SANA_Nr.1

Page 1

S A N A

Nr.1 NR. 1


• manifest

Suferința colectivă poate să fie o piscină unde să învățăm unii de la alții cum să înotam. Și după ce obosim de la înot, ieșim din bazin, ne uităm la degetele încrețite și ne dăm seama că nu suntem singurii. Cineva care suferă mai mult, sau cineva căruia îi e mai greu nu înseamnă că durerea noastră nu e reală, sau că experiență noastră nu e validă. A venit momentul să vorbim despre durere cum vorbim despre plăcere! Empatia se învață, și avem nevoie să creștem și să educăm oamenii de lângă noi sau mai departe de noi, ce să facă în situația în care nu mai putem nici să ne ridicăm din pat de obosiți ce suntem după războaiele din mintea noastră. Avem nevoie de aliați!

Din dorința de a demistifica unele din bolile mintale și de a atrage atenția asupra importanței conștientizării lor, a apărut SANA, un proiect online care își propune să fie un spațiu de discuție între actuali pacienți, foști pacienți, și persoane care nu s-au confruntat cu asta niciodată.


În vara lui 2019, după ce am terminat facultatea, am plecat departe de București. Am plecat să aflu cum să fac pace cu mintea mea tulbure după anul trei de facultate, tulbure după patru semestre de împărțit o cameră de cămin, tulbure după tratamentul pentru depresie. După ce m-am mai pus pe picioare, am început să întreb diferite persoane din cercul meu, cum a fost pentru ele sau pentru ei, războiul (sau războaiele) cu mintea lor.

Interviul a fost luat în august 2019. Persoana dorește să rămână anonimă.


Mi se pare că în România nu se vorbește așa mult despre sănătatea mintală. Adică dacă te uiți pe internet, e o groază de conținut în limba engleză. Poate nu suficient de mult pe cât ar trebui, dar oricum puțin mai mult. Mi se pare că oamenii care au o imagine în media ar trebui să vorbească despre sănătate mintală. Pentru că eu am avut impresia că sunt super singură în situația în care mă aflam. Și de fapt, cred că suntem foarte mulți care avem probleme și ajungem să cerem ajutor, dar în același timp nu vorbim între noi. Cred că nu aș fi vrut să vorbesc despre asta luna trecută, dar acum mi se pare că poate ce mi s-a întâmplat mie poate să ajute pe cineva.

Cel puțin generază o discuție.

În grupul meu de prieteni mi se pare că fiecare trece prin diferite stări în modul lui, adică tulburările nu pot să fie la fel. Cel puțin mă gândesc că nu sunt la fel. Uite, în cazul UNATC poate ține foarte mult și de faptul că am intrat în mediul ăsta imediat după liceu și avem de-a face cu unii profesori dificili… Poate trebuia să fiu puțin mai matură în ceea ce privește receptarea mediului.


Eu m-am schimbat foarte mult de când am venit la facultate și mereu am avut perioade bune și perioade mai puțin bune. Iarna trecută nu știu ce s-a întâmplat, dar a fost horror, ceva nu a mai funcționat. Și cred că îți trebuie mecanisme de apărare care mie mi-au lipsit. Mă uit și la colegi de-ai mei care pare că nu au nimic, și mă blamez că nu am un temperament mai puternic. Da’, na… asta e problema mea cu mine. De când eram mică mi s-a tot spus că sunt foarte sensibilă și cred că mi-am însușit asta. Nu cred că e rău neapărat, dar e ceva care mă face să mă confrunt cu unele situații mai mult decât o fac alții. Adică unele persoane nu sunt afectate ușor de evenimente și poate sunt mai norocoși că au un mecanism de apărare mai dezvoltat. Mai e problema și că în media există un singur tipar de femeie puternică și independentă și mai ales în UNATC, concepția e că femeia trebuie să fie super coioasă și puternică pe platou. Profii mei de clasă nu mi se pare că ne-au cultivat tipul ăsta de gândire, dar la facultatea de teatru știu că e o problema mare, că acolo unii bărbați predau despre femeia regizoare puternică.


Nu știu ce s-a întâmplat iarna trecută, decât că a fost un dezechilibru hormonal și aveam stări nașpa mai dese decât erau înainte – înainte însemnând că eu am fost mereu foarte emoțională și plângeam, și uneori nu aveam energie și nu aveam chef să mă dau jos din pat – dar rezistam, nu era ceva ce mă împiedica să îmi fac treaba sau mă împiedica să trăiesc.

Dar din iarnă stările astea au început să fie din ce în ce mai dese. Cam o dată la două zile. Aveam o zi foarte bună și după una foarte proastă. Eram în extreme. Picau lumea și cerul pe mine și simțeam că nimic nu mai funcționează. Am cerut ajutor și m-am dus la psihiatru și am luat pastile și toată primăvara am fost pe antidepresive și sincer cred că nu am primit pastilele care îmi trebuiau. M-au ajutat să ies din groapă, dar a fost horror, absolut horror. Îmi făceau creierul foarte activ și nu puteam să mă concentrez la nimic și da, nu mai aveam crize, nu mai plângeam, nu mă mai deranja absolut nimic, dar nici nu mai voiam

absolut nimic.


