Page 45

De la iad la rai

2. De fiecare dată, după ce m-am ridicat din praf şi mi-am mai revenit, am trecut peste toate impedimentele şi am continuat să lupt pentru ţara mea. Nu am căutat niciodată mărirea de sine, ci doar împlinirea voinţei mele juste. Când întreaga Europă a fost zguduită de convulsii, am fost trimis la Frankfurt ca deputat şi am încercat să îmi reprezint cât mai bine alegătorii, nelăsându-mă ghidat decât de buna mea credinţă. Nu am avut niciodată intenţia de a face cuiva vreun rău cât de mic, ci doar să îmi slujesc semenii, desigur, prin acele mijloace de care eram convins la vremea respectivă că sunt cele mai bune pentru propăşirea naţiunilor. În ce măsură ar fi beneficiat cu adevărat acestea dacă proiectele mele ar fi reuşit, aceasta este o altă chestiune. Cert este că în acele vremuri nu aş fi putut acţiona altfel decât îmi dicta cunoaşterea şi conştiinţa mea, considerând că este bine ce fac. Nu pot crede altceva decât că Dumnezeu şi oamenii au considerat fiecare acţiune şi fiecare discurs rostit de mine, cu cele mai bune intenţii, ca fiind absolut juste. Eu cred că Dumnezeu priveşte întotdeauna motivaţiile care au stat la baza unei acţiuni, şi nu rezultatele în sine, care depind, oricum, exclusiv de puterea divină. 3. Convulsiile care au izbucnit în Austria m-au făcut la acea vreme să îmi aduc aminte de succesul pe care l-am avut anterior atunci când am provocat acea revoltă împotriva regelui. M-am gândit atunci că aş putea reuşi acelaşi lucru şi în Austria, aşa că m-am decis să mă grăbesc să ajung în această ţară. 4. Aici, am descoperit însă că situaţia era oarecum diferită. Oamenii erau oprimaţi şi se plângeau de promisiunile false ale împăratului. Poporul era disperat din cauza avariţiei şi minciunilor familiei regale, ale aristocraţiei, ale negustorilor şi ale evreimii care nu urmăreau decât să se îmbogăţească din ce în ce mai mult. Oamenii săraci erau etichetaţi în bloc drept proletari şi prostime, şi orice om care încerca să-i ajute pe cei săraci şi oprimaţi, deopotrivă din punct de vedere fizic şi spiritual, fie cu bani, fie cu sfaturi sau prin faptele sale, era considerat un agitator şi un rebel, fiind împuşcat fără prea multe rezerve, «onoare» care a devenit inclusiv propriul meu destin tragic. După părerea mea, dacă un om întru totul respectabil şi onorabil este târât la locul execuţiei şi împuşcat ca o fiară sălbatică, eu zic că a fost suficient de umilit pentru toate eventualele onoruri pe care le-a primit mai înainte. 5. Sau şi acest destin Ţi se pare prea puţin umilitor? Oare ar fi trebuit să mă umilesc chiar mai mult? Mi se pare absolut imposibil, mai ales în actuala condiţie în care mă aflu, căci este greu de imaginat o suferinţă mai mare decât cea pe care o încerc la ora actuală. 6. Unicul lucru de care dispun în prezent este compania Ta, iubitul meu prieten. Tu eşti totul pentru mine: confortul meu, comoara mea cea mai mare, compensaţia mea pentru toate rănile şi umilinţele pe care le-am îndurat pe pământ. În loc să mă mângâi însă în durerea mea, Tu trezeşti în mine prin criticile Tale, altminteri pline de înţelepciune, noi şi noi gânduri chinuitoare, care nu fac decât să-mi amplifice şi mai mult suferinţa, în loc să mi-o reducă. Ascultă, dragă prietene, mi se pare că dai dovadă de o asprime prea mare pentru a putea fi suportată! 7. Nu spun însă că nu eşti bine intenţionat, şi dacă aş putea face ceea ce mă sfătuieşti, aceasta ar fi fericirea mea cea mai mare. Nu uita însă că nu sunt decât o fiinţă profund nefericită, aflată într-o enormă suferinţă. De aceea, încearcă să mă înveţi doctrina Ta înţeleaptă fără a mă intimida atât de tare, speriindu-mă şi mai mult decât în prezent! 8. Te asigur că nu intenţionez să mai tolerez vreodată vreun gând de laudă. Sunt de acord ca toate acţiunile mele să fie considerate de-a lungul întregii eternităţi drept rele şi demne de dispreţ. Nu îmi doresc nimic altceva decât să fiu de-a pururi ultima şi cea mai neînsemnată creatură în faţa Ta, dacă asta aştepţi de la mine. 9. Te implor însă: nu mă abandona, căci aceasta ar fi lovitura de graţie supremă, pe care nu aş putea-o tolera vreodată. Nu mă mai ameninţa cu plecarea Ta, ci întăreşte-mă cu promisiunea că nu mă vei părăsi niciodată, iar eu îţi promit la rândul meu cu toată sinceritatea că voi face tot ce îmi vei cere! 10. Indiferent cât de mult am păcătuit pe pământ, pedepseşte-mă şi umileşte-mă aşa cum consideri necesar. Te asigur însă că nu voi înceta niciodată să Te iubesc. Nu-mi mai vorbi însă de abandonarea mea de către Tine, căci aceasta ar fi pedeapsa cea mai cumplită pe care mi-ai putea-o da vreodată!”

Capitolul 39 45

De La Iad La Rai - Robert-Blum - Vol 1 - Dicteu Divin Prin Jakob Lorber  

Cuvantul Domnului prin Jakob Lorber (parte din Noua Revelatie) - Extraordinara viata de dupa moarte a lui Robert Blum si a altor semeni ai s...

Advertisement