Page 1

PATRIARHIA ROMÂNĂ EPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ A AUSTRALIEI SI NOII ZEELANDE

nr. 4 | Septembrie 2010

REVISTA EDITATĂ TRIMESTRIAL DE BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ “SFÂNTUL APOSTOL TOMA” VICTORIA, AUSTRALIA


În acest număr...

pag. 3 De vorbă cu cititorul Icoana Maicii Domnului pag. 4 Sfânta Taină A Preoţiei pag. 9 Părintele Cleopa - Despre preoţie Cuvinte înţelepte pag. 10 Despre duhovnici şi ispita de a-i judeca pe preoţi pag. 11 Sfântul Ioan Gură de Aur pag. 15 Cele Şapte Sfinte Taine Sfânta Taină a Spovedaniei pag. 24 Părintele Cleopa - Despre rugăciune

pag. 35 Moaşte Sfinte la Melbourne pag. 41 Părintele Arsenie Boca 100 de ani de la naştere pag. 43 Pe urmele Părintelui Arsenie Boca pag. 49 Sănătatea noastră. . . între trup şi suflet, păcat şi boală pag. 58 Sfântul Ilie cel viu pag. 60 Oamenii de lângă noi... pag. 63 Pagina micuţului Creştin

Coperta 1 - Icoana Maicii Domnului, Schitul Huta, jud Bihor


DE VORBÃ CU CITITORUL Iubiţi cititori, Revenim în cămara sufletului domniilor voastre cu cel de al patrulea număr al “Rugii Româneşti”, revista cultural-spirituală a parohiei noastre, ale cărei pagini sunt dăruite cu toată dragostea, dumneavoastră tuturor, spre multă zidire sufletească. Articolele pe care le scriem şi adunăm cu fiecare număr, vin să întâmpine setea de cunoaştere şi de urmare a Cuvântului lui Hristos în faptă. Dragii noştri cititori au de asemenea minunatul prilej ca, pe lângă convorbirea care s-a născut prin intermediul paginilor revistei noastre, să dăruiască din prea plinul şi frumosul inimilor lor, cuvinte şi scrieri proprii care să îmbogăţească paginile “Rugii Româneşti”. Aşteptăm aşadar cu nespusă bucurie scrierile din partea dumneavoastră, pe adresa redacţiei revistei noastre: ruga.romaneasca@yahoo.com.au şi, adresăm totodată fierbinţi mulţumiri tuturor acelora care, fie sub forma cuvântului scris sau sprijinului financiar, susţin cu nemărginită dragoste publicarea revistei. Trăim printre oameni şi toate le facem împreună cu ei, din iubire şi dragoste pentru Dumnezeu şi semenul nostru. Să facem dar, din fiecare clipă a vieţii noastre, din fiecare gest şi respiraţie, o rugăciune arzând către Dumnezeu şi, de am putea cuprinde tot scrisul nostru într-o singură frază, să-l rezumăm astfel: “Crede, nădăjduieşte, rabdă, smereşte-te şi iubeşte ca Iisus Hristos! În puterea acestor cuvinte stă taina mântuirii şi fericirii noastre”, aşa cum mărturisea părintele Dometie de la Râmeţ, iar cuvintelor noastre, să adăugăm totdeauna fapte de multă milostenie şi bunătate, rugăciune de zi şi de noapte, adâncă şi totală dragoste. Nu putem încheia acest cuvânt fără a vă aminti faptul că, lucrările ce se desfăşoară în parohia noastră înaintează considerabil, prin jertfa unor semeni extraordinari care, au rupt din timpul lor şi au dăruit cu o dragoste imensă, muncă şi tot suportul financiar necesar, aşa încât foarte curând să ne plecăm genunchii inimilor noastre în noul locaş de închinăciune. Bunul Dumnezeu să-i răsplătească pentru toată fapta lor cea bună! Galeria foto de pe coperta interioară spate a revistei este foarte grăitoare în acest sens. Până la numărul viitor, dorim cititorilor noştri, multă sănătate, lectură cu mult folos duhovnicesc şi multe fapte bune întru dragoste creştinească. Colectivul de redacţie Pe 29 August Biserica Ortodoxă prăznuieşte Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul; în acea zi, după întoarcerea de la Sfânta Liturghie, începusem să mă gândesc la viitorul număr al revistei noastre. Gândeam că ar fi bine ca pe copertă să avem o Icoană a Maicii Domnului, pentru că de curând prăznuisem Adormirea Măicuței Sfinte. Aşa că am căutat pe net o Icoană... Cea care mi-a atras atenția printre multele imagini găsite a fost aceea a Maicii Domnului de la Schitul Huta. Am deschis imaginea şi cu mare mirare am citit că această icoană a plâns cu lacrimi de mir exact cu un an înainte, pe 29 August 2009, atunci când s-a sărbătorit hramul Schitului Huta - Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul! Cuvintele sunt de prisos... Măicuță Sfântă, ne închinăm cu evlavie, recunoştință şi mulțumire în fața dorinței Tale! Roxana Ciociu

3


SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI După catehismul creştin ortodox Ce este Sfânta Taină a Preoţiei? Preoţia este Sfânta Taină prin care Sfântul Duh, prin punerea mâinilor episcopului, împărtăşeşte celui hirotonit ca episcop sau preot harul şi dreptul de a săvârşi celelalte Sfinte Taine şi de a călăuzi viaţa în credinţă a oamenilor. Câte trepte are Preoţia? Preoţia are trei trepte: episcop, preot şi diacon. Ce deosebiri sunt între aceste trei trepte ale preoţiei? Episcopul poate săvârşi toate cele şapte Sfinte Taine, preotul pe toate, în afară de taina preoţiei, iar diaconul îi ajută pe episcop şi pe preot, însă singur nu poate săvârşi nici una din Sfintele Taine.

