Issuu on Google+


UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” BUCURESTI FACULTATEA DE “DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA”

LUCRARE DE LICENTA

Coordonator Stiintific: Lector Universitar Doctor MIHAIL DAVID

Student: TARNAUCEANU CRISTIAN

2012


UNIVERSITATEA “SPIRU HARET” BUCURESTI FACULTATEA DE “DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA”

CONSIDERATII GENERALE PRIVIND “PEDEAPSA”

Coordonator Stiintific: Lector Universitar Doctor MIHAIL DAVID

Student: TARNAUCEANU CRISTIAN

2012


Tarnauceanu Cristian

Cuprins

CUPRINS INTRODUCERE…………………………………………………………………………….………….4 CAPITOLUL I - “PEDEAPSA” in evolutia omenirii…………………………………………….…….8 CAPITOLUL II - PEDEPSELE IN TARILE ROMANE……………………………………….……..21 CAPITOLUL III - “PEDEAPSA” IN CODUL PENAL ROMAN………………………………….…28 Sectiunea III.1 – SCOPUL PEDEPSEI......................................................................................28 Sectiunea III.2 – FUNCTIILE PEDEPSEI.................................................................................30 Secţiunea III.3 – CLASIFICAREA PEDEPSELOR...................................................................32 Secţiunea III.4 – PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE........................................33 Secţiunea III.5 – SANCTIUNILE APLICABILE MINORILOR…………………….................41 Secţiunea III.6 – PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI……….................47 Secţiunea III.7 – PEDEPSELE APLICABILE PERSOANELOR JURIDICE……….................49 CAPITOLUL IV - INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PENALE…………………………….….61 Secţiunea IV.1– IMPLICATIILE PSIHOLOGICE ALE PEDEPSELOR PENALE…………....61 Secţiunea IV.2 – ASPECTE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI...................65 Secţiunea IV.3 – CIRCUMSTANTE ATENUANTE SI AGRAVANTE IN INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI..................................................................68 Secţiunea IV.4 – PEDEPSELE PENALE REGLEMANTATE DE NOUL COD PENAL…………………………………………………….…...78 CAPITOLUL V- MODALITATI DE EXECUTARE ALE PEDEPSELOR…………………………..85 Secţiunea V.1– EXECUTAREA PEDEPSELOR IN REGIM PRIVATIV DE LIBERTATE ……………………...……………………………………….85 Secţiunea V.2 – EXECUTAREA PEDEPSELOR IN REGIM NEPRIVATIV DE LIBERTATE.................................................................................................89 CAPITOLUL VI- PDEDEPSELE PENALE IN OGLINDA FILOZOFIEI DREPTULUI…………….93 Secţiunea VI.1 – JUSTIFICAREA PEDEPSELOR - Cesare Beccaria…………………………..95 Sectiunea VI.2– PRINCIPIILE EXPRIMATE DE Cesare Beccaria ………………………... ..96 CONCLUZII………………………………………………………………………………………..….99 BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………...…………101

3


Tarnauceanu Cristian

Introducere

INTRODUCERE “Nulla pœna sine lege” – vesnica controversa privind latura existentiala a convietuirii omenirii in structurilor sociale din toate vremurile. Deosebim de-a lungul istoriei ca “instituţia pedepsei” a evoluat, de la o organizare sociala la alta, de la o oranduire la alta. In contextul evolutiei omului ca si individ – functie de zona locuita, obiceiurile locului, clima si mediul de trai, precum si diversificarea religioasa, regionala, culturala si nationala, remarcam aparitia comunitatilor sociale diversificate – “creatoare si posesoare fiecare dintre ele” - de proprii “legi” de asigurare a ordinii publice si sigurantei cetatenilor din acea comunitate. Consider ca exista dovezile istorice care certifica indubitabil faptul ca “pedeapsa” a aparut din cele mai vechi timpuri – justificata de reactia oricarei comunitati de a “pedepsi” si “reprima” orice actiuni negative asupra ei si oamenilor grupati in respectiva comunitate. Scopul pedepsei este acela de ”stabilizare a echilibrului social”, de ”prevenire” a săvârşirii infracţiunilor, de ”intimidare” a potentialilor viitori infractori, de ”conservare a drepturilor civice deja castigate” de societate, de ”conservare” a valorilor sociale evolutiv deja castigate, de ”corectare a atitudinii sociale viitoare” a condamnatilor, de ’’linistire” a comunitatii referitor la disturbarea sociala intervenita, de ”mustrare publica” a oricarui act reprobabil savarsit, in consecinta – fiind ’’masura si mijlocul de constrangere a statului” ! Aceasta ’’masura de constrangere statala” – se aplica de instanta de judecata – ca si masura de corectare a atitudinii celui ’’pedepsit” – vis-a-vis de societate si legile vremii – se aplica ’’numai in numele legii” – „numai persoanelor care au savarsit infractiuni probate si dovedite” – si ’’numai daca acestea sunt prevazute de lege”. ”Publicitatea pedepsei” – este statuata foarte concis inca din cele mai vechi timpuri de marele om de stat roman – filozoful Seneca, astfel : “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.

‘’Dura lex, sed lex’’ - ‘’Legea e dură, dar aceasta este legea’’ este dictonul justificarii de milenii al aplicarii ’’pedepsei” – oricare ar fi natura sau scopul acesteia.

’’Răspunderea penală este instituţia juridică care cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile juridice care se nasc în sfera activităţii de tragere la 5


Tarnauceanu Cristian

Introducere

raspundere penală a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept prin săvârşirea de infracţiuni care se desfăşoară de autorităţile publice, în temeiul legii, guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale confirmate de ordinea constituţională în vederea menţinerii şi promovării ordini juridice şi binelui public’’1 In contextul social in care ne aflam, consider ca înfăptuirea actului de justiţie trebuie realizat cu mijloace proprii si adecvate fiecarui stat în parte, raportat totusi la legislatia comunitara internationala in vigoare, legislatie aflata intr-o permanenta schimbare si perfectionare, ’’drepturile omului’’ ocupand un loc din ce in ce mai avansat – determinand astfel evolutia si caracterul actual dar si viitor al pedepselor ! Pentru aplicarea justificata a ’’pedepsei’’ – ’’gradul de vinovatie’’ ar trebui sa fie reprezentat procentual in ’’masura’’ de aplicare a pedepsei – caracterul coercitiv dorit, scopul si intinderea pedepsei, limitele ei, extinderile ei, manifestarea pedepsei fiind o rezonanta a puterii statale de descurajare a fenomenului infractional ! Referindu-ma in aceasta lucrare numai la „pedeapsa penala” deosebesc in conformitate cu articolul 52, Codul Penal, ca ’’pedeapsa este o masura de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului”. Aplicarea pedepsei, urmata de executarea pedepsei, intareste constrângerea juridica, necesara reeducarii si reformarii sociale a persoanei ’’pedepsite” – formarii unei atitudini corecte fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Semnificatia politicii ’’pedepsirii’’ penale, consta într-o unica caracteristica: ’’Intimidarea initiala permanenta dar si pedepsirea ulterioara a infractorilor”. Normele de drept stipulate in Codul Penal si Codul de Procedura Penala indica caile legale de constrângere a persoanelor condamnate prin intermediul metodelor de schimbare a conduitei antisociale, care definesc diferite aplicabilitati reale de constrângeri fizice, psihice si morale, incercandu-se anihilarea intentiilor antisociale sau infractionale, precum si prevenirea producerii viitoare de actiuni/inactiuni de natura penala. Incalcarea normelor stabilite de societate determina întotdeauna , în mediul social un dublu curent de emotii si actiuni , în grade si limite diferite , reactia fiind determinata. de calitatea victimei , de îndrazneala, ciudatenia sau ablilitatea actului periculos sau vatamator si de consecintele produse. Pe de o parte se produce o tulburare a constiintei publice , iar pe de alta parte, se pune in miscare angrenajul justitiei penale.2 Termenul de justitie penala este folosit pentru a denumi sistemul normelor juridice penale care reglemendeaza relatiile de aparare sociala. În cadrul relatiilor ce se stabilesc in 1 2

Lidia Barac – „Constantele şi variabilele dreptului penal” Editura All Beck - 2001 Lidia Barac – „Constantele şi variabilele dreptului penal” Editura All Beck - 2001

6


Tarnauceanu Cristian

Introducere

societate, conduita fiecarui persoane este apreciata de ceilalti membri ai colectivitati si este considerata convenabila sau neconvenabila pentru ei sau pentru grupul social, dupa cum actiunea se armonizeaza sau vine în conflict cu actiunile acestora.3 In Capitolul I – se evidentiaza rolul si caracterul pedepselor in istoria omenirii; In Capitolul II – se evidentiaza trasaturile pedepselor in Tarile Romane; In Capitolul III – se evidentiaza pedepsele prevazute de Codul Penal in vigoare, pedeapsa inchisorii, pedepsele complementare, pedepsele accesorii, amenzile, pedepsele aplicabile persoanei fizice, pedepsele aplicabile persoanelor juridice, pedepsele aplicabile minorilor, enumerarea pedepselor in general; In Capitolul IV – se evidentiaza aspecte generale referitoare la individualizarea pedepselor penale, aspecte psihologice generale asupra pedepselor in general, asupra mediului si comportamentului infractional, precum si modurile si formele de individualizare a pedepselor, aplicarea circumstantelor agravante si a circumstantelor atenuante, efectele circumstantelor atenuante sau agravante, iar pe final, regasim o mica enumerare a prevederilor noului cod penal ce va intra in vigoare in curand ! In Capitolul V – se evidentiaza modalitatile de executare a pedepselor, executarea pedepsei cu inchisoarea diferentiata pentru categoriile de condamnati, barbati, femei, minori, recidivisti, nerecidivisti, regimurile de executare a pedepselor, stabilirea regimului de executare a pedepselor, inlocuirea regimului de executare al pedepselor, suspendarile, revocarile, anularile regimului de executare al pedepselor. In Capitolul VI – se evidentiaza pedepsele penale in oglinda trecerii timpului, istoria vietii si pedepsei, cele sase reguli de baza pe care se sprijina pedeapsa in general, terminand cu o mica sinteza asupra operei si activitatii intemeietorului vizionar a legitimitatii si temeiniciei actelor acuzarii si judecarii – Cesare Beccaria.

3

Lidia Barac – „Constantele şi variabilele dreptului penal” Editura All Beck - 2001

7


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

CAPITOLUL I “PEDEAPSA” in evolutia omenirii In contextul evolutiei omului ca si individ – functie de zona locuita, obiceiurile locului, clima si mediul de trai, precum si diversificarea religioasa, regionala, culturala, etnica si nationala, remarcam aparitia comunitatilor sociale diversificate – “creatoare si posesoare fiecare dintre ele” - de proprii “legi” de asigurare, aparare si impunere a ordinii publice sociale si sigurantei cetatenilor din acea comunitate. În epoca primitiva, probabil ca administrarea pedepselor era condusa de instinctele tribale, teoretic justificate de evolutia omului primordial, care actiona instinctual, necerebral, un produs al simtamintelor si emotiilor victimei si/sau rudelor sale afectate intr-o cauzalitate directa – animalica – de supravietuire, caracteristica luptelor pentru supravietuire individuala sau de mic trib. Evolutia pedepsei in istoria civilizatiei – confirmata de cercetari ale marturiilor antice – a cunoscut diverse evolutii functie de zona si cultura locala. Astfel, evreii, egiptenii, chinezii, asirienii, grecii, romanii si multe alte culturi din acele vremuri au inclus tortura ca si pedeapsa in sistemele lor de justitie. Romanii aveau rastignirea, evreii aveau lapidarea (lovirea cu pietre) si egiptenii aveau expunerea la soarele arzator din desert, toate ducand in final la moarte. In antichitate, grecii si romanii utilizau tortura la interogatorii. Pana in al doilea secol dupa Hristos, tortura a fost folosita numai pe sclavi. Dar dupa aceasta perioada a fost extinsa la toti membrii claselor sociale de jos. In acele vremuri, marturia unui sclav era admisa numai daca era obtinuta prin tortura. In marea lor aroganta, autoritatile de atunci considerau ca sclavii nu ar fi spus adevarul de bunavoie. 4 In dreptul asirian regasim pedepse precum înecarea, arderea, fiind totusi admisa răscumpărarea sclavilor.

4

www.crimetime.ro – “Tortura, justitie medievala care inca nu e istorie”

8


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Rastignirea - a intrat in constiinta generala ca fiind cea mai veche metoda de tortura, considerata metoda de executie. Nu era des utilizata, ci doar in situatii deosebite, prezentate ca exemple.

In Evul Mediu precum si in Epoca Moderna Timpurie, instantele europene utilizau tortura in functie de fapta savarsita dar si de statutul social al faptuitorului. Tortura era considerata un mijloc legitim de obtinere a unei marturisiri, pentru obtinerea numelui complicelui sau de alte informatii despre o crima. Tortura – era pedeapsa ingaduita de lege, dar doar daca existau deja jumatate din dovezile impotriva acuzatului. Tortura in era Inchizitiei a inceput in 1252 si a luat sfarsit in 1816, cand o bula papala a interzis-o. Tortura era indeplinita, de regula in mare secret, in temnite subterane. Prin contrast, executiile chinuitoare erau, de obicei, publice.

9


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Dar in toata perioada moderna timpurie, torturarea vrajitoarelor a devenit un lucru obisnuit. Nenumarati oameni ce au fost “doar” banuiti ca au o relatie cu diavolul au fost torturati in public.

De-a lungul istoriei, pedeapsa cu moartea s-a concretizat în: 

Arderea pe rug – în cazul celor condamnaţi de Inchiziţie în Evul Mediu,

10


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Decapitarea - Ghilotinarea – rămasă simbol al Revoluţiei Franceze, dar nu numai,

Scaunul electric – pedeapsă întâlnită în SUA de azi,

11


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Tragerea pe roată şi Tragerea în teapă – pedepse folosite în Ţările Române, în Evul Mediu, dar şi în alte părţi.

In timpurile biblice, uciderea unui membru al societatii putea fi pedepsita cu aceeasi moneda de catre rudele victimei, in spiritul legii talionului. Cutumele si legile pamantului s-au dovedit, insa, nu odata, mult mai complexe decat par la prima vedere. In aceeasi ordine de idei, cei lezati puteau solicita despagubiri materiale pe masura pierderii lor de la autorul crimei, aceasta constituind o practica des intalnita pe parcursul istoriei trecute Decisiva in schimbarea cursului istoric este conceptia conform careia „varsarea sangelui reprezenta un pacat divin”. Astfel, odata cu instituirea unor autoritati puternice si cu aparitia primelor sisteme de legi scrise, sunt interzise platile compensatorii, iar crimele intra sub jurisdictia necrutatoare a legii. Ex. - Normele lui Hammurabi (1792-1750 i.H), regele babilonian - creator al unuia dintre primele coduri de legi cunoscute:      

5

Daca un om ii scoate ochiul unui om liber, i se va scoate si lui ochiul. Daca el rupe oasele unui om liber, i se vor rupe si lui oasele. Daca un fiu isi loveste parintele, i se va taia mana. Daca o femeie a cauzat moartea sotului ei pentru un alt om, acea femeie va fi trasa in teapa. Daca un hot este descoperit in timp ce fura, va fi omorat. Daca un barbat foloseste violenta asupra sotiei altui barbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorat, iar femeia considerata fară vina.5

Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001

12


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

EGIPT, (1650 – 1085 î.Hr.) Instantele dispun si aplică pedeapsa cu moartea pentru conspiraţii impotriva oranduirii statale, crime, viol, adulter feminin, furtul de animale, judecătorilor corupţi aplicandu-li-se pedeapsa capitală - executata prin sinucidere impusă. EVREII NOMAZI - În atenuarea pedepselor capitale - regasim aparitia unor noţiuni juridice in timpul judecatii precum premeditarea, pedepsirea tentativei, circumstanţele atenuante, legitimă apărare. GRECIA - constatam ca procedura tribunalelor este diferită dacă cei doi împricinaţi sunt amândoi cetăţeni şi dacă sunt, unul sau celălalt, sau amândoi, meteci sau sclavi; tot astfel şi pedeapsa este diferită în funcţie de starea sociala ■ pedepsele pecuniare :

-

amenda, despăgubirile, confiscarea parţială sau totală a bunurilor

■ pedepsele aflictive: exilul temporar (phygé) sau definitiv (aeiphygía) pierderea drepturilor cetăţeneşti (atimía), detenţiunea (care, în afara condamnaţilor la moarte care-şi aşteaptă execuţia, ca Socrate, nu poate lovi decât pe necetăţeni), flagelarea pe o roată şi, însemnarea cu fierul roşu şi legarea unor cătuşe de gât şi de picioare (xýla), chinuri rezervate sclavilor, şi în sfârşit moartea.6 ■ pedepsele infamante: au un caracter arhaic şi religios, cum ar fi interdicţia de a purta podoabe şi de a intra în temple care le loveşte pe femeile adultere, blestemul pronunţat în contumacie împotriva persoanelor vinovate de sacrilegiu, înscrierea dezonorantă pe o stelă şi, în sfârşit, refuzul de a permite înmormântarea. Magistratul care prezidase tribunalul, punea un grefier să întocmească sentinţa şi apoi trimitea acest act magistraţilor însărcinaţi cu executarea lui: “Celor Unsprezece”, care erau mai mari peste temniceri şi peste călău, sau celor numiţi “práctores”, care percepeau amenzile, sau celor numiţi “poletái”, care erau însărcinaţi să vândă prin licitaţie publică bunurile confiscate şi să înmâneze, dacă era cazul, acuzatorului, prima care îi revenea iar vistiernicilor Atenei - dijma legală cuvenita.7

6 7

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - Grecia www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - Grecia

13


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Lapidarea, atestată rareori, are aspectul unei execuţii sumare, înfăptuite chiar de popor, sub imperiul indignării; în felul acesta, în 479 î.Hr., Lycidas, care era de părere să se accepte propunerile lui Mardonios, a fost lapidat pe loc de către colegii lui şi de către ceilalţi cetăţeni care erau de faţă. Expunerea pe o scândură ridicată în sus era pedeapsa piraţilor, a hotilor sau la comiterea de crimă cu tâlhărie. Ceilalţi condamnaţi la moarte, când nu li se îngăduia să bea cucută, erau azvarliti in cariere de mina parasite.

CHINA – extrem de violenta in reprimarea infractionalitatii – inca din antichitate si pana in timpurile noastre – regasim pedeapsa capitala ! In China antica – regasim practicarea sugrumarii, decapitarea betivilor, despicarea trupului in doua, ruperea trupului in doua, fierberea pedepsitilor in cazane cu apa sau ulei, bataia cu biciul sau nuiaua/bastonul.

14


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

De asemeni regasim “pedepsirea membrilor familiei” – pedepsele fiind extinse asupra intregii familii a condamnatului ! China a practicat o metoda de tortura si executare care avea si menirea de a educa populatia. Procesul se tinea in public, iar victima, de regula un criminal, era legata de un stalp de lemn si torturata pana la moarte. I se taiau bucati de carne din corp, bucati care erau aratate celor din jur prin consacrata “metoda Lingchi - moartea celor o mie de taieturi”.

