Issuu on Google+

1 CMYK

Anul XI l 2011 l nr. 380

cultural

iulie - august

SOCIETATE COMERCIALĂ CU OBIECT DE ACTIVITATE: „CONTABILITATE ŞI EXPERTIZĂ CONTABILĂ”, ANGAJEAZĂ ABSOLVENT AL SPECIALIZĂRII CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE, EVENTUAL STUDENT, AN TERMINAL, ABSOLVENT DE LICEU ECONOMIC. C.V. SE POT DEPUNE LA ADRESA: TÂRGOVIŞTE, STR. I.C. BRĂTIANU, BL. 1, M.A.P.N., SC. B, ET. 2, AP.13-14. RELAŢII LA TELEFON: 0722.641.926.

OAMENI CU ŞTAIF - Victor Sterom

„Nu poţi să te modifici decât dacă te întorci cu faţa spre Dumnezeu” @

Mementto la Conacul poeziei „Renaşterea Pietroşiţei

Emanoil TOMA

Victor Sterom, de unde acest pseudonim literar? Numele este format din două propuneri: Victor este dat de Paul Sâm-Petru, poetul, şi Sterom l-am conceput dintr-un joc fonetic al consoanelor şi vocalelor. Înainte de a fi Victor Sterom, ai fiinţat în literatură cu numele de Ion Vergu Dumitrescu. Am publicat cu numele meu adevărat, Ioan Dumitrescu, apoi, în 1974, când mi-a apărut primul volum la „Cartea Românească” am adăugat pe „Vergu” şi, cu acest nume, Ioan Vergu Dumitrescu, am publicat patru cărţi până în 1989.

soarele-i vesel şi se cerne în braţele sărbătorii Ruralia cu numărul treisprezece la Pietroşiţa metaforele respiră-n rugăciune şi credinţă în paşi cadenţaţi cu străbună moştenire şi-n vers de aur vom comemora mereu înaintaşii. @ vali niţu

Cenaclul literar „Elena Văcărescu” Tineret al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni Alexandrina Dinu

@

Premii Corina Stan – 18 ani – Bezdead, Pucioasa Premiul I – poezie, la Concursul Republican al tinerilor poeţi şi prozatori „Florii -2011” Chişinău; Premiul pentru carte – la Concursul Naţional „Tinere Condeie” – Bucureşti – 2011. Premiul II – proză – la Concursul Republican al tinerilor poeţi şi prozatori „Florii – 2011” Chişinău – Alexandra Mocanu – Produleşti – Târgovişte;

Premiul pentru proză – la Concursul Naţional de creaţie literară „Tinere Condeie”, Bucureşti, 2011; Premiul III – eseu – la Concursul Republican al tinerilor poeţi şi prozatori „Florii – 2011”, Chişinău, Alexandra Stănescu – Pucioasa; Premiul pentru poezie la Concursul Naţional „Tinere Condeie”, Bucureşti, 2011 – Mădălina Nicolae – 18 ani, Târgovişte; Premiul pentru proză scurtă – la Concursul Naţional „Tinere Condeie”- Bucureşti, 2011 – Raluca Ţipilic.

Un an crucial Matei Vişniec Cronica Insolită Radio France International @

Trebuie să mărturisesc un lucru: sunt colecţionar de clişee jurnalistice. Îmi plac, da, aceste mici fragmente ale limbii de lemn care sunt expresiile tocite, uzate, folosite de mii de ori de analişti şi comentatori pe toată planeta şi în toate limbile pământului. Când aud formule precum „vizită cu caracter istoric”, sau „parteneriat strategic”, sau „reuniunea ultimei şanse”, etc., mă invadează un fel de căldură compasională. Simt imediat în aceste expresii fie lenea gândirii, fie oboseala jurnalistului, fie stereotipia maşinii mediatice de care ne este greu să scăpăm. La începutul acestui an, însă, citind presa franceză mi-a sărit în ochi cu virulenţă cuvântul sau adjectivul crucial. Cuvânt magic, care te face să tresari în ciuda faptului că nu te mai sperie întrucât te-ai obişnuit cu el de multă vreme. Anul 2011 va fi unul „crucial”, spun specialiştii. El va fi „crucial” pentru ieşirea din criză,

ni se spune, dar şi pentru moneda unică europeană, euro. Când aud cuvântul „crucial” nu pot să nu mă gândesc la cuvântul cruce şi la expresia „a pune cruce”. Deci ce înseamnă „crucial”? Pentru moneda unică euro, de exemplu, înseamnă în orice caz că îi putem pune cruce dacă nu se găseşte în 2011 o soluţie în vederea depăşirii crizei bugetare. „Crucial” înseamnă deci „ori, ori”. Adică ori o rezolvăm, ori se duce pe apa sâmbetei moneda unică, şi cu ea întreaga Uniune Europeană (aceasta este cel puţin părerea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy: fără monedă unică nici Uniunea Europeană nu mai înseamnă mare lucru). Dat fiind însă că adjectivul „crucial” vine de la cruce, nu este exclus însă ca el să mai conţină o semnificaţie, legată de locuţiunea „a purta crucea”. Ori, în lumina acestei ultime expresii (ca să mai folosesc un clişeu care îmi este drag) totul se schimbă. Dacă „crucial” înseamnă că vom purta în continuare aceeaşi cruce pe spate, atunci suntem salvaţi,

pentru că nu se va schimba nimic. O criză poate dura, de fapt, decenii întregi. Comunismul a fost în criză de la bun început şi oamenii au „purtat crucea” construirii lui timp de jumătate de secol în unele ţări şi timp de aproape 80 de ani în fosta Uniune Sovietică. De ce n-ar dura şi actuala criză financiară tot atât? Totul e posibil în istoria lumii, economia nu este o ştiinţă exactă, capacitatea de agonizare a unei societăţi este infinită, de unde şi sentimentul meu că anul 2011 va fi un an la fel ca şi ceilalţi, altfel spus „crucial”.

Eşti autor a 30 de cărţi de poezie. Care îţi este cea mai apropiată? Nu sunt toate de poezie. Anul acesta a apărut al 31-lea volum, este vorba de volumul „Saxume”. Cel mai apropiat este „Praguri şi trepte”, fiind al treizecilea volum din creaţia mea. Dar creaţia mea presupune şi cronică literară. Am „Banca de metafore”, „Gânduri în oglindă”, am „Micropoeme”. Eu am publicat majoritatea volumelor în Bucureşti, Galaţi, Piteşti şi Ploieşti. Crezi că genialitatea unui autor poate fi dată de o singură carte? E posibil să fie dată de o singură carte. Avem un caz în literatura română: Mateiu Caragiale. Sau în literatura americană, Walt Whitman, care a publicat o singură carte „Fire de iarbă” în zece ediţii. Care este originea ta? De unde vii? Sunt născut la Mizil, la 14 februarie 1937, când părinţii mei erau mutaţi acolo cu serviciul. Apoi, în primul an de viaţă, ne-am

mutat la Buzău. Eu am copilărit până la 16 ani la Buzău, pe strada Transilvaniei. M-am dus la şcoală la 6 ani, pentru că nu mai puteam să stau acasă şi am făcut şapte clase, cum se făceau atunci, la şcoala de lângă casa mea, apoi am plecat la Ploieşti. Liceul l-am terminat, după armată, între 1960-1964, doi ani la Caragiale şi doi ani la Mihai Viteazul. Crezi că viaţa ta a fost fericită? Ai avut poticneli? Viaţa mea nu a fost fastă. Am avut foarte multe necazuri. Iar poticnelile au venit din partea semenilor mei sau din partea familiei. Eu am avut o primă familie, o nevastă şi două fete şi această familie m-a părăsit din cauza poeziei. Am optat să fiu poet. Soţia mea n-a fost de acord şi a dat divorţ. Ne-am despărţit. Rareori familia este de acord cu o vocaţie, cu o pasiune, cu un sacrificiu al unui om care vrea să lase în urma lui ceva. Şi eu doresc să rămână ceva în urma mea. Acest ceva sunt cărţile mele şi cele două fete care au copii, care au rostul lor şi trăiesc la Târgu Mureş. În quintetul de conducere al Filialei Braşov al Uniunii Scriitorilor, eşti responsabil cu proza, dar de la ultima şedinţă răspunzi şi de depistarea şi propulsarea de talente din toată zona aferentă filialei Braşov. Ce poţi spune despre atribuţiile tale? Sunt la a treia numire în cadrul comitetului de conducere al Filialei Braşov al Uniunii Scriitorilor. S-a hotărât ca fiecare membru al Comitetului să se ocupe în mod special de o anumită latură a activităţii şi mie mi-a revenit promovarea talentelor din zona limitrofă Braşovului: Prahova, Buzău, Brăila ş.a. În această direcţie eu mă ocup de scriitorii care vin înspre filiala din Braşov şi eu le facilitez intrarea în această filială, în sensul că mă ocup cu dosarele de primire în Uniunea Scriitorilor, filiala Braşov. Eu am şi responsabilitatea de a îndruma paşii celor ce aspiră a deveni membri ai Uniunii Scriitorilor, să trimită lucrările lor şi la revistele de cultură. Va urma


pagina 2

Pagini despre trecutul Târgoviştei Bisericile oraşului @

Victor Petrescu

Târgoviştea medievală a fost descrisă, cu viaţa ei economică, politică şi culturală de numeroşi călători străini care au vizitato. Unul dintre aceştia a fost Paul de Alep (1637 – 1667). În numărul trecut am făcut trimiteri la biografia acestuia precum şi la descrierea Curţii Domneşti a lui Matei Basarab. Continuăm cu bisericile oraşului, în special cu Mitropolia şi Mănăstirea Dealu, care l-au impresionat în mod deosebit, reşedinţa metropolitană neavând „pereche în toată ţara, afară doar de biserica metropolitană a cazacilor, care seamănă cu < biserica > Sf. Sofia”. Construcţia ca şi atmosfera este descrisă cu lux de amănunte: „Să se ştie că în acest oraş, Târgovişte sunt peste optzeci de biserici şi mănăstiri; cele mai multe < sunt clădite din > piatră. Târgoviştea este un oraş mare, cam cât Alepul şi Damascul. Cu mare trudă Matei Voievod îl înconjurase cu o palancă de lemn şi cu un şanţ. Ni s-a spus că în Principatul Ţării Româneşti sunt douăzeci şi şase de oraşe ca acesta, dar < dintre mănăstiri >, mănăstirea domnului < Moldovei > Vasile < Lupu > asta este cea mai frumoasă. Locuinţa mitropolitului Ţării Româneşti se află la capătul oraşului, înlăuntrul pălăncii; este foarte mare, cu trei îngrădiri de lemn şi cu trei curţi. Curtea din afară slujeşte pentru crescutul gâştelor, raţelor şi găinilor; cea de a doua cuprinde grajdurile cailor şi bucătăriile; cea de a treia este închisă cu clădiri măreţe de piatră la care se intră prin porţi mari. În faţă se află o biserică mare, care nuşi are pereche în toată ţara, afară doar de biserica mitropolitană a cazacilor, care

seamănă cu < biserica > Sf. Sofia. Această biserică este tot atât de mare, spaţioasă, încăpătoare şi înaltă, sprijinită de numeroşi stâlpi; ea este impunătoare şi în stilul Sf. Sofia. Este împărţită în trei părţi: prima este pronaosul, foarte spaţios şi cu multe cupole; de aici se intră printr-o a doua uşă în nartex, de asemenea spaţios şi frumos; apoi se intră printr-o a treia uşă chiar în mijlocul < bisericii > care este foarte mare. Turla este măreaţă prin înălţimea şi deschiderea ei. Se vede atârnat un policandru foarte mare. <

Biserica > are trei altare înalte şi mari; cel din mijloc este foarte mare, cu strane mari, de jur împrejur. Iconostasul, crucea răstignii şi crucea cea mică sunt minunate; sfeşnicele de lemn aurit sunt de o lucrătură aleasă. De jur împrejur se găsesc multe ferestre, iar în turle sunt ferestre mici rotunde. Jilţul domnului se află în dreapta intrării în ieşindul zidului bisericii. Lângă jilţul lui se află acela al episcopului, unde stătea domnul nostru patriarh; în faţa lui, în celălalt perete, este un alt jilţ unde stătea mitropolitul ţării. De jur împrejur sunt strane, iar pereţii sunt acoperiţi în întregime cu picturi vechi. Doamna şi suita ei stau în stranele celui de al doilea nartex. Biserica este < înconjurată > de o grădină de trandafiri şi de alte flori

Domnişoara Olga @

ALEXANDRINA DINU

Privea de pe ţărm marea vârstată de faldurile albe, filigranate, ale valurilor, complet detaşată, respirând briza sărată cu nări fremătânde, măsurându-i nemărginirea cu astâmpăr impus. Venea în fiecare an la Vama, la începutul verii şi pleca la jumătatea primei luni de toamnă. Nimeni nu ştia de unde, nimeni nu o mai întreba. Închiria aceeaşi odăiţă cu fereastra spre mare şi când se împuţina lumina, mergea la cherhana, de unde se aproviziona cu creveţi şi guvizi proaspeţi. Dimineaţa, devreme, aştepta răsăritul, însingurată la capătul digului, cu ochii aţintiţi asupra mişcării apei. Marea şi cerul plumburiu o înfăşurau în aburii lipicioşi care se lăţeau pe patul de piatră, printre stabilopozi. Sus, de pe colina cu peretele abrupt spre plajă, dunga mării răsucea ceasul de răcoare prin mâzga nopţii, deasupra căreia se insinua tot mai pregnant lujerul argintiu al începutului de zi. Marea-i răpea lumina, zămislind un brâu odihnitor de armonie senină. Soarele apărea deodată, brumând horbota de alge, răsfirând lăstunii, încrustând cerul cu cercuri luminânde. Accesează www.impactdb.ro

Atunci parcă învia şi domnişoara Olga. Îşi flutura părul lung cu capul plecat pe spate şi plonja în valuri, înotând în întâmpinarea soarelui. Se întorcea târziu din larg, mai întârzia pe ţărm, lăsând briza călduţă să-i mângâie trupul cu braţele întinse, crucificată pe fundalul colorat cu albastru, renăscută şi dăruită, sorbind aerul sărat cu respirări uşoare. Străbătea apoi plaja şi se închidea în odaia ei. - Acum ascultă muzică şi bea votcă!, se lamenta lângă mine o voce tânguită, şi mai târziu se duce la Saşca, după peşte! Era gazda ei, o femeie tânără, firavă, cu ochi albaştri, apoşi şi păr cânepiu, strâns în coc, la spate. - Cine este domnişoara Olga? - Şti-o Dumnezeu, că nu vorbeşte cu nimeni, numai cu Saşca al meu, la cherhana. Îşi face drum, noaptea. Se întoarce brusc şi se depărtează aplecată, cu mâinile strânse la piept. Marea legăna purpur solar şi barca salvamarului, sus, pe umerii valurilor, dincolo de geamandură. Apusul la mare este o emoţie cu arome îndelung doinite de grădina submersă de alge şi pe cerul întinat cu nori imateriali care tăiau astrul cu amăgiri ipocrite. Tăcerea nisipului purta paşii

frumoase; dar nu prea întinsă, înconjurată cu balustrade. Lângă altarul de la miazănoapte mai este un chiparos, a cărui frumuseţe, înălţime, măreţie şi coroană te fac să binecuvântezi pe creator. Turlele mari şi mici ale acestei biserici sunt în număr de douăsprezece, cu douăsprezece cruci aurite. În faţa uşii se află o fântână frumoasă cu apă curgătoare, minunat de bună. De asemenea, în faţa porţii curţii se află o altă fântână. Chiliile din locuinţa mitropolitului se află în partea dinspre răsărit; ele sunt foarte înalte; te poţi sui pe o scară lungă şi ajungi într-un pridvor mare cu arcade care dă spre biserică, spre curte şi spre grădina cea mare. Toţi pereţii sunt acoperiţi cu picturi minunate < reprezentând > animale de uscat şi de mare, cu o vedere a Ierusalimului şi a mănăstirilor lui, a muntelui lui Dumnezeu, muntele Sinai în întregime, a muntelui Athos cu cele douăzeci şi patru ale lui, şi a mării; toate acestea sunt înfăţişate clar. Din cămară intri apoi într-o sală de primire care are un pridvor < loggie > cu arcade deschise spre grădină, unde este o fântână cu apă curgătoare. Acolo se află o masă pentru a prânzi vara. De acolo cobori întro grădină mare pe care nu o poţi vedea în toată lungimea ei şi care este înconjurată de nuci mari. Jumătate este plantată cu viţă de vie şi trandafiri, iar cealaltă jumătate cu meri, peri, gutui, cireşi, pruni numiţi „inimă de porumbel” şi altele, precum şi zarzavaturi semănate, ca: bob, varză, pătrunjel şi altele de acest fel. Clopotniţa se află în afara uşii bisericii. Se spune că zidul care înconjoară această locuinţă precum şi grădina sunt deopotrivă cu

alungaţi de-a lungul ţărmului până în apropierea colibei pescăreşti, unde Saşca încingea focul şi pregătea peştele. Lângă el, domnişoara Olga, cu ochii ei verzui, nisipoşi, fixând ţeapă pe care se rumeneau, sfârâind, guvizii. Deoparte, pitulată în stufăriş, Anuşca, nevasta. - Vino, mă îndemnă domnişoara Olga, Saşca, adă creveţii! Anuşca tresări, căci frunzele silicioase sunară sec. - Dar nevasta lui? Ea...

- Nu vine niciodată aici, mi-o tăie domnişoara. Pune peştele în flacăra albastră, mai sus se arde, mă sfătui ea fără drept de apel. Marea era neagră, întinsă sub un cer la fel. Câteva lumini de la vapoare licăreau în larg, mirosea a algă stătută şi a peşte prăjit. - Saşca, mai zise domnişoara Olga şi porni înaltă, zveltă, spre colibă. Silueta Anuşcăi se arcui a disperare mută. Curând se întoarseră, răspândind miresme subţiri de

acelea ale unui oraş mare”. Cu multă concizie este descrisă Mănăstirea Dealu: „În marţea din săptămâna brânzii sau marţea brânzii, 3 februarie, ne-am dus să vizităm o mănăstire din vecinătatea Târgoviştei închinată Sf. Nicolae şi cunoscută sub numele de Dealu. Se află cale de numai o oră depărtare de oraş; dar este pe vârful unui deal, greu de urcat atât vara cât şi iarna; căci vara drumul este împotmolit cu noroi şi clisă, datorită numeroaselor şuvoaie de apă care curg din vârful dealului; şi iarnă este alunecuş din cauza gheţii şi zăpezii. Mănăstirea este aşezată într-un loc deschis dominând întregul ţinut, iar biserica seamănă cu aceea a mănăstirii Argeş. Se spune că tot ce a rămas din pietrele şi materialele de la clădirea bisericii din urmă a fost transportat pentru clădirea acesteia de către ginerele voievodului, care i-a urmat. Dar aici turlele sunt toate acoperite cu mozaic; pe dinafară, pereţii sunt acoperiţi cu piatră tare şi frumoasă, iar ferestrele au chenare de marmură albă. Toate terenurile care înconjură această mănăstire sunt sădite cu vii şi livezi şi sunt ale sale. După pustiitorul război cu turcii şi tătarii, revenind în Târgovişte, redă dezastrul, oraşul fiind distrus în totalitate, cu oameni „ucişi, zăcând aruncaţi pe uliţe”. „Nu am putut găsi nici un loc de dormit; afară doar în pivniţa mănăstirii şi de alte pivniţe, nu mai rămăsese la suprafaţa pământului nici o urmă de clădire. Fără îndoială aceasta a fost o mare urgie lăsată de Dumnezeul cel atotputernic”. Sunt pagini document despre trecutul glorios al vechii Cetăţi de Scaun.

alcool. Spuza incandescentă, răscolită, stârnea în jur artificii roşii. Luna reflectată se unduia pe lanul mişcător de ape. O fâşie de nor îi tăia globul alb, marginile clipoceau, apa unsuroasă germina adieri uşoare. - Frumos!, am exclamat. - Da!, aprobă şi domnişoara, ridicându-se de la foc. Străbătu plaja şi se avântă necuminţită în fluviul alb desenat de lună, plutind în lumina lui lehuză, singură în pustiul de ape, spre visul ei cu ademeniri de şerpi lichizi. Saşca învârtea usturoiul amestecat cu ulei, încărcând vasul cu o spumă plăcut mirositoare. Apoi se apropie de ţărm, privind cu ochi mijiţi silueta care se îndepărta, cu simţurile împânzite de sângele şi spinii cu care marea îi spăla gleznele. Întors lângă foc, într-o umilă tăcere, răscoli jarul, încărcând văzduhul cu ruguri fierbinţi. Flăcările tremurau pe chipul pescarului, ai cărui ochi plecaţi nu reuşeau să ascundă neastâmpărul unor dorinţe neiertate. Rămase un timp cu privirea aţintită aiurea, apoi luă salteaua sub braţ şi porni, spintecând apa, spre locul unde creştea prăpastia dintre două valuri, şi unde trupul domnişoarei se afunda ritmic, culcat pe spate, curăţat de virtuţi. Cântecul apei stârnea plânsul icnit al Anuşcăi. Pe ţărm, focul de uscături din lemn de plop pâlpâia ca un far, cu chemări. Deasupra doar luna, ca o pasăre

albă, suspendată. A doua zi era hulă, marea agitată îşi pierdea în nisip meduzele şi iarba sărată. Oblonul de la odaia domnişoarei Olga era deschis. Se auzeau voci întărâtate, câinele lătra. Anuşca, roşie la faţă, aruncă în ogradă valiza şi pălăria de paie cu eşarfă a domnişoarei. Soacra privea intrigată, învârtindu-şi şorţul pe mâini. Domnişoara Olga ieşi senină, îndepărtând femeile în lateral, cu braţele întinse. - Voila, de vezi!, zise şi, fără să privească înapoi, se cufundă în valuri. Înota cu voluptate, netemătoare de vicleniile mării, curgea pe apă curăţindu-se de sentinţe intuite, fermecată, aşteptată parcă de un tainic paradis. Soacra duse valiza în odaia domnişoarei şi încuie uşa în urma ei, strecurând cheia în buzunarul şorţului. - Iar ai înnebunit!, îi reproşa norei. - Să plece!, suspină femeia. În depărtare, la răscrucea dintre cer şi mare se derulau zgomotos fulgere, văzduhul prinse a se zbate a furtună. Valurile loveau ţărmul secondate de cortegiile de scoici care împânzeau plaja cu suprapuneri ornamentale de sidef şi alge policrome. Ca un sfinx, cu părul fluturând, pe creasta lor, domnişoara Olga. Sub prima ploaie de sfârşit de vară, marea se mărturisea schimbătoare, duşmănoasă, neprimitoare. La amiază, plaja se albise de pescăruşi.

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

pagina 3

Petice, peticind, peticite @

Alexandra Mocanu

Poate se va înţelege că aceasta e un soi de adunătură, dar termenul nu va fi folosit în sens peiorativ, nu în cazul meu, pentru că ceea ce veţi citi mai departe e o sumă de strădanii ale unui „amic” care s-a „descusut” pe sine, a căutat în buzunarul său secret şi a găsit nici mai mult nici mai puţin decât nişte petice, nişte petice rupte din toate ţoalele care l-au îmbrăcat până acum. Într-o zi amicul meu era femeie şi i se rupseseră toate dresurile. Cum să-ţi mai găseşti feminitatea când firul sfânt al ţesăturii ce te acoperă se deşiră şi deşirânduse îţi vezi tot păcatul uitându-se mut la tine. Ca să vezi, ai amuţit păcatul, simte-te fericită fato! Absurd, nu-i bai, însă voi nici n-aţi gândit vreodată că păcatul poate fi sublim pe la colţuri. Poate că femeia era o eretică cu tot cu dresul ei, dar voi n-aţi văzut-o desfăcând bomboane de ciocolată. Era ceva în ochii ei lipsit de gol, eu văd adesea gol, era ceva ca o scânteie; am văzut femei fade, femei frumoase, remarcabile, strălucitoare, dar am văzut puţine femei scăpărând când îşi desfăceau bomboanele. Era ceva copilăresc în ele, ceva simplu ca la începutul veacurilor, erau ca nişte Eve neispitite. Femeia din el şi din amân-

doi îşi va înseila viaţa până la capăt,căutând bomboane de ciocolată care să-i atenueze căderea, îşi va robi tăcerile şi plânsul îi va boci singur în grădini publice; frumuseţea îi va fi mâncată de molii, dar înainte de asta femeia va fi singura poetesă cunoscută a creaţiei. Femeia va fi artistă prin ea însăşi, netrebuind să dea explicaţii cunoscătorilor, ochiul lor strâmt nu va putea cuprinde niciodată empireul din ea. Astfel simţea prietenul meu în perioada în care ne scotoceam împreună buzunarele leftere şi ne întorceam la sfârşit de săptămână acasă, trişti şi bătuţi de iarnă. Ne plăcea să urmărim oamenii pe stradă, la metrou, sau în parc. Ne ţineam după ei şi uitam cine eram noi. Probabil e ceva pueril şi nesatisfăcător pentru cei ale căror surse de plăcere sunt mai elevate. Dacă ar fi să-l întreb acum pe M. de ce ne agăţăm atâta de necunoscuţi, sigur mi-ar spune ca noi n-am făcut asta niciodată. Aşa am trăit până acum negând aspecte din viaţa noastră, ruşinându-ne de libertatea pe care ne-o păstrasem necizelată, nu exista o rafinare a libertăţii pe atunci, eram aşa cum am spus nefinisaţi şi trişti de amorul artei, condamnând tot ce părea uniform şi lipsit de sămânţa. Astăzi am devenit superficiali şi

suntem veseli. Peticele pe care le cârpim pe fiecare haină de sărbătoare nu-s decât nişte reminiscenţe ale zilelor de nepăsătoare linişte ce încercam. Nu, aici nu-i vorba de elucubraţii şi nu, nu-i exces de plictis sau imaginaţie gratuită, e un joc senin de oameni mici, întâmplător naivi care visau utopii în aceeaşi măsură în care falsau în armonii decadente. Până când ne-am găsit storşi de-o oarecare energie şi n-am mai putut crede în lucruri simple. Ne-am complicat fără rost neinteresantele vieţi şi am învăţat să trăim separat, suspendaţi întro civilizaţie scrântită. N-am crezut atunci când M. mă avertiza. Mi-a spus frumos şi trist odată că apoteoza devenirii mele se va înfăptui atunci când eu nu voi mai fi. Adică existenţa mea actuală e doar un boţ de îndoielnică importanţă şi contrar crezului nostru, această teorie presupunea o continuitate a unei lumi neverosimile. Sau poate M. s-a referit doar la o nanosecundă de dumnezeire, un soi de flash care să proiecteze exact interferenţa dintre incipitul degradării şi ultima fărâma de viaţa conservata de vrerea mea. Sau a fost poate un fel de „memento mori” de care eu râdeam dizgraţios. Oricum astăzi ne cunoaştem vag şi suntem fiecare rezultatul alege-

rilor pe care le-am făcut. Spoiţi au fost anii în care am crezut că noi doi nu vom fi mutilaţi, de atunci multe caraghioslâcuri amare s-au deşirat pe spinările noastre, erodând mereu şi mereu. Mi-e dor de toamnă ca de-o suferinţă veche, mi-e dor de mine copilă şi mi-e ciudă de ce-am devenit. L-am rugat şi eu pe Iisus ca doamnele cele smerite, dar mie n-a vrut să-mi răspundă. Nu, să nu se creadă că între mine şi M. a fost o poveste romanţioasă, eu şi M. suntem aceiaşi de dragul schimonosirii, „amicul” meu ce nu mă mai cunoaşte era doar o siluetă condiţionată total de egoul meu, nu ştiu cum astăzi a căpătat o identitate distinctă de a mea, nu ştiu cum se face că acum mă uită pur şi simplu. Ca să vedeţi cât de natural era M. am păstrat un monolog de-al lui, din vremurile bune. „Păcat că n-am mai învăţat cuvinte noi... sau poate că nu-i păcat. Decât să te împleticeşti la fiecare silabă şi să nu-i cunoşti înţelesul, mai bine să articulezi corect şi nuanţat un simplu „fă”. Prea mult am încercat să mă elevez, să dau pe afară de nimicul doldora. Mi-e lehamite de alambicuri bune de nimic. În prostie am crescut şi prost aş vrea să mor. Dar fără supărare că prostia nu e ciumă doar oame-

nii cei şi necei au făcut-o căpcăună. Prostia-i liniştită şi nici măcar nu te doare cum se spune, e inteligentă în prostia ei şi cunoaşte algoritmi prosteşti, e fată mare mereu şi niciodată nu se ruşinează de sine. Crudă-i lumea şi nesocotită când spune că prostia-i proastă, căci ea citeşte şi scrie, amplifică şi logaritmează într-un univers ideal-prostesc. Nu e sublimă, nici pe departe, e doar sinceră, n-am văzut-o niciodată purtând măşti. Nitam-nisam, mereu ni se întâlnesc drumurile, şi vă pot spune că mereu am ocolit-o, până azi când ne-am ţinut de mână şi ne-am descoperit prieteni de mai multe vieţi.” Însă socotelile lui M. nu erau întotdeauna aceleaşi. Ba îi săruta şoşonii lui Deştepscu, ba-i peria ilicul lui Prostescu (ca-n tranziţie). Cert este că ştia că proştii nu sunt proşti. Şi eu chiar îl cred. De aici încolo nici nu o să va vină să credeţi cât de puţin mi-a mai rămas de spus. Eu şi M. suntem doi cârpiţi într-unul singur. Altceva e de prisos să mai înseilez şi ca şi când nu ar fi de-ajuns, timpul mă trage de cozi, se burzuluieşte neruşinat şi nici nu mai îmi dă voie să închei cum se cuvine.

George Coandă, nominalizat la titlul de academician Era firesc ca să se întâmple, mai devreme sau mai târziu, şi acest moment din biografia colegului nostru, omului de cultură târgoviştean George Coandă. Adică să i se recunoască la palier internaţional contribuţiile incontestabile la progresul culturii. Astfel că, recent, Academic

World Forum din San Francisco, şi American Biographical Institute din Statele Unite ale Americii l-au nominalizat la înaltul titlu de Academician, recunoscându-i meritele pentru „expertiza şi profundele realizări oferite în dezvoltarea culturii şi învăţământului în societate”.

„Impact cultural” îi transmite sincere felicitări.

MIRĂRI (întristătoare în an electoral 2012) Ce sete de putere! Ce zbatere deşartă! Ce foame de avere În ţară-nfometată!

La furt e-nghesuială Hienele atacă Şi, pentru pricopseală, Nu ştiu ce să mai facă;

Sunt prinşi în fapt că fură, Dar, interpreţi de lege, Pe magistraţi înjură Că nu vor să-i dezlege.

În ape tulburi iată Ei vor să pescuiască, Vor naţiunea toată S-o strice, s-o-nvrăjbească.

Pornirea masochistă Hazliu a pus capacul… (Chiar turma anticristă A dat şi dă de dracul!)

Ce-ntunecare-a minţii Şi ce porniri barbare! Ajunşii trag cu dinţii În drum spre guvernare.

Se strâng în coaliţii Agită lumea-n stradă Asmuţă acoliţii S-atace la grămadă.

Partidul megalithic Se-arată “gură mare” Cum că s-ar da politic Mandat de arestare.

S-o ducă la pieire, De ea să nu mai ştie, Bolnavă de orbire S-o-ngroape azi de vie.

Credinţa-i totuşi mare, În inimi creştinească Din morţii vii apare Românul să renască.

Minciuni întortocheate În presă, ca`nainte, Mogulii stau în spate, Plătesc pe cine minte.

Vor legi înţepenite, Provoacă derapaje; Vor lefuri prea sporite, Pretind doar avantaje.

Complici la jefuire, Toţi başbuzucii-n cor Aduc compătimire Sărmanului popor.

Şi, pretendenţi la cârmă, Să n-aibă ce conduce, “Cârlani” veniţi din urmă Să pună Ţării cruce.