De ce este necesară punerea mâinilor în această Sfântă Taină? Pentru că primii care au săvârşit mai întâi această Sfântă Taină astfel au fost apostolii (I Timotei IV, 14; V, 22). Prin punerea mâinilor în această Sfântă Taină se dă celui hirotonit putere duhovnicească şi astfel se realizează o legătură legiuită între puterea bisericească şi slujirea sfântă.

Poate exista o comuniCare sunt treptele clerului inferior în Biserica tate bisericească, care să Ortodoxă? nu recunoască şi să nu se Citeţii, ipodiaconii şi diaconiţele. supună unui episcop? Nu poate exista o astCine îl hirotoneşte pe episcop? fel de comunitate biDoi sau mai mulţi episcopi. sericească, căci atunci aceasta este despărţiCine îl hirotoneşte pe tă de trupul Bisericii preot? Ortodoxe Soborniceşti şi Episcopul. se lipseşte pe sine de harul dumnezeiesc. Ai căror urmaşi sunt episcopii? De ce îl numim pe preot Episcopii sunt urmaşii “Părinte”? apostolilor. Pentru că, prin preoţi, în Sfânta Taină a Cine a aşezat ierarhia în Biserică? Botezului, am renăscut ca Însuşi Domnul Hristos, ca primul Arhiereu (Evrei fii ai lui Dumnezeu; prin V, 4-6). El, ca izvor al întregii puteri şi al drepturilor în preoţi, în Sfânta Taină a Biserica Sa, a dat apostolilor puterea de a învăţa, tămă- Împărtăşaniei, primim dui şi ierta păcatele. hrana cerească (Trupul şi Sângele lui Hristos), în Ce reprezintă atunci integritatea ierarhiei? Sfânta Taină a Pocăinţei, În primul rând, Hristos, ca veşnic Arhiereu şi Cap al prin ei primim iertare Bisericii, apoi de la El apostolii, din apostoli episcopii şi de păcate, iar în celelaldin episcopi, preoţii şi diaconii. te Sfinte Taine, primim

4


darurile deosebite ale Sfântului Duh. Pe lângă aceasta, preoţii se roagă neîncetat pentru noi, ne învaţă, ne povăţuiesc, ne mustră şi ne călăuzesc. Mai întâi de toate, ei ne sunt adevăraţi părinţi duhovniceşti. În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos Se dăruieşte celor ce s-au încorporat în Sine ca mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica şi, după aceea, celor ce cred în El şi aleargă la aju­torul Său dumnezeiesc, printr-o lucrare a Sa, iar în Sfânta Euharistie Se dăruieşte cu însuşi Trupul şi Sângele Său. Dar fiind nevăzut şi voind să dăruiască Bisericii şi membrilor ei Trupul şi Sângele Său, precum şi harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să Se dăruiască oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul însuşi le alege şi le sfinţeşte prin Taina hirotoniei, dându-le Bisericii aşa precum Tatăl L-a dat pe El lumii: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt” (Ioan, 20, 21-22). Fără un subiect uman care să-L reprezinte pe Hristos ca subiect în chip văzut, Hristos nu ne-ar putea împărtăşi ca persoană darurile Sale, sau nu S-ar putea dărui pe Sine însuşi în celelalte Taine ca mijloace văzute. Dăruirea

catehismul creştin ortodox

Sa nu s-ar putea face decât în mod nevăzut. Episcopul sau preotul sunt organele văzute ale Preotului şi Arhie­reului nevăzut, Hristos, în Biserică. Hirotonia face pe cel ce o primeşte iconom al Tainelor lui Dumnezeu (I Cor., 4, 1) prin care Biserica se realizează şi se prelungeşte în umanitate. Hirotonia este prin excelenţă Taina Bise­ricii, pe lângă faptul că este Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi ca subiect deosebit de credincioşi.   Dar dacă preotul şi episcopul sunt organe văzute prin care Hristos însuşi împărtăşeşte harul şi darurile Sale celor ce cred în El, şi pe Sine însuşi, înseamnă că ei nu-şi pot lua de la ei înşişi această calitate, de organe ale lui Hristos. Însă nici comunitatea bisericească nu poate impune lui Hristos aceste organe prin care El să Se dăruiască şi să-Şi împărtăşească darurile şi tot harul Său. În hirotonie, Mântuitorul însuşi îşi alege organele Sale şi le investeşte de sus cu puterea Duhului Sfânt în Biserică şi pentru Biserică. De aceea şi Taina hirotoniei nu se săvârşeşte în afara Bisericii, ci în cadrul ei, şi mai exact în Sfântul Altar, de către purtătorii autorizaţi ai ei, adică de către episcopii existenţi, şi unora dintre membrii ei. Şi Biserica dă ga­ranţie că aceştia îi sunt daţi ei prin aceia (adică prin episcopii hirotonisitori) şi de către Hristos. Acest lucru se arată concret prin acel “vrednic este” cu care Biserica întreagă răspunde ori de câte ori are loc o hiro­tonie de diacon, preot sau episcop. Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei, dându-i-se puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi spre mântuire. Instituirea dumnezeiască a Tainei şi Ierarhia bisericească sacra­mentală în Noul Testament   ne arată că Mântuitorul Hristos, dorind ca opera Sa de mântuire adusă întregului neam omenesc să fie cunoscută peste veacuri şi roadele ei să fie însuşite de fiecare dintre noi. Şi-a ales doi­sprezece apostoli, pe care i-a luat din mulţimea celor care-L urmaseră (Matei, 4, 18-22 si 10, 1-4 ; Marcu, 3, 7, 9, 14, 16-19 ; Lucat 6, 13-16; 9, 1-2), şi mai apoi Domnul a mai ales şaptezeci (şi doi) pe care i-a trimis în cetăţile şi locurile pe unde avea să vină El (Luca, 10, 1).