SPANIA Regasim toate modalitatile de tortura caracteristice timpurilor si epocilor popoarelor contemporane, dar nominalizez o foarte mediatizata executie-tortura publica, metoda fiind “Taurul Incins”

15


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

IMPERIUL ROMAN Sclavia era cel mai intalnit sistem de pedepsire in masa. Cei mai mulți indivizi deveneau sclavi în urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire. Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-romană. Grecia și Roma antice erau ambele societăți sclavagiste. PEDEPSE MILITARE: Castigatio. Pedeapsă corporală. Pecunaria multa. Pedeapsă financiară. Munerum indictio. Pedeapsă prin prelungirea serviciului militar. Militatiae mutatio sau Gradus deiectio. Degradare. Missio ignominiosa. Excludere din armată. Execuţie. Pedeapsa cu moartea pentru fapte extrem de grave. Decimare. Pedeapsa cu moartea pentru un grup de persoane din care se alegea aleator tot a zecea persoană. Aceştia erau decapitaţi sau omorâţi cu pietre de colegi. Dizolvarea unei unităţi. Măsură rară, în general din cauze de raliere politică faţă de uzurpatori, se pierdeau drepturile de la terminarea serviciului militar. PEDEPSE CIVILE: Despotismul oriental-elenistic - Persecuţia contra creştinilor a cunoscut momente crude şi nemaivăzute: creştinii erau aruncaţi fiarelor în arene, alţii erau arşi pe rug, sfâşiaţi de animale şi martirizaţi multe alte feluri. În anul 249 împăratul Decius a dat un edict de persecuţie, prin care toţi creştinii, indiferent de vârstă sau stare socială, erau obligaţi să vină personal şi să apostazieze. Celor care fugeau li se confiscau averile şi când se întorceau acasă erau ucişi, dar cel mai des se urmărea “apostazierea” şi nu uciderea lor. Origen spunea că “atunci când creştinul suporta toate torturile erau întristaţi toţi judecătorii, iar când apostaziau se bucurau nespus de mult” (Contra Celsum, VIII). 8 Apostaziere = dezicere de credinta si trecerea la alta credinta

8

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA

16


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Diocleţian cere să fie consultat oracolul de la Milet care se pronunţă împortiva creştinilor. Din această cauză la 24 februarie 303 dă primul edict împotriva creştinilor, ce consta în interzicerea adunărilor, dărâmarea locaşurilor de cult, apostazierea. Diocleţian emite cel de-al doilea edict care consta în arestarea episcopilor, preoţilor, diaconilor, exorciştilor şi lectorilor, care dacă nu apostaziau erau ucişi. La 27 septembrie 303 se dă cel de-al treilea edict, toţi membrii clerului fiind obligaţi să apostazieze, iar dacă refuzau erau ucişi. În 304 se dă cel de-al patrulea edict, din iniţiativa lui Galerius, declarându-se război creştinismului şi aplicându-se pedepse foarte aspre. Justiţia penală si pedepsele ei Criminalitatea, în special cea violentă, a crescut în timpul războaielor punice când micii fermieri au sărăcit în detrimentul marilor proprietari, fiind siliţi să se mute în Roma. Numărul mare de sclavi, obţinuţi în urma războaielor purtate de romani, au mărit numărul cetăţenilor romani care nu aveau un loc de muncă la Roma. Lipsa unor ocupaţii a acestora a condus la creşterea infracţiunilor.9 Justiţia penală (iudicia publica) se ocupă cu problema crimelor clar definite, fiind la început atribuţia comiţiilor centuriate. Fiecare cetăţean roman are dreptul de a face apel la popor în procesele penale (ius provocationis). Durata prea lungă necesară derulării procedurilor de judecată şi incompetenţa comiţiilor au făcut ca problemele penale să intre în atribuţia tribunalelor (quaestiones), la început celor extraordinare, iar mai târziu celor permanente (din secolul al II-lea î.Hr.). Crimele ce ţin de dreptul penal roman au fost fixate în secolul I î.Hr. la opt: omorul şi otrăvirea (de secariis et venificiis), delapidarea (de repetundis), falsul (de falsis), deturnarea banilor publici (de speculatu), violenţa (de vi), corupţia şi intrigile electorale (de ambitu), crima de lezmajestate (ofensa adusă demnităţii statului sau demnităţii reprezentanţilor săi), prejudicierea dreptului de vot (de sodaliciis).

9

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA

17


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Tribunalul este compus dintr-un preşedinte (praetor sau un magistrat cu această funcţie) şi juraţi aleşi prin tragere la sorţi de pe lista judecătorilor (între 3 şi 11 membrii). Procesul se judeca în Forum sau într-o Bazilică.

Acuzatorul era pus să jure că va merge până la capăt cu învinuirile, astfel va fi pasibil de pedeapsă. După ce este ascultat acuzatorul, este audiat şi cel acuzat, după care urmează avocaţii acestora. După prezentarea dovezilor şi a martorilor urmează dezbaterile juriului. La finalul dezbaterilor preşedintele tribunalului îi întreabă pe juraţi dacă au ajuns la o concluzie. Dacă răspunsul este da, se trece la vot folosindu-se tăbliţe inscripţionate cu litera A (pentru Absolvo) şi C (pentru Condamno). În caz de egalitate cel acuzat este absolvit de vina pentru care a fost acuzat. Judecata nu are posibilitatea de recurs. Pedepsele sunt cuprinse în lege: închisoare, expulzare, pierderea drepturilor politice, biciuire, amenzi, „interdicţia apei şi a focului” (este moartea civilă prin care omul este blestemat – sacer). Cel găsit vinovat putea fi decapitat, spânzurat sau aruncat de pe Stânca Tarpeiană. 10

10

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA

18


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Justiţia penală în timpul Imperiului Roman Rolul de judecător suprem îi revine tot împăratului. Puterile sale pot fi delegate ca şi în cazurile de drept civil. Senatul are un rol în acest domeniu, dar de cele mai multe ori el este nesemnificativ. Apar noi pedepse: crucificarea, muncă forţată în mină, deportarea pe o insulă din Marea Mediterană, moartea în arenă (aruncat fiarelor sălbatice sau ca gladiator). Justitia civila si pedepsele ei Actul de justiţie la romani începe prin numirea de către un magistrat a unei instanţe de judecată competentă şi alegerea unui judecător care să conducă procesul şi să dicteze sentinţa. Justiţia civilă în timpul Republicii Justiţia civilă are ca domeniu de ocupaţie conflictele dintre persoane (succesorale, comerciale, etc.) şi unele delicte, precum furtul, lezarea unei persoane libere (iniuria). Primul act se desfasura în faţa praetorului care se ocupă cu un anumit tip de cauze: -

edilul curuli – pentru dispute comerciale; cenzor, consul sau cvestor – pentru cauze în care statul se află în opoziţie cu un particular) marele pontif – pentru probleme de natură religioasă

Magistratul alege de pe o listă un judecător cu rol de arbitru, care trebuie să fie un cetăţean peste 30 de ani cu o moralitate ireproşabilă. Judecătorii sunt aleşi până în anul 123 î.Hr. dintre senatori, între anii 123-81 î.Hr. dintre cavaleri şi între 81 î.Hr. – 70 î.Hr. iar dintre senatori. Statul social al judecătorilor presupunea să aibă cel puţin un venit minim de 300.000 de sesterţi.11 Tribunalele au în componenţa lor între 3 şi 10 membrii, aleşi dintr-o listă de cetăţeni ce aparţin clasei superioare

11

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA

19


Tarnauceanu Cristian

Capitolul I

Pentru unele dispute particulare se apelează la judecători permanenţi, precum: centumvirii (de fapt erau 105 membrii, 3 pentru fiecare trib) în cazurile de succesiune şi de proprietate; decemvirii pentru problemele apărute între persoane. Procedurile de judecată îmbracă două forme: - una mai veche, simbolică şi formală, numită „efecte ale legii” (per legis actiones), ce aduce câştig de cauză dacă este respectată întru totul (dispare la sfârşitul Republicii); - alta mai simplă în care părţile aflate în dispută îşi expun unui magistrat problema. Dacă magistratul este convins acesta acordă reclamantului un „formular de plângere” în care sunt scrise numele judecătorului, rezumatul disputei, pretenţiile reclamantului şi angajamentul acestuia de a respecta decizia judecătorului. Praetorul pronunţă trei cuvinte simbolice: do, dico, addico (desemnez - judecătorul, spun - legea, hotărăsc – obiectul litigiului). 12 La tribunal jurisconsulţii şi avocaţii pledează (teoretic gratuit), sunt prezentate dovezile, sunt audiaţi martorii, apoi este dată sentinţa de către judecător. Justiţia civilă în timpul Imperiului În timpul lui Augustus apare dreptul la recurs, care nu a fost disponibil până atunci. Împăratul are rolul de judecător suprem. El poate judeca personal sau poate delega puterea unui magistrat, unui praefect sau unui funcţionar. Îşi face apariţia procedura petiţiei către împărat (libellus) prin care un reclamant se poate adresa direct suveranului. Răspunsul la petiţie poate fi personal al suveranului sau prin cancelaria care numeşte un judecător.13

12 13

www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA www.istorie-edu.ro – Istorie Universala - ROMA

20


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

CAPITOLUL II PEDEPSELE IN TARILE ROMANE “Pentru a-şi apăra şi conserva existenţa, cele mai primitive înjghebări omeneşti au creat organe speciale de poliţie din cele mai vechi timpuri”, scria în 1941, şeful de Poliţie în Prefectura Poliţiei Capitalei, Nicolae I. Turcu. 14 Pentru „a conserva şi apăra existența” urbei, organele speciale de poliție care au activat în trecut în Capitală au avut la îndemâna măsuri punitive atroce împotriva răufăcătorilor. Cum legislația în acele vremuri era rudimentară, pedepsele erau de puţine ori incluse într-un nomenclator. Astfel că până în 1863, când Alexandru Ioan Cuza introduce codurile Civil şi Penal, pedepsele erau girate, şi date după o rapidă judecată, chiar de domnitori. „Putem aduce în discuție pedepsele prevăzute în pravilele15 domnitorilor Vasile Lupu şi Matei Basarab: pentru cel care fură a treia oară pedeapsa era scoaterea ochilor, pentru patricid sau incendiere era prevăzută tăierea mâinilor iar pentru mamele care îşi prostituau fiicele, pentru furtul a doua oară sau din biserici era «însemnarea la nas»”, Listele cu pedepse includeau şi mai multe atrocităţi: uciderea şi arderea cadavrului în caz de sodomie, decapitarea pentru perceptorii de taxe ilegale, proxeneți și cei care erau împotriva domnitorului, munca în mină pentru furtul pentru prima oară a unui animal, bătaia pentru otrăvirea unui câine ciobănesc, turnarea de plumb topit în gură pentru „dăscăliţa” care-şi corupea eleva, plimbarea gol şi bătaia în public pentru bigami și hoţi recidivist și pierderea zestrei în cazul soţiilor adultere. Spânzurători în uliţe și bătaia „la falangă” O altă practică, folosită la sfârşitul anilor 1700, era spânzurarea răufăcăturilor pe stradă, în puncte intens circulate. Spre exemplu, Vodă Nicolae Mavrogheni a dat ordin, „să se ridice ţepi pe la toate drumurile şi răspântiile”, unde se afișa la vedere şi înscrisul “cel ce

14

15

www.b365.realitatea.net - “I-au turnat plumb topit în gură”. Pedepse aplicate în trecut, în Capitală - 03 Dec 2011 / Catalin Doscas

PRÁVILĂ, pravile, s. f. (Înv.) 1. Lege (sau corp de legi), dispoziție, regulament, hotărâre (cu caracter civil sau bisericesc). ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, legal; just, drept. Peste pravilă = (pe) nedrept, ilegal. ◊ Expr. A pune (sau a rândui) pravilă = a stabili o regulă. ♦ Lege naturală, lege a firii; p. ext. destin. ♦ Carte care conține astfel de legi. ◊ Pravilă împărătească = corp de legi și de dispoziții juridice întocmit inițial pe vremea împăratului Iustinian. 2. Normă după care se produce sau se alcătuiește ceva; regulă. 3. Regulă de comportare. ♦ Obicei, tradiție, datină. [Pl. și: pravili] – Din sl. pravilo. – Dictionarul Explicativ al Limbii Romane

21


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

va face hoţii, ucideri sau va fi gazdă de hoţi… cu această pedeapsă de moarte se va osândi – înţepatu!’’. Mai mult, în acele vremuri până şi negustorii prinşi pe picior greşit erau luați la ochi de oamenii legii. „Pedeapsa prevăzută pentru un preţ mai mare al pâinii decât cel stabilit de domnitor era bătaia (de la 11 la 25 de nuiele) şi închisoarea.” Mai mult era prevăzută ca pedeapsă și “ţintuirea de lobul urechii la o intersecție intens circulată, o zi întreagă, pentru negustorii prinşi că vând cu «greutăţi măsluite»”, Și “bătaia la fluierul piciorului”, despre care se spune că a fost adusă la București de către fanarioţi, era extrem de folosită în acele vremuri. „Există consemnat un caz în care un om de rând, care după și-a prins nevasta înșelându-l cu un fiu de mare boier, a fost bătut de acesta din urmă. Vodă Grigore Ghica, care a domnit între 1822 și 1828 a poruncit ca tânărul să fie arestat la închisoarea Spătăriei. După câteva zile, i-a ordonat baş-ciohodarului - slujbaș-șef la curtea domnească din Țara Românească) să aştearnă o rogojină cu postav roşu peste ea. Pedeapsa a constat în 10 lovituri «la falangă»”,16 Călăii Bucureștiului Dacă nu erau “daţi prin târg’”, “bătuţi cu toiege” sau “băgaţi la ocne”, infractorii Bucureștiului erau duşi la “încăperea de caznă’’, care era aproape neluminată, igrasioasă și de dimensiuni mici. Pentru smulgerea mărturiilor, ori pentru pedepsirea celor închişi, se mai foloseau biciul, frânghia udă, ciomagul, vâna de bou, gârbaciul, focul sau fierul înroşit. La fel ca şi călăii, bătăuşii se recrutau „dintre ţiganii sau robii domneşti, ori dintre condamnaţi, căci printre români nu se găsea nimeni, din fire oricât de rea, care să voiască a primi o asemenea însărcinare’’, se arată în documentele vremii. „La rândul lor, călăii erau oameni reduşi la stadiul de animalitate, stigmatizaţi, huliţi, blestemaţi şi nici unui călău nu-i era permis să intre în biserică.”17 În Bucureşti, pedepsele prin spânzurare ori tăierea capului se executau de regulă în apropiere de biserica Oborul Vechi”

16 17

www.b365.realitatea.net - “I-au turnat plumb topit în gură”. Pedepse aplicate în trecut, în Capitală - 03 Dec 2011 / Catalin Doscas www.b365.realitatea.net - “I-au turnat plumb topit în gură”. Pedepse aplicate în trecut, în Capitală - 03 Dec 2011 / Catalin Doscas

22


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

O sumă de informatii utile ni le furnizează însemnările de călătorie ale străinilor care au trecut de-a lungul timpului vizitând locurile și așezările românești, precum și pravilele, legiuirile și documentele oficiale privind situația închisorilor. Ideea unui regim penitenciar asa cum a aparut in epoca moderna, nu a fost cunoscuta in vechime, pedepsele constituindu-se in plata unor fapte reale sau imaginate de cei ce le puteau aplica, iar inchisoarea ca loc de pedeapsa era destinata numai suferintelor celor osanditi. La fel ca in celelalte tari europene, temnitele noastre au fost locuri de chinuri si nicidecum mijloace de indreptare a infractorilor. Ceea ce a fost scris cu privire la starea mai mult decat dureroasa a regimului inchisorilor din cea mai mare parte a tarilor din Europa, se poate scrie si despre temnitele de la noi. Multi din cati au fost aruncati in intunecimea acestor lacasuri nu au mai vazut lumina zilei, ca si in “acele case ale mortii” cum le-a denumit Dostoiewski, incarceratii indurand cele mai groaznice suferinte trupesti si sufletesti, asteptand moartea ca pe cel mai mare bine al cerului. Totusi, avand in vedere morala crestina a acestui popor care s-a nascut cu mila fata de cei cazuti in necaz, acestia nu au fost uitati aproape niciodata, astfel ca prin contributii si prin ajutoare s-a incercat ameliorarea suferintelor si lipsurilor celor intemnitati. Cutia milelor este exemplul cel mai elocvent cu privire la dorinta oamenilor de a indrepta lipsurile provenite din saracia acestor asezaminte. Cu toate ca nu se poate vorbi despre organizarea inchisorilor romane pana in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, originea inchisorilor la noi este foarte veche. Incarcerarea si utilizarea unor detinuti la munca, in mine (ocne), o gasim chiar si pe vremea cand Dacia a intrat in stapanirea romanilor. Romanii obisnuiau sa intrebuinteze detinutii la diferitele munci, intre care extragerea aurului si a altor metale, precum si a sarii. Din diferite inscriptii, reiese ca in Dacia existau o multime de saline si mine. astfel, din zona Hunedoarei s-a extras fier, iar salinele de la Ocnele Mari de pe Mures pastreaza urme de galerii din acele timpuri. In general, in aceste saline erau pusi sa lucreze crestini care erau osanditi pentru crearea unor "collegia illicite". Desi nu stim conditiile in care lucrau, putem sa presupunem ca acestea erau deosebit de grele, mai ales pentru ca persecutiile impotriva crestinilor erau insotite de tot felul de cruzimi.

23


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

Tratamentul celor inchisi nu putea sa difere prea mult fata de tratamentul aplicat sclavilor, dreptul de viata si de moarte asupra acestora revenind celui care dicta masura intemnitarii. Pana in secolul al XIV-lea, gropnitele si salinele isi vor continua activitatea, reducand la suferinte de neinchipuit pe toti acei anonimi despre care nu avem alte date. La 1380, este pomenita pentru prima data ca fiind existenta ocna apartinand ocolasilor de Trotus, unde "pe vremuri" avusese loc o rascoala a talharilor care a dus la surparea acesteia, ingopand sub daramaturi pe talhari si pe cei ce-i pazeau.18 Este clar ca exploatarea sarii din ocne folosindu-se talharii, este tot atat de veche precum existenta ocnelor insasi. De altfel si Alexandru cel Bun, in pravila ce-a dat-o, inspirandu-se din vechile legiuiri bizantine, aminteste in paragraful 206 despre osanda la ocna.19 Avand in vedere ca in vechime pedepsele erau foarte severe, adesea pentru fapte minore aplicandu-se pedeapsa cu moartea, este de presupus ca pedeapsa cu aruncarea in ocne sau grosuri avea un caracter extrem de sever. De altfel, criminalii erau indezirabili in orice loc. Un document din anul 1391 emis de Despotul Stefan, Domnul partii dunarene a Serbiei, intareste manastirea Tismana si Vodita din Tara Romaneasca cu zece sate din Serbia, dispunand intre altele ca oricine poate fi ingaduit sa se aseze pe aceste mosii, cu exceptia criminalilor carora trebuie sa li se dea o invoire speciala din partea Domnului.20 Un fapt deosebit de pozitiv este acela ca in secolul al XIV-lea gasim mentionat un asezamant de binefacere, primul de acest fel. astfel, ni se afirma ca Radu Basarab, din sentimente fata de cei nevinovati din noua sa resedinta, a infiintat la Mateul de Jos un ospiciu, inzestrandu-l cu o mosie si scutind populatia de orice fel de impozit, astfel de "ospicii" fiind cunoscute si in Moldova la inceputul secolului al XVI-lea. Am spus mai sus ca, in trecut, pedepsele erau foarte aspre in cele doua principate. Domnitorii, in dorinta lor de a stapani pe raufacatorii de orice fel, spre bunul mers al treburilor, nu erau stapaniti de nici o mila. In 1421, Guillebert De Lannoy, ambasador al

18 19

www.penitenciarulcraiova.ro - Activitatea penitenciara in tara noastra de la inceputuri si pana in secolul al XVI-lea

Alexandru Ipsilanti tipărește în 1780 o condică pravilnicească compusă după legile bizantine și după obiceiul pământului. Astfel este, de pildă, dispoziția ca fata să nu mai aibă drept la moștenire după moartea părinților dacă a fost înzestrată. O altă dispoziție prevede ca numai băieții să moștenească moșia din care se trage numele familiei, pe când fetele să vină numai la împărțirea celorlalte moșii. Condica lui Ipsilanti reprezintă un progres, deoarece este o lege civilă și nu numai bisericească și penală, așa cum erau pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu. Tot Ipsilanti a înființat la București trei tribunale ca drept de apel la divanul domnesc. 20

www.penitenciarulcraiova.ro - Activitatea penitenciara in tara noastra de la inceputuri si pana in secolul al XVI-lea

