Issuu on Google+

CMYK

Anul XII l 2012 l nr. 386 l octombrie - noiembrie

Cultural

Corin Bianu - Văcăreştii la amiază, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010

Prozatorul Corin Bianu - în acest roman - îşi asumă rolul de cronicar zelos, preocupat fiind de alcătuirea veridică a unor mărturii de o mare varietate coloristică din viaţa extrem de interesantă a lui Ienăchiţă Văcărescu. Evocarea istorică se împleteşte cu trei mari împărăţii ale veacurilor deja apuse într-o meditaţie continuă asupra destinului uman, asupra timpului inexorabil din anumite perioade ale istoriei. Principalul - document - în realizarea romanului

îl constituie - o dragoste imperială - intersectată şi comentată de un român la curtea împăratului Iosif. Scriitorul Corin Bianu avansează ideea că numai valoarea ce merită a fi venerată şi apărata este Pacea prin care viaţa omului îşi împlineşte efortul gigantic de auto-înţelegere, de dobândire a propriei conştiinţe de sine. În fine, acest roman prin excelenţă istoric, se înscrie în acelaşi context al romanului documentar de radiografi-

ere a raporturilor stabilite între om şi condiţionările exterioare. Arta scriitorului Bianu a prilejuit percepţia artistică în situarea destinelor tuturor personajelor în dimensiunea reală a existenţei, cum şi a sensurilor ei autentice, în sprijinul înţelegerii realităţii de a reconstitui momentul istoric românesc aşa cum a fost într-o - luptă - necontenit între forţe contrare care nu-ţi lasă posibilitatea de a te sustrage de la opţiunile fundamentale.

Alexandru Spătaru - Jurnal de gânduri, Editura Vasiliana’98, Iaşi, 2010

În acest - jurnal de gânduri - autorul ne relevă o poezie construită între „bornele” semnificative: confesiune şi contemplare, meditaţie şi reflexivitate, înregistrându-i frumuseţea. Densitatea imaginilor poetice cum şi transparenta mesajului, claritatea tonului impresionează şi captează atenţia lectorului. Aşadar, Alexandru Spătaru îşi încarcă poemul decent cu gânduri meditative, ducându-şi intuiţia până la capăt, lăsându-se în voia inspiraţiei ştiind că oricare gând poetic ia naştere dintr-un - dor - necuprins al căutărilor, al aşteptărilor. Folosirea conceptelor simbolice şi a parabolelor semantice, acolo unde relatarea frustă presupune punerea în mişcare a fluxului liric, dau valoarea intrinsecă a mesajului pus în lumină să indice - destul de clar - că:

spectacolul să fie un produs al contemplării şi implicit al maturităţii artistice. Dacă elementele folosite par a fi uşor convenţionale, întru folosirea stărilor poetice ca termen de comparaţie, atunci poezia nu aşteaptă decât împlinirea. Ea însăşi prefigurează emoţiile care o „zămislesc” în cea mai absolută mărturisire. „De-o bună vreme eşti / de nerecunoscut. / Ai supărat oglinzile. / Apele lor se tulbură, / dacă-ţi primesc imaginea. / Eşti în relaţii proaste / şi cu timpul, / de când i-ai reproşat / că te îngăduie / doar / spre a-i fi bătaia lui de joc. / Şi toate astea / ţi se-ntâmplă, / pentru că n-ai făcut / ce trebuia să faci / cu gândurile: / să le aduni în inimă / sub o comandă unică / a dorului” (Gândurile).

Dan Gîju

Poeme de rămânere sub arme,

Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010 Poetul Dan Gîju pare că s-a specializat să facă – exerciţii - de învăţare de poezie, de context, scriind chiar împotriva artei poetice. Cel puţin aşa cred, lecturând volumul de - poeme de rămânere sud arme - al şaptelea în ordinea conceperii lor. Structural, Dan Gîju este un celebrator al cuvântului transfigurându-1 prozodic, fie meditativ, fie parodic, smulgându-i lumina densă, de o consistenţă mai mult materială decât spirituală, dar, cu prospeţimi cognitive, reflexive şi ontologice. Prospeţimea inspiraţiei, unde e aproape neîntâlnită la alţi autori-colegi de generaţie, zbuciumul lăuntric ai fiinţei, se simte în aceste inedite revelaţii poetice, în spatele cărora se relevă a fi un creator cu totul şi cu totul original. Fiindcă Dan Gîju nu - cenzurează - nimic, lasă totul să curgă printr-o libertate vraişte, cuvintele parcă evadate din cuştile artificialului, alunecă prin text atitudinal, distinct precum gesturile tăiate perfect în marmora unor stări de spirit neconvenţionale. „La nunta mea s-au spart trei felinare / Şi lăutarii n-au mai vrut să cânte / Doar cordul stins al unei ghitare / M-a petrecut spre zoile cărunte... / Acele semne încă mă domină / Şi-n sânul meu se-adăposteşte, încă un pui de superstiţie haină / Ce simt cum tinereţea mi-o mănâncă” (Un pui de superstiţie haină).

Delina Dokja - Secretul iubirii mele

Traducere de Baki Ymeri, Editura Rawex Coms, 2011 Despre secretul iubirii - iată o sintagmă nu neapărat inedită, poeta Adelina Dokja a vrut să afle cine trăieşte în sepia timpului, observându-se numai din sugestivele versuri în care o dialectică a semnificaţiilor ce „nasc” fraze siameze, ceea ce ca figură de stil e superb, sau în care consonanţele semantice dau sens cuvintelor mai puţin uzuale. Poeta nu uită că poezia este în esenţă, expresia spiritului precum şi meditaţie despre fiinţă şi implicit despre existenţa fiinţei în lume. De natură elegiacă şi confesivă, autoarea percepe realul din irealul poemelor sale, mai totdeauna, sub imperiul revelaţiei. Stările devin aici metafore simbolice, trezind simţul armoni-

ei şi stimulând imaginaţia misterioasă şi învăluitoare a lucrurilor. La Adelina Dokja caracterul de mărturisire al poeziei sale este preponderent, se poate ajunge uşor la concluzia că elementul biografic este hotărâtor. „Noapte bună, iubitul meu / Acum şi totdeauna / Îţi spun la revedere / Îţi mulţumesc pentru zilele fericite / Şi indiferenţa ta / În zilele mele triste / Nu sunt omul pe care îl cauţi / Pătată îmi e inima /Şi răni încă deschise / Nu pot dărui decât durere / Fiindcă prea mult te-am iubit / Din lipsa ta mult am suferit / Voi suferi încă / Dar în inima mea voi pune o piatră / Pentru a opri durerea”. (Voi pune o piatră).

Vali Niţu - Salvat de un mugur, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2012

Libertatea de invenţie lexicală este la Vali Niţu justificată întâi de structura vădit reflexivă a poemelor cum şi de starea sigură a morfologiei, în al doilea rând. Poemele din acest volum rămân în memoria lectorului precum nişte picturi pe sticlă. Vali Niţu aplică în principiu, prin filiaţia expresioniştilor, ideea că în spatele tuturor lucrurilor convenţionale se află o realitate care nu se vede, mai adâncă, a existenţei şi, pentru a releva lumea în esenţa ei adevărată, poetul trebuie să ajungă într-o mitologie ce surprinde încercarea de a da elementelor dimensiuni cosmice. Astfel, ţinuta exterioară se prelungeşte şi într-una lăuntrică, autorul dovedind o grijă deosebită în stili-

zarea viziunii sale lirice, o viziune în care se îmbină visul cotidian cu percepţia subsidiară a misterului. „îmi plânge un gând / dinspre albastru spre tăcere / mă face să tresar între a vrea şi vrere / ce există un eu plecat / cu degetele tremurând o şoaptă / peste vreme. / îmi vine un vis sub geana udată / de lacrima bradului de Crăciun / ce a plecat de lângă fraţi / răpus de securea unui timp / cu lama ascuţită-n ger / de vântul stăpân. / îmi cer un sfat pe marginea serii / Anisia şi păpuşa cu suflet de brad / privirea mi se ascunde în palme / Clara zâmbeşte şi pleacă / colindând cu sufletul curat / o primă iarnă / Crăciun fericit!” (plânge un gând). Pagină realizată de VICTOR STEROM

Cu noi vezi viața din alt unghi!

Preţ 2 lei


pagina 2

13 ÎNTREBĂRI NECONVENŢIONALE

CIUPITU PETREA, 18 MAI 1939, ŞUŢEŞTI, BRĂILA 1. Deviza (moto-ul) după care vă ghidaţi în viaţa de familie şi în cea publică! Răspuns: Dacă din diferite motive nu poţi face binele, totuşi eşti grijuliu să nu faci răul, căci „Binele pe care poţi să-l faci şi nu-l faci este păcat” şi ştii că „Plata păcatului este moartea” (Romani 6,28). 2. Ce moment din copilărie-adolescenţă-maturitate v-a marcat evoluţia şi care sunt persoanele ce v-au influenţat iremediabil alegerea în ceea ce priveşte profesia (cariera). De ce nu, soţia(-ul)? Răspuns: Cred că în copilărie m-au marcat poveştile şi basmele spuse foarte atrăgător de mama. Acestea mi-au stimulat imaginaţia, predispoziţia de a asculta pe vorbitorul cu vocaţie, de a mă emoţiona participând cu toată fiinţa la bucuriile şi suferinţele personajelor, la frământările lor istovitoare. Mă ataşam de cele care se luptau să învingă, folosindu-se şi de ajutorul venit la timp din partea unor vietăţi din natură. Poeziile pe care le spunea ca preşcolar, colindele, urările de sărbători etc. le trăiam cu sinceritate şi-mi făcea plăcere să fiu urmărit cu atenţie şi – după caz – aplaudat sau primind alte feluri de răsplătiri. Mama mă învăţa să le recit, să le cânt. Din adolescenţă păstrez în minte pe profesorii mei de limba română şi pe cei de muzică. În tinereţe şi-n prag de maturitate am căutat să respect învăţătura dânşilor cuprinsă în minunatele lor lecţii şi-n convorbirile individuale. Ceea ce mi s-a potrivit din mesajele dânşilor am absorbit cu toată fiinţa. Dânşilor le datorez ce am lăsat, dacă am lăsat cumva, unele amintiri şi satisfacţii lucrând responsabil la clasă, ca părinte, ca om, ca publicist, ca autor etc. Pe soţia mea ARITINA („cea dăruită cu har”) am cunoscut-o la Biblioteca Universităţii Bucureşti, unde am citit individual şi împreună Eminescu, Creangă, Coşbuc, Blaga, Arghezi etc., străduindu-ne să consemnăm spre neuitare ceea ce descopeream printre rânduri după modelul lui Garabet Ibrăileanu. Acestea ne-au fost de folos la redactarea în final a lucrărilor noastre de licenţă. 3. Cum reacţionaţi dacă telefonul sau soneria uşii vă „dă peste cap” o întâlnire „specială”, de suflet? Răspuns: Nu agreez nici să dau nici să primesc telefoane. Convorbirea „pe fir” mă împiedică să urmăresc înfăţişarea preopinentului, în ale cărui delicate mişcări să pot desluşi felurile de reacţii cum ar fi – de exemplu – empatia. Tot ce am de spus, ascultând receptorul. Riscă să fie un chinuitor mesaj relativ incoerent şi greu memorabil afectiv. Suport cu stoicism în general obligaţia de a răspunde unui apelant, mai ales când citesc ceva captivant, când scriu, când trăiesc ceva înălţător sau când, intempestiv sunt trist şi-mi revin mai greu. 4. Dacă dispuneţi de mulţi bani, faceţi economii, îi risi-

piţi pe lucruri simpliste sau îi investiţi în donaţii pentru cei nevoiaşi? Motivaţi de ce? Răspuns: Nici când am, dar mai ales când nu prea am bani, m-am învăţat să nu cheltuiesc decât pentru ceea ce îmi este strict necesar. Mi s-a întâmplat, însă, uneori să pun în mâna „întinsă ca o barieră” a cerşetorului, cum spunea domnul profesor Tudor Vianu, ultimul meu bănuţ, având convingerea că aşa-i place bunului Dumnezeu. La Sfânta Biserică îmi dau la timp şi deseori în avans datoria creştinească. 5. Aveţi obiceiul de a vă întreţine o relaţie de prietenie veche, chiar dacă nu este în avantajul dumneavoastră şi nu aduce niciun profit? Răspuns: M-am cercetat cu exigenţă şi cred că am reuşit să nu mă-mprietenesc cu cineva din interes. Am avut, însă, uneori parte de false-scurte-prietenii. Când m-a mângâiat Dumnezeu prin acel mic şi nedezminţit reazim familial, evitând neplăcerile care însoţeau asemenea întâmplări. 6. Care este părerea dvs. Despre oamenii care se gândesc prea mult înainte de a întinde o mână de ajutor celor săraci, calculând profitul, avantajele, interesul? Răspuns: Aşa cum am menţionat în răspunsul de la întrebarea 4, dau ceva celui care a ajuns să-şi cerşească pâinea, ştiind că Marele Creator cunoaşte atât inima dătătorului, cât şi inima primitorului. 7. Credeţi că pentru a schimba societatea trebuie mai întâi de toate să-i schimbăm pe cei care conduc, sau să începem prin a ne schimba pe noi înşine? Răspuns: Am strâns fără să vreau dovezi că cei care conduc îşi schimbă cu greu şi doar formal felul de a acţiona, de a fi, de a gândi, de a simţi. Mulţi au nvăţat din pruncie să conceapă într-un anumit fel lucrurile, dovedind cu preponderenţă egoism şi numai de ochii lumii altruism. Nu le place să-şi reproşeze ceva şi nici să li se reproşeze, chiar dacă n-au arătat că ar fi cumva perfecţionişti. Ca şi Eminescu, eu cred că altfel erau conducătorii de altădată. Personal, îl admir pe Majestatea Sa – Regele Mihai al României. În nefericitul regim republican, cei de sus nu pot fi schimbaţi altfel decât prin vot corect, bine supravegheat. Între alegeri, dacă îţi simţi lezate drepturile, recurgi creştineşte la ascultare şi supunere, pentru că numai atunci Fiul lui Dumnezeu, prin jertfa lui, te poate înţelege. 8. Aţi participat la vreo acţiune pentru strângerea unor fonduri în scopuri caritabile? La care anume şi când? Răspuns: M-am bucurat ca din puţinul meu să fac donaţii pentru rezolvarea unor situaţii de strâmtorare. Prin Sfânta Biserică, prin părintele nostru duhovnic, am dat o sumă de bani pentru ridicarea marelui edificiu al Catedralei Neamului şi vom mai da.

9. Sunteţi persoana care-şi face griji din orice şi aveţi accese de nervozitate fără motiv, sau sunteţi un om echilibrat? Răspuns: Îmi provoacă stări de îngrijorare numai acele întâmplări negative care se petrec imprevizibil mai cu seamă din partea semenilor noştri răzvrătiţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că-mi dă siguranţă şi echilibru în momente grele, indiferent din ce parte vin. 10. Vă deranjează discuţiile în contradictoriu cu prietenii, colegii sau cunoştinţele care nu au aceleaşi idei, principii sau stil de viaţă cu dvs.? Răspuns: Mă tulbură, mă deconcentrează mă istovesc mental şi moral discuţiile aprinse în general, dar mai cu seamă la televizor, când vorbeşte unul despre altul în frunte cu moderatorul vândut „proprietarului-mogul”. Cred că e greşit când unii susţin cu încăpăţânare nişte aberaţii, ignorând evidenţa, spunând cu nonşalanţă că „asta-i părerea lor”, ca şi când dreptul la părere ar putea anula eşafodajul de argumente multiple cu care se-nfăţişează „adevrul-adevărat”. 11. Aveţi impresia că oamenii au un interes când sunt mai mult decât amabili şi „săritori” în a vă ajuta? Exemplificaţi. Răspuns: În zilele noastre poate mai mult decât altădată, românul observă că semenii lui de-aici şi din altă parte a lumii neglijează să remarce la el partea umană, partea de sinceritate şi de simţire profundă. Când eram inspector şcolar aveam parte de mai mulţi cunoscuţi. Vorba aceea: „Când eşti în treabă, toţi te-ntreabă”. Acum sunt pensionar şi lucrurile s-au schimbat, dar încerc să comunic scriind, dar cine mai citeşte azi altceva decât anunţuri şi reclame? 12. Consideraţi că aţi mai trăit într-o viaţă anterioară şi că magia (albă sau neagră) are efecte asupra oamenilor? Credeţi în vrăjitorie sau în semnele prevestitoare de rău? Răspuns: Ca ascultător de Dumnezeu, aşa cum Îl poate întâlni oricine în Sfintele Scripturi, resping practicarea vrăjitoriei, a magiei, a spiritismului şi-n general a ritualurilor oculte. Această practicare face parte în mod păgubos din realitate, dar nefiind adevărată, nu mă interesează. 13. Care este frecvenţa cu care vă duceţi la biserică şi dacă aveţi credinţă în Dumnezeu? Răspuns: Mersul la Sfânta Biserică este premergător înălţării omului la cer, după făgăduinţă. Lipsesc numai când sunt într-o stare de sănătate precară ori sunt neputincios de a mă deplasa. Acasă citesc Biblia, meditez la Cuvântul Sfânt, urmăresc emisiunile religioase la radio şi televizor, discut cu ai mei şi cu musafirii subiecte actuale ale credinţei etc. A consemnat, Vali NIŢU

POEZIE ÎN STARE PURĂ @ PATRICIA LIDIA

Judecata apei... o alăturare de cuvinte poate oximoronică, poate ironică, poate satirică..., dar pe deplin de înţeles. Abia după ce i-am lecturat cartea - cu plăcere, desigur - abia atunci am înţeles rostul acestui titlu care mi-a creat ceva emoţii. Volumul “Judecata apei” al poetei Dorina Brânduşa Landèn (apărut la Editura DaniMar, Deva, 2012), cultivă, cu un har deosebit, adevarata poezie, aducându-ne în faţă poezia în stare pură. Volumul are un titlu absolut meritoriu, care constituie şi coloana vertebrală a cărţii. De ce să nu existe şi o judecată a apei, dacă există judecata divină (confruntarea omului cu dreptatea lui Dumnezeu), judecata umană (proces efectuat de oameni, pe baza legilor în vigoare şi condiţionat de împrejurările politice, sociale, economice, de subiectivismul relaţiilor de simpatie sau antipatie), judecata afirmativă („Omul este animal spiAccesează www.impactdb.ro

ritual”), judecata negativă („Omul nu este animal spiritual”) sau judecata de apoi (confruntarea istoriei şi a omului cu dreptatea lui Dumnezeu la sfârşitul veacurilor, când vor fi chemaşi toţi oamenii pentru a li se hotărî fericirea sau osânda veşnică), de ce nu ar putea exista şi judecata elementelor naturii, şi mai ales, judecata apei? Funcţia judecăţii este de exprimare a adevărului, adică de reflectare a stării de fapt. Iar ce altceva este apa, decât o oglindă a realităţii, ea reflectând şi ducând mai departe imaginea clipei? Din popor dintotdeauna se spune că „apa trece, pietrele rămân”, dar cum rămân, nu spune nimeni. Nimeni nu vrea să ştie cum apa modelează piatra, sfărâmând-o, transformând-o, sculptând-o. Apa trece (noi vorbim, facem, încercăm să facem un lucru pe care-l considerăm bun), pietrecele rămân (nimeni nu ne bagă în seamă, nu observă, toţi se fac că nu observă). „Judecata apei” nu este numai

titlul volumului, ci dă denumirea şi ultimei părţi constitutive a volumului, care este, poate, cea mai cuprinzătoare şi mai profundă. Începând astfel cu sfârşitul, poemele din această parte reliefează părerea de rău a autoarei pentru fiecare secundă pierdută scriind despre lucruri care nu o ating, nu o interesează şi nu există decât în agenda spiritelor pierdute în păcăleala eternă a puterii. Cel mai reprezentativ poem în acest sens este cel dedicat incidentelor din Norvegia. Încă din dedicaţie (22 iulie 2011. În Norvegia, pe insula Utöya sunt ucişi 69 de oameni, dintre care 33 sub vârsta de 18 ani. Numele ucigaşului nu merită amintit, ci lăsat să rătăcească în propria sa noapte.) autoarea îşi arată revolta faţă de nedreptatea vieţii şi suferinţa apare ca despărţire definitivă de viaţa simplă, cu tot ceea ce implică ea: atitudini, mentalităţi, îndepărtarea omului de ceilalţi prin timp. Fiecare lucru îşi pierde rostul, iar actele în-

făptuite nu fac decât să ne aducă obiectul de care noi fugim - suferinţa ascunsă în patetisme (“Răul înfloreşte invulnerabil./ În marea noastră grabă/ nu-l recunoaştem dintr-odată/ ca un abur nociv/ trece printre noi/ prin noi/ despicând sufletul până la insulă/ o insulă/ roasă de fermentul terorii.”) Poemele din această parte, prin faptul că nu au titlu individual, fiind recunoscute după primul vers, indică o prezenţă vie a suferinţei, continuă şi omogenă de la un poem la altul. Va reuşi autoarea să se elibereze de aceste nelinişti („Adevăr îţi spun – auzi-mă! – / Încă de dinainte de naştere/ suntem insule părăsite. // Străbunii ne-au lăsat moştenire/ hălci de singurătate/ şi-un dor căruia nu ştim/ ce nume să-i dăm.”) sau tocmai această prezenţă permanentă a plângerii lirice va da naştere adevăratei poezii („Din ceaţa primară o mie de ochi/ ne privesc ciudat/ ne măsoară retrospectiv viaţa/ ne numără toate greşelile/

şi-ntr-o după amiază / vărgată de umbre/ ne condamnă la judecata apei:/ Doar dacă te îneci/ eşti nevinovat!”)??! Să fie poezia o suferinţă continuă?? („Memoria e un pod/ între ce-am vrut să fim/ şi nu am devenit. // Pradă îndoielii suntem/ lujeri de crini/ azvârliţi pe ascuţişul timpului.”) Chiar dacă lucrurile se petrec peste puterea noastră de înţelegere, un mod de a strivi suferinţa ar fi privirea retrospectivă, însă apare din nou întrebarea, prin privire, scăpăm sau ne încărcăm şi mai mult de suferinţă? („(...) Rătăcim prin cercul tăcerii/ fiecare sărăcit de o voce/ retras în cochilia trupului său. Fericiţi în multe privinţe/ tihniţi după legănarea cărnii în somn/ consimţim la metamorfoza/ (ca să evităm viitoare trădări)/ sângelui ce curge în vine/ în pasarele de brumă. // Toţi supravieţuitorii/ sunt câştigători!”) (VA URMA)

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 3

George Canache – YEAR 1961 @ LUCIAN GRUIA George Canache este un poet care scrie puţin dar meditează mult. A publicat până în prezent două volume: În Alt tărâm (Ed. Vinea, 2007) pe care l-am recenzat la timpul respectiv şi Year 1961(Editura Biblioteca Bucureştilor, 2011) care conţine o singură poezie tradusă în cinci limbi: engleză, franceză, sanscrită, urdu (traducere Julieta Rotaru) şi rusă (traducere Viacheslav Samoşhkin). Remarcam ]n recenzia menţionată că „Textele poetului George Canache sunt mici ceremonii, ludice şi grave în acelaşi timp, scenete miniaturale, ritualuri pentru suflete curate. Puritatea lor înseninează. Expresia lapidară şi densă, nu conduce la încrâncenare, ca la majoritatea poeţilor contemporani. Dimpotrivă, bine sonorizat, detaşat şi meditativ, versul invită la levitaţie spirituală. Cititorul răbdător va avea surpriza să simtă că “Se retrage la inima poetului.” „Ideea celei de-a doua cărţi este de-a dreptul colosală. George Canache a închinat un poem-rugăciune primului zbor uman în spa-

ţiul cosmic. (efectuat de Iuri Gagarin la data de 12 aprilie 1961), iar 519 exemplare ale cărţii, numerotate în ordinea istorică a petrecerii zborurilor, au fost dăruite celor 519 cosmonauţi exisenţi până în prezent (sau familiilor acestora). Cartea a fost lansată în anul 2011 când s-au împlinit 50 de ani de la primul zbor cu om în cosmos şi 30 de ani de la cel al cosmonautului român Dumitru Prunaru, cu racheta Saiuz 40. Cosmonautul nostru i-a spus poetului că în orice domeniu, începutul este cel mai greu, motiv pentru care George Canache a dedicat poemul zborului lui Iuri Gagarin. Iată poemul 11110101001: „Un fluviu izvora spre Ceruri: Steaua Iuri se ruga! Steaua Iuri se-nchina! Şi cei din Arca-Terra: „ Doamne, Doamne! Să nu cadă o stea!” Arca-Terra se-nchina! Anno Domini – Când o lacrimă plutea!” Mariana Criş, în recenzia intitulată: „Un pas mic pentru om un pas mare... pentru

poezie” comentează admirabil textul. Ea constată că lumea s-a întrupat din logosul divin iar poetul este lacrima demiurgică ce îşi exprimă recunoştinţa faţă de Crator, prin rugăciune: „Acum, Duhul Gagarin pluteşte alături de Dumnezeu, traversând anii lumină, fără ca noi să-l vedem. Îl putem numai

simţi, iar acest fapt îl datorăm poetului George Canache, care a chemat Cuvântul spre a ne duce în Marele Necunoscut. Este un caz unic, când poezia ajunge în Cosmos, iar această „ispravă” nu putea s-o înfăptuiască decât un om cu o ţinută morală ireproşabi-

lă şi al cărui talent şi putere de înţelegere a neînţelesului au ajuns la graniţa esenţei. Dacă ar fi să-l parafrazez pe Neil Armstrong, cel care a fost primul om care a păşit pe Lună, în 1969, George Canache reprezintă Un pas mic pentru om un pas mare... pentru poezie” (Mariana Criş) Ce ar mai fi de spus? Rugăciunea la care apelează George Canache vine din ceva foarte vechi şi foarte nou totodată. Să ne amintim că preoţii egipteni se rugau toată noaptea ca pământul să străbată cu bine Ţara Umbrelor (Duat-ul) plină de pericole. Dar titlul poemului, anul 1961 scris în limbaj binar adică 11110101001, reprezintă un omagiu adus cunoştinţelor acumulate de umanitate, omului care a construit prin racheta cu care a zburat Iuri Gagarin, prima stea artificială, luându-se la întrecere cu Demiurgul. Savanţii zilelor noastre, uimiţi de dimensiunea şi structura legică a cosmosului, se întorc la credinţă. Aşa a procedar şi poetul George Canache scriind Year 1961.

propriu-mi carusel

- fragment din volumul „propriu-mi carusel„ în curs de apariţie @ VALI NIȚU Stau în redacţie. O rază de soare îmi atinge poarta inimii şi pasul ei o deschide către setea de viaţă. Cuvântul peniţei se opreşte la ora stabilită pe un cadran, dar până atunci verticala iubirii mele pleacă, din nou, spre tine. În zborul demn aripa mea nevoiaşă smulge nectarul unei flori, o superbă femeie, o iubire, o prietenă, o scumpă mamă. Scriu şi mă ancorez în viitor iar din copca unei amintiri voi răzbate ca o lacrimă vie. Acum, la ceas de albastru, scriu un legământ de fericire pentru liniştea unită-n duminica unor silabe ale iubirii. Mai stau puţin şi vreau să desenez fapte ce vor rămâne ca o fotografie într-un album cu imagini neegale. Voi pleca în colţul meu de gând şi simt că tresaltă a speranţă visul nopţii noastre de tăcere albă. Îmbrăţişarea ta mi-a caligrafiat pe buze numele tău. Acesta este... Secretul meu dintr-un nod de seri este numele tău, aflat în sânul şi coapsa pernei, din visul virgin de peste noaptea ce va să vină. Dezbrăcat de taine penelul scrie nuanţele originale ale unui argument esenţial al restului de viaţă. Eşti perechea strigătului meu şi-mi atingi tihna, fără aplecări, de uitatul loc, până mai ieri. Sunt precizatul bărbat din viaţa ta şi inima mea simte neprecizata noapte din şirul nopţilor de dragoste. Draga mea, cu zâmbetul din tâmpla privirii, vom îmbrăţişa secundele ce vor purta un nume în auzul tăcerilor noastre. Vom trăi prin călătoria albă pentru a exista ploaie, curcubeu, albină şi polen, un rod născut din rugă. În torentele cuvintelor neplânse mergem pe drumul spre dus împletindu-ne destinul cu săracul cuvânt bogat... O nouă săptămână îmi întinde mâna pentru un salut de bun venit în dimineaţa mersului în vârful picioarelor, obosite de dansul abia învăţat. Mi-am pus curiozitatea la colţ şi dau semnalul de start unor tăceri ce-şi vor scrie din necuvintele pline de suspine o altă viziune, un alt fel de a dezlega un rebus ce nu-i aparţine. Din cuvinte am înţeles că cenuşa va fi tot mai cenuşă, chiar dacă se face un alt foc din lemnul cu multe cercuri concentrice. Aud aplauze şi echipa din spatele cortinei îşi strânge fiecare bagaj într-o pătură legată la patru colţuri. Surprinzător se aude o tăcere apăsătoare şi din fiecare echipă se desprinde o bocitoare cu tema învăţată. A murit o lecţie şi din nou caligrafia inimii se aliniază la startul unei competiţii din calendarul intern al fiinţei tomnatice. Se culeg strugurii, sunt acri pentru unii, dar beţia toamnei aparţine în totalitate fiecărui bob din ciorchinele unui început şi sfârşit din visul unor panere pline cu anotimpuri... Priviri curioase se îndreaptă către coşul de nuiele ruginii. În el, undeva într-un colţ, o poveste ca o boabă din ciorchinele vieţilor noastre. E tristă, asemenea mie, desprinderea ei din frumuseţea unui buchet de zeci de culori, nuanţe, mărimi, chiar şi arome. Soarele, dragostea apei şi căldura Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

ramurilor din viţa de vie a făcut să existe diferenţe în fiecare parte a ciorchinelui. Surâd. Revăd atingerea degetelor, nevinovate apropieri, desprinderea lor, dorite reveniri, simple tăceri ce-şi spun atâtea lucruri. Îmi aşez fiecare gând în memoria gesturilor ce vor trebui strunite şi făcute să-şi înţeleagă locul de pe tabla vieţii. Desprind gustul unui fruct oprit de pofta fructului şi pun cap la cap fiecare sâmbure pentru a da rodul ce va hrăni povestea visului verde. Adeseori voi purta închis nasturele sentimentelor până când se va găsi o poartă liberă, deschisă, albă, surprinsă în clipa luminii albastre din poemele scrise atunci când visele prind aripi. Poate cândva voi avea aripa mea, să nu o împart cu nimeni, o aripă de care am atâta nevoie... Curând se apropie vremea teascului. Culoarea îşi intră-n

drepturi iar melancolia mă trimite pe banca unor amintiri din parcul toamnei. Undeva printre atâtea frunze căzute la picioarele unei zile de august, regăsesc trecerea mea ruginie, încă neplânsă şi neuitată de prieteni. Bucuria, iubita mea şi un pahar cu vin. O poveste ce curge fără să se uite înapoi, fără păreri de rău, doar cu un poem în seara celestă a atingerilor pline de tandreţe. Iubita mea este... Da, ea este poezia cu rimă, albă şi împletită cu metafore. Iubesc scrisul şi mersul meu este în picioare, la braţ am destinul, iar în privire am dragostea pentru frumuseţea fertilităţii şi rodului unui pântec din lumină. În rucsacul de culoare roşie îmi regăsesc toată copilăria mea, când aş fi vrut să devin fiul cuvântului scris. Aşa gândeam atunci, în ceea ce priveşte... devenirea. În porthartul de piele maro, lăsat de tata în trecerea lui, am tocul cu cerneală albastră şi o fotografie. Este fotografia paşilor mei la trecerea anotimpurilor. Timp, răstimp, femeia din vis, scrisul şi cărţile mele, viaţa,

doar viaţa mea. Din fântâna fiecărei pasiuni mi-am potolit setea şi cu cât beam mai mult cu atât îmi era mai sete, şi mai sete... M-am căutat mereu printre alţii şi m-am găsit întotdeauna plin de viaţă, atunci când am avut şansa unei iubiri şi cerneală pentru a o scrie. E minunat să trăieşti de faţă cu iubirea, altfel eşti o umbră a pământului neprimitor. Mă opresc, scot caietul şi-mi rescriu ce mi-a fost scris. Să fiu răsfăţatul sorţii, al femeilor inteligente cu dorinţa de a dărui din gingăşia lor bărbatului ce le preţuieşte sentimentele. Ştii, deja când iubeşti şi eşti fericit îţi asumi o mare responsabilitate, prin riscul de a suferi, de a ajunge în genunchi, de a cere îndurare, de a plânge. Nu-mi este ruşine şi teamă de răutăţi, dar lacrimile mele cereau îndurare şi, uneori, destul de rar ce-i drept, au primit-o. Am suferit enorm din dragoste, din dăruirea mea totală, dar nu regret. Singura mea consolare mi-a rămas fidelă... Uită-te la tine şi spune-mi dacă nu merită să scrii şi să trăieşti iubirea? Deschide ochii şi uită-te în jurul tău! Trebuie să conteze numărul anilor? Ai vârsta pe care o arăţi tu, deliberat, cu nonşalanţă, parcă ai fi câştigat un premiu. Scriu şi iubesc, iubesc şi rescriu, pun punct şi o iau de la capăt, ca în propriul titlu al cărţii: „propriu-mi carusel”. Unde sunt? Singurul lucru care contează este iubirea femeii. Cine este ea? Oare are atâta importanţă? Ea este imperială, are mersul de puştoaică, indiferent câţi ani are. Femeia sau bărbatul care iubesc îi poţi deosebi de „turmă”. Au ceva special, le „vorbesc” şi ochii, poveşti şi oameni, timp în timpul lor, niciodată pe contrasens. În drumul meu am întâlnit femei minunate, unele cu o „geometrie” perfectă, altele de o simplitate perfectă, la fel de superbe. Le-am iubit şi nu au mai contat barierele, fie ele naturale sau artificiale. Mi-am luat de la viaţă ceea ce merita să duc cu mine şi dincolo de mărginire. Încă mai am ceva de... scris. Mai stau şi povestea merge mai departe. Până unde merge caruselul iubirilor mele? Până acolo unde trupul înlănţuit de privirea buzelor setoase şi flămânde va poposi pe coapsele vieţii. Auzi? Este valsul luminii ce are mirosul tău, iar gemenele dorinţe aşează pe sânul setos un contur din polenul timpului viu, rod al iubirii logodite cu propria-i amprentă. Omul ca tine a apărut în universul meu de poet şi mi-a adus cascade din propriul trup pentru a nu mă rătăci în vremile venite. Cămaşa cuvântului, plină de existenţă, cu dorul de rost în decolteul ce rosteşte ademenirea în picuri, se odihneşte pe tendonului serilor din paharul cu neastâmpăr. Pe umbletul sărutului şi culorilor îmi dansez alte gânduri, alte femei, alte coapse, mereu, dar mereu, iubire „nebună” şi flămândă. Mai îngenunchez o zi şi-i agăţ un cercel din fiecare verb al iubirilor mele. Mă uit către grăuntele de nisip din propriami clepsidră. Mă cerne lin, abia atingându-mă şi înţelege trupul avid de iubire. Desenul minţii îşi imaginează o altă femeie. Probabil... secretara gândurilor mele. Accesează www.impactdb.ro


pagina 4

„SFEŞNIC TÂRZIU”