5


catehismul creştin ortodox

Pe aceşti apostoli, Mântuitorul Hristos îi investeşte cu puterea Duhului Sfânt, chiar în prima zi a învierii Sale din morţi, seara când, stând în mijlocul lor, le-a zis: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... şi suflând asupra lor a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan, 20, 21-23). Mântuitorul le dă putere şi îi tri­mite în lume, precum şi El a fost trimis în lume de Tatăl. Este momentul culminant al îmbrăcării apostolilor de către Hristos cu puterea Duhului Sfânt spre slujba apostoliei pentru care îi chemase. Acum, dându-le lor pe Duhul Sfânt şi printr-un act vizibil, prin suflare (Ioan, 20, 22) îi instituie în serviciul de slujitori ai lui Dumnezeu pentru oameni (vers. 23) şi, prin aceasta, instituie Taina hirotoniei. Iar conţinutul acestei pu­teri dumnezeieşti date lor îndată după înviere, nu numai cu cuvântul, ci şi prin suflare, adică printr-un semn sensibil : “a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt” (Ioan, 20, 22), le-a fost arătat tot de El, în mesajul dat înainte de a Se despărţi de ei, înălţându-Se la cer: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamu­rile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte Eu v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei, 28, 18-20) şi “Mer­geţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu, 16, 1516) şi, Evanghelia după Marcu spune mai de­parte: “Deci Domnul Iisus după ce a vorbit cu ei S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, iar ei (apostolii), plecând, au propo­văduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau” (Marcu, 16, 19-20).   Mântuitorul îi sfătuieşte pe apostoli să rămână în Ierusalim până ce se vor îmbrăca cu toată puterea de sus (Luca, 24, 49 ; Fapte, 1, 8). Inve­stirea lor cu toată puterea Duhului promisă de Hristos are loc la Cincizecime: “când toţi erau împreună în acelasi loc li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi precum le dădea lor Duhul a grăi” (Fapte, 2, 1-4; 1, 13-14). Acum deci, la Cincizecime, are loc in­vestirea personală a celor ce se aflau împreună într-un loc (apostolii) cu toată puterea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta că puterea Du­hului este deţinută personal de fiecare dintre cei doisprezece apostoli, însă aflându-se în comuniune

6

cu toţi ceilalţi. Numărul celor doisprezece apostoli se completase mai înainte cu alegerea lui Matia în locul lui Iuda Iscarioteanul (Fapte, 1, 23-26). Slujba dată apostolilor şi inaugurată la Cincizecime nu se referă nu­mai la ei, ci şi la urmaşii lor. În mesajul dat apostolilor, înainte de des­părţire, privind Biserica, în calitatea ei de comunitate concretă a oameni­lor cu Dumnezeu pe temelia propovăduirii şi lucrării lor harismatice sfinţitoare, Mântuitorul Hristos îi asigură că va fi cu ei în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei, 28, 20). Dar cum ei nu puteau să trăiască până la sfârşitul veacului, înseamnă că harul preoţiei ce li se dă, se va da mai departe, prin ei, urmaşilor lor, prin succesiune neîntreruptă până la sfâr­şitul veacurilor. Acest lucru a fost înţeles perfect de către sfinţii apostoli căci nu mult după Cincizecime ei mijlocesc şi altora, în diferite grade, harul, adică puterea Duhului Sfânt, pe care au primit-o ei de la Hristos pentru propovăduirea Evangheliei, săvârşirea celor sfinte, a Tainelor şi conducerea credincioşilor în Biserică spre mântuire. Această împărtăşire a harului preoţiei o fac ei printr-un anume ri­tual şi


anume, după mărturiile din scrierile apostolilor, prin punerea mâinilor. Astfel, de la sfinţii apostoli până astăzi, harul pe care l-au pri­mit ei direct de la Mântuitorul (Ioan 20, 2123) şi de la Duhul Sfânt la Cincizecime (Fapte, 2, 1-4) se coboară asupra celor ce se hirotonesc, conform celor rânduite de Hristos însuşi, numai prin mijlocirea lor, făcută şi aceasta tot cu puterea Duhului Sfânt care este în ei, adică în apostoli şi în episcopi, urmaşii acestora. Este foarte probabil ca ritualul punerii mâinilor, adică şi partea văzută a Tainei hirotoniei, să fi fost prescris chiar de Mântuitorul. Este bine ştiut că apostolii nu şi-au permis să adauge nimic de la ei la cele spuse şi săvârşite de Hristos. Iar punerea mâinilor, ca parte văzută a Tainei hirotoniei, afirmată de scrierile apostolilor, s-a păstrat în Biserică până astăzi. Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin împărtăşirea ha­rului, au fost investiţi cei şapte diaconi: “... şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus

catehismul creştin ortodox

mâinile peste ei” (Fapte, 6, 5-6). Despre diaconi se vorbeşte între adresanţii Epistolei către Filipeni: “Pavel şi Timotei, robi ai lui Hristos Iisus, tu­turor sfinţilor întru Iisus Hristos, celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filip. 1, 1), precum şi în Epistola I către Timotei, când arată însuşirile pe care trebuie să le aibă: “Diaconii de asemenea trebuie să fie cucernici, nu vorbind în doua feluri...“ (I Tim., 3, 8, 12). Funcţia lor era de a ajuta apostolilor, episcopilor şi preoţilor în slujba lor, şi nu numai de a sluji la agape, căci şi ei propovăduiau (Fapte, 6, 10; 7, 2 s. u.; 8, 35). Prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei, au fost consacraţi, în slujirea lor, preoţii. Sfântul Apostol Pavel şi Barnaba, după ce au propovăduit Evanghelia în Listra, Iconiu, Derbe şi Antiohia, “cu rugăciuni şi cu ajunări, le-au hirotonit preoţi în fiecare biserică, încredinţându-i Domnului în care crezuseră“ (Fapte, 14, 23). Dar treapta de preot este amintită şi în alte locuri: “Atunci apostolii şi preoţii, cu toată Biserica (din Ierusalim) au hotărât să aleaga bărbaţi dintre ei şi să-i trimită la Antiohia, cu Pavel şi cu Barnaba...“ (Fapte, 15, 22). “Apostolii şi preoţii şi fraţii din Ierusalim trimit salutări fraţilor dintre neamuri care sunt în Antiohia şi în Siria şi în Cilicia” (Fapte, 15, 23). Sfântul Apostol Pavel, trimiţând din Milet la Efes, a chemat la sine pe preoţii Bisericii (Fapte, 20, 17). Lui Timotei, aşezat episcop în Efes, Sfântul Apostol Pavel îi cere să nu-şi pună mâinile degrabă pe nimeni, ca să nu se facă părtaş la păcatele acestora (I Tim. 5, 22), iar “preoţii care îşi ţin bine dregătoria să se învrednicească de îndoită cinste” (I Tim. 5, 17). Lui Tit, pus episcop în Creta, Sfântul Apostol Pavel îi spune: “Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit, 1, 5). Iar Sfântul Iacov zice: “De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului” (Iacov, 5, 14). Tot prin punerea mâinilor şi rugăciuni, adică prin Taina hirotoniei, sunt consacraţi de Sfinţii Apostoli şi episcopii. Harul arhieriei a fost transmis, prin Sfântul Apostol Pavel, episcopilor Tit (episcop in Creta: Tit, 1, 5) şi Timotei (episcop in Efes I Tim. 1, 3). Astfel, scriindu-i lui Timotei, Sfântul Apostol Pavel îi aminteşte: “Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoţilor” (I Tim. 4, 14) şi: “Din această pricină îţi amintesc să aprinzi din