Fumam foarte mult pentru că simțeam nevoia să mă detensionez și nu puteam să beau. Mai meditam și îl mai ascultam pe Mooji (care e un guru budist). Nu mai aveam viață socială, nu prea mai făceam nimic, nu mai aveam chef să mă uit la filme și nu mă mai simțeam creativă. Starea asta mi-a afectat foarte tare ultima filmare pentru că nu îmi mai dădeam seama dacă jocul actorilor e bun sau nu. Înainte simțeam dacă e okay sau nu, dar în momentul în care luam tratamentul nu mai aveam busola emoțională după care să mă ghidez când iau decizii. Orice chestie mi se părea bună. Luam Cipralex, Midora și Bromazepam. Primele trei săptămâni am testat să văd dacă funcționează pentru mine pastilele astea și după i-am zis psihiatrului că nu îmi fac bine și mi-a zis să mai încerc că mai durează până își fac efectul. A fost horror pentru că simțeam toate efectele negative pe care le citești pe prospect și mă simțeam bolnavă mintal de la chestiile alea pentru că era era ca și cum aveam gânduri care nu erau ale mele.

Eu m-am gândit destul de mult la a lua tratament – încă din toamnă, deși nu erau așa de grele lucrurile. Mă gândeam că stările prin care treceam nu erau normale pentru mine. După, mi-a recomandat și psihoterapeuta să merg la psihiatru, mi-a zis și mama, am mai vorbit și cu prietenii mei care au luat tratament și mi-au zis că pe ei i-a ajutat. Și am ajuns treptat să iau decizia că e momentul să merg la doctor. Eu cel puțin nu am întâlnit oameni care să aibă păreri ferm negative legate de a merge la terapie. Ce mi se pare că e nevoie e ca facultățile și liceele să ofere servicii psihologice gratuite. Cu psihiatrul o simt ca o stigmă pentru că e ceva mult mai mare, și ți se pune o etichetă pe care nu vrei neapărat să o ai și maximizează situația în ideea că tratamentul înseamnă că ai o boală mintală. Iar pastilele mi se par destul de nocive. Sunt schimbări hormonale și ți se schimbă percepția și modul cum gândești. Dar cred că poate să fie o metodă care să te ridice din groapa ta.


Și ai nevoie să treci peste stigmă și să mergi la psihiatru.

M-am dus la un cabinet privat, am vorbit 15 minute despre ce probleme aveam, psihiatrul mi-a dat un diagnostic care nu mi se pare că se potrivea deloc cu ce aveam eu, mi-a explicat ce fac pastilele, mi-a zis cum să le iau, mia dat rețeta și m-am dus la farmacie. Și mia zis că dacă am probleme pot să îl sun. Și îl sunam destul de des la început pentru că avem probleme cu tratamentul. Nu mai aveam încotro. Ajunsesem într-un moment unde simțeam că nu mai aveam scăpare. Primele trei săptămâni nu am spus nimănui că iau pastile. Am fost și la o filmare și trebuia să mă comport ,,normal’’ și mă duceam la baie și aveam convulsii. A fost oribil. Mă mai duceam câteodată la xerox să printez scenarii și era foarte frumos că era februarie și începuse să iasă soarele și era zăpadă cu soare și mă plimbam până la xerox și îmi plăcea mult drumul.


Nu am avut niciodată impulsul să le zic oamenilor: uite, eu am depresie, o să mă mișc mai încet, dar tot ne facem treaba. Am mai fost înainte dojenită că nu eram prea implicată în ce lucram (din cauza stărilor mele) și nu puteam să dau 100% randament. Nu am vrut să spun pentru că voiam să mă descurc cât de bine pot și nu voiam să mă simt împiedicată de stările mele emoționale. Clar nu aș fi zis ,,băi, am depresie, nu mai fi răutăcios cu mine!’’. Încercam să mă apăr cum puteam. Obișnuiam să beau foarte multă bere la ieșiri, și acum trebuia să iau suc și le-am explicat unor prietene foarte în glumă ,,uite, am fost la psihiatru și mi-a pus un diagnostic și mi-a dat pastile și mă simt groaznic’’ și cred că le-am zis foarte direct ce simt pentru că s-au speriat foarte tare. Mi s-a părut că e mai okay dacă pot să glumesc pe seama situației. Acum e vară, vreau să merg la mare și să mă relaxez. Ideea e că în perioada tratamentului îmi doream foarte mult să plec din facultate și din țară, dar acum, după ce m-am mai liniștit, îmi doresc să dau la master.

Încă nu îmi dau seama ce ar trebui să fac.

Mă simt mai bine și mai puternică. Și ajută și că nu mai stau în cămin. În anul doi am fost foarte bullied de administratora căminului din cauza unor probleme pe care le-am avut cu colega de cameră. Imi lipsea și un spațiu personal în care să mă refugiez și asta a fost unul din factorii care au contribuit foarte tare la ce s-a întâmplat în iarnă. Mi se pare că nu e posibil să îți fie frică să intri în cămin într-o lume civilizată. Dupa ce am locuit o vreme in Olanda m-am simțit extraordinar de bine. Efectiv eram fericită.


Nu îmi era frică să locuiesc. Când m-am întors în țară, am simțit incredibil de acutizat diferențele dintre oameni. Și diferențele în ceea ce privește soluționarea conflictelor. Poate am avut și eu baftă de niște circumstanțe foarte fericite... Până să plec, nu credeam că pot să mă simt atât de bine să exist într-un spațiu. Eram obișnuită aici și încercam să fac să fie cât mai bine. Cred că mediul ne influențează foarte tare, de fapt.

Sunt foarte curioasă să văd cum o să fie de acum încolo.


Interviu Denisa Velicu Ilustrații Alexandra Vogel Layout Denisa și Alexandra

sana.sau.cum@gmail.com www.facebook.com/sana.sau.cum www.instagram.com/sana.sau.cum


S A N A

decembrie 2019


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.