Volum de poezii - Autoare IOANA STUPARU @ GEO CĂLUGĂRU Fie că este vorba despre romane – „Clipa de Lumină”, „Oameni de nisip”, „Tovarăşi de ultimă zi”, „Vera”, proză scurtă – „Grădina care s-a suit la cer”, teatru – „Miniona”, „Muzeul cu bucluc”, poezie – „Sfeşnic târziu” sau textele răspândite în cele 22 de antologii, în care a apărut de-a lungul timpului, în tot ce a publicat, colega noastră, scriitoarea Ioana Stuparu, găsim cele cinci atitudini ale lui Dumnezeu: bucurie, dragoste, acceptare, binecuvântare şi recunoştinţă. Prin ceea ce a creat până acum, autoarea a putut spune lumii, cine este şi ce crede şi, suntem convinşi că o va face şi în continuare, cu uşurinţă şi fără să ezite, creîndu-şi astfel un Sine şi o viaţă pentru sine, o temeinică motivaţie pentru a se simţi mulţumită de sine însăşi. Cea mai recentă creaţie a sa, despre care vom vorbi aici este volumul de poezii „Sfeşnic târziu”, apărut în 2011, la Editura Rawexcoms, Bucureşti. Pentru doamna Ioana Stuparu actul creaţiei nu este un chin, întrucât, fiind un dar de la Dumnezeu, este o bucurie şi o binecuvântare, cu toate că e vorba de „trudă”: „La marginea grotei / Dulcea mea trudă / Sfeşnic târziu” („Sfeşnic târziu”, p. 74). E sugerată aici, intrarea, cu o anumită întârziere pe „Tărâmul ireal” – creaţia literară, încât şi bilanţul rodirii este sub semnul târziului dar bogat şi divers, graţie predestinării, Stuparu - sugerând hărnicia şi tenacitatea albinelor. Creaţia pentru autoare înseamnă libertate, luare în posesie a propriului destin, în sensul care i-a fost menit să se îndrepte, spre a se împlini întru dumnezeire, căci creaţie aceasta înseamnă: „Am plecat / Din mine / Şi m-am făcut / Cuvânt...” („Am plecat din mine”, p. 62). Descoperirea sursei conştientizării sinelui, a putinţei împlinirii depline prin creaţie, o conduce la creionarea unui „autoportret liric”, de o maximă concentrare dar şi cuprindere: „Războiul nu mi-e la-ndemână, / Nu ştiu a-l duce. / Nu sabia o port în mână / Ci „Sfânta Cruce”. („Autoportret”, p. 63). Nota definitorie a întregii creaţii literare a autoarei, prezentă şi în acest volum, este implicarea întru găsirea căii de lumină către Dumnezeu şi noi înşine, şi evident către cei dragi şi apropiaţi şi, lărgind sfera, către toţi semenii.

Accesează www.impactdb.ro

Avem şanse, căci nu suntem singuri „Însăşi Maica Domnului numită, nu întâmplător şi maica durerilor noastre, se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea şi mântuirea oamenilor: „Stătea-n genunchi Prea-Sfânta”, p. 14. Să descopere „Comori în cuvinte”, doamna Ioana Stuparu mărturiseşte: „Şi mi-am dorit să mor de dragul lui, / Ca să-l găsesc

acolo. / Să-l văd la chip şi să-l aud cum cântă”, dar graţie lui Dumnezeu, nu a fost nevoie de acest lucru: „O, Doamne, Slavă Ţie / fiindcă n-a fost nevoie să mor, / ci să trăiesc, / pentru a fi alăturea de Eminescu!” („De dragul lui Eminescu, p. 68). Sunt evocaţi, sub pecetea emoţiei lirice: predestinarea, Nichita Stănescu, George Bacovia, Valea Tursanului, Iulia Hasdeu, copilul părăsit, ciobanul etc. Credinţa Ioanei Stuparu e atât de intensă şi sinceră, încât îi produce revelaţii: ... „Aseară / cineva mi-a şters lacrimile... / Când am deschis ochii, / Te-am văzut pe Tine, Doamne, / ţinându-mă de mână”. („De ce?”, p. 73) Nu întâmplător, ceea ce am citit din opera doamnei Ioana Stuparu, mi-a întărit convingerea că poeţii autentici sunt cei care ne iniţiază în tot ce este mai frumos şi mai nobil în viaţa umană. Din antichitate şi până astăzi poetul este luptătorul contra răului, în vreme ce poezia reprezintă factorul purificator al gândirii şi societăţii umane.

„ÎN RITMUL VIEŢII – FIORI DE PRIMĂVARĂ” Autor: ALEXANDRU CEZAR TITUS STOIKA @ IOANA STUPARU 25 mai 2012. Fundaţia Literar- Istorică „STOIKA” a organizat la Muzeul Municipiului Bucureşti – Palatul Şuţu, din Bulevardul I. C. Brătianu, evenimentul literar şi artistic prilejuit de lansarea volumului de poezii: „ÎN RITMUL VIEŢII – FIORI DE PRIMĂVARĂ”, Editura Dacoromână, 2012, autor Alexandru Cezar Titus Stoika. Volumul a fost prefaţat de scriitoarea Floarea Necşoiu. Au fost invitaţi să ia cuvântul: Marian Dumitru – Director al revistei „Cronica Fundaţiilor”, scriitorul Emil Lungeanu, scriitoarea Ioana Stuparu, George Stanca – Director în jurnalistică, Floarea Necşoiu – profesor, critic literar, Geo Stroe – Preşedinte al Academiei DacoRomâne şi director al editurii, Geo Călugăru – scriitor, Florin Iordache – dramaturg. Au onorat evenimentul personalităţi ale culturii şi artei româneşti. Şi-au dat concursul: Vasile Macovei (fagot) – Opera Română, Daniel Făt – cantautor. Au recitat actriţele: Doina Ghiţescu şi Lidia Lazu. Moderatoare: actriţa Doina Ghiţescu.

Prin reeditarea volumului de poezii „ ÎN RITMUL VIEŢII - FIORI DE PRIMĂVARĂ”, realizată după exact un secol de la prima apariţie, se demonstrează, a câta oară?!, că despre valorile neamului românesc, indiferent din ce domeniu, se aminteşte din când în când, mai mult sau mai puţin. Această remarcă mă îndeamnă să-l parafrazez pe Î.P.S. Antonie Plămădeală – Mitropolitul Ardealului, care spunea într-o scrisoare adresată unui prieten cărturar: „... este convingerea mea că Dumnezeu ne cheamă unde are treabă cu noi. Cu mine a vrut să-i scoatem din uitare pe nişte oameni pe nedrept uitaţi. Echilibrul trebuie restabilit. Oare, cândva, va face şi pentru noi, cineva, aşa ceva? Cred că da. Cel puţin în măsura în care facem noi pentru alţii”. Venind dintr-o familie de mare nobleţe, a cărei vechime se pare că depăşeşte un mileniu, poetul Alexandru Cezar Titus Stoika avea douăzeci şi unu de ani când, în luna mai a anului 1912, a publicat, pentru prima oară, volumul „Fiori de primăvară”. Este un volum de poezii remarcabile prin sensibilitate, naturaleţe, adevărate tablouri din perioada de început a secolului douăzeci, aspecte din istoria neamului românesc, purtate în şuvoi pe valurile timpului. Aproape în fiecare vers se simte sufletul autorului. Stările în care se afla în momentul creaţiei au fost nenumărate şi semnificative: dorul purtat mamei, tatălui, fratelui, bunicei, dorul de locul natal, de iubită sau de grădina casei, amintirea anilor copilăriei cu toată încărcătura lor emoţională din perioada premergătoare izbucnirii primului război mondial, respectul, recunoştinţa faţă de oamenii de seamă ai culturii din acea vreme. Toate aceste stări

au fost brodate în versurile poeziilor, expresia „fiori” regăsindu-şi adesea locul. Cu totul remarcabil este sentimentul ce îl lega pe Alexandru Cezar Titus Stoika de membrii familiei sale. Tuturor le purta o mare iubire împletită cu respect, iubire ce părea a veni din străfunduri, de la rădăcină. Mai presus decât iubirea de familie era iubirea de patrie, pentru apărarea căreia lăsa totul şi se prezenta la datorie, dar nu oricum, ci ca un brav soldat care crede în victorie, iar pentru binele ţării era în stare să-şi dea viaţa (fapt ce s-a şi întâmplat în anul 1940, poetul murind pe front, în afara hotarelor ţării, în Siberia). Dacă ar fi să citim chiar şi o mică parte din corespondenţa membrilor familiei Stoika, din perioada în care se aflau pe front, aşa cum a consemnat scriitorul Geo Călugăru în cartea „Sfinte firi vizionare”, apărută în 2011, vom afla că aceleaşi sentimente de patriotism nutreau cu toţii, în fiecare dintre ei sălăşluind nobleţea sentimentelor de unire prin iubire, unindu-i totodată acelaşi simţământ al respectului şi dăruirii pentru ţară, neam, cultură, valori. Aceste nobile sentimente caracteristice f amiliei Stoika, s-au dovedit a fi transmisibile. Un elocvent exemplu este domnul Florian Laurenţiu Stoica – licenţiat în ştiinţe economice şi juridice, care, printro muncă asiduă, a făcut săpături adânci, ca să dea de rădăcina familiei din care îşi trage seva de secole sau milenii, spre a scoate la lumină valori eroice, patriotice, culturale, literare. Dragoş, fiul şi Laura, fiica îi împărtăşesc stăruinţa în realizarea proiectului. Atât volumul de poezii „În ritmul vieţii – Fiori de primăvară”, cât şi volumul de proză „Sfinte firi vizionare” au apărut sub egida Fundaţiei Literar- Istorice „STOIKA”, al cărei Preşedinte este Florian Laurenţiu Stoica. Cu respect pentru poetul-erou Alexandru Cezar Titus Stoika şi cu dragoste şi preţuire faţă de poeziile sale, şi-au mai spus impresiile: Elis Râpeanu, Ion C. Ştefan, Victor GH. Stan, Doina Bârcă, Elena Călugăru - Baciu, Ion Gh. Arcudeanu, Mihai Zamfir, Gheorghe Iovan şi alţii. Dintre distinşii iubitori de cultură aflaţi în sală enumerăm: sculptorii Pierre Georgesco Dedy şi Constantin Sinescu, Rodica Subţirelu - Fondatorul revistei „Cronica Fundaţiilor” şi Virginia Meheş - redactor-şef, Directorul revistei şi Editurii ZIP – Ion Gabriel Puşcă, jurnalista Nabila Cuza, epigramistul Gheorghe Grosu, scriitorii Maria Crişan, Gheorghe Marin, Maria Niculescu şi alţii. Evenimentul s-a încheiat cu un impresionant recital muzical-poetic susţinut de Doina Ghiţescu, Lidia Lazu,Vasile Macovei şi Daniel Făt. Versurile aparţin poetuluierou Alexandru Cezar Titus Stoika, şi au fost culese din volumul „În ritmul vieţii – Fiori de primăvară”, volum căruia Fundaţia Literar-Istorică „STOIKA” i-a păstrat coperta originală, din anul 1912.

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 5

ION LUCA CARAGIALE despre „DĂRÂMAREA BISERICII VĂRZARU” @ VICTOR PETRESCU Dramaturgul, prozatorul, poetul, ziaristul, traducătorul se naşte la 30 ianuarie 1852 în Haimanale (azi comuna I.L. Caragiale), judeţul Dâmboviţa. Clasele primare la Şcoala Domnească din Ploieşti, urmate de cele gimnaziale în acelaşi oraş. Între 1868-1870 frecventează clasa de declamaţie şi mimică a Conservatorului din Bucureşti, avându-l ca profesor pe unchiul său Costache Caragiale. Ocupă diferite funcţii administrative, printre ele fiind şi cea de director general al teatrelor (1888-1889). În 1872, prin colaborarea la „Ghimpele” îşi începe bogata activitate publicistică. Editează şi conduce „Moftul român” (1893, 1901-1902), „Vatra” (1884-1903), „Claponul” (1887), „Naţiunea română”. Din 1905 se stabileşte cu familia la Berlin, unde încetează din viaţă la 22 iunie 1912. Se manifestă strălucit în comedie: „O noapte furtunoasă” (1879), „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” (1880), „O scrisoare pierdută” (1884), „Dale carnavalului” (1885), dar şi în drama „Năpasta” (1890). Schiţele publicate mai întâi în „Moftul român” sunt de fapt o prelungire a problematicii comediilor sale („Schiţe, 1897; „Momente”, 1901). Aspecte tragice, dramatice ale existenţei umane sunt prezentate şi în proză prin nuvelele: „O făclie de paşte” (1889), „Păcat boieresc” (1892), „În vreme de război” (1898), „Două lozuri” (1898). De remarcat abordarea fantasticului şi fabulosului balcanic sau oriental: „Kir Ianulea”, „La Hanul lui Mânjoală”, „Calul dracului”, „Pastramă trufanda”, „Abu-Hassan”. Impresionat de drama ţăranului român va scrie „1907 – Din primăvară până-n toamnă”. Prestigioasa sa activitate gazetărească reflectă, printre altele şi „dărâmarea bisericii Vărzaru” din Târgovişte (la începutul veacului XX), ctitorie de pe vremea lui Matei Basarab, tratată cu ironie şi sarcasm. „Atenţia publică urmăreşte cu încordare atâtea şatâtea împrejurări de înaltă ordine politică şi socială, interioare şi internaţionale – criză finanţiară, războiu, expoziţie universală, întrevederi de împăraţi, o nouă lege a pensiilor, un monopol asupra alcoolurilor şcl. – încât se pot întâmpla multe lucruri foarte interesante care să treacă absolut neluate-n seamă, mai ales dacă se-ntâmplă în vreun colţ lăturalnic, mai la o parte de drumul cel mare. E natural ca ochii publicului, aţintiţi la Londra, Berlin, Paris, Viena, Bucureşti, să nu bage de seamă şi la ce se petrece în Târgovişte. Şi cu toate astea, se petrec lucruri destul de interesante şi la Târgovişte. Cer voie cititorului să-i distrag un moment atenţia de la marile chestiuni interne şi internaţionale şi să-i povestesc ce s-a petrecut acuma-n urmă în vechea capitală a lui Mateiu Basarab. La o margine a oraşului, se ridica de pe vremuri o biserică, pe care lumea de acolo o numea biserica Vărzaru. Din ce pricină se numea astfel, nu putem şti, şi nici nu e treaba noastră să ştim; asta e treaba istoricilor noştri. Ceea ce putem spune cu siguranţă este că dintr-o anume pricină nu s-a putut numi astfel, şi adică din pricina hramului; căci biserica era pravoslavnică, iar nu gregoriană; prin urmare, după hram, nu se putea numi astfel, fiindcă noi pravoslavnicii nu prăsnuim pe Sf. Agop Vărzaru. Dar, în sfârşit... Biserica era ruinată de demult şi părăsită. Deoarece venerabila ruină era la marginea oraşului, populaţiunea locală creştină, geloasă de strălucitele tradiţii naţionale, cu aceeaşi evlavie cu care străbunii aduceau odinioară prinosuri în sfântul locaş, îşi ducea şi ea acum gunoaiele şi murdăriile... Duce fiecine ce poate. Dumnezeu nu ţine la scumpetea darului, ci la osârdia cu care i-l aducem: preţul darului stă afară din acesta, anume în fundul inimii aducătorului! De sub bolţile de sub cari, odinioară, pe vremea vitejilor străbuni, ieşeau în valuri mirosul de smirnă şi de tămâie, ieşea acuma, prin uşile şi ferestrele vraişte, alt cu totul fel de valuri... O timpuri! o mirosuri! Venerabila ruină, mai ales pe căldurile cele mari, devenea o groaznică ameninţare pentru vechea capitală a lui Mateiu Basarab. Între zidurile ei, pe cari d-abia se mai zăreau stinse chipuri Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

de sfinţi şi de drept credincioşi ctitori; pe pardoseala ei, sub care zăceau osăminte de viteji jupani şi strălucite jupaniţe, se prăseau acuma, pe mormane de putrejuni dospite-n umbră, tot soiul de muşte şi fel de fel de gângănii infecte; de acolo, ieşeau la soare, să roiască de jur împrejur, întro dogoare pestilenţială, la o distanţă mai largă de câtă ar fi-ncăput altădată mulţimea norodului la un mare praznic domnesc. Primăria celebrei urbi istorice, voind să cinstească cu sfinţenie regulamentele de salubritate publică, fără să indispue pe alegători, cari ţineau să nu fie deranjaţi în practica tradiţiei lor de a aduce prinosuri sfântului locaş, s-a pus pe gânduri: ce e de făcut cu biserica Vărzaru?... După multe şi mature desbateri în consiliul comunal, primarul a înaintat ministerului o adresă, prin care cerea autorizaţie să dărâme biserica pentru cauză de salubritate publică. În alţi termeni decât noi, fireşte, dar cu aceeaşi convinge-

re, primarul arăta că bătrâna ruină, după afirmările oamenilor ştiinţei, poate deveni la un moment dat un izvor de mari primejdii, o calamitate, pentru populaţiunea târgovişteană. D. primar termina, rugând cu profund respect pe onor. minister să-i răspundă de urgenţă, până nu înviază muştele albastre. Destul de urgent, peste vreo patru cinci luni, ministerul răspunde primarului că nu poate acorda autorizaţia cerută până când, conform legii, comisia monumentelor istorice nu va merge la faţa locului şi nu va face un raport asupra stării şi importanţei acelei bisericii ruinate. În adevăr, iarăşi urgent, un membru al comisiei primeşte ordin să meargă la faţa locului şi să constate dacă, din punctul de vedere al legii pentru conservarea monumentelor istorice, este admisibilă cererea primarului. Însărcinatul ministerului caută o zi-ntreagă şi nu găseşte monumentul. Merge la primărie şi-ntreabă: – Mă rog, unde e biserica Vărzaru? – Unde a fost..., vreţi să ziceţi. – A! am dărâmat-o! Şi de la primărie, îl conduc pe d. comisar al monumentelor la locul unde se poate convinge singur că biserica Vărzaru a fost. În locul ruinei, o movilă gigantică de moloz şi de cărămizi

sparte. – Bine, domnilor, pentru Dumnezeu şi pentru memoria lui Mateiu Basarab! ce-aţi făcut? cum v-a venit să dărâmaţi? – Nu se mai putea, domnule! începeau căldurile şi-nvia musca! Solid clădeau bătrânii! Iată ce am aflat de la comisarul însuşi, amicul meu, d. Gabrielescu, arhitectul, care e dezolat de această împrejurare. Dărâmarea a fost dată pe seama unui întreprinzător s-o facă în schimbul materialului ce ar putea scoate de acolo. Zidăria însă era foarte solidă; a trebuit multă muncă pentru a o distruge. Tencuiala fiind fiartă de pe vremuri cu cărămida, cărămizile se spărgeau mai des decât tencuiala, încât întreprinzătorul, văzând că n-are să se poată alege cu nimic, a părăsit lucrarea, şi astfel au mai rămas câteva părţi neatinse, îngropate sub movila de dărâmături. Printre acestea, d. Gabrielescu a găsit o cărămidă spartă în două cu o inscripţie parte sloveneşte, parte româneşte. Inscripţia a fost făcută cu un vârf de fier, un cuiu, pe cărămida crudă şi apoi au pus-o la cuptor. Inscripţia arată că biserica Vărzaru fusese clădită chiar pe vremea lui Mateiu Basarab şi maistru fusese unul Dima. D. Gabrielescu observă că tot Dima îl chema şi pe artistul care a zidit baia turcească din Iaşi a lui Vasile Lupul. Poate să fie acelaşi: în Târgovişte sunt două biserici, Stelea şi Sf. Constantin, zidite de Domnul Moldovei, desigur pe când era în bune relaţiuni cu Domnul Munteniei. Am întâlnit alaltăieri pe d. arhitect Gabrielescu; era revoltat de fapta d-lui primar. D-sa va înainta ministerului un raport energic, în care va cere să se pilduiască numaidecât fapta acelui părinte denaturat al vechei capitale. Raportul va conchide la darea-n judecată a primarului pentru: 1. a i se aplica art. 352 şi 353 din codul penal, privitoare la dărâmări prin samavolnicie; şi 2. a se osândi la punerea lucrului dărâmat în starea dinaintea dărâmării. – Domnule, i-am zis eu, pretenţiile d-tale sunt absurde, fiindcă: 1. legea prevede reaua-voinţă, adică intenţia de a face rău, prin urmare priceperea gravităţii faptului, şi aci se vede lămurit că priceperea a fost nulă; şi 2. mulţi, chiar dintre d-voastră arhitecţii restauratori de monumente istorice, nu se vor găsi să ştie clădi la loc aceea ce, şi mai ales cum, a clădit maisterul Dima. Astfel, din cauză de salubritate publică pe de o parte, iar, pe de alta, pentru a nu contraria sentimentele de evlavie ale alegătorilor târgovişteni, deprinşi să aducă prinosuri din inimă la vechea biserică Vărzaru, primarul local, – în loc să îngrijească a se curăţa venerabila ruină şi a o îngrădi, iar apoi a pune strajă cu straşnică poruncă să rupă urechile oricărui cetăţean, aibă şi zece voturi la colegiul întâiu, când l-o prinde că mai aduce prinosuri – primarul local, doritor de binele public, n-a mai avut răbdare să aştepte decizia comisiei şi, scurt! a suprimat monumentul istoric. Unde? unde să-şi mai verse evlavia cetăţenii târgovişteni? Gion, istoricul capitalelor noastre! ce o să zică amicul meu Gion, când îi voiu spune fapta primarului de Târgovişte? când îi voi zice: – Gion, sais-tu, mon vieux coco, que Varzaro vient. D’ętr’rasé? – Pas possib’! o să-mi răspundă el. – Ma pa’o’ d’honneu’! o să-i zic eu. – Et par quel raseur? nom d’un Bassaraba ! o să întrebe el. – Par le maire de la bonne vieille capitale des Bassarabes męmes! o să răspunz eu. – Allons donc! cest bizarre autant qu’etrange!... o să zică dânsul.” (– Gion! Ştii tu vechiul meu prieten, că Vărzaru e dărâmat pâna în temelii? – Nu se poate! – Pe onoare! – Şi pe cine? pe numele unui Basarab! – De primarul bunei bătrâne capitale a Basarabilor chiar. – Aida de! e bizar pe cât e de straniu!) Din Opere, tom IV, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1939) Accesează www.impactdb.ro


pagina 6

De dinapoia umbrei Evelyne Maria Croitoru – Piloţii de vânătoare, Editura Vinea, 2011 Motto: Poate visam, ori chiar am trăit zvâcnetul aripei, umbră în infinit. @ MIHAI ANTONESCU Ajunge la mine cartea Evelynei Maria Croitoru „Piloţii de vânătoare” volum de versuri apărut la Editura Vinea în anul 2011. O frumoasă poveste de iubire cu gust dulce amărui, destul de echilibrat turnată în tiparele postmodernului. Rarele stângăcii sunt cu grijă camuflate în carnea metaforei adeseori sclipitoare, şi ele nu fac decât să accentueze febrilul sublim din întocmirea textului. Totuşi, între sinceritatea trăirii şi scriitură Evelyn Maria Croitoru interpune starea şi echilibrul ca o condiţie sinequanon a translaţiei mesajului către receptor: „Amintirea mea / Te recompune, / Iarăşi şi iarăşi, / Din fărâme. Prin văzul inimii / Fiinţa mea / Te caută! Pendulul Vieţii / Răscoleşte / Ochiul Întâmplării. Aripă moale / E ceasul acesta / De taină. Pământule, / Ştiutorule, / Mai simte / El, oare mirosul dorului?” (Prin văzul inimii). Cartea e un pic inginereşte aşezată pe temelia a patru laturi semănând cu patru anotimpuri, le-am numit eu: râsul, surâsul, lacrima şi resemnarea. Firul roşu, bine întins dinspre rugăciune până-n adâncimile vârstei, e pigmentat cu trăiri şi sen-

timente rotunjite în aşteptări şi mute strigăte: „Cu sufletul legat la ochi alergam, / Căutând înfrigurat / Să cuprind distanţa dintre / Tu şi eu. / Ştiam că ne-înţelesuri târzii / Se vor ruga la aerul desfrunzit / Şi se vor îngropa în timp. / Îmi scăldam înţelesurile / În tine, / Şi tainele şi visele, / Iar apoi îmi sugrumam ecoul.. Cu sufletul legat la ochi alerga. / Pipăiam vibraţia setei de tine / Încinsă, şopteam ţipete, / Mingi de foc. De ce îmi îngropi sufletul ? / De ce nu mă mai poţi cuprinde / În mirosul albastru, / Al cerului / Şi mă laşi, străină, inimii mele? (Cu sufletul legat la ochi). Presentimentul trecerii, al neputinţei suspendării trăitului de viu în clipă, determină la autoare poeme de o dureroasă frumuseţe. E aşa, ca şi când ai privi cerul de dinapoia umbrei unui copac fără frunze, sperând să afli în cântecul singuraticei păsări, taina unei alte posibile înmuguriri: „În vreme de iubit / Nu ştim / Hotarul / Să-l golim de arderi. Mocnim încet, / Înzăpezim curgând / În vifor / Iscoditori. Făuritori de / Amare suferinţi. Nu zămislim, / Nu bănuim / Cât cer deasupra / A rămas” (Hotarul). Asta, despre prima dintre cele patru laturi, „Pin văzul inimii”. În cea de a

doua, „Piloţii de vânătoare” Evelyn Maria Croitoru aduce un omagiu icarilor moderni, cu deosebire unuia dintre ei, care-i este şi rob, şi poruncă: omul pasăre, răstignit între două iubiri, numindu-le ea pentru el pe amândouă cu nume de albastru şi Marie, până la contopirea într-una singură: „Ce limpede se vede inima ta, / De aici, din crângul albastru / În care-am poposit / În sfârşit! / Ai fost,mereu, / Freamăt, vuiet, sclipire de oţel / În căutarea soarelui şi-a ploii. / Te-ai contopit cu argintul aripei, / Dilatând pleoapa clipei. / Ai nins / Cu flori de cireş / Cartea vieţii. Fii bine-venit, / Aici, în crângul albastru, / În care-am poposit, / În sfârşit! / Primeşte, / Roua-nouă în cupa iubirii de doi, / Fie-ţi clipa, răgaz de visare / Iar floarea-cireş, / Să ne ningă, iubite, cu linişte.” (Crângul albastru). Poemul ce dă titlul întregului volum, „Piloţii de vânătoare” e legământ şi jertfă, e conştientizare până la suferinţă a menirii omului pasăre, în umbra căruia, femeia, (autoarea) se dizolvă precum Ana lui Manole într-un timp al rămânerii: „M-ai întrebat ce-i nemurirea / În trup de-oţel / Zvâcnind spre soare, / Şi pentru ce / Gândesc o slovă / Piloţilor de vânătoare? Am să-ţi răspund / Că

din tărie / Le simt privirea scrutătoare, / În liniştea din zări albastre, / Piloţilor de vânătoare! În zori de zi / Şi-n pâcla nopţii, / În arşiţa dogorâtoare / Sunt liniştiţi / Le simt prezenţa / Piloţilor de vânătoare! Înalţi în fapte şi în vise / Slujesc a cerului culoare ! / Frumoşi, / Cu inimi larg deschise, / Sunt ei piloţi de vânătoare. Brăzdează cerul / Şi-n rotire, / Mulţimi opresc / În respirare ! / Trădând Divina înrudire-a / Piloţilor de vânătoare. Glumeţi, bonomi, / Nu ştii nici când / Vreun „as” de-al lor, discret dispare. / Rămâne doar în amintirea / Piloţilor de vânătoare. Din când în când mai scapă teferi, / Şi mult mai des…, / Se duc... / Onoare, / Fanfară !” / Salve spre luceferi… / A fost / Pilot de vânătoare. Piloţilor de vânătoare, / Lor, / Fraţi cu tunetul si norul, / Le-nchin o slovă / A nemuririi: / În „Bun sosit!” / Să-ncheie zborul! / Pentru c-aşa le e menirea, / Între pământ şi cer să zboare, / Veghindu-şi locurile sfinte, / Piloţilor de vânătoare” Excelent! Din cea de a treia latură, la care tocmai am ajuns, „Gazela”, din fondul unui clasic bine temperat stând sub semnul dedicaţiei şi-al unui vag parfum de sfătoşenie anton panescă, desprindem ultimul poem

ce pare a sta sub zodia dăruirii în absolut a unei conştiinţe ce nu-şi mai aparţine: „Vouă, curgători prin venele mele / Strămutaţi în ochii / Ochilor din voi, / Vouă, roditorilor / De mai departele meu, / Vă dau / învelitoarea mea de cer / Spre a vă acoperi cu ea, / Ca şi cu lumina, / Spre timpul / Suflând a Tăcere” (Vouă). Cea de a patra latură, „Tărâmul amărui” închide un crâng de miresme şi deschide o vale a rănilor fără vindec. Cumplită latură, teribile versuri! Ele învelesc cu frig un trup în care încă mai pâlpâie focurile altui veac, a dureros de târzie trăire: „Cu degetele suferinţei / Îmi caut / Primăveri trecute. Mă văd, / Cu ochiul verde-al minţii, / În tropotiri / Neîncăpute. / Da. Sunt acum topită faclă. / Rodeşte lemnu-n mine raclă / Şi tac. / Şi-n învrăjbirea sorţii / Miros în lut / Chemarea morţii. / Milos, / Întârziată-n scrumul serii, / Adastă / Lângă ciutura tăcerii.” (Ciutura tăcerii). Astfel unite, cele patru laturi de care am făcut vorbire, dau tonul şi armonia întregului unui volum deosebit, spre cinstea autoarei, poeta Evelyne Maria Croitoru, şi a Editurii Vinea care-şi măreşte astfel zestrea lucrului bine făcut de-a lungul timpului. Ave!