24


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

regelui francez Carol al VI-lea si al regelui englez Enrich al V-lea, relateaza ca in vizita ce a facut-o lui Alexandru cel Bun la Cetatea Alba i s-au sustras 100-120 galbeni si alte lucruri. Alexandru Voda a adus noua hoti cu streangul de gat, punandu-i la dispozitia acestuia sa-i omoare (en ma franchise de les faire mourir), dar avand in vedere ca si-a recuperat bunurile, i-a lasat in viata. Ca pedepse in trecut, enumeram: arderea si tragerea in teapa pentru talhari si ucigasi "de firea cea mai rea", iar pentru ceilalti, spanzuratoarea sau decapitarea. astfel, pedeapsa la munca in ocna apare fata de acestea ca foarte blanda. Pana la alcatuirea pravilelor lui Vasile Lupu in 1642 in Moldova si ale lui Matei Basarab in 1652 in Muntenia nu se pot face multe precizari cu privire la pedepse si la aplicarea lor progresiva. In aceasta perioada, judecata se facea dupa obiceiul pamantului, iar pedepsele se executau tot dupa acest obicei, fapt care, dupa cum spune Dimitrie Cantemir in "Descrierea Moldovei", ducea la abuzuri. Domnul tarii putea sa judece el insusi "pricinile", dar putea sa incredinteze jurisdictia oricui voia el, chiar unor persoane ce nu erau indreptatite la aceasta. astfel, Stefan cel Mare, printr-un act de danie facut in 1472 manastirii Prahova, acorda intre altele jurisdictia absoluta egumenului manastirii: "Sa aiba a-si cauta dreptate inaintea egumenului ce va fi atunci in acel templu al Sfantului Nicolae si inaintea vatafilor egumenesti care sa nu aiba intru nimic un alt jude mai mare peste ei, ci sa judece ei singuri pe oamenii lor din cele trei sate manastiresti si sa-i globeasca pentru orice vinovatie".21 Rolul preotilor in jurisdictiunea noastra va dainui mult timp si va fi uneori asa de mare, incat vor ajunge sa aiba grosuri (inchisori) in casele lor particulare, ceea ce va determina pe domnitorul Mavrocordat sa opreasca acest abuz, acest fel de jurisdictie crea arbitrariul si abuzul, detinutii erau aruncati in temnite fara sa stie vina pentru care erau inchisi, fara a sti durata pedepsei si de multe ori fiind dati uitarii. Unele manastiri au servit la noi si ca loc de inchisoare, de cele mai multe ori pentru condamnatii politici, pentru femei si copii. Cea mai veche manastire care a servit in acest scop a fost manastirea Snagovului, ridicata de Vlad Tepes in secolul al XV-lea. Odata cu ea avem primele informatii relativ la pedepsele aplicate celor inchisi, aici, sub pretextul ca trebuie sa se inchine, boierii erau dusi intr-o camera unde, in timp ce erau ingenuncheati, se deschidea o trapa din pardoseala, iar ei cadeau intr-o groapa cu cutite taioase, gasindu-si sfarsitul. 21

www.penitenciarulcraiova.ro - Activitatea penitenciara in tara noastra de la inceputuri si pana in secolul al XVI-lea

25


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

In cladirile dinspre sud ale acestei manastiri, Vlad Tepes inaltase un fel de camera de tortura, din care detinutul, dupa ce suferea caznele impuse cu fier si foc, era aruncat cu ajutorul unei baliste in lac. În istoria dreptului penal român prima lege cu dispoziţii penale a fost Legea tarii, care a înlăturat practica talionului. Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice penale în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-fanariot legile cu caracter penal au fost: Pravilniceasca condică, Codul Climach, Legiunea Caragea si Criminaliceasca condica. Istoria dreptului penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale : 1.”Codul penal de la 1865” - (“Codul Cuza”) : realizeaza unificarea legislativă penală şi marchează debutul dezvoltarii dreptului penal român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859. Codul Cuza consacra “principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei”, “egalitatea în faţa legii penale”, “umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă” iar “infracţiunile erau clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii”; “tentativa nu era cunoscută - fiind asimilată infracţiunii consumate”, iar “complicele se pedepsea ca şi autorul”. 2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) Acest cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1 Decembrie 1918. Se introduc pentru prima dată alături de pedepse, măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori), pedepsele complementare şi accesorii, si foarte surprinzator - nu se prevedea pedeapsa cu moartea. I se atribuie pedepsei “rolul educativ”, introducându-se la nivel empiric “instituţia individualizării pedepsei” ; Codul penal de la 1937 era structurat în trei părţi care cuprindea: a) dispoziţii generale; b) dispoziţii privitoare la crime şi delicte; c) dispoziţii privind contravenţiile.

26


Tarnauceanu Cristian

Capitolul II

Asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii ; A fost considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului acesta rămânând în vigoare până în 1969. Codul lui Carol al II-lea nu cupindea dipoziţii din care să rezulte definiţia pedepsei şi nici referitoare la scopul ei, dar cuprindea niste reglementări foarte clare cu privire la pedepsele speciale şi gradele acestora .22 Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969: Prima lucrare de sinteza în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912 în colaborare cu V. Dongorez personalitatea marcantă în acest domeniu rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat în 1929; La un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990 ; In această perioadă s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale, minorii răspunzând penal de la 12 ani ; iar în anul 1947 s-a instaurat regimul comunist care în 1948 introduce instituţia “infracţiunii prin analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut până în 1956; In anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea de Codul penal al Republicii Populare România - dreptul penal român transformându-se într-un instrument al politicii comuniste, rămânând în plan secund instrumentul de apărare a societăţii împotriva criminalităţii. 3.“Codul penal de la 1969”. Adoptarea Codului penal de la 1969 a marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind în vigoare şi astăzi cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei marxiste, el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor. A fost modificat succesiv printr-o serie de legi speciale.

22

Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României comentat şi adnotat 2002

27


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

CAPITOLUL III “PEDEAPSA” IN CODUL PENAL ROMAN Pedeapsa este un instrument de violenţă instituţionalizată în mainile statului iar o discuţie despre fundamentul pedepsei duce inevitabil la cercetarea legitimităţii dreptului penal 23. Nu degeaba s-a repetat până la saţietate că problema dreptului penal începe şi se sfârşeşte cu fundamentul şi scopul pedepsei. 24 “Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cea mai importantă categorie fiind în acelaşi timp şi măsuri de constrângere ce se aplică infractorilor” 25 . Art. 52 – Cod Penal - Pedeapsa este o masura de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea savârsirii de noi infractiuni. Prin executarea pedepsei se urmareste formarea unei atitudini corecte fata de munca, fata de ordinea de drept si fata de regulile de convietuire sociala. Executarea pedepsei nu trebuie sa cauzeze suferinte fizice si nici sa înjoseasca persoana condamnatului. Sectiunea III.1. – SCOPUL PEDEPSEI În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Aplicarea pedepsei reprezintă o formă a constrângerii juridice, necesară reeducării şi reformării sociale a persoanei condamnate. Directia politicilor penale constau într-o singură caracteristică: „a lua măsuri pentru pedepsirea şi intimidarea infractorilor”. Pedeapsa este necesitatea constrângerii prin folosirea parghiei normei de drept, un imperativ categoric al legii. Obligativitatea normei penale indică modalităţile de constrângere a persoanei condamnate prin intermediul principiilor practice de schimbare a conduitei individuale, care stabilesc întotdeauna anumite constrângeri fizice, psihice şi morale făcând posibilă înhibarea atât pentru condamnat cât şi pentru alte persoane de a produce pe viitor acţiuni ori inacţiuni de natură penală.

23 24 25

Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck.

28


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Pedeapsa penală, alături de alte mijloace şi măsuri stimulează obligativitatea reeducarii condamnatului şi a educării persoanelor care execută acţiuni ori inacţiuni cu semnificaţie socială, astfel încât să se menţină autoritatea legii. Întrucât pedeapsa constituie unicul mijloc de sancţiune a acţiunii/inacţiunii considerate infracţiuni rezultă că scopul acesteia este reprezentat de „prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni”. Activitatea de prevenire se realizează atât sub forma determinării condamnatului de a nu mai săvârşi alte infracţiuni (prevenţie specială) prin adoptarea măsurilor educative şi restrictive în perioada executării pedepselor, cât şi prin determinarea generală a oricărei alte persoane de a respecta legea pentru a nu fi obligată la aplicarea regimului sancţionator (prevenţie generală) şi, implicit, la producerea unor suferinţe fizice şi morale rezultate din condamnarea penala. În doctrina penală se atribuie pedepsei diferite scopuri: Prevenţie generală , Prevenţie specială , Retribuţie 26. a) prevenţia specială reprezintă constângerea condamnatului la executarea pedepsei, perioadă în care , pe lângă limitarea drepturilor şi exercitarea libertăţilor individuale, va fi supus unui tratament juridic de reeducare, în sensul îndreptării pe viitor a comportamentului individual astfel încât să nu se mai realizeze alte infracţiuni. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte schimbarea consecinţelor comportamentului, „deoarece vom fi chinuiţi de dorinţa libertăţii când suntem în închisoare”, iar prin măsurile legale de reeducare se incearca reformarea socială si morala a condamnatului. b) prevenţia generală reprezintă o formă de constrângere realizabilă prin:indicarea formelor şi limitelor pedepselor penale în legile generale şi în legile speciale, individualizarea pedepsei pentru acţiunea/inacţiunea săvârşită în funcţie de pericolul social şi de circumstanţele reale de producere ale faptei, modul de executare concretă a pedepsei care trebuie să adapteze pe condamnat la regimul sever şi la exigenţele legii, urmând ca fie datorită convingerii, fie din cauza temerii, acesta să nu mai săvârşească alte infracţiuni. 26

Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne editura C.H.Beck

29


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Un fenomen semnificativ al realizării instituţiei prevenţiei generale constă în certitudinea aplicării pedepsei penale pentru acţiunea/inacţiunea considerată infracţiune, efectul preventiv realizându-se în cazurile pedepsirii cu rapiditate a infractorilor. Scopul pedepsei va fi realizat astfel încât prin executarea pedepsei să nu se cauzeze suferinţe fizice sau înjosirea persoanei condamnate. Sub influenţa măsurilor şi metodelor de reeducare, în executarea pedepsei penale, se urmăreşte îndreptarea condamnatului, iar nu cauzarea de suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei acestuia. Sectiunea III.2. – FUNCTIILE PEDEPSEI În sistemul juridic românesc regasim ca si funcţii ale pedepsei: “funcţia de constrângere”, “funcţia de reeducare”, “funcţia de exemplaritate”27. Sistemul de drept francez consacra ca si funcţii ale pedepsei: “funcţia de retribuţie” “funcţia de intimidare”, “funcţia de readaptare” . În sistemul de drept italian, regasim funcţiile pedepsei de: “retribuţie”, “intimidare”, “reeducare”, cu menţiunea că la intrarea în vigoare a Constituţiei republicane , din cauza influenţei studiilor criminologice şi sociologice, care au propulsat prevenţia generală, accentul se pune pe mecanismele neoretribuţioniste.28 Funcţiile pedepsei penale sunt următoarele: a) Funcţia de constrângere Pedeapsa, ca măsură de constrângere coercitivă, este folosită de stat şi implică o anumită suferinţă impusă infractorului ca reacţie socială la infracţiunea săvârşită de acesta. Este “un rău cu care se răspunde răului” produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, afecţiunea pe care o implică pedeapsa, decurg din privaţiunile la care condamnatul este supus ca urmare a acesteia: privaţiune sau restricţie de libertate, privaţiune sau restricţie de drepturi civice, privaţiune de bunuri, si mai rar - în unele legislaţii - privaţiune de dreptul la viaţă. Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune. 27

Constantin Mitrache - Drept penal român partea generală - editura Universul Juridic , Bucuresti 2003 Alexandru Boroi - Drept penal partea generală citat din F . Antolisei Manuale di diritto penale .Parte generale editore Giuffre, milano 2000 28

30


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

b) Funcţia de reeducare Pe lângă funcţia de constrângere ce se exercită asupra condamnatului, pedeapsa îndeplineşte şi funcţia de reeducare a acestuia, deoarece pedeapsa, încetează a mai fi o pură retribuţie si este menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului. Funcţia de reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării deprinderilor antisociale şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia de reeducare se constată prin influenţa pe care o are pedeapsa asupra conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din momentul începerii urmăririi penale, al aplicării pedepsei şi în timpul executării pedepsei, când măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie de gravitatea şi personalitatea infractorului. Reeducarea şi îndreptarea depind de: persoana celui condamnat, de diferitele metode şi procedee ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că este infractor primar, recidivist sau minor. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea orientărilor şi deprinderilor antisociale. c) Funcţia de exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o produce asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus condamnatul, vor manifesta reţinere, abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funcţii depinde de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere penală a celor care au comis infracţiuni. d) Funcţia de eliminare.

Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din societate. Izolarea de societate reprezintă un şoc moralmente dureros, dar necesar pentru schimbarea unei mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune la adăpost societatea, cel puţin temporar, împotriva periculozităţii infractorului, a cărui reeducare urmează să se facă, spre exemplu, în condiţiile privaţiunii de libertate. 31


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

e) Funcţia de reparare a prejudiciului. Deoarece multe infracţiuni cauzează prejudicii materiale victimelor, s-a propus ca la infracţiunile, care produc un prejudiciu material, pedeapsa să funcţioneze şi ca mijloc de reparare a prejudiciului. Secţiunea III.3. - CLASIFICAREA PEDEPSELOR Ştiinţa penală a procedat la clasificarea pedepselor penale datorită numărului şi varitatetăţii pedepselor pentru a permite o mai bună cunoştere şi folosire a pedepselor. a) după obiectul asupra careia poartă coerciţiunea le clasificăm astfel : pedepse corporale ; pedepse privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare , pedepse privative sau restrictive de drepturi morale. b) după gravitatea lor: pedepse criminale; pedepse corecţionale; pedepse de simplă poliţă . c) după durata lor : pedepse perpetue; pedepse temporare . d) după caracterul lor: pedepse politice; pedepse de drept comun; pedepse mixte. e) după importanţa şi rolul lor : pedepse prinicipale; pedepse secundare 29. Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor. Categoriile şi limitele generale ale pedepselor sunt prevăzute în capitolul Pedepsele, din Codul penal. În conformitate cu articolul 53, pedepsele sunt de trei feluri: -

29

principale complementare accesorii

Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

32


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

III.3.1. PEDEPSELE PRINCIPALE sunt : -

detenţiunea pe viaţă închisoarea de la 15 zile la 30 de ani. amenda de la 100 lei la 50000 lei. III.3.2. PEDEPSELE COMPLEMENTARE sunt :

-

interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani degradarea militară.

III.3.3. PEDEPSELE ACCESORII constau în interzicerea drepturilor prevăzute în art 64, în condiţiile prevăzute în art. 71. Secţiunea III.4. - PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE „Pedeapsa închisorii este, prin natura ei o pedeapsă severă pentru că ea constă întro izolare de familie , de societate îndepărtare de mediul normal de viaţă al omului izolare care este trăită de condamnat ca o constrângere apăsătoare”30. Pedepsele principale aplicabile aplicabile persoanei fizice. În conformitate cu Codul penal în vigoare acestea sunt : 1) detenţiunea pe viata 2) pedeapsa cu închisoarea de la 15 zile la 30 de ani ; 3) amenda de la 100 lei la 50 000 lei . „Pedepsele principale sunt acelea care se pot aplica singure pentru faptele penale săvârşite” 31 . Potrivit legii, în închisoare se execută două dintre pedepsele principale: 1) detenţiunea pe viaţă. 2) pedeapsa cu închisoarea.

30 31

Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck. Alexandru Boroi Drept penal Partea generală ed C.H. Beck

33


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Potrivit art 53(3) din Codul penal - executarea pedepselor privative de libertate se bazeză pe sistemul progresiv. Condamnaţii au posibilitatea să trecă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile prevăzute de lege privind executatea pedepselor.32 Regimurile în care se execută pedepsele privative de libertate sunt : a) regimul de maximă siguranţă; b) regimul închis; c) regimul semideschis; d) regimul deschis. III.4.1. PEDEPSE PRINCIPALE 1- Pedeapsa detenţiunii pe viaţă Pedeapsa cu moartea prevăzută de codul nostru penal, a fost înlocuită în anul 1990 cu pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă, art. 2 din Decretul Lege nr. 6/1990 prevăzând că toate dispoziţiile privind pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi alte acte normative fiind considerate ca referindu-se la pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă are loc în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare, regimul executării fiind în acelaşi timp reglementat în legea privind executarea pedepselor. Noţiune Detenţia pe viaţă este o pedeapsă principală şi reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislaţia penală actuală. Detenţinea pe viaţă a fost introdusă ca şi o înlocuire a pedepsei cu moartea. Spre deosebire de pedeapsa cu moartea , detenţiunea pe viaţă are avantajul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă absolut determinantă şi sub aspect că nu poate fi adaptabilă. Constă în lipsirea de libertate a condamnatului pentru restul vieţii lui. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar cum este închisoarea, ci cu caracter perpetuu. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală, prevăzută în Codul Penal art 53 lit a şi art 54,55 55 (1) 55 (2). 32

Codul penal roman art 53 (3) alin 1 ed. Hamangiu

34


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Regimul detenţiunii pe viaţă Conform Codului penal în vigoare în art 54 este descris regimul detenţiunii pe viaţă şi anume faptul că: detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare; iar regimul în care se execută este reglementat de legea privind executarea pedepselor . Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă Detenţiunea pe viaţă va putea fi aplicată numai dacă infractorul, la data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani (art. 55 C.p). În acest caz se aplică o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani şi interzicerea unor drepturi pe durata ei maximă. Iar în cazul în care condamnatul împlineşte vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea de 25 de ani. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor ci se aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani. (art.109 al.2 C.p) Liberarea condiţionată Referitor la art 55 (1) : 1 - Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale. 2 - Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de 55 de ani pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în alin.1. 3 - Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen de 10 ani de la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune, se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 61.33 Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire art 52 (2) În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.34

33

Codul penal român - editura Hamangiu

35


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

În codul penal pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută spre exemplu: pentru infracţiuni grave contra siguranţei statului(art.155-163) şi art.167. C.p), pentru infracţiuni de omor deosebit de grav (art.176 C.p), pentru infracţiuni grave contra siguranţei transporturilor (distrugerea şi semnalizarea falsă care a avut ca urmare o catastrofă pe calea ferată), pentru unele infracţiuni grave contra capacităţii de apărare: capitularea, părăsirea câmpului de luptă, unele infracţiuni contra păcii şi omenirii. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile penale speciale pentru fapte deosebit de grave. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracţiunilor, oferind largi posibităţi de individualizare judiciară şi recurgerea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă numai în cazuri extreme. Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă nu este alternativă cu închisoarea - ci unică în două cazuri: pentru infracţiunea de genocid, săvârştă în timp de război (art.357 al.2 C.p ) si pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşite pe timp de război (art. 358 al.4 C.p). 2 - Pedeapsa închisorii Ca măsură de constrângere, pedeapsa închisorii constă în izolarea de societate a celui condamnat prin încarcerarea acestuia, sub regimul prevăzut de legea 276 / 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal35. Regimul de deţinere 1. Executarea pedepsei închisorii se face potrivit dispoziţiilor legale privind executarea pedepselor în locuri de deţinere anume destinate. 2. Femeile condamnate de la pedeapsa închisorii execută această pedeapsă separat de condamnaţi bărbaţi. 3. Minorii condamnaţi la pedeapsa închisori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau in locuri de deţinere speciale , asigurandu-li-se posibilitatea de a continua învăţămîntul general obligatoriu şi de a dobîndi o pregatire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

34 35

Codul penal român - editura Hamangiu Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

36


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Liberarea condiţionată Masura prevazuta in sectiunea 1, capitolul 3, t. III, art. 59, Cod penal, partea generala si consta in punerea in libertate a condamnatului inainte de executarea in intregime a pedepsei care i s-a aplicat, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, si anume: dupa ce a executat cel putin doua treimi din durata pedepsei, in cazul inchisorii care nu depaseste 10 ani, sau cel putin trei patrimi, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani. Termenul de executare a pedepsei se reduce la jumatate, in cazul infractiunilor savarsite din culpa, si la o treime, in cazuri speciale (condamnati in timpul minoritatii, cand ajung la varsta de 18 ani, cei trecuti de 60 de ani barbati si 55 de ani femei, in cazul inchisoriicare nu depaseste 10 ani, sau a unei jumatati, in cazul inchisorii mai mari de 10 ani, daca indeplinesc celelalte conditii prevazute de lege), si a doua conditie ceruta, daca cel condamnat este staruitor in munca, disciplinat si da dovezi temeinice de indreptare. Liberarea conditionata are ca efect faptul ca pedeapsa se considera executata, daca intervalul de timp de la liberare si pana la implinirea duratei pedepsei, cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune. Ea poate fi revocată de instanţa de judecată in condiţiile prevazute de lege. Potrivit legii procesual penale, liberarea condiţionată se dispune, la cerere sau la propunere, de către judecatoria în a cărei rază teritorială se află locul de detenţie (sau de tribunalul militar in a cărui rază teritorială se află închisoarea militară). Instanţa se pronunţă prin hotărâre, putând respinge cererea, situaţie în care cererea poate fi reînnoită în termen de până la un an, sau poate admite cererea. Termenul de apel şi cel de recurs este de 3 zile. 3 - Amenda penală Amenda penală este o sancţiune bănească, ce se aplică de instanţa de judecată, în cazurile şi în limitele prevazute de Codul penal.