În Eminescu-i scrisă – O ştie orişicare – Speranţa nu-i ucisă Doar deznădejdea moare. @

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Petrea Ciupitu

Accesează www.impactdb.ro


pagina 4

alter ego şi măştile poetului @

eus platcu

Prima ucenicie de cititor am făcut-o silabisind (nu lecturând!) dintr-o cărticică, Poezii pentru copii, pe care bunica o punea sub cana cu lapte fiert, probabil, să nu strice lustrul mesei. Versurile fiind scurte, cititul n-a fost dificil, dispunerea versurilor şi a strofelor, dar mai ales muzicalitatea lor îmbătătoare mă fascinau, unele strofe le-am memorat şi le reproduceam în diverse circumstanţe stârnind admiraţia ascultătorilor care nu aveau cărticica. Târziu mi-am dat seama că nu era propriu-zis o tipăritură, ci nişte texte bătute la maşină şi capsate sub formă de broşură. Cititul poeziilor, în timp, m-a făcut să cred că aş putea scrie şi eu versuri. Am păstrat ca pe un secret această preocupare. În clasa a şasea i le-am arătat profesorului de română, care ne era şi diriginte: - E prea devreme să scrii, mai întâi trebuie să citeşti foarte mult şi după aceea... Citesc şi acum poezii cu acelaşi interes. De o bună bucată de vreme întâlnesc frecvent poezii, semnate de un nume despre care nu am nici o informaţie, ce depăşesc propensiunea curentă de depoetizare, de despodobire decelabilă în creaţia unor aspiranţi din ultimul val; spre deosebire de congeneri, în poemele semnate Vali Niţu prezenţa detaliilor din realitatea imediată nu se mărgineşte la funcţia de decor, imaginile se încarcă de semnificaţiile unei muzicalităţi interioare ce le conferă o autenticitate recognoscibilă cu ochiul liber de la prima lectură. Două volume, Plouă în hohote, Polen de gând albastru, confirmă presupunerea iniţială: Vali Niţu este un autor cu state de jurnalism prodigios, iniţiator de ziare şi reviste în care tematica nelipsită o formează faptele de cultură, volumul de debut editorial reprezentându-l Trăgând înapoi o noapte (poezie şi tablete, Editura CuArt, Slatina, 2008). Şi Plouă în hohote este o culegere de tablete, multe dintre ele, presupun, au fost publicate în presă şi reflectă atitudini adoptate faţă de oameni şi evenimente în mijlocul cărora autorul se singularizează (Merg la braţ cu gândul), ştiut fiind că ziaristul, de obicei, scrie ce i se cere. Cea mai mare parte dintre aceste consemnări sunt, în fond, mărturisiri-declaraţii-confesiuni ale unui eu cu o puternică individualitate lirică aflat în momente de confruntare cu un mediu marcat de patimi şi interese faţă de care simte o ideosincrazie inconturnabilă. Salvarea o găseşte în iubirea pentru frumos şi emblematice sunt textele – adevărate scrisori de dragoste – în care sensibilitatea poetului aureolează clipa unică a dezlănţuirii furtunii pe care i-o provoacă iubirea. Figura poetică - simbolul este aici candoarea juvenilă: aş vrea să pot să-mi apropii în fiecare clipă buzele, ochii şi trupul de trăirea cântecului inimii tale [...] O EA şi un EL, o melodie a vieţii ce se aude din înaltul de stâncă al unei unice flori, floarea de colţ... (Portativul fericirii). Variaţiuni pe aceeaşi temă sunt Niciodată fără tine, Draga mea, tu şi eu, Împlinire, Numai al tău, Trăirea din dreptul inimii. Din Tristeţea lebedei desprind o declaraţie ce deschide un orizont de interpretare a naşterii poeziei lui Vali Niţu: „Mi-am dorit din tot sufletul ca tot ceea ce fac şi ceea ce spun să fie cântecul meu pentru tine. Un cântec mai puţin obişnuit, un cântec izvorând din adâncuri”. Probabil aceasta este „secunda celestă” (cel puţin parantetic trebuie remarcat că folosirea excesivă a epitetului din sintagma ce dă titlul unui volum se devalorizează dacă este utilizat prea multă vreme). Vali Niţu este dintre acei poeţi care ştiu că o demnă „ieşire în lume” se face în haine ţesute, croite, cusute după tipare proprii, unicate, carenţa esenţială în artă reprezentândo lipsa de personalitate: talentul autentic se distinge prin acea infinitezimală diferenţă specifică, marcă sigură ce dă certitudinea valorii. Poezia, se ştie, este genul literar cel mai îndeaproape înrubedit cu miracolul muzicii, artă universală fără trebuinţa unui traducător/comentator (chiar şi în pictură, sculptură, arhitectură sunt binevenite câteva cuvinte); sunt atâtea feluri de poezie câţi poeţi sunt (când sunt mai mulţi care scriu poezii ce pot fi semnate de oricare dintre ei, acelea nu sunt poezii şi aceia sunt mulgători ai aceluiaşi uger). Înalte minţi cu subţirimi îndelung şlefuite se învârt, de mii de ani, în jurul cozii încercând să definească poezia. Zădărnicia zădărniciilor! Cineva zice că poezia e zămislire din praf de stele; altul (şi el plecat dincolo) era de părere că poezia e o rană vie ce supurează. Şi eu am zis cândva (acum o jumătate de secol) că e lucrarea viermelui de mătase din rochia reginei, dar şi din coturnii clovnului. Şi mulţi, foarte mulţi alţii, au zis în fel şi chip. Zilnic apar Accesează www.impactdb.ro

ignari (cu epoleţi pe creier) care se consideră maeştri ai criticii fiindcă dezmiardă orgoliile versificatorilor, le aureolează fuduliile impotente. Speţa asta înoată în suc propriu sub poala unei reviste pe care o poluează cu panseuri de tot hazul „nimbara lirică aparţine unui expresionism rezultat din mişcarea narativă fragmentată (un crochiu narativ) al cărei resort declanşator e ispita luciferică” sau: „Poezia lui, în întregul ei, pare să reprezinte numitorul comun al liricii româneşti contemporane în ce are aceasta îndeobşte valabil (de aici inconvenientul de a stabili filiaţii), fiind interesantă prin modalitatea personală de asumare, care se lasă grea de descifrat, şi atrăgătoare prin manierismul său blând”. O ilustră mostră de galimatias: „În relativitatea noastră de zi cu zi, mă aflu de la un timp (concomitent, nu poetic, „celest”) printre cei ce mizează cu bucurie pe poet şi pe poezia lui invulnerabilă”. Ceva mai tâmpit e greu de imaginat (compară: Ovalul este un cerc perfect rotund, dar nu prea). Nota comună a acestui „stil” o reprezintă lipsa de stil, abuzul de epitete mirobolante, de comparaţii cu oiştea în gard, habitudini formate în timpul redactării „telegramelor de felicitare”. Adevăratul ochi critic, ne învaţă G. Călinescu, intuieşte caratele spiritului, hârtia de turnesol fiind în proprietatea exclusivă a Marelui Maestru – Timpul.

Am recunoscut şi cu altă ocazie că mi-e peste mână să scriu despre poezie (nu şi poezii!); citesc infatigabil poezie de oricând, oriunde, oricine, pe care am echivalat-o, în plan real, cu femeia: n-am nici o pricepere de a spune de ce o femeie e frumoasă, decât că aşa i-a plăcut mumă-si s-o facă; pot însă depune mărturie dacă e femeie sau o glugă de coceni cu cercel în buric. Volumele lui Vali Niţu conţin o poezie inedită. Pentru a-i decela coordonatele trebuie avut în vedere, înainte de orice, că poezia, mai mult decât oricare altă artă, nu are a face decât în subsidiar cu eul empiric, eul profund fiind cel care păstrează traumele începând cu cele intrauterine. Creatorul pur sânge trebuie dezghiocat de coaja sa civilă: fiecare individ este, în ultimă instanţă, un ghem inextricabil de contradicţii, în primul rând cu sine însuşi. Aştept degetele tale, mamă (din volumul trilingv Secunda celestă) este un poem emblematic pentru filonul dragostei filiale (... aştept degetele tale, mamă / să-mi mângâie fruntea dinspre tâmplă / şi vorbindu-mi despre tata / strângemă, te rog, / în amintirile copilăriei / rămâi şi nu pleca cu săgeata albastră / îţi voi recita o altă poezie / în care tu mă ţii în braţe / mereu la început de martie / când mai soseşte alt tren / şi nu pleci acum ca o dimineaţă / ce şi-a lăsat mirosul într-un vers / scriu pentru tine, mamă, / într-o poezie cuvânt / te aştept) care trezeşte imagini inubliabile: „aşa cum eu sunt hrănit de iubirea ta specială / ce este atât de aproape de sufletu-mi / şi totuşi atât de departe de tulpina / uneori lacrima mi se aşează pe firul de mărgăritar / într-un grăunte alb de aduceri aminte” sau „scumpa mea maică bătrână anotimp cu aripi dintr-o frescă dăruit din inima-ţi pură şi mai e timp... la colierul trecerii iscodesc izvorul cu mângâierile mâinilor tale ce ţi le răsplătesc lumină mereu înrourată sărbătoare în al şaptezeci şi patrulea martie înlănţui lacrima din mărţişor şi firul alb cu tâmpla ta” Inumerabili inşi aspiră la eterna glorie de poet cu cunună; confraţii (critici, istorici literari, recenzenţi de duzină, comentatori de serviciu) le conferă lauri parfumaţi cu elogii de genialitate. Numai că dacă globulele roşii ale poetului sunt

pestriţe, tărcate, tăvălite în vopsele contrafăcute poezia bălteşte până la prima ploaie care spală muşiţa rău mirositoare. Se pot număra cu sutele versificatori tămâiaţi într-o vreme cu laudele cele mai neruşinate de care nimeni nu-şi aduce aminte dacă aveau şi mustăţi sau numai barbişon, dacă fuseseră şefi sau slujbaşi la pompe funebre, dacă au publicat poezii sau lozinci, reţete culinare sau sfaturi pentru despăducherea elefanţilor nostalgici. Pentru a pătrunde în imperiul fabulos al artei condiţia primordială este să struneşti instrumentul de exprimare: nuanţa (pictura), valoarea sunetului (muzica), misterul cuvântului; a scrie literatură fără să stăpâneşti herghelia nărăvaşă a sensurilor cuvintelor este o îndeletnicire ce poate recolta aplauze la reuniuni familiale – nunţi, botezuri, parastase, onomastici. Vali Niţu, autor cu surprinzătoare faţete, are înzestrarea şi energia necesare iscodirii unei ipostaze proprii între autorii captivaţi de poezia erosului. O sugestivă imagine a candorilor sufletului tulburat de pasiuni inconturnabile la orice vârstă ne întâmpină în volumul Harta palmelor: „îmi place un gând / dinspre albastru spre tăcere / mă face să tresar între a vrea şi vrere / ce există nu de plecat / cu degetele tremurând o şoaptă peste vreme”. Fracturarea, dislocarea, paradoxul, forţarea gramaticii, frecventate asiduu, pot şoca pe cititorul nefamiliarizat cu exerciţiul liric postmodernist pe invizibila, ucigaşa linie între substanţa divină şi lichidul placentar al fantasmelor schizoide. Vali Niţu nu se lasă ademenit de ocheadele experimentului de ultimă oră, mai periculos ca briciul ajuns în seama maimuţei; poet matur, urmează cu seninătate albia matricială holoedrie sui-generis, ce conferă unitate stilistică poemelor; o bancă de date trebuie citată în întregime pentru „punerea în scenă” a unui subînţeles ce îşi are sorgintea, probabil, într-un eveniment databil, camuflat metaforic: plecată la festivalul de reproşuri ce se ţine pe arena unui suflet amputat la loja oficială spectatorii aplaudă intrarea pe scena fardată a unor dezacorduri de principii mărunte ce discreditează concertul de gală al unui duet ce face să plângă peluza murdară se aude un cor şi dirijorul salută un spectator din loja ce pleacă încet la peluza pe locul rămas din duet o umbră ... mă doare tare vorba ce sună din coadă ce tristeţe cu săgeata otrăvită umbra căzută într-o bancă de date Aceeaşi decenţă în versurile „... încă o dimineaţă cu nasturele descheiat / mă hrăneşte la sânul atât de alb / al acestui fruct negreşit / iubirea”. În Ochii neplânşi „obrazul unei metafore” este indiciul că erosul este ancora care în viziunea poetului are valoare existenţială. O adevărată „odă” dedicată iubirii rotunjeşte volumul „Secunda celestă”: dădeai autografe buzelor nesătule de înţelesuri se trezeau adâncurile de pe coapsa nopţilor şi aduse de flux seminţe rodesc în zile recunoscătoare fiecărei nopţi Poemul „verde vin”, o adevărată artă poetică, conţine argumente irefutabile că Vali Niţu are înzestrarea să ne forţeze mâna să scriem, într-o zi nu prea îndepărtată, ceva mai consistent, dacă poetul va alcătui o antologie absolut indispensabilă ca reper pentru etapa parcursă, fiindcă avem în faţă creaţia unui poet proteic: ... cred în metafora nopţilor fragede din pântecul pământului ce nu mă grăbeşte în plăselele lui

pagina 5

Prefaţă @

Marinela Preoteasa

În „Harta palmelor” Vali Niţu se joacă folosind cuvintele ca şi cum ar ronţăi dintr-un pop corn seara, în faţa televizorului. Poemele sale, printr-un periplu natural, se adresează atât cititorului cât şi autorului însuşi gata să descopere un nou poem cu scrierea lor, pe dos. La Vali Niţu, cuvintele sunt personificate şi înzestrate cu sentimente anume subiectului anunţat de titlu. Autorul îşi meşteşugeşte poemele, precum un Arghezi îndrăgostit. Poemele îi trăiesc viaţa, a doua oară, doar cu esenţele alese de autor, prin vorbe alese special evenimentului prezentat cititorului. Dialogând cu sine însuşi, în termeni prieteneşti, de analiză şi sinteză a propriilor trăiri ştiute sau neştiute de iubită, prieteni, poetul militează pentru iubirea sinceră şi fără discontinuităţi, iubirea totală în limbaj artistic, ceva care există şi nu există în acelaşi timp: „eşti tu femeie în alt 8 martie verde început fără sfârşit.” (viaţă verde) Iubirea fiecăruia dintre noi e unică şi fără asemănare istorică sau de altă natură, la Vali Niţu iubirea e suferinţa de după împlinire, întru necesitatea repetitivităţii ei, în timp şi spaţiu cu marcă mereu şi necondiţionat. Iubirea pentru aproapele său, iubirea faţă de activitatea desfăşurată la locul de muncă are valenţa lehamitei marcată cu valoarea „ zero unu zero”, dezulizionează pe cititor şi pe autor în acelaşi timp: „secundul se balansează între decizii absurde şi se târăşte spre parcarea rezervată unde aştepta carul (...) alternativ.”

La Vali Niţu dragostea şi viaţa socială trăiesc umăr la umăr influenţând viaţa şi dragostea în aceeaşi măsură. În afara eului nostru suntem tot noi, bogaţi sau mai puţin bogaţi, spirituali sau mai puţin spirituali, aş putea zice că haina îmbracă persoana după spirit, şi invers. Suntem receptaţi de auditoriu după capacitatea acestuia de a ne înţelege şi după capacitatea noastră de a ne face înţeleşi. Gradul de cultură al fiecăruia: scriitor sau cititor îi dă gradul de înţelegere/ exprimare. Prin cuvinte simple, rupte parcă din viaţa de zi cu zi a fiecăruia dintre noi, reuşeşte să-şi prezinte sentimentele, iubirea, ura, aprobarea sau dezaprobarea actelor de viaţă care se perindă prin existenţa fiecăruia dintre noi. Personajele sale sunt: clopoţei albi, cercul fecund al vieţii (viaţă verde), gândurile (în tinichele de fier), ca drept arbitru un fluier, o fustă face punte(a) între ieri si azi, iar libertatea este regăsită ca un sens unic: „chemarea unui prieten arondat la stadionul dintr-o stradă a libertăţii regăsite ca sens unic garantat mâine.” (… ştiţi ceva, bărbaţi?) Visele autorului par reale uneori, chiar sunt nuanţate de culorile naturii, natura îi subliniază starea de spirit, contribuie la trăirile autorului, ca o prietena fidelă şi incorigibil de înţelegătoare: „până la nuanţa de culoare a cerului (singur doar eu…), „duminica orbului (ce-şi) caută bastonul” să-l lovească pe poet ca o vrăjitoare rea care a devenit ca un simbol pentru naţiunea română, când a devenit zi pentru vot, îl pe-

depseşte că nu a ales ce trebuia probabil, în sufletul autorului se simte o neîmplinire şi o tristeţe a subconştientului relativ la această zi; maidanezul îşi scoate gheara din sticla cu ţuică, beţivul – câine şi-a schimbat năravurile omeneşti pe manifestări câineşti, devine câine poet şi: „schelălăie şi cască cu rimă.” (schelălăit cu rimă). Mugurul, firavul mugur din stratul de flori, de lalele si petunii, îl aleargă pe autor ca un poliţist al senzaţiilor parfumate, deranjate de aerul grăbit şi cumva un nonsens al autorului, îl aleargă să-l îmbrăţişeze, să-l salveze de la dezechilibru, să-i împrospăteze sângele, ca şi cum autorul ar fi tocmai: „un grădinar ce poate fi mai devreme sau mai târziu o frunză rece.”( salvat de un mugur) „neruşinarea (este) machiată cu cerneală neagră într-un colţ de viaţă (...) un cal de rasă nechează prudent fără dinţi şi pinteni şi pleacă şchiopătând în lumea largă să pască iarbă împrumutată de noi (...) căluţii tineri vor plăti, (dar ) hamul greu va atârna (tot pe grumazul rănit) a(l) unui cal de rasă” (potcoava unui cal de rasă). Poetul nu poate să scrie despre dragoste fără să ţipe la indiferenţa tinerilor pentru valoare, ei, în general, ignoră munca pentru timp mai lung, vor rezultat imediat, ei, căluţii tineri vor plăti la un moment dat, dar se gudură deocamdată, fac „sluj” prinşi în bucuria clipei... „plânge un gând” este un poem rotund, superb, foarte frumos clădit de autor, se simte dragoste şi grija faţă de cei dragi, nepoţica şi copila, iubitele sale permanente şi necondiţionat, sânge din sângele său îi revigorează prezenţa în zile de sărbătoare, de „crăciun fericit”, îi amintesc că durerea este uneori continuă, fără început şi fără sfârşit, parcă aşa a fost dat să fie pentru poet, o durere tabu, din cauze tabu. „călimara plină de cuvinte/din sensurile orei celeste” (ora celestă) îi salvează amintirile, sprijinit pe „un cuvânt” despre dragostea de oameni ca un sfătos adult şi bogat în experienţe diverse dinspre ambii poli, cu bune şi cu rele, obsedat parcă de valoarea

cuvântului celest vrea să-şi facă dreptate sieşi cât şi celor care îi seamănă. „am rătăcit atâtea şi atâtea cărări şi m-am căutat pe strada mea la numărul cinzeci şi şapte.” Ne spune poetul, lovit de imprevizibilul vieţii, la 57 ani pe muchie, anii unui poet” în tranziţie” ar zice unii, „vântul mi-a certat insistenţa ce repeta ca un papagal cuvintele învăţate în colivia sedusă” ne spune poetul încorsetat de propria-i banală existenţă, cu bune şi rele, ca şi la oricare dintre noi, palma, ca o hartă a propriilor trăiri spune despre purtător ce vrea şi ceea ce nu vrea să se vadă, îi trădează alergările, împlinirile şi neîmplinirile şi ca un Prometeu aduce focul pentru veşnicie să netezească asprimile existenţei, cu un tăvălug din în ce mai apăsător „viaţa”, ca pe o hartă fără monitorizator, ca o stradă, de la ţară, fără semafoare sau trasări albicioase pe linia neagră şi şerpuită a drumului, îl trece pe poet în mod sigur fără ghid plătit, la casa sigur cu numărul 58 şi-l lasă ca într-o gară pentru trenul anului următor, când noi aventuri ale încercărilor vieţii îl vor educa şi mobiliza către noi începuturi. Cu parfum cu fiţe cu tot, precum un flutur surprins de un artist plastic tocmai în momentul decolării sale multicolore, într-un apus de poveste, de pe un fir superb de albăstrea sau de pe voalul miresei. Poemele lui Vali Niţu, din Harta palmelor, străbat curajos, prin cuvinte ordonate şi bine echipate de luptă sau pentru cântec, de câte ori le înrolează poetul în munca de soldaţi de carieră la realizarea unor poeme cu iz, care au ceva să ne spună şi răspund da! la toate apelările poetului. Faptul că volumul este bilingv nu are ce strica valorii sale, ci din contră, chiar dacă unele expresii sunt mai bine date de vorbitorii din naştere ai limbii engleze, ele se pliază didactic, pe ideile şi sentimentele scriitorului exprimate prin aceste versuri cu har şi noimă. Ne-am obişnuit cu Vali Niţu şi cu scriitura sa, deja are un stil şi sunt sigură că mai are multe de spus, iar versul va rămâne mereu un instrument de exprimare a bucuriilor sau nebucuriilor sale, a iubirilor, împlinirilor şi neîmplinirilor sale. Harta palmelor îl recomandă ca poet matur, cu o sensibilitate specială pentru frumos şi transparenţa faptelor şi simţirilor umane.

DE UNDE PÂNĂ UNDE REPUBLICĂ? (1947 – 1989 - decembrie) Când democraţii tineri ţinuţi în închisoare Îşi aşteptau verdictul ca ruşii să-i omoare, Ameninţat monarhul fu „invitat” s-abdice Că, altfel, lângă dânşii în sânge va să pice;

Rămaşi prin munţi să lupte, aleşi câţiva de soartă Aveau să-şi vadă Ţara în beznă aruncată; Ieşită la lumină, ţâşnind ca dintr-un arc, Simţi târziu că încă trăieşte-al său monarc;

Căderea ori scăparea de moarte – va să zică – Ne propunea cu rânjet armata bolşevică. Acesta fu prilejul cel sfânt pentru jertfire, Pierdut atunci de rege şi-o parte din oştire.

... Ea l-ar fi vrut jertfindu-şi sfânt dreptul de a trăi Să dăinuie Regatul în care-am fost şi-om fi... @

... după ce – la jumătatea lunii pe „10TV” Preşedintele Băsescu a exprimat un adevăr care – de s-ar fi putut atunci înfăptui – ne-ar fi fost salvator prin rememorarea şi refacerea în conştiinţe a Regatului tradiţional, firesc, natural, când am cunoscut binele şi prosperitatea – inexistente acum – în aşazisa republică.

Petrea Ciupitu

nu bat mătănii pe coline în post de linişte doar scriu schimbând culoarea unui semafor de la o trecere în verde vin Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Accesează www.impactdb.ro


pagina 6

O notă pronunţată de autenticitate @

VICTOR STEROM

Prefaţă Motto: „am toamnă în suflet/şi mi-am legat înţelesul/de căutarea unui răspuns" Aceste trei versuri desprinse din poemul: Cântecul lebedei, cred că dau întreaga măsură ontică şi cognitivă a poemelor din volumul: Ultimul impact, care surprind într-o imagistică simbolică, pârghia cunoaşterii şi viaţa în căutarea vremelnică a existenţei ceea ce potenţează conştiinţa durerii şi a suferinţei umane. „undeva din sevele fertilităţii ne năştem pentru a trăi mergem de-a buşilea pentru a ne ridica în picioare să avem de unde cădea învăţăm a scrie şi a citi pentru a constata că nu cunoaştem atât cât ar trebui ne îndrăgostim şi iubim prima femeie crezând că-i ultima căsătorie copii divorţ încercăm să mergem mai departe ne ridicăm uimiţi disconfort în fiecare dintre noi o viaţă-ntr-un geamantan rece pământul aşteaptă te naşti pentru a muri." Realizarea stării de poezie are un revers dureros: depăşirea mitului prin ieşirea din mit. De aici, aspiraţia poetului VALI NIŢU spre acele spaţii cognitive, semantice şi ontice în ton grav, totdeauna întru împlinirea etică şi estetică a tăcerii. „ţipete la etajul superior comunicarea a împlinit şase săptămâni de la înmormântarea sub o cruce de piatră şi o fotografie încrustată în replicile unor dălţi cântând sacadat la cap alintă peisajul tăcere la etajul inferior

Lirirună pesimistă

copiii îşi bat păpuşile curioase le agaţă aliniate în tobogane stâlcind în bătaie cuvintele ce par mai degrabă orfane plecate în căutarea altei lumi pereche resemnare la parter liftul nu-şi mai înţelege menirea şi a rămas neclintit cu uşa deschisă îşi spală boarfele murdare şi nu înţelege de ce scrâşneşte din dinţi proteza aruncată în hăul noptierei alături de rămăşiţele unei vieţi ce are ca rezultat blocarea comunicării cu tine cu ea cu el" Aşadar, cuvintele reprezintă starea de comunicare osmotică şi inefabilă din EU şi TU şi EL, dintre Tot şi Toate - întreg şi Parte, dincolo de cuvinte, dar totdeauna înăuntrul lor. Experienţa poetică a lui VALI NIŢU se soldează cu reale câştiguri pentru universul expresiei cum şi în domeniul sensibilităţii, al elaborării laxe, al emoţiei. „dorinţe aceleaşi mereu altele posibile uneori imposibile cele împlinite sunt la timpul trecut prezentul este doar imposibil dacă stau cu mâinile împreunate mulţumind doar cerului şi divinităţii uneori îmi trebuie atât de puţin să fiu fericit şi alerg înspre voi alteori trebuie mai nimic să fiu nefericit vecina mea îşi îmbracă pelerina pleacă agale într-o staţie trecută eu merg în staţia cinzeci şi opt acolo mă aşteaptă fiicele mele cu două nepoate şi un nepot întind braţele şi mă întreb de ce nu am mai multe vieţi să pot cuprinde ploaia şi lumea este (i)logică întrebarea rămâne doar să alerg cu faţa-mi către om”. Este aici poezia care exprimă în forme spe-

Lirirună de veac andru

cifice, în plan structural, psihologic şi ideatic însăşi nevoia ascensională a omului care creează pentru oameni. Conştiinţa şi perceperea cu acuitate a lumii din interiorul ei terifiant, asumarea condiţiei realului în toată dimensiunea lui dramatică, par a desemna pe VALI NIŢU ca pe un poet de mari disponibilităţi etice, cu percepţie vizionară a realităţii imediate. „vine căderea de undeva de oriunde se prea poate să nu te mai ridici te priveşti în oglindă şi nu vezi decât ceaţa unei pelicule cinematografice a celui mai dureros film trendy

cred ce vorbesc să m-aud întreb aştept un răspuns mi se pare că sună telefonul şi că voi fi trecut pe sub furcile caudine era un apel anodin pentru mica publicitate la ziarul impact „vând un inel cănit de suspine voalate relaţii la telefon…” Prin - Ultimul Impact - avem dovada lirică

îţi aduni rămăşiţele sufletului ca un ban prins în colţul batistei cauţi buzunarul hainei cândva fostă la gala de modă în cel mai frumos decor al cuvintelor ce au rămas prelinse în călimara cu sânge albastru te ajuţi de braţe să cauţi un sens găseşti halucinant un braţ amputat în balans şi crezi că te poţi agăţa dar imaginea aleargă bezmetic şi cazi din nou crezând în ea" Obsedantă şi sublimată stare, în egală măsură atitudine şi meditaţie situate între coordonatele ontice şi conceptuale ale vieţii, între bornele mirării lăuntrice şi sublima eschivă existenţială. În fine, potrivit acestei concepţii estetice, VALI NIŢU recreează lumea şi o parte din coşmarul ei invizibil, preexistenţa fiind întuneric iar existenţa lumină, naşterea e o imensă curiozitate, speranţa o întrupare în efemer. „a căzut ca o ghilotină peste geana nădejdii când mi-a cerut inelul dăruit la aniversarea mea dintr-un an prielnic iubirii sunt nebun

a unor incursiuni spirituale în lumea secretă a simţurilor şi a gândurilor. Poetul VALI NIŢU preferă în tot ce scrie - a se citi - creează - drumul drept de la cuvânt la emoţie, de la expresie la meditaţie printr-o experienţă asumată. Bunăoară, el îşi menţine acelaşi ton şi viu interes pentru un orizont de teme şi motive predilecte şi lapidare, unde tronează varietatea sintactică şi surprizele ineditului poem indestructibil. Această atmosferă lirică rezidă în valorile trainice ale sentimentului şi gândului, ale omenescului profund ce a caracterizat cea mai fertilă tradiţie a poeziei noastre dintotdeauna. Dealtminteri, poemele marca VALI NIŢU reţin în formele modernităţii sintetizante tocmai aceste virtuţi, păstrând în imaginea lor, o notă pronunţată de autenticitate.

Lirirună intarsă

Lirirună aisberg

Este o primăvară tristă Cu toţi cocorii îngheţaţi La Polul Nord expatriaţi… Da, mi-i speranţa pesimistă.

Foaie-albastră de veac andru Omenesc, deci, prins în cute De destine descusute Într-un miez de oleandru

Ce-i vremea noastră dacă nu o farsă Tot alergând prin lume însetaţi De toate câte-s toate cocoşaţi Şi inima ni-i de-o teroare arsă.

De unde vin şi unde am să merg E-o întrebare fără de răspuns, E-aici un înţeles de nepătruns, Şi tot alerg prin clipe tot alerg.

Zăpada mieilor e-o moină Peste o ţară în ruină, Nu văd vreo geană de lumină Pe zarea-n care plânge-o doină.

Putrezit prin ani de staze Care ni-s stigmate grave Şi ne ard în strai de lave În noian de ipostaze

Nu cred să ne tihnească veşnicia Chiar dacă-n constelaţii vom pluti, Nu cred că de blesteme-i vom scuti Pe ăi de îşi dospesc nimicnicia.

Toţi filozofii mor în ipostaze Atât ştiu doar a spune fără sens, Trăim pitiţi într-un vârtej intens De taine ce ne pun în paranteze.

Eu aş fi vrut o ametistă Să-mi fie clipa fulgerată Dar nu îmi fu decât erată În astă vreme defetistă.

Vine, iată, Alexandru Din antichitatea-i greacă Într-un spasm să ne petreacă: Nu-i Casandră, e Casandru.

Prezic că-n noi nu fi-va cale-ntoarsă La visele ce ne-au iubit cândva Într-o pierzare zace undeva Clipa de-am fost o ontică intarsă.