Cronica literară - Pe cât de dreaptă e Judecata apei, pe atât suntem de vinovaţi / nevinovaţi @ DANIEL MARIAN După ce de „La nord de sufletele voastre” – ale noastre, ne-a arătat că e întotdeauna înlăuntrul lor, Dorina Brânduşa Landen a venit din nou anul acesta, tocmai din Suedia, să ne aducă bucuria versurilor născute din îndelung elaboratele tristeţi, pornite de la acelea primordiale. Volumul de poezie „Judecata apei” e covârşitor prin cât de adânc cântăreşte dreptatea de a (mai) fi: fiinţe ori umbre gânditoare. Căci: „Adevăr îţi spun – auzi-mă! / Încă de dinainte de naştere / suntem insule părăsite.// Străbunii ne-au lăsat moştenire/ hălci de singurătate/ şi-un dor căruia nu ştim/ ce nume să-i dăm” (pag. 68 ). Sunt, mai întâi, „Amurguri” (pag. 7 – 19 ) existenţiale, care ne vin din preajma naşterii

Accesează www.impactdb.ro

şi alunecă în timp, pe măsură ce suntem tot mai aproape de marile momente ale întrebărilor cu o mie de răspunsuri. Pentru că, într-un final, „Din ceaţa primară o mie de ochi/ ne privesc ciudat/ ne măsoară retrospectiv viaţa/ ne numără toate greşelile/ şi-ntr-o după-amiază/ vărgată de umbre/ ne condamnă la judecata apei:/ doar dacă te îneci/ eşti nevinovat” (pag. 69). Totul e incert, totul se naşte şi dispare când forţe naturale, nu neapărat oculte, poruncesc: „Adevăr îţi spun – auzi-mă!/ pâinea noastră nu s-a copt/

nici o sămânţă n-a încolţit/ rănile pământului zămislit din vâlvătăi/ încă nu s-au închis.” (pag. 55). Dacă mai întâi a fost „Izvorul limpede”, pe când „Zei anonimi şi ţâfnoşi/ se năruiau în lumina zorilor./ În zbaterea-i aurie/ ziua părea gata să explodeze…”. (pag. 7 ), au urmat câte o zbatere de copilărie, de adolescenţă, de maturitate, până când dintr-o dată, în „Noiembrie 1988”, „Într-o sâmbătă seara/ a bătut clopotul/ a bătut şi i-a împietrit limba./ Nu era sărbătoare.”. (pag. 19). S-ar fi zis că Dorina, odată ajunsă în „Casa de sticlă”, ar fi trecut pe

ţărmul cu mulţumirea de sine, însă pentru poeţi, acesta nu există!; şi de unde să răsară, când e vorba „Să supravieţuieşti sub munţii făgăduinţelor/…/ Să te naşti la întretăierea apelor/ valul în ţărmul pieptului să te izbească./ Puhoiul te înalţă şi-n cele din urmă te leapădă...”. („Meditaţie în grădină” - pag. 23). Aş mai zice doar atât, iată câtă dreptate la judecată e în versurile Dorinei, indiferent de „verdictul” apei : „Cineva calcă pe propriai umbră/ altul de vinul somnului de-o mie de ani/ se îmbată / copacii îşi schimbă pielea/ epiderma lor e în căutare de prieteni...” („Duminică în Piaţa Domului” – pag. 32). Undeva ne regăsim, sunt sigur, fiecare dintre cei ce am gustat din echilibrul confuz al acestui noian de întrepătrunse vieţuiri transfigurate în interminabila poezie…

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


Ochi de smarald @ ADELA STURZA O lumină albă s-a aşternut peste oraş, nimic nu se mişca, casele parcă şi-au pierdut conturul, puţinii arbori ce se ridică din piatra arsă de soare par albi şi ei din cauza prafului ce le acoperă frunzele. Cerul şi-a pierdut culoarea, doar soarele ca un glob de foc stă aninat, încremenit, nici un nor nu îndrăzneşte să-i stea în preajmă. Totuşi, o pată de culoare se arată, se mişcă parcă purtată de valurile de căldură ce se desprind din tot ce o înconjoară. E neagră haina ce pluteşte ca o frunză purtată de vânt, dar sub ea se află o tânără, ai cărei ochi verzi privesc prin mica tăietură din dreptul lor. Nu ştie unde se află, a pornit spre bazarul din partea arabă a Ierusalimului, dar paşii au purtat-o în spaţiul locuit de evrei. Fără nici un gând ochii i se opresc în vitrina unui magazin în care se vând bijuterii, rămânând fascinată de frumuseţea lor. Sunt atât de delicate, încât şi-ar dori să le aibă pe toate, să se bucure de atingerea lor în singurătatea casei sale. Rămâne minute în şir nemişcată, vrăjită mai ales de o brăţară în formă de şarpe cu ochi de smarald, fără să vadă că ochii de aceeaşi culoare o privesc din interior, o privire ce ar vrea să o hipnotizeze. Abia atunci realizează unde se află, când ochii ei întâlnesc privirea filtrată de sticla vitrinei, tresare puternic şi îşi acoperă singurul loc prin care poate privi lumea. Se retrage aproape în fugă dincolo de bariera invizibilă ce desparte două lumi, două religii şi oameni ce se duşmănesc fără ca măcar să se cunoască. Nu se opreşte până când nu intră în mica curte împrejmuită de un gard înalt, acolo unde ştie că nimic nu o poate atinge. Pătrunde în întunericul casei şi respiră uşurată, îşi scoate veşmântul ce o acoperea şi atunci

se arată în toată frumuseţea ei. E tânără, Adila, ochii verzi pe o faţă smeadă, ovală, cu buze pline. Un gât lung aşezat pe un trup subţire ca o trestie, cu mâini înguste şi degete lungi terminate prin unghii îngrijite. Se uită la încheietura mâinii drepte şi se întreabă cum ar arăta brăţara văzută, dar îşi aduce aminte şi de privirea care a urmărit-o din spatele vitrinei. Se retrage în ca-

mera ei înainte ca cei cu care locuieşte să o vadă pentru a nu fi obligată să răspundă la întrebări. Are parte de puţină intimitate, fiind înconjurată de rudele fostului ei soţ, care a murit intr-un conflict cu evreii. De atunci casa seamănă cu o închisoare, se simte prinsă într-o capcană din care nu are nici o scăpare. Dispariţia soţului ei a transformat-o într-o paria, cumnatele o privesc ca pe o persoană ce nu mai are ce căuta acolo, şi-ar dori camera ei pentru ele, li se pare ca mănâncă mult, că are nevoie de prea mulţi bani pentru îngrijire. Este tristă, Adila, în multe seri adoarme plângând.

Generaţia îngerilor

„Suntem cu toţii supuşi unui destin implacabil şi acţionăm credincios în faţa sorţii pe care ne-o hărăzeşte numele!” Aceasta este religia prezentului. Iar dacă cineva devine ateu este ars pe rugul societăţii şi aruncat înapoi în lagărele aceleiaşi credinţe false. Noi, cei care trăim în acelaşi timp, respirăm acelaşi aer al indignării, pe care curentul rece al dictaturii ni l-a adus pe meleaguri. Noi, cei care împărtăşim aceeaşi vârstă şi aceleaşi concepţii create de timpuriu, suntem grăbiţi spre maturizare de falsul progres al sistemului în care trăim. Şi suntem consideraţi diferiţi însă tocmai această diferenţă este jertfa pe care o vom duce în faţa gloriei, pentru a ne mântui de păcatele strămoşilor noştri, care au crezut într-o aparentă egalitate. Şi am venit pe pământ ca să spălăm de ruşine o lume întreagă… tocmai prin ruşinea noastră. Iubim greşit, oameni care nu ni se potrivesc, ne prostituăm ideile pe paginile unor ziare ieftine, facem alegeri greşite, pentru că nu le gândim înainte, ajungem exact unde nu ne dorim, pentru că nu ştim să urmărim semnele, promovăm falsitatea, corupţia şi parvenitismul, uităm de unde am plecat şi suportăm consecinţele unor etichete dure pe care ni le aplică „maturii”. Însă în spatele acestor poveşti triste, ai căror protagonişti suntem noi, se află proiecţia unui viitor triumfător. Pentru că am fost primii care au ieşit din tiparele dragostei şi au iubit fără reguli şi limite, ne-am apropiat unii de alţii fără să ţinem cont de graniţele impuse de religie, vârstă, statut social sau intelectual. Am jignit şi nu am ştiut să respectăm însă ne-am ridicat în faţa tuturor şi am spus cu voce tare tot ce am gândit, evadând din închisorile propriilor noastre suflete, tocmai pentru a ne salva de rigurozitatea şi stricteţea trecutului. Am revoluţionat industria, moda şi cultura, poate nu în cele mai… acceptate moduri însă dincolo de personalitatea noastră exuberantă este gravată dorinţa de schimbare. Iar schimbarea este întotdeauna de bun augur, în special pentru o societate care nu mai are nimic de pierdut. Pledând pentru libertate, suntem îngeri pe cerul viitorului. Nu ne uităm de jos spre el ca

toţi muritorii de rând, ci venim tocmai din viitor. Venim din cer, precum îngerii, coborând pe razele propriilor noastre fapte, pentru că ele ne reflectă, de fapt, condiţia de îngeri. Şi când spun „îngeri” mă refer la acea lumină de care toţi au nevoie, la adevărul acela curat pe care toţi îl căutăm, deznădăjduiţi, o viaţă întreagă. Suntem o realitate. Iar acest

lucru ne face curajoşi. Noi reprezentăm trecutul, ancoraţi fiind de o furie nejustificată la adresa politicii, noi suntem prezentul ca o replică la ceea ce a fost, ca o barcă a acelei ancore, o barcă a refulărilor, care are la bord marinari dezamăgiţi, înrăiţi, trufaşi, criminali, posedaţi de valoarea banului; noi suntem viitorul, pentru că suntem însăşi schimbarea pe care toată lumea o aşteaptă sau… a preconizat-o. Ascunşi în spatele trecutului, folosindu-l drept scut, în momentele de tensiune, generate de o lipsă reală a cunoaşterii, noi nu avem nevoie să cunoaştem istoria, pentru că o rescriem deja. Nu vorbim corect, pentru că avem propriul nostru limbaj. Şi continuăm de generaţii întregi să pretindem că evoluăm. Pretindem doar. Suntem precum o verigă în lanţul de argint al timpului. Suntem preţioşi, pentru că noi suntem dovada vie că a existat un trecut. În noi sunt adunate, de secole, sentimente nefaste, pe care le transmitem, justificaţi de genetică, copiilor noştri. Şi abia azi, în secolul XXI, tot ceea ce am gândit ca oameni, se materializează spre un viitor… altfel. Şi sufocaţi de cuvinte care au umblat goale printre muritori, fără nici un gram de ruşine, în sfârşit respirăm!

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

pagina 7

Unde să plece? Părinţii ei au căsătorit-o de tânără, la ei nu se poate întoarce, trebuie să trăiască în familia soţului. O familie care nu o vrea, mai ales că nu au rămas urmaşi. O femeie fără copii nu este respectată, vor să o transforme întro sclavă bună la toate, să o omoare încet, să merite bucata de pâine care i se dă. Ştie că viaţa ei s-a terminat, singura bucurie este aducerea aminte. A fost fericită cu soţul ei, era deosebit de restul familiei, nu era atât de rigid în relaţiile cu ea. Seara o găseşte privind stelele ce par felinare aprinse, din ochi îi curg mici nestemate ce sunt culese de gura ce are un gust amar, de singurătate şi tristeţe. Se îndreaptă spre pat fără a-i fi somn, rămâne întinsă cu ochii deschişi şi atunci întâmplările zilei revin cu o claritate uimitoare, simte până şi căldura zilei prin care a trecut ca o nălucă. Deodată îşi simte capul greu, doi ochi de smarald o privesc fix, sunt ochii şarpelui din vitrină, doar ochii pentru că trupul este cel al bărbatului ce a realizat acele bijuterii care i-au oprit paşii. Respiraţia îi devine din ce în ce mai rară, trupul îi este străbătut de curenţi în urma atingerilor pe care le simte. Sunt atingeri reci, parcă un şarpe uriaş s-ar târî in lungul ei, şi totuşi corpul ei devine din ce in ce mai fierbinte, se deschide pentru a primi în ea bucuria împerecherii. Niciodată nu a trăit asta în timp ce făcea dragoste cu cel care i-a fost soţ. Ar vrea să nu se mai trezească, să treacă în moarte fericită. Alunecă într-un somn adânc fără vise, dimineaţa o găseşte odihnită, cu zâmbetul pe buze, zâmbeşte fără să ştie de ce până când ochii i se opresc pe încheietura mâinii drepte unde se află o brăţară în formă de şarpe. De atunci nopţile ei au culoarea smaraldului, iar trupul i se încolăceşte asemeni şarpelui in jurul celui care o posedă cu o voinţă mai presus de a ei.

Cel mai mare duşman, cel mai bun prieten

De pe vremea când Cain îşi invidia fratele, pe Abel, de pe vremea când romanii făceau curte femeilor dace, de pe vremea când Rusia acapara Europa în lumina puterii sale absolute şi-n întunericul comunismului... mânia îşi arunca tentaculele asupra Terrei şi depăşea graniţe teritoriale, întrecând forţa Rusiei şi preluând conducerea; iubirea ne promitea, timid, că va face din lume un loc mai bun; speranţa ne implora să-i dăm crezare; fericirea ne caută şi acum pe unii dintre noi… Am încheiat Tratate de Pace şi am declarat război, fără să realizăm că, pentru timp, acestea nu sunt decât dovezi de care se foloseşte pentru a ne sili acum să-i plătim. Şi greşim în continuare, convinşi fiind, că urmaşii noştri îşi vor permite nota de plată. Însă timpul nu este un joc pe computer, un anotimp care se reia în fiecare an, Soarele care luminează în fiecare zi, un nor care anunţă ploaia şi apoi trece mai departe, o idilă între doi îndrăgostiţi. Timpul este real şi există independent de noi însă este cel care ne marchează existenţa şi ne transformă din individuali în… dependenţi. Suntem dependenţi de minute atunci când vine vorba de momentul potrivit, de ore atunci când avem de terminat proiecte, de zile atunci când ne este dor de cineva drag, de luni atunci când aşteptăm naşterea unui copil şi în final, de ani. Suntem dependenţi de ani… când vine vorba de însăşi viaţa noastră. Iar în timpul călătoriei terestre pe care fiecare Homo Sapiens o parcurge în ani de zile ne lăsăm marcaţi de timp. Ne marchează momentele de reuşită, cele în care am eşuat, evenimentele majore, datele importante. Şi marcaţi de urme existenţiale, devenim cineva, dobândim o personalitate, ne conturăm un caracter. Timpul… precum un fluviu cu debit bogat acesta îşi urmează cursul către viitor. Nu se întoarce niciodată. Ci doar vindecă prin puritatea apei sale imperfecţiunile pământului. Suntem de cele mai multe ori măguliţi de faptul că totul se sincronizează

atât de perfect, adică ceea ce ne dorim cu ceea ce se întâmplă în realitate însă există zile în care simţim lipsa unui timp trecut sau îl regretăm, ni-l dorim cu prea multă ardoare pe unul viitor şi nu ştim să-l apreciem pe cel prezent. În perfecţiunea cu care Însuşi Creatorul l-a definit, nu suntem niciodată mulţumiţi de timp. Uneori merge prea încet, iar alteori nu putem ţine pasul cu el. Depindem de momente. Depindem de momente ca să fim fericiţi, trişti, glorioşi,

îndrăgostiţi sau plini de ură. Iar timpul înregistrează toate stările noastre, iar la final, prognoza se anunţă în funcţie de acestea. Şi atunci acesta înfăţişează diverse tipologii. Este pictorul care ne colorează viaţa, îmbibând pensula în lacrimi. Este arhitectul care ne schiţează calea, uitând de retuşurile de rigoare şi ne lasă să ne împiedicăm de pietrele propriilor noastre greşeli. Este scriitorul care are întotdeauna un final fericit în poveştile sale. Este cântăreţul care destinde mereu atmosfera petrecăreţilor. Este bibliotecarul care uită să-şi şteargă cărţile de praf. Este şoferul care nu cunoaşte regulile de circulaţie. Este agricultorul care nu îngrijeşte decât pământul fertil. Şi în final… timpul este cel care ne patronează vieţile, el ne ridează chipul şi rugineşte fierul. Timpul se scurge! Iremediabil Şi irevocabil. Iar clepsidra vieţii noastre ne arată cu nonşalanţă acest lucru însă tot ce contează este… în ce fel, nu? @ Grupaj realizat de LUCIA STANCIU Accesează www.impactdb.ro


pagina 8

ADELINA FLEVA CAFEAUA CU SARE DULCE Emanând o sacralitate păgână dogoritoare, versurile din TRATATUL DE LA PATRIARHIE (Editura Agentpress, Bucureşti 2012), elaborate de Adelina Fleva, ar pune preoţimea pe fugă. Dragostea pătimaşă, care constituie tema principală a cărţii, hiperbolizată şi persiflată ironic, invocă absolutul plăcerii: „iubitul meu de zi refugiat în noapte ai pletele bolnave / şi pângărite de al toamnei reînceput descântec,/ m-atingi pe trup cu palmele-ţi hulpave,/ şi-mi desenezi regatul tău pe sâni şi siberii pe pântec.// (...) iubeşte-mă te rog cu ura ta profundă, / tu, daimon sacru cu parfum de moarte, / căci fără închinarea ta supremă, / sunt pietrele pâinea şi vinul idealuri tratate şi deşarte.” (am inima altar de suferinţă) Volumul, structurat unitar, în trei capitole: Urcarea, Aşteptarea, Atingeri şi reîntoarcerea, reprezintă un experiment postmodernist (în care întâlnim: citadinismul sarcastic, deromantizarea, deriziunea tematică, destructurarea, pulverizarea valorilor etc.), pigmentat cu frisoanele modernităţii

(reprezentate după Hugo Friedrick, în celebra sa lucrare STRUCTURA LIRICII MODERNE, prin: transcendenţa goală, eul dictatorial, depresia cronică, atracţia morbidului etc.). Pentru decodificarea nivelelor scriiturii, autoarea ne oferă două chei de interpretare: prima este filosofia lui Nietzsche (toate capitolele se dechid cu motto-uri din opera sa capitală, ASA GRĂIT-A ZARATHUSTRA, scrisă de filosoful german în anul 1885); a doua o reprezintă poezia lui Edgar Allan Poe şi mai ales arta sa poetică, tradusă la noi sub titlul PRINCIPIUL POETIC (Ed. Univers, Bucureşti, 1971). Din Nietzsche, Adelina Fleva reţine arderea totală pe rugul credinţei, până la decretarea morţii lui Dumnezeu, precum şi dyonisiacul omului nou, trăind ca prototip de faun, respectiv nimfă, experimentul erotic, exacerbat până dincolo de limita erothanatică: „te chem în mine pofta mă sugrumă/ la ştiri spuneau că vei muri probabil/ teaştept să-mi cureţi algele din plete/ şi nu uita să vii cu-n dric acvatic, onorabil.” (acvatică)

Din ascendenţa liricii lui Edgar Allan Poe, regăsim la Adelina Fleva, prezenţa corbilor rău prevestitori şi atracţia mormântului - pur-

gatoriu pentru izbăvirea păcatelor cărnii: „ mi-e sufletul de-acum, drumeţ pribeag, / privirea mi s-a încleiat pe-un ram, / iar corbii cu sutanele macabre / îmi croncăne prohodul pe la geam. // şi Doamne ce duhoare se desprinde / din

trupul care zace în sicriu! / acum că sunt o mână de ţărână, / mi-e dor de învelişul Tău cel viu.” (mie sufletul) Din arta poetică a lui Poe, îmi pare că autoarea ilustrează conceperea poemului ca o depăşire a limitei, dincolo de care absolutul poate fi perceput nu ca prezenţă ci ca absenţă, de unde rezultă aceea tristeţe incurabilă, tratată ironic pentru a o face suportabilă (în acest punct ne îmtâlnim şi cu Nietzsche): „îmi vreau credinţa înapoi/ căci fără ea sunt cruce goală,/ un sân fierbinte fără lapte,/ sau iadul cel lipsit de smoală.// (…) îmi vreau credinţa înapoi/ căci fără ea sunt cruce goală” (litanie) În solitudinea mormântului, curăţirea oaselor o face viermele, un fel de menajer simpatic, cu care mortul vieţuieşte într-o comuniune saprofită, în genul unui bacovianism postmodern: “şi dacă nu ai terminat curăţenia zilei şi-a nopţii / decât într-o singură cameră / tu vierme cu lavete-ntre inele / mai lustruieşte-mi oasele acestea / sunt mult prea triste / pentru pie-

sa în care / distribuit-am fost să joc .” (şi dacă nu) După o Urcare înfocată spre transcendent, o Aşteptare zadarnică a revelaţiei şi o „trăire” expresionistă (uşor histrionică) a grozăviei morţii, în ultimul capitol, Atingeri şi reîntoarcerea, Adelina Fleva se reîntoarce cu picioarele pe pământ, la o dragoste atât de senzuală încât o transformă într-un pom roditor, ale cărei fructe înving extincţia: „aştept să-mi crească fructele pe braţe / şi ţintuită stau în lutul nespălat şi rece/ ca să renasc am făcut sex sălbatic/ cu moartea pe o plajă într-o noapte.” (deasupra spinilor sunt eu). Aceste fructe ar putea fi poeziile Adelinei Fleva. Volumul se încheie cu o poezie în care copilăria fericită în sânul familiei resuscitează reconfortant, ideea paradisului terestru. Citind această poezie, în care zbuciumul sufletesc s-a liniştit, putem reciti TRATATUL DE LA PATRIARHIE, savurând acea aromă de cafea cu sare dulce, a existenţei, pe care ne-o propune poeta Adelina Fleva.

Alexandru Anca ULTIMILE CONVORBIRI CU TATĂL MEU Cartea pe care o prezentăm cititorilor ULTIMILE CONVORBIRI CU TATĂL MEU /1/ , este scrisă de Alexandru Anca, născut la 13.06.1922 în Dej, judeţul Cluj. Face studii de drept la Cluj între anii 1940 – 1944 şi colaborează la “Tribuna Ardealului” unicul cotidian în limba română apărut în teritoriul cedat Ungariei horthyste prin Diktatul de la Viena. În toamna anului 1944 este dus cu forţa de horthyştii în retragere în vestul Ungariei, apoi în Germania. Se repatriază în 1946. În anii următori lucrează în presă la Bucureşti şi colaboreză cu poezii la revistele: ”Tribuna”, “Familia”, “România literară” , „Luceafarul”. Se căsătoreşte în 1950 cu ziarista Erna Blumenfeld şi au doi copii. Din anul 1988 trăieşte în Israel. Este autorul trilogiei autobiografice: DESTIN ARDELENESC (Ed. “Clusium”, Cluj Napoca, 2001); DIN BUCUREŞTI ÎN ŢARA FĂGĂDUINŢEI (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004) şi ÎN UMBRA MĂSLINILOR (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010) şi al volumului de versuri: DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ-N TOAMNĂ (Ed. Editura Printeuro, Ploieşti, 2007) Primele două volume ale trilogiei au fost distinse la Haifa cu “Premiul pentru cultură şi artă “Ianculovici”, pe anul 2005. A mai publicat volumul de versuri: DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ-N TOAMNĂ (Ed. Printeuro, Ploieşti, 2007) Am prezentat aceste date bio-bibligrafie pentru că Alexandru Anca este mau puţin cunoscut în România, deşi îi aparţie spiritual cu tot devotamentul. ULTIMILE CONVORBIRI CU TATĂL MEU, cartea pe care o prezentăm cititorilor, poartă un titlu răscolitor pentru fiecare dintre noi, întrucât toţi vom petrece asemenea clipe frumoase şi triste, în „marea trecere” terestră. Dialogurile dintre Alexandru Anca (Fiul) şi George Anca (Tatăl), pe atunci în vârstă de 88 de ani. sintetizează momentele importante ale biografiei lui George Anca, şi se Accesează www.impactdb.ro

încheie cu scena emoţionantă a înmormântării tatălui, la scurt timp după înceheierea convorbirilor (G. Anca moare la 31 decembrie 1978 şi este înmormânata la 2 ianuarie 1979). Discuţiile (înregistrate pe reportofon pentru ca glasul tatălui să poate fi ascultat de urmaşi) reiterează succint viaţa când frumoasă, când tristă, intensă şi dramatică a tatălui, copilăria fericită la Rugăşeşti, evenimentele dramastice petrecute în perioada Diktatului de la Viena, persecuţiile îndurate sub regimul comunst şi iminentul sfârşit – ca şi cum s-ar perinda aievea în faţa ochilor (se zice că muribundul îşi retrăieşte principalele evenimente ale vieţii în clipele extincţiei).. Ca tehnică literară, volumul se înscrie în textualismul teoretizat de Roland Barthes, în ţesătura scriiturii inserându-se interviul structurant, decumentul relevant, liste de inventar, amintiri emoţionante. Informaţiile incită nu numai cititorii ci şi istoricii de profesie. Cartea începe cu sosirea lui Alexexandru Anca, de la Bucureşti la Dej, în frumoasa toamna a anului 1978, prilej de rememorat amintiri din copilăria petrecută în livada casei natale. Cu acribia specifică celui care a practicat jurnalismul, autorul reconstituie, cu interes şi duioşie, arborele genealogic al familiei, descoperind urmele numelui Anca prin satele Şomcuta Mare şi Coplean (pe atunci comitatul Szolnok-Doboka), prin sec. XVIII. George Anca se naşte în satul Rugăşeşti, la 12 km de municipiul Dej (azi jud. Cluj), părinţii Nicolae şi Anica, la data de 5 august 1890. Nicolae Anca, gospodar harnic adună avere, îi va lăsa moiştenire 10 ha teren arabil şi

7-8 ha de fânaţ/păşune, ceea ce-i va pricinui mari necazuri lui George, fiind considerat chiabur în timpul comunismului Eroul cărţii absolvă, în timpul imperiului austro-ungar, liceul maghiar de stat din Dej, dreptul la Cluj şi se însoară cu Rozalia, din această căsnicie rezultând doi copii, Livia (mama mea) şi Alexandru Anca. După Marea Unire tânărul jurist George Anca intră în politică (1924), în partidul naţional liberal condus de generalul Traian Moşoiu. Dar, după ce apar conflicte de interese şi orgolii în organizaţia locală, se retrage dezamăgit pentru a adera în 1930 la fracţiunea liberală desprinsă de bătrânii liberali, condusă de istoricul George Barătianu. Până în 1938 când regele Carol al II-lesa va desfiinţa toate partidele politice. Al doilea război mondial va bulversa viaţa patriarhală a micului oraş transilvănean care în urma Diktatului de la Viena (1940) va cădea în teritorul oferit Ungariei horthyste. George Anca va activa ca avocat apărând cauza românilor hărţuiţi de autorităţile horthyste Eliberarea Ardealului de Nord, după 23 august 1944, nu-i aduce numnai bucurii ci, odată cu procesul de sovietizare, şi mari necazuri. Momentul cel mai dramatic l-a trăit în 1946, când rezultatelor alegerilor parlamentare din noiembrie 1946 din judeţul Someş au fost falsificate în favoarea blocului condus de partidul comunist. Aceasta a declanşat răscoala populaţiei cu precădere ţărăniste din zona natală a lui George Anca (Rugăşeşti, Căşei şi alte aşezări). Bunicul era atunci procuror iar armata fusese trimisă la podul de peste Someş pentru a nu permite mulţimii răzvrătite să pătrundă în oraş. Autorităţile hotărăsc ca procurorul să some-

ze răsculaţii să se retragă, în caz contrar, urmând să se ordone deschiderea focului! Pentru a se evita un deznodmânt tragic, George Anca propune să se negocieze cu poporul răsculat. Se încheie un compromis prin care se acordă şi opoziţiei ţărăniste un număr de mandate. Se încheie un procesul verbal, care, întrodus într-o pâine coaptă, urma să fie dus la Cluj. Dar securitatea nu doarme, omul a fost pândit, oprit în tren, pâinea a fost tăiată la control şi documentul confiscat. Proba dispărând, protestul a rămas fără rezultat. Vărsarea de sânge a fost însă evitată. După 1947 începe odiseea persecuţiilor. Pensia i se anulează în mai multe rânduri, e declarat chaibur, i se pun cote progresive pe care nu le poate plăti, i se ridică bunurile din casă, este arestat în 1952 pentru activitatea politică liberală interbelică. Efectuează un an de detenţie la Ghencea, scapă de canal fiind prea bătrân şi slab.După revenirea din „reeducare”, se luptă pentru regâştigarea drepturilor, singur, soţia Rozalia murind de tânără în 1939. Ultimele discuţii se poartă la 1 noiembrie 1978, când tatăl şi fiul ies la poart casei să vadă cimitirul de peste drum, iluminat de ziua morţilor, potrivit tradiţiilor ardeleneşti. Fiul se va întoarce la Bucureşti, cu inima strânsă fără a bănui, totuşi, că la foarte puţin timp, George Anca se va stinge din viaţă. La slujba de înmormânare care va avea loc la 2 ianuarie 1979, preotul Ioan Purdea, cel pe care George Anca l-a apărat în timpuri grele, a spus în final: „Este un stejar măreţ cel care se prăbuşeşte şi este o mare pierdere pentru poporul din rândul căruia s-a ridicat.” Stejarul s-a reîntors în ghindă. Alexandru Anca a devenit în acest an nonagenar, ceea ce-iconferă autorului cărţii o aură de nostalgie reverenţioasă. La Mulţi Ani cu sănătate! Alexandru Anca - ULTIMILE CONVORBIRI CU TATĂL MEU (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2012) Pagină realizată de Lucian Gruia

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 9

Erată la „Portret din mers” (la telefon) @ EUS PLATCU ─ Bună dimineaţa, domnule profesor. ─ Pentru mine, nu. ─ Pourquoi? ─ N-am închis un ochi. ─ Per che? ─ N-ai văzut ce luminaţie a fost toată noaptea? Luna plină mă dă peste cap. Eram aşa de obosit că nu puteam nici să mă duc la wc. Şi… colac peste o lună, proţăpită ca o bufniţă-pupăză, pasăre a cărei duhoare îţi dă de înţeles că în curând vei fi un hoit, oricărei javre îi va face mare plăcere să-l stropească cu piciorul ridicat. Ca de obicei, în asemenea situaţii, am butonat în speranţa să dau peste un concert de la festivalul „George Enescu”. Aşi. Aceleeaşi măşti, aceeaşi… politică peltică, peticită, poticnindu-se la fiecare încercare de a se ridica deasupra zoaielor cotidiene. Un Bleşulache, personalitate a culturii (încerca moderatoarea să-l ancoreze), profesor de băgat aţa în ac, campion la săritura peste garduri (la furat), povestea unor foste domnişoare (de acum o jumătate de secol) cum că o sută de credincioşi ortodocşi s-au călcat în picioare la mănăstirea cu hramul

Sfintei Varvara pentru două sarmale şi un boţ de mămăligă, în timp ce o procesiune de zece mii de catolici maghiari veniţi de la… la-k-k au înnobilat cu pasul lor dealurile de la… k-k-la-kak. Domnul Bleşulache glăsuia toate acestea şi multe alte asemenea cufureli cu o superbă morgă de porta-voce (citeşte ţucal) a Adevărului Absolut Pur, buzişoarele lui vinete regretând că e ortodox şi… român. Domnul Sachelindiceanu împărtăşeşte, la rândul său, domnului Bleşulache multe păcate româneşti, pe care nu le întâlneşti nici la nemţi, nici la americani, nici la… şi nici la…! S-a înţeles, Domnia Sa este o lepră patentată care face apel filosofic la confraternii lichelişti, iar domnul Bleşulache este un erudit estet îmbătat de emanaţiile orificiilor

anale angelice. Simbriaşi ai aceleiaşi cur-ţi, se întrec mârâind contra celor cărora li se pare că showul celor doi sforari într-o zi se va destrăma şi îi vor sictiri mai ales cei ce le fac hatârul să le sugă mucii. Butonez: zilele culturii ungureşti la Coloşwar (??! Clujul să fie?). Cineva îmi suflă în ureche, vezi-ţi de treabă, crezi că interesează pe cineva că simţi ce simţi? ─ Coane, nu ungurii sunt vinovaţi că ni se întâmplă ce ni se întâmplă, ei se ocupă cu chestii mult mai pragmatice: bărbieresc munţii! Noi ne-o facem cu mâna noastră, pe barba noastră, a bărbaţilor subţiri, mai greţoşi decât băieţii deştepţi. A-ţi înjura patria este dovada sigură că ipochimenul a fost zămislit pe plaiul mioritic. E de mirare de ce domnii Bleşulache, Sachelindiceanu, Hormoevici şi acoliţii n-au trecut până acum la budism şi, după ce au prăduit tot, nu au emigrat în Republica Sfincter unde pot aspira efluviile maţului lor gros. Există, se ştie, inşi care susţin că politica este o curvă şi, în consecinţă, se comportă ca atare. După Revoluţie, în absolvenţi de cursuri de alfabetizare serale sau fără frecvenţă a coborât harul divin şi s-au trezit că sunt plini de calităţi literare (ca Nică de râie de la caprele Irinucăi). Având o îndelungată experienţă în bătutul de mătănii şi pupat c(ălcâie), s-au asociat, au înfiinţat societăţi, s.r.l.-uri de furat ultimul capăt de aţă; ziarele şi revistele, mai ales cele din provincie, sunt pline de numele lor şi de capodoperele lor supermagnifice premiate cu Marele Premiu Internaţional „Băşina porcului”. Ar fi superflu să-i pomenesc. Veleitari cu epoleţi pe creier; reşapaţi în membri titulari ai unor academii de k(loset), sug aceeaşi ţâţă stearpă. ─ Ai mai spus-o! ─ Când? Unde? Nu-mi aduc aminte. Taie tot ce ţi se pare de prisos. Povestea cu broscoiul la potcovit am mai spus-o? ─ Nu. ─ Potcovarul făcea caiele şi potcoave pe măsura copitei (personalizate, am zice azi) şi le călea într-o tingire cu apă rece. Asistând la această operaţiune creativă, un broscoi se gândi că având potcoave va putea galopa asemenea „maestrului” cal. Întinse şi el piciorul la potcovit. Termenul „maestru” se folosea în ateliere (în comparaţie cu maistru), de către ucenici care învăţau meserie copiindu-l pe cel pe care îl considerau ştiutor al tainelor profesiei. Între plasticieni adresarea s-a înrădăcinat în asemenea măsură încât e aproape imposibil de făcut o delimitare riguroasă între adevăraţii maeştrii şi uzurpatori

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

(cărora le place să fie mângâiaţi la fudulii). Preluată de scriitori, avocaţi, muzicieni, actori semnificaţia originală a fost substituită parodic de o maimuţăreală provincială a formelor fără fond: reviste, universităţi, academii, edituri, saloane literare, expoziţii: lipsind actanţi notorii, ciumeţii, formaţi în brigăzile artistice de agitaţie premiate la marele festival al cântării prostiei naţionale, se gratulează cu inconturnabilul „maestre”; la fiecare pas calci într-un remarcabil maestru proţăpit în mijlocul potecii fiindcă n-a putut să se ţină până la „budă”. Altfel spus, se pune în scenă o celebrisimă tragedie jucată cu viscerală frenezie de saltimbanci: rezultă o terifiantă… comedie, ce poluează cu poncife aerul pe care-l respirăm, perverteşte gustul pentru lectură prin propagarea confuziei dintre artă şi impostură. Pe un insipid cârcală travestit în critic primejdia de a-l credita este mult mai mică decât în cazul unui nume reputat, Ştefan Alex, să zicem, care se iluzionează că gentilele sale aprecieri critice pot ameliora iluminatul public. Tuturor acestor banalităţi le prezic o binemeritată ignorare, chiar dacă reversul lor ar merita oarece meditaţie. Cât de orb ar trebui să fiu ca să nu-mi dau seama că vor fi luate în tărbacă de un Mâzgă care are coşmaruri când îmi citeşte semnătura. ─ Vorba lui Nenea Iancu, opiniile sunt libere… Poate ai fi mai convingător dacă, chiar cu riscul repetării, ai jalona câteva opţiuni… ─ Am optat pentru ipostaza cea mai comodă: privirea cu ochii închişi; structural introvertit, vieţuiesc într-o cochilie, amăgindu-mă cu imagini şi fapte, ce n-au decât o extrinsecă legătură cu ceea ce se înţelege prin realitate. Revin la întrebarea referitoare la „mesaj”: lumea e plină ciucure de mesaje folosite drept hârtie igenică. Contrar unor străluciţi critici – recitatori de idei reşapate – îndeletnicirea mea cu scrisul se hrăneşte din înţelepciunea ţărăncii Melania din Oprişeni, bunica mea maternă: nu-i frumos, ce-i e frumos, da’i frumos ce-mi place mie, care nu-l citise pe Dostoievski, dar împărtăşea şi ea ideea că frumosul va salva omenirea, cu condiţia ca fiecare să-l descopere pe al lui, să-l cultive cu aceeaşi abnegaţie cu care şi-a crescut copiii şi nepoţii. E de-a dreptul stupid să ceri unui produs artistic să transmită un mesaj precum impuneau documentele de partid la indicaţia toa’rşu’ cea’şescu. Insul fiind ocupat cu lupta de clasă nu avusese timp să citească viaţa lui Leonardo da Vinci (l-a consultat pe un cizmar în legătură cu sandalele pe care le purta o statuie; cizmarul rămase uimit de măestria cu care fuseseră executate sandalele; avu însă oarece observaţii referitoare la muşchii picioarelor. Sculptorul îl execută: ─ Nu mai sus de sanda, cizmarule!). Există o pletoră de vânturători de vorbe de clacă care (cacofonie intenţionată) încolonaţi au ca deviză anticul adagio asinus asinum fricat (în traducere liberă, laudă-mă, dacă vrei să te laud pe tine şi gaşca ta). Această muşiţă dăunează enorm propăşirii literaturii: cine le citeşte gongorismele cu barba până la brâu, ditirambii butaforici despre congenerii din aceeaşi ogradă va renunţa să procure

obiectul recenzat, tendinţa generală fiind de a citi o carte recomandată de cineva avizat (vorbesc în nume propriu). Îmi pare rău că am alunecat în discuţia aceasta, nu sunt eu interlocutorul potrivit, există suficiente spirite care deţin autoritatea necesară formulării unor opinii debarasate de orice parti-pris. Sunt sigur că opiniile mele nu sunt suficient de detaşate ca să nu-i nedreptăţesc pe cei care nu-mi mai pot replica. Aşa că până la judecata de Apoi îmi cer iertare că am nimerit în această zoaie pe care gândeam că nu o voi mai evoca. ─ Rezon! Tocmai voiam să spun că în privinţa vituperării racilelor vieţii literare e destul de greu să atingi cotele predecesorilor în această privinţă. Poate ar fi mai interesantă o privire strecurată în dosul cortinei… ─ Promit să adun câte ceva pentru data viitoare. * ─ Scrisul, la vârsta mea, e o blândă, inofensivă zădărnicie, cu nimic deosebită de audierea capodoperelor muzicale; în ultimii douăzeci de ani am citit o singură carte. Miam dat seama că este o mare pierdere de timp pe care nu mi-o pot îngădui. ─ În Aristarc-2 ai nişte cronici… ─ Pentru o cronică e suficient să frunzăresc o carte, cititul e altceva. Am scris cândva cronici despre cărţi care nu au fost scrise. ─ E posibil? ─ Bineînţeles. ─ Cum? ─ E un exerciţiu deosebit de incitant: o dovadă că nu numai literatura este ficţiune. Şi cronica este, până la un punct, mai mult sau mai puţin, o ficţiune. Încerc să fac nod la aţă. „Stilul” meu de lucru este „pe genunchi”: notez pe viu intrigi, replici, nuclee epice, schiţe de portret, particularităţi de limbaj, indiferent dacă plivesc ceapa, tund gazonul sau îl decăpuşez pe motanul Mizdrache. Nu am răbdare să stau la „masa de brad”, sunt un homo faber activ-agitat: orice îndeletnicire practică (cioplitul cu briceagul, împletiturile de pănuşi, bătutul putineiului, creşterea iepurilor, a porumbeilor, a viermilor de mătase, trasul paielor de la curul batozei, dar, mai ales, păscutul oilor) îmi procurau infinit mai multe satisfacţii decât cititul, învăţatul poeziilor pe de rost. N-am cunoscut niciun moment de nelinişte creatoare, de presiune a unei trebuinţe interioare. Pentru mine masa de lucru nu are un rol catalizator: nu mă apropii de ea decât atunci când un subiect şi-a limpezit toate articulaţiile, finisarea vizând doar nuanţe. Inspiratoarea cea mai fertilă mi-a fost întotdeauna înclinaţia histrionică nativă. Am jucat rolurile cele mai diverse: de fiu ascultător, de elev silitor şi respectuos, de îndrăgostit lulea, de soţ supus, fidel, harnic, de părinte devotat, de profesor exigent, de inginer de sutiene, de prieten năzuros, de ingrat, de ignorant, de premiant, de haimana (care mi se potrivea cel mai bine); acum mă distrez în această nouă comedie pe care am pus-o la cale din plictiseală şi din încercarea de a da cu tifla celor care nu cunosc îndoiala de sine şi cred orbeşte osanalele cirezilor de ţuţeri.

Accesează www.impactdb.ro


pagina 10

Gheorghe Mizgan - DILEMA CLEPSIDREI @

CONSTANTIN P. POPESCU

Gheorghe Mizgan s-a născut la 7 octombrie 1959, în satul Spermezeu-Vale, comuna Spermezeu, judeţul Bistriţa-Năsăud. Este absolvent al Institutului Politehnic Traian Vuia, Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, promoţia 1984, fiind repartizat ca inginer în Municipiul Bistriţa. A debutat editorial cu volumul de versuri CAMELEONUL CU ARIPI (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2008). De atunci a mai publicat trei volume de versuri: ARIPI ASTRALE (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010); TUNELUL TIMPULUI (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2010) şi DILEMA CLEPSIDREI (Editura Singur, Târgovişte, 2011), pe care îl comentăm. Pe lângă revistele autohtone, colaborează la revista electronică de cultură, AGERO STUTTGART, 2008 şi la revista româno-canadiano-americană STARPRESS. A fost inclus în numeroase volume colective şi antologii, precum şi în DICŢIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI, Editura Porţile Orientului, Iaşi, 2011.

Este membru al Societăţii “Conexiuni” a Scriitorilor din Bistriţa şi a Ligii Scriitorilor din România. În versurile sale, Gheorghe Mizgan ilustrează aserţiunea lui Blaga, conform căreia, “veşnicia s-a născut la sat”. Periodic, amintirile poetului se reîntorc reconfortant spre satul natal: “Ca într-o periodică visare/ Revin cu gândul ancorând la mal,/ Să scutur praful conţinând uitare/ De peste-a satului tarâm natal.” (Gând pentru satul natal) Copilăria fericită, părinţii tandri, retrăiesc în sufletul autorului. Deşi satul se primeneşte mereu, oamenii lui continuă să trăiască româneşte, într-o frumoasă viziune idilică, paradisiacă: “Sătucul meu batrân, străvechi/ Searmonizează cu prezentul/ Dând obiceiurilor vechi/ Respect. O ştie Continentul!/ Pe când eu, iatămbătrânesc,/ Sătucul meu întinereşte/ Cu generaţii ce trăiesc,/ În grai şi-n spirit, româneşte.” (Locul natal) Caracteristicile specifice româneşti se regăsesc în poezia lui Gheorghe Mizgan. Dragostea de natură şi contopirea cu întregul cosmos dau senzaţia că omul se simte acasă în univers: “Între-ntu-

neric şi lumină,/ Se zbat imagini zămislite,/ În visul meu, trăirea-i plină/ Cu stele-n gânduri, făurite.// Zburând în Cosmos, printre stele,/ Prin Universul infinit,/ Printre vibraţii şi inele,/ O stea senin’ am întâlnit.// (...) // Trezit din vis,

un dulce-amar,/ Fiinţa-ntreagă mi-o cuprinse,/ Un şir nevrotic, dar hoinar,/ De Nu şi Da-n negări mă prinse.” (Vis stelar) Dacă satul reprezintă centrul existenţei, din acest loc privilegiat, aşa cum menţionează Mircea Eliade, este posibilă comunicarea cu cerul: “Se scurge anotimp dup’anotimp/

Peste prundişul gol, peste falie/ Şi grabnic clipe se strecoară-n timp,/ Iar visele se răsucesc sub glie.// Viaţa-n treacăt se-nfăşoară-n rug,/ Amarnic petrecându-se în timp,/ Trăgându-se ca brazdele de plug,/ Escaladând pe muntele Olimp.// (...)// Cerul înalt se-apleacă peste criptă,/ Pe caldarâm e sufletul rănit,/ Iar raza cade ca o schijă-nfiptă/ Şi lacrima e bilă de granit.” (Transcedentală) Iubirea se sacralizează în această lume în care divinitatea se manifestă pretutindeni. Noaptea diafanizează şoaptele care duc spre necuvintele pline de sensuri: “Se mai aud frânturi suave-n noapte,/ Ecoul şoaptei tale, parcă vrând/ Să lumineze gândurile coapte/ În focul aşteptărilor arzând.// Ecoul şoaptei tale-ncet se stinge/ Când greierii în noapte se întrec,/ E sunetul din coarda ce-o atinge/ Vibraţia secundelor ce trec.// Prin voalul viselor nedestrămate,/ La capătul privirilor, e-o stea;/ Priviri ce stăruiesc, parcă-nrămate,/ Ecoul şoaptei tale să mai stea!” (Ecoul şoaptei tale) Moartea insăşi este o continuitate a vieţii sufletului, cu alt statut ontologic. Între viaţa de aici şi de

dincolo există o poartă spre divinitate: “Când te-adânceşti în faldurile nopţii,/ Iar liniştea e piatră de mormânt,/ Stând pironit, chiar în arena morţii,/ Doar sufletul se zbate prin cuvânt!// Când trupul greu vrea sa devină lut,/ Secunda se propagă cam acronic,/ Acelaşi, când odinioară scut,/ Acum se zbate într-un gest ironic;// Iar graiul sacadat, abia distins,/ Se opinteşte-n valurile nopţii/ Pe scara de lumină, dinadins,/ Să treacă sufletul prin poarta morţii.// Apoi, când iarăşi primenit devine/ Cu haine noi clătite în Iubire,/ Călătorind prin spaţiul ce-i revine,/ Se-ndreaptă hotarât în nemurire! “ (Moartea) În pertinentul Cuvânt înainte, poetul şi editorul Ştefan Doru Dăncuş remarcă cu îndreptăţire: “Fără a încerca să imite pe cineva, Gheorghe Mizgan scrie cu o sensibilitate şi emoţie care exclud din start cotidiana noastră preocupare de-a epata cu orice preţ. Poemele cuprinse în acest volum dovedesc o cunoaştere superioară a ritmurilor vieţii – mai ales că din când în când, în anumite contexte lirice, adie un fel de parfum rebel de genul celui promovat de Esenin.

Ion Cristofor – UN POET CREPU SCULAR @

LUCIAN GRUIA

Când îl apucă dorul de satul satal Geaca (judeţul Cluj) Ion Cristofor (poet, critic literar, traducător) /1/ călătoreşte pe un cartof zburător - viziune catalogată drept artă naivă de sorginte rurală ori copilărească, deşi aparţine mai degrabă feeriei basmului, mult uzitată de scriitorii hispano-americani şi de pictori (emblematic fiind Marc Chagall). În altă poezie, „luna se ridică enormă ca o navă cu pânze”. Tabloul care ilustrează coperta cărţii, realizat de poetul devenit pictor, intitulat „ultima vânătoare de toamnă”, reprezintă un vânător cu puşca pe umăr, însoţit de câinele său, pornind spre pădurea mutată pe o pară enormă, plutind prin văzduh, deasupra dealurilor albastre. Uimirea curată, specifică poeziei lui Ion Cristofor şi care constituie originea poeziei adevărate, provine din copilăria mirifică petrecută la sat, unde Calea Lactee se vede mai mare şi mai strălucitoare, prin aerul mai puţin poluat şi din hoinărelile pe dealurile zonei natale. Datorită acestei componente mirifice, revolta poetului faţă de condiţiile sociale tot mai sălbatice, induse de oligarhia politico-economico-financiară autohtonă şi mondială, mafiote, se păstrează în zona lucidă şi estetică. Promovarea non-valorii la nivel guvernamental este descrisă cu tristeţe sarcastică: „Bliţuri, gorile agitându-se/ şi fetele vesele ale televiziunii centrale.// O limuzină goală/ opreşte în faţa clădirii guvernului.// Din maşină coboară/ domnul prim-ministru” (O limuzină goală) Criza morală din lumea contemporană,

transpusă liric, mă determină să-l cataloghez pe Ion Cristofor drept un poet crepuscular. Semnele apocalipsei care se apropie sunt detectate de întunecarea continuă a lumii, de câmpurile şi grădinile pustii, de crengile uscate ale arborilor: „Pe câmpul pustiu/ printre plante de tutun/ îngălbenite de vreme/ întunericul ne îmbrăţişează ca o femeie” (Pe câmpul pustiu) Sfârşitul lumii este prefigurat de imagini cosmice de sorginte rurală: „În liniştea nopţii/ se-aude secera lunii foşnind peste mirişti pustii” (Sub luna roşie) Moartea devine un personaj principal: „Noaptea uneori/ abia foşnind/ moartea

trece prin mine ca un pieptene/ prin părul unei prinţese.” (Noaptea uneori). Tristeţea a devenit starea sufletească specifică poetului: „Doar mie, Doamne, miai dăruit doi ochi plini de tristeţe/ Cu care admir minunile create de tine” (Privesc); ea va cuprinde întâi bestiarul, întruchipat de câinele pământului ce urlă a moarte, apoi întreaga lume: „Uneori tristeţea se mută din spaţiul trupului meu/ de om obosit/ în trupul prelung al unui tânăr ogar/ sub pielea de tobă a unui câine/ ce latră şi urlă îngrozitor” (Uneori tristeţea) Tăcerea neantului pare aproape. În lumea mercantilă poetul este tot mai

mult marginalizat. Totuşi poezia reprezintă consolarea prin care poetul nu devine disperat: „nestingherit de nimeni nemernicul ăsta ţine/ un borcan uriaş pe balcon/ imaginaţi-vă un borcan de sticlă/ în care bestia asta ţine nepedepsită de lege/ captivi câţiva nori.” (Borcanul cu nori) Amintirea copilăriei şi iubirea ţin de acelaşi registru consolator. Poezia care dă titlul volumului, reprezintă alegoria vieţii artistului în lumea rece, meschină, alunecând spre dezastru: „Orchestra de jazz/ cu bateristul negru al trupei/ cântă netulburată pe un gheţar// Stau cu hubloul deschis/ şi cânt şi cânt şi cânt/ închis întrun imens Titanic de cuvinte// Afară se face deodată toamnă/ afară bate cumplit un vânăt vânt// Cuţitul ce-mi taie beregata/ nu mă poate opri ca să cânt// Cu precizia cu care se sting stelele/ vom răsări şi noi din pământ” (Orchestra de jazz) Datorită răutăţii oamenilor, Iisus nu ne-a putut mântui: „Un tânăr contestatar cu barbă/ a fost executat/ de forţele d eocupaţie/ cu complicitatea autorităţilor locale, se pare.// Nu se cunoaşte prea bine numele tânărului rebel/ unele agenţii de presă/ spun că ar fi fost vorba de unul pe nume isus/ ucis pe o ridicătură a muntelui golgota.” (Ştire de ultimă oră) Prima caracteristică stilistică a lui Ion Cristofor este originalitatea. Ea constă în transpunerea valorilor tradiţionale în mediul citadin şi în lumea crepusculară. În poezia sa, postmodernismul a lăsat urme vagi. Ca şi în mitologia indiană, universul se îndreaptă spre sfârşitul unui ciclu temporar, kaliyuga. În viziunea poetului, ne situăm în epoca fierului, ultima. Amin!

MAGAZINUL CASEI TALE PESTE 10.000 DE PRODUSE

n

obiecte sanitare n scule feronerie n vopseluri n echipamente de protecție n

n

sobe

n

DÂMBOVIȚA, TÂRGOVIȘTE, STR, GIMNAZIULUI, NR 19 B TEL/FAX: 0245 212 005 Accesează www.impactdb.ro

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 11

STELIAN GOMBOŞ: ARMONII CULTURALE ŞI SPIRITUALE CONTEMPORANE – O MULTIVALENTĂ EXEGEZĂ ASUPRA NEVOII DE ÎNDUMNEZEIRE În spectrul existenţial cotidian, omul - sau mai bine-zis muritorul - este mai puţin preocupat de relaţia sa cu Dumnezeu, aplecat mai mult fiind spre partea materială, vremelnică a lucrurilor ori a trăirilor sale. Contemporanul nostru (…dară noi, noi, epigonii!) are inoculată în subconştient falsa percepţie că „dependenţa” de Dumnezeu îi ştirbeşte şi-i îngrădeşte libertatea de exprimare ori manifestare, fără să conceapă sublima realitate că libertatea noastră - de fapt - este Dumnezeu. Datorită Lui putem zâmbi, ne putem bucura, putem trece peste necazuri aparent insurmontabile şi renaşte din propria noastră cenuşă. Numai la „umbra” Jertfei Mântuitorului Hristos, putem gusta din Lumină - azimă miraculoasă din care ne vom putea hrăni fără teama împuţinării. Numai prin exemplele demne de ur-

mat ale sfinţilor martiri sau prin învăţăturile sfinţilor părinţi, putem găsi calea către Adevăr, către Dreptate, către Viaţă. De-a lungul istoriei creştinismului, cărţile cu caracter teologic, ori studiile asupra problemelor fundamentale ale lumii creştine au răsărit, unele aducătoare de stropi de senin, altele înţesate de erezii şi abătându-se de la calea adevăratei credinţe (ortodoxiei), într-o perpetuă luptă a contrariilor, finalizate cu îndelungi şi costisitoare polemici teosofice. În vremurile actuale, datorită „despiritualizării” eului uman, lipsei interesului de căutare a păcii şi echilibrului fiinţial, scrierile cu caracter eseistico-teologic au pierdut din punct de vedere cantitativ, salutară fiind iniţiativa autorilor creştini de a relua crearea şi publicarea unor astfel de lucrări – reevaluate şi îmbogăţite. Din sfera preocupărilor teologice de rang înalt şi în deplină armonie cu spiritualitatea poporului român, se poate spune că face parte şi volumul propus de Stelian Gomboş: „Armonii culturale şi spirituale contemporane”. Sfera preocupărilor sale teologice este vastă, practic sunt investigate cu o minuţiozitate demnă de un exeget creştin: izvoare,

lucrări, mărturii ale literaturii teologico-patristice. Fiecare studiu teologic al lui Stelian Gomboş luminează întunericul conştiinţei, fundamentat fiind pe adevărul istoric şi îmbogăţit cu puncte de vedere proprii, pertinente şi argumentate, conforme principiilor dogmaticii şi doxologiei creştine. Practic, prin fiecare studiu-eseu pe care autorul îl finalizează, se re(con)sfinţeşte mărturisirea sa de credinţă, ca pios omagiu adus jertfelor sacre din istoria creştinismului. Cu profund respect pentru figurile care au marcat erele creştine ale poporului român, fiecare eseu are în centru un personaj real, al cărui martiraj este amplificat şi valorizat cu o rară sensibilitate, precum într-o stare de perpetuă rugăciune. Se poate spune că numai un purtător de Har poate descrie stările harice şi mânui cu o „dexteritate” evidentă termenii harismatici aflaţi nu la îndemâna oricui. Prin frumuseţea şi claritatea fiecărui studiu în sine, se probează erudiţia autorului, atinse fiind varii domenii ale ştiinţelor umane: teologia/teosofia, filosofia, psihologia, sociologia, istoria, etica. Stelian Gomboş prezintă în lucrare o abordare multilaterală a unor idei, conexiunile cu variile faţete ale spectrului creştin fiind extraordinare, păstrându-le echidistanţa faţă de controversele neproductive, opiniile sale fiind sinergice şi constructive. Precum un trăitor în miezul frământărilor umane actuale, Stelian Gomboş este pe deplin ancorat în prezent, resimţind şi transmiţând din plin mesajul său limpede asupra stării accentuate de degradare a valorilor moralei creştine, atenţionând asupra îndepărtării omului de Dumnezeu şi de biserica sa mântuitoare. Din inerenta teamă de a nu ştirbi, prin cuvintele noastre sărace, bogatele conţinuturi ale prezentei lucrări, concluzionăm că studiile şi eseurile - ce poartă semnătura distinsului om de litere şi exeget creştin - sunt pietre preţioase prinse în cununa însângerată (de jertfă) a moralei şi tradiţiei creştine româneşti a tuturor timpurilor. Făcând extensie la una dintre pildele patristice şi anume viaţa sfinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India (superb repovestită în Sinaxar de Mihail Sadoveanu), trebuie să recunoaştem că omul (cititorul) se poate socoti pe sine asemenea prinţului din poveste, care (iniţial, fals îndoctrinat) nu acceptă şi nu recunoaşte dintru început bătrâneţea sau moartea, pentru ca mai apoi să realizeze (printr-o corectă îndrumare spirituală) că singura cale de salvare a sufletului, de dobândire a demnităţii trăirii şi înfrângere a morţii, este jertfa de sânge a Mântuitorului Hristos – Lumina Lumii şi Garantul Vieţii de dincolo de moarte. Felicitări Stelian Gomboş pentru nobleţea sufletului tău, pus în slujba lui Dumnezeu şi, implicit, a oamenilor care au nevoie de o continuă îndrumare, spre atingerea şi dobândirea mântuirii! Încheiem, adresând atât autorului, cât şi cititorilor săi, minunata urare a marelui părinte-duhovnic Cleopa - de la Mănăstirea Sihăstria: „Mânca-v-ar Raiul să vă mănânce!”

STELIAN GOMBOŞ: ARMONII SACRE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ – CUVINTE NECESARE Fără a înceta nicio clipă în a fi aproape de Dumnezeu şi în a încerca să-i desluşească tainele, bazându-se pe cucernicele mărturii ale faptelor Sfinţilor Părinţi ori pe investigarea adevărului istoric, Stelian Gomboş ne surprinde plăcut cu o nouă lucrare revelatorie - ce conţine o rafinată colecţie de eseuri teologice sau cu valenţe de istorie literară - sugestiv intitulată: Armonii sacre în lumea contemporană. Ca de fiecare dată, scrierile lui Stelian Gomboş au în ele sclipiri diamantine din harul divin, al cărui purtător se dovedeşte, prin cuvinte inspirate, motivaţii profunde, argumentări făcute cu artă dar şi cu un deosebit simţ de răspundere. Angajat în polemici constructive cu caracter teologic sau laic, sufletul său tinde spre dobândirea armoniei, atât de necesare omului modern. Prins în vâltoarea unor frământări iniţiatice,

Stelian Gomboş întreprinde, prin lucrarea sa, o profundă muncă de investigare, fiecare studiu ce face referire la o persoană - fie ea făptuitoare a unui martiriu sau fie ea de „natură” laică – este o monografie în miniatură. Autorul stabileşte cu precizie inventarul datelor ce aprofundează personalitatea evocată: date biografice, istorice, cronologice, cariera ori întâmplările cu care s-a intersectat în calea sa către cunoaşterea şi apropierea de Dumnezeu. Sunt astfel reamintite - întru dobândirea de către cititor a trezviei (v. sl. trĕzvenije) - personalităţi precum: gânditorul Petre Ţuţea, părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, Nechifor Crainic, Timotei Aioanei, Ernest Bernea sau Mihail Diaconescu şi culminând cu Mihai Eminescu şi Dreptmăritorul domn al Moldovei – Ştefan cel Mare şi Sfânt. Remarcăm în cadrul acestui nou volum, eseul dedicat vieţii şi activităţii poetului naţional MIHAI EMINESCU, ce aminteşte prin valenţele sale estetico-literare de lucrările unor eminescologi, fie ei deveniţi istorie sau contemporani nouă. Am aminti aici pe acad. prof. Cristian Petru Bălan (Chicago, SUA) care în anul 2011 a publicat la editura Premier (Ploieşti) interesanta lucrare Eminescu şi universul

folcloric românesc – un studiu filologic girat de marele Dumitru Panaitescu Perpessicius, care i-a fost profesor în perioada facultăţii. Meritul acestui inedit studiu este cel al revelării unei faţete mai puţin abordate a personalităţii lui Eminescu – cea de mare iubitor de folclor (românesc şi nu numai) şi de Om aflat într-o bună relaţie cu Dumnezeu. Studiul lui Stelian Gomboş este o fericită aducere aminte a vieţii lui Eminescu, făcută în lumina respectului pe care acesta i-l poartă şi pe care ar trebui să i-l purtăm cu toţii. Eminescu – acel Om care, fără o pregătire teologică, a zămislit podoabe de mare preţ, spre alinarea sufletului şi înţelegerea jertfei salvatoare a Mântuitorului: „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu eşti dirept, noi nedirepţi; Tu iubeşti, noi vrăşmăşim; Tu eşti îndurat, noi neînduraţi; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi şi, cât este despre gândul şi viaţa noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite şi bunătăţii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!” ( Timpul din 16 aprilie, anul 1878). Armonii sacre în lumea contemporană abundă în astfel de momente de o rară frumuseţe, ce probează atât calităţile de exeget creştin ale autorului, cât şi calităţile narative, de veritabil om de litere. Literatura creştină (re)creată - ridicată pe o nouă treaptă valorică şi spirituală - nu este una de tip facil, existând numeroase referiri la surse ori evenimente certificate, ce solicită cititorul să realizeze conexiuni rapide între fapte ori relatări, pentru a putea desluşi mesajul scrierii în sine. Dar, aşa după cum spune dictonul latin Nihil sine Deo, înainte de a încerca să fie desluşite înţelesurile, o rugăciune de iluminare către Duhul Sfânt ar fi mai mult decât potrivită. Şi apoi, cu certitudine, o astfel de carte, ce va fi lecturată cu porţile sufletului larg deschise, va aduce cititorului un enorm beneficiu în înţelegerea statusului relaţiei sale cu Dumnezeu. Concluzionăm că, prin absolut tot ceea ce face, Stelian Gomboş este o voce cu autoritate, care dovedeşte prin fiecare scriere a sa o deplină maturitate livrescă, o erudiţie dublată de un talent aparte, binecuvântat – fără umbră de îndoială – de harul divin. Prin bogăţia lor spirituală, prin multitudinea de pilde ori învăţături creştine, prin amplele pledoarii asupra funcţiilor curative ale acestor învăţături asupra sufletului cititorului, astfel de scrieri pot fi socotite veritabile documente cu un pronunţat caracter istorico-exegetic, ce pot sta la baza scrierilor creştine viitoare. Nu este deloc simplu pentru omul contemporan să-l accepte pe Dumnezeu în viaţa sa - nu ca impunere, ci ca necesitate, nu ca sistem restricţional, ci ca pe o mare de binecuvântări, ale cărei valuri pot trece dincolo de străfundurile fiinţei, prin minunea jertfei Mântuitorului şi ale Sfinţilor Săi. Binecuvântat fie ceasul în care ne vom apropia cu sufletul de rândurile acestei scrieri!

@ PAGINĂ REALIZATĂ DE GHEORGHE A. STROIA (ADJUDUL VRANCEI, 2012)

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

Accesează www.impactdb.ro


pagina 12

CÂNTECUL DE LEAGĂN AL VÂNĂTORILOR Focul nostru este roşu ca noaptea în care a ars în spatele lanţului ondulat al munţilor Domberg, roşu ca sângele elanului ce curge aburind în nisip lângă şesul sterp Hautana. Noi visăm şi visul este fierbinte şi roşu, visul despre zgardă şi respiraţii gâfâind a primejdie, e trosnet şi zgomot de răzuire de coarne şi pocnituri ce cântă despre moarte. Un tânăr elan a venit alergând dinspre nordul Västmorei, l-am iertat şi lăsat să alerge iară, dar, în întuneric, la Bårhällen i-am ucis mama, trei mile am alergat după ea! Bucuroşi am sacrificat-o lângă Stormyren după goana nesfârşit de lungă şi carnea i-am prăjit-o acolo, la focul de vreascuri, şi-am dormit pe ramuri de pin în valea stâncoasă adormiţi de cântecele pădurii.

Dor

sub masca măsurii

Îmi este dor Să-mi potrivesc Pasii Într-o plimbare Îmi este dor ca cineva Să-mi ia mâna Într-o îmbrăţisare Îmi este dor Să mă simt Încurcată, Iar, Răspunsurile să-mi fie Citite din ochi. Îmi este dor De un nou Început Îmi este dor ... @ Adela Sturza

“Adormiţi, adormiţi, odihniţi-vă picioarele vânjoase! Visaţi carne, visaţi sânge, visaţi moarte! O tradiţie, veche şi lungă, avem de aruncat cu suliţe şi pietre, suntem mari vânători, puternici şi morţii sunt pâinea noastră.” În vis ne încordăm muşchii de oţel şi fiecare ne muşcăm dinţii! Gâturile noastre se întind ţepene, unghiile noastre sapă gropi, lângă foc, focul cel roşu şi noaptea este atât de târzie!

în cruditatea ierbii verzi ca ochii unei iubiri şi după măturarea obiceiurilor publice pluteşte tăcerea cuibărindu-se-n sângele gândurilor gata să înflorească trandafirii cuvintelor dilataţi în amintirile încă nescrise aşteptând distribuirea unei recompense universale doar limba năduşeşte sub greutatea vorbelor rostite iar ochii iscoditori numără paşii ce vor fi parcurşi până la capătul drumului decis străbătând vrând-nevrând sinele ascuns în imaginaţia unei pertinenţe sfioase norocul se simte distinct înfierbântat sub masca măsurii învăluindu-ne în zorzoane de dragoste pentru binecuvântarea normalului din splendoarea îngerului rătăcit într-un copil al străzii zgribulit care încă mai caută gura canalului ca pe un sân de mamă tămăduitor respirând esenţele binefăcătoare din celălalt capăt al forţei onorabile @ Florea Turiac

Linişte, asezaţi-vă pe vine! Încordaţi-vă spatele! Aruncă sigur lancea! Mica sălbăticiune în visul tău sângeros! Răsuceşte cuţitul în oase, şi în strălucirea roşie a sângelui te vei oglindi – oglindeşte-te – aşa de strălucitoare nu va deveni niciodată securea ta de piatră!

Îndemn Şterge, şterge oglinda până devii transparent Aleargă, aleargă până îţi pierzi greutatea şi începi să zbori

Vei dansa toate dansurile vânătorilor, după ce ai mestecat ficatul şi ţi-ai sorbit sângele!

Sus, tot mai sus până dai de Dumnezeu!

Cu burta plină de sângele animalului te vei culca lângă femeia ta care-ţi va naşte mici vânători dacă norocul e de partea ta.

@ Ion Untaru

Mici vânători care ucid, de frică şi pentru plăcere, pentru mâncare şi pentru femeie, pe ei înşişi ori unul pe altul.

IUBIRE VIRTUALĂ

@ Traducere şi prezentare – Dorina Brânduşa Landén

curaj protector înecat în singurătate am priponit nemărginirile gândurilor de ţăruşul nepăsării tăvălindu-mi amintirile peste hârtia liniştilor şi acum le arunc surâsul îmblânzit în coşul pieptului unui optimist căci va veni timpul când va colecţiona întâmplări pe gratis din sărbătorile luminii în care m-am prelins izvor de fericire comestibilă iau prelungirile lacrimilor drept pavăză nepăsării de orice şi-mi spăl sângele de greutăţile nedrepte cu răpăitul ploilor din strigătul nădejdii din nevoia de a conserva echilibrul stărilor în saci de emoţii inventate proaspăt oricum aştept să fiu târât de caii gloriei prin ţărâna zaharisită a curajului protector refuz zdrobirea melancoliei din lacrimile neodihnei @ Florea Turiac Accesează www.impactdb.ro

zorii aruncă pilule lungi de lumină peste sălaşul dimineţilor spălând spinarea văzduhului din imperiul emoţiilor cu rouă de răcoare proaspătă culeasă din paradisul de flori muzicale

Întins la soare - pe faleză, fac plajă – cu o japoneză iar briza mării ca o vrajă, mă tulbură şi mă degajă, într-o IUBIRE în eter şi zboor pe valul efemer. iar CLIPA cu penele de-artist, dintr-un tablou impresionist ne veşniceşte-n pânza verii în strălucurea depărtării, spre AZIMUTUL retrograd ce joacă-n apa de smarald. atunci deschid – CARTEA DE VISE şi aud – cum ciripesc GHEIŞE, în chimonouri lungi, florale cu-adânci priviri – sentimentale din UNIVERSURI CULTURALE. Ele-ţi servesc CEAI şi SAKE; să uiţi – abandonând – DESTINUL în floarea albă de SAKURA ce-şi scutură prin veac – armura, În albul cerului NIPON Prin HIEROGLIFE în creion, aprind SECUNDA-n circuit ca un reproş-nemântuit căci FIINŢA noastră e o RUGĂ; besmetică şi centrifugă, de-atracţie universală, pe ASIMPTOTA ancestrală @ IOAN ŞIMON

ASCULTÂND GÂNDURILE (prietenului nostru din stele) Cuvintele în herghelie Te-ntâmpină din veşnicie; Când lumile se năruie, Pe suflet unu-ţi stăruie: „ – Iisuse!” Fratele meu bun Învaţă-mă ce vreau să spun Ca să Te-audă simţitor De-acum, popor lângă popor, Căci suferinţele de-au fost, Abia li s-a găsit un rost Şi ochii rar când se deschid Ţi-arată cum să ieşi prin zid S-ajungi biruitor, să cazi La umbra pâlcului de brazi Rămaşi din falnica pădure De unde se-auzeau murmure ............................................. ...Mă rog, o, Doamne care eşti Pe dragii mei să-i linişteşti! @ Ciupitu Petrea Târgovişte – 11 noiembrie 2011 – neuitatului nostru prieten Jozsef Pildner (în ziua comemorării lui Serghei Esenin)

BRĂȚARA Iată mâinile mele! Priviţi-le! Sunt mâini obişnuite, mâini adevărate, frământate, muncite, durute, mâini miraculoase de om! Vi le întind deschise ca o inimă: nu scrie pe ele nici un rang, nici o minciună şi n-au altă strălucire drept podoabă decât acest delicat inel de logodnă şi urma de brăţară arsă a cătuşelor! @ Alexandru Anca Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 13

UN CÂNTEC ÎN SINGURĂTATE Cântecul meu lin nu-l cânt pentru ei niciodată, cei ce liniştiţi trăiesc chiar înainte de moarte, eu cânt ca cel ce n-a avut o casă vreodată pe pământ, un loc de dormit la nevoie. Nu mai mărturisesc toate greşelile ce-am săvârşit nu mai cerşesc de la prieteni bunăvoinţă, O, Doamne, stau la acea poartă neînsoţit, unde ne-aşteaptă judecată, foc sau indulgenţă. Să mă odihnesc am căutat o colină, unde s-adorm în vise şi seri înstelate, mereu condamnat să renunţ la odihnă până când dureros încheieturile-s amorţite. Pentru mine nici o linişte n-a fost la miezul nopţii, şi niciodată ca alţii n-am adormit iar păsările care s-au bucurat de gloria dimineţii doar pentru o nouă peregrinare m-au trezit. Dar eu stiu că Domnul de Duh şi Lege ştie că degeaba o zi n-am trăit lupta şi străduinţa-mi o întelege, deşi fără o casă sau prieteni voi fi murit. Nu mai am multe pentru voi să cânt, vă doresc tuturor o noapte bună, părăsesc calea, când soarele coboară sub orizont, prea obosit să mai răsară şi să apună. @ Traducere şi prezentare – Dorina Brânduşa Landén

Chemare Chemare Ade, cuvânt ce închide o lume ascunsă adânc în visare Ade ..., mă chemi cu un strigăt mut ce doare Ade ...?, va fi o zi în care sufletul meu să audă această chemare? @ Adela Sturza

un fel de ecou plimbaţi-vă ochii peste câmpul cu maci înflorit în sângele meu care a depus nenumărate cereri obiective la secretariatul intrării în atenţie adevărul este că acolo nu există nici o uşă care să vă înţepenească înţelegerea iar de pe masă lipseşte securea călăului cât despre butuc nici vorbă pentru a vi se acorda un surâs suportabil perpelit la vâlvătaia din inima răspunderii să puteţi dărâma zidul nepăsării din iubirile confortabile care îşi plimbă farmecul în caleaşca trasă de fluturii nopţilor printre stele de gânduri originale este necesar să vă împăcaţi fie şi din naivitate cu soarta ce strigă la voi că dinadins o să vă strice toate ploile acum sunteţi doar ecoul unui strop de omenie curăţat de mizeria interdicţiilor @ Florea Turiac Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

utilitate inteligentă doar pentru noi dumnezeu calcă apăsat cu tălpile de lumină peste norii lânoşi comprimându-i până la epuizare pentru a le stoarce şi ultimele picături de ploaie spre îndestularea unei secete posibile căci pământul împreună cu tot ce se sprijină pe spinarea lui sentimentală benchetuieşte cu emoţia forţei autentice alături de primăvara decantată în dimineţile proaspete independente de utilitatea inteligentă a spaţiului dintre ceva şi altceva @ Florea Turiac

Recompensă Mi-aţi tăiat aripile o dată şi încă o dată şi apoi iarăşi Acum nu vă mai osteniţi: ele mi-au crescut în interior @ Ion Untaru

CU LASOUL DUPĂ CAII SĂLBATICI ÎN MILENIUL III Va fi un timp de autoCUNOAŞTERE, De palingeneză şi reNAŞTERE, Când metafizic ne vom trezi – din AMNEZIE alergând după CAII SĂLBATICI – porniţi în EREZIE: vom ieşi cu lasoul după ei antrenaşi de HORMONI – asiatici sau anglo – saxoni. TESTOSTERONUL nostru latin va fi înnobilat de ELEMENTUL STRĂIN, dar evoluţia existenţei – în SPIRALĂ ne va readuce-în situaţia iniţială şi iar îşi va găsi în noi sălaş un “macho”, un demon sau un cal nărăvaş un POLITICIAN CAMELEON, sub influenţa unui EON, cu idei personale – despre evoluţie despre ISTORIE şi PROSTITUŢIE, despre FIRE – în general despre OM - ca fenomen social, despre ZOON POLITIKON, despre PETRONIUS şi “SATIRIKON” despre viaţa domestică şi cea socială despre integrarea noastră – în DRAMĂ

plânsul tăcerilor

curând se trage cortina peste scena unde s-a jucat piesa de teatru a vieţii mele undeva între răsărit şi apus ultima promenadă pe marginea unei trăiri cu femei frumoase şi un pahar cu vin de viţă nobilă poate culoarea pastelată a rujului de pe buzele arcuite m-a făcut să înţeleg că am greşit cândva şi acum plâng gândurile împreunate cu serile rebele din cafenea aş mai fuma o ţigară dar fumul mă face să nu mai pot vedea urmele paşilor tăi din iarba cu flori de nu mă uita şi margaretele ce le-am cules împreună într-o seară de vară dansau cu noi fluturi eram ca doi copii alergam dar a căzut cortina şi plânge privirea pustie poate şi ea. @ Vali NIŢU

Poema intraductibilă Victoriei Stoian Poemu-i Pom, e Omul Fructifer. De prea rodire-i cetluit să-l prade şi hoardele de corbi ce-n zare pier, şi-n veacuri cel ce-n nebunie cade Sub cruguri fiinţăm, ca ruguri, sfere înmuguriţi prin seva iernii sacre ni-s rămuroase-n zodii- emisfere Coroanele de rezonante chakre Ca arderi curgem, sora mea, femeie, durerea s-o-nvăţăm din fericirea pe care uneori ne-o dă iubirea şi, vai, ne-o pradă oarba epopee Să-nveţi a pierde? A trăi murind? Pe crengi mişcarea cea de ieri şi-n toamnă fructul muşcat e-al altora, de când tot ce ni-e viu inversul Timp condamnă...

dar iar va fi aceeaşi COMEDIE jucată din INSTINCTE şi ISTERIE vom ieşi la VÂNĂTOARE de CAI VERZI PE PEREŢI printre MOTOARE cu iepe de rasă şi armăsari îndrăzmeţi dar şi cu MÂRŢOAGE şi NĂTĂFLEŢI rămaşi congelaţi – din alte vieţi. vom retrăi “l’eternelle retour” cu PLATON, ARISTOTEL sau EPICUR, sau vom fi artişti – existenţialişti instigând conservatorii – tradiţionalişti. Noaptea vor scânteia – CONSTELAŢIILE NEOREALISTE, Care veghează ILUZIA în oglinzi – IDEALISTE. Va fi o COMPETIŢIE DE ECHITAŢIE, Informaticienii se vor introduce – în ECUAŢIE cu necunoscute de antropologie – masculină şi feminină propiiindu-ne “ab origine” de Mămăligă şi Slănină vom fi un al treilea ADAM ce va sta la umbră – sub UN POM FĂRĂ RAM. Privind după o GAZELĂ AFRICANĂ, o ispită virtuală – în panoramă şi din nou un COW-boy – din Vestul sălbatic, va alerga prin PAMPAS – vioi şi elastic după turme de cai şi de vite după TRADIŢII – preconcepute, va căuta cu lasoul – MURGUL NĂRĂVAŞ din contingentul – VIITORULUI CEAS UZURPATORUL – va reface antropologia masculină În timp ce noi vom cânta – în MATERIE La CAVAL sau MANDOLINĂ. @ IOAN ŞIMON

Din pustiiri se-alege doar norocul acelui rar, născut ci nu făcut dar vai! de sinea lui flămând, sorocul îşi face jocul doar în cer ştiut... Ne vom afla-n cunoaşterea promisă din sâmburii cei gemeni? Dulce flaut desculţi pe când zburdam prin roua scrisă, ai inocenţei geniului lui Plaut? Sub stele robi Mişcării aparente Cum cercul în spirală vine- pleacă... Tu ia-mă-n braţe! Plăsmuiri absente Doar clipa-n doi ne mai reda-vor, dacă. Cumva,- inteligenţa din lumină Iscat-am gelozia Lor, divină? Ne uite Visul care ne aşterne Al cărnii suflet, melodios cum pleacă ! @ EUGEN EVU Accesează www.impactdb.ro


pagina 14

Octavian Mihalcea EPICRIZA Născut la 3 septembrie 1976, în Bucureşti, Octavian Mihalcea a absolvit Facultatea de Filosofie (în anul 2000) şi a obţinut masteratul în Teoria literaturii şi Literatură comparată (în anul 2011), la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din capitală. A publicat următoarele volume individuale de versuri: Bărbatul artei sângerează fluturi (Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2004); Flagel (Editura Tritonic, Bucureşti, 2008) şi Epicriza (Editura Semne, Bucureşti, 2011) pe care-l comentez în continuare. Specializările autorului, pe care le-am amintit, se regăsesc în acest volum al cărui titlu poate simboliza o criză existenţială accentuată. Poezia lui Octavian Mihalcea este demnă de tot interesul, având în vedere arta poetică şi complexitatea semnificaţiilor scriiturii. În primul rând, autorul eliberează cuvintele din logica reală şi le recombină în funcţie de afinităţi elective, bazate pe sonorităţi, culori şi sentimente: malul e „sonor aparte”, bucuria colorează sacralitatea: „bucuria întinderii, gând colorat, va fi închinată unui zeu numărând.” (Zeu numărând). Ascendenţe pentru eleganţa stilistică, ermetismul comunicării, muzicalitatea şi simbolistica uzitate pot fi descoperite în poezia franceză/francofonă din secolul al XIX-lea: Charles

Baudelaire, Stéephane Mallarmé, Paul Verlaine etc. Nu întâmplător, aceşti poeţi sunt precursori ai existenţialismului cu care poezia lui Octavian Mihalcea cochetează, pe linia absurdului condiţiei umane. Geneza unei lumi înstrăinate reprezintă lipsa sensului vieţii noastre: „Suntem trei – tată, fiu şi fiică, mergând cu plutiri reale spre limita dintre mare şi uscat, într-o după-amiază cu pafum de repaus. (...) Caut în cartrea vieţii ce vor să ne spună. Totul e şters şi înlocuit cu o pictură naivă a întârzierii.” (În mijlocul cerului) Imaginarul, recreat de poet, este ordonat în mici tablouri lirice caligrafiate epic, care pot fi aranjate ca piesele unui joc de puzzle existenţial. În primă instanţă, sintagmele sunt generate oniric sau prin dicteu automat suprarealist. La lectură aprofundată, ele se leagă într-un demers iniţiatic : „... în taina unui sunet, vaiet, tunet, din partea stângă a extremului sentiment.” (Pe malul stâng) Atingem acum latura psihologică a textelor semnate de Octavian Mihalcea. Autorul ne invită să-l urmăm, pe linia inconştientului colectiv, până la contopirea cu animalul a cărui blană ne cotropeşte cu existenţa acestui reprezentant al bestiarului pe care l-am trăit în evoluţia speciei noastre: „Dorm pe blana unui lup. Sau lupul doarme pe blana

mea. Mirosul somnului şuieră a sălbăticiune şi carne frumoasă. (...) Alături, umbra sufletului de lup şi legătura focului, trezită. Nocturnă africii.” (Licantropică)

În acelaşi sens, curge demersul contopirii victimei cu patul convalescenţei, pat amorf, care-i modifică misterios, structura fizică

a corpului, conducând-o spre anorganicul extincţiei: „Părerea de a fi culcat. Patul pătrunde şi modifică structura organismelor vii. (...) Accidentul încremeneşte în lumina colţului. La margine patului se aşează victima interiorului atacat. Poate din neglijenţă.” (Interior) Viaţa pare un joc ludic, o: „Pauză de plâns în teatrul divin” (Cala) Din metafizicile orientale, poetul preia nostalgia vidului şi calea desăvârşirii spirituale prin metempsihoze repetate: „Este păcat că penele dor. (...) Între două ieşiri din mine, între două căderi la timp, stau trei cuţite nezburate. Sunt ale tale, când mă chemi spre acea umbră ce nu-i a noastră.” (Ne dor penele); „Ţesuturile se recunosc prin intuiţii rămase din alţi evi, fără certificate natale.” (Pericol în somn); „Fluidul altor regnuri vâsleşte spre simţirea extremă a eului împodobit cu treceri. (...) Se întâmplă iubiri de azi spre ieri.” (Anja) După această contaminare nirvanică, autorul îşi denumeşte poezia, cu exactitate: „Elegia sonoră, brodată oriental...” (Fără parfumul zilei) În finalul volumului, Octavian Mihalcea imaginează o purificare prin foc şi o renaştere pe care o aşteptăm în volumul următor: „Scriind am rămas singur. Alături, o şopârlă în flăcări.” (Şopârla în flăcări); „”De acolo, din chilia ta, mă vei visa încifrat. Cu o lumină în drepata – naştere pe rug.”

Nicolai Maxim CĂLIMARA CU VORBE

Nicolai Maxim s-a născut la Tighina (republica Moldova), LA 21.12.1938. Familia a venit în România, strămutată la cedarea Basarabiei, în anul 1940. Aici, poetul a lucrat la Iaşi, Bucureşti şi până la urmă s-a stabilit la Dej, unde s-a şi însurat. Viaţa cotidiană a poetului a fost pigmentată de momente de reverie acută, surprinse frust în paginile caietului care-l însoţeşte pretutindeni. Volumul pe care-l prezentăm constituie debutul său editorial (deşi autorul a împlinit 73 de ani). Poeziile, cu ritm şi rimă, majoritatea sonete, stau mărturie pentru talentul nativ al acestui poet autodidact. Textele se citesc cu uşurinţă, sintagmele păstrând, de multe ori, prospeţimea primei scrieri, rodul inspiraţiei. Temele predilecte, dragostea, nostalgia provocată de trecerea timpului şi soarta nedreaptă a Basarabiei – ruptă din trupul României, evidenţiază o structură sufletească romantică şi o viziune tradiţionalistă asupra lumii. În peisajul liricii lui Nicolai Maxim întâlnim şi multe alte subiecte, demne de menţionat şi anume: viaţa chinuită pe care o ducem, oropsiţi de şleahta conducătorililor noştri venali şi corupţi, descrierile de natură reconfortante, în special peisajele de iarnă care consonează cu alunecarea spre senectute a autorului. Toate aceste fulguraţii evanescente, scoase din CĂLIMARA CU VORBE a sufletului, cu o artă de prestigitator liric, dovedesc că ne aflăm în faţa unui poet matur, stăpân pe uneltele sale. Poezia de dragoste, deşi păstrează un aer colocvial, cucereşte prin sinceritate şi puterea sentimentului. Exemplificăm prin sonetul dedicat întemeierii familiei, care se va împlini prin naşterea fiicei Irina: „Era în Mai şi, înflorit, mălinul/ Ce ţi-am adus atunci, avea să fie/ Nu un buchet banal, ci o solie/ Ce ne-a marcat viaţa şi destinul.// A fost o zi de crâncenă dispută,/ De hotărâri, aş spune, capitale,/ Când am forţat tot sensul vieţii tale/ Şi ne-am închis de voie-ntr-o redută// Unde-am găsit răspuns la mari dileme;/ Tu, o mămică mândră ca păunul,/ Parc-ai zburat, frumoasă, peste vreme...// Atâţia ani frumoşi s-au dus ca unul,/ Am rezistat atâtor mari probleme,/ Am suferit

dar n-am murit niciunul!” (Era în mai) Iubirea vulcanică, nestăvilită, căreia poetul îi dedică cele mai multe dintre poemele sale, atestă un suflet tumultos, aflat mereu la prima tinereţe. Drept martor al iubirilor trecu-

te este invocat mălinul. Prezenţa florii menţionate, spiritualizează dragostea, estompând atracţia carnală. Trecerea timpului este resimţită mai pregnant în peisajul

Dejului în care locuieşte poetul: „Ninge ca-n poveşti, Ardealul/ Se-argintează cu zăpezi;/ Dejul îşi îmbracă-n albe/ Haine dealuri cu livezi;// (...) // Ninge pe-ale mele tâmple,/ N-are rost să mă ascund,/ E firesc să vină Iarna/ Când în vârstă mă afund.” (Ninge pe a mele tâmple) Nicolai Maxim poartă cu sine dragostea de Basarabia natală ca pe o cămaşă protectoare în peregrinările vieţii, mereu spre Vestul care părea ademenitor şi civilizator, în realitate dovedindu-se egoist şi trădător: „Puteam trăi şi fără să cunosc/ Marea-ţi durere, Ţară Basarabă, / Negociată-n Yalta pe tarabă/ De diplomaţii parfumaţi cu mosc.// Dar, s-a-ntâmplat la tine să mă nasc,/ În teritoriul dintre Prut şi Nistru,/ Ca mai apoi, printr-un tratat sinistru,/ Prutul a devenit subit hotar.// Astfel, născut conjunctural în Est,/ Am adunat semnale-n al meu cord/ Din Polul Sud şi de la Polul Nord/ Şi am plecat silit spre Polul Vest// Cu-acelaşi gust amar al deportării/ Altor confraţi în Estu-ndepărtat,/ Tu, devenind pe harta lumii stat,/ Supus involuntar rusificării.” (Spre Polul Vest) Între poeziile ocazionale, scrise de Nicolai Maxim, trebuie să remarc una prilejuită de întâlnire cu scriitorii dejeni de suflet, dramaturgul Ştefan Mihuţ şi folcloristul Ion Poenaru, în curtea casei mele părinteşti, casă veche, înconjurată de o mirifică grădină: „Când cineva vrea ca să vadă/ Un colţ de Rai, crud de sălbatec,/ Să meargă în sezon tomnatec/ Pe deal, la Gruia în livadă;” (Un colţ de Rai) Stilul poetului este limpede ca pârâurile de munte, iar consonanţa vocalelor în metrică şi rime, aduce susurul curat al apelor rostogolite peste pietre, la repezişuri. Imaginarul autorului se brodeşte pe elementul cotidianului concret, conferinduii autenticitate. Multe poeme sunt rodul călătoriilor prin oraşele prin care destinul i-a călăuzit paşii vieţii: Iaşi, Brăila, Cluj, Dej etc. Toate acestea au intrat în CĂLIMARA CU VORBE (Ed. Astra, Dej, 2012) ajunsă la ceasul amintirilor. Deşi poetul aparţine vârstei a treia, nostalgiile inerente nu-l doboară, Nicolai Maxim rămânând un optimist iremediabil, privind extincţia cu seninătate mioritică. @ PAGINĂ REALIZATĂ DE LUCIAN GRUIA

Accesează www.impactdb.ro

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 15

VALI NIŢU – TANDEM POETIC „PLOUĂ ÎN HOHOTE” ŞI „DESPLETITE DIMINEŢI” SAU „SCRISUL CA REVOLTĂ LA NEAJUNSURILE FIRII” Volumul Plouă în hohote, apărut la Editura Bibliotheca, Târgovişte – 2010, reprezintă o inedită culegere de panseuri şi reflecţii proprii, care fac referire - pe un ton autoironic - la hibele existenţiale ale omului modern, devenit captiv al propriilor sale resentimente ori acţiuni. Scrisul, pentru Vali Niţu, este un refugiu, o plăcere mortificatoare dar şi înălţătoare, în acelaşi timp, împărtăşirea unei stări de revoltă continuă la teribilele mutaţii suferite de omul modern şi, implicit, de societatea modernă. Gândurile, înflorite în cuvinte, sunt exprimate când pe un ton calm, cu resemnare şi trădând împăcarea cu propriile convingeri, când pe un ton uşor acid, în care se simte revolta eului fiinţial (propriu), îndreptată împotriva eului colectiv (social). Se poate spune că indiferent de modul în care şi-ar exprima gândurile, atât în proză, cât şi în versuri, mesajul transmis capătă consistenţă şi valoare iniţiatică. Vali Niţu se dovedeşte a fi mult mai „prins” de proză, în comparaţie cu meditaţiile sale lirice. Pur şi simplu, exprimarea „epică” a simţirilor sale este net superioară celei în versuri. Genul epic i se potriveşte mănuşă şi - de multe ori – percepţia ochiului „avizat” asupra scrierilor sale, poate fi de „poezie în proză”, ca indirectă manifestare a subtilelor sale mesaje epice, cu accente dramatice încărcate de lirism. O altă posibilă explicaţie a superiorităţii prozei faţă de versurile sale poate fi „deformaţia” profesională. Vali Niţu are „la purtător” un indubitabil spirit jurnalistic, obişnuit să surprindă aspectele contemporane cu fervoarea şi efervescenţa investigatorului, a celui dispus să facă anamneze, să studieze cazuistici, ori să pună diagnostice tranşante. Iată aspiraţiile sale, descrise precum o onirică stare, metamorfozată într-„Un desen viu…un desen real încleştat în suflet, o inimă nebună, un ţel pentru tot ce pare a fi” (Am început să fiu). Oricare fulguraţie a scriitorului târgoviştean, produsă în lumea sa iluzorie, poate percepe: „..văd mai cristalin, văd mintea mea ce joacă cel mai frumos dans de pe

acest pământ, văd fulgere care trezesc liniştea sufletului, încet, delicat, văd tunete ce nu le aud, văd tot ce nu pot vedea afară. N-aş vrea să ies de aici din trăirea mea, din braţele gândului, căci aş fi orb să nu mai scriu exact ce simt…” (Aş fi orb…). Tonalităţile vocii sale alternează: ironie speculativă (Aoleu…măseaua!), letargie (Bucurii simple, de copil, Ceasul de pe noptieră, Ca-ntr-un desen) ori un eros subtil – adeseori neîmpărtăşit (Cine ştie cu adevărat?). Prin fulguraţii lirico-meditative, Vali Niţu îşi dovedeşte talentul de a face din cuvânt un aliat, un prieten de nădejde, „o măsură pentru tot ceea ce înseamnă o purificare a timpului în sine” (Cuvântul). Din timp în timp, evadările sale în cotidian îi reconfirmă temerile pe care le are vis-á-vis de accelerata decadenţă socială şi morală, penalizând cu destulă consecvenţă transformarea societăţii multilateral-dezvoltate în cea unilateral-dezvoltată, înţelegând prin unilateralitate: „doar pentru unii”. Toată această alternanţă de gânduri este exprimată cu foarte multă sensibilitate, impactul pe care toate acestea îl au asupra autorului, fiind mai mult decât evident. În taxonomia jurnalistului, al cărui ochi vigilent analizează toate aspectele cotidianului, sunt surprinsi elevii de şcoală, cu „vasta” lor pregătire teoretică ori pretinsele site-uri de tip „atelier” literar care – de cele mai multe ori – fac un deserviciu literaturii de calitate, promovând nonvaloarea şi demotivându-i pe cei hărăziţi cu talent, să mai scrie. Site-uri pe care editori, fără nici un fel de acoperire etică sau profesională, opinează asupra viitorului unora dintre autorii acceptaţi pe site, făcând grave erori în evaluarea corectă şi pertinentă a creaţiilor acestora. Ce este scrisul pentru Vali Niţu? Poate: „tot ceea ce mă face să urc, să cobor, să plâng, să râd şi, de ce nu, să fiu fericit” (Doamne fereşte!). Prin aducerile aminte ori rememorarea

unor pasaje ale vieţii sale, autorul se dezvăluie ca un om timid, dominat de emoţii şi încărcat cu o rară sensibilitate. Relatând despre lucruri pe care nici măcar nu şi le aminteşte, autorul aduce în lumea sa interioară chipuri dragi, persoane importante ale devenirii sale: mama, iubita, amintirea tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată dar care-i vorbeşte, de dincolo de moarte. Per ansamblu, un palimpsest epico-liric, cu valenţe meditative, introvertit prin sensibilitate dar o dovadă vie de curaj în împărtăşirea nevoii de deschidere – mai ales – către frumuseţea lumii exterioare. Prin „Plouă în hohote” scriitorul, poetul şi publicistul târgoviştean stabileşte un mod direct de relaţionare şi, de ce nu, de corelare a principiilor sale cu cele ale ambientului social şi etic în care trăieşte. Punctând aspecte ale societăţii de astăzi, scriitorul îşi găseşte cu greu locul printre atâţia factori nocivi, distrugători ai naturii umane – în esenţă. Cartea sa este un mesaj tacit, silenţios, de regăsire a valorii, pentru dobândirea de către omul modern a liniştii şi armoniei către care tânjeşte. Un act de curaj pus în slujba adevărului şi respectului faţă de oameni. Vali Niţu - un cronicar al timpului său, iar „Plouă în hohote” – jurnalul său intim. Prin volumul Despletitele dimineţi, Vali Niţu aduce în atenţie o poezie în care transpar simezele eului, aspru tulburate de ploile existenţiale şi îngrădite între foile nescrise, încă, ale unui jurnal intim: „aş coborî mâinile spre coapsele tale/ de-a lungul şi de-a latul Bi/ încercând să cuprind în braţe/ anotimp după anotimp/ setea de tine” (cod roşu). Un protest, o stare de revoltă continuă, visá-vis de propria persoană (faţă de care manifestă sentimente antagonice), cât şi faţă de normele, regulile şi rex-ul unei societăţi care multiplică valenţele interesului personal, minimalizându-le pe cele ale interesului

general. Surprinzând aspecte ale fiinţialului, tratate secvenţial şi dezintegrate în molecule simple, poetul manifestă o atitudine reflexivă, enunţând idei proprii ori chiar soluţii în scopul „autodeclarat” al efectuării posibilelor corecţii: „dau cu basca de pământ/ şi mă ciondănesc cu anotimpurile/ fiecare cu mama lui/ în timp/ continuă trecerea în revistă a ţinutei/ pălăria din fetru/ căciula de astrahan/ şapca de rocker/ cu cozorocul mamei purtătoare/ a sarcinii” (mai beat ca vântul). O lirică centrată pe cotidian, pe experienţe personale, pe care suntem invitaţi – cu persuasiune – de a le recunoaşte, de a le mărturisi, ca fiind ale fiecăruia dintre noi. Ca un spirit cu adevărat liber, poetul ştie când să fie romantic şi să exalteze de lirism, când să-şi asculte raţiunea, acoperindu-se pe sine cu vălul transparent al unei ancestrale culpe. Aproape totul izvorăşte dintro iubire fin statuată, nobilă, o iubire care înalţă şi prin chinurile căreia îşi converteşte jertfa în împlinire: „curând sau mai târziu/ se face seară/ şi aprindem lumina/ în ochii ce sclipesc/ privind la noi/ ei văd/ pasiunea irizată în pleoape/ mai presus de menirea lor/ de a ne conduce trişti/ fericiţi sau pur şi simplu hoinari/ pe drumul din viaţă/ sau din vis.” (ochi. doi ochi) Deşi manifestă un scepticism rezervat, el îşi antologhează cotidienele experienţe cu profesionalismul specific omului de presă, conştiincios şi (ultra)disciplinat. Vali Niţu este realmente „uluit” de natura umană, o „infernală” maşinărie a contrariilor. Prin refularea stărilor antagonice sunt „investigate” motivaţiile demersurilor sale iniţiatice, devenite perpetuum-ul mobile al universului său poetic. Ludic ori autoironic, grav ori ceremonios, Vali Niţu ştie să facă din versurile sale - certitudini asumate, fără a pierde din vedere responsabilitatea şi respectul datorat cititorul său.

@ MARIUS CHELARU Nu sunt primul care spune că versurile scrise în închisoare nu pot fi privite prin aceeaşi grilă cu celelalte poeme, din anumite puncte de vedere. Substanţa lirică a versurilor scrise în universul concentraţionar, poate mai ales de culoare politică, oriunde în lume, inclusiv din acest volum al lui Vezir Ukai, poate fi, aşadar, privită cu totul „încadrată” între hotarele a ceea ce înseamnă îndeobşte „poezie”. Aşadar, nu voi aborda textele din această carte ca pe nişte aşchii de frumos, „obiecte ale muncii” pentru vreun fel de analiză. Care, desigur, poate fi făcută, pas cu pas. Se poate, dar este dificil, dacă nu anapoda, să discuţi, de pildă, ca despre o poezie „ocazională” de Statornicie, scrisă în 1964, când autorul persecutat de autorităţile comuniste iugoslave a aflat despre moartea lui Fazli Greicevci în închisoarea din Prishtina. Sau Noaptea, un rug de foc, scrisă pentru „un denunţător”. Sau să cauţi hotarele biografismului, ale jur-

nalierului în versurile de acest tip. Am ascultat oameni cărora temniţa le-a mâncat hălci mari de viaţă şi care mi-au spus că pentru ei şi lectura, dar şi poezia, chiar dacă era dospită din cuvinte care purtau în ele „negreala” zidurilor, a tratamentului la care erau supuşi, erau o cale de a urca spre ceruri. Sau de a îmbina mohorala prezentului cu imagini din/ despre „afară”. În cazematele sârbe, acolo unde „pereţii vlăguiţi” şi întunericul, cel creat de oameni mai ales, face ca totul să capete alte dimensiuni, şi Vezir Ukaj (poet albanez din Kosova), a creat imagini care „îmbină” în mod personal apăsarea „mânii nevăzute a tristeţii” cum desenează singurătatea „ca pe o carte poştală”: „timpul a mucegăit / în trupul meu de copac fraged”, sau: „Pereţii vlăguiţi şi Întunericul / Întunericul şi vlaga de zi cu zi / Îmi sfărâmă Oasele cuvintelor /.../ Peretele cu semne în grafie neagră / Formula Vieţii şi a Morţii / Semne acoperite cu Cadavre / Nicicând înmormântate”. (În Casa Albă).

Când libertatea este îngrădită, când lumea are pereţi de închisoare, uneori parcă e mai la îndemână să foloseşti doar „oasele cuvintelor”. Atunci, când totul pare acoperit de un anume fel de întuneric, născut de / din om, când iubirea este mai mult la timpul amintirilor (când „călătoreşte obosită iubirea” sau „nuntă face iubirea uitată”, „pe când „dorinţele numără ultimele zile / în traista amintirilor”), „azi” devine „o închisoare întunecată”. Până şi „somnul îţi face beleaua/ când mergi pe muchie de mormânt”… Atunci totul pare a căpătă strălimpezimea unui tip aparte de simplitate. Atunci „numele Singurătăţii e singurătate”, al iubirii - „iubire”, al urii – „ură” şi atât, şi „nu-i şed poezie / cuvintele frumoase”. Din nefericire, în partea aceasta de lume în care ne ducem viaţa, universul concentraţionar are o mult prea grea şi amară „istorie”. Au cunoscut-o şi românii, şi alte neamuri. Destinul a făcut ca partea noastră de Europă să aibă un trecut complicat care are lăstari şi

către zilele noastre. Încă este atâta durere şi atâta suferinţă lângă noi. Dar este şi puterea de a scrie. Şi „cuvintele sunt vechi / nu se termină niciodată”. Cu ele putem scrie şi despre bucurie, şi despre iubire şi despre suferinţă în atâtea şi atâtea feluri. Poţi să cauţi să îţi aşterni, aşa cum îţi poartă cuvintele sufletul, gândurile, amintirile, speranţele în forma versului. Asta a făcut şi Vezir Ukai, aşa cum a găsit de cuviinţă, atunci când mergea „pe muchie de mormânt” înţelegând că „nu trebuie să te miri” de ce „abisuri are această viaţă”. Şi cititorul poate să privească, desigur, acest volum cu gândul la judecăţi şi analize de vreun fel sau altul, dar poate şi să îl ia ca atare, ca un fragment de suflet din viaţa unui om care trăieşte în Kosova anilor noştri, suportând în trecut persecuţiile cazematelor sârbe. Acel fragment de suflet în care întunericul pătruns înăuntru s-a răsucit spre vers, în căutarea luminii, căutând să pătrundă în poezie „grădina cuvintelor frumoase”.

unui teritoriu nai mereu văzut ca pe un dejavu. Aparent sincopate, versurile se încheagă Poezia din această carte are un viguros ca- într-o atmosferă de rotunditate neobişnuită. racter dramatic, vădit într-o laconică răsucire O astfel de poezie evită să numească lucrua versului în mişcarea halucinantă a impul- rile aşa cum sunt, bizuindu-se pe o metafosului liric. Nota semantică se accentuează, rizare orgolios îngrijită şi disciplinată până la având puterea de sugestie persuasivă, dez- o armonie temeinic însuşită şi apoi tradusă văluind sensibilităţi care exprimă existenţa în „alfabetul” originalităţii. Desfăşurată pe o Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

realitate aproape spontană, poezia lui Viorel Mureşan fixează atenţia prin punctul de sprijin într-un orizont imagistic conotativ, capabil să absoarbă în puţine cuvinte maximum de semnificaţii. Unitatea volumului e asigurată de unicitatea temei: dezgolirea epidermei înşelătoare a cuvintelor, până se iveşte substratul de energii latente. Viziunea asupra

realului traduce în semnificant mişcările spiritului agitat, febril şi inconformist. „sub salcia plângătoare / pe pod / două umbre stau de vorbă cu apa / una cere/ şi alta dă / un bănuţ pentru suflet / un bănuţ pentru tăcere / şi unul pentru cuvânt / toţi trei / cad / pe aceeaşi piatră / de râu” (pe aceeaşi piatră). Accesează www.impactdb.ro

Gheorghe A. Stroia, din volumul “Dincolo de albastrele ploi” (aprecieri critice), Editura Armonii Culturale, Adjud, 2012, pag. 34-40.

Oasele cuvintelor tocmind formula vieţii şi a morţii

Viorel Mureşan - Locul în care se va deschide cartea - Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010 @ VICTOR STEROM


pagina 16

Ştefan Mihuţ – LABIRINTUL DIN AMURG Reflecţii & Povestiri atipice (Ed. Astra, Dej, 2012) @ LUCIAN GRUIA Ştefan Mihuţ (născut la 03.06.1936 în satul Coldău, lângă oraşul Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud) a publicat până în prezent volumele: CANDIDAŢI LA FERICIRE –teatru (Ed. Astra, Dej, 2004), CIOBURI DE OGLINDĂ DIN VIAŢA NOASTRĂ –junalistică (Ed. Texte, Dej, 2004) şi LABIRINTUL DIN AMURG – reflecţii&povestiri atipice (Ed. Astra, Dej, 2012) – la care ne referim în continuare. Ajuns la vârsta când fiecare dintre noi îşi face bilanţul vieţii, cartea analizează aspectele existenţei din punct de vedere moral. În cele zece capitole ale volumului, meditaţiile autorul prezintă antitetic întâmplările provenite din experinţa proprie, pigmentate cu incursuri calofile (virtuţile omului ideal), şi defectele celui real (astăzi tot mai virulente). Sintetizând proverbele, maximele invocate şi reflecţiile/povestirile atipice ale autorului, putem afirma că acestea urmăresc educara oamenilor spre un ideal moral fără de care nu se poate concepe o societate statornică, normală şi armonioasă. Tocmai aceste valori civilizatorii sunt astăzi încălcate flagrant, josnic, şi fără scupule de casta celor ajunşi fraudulos la conducere, la toate nivelele, începând cu politicul şi până la mass media. În fond, valorile umane au fost întotdeauna încălcate de clasa celor înstăriţi dar nu în aşa hal ca astăzi. Socialismul a promovat multe nonvalori înregimentate politic şi a anulat libertăţile de exprimare, contactul cu ţările civilizate; oferind în schimb locuri de muncă pentru fiecare; iar capitalismul, chiar dacă a promovat drepturile omului, a permis bogaţilor să se lăfăie în timp ce o mare parte a populaţiei se zbate în sărăcie, şomaj etc. Ştefan Mihuţ în reflecţiile şi povestirile sale analizează ambele aspecte şi nu numai. În capitolele I, V şi VII, autorul comentează proverbele, maximele şi textele sapienţiale selectate cu precădere din scriitorii latini şi folclorul tradiţional, care reprezintă pilule de înţelepciune şi conduită, care astăzi sunt călcate josnic în picioare. Concluzia poate fi exprimată de maxima lui Pubius Syrus: „Fii în pace cu oamenii, în război cu viciile.” În al doilea capitol, Ştefan Mihuţ aduce un elogiu cavaleresc femeii, reaşezând-o pe piedestalul binemeritat, astăzi uitat, de femeie iubită şi ocrotită, resantificând astfel dragostea. Adoraţia necondiţionată trebuie acordată de copii şi de soţi, înainte de toate, mamei născătoare de prunci şi care se sacrifică permanent pe atarul familiei. Autorul schiţează apoi, cu dezinvoltură romantică, mici crochiuri de puritate sentimentală, în care plăcerea şi picanteria captivante (cu trimiteri elegante la artele plastice - tablorurile lui Rubens şi Durer), mitologia greacă (Elena din Troia, Afrodita, Penelopa) şi biblice (Eva) – se împletesc cu sacralitatea erosului bine temperat epic şi liric. Să dăm citire autorului: ”Armătura stâlpului pe care se sprijină edificiul familiei ce are şi urmaşi o constituie FEMEIA: cu dragostea, devotamentul, cu bucuriile şi cu marile sale sacrificii pe care le aşează ca pe o ofrandă, la temelie...” Relevând virtuţile femeilor, autorul estompează/eludează tema biblică a păcatului originar. Capitolul trei elogiază importanţa religiei în educaţia morală a cetăţenilor. Credinţa ne ajută să ne respectăm semenii, ba chiar să-i iubim, re-

găsindu-ne liniştea. Autorul regretă că Biserica ortodoxă nu ajunge la pace şi înţelegere cu Biserica greco-romană (cu atâtea merite pentru ardeleni), sora ei desfiinţată şi prigonită în regimul comunist. Capitolul IV este dedicat politicii şi se constituie într-un paflet la adresa conducătorilor veroşi, venali şi corupţi care pun propriul iteres mai presus decât al poporului. Totodată, juristul Ştefan Mihuţ deplânge faptul că nu sunt promovaţi,

în funcţii de conducere, oamenii competenţi. Sinteza acestui capitol pamfletar o reprezintă setul de întrebări pe care autorul, ca cetăţean de rând, ar vrea să-le pună politicienilor şi din care spicuim în continuare: „De ce aţi lăsat-o dintru început şi o mai lăsaţi şi astăzi, tocmai ţara pe care o „iubiţi atât de mult” să fie jefuită de un pumn de indivizi veroşi, până au adus-o în zodia secătuirii?!” „Pe ei, pe jufuitori de ce nu-i maziliţi?!... În timp ce dictatorului – fără a-l fi judecat - i-aţi aliniat în faţă „democratic” plutonul de execuţie, ăstora de ce nu le aliniaţi în faţă măcar DICTATURA LEGII!?...” (...) „Drama noastră de ieri a constituit-o frica de dictatură, care ne-a interzis libertatea de călătorie, de opinie şi credinţa în Dumnezeu. În timp ce tragi-comedia de astăzi o constituie excesul de libertate, pe care aţi scăpat-o de sub control şi astfel aţi transformat ţara îtr-un Paradis al câtorva TÂLHARI, care nu mai au mult de furat până să ne aducă la sapă de lemn. Iată de ce tot mai mulţi oameni cinstiţi şi îndureraţi de starea naţiunii o spun răspicat şi în disperare de cauză, că tot mai bun ar fi

un dictator luminat, care să oprească jaful şi dezmăţul, să-i trimită la galere pe jefuitori şi, procedând aşa, ne-ar scăpa ţara de un rău infinit mai mare decât măruntul său moft de a ne dicta.” În Cap. VI, intitulat Amintiri şi pomeniri postume, autorul aduce un pios omagiu părinţilor săi trecuţi în nefiinţă: Ioan (1909-1998) şi Maria (1912-1990) simpli ţărani de o cinste exemplară, precum şi a fraţilor Andrei (care deşi studios a abandonat şcoala, datorită problemelor neprielnice ale vieţii) şi Ioan (foarte studios, devenit profesor universitar la Cluj la facultatea de ştiinţe economice, cu studii de management şi în U.S.A.) – amândoi urcaţi la cer. Cap. VIII Sfaturi, întâmplări cu năbădăi.... în textele dedicate nepoţilor Ioan-Doru şi Ştefan-Rareş, mă duc cu gândul la Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc. Gâlceva cu văru Bazgon (Cap. IX) prezintă o păţanie cu sfârşit fericit, în care vărul căruia autorul i-a împrumutat o sumă de bani amână în repetate rânduri restituirea, până când, în urma unor scrisori de ocară expediate de scriitor, datornicul restituie banii. Iată că forţa cuvântului a avut efect în plan fizic. Motto-ul capitolului, selectat din Shopenhauer, merită transcris pentru deliciul cititorilor: „Rareori vei pierde un amic dacă îi refuzi un împrumut, dar foarte uşor dacă i-l dai.” Cap. X Povestiri şi întâmplări cu iz real sau ficţional prezintă câteva întâlniri cu prietenii, îndeobşte sciitori locali sau în tranziţie prin Dej, la cofetăria Lemnul verde. Autorul propune ca Lemnul verde ornamental care oferă umbră clienţilor, amplasat în mijlocul grăinii, care ar trebui să poarte o placă de monument al naturii. În acest capitol întâlnim momente surprinzătoare, cum ar fi întâlnirea cu o frumoasă femeie care părea să-i facă avansuri, după care se dezvăluie fatul că eroina era surdo-mută şi bolnavă psihic; ori oferta unui politician înfumurat care oferă mici celor care vor să adere la partidul lor. Ştefan Mihuţ nu eludează faptul că a fost secretar de partid dar nu a făcut rău nimănui. În legătură cu faptul că a lăudat indirect regimul comunist, prin telegrame scrise de el - semnate şi expediate de alţii, se justifică uzitând argumentaţia regretatului scriitor Octavian Paler: „Şi m-am hrănit cu două iluzii: că se poate face bine înlăuntrul răului şi poţi să rămâi curat chiar într-o istorie murdară”. În concluzie, mesajul carţii lui Ştefan Mihuţ este de ordine morală. Într-o lume cu valorile umane răsturnate, autorul luptă pentru reconstrucţia unor relaţii sociale normale. În final să cităm cuvintele autorului de pe postcoperta cărţii: „Până şi zeii au avut şi au parte de un amurg al lor. Dovada o avem de la marele Wagner, care le-a dedicat opera muzicală AMURGUL ZEILOR. Cât despre amurgul nostru, spre care am pornit în zori şi spre care alergăm printr-un maraton existenţial perpetuu, oricât i-am cere acum, după ce am trecut de miezul zilei, să nu mai vină, că nu-l mai vrem, ne va răspunde cu obstinaţie că ne vrea el pe noi şi atunci?!... Atunci ne mai rămâne speranţa să mai întârzie, până să ne găsească prin ... LABIRINT.” (Ştefan Mihuţ) Cartea se bucură de prefaţa pertinentă a poetului Ion Şimon, intitula expresiv: Sub greutatea memoriei prin labirintul unui amurg reflexiv

FRESCA POETICĂ A DURERII ŞI AMINTIRII @ AGIM VINCA

Poeta şi pictoriţa albaneză din Kosova, Miradije Ramiqi (născută în Pozharan, judeţul Vitia, 1953), este creatoare afirmată. De douăzeci de ani este creator literar-artistic, organizează şi participă la expoziţii ale artelor figurative, atât individuale cât şi colective. A publicat în această perioadă opere poetice ca: Drithërimë ngjyrash (Tremur de culori, 1981), Shi në pasqyrë (Ploaie în oglindă, 1990) şi Pëshpërimë mbretërie (Suspin regal, 2000). Poezia Miradijei este caracterizată de încercarea autoarei ca, prin limba figurativă, să exprime preocupările sale existenţiale. Autoarea se închină perspectivei cuvintelor, culorilor, este în căutarea identităţii sale creative. Demersurile sale imaginative în lumea antică albaneză (în Antica noastră – a mea), cât şi în cotidianul existenţial, cu imagini şi topografia autentică, atât urbană cât şi rurală, se termină în atelierul poetei-pictoriţe şi a pictoriţei-poete, acolo unde ea recreează lumea ei prin artă. Printre figurile centrale ale mitologiei sale poetice o regăsim pe regina iliră, Teuta. Miradije Accesează www.impactdb.ro

tinde să refacă în versuri figura acestei femei albaneze, aspră şi tragică, dar distinsă, într-un ciclu de picturi pe care l-a denumit cu sintagma „archetipe ilire”. Muzele sale sunt arta, pictura, poezia. Antichitatea este pentru poetă un altfel de muză. Ambientele, pe care le prefigurează cu imaginaţia de poetă, sunt nobile, elitiste sau, cum îi place ei să se exprime, regale. Poeta aude suspinele acelei lumi îndepărtate care îi şoptesc cuvinte moderne. Lumea cuvintelor şi a culorilor este, pentru ea, însăşi lumea. Unul dintre cuvintele ei preferate este frumosul cuvânt albanez drithërimë (sau: tërmet), sintagmă a esenţei actului creativ, dar şi a interferenţei picturii în poezie, concretizată în prima apariţie editorială, Tremur de culori, 1981. Acestea sunt cele două afinităţi existenţiale ale ei, ca şi creator. Nu există artă fără (cu)tremur, durere, dor, iubire, tristeţe. În atelier respiră durerea, iar subiectul liric, după cearta cu sine şi ceilalţi, se închide în ramă, ca o „sinucidere artistică”. Tremurul este întotdeauna prezent acolo, ca febra în trupul bolnavului. Cuvintele lumină, culoare, pânză arată trăirile ei interioare. Acolo sunt ploaia, oglinda,

albul total. Precum Niobe din mitologia antică, şi pe ea aşteptarea o transformă în sculptură, în piatră. Femeile din Hasul Secat, fiinţe care îşi petrec viaţa în aşteptare, care frământă pâine şi nasc copii şi care „toată ziua leagă şi dezleagă ursite”, sunt un fel de alter ego al poetei: Ce mult te-asemeni celor/ dintr-un portret trist oval. Geografia exilului a devenit, în aceste poeme, leitmotivul albanez al uneia dintre cele mai frumoase poete, în limba sa adecvată. Starea spirituală a subiectului liric îţi aduce aminte de beţia aceluia care a gustat nectarul şi ambrozia magică, conform legendei, privilegiu al zeităţilor Olimpului. Există un fel de exacerbare în versurile acestei poete. Numele cântăreţului mitologic, Orfeu, cel dintâi poet al lumii, care o caută în veşnicie pe Euridice, este permanenţa visării în care ea caută un loc unde să fie prezentă (Dar tu undeva topit/ Orfeul meu uitat). În poezia Arta noastră, dedicată artiştilor figurativi albanezi, se iterează ideea că arta noastră antică este închisă pe veci în ridurile pământului. Nu trebuie căutat un sistem logic în versurile Miradijei. Acolo cuvintele sunt aruncate ca şi

culorile pe pânză într-o combinaţie spontană, cu logica şi frumuseţea proprii. În timp ce Orfeu, simbolizând frumuseţea şi iubirea pierdută, topită din priviri, este personaj al mitologiei antice, reversul lui sunt ipostazele biblice ale Satanei, răutatea şi urâţenia, ce nu apar ca fiinţe vii, ci ca statui. Statui de noroi. Poeta caută să creeze raporturi armonice cu lumea, dar armonia este distrusă de răutatea atavică din sufletul omului, care, ca şi Satan, face măcel în teatrul tragic al Priştinei. Un loc aparte în opusul creativ al poetei Miradije Ramiqi îl ocupă versurile dedicate prietenilor săi, poeţii Beqir Musliu, Mirko Gashi, Rexhep Elmazi, trei creatori autentici şi distinşi prin exprimare, toţi trei din ţinutul Anamoravei, ţinut în care s-a născut de altfel şi Miradije. Poeziile dedicate acestor confraţi, precum şi cea dedicată Maicii Tereza şi celorlalte figuri emblematice, care acum sunt în veşnicie, nu sunt simple in memoriam poetice. Poezia lui Miradije Ramiqi este poezie pentru actul creaţiei, pe care ea o mitizează pe deplin. Întrucât, créer, c’est tuer la mort! (a crea înseamnă a învinge moartea!) – după cum spunea Romain Rolland.

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 17

Întoarcerea poetului risipitor Mariana Rogoz Stratulat, „Tăceri, lacrimi şi iubire”, ed. Singur, 2012 Am citit volumul Marianei Rogoz Stratulat intitulat „Tăceri, lacrimi şi iubire” cu o stare de împăcare. Dincolo de titlu se lasă vederii o experienţă sentimentală a vieţii, cuprinsă în versuri nostalgice, dar desluşind cu înţelepciune tainele unui destin. Purtând nr. 6 în seria de autor Întoarcerea poetului risipitor, coordonată la editura Singur de către Ştefan Doru Dăncuş, cartea e alcătuită din trei părţi. Prima, cu titlul „Tăcerea fumegândului cuvânt”, este cea mai consistentă a volumului şi cuprinde poezii de dragoste: Mi-s lacrimile vers nescris / în nopţile unui proscris (pag. 12, Mi-s lacrimile poezie...). Eminescu întreba: Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere, dar în cazul poetei, durerile unui nesfârşit dor sunt durerile unei faceri din care fiinţa renaşte mai bună, mai puternică. Descoperim poezia ca o necesitate prin care un suflet îşi caută exprimarea, cântul în cuvânt şi străduinţa de a cuprinde inexprimabilul. Poezia Trăiesc în cercul vieţii (pag. 17) spune despre autoare: Trăiesc grăbit sau poate mi se pare / că sunt lumină albă-n depărtare, / că sunt armură roasă, cenuşie, / că sunt o mască vie în pustie. Sunt intuiţii ale vieţii deosebit de utile în abordarea poetică a lumii, care învie un gând, sfios ascultând / cum viaţa se sparge în ţăndări (pag. 21, Dacă mă strigi...). Această primă parte poate fi considerată o evanghelie de gând (pag. 27, Ce-a fost demult...). Lacrima din paradis este titlul celei de a doua părţi a volumului, ce include un şir de

32 de poezii care aduc înaintea cititorului acelaşi spirit al nostalgiei dar şi al vindecării unor dureri. O anumită fatalitate pare că urmăreşte poeziile Marianei Rogoz Stratulat, în aşa fel încât cititorul este convins prin calitatea transmiterii unor emoţii reale: Mă simt amurg, mă simt durere, / mă simt zenitul care piere, / mă simt în pâlpâiri de şoapte, / mă simt în liniştea din noapte (pag. 47, poemul 31). De altfel, în mai toate poeziile poetei sunt vizibile legăturile cu natura, ca rezonanţe ale unui suflet care caută (şi găseşte) alinare în pacea florilor sau a anotimpurilor. Partea a treia cuprinde numai şapte poezii în ciclul intitulat Suflet de cocor. Ar putea fi un fel de concluzie a cărţii, când descifrările sunt încheiate şi dăruite celui ce citeşte. Aş menţiona doar o singură strofă: E noaptea răstignirii / pe crugul vechi al sorţii, / e noaptea rătăcirii / în scorburile morţii (pag. 56, E noapte...), în care se simte luciditatea ce luminează spiritul cu raza imaginii poetice. Eu şi tu (pag. 57) este o frumoasă oglindire a fiinţelor iubite una în cealaltă, un poem care se pretează foarte bine aşezării în muzică. Volumul “Tăceri, lacrimi şi iubire” al Marianei Rogoz Stratulat este o reuşită a unei blânde înţelepciuni poetice, aşa cum numai adevăratele trăiri pot aduce la lumină pentru oameni. Cine ar spune că fiinţa omenească e alcătuită din altceva decât din Tăceri (necesare), Lacrimi (obligatoriu umane) şi Iubire (sursa întregii existenţe) s-ar înşela singur.

Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu), „Nisipuri pe vânt”, ed. Singur, 2012 „Nisipuri pe vânt” este volumul de versuri scris de Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) care poartă numărul 16 al seriei de autor înscris în programul Întoarcerea poetului risipitor al editurii Singur sub îngrijirea lui Ştefan Doru Dăncuş. Ca şi în cazul precedentelor titluri ale colecţiei, am citit poeziile cu rimă (specifice programului editorial) cu plăcerea descoperirii unei sensibile voci de poet, în acelaşi timp plină de vigoare. Sunt fiorii unor emoţii poetice ascultate şi purtate în căuşul unui suflet. Llelu Nicolae Vălăreanu ştie să împletească imagini surprinzătoare: în liniştea durută..., Copacii joacă beţi în pielea goală.../ Din frunte curge iarna înspre tâmple (pag. 3, Statui trezite-n noapte). Sunt Fulguraţii (pag. 5) care te captivează: ploaia de stele / noaptea / te-nsoară cu ele / moartea, care strecoară abil motive mai adânci sau mai îndepărtate prin crepuscul de foc / seara / furată de noroc / Ţara. Nimic nu-i mai gol decât clipele sumbre, citim la pag. 6 în Nisipuri pe vânt, poezia care dă titlul volumului şi care aduce aminte întrucâtva de condeiul lui A. Păunescu: am vrut să-ţi cer iubire împrumut / dar totul se pierde-n nisipuri pe vânt. Crâmpeie prinse în trecerea pe drumurile vieţii, mai liniştite ori mai răzvrătite, unele amintite, altele mai noi îşi spun povestea în fiecare poezie. Caii şi alergarea, sălbatice îmbrăţişări, dar şi nostalgice contemplări ale naturii, anotimpurilor sufleteşti, ale copacilor şi florilor se regăsesc în poeziile lui

Llelu Nicolae Vălăreanu, despre care aflăm că fug într-o stare a lucrurilor / întoarsă pe dos (pag. 8, Numai o zi). O posibilă asemănare cu stări poetice evocate de G. Bacovia: E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri / Se plimbă morţii lumii / În robe violete (pag. 11, E albă noaptea). Există o adevărată paletă coloristică, autorul simte vibraţia pură a culorilor, precum şi o conturată conştiinţă a efemerităţii exprimată astfel: Drumul aleargă prin gânduri şi vise / Prin viaţă străbat un singur parcurs, / La porţile tăcerii intrările-s deschise / Mă-ntunec şi timpul aproape s-a scurs (pag. 12, La porţile tăcerii). Citez: gând nedăruit, închis în cuvinte, / păstrează în miezul lor enigmatic, / călit în lava iubirii fierbinte, / flăcări aprinse de-un vânt singuratic, (pag. 15, Gând de cioplitor), versuri care ar putea fi un adevărat crez poetic. De altfel, în tot volumul se face simţită unda unui definitoriu romantism, dar un romantism modern aş îndrăzni să spun. E un lucru cât se poate de frumos în alcătuirea aceasta, mai cu seamă în vremuri când poezia a experimentat aproape toate tehnicile şi reîntoarcerea la valorile durabile este bine venită. În spaţiul cu marginile absente (a se citi nesfârşirea), Llelu Nicolae Vălăreanu scrie în ultima poezie a cărţii: Trăiri sângerii violente / Îmi strigă prin carne fiorul, / În oglinzi prefăcute flutură zborul / Unor păsări de pradă recente (pag. 63, Decepţie). E oare întâmplătoare decepţia amară a acestor timpuri? Lectura volumului poate oferi cititorului un răspuns.

Mihaela Banu – „Ne învârtim în cercul vieţii”, ed. Singur, 2012

Ajuns la nr. 28, programul editorial „Întoarcerea poetului risipitor” al editurii Singur ne oferă volumul de versuri intitulat „Ne învârtim în cercul vieţii” de Mihaela Banu. O carte încărcată de o sensibilitate poetică aparte, care dezvăluie încă de la pag. 3 tematica întregului volum, aceea a vieţii omeneşti, prin circulara mişcare nesfârşită a cosmosului: Ne învârtim în cercul vieţii / Trecut, prezent şi viitor. / Nimic nu-i alb, nimic nu-i negru / Iar noi, doar piese de decor. Continuarea lecturii ar putea părea sumbră, ca în ...Biserica mea... (pag. 5), sau dureroasă ca dezamăgirea unei speranţe de vis frumos (...13 bis..., pag. 6), dar şi o lucidă exprimare a conştiinţei universalei puteri a timpului, atoatevăzător, cuprinzător, iertător dar şi devorator necruţător şi întotdeauna învingător, neîmbătrânind niciodată (pag. 10, ...Un orologiu vechi...). Putem găsi în paginile volumului şi un frumos cântec de leagăn în stil popular (pag. 23, ...Să te legăn...), dar şi versuri precum: Cuprinşi de iubire / Vis de nemurire / Dulce amăgire / În timp căutăm, legând în acelaşi cerc al vieţii toată experienţă unei vieţi (pag. 20, ...Vis de nemurire...). Un dor al vieţii de dincolo de viaţă răzbate ...În lanul de secară...: De-o fi să mor de dor, în plină vară, / Să mă-ngropaţi în lanul de secară / Să mă priveghe florile

de maci / Şi umbra răzleţilor copaci (pag. 24), care poate trimite la poezia Mai am un singur dor de M. Eminescu. Un frumos joc de copii ar putea părea ...Ac şi aţă... (după T. Arghezi) dacă nu am găsi o morală fină a unui observator atent: Croitor ca orişicare / Mă uitam, mare mirare, / Cum un ac şi cu o aţă / Se certau de dimineaţă. (pag. 35). Cine s-ar putea gândi să scrie o poezie care să dezvăluie calităţile şi virtuţile ascunse de un surâs? Mihaela Banu, în ...Surâs... : Scânteiere eşti surâs / Mugurele unui gând / Pui de hohot şi de râs / Încolţind duios şi blând. (pag. 47). Am citit în volum şi poezii cu un caracter deosebit, anume acelea în care e descrisă amărăciunea şi dezamăgirea faţă de cei care (nu) pot reprezenta democraţia acestor timpuri. În ...Homo politicus... (pag. 39) sau în ...M-am întrebat... (pag. 50) găsim o radiografie clară, neretuşată, a celor trimişi să reprezinte mulţimea umană a unui popor. Puterea corupe, este un lucru bine-cunoscut, dar felul poetic în care Mihaela Banu îl exprimă e demn de laudă: M-am întrebat ades, dom’ deputat / Dacă ai fost şi eşti bărbat de stat, / Neruşinat, când dormi în parlament, / Nevrând sau nefiind preopinent. Sau: El trage precum musca la arat / Din patru-n patru ani e exaltat. / După alegeri, de-i victori-

os, / Stă-n parlament, blazat şi somnoros. Ar putea fi cuvinte simple, dar sunt încărcate de amărăciunea dezamăgirii şi uneori simplitatea este o calitate foarte greu de stăpânit. Mihaela Banu are uşurinţa versificării şi o expresie bine dozată a sentimentului, cu atât mai valoroase când este vorba de un volum de debut editorial. Nu poţi rămâne indiferent citind poezii care exprimă durerea în faţa retezării vieţii unor copaci (pag. 50, ...Pădurea de brad...) sau a distrugerii întregii planete (pag. 51, ...Pământul îndură...): În vremuri tembele / Sub drujbele grele / Copaci cu inele / Cad ca seceraţi / De-s plini de sechele / Sau ramuri rebele / Copacii sub stele / Pică-ngenunchiaţi. Frăţia copacilor, alături de care am fost lăsaţi să „Ne învârtim în cercul vieţii”, se pierde sub tăioasa lamă a alergării oarbe după un iluzoriu profit, cu consecinţe grave, asupra cărora poeziile sensibile ale Mihaelei Banu sunt un strigăt de alarmă. De menţionat aşezarea fiecărui titlu de poezie între puncte de suspensie, poate sugerând o anumită formă de continuitate. Acest volum continuă cu succes şi în 2012 lăudabila iniţiativă începută cu un an în urmă a editorului Ştefan Doru Dăncuş prin editura Singur. Pagină realizată de Constantin P. Popescu

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

Accesează www.impactdb.ro


pagina 18

Împătimit de poezie @ VALI NIȚU Cândva, la Societatea Scriitorilor Târgovişteni am remarcat o prezenţă aparte. Era poetul Ioan Suciu care venea de la Braşov cu tolba plină de poezie. Publică din anul 1978 şi poezia lui este una de atitudine, de suflet şi trăire: „Sfârşit de august. / Înfloreşte (chinuit) liniştea. Ploile acide / au tăcut în fructe de import / fără gust, cu preţuri bine /

umflate. (Ne temenim... ne temenim...) / Eu te mai iubesc încă. Aşa / cum eşti / Tot mai ÎN depărtată / Toţi beţivii şi dro / gaţii sânt liberi / Să-ţi dea în cap, în oraşul / tău, plin cu invadatori... Uraaaaaa! (Peisaj cu doamna demo(no)craţia), din volumul „Punctul de rouă”, Editura Gotic, 2012.

Poetul Ioan Suciu are o scriere aparte, un stil care-l caracterizează şi-l urmăreşte în fiecare cuvânt scos din călimara sufletului de autentic condeier. Versul curge lin şi se îndreaptă spre sufletul cititorului, ca o adiere blândă a unei toamne regăsite în oraşul natal sau aici în cercul de prieteni ai SST. Roua dimineţilor îi atinge penelul şi el scrie, găseşte resursele necesare unei noi creaţii, unei noi melodii, însăşi poezia sa. „Menestrel de nesom”, Editura Gotic, nu este o iluzie, este arta de a scrie: „Hieratic însemn al iubirii / e-ntreg acest dor! / Tendeamnă să-l aperi / ireale mituri din inima clepsidrei.../ De-ai să-l încrezi, - / trecute turnire vor fi toate – aceste / umbre... / Versetele lor / hohotind şi scriind, de o viaţă, / Arta Iluziei / jertfi-vor dorite-nţelesuri...//. Ioan Suciu scrie pe „Pietre de lux” – „Arta iluziei” cu „Numele cuvântului” ca un „Menestrel de nesomn”, într-o curgere către sufletele cititorilor. Le atinge frumos, le dăruieşte un moment de linişte prin vers şi cânt. De altfel „Împătimit în cântec” este titlul altui volum, la fel este şi autorul, un bun cunoscător al cuvântului: „Avem nevoie de cuvinte / În tot ce-avem mai pur, mai sfânt / Avem nevoie de CUVÂNT, / Avem nevoie de cuvinte. O, împlinirile din pierderi, - / Parcă absurde-n toate, sunt / Pământul unor alte iederi / Ce se înalţă din pământ. / Ele sunt carnea unui sunet, - / Tăceri întru un alt Pământ / Din ceruri! / Noi suntem cuvinte / Ce au nevoie de CUVÂNT! / O, împlinirile din pierderi, / Au, iar, nevoie de Cuvânt! //. (Sonetul Cuvântului) din volumul „Împătimit de cântec”, Editura Nico, 2012. Poetul braşovean Ioan Suciu este împătimit de poezie, iar stilul său este plin de metafore, adevăr şi bucurie, o bucurie a sufletului de poet autentic.

Scrisul şi viaţa, semnul egal al trăirilor @ VALI NIȚU Uneori suntem atât de vulnerabili în faţa evenimentelor pe care ni le oferă viaţa. Adeseori ne ridicăm pentru a putea să ne îndeplinim menirea. Aşa se întâmplă şi cu sensibila scriitoare Ana Hâncu în romanul „Fructul oprit”, Editura Karta-Graphic, 2009, Ploieşti. Membră a Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, atentă la tot ce o înconjoară, a reuşit prin scris să prezinte sensibilitatea şi dragostea pentru familie şi locurile natale. O îngemănare de autenticitate şi iubire pentru trăirile interioare, o remarcă pe Ana Hâncu şi o găseşte bine ancorată în realitatea vieţii. „Ultima vară cu fructul oprit” este descrisă în culori albastre, în imagini de lumină şi culoare a unei lumi reale, o lume ce moare pentru a renaşte: „Tu cu el formezi un echivalent între timpul de azi şi cel de ieri. Vei avea şi un echivalent viitor, toate vor veni la momentul oportun. Acum te vei întoarce acolo unde îţi este menirea şi nu uita că eu sunt tot timpul cu tine! Aici te voi aduce doar atunci când va fi absolut necesar!”.(din volumul Fructul oprit). Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, fiecare moment este bine conturat, descrierea fiecărui „popas” este o adevărată realitate, plină de frumuseţea şi bucuria celor apropiaţi, seminţelor din fructul Anei Hâncu: „Vacanţa s-a dus. Început de an. Probleme de serviciu, cu noianul. Alergă, munceşte, se agită. Să uite! Amintirile dor. A vrut să citească ceva. Caută un titlu, o carte necitită, din bibliotecă. O vede pe cea primită de la el. O răsfoieşte, îi vede dedicaţia...”. Scriitoarea Ana Hâncu se destăinuieşte

în volumul „Obsesia unui proces”, Editura Karta-Graphic, 2008, cu puterea caracteristică învingătorilor: „Crezându-l un capitol încheiat, am considerat că nu trebuie să mă preocupe, nici de ce să mă afecteze. Simţeam că sunt iubită, eram fericită. Îi respectam tăcerea, mă bucuram de această iubire

sobră, interiorizată, dar reală, puternică. Acum, după atâtea necazuri, după atâtea ieşiri brutale, citind scrisoarea, mă cuprinsese şi mai mult îndoiala, neliniştea”. Viaţa de la ţară, cu sevele ei, cu preţiosul fruct al educaţiei şi al respectului pentru muncă şi semeni şi-a pus amprenta pe scrierile Anei Hâncu şi descrierile sunt de un pitoresc curat şi luminat de roua zorilor şi a metaforelor ca rod al scriitoarei Ana Hâncu: „Cuvintele tăcerii aveau mai puţină importanţă, vocea ei era cristalină ca murmurul unui izvor de munte, caldă, odihnitoare. Amândoi rămăseseră cu paharele în mâini, nu îndrăzneau să se mişte ca s-o emoţioneze mai tare.”

Eliberarea

(fragment – volum aflat la tipar, Ed. SINGUR, 2012) @ ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ 9. Nu cred în democraţie, nu cred în variantele ei de rezolvare a ultimei mari nepăsări ce cutremură omenirea celor două milenii de „civilizare”. Nu cred în comunism, în dictaturi de stânga sau de dreapta, nu văd nici o salvare în yoga, percepţii extrasenzoriale sau izolare mânăstirească. Urăsc gestul ucigaşului care-şi îngroapă victima cu mare pompă şi salve onorifice de tun (gen „ajutoare NATO” ce devin cu atât mai generoase cu cât numărul morţilor este mai mare). Nu recunosc competenţa partizanei justiţii omeneşti, femeia uşoară a circumstanţelor atenuante. Nu pot urca într-un copac de dragul unor atitudini ecologiste dar nici nu pot împuşca un animal de dragul de-a îmbogăţi o inutilă colecţie de trofee. Contest opţiunile marilor oameni care hotărăsc destinele ţărilor lor, contest hotărârile cu impact mondial, sunt împotriva oricărei opinii

care-mi poate denatura ideea despre sclavie. Civilizaţia noastră a greşit sensul, a ignorat semaforul roşu avertizor şi a trecut, la noroc, pe o stradă imprevizibilă, sufocată de obstacole. Se vorbeşte la tot pasul de „evoluţia omenirii”, de „marile cuceriri tehnico-ştiinţifice”; parazitară, o gloată de fachiri şi „iniţiaţi” ne oferă nenumărate spectacole de magie şi manifestări paranormale dilematice, dublând astfel o evoluţie mecanicistă la fel de ambiguă. Vraiştea e atât de mare încât, dacă am trasa o axă clară, cu minus infinit şi plus infinit la capete, am afla că la ambele extremităţi tronează, insolentă, expresia plus-minus. Lipsa reperelor marchează, omniprezentă, ce a mai rămas din viitorul speciei. Nu cred nici în ruptul capului că „evoluţia” este chiar evoluţie

FIRMĂ CONSTRUCȚII

în sensul ei adevărat. Renunţând

la spălarea păcatului originar,

EFECTUEAZĂ LUCRĂRI DE - CONSTRUCȚII CIVILE CONSTRUCȚII INDUSTRIALE - AGRICOLE - CANALIZĂRI ALIMENTĂRI CU APĂ - ALIMENTĂRI CU GAZE - PODEȚE - EXCAVĂRI - TERASAMENTE

0723 415 604

Accesează www.impactdb.ro

omul a ales deliberat răzvrătirea contra unei pedepse drepte. Şi-a luat soarta în mâini şi l-a ucis pe Abel, rezolvând pentru totdeauna problema iubirii aproapelui „ca pe tine însuţi”, înlocuind-o cu surogatul concurenţei. Din acel moment, omul a căzut în animal, şi nu într-un animal obişnuit, instinctiv, ci în unul „superior”, după cum dovedeşte zoologia lui Cain, perpetuată mai târziu de Darwin. Astăzi, concurenţa între membrii speciei umane nu poate fi descrisă, a învins, imbatabilă, raţiunea lui Cain, involuţia denumită pompos revoluţie a intoxicat orice spirit cât de cât limpede. Treieraţi între materialismul feroce şi spiritualitatea de paradă, oamenii au devenit o biată masă de manevră de care profită şi enoriaşii banului, şi filfizonii „integrării în Absolut”, în „Marele Spirit Universal” sau în celelal-

te „entităţi” axate pe destrămarea conştiinţelor. Am intrat în mileniul III. Ce vom face o mie de ani? Ne vom grăbi realizarea materială ignorând orice eveniment ce intră în conflict cu propria-ne natură de azi (cea a cămătarului)? Vom aplica în continuare tactica lui time is money sau ne vom acorda un răgaz pentru a gândi de zece ori şi a înfăptui o dată? Vom persevera în susţinerea unor limite sociale doar pentru că acestea pot fi, oarecum, controlate? Acestor întrebări nu li se va răspunde în nici un caz în somptuoasele aule în care, la costum şi cravată, marile personalităţi ale lumii îşi dau întâlnire. Refuz să particip la această murdară masă festivă la care, pătrunşi de importanţa momentului, îşi dau cu toţii bineţe. Mă opun acestui trafic mondial cu „votul majoritar” chiar şi pentru faptul că nu cred că răstignirea lui Isus a fost un gest arbitrar. va urma

SC PRISEACA SERV EFECTUEAZĂ LUCRĂRI DE REPARAȚII AUTO ȘI DIAGNOZĂ ELECTRONICĂ MOTOARE STR. CRÂNGULUI, PRISEACA, DÂMBOVIȚA

0721 278 861 / 0245 210 211 Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


Lumea, puţin altfel Gabriel Cazan, “Sfera de foc”, ed. Singur, 2012 Volumul de povestiri „Sfera de foc” (ed. Singur, 2012), avându-l ca autor pe Gabriel Cazan, debutează cu o povestire scrisă întrun ritm care aminteşte de începutul unui film. Un personaj, care poate fi oricare dintre noi, este supus atracţiei aproape magice a celui ce îi prilejuieşte întâlnirea inevitabilă cu moartea, dar acest fapt, survenit pe neaşteptate şi în condiţii relativ neobişnuite, desprinde cititorul de suprafaţa aparentă a realităţii şi îi oferă posibilităţi de reflecţie asupra unei teme majore. Povestirea, intitulată Umbra, este prima din cele cuprinse în volum, dar în fiecare din scurtele povestiri ce urmează găsim acest mesaj către cititor, ascuns abil într-un stil aproape cinematografic. Cititorul poate fi convins (prin cuvânt) despre vibraţia nevăzută care îmbrăţişează tot ceea ce se manifestă în plan fizic, vibraţia Cuvântului primordial, într-un text direct, curat din punct de vedere stilistic (Vibraţia). Sfera de foc, povestirea care dă titlul

volumului, descrie experienţa unui contact direct şi neaşteptat cu fiinţe extraterestre, surpriza pe care o trăieşte personajul, dar şi semnalul de alarmă care se desprinde din mesajul pe care vizitatorii i-l transmit. Jucăria se dovedeşte o proză izbutită, care aşează cititorul în poziţia unui alt punct de vedere asupra planetei Pământ. De altfel, povestirile lui Gabriel Cazan sunt o cale deschisă pentru imaginaţie, cea mai creatoare stare a minţii umane. Egalitatea în faţa durerii, care nu ţine seama de religie, naţionalitate sau sex, este bine reliefată în Musulman. Crâmpeie de viaţă care se desfăşoară la limita dintre posibil şi real, la frontiera pe care cei mai mulţi dintre noi o trecem pe neobservate, fac din autor un observator care trăieşte, imaginează, povesteşte, atrăgându-ne să privim şi să primim, ca şi el, lumea puţin altfel. Ion, un om simplu de la ţară, bun şi muncitor, pe seama căruia unii se amuză sau dispreţuiesc, în

pagina 19

timp ce prietenul îl preţuieşte, se dovedeşte în realitate a fi un mesager cu o misiune importantă pentru oameni. Hoţul pare un episod scurt, clar şi bine regizat de serial SF, în timp ce Hârtia albă este o lecţie despre suflet şi conştiinţă primită de un copil de şcoală, fruntaş la învăţătură. Florentina cuprinde destinul amar al unei femei din aceşti ani tulburi, cu toate ale vieţii schimonosite de răutăţile semenilor. Sunt întâmplări plauzibile, pe care le întâlnim la tot pasul. Gabriel Cazan este un fin reporter, fotograf prin cuvinte al instantaneelor zilnice care pot ascunde lucruri grave şi profunde. A doua şansă, povestirea ce încheie volumul, nu este întâmplător plasată la sfârşit, pentru că poartă mesajul îndreptării unor nesăbuinţe care conduc spre moarte, din care salvarea poate veni doar prin credinţă. În viziunea povestirilor lui Gabriel Cazan, aceasta este lumea, puţin altfel, adică puţin mai bună.

PREŢIOSELE PĂRŢI ALE ÎNTREGULUI Tania Nicolescu, Puzzle, ed. Singur, Târgovişte 2011 Volumul pe care Tania Nicolescu îl oferă cititorului prin intermediul editurii Singur îşi merită cu prisosinţă titlul. Este un „Puzzle” alcătuit din trei părţi care pun în evidenţă unicitatea actului creator în diverse domenii. Şi dacă prima parte este alcătuită dintr-o suită de interviuri cu oameni de litere (poeţii Daniel Corbu, Nichita Danilov, Ion Tutunea ori scriitorul Carol Feldman) sau cu mânuitorii penelului (pictorul Keita Ibrahima sau pictoriţele Silvia Luchian şi Viorica Oancea), partea a doua este dedicată unor articole şi recenzii diverse, partea a treia este de fapt un mic volum de proză al autoarei. Astfel, în mijlocul frumoaselor şi nostalgicelor meleaguri dobrogene, încărcate de istorii însă neclintite de vânturi, Tania Nicolescu descoperă chipuri şi oameni care îşi lasă mărturisirile să iasă cu drag în lumină. Sunt aceste interviuri o călătorie prin călătoriile altora, aşezate pe planşeta de Puzzle cu migală şi minuţiozitate, ilustraţiile cuprinse între file întregind şi clarificând imaginea sugerată de titlu. După lectura interviurilor şi recenziilor, poate nu întâmplă-

tor în ultima parte a volumului, Tania Nicolescu îşi dezvăluie talentul de prozator prin cele câteva povestiri cu o notă personală de amintiri ale copilăriei. Observarea detaliilor, fineţea curată a unei adevărate dantelării a amintirii, sunt convingătoare în înţelegerea privirii mature a autoarei. Este o formă de acceptare şi parcă de primire acasă a sinelui întregit. Bunicii, părinţii, sunt descoperiţi şi readuşi la viaţă într-o stare de nemurire interioară a conştiinţei. O reuşită lectură găsim în Frunza (pag. 132), un prilej de meditaţie asupra timpului, aşa cum învăţăm împreună cu autoarea alfabetul luminii şi muzica bucuriei (pag. 138, Sub zodia pescăruşului) Volumul “Puzzle” este un volum caleidoscopic şi posibil mic almanah, din care de la prima până la ultima filă imaginea capătă contur şi desăvârşire. Ceea ce se dezvăluie este portretul unei autoare care se află deopotrivă în posesia cunoaşterii psihologiei dar şi a psihologiei cunoaşterii. O viaţă dedicată celui pe care l-am putea numi fără a greşi aproapele nostru, omul, cu toate luminile şi umbrele sale. Grupaj realizat de Constantin P. Popescu

Pălăria de paie (III) @ ATENA GABRIELA STOCHIŢĂ Nu mai căutam nimic. Era suficient că mi-l amintisem. Înainte de a ieşi, am zărit pe peretele magaziei pălăria bunicului. Era o pălărie de paie pe care o purta vara, la cosit. Era a treia zi de când mă aflam aici şi de când, absorbită de rânduielile fără de care viaţa la ţară n-ar fi decurs în deplinul ei farmec, am uitat cu desăvârşire să mă bucur de asfinţitul soarelui. De pe prispa casei, privind în stânga, spre vale, peisajul devenea mirific. Vântul adia uşor, într-un rece de seară, şi o ploaie măruntă încerca timidă să se împrăştie peste sat. Era linişte. O linişte pe care mi-o aminteam din copilărie. Liniştea nopţii. - Bunicule, ce este noaptea? - Noaptea e o pânză de mătase neagrăalbăstruie, care se aşterne peste sat şi le aduce oamenilor somnul, cu odihna şi visele lui... - Şi soarele unde se duce? - Soarele se duce acolo de unde a plecat noaptea. Şi tot aşa! Mâine dimineaţă, în zori, noaptea îşi va ridică pânza şi va pleca... - Acolo de unde vine soarele? - Da. Acolo sunt alţi oameni care o aşteaptă. Pentru mine apusul a însemnat, mult timp, o luptă disperată a soarelui de a rămâ-

ne pe cer, ca o dorinţă eternă, dar cu final trist; soarele pierdea de fiecare dată lupta. Mai târziu i-am justificat plecarea ca pe o resemnare. A urmat o zi în care înţelesurile mele s-au aşezat într-o stare de normalitate, dar tocmai atunci amintirile mele au devenit mai vii. Din soare a mai rămas doar o dâră roşiatică. În curând nu va mai fi nimic, decât o noapte necuprinsă, absolută şi fantastică. O lună plină înconjurată de mii de stele. Aici, stelele îmi păreau mai mari şi mai multe. Ca nişte ochi ai nopţi care veghează somnul şi împrăştie pulbere de vise. Vântul mişca frunzele pomilor, iar eu credeam că aud aripile îngerilor despre care bunicul îmi povestea că ocrotesc somnul copiilor. Am adormit, sub necuprinsa pânză neagră-albăstruie, păstrând un zâmbet în suflet. Uneori dorinţele se împlinesc într-o clipă, alteori parcurgi drumuri lungi şi grele, fără să găseşti nimic la capătul lor, din tot ce ţi-ai dorit. Sunt unele care se împlinesc când te aştepţi mai puţin iar altele după eforturi nebănuite, care, de multe ori, te apasă precum o ceaţă. Cât mă priveşte pe mine, sunt pe drum, căutând, aşteptând, dorind... Sper să fie drumul cel bun! Îmi petrecusem cele câteva zile libere, aici, în casa bunicilor, pentru că aici însemna un loc special pentru mine. Cu atât mai

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

mult, sfârşitul ăsta de vară. Linişte, inspiraţie, amintiri, atâtea motive pentru care să îmi pară rău că a doua zi va trebui să plec. De când o găsisem, pălăria de paie a bunicului era nelipsită de pe capul meu. Tanti Pena s-a amuzat, văzându-mă. - Îţi şade bine, maică! - E a bunicului, am găsit-o în magazie. - O ştiu.

Avea boruri mari, îl apăra de soare. De câte ori se întorcea de la cosit, o scutura şi o aşeza în cuiul de pe peretele magaziei. - Bunicule, de ce pui pălăria acolo? - Să se odihnească şi ea, că doar a muncit toată ziua cu mine la coasă... Eu nu mai întrebam nimic. Eram mică şi, când îmi aşeza pălăria pe cap, mă lăsam pe vine, mergeam precum piticul, iar bunicul râdea şi spunea că are o pălărie cu picioare. O pălărie fermecată, pe care, dacă o va ridica, de sub ea va ieşi o

prinţesă. Eu eram prinţesa bunicului! Alteori mergeam în grădină şi umpleam pălăria cu flori, din care bunicul făcea o coroniţă pentru mine şi un bucheţel pentru bunica. Am deschis uşa magaziei larg, să intre lumina, am reaşezat uneltele bunicului, am apropiat buştenii rămaşi, scaunul pe care stătea când cioplea, am aşezat pălăria alături. Era un tablou perfect! Şi chiar a fost tabloul premiat! Tonuri închise, un loc obscur, o rază imperceptibilă pierdută printre bucăţi de lemn, pledul în culori terne care acoperea scaunul de lucru, un timp oprit, rămas în aşteptare. Doar pălăria, elementul de prim-plan, de un galben cald, viu, aştepta mişcarea în acel timp, aştepta mâna care să o ridice. Îmi plăcea să cred că mâna bunicului; doar era o pălărie fermecată, după cum îmi spusese el. Fac ultimele retuşuri la portretul lui tanti Pena. Îmi place. Am surprins esenţialul. Sunt sigură, doar eu voi înţelege asta privind tabloul. Ceilalţi ochi privitori, vor ţese, poate, poveşti nenumărate, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, dar adevărul doar eu îl ştiu. Ochii ei sunt plini de dorul copiilor pierduţi, de mica bucurie care am fost eu pentru ea, de durerea vieţii ei, de înţelepciunea anilor ei şi de un strop din culoarea ce au avut-o cândva zilele copilăriei mele. Accesează www.impactdb.ro


pagina 20

INSULA ALBANIA (Ishulli Albania) De aici şi până la sfârşitul visului Apă şi apă şi apă Un pământ ars Părăsit de Domnul şi Robul său

În loc de In memoriam

Ali Podrimja (Gjakova, 1942-Paris, 2012) @ MARIUS CHELARU

Malul caută Umbra păsării În mijlocul valurilor oarbe Dezvăluie extremităţile învineţite Se pierde se vede Înghiţitori nebuni împrejur Oh îngerul meu Ţinteşte-mă în miezul pleoapelor Ca să mă acopere umbra Pământului ars De aici până la capătul visului @ ALI PODRIMJA I

Cel mai cunoscut poet albanez din Kosova, Ali Podrimja, considerat de Marin Sorescu un poet excelent, s-a născut la Gjakova (1942). A terminat Facultatea de Filosofie (Limba şi literatura albaneză) la Universitatea din Prishtina. A publicat peste 20 de cărţi de poezie şi eseuri. A obţinut câteva premii, printre care şi Premiul internaţional Nikolaus Lenau din Shtutgart (1999). Este prezent cu volume şi antologii ale poeziei albaneze în limbile germană, engleză, franceză, italiană, maghiară, polonă, slovenă, turcă, sârbocroată, macedoneană, suedeză, rusă, arabă etc. După Luan Topciu, poezia

lui Ali Podrimja este înclinată spre simbol şi alegorie, acesta constituind un element tipologic, prezent în întreaga sa creaţie poetică, de altfel, foarte bogată în mesaje ce tind spre afirmarea libertăţii şi progresului. Anxietatea, alarma, dilemele vieţii, soarta individului şi a popoarelor, însoţesc continuu această poezie ca o sfidare disperată adresată utopiilor naive. Bibliografie: Chemare, Durere frumoasă, Sampo, Torzo, Verbul, Credo, Poezii, Echilibrul, Lum-lumi, Sfârşitul fericit, Zarul, În coada ciorii, Surâs în colivie, Insula Albania, Închisoarea deschisă, Visul se arată dimineaţă, Antologie personală, Eni vine din Ceameria, Umbra pământului, Cartea care nu se închide etc.

ALBANEZII (Shqiptarët) Dumnezeu nu le-a dăruit nici fân Doar şerpi Şi pietre Dar ei aveau ceva Ce niciodată nu poate fi descoperit de Dumnezeu: Trăiau mulţi ani Si când mureau Mureau Cântând oi oi oi La cap Le răsărea Câte un stejar spart în două @ ALI PODRIMJA I FELDAFING, 1992

Mexhid Mehmeti, Idilă fără sens/ Idil i pakuptimtë, fragment @ MARIUS CHELARU L-am întâlnit pe Mexhid Mehmeti la poalele Alpilor Dinarici, la Sarajevo. Mi-a arătat o carte de-a lui în albaneză, am schimbat câteva vorbe despre poezie, despre ţările noastre şi despre dorinţa sa de a avea un volum în limba română. Iată că acum, graţie traducerii lui Baki Ymeri, dorinţa lui capătă contur, iar cititorii de limbă română au prilejul unei întâlniri cu poezia altui autor albanez. Un autor interesant, care, în acest volum, alternează poemele mai lungi cu altele scurte/ cu vers scurt. De notat –conciziunea aceasta însă nu incumbă şi lipsa metaforelor. Unele au doar o strofă de trei-patru versuri, altele aduc cu nişte aforisme/ sentinţe, altele cuprind formulări (cu figuri de stil, cele mai multe interesante, cu tentă personală) care par că surprind un sentiment, o idee, un aspect de viaţă sau un crâmpei din trecut într-o bătaie de-o clipă a pleoapei sufletului: „Istoria se va scrie/ prin morţii vii”; „Versul se închide în scoici de mare/ Devenind odă pentru veşnicie”; „Ploaia când cade/ Trezeşte din somn tabla

acoperişului”; „Dacă ne întoarcem vreodată dincolo de uitare,/ nu te gândi că atât de repede/ s-a modificat geografia amintirii.” Alteori, pare că a adunat mai multe poeme mai scurte într-un singur poem – Doar drum şi cuvinte, Moştenire, Cum se poate muri etc. O concluzie este că nu putem vorbi de o monotonie tematică sau formală, şi, din unele considerente, nici stilistică. Mexhid Mehmeti are darul a „călători” printre cuvinte aşezându-le în construcţii/ metafore aparte. Sunt unele texte care duc cu gândul şi la o poezie „de imagine”, altele în care în care pare că zâmbeşte o lume paralelă cu realitatea, chiar irealitatea ori fabulosul sau/ şi atmosfera à la Dali par „acasă” (cel mai aproape ca exemplu ar fi Grădina ciudată): „Poetesa N.N. din Canada/ A făcut lucruri ciudate în poezie,/ Şi-a plantat palmele în Grădină,/ Ciudat părea cuibul florilor/ Cu două palme şi zeci de degete./ Zi şi noapte Ramurile degetelor,/ Cu Bobocii unghiilor,/ Aşteptau ca păsările migratoare/ Să aţipească în Antipalme”. Sunt şi poeme care duc cu gândul şi la cele spuse mai sus, dar, parcă, şi

la paradoxuri cu adiere de cong-an / koan, între care putem, oarecum, „încadra” şi Grădina ciudată, Frumuseţe îngheţată, Când apărea curcubeul („Frumoasa Pământului/ Voia să devină bărbat”) ş.a.

Îmi pare însă că fondul acestor formule nu ţine neapărat de aste căutări/ haine formale, ci de o „punere în acord” a oglindirii lumii cu sinele. În altele sentimentul pare mai curând o imagine, un fundal sau/ şi un mod prin care poetul vede lume, deşi contează mai ales felul în care este surprins în pică-

tura de chihlimbar a versului. Autorul vorbeşte şi despre dragoste, despre femeie (care de două ori are şi un nume – Miranda). Dar dragostea pare că este, la Mexhid Mehmeti (deşi puternică, uneori strălucitoare, alteori apăsătoare – adică şi speranţă, şi dorinţă, şi vis şi…) undeva dincolo de zona de combustia sentimentelor. Uneori pare că este, „echilibrând” cumva tensiunea dintre interior şi exterior, de o serenitate care obturează, chiar stinge patosul, senzualitatea. Dar, spune autorul, la urma urmelor „tainic visul arde,/ speranţa se zideşte/ în versul meu infinit” – Idilă fără sens. Durerea este un alt „loc/ sălaş” al poeziei lui Mexhid Mehmeti. Şi „când încep durerile/ în suflet,/ insomnia ia aripi,/ dezleagă limba,/ cuvânt după cuvânt,/ fără oprire” şi, în acele clipe, „se poate scrie poezie” sau „cu funia la gât,/ se poate spânzura singurătatea”. Şi, pese toate acestea, durerile, spune autorul, „nu se şterg cu gumă”. Lumea se vede şi frumoasă, şi tristă, şi plină de bucurie, şi de cruzime prin ochii autorului. De aceea, poate, scrie el, „în pupila

ochiului” a „ridicat castele/ fără pietre”. Şi, poate, să amintim, pour la bonne bouche, că sunt şi poeme despre trecutul/ istoria locurilor natale (călcate de neamuri de cotropitori de-a lungul timpului), în care „izvoarele încă varsă sânge”, iar pentru oamenii locului istoria ar putea fi zugrăvită cam aşa: „în negru amintirile,/ în roşu chinurile” – Karadaku. Sau poeme despre conflictele recente din zonă – Fii în război, despre soarta regiunii Kosovo – Blestem prozaic. Trăim, aşadar, în viziunea lui Mexhid Mehmeti, într-o lume cu probleme, în care paşii încă par să mai întârzie pe calea căutărilor. Încă bâjbâim în labirintul din care cum am putea ieşi, se întreabă autorul, dacă „ne-a fugit şi umbra”? Dar „rămâne iubirea pe pământ –/ sămânţă aruncă omenirea”. Nu ştiu cât de reprezentativ este pentru un autor, din câte ştiu destul de cunoscut în Kosovo, cum este Mexhid Mehmeti, acest volum, atât ca dimensiune, cât şi, pe cale de consecinţă, ca arie tematică/ stilistică. Dar, putem spune, concluzionând – iată încă un autor albanez care păşeşte cu versul în limba noastră.

POARTA DURERII Poarta durerii este viaţa, O zi care râde şi plânge, Ce împarte un sărut pe cărare, Şi vede copilul la târg, În toiul vipiei Cu căruţa în braţe Priveşte cu uimire spre soare, Un domn îl urmăreşte Să-i poarte visele, Poarta durerii este viaţa, Doreşte o noapte, Iar ea nu vine Să-i devină ploaie, Sub soarele tău Cândva Înjura şi pe Domnul, Cu frisoane înveleşte singurătatea, Scuturând cenuşa cuvintelor Poarta dorului sau a blestemului Este viaţa?! Nici graniţele inimii nu le defineşte, Ţărâna o ai jur împrejur, Iubirea e la licitaţie, Accesează www.impactdb.ro

Cine dă mai mult o ia, Timpul e ceva comercial... Iar tu juri că eşti cineva

FĂRĂ TITLU Bea şi diseară, Nu atârna Luna de buză. Viaţa nu este Basm de Esop. Regretul de Mâine Va fi tardiv.

Mergând gol pe plaja nudiştilor Poartă de durere-i viaţa? (Oslo,11.8.2012)

NIMIC

Din vatră iese Fumul timpului, Cerul s-a îngreunat, Jarul vieţii S-a stins.

POEŢII Noaptea mi-o împarte Nesomnul, Golesc cupa de vin, Dorul Îl port pe strofe Ca un vestitor Al zorilor albe, Poeţii Fragmentează anotimpurile Pentru un vis, Devin ochi de mare, Dumnezeule, Mai bine să nu fii poet! Pentru două buze Se luminează de ziua. @ RAMIZ KUQI PAGINĂ TRADUSĂ DE BAKI YMERI) Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


pagina 21

Skënder R. Hoxha, într-un spaţiu al gândirii @ MONICA MUREŞAN

Ideea centrală a acestei antologii de autor ce apare sub formă de volum tipărit în ediţie bilingvă româno-albaneză este dimensiunea mistică şi fizică a lumii. Subiectul acesta generos şi bogat în semnificaţii se pretează atât la producţii poetice cât şi eseistice. În fond, în funcţie de această reducţie, oamenii pot fi eroi şi luminoşi sau damnaţi şi întunecaţi. Intersecţiile dintre ei produc, printre altele, motive de a scrie poezie cu o „inimă divizată”. În ce-l priveşte pe Skënder R. Hoxha, remarcăm un simţ particular al surprinderii esenţei. Din câteva linii schematice face să apară trăsături definitorii iar particularităţile conduc spre general: astfel se pot creiona portrete şi se ajunge la un plan general de manifestare ca parte a unui întreg în poezii precum Mama, sau în potrete de grup - Drumul greu al învăţătorilor noştri -, plecând însă în majoritatea cazurilor de la locuri sau fapte de viaţă, deci de la fragmentar spre unitar şi general. Amploarea detaliului va fi folosită în special în acele reconstituiri evocative, ale memoriei afective, care se transformă într-un fel de memorie a evenimentelor ce le şi reînvie în spaţiul virtual al poeziei. În acest caz scrisul este descriptiv, cu elemente de scenografie, şi mai degrabă narativ decât liric, sau, dacă se poate spune aşa, la intersecţia acestor genuri. Recunoaştem şi un condei exersat în logica eseului poematic în stihuri precum „Deschid perdeaua luminii” (Calamitatea) sau „TIMPUL/Se rostogolea punându-şi pleoapa la marginea oceanului-/.../călăreţi ai văilor ritmate cu lacrimi” (Timpul). Să nu uităm să subliniem şi retorica şi elocvenţa ce o întâlnim in special în evocările şi elogierea unor persoane şi personalităţi contemporane autorului dar şi în texte elegiace închinate unor figuri legendare din trecutul îndepărtat ori mai aproape de epoca modernă dar care au binemeritat intrarea în neuitare. Toate acestea nu sunt improvizaţii ci idei îndelung măcinate în moara gândului, trecute apoi prin o Graniţă de inimă şi abia apoi transpuse în cuvânt. De aceea aceste solilocvii au un aer adesea somptuos. Alteori discursul poetic îmbracă o discretă mantie elegiacă, ceremonială, într-o suprapunere de straturi ale unor stări de interioritate şi reflexivitate. La întocmirea acestui volum parcă au fost trase aleatoriu cărţi dintr-un pachet de joc, astfel că încetul cu încetul ne

apare în faţă o suită care se formează după un algoritm ori reguli ce-şi au propria necesitate internă. Nimic nu e întâmplător pentru că, de fapt, pachetul iniţial a fost el însuşi constituit din serii de teme, reflectând stări, afecte, sentimente şi trăiri sincere, profunde, emoţionante şi/sau convingătoa-

re, desigur autentice, predominant în registrul grav al durerii şi tristeţii sau melancoliei. Astfel că din orice parte ai extrage o carte, ea a mai fost scoasă o dată, mai de curând, sau poate mai de mult, dovedind o unitate şi continuitate a ideilor ce-şi construiesc eşafodajul, baza, pe echilibrul interior al autorului iar acesta se exteriorizează, mai bine zis se etalează în frânturi de stări, tocmai pentru a dialoga în cuvânt cu cititorul şi, desigur, special pentru acesta. Aşa după cum jocul are nevoie de toate cărţile, că or fi de valori mai mari sau mai mici, determinând suişuri şi coborâşuri ale tensiunii la care sunt supuşi protagoniştii (reprezentaţi prin figurile, portretele create), tot astfel şi textele poetice urcă sau coboară după cum se manifestă şi se exercită tensiunea lirică. Poet de structură clasică, Skënder R. Hoxha îşi adună emoţii şi sentimente în suite de texte. Dintre cele ce au reieşit din acest proces de exteriorizare a unui flux filosofic (poetic sau eseistic), cititorul le va remarca pe cele în ton elegiac, vizând portrete schiţate în puţine cuvinte dar printr-un vocabular bogat. O aceeaşi temă abordată de pe diferite poziţii (stări sufleteşti: tristeţe, melancolie, dure-

re, avertizare, teamă sau mândrie) sau unghiuri (când mai amplu, când mai restrâns) trasează/formează o spirală ce ba se amplifică, ba se micşorează - toate acestea fiind generate de o fiinţă umană, ceea ce duce cu gândul la antropie, nu entropie... odată ce se simte „mâna omului”, mâna şi voia autorului. Translat în plan plastic, acesta ar fi mai puţin pictor cât grafician, umplând spaţiul unor trăiri sau tăceri cu haşurări, şi „îngroşând” tuşele unor stări şi expresii pentru a nuanţa astfel, în mod sobru şi în stil propriu şi inedit, acea „temă dată” comună poeţilor albanezi, respectiv kosovari: valorile spirituale, tradiţia, neamul, patria, eroii, sacrificiul acestora şi mândria ce o trezesc în uriaşa inimă albaneză cu care noi, românii, ne înrudim prin sângele istoriei. De aceea nu poate „juca” oricine jocul, deoarece multe dintre chipurile imprimate pe acele bucăţi de hârtie sunt de fapt file de istorie pe care trebuie să o cunoşti mai întâi, pentru a aprecia adevărata valoare a piesei, în lipsa numărului ordonator din simpla carte de joc. Sigur, o întrebare poate ţâşni în mintea cititorului acestor rânduri: e un joc local, al unei zone anume, şi cine o să-l joace? Răspunsul este următorul: în primul rând, tocmai de aceea autorul extrage cărţile şi încearcă a face o prezentare cât mai concentrată dar şi explicitativă a locurilor, tradiţiilor, legendelor, oamenilor, a înfăţişării şi a felului lor de a vorbi şi gândi; în al doilea rând, însuşi traducătorul, Baki Ymeri, intervine cu nişte trimiteri şi explicaţii lămuritoare, care funcţionează ca un bliţ ce dă o mai bună claritate şi calitate imaginii. De aceea, la final, închizând cartea acestor „Intersecţii...” aproape că ai învăţat şi cum este jocul din acest spaţiu virtual de faţete morgane. Ai vizualizat acel „Platan bătut de vânturi”, ai auzit „Şoapta morţii mari”, ai petrecut Primăvara rece în Shqiponja unde „Seara ţese testamentul”, ai trecut pe lângă culele Dukagjinului şi stâncile Rugovei, sau, prin intermediul unei hiperbole din Urme de sânge ai aflat că „Între primii, moş Rama/cuprinde marginea muntelui!”, sau faptul că Dardania în albaneză înseamnă „Planeta perelor”, dardha însemnând pere... dar şi că odată, cândva, cineva i-a dat poetului „aurul iubirii” astfel încât Orice amintire are culoarea iubirii. Desigur în spaţiul gândirii sale! Şi raportat la o anumită dimensiune....