37


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Stabilirea amenzii Amenda penală este o pedeapsă principală cu caracter pecuniar prevazută in cap. III, t.III, art. 63 din Codul penal, partea generală care constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat de instanţă să o plătească în contul statului . Ea este prevazută, în cele mai multe cazuri, ca o sancţiune alternativă cu pedeapsa inchisorii si se aplică numai în limitele prevăzute de lege. Pe lângă arătarea limitelor generale ale amenzii ( de la 100 lei la 50 000 lei ) Codul penal consacră în art 63 reguli cu privire la stabilirea amezii : -

Ori de cate ori legea prevede că o infractiune se pedepseşte numai cu amenda, fără a-i arata limitele, minimul special al acesteia este de 150 lei, iar maximul de 10 000 lei.

-

Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arata limitele, alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15 000 lei, iar când prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30 000 lei.

-

În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în art. 53 pct. 1 lit. c).

-

În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în Codul penal şi se stabileşte în aşa fel încât să nu-l pună pe infractor în situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la intreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care are aceste obligaţii legale. Ca orice pedeapsă, amenda se înscrie în cazierul judiciar al condamnatului .

38


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Înlocuirea pedepsei amenzii Potrivit art. 63 (1) din Cod penal, atunci când cel condamnat la pedeapsa amenzii se sustrage cu rea-credinţă de la plata acesteia, instanţa va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea în limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.36 Condiţii: 1) Persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii. 2) Condamnatul să se sustragă cu rea-credinţă de la plata ei. Sustragerea cu rea-credinţă – Atunci când persoana în cauză realizează venituri sau deţine bunuri cu care ar putea să achite amenda, dar refuză să o plătească. În cazul în care persoana nu dispune de mijloace, nu se poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii. 3) Amenda să fie prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii. Nu e posibila înlocuirea amenzii cu închisoarea în două situaţii: a) Când amenda e prevăzută ca sancţiune unică. b) Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, obligatoriu, ca efect al circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76, lit. e, teza a II-a. III.4.2. PEDEPSELE COMPLEMENTARE aplicabile persoanelor fizice Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedepsei principale pe care o completează rezultă de altfel că ele nu pot fii pronunţate de sine statatoare. Pedepsele complementare se aplică de instanţă . Aplicarea pedepselor poate fi de două feluri: obligatorie (cand este prevăzut expres de lege) sau facultativă (când este lăsat la aprecierea instanţei aplicarea pedepsei complementare). Pedepsele complementare sunt de două feluri: 1) De interzicere a unor drepturi (art. 64, cod penal) 2) A degradării militare

36

Codul penal roman - editura Hamangiu.

39


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

1) Interzicere a unor drepturi Ea poate fi aplicată obligatorie sau facultativa. Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţinutului pedepsei principale. Întotdeauna, aplicarea pedepsei complementare se poate face numai pe lângă o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin doi ani. Pedeapsa constă în interzicerea unuia sau mai multor drepturi, prevăzute de art. 64, cod penal, pe o perioadă de la 1 la 10 ani. Nu pot fi interzise toate drepturile prevăzute de art. 64, iar durata interzicerii trebuie să fie aceeaşi pentru toate drepturile care intră în conţinutul pedepsei. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii; d) drepturile părinteşti; e) dreptul de a fi tutore sau curator. Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul când legea dispune altfel. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după executarea pedepsei închisorii , după graţierea totală sau a restului de pedeapsă , ori după pescripţia executării pedepsei. Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fii aplicată minorilor infractori 37

37

Art 109 alin.3 Cod penal român

40


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

2) Degradarea militara Aceasta constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a purta uniformă ea se aplică atunci când persoana condamnată este militar activ sau rezervist. Degradarea constă în pierderea oricărui grad militar al persoanei, nefiind posibilă o degradare parţială. Degradarea militară e obligatorie atunci când pedeapsa principală este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani. Aplicarea ei este facultativă atunci când infracţiunea comisă a fost intenţionată iar pedeapsa aplicată este închisoarea cuprinsă între 5 şi 10 ani. Se preconizează apariţia unei noi pedepse complementare. Aceasta constă în publicarea, pe banii condamnatului, a hotărârii de condamnare, într-un ziar central sau local ales de instanţă. III.4.3. PEDEPSELE ACCESORII APLICABILE PERSOANEI FIZICE Pedepsele accesorii decurg, de drept, din condamnarea la o pedeapsă cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă şi constă în interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64, cod penal lit a)-c). Prin excepţie, interzicerea drepturilor părinteşti sau a dreptului de a fi curator este lăsată la aprecierea instanţei atunci când executarea pedepsei se face la locul de muncă. Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate. Asta pentru că executarea pedepsei accesorii începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pedeapsa accesorie poate fi mai mare sau mai mică decât pedeapsa privativă de libertate. Secţiunea III.5. - SANCTIUNILE APLICABILE MINORILOR Introducere Delicvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a fenomenului infracţional în societatea modernă prezentând o sporire numerică dar şi o continuă accentuare a precocităţii infracţionale38. 38

Alexandru Boroi Drept penal partea generală ed C.H.Beck

41


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe, iar faptele pot fi deosebit de periculoase39. În Codul penal din 1937 răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani impliniţi iar între limitele de le 13 la 15 ani minorul răspundea numai dacă se constata că a avut discernământ. Codul penal de la 1968 a ridicat limitele de vârstă la care minorul poate răspunde penal. Legiuitorul a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de sanctiuni, alcătuit din măsuri educative şi pedepse. Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de componenta măsurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracter eminamente educativ, destinate unor personalităti în formare şi susceptibile de influentare. Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulti. Pedepsele aplicate minorilor care săvârşesc infractiuni deosebit de grave şi vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sanctiuni penale se impune mai ales din raţiuni practice. Astfel. în cazul minorilor care ating vârsta majoratului până în momentul judecării sau a căror faptă a fost descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative apare ca lipsită de ratiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse pentru minorii infractori are şi un rol preventiv general descurajând pe cei care ar fi tentati să săvârşească infracţiunile astfe sanctionate. Trebuie menţionat totdată, că pedepsele aplicabile minorilor se deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales prin modul de aplicare şi executare. Datorită acestor particularităti pedepsele aplicabile minorilor alcătuiesc, alături de măsurile educative un sistem sanctionar special, care functionează alături de sistemul general, comun, aplicabil adultilor. Comparat cu acesta din urma sistemul sanctionator pentru minori apare evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizării pedepselor, minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferenţiere şi o stare de atenuare a pedepselor

39

C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor

42


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Cadrul sancţiunilor Acesta este alcătuit, pe de o parte, din măsuri educative, iar pe de altă parte din pedepse. Ambele categorii de pedepse urmăresc prevenirea săvârsirii de infracţiuni în viitor .Aplicabilitatea unei categorii exclude aplicarea celeilalte .Regimul de aplicare este unic pentru toate categoriile de minori care răspund penal.40 Legea prevede 4 măsuri educative: a) mustrarea, b) libertatea supravegheată, c) internarea într-un centru de reeducare d) internarea într-un institut medical - educativ (art.. 101 C.p.). Pedepsele aplicabile minorilor sunt : închisoarea şi amenda, in limite reduse la jumătate in raport cu cele aplicabile adultilor. Nu se aplică minorilor pedeapsa detentiunii pe viaţă. De asemenea, nu se aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronuntate pentru infractiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităti sau decăderi, o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al recidivei. MASURILE EDUCATIVE În modelarea comportamentului infractorilor minori, un rol deosebit de important revine şi acţiunii de constrângere prin măsuri educative; acestea, prin acţiunea şi finalitatea lor apar ca fiind mai potrivite pentru a realize îndreptarea minorilor şi pentru a le corecta conduita lor, de aceea în cadrul sistemului sancţionator aplicabil minorilor legiuitorul a acordat prioritate măsurilor educative .41 a) MUSTRAREA este prevăzută de art. 102 din Codul penal. Această măsură educativă constă în dojenirea (certarea) minorului, în arătarea de către instanta de judecată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, cu explicarea pericolului social al faptei pe care el a săvârşit-o, cu arătarea modului cum trebuie să se poarte în viitor pentru a dovedi că s-a îndreptat şi cu avertizarea că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va lua faţă de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o pedeapsă. Măsura mustrării se ia în cazul faptelor extrem de uşoare sau in cazul faptelor mai puţin uşoare, dacă minorul se află încă sub 40 41

M.Basarab Drept penal,Partea generală ed Lumina Lex Bucuresti 2005 Gh. Ivan Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck.

43


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

influenta deprinderilor şi mentalitătii caracteristice copilăriei.În principiu ea nu trebuie să fie luată mai mult decât o dată, la prima faptă comisă. În cazul neîndreptării instanţa va recurge la o măsură mult mai drastică chiar şi la o pedeapsă. b) LIBERTATEA SUPRAVEGHEATA este prevăzută de art.103 din Codul penal. Măsura constă în lăsarea minorului în libertate, însă sub o supraveghere deosebită. timp de un an socotit de la data punerii în executare a hotărârii. Măsura este temporară iar durata este fixă de un an, neputând fiind nici scurtată nici prelungită, astfel că, măsura nu poate fi luată faţă de minorul care a trecut de vârsta de 17 ani. Pentru supraveghere, minorul este încredintat de instantă părinţilor sau, eventual, celui care l-a adoptat sau tutorelui. Dacă însă apreciază că persoana căreia i-ar reveni supravegherea nu ar putea-o îndeplini în conditii satisfăcătoare, instanta va dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai apropiate, la cererea acesteia, iar dacă nu există o astfel de cerere, încredinţează supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor. Fără existenţa unei persoane sau unei instituţii căreia să i se incredinţeze supravegherea minorului, măsura libertăţii siupravegheate nu poate fi luată. Într-o astfel de situaţie extremă, singura măsură aplicabilă ar fi internarea minorului intr-un centru de reeducare. Legea prevede că instanţa pune in vedere persoanei sau reprezentantului instituţiei căreia i s-a încredinţat supravegherea, îndatorirea de a supraveghea indeaproape pe minor in scopul îndreptării lui, de a înştiinţa de indată instanţa dacă minorul se sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de legea penală. Totodată instanţa poate să impună minorului respectarea uneia sau mai multora din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite; b) să nu intre in legătură cu anumite persoane; c) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată de instanţă, cu o durată Între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale. După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa incunoştinţează şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat precum şi, atunci când este cazul, instituţia la care prestează activitatea stabilită de instanţă.

44


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Dacă înăuntrul termenului de un an de la data punerii in executare a libertăţii supravegheate, minorul se sustrage de la supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta săvârşită constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o pedeapsă. a) INTERNAREA INTR-UN CENTRU SPECIAL DE REEDUCARE este prevăzută de art.104 din Codul penal. Este o măsură educativă privativă de libertate ce constă in internarea minorului infractor într-un centru de reeducare, pe o perioadă nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea de către minor a vârstei de 18 ani; se aplica minorului in privinţa căruia celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare (art. 104 alin. 2 C.p.). Deşi este denumită educativă, este in realitate o măsură de reeducare, deoarece scopul ei este reeducarea minorului . Acest scop urmează să fie realizat prin posibilitatea asigurată minorului internat de a dobândi învăţătura necesară şi o pregătire profesionată potrivit cu aptitudinile sale. Aşa cum s-a arătat, măsura internării în centrul de reeducare se ia pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Legea prevede totuşi că, la data când minorul devine major, instanta poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului internării 42. Legea prevede şi posibilitatea încetării executării măsurii prin liberarea minorului înainte de a deveni major. Potrivit dispozitiei din art. 107 C.p., după un an de la data internării minorului în centrul de reeducare, dacă el a dat dovezi temeinice de îndreptare. de sârguintă la învătătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, instanta poate dispune liberarea lui înainte de a deveni major. Dacă în perioada liberării minorul are o comportare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea liberării şi reinternarea lui într-un centru de reeducare. În cazul în care minorul săvârşeşte din nou, în perioada internării sau în aceea a liberării înainte de a deveni major o infractiune pentru care se apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii, instanta revocă măsura internării. Dacă însă nu este necesară aplicarea unei pedepse, instanta revocă liberarea minorului şi mentine internarea până la majoratul acestuia.

42

M.Coca Cozma si colab. Justiţia pentru minori ed Universul Juridic Bucureşti 2003

45


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

b) INTERNAREA INTR-UN INSTITUT prevăzută de art 105 din Codul penal .

MEDICAL-EDUCATIV,

masură

Este tot o măsură educativă privativă de libertate ce se poate lua fată de minorul care, datorită stării fizice sau psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit. de un regim special de instruire şi educatie. corespunzător stării sale. Măsura se ia fată de minorii infractori, deci care răspund penal, iar nu fată de cei iresponsabili, fată de care nu pot fi luate nici un fel de măsuri educative. Specific acestora este doar faptul că starea lor fizică sau psihică reclamă atât îngrijiri medicale, cât şi un regim educativ care se aplică concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta măsura educativă a internării într-un institut medical-educativ se deosebeşte de măsura de sigurantă a internării medicale care constă exclusiv din tratament medical 43. Internarea într-un institut medical educativ se dispune de către instanta competentă să judece cauza penală în care este implicat minorul, pe durată nedeterminată. ca şi internarea într-un centru de reeducare, dar, întocmai ca aceasta, nu poate dura decât până la data când minorul a împlinit vârsta de 18 ani. Totodată, însă, întrucât măsura internării într-un institut medical-educativ este condiţionată de starea fizică sau psihică maladivă a minorului, legea prevede că ea trebuie să înceteze îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei şi aceasta înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. In acelaşi timp însă, legea prevede posibilitatea ca instanţa să dispună prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, ca şi în cazul internării într-un centru de reeducare, dacă aceasta este necesară pentru realizarea scopului. lnstanta care dispune încetarea măsurii internării în institutul medical-educativ, poate, atunci când consideră că este necesar, să ia fată de minor măsura internării într-un centru de reeducare (art. 106 alin.1 C.p.). Ca şi măsura internării în centrul de reeducare, şi internarea în institutul medical educativ poate înceta prin revocare, dacă în perioada internării minorul săvârşeşte din nou o infractiune şi instanţa apreciază că este necesară aplicarea pedepsei inchisorii, într-o astfel de situatie, ca şi in aceea în care instanţa a aplicat pedeapsa închisorii unui minor care avea nevoie şi de tratament medical, se vor aplica dispoziliile din art. 113 sau 114 C.p., după caz, tratamentul medical efectuându-se in conditii de detentie.

43

Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

46


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Secţiunea III.6. – PEDEPSELE APLICABILE INFRACTORILOR MINORI III.6.1. ÎNCHISOAREA Este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor. Limitele sale sunt determinate prin derivatie pornind de la limitele speciale prevăzute de lege pentru infractiunea săvârşită. Potrivit dispozitiei din art. 109 alin.1 C.p., limitele pedepsei se reduc la jumătate, iar minimul special nu poate depăşi niciodată 5 ani. Reducerea limitelor se face raportat nu numai la pedeapsa prevăzută pentru infractiunea in configuralia tipică, dar şi la aceea prevăzută pentru variantele agravate, calificate sau atenuate ale infractiunli respective. Când minorul a săvârşit o tentativă, limitele pedepsei aplicabile, potrivit dispozitiei din art. 21 alin. 2 Cod penal, se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la jumătate pe baza dispoziţiei din art. 109 alin. 1 Cod penal. Se vor aplica deci mai intâi dispoziţiile privitoare la minoritate, pentru care se prevede un regim sanctionator special, şi apoi cele privitoare la tentativă44 Dacă pentru infractiunea săvârşită de minor legea prevede pedeapsa detentiunii pe viată, se aplică minorului pedeapsa inchisorii de la 5 Ia 20 ani, intrucât in cvasitotalitatea cazurilor pedeapsa detentiunii pe viată, care a înlocuit pedeapsa cu moartea, este prevăzută ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii, instanta va trebui mai întâi să aleagă între aceste alternative, pe baza criteriilor generale de individualizare şi a dispozitiei explicite din art. 72 alin.2 C.p., pedeapsa care, după părerea sa, trebuie să fie aplicată minorului. Când instanta apreciază că în spetă ar fi aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în temeiul dispozitiei din art. 109 alin. 2 C.p., va aplica minorului pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani. Când, dimpotrivă, consideră aplicabilă pedeapsa alternativă a închisorii, instanţa aplică minorului această pedeapsă, în limite reduse la jumătate, conform dispozitiei din art. 109 alin. 1 Cod penal, fără ca minimul special al pedepsei să depăşească 5 ani. Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operatiunea de individualizare a pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astfel determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite. Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui prim termen al 44

Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006

47


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

recidivei, aşa încât în ipoteza în care minorul săvârşeşte din nou o infracţiune, el nu devine recidivist şi deci nu i se poate agrava pedeapsa ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară reprezintă însă un antecedent penal de care trebuie să se tină seama la individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou. Dacă minorul săvârşeşte un concurs de infracţiuni, sunt incidente dispozitiile din art. 34 C.p.. Când pentru una din infracţiunile concurente s-a luat o măsură educativă, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsă, măsura educativă va fi revocată, deoarece minorul nu poate fi supus, în acelaşi timp, la executarea pedepsei şi la actiunea unei măsuri educative. Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face cu respectarea unor reguli speciale, adecvate stării psiho-fizice a acestuia. Aşa cum s-a arătat, condamnatii minori execută pedeapsa separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale. Potrivit dispoziţiei din art. 57 alin. 3 C.p., minorilor condamnaţi li se asigură posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De asemenea, condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai reduse decât în cazul majorilor. Pe durata executării pedepsei, de la data când condamnatul a devenit major, sau chiar de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare dacă el împlinise 18 ani, este supus executării pedepselor accesorii în temeiul dispozitiilor din art. 71 C.p . III.6.2 AMENDA PENALA APLICABILA MINORILOR Amenda este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor infractori şi se aplică in limitele prevăzute de lege pentru infractiunea săvârşită, reduse însă la jumătate (art. 109 alin. 1 C.p.). În legile speciale există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite alee amenzii în aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.45 lncidenta acestei pedepse se adevereşte ca oportună în raport cu minorii care săvârşesc infractiuni în preajma ajungerii la majorat, când luarea unei măsuri educative nu mai este practic posibilă, iar aplicarea unei pedepse cu închisoarea nu apare ca necesară. Determinarea limitelor pedepsei aplicabile şi individualizarea pedepsei se fac în general după aceleaşi reguli ca în cazul pedepsei închisorii. Necesitatea prevenirii combaterii infracţiunilor comise de minori apare cu atat mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe iar faptele pot fii deosebit de periculoase.46 45 46

Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008 Costică Bulai Manual de drept penal Partea generală editura Universul Juridic 2007

48


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Sub aspectul răspunderii penale între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei care au împlinit această vârstă dar nu au ajuns la 16 ani fără să se fii făcut dovada că au acţionat cu discernământ nu există deosebiri, nici cei din urmă nu pot fii subiect de drept penal , faptele lor nu constituie infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale 47 Secţiunea III.7. PEDEPSELE APLICABILE PERSOANELOR JURIDICE Noţiuni Răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă prin modificările aduse de legea 278/2006 pin care persoanele juridice cu excepţia statului, a autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunea săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. Ca şi răspunderea persoanei fizice, răspunderea persoanei juridice, este şi ea un raport juridic penal de conflict, născut ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, de data aceasta între stat pe de o parte şi o persoană juridică pe de altă parte. Statul are dreptul şi îndatorirea de a trage la răspundere penală persoana juridică, iar aceasta este obligată să răspundă penal pentru infracţiunea săvârşit în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele său. În acest caz subiect pasiv al răspunderii penale este persoana juridică. Întrucât însă persoana juridică se manifestă în viaţa socială prin persoana fizicã al cărei reprezentant este sau care acţionează pentru realizarea obiectului său de activitate, persoana juridicã e ţinută să răspundă de infracţiunile săvârşite de persoana fizică. Putem spune astfel că persoana juridică apare ca subiect indirect al infracţiunii săvârşite. Pentru ca persoana juridică să aibă calitatea de subiect indirect activ al infracţiunii trebuie să se verifice pe de o parte, dacă ea îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a putea răspunde penal, iar pe de altă parte trebuie examinate raporturile persoanei juridice cu persoana fizică subiect activ nemijlocit al infracţiunii, pentru a putea stabilii dacă faptele comise de aceştia pot fi imputate persoanei jurdice şi dacă se poate declanşa răspunderea penală a acesteia. Temeiurile obiective şi subiective ale răspunderii penale a persoanei juridice sunt specifice şi se realizează în condiţii diferite în raport cu răspunderea penală a persoanei fizice. Pentru înţelegerea mecanismului de funcţionare a răspunderii penale a persoanei

47

Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006

49


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

juridice, este necesară examinarea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ale răspunderii penale a persoanei juridice. 48 III.7.1.Persoana juridică, subiect al răspunderii penale Conform prevederilor Codului Penal pot fi subiecte active ale răspunderii penale toate persoanele juridice existente cu excepţia persoanelor juridice de drept public şi anume: statul; autorităţile publice; instituţii publice ce desfăşoară o activiate ce nu poate fi desfăşurată de o persoană juridică de drept privat. Este justificată exceptarea statului de la răspunderea penală deoarece deoarece el este titularul dreptului de a trage la răspundere persoana juridică şi astfel el nu poate fi în acelaşi timp subiect activ şi subiect pasiv al răspunderii penale. Eventualele infracţiuni comise de funcţionarii publici nu sunt comise în numele autorităţii ce le reprezintă ci în nume personal şi atrag răspunderea penală a celor ce le-au săvârşit, ca infracţiuni de serviciu. III.7.2.Condiţiile obiective de răspundere penală ale persoanelor juridice Temeiul obiectiv al răspunderii penale îl constituie săvârşirea unei infracţiuni, însă în condiţiile specifice persoanei juridice, adică săvârşirea unei infracţiuni de către persoana sau persoanele fizice care acţionează pentru îndeplinirea obiectului de activitate sau în numele sau în interesul acesteia. Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice trebuie să se constate pe de o parte săvârşirea unei infracţiuni, iar pe de altă parte infracţiunea săvârşită se află într-o anumită legătură cu persoana juridică, anume să fie determinată de obiectul de activitate al acesteia. În concepţia legiuitorului român este suficient să se constate că infracţiunea a fost săvârşită de un reprezentant al persoanei juridice, de un angajat al acesteia ori de o persoană care acţionează în realizarea obiectului de activitate, în numele sau în interesul persoanei juridice. Este suficient să se constate că persoana se află în anumite relaţii de fapt cu persoana juridică.

48

Costică Bulai Manual de drept penal Partea Generală editura Universul Juridic 2007

50


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Cât priveşte cealaltă condiţie anume aceea a existenţei unei legături obiective între infracţiune şi persoana juridică, se realizează atunci când infracţiunea a fost săvârşită în una din cele trei situaţii prevãzute de lege: a) în realizarea obiectului de activitate; b) în interesul persoanei juridice; c) în numele persoanei juridice. Se consideră a fi infracţiune şi atunci când se realizează pentru îndeplinirea oricărui obiect de activiate al acesteia. Şi atunci când infracţiunea este săvârşită de o persoanã împuternicită să acţioneze în numele şi pentru persoana juridică, de un reprezentant al acesteia. III.7.3.Condiţiile subiective de răspundere penală ale persoanei juridice Ca şi în cazul persoanei fizice şi la persoana juridică nu se poate ajunge la săvârşirea unei infracţiuni fără stabilirea legăturii psihice între persoana juridică şi infracţiunea săvârşită. Legea nu face nici un fel de referire la condiţiile subiective ale acestei răspunderi. Astfel urmează ca stabilirea imputatiei sau a culpabilităţii să se facă pe baza principiilor generale a dreptului penal. Unul dintre aceste principii este acela că vinovăţia persoanelor juridice nu se poate confunda cu aceea a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea, sau faptul că infracţiunea săvârşită de persoana fizică sub forma de vinovăţie stabilită de legea penală nu induce neapărat şi răspunderea persoanei juridice. Însă fără existenţa unei infracţiuni săvârşite de persoana fizică nu se poate vorbi nicicând de răspunderea penală a persoanei juridice. Un alt principiu aplicabil în materie este acela că vinovăţia persoanei juridice nu poate fi determinată prin aplicarea mecanică a dispoziţiilor din Codul Penal privind vinovăţia şi formele acesteia. Imputabilitatea subiectivă sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei juridice, care prin organul său individual sau colectiv de conducere, a cunoscut sau încurajat sau numai a încuviinţat săvârşirea cu intenţie, de către persoana fizică a infracţiunii legate de obiectul său de activitate. În cazul infracţiunilor din culpă, atitudinea persoanei juridice este culpabilă atunci când se constată în sarcina ei lipsa de supraveghere sau de control care a făcut posibilă săvârşirea acelei infracţiuni.

51


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Trebuie să fie examinat mecanismul de formare a voinţei proprii a persoanei juridice şi de funcţionare a procesului decizional din cadrul acesteia, precum şi dacă persoana juridică în discuţie a cunoscut în mod real, a voit, a încurajat sau încuvinţat săvârşirea unei infracţiuni ori dacă aceasta a fost comisă împotriva voinţei persoanei juridice şi cu excluderea oricărei culpe. În cazul în care nu poate fi identificată persoana fizică răspunzătoare, însă persoana juridică a fost pe deplin dovedită, răspunderea penală va reveni exclusiv persoanei juridice. III.7.4.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică Termenele de prescripţie a răspunderii penale a persoanei juridice sunt: a) -10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizicã pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani; b) - 5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa inchisorii mai mici de 10 ani sau amenda. Termenele diferite ale răspunderii penale a persoanei fizice faţă de cele ale persoanei juridice „nu se confundă - ci se suprapun” deoarece răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea. Se înţelege că este posibilă împlinirea termenului de prescripţie rãspunderii penale a persoanei fizice care, prin ipoteză este ţinută sã răspundă singură pentru infracţiunea săvârşită deoarece este foarte posibil ca prescripţia pentru persoana juridică să fi intervenit, deoarece termenul este mai scurt, iar pentru persoana juridică nu. Cu excepţia termenelor de prescripţie, care sunt diferite ca durată, celelalte condiţii în care poate fi prescrisă răspunderea penală a persoanei juridicesunt aceleaşi ca şi pentru persoana fizică. III.7.5. Pedepsele aplicabile persoanei juridice Prin dispoziţiile articolelor 53(1) şi 53(2), introduse în Codul penal în vigoare prin legea 278/2006 sunt prevăzute felurile pedepselor aplicabile persoanei juridice ca urmare a răspunderii penale a acestora. Articolul 53(1) prevede că pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt principale şi complementare.

52


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Se prevede o singură pedeapsă principală anume amenda de la 2500 RON la 2000000 RON singura pedeapsă adecvată în raport cu paticularităţile persoanei juridice, dar care este proprie prin cuantumul ei să îndeplinească funcţia specifică pedepsei faţă de subiectul răspunderii penale ce i se aplică. Legea prevede următoarele pedepse complementare ce pot fi aplicate: - dizolvarea persoanei juridice; - suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la un an sau a uneia dintre activităţile persoanei juridiceîn legătură cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani . - închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani . - interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o durată de la 1 la 3 ani. - afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare Art 53(2) Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul persoanelor juridice. (1)Aplicarea uneia sau a mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţa constata că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii precum şi şi faţă de împrejurările în care a fost savârşită, aceste pedepse sunt necesare. (2)Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede aceasta pedeapsă. Ca şi în cazul pedepselor aplicate persoanei fizice şi cele aplicate persoanei juridice îşi încep aplicarea odată cu rămânere definitivă a hotărârii de condamnare.

53


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Pedeapsa amenzii Conţinutul pedepsei amenzii este reglementatã de Codul Penal în art. 71(1) acesta având următorul cuprins: -

-

Pedeapsa amenzii constă în sumele de bani pe care persoana juridică este condamnatã să o plătească. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 600.000. Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei49

Amenda este o pedeapsă cu caracter patrimonial constând în diminuarea patrimoniului persoanei juridice prin obligarea acesteia la plata unei sume de bani care se face venit la bugetul statului. Faţă de pedeapsa amenzii aplicabile persoanelor fizice, amenda aplicabilă persoanei juridice este reglementată în partea generală a Codului Penal, prin raportare la pedeapsa închisorii. Pentru garantarea plăţi amenzii penale se pot lua mãsuri asiguratorii (art. 163 C. Proc. Pen.) Existenţa patrimoniului persoanei juridice este un argument în favoarea instituirii răspunderii penale a acesteia deoarece îi pot fi aplicabile pedepse patrimoniale. Amenda aplicabilă persoanei juridice nu se transformă într-o creanţă civilă , nu urmează regimul de execuţie al acesteia, ci regimul de execuţie comun persoanelor fizice. Astfel pesoana juridică nu are dreptul de a înainta o acţiune în regres pentru plata amenzii la care a fost condamnată deoarece s-ar încălca principiul răspunderii personale pentru săvârşirea infracţiunii. Pentru determinarea limitelor amenzii aplicabile trebuie să aibă loc mai întâi, calificarea juridică a faptei săvârşită de persoana fizică în cadrul activitãţii persoanei juridice

49

Codul penal roman art 71(1) ed. Hamangiu

54


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

în numele ori în interesul acesteia, pentru ca în raport cu pedeapsa prevăzutã de lege pentru persoana fizică, să se determine în concret limitele amenzii aplicabile persoanei juridice. Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice Conţinutul pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice este reglementat de art 71(2) care are urmãtorul cuprins: -

-

-

Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când persoana juridică a fost costituită în scopul săvârşirii de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop. -În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare prevazute în art. 53(1) alin.(3) lit. b)-d), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice. -Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile competent, care va proceda la desemnarea lichidatorului.50

Prin dizolvarea persoanei juridice se creează o veritabilă moarte civilă a acesteia, astfel că majoritatea legislaţiilor care au reglementat mai de mult acestă măsură o consideră o pedeapsă principală, numai legislaţiile noi în materie consideră această moarte civila o pedeapsă complementară.

Însă datorită implicaţiilor sociale acestă măsură se ia destul de rar pentru că se consideră că: angajaţii care şi-au exercitat atribuţiile nu au nici o vină că s-au comis infracţiuni sau acţionarii care nu au avut cunoştinţă de infracţiunile comise. Legiuitorul român a restrâns tocmai din considerentele arătate mai sus condiţiile în care se poate dispune o asemenea pedeapsă, acestea fiind mai restrictive decât cele ale răspunderii penale a persoanei fizice. Astfel pedeapsa se poate lua după cum se precizează în alineatele următoare doar atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţiuni, când obiectul de activitate a fost deturnat în acest scop; sau atuci când persoana juridică deşi condamnată definitiv nu a respectat pedesele complementare dispuse de instanţă pe baza 50

Codul penal roman art 71(2) ed. Hamangiu

55


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

art.53(1) alin.b)-d) care costau în suspenadarea în tot sau în parte a activităţii, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice; toate realizânduse cu rea credinţă. Prima grupă de acţiuni pe baza cărora se dizolvă persoana juridică are ca temei legal faptul că însăşi existenţa persoanei în cauză nu este decât un „paravan” pentru săvârşirea de infracţiuni, iar în cel de-al doilea caz dizolvarea este consecinţa nerespectării unor hotărâri judecătoreşti. Dizolvarea persoanei juridice nu poate fi aplicată în cazul partidelor politice sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, presei. Acestă hotărâre are ca efect deschiderea procedurii de lichidare. În acest sens o copie a deciziei de condamnare va fi comunicată de îndată instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea lichidatorului. Instanţa competentă este tribunalul în cazul societăţilor comerciale, dar se va urma procedura prevăzută de Legea 31/1990 ori dispoziţiile Legii 85/2006 privind procedura insolvenţei. Persoana juridică dizolvată prin hotărârea judecătorească de condamnare îşi continuă activitatea, având o capacitate juridică restrânsă la acele activităţi necesare lichidării, făcând încasări şi plăţi în acest sens. Persoana juridică societate comercială îşi încetează existenţa doar prin radierea din Registrul Comerţului, după depunerea şi aprobarea raportului lichidatorului, iar asociaţiile şi fundaţiile prin radierea din registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la instanţa care a autorizat înfiinţarea lor.

-

-

-

Conţinutul pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice este reglementat de art. 71(3) care are următorul conţinut: Pedeapsa compementară a suspendării activităţii persoanei juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei complementare prevăzute de art.53(1) alin. 3 lit. e) instanţa dispune suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice pâna la punerea în executare a pedepsei complementare , dar nu mai mult de trei luni. Dacă până la împlinirea termenului prevãzut în alin.2 pedeapsa complementară nu a fost pusă în execuatare instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.

56


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

În articolul menţionat anterior se reglementează de fapt două situaţii juridice disticte: 1) este reglementat conţinutul pedepsei complementare al suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile desfăşurate de persoana amintită; 2) se reglementează o adevărată pedeapsă în caz de neexecutare cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare. Suspendarea întregii activităţi înseamnă de fapt încetarea tuturor activităţilor prevăzute în actul constitutiv al persoanei juridice pe o perioadă de la 3 luni la 1 an. Acestă pedeapsă se poate dispune atunci când întreaga activitate a persoanei juridice conadamnate are un caracter infracţional prin deturnarea de la activităţile şi scopurile licite stabilite în actul de înfiinţare. Suspendarea întregii activităţi poate avea ca efect falimentarea acesteia, putând avea efecte sociale similare dizolvării, motiv pentru care considerăm că în aplicarea ei trebuie fãcută o distincţie între activităţile licite cu cele ilicite şi numai dacă întreaga activitate este ilicită se poate dispune încetarea tuturor activităţilor. Suspendarea întregii activităţi sau suspendarea uneia poate să apară ca sancţiune subsecventă neexecutării cu rea-credinţa, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare, prevăzută de art. 53(1) alin3 lit e. Persoana condamnată are obligaţia de a comunica instanţei dovada începerii executării afişării sau a publicării în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. În caz de neexecutare din oficiu instanţa poate aplica pedeapsa complementară de a opri total activitatea dar într-un termen de maxim trei luni. În cazul în care persoana insistă în refuzul acesteia de a nu afişa se poate lua măsura dizolvării persoanei juridice. Astfel ajungem la concluzia că neexecutarea unei pedepse complementare poate duce la impunerea unei pedepse mult mai severe ajungând până la cea capitală anume dizolvare. Neaplicarea dizolvării sau a suspendării activităţii persoanei juridice este reglementată de art.71(4) care are următorul conţinut: -

-

Pedepsele complementare prevăzute în art.53(1) alin.3 lit a) şi b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronateor şi organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit legii. Dispoziţiile prevăzute în alin1 se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. Din considerente de politică penală legiuitorul a instituit o răspundere oarecum atenuată în sarcina organizaţiilor enumerate anterior fată de care sunt incapabile pedepsele complementare a dizolvării şi suspendării totale ori parţiale a activităţii. 57


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

În joc este exerciţiul libertăţii de conştiinţă al libertăţii de exprimare, al dreptului la informaţie şi al dreptului la asociere; toate reglementate de Constituţie. Tot legiuitorul declară ca neconstituţionale partidele sau organizaţiile care prin scopurile ori activitatea lor militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii sau integrităţii teritoriale. Se naşte astfel întrebarea dacă este sancţionată corect desfinţarea partidelor numai după ce Curtea Constituţională se pronunţă asupa constituţionalităţii constituirii partidului sau a activităţii sale? Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice este reglementat de art. 71(5) care are următorul cuprins: -

-

Pedeapsa complementară a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţiunea. Dispoziţiile prevăzute în alin.1 nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. Închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru nu se poate dispune decât în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ respectiv în cazul: societăţilor comerciale, organizaţii cooperatiste, societăţi personale cu personalitate juridică.

Între punctul sau punctele de lucru, activitatea desfăşurată şi infracţiunea săvârşită trebuie să existe o legătură indisolubilă pentru a se putea dispune închiderea acestora, fiind indiferent dacă deschiderea respectivelor puncte de lucru a fost sau nu legal deschisă. Prin pedeapsa atribuită persoana juridică este obligată să intre în legalitate şi să desfăşoare în acele locuri, după execuatrea pedepsei, doar activităţile licite, conforme cu obiectul de activitate stabilit prin actul de înfinţare. Neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei complementare a închiderii unuia sau mai multor puncte de lucru are drept consecinţă dizolvarea persoanei juridice. Dizolvarea înlocuieşte astfel pedeapsa complementară a închiderii punctului sau punctelor de lucru, neexecutată cu rea-credinţă. Considerăm că şi partea vătămată ar fi fost îndreptăţită să facă o asemenea sesizare. Această sancţiune îndeplineşte şi funcţia de măsură de siguranţă constând în eliminarea posibilităţii de săvârşire de noi infracţiuni odată cu încetarea activităţii generatoare 58


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

de infracţiuni. Pedeapsa nu se poate aplica persoanei juridice ce îşi desfăşoară activiatea în domeniul presei. Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice este reglementată de art. 71(6) care are următorul conţinut: Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţii publice prevăzute de lege. Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice are ca efect o restrângere a capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice, respectiv o incapacitate de a contracta lucrări de achiziţii publice în oricare dintre modalităţile prevăzute în O.U.G. 34/2006. Sunt asemenea contracte care nu pot fi încheiate nici direct nici indirect, prin interpunere de persoane sau prin asociere cu alte persoane juridice, contractele de lucrări, contractele de furnizare, contractele de servicii, contractul de achiziţie publică.; precum şi contractele de concesiune, contracte sectoriale, parteneriatul public-privat. Procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice sunt licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, dialogul competitiv, negocierea cu sau fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, cererea de ofertă sau concursul de soluţii. Contractele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi sunt lovite de nulitate absolută , iar omisiunea persoanei juridice condamnate de a informa partenerul contractual despre acesta poate atrage obligarea la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin conduita ilicită a persoanei juridice condamnate. Încălcarea cu rea-credinţă a interdicţiei de a participa la procedurile de achiziţii publice are drept consecinţã dizolvarea persoanei juridice. Autoritatea publică organizatoare a procedurilor este îndreptăţitã să se adreseze judecătorului delegat cu executarea pedepselor pentru a se lua o măsurã fată de persoana condamnată la o asemenea pedeapsă şi cu rea-credinţă se înscrie la o procedură de atribuire a contractelor de achiziţii publice.

59


Tarnauceanu Cristian

Capitolul III

Conţinutul pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de condamnare este reglementat de articolul 71(7) şi are următorul cuprins: -

-

-

Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea victimei, afară în cazul în care există acordul acesteia sau al reprezentantului său legal. Afişarea hotărârii de condamnare se realizeazã în extras, în forma şi locul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între o lună şi trei luni. Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă. Dacã difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală instanţa stabileşte numãrul apariţiilor , care nu poate fi mai mare de 10, iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acestora nu poate depăşi 3 luni.

Aceata este o pedeapsă infamantă, supunând persoana oprobiului public, fiind la urma urmei o publicitate negativă efectuată pe cheltuiala proprie, menită să avertizeze publicul cu privire la activitatea desfăşurată, ca să nu mai vorbim de efectele economice pe care le poate avea această pedeapsă. Afişarea hotărârii se realizează de către persoana condamnată, căreia i se comunică hotărârea, acesta fiind obligat să afişeze în acele locuri descrise de instanţă ca această afişare să ajungă la cunoştinţa publicului într-o formulare cât mai bună. Astfel de locuri ar fi sediul Registrului Comerţului sau al unor asociaţii profesionale la care este afiliată persoana juridică ori chiar sediul social al persoanei juridice. Afişarea se realizează pe o perioadă de la o luna la trei luni. În cazul în care instanţa dispune ca hotărârea sã fie publicată audio-vizual ea stabileşte în cuprinsul hotărârii şi numărul de apariţii care nu poate fi mai mare de 10 apariţii. Astfel ea are o limtă maximă de apariţii . Persoana juridică are obligaţia de a înainta instanţei de executare dovada afişării sau difuzării hotărârii în termen de 30 de zile de la comunicare, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executarii ori de la executare. În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei, poate dispune aplicarea sancţiunii de suspendare totală sau parţială a activităţii persoanei juidice pe o perioadă de până la 3 luni. 60


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

CAPITOLUL IV INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR PENALE. Infracţionalitatea este un fenomen social iar fenomenul infracţional urmează o curbă ascendentă. Infracţiunile comise din cele mai vechi timpuri nu au fost înlocuite cu altele noi, ci s-au menţinut, completându-se în complexitate cu altele noi. Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infactor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de individualizare a pedepsei 51. Secţiunea IV.1 - IMPLICATIILE PSIHOLOGICE ALE PEDEPSELOR PENALE IV.1.1. COMPORTAMENT INFRACTIONAL: O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea post-infracţională. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilitătţii (cu cele doua elemente ale sale discernământul şi libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare, ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză şi funcţiile sale principale:

51

-

cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune;

-

organizarea sociala a prevenirii infracţiunilor;

-

individualizarea pedepsei;

-

tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional;

J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970

61


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Acestea sunt principalele motive pentru care şi în psihologia judiciara ca şi în criminologie se operează cu conceptul de personalitate, concept care obligă la abordări de tip sinergie. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: a) instabilitate emotiv – acţională b) inadaptare socială c) sensibilitate deosebită d) duplicitatea comportamentului e) imaturitate afectivă f) frustrarea g) complexul de inferioritate h) egocentrismul i) labilitatea j) agresivitatea k) indiferenţa afectivă Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează. Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a individualităţii şi personalităţii distincte a oricărui infractor, nu sunt lipsite de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale infractorilor de diverse „specialităţi” actul criminal nu este altceva decât o încercare de a restabili echilibrul iniţial dar actul criminal în sine duce la altă formă de dezechilibru: teama de pedeapsă şi necesitatea urgentă de a construi o formă de defensivă. Astfel, actul criminal duce spre un cerc vicios, pe care însă criminalul nu-l poate prevedea. În cele din urmă şi această analiză comportamentală duce la concluzia unei imaturităţi intelectuale, la constatarea incapacităţii criminalului, prin obişnuinţă, de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. 62


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Viaţa în închisoare este în mod absolut o viaţă în grup: este anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalţi, relaţia interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poţi ascunde de partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmităţilor sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult. Şi mai rău decât toate, posibilităţile de refugiu, de schimbare, nu există. IV.1.2. ASPECTE PSIHOLOGICE ALE PEDEPSELOR Pedeapsa este un mijloc curativ utilizat în vederea diminuarii criminalităţii, a descurajării comportamentului antisocial, infracţional. Toate culturile şi societăţile au instituit forme de pedeapsă pentru acţiunile agresive ce aduc prejudicii colectivităţii în întregime. Pedeapsa din sistemul instituţional-juridic, are rolul nu numai de a-l sancţiona sau a-l izola pe cel în cauză, de a reduce posibilitatea ca el să mai săvârşească acte agresive antisociale, ci şi de a servi drept exemplu. Prin învăţarea socială observaţională, prin perceperea consecinţelor conduitelor reprobabile, indivizii işi dau seama la ce se pot aştepta, astfel încât atât pedeapsa cât şi ameninţarea cu pedeapsa conduc, într-o anumită măsură, la reţinerea de la acte violente. Pedepsele penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului pe care legea panală îl adresează destinatarilor sai. Dintre sancţiunile penale” pedepsele privative de libertate sunt cele mai energice”. Pentru a evalua consecinţele psihologice ale pedepsei privative de libertate trebuie sa avem în vedere un factor determinant, şi anume, factorul „timp”. Timpul este un criteriu esenţial pentru sistematizarea vietii omenesti Atitudinea faţă de timp este diferită la fiecare dintre participanţii la actul de justitie. Astfel, pentru legiuitor, timpul nu reprezintă decât un grad al pericolului social abstract al faptei prevăzute de legea penală; pentru judecator timpul reprezintă reflectarea pericolului social concret al faptei comise de individ iar pentru deţinut, timpul este perceput într-un mod cu totul diferit faţă de ceilalţi participanţi la actul de justitie. Persoana aflată în detentie are conştiinţa faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective si alternative iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele. 63


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Din punct de vedere psihologic, detentia determina modificarea caracteristicilor fiecarui element al personalitatii. Pretutindeni în lume ar trebui ca înaite de a se aplica pedeapsa privării de libertate ar trebui ca mai întai sa se aplice alte sancţiuni posibile sau măsuri implementate de societate deoarece privarea de libertate este osituaţie complexă cu o amplă rezonanţă în viaţa individului. Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate, mediul incarcerarii pune în ordine două grupuri de probleme: 1) 2)

de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru de viaţă; de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.

Când este folosită privarea de libertate apar probleme ale drepturilor omului iar Legea Fundamentala - Constituţia României conţine o serie de prevederi care au aplicabilitate şi în domeniul executării pedepselor: Articolul 16 - „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări” 52 Articolul 20 - dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte; dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale; Articolul 22 - până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată; Articolul 29 - nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată, în condiţii normale, în perioada de detenţie sau liberare condiţionată; Articolul 49 - exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi dacă se impune, după caz, pentru desfăşurarea instucţiei penale. Şocul încarcerării Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naştere unui fenomen deosebit şi anume şocul încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive şi autoagresive (sinucideri, autoflagelări). 52

Constitutia Romaniei

64


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

În comparaţie cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenţiei, are drept consecinţă absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut care standardizează modul de viaţă şi estompează până la anulare diferenţele individuale. Secţiunea IV.2. – ASPECTE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI Noţiune Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare socială în raport cu gravitatea faptei şi periculozitatea infractorului în scopul asigurării îndeplinirii funcţiilor şi pentru a se preveni şi combate criminalitatea poartă denumirea de “individualizare a pedepsei”. Cadrul de reglementare Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat cap. 5 intitulat “Individualizarea pedepselor” din titlul III al părţii generale a Codului penal (art. 72-89). Criteriile prevăzute în art 72 C.pen au caracter de regulă generală întrucât operează în toate cazurile de aplicare a sancţiunilor de drept penal. Dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt aplicabile şi celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de siguranţă, atât în faza de aplicare cât şi în faza de executare a acestora afară de cazul când prevederi speciale în legătură cu acestea derogă de la cadrul comun.53 Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt anumite norme sau principii pe baza cărora are loc caracterizarea faptei penale şi a infractorului , constituind totodată mijloace generale de adaptare juridică a pedepsei. Forme şi modalităţi de individualizare a pedepsei În urma săvarsirii unei infractiuni faptuitorul este judecat şi condamnat, instanţa de judecata avand posibilitatea să individualizeze pedeapsa în raport cu criteriile generale de individualizare prevazute de art. 72 C. pen. şi anume dispoziţiile generale ale codului, limitele

53

C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001.

65


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

de pedeapsa prevazute in partea spaciala, gradul de pericol social concret al faptei, persoana faptuitorului si imprejurarile care agraveaza sau atenueaza raspunderea penala. Doctrina dreptului penal distinge trei forme sau modalităţi ale individualizării: una, cu caracter abstract şi general, în faza elaborării legii şi instituirii pedepselor, alta, cu caracter concret-individual, de adaptare a pedepsei la fapte şi persoane determinate – în faza de aplicare a pedepsei de către judecător şi ultima cu caracter de adaptare la nevoile reale de recuperare a condamnatului pe timpul executării – în faza de executare a pedepsei aplicate. IV.2.1. INDIVIDUALIZAREA LEGALA Prima formă sau modalitate de individualizare a pedepsei este denumita individualizarea legală sau legislativă a pedepsei care exprimă în mai multe planuri determinarea conţinutului şi limitelor acesteia. Individualizarea legală a pedepselor se realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi constituie totodată o materializare a principiilor legalităţii şi individualizării pedepselor. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în: -

-

stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii sancţiunilor penale; stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc; stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza celelalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţe de atenuare sau de agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.

IV.2.2.INDIVIDUALIZAREA JUDICIARA SAU JUDECATOREASCA Cea de a doua formă a individualizării pedepsei se realizează în cadrul activităţii judiciare de aplicare a pedepsei concrete, fiind numita individualizare judiciară sau judecătorească. Individualizarea judiciară sau judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată “post delictum” şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de pericol social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care caracterizează persoana infractorului. Individualizarea judiciară a pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale. Spre deosebire de individualizarea legală care realizează numai prevenirea generală 66


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

individualizarea judiciară realizează atât prevenirea generală cât şi prevenirea specială prin constrângerea şi reeducarea pe care pedeapsa concretă o are asupra infractorului. IV.2.3. INDIVIDUALIZARE ADMINISTRATIVA A treia şi ultima (în ordinea succesiunii intervenirii) dintre formele de individualizare a pedepsei şi se realizează în faza executării pedepsei. Este denumită astfel după organele administrative care o realizează în faza de executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă nu se rezumă doar la regimul de executare ci priveşte şi durata efectivă a pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate. Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei este prevăzută de Legea 275/2006, privind executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Criteriile generale de individualizare La individualizarea pedepselor se ţine seama de criteriile generale si obligatorii enumerate in art. 72, Cod penal. Individualizarea acestora se face în momentul în care se aplică sanctiunea. Adaptarea pedepsei se face cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele de agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege. Criteriile de individualizare a pedepselor sunt: 1) Dispoziţiile părtii generale a Codului Penal Aceste dispoziţii se pot referi la aplicarea în timp şi spaţiu a legii penale, la forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea, la contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii, condiţiile răspunderii penale etc.. 2) Limitele de pedeapsă fixate în partea specială, reprezintă de regulă, cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă. 3) Gradul de pericol social al faptei săvârşite Pentru determinarea gradului de pericol social se ţine cont de doua etape. Mai întai, se apreciază dacă gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni. Apoi, se apreciază acest grad ţinându-se cont de o scară de valori personală a fiecărui judecator. 4) Persoana făptuitorului Orice sancţiune produce efecte diferite asupra fiecărui făptuitor în parte, în funcţie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia. 5) Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală 67


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

În ştiinţa dreptului, aceste stări, situaţii sau împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt denumite cauze. În cadrul acestor cauze se face diferenţa între stări şi circumstanţe. Sunt considerate stări de agravare: 

Starea de recidivă,

Infracţiunea continuată,

Concursul de infracţiuni.

Sunt considerate stări de atenuare: 

Tentativa

Minoritatea făptuitorului.

Circumstanţele pot fi: 

legale sau judiciare,

atenuante sau agravante

Pe langă aceste criterii prevăzute de art. 72, cod penal, la individualizarea pedepsei se mai ţine cont şi de prevederile art. 27, cod penal atunci când infracţiunea este comisă în participaţie, pentru a se determina cota de contribuţie a fiecărui participant. Clasificarea circumstanţelor În afară de distincţia deja menţionată care se face în funcţie de efectul care îl produc asupra pedepsei, între circumstanţe atenuante sau agravante circumstanţele se mai clasifică în funcţie şi de alte criterii. -

circumstanţe legale sau judiciare

-

circumstanţe reale sau personale

-

circumstanţe cunoscute sau necunoscute Secţiunea IV.3. CIRCUMSTANTELE IN INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI

Împrejurările sau circumstanţele atenuante şi agravante sunt stările, situaţiile, împrejurările de care nu depinde realizarea conţinutului legal al infracţiunii de bază, având doar o legătură întâmplătoare, prin contribuţia la realizarea gradului de pericol concret al faptei prevăzută de legea penală, pe care îl atenuează sau îl sporesc.

68


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

IV.3.1. CIRCUMSTANTE ATENUANTE Noţiune Sub denumirea de circumstanţe atenuante sunt desemnate stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi care relevă un pericol social mai scăzut al faptei, ori o periculozitate mai redusă a infractorului.54 Cadrul de reglementare. Redactarea distinctă a circumstanţelor care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 Cod penal) şi a celor care pot constitui (art. 74 Cod penal) circumstanţe atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între acestea; cele prevăzute la art. 73 Cod penal fiind circumstanţe legale, iar cele prevăzute la art. 74 Cod penal circumstanţe judiciare. A. Circumstanţe atenuante legale. Acestea sunt cele prevazute expres in art. 73, cod penal, a caror aplicare este obligatorie si care au ca efect atenuarea pedepsei aplicabile infractorului. Prin dispoziţiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei circumstanţe atenuante legale: -

depăşirea limitelor legitimei apărării, depăşirea limitelor stării de necesitate, provocarea.

Această circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca “exces scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei apărări prevăzut la art. 44 alin.3 Cod penal şi care priveşte depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel ce face apărarea. Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuie îndeplinite condiţiile o Săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac material, direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana sau drepturile ei. o Fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată.

o Excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul.

54

C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001

69


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge asupra participanţilor. Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit.a). Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe legale se desprind din dispoziţiile art. 45 alin.3 Cod penal şi presupun că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin.2 Cod penal, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. În literatura juridică se subliniază necesitatea verificării condiţiilor de existenţă a circumstanţelor atenuante, a disproporţiei vădite între urmările produse şi care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în funcţie de care se stabileşte şi măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă55. Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală. Provocarea. Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b Cod penal circumstanţă atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin acţiune ilicită gravă, fizică ori violenţă psihică; printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se poate realiza prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu, surprinderea victimei în flagrant delict de adulter. Condiţiile stării de provocare are doua component: Condiţiile actului provocator: -

Să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă. Potrivit acestei condiţii, ameninţarea sau violenţa psihică nu constituie act provocator, deoarece ea nu este nici violentă şi nici atingere gravă adusă demnităţii. Totuşi, ea poate fi inclusă la alta acţiune ilicită gravă.

-

Poate fi comis cu orice formă de vinovăţie sau chiar de către o persoană iresponsabilă

-

Să determine o stare de puternică tulburare. Aprecierea acestei condiţii se face în concret, iar în fiecare caz particular instanţa apreciind dacă acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare

-

Să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare

55

C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001 (Vintilă Dongorez 2 p. 149)

70


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

si, Conditiile ripostei: -

Trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare

-

Să fie intenţionată

-

Să fie determinată de actul provocator, adică să existe o cauzalitate psihică între actul provocator si ripostă

-

Să se îndrepte împotriva provocatorului

B. Circumstantele atenuante judiciare Sunt acele imprejurări care atenuează răspunderea penală, rămânând la latitudinea judecătorului decizia de a le alege şi de a le aplica. Aceste circumstanţe sunt într-un număr nelimitat, judecătorul putând alege una sau mai multe, în funcţie de caracteristicile fiecărei infracţiuni sau a fiecărui infractor. Codul penal prevede expres în art. 74, cu titlu exemplificator, trei imprejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: 1) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii. 2) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită. 3) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor. În afara de circumstanţele prevăzute în art. 74, cod penal mai pot exista alte circumstanţe atenuante judiciare neprevăzute expres în lege, cum ar fi: starea de beţie accidentală incompletă, starea de beţie voluntară completă (uneori), nivelul intelectual al făptuitorului, mediul din care provine acesta, etc.. În cazul in care instanţa alege o circumstanţă atenuantă judiciară ea este obligată să motiveze reţinerea acesteia şi să aplice tratamentul sancţionator atenuat. În dreptul penal Italian, constituie circumstanţă atenuantă comună împrejurarea că infractorul a acţionat în stare de mânie (furie) determinată de un fapt injust (nedrept) din partea victimei56

56

Gheorghe Ivan . Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck

71


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 Cod penal) Sunt acelea care indiferent dacă sunt legale sau judiciare, când sunt constatate şi reţinute de instanţa de judecată în favoarea făptuitorului, determină obligatoriu reducerea pedepsei principale sub limita specială sau înlocuirea facultativă a pedepsei, în funcţie de speţa dată, ajungându-se la noi limite ale pedepselor. - când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani; - când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un an; - când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni; - când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general (15 zile); - când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general, sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 200 lei; - când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul general când minimul special este sub 500 lei. In cazul persoanelor juridice circumstantele atenuante reduc pedeapsa amenzii astfel: a) cand minimul special prevazut de lege este de 10.000 lei sau mai mare, acesta se reduce dar nu mai mult de o pătrime ; b) in celelalte cazuri minimul special se reduce dar nu mai mult de o treime. Ca atare, pedeapsa legală va avea alte limite, deoarece maximul ei va fi mai mic decât maximul special prevăzut de lege, iar minimul special va fi realizat din limita până la care se poate reduce pedeapsa. În situaţia săvârşirii infracţiunilor contra siguranţei statului, contra păcii şi omenirii, a infracţiunii de omor, a infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane sau a infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată existenţa circumstanţelor atenuante pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult până la o treime din minimul special.

72


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

În situaţia în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede ca pedeapsă detenţiunea pe viaţă şi se constată existenţa unor circumstanţe atenuante, se aplică în mod obligatoriu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 ani (art. 77 Cod penal). Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor complementare. Atunci când se aplică circumstanţe atenuante, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată. Circumstanţele atenuante produc efecte şi asupra pedepselor complementare determinând înlăturarea aplicării acestora ca în cazul interzicerii unor drepturi (art. 76 alin.3 Cod penal). Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile în care aplicarea acestora este obligatorie, nu şi în cazurile în care aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante. IV.3.2. CIRCUMSTANTE AGRAVANTE Noţiune Circumstanţele agravante constau în stări, situaţii, împrejurări, calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii, anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a infractorului. Ca şi circumstanţele atenuante, circumstanţe agravante au un caracter accidental. Cadru de reglementare Circumstanţele agravante şi efectele lor îşi găsesc reglementarea în dispoziţiile art. 75 şi art. 77 Cod penal., Prin expresia “următoarelor împrejurări constituie circumstanţe agravante folosită în art. 75 alin.1 şi în dispoziţiile prevăzute la lit. a – f Cod penal, sunt desemnate limitativ circumstanţele agravante legale, iar prin alin.2 al art. 75, care lasă instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, sunt desemnate circumstanţele agravante judiciare. Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute expres in art. 75 (1), cod penal: 1) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Este o circumstanţă reală, deoarece se referă la faptă. Aceasta se răsfrânge asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevazut-o. Este important deasemenea a determina sfera participanţilor pentru a decide dacă fapta a fost comisă de trei sau mai multe persone îmreună. Pentru aceasta se au în vedere autorul, coautorii şi complicii concomitenţi aici neintrând în calcul instigatorii şi complicii anteriori. 73


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Circumstanţa fiind una reală, se resfrânge şi asupra acestora în masura în care au cunoscut-o sau au prevazut-o. Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă toate cele trei persoane sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia acestora la săvârşirea infraciţunii şi indiferent dacă toţi răspund penal. Ea nu se aplică atunci când în conţinutul agravat al infracţiunii intră ca element circumstanţial săvârşirea faptei de doua sau mai multe persoane împreună. Ex: Furtul calificat comis de două sau mai multe persoane - art. 209 (1), lit. a), cod penal. Mai general spus, operează regula privind raportul dintre circumstantăţele generale şi cele speciale. De asemenea, nu are importanţă, pentru reţinerea agravantei, dacă victima a ştiut sau nu că fapta se comite de trei sau mai multe persoane. 2) Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei sau prin mijloace ce prezintă pericol public. Pentru a fi o infracţiune comisă prin acte de cruzime trebuie să îndeplinească două condiţii: -

Săvârşirea infracţiunii prin cruzime care presupune o ferocitate din partea infractorului, o salbăticie în comiterea faptei, prin care se cauzează victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp.

-

Săvârşirea faptei trebuie, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de oroare celor ce asistă sau celor ce află de săvârşirea ei.

Cele două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, accentul căzând pe prima dintre ele. Pentru a reţine agravanta nu e necesar ca actele de cruzime să fi dus la moartea victimei. De asemenea, e necesar ca victima să fost în viaţă în momentul aplicării loviturilor ce constituie cruzimi. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevazută şi ca element circumstanţial al omorului deosebit de grav în art. 176 (1), lit. a) din cod penal, deci nu poate fi reţinută în acest caz ca agravantă generală, aceasta fiind prevazută în această situaţie ca agravantă specială. 3) Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei - infractiune introdusă prin legea 197/2000. Aici intră orice acţiune violentă comisă asupra membrilor familiei. Prin membru al familiei se inţelege soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.

74


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Se pune problema infracţiunilor în cazul cărora se poate reţine această agravantă. Aceasta nu se poate reţine în cazul infracţiunilor de loviri sau alte violenţe, vătamare corporală gravă, sau viol. Asta pentru că exista o agravantă specială cu acest conţinut. Agravanta ar putea fi reţinută în cazul vătămării corporale grave (art. 182 cod penal), în caz de tâlhărie între membrii familiei, în caz de şantaj, violare de domiciliu sau alte asemenea fapte ce absorb actele de violenţă. Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol public. Prin aceasta se inţeleg mijloace susceptibile să aducă atingere unui număr mare de persoane sau unor bunuri foarte importante. Sunt cuprinse aici orice mijloace de comitere care prezintă o potenţialitate de pericol mai mare decât cea pe care o implică comiterea faptei. Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind necesar să se fi produs şi urmarea potenţială. Ca exemplu am avea săvârşirea faptei prin incendiere, inundare sau distrugere prin explozie. În cazul infracţiunii de distrugere calificată sau în cazul infracţiunii de omor, nu se reţine agravanta generală, ci cea specială. Când o astfel de împrejurare este prevăzută şi ca element circumstanţial al unei infracţiuni calificate nu se valorifică decât ca element circumstantial. 4) Săvârşirea infracţiunii de către un major împreună cu un minor. Această circumstanţă se aplică doar în cazul pluralităţii ocazionale (participaţiei) şi nu se aplică în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii constituite. Pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă penal, fiind suficient ca el să participe la comiterea infracţiunii. De asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul este cel care l-a introdus în câmpul infracţional pe major. În cazul în care majorul nu cunoaşte vârsta minorului nu se reţine circumstanţa agravantă deoarece majorul este într-o eroare de fapt (art. 51). 5) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Sunt considerate motive josnice: invidia, răutatea, gelozia, răzbunarea etc.. Există şi în cazul acestei modalităţi de săvârşire a infracţiunii o circumstanţă agravantă specială şi anume omorul calificat comis din interes material (art. 175 (1), lit. b), cod penal). 6) Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei (beţie preordinata). Raţiunea instituirii acestei agravante se leagă de gradul de pericol social mai ridicat a unei persoane ce comite fapta în această stare. Pentru reţinerea circumstanţei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de beţie completă sau incompletă pe care şi-a provocat-o el în ideea ca aceasta l-ar fi ajutat să comită fapta. 75


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Se pune problema dacă ea presupune în mod necesar premeditarea. Răspunsul ar fi că nu presupune, deoarece premeditarea necesită o stare de relativ calm si un timp relativ indelungat de luare a hotararii. Daca aceasta circumstanta agravanta nu presupune premeditarea, atunci cand autorul a si premeditat savarsirea faptei, cele doua circumstante se pot retine concomitent. 7) Savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate. Pentru a se retine aceasta agravanta nu este suficient ca infractiunea sa fie comisa in timpul unei calamitati, ci trebuie ca persoana sa fi profitat efectiv de aceasta calamitate. In acest caz nu este necesar ca starea de necesitate să fie instituită de Guvern, fiind suficient ca ea să existe. Ca circumstanţa agravantă specială avem aici furtul calificat în timpul unei calamităţi (art. 209 (1), lit. h), cod penal). CIRCUMSTANTE AGRAVANTE JUDICIARE Sunt acele împrejurări care conferă faptei un caracter agravant, fără ca ele să fie prevăzute de legea penală. Legea nu le menţionează nici ca titlu exemplificativ. Art. 75 (2), cod penal se limitează la a preciza faptul că instanţa poate reţine cu titlu de circumstanţe agravante şi alte împrejurări ce conferă faptei un caracter grav. Rămâne la latitudinea instanţei să aprecieze existenţa unor astfel de circumstanţe. Sunt considerate în doctrina penală circumstanţe agravante judiciare: beţia voluntară, comiterea unui furt de către un poliţist sau tâlhăria comisă de cel care efectuează serviciul de pază. Se pot reţine ca agravante judiciare împrejurări reglementate de judecător ca agravante speciale, dar aplicându-se la alte infracţiuni decât cele pentru care sunt reglementate expres. De asemenea, se pot reţine ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârşire a infracţiunii sau mijloacele folosite. Art. 175, lit. a), cod penal prevede că o circumstanţa agravantă specială la omor, premeditarea. Astfel, premeditarea nu mai poate fi retinută ca agravantă judiciară la omor, dar poate fi reţinută la alte infracţiuni, cum ar fi violul sau tâlhăria. Efectele circumstantelor agravante Circumstanţele agravante determină o depaşire facultativă a limitei speciale de pedeapsă. În cazul în care instanţa a reţinut cel puţin o circumstanţă agravantă legală sau judiciară, aceasta poate, în mod facultativ, să aplice o pedeapsa pană la maximul special. Dacă acesta este neîndestulător mai poate adăuga un spor de pâna la 5 ani în cazul pedepsei 76


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

închisorii şi de pană la jumatate din maximul special în cazul amenzii (art. 78, cod penal). În cazul pedepsei închisorii, sporul de 5 ani nu poate depăşi o treime din maximul special. Circumstanţele agravante nu au efect asupra pedepsei detenţiunii pe viaţă deasemenea ele nu au ca efect în înlocuirea pedepselor prevăzute de lege şi nu au efect asupra pedepselor complementare. Concursul între circumstanţele agravante şi cele atenuantespozitiile art. 80 (1) pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea de recidivă. Dacă se constată concurs între circumstanţele agravante şi atenuante coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie. Dacă se aplică concomitant dispoziţiile cu privire la circumstanţele agravante, recidivă si concurs de infracţiuni pedeapsa închisorii nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani . Ca şi în cazul circumstanţelor atenuante, nici în cazul circumstanţelor agravante leguitorul nu s-a limitat la caracterizarea acestora, ci a prevăzut totodată modul şi măsura în care pedeapsa concretă poate fi sporită sub influenţa lor. Din examinarea dispoziţiilor din art.78 C.pen. se constată că, spre deosebire de circumstanţele atenuante pentru care a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul circumstanţelor agravante leguitorul a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei sub influenţa acestora. De asemenea, legea prevede că circumstanţele agravante produc efecte fie că sunt legale, fie că sunt judiciare.

77


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Secţiunea IV.4. - PEDEPSELE PENALE REGLEMANTATE DE NOUL COD PENAL În noul cod penal, pedepsele sunt reglementate în Titlul 3 al părţii generale; în reglementarea sistemului pedepsei principala preocupare a legiuitorului a fost aceea de a crea un mecanism care prin flexibilitate şi diversitate să permită algerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului 57. Legiuitorul s-a inspirat din codurile penale europene din ultimul deceniu pentru a închega un cod penal cât mai complex şi cât mai concentrat pe ideea de combatere infracţionalităţii care este din ce în ce mai mare şi mai ales pe aceea de încercare de recuperare socială a infractorului. Dacă ne referim strict la categoriile pedepselor, proiectul noului cod le menţine pe cele din codul penal în vigoare, însă procedează la o altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a categoriilor de pedepse începe cu pedepsele principale, continuă cu pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele complementare58. Noutatea constă în faptul că în cazul pedepselor complementare se diversifică conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi se introduce o nouă pedeapsă constând în publicarea hotărârii definitive de condamnare. Ca element de noutate este şi faptul că în cazul pedepselor principale sunt definite de catre legiitor toate cele trei şi anume detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda spre deosebire de codul penal în vigoare unde este definită doar amenda; s-a renunţat la dispoziţiile actuale din codul penal referitoare la regimul general al executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenţie şi cele privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de executare a pedepselor, unde de altfel, sunt deja reglementate. Făcând referire la instituţia liberarii condiţionate, nu mai este reglementată în capitolul privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind individualizarea pedepsei,

57 58

Noul Cod penal Ed. Hamangiu Noul Cod penal Ed. Hamangiu

78


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

raţiunea noi sistematizări fiind aceea că liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării pedepsei59. Pedepsa detentiunii pe viata nu a suferit modificari semnificative în comparaţie cu codul penal în vigoare, însă s-a renunţat la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de condamnare; s-a renunţat la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 65 de ani. Instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze dacă se impune ca necesară sau nu detenţiunea pe viaţă iar pentru o cât mai bună individualizare în raport cu particularităţile diferitelor situaţii concrete care pot apărea în practica se au în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, iar unele dintre aceste criterii fiind personalitatea, nivelul de educatie, varsta si starea de sanatate. Referitor la pedeapsa amenzii din noul cod penal remarcăm o nouă reglementare dar şi o sferă de aplicare semnificativ largită faţă de codul penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor ori a variantelor acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică, dar mai cu seamă ca pedeapsa alternativă la pedeapsa închisorii. Ca şi element de noutate, calcularea amenzii prin sistemul zilelor amendă, care funcţionează, prin mecanismul de determinare a cuantumului, se asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret aplicate atât sub aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-amendă, cât şi al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendă ţinând seama de situaţia patrimonială a condamnatului. Proiectul stabileşte limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile şi 400 de zile, iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei si 500 lei în privinţa limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului zilelor-amendă care, ca şi în actualul cod penal, se determină în raport de modul în care norma de incriminare prevede amendă ca pedeapsă unica ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată. Printre noutatile aduse de proiectul de lege se numara si cele referitoare la executarea pedepsei amenzii. Astfel, ca element de noutate faţă de actualele reglementări, proiectul stabileşte modalitatea de înlocuire a amenzii cu munca în folosul comunităţii. Aplicarea amenzii 59

Noul Cod penal Ed. Hamangiu

79


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

cumulativ cu pedeapsa închisorii atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, este un alt element de noutate. In materia pedepsei accesorii şi a pedepselor complementare, proiectul codului penal extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea acestora, iar pe de altă parte, lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară. În plus o noua pedeapsă complementară este introdusă, respectiv cea a publicării hotărârii definitive de condamnare. Pedeapsa accesorie cunoaşte o reglementare diferită faţă de cea actuală, atât sub aspectul modului de aplicare cât şi sub aspectul conţinutului, după cum aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii. Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată similar cu dispoziţiile în vigoare şi se aplică de drept, prin efectul legii, iar sub aspectul conţinutului asupra a 6 drepturi expres prevăzute (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a alege; drepturile parinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator). Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii işi păstrează caracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare, însă sfera pedepsei accesorii obligatorii - constând în interzicerea exercitării unor drepturi ca urmare a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constând în interzicerea exercitării unor drepturi atunci când instanţa considera necesar, a fost semnificativ extinsă. Pedeapsa accesorie facultativă, constă în interzicerea exercitării pe durata executării unei pedepse privative de libertate a acelor drepturi pe care judecătorul a considerat necesar să le interzică persoanei condamnate, cu tilu de pedeapsă complementară. De la acestă regulă sunt exceptate : dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care intră în conţinutul pedepsei accesorii şi care se execută chiar dacă au fost intrezise cu titlu de pedeapsă complementară; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României , intrucât această sancţiune, prin natura sa poate fi pusă în executare numai după executarea pedepsei principale şi nu concomitant cu aceasta60. Totodată, este diversificat conţinutul pedepselor 60

Noul Cod penal Ed. Hamangiu

80


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

complementare. Astfel, pe langă pedepsele complementare care se regăsesc de “lege lata”, sunt prevăzute noi pedepse complementare, iar alte diferenţe apar din perspectiva aplicării acestor pedepse. Astfel, dacă în reglementarea actuală se prevede că instanţa poate aplica pedepsele complementare doar dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2 ani şi se constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, noul Cod penal stabileste ca aplicarea unei pedepse complementare poate fi dispusa in cazul in care pedeapsa principala stabilita este inchisoarea, indiferent de cuantumul ei, sau amenda si instanta constata ca, fata de natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana infractorului, aceasta pedeapsa este necesara. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi a suferit modificări atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5 ani, cât şi sub aspectul conţinutului, prin creşterea numărului drepturilor care intră în conţinutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei interzicerii exercitării unor drepturi, Ministerul Justiţiei a urmărit o motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea legalităţii prin stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea căruia vor înceta aceste restricţii. Referitor la individualizarea pedepsei, se instituie dreptul instanţei de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, care constă în renunţarea definitivă la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru infractor, în masura în care infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, şi… în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, se apreciază că aplicarea pedepsei ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. În materia circumstanţelor atenuante elementele de noutate privesc conţinutul circumstanţelor atenuante judiciare şi efectele circumstanţelor atenuante. A fost înlăturată circumstanţa privitoare la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, rămânând ca o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei. De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanţelor atenuante, sub aspectul întinderii şi a modului de determinare al acestor efecte. Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei speciale maxime şi minime ale pedepsei prevăzute de lege.

81


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Reducerea atât a limitei speciale minime cât şi a celei maxime a pedepsei conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în stabilirea concretă a pedepsei prin aceea că nu mai este obligat să aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei dar păstrează această posibilitate în măsura în care operaţiunea de individualizare conduce la o asemenea concluzie. În acelaşi timp, prin reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fractie (1/3) se realizează o determinare proporţională a efectului atenuant ţinând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracţiune. În privinţa circumstanţelor agravante, principala modificare constă în renunţarea la categoria circumstanţelor agravante judiciare întrucât, ţinând seama de modul imprecis al reglementării şi de efectul asupra răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilităţii legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale unei persoane, căreia i se reproşează adoptarea unei conduite periculoase, în condiţiile în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate pentru a se putea înţelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care imprimă faptei un caracter mai grav. S-a renuntat la agravarea răspunderii in cazul comiterii infracţiunii din motive josnice deoarece, prin forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, comiterea infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admiraţie sau pot reprezenta repere morale. Totodată a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănatate, infirmităţii sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o periculozitate ridicată a infracţiunii dar şi a infractorului. În privinţa efectelor circumstanţelor agravante acestea se determină prin aplicarea unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a unui spor de până la 2 ani. Ca element de noutate este şi renuţarea la aplicarea pedepsei ceea ce înseamnă dreptul recunoscut instanţei de judecată de a renuţa definitive la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru îndreptarea căreia ţinând seama de infracţiunea săvârşită de persoana infractorului şi de conduita avută anterior şi ulterior comiterii faptei, este suficientă aplicara unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât sa ajute la recuperarea inculpatului. 82


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

Amânarea aplicării pedepsei reprezintă stabilirea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi amânarea temporară aplicării acesteia atunci cănd pedeapsa concret stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani iar instanţa apreciază ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută anterior şi ulterior comiterii faptei că în raport cu situaţia personală a inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioada fixă de 2 ani . Răspunderea penală a persoanelor juridice este reglementată în noul cod penal de art. 136 – 138 . Unele prevederi referitoare la raspunderea penală a persoanei juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, este cazul dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9). În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în concepţia Codului penal în vigoare, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut optiunea pentru modelul de răspundere directa a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez; În consecintă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege (art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentantilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective. Ca modificare poate fi menţionată restrângerea imunităţii penale a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind doar infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activitati. Au intervenit cateva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin noul cod sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în cazul persoanei juridice pe baza sistemului zileloramendă. 83


Tarnauceanu Cristian

Capitolul IV

În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a pedepsei amenzii [art. 138 alin.(4)], în funcţie de limitele pedepsei închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică. În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele prevazute de lege pentru persoana fizică. Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii dar şi modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însa a-şi înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie, divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni juridice în planul răspunderii penale (art. 152). Textul a fost inspirat de prevederile art. 11 alin.(8) C. pen. portughez în forma propusă de proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice. În ceea ce priveşte reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit reformarea completă a sistemului existent în prezent. În primul rând s-a redus limita de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii penale a minorului, până la 13 ani.O a doua modificare importantă o constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de Codul penal pedepse şi măsuri educative. Astfel, proiectul noului Cod penal a urmărit renunţarea completă la pedepse în cazul minorului infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative privative de libertate. Regula o constituie aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau de minori care au comis multiple infracţiuni. Referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală, s-a renunţat la reglementarea paralelă a lipsei şi retragerii plângerii prealabile, respectiv la împăcarea părţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi renunţarea la împăcarea părţilor şi consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte “in personam”.

84


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

CAPITOLUL V MODALITATI DE EXECUTARE ALE PEDEPSELOR Secţiunea V.1. EXECUTAREA PEDEPSELOR IN REGIM PRIVATIV DE LIBERTATE Executarea pedepselor se realizează potrivit dispoziţiilor Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 275/2006. Pedepsele se execută doar în baza hotărârilor judecătoreşti de condamnare rămase definitive, pedeapsa se execută în condiţii care să asigure respectarea demnităţii umane. V.1.1. EXECUTAREA PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE Pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea a închisorii se execută în penitenciar. Penitenciarele se înfiinţează prin Hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt subordonate Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Penitenciarul este un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea lor. Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung. Pentru anumite categorii de persoane condamnate se pot înfiinţa penitenciare speciale şi anume : - penitenciare pentru minori şi tineri; - penitenciare pentru femei; - penitenciare spital;

85


Tarnauceanu Cristian

V.1.2. REGIMURI LIBERTATE -

Capitolul V

DE

EXECUTAREA

PEDEPSE

PRIVATIVE

DE

Regimul de maximă siguranţă; Regimul închis; Regimul semideschis; Regimul deschis.

Acestea se diferenţiază în raport cu : - gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanei condamnate; - modul de desfăşurare a activităţilor; - condiţiile de detenţie; Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi la pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani. Excepţional în raport de natura şi de modul de săvârşire a infracţiunii, precum şi de persoana condamnatului se poate determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare imediat inferior ca grad de severitate. Persoanele condamnate sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare; sunt cazate individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, de consiliere psihologică, în grupuri mici şi în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului sub supraveghere continuă; Regimul de maximă siguranţă nu se poate aplica următoarelor persoane condamnate : -

-

bărbaţii care au împlinit 60 ani şi femei care au împlinit 55 ani (execută pedeapsa în regim închis); femei însărcinate sau care au în îngrijire un copil de până la un an sau mai mic de un an (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă); minorii (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă); persoanele încadrate în gradul I de invaliditate precum şi cele cu afecţiuni locomotorii grave (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă siguranţă);

86


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi mai mică de 15 ani. Condamnaţii sunt cazaţi în comun; prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale, etc. în grupuri în interiorul penitenciarului sub pază şi supraveghere; condamnaţii pot presta muncă şi în afara penitenciarului sub pază şi supraveghere continuă cu aprobarea directorului penitenciarului. Regimul semideschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an şi mai mică de 5 ani; Condamnaţii sunt cazaţi în comun; condamnaţii se pot deplasa neînsoţiţi în interiorul penitenciarului, prestează muncă, desfăşoară activităţi de asistenţă socială, culturale, în grupuri, în spaţii din interiorul penitenciarelor care rămân deschise în timpul zilei; pot presta muncă şi în afara penitenciarului sub supraveghere. Regimul deschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii de cel mult 1 an; Condamnatii sunt cazaţi în comun; se pot deplasa neînsoţite în interiorul penitenciarului; pot presta muncă, desfăşura activităţi terapeutice, de consiliere psihologică etc., în afara penitenciarului, fără supraveghere. V.1.3. STABILIREA REGIMULUI DE EXECUTARE A PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE Regimul de executare se stabileşte la primirea persoanei condamnate în penitenciar de către comisia pentru individualizarea regimului de executare. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul delegat, în termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul de executare stabilit. Petentul condamnat este ascultat în mod obligatoriu la locul de deţinere de către judecătorul delegat care soluţionează plângerea în 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă prin încheiere motivată una din următoarele soluţii : - admite plângerea şi modifică regimul de executare; - respinge plângerea dacă aceasta este nefondată; - încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate în două zile de la pronunţarea acesteia.