7


catehismul creştin ortodox

nou şi mai mult harul lui Dumnezeu care este întru tine prin punerea mâinilor mele” (II Tim. 1, 6). Timotei şi Tit sunt arătaţi ca fiind episcopi, hirotonind preoţi (I Tim. 5, 22, II Tim. 2, 2, Tit, 1, 5). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte apoi despre însuşirile ce trebuie să le aibă ei (I Tim. 3, 1-7). Sfântul Apostol Pavel aminteşte episcopilor că însuşi Duhul Sfânt i-a pus să păstorească Biserica lui Hristos: “Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte, 20, 28). Între adresanţii Epistolei către Filipeni, cărora le trimite salutări, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de episcopi: “... celor ce sunt în Filipi, împreună cu episcopii şi diaconii” (Filip. 1, 1). Hirotonia se face în Biserică şi are în vedere Biserica, în sensul că episcopul, preotul şi diaconul îşi desfăşoară activitatea în Biserică şi în slujba Bisericii, fiecare potrivit treptei sale harice: “Pe preoţii cei dintre voi îi rog... păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetându-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu după câştig urât, ci din dragoste, nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pildă făcându-vă turmei” (I Petru, 5, 1-3). Întrebuinţarea, un timp nedistinct, a termenilor de episcop şi prez­biter, unul în locul celuilalt, chiar dacă desemnau uneori, aceiaşi per­soană, fiindcă terminologia s-a fixat ceva mai târziu, în perioada ce a urmat imediat sfinţilor apostoli, nu înseamnă că între treptele ierarhice n-a fost o distincţie de funcţiune şi putere harică. Chiar dacă numirile erau la început sinonimice, niciodată însă nu s-au făcut confuzii de atri­buţii între treptele harice. Elementele Tainei hirotoniei Aceasta are toate elementele care intră în definiţia unei Taine, adică: a) aşezarea sau instituirea ei dum­nezeiască de la Hristos; b) partea văzută sau sensibilă şi c) partea ne­văzută sau împărtăşirea harului dumnezeiesc cu efectele ei în fiinţa pri­mitorului. Partea văzută a hirotoniei constă în punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce se hirotoneşte. Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat că de această punere a mâinilor depinde harul preoţiei (II Tim. f 1, 6). Fără ea nu este preoţie. Acest ritual sau act vizibil a fost practicat de Sfinţii Apostoli pentru toate treptele ierarhiei bisericeşti

8

şi au prescris ca şi ur­maşii lor să facă la fel (I Tim. 5, 22), ceea ce s-a şi observat până astăzi. Hirotonia nu se repetă. Harul acestei Taine se împărtăşeşte unei per­soane pentru aceeaşi treaptă o singură dată, şi el rămâne în ea pentru totdeauna dacă nu cere împărtăşirea harului preoţiei pentru o treaptă imediat superioară (diaconul şi preotul). Canoanele pedepsesc cu depu­nerea atât pe cel ce primeşte hirotonia a doua oară, cât şi pe cel care hi­ rotoneşte o persoană care a mai fost hirotonită o dată valid (can. 68 ap). Săvârşitorul Tainei hirotoniei este numai episcopul. Pentru hirotonia unui episcop, foarte curând după timpul Sfinţilor Apostoli s-a stabilit ca aceasta să fie făcută de trei episcopi, sau de cel puţin doi episcopi, arătându-se prin aceasta comuniunea episcopului nou-hirotonit cu episcopatul întregii Biserici, iar hirotonia în diacon şi preot, de un singur episcop.


Părintele Cleopa Despre preoţie

Cuvinte înţelepte

C

a să ajungeţi în Împărăţia Cerurilor, să ştiţi un lucru: să vă luaţi pildă, totdeauna în viaţa voastră, doi sfinţi mari, la care să priviţi pururea şi cât veţi putea să-i imitaţi, prin credinţa cea lucrătoare, care se lucrează prin dragoste, adică prin fapte şi credinţă dreaptă. Să aveţi ochiul minţii, totdeauna, la Sfântul Apostol Pavel, “gura lui Hristos” şi “marele vas al alegerii”, şi la Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru că Sfântul Apostol Pavel a fost cea mai înaltă persoană duhovnicească din toată istoria Bisericii Creştine, după Domnul nostru Iisus Hristos. Aşa spune Sfântul Vasile cel Mare. El a fost chip desăvârşit întru toate, şi ca apostol şi ca arhiereu şi ca preot şi ca ostaş al lui Iisus Hristos nebiruit. Şi pe el l-a imitat din toate puterile Sfântul Ioan Gură de Aur, mai în toate omiliile şi predicile sale pomeneşte de Sfântul Apostol Pavel. (...) Dacă am lua-o după vrednicia care se cere preotului, n-ar mai fi nimeni preot pe pământ, ca să vorbim aşa, la nivelul la care se cere. Că Sfântul Efrem Sirul zice: “De-ai fi curat ca îngerii şi Sfânt ca Ioan Botezătorul, preot nu poţi să fii” Atâta-i de mare preoţia. Mare lucru! “O! nesfârşit şi negrăit dar, pe care l-a dat Dumnezeu fiilor lui Adam: Preoţia“ zice el. Mare lucru! “Ceea ce face preotul, nici îngerii nu pot face“. Preotul are putere să lege nu numai pe oameni, ci şi pe îngeri. Ceea ce face preotul - să jertfească pe Iisus Hristos - nu pot face cei mai mari îngeri.

Sfântul Ioan Scărarul-Icoana înfrânării şi a ascezei

“Fericit este cel ce are o aşa dragoste de Dumnezeu, precum are cel îndrăgostit de iubita sa” - Sfântul Ioan Scărarul. „Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“. - Sfântul Ioan Gură de Aur.

9


Despre duhovnici şi ispita de a-i judeca pe preoţi

V

iaţa duhovnicească începe cu duhovnicul. Spovedania şi dezlegarea, dar mai ales harul pe care îl primim de la Dumnezeu prin duhovnic, ni se dau printr-un om. Ultimele cărţi care apar pe piaţă vorbesc despre duhovnici şi ucenici harismatici. Noi suntem astfel prinşi între două modele, două căi. Citim despre vieţuirea minunată a cuvioşilor contemporani de pe Sfântul Munte, citim despre Gheron Iosif şi despre alţi părinţi din Sfântul Munte care au avut duhovnici sfinţi. Citind acestea, pentru că sunt scrise în duhul atât de dulce al Bisericii, ni se par tot atât de lesne de îndeplinit şi foarte degrabă încercăm să le transpunem în viaţa noastră. Dar noi trăim în lume, avem familii, avem serviciu, avem problemele noastre în familie, problemele noastre la serviciu, avem duhovnici ieşiţi din acelaşi mediu, din acelaşi fel de familie, având aceeaşi educaţie ca şi noi. Şi atunci trebuie să vedem cum ne descurcăm aici, pentru că nu avem confortul duhovnicesc din Sfântul Munte. fântul Ignatie Briancianinov trage un semnal de alarmă şi ne cheamă la o relaţie firească de dragoste dintre duhovnic şi ucenic, în care fiecare e conştient de măsura sa, în care duhovnicul înţelege că nu este Sfântul Arsenie cel Mare, nici Sfântul Pahomie şi în care ucenicul înţelege că nu este Acachie ascultătorul, iar pornind de la această constatare, încep împreună să-şi lucreze mântuirea. Cum? Având înainte poruncile Mântuitorului, având învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mărturisindu-şi sincer căderile şi neputinţele. Aşa că să ne apropiem cu smerenie şi ascultare, primind îndată cuvântul părintelui, primindu-l cu dragoste, ca de la omul care ţi-L descoperă pe Hristos şi încercând să îl îndeplinim aşa cum este el. Să nu îţi faci din duhovnicul tău un Gheron Iosif şi peste jumătate de an spui că “ăsta e un nebun care mi-a stricat viaţa” şi pleci în altă parte. Nu e mai bine să spui, ”acesta este părintele meu din Copşa Mică, îl iubesc, îl ascult şi vreau să ajung la el până la sfârşitul vieţii“? ă nu primim nici idealizările astea pe care le avem în euforia noastră: “Vai ce barbă are părintele!”, “Vai ce tras la faţă!”, “Vai cum tace părintele!”, “Vai dar cum mi-a zis părintele s-a şi întâmplat!”. Să nu facem asta pentru că diavolul ne poate pregăti o umflătură din asta, ca după aceea, să ne facă praf. Acesta este un pericol atât pentru ucenic, cât şi pentru duhovnic. Aşa că ştiind toate aceste riscuri, cu dragoste, aşa cum ascultă copilul de tatăl său, să ascultăm şi noi. Copilul se mai smiorcăie, mai primeşte două palme la fund, dar vine a doua zi la tatăl său, fără scrâşniri şi încrâncenări prea mari, că suntem grozavi şi suntem sfinţi. Şi aşa cum se poartă copiii cu părinţii lor, aşa să ne purtăm şi noi cu părinţii noştri duhovniceşti: cu dragoste. şa vom scăpa de împotrivirile astea drăceşti pe care le avem uneori faţă de duhovnic, că este aşa, că nu mi-a zis bine.

S

S

A

Din cartea “Singuri în faţa libertăţii”, Ieromonah Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma.

10


Sfântul Ioan Gură de Aur

Despre Aquila şi Priscila şi, despre faptul că nu se cuvine a grăi de rău pe preoţii lui Dumnezeu

A

ceşti găzduitori ai lui Pavel, Priscilla şi Aquila, nu aveau mai mult decât necesarul pentru a trăi, dar aveau o voinţă mai bogată decât orice avuţie, căci aşteptau în fiecare zi să se dea spre moarte şi trăiau în mijlocul măcelurilor, mărturisind în toată vremea pe Hristos. Pentru aceea înflorea credinţa noastră în acele vremi, pentru că ucenicii şi dascălii erau împreună legaţi unii de alţii printr-un acelaşi duh de vieţuire. Şi nu numai despre acestea vorbeşte Pavel, ci şi despre multe altele. Căci, scriindu-le şi evreilor, şi tesalonicenilor, şi galatenilor, dă mărturie tuturor de multele ispite ce au venit asupră-le, pe care le şi arată în epistole: că au fost alungaţi din patrie şi şi-au pierdut averile, ba s-au primejduit pe ei înşişi până la sânge. Şi întreaga lor viaţă pentru ei era o luptă, încât şi mădularele lor nu au pregetat să şi le taie pentru dascălii lor. Galatenilor, de pildă, le scrie: „mărturisesc vouă că, dacă era cu putinţă, ochii i-aţi fi scos şi i-aţi fi dat pentru mine” (Gal 4, 15). Iar când l-a primit pe Epafras, care a fost printre coloseni, zice: „A slăbit încât era să moară, dar l-a miluit Dumnezeu nu numai pe el, ci şi pe mine, ca să nu am întristare peste întristare” (Filip 2,

27). Şi prin aceste cuvinte arată că cu adevărat l-ar fi îndurerat moartea ucenicului. Iar virtutea ucenicului iarăşi o dezvăluie tuturor, zicând astfel: „S-a apropiat de moarte, punându-şi în primejdie viaţa, ca să plinească lipsa voastră în slujirea mea” (Flp 2, 30). Cine este mai fericit decât aceia şi cine mai de plâns decât noi, de vreme ce ei şi-au pus şi sângele şi viaţa pentru dascălii lor, iar noi, adeseori, nici măcar o simplă vorbă nu îndrăznim să punem pentru părinţii noştri ci, auzind că sunt batjocoriţi şi grăiţi de rău, fie de ai noştri, fie de străini, nu le răspundem celor ce-i grăiesc astfel, nu-i oprim, nici nu-i mustrăm. Ba, mai mult, chiar noi înşine începem să-i vorbim de rău. Iar acum nu vede cineva atâtea zeflemele şi batjocoriri din partea celor necredincioşi, câte vede din partea celor ce par a fi credincioşi şi care sunt împreună cu noi la slujbe. Şi ne mai întrebăm de unde este atâta uşurătate şi lipsă de evlavie, când ne purtăm cu atâta vrăjmăşie faţă de părinţii noştri. Că nu este, nu este nimic care să poată prăpădi şi strica Biserica ba, mai mult, nu se poate face acest lucru cu uşurinţă din afara

11


Bisericii, decât a nu fi legaţi întreolaltă, cu multă străşnicie şi profunzime, ucenicii şi dascălii, părinţii şi fiii duhovniceşti.

C

ăci dacă cei care grăiesc de rău pe tată sau mamă se prăpădesc cu moarte, de ce pedeapsă nu va fi vrednic cel ce îndrăzneşte să-l vorbească de rău pe cel care cu mult mai mult şi mai puternic decât acei născători trupeşti îi este părinte? Şi nu te temi că se va căsca pământul şi vei pieri cu totul în el? Nici că fulger din cer vei atrage, care să-ţi ardă limba cea care osândeşte? Nu ai auzit ce a pătimit sora lui Moise când s-a împotrivit în cuvânt conducătorului, cum a devenit necurată şi a cuprins-o lepra şi a răbdat astfel cea mai de pe urmă necinste? Şi chiar rugându-se fratele ei pentru ea şi căzând el la picioarele lui Dumnezeu, nu a avut nici o iertare, ci a fost scoasă din locul acela sfânt. Şi gândeşte-te că doar ea a conlucrat la creşterea lui şi a adus-o pe mama lui să-i fie doică şi că a făcut toate ca să nu fie crescut dintru început, copilul Moise, de mână barbară, iar după acestea, şi mai mare peste femeile evreilor a fost, după cum Moise peste bărbaţi. Şi ca una ce a fost alături de el în toate acele lucruri înfricoşate, ba fiindu-i pe deasupra şi soră, nimic din toate acestea nu i-a folosit să scape de mânia lui Dumnezeu, pentru grăirea de rău ce a făcut-o. Şi nici chiar Moise, care a izbăvit prin rugăciune atâta popor de vina acelei negrăite nelegiuiri, nici măcar acesta nu a putut să mijlocească şi să ceară iertare pentru sora sa şi nu a fost în stare să facă milostiv pe Dumnezeu pentru ea. Ba a fost certată aspru. Prin urmare, să învăţăm şi noi cât de mare năpastă este a grăi de rău pe preoţi şi a judeca vieţuirea celorlalţi. Căci în acea Zi a Judecăţii, Dumnezeu ne va judeca cu amănunţime nu numai pentru cele pe care le-am păcătuit noi înşine, ci şi pentru judecăţile pe care le-am făcut faţă de alţii. Şi adeseori, dacă un păcat este uşor de felul lui, îl face mai greu şi de neiertat tocmai faptul că cel ce l-a comis îl judecă pe altul. Sunt neclare cele spuse? Să încerc să le fac

12

mai pe înţeles. Să zicem că cineva a păcătuit. Iar apoi îl osândeşte foarte pe un altul, care a păcătuit în acelaşi fel sau altfel. În Ziua Judecăţii nu-şi va atrage pedeapsa pe măsura păcatului săvârşit, ci dublă va fi aceasta sau triplă. Căci Dumnezeu îl va pedepsi nu numai că a păcătuit el, ci şi pentru că a osândit greu pe cel care a păcătuit la fel ca dânsul. Iar că acest lucru este adevărat, vă arăt din fapte întâmplate în trecut, ba, mai mult, ceea ce v-am spus va rezulta mai limpede din cele ce urmează. Fariseul, deşi nu a păcătuit cu nimic, ba trăia chiar în dreptate şi avea multe virtuţi, fiindcă l-a osândit pe vameş că era răpitor şi lacom şi prea-nelegiuit, şi l-a judecat aşa de tare, a primit o osândă mai mare decât a aceluia. Iar dacă acela, nepăcătuind defel, fiindcă a osândit cu un simplu cuvânt pe altul care a păcătuit şi i-a dat în vileag toate fărădelegile, şi-a atras atâta pedeapsă. Noi, care păcătuim mult în fiecare zi, dacă vom judeca vieţuirea altora, nefiind aceia vinovaţi cu ceva, nici făcând ceva în văzul nostru, ia gândeşte-te câtă osândire ne vom atrage? Cum nu vom pierde orice iertare? „Căci cu judecata cu care veţi judeca, cu aceea veţi fi judecaţi” (Mt 7, 2).

P

entru aceea, vă pun înainte şi vă îndemn şi vă rog să ne depărtăm de acest rău obicei. Căci pe de-o parte nu vătămăm cu nimic pe preoţii care aud că-i vorbim de rău, nu numai dacă sunt minciuni, ci chiar de ar fi adevărate, fiindcă şi fariseul nu l-a rănit cu nimic pe vameş, ba i-a fost şi de folos, deşi adevărate erau cele spuse despre acela; iar pe de altă parte ne aruncăm pe noi înşine în cele mai cumplite rele. Căci şi fariseul, împotriva lui a folosit sabia şi, făcându-şi o rană de moarte, singur s-a îndepărtat. Prin urmare, ca să nu pătimim şi noi aceleaşi necazuri, să ne ţinem cu tărie înfrânarea limbii. Căci dacă grăindu-l de rău pe un vameş oarecare, nu a scăpat fariseul de pedeapsă, noi, vorbindu-i de rău pe părinţii noştri duhovniceşti, ce apărare vom mai avea? Dacă Maria numai o dată l-a vorbit de rău pe fratele ei Moise şi a luat atâta pe-


deapsă, ce nădejde de mântuire mai avem cand împroşcăm cu mii de batjocoriri, în fiecare zi, pe aceia ce se roagă pentru noi? Pentru aceea şi David, prinzându-l pe călcătorul de lege, Saul, care răsufla în juru-i moartea şi era vrednic pentru aceasta de mii de pedepse, nu numai că i-a cruţat viaţa, dar nici măcar cuvânt împovărător nu a suferit să spună către acela. Şi a zis şi pricina:,,Pentru că era unsul Domnului” (Regi 24, 11). Şi nu numai din acestea, ci şi din altele se poate vedea cu prisosinţă că cel cârmuit trebuie să stea cu respect faţă de cele ale preoţilor. Căci, fiind adus odinioară chivotul Legii, unii dintre cei cârmuiţi, văzând că este gata să cadă, au sărit să-l sprijine şi pe loc li s-a dat pedeapsa, căci au fost loviţi de Domnul şi au murit (II Regi 6, 6-7). Şi doară nu au făcut nimic care să nu fie la locul lui. Căci chivotul, urmând să se răstoarne, ei l-au sprijinit să nu cadă. Dar ca să afli hotărât vrednicia preoţilor şi că nu îţi este îngăduit ca cel aflat într-o stare mai mică şi care se află în tagma laicilor să îndrepteze cele preoţeşti, i-a ucis pe ei în mijlocul mulţimii. Şi aşa i-a înfricoşat mult de tot pe toţi ceilalţi şi i-a convins ca niciodată să nu se mai apropie de lucrurile afierosite preoţiei.

C

ă dacă fiecare, pentru orice pricină, şi-ar băga nasul în cele ale preoţiei, ca să îndrepte relele ce se întâmplă, nici pricina nu ar primi îndreptare cândva şi nu am deosebi cu limpezmie, nici cine cârmuieşte, nici cine este cârmuit, fiindcă toţi ar fi amestecaţi unii cu alţii. Şi să nu socoată cineva despre mine că zic acestea ca să-i condamn pe preoţi, căci din pricina harului dumnezeiese arată - şi voi ştiţi asta - multă îngăduinţă în toate şi nu dau niciodată nimănui vreo pricină de sminteală, ci le spun ca voi să aflaţi, că şi dacă aţi fi avut părinţi duhovniceşti perverşi şi dascăli cumpliţi, nici aşa nu v-ar fi fost fără de primejdie şi fără urmări să-i vorbiţi de rău şi să-i batjocoriţi.

D

acă despre părinţii trupeşti un înţelept zice: „Chiar dacă îi lipseşte priceperea are iertare. Căci ce le-ai dat tu asemenea cu ce ţi-au dat ei?”, cu atât mai mult trebuie să păzim această lege faţă de cei duhovniceşti şi fiecare să se îngrijească de propria vieţuire, ca nu cumva să auzim în acea Zi a Judecăţii: „Făţarnicule, pentru ce vezi paiul în ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Mt 7, 3). Căci faptă de făţarnici este ca în public, când toţi ne văd, să sărutăm mâinile preoţilor şi să ne atingem de genunchii lor, şi să-i rugăm să se roage pentru noi, şi când voim să ne botezăm să alergăm pe la uşile lor, iar acasă sau în piaţă, pe cei care neau pricinuit atâtea bunătăţi şi ne sunt slujitori, să-i împroşcăm cu mii de ocări ori să îngăduim ca alţii să-i batjocorească. Căci dacă, într-adevăr, părintele tău duhovnicesc este rău, cum socoţi că este vrednic de încredere şi slujitor al Tainelor acelora înfricoşate? Iar dacă ţi se pare că este vrednic slujitor al acelor Taine, pentru ce rabzi când alţii îl grăiesc de rău şi nu le stai împotrivă cu cuvântul, nici nu te doare, nici nu te macină înlăuntru blasfemiile lor? Căci dacă le-ai răspunde la acuzaţii, ai lua multă răsplată de la Dumnezeu, şi chiar din partea celor ce osândesc ai primi laudă. Şi chiar dacă ar fi răi de mii de ori, te vor lăuda întru totul şi vor accepta ca un lucru bun grija ta pentru părinţii duhovniceşti. Iar dacă stăm şi suferim ocările împotriva preoţilor, toţi ne vor osândi, până şi cei care îi grăiesc de rău. Căci nimic nu distruge aşa de mult Biserica, decât această boală. Şi după cum un trup, dacă nu este susţinut cu multă vigoare de legăturile dintre mădulare, face viaţa de netrăit, tot aşa şi Biserica, dacă nu este susţinută prin legătura foarte puternică şi de nedesfăcut a dragostei, naşte mii de războaie într-însa şi sporeşte asupra ei mânia lui Dumnezeu şi devine pricină de multe ispite. Şi ca să nu se întâmple una ca aceasta, nici să nu-L mâniem pe Dumnezeu, şi ca nu cumva să crească şi răutăţile noastre şi să ne agonisim pedeapsă fără iertare şi astfel să ne umplem viaţa

13


de multe necazuri, să ne întoarcem limba către vorba bună şi să ne îngrijim în fiecare zi de viaţa noastră şi să nu ne mai îngăduim a judeca viaţa altora, ca şi cum am şti cu exactitate tainele lor, ci să ne judecăm păcatele noastre. Fiindcă aşa vom putea scăpa şi de focul gheenei. Căci după cum cei ce iscodesc relele altora nu şi le judecă pe ale lor, aşa şi cei care se tem să tragă cu ochiul la vieţuirea altora vor avea multă grijă de greşelile lor. Iar cei care vor cugeta mereu la răutăţile lor şi le vor osândi în fiecare zi, neîndreptăţindu-se pe ei înşişi, îl vor avea blând, în Ziua Judecăţii pe Judecător. Şi acest lucru l-a spus lămurit Pavel: „Dacă ne-am judeca pe noi înşine, nu am mai fi judecaţi de Domnul” (I Cor 11, 31). Aşadar, ca să scăpăm de judecata aceea, să lăsăm toate ale celorlalţi şi să ne îngrijim de viaţa noastră, să pedepsim gândurile ce ne conving să păcătuim, să ne străpungem conştiinţa şi să ne cerem socoteală pentru cele înfăptuite de noi. Căci astfel vom putea şi să facem uşoară povara păcatelor noastre, şi să ne bucurăm de multă iertare, şi să petrecem viaţa aceasta cu bucurie, şi să avem parte de bunătăţile ce au să fie.

E

senţa muceniciei propriu-zise este pregătirea zilnică pentru ea, prin modelarea lăuntrului prin nevoinţă sinceră şi prin pregătirea lăuntrică pentru moarte. Nevoinţă sinceră nu o poate face cineva dacă nu se dă pe sine morţii lăuntrice, căci pentru a renunţa treptat la lumea aceasta trebuie să murim treptat faţă de ea. Iar acest mod de vieţuire nu e specific călugărilor, ci creştinilor, fie căsătoriţi sau necăsătoriţi, prunci, copii, adulţi sau bătrâni. Această nevoinţă constă în a dobândi statornicia voinţei şi a minţii prin transformarea lor treptată, de către harul Duhului Sfânt. Ceea ce se cere din partea noastră este exerciţiul de fiecare clipă al minţii şi al voinţei, supunându-le pe acestea lui Hristos. Aşa ar trebui să vieţuiască în societatea actuală desigur, fiecare pornind de la situaţia sa concretă, fiecare familie de creştini, pentru a nu fi înghiţiţi de duhul lumii acesteia. Problema Bisericii nu este dezbinarea ci faptul că nu este îndeajuns de strâns unită în in-

14

terior, nu unită doar formal. Asemenea şi în căsnicie, problema cea mai importantă nu este de a vieţui în comun, cu înţelegere, după regula bunului simţ şi după principiul „fiecare face ce vrea, fără să-l deranjeze pe celălalt”, ci întrebarea ce ar trebui să se ridice din străfundurile inimii este: „Cum putem reuşi, soţ şi soţie, împreună să fim în mod real un singur trup şi un singur cuget în Hristos şi numai în El?” Or, aşa ceva nu se poate dacă nu-L trăim pe Hristos cu smerită înfocare şi luptă crâncenă împotriva egoismului nostru, al fiecăruia în parte, şi apoi, chiar şi împotriva egoismului cuplului. Aquila şi Priscilla erau cu adevărat în acelaşi cuget duhovnicesc şi de aceea, dăruiţi fiind unul altuia în şi prin Hristos, îşi puneau împreună sufletul şi pentru Biserică.

D

e multe ori, greşelile aproapelui, care, chipurile, au fost văzute cu ochii noştri, nu sunt decât închipuirile noastre bazate pe presupuneri, neavând noi toate datele de a le judeca. Iar ceea ce lipseşte datelor obiective căci doar acestea pot fi observabile pentru omul pătimaş, şi aceasta în cazul fericit, când nu le percepem deformat, este împlinit de patimile noastre ce lucrează prin închipuire. Căci intenţiile şi motivaţiile lăuntrice, precum şi împrejurările reale, scapă omului neduhovnicesc ba, adesea, nici celui duhovnicesc nu-i descoperă Dumnezeu adâncul judecăţilor Sale. Ideea generală este că acei creştini nu simt nici un imbold lăuntric de a-i apăra pe preoţi, ci, mai degrabă, manifestă lejeritate şi indiferenţă lăuntrică. Astfel lucrează ispitele şi diavolul în interior, faţă de membri bisericii, facându-i pe mulţi să o părăsească sau să-şi răcească evlavia, şi în exterior, pentru cei nebotezaţi, care, văzând dezbinările din ea, nu mai doresc să se unească cu dânsa.


Cele Şapte Sfinte Taine Sfânta Taină a Spovedaniei - Cuvinte de folos... Sfânta Spovedanie, numită şi Sfânta Mărturisire sau Pocăinţa, e una din cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii Domnului Hristos, importantă pentru mântuire ca şi Sfântul Botez. Sfântul Botez spală şi iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale făcute de la naştere şi până la Botez, iar Taina Mărturisirii dezleagă şi iartă toate păcatele făcute de la Botez şi de la ultima spovedanie, până în clipa mărturisirii. De aceea Sfânta Spovedanie se mai numeşte şi „al doilea botez“, după rânduiala tainelor creştineşti (vezi Molitfelnicul). Sfânta Taină a Pocăinţei este întemeiată de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, când, arătându-Se ucenicilor şi suflând asupra lor, le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 2123). Iar altădată a zis tot celor 12: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în ceruri“ (Matei 18, 18). Puterea iertării păcatelor o are numai Atotputernicul Dumnezeu, dar cum Dumnezeu-Omul Iisus Hