Issuu on Google+

1 CMYK

Regulament

Anul XI l 2011 l nr. 381

Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor” cultural

Ediţia a XLIII-a, Târgovişte, 11-12 noiembrie 2011

septembrie - octombrie

@

La Universitatea „Valahia”:

Şcoala Europeană de Magnetism @

George Coandă

Colaborările interuniversitare dintre România şi Franţa au o veche tradiţie şi se desfăşoară pe cele mai diverse planuri. Universitatea Valahia din Târgovişte este una dintre instituţiile de învăţământ superior din România care are colaborări cu peste 13 Centre universitare franceze, mai ales în cadrul programelor europene de mobilităţi. Începând cu 1997, au fost organizate şcoli de cercetare de nivel doctoral din doi în doi ani în România, mai ales pe teme de magnetism. Şcoala a devenit cu timpul europeană, atât pentru profesori cât şi pentru studenţi. Actualmente, ediţia 2011 la Târgovişte a avut studenţi de 32 naţionalităţi provenind din 25 de ţări de pe toate continentele. Au fost în principal studenţi doctoranzi, dar şi post doctoranzi, care au fost selectaţi dintr-un număr mult mai mare de aplicanţi. În acest an, de la 22 august până la 1 septembrie această şcoală europeană s-a consacrat celor mai recente teorii privind magnetismul, mergând până la ultimele aplicaţii care nu sunt puţine în viaţa de toate zilele: stocarea informaţiilor pe hard discuri, motoare electrice, refrigeratoare magnetice, detectoare ş.a. Astfel, 100 de tineri cercetători europeni şi nu numai, pe lângă lărgirea orizontului de cunoştinţe specifice, au avut ocazia să aprecieze ospitalitatea românească şi specialităţile culinare locale! Organizarea a fost asigurată de Universitatea Valahia din Târgovişte împreună cu reprezentanţi ai organismelor de cercetare din Grenoble, Franţa.

Pictorul iranian Iman Maleki sau „Fascinaţia artei dusă până la perfecţiune” @

GEORGE STROIA

În rotonda lume contemporană, în perspectiva omului modern, devine, din ce în ce mai mult, stereotip - arta ce repugnă, arta ce înfioară, arta ce mortifică, arta ca refulare a tuturor ororilor umane ce au marcat existenţa Terrei. O artă decadentă, inferioară oricărei noţiuni de valoare ori de act cultural – în esenţă tare. Destul de rar, însă, albul imaculat al ghioceilor, deşi se confundă cu albul zăpezilor omniprezente, tinde spre lumină, tinde spre căldură, demonstrând cu vivacitate sensul vieţii. Şi mai rar, peste câmpiile înnegurate ale minţii umane, într-un zbor primejdios şi misterios în acelaşi timp, faliile eruptive ale sentimentelor zguduie din temelii firea umană, arătându-şi forţa şi maiestuozitatea. continuare în pag. 2

Organizatorii

În organizarea Centrului Judeţean de Cultură Dâmboviţa, Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, Bibliotecii Judeţene “I. H. Rădulescu”, Complexului Naţional Muzeal “Curtea Domnească”, Teatrului Municipal Târgovişte, Universităţii „Valahia”, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor din România, se desfăşoară Concursul Naţional de Literatură “Moştenirea Văcăreştilor”, cu patru secţiuni de creaţie (poezie, proză scurtă, eseu şi teatru scurt), ajuns anul acesta la ediţia a XLIII-a. El se adresează creatorilor din toată ţara, care nu au împlinit 40 de ani, nu sunt încă membri ai uniunilor de creaţie şi nu au volume de autor. Concursul doreşte să descopere, să sprijine şi să promoveze o literatură de certă valoare umanist-estetică, deschisă tuturor abordărilor, căutărilor şi inovaţiilor din interiorul oricăror experienţe ale canonului specific românesc ori universal. Concurenţii se vor prezenta la concurs cu un grupaj de 10 titluri pentru secţiunea de poezie, 3 proze însumând maxim 8 pagini la secţiunea proză scurtă, 1-2 piese de teatru scurt (inclusiv piese pentru copii), pentru secţiunea teatru scurt, care vor aborda teme la alegere, şi 2 lucrări de circa 4-5 pagini la secţiunea eseu, cu tema „Şcoala prozatorilor târgovişteni. Mircea Horia Simionescu – cel mai original prozator român postbelic.” Lucrările vor fi editate în word, cu caracter Times New Roman, corp 12, la un rând şi jumătate. Acestea vor avea un motto, ce se va regăsi într-un plic închis, conţinând un CV detaliat (numele concurentului, data naşterii, activitatea literară, adresa şi, obligatoriu, numărul de telefon), şi vor fi trimise prin poştă (imprimate pe hârtie şi pe un CD), până la data de 31 octombrie 2011, pe adresa: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, str. A. I.

PAGINI ALESE DE IUBIRE… INTERZISĂ ,,Nimic din viaţa mea nu a fost obţinut cu noroc – totul a venit fiindcă am muncit din greu, pentru că am dus o luptă continuă cu obstacolele.” De obicei, când văd o carte caremi place nu stau nici un moment pe gânduri şi o cumpăr – indiferent de preţ. Sunt cărţi despre care am auzit că sunt bune şi le-m căutat mult timp până le-am găsit. Dar, zilele acestea mi s-a întâmplat ceva atipic! Fiind plecat într-un mic concediu de o săptămână la mare… o carte m-a căutat 3 zile. În prima zi, mi-a plăcut titlul, dar nu mă convinsese subiectul. În a doua zi, aceeaşi carte pe la toate magazinele de profil. Mi-am zis că este o carte pe care trebuie să o citească femeile. În a treia zi, am cumpărat-o pentru că m-a convins că este o carte despre viaţa reală, despre greşeli, despre dragoste

împlinită şi pe care în aceeaşi măsură poată să o citească şi bărbaţii. NU AM GREŞIT făcând această alegere pentru că (deşi nu am reuşit să citesc întro zi şi jumătate decât primele 100 de pagini) ,,IUBIT DE ÎMPRUMUT”, scrisă de Emily Giffin, îmi place. Este un roman foarte bine scris, pe două planuri (trecut şi prezent) – ceea ce nu te lasă să-ţi lâncezească mintea urmărind doar firul unei poveşti!!! Deşi titlul original din engleză ,,Something borrowed” a fost tradus la prima ediţie a cărţii ,,Ceva de împrumut”, ceea ce mi se pare mult mai real, atât din punct de vedere al traducerii, cât şi din cel al poveştii, ,,Iubit de împrumut”

Cuza nr.15, cod poştal 130007, Târgovişte. În cazul în care, lucrările vor fi trimise prin poşta electronică ( e-mail – office@cjcd.ro), acestea vor fi însoţite de un motto, precum şi de datele personale solicitate mai sus, organizatorii asigurând confidenţialitatea acestora până ce juriul va delibera şi va stabili premianţii ediţiei. Concurenţii care au obţinut un premiu la una dintre secţiuni, în ediţiile anterioare, se vor putea înscrie în concurs doar la o altă secţiune. Concurenţii care nu vor trimite toate datele de identificare vor fi eliminaţi din concurs. Nu vor participa la concurs lucrările care vor fi trimise după 31 octombrie 2011, data poştei. N.B. Premianţii vor fi invitaţi de către organizatori în zilele de 11 şi 12 noiembrie 2011, la Târgovişte, la manifestările organizate în cadrul Concursului Naţional de Literatură „Moştenirea Văcăreştilor”, ediţia a XLIII-a 2011. Premiile, în număr de 18, în valoare de circa 7000 lei, vor fi acordate concurenţilor numai în prezenţa acestora în vechea Cetate de Scaun, cu ocazia festivităţii de încheiere a concursului. De asemenea, lucrările premiate vor fi publicate într-un volum editat de Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa, în colaborare cu editura „Bibliotheca”. Relaţii suplimentare: Centrul Judeţean de Cultură Dâmboviţa – telefon-0245/613112; e-mail – office@cjcd.ro; Notă finală: Orice modificare a actualului regulament va fi notificată în procesul verbal de jurizare şi adusă la cunoştinţa publicului de către juriul naţional, alcătuit din personalităţi recunoscute ale vieţii cultural-literare naţionale.

este traducerea la ediţia de faţă. E mai comercial!!! Romanul lui Emily Giffin este asemenea unui fir de nisip într-un pahar cu apă rece, rar, frumos, captivant până dincolo de înţelesul comun al cuvintelor noastre. Sensibilitate, revoltă, indignare, contradicţie sunt elementele esenţiale care se desprind din ,,Iubit de împrumut”. Ceea ce simte Rachel şi ceea ce i se întâmplă cu Dex este o luptă spre fericire, acea fericire pură, sinceră, adevărată, fericire pentru care într-o relaţie unică, sexul nu este un prim-plan pentru că el se realizează numai în lumea celor mai puţin evoluaţi: în carte, scriitoarea aşterne venust sentimentul de dragoste şi nu cel instinctual de sex. Iată, aşadar, diferenţa majoră dintre ceea ce scrie Emily Giffin şi alţi scriitori în teme aproape asemănătoare, dar în care depravarea, mahalaua şi sexul sunt în faţa tuturor celorlalte lucruri… mult mai importante într-o viaţă de om. continuare în pag. 2


pagina 2

ARTELE VIZUALE „Când tu mă strigi, eu îţi răspund din pleoape!”

Pictorul iranian Iman Maleki sau „Fascinaţia artei - dusă până la perfecţiune” @

GEORGE STrOIA

Din îngemănările divine de lumină şi culoare, dezvăluind lumii întregi o altă faţetă a realităţii, se nasc picturile lui Iman Maleki. Răscolit de intemperiile lumii în care s-a născut, dar pe care nu doreşte s-o abandoneze, pictorul iranian extrage - din ceţuri, din fărâmele rămase în urma unor deflagraţii, din firele nevăzute ale intrigilor ori răutăţilor lumii înconjurătoare - esenţe, aşternându-le pe pânză precum psalmii închinaţi divinităţii: liniştea, calmul, abstinenţa, tăcuta inspiraţie, zborul, speranţa, visul, credinţa şi – de ce nu – încrederea în puterea omului de a-şi resuscita fiinţa amorţită de incontrolabilele fibrilaţii existenţiale.

Deşi o prezenţă silenţioasă pe scena picturii universale – aşa cum îi stă bine unui geniu, a cărei principală calitate trebuie să fie modestia – Imam Maleki recunoaşte că : „…mă regăsesc în tot ceea ce fac, fiecare centimetru de pânză reprezintă o întreagă lume, pentru mine. Sunt unul dintre fiii unui minunat şi viteaz popor. Sunt persan şi văd, în fiecare zi: lacrimi amare, suferinţe, orori, mânie, întuneric. Mă tem cel mai tare de întuneric. Cred că mi-e teamă doar de întunericul din sufletele oamenilor. De aceea, poate, pânzele mele „vorbesc” - mai ales - despre SPERANŢĂ”. Pornind de la cuvintele de o simplitate cuceritoare dar, evident-altruiste, putem spune că pictorul iranian redă, prin pânzele sale, eternul protest al artei, specific epocii în care trăieşte artistul, un protest la: decadenţă, război, suferinţele oamenilor, neliniştea şi nesiguranţa din ochii copiilor, durerile nesfârşite ale mamelor sau la orice altă durere provocată de abuzuri şi/sau violenţă. Folosind tehnici de lucru diferite, Iman Maleki se dovedeşte a fi un magician al culorilor, un maestru al luminii, redând cu foarte multă versatilitate şi pricepere caracteristicile luminii, atent studiată şi redată printr-o artă desăvârşită. O frumuseţe similară a luminii/evadare, manifestată în opera pictorului iranian, mai poate fi întâlnită şi în opera celui mai bine vândut artist american în viaţă - Thomas Kinkade - pictorul luminii/ poveste. Pictura lui Imam Maleki reuşeşte să facă lumină chiar şi între pereţii unei temniţe în-

PAGINI ALESE DE IUBIRE… INTERZISĂ ,,Iubit de împrumut” începe cu o fină şi amplă descriere a psihologiei vieţii, atent pusă în pagină, în care Rachel şi Darcy (cea mai bună prietenă a ei) se află în clasa a şasea şi dintr-un joc se gândesc la momentul împlinirii vârstei de 30 de ani. Foarte multe amănunte, o atenţie deosebită acordată şi celui mai mic detaliu sunt prezente încă din aceste prime pagini şi se încheie numai la ultima. Romanul este de fapt o fereastră a trecutului în prezent şi viitor. Ceea ce a fost şi ceea ce este se unesc şi schimbă temporalitatea, astfel încât, în acelaşi timp, povestea începe cu petrecerea surpriză de 30 de ani a lui Rachel White, acum o tânără avocată din Manhattan: ,,Aşa că iată-mă în pragul unui nou deceniu, conştientizând faptul că singurătatea face ca această vârstă să mi se pară de-a dreptul demoralizantă şi că împlinirea a 30 de ani mă face să mă simt şi mai singură.” În continuare, o analiză interioară perfectă a ceea ce înseamnă să faci 30 de ani, arătând nesiguranţa sufletului uman: ,,Prin urmare, mă simt nesigură în legătură cu viitorul meu şi oarecum plină de regrete în ce priveşte trecutul.” De la această petrecere porneşte lupta spre fericire, când Rachel se îndrăgosteşte de logodnicul lui Darcy, Dex – nutrind aceleaşi sentimente puternice şi el. Urmează clipe fantastice de împlinire, pendulare între bine şi rău, gândurile lui Rachel fiind adesea confuze, dar pe parcursul dezvoltării firului epic aceasta este din ce în ce mai convinsă că Dex este alesul şi că viitoarea nuntă de peste câteva luni dintre Darcy şi Dex trebuie anulată. Alegerea este foarte dificilă însă. Căci, graniţa dintre bine şi rău poate fi extrem Accesează www.impactdb.ro

de neclară, finalurile nu sunt întotdeauna fericite şi uneori trebuie să rişti totul pentru a putea obţine adevărata fericire. Iar, a fi un sclav de dragul altcuiva, a face lucruri inutile pentru cei din jur (pe care oricum nu le apreciază!), uitându-te pe tine, ca om, ca fiinţă, ca suflet uman este abject şi, din fericire, nu este regăsit în nici un colţ de pagină în această carte. La un moment dat, Dex îi trimite următorul mesaj: ,,Eşti o persoană extraordinară şi nu ştiu de unde vin sentimentele pe care le am pentru tine. Dar ceea ce ştiu este că sunt total şi cu toată fiinţa mea absorbit de tine şi că vreau ca timpul să se oprească în loc, ca să putem fi împreună la nesfârşit şi să nu mai gândesc la nimic altceva. Îmi place absolut totul la tine, inclusiv felul în care faţa îţi trădează toate gândurile şi mai ales modul în care arată chipul tău când suntem împreună şi părul ţi-e dat pe spate, iar ochii sunt închişi şi gura e puţin întredeschisă.” Ce înseamnă fineţea de scriitor desăvârşit! Romanul te ţine captiv până aproape de ultimele pagini şi te ţine treaz cu adevărat, nelăsându-ţi nici o alternativă de a desluşi deznodământul unei iubiri interzise, dar adevărată, puternică şi unică. În cele din urmă, iubirea triumfă, oamenii evoluează, trăiesc împliniţi alături de oameni care ştiu să-i aprecieze şi care nu se folosesc de ei pentru a trăi şi pentru a prospera în dormitor. Emily Giffin realizează prin ,,Iubit de împrumut” un arc peste timp în fericire şi dă o puternică lecţie de viaţă tuturor în care sentimentul este pus deasupra intereselor primare şi necesităţilor fiziologice! ,,Iubit de împrumut” este un roman prea viu să nu fi fost trăit cu adevărat!!!

tunecoase. Iată, de exemplu, pânza sugestiv intitulată The window (Fereastra), care prezintă un contrast absolut între întunericul dinlăuntru şi lumina din afară. Un contrast izbitor şi mortificator, care sugerează (pânza obligând la o perspectivă dintre interior spre exterior): starea de evadare, eliberarea de întuneric, teamă, angoasă, suferinţă, spre o lume care poate găsi şi accepta lumina ca pe un bun propriu şi necesar. Cu siguranţă, este vorba despre singura geană de lumină a unei închisori, prin care se poate observa o locuinţă aşezată la poalele unui masiv muntos, ce sugerează iminenta dorinţă de echilibru, pace, linişte, ca o confirmare a apartenenţei la o familie.

de a îmbina desăvârşit planurile şi culorile (Dizziness, Memory of that house). Parfumul inspirat al operelor lui Maleki este unul oriental. În acest sens, stilizat, discret şi elegant, el aşază în peisajele ori alătură portretelor sale, elemente ale tradiţiei şi culturii persane: covorul cu motive tradiţionale, voalul cu ciucuri, turbanul, tar-ul, satul-stup, coloanele cu arabescuri. Culorile favorite ale pictorului sunt galbenul, ocrul, albastrul, purpura, şi verdele. Culori pe care

Lumina, în opera pictorului iranian, capătă o importanţă deosebită, regăsindu-se ca trăsătură esenţială a unora dintre pânzele sale. Fie că este vorba despre intrarea unei locuinţe, sau de umbra dedublată a amurgului, de lumina care însoţeşte portretele sale feminine sau cea care conturează portetele masculine, lumina sa este unică: prin cromatică, prin realism, prin volatilitate, prin forţa expresiei. Caracteristici evidente unor lucrări, precum: A sad Mom, A Tar Player (tar - instrument muzical tradiţional, o lăută cu gât lung – specific Iranului, Ţărilor Caucaziene şi Asiei centrale), A custodian’s house, All alone sau Potrait of a man. Multe dintre pânzele lui Iman Maleki reconstruiesc portrete de femei, bărbaţi sau de copii, în diverse scene ori situaţii existenţiale, pictorul dovedindu-şi, astfel, elogiul pentru frumuseţea umană – în general, ca mesaj „militant” de „remodelare” a arhitecturii umane interioare, de renaştere spirituală, pentru crearea unei lumi mai sigure şi mai bune. Regăsim în opera lui Maleki, realistă, prin excelenţă, omul. Fie citind (Omens of Hafez, Sisters and book, ), studiind (Studying), scriind (Sunlight) sau rememorând amintiri scoase dintr-un vechi album (Old album). Redate în luminile calde ale amurgului, portretele sale suprind liniştea

dată de cufundarea în lectură, aflarea unui univers propriu, o imaginară lume a viselor împlinite. Potretele de copii (fie ei asiatici sau europoizi) sunt de o rară frumuseţe şi expresivitate, incumbând sentimente diverse, cu mesaje clare : dorinţa de lumină şi de linişte (Wish), relaxare şi respiro după furtunile emoţionale (End of examination) sau de maturitate şi implicare (Fishmonger). Rafinamentul detaliilor este extraordinar. Fiecare pânză este – de fapt - o fotografie, o reconstruire a realităţii până în cele mai intime amănunte (A girl by window). Panorama construită de pictor este foarte largă, oferind o claritate stratificată până spre fundalul pânzei, probând abilitatea maestrului

@

Andreea Elena Mierlea

Absolventă a Şcolii de Arte “Octav Enigărescu”- Târgovişte, clasa de Artă modernă, profesor Mihai Şerbănescu. Expoziţii de grup: Galeriile Sever-Târgovişte, Muzeul de istorie al Jud. Dâmboviţa, Expoziţii cu elevii Şcolii de Artă din Cluj. Participare la concursul din Brăila şi câştigarea “Locului II” pe ţară la secţiunea Grafică 2009. Expoziţie la Festivalul Şcolilor de Arte din Târgu Mureş-mai 2009. Participare la Tabăra de creaţie “LUMINA NORDULUI”-BUCOVINA - iunie 2009. Expoziţie concurs “Culorile lui Octombrie’ - in me-

pagina 3

moriam Adrian Pancu şi obţinerea locului 3. Participare la expoziţie de grup “De la lume adunate ...4” - Bucureşti 2009. Expoziţie concurs in memoriam Jozsef Pildner - februarie 2010 şi ocuparea Locului I-secţia grafică. Expoziţie personală “Trăiri şi sentimente”- Galeriile Sever-Târgovişte, mai 2010. Alte concursuri şi expoziţii.

FLUIER DE ANOTIMP, REVISTA PRESEI, ULTIMUL IMPACT… COMPENDIUM SPIRITUAL – ACTUAL @ ROMULUS REUŢ (Senator Accademia Internazzionale „ Citta di Roma”, Dr. în Drept, Artist Plastic, Jurnalist)

le adună într-un melanj realist unic, pentru ca apoi să le covertească în ansambluri picturale de o frumuseţe incredibilă. În pânzele pictorului iranian, nu se regăseşte nimic din cea ce repugnă sufletului uman. Aratând – în speţă - o tristeţe profundă, personajele sale sunt pictate cu o extraordinară decenţă şi o fabuloasă eleganţă. Practic, prin opera sa, se reconfirmă valenţele pe deplin cunoscute ale mesajului artistic, în general: pozitivism, încredere, optimism, frumuseţe. Se poate concluziona – fără nici un motiv de dubiu – că pictorul iranian dovedeşte, prin stil, rafinament, precizia cromatică, fineţea incredibilă a detaliilor: GENIALITATE. Dar, nu mai puţină genialitate şi nici mai puţină valoare decât precursorii săi, aparţinând realismului francez: Gustave Courbet (1819-1877), Honoré Daumier (1808-1879, cunoscut pentru litografiile ce reflectă scene de pe străzile pariziene) şi Jean François Millet (1814-1875). Cu siguranţă, timpul va confirma şi reconfirma acest lucru, deja unanim împărtăşit de o mare parte a criticii de artă contemporane. Prin efort, studiu, concentrare şi o deosebită grijă pentru detalii, Iman Maleki este, deja, unul dintre cei mai valoroşi pictori ai vremurilor noastre. Mesajul său limpede exprimat – un apel făcut pentru renaşterea spirituală a umanităţii - va face ca, prin fiecare pânză, să strălucească flacăra speranţei, a încrederii şi credinţei într-o lume mai bună. Dacă ar fi să reamintim câteva repere din biografia pictorului iranian, atunci ar trebui să spunem că, la cinsprezece ani, a început să înveţe pictura cu primul şi singurul său profesor, pictorul Morteza Katouzian, considerat cel mai mare hiperrealist din Iran. Între timp, Maleki a început să picteze profesional. A urmat apoi cursurile Universităţii de Arte din Teheran, secţia Design Grafic pe care a absolvit-o în anul 1999. Începand cu anul 1998, Maleki a participat la mai multe expoziţii, cele mai importante fiind: Expoziţia Sabz Gallery (1998), Expoziţia de pictură realistă iraniană de la Muzeul de Artă Contemporană din Teheran (1999), Expoziţia de la Sa´ad Abad Palace (2003). La competiţia internaţională Art Renewal Center, Maleki a câştigat premiile: “William Bouguereau” şi “Chairmanas Choise”. Imam Maleki s-a născut în anul 1976 la Teheran.

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Printre ultimele apariţii editoriale ale distinsului nostru confrate, VALI NIŢU, aristocratul penelor ascuţite, muiate cu osârdie în cernelurile trepidantei sale vieţi se prezintă aproape singur. ...poet, prozator, eseist, narator, publicist, cap de familie, TATĂ, BUNIC, SOŢ, redactor, psiholog, psihanalist, jurist, PRIETEN cu cei care sunt şi-i rămân prieteni, într-un cuvânt un MARE sufletist, un SUFLET candid, un adevărat realist, cucernic cugetător, arhaic, prozaic şi prozelit totodată, prea proaspăt rece, tandru, sensibil, acid, chiar maliţios uneori, răstignitor (realist , principial, corector, creator) al propriei sale cruci (osânda vieţii sale, POEZIA?). ...câte ceva despre „... Intelectual de modă veche – cu biblioteca prinsă-n cuie - metafora până la floare – ornament la timpanul camerei... a rămas o carte pe jos căzută lângă fotoliu... orchestra stă să cânte poeme şi balade (? Blues) cuvântul ce merge mai departe pluteşte ca o coajă de nucă, mereu în derivă... ...morala: debusolant, doar hopuri de neputinţă apoi îţi Sărut mâna MAMĂ şi degetul plecat – TATĂ;...curentul de dreapta se deziluzionează pe plita incandescentă, stânga! ...satul, veşnicie, opinci, căpiţe, bucate,... suntem mereu în căutarea unei cobiliţe, ce poate n-o găsim nicicând, chiar şi atunci când cerşim o cană cu vin doar pentru pâine şi sare, căci zărim printre nori doar o prietenie de mucava... eroare? Fluier de anotimp... parcă am uitat fluierul la chimirul nădragilor – iţari de in cusuţi în casă şi; şi TE ROG nu te mai certa nici odată cu un PROST... opreşte croitorul la tăieri... EL doar tace, tace, şi tace... şi... iarăşi, aici jocul duplicitar al cuvintelor magice „se duce ecoul şi suspină... unde?... Buzele se usucă precum mărarul, că binele merge cu răul în chiar toate anotimpurile! ...alăturea se cântă „La Mulţi Ani” cu lumânarea neaprinsă... mişcarea mea din totdeauna, şi o brăţară dintr-un vers, alunecată bine în pâlnia unui stetoscop chiar ruginit şi refulat! ...deci „o bere pentru calul meu”, POETUL UNUI ROST între minus – (minimorum ) şi plus + ŞIRETUL ANALFABET rage atât de tare, în pridvorul vechiului schit... şi să mai scriu mereu, mereu, mereu (obstinat ) din puţinul rămas... urmare siropul de agrişe, e soarta ce păşeşte şi-i zâmbeşte aducă-

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

torului de rime VALI NIŢU. Abordând primatul înţelepciunii în faţa tristelor renunţări, precum etapa a-ntâia... singurătatea marelui alergător. FOC, 24h (o zi - 8x3 - înseamnă mult mai mult, decât atât, e calamburul înmulţirilor cu sine însăşi, e durerea constatărilor) ANTITEZĂ - ieri am dansat moartea, învingându-mi durerea, trauma, secretul şi elixirul vieţii, teama, timorarea, atât de trista constatare... oare de ce îngerii au aripi diafane?, dar cosaşul feminin se încumetă în a răspunde? BOUL DIN JUG, CÂNTECUL LEBEDEI – târzie constatare tristă, CUVINTE ORFANE, CICLUL EU, CU SUPRAMAJUSCULE, DECORUL GRIZONAT, DESTINATAR – emoţionalul început al unei nesperate revanşe – socializarea şi cochetul tribut al modernelor tehnici, ce dacă plâng... deh, ei, BĂRBAŢII, By(pas) ... amurgul adumbrit în propria reverie a unui infarct şocant, a unei singure imagini, imaginea răvăşită a durerilor! ... precum CÂNTECUL LEBEDEI, prietenia începe acolo unde se termină cu micimea meschină a întrebărilor... nu pot să te ajut în durerea ta, PRIETENE dar vin să plâng alături de tine! Doar micimea sufletelor pot naşte tragedia! CICLUL EU-LUI poemul abscons atât de latin „LA valigia” (cufăraşul ardeleanului – monotonia alegoriei TIMP!.) COCOŞ (AT)... de ce plânsul piticului se aude des? E atât de ursuz sau diformă cocoaşă ce o poartă senin chiar fără a o vedea sau simţi sună atât de profund... cocoş, cocoşat, pitic, diform, înceţoşat... COPILUL CARTE (să nu uităm „la început a fost cuvântul”) COTITURĂ. ...din nou iubim frenetic căci ne apar zorii zdrenţuiţi de atâtea furtuni în suflet. DESTINATAR – da, da, la început totul era în deplină armonie cu CREATORUL, desăvârşită cu iubirea faţă de aproapele... imparţială şi senină constatare DISCURS SPART – chiar vă rog, vă conjur, vă ordon, dar totuşi vă sfătuiesc: „NU PUNEŢI CĂTUŞE FLORILOR!”, povestea merge mai departe DIVORŢ DE DOUĂ ROŢI - egal să poţi privi trufaş peste umărul sorţii! DORINŢE MARI-PUŢINE, MICI – mişcarea BROWNIANĂ se aplică şi aici în ţara de poate TOT!, POEZIA! FILOZOFIE de indecent – omagiul brâncuşian „o tempora, o more! FRUNZA UCISĂ – sună lasciv, sună bine, sună a blues, sună a ce doriţi dumneavoastră, chiar şi „FRUNZA MEA ALBASTRĂ”, vezi Mirabela Dauer! sic! Hăis şi cea! Ne întoarcem încet şi sigur spre undeva, acolo unde s-a născut veşnicia. (i-logic?) ICRE DE EXPORT – puţină pledoarie a veşnicului amant, perdantul pruncilor, IREVOCABIL ŞI DEFINITIV, UN FEL DE IUBIRE PE UN TALER, - cel mai mult dor (numai

durerea doare) necuvintele, şi ele LUMÂNĂRI VII şi astfel un pui de plâns se naşte greu, o sarcină teribilă, teroarea anilor trăiţi în zborul cosmic prin stepele calmuce, tăria imperiilor şi varianta sublimă a imensităţii morţii destinelor animate de suflarea fără vlagă a metaforelor sorbite cu nesaţ din amforele pline de ambra strălucitelor ispăşiri crepusculare trecute cu vederea. Sublima poezie rostită, mută ce naşte câmpul încă necosit a rodiilor eterne, a fanteziilor diurne în tot respectul solunar al fructelor mâniei şi duioşiei totodată, astfel risipa trudei şi durerilor cotropitorul cu palmele veşnic umflate, ducându-şi singur ROABA SORŢII precum măiastra creaţie divină. Armonia, sfaturile, avertismentele şi duioşia precum un Lucifer apus târziu stă dinaintea creatorului divin spăşit EL răspândeşte spiritul nemulţumirilor căutându-şi adepţii printre îngerii trişti ai păcătoaselor nelegiuiri şi astfel totul devine un amăgitor îndemn, nevoia noastră intimă de pocăinţă magistral autoritară, accept de versuri şi poem, CA UN PÂRLEAZ DIN PLÂNSA SA FOTOGRAFIE (acesta fiind de fapt ultimul impact) XII –XI. Să nu uităm nicicând, că unicul SFÂNT din umila noastră viaţă trecătoare este MAMA, acest ÎNGER BUN, de pus la ramă. MĂ PRIND CU MÂINILE! (ne vom opri aici cu enumerarea sugestivă a poemelor cuprinse în cele trei cărţi, lăsându-vă nealterată curiozitatea şi fecunditatea celor scrise, vă lăsăm astfel în prinsul mâinilor poemelor cărţilor de sus! Acest spectacol necenzurat de frumos, armoniind cu suflet de catedrală gotică şi uneori cu gustul de pelin, dulceag amestec cu vinuri rubinii de calitate, metamorfoza completă a liniarului narator, epic cu sensibilul şi tributarul rimelor descoperind tainic şi licoarea parfumată a amintirilor atât de triste şi vii. Tot ce poate fi mai tainic, se înnobilează cu stilul deja consacrat al unei maturităţi deja chibzuite în etape, veşnică concurenţă a prinosului de conştiinţă cu bizareriile sorţii potrivnice şi lamentabile, eşuate printre versuri simple de poeme narate cu multă abilitate şi deosebit talent. Rareori exultă zeflemeaua de sine, însuşire atât de convingătoare şi realistă, transpunând cititorul la varii ipostaze, trecătorul în vârfuri prin noianul de fapte – imagini prezentate atât de sublim în suita tablourilor votive, simple sugestii înnobilate şi ilustrate cu candoarea copilărească a veşnicilor începuturi participând afectiv la stimularea percepţiilor dincolo de ipoteza metaforică a prezentului straniu. Vă lăsăm‚ în compania OMULUI VALI NIŢU LUGOJ – August - 2011

Accesează www.impactdb.ro


pagina 4

Un stil de viaţă cu o altă reflecţie @ Alexandrina Dinu

Paradisul Egiptului nu înseamnă numai Cairo, piramidele, Sfinxul, ci şi valenţele sufleteşti născătoare de emoţii privind pământul Faraonilor, costumat în civilizaţia modernă, trăind o nouă existenţă cu reale motivaţii. Colocviul social cu obiceiurile şi dramele localnicilor, frumosul ca mod de înălţare spirituală şi materială, sumbra identitate a ignoranţei, lipsa de instruire rămân realitatea social-eco-

nomică a ţării. Dacă felahilor li s-a dăruit o minimă speranţă şi abecedarul răbdării, pentru copiii lor s-ar putea face mai mult: în primul rând alfabetizarea, „îmbogăţirea minţii lor” cum se exprima un politician arab într-o emisiune TV. Căci ce-i învaţă Islamul? Care sunt valorile lor de viaţă? Dacă tatăl nu câştigă cine să-i trimită la şcoală? Nenorocirile au o singură explicaţie: aşa a vrut

Dumnezeu şi pentru toţi această soluţie echivalează cu „no comment!” Quena este oraşul caselor fără acoperiş, locul unde viaţa nu este legată numai de suflet, de zei şi tradiţii, ci şi de legi locale care-i scutesc pe proprietarii construcţiilor de impozit dacă nu este terminată. De aceea oraşul oferă un spectacol inedit, surprinzător: acela al unui cataclism care 1-a transformat în ruină. În Egipt, Nilul reprezintă o divinitate, un promotor al civilizaţiei. Oraşul Quena ca şi satele Quift şi Qus se află situate de o parte şi de cealaltă a unui canal larg al Nilului, care fertilizează vegetaţia luxuriantă de pe malurile sale şi câmpiile pe care muncesc felahii tuciurii în tradiţionalele lor cămăşi lungi - galabeya. Casele fără acoperiş, fără uşi sau ferestre, din lut cărămiziu, ilustrau starea materială a proprietarilor lor, autodefinită prin sărăcie dar şi prin lipsa de interes privind habitatul propriu. Pe aici trece şoseaua spre Valea Regilor, pe care rulează caravana turistică protejată la intersecţii de poliţia locală, care a repartizat echipaje militare înarmate cu mitraliere Kalaşnikov. E linişte, nici un incident neprevăzut nu tulbură incursiunea în istoria faraonilor. Coloşii lui Memnon şi apoi iadul roşu al nisipurilor arzânde. Theba a fost capitala Faraonilor, a Imperiului egiptean, oraşul Luxor de astăzi este capitala Nilului. La Luxor s-au născut fraţii Omar şi Yusuf, bijutieri, stabiliţi ulterior la Safaga, pe ţărmul Mării Roşii. Tatăl lor urcase la Osiris, mama de origine italiană se convertise la religia creştin coptă şi îşi crescuse copiii conform principiilor tradiţionale egiptene. : Yusuf, mezinul, avea o ţinută aristocratică, ochi languroşi, curtenitori, dar îi ghiceai lentoa-

rea arabă, interesul pentru afaceri uşor mascat de un comportament bazat pe persuasiune. Omar, primul născut, era incisiv, semăna cu tatăl său, temperamentul italian el îl moştenise. Yusuf îi urmărea deseori strategiile, în taină, decelându-i trucurile regizate cu nonşalanţă. Omar era capul familiei, exigent, categoric, pretenţios, dar ceea ce nu ştia era visul secret al fratelui său, dorinţa de evadare într-un alt mediu de viaţă. Visa Italia, munţii verzi şi pâraiele repezi, răcoroase, fetele aurii şi ploile în rafală.

Nimeni din familie n-ar fi fraternizat cu el, nici chiar Marisa-Haffa, mama sa, pentru care cuvântul lui Omar era lege. Spiritul său meditativ, concepţia sa de viaţă implicau şi cunoaşterea altei lumi. Dorea să studieze în Lombardia natală a mamei sale, să cunoască cele două variante ale unui posibil succes: viaţa visată şi cea trăită. Capacitatea de înţelegere umană poate anihila tensiunile, promovând dorinţa de afirmare, dar tânărul care la sugestia fratelui său pregătea karkadihul aromat (ceai de hibiscus) pentru clienţi, era subordonat deciziei celui mai mare, tradiţiilor. De aceea se simţea ostracizat într-un spaţiu fără ecou spiritual propriu. Yusuf învăţa în taină limba italiană, Omar, mai practic, se

specializa în limba rusă, ştia el că în curând vor veni slavii la Niefentaris. - For you, Al Iskandrya (Alexandra), cadou, grazzie! Inelul turcoaz cu floare albă de lotus, într-un chenar auriu, era de la Yusuf. În pelerinajul meu african, am văzut femei înveşmântate în voaluri subţiri, plutind parcă pe faleza înflorită a Nilului, la Luxor şi altele asemenea unor umbre negre, mergând cu ochii plecaţi ca pentru o vinovată ispăşire. - Femeia are o singură obligaţie, mă informă Omar; să îngrijească de casă şi de copii. Eu am doi băieţi care merg la şcoală, ea rămâne acasă, nu iese, n-are de ce. Eu aduc totul, bani sau aur, ea nu poartă văl ci numai portul tradiţional. - Ştiu, doar faţa li se vede bine, dar dacă este frumoasă? Omar, vizibil iritat, întârzie răspunsul. - Dacă este, foarte bine, e pentru bărbat, nu ridică ochii... - Şi dacă, totuşi... - E treaba lui, femeile noastre cunosc regulile, cele din familia mea prelucrează artistic argintul împreună cu noi, din mâinile lor ies adevărate dantele; priveşte brăţara Cleopatrei! Ochii bărbatului străluceau asemenea superbei bijuterii, vădit influenţată de stilul podoabelor faraonice. Am păstrat-o, mi s-a părut o adevărată capodoperă, o mostră de meşteşug executată de mâinile femeilor care aveau obligaţii strict matrimoniale. Iubire şi iscusinţă, supunere şi bucuria maternităţii. Dar interese personale? Dar inteligenţa, umanitatea sa constrânsă prin fanatismul religios şi al tradiţiilor care le subminează personalitatea? Ele devin sclavele sistemului şi ale bărbatului.

Stere Bucovală – STEAUA OGLINDITĂ ÎN APĂ @

Lucian Gruia

Poezia lui Stere Bucovală /1/ conţine trei centre energetice ale căror pulsiuni fac să vibreze fiecare vers. Acestea sunt: apa, noaptea şi luna/stelele. Reveriile acvatice sunt consubstanţiale autorului născut în Tulcea, la 02 iunie 1961, iar neliniştile nocturne şi sentimentul cosmic, derivă din sufletul său sentimental şi romantic. Există poezii, în economia volumului, în care toate cele trei aspecte se împletesc revelator: „De buturuga ce pluteşte prin noapte / De rădăcinile ei încerc să măţin / Valuri ridică întunericul pe o parte / Şi pe cealaltă / - Da - / Şi pe cealaltă. // Trec pe întinsele ape / Anii rămaşi mai puţini / Calul nopţi-l struneam să se-adape / De frânghie / - Da - / De frânghii. // În palmă un răsărit oarecare / De razele lui încerc să mă ţin / De steaua ce nu mai răsare / Aceia dintâi / -Da - / Aceia dintâi.” (PLUTEŞTE PRIN NOAPTE) Autorul descoperă metafore fruste pentru trecerea ireversibilă a timpului, uzitând de simbolul heraclitean al apei: „Bătrânul

mai aşează sub palton / Bătăile inimii / Iar, uneori, şi relieful lor / Ajuns pe chei / Unde corabia lui ancora foarte rar / Aşeza amintirile în palma albă a mării.” (ACOPERITE DE VALURI). Din punct de vedere al structurilor imaginarului, apa mai reprezintă un simbol înrudit cu femininul şi nocturnul. În poezia lui Stere Bucovală, dragostea se situează pe aceste coordonate întreţesute elegiac: „Nam strategii pe care să le urmez cumva / Şi nici înscrisuri de la femei anume / Am doar conturul serii şi palma ce ar vrea / S-acopere tot golul rostogolit prin lume. // Şi nu se ştie încă de ce aceeaşi mână / Le subţiază şoldul şi glezna uneori / Şi sângele ce leagă mereu cam pe la urmă / Aceeaşi stea în ochii atâtora feciori.” (FEMEIE) Poezia care conferă titlul volumului, dedicată unei iubirii trecute, accentueză tristeţea melosului liric: „Şi n-ai prins durerea toată / Cu un spin în părul brun / Şi-n oglinda azi secată / Nu mai ieşi tu după cum...” (OGLINDA SECATĂ) În prefaţa cărţii, George Astaloş îl înregimentează pe Stere Bucovală poeţilor metafizci şi revoltaţi de astăzi. Lucrurile mi se

pare că stau uşor altfel. Stere Bucovală este un poet mai mult aplecat spre mitologie decât spre metafizică, universul întreg fiind văzut prin simbolul oului cosmic, a căruit decojire semnificând sfârşitul lumii actuale. Revolta autorului e mai puţin socială şi mai mult cosmică, orientată împotriva condiţiei umane muritoare. Apocalipsa se apropie, Dumnezeu a abandonat lumea, îngerul este „bolnav” şi „obosit” şi nu se întrevede naşterea altei lumi: „Când frica şi minciuna laolaltă / Ne leagă ceruri triste de pământ / Cu cine vom urca pe cruce-naltă? Cu cine vom zidi un nou cuvânt? (PRIN DELTA UNEI LACRIMI LINIŞTITE) Un frumos poem este dedicat amintirii tatălui plecat în altă lume: „E bine să laşi o mână afară când mori, / Să arate cam tot ce ţi-ai dorit, / Şi să caute până în ultimii pori / Floarea care deasupra ţi-a înflorit. // E bine să laşi un băiat sau o fată când mori, / Drumul să-l înveţe pân la mormânt, / Floarea s-o taie, floarea neagră din zori, / Şi cu mâna de-afară, încet, s-o tragi în pământ.” (POEM TRIST – Tatălui meu, Nicolae) Poetul dedică o poezie inspirată artei sale poetice: „Visez cuvintele

noapte de noapte / Şi ele dorm în paturile lor, / Le caut rime în noua lor carte / Şi pernă sub capul rătăcitor.” (ÎN VIZITĂ) Poeziile lui Stere Bucovală, chiar şi cele în vers liber (minoritare în raport cu cele clasice, cu ritm şi rimă) au o muzicalitate aparte. Volumul se încheie cu elogiul adus poeziei-cântec, aşa cum era ea în antichitate şi cum a mai fost practicată de trubadurii moderni. Întâlnim aici conceptul romantic în care cuvântul demiurgic se însoţeşte cu muzica stelelor : „Dacă dintr-un cuvânt tragi firul / Mai lung sau mai scurt / Peste pojghiţa ce-o întinde zefirul / Literele se vor sparge mărunt. // Dacă dintr-un sunet scoţi miezul / Mai scurt sau mai lung / O pojghiţă va întinde crezul / peste timpanul prelung. // dacă un fir sau dacă un miez / E mai lung sau mai scurt / Sub pojghiţa lumii încerc să-i veghez / Sunetul din cuvânt.” (SUNETUL DIN CUVÂNT) În concluzie, Stere Bucovală este un poet acvatic, nocturn şi cosmic. Departe de zgomotul epatărilor postmoderniste contemporane, poezia lui Stere Bucovală reiterează marile teme existenţiale dintotdeauna.

pagina 5

MARIANTY - MIRACOLUL IUBIRE Autor MIHAI ANTONESCU

@

IOANA STUPARU

“Marianty”, romanul de dragoste cu care scriitorul Mihai Antonescu a apărut pe piaţa cărţii în 2010, (Editura Rora), a fost intitulat după numele personajului principal feminin, persoană venită pe lume anume spre a fi iubită. Este o carte pe care o citeşti cu nerăbdare, iar când ai ajuns la final, te cuprinde regretul că s-a terminat. Cugetul, însă, te îndeamnă la profundă meditaţie faţă de cele citite. Mihai Antonescu, prozator şi poet, a ştiut cum să pătrundă în tainele unei iubiri, într-o oarecare măsură neobişnuită, iar pe de altă parte cât se poate de firească, atâta timp cât se petrece, după legea firii, între un bărbat şi o femeie. Autorul stârneşte în cititor dorinţa de a se înălţa la un alt nivel, spre a putea privi lucrurile dintr-un anume punct de vedere. Poezia frazei dovedeşte şi talentul de poet al autorului, dorinţa de recitire a pasajelor intervenind adesea. Pornind de la ideea dragostei dintre bărbat şi femeie, după cum începe romanul, pe măsură ce pătrunzi în adâncul povestirii, în taina acestui sentiment dintre personajele principale: Marianty şi Guiu, pe care îi desparte o mare diferenţă de vârstă, ea încă o copilă, el bărbat în toată puterea cuvântului, constaţi că dragostea lor nu se bazează, în principal, pe chemarea trupului, ci pe chemarea sufletului. Două suflete care se împletesc prin iubire spre alinarea unuia de către celălalt, spre într-ajutorare în momentele dificile ale vieţii. Constaţi şi înţelegi, minunându-te chiar, când ai aflat povestea unei iubiri din care

nici Marianty, nici Guiu nu vor putea ieşi, fiindcă a fost urzită, asemenea unui miracol, la un nivel superior, astfel omul neavând altă posibilitate decât aceea de a da ascultare. Căsătorit fiind, Guiu îşi iubeşte nevasta şi copii, încearcă să-şi facă datoria faţă de ei, însă e conştient că nu o face îndeajuns, fiindcă iubeşte pe altcineva mai mult decât orice pe lume, iubire care îl mistuie, iar ca să o controleze nu stă în puterea lui. Iată unul dintre fragmentele în care Guiu descrie iubirea lui pentru Marianty: “… îşi trage scaunul mai aproape. Îmi aşează o mână pe umăr, căutându-mi privirea. Pentru ochii ei calzi, numai speranţă şi vis, aş fi în stare să ucid, să topesc lumea şi să o aştern în tipare asemeni fiinţei ei, ba, încă un Dumnezeu aş îndrăzni să-i cer universului, unul numai pentru ea, să aibă doi, ca nimeni altcineva pe pământ” (p. 105). Marianty, chiar de la o vârstă fragedă, are o viziune cu totul aparte, superioară, faţă de lume, faţă de viaţă. “Necunoscutul” îi stârneşte curiozitate, nelinişte, ţinându-i aprins tot timpul sentimentul de visare, de căutare, de cunoaştere. “Spune-mi despre mult mai multele alea, acum – i se adresează ea lui Guiu. Oricare ar fi, trebuie să se afle pe pagini ale existenţei mele. Nu mă tem, sunt gata să aud, chiar despre rău. Ştiu, e cu neputinţă să mă ocolească”. (p. 105). De cele mai multe ori, dându-şi seama că cei din jur nu-i pot da răspunsuri la întrebările care nu-i dau pace, recurge la puterea ei spirituală de a se detaşa, de a trece dincolo de tipare, spre a găsi singură cărarea cunoaşterii. Astfel o descrie

Guiu pe Marianty: “... pe urmă, privirea. Dominantă când vrea, capabilă să îndoaie orice voinţă, până la rugăciune. Alteori, de o nesfârşită blândeţe, ce ar sfărâma şi pietrele. Nu cunosc pe cineva să-i stea dinainte fără să se clatine. E ne lumească, îţi jur. Nici o fiinţă lumească nu calcă aşa cum o face ea, nici o altă fiinţă nu iveşte surâsul acela ameţitor. Dintr-o taină îi vine surâsul, una abia ivindu-se de sub perdeaua universului, atâta cât să te înfioare, să-ţi dai seama ce neînsemnat eşti dinaintea miracolului. Cum să fii stăpân pe aşa ceva? Poate, rob, dar ce robie ar fi destulă?... Pe femeia asta numai o iubire ca a mea ar putea-o ucide, însă ea nu iubeşte...” (p. 154; 155.) Iubirea lui Marianty vibrează la o altă intensitate. De fapt, Marianty iubeşte IUBIREA. O iubire pe care, într-o oarecare măsură a găsit-o la Guiu, o iubire statornică pe care să se poată baza oricând, o iubire care ocroteşte necondiţionat. Şi totuşi, Marianty nu se mulţumeşte numai cu atât. Ea ştie că nu va avea linişte până nu va găsi şi segmentul cu care să se închidă cercul. Să aibă întregul, să aibă totul. Conştient de “patima iubirii lui pentru Marianty”, deseori considerând-o un păcat de care ar vrea să se lepede, Guiu are revelaţia că prin moarte va rezolva totul. Dar cum nu are destulă putere să-şi ia singur

zilele, iubirea fiind prea mare faţă de dorinţa de a muri, pleacă în căutarea celei ce coseşte vieţi. La o gură de canal găseşte până la urmă moartea, Peticita – după cum îi spune el, şi stând faţă-n faţă, îşi prezintă fiecare cererea şi oferta. Guiu, deşi a avut de gând să spună pe şleau ce vrea de la moarte, a început să i se destăinuie, probabil aşa cum ar fi procedat în faţa preotului, dacă acesta ar fi vrut să-i asculte mărturisirea: “Aş vrea să pot urâ barem o singură zi, pe mine însumi să mă urăsc într-atâta încât să am curajul ultimei decizii, însă nici de asta nu-s în stare. Îmbătrânesc iubind ce nu-mi e îngăduit, iar asta ajută doar singurătăţii, înstrăinării de lume şi de ai mei. Ţi-o spun ţie acum, ţi-o repet precum odinioară sălciilor şi apelor Colentinei, fiindcă ştiţi să vă ţineţi gura. Umblu cu telefonul după mine până şi în baie, în speranţa că odată am s-o aud strigândumă, iar eu trebuie să-i răspund. Uite, îl port după mine chiar acum, fiindcă din moarte m-aş întoarce pentru ea, dacă mi-ar cere-o”. Cunoscându-şi limitele stabilite de divinitate, iar pe de altă parte impresionând-o şi pe ea iubirea lui Guiu pentru Marianty, moartea îi răspunde: “Credinţa asta e împotriva oricăror reguli ale firii. Cum să moară înşi ca tine? Nici nu sunteţi prea mulţi...”. (p. 248.); Pleacă, lasă-mă! Du-te, că acuşi se coc cireşele. Te prinde vara pe drum”. (p. 252.)

GEORGE TOMA VESELIU | Între Rembrand şi Beethoven (II) @

Ion Mărculescu

Unul dintre multele subiecte pentru care textul romanului „Colonia” de George Toma Veseliu nu a putut vedea lumina tiparniţelor comuniste, deşi Marin Preda îşi pusese semnătura de „bun de tipar” pe un text prescurtat, (pe care nici Marin Preda nu l-a atacat) a fost acela prin care casele cu anume pretenţii nobiliare, dacă nu erau expropriate, atunci proprietarul era obligat să accepte chiriaşi, neţinându-se cont de pretenţiile proprietarului. Ei bine, George Toma Veseliu şi-a plătit îndrăzneala acestui subiect al cărţii, pe lângă multe altele, cu refuzul, uneori mascat, alteori direct al editurilor, dar şi cu obligaţia rescrierii (citeşte „curăţirii”) textelor până la pierderea lor. Vila doctorului Vlăsceanu din „Colonia” este un exemplu care dovedeşte o regulă generală în ce priveşte instalarea aici, fără voinţa proprietarului, a unor chiriaşi (îndeosebi activişti) care deserveau

Colonia. Dacă se întâmpla ca printre chiriaşi să fie şi femei atunci în casa aceea aveau loc întâmplări demne de a ilustra nu numai moralitatea celor ce manevrau treburile prin instituţiile sociale, dar mai ales faptul că relaţiile interumane nu se croiau după lozincile de peste tot, privind scopul şi rezultatele orânduirii sociale a vremii. „Colonia” Lui G. T. Veseliu nu sugerează doar, ci chiar demonstrează obedienţa faţă de sistemul comunist, din care nu sunt excluse femeile, în special acela aşazise intelectuale. Am găsit la G. T. Veseliu, ca şi la Marin Preda, faptul că intelectualii, mai ales cadre didactice, făceau muncă de propagandă pentru a-i determina pe ţărani să se înscrie la „întovărăşire” mai apoi la „colectivizare”. Femeia, preponderentă în şcoli, era sarea şi piperul activităţilor relaxante de pe la primărie, de la şcoală, de la căminul cultural, dar şi din aer liber. Aceasta ca o apreciere a tovarăşelor pentru acţiunile cu ele-

vii, de strângere a spicelor după secerătorile prost reglate sau după curăţirea izlazurilor de mărăcini. În „Colonia” femeile sunt mai îndoctrinate decât bărbaţii şi uzează mai mult decât trebuie de egalitatea cu aceştia. Relaţiile femeilor

cu „raionul”, cu „regiunea”, toate vizează promovarea pe scara socială şi politică, pe baza promiscuităţii şi a delaţiunii. În birourile „fustangiilor” de la raion se produceau orgii de neînchipuit. Femeia, însăşi prin natura ei a fost creată dintr-o materie ne-

statornică, iar femeia comunistă, în „Colonia” dovedeşte că nestatornicia este natura ei sau că este fiinţa cea mai apropiată de nestatornicia Universului. Poate de aceea religiile păgâne asociau Femeia cu zeităţile Apelor, Pământului şi ale Cerului, dătătoare de viaţă, de lumină, dar şi de dezastre şi procesiuni orgiastice. Nestatornicia femeii în simţuri, dictată de feromoni şi de perioadele în care aceştia o bântuie, avansat în sistemul ei de gândire şi de acţiune, toate acestea formându-i un profil psihologic specific, dar paralizant pentru o întinsă categorie de bărbaţi – aceia care iubesc necondiţionat femeia (vezi nevasta preotului din „Colonia”), dar şi aceia care se dau cocoşi, fiind convinşi că orice femeie ar trece prin patul lor este adaptabilă la principiile şi la adevărurile sale. Totul greşi. În „Colonia”, o femeie poate face din bărbat cam tot ce vrea ea. Îl poate face mai întâi nepriceput în cutare lucru. Îl poate face impotent

financiar, determinându-l, atunci când îl simte cu bani la pungă, să-i cheltuie cu ea până la ultimul leu, pe lucruri trebuincioase sau mai puţin trebuincioase. Îl poate face în cele din urmă impotent sexual, moment în care bărbatul-cocoş devine râmă, moluscă, şarpe otrăvitor, poate şi criminal dacă mintea nu-l ţine bine. În cel mai bun caz devine indiferent şi-şi caută un refugiu, în cârciumă sau cu altă femeie cu care viaţa se repetă. În „Colonia” există şi cazul în care bărbatul iubitor, deşi bănuitor sau chiar convins că femeia îl înşeală, rămâne cuminte şi trăieşte în suferinţă alături de femeia devenită o fereastră spre iad. Poate amintirea că la început privea prin acea fereastră Raiul, îl face să mai spere. În ce? Nici el nu ştie… De ce se întâmplă toate acestea? Motivele sunt numeroase. Mitul familie este grav denaturat de perioada comunistă asociată romanului „Colonia”.

SC COMSANIT SRL TÂRGOVIŞTE Vă oferă la preţuri avantajoase: n instalaţii sanitare n centrale termice n electrocasnice

Accesează www.impactdb.ro

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Str. Mircea cel Bătrân, Bl. A5J, Parter Tel. 0722.464427 sau 0245.617606

Accesează www.impactdb.ro


pagina 6

Cărţi în curs de apariţie

Exerciţiul sacrificiului

FLUIERELE LUI VALI NIŢU @

@

Monica Mureşan

Când publicistul Valerică Niţu mi-a trimis câteva manuscrise ce fac parte din actualul său proiect literar, am optat pentru prezentul titlu, Revista presei, deşi poate am dezavantajat măcar unul dintre celelalte trei viitoare volume de versuri ale sale, aflate în curs de apariţie. Şi, pentru că la rândul meu cred în codul bunelor maniere - deşi prefer a păstra o relativă discreţie şi distanţă în raporturile cu lumea noastră prea grăbită şi pestriţă -, mi-am reamintit cu plăcere de domnia sa din şedinţele Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, dintre ai cărei membri face parte şi acest domn cu maniere elegante, cu ţinută îngrijită şi o amabilitate ce-i luminează şi îmblânzeşte chipul. Şi nu numai pentru că mi-a atras astfel atenţia (iar ulterior mi-a făcut onoarea de a-mi fi găzduit propriile producţii literare în paginile revistei literare Impact pe care o coordonează), dar şi pentru că în rarele ocazii ale unui tête-à-tête am găsit în domnia sa un interlocutor plăcut şi interesant, mă aflu acum, aşadar, pe muchia de cuţit ce are de o parte un început de prietenie şi de cealaltă responsabilitatea de a analiza un nou volum de versuri ce este pe cale să se nască şi să ajungă la cititorul de poezie. Între subiectiv şi obiectiv, recurg la neutralitatea cititorului, cu atât mai mult cu cât mă număr probabil printre primii dintre cei ce iau o relativă şi necesară poziţie la întâlnirea cu textul. Într-o asemenea situaţie, trebuie să alegi: ori-ori. Eu mă încumet însă a-l însoţi pe autor, aflat în faţa unei virtuale table de şah, după cum apar textele din Revista presei alternând între alb şi negru, speranţă şi pesimism, bucurie şi dezolare; fac această asociere având în vedere impresia optică de alb-negru ce o lasă cadrele unor efecte create fie folosind cuvinte luminoase, optimiste, fie sumbre, apăsătoare, disperate, reflectând stările poetice contradictorii, dar şi mobilitatea, chiar motilitatea jocului acestora, ele căpătând uneori nuanţe de gri prin şi din continua mişcare, interpunere, aducere în lumină ori dimpotrivă, estompare, amintind de jocul de lumini şi umbre, ori de o piesă jucată înapoia unei cortine transparente, în care fiecare siluetă execută un rol dinainte stabilit, după reguli ce permit identificarea pe categorii, nu prin portret ori chip. De aceea, în această partidă de şah, albul deschide şi ai zice că va câştiga prin seninătate, detaşare, optimism, delicateţe, senzualism… dar negrul mută riscând şi schimbă tonul, şansele, atmosfera. Pe măsură ce sunt mutate piesele ori ceea ce semnifică ele, pe măsură ce şi albele şi negrele îşi sacrifică pe rând câte o piesă, soarta jocului capătă o turnură neaşteptată prin mişcări neprevăzute; tot astfel - sentimentele poetului, ce sunt scoase din joc (şi mă gândesc la orice fel de joc de improvizaţie, de astă dată!) ori sunt sacrificate (i)repetabil: „parcă se trezeşte visul / cu uşile date de perete / când în pauza de publicitate / stă la masă cu moartea / jucând barbut // între herghelii de fulgere şi lumânări aprinse / zarul a fost aruncat / şase / ca unică posibilitate de-a stânga / şase / şi-n partea dreaptă / …/ libertatea jocului de noroc / ca o iluzie.” Jocul cu zarul sau jocul de cărţi au constituit o etapă trecută, deja consumată. Acum el trebuie să facă faţă unui superb joc al minţii, superior, considerat regele jocurilor, şi deşi trebuie să-i respecte regulile, încearcă să înfrângă destinul – regula - prin tocmai anticiparea următoarelor mutări – evenimentele -. Însă pentru aceasta trebuie să le înţeleagă, să le execute în gând, să le proiecteze pe ecranul minţii şi să aleagă în permanenţă între o viitoare muAccesează www.impactdb.ro

tare sau o alternativă, puţin probabilă însă nu imposibilă, ţinând cont atât de toate mutările făcute până acum (trecutul, în care a practicat însă jocuri de noroc obişnuite, comune, ale hazardului) dar şi de ceea ce-şi doreşte în final (pentru viitorul său), adică o izbândă, iar înfrângerea adversarului prin atacarea şi imobilizarea regelui acestuia este pentru învingător tocmai dreptul la aspiraţii şi victorii, dar şi accesul la putere. Greu lucru, în cazul acestei partide pe care o joacă V. Niţu, care îl plasează într-o situaţie ubicuă, acolo şi aici, dacă ne gândim că tot el mută şi albele şi negrele, că trebuie să fie şi de-o parte şi de cealaltă, şi învins şi învingător, aflându-se într-o permanentă luptă cu sine însuşi. (În fond, tabla de şah reprezintă stilistic un oximoron). De ce, ne-o mărturiseşte chiar autorul: pentru că este singur. A avut un partener de joc, de fapt o parteneră, dar aceasta a cerut remiza şi s-a retras ori a refuzat pur şi simplu să mai joace: „este ultima seară din an / sunt singur / ca iarna pe strada mea / şi ca mogâldeţele cu pluguşorul / desluşind îngânări adaptate la moment / ce să fac / decât să-i ascult şi să mă uit în frigider / dacă mai tremură piftia / ca mine când am fost lăsat / singur de femeia iubită” (astă poezie = rezultatul accidentului vascular). Acum îi trebuie alt partener, fapt pentru care ori joacă de unul singur, ori îi va schimba pe aceştia unul după altul fiindcă nu sunt la acelaşi nivel cu el, poetul-jucător. Este însăşi competiţia vieţii, cu cele bune şi cele rele, cu victorii şi eşecuri. Dar şi cu nişte reguli înafara cărora nu poate avea loc nici o partidă serioasă ori nobilă ori reală! Dacă existenţa noastră e o tablă de şah şi albul luminii (vieţii) joacă împotriva negrului întunecimii (morţii) iar noi suntem prinşi între cele două polarităţi, nu avem decât o şansă. Un joc şi o şansă. Adeseori lupta este inegală, pierzi piesă după piesă (speranţă după speranţă, iubire după iubire, ideal după ideal ş.a.m.d.) şi trebuie să faci sacrificii… dar ce nu face un om pentru a ieşi campion?! În cazul poetului, paradoxul este că în scris poate să cadă în aceleaşi extreme, fie că scrie din prea multă iubire ori din prea puţină, dacă nu chiar din lipsă de iubire. Mai rămâne să gestioneze acest dezechilibru dintre lumini şi umbre, speranţe şi aşteptări, posibilităţi şi certitudini, însingurare şi exteriorizare, conştientizându-şi drama existenţei şi adoptând o atitudine filosofică prin regăsirea de sine, iertare şi înţelegere, împăcare cu trecutul. Revista presei surprinde nu atât ştiri şi evenimente ori anunţuri şi dezastre, cât tocmai etapele acestei conştientizări, după ce a experimentat îndelung… exerciţiul sacrificiului. Pentru că aşa mi se pare a fi Revista presei: o partidă cu un mare consum cerebral, începută mai demult, aflată poate înaintea ultimelor mutări decisive. Dintr-un motiv sau altul, care ne scapă din moment ce nu am fost prezenţi de la început, jucătorii seamănă izbitor unul cu celălalt, de parcă ar fi unul şi acelaşi - ori au ajuns să semene în timp?!: „regulile jocului mi se par uneori / tot atâtea nereguli / în fiecare cărămidă din temelia dimineţilor / adaug o porţie de insomnie / îi dreg gustul / cu zâmbetul dulce/amar al întâmplărilor / abonate live/…/ închinate / jocului şi regulilor / din viaţă // alerg la centrul terenului / şi constat că sunt mult mai aproape / de poarta ce se va deschide într-o zi / pentru ultima oară // mă uit înapoi / şi nu văd arbitrul / probabil a plecat la vestiar / să citească iar regulamentul / şi regulile/ ce nu se pot schimba / în timpul jocului / şi nici durata reprizei / de viaţă.” (viaţa ca regulament)