Poezie albaneză din Kosova ANATOMA DURERII (Antaomi e dhembjes)

GRĂDINA CIUDATĂ (Kopsht i çuditshëm)

Nu există ceva mai dureros decât ţipătul Păsării căreia i s-a furat cântecul

Poetesa N.N. din Canada A făcut lucruri ciudate în poezie, Şi-a plantat palmele în Grădină, Ciudat părea cuibul florilor Cu două palme şi zeci de degete.

În acel ţipăt Simte scrâşnetul trist Al strunei rupte a viorii Simte scrâşnetul scândurii crăpate sub picioare Trosnetului vuitor al armei de pe spinare

PARADOXALE (Paradoksale)

Cântecul păsării apoi Seamănă cu fluieratul trist al vijeliei Ecolului celui ucis în prăpastie Şi timpului urât transformat într-un vai prelung

Îşi sprijină Fruntea pe geamul rece, Privind spre Peisajul de dincolo de drum. Operaţie ocazională care-i calmează Durerile cronice de Cap.

Nu există ceva mai dureros Decât atunci când poetului I se taie răsuflarea Apropierea morţii când şi-o simte Şi în locul cântecului infinit Urletul lupului turbat îl aude

Zi şi noapte Ramurile degetelor, Cu Bobocii unghiilor, Aşteptau ca păsările migratoare Să aţipească în Antipalme, Dar atât de lungă a devenit aşteptarea Încât Mâinile negre au putrezit, Ramurile degetelor s-au uscat,

1992

Bobicii unghiilor ca frunzele au căzut, Cuvintele deşarte le-a luat vântul Pierzându-le în Înşelăciune. Pe veci, în Iarna Mare A reînviat Diavolul în Poezie Doar ca să-i aline chinul Poetesei din Continentul Îndepărtat.

Îşi spirjină palmele de aceea gheaţă. De departe observă dintele câinelui Turbat. În întunericul neatins, Simte Sirenele Ambulanţei, Şuieratul vijelios al Vântului,

1992 @ MEXHID MEHMETI

Trosnetele, Fulgerele Armelor... Hei Ce mare apare în Faţa acelei Privelişti, Cu palmele acoperă un drum întreg. Zeci de case Acoperă Orizontul, Ce tare apare El în Faţa Duşmanilor învinşi, A evenimentelor ce se-ntămplă Afară, Dar ce Mic, ce Slab, vai se descoperă El În faţa Interiorului Său, Cu Bătăile inimii de pasăre Neapărată. Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

1992

Accesează www.impactdb.ro


pagina 22

La poalele Bucegilor, în Moieciu de Sus s-a încheiat a treia ediţie a FESTIVALULUI NAŢIONAL VLAHIA 2012. @ CRISTI IORDACHE Întinsă pe o perioadă de cinci zile pentru concurenţi şi simpatizanţi şi peste zece zile pentru organizatori, această manifestare tinde să devină una dintre cele mai importante de acest gen din ţară. Reprezentanţii judeţului Dâmboviţa şi ai municipiului Târgovişte în special, au stat faţă în faţă cu artişti din toate colţurile ţării, dar şi de peste graniţele ei. Reunind toate artele, evenimentul a fost unul de mare anvergură, unul în care zilele se împleteau cu expoziţii de pictură, fotografie şi în general artă plastică, serile debutau cu lansări şi prezentări de carte, lectură şi teatru, iar nopţile sfârşeau cu recitaluri ale invitaţilor speciali: Daniela Cojocaru - câştigătoarea „TROFEULUI MAMAIA 2010”, Alexandra Uşurelu, Tituş Constantin, Iulia Mitrea, Anamaria Nicoară, Hazard – FRANŢA, Walter Dionisie, Play Dan Constantinescu, Nicu Nicuşor, Latin-Express, Miss Mary-finalista EUROVISION, Gabi Crăciun, Andreea Hristea, Dany Blue Johnny King –ELVEŢIA. Printre artişti s-au aflat reprezentanţi ai teatrelor din Braşov, Constanţa şi Târgovişte (Teatrul “Sonar”, Teatrul MaskBook, actorii Dorina Roman şi Dan Zorilă, Şcoala micilor vedete-condusă de Victor Mihalache), pictoriţele Elena Albu şi Lenuş Constantinescu alături de invitaţi din ţară, de asemenea, lansări şi prezentări de carte în momente inedite, cu lectura şi acompaniamentul invitaţilor: Anca Oprescu si volumul APĂ DE PLOAIE a intrat pe scenă alături de târgovişteanul Sebastian Drăgan şi cartea sa DE ŞAPTE ORI ŞAPTE PĂCATE, Iuliana Costiuc şi romanul STICLA LUI KLEIN, Cristi Iordache şi volumul TEHNICI DE (NE)REZISTENŢĂ. Zilele de concurs au fost atât ptr juniori

cât şi pentru seniori la CREAŢIE ŞI INTERPRETARE MUZICALĂ, 10, 11 august, pentru ca în 12 august să urmeze festivitatea de premiere şi recitalurile de rămas bun. Printre premiaţi s-au aflat copiii târgovişteni: Alexandra Stroe, Cristina Ilie, Eric Negru, dar şi întregul grup al Şcolii Micilor Vedete, cu toţii sub îndrumarea lui Victor Mihalache. Trofeul festivalului a fost câştigat

cu iubitorii poeziei. Cărţile domniei sale, SALVAT DE UN MUGUR, ULTIMUL IMPACT şi SECUNDA CELESTĂ au fost oferite la finalul manifestării ca premii speciale din partea revistei IMPACT, alături de BENDISSA, romanul Atenei Stochiţă şi alte publicaţii de la Centrul Judeţean de Cultură, drept pentru care îi mulţumesc domnului director Radu Alexandru.

de către tânăra Andreea Hristea, 12 ani, din Braşov, despre care cu siguranţă se va vorbi foarte mult în anii ce vin. În calitate de director tehnic al Festivalului National Vlahia 2012 am beneficiat de suportul revistei IMPACT şi al fondatorului acesteia, Vali Niţu, despre ale cărui scrieri „celeste” am povestit cu cei prezenţi la masa mea, dar si de-a lungul săptămânii,

Vasile Lupaşc, scriitorul, istoricul, actorul şi mă opresc aici pentru că ar trebui sa curgă multă cerneală, mi-a oferit şansa să prezint filmul documentar „Dâmboviţa – jumătate de mileniu”, film în care este evidenţiată o perioadă glorioasă a Cetăţii de Scaun şi la care si-au adus aportul alături de Vasile Lupaşc: Horia Lupu, Vlad Miriţă, Ion Haiduc si maestrul Mircea Albulescu.

ÎNŢELEPŢII ORAŞULUI @ WALTER DIONISIE Adaptaţi perfect la economia de piaţă, aşezaţi în raft lângă ultimul detergent şi cea mai bună pastă de dinţi, recomandată de înţelepţii stomatologiei, plini de o iubire pictată cu floricele roz-bombon, înţelepţii oraşului au invadat trestia noastră gânditoare, pentru a scoate profit. Abandonaţi rutinelor cotidiene, care în mod fatal ne induc o stare de nelinişte, de suferinţă, de conflict în general, ajungem să cădem pradă acestor vampiri sociali, care parazitează spaţiul spiritual, fiind incapabili de a crea ceva, de a fi utili societăţii, prin propria lor contribuţie. Uşor de identificat, deoarece educaţia şi cultura lor sunt măsurabile în numărul de căutări pe Google, discursul lor este contradictoriu, folosesc noţiuni pe care nu le cuprind, adaptează nelimitat capitole întregi din gânditori autentici ai civilizaţiei noastre (dar cine îşi dă seama) şi nu fac faţă unei confruntări directe, fără laptop şi internet la îndemână. Spoiala de cultură spirituală, iese imediat la iveală prin felul în care fac recurs insistent la „adevăr”, „inimă”, „suflet”, cu impertinenţa şi agresivitatea specifice ignorantului ajuns cititor în stele pe baza unui program de calculator. Înţelepţii oraşului sunt posesorii adevărului, iubirii, inimii, dar mai ales al altor organe pe care nu le menţionez aici, la această oră… Spiritualitatea este schilodită de intervenţiile lor diletante, de nocivitatea discursurilor patetice, derivate din nevoia vampirului energetic de a se înfrupta din suferinţa voastră. Semănând cu obstinaţie această confuzie, între spaţiul spiritualităţii şi cel al psihologiei (care include manipularea maselor) înţelepţii oraşului îşi umflă egoul prin insinuări subtile, aruncând pisica în curtea vecinului, făcându-te pe tine, cititorule, vinovat de propria ta suferinţă, cu toate că evident este aşa, doar că el o spune duios, cu un aer de cunoscător. Înţelepţii oraşului n-au inventat nimic, ei aplică scheme psihologice, îşi atribuie cunoştinţe despre care, credeţi-mă, Accesează www.impactdb.ro

habar n-au şi nu acceptă să fie criticaţi (doar ei sunt stăpânii adevărului, sufletului, inimii), situaţie fără nici un semn, brusc, părăsesc imediat această provocare şi acţionează pe la spate, cu laşitatea caracteristica acestui tip de caracter, atribuindu-ţi ţie defectele lor. Această nouă categorie de înţelepţi nu poate trăi fără banii voştri, dacă nu i-aţi finanţa voi, ei nu ar mai fi „spirituali”, s-ar orienta în altă zonă a comerţului, ei nu sunt dispuşi să

ducă o viaţă în spirit, ei trăiesc prin restaurante, baruri, cluburi, spiritualitatea lor se consumă la o ţigară, o cafea, o tărie şi mai ales prin contul de la bancă, umflat de voi. Marea lor teamă este să nu fie descoperiţi, demascaţi. Dar cum spune proverbul, că tocmai de ce ţi-e teama nu scapi, mai sunt oameni ca mine şi ca poetul Vintilă Ivănceanu, din care citez: „Jos pălăriile, în faţa mea jos pălăriile / Eu m-am născut să vindec lepra / Scuipând pe ea poem după poem. // Eu m-am născut să spun că / Mortul e mort că buba este bubă” (Vintilă Ivănceanu - Jos pălăriile. Descoperiţi adevărata spiritualitate, căutaţi-o, altfel, veţi înlocui o iluzie cu alta, evident, contra unei sume de bani.

Marele nostru actor spune: „Dacă lipeşti palma de orice clădire din Târgovişte dai mâna cu istoria României. Dacă priveşti în ochi orice om din Târgovişte vezi viitorul României!” Filmul a fost nelipsit din punguţa fiecarui premiat în cadrul Festivalului, aşa cum s-a întâmplat cu toate materialele publicistice care nu au fost împărţite în cele şase premii speciale. Îi mulţumesc primarului Gabriel Boriga şi îl rog să primească la rându-i mulţumirile organizatorilor principali pentru darul care a constat în cartea care ne reprezintă – „Enciclopedia oraşului Târgovişte”, exemplare care au fost înmânate Primăriei Moieciu, Vlahiei Inn (Gabrielei Stănculescu) şi nu în ultimul rând, directorului festivalului, Walter Dionisie, preşedintele Global Human Recovery. Mulţumiri tuturor sponsorilor, organizatorilor şi co-organizatorilor: Asociaţia RESPECT, lui Dan Constantinescu, Elenei Albu, Lilianei Sutescu. Mulţumiri participanţilor în calitate de invitaţi sau de concurenţi, fiindcă au făcut posibilă promovarea Cetăţii de Scaun, promovarea Târgoviştei atât social cât mai ales cultural şi ne putem mândri cu faptul că judeţul nostru este mai bogat. Câteva sute de simpatizanţi din ţară şi din afara graniţelor ei, vor avea ce povesti din această suită de evenimente care mai de care mai atractive. Premiile revistei IMPACT au fost acordate după cum urmează: Mariana Butnaru – Constanţa (Teatrul Sonar), Ştefana Ganea – Iaşi, Mihaela Simai – Oradea (Melaz), Claudiu Pălălae - Suceava, Mariana Bostan – Iaşi. Să fii alături de oraşul, de oamenii şi acţiunile din jurul tău înseamnă să oferi fără să vrei ceva, înseamnă să iubeşti. Să fii alături de oraşul tău înseamnă să-i faci cunoscută istoria şi prezentul, pentru ca viitorul să-i fie unul glorios!

CARMEN HUZUM @ CRISTI IORDACHE Carmen este prietena celor care nu au abandonat spiritul artistic şi rămân în continuare fideli poeziei. Ea desenează cuvântul în culori reci pentru că în fiecare vers aşteaptă căldura. Am cunoscut-o în 2009, însă mai târziu aveam să descopăr pictorul şi graficianul care se ascundea în spatele poemelor atunci când desena şi în spatele desenelor atunci când peniţa îi modela cuvântul. Gălăţeanca noastră iubeşte agresiv; o agresivitate pozitivă din care nu acceptă eşecul. Ea oferă prin fiecare inversiune imaginea dorinţei de „a avea”, călăuzită de veşnicul „cum se vede” şi nu invers. În tot travaliul poetic se pierde uneori în timp şi spaţiu fără a-l părăsi vreo clipă, dar lăsând să facă primul pas în „a fi”, dorul mascat de „nedor”, un pseudo-suicid „cu gustul verdeal pădurii” şi frâiele vieţii pe care să le primească probabil de la „omul ce strânge-ntre palme răscrucea de vânturi”. Carmen Huzum poate părea dezamăgită şi suferind acut de drama existenţială, o femeie îmbrăcată în negru şi pe care o poţi considera victima ei însăşi, dar acesta este numai un tablou enigmatic pe care îl dăruieşte celorlalţi pentru a le testa puterea înţelegerii de după ce au “cunoscut”. Carmen trăieşte frumos, căci dincolo de aparenţe, pe hârtia făcută origami din gândurile ei cele mai adânci, se văd “florile de măr crescute pe umeri” şi “ “durerile pe care le sfâşie-n bucăţi”. Foarte probabil ca Tecuciul să se apropie cu viteză de Târgovişte şi Carmen să sufere un IMPACT publicistic. Vă mărturisesc, dragi cititori că se află în curs de apariţie o carte de versuri de o ţinută estetică ce face cinste cuvântului “poet”. Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012


L.K. şi pagina ei

pagina 23

Ceva bun de la viaţă

Nu şi pentru spectatori se pare, acei oameni mai puţin norocoşi care nu au mai încăput la Cinema Studio şi s-au dus la Patria pe data de 14 septembrie, cu ocazia Nopţii Albe a Filmului Românesc la Bucuresti. După o jumătate de oră de întârziere (poate un mesaj subliminal pentru spectatori să renunţe – trebuia enunţat mai clar) începe în sfârşit filmul. De văzut se vede, de auzit în schimb... trebuie să ne mulţumim se pare mai mult cu povestea vizuală. Pe întreaga durată a filmului nu se înţelege mare lucru. Din fericire, intriga nu e foarte complicată. Doi orfani în jur de 20 de ani sunt „vânduţi” de seniorul local unui personaj dubios care le promite de toate dacă vin să lucreze la el în mină. Se duc, pentru că nu au de ales – plănuiesc să stea până fac rost de bani ca să poată pleca în America. Avem personaje sordide, decor sordid, clădiri părăsite, un birt infect cu vagi accente boeme şi eterna prostituată. Totul, nu foarte convingător. Alte câteva aventuri deprimante în culori sumbre, schimbăm decorul cu unul citadin, care are darul de a fi şi mai sec. Pe lângă jocul foarte slab pe alocuri şi dialogul neverosimil care te pocneşte în faţă, probabil problema cea mai mare a filmului e că se ia prea în serios. Foarte în serios. Trebuie să demonstrăm cât de jalnic e totul. Au mai fost glume pe alocuri. Unele chiar bune. A fost taraful care apărea cântând din senin. Lumea aducea vag cu Kusturica. Putea ieşi o variantă românească în genul

respectiv chiar decentă. Dacă avea umor şi o imagine mai naturală, nu un melanj nesănătos de griuri. Dacă se făcea puţin mai mult haz de necaz. Din nefericire, la gen

scrie „dramă”. La sfârşit, aflăm că scenariul a fost făcut după o poveste reală. Dar faptul că „aşa s-au petrecut lucrurile” nu justifică nimic. Nu e documentar. Se pare că mai avem mult de lucru cu ficţiunea.

„Ceva bun de la viaţă”, r. Dan Piţa, 2011

Dezvoltare personală

„Charisma - Cum să faci o impresie puternică şi durabilă” este o carte care îşi propune să ne înveţe cum să devenim carismatici. Cu alte cuvinte, autorul insistă că oricine poate avea carismă, aceasta nefiind neapărat o însuşire înnăscută, rezervată doar celebrităţilor şi altor norocoşi. În continuare, ni se vorbeşte despre „efectul carismatic”, cu alte cuvinte impactul tău personal, pe care îl poţi dezvolta urmărind nişte scheme şi planuri simple. Parcurgând cartea, realizezi că poate nu o să te facă să devii mai carismatic. De fapt, nu pare să aibă aşa mare legătură cu asta. Dacă titlul ar fi fost „Cum să fii un lider/ manager de succes” sau „Cum să avansezi în carieră” conţinutul ar fi putut rămâne în mare acelaşi. Dar e o lectură care captivează, materialul fiind bine structurat şi conţine atât exerciţii teoretice cât şi practice. E o carte grozavă dacă eşti un corporatist, pentru că destul de des pare să fie vorba de şedinţe şi contracte, dar dacă nu eşti--- ar trebui să fi? Pentru că ne amintim că se presupune a fi o carte despre carismă, adresată publicului larg. Spre deosebire de alte cărţi de acest gen, mai degrabă abstracte, aici găsim şi abordări ale unor aspecte mai practice, cum ar fi exerciţii pentru dobândirea fluenţei în vorbire sau a expresivităţii feţei şi a corpului. E de asemenea o carte interactivă, intrând mereu în dialog cu cititorul prin casetele cu

„Întrebări pentru tine însuţi”. Recomandată alături de o ciocolată caldă

într-o după-amiază plictisitoare de toamnă. Merge şi un coniac. „Charisma - Cum să faci o impresie puternică şi durabilă”, Andrew Leigh, Editura Trei

Puţin despre muzică LIGHTS este o cântăreaţă şi compozitoare de origine canadiană, în vârstă de 25 de ani, care se remarcă printr-o combinaţie interesantă de sunete electropop şi versuri originale. Şi-a început cariera în 2006 ca şi compozitor pentru show-ul de televiziune Instant Star. „The Listening”(2009), primul album al artistei, se bucură de mare succes şi îi aduce acesteia câştigarea premiului Juno pentru Best New Artist. În „Siberia”, Lights merge şi mai departe şi introduce diferite influenţe experimentale, colaborând şi cu alţi artişti aparţinând altor genuri muzicale. Rezultatul este o experienţă de ascultare unică, în care sensibilitatea cuvintelor se

Anul XII ● Nr. 386 ● octombrie - noiembrie 2012

împleteşte cu acordurile puternice ale muzicii, totul teleportat într-o lume electrică – la o primă ascultare poate părea un sound modern, rebel, fără prea mari pretenţii şi mai degrabă pentru un public mai tânăr, dar la o ascultare mai atentă se poate simţi compozitorul experimentat din spatele artistului, prin nuanţele subtile pe care le infiltrează uşor, în fundal. Poate e mai degrabă o senzaţie de familiaritate – Lights te trage în universul ei şi te face să-l percepi ca fiind al tău. Lights s-a aflat într-un turneu în Europa, concertând la Paris pe 26 septembrie şi la Londra pe 27. În octombrie va concerta în Statele Unite.

Accesează www.impactdb.ro


CMYK

Lia Filofteia Ruse,

„Mirare, vrajă, vis”, ed Singur, 2012

Violetta Petre, „Când dimineţi se-ascund”, ed. Singur, 2012 Numărul 10 al seriei de autor Întoarcerea poetului risipitor îngrijită de Ştefan Doru Dăncuş la editura Singur este intitulat „Când dimineţi se-ascund” şi aparţine poetei Violetta Petre. Este un volum încărcat de bogăţia sentimentelor unui suflet de poet, cu expresie în fiecare dintre poeziile ce-l alcătuiesc. Sunt prinse în rime bine coordonate sentimentele de dragoste ale eternei Eve, ...Dincolo de-o stea / Sub zăvor de spaimă încă mă adun / Aşteptând eclipsa umbră de gorun / De pe când o fată-n Rai se-ndrăgostea (pag. 9, Noapte cu vedenii (1)), sau rugăciuni cu fiori adânci: Maica noastră cea curată, roagă-te pentru noi toţi! / Că ne vindem precum Iuda, doar pe treizeci de zloţi. / Şi ne unge cu mir sfânt de la moartea lui Iisus, / Roagă-te, Sfântă Marie, tot cu ochii către sus! (pag. 10, Peste suflete toamne se aştern, a se vedea şi pag. 59, Purificare). Dragostea de viaţă, exemplificată prin lucrurile mărunte, numai aparent mărunte, răzbate la tot pasul din volum, poezia Violettei Petre le dă viaţă şi sens. O simfonie de toamnă, nostalgică şi plină de galben, de albastru asortat cu o întreagă paleta de culori, imagini amintind de Salvador Dali, străbat filele volumului, aducând dezolanţă, când bezmetice iluzii mi-au stins cerul (pag. 55, Încă o moarte), dar în acelaşi timp

speranţă şi înţelegerea cumpenelor şi frumuseţilor vieţii. O lacrimă de Românie (pag. 37) este o poezie ce degajă amărăciunea prezentelor vremi în versuri ca acestea: Şi ce hulit e Eminescu-n ţara lui! / Să se-odihnească-n pace nu-i e dat. / El, un Luceafăr drag al neamului, / E-acuma un cadavru de-aruncat. Sunt file pline de zbucium sufletesc în volum: Se-ntunecase steaua deasupra frunţii mele, / Lumina se spărsese în cioburi şi zvâcniri, / În pânze de păianjen se-nlănţuiau rebele / Ciudate găuri negre golite de-amintiri (pag. 23, Dezechilibru). Găsim peste tot o bucurie a trecerilor, fie ale anotimpurilor, fie ale orelor dintre răsărit şi asfinţit sau invers, în nopţi traversate de insomnii şi vise, fie a anilor şi vârstelor. Crezul poetic al Violettei Petre ar putea fi găsit în: A plâns şi-a vrut în ploi să se ascundă, / Cuvântul era, Doamne, încă viu, / Aşa că muza a scâncit într-un târziu / Şi m-a atins cu clipa ei fecundă... (pag. 31, Scrisoare pe-o frunză-nsingurată). Întreg volumul pare o epistolă către cititor, scrisă cu o delicateţe tipic feminină, care dă farmec şi profunzime versurilor, ce devin astfel mai vii: Şi macii au culoarea răstignirii noastre (pag. 61, Singură în toamne, poezie care ar fi putut da titlul întregului volum).

în faţa lumii: Fă-mă, tată, din nou, păun! / Îmi doresc atât de mult asta, / Încât, / Nimeni nu a urlat pe lume vreodată atât / de tare! (pag. 5, Fă-mă, tată, din nou, păun!). Strigătul care străbate volumul se face auzit în imagini clare şi bine reliefate: Încă mai e loc, / Căci groapa e mare. / Să vină şi alţii să arunce în ea. // Deşertic, banal, nemilos şi fictiv, / ca la o îngropăciune cu mulţi morţi, / pe care nu îi plânge nimeni. (pag. 7, Groapa de promisiuni). De-a lungul călătoriei prin om, sufletul poetei cunoaşte dezamăgirea în dragoste: A venit / dimineaţa în care, / M-am trezit cu spatele la omul, / Îmbrăţişată şi candidă, / cu sărutări cafeaua, / care mi-a spus cu voce de om: / Că nu mai pleci // Şi nu a fost aşa (pag.10, Himere de Mihaela). Întâlnim speranţele îndrăgostitului care îşi făureşte semne proprii: Am auzit că dacă te uiţi la ceas la fix / Înseamnă / Că te iubeşte. // Am auzit doar. // Cocoţată şi hâdă, / Îmi spun singură poveşti moralizatoare. // Sunt lup şi scufiţă şi capră, // Şi om (pag. 15, Solo voces), dar şi un univers care se completează cu o imagine interioară a lumii într-un ameţitor întreg. Mihaela Farca devine, astfel, O altă stea rămasă singură, / Fără locuitor (pag. 17, Darul lui Dumnezeu). Exemplar este exprimată dezamăgirea în faţa urcuşului vieţii în poezia Iluzie (pag. 19), dar şi înălţarea sufletească aducând Mulţumire (pag. 22). Între ascultători pereţi, / penibila / singurătate, totuşi, life goes on. (pag. 28, Croia Ulise un cal). Nu poţi rămâne tăcut în faţa acestui strigăt, care scrie că Egoişti să nu împartă mâncare cu nimeni / căci / Mai bine ascundem visele prin buzunar (pag.29, În zilele mele). Ecoul singurului

Singurătatea ca strigăt - „Fă-mă, tată, din nou, păun!”, Mihaela Farca, versuri, ed. Singur, Târgovişte 2012

Doar vecinătatea cu durerea m-a învăţat pe mine să scriu cu sufletul, mărturiseşte autoarea Mihaela Farca pe coperta volumului său de versuri „Fă-mă, tată, din nou, păun”, apărut la editura Singur în 2012. În poezia tipic feminină, sensibilă şi plină de vigoare, se află adevărate strigăte în imagini ale unui suflet ce se cunoaşte pe sine, căpătând conştiinţă clară prin scris şi depăşind astfel durerile. Rănile pe care poeta le vindecă se pot numi uneori sentimente, primul dintre acestea fiind cel de dragoste. Într-o lume care aplică din ce în ce mai des metoda de a nu voi să vadă, cu capul în nisip precum struţul, Mihaela Farca spune deschis că nu ştie, dar lasă să transpară mesajul poemelor d-sale încă de la început: Înlemnesc, / la auzul omenirii / pe câmpul de război, / în timp, / batalioane. // Trec scrisori de acolo, / Nu le mai citeşte nimeni, / aşteptând eroi am uitat să mai ştiu. / Căci întrebări atârnate stau pe sârmă, // Tu nu ştii, / Eu nu ştiu. (pag. 3, Eu nu ştiu). Descoperim, citind mai departe, o copilărie neuitată şi încă neucisă, strigăt al nepierdutei inocenţe uimite

Un volum de versuri, asupra căruia m-am oprit cu plăcerea unor imagini deosebite din punct de vedere poetic, este “Mirare, vrajă, vis”, de Lia Filofteia Ruse, volum ce poartă numărul 21 în seria de autor Întoarcerea poetului risipitor, coordonată la Editura Singur de Ştefan Doru Dăncuş. Autoarea, ajunsă la peste zece volume de poezie editate în ţară şi peste hotare, dezvăluie cititorului fiorii poeziei încărcate de sentimente care poartă bogăţiile adunate de respectabilă vârstă a poetei, născută în anul 1931. Pe colina cu foşnete triste (pag. 5, Ani ucişi), Frunza-şi aruncă glasul în vânt... / De crengile timpului... e ochiul derutat / Şi transparenţa zilei de umbre-mbătrânită (pag. 6, Taina Gândurilor) sunt doar câteva spicuiri ale versurilor calde, blânde, cu focul trăirilor sentimentale bine temperat. Aş cita din cele câteva poezii cu nume de luni ale primăverii câte un singur vers: Bolta cocea-ncet timpul albastru (pag. 8, Martie), Ca-ntr-un miracol îşi plimbă o floare / Fâşia de umbră atinsă de vânt (pag. 9, Aprilie) Şi idolii noi plutesc în aer (pag. 10, Mai). Există şi farmecul lunii decembrie: ...mut şi naiv, / Nimicul căzut în figuri graţioase (pag. 7, Vis de decembrie), sau Frig

îmbătrânit (pag. 15) când Straturi de aer se prefac în zdrenţe / Când ară spaţiul sabia unui vânt. Deşi frigul şi răceala zăpezilor ar putea părea dezolante, triste, există o undă de frumuseţe şi speranţă ce răzbate din poeziile Liei Filofteiei Ruse: Pornesc chemările şi se alungă, / Pe roţi de vis în amintiri prea vii / Şi arde roua-n ochi c-a vrut s-ajungă / Dorul plecat spre tine-n miazăzi (pag. 19, Roţi de vis) Şi dincolo de vitralii / Sclipesc vorbele-n rugă, / În aer şi în suflet / A apărut chemarea (pag. 20, Vreme tandră). O nostalgie calmă explică dorul poetei şi pe tot parcursul volumului simţim uşoare adieri de aer curat, ca şi cum sufletul d-sale s-ar prelinge printre silabele versurilor, lăsând un semn uşor şi de neuitat: Îşi plimbă chipul de var / Năluci pe apa rotundă (pag. 22, Idilă). Timpul, această stranie materie care poate deveni poetică, ...curge ca o melodie / Clipele desculţe lunecă din ceas / Floare lângă floare, alb, în armonie / Se îmbrăţişează ca un bun rămas (pag. 33, Curge timpul). Armonie, acesta este cuvântul caracteristic al volumului Liei Filofeteiei Ruse, răzbătând asemenea unor fine bătăi de inimă sau de aripi de fluture în imaginile poetice din „Mirare, vrajă, vis”.

strigăt rămas încă de veghe asupra lumii se face auzit chiar şi Când Dumnezeu doarme: E noapte... / Poate că oamenii fură, / Idei şi pâine, / Şi-ntre ei neveste... / Şi tot ce se mai poate fura. (pag. 38). Flash-back-uri ale memoriei sunt transfigurate de conştiinţa poetei: Am plâns pe tatăl meu, / Plecat de şapte ani / După ţigări... (pag. 40, Dor), de asemenea în Serafimilor cu drag: Eu, / Prisosinţa părinţilor mei de a atinge / Perfecţiunea (pag. 45). Spre final, ca o lecţie a acestui strigăt, adevărat fir roşu al volumului, afli Ce ciudat cum... / Hârtia se transformă uneori în / Sentimente (pag. 50, Azi e marţi). Un îndemn la luciditatea trezirii, care, oricât de dureroasă, este de preferat hipnoticelor iluzii ale lumii. O carte sensibilă, cu profunzimi ale trăirii bine articulate în vers, asemănătoare unei oglinzi pe care Mihaela Farca ne-o aşează înainte şi în care nu tot ceea ce vedem s-ar putea să ne placă: este vecinătatea cu durerea. Singurătatea, ca strigăt. Pagină realizată de Constantin P. Popescu


Impact 386