Issuu on Google+

1 CMYK

Anul XII l 2012 l nr. 384

Cultural

martie - aprilie

CONTRIBUŢIA LUI I. C. VISSARION ÎN PUBLICISTICA DÂMBOVIŢEANĂ Nu cu mult timp în urmă (6 noiembrie 1951) s-au împlinit şaizeci de ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului autodidact I. C. Vissarion, născut pe meleaguri dâmboviţene, la Costeşti Vale, reprezentant al realismului critic în literatura inspirată de viaţa satului românesc din primele decenii ale veacului al XX-lea, în special a vieţii satului natal, a mentalităţii celor care compuneau această lume. A colaborat cu reportaje, articole cu caracter ştiinţific sau creaţii ale sale - nuvele, povestiri, poezii, teatru, fragmente de roman - la numeroase reviste şi ziare ale vremii. Printre ele se află şi cele târgoviştene „Graiul Dâmboviţei” şi „Ancheta”. În „Graiul Dâmboviţei” (an XV, nr. 7, 8 şi 9-10, 1937), va publica, în trei numere consecutive, piesa în trei acte „Ghiţă Cătănuţă” şi „Pălmaşul Codrilor”. Revăzută mai târziu, o va intitula „ Ochi negri”. Din aceasta va publica două acte în revista „Ţărănismul”. Nemulţumit de ceea ce realizase, preconiza dezvoltarea ei în cinci acte sau transformarea în roman, lucruri pe care nu le-a mai realizat. Atmosfera idilică „în marginea satului şi într-o poiană ce se pierde într-o pădure deluroasă plină de fagi”. Din biserică „ies şi intră femei şi copii, flăcăi şi fete, oameni de toate vârstele, cu ouă roşii în mâini”. Fetele şi flăcăii sunt „în port românesc ca în

judeţele Dâmboviţa şi Muscel, fetele cu ii şi vâlnice, flăcăii cu cămăşi p-afară cu mânică largă”. Preotul, în predica sa aminteşte că „pe locurile astea s-a prăsit neamul nostru şi a trăit, de când nici munţii nu crescuseră!... Acum munţii au ajuns cu vârfurile din-

colo de noi!... Nădejdie în Dumnezeu fraţii mei, că multe au venit peste neamul nostru şi au trecut”. Lupta dintre arnăuţi şi săteni, este motivul de a afirma credinţa omului în perenitatea neamului românesc pe aceste meleaguri: „Multe mai pot să vie şi o să treacă, iar noi vom rămâne!... Al nostru e pământul acesta! Bisericile noastre îşi au temeliile zidite pe oasele strămoşilor noştri!... Turlele lor de sufletele strămoşilor sunt ţinute sus spre slavă”. continuare pag. 3 @ VICTOR PETRESCU

Ziua Internaţională a Femeii îmi oferă prilejul să transmit doamnelor şi domnişoarelor din judeţul Dâmboviţa, cele mai alese gânduri, încărcate de admiraţie, recunoştinţă şi preţuire! De 8 Martie, doresc tuturor femeilor să aibă parte de reuşite şi multă sănătate, pentru a se bucura din plin, de fiecare clipă, alături de cei dragi! Preşedintele Consiliului Judeţean Dâmboviţa, Lector univ. dr. Florin Popescu

Starea de timp

Grigore Grigore – Miracolele nopţii, Albanezul, 2010 Primul vers, nu e început de poem, ci de timp. Primul vers, este gândul început, văzul început, starea începută. Ce urmează, e un cerc în care poetul intră spre a ieşi, după ce 1-a întregit. Poetul Grigore Grigore nu seamănă, şi nu se aseamănă cu nimeni. Poate, alţii, lui... Versurile sunt părţi din întregul care-1 compun, felii de sânge şi aer pe care şi le depărta spre a se lua la cunoştinţă. Astfel, privindu-se, poetul se strigă încet, pe numele timpului ce i s-a dat, întru semn şi preţ: „Alege-te pe tine / şi urcă-te pe treapta întâi / a podiumului / şi cuibăreşte sub tine şi / în jurul tău / câteva fire de paie / un coteţ / o căsuţă / un castel / şi laudă-te către toţi / nemuritorii invidioşi / „Aici locuieşte EL” (Alege-te pe tine). „Moartea, e o literă” spune poetul undeva. Semn tremurând în pânda timpului, cu care Grigore Grigore face ce ştie el mai bine, netezindu-i muchiile spaimei, sorbindu-i văzul întru adevăr, mult peste înţelegerea lumească: „Stau într-o lacrimă / pe un munte de sare / (munte plâns de la prima/sărbătoare) / şi-n peştera muntelui / în care stalactitele şi stalagmitele / trag cu ochiul / iar pe pereţi sunt desenate / animale ne-mpăiate / preistorice / valorice şi adevărate sunt invitaţi toţi oamenii / de pe pământ / care au fost / care sunt / care vor fi căci la ieşire vor întineri” (Stau într-o lacrimă) Doar ce nu vedem,curge, doar ce nu ştim să păstrăm, nu ne aparţine. Grigore Grigore vede timp, cum vede drumul tălpile femeii în mers, cum vede pasărea prin vârful aripei, marginea ailaltă a lumii: „Cineva trage clopotul / clopotul îşi plimbă / limba / dintr-o parte de timp / în alta / dintr-o bucurie într-o / durere şi-apoi coboară

13

întrebări

NEconvenţionale

CORIN BIANU, n. la 21 iunie 1946, zodia Racului, jurist, scriitor, membru al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, redactor la revistele „Litere”- Târgovişte, „Epigrama” şi „Lumea epigramei” Bucureşti, preşedinte al Clubului „Cincinat Pavelescu” al epigramiştilor din Capitală 1. Deviza în viaţa de familie şi în cea publică „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”, convertită în atitudine pozitivă, adică acţionez constructiv întotdeauna, chiar dacă uneori, „ceasul rău”, ori conjunctura reduc efectele bune, sau le deturnează în contrariu! Pe cale de consecinţă, reiese că sunt un optimist structural, pentru mine speranţa moare ultima, caz în care, speranţa este nemuritoare, deoarece nu mai există cineva care să-i constate decesul... 2. Moment din copilărie-adolescenţămaturitate care a marcat evoluţia, persoanele influente În copilărie, tinereţe şi mult timp în perioada maturităţii, m-am comportat tranşant, am fost şi am rămas un tip franc, sincer şi direct, convins fiind că acestea sunt calităţile mele mai mari faţă de ale celorlalţi, dintre care au apărut contestatarii şi adversarii mei (iar unii au coborât unilateral ştacheta), păgubindu-mă singur cu acest mod de a fi al meu!... Cu toate eforturile atenuatoare din ultimul timp, am fost şi am rămas tranşant, nu ştiu să fiu diplomat, cred că acesta e cel mai potrivit cuvânt, pentru că replierea, compromisul, toleranţa, conduc şi ele la rezultate bune când le foloseşti pozitiv, dar eu sunt rac, racii sunt îndărătnici făţiş, astfel că pe cale de consecinţă – iarăşi, un rezultat indirect, dar real, o concluzie chinuită – trebuie să adun fapte multe şi anevoioase, cu un consum de energie mult exagerat faţă de normalitate, ca în final să am un beneficiu, favorabil şi mie. Un prieten, a cărui soţie „e rac”, îmi spune despre ea, că după câte un

succes, este atât de epuizată, încât nu mai are putere nici să se bucure! Pentru că din tinereţe am început să practic cu rezultate foarte bune, munca în administraţia de stat, dar şi vocaţia de scriitor, cu atitudinea mărturisită mai sus, mi-am creat destule adversităţi, pe care le-aş fi putut evita, întru folos reciproc. Momentul care „a limpezit apele” a fost după 1990, când o dispută profesională, în care dreptatea a fost şi a rămas de partea mea, dar am formulat-o în termeni superiori şi tranşanţi faţă de persoane aflate mai sus în ierarhia profesională, m-a determinat (tot dintr-o dată

şi cu consecinţe pe măsură!) să-mi schimb meseria în latura mult mai uşoară a consilieratului juridic în domeniile civil şi comercial şi să mă ţin de ce puteam să fac mai bine – beletristica, în care inspiraţia divină este un privilegiu faţă de oamenii obişnuiţi, care pot învăţa foarte bine o meserie, dar nu pot face artă, că nu s-au născut şi cu genele ei în corp... continuare pag.2

Rectorul Universităţii Valahia din Târgovişte, transmite tuturor domnişoarelor şi doamnelor, cu ocazia zilei de 8 Martie, sănătate, fericire şi împlinirea tuturor dorinţelor.

/ în acel cineva / ca să mai urce cândva / cu şi mai multă putere” (Cineva trage clopotul). Pe dinlăuntrul cuvintelor lucrează el, în sine cioplind până la înflorire, până la întâlnirea cu „celălalt” pe circumferinţa aceluiaşi rotund: „Bine că sunt tânăr / şi m-am împăcat cu mine / cu eternitatea / cu ziua / cu clipa şi cu raza de soare / care mă străbate / din virgulă-n virgulă / până dincolo / de punct şi-acolo / sărut aripile / care n-au furat / zborul / din vârful muntelui / de aer “ (Bine că sunt tânăr). La Grigore Grigore, ca la nimeni altcineva, starea de timp aşează în adevărata ei dimensiune sensul şi motivaţia. Ce cunoaştem, nu ne mai sperie. Ce ne asumăm, e pe cont propriu, indiferent unde am ajunge. În cazul lui Grigore Grigore, la începutul din toate: „Nu mai ştiu cuvinte / în spatele cărora / să stau cuminte / şi să-mi strâng / amintiri să le plâng din priviri Doamne Sfinte / de-aici înainte / mi-ar fi prea greu / în Curcubeu” (Nu mai ştiu cuvinte). La poet, femeia e rugăciune. E cealaltă margine a minunii ţinând cu o lacrimă de poala timpului, anume spre a veni întru odihna tâmplei şi-a nerostirii, când, până şi EL, e totuna: „De mii de ani / în faţa

ferestrei aşteaptă / femeia căreia i-am promis / într-un vis / ca oricare altul / că-i voi fi bărbatul aşteaptă şi cântă / în faţa ferestrei / o sfântă” (De mii de ani). Volumul „Miracolele nopţii” apărut bilingv, română - albaneză în anul 2010 şi în traducerea poetului Baki Ymeri, e o excelenta carte de vizită, a fiinţei şi spiritului românesc contemporan, oriunde în lume, o binevenită iniţiativă în promovarea a tot ce are mai bun şi mai trainic poezia noastră actuală, iar poetul Grigore Grigore, este, fără îndoială, unul dintre cei mai credibili ambasadori. Ave, Baki Ymeri! Ave, celui ce restituie timpului adevărata lui dimensiune prin poemele acestui volum! @ MIHAI ANTONESCU


pagina 2

13

întrebări NEconvenţionale

Sub aspect artistic, a fost cea mai hotărâtoare atitudine neechivocă, deoarece mi-am canalizat toate eforturile întru artă, cu efecte substanţiale... Am publicat în anul 2001, romanul „Drum fără întoarcere”, scris înainte de anii ’90, într-o perioadă de şapte-opt ani, considerat de către criticii şi istoricii literari, drept cea mai bună operă beletristică despre geneza poporului român – ceea ce şi vizasem, când m-am apucat să-l scriu – apoi am reuşit în perioade mult mai scurte, scrierea a două romane, „Agremin şi încă ceva” (în numai şase săptămâni) şi „Văcăreştii la amiază” (în doi ani), bine primite de critica literară; tot în acelaşi timp, mi-am întregit profilul poetic, scriind şi publicând versuri în presă şi în plachete de sine stătătoare, astfel, (una dintre opinii): „Timpul trăit este, în viziunea lui Corin Bianu, un timp nestatornic îmblânzit, care, măsurat cu clepsidra, îşi arată două feţe diferite: una a fiinţei şi cealaltă a nefiinţei. (S)curgerea timpului e trăită cu acuitate fizică, producând o uşoară neşlinişte. De aceea, poezia lui Corin Bianu se colorează etic. Ca o contrapondere a nestatorniciei apare temeiul moral. Acesta este identificat în sentimentul demiurgic şi în sentimentul Patriei.”, ceea ce, iarăşi, vizasem. 3. Dacă telefonul sau soneria uşii „dă peste cap” o întâlnire Am fost şi am rămas, de când mă ştiu, robul promisiunii făcute cuiva, aşa că în cazul când e vorba să fie în detrimentul meu, accept să pierd oricât, dar îmi ţin cuvântul, astfel încât mi se întâmplă extrem de rar să fiu „dat peste cap” cu voia mea; când însă este un interes civic major, încălcarea promisiunii intră la „caz fortuit” şi, Doamne fereşte, „forţa majoră”, dar fac tot posibilul să-mi anunţ renunţarea! 4. Dacă dispuneţi de bani mulţi, faceţi economii, îi risipiţi, faceţi donaţii... La zodia mea se spune că „acum te tocmeşti pentru un ban, acum dai toţi banii”, ceea ce în cazul meu este adevărat. În plus, de felul meu sunt un altruist, fac bine oricui mi-l solicită şi mi se întâmplă de multe ori, să împart ultima bucată de pâine, cum se spune, cu cineva aflat în nevoie, dar nu fac parte dintre persoanele caracterizate prin preocuparea de a dona, ori de a căuta resurse pentru donaţii; nu le poţi face pe toate într-o viaţă de om. 5. Prieteniile vechi (foarte puţine) care au mai rămas (bărbaţi sau femei) îmi sunt ca şi frăţia naturală, le duc cu mine, în ciuda eforturilor costisitoare şi păgubitoare, acei prieteni sunt pentru mine, ca un alt fel al meu de a fi într-o anumită perioadă de timp. Aceeaşi atitudine francă de care vorbeam m-a făcut să fiu consecvent, să nu fiu eu acela care renunţă primul, dar sunt destule cazuri în care acelaşi fel prăpăstios de a fi m-a determinat s-o rup brutal şi spectaculos cu unii, în condiţiile în care, mai firesc ar fi fost să las lucrurile să meargă precum mergeau şi s-ar fi desfiinţat de la sine; de aici, regretele, care denotă frământări cât cuprinde un suflet de rac! ... 6. Părerea despre oamenii ce se gândesc prea mult înainte de a da o mână de ajutor celor săraci, calculând profitul, avantajele Meschinărie sub aspect cămătăresc cu banii şi sufletele omeneşti, oameni aflaţi sub standardele minime ale caracterului şi omeniei 7. Pentru a schimba societatea, să-i schimbăm pe cei ce ne conduc, sau să începem schimbarea cu noi înşine Sunt două faţete ale aceluiaşi fenomen; dacă devii conştient de necesitatea să te menţii în pas cu evoluţia societăţii, începi schimbarea prin a te transforma tu într-un om tot mai bun şi mai util, în cadrul unui proces continuu, fără a respinge nici cu reproşuri sau anateme sugestiile sau îndemnurile celorlalţi. Iar în acest proces, dacă cei ce trebuiesc schimbaţi, nu se străduiesc să evolueze în sensul dorit de contemporani, ameliorându-şi conduita şi menţinându-şi poziţiile, ei vor fi daţi la o parte, cu sau fără zgomot şi suferinţe de ambele părţi... 8 A se vedea punctul 4. 9. Persoană ce-şi face griji din orice, cu accese de nervozitate fără motiv, sau sunteţi echilibrat În cazul meu, cred că se ilustrează elocvent zicala cu omul ca sumă a contrariilor! Nu mă enervez niciodată fără motiv, numai că mă enervez repede şi mult mai puternic decât motiAccesează www.impactdb.ro

continuare din pag. 1

vul insignifiant care m-a stârnit, însă mă consider şi mă comport ca un om echilibrat! Dacă n-aş sări în sus din orice, n-aş ilustra cu promptitudine şi folos tagma epigramiştilor, după principiul „obiectiv” că „Epigrama e o strofă/ Cu tupeu de... catastrofă!”, iar „Pentru-acela care-ascultă/ Şi acel pe care-l doare,/ Epigrama nu-i insultă,/ E-o onoare”! De fapt, consider că înzestrarea artistică îi face pe artişti să fie mai sensibili într-un anume fel, să reacţioneze mult mai puternic în unele împrejurări şi să se manifeste, să-şi dea răspunsurile prin arta lor! De aici o altă consecinţă – uneori măsura pe care societatea o aplică artiştilor este disproporţionată – şi prin urmare, îi tratează cu brutalitate sau neînţelegere, transformându-i – da, ea, societatea – în oameni neînţeleşi, însinguraţi, blamaţi, victime ale contemporanilor, cu dramele şi tragediile de rigoare, şi pentru unii şi pentru ceilalţi! Cel mai la îndemână ne este nouă Eminescu, genialul romantic, dar să-i amintim şi pe un Şt. O Iosif, sau târgovişteanul I.C. Visarion, culminând cu desconsiderarea cruntă şi făţişă a artei autentice în perioada relativ recentă a proletcultismului. 10. Dacă deranjează discuţiile contradictorii pe idei, principii sau stil de viaţă Nu m-au deranjat niciodată, dar îmi reproşez abia de o vreme că am consumat multă energie fizică şi nervoasă în van, pentru a lămuri pe câte cineva de poziţia lui greşită, fără sămi dau seama că uneori era peste puterile lui să înţeleagă, sau şi mai rău, duplicitatea, ce-l caracteriza (nedetectabilă de către unul ca mine), îl făcea să fie aşa prin însăşi natura lui ipocrită... 11. Aveţi un înţeles, când oamenii sunt mai mult decât amabili şi săritori în a vă „ajuta”? Întotdeauna există un interes la baza câte unei astfel de iniţiative, după legea acţiunii şi reacţiunii, problema este ca interesul solicitantului să nu fie supradimensionat faţă de cerere şi posibilităţile mele, dar şi în astfel de situaţii mi-am dat seama după ce comisesem deja întrajutorarea cerută! Pe măsura înaintării în viaţă, în procesul experimentării (cu suferinţele echivalente din partea mea), am devenit ceva mai perspicace şi sunt ceva mai rezervat; suferinţele spiritualizează – e sigur – iar în ce mă priveşte, după câte o astfel de păcăleală (sau afront) ce mi-au fost administrate totuşi, mă trezesc dimineaţa (în ultima perioadă) cu senzaţia că în acele gesturi a fost ceva nenatural, nefiresc, curios! Ca să exemplific, mă menţin în domeniul literar, mai blând totuşi, pentru că agresivitatea se rezumă la vorbe, după principiul că fiecare breslaş se bate cu armele breslei lui, măcelarul cu cuţitul, ciobanul cu bâta, iar scriitorul cu cuvântul! Trăim de peste un deceniu, un adevăr nu neapărat românesc, pentru că ne raportăm la întreg estul Europei în această ipostază: din varii motive, unii oameni au ieşit din sfera lucrativă mai devreme decât vârsta pensionării, deci mai au încă energii creatoare pe care trebuie să le valorifice. Unii dintre ei s-au apucat de scris literatură, „la bătrâneţe” cum se spune, iar eu îi înţeleg şi îi aprob pentru modul frumos cum au ales. Nu înţeleg însă, agresivitatea aproape generală a tuturor acestora, care după ce publică pe bani, o cărţulie sau în vreo revistă, scoasă prin cheta semnatarilor, încep să-ţi dea sfaturi cu forţa, „directive”, prefăcându-se că au uitat umilinţa sau modestia cu care au păşit în fauna artistică cu foarte puţin timp în urmă! Regretatul epigramist Dumitru Munteanu are un catren adecvat: „În fine, a sosit momentul,/ De-a regreta că-a-mbătrânit;/ Urla de mult în el talentul/ Şi-abia acum l-a auzit!” Sunt oameni care au scris mai multe cărţi decât au citit, nu sunt chiar fără cultură, cultură pot avea, dar nu au har şi discernământ artistic! S-ar pune întrebarea, ce atitudine iau eu? – Niciuna! 12. Aţi mai trăit într-o altă viaţă anterioară şi... că magia (albă sau neagră) are efecte asupra oamenilor. Credeţi în vrăjitorie sau în semnele prevestitoare de rău? Voi încerca să mă exprim cât mai succint la ultimele două puncte, pentru că e nevoie de spaţiu tipografic relativ considerabil spre a-mi desfăşura argumentele personale şi generale. Sintagma „vieţile anterioare” echivalează cu acceptarea fenomenului de reîncarnare a omului, iar eu cred în reîncarnare, în condiţiile în care mă declar creştin convins! Mulţi dintre noi sunt de părere că, „dacă crezi în reîncarnare,

ai trecut la budism”, poate şi din cauza dogmatismului bisericii – dar asta e o calitate, nu un defect – care nu acceptă că după moartea trupului fizic, sufletul (pe care şi creştinismul îl consideră nemuritor) se poate reîntoarce pe pământ în alt trup, cu totul nou! În ce mă priveşte, în câteva împrejurări propice, câţiva mediumi mi-au expus viziunile lor, conform cărora am fost militar în evul mediu germanic, rabin în Palestina, iar cea mai recentă este că aş fi decedat la începutul secolului trecut în Amsterdam, la 29 de ani, din cauza tuberculozei! Unele dintre spusele lor le regăsesc în structura şi conduita mea! De altfel, fizica cuantică, această ştiinţă ce tinde a nu mai avea aproape nimic comun cu fizica convenţională, materialistă, a ajuns aproape de explicaţia supravieţuirii sufletului după moarte şi transcenderea lui după un timp în alt trup omenesc viu... Asta, apropo de punctul 7, a te menţine în pas cu evoluţia... Definiţia parapsihologică a magiei, deci poziţia ştiinţifică este: „ansamblu de norme şi de acţiuni cu scopul înduplecării unor forţe sau entităţi paranormale spre a interveni prin mijloace şi metode oculte, în favoarea soluţionării favorabile de către mag a unor probleme din viaţa colectivităţii, precum tămăduirea şi altele”. Să ne amintim că până în epoca modernă, bolile erau tratate cu descântece şi leacuri vegetale, iar nenumăraţi oameni s-au însănătoşit, vindecându-se complet, astfel încât există un sâmbure de adevăr pentru orice om, cât ar fi de sceptic. În sens larg, magii, sau vracii, sunt consideraţi „vrăjitori” – vrăjitoare bună şi vrăjitoare rea – deci coexistă şi se concurează magia albă cu cea neagră. Am simţit la propriu, atât magia albă, cât şi cea neagră şi a trebuit să reacţionez corespunzător... O metodă foarte bună de apărare împotriva magiei negre o oferă religia creştină prin oficianţii ei, preoţii, cu metode specifice, precum „acatistul” şi altele; insist în a repeta că biserica creştină nu propovăduieşte răul, ea vindecă răul prin metoda binelui! Hirotonisirea preoţilor înseamnă iniţierea lor în tainele creştine, investirea lor cu forţă spirituală dumnezeiască. Pe de altă parte, am studiat parapsihologia, am făcut şi fac cercetări proprii, am şi publicat cărţi cu opiniile mele, argumentându-mi-le, precum în cartea apărută în 2010, „Magie şi paranormal, pas cu pas”. Iar dacă am scris cărţi despre magie şi n-aş crede în ce am scris, aş fi la rândul meu un şarlatan ceea ce nu e cazul! Detalii se pot găsi în cărţile mele, dar şi în toate celelalte cărţi de parapsihologie, fie că însumează cercetări ştiinţifice, fie experienţe individuale. Axioma parapsihologiei e că toţi oamenii pot dobândi aptitudini paranormale prin însuşire practică, dar şi prin naştere, iar în decursul evoluţiei cunoaşterii, tot mai multe însuşiri considerate azi paranormale, vor deveni mâine, normale! În acest sens, tot mai mulţi copii care n-au învăţat încă alfabetul, ştiu să manevreze telefonul mobil şi calculatorul, mai bine decât majoritatea adulţilor; cine i-a învăţat?! 13. Credinţa în Dumnezeu, mersul la biserică. Da, cred în existenţa forţei divine Atotputernice, Atoatefăcătorul. Interesant, în ce mă priveşte, este că după ce am crescut în cultul creştin al lui Dumnezeu, în tinereţe am devenit ateu convins. După 1990, când ni s-a permis accesul la documentaţie serioasă, mi-am pus întrebarea cum de au fost posibile greşelile ce le-am comis în viaţă şi cum se explică alte fapte din viaţa mea, pe care le consideram până atunci inexplicabile! Dar orice fenomen are o cauză a lui, iar faptul că nu e vizibilă, nu înseamnă că e şi inexistentă! Dumnezeu nu se arată la tot pasul, dar pretutindeni şi întotdeauna există dovezi nenumărate ale Creaţiei Divine. Nu merg frecvent la biserică, dar mă duc de câte ori simt nevoia, fără ostentaţie... Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


CONTRIBUŢIA LUI I. C. VISSARION ÎN PUBLICISTICA DÂMBOVIŢEANĂ O colaborare fructuoasă, la ziarul „Ancheta” este izvorâtă dintr-o statornică prietenie cu directorul publicaţiei târgoviştene, I. G. Vasiliu. Aici semnează amintiri despre I.G. Duca: „Cutremurele prieteniei mele cu I.G. Duca” (29 iulie şi 13 august 1937), povestirile „Năsdrăvanul” (dec. 1937), „Trei domnişoare şi un bilet nevizat...” (15 feb. 1943), fragment din „Uitarea cea mare” (13 sept. 1939) sau „O lege de desagregare” (13 dec. 1937). Cea mai interesantă colaborare la acest ziar este confesiunea sa „Spovedanie scrâşnită”. Este un strigăt de indignare faţă de faptul că preocupările sale ştiinţifice nu au nici un sprijin concret din partea celor „care azi plesnesc de îmbuibare” şi se gândesc ce s-ar „întâmpla când se vor sfârşi zăcămintele de petrol...”. Caută „prietenia” oamenilor politici, ca prin ei să fac ceva”, deoarece „eu n-am bani să-mi fac miniaturile, ca să dovedesc şi celor mai tâmpiţi dintre tâmpiţi că aparatele mele vor umbla şi vor aduce foloasele despre care vorbesc. În final îşi justifică gestul de a publica „această năvală de indignare într-un ziar de judeţ, care nu ajunge sub ochii magnaţilor banilor”. Socoteşte că aceste ziare sunt mai puţin partizane politice, se străduiesc să reprezinte şi „interesele mari ale omenirii” prietenul său Jean Vasiliu, punându-i la dispoziţie 3, 4 coloane pentru „strigătul” său. Cu toată dezamăgirea trăită, încrederea în ţara sa, este de o remarcabilă nobleţe sufletească: „Ţin însă la ţara asta, în care pentru prima oară soarele şi-a-ngropat razele în ochii mei. Ţiu la fraţii ăştia ţărani, cu care m-am jucat, m-am înjurat şi m-am bătut, şi a căror viaţă

simplă dar grea am trăit-o şi-o trăiesc. N-aş vrea ca pe mijloacele mele de captare de forţă să se instituie iarăşi monopoluri, iarăşi restricţii „legale”, iar să se pună preţuri care să-i împiedice pe ei de a se folosi de forţa uriaşă, pusă în stare de a fi la îndemâna oricui. Mi-e dragă faţa pământului de aici, cu câmpiile ei, cu pădurile şi munţii ei. N-aş putea să trăiesc în altă ţară; aş muri de do-

politic”. Speranţa sa era ca „bunii români s-o sprijine”, sau cei care „au citit Steluţa să stăruie la prieten să se aboneze”, ceea ce s-a dovedit un lucru iluzoriu. Primul număr este în întregime scris de Vissarion. În „către cititoare şi cititori” afirma: „am voit să-ţi spui ce simt că e frumos, ce judec că e drept, ce-nţeleg, că e adevărat şi ce observ că poate fi fapt nou şi de fo-

rul locurilor de aici” (Spovedanie scrâşnită). Un alt moment al său în publicistica dâmboviţeană este considerat apariţia revistei „Steluţa”, o „revistă literară, ştiinţifică şi sociologică”, cu sediul la Costeşti-Vale, născută din ambiţia de a o edita. A avut o apariţie scurtă, doar 12 numere, între 1 mai 1932 şi martie-aprilie 1933, din cauză că „nu e sprijinită de nici un partid politic şi de nici un om

los tuturor”. Numerele viitoare se bucură de colaborările lui Gala Galaction, Al. T. Stamatiad, Vasile Militam sau a unor învăţători sau publicişti anonimi din mediul rural. Problematica ţărănească este predominantă. Referindu-se la întâmplările de la 1907, în „Nepotrivire de vremuri” (nr. 4, 1 aug. 1932) sublinia: „Nu am uitat nimic, căci suferinţele se scriu nu numai pe trupul

pagina 3

continuare din pag. 1

vărgat de vânătăi şi cu brazde colorate de sânge, ci se scriu parcă şi undeva în masa extrem de fluidă şi imponderabilă a sufletului. Dar vremea de-acume vreme grozavă, când se cer iar oameni de sacrificiu, iar martiri, iar eroi”. Este însetat de dreptate, de spirit mai uman. în „Jena dizlocării ideilor fixate” (nr. 2, 1 iunie 1932), este convins „că ştiinţa fără morală e o primejdie de moarte iar morala fără ştiinţă e o nenorocire”. În „Definiţii simple” (nr. 7, 1 noiembrie 1932), afirma că „Libertatea are legi fireşti, cărora, trebuie să se supuie cel ce vrea să trăiască liber. Libertatea fără legi nu poate exista... Libertatea nu înseamnă neregulă, dezordine, dezmăţ social, harababură, dezlănţuire de patimă şi de bestialităţi”. În „Datoriile de război” (nr. 7, 1 noiembrie 1932), face o caracterizare de o mare actualitate acestui flagel al omenirii: „Oricum o fi socotit războiul, război între armate, între diplomaţi sau între capitalişti, el este, în primul rând, o manifestare de sălbăticie”. Profetic, afirmă în ultimul număr al „Steluţei” că el „poate izbucni oricând. Trebuie doar să ne obişnuim cu neprevăzutul, cu ideea războiului, şi să ne simţim gata oricând sănfruntăm orice pericol”. Soluţia este tot a lui Vissarion. Dorinţa sa este „să le dau oamenilor [forţele naturii, n.n.], ca să nu mai moară de foame, şi să nu mai aibă motive să facă revoluţii şi războaie. Vreau pacea pe pământ şi între oameni bună înfrăţire” (Puteri noui, uriaşe, nr. 9-10, ian.-feb. 1933). Sunt rânduri prin care contribuie, valoros şi vizionar la îmbogăţirea publicisticii dâmboviţene. @ VICTOR PETRESCU

“Marea Carte a Destinelor” despre naşterea lui Mihai Eminescu (basm) Totul a început într-o seară geroasă de iarnă, într-un sat liniştit unde doar păsările cerului, libere şi nestingherite cereau zgomotos pe la câte o fereastră mici firimituri de pâine. Noaptea, în măreţia ei, paznic al tainelor şi martor al iubirii cântate de poeţi veghea la siguranţa muzelor dornice să zburde printre linii melodice şi poezie. În acea seară, într-o casă ţărănească simplă, unde doar focul sobei fremăta şi ofta adânc a nerăbdare se născu un băieţel cu ochii-i de lumină şi chipul asemănător suspinului adânc. Privirea lui putea dezgheţa suflete dar, totuşi, ascundea o mare suferinţă. În urmă cu foarte mulţi ani, „Marea Carte a Destinelor” descria în amănunt viaţa unui om, dar fără a i se preciza numele. În Carte i se spunea „tânărul cu nume mare”. Mai

stătea scris că, nu va cunoaşte dragostea adevărată decât pentru puţină vreme şi nu mică va fi trădarea aşa-zişilor prieteni. Va fi neclintit în faţa principiilor, nu se va dezice de ele iar, spiritul crâncen, devotat dreptăţii, îi va aduce doar necazuri din partea celor care pun mai presus politicul, interesul personal decât omenia şi bunul simţ. Acest copil, născut în atâta linişte, unde doar în pustietate mai găseşti, acest viitor „tânăr cu nume mare” avea să ofere bucurie nemărginită multor generaţii, cântând universul şi romantismul naturii lui. Doi îngeri i-au fost alături la naştere şi amândoi au trăit sentimentul amărăciunii la vederea destinului său. - Vom putea, oare, să-i oferim ceva ca răsplată pentru dreptatea şi dragostea lui faţă de oameni, întrebă unul din-

tre îngeri. - Nu, răspunse celălalt înger. Dumnezeu i-a dat harul de a-şi apropia muzele şi, astfel, să aibă, sufleteşte, alături de el, oameni minunaţi din toate generaţiile care îl vor urma. Şi, abia ce rosti îngerul ultimele sale cuvinte şi camera în care se afla copilul se îmbrăcă în miresme de pădure tânără, de nuferi proaspăt înfloriţi şi arome de flori de tei. Niciodată iarna nu oferise pământului atâta alb şi nici cerul stele-ochi limpezi pentru luminarea cărărilor şi aleilor călcate de îndrăgostiţi. Ape tulburi se limpeziră deodată şi toate păsările cerului începură să cânte în cor 39 de versuri de slavă şi mărire, bucurie şi încântare, un ceresc recital pentru viitorul „tânăr cu nume mare”, Mihai Eminescu. @ GABRIEL DRAGNEA