Lucian Gruia

La scrierea poeziilor din volumul FLUIER DE ANOTIMP, Vali Niţu, directorul cunoscutei reviste de cultură IMPACT din Târgovişte, a folosit două fluiere: unul, instrument clasic muzical şi unul ludic, cu ton strident, de arbitru. Ele sunt uzitate în funcţie de cele două teme abordate în versurile sale: fluierul clasic, pentru elogierea vieţii tradiţionale, normale, morale - bazată pe respectul pentru prietenie, pe cultul părinţilor şi al dragostei adevărate şi fluierul de arbitru, cu care sancţionează incorectitudinile sociale, jaful şi hoţia - instaurate de puternicii zilei (parveniţi inculţi, venali, veroşi şi corupţi), trădători de ţară şi duşmani ai propriului lor popor. Cu toată nostalgia provocată de trecerea timpului, poeziile primului ciclu invocă bucuria fructelor toamnei unei existenţe împlinite: „mi-am deschis pentru ultima oară sufletul / în faţa primei dimineţi din septembrie / i-am pus la picioare fructele toamnei / cu toate miresmele curcubeului /... / i-am aşezat pe toate marginile trupului / o dantelă din frunze stacojii / iar pe degetul mic / cu sămânţa iubirii / rămasă necoaptă din vară // am închis la timp / vremea noastră / se schimbă / în rece” (închis-am oblonul). Autorul îşi asumă apartenenţa la tipul omului tradiţional, umanist, model luat în derâdere de generaţia tânără demolatoare şi recalcitrantă: „mă calc în picioare / intelectual de modă veche / să vadă nepoţii mei / un film / cu biblioteca prinsă-n cuie / până la floare” (cartea de căpătâi). Deşi alunecând spre toamna vieţii, autorul nu şi-a pierdut sentimentalismul curat,

adolescentin, în versurile de dragoste: „poezia unei iubiri / se scrie în papuci de pluş / nu în bocanci / sau în genunchi / pe toate cojile / de nucă” (coaja de nucă). Sufletul său, civilizat şi romantic, se revoltă când asistă la pulverizarea lumii normale în care s-a format şi a trăit: „se duce şi ziua sub tarabă / să vadă unde s-a pierdut / o lume demnă dintr-un alt timp” (monoclu şi seminţele). Falia produsă între viaţa morală, cu care era obişnuit şi cea imorală, care îl agresează şi ne agresează pe toţi astăzi, provoacă al doilea ciclu al volumului, acela al poeziilor de atitudine civică. Acum, Vali Niţu îşi ia fluierul de arbitru şi sancţionează nedreptăţile pe care le suferim zilnic, în această perioadă de tranziţie devenită cronică, de la socialismul totalitar la capitalismul de junglă: „... facem licitaţie / cumpărăm vuvuzele / să nu mai auzim durerea idealurilor / care se sinucid puţin câte puţin / în piaţa publică /... / eforturi zadarnice... / încă un mort!” (anunţ important). Tematica socială stârneşte în imaginaţia autorului mici scenete, în care, nocivitatea absurdului colectării dărilor de orice fel, inventate de guvernul rapace postdecembrist, este temperată prin umor spectacular: „vipie / blocaj în trafic / claxoane coxate / de râncezeala asfaltului / nici chiar agentul 006 nu mai are putere / să dirijeze mersurile pietonului / îţi şterge transpiraţia cu o linie / de pe marcajul proaspăt vopsit // un autobuz decapotabil peregrin / îşi caută un loc de parcare umbrit / de fluierul agentului 06 /.../ operaţiunea „bani pentru buget” / este în plină desfăşurare / agentul 6 scrie

scârbavnic un proces verbal / pietonului unic /.../agentul 66 amendează pe şoferul decapotabilei / trezind invidia agentului 666” (666) Autorul sancţionează şi pe arbitrii care fluieră partizan, înregimentaţi şi ei, „bieţi judecători”, la jaful naţional. Alegoria vieţii este imaginată ca un spectacol dramatic grav, deziluzionat: „joacă viaţa o piesă de teatru / în aer liber / şi-n fiecare gară / pribegie // cortina grea este ridicată / pe umerii copiilor / din spatele ochelarilor plânşi // actul întâi începe / cu un moment de reculegere / în memoria respiraţiei // din culise răzbate un şuierat prelung / al unui tren mărfar / ce şi-a uitat cufărul pe peron // cu palmele bătătorite se aplaudă frenetic / ridicarea unui actor din propria-i cenuşă / pe scara ultimului vagon // se pierde în zare propria iluzie / aerul a devenit irespirabil / pe fiecare cale ferată / umeri...” (umerii cortinei) În finalul volumului, poetul are puterea de a imagina spectacolul „Marii Treceri” cu detaşare senină, chiar cu autoironie: „dacă am să plec / înainte de apusul soarelui / îmbracă-mă în costumul gri / la un rând de nasturi / cusuţi cu aţă neagră / în x // în zori să mă plângă / mlădiţele / Clara şi Anisia / când totul este pregătit / de salutul lui Matei // dacă am să plec / la răsăritul soarelui / pregăteşte-mi costumul bleumarin / închis / la două rânduri de nasturi / de casa noastră / în y // dacă am să plec / la amiază / păstrează-mă o amintire / pe aleea pavată / în z” (xyz) Poezia lui Vali Niţu, câştigă, de la volum la volum, expresivitate, incisivitate şi profunzime. Umorul generativ descreţeşte frunţile cititorilor.

pagina 7

Fluier de anotimp: un volum de poezie de dragoste @

Vali Niţu este deja un nume în comunitatea poeţilor români. Încă de la debutul său editorial, volumul Trăgând înapoi în noapte, Ed. CuArt, 2008, l-a făcut cunoscut, ca fiind poet al jocului de cuvinte. Prin măiestria sa a construit adevărate ştergare cusute cu renumitul punct românesc, anume ţesute să aline suferinţa semenilor, suferinţă provocată din dragoste sau nedragoste, din fericire sau din nefericire, din bogăţie sau din nebogăţie, din cuvinte ales meşteşugite încât să impresioneze pe cititor, de multe ori, până la lacrimi. În FLUIER DE ANOTIMP, poetul evocă momentele de fericire şi de nefericire, construite parcă permanent din materia biologică a doi poeţi: unul foarte trist, care vede permanent tristeţea sufletească a trecutului său emoţional, tumultos şi cea de a doua parte mereu cu faţa la viitorul său, mereu în incertitudine pe tema dragostei, ca o umbră a trecutului fericirea se poticneşte din când în când în pragul existenţei sale, cu suspine de fericire şi de nefericire, dar poetic şi cu areola unui viitor artistic, de acum, destul de bine conturat: „ mă caut prin timp şi mă găsesc adeseori contratimp” (Fluier de anotimp) Poetul Vali Niţu, un supersensibil spiritual, un om desăvârşit şi un soţ care nu merită reproşuri, totuşi, autorul ne spune: „mi se întâmplă să asude necuprinsul iubirii iar uneori primesc reproşuri dintr-un trecut ce nu aparţine unui inel primăvăratic pe degetul toamnelor ruginii” (Fluier de anotimp) Autorul ne dezvăluie „secretele” existenţei sale ca şi cum ar fi o datorie a poetului faţă de istoria omenirii, faţă de iubirile omenirii, însuşi prins într-o iubire neconsumată încă, dar colindată prin diverse locuri superbe ale lumii. Poetul răvăşit de atâta iubire s-a destăinuit bătrânelor piramide ale Egiptului, modernei piramide din inima Parisului, castelelor de pe Loara, ... un întreg univers a contribuit cu nuanţări ale naturii suprapuse emoţiilor sale de om iubit de femeie, în locurile cele mai frumoase din lume, fericit şi totuşi: „ mă statornicesc în cuibul de mugur lângă dirijorul ce pare plecat cu bagheta ancestrală la o altă orchestră dintr-un alt timp parcă uitat fluier. ”(Fluier de anotimp) Poetul zilelor noastre, ca în toate timpurile, se inspiră întâi din propria-i viaţă, apoi priveşte şi către fericirea sau nefericirea prietenilor, cunoscuţilor, sau pur şi simplu către armonia sau nearmonia existenţială a celor care le ies în cale, sau despre care citeşte, vede sau aude, mass-media îi dăruieşte teme şi subiecte la orice pas, sub orice streaşină veche sau nouă, şi nu numai... Vali Niţu se comportă ca un poet al zilelor noastre, doar că este un poet care-şi trăieşte viaţă nu numai şi-o visează. Permanent, iubita sa îl însoţeşte ca o umbră spirituală în tot ceea ce face şi gândeşte, iar poetul îi oferă inima sa, însângerată de iubire, pe o tipsie din aur sau argint, de cele mai multe ori, ca şi cum destinul său este cel răspunzător pentru trecut şi viitor, el ar fi acel care desprinde filele calendarului cu scop şi fără ezitare: „... ştii ceva, destinul meu? mi-am uitat sărutul pe tine nu, întâmplător. îţi dăruiesc o reverenţă, pentru alte zori, prezente-n calendar ca unică viaţă” (zâmbetul sorţii) Poetul ni se destăinuie, conştient de dualitatea sa sentimentală:

„găsesc buzele roşii, rămase-ntr-o metaforă şi plec tiptil, în camera de oaspeţi dinspre uşa deschisă, soarta păşeşte şi-i zâmbeşte, poetului.” (zâmbetul sorţii) Personajele poemelor sale sunt membri ai familiei proprii: Clara, Anisia, Matei,... iubitele apar ca nişte necunoscute permanente... (xyz) Poetul Vali Niţu ne-a obişnuit cu un discurs poetic clar, în care neprevăzutul nu lipseşte, iar tablourile se succed ca într-un film de scurt metraj, iar suspansul este prezent din abundenţă, în poezia sa. Jumătatea plină a paharului este în vizorul lui Vali Niţu, ca un far, ca un secret al supravieţuirii spirituale: „dau să fug dar mă ajunge o lumină e palidă ce-i drept dar pot să văd jumătatea plină.”( un rest de peisaj) Cu aceeaşi siguranţă, prin versuri albe, fără a se folosi de virgulă, poetul , practic, ni se spovedeşte: „ameţit de atâtea şabloane stupide te arunci fără să mai priveşti în apa moartă fulgeră cumplit iubirile mici” (tot… le plouă) „din pântecul paşilor se nasc tălpi bătătorite” ne spune poetul în „rugându-şi moartea” Prin imagini care ne surprind plăcut, poetul ne anunţă : „călcam pe vreme cu frica să nu se răzbune prea crunt iarba înghesuită sub talpa toamnei”( păşesc prin timp) Vali Niţu, ca un poet neinteresat de propria-i imagine, păşeşte nestingherit dintr-o zi întro altă zi, ca şi cum şi-ar căuta mireasa, dar nu o poate privi conştient niciodată, mereu îi scapă printre degete ca o necunoscută a trecutului, prezentului şi chiar a viitorului său de poet, din oraşul Turnului Chindiei „ deschid nasturele unei alte zile mireasă neîntâlnită niciodată” (mireasa mea) Vali Niţu nu ocoleşte nici problemele vieţii sociale din timpurile noastre, astfel, printr-un oraş cu alei şi străzi vechi, cu autobuze mâncate de rugină şi ani, criza economică loveşte în tot şi în toate, la tot pasul, transformă neajunsurile în firescul existenţei de azi a orăşenilor bulversaţi şi speriaţi de aceste „daruri guvernamentale” intrate în firescul zilei: „un autobuz decapotabil peregrin îşi caută un loc de parcare umbrit de fluieratul agentului 06 ce-şi face apariţia călare pe bicicleta cu cauciucurile vopsite în alb la trecerea de pietoni marcată”(666) Şi numele poemului”666” ne arată că autorul vede actuala organizare guvernamentală ca şi cum ar fi ceva drăcesc, ceva în care „Răul cel Mare” şi-a băgat coada şi totul e după asemănarea acestui neavenit, totul are de suferit, chiar şi dragostea este rănită şi-şi plăteşte nota sa de suferinţă. Este clar cititorului că FLUIER DE ANOTIMP, de Vali Niţu, este volumul de poezie care-l va face să revină între paginile sale, secvenţial, cu gândul, de fiecare dată pregătit să simtă şi să vadă altfel viaţa, iubirea...

DE LA EDITURA „TRANSVERSAL” „AŞEZĂRI ŞI CTITORII PE VALEA IALOMIŢEI” Autori: Mihai Oproiu, Samoilă Eduardt-Petrică, Florea Ionel @

Ciupitu Petrea

Titlul acestei lucrări cu valoare academică este edificator prin ilustrarea cu argumente istorice, geografice şi juridice a unui adevăr grăitor şi anume că majoritatea civilizaţiilor străvechi de pe Terra, a marilor culturi ale omenirii s-au născut, au înflorit, s-au dezvoltat şi s-au răspândit orchestral pe văile mănoase ale cursurilor de ape, unde omul, stimulat de lumina generoasă a soarelui, de umiditate şi de circulaţia calmă a aerului vital, a cultivat pământul şi s-a cultivat pe sine dezvoltând numeroase ocupaţii şi meşteşuguri, mulţumind bunului Dumnezeu pentru nesfârşita Lui dărnicie. Autorii acestei utile şi agreabile elaborări ştiinţifice sunt recunoscuţi pentru activitatea lor cu studenţii, pentru palmaresul lor editorial, fiecare în specialitatea sa. Având, aşadar, expertiză în istorie în general şi în cea medievală în special, precum şi în geografie şi – respectiv – în ştiinţele juridice pe domeniul economic, ei şi-au unit de data aceasta eforturile în a prezenta cititorilor avizaţi – cadre didactice, studenţi, elevi etc., dar şi cititorilor obişnuiţi, rezultatele cercetărilor lor din teren şi a studiilor lor referitoare la viaţa şi activitatea oamenilor locului în localităţile de pe valea Ialomiţei, privite în evoluţia lor în timp până-n secolul al XIX-lea inclusiv, şi-n spaţiul deosebit de generos, raportat la un climat juridic tumultuos. Din categoria cititorilor obişnuiţi, credem că primarii actuali Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Marinela Preoteasa

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

mai şcoliţi, consilierii, deputaţii şi senatorii ar avea de câştigat în privinţa prestigiului şi al notorietăţii. Aprofundând studiul aplicat asupra localităţilor pe care le păstoresc ei se pot prezenta mai pregătiţi în faţa alegătorilor lor, cu date precise despre trecutul zbuciumat al zonelor populate, riverane râului Ialomiţa din cuprinsul nordic al judeţului nostru. În localităţile cercetate, dânşii îi pot face pe consăteni mai conştienţi de propria lor identitate şi de specificul ţinutului în care s-au născut, trăiesc şi muncesc împreună cu cei din rudenia lor. De pildă, alegătorii din Bezdead, Brăneşti, Buciumeni, Cucuteni, Fieni, Glodenii din Vale, Moroieni, Muscel, Pietroşiţa, Pucioasa, Şerbăneşti, Ţâţa (Dealul Mare) şi Valea Leurzii vor fi încântaţi să afle că localităţile lor natale au fost sate moşneneşti. Alte sate ca Aninoasa, Gura Vulcănii, Lăculeţe, Vâlcana etc. au fost sate mănăstireşti, pe când Runcu, Doiceşti etc. au fost sate boiereşti. Cartea prezentată de noi le furnizează interesante explicări şi date despre ce înseamnă „sat moşnenesc”, „sat mănăstiresc” şi „sat boieresc”. Edilii de azi ai acestor aşezări omeneşti străvechi pot afla şi pot să-şi asume aspectele de arhitectură civilă descrise punctual ca şi aspectele de arhitectură religioasă de o complexitate mai mare şi descrise ceva mai savant cu ajutorul terminologiei specifice. Ei vor învăţa astfel să dea importanţa cuvenită, în calitate de continuatori responsabili, patrimoniului cultural local şi al zonei cu toate vecinătăţile. La sfârşitul cărţii, pot găsi o bibliografie bogată care le va putea stârni curiozitatea şi impulsul de a-şi completa pregătirea

lor cu date şi cunoştinţe „de la sursă”. Spre satisfacţia autorilor acestei lucrări, cititorii vor înţelege – potrivit concluziilor formulate atent – că – în aşezările săteşti de pe valea Ialomiţei în amonte de Târgovişte „a existat o puternică tradiţie [...], că aici au existat rosturi bine chibzuite, cu activităţi şi preocupări multiple”. Vor mai putea desprinde faptul că – în perioada feudală – Târgoviştea s-a consolidat ca reşedinţă voievodală cu sprijinul satelor moşneneşti, cărora domnitorii le-au acordat drepturi importante. Cu timpul, mai ales în perioada revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, multe dintre acestea „au fost cotropite de spoliatori rapace”. Asemenea comportamente se pare că n-au dispărut încă şi istoria insistă prin tristele experienţe consemnate ca fiinţa umană să progreseze spiritual. Autorii servesc acestul deziderat mai ales în partea finală, unde sunt depănate pe-ndelete – între altele – lucrările bunului Dumnezeu prin slujbaşii Săi alături de enoriaşi în mănăstirile Dealu, Viforâta, Bunea, Lăculeţe şi-n numeroasele sfinte Biserici din Pietroşiţa, Fieni, Şerbăneşti, Runcu etc. „Pilda boierilor ctitori de lăcaşuri de cult, alături de credincioşii locurilor, va trebui să rămână în veci vie şi lucrătoare!” – este mesajul subînţeles al autorilor cărţii „Aşezări şi ctitorii pe valea Ialomiţei” apărută la Editura „TRANSVERSAL” din Târgovişte (blvd. General Matei Vlădescu, bl. 20, et. 2, apt.14) – editură acreditată de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul superior (CNCSIS) şi membră fondatoare a Asociaţiei Geografilor Umanişti din România (AGUR). Accesează www.impactdb.ro


pagina 8

Despre uitarea de sine şi aspiraţia la integrare @

Mihai Pascaru

Aş vrea să încep aşternerea acestor rânduri despre cartea lui Dan Iacob (Uită-te o clipă, răsare soarele, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011, Prefaţă de Roxana Cristian) cu câteva amintiri despre adolescenţa mea la Piatra Neamţ, oraşul de origine şi vieţuire al autorului de a cărui carte vreau să mă ocup în cele ce urmează. Dan Iacob, citesc în scurta notă biografică, a absolvit Liceul “Petru Rareş”, unul dintre cele două licee de elită de la Piatra Neamţ în anii optzeci. Elevii de la acest liceu, îmi

amintesc cu drag şi ciudă uneori, erau deosebiţi de elevii din celelalte licee pietrene printr-o instrucţie şi educaţie umaniste de mare ţinută. Cei mai mulţi erau nişte introvertiţi, mai distanţi chiar şi mai puţin dispuşi să intre în „reţele”, cum am spune azi. La vremea aceea, carierele elevilor ar fi trebuit să urmeze profilul liceelor, dar nu se întâmpla totdeauna aşa. Eu, de la Liceul Forestier am ajuns la Filozofie şi iată, aflu acum, Dan Iacob, de la “Petru Rareş” s-a dus spre Facultatea de Transporturi. O ruptură majoră se va fi produs în existenţa lui Dan Iacob, aşa cum s-a produs şi în existenţa mea. Astfel că, după terminarea facultăţii de transporturi, Dan Iacob era pregătit să îl întâlnească şi chiar îl întâlneşte în 1986 pe Constantin Noica, în urma unui scurt dialog epistolar. Definindu-se ca „un neodihnit de fiinţă”, Dan Iacob a publicat începând cu anul 2001 o serie de volume de eseuri şi rememorări,

Accesează www.impactdb.ro

volumul Uită-te o clipă, răsare soarele purtând şi el subtitlul: Jurnal de idei, stări şi lecturi. Nota eseistică este dominantă şi aici, tehnica jurnalului fiind mai degrabă un punct de plecare pentru o construcţie ideatică mozaicată (multidisciplinară?) şi densă. Titlul cărţii, după cum remarcă şi Roxana Cristian în „Prefaţă”, se întemeiază pe dublul înţeles al sintagmei „uită-te” („uită de tine” şi „priveşte la...”) şi îşi are originea autorul însuşi o mărturiseşte - într-un haiku semnat de Daniel T. Suciu. La baza cărţii a stat într-adevăr un jurnal, dar acesta nu este reprodus efectiv ci mai degrabă în forma rezultată după adânci reflecţii asupra notelor periodice. Uită-te o clipă, răsare soarele este al treilea volum dintr-o trilogie începută cu Lasă-te locuit (2004) şi continuată cu Pecetea (2010). Cele trei volume, ne avertizează Dan Iacob, trebuie privite ca un singur dat ce se lasă descoperit prin trei perspective, o creaţie tridimensională, una ca fiinţă şi întreită ca ipostase” (p. 13). Avem în acest pasaj şi un prim indiciu despre universul cărţii, care suprapune şi împleteşte uneori planul existenţial al fiinţei peste (cu) cel transcendental. Dan Iacob a urmat o vreme şi cursurile unei facultăţi de teologie, după experienţa politehnistă, dar nu a putut duce până la capăt pregătirea sa teologică. De aceea, poate, notele sale în jurul problemei credinţei (sau izvorâte din credinţa sa mărturisită) au un aer aparte, de pui care încearcă să spargă din interior coaja oului pentru a ieşi la lumină, sau de explorator care dă oului stabilitatea proverbială, sacrificându-l. În efortul acesta aproape genetic al unui „neodihnit de fiinţă”, gândurile unor mari personalităţi şi cele autorului se împletesc strâns, uneori fiind aproape imposibil de deosebit cu claritate ce aparţine autorului şi ce aparţine universului ideatic care a dat conţinut jurnalelor sale atipice. Scrupuloşii ar putea spune că avem aici un defect major al cărţii, în realitate fiind vorba tocmai de „uitarea” pe care o sugerează titlul volumului şi în materie de punere în valoare, de evidenţiere, a contribuţiilor ideatice proprii. Dan Iacob se uită pe sine pentru a admira lumina care vine dinspre alţii, mai luminoşi (mai luminaţi!), trăind mai bine iluminarea în fapt. Dintre ideile cu o dimensiune morală explicită reţin mai întâi semnalarea celor „trei posibilităţi ale omului de a ieşi din sine: „extazul erotic, mistic şi speculativ”. Exta-

zul, consideră Dan Iacob, „este o ieşire din sine”, de unde ideea fundamentală: „Trei căi îl pot ajuta pe om să scape de captivitatea eului: erosul, mistica, speculaţia sau, cu alte cuvinte, tantrismul, religiozitatea, filosofia” (p. 22). Volumul în sine mărturiseşte de la un capăt la altul despre extazul speculativ al autorului. Ciudat însă că Dan Iacob a urmat un timp şi facultatea de filosofie-jurnalism, pe care o abandonează în momentul în care ajunge la concluzia că filosofia nu mai este pentru el o soluţie. De unde un mod aparte de a fi al autorului în care extazul speculativ nu este destinat susţinerii unui sistem de idei (filosofic) ci mai degrabă susţinerii existenţei înseşi, asemenea extazului tantric sau celui mistic. La un moment dat, Dan Iacob pare un adept al New Age, pentru care „realitatea primordială este totalitatea, holonul care generează părţile purtătoare de întreg” (p. 63). Omul, consideră Dan Iacob, în acord cu tezele New Age, „trebuie să se trezească, să instituie o religie neopăgână, planetară, un guvern planetar şi o cultură unică pentru o omenire reintegrată în natură şi cosmos” (p. 63). Dar cel mai interesant lucru mi se pare conexiunea între New Age şi unele aşezăminte monahale precum cel de la Ţâpova, undeva pe malul Nistrului (pp. 63-68). Caracterul enciclopedic al „meta”jurnalului lui Dan Iacob este impresionant şi el îşi are izvorul în diversitatea lecturilor autorului. Îmi amintesc faptul că şi în perioada studenţiei mele de la Cluj, aveam câţiva prieteni politehnişti care poate că trăiau, ca şi Dan Iacob, sentimentul vinovăţiei de a fi abandonat pregătirea umanistă şi devorau cu disperare, în sensul bun al termenului, tot ce reuşeau să găsească (în mare parte, pe ascuns!) în anii optzeci, tot ce era mai incitant atunci, de la yoga la bioenergie şi de la Niezsche şi Noica la Freud, Mircea Eliade şi Alvin Toffler. Noi, studenţii umanişti, filologi sau filosofi „cu acte în regulă”, eram mai degrabă „tematici” şi în căutarea obsesivă a profunzimilor sistematizante. Şi, mărturisesc acum, nu puţini dintre noi ne simţeam complexaţi în faţa enciclopediştilor politehnişti, în lungile discuţii de prin cafenelele şi holurile bibliotecilor clujene. Într-un asemenea context bio-bibliografic nu este deloc surprinzător faptul că Dan Iacob îşi pune problema existenţei lui Dunnezeu, trecând prin opera lui Freud, Jung, Frankl (continuator al celor dinainte), pe de o parte, şi Mircea Eliade, pe de altă parte: „Mircea Eliade,

prieten al lui Jung, a demonstrat că sacrul este o dimensiune esenţială a naturii umane, fără de care nu poate fi concepută. Mulţi aduc în sprijinul argumentării existenţei lui Dumnezeu această afirmaţie, dar trebuie să acceptăm faptul că demonstraţia lui Eliade rămâne pe teritoriul conturat, sub diferite forme, de Freud, Jung şi Frankl” (p. 85). Şi cartea se continuă cu un subcapitol consacrat psihanalizei în lumea spiritualităţii creştin-ortodoxe (pp. 86-90). De aici şi până la logoterapie, a cărei misiune este „de ajuta pacientul să găsească sensul vieţii”, drumul ideatic se continuă cât se poate de firesc. O altă temă de mare interes în cartea lui Dan Iacob este cea a distincţiei dintre Dumnezeuomul şi omul-dumnezeu. Scrie Dan Iacob: „Sunt creştin şi pentru mine Iisus Cristos este Dumnezeu-omul, în timp ce toţi ceilalţi (Buddha, Mahomed, Milarepa, Ramakrishna, Osho, Khrisnamurti) sunt cel mult oameni-dumnezei, oameni care, cu felul lor de fiinţă, au încercat să se lase locuiţi de Dumnezeu” (p. 161). Dan Iacob a avut şi bucuria de a-l fi cunoscut, aşa cum aminteam în treacăt, pe Constantin Noica. Trimiterile la filosoful de la Păltiniş sunt numeroase în cartea sa. Reţin pentru contextul de faţă doar identificarea unei soluţii pentru ansamblul problemelor României actuale. Soluţia lui Dan Iacob este trecerea de la „logica lui Ares” la „logica lui Hermes”, logică în care omul apare „ca un holomer, ca o parte purtătoare de întreg”, primul holomer deplin în istoria umanităţii fiind Iisus Cristos. Iată credinţa lui Dan Iacob: „România nu va reuşi să iasă din criza morală şi economică în care se zbate până când nu vom înţelege că logica lui Ares este falimentară şi că mileniul trei va putea fi trăit în armonie şi pace doar dacă ne vom mişca în interiorul logicii lui Hermes” (p. 212). Carte născută, cel mai probabil, deopotrivă din uitarea de sine dar şi dintr-o serie de frustrări existenţiale profunde, Uită-te o clipă, răsare soarele este o carte care merită (necesită) lecturi încrucişate (dinspre biografic spre bibliografic şi invers), datorită mai ales nivelurilor ideatice care se suprapun (împletesc) în paginile ei, pe un fond biografic presărat de numeroase cataracte. Recomand cititorului şi echilibrata cronică semnată de Sorin Lavric în România literară, nr. 28/2011, din care reţin aici: „Autorul scrie elegant şi lent, cu o langoare de ritm caracteristică naturilor vacilante, dar cu o luciditate dată de decepţiile recente” (p. 9).

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

pagina 9

DESPRE POEZIA UNUI PROCES „Obsesia unui proces” în viziunea lui @ REUŢ ROMULUS Senator Accademia Internazzionale „CITTA di ROMA”, Dr. în Drept, Jurnalist Autoarea romanului sugestiv intitulat „Obsesia unui proces”, ANA HÂNCU, precum soaţa meşterului renumit se auto zideşte în paginile unei cărţi memoriale, sugestivă naraţiune privind viaţa însăşi! Torentul şi zbuciumul pasional se împleteşte aproape mistic cu personajele centrale real-imaginative ale dramelor atât de minuţios ţesute în paginile cărţii. Răspunzând şi întrebând totodată personajele misterioase apar şi dispar precum zorii nopţilor pierdute. Noianul de sentimente alternând

cu trăirile pasionale aproape veridice trezesc curiozitatea cititorului în complexul ipotezelor şi a rezolvării problematice. Textul aproape narativ se îmbină armonios cu descrierile-tablou despre şi în natura lor. Dialogurile aproape de sugestii, continuă emoţional dând sens şi valoare fiecărui personaj în parte, deloc lipsit de interes centrul romanului se axează în jurul personajului cheie - o Alină simplă dar totodată complexă, rafinată, elevată, intelectual şi pozitiv structurată. O Alină rece, obsesiv de tristă în care se trezeşte în cele din urmă raţiunea însăşi, învingând singurătatea. Personajele masculine drapate cu cele mai subtile îmbrăcăminţi sunt sortite

de la început uitării progresive, centrând interesul doar în miezul acţiunii. Adeseori confruntate cu trăiri personale accelerează simp-

tomatic şi simbiotic acţiunea, personaje eterogene complicate în structuri şi profesiuni diferite precum Alex salvamontist, Tedy medic ginecolog, Mihai procuror, Liviu

inginer....culminând în întregul hăţiş de fapte şi evenimente. Romanul – sublim poem de dragoste - de altfel intuindu-se cu note vădit autobiografice, enunţă încă de la început prezumtiva etapizare a desfăşurării acţiunii, lăsând capitol după capitol în mrejele lascive ale personajului central, temeri şi incertitudini, extaz şi fericire conjugate, progresie ritmică a substanţei şi valorilor unui periplu epic de performanţă, melanj între un vis, ( roman fluviu) şi realitatea crudă a chintesenţei sufleteşti exprimată valoric prin suferinţele trăitoare ale Alinei. Succesul romanului de faţă trezeşte simpatia personajelor limitrofe, capitole terminate oarecum în coadă de peş-

te sub imperiul unei realităţi tulburător amestecate de clopotele Cronosului urmăritor în vicii. Tocmai aceste personaje creează premizele unor noi începuturi, vieţi tulburătoare, casete fragile, răpitoare frumuseţi de tinereţe şi zbucium legendar, impunând canoane restrictive butaforilor sentimentale, durând exemplar după închiderea ultimei file. O carte rară, o femeie rară, o viaţă rarisimă, deloc răzleţită, pios consacrată unui singur ţel plural exprimat:verticalitate, mândrie, prejudecată, osmoză dintre două lumi paralele enigmatice dar prea cuminţi, prea dureros de tandru exprimate. Două lumi, două vieţi, două destine, două Aline, (alinare) doi prunci...!

BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI

IOANA VOICILĂ DOBRE, “Între verde şi albastru”, volum în curs de apariţie @

CEZARINA ADAMESCU

Mamă a seminţei roditoare, aşa cum se consideră, Ioana Voicilă Dobre, aflată la hotarul dintre verde şi albastru, adică pe linia dintre zenit şi nadirul privirii, s-a hotărât să ne ofere “bucuria inimii” sale, într-un mănunchi înmiresmat de poeme scăldate-n rouă primăvăratică stând abia să se reverse în tumult din încăperile sufleteşti. Tumult de zvonuri telurice, zămislind ecouri ancestrale. Dorinţa mărturisită “să fiu primăvară-n toate” – şi, mai mult decât atât: “Floarea vieţii, parfumată cu idile şi poveşti!” are darul de a preface totul în nestemate şi-ţi induce o stare de „beţie de de primăvară” cu adieri de salcâm umflându-ţi nările flămânde. Poetă solară, optimistă, luminoasă, senină, pre cât îi este şi sufletul – deschis – Ioana Voicilă Dobre îşi pune avuţiile la dispoziţia noastră cu bucuria pe care ţi-o oferă actul dăruirii. Poeme ale primăverii sufleteşti, chiar dacă vremea se-ntomnează. Găsim aici: stropi de dragoste bălaie, fericire, zâmbete, mirajul de viaţă, liliacul ce dă în floare, strălucirea adusă de ploaia din ajun, bănuţi de păpădie, vrăbiuţe gureşe, mierlele care cântă anviere, poieni înflorite, o lume idilică în care natura mamă, atât de generoasă, împarte tuturor daruri minunate. Contrar aşteptărilor, ştiind că poeţii sunt, îndeobşte, fiinţe neadaptate, însingurate, nefericite, neînţelese, poeta îşi află fericirea în bucuria trăirii şi împlinirii, într-o odă înălţătoare adresată pământului, cerului, lui Dumnezeu şi oamenilor (nu neapărat în această ordine). În privinţa aceasta,am putea parafraza spunând: „Fericiţi cei pururi fericiţi din te-mirice lucru”:“În poiana înflorită şi de castani străjuită, / Primăvara cântă-n strună, florilor de ,,ziua bună!,, / Şi-n pădurea fermecată, roua clipei din petale, / Curcubeie mii arată şi-n privirea dumitale. // Pretutindeni e-armonie. Verdele e-un împărat / Ce-a sosit cu veselie şi cu floare-ncoronat. / Primăverii se vrea mire. Cântă în privirea lui / Toată floarea câmpului, iar în ochii ei, uimire! // Din adâncuri, de lumină, legănată-n al lui cânt / Ivesc susur de izvoare, primăverii şipotind. / Din mireasma revărsată, peste zări, cu dărnicie, Blânda sărutare-a clipei, toate visele învie! // Şi-ntr-o rază împletită, cu a ochilor dorinţă, / Primăverii cea iubită, verdelei e năzuinţă.” (Uimire). De unde izvorăşte această lumină caldă în cuvintele autoarei? Din ploaia primăverii care tot pământul îl îmbată, din respiraţia vioaie a florii “când în stropi se cerne zarea”, din chemarea veselă, din sărutarea dulce, din ochii strălucitori care “mult mai verzi răsar în zori”? Şi din

alte asemenea bucurii simple care nu costă nimic. “Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire, / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire, străluceşte în privire / Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?! // Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară / Iar zefirul unduieşte firul ierbii ce-mi zâmbeşte. / Pădurile şuşotesc, frunzele se-nveselesc / Şi obrajii-mi se roşesc, c-au aflat cât te iubesc! // Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire. / Primăvara dă de ştire, vieţii de a ei sosire / Şi mă-nvăluie-n iubire, armonie, strălucire / Şi iubesc a ei menire şi iubesc, iubesc, iubire! // Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară, / Geana şi clipirea lor ca petala florilor, / Florilor de viorea care-mi ascund dragostea / Şi mă rog, iar să mi-o dea, ca să gust amar din ea! // Peste verdele-n neştire, plouă lacrimi de iubire / Cântă-n fiecare floare, dragostea ca o chitară. / Cântec nou, de înflorire străluceşte în privire /Şi iubesc, a câta oară, ochii tăi de primăvară?!” (Dragoste fragedă). Nici un nor, nici o umbră nu par a strica atmosfera paradisiacă pe care ne-o oferă cu graţie autoarea. Toate acestea se armonizează în chip fiesc doar atunci când: înfloreşte iubirea iar ”Fericiţi, fiii Terrei / mângâie încă astrul iradiind în floare.” (Floarea soarelui). Pastelurile de iubire existente în acest volum, izvorâte dintr-o stare de tinereţe veşnică, dintr-o “fărâmă de visare, un mister desprins din soare” în care, “O clipită nedospită din a inimii ispită, / Răsărit plutind pe ape, un ecou din val în val / Vin, surâsul să-mi adape cu un iz de ideal. // Din parfumul de pădure proaspătă, încremenită, / În savoarea cea de mure, simt guriţa ta iubită. / Şi-n cărarea şerpuită, raze blânde-n curcubeu / Împletesc şirag, aievea, cu iubire, pasul tău.”.În lumea de vise şi idealuri dintre cer şi pământ, poeta pluteşte cu aripi confecţionate, nu din ceară, precum Icar, ci din petale de flori. Autoarea are şi o explicaţie deconcertantă pentru această stare binecuvântată de bine: “Azi sunt fericită fără motiv! // Azi sunt fericită fără motiv! / Un motiv ar fi totuşi, / aripile de fluture în zbor. / Ştiţi câţi fluturi am văzut azi? / Dar, câte culori s-au strâns, / să le împodobească aripile? / Privirea, mi-a zburat odată cu ei / şi mirosul fiecărei flori m-a ameţit. / Poate, de aceea sunt fericită, fără motiv. / Poate, sunt deja un fluture / şi nu mi-am văzut aripile, până acum! / Poate, parfumul e de vină sau vântul. / Azi sunt fericită! Toţi fluturii, toate florile / mi-au cântat, au dansat, s-au jucat.” Până şi în toamna vieţii poeta găseşte motiv de încântare şi mulţumire: “Sunt un strugure dulce, / amin-

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

tind primăvara. / Sunt un strugure inimos / cum ne-a fost vara. // Sunt un strugure parfumat / precum toamna. / Dulce şi parfumat, / strugure în formă de inimă, // păstrat cu grijă peste iarnă / vreau să rămân pentru tine!” (Toamna vieţii). Metamorfozată-n Doamna Toamna, autoarea se vede astfel: “Plină-i toamna, de parfum, cu cerceii ei din struguri! / Colierui din castane mai aprinde-n inimi, ruguri. / Şi-a luat rochia de frunze, decorată-n stilul ei / Şi cu rubiniu pe buze a pornit-o pe alei. / Are paşii măsuraţi şi privirile blajine. / Toamna de o căutaţi, e-n oglindă-aici, la mine! (Toamna din oglinda mea). Ilustrate cu o grafică foarte expresivă, executată de Niculina Vizireanu, cu multă forţă de sugestie şi sensibilitate, poemele capătă consistenţă şi un farmec aparte. Chiar dacă-i toamnă afară, chiar dacă frigul înstăpâneşte natura şi oamenii, poeta îşi propune să o prefacă-n primăvară: “Iubirea mă cheamă şi cu ochii închişi / Mă las purtată de mâna-i arzândă. / Mă duce-n înalturi, mă plimbă-n abis, / I-accept nebunia şi trăiesc un vis!” Toate acestea izvorăsc, credem, din generozitatea şi firea fericită a poetei: “Toamna asta e frumoasă, luminoasă ca un gând! / Mi-a păstrat soarele-n casă şi-amintirile pe rând. / Cu căldura-i de poveste, mă-nconjoară braţul ei. / Luminoasă toamnă este peste suflet şi pe-alei! // Toamna asta-i minunată, generoasă peste poate, / Cu vinul, mustind pe masă, jubilând printre bucate! / Şi-n poiana toamnei noastre, prefăcută-n primăvară, / Suntem regii către care, ploi de stele iar coboară. // Visele se cern, fantastic, dintr-un corn de timp vrăjit / Ca o veste minunată ce pământul l-a-nverzit. / Sufletele cântă iară, melodii de mult uitate / Şi amurgul-sur coboară, legănând acestea toate”. (Corn de timp vrăjit). Şi până la urmă, imaginile idilice din aceste poeme cu “floricele pe câmpii / hai să leadunăm copii”, ne introduc într-un tărâm de vis unde totul e fantastic, nu există răutate, urâţenie, invidie, ură, oamenii sunt perfecţi, după chipul îngerilor. O asemenea viziune se potriveşte perfect basmului, dar şi acolo intervin muma-pădurii, zmeul, lighioane şi păsări răpitoare, ca să strice echilibrul şi să se pună de-a curmezişul. “În lumea iubirii” – este cea de a doua secvenţă a volumului – titlu care justifică perfect starea de poezie nesfârşită a inimii şi grupajul începe, cum altfel, decât cu poemul “Răsărit” – în care exultă zorii de zi. Dragostea este cea care operează mutaţii sensibile în natură şi în oameni. Ea e în stare a opri timpul din loc, de a aduce ploaia în deşert, de a scoate izvoarele din adâncuri.

Ce nu face omul când iubeşte! Trăind în lumea iubirii inspiri numai parfumuri de roze, cuvintele sunt de pluş, soarele răsare după chipul iubitului. Chiar şi elementele naturii iau chip sufletesc şi răspund sentimentului. Astfel că se naşte o empatie firească între om şi cosmos: “M-a primit la pieptul ei, pădurea: M-a primit la pieptul ei, pădurea / Şi pe umeri, păsări mii mi-a pus. / Luminiş mi-a strecurat în suflet / Şi-am rămas de dragoste pătruns. // Şi m-a legănat pe crengi de vise / Când cu frunze m-a împodobit. / Şi-am simţit că mă ridic la ceruri / Când pădurea-n suflet m-a primit. // Şi-am găsit la ea, atâta vară, / Soare-n triluri, zumzet, clipocit! / Şi-am iubit atunci, întâia oară / Tot ce are viaţa de iubit: // Raza, floarea, drumul şi înaltul, / Râu lunatic ce ridică nori de vis, / Curcubeul, foşnetul, cântatul / Din pădurea vieţii-paradis”. Optimismul, speranţa nu scad nici atunci când corabia pleacă de la ţărm spre alte zări. Precum Mica sirenă, poeta aşteaptă la ţărm şi-i cântă iubitului un cântec de întoarcere menit să-l aducă. “Mica sirenă: Ştii, eu sunt mica sirenă care priveşte la mal, / La prinţul, ce pleacă la alta, în corabia dusă de val. / De-i toamnă sau primăvară, iubirea-mi va fi la fel, / Un fel de corabie rară, de rău, ocrotindu-l pe el. / Furtuna, de va vrea să vie, cu griji mari să-l cuprindă, / Voi şti să-i îmblânzesc unda, cu inima mea, tremurândă”. Întocmai ca autorul “Cuvintelor potrivite” – poeta se întreabă: “De ce-aş fi tristă?” Însă la Arghezi, unda de tristeţe răzbate şi se insinuează, deşi toate par împlinite: “De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ / Cu sunet de vioară urciorul de pământ // Nu mi-e clădită casa de sită peste Trotuş, / În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuşi…” Acest “şi totuşi” dă întreaga măsură a sufletului omenesc. Autoarea mărturiseşte că are şi vise şi iluzii despre iubirea care supune până şi timpul. Însă are şi iluzii “încercate de nelinişti şi dureri / dar acum, acestea toate, sunt realităţi de ieri” (Am şi vise şi iluzii). Versurile Ioanei Voicilă Dobre te fac să visezi şi să speri la iubirea ideală, aşa cum ea o presimte, o vede, o trăieşte. Doar că ea se întâlneşte atât de rar, încât, de-a dreptul poţi spune că e ca şi inexistentă! Ea poate doar să întreţină speranţa că într-o zi o vei întâlni. Nu lipsesc nici influenţele eminesciene din poezia de dragoste: “Din a nopţii feerie numai tu mă mai încânţi...” ori influenţele melosului popular, cu asonanţele lui şi trecerea vădită din ritmul trohaic în iambic. va urma Accesează www.impactdb.ro


pagina 10

Fulguraţii

m o r Stero

de Vict

Bucureşti, 2010, Cuvânt înainte de C.D. Zeletin întâmplările şi momentele combustive, deoarece, naratorul întruchipează în paginile romanului său, suprainvidualul.

El ştie că însemnările diurne ale conştiinţei, pot deveni reflectare dialectică a realităţilor în care se mişcă şi trăieşte ori vrea să trăiască în bunul sens al cuvântului. Diferitele sau multiplele situaţii ale vieţii constituie răspântii iar gesturile capătă greutate în memoria noastră. Totul aici se petrece precum o curgere dinlăuntru în afară pe un drum invers, dacă ne gândim

ori luăm în calcul psihologia scriitorului Corneliu Georgescu care în tot ce spune nu se reprezintă doar pe sine, ci, el este o continuare a ceva nou ce-1 depăşeşte. Polemica lui nu este de la individ la persoană, ci este de la oameni la oameni. „Antecamera s-a umplut rapid. Erau mulţi tineri, chiar în faţa mea stătea o brunetă drăguţă şi un tânăr atletic, cu nişte ochi verzi, profunzi. Mai erau câţiva tipi, îmbrăcaţi elegant, pe vreo doi îi ştiam din timpul campaniei. A intrat în sală un tânăr blond, înalt, cu ochelari, la vreo treizeci de ani, îmbrăcat cu un tricou ieftin. A salutat un cunoscut din spatele sălii şi s-a aşezat neprotocolar la masa din faţă. - Ăsta este Matei, consilierul „Şefului”, luni pleacă cu el în Germania, mă informă rapid Sanda. - După cum probabil că ştiţi, „Şeful” a destituit toată conducerea Capitalei şi toate Birourile sectoarelor, începu brusc discuţia Matei. (p. 70).

Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011, 72 p „Trăim numai dacă uităm că mai şi murim./De mici ne împărţim jucăriile,/ rolurile,/ teritoriile./Dacă ar îmbătrâni în noi numai Timpul/jocul ar fi simplu,/copilăros/şi inofensiv/până la sfârşit/dar aşa... îmbătrânim/nu numai în timp ci şi în spaţiu” (p.39) Provocarea se întâmplă atât la nivelul perceperii realului, cât şi a tonului decis. Un entaz pronunţat întru coborârea în trepte spre sine, spre vocea interioară, conduce poemul într-un spaţiu-miracol şi într-un timp-metafizic. Astfel, cu aură de artă poetică, anunţând un stil meditativ-ludic, aceste - poeme cu vedere la mare - sunt irigate proaspăt de imaginaţie metaforică, distinctă, intuiţia fiind la rândul ei transformată în poezie modernă şi adevărată. „În fiecare zi îmi număr rănile unor amintiri/încă necicatrizate./În fiecare noapte amintirile frumos cicatrizate/se preschimbă în răni” (p. 33) S-ar putea vorbi, prin conotaţie, de o poezie de notaţie

spontană, laconică. Caracteristica unui asemenea demers poetic ar fi puritatea ori chiar dorinţa de dăruire prin purificare. „Dacă la început/a fost cuvântul/nu înseamnă că suntem apăruţi/din coasta

cuvântului adamic,/ci din primul strigăt al pustiei/sigur e doar că după Adam/ trebuie să fi apărut şi Eva,/ dintr-o metaforă.../evident necesară ca picătura de apă/în deşert” (p.51) Meditaţii de o luminozitate substanţială ale unei poete care posedă mai multe răspunsuri decât întrebări, aflăm în versurile din acest

volum semnat de Monica Mureşan. Ea relevă posibilitatea comunicării prin simbol, trăind în intimitatea dramei omului cu fiinţa cosmică. „Poetul în goana luminii/Poetul în cotloanele cerului/cântând/Poetul în leagănul gândului/Umbre îl desenează/şi umbrele lui albe îl rescriu/El caută peste tot umbra sa albită de timp” (p. 19) Demnă de remarcat e şi simplitatea confesiunii. În fine, sufletul poetei caută în poemele - cu vedere la mare - precum într-un inepuizabil - spectacol - parafizic al lumii, o ordine de a releva cât mai succint, reflexiv întreaga putere de ne-renunţare la uşoara nostalgie melancolică, elegiacă. „Pe tata l-am văzut ultima oară/cum ţinea în podul palmei ultimul tren/deraiat de pe linia vieţii./Privirile noastre s-au îmbrăţişat pe acel peron/al despărţirii./Pedant ca întotdeauna era îmbrăcat într-un costum/scump, sobru şi elegant./Aşa a spus şi preotul desfăcându-i pumnii strânşi” (p.35)

Constantin Nichifor

Lacrimile tăcerii, Editura Ager, Târgu Jiu, 2011, 106 p, Cuvânt înainte – Andrei Popete – Pătraşcu „Există în „Lacrimile tăcerii” un mister esenţial al vieţii, mai mult decât al poeziei în sine. Sentimentul iubirii redimensionează atracţia existenţei arbitrare. Între dorinţă şi realizare, poetul filigranează iluzii”. (Andrei Popete - Pătraşcu). Format din două capitole: Amurg nerostit şi Patimi de gând, volumul de poeme - Lacrimile tăcerii - păstrează armonia, muzicalitatea şi... rigoarea versului scris în registrul prozodiei clasice; ritm şi rimă. Poetul Constantin Nichifor surprinde prin sinceritatea poemelor sale, un discurs co-

Accesează www.impactdb.ro

erent şi verosimil. Strofele transmit în mod direct stările de existenţă cum şi unele atitudini sublimate ideatic şi tematic. „Doreşte-mă o clipă/Numai atât/Nu face risipă/Pentru-nceput./Zâmbeşte-mi fugar/ Din suflet… frumos/Un gând măcar/Să ştiu că-i duios./Visează-mă o noapte/Dar nu mai multe/O să devină toate/Imagini trecute” (p.69) Universul întregului - volum se materializează supunându-se - legii - de atracţie sufletească, de memorie intuitivă şi a imaginaţiei. Poemele extrem de laxe sunt conturate

în imagini veridice şi locuite de o stare - vorbită - într-un dialog de cunoaştere la limita unor emoţii cognitive şi tensiuni oarecum persuasive. Retorismul şi patetismul uşor exagerat, se topesc în subsidiar. „S-au pierdut norii în plânsuri/Aşteptarea e tot mai fierbinte/Topitu-s-au pe buze surâsuri/Mai triste privesc icoanele sfinte/Înserări molcome de-a rândul/Furişate-n gânduri pribege/Prin tainice locuri, trimiţându-şi descântul/Izvorul secat, în vis să-1 dezlege” (p. 81) Constantin Nichifor se adânceşte în - lacrimile tăcerii - până ce îşi află matricea

existenţială, găsindu-şi în poemele sale, semnele distinctive ale încercării de a fi în - actul - poetic orientat către spaţiul interior cu melancolie visătoare a regăsirii de sine. „Te-aş săruta pân-aş muri/Din seară pânăn zori de zi/Ţi-aş mângâia frumos şi sânii/ Să moara de necaz nebunii./Ţi-aş aduna polenul de pe buze/În nopţi aride, andaluze/ Să gust iubirea mai presus/Decât mi-e visul...nesupus./Aş digera ce-i mai frumos/ Din trupu-ţi dulce, mlădios/Ce mă adoarme şi deşteaptă/Spre tine simţul când sendreaptă” (p. 46)

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Deschis pentru inventar, Editura Sinopsis, Bucureşti, 2004, 88 p „La umbra sânului tău/siajul nisipului/ ascunde urme de păcat./Paşii-mi aleargă rotund,/după uşă,/desfrunzind tăcerea” (p.41) Cu acest poem concentrat şi sublimat ideatic, spun că Florian Huţanu şi-a rostuit fără orgolii fiinţa interioară pe care, apoi, a „topit-o” într-o poezie rezistentă în faţa timpului şi-a modelor trecătoare. Ludice şi implicit reflexive, poemele din această frumoasă (carte de buzunar) îşi caută - redescoperirea atmosferei cotidiene, aderarea la un moment semantic, cum şi recuperarea ontică a sacrului. „Te caut prin dezmăţate frunze/tocmite-n ploi desuete,/prin frânte alinturi/şi furtuni obosite./Luna plânge pe dinăuntru/cu rădăcini de geruri/şi focul/se stinge-n răbdare./ Umbra-ţi piezişă/în noapte se-nghite./De teaş putea auzi/dincolo/de tăcere” (Te caut - p. 20). Tensiunea poemelor marca Florian Huţanu poate fi măsurată după vădita insistenţă cu care poetul ne relevă cam tot ce i se întâmplă ori, cam tot ce i s-a întâmplat. Lucruri văzute şi nevăzute, sentimente, gânduri, taine, în fine, toate acestea rezidând într-un echilibru sufletesc, într-o limpezire accentuată a conştiinţei artistice.

„Te-am văzut în noaptea/în care ningea/ cu mirese blânde/printre silfidele şoapte./ Tăcerea ta lacomă,/înfricoşată pe marginea/ceştii de cafea,/înălţată dezinvolt,/ ocrotea indecent lampadarul./Luna, privea erotic lucarna/prin care se furişa ruşina ta/ iubirea” (p. 36). Forţa persuasivă a unei încărcături estetice îşi află sursa de comunicare în - discursul - lapidar, cum şi în permanenta luciditate vizionară. Bunăoară, reflecţia la Florian Huţanu conferă simplitate versurilor şi o oarecare pondere axiomatică, păstrând intrinsec şi extrinsec elementele necesare de semnificaţie simbolică - mai ales - prin sugestivitate. Hai mult, sintagmele: „Marginea surâsului” sau „Jumătăţi de ferestre” slujesc unei perfecţiuni abstracte. Totuşi, - Deschis pentru inventar - strânge la piept un paradox, provenind din surse de inspiraţie diverse. „Niciodată nu-i sigur/chiar dacă rostogoleşti zilele/pe un dop de sticlă./Pereţii înghit sudălmi/hămesiţi de coacerea fructelor/când dincolo de geam/ploaia dospeşte pe furiş./Clapele pianului risipite/melancolic/printre coapsele iubitei/rotunjesc visări./ Buzele se topesc în ceai de aguridă/ ignorând/ paşii pofticioşi/de tangou” (p.53)

Gheorghe Andrei Neagu Moartea şobolanului, Editura Zedax, Focşani, 2010

Format din paisprezece povestiri, volumul-parabolă prezintă în totalitatea lui momente insolite, desprinse - aparent aleatoriu - din fluxul unei conştiinţe şi nu mai puţin din „examenul” psihologic propriu-zis în care naratorul este un analist fidel în descrierile sale. Astfel, prozatorul Gheorghe Andrei Neagu, trăitor în Focşani, deci în Vrancea lui Vlahuţă, e foarte aproape - structural vorbind - de ceea ce povesteşte, privindu-se în oglinda timpului, convins că scrie – realmente - o literatură modernă şi contemporană, chiar dacă îşi datează textele între 1973 şi 1995. Problemele personajelor ori întâmplările lor de la nevoia de fidelitate, la discreţia afirmării în plan etic, sunt aici radiografiate raţional în desfăşurarea firească din sfere diverse ale vieţii, lăsând impresia că nimic nu poate clinti din loc un anumit eveniment. „Uşa se deschise brusc, lăsând să intre întâi capul, apoi corpul bărbatului îmbrăcat în pantalon şi bluză albă. Gesturile şi glasurile amuţiră. Bărbatul înainta

încet, dar sigur, conştient de puterea sa” (Mântuitorii p.69 - Focşani, 1989). Scriitorul Gheorghe Andrei Neagu scrie în permanenta lui stare, întru relatarea dezinvoltă a evenimentelor cu reveria firilor meditative. Cum spuneam, această carte constituie o poveste cre-

dibilă, ţesută într-o intrigă ce se mută dintr-un plan epic în altul, rezidând în unitatea de stil. În fine, o intenţie de construcţie narativă exploatată cu suficientă rigoare, cu talent de povestitor moldovean, cu precădere axat pe radiografii temperamentale pe care le ordonează în fragmente de viaţă şi trăiri asumate.

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

„Am ajuns acasă destul de târziu. Mi se făcuse foame. După prânz m-am întins, aşa cum nu făceam de obicei şi am adormit. M-am trezit pe înserat. Am deschis geamul din nou, sperând s-apuc ceva din răcoarea primăvăratecă şi m-am trezit iar cu o mulţime de cărăbuşi. De parcă ar fi aşteptat deschiderea ferestrei, gata de atac. După o clipă de bâlbâială, timp în care mi se umpluse camera, am reuşit să-nchid fereastra. Auzeam pocnetul celor ce se repeziseră fără noroc, în sticla rezistentă. Pe cei din cameră, am început să-i vânez. Zburau greoi şi neîndemânatec, zburau ca netoţii spre veioza aprinsă, căzându-mi în mână. Îi prindeam şi-i aruncam în paharul golit de ceai, astupandu-1 cu farfurioara. Aşa, i-am putut privi atent. Aveau aceeaşi culoare sângerie şi aceeaşi năclăială. Timpul pierdut cu prinderea lor, m-a făcut să nu-mi dau seama că a coborât întunericul. Am lăsat baltă observaţiile asupra cărăbuşilor şi an ieşit afară cu paharul în mână” (Cărăbuşi însângeraţi p. 23, Roman, 1985)

Gabirel-Vincentiu Malaescu ,

Neştiutele pierderi, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2011, 80 p.

„Trece vremea pe neştiute,/adunând torente interioare./Adânc pătrunde în lumină./ Este un timp/parcă rupt/dintr-o ireală existenţă/ în care se unesc destine,/ necredinţa azvârlindu-se/ sub ramuri”. (p. 19) Metaforele-simbolice funcţionează după un cod personal, fiind de fapt reverberaţii imaginabile ale unei lumi abstracte ori ale unei paralumi eliberate de greutatea materiei. Fiorul poetic e prezent obsesiv şi... ilustrează adâncimea interiorităţii asumătoare. Gabriel-Vincenţiu Mălăescu vine cu al doilea volum de poeme apărut în ediţie bilingvă: româno-albaneză, traducerea fiind asigurată de poetul şi traducătorul Baki Ymeri. Îmi place să cred că autorul acestei frumoase cărţi scrie o poezie a sincerităţii

şi a căutării unui prezent continuu situat între imediat şi descoperirea intrinsecă a eternităţii. „Nimic nu m-a durut/ca această încredere oarbă;/ am vrut/să soarbă/ întunericul/ putere din mine./La popasul/din crucea nopţii/ am călcat/dincolo de margine de drum. / Acum/îmi înfloreşte umărul/şi mă doare/ această încredere oarbă/în crucea nopţii” (p.29) Misterul substituirii nu este numai ceremonial întru extatica participare a subiectivităţii dinspre spirit spre orizontul solitudinii. Latura motivării - fie reflexivă, fie meditativă, în mai toate poemele marca GabrielVincenţiu Mălăescu, vădeşte o maximă stilizare în care gândul îşi îngăduie a fi ludic - deci - a se „juca” tulburător cu-orgoliul - unei puteri aproape necunoscute. „Ai emigrat în carapacea/

trupului,/te-ai surghiunit în gulagul/sufletului/te-ai răstignit pe crucea/credinţei,/ ai trecut graniţa fără/întoarcere,/chinul şi suferinţa le-ai ferecat/în mormântul existentei./Cine mai eşti?/ Ce ai devenit?” (p.60) Arta poetică pare a fi aici o hermeneutică subtilă pe seama unui „corpos” psihologic, dar şi o meneutică înlăuntrul unei confesiuni. Bunăoară, exerciţiul conceptual se manifestă în inima simbolurilor în care persuasivitatea creşte analogic, definind identitatea harului poetic al autorului. „Coliziunea crizei abrutizează./Pictorii au ieşit în stradal/protestează/ Nu vor să mai picteze/cenuşiul,/durerea,/lipsa de speranţă./Vacanţa ideilor/ le-a interzis/să se culce. / Nu le striviţi degetele/care vor spune lumii/povestea”. (p.45)

Virgil Ciuca

)

„Poet, desenator şi prozator, Corneliu Georgescu ne oferă o naraţiune, a unui evadat din universul medico-farmaceutic în lumea din afara spaţiului concentrat al ascezei ştiinţifice. Un profesor universitar de fizică nimereşte în creuzetul unui partid prins în scuturările febrei electoralele. (C.D. Zeletin) Luând în serios lectura acestui roman, am descoperit că în paginile lui vieţuieşte o cultură conştientă de sine şi creatoare totodată care simte nevoia să-şi rememoreze adevărurile fundamentale. Pentru că, numai acestea limpezesc şi tonifică marile sensuri ale vieţii noastre cotidiene. Scriitorul ştie că azi lumea face eforturi de adaptare de la o nouă epocă istorică, la o nouă mentalitate, iar oamenii se văd aruncaţi brusc în vâltoarea unor evenimente pe care doar uneori le pot stăpâni. Vocea lăuntrică a scriitorului Corneliu Georgescu, căutările eroului principal - un alter-ego - sunt aici parte şi întreg dintre

Poeme cu vedere la mare,

Florin Hutanu ,

)

În hol era răcoare, Editura Tehnoplast,

Monica Mureşan

om

Ster r o t c i V de )

Corneliu Georgescu

Fulguraţii

pagina 11

Versete Dumnezeieşti, Editura Semne, Bucureşti, 2008, 176 p „La margini de ape sub sălcii/Pe stogul de iarbă cosită,/De zile stătea adormită/O fată stăpână pe câmpuri./În păru-i sclipeau diamante,/Iar coapsele ei erau nude/Şi buzele roşii, zălude,/La gât c-un şirag de smaralde” (p.49) Poezia creată de Virgil Ciucă exprimă viaţa şi realitatea în sine, înnobilând-o cu fantezie prin convenţionalism şi retorică. Simbolurile folosite sunt simple podoabe, elemente ale unui decor menit să reţină atenţia, să impresioneze. Tabloul obţinut e uşor redundant, intimist şi rezidă (totuşi) în reprezentarea unei iniţieri peste faptul comun. Poetul scriind în vers clasic, se trudeşte să aşeze rază de lumină exterioară peste rază de lumină interioară cu vădită inventivitate lingvistică necesară împlinirii poemului său. „Îmi pişcă obrajii vântul tăios,/Gândul recheamă amintirile,/Soarele îmi mângâie genele,/În zilele

miezul unei atmosfere naturale şi unei insolite experienţe a transpunerii existenţialului în imaginar şi invers. În fine, poemele din aceste - versete dumnezeieşti - un titlu cu totul impropriu - sunt descrise în aceeaşi modalitate de oficiere poetică, specifică autorului unde substanţa lirică şi aşa-zisul „extract” din materia senzorial-spirituală sunt transferate într-o lume desenată din frânturi de aduceri-aminte trăind în virtutea unor legi ale hazardului combinatoriu. „Cerul se roteşte, norii se adună,/Ziua-i obosită, începe s-apună,/O pisică neagră s-a pierdut de lume,/Potopu-şi revarsă apele în spume./Şuvoaiele reci spală caldarâmul,/ Când tună se-ascunde lângă un perete,/Tremură te,/Şi ploi, şi zăpezi, şi de frică şi-i ud ciuciulete./ vântul câinos/Au haine Pomii se apleacă loviţi de de schimb pentru-un timp rafale,/Ţipete de păsări viforos/: Şi ştiu că zilele din lumi abisale,/Sfâşien răstimpuri întinderi de iernii sunt multe” (p.77) Poetul Virgil Ciucă su- oceane/Care plămădesc gerează în poeziile sale, alte uragane” (p. 80) Accesează www.impactdb.ro toamnei cu cerul ceţos./E frig, dar cerul albastru-i mai sus,/Grăbiţi cocorii sadună să zboare/Pe aripi de vânt stârnit dinspre mare/Cu gând să ajungă la templul hindus./Copacii pădurii rămân însă treji/Cu frunzele aprinse de soare,/Tânjesc după un pic de culoare/Lianele ce scutură vreji,/Codrii sunt pregătiţi să înfrun-


Pagini

pagina 12

Epitaf

A CITI VS. A SCRIE Sforăind cu cartea-n mână, Tot visezi că uiţi ce ştii Şi de-aceea vrei de astăzi Să nu mai citeşti, să scrii! Dar ai constatat – stupoare! – Somnul că te-a cotropit, Căci, scriind scurta-ţi lucrare, Plictisit, ai aţipit. @ Petrea Ciupitu

CELUI CE SCRIE VERSURI

(Atij qe shkruan vargje) Nu alerga după anotimpurile Fără faţă-chip şi nume Fiindcă dimineaţa le-ngheaţă Peisajele turmentate-dezorientate-nebune Îmbrăţişează zile albe Zile care cresc cântece Zile care cresc păsări În sufletul tău

Istovite frunze tremură, cad.

esenţa unor pustiite linişti.

Din tamarini umbre albe se-aşează ca albi pelerini. Un strop de rouă-n ierbi pe sub tării:

Şi păsări vii, ce capul pe-o aripă uşor şi-l lasă contemplând absenţa.

În odaie, la bunici. Cu gutui, pe la ferestre, Prind poveştile de veste, Şi sosesc, cu feţi voinici. Râd muşcatele măiestre, Rânduite pe prichici, În odaie, la bunici, Cu gutui, pe la ferestre.

În odaie, la bunici. @ Pal Sokoli

NUNTIRI ÎN ŞOAPTE În coaja copacului din zarea aceea se spune că dorm icoane de sfinţi cu sfinţii trezind dinspre ele lumini multicolore de fete şi băieţi. În coaja copacului de pe dealuri visurile se-adună pentru a-nnopta şi-aud cum vântul răsună prin cornuri de iarbă spre vale apun Şi bolta-nfloreşte din verde şi gri precum toamna cu ploi azurii sirene pornind de unde nu vrei şi totul se schimbă în crânguri de stei. Copacii au glas de nuntiri în şoapte mărgăritarele mele: care-s oare?... Spune-mi tu, omule, spune-mi tu, pasăre, Pe ce cărări de ploi să merg acasă? @ Ion Machidon

Fântâni Adormite fântâni cu ceru-n racle de mâini. Dimineţile doar când invizibilă devine luna din ochiul lor abia trezit din linişti albe-aburit urcă în cer tainic izvor de-azur gâlgâitor. @

MARIANA FLOAREA

Accesează www.impactdb.ro

DOR DE PASĂRE O pasăre închisă-n colivie Îşi cântă-amarnic dorul de pădurea În care pătrunsese cu securea Un hoţ de lemne, ieri, pe la chindie.

*** Tremurii frunze de plop înoată în rece azur ca-ntr-o mare cu adâncu-n apus răsturnată. @

Îi doborâse hoţul chiar copacul În care pasărea-şi făcuse cuibul Alături de-un străin pe-aici - hulubul Ce părăsise, alungat, conacul.

MARIANA FLOAREA

În odaie, la bunici!

Totu-i, azi, schimbat aici, Doar zenitul cu-a lui creste, Parcă desprins din poveste, Vine-n vis, cu licurici.

Astfel se gustă frumuseţea

de poezie

@ Magda Bădoiu

STATUI Cea ma cunoscută statuie din târg: Eroul necunoscut. Dar cine sunt supravieţuitorii şi care e născutul în vreme ce eroul murea.

oglinda diformă visez să-i cuprind coapsele la un dans nedansat niciodată trecător nebun pe o margine de pas detaşat de stridenţa unor sâni dezgoliţi îmi adun fiecare remuşcare întro direcţie necunoscută parcă triumfă regretul unor cuvinte ce îmi răvăşesc credinţa în iubire şi mă întreb cu insistenţă de ce nu au acoperire în fapte nu mai regăsesc nimic din ce credeam că poate fi liniştea începutului fără sfârşit a rămas doar vis @ Vali NIŢU

RUGĂCIUNE

Să treci prin vremi renăscut în statui

Timpul oprit din mers Stă spânzurat în univers. Nimic nu mişcă, totul tace, Clipa a trecut în eternitate

Cea mai înaltă statuie e în buricul târgului dar cine sunt trecătorii şi care e cioplitorul a cui statuia de mâine, picioarele cui vor înmiresma florile parfumatelor veri .

Domane, fie-ţi milă de mine, Te implor! Dăruieşte-mi cel mai mare cadou: Fă timpul să curgă din nou, Tocmai acum sunt mire, Mai am de trăit o iubire!

De dorul tău sunt de fân pribegind prin fulgi de rouă vara cât de lungă este sub perdele de lumină De vorbit vorbesc întruna şi privesc la liturghii cu ceasornicul pe limbă şi cu ochii la chindii Dorule de dor măiestru dorule de cum tu eşti mă priveşti din bătătură şi te bucuri de poveşti... @ Ion Machidon

Dar cheia coliviei e-aruncată Într-un desiş din vremea de-altădată. @ Constantin Mironescu

LA ,,LEMNUL VERDE’’ La ,,Lemnul Verde”, se adună Sub umbre de castani şi viţă Să mai bârfească împreună Elita Dej-ului pestriţă. La ,,Lemnul Verde” se consumă Între cafea şi prăjitură Adeseori şi câte-o glumă Cu poanta, ca o mură-n gură. Ospătăriţele frumoase Cam dezgolite pe la burtă Au decolteuri generoase Şi fustă, nemilos de scurtă.

lui Mircea Eliade

I În Cana Galilei, la sfânta nuntă, Din cer se-aud cum heruvimii cântă Cu serafimi, ţinându-se de mână Când Domnul pune mirilor cunună. Cu Isaia-n danţ se prind nuntaşii, Alăturea fiindu-le nănaşii; Cu pace-n suflet îi privesc părinţii De sus chemând în rugăciune sfinţii.

@ Pavel Rătundeanu Ferghete

Lirirună entropică Am străbătut atât amar de viaţă Şi-abia acum nu ştiu ce-am înţeles Căci am fost stăpânit de un eres, Şi de-alt eres ce sângele-mi îngheaţă. Timpuri haotice m-au strâns în chingă Strivindu-mă în stări de entropie Şi-ntr-o nefastă stereotipie De-a fost aşa ca-n dor să mă învingă. Nici azi nu prind în sensuri vreo povaţă În stare să-mi dezlege ce-o să fie mi-e teamă că dorinţa-mi e târzie şi poate n-o să am nici de postfaţă. Am străbătut atât amar de viaţă… @ George Coandă

Iertat de am greşit gândind vreodată C-or să mă cheme să le sorb nectarul Superbii crini, poetul fiind starul! @ Constantin Mironescu

Liriruna îndoielii Mă îndoiesc chiar şi de mine însumi În astă lume de vârtejuri vaste Speranţa mea n-are unde s-adaste Şi-ngheaţă în pustiuri negre plânsu-mi.

Un sol trimis în taină meştereşte O viaţă nouă, scumpă ca un dar, `Nălţând pe mama sufletelor noastre Să ne-ntărească prin maternul har.

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

LA MĂNĂSTIREA ALBĂ

Să fiu lăsat s-apuc încă o dată Cu mustul dulce să-mi umplu paharul în viile din toamna cea bogată,

C-un gând bun, cu mângâiere Dincolo de-orice nevoi, Dulcele-auriu din miere Să le fie viaţa-n doi.

Îngăduiţi-mi trista îndoială Şi daţi-mi un răspuns pe un plai de riscuri, Strivit sunt de atâtea grele fiscuri Ce loc nu-mi lasă de vreo îndoială. Atroce nebunia lumii stinsu-mi Bruma credinţei mele-n idealuri, Mă bat aceste ucigaşe valuri Ce soarta în abisuri, Doamne, prinsu-mi. Mă îndoiesc chiar şi de mine însumi… @ George Coandă

Răspunsul aşteptat cu-ncredinţare Înveşniceşte-oricând pe rugători; Rudenia-n speranţe iar va creşte Cu mare bucurie-n sărbători. IV Lumină albă ne-nserată Substanţial imaculată Renăscătoare-n miez de floare De vagi nuanţe de culoare: Din bumb pestriţ – cărămizii – Pe galben – dungi în simetrii – Se-alungă-un pinten străveziu Cu coarne-ntoarse – melc hazliu... ...Cum să-ţi asumi o fantezie Ajunsă-aici din veşnicie, Cu cinci petale,-n mijloc trei Ca-n joc spontan de prichindei?!... @ Petrea Ciupitu

Din trupul meu Phoenix sub pământ Să ivească-nmugurescă-apară-zorească O zi frumoasă În Arberia Nouă @ Pal Sokoli Wuppertal, iunue, 2006

Naşii-n şoaptă se închină Taina vieţii să pogoare, Ca şi soarele-n grădină, Strălucind în orice floare.

Vor să arate firi boeme Dispuşi orice să comenteze Uitând, că vai, de la o vreme Potenţa lor e-n …pioneze.

@ Vali NIŢU

Dintr-o zi frumoasă A îmbrăcat-încopciat o noapte

De ce mă cheamă tainicele şoapte Venind din cer, la care-am cerut sfat, Atât cât sunt curat şi e păcat Să fiu gonit din fructele ce-s coapte?

III Par să se piardă sferele prin spaţii, Dar, când revin, te minunezi că sunt; Divinul grai din ceruri le întoarce Pe căi deschise clar de Duhul Sfânt.

uneori niciodată arareori nebunii par sănătoşi dar nu tot ce pare este credibil legat cu brăţări din oţel inoxidabil ideile nebunilor nu ruginesc dacă freacă încheietura mâinii drepte cu stânga în dreptul inimii când se intonează imnul deşteaptă-te române înaintea soneriei stridente de pe noptiera chiştoacelor dispărute la recomandarea medicului fumatul interzis!

Din acest gerdan-lanţ al vieţii Eu sunt verigă

Trainic este simţământul Şi-i menit să dăinuiască; Întăreşte legământul Dragostea dumnezeiască.

Poeţi cu fruntea transpirată Şi burţi ca nişte paranteze Se vor elita literată Din cafenelele franceze.

nebunia abstinenţei

(Lulezimi i nje feniksi martir)

La Mănăstirea Albă, într-o noapte Am poposit, găsindu-mi aliat Un trubadur, în vreme-ostracizat De pragmatismul lumii ce vrea fapte.

Aici, găseşti mereu o masă Mai totdeauna rezervată Consumatorilor de rasă Buni naratori, dar răi de plată

@ Gh. Luchian D’Aquila

ÎNFLORIREA UNUI FENIX-PHOENIX MARTIR

II Melodiile astrale Răspândite-n cer cu lună Se aud de-aici, din vale, Unde mirii se cunună.

Prilejul vorbelor de clacă Atrage zilnic scriitorii De când sosesc, şi până pleacă Pe cerul Dej-ului cocorii

@ Ion Dumbravă

DE DORUL TĂU

Pândită de-o pisică indecisă, Venită-aici din zonele obscure, Îşi cântă-amarnic dorul de pădure O pasăre în colivie-nchisă...

NUNTĂ-N CER

sentinţa finală îmi e rău de mare iar plouă şi picătura chinezească mărşăluieşte tenace pe borul pălăriei nesuferit de neagră falsă culoare plimbă conştiinţa ca pe o definiţie prin formula apei de ploaie de pe scocul ruginit ce-şi amanetează definitiv şi irevocabil rostul.

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

@ Vali NIŢU

Cocorii se întorc acasă Cocorii se întorc acasă, Din drumul lor fără sfârşit, Spre care, veşnic, au pornit, De soartă, crezi, că nu le pasă. În şiruri, cum le-a fost sortit, Zboară mereu, şi nu se lasă, Cocorii se întorc acasă, Din drumul lor fără sfârşit. Pe cer, ca pe-o cortină trasă, Au înviat şi-au tot murit, De când se ştiu, necontenit, Sfidând a depărtării plasă. Cocorii se întorc acasă.

pagina 13

Grădina Vor pâlpâi îngândurat până în marginea serii candele mici cu albine în jur Cireşii şi merii @

MARIANA FLOAREA

SEMINŢE DE IARBĂ Să nu mi se pună întrebări de felul: Ce-ţi face neamul Ioane, cum o duce cu sănătatea şi cum îşi scrie istoria brazdelor de pământ? Nu voi răspunde şi nu voi da în scris vedem cu toţii cum legile firii se duc pe apa sâmbetei de la o sâmbătă la alta de la o zi de lucru la alta fără de speranţă să mai rodească vreodată pe dealuri cu lună plină şi cer cu păduri de stele din noi latră dihănii şi stau la pândă gata să sugrume lumina de prin vişini şi-i prea devreme pentru a muri şi-i prea târziu pentru a ne naşte veacul doreşte seminţe de iarbă parfum de pâine să rămânem acasă @ Ion Machidon

@ Magda Bădoiu

CRITICA RAŢIUNII imPURE “Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem” ( SF.Toma d’ACHINO ) Deasupra mea mai strălucesc – stelele dar LEGEA MOR – ală a căzut în RAŢIUNEA imPURĂ filozoful renunţă la metaFIZICĂ şi intră în fluxul realităţii – îmbrăţişează VALUL adoarme seara pe zgura zilelor şi lasă : LUCRURILE să FIE ! Întâmplări comune provoacă – CREŞTEREA ADRENALINEI iar Spaţiul vital – se micşorează se lasă în amurg – ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ, dispare specia – INDIVIZILOR SFIOŞI ce se lasă devoraţi de LEI şi HIENE - Ce dreptate avea MALTHUS ! - Opreşte, Doamne, progresia geometrică ! trece-ne pe noi în altă bază numerică Ne-am oprit la STADIUL DE LARVE ŞI OMIZI Şi nu vom deveni – niciodată FLUTURI mereu aceleaşi legi anacronice ce permit ŞARPELUI – să hipnotizeze o pasăre şi EA se lasă mereu învenininată de LASERUL OCHILOR. - Intrăm în ERA GLACIARĂ a SPRITULUI. vom ajunge FOSILE ! – spune un CUC. - Vom dispare ca specie ! – zice o BUFNIŢĂ, Simbolul MINERVEI Cu RAŢIUNEA imPURĂ privesc – SPAŢIUL MAGIC Din ICOANĂ În timp ce pe lângă mine trece FEMEIA fluidă – caldă şi goală, îi simt GEO-METRIA alunecoasă primesc în con-ŞTIINŢĂ – mesaje sub-LIMINALE renunţ şi EU – în favoarea RAŢIUNII imPURE, mă cufund tot mai adânc – în RELATIV unde LEGILE lui MURPHY devin OBIECT-ive.

@ IOAN ŞIMON

Accesează www.impactdb.ro


Pagini

pagina 14

cana să fie gânduri panicate de un tzunami prevăzut la o cană cu vin faţă de această situaţie în piaţa centrală bat clopotele longitudinal pe sticla cu gâtul alungit la temperatura maximă cuburi de gheaţă frapiere beţivi şi nota de plată ce trebuie plătită de generaţia următoare la cana cu apă un strop de vin… @ Vali NIŢU

FLOAREA VÂRSTEI-FLOARE (în noul an şcolar 2011-2012) Era vară-n zori, pe cale, Când lumina-ţi din privire Încărca de fericire Sufletul măicuţei tale.

Ai urcat treaptă cu treaptă, Ca şi când păşeai pe-o scară, Încât azi eşti domnişoară Cu-o purtare înţeleaptă.

Ani strălucitori – mărgele – Purtau raza jucăuşă Pe rochiţa de păpuşă Cu ochi mici – albastre stele.

În mod cert n-ai să te laşi Când, în anii de liceu Chiar dacă-ţi va fi mai greu, Ai să fii printre fruntaşi. *** Azi iubirea părintească Dumnezeu ţi-o dă întreagă Şi la toţi le este dragă Floarea vârstelor cerească

...Şi-a venit o vreme-n care Tu ţi-ai prins pe cap bentiţă; Erai mândră şcolăriţă Şi la carte silitoare.

Ploua o ploaie de departe oraşul s-a închis abătut, întristat ca un castel pustiu că drumurile singure-au plecat.

Ploua o ploaie de departe oraşul s-a deschis înmărmurit o caleaşcă de raze şi stropi a intrat şi-a ieşit ca o bucurie ce-a fost o creangă mică pe un acoperiş a tresărit

Ploua o ploaie de departe cu foşnet greu de putredă mătase tandreţea ploii care te chemase… Ploua. MARIANA FLOAREA

@

scris… rescris

în cercul iubirii de semeni albaştrii sunt ochii tăi parcă renăscuţi acum câteva zile pentru a culege mărgăritarele din ochii mei gândul uitat întro vară a tresărit şi m-a îmbrăţişat uitând că nu există doar el perechea lui l-a chemat

s-au găsit buze fierbinţi în august rămas la jumătatea lui Maria şi până la întreg Val dornici de ţărm aşteaptă de ani ce este scris pentru ei în hrisov sau în cartea vieţii hotar.

Să pleci pe drum, singur, în ceas devreme al serii, Cu gândul blând ce fuge... şi au înflorit toţi merii! Să alergi printre stele, să simţi, să poţi trăi adevărat Cu privirea ce-aude soarele nostru, doar separat, Să fugi de totul şi de toţi nevrând, la braţ cu nemurirea Când dimineaţa vine şi roua se depune, amăgirea, Să nu-nţelegi că zborul e doar unul şi viaţa trece, Şi iarăşi trece, tot mai adânc prin nori de se petrece, E un nu ştiu cum, e un nu ştiu de mai eşti, e necunoscut... Şi seara vine, timpul trece, aerul e tot mai rece şi tăcut... Şi noaptea trece...

Vali NIŢU

Doi câini au alergat ca fulgerul S-au salutat Şi s-au sărutat plin de iubire-cu focul iubirii Când i-ai văzut padronii lor Au ţipat speriaţi Au ţipat şi s-ai înjurat Cu limba omului @ Pal Sokoli

PEGASUL MEU, CALUL ALBASTRU

@

ADRIAN STÂNGĂ

... Un altul, neglijent din fire, Muncind cu grabă şi-n neştire, Rămâne fără expertiză, Ducând afacerea spre criză. *** Te paşte falimentul – iată – Când hiba este ignorată. @

Petrea Ciupitu

Agonie

din lacul de nuferi te ridici zeiţă, te-mbii si învălui în cântec de harpă. eu, Venus, suspin o slovă-amuţită când sânu-ţi sfielnic, se culcă in iarbă.

cerşind din minarete divinului lumină în juru-ne se strânge a sorţilor căpăstru

te-aştern şi te scriu sub jar de amurg, mă-mbeţi în parfumul de nur, ce înşală! cu sete bei roua din frunze ce curg lăsându-mi în suflet un gust de migdală.

genunchi căzut în tină începe iar să doară zilei de ieri apusul culorile-s prea mult

@ MARIA LUIZA ROIBU – PARIS

(cu)prins

prea ‘nalt ne este cerul e prea puţin pamantul doar zbor în agonie desţelenind cuvânt @ CARMEN HUZUM

Ai trecut fugar prin viaţa-mi agitată Şi mi-ai lăsat doar o inimă săgetată La apus de vise, pe o cale arătată Să pot să trec prin iubirea căutată.

Pe calul meu albastru am străbătut pământul, În zborul peste nouri furat-am curcubeie, M-am ridicat la stele urcând Calea Lactee Şi-am îmbrăcat în raze, cu gândul bun, cuvântul.

Mi-ai furat totul la ceas de seară Şi gândul, şi lacrimile mele de ceară, Şi gândul, şi privirea ca o gheară, Şi gândul, şi suflarea rece de aseară.

Un alt Pegas în calul albastru se născuse Să-mi ducă-n lume gândul spre piscuri nesupuse.

Ai trecut fugar la braţul meu, iubire! Ce zile şi nopţi, ce şoapte fără vorbire Când alergam numai noi doi, orbire! Undeva în trecut, cândva în viitor, doar iubire!

Ai trecut

Miroase-a struguri copţi şi a pelin

Scriu pentru a mă smulge Din veşnicul întuneric. Scriu dintr-o milă de mine deplină, Cînd vântul bate sferic Peste faţa mea de grădină, Scriu ca să fie lumină!

Miroase-a struguri copţi şi a pelin Pe drumul care mă purta spre vie. Toamna se-mbracă-n rochie ruginie Şi cântă lăutarii a suspin.

Scriu pentru că din ochiul meu S-a născut firavul curcubeu, Scriu pentru că sunt pe cont proriu Cu sau fără Dumnezeu.

E-un timp ce te îmbie la beţie, Să urci spre stele, să trăieşti din plin; Miroase-a struguri copţi şi a pelin, Pe drumul care mă purta spre vie.

Scriu pentru mine şi pentru voi, Scriu ca să ieşim din noroi. Cuvintele mele sunt colivă Şi lumânări pentru veşnica pomenire, Scriu sub pământ în noaptea lină Scriu, scriu şi nu mă las Până nu se face lumină!

Ne toarnă toamna iar paharul plin Şi se copilăreşte pe câmpie, Împodobind-o cu o argintată ie, Când luna plină este în declin, Miroase a struguri copţi şi a pelin. @ Magda Bădoiu 31-X-2010 Roşu, Chiajna

recunoştinţă îţi mulţumesc aducere aminte pentru iertare poate este prea târziu sau poate este prea devreme nimeni nu poate şti în afară de tine timp într-o vreme poate vei şti tu Maria

îţi simt trupul cu gust de sare şi-l sărut în timp ce tu fugi spre braţele mele tremurând îmi aduni degetele într-un cuvânt ştiut de noi doi îmbrăţişări apă şi sare. @ Vali NIŢU Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

harpa lui Venus

s-au deşirat sub pietre iluzii de ninsoare călcâielor de ceară cărări spre alte lumi

Când am aflat Pegasul răpit de mari maeştri, Mi-a mai rămas bălanul, un cal ca orişicare... Albastrul de pur suflet, de necorupt culoare, I-am dat-o ca să fie astral printre tereştri. Hrănitu-l-am cu jarul ideilor înalte, Iar setea potolească-şi l-am dus chiar la izvorul De unde beau fecioare în zori trăindu-şi dorul Ce face orice suflet atins ca să tresalte.

@ Pavel Rătundeanu Ferghete

LA ŞCOALA GREŞELII

Accesează www.impactdb.ro

Un ham-ham s-a auzit Într-o parte a pieţii-târgului-priveliştii Ham-ahm s-a auzit dulce Şi în cealaltă parte a ei

SCRIU

Trecătorul

Ratând, ajunge aşadar Să aibă şi talent şi har; Cu pierderi mici, destul de rare, Aduce zilnic plus-valoare.

(Pershendetje)

@ Constantin Mironescu

@

Destoinic om de meserie A mai greşit, de-aceea ştie, Căci, corectându-şi o eroare, E-atent la orişice mişcare.

SALUTARE

@ Petrea Ciupitu

Ploua Ploua o ploaie de departe cu foşnet greu de putredă mătase tandreţea ploii care te chemase…

de poezie

la sfârşit stau şi mă cramponez de conturul unor buze cu botox în loc să alerg nestingherit la cursa fără obstacole de pe artificialul sân propun un test de fidelitate curios din fire ţesute într-un gest de complicitate pe la spaţiul gol propus a fi închiriat pentru o lună plină la coapse se adună pictorii şi expun nuduri în ulei pe o pânză curios desluşesc semnătura unui autor de prin târg.

@ Adrian Stângă

- Haide, să-l facem , încerca să mă convingă, tu mie – aripa, eu ţie – ghilotina de aur; vei străluci deasupra ei aidoma unui semizeu deasupra celorlalţi; indiscutabil, cuvântul tău o să atârne greu pe cântarele lor înţepenite-n nămolul unei tăceri milenare; le vei împărţi pedepsele şi dreptatea ca pe o pâine, felie cu felie Şi-n stânga, şi-n dreapta sau cum te va tăia capul… - Haide, nu te mai încăpăţâna atâta, începu să se roage de mine pentru proprietarul său ca o paiaţă până şi telefonul mobil Nokia N97 cu o voce de raţă omnivoră. - Eu zic s-o tai de-aici, mă răstisem deodată la ea, cât încă mai poţi să te târăşti

Ştiam că vine toamna dar nu o aşteptam... misterioasă dama cu salbe de mărgean. Ştiam că-mi piere iarba şi zilele le-nchid acoperindu-mi lada proptită de un zid sub iedera roşcată, plantată în trecut, cu brumă argintată şi flori cu chip de lut. În ea ascund cuvinte, fiori, melancolie... În ea păstrez iubire, zbucium şi nebunie. Doar ridicând capacul de frunze amorţite aud freamătul tainic al mâinilor gătite cu unghii smălţuite şi forme migdalate de patimi înroşite, de gânduri curăţate şi, parcă văd aievea în părul despletit, îmbrăţişându-mi trupul de dor acoperit, un fir de orhidee de-un galben pistruiat, timid, ascuns în plete şi emoţionat. Lângă un sfeşnic mândru, în vaza de cristal un trandafir oftează pe masa de stejar şi orele te-aşteaptă şi nu mai am rabdare şi vinul se-ofileşte, cuminte, în pahare. În rochia iubirii, prind gânduri purpurii plutind în încăpere, sperând ca vei veni. Prin pânze de tăcere, de lacrimi încreţită strâng într-un colţ de cufăr o inimă rănită o vază, trei petale, un ciot de lumânare... toate mi-aduc aminte de lunga aşteptare. De-ai fi venit o clipă, o vară ţi-aş fi fost o vară de emoţii cu gust de vin spumos... dar a venit doar toamna, ştiam că va veni, ştiam că nu mi-e timpul de vis şi poezii. @

MIRELA APINTILOAIEI PIATRA NEAMŢ

pe burdihanul tău de gravidă cenuşie Şi să-şi intre-n inimă vârtos (da` vârtos de tot, nu aşa) tăişul unui adevăr irefutabil, simplu ca bună ziua, şi-anume: singurătatea nu e o monedă de schimb; nu se-nmulţeşte cu nimeni şi nici nu se împarte la nimic. Ea este pur şi simplu o unitate indivizibilă, tu – nu. Aşa că tai-o de-aici! Şi-a-nceput să se îndepărteze umbra de mine, pe jumătate zburătoare, târâtoare pe jumătate, în timp ce eu, ca prin vis, încă mai auzeam cum spintecă lemne o lamă boantă de topor pe limba ei despicată: Nu vrei să facem schimb? Haide să-l facem! Nu te mai încăpăţâna atâta! Tu – cu aripa, eu – cu ghilotina de aur …

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

@ BOT EUGEN

Trup şi cântec Am strivit între palme Cântec de greier Ce mi s-a încrustat adânc În pori De-atunci Trupu-mi fredonează În fiece seară Duioasă baladă @ CARMEN HUZUM

Dorinţă cu umerii goi (Daphne) 2 colţuri de lume te strigă, femeie! Fierbinte, veşmântu-mi, te cheamă-napoi, prin pori mi-ai ieşit în dans de scânteie palma-mi ţi-e scena, tu vino spre noi. când coapsa-ţi cuminte se zbate stingheră, cuprins de sfială iţi caut privirea, captiv între braţe, iţi prind, efemeră, o lacrimă stearsă, ce plânge iubirea. felină şireată ce-nlănţui subtil ca iedera albă, te-agăţi de pamânt ai prins rădăcină, în mine, tiptil cu-n scâncet subţire … intens legământ! @ MARIA LUIZA ROIBU – PARIS

DURERILE NAŞTERII (Dhembjet e lindjes)

@ Vali NIŢU

Pasărea-şarpe - Nu vrei să facem schimb? mă trezi deodată din somn măcănitul unei păsări domestice cu visări de mare sălbăticiune zburătoare.

În cufărul meu

pagina 15

Mamele cel mai bine Cunosc durerea naşterilor Şi naşterea durerii În numele iubirii

Şi mai dureroasă Este naşterea fără iubire Sau jocul iubirii Cu durerile altuia

Există ceva mai dulce Decât naşterea iubirii Orice durere în lume Este mai mică Decât povara pe umerii Kosovei rănite Ucisă cu viclenie

Durerile tale au născut Îngeri de pază Ca niciodată să nu te stingi Există ceva mai frumos Decât cântecul marşului tău Aripă împodobită A coloanei fără capăt A uniformelor tale

Ce dureros este jocul Cu rănile deschise

@ Pal Sokoli

Moarte neîntâmplată Şapte dintre cele mai frumoase femei s-ar fi întristat la aflarea veştii că nu mai exişti. Şapte dintre cele mai parfumate lumânări în şapte dintre cele mai mari biserici s-ar fi aprins. Şapte lacrimi ar fi umezit imaginea ta din memoria lor încă vie. Pe şapte inimi ţi-ar fi rămas scris numele când femeile mai credeau în nopţi care nasc stele norocoase şi dimineţi de argint. @

Ion Dumbravă

Lirirună vrană Încerc să dau destinului o vrană Prin care să zăresc vreun orizont Dar nu însângerat de-un dosnic front În trupul lumii o imensă rană. Şi-oricât aş fi de o mâhnire trist Tot mai doresc dumnezeesc să-nvie Iar şi iar pe-a omenirii glie Veşnic Mântuitorul nostru Hrist. Această lume fi-va mâine vană Sodoma şi Gomoră-n foc pierind, Şi-atâtea spaime, iată, mă cuprind Privind cu disperare spre vreo dană Încerc să dau destinului o vrană… @

George Coandă

Accesează www.impactdb.ro


pagina 16

pagina 17

Portrete în peniţă | De la Curtea de Argeş, cu dezinvoltură prin spaţiul balcanic: Dumitru M. Ion @

Florentin Popescu

„În 1963... redacţia lansează pe Dumitru M. Ion, elev la Liceul din Curtea de Argeş, care se va bucura de o atenţie specială, fiind de trei ori publicat, la termene scurte: prima data la 3 august 1963, cu poezia „Steaua Argeşului”, a doua oară la 14 septembrie 1963, cu „Autobiografie” şi „Poemul fructelor de agud” şi a treia oară la 12 septembrie 1964 cu un grupaj de şase poezii”. Desprind aceste preţioase informaţii din volumul lui Tudor Opriş, intitulat Istoria debutului scriitorilor români în timpul şcolii (1820-2000), unde, câteva rânduri mai la vale citesc: „Pagina consacrată elevilor din septembrie 1963 a fost bine „inspirată”, deoarece toate numele lansate s-au confirmat într-o mai mică sau mai mare măsură. În afară de Dumitru M. Ion se aliniază Florentin Popescu, Cătălina Pangrati, Passionaria Stoicescu şi Gabriela Vasilache.” Când eşti elev şi aspiri le afirmare literară e de la sine înţeles că te interesează cam tot ce se publică prin revistele de profil, spre a vedea şi a putea compara scrisul tău cu al altora. Aşadar, fiind eu licean în Buzău, numele lui Dumitru M. Ion mi s-a impus în memorie încă de la primele lui poezii apărute în revista literară a tinerilor, „Luceafărul”. De aceea pot spune că l-am cunoscut pe Dumitru M. Ion încă de pe atunci, iar faptul că am apărut împreună într-o pagină a amintitei publicaţii numele lui mi s-a înscris definitiv în memorie şi avea să rămână acolo pentru totdeauna. Dumitru M. Ion părea în acei ani unul din copiii teribili ai literaturii, perseverenţa cu care revista „Luceafărul” avea să-1 publice în continuare ar fi putut fi un motiv de invidie pentru noi, ceilalţi tineri din generaţia lui. Debutul său editorial, petrecut şi el la numai douăzeci de ani, în 1967, a fost de asemenea, un succes la care jinduiau mulţi într-o vream în care accesul la tipar cu o carte era destul de anevoios. Nu l-am invidiat pe Dumitru M. Ion nici pentru generozitatea de care a benefici-

at din partea revistei „Luceafărul” şi nici pentru debutul editorial, debut care pentru mine avea să vină abia peste vreo patru ani. În fond fiecare îşi avea destinul lui şi fiecare avea să-şi urmeze, după cum s-a văzut mai târziu, propriul drum. În ce-1 priveşte, Dumitriu M. Ion a tipărit mai multe cărţi de poezie, despre care în Dicţionarul general al literaturii române aflu, între altele, acest comentariu: „Cultivând cu insistenţă imaginea şocantă, forţând sensul cuvintelor, împerechindu-le deseori în mod arbitrar, poetul mizează pe ineditul rezultatului. Nu puţine sunt şi piesele unde, printr-o neaşteptată străfulgerare, apar imagini expresive care sugerează o intensitate emoţională remarcabilă. (…) Prin simetrie, analogie, simboluri cu multe conotaţii (deseori ezoterice), în care aluziile şi sensurile sub textuale joacă un rol esenţial, autorul reuşeşte, în sfârşit, să-şi ofere un spaţiu liric propriu, inconfundabil. Ne-am cunoscut în anii tot mai îndepărtaţi ai studenţiei noastre, cred că la unul din multele cenacluri literare din Bucureştii ailor 66-70 ai trecutului veac. Poate la „Nicolae Labiş”, de la Casa Scriitorilor, dacă nu cumva ne vom fi încrucişat paşii pe culoarele redacţiilor „Amfiteatru” şi „Viaţa studenţească”, ori poate „Luceafărul”, adică într-unul din locurile prin care se perindau cei mai mulţi dintre visătorii vremurilor cu pricina. Ne-am cunoscut atunci şi într-o oarecare măsură pot zice că am devenit şi am rămas prieteni până azi. Dumitru M. Ion a avut o carieră literară foarte interesantă, dacă nu cumva puţin ciudată în raport cu începuturile lui în domeniu. Şi când spun asta mă gândesc la traiectoria destinului său de după 1990, despre care cel mai bine şi mai exact scrie autorul articolului ce i-a fost consacrat în dicţionarul din care am citat mai sus: „Din 1991 a înfiinţat Editura Orient-Occident, al cărui director este, publicând cu preponderenta cărţi de poezie... A publicat peste şaizeci de volume de traduceri în limba română (din

poeţi şi prozatori armeni, georgieni, macedoneni, sârbi, bosniaci, muntenegreni, turci, chinezi, spanioli) şi din limba română în alte limbi, devenind astfel unul dintre cei mai cunoscuţi intermediari literari în spaţiul balcanic. Poezia, proza şi traducerile sale au fost încununate cu numeroase premii naţionale şi internaţionale: Napoli Ospiti, Italia, 1970 (poezie), Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1972 (proză); Premiul Uniunii Tineretului din România, 1974 (poezie); Pana de aur ,Festivalul Internaţional al Traducătorilor, Iugoslavia 1977, 1986, 1994;

Premiul Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Traducătorilor din Macedonia, 1982, 1989, 1991; Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1983 (traduceri); Premial pentru cea mai frumoasă poezie, Festivalul Internaţional „Serile de poezie de la Struga, Macedonia, 1993”. În ciuda anilor care trec şi tot trec peste noi, lăsându-şi urme evidente, Dumitru a rămas, de când îl ştiu şi până azi, un neliniştit, un om dinamic, un tip de acţiune, un ins care se vrea (şi reuşeşte sa fie!) în miezul vieţii literare. Nu numai prin cărţile proprii de poezie, de proză sau de traduceri, ci şi prin exercitarea unei vocaţii demnă de toată preţuirea confraţilor. Aceea de manager a Festivalului Internaţional „Serile de poezie de la Curtea de Argeş”, ajuns în 2011 la a XI – a ediţie, o amplă manifestare culturală, singulară ca gen, înscrisă în circuitul lumii alături de marile festivaluri de la Struga (Republica Macedonia), Las Palmas, Canare (Spania), Medellin (Columbia), Troia

Pavel Rătundeanu Ferghete COLINDE DIN TRANSILVANIA @

Riviers (Canada) etc. Alături de consoarta lui, poeta Carolina Ilica (director artistic al festivalului), Dumitru M. Ion a reuşit să înfiinţeze „Academia Internaţională OrientOccident, Curtea de Argeş” al cărei palmares poate fi invidiat astăzi chiar şi de către instituţiile de stat care ar fi fost îndreptăţite să dea curs unei astfel de iniţiative dar n-au făcut-o şi nici n-au dat semn că ar fi interesate s-o facă în viitorul apropiat. Festivalul poetic de la Curtea de Argeş este conceput ca un elogiu adus poeziei contemporane universale, ca spectacol poetic continuu (completat de muzică românească, expoziţii de artă, expoziţii şi lansări de certe, dansuri româneşti, vizitarea unor monumente de artă şi cultură ale fostei capitale medievale a Valahiei, Curtea de Argeş, vizitarea cetăţilor şi castelelor lui Vlad Ţepeş (Dracula), excursii în Munţii Carpaţi etc. Mititel de statură, mai mereu îngândurat, ducând cu el o servietă voluminoasă ori numai un dosar sau câteva cărţi sub braţ, Dumitru M. Ion se strecoară printre zecile de invitaţi la festivalul amintit, cu dezinvoltură, iar aceştia, purtându-i un vădit respect (ştiindu-l cine este şi apreciindu-i opera şi virtuţile de organizator), îi ascultă cu atenţie opiniile, iar mai apoi cată să-l antreneze în dialoguri despre cultură, despre poezia de la noi, despre locurile şi oamenii cu care le este dat să se întâlnească în răgazul celor şase zile de şedere în România . La Bucureşti în forfota străzii, acest interesat şi valoros om de cultură pare ca înfăţişare un ins puţin întârziat în adolescenţă decât un scriitor, editor şi manager cu rosturi precise şi care ştie că râvna lui - exemplu convingător de dăruire întru folosul obştii este parte importantă din râvna celor, nu prea mulţi, ce contribuie la îmbogăţirea patrimoniului naţional de valori. Şi până la urmă care poate fi menirea unui creator adevărat dacă nu aceea de a arde, preţ de o viaţă, pentru o idee, pentru un ideal ?

Parohia Malovat din judeţul Mehedinţi a publicat recent, prin Editura „Cuget Românesc”, un prim volum de Colinde din Transilvania. Colindele sunt culese de folcloristul Pavel Rătundeanu - Ferghete şi sunt rodul unei cercetări de teren, desfăşurate de-a lungul mai multor ani. De altfel, dl Rătundeanu - Ferghete a străbătut pământul transilvan cu râvna neostenită a omului de cultură, de a căuta, de a găsi sâmburele

3 Cuptor 2011

Despre poezia Elenei Anghel - ne-am spus din opiniile critice şi cu alte ocazii - într-un articol pe care l-am publicat în revista „România Mare”. Am ales să-l publicăm aici deoarece poeziile la care am făcut referire erau în majoritatea lor structurate pe temă patriotică. Temă pe care poeta, în cauză, o cultivă dintr-o revoltă personală - observând şi trăind asemeni multor români dramele sărăciei în care se zbate societatea românească - datorită orânduirii capitaliste care nu face decât să distrugă sentimente, speranţe, religii... Poeta Elena Anghel - cunoscătoare a fenomenului sărăciei de la mama sa dintr-un sat de pe un petic de pământ călărăşean - nu s-a lăsat în neliniştea sa până ce nu a consumat călimări de cerneală pentru a scrie poezii sociale, luând atitudine faţă de toate relele ce se abat peste ţara sa. Dar cu placheta de faţă, „Iubeşte-mă”, (2011), Elena Anghel s-a desprins în mod considerabil de registrul său liric, datorită căruia eram gata să o catalogăm definitiv şi pentru totdeauna poeta revoltei personale privind văpăile de lacrimi ale celor obidiţi, de la bolnavi, pensionari, şomeri dar şi a oamenilor aflaţi în câmpul muncii. A se vedea volumele sale de poezii pe care le-a publicat până în prezent, mai cu seamă cel intitulat „Arşiţa” care este piscul poeziei sale de inspiraţie patriotică. Dar prin volumul ce-l prezen-

Maria din rugăciune

Maria Niculescu – „Credinţa şi păcatul, Editura Perpesicius, 2006 şi „A dimineţilor lumină”, Editura Perpesicius, 2007 @

Mihai Antonescu

„Ea, avea un măr domnesc/Întro mână, şi mi-1 dete,/Dorul să mi-1 îndulcesc,/Să mă-ngândur pe-ndelete. Măr, muşcat de dintro parte,/înspre gura mea flămândă,/ Viscolind a Ea si moarte/Dintr-o lacrimă rotundă” E un psalm, volumul „CREDINŢA ŞI PĂCATUL” apărut la Editura Perpesicius în anul 2006, al poetei Maria Niculescu. O boare de timp întârziind pe paginile Cântării Cântărilor dintotdeauna, pulbere stelară desenând conturul Septuagintei pe inimi asemeni celei a lui Dumnezeu, mirabilă, tristă poveste risipindu-şi adevărul şi rămânerea între Mala si Damaianty, între cer si zbuciumul fiinţei. Întru izbânda adevăratei, unicei credinţe a fost scrisă cartea asta. Povestea se înşiră credibil şi atât de omenesc, încât poeta însăşi, se dă pe sine jertfă textului, crucificându-se între sentiment şi raţiune, făcându-se cumpănă între false lumini şi calea stelei albastre. Doar în marile cărţi ale lumii, se mai întâmplă aidoma cu Accesează www.impactdb.ro

ce face Maria Niculescu în 246 de strofe câte are poemul, căci, atâtea lucruri şi adânci adevăruri nu pot fi spuse decât în metru antic, nu pot sfărâma zăvoarele adevărului ultim, decât într-un limbaj uşor incantatoriu cu limpezi rădăcini în clasicul excelent articulat, şi tulpina până-n frunzele unui modernism spălat de excese ori teribilism la modă. E fantastică puterea iubirii în acest poem, măreţia prin care autoarea înţelege necesitatea ruperii, a mutaţiei din clipă în etern. Iubirea de aproapele se refugiază în divin, nu numai ca o salvare a sinelui ajuns la răscruce, ci şi întru pilda seminţei căzute în binecuvântarea rodnicului pământ. Căci, ce nu poate înţelege şi asuma aproapele din ofranda celuilalt, îngăduie şi primeşte la sine Dumnezeu în marea-i bunătate spre a întoarce însutit la o vreme, tot către om. Pe renunţare, pe lacrimă şi răni, aşează Maria Niculescu o rugăciune. Una cu bun folos, cum vedem din dialogul între ea si divinitate, care este îndemn şi pildă întru mântuire prin unica, marea iubire de El.

Al doilea volum, „A DIMINEŢILOR LUMINĂ apărut tot la Editura Perpesicius şi tot cu o prefaţă a excelentului scriitor, îngrijitor de cărţi şi editor care este Marcel Crihană, e un fel de caldă umbră a luminii primului, căci poeta se mişcă în spaţiul aceloraşi stări profund re-

ligioase, cu diferenţa numai, că şinele şi largul lumii se regăsesc pe coordonate mai umane, mai confesiv destăinuinde. Confesiunea, e des tăinuire. De sine, de stare, din necesitatea, nu atât a iertării, cât mai ales a înţelegerii: „Am plâns, am plâns prea mult pe lumea asta,/Am plâns la lună şi am plâns la stele,/Mai să mă-nec în lacri-

Stănciulescu Bârda

mile mele/Mă îndrăgise tare mult Năpasta./Păcate facem toţi, aşa ni-e datul/Iar eu, eu am iubit pân’ peste poate./Nu cred în vorbe neadevărate:/Iubirea n-are a face cu păcatul./ Am plâns prea mult, cu foc si-nfrigurare,/Însă pe când credeam, că îmi pierd firea,/Sosi a vieţii mele însorirea/Salvându-mă de-a lacrimii teroare./Am plâns… „Degeaba” - gându-mi dă povaţă/ Dar cine-nspre-a simţirii apărare/ Dintâi îşi pune vrednică-ntrebare?/Dar nu-i târziu, mai am puţin din viaţă,/E vremea mea, e vremea mea, în fine,/Nu-mi voi grăbi defel trăirii mersul./Voi să străbat în mers tot Universul/Şi-am să pricep: tot răul e spre bine.” Aici îşi are loc, rost şi rol, lumea, rudele, contextul şi starea, poeta lăsându-se în voia timpului de trăit cu tot ce incumbă asta: emoţii, îngăduinţă, trecere, amintiri: „Măicuţa mea cu părul în inele,/ De ce te-ascunzi sfioasă printre stele?/Arată-te în visurile mele/ Să povesteşti de bune şi de rele/ Măicuţa mea cu ochi de căprioară,/Din ‘Nalturi de mirajuri te coboară/Pe-a Lunii arcă, scumpo, într-o seară/Şi noaptea să îmi faci,

cu mult, uşoară/Măicuţa mea cu vorba de mătasă,/Peste Pământ tăcerea de se lasă,/Pătrunde-n casa-mi, ci nu fi sfioasă:/Vei fi aflând de dorul ce m-apasă,/Măicuţă cu a zânelor alură,/Sunt vitregită de a ta căldură,/Sunt abătută mult peste măsură./De ce-ai plecat, măicuţa mea cea pură?” Ieşirea din rugăciune se face întru omenesc, ca şi întru dumnezeire deopotrivă, poeta ştiind să împace şi „să se împace” cu daturile şi curgerea fiinţei dinspre, întru sine. Căci, suntem ce suntem în clipă, iar în clipa următoare vom fi aidoma, dacă învăţăm să ne recunoaştem nemoartea: „Spuneţimi cum că viaţa-i minunată,/Că toate-n astă lume sunt rotunde/ Cum astre-n cer şi ale mării unde/ Şi vă promit că n-am să mor vreodată./Spuneţi-mi, dar, eterne că sunt toate:/Înfioratul-murmurul de frunză/La-a vântului şoptiri dând să răspunză/Întoarce-măvoi în Eternitate/Spuneţi-mi cum că toate sunt reale./Culori, miresme, susururi de ape,/Iubirea castă pentru cel de-aproape/Şi nu va să urmez a morţii cale.” AVE, MARIA DIN RUGĂCIUNE!

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

de frumuseţe şi de adevăr, nestematele sufletului românesc. Peste o sută de colinde inedite sunt adunate în acest prim volum. El este cu atât mai valoros, cu cât am putea crede că modernizarea societăţii româneşti

contemporane, pătrunderea mass-media, în special a audio-vizualului, până în cele mai îndepărtate cătune a alungat creaţia folclorică autentică. Pavel Rătundeanu - Ferghete ne aduce documente grăitoare, care infirmă o asemenea teză. Numai la regretatul folclorist Gh. Dumitrescu-Bistriţa am mai întâlnit atâta iubire pătimaşă pentru zestrea spirituală a poporului român, pentru folclor. Colindele prezentate de Pavel Rătundeanu Ferghete în paginile volumului de faţă sunt importante atât prin vechimea lor, prin accesibilitatea lor la mase largi de utilizatori, ceea ce le-a permis supravieţuirea prin veacuri, cât şi prin bogăţia ideatică şi semantică, pe care o poartă în versurile lor. Am putea vorbi de o adevărată etno teologie românească în urma citirii acestor colinde. Adevăruri profunde sunt redate în vers de colindă cu măiestrie de către autorul anonim. Adevărate perle de rostire românească amplifică frumuseţea creaţiilor populare. Expresii şi alcătuiri semantice rare, cuvinte specifice zonei dau culoare creaţiilor respective. Astfel de colinde au legănat pământul şi sufletul transilvan de-a lungul veacurilor în serile de Crăciun. Colindele cuprinse în volum constituie încă un argument al unităţii de neam, de limbă, de credinţă şi de conştiinţă românească. În ultimele seri ale lui decembrie răsună cântecele colindului din casă-n casă şi din sat în sat. Ele contribuie la formarea acelei „matrice spirituale”, cum ar fi spus Lucian Blaga, care face pe român să-şi cunoască rădăcinile şi rosturile sale. Indiferent unde l-ar duce paşii ori nevoile vieţii, romanul îşi va aduce aminte de decembrie cu nostalgie de origini şi durerea despărţirii de sat şi de locurile natale o va simţi mai puternică decât oricând.

ELENA ANGHEL Poeta revoltei şi a iubirii deopotrivă @

Ion MACHIDON

tăm, acum, descoperim la Elena Anghel o nouă faţă poetică - pe cât de îndemânatică în rostirea unui vers cald, luminos, prin voinţa sa de româncă sensibilă în faţa caierului de cânepă şi a colindelor strămoşeşti, pe atât de fermecătoare în emoţie. Poezia ce înmagazinează acest volum este una a bucuriei şi mângâierii sufleteşti când vine vorba de dragoste faţă de omul iubit. Poezia aceasta chiar dacă este declarativă şi nu doar o declaraţie fără fond, cuprinde toate etapele de tandreţe şi mângâiere umană. Elena Anghel scrie într-adevăr o poezie a iubirii citadine, romantică în felul ei, folosindu-se de un film personal, al sentimentelor izvorâte dintr-un sentimentalism pur feminin. De exemplu, poezia „Predestinaţie”, pag. 13, - este un exemplu concret de descriere a ceea ce am susţinut noi până acum. A se vedea şi citi în întregime poezia amintită pentru muzicalitatea limpede, clară, construită pe nişte principii, demne de o iubire reală, ceea ce înseamnă că orizontul său poetic este unul al încrederii şi liniştii interioare. Orizont am zis? Da! Orizontul liric al Elenei Anghel este unul al speranţei care mai de care mai eficient inspiraţiei de amploare scriitoricească. Această poetă nu că are darul versificării vorbirii prin poezia ce o simte la fel de bine ca fiecare poet cu înclinaţii către poezia de dragoste, - dar o trăieşte prin abundenţa mărturisirilor - că trecerea prin

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

MARIA NICULESCU - poeta acrostihului şi iubirii de cuvânt Pe Maria Niculescu o putem numi regina acrostihului, prin numărul mare (peste 500 de acrostihuri scrise şi publicate) dar şi a interesului ce acordă acestui stil de poezie. Pentru unii depăşit, perimat. Numai că, această poetă, cu metodele sale literare, îl cultivă destul de bine. Deci, cu astfel de gânduri pornim la drum, în a o prezenta cititorilor, că, în cazul său, putem vorbi că scrie versuri pentru liniştea sa personală şi, apoi, să se ştie cunoscută în cercurile literare pe care le frecventează. Şi sunt destule, slavă Domnului. Cartea sa „Monumentul cuvântului”, este un exemplu elocvent, privind creaţia-i poetică, Ed. Amurg sentimental, 2009, care adună prin cele două capitole „Mirabil cuvântul” (acrostihuri) şi „Monumentul cuvântului”, (poezii de dragoste) o cantitate apreciabilă de stihuri de reală scriitură poetică. Cititorul poate observa aria poetei de a cuprinde cât mai mult din terenul său scriitoricesc, fără să ia în calcul şi eventualele riscuri, la care nemulţumirile pot surveni chiar din partea sa. Şi e firesc să fie aşa. Gerunziile folosite, par a fi o povară greu de suportat la lectură pentru un ochi avizat, dar au francheţea lor, justificabilă, de altfel, pentru că intenţiile sale, sunt, tot atât de veridice, dând versurilor o nuanţă aparte. Asemenea lucruri ţin de bucătăria fiecărei poet, de la care nici Maria Niculescu nu face excepţie. Curajul său de a se afirma pe un teren atât de fragil precum este poezia, cu versuri cum sunt cele ce le scrie în chiar cartea de faţă, este mai mult decât lăudabilă, dacă e să luăm în calcul poezia computerizată care se scrie azi, cu fel şi fel de zorzoane şi zorzonele, cu fiţe de centură. Iată un acrostih ce vizează numele poetei Măria Banuş, cea care avea să publice în 1965 la Editura Pentru Literatură una dintre cele mai frumoase antologii privind poezia de dragoste, intitulată „Din poezia de dragoste a lumii” şi pe care îl redăm în întregime pentru apetisantul gust al cititorului privind acest soi de poezie: „Mă-nalţ mereu, şi-acum, printre cuvinte,/Am scara mea, ţesută din mătasă,/ Rodesc spre voi, spre ţara mea frumoasă/ Iubirea mea cu rădăcini prea sfinte.//Am strâns comori în sufletele treze,/Bunăvoinţă-ncredere şi milă/Avere pentru semenii-mi utilă,/ Neant, tăcere să înnobileze// Urcată, sunt, sub colţ de stea măiastră/Şi vă privesc prin ochiuri de fereastră.” („Mănalţ printre cuvinte”, pag. 21). Poezia sa din „Monumentul cuvântului” este un tot din toate cele ce ţin de lumea materială, pornind de la nume de oameni, rude, cunoştin-

ţe, colegi de condei (Elena Călugăru Baciu, Dumitru Bălăeţ, Irina Cajal, Iustina Coresciuc, Rada Petre, Mircea Popescu ş.a.), (acrostih) traversând către alte câmpuri poetice ale sale, precum poezia de dragoste la care transpunerea sentimentelor de afecţiune într-o poezie calmă, caldă, de la femeie la bărbat şi invers, ceea ce înseamnă că, poeta, în orizontul său de cunoaştere, nu dă greş, şi nici nu-şi doreşte acest lucru, fiind în joc poezia şi numele său. Dintr-o perspectivă anume, o îndreptăţesc să nu se abată de la drumul stihului pe care îl ştie foarte bine, şi-l parcurge de foarte mulţi ani, iar tehnica de lucru este pe măsura calităţilor sale literare. De aceea spunem, în esenţă, că „Monumentul cuvintelor” este, de fapt, o carte a viselor pierdute în mrejele nopţii pentru o revigorare către zorii celor mai frumoase stări. Imaginile sunt rezultatul unor bucurii sau tristeţi născute ad-hoc. Aceasta este poeta Maria Niculescu şi trăsăturile sale de om care nu poate trăi în afara poeţilor şi poeziei propriei sale vieţi. Credem că cititorul va fi mulţumit de prestaţiile scriitoriceşti ale acestei poete care nu este numai o stare în sinea sa ci şi o competitoare pe dalele versului pietruit cu jerbe de lumină pe care, poeţii, în general, se încumetă a-l învinge. Numai că mulţi obosesc din primul avânt, trăgând pe dreapta pentru o vreme, sau pentru totdeauna. Maria Niculescu, cu strădanii scriitoriceşti, aparte, îşi menţine tonusul scriitoricesc şi se ţine de cuvânt când promite vreun acrostih, iar poezia „Din vina mea”, pag. 86, trebuie luată în calcul ca fiind o poezie de rezistenţă a volumului dar şi pentru perpetua frumuseţe a dârzeniei prin tonul direct, imperativ: „Iubite, de-ţi ceream o stea din ceruri,/În urmă-mi reproşam că n-am măsură/Dar nu doream decât privirea-ţi pură,/ Ascunsă mie, plină de misteruri.//Iubite, de-aş fi vrut, din ceruri, luna,/M-aş fi certat de-a mea înfumurare,/Voiam, iubite, de-ai fi fost în stare,/O sărutare sinceră, doar una.// Mi-aş fi dorit, din soare, doar o rază/Dar înţeles-am, nu era de mine,/Iubirea ta voiam să mă împline,/Al sufletului jar a-mi fi de pază.//Nu ştiu să spun de-i mare a ta vină/ Ori poate numai eu suni vinovată/Gândind că fericirea, de-astă dată/Zbură să înflorească în Lumină.” „Monumentul cuvântului” te provoacă la lectură şi analiză, pentru că, poeziilor cu cât le cobori în conţinut, descoperi cu atât mai multe valenţe artistice. Maria Niculescu ştie toate aceste lucruri - pentru că şi conştientul ei trudeşte la tainele poeziei ramificate, deodată, în mai multe direcţii. Să-i urmărim evoluţia împărtăşindu-i din potenţialul ei poetic, credibil cititorilor săi.

această lume, fără de iubire şi de dragoste între parteneri, de o floare, un pom, un animăluţ, ş.a. viaţa nu ar avea nici un farmec. Iată cum această poetă ştie să te îmbie la o lectură confortabilă, precum: „Vara-ceea, chiar şi crinii/Înfloreau de două ori!/Se scandalizau vecinii,/Oameni răi şi bârfitori.//Ne bârfeau ca nişte caţe/Pe la colţuri, pe-nserat/Gheorghe mă purta în braţe/De la uşă pân-la pat..//Mirosea a vânt şi floare./Aerul vibra de dori/În strânsoarea arzătoare/Aş fi vrut, atunci, să mor!” Sau, la fel de atrăgătoare versuri: „Dacă tot ţi-nşeli nevasta,/Sunt femei în lumea asta/Mult mai tandre şi mai bune!/Schimbă tonul şi accentul!/Harul tău e o minune!/Alte nume s-ar impune/Să îţi gâdile talentul./Deci, când ai vreo îndoială/Şi te sâcâie dilema,/Cânt-o, barde, pe Elena!/E femeia ide-

ală...”. Dacă ne-am raporta la poezia Elenei Anghel - recte, la cea din placheta de faţă, „Iubeştemă!...”, este dificil să i se facă poetei un portret care să o poziţioneze definitiv în ierarhia liricii noastre actuale, pentru că, pe cât de simplu pare a-i fi versul, la prima vedere, pe atât de cuceritor este aprofundându-i lectura. Pentru că, poeta, prin structura sa este comunicativă prin chintesenţa unui limbaj rudimentar liric. Dar cum Elena Anghel este în plină putere de creaţie să o aşteptăm cu alte noi creaţii pe care să le aducă la ramele tiparului pentru o mai clară justificare privind statutul său de poetă în clasa poeţilor cu afinităţi sensibile, ca şi ea, în privinţa muzicalităţii unei poezii de sorginte neaoş româneşti.

@

Ion MACHIDON

Accesează www.impactdb.ro


pagina 18

Note de lectură

pagina 19

O seară magică la Don Quijote ot Pietroşiţa om

Ster r o t c i V de

NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU – O certă dimensiune ontologică Autorul acestui volum antologic - Fiara impară - format din 12 volume tipărite între anii 1973 şi 2009 plus ineditele din - Vocile cenuşilor, Editura Tipo-Moldova, Iaşi, 2011, apărut în colecţia OPERA OMNIA - poezie contemporană coordonator Valeriu Stancu şi consultant ştiinţific, Cătălin Bordeanu, beneficiază de - atuul-unei culturi de o extremă deschidere care percepe lumea în cele mai umbroase detalii ale ei, configurându-le cu o solemnitate aproape gravă, întretăiată uneori de accente meditativ-reflexive, conferind textului poetic o certă dimensiune ontologică. „De mult nu am citit un volum de versuri construit cu atâta atenţie, unitar, coerent, multu-semnificant într-o contextualizare tematică recunoscută şi cu toate referinţele la vedere”. Astfel îşi încheie masiva sa prezentare la această carte - şi ea masivă – 388 p. criticul Aureliu Goci. Un ritm persuasiv al mişcărilor sufleteşti, având toate mijloacele disponibile întru conturarea unor

viziuni ample, fixează atenţia - ca stil - în poezia lui Nicolae Grigore Mărăşanu; poezie care ne invită pe un tărâm: elegiac, subtil, plin de rigori şi legi axiomatice. „Ştiu un foc ce arde pe ape/ şi nu se stinge./Trei virgine vin în amurg/şi dau drumul pe valuri flăcărilor/înfipte în azimele în formă/ de infinite./Fluviul arde/şi printre drugii de lumină/dansează o dragoste cu sânul tăiat./Şi nu se stinge,/nu se stinge” (p.238) Poetul Nicolae Grigore Mărăşanu (născut la 6 decembrie 1937, în comuna Măraşu, judeţul Brăila) cifrează „edificiul abscons” (Mallarme) ori face ca toate verbele folosite în text să-şi schimbe între ele locurile, baletând pe - valurile - unui lexic graţios. „Lepăd, vai, cămaşa ierbii/îmbrac fluviul, veche boală./În el, peştele iubirii/spada grea de dor îmi spală./Şi de moarte fug întruna/refuzat ca o arvună./Singure buzele mele/mă rostesc şi mă consumă./Lumea, un tăiş de coasă,/vânt peltic prin minte sună!”

(p.51) Sunt relevante aceste versuri ludice surprinse într-o magică osmoză unde - spectacolul - de frapante analogii, sintonii şi corespondenţe devine o fascinaţie a idealităţii. Meditaţia conceptuală în faţa realului este re-trăită psihic, sugestiv şi ontic. Stilul folosit structural este în - Fiara impară - şi laconic şi lax, iar inspiraţia e mereu eruptivă, centripetă uneori, centrifugală alteori, dând realmente perspective de ordin plastic - deci în metafore plasticizate. Procesul semantic este aici de tip ludic, relevându-ne un orizont arhitectural. Printr-un „ochi magic” se întrezăreşte concentrarea imaginii poetice, dar, numai atingând marginile inefabilului şi-al misterului şi nu întregul ansamblului ideatic. „Acum se bate ştiuca în iezerele mele:/îşi lasă oul moale în calde ape mici. / Câmpia se dezmiardă cu iarbantre măsele,/un Pan, mânând o turmă, pocneşte dintr-un bici./Şi parcă vine tata din dealuri elizee,/ cu oştii şi harpoane, cu toporişti

la brâu./Aş vrea să fiu acolo, saud cum saltă crapul,/cum cântă boul-bălţii şi ploaia peste grâu!/ Aş vrea să fiu acolo, să simt pe mine trapul/priocilor de iepe gonite fără frâu!” (p.95) Poezia creată de poetul brăilean Nicolae Grigore Mărăşanu e plină de o transparenţă a sincerităţii, de o transfigurare vădită cu imagini lapidare, cu stări dezvăluind inedite - perle - de sugestivitate proiectivă. „Când adoarme vântul,/sui la cocoşul de vânt pe-acoperiş,/mai tăifăsuim,/el îmi spune: mai mută şi tu/înţelesurile din cuiburile iniţiale,/aşează-le direct pe idee;/ de pildă, de ce coroana de spini/ să ardă aura frunţii/ (e adevăr estompat) şi nu direct/craniul vocalelor împărăteşti,/mai aproape creaţiei?/Va fi ca şi când ai mobila/după alte preziceri camera de gazare,/ventriculul stâng,/gura leului./La care-i răspund: dragulefără pene,/te-aş crede/ (te-nvârţi doar după cum bate vântul) /dar raţiunea asta vine din coadă,/din pala vântului ce te cârmeşte/neîn-

temeierii să-i fii stindard” (Cocoşul de vânt) Este aici o melancolie ce implică un afect cognitiv, dar şi un existenţialism bine şi clar temperat. Nicolae Grigore Mărăşanu - desenează - cu o peniţă fină şi tuş albastru, pe - foşnetul eternităţii - o poezie modernă înrudită până-n structuri nebănuite cu marea poezie a lumii contemporane şi care, se desfăşoară intim în timp şi spaţiu creând o paralume. În fine, provocarea acestei cărţi pare că vine de la un aşa-zis - palimsest - în care poemele alcătuiesc o ţesătură de fibre semantice. „Să-ţi înveţe zboru-aripa/vrut-am, s-amânăm şi clipa/scufundării-n valul mut.../ Să-nving fluviul n-am putut!/ Acum,drumul rob mă duce/ spre potmoluri, să te caut.../Şi fluviul se face flaut,/mult se tânguie, de parcă/nu el te-ar fi smuls din barcă!/ Se învolbură şi piere/În tranşeea lui de fiere./De mi te-ar da înapoi/ ochiul i-aş da că-mi sunt doi,/dar cum să mai vii de unde/gândul nu poate pătrunde?” (p.61)

VICTORIA MILESCU - PARFUMURILE VIEŢII DIURNE ŞI TRECĂTOARE O carte unde textul are densitate maximă, cuvintele constituie materia din care poetul creează o paralume tot atât de vie cum este lumea reală. Dacă nu este aşa, atunci poezia are obloanele trase şi nimic şi nimeni nu pătrunde în simţirea şi în viziunea ce s-ar fi vrut intime şi cosmice în acelaşi timp. Să începem prin a şti că „poezia prinde sâmburele şi esenţa, iar realitatea exactă înşiră amănunte”(Aristotel). Eu cred că poezia creează o lume necunoscută, inefabilă şi chiar axiomatică şi nu parafrazează acea lume, nu o re-compune cu mijloace convenţionale, ea fiind expresia spiritului, idee sugerată şi sublimată prin metaforă, prin simbol şi parabolă şi nu temă „cântată”, „cronicată” prin vorbe fără şir într-o divagaţie gratuită, oricât de bine ar fi aduse versurile din „creion” spre a suna din coadă, cum ar spune Eminescu. Victoria Milescu în volumul bilingv român-georgian - traducere de Zaira Samharadze - Floarea vieţii - editura Rawex Coms, Bucureşti, 2010, ştie că poezia este o insulă pe care naufragiază numai aceia care cred în conceptul de creaţie şi în destinul lor de poeţi. Victoria Milescu (născută la 18 decembrie 1952 în municipiul Brăila) foloseşte dragostea sau cunoaşterea de o tulburătoare confesiune poetică şi pare a fi capabilă de a lăsa să se ivească în toată splendoarea ei, în tot inefabilul semantic, o sensibilitate - curajoasă întru celebrarea unui limbaj supraAccesează www.impactdb.ro

realist, în pas cu timpul care i se potriveşte. Astfel, putem releva că, nehotărârea dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre real şi ireal, ne conferă o senzaţie halucinantă şi această

clipe ale morţii. „E noapte, e ceaţă/pe masă, cartea/rămâne neterminată/rămâne o jumătate/de foaie albă/ să scrie altcineva altcuiva/conti-

„halucinaţie” în care ni se descoperă structura firii de la începuturile ei, la sfârşitul ei, „gândurile ne sunt blesteme ce se desprind cu limbi de foc” (Cioran) „Dumnezeu şi moartea/îmi poartă de grijă/eu fac să dureze efemerul/construiesc o casă pentru vrăbii/sădesc un pom pentru Rai/ fac un copil care va dărâma casa/ fiind prea mică/şi va tăia poemul pentru că nu rodeşte/scriu o carte despre toate acestea/şi cineva o va arde/să se încălzească sub viscol…” (p. 60) Acest poem dă aproape întreaga, atmosferă din acest volum plin de o poezie ceremonioasă, plin de nelinişti metafizice, încărcată de parfumurile vieţii diurne şi trecătoare, mărturisindu-ne legătura permanentă cu semenii. Menajul liric se percepe în fluxul textual de la inevitabile – dureri - ori căutări spirituale până la acceptarea teribilei şi imanentei

nuă tu, sora mea/sora mea mai mare/mai puternică/ mai necruţătoare/tu eşti singura/care nu mă condamnă/care nu mă cheamă înapoi/tu eşti singură/împotriva tuturor/pe insula Avallon/de

unde nimeni nu se mai întoarce” (p.86) Este un risc pe cont propriu, parafrazând versetul lui Iov care spune: „Omul suferă ca să se nască” ori prin cuvintele lui ARTHUR SCHOPENHAUER: „orice plăcere e negativă, pe când durerea e pozitivă”. Aşadar, poetul adevărat născut cu har dumnezeiesc, deci cel care creează o lume paralelă cu lumea reală, trăieşte - durerea pozitivă adică împlinirea spirituală a unui drum pe care începe să-1 defrişeze cu răbdare, cu iubire şi cu talent, ca pe un versant nesfârşit spre vârful muntelui al cărui vârf nu se vede şi nu îl va atinge nimeni niciodată. În - Floarea vieţii - am descoperit o poezie - reconstituită - din secvenţele trăirilor spirituale şi de ce nu, fizice ale unui timp pierdut ireversibil. „Blocul din cărămidă roşie/din

faţa ferestrei mele/nu se sperie/ de singurătatea mea/de întunericul crescând lent/deasupra locuieşte/o femeie îmbătrânind la fel ca mine/dar ei nu-i lasă nimeni/violete pe prag…” (p.34) Iată cum din câteva versuri se desfăşoară o experienţă existenţială nemijlocită precum un capitol cognitiv cu o remarcabilă înfiorare intrinsecă a sensibilităţii, rezidând în năzuinţa către simbolurile menită să creeze unice şi mari emoţii impresionând. „Atât de reali/încât ar trebui să ţipăm/de propria noastră cruzime/ şi nebunie/de-a exista/Doamne, e prea real/acest poem uimit viaţă/ pe care-1 expectorăm zilnic/ inconştienţi de puterea-i/poemul există/fără a face caz de acesta/ ne iubeşte fără să o ştim/ poemul e pretutindeni/concomitent/ca aerul/nu-1 vedem/dar, fără el, am muri”… (p. 124)

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

@

George Coandă

Aşa am putea numi ceea ce s-a petrecut la cea de a şaptea ediţie a „Serilor Don Quijote” de la Pietroşiţa, sau cum le mai place organizatorilor acestei manifestări să spună, dându-i o aură valahă, „ot Pietroşiţa”. Iar ediţia din 2011, în a douăzecia zi a lunii lui gustar a stat sub deviza creatorului celebrului personaj din la Mancha. Istoria este emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al trecutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, avertisment al viitorului, tema fiind „Ospeţe domneşti cu iz medieval”. Or, este emoţionant şi impresionant să vezi că, pe un meleag de ţară, - şi am numit pitoreasca şi străvechea aşezare a Pietroşiţei – se întâmplă de şapte ani încoace un act de cultură de certă ţinută europeană, aceste „Seri Don Quijote”. Şi care este o admirabilă iniţiativă a unui inimos fiu al locului, trăitor de o vreme în spaţiul iberic al faimosului hidalgo rătăcitor, „teleportat”, in memoriam, de Daniel Comăniţă şi buna sa doamnă Ana Maria, sprijiniţi de câţiva împătimiţi de cultură de-ai locului – şi-i numesc aici pe Radu Negoescu, Nicu Posta, Gabriela Niţulescu -, pe o prispă dâmboviţeană a Bucegilor. Cutez a spune că, desfăşurată într-un habitat familial, dar şi familiar, de fapt într-o curte de sat de munte, înmiresmată de cetina brazilor şi muzicalizată de susurul Ialomiţei, de unde ineditul evenimentului cultural pietroşiţean, acest eveniment, deci, graţie iniţiatorilor săi şi celor implicaţi în organizarea lui, este un unicat în România, cu vectorialitate europeană. Să deconspirăm acum ce-a oferit a şaptea ediţie a „Serilor Don Quijote”, ai cărei amfitrioni, Ana Maria şi Daniel Comăniţă şi-au întâmpinat în ograda familiei oaspeţii înveş-

mântaţi în costumele hispanice specifice epocii „Cavalerului tristei figuri”.

Să amintim momentele în „ordinea intrării în scenă”: ru-

găciunea şi binecuvântarea rostite de preotul paroh Eugen Popescu, alocuţiunile prof. dr. Radu Negoescu şi jurnalist Mircea Niţă, clipele admirabile folclorice oferite de ansamblul şcolar „Doinitorii Runcului”, condus de prof. Octavian Pleşa, apoi „duetul” dramatic Don Quijote – Sancho Panza, susţinut cu brio de Cornel Jipa şi George Buică, actori ai Teatrului Municipal din Târgovişte, concertul coralei „Appassionato” a Universităţii Valahia din Târgovişte, Dirijor dr. Florin Badea, care, recent, a repurtat un eclatant succes la Parlamentul European de la Strasbourg, intervenţiile pe teme de istorie medievală românească şi de patriotism ale dr. Gabriela Niţulescu, cercetător ştiinţific, dr. George Coandă, Professor Honorificus universitar şi membru al Academiei Americano-Române din SUA, şi col (r) Dr. Alexandru Manafu – Târgovişte, acordurile romantice ale chitarei Dianei Chiţescu, minirecitalul de muzică românească, emoţionant, al Rodicăi Voicu, cât şi recitalurile poetice ale lui Ion Iancu vale, Constantin Voicu şi Emil Stănescu, membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, acompaniate de cântecul greierilor de sub Cumpăna Ciocârlăului. Şi ca totul să fi fost după tipicul unui ospăţ domnesc, gazdele şi-au îmbiat oaspeţii cu miel la proţap, purceluş de lapte cu măr, costiţe de porc şi cârnaţi ţărăneşti, cu saramură de crap şi specialităţi de somon, dar şi cu ţuică îngălbenită în beciurile casei şi cu vin la carafă, alături de mere coapte umplute cu nucă şi miere, pere în foitaj, brânzeturi fine şi urdă dâmboviţeană. A fost să fie o seară de deplină trăire românească, în care, după ce soarele a scăpătat după Dealul Porumbeilor, convivi strânşi la o petrecere magică de socializare – cum se spune acum – au simţit că s-au aflat, măcar pentru câteva ore, evadaţi dintr-o lume a luptei cu „morile de vânt”, într-un „angulus ridet”. Într-un loc, deci, unde pământul este mai surâzător.

Toate răspunsurile, şi un colţ furat de Eden Aurel Udeanu „edenul din doamna”, Editura Limes - 2010 @

Mihai Antonescu

În prefaţa volumului de versuri „edenul din doamna" al poetului Aurel Udeanu, semnată de Radu Aldulescu, există observaţia conform căreia, „autorul bine face că nu pică în capcana de a da răspunsuri explicite întrebărilor despre femeie" Mă raliez şi nu prea chestiunii, mai întâi din drag de polemică, din drag de susu-n josul evidenţelor na, fiindcă versurile lui Aurel Udeanu sânt tot atâtea întrebări conţinând deja răspunsuri, iar în text, ele ţin mai cu seamă de o anume retorică ocolind ce-i drept locul comun, şi ajungând la receptor învelite în borangicul atent decupat dintr-un vag parfum de crizanteme: „aici şi acum-un morman de petale/ înseamnă a nu mă mai gândi pe mine/a mă afla în sfârşit/şi eu în existenţă." (din poemul „a te ţine pe tine goală în braţele mele). Femeia lui Aurel Udeanu, e, pe cât de

surprinzătoare, pe atât de reală, ba, uneori am spune, des-tăinuită şi dinadins des-velită din misterul primordial, tocmai datorită marii ei inconstante, a disponibilităţii de a se complace în tulburele inedit. Ineditul, surprinzătorul, fac semnal de întrebare să se încline înspre concluzii atent disimulate în carnea poemului: „cu înverşunare cu cruzime îi căsăpesc/ai zice că nici în mormânt nu mă voi opri/uneori însă şi cu milă cu tandreţe chiar/la ieşirea din tine cu uimire constat/ nu se întâmplă nimic invariabil/ cantitatea de zei rămâne/veşnic aceiaşi/constantă în univers. iar ta râzi tu râzi tu râzi/râzi şi îţi faci/ cu atenţie simulată/mai departe/ unghiile." (din poemul „de fiecare dată când te am"). Poetul ştie cine (ce) este femeia, pentru el, manifestul clipei în doi e deja trecut cu final previzibil, iar comentariul pendulând între un textualism uşor des-prăfuit şi un postmodern frizând abruptul în expresie, dar

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

fără tuşele vizibil, obositor conturate ale noului limbaj cam lemnos, nu e decât latura profund sensibilă a unui spirit ce-şi poartă rănile la vedere cu o înţeleaptă, firească pentru el, demnitate: „ai făcut tot ce depindea de tine/ai încercat să mă convingi că moartea nu există/ decât în creierul meu când ai văzut/că în cireşii din respiraţia ta eu nu văd/decât florile lor scuturându-se mai smuls/din tine m-ai aruncat din nou/în groaza acestei/ lumi. înfăşurat in tristeţea mea de atunci/haotizez prin lume ou mâini reci tremurânde/lipesc în fiecare cireş uscat/flori albe de hârtie îngenunchez/dinaintea lui aşteptând să se trezească la viaţă/din creierul meu tu să te aduni să descinzi/în această cameră blondă cu picioare lungi/şi siliconată." (m-ai primit în sanctuarul tău de carne). Şi ce poate fi mai adevărat decât acest răspuns năucitor de simplu, anume că, citez, „orice bărbat făcând dragoste cu o femeie, nu

este decât un copil pornit cu plasa după fluturi”. Restul e retorică, e poveste bine strunită şi excelentă de garnisit clipa stânjenitoare aşternută între real si imaginaţie. Nu, nu e bine să ocolim greşeala! Greşeala e apanajul experienţei personale, nicidecum al puţinătăţii minţii noastre. Greşeala este aerul necesar, existent între rădăcina suferinţei şi sensul lacrimii, obligatoriul dintre respir şi transmiterea sentimentului autentic. Aurel Udeanu asta face în „edenul din doamna”, adeseori, pe sine neiertându-se, ori chiar glumind pe seama înţelesurilor, cât să îngăduie răspunsului transcederea în poem: „zăpadă/mă rad proaspăt mă pun la 4/ace/îmi pun paltonul gros căciula/de nutrie/cobor iau şobolanul albastru/de sub scară/ (mărgelele ochilor i se-nvârt roşii/ de bucurie)/şi pornesc optimist imaterial/prin oraş/în căutarea femeii albe şi fără/de sex/care trebuie obligatoriu să existe/din mo-

ment ce intelectul meu o propune/ că există, fără existenţa păcatului originar/ne-am mai putea/îndumnezei?" (decembrie cade pudică prima). Nu, nu ne-am mai putea îndumnezei, bunule prieten. Iată, răspunsul! Tocmai de aia, lasă femeia aşa cum e, fiindcă ea, din drag de tine a plecat din Eden cu o parte din el la subsuoară, să-ţi adauge un plus de sare ochilor şi să-ţi dea nume rănilor celor mai necesar vizibile, întru re-îndumnezeire. Şi, să nu crezi, că Dumnezeu nu ştie asta!: „cele mai tinere mai frumoase/m-aş înfige aici şi acum eu (privilegiatul) /în ele/totdeauna mi-ar succede/femei tinere şi frumoase/în care eu... ca să nu mai existe/nici o femeie în care să nu fi intrat/mă decid să nu mai intru în niciuna/tot o vanitate; pământul săracul/şi edenul care nu mai trebuie/repetat repetat. ,,eu am zis: sunteţi dumnezei/toţi sunteţi fii/ai celui –prea – înalt” (şi dacă toate femeile acestei planete).

Accesează www.impactdb.ro


pagina 20

STAREA LUMII Vine Apocalipsa! @

George Coandă

Oameni buni, dragi compatrioţi, ţineţi-vă bine! Vine Apocalipsa fix la finele lunii septembrie anul curent. Aşa dau de veste unele posturi de televiziune din SUA, dar şi de pe plaiul Daciei Felix. Iată cum se va produce, în sfârşit, Apocalipsa, şi ce ar fi de făcut pentru a scăpa cine poate. Dar, mai întâi, să spunem că „sfârşitul lumii” poartă un nume: Elenin. Şi care – zic cu precizie prezicătorii, başca un important consilier al lui Barack Obama – este un meteor cu „dirijare inteligentă” expediat spre Terra de pe planeta malefică Tyche, care n-ar fi decât legendara Nibiru de pe care a „descălecat” în Mesopotania, acum vreo 5-10 mii de ani, civilizatorii sumerieni. Aşadar, meteorul… teleghidat, sau ce-o fi el, când se va alinia cu Soarele şi Pământul se vor produce fenomenale cutremure, tsunami-uri, vulcanisme, apoi magnetosfera „planetei albastre” nu ne va mai fi pavăză şi se va produce o ucigătoare explozie gravitaţională şi va avea loc… Judecata de Apoi. În consecinţă, SUA au fost împânzite cu camere de urmărire a meteoriţilor, şi, în secret, Casa Albă îndeamnă populaţia să facă stocuri de alimente, apă şi muniţie (nu prea înţeleg de ce, poate ca să se apere de omuleţii verzi), iar Kremlinul pregăteşte mii de adăposturi antiatomice de la Sankt-Petersburg până la Vladivostok.

@

Prezicătorii deja au oferit şi soluţia salvatoare: e suficient să crezi cu ardoare în Dumnezeu. Şi, de bună seamă, România va scăpa basma curată, că – nu-i aşa – e „Grădina

Maicii Domnului”. Români, rectific, nu vă mai ţineţi bine. Apocalipticul Elenin o va coti după Carpaţi şi va pune „cap compas” alte orizonturi pline de păcate. Şi vom fi pe deplin fericiţi taman acum când Guvernul ne-a scos din criză, iar yankeii se scufundă adânc în ea. Goodbye, Elenin!

pagina 21

Codul „Omolos”. Taina zeilor stelari (Densuşiana)

URANIENII (I) @

George Coandă

Este incitant să iei în seamă informaţiile densuşiene conform cărora, în spaţialitatea înaltă a Carpaţilor, ar fi aterizat – reiterez ideea – mesageri ai unor civilizaţii din Univers. Mesageri percepuţi de locuitorii preistoriei drept fiinţe supranaturale – zei. Iar primordialul mesager – zeu trebuie să fi fost Uranos (folosesc denumirile din vechea greacă). De ce Uranos? Şi de ce sălaşul său primordial a fost în Munţii Carpaţi, identificabil în masivul Bucegi? Dacă este să tratăm etimologic, Uranos însemnă în greaca veche (ouranos) „ceresc”/, „al cerului”. Aşadar un mesager venit pe Terra din Cosmos cu misiunea de a implementa o ambivalentă operă: a) de a observa ce se petrece pe „a treia planetă de la Soare” cu fiinţa bipedă şi înzestrată cu gândire incipientă – Omul – şi de a influenţa evoluţia sa; b) de a crea, prin clonare, o altă „generaţie” umană. Şi acest mesager trebuie să fi aterizat – am acordat atenţie unor mărturii care ne-au provenit de la celebrii scriitori antici – pe un munte impresionant numit „cardines mundi septentrio” şi „Rhiphaeus axis”, ba „Hyperborei axis” şi „Geticus polus”, şi pe care Nicolae Densuşianu nu se sfiieşte a-l identifica cu Bucegii dominaţi de „Omolos” care în tradiţiile vechi ale locului,

CONSTANTIN P. POPESCU

1. Norii sunt nu supuşii mei, ci prietenii mei. Am ales a le fi rege pentru că numai eu şi cu ei avem puterea de a face totul să devină cu putinţă. De exemplu, noi putem să devenim aluatul din care oamenii îşi plămădesc visele şi de aceea se uită mereu în sus, spre noi, în noi. Acolo, sus, printre oştirile blânde ale supuşilor mei, oamenii văd totdeauna ceea ce îşi doresc, ceea ce ei aduc lumii celei mari. Şi dacă ei încă nu ştiu că vin cu toţii de acolo, de sus, dintre firele de aer lichid sau de apă aeriană ale norilor mei, atunci cu siguranţă că pot afla cine sunt şi ce pot deveni. Asta pentru că eu, regele norilor, privesc din perna mea de puf alb şi lipsit de greutate cum mi se trimit mesajele viselor oamenilor sau uneori ameninţările cele grele. Ba mai văd şi aud uneori şi tot felul blesteme şi alte stări de fapt. Noi - spun noi pentru că eu, regele, şi supuşii mei suntem unul - nu avem aici, acasă la noi, nici un fel de democraţie sau altceva care ar putea să ne învrăjbească. Ne iubim cu toţii şi dăm oamenilor

Accesează www.impactdb.ro

prima treaptă a visului lor. De aici se pot forma toate cele care prind apoi trup şi carne sau soliditatea materialului tare care poate fi pipăit. Nimeni nu ştie mai bine ca noi să devină. Nimeni pe alte planete nu are puterea aceasta a întrupării după gând. Da, după gând, pentru că sunt foarte puţini oamenii care ştiu bine ce pot face cu gândurile lor. Oamenii aceştia sunt atât de rari încât poate de aceea nouă, norilor, ne sunt cei mai dragi. Atunci când le simţim visele le facem pe plac aproape imediat. Uite de ce câteodată avem aceste culori de vis pentru voi, oamenii, uite de ce altădată luăm chipuri de îngeri şi de madone, poate pentru că suntem chiar aceste energii în clipa când cineva dintre cei rari ne modelează aşa. Noi nu suntem fantome sau iluzii, iar Creatorul cel mare ne-a lăsat a fi pe lume pentru un ţel bine definit. Chiar dacă eu sunt regele norilor, mă pot plimba cum vreau şi când vreau nu numai prin cerurile mele, care de altfel sunt totdeauna senine. Ci pot merge şi pe pământ, luând fel de fel de chipuri şi înfăţişări. Fac asta pentru că am

nevoie, trebuie să mă fac mai dens şi chiar să am greutate, să mă îmbrac într-un trup, pe care apoi trebuie să-l îmbrac în haine, pe care apoi trebuie să-l duc prin case de tot felul şi să îl fac să vadă şi să simtă tot ceea ce trăiesc oamenii. Pentru că, deşi sunt un rege mare al norilor şi am putere asupra şi deasupra pământului, eu nu pot să-i înţeleg pe deplin pe oamenii care îşi fac visele din copiii mei, din norii de sus, pentru ca apoi să le strice asemenea copiilor care îşi strică singuri jucăriile. Asta nu ar fi foarte dureros dacă ar fi nişte copii care strică pentru a învăţa cum sunt făcute jucăriile şi a-şi dori să facă apoi altele mai frumoase. Dar am aflat umblând îmbrăcat în mine însumi pe aici, pe jos, că se poate ca mai binele să fie duşmanul binelui, mai cu seamă dacă sunt nori, pardon, gânduri ascunse de ochii celorlalţi. Atunci supuşii mei se fac albi şi frumoşi şi pufoşi, dar dincolo de imaginea asta ameţitor de frumoasă sunt norii cei negri şi care oamenilor li se par urâţi. Nu se văd din prima privire, dar există acolo, dincolo... Aceia sunt numai norii lor, nu ai

„Tind către ceea ce este esenţial, către ceea ce este important, către cizelare, către adevăr şi către deschidere culturală”

este văzut ca „omul mare” coborât de la „Tatăl din ceriu”. Adică, Uranus, născătorul, împreună cu Titana/Gaea, o zeitate, deci pământeancă, a zeilor titanilor, dar şi a Terrei. Cu alte cuvinte, a omenirii. Astfel am putea vorbi de un experiment genetic. Uranos şi Titana/Gaea au fost creatorii zeilor Saturn, Hermes, Marte, Hefaistos, Poseidon, Danaus, ale semizeilor Atlas şi Prometheus, cât şi ai titanilor. Şi toţi aceşti descendenţi pot fi numiţi uranieni, izvodiţi, printr-un experiment genetic, din mesagerul/experimentatorul/învăţătorul extraterestru Uranos. Dar extraordinar ni se pare faptul – o theoandropo-geneză – că VATRA, sau una din VETRE, a fost în spaţialitatea Bucegilor, tutelată de vârful Omu/Omolos/Tronul Făurarului. Zice Nicolae Densuşianu că „pe vârful cel mai înalt al muntelui Bucegi (Omu n.n.) se ridică o columnă, gigantică de stâncă, ce dominează întreg colţul de sus-est al Carpaţilor (…) Întocmai ca şi figura lui Zeus Charaios această columnă a avut în antichitatea preistorică o celebritate particulară religioasă la toate triburile pelasge, ce emigrase de la Carpaţi către Elada, către Asia Mică şi Egipt.

Regele norilor (I) mei. Oamenii aceştia printre care mă tot plimb pe pământ au nevoie de vis ca de apă, dar mie mi se pare că au uitat. Spun asta pentru că, noi, norii, suntem făcuţi din aer şi din apă şi foamea oamenilor de aer şi apă poate fi potolită numai de norii mei. La fel sunt făcuţi şi oamenii, dar n-au aflat încă. Astfel, chiar dacă nouă nu ne place de loc, ei, oamenii ne cheamă să cădem sub formă de gheaţă grea peste câmpiile lor roditoare, sau să bântuim ca uragane şi cicloane peste oraşele şi satele lor, de parcă nu ar avea nevoie decât de asta pentru multele lor necazuri. Noi, norii, deşi suntem conduşi de un rege puternic ca mine, trebuie să ne supunem lor, oamenilor, pentru că aşa am fost trimişi aici. Ne facem câteodată buni şi apărăm de soarele prea arzător, altădată ne ducem acolo unde oamenii însetaţi cer din tot sufletul lor ploaie. Ne putem coborî până şi în fântâni sau în adâncul oceanelor. Ne putem aşeza în forme diverse în jurul unui om şi să îl apărăm sau să-l purtăm acolo unde el doreşte. Putem chiar să-l hrănim. Despre unii oameni ceilalţi spun, nu fără o

OAMENI AI SCENEI | Maia Morgenstern

Va urma

mare doză de adevăr, că trăiesc cu capul în nori. Noi, norii, ne bucurăm tare mult când primim vizitele acestor visători, cum le spun ceilalţi. Şi la fel de mult ne bucurăm când munţii cei mari ne ating cu frunţile lor. Până sus, pe frunţile munţilor, ajung şi unii dintre oameni. Numai unii, pentru că odată ajunşi acolo, aşază pe munţi fie steaguri de tot felul, fie cruci mari din fier sau din piatră, fie gânduri. Supuşii sau prietenii sau copiii mei se joacă uneori, cu tot felul de energii cosmice care fac zgomot mare şi lumini pline de forţă care ajung chiar acolo unde trebuie să ajungă. Iar eu, regele norilor, stau şi mă uit şi zâmbesc când văd cum fiinţele acestea numite oameni îl blestemă atunci pe regele meu cel mare. Spun că zâmbesc pentru că ei încă sunt copii care dorm şi visează că sunt copii. Zâmbesc pentru că sunt foarte puţini cei care ştiu ce puteri avem noi şi au şi ei, cei care ne pot înţelege cu adevărat şi care simt o mare nevoie de a-i trezi pe cei dormind încă în copilăria lor. Asta încă îi mai doare pe cei mai mulţi. Va urma

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

@

EMANOIL TOMA

La Câmpina, oamenii însetaţi de cultură se îndreptau către sala teatrului în care Maia Morgenstern şi Constantin Dinulescu, doi titani ai scenei româneşti contemporane, interpretau rolurile principale în piesa în premieră naţională Parchează maşina la Harward de Horowitz. Într-o cabină prea modest mobilată, doamna Maia şi domnul Constantin Dinulescu au avut amabilitatea să mă primească înaintea spectacolului pentru a-mi acorda câte un interviu. Distinsă doamnă Maia Morgenstern, o întrebare, poate incomodă. Sunteţi considerată la ora actuală Prima Doamnă a scenei româneşti. Credeţi în această apreciere? E o întrebare foarte grea şi o spun cu toată sinceritatea: astfel de titulaturi nici că le pot gândi, nici că le pot considera, pentru că în faţa mea, alături de mine, mă raportez la actori, mă gândesc la artiştii extraordinari, care fac galeria teatrului românesc, a teatrului, în general. Cum oare mă pot considera comparându-mă?! Nici măcar nu poate fi vorba de o comparaţie. Sunt chemată, într-un fel, să mă alătur, aşa cum se alătură toţi colegii acestei bresle, numelor precum d-na Valeria Seciu, d-na Olga Tudorache, sunt atâtea nume şi să-mi fie iertat că nu fac acum o înşiruire cum s-ar cuveni, dar avem nume extraordinare în teatrul românesc, nume ce fac cinste acestei meserii, pe care eu o numesc artă. Pentru că suntem chemaţi să interpretăm personaje, să interpretăm situaţii, să aducem în faţa publicului spectacole, să aducem situaţii, să aducă bucurie, momente de meditaţie, să

aducem, cumva, în atenţia oamenilor, ceea ce este frumos, ceea ce este tragic sau ceea ce te poate pune pe gânduri într-o formă sau alta. Asta este important. Din acest punct de vedere sunt mândră că pot să stau alături de maeştri, de titani ai scenei. Există vreo diferenţă între statutul actualei Maia Morgenstern, înainte de 1989 şi statutul actriţei Maia Morgenstern de după 1989. Sunt foarte multe diferenţe. În primul rând, de ce să nu recunosc, după ’89 am avut şansa să pot lucra cu dl. Andrei Şerban în teatru. Am avut şansa să pot lucra cu dl. Lucian Pintilie în film. Am avut şansa să mi se deschidă, sub o formă sau alta, porţile cinematografului internaţional; am avut şansa să pot interpreta pe scene mai mari sau mai mici din ţară şi dincolo de graniţele României. Pentru că, până la urmă ce înseamnă străinătatea? Străinătatea faţă de ce? Am avut şansa să interpretez personaje, roluri, am avut bucuria unor momente foarte importante în existenţa mea ca artist. Sigur, din acest punct de vedere, poate că ar fi o dovadă de inconştienţă, de lipsă de obiectivitate sau de maturitate să nu spun că exista o diferenţă faţă de modul meu de a exista înainte de 1989 şi după 1989. Din punct de vedere artistic, din punct de vedere interior, nu cred că este aşa o mare diferenţă, pentru că mi-am dorit să fiu artist şi-mi doresc să fiu artist şi mă gândesc întru devenirea mea ca artist, aşa cum m-am gândit întotdeauna şi tind către ceea ce este esenţial, către ceea ce este important, către cizelare, către adevăr şi către deschidere culturală aşa cum mi-am dorit întotdeauna. Se spune despre un actor că dacă nu are „scânteie artistică”, adică acea nebunie

dăruită de zei, nu se poate transpune în personaje diverse, când el este solicitat de mai mulţi regizori în spectacole diferite şi, uneori, chiar în teatre diferite. Cum comentaţi? Practic, nici nu pot să comentez. Dar, dacă doriţi neapărat, am să comentez. Este bucuria de a te confrunta cu situaţii şi cu personaje deosebite şi, cu cât ele se află la distanţă mai mare unele faţă de altele, cu cât problematica unuia sau a altuia este mai diversă, mai neaşteptată, cu atât este mai provocator pentru tine ca artist. Cum interpretezi? Cum te transpui? Vorbeam despre adevăr. Ce înseamnă adevărul? Un adevăr absolut cred că nu există. Nu există personaje pozitive şi personaje negative, dacă ar fi să vorbim aşa, poate chiar puţin schematic. Cum poţi oare descoperi adevărul unui personaj care are păcate mari, care are vini grele? Ei bine, se cuvine să-ţi aperi personajul şi să găseşti în tine mobiluri suficiente de puternice, da, pentru a putea tu, ca om de o anumită ţinută şi de o anumită consecvenţă morală, să reuşeşti să interpretezi acest personaj, să-l faci veridic. Din acest punct de vedere sunteţi adepta lui Stanislavski? Nu total şi nu numaidecât şi nu în mod exclusiv. Însă şcoala Stanislavski este un element şi un exerciţiu important pentru orice actor. Care este momentul din viaţa dvs. care v-a pus pe frunte pecetea „vei deveni actriţă”? Cred că vorbele tatălui meu care a fost primul şi cel care a reuşit să scruteze în mine foarte adânc într-un moment pe la 17-18 ani, când cochetam şi mă întrebau colegii, profesorii „Unde, ce facultate, ce vrei să ur-

mezi?” „Istorie, mmm, filozofie, mmm, poate medicină, medicină - pediatrie...”. Tatăl meu cunoscându-mă, pare-se foarte adânc, iubindu-mă cum probabil numai un părinte poate să-şi iubească copilul, fără multe discuţii şi fără multe vorbe mi-a pus chiar această pecete: „tu vrei să devii actriţă şi vei deveni actriţă. Şi recunoaşte aceasta faţă de tine şi faţă de cine vrei, dar apucăte de lucrul ăsta, pentru că acest lucru ţi-l doreşti, de fapt!” Şi sunteţi mulţumită că v-a pus această pecete? Îi sunt recunoscătoare. Puteţi comenta atmosfera din teatrul românesc contemporan? Există prietenie între actori? Există prietenie, există viaţă, există animozitate, există tot ceea ce constituie viaţa şi omenescul. Va urma

OAMENI DE LITERE | Cezar Ivănescu „Dacă îi aduni pe toţi autorii români care se gargarisesc zi de zi cu acest termen, veţi vedea că nu înţeleg de ce acest postmodernism nu are tangenţă cu literatura română”

tăbliţa pusă pe genunchi. Frontalitatea este şi a boxerului, care trebuie să-şi Domnule Cezar Ivănescu, sunteţi cu- privească adversarul în ochi şi frontalinoscut ca o personalitate de o debor- tatea este, în general, a acelui care nu dantă sinceritate – ce vă e-n guşă, şi-n întoarce spatele şi care nu face pasul căpuşă – caustic nu arareori, dar, este înapoi, cum se spune în box şi în luptele precum tăietura custurii. Ce vă caracte- marţiale. De aceea am fost învăţat cu câteva principii pe care mi le-am repetat rizează de fapt? Vorbele spuse de dvs., la o primă în tinereţe şi apoi în perioada adultă mi analiză, sunt, desigur, adevărate, dar ar le-am repetat până la obsesie: învaţătrebui spusă o întreagă istorie pentru a te să înfrunţi şi răul şi nu să dai înapoi ajunge la înţelegerea lor. Prin educaţia sau să cedezi în faţa lui. Sigur că, de-a pe care am primit-o de-a lungul vieţii lungul timpului mi s-au atenuat aceste mele – întâi de la tatăl meu, educaţie caracteristici sau am încercat eu însumi cazonă foarte dură, apoi, prin educaţia să le atenuez, dându-mi seama că tresportivă pe care am primit-o în adoles- buie să fii şi blând şi delicat şi poate, cenţă şi apoi prin educaţia morală, spi- uneori, prevenitor cu oamenii sau să rituală şi literară pe care mi-am făcut-o nu le spun totdeauna adevărul în faţă, singur de-a lungul vremii. Deşi am făcut dar sunt perioade - eu fiind un ciclotimic o facultate, mă consider un autodidact - ciclotimicii sunt cei cu perioade de inpentru că am făcut facultatea într-o trovertire şi de extravertire şi care au şi perioadă ingrată – ’60-’65 – anii domi- prăbuşirea în sine şi închiderea în sine, naţi de o anumită mentalitate asupra până la autism şi explozia în afară foarte scriitorilor români pe care-i studiam în violentă - şi, fiind o personalitate ciclotifacultate – deci, combinate aceste faze mică, lumea, fireşte că-ţi prizează mai din educaţia mea. Domnule Cezar Ivă- mult perioadele astea de extravertire, nescu, v-aţi construit o personalitate când te exprimi foarte net, când ai atitufrontală. Ăsta era un cuvânt care-mi dini foarte tranşante ş.a.m.d., uitând că plăcea mie în tinereţe. L-am şi folosit există şi celelalte perioade când nu răsîn multe poeme, nu le-am publicat, dar punzi, când te închizi în tine, când totul frontalitatea este o anumită poziţie şi se sedimentează în interior. Dar mi-am este o poziţie care domină un întreg par- constituit o morală din viaţa mea şi miam dat seama că Dumnezeu mă ajută curs al istoriei omenirii. Frontalitatea este şi poziţia scribului şi mă aprobă când sunt aşa cum mă egiptean, dacă vă amintiţi de atâtea caracterizaţi dvs. la începutul acestui reproduceri celebre, în care el te priveş- interviu. De câte ori am încercat să fac te cu nişte ochi ficşi, drept în faţă şi cu un compromis cu mine însumi sau cu Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011 @

EMANOIL TOMA

oamenii, nu mi-a ieşit sau a ieşit foarte prost, încât am fost obligat să renunţ şi să-mi arăt adevărata faţă. Ca responsabil de editură, ce credeţi despre situaţia scrisului astăzi? Ca director de editură, sigur că-mi trec foarte multe manuscrise prin mână, de la autori începători până la autori importanţi, până la autori mari ai literaturii române. Vreau să spun şi aceasta este una din obsesiile mele din anii din urmă: în România se scrie foarte multă literatură şi foarte bună; de la poezie şi proză până la critică şi istorie literară, până la filozofie şi eseuri filozofice, eseu teologic, şi se scrie mult şi bine. Nu în acest domeniu traversăm o criză. Traversăm o criză în ceea ce priveşte felul în care tipărim cartea, felul în care o mediatizăm, felul în care e difuzată cartea şi, în ultimă instanţă, felul în care cartea de valoare ajunge la destinatarul ei adevărat, la cititorul inteligent, interesant să achiziţioneze o anumită carte (…) Numai resursele fabuloase ale românului din totdeauna ne-au făcut, totuşi, să rămânem pe o anumită linie de plutire, să realizăm un lucru miraculos pentru noi, pe care nu l-am mai trăit de multă vreme, de la începutul veacului 20, vorbesc de integrarea, deocamdată, euroatlantică, care ne păzeşte de pericolul care, pentru noi, vine totdeauna de la răsărit. După primul război mondial, ne-am situat inteligent şi bine în concertul de forţe europene şi am avut un moment, a fost ultimul mare moment

de creştere a României. Eu făceam în faţa unor cursanţi de-ai mei, când ţineam cursurile de poezie la Casa Pogor din Iaşi, următoarea evaluare: „Cum să nu trăiască o împlinire extraordinară ca artist Eminescu şi cum să nu vină de pe curba asta ascendentă a poporului român, când el s-a născut la 1850. La 1859 are loc Unirea Principatelor, la 1877 Războiul de Independenţă şi apoi revenirea postumă a lui Eminescu. În 1918 când cu Marea Unire, Româniadevineoţarăcuadevăratmareîn Europa – România Mare, care a avut o perioadă stabilă şi care arăta ce-ar putea însemna România pentru Europa, fiind în nişte graniţe stabile şi economic şi politic şi cultural realizată. Apoi a venit perioada premergătoare războiului, când o mare personalitate română faţă de care am foarte mari rezerve – şi ar trebui să aibă mai multe rezerve cei care azi îl laudă cu gura plină, anume Titulescu – a făcut o asemenea păguboasă politică în ceea ce priveşte România şi n-a reuşit, cu tot geniul lui politic şi toată iscusinţa pe care o avea, n-a reuşit un lucru important pentru destinul României: să asigure graniţa de răsărit a României. Ei, de aici a venit apoi dezastrul, apocalipsa asta, catastrofa asta de o jumătate de veac pentru România. Pentru că acum a trecut o jumătate de veac şi mai bine de la încheierea războiului şi trebuie să mai terminăm cu miturile astea umflate, cu gogoşile astea istorice, umflate de istorici, mai mult

sau mai puţin de stânga, dar, în orice caz, istoricii proşti ai României, care au făcut din Titulescu o figură celebră. Titulescu a dus România la ruină, a dus-o la prăpăd. Nu degeaba, cât era de frivol şi neimplicat în politică regele Carol al IIlea a trebuit, până la urmă, să se debaraseze de el pentru că ducea România la dezastru, cum s-a şi văzut. De atunci, de la momentul 1918, noi am avut numai momente de cădere . După 1989, România a trebuit s-o ia de la zero. E o încercare cumplită pentru noi, cumplită cu adevărat pentru că sunt altele datele problemei, România nu mai este acea ţară sănătoasă, puternică, cu natalitate controlată, care, în orice caz, ne scutea de orice fel de frisoane. România e acum o ţară în cumpănă, cu o populaţie foarte amestecată, cu doar o zonă care ne asigură biologic viitorul – care e Moldova – şi nu în întregime Moldova, unde românii mai fac mulţi copii. Deci, pe acest fond, suntem într-o mare derută cu zestrea noastră biologică, cu zestrea noastră naturală. Criza societăţii româneşti este teribilă. Pe acest fond de criză, însă, creativitatea poporului român nu a dispărut. Pe acest fond de apocalipsă reuşeşte să se dovedească creator, să aibă soluţii creatoare. România, fireşte, ca şi restul societăţii româneşti trebuie să se însănătoşească, să tindă spre normalitate, ca şi cultura românească, produsele spirituale româneşti să înceapă din nou să circule în Europa şi să intre într-o zonă de compatibilitate. Accesează www.impactdb.ro


pagina 22

pagina 23

La Primăria municipiul Moreni,

SERVICII PUBLICE EFICIENTE PRIN FONDURI EUROPENE @

IMPACT E-ACTUAL

În cadrul proiectului ,,Administraţie eficientă prin simplificări procedurale” s-a finalizat una dintre activităţile cele mai importante: Ghidul Serviciilor Publice din Municipiul Moreni. Cele 10.000 de exemplare ale acestui material informativ (având CD ataşat) au început să fie distribuite cetăţenilor din localitate, la instituţiile publice şi societăţile private din Moreni, ecoul pozitiv al apariţiei Ghidului fiind îmbucurător pentru scopul şi obiectivele pe care ni le-am propus prin acest proiect de dezvoltare a capacităţii administrative locale. De asemenea, Ghidul este disponibil tuturor contribuabililor şi la ghişeele instituţiei noastre. Ghidul a apărut la iniţiativa Primăriei municipiului Moreni din dorinţa de a pune la dispoziţie cetăţenilor un instrument de lucru capabil să faciliteze accesul la informaţiile de interes public. ,,Care sunt principiile ce stau la baza guvernării locale?”, ,,Care sunt relaţiile de management între Consiliul Local şi Primar?”, ,,Ce strategii de dezvoltare se aplică la nivel

local?”, ,,Ce beneficii am eu, ca cetăţean – parte componentă a acestei comunităţi?”. Sunt toate întrebări la care s-a încercat formularea de răspunsuri corecte, coerente, relevante şi utilizând un limbaj accesibil publicului larg. Prin complexitatea problemelor abordate, Ghidul Serviciilor Publice din Municipiul Moreni promovează conceptul de creştere a eficacităţii şi calităţii serviciilor publice locale, prezentând tipurile de servicii publice organizate la nivelul Municipiului Moreni şi structurile responsabile de coordonarea şi gestionarea lor, o sinteză asupra drepturilor cetăţenilor, dar şi o serie de definiţii, principii şi adrese utile. De asemenea, pe CD-ul ce însoţeşte Ghidul, cetăţenii vor putea găsi toate formularele şi cererile de care au nevoie pentru a solicita informaţii, documente sau pentru a-şi rezolva anumite probleme. Prin acest mod de lucru este redus considerabil timpul de deplasare al cetăţeanului pentru a obţine nu numai informaţii, ci şi pentru a completa cererile adresate administraţiei publice locale.

Din nou acasă @

Corina Haiduc Luca

La început, am fost tentată să fac comparaţii. Credeam că numai astfel, se poate evalua. Comparând. Estul cu vestul, trecutul cu viitorul, noi cei de ieri cu noi cei de astăzi. Greşit. Nu există termeni de comparaţie. Există doar criterii diferite de percepţie subiectivă. Două sisteme total diferite. Moduri de viaţă. Dar noi oamenii, punţi de legătură între două universuri paralele, rămânem oare neschimbaţi? Sau încercăm un fel de mimetism al locului, adaptându-ne rapid la noile condiţii de viaţă. Surprinderea mea a fost să constat că timpul a stat în loc. Cei patru ani s-au dizolvat într-o clipă. Simţeam ca şi cum ieri aş fi plecat. Totul părea neschimbat în Târgovişte: locurile, oamenii, chiar şi vânzătorii erau aceeaşi. Trăiam o altă viaţă cu noi de azi, călcând pe urmele noastre de ieri. România - ţara paradoxurilor. Mă aşteptam să găsesc o Românie în criză. Oriunde mă aflam, că eram în Târgovişte, Piteşti, Craiova sau în Alba Iulia, Aiud, Cluj, impresia a fost aceeaşi. Criza nu se vede la suprafaţă. Străzile pline de terase arhipline la orice oră din zi, magazinele abundă de produse de marcă dar şi de clienţi, parcurile pline, spectacole peste tot. Ştiu, este vară şi vacanţă pentru toată lumea, dar nu există familie fără cel puţin şase telefoane mobile, iar concediile se fac doar în Bulgaria, Spania sau Grecia. Nu mai vorbesc de şosele, unde ca să vezi o Dacie este doar ca o patrulă de poliţie să o oprească ca să întrebe dacă are bilet de ieşire din muzeu. Acolo, acasă, nu ne-am simţit deloc străini, chiar dacă am fost răsfăţaţi ca nişte regi aflaţi în vizită. Încă simţeam că aparţinem locurilor. A fi turist în ţara ta înseamnă să te plimbi lipsit de griji, bucurându-te să descoperi locuri noi sau încercând să vezi doar partea frumoasă a lucrurilor. Turişti ne-am simţit pe parcursul zborului cu avionul cu escala la Amsterdam, iar la întors prin Paris. Impresii de călătorie: ...De ziua Americii am băut o cupă de şampanie. La 10.000 m altitudine. Hublourile îngheţate. Erau -54 de grade în exterior. Lăsasem în urmă un oraş la plus 35 de grade şi urma să petrecem o vacanţă fierbinte în România, la peste 40 de grade. Este miezul nopţii după ora Canadei. Avionul imens cu cei aproape 500 de pasageri, care o parte dormeau, iar o parte priveau filme, traverAccesează www.impactdb.ro

sa liniştit Atlanticul în drum spre Olanda. În zece minute, zorii zilei se iveau cu nerăbdare. În alte zece minute, soarele răsărea, ca la ora 12 şi jumătate ziua să fie deplină, iar micul dejun servit. Ceasul meu arată acum ora 1 noaptea şi soarele străluceşte pe un cer albastru. Incredibil. Nu simt nici un pic de oboseală. La întoarcere însă, am avut parte de cea mai lungă zi. Răsăritul l-am

admirat în dimineaţa zilei de sâmbătă în România. La ora 7 seara eram în Paris şi tot drumul spre casă soarele a rămas pe cer. L-am lăsat să meargă la culcare în seara aceleaşi zile când am ajuns la destinaţie... Întorcându-ne acasă, la Montreal, am găsit mesageria vocală a telefonului plină, iar de a doua zi prietenii au început să ne sune, aşteptând veşti din România. Dorul rămâne acelaşi. Chiar dacă noi le vorbeam de o Românie a noastră, nu de a lor, cea pe care ei o lăsaseră în memoria timpului. Poveşti atât de diferite, încât te întrebi dacă vorbim despre acelaşi lucru. Şi totuşi, da. Noi suntem cei care ne schimbăm. Fără să ne dăm seama. Mă întreb acum unde mă simt mai bine: acasă în România sau acasă în Canada? De fapt, mă simt la fel de bine oriunde aş fi. Un episod acolo, un episod aici, trăind mereu prezentul. Fără regrete în trecut, fără comparaţii de viitor. Cheia succesului unei adaptări perfecte este să trăieşti la maxim momentul prezentului. Cu toate că aparţinem la două lumi diferite, ne simţim oriunde Acasă. Mulţumim, prieteni!

Estetica dezintegrării @

CRISTI IORDACHE

Eu. Mereu eu. Noi. Instinctul de conservare şi egoismul pozitiv sau negativ. Eul. Habar n-aveam că se poate muri din iubire. Asta înseamnă să poţi ieşi din tine. Să te poţi lăsa pe marginea unui nimic, oferind altcuiva toată substanţa pură din care eşti plămădit. A dărui înseamnă a fi capabil de dezintegrare. Mi-amintesc copilăria şi-acum percep concret cam ce făcea mama pentru noi. Un părinte trăieşte doar pentru şi prin copiii săi abandonându-se pe sine. Mintea mea de adolescent teribil şi nonconformist ne purta deseori la discuţii contradictorii. Ca orice tânăr, credeam că le ştiu pe toate. La începutul anilor ’90, o duceam periodic la Institutul Oncologic de la Fundeni, iar într-o zi când aşteptam medicul, am luat-o în braţe şi m-am gândit să o întreb un lucru care mă măcina de ceva vreme. Aflasem că boala se poate instala de cele mai multe ori, în timp, din cauza traumelor la nivel cerebral (griji, stres, frică, nemulţumire etc.). Îi ţineam capul sub bărbia mea şi mâna dreaptă prin păr când i-am şoptit: „Mamă, spune-mi, aşa-i că ţi-am făcut numai necazuri şi te-am supărat rău de tot?” Îşi ridică privirea spre mine, se luminează brusc, apoi zice cu vocea ei caldă ca întotdeauna, dar puţin mai stins (din cauza bolii): „Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Niciodată, niciodată, indiferent ce s-a-ntâmplat, tu nu mi-ai produs suferinţă. Aţi fost raţiunea vieţii mele (se referea şi la sora mea); cum o să mă supăr eu vreodată pe voi, sau

să sufăr, când voi sunteţi bucuria mea!”. Obişnuia să-mi pupe pomeţii obrajilor şi a făcut-o ca de fiecare dată, ducând un deget peste buze, deşi îi erau uscate. Rămăsese cu acest reflex, de a se şterge şi a ţine buzele strânse, de teamă să nu ne deranjeze sărutul ei. Eram destul de mari, însă plină de bun simţ, prefera să-şi inhibe pornirile drăgăstoase. Mai târziu, după chinuri groaznice, a stat cu lumânările la cap trei zile şi nu a trecut dincolo, până nu m-am întors de prin ţări străine. În noaptea când am ajuns, am apucat câteva minute să o ţin de mână şi să tăcem plenar şi impecabil, pentru ca imediat să fiu dat afară din cameră iar ea să plece instantaneu într-o lume despre care nu ştiu nimic. Suferinţa şi sacrificiul nu umbresc iubirea în starea ei pură. Iubirea dăruită, nu dată. Acum, la atâţia ani, fac o retrospectivă şi

mă văd în aceeaşi situaţie faţă de fiicele mele. Pe cea mare o sărut cu grijă şi cu bun simţ ca să nu o deranjez, însă pe Loreley încă îmi permit să o „mănânc”. Timpul este un element care cerne şi curând voi tăcea şi eu impecabil. Până atunci voi accepta tot, voi tolera orice, voi încerca să repar greşeli şi voi fi mulţumit cu ceea ce reuşesc. Nu vreau să aştept prea mult de la mine pentru a nu fi dezamăgit de caracterul şi slăbiciunile mele. S-au mai făcut sacrificii în numele iubirii. Pentru mine. Dar eram un copil mare. Unul pierdut. Oare să mă fi maturizat dacă spun că aştept să înapoiez ce mi s-a dat? Sau voi plăti cumva aceste sacrificii în numele iubirii date? Căci da: iubire dăruită nu am mai primit! De sacrificiu şi suferinţă este capabil doar un părinte, căci nu există iubire mai curată decât a lui pentru copiii săi. Ori dacă există între oricare alţi indivizi, aceste cazuri sunt doar excepţii ale unor suflete înnobilate, care au o percepţie superioară şi privesc fiinţarea dintr-o dimensiune exterioară. Iubirea oferită este singura fără corespondent şi unitate de măsură în ceea ce numim viaţă. Dezintegrarea egoului este posibilă. În opinia mea „răul” nu există. A fost introdusă în estetica binelui, alteritatea, şi atunci am inventat „mai puţin binele”, apoi „mai deloc binele”. Găsesc ca şi concept „deloc-binele” - îl mai găsesc bătând pe la uşi, dar el este doar în imaginaţia mea, este imaterial. Răul nu există. A fost cândva un element alungat din bine pentru a străluci

Mica

■■ Ofer spre închiriere spaţiu comercial, parter, Calea Domnească (lângă Stadion), cu terasă şi cramă, spaţiu bun pentru restaurant, relaţii la tel. 0765.267073 (380) ■■ Ofer spre închiriere spaţiu parter, suprafaţa 86 mp, str. Al. I. Cuza, centru vechi, tel. 0724.974653 (381) ■■ Vând casă P-1, din cărămidă, acoperită cu tablă, în suprafaţă construită de 65 mp şi teren în suprafaţă de 1974 mp, teren curţi construcţii, deschidere 40 m, la DN 71, situat în comuna Sălcioara, sat Mircea Vodă, Dâmboviţa, la 20 de km de Târgovişte, preţ negociabil sau schimb cu apartament în Târgovişte, tel. 0731.325365 (381) ■■ Vând apartament 4 camere, modernizat, cf. 1, Calea Bucureşti, bloc O1, preţ 55.000 euro, relaţii la tel. 0722.171729 (381) ■■ Vând casă în com. Valu lui Traian, judeţul Constanţa sau schimb cu apartament în Târgovişte, relaţii la tel. 0731.325365 (381) ■■ Ofer spre închiriere spaţiu comercial, parter, Calea Domnească (lângă Stadion), cu terasă şi cramă, spaţiu bun pentru restaurant, relaţii la tel. 0765.267073 (380) ■■ Ofer spre închiriere spaţiu parter, suprafaţa 86 mp, str. Al. I. Cuza, centru vechi, tel. 0724.974653 (380) ■■ Vând casă P-1, din cărămidă, acoperită cu tablă, în suprafaţă construită de 65 mp şi teren în suprafaţă de 1974 mp, teren curţi construcţii, deschidere 40 m, la DN 71, situat în comuna Sălcioara, sat Mircea Vodă, Dâmboviţa, la 20 de km de Târgovişte,

publicitate

preţ negociabil sau schimb cu apartament în Târgovişte, tel. 0731.325365 (380) ■■ Vând casă P+1, din cărămidă, acoperită cu tablă, în suprafaţă construită de 65 mp şi teren în suprafaţă de 1.974 mp teren curţi construcţii, deschidere 40 metri, la DN 71, situat în comuna Sălcioara, sat Mircea Vodă, judeţul Dâmboviţa, la 20 km de Târgovişte. Preţ negociabil sau schimb cu apartament în Târgovişte, tel. 0731.325365 (379) ■■ Vând apartament confort I, 2 camere, micro6, lângă Roger, etaj 2, preţ 21.000 euro discutabil, relaţii la tel. 0728.042417 (379) ■■ Cumpăr case şi apartamente, zone liniştite, exclus intermediari şi agenţii imobiliare, rugăm seriozitate mximă, relaţii la tel. 0726.978887 (379) ■■ Vând casă - parter + mansardă, 124 mp, curte 1.600 mp (casă 5 camere + 2 băi + terasă, la 27 km de Târgovişte, Dâmboviţa. Preţ 35.000 euro, tel. 0731.458950 sau 0726.317636 (379) ■■ Închiriez sau vând casă, zona ultracentrală, pretabilă: grădiniţă, sediu de firmă etc, relaţii la tel. 0723.352992 sau 0722.362852 (379) ■■ Vând casă bătrânească în BUNGETU, cu ieşire în Lacul 2, teren 1.000 mp, împrejmuit, boltă de vie, toate utilităţile (gaze, apă curentă, energie electrică), cadastru, preţ 25.000 Euro, negociabil, relaţii la tel. 0723.043477 (379)

■■ Vând teren în Ulmi (până în Postul de Poliţie), 1.500 mp, deschidere 8 metri, acte, tel. 0760.058137 (381) ■■ Vand teren în Valea Voievozilor, zona Disco 2000, 4.750 mp, deschidere 17 metri, la strada principală, preţ 13 euro/mp negociabil, relaţii la tel. 0723.352992 sau

0722.362852 (379) ■■ Vand teren Gura Vaii, 6.007 mp, deschidere 27,4 metri, pret 13 euro/ mp, negociabil, tel. 0723.352992 sau 0722.362852 (379) ■■ Vând urgent teren, în sat Săcuieni, comuna Gura Ocniţei, cadastru, 3.700 mp, acces apă şi gaze, preţ negociabil 20.000 euro, tel. 0245.640332 sau 0740.952054 (379) ■■ Vând teren intravilan, în Ulmi - 2,3 ha, deschidere la şosea, utilităţi, teren bun pentru construcţii, tel. 0723.362261 (379) ■■ Vând hală 300 mp + teren 4.000 mp, în Dâmboviţa, la 25 km de Ploieşti, preţ 30.000 euro, negociabil, relaţii la tel. 0726.347636 (379)

■■ Târgoviste,vând Dacia 1400, an fab. 1997, culoare gri şobolan, stare impecabilă, f. bine întreţinută, vopsea originală, benzină+ gpl omologat, toate actele la zi, preţ 38 milioane neg., tel. 0736-820262 (381) ■■ Vând pompe electrice de benzină, injectoare, capete distribuitoare, pompe alimentare diesel pentru orice tip auto, la cele mai mici preţuri. Ofer garanţie, relaţii la tel. 0744852658 (381) ■■ Vând VW Passat, an fabricaţie 2007, 1968 cmc, tel. 0731.325365 (381) ■■ Vând pompe injecţie, pentru tractoare, Peugeot, second hand, tel. 0727.411511 (381) ■■ Vând VW Passat, an 2007, 1968 cmc, înmatriculat în RO, tel. 0731.325365 (381) ■■ Vând caroserie Dacia 1310 Sport, cu instalaţie electrică, parbrize şi portiere, 1983, auriu metalizat, preţ fix 1.000 RON, tel. 0766.489006, orele 7,00-23,00 (379)

■■ Vând telefon Nokia C3, pachet complet,

în stare perfectă de funcţionare, vechime 6 luni, cu garanţie 2 ani, Vodafone plus acte, preţ 370 ron negociabil, telefon 0726680496; 0768064440 (381 ■■ Vând minitipografie GEHA, format A4, în stare perfecta de funcţionare, tel. 0722.362852 (379) ■■ Vând aparate de măsură şi control, aproape noi, tel. 0727.411511 (379) ■■ Vând video încorporat şi DVD marca Samsung, fix 100 euro, magnetofon Maiak, cu 12 benzi, muzică anii 70-80, fix 100 euro, tel. 0766.489006, 7,00 - 2,00 (379) ■■ Vând DVD auto, fara televizor, defect. Nu extrage DVD-ul. Preţ fix 50 euro. Încărcătoare reţea (cameră) pentru tlf. mobilr, preţ 10 RON, relaţii la tel. 0766.489006, orele 7,00-23,00 (379)

■■ Filmări digitale, cameră filmat şi aparat foto profesionale, poze digitale, editare pe suport dvd (personalizate), pentru evenimente deosebite, preţuri accesibile, tel. 0724.249196, 0727.873591 (381) ■■ Caut partener în dezvoltarea şi extinderea ariei de apariţie şi distribuire a ziarului Impact, tel. 0723.352992 (379) ■■ London Pub angajează personal: barmani, ospătari, relaţii la tel. 0722.806007 (379)

Confecţionăm chei auto, locuinţe Calea Bucureşti Parter Targovişte

„mai-binele”. Cu cât voi înălţa binele cu atât mă voi lepăda de „mai-puţin-bine”. Uneori ultimul bate fantomatic să se întoarcă precum oaia rătăcită. Doarme ascuns prin „inconştient”, prin eul acela în care nu vreau să mă recunosc. L-am creat şi l-am abandonat. De-l voi reprimi, de-i voi da viaţă, va trebui să intru în echilibru cu universul şi atunci am să alung „mai-mai-binele”. Am un aşa dar de a mă aventura pe poteci stufoase, când fluxul vieţii nu curge decât precum râul, într-o singură direcţie, mai repede, apoi mai încet pentru a se vărsa în lumea lui imensă şi liniştită. Din toate valorile pe care le-am dat binelui, el va sfârşi aşa precum s-a născut: „BINE”! Restul sunt muşcături masochiste şi inutile din propria fiinţă pe care am primit-o la rându-mi, UNICĂ! Dezintegrarea egoului este posibilă!

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Anul XI ● Nr. 381 ● septembrie - octombrie 2011

Accesează www.impactdb.ro


24 CMYK

Preţ 2 lei

Pentru ofertele de turism - Agenţia Sweet Turism Impact - www.impactdb.ro -TELEFON: 0723 352 992 sau 0722 362 852

OAMENI CU ŞTAIF - Victor Sterom „Nu poţi să te modifici decât dacă te întorci cu faţa spre Dumnezeu” @ Emanoil TOMA Care ţi-a fost începutul literar? Ele au fost de fapt mai multe şi cred că e valabil la fiecare scriitor. Între 16 şi 20 de ani, în urma unei decepţii puternice, am cântat, plângând, versuri. Şi am plâns mult, vorba poetului drag inimii mele, Ioan Vintilă Fintiş, care are un vers extraordinar: „ce-am avut de râs am plâns”. Şi la 20 de ani eram în armată şi am făcut cunoştinţă cu două publicaţii „Apărarea patriei şi „De veghe”.

Şi am început să scriu la aceste publicaţii care apăreau la Bucureşti - eu am făcut armata la Mangalia. La un moment dat, publicaţia „De veghe” a anunţat un concurs de poezie şi proză. Am participat la acesta. Pe caietele mele cumpărate din Mangalia am scris versuri care rememorau trăirile mele dintre decepţie şi 20 de ani. Şi am luat premiul I la poezie şi Ştefan Dimitriu, care ulterior a lucrat ani de zile în televiziunea română a luat premiul I la proză. Ce a urmat după câştigarea acelui important premiu? În 1960, am venit din armată şi am publicat zilnic în unicul ziar prahovean „Flamura Prahovei”. Un coleg de-al meu de la Combinatul Brazi m-a povăţuit să merg la Palatul Culturii, la cenaclu, unde am întâlnit foarte mulţi profesori, unii dintre ei mi-au fost foarte apropiaţi. Cenaclul era condus de o doamnă extraordinară, Natalia Boncu profesoară de română, iar printre alţi cenaclişti se aflau scriitorii George Moroşanu şi Nicolae Rădulescu Lemnaru. Alături de mine s-au format Nicolae Breb Popescu, Traian Bălăceanu şi mulţi alţii. Care a fost etapa următoare a omului Victor Sterom? A fost o perioadă când Eugen Simion urma să conducă cenaclul

de la Palatul Culturii din Ploieşti... Din 1965 până în 1968, am condus eu acest cenaclu care se numea şi se numeşte şi se va numi „I.L. Caragiale”. În anul 1968, directorul Palatului de Cultură, prof. Nelu Stan, m-a trimis la Bucureşti în vederea aducerii unui literat bucureştean, care să conducă cenaclul. Am fost la „Luceafărul” care se găsea atunci pe strada Ana Ipătescu nr.15 şi am vorbit cu Eugen Simon. Am discutat, i-am spus despre ce era vorba şi a fost de acord. A venit la Ploieşti şi când a început prima şedinţă a spus: „Eu conduc acest cenaclu, dar nu sunt de acord să se numească „I.L. Caragiale”. Îi vom spune „Atelier 68”. Asta, pentru că eram în anul 1968. A condus acest cenaclu din 15 septembrie 1968 până în aprilie 1969, când ne-a părăsit, pentru că ziarul „Flamura Prahovei” nu a „reuşit” să publice un poem al lui Ion Dumitrescu, „Viaţă şi moarte”. Poemul fusese lăudat până peste poate de actualul academician Eugen Simion, care a spus următorul lucru: „Dacă acest poem nu va fi publicat în ziarul local, eu nu mai vin la Ploieşti”. Bineînţeles, că poemul de factura lui „Viaţă şi moarte” nu se putea publica în 1969. Şi Eugen Simion n-a mai venit… În anul următor, în toamna lui 1969, tot eu l-am adus

pe prietenul meu Lulu, care ne-a părăsit iremediabil, criticul literar Laurenţiu Ulici. El era redactor la „Contemporanul” şi a venit cu condiţia ca, în cazul absenţei sale de la vreo şedinţă, cenaclul să fie condus de mine. A venit un an de zile, din ’69 până în ’70. Pe Laurenţiu Ulici l-am cunoscut în 1960, când era la „I.L. Caragiale”. El este ploieştean prin mamă. Lângă liceul Caragiale, pe strada Soarelui, la clubul „23 August” se înfiinţase un cenaclu literar, la care veneau vreo cinci-şase creatori. Acest cenaclu a fost condus de Laurenţiu Ulici şi Ion Dumitrescu. După un an, adică în 1961, Lulu Ulici a plecat la facultate, la Bucureşti şi ne-am despărţit rămânând prieteni, de la Lulu la Doru, legătura mea cu el întrerupându-se doar prin moartea lui. De ce eşti atât de controversat? Te muşcă, te latră, te inculpă atâţi oameni, mulţi dintre ei beneficiind de ajutorul tău? Tu ai întins mâna fiecăruia şi totuşi... Ce este la mijloc? (oftează din rărunchi) Oftez, dar nu dau importanţă decât dacă mă gândesc foarte bine la oamenii

cărora le-am întins multe mâini de ajutor. Eu cred că diferenţa între a ignora, a sfida, a contesta sau a nu fi de acord cu Victor Sterom este următoarea: Victor Sterom este un muncitor şi nu un muncitor care chiar a lucrat la Brazi, ci un muncitor în câmpul creaţiei. Dovadă stau cele 31 de volume, urmând ca în 2006 să-mi apară încă două cărţi. Dovadă stau zecile şi sutele de articole şi poeme publicate în toată presa literară. Această forţă pe care o eman şi o risipesc în literatură nu poate fi la îndemâna oricui. Şi oricui înseamnă chiar aceşti oameni care n-au ajuns să publice probabil şi, după părerea mea, aici apare, extraordinar, invidia. Deci este o invidie măcinătorie a propriului lor egoism. Mi-o explic doar prin micimea sufletească a fiecăruia. Sunt bolnavi de autosuficienţă. Sunt bolnavi de sfidare. Sunt bolnavi de ignorare. Bolnavi de neluat în seamă prietenul ori semenul de lângă ei, care, la un moment dat, a vrut să facă ceva din ei. Îmi explic faptul că omul căruia i-ai întins mâna şi l-ai crescut la sân te muşcă asemenea şarpelui. Va urma

TITLUL PROIECTULUI: „Reabilitarea şi modernizarea Spitalului Judeţean Dâmboviţa” 1. Număr de referinţă: COD SMIS: 11993 2. Data publicării anunţului: 09.06.2011 3. Programul Operaţional Regional 2007-2013, Axa prioritară 3, Domeniul major de intervenţie 3.1 4. Autoritatea de Management: Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului 5. Organism intermediar: Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Muntenia 6. Beneficiar: Unitatea administrativ-teritorială judeţul Dâmboviţa 7. Valoarea totală a proiectului: 83.106.684,78 lei , din care valoarea eligibilă a proiectului: 66.610.914,38 lei 8. Durata de implementare a proiectului: 09.09.2010 - 08.09.2013; 9. Alte informaţii: Reabilitarea şi modernizarea Spitalului Judeţean Dâmboviţa Au fost încheiate toate achiziţiile publice aferente proiectului.În data de 09.05.2011 a fost emis Ordinul de începere a lucrărilor. Persoana de contact: Mircea Nistor, Manager de proiect, Consiliul Judeţean Dâmboviţa, telefon: 0245207609, fax: 0245207687

ADELINA DOKJA – Secretul iubirii mele,

Editura Rawex Coms, 2011, 100 p, prefaţă de Monica Mureşan, traducere de Baki Ymeri @ Victor Sterom „Adelina Dokja simte cu o intuiţie superioară că totul vine din interior - fără a fi un filosof, ea cunoaşte totuşi acesta lucrul” (Monica Mureşan). Despre - Secretul iubirii - iată o sintagmă nu neapărat inedită - poeta Adelina Dokja a vrut să afle cine trăieşte în sepia timpului, observându-se numai din sugestivele versuri în care o dialectică a semnificaţiilor ce „nasc” fraze siameze, ceea ce ca figură de stil e superb, sau în care consonanţele semantice dau sens cuvintelor mai puţin uzuale.

„Înainte să mi se-ngreuneze/ Pleoapele ochilor obosiţi/ Mai stau încă trează iubite... /încercând să reînvie sentimentele iubirii/Îi suflai focului amintirilor/Şi ochii care mă orbesc.../Nu mi-a mai rămas nimic altceva/în afară de cenuşa luminii/Care această noapte mă mângâie..” (p.25) Poeta Adelina Dokja nu uită că poezia este în esenţă, expresia spiritului precum şi o meditaţie despre fiinţă şi existenţa fiinţei în lume. De natură meditativă, elegiacă şi confesivă, autoarea percepe realul din irealul poemelor sale, mai totdeauna, sub imperiul revelaţiei.

„Aromă de trandafir aud/în grădina mea/Mireasma lor/ De mâinile mamei semănată/ În rouă s-au întors lacrimile/ Sufletului de petale/Ca pietre diamantine luminau” (p.11) Stările devin aici metafore simbolice, trezind simţul armoniei şi stimulând-totodată - imaginaţia misterioasă şi învăluitoare a Lucrurilor. Deoarece la Adelina Dokja caracterul de mărturisire al poeziei sale este preponderent, se poate uşor ajunge la concluzia că elementul biografic este hotărâtor. „Noapte bună, iubitul meu/ Acum şi totdeauna/Îţi spun la

revedere/Îţi mulţumesc pentru zilele fericite/Şi indiferenţa ta/ În zilele mele triste/Nu sunt omul pe care îl cauţi / Pătată îmi e inima/Şi răni încă deschise/ Nu pot dărui decât durere/ Îmbrăţişarea cea din urmă ţi-o trimit/Ca să-mi aminteşti cu căldură/Fiindcă prea mult team iubit/Din lipsa ta mult am suferit/Voi suferi încă/Dar în inima mea voi pune o piatră/ Pentru a opri durerea” (p. 35). Însă, confesiunea care alunecă în patetism excesiv, poate deveni o formă de respingerea a biografiei, un mod de trăi pe alte şi noi coordonate.


Impact 381