Şi simt că mă topesc într-un aisberg Străpuns de fulgere din galaxii, O, mi-s cuprins de anticele axii Ce mă aruncă-n urmă, mă premerg

Este o primăvară tristă…

Foaie-albastră de timp andru…

Ce-i vrerea noastră dacă nu o farsă…

De unde vin şi unde am să merg… @

GEORGE COANDĂ

SC COMSANIT SRL TÂRGOVIŞTE Vă oferă la preţuri avantajoase: n instalaţii sanitare n centrale termice n electrocasnice

Accesează www.impactdb.ro

Str. Mircea cel Bătrân, Bl. A5J, Parter Tel. 0722.464427 sau 0245.617606

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

pagina 7

FULGURAŢII de Victor Sterom ANGELA MARINESCU – BLINDAJUL FINAL, DUMITRU ANGHEL - RECENSA REDIVIVA, EDITURA ZEIT, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 260 p. BRĂILA, 2011 PREFAŢĂ: VIOREL DINESCU

„Materie, umbră deasă, te îndes în vers./ sari ca o broască, ai ochii holbaţi./nu-mi place pielea asta rece./nici orăcăitul tău inconştient./viscol, sunt ameninţată./dar mă linişteşte această stare a materiei” (p. 90) Un fragment dintr-un poem rezidând în propriul său univers liric, propunând o nouă viziune a lumii şi o altă descifrare a semnificaţiilor misterioase ale cosmosului cum şi semnalizarea unor sensuri nebănuite ale vieţii. Dar din poemele marca Angela Marinescu rămâne distinct discursul poetic modern, uşor alambicat, ori ambiguu, construit din esenţe prin eliminarea aproape totală a banalului, prin – comprimări excesive - . „Paralela/fluorescentă/a diavolului înfipt/ în creier/drumul rupt/sfâşiat/pe la spate se simte/nebunia cum urcă/în măduva spinării/neîncrederea şi deşertăciunea /diavolul nemişcat, (p. 162) Astfel, versurile din – blindajul final – devin „sondaje" meticuloase în abisul fiinţei şi uneori devin aşa-zisele tatonări ale psihicului, aproximări ale interiorităţii. Poemele din această frumoasă şi masivă carte au un conţinut care dezvoltă un energetism vitalist prin prozodie şi un simţ al perfecţiunii. „Lucruri haotice se strâng pe trupul meu/ puls de flăcări şi iad/incomozii se omoară în mine/ringul plin de sânge/prăbuşită în ring cu faţa în jos/mestec sângele tău, nebunie” (p. 142). Sublimarea realului şi puterea năruirii unui timp se poate converti uşor eliberându-se în şi prin poezie. Poeta Angela Marinescu găseşte forţa de a-şi regândi patetismul în termenii unei semantici din ce în ce mai puţin practicate astăzi. Discursul liric este instrumentat de explorarea virtualităţilor cuvântului plin de

„rouă lăuntrică" şi ale imaginaţiei. Relevantă e şi plăcerea – spunerii – artistice ce descătuşează energiile fanteziei şi ale sensibilităţii, îngăduindu-le o amplă desfăşurare a tonului şi implicit al expresiei poetice. Multe poeme de aici implică aluzii la viaţă şi la... moarte, sentimentul rămânând turnat în ritual elegiac. „Cobor în melancolie cu umilinţă,/într-un oraş necunoscut, aceeaşi negresă/urlă un cântec de gheaţă./fără cuvinte, îmi introduc negresa în creier/cu mâinile pline de sânge/gura ei senzuală, ca o fântână, îmi atinge poezia./dar a sora mea este albă./cum aş putea, acum, când moartea îmi atinge/ părul" (p. 203)

SKENDER ZOGAJ LACRIMA DURERII,

REVISTA ALBANEZUL, BUCUREŞTI, 2010, 82p. Prefaţă: Marius Chelaru, Traducere: Baki Ymeri. „Skender Zogaj este un poet al mesajului, al imaginii poetice, chiar dacă uneori cam apăsate, pentru a vedea cu ochii trăitorului într-un loc şi timp anume” (Marius Chelaru). Poemele create de Skender Zogaj au la origine un dublu şi contradictoriu impuls, – de a exprima şi a ascunde totodată. „Adâncul necunoscut al fiinţelor/Taină vinovată, geamăt/Care răzbate în peretele caselor/Cu furie îmbătată, neobişnuită/ De nimeni neînţeleasă/Este durere/Ură/ Sau nebunie” (p. 18) Skender Zogaj scrie în volumul său: Lacrima durerii – o poezie din care se reţine nu o imagine, nu o idee bine „jucată" în expresie, ci starea poetică – neanalizabilă – evocând exotisme şi iniţieri, sugerând o calmă nostalgie a desăvârşirii. „După geamul colorat/Turmă de măsline şi mere/Nu este a mea/Strălucirea transparentă/A celor o mie şi una de nopţi albastre/în oglindă/A mea este doar umbra/Invazie de culori/între mere şi măslini/ Cuţitul/Cu muchia în privire/Spintecă echilibrul/Întru duhul vindecător/Al nopţilor/PiAnul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

curând albastru” (p. 58). Cele mai multe dintre poemele cuprinse în această carte se constituie într-un amplu discurs meditativ de cunoaştere situat sub incidenţa cristalizării cognitive. „Ai inimă plină de erezie/Înmoaie-ţi ţipetele/Nu e bine să ucizi/Tot ce-ţi pică în mână/ Dorinţa este boală/Rugină a tuturor timpurilor/Ca un briceag de paznic/Îţi roade pieptul/Eşti pasăre, sărută cerul/ Coboară pe pământ/Înmoaie-ţi ciocul în fluviu/Întindem mâinile, rupem durerea/Legându-ne unul de celălalt” (p. 34) Concepţia despre lume în poezia lui Skender Zogaj are implicaţii dialectice. Realitatea se interferează, se amestecă, se ţese într-un desen gotic rafinat. „Ţi-am zis privighetoare-o/Nu intra cu bucurie/În orice joc/Fiindcă ţi-se arde cuvântul pe buze/Ţi-am zis privighetoare-o înşelătoare este floarea/Care nu se veştejeşte/ Sub apa adormită/Doar iarba amărăciunii creşte/Ţi-am zis privighetoare-o/Şi-am zis/ Nicicând să nu ocoleşti cântecul/Fiindcă te sinucizi/ Negăsind răzbunare/Privighetoarea mea” (p. 67).

„Cu scriitorii selectaţi, cartea se constituie într-o mini antologie preferenţială care, finalmente, exprimă sagacitatea şi gustul sigur al antologatorului. Dumitru Anghel practică o chirurgie literară de mare fineţe. Nu vom purcede aici la o analiză a analizei” (Viorel Dinescu). De ce nu. Dacă înţelegem perspectiva din care interpretează criticul Dumitru Anghel valorile descoperite în volumele de poezie şi proză, ştiind că, aceste valori sunt de adâncime, de împingere a cunoaşterii spre sensuri şi semnificaţii, spre zone revelatoare ale unor adevăruri fundamentale ale existenţei. Dumitru Anghel nu este străin de aceste – adevăruri – cunoscând faptul că marii şi mai puţin marii creatori ai lumii, deci, şi ai literaturii noastre contemporane, ne pun în contact direct cu misterele universului, mistere sugerate prin intermediul conexiunilor metaforicsimbolice ale cuvintelor, de cartea cărora coexistă miracolul. Reflecţiile despre cărţile comentate de Dumitru Anghel îşi propun să desprindă din lectura lor soluţii şi idei – etice şi estetice – care se pot integra vieţii în general, menite a deveni „bunuri comune ale culturii. Iată câteva: „Aurel M. Buricea este un post atât de autentic şi de reprezentativ pentru o sintagmă lirică contemporană, încât aproape că nici el nu realizează ce se întâmplă cu el, cu opera sa literară, cu încercarea sa nativă şi onestă de a demonstra că poezia este o stare de viaţă, un mod de a gândi, un fel de a supravieţui,

încât tace sau scrie versuri, pe care le citesc iniţiaţii, cei „bântuiţi de spaime existenţiale” (p. 29) „Există în poezia lui Constantin Gherghinoiu o obsesie a Poeziei, intuită ca mod de viaţă, ca o ritualică, asemenea unui cod al nevoii de a fi, ideatic şi simbolic, în egală măsură contestatar, minimalizator, derizoriu prin neacceptare a ideii de înregimentare, de constrângere” (p. 43)

„Poet remarcabil, ardent şi delicat, Emilian Marcu îşi culpabilizează permanent intensitatea sentimentului de iubire şi-l împinge deliberat spre prozaic din teama de a nu fi suspectat de exces de sensibilitate” (p. 63) „Gheorghe Andrei Neagu foloseşte procedee oarecum atipice în creionarea personajelor sale, deoarece renunţă la descriere sau naraţiune pentru portretul fizic sau moral şi recurge la structuri lingvistice lexicale cu valenţe tipologice definitorii" (p. 78) „Există în proza scriitorului loan Toderiţă o apetenţă cu totul specială pentru portret, individual sau colectiv, ca o particularitate stilistică, cu o predispoziţie dominantă pentru caractere”. (p. 89)

„Poet cu o cultură temeinică, cu lecturi bine digerate, Marian Ruscu nu putea să ocolească tentaţia inspiraţiei livreşti, bogată în simboluri, arhetipuri şi referinţe, de la plaiuri mioritice, Ozane, frumos curgătoare, şi luceferi, ca metaforă, la sacrificiul divin al crucificării” (p. 106) „Poemozia lui Stan V. Cristea rămâne una de atitudine intimist-confesivă, se vrea doar un modus vivendi liric, fără să-l declare model de urmat, dar prin care se expune sufleteşte, scuzându-l şi neliniştile, frământările, incertitudinile şi dilemele existenţiale; o face însă cu discreţie, decenţa şi rezervele manierate ale omului încercat de prea multe alternative" (130) „Există atâta îndârjire de a anihila preţiozitatea exprimării în proza lui Vasile Datcu încât, înşelat de anafoare ale stilului său, parcă şi-ar da peste mână, ca săşi potolească ţâfna ironică, persiflantă şi caricaturală" (p. 145) „Victoria Milescu îşi construieşte un univers, în care n-au loc intruşii şi nici nu acceptă valuri tulburi sau nori negri; în nici un caz, nu admite amestecuri în treburile interne ale sufletului său" (p. 354) „Există în poezia Violetei Craiu o obsedantă imagine a poetului damnat, robit de pasiuni fulgurante, singur, de cele mai multe ori neajutorat, nemulţumit de sine, de arta sa, de neputinţa cuvintelor de a exprima puterea trăirilor sale, incapacitatea de a face din metaforă, epitet sau comparaţii mesagerul zbuciumului său sufletesc" (p. 162).

Accesează www.impactdb.ro


pagina 8

pagina 9

FULGURAŢII de Victor Sterom GHEORGHE A. STROIA - PETALE DIN CUVINTE, EDITURA DOCUCENTER, BACĂU, 2011, 150 p. „Petale din cuvinte – este prima mea lucrare de note de lectură. Vor mai urma, cu siguranţă şi alte volume. Voi scrie, exprimând puncte de vedere despre autori şi lucrări care merită să fie amintite, ce m-au marcat cel puţin din punct de vedere afectiv”. Astfel se confesează autorul pornind să extragă din opera unui creator atât – certitudini subiective – cât şi – iluminări – intrinseci esenţiale. Inteligenţă modernă, analist-reflexiv Gheorghe A. Stroia consemnează în – notele sale de lectură – cu sentimentul moderat – în volumele de poezie ori în cele de proză, fenomenul literar dintr-o perspectivă „diferenţiativă, delimitând modurile specificităţii, în vederea descoperirii unor – tipuri – de sensibilitate. Printre acestea, amintesc: pasiunea, simţul compoziţiei, intuiţia şi clara viziune a fiecărui creator. Un lucru este de-acum verificat, cum că: în tot ceea ce a consemnat aici Gheorghe A. Stroia, n-a pierdut din vedere – întregul - şi n-a căzut în absolutizări metafizice. Aşadar, în concepţia criticului literar Stroia, critica în sine sau în subsidiar devine o problemă de conştiinţă şi nu în ultimul rând, meditaţie pe marginea operei literare ca efect al sondării interiorului ei, dar şi o continuă confruntare, revelare şi evaluare a dimensiunilor şi semnificaţiilor. Voi încheia fulguraţia mea cu două-trei exemple din autorii comentaţi cu talent şi aplecare vădit persuasivă a tânărului critic literar Gheorghe A. Stroia. „Pentru Ionel Marin (existenţialist, prin abordare) contingenţa naturii umane, a neputinţei acesteia în faţa destinului, devenirea şi fragilitatea fiinţei umane, presărată adesea cu alienarea fiinţei sau cu o puternică conştientizare a finitudinii şi urgenţa morţii, înseamnă tot atâtea motive, pentru

care scrierile sale poartă un fior liric unic” (Din volumul „Punţi spre iubire”) „Dacă îi este teamă de ceva Speranţei Miron, cu siguranţă îi este teamă, nu de întunericul însuşi, ci de eternitatea lui. Acest presentiment provoacă durere şi incubă

multă suferinţă. Suferinţă prin care poeta şi de ce nu poezia sa, se valorizează, se îmbogăţeşte şi îşi găseşte o cale de evadare, de supravieţuire în faţa oricăror stihii" (Din volumul „Tandreţea tăcerii") „Poezia lui Paul Spirescu nu este una comodă, căci fiecare cuvânt are puterea unui simbol, are puterea unui creator, care sculptează pentru eternitate coloanele unui „Pantheon" al Poeziei, precum anticul Fidias. Paul Spirescu este un „sculptor al cuvântului" care nu face decât să înlăture surplusul de „materie"sau de „inerţie a gândului" pentru a dezvălui în întregime opera” (Din volumul „Eu, adică umbra mea").

VALI NIŢU SECUNDA CELESTĂ, EDITURA NEMESIS, CANADA, 2011 TRADUCERE ENGLEZĂ: ANDREIA PUŞCAŞU, TRADUCERE FRANCEZĂ: CORINA DIANA HAIDUC

„atent la alba tâmplă/între mine şi cuvânt a plecat/ singurătatea/în semicercul zâmbetului din tăceri/adun misterul unui poem/în fulgeratele secunde/din rămasu-mi spaţial/ştiut decât de Tine/Doamne” (p. 82) E o poezie concentrată pe stări ontice şi sublimată ideatic, ca întindere semantică de o mare bogăţie metafizică. „voi poposi într-un port/ pentru o reparaţie capitală/ sau casare/valul se sparge de pieptul unei punţi/între trecut şi prezent/ce se vrea ancorat doar cu un şiret/ fragil şi prea scurt/pentru furtuna ce loveşte sacadat/ viitorul haotic” (p.14) Sunt concentrări psihice şi de suflet duse până la limita extremităţii. Poetul Vali Niţu prin aşa-zisele mărturisiri, ne relevă fragmente de viaţă despre fiinţa care îşi caută în umbra cuvântului propria-i identitate despre drumul labirintic ce se duce dinspre sine spre celălalt. Neştiutul şi nebănuitul – drum – în substratul cel mai adânc al firii, este elementul obsesiv al sentimentului purităţii şi al cunoaşterii. „privesc în creierul nopţii goale/crudul adevăr al iubirii pansate/cu o frunză de lipan/şi mă întreb de ce mă doare/timpanul vorbelor ce sună/la o salvare?/îmi iau

sufletul din tava oxidabilă/ şi dau să-l adun într-o broboadă/deschisă la culoare/ mă frec la ochi şi cad pe gânduri/lovindu-mă în balonul de săpun/cu coajă/îmi adun tălpile din praful de pe tobă/şi strâng în pumni ce mi-a rămas/o noapte nudă de uitat/... scufundă” (p. 30). În fond, este vorba în aceste poeme de ceremonialul vieţii, cartea lăsând să se – vadă – mai multă nelinişte sufletească din care - totuşi – nu lipseşte speranţa.

Aşadar, o astfel de poezie, nu este creată să – privească – spre absolut, deşi nu îi este străin gândul acesta, ci, ea ne spune ce – vede cotidian, cu nostalgia unui gest credibil şi controlat. Prezentul se adună într-un spaţiu şi într-un timp care ne – taie – respiraţia invocând emoţia atât de reală încât parcă şi vedem dinăuntrul cuvintelor cum răsare însăşi Poezia. „... dinspre noi aducem o stare/pe pulpa unei pietre de tăcere/purtată de trecut

Poetul târgoviştean Vali Niţu pare că scrie o poezie confesională şi meditativă, apropiindu-se mult de marginea şi de miezul unei poezii reflexive, capabilă să „traducă" o stare, o iluzie, o poveste între cantaţia conotaţiilor erotice şi o anume vitalitate lăuntrică, relevându-ne profunzimea sentimentelor sale.

la poarta noastră/de cărăuşul timp/în naufragiul din adâncul metaforei vreme/ aşezaţi esenţe ne privim în palme/o linie din ramuri de dor/cu venele fierbinţi/ pe colina iubirii/preţuite/vii trăiri pentru barca noastră/ ce nu vorbeşte/doar scrie povestea flămândă/a mersului lin pe apă/răsărit ca o stare/recomandată” (p. 80).

TUDOR CRISTEA - ARTA DERIVEI, EDITURA BIBLIOTHECA, TÂRGOVIŞTE, 2011

„Textele din acest volum au ca obiect viaţa noastră din ultima vreme. Vorbind despre fapte şi oameni, ele ţintesc simptomul, năravul, sindromul”. Aşa îşi caracterizează autorul pe coperta a patra consemnările insolite şi tabletele de investigare şi punere la punct a universului văzut, simţit şi construit în paginile revistelor noastre culturale. Tudor Cristea, cu degetul – arătător – la tâmplă, preferă să-şi păstreze în tot ce scrie, atitudinea uneori directă, incriminatorie, alteori impasibil neutră, rezervându-şi rolul de notare a stereotipiilor, a stărilor de fapt bănuite ori nebănuite ale semnatarilor din aceste publicaţii. Scopul urmărit – mărturisit

sau nu – pare a fi – dacă nu chiar este – de a impune o conştiinţă mai credibilă, mai veridică decât cea ilustrată în majoritatea carurilor consemnate. Sunt aduse sub proiector revistele: Argeş de la Piteşti, Acolada de la Satu Mare, România literară de la Bucureşti, Familia de la Oradea, Tribuna şi Steaua de la Cluj cum şi Viaţa Românească, Observatorul cultural sau Adevărul literar şi artistic. Eseistul Tudor Cristea în calitate de critic literar, îşi asumă în Arta derivei, rolul de cronicar zelos, preocupat de alcătuirea unei colecţii de mărturii din anumite perioade ale istoriei. Citim astfel, în tableta: Cutia Pandorei – o trecere în revistă a unor cazuri care intrau sub incidenţa cenzurii

Accesează www.impactdb.ro

şi conchide în mod obiectiv şi patetic. „Din atâtea ezitări a ieşit o literatură care astăzi stârneşte zâmbetul şi chiar mila. Şi nu putem citi literatură din milă. Ştiu, aceasta nu doar în calitate de critic, dar şi în calitate de autor. N-am făcut nici un compromis. Şi totuşi, ca toată lumea, am făcut compromisul de-a scrie şi de-a publica”. „Închei fulguraţia mea cu atenţia care mi-a fost atrasă de câteva interviuri cu scriitorul Tudor Cristea, semnate de autori de marcă: Mihai Stan, Dumitru Augustin Doman, Maria Diana Popescu şi Mariana lonescu. În fine, Arta derivei e o carte cu structură constructivă scrisă în stil eseistic. Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

ÎN UMBRA MĂSLINILOR

Iubire în strict regim de urgenţă @

Lucian Gruia

Volumul poetei Florica Bud, Stindardul dorinţelor, însoţit de o bibliografie binevenită şi de o postfaţă marca Gheorghe Grigurcu, apare în ediţie bilingvă, traducerea în limba albaneză fiind semnată de neobositul poet şi traducător, Baki Ymeri. Placheta cuprinde două capitole, primul, fără titlu, transfigurează liric efectul psihologic al culorilor, al doilea, croşetează pe brocartul timpului efemer şi al cotidianului anost, iubirea necondiţionată a femeii ofrandă. Consider că din ultimul capitol putem decupa un ciclu al poemelor dedicate unor personaje istorice sau imaginare, toate începând cu prima literă a alfabetului. În primul capitol, culorile nepastelate sângerează metalic în „Refluxul aurului sangvinic.” Albul inocenţei devine ţipăt în faţa maltratării naturalităţii: „Nu bombei atomice cu silicon!/ Ţipătul alb/ Ţâşneşte din izvorul vieţii/ Ascuns cu stângăcie studiată/ sub sânul meu stâng/ Mare/ Iubitor de talanţi.” Mutilarea corpului feminin în vederea obţinerii formei ademenitoare cerută de modă e văzută ca un harakiri planificat: „Fac al doilea transplant/ cel bordo/ recompensa recompenselor/ Avizat prioripost/ de îngerul ce încă mă opăzeşte/ De vini şi drepturi ce decad.” Verdele devine atributul dragostei păgâne, virile; violetul e cochet; roşu regal. Capitolul Ana şi un nume reprezintă un fel de corn al abundenţei din care iubirea se revarsă neîngrădită, ca o chemare cu atât mai ademenitoare cu cât însingurarea poetei devine mai accentuată: „iubeşte-mă perrito precipitato/ bifând la perfectul simplu menirea/ ce ne desparte trupul de suflet.” Iubirea, în poezia Floricăi Bud, izbucneşte

@

cu forţa nestăvilită a inconştientului speciei: „alintă-mă om aflat la începuturi: „iubeşte-mă în strict regim de urgenţă/ chiar fără preludiu ştiu ce-i dorinţa/ ţinută-n bolduri sute/ pe resturi de a.de.ne.uri.” Stilistic, versurile maramureşencei Florica Bud, produc scânteile ţâşnite din lovirea pietre cu cuţitul specific locuitorilor zonei. Iată câteva dintre acestea: „gânduri termite”; „străjer aramic”; „glugă de ploaie” etc. Senzorialitatea tactilă a acestei poete pătimaşe este înnăscută/prescrisă: „Când celelalte patru ursitoare neclintite/ Mi-au dat prinos daruri/ prea multe trupeşti/ În plin declin şi criză haotic bimilenară.” Florica Bud surprinde mereu prin originalitate. (Florica Bud, Stindardul dorinţelor/Flamuri i dëshirave, Redacţia revistei Albanezul, Bucureşti, 2010)

de Alexandru Anca

Arnold Helmar

Volumul „În umbra măslinilor” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), face parte dintr-o trilogie ce cuprinde „Din Bucureşti în Ţara Făgăduinţei” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004) şi „Destin ardelenesc” (Ed. “Clusium” din Cluj Napoca, 2001) şi a fost publicat în anul 2010 la editura Limes din Cluj. Autorul, Alexandru Anca, este un înzestrat prozator, figurând şi în Dicţionarul jurnaliştilor şi publiciştilor clujeni, iar revista Steaua, a Uniunii Scriitorilor din România, i-a recenzat primele două cărţi într-un articol cu titlul „Un cronicar al secolului XX”. „În umbra măslinilor” este o adevărată cronică de familie, scrisă la persoana întâia, ceea ce-i conferă autenticitate, autorul neascunzându-se pe sine, familia şi prietenii în veşmântul unor pseudonime. Cartea se înscrie în genul memorialistic, incluzând şi caracteristicile jurnalului de călătorie, ca şi de zi, cât şi ale romanului epistolar. Străbătut de o profundă afecţiune de familie, ridicată la rangul de cult (de altfel cartea e dedicată soţiei Erna

cu care convieţuieşte de peste şase decenii), autorul narează momentul reîntregirii familiei, evenimente din viaţa de zi cu zi, relaţiile cu prietenii, bucuriile şi tragediile vieţii. Impresionează decesul nepotului Sabin, a cărui viaţă scurtă e prezentată ca un roman în roman, tânăr talentat la desen, cele

câteva portrete create de el sunt mărturie. Un băiat trecut prematur în nefiinţă din cauza destrămării familiei, a unei mame inconştiente şi a unei boli ce l-a lovit din vicisitudinile unei existenţe traumatizante. Cartea e însoţită de o bogată iconografie, oferindu-ne „de visu”, imaginile unor personaje reale. Sincer spunând, m-a mişcat fotografia în care autorul, bunic, se reculege lângă lespedea funerară, a

nepotului, dintr-un cimitir de ţară, şi m-am dus cu gândul la poeziile lui Keats. Defilează prin paginile cărţii o serie de personalităţi cunoscute, printre care l-am reţinut pe Raoul Şorban, cel care, în anii de prigoană, a creat „drumul vieţii”, salvând evrei ardeleni, care au trecut munţii în România, fiind distins de institutul Iad Vashem, ca drept al popoarelor. Cartea e de o mare complexitate prin tematica abordată, întrucât autorul nu se limitează doar la mediul familial; ochiul dânsului scrutează atent viaţa socială, politică şi în particular, un subiect sensibil, ce-l vizează pe fostul şef rabin Mozes Rosen, personaj contradictoriu în viziunea neidealizată a unor contestatari. Alexandru Anca se dovedeşte a fi stăpân sigur al uneltelor scriitoriceşti. Cartea se citeşte uşor, cu plăcere, se impune prin arta naraţiunii şi a dialogului, prin limba română fără cusur. Şi, în încheiere, remarc că episodul israelian al vieţii scriitorului, încorporează, fără a produce dioscontinuitate, multe amintiri din căutarea „timpului pierdut” cândva în Ardealul tinereţii sale.

Victor Sterom: „LITOTE” – sau universul poetic numit „Multum in parvo” @

Gheorghe A. Stroia

Lecturând cărţile lui Victor Sterom, se pot descoperi o infinitate de semnificaţii, o multitudine de culori şi nuanţe poetice, radiind cu o deosebită calmitate şi zămislind o lumină aparte. Lectura agreabilă, ce inspiră cititorului o stare de linişte, este indusă de oricare dintre volume de poeme ale literatului ploieştean (peste 39 la număr). Volumul „LITOTE”, apărut la editura Labirint, Bucureşti 2009, este - de fapt - încă o dovadă a faptului că poezia poate fi concentrată până la esenţe, fără a deveni indescifrabilă, greoaie ori dizgraţioasă. O lirică frumoasă, o unitate a contrariilor, expresivă şi - mai ales - netulburată de intempestivităţi p(r)ost-moderniste. Cu un moto sugestiv (eminescian): „Arde-n candele lumină/ Cât un sâmbure de mac”, cartea este o suită de maree poetice. Între aceste alternanţe flux-reflux, pe plaja imaculată a poeziei rămân tangibile, senzoriale, grăunţele strălucitoare de nisip imemorial, luminate de razele transcendente ale liricului. Aşa după cum obişnuieşte, Victor Sterom creează un univers (pseudo)circular. Un univers din care răzbat trombe de fum, în structuri geometrice bine definite, înălţându-se spre sferele înalte către care sufletul său tinde. Stilul original, surprinzând - de fiecare dată - prin precizia mecanismului şi logicii sale interne, este generator de furtuni energetice ale sim-

ţurilor. În aceste furtuni, versul şi poetul se provoacă, sfârşind întro minunată acceptare reciprocă. Inovatoare, în poezia lui Victor Sterom, este transcederea sensurilor poetice, cu o uimitoare viteză de reacţie: de la particular la general şi invers, printrun algoritm aproape matematic. Migrarea din vastele sfere astrale, cosmice, spre spaţiile concentraţionare, limitative, este fantastică: „de-acum/ încep să cadă stelele/ şi în laptele din cana ta…”. Senzaţia de libertate, de eliberare, în poezia bardului ploieştean, este una dureroasă, însoţită în permanenţă de o eternă aşteptare: „…nu spune cât ai aşteptat/ lacrima bucuriei să poţi/ moşteni cerul unei păsări…”. Unele dintre pasajele poetice, exemple de autentic lirism, sunt construite cu frenezie de către poet, fiind în măsură să furnizeze „ochilor sufletului” semnificaţii noi. Portalurile tridimensionale către o altă lume (interioară, singulară, unică prin reverberaţii) sau operele de artă surrealiste, prezente în aproape fiecare vers, sunt dublate de un afect misterios, aproape rezonant: „vom desena/ în urechea/ mioapă a vremii…”. „Litote(le)” sunt incantaţii ale unei iubiri poetice imposibile: să fie, oare, iubirea pentru poezie, întrupată misterios

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

în clipele de amor ale unui pământean? Să fie, oare, iubirea carnală, transformată în foşnet de frunze, la trecerea implacabilă a timpului? Să fie, oare, iubirea poetului pentru înălţimile astrelor, pe care

încearcă să le atingă cu mâna, în încercarea de reconfigurare a hărţii cerului său interior? Sau, poate, toate acestea la un loc? Constantele spectrului poetic steromian sunt: gerul, fumul, tăcerea, timpul, zborul, întunericul, somnul, culoarea, picătura de lumină, ca ingrediente ale unui

experiment cuantic, prin care se doreşte reconstituirea naşterii universului, explodând misterios în clipe de poezie, transformate în destin. Victor Sterom scrie, din nevoia acută de a respira, fiecare vers furnizându-i aerul necesar spaţiului său vital. Coborât adesea de pe un munte înalt, către văile adânci ale spiritului, ca un magician versatil, el jonglează cu mingile de foc, aprinzând cu persuasiune rugul poeziei. Un rug neîntinat, ale cărui flăcări sunt colorate în verde, albastru ori gri, cum senzaţiile induse de acestea. În spectrul nou-creat, tăcerea poetului este zămislitoare de vibraţii, uneori subliminale: „clipa oprită/ stă în marmură/ cum raza în frunză// am tăcut multe/ fericită mi-a fost tăcerea/ lacrima cât un clopot…”. Titlurile poemelor lui Victor Sterom prezintă importanţă, doar în măsura în care ele însele sunt veritabile litote. De aceea, legate prin cuvinte, fără o semnificaţie specială (dar nu lipsite de semnificaţii), ele generează litote. Iată, spre exemplificare: Lava poetică este deprinsă din Oglinda unei Aritmetici a iubirii. Clipa şi polenul sunt Umbre şi Valuri peste o Mare tăcere. La Vamă, taxa pusă pe Aerul greşelii este o Umbră de lună. Întunericul, Cum şoaptele, acoperă Noaptea căzută în fântâni. Ju-

cării trezite din somn alintă Taine, Stelele irizând într-O flacără verde. Tot paradisul steromian este Drum cu stânci, Cum singurătatea - Durerea fulgerului. Frigul, prin Sintagme şi Semne, transcede Memoria zeilor către Casa cerului. Lacrima unei Himere, cu glas de Clopote, construieşte Litanii cu aripi. Pe drumul meu, multele Voci alungă Melancolia cuprinsă de Febra unor Cercuri. Pretutindeni, Goluri postume aduc Valuri în clipele - Catedrale. Forma somnului, un Ciorchine de coşmaruri, completează Detalii ale unui Ajun pregătit. Stele mute scriu pe Nimbul hârtiei un Psalm singur. Un foşnet, cu Gesturi distilate, generează Ecouri în Inima unui ţipăt. La Răscruci, cu Aripi lichide, Umbra înserării lasă Spaţiul despletit. Mărturia pietrelor, cum Tăcerea din adânc, prevesteşte prin Carnea fumului: Căderea şi în(Depărtarea). Harfe, cu Piele de sare, sunt Fragment de vis din Secretele unui gol. Scufundarea în Tăcere aduce Norul ultimei tăceri, ca pe Un munte de melci, sprijinit pe O masă în cer. Din Acest labirint, ca o Imagine tăcută, un Frig naşte dintr-o Parabolă - Tăcerea cuvântului. Alegorii, rostiri transformate în flăcări, visul unui cer transformat în cuvinte, explozii astrale la margini de lume, meteori visând la odihnă, treceri rapide printre universuri paralele, cuvinte, versuri concentrate-n esenţe - un univers poetic numit „Multum in parvo”: LITOTE de Victor Sterom! Accesează www.impactdb.ro


pagina 10

Cronică, la CÂNTECE DE MAHALA,

autor Florentin Smarandache, Ed. Abaddaba, Oradea, 2000 @

Marinela Preoteasa

Florentin Smarandache a scris acest volum, terapeutic pentru el cât şi pentru cei care-l citesc, încercând să se vindece de nostalgia anilor de copilărie şi adolescenţă, de iubirile curate, îngereşti, ale anilor de liceu şi facultate, în amintirea anilor de „mare şmecher” a vieţii studentului studios (demonstrată printr-o escapadă la mici şi bere, departe de ochii părinţilor, insemnând pentru sufletul lui curat, de şef de promoţie, o mare încălcare a legilor de conduită onorabilă!). Florentin Smarandache, tânărul părinte al pradoxismului (lansat în 1980), simţea nevoia evadării din realul american şi a zburdării libere de cenzură şi nu numai, aşa şi-a depus tot talentul literar în slujba Cântecelor de mahala. Mahalaua, parcă aceeaşi în toate oraşele lumii, cu case sărăcăcioase, şi mai rău, cu barăci cu geamuri unsuroase şi mici parcă cât palma... era genul literar reconfortant. În Cântece de mahala, Florentin Smarandache zugrăveşte viaţa din mahalalele Bălceştiului, Craiovei, şi Râmnicului Vâlcea, dupa cum dezvăluie autorul (într-un dialog cu autorul, prin email, spre lămurirea unor situatii stârnite de critica antevorbitorilor mei Tudor Negoescu si Janet Nică, relativ la Cântece de mahala). Viaţa din lagărul turcesc (09.09.198822.03.1990,” FUGIT... Jurnal de lagăr”,vol. I şi II, Ed. Tempus, 1994), l-a marcat pe viaţă, cand a devenit omul fost cu ţară, acum omul, tânărul cu „fără de ţară”, ca un evreu urmărit de stafurile germane SS-iste, fostul şef de promoţie practic fugea şi de umbra lui. Din elevul, apoi studentul eminent, Florentin Smarandache devenise un fugar, vânat de Securiştii români lacomi să-şi burduşească dosarele cu procesele verbale şi cu „însemnări”(şi buzunarele cu bani). Studentul eminent, şef de promoţie al facultăţii de matematică-informatică, Universitatea Craiova, seria 1979, „Intre 26 iulie-3 august 1986 este invitat la International Congress of Mathematicians, Berkeley, California, unde urma sa prezinte lucrarea <<An Infinity of Elementary Unsolved Problems>>. Statul roman ii interzice insa participarea la congres. Desi nu era pentru prima oara cand intâmpina greutati din partea statului român, aceastâ interzicere a umplut paharul: a făcut greva foamei timp de 15 zile”, sursa: http:// www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ CULTURA/Viata%20si%20opera%20scriitorului%20Florentin%20Smarandache%20 de%20Alex%20Balog.htm Scriitorul Florentin Smarandache a încercat astfel să convingă pe mai marea gaşcă a conducerii socialiste, să-i aprobe participarea la Conferinţa internaţională de matematică din Berkeley , California. Tânărul, unic în valoare intelectuală (in România), a dat astfel cu tifla GUVERNULUI CEAUŞIST, dar fără succes, acest eveniment din viaţa autorului a umplut paharul, aşa că a decis să se străduiască să plece din ţară, să fugă în U.S.A, ţara tuturor posibilităţilor. Odată devenit realitate acest gând, săturat până peste cap de ceea ce ochii îi vedeau, părintele paradoxismului, Florentin Smarandache, a simţit că se poate izola de prostimea şi şarlatanimea din jur, prin studiu şi scris (aşa face şi acum, în anul 2011, că doar hoţii şi hoţiile vor exista mereu!). Spiritul de libertate al şmecherului de mahala şi dorinţa constantă a acestuia de a epata când „socializează”, precum şi amintirea plăcutelor lecturi din liceu , din Miron Radu Paraschivescu, sau Groapa lui Eugen Barbu, sau Gervaise a lui Emile Zola, tabourile cu şmecherii ploieştilor ai lui Ion Luca Caragiale (mare umorist, parcă predestinat Accesează www.impactdb.ro

şi prin nume: una dintre cacofoniile permise este a lui I.L.Caragiale fără ştirea lui, dăruită de notarul înscrierii sale ca născut cetăţean român) l-au provocat pe Florentin Smarandache să-şi exprime ofurile şi curiozităţile prin vers în jargou de mahala, prin „cântece” spre a-şi linişti fierbinţeala sufletului de oltean neaoş, de vâlcean din Bălceşti, să şi-l purifice de răceala calculată a vestului, „a americanului, de la care nu primeşti nimic” (mi-a spus într-o zi autorul). F.S era tulburat de încrederea oarbă a românilor săi în promisiunile cinicilor străini, tulburat de derutările evident calculate, politic, şi răspândite în cele patru zări de către marile puteri, derutări care fac parte din jocul puterilor pentru hegemonie economică şi politică, din culisele politicului atemporal, şi fără zonă grănicerească anume! Aşa a apărut pofta olteanului de a-şi construi o libertate a cuvintelor, în „autoizolarea” din Arizona, probabil, mai apoi la Gallup, singur printre cei multi (precum Marin Sorescu „Singur printre poeţi”), cu gândurile sale despre trecut şi viitor, reuşind astfel să ignore, să sară peste prezent! Calitate existentă numai la genii, numai la oamenii care fac istorie cu opera lor. Florentin Smarandache, tânărul cu personalitate, nu numai că a avut curajul să-şi susţină ieile născute în timpul facultăţii, dar a şi ţinut cu tot dinadinsul să se simtă mereu tânăr, iubit, iubitor, miştocar, şmecher în pustietatea din Arizona, descris de sine însuşi prin ” Un cowboy român în Vestul Sălbatic!”, vezi coperta a IV-a a volumului „Emigrant la infinit”, Ed. Macarie, 1996, Florentin Smarandache, ca autor al imnului oltenesc: „Imnul Olteanului American M-a făcut mama oltean Port blue jeans de-amerlcan, Cu pălărie sombrero şi fumez ţigări Marlboro. Mănânc praz şi beau din ţoi. în Craiova's cowboy Măi, Leano! Cin' se la cu mine bine Ci aduc Whiskey" dă: prune Cin’se la cu mine rău Îl blestem de Dumnezeu În română deocheată Şi-n engleza mea de baltăl Că-s gangster de vin la trap Şi îi bag un glonte-n cap Măi, Leano! FLORENTIN SMARANDACHE S.U.A, iulie, 1994 Un cowboy român în Vestul Sălbatic!” Am remarcat frumuseţea graficii de pe coperta întâi, a volumului „Emigrant la infinit” , desen care ilustrează zbaterea interioară a scriitorului Florentin Smarandache, permanent pe drumuri, cu carneţelul de însemnări în buzunar, acest ambasador autentic al inteligenţei şi talentului românilor, în aceeaşi măsură, acest Geo Bogza al zileleor noastre gata permanent să noteze tot ce trebuie să fie marcat în vreun fel în istoria locurilor pe care le parcurge cu: piciorul, maşina, vaporul, avionul şi nu rareori cu gândul şi ochii minţii, astfel „Cântece de mahala” este numai o mică însemnare a zbaterilor interioare ale scriitorului. Prolific de altfel, scriitorul Florentin Smarandache poate să dea de lucru pentru cel puţin o lună tuturor editurilor din Oltenia, sau din Bucureşti, cu ceea ce scrie (din matematică sau din creaţia sa literară) în timpul unui an calendaristic! Au fost mici discuţii pe marginea volumu-

lui „Cântece de mahala” de Florentin Smarandache, în legătură cu unele probleme de fond şi formă, păreri care se pot lectura uşor din: http://www.poezie.ro/index.php/ article/61495/index.html şi de aceea am considerat că este bine să fie lămurite anumite lucruri chiar cu autorul, astfel vă redau dialogul ce l-am avut, de foarte curâd ( 2021.06.2011), prin email, astfel: „MP: Cât timp ai scris la Cântece de mahala? FS: Câteva luni. MP: De ce Cântece şi nu Cântice? FS: Nu sunt ţigăneşti, ci mahalagiste, adică limbajul în argou al românilor. MP: Ai scris această carte în Arizona sau în Gallup? FS: În Arizona. A apărut prima dată în anul 1996 în volumul "Emigrant la Infinit", împreună cu "Imnul Olteanului American" (vezi coperta din spate), care s-a bucurat de mare succes în ziarele româneşti din exil. MP: A mai fost publicată sub vreo formă (electronic, pdf)? FS: În http://fs.gallup.unm.edu/Emigrant. pdf. MP: „Cântece de mahala” a apărut în mai multe ediţii? FS: Două ediţii. MP:În afară de Tudor Negoescu şi Janet Nică, cine a mai făcut referire la această carte? FS: Pe alţii nu-i mai ştiu. MP: Viaţa ţiganilor ai cunoscut-o tangenţial, prin colegi de clasă şi vecini, sau direct prin cineva din neam? FS: Şi colegi de clasă, şi vecini, şi ţigani care veneau la bâlciuri. Dar, volumul nu este ţigănesc, ci ARGOTIC (limbajul de gaşcă, de vagabonzi, de oameni de la periferia societăţii). MP: Ai scris cartea la concurenţă şi sub impresionarea scrierilor lui Miron Radu Paraschivescu sau Federico Garcia Lorca? FS: Nu, pentru că nu se referă în direct la ţigani. MP: Ai încercat să vezi dacă un lăutar ţigan s-ar descurca cu cântecele tale la horă? Le-ar putea pune pe muzică? FS: Nu. Poate ar merge la... manele! MP: Aspecte din Zătreni te-au impresionat? Care dintre poemele de acolo e influenţat de amintirile copilăriei din Zătreni? FS: Din zona Bălceştiului, a Craiovei, şi a Râmnicului Vâlcea. MP: E mai delicată întrebarea asta: ai făcut dragoste cu vreo pirandă? FS: Nu. MP: La Lilieci de Marin Sorescu este influenţată de vocabularul mamei poetului. Dacă nu ştiai, peste 70% este exact opera mamei poetului, a redat exact fraze si poeme întregi, fără prelucrare, tu ai cântece exact din viaţa reală sau sunt prelucrări, sau sunt creaţii proprii în jargou? FS: Exact în jargonul mahalagesc, aşa cum le-am auzit de pe la cei care se dădeau şmecheri, flecari, şugubăţi. MP: Cum se zice TE IUBESC în ţigăneşte? Ştii? FS: Nu ştiu. Sunt multe dialecte şi în limbile ţigăneşti (deci se zice diferint în fiecare), dar nu astea m-au interesat pe mine. MP: Erai îndrăgostit în perioada cât ai scris la această carte? FS: Eram îngrădostit de modul de a spune într-o doară, peste picior, ştrengăresc.” Scriitorul Florentin Smarandache ne demonstrează că este atemporal, prin Cântece de mahala, adică încă de la începutul preocupărilor sale, ca autor, surprinde esenţa vieţii sub toate aspectele ei. Arată că orice activitate umană are aceeaşi importanţă pentru restul societăţii, fie că este vorba despre muncă sau despre lenevire, despre dragoste sau despre ură, despre o viaţă

cinstită sau despre o viaţă de om de nimic, toate valenţele sociale construiesc întregul şi dau eticheta grupului, breslei, ... Aici, MALAGAMBE(LE) lui Florentin Smarandache se foiesc în versuri, aşa încât prozodia lor, modul în care cad accentele pe silabe, aduce parcă în urechi comanda lui Sergiu Malagâmba,” hai bă-ieţi! Hoo-pa ma-la-gam-ba!, hoo-pa, hoo-pa, ui-te aşa”, aşa cum numeşte autorul acest capitol MALAGAMBE, arată că e înzestrat cu o ureche muzicală de invidiat şi cu o armonie între cuvânt şi mişcare rar întâlnite, cuvintele utilizate parcă ele s-ar supune comenzilor din timpul dansului rapid, săltăreţ: Malagamba! Aceste cântecele fie că se numesc: ŢAMBALA(BA)GIU ( Muzică sifilitică/mistică/ de compozitori nebuni/ ”ho-pa ţu-pa/ ”hopa ţu-pa/ ”Te-ro-riş-tii stau dea-su-pra ), BAGABOANŢA ( m-a pupat pân’ m-a albit!/.../ Şi la şură/tot ranchiună...), CIOROVĂIALĂ, MARGHIOLIŢA, MOACA DRACU!, MOCOFANE, ORĂCĂIALA, „BLEUMANGRI CU PICĂŢELE”, Tovarăşe POPĂ, LA BÂRFOTECĂ , PUŞLAMAUA, NEA MĂRIN ŞI ŢAŢA VETA, PIŢIPOANCA ŞI GOROBETELE, MADAMA, POEZIE DE 5 LEI ( cu o dedicaţie cât se poate de hazlie: Dedic aceste rânduri câinelui meu Felix /şi scaunului de la bucătărie), CRIZA DE CRIZĂ, ZBANGHIU’, BALADĂ PENTRU O ROMANŢĂ, MAMELUCULE ! sau LA ŞATRĂ, au conţinut hazliu, cu încărcătura lor de umor care binedispune pe cititor, precum o malagambă a anilor interbelici, mai ales, aş adăuga eu, pe acelaşi ton: hopa ţopa/ hopa hopa/ hoo-pa ţoo-pa ..., hai, ma-la-gam-baaa! Este foarte vesel acest dans, mai ales că oamenii de prin mahalale se îmbracă pestriţ şi au mişcări rapide, sacadate..., pe ritm! Cuvintele cântecelor se potrivesc foarte bine ritmului de malagambă. Dacă la spanioli malagamba este lenta, la români e un dans alert, ritmat, foarte plăcut atât tinerilor cât şi vârstnicilor, îl binedispun atât pe dansator cât şi pe privitor! Partea a doua a cărţii intitulată ARGOTICE, este scrisă în acelaşi stil glumeţ, destinat să binedispună pe cititor. Astfel: Turcaibeş, Mârlănii, În audienţă, Vică din târg, Părinţi şi copii, Măgădan Mare, Motanu de Nea Alecu, Casa de comenzi, Conjugală, Acvariul din Constanţa, Salvarea, Un hoţ cinstit, Tu observeişîn?, Eduard Căcâţea, Un ţâgan avu o iapă, Urâtanie păroasă, Hărţuiala, Uite prostu!, Nea Purcell, Aşchimodie, Ţara lu’ Papură Vodă, ***[Poem găsit], Nănică, Zgârcioabă, Chichineaţă, Mica pu(b)licitate [Poem găsit], tot în acest volum, în final, găsim IMNUL OLTEANULUI-AMERICAN, sunt ca nişte picturi pe coji de nucă, cum le-ai suci tot te înţeapă dar şi te vindecă de gâlci dacă le fierbi un pic, nu cuminţesc pe copiii afurisiţi care le încearcă picturile cu genunchii. De exemplu în Ţara lu’Papură Vodă ironizează viaţa atât a soldatului Gheorghe sau George (indispensabili/ la popota ofiţerească) cât şi pe catanele Vasile şi Vasilache(un fel de hopa-Mitică! Cu izmene), care ca zăpăciţii ascultă de ordinele cele mai contradictorii la secundă (Adevărată civilie fuse/ în militărie). Volumul Cântece de mahala, îl recomandă pe Florentin Smarandache ca fiind un bard vesel, care-şi râde-n barbă la orice vers şi în timp ce dă drumul la vers pe hârtie, deja l-a pregătit pe următorul la fel de clar şi de rupt din limbajul şi obiceiurile poporului de mahala, ca şi cum de dinainte ar şti efectul acestuia asupra cititorului. Numai scriitorii de mare valoare ştiu să folosească cuvintele simple în folosul scriiturii, ştiu să-şi exprime sentimentele, gândurile, cu cele mai simple vorbe aşa încât atât deşteptul , cât şi mai puţin deşteptul să înţeleagă ce a avut de spus! Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

UNDELE UNUI RÂU DE MUNTE, VALI NIŢU – POETUL @

ana hâncu

Personalitate marcantă, complexă: om politic, editor, jurnalist, scriitor, poet, Vali Niţu continuă să urce pe scara valorilor culturale - spirituale ale vechii cetăţi domneşti TÂRGOVIŞTE – şi să ne încânte sensibilitatea spiritului cu două noi volume de versuri, de data aceasta bilingv – român-englez „Harta Palmelor”, şi respectiv trilingv: român – englez - francez „Secunda celestă”, sub patronatul prestigioasei CASE a Editurii NEMESIS din MONTREAL – CANADA. Versurile ambelor volume şopotind precum o serenadă răscolitoare în înţelesuri şi simboluri, curg ca un râu de munte, în unde clare, repezi, limpezi, vijelioase printre stânci ascuţite, năvalnice peste abrupturi, molcome peste calmele prundişuri, luându-ne la vale sufletul şi propria simţire ca pe un duş răcoritor când participăm la ironia sinelui, sau ca pe un balsam molatec, vălurit ca o năframă de mătase peste încercatele dureri, nelinişti şi frustrări, vise îndrăzneţe, revelaţii sau tristeţi ascunse ale propriilor deziluzii. Cu adânci reflexii existenţiale, încărcate de maturitatea spirituală înaltă, dă lecţii de viaţă, de trăiri, de înţelesuri filozofice a sufletului însetat de cunoaşterea sinelui, dar cu aplecare tandră, mângâietoare asupra iubitei, şi în acelaşi timp punctată cu fină ironie asupra faunei umane snoabă, pestriţă, unsuroasă, alunecătoare spre scursori ce se marginalizează de la sine prin ignoranţă şi nonvaloare... „ne cerne viaţa neîn-

cetat/proşti-deştepţi şi aroganţi/mai trece câte unul pe la semafor/de zici că l-a făcut mumă-sa motor/ şi dă un semn cu-n singur deget cocoşat/pentru victoria din capul lui pătrat/...ameninţă că-ţi trage o bătaie/ şi uită muritorul că prostia nu doare/...m-a înjurat alesul ce strada şi-a luat/ în arogan-

ţa sa/şi-n staul a plecat. (Alesul din staul – Harta palmelor), sau în Butonul lu* şefu*... suntem adeseori o anexă gospodărească/la casa mare a unui parvenit/ce-şi râde-n barbă apăsând un buton/de sub masa solidă cu scaun dictatorial/...se preumblă Coate Goale şef/pe la Cancelariile cu uşi capitonate/şi dă în nas cu cerberul dulap/umflat în pene şi arogant/ de parcă ar fi absolvent de Sorbona/Magna cum laude/...supravegheat de secretara tangentă/visează la unghiul drept al deciziilor/ce par mai degrabă secvenţe/din filmul cel mai prost al anului 2010/iar in rolurile principale/dregătorul şi tangenta/ ferchezuiţi/...dregătorul şi tangenta.

„Appassionato” – Turneu de succes de la Strasbourg la Genova @

George Coandă

Binecunoscuta corală „Appassionato” a Universităţii „Valahia” a întreprins, recent, un turneu încununat de succes în Franţa şi Italia, sprijinit de Consiliul Judeţean Dâmboviţa prin Centrul Judeţean de Cultură, şi de Primăria Municipiului Târgovişte. Debutul turneului a avut loc la palatul Parlamentului European de la Strasbourg, unde a susţinut un concert, graţie bunăvoinţei consulului general al României aici, domnul Marcel Alexandru. Şi tot la Strasbourg, în celebra Catedrală Saint Pierre le Vieux, corul târgoviştean a fost aplaudat, ca şi la Palatul parlamentului European cu entuziasm. După acest succes, domnul Marcel Alexandru a propus ca în anul 2012, tot la Strasbourg să fie organizată o săptămână a culturii dâmboviţene, şi care să pună în valoare tradiţii şi obiceiuri populare. Turneul a continuat apoi la Belfort pe scenele Festivalului internaţional de muzi-

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

că universitară din impresionanta sală de conferinţe publice ATRIA şi de la Teatrul „Granit”, scene pe care a „dialogat” cu formaţii muzicale din SUA şi până în Japonia. „Appassionato” şi câştigat, şi aici, o uriaşă simpatie.

Finalul turneului s-a produs în „portul antic” din Genova la Festivalul ţărilor mediteraneene. Spectacolul coralei Universităţii „Valahia” a impresionat atât de mult, încât autorităţile genoveze au ţinut, cu insistenţă, ca în anul 2012, să prindă viaţă un proiect comun, bilateral, de „punere în operă” a unei manifestări de valorificare a culturii populare din Dâmboviţa şi Liguria.

pagina 11

Memoria locurilor, memoria sfinţeniei Alexandru Anca „ÎN UMBRA MĂSLINILOR”, Editura LIMES, 2010 @

Mihai Antonescu

Sufletul omului e o casă cu o singură uşă, dar cu o mie de ferestre prin care „înlăuntrul" şi „afară" se contemplă unul pe celălalt, recunoscându-se au ba. Sufletul omului e o părelnică boare legănând ramul unui timp oarecând, înflorindu-l, înverzindu-l, aşternându-i istoria câtă o poate cuprinde, în gustul dulce – amar al fructelor clipei. În cazul lui Alexandru Anca, timpul şi durata au măcinat dintr-u bun început încuietorile casei sufletului, lăsând-o veşnic deschisă, precum o carte la începutul primelor pagini. Acolo pătrunzând, te întâmpină un vag parfum de fenic înrourat devreme, şi fructe încă ne atinse de colţii târziilor toamne, risipindu-şi culorile şi aburul între Dejul vechilor istorii ardelene şi sacra neclintire a pietrelor Ţării Sfinte hotărnicind Lumina Lumii între Dan şi Beerşeba. Cel de-al treilea volum dintr-o trilogie autobiografică. „ÎN UMBRA MĂSLINILOR " apărut la Editura LIMES în anul 2010, „se dedică soţiei

mele Erna, care mi-a dăruit iubire şi sprijin nepreţuit într-o fericită convieţuire de peste şase decenii.

„Sentimental şi confesiv, Alexandru Anca se preumblă prin întâmplări şi situaţii, printre stări conflictuale ori lungi reverii îngăduite văzului – cuget, ducând cu el daturi şi prietenii, nedorite ori mult prea iubitoare rubedenii, arătându-le, (şi arătându-ne nouă ăstorlalţi) o lume fabuloasă întocmită parcă anume pe calapodul povestitorului, de nu ar fi fost să fie şi altfel. Adică, impusă de legile şi regulile altora, dictată de interese şi

prejudecăţi, dar peste care inima harnicului povestitor aşterne cu înţelegere şi nedisimulată blândeţe, vălul imaculat al unei a tot netezitoare cuminţenii lăuntrice, poate tocmai spre a face mai puţin dureroasă realitatea unor vremi, mai adânc sunătoare în conştiinţa cititorului, partea dinspre dumnezeire a iubirii". „În UMBRA MĂSLINILOR" e saga vie a unei familii de ardeleni frumoşi ca şi locurile care i-au născut odată, nevoiţi din pricini pe care unii alţii le vor afla citind, să penduleze între lumi asemeni ori contradictorii, între udul ochilor şi surâs, îmbogăţindu-le fiinţa, chiar prin datul suferinţei. Între umbra sfinţilor măslini şi cerul nepereche al Dejului dintotdeauna, se deapănă memoriile lui Alexandru Anca, suflet mare într-un trup fragil acum la senectute, arătându-ne fără greş multiplele feţe ale lui şi ale lumii în care vremelnic fiinţăm. Ce rămâne, este această excelentă trilogie a destăinuitorului de el şi întâmplare, întru lauda şi eterna aducere aminte a viitorului.

cugetarea lui TriStan Încerc această cugetare dar nu sunt, doamne, prea decis: La cine să fac referire La mere…pere sau la…vis

Iar jos la rădăcini de măr Culegătorul ostenit Culege-un măr căzut pe jos, Mai galben şi puţin lovit,

Şi-atunci îmi iau, firesc, îndemnul Să scriu , cum e-al meu nărav, De mere ( perele-s cu cântec Şi de le guşti, rămâi bolnav.)

Îl ia şi-l pune în paneru-i Ştergându-i faţa noroită - Şi tu eşti bun, îşi zice el Şi pleacă cu a lui ispită.

I-adevărat că-n vârf de pom, Sau undeva, de cer aproape, Sunt mere rumene, zemoase Care surâd bătând din pleoape

Iar despre acei struguri care Îi storci să faci un vin mai bun Luaţi aminte, mere coapte, Ce viţă creşte lângă drum

Dar stau aşa şi vegetează În tremurată aşteptare Să vină sus, culegătorii Şi să le dea o sărutare.

Că nu orice butuc de vie E pus să facă un cotnar Poate fi doar o acritură, O secătură, un hoinar.

Dar unele sunt sus de tot Nici scară nu-i să faci urcare Şi-atunci rămân şi se zbârcesc Se stafidesc cu ochi-n soare.

Şi-acum mă-ntorc din cugetare Cum am făcut-o şi mai an Şi mă semnez cu resemnare: Un strugur stafidit: TriStan @ Leonid IACOB - COMĂNEŞTI

Accesează www.impactdb.ro


pagina 12

pagina 13

Poezie

Precizări şterse

abera(ţie)

M-am minunat de potenţialul decepţiei şi al deznădejdii acute. Creat mai falnic ca Alpii, braţul robului înlesneşte semnului existenţa pâinea peronului celălalt, nostalgică. Cam ce idee ai de haiducie? Rătăciţi puţin înăuntru, de pe potecă sosesc voci fără oameni şi animale; acuarela aşteaptă... Ce paşi sunt de făcut sub apă ce urme de lăsat pisicilor de mare... Vor fi daţi afară. Sub jaluzelele albe, ridicate bustul curioasei femei obeze deasupra sălciei ascultătoare vine să se sprijine visător. De la un cap la altul grele regrete jucării abandonate, flagelate de ploaia din dreptul frizeriei. Cu puţin timp în urmă... tot timpul. Mă bucur de bucuria… tristeţii. Exact extras din Sinele instabil. Să-ndrăznesc să te găsesc, veşnic Abis? Cea mai nouă piesă: „Întins în… pat". Clopotele se zbat lent (încă un mort). O, îndepărtându-mă de preotul… timorat prilej cu oare n-am schiţat nimic. Secret credibil, promis. Cântecul se derulează deraind în falsuri bine integrate, binefăcătoare.

mâine e 8 martie şi ea îmi reproşează cu nepăsare că mă interesează doar sexul ce-mi eliberează creierul de gărgăuni plec presupunând că n-am auzit îmi strâng cravata în jurul gâtului exact cât să tac tacticos îmi închei fiecare nasture al paltonului poate catadicseşte să spună ceva dar îmi fac iluzii la fără un sfert când ea crede că i se cuvine totul în schimbul unui troc din capul locului sortit să rămână un fel de a fi o repetiţie de cuvinte fără noimă culeg @ Vali NIŢU

@

Filip Kollo

poem cu alge (ceva din răsărit, ceva din mare) când toţi spuneau că nu mai exişti şi când uitasem să mai scriu despre tine te-am simţit într-o zvâcnire ceva din răsărit ceva din mare unde tot anul s-au izbit talazuri până aici o fi ajuns şi plânsul meu ca acum să nu se mai simtă s-au răsucit îngerii în pat de rugăciuni când eu mă visam o sirenă care să-i facă pe marinari fericiţi uitasem că doar tu ştii vântul din părul meu sarea de pe buze trupul de soare

visul unei nopţi de vară Îţi mulţumesc frumoasă doamnă Azi am un munte de-amintiri Le-oi cîntări acum în palma, (Prohodul unei vechi iubiri) La tine-n suflet mi-a fost bine (Nu te-aşteptai să recunosc) Dar în final, chiar şi de tine Sunt nevoit să ţin azi post Iubit am fost de tine oare? (Sau m-am lăsat iar amăgit?) Adio doamnă vrajitoare Mă voi retrage-acum subit Te simt acut, scrîşnind din dinţi (Noroc că sunt în depărtare) Propun să fim din nou…cuminţi! Adio,doamnă vrăjitoare. @ ROBERT VON SINCA MASTIC, NEW YORK,USA Accesează www.impactdb.ro

numai tu ai amestecat în ochii mei albastru în care pescăruşii scrâşneau din dinţi ţinând cerul pe aripi sărate apoi am asfinţit odată cu luna şi ne-am trezit alge îmbrăţişate care s-au iubit toată marea @

ŞTEFANIA PU��CALĂU – ONEŞTI

SUMA Motto: Trăim de parcă am fi stăpânii veşniciei E gol….E atât de gol încât nici nu poţi să cazi în el, pentru că nu ai unde să ajungi. E gol şi aproape, atât de aproape încât vidul din el m-ameţeşte oriunde m-aş uita. Stau şi mă gândesc câte astfel de lumi există şi ce s-ar întâmpla dacă le-am aduna pe toate: Sumă de la plus infinit la minus infinit din goluri apropiate, albe şi umede. @

ANDREEA DIACONU

Delir Lovesc negura cu vârful piciorului fără niciun fel de rotire căutându-mi sunetul nod în carul mare din acelaşi spaţiu restrâns al propriilor mele simţuri fugind pe uşa din spate a materiei cenuşii ceasurile se-agaţă de trupul meu ca într-o epocă a unui alt început clipe fără miez revarsă pe osul frunţii câte o porţie de timp fiecărei greşeli repetate derutate gândurile-mi şterse au luat poziţia de drepţi când am intrat în mine şi m-am luat înapoi Noapte bună, vâltoare cosmică…

Poezie (eco)logice adeseori când ar putea înţelege câte ceva schimbă macazul ce mai contează indicatoarele şi semnele disperate cu părul dat pe spate legat şi întins cu faţa la soare de parcă ar fi în concediu de studiu publicat în limbile de circulaţie internaţională îşi tunde barba parcă-i chipeş 3D suprapus unei atitudini dă cu zecimale în sensul de bună creştere cu minerale din trecutul fără substanţă chimică deseori acceptă nota de plată fără virgulă. @ Vali NIŢU

Vals ancestral Cum ar fi vulcanii noroioşi liniştea spulberată. Cum nins nu mai sunt cercetez... inima primăverii în… grădina improvizată din spatele blocului. Cheia prin craterul chipului ei ridică un cerc dublu, o lebădă… de'ntrebare, multe enigme mecanice. Vals ancestral, străin mie. Ventilatorul, caseta cu Abba prezentarea modei la televizor dragi mie Pensulele zac active pe planşeta pătată asiduu (dacă e să le studiezi mult esenţa... cadavrul de lemn, suplu, cosiţele’ntinse orizontal,zvelte). Un led luminat, roşu vermillon neluat în seamă face tâmplei totuşi cu… ochiul; neclipind. Parcă se-nseninează uşor afară dacă e să iei în seamă fereastra lată, amurgul limitat gata de confesiune; chestiune de atitudine.

adorm pe o literă trezindu-mă în cuvântul ce-mi e bandaj cu care mai spânzur iluzii de grinda împărăţiei unui glob ocular. @

@

Filip Kollo

@ Petrea Ciupitu ... în speranţa că „lupii tineri” vor învăţa să-şi măsoare cuvintele în confruntările electorale.

Te-ai întors necuminte Oameni înguşti cât firul de păr ne traversează viaţa într-o coamă strâmbă. E bine ca te-ai întors. Acum, genunchiul tau de şarpe îmi sărută iar, necuminte, pământul. @ Petra (Petruţa Şerban)

@

Vali NIŢU

Dedicaţie În cumpăna serilor-fântâni pline ochi de nelinişti voi legăna pentru tine şoapta dorului nebun de atâta aşteptare. Cheamă-mă, şi-ţi voi umple găleţile cu picături de rouă, în fiecare dimineaţă! @

IOANA VOICILĂ DOBRE BUCUREŞTI

Vine o zi Vine o zi când vrei să fie pace, O pace cum n-a fost şi n-o să fie, Când poţi să dai pe răni cu alifie Să le înmoi bătrâna carapace; Vine o zi când frânt, sătul de toate Câte-ai făcut, mai bune sau mai rele, Să vrei să faci o rânduială-n ele, Să mai repari din ele cât se poate. Şi vine-o zi ce totuşi nu mai vine, O zală care întrerupe lanţul… Atunci abia se va-ntocmi bilanţul, Ziua ce-ai vrea să nu se mai termine! @

Nicolai Maxim

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Pseudoeveniment Nu s-a întîmplat nimic... doar o prăbuşire incredibilă a unui înger în mijlocul unei pieţe publice. Nu s-a întîmplat nimic... doar că luminile taxiului nu s-au stins iar tu eşti mai ciudat decît un posibil zbor în alb al unei nopţi făţarnice. Lătratul cîinilor anonimi nu-mi mai apasă timpanele. @

Petra (Petruţa Şerban)

(Spitalul) Poarta bolilor s-a închis În capătul oraşului Viaţa acolo o cârpeşte copii În acea parte unde apune soarele Prishtina ‘87

@

Sadik Krasniqi

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

@

ştiu uneori liniştea prea adâncă nu te lasă să dormi strângi pleoapele înciudat şi numeri oi cai verzi pe pereţi substantive şi verbe greieri nebuni ai număra orice şi oricât dar mai ales ai putea număra toate bulinele de pe pijamaua mea somnoroasă mirosind a mere verzi şi a mine @

TĂCEREA ÎMBĂLSĂMATĂ (Heshtja e ballsamosur)

Unghiilor degetelor le picura Durere cu sânge Visului i se punea păndă la geană Ziua se săpa în pupile Tăcerea a fost îmbălsămată de întuneric

La radio, „teve” se-njură Ca-n balamuc, toţi răi de gură Şi-n gălăgia cu insulte, Cu greu e cineva s-asculte. (Între privitorii de afară) Doar omul simplu înţelege Că-s îmbuibaţi şi făr-de-lege; Mocneşte calm, cu gândul dus Şi – credincios – priveşte-n sus; Amână ca de obicei Să dea cu jar şi foc în ei. *** ...Ajunşi bogaţi, pretind că-s vii, Dar se târăsc printre stafii.

ALINA STASIUC – SIGHETUL MARMAŢIEI

Poezie albaneză din Germania Sadik Krasniqi - LACRIMA

N-a fost somat să mai plătească Locaţia orăşenească, Fiindcă socrul – fost ciurdar – Şi-a tras aici patinoar.

(Ce a urmat)

Vali NIŢU

buline

După pătratele ruginite Se bucăţea soarele Pielea a luat cămaşa portocalie Oasele le lingea pisica neagră

Că-i deputat ştiau cu toţii Şi nu puteau să strige „hoţii”, Deşi hienele-nfig botul Înfulecând prada cu totul.

mi-am adormit un vis în umbrele ploilor acide simplă respiraţie artificială îmbrăcată în costum de vară albastru e trendul ce-şi aşteaptă autograful pe o cruce preferabilă din lemn marmura e rece mai vine o iarnă cu siguranţă alegerea e decisă de esenţele tari. @

ZAIA (MARIA LUIZA ROIBU) PARIS, FRANŢA

Că-mpreunarea sa „normală” Nu însemna mare scofală... Deşi avea nuntaşi o mie, Nu erau toţi dintr-o mafie.

@

l@m

Nu. Nu mai cred nici în Tine, nici în saga-ua ta cu slove vechi cât lumea, ci doar în şanţuri sumbre căptuşite cu mine.

NUNTĂ

Bombat în piept şi lat cât uşa, El sângera precum căpuşa; Mugea ca la boncăluit, Stropşindu-se de ce-i bârfit:

de smerenie creştină

*** Ştiu creştineasca noastră Trinitate Cum le cuprinde-n rânduieli pe toate.

inspiraţi de mirosul proaspăt al zilei sânii albi asemenea liliacului adună secretele cărţilor de iubire surprinse de îmbrăţişările ce se retrag în camera de oaspeţi în vârful picioarelor albe mereu curgem spre seri încă e bine trăim dimineţi.

Smulgerea crucii E atâta liniste. Sunt cenuşă şi zgomot surd de viaţă mototolită. În palmele Tale, mă strângi şi mă zbat în lanţul unui plâns zbuciumat.

Un pahiderm – fireşte – greu Păşea murdar prin heleşteu; Pe coadă – sluj – ieşea la mal, Mişcând ţugui un cap oval.

PILDĂ

*** Visările din mugurii florali Catane cresc s-ajungă generali ....

curând se face seara noastră desenată de umbra sedusă întro fericire a respiraţiei ce durează alte seri gemene

(cu dar, fără har)

MARIANA EFTIMIE KABBOUT GALAŢI

Sfioşi – la umbra teiului străvechi – Răsar lăstarii singuri sau perechi; Ei nu-şi înalţă coamele mai sus, Peste coroana celui suprapus: La timpul lor, crengi mari, vânjoase-având Îi vor veghea pe cei ce vin la rând.

curgem viaţă

ALTFEL AR FI (Ndryshe do të ishte) Acea cale Să nu fi fost acea cale Iar timpul să nu fi-ntârziat Doar pentru două secunde Ar fi fost cu totul altfel Fluturele nu şi-ar urăţi primăvara Licuricii nu ar deşerta grânele Rândunicile nu ar zbura cu aripi posomorâte Dacă nu ar fi fost acea cale Iar timpul ar întârzia pentru două secunde Ar fi fost cu totul altfel Funia nu-i ar fi fluturat în faţa capului Dacă...

CRONCĂNIT TRĂSNIT (Krrokamë e krisur) Cra cra cra În bradul trist lângă fereastră Croncâneşte cioara trăsnită Cra cra cra Croncănitul uimit Spintecă întunericul ca iadul Cra cra cra Cioara cătrănită Zgârăie visul până la însângerare Cra cra cra Croncănit hărbuit În cap creierul mi-a zgândărit Cra cra cra Spaimă! Iad În întuneric În creier mă taie

ORDINUL (Urdhri) (Amicului me M. Çuni) În celula 3 Interziceţi somnul Fiindcă feciorul neconvins Vede în vis libertatea Sărută fecioara care-l aşteaptă Şi îşi potoleşte dorul de mama...

Petrea Ciupitu Accesează www.impactdb.ro


pagina 14

Portrete în peniţă | Un ardelean, redactor de carte: Valentin Borda @

Florentin Popescu

Pe canavaua amintirilor mele de la Editura Sport - Turism, aflată pe strada Vasile Conta, la câţiva paşii de Bulevardul Magheru se desprinde şi figura lui Valentin Borda, un tip mei degrabă scund şi îndesat decât de talie mijlocie, ardelean venit în Bucureşti din Beica, de pe undeva din preajma Reghinului şi ajuns redactor de carte după nu ştiu ce restructurări şi mişcări de personal de la Cenzură, numită pe atunci Direcţia Presei. În biroul de la etajul al şaselea al clădirii ce adăpostea pe palierele inferioare Ministerul Sportului şi o serie întreaga de federaţii sportive lucram vreo cinci persoane – trei bărbaţi şi două femei şi într-un fel reprezentam un mic conclav de caractere dacă mă gândesc că una din doamne era din Vâlcea, alta din Bucureşti, iar noi, bărbaţii reprezentam Ardealul (Valentin Borda), Muntenia (subsemnatul), iar cel de al treilea bărbat (Grigore Damirescu), de fel din Bucureşti ţinea să se ştie că ar fi de origine grec, pesemne un îndepărtat urmaş al fanarioţilor ori al negustorilor care au venit cândva din vechea Eladă şi s-au stabilit în urbea de pe malurile Dâmboviţei. Valentin Borda, de departe cel mai puţin vorbăreţ dintre toţi, nu-şi dezminţea niciodată şi prin nimic originea lui de peste munţi: tot ce făcea, profesional, ori în afara profesiei, lua în serios. Chiar şi unele glume, dacă nu era el dispus să le recepteze în litera şi spiritul lor le lua în serios – în buna tradiţie a ardelenilor, despre care se spune în genere că pricep mai greu şi mai târziu tâlcul unor bancuri şi al unor anecdote. Dincolo de tot şi de toate Valentin Borda s-a dovedit a fi, încă de la începuturile acelui hibrid de

@

instituţie, unul dintre cei mai serioşi redactori. N-o spun numai eu, prin prisma amintirii, ci, la vremea aceea o spuneau şi şefii noştri ierarhici, dar mai ales o afirmau toţi autorii cărora le citise manuscrisele şi pe cere îi ajutase să trimită Ia tipar cărţi cu o acurateţe lingvistică (şi nu numai) demnă de a fi dată exemplu în întreg sistemul editorial. Colecţie pe care o „păstorea" se numea „Pe urmele lui...” şi avea ca obiect o serie de monografii ale unor scriitori, istorici, oameni de ştiinţă, călători celebri din România - fireşte era vorba de monografii ceva mai speciale, în care se punea accentul pe latura aşa-zis turistică a vieţii celor evocaţi, cu trimiterile şi răsfrângerile voiajelor în opera lor. Aflate undeva la graniţa dintre literatura beletristică şi cea documentară, asemenea cărţi se citeau cu plăcere, erau căutate pe piaţă şi la prospectările făcute prin librării primeau tiraje de zeci de mii de exemplare - ceea ce astăzi pere de domeniul imaginarului. Ceasuri întregi îl vedeam pe Valentin Borda aplecat asupra unor manuscrise, cu un teanc de dicţionare alături şi cu un vraf de file pe care îşi însemna observaţiile, semnele ce întrebare, nedumeririle, ideile pe care i le prilejuiau textul cu pricina. Peste o zi sau două fiecare din acele notiţe urma să fie discutată cu autorul, iar acesta, în deplină înţelegere cu redactorul, urma să opereze schimbările, să facă adăugirile sau corecturile asupra cărora se convenea în discuţia cu pricina. Uneori, cine ştie din ce motiv, acest coleg al nostru ridica ochii din manuscris, îşi ştergea ochelarii şi trăia momente de nostalgie. Odată, tot privind la mişcările ca de titirez ale lui Grigore Damires-

cu (care ori îşi făcea o cafea, ori vorbea la telefon, ori îşi aprindea o ţigară şi aducea în discuţie un subiect oarecare), plin de un sentiment doar de el ştiut, l-am auzit zicând: „Măi Grigore, dacă o să mor eu, o să vii şi tu cu o floare le mormânt?". Vorbea cat se poate de serios. Grigore, neam de grec şi cu puţină, foarte puţină înclinare spre nostalgie şi meditaţie, i-a

tăiat-o scurt: „Lasă, măi Valentine, mori tu şi-o să vedem noi. O să punem mână de la mână, o să mergem şi la sindicat şi-o să încropim noi de-o coroană!...” Eu vorbesc serios şi tu o dai pe glumă!... " i-a replicat ardeleanul. ... Şi culmea ironiei: peste ani, când editura aceea nu mai exista demult, nu Valentin a fost cel care ne-a părăsit primul, ci Grigore. Dar cum nu mai eram demult colegi de birou şi nici măcar de instituţie n-am aflat nici până azi cine şi cum îi va fi „încropit" lui Grigore Damirescu o coroană… Se apropiau sărbătorile Crăciunului şi, cum se obişnuieşte la noi la români, oamenii îşi fac daruri unii altora. Într-una din zile, probabil anunţat prin telefon, Valentin aştepta un colaborator care, credea el, urma să-i aducă un dar. Numai că pe la ora în care acela îşi anunţase vizita, colegul nostru a fost chemat prin telefon, de către soţie lui şi rugat să coboare în stradă întrucât se ivise nu ştiu

Da

Cătălina Mănoiu

Am încetat să mă mai caut când toamna mă cheamă la mine. Tăcerea-mi leagă degetele şi stă aşezată între mine şi gânduri. Îmi atinge gura ce muşcă. Îmi picură cuvinte în palmă şi eu le duc flămândă aproape de buze, dar ele dispar.

Mă rătăcesc în toamnă cu tăcerea dintre mine şi gânduri, pentru a mă întoarce târziu în ţinuturi străine. Mă întorc fără mine pe cărările neşoaptei cu capul plecat, am încetat să mă mai caut când mi-e dor. Nu ştiu să alerg desculţă cu toamna în suflet şi vara în palme. Neşoapta îmi prinde gleznele.

O viaţă perfectă @

Raluca Ţiplic

În mod normal aş spune că să stai într-un bloc cu vecini enervanţi, care îţi bat în ţevi când faci gălăgie, e destul de neplăcut. Însă eu sunt fericit. De când m-am mutat cu părinţii aici, când vin obosit de la antrenament, sau după o zi plictisitor de sâcâitoare de şcoală, vecinii mei de pe acelaşi etaj, mă încântă cu melodii cântate la diferite instrumente ori vocal. Mă duc la baie, dau drumul la duş. Deodată petale dulci de flaut îmi umplu cada, în care mă înăbuş de plăcere. Mă scufund în marea de ghirlande de note parfumate. Bule muzicale plutesc Accesează www.impactdb.ro

ce urgenţă. Precipitat, Valentin ni s-a adresat: „Măi băieţi, trebuie să vină scriitorul X. Spuneţi-i voi că am o problemă şi n-am putut să-l aştept. Dacă o să-mi aducă ceva, rugaţi-l să-mi lase pe birou!... " Dar nici n-a ieşit bine din birou că Grigore Damirescu s-a şi repezit la un fişet din care a scos o hârtie de ambalaj, frumos colorată. „Hai să-i facem farsă!" a zis el. Şi numaidecât s-a apucat să ambaleze în acea coală un perforator mare şi greu, din acelea cere se mai găseau pe atunci prin instituţii. A făcut în aşa fel încât să dea micului colet o formă dreptunghiulară, sugerând prezenţa în interior a unei sticle de băutură. A legat micul pachet cu un şnur şi apoi l-a aşezat lângă manuscrisul pe care colegul plecat abia îl lăsase din mâini... La întoarcerea lui Valentin stăteam cu toţii cufundaţi în lecturile noastre, iar când acesta a întrebat dacă l-a căutat cineva în lipsă a primit - chipurile pe un ton oarecare, de fapt divers - răspunsul lui Grigore: „A venit scriitorul X şi ţi-a lăsat ceva pe masă!... ", la care colegul nostru s-a simţit dator să se explice: „Cred că-i o sticlă de whisky sau de votcă. Nu vă supăraţi că n-am s-o desfac (aşa obişnuiam să procedăm toţi în situaţii similare) dar vreau să merg la mine în Ardeal şi să nu mă duc cu mâna goală!... " Dacă am fi fost sadici, răuvoitori sau mai ştiu eu cum l-am fi lăsat să care până în Beica lui natală ditamai perforatorul. Dar n-am făcut-o şi către sfârşitul programului i-am spus adevărul... Într-o vreme, cu tenacitate şi ambiţia lui de ardelean, Valentin s-a apucat să scrie un dicţionar al călătorilor şi exploratorilor români. Întreprindere dificilă şi din câte ştiu nemaiîncercată de alţii înain-

tea lui. Asta presupunea o bogată documentare de bibliotecă (şi nu numai, dacă mă gândesc că voia să-i introducă acolo şi pe călătorii şi exploratorii care ori n-au lăsat nimic scris în urma lor, ori erau în viaţă şi sursele de informare în ce-i privea erau mai greu de aflat). Dar ambiţia e ambiţie şi până la urmă Valentin şi-a realizat proiectul. Îmi amintesc cu câtă suspiciune şi neîncredere l-au privit şefii noştri de atunci, câte discuţii a avut cu ei pe marginea manuscrisului, câte referate externe s-au cerut pentru a se trimite, într-un sfârşit, după atâtea şi atâtea cazne, lucrarea le tipar. Dar nu încape îndoială ca, şi azi, după atâţia şi atâţia ani, cartea colegului nostru este una de referinţă pentru domeniul cu pricina. Valentin Borda scria şi versuri, fără a fi un autor prolific. După 1990 a scos şi o carte de poezie, căreia i-a adăugat şi o monografie a unui episcop, nu mai ştiu care, din Ardeal. L-am întâlnit odată pe stradă şi mi-a spus cu tristeţe că stă ca acea monografie acasă întrucât n-a găsit modalitatea s-o difuzeze în ţară, difuzarea devenind, după desfiinţarea reţelei naţionale specializată, o mare şi dureroasă problemă pentru toţi autorii. O problemă căreia nici până astăzi nu i-a găsit nimeni o rezolvare... La puţină vreme după ce i-am citit un frumos grupaj de versuri în revista argeşeană Cafeneaua literară am auzit că Valentin Borda a murit. În amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut şi cu care a lucrat o bună bucată de timp, acest ardelean tăcut şi profund, visător şi curat a lăsat amintirea unui ins exemplar prin moralitate şi seriozitate.

pagina 15

Eveniment de suflet – La Găeşti, de Sf. Ilie @

George Ruman

Devenită tradiţională, sărbătoarea prilejuită de Ziua Găeştilor se întâmplă de Sf. Ilie care coincide cu data atestării documentare a acestei localităţi dâmboviţene: 19 iulie 1498. Astfel că, şi în acest an Primăria oraşului şi harnicul său primar, prof. Alexandru Toader, Casa de Cultură „Dumitru Stanciu” şi neobosita sa directoare, Lucia Uţă, şi Biblioteca Orăşenească „aurel Iordache” au făcut totul, cu dăruire, ca Ziua Găeştilor să fie, cu adevărat, un eveniment de suflet în ciuda vremii de austeritate pe care o străbat astăzi românii. Şi găeştenii au fost martorii unui concurs de biciclete, motorete şi motociclist, a unui meci de handbal între veterani, la Sala de sport a Şcolii „Şerban Cioculescu”, „Crosul generaţiilor” la care

a luat parte, la o vârstă înaintată, şi soţia regretatului teleast Tudor Vornicu, a unui spectacol folcloric – „Găeşti în sărbătoare” – organizat de Televiziunea România de

Mâine (TVRM), prezentat de George Nuca. Momentul de vârf a fost să fie cel din pitorescul parc central al urbei dintre Potop şi Răstoaca şi de la Biblioteca Orăşenească. La bibliotecă a fost lansată în premieră naţională volumul, in restitutio, Vladimir Streinu „Clasicii noştri”, apărut la prestigioasa editură târgovişteană „Bibliotheca”, şi

Se răsucesc Martirii în morminte, Şi Duhul lor adânc în dor ne doare, Ei s-au jertfit pe Câmpul de Onoare Şi sângele li-i mirul Vetrei sfinte.

@

George COANDĂ

Mărturii din antichitate depun, şi ar fi ridicol a nu fi luate în seamă, pentru probabilitatea că, în Carpaţii Româneşti, să se fi produs o debarcare extraterestră în urmă cu mii de ani. A nu le lua în calcul ar însemna că ne dăm după colţul istoriei, această miopie fiind, cred ferm în ceea ce spun, condamnabilă.

5 Undrea, 2010

Le-a fost Unirea crezul - o dogoare, Şi Golgotă le-a fost: ne-au mântuit; 1 Decembrie-i la infinit. Nu, Patria, compatrioţi, nu moare! În veci va fi o Românie Mare! @

GEORGE COANDĂ

liniştite şi îmi mângâie pielea transpirată şi aspră. În camera mea, aerul e îmbâcsit de acorduri fine de chitară, iar pe perdea stă agăţată nostalgia unei melodii folk, cântată în jurul unui foc de tabără de nişte adolescenţi scăpaţi de tirania şi comunismul de acasă. În unele zone ale apartamentului, calc pe bucăţi veştejite din glasul unui nai. Mă înţeapă plăcut, însă nu rezistă. Se frâng sub greutatea lucrurilor ce există, sub greutatea realităţii neîndurătoare. Masajul făcut de glasurile copiilor tâmplelor mele obosite, este absolut edenic. În aceste momente, dacă aş muri, aş fi fericit. Într-un vid de muzică aş vrea să mor. Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Ediţia a X-a, 2011, organizat de Casa de Editură „Amurg sentimental” – Bucureşti

Premii pentru poezie: Premiul I: Constantin Mironescu – Bucureşti Premiul II: Andreea Ghica – Târgovişte Premiul III: Voicu Steliana Cristina – Ploieşti Premiul revistei „Amurg sentimental”: Mirela Aldea – Sibiu Menţiune: Constantin Ghiţă – Bucureşti Avram Gheorghe – Rucăr – judeţul Argeş Mirela Stavrositu – Bucureşti Premii pentru proză: Premiul I: Maria Dobrin – Potlogi – judeţul Dâmboviţa Premiul II: Marica Hagianu Viorica – Călăraşi Premiul III: Topliceanu Ştefan Cătălin – Vaslui Menţiune: Maria Ivona Popescu – Galaţi Premii pentru teatru: Premiul II: Nicolae Iştoc – Oradea Premii pentru eseu: Premiul II: Mihnea Vladimirescu –Târgovişte Juriul a fost format di scriitorii: Ion Machidon, Florin Grigoriu – Bucureşti, Miron Ţic – Ilia, Judeţul Hunedoara, Alex Vâlcu – Titu, N- P. Stan – Călăraşi, George Nicolae - Podişor – Rucăr, Judeţul Argeş. @ Ion MACHIDON

Codul „OMOLOS”. Taina zeilor stelari (Densuşiana) Istorii antice şi navele galactice

Golgotă românească În veci va fi o Românie Mare, Chiar dacă harta-i încă mutilată Şi soarta-i trasă repetat pe roată, Şi-i pârjolită-n iaduri de trădare.

prezentat de scriitorii Barbu Cioculescu, Tudor Cristea, Simona Cioculescu şi de fiica regretatului autor, important istoric literar, Ileana Iordache. Iar în parcul central numeroşi găeşteni, înfruntând canicula, au fost părtaşi entuziaşti, acolo, lângă statuia voievodului Radu cel Mare, atestătorul localităţii, la oficierea unui Te Deum, la alocuţiunea dr. George Coandă, „Valenţe spirituale ale Ţării Româneşti în timpul domniei lui Radu cel Mare – 1495 – 1507”. Apoi, primarul, prof. Alexandru Toader, a acordat înaltul titlu de Cetăţean de Onoare al Găeştilor, binecunoscuţilor oameni de cultură, legaţi prin câteva momente de biografie de acest oraş, Barbu Cioculescu, Daniela-Olguţa Iordache, George Coandă, Marin Ioniţă, şi post mortem, lui Florin Stănescu.

REZULTATELE CU LAUREAŢII CONCURSULUI DE CREAŢIE LITERARĂ „VARA VISURILOR MELE”,

Să vedem, de pildă, ce ne oferă ca informaţie insolită, în celebra sa operă „Biblioteca istorică”, Diodor din Sicilia, vorbind despre hiperboreeni pe care, datorită unei distorsiuni de receptare a unei distorsiuni de receptare a unei legende îi plasează întro mare insulă din Ocean şi care nu era altceva decât fluviul Dunărea. „Pe insulă există o măreaţă incintă, închi-

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

nată lui (Apolo – n.n.), şi un templu vrednic de a fi amintit, având o formă rotundă şi fiind împodobit cu numeroase ofrande. Există şi un oraş închinat zeului (…) Hiperboreenii noştri ar avea o limbă deosebită de a celorlalţi oameni (…) Se povesteşte că de la această insulă şi până la lună depărtarea ar fi foarte mică şi că de acolo se pot foarte desluşit vedea în lună – ca şi pe pământ – ridicături de teren. La fiecare nouăsprezece ani, zeul ar vizita insula; în răstimpul acesta şi astrele de reîntorc la punctul lor de plecare (…) Când apare zeul Apolo la hiperboreeni, el cântă din ceteră în toate nopţile şi dănţuieşte (…) până la ivirea Pleiadelor…” (Diodor din Sicilia, „Biblioteca istorică”, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981, pp 171 – 172). Decriptând această informaţie vom afla câteva înţelesuri interesante. 1. Hiperboreenii, identificaţi de alţi istorici cu pelasgii, trăiau – ne mai comunică Diodor din Sicilia – dincolo de celţi -, adică spre estul Europei şi într-un teritoriu la nord de Ocean, posibil Okeanospotamos – fluviul Dunărea. Putem identifica locul cu spaţiul ancestral central european în care este inclus şi spaţiul carpatic danubian. 2. În acest spaţiu a existat un templu rotund într-un oraş închinat zeului solar Apolo. Construcţia ne evocă un observator astronomic sui-generis. 3. Locuitorii vorbeau o limbă net diferită de alte limbi vorbite în acea epocă în care se înţelegeau cu zeul. 4. Oraşul şi templul ar fi fost despărţite de o distanţă mică faţă de lună, situate, deci, pe un munte, poate în Bucegi.

5. La fiecare nouăsprezece ani, zeul… ateriza, via (încercăm o speculaţie) satelitul planetei Terra, Luna, zăbovind până la apariţia constelaţiei Pevadelor când se reîntorcea, probabil, acolo. Cu alte cuvinte zeul ar fi fost un extraterestru. Şi acum vine să se lege informaţia senzaţională Origenes citire: „Getulii, se spune că au fost geţi, care, plecând din locurile lor în număr foarte mare cu corăbiile, au ocupat Syrtele din Libia şi, fiindcă veniseră din teritoriul geţilor, au fost numiţi getuli” (Apud George Coandă, „Arheologia viitorului. Cei ce ne privesc din stele”, editura Bibliotheca, Târgovişte, 2004, p. 135). O bună parte din aceşti getuli/geţi au plecat spre sud de lângă „Columna Cerului”/ vârful Omu, acolo unde trebuie să se fi aterizat zeul Apolo, muntele sacru al hiperboreenilor/pelasgilor. Căci, aici, aterizau şi capnobotes/ktisaii („ călătorii prin nori”) care purtau discuţii tainice cu marele preot Deceneu. Marele geograf şi istoric Strabon, în faimoasa sa „Geografia”, opera câtorva incitante date: acei capnobotes/ktisai erau „cei mai drepţi”, şi „întemeietori” de neam (al strămoşilor românilor) şi care erau în contact iniţiatic cu Deceneu, cum susţin alte izvoare, cu un – cum susţine Strabon – iniţiat de semne prevestitoare prin care desluşea „vrerile divinităţii (…) pătruns de suflu divin” (Strabon, „Geografia”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 174). Şi revenind la alte surse din antichitate, acestea ne „povestesc” că „înghiţitorii de fum”, sau „Călătorii prin nori” (capnobotes/

ktisaii) „veneau la aterizare” (referire la ciudate aparate de zbor) printr-o reţea de „galerii” energetice în muntele Cogaionon”. Unii cercetători au avansat ipoteza că aceşti „zburători” făceau o călătorie dus-întors Asia Centrală/misteriosul Tibet – Munţii Carpaţi sau America Centrală – acelaşi spaţiu montan. Haideţi ca, şi de astă dată, să decriptăm câteva înţelesuri: 1. Din orizontul carpatic nişte geţi – probabil pelasgi… extratereştri – au migrat, fiind purtători de mesaje civilizatoare spre nordul Africii, îmbarcaţi pe corăbii. Cum, la acea epocă, nici vorbă să fi existat vreo mare în zona carpatică, nu putem să luăm în calcul decât ipoteza că acele corăbii ar fi fost unele aeriene de provenienţă extraterestră, iar o bază trebuie să fi fost în Bucegi. Apropo de aterizările şi plecările spre constelaţia Pleiadelor a zeului cosmonaut Apolo. 2. În acelaşi orizont montan circulau ocult „zeii zburători” (capnobates/ktisai), de bună seamă nişte fiinţe din alte lumi ale Universului, sau urmaşi ale acestora. 3. Coroborând aceste înţelesuri, de pe care am smuls cuvertura mitului, am „debarcat” – cu riscul de a fi acuzat de… fantasmagorizări – pe un ţărm al unei „Terra incognito” până acum (sau poate şi de acum înainte): în zona Bucegilor, dominaţi de „Columna Cerului”/”Axis mundi” (vârful Omolos/Omu), ca, de altminteri, şi în alte areale carpatice, în urmă cu 5.000 – 10.000 de ani, este posibil să fi aterizat astronavele altor civilizaţii din Univers, pe care erau îmbarcate echipaje de extratereştri.

Accesează www.impactdb.ro


pagina 16

pagina 17

Despre fiii soarelui şi-ai nemărginirii ILEANA ROMAN – Ţiganii noştri, Editura Autograf MJM, 2010 @

Mihai Antonescu

Copii ai focului şi-ai aurului, dedaţi la umblet prelung depănat în cântec murmur şi-n zvon de tingiri lovind în loitrele căruţelor înserânde, neam – filă smulsă din cartea omenirii, dintr-u începuturi la cheremul vântului şi-al pulberilor. Ţiganii. Istoria lor e risipită în toate hrisoavele ţărilor pe unde au trecut, uneori cu uimirea neînţelegerii daturilor ce-i mână, alteori, cu ura izvorândă din răni fără vindecare, fiindcă ţiganii, (cu nimic, spunem noi, mai buni sau mai răi decât alte seminţii) au luat când li s-a dat şi când nu li s-a dat, mai cu vorbă bună, mai cu şuriul, de li s-a dus pomina. Astăzi, ei constituie o majoră problemă la nivel european şi chiar mondial. Cartea Ilenei Roman, „ŢIGANII NOŞTRI " apărută la Editura AUTOGRAF MJM în anul 2010, da seamă, într-un studiu pe cât de aprofundat, pe atât de obiectiv tranşant despre etnia mai sus numită, de la primele consemnări cam prin 1385, şi până în prezent. Istorie, obiceiuri, limbă, cultură, toate trecute printr-un travaliu demn de admiraţie, la care autoarea adaugă o tuşă cumva romanescă, făcând, lucrarea nu doar interesant – instructivă, ci si extrem de plăcută la lectură. Întrebările „la mirare" ale Ilenei Roman au sens, logică, şi pretind răspunsuri la care, din păcate, prea puţini dintre cei aşezaţi astăzi în capul „meselor subţiri " europene, sunt în măsură să se înhame. Căci, dacă e adevărat că avem un respect pentru rezistenţa în timp şi spaţiu a ţiganilor, e tot atât de adevărat că ideea unui stat unitar al lor, (oriunde ar fi el situat pe planetă) este o utopie. Una, pornită tot dinspre ţigani mai întâi, fireşte. Ce să facă ţiganii, cu un Stat ? Glumind, am spune că ţiganul nu stă decât noaptea, în jurul focului ori sub coviltirul căruţei, dar nici atunci prea mult, să nu coclească. Statul ţiganului, metaforizând, e unul situat dincolo de zare, de amurguri sau răsărituri. Adică, nicăieri. De aici, credem, şi problemele realei nepotriviri la caracter ori fire cu alţii, căci, nu-i aşa, o sabie presupune o singură teacă, iar două săbii, oricum, nu

NU ŞTIU

Nu ştiu cu ce să încep cu ce gânduri cu ce bucurii sau cu mâhnirile de fiecare zi că Eminescu este înjurat ca la uşa cortului că iarba e de râsul ploii că viaţa e de râsul răului când vine vorba de ţară de ţărână şi de brazda de grâu trasă peste zări de curcubeu

zău că mi-e greu mai greu decât mi-e lacrima din suflet mai pal ceasornicul în care încă mai cred în vremuri mai bune dar triste mi-s vorbele şi şoaptele răni de câte văd şi aud în aceste zile despre români de zbuciumul în care aceştia se frământă se zbat pentru o bucată de pâine pentru un petic de cer înnorat deasupra capului lor zău, că nu ştiu care încotro să merg mi-e teamă de cuvintele mele de şoaptele mele atât de timide ca de prima iubire Accesează www.impactdb.ro

încap… Poate tocmai de aia „sabia goală" e motiv şi cauză în nepăsarea celorlalţi, iar efectul, cuibăreşte rănile, parcă încă nedestule în subsuoara neamurilor. Cartea Ilenei Roman presupune mai multe filtre de înţelegere, pornind de la cel istoric şi până la cel strict uman, abordând chestiunea ţigănească aşa cum nu mulţi au făcuto până la ea, după ştiinţa noastră. În Ţările Române, istoria ţiganilor se brodează (parcă mai ceva ca la alte popoare) pe eresuri, pe mister şi vrăjitorie, dar mai cu seamă pe diferenţa de înţelegere şi acceptare a unora pentru (faţă de) ceilalţi, a lipsei voinţei de

„învăţătură prin învecinare" cum spune Constantin Noica. Încercările de asimilare a ţiganilor au dat unele roade în sistemul comunist, spune autoarea (şi pe bună dreptate) deşi, într-un final, s-a vădit a nu fi nicicum soluţia magică. Vântul departelui şi mireasma focurilor doar pe înţelesul lor, a reapărut după '89, tocmai din cărbunii niciodată stinşi ai firii de tot altcumva. Ce să le faci, cum să-i schimbi? Sunt, cum sunt; mincinoşi, hoţi, neîncrezători, şireţi, cruzi. Excepţiile, (despre care Ileana Roman nu pregetă să ne amintească la superlativ) nu fac decât să întărească regula. Totuşi, revin, întru-cât sunt ei mai buni sau mai rai, decât alţii ? Decât, noi ăştilalţi? Da, cartea „ŢIGANII NOŞTRI " e o întrebare, iar un răspuns... Pentru ţigani, nu robia, nu asimilarea, nici chiar, culmea, libertatea, nu sunt soluţii ultime. Devla al lor, i-a croit în aşa fel, încât, nici un tipar să nu-i încape pe de-a-ntregul. Oricum stilul concis, dar mai ales harul narativ al Ilenei Roman, fac din carte o reuşită sub absolut toate aspectele ei. Delo Delo!

ca de prima înfăţişare în cabinetul doctorului cu halatul murdar de sânge cu privirea încleiată de muribunzi înainte de vreme zău de ştiu cum să-mi adun gândurile de zi ci zi, nu cele poetice, că, Doamne, poezia pare că de la un timp are trecere doar la anumiţi nostalgici crescuţi în codri cu frunze de aur şi duios cântec de privighetori şi care încă mai cred în statornicia limbii natale – ca o vatră de pâine românească – şi care încă mai cred în susurul izvorului de Eminescu blazat din varii motive de unii care cred în steaua lor pângărindu-şi fraţii, surorile într-ale scrisului de dragul de a fi cât mai sus – tot mai sus trec cu sânge rece peste cadavrele propriilor părinţi dar cu ce sunt vinovat că Cel de Sus tatăl nostru întru înălţarea cuvântului de slavă mi-a dat ocazia să mă nasc într-o lume de ţărani frumoşi precum florile lui Ştefan Luchian sau ca poemul Crai Nou de Ciprian Porumbescu şi-s mândru de ei, de urmaşii lui Ştefan cel Mare sau de Brâncoveanu Constantin şi de fiii acestuia martiri ce tragic au sfârşit pentru-a această

Cu vârful aripei în vâslet

Dimitris P. Kraniotis – DUNE, Editura Academiei Internaţionale Orient – Occident, 2007 @

Mihai Antonescu

Îmi freamătă inima şi mâna dreaptă, ori de câte ori citesc din operele marilor poeţi contemporani, dar mai cu seamă, atunci când scriu la rându-mi, despre ei. Unii, se lasă asumaţi şi înţeleşi, cum eu însumi aşi fi sărit afară din învelişul lor fiinţă – nefiinţă, descoperindumă cu uimire. Alţii, îmi trec prin carne şi lacrimă, cum ar

trece roata carului prin blândeţea unui drum de ţară în amurg, ori, cum sabia prin ura altcuiva, pe care l-aşi fi vrut frate, de nu mi-ar fi fost potrivnic. Dimitris P. Kraniotis face parte dintre cei dintâi, de bună seamă. Poemele adunate în volumul DUNE, apărut la Editura Academiei Internaţionale Orient – Occident, volum bilingv româno – francez, în traducerea excelentului poet Dumitru M. Ion, dau seamă despre un spirit în alcătuirea căruia,

trecutul, prezentul şi viitorul ca factori determinanţi, sar din timp afară, cum ar sări fulgerul din mâna dreaptă a celui ce le scrie. Poetul e frust în exprimare, dar atât de neîngrădit cuprinzător, încât, fiece vers aproape din întocmirea poemului, dezvăluie el însuşi o lume, o stare, (de obicei contemplativă) o atitudine în repaus: „Fumul/ŢigăriIor/Şi ceştile/ Cu cafea,/Lângă/Linia imaginară/De care se sprijină/ Viteza/Cuvintelor/Trimiţând un semnal/Tăcerii mele/Rănite" (Linia Imaginară) Timpul, e constanta aproape definitorie a poemelor lui Dimitris P. Kraniotis. Timpul deşirându-se din subţioara clipei, până-n nemărginirea lui, în care poetul trasează linii pe trupul metaforei, concluzionând vag filosofic: „Viaţa impune/ Reguli,/Apusul de soare,/ Excepţii./Ploaia soarbe/ Secolele,/Iar primăvara – visele noastre./Vulturul priveşte/Bazele soarelui/Iar tinereţea – visele. (Reguli şi vise). Înalt, maiestuos, pe aer şi cu vârful aripei în vâslet, se scriu aceste poeme, ce ne vorbesc despre sine, despre condiţia omului în cumpătul timpului său, despre vis şi despre departele fiecăruia, proiectat între speranţă şi deziluzie:

ţară! Ştiu că nu mai sunt vremurile de altădată se spune că vremea miresmelor nu mai e la modă şi se mai spune că nimic nu mai e bun la acest popor de când cu UE că nici o orânduire n-a fost atât de izvor de miere precum este cea de azi c-un capitalism sălbatic în care oamenii mor şi mor de nepăsarea celor îmbuibaţi de averi care programează genocidul acestui popor Iată pentru ce strigătul meu nu e al meu – e al vostru al celor care gândesc şi trăiesc ca mine condamnaţi la uitare condamnaţi la moarte înainte de vreme prin înfometare şi prin ignorare la cele ce omul are dreptul să spună prin lege să trăiască într-o lume decentă… Iată oameni eu sunt ca voi sau poate mai altfel decât voi zic lucrurilor pe nume de biet muritor ca animal sfâşiat în pădure Cred că voi fi auzit cândva poate la anu, poate peste ani zău, că nu ştiu cu ce să încep să se facă dreptate pe acest pământ şi oamenii să fie cu chip de oameni destulă jertfă

„Ţipătul care s-a auzit/În prima parte a zilei/Ţipătul/ Unui crivăţ imobil,/Al unul asasinat în marmură,/S-a ivit/Cu trecerea timpului,/ Din privirea-i.” (Ţipătul). Uneori mizând pe imagine, alteori plonjând în incertul real – imaginar, poetul se detaşează din fotografia a toate şi dintr-odată arătătoare, tocmai spre a defini mai bine importanţa părţii în alcătuirea întregului: „Norul s-a luptat/Cu nisipul/Sub ploaia/De „da” şi de „nu”/ Mărşăluind/Pe logica aceea/Care-şi pleacă urechea/ La impasul lui „poate că”. (Poate că) Sau: „Sculptez/ Vise false/Care să devină/ Astronauţi. Sculptez/Speranţe strălucitoare/ Care să devină/Revoluţionare." (Sculptez) Privirile poetului sunt luări la cunoştinţă ce ar putea transcede atitudinal, de nu ar fi mai îndată contemplaţie, asumarea unor daturi în expresie. Una frustă, cum spuneam, însă plină de imuabile semnificaţii: „Pană de vultur/Îngropată-n asfalt,/Nesfârşită tăcere/A unui zero absolut,/ Instrument spart/De şemineul ploii,/Viitorul!" (Viitorul). Dimitris P. Kraniotis este, din câte aflăm, unul dintre cei mai citiţi, mai galonaţi poeţi ai lumii Europei contemporane. E un privilegiu pentru cititorul român să-l aibă tradus, fie şi numai cu acest volum, DUNE, până una alta. Pentru cronicar, cu atât mai mult. AVE!

prin boli prin înfometare prin vărsări de gloanţe pentru ca cei tari să fie tot mai tari pentru ca cei bogaţi să devină tot mai bogaţi iertat să fiu de fiul meu de cei care sunt de acord sau nu cu mine ştiu că nici lor nu le este bine dar se tem să strige dar rabdă cu ochii în lacrimi dar plâng cu şişul în coaste numărându-şi bănuţii pentru lapte şi pâine numărându-şi bănuţii pentru medicamente

Un reputat economist – Doctor Honoris Causa al Universităţii „Valahia” @

GEORGE COANDĂ

Zilele trecute la Centrul internaţional de conferinţe al Universităţii „Valahia” a avut loc ceremonialul academic de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa, prof. univ. dr. Alain Jean Michel Burlaud de la Conservatorul de Arte şi Meserii din Paris. Iată un succint CV al universitarului parizian: Domnul prof. Burlaud, născut pe 30 ianuarie 1946, este doctor în ştiinţe de gestiune din 1976 şi a

desfăşurat activităţi didactice la mai multe instituţii de învăţământ superior de prestigiu: Universitatea Paris 13, Universitatea Paris I Pantheon Sorbonne, Universitatea din Tours, Universitatea Paris 12 Val de Marne, CNAM Paris. De asemenea, domnia sa a fondat mai multe asociaţii profesionale în domeniul economic, face parte din comitetele de redacţie ale mai multor reviste de specialitate, a fost în două rânduri (1985 – 1997 şi, respectiv, 2002 – 2007)

@

Monica Mureşan

Cititorul iubitor de poezie va recunoaşte încă înainte de a termina lectura Singurătăţii din noi acea superbie a bărbatului-poet care filtrează cu fineţe şi sensibilitate nuanţe şi sensuri, făcându-şi din cuvânt un altar, din frumos un ideal estetic dar şi un program şi ţelul suprem al scrisului său cât şi al întregii sale existenţe. El caută – reuşind sau nu, în timp, dar, după cum scrie în Culorile, sperând în mod constant: „Sunt sigur că răsplata va veni într-o zi;/mulţumirea mi-o va da o culoare” – şi va căuta să îmbine mesajul său ideatic cu forma cea mai potrivită în care să-şi exprime, la rândul său, punctul de vedere asupra lumii. Tema acestei singurătăţii din noi nu numai că nu este nouă, dar a dat şi o bună şi durabilă producţie poetică. G-V. Mălăescu descoperă la rându-i şi în felul său America, alăturându-se lungului şir de autori, de la antici… şi până în prezent. Căutând mai mult armonia clasică şi dând importanţă echilibrului dintre sens şi formă, pe care îl are în vedere în permanenţă, autorul face parte dintre cei ce preferă forma poeziei cu rimă, preponderent sonetul, ce rezonează cu ritmul intern al structurii sale, adaptându-l la acel pas ori ritm al propriilor stări de introspecţie, meditaţie ori filosofare: „Simt în inimă frigul cuvintelor mute:/ nerostite, nemaiauzite, nemaivăzute./ Afară-n zăpadă, în crivăţul iernii,/ îngheaţă încălţările vremii” (Urma). Iar când îşi exersează condeiul pe tema suferinţei din dragoste, dl. Mălăescu se transformă într-un menestrel modern şi veşnic îndrăgostit, dar care îmbracă din nou haina curteanului ce asculta pe vremuri pasaje din Le Roman de la rose, suspinând după o iubire îndepărtată ori

ideală, faţă de care îşi manifestă adoraţia în versuri delicate: „Ca o floare, deschisă/ spre fluturele rătăcitor,/ te-ai deschis, bucurându-te” (Ca o floare). În fine, poetul se dovedeşte a fi şi un anacreontic, el cântând în câteva poezii, desigur, cum altfel!, dragostea, vinul şi veselia… poate mai puţin la ospeţe ci în faţa colii de hârtie. Găsim atât în cele patru părţi în care şi-a structurat cartea (Avatar, Singurătatea din noi, Anotimpuri, Presupusele iubiri), cât şi în cuprinsul fiecărui grupaj în parte aceste teme generale, dar tratate în mod personal, sub inflenţa unei stări meditative, neo-romantice, din care rezută adeseori apoftegma, aceste maxime ori sentinţe potrivinduse şi chiar reprezentându-l pe acest poet: „Născută, durerea se lasă pe brânci/şi-şi scoate cu ghearele ochii adânci” (Durerea). Sensibil, dar si riguros, analitic şi sistematic prin formaţia sa profesională (de inginer), poetul este „Spirit iscodind printre stele”, cu adevărat dedicat scrisului şi cutează a aborda aşadar cu pasiune aceste forme de expresie. Delicateţea aceasta adeseori se transformă într-o neutralitate ori pasivitate ce estompează sentimentul real în favoarea acelei viziuni extatice, a unei dragoste platonice. Adeseori poetul pare a fi mai îndrăgostit de poveste, decât de iubită. Poate de aici răzbate şi o oarecare preţiozitate, aristocraţie, ori aristocratizare a relaţiilor dintre bărbat şi femeie, amintind de cultul dragostei curteneşti al cărei ritual şi reguli aproape că sufocă relaţionarea propriu-zisă. Pe de o parte, autorul este un cavaler al tristei figuri, ce se închină misterului dragostei în loc s-o experimenteze, pe de alta – îl găsim trist şi îndurerat în urma eşecului fie de a-şi transmite mesajul sentimentelor sale, fie de a nu găsi obiectul căutării sale ardente, dacă nu

cumva acesta o fi un înger al iubirii dintr-un alt plan decât cel pământesc! Dar poate tocmai acesta este motivul pentru care versurile d-sale nu sunt întru totul autobiografice şi nici intimiste, ci uşor „pudrate” cu un strat fin şi aromat. Totuşi, poeziile din această categorie tematică amintesc mult de poezia lirică curtenească din sec. XII-XIII, pentru că şi autorul nostru cântă (a ales să cânte!) frământările sufletului omului, lirica aceasta neîmbrăcând forma erotică ori explicită, dragostea fiind o formă ideală de existenţă, iar iubita – plină de virtuţi – aproape ireală. Femeia ocupă un loc însemnat în lirica lui GabrielVincenţiu Mălăescu, poetul o cântă şi chiar proslăveşte ori preaslăveşte, mulţumindu-i pentru dragostea ce o trezeşte în el. De aceea, deşi a împărţit cartea în capitole, dragostea e prezentă aproape în toate acestea, în varii etape ori ipostaze. Totuşi, rămâne întrebarea: de ce a ales acest titlu, din moment ce avem de-a face cu nişte veritabile „ateliere ale iubirii”? – întrebarea se poate bucura de beneficiul retorismului, desigur -. Şi totuşi, pe acest piedestal unde tronează Iubirea şi Virtutea, şi-au făcut loc şi alte accente poetice în contrapunct. În mod surprinzător, ca o abatere de la „normă”, surprindem unele accente suprarealiste, pentru că autorul pledează ca şi aceştia pentru atotputernicia visului şi o anumită mişcare, flexiune a gândirii sale analitice îl ajută să facă o bună alegere. Totuşi, se desparte de suprarealişti prin faptul că nu renunţă ori nu poate renunţa la raţiune, iar dicteul automat nu-l atrage, ci preferă controlul, autocenzurarea stărilor de evadare - scriitura d-sale dezvăluind că acordă o mai mare importanţă preocupărilor estetice şi respectării valorilor morale. Acest fapt îl călăuzeşte

în permanenţă şi este sugerat de fapt de la bun început, printr-un moto cât se poate de potrivit din Christian Morgenstern: „Căci copilul ce se ascunde în om este nemuritorul creator din el”.

Ca realizare artistică, am remarcat câteva serii tematice: trepte, timp, vas-catarge (pp. 18-27), copac (iată identificarea cu natura: „a venit tăietorul de copaci,/cu o secure pe umăr,/a cercetat semnul roşu/şi de câteva minute/sunt decapitat” (Au tăiat un arbore) sau simbioza durere/bucurie: „tremură copacii./ De durere, de bucurie, de rod?/…/biruinţa,/care smulge unei dureri, bucuria/şi unei bucurii, durerea/şi-mpreunându-le/să nască un rod nou” (De ce tremură copacii). Cartea apare în condiţii foarte bune la Editura LVS Crepuscul, Ploieşti, 2010.

Începutul unui mare cântec @

Alexandra Stănescu

În fiecare zi am mai făcut un pas. În fiecare zi am mai deschis o privire spre infinit. Prin iubire, speranţă şi vis am plămădit cuvântul în mine. Cu fiecare trăire am învăţat să cred. Acum port cununa cugetului meu şi aripa de vis mă poartă mai departe. Am învăţat să zbor, să mă înalţ şi să mă bucur de fiecare clipă. În fiecare zi am mai urcat o stâncă. În fiecare zi am mai găsit un ţel… spre un alt Everest. Am învăţat să cred că destinul se înscrie în timp şi spaţiu, nu numai în vis. Am învăţat că alegerile îmi spun unde şi cât greşesc. Am stat de mii de ori să mă gândesc cum aş fi fost dacă aş fi ales în alt fel, cât de diferită aş fi fost. Am în mâini propriile orizonturi, însă aştept neîncetat porunci după care să mă ghidez spre infinit.

Ion MACHIDON

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

tlu academic, iar laudaţiile au fost rostite de profesorii universitari doctori Maria Niculescu (directorul Şcolii Doctorale a Universităţii „Valahia”, Nicolae Feleagă (Academia de Studii Economice din Bucureşti), Liviu Dumitraşcu (Universitatea de Petrol şi Gaze din Ploieşti) şi Antoine Bevort (Conservatorul de Arte şi Meserii din Paris). În cuvântul de recepţie, prof. univ. dr. Alain Jean Michel Burlaud a ţinut un persuasiv curs despre istoria raţională a contabilităţii.

Singurătatea din noi… văzută alături de Gabriel-Vincenţiu Mălăescu

da, domnilor nu ştiu cum să încep să fiu înţeles că această epistolă nu erotică nu elogioasă întru vremuri politice e strigătul meu de tristeţe de bucurie pentru voi chiar dacă m-am trezit la ceasul florilor la balul bobocilor de raze de sticlă eu vă iubesc şi sunt alături de voi nu cu poezia aceasta cu alte poezii zicând: Doamne, fă lumea mai bună şi pentru om un OM al speranţei la care să mă rog pentru Eminescu – pentru ţara mea pentru poporul meu…

@

reprezentantul Franţei în comitetul „Educaţie” şi, respectiv, la International Education Standards Boards (IESB) ale Federaţiei Internaţionale a Contabililor (IFAC).

Pentru activitatea sa, domnul Burlaud a primit Medalia de Argint a Ordinului Experţilor Contabili, Diploma şi titlul de Doctor Honoris Causa din partea Academiei de Studii Economice Bucureşti şi titlul de Cavaler al Ordinului Palmelor Academice. Întregul ceremonial s-a desfăşurat sub deviza „Rigoarea spiritului francez” şi a fost moderat de prof. univ. dr. Ion Cucui, rectorul Universităţii „Valahia”, preşedintele comisiei de acordare a înaltului ti-

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Toate senzaţiile pe care le-am trăit m-au făcut să pretind libertate, întorcându-mă, de fiecare dată, de unde am plecat. Tânjesc după ceea ce numim maturitate şi mă emoţionez în faţa cuvintelor perfecte. Mi-e dor de lumina clar-obscură a infinitului de dincolo de mine. Şi am avut, într-adevăr tot ceea ce mi-am dorit până acum, într-un fel sau altul. Am avut veri turcoaz, destulă poveste, martori, spectacol, artificii. Dar uneori am fugit fără să privesc înapoi, neştiind că tocmai fugisem din paradis. Însă, noi oamenii, mergem doar înainte. Am ştiut să fiu răsărit de lună, boboc de floare, măr geruit, colind de Crăciun, cântec de leagăn, parfum de fruct spintecat, atunci când am iubit. Au existat ceasuri în care m-am gândit la propria fiinţa ca la o persoana dragă pe care îmi era dor s-o regăsesc.

Au existat ceasuri în care ştiam că pot găsi drumuri ticsite de flori, maci înfloriţi, dune de nisip fierbinte şi cuvinte turnate în forme perfecte. Dar le-am păstrat dincolo de încercare. Nu cred în perfecţiune, în iubiri eterne, în fericire absoluta, deşi mi-ar plăcea la nebunie să existe. Ştiu doar că avem dreptul de a ne fi aproape şi de a ne accepta sau refuza lucruri. Ştiu că avem dreptul să iubim, să inventam iubiri imposibile, iubiri capcană, iubiri care vin, care pleacă, iubiri care se întorc mult mai târziu dar cu intensitatea începutului. Să sper orice. Să îmi aleg drumuri mai lungi sau mai scurte. Să ghicesc pe cine să iubesc. Să caut sori mai mari sau mai mici. Să-mi desenez curcubeul astfel încât să-l ating cu genele. Să inventez sute de noi culori. Să mă nasc nu o dată, ci de mii de ori. Accesează www.impactdb.ro


pagina 18

Lumea din sertarul lui Mihai Pascaru @

Monica Mureşan

Supusă unei presiuni neobişnuite, o lume obişnuită va reacţiona în spatele ori înafara logicii şi îşi va ignora conştient problemele (conservându-şi energia pentru a supravieţui). Persistenţa acestei situaţii excepţionale va determina o redimensionare a importanţei acestor probleme în viaţa reală. Realul alunecă atunci în posibil, în probabil, şi chiar în imaginar. Timpul tinde să uniformizeze, să unifice şi să dilueze în mod ciudat şi ireversibil destinele personale într-unul la comun, al unui grup, al unei comunităţi, ori al unui spaţiu mai extins. Chiar nişte minime abateri nu vor face decât să producă efectele unei implozii de mici proporţii, pierzânduse la rândul lor în spaţiu. Micile falii ori fâşii dislocate din acesta vor tinde să se reunească sau reintegreze în acel întreg dominant şi acaparator. În general, într-o astfel de lume, o persoană devine bizară şi iese în evidenţă din momentul în care s-a abătut de la regula convieţuirii în comun, fie datorită (în acest caz, merge şi din cauza, în ambivalenţă!) tendinţei de individualizare, de spargere a monotoniei grupului şi regulilor prestabilite, impuse cu forţa (şi apoi funcţionând prin acceptare pasivă), fie deoarece sunt negate/contestate obişnuinţele ce nu numai că îi egalizează şi uniformizează pe toţi, dar îi şi depersonalizează. Cei ce gândesc ori fac ceva nemaifăcut devin astfel ciudaţi, bizari de la prima şi cea mai neînsemnată abatere de la regulă. În prozele lui Mihai Pascaru din volumul Cuţitul de vânătoare*), lumea este organizată conform regulilor impuse înainte de ’89. Pe autor, critica l-a remarcat atât ca prozator, cât şi – prin culoarea locală – ca reprezentativ pentru literatura ardeleană, desigur ţinând seama de regionalismele ce colorează, condimentează şi cad/dau bine în realizarea unor descrieri sau dialoguri cu efect scenic, ba chiar tensiuni şi sincope narative, precum şi pentru că autorul foloseşte pe alocuri o topică reflectând vorbirea populară ardelenească, în scop stilistic. Rezultă astfel că autorul se identifică – nu numai integrează în acel timp şi spaţiu – cu personajele sale şi chiar dă de înţeles că aparţine respectivei comunităţi pe care o critică ori satirizează cu atât mai bine cu cât o cunoaşte din interior. Pe principiul ridendo castigat mores, el ne pare a fi un membru al acesteia care observă cu ochi critic dar fără cinism ori răutate cum oamenii din jurul său se prefac a trăi firesc într-o lume anormală sau, de asemenea, cum în spatele aparenţelor are loc o viaţă-existenţă-gândire paralelă, ce nu poate fi încorsetată în reguli şi legi strâmbe. Dar fiind vorba despre o lume trecută, aluziile şi-au mai tocit din conotaţii; acestea însă înainte de ’89 ar fi fost de-a dreptul periculoase, dacă ne gândim la consecinţele unei dizidenţe în perioada comunistă – probabil de aceea aceste proze scurte au şi rămas nepublicate. Din fişa biobibliografică de la începutul cărţii înţelegem că povestirile „au cunoscut prima lor versiune în anii optzeci, fiind revizuite substanţial în anii 2009-2010”. Toate acestea au acum parfum de colecţie interesând poate mai puţin, chiar dacă ar fi (şi sunt!) o bună literatură de sertar deoarece problemele actuale sunt în cea mai mare parte diferite. Deşi se identifică cu personajele sale, prozatorul provine din mediul universitar (este absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filozofie, şi actualmente profesor la Catedra de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia), dar preferă totuşi să folosească acelaşi limbaj ca şi personajele sale, plin de regionalisme şi având o topică inversată, abătându-se de la normele academice ale limbii culte. De ce o face? Tocmai pentru a nu pierde nimic din originalitate şi autenticitate - de altfel, acestea reprezintă chiar marele câştig al prozei sale din acest volum. De asemenea, a preferat să folosească un personaj ce pare mai degrabă un alter-ego decât un personaj-tampon: studentul Andrei Dumitriu. Acesta va prelua prin intervenţii, prin prezenţă permanentă, chiar ubicuitate, cât şi poziţionare în miezul acţiunii, rolul de observator-comentator. Cu toate acestea, M. Pascaru nu rezistă tentaţiei de a interveni şi el, personal, ca un supervizor ori, de la caz la caz, un moralist sau judecător al diferitelor situaţii ori evenimente. Aceasta, desigur, pentru că nu-l creionează cu forţă şi deterAccesează www.impactdb.ro

minare pe celălalt, deşi ar fi putut să facă din el un personaj puternic - în general foloseşte puţin descrierea şi portretizarea, atâta cât este necesar pentru a nu încărca inutil textul, iar când recurge la acestea, o face pentru a suplini, prin compensaţie, părţi subînţelese ale naraţiunii. Astfel autorul îşi ia dreptul de a-şi aloca un spaţiu al său rezervându-şi de preferinţă finalul, în general conclusiv, când nu e sentenţios, băşcălios şi/sau savuros uneori, sau trist şi amar, dramatic, dacă nu şi sumbru şi absurd alteori. Şi trebuie să subliniez din nou că, deşi subiectele nu mai sunt de actualitate în marea lor majoritate, ele, prin valoare, au devenit de colecţie. Este de fapt o plajă bine investigată sociologic şi psihologic. Dacă o astfel de o carte s-ar fi strecurat pe vremuri prin sita cenzurii, altul îi era destinul… Nu trebuie uitat nici melanjul de o savoare indicibilă pe care îl realizează prozatorul din proporţiile îndelung chibzuite ale reproducerii limbajului oficial, specializat, alături de cel regional, al vorbirii populare din zona Abrudului – vezi în „Promisiunea” : „… venirea unei dăscăliţe la şcoala din sat fusese un prilej de salt în siguranţă şi viitor, de apariţie a certitudinii perpetuării comunitare. (…) – Cât a visat tat’tu (…) Dacă cineva, dincolo, i-ar arăta căşile pe care noi le ridicăm acum, tu hotărâtă fiind să rămâi dăscăliţă la noi, ar învia, desigur, atât de convins era că din neglijarea casei i se va trage moartea sub blestem.” (pp. 110-111) Aşadar, cititorului îi rămân în minte şi câteva descrieri bine realizate, cu atât mai mult că, repet, în general nu recurge prea mult la acestea: vezi răcoarea nopţii „care se lăsa cu pasul ei tomnatic” sau imaginea creată prin „nămolul nopţii”. Alteori, textul trădează valenţele de poet ale autorului şi capacitatea de a realiza un portret din câteva cuvinte: astfel, cineva este „un poem scăpat în viaţă!” (p. 134) Ca şi în cazul muzicii clasice, pentru care este nevoie de un gust ce trebuie cultivat, şi în cazul unor asemenea povestiri-parabolă, câteodată sub formă de schiţe, pastile umoristice ori scene scurte, este nevoie de un grad de subtilitate pentru a demonta codurile şi mesajele ascunse din spatele unor texte simple în aparenţă. Este desigur o aparenţă care înşeală, dar autorul nu recurge la performanţe cabalistice ori secrete elaborate, ci doar ţese o pânză prin transparenţa căreia secretul stă destul de la îndemână, în lumină, uşor sesizabil şi recognoscibil. Un reper ar fi tocmai existenţa acelui personaj observator, în realitate un simbol, Andrei Dumitriu, nu întâmplător student şi nu întâmplător tocmai la sociologie, care are nişte chestionare de completat, şi în spatele cărei anchete sociale se ascunde tocmai opinia publică, ce în taină îşi pune întrebări despre orânduirea socială, categoriile sociale şi modul şi nivelul lor de trai etc. Un altul ar fi simbolul oraşului Abrud, unde şi în jurul căruia se desfăşoară toată acţiunea. Această unitate de loc, timp şi acţiune este focalizată tocmai asupra comunităţii aceleia locale. Deja amintitul Andrei Dumitriu este o bază de referinţă, astfel încât totul se întâmplă în jurul său, într-un spaţiu bine definit şi determinat. Revin asupra portretizării efasate a acestuia, pentru a sublinia că aceasta s-a făcut cu intenţie, tânărul reprezentând în fond viitorul, ce în momentul petrecerii acţiunii era destul de neclar şi imprecis, tot atât de slab conturat. În mare măsură, el aparţine acestui mediu deoarece provine dintr-un altul destul de identic, deşi nu se simte confortabil în niciunul dintre ele. Apoi sunt personajele, de fapt masele populare în general, comunitatea Abrudului nediferenţiindu-se prea mult de alta – drept dovadă cât de mult s-a adaptat şi integrat o echipă de studenţi aflaţi acolo în practică. Este în fond o simplă masă uniformă ce poate bine figura ori simboliza întreaga societate, ba chiar întreaga ţară cu tovarăşii ei de mai ieri şi cu acel limbaj de lemn şi forme fără fond, o societate apăsată de drama ei colectivă şi apăsătoare, un viespar ori un lagăr în care fiecare era supravegheat ori supraveghetor, pârât - pârâtor, critic – criticat. Trecând de la cadrul general la subiecte şi tipologii de personaje, trebuie menţionat faptul că înafara umorului cu diferite gradaţii de intensitate, găsim o mare diversitate de situaţii şi stări, Mihai Pascaru având o înclinaţie spre stări senzoriale dar şi spre cele abisale, de unde apar în text inserţii de fantastic. De aceea şi galeria personajelor este diversă: întâlnim defazaţi şi abulici, atipici, bizari, obsedaţi, lunatici şi deviaţi comportamental ori oameni cu stereotipii – ticuri verbale unde se încadrează şi limbajul de lemn. În „Promisiunea” apar brusc legi ce ascultă de altfel de timpuri cu alte reguli, când blestemele ori promisiunile ţineau loc de înţelegeri contractuale. În „Balconul” găsim un umor absurd bazat pe clişee repetate până la absurd. Recurgând la aşa-zisa povestire cu tâlc, autorul îşi face din cititor un confident, dacă nu chiar copărtaş la eveni-

mente, prin implicarea directă în povestire cu tot felul de interpretări, trimiteri şi sugestii, utilizând formule ale unui gen de limbaj familiar cu subînţelesuri. În „Boala” este folosită enumeraţia care, pe lângă ambiguitatea alăturării de lucruri şi sensuri disparate de la simplu la complex (birou, oraş etc.) dă şi o senzaţie de ruptură a firescului printr-o trecere bruscă dintr-un plan într-altul. În „Raţele”, prin întoarcerea în timp sugerată de folosirea unor expresii ori cuvinte dinainte de ’89, ieşite în prezent din uzul comun, se realizează simultan: 1) reproducerea satirizată a atmosferei vechii orânduiri; 2) trimiteri aluzive la rezistenţa subterană prin diferite elemente: un miner (simbolul adâncurilor) vrea să înveţe raţele din gospodărie să zboare, deci are aspiraţii la libertate şi eliberare. Finalul are şi o trimitere filosofică: tot aşa cum cele trei raţe încearcă să se ţină după cârdul de raţe sălbatice aflate probabil în momentul migraţiei, şi omul încearcă din răsputeri să e-migreze. Aluziile sunt transparente prin aceste subtilităţi stilistice. Chiar reductibilă la câteva pasaje, această schiţă se remarcă prin mesajul său evident – odată ce au fost lăsate în libertate, acestea, simbol al înălţimilor şi al aspiraţiilor, nu se vor mai întoarce după ce au fost învăţate să zboare: „…omul de la judeţeana de partid a intrat mai întâi în cancelaria şcolii, pentru a verifica materialele, lăsându-i astfel timp secretarului să alerge la biserică şi să se roage de preot să lase oamenii la şedinţă, că doar nu vine decât din an în Paşti tovarăşul de la judeţ. (…) Problemele de discutat erau absenţele nepermis de multe de la astfel de şedinţe şi stadiul livrării produselor agricole la fondul de stat. (…) - Tovarăşul Man are raţe şi nu le dă la fond. Vasile Man (…) se ridică şi cu o demnitate care îi făcea umerii mai largi şi spatele mai drept, aprobă surprinzător: - Le dau, tovarăşi, de ce să nu le dau? Pe mine nu raţele acestea mă interesează, ci faptul că le-am făcut să zboare. Puteţi să le luaţi oricând. … După şedinţă, (…) lângă scări, Vasile Man (….) tresări cumva, înainte de a-şi ridica privirea către cer. Spre sud-est înainta un cârd de raţe sălbatice. Undeva mai în spate, ceva mai jos, mai obosite dar şi mai îndârjite parcă, se puteau distinge bine cele trei raţe ale lui.” În „Câinele”, finalul este mai straniu: acelaşi om pe care îl lătra mereu un câine lup este găsit mort în dimineaţa zilei următoare uciderii acestuia exact în dreptul porţii respective, unde se prăbuşise în timpul nopţii şi încercase în zadar să ceară ajutor schelălăind de durere. Şi aici apar inserţiile unor elemente fantastice: el ţinea în mâna stângă „o piatră plină de sânge, iar faţa şi pieptul lui erau ferfeniţite de colţii ei ascuţiţi” – metamorfoza din câine în piatră este evidentă, cu atât mai mult cu cât parcă am zice şi că piatra cu care fusese ucis câinele se întorsese împotriva făptaşului, animată de o dorinţă de reglare de conturi. Poate mai mult decât primarul Alex Denunţiu, ce apare episodic în mai multe texte, simbolizând autoritatea oficială, şi deja amintitul Andrei Dumitriu (alias viitorul-de-aur-al- ţării), Jean-Marie, personajul din ultima schiţă, „Mama”, pare un produs al acestei defazări dintre aspiraţii şi realităţi ori posibilităţi imediate, un etalon al acelui somn al raţiunii ce naşte monştrii umani greu de înţeles – sau poate doar recurgând la psihanaliză - dar poate şi al unui somn al naţiunii… după cum se vede. Sigur toate acestea le poate inţelege numai cine înţelege şi subtilitatea transparenţelor, foarte eficientă pe vremea aceea şi destul de rară în proza ce se scrie acum. Aşa cum Andrei Dumitriu ar putea să fie un alter-ego al lui Mihai Pascaru iar autorul ar putea exclama, precum Flaubert: Andrei Dumitriu c’est moi!, se prea poate ca să fie vorba de unul şi acelaşi ins, doar că aflat în diferite etape de existenţă caracteristice unor vârste diferite, studentul devenind profesorul matur de peste timp, tot aşa cum JeanMarie ar putea deveni peste vremuri un prototip al personajului frustrat de odinioară, pe care viitorul îl primeşte ca moştenire de la trecutul lui Mihai Pascaru – Andrei Dumitriu şi al nostru al tuturor. Poate de aceea a simţit şi autorul că nu e prea târziu niciodată să tragi un semnal şi nu e târziu nici acum să publice această carte care pluteşte ca o geamandură pe apele timpului. *)Mihai Pascaru, Cuţitul de vânătoare/Întâmplări din Munţii Apuseni, Editura EIKON, Cluj-Napoca, 2011 Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

pagina 19

Note de lectură de Victor Sterom TAMARA ANDRUCOVICI - CONJUNCTURI ŞI DIGRESIUNI FILOZOFICE ŞI DE VIAŢĂ „ARTA este oglinda magică pe care o creezi pentru a reflecta visele tale invizibile în imagini vizibile” (George Bernard Show). Proză implicativă în care starea de spirit a tinerei scriitoare Tamara Andrucovici se metamorfozează într-o poveste ficţională văzută, simţită cum se insinuează printre pasajele din acest volum: „Tu ai palma cât o ţară" – editura Paralela 45, Piteşti, 2009. Cartea beneficiază de traducerea în limba română a scriitorului Vasile Andru – tatăl Tamarei, născută la Bucureşti în 12 Mai 1984 şi stabilită la Paris de la vârsta de 7 ani. La 12 ani începe să scrie direct în franceză piese de teatru, povestiri, romane. Volumul de proză despre care facem vorbire poate fi considerat fie reprezentarea unei simple – crize – de adolescenţă, fie relatarea structurală a biografiei unei tinere femei. Oricum, acest roman analizează de fapt o acerbă voinţă de individualizare. Cum poţi să nu te bucuri când vezi că un suflet tânăr şi însetat de frumos, de ideal, de iubire îndrăzneşte să viseze, să creadă în puterea visului şi să topească această putere în magicul veşmânt al cuvântului. Tamara Andrucovici crede în – artă – şi în forţa ei de a împlini visul Mircea şi Dott – două personaje principale, ţelul lor de viaţă este comun, aspiraţiile artistice identice, drumul lor ţinteşte spre aceeaşi stea, iubirea lor este până într-un punct, liantul sufletesc. De aici se degajă persuasivitatea şi dorinţa de a învinge, de a fi cei mai buni. „Când Mircea s-a trezit, era aproape amiază şi Dott se mişca prin camera pe vârful picioarelor. Îşi pusese cerceii dăruiţi de el şi rochia înflorată. Cu pantofii bej cu toc şi cu părul căzându-i până la şolduri, ea semăna perfect cu o salcie plângătoare înflorită. O salcie plângătoare mirosind a liliac. Mircea o privea cum surâde: „Eşti foarte frumoasă” „Şi tu.” A izbucnit în râs înainte s-o cuprindă. „Îmbracă-te, te invit la restaurant” „Nu. Nu te las. Nu te mai las". Ea îl invitase la un restaurant în centrul oraşului Chişinău, lângă statuia lui Ştefan cel Mare. Ei vorbeau despre dragoste, călătorii în ţări străine şi erau fericiţi. Mircea era inginer şi ea studentă la limbi străine, se îndrepta spre o carieră de interpretă de

Despre pietre, numai de bine! Focul căderilor ninge uitarea. Tu faci vinul sau vinul te face pe tine? Din pământ topit te ridici în cercuri până pe umerii eterici ai morţii, şiraguri de cremene se ciocnesc, nisipurile rostesc jumătăţi de jurăminte. Acolo, pe stânca de cretă, cu lanţul patimilor atârnând de limbă, să-ţi ronţăie pisici vagaboande ficaţii şi bătăturile, să-ţi apună gândurile nerostite, de-ar fi şi cu-o secundă să mă ningi! @

ALICE VALERIA BOLDUT - ZALAU

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Conferinţe. Locuiau într-un apartament frumos de trei camere, cu o baie comodă, apă caldă şi curent electric, erau logodiţi, vioi şi cu capul plin de proiecte” (p. 29) Nu-mi place de fel să parafrazez, spun ca din citatele alese, cititorul va înţelege că tot romanul acesta este plin-ochi de conjuncturi şi digresiuni filozofice şi de viaţă. Scriitura textului epic e alertă, ambiguă, frustă şi în subsidiar uşor onirică. Limbajul personajelor în afară de Dott şi Mircea, mai adaug pe Vodnik, Drenijacz şi Gadarn, etc. este firesc, natural. Firul povestiri – chiar dacă pe alocuri derapează, pare sincopat, e bine condus, momentele relevate de tensiune lăuntrică ale personajului central Dott, redate cu acurateţe, sunt de o mare şi profundă sinceritate cognitivă. Nota biografică este bine drapată, astfel ca romanul să nu semene cu – jurnalul – unei tinere fete ce visează cu ochii deschişi. Aşa se face că întreaga acţiune este ferită de agresiunea banalului. Cred că Tamara Andrucovici ştie că orice creaţie pentru a se desăvârşi, trebuie mai întâi sa fie afundată în timpul prin care va deveni – un timp al eternei reîntoarceri spre acel unic personaj ce se află în fiecare din noi, spre cel ce ştie ce este dincolo de cuvinte, eternul copil care-şi trăieşte aventura întâlnirii cu lumea unei mirifica planete. Da, cu viaţa dăduse greş... „Noi, supravieţuitorii marilor nenorociri, nu mai suntem apţi pentru orice viaţă" – aşa îi sugera gestul final al lui Paul Celan, definitiv. Ei, supravieţuitorii nenorocirii, nu mai au dotări pentru lumea semenilor lor – atât de serioşi, responsabili, cu roluri atât de grozave... Dott trăia mulţumirea fărâmiţată, fracturată, mulţumirea, viselor alb-negru în care tu nu decizi nimic. Poate că ea, cea reală, cea cu genele tari ale bunicului de la Cernăuţi... cea făcută după calapodul valabil al părinţilor ei... a murit atunci, când era silită să devină, cenuşă, iar restul fiinţei cu care a scăpat, cu care a umblat prin lume, de la Nistru până la Sena... aceea nici n-a fost ea, ci o copie drăguţă... simpatică... palidă... sau poate a fost doar fumul albăstrui vineţiu, în bătaia celor patru vânturi cardinale... lacome, hrăpăreţe, hulpave ca tot ce-i viu şi inconştient” (p. 76).

Mica Publicitae Un tânăr absolvent de facultate Dotat de la natură cu de toate, Cu bicepşi mari, IQ şi simţ artistic, Poet din tată-n fiu şi-un pic cam mistic, Având maşină Dacia Solenza Şi neavând probleme cu potenţa, C-un job călduţ la Căile Ferate Şi-un unchi sus-pus care mă ţine-n spate, Înalt, frumos, cochet şi îngrijit Şi semănând la fizic cu Brad Pitt, Cu părul negru, creţ, ca de mulatru... Vând garsonieră la etajul patru.

@

SORIN OLARIU - TROY MICHIGAN, USA

VASILE ANDRU NECUNOSCUTELE LUMI POTENŢIALE

„Timpul nu adoarme marile dureri, dar le potoleşte” (George Sand). Personalitate distinctă în peisajul prozei contemporane şi moderne, scriitorul Vasile Andru îmi trimite cu autograf cartea sa: Operaţie pe creier, Editura Mirabilis, Bucureşti, 2010. În contextul unor imagini de încorporare a unor elevate emoţii generatoare de contemplaţie şi extaz, inspirate de trăiri profunde subsumate meditativ-reflexiv a unor puncte de sprijin spirituale: dragostea, credinţa, speranţa. De-a lungul dramei existenţiale, autorul îşi pune întrebări fundamentale la care şi răspunde în lupta cu haosul şi moartea. „Scrisul lui Vasile Andru e sobru, dens, fiecare notaţie mărturiseşte ceva esenţial". În concepţia autorului, scrisul intensifică trăitul sau, în alt plan, trăirea intensă provoacă scrisul. Autorul deci propune o experienţă şi o terapie, un fel de asceză superioară” (Cornel Moraru). Personajul central este Theo Alban care a trecut pe lângă moarte de patru ori în patru ani. Din acest moment facem cunoştinţă cu doctorul Vlad şi naraţiunea ia viteză, devine trepidantă, captivantă. Planurile simbolice se lărgesc şi cresc în adâncime, atinse de intuiţii, mărturisiri cotropitoare ce semnalizează dimensiunile talentului scriitoricesc. „La ora 15 începeau durerile de cap, groaznice, insuportabile. Theo alerga din hol în salon, revenea, îşi muşca buzele, îşi stăpânea geamătul. Apărea sora medicală şi-i administra un eu-

forizant, o substanţă narcotică, ceva cu morfină, ceva de îndulcit viata; şi creierul cunoştea acele transformări radicale, acele – percepţii complexe – dilatarea dulce a corpului, peste marginile lumii, plutire şi extaz – stări – pe care le cunosc numai misticii, şi prin care ei fac legătura cu ciudate, necunoscute lumi potenţiale”. Conceput ca roman filozofic, în sensul pe care Camus îl atribuie acestei sintagme, rezultat şi încununare a unei filozofii adesea neexprimate, volumul de proză al lui Vasile Andru – Operaţie pe creier – sau Eros şi Thanatos (subtitlu) se constituie într-un relevant discurs analitic de investigare a profunzimilor sufletului, ale fiinţei omeneşti. Sub proiectorul artistic sunt reţinute modurile specifice de existenţă în orizontul lumii precum şi ale aspiraţiei lor individuale spre alte – spaţii – de reconfortare decât cele oferite de viaţa profană. Este aici un proces de conştientizare a vinovăţiei şi de terapie a vinei prin retrăirea directă a faptei rele, în consecinţă dramatică a răului făcut. Să mă explic: Theo Alban a scăpat cu viaţă sub gloanţe, la 21 decembrie 1989, vânat de miliţia dictatorului, lângă sala Dalles. A scăpat cu viaţă după ciomegele securiştilor deghizaţi în mineri în Piaţa Universităţii, în iunie 1990. A supravieţuit după o operaţie dificilă, în 1992, când a trebuit să i se scoată plămânul drept. Prozatorul Vasile Andru îl vede ca pe un personaj dintr-o mitologie contemporană a dăinuirii fiinţei slabe într-o istorie dură, chiar

Ştiţi care este visul bărbatului erect? Ştiţi care este visul bărbatului erect, Dotat cu aripioare şi spirit absolut?! Să modeleze-n tihnă, cu mâna sa, din lut Femeia hărăzită drept muză şi obiect. Când Dumnezeu pe Eva din flori a conceput, A fost pentru Adam ce nu era perfect. El apăsând la nervi pe tasta cu „reject”, În lumea virtuală gagica şi-a pierdut. Aşa că navigăm la infinit pe net Sperând că vom găsi un partener concret, Dar nu de conversaţii pe mess, Doamne-fereşte, Mai bine să ne cadă un CRT pe deşte! Noi vrem să penetrăm misterul cu pricina: Păi, cine-a muşcat primul… din măr, bătul-ar vina?! @

MIRELA LUNGU - BUCURESTI

atroce. Sau ca un personaj de parabolă despre omul care trăieşte pe o planetă primejdioasă folosind o şansă contra 99 de adversităţii. Răspunsul la asemenea întrebări trebuie căutat în evocarea unor experienţe cruciale, circumscrise prin imagini care invită la reflecţie, într-o proză modernă, axată pe cunoaştere. O asemenea proză problematică prin însăşi esenţa ei, rezidă în primul rând – faţă de adevăr – în exactitatea, verticalitate. Aşadar, această nuvelă extinsă este bifocală: adică are două focuri narative, două personaje proeminente: un pacient special şi un chirurg de asemenea special, precum şi două focare tematice” eros şi thanatos – dragostea şi moartea. „Theo avea o înţelegere din miezul adevărului, din acel loc unde viaţa se articulează la moarte, sau invers, moartea se arată din viaţă; înţelesul acesta nu-i îngăduit nici celor evlavioşi, care se roagă la icoane – pentru reuşită la loto sau în afaceri. În curând, el va da piept cu bisturiul doctorului Vlad. Ştie că doctorul Vlad este cel mai bun. Ştie că aceia nu ratează niciodată. I-a dat Dumnezeu acest dar. Este cel nai bun; bun până la miracol. Evident, sunt şi emoţii. Moartea este o emoţie. Chiar o emoţie pozitivă: este moartea. Oricât ai fi de sigur de mâna şi harul doctorului Vlad, eşti totuşi în împărăţia morţii. Sub narcoticul bun eşti oaspete în tăcuta împărăţie a morţii. Este totuşi, o operaţie pe creier. Este totuşi, o tumoră extinsă, cu ramificaţii. Numai Dumnezeu te scapă din aceasta”.

Dor de talpa ta... Când mi se face dor de talpa ta, dezbrac piatra de piele şi o-mbrac sunt povârniş abrupt să nu poţi urca repede, să-mi atingi ochii strivindu-le irişii între degete ca să-ţi rămână sub unghii parfumul. Când mi se face dor de talpa ta, rog drumul să se dea într-o parte, să nu cunoşti semnele - ochii de îngeri şi-au pierdut lumina şi-n fiecare colţ de piatră las un strop de iubire - far pentru îngerii cuibăriţi în tălpile tale de care mi-e atât de dor... @ ANA SOFIAN - BRAILA Accesează www.impactdb.ro


pagina 20

pagina 21

Matei VIŞNIEC @

Cristi Iordache

Născut în nordul României, în Bucovina, la Rădăuţi, pe 29 ianuarie 1956. Mama, Minodora, este educatoare, tata, Ioan, este funcţionar. Foarte repede descoperă în literatură un spaţiu de libertate. Citeşte cu aviditate Kafka, Dostoievski, Camus, Poe, Lautréamont… Îi plac foarte mult suprarealiştii, dadaiştii, povestirile fantastice, teatrul absurdului şi al grotescului, poezia onirică şi chiar teatrul realist anglo-saxon, pe scurt, îi place totul cu excepţia realismului socialist. Studiază la Bucureşti filozofia şi devine foarte activ în sânul generaţiei 80, fiind membru fondator al Cenaclului de luni. Crede în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul. Crede mai cu seamă că teatrul şi poezia pot denunţa manipularea omului prin "marile idei", precum şi spălarea creierelor prin discursurile ideologice.

tivalul de teatru de la Edinburg, Festivalul FAJDR de la Teheran, Festivalul de teatru de la Sibiu, etc. Invitat pentru intervenţii şi conferinţe pe tema rezistenţei culturale şi a literaturii ca spaţiu de libertate în numeroase oraşe din Franţa, dar şi în Italia (Universitatea din Padova, Universitatea din Bolognia, Institutul Cultural Francez de la Roma), Statele Unite (Universitatea Phoenix din Arizona, Festivalul "Playing French" de la Chicago), Maroc (Centrul Cultural Francez de la Tetouan), Iran (Universitatea liberă de la Teheran), Japonia (Teatrul Kaze din Tokyo), Cehia (Centrul Cultural Român de la Praga), Marea Britanie (Festivalul de teatru de la Brighton), Germania (Teatrul Hans Otto de la Potsdam), Luxemburg (Fabriktheater) etc. Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 25 de limbi. Unele au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stockholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia)… În jur de 30 de piese scrise în franceză sunt publicate de editurile - Actes Sud - Papiers - L'Harmattan - Lansman - Crater - Espace d'un Instant - L'œil du Prince Mai multe doctorate au fost scrise în România pe marginea operei lui Matei Vişniec (la Universităţile din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara)

Înainte de 1987 se afirmă în România prin poezia sa epurată, lucidă, scrisă cu acid. Începând din 1977 scrie piese de teatru care circulă masiv în mediul literar, dar care sunt interzise pe scenele profesioniste. Proza sa rămâne însă una de sertar, precum romanul "Cafeneaua Pas Parol" scris în 1982/1983 şi publicat abia după căderea lui Ceauşescu. În septembrie 1987 părăseşte România, ajunge în Franţa unde cere azil politic, începe să scrie în limba franceză şi lucrează pentru Radio France Internationale. Devine cetăţean francez în 1993. PREMIUL EUROPEAN acordat în 2009 de Societatea Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa pentru întreaga activitate. În România i s-a decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie. A obţinut de asemenea Premiul UNITER si Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române. Privire generală în 2010: Piese jucate în peste 30 de ţări: România, Republica Moldova, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda, Grecia, Turcia, Rusia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Croatia, Ucraina, Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Bolivia, Japonia, Maroc, Iran, Liban… Spectacole si participări la mari festivaluri internaţionale de teatru: Festivalul de la Avignon, Bienala de teatru de la Bonn, FesAccesează www.impactdb.ro

O monografie intitulată "Matei Vişniec, un optzecist atipic" a fost realizată de Bogdan Mihai Creţu şi publicată în 2008 de Editura Universităţii "A.I. Cuza" din Iaşi. După căderea comunismului în 1989 Matei Vişniec devine unul dintre autorii cei mai jucaţi în România, cu spectacole create pe toate scenele naţionale (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Craiova, Timişoara), precum şi în alte numeroase oraşe. Numeroase piese radiofonice realizate de Teatrul Naţional Radiofonic. Spectacole recente în România (20052009): - "Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal", Teatrul Naţional din Bucureşti, regia Florin Fătulescu - "Richard al III-lea se interzice, sau scene din viaţa lui Meyerhold", Teatrul Bulandra, Bucureşti, regia Cătălina Buzoianu - "Ioana şi focul", Teatrul de Comedie, Bucureşti, regia Cătălina Buzoianu - "Buzunarul cu pîine", Teatrul Metropolis, Bucureşti, regia şi interpretarea Oana Pellea şi Sandu Mihai Gruia - "Femeia ţintă şi cei zece amanţi", Teatrul Radu Stanca, Sibiu, regia Claire Dancoisne - "Mansardă la Paris cu vedere spre moarte", Teatrul Naţional din Cluj, regia Radu Afrim - "Femeia ţintă şi cei zece amanţi", Teatrul Naţional din Cluj, regia Mona Chirilă - "Occident Express", Teatrul Naţional din Craiova, regia Alexandru Boureanu Apariţii editoriale recente:

ELIBERAREA - UN NOU ROMAN SUB SEMNATURA LUI ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ @

la Editura Cartea Românească - PĂIANJENUL ÎN RANĂ (teatru), 2007 - GROAPA DIN TAVAN (teatru), 2007 - OMUL PUBELĂ. FEMEIA CA UN CÎMP DE LUPTA (teatru), 2007 - CAFENEAUA PAS-PAROL (roman), 2008 - SINDROMUL DE PANICĂ IN ORAŞUL LUMINILOR (roman), 2009 la Editura Paralela 45 - ORAŞUL CU UN SINGUR LOCUITOR (antologie de poezie), 2005 - MANSARDĂ LA PARIS CU VEDERE SPRE MOARTE (teatru), 2005 - OMUL CU O SINGURĂ ARIPĂ (teatru), 2006 - ISTORIA COMUNISMULUI POVESTITĂ PENTRU BOLNAVII MINTAL (teatru), Paralela 45, 2007 - IMAGINEAZĂ-ŢI CĂ EŞTI DUMNEZEU (teatru), 2008 - OCCIDENT EXPRESS & DESPRE SENZAŢIA DE ELASTICITATE CÎND PĂŞIM PESTE CADAVRE (teatru), 2009 la Editura Humanitas - MAŞINĂRIA CEHOV & DESPRE FRAGILITATEA PESCĂRUŞILOR IMPĂIAŢI (teatru), 2008 Piese editate în limba franceză - TROIS NUITS AVEC MADOX, 1995, Éditions LANSMAN - LES PARTITIONS FRAUDULEUSE, 1995, Éditions CRATER - THÉÂTRE DÉCOMPOSÉ ou L'HOMME POUBELLE, 1996, Éditions L'HARMATTAN - LES CHEVAUX À LA FENÊTRE, 1996, Éditions CRATER - PAPARAZZI OU LA CHRONIQUE D'UN LEVER DE SOLEIL AVORTÉ suivi de - DU SEXE DE LA FEMME COMME CHAMP DE BATAILLE DANS LA GUERRE EN BOSNIE, 1997, Éditions ACTES SUD-PAPIERS - COMMENT POURRAIS-JE ÊTRE UN OISEAU? 1997, Éditions CRATER - PETIT BOULOT POUR VIEUX CLOWN suivi de - L'HISTOIRE DES OURS PANDA RACONTÉE PAR UN SAXOPHONISTE QUI A UNE PETITE AMIE À FRANCFORT, 1998, Éditions ACTES SUD-PAPIERS - L'HISTOIRE DU COMMUNISME RACONTÉE AUX MALADES MENTAUX 2000, Éditions LANSMAN - LE ROI, LE RAT ET LE FOU DU ROI, 2002, Éditions LANSMAN - ATTENTION AUX VIEILLES DAMES RONGÉES PAR LA SOLITUDE 2004, Édition LANSMAN - DU PAIN PLEIN LES POCHES et d'autres pièces courtes 2004, Éditions ACTES SUD-PAPIERS - MAIS, MAMAN, ILS NOUS RACONTENT AU DEUXIÈME ACTE CE QUI S'EST PASSÉ AU PREMIER, 2005, Éditions L'ESPACE D'UN INSTANT - RICHARD III N'AURA PAS LIEU, ou SCÈNES DE LA VIE DE MAYERHOLD, 2005, Éditions LANSMAN - LA MACHINE TCHEKHOV, 2005, Éditions LANSMAN - LA FEMME CIBLE ET SES DIX AMANTS, 2005, Éditions LANSMAN - LE SPECTATEUR CONDAMNÉ À MORT, 2005, Éditions L'ESPACE D'UN INSTANT - LE MOT PROGRÈS DANS LA BOUCHE DE MA MÈRE SONNAIT TERRIBLEMENT FAUX, 2007, Editions LANSMAN - LES DETOURS CIORAN ou MANSARDE À PARIS AVEC VUE SUR LA MORT, 2007, Editi-

ons LANSMAN - ENQUÊTE SUR LA DISPARITION D'UN NAIN DE JARDIN, 2008, Editions LANSMAN et Urgence de la jeune parole „A început să se scrie cărţi despre textele mele, despre piesele mele, chiar despre romanele mele, ceea ce mă bucură foarte mult.”, îmi mărturisea, la una dintre întâlniri, domnul Matei Vişniec. Prezentarea romanului „Domnul K. eliberat” de către prof. Daniela Magiaru, cea care a obţinut titlul de doctor cu teza „Modele dramatice – Eugen Ionesco, Matei Vişniec”, vine să confirme faptul că ne aflăm în faţa unui autor contemporan care vede lumea de undeva dintr-o dimensiune superi-

oară celei în care trăim şi percepe existenţa cu cel puţin un simţ în plus. Critic literar şi de teatru, distinsa Daniela Magiaru nu găseşte câteva cuvinte, nici câteva pagini pentru a se face înţeleasă - are nevoie de o carte şi nu ştiu dacă nu cumva tot i se va părea puţin. „MATEI VISNIEC – Mirajul cuvintelor calde” recomandă pentru moment, dramaturgul. Să nu uităm însă, că avem de-a face, deopotrivă, cu un poet, un romancier şi un jurnalist. n.a. -biografie şi c.v. profesional realizate cu sprijinul domnului M. Vişniec Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Cristi Iordache

cititorii asupra faptului că scrierea de faţă nu trebuie percepută doar ca o sinteză de observaţii ci şi ca depozitara unor soluţii viabile pentru nelămuririle viitorului, deşi acestea sunt în totală contradicţie cu “mersul lumii”. 2. Ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Sute de legi veghează sârguincioase asupra condiţiei mele de permanent infractor. Despre frumuseţea acestui statut au vorbit extaziaţi toţi marii gânditori ai lumii, aplaudând din inimă spontana graviditate a justiţiei omeneşti care a devenit un fel de punct culminant al civilizaţiei. Nu poţi face un pas fără a fi împroşcat cu noroiul unei legi, nu poţi bea o gură de apă fără a fi sancţionat de nu ştiu ce instituţie care distribuie apa, nu poţi lega două cuvinte fără a fi tras la răspundere pentru conotaţia lor care aduce atingere nu ştiu căror interese generale. Orice acţiune normală comportă un risc pe care nu şi-l mai asumă aproape nimeni. Puşcăriile sunt pline ochi de nevinovaţi dar asta nu mai scandalizează, faptul acesta nu mai produce panică, nu mai atrage atenţia şi nu mai este luat drept eveniment periculos pentru “libertatea” speciei umane. Nici convingeri normale nu mai există, ne aflăm în plină epocă a demolării umanităţii, în plină re-formare a individualităţii ce trebuie cu orice preţ nivelată. Din punct de vedere al producătorilor lor, legile ar fi soluţiile rezonabile în ceea ce priveşte “bunul mers al societăţii”. Înainte? Înapoi? Nu mai contează şi nu mai are nimeni chef să-şi pună problema asta. Au fost stinse în faşă toate firavele răzvrătiri, “soluţiile” legiuitorilor au omogenizat totul, suntem spectatorii celui mai umilitor sărut – cel al lui Iuda: sub pretextul protejării lui, omul este vândut zilnic pe tarabă. Admise de toate ţările pământului, sclavia şi traficul legal cu înşelăciunea au devenit o obişnuinţă. Ar fi nimerit să ne întrebăm cine este partenerul de afaceri al justiţiei. Pentru că nimeni nu are curajul să răspundă, o voi face eu: diavolul. Cine a reuşit incredibila performanţă de a cumpăra judecătorii şi “făcătorii de legislaţii în vigoare”? Şi cu ce preţ? Nu mai e mult până când “sistemul” (o noţiune invizibilă) va îngenunchea definitiv omul, o expresie materială, palpabilă, vie. Pe altarele hidoase ale “sistemului” arde zilnic jertfa incomozilor, băgaţi la grămadă în crematoriu, incineraţi pentru că au avut naivitatea de-a crede că vor fi judecaţi corect. 3. Evident, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Orice dovadă aş aduce în sprijinul “prezumţiei de nevinovăţie”, ar fi luată drept o încercare de-a înşela vigilenţa “Onoratei Curţi” care poate să mă acuze astfel şi de “inducerea în eroare a autorităţilor”. Eşti vinovat din start, pur şi simplu – procesele sunt numai expresia popular-necesară a circului de care lumea are nevoie: ziare, televiziuni, internet. Suntem intoxicaţi metodic şi iremediabil cu filme şi produse Mass media în care Răul este reprezentat de o organizaţie ocultă sau de un serviciu secret scăpat de sub control împotriva cărora luptă alte

Pagina zero Ceea ce ţii în mână nu este doar o bucată de hârtie tipărită. Te-ai dezobişnuit să fii om, ai cedat în faţa trupului tău malformat de arginţii lumii acesteia care, după ce au fost folosiţi pentru a-L vinde pe Isus, fac obiectul celei mai murdare tranzacţii contemporane: trupul pentru suflet şi viceversa. Ai ajuns în punctul în care valorile unanim acceptate sunt tot mai greu de atins dar, încăpăţânat, alergi în continuare după ele, când mai nimerit ar fi să te întorci înapoi, să faci primul pas către cele adevărate. Pentru tine, fiinţă dezorientată, au fost ordonate cuvintele lucrării de faţă, pentru tine, fiinţă împărţită între derizoriul banilor şi bisericilor: nu vei căpăta mântuirea de la nici una din aceste entităţi care şi-au asumat, trufaşe, salvarea omenirii. Ceea ce ţii acum în mână nu este literatură, filosofie, eseu ori ficţiune – ci o metodă de tratament a ochilor obturaţi şi urechilor surde. Ai devenit insensibil la apelurile tot mai disperate ale omului din tine: aceste pagini sunt menite săţi zguduie întreaga încrengătură de principii după care ţi-ai dus viaţa până acum, să te trezească din somnul opac în care te-au înfăşurat cei 2000 de ani de nereuşite. Citeşte: vei alege singur de partea cui vei trece, deoarece pe muchie de cuţit nu mai e timp şi nu mai e permis să stai. Ştefan Doru Dăncuş 15 septembrie 2002 Partea I Condamnaţi să fim ca El 1. Unde începe şi când ar trebui să înceteze revolta omului? Cum s-ar putea repara incredibila greşeală a celui care, neputând face faţă responsabilităţii de Dumnezeu, a căutat salvarea în sclavie şi a găsit şi instrumentul prin care să o pună în practică? Ca să am perfectă dreptate în ceea ce voi spune aici şi mai ales pentru ca acuzaţiile pe care le aduc omenirii să fie perfect justificate ar trebui să ofer şi rezolvarea jalnicei prestaţii a societăţii de azi dar nu mă simt deloc dator să lucrez la elaborarea unui nou cod de manifestare a tendinţelor umane. Şi chiar dacă aş face-o, cine îmi garantează că “rezolvarea” mea n-ar produce, prin aplicarea ei, alte conflagraţii mondiale? Desigur, deţin structura unei alte “rezolvări”, altfel nu mi-aş permite să arunc vorbe atât de grele cum sunt cele din această carte. Ceea ce mă oripilează este punerea în practică: mereu se vor găsi nişte descreieraţi charismatici cu pretenţii de salvatori ai speciei, doar că mijloacele lor sunt limitate de conceptul conform căruia, pentru a crea ceva nou, trebuie distrus ceva vechi. În replică, diverse personalităţi ale momentului mă vor acuza de impertinenţă; din păcate, nu mai e vreme pentru a mă adresa lumii cu respect: când ştii că mai ai de trăit doar câteva zile, nu-i cazul să te comporţi cu mănuşi, or eu tocmai asta vreau să se înţeleagă. Ca o ultimă remarcă, îmi previn Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

organizaţii – acestea reprezentând Binele cel nemuritor şi care întotdeauna învinge. Obişnuinţa creează dependenţă iar dependenţa funcţionează cu de la sine resurse. “Ai dreptul să nu spui nimic. Orice spui, poate fi folosit împotriva ta”. Superb, nu? Justiţia a devenit, din armă a lui Dumnezeu – o unealtă a diavolului. Uneori mai cad nişte capete dar asta nu afectează şi nu impacientează pe nimeni: justiţia năpârleşte uneori, îşi părăseşte vechea piele pentru a-şi împlini destinul de dictator mondial: unul din profeţii mincinoşi are cuvântul! Să revenim. Caracatiţa justiţiară

înainte de-a se pârgui, am înţeles doar întrebările: răspunsurile le căutăm şi azi. Avem tendinţa subconştientă de hegemonie asupra Universului dar, cunoscând doar întrebările, am luat-o după mirosul lor, ne-am asfaltat cu hotărâre autostrada ce duce la desfiinţare. “Evoluţia” asta este o cacialma, un surogat, praf halucinogen aruncat în propriii ochi şi ceea ce este mai înfricoşător, depindem de ea şi de avantajele iluzorii obţinute până acum. E de înţeles faptul că, abia creaţi, Adam şi Eva erau nişte copii uşor de manipulat, deşi pe acest considerent eu nu-i absolv de greşeală.

te poţi lua la trântă cu diavolul trebuie să fii cel puţin la fel de pregătit ca el iar omenirea era departe de-a fi ajuns atât de performantă. Adolescenţa în care hormonii i-au luat-o razna, neatenţia şi lăsatul de azi pe mâine a permis necuratului să revină la vechea ocupaţie. Curând, un nou dezastru a intrat triumfal în istoria omenirii: propria justiţie. Imitaţia aceasta ridicolă a diversificat fărădelegile şi a lovit permanent în palidele încercări de promovare a unui comportament echilibrat. Compasiunea şi înţelegerea lui Dumnezeu, de care vechii înţelepţi au vorbit în cuvinte atât de calde

nu este doar un termen ambiguu, materializat prin decizii executate asupra omului, nu! Ea duhneşte atât de tare încât unii, mai slabi de înger, se sinucid înainte de-a ajunge în faţa arogantelor bărbi judecătoreşti şi a trăpaşilor lor denumiţi, îndeobşte, avocaţi. Acest animal supraponderal este omniprezent, nu-l poţi ocoli la nesfârşit, nu te poţi ascunde în gaură de şarpe, n-ai nici o şansă. Climatul violent în care trăim astăzi nu este altceva decât programul după care justiţia îşi face mendrele. Credulă, omenirea s-a încadrat în el: oricui îi sare muştarul din te miri ce, îşi dă în judecată aproapele. De aceea, ar fi absurd să mă pretind nevinovat. Există atâtea legi încât orice necunoscut mă poate târî la tribunal pentru încălcarea a cel puţin o duzină (dintre care jumătate nu-i convin nici măcar lui). 4. Să acordăm, aşadar, puţină atenţie acestui fenomen care a făcut din om un căţel dispus să dea din coadă la orice foşnet al libertăţii. Nu este prima dată când spun că legea provoacă infracţiunea. În acest sens e nimerit să ne reamintim starea iniţială a omului, cea din Eden, starea în care avea de respectat o singură lege (cea referitoare la interdicţia de-a mânca din pomul oprit). Fără nici un dubiu, trăim cele mai cumplite momente ce ne-au fost date: mărul primordial a fost necopt, altfel Dumnezeu nu ni l-ar fi interzis, ni l-ar fi dat în mod sigur copt, pentru că orice părinte bun satisface capriciile copiilor săi. Gustându-l

Cum să respecte odraslele noastre, astăzi, sutele de legi? De acolo se trage tendinţa copiilor de-a fi cât mai repede “oameni mari”. Şi Adam şi Eva n-au avut răbdare pentru a se maturiza. În dorinţa lor de-a fi odată “mari” şi neavând la cine se raporta – au vrut să fie dumnezei. În mod inexplicabil pentru bietele noastre resorturi cerebrale, Dumnezeu nu i-a executat imediat ci, după muştruluiala de rigoare, le-a îndeplinit visul şi le-a dat în stăpânire pământul. Dar să fii Dumnezeu nu este un lucru uşor: incapacitatea celor doi de-a formula legi coerente a dus la uciderea lui Abel iar asta evidenţiază neputinţa de a-şi confirma condiţia acordată. De la acel eveniment, delictele s-au înmulţit cu o viteză ameţitoare şi, spre deliciul diavolului, omenirea a început să agonizeze sufocată de haos şi debandadă. De data asta, în mod oarecum explicabil (nici un Creator lucid nu-şi distruge opera), Dumnezeu elaborează zece legi stabile (Cele Zece Porunci) care acopereau toată aria infracţiunilor existente atunci şi face din Moise transportorul şi exprimarea lor semantică. Această milă exemplară (relaţia părinte-copil în care părintele îşi pedepseşte progenitura pentru greşeală dar se întoarce cu dragoste la ea, cunoscând firava viziune a acesteia asupra realităţii) a funcţionat o vreme. Ambiţia omului este, însă, o mare şi imprevizibilă necunoscută şi n-a durat prea mult până când şi-a reactivat-o. Nenorocire! Ca să

şi senine sunt cu adevărat nişte miracole, altfel nu şi-ar fi trimis Fiul să explice lumii, prin exemplul propriu, felul în care Cele Zece Porunci pot fi puse în practică. În principal, rostul lui Isus în istoria omenirii a fost practicarea iubirii, a celebrului “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, deşi El dă soluţii implacabile, de o acurateţe uluitoare, şi noilor delicte apărute. Acestor soluţii riguroase şi imposibil de contestat, omenirea a crezut de cuviinţă că trebuie să opună proaspătul sistem juridic, aprobat deja de diavol şi admis de omenire ca unitate de măsură supremă. Dar Isus făcea praf şi pulbere arealul comod al legilor în care se zbenguiau oamenii, aşa că a fost ucis. El trebuia să fie şi să rămână exemplul care să legitimeze nou apăruta justiţie: “Cine nu intră în legalitatea mea, ca El va păţi” a fost, pe scurt, mesajul diavolului. În mod sigur, condamnarea pe nedrept la moarte a copilului ar trezi durere şi mânie în orice părinte, altfel Dumnezeu, care este bun prin excelenţă, n-ar fi astăzi atât de radical, atât de decis în “alegerea grâului de neghină” şi n-ar fi permis, în marea Lui îngăduinţă, să ne fie cunoscut viitorul: ni s-a oferit Apocalipsa biblică preventiv, ca o avertizare că acolo vom ajunge dacă ne vom ignora originea divină. Ca un corolar al celor spuse mai înainte afirm că, în cazul în care creaţia ajunge la concluzia că ar fi bine să-şi distrugă creatorul, replica acestuia trebuie să fie drastică şi lipsită de orice clemenţă. (Stefan Doru Dancus) Accesează www.impactdb.ro


pagina 22

pagina 23

Avem actori de top - Premiera filmului „Tanti„ la Târgovişte @

Cristi Iordache

Filmul de lung metraj „Tanti”, regizat de către Şerban Marinescu şi avându-l pe Mircea Silaghi în rolul principal a fost prezentat şi la Teatrul Dramatic Tony Bulandra. Un eveniment anunţat relativ târziu, care a debutat cu un scurt intro al directorului Teatrului Municipal Târgovişte, Dan Ţopa, în care recunoştea că a pus la cale cu Mircea, prezentarea acestui film, spontan, „ca un extemporal, pentru că se apropia vacanţa”. Din păcate nu au putut fi prezenţi şi alţi actori din distribuţie. Cu toate acestea sala a fost plină şi am avut bucuria de a fi alături, atât de regizorul filmului, Şerban Marinescu, cât şi de cei doi „băieţi răi”. Dan Ţopa a menţionat după ce l-a prezentat pe Edgar Nistor:”Edi are un personaj mai puţin obişnuit…s-a infiltrat în câteva centre de recuperare şi a trăit câteva nopţi sinistre acolo. Veţi vedea!”. De asemenea, directorul teatrului târgoviştean a ţinut să precizeze referitor la Mircea Silaghi: „Nu l-am simţit pe Mircea ducându-se la filmări, nu am schimbat nicio repetiţie sau cel puţin nu ştiu eu. Atât de bine a mers relaţia teatru-film!”. Cum era de aşteptat, la astfel de manifestări se propun ţinte, se hotărăsc proiecte comune, despre care a vorbit printre altele, regizorul Şerban Marinescu. „…Vreau să vă spun aşa: că mă

bucur teribil să descopăr o enclavă de cultură într-un loc unde recunosc, spre ruşinea mea şi ignoranţa de care am suferit, n-am crezut că există. Şi faptul că acest teatru îmi aminteşte de perioada anilor ’80, de Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ care era o pepinieră extraordinară de actori importanţi, actori pe care cu siguranţă i-aţi văzut de-a lungul anilor în filme. Ei se năşteau acolo. Spuneam că era o enclavă, un loc unde se adunau tineri foarte talentaţi, foarte ambiţioşi care nu ţineau cont de ce se în-

tâmplă în jur, social, politic, oricum vreţi. Ei trăiau în teatru, pentru teatru, făceau nişte spectacole extraordinare şi iată că mi se întâmplă ca la un casting să întâlnesc un actor tânăr, absolut necunoscut care mi-a amintit imediat de personalitatea teribililor filmului românesc începând cu Dan Nuţu şi Ştefan Iordache; tânărul meu prieten Mircea Silaghi, care pentru mine devenea o experienţă nouă. Acest film să ştiţi că este un film inconfortabil, dar ca orice terapie până la urmă poate avea si efecte finalmente pozitive dacă veţi

răbda până la capăt. Este un film care vorbeşte despre păcatele lumii noastre, le veţi recunoaşte şi, în fine, revin la întâlnirea cu Mircea. Am fost şocat să-mi spună că vine de la un teatru din Târgovişte. Habar n-aveam că există teatru în Târgovişte. Şi atunci am întrebat un mare teatrolog, care din păcate nu mai există. Se numeşte Mihaela Toniţa. Zic: „Dragă, tu ai idee, ştii ceva există în Târgovişte teatru?” şi îmi spune: „Pauză! E una din cele mai importante pepiniere, dacă nu chiar singura”. Ştia foarte bine. Iar acum venind, văzând şi stând aici pentru câteva ore mi-am dat seama de ce Mircea nu vrea nici în ruptul capului să plece de la Târgovişte. Pentru că el se formează într-o grupă de actori extraordinari, într-un loc unde nu are nevoie decât de sala asta, de sala de repetiţii, poate de donjonul şi de terasa de sus… E suficient pentru un om, pentru nişte oameni care vor să facă performanţă. Şi observ aici în sală - chiar făceam cu Edi un comentariu - observ un public fidelizat deja şi un public frumos. Sunteţi dumneavoastră şi vă mulţumesc! Sper să aveţi o seară, repet, nu confortabilă, dar sănătoasă până la urmă ca terapie. Noi am făcut acest film care e puţin ciudat. E un scenariu scris de Mircea Daneliuc, un mare cineast, cu o operă covârşitoare; cine este cinefil ştie despre ce vorbesc. Este un film în care am avut şansa de

a întâlni actori extraordinari, tineri, iată, este Edgar Nistor pe care o să-l vedeţi şi o să-l iubiţi cu siguranţă pe Edi şi pe alţii care din păcate n-au putut să ajungă aici, dar îi veţi recunoaşte, întrucât i-aţi mai văzut. Una peste alta, Târgovişte este un oraş unde am să revin cu mare plăcere. Vorbeam cu domnul director şi puneam la cale o premieră cu un autoportret Ştefan Iordache pe care îl termin în toamnă. O lecţie extraordinară de viaţă şi de profesie a unui mare actor şi, sigur, de ce nu, acest festival care să intre cumva într-o familie de film şi de festival de film în România. Poate reamintindu-ne de valorile mari, nu numai ale filmului românesc - vorbesc de filmul de cinematecă în general - şi în fiecare seară să punem câte o premieră cu un film nou, important. Astea sunt gândurile. Eu mă bucur sa fiu aici, în faţa dumneavoastră şi vă urez să aveţi o seară până la urmă sănătoasă. Vă mulţumesc foarte mult!” Las la rândul meu cititorii cinefili să descopere acţiunea şi tema acestei realizări, în care Cecilia Bârbora are rolul principal feminin şi joacă impecabil fiecare scenă, fiecare replică. O doamnă „respectabilă” pornită în căutarea unei vieţi noi şi a iubirii, a unui timp mai curat, timp irosit lângă un bărbat pedofil şi pervers, belgianul Marcel.

În ciuda criticii de specialitate, pe care o cunosc foarte bine, filmul surprinde societatea în curu’ gol şi asta uneori deranjează. Mă dezic de opiniile „pertinente”, afirmând că viteza şi haosul acţiunii reprezintă un segment din realitatea cotidiană, unde fiecare caută propriul bine doar cu ataşament, nu şi cu accesarea conştientului, pentru care nu se mai găseşte spaţiu pe linia cronologică, sfârşind, aşa cum este de aşteptat, lamentabil şi în direcţia opusă dorinţei. Crina Semciuc, Cosmina Păsărin şi Constantin Puşcaşu, ceilalţi protagonişti ai filmului, au fost eficienţi în rolurile lor şi merită evidenţiaţi deopotrivă cu întreaga echipă. Cosmina a debutat onorabil în rolul Simonei. Bani, droguri şi sex. Poate părea crud, însă avem de-a face cu elemente de valoare esenţială pentru o anumită categorie de indivizi, elemente care separate sau împreună, devin un scop în sine pentru aceste grupuri. Un triunghi totodată dramatic, între salvator, victimă şi persecutor, unde fiecare personaj trece prin cel puţin două ipostaze, văzuţi desigur, atât din mijlocul acţiunii (de către ei înşişi şi de către ceilalţi), cât şi din exterior, de ochiul avizat al spectatorului. Despre experienţa din „centrul de recuperare” am vorbit cu Edgar Nistor la sfârşitul filmului, pentru ca mai apoi sa-i privesc pe toţi “de sus”.

Mica

■■ Ofer spre închiriere spaţiu comercial, parter, Calea Domnească (lângă Stadion), cu terasă şi cramă, spaţiu bun pentru restaurant, relaţii la tel. 0765.267073 (380) ■■ Ofer spre închiriere spaţiu parter, suprafaţa 86 mp, str. Al. I. Cuza, centru vechi, tel. 0724.974653 (380) ■■ Vând casă P-1, din cărămidă, acoperită cu tablă, în suprafaţă construită de 65 mp şi teren în suprafaţă de 1974 mp, teren curţi construcţii, deschidere 40 m, la DN 71, situat în comuna Sălcioara, sat Mircea Vodă, Dâmboviţa, la 20 de km de Târgovişte, preţ negociabil sau schimb cu apartament în Târgovişte, tel. 0731.325365 (380) ■■ Vând casă P+1, din cărămidă, acoperită cu tablă, în suprafaţă construită de 65 mp şi teren în suprafaţă de 1.974 mp teren curţi construcţii, deschidere 40 metri, la DN 71, situat în comuna Sălcioara, sat Mircea Vodă, judeţul Dâmboviţa, la 20 km de Târgovişte. Preţ negociabil sau schimb cu apartament în Târgovişte, tel. 0731.325365 (379) ■■ Vând apartament confort I, 2 camere, micro6, lângă Roger, etaj 2, preţ 21.000 euro discutabil, relaţii la tel. 0728.042417 (379) ■■ Cumpăr case şi apartamente, zone liniştite, exclus intermediari şi agenţii imobiliare, rugăm seriozitate mximă, relaţii la tel. 0726.978887 (379) ■■ Vând casă - parter + mansardă, 124 mp, curte 1.600 mp (casă 5 camere + 2 băi + terasă, la 27 km de Târgovişte, Dâmboviţa.

publicitate

Preţ 35.000 euro, tel. 0731.458950 sau 0726.317636 (379) ■■ Închiriez sau vând casă, zona ultracentrală, pretabilă: grădiniţă, sediu de firmă etc, relaţii la tel. 0723.352992 sau 0722.362852 (379) ■■ Vând casă bătrânească în BUNGETU, cu ieşire în Lacul 2, teren 1.000 mp, împrejmuit, boltă de vie, toate utilităţile (gaze, apă curentă, energie electrică), cadastru, preţ 25.000 Euro, negociabil, relaţii la tel. 0723.043477 (379)

■■ Vând teren în Ulmi (până în Postul de Poliţie), 1.500 mp, deschidere 8 metri, acte, tel. 0760.058137 (380) ■■ Vand teren în Valea Voievozilor, zona Disco 2000, 4.750 mp, deschidere 17 metri, la strada principală, preţ 13 euro/mp negociabil, relaţii la tel. 0723.352992 sau 0722.362852 (379) ■■ Vand teren Gura Vaii, 6.007 mp, deschidere 27,4 metri, pret 13 euro/ mp, negociabil, tel. 0723.352992 sau 0722.362852 (379) ■■ Vând urgent teren, în sat Săcuieni, comuna Gura Ocniţei, cadastru, 3.700 mp, acces apă şi gaze, preţ negociabil 20.000 euro, tel. 0245.640332 sau 0740.952054 (379) ■■ Vând teren intravilan, în Ulmi - 2,3 ha, deschidere la şosea, utilităţi, teren bun pentru construcţii, tel. 0723.362261 (379) ■■ Vând hală 300 mp + teren 4.000 mp, în Dâmboviţa, la 25 km de Ploieşti, preţ 30.000 euro, negociabil, relaţii la tel. 0726.347636 (379)

■■ Vând pompe injecţie, pentru tractoare, Peugeot, second hand, tel. 0727.411511 (380)

■■ Vând VW Passat, an 2007, 1968 cmc, înmatriculat în RO, tel. 0731.325365 (380) ■■ Vând caroserie Dacia 1310 Sport, cu instalaţie electrică, parbrize şi portiere, 1983, auriu metalizat, preţ fix 1.000 RON, tel. 0766.489006, orele 7,00-23,00 (379)

■■ Vând minitipografie GEHA, format A4, în stare perfecta de funcţionare, tel. 0722.362852 (379) ■■ Vând aparate de măsură şi control, aproape noi, tel. 0727.411511 (379) ■■ Vând video încorporat şi DVD marca Samsung, fix 100 euro, magnetofon Maiak, cu 12 benzi, muzică anii 70-80, fix 100 euro, tel. 0766.489006, 7,00 - 2,00 (379) ■■ Vând DVD auto, fara televizor, defect. Nu extrage DVD-ul. Preţ fix 50 euro. Încărcătoare reţea (cameră) pentru tlf. mobilr, preţ 10 RON, relaţii la tel. 0766.489006, orele 7,00-23,00 (379)

■■ Filmări digitale, cameră filmat şi aparat foto profesionale, poze digitale, editare pe suport dvd (personalizate), pentru evenimente deosebite, preţuri accesibile, tel. 0724.249196, 0727.873591 (380) ■■ Caut partener în dezvoltarea şi extinderea ariei de apariţie şi distribuire a ziarului Impact, tel. 0723.352992 (379) ■■ London Pub angajează personal: barmani, ospătari, relaţii la tel. 0722.806007 (379) ■■ Particulari, efectuăm lucrări de amenajări interioare, montaj centrale termice, panouri solare, centrale pe gaze, instalaţii sanitare,

service centrale termice, tel. 0726.978887 (379) ■■ Sejururi şi excursii în ţară şi străinătate prin Agenţia de turism Sweet Turism Impact, relaţii la tel. 0723.352992 sau 0722.362852 sau www.impactdb.ro (379) ■■ Birou de proiectare şi consultanţă din Târgovişte angajează ARHITECT / PROIECTANT. Se cere: - experienţă în domeniul proiectării; - cunoştinţe medii sau avansate în utilizarea programului ArchiCAD. Informaţii suplimentare la telefon: 0724.022.702. Trimiteţi C.V. la email: teodor_bate@yahoo.com ■■ Transport zilnic persoane în Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Belgia, Anglia, Irlanda şi Germania - la destinaţie, cu maşini moderne, climatizate, tel. 0721.285100 (379) ■■ Eşti tânăr, ştii limba engleză şi doreşti să câştigi lucrând vara aceasta într-un hotel pe plajele GRECIEI? Contactează-ne la telefoanele: 0745.367213, 0727.050449, 0770.734368 sau e-mail: florintanislav@ yahoo.com(379) ■■ Compania Professional Shoppers angajeaza Mystery Shopperi! Professional Shoppers este liderul pietei de Mystery Shopping, deruland proiecte la nivel national. “Cumparatorii sub acoperire” (shopperii) sunt persoanele care pretind ca sunt client reali si realizeaza vizite sub acoperire in scopul evaluarii calitatii serviciilor prestate de comercianti. Actioneaza conform unor instructiuni clare si completeaza un raport al vizitei la sfarsitul acesteia. Calitati necesare: spirit de observatie, atentie la detalii, obiectivitate, seriozitate. Este un avantaj detinerea permisului de conducere categoria B, detinerea unui autoturism (sau sa aveti posibilitatea de a imprumuta unul) si acces permanent la internet. Acest post nu presupune un program fix pe zi. Este vorba de 2-3 ore pe saptamana iar dvs veti lucra de acasa. Asteptam CV-ul dvs la adresa hr@ shoppers.ro Succes!

PROIECTUL„RESTAURAREA ŞI VALORIFICAREA DURABILĂ A PATRIMONIULUI CULTURAL, PRECUM ŞI CREAREA / MODERNIZAREA INFRASTRUCTURILOR CONEXE DIN ZONA ANSAMBLUL BRÂNCOVENESC POTLOGI” În data de 15 aprilie 2011, La Potlogi, în prezenţa Prim – ministrului Emil Boc, preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Florin Popescu, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Elena Udrea şi Mariana Vişan, director al Organismului Intermediar al ADR Sud Muntenia au semnat contractul de finanţare pentru proiectul „Restaurarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum şi crearea/ modernizarea infrastructurilor conexe din zona ansamblul brâncovenesc Potlogi”. Proiectul este finanţat prin Programul Operaţional Regional 2007-2013, Axa prioritară 5 – Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului, Domeniul major de intervenţie 5.1 – Restaurarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum şi crearea/modernizarea infrastructurilor conexe, valoarea totală a proiectului fiind de 42.809.489,34 lei. Beneficiarul proiectului este Consiliul Judeţean Dâmboviţa, Organismul Intermediar pentru Programul Operaţional Regional 2007-2013 – Agenţia pentru Dezvoltare Regională Sud Muntenia şi Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Regional 2007- 2013 – Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului. Valoarea totală a proiectului este de 42.809.489,34 lei, asistenţa financiară nerambursabilă solicitată fiind de 31.755.304,65 lei, iar contribuţia Consiliului Judeţean este de 648.575,61 lei. Data de începere a proiectului este 16.04.2011 şi durata de implementare 39 luni, locul de implementare a proiectului este localitatea Potlogi, judeţul Dâmboviţa, regiunea Sud Muntenia. Proiectul are ca obiectiv general valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum şi crearea/modernizarea infrastructurilor conexe din zona Ansamblului Brâncovenesc de la Potlogi, judeţul Dâmboviţa. Prin restaurare şi refuncţionalizare, se intenţionează transformarea Ansamblului Palatului Brâncovenesc de la Potlogi într-un centru cultural-educaţional ca şi destinaţie turistică, astfel încât să se realizeze o prezervare optimă a bunurilor de patrimoniu, în condiţiile unei sustenabilităţi financiare. Restaurarea, amenajarea şi punerea în valoare a Ansamblului Brâncovenesc din com. Potlogi - jud. Dâmboviţa se înscrie în mişcarea amplă de valorificare, în primul rând prin turism cultural, a patrimoniului cultural-istoric naţional. Persoană de contact: ec. Laurenţiu NECULAESCU Tel: 0245- 207 708 - Fax: 0245- 640 517

Accesează www.impactdb.ro

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Anul XI ● Nr. 380 ● iulie - august 2011

Accesează www.impactdb.ro


24 CMYK

,,Oare este posibil să opreşti timpul în loc şi să te contopeşti cu infinitul? Lasă-mi visele! Aş vrea să apari la doar câţiva paşi în faţa mea şi să uit că exist, să te privesc cu uimirea cu care admir în aceste zile de primăvară răsăritul de soare mereu acelaşi şi niciodată la fel. Să te ating, parcă te ating, dar nu ating decât floarea de la geamul camerei mele.” (,,Cine ştie cu adevărat?”) Între ,,Destin fără vis” şi ,,Străzile sufletului meu”, ,,Undeva în Univers” ,,Un gând” se desprinde spre a decela prozele scurte ale bunului meu prieten Vali Niţu din volumul ,,Trăgând înapoi o noapte”, construit cu pricepere pe bazele poeziei, ajungând – în cele din urmă – în vârful unei piramide lirice cu prozele sale scurte, despre care voi face aici vorbire. Scriitorul şi publicistul Vali Niţu continuă în proze temele abordate metaforic atât de suplu în poezii, accentuând parcă oniric orice gest, fiecare cuvânt, totul – iar trecerea timpului devine o nouă temere, o temere cu aspecte venuste clare, percutante, sintetizatoare. Ceea ce ne descrie Vali Niţu se realizează printr-o atmosferă proiectată pe backgrounduri de un esenţialism liric unic, printre care orice adiere a vântului devine o subtilă descriere a unui Univers perfect: ,,Şi vine un gând şi trece, şi vine o zi ce pleacă lăsând locul unei seri ce este aproape pregătită să lase locul nopţii. O noapte grea ce nu poate semăna cu cea de mai ieri, decât că are acelaşi număr de ore şi acelaşi

mers, către zi.” (,,Jurnal pentru o lacrimă”). Creatorul este prezent fin, aleator, dar perpetuu în ipostaze de exteriorizare a sentimentelor prin scris – oarecum o credinţă a fiecărui creator: ,,Şi lacrimile poetului, frumoase şi cuminţi, răsună duios în lemnul ud ce mângâie cuvântul, atunci când scrie, iubire. Şi, când scrie iubire îi e teamă să nu greşească ortografia inimii, căci doar putinţa de a scrie pe o inimă, ca pe hârtie, cu scris omenesc, e minunat!” (,,Albastrul din roata timpului”). Metaforele sale din poezii se ivesc aici încă din titlurile prozelor sale scurte, culminând genuin cu fiecare rând, cu fiecare filă din acest volum. Creatorul se află într-o permanentă căutare, însuşi sensul existenţei, al necesităţii de a fi se află în sensul profund al rândurilor scriitorului Vali Niţu: ,,Pentru toamna vieţii mele vreau să scriu, pentru că iubesc cuvântul ce se joacă cu mine, neştiind că va deveni captiv în aşteptările anotimpurilor.” (,,Aşteptările anotimpurilor”). Nu este acest extras tocmai rolul oricărui creator? Nu este însăşi forma de

revelaţie a oricărui scriitor? Cu siguranţă că da! Pentru că există cu adevărat… scrisul, această ,,doză de drog” (,,Copacul doborât”)! În prozele scriitorului târgoviştean totul se află între visele şi dorurile (oare şi aşteptările?) iubirii, a iubitei în profunzimea lucrurilor, tocmai de aceea scrie la un moment dat ,,Nu-mi găsesc o stare şi plutesc, între vise şi dor.” (,,Adiere de vânt”). ,,Ne-am adunat din toate celelalte timpuri şi am intrat în devenire alungând din suflete neliniştea şi nerăbdarea, pentru că înţelepciunea ne-a înălţat la o seninătate de netulburat. (…) Trăirea noastră justifică timpul drumului din repaus şi din mersul universului curgător al emoţiilor. Dorinţe ne întoarcem la cuibul nostru şi înţelepciunea urmează drumul trăind într-un gând, într-un dor. Fără dorul din cuvânt n-aş fi nici eu, nici tu.” (,,Unica imagine”). Iată, aşadar, cu ce rămânem după ,,Trăgând înapoi o noapte”, partea prozelor scurte: sensibilitate, emoţie, consistenţă într-un registru scriitoricesc bine definit – CUVÂNT.

OAMENI CU ŞTAIF

Marian Ruscu, director al revistei Axioma şi al editurii Premier din Ploieşti „Am luptat şi am câştigat, chiar dacă pentru unele lucruri a trebuit să mă lupt până în pânzele albe” @ Emanoil TOMA pitale de judeţ, fără o revistă pus la dispoziţie, ,,condiţio- de cultură din ţară sau, pe măsura ,,intelighenţiei”, nând” doar gradul înalt de pur şi simplu, resemnânAu trecut mai bine de 5 potenţialului ei. Imboldul, abordare ale materialelor du-se şi renunţând. Mulani de la apariţia revistei Axi- poate, mi l-a dat şi neputinţa, publicate; spectrul larg des- ţi colegi, dă-mi voie să-i oma. Eraţi, probabil, până mă rog… financiară, pe care chis, interdisciplinaritatea pe numesc aşa, pentru că atunci, un prosper om de o afişau autorităţile de acum care am propus-o de la în- sunt axiomişti, ca şi mine, afaceri. Şi v-a căşunat să aproape şase ani. Apropo, ceput, menţionând aceasta aveau strânse lucrări, imscoateţi revista. Cine v-a în- din ianuarie revista intră în chiar şi în subtitlul revistei: li- portante, pe care le-au teratură, ştiinţe, religie, arte; scos, să nu spun urât, de demnat la aceasta? De unde anul 7 de existenţă. În jurul revistei Axioma gra- necantonarea strictă în nici la naftalină, din sertare, în acest imbold? Îţi propun, de la început, să vitează nume celebre ale cul- una dintre ele. Menţinerea care erau ca şi uitate. Şi ce ne adresăm cu persoana a turii româneşti. Cum reuşeşti în acest cerc, cum îl numeşti lucrări ! Alţii, şi aş numi aici tu, este datorată dorinţei pe emeritul profesor Bresdoua singular, aşa cum obiş- să-i menţii în acest cerc? Este vorba de un cumul de tuturor ,,participanţilor” la can, au fost stimulaţi de exisnuim. Ideea de a scoate o revistă e veche. După multe şanse, dacă pot spune aşa. acest proiect de a avea acest tenţa Axiomei în aşa măsură încercări, mai mult sau mai În dreapta mea este perso- spaţiu, de care pomeneam, încât nu mai pot fi opriţi din puţin reuşite, mă refer aici nalitatea domnului Ieronim deschis şi orientat către ca- a publica. Dacă ar dispărea la Sinteze, Cacialmaua şi Tătaru, cunoscut om de ca- litate. Mulţi nu au publicat acest ,,spaţiu”, ar deveni, hebdomadarul Concurentul, tedră, de litere, de cultură, în reviste prahovene, nea- după spusele domniei sale, am hotărât să umplu ,,golul” incontestabil apreciat şi iubit vând garanţia compromiterii debusolat. Este suficient să pe care Prahova îl avea, fiind de oamenii de bună credin- numelui, legată de calitatea întârzii apariţia revistei cu printre puţinele municipii, ca- ţă. Apoi, spaţiul pe care l-am apariţiei, preferând reviste o zi, două şi mulţi colabora-

Preţ 2 lei

IMPACT şi TALENT @

IMPACT E-ACTUAL

MUTU SANDRA-ELENA 16 ani, elevă la Grupul Şcolar „Voievodul Mircea” din Târgovişte. A absolvit cursul de modeling al Agenţiei N&G NICOMODELS în anul 2011. A ocupat locul I şi a obţinut titlul de manechin-fotomodel. În avanpremieră ea a participat, vineri 22 iunie, la Bucureşti, la o prezentare LAURA OLTEANU, ce a avut loc la SUN PLAZA SHOPPING CENTER. Va participa, în perioada 5-7 august, la Summer Festival 2011 ce va avea loc în staţiunea Mamaia, în Piaţa Cazino. Cu ocazia acestui eveniment ea va urca pe scenă, prezentând pentru creatori vestimentari din SUA-DUBAI-GRECIA-INDIA şi ROMÂNIA. tori sunt panicaţi. Iată, aceasta reprezintă o mare bucurie pentru mine şi un îndemn, pentru a trece peste toate eforturile, inclusiv financiare, pentru a menţine cât mai mult posibil acest proiect (aşa îmi place mie să numesc Axioma, deoarece revista face parte dintr-un proiect, în care sunt incluse: suplimentul matematic, cenaclul, colocviile şi chiar cafeneaua literară care, din

păcate, a funcţionat în condiţii nepotrivite, ceea ce m-a determinat să abandonez, deocamdată, ideea). Revista a apărut în Dicţionarul literaturii române şi în Dicţionarul presei literare româneşti, la loc de cinste. Care a fost prima reacţie când ai citit acolo elogiile asupra revistei? Ce poţi deconspira referitor la personalitatea colaboratorilor? Va urma

Pentru ofertele de turism - Agenţia Sweet Turism Impact - www.impactdb.ro -TELEFON: 0723 352 992 sau 0722 362 852


Impact 380