GEORGE NICOLAE PODIŞOR – CONFESIUNI ÎN PLEAZNĂ, CU NĂDUF ŞI SICTIR!... (II) Ca o reconfirmare a acestei mândrii – justificate, de altfel – autorul conturează discret şi elegant frumuseţile locurilor de baştină în care personaje, parcă desprinse din poveste, sunt contrastant suprapuse peste realitatea prezentă. Aici, în aceste tablouri, recurgând la sinestezie ca mod de precepere al realităţii, cu măiestria unui pictor, George Nicolae Podişor imortalizează pitorescul locurilor: „Cu firul roşu o începe, acest fir mătăsos de culoarea amurgului ce scapără granitul munţilor din preajmă, cu irizări argintii şi opalescente prelinse peste freamătul complice al codrilor, care sunt martori de când se ştie şi care-i grăbjesc truda ca pe un trofeu după care vreme îndelungată atât a alergat” sau „Nostimă şi sălbatecă acestă cromatică a plaiurilor ce zămislesc fapte altfel obişnuite, Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

fir de purpură şi rază de soare ca nişte pelerini transfiguraţi dintru-nceputuri şi transmiţând prin împunsături ideea. Ideea gândului ei de ţărancă naivă şi calmă, prea calmă, ideea mirosind a pământ ars, pământ rumenit când şi-a îngăduit a o înfiripa” (Ţăranca din Muscel). Ca un veritabil cronicar al vremurilor sale, George Nicolae Podişor realizează o reţea invizibilă de legături între fapte, evenimente ori personaje situate în epoci diferite, argumentând ciclicitatea evenimentelor socioistorice, la intervale de timp „prestabilite”. Poate într-o manieră similară, cum pot depune mărturie, în acest sens, scrierile lui Caragiale - extrem de actuale (încă) ori ale marelui pamfletar Tudor Arghezi – ce par desprinse din contemporaneitate (Crochiuri din vremurile…parşive! Cămaşa verde). Partea finală a cărţii este dedicată evocării dascălilor autorului. Cu sensibilitate, trecând peste micile şi fireştile lor limite umane, păstrând în uitare micile „penalizări” educative, autorul le desăvârşeşte portretele

morale, aducând în vizorul publicului larg, calităţile pe care orice dascăl ar trebui să le aibă: dedicarea, voinţa, vitalitatea, dragostea de copii şi de meserie, abnegaţia, spiritul constructiv şi inovator, tactul. Un tablou cvasi-clinic al prezentului, în contradicţie cu trecutul, în care valoarea se construia pe fundamentele adevărului – general valabil şi al respectului faţă de oameni. (Iertare, doamnă învăţătoare Arteţia Răuţă, Dascălii mei). Pamfletele, eseurile ori povestirile cărţii, fiind construite cu perseverenţa profesorului de istorie - pedant, atent la detalii, dispus să despice firul în patru (propunând variante de lucru) şi dublat de o rară capacitate de expresie – devin file ale unui jurnal itinerant, prin care autorul reuşeşte să dea sens şi valoare propriilor sale convingeri. Rememorând trecutul, dar dovedindu-se pe deplin ancorat în prezent, George Nicolae Podişor dispune de un variat instrumentar analitic, având privilegiul de a putea compara ierarhiile valorice ale diverselor epoci şi de a

stabili o nouă ierarhie a valorilor, printr-un minunat exerciţiu de investigare. Concluzionând, se poate spune că prezenţa sa în peisajul cultural contemporan este una necesară şi mai presus de toate – una valoroasă. O prezenţă de care ne vom bucura, cu toţii, devenind lectorii fideli ai următoarelor titluri de carte, ce vor purta semnătura literatului rucărean. Iată ce spune, despre autor, Ion Machidon: “Citind cartea, aveam să trăim momente de înaltă ţinută artistică, găsind în George Nicole Podişor scriitorul tuturor celor care gândesc în favoarea viitorului, dar nu subapreciind prezentul, Acest autor este un autentic pur sânge în pleazna sa, nu pentru a face lumea să râdă şi nici să o bălmăjească, ci să-i ofere destule motive de analiză personală. Prin cartea de faţă ne demonstrează încă o dată vocaţia sa de scriitor autentic... Pentru că acest scriitor cu harul său pe cât de inventiv este, pe atât de realist pare când vine vorba de pagina de carte”. @ GHEORGHE A. STROIA Accesează www.impactdb.ro


pagina 4

Breviare

VALI NIŢU - FLUIER DE ANOTIMP, ED. BIBLIOTHECA, TÂRGOVIŞTE, 2011

În volumul de poeme apărut în ediţie bilingvă – română - engleză - traducere de Costel lonescu, autorul tinde în tot ce scrie spre o sacralizare a poeziei, situându-se pe poziţia unei anume codificări a firescului, într-o metaforă parabolică a realului situat sub semnul incisivităţii şi al melancoliei. Acest - Fluier de anotimp - acoperă fragmente de biografie, nelinişti metafizice şi o permanentă descriere a sentimentelor. Poetul Vali Niţu este mereu în căutare de tonuri originale, tuşele subsidiare revelează o atentă elaborare. Tendinţa de a unifica o gamă destul de variată de situări existenţiale, face vizibilă implicarea de cotidian în forme relevante. „bună dimineaţa / am să-ţi spun ceva cu înţeles / şi nu cred că poate fi încifrat / în adâncul rebusului ce pare a fi / viaţa noastră / chiar dacă-i tăcere privirea vorbeşte / şi descifrează integrama eu-lui / ce poartă iubirea nefardată / printre cuvintele toamnei / adunate într-un careu magic / la început de an şcolar / rodul surâde / în ghiozdanul anilor am adunat foi / culese doar atunci când s-au copt / şi cred în ele / căci duşi am fost / la alte porţi mereu ferecate / poate că astă-ne uşă rămâne deschisă / chiar de am pornit / neputincioşi / tu dimineaţă spre altă zi / iar eu poate / poetul unui rost / între minus şi plus” (o zi şi eu)

VICTOR BURDE - DESCÂNTEC DE ROUĂ, EL. ARMONII CULTURALE, ADJUD, 2011 Victor Burde îşi pune mereu la încercare o anume modalitate de a exista poetic, îşi ridică în faţă pragurile cunoaşterii prin cuvânt, dar şi obstacolele întru autocunoaştere. Astfel, se probează pe sine spre a se mântui de canoane. Poetul Burde este într-o excelentă dispoziţie imagistică, smulge, efecte stilistice din concentrarea sintagmelor, lasă să i se – vadă - în fiecare vers, natura sa sentimentală şi psihică. „Cum să îţi spun, cât eşti de frumoasă? / M-am tot gândit, dar cuvintele

găsite / nu vor putea acoperi nicicând, / veşmântul purităţii tale; / Şi nici frunzişul ochilor / în care am învăţat / nuanţe noi de culoare, / nu ar putea fi descris vreodată... / Oare ce cuvinte, ţi-ar putea reda /frumuseţea sufletului care, / aidoma unui izvor cristalin,răcoros, / îmi unduieşte arşiţa nopţilor, / în care te citesc - ca pe o rugăciune; / sau căldura ce o simt, / când obrazu-mi atinge, / sânul tău trandafiriu? / Nu sunt cuvinte să poată descrie, / Chilul şi sufletul tău - pe o simplă hârtie!” (Nu sunt cuvinte)

m o e r t S r o t c de Vi

ALI D. JASIQI - LACRIMI DE BUCURIE, ED. AMANDA EDIT, BUCUREŞTI, 2012

În traducere din limba albaneză de Baki Ymeri, aceste - lacrimi de bucurie - stau de parcă despică pentru o fulgurantă clipă, bolta năpădită de întuneric a lumii. Adoptând o anume gravitate lirică, poetul Ali D. Jasiqi are toate motivele, scriindu-şi versurile în intenţia de a comunica - fie în subsidiar - să. spună - ceva - despre sine. Sugestia remarcabilă a acestui destin poetic este revelator şi sublimat. În fine, volumul de versuri - lacrimi de bucurie - cu toate căutările sale, împlinirile şi neîmplinirile se situează între zenit şi nadir. „Cinci corzi tremură / în mâinile cântăreţului / înfiripând cinci melodii / în cântăreţ nasc cinci iubiri / Pentru cântecul nou / O, cântăreţ / Şi eu cândva ca şi tine / Cu lăuta cântam un singur cântec / Cu stomacul gol / Şi Jumătate d-e opincă / După două ca-ore / Ale acestor munţi / Cântam o melodie. / Cântăreţul cânta / Cinci corzi deodată tremurau / Scot doar o melodie / Şi în mine se nasc multe cântece / Pentru ziua de azi / Amestecate cu supărare şi bucurie” (Tremură corzile lăutei)

MIHAI PASCARU – SENTINŢE, ED. DACIA XXI, CLUJ-NAPOCA, 2011 În colecţia: Poeţi contemporani, în ediţie bilingvă - română-franceză - traducere de Ana Maria Oprea, a apărut o nouă carte semnată de Mihai Pascaru. Autorul are un relevant instinct şi cult al poeziei, cum şi sensibilitatea de a-şi - construi - aproape detalic, un portret din câteva linii gotice, şi de a lega cuvintele într-o expresie subsumată semantic, cu un sens cognitiv şi de un sentiment nobil. „Te-am văzut într-o zi / pe o stradă / undeva / în inima Ardealului / într-un grup de germani, / de maghiari / şi de alţii cu care / conlocuim. / M-au atras mai ales / picioarele tale, / mult goale / deasupra genunchilor plini / de amar, / ca nişte noduri / de judecată / într-un stejar, / Te-am urmărit / pas cu pas / parcă (eram) cuprins / de o boală.” (DOR)

Vizitiu la Sadoveanu (III) Au hotărât atunci să-i ridice un monument de mare cinste, pe măsura lui. Din culmile Ceahlăului au prăvălit această uriaşă stâncă până la malul Bistriţei. Ca s-o aducă până la acest loc, la răscruce de ţări şi drumuri, au zăgăzuit apele râului în aşa fel încât să se facă un lac destul de larg şi adânc ca să poarte pe el o plută uriaşă cu piatra aceasta. Lăsând-o din nou pe uscat, i-au scobit miezul la mai multe nivele, în cel mai de jos aşezând vasul cu cenuşa regelui şi o mare parte din armele şi bogăţiile lui. Dar acolo nu se va putea ajunge niciodată decât răsturnând întreagă stânca. Apele Bistriţei au adus cu timpul noi şi noi rânduri de pietre şi mâl, astfel încât înălţimea stâncii a scăzut, pe nesimţite, an de an. Cine ştie la ce adâncime o fi partea cea mai de jos! Aici e locul meu. Deasupra e locul celui care va veni peste o sută de ani… Şi tot aşa… (pp. 122-123). Se pare că bunicul, priceput la vorbă, meşter şi el într-ale ereAccesează www.impactdb.ro

surilor, era cel mai instruit dintre cunoscuţii lui Andrei, mai instruit chiar decât doamna preoteasă (Corbul) ori doamna învăţătoare (Scrisul), iar moartea lui echivalează cu o reinstalare pe vecie a omului în mit. Deasupra acestor poveşti în poveste – la număr trei, precum spuneam – planează stins povestea Mutului, povestitorul de neegalat al satului (p. 47), care, prin gesturi de un tragism sfâşietor, explică oricui doreşte să-l „asculte” povestea „muţirii” lui, în urma unui atac săvârşit de către un lup. Această mutilare survenită în urma unei sângeroase confruntări între om şi fiară străjuieşte de departe văzduhul unei lumi în care şi poveştile se spun pe muţeşte. Dar micul Andrei nu se teme de Mut, sau, în orice caz, nu mai mult decât de câinii care nu latră şi de oamenii care-l scrutează muţeşte: - Să te fereşti, copilule, de câinii care nu latră şi de oamenii care te cercetează îndelung, nemişcaţi

şi tăcuţi, pentru că şi unii şi alţii muşcă pe furiş, îl sfătuise odată mamă-sa. (p. 34). Sigur că nucleul acestei lumi îl constituie jocul, strămutat încetîncet din casă şi împrejurimi pe islazul satului, în păduri şi-n livezi, acolo unde imaginaţia – dar şi pericolele! – puteau zburda în voie, prilej pentru copilul-protagonist să încerce tot soiul de experienţe, de la zămislirea propriei lui poveşti, până la experienţa scrisului, sau chiar a războiului. Fiecare experienţă aduce cu sine o învăţătură, chiar dacă micul erou o desprinde pe fondul unei cumplite dezamăgiri. Astfel, constată de timpuriu că nesăbuinţa şi scrisul nu prea mergeau la un loc (p. 103), sau cât de inutile sunt sacrificiile întrun război pe care nimeni nu-l bagă în seamă (p. 72). Peste lumea lui, se instalează încet-încet o lume modernă: zgomotul maşinilor începe să ia locul zgomotul purecilor refugiaţi în urechi, electricitatea înlocuieşte lămpaşul, iar radioul în-

cepe să se instaleze peste pacea locurilor. Singură ţiganca înflorată la fuste (Podul) mai aminteşte de popasul de pe vremuri al caravanei lângă pod, ca de o vreme când între săteni şi trecătorii de oricare neam era încă pace; ţiganca de astăzi, pradă mâniei comunitare şi bănuită de furt – fără dovezi! –, dispare pe vadul apei, căutând sălaş pentru ghicitul în ghioc altundeva, departe de prejudecăţi, nu înainte să anunţe prin prezenţa ei fulgurantă instalarea unei lumi guvernată de suspiciune. Viaţa merge mai departe, iar lumea modernă – cu morgă şi spital la oraş – nu poate obloji durerea unui tată hotărât să-şi transporte pruncul mort cu autobuzul, după ce i-a plătit un mic sicriu pe care l-a pitit într-un rucsac (Copilul). Eşecurile micului Andrei continuă, ca pentru unul născut pentru o altă lume: lecţia de coasă devine un calvar (Coasa), iar primul lui fior erotic este înăbuşit din start de – iar! – prejudecata unei mame (Bateria).

Greu se întrezăreşte fericirea în paginile epopeii lui Andrei. Poate în mici reprize de dup-amiezi duminicale, când părinţii scoteau copiii la joacă şi se închideau întruna din odăi (p. 70). Totul este, aşadar, planificat, până şi amorul, totul este reciclat, până şi stârvurile de pe malul râului, de unde se puteau recolta în voia bună viermi de cel mai nobil soi pentru pescuit (Mreana). Cu toate acestea, în vocea naratorului sesizăm un cald fior, care păleşte pe alocuri, dar numai pentru a reveni ulterior, mai afectuos, mai nostalgic, mai pătrunzător, exact aşa cum ne imaginăm că trebuie să fi fost jurnalul lui Andrei şi al amicilor săi, unul realist, căci la compunere, la şcoală, fetele scriau mereu numai despre copaci şi flori, iar în ceea ce gândea el era o treabă cu oameni care se pregăteau să iasă în lume, chiar aşa prost îmbrăcaţi cum erau. Deci nu frumos, ci greu urma să scrie cineva. (p. 101). @ MARCELA CIORTEA

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


Consemnări

Emil Druncea – Insula de cuvinte, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011, 60 p

Prefaţă de Maria Diana Popescu, postfaţă de Gheorghe A. Stroia „Mizând pe acurateţe, pe adâncime de sens în eufonia poemelor, Emil Druncea se remarcă prin originalitate, el ştie să calculeze, să pună în mişcare inspiraţia, sugestiile şi imaginile, „Insula de cuvinte” arătându-se un relief de sensibilitate şi siguranţă” (Maria Diana Popescu). „Emil Druncea valorifică fiecare experienţă umană, convertind-o întrun perpetuum mobile al acţiunilor viitoare, valorizând fiecare clipă printr-o trăire intensă şi revelatoare” (Gheorghe A. Stroia). Emil Druncea porneşte mai totdeauna - structural - de la propensiuni lăuntrice reale. Poemul are sincope, are derapări prin ocoluri prolixe. Fluxul poetic se disting printr-o obsesivă aplecare către orizontul cunoaşterii concrete palpabil şi plin de dinamism existenţial. Spaţiile poetice, strâmte, ating limita poemului Zen - tip haiku ori ianka, sunt realizate printr-o - ţinută - morală şi psihologică, dar, şi printr-o atitudine subiectivă. “trece ora prin mine / pentru fiecare frunză / un gând” sau: „Spre pământ un om cântă / un cântec sacru / grâul creşte / Va ploua!” şi: „seama sorţii / pe palmele de verbe / să ne bucurăm!” De aici provine acea stare mereu alternantă de gravitate şi meditaţie, prezentă în - Insula de cuvinte - în care autorul ne relevă, taina acestei cărţi, altfel spus, relaţia secretă, indestructibilă dintre creator şi versurile sale, şi, totodată, dispoziţia specială de a se mărturisi, de a-şi deschide sufletul şi inima chiar prin spaţii uşor mai largi. „m-am născut, / pentru ploi, / pentru soare / şi vânt. / Iubire... / primăvăratic gust, / Soarele stă aşezat / pe palmele verii, / eu sunt / cât toate Câmpiile lumii, / în toamnă foşnesc / vechi cântece ţărăneşti / dintr-un muzeu natural, / şi e liber la fructe / şi e

liber la must. / Lumina şi umbra, / iarba, / copacul. / Să ne bucurăm, / aici e iubirea!” (p.20) Emil Druncea este un - monah al iubirii - a

cărui miză se situează la nivelul prozodiei lingvistice, şi de ce nu, la nivelul autenticităţii trăirii în şi prin cuvânt. E o poezie a clamării şoptite, se simte în subsidiarul versurilor acestea - calme şi solemne - înfiorat strigătul existenţial cum şi crisparea elegiacă. Pe când jubilaţia imprimă expresiei poetice o anume discursivitate melancolică irizată de fiorul subtextual al neliniştilor fireşti ale unei coborâri în sine. „puţină lume ştie, / că mă salvez / pe-un vers, / pe-o poezie. / Pereţi brodaţi / cu axiome, / tăceri prelungi / sau desluşiri binoame, / protestul meu / cu litere aldine: / Lumina este Totul. / Totul ni se cuvine!” (p. 26)

pagina 5

de Val Buzoianu

IONEL MARIN – Picături de timp, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2011, 90 p Prefaţă de Gheorghe A. Stroia

„Ionel Marin este un poet astral, care, iubeşte cerul şi ştie să-şi înalţe, de fiecare dată, mâinile în rugăciune. O rugăciune murmurată, silenţioasă, umilă, aşa cum este - de altfel - întreaga-i existenţă” (Gheorghe A. Stroia). Format din două secţiuni distincte: Picături de timp şi Candela luminii. Cum ultima secţiune cuprinde exclusiv mini tablete, mă voi opri la prima secţiune unde poetul vrâncean Ionel Marin (născut la 2 iulie 1954 în comuna Suraia, judeţul Vrancea) se confesează cu lacrima pe inimă, îmbrăcând straiele unei realităţi dureroase, tensionate de fiorul aducerii-aminte. Este în aceste - picături de timp - un lirism verosimil în care - viaţa - e văzută prin efortul de înţelegere a sentimentelor dintr-o perspectivă ce se vrea unitară dincolo de netimp. „Cu bulgări de tristeţe ne-a lovit / Neantul deschis, întunecime... / Peste frunţi trecătoare, / - lacrima clipei sângerânde. / Amintiri luminează singurătatea, / în spate valuri de rugi şi gânduri, / Ramuri de ceară, neuscate. / Miracol, în fiecare zi taină, / N-acoperă privirea rănile deschise... / învăluit în visul unui dor, / Ard, pe trepte fără de hotar” (pag. 47). Textul poetic dăltuit cu acurateţe, de parcă s-ar ciopli o bucată de granit şi ar sări centripet nu scântei ci cuvinte, devine dramatic şi - starea de poezie - devine orizontul, existenţa şi conştiinţa autorului. “Vise sparte de furtuni / renasc, cu străluciri / De curcubeu,pe veşmântul norilor. / Amestec de lumină şi doruri / Urc pe spate cu propria cădere, / Pe treptele cereşti / Să găsesc Crinul Imperial... / Cu sete sorb din izvorul Tău,/îmbrăţişez darurile Tale, / Ca un prag de lumină, să găsesc / Hotarul cu văpăi le iubirilor. .’.’ (p. 33) Elaborarea - monologului - doldora de

semnificaţii, supravegheată atât planurile semantice, cât şi impactul predominant asupra suflului şi inefabilităţii imaginarului. În fine, închei fulguraţia mea spunând că poetul Ionel Marin îşi doreşte mărturisirile extrem de convingătoare, prospectând în

principiu domeniile intime, trăite şi asumate din tot sufletul. „Zăpăcit de întuneric, / Destinul m-a trântit în prag şi, / îmbrăcat într-o mantie de rouă, / M-a aruncat în nori fără stele. / Miracol nesfârşit, văpăile luminii / Şterg lacrimile dragostei, / Frumuseţe neasemuită dând / Timpului zămislit de palmele Sale, / Strecurând printre ani amintiri... / Mister, taine călătoare s-aşează / Pe frunţi cernite de anotimpuri, / Să culeagă curcubeie sfinţite” (p.28).

Elogiul satului meu natal. Tisău din judeţul Buzău (II) Îmi place să mă urc pe culmi, să umblu singură prin păduri, să simt mirosul de frunze veştede şi de vegetaţie tânără, dar mai ales să privesc la nesfârşit acele coroane maiestoase ale copacilor de un verde profund ce se mişcă pe un cer de azur, un cer ce parcă scrie pe infinitul său visul neamului nostru, , un cer că mă îndeamnă să cred că pe lume nu mai există nimic decât eu, pădurea şi minunile dumnezeieşti la care iau parte. Aici sunt rădăcinile mele, pământul meu natal ce-mi dă forţă, mă revigorează mereu, căci ştiu că are o mare energie şi putere regeneratoare. Fe-

ricirea mea de aici o port cu mine mereu şi revin mereu aici să mi-o reîmprospătez, cu acel sentiment unic de pioşenie, că mă face să-l venerez pe Dumnezeu, să-i mulţumesc căci a ales acest plai mioritic pentru venirea mea pe lume. Departe de acest paradis terestru, îmi simt fiinţa străbătută de o lumină a răsăritului sau a apusului de pe aceste Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

meleaguri, printr-o memorie involuntară şi las bucuria să-mi mângâie inima. Umbrele lungi ce se întind pe coastă, acea coastă ce am urcat-o de atâtea ori, sunt leagănul unui vis un vis ce-l retrăiesc an de an şi mă rog Domnului să mă mai îngăduie, să nu lase să înceteze inima mea, singura care ştie să se înfioare atât de mult la vederea plaiului natal, care mă întâmpină cu o adâncă pace, cu biserica sa argintie proiectată pe valuri de verdeaţă, în smaraldul dealurilor înalte. Am trăit în august bucuria unei primăveri târzii, când, după o vară secetoasă a plouat şi au apărut lumini de mai peste câmpul înverzit, iar în salcâmi flori albe. Aceste plaiuri natale mă fac fericită chiar prin simpla lor evocare, căci, pe filmul interior mai port acel amestec de umbre şi lumini din pădurile natale şi de prin livezi, iar eu respir în ritmuri cosmice, inima mea bate în ritmurile naturii de acasă, ce-şi mişcă ramurile, unduieşte iarba înaltă, şi pătrunde în mine, reglându-mi pulsul. Ştiu că niciodată nu voi putea sta departe de aceste meleaguri şi că mă voi simţi pribeagă în alte locuri. „A pleca însemnă a muri puţin”, spune un proverb francez şi eu mor mereu în lumea reală, spre a reînvia în lumea de frumuseţi ce le port în mine din copilărie. Mi-e dor mereu de plaiul natal, cum mi-e dor şi de mare, acea mare cu luminile ei mereu schimbătoare, cu neliniştea ei, cu freamătul ei, cu dantelele de spumă albă, în veşnică revărsare pe ţărmuri. La mare, ca şi la deal sau la munte ai bucuria unei vieţi trăită în spaţii nelimitate, când privirea nu mai este stresată de construcţii uneori dizgraţioase, căci acolo ele se armonizează cu peisajul, formând un spaţiu plin de farmec. Respir marea şi mă gândesc la Christ ce a călcat pe ape, cel care, cu puterea lui aducea oamenilor vindecarea.

Şi eu mă rog să mă vindece de tot răul ce mă înconjoară, să pot crea spre a fi creaţia mea bucurie a altora. Mi-e dor de căldura ce o răspândeşte Creatorul peste oameni şi locuri şi regret că oamenii nu au învăţat nimic, că au uitat că lumea s-a clădit pe principiul iubirii şi observ că, în egoismul lor, oamenii uită să-şi dăruiască iubirea şi ea devine mai mult un simulacru. Mă întreb: de ce să învăţăm a muri când iubim atât de mult viaţa? De ce teama de moarte, când avem un ocrotitor divin, un spirit bun ce revarsă peste noi acea aură magică

a credinţei, aură care ne protejează ca o mantie de răul acestei lumi. Aşa am învăţat eu de la bunica mea, în satul meu de sub munte. Este greu să înveţi a muri, când nu ai trăit cu adevărat viaţa, cu acea intensitate ce ţi-o dă puterea ta interioară de a te bucura de tot ce-i frumos pe lume. @ CHIFU ECATERINA Accesează www.impactdb.ro


pagina 6

POEZIA LUI CORIN BIANU, ÎN MARGINEA CLIPEI Scriitorul Corin Bianu este în prezent preşedintele Clubului epigramiştilor bucureşteni „Cincinat Pavelescu”, dovedit bun organizator şi încercat epigramist. Alături de cunoscutul epigramist Viorel Martin s-a implicat cu succes în „Festivalul naţional de epigramă Bucureşti-Voluntari”, 2011. Deci, la o primă vedere ar trebui să-l situăm de partea epigramei. Dar este şi un binecunoscut prozator, a cărui ultimă creaţie literară, „Văcăreştii la amiază”, roman istoric, a fost primită cu elogii de critica de specialitate. Abordând însă, genul liric, trebuie să amintim, fie şi în treacăt, ca a debutat în calitate de poet în revista „Amfiteatru” (1971), colaborând ulterior la „Luceafărul”, „România literară”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „Argeş”, „Litere” ş.a. Şi mai trebuie adăugat, că s-a bucurat de cronici favorabile din partea unor scriitori şi critici unanim recunoscuţi, precum Virgil Teodorescu, Cezar Ivpnescu, Aureliu Goci. Iată-l acum sub imboldul academicianului Mihai Cimpoi şi al scriitorului Radu Cârneci, cu o selecţie de poezii mai vechi şi noi, în colecţia „Ideal” a Editurii „Biodova”, Bucu-

reşti, 2011. Sigur, de la ultimul volum publicat, „Celesta Tian-Azaleea” (2006) a trecut ceva vreme... Ceea ce se poate spune de la bun început este că acest volum de poezii are ca dominant conceptul politico-filozofic al „Marii Tăceri” (titlu pe care îl regăsim la placheta din 1999, atestând obsesie şi continuitate) şi care include un filon religios, un altul al iubirii şi, cum se putea altfel, unul patriotic; am putea spune, o triadă ce reprezintă în fapt, crucea pe care şi-o duce poetul. Este de la sine înţeles, că deşi sintagma-metaforă „Marea Tăcere” pare o... mare mută (moartă), folosind ades oximoronul, Corin Bianu demonstrează că în adâncurile acesteia se află, atât „suprema comoară”, „sunetul ca o stâncă”, „o alunecare continuă”, cât şi o „inimă de ţară, adică „România din când în când”. Volumul de faţă cuprinde 107 poeme şi trebuie spus că ar fi putut avea titlul” „Mă pierd în cuvânt”, „Marginea clipei”, „Superba comoară” etc, numai că necesităţile colecţiei au suprimat acest atu. Unele poeme gravitează în jurul unor simboluri, precum şar-

pele, nisipul, curcubeul, uşor de remarcat. Ca element de interes apreciez că parte din poezii au un labirint şi meandre ce pot fi descoperite numai dacă lectorul identifică cheia: „cu tine drept cutezătoare ţintaşă/ Şi un răbdător stabilopod,/ Capturat rănit la o vânătoare,/ Este această credinţă ce mă devoră” sau „Se întinde marginea clipei,/ Se întinde mereu,/ Orizont ce se tot depărtează/ Pe măsură ce înaintăm” Menţionam mai la început că există un filon religios legat de marile întrebări ale existenţei, „Făpturile noastre efemere/ Ocrotite de amiaza demiurgului”, sau ca o esenţă din Biblie: „Durerea face parte din bucurie,/ Nu poţi preţui dulceaţa bucuriei,/ Dacă n-ai simţit gustul amărăciunii”, întrucât, ceea ce pare să-l preocupe pe autor este tocmai faptul, că „se-aţine moartea, totuşi, pe aproape”; „Destinul omenesc? Biologie,/ Ce-n perisabile tipare-ncape,/ Dear fi pe Terra, omul, stea să fie,/ Să se-oglindească pe întinse ape,/ Nu poate năzui la veşnicie, / Se-aţine moartea, totuşi, pe aproape”! Impresionează până la copleşi-

tor că în existenţa „Marii Tăceri, tocmai zgomotul, mişcarea, alunecarea continuă a vieţii, imprimă „însufleţirea”: „Mă smulg dintr-un adânc,/ Doar ca să alunec în altul, /Aceste înşelătoare ostrovuri,/ Care îmi prefac paşii/ Într-o alunecare continuă”. Mai mult decât atât, în interiorul „Marii Tăceri” există „ritmuri suverane” într-un timp trăit, în care se aude „sunetul ca o stâncă”, toate la un loc, definind o „stare de combustie”: „Doamne-Dumnezeule, arbore aş putea fi,/ Şi apă aş putea fi,/ Cu cercuri concentrice-n continuă extindere,/ Dacă fremătătorul meu chip/ Ar putea vibra după muzica sferelor!” (Echilibru visat); un spirit revoluţionar în „Versurile mele izbucnind din adâncuri, Vor fi jerbe prelungi de flăcări” (Negru înflăcărat). Cât priveşte Iubirea – „Mă bucur, sufăr, mă fac vinovat,/ Trăiesc în Iubire cu adevărat”, se întrevede şi ea peste tot. În privinţa sentimentului patriotic, este de admirat cum poetul se

simte ca o ulcică aşezată la „roata olarului” („E ţara mea, olarul,/ Care-şi roteşte masa,/ Pământ din ea, sub mâna ei rotit,/ Ulcică înflorită-s...”), o „Românie din când în când”, pentru că „Ne intitulăm cu mândrie români,/ Şi ne transpunem în faptă nobleţea,,/ Dar nu întotdeauna împlinim pe de-a-ndregul” Conturul speranţelor noastre” În ansamblul procedeelor şi mijloacelor artistice, întâlnim formule poetice proaspete, moderne, în vers liber, dar şi prozodia clasică, dominate cu toatele de metafore originale, surprinzătoare adesea, graţie practicii oximoronice. Avem în faţă o poezie atrăgătoare şi elevată, în pas cu epoca. @ LIVIU ZANFIRESCU

Alexandru Priboieni – Fără întoarcere, Editura semne, Bucureşti, 2011, 76 p.

„Alexandru Priboieni este un maestru al ideilor frumoase pe care le transformă precum un magician în perle literare de certă valoare. Poezia sa are o filozofie simplă dar valoroasă ca izvor, în ea neexistând separarea ei de fiinţa umană şi de tot ce o înconjoară”. (Constantin Mituleseu) pe coperta a patra ş volumului - fără întoarcere, unde Alexandru Priboieni continuă în aceeaşi manieră precum în precedentele sale cărţi să creeze poezia existenţei trăită cu un dramatism inconfundabil, surprins până la nuanţe, până la sublimare. „Doamne, lumea mă condamnă, / Numai Tu mă poţi ierta / Şi, la Marea Judecată, / Să mă treci în dreapta Ta... / În puhoiul de păcate, / Urgisit de-amaruri multe, / Am intrat şi eu sub vremuri, / Ca un prost cu stea în frunte. / Nu mai este timp de vorbe, / Nici de bârfe, nici de sfaturi; Ia duşmanii de

pe mine / Şi fereşte-mă în laturi!.. “ (p.55) E aici o poezie ce provine dintr-o simţire vibrantă, atentă la atitudinea cognitivă şi ontică dar şi la mişcările delicate ale celuilalt, simţire echilibrată, nu lipsită de o anume tensiune a regretului. Poetul bucureştean Alexandru Priboieni se distinge prin insolitele ipostaze ale comunicării, - procedând fie ca un caligraf, dezinvolt, fie ca un - gravor - subtil dar interesant. Iată un tablou în plină mişcare a sufletului susţinută prin funcţia - privirii şi atingerea ambiguităţii. „Cândva, să ştii, eram nebun, / Iubindu-ţi părul de tutun / Şi ochii mari, şi sânul mic / Cu străluciri de borangic; / Atâtea nopţi priveam pe geam, / Ca să te simt, ca sa te am, / Iar nopţile erau pustii... / Şi aşteptam să vii... să vii... / Era deajuns un zâmbet fin, / Să-nnebunesc şi să suspin, / O frunză

lăcrimând în vânt, / Ca să te văd oriunde sunt, / Azi, fără tine, ce mă fac?... / trăiesc în alt pustiu de veac, / în alt destin, într-alt mormânt, / Dispreţuit, bătut de vânt” (p.15) E o poezie aproape vorbită, uşor patetică, la limita de unde rigoarea începe să se topească în retorism, în convenţional. Se regăsesc în aceste versuri, semnele distinctive ale încercării de a fi în actul poetic orientat către spaţiul interior, cu o melancolie visătoare a regăsirii de sine. O întreagă plajă de sentimente - varietate a sferelor tematice - se desprinde într-o revărsare lirică parafrazată, nepotolită, spectaculoasă. Astfel, tot ce se întâmplă în acest volum este o lume recreată liric, o lume pe care Alexandru Priboieni - însetat de credibil, de verosimil, îşi face timp să o şi contemple. @ DORU CÂMPINEANU

Navigator prin suflete de scriitori sau „Dincolo de vitralii” de Gheorghe A. Stroia (Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2011) – II –

Este de admirat la scriitorul Gh. A. Stroia curajul de a recenza scriitori contemporani cu o personalitate complexă, precum Victor Sterom, care are o vastă operă poetică, cu adâncimi nebănuite în bogăţia de idei şi înţelesuri. Să nu uităm că Victor Sterom are şi o imensă operă de critică literară, excelând cu celebrele sale ”Fulguraţii”. Or, nu-i chiar aşa de uşor să „apreciezi” pe autorul acestora. Dar Gh.A.Stroia s-a încumetat şi a reuşit să releveze infinitele frumuseţi poetice ale bardului ploieştean. Şi ceilalţi scriitori analizaţi, precum: Cristian Petru Bălan, George Paşa, Constantin Severin, Vasile Sevastre Ghican, Florina Zaharia, Viorela Codreanu Tiron ş.a., sunt personalităţi interesante, bine conturate în literatura noastră contemporană, fiecare cu specific şi caracteristici definite, cărora, criticul Gh. A. Stroia a reuşit să le ilumineze ultimele volume publicate, dându-le la iveală inedite valenţe valorice care le sporesc personalitatea. Mai mult, îşi asumă responsabilitatea de a selecta din puzderia de nonvalori, ca un adevărat căutător de pietre preţioase în mâlul banalului cotidian, unde descoperă certe talente aflate la debut. Astfel, ne atrage atenţia asupra lui Daniel Dăian (volumul ”Arbori de cristal”), un poet valoros, cu ”un stil Accesează www.impactdb.ro

original şi simţiri poetice de rang înalt, axat pe adevăruri existenţiale îmbrăcate în aura unui eros special”. Încântă cu ”aprecierile” deosebit de plastice din analizele sale, realizate tot atât de poetic ca şi scriitorii analizaţi, dând atâta farmec şi limpezime scriiturii, încât aceasta e citită cu plăcere şi uşor înţeleasă. Voi exemplifica: la Cristian Petru Bălan face ”o baie de şoapte” în sonetele acestuia, descoperind ”cantabilitatea, luminozitatea şi preţiozitatea versurilor” cu care ”construieşte pentru cititor o nouă arhitectură a raiului” considerând acest volum ”un diamant prins în filigranul simţurilor”. La George Paşa, consideră că volumul acestuia „Atelierul albastru” este ”nobila casă a unei poezii ce te învăluie în ceaţa fină a indescriptibilului, pe care, deschizând larg porţile sufletului, îl vei simţi invadându-te cu o stare de bine”. Poezia lui Vasile Sevastre Ghican îl surprinde prin ”calităţile sale balsamice: simplitatea expunerii şi a trăirilor, transparenţă, alternarea dozeiuneori ascetică, alteori generoasă-a simbolurilor”. La Florina Zaharia, descoperă în volumul ”Eua” o ”permanentă luptă a contrariilor care se resping şi se atrag, ca într-un experiment electrostatic, efectuat în (micro)cosmosul poetic”, cartea fiind carecterizată ca ”o

eclectică împletire a stărilor şi vibraţiilor poetice, lirism subtil şi rezervat, universul dual, lupta contrariilor pe calea către lumină”. În urma analizelor, sintetizează esenţa mesajelor fiecărei cărţi, prin aşa zisul ”leit motiv” al volumului, cum ar fi: la Cristian Petru Bălansupremaţia iubirii, la Florina Zaharia-teama „transformată” în verb, la Daniel Dăian-zborul, ca o dorinţă a devenirii, la Viorela Codreanu Tiron - sentimentul pierderii irecuperabile a dragostei ş.a.m.d. Interesante, la Gh. A. Stroia sunt caracterizările făcute poeziilor din volume, prin ”aprecieri” cu fraze formate printr-o meşteşugită legare a titlurilor de poezii, cu scopul de a surprinde esenţa mesajelor din cartea recenzată. Un joc delicat prin care-l determină pe autor să ne spună ce a vrut să ne transmită în poeziile sale. Nu în ultimul rând, constatăm în analizele sale că noţiunea de ”critică” îşi pierde sensul şi conţinutul definit în dicţionare. La ”criticul” Gh. A. Stroia, aceasta capătă un sens nou, mult mai complex. Urmăreşte doar acele aspecte valorice ale creaţiei: insolitul figurilor de stil, plasticitatea expresiilor specifice acelui autor, bogăţia, claritatea şi profunzimea ideilor transpuse în montura simbolurilor, forţa emoţională a bogăţiei de sentimente, trăiri şi

stări transmise cititorului, adică toate acele elemente de frumuseţe artistică ale operei analizate. Implicit, prin analiză şi interpretare, Gh. A. Stroia relevează şi frumuseţile sufleteşti ale autorului. Se pune întrebarea: dar, despre aspectele negative ale operei, care sunt părerile criticului? Prin acţiunea selectivă, încă din faza cititului, dânsul nu recenzează decât scrieri valoroase, care l-au determinat să se aplece asupra lor, numai dacă, după ce le-a citit, l-au impresionat, i-au transmis stări emoţionale de excepţie. Apoi, opera sa critică se ghidează după unele repere luminoase, cum ar fi: omenia, adevărul, sinceritatea, corectitudinea, iubirea, etica, morala şi, în special, dragostea autorului faţă de cititor. De aceea ”critica” sa literară este un valoros act de cultură dedicat descoperirii sensurilor şi înţelesurilor încifrate în scriitura unei opere literare, unde, explicaţiile sale delicate, plastice, simple şi clare, reprezintă o permanentă invitaţie la lectură. Este ceea ce am sesizat la citirea volumului ”Petale din cuvinte”, unde se prefigura noul stil de a face ”critică” literară, al scriitorului Gh. A. Stroia. I-am zis ”stilul pozitivist”, adoptat de acest critic, sau, mai bine zis, creat de dumnealui, din dragoste pentru scriitori şi cititori. @ NĂSTASE MARIN Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 7

ÎNSEMNĂRI CRITICE :

VALI NIŢU - PEREŢII CUVÂNTULUI - O SINTAGMĂ SUBLIMATĂ PROZODIC În ediţie bilingvă, româno-albaneză, traducere de Baki Ymeri şi prefaţat de Lucian Gruia, a apărut volumul de poeme: Pereţii cuvântului, Editura AMANDA EDIT, Bucureşti, 2011, semnat de poetul Vali Niţu, care posedă un persuasiv sentiment al mărturisirii întru mântuire, sentiment ce atinge zone afective şi structural psihologice. Vali Niţu aduce în poezie tema prozodiei cuvântului, ştiind că eludarea prozodiei e un pretext fără acoperire, un moft subiectiv. Procedeul poate fi experimentat dar nu duce nicăieri, fiindcă prozodia bine stăpânită, nu poate fi exclusă din sfera lingvistică. Dar să trecem la confesiunile mântuitoare unde poetul se organizează în adâncimi semantice, cu hotărâre să ia totul în serios şi uneori chiar în tragic, acolo unde e simbol şi metaforă într-un text declinat suferinţei, acolo unde pasiunea clipelor trăite cândva, tulbură până şi nostalgica stare de aducere-aminte. „se plimbă un gând / şi urcă pe treapta şaptezeci şi cinci / într-un parc / zâmbindu-i acelui treisprezece / dintr-un august al timpului. / mama / caut un penel colorat / în verde / şi prind unicul cuvânt

sfânt într-un poem al emoţiilor / ce mi-a dat viaţă / mama / mâna-i dreaptă rămasă cu două degete / dintr-un accident stupid / mângâie tâmplele copiilor / ce înseamnă pentru ea / existenţa / sărut mâna mamă / şi degetul plecat / tata” (degetele rămase - p.44) Scriitorul Lucian Gruia relevă în cuvântul său de început că: „Vali Niţu are o viziune mioritică asupra destinului, chiar dacă trecerea timpului aduce nostalgie; poezia lui câştigă de la volum la volum, expresivitate, incisivitate şi profunzime”. Chiar aşa fiind, Vali Niţu ştie bine că într-o - apă - limpede sunt cele mai adânci şi necunoscute „ochiuri” bântuite de tumultul lor lăuntric. Apare, deci, acel energetism care luminează şi constituie - structural - trăsăturile definitorii ale poeziei marca Vali Niţu. Mai mult, ceea ce ni se arată obsesiv în acest volum, este o reflexivitate controlată, lucidă, poetul sprijinindu-se în nota-bene a instinctului creator şi critic totodată, apropiindu-se de marile întrebări sau de marile răspunsuri în care interogaţiile - chiar dacă sunt subsidiare s-au contopit în plasma identificărilor, propriilor trăsături culturale şi implicit structurale.

„mă calc în picioare / intelectual de modă veche / să vadă nepoţii mei / un film / cu biblioteca prinsă-n cuie / până la floare / şterg

praful / mă minunez ce puţin s-a adunat / de la ultima întâlnire / cu ordinea alfabetică / însetată / pe noptiera fără culoare definită / a rămas o carte / lângă căpătâiul patului / bătut în cuie” (cartea de căpătâi - p. 30) Hegel spunea că: „ceea ce se cunoaşte pe sine este superior faţă de ceea ce nu se cunoaşte” recunoscând astfel, proeminenţa

deliciilor şi caznelor realului. Vali Niţu situează în conotative subînţelesuri efortul propriului demers poetic între reflecţie, meditaţie, convenţie şi elocvenţa concretă. „pornesc pe strada plină de gropi / să mă întâlnesc cu mama alergând / să se vadă cu tata în bobul de grâu / din coliva unei Joi Mari / îmi înfig în timpane lumânări albe / să nu aud bocetul ce-i arde mistuirea / ca-n atâtea alte sărbători plânse / pe străzile singure / o recunosc / şi se pleacă în faţa altarului / de fiecare dată trăgându-şi sufletul / precum fusta peste genunchii tremurând / împreună cu lacrimile ce se adună-n barbă / odihnind bobul de grâu / şi pe bunul tata” (întâlnire cu bobul de grâu - p.60) Un permanent monolog, uneori dialogat răzbate de sub tâmpla fiecărui vers. Aşadar, recunoaştem aici un reflex al unui fenomen capabil să irige un real prelucrat de o inventivă - maşinărie - de imagini în demersul poetic văzut şi trăit pe viu între o realitate mereu tranzitivă şi o imaginaţie constrânsă să evolueze într-o asemenea maree sufletească, într-o neasemuită falie cognitivă. Goethe se întreba: „Cum poţi să

te cunoşti pe tine însuţi? Niciodată prin contemplare ci prin acţiune” Observăm că nimic nu este mai aproape de poezie decât atmosfera stărilor grave, în înţeles etic şi psihologic. Confruntarea sau - impactul - este o cale de autocunoaştere. Obiectul liricii la Vali Niţu rezidă în existenţa umană în toate manifestările ei. Prin natura sa, poetul este un introvertit, orientat entazic spre lumea dinlăuntrul său. Cum spuneam, în poezia din aceasta carte - cu un titlu sintagmatic şi sublimat prozodic, meditaţia îşi are sursa în reflecţia asupra ideilor şi nu în contemplarea unui obiect exterior - fie el parabolic ori simbolic. Cu alte cuvinte, se poate spune că poezia creată de Vali Niţu, se - naşte - din intensitatea experienţelor de viaţă asumată, din bucuriile, durerile, aşteptările şi căutările ca ritmicitate cu caracter de polaritate într-un univers liric considerat intim. Oricum, Vali Niţu descifrează în poezia sa o mare cantitate de probleme care şi le-a pus şi continuă să şi le pună, pentru a-şi clarifica sentimentele, aspiraţiile şi răspunsurile într-o lume atât de frământată. @ VICTOR STEROM

Zina Petrescu – JURNAL PENTRU DOI NĂZDRĂVANI Scriitoarea piteşteancă, Zina Petrescu, şi-a descoperit vocaţia scriind literatură pentru copii, publicând până în prezent opt cărţi, romanul pe care-l comentăm, JURNAL PENTRU DOI NĂZDRĂVANI (volumul I) /1/ constituind a noua realizare artistică în acest gen. În general, literatura pentru copii se înscrie într-un tipic în care întâmplările edulcorate vizează latura sentimentală şi morală, contribuind la educarea copiilor întru bine şi frumos. Romanul Zinei Molcuţ, chiar dacă reuneşte caracteristicile generale ale genului, se metamorfozează într-o dramă existenţială tulburătoare. Este vorba de povestea de dragoste necondiţionată dintre Vali (povestitoarea, autoarea) şi Sorinel,

Îmi era dragă, tanti Pena. Îmi aduceam aminte de zilele copilăriei mele. Găinile ei pestriţe, cocoşii pitici, pisica bălţată cu cercel (avea o ureche şubredă de când era pui, care îşi modificase forma şi atârna precum un cercel), oul, fără de care nu plecam niciodată de la tanti Pena, firul de busuioc pe care îl purta după ureche... N-am putut să-i refuz farfuria de ciorbă, cred că îmi era puţin foame. A mâncat şi ea. I-am adus o găleată de apă de la fântână. Am mai vorbit. I-am povestit despre mine. Soarele îşi începea coborâşul spre asfinţit. Văcuţele îşi anunţau întoarcerea acasă, prin mugete prelungi. Mirosea a mere şi a fân uscat. M-a condus la maşină, aveam un dar pentru ea. Am plecat cu promisiunea că a doua zi ne vom reîntâlni Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

mezinul cuplului Marius şi Victoria. Celălalt năzdrăvan fiind Costinel, al doilea băieţel al familiei menţionate. Acţiunea se petrece în oarşul de reşedinţă al autoarei, de multe ori în parcul Trivale. Romanul, cu puternică tentă psihologică, ilustrează aserţiunea că dragostea exagerată, poate ucide. Într-adevăr, Vali pierde o sarcină şi apoi următorul copil, de vină fiind, chiar dacă inconştient, de fiecare dată, Sorinel, obiectul adoraţiei absolute. Prima dată, năzdrăvanul se aventurează cu săniuţa spre o şosea circulată intens şi Vali, însărcinată, se repede să-l oprească, accidentându-se în cădere, pierzând apoi sarcina; a doua oară, Sorinel îi acoperă faţa copilului de câteva luni, care plângea, sufocându-l (urmând sfatul unui copil mai mare, răutăcios din cale afară). În urma tragediei, familia năzdrăvanilor se mută în alt oraş iar Dan, soţul, o părăseşte. Vali rămâne singură şi acestă stare de însingurare monadică reprezintă sfârşitul primului volum al romanului.

Nu ştiu cum Zina Petrescu ar desţeleni întâmplările în volumul următor. Eu trag o concluzie evidentă. Copilului, care devenise foarte răsfăţat şi gelos, ascunzându-i-se de fiecare dată adevărul. Nu i s-a spus că Vali esta însărcinată şi nici că acel copilaş care plângea, era copilui acesteia. Minciuna întotdeauna conduce la rezultate nefaste. E de preferat adevărul oricât de dureros ar fi el în primă instanţă. Probabil că volumul următor ar aduce o rezolvare pozitivă a situaţiei. Realizarea stilistică a romanului este remarcabilă. Dialogul Vali-Sorinel se petrece atât la timpul apropiat, al povestirii, cât şi la cel mai îndepărtat, al întâmplării. Astfel, firele epice se înfăşoară strâns, ca cele două catene ale lanţului de ADN, care codifică viaţa. Una din catene o realizează întâmplările năstruşnice, iar cealaltă nararea nostalgică. Punţile de legătură se constituie din momentele de dialog savuros. În această concatenare se strecoară o secvenţă care va duce la blocarea multiplicării, mai bine

Pălăria de paie (II)

- Ce faci, bunicule? - Vopsesc gardul, Ilona. Îi pun haină nouă! Vrei să încerci? Uite, mai am o pensulă, micuţă, aşa ca tine. O ţii de codiţă, cu grijă, o înmoi puţin în vopsea, apoi atingi lemnul cu ea. Sus, jos, sus, jos... - Bunicule, dar de ce trebuie să vopsim gardul?! - Păi, nu ţi-am spus? Îi punem haină nouă. Să-l apere de vânt, de ploaie... - Şi să fie frumos, nu, bunicule? - Dacă va fi şi frumos, bunica ne va face o prăjitură. - Poate să se apuce deja! Gardul era prăfuit şi ars de soare, dar încă în picioare. Cred că şi lui îi era dor de bunicu’. Am deschis poarta cu greu, era aproape înţepenită. Ultima dată o deschisesem când am venit pentru reparaţia sobelor.

Aleea din faţa casei era năpădită de buruieni. Fusese o vară ploioasă. Altădată, de jur împrejur se întindea un covor verde presărat cu flori din care bunicul îmi făcea coroniţe. Alteori, mi le agăţa în păr şi eu alergam fericită, crezând că sunt o zână; zâna bunicului, aşa îmi spunea! Am deschis ferestrele. Lumina palidă a înserării pătrundea prin perdele, amestecând mirosul satului cu amintirile mele. Aveam sentimentul că fac parte dintr-un mecanism, a cărui singură logică de funcţionare era contrară mersului înainte, că mă întorc într-un trecut neuitat de mine şi că aici este rostul meu. Viaţa mea a început aici. Primul cântec a fost al bunicii, al doilea, al păsărilor. Prima culoare am pus-o pe gardul bunicului, următoarele le-am descoperit împreună cu el, printre flori, printre copaci, printre

zis la desfacerea ei: minciuna. Asteptăm volumul al doilea să vedem cum va relua Zina Petrescu împletirea firului epic. În prefaţa cărţii, Allora Albulescu Serp menţionează: „JURNAL PENTRU DOI NĂZDRĂVANI merită citit, recitit, rerecitit. Cu o inepuizabilă vervă narativă şi o predilecţie spre ludic luxuriant, resimţit ca o imediată salvare a vieţii şi a artei, scriitoarea construieşte lumi şi personaje vii, pe care le conduce abil prin labirintul absurdei condiţii umane, spre virtuale deznodământuri, unul mai imprevizibil decât celălalt, al căror sfâşietor punct summum se erijează într-un final deschis.” Final care va rămâne o rană deschisă până la editarea următorului volum, pe care-l aşteptăm cu interes. 1. Zina Petrescu – JURNAL PENTRU DOI NĂZDRĂVANI roman volumul I (Ed. KML PRINT, 2009) @ LUCIAN GRUIA

anotimpuri. - Ştiu, bunicule! Floarea asta e galbenă, e soarele, e căldura, grâul copt... - Aşa este, Ilona. Dar asta ce culoare e? - Verde. E iarba, e pădurea, e viaţa. Aşa e, bunicule? - Sigur. Iar ăsta? - Albastru. Ca cerul, ca rîul, şi e rece. Cuvinte, stări şi visuri, imagini, natura, cerul, toate aveau pentru mine un echivalent redat pe pânză în culoare. Cred că bunicul a fost cel mai bucuros când am intrat prima la Liceul de Artă. Iar prima pânză cu care am participat la expoziţia liceului a fost portretul lui. Evident, exista, în acelaşi timp şi portretul bunicii, dar nu puteam participa cu două lucrări. Va urma @ ATENA GABRIELA STOCHIŢĂ Accesează www.impactdb.ro


pagina 8

DEFINIŢIILE UNUI POET REMARCABIL De la o vreme tot mai multe cărţi de poezie românească încep a fi traduse în limbi străine, cum este şi cazul scriitorului Mihai Pascaru, cu o versiune a poemelor sale în limba albaneză. Traducerea a fost realizată de poetul Baki Ymeri, cunoscut exeget şi mai ales traducător de literatură română în limba albaneză, începând cu scrierile marelui Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana şi mulţi alţii, iar ��n ultimii ani, în mod cu totul aparte, din scrierile poeţilor contemporani, precum Ioana Greceanu, Victoria Milescu, Marius Chelaru, Monica Mureşan, Viorela Codreanu, Florentin Popescu, Mihai Antonescu, Florica Bud, Vali Niţu etc., prilej de a fi mai repede cunoscuţi şi în afara ţării. Autorul recentei antologii de poeme Definiţii / Definicione (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011, cu o postfaţă intitulată „Configuraţie raţională în versuri”, semnată de poetul şi criticul literar Nexhat Rexha), născut în judeţul Neamţ,

a urmat cursuri universitare la Facultatea de Istorie-Filosofie din cadrul Universităţii din Cluj-Napoca, actualmente fiind cadru didactic la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Mihai Pascaru îşi face debutul editorial în 1996 cu volumul de poeme Gânduri scăpate de sub control, continuând cu volumele Grămadă ordonată (2009), Piramida. Satul şi copilăria lui Andrei Dumitriu (2010) şi, în 2011, cu volumul Cuţitul de vânătoare. Întâmplări din Munţii Apuseni. Mihai Pascaru defineşte un mesaj puternic care creează posibilitatea aproprierii de publicul cititor, printr-o filozofie imagistică, folosind o temetică sintetiza(n) tă a valorilor, ce actualizează frumuseţea uitată a lumii. În ceea ce mă priveşte voi face doar câteva consideraţii atât asupra conţinutului de idei al volumului în limba română cât şi în ceea ce priveşte traducerea întregului volum în limba albaneză de către experimentatul poet român de origine

albaneză Baki Ymeri, redactorul şef al revistei „Albanezul”, periodic al Uniunii Culturale a Albanezilor din România. Din prima parte a volumului „Despre poet şi poeme” (Per poetin dhe poemat), remarcăm poemul cu titlul: „Limba-1” („Gjuha-1”): „Am pus un cuvânt/

să încolţească / şi mi-au ieşit / vorbe” (pp. 16-17), şi continuăm cu poemul „Tăcere” („Heshtje”): „Poemele vorbesc cu gura-închisă / tocmai prin asta se deosebesc/ de discursul politic şi alte forme/ de plecare de-acasă. (pp.18-19). Versurile volumului „Definiţii” iau forme si moduri diferite de comunicare. Astfel, oricine poate citi cu usurintă gândurile acestui visător bun, deoarece poemele domniei

sale pot satisface o paletă largă de gusturi, dau posibilitatea la reacţii neasteptat de normale, provocate de măiestria jocului poetic în care este prins cititorul. Cu o sonoritate perfectă în ambele limbi, sunt versurile din „Testament”: „Să mă-ngropaţi / în fustă scurtă / precum un scoţian de soi,/ afară să-mi rămână numai/ fluierul de la cimpoi”; „Të më varrosni/ në fustan të shkurtë / porsi një skocian të sojit/ përjashtë të më mbeten vetëm/ fyelli i gajdes” (pp.44-45), precum şi „Cioara” (Sorra): „Pasărea paradisului/ românesc”; „Zogu i parajsës/ rumune”. Poemele incluse în volumul de fată surprind prin modalitatea cu care Mihai Pascaru reconstituie o intreagă viată, lăsând impresia că totul este copiat dintr-un jurnal personal ce cuprinde simple definiţii, cugetari rupte din tradiţiile ţinutului natal si valorificate cu iscusinţă, generând un deliciu lexical, dar de fapt grav prin prezenţa Ideii, iar jocul ludic dintre cei doi este fulgerator şi

duce până la tăcerea în care autorul dintre cuvinte ne dezvaluie misterele şi magia sa. Amprenta absolventului de filozofie este puternic reliefată în paginile volumului bilingv „Definiţii”, demonstrînd abilităţile autorului de a transmite cititorului (român şi albanez), învăţăminte cu valoare fundamentală etică. Desigur că, pentru frumuseţea versurilor, s-ar cere mai multe exemple, dar ceea ce vreau să remarc la final este conţinutul filosofic al acestora, forma plăcută de exprimare, simplă dar cu aluzii moralizatoare meritorii, dând cititorului motive de emoţii dar şi de satisfacţie pentru lectura lor, precum în „Genocalipsa”: „Noi nu ne tragem toţi / din aceeaşi maimuţă / şi nici Judecata de Apoi / nu va veni tuturor deodată - / câte maimuţe / atâtea Judecăţi de Apoi (p. 152). Dealtfel, autorul nu este doar un foarte bun poet, ci şi un sociolog şi filozof prin excelenţă. Bun venit Domnule Pascaru în limba lui Gjergj Kastrioti! @ GELCU MAKSUTOVICI

Gabriel-Vincenţiu Mălăescu – vocile din PAVILIOANELE UMBREI Inginerul electrotehnician Gabriel-Vincenţiu Mălăescu a publicat până în prezent trei volume individuale de versuri: SINGURĂTATEA DIN NOI (Ed. LVS Crepuscul, Ploieşti, 2010); NEŞTIUTELE PIERDERI (volum bilingv româno-albanez, traducerea Baki Zmeri, Ed. RavexComs, Bucureşti 2011) şi PAVILIOANELE UMBREI (Ed. AmandaEdit, 2012) pe care-l comentez în continuare. Poetul progresează de la volum la volum, câştigând în profunzime şi expresivitate. Câştigul important adus de PAVILIOANELE UMBREI îl constituie poemele de largă respiraţie, mult mai elaborate decât poeziile scurte cu care ne-a obişnuit până în prezent. Poetul trebuie să aleagă astfel lungimii unei poezii (Edgar Allan Poe - PRINCIPIUL POETIC, Ed. Univers, Bucureşti, 1971) încât să nu depăşească limita de concentrabilitate a cititorului, bineînţeles că textul trebuind să fie de maximă pregnanţă. În poemele: Bâlciul, Jurnal de zi şi Secvenţe cotidiene, Gabriel-Vincenţiu Mălăescu începe să înveţe acest lucru. Bâlciul, pe lângă descrierea bucuria copiilor la vederea trupelor artistice care urmau să dea reprezentaţii, povesteşte o întâmplare care l-a marcat pentru tot restul vieţii. În timpul ziei, copiii se urcau într-un copac şi liderul lor le citea pasaje din Nietzsche, Scho-

penhauer, Hegel, din care aceştia nu înţelegeau nimic, dar rămâneau impresionaţi de ciudăţenia acestora. Din acest motiv, volumul PAVILIOANELE UMBREI se deschide cu motto-uri din aceşti trei filosofi, iar poemul amintit este scris cu stiloul cu peniţa de aur, găsit, în copilărie, la bâlci.

Jurnal de zi, ne dezvăluie o altă faţetă a autorului, şi anume o mască prin care, sub pretextul cercetării lumii virtuale a internetului (uneori cu folosul lecturării marilor poeţi), autorul se eschivează de tristeţile realităţii zilnice, provocată de lumea contemporană dezumanizată. Secvenţe cotidiene transcriu caleidoscopic, momente înstăinante din activitatea zilnică a autorului, într-un mediu social cu valorile morale pulverizate. Semnificativă este întânirea la cafenea cu un prieten, dar protagoniştii, obsedaţi de problemele zilnice ale supravieţuirii, nu discută nimic între ei, rămânând totuşi prezentă, pentru poetr, senzaţia reconfortantă că „Încă nu am murit”. Atmosfera dominantă a poeziilor din acest volum o reprezintă o tristeţe copleşitoare, colorată în gri, provocată de trecerea timpului. Imaginile unei ierni apocaliptice accentuează senzaţia de apăsare provocată de destinul implacabilil al fiinţei umane muritoare. O poezie antologică, pe care o transcriem în întregime, realizează o paralelă surprinzătoare între etapele vieţii autorului şi metamorfoza imaginară a culorii ochilor săi: „Când m-am născut aş fi vrut / să am ochii albaştri, / cerul să-l am în privire. // Când

am crecsut aş fi vrut / să am ochii verzi, / pădurea s-o am în privire. // Când am devenit adult aş fi vrut / să am ochii galbeni, / câmpul roditor să-l am în privire. // Când am ajuns în puterea vârstei aş fi vrut / să am ochii de foc, / raza de soare s-o am în privire. // Când am trecut de toamna vieţii aş fi vrut / să am ochii căprui, / frunzele toamnei să le am în privire. // Când am ajuns în vremea de azi aş vrea / să am ochii negri, / Întunericul să-l pot citi în privire.” (Când) În compensaţie, există şi o latură solară a personalităţii autorului, legată de dragoste, de împlinirea familială şi de imaginarul poetic în care suveranitatea eului liric se manifestă liber şi plenar: „Casa din suflet / e tot ce-mi doresc; / mereu îmi apare / în tot ce gândesc. / odăile sale / au viaţă, nu moarte. // E-o casă aparte / plină de visuri; / mă-nalţă, mă poartă / în cer, spre abisuri.” (Casa din suflet) În PAVILIOANELE UMBREI, imaginate de Gabriel-Vincenţiu Mălăescu, se aud voci lirice, în surdină, sunt versurile sale care vor rodi în viitor: „În dublu îndemn, pentru ce va fi doar amintire, / despovăraţi de-atâtea fantome, ca de-un balast, / rodi-vom fructe alese pentru nemurire...” (rodi-vom fructe pentru nemurire) @ LUCIAN GRUIA

COLECTIVUL BIROULUI NOTARIAL VĂ DOREŞTE "PAŞTE FERICIT"

Accesează www.impactdb.ro

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 9

“O lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare” interviu cu scriitorul şi profesorul Romul Munteanu (18 martie 1926 – 17 martie 2011) Dialogul ce urmează a fost realizat cu prilejul sărbătoririi profesorului Romul Munteanu, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, manifestare organizată de Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Fundaţia Culturala Libra; lansarea volumului sau de memorii “Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei”, în Rotonda MNLR. Profesorul şi scriitorul Romul Munteanu este autorul unei bibliografii impresionante, care include titluri fundamentale ale culturii româneşti şi universale: Contribuţia Şcolii ardelene la culturalizarea maselor, Noul roman francez, Farsa tragică, Profiluri literare, Metamorfozele criticii europene moderne, Lecturi şi sisteme, Cultura europeană în epoca luminilor, Clasicism şi baroc în cultura europeană din secolul al XVII-lea, Introducere în literatura europeană modernă, Şcoala ardeleană, Iluminism şi romantism european. Pe parcursul unei remarcabile cariere, Romul Munteanu a primit o serie de premii şi distincţii naţionale şi internaţionale: “Premiul Uniunii Scriitorilor” în 1971, 1972, 1976, „Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti” în 1979 şi 1996, “Premiul Menelaos Ludemis”- Atena, 1980, “Premiul Revistei Flacăra pentru critică” în 1987, “Ordinul Steaua României în grad de cavaler” în 2005, “Palmes Academiques”, acordat de Ministere de L’Education Nationale (Franţa), Chevalier des Arts et des Lettres. - Domnule profesor Romul Munteanu, v-am văzut la această aniversare cu lacrimi în ochi. Ce vă spune inima în acest moment? - Sunt emoţii fireşti ale vârstei, deşi, când am plecat de-acasă credeam că la vârsta mea n-o să mai am asemenea emoţii. Iată, însă, că sunt copleşit de toate cele spuse de cei din jur. Copleşit de propriile amintiri şi

evocările altora. Am fost profund impresionat. Şi m-am bucurat că la această întâlnire au venit mulţi oameni în vârstă, mai apropiaţi de etatea mea, decât tinerii care mulţi îmi sunt străini şi care mă cunosc mai puţin. - Ce înseamnă pentru dumneavoastră această carte, “Viaţa în ceaţă sau Cântecul lebedei”? - Este doar una dintre cărţile mele. Încurajat de primul volum de memorii, am continuat. Am scris acest volum în care pedalez pe etapele pierderii vederii, acestei tragedii despre care scriu fără să mă lamentez fiindcă, o lovitură a soartei nu dă dreptul la lamentare. Mai degrabă la necesitatea redresării şi la capacitatea de a regăsi în mine o altă forţă prin care să merg înainte. Şi toate aceste elemente converg în această carte în care am vorbit despre orbire dar şi despre lecturile pe care mi le fac alţii, de bucuria conversaţiei, de plăcerea de a vorbii cu prietenii – ce e drept, din ce în ce mai puţini şi mai rari în casa mea. - Aţi fost “acuzat” că sunteţi un om singur. De ce? - Eu m-am numit un om singur. Poate, întrun fel şi pentru considerentul că îmi place singurătatea. Acum chiar mă complac în cadrul ei, dar, la singurătate cred că am ajuns prin pierderea vederii, nemaiputând să circul nici până la colţul străzii. Fără însoţitor, m-am retras în obscura mea cameră, copleşită de pereţii aceia încărcaţi de cărţile pe care nu le mai pot citi şi pe care mi le citesc alţii. Stau acolo şi meditez iar, când una dintre tinerele foste eleve ale soţiei mele vine la noi şi scrie, îi dictez în continuare memoriile şi articolele pe care le am de scris. Aceasta a rămas singura mea posibilitate de comunicare cu hârtia. Şi mă gândesc, poate, dacă voi continua scrierea acestor memorii, în funcţie de succesul pe care-l va

avea volumul al doilea, pe care l-am lansat astăzi aici. - Care a fost cea mai mare bucurie, dar şi cea mai mare tristeţe ale vieţii dumneavoastră? - Nu ştiu dacă am avut o bucurie foarte mare în viaţă. Au fost bucurii egale, au fost mai multe. Bucuria de a fi editor şi de a publica scrierile altora, dar şi pe ale mele. Tristeţea mare a fost momentul acela când am fost îndepărtat de la “Editura Univers”, considerat prea bătrân. A fost adus altcineva în locul meu, când cred că mi s-a dat, astfel, lovitura esenţială şi, poate atunci, din cauza şocului e posibil să fii început să îmi pierd vederea. - Fără a vă mai reţine, lăsându-vă să vă bucuraţi de prezenţa celor care vă vor solicita autografe...ce-şi doreşte profesorul, criticul şi istoricul literar Romul Munteanu, acum, la 80 de ani? - Nu mai am multe dorinţe. Mai vreau să rămână câţiva prieteni în jurul meu, prieteni fideli, cu care să mai vorbesc din când în când. Îmi mai doresc ca această tânără, care-mi scrie lucrările, să nu-şi piardă răbdarea. Pentru că acum scriu greu, iar uneori, când are timp şi vine la mine nu am eu dispoziţia de a scrie. Şi trebuie să se acomodeze la starea mea sufletească. Trebuie să îmi continui memoriile şi să termin – ceea ce nu am spus astăzi aici – volumul al optulea din “Jurnalul de cărţi”, din care nu am scris decât o mică parte. Şi, peste vreo doi ani intenţionez să-l public, dacă voi ajunge să-l termin. Îmi închipui că acesta este vârsta la care voi apărea pentru ultima dată în faţa dumneavoastră, nu pentru că aş vrea să sfârşesc zilele imediat ci, pentru că eu consider că nu mai este decent să mai apar în public la o aşa vârstă târzie. Cred că va fi ultima noastră întâlnire de acest gen, ca om

de litere şi ca profesor pensionar. - Aveţi o viaţă întreagă dedicată paginilor de carte. Aţi trăit lângă ele şi v-aţi format intelectual cu ajutorul lor. - Am ieşit foarte rar în public şi m-am consacrat scrisului. În primul rând memoriilor. De ce memorii şi nu continuarea ”Jurnalelor de cărţi”, din care mai am doar un singur volum şi care este pe jumătate scris? Pentru că ele înfăţişează viaţa mea în modul cel mai autentic. Aşa cum am scris într-unul din volume, nu m-am înălţat nici pe mine, nici pe alţii. Dar mai mult pe mine decât pe alţii. Şi socotesc că aşa este drept. Poate, în legătură cu alţii puteam să greşesc mai mult dar, cu mine aveam dreptul s-o fac şi puteam să mă iert dacă greşeam. Mi-am conceput viaţa din tinereţe ca un iubitor de cărţi. Mi-a plăcut să citesc dintotdeauna, aşa cum mi-a plăcut să scriu. Am scris mult. N-a fost un timp irosit, a fost un timp de exerciţiu. @ GABRIEL DRAGNEA

LUCRÂND LA REACTIVAREA FONDULUI SUFLETESC UMAN

Înainte de a vorbi despre scriitorul Ben Todică, cel mai nimerit ar fi să vorbim despre omul de cultură Ben Todică, o personalitate proeminentă a culturii române din Melbourne, Australia. Asta pentru a sublinia puterea de muncă a celui ce a realizat cutremurătorul film documentar „Drumul nostru”, care activează la Televiziunea Comunitară Română din Melbourne - canalul 31 şi care realizează o emisiune radio în limba română, adresată publicului român din Australia. Fireşte, întâlnirile cu oameni marcanţi ai Diasporei (şi nu numai), cu scriitori, artişti, medici, pastori, actori şi regizori, politologi şi politicieni, ziarişti sau simpli cetăţeni şi-au pus o amprentă benefică pe cultura autorului; aici putem observa cum pasiunea iniţială pentru cinematografie se continuă într-un mod fericit cu fascinaţia scrisului şi atinge punctul suprem cu aparitia celor doua volume - volumul „Între două lumi” (Ed. „Atticea”, Timişoara) şi volumul„In două lumi” (Ed. „Singur”, Târgovişte) volume lansate şi în România. Cunoscut în toată lumea datorită articolelor apărute în presă ori pe

multe site-uri de cultură ale Internetului, Ben Todică dovedeşte o tenacitate şi o gândire exemplare în raport cu noua conduită a omului modern, mereu consumat de ideea că nu are timp să le facă pe toate. Ceea ce-şi propune şi în acest volum care conţine, pe lângă interviuri cu oameni din diverse domenii de activitate şi un capitol destinat ecourilor la prima carte („Între două lumi”) este crearea unui tablou socio-uman contemporan. Astfel, fiecare din cei intervievaţi are posibilitatea de a vorbi deschis despre propriile succese şi despre modul cum văd societatea de azi; aceste „filtrări” ale ideilor exprimate fără rezerve creează, cum spuneam, un tablou mult mai complex decât multe cărţi de sociologie apărute în ultimul timp: una este să afli părerea unui singur autor (indiferent cât de obiectiv s-ar pretinde) şi cu totul alta să ai multiple oferte ideatice. Dincolo de pasiunea pentru artă, Ben Todică este şi un patriot adevărat (oricât de demonetizat poate

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

părea cuvântul!) pentru care nu există ezitare în finalizarea practică a proiectelor propuse. Aproape întreaga sa activitate (şi viaţă)

este dedicată spaţiului românesc, rămas astăzi atât de sărac în valori morale. De multe ori, intervenind

în mărturisirile interlocutorilor, adaugă un plus de culoare spontană ce provoacădestăinuiri spontane şi în asta rezidă şi frumuseţea acestor interviuri-convorbiri care pot fi citite de oricine şi care n-au tenta voit academică ce îndepărtează potenţialul public, în loc să-l apropie de cuvântul scris. Volumul de faţă, prin conţinutul său de excepţie, ne spune de ce, cu cât ne apropiem de sfârşit, avem o viziune tot mai globală asupra lucrurilor. Încercând să ne structurăm cumva emoţiile, visurile, sentimentele, evoluţia – am crezut că principiul stratificării va face ordine. Dar cum să te pregăteşti pentru echilibru, îndoindu-te de existenţa lui Dumnezeu sau crezând orbeşte în El? O întrebare esenţială care a diversificat opiniile şi a lovit sistematic în presupusa facere de ordine. Acestui tip de întrebări şi frământări încearcă Ben Todică să le răspundă aducând în faţa cititorului oameni pregătiţi pentru asta. Se spune că orice revoluţie tre-

buie să schimbe, să imprime blocului social în care apare, realităţile altor visuri. La noi (românii, n.a.) revoluţia (din 1989, n.a.), în spiritul docilităţii noastre ca popor (aşteptăm să se umple paharul) s-a transformat rapid în ceea ce analiştii politici au numit o vreme „restauraţie” iar apoi „haos economic”. În cursa spre „europenism”, spre „occidentalism”, ne-am pierdut intelectualii, adevăraţii studenţi, oamenii de cultură. Crosul supravieţuirii n-a fost însă abandonat de buticari, agramaţi, semidocţi. Axele acestui început de mileniu sunt bişniţa, corupţia, minciuna ce-au reuşit să impună ritmul unui nou regulament la scară planetară. S-ar putea ca Ben Todică, lucrând la reactivarea fondului sufletesc uman, să fie printre ultimele redute de apărare ale conştiinţei poporului nostru. Îl felicit şi invit pe toată lumea la acest „festin” al inteligenţei şi culturii numit „În două lumi”, a doua carte a unui mare român care de acolo, din celălalt capăt al lumii, ne spune că n-a uitat de unde a plecat. @ ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ Accesează www.impactdb.ro


pagina 10

Ion Bobeică – II

Simeze târgoviştene - Spirala infinită a căutărilor artei plastice - Pictura postmodernă Am spus în articolul anterior din Impact cultural că pictura lui Ion Bobeică se adresează, în primul rând, cunoscătorilor,elitei şi abia-prin prezenţa „celui de-al treilea” capabil să explice, dacă arta „suportă” aşa ceva, marelui public esenţa ei. Nathan Knobler în – „Dialogul vizual” motiva aprecierea artei prin eliminarea barierelor, neînţelegerii şi a prejudecăţii întâlnite la privitorul neinstruit”. Rezultanta pozitivă ar fi, în concepţia acestuia, descoperirea continuităţii dintre artele trecutului şi cele ale prezentului”. Autodefinindu-se ca pictor care nu suportă facilul încadrărilor, clasificărilor şi mai cu seamă situarea sa în pictura abstracţionistă, Ion Bobeică, reşiţeanul de la Răzvad (jud. Dâmboviţa) îşi revendică descendenţa în arta plastică românească, în pictura figurativă argumentând, textual că el creează un univers în care obiectele eliberate parţial de determinarea mimetică a realului, sunt „recognoscibile” faţă de arta abstractă a cubismului de exemplu, unde, fapt învederat de linia curbă-o curgere a imaginii spre o structură, într-o viziune non-statică (cubism analitic) - vezi Georges Braque, deşi creează iluzia tridimensională estompează până la dispariţie obiectele contemplate lăsând slobodă doar trăirea lirică. Că ne aflăm într-un teritoriu periculos al contradicţiilor nici nu încape vorbă. Iluzia formelor făcea cândva obiectul studiului artelor plastice în lucrarea esteticianului, istoric de artă, francezul Henri Focillon, în lucrarea „Viaţa formelor”. Acesta în urma unui vast proces analitic, sintetiza principiul de bază al artei că forma este modalitatea de existenţă a vieţii şi a întregii lumi materiale. Formele sunt măsurabile iar cât priveşte substanţa specială a artei formele artistice ne trimit la altceva, ele există ca atare (subl. n.) şi ne produc emoţia estetică, auto exprimându-se. În acest sens, nu formele se asociază semnificaţiilor, ci invers, formele, odată create, sunt stabile, pe când semnificaţiile, interpretările, sunt variabile. Pictorul Ion Bobeică, personalitate complexă: poet şi prozator şi un teoretician de clasă în discuţii aprige purtate cu semnatarul cârtitor al acestor rânduri reitera, în discuţii tete-a-tete sau telefonice, franc, conceptul de figurativ versus abstracţionism: „Pictura mea are două dimensiuni: estetică şi ideatică; în zona abstractului nu poţi să faci o astfel de disociere şi complementarism organic!” Deoarece trimiţând la textură, explică el ritos: „În zona mea, cu tehnicile pe care le folosesc, venite dinspre mine spre obiect, şi nu invers, pot să abordez toate temele, motivele: Portretul adânc interiorizat, aflat într-un ritual al propriei sale deveniri, compoziţia cu trimiteri parabolice la Biblie, la istorie, la social, la filozofia existenţei, şi nu în ultimul rând, la spiritualitatea românească; peisajul prin schimbarea raporturilor de determinare. Or,curentele post moderniste, avangardiste printr-o agresivitate inhibantă sunt, din nefericire, unilaterale, nu au dimensiuni ideatice-sacrul, profanul, filozoficul, socialul. Eu surprind armonia lucrurilor, universul meu est larg, plin de oameni. Eu mă bag în natură, în cer, în animale, cu predilecţie şi în lumea vegetală, acest complex univers, cu energiile lui, cu filozofia lui, îmi este prieten”. Şi într-adevăr, critica de specialitate îi recunoaşte acest modus vivendi de a trăi arta, de a locui în ea şi nu aiurea. Originalitatea, profesionalismul, tehnicile maestrului virtuos sunt de asemeni remarcate de cunoscători situându-l pe Ion Bobeică în rândul celor grei. Pentru

mine, Ion Bobeică este o certitudine a valorii. Într-adevăr, rigoarea, profesionalismul, talentul, munca epuizantă, de zi cu zi în faţa şevaletului, vitalitatea spiritului, înălţimea vizionară îl menţin la cotele cele mai înalte ale creaţiei, acolo unde ozonul Iucidităţii dă sens multiplu metaforei. Căutând noul, regândind tehnicile, Ion Bobeică îşi creează propriul limbaj: rafinamentul culorilor, dialogul vizual al formelor, lirismul subtil al liniilor care restructurează obiectul. Introspecţiile Eu-lui în portrete e o prezenţă a reflexivităţii. „Odă simplisimei flori”, Ion Bobeică este un admirator al lui Lucian Blaga, Octavian Goga, floarea de păpădie, aproape o idee de imaterialitate, de lumină, culoare şi zbor, e lucrată într-o manieră expresionistă, amintind de retorica blagiană, într-o hermeneutică fascinantă-portret dublu, faţă-spate, proiecţie interiorexterior,comunică în aIbastrul gri în roşul pur, complexitatea

trăirii umane. Trebuie precizat că la Ion Bobeică, în ansamblul operei sale, expresionismul ca unitate stilistică este altceva decât conceptul acceptat de critica plastică, canonizată, osificată sau alunecătoare în eseistica metaforică, teoretizată care uită obiectul cercetării devenind, de multe ori, ridicolă, suficientă sieşi. La el expresionismul are o altă dimensiune, e un expresionism minimalizat, oximoronic, apropiindu-se de diafan, de exprimarea ideii, de imaterialitatea ei, diminuat până la simbol şi semn. Practic, pictorul pune în fiecare tablou un accent roşu, pe vectorul de forţă al ideii, pe punctul zero al discursului, conştientizându-l pe „lectorul de imagini”, prins în dialogul vizual. În plus, ceea ce-l caracterizează e esenţializarea desenului, care e parte componentă alături de culoare în maniera lui Picasso. Rafinamentul culorilor, suprafeţele compozite, unde lumina crează volume prin scăderile de ton, prin geometrizare, sublimează problematica dramatică existenţială: „Negustorul de blănuri”, „Statueta”. E ,fireşte, aici „o preocupare conştientă prin abordarea unei tematici capabile să comunice idei, să dezvăluie o filozofie ce transpare din determinismul strict al personajului-un nud, unde mâna-concept estetic cu care Ion Bobeică operează în foarte multe lucrări-devine semn, limbaj în sine, materia impresionistă-carnea excitantă feminină a piciorului, abdomenul, sânii au alte funcţii decât cele ale picturii clasice, tradiţionaliste, renascentiste unde armonia formelor alcătuiesc suave ode ale armoniei.

Aici sublimul este al ideii, al carnaţiei invizibile ale acesteia, căci pictorul restructurează natura, realul lipsit de semnificaţii, umanul redus la perpetuarea speciei (bioestetica). Câmpul liber de comunicare la pictorul Ion Bobeică e prezent în „scriitura”, în textura picturilor sale, fiindcă, deşi bidimensională, liniile, culorile, umbrele, negrul-gri, umbrele colorate, lumina difuză, geometria obiectelor aflate într-un dublu jos, conflict, armonie, creează o pictură tridimensională. Evident că ne aflăm în faţa unui fenomen artistic unde pictorul propune o normalitate, dar nicidecum ruptă de o anume tradiţie. Astrul albastru, pe peisajul cosmic umanizat de acea mişcare a obiectelor reduse la pete geometrice face un contact cu o manieră modernă amintind oarecum de Cezanne stabilind o continuitate în căutarea universului propriu de căutare a noului. „Privire pe fereastră”, „Muntele”, sunt, bunăoară, lucrări care lasă liberă acţiunea formelor creatoare, picturi de peisaje, altfel, percepute, unde monocromul lasă liberă acţiunea restructurată a formelor de relief, o metodă care creează un alt tip de spaţiu, unul metafizic generat, reglat de perspectiva pornită din idee, nu din mimesis, lumina care generează volumele. Fără doar şi poate lucrările lui Ion Bobeică reactivează un alt tip de percepţie: „Armonii de iarnă”, „Rugăciunea”, „Noaptea cailor”, proiecţii onirice, sunt opere antologice. „Legătura” lui Ion Bobeică cu cinquento-ul italian-integrarea nudului în natură, „Furtuna” lui Giorgione şi „Concert câmpenesc”, atribuit recent lui Titzian, se face cu mijloace ultrasofisticate ale figurativului în „Când înfloresc salcâmii”, tablou care degajă o energie ciudată, o senzaţie olfactivă a acelui tei Eminescian, mutând totul spre corespondenţa senzorială baudelairiană, simbolistă. O solemnitate care e rezultanta unui laitmotiv al contrastelor „armonizate”, umbra densă, colorată fauvist şi lumina-acel alb pur al nudului vizitat de roşul viu, violent al pasiuni, al beatitudinii senzoriale, un cer cald şi un pământ sub aceeaşi lumină gălbuie, elemente încinse de o temperatură lirică, imposibil de evitat, sugerează puritatea şi densitatea parfumului - extazul primăverii eterne, un poem plastic ca o replică dată izgonirii lui Adam şi Evei din paradis, creaţia lui Michel Angelo Buonarotti. Aici, Eva se reîntoarce învingătoare, într-un paradis creat de Ion Bobeică. E neîndoios lucru faptul că, acest mare pictor român cunoscut în ţară şi-n străinătate, prin numeroasele sale expoziţii, stă benefic, trăsătură stilistică sub „tirania” detaliului, dar altfel, fiecare centimetru pătrat al pânzei, e o structură aparent independentă, transmite ceva, detaliul fură ochiul minţii, sileşte raţiunea să descifreze semnificaţia structurilor, pentru că rigoarea demersului său este una calmă, aproape bufonă (pictorul are ca mijloc de expresie grotescul social, istoria ca memorie colectivă), e o sintaxă a ludicului, un joc cerebral, un joc al trăirilor intense. Nimic gratuit, altfel de neînţeles pentru cei necultivaţi în spirala infinită a căutărilor artei. Ion Bobeică e pictorul aflat într-o efervescenţă a creaţiei fără seamăn. Social e o fire gravă, plină însă de un umor cotropitor, e însăşi expresia tulburătoare a propriei sale percepţii a universalul în care locuieşte, atingând astrele cu mâna, mângâind Terra cu sufletul, iubind omul cu petalele florilor de salcâm şi păpădie, opera lui este o odă a simplisimei Rugăciuni. @ G. T TRISTELIU

125 de ani de la naşterea preotului-profesor Gheorghe I. Cotenescu (1886-1965)

şi 72 de ani de la sfinţirea ctitoriei sale, biserica nouă din Stoeneşti-Muşcel (8 octombrie 1939)

Gheorghe I Cotenescu a fost o remarcabilă personalitate a României interbelice. Un preot cult şi neobosit, generos şi modest, dedicat bisericii, şcolii şi culturii, cu destin de apostol. Fiul unui moşnean din Coteneşti, hirotonit pe seama parohiei Izvoarele din judeţul Dâmboviţa, Gheorghe I Cotenescu s-a născut în anul 1886 şi şi-a petrecut o treime din viaţă în acest judeţ. După terminarea Seminarului Central din Bucureşti, a absolvit Facultatea de Teologie şi Conservatorul de Muzică şi Declamaţie (printre colegii teologi s-a numărat şi viitorul preot Nicolae Mănescu). După numirea sa ca preot în nou înfiinţata parohie din com. Stoeneşti-Muşcel, a fost învăţător în comună şi profesor la seminariile Câmpulung, Curtea de Argeş şi Cernica-Ilfov, şi a desfăşurat o bogată activitate obştească şi cultural-artistică în Stoeneşti, în CâmAccesează www.impactdb.ro

pulung, în judeţul Muşcel şi la nivel naţional. A fost secretar particular şi prieten apropiat al marelui cărturar Nicolae Iorga în perioada 1906-1940. A fost publicist şi membru al Ligii Culturale şi al mai multor societăţi culturale muşcelene, bucureştene şi naţionale. A fost preot militar în războiul de reîntregire. Pentru merite deosebite, a fost ales de două ori preşedinte al Asociaţiei Preoţilor din Muşcel, fiind ridicat la rangul de iconom stavrofor, cu dreptul de a purta pe viaţă brâu roşu, bederniţă şi cruce patriarhală. A compus muzică psaltică şi a ţinut numeroase conferinţe pe teme muzicale la Vălenii de Munte. În 1910, a fost co-fondator al Partidului Naţionalist Democrat (condus de N. Iorga şi A.C. Cuza), apoi fondator al secţiei muşcelene (1922), deputat (1931-1932) şi membru al conducerii naţionale (19321946). După mulţi ani de trudă, a reuşit să

termine noua biserică din Stoeneşti, sfinţită de I.P.S. Patriarhul Nicodim pe 8 octombrie 1939. A fost deţinut politic în perioada 1949-1950 după condamnarea sa pentru sprijinul acordat organizaţiei conduse de colonelul anticomunist Gheorghe Arsenescu. În urma condamnării, lui şi familiei sale i s-a aplicat stigmatul de paria. Din această cauză, “chiaburul exploatator” a fost forţat să“doneze” averea familiei în ambele judeţe (Dâmboviţa şi Muşcel), pierzându-şi bunul renume şi statutul social. Există numeroase enciclopedii de specialitate, cărţi şi articole de presă care îi recunosc activitatea, viaţa şi meritele. Urmează ca şi autorităţile locale, stoeneştene, câmpulungene, argeşene şi dâmboviţene să observe acest lucru. Radu Petrescu, nepot de fiică Galeria ARTA, str. Negru Vodă nr. 111, Câmpulung-Muşcel Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 11

Corneliu Drăgan - Portretul culorilor Când şi unde v-aţi născut? - M-am născut în Bucureşti, pe data de 3 martie 1956. Aşadar… anul 1956, primăvara aducea capitalei un alt nume plin de valoare, o personalitate care s-a remarcat pe pânza rigidă a artei din timpul comunismului, combinând cele mai fine culori: ambiţia şi originalitatea.

Pictorul român Corneliu Drăgan îşi „colorează” formele ideilor pe şevaletul său, într-un atelier modest din Târgovişte, oraş în care locuieşte de mai bine de 30 de ani. Deşi nu aici s-a născut, pentru pictor niciun alt

oraş nu-şi asumă mai bine termenul „acasă” decât acesta. Mânuit de stilul său inedit şi captivat de mrejele spontaneităţii, personajul nostru cucereşte Europa şi nu numai. Acesta are câteva lucrări în colecţii particulare şi în Statele Unite. Nu este vorba aici doar de talentul său, ci jocul culorilor are drept miză foarte multă muncă, sacrificii şi compromisuri. Şi, deşi respingerea, descurajările şi eşecul nu i-au fost străine, pictorul susţine ferm că aceste aspecte fireşti pe care le întâmpină orice om pe drumul progresului nu au fost nici pe departe cele mai grele părţi ale carierei sale. - Partea cea mai grea a carierei a fost când a trebuit să renunţ la pictură în favoarea ingineriei. Dar şi în acest timp m-am ocupat foarte mult de caricatură. Iar după 2000, m-am ocupat efectiv de pictură şi de atunci, reprezintă pentru mine singura activitate pe care mă imaginez desfăşurând-o întreaga viaţă. Nu aş putea să spun că a existat o parte foarte grea.” Şi adevă-

rul este că atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, nimic nu ţi se pare imposibil de realizat sau foarte greu de suportat! Un om curajos nu consideră eforturile pe care le depune şi munca zilnică greutăţi, ci lucruri fireşti pe care le întâlneşti în drumul iniţiatic pe care îl ai de parcurs, pentru că doar trecând prin ele ajungi acolo unde îţi doreşti! Şi iată-l! Un pictor atât de pasionat de munca sa, încât dificultatea meseriei nu ar consta decât în renunţare. Începând cu anii adolescenţei şi terminând…niciodată, Corneliu Drăgan a pictat de la peisaje citadine, natură statică şi personaje, până la icoane. Acesta susţine că multă vreme a preferat să lucreze în acrilic, însă de un an şi jumătate pictează şi în acuarelă. Determinat să primească de la viaţă ceea ce visa, şi-a întors tablourile cu faţa spre lume în anii 1972-1973 când avea primele sale expoziţii atât personale, cât şi de grup în puţinele locuri care îi ofereau atunci această şansă, precum: Teatrul Naţional şi Biblioteca Sadoveanu. Reuşind să-şi închine talentul pe altarul artei şi căpătând totodată mântuirea de care are nevoie prin laurii culeşi, pictorul şi-a înfăptuit şi o minunată familie. Cei doi copii ai săi sunt acum studenţi şi îl iubesc mai mult ca niciodată şi chiar dacă nu i-au împărtăşit pasiunea, aceştia nu l-au învinuit

pentru orele suplimentare pe care le petrecea în atelier. Şi… ca în viaţa oricărui nume al artei a existat acel !cineva special” care a ajutat la şlefuirea diamantului până ce acesta a strălucit în mod natural şi firesc. - Horia Cucerzan a fost pentru mine ce mulţi numesc „mentor”, însă eu nu urmez de niciun fel linia lui şi nu mă duc acolo unde se duce el, avem concepte diferite. Maestrul mi-a fost şi profesor. ” Şi cum a început totul? - Din copilărie... Poate atunci când nici nu realiza foarte bine ce se petrece, în primul an de şcoală soarta îl îmbrăţişează cald şi îi şopteşte menirea. Elev fiind, este trimis la un concurs de desen şi se întoarce purtând pe buze propoziţia pe care toţi cei de acasă o aşteptau: „Am câştigat!”. @ LUCIA STANCIU

INVITAŢIA UNEI ANTOLOGII (Tocmai când ne risipim, punctul nostru de întâlnire este poezia) Dorinţa de a scrie poezie este veche, tot atât cât este de „vechi” şi omul. Chiar şi fuga lui în căutarea altor locuri este, în final, şi căutarea poeziei de sine, a esenţei, un anume fel de descoperire a frumosului. Dacă se repetă des spusa lui Dostoievski, anume că frumosul va salva lumea, mie îmi place să adaug că poezia este cea care ne salvează de inutilitatea şi devalorizarea lucrurilor, dându-ne emoţia necesară, aptitudinea de a ne minuna. Acestea îmi treceau prin minte când mi s-a spus că Asociaţia femeilor albanezo-italiene din Trieste, Camminamo insieme împreună cu revista Albanezul, au pus în fapt iniţiativa de a edita câteva antologii ale poeziei albanezilor din exil. Proiectul are în vedere şi faptul ca fiecare autor să poată

„lua cu sine”, în antologie, şi un alt autor din ţara unde se află. Mi s-a părut o idee interesantă, şi când mi-au cerut să scriu eu prefaţa, în mintea mea s-a amestecat pe neaşteptate în cap cuvintele: Antologie, Femeie, Albanez, Balcani, Italie, Xhejm Xhojs din Trieste, care adunase cuvinte albanez, Diasporă, Naim Frashëri, cel care publicase la Bucureşti, Mergere, Împreună, asociaţiile scriitorilor albanezi din Grecia, SUA etc., cartea în maşină, după geam şi, apropo, am zis cu glas că omului când călătoreşte i-e mai uşor să cânte. Fii ai celei mai poetice peninsule, vecini cu grecii de la care au luat multe, şi unde, cred, nu au dat mici ei puţin, cu slavii de Sud - împart cu ei şi mituri şi legende comune, cu românii, de care îi lea-

gă o strălucitoare colaborare renascentistă, albanezii sălăşluiesc

acum în două state, Albania antică şi Kosova, cea mai tânăra Republi-

ca din lume, dar şi în Macedonia şi Munte Negru, cu o diaspora mai mare decât sinele lor, având în faţă şi Italia, poarta Europei pentru ei. Albanezii vor să fie (şi sunt) o părticică a culturii comune a umanităţii, în care mai important decât multiculturalismul este intercultura. Sunt cuprinşi şi ei în această mişcare, în care vor să îşi dzvăluie sufletul, vor să obţină multe de la lume, dar şi să dea, dovadă fiind şi această antologie a lor. Întradevăr, ce este o antologie, ce înseamnă acest cuvânt? Ca şi cuvânt, se ştie, curge din greacă - anthos (floare şi legein, dună sau culege). Latinii foloseau şi termenul compus florilegium (tufă de flori, al cărui sinonim este şi cuvântul miscellus, ce are sensul alimentelor amestecate). Poezia, astfel, era de

timpuriu privită aidoma hranei. Întrucât îmi place să adaug că latinii, conform vreunei ediţii etimologice, aşa cum îi spunea sabaia berii ilirice, îi spunea şi culegerii de poezie. Şi urmaşii noştri, ilirii, cu limba şi meşteşugurile lor, au influenţat pe ceilalţi, s-au amestecat şi au colaborat cu alte popoare şi în domeniul poeziei, şi în cel al războiului. O antologie, până la urmă, începe încă din start să unească cel mai mult, dacă este posibil, tufa florilor şi numelor, mireasma lor, cu cele ale cuvintelor, masa cu mâncăruri gustoase, dar şi cu metafore, îmbătarea cu băuturi şi sentimente, ca într-o sărbătoare comună, cheamă şi pe alţii, în tăcere, cititori şi de dincolo de hotare, face prieteni etc. etc. @ VISAR ZHITI

L-am întâlnit pe Theodor Răpan, ca şi alţi dâmboviţeni, la Biblioteca Judeţeană „I.H. Rădulescu” din Târgovişte. Îşi lansa ciclul de Evanghelii: „Evanghelia Cerului – Zodii de poet”, „Evanghelia inimii - Anotimpuri” şi „Evanghelia Tăcerii - So-

lilocvii”. Un om cu totul deosebit, poetul a venit să ne înveţe arta de a face artă şi după 40 de ani de scris, acesta încă reuşeşte să-şi păstreze acea „inocenţă lirică”, pentru că „Frumoasă-i!”, afirmă acesta. Scriitorul vorbeşte cu o impresionantă

apreciere şi admiraţie despre Damian Petrescu, graficianul stabilit în Paris, care i-a făcut cartea „să rezoneze cu cititorul”. Sala de bibliotecă a găzduit, de asemenea şi alţi scriitori, precum: Ion Iancu Vale, George Coandă, Ştefan Doru Dăncuş şi Ştefan Ion Ghilimescu. Aceştia au venit şi au stat alături de scriitor pentru a vorbi despre talentul deosebit al acestuia, care este şi creatorul unei noi specii literare-reflintextul. Aşa cum afirmă unul dintre criticii literari „Theodor Răpan este trei în unul şi unul în trei, o treime a miracolului!” Şi, deoarece poeziile sale sunt ca o rescriere a operelor marilor scriitori români, precum Mihai Eminescu, Marin Sorescu, Lucian Blaga ş.a., acesta îşi susţine alegerile, afirmând că toţi scriitorii sunt pentru el ca nişte sfinţi, „urcându-l” pe Nichita Stănescu în rangul de „naş literar”. Astfel,

purtând în suflet “rugăciunile” acestor poeţi şi îngenunchind ipotetic în faţa harului său divin, Theodor Răpan ne zâmbeşte tuturor şi, printr-o plecăciune verbală, ne spune: „Mă dăruiesc vouă!”. Prin această confruntare directă cu alţi scriitori preţioşi cu care patria noastră se mândreşte, George Coandă îl numeşte „un curajos” şi îl situează dincolo de barierele modestiei, întrucât la fiecare cuvânt valoros atribuit numelui său, chipul scriitorului sugerează o umilă gratitudine că doar „Cuvântul e cuvânt!”, cum afirma şi Nichita Stănescu, „naşul”. „Eu cred în forţa terapeutică a unei cărţi. Fiecare îşi găseşte medicamentul care-i face bine” ne spune poetul, îndrăgostit vizibil de literatură şi de arta pe care o creează de ani de zile. Şi astfel, după multă trudă, acesta îşi admiră rodul fructificat prin scris, „sămânţa dată de Dumnezeu” şi

vine în faţa noastră să ne privească modest şi să ne dăruiască puţin din magia cuvintelor sale, pe care le-a inscripţionat pe paginile albe ale cărţii cu cerneala sufletului său. Ca o reacţie tacit aşteptată de către autorul cărţilor, unul dintre scriitorii părtaşi la lansare afirmă că poetul „încearcă să ne ofere ceea ce simte fără grandoarea spectacolului. Este un creator autentic şi unul dintre cei mai mari poeţi ai prezentului. Un om plin de umanitate.” Şi într-adevăr aşa este! Evident impresionat de reacţiile mai mult decât pozitive ale oamenilor importanţi din jurul său, dar şi ale cititorilor de rând, personajul nostru părăseşte scena artei mulţumindu-ne că i-am fost alături şi rostind următoarele: „Dacă m-aş întoarce cu spatele, aţi vedea că miau crescut aripi!” („Naşul”).

Theodor Răpan – „Poetul câmpiei Teleormanului”

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

@ LUCIA STANCIU Accesează www.impactdb.ro


pagina 12

DAR DE MĂRŢIŞOR

INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU

Mâţişorii, ghioceii, Sub nămeţii de zăpadă, Simt ceva şi vor să vadă În lumină clopoţeii Cum tresare doru-n floare, Tot la fel în poezie; Cel cuprins de dor s-o scrie Scoate-un Mărţişor din soare Şi ţi-l pune la ureche Ori în inimă să-l ţii Până-n zori de veşnicii Lângă sufletul pereche. @ CIUPITU PETREA

CLEMENŢĂ Cu încă-un salt de vise te caut uneori Căzut din parapanta deschisă nu ştiu cui Şi te conjur cu creanga cu care mă-mpresori Să-mi laşi deschisă calea cătuşelor ce-mi pui. Pe clipa de risipă în care-am presărat Păpuşi de plastilină învăluite-n nor Te chem cu bucuria din zborul judecat De un complet de inimi furate de alt dor. Şi-n giulgiul împroşcat de rouă dimineţii Să mai putem să punem figuri furate-n joc Şi atingând pământul cu freamătul tristeţii Să stăm să ne dăm daruri cerşindu-le noroc.

Curg lacrimi din cuvinte...

@ DAN MINOIU

Curg lacrimi din cuvinte, o linişte amară Ne tulbură trecutul, uităm să glăsuim, Mormintele se-agită, iar morţii ies afară S-aducă slavă ţării, în care vieţuim.

- Unde te-ai născut, Bădie? - Pe un Rai de Românie! - Cum ţi-a fost, Bădie, traiul? - Viaţa – Rai – şi Raiul – graiul! - Dar, Bădie, cum iubeşti? - Ca păcatele cereşti! - Dar, Bădie, ce doineşti? - Tot iubirile lumeşti! - Unde eşti acum, Bădie? - Tot pe-un Rai de Românie! - Cum e Raiul ei în cer? - Ca o doină de oier! - Cum i-e Raiul pe pământ? - Ca frunza bătând în vânt! - Oare, Bade, ce mai vrei? - Doar o ramură de tei! - Ce să-ţi punem la fereşti? - Floarea limbii româneşti! - Şi pe vatră ce să-ţi pun? - Mărgărit de suflet bun! - Ce dor ai avut, Bădie? - Ce nu ai, să-ţi dau eu, ţie! - Şi ce dor în cerul mare? - Tot dragoste muritoare! - Bădie, în Rai, mai scrii? - Scriu în vise, la copii! - Bădie, ce îi înveţi? - Să se nască tot poeţi! - Ce le dai, ca să îi creşti? - Dorul limbii româneşti! - Ce le dai să-şi ducă traiul? - Viaţa – Rai – şi Raiul – Graiul! @

JIANU LIVIU-FLORIAN

Din fiecare casă, miros de pâine coaptă Şi versuri din Vieru dau ţării înconjur, O dragoste nescrisă, ne bântuie, în şoaptă Se-aude vocea Doinei, plecată prematur.

anul 2012 presupun că am uitat scăderea arborată undeva pe catarg de ce aş încerca să pot ce nu mai pot face scenarii cuprind în pelicula mată a unui film ce pare mut cunosc un personaj mereu de faţă replici din sala plină de eroi se furişează spre ieşire un grup din doi parcă-s noi doi fotografii îngălbenite în ultimul album din piele de şarpe se găsea cândva la marochinăria anului 1952 venit mereu de undeva din spate. @ VALI NIŢU

Orfani de peste Nistru, ascund în cimitire Durerea deportării, deloc întâmplător Bocesc pe limba noastră şi cred în nemurire Căci poartă lângă suflet, însemnul tricolor Sub lespedea tăcută, Hotinul varsă sânge Şi lacrimi ruginite, din piatra de hotar Răsună disperarea, istoria se frânge Iar Domnul se arată, mai rar, pe la altar. Se fărmiţează neamul, sub lovituri de puşcă Ne-atacă-n haită lupii, ce năpârlesc, la „porţi” Moldova lui Ilaşcu rămâne-nchisă-n cuşcă Să-i fie scrisă soarta, prin tragere la sorţi. @ DIMITRIE-SORIN PANĂ

ACASĂ Întâi de toate a fost Mama! Deşi la început a fost şi el, Pe Tata nu-l aduse graba – Căci el veni încetinel… * Şi astfel prinse-n mine mugur Ce înflori din ceaţa groasă, Cuvânt ce se rosteşte-n murmur, Cuvânt ce-i zicem toţi – ACASĂ. * ACASĂ se rosti întâi în Eden Apoi, cu oamenii odată, Mlădiţă de cuvânt crescu în semen Şi-ACASĂ prinse-n lume roadă. * De-aceea-ţi ies în suflet flori de Rai Când dor adânc de Mamă te apasă, Când eşti departe-n luna mai De raza magică de-ACASĂ. @ GHEORGHE PÂRLEA

Accesează www.impactdb.ro

m-aş face grefier Pe aripa timpului Pe aripa timpului Am trăit o viaţă-ntreagă în frumoasa-mi Ţară dragă ca un dor al Domnului Las urmaşilor povaţa Ţara mereu să-şi iubească la nevoie să-şi dea viaţa pentru glia românească Aşa-i dat românului Vatra să-i fie credinţă şi veşnică biruinţă împotriva răului Pe aripa timpului. @ ŞTEFAN NEAGU - POTLOGI

în curând o altă festivitate de premiere e ca şi cum anul acesta s-au născut numai deştepţi bubuie toba pe piciorul stâng drept e braţul legii oriunde în afară de ograda proprie cu ro(a)ba adusă de spinare la exasperarea grefierului deloc stagiar subiectiv în schimb cuprins de alchimia unei judecăţi constată cu uimire frumuseţea picioarelor de dincolo de dosar şi irevocabila înţelegere din limbajul trupului titular. @ VALI NIŢU

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 13

Învăţătura unui vers

după o scrisoare a preotului Sava Marian „Pe mine Mie redă-mă Ca să pot muri liniştit” Scria Poetul într-o odă Simţind al său sfârşit Versul acesta scris Cu inima ne spune Că de fapt poetul Rosteşte-o rugăciune O rugăciune spre cele care Lumea a făcut Cel ce n-ar moarte Şi nici început Prin taina Sfântului botez Devii perfect curat Diavolul la urmă Te-ndeamnă la păcat Şi dacă-n viaţă Te laşi ispitit Făcând păcate multe De diavol eşti robit Dumnezeu te ajută-n viaţă Să faci ceva durabil Păcatul îl faci singur Tu eşti responsabil În lumea asta totul Îl faci prin Dumnezeu Nici să mori nu poţi Făr ajutorul său

oul fără sevă

FABULĂ EXPLICITĂ ÎN ALEGERI (...despre „Uniunea”...)

precizez din capul locului fiecare cu a(l) lui mamă tatăl biologic se preumblă prin lobodă schimbarea sângerului este ca îndeletnicire de bază acum când cartea de muncă este la purtător un fleac natalitatea este în scădere cetăţenia europeană este în vogă limba vorbită este gestica înjurăturile au devenit universale sufixul de la noi prefixul de la ei şi parcări devenite laboratoare de diverse mirosuri şi nu oricare ci esenţe trase pe cap par mai sigure în profunzimea lor cu revelaţii de miss venite de unde nici nu te aştepţi mai ceva ca peştele după ce-şi depune icrele plutesc uşuraţi depinde de ce şi de cât. @ VALI NIŢU

Să mori liniştit Nu poţi muri când vrei Căci moartea ca şi viaţa Are un temei

tristesse în fiecare dimineaţă îmi propun să mănânc un măr mi-l pun în geantă apoi plec la muncă ca şi când aş pleca într-un alt oraş în care nimeni n-ar bănui că port nenorocitul ăsta de măr cu mine de săptămâni întregi * nu pot să dorm noaptea fumez prea mult mă uit la filme vechi te sun uneori nu spun niciodată nimic pe creanga din faţa ferestrei a crescut o cucuvea nu ştie să cânte dar când o va face vei simţi pliscul ei deschizându-se de cealaltă parte a firului @ OANA ZAHIU

Odată se moare Nu poţi muri mereu Să mori făr de păcat Îţi cere Dumnezeu Nu poţi merge în ceruri Să stai cu Dumnezeu Dacă tu eşti robul Diavolului rău Să-i dea puritatea Smerit poetul s-a rugat Din nou al său să fie Să moară împăcat Morala: Când se apropie apusul Astei vieţi ce o trăim Să ne-mpărtăşim în Domnul Liniştiţi ca să murim Că aşa-i lăsată lumea Chiar scriptura ne învaţă Moartea-i un pretext teribil Ca să treci în altă viaţă. @ ŞTEFAN NEAGU - POTLOGI

*** Ştiindu-se că şefu-i mai cu moţ, Un dizident e masacrat ca „hoţ” Ca „grandoman”, „uzurpator-parşiv” Ce pare-a fi martir fără motiv. Vezi capiştea că Fuhrer cere spastic: „Numitul hoţ, lovit să fie drastic, Caput să-l facă, spulberat de Vânt(u), Pe prostănac să-l uite toţi curând!!!” *** Nota bene: De cuib de viespi fereşte-te de-acum! Când mergi la vot, să fii tăcut pe drum ...Duşmanii nu sunt numai în partid Şi-un ins tocmit te face invalid. Ascunde-te-n lăuntrul tău durut, Măcelul lor să te găsească mut; Tu, dacă poţi, taxează-i într-un vers Ştiind că ucigaşul e pervers; Să-l ocoleşti cumva îngândurat Căci e dresat de-un tont efeminat; ...Şi doar la masa ta să bei un vin, Decât să te-ameţească-n vorbe Spin... *** În loc de morală, o cugetare cu soluţie aleatorie `Naintea trântei, mort de-i partenerul Pe amândoi căţeii-i ia hingherul; Pe unu-nchis – castrat în adăpost, Pe cel zdrobit să-l lase cum a fost: Uitat de haită undeva-ntr-un şanţ – Defunct capuchehaie la...Bizanţ.

Confesiune Doamne, în tinereţile mele fiind căutător în filozofii şi stele de multe ori de existenţa Ta m-am îndoit. Uneori, existenţa Ţi-am negat întrebând şi întrebându-mă de ce nu te arăţi. Să-ţi văd faţa ta de Demiurg Să mă conving Că am înfăţişarea ta astrală. În cartea sfântă scrie desluşit Că oamenilor nu le este îngăduit Să vadă faţa Ta de Demiurg „către care nu cutează nici măcar cetele îngereşti”. Căci stăpân al tuturor Văzutelor şi nevăzutelor Din Univers Tu Doamne, singur Eşti. Anii întrebărilor au trecut Eu m-am maturizat Şi m-am lămurit Că Tu Exişti cu adevărat În Universul infinit, iar eu, „te găsesc Doamne în tainele tale” şi în „oglinda tremurândă a chipurilor lumii acesteia”. Da, Doamne, Dumnezeule, Tu Exişti! Căci prin Tine Exist şi eu, iar pe planeta mea şi-n Univers nu există nimic fără Dumnezeu. @ ŞTEFAN NEAGU - POTLOGI

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

Primită moştenire de la „Ceaşcă”, Gâlceava operează-n noua gaşcă... ...Se tulbură simbolurile, iată, Trei trandafiri străpunşi de o săgeată! Iei din buchet un fir, te-nţepi în spin Când vrei să-l pui în vază, lângă Crin; Trei roze laolaltă-apar îndată Cu o petală altfel colorată Şi vigilenţa-n „Uniune...”-i trează Căci părţile de-acum se suspectează.

@ CIUPITU PETREA

1952 haşurez cu negru secundele trecute nuanţa nu este cea mai nimerită şi sper să fiu iertat mai târziu dinspre gri spre tăcere regretele-şi dansează un ritual absurd propunând o adunare aritmetică uitând că nu pot fi măsurate cu ocaua cea mică ori cea mare unele regrete dau să se îndrepte din direcţia vântului ce bate într-un ritm sacadat pe toba cea mare sau mică poate detest repetarea unor greşeli din diferitele nuanţe cu gri mă ridic şi caut un reper îl găsesc într-o trecere este anul de naştere atât de departe. @ VALI NIŢU

PERECHE Ce frumos a fost să ne-ntâlnim totuşi iubito Ţi-am oferit trotuarul meu cu zgomot de speranţe Şi tu mi-ai dat uluci fără parcurs. Ce frumos a fost să ne-ntâlnim iubito Eu orăşean cu gândul de tramvai Tu o ţărancă cu număr lipsă acasă Şi ce frumos ne-am combinat iubito Eu cu treapta, tu cu scara Cine să mai creadă altceva?! @ DAN MINOIU Accesează www.impactdb.ro


pagina 14

Poeme din volumul „Cana stropului de vin” de Vali Niţu devenirea flămândului

alegerea ta

înainte primul meu gând era să privesc înapoi acum stau faţă-n faţă cu tine să nu mai văd trecutul încarcerat între zidurile aducerilor aminte sufletul meu nu mai este predispus la descompunere în particule incendiate de demenţa sigură pe ea dintro reconstituire ce doar pare reală când este singură baloane de toate culorile de toate mărimile mai umflate sau mai puţin umflate mă înfurie şi îmi sună-n timpane desuetele comentarii din aerul captiv întrun derbedeu de balon decolorat

cana stropului de vin

mi-am adormit un vis în umbrele ploilor acide simplă respiraţie artificială îmbrăcată în costum de vară albastru e trendul ce-şi aşteaptă autograful pe o cruce preferabilă din lemn marmura e rece mai vine o iarnă cu siguranţă alegerea e decisă de esenţele tari şi de tine.

gânduri panicate de un tzunami prevăzut la o cană cu vin faţă de această situaţie în piaţa centrală bat clopotele longitudinal pe sticla cu gâtul alungit la temperatura maximă cuburi de gheaţă frapiere beţivi şi nota de plată ce trebuie plătită de generaţia următoare la cana cu apă un strop de vin…

zile cu precipitaţii soare cu dinţi înfipţi în propriul trup parcă ar fi foametea răului arvunită dintr-o stradă fără sens ca mine cândva.

am vrut să fug pentru că ţi-am greşit cândva dar destinul m-a readus lângă tine cu toate greşelile de pe pământ bunul Dumnezeu cred că mă poate ierta sau poate că aşa a vrut să fie al nostru început doar tu ştii m-ai îmbrăţişat în serile sfârşitului de an şi-n zilele de început ale altuia nou apoi am plecat fiecare cu celălalt departe.

mereu curgem spre seri încă e bine trăim dimineţi.

jumătatea alfabetului

am renăscut imposibil spuneam până mai ieri un vis atât de aşteptat. Accesează www.impactdb.ro

în esenţă fiind spus niciodată sătulul nu-l plânge pe cel flămând şi nu mai cred în venirea nimănui decât să adune în teşcherea dobânzile ce le vor plăti nepoţii nepoţilor noştri.

erai acolo şi-n fiecare gând aici versul mă făcea să sper că vom fi mereu împreună ca poeziile dintr-o carte

inspiraţi de mirosul proaspăt al zilei sânii albi asemenea liliacului adună secretele cărţilor de iubire surprinse de îmbrăţişările ce se retrag în camera de oaspeţi în vârful picioarelor albe

curând se face seară am uitat să cumpăr alte lumânări puteau fi de orice culoare ardeau la fel până-n zori

unei chei franceze care a înţepenit la spirala douăzeci şi unu mică şi arţăgoasă perspectivă sau unor implanturi parcă italiene?

doar gândul ştia de singurătatea mea în doi când nici compromisul nu mai putea rezista gândului de departe

curând se face seara noastră desenată de umbra sedusă întro fericire a respiraţiei ce durează alte seri gemene

l-am sărutat şi mi s-a părut că am fost ca el desţelenit de gheara morţii ce m-a încercat într-un octombrie aşezat undeva la nord-vest de casa noastră

ca să fie spusă în treacăt aş întreba cui îi pasă de noi vechi trăitori ai ţinuturilor cultivate acum cu ciulini din toate părţile?

din ce în ce mai aproape

curgem viaţă

m-am căutat printre atâţia alţii şi m-am găsit aici în mine uitând să mă las uitării sub greutatea pământului sterp

doar o zicere

irişii din desen îmi vine să devin înainte de a-mi veni îmi vine aşa un soi de lehamite constructivă cum ar spune un coleg ce m-a tradus o dată în engleză altădată în franceză mai nou în albaneză e la rusă acum parcă mai contează că am început să vorbesc singur cu accente din zonele greu accesibile despre care am să vorbesc tot singur în speranţa că poate ecoul îmi surâde pe Piatra Craiului sau la Babele plecate la biserica din munte rămân vechiul vostru amic.

imaginaţie urcăm prin Babel desprinşi parcă din poveştile cu vampiri înşiraţi pe o funie cu usturoi de pe grinda separatistă a ideilor de idealuri băieţii deştepţi bat pas de defilare printr-o trecătoare montană dintr-o altă lume bogată furnicarul se dublează la pomana porcului după ce se calcă în picioare pentru a-şi stabili greutatea reală înainte de Sfânta Sărbătoare a viselor puţine se mai pot împlini rămâne doar imaginaţia ca hrană spirituală într-un turn.

… draga mea ne-am regăsit după atâţia ani ochii ne erau închişi de negura nefericirii uitasem să mai zâmbim bucurându-ne sărutul trecerii dintre ani puţin a lipsit să rătăcim printre nimeni desenul din privirile noastre uitat pe imaginarul şevalet reproducerile nu pot fi validate în locul originalului dăruit de dragostea trăită în şoapte copleşiţi ne-am aşezat buzele peste decenţa obrajilor din caligrafia noastră înţeleasă doar de iubirea albastră ce-i durată din nopţi pline cu viaţă draga mea cu irişii anilor am desenat amândoi o soartă. Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


In memoriam Marin Rădulescu (3 mai 1932 - 4 decembrie 2011) Vestea că Marin (Puiu) Rădulescu a părăsit meleagurile lumii ne-a cernit inimile celor care l-am cunoscut. M-am împrietenit cu el în ambianţa Societăţii Literare „Relief Românesc”, în anii ’70 şi nu ne-am despărţit întreaga viaţă. Ca secretar al acestei Uniuni de creaţie şi cercetare literară a depus multă muncă cinstită pentru bunul ei mers şi a prezentat în faţa profesorilor, mai ales bucureşteni, eseurile sale despre Baudelaire şi Villon, pentru care l-au apreciat în mod deosebit profesorii universitari Alexandru Dima şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, directori ai Institului „George Călinescu” al Academiei [Române]. Urmare a activităţii sale de cercetare literară [depusă] vreme de patru decenii, i-a apărut cartea „Charles Baudelaire – existenţă şi creaţie”, în trei volume, în [anul] 1992, elogiată şi în Franţa, pe care a tipărito în Editura proprie „Spirale”, cu mari sacrificii personale. Marin Rădulescu a fost un artist polivalent, cu studii filologice şi plastice. El a avut expoziţii proprii de pictură, i-a realizat un portret deosebit mamei sale, a executat un număr de tablouri religioase, iar ca prieten

mi-a dăruit un autoportret foarte izbutit, pe care-l ţin în casă la loc de cinste. Ca literat, a scris numeroase cărţi pe diverse teme, pe care mi-e greu să le enumăr, fiind prea multe. Ne mulţumim să amintim „Dicţionarul Literaturii Române” al Academiei Române, care-i prezintă biografia şi operele alcătuite de el; aşadar cine doreşte să-i cunoască întreaga [sa] personalitate să citească [în] acest Dicţionar, mai ales în ediţia a II-a, ce va apare în curând. Era în măsură să scrie relativ repede o carte, dar şi să o realizeze ca tehnoredactor; tot el să fie şi cel care-i făcea machetarea grafică şi să o publice. A fost, deci, un artist complex, ajutându-l [la aceasta] dubla sa specializare. Spiritul său profund patriotic l-a determinat să îmbrăţişeze cauza protocronismului, ca şi Mihai Eminescu, Nicolae Densuşianu, Dimitrie Cuclin, Edgar Papu etc. ... scriind o întreagă carte pe tema respectivă. Având orizonturi largi de cultură, lucra în ultima vreme la o „Istorie a muzicii universale”, documentându-se în acest scop, la maximum şi în ceea ce priveşte muzica românească, apreciindu-l în chip deosebit pe

[compozitorul Dimitrie] Cuclin. Marin Rădulescu a fost profesor de limba franceză la licee din provincie şi la liceele „Nicolae Bălcescu” şi „Doamna Stanca” din Bucureşti, fiind foarte iubit de elevi, pe ca-

re-i câştiga cu pregătirea lui deosebită şi cu marea lui genero-zitate. În raporturile lui cu semenii a fost, deasemenea, foarte bun, cinstit şi modest, aşa explicându-se prenumele „Puiu”, în loc de Marin. S-a distins şi ca un mare om de familie, iubindu-şi cei doi fii – Emanuel şi Bogdan,

pagina 15

pe nepoţica lui, Steliana, pe care a ajutat-o mult la limba franceză şi pe fiica lui Bogdan, Alma, care are în prezent doar câteva luni. Ca artist plastic, s-a izolat în atelierul său modest, unde lucra în condiţiile cele mai neprielnice, din care cauză s-a îmbolnăvit de maladia ce i-a grăbit sfârşitul. Se cuvine să exprimăm omagiile noastre soţiei sale, profesoarei Georgeta Rădulescu, cea care l-a îngrijit cu devotament până în ultimile clipe ale existenţei lui, dar să n-o uităm nici pe cea dintâi soţie a sa, Monica, mama lui Emanuel, care l-a ajutat în îndeletnicirile lui artistice, fiind răpusă de tânără de o boală nemiloasă. Cu religiozitatea lui maximă, prin nemărginita încredere în Dumnezeu până în ultima clipă, a reuşit să străbată prin toate vicisitudinile vieţii. Adio, dragă Puiule, niciodată nu te vom uita, căci prin însuşirile cu care te-a înzesatrat natura şi societatea, te-ai ridicat la statutul de a fi un mare prieten, poate cel mai bun prieten al acelor care te-au cunoscut mai bine. @ ION BÂRSAN

Estetica baudelairiană exegeza unică în literatura română Sâmbătă, 10 decembrie 2011, ora 10, ora începerii „ostilităţilor amabile”, ultima sâmbătă a anului literar al SST-iştilor a început trist. Întreaga asistenţă a primit vestea stingerii din viaţă a scriitorului Marin Rădulescu, membru marcant al Societăţii Scriitorilor Târgovişteni, colaborator al revistelor SST Litere şi Impact cultural, un spirit ardent, un scriitor complet, de o originalitate ieşită din comun. Înalt, viguros, statură princiară, riguros, manierat şi de-o blândeţe fermecătoare, scriitor, pictor, poet, prozator (romancier), dar mai cu seamă exegetul numărul unu al lui Charles Baudelaire, pus într-o dialectică determinare cu Delacroix cu Poe şi Wagner, purta în el lava unui vulcan fierbinte, a unui nucleu aflat în erupţie de peste mai bine de 60 de ani. Cosmosul ,Terra, filozofia existenţei, istoria, istoria religiilor, arheologia, documente istorice uluitoare prin conţinutul lor revelator coagulate de esenţa şi energia credinţei-toate astea într-o carte ilustrată cu o iconografie color impecabilă pe care maestrul Marin Rădulescu, aşezându-se ca întotdeauna lângă mine în banca a doua rândul de la perete, mi-a prezentat-o sfios, pur şi simplu, fapt care m-a fascinat. Şi nu numai atât. O taină, un mister care învăluia întreaga sa fiinţă m-a determinat să-i citesc exegezele eminesciene, baudelairiene şi nu numai. În plus, trebuia luat în calcul ceva care avusese loc mai înainte, aprioric, căci îi cunoscusem fratele cândva cu ani în urmă pe la Ocniţa, sora pe la Târgovişte. Dar el venise acum, dintrodată cu o imensă disponibilitate

de comunicare, căreia i-am oferit reciprocitate. De aici o sinceră şi afectuoasă prietenie şi respect de ambele părţi. Aşa se explică de ce marele meu prieten mi-a dăruit deodată cinci cărţi fundamentale din vasta sa creaţie, totalizând 2189 de pagini, cărţi pe care le-am recenzat n revista Impact/literar/ cultural,Târgovişte, într-o suită de articole unde am explicat lectorului nostru modelul unei vieţi acre a ars pentru a da culturii române posibilitatea de a intra în contact cu opera lui Baudelaire. Spuneam acolo că Marin Rădulescu având, revelaţia descoperirii marii poezii a secolului al XIX-lea prin Baudelaire, a înţeles să-şi dedice viaţa operei acestuia, aşa cum făcuse la noi Perpessicius pentru Eminescu, Marin Rădulescu a socotit necesară o autoinstruire complexă urmând cursurile a trei facultăţi: franceză, pictură, muzică. lată-l mărturisindu-şi vocaţia, pasiunea mistuitoare a unei vieţi (79) de ani,un model de devoţiune împinsă uneori, până la absurd (şi-a pus în pericol propria-i existenţă materială venituri, locuinţă!). „Baudelaire, mentorul vieţii mele literare şi artistice m-a învăţat multe, mi-a fost un adevărat far care mi-a condus paşii spre abordarea cu seriozitate a tot ce întreprindeam. El mi-a sugerat să studiez temeinic, mai ales în timpul cursurilor Facultăţii de Filologie pentru a asimila operele corifeilor antichităţii greceşti, Homar, Eschile, Sofocles, Euripide, Platon; ai Latinilor: Lucreţiu, Cicero, Vergiliu, Horaţiu, Ovidius, Marţial,Juvenal, Seneca, Petronius, Lucian, ale poeţilor Pleiadei franceze, apoi Racine, Pascal şi Bossuet; ale scriitorilor creştini

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

şi ale lui Saint Augustin, Tertulian, Agrippa d’Aubigne, Theophile de Viau, Saint Aman, Heine, Holderling şi Hoffman, Hugo, Lamartine, Vigni şi Musset, Leopardi şi Edgar Poe etc.” (Măria Rădulescu, Reflecţii asupra artelor, Literatură, Pictură, Muzică, Arhitectură, Civilizaţie şi Cultură, Editura şi Fundaţia Culturală Spirale, Bucureşti). Spre a informa lectorul nostru care nu a accesat articolele noastre trimitem spre o corectă informaţie mărturisirile scriitorului: „Consider că Baudelaire avea conştiinţa transcendenţei lui când spune în primele două versuri cu nuanţă autobiografică ale primei poezii: Benedition”, din volumul „Les Fleurs du Mal” : „Lorsque par un decret des puissances supremes/ Les poete apparaiten ce monde ennuyer (…) Forţând puţin comparaţia, am putea afirma că, aşa cum Iisus Christos a fost trimis de Divinitate pentru a da oamenilor înrăiţi un exemplu de etică, de comportare umană în viaţă, în toate compartimentele ei, aşa şi Charles Baudelaire a fost trimis de domnul în probleme de estetică, întrucât Romantismul ajunsese la un impas” (Marin Rădulescu, I Estetica baudelairiană, Edit. şi Fundaţia Culturală Spirale.) În anul 2007 la vârsta de 75 de ani, cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la apariţia primei ediţii a volumului „Les Fleurs du Mal”, autorul adânc, vizionar, prolix, Marin Rădulescu, făceau un bilanţ exegetic impresionant: „Baudelaire, existenţă şi creaţie” 3 vol, - ediţia a II-a, publicată în 1992, respectiv: Estetica baudelairiană, Creativitatea baudelairiană, Limanul spe-

ranţei - Exilul;2, „Baudelaire, existenţă şi creaţie” (Compendiu, 878 p.) 3, „Les fleurs du Mal (bilingv – în traducerea lui M. Rădulescu); Cinquante poemes de Fleur, du Mal ilustrees par Marin Rădulescu. Cum proiectele noastre de colaborare au fost pe parcursul anului 2010 de o intervenţie chirurgicală suferită de maestru, lectura romanului său fluviu cu caracter autobiografic a rămas doar la nivelul proiectelor precum şi studiul său de tehnica culorilor în pictură, precum şi cartea sa de istorie, religie, filozofie care răstoarnă o sumedenie de „adevăruri”. Marele dispărut intenţiona să-mi acorde şansa de a-i face o exegeză asupra întregii sale creaţii, proiect, deocamdată imposibil de realizat din cauza bibliografiei pe care o deţin, cărţi pe care maestrul avea de gând să mi le ofere. Este oare necesară o asemenea întreprindere? Fireşte că da, ea este deschis tuturor. De ce? Pentru că, spune Zina Molcuţ, conf. univ. dr. Universitatea Bucureşti: „Monografia lui Marin Rădulescu, Baudelaire Existenţă şi Creaţie, ni se relevă o lucrare cu totul ieşită din comun, unică în felul ei... Caracterul aproape exhaustiv al acesteia este de e natură să şocheze, ţinând cont de faptul că obiectul lucrării îl constituie un autor despre care s-a scris enorm; de la parcurgerea numeroaselor monografii şi studii consacrate lui Baudelaire, se coboară până la investigarea periodicelor vremii, relevându-se articole, confesiuni, mărturisiri ,scrisori, documente etc. Care permit atât compunerea unui complex portret interior baudelairian, cât şi proiectarea scriito-

rului pe un fundal existenţial de un maximum interes”. În plus, nouă ni se pare necesara constituirea liniilor directoare ale exegezei şi descoperirea noului în interpretarea românului care are o altă perspectivă: faţă de exegeza franceză precum şi punctele de contact ale operei lui Charles Baudelaire cu literatura română. Pentru că, un lector avizat gândea în acest sens. E vorba de Marcel Buţă, cercetător ştiinţific principal „Institutul de istorie şi istorie literară G. Călinescu: „o pasiune documentară dusă până la acribie şi o curiozitate obstinată-conferă exegetei sale un fundament niciodată atât de extins la noi. Biografie completă şi traduceri inedite, fotografii de epocă şi scrisori revelatoare, documente în original şi reacţiile contemporanilor, critică şi biografie, cartea lui Marin Rădulescu este lucrarea iubirii de viaţă pentru existenţa damnată şi opera lui Charles Baudelaire” Ar fi o nedreaptă îngustare a creaţiei lui Marin Rădulescu o situare doar în exegeza baudelairiană, fără a lua în calcul investigarea întregii sale opere, cu atât mai mult că originalitatea sa e în celălalt sector, cultură, civilizaţie, religie şi creaţia romanescă altceva. Desigur recunoaşterea internaţională a exegezei sale este cu atât mai mult un imbold pentru o astfel de abordare a operei lui M. Rădulescu. Rămâne ca cercetătorul de mai târziu să sublinieze raporturile spiritualităţii româneştii cu Franţa şi Europa şi să pună în valoare contribuţia acestuia în celelalte domenii abordate cu talent şi tenacitate benedictină. @ G. T. VESELIU Accesează www.impactdb.ro


pagina 16

Exerciţiul sacrificiului (II) Pe măsură ce sunt mutate piesele ori ceea ce semnifică ele, pe măsură ce şi albele şi negrele îşi sacrifică pe rând câte o piesă, soarta jocului capătă o turnură neaşteptată prin mişcări neprevăzute; tot astfel - sentimentele poetului, ce sunt scoase din joc (şi mă gândesc la orice fel de joc de improvizaţie, de astă dată!) ori sunt sacrificate (i)repetabil: „parcă se trezeşte visul / cu uşile date de perete / când în pauza de publicitate / stă la masă cu moartea / jucând barbut // între herghelii de fulgere şi lumânări aprinse / zarul a fost aruncat / şase / ca unică posibilitate de-a stânga / şase / şi-n partea dreaptă / …/ libertatea jocului de noroc / ca o iluzie.” Jocul cu zarul sau jocul de cărţi au constituit o etapă trecută, deja consumată. Acum el trebuie să facă faţă unui superb joc al minţii, superior, considerat regele jocurilor, şi deşi trebuie să-i respecte regulile, încearcă să înfrângă destinul – regula - prin tocmai anticiparea următoarelor mutări – evenimentele -. Însă pentru aceasta trebuie să le înţeleagă, să le execute în gând, să le proiecteze pe ecranul minţii şi să aleagă în permanenţă între o viitoare mutare sau o alternativă, puţin probabilă însă nu imposibilă, ţinând cont atât de toate mutările făcute până acum (trecutul, în care a practicat însă jocuri de noroc obişnuite, comune, ale hazardului) dar şi de ceea ce-şi doreşte în final (pentru viitorul său), adică o izbândă, iar înfrângerea adversarului prin atacarea şi imobilizarea regelui acestuia este pentru învingător tocmai dreptul la aspiraţii şi victorii, dar şi accesul la putere. Greu lucru, în cazul acestei partide pe care o joacă V. Niţu, care îl plasează într-o situaţie ubicuă, acolo şi aici, dacă ne gândim că tot el mută şi albele şi negrele, că trebuie să fie şi de-o parte şi de cealaltă, şi învins şi învingător, aflânduse într-o permanentă luptă cu sine însuşi. (În fond, tabla de şah reprezintă stilistic un oximoron). De ce, ne-o mărturiseşte chiar autorul: pentru că este singur. A avut un partener de joc, de fapt o parteneră, dar aceasta a cerut remiza şi s-a retras ori a refuzat pur şi simplu să mai joace: „este ultima seară din an / sunt singur / ca iarna pe strada mea / şi ca mogâldeţele cu pluguşorul / desluşind îngânări adaptate la moment / ce să fac / decât

să-i ascult şi să mă uit în frigider / dacă mai tremură piftia / ca mine când am fost lăsat / singur de femeia iubită” (astă poezie = rezultatul accidentului vascular). Acum îi trebuie alt partener, fapt pentru care ori joacă de unul singur, ori îi va schimba pe aceştia unul după altul fiindcă nu sunt la acelaşi nivel cu el, poetul-jucător. Este însăşi competiţia

vieţii, cu cele bune şi cele rele, cu victorii şi eşecuri. Dar şi cu nişte reguli înafara cărora nu poate avea loc nici o partidă serioasă ori nobilă ori reală! Dacă existenţa noastră e o tablă de şah şi albul luminii (vieţii) joacă împotriva negrului întunecimii (morţii) iar noi suntem prinşi între cele două polarităţi, nu avem decât o şansă. Un joc şi o şansă. Adeseori lupta este inegală, pierzi piesă după piesă (speranţă după speranţă, iubire după iubire, ideal după ideal ş.a.m.d.) şi trebuie să faci sacrificii… dar ce nu face un om pentru a ieşi campion?! În cazul poetului, paradoxul este că în scris poate să cadă în aceleaşi extreme, fie că scrie din prea multă iubire ori din prea puţină, dacă nu chiar din lipsă de iubire. Mai rămâne să gestioneze acest dezechilibru dintre lumini şi umbre, speranţe şi aşteptări, posibilităţi şi certitudini, însingurare şi exteriorizare, conştientizându-şi drama existenţei şi adoptând o atitudine filosofică prin regăsirea de sine, iertare şi înţelegere, împăcare cu trecutul. Despletitele dimineţi surprinde nu atât ştiri şi evenimente ori anunţuri şi dezastre, cât tocmai etapele acestei conştientizări, după ce a experimentat îndelung… exerciţiul sacrificiului. Pentru că aşa mi se pare a fi Despletitele dimineţi: o partidă cu un mare consum cerebral, începută mai demult, aflată poate înaintea ultimelor mutări decisive. Dintr-un motiv sau altul, care ne scapă din moment ce nu am fost prezenţi de la început, jucătorii seamănă izbitor unul cu celălalt, de parcă ar fi unul şi acelaşi - ori au ajuns să semene în timp?!: „regulile jocului mi se par uneori / tot atâtea nereguli / în fiecare cărămidă din temelia dimineţilor / adaug o porţie de insomnie / îi dreg gustul / cu zâmbetul dulce/amar al întâmplărilor / abonate live/…/ închinate / jocului şi regulilor / din viaţă // alerg la centrul terenului / şi constat că sunt mult mai aproape / de poarta ce se va deschide într-o zi / pentru ultima oară // mă uit înapoi / şi nu văd arbitrul / probabil a plecat la vestiar / să citească iar regulamentul / şi regulile/ ce nu se pot schimba / în timpul jocului / şi nici durata reprizei / de viaţă.” (viaţa ca regulament) @

MONICA MUREŞAN

„Salvat de un mugur” – poezia transferului dublu dintre uman şi obiectele universului recreat (II) De altfel privind volumul „Salvat de un mugur” din perspectiva criticii tematiste şi sociale, precum şi a metodelor de lectură a textului din perspectiva psihologică a mesajului putem lesne să distingem două teme interferente: eroticul şi criza vieţii social-politice. Volumul debutează într-o reflecţie filozofică-politică cu un filon de morală inclus în demers. Discursul e unul al aluzivului, al parabolei, a alegoriei îmbrăcând haina fabulei. O atitudine socială nemaiîntâlnită în volumele de poezie publicate de Vali Niţu, face posibilă situarea Eului într-o meşteşugită împreunare lexicală a neologismelor şi a cuvintelor din fondul principal al limbii, fond cu parfumuri şi miresme vechi: „şi-a luat în cap atitudinea cea mai câştigătoare / iar în desaga de neam prost a mai pus / un spor din mirodenii sufocate de predispoziţia / unui rât ce sapă cât mai adânc / devenirea unei mocirle ce se prefigura / mai ghinionistă decât îşi imagina / sufixul de la 14 (13 sau 14), poem care ar fi putut fi intitulat Oportunistul de cocină. Din simbolistica inclusă poemelor putem deduce spectrul larg al tematicii generale a volumului de poeme cu totul admirabile prin metafora sincerităţii, exprimării sentimentelor: mugur de speranţă, mugur de puritate, de frumuseţe, de loialitate, de regrete, de suferinţă, „arunc pardesiul pe scaunul plat / şi-mi deschid calculatorul / încep să tastez şi nu pot să fac / decât un gest de mulţumire / pentru oamenii unui site drag / www.poezie.ro (Oare să tac?) Dar socialul, cu gropile din asfalt, agasante, cu atitudinea câte unui suspans cu „degetul cocoşat” respins de poet întrun trafic unde regulile bunului simţ sunt încălcate, constituie doar fundalul adevăratei teme: iubirea. Poetul cântă, mai bine zis, se auto lamentează, femeia iubită mult visată, femeie mister. Ceea ce este demn de reţinut este tocmai faptul că poetul iese din sfera tacită a sentimentalismului, el îşi controlează cu luciditate trăirile, mărturisirile, meditează asupra acestei iluzii, acest fascinat mister – femeia; suferinţa Eului, o inimă reşapată: „… ştii ceva, femeie? / îngăduie-mi să opresc la colţul străzii / să-mi las inima la vulcanizat / poate reuşesc să mă ridic / la nivelul stratului Accesează www.impactdb.ro

de omăt / din privirea ce îngheaţă orice speranţă” (Coadă la atelier).

vulgarizării lor prin comentariu. Dar domesticul, viaţa de familie cu micile şi marile ei bucurii dau liricii lui Vali Niţu o speranţă de a lua totul de la început: „m-am trezit în braţele dimineţii / inspirând mirosul din părul ei / şi expirând zâmbete / îmi pasă de şuviţele ei bătute de vântul cald / azi într-o aşteptare / s-a născut matei / o ramură de viaţă… are de ce să trăiască / simplul cronicar (Simplul cronicar). O poezie a sensibilităţii fruste, a rostirii certitudinii frumosului vieţii – iată numai câteva din laturile acestei construcţii unde sufletul vibrează. Funciar, personalitatea lui Vali Niţu capătă în poeme statutul omului puternic interiorizat. Dramele diurne, dramele general umane, individualizate, numite şi semnate în metafore de o noutate evidentă, ne dau certitudinea talentului poetului. O excelentă poezie de atitudine socială: „mă cramponez de virgula din salariul de bază” lasă la bună vedere drama omului poet, creator de frumos, lezat de vicisitudini sociale, poetul scrâşneşte din dinţi: „alerg spre contorul electric”. Autoironie, uneori mizantropie, un poet tacit, abia îngânat tulbură liniştea celestă a acestui filozof al existenţei transferată în lumi însorite, iluminate de bucurii eterne. Se resimte în toată poezia lui Vali Niţu un declic un „program antivirus” pentru restabilirea normalului, acel disconfort produs de formalismul existenţial şi expresia lui verbală, o radicală atitudine vizând tendinţele coercitive de conformism administrativ, dar şi stilistic – literar, vestimentar (vezi însăşi expresia ca veşmânt poetic al rolului sublimat). Poezia lui Vali Niţu este un desen „modernist” unde imaginaţia schimbă morfologia Conştiinţei. Descripţia minuţioasă (Fecunditate) a voinţei şi condiţiei umane precare a acelui Eu – „un trecător hoinar” care „se vrea etern în haina zgribulită”, transferul dublu dintre uman şi obiecte, dau universului creat de Vali Niţu plenitudinea verdictului. Altfel spus el câştigă lectorul întru Adevărul rostit.

Imagini admirabile, greu de analizat, riscând pericolul

@ G.T.V. Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 17

RÂSUL UCIGĂTOR AL SUFERINŢEI – IZBÂNDA ÎNŢELEPCIUNII Cartea pe care o aşteptam spre lectură de la dl Ion Enescu-Pietroşiţa bănuiam a fi tot una de epigrame, maestrul fiind fecund aflat într-o efervescenţă de creaţie molipsitoare, paginile Impactului cultural dâmboviţean oferindu-i spaţii generoase. Cu timpul însă vârsta şi problemele de sănătate l-au împiedicat să mai frecventeze Salonul literar SST care are loc, cu regularitate, în ultima sâmbătă a fiecare luni a anului, loc unde tristeţea surâsului maestrului aruncând săgeţile ascuţite ale epigramelor sale colora atmosfera de creaţie. Condeiul său, în pofida acestor inconveniente de ordine biologică a alunecat acolo, la Pietroşiţa, locul de baştină al scriitorului dâmboviţean, scrijelind suferinţe, dar şi biruinţe ale cugetului şi sufletului său greu încercat de viaţă. Scriam despre creaţia domniei sale, cândva, astfel: „Săgeata frântă” este o continuare firească a celor opt volume de poezie, dar prin acumularea formei de expresie, alta decât până acum, autorul abordând şi asumându-şi pe deplin riscurile epigramei. Ca formă fixă, un catren, epigrama este prin ea însăşi expresia superioară de inteligenţă artistică, o specie care exprimă plenar specia umană mereu pândită de dramă, de suferinţă, de singurătate. Epigrama e un mod social de solidarizare împotriva râului, minciunii, corupţiei. Ion Enescu-Pietroşiţa în această carte are toate calităţile epigramistului blagoslovit de Dumnezeu: inteligenţă, pana caricaturistului, aluzia străvezie care dublează mereu conotaţiile. E tipul superior, lipsit de patimi şi răutăţi, e un lord care transformă lucid mizeria umană în străfulgerări de spirit, tot ceea ce este omenesc, teme generalumane până la istorie, politic, civic, moral constituie ţinta săgeţilor sale. El se supune unui „tir” în care cu bonomie râde de sine însuşi – o dimensiune superioară a scriitorului de talent. Catrenele sale sunt, deopotrivă, pline de sarcasm, o satiră acidă care exprimă cu sagacitate o revoltă potolită, absorbită litotic în esenţele categoriilor, a hiperbolei prostiei,

a îngâmfării, a neruşinării, a minciunii, a corupţiei, într-un cuvânt a ridicolului. Victimele sunt surprinse în situaţii cheie ale existenţei şi de aceea devin istorie. Într-adevăr volumul de faţă „Viaţă de zâmbete triste”, titlu oximormic, este însăşi drama, istoria devenirii unei generaţii maltratată de morala comunistă, de practicile inumane, dar şi angajată, conştientă că trebuie construit ceva durabil (Hidrocentrala de la Porţile de Fier, Canalul Dunăre-Marea Neagră, marile uzine de maşini) chiar împotriva unei ideologii bolnave. Cartea pare un bilanţ al suferinţelor îndurate ca fiu al unui moşier de păduri trimis la puşcărie, un băiat inteligent care-şi şterge urmele spre a izbuti în viaţă urmând un traseu, fără compromisuri, necesare în acele timpuri: mecanic, miner, inginer electromecanic minier, inspector protecţia muncii autor de cărţi tehnice de specialitate. O biografie pe care am întâlnit-o la generaţia mai vârstnică decât mine cu 10-15 ani – generaţie în care unii au crezut în acele idealuri de care mai târziu, mare parte s-a dezis sau au rămas în grupul nostalgicilor perdanţi de privilegii. Cât îl priveşte pe dl Ion Enescu-Pietroşiţa nici una nici alta, nu însă fără a reveni asupra unor evenimente care pe vremea lui Ceauşescu purtau iz de sabotaj, provocat de afară împotriva industriei româneşti: două accidente miniere simultane unul la Anina Petroşani, altul la Lespezi. Fabrica de Ciment Fieni, Dâmboviţa şi al căror răspuns tardiv îl induc ce distrugerea economiei româneşti industrie, agricultură etc. Actele de sabotaj, distrugere, incendierea utilajelor: gatere, mori, ateliere de către legionari, duşmanii tatălui său va ruina familie şi va distruge comunitatea. Această generaţie martoră ocular, victimă în acelaşi timp, este cea care a trăi în trei sisteme ostile. Autorul pătimeşte în aceste timpuri acelaşi tratament inuman al justiţiei actuale, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat nici măcar regimul totalitar. Nu dă nume, purtând frică aflându-se în incapacitate fizică de apărare. Concluzia: nu s-a schimbat nimic,

e o continuitate ruşinoasă care circulă nestingherită prin sisteme social-politice aparent adversare, dar înrudite subteran. Cum listările primite de la Editura Bibliotheca conţin pe pagină numele autorului Ion Enescu-Pietroşiţa şi pe contrapagină doar cuvântul Titlu, iniţial am bănuit că autorul e încă nedecis pentru numele cărţii un compendiu de texte: proză, poezie lirică, epigramă – un curriculum vitae unde Eul este povestit, repovestit, interpretat, reinterpretat, prezentat spre lectură şi relectură cu o ţintă anume –aflarea Adevărului, un adevăr crunt, blestemat (ca cel din întrebarea

rămasa fără răspuns: Cine a tras în noi?). Adevărul căutat de acest octogenar cu o minte înţeleptă iese dintr-o viaţă trăită cu capul aflat permanent sub sabia lui Damocles în minele unde jumătate din colegii săi de an studenţesc îşi găsesc sfârşitul, iar pentru el, „norocosul” destinul îl caută la Cutremur aruncându-l în ghearele morţii, ca mai târziu în zilele revoluţiei, funcţionarul paşnic de la Ministerul Muncii să vadă moartea cu ochii săi când doi „excursionişti” care vorbeau româneşte cu iz rusesc mitraliază din biroul său mulţimea. Actantul, acest Eu – personaj complex, autor, actor, comentator subtil ironic încheindu-şi parcă socotelile cu viaţa deliberează asupra hârtiilor întinse pe birou pentru o atentă contemplare. Textele vieţii. Viaţa aşa cum a fost ea, de neimaginat, depăşind puterea ficţiunii. Nu haos cum cred unii ci o dramă structurată de un destin nemernic. Un scenariu scris de indivizi malefici care siluiesc istoria să intre pe un făgaş altul decât al ei. Iată, insinu-

ează poetul, reţinându-şi plânsul, textele vieţii, documente acte, iată o genealogie care merită o atenţie cu totul specială deşi se pare că în această chestiune, unii istorici ar fi închis cartea interpretărilor, a genealogiilor care, volens-nolens, poate trimite, de ce nu, la a afirmarea unei descendenţe princiare a d-lui Ion Enescu-Pietroşiţa din stirpea lui Mihai Viteazul, prin mama aceluia – o Cantacuzină. Alăturate cele două evidenţa istorice: uriaşul lui Mihai Viteazul şi umbra individului social tras pe linie moartă din 1994 prin ieşirea la pensie, după 52 de ani de muncă neîntreruptă – produc o stranie impresie în regim epigramist. Da, spune poetul octogenar cu zâmbetul trist, vinovat, eu sunt pensionarul „nesimţit” care trebuie să trec prin camera de gazare pe frontispiciul căreia scrie „Să trăiţi bine!” obligat ca în „Casa Morţii” a lui Dostoievski să treacă printrun coridor de ciomege – a se citi lipsuri materiale, drept consolare şi să iasă, ceea ce nu e absolut necesar, viu şi nevătămat. Dacă romanul, specie greu de definit, concept controversat, dar adulat pentru productivitatea sa în câmpul inovaţiilor, e o structură permisibilă, de ce nu am putea fi tentaţi, deşi intenţia autorului nu pare să fie aceasta, să citim sub cheie romanească această carte – un şantier cu materiale monografice, biografice, texte literare antologice şi creaţia lirică anterioară unele cu teme memorialistice (Poeme pentru suflet şi gând). Reiterând un adevăr exprimat înaintea sa de mulţi alţi cercetători şi utilizat în romanele lor, un Camil Petrescu bunăoară, Eugen Simion sintetiza perfect starea de fapt în care se găseşte romanul actual: „Într-un roman pot intra, fără a deranja pe cineva, fragmente din scrisori, comentarii jurnalistice sau artistice, poeme, prospecte publicitare etc. Textul literar nu mai este pur având intenţia de a da iluzia haosului vieţii.” (Întoarcerea autorului). Aşadar, avem în faţă trei ipostaze ale creaţiei d-lui Ion Enescu-Pietroşiţa opt volume de poezie lirică, trei volume de epi-

grame şi ultimul volum cel de faţă, o carte a rememorării scrisă, bună parte în proză, ilustrată cu documente şi însoţită de o iconografie cu caracter monografic, biografic, adăugită cu poezie din volumele lirice însoţite de comentarii care constituie liantul epic al unităţilor fragmentate şi o mare parte din epigramele create şi publicate în ultima vreme prin reviste şi ziare. Prima dimensiune a acestei lucrării „curriculare” este caracterul civic, fiind practic un ardent pamflet filozofic, religios, moral, politic cu o puternică dominantă patetică. Acel om liniştit, tăcut, singuratic, urmaşul celor care păzeau graniţa de nord pe crestele munţilor Bucegi, omul actual de o eleganţă nobiliară care nu poate fi trecută cu vederea, devine aici un rebel, nu unul care-ş deplânge soarta, pentru că el a stăpânit-o, ci unul care-l invită pe lector să ia aminte le spectacolul vieţii. E cartea care, aşa cum arătam de la început, ceşi cere mai multe titluri: „Strigătul mut al bătrânilor”, „O moarte vie noi trăim”, „Mâncătorii de pensii nesimţite”. Trebuie spus cititorului răbdător care va lua în mână această scriere spre a-i cunoaşte „încheieturile” că autorul nu întâmplător citează masiv din manualul de clasa a IV-a anul şcolar 19371939 şi nu întâmplător venerează în poezii memorialistice pe proprii săi învăţători care i-au fundamentat comportamentul corect social: Maria Popa şi Victor Frangopol. O face pentru a atrage atenţia asupra goliciunii învăţământului românesc aflat în ceaţă – manualul conţine scurte povestiri care promovează un comportament civilizat pornit din cunoaşterea Bibliei, a Decalogului scos din poruncile lui Moise din Vechiul Testament (Să nu ucizi, Nu fiţi răzbunători, Să nu furi, Să nu spui minciuni). Oare nu sunt acestea temele fundamentale ale epigramelor maestrului Ion Enescu-Pietroşiţa? Dincolo de materia literară de certă valoare cartea poate fi un document istoric, un document de morală cetăţenească, de pildă pentru cei care iubesc adevărul. @ GEORGE TOMA VESELIU

SECVENŢE DINTR-UN PERIPLU EUROPEAN BRATISLAVA ŞI PRAGA (II) În concepţia noastră, călătorul trebuie să plece de la un deziderat firesc, în virtutea căruia uimirea şi mirările lui în faţa curiozităţilor văzute şi contemplate trebuie considerate ca un prim stadiu afectiv, ca o treaptă prin care totul să urce în propria memorie funcţională, în vederea asumării cuceritoarelor noutăţi nemijlocit cercetate. Altfel, deplasarea turistică degenerează jalnic într-o banală şi fals-deconectantă plimbare împovărată subtextual de sintagma „păcat de efort şi de cheltuială”. Intenţionăm ca, pe baza a ceea ce am văzut la Bratislava şi Praga să scriem o lucrare în care să promovăm şi un portret de turist inteligent, înnobilat de curiozităţi şi de interese intelectual-afective care îşi au partea lor de contribuţie la autoconstrucţia prestigiului, competenţei şi notorietăţii ca ingrediente energizante ale personalităţii. Această viziune se opune fie şi mai discret, descurajantei expresii potrivit căreia omul n-ar fi altceva decât un simplu călător pe acest pământ, uitându-se a se sublinia şi destinul său ceresc. Încrezători şi optimişti, vom căuta prin lucrarea proiectată să ne convingem cititorii ca, atunci când contemplă monumentele reflectând îndelung asupra semnificaţiilor Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

şi asupra dăinuirii lor, să identifice în ele îndemnul şi puterea credinţei în divinitate datorită căreia luminile privirilor călătorului s-au transfigurat, aprinzându-se miraculos lângă flacăra cunoaşterii. modelul temerarilor căţărători pe vârfurile colosale ale Terrei sau cel al călătorilor spre îngheţaţii poli. Aceşti oameni s-au luptat cu obstacole insurmontabile, deseori jertfindu-se crezând în idealul lor de a ajunge la capăt. Pentru ca turistul călător să dobândească aura de credincios statornic într-un ideal de cunoaştere, va trebui să-şi folosească intens disponibilităţile şi energiile interioare în lucrarea complexă de asumare prin reflexie a ideilor produse de acesta; de aceea, el trebuie să-şi cultive starea de trezvie, de exersare a gândirii, a memoriei afective, a sensibilităţii etc. nu numai privind, contemplând, ci şi reflectând, scriind. În acest stil de a-mi apropia imaginile care mi-au revigorat atenţia, am privit Bratislava – capitala Slovaciei – martoră a cursului Dunării, mai năvalnică sau mai lină ca valsul lui Ivanovici. Traiectul tulbure de aici al fluviului mi-a părut a coborî din protoistorie întocmai ca rostogolirea amplă, dramatică ori visătoare a noianului de secole. Am reprodus aici şi

abia perceptibilul murmur evocator al oglindirilor măreţelor vestigii de pe mal. M-a trezit însă din visare sirena răguşită a unui vapor înaintând în amonte. Praga (Oraşul de Aur) este – după cum sugerează şi Smetana în simfonia lui „My Vlast” (Pământul strămoşesc) – o urbe europeană cu un farmec aparte, oraşul oamenilor bine legaţi trupeşte şi sufleteşte, echilibraţi şi prosperi, ale cărui pământuri sunt mângâiate la mal de generoasa Vltava, martora atâtor frământari istorice care au consfinţit găsirea făgaşului celui bun abia după anul 1989. Naţiunile slovacă şi cehă într-un mănunchi restrâns de surori europene vecine îşi dovedesc credinţa că oricum s-ar înălţa edificiile recente, tot cele de demult sunt şi rămân mai viu şi mai convingător grăitoare despre puterile oamenilor şi comunităţile luminate prin îndumnezeire. Vom reveni cu noi descrieri, impresii şi reflecţii despre zestrea patrimonială a celor două mari capitale europene, gata să „convorbească” de la egal la egal cu celelalte mari metropole ale bătrânului continent. @ CIUPITU EMIL-VICTOR @ CIUPITU NICULINA Accesează www.impactdb.ro


pagina 18

Ultimul impact – tristeţea şoptită a iubirii „drumului cu un singur sens” (II) Uşoarele regrete, suferinţele îndurate, post traumatismul pulverizat în regretele care adună o imagine ce ia chipul abstract al singularităţii. Dacă lectorul l-ar cunoaşte pe poet în intimitatea lui ca persoană socială ar putea extrage acea dominantă saintbeuviană determinare operă-scriitură-viaţă, acel drept al realului de a da buzna în ficţiune spre a o obiectiva cum bine spunea deunăzi la TV cultural tânărul critic literar Daniel Cristea Enache. Poezia lui Vali Niţu e poezia durerii esenţializate, un desen filigranat, desenul plânsului interior al celui alungat, e ceva care aminteşte vag de o componentă lirică de altă factură, minulesciană, acea nostalgie dureroasă a plecărilor: „ultimul domiciliu de flotant / mi-a expirat / ca şi pe viza paşaportului / pe geamantanul de la poartă”. Poetul reţinut de un vertij romantic al expresiei, deşi pare de o cerebralitate rece, obţine oximoronic efectul invers: „sting incendiul / lacrimilor / mă uit către virtuala mea greşeală / am dărui mărgăritare plouate / unui deşert / merit suferinţa / degeaba mă mai cert / cu geamantanul / stacojiu de speranţă” (Ex/xe). Este sau nu este explicit, poezia un proces de conştiinţă a faptelor, a consecinţelor inexorabile, o contemplaţie necruţătoare asumată?. „Boul din jug” un poem structurat pe retorica fabulei clasice, o naraţiune mutată în planul oniric al existenţei poetului, „somnambulul de serviciu” cu paşaport nevalabil reîntors în „visul ferchezuit” are revelaţia inadecvării temporale: „că m-am născut prea devreme”. Lectura poeziei, în genere, presupune o atentă cercetare a mijloacelor de expresie, o analiză structurală spre a determina mesajele le diferite nivele de comunicare.

O lectură sub cheie filologică pare unora un exces de livresc, de didacticism vetust. Nimic mai eronat. Vali Niţu este înainte de toate un poet de factură post-modernistă deşi el face o poezie a cuvintelor puse să se vorbească pe sine într-un dialog cu ele însele dar într-o comunicare interactivă cu vagi determinări sintactice, cu structuri sin-

tagmatice adiacente realizând o parataxă a sentimentelor aflate mereu într-un joc de lumini, de culori alb/roşu/verde: „jumătatea întrebării se opreşte permanent / pe buzele roşii din AYMA / şi visez trecerea podului verde” (Cotitură). Trăirea în „timbru sec”, sintagma existenţei în muzica acelor clopote (care n.n.) bat semn de tristeţe / înspre Divinitate” (Destinatar). Categorii estice-filozofice apropierea / depărtarea, capătă sensuri speciale de o plasticitate uluitoare: „week-end recapitulativ / în filozofia duetului cu ceaşca de lut / cărămiziu / despre locul unde este am-

plasată cariera / cu hârleţul ce-şi plânge / pământul reavăn / ca materie primă”. Vali Niţu vede ca un poet autentic dedesubtul relaţiilor, aude şi înţelege „tăcerea rădăcinilor”, „simte apropierea finală” / apocalipsa unui univers singular – parte a întregului, acea apropiere aflată lexical într-o semantică oximoronică departele naturii juxtapuse. Există la Vali Niţu, în poemele sale, o poveste lăuntrică, o robinsonadă a Eului care-şi începe existenţa „istorică” într-un dialog al roţii olarului cu lutul încărcat de filozofie: „roata olarului nu mai are putere să înţeleagă / neputinţa lutului / şi încearcă să le vorbească mâinilor” (Filozofie de week-end). Poezie a mărturisirii, oglinda care reflectă Eul în toată complexitatea şi contradicţiile sale, o confesiune aproape ca un cântec de leagăn, o poezie intimistă răsfrântă într-o pluralitate de unghiuri, un portret care-l defineşte pe poet în criza sa existenţială, declanşată de iluzia iubirii: „am plecat prin târg / e frig / ca şi atunci în comunism / am oprit la un stand / e sărbătoare / cum ar fi Sfânta Maria / mică / … / am privit roata olarului / şi pământul ce lua / forma unui om amărât” (Frigul din târg). Uneori moralist temperat desprinzându-se din strânsoarea gelozie, poetul pare să dezarmeze prin detaşare, dar nu atitudine comportamentală, aici în zona eroticului, contează, ci expresia ei, nu despre ce spunem

e interesant, ci cum spunem despre ceva acceptat/neacceptat: „la umbra unei metafore sexuale / dezordonate după o tihnită furtună conjugală / creştea cuvântul când foloseai lupa / ca şi cum mă vedeai într-un acvariu / deformat de modelarea sticlei/… / am citit curios la primire / că se poartă hainele extra large / şi că este demodat să foloseşti limbajul trupului / când scrii poeme” (Icre de export). Poetul revine asupra temelor, reia în variante foarte apropiate o altă fabulă „Hăis şi cea”, drama drumului străbătut în doi la un car alegoric ce trece defilând pe frontiera europeană. Cheia sub care trebuie descifrat acest demers poetic, explicit de altfel, e „ruperea”, acolo unde biciul loveşte stereo neiertător gamba lui Bovis înhămat cu căluţul în tandemul „hăis – cea” un efort stereo eşuat chiar în pofida acelei „asumări arogante” (a lui Bovis) de dresorul căluţului. Ajuns pe patul unui spital cu perfuzii carel vor salva de blestematul cărucior, ca prin minune, „iarba verde” nevinovată, de lama cosaşului de gen feminin, găseşte în „hotarul copilăriei”, „în coltucul de pâine neagră”, admirabile imagini ale vârstei poeticului, zona copilăriei, purul, neîntinatul, lipsa păcatului – o revelaţie debordantă a împăcării cu sine. Tristeţea lui Vali Niţu, coloana vertebrală a poemelor, nu este trâmbiţată, nu este teoretizată. Poetul e firesc, nu e vehement. Durerea lui e un cântec de leagăn în care conştient de iluzie Eul adoarme: „adorm şi nu mai doare / iubirea imposibilă / devorată de picioare lungi / sentinţă definitivă / irevocabil / verdict” (Irevocabil şi definitiv). @

GEORGE TOMA VESELIU

Erată la „Portret în mişcare” (II) Chiar dacă în primii cinci ani am inspirat aerul pur al acelui paradis pierdut şi fantezia zburdă ca mânjii, iezii, mieii pe poienile mirobolante pe care mă dădeam de-a berbeleacul, jucam turca şi poarca, criminalul pact fascist-comunist a făcut ca ceilalţi 70 să-i consum într-o terra ignota pe care am cucerit-o asimilându-i virtuţile şi carenţele. Statutul de refugiat n-a fost deloc stimulativ. Dimpotrivă, am fost primiţi dacă nu cu ostilitate, atunci cu vizibilă indiferenţă faţă de nişte rude sărace care erau, cel puţin pentru prietenii de joacă, obiectul deriziunii {refugiatul a mâncat căcatul). Cu scriitorii nordbucovineni am relaţii amiabile, unii mă vizitează (Ştefan Hostiuc, Mihai Prepeliţă) cu alţii vorbesc la telefon (Dumitru Covalciuc), pe alţii îi citesc ( Mircea Lutic, Vasile Tărâţeanu, Ilie T. Zegrea, Arcadie Opaiţ, Semion Gociu, Arcadie Suceveanu). Discuţiile la un pahar de vorbă, sunt, de cele mai Accesează www.impactdb.ro

multe ori mai concludente decât studiile literare. - E posibil? [...] este: de pildă, dă-mi un nume de scriitor nordbucovinean, primul care îţi vine în minte. - Paul Celan, Mircea Streinu. [...] nu-nu-nu! Contemporan! - Recunosc că nu cunosc. [...] acest răspuns este identic cu cel pe care-l primesc de la oricare nordbucovinean la întrebarea, dămi un nume de poet târgoviştean. Nimeni n-a trecut de Ienăchiţă Văcărescu. Iată declicul care m-a determinat să-mi neglijez cărţile care mă trag de poale ca nişte plozi ce se împicioronghează şi să fac încercarea de a-i informa pe nordbucovineni în legătură cu mişcarea literelor din Târgovişte; în acelaşi timp, Fundaţia Culturală „Dor de Bucovina” are între obiectivele sale oferirea de burse unor tineri nordbucovineni interesaţi de studierea producţiei literare târgoviştene pe care s-o facă cunoscută cititorilor din nordul Bucovinei. Revin asupra Detrunchierii: este cartea în care, n-am nici cea mai mică îndoială, vor exista informaţii despre pactul criminal pe care nu le cunosc românii nordbucovineni, cu atât mai puţin ceilalţi. Necesitatea imperioasă a unei asemenea cărţi o poate realiza doar cine a cercetat manualele de istorie

după care învaţă românii nordbucovineni. Mă abţin să fac orice fel de apreciere sau comentariu, fiindcă este vizibilă cu ochiul liber politica statului de a-i deznaţionaliza pe români, în primul rând prin ignorarea marilor adevăruri ale istoriei, după cum au procedat secole la rând Marile Imperii. Scriitorii sunt singurii care pot ţine piept acestui val de agresiune asupra unei populaţii aflată în bătaia vânturilor istoriei. Diriguitorii de azi se înşeală crezând că pot aşterne colbul uitării peste masacrul de la Fântâna Albă, peste dramele zecilor de mii de deportaţi şi sutelor de mii de români refugiaţi din calea cotropitorului. (Nam auzit să se fi refugiat ucraineni; sunt inconturnabile documente care vorbesc despre modul violent în care a fost întâmpinată armata română eliberatoare de către aceşti descendenţi de colonişti aduşi din Galiţia pentru a lucra pământurile boierilor). Ştiu ce vrei să spui: nu e momentul să dezgropăm morţii. Am intuit bine? - Da. [...] şi eu sunt de aceeaşi părere, de data asta, cu o condiţie: să-i îngropăm creştineşte: crucile de pe mormintele bunicilor mei au fost vandalizate pentru că erau ale unor români, crucea de pe groapa comună a holocaustului de la Fântâna Albă a avut aceeaşi soartă. Statul român nu vede, nu aude!

Când în România se clatină un fir de iarbă pe mormântul unui alt cult, se produce un cutremur, cu nesfârşite replici. Mă opresc aici. Fără explicaţii. - Era şi timpul [...] unde rămăsesem? - La Fundaţie. [...] a, da. O altă ţintă o reprezintă editarea unei antologii lirice. Selecţia îmi aparţine. Cei interesaţi vor trimite pe adresa Fundaţiei minimum 30 de texte pe care le consideră reprezentative. Întreprinderea este anevoioasă, dar este singura modalitate de a aduce în perimetrul literaturii române o creaţie lirică ce altfel ar rămâne mai necunoscută decât cea a triburilor malgaşe. - Explicaţiile nu sunt întotdeauna de prisos. [...] anume? - Toate aceste preocupări de anvergură, fireşti la 30-60 de ani, acum pot fi suspectate că în spatele lor (în dos!) se află un orgoliu lezat de indiferenţa (de fapt, ostilitatea) cu care breasla răspunde la permanenta ricanare că nu eşti scriitor. M-am documentat în legătură cu „Opinii pedagogice” şi am constatat că deşi studiul publicat despre Călinescu este menţionat, numele autorului (Eusebiu Platcu) nu figurează. Să fie doar o regretabilă omisiune? [...] nu am cunoştinţă despre acest dicţionar şi nici nu mă interesează ce se scrie în aceste compila-

ţii. Le cercetez eventual ca pe nişte obiecte stranii, contrariat doar de faptul că se pot cheltui fără niciun efect, decât cel electoral, sume colosale sub acoperirea de act de cultură. Este la îndemâna oricui să constate că o recentă enciclopedie nu este altceva decât un simulacru. Ani şi ani de zile Târgoviştea a fost poluată de dejecţiile propagandei comuniste ale unicei publicaţii periodice, Uzina şi ogorul, organ de presă, se ştie al cui. Cutremurător este că slujbaşi comunişti îşi fac un merit din a fi propagat propaganda acelui pcr. Dumnezeu să-i ierte, dacă-şi închipuie că nu există colecţii ce mărturisesc păcatul. De fapt, a existat un număr insignifiant de comunişti, în sensul propriu al cuvântului (idealişti adepţi ai realizării unei utopii egalitare, în care să domnească justiţia absolută); au existat nişte oportunişti profitori, vopsiţi comunişti, preocupaţi doar de propria căpătuială pe calea facilă a apartenenţei la o formaţie, care se intitulează partid politic ce îşi subordonează aparatul de stat propriilor interese. Uzina şi ogorul (citeşte Secera şi Ciocanul) a devenit Dâmboviţa; impostorii sunt profesori universitari, academicieni, oameni de înaltă cultură c... cea... ecac und so weiter, proto-etno-geocarpato-daltonişti. Va urma @ C.C. CHIRU

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 19

Nicolae Bunget – CONDIŢIA GENIULUI, ASTĂZI Nicolae Bunget, a debutat editorial în anul 2009 cu piesa de teatru NĂRAVU NAŢIONALĂ – Comedie inspirată din mofturile şi năravurile personajelor lui ION LUCA CARAGIALE (Editura SemnE, Bucureşti, 2009), în care se încumetă să pună personajele lui Caragiale în situaţii contemporane, într o manieră personală. A debutat cu proza Ţeposul în revista „Steaua Dunării” din Tulcea, în anul 1999. După o pauză îndelungată, a revenit la proză, în anul 2010, publicând în revista „Climate literare” din Târgovişte şi antologiile BOEMA 33(editate sub auspiciile aceleaşi reviste), textele adunate în această carte, sub incitantul titlul, ÎNTÂMPLĂRI DE NICĂIERI (Ed. Limes, Cluj-Napopca, 2011). Dacă în piesa de teatru menţionată, autorul îi confrunta pe Caţavencu, Tipătescu, Pristanda şi ceilalţi cu jungla capitalismului românesc actual şi intrarea în Uniunea Europeană, în textele de proză scurtă, personajele se zbat într o perioadă de tranziţie, caracteristică oricărei societăţi. La prima lectură, întâmplările povestite par fantastice şi absurde, dacă nu ar interveni neprevăzutul: un soldat se luptă cu moartea folosind împotriva ei muniţie de război, dar şi moartea atacă soldatul fie cu obuze, fie cu napalm, fie cu stihiile naturii (CAMARAZII); un „paria” al societăţii se plimbă seara prin cimitir îmbrăcat în frac, purtând joben şi baston, cu scopul de a speria vizitatorii nocturni, plătindu şi astfel chiria la „vila cu cruce” (cel mai important cavou din cimitir), pe care i l închiriase paznicul cimitirului, dar tot el făureşte flori

nemuritoare (ŢEPOSUL); un tânăr de o frumuseţe nepământeană apare de nicăieri şi cere pescarilor peşti pentru ştima apelor (VIDMA), un personaj anonim se trezeşte într un convoi ce se îndreaptă implacabil spre o barieră indefinită (INFINIT). Când aflăm că moartea este singurul prieten al soldatului, care îi spune părinteşte că îşi poate găsi nemurirea în luptă cu ea „numai dacă nu minte şi nu te minte”, că Florea „nebunul”, cu timp în urmă fusese un fruntaş al satului pescăresc şi după întâlnirea cu Vidma (care într o altă limbă înseamnă moarte, aici, în estuarul acesta, de peste tot şi de nicăieri, are un alt înţeles) devine mesagerul acesteia, că Ţeposul făurea flori care nu se ofileau niciodată şi că dincolo de barieră se ascunde o altă lume, ne dăm seama că textele cer o nouă lectură, hermeneutică. Prozele din volumul ÎNTÂMPLĂRI DE NICĂIERI pot fi grupate astfel: VIDMA şi ŢEPOSUL descriu un univers magic, în care credinţele şi legendele populare prind viaţă, personajele primesc nume concrete iar CAMARAZII şi INFINIT sunt alegorii ale peregrinării noastre prin lume, personajele purtând nume generice: soldatul, femeia, ofiţerul, moartea, autorul narator. Nicolae Bunget investighează condiţia omului de geniu într o societate totalitară: soldatul, cel care creează valoare prin smulgerea terenului de sub stăpânirea morţii este la cheremul unui ofiţer cinic; Ţeposul, care făureşte flori nemuritoare este dependent de uniforma grotescă a paznicului (cele două uniforme simbolizează dictatura).

Teritoriul cucerit/eliberat de soldat de sub stăpânirea morţii, precum şi florile nemaivăzute care nu

se ofilesc, ba chiar devin tot mai proaspete, create de Ţeposu, reprezintă opera nemuritoare a artistului. Florea nebunul apără şi el integritatea comunităţii, forţa gândurilor sale domolind stihiile, iar revenirea personajului din lumea cealaltă în cotidian, reprezintă nemurirea artei creatorului demiurg. După ce Ţeposul dăruieşte florile sale eterne celor care au nevoie de ele, insuflând viaţă fetei bolnave, el şi a încheiat rostul existenţial şi poate muri liniştit. Toate prozele au caracter iniţiatic, în sensul că artistul este „ales” independent de voinţa lui şi trebuie să şi împlinească destinul şi în final toţi vom fi aleşi implacabil, ca să ajungem la bariera lumilor. Dincolo de barieră, fiinţele ating o treaptă spirituală superioară,

devenind raze pure, dar şi razele, duă ce parcurg noua viaţă, ajung la o barieră asemănătoare cu prima. Vidma nu simbolizează altceva decât destinul fiecărui om de a şi realiza menirea în această viaţă, indiferent că e geniu sau simplu muritor. Condiţia geniului rămâne neînţeleasă pentru oamenii obişnuiţi care fie se înspăimântă, fie îşi bat joc de el. Ofiţerul cinic îşi însuşeşte raţia soldatului din Oaza Morţii, femeia care se dovedeşte nedemnă, îl face să dezerteze dar se debarasează de el ca să şi realizeze scopul, ba îl lasă fără ultima picătură de apă în mijlocul deşertului, orăşenii cumpără terenurile eliberate de soldat, la licitaţie. Paznicul cimitirului îşi însuşeşte florile Ţeposului şi le vinde, rotunjindu şi venitul. Tema romantică a geniului, surprinsă de Nicolae Bunget în prozele sale, este tratată cu mijloace moderne. Dacă în romantism, geniul apărea ca un tânăr frumos, trist, îndrăgostit nebuneşte de o muză dar şi de absolut, neînţeles de societate, Nicolae Bunget îl portretizează foarte vag dar îi materializează faptele: soldatul eliberează o porţiune din deşertul stăpânit de moarte, Ţeposul creează flori care nu se ofilesc odată cu trecerea timpului. Locurile în care se petrec întâmplările nu sunt numite, ele pot fi situate nicăieri ori pretutindeni. Contrastul dintre real-fantastic conferă o tensiune dramatică întâmplărilor. Construcţia epică, etajată pe mai multe planuri, pendulând între real şi fantastic. Nuvelele încep abrupt, aruncându ne

într o întâmplare neaşteptată, iar deznodământul se află întotdeauna situat în ultima propoziţie, prin aceste mijloace epice, povestirea ţinând cititorul în tensiune până în ultima clipă a lecturii. Sintagmele liric descriptive, alternează cu dialoguri fruste, uneori ironice la adresa minţilor înguste ale contemporanilor mediocrii. În scenele repetitive, în care soldatul se luptă cu moartea, parcă aud laitmotivul din Simfonia Nr. 3 Eroica de Beethoven, iar la bariera de trecere a lumilor parcă se disting acordurile Simfoniei nr. 5 a destinului, de acelaşi compozitor. Alte povestiri, impregnate puternic de imaginar, mă duc cu gândul la Simfonia Fantastică a lui Berlioz. Prin această alăturare de nume nu am vrut să fac o comparaţie valorică ci să subliniez că tehnica epică uzitată de autor este simfonică, întâmplările desfăşurându se pe mai multe planuri, situate între real şi fantastic. Adeziunea la muzica simfonică, se explică, la Nicolae Bunghet, printr un amănunt biografic, tatăl autorului fiind, la timpul său, prim solist la flaut, al Filarmonicii de Stat „Oltenia” din Craiova. Cu riscul de a l considera pe Nicolae Bunget un fatalist, trebuie să subliniez că proza sa dovedeşte că nu artistul îşi alege soarta ci invers, arta îşi alege artistul prin care se exprimă şi astfel, artistul este unealta divinităţii. În povestirea Vidma, naratorul descoperă cu stupoare că este alesul Vidmei şi nu poate înţelege de ce tocmai el este cel ales. Cred că Vidma nu a greşit. Proza lui Nicolae Bunget se va impune. @ LUCIAN GRUIA

FRESCA POETICĂ A DURERII AMINTIRII

Poeta şi pictoriţa albaneză din Kosova, Miradije Ramiqi (născută în Pozharan, judeţul Vitia, 1953), este creatoare afirmată. De douăzeci de ani este creator literar-artistic, organizează şi participă la expoziţii ale artelor figurative, atât individuale cât şi colective. A publicat în această perioadă opere poetice ca: Drithërimë ngjyrash (Tremur de culori, 1981), Shi në pasqyrë (Ploaie în oglindă, 1990) şi Pëshpërimë mbretërie (Suspin regal, 2000). Poezia Miradijei este caracterizată de încercarea autoarei ca, prin limba figurativă, să exprime preocupările sale existenţiale. Autoarea se închină perspectivei cuvintelor, culorilor, este în căutarea identităţii sale creative. Demersurile sale imaginative în lumea antică albaneză (în Antica noastră – a mea), cât şi în cotidianul existenţial, cu imagini şi topografia autentică, atât urbană cât şi rurală, se termină în atelierul poeteipictoriţe şi a pictoriţei-poete, acolo unde ea recreează lumea ei prin artă. Printre figurile centrale ale mitologiei sale poetice o regăsim pe regina iliră, Teuta. Mi-

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

radije tinde să refacă în versuri figura acestei femei albaneze, aspră şi tragică, dar distinsă, într-un ciclu de picturi pe care l-a denumit cu sintagma „archetipe ilire”. Muzele sale sunt arta, pictura, poezia. Antichitatea este pentru poetă un altfel de muză. Ambientele, pe care le prefigurează cu imaginaţia de poetă, sunt nobile, elitiste sau, cum îi place ei să se exprime, regale. Poeta aude suspinele acelei lumi îndepărtate care îi şoptesc cuvinte moderne. Lumea cuvintelor şi a culorilor este, pentru ea, însăşi lumea. Unul dintre cuvintele ei preferate este frumosul cuvânt albanez drithërimë (sau: tërmet), sintagmă a esenţei actului creativ, dar şi a interferenţei picturii în poezie, concretizată în prima apariţie editorială, Tremur de culori, 1981. Acestea sunt cele două afinităţi existenţiale ale ei, ca şi creator. Nu există artă fără (cu)tremur, durere, dor, iubire, tristeţe. În atelier respiră durerea, iar subiectul liric, după cearta cu sine şi ceilalţi, se închide în ramă, ca o „sinucidere artistică”. Tremurul este întotdeauna prezent aco-

lo, ca febra în trupul bolnavului. Cuvintele lumină, culoare, pânză arată trăirile ei inte-

rioare. Acolo sunt ploaia, oglinda, albul total. Precum Niobe din mitologia antică, şi pe

ea aşteptarea o transformă în sculptură, în piatră. Femeile din Hasul Secat, fiinţe care îşi petrec viaţa în aşteptare, care frământă pâine şi nasc copii şi care „toată ziua leagă şi dezleagă ursite”, sunt un fel de alter ego al poetei: Ce mult te-asemeni celor/ dintrun portret trist oval. Geografia exilului a devenit, în aceste poeme, leitmotivul albanez al uneia dintre cele mai frumoase poete, în limba sa adecvată. Starea spirituală a subiectului liric îţi aduce aminte de beţia aceluia care a gustat nectarul şi ambrozia magică, conform legendei, privilegiu al zeităţilor Olimpului. Există un fel de exacerbare în versurile acestei poete. Numele cântăreţului mitologic, Orfeu, cel dintâi poet al lumii, care o caută în veşnicie pe Euridice, este permanenţa visării în care ea caută un loc unde să fie prezentă (Dar tu undeva topit/ Orfeul meu uitat). În poezia Arta noastră, dedicată artiştilor figurativi albanezi, se iterează ideea că arta noastră antică este închisă pe veci în ridurile pământului. @ AGIM VINCA

Accesează www.impactdb.ro


pagina 20

Albanica

Dorul de Itaca, sau: Poeme ţesute din broderii de aşteptări

Tatăl meu plânge în hohote/ În orice seară fericită/ Scoate istoria/ Din Cutia Pandorei/ Pune steagul împăturit pe masă/ Şi îmi spune în loc de amanet: Nu vom avea/ Dacă nu veţi nimici/ Cutia Pandorei Sabile Keçmezi-Basha, Sărbătorile (Festat) Sabile Keçmezi-Basha se alătură, cu această carte, traducerilor din poezia feminină de limbă albaneză, în acest caz Kosova (spun asta pentru că, dacă ne referim numai la traducerile lui Baki Ymeri, au apărut în limba română şi nume din afara spaţiului imediat al Albaniei – din Italia, SUA ş.a.) publicate în România. Pentru a fi mai concret, din rândul autoarelor de poezie de limbă albaneză (din Albania, Kosova sau din afara acestui areal), apărute în România/ în limba română. Aceste autoare au relevat, fiecare în felul ei, la varii niveluri stilistice/ de abordare, valorice ş.a. un orizont tematic divers, de la exploatarea filonului popular local, dar şi de filiaţie balcanică (ca Rozi Theohari, de exemplu) la aspecte ţinând de ce înseamnă depărtarea de ţară (de pildă Mardena Kelmendi, Vitore Stefa Leka), dragostea/ aspecte din cotidian (Miradije Ramiqi, Radije Hoxha) sau prezentul privit prin filtrul miturilor/ istoriei (recente sau al trecutului îndepărtat) – cum ar putea fi cazul şi la Sabile Keçmezi-Basha. Într-un număr, aş spune, semnificativ de cazuri autoarele de limbă albaneză din spaţiul balcanic (Albania, Kosova, Macedonia) ar putea fi caracterizate (desigur, fiecare în felul propriu, nefiind nici aici vorba despre o „uniformizare”) şi de un „cromatism”, de o interesantă tentă de „culoare”, dată de raportarea la elementele de tradiţie sau/ şi geografie/ istorie, mitologie, obiceiuri, într-un cuvânt de un „fel de a fi” al oamenilor locului, uneori adăugându-se şi apăsările generate de confruntările din arealul jugoslav, cu toate dramele şi distrugerile de după anii ’90, mai ales. Fără a discuta/ analiza din punct de vedere calitativ/ ierarhiza poemele Sabilei Basha în peisajul liricii feminine de limbă albaneză, să ne oprim la câteva aspecte, valabile, conceptual, nu doar la volumul de faţă şi la această autoare de limbă albaneză. Dacă ne-am referi la aspectul lingvistic sau/ şi la bagajul cultural circumscris acestui mod de a scrie, suntem totuşi departe de mai vechea teorie a „solipsismului lingvistic” şi a „taberei” celor care susţin, pe acest tip de criterii, imposibilitatea traducerii (să îl cităm numai pe Rilke, după care „tot ce ni se întâmplă este inexprimabil”), dar nu foarte departe, totuşi, de întrebări de tipul: citind un text care comportă astfel de aspecte, pătrundem, în afară de poezie, pe care teritoriu – al esteticii sau al unui anume tip de sociologie a receptării? Desigur, nu ne situăm, poate, pe un tărâm atât de strict cum viza la vremea lui Josepf Jurt, cu a sa Rezeptionssociologie, dar avem în vedere şi cele spuse de acest autor, anume că orizontul de aşteptarea al cititorului nu este în totalitate şi exclusiv constituit din norme estetice, ci apar şi criterii de apreciere de ordin extraliterar, şi aici discuţia pătrunde pe un alt teren. Am putea discuta aceste aspecte relativ la poezia unor autoare/ autori traduşi deja în limba română, dar să ne

referim la câteva exemple din cartea de faţă: „în fiece zi se contractează pielea patriei/ la care se înhamă calul lui Konstandin” – din poemul Contractarea geografiei/ Tkurrja e gjeografisë; cu referire şi la legenda lui Konstandin şi a Doruntinei, una din cele mai cunoscute din arealul limbii albaneze (de la care porneşte şi un alt poem, Ce s-a întâmplat cu Doruntina/ Ç’u bë me Doruntinën); sau: „în ziua aceea/ mi-au însângerat versul/ primăvara mi-au colorat-o în negură/ Gjergj Elez Alia / cu nouă răni/ nu fuge din luptă// în acea zi de martie/ inspiraţia mi-au ucis-o” – aici este utilizat în construcţia ideatică numele unui vestit luptător din tradiţia albaneză, Gjergj Elez Alia, cel care, cu nouă răni grave, a stat nouă ani uitat de toată lumea în casă, îngrijit zi şi noapte de sora lui. Apoi, în faţa unei ameninţări, nu a pregetat să înfrunte duşmanul, Balozi i Zi (Noaptea neagră), cel care distrugea totul în jur şi o dorea pe sora lui Gjergj. Eroul îl înfruntă, învinge, dar, întors la sora sa, se îmbrăţişează şi mor amândoi, fiind înmormântaţi într-un loc neuitat de semeni. Cât priveşte „martie”, ar putea fi o referire la martie 1981 când au avut loc primele demonstraţii albaneze din Kosova pentru independenţă, s-au martie 1999, când NATO a declanşat război împotrivă răboilui pentru oprirea genocidului sârb în Kosova. Sau, de pildă, şi numai dacă ne oprim la titlul unui poem – Cula şi cocostârcul, gândul ne poate duce la besa („cuvântul de onoare al albanezilor”), la „cula de izolare” – un loc, o clădire, turn ş.a. în care se autoizolau bărbaţii care, dintr-un motiv sau altul, intrau în roata gjakmarrjei, „răzbunarea de sînge/ vendeta” albaneză, la Kanunurile care au reglementat de secole viaţa comunităţilor albaneze, în special a celor din nord, dintre care mai cunoscut/ renumit este cel atribuit lui Leka Dukagjini. Prin aceste exemple nu am dorit nicidecum să confer o mai mare încărcătură/ complexitate, alta decât o au, versurilor Sabilei Keçmezi-Basha – sau ale celorlalte autoare amintite, ci doar să subliniez ce am enunţat mai sus, relativ şi la re-construcţia operei în procesul lecturii de către cititor. Sau/ şi „descifrarea” unor anume imagini (conturate printrun vers sau un grup de cuvinte ş.a.) într-un mod care să permită cunoaşterea/ înţelegerea „celuilalt”, a bagajului cultural/ istoric/ cotidian la care se raportează. După selecţia făcută de Baki Ymeri, Sabile Keçmezi-Basha (fără a trasa o linie de comparaţie de alt fel decât în privinţa unui mod de a „chema” mitul, istoria în poezie) se apropie, cum spuneam, de pildă, de Rozi Theohari, aş dori să remarcăm de acum că, deşi titlul volumului, Anatomia iubirii, se sprijină pe relativ mai puţine poezii, autoarea realizează imagini frumoase în poezia de dragoste. Fiind, în ultimă instanţă, o antologie de autor, putem vorbi şi despre mai multe teme, dar, poate, Itaca este „imaginea” cea mai prezentă în carte (de altfel, în

2008 autoarea publica volumul de versuri Malli për Itakën/ Dorul de Itaca). Itaca este un cuvânt pe care Sabile Basha doreşte să îl „dăruiască” cu „valenţe” multiple (în principal patria dorită de secole, simbol al dăinuirii unui popor, dar şi al sacrificiului), cu o încărcătură semantică largă: pentru ea „merită să mori/ şi să trăieşti”; este „obosită”, „mamă”, „mamă vitregă”, „vis roşu/ pentru pelerini”. Itaca, cea care, scrie Sabile Keçmezi-Basha, „în fiece zi mă umileşte”, este „durere mai mare decât durerea” sau chiar locul unde „durerea/ au rănit-o” şi unde „Penelopele au îmbătrânit/ de aşteptarea lungă/ la intersecţia anilor.” Timpul este, parcă, mai degrabă măsurat în „grade” de aşteptare: „baţi în malurile aşteptării/ timp gestant/ strivind cu talpa ruptă/ colbul drumului”; sau „sterp” – Zbucium/ Trokitje. Sau „epileptic”, chiar personificat (Timp epileptic/ Kohë epileptike – „timpul aseară fusese epileptic/ râdea şi plângea/ se dezbrăcase la tribună”). Poate că edificatoare pentru maniera în care vede autoarea aşteptarea, apăsarea timpului pe aripa speranţei, dorita apropiere de „Itaca” (cu toate conotaţiile amintite) ar putea fi poezia Totuşi istoria se scrie/ Megjithatë shkruhet historia, din care cităm: „Şi în acest sfârşit de veac/ Din nou se scrie istoria/ Se croiesc steaguri noi/ În memoria timpului”, al timpului care “din nou/ alunecă prin lespezi îngălbenite/ cu şaua umflată”. De altfel, şi cuvântul „istorie”, uneori alături de „timp” sau „aşteptare” (cu „suspinele”, „malurile”, „pietrele” ei ş.a.), de pildă, este destul de des utilizat de autoare în varii sintagme: „noaptea merge şchiopătând/ pe trotuarul istoriei”; sau: „un fragment de toamnă/ din trotuarul istoriei/ s-a strecurat în albumul meu/ /primăvara a fugit în tropăit de cal” ş.a. În final, să ne oprim asupra unui „tărâm” pe care autoarea ar putea stărui – cel al poeziei de dragoste. Iubirea este fie „desenată” în versuri uneori, poate, de nuanţă declamatorie („există un loc în lume unde respiră iubirea/ o asemăn cu monumente, ele devin piatră/ o închid în mine şi nu moare niciodată”), fie în consonanţă cu alte teme din volum – istoria, legenda/ mitul ş.a.: „orice s-ar întâmpla apoi iubire/ nu mă atinge că-ţi îngheaţă mâinile/ în privirea mea se trezeşte zidirea/ piatră peste piatră îmi construiesc trupul/ pe trup străluceşte Podul cel Sfânt” (Nu mă atinge/ Mos më prek). Şi, nu în ultimul rând, putem aminti cele două poeme despre dragoste, despre mama, tata şi puternica legătură pe care o simte fiica între ei: Anatomia iubirii şi Pentru mama. Sunt, desigur, parte dintre aspectele ce pot fi sesizate în poezia Sabilei Keçmezi-Basha. Aşadar, o nouă carte semnată de o autoare de limbă albaneză, din Kosova, este la îndemâna cititorului de limbă română. @

Închinare Maicii Tereza (Don Lush Gjergji,

MARIUS CHELARU

The Mother of Charity, Ed. Velar, Italy, 2010, 240 p.) Un impresionant volum de ilustraţii referitoare la viaţa şi opera Maicii Tereza apărut sub patronajul Prim-Ministrului Albaniei Prof.dr. Sali Berisha, în condiţii grafice de excepţie marea majoritate a ilustraţiilor color însoţite de texte adecvate redau întreaga biografie de la naştere până la moartea celei ce avea să devină Tereza sărmanilor pentru năpăstuiţii din India şi exemplu de caritate în întreaga lume, distinsă cu premiul Nobel pentru Pace şi santificată de către Biserica Romano-Catolică. După cuvântul introductiv al lui Simon D.Card Lourdusamy, prefect al Congregaţiei Bisericii Orientale, urmează un scurt istoric despre poporul albanez şi familia Bojaxhiu din Skopje în sânul căreia s-a născut la data de 27 august 1910 Agnese Bojaxhiu viitorea Maică a celor mai săraci Accesează www.impactdb.ro

dintre săracii lumii devenită mama şi sora muribunzilor, prin activitatea sa misionară începută la Calcutta. Deşi nu a dorit să vorbească niciodată despre familia sa,discreţia ei ascundea o mare dramă familială, în sensul că tatăl ei Nicola, farmacist, a fost ucis la numai 46 de ani de poliţia jugoslavă pentru faptul că milita ca oraşul Skopje să fie anexat la Albania, lăsând în urmă un băiat şi două fete. Mai târziu mama şi sora sa Agata s-au stabilit la Tirana şi au fost până la sfârşitul vieţii lor prizonierele regimului comunist din Albania. Tereza săracilor nu a reuşit să le întâlnească din cauza opreliştilor conducătorilor Albaniei, aşa că Drone mama şi Agi sora au murit cu dorul de a se vedea, la un an distanţă una după alta, în 1972 şi 1973. Numai Lazar fratele mai mare inginer

de meserie a rămas în Italia, la Palermo, cel care a făcut aceste destăinuiri cu prilejul

obţinerii Nobelului pentru Pace al Maicii şi care a murit în anul 1981. Înreaga biografie a Maicii Tereza este cuprinsă în cele peste 200 de ilustraţii color

format 20 / 30 cm. realizate de fotografii Franco Marzi, Gianbattista Villa şi Walter Serra în condiţii grafice şi artistice de înaltă ţinută, comandată în cinci mii de exemplare pentru întreagă lume. Aduc şi pe această cale mulţumiri Excelenţei Sale Sami Shiba ambasadorul Albaniei la Bucureşti şi Prof. Dr. Luan Topciu care mi-au înlesnit consultarea acestei lucrări de anvergură referitoare la viaţa şi opera Sfintei Tereza care a onorat şi România prin vizita sa la Bucureşti. Este deosebit de important faptul că o lucrare artistică şi documentară de acest fel a fost elaborată de albanezul Don Lush Gjergji într-o Albanie care în vremea lui Enver Hoxha fusese declarată primul stat ateu din lume. @ GELCU MAKSUTOVICI Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 21

Sabile Keçmezi-Basha în traducerea lui Baki Ymeri S-a născut în 1954 la satul Koretin al Dardanei (Kameniţa). Şcoala elementară şi liceul le-a terminat la Dardana, Facultatea de Ştiinţe Politice la Belgrad (1977), iar studiile postuniversitare la Universitatea din Prishtina. În 1980 a susţinut examenul de magistratură, iar mai târziu şi doctoratul (1984). Autoare a numeroase studii şti-

inţifice, publicistice, diferite analize etc. A publicat câteva cărţi despre mişcarea ilegală din Kosova. A participat la numeroase simpozioane ştiinţifice în ţară şi străinătate, iar între anii 19911993 a fost redactor coordonator al revistei Bota Shqiptare (Lumea Albaneză) din Tirana. Încă din copilărie scrie poezie şi proză pentru copii şi adulţi.

INSPIRAŢIE (Frymëzim) Ce să-ţi mai scriu Despre surâsurile nebune În coloana călăreţilor Nopţilor târzii Sau Despre imaginaţiile umbrelor Încrucişate pe perete Care se furişează în tăcere Pe spinarea mea Sau pentru mână întinsă Care precum o batistă de salutare Te conduce în călătorii Prin orice intersecţie de timp

TIMPUL (Koha) Ieri timpului I-am furat pălăria Capul gol i-am văzut Am râs de strălucirea lui Şi în război I-am făcut căciula nouă Pentru anotimpurile albe

Este membră a Uniunii Scriitorilor din Kosova. Între anii 20012004 a fost deputat al Parlamentului kosovar. Actualmente se ocupă cu probleme istoriei actuale, lucrează la Institutul de Istorie din Kosova, iar din anul 2005 este Ambasadoare a Păcii. Bibliografie literară: Nusja e gurtë/Mireasa de piatră (poezii, 1989), Kohë epileptike/Timp

SOMNUL (Gjumi) O lâncezeală ciudată În cea din urma decadă A secolului douăzeci Pulbere de narcotic Au vărsat În visele roşcate Şi Obosite erau pupilele În lumina palidă Al timpului mut

FORMULA CU DOUĂ NECUNOSCUTE (Formula me dy të panjohura) Unu plus unu Făceau trei Şi era o formulă Cu un necunoscut Iar acum miroase a tâmâie Şi simţ capricios avea Unu plus unu Rămăn minus unu Şi este formulă cu două necunoscute

epileptic (poezii, 1996), Dy lule ka mami/Două flori are mama (poezii, 1993), Ëndërrat e trishta/Viseele triste (poezii, 2000), Hadi (dramă, 2005), Malli për Itakën/Dorul de Itaca (poezii, 2008), Nata pa kornizë/Noaptea fără cornişă (roman, 2008), Anatomia iubirii/Anatomia e dashurisë (poeme în limba română, 2009)

TĂCERE (Heshtje) Diseară Tăcere de mormânt Stingere de noapte De linişte de dor Diseară Tăcerea tăcerilor

IREALE (Ireale) În visare ne-au băgat cu opium Un an de lumină a durat Moartea fiinţei mele Şi megafoanele festive ne au trezit Din somnul cel greu

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

spus că pentru ei şi lectura, dar şi poezia, chiar dacă era dospită din cuvinte care purtau în ele „negreala” zidurilor, a tratamentului la care erau supuşi, erau o cale de a urca spre ceruri. Sau de a îmbina mohorala prezentului cu imagini din/ despre „afară”. În cazematele sârbe, acolo unde „pereţii vlăguiţi” şi întunericul, cel creat de oameni mai ales, face ca totul să capete alte dimensiuni, şi Vezir Ukaj (poet albanez din Kosova), a creat imagini care „îmbină” în mod personal apăsarea „mânii nevăzute a tristeţii” cum desenează singurătatea „ca pe o carte poştală”: „timpul a mucegăit / în trupul meu de copac fraged”, sau: „Pereţii vlăguiţi şi Întunericul / Întunericul şi vlaga de zi cu zi / Îmi sfărâmă Oasele cuvintelor /.../ Peretele cu semne în grafie neagră / Formula Vieţii şi a Morţii / Semne acoperite cu Cadavre / Nicicând înmormântate”. (În Casa Albă). Când libertatea este îngrădită, când lumea are pereţi de închisoare, uneori parcă e mai la îndemână să foloseşti doar „oasele cuvintelor”. Atunci, când totul pare acoperit de un

Cu grabă vara îţi ia minţile Se înmulţesc cameleonii… Itaca se află aici Nici nu fuge Nici nu se dă Durere frumoasă Diogene Atârnă picioarele, obosit Cu felinarul fosforescent Salută sosiile noastre Itaca se află aici vis roşu Pentru pelegrini * Itaca este metafora Kosovei pentru albanezi sau a Basarabiei pentru români

ZIUA DE DUMINICĂ Duminica voi deveni poet Pentru că diavolii ne bântuiesc în somn Duminica voi deveni cântăreţ Clopotele dimineţii îţi cântă o simfonie Duminica voi deveni pictor Să-i colorez peisaj sufletului trezit Duminica vom face nunta cea mare Chiar dacă diavolii vor plesni până dincolo de cer Duminica am devenit ginerele versurilor... Duminica a devenit naşterea nemuririi @ HASAN QYQALLA

STATIC (Statike) Valurile se înspumau turbate “Pământul este rotund” Dar Nu s-a mai învârtit în continuare Fiindcă totul a rămas static În mila cârcelului temporar

Oasele cuvintelor tocmind formula vieţii şi a morţii Nu sunt primul care spune că versurile scrise în închisoare nu pot fi privite prin aceeaşi grilă cu celelalte poeme, din anumite puncte de vedere. Substanţa lirică a versurilor scrise în universul concentraţionar, poate mai ales de culoare politică, oriunde în lume, inclusiv din acest volum al lui Vezir Ukai, poate fi, aşadar, privită cu totul „încadrată” între hotarele a ceea ce înseamnă îndeobşte „poezie”. Aşadar, nu voi aborda textele din această carte ca pe nişte aşchii de frumos, „obiecte ale muncii” pentru vreun fel de analiză. Care, desigur, poate fi făcută, pas cu pas. Se poate, dar este dificil, dacă nu anapoda, să discuţi, de pildă, ca despre o poezie „ocazională” de Statornicie, scrisă în 1964, când autorul persecutat de autorităţile comuniste iugoslave a aflat despre moartea lui Fazli Greicevci în închisoarea din Prishtina. Sau Noaptea, un rug de foc, scrisă pentru „un denunţător”. Sau să cauţi hotarele biografismului, ale jurnalierului în versurile de acest tip. Am ascultat oameni cărora temniţa le-a mâncat hălci mari de viaţă şi care mi-au

DOR DE ITACA* (Malli për Itakën)

anume fel de întuneric, născut de / din om, când iubirea este mai mult la timpul amintirilor (când „călătoreşte obosită iubirea” sau „nuntă face iubirea uitată”, „pe când „dorinţele numără ultimele zile / în traista amintirilor”), „azi” devine „o închisoare întunecată”. Până şi „somnul îţi face beleaua/ când mergi pe muchie de mormânt”… Atunci totul pare a căpătă strălimpezimea unui tip aparte de simplitate. Atunci „numele Singurătăţii e singurătate”, al iubirii - „iubire”, al urii – „ură” şi atât, şi „nu-i şed poezie / cuvintele frumoase”. Din nefericire, în partea aceasta de lume în care ne ducem viaţa, universul concentraţionar are o mult prea grea şi amară „istorie”. Au cunoscut-o şi românii, şi alte neamuri. Destinul a făcut ca partea noastră de Europă să aibă un trecut complicat care are lăstari şi către zilele noastre. Încă este atâta durere şi atâta suferinţă lângă noi. Dar este şi puterea de a scrie. Şi „cuvintele sunt vechi / nu se termină niciodată”. va urma @ MARIUS CHELARU

ÎNTÂLNIREA CU DA VINCI Am întâlnit pe Da Vinci în atelierul vechi Pictând în portret pe Gioconda nouă Ne-am certat degeabă pentru talentul în operă Nu te cunosc deloc, spune-mi cine eşti Mă fascinează portretul briliant, doar că nu l-am sărutat Frumoasa Monalisa zâmbetul te ameţeşte Îi recit versuri nedefinite În utopia îmbrăţişării noastre Amândoi am plâns @ HASAN QYQALLA

A DOUĂ ZI Voi deveni săgeata călăreţului medieval Să sparg secolele în măduva spinării Să răsfoiesc Să cercetez Geniul soarelui... @ HASAN QYQALLA (În româneşte de Baki Ymeri) Accesează www.impactdb.ro


pagina 22

PRAGA (Valori spirituale şi de civilizaţie creştină) Ca şi România, Cehia şi-a înţeles dintotdeauna cu calm evenimentele venite intempestiv peste ea, chiar dacă i-au întârziat devenirea ca naţiune. Opoziţia faţă de Imperiu, mai ales după secolul al XVII-lea, n-a însemnat prea mult o acumulare de mânie şi de anxietate explozivă. Îndelunga răbdare a cehilor, ca şi a românilor, a fost răsplătită abia după primul război mondial cu statutul mult visat al întregirii, al independenţei şi al suveranităţii. Vecinătatea geopolitică faţă de Viena, în mod paradoxal protectoare în condiţii de vasalitate, s-a soldat cu o serie de avantaje pe care Cehia a învăţat să le fructifice în creşterea şi consolidarea nivelului ei de civilizaţie. Prelaţii cehi lucrau totuşi în mod discret pentru păstrarea identităţii naţiei lor. Spre exemplu, în biserica Sfântul Nicolae din cartierul Mala Strana se află o sculptură realizată de Ignac Platzer ilustrând decapitarea diavolului de către episcop, cu ajutorul toiagului său, act prin care se sugerează ce ar trebui să se facă împotriva vrăjmaşului extern (Imperiul Austro-Ungar). Cu toate aceastea, oraşul de pe Vltava şi-a putut apropia – fie şi mai timid – atmosfera imperială de care comunitatea a devenit din ce în ce mai conştientă, fără să dea totuşi semne că ar îmbrăca o haină nepotrivită. Vizitatorii găsesc pretutindeni în Praga acea atmosferă ce aduce aminte de Viena, reflectată mai cu seamă în bogatul şi variatul ei patrimoniu urbanistic bine păstrat, bine îngrijit şi atent conservat. Aproape că nu conta prea mult faptul că metropola cehă pierduse ceva din strălucirea anilor de dinaintea dominării imperiale. Creştinismul înrădăcinat în spiritul fiecăruia şi al obştei a avut şi are un rol covârşitor în îmbogăţirea şi exprimarea plenară a personalităţii naţiei cehe, care a dat ori şi-a apropiat în şirul secolelor numeroşi sfinţi. Numele acestora au fost împrumutate numeroaselor locaşuri de închinare, prepetuîndu-li-se modelul de credinţă şi de învăţături memorabile, civilizatorii. Alături de alte edificii civile, bisericile, prin profilul lor arhitectonic maiestuos, au creat posibilitatea austriacului Joseph Hormayer de a asocia Pragăi renumele binemeritat de „oraş al celor 100 de turnuri”. De pildă, Catedrala Sântul Vitus, Adalbert şi Wenceslas – aflată în partea de oraş numită Hradcany – a devenit emblema capitalei. Comanda pentru începerea lucrărilor la fundaţiile ei a fost dată în 1352 de către Carol al IV-lea, spre a cinsti memoria Sfântului Wenceslas (Vaclav). Acest sfânt a fost membru al primei dinastii cehe, cea premyslidă. El a dus o viaţă creştină în acord cu modelul christic, bucurându-se din acest motiv de o mare popularitate. Însă, în urma unor intrigi, Boleslav cel Crud (fratele său mai mic) l-a ucis în anul 935, tăindu-l în bucăţi şi dând poruncă să fie îngropat în diferite părţi pentru a i se şterge amintirea. Sfântului Wenceslas, ca martir creştin, i-a fost asociat titlul onorific de „patron al Boemiei”; pentru Accesează www.impactdb.ro

a întări acest adevăr al jertfei pentru credinţă, după ce acesta a fost canonizat, ctitorul Carol al IV-lea a poruncit ca zidurile Catedralei Sfântul Vitus să cuprindă în centru mormântul său, care între timp a fost reconstituit şi cu concursul fratelui ucigaş, care s-a căit amar de fapta lui nesăbuită. Catedrala este o construcţie gotică cu elemente renascentiste şi are renumele de cea mai mare şi cea mai plină de semnificaţii din Praga şi de pe întregul teritoriu ceh. Este considerată a fi un simbol spiritual pe care se întemeiază statul. În faţa acestei aprecieri, credem că ar fi bine ca şi noi, românii, să învăţăm să privim cu înţelegere cheltuielile ţării îndreptate parţial, în prezent, spre ridicarea Catedralei Neamului la Bucureşti. Cehii şi-au dovedit cu prisosinţă credinţa creştină, împodobindu-şi măreţul oraş încă din Evul Mediu cu această catedrală având hramul celor trei sfinţi dintre care unul martir al neamului. Locuitorii oraşului au putut suporta cheltuielile imense ale acestui monument creştin timp de 585 de ani. Generaţii după generaţii au consimţit să ducă timp de peste cinci veacuri povara finanţării acestei construcţii, arătând astfel celorlalte popoare modul în care trebuie onoraţi sfinţii în general, şi în special sfântul martir al ţării – „Bunul Rege Wenceslas” – cum este considerat într-un colind de Crăciun. Dimensiunile catedralei cehe sunt de 124 metri lungime, 60 de metri lăţime şi 39 de metri înălţime; ea are trei turle ce par a aminti de Sfânta Trinitate biblică. Turla sudică are 100 de metri înălţime, iar celelalte două – 82. Clopotul „Sigismund” aflat în interiorul Catedralei are diametrul 2,65 de metri şi o greutate de aproximativ 16 tone – numărându-se printre cele mai mari din Europa. Intrarea pentru ceremonii se face prin „Portalul de Aur” dinspre miazăzi, care are tema „Judecăţii de Apoi” şi este realizat din mozaic (sticlă de cuarţ) colorat în tonalităţi adecvate, pline de expresivitate. Din Piaţa Sfântul Gheorghe, acest pastel se vede în toată monumentalitatea lui, susţinut fiind de un sistem de pilaştri care relevă vizitatorului că aici e „oraşul lui Dumnezeu” – cu turnuri şi frontoane, cu căi de acces, cu scări şi balustrade. La exterior sunt scoşi în relief grifoni ce semnifică faptul că Sfânta Catedrală protejează de puterile răului, atenţionând pe credincioşi că e bine să se lepede de cele rele la intrare şi abia apoi să pătrundă în lăcaş spre a se ruga. La toate acestea se adaugă măreţia de excepţie a bolţii gotice din interior, decoraţiunile sculpturale ale Triforium-ului cu cele 21 de busturi în gresie reprezentând portrete ale familiei regale, ale unor arhiepiscopi şi constructori ai catedralei; unicitatea capelei este dată de steaua din centrul ei, care

este însoţită de valoroase picturi renascentiste şi de decoraţiuni realizate din pietre preţioase lustruite. Nici una dintre celelalte 24 de capele pragheze nu are valoarea artisitcă, uimitoare a acesteia, căci în centru ei se află, cum era şi firesc, mormântul „Patronului Boemiei” – Sfântul Wenceslas. De aici, printr-o uşă din fier forjat, se poate intra în Camera Încoronării, în care sunt păstrate bijuteriile cele mai de seamă ale Cehiei: Coroana regală din secolul al XIV-lea, sabia, sceptrul şi globul datând din secolul al XVI-lea. Din Capela Sfintei Cruci se intră în Cripta Regală unde sunt înmormântaţi regi şi împăraţi precum Carol al IV-lea (împreună cu cele patru soţii ale sale), Wenceslas al IV-lea, Ladislau Postumul, Rudolf al II-lea şi Jiri de Podebrady; tot aici sunt îngropaţi şi modeştii locuitori care şi-au donat proprietăţi şi terenuri în scopul finanţării construirii catedralei. Mausoleul din marmură adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale lui Ferdinad I de Habsburg, ale soţiei

sale – Ana şi ale lui Maximilian al IIlea de Habsburg. Un mormânt acoperit integral cu argint este aşezat în partea de sud a catedralei; aici odihneşte Sfântul Jan Napomuk Pe lângă cei manţionaţi mai sus, e bine ca pelerinii creştină să mai ştie că în Catedrală, pe lângă mormintele sfinţilor Vitus şi Wenceslas I, se mai găseşte – în mod surprinzător îngropat craniul Sfântului Evanghelist Luca. În încheierea acestui prim excurs turistic, reamintim reflecţia cu privire la valoarea descoperirilor biblice care a preocupat încă din Evul Mediu creştinătatea cehă, fapt de care a ţinut cont măreţul rege Carol al IV-lea – ctitorul Catedralei Sfântul Vitus: la ordinul său au fost aduşi în anul 1370 cei mai buni mozaicari din Veneţia pentru a realiza etapizarea „Revelaţiei Apocalipsei”. Este aici dovada preocupării regatului-stup ca, de la rege şi până la ultimul enoriaş, să se dezvolte interesul pentru aprofundarea învăţăturilor biblice, al căror adevăr primit prin credinţă şi revelaţie se cădea să fie înveşnicit prin icoane inspirate în Duh. Prestigiul urbanistic al acestei metropole, conferit aşa cum am văzut în articolul anterior de Catedrala Sfântul Vitus, Adalbert şi Wenceslas (aflată în incinta Castelului Praga) se datorează şi unor biserici ca Sfântul Nicolae, situată în Piaţa/Namesti Malostranske din cartierul Mala Strana. Aceasta este considerată a fi „una dintre bijuteriile arhitecturii

baroce din Europa Centrală”. Întrun dintre picturile ei este reprezentată Sfânta Cecilia – „patroana muzicii”. Construită de iezuiţi, ea aminteşte istoricilor de „Bătălia de la Muntele Alb” care a avut loc în 8 noiembrie 1620 – prima confruntare din Războiul de Treizeci de Ani între forţele imperiale catolice şi cele protestante – în urma căreia cei din urmă au trebuit să se recunoască învinşi. Edificiul menţionat s-a ridicat acolo unde cândva erau zidurile unei foste parohii gotice. În anii ce au urmat lui 1620, în intenţia de a recatoliciza Boemia (după victoria contra protestantismului husit), împăratul a înlesnit printro decizie ca iezuiţii să primească teren pentru a-şi construi biserica. Astfel, construcţia Bisericii Sfântul Nicolae a început în anul 1673, nava şi faţada fiind realizate între 1704-1711, Sacristia cu Domul – în 1737, iar turnul clopotniţei – în 1751. Clădirea are o podea de 40x60 m.p., în vreme ce nava principală are 30 de metri înălţime, iar fundaţia – 15 metri adâncime. Turnul clopotniţei şi cel al Domului au 80 de metri înălţime. Un aspect aparte este acela că, după victoria catolicilor, turnurile tuturor bisericilor au fost adaptate, fiind situate pe latura de est a acestora, adică deasupra altarului, ca şi cum l-ar proteja. Acesta este modul în care toate bisericile catolice nou construite au devenit diferite de bisericile protestante, care au rămas cu turnurile pe latura de vest. Domul este acoperit cu tablă de cupru; diametrul său are 17 metri înălţime la interior şi 20 de metri la exterior, având înălţimea interioară de 50 metri (motiv pentru care este cea mai înaltă la interior clădire din Praga) şi 70 metri la exterior. Calităţile fonice ale interiorului au fost remarcate de W.A. Mozart care, în 1787 a vizitat Praga, cântând la orgă în această biserică. Jocurile de lumini şi umbră dau farmec şi expresivitate cromaticii armonioase a frescelor. Obiectele din interior sunt interconectate geometric, explicând efectul artistic deosebit al stilului baroc. Sunt bine-cunoscute aici efectele religioase ale ambientului arhitectonic şi pictural. Biserica se află lângă fostul Colegiu Iezuit, azi ocupat de Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii Carol din Praga, care este declarată „monument cultural naţional”. Incendiul din 1541 a distrus Mala Strana/Cartierul cel mai Mic şi Cetatea Hradcany. În anii următori, municipalitatea a plătit un paznic ce locuia în turnul de 80 de metri, pentru a semnaliza la timp ivirea pericolului de foc într-una din zonele mai aproapiate sau mai îndepărtate ale oraşului, pentru a se putea interveni prompt cu mijloacele de stingere. Alura arhitectonică a acestei Biserici este mult mai impresionantă decât perechea sa din Oraşul Vechi, deşi au fost proiectate şi realizate după planurile aceluiaşi arhitect. Din turla acesteia din urmă, serviciile secrete co-

muniste supravegheau activităţile ambasadelor ţărilor vestice. O altă biserică grăitoare despre istoria asumării creştinismului de către conducători şi populaţie este aceea din Castelul Praga ce poartă numele Sfântului biruitor Gheorghe. Construită în anul 920 sub domnia lui Vratislav I, ea este cea mai veche clădire păstrată peste secole în întregul complex arhitectural din cadrul Hradului. Aici se află mormântul Sfintei Ludmila – „patroana Boemiei”. În 973, când s-a constituit episcopia Pragăi, regele Boleslav al II-lea a extins acest edificiu care – până în 1005 – a fost necropolă a primei dinastii cehe – Premyslid – aceasta purtând numele plugarului cu care s-a măritat Libuse (fiica şefului tribului ce domina zona). După anul 1142 Biserica Sfântul Gheorghe s-a mărit prin reconstrucţie, ajungând până la dimensiunile din zilele noastre; în acel an s-au construit două turnuri: cel de nord, care a primit numele Eva şi cel de sud, care a primit numele Adam. În 1520 s-a construit Capela Sfintei Ludmila, fiica lui Slavic I, conte de Slavibor şi bunica Sfântului Wenceslas; nora ei era Drahomirna – fiică a unui şef de trib păgân – care s-a creştinat înainte de căsătoria cu Vratislav I. Aceste amănunte sunt grăitoare în legătură cu vechimea împământenirii creştinismului în Cehia, ca urmare a misiunii desfăşurate încă din secolul IX de către Sfinţii Chiril şi Metodiu – „Apostolii slavilor”. Faţada vestică a Bisericii Sfântul Gheorghe s-a realizat în anul 1350, finalizându-se în 1660 prin restilizare în manieră barocă timpurie. Ultimul segment din prelungirea bisericii a primit, începând cu anul 1718, numele lui Jan Nepomuk, după ce acesta a fost beatificat. Fiind renovată, s-au depus în ea mormintele fondatorilor: principele Vladislav, principele Boleslav al II-lea şi Sfânta Ludmila. Cele mai vechi decoraţiuni murale sunt frescele romanice ilustrând „Ierusalimul Ceresc”. De asemenea, se păstrează frescele din Capela lui Jan Nepomuk, aproape de locul unde cânta corul. În portalul principal al bisericii a fost amplasat relieful romanic al Madonei cu Pruncul Iiisus. Astăzi, el a fost mutat în criptă, păstrându-se ca unul dintre cele mai importante artefacte ale sculpturii romanice din Praga. Pentru sonoritatea ei specială, Basilica Sfântul Gheorghe este astăzi gazdă a unor concerte. Din această ultimă descriere sumară a interiorului Basilicii, vizitatorul şi cititorul acestor rânduri înţelege că, dacă romanii au parcurs lungul şi păgubitorul drum al idolatriei pentru a ajunge să se creştineze după Edictul de la Milano dat de Sfântul Constantin cel Mare în 313, poporul ceh – prin sfinţii şi conducătorii lui – şi-a asumat fără ocolişuri credinţa creştină. Aşa se explică păstrarea cu sfinţenie în Basilica Sfântul Gheorghe a urmelor creştinismului roman. @

CIUPITU EMIL-VICTOR @ CIUPITU NICULINA

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012


pagina 23

CUGETĂRI din volumul REFLECŢII Să fii artist al penelului, să poţi reda irizările luminii şi tot farmecul unei fiinţe ce poartă pe chip iubirea de oameni, ar fi minunat. *** Dacă un spirit bun ţi-a dat o anumită înfăţişare, un anumit trup, un suflet sensibil care să fie bucuria cuiva, atunci fie binecuvântat acel spirit! *** Când vezi pe chipul unui om expresia căldurii lui sufleteşti ce-i dă atâta lumină, te întrebi de ce tu ai pierdut-o, de nu mai trăieşti totul cu intensitatea de altă dată şi ai vrea să reiei viaţa de la capăt. *** Când ai o gândire atât de profundă nu poţi fi acuzat de imaturitate, căci simţi cum trupul devine gând şi răspândeşte o energie nebănuită, care poate să fie benefică pentru alţii. *** În ce carte a destinului s-a hotărât să apari într-un anumit loc, să aparţii unui anumit popor, să-i simţi bucuriile şi durerile şi să te identifici cu acesta? *** Panica stârnită de şocul viitorului poate fi dominată, dacă ştii să te bucuri de ce-ţi oferă prezentul. Viaţa este prea scurtă s-o iroseşti în lamentări, deci găseşte forţa de a depăşi orice moment trist şi formează-ţi o gândire pozitivă, ca să-ţi poţi dirija acţiunile spre binele celorlalţi! *** Aspirăm mereu spre perfecţiune şi nu ştim dacă o vom atinge vreodată. Ea este asemenea zborului pescăruşului alb ce se înalţă peste strălucirea mării nesfârşite. *** Perfecţiunea rămâne zborul nostru spre absolut, un zbor spre adevăruri eterne, spre frumuseţi ideale, spre vise intangibile. Orice fiinţă care poartă în ea vise măreţe, speră că ele vor fi realizate, deşi drumul este anevoios, căci acea fiinţă este dirijată chiar de energia ce o dau visele. *** Zâmbetul unora este atât de expresiv, încât el poate să creeze un limbaj aparte, care dezvăluie tainele gândurilor. Se pune întrebarea dacă mimica, element non-lingvistic, va deveni un cod minimal de comunicare, care ar diminua efortul de vorbire şi ar îmbunătăţi relaţiile dintre oameni. *** Adesea, puterea de sugestibilitate a unora poate să ne influenţeze şi noi ne străduim să părem originali, dar de multe ori, preluăm ideile altora, fără să le trecem prin filtrul gândirii proprii. *** Este o cale lungă până ajungem la steaua din noi, dar, dacă ajungem, vom fi fascinaţi de lumina ei şi ne vom da seama că există cu adevărat fericirea, deşi drumul până la ea este spinos şi noi ne-am rănit uneori aripile cu care am zburat. *** Când simţi alături un umăr de prieten, ştii că te poţi lupta cu greutăţile vieţii şi că trebuie să ieşi învingător din orice confruntare care te-ar demoraliza fără el. *** Dacă într-o prietenie nu există o egalitate spirituală, acea prietenie se destramă, deci este bine să ştii să-ţi alegi prietenii. Prietenia este frumoasă între oameni, dacă unul nu face intervenţii brutale în viaţa celuilalt. *** Prietenia este frumoasă dacă ştii s-o preţuieşti, este necesară, căci ea îţi dă aripi ca să înfrunţi greutăţile vieţii. *** Se observă că nevoia omului de a avea prieteni este tipic umană, căci ea reprezintă refuzul acestuia de a trăi în singurătate. *** Se ştie că doar o parte din capacitatea creierului este folosită de om şi ne întrebăm ce salt uriaş ar cunoaşte omenirea dacă s-ar folosi în mod pozitiv tot potenţialul mental al oamenilor. *** Fiecare purtăm în noi o insulă a fericirii, fără să ne dăm seama de cât de aproape este ţărmul ei şi, când credem că până la ea drumul este lung şi greu, ea ne apare cu toate ţărmurile înflorite, încărcate de iubire, acea iubire paradisiacă, la care nu mai speram, o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp, unde totul este doar frumuseţe şi armonie. *** Când ochii zâmbesc şi au o infinită tandreţe, atunci simţi ce plină de viaţă este acea fiinţă care ştie să trăiască intens totul, înfruntând apatia generală, căci ea se numără printre

Anul XI ● Nr. 384 ● martie - aprilie 2012

cei aleşi de soartă să dăruiască bucurie altora. Cel ce se dăruie pe sine într-o privire, un zâmbet, sporeşte aura de frumuseţe a lumii şi amplifică fericirea celorlalţi. Când vibrăm de ceva atât de profund şi de intens, simţim că ne purificăm de tot ce-a fost rău în viaţa noastră, căci trăim la cele mai înalte tensiuni sufleteşti. *** Prezenţa unui prieten adevărat este mereu reconfortantă, căci regăseşti la el calităţile ce te ajută să urci drumul greu al vieţii şi totul îţi pare mai uşor, când ştii că îl ai mereu aproape. Vibrând la fel cu fiinţa ce-ţi este prietenă, se produc rezonanţe ce amplifică prietenia şi ea îşi dovedeşte forţa în momente când nu te aştepţi. *** Am crezut mereu că nu am vocaţia fericirii, iar acum, când simt chemarea ei, tot îmi este teamă că ea este doar o iluzie. *** Doar transfiguraţi şi vibrând de iubire, noi pătrundem în orizonturi infinite şi începem să cucerim spaţiul şi timpul infinit, cel ce este în sufletul nostru. *** Dacă îţi reduci existenţa la tot ce-ţi înnegurează sufletul, te autodistrugi. E mai bine să te detaşezi de tot ce-ţi face rău, căci doar dacă te detaşezi şi-ţi cultivi eul tău interior, vei descoperi alte valori ale vieţii, vei găsi vieţii tale un sens. *** Marinarul ce se lasă fermecat de cântecul Sirenei ştie că poate trece liniştit prin toate mările lumii, căci el a auzit muzica divină ce-i luminează şi-i călăuzeşte fiinţa. *** Dacă nu aş fi asistat la minunea copacului înflorit (O, cât îţi mulţumesc Doamne, pentru lumina lui ce a alungat întunericul din mine!) aş fi crezut că spectacolul sufletului ce mi se oferă este doar un vis venit din spaţii infinite. *** Ce disperată şi înfiorător de singură trebuie să fie o fiinţă, încât să dorească apariţia unui semen care să-i fie un adevărat alter-ego! Oare îi va apărea vreodată în calea vieţii? *** Lumina ce vine dintr-o fiinţă este asemenea luminii cascadelor ce cad din înălţimi, a curcubeului ce leagă valuri de verdeaţă, a strălucirii mării sau a scânteierii cerului. *** Când ai dorit să faci multe în viaţă şi ai realizat mai puţin decât doreai, se creează o nemulţumire de sine care poate fi foarte stresantă, dacă nu îţi accepţi limitele. Trebuie să-ţi urmezi calea spre armonia din tine, spre idealul tău, printr-o muncă asiduă. *** Chiar dacă totul ne-a fost orânduit dinainte, de cine dirijează destinul universului, se spune că viaţa este cum şi-o face omul, deci, e bine să n-o irosim şi trebuie să valorificăm clipele pentru desăvârşirea noastră, căci, cel ce ştie să-şi fie suficient lui însuşi, nu-şi va omorî plictiseala cu alţii, ci va persevera în urmărirea unui ideal, printr-o muncă eficace. *** Când am început să înţeleg rostul acestei lumi ce se doreşte atât de organizată, am realizat că haosul este o formă a realităţii şi am încercat să-l înţeleg ca pe o latură a cunoaşterii. *** Nu te lăsa dominat de imaginea celor care îţi fac rău! Acesta este marea înţelepciune a celor care vor să fie fericiţi. *** Urmează propriul drum! Acesta este cel mai important obiectiv al celor care vor să-şi consacre viaţa unei activităţi creative. *** A iubi profund natura înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu. A te proteja contra stresului înseamnă a te salva de la moartea spiritului. *** A trăi printre fiinţe iubite înseamnă a trăi fericit. *** A iubi muzica bună înseamnă a iubi harfa lui Dumnezeu. Când toată lumea îşi râde de tine, să nu uiţi că îşi râde de ea însăşi, căci nu poate să te înţeleagă. *** Când îţi place să trăieşti liniştit, alţii vin mereu să-ţi tulbure echilibrul. *** @

ECATERINA CHIFU

Accesează www.impactdb.ro


24 CMYK

Colectivul redacţional al revistei Impact Cultural şi conducerea Complexului turistic Ayma-Reghin, vă urează Paşte Fericit!

Recunoaştere naţională pentru seniorul

presei dâmboviţene: George În atmosfera selectă a Clubului „Vault” din centrul istoric al Bucureştiului a avut loc întrunirea Comitetului Director al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România (UZP). Cu acest prilej au fost acordate o seamă de distincţii unor membri ai Uniunii, ceremonialul fiind oficiat de prof. univ. dr. Mihai Miron, preşedintele celei mai importante organizaţii jurnalistice din ţară şi Superior al Ordinului Ziariştilor. Colegului nostru, şi cu adevărat seniorul, dar şi decanul de vârstă al presei dâmboviţene, dr. George Coandă, vicepreşedinte al UZP şi preşedinte al Filialei „Ion Heliade Rădulescu” Dâmboviţa i s-a conferit „ în semn de recunoaştere naţională, Diploma de Excelenţă” pentru 50 de ani de activitate în presă şi formarea a 20 de generaţii de jurnalişti în Târgovişte, însoţită

Coandă

de Ordinul Ziariştilor clasa I AUR. Este o recunoaştere pe care o merită cu prisosinţă, iar noi facem câteva cuvenite precizări lămuritoare. George Coandă va împlini şase decenii de când a trecut pragul unei redacţii, devenind primul crainic-reporter radiofonic din Târgovişte şi, aşa este, a fost mentorul câtorva generaţii de jurnalişti, publicişti şi scriitori dâmboviţeni, fiind, de fapt, şi creatorul specializării Jurnalism de la Universitatea „Valahia” din Târgovişte, aşa cum a fost şi iniţiator şi fondator, timp de peste o jumătate de secol, al unor oportunităţi de presă (redacţii de radio, reviste şi ziare). Sincere felicitări seniorului presei dâmboviţene George Coandă – Impact cultural. @ VALI NIŢU

IOAN BARB - SABATUL INTERIOR, ED. LIMES, CLUJ-NAPOCA, 2011 Poetul loan Barb iscodeşte minuţiozitatea afectivă întru familiarizarea cu viaţa ei lăuntrică. Cuvinte-giuvaiere, cuvinte înăuntrul altor cuvinte favorizează întemeierea meditaţiilor de natură etică şi cognitivă ce se - defoliază - în serii de imagini, iar această despletire ne dezvăluie intrinsec o disciplină riguroasă, un lirism concentrat entazic, un stil de poezie filozofică, ludică şi refle-

xivă, transpunând o experienţă sublimată metaforic, ideatic şi simbolic totodată. „statuia din miezul zilei / s-a prăbuşit de pe soclu / orbită de propria frumuseţe / străluceşte încă în iarbă / printre crăpături / foşnesc fire de nisip / curg înapoi spre inima / izvorului / lunecă prin abur / corabia cu pânze de umbră” (amurg ambiental) @ VICTOR STEROM

„Cu ocazia Sfintelor Sărbători, conducerea Universităţii Valahia din Târgovişte vă urează multă sănătate şi pace în suflet! Sărbători pascale fericite! Hristos a Înviat! RECTOR, Conf. univ. dr. Călin Dinu Oros„

EMILIA DĂNESCU - ZESTREA TOAMNEI, ED. SINGUR,TÂRGOVIŞTE, 2011

Despre Emilia Dăneseu mi-a vorbit scriitorul Mihai Antonescu, rugându-mă să scriu câteva gânduri despre poezia din această carte de debut. Şi iată ce am descoperit în aceste poeme datate cronologic între anii 2006-2011; o căutare febrilă a sinelui, o proprie identitate care fundamentează demersurile poetice ale poetei, şi ale compoziţiilor sale reflexive. Meditaţia sa relevă un gest imperativ de cunoaştere, al definirii diverselor aspecte ale alterităţii, cât şi o stare nostalgică şi regretabilă. „Cum cântă o chi-

tară în surdină, / Şoptind pe strune vorbe de iubire! / Iar paşii tăi în mare mă adună.. . / Desculţ, destinul scurmă-n amintire. / Să zbor aş vrea, precum o ciocârlie, / Spre focul soarelui, cu aripi frânte, / Să-mi cânt iubirea, norilor,târzie, / Stiletul clipa-n loc să o împlânte! / Te chem în noapte, luna mă aude, / Şi mângâie cu braţele-i de stele. / Se-aruncă-n mare, degetele-i ude / îţi tatuează gândurile mele! (Ciocârlia cântă clipa) @ VAL BUZOIANU

BEŢIA PRIMĂVERII SUFLETEŞTI (III)

IOANA VOICILĂ DOBRE, „Între verde şi albastru”, volum în curs de apariţie Un poem frumos este cel dedicat lui Brâncuşi dar şi aici, poeta adoptând stilul clasic, prozodia are de suferit. Să urmărim ideea: “Sculptorul: Ai sculptat mereu, cuvinte, pentru suflet pentru minte / ducând vremea înainte. Te văd la masa tăcerii, / liniştit în faptul serii, hrănind timp şi hrănind soartă / şi trasând linia dreaptă. Tot aduni şi tot aduni / zile calme, aspre luni, învrăjbite săptămâni. / Ani frumoşi şi dureroşi îi înnozi şi îi descoşi, / care-a fost mai dăruit şi care mai ostenit... / Doamne, câte-am pătimit! Treci prin poarta de sărut / să priveşti spre infinit, gând duios şi nesfârşit...” Şi încă o idee interesantă: „Viaţa mea, / o galerie cu tablouri vii, / poeme mute de atâta culoare şi bucurie!” (Galeria mea cu poeme mute) Nu o dată, viaţa a fost asemuită unei table de şah, populată cu regi, regine, cai, nebuni, pioni. Poeta găseşte similitudini interesante. “Regina de alb: Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah / invadată de nebuni şi de cai sălbatici. / Trimit numai gândul la înaintare / şi aflu că au fost nimiciţi de propria nebunie. / Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi / trimişi la moarte ,,sigură,, de regele negru. / Nebunia, boală molipsitoare a cuprins tot regatul / dar carul ,,reginei de alb,, se înfiinţează la palat. / Şi, ce mândru era regele negru! / Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac caii sălbatici...” O clipă de singurătate poate fi de ajuns pentru a simţi prezenţa divină în lucrurile din jur şi

Preţ 2 lei

în noi înşine: “O clipă de singurătate: În liniştea adâncă din câmpie / Te-am simţit, Doamne, în lanuri fremătând! / Erai acolo, în culmea bucuriei. / Priveai în bob, pâinea crescând. // Ne vrem atât de singuri, câteodată / Şi în păduri, ne-ascundem revanşard / Dar când dispare parcă, lumea toată, / Rămân doar fricile care ne ard. // Şi iar şi iar, luând-o de la capăt, / Pe-o aţă, zilele le înşiruim. / Clătind lumina în izvorul proaspăt, / O nouă faţă, lumii, dăruim.” Poeme sensibile, tulburătoare sunt dedicate Tatianei Stepa şi lui Grigore Vieru. Poeta brodează şi câteva gânduri în complicata şi simpla în acelaşi timp – modalitate a poeziei tradiţionale nipone, în spirit de haiku. Se pare că aceste miniaturi sunt cele mai reuşite din întregul volum: „Gânduri în haiku: un ochi pe faţă / un ochi pe dos, me-

reu, / haina timpului.” * “ toamna ruginie, / lumină rece, pe drum/ bătătorit” * “mângâierea ta, / crestele munţilor / în plecăciune” * “depărtările, / inimă călătoare, / clipă fugară.” * bântuit de furtuni, / suflet-poezie,/ fulger în dar.” * “ciocârlie-tril, / dimineaţă de vară, / muntele-cântec.” „pârtie de brazi, / verdele suind voios / vârfuri amare.” Ultimul ciclu se intitulează “Poeme de credinţă” şi cuprinde câteva poezii de slavă, mulţumire şi recunoştinţă divinităţii, pentru darurile primite. Ioana Voicilă Dobre, prin volumul de faţă îşi dă măsura talentului şi a perseverenţei sale, a generozităţii şi sufletului deschis spre oameni, spre iubire, spre credinţă şi speranţă.

„Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşte, Consiliul Judeţean Dâmboviţa transmite, tuturor dâmboviţenilor, din ţară şi din străinătate, cele mai alese gânduri, alături de sincere urări de sănătate, fericire şi pace în suflet. Sărbători pascale fericite! Hristos a Înviat! PREŞEDINTE, Lect.univ. Florin Popescu „

@ CEZARINA ADAMESCU


Impact 384