87


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

Împotriva încheierii judecătorului delegat, condamnatul poate formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă potrivit disp. art. 460 alin. 2 – 5 Cod procedură penală; iar hotărârea judecătoriei este definitivă. V.1.4. SCHIMBAREA REGIMULUI DE EXECUTARE A PEDEPSELOR PRIVATIVE DE LIBERTATE Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se dispune de către judecătorul delegat la cererea persoanei condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimulului de executare. Comisia are obligaţia ca, odată la 6 luni, să analizeze conduita condamnatului şi stăruinţa pentru reintegrare socială a acestuia şi să întocmească un referat pe care i-l aduce la cunoştinţă acestuia sub semnătură; dacă comisia apreciază că se impune schimbarea regimului de executare sesizează judecătorul delegat. Schimbarea regimului de executare în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o conduită bună; iar schimbarea regimului de executare într-unul mai sever se poate dispune, dacă, persoana condamnată a comis o infracţiune, o abatere disciplinară gravă, sau dacă prin conduita sa afectează grav convieţuirea normală în penitenciar. Aspectele sus menţionate se constată de către comisia pentru individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Judecătorul delegat dispune prin încheiere motivată schimbarea regimului de executare numai după ascultarea condamnatului în termen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării; iar dacă judecătorul constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea regimului de executare, respinge cererea prin încheiere şi fixează un nou termen când cererea poate fi înnoită (termen care nu poate fi mai mare de 6 luni); Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei delegate în termen de 2 zile de la data pronunţării acesteia iar împotriva acestei încheieri condamnatul poate formula contestaţie la judecătorie în termen de 3 zile de la comunicare; contestaţia judecându-se potrivit disp. art. 460 alin. 2-5 Cod proc.pen. hotărârea devenind astfel definitivă. 88


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

Secţiunea V.2. EXECUTAREA PEDEPSELOR IN REGIM NEPRIVATIV DE LIBERTATE Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, constând în suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege. Condiţii de aplicare Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii: Pedeapsa aplicată de instanţă este de cel mult 4 ani, iar in caz de concurs de infracţiuni cel mult 3 ani, nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), 1

art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi art.267 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art.209 alin.3 C.pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani; In cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă, măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de asigurare. Condiţii cu privire la infractor: - infractorul să nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă; - cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei. Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2 şi 5 ani. Măsurile de supraveghere: 3

Conform art.86 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, 89


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de natură a controla mijloacele lui de existenţă. Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării. Efectul imediat al suspendării executării sub supraveghere este acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar măsura nu a fost revocată sau anulată. a) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare a neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani. b) Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se dispune pentru cause preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura suspendării, fie în cursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune din nou aceeaşi măsură, termenul de încercare calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării pedepsei. c) Suspendarea executării pedepsei sub condiţie Este o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege. 90


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

Condiţii de acordare: să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea condţionată fie amânarea acesteia, termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an; Acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de judecată. Efectele liberării condiţionate: Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului. Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv executată şi care este de 20 ani. Executarea pedepsei la locul de muncă: Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci în cadrul unei unităţi. Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel condamnat urmează să presteze munca Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească toate îndatoririle de muncă. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă: Este obligatorie: când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

91


Tarnauceanu Cristian

Capitolul V

Este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă. Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei; pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

92


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

CAPITOLUL VI. PDEDEPSELE PENALE IN OGLINDA FILOZOFIEI DREPTULUI . S-a constatat ca, odata cu trecerea timpului, atat fapta prohibita, cat si pedeapsa ce trebuie aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales religioase dar si social-economice. Prin valorizarea sentimentului religios crima era considerata o manifestare diabolica, iar pedeapsa devenea o ispasire a pactului savarsit, dar desigur, erau diferentiate in functie de pozitia sociala - un exemplu ar fi faptul ca preotii si demnitarii erau privilegiati pentru delictele minore si aspru pedepsiti pentru delictele grave . Marii filozofi ai lumii antice ca Socrate, Platon, Aristotel, au evidenţiat problematici referitoare la criminalitate care inca si azi mai sunt de actualitate . Referitor la pedeapsa, primul gânditor al antichităţii Platon explica astfel: fenomenul faptului că pedeapsa nu poate fii justificata prin ea insăşi, ca reacţie la răul produs prin fapta prohibită, ci trebuie orientate către un scop care sa constituie temeiul juridic si filozofic al aplicarii acesteia, scopul fiind “prevenirea savarşirii altor crime in viitor “. Această idee a fost reluată şi de către Seneca “căci dupa cum spunea Platon nici un om inţelelept nu pedepseste pentru ca s-a săvarşit o faptă rea, ci pentru că ea sa nu mai fie repetata” . Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei, afirmând că: “o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici o pedeapsă sau atunci când crede că nu va fi prins şi judecat” . Legat de pedeapsă, Foucault sublinia faptul că, pentru ca să funcţioneze, trebuie: să fie mai puţin arbitrară cu putinţă, să depăşească mecanica forţelor şi să-şi dovedească utilitatea din prisma unei modelări temporale. Acestor enumerări ca şi condiţii, acelaşi Foucault a adăugat faptul că: pentru cel pedepsit, pedeapsa trebuie să fie considerată şi interesantă, să reprezinte suportul exemplului dar şi discursul putând fi inversat. Pedeapsa penală este o funcţie generalizată, coextensivă în întregul corp social, ca şi la fiecare dintre elementele sale, punându-se de fapt problema „măsurii” şi a economiei puterii punitive. Binevenită este remarca lui Foucoult „Într-adevăr, infracţiunea opune un individ întregului corp social; împotriva lui, pentru a-l pedepsi, societatea are dreptul să se ridice în întregul ei”. 93


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

“Lupta inegală, de o singură parte toate forţele, toată puterea, toate drepturile. Dar lucrurile chiar trebuie să stea în felul acesta, dat fiind că este vorba de apărarea fiecărui individ în parte. Se ajunge astfel la constituirea unui formidabil drept de a pedepsi, infractorul devenind duşmanul comun.” Am putea sublinia atunci faptul că “a pedepsi” va fi o artă a efectelor, decât să se opună enormităţii greşelii, enormitatea pedepsei trebuie să ajusteze reciproc cele două serii ce se succed crimei şi anume: efectele acesteia şi efectele pedepsei. Faptul că pedeapsa este orientată spre viitor şi că cel puţin una din funcţiile ei majore este de a preveni, constituie de veacuri, una din justificările curente ale dreptului de a pedepsi. Dar, diferenţa constă în faptul că efectul preventiv aşteptat ca urmare a pedepsei şi a ostentaţiei acesteia, excesul ei tinde să devină principiul economiei sale ca măsura justelor ei proporţii. “Trebuie să pedepsim exact atât cât să împiedicăm” , exemplul pierzându-şi de-a lungul istoriei vieţii şi pedepsei, puterea de a face bine şi a nu se mai întâmpla nimic din ceea ce poate fi rău. Şi totuşi, pentru a înţelege pedeapsa e bine să ne amintim cele şase reguli de bază pe care se sprijina şi anume: 1) - regula cantităţii minimale: pentru ca pedeapsa să producă efectul aşteptat, e de ajuns ca răul pe care îl produce, să depăşească binele pe care vinovatul l-a obţinut de pe urma crimei; 2) - regula identităţii suficiente: pedeapsa nu acţionează deci asupra corpului, ci asupra reprezentării; 3) - regula efectelor laterale: pedeapsa trebuie să aibă efectele cele mai puternice asupra celor ce nu au comis greşeli; la limită dacă ne-am putea asigura că vinovatul n-o mai poate lua de la capăt, ar fi suficient să-i facem pe ceilalţi să creadă că respectivul a fost pedepsit. 4) - regula deplinei certitudini: reprezinta ideea unei pedepse determinate cu inconvenientele care decurg din ea ia legatura dintre crima si pedeapsa trebuie sa apare ca necesara. Decât să imităm astfel vechiul sistem şi să fim mai severi, e nevoie să fim mai vigilenţi. 5) - regula adevărului comun: adevarul juridic trebuie sa fie acelasi cu adevarul comun iar solutiile instantelor trebuie sa para tuturor ca legitime iar legile sa fie omogene cu simtul comun . 94


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

6) - regula specificării optime: determină faptul că pedeapsa pentru toţi e la fel, dar nu are aceeaşi forţă pentru toată lumea. Pedeapsa trebuie să împiedice recidiva şi să ţină seama de natura profundă a criminalului, de gradul prezumabil de răutate şi de calitatea intrinsecă a voinţei acesteia. Ca rezultantă a regulilor pedepsei ar fi că multe persoane ispăşesc fărădelegile săvârşite, în închisoare. Ele se află acolo ca sancţionaţi şi nu pentru sancţiuni, pedeapsa constând în pierderea libertăţii. La toate acestea se mai adaugă şi condiţiile din închisoare care nu ar trebui folosite ca o sancţiune în plus, reamintindu-se totodată că - „trebuie să pedepsim exact atât cât să împiedicăm”. La nivelul societăţii a împiedica o crima si a o pedepsi a devenit o artă a efectelor şi calculelor economice 61. Conotatiile social-economice care i s-au atribuit pedepsei de-a lungul timpului au ajuns pâna la punctul in care totul se rezuma la calcule economice . La nivelul societatii calculul se face avand in vedere: Ce costa mai mult sau mai putin societatea ? Nepedepsirea infractorului ori prinderea acestuia si pedepsirea ? Iar la nivelul individului, calculul se face astfel, care sunt avantajele de pe urma savarsiri infractiunii si care sunt dezavantajele adica pedeapsa care risca sa o primeasca posibilitatea de a fii prins posibilitatea de a fi gasit vinovat si condamnat . Secţiunea VI.1. JUSTIFICAREA PEDEPSELOR IN VIZIUNEA LUI CESARE BECCARIA Introducere Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (1738-1794), publicist şi economist italian. Este socotit reformatorul dreptului penal. Tratatul său ”Dei delitti e delle pene” („Despre delicte şi pedepse") - apărut anonim, în 1764 — a declanşat o reformă profundă a instituţiilor represive, fiind expresia protestului opiniei publice şi al filosofilor epocii împotriva procedurii secrete, torturii, inegalităţii pedepselor în funcţie de statutul social al persoanelor şi atrocităţii supliciilor. Beccaria a fost printre primii care au atras atenţia asupra cauzelor economice şi sociale ale criminalităţii, propunând elaborarea unei politici penale luminate, coerente şi eficiente. Esenţa reformei beccariene constă în asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei penale şi în individualizarea pedepselor. Opera lui de reformator a schimbat, în numai câteva 61

Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura Romprint Brasov 2002

95


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

zeci de ani, dreptul penal mondial cât nu reuşise acesta să se schimbe în sute de ani. Legalitatea reprimării, abolirea supliciilor, moderarea pedepselor, organizarea drepturilor apărării sunt cuceriri care i se datorează. A ezitat destul de mult înainte de a o publica dar cartea a avut un succes imediat si universal fiind tradusa in majoritatea limbilor europene. Deşi a mai publicat şi alte lucrări în domeniul economiei singura lucrare cu adevarat apreciată şi valoroasă a rămas “Tratatul despre infracţiuni si pedepse” Sectiunea VI.2. PRINCIPII EXPRIMATE DE BECCARIA - “Despre infracţiuni şi pedepse “ referitor la instituţia pedepsei A) Principiul legalităţii delictelor si pedepselor Ceea ce înseamna ca cetăţeanul nu poate fii limitat de drepturile sale individuale decât prin voinţa legiuitorului ca reprezentant al voinţei generale , cetăţeanul trebuie de asemenea protejat de abuzurile puterii, cum de altfel cetăţeanul trebuie sa cunoasca ceea ce este pemis şi cea ce este interzis. B) Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant si prin urmare util pentru conservarea ordinii sociale. De aici conluzionăm că pedeapsa nu trebuie să urmarească o chinuire a vinovatului scopul fiind acela împiedicare a făptuitorului a mai dăuna societăţii . C) Necesitatea aplicării unor pedepse moderate sigure şi prompte Epoca in care apar ideiile lui Beccaria se caracteriza prin pedepse barbare ca pedeapsa cu moartea de unde si preocuparea lui Beccaria de a atrage atenţia asupra violenţei pedepselor; salbaticia pedepselor nu numai ca era inumană dar şi inutila deoarece “nu rigoarea supliciului, ci certitudinea pedepsei poate poate exercita un rol preventiv”62. D) Desfiintarea pedepsei cu moartea Cesare Beccaria este primul care intr-o lucrare publicată solicită abolirea pedepsei cu moartea ; el dovedeşte ca pedeapsa cu moartea nu e nici necesara si nici utilă. “Frâna cea mai puternica împotriva infracţiunilor, nu este spectacolul groaznic, dar trecator, al morţii unui

62

Valerian Cioclei : Manual de criminologie

96


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

ticălos, ci exemplul îndelug şi greu al unui om lipsit de libertate care , a devenit animal de povară, despăgubeşte cu truda sa aceea societete pe care a lezat-o”63. Beccaria explica faptul ca este mult mai dureros pentru un infractor să fie privat de libertatea sa si sa supravieţuiască in condiţii mizere, decât dacă ar fi pedepsit cu moartea, iar Beccaria exemplifică foarte frumos “ideea morţii oamenii o vad întotdeauna într-o depărtare ceţoasă”64. Nu este utilă pedeapsa cu moartea, deoarece le dă un exemplu de cruzime oamenilor, chiar daca razboaiele ne-au învăţat să vărsăm sânge, nu ar trebui ca legile să sporească exemplul înfricoşător. E) Introducerea sistemului acuzatorial în procedura penal; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice Autorul se pronunţă împotriva procedurilor secrete si asupra si introducerea unui sistem acuzatorial, tocmai pentru a se evita comiterea unor abuzuri. F) Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca mijloc de obţinere a probelor Valabilitatea ideilor lui Beccaria, este şi azi prezentă deoarece încă ne mai confruntăm cu aplicarea torturii pentru a se afla “adevărul (“dar care e oare adevarul ?”) în derularea anchetelor judiciare. Deşi inca din vremea lui Beccaria ne confruntăm cu tortura care este prezentă in anchetele judiciare încă nu am reuşit sa eliminăm această gravă problemă. G) Necesitatea prevenirii delictelor Necesitatea preveniri delictelor reiese din întreaga carte “despre infracţiuni si pedepse “ şi din modul în care Beccaria înţelege utilitatea pedepselor. La finalul carţii Beccaria formulează o teoremă generală: “pentru ca orice pedeapsă sa nu fie o violenţă a unuia sau mai multora împotriva unui cetăţean particular, trebuie să fie esenţial publică, promptă ,necesară, cea mai mică dintre cele posibile în împrejurările date, proporţională cu infracţiunile, dictată de lege “65.

63 64 65

Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001

97


Tarnauceanu Cristian

Capitolul VI

În prezent ideile lui Beccaria exprima unele din principale concepte în stabilirea rolului şi eficacitatea pepepsei în dreptul penal . Referitor la principiul legalităţii constatăm că în prezent este consemnat în codurile penale si chiar in constituţiile majorităţii statelor dar încă se mai lucrează la faptul că dipoziţiile legale sunt lipsite înca de claritate iar inflaţia legislativă duce la o imposibilitate practică a cunoaşterii unor dispoziţii legale. actual.

În concluzie, înca mai este de lucru la principiul legalităţii, iar Beccaria este înca foarte

Tortura ca mijoc de anchetă, deşi ilegală, este inca practicată cu succes, lucru ce a determinat încheierea unei convenţii europene si internaţionale împotriva torturii si a tratementelor degradante şi inumane. Prevenirea criminalităţii reprezintă astazi o componentă esenţială în cadrul politicilor anticriminale, elaborându-se tactici şi stategii preventive. În mod evident, opera lui Beccaria, conţine idei filozofico-juridice cu un mare impact socio-legislativ şi de mare longevitate. Rolul reformator al gândirii beccariene a fost deseori subliniat în doctrina penală, mai mult, s-a remarcat vocaţia universală a operei sale. Deşi bazata iniţial pe intuiţie şi raţionamente deductive, creaţia beccariana are o dimensiune criminologică incontestabilă iar aspectul cel mai evident este legat este legat de accentuarea laturii preventive în raport cu cea represivă66. Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului modern, aplicând idei umanitare şi raţionale, relevând importanţa prevenirii delictelor, cerând un mai mare respect pentru drepturile acuzatului, abolirea torturii şi a pedepsei cu moartea şi arătând că esenţială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimarea vătămării provocată de delicvent societătii, pedepsirea acestuia intr-un mod în care să ajute la prevenirea săvarsirii de noi infracţiuni.

66

Valerian Cioclei „Manual de criminologie „ editura All Beck, 2005

98


Tarnauceanu Cristian

Concluzii

CONCLUZII Aceasta lucrare trateaza vesnica controversa a societatii: ’’PEDEAPSA”. Lucrarea se vrea o sinteza a pedepselor actuale, cuprinzand mentionarea generala a pedepselor prevazute in sistemul nostru juridic legislativ, caci iminenta promovare a „Noului Cod Penal” este destul de aproape, si chiar daca nu are inca o data certa de adoptare, va impune cat de curand transformari radicale ale sistemului. Totusi, personal consider ca aparent, ’’generalitatile pedepselor” vor ramane in principiu aceleasi, indiferent de vremurile, regimurile si codurile penale aplicabile acestora. Astfel, concluzionez ca in general, tendinta societatii la reeducarea infractorilor prin pedeapsa penala, este adaptata la necesitatea îndreptarii cetateanului prin analiza structurii lui comportamentale si sociale, tinzând a se ajunge la schimbarea si transformarea trebuintelor individuale în motive, scopuri, comportamente si intentii acceptabile de catre societate. Comportamentul individual, va trebui sa fie dirijat si corectat, în sensul ca, trebuintele sa fie conditionate social si orientate diferit spre scopuri diferentiate de la individ la individ, bazate pe structura functionala a socialului prezent. Principiul suprem al reformarii sociale consta în actiunea în limitele legii, prin facultatea imperativa de a decide modul de rezolvare a conflictelor sociale, iar în cazul încalcarii ordinii de drept, acceptarea si impunerea constrângerii individuale prin pedeapsa si limitele acesteia, forma si gradele acesteia fiind indicate de lege. Principiile care stau la baza constrângerii juridice penale sunt constituite într-o structura complexa de pedepse ce recomanda un anumit comportament al indivizilor, exercitând astfel un rol preventiv, iar prin aplicarea sanctiuniilor concrete se pedepseste penal infractorul, determinându-se fortat oarecum, reeducarea acestuia. Pedeapsa reprezinta conceptul de drept instituit cu mijloace necesare de catre stat, reprezentantul societatii, pentru a constrânge, a obliga individul sa se conformeze legilor , sa sufere, în mod fortat, fara voia acestuia, anumite privatiuni si restrictii. Masura de constrângere care deriva din pedeapsa penala, determina oarecum si limitarea drepturilor si libertatilor, pentru persoana care a savârsit infractiuni, limitarea constând în privarea de libertate, plata unei amenzi sau alte restrictii ori interdictii legale.

99


Tarnauceanu Cristian

Concluzii

Oricare dintre aceste forme de aplicare concreta a pedepsei penale sunt astfel concepute si instituite încât sa produca o suferinta pentru autorul infractiunii si sa-l determine sa-si corecteze comportamentul prin exemplaritatea sa, prevenind savârsirea de noi infractiuni, atât de catre condamnat, cât si de orice alta persoana, prin forta exemplului. Concluzionez ca si in viitor, actiunea directa a ’’institutiei pedepsei’’ asupra persoanei fizice, va avea repercursiuni si consecinte imediate, astfel ca - pe langa restrângerea libertatilor civile si sociale individuale, condamnatul va fi direct privat de unele drepturi, pedeapsa fiind infaptuita de forta legii, lege care actioneaza prin obligarea condamnatului la aceste privatiuni, actiune ce constituie la randul ei, raspunsul legii la conduita antisociala sau infractionala a persoanei faptuitoare !

100


Tarnauceanu Cristian

Bibliografie

BIBLIOGRAFIE                             

Lidia Barac – „Constantele şi variabilele dreptului penal” Editura All Beck – 2001 www.crimetime.ro – “Tortura, justitie medievala care inca nu e istorie” Codul lui Hammurabi – Editura Proema, 2001 www.istorie-edu.ro – Istorie Universala – GRECIA www.istorie-edu.ro – Istorie Universala – ROMA www.b365.realitatea.net - “I-au turnat plumb topit în gură”. Pedepse aplicate în trecut, în Capitală - 03 Dec 2011 / Catalin Doscas Dictionarul Explicativ al Limbii si Literaturii Romane - DEX www.penitenciarulcraiova.ro - Activitatea penitenciara in tara noastra de la inceputuri si pana in secolul al XVI-lea Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României comentat şi adnotat 2002 Cristina Rotaru - Fundamentul pedepsei - ed C.H.Beck Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck. Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne editura C.H.Beck Constantin Mitrache - Drept penal român partea generală - editura Universul Juridic , Bucuresti 2003 Alexandru Boroi - Drept penal partea generală citat din F . Antolisei Manuale di diritto penale .Parte generale editore Giuffre, milano 2000 Codul Penal Roman - ed. Hamangiu C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor M.Basarab Drept penal, Partea generală - ed Lumina Lex - Bucuresti 2005 Gh. Ivan - Individualizarea pedepsei - ed C.H.Beck. M.Coca Cozma si colab. - Justiţia pentru minori – ed. Universul Juridic Bucureşti 2003 Anastasiu Crişu - Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat, ed C.H.Beck - Bucureşti 2006 Costică Bulai - Manual de drept penal - Partea generală - editura Universul Juridic 2007 J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970 C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache - Instituţii de drept penal – ed. TREI 2001 Constitutia Romaniei Codul de Procedura Penala Noul Cod Penal - Ed. Hamangiu – 2011 Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura Romprint Brasov 2002 Valerian Cioclei - Manual de criminologie - editura All Beck, 2005 Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse“ editura Rosetti, 2001 101


LICENTA DREPT PENAL - TARNAUCEANU CRISTIAN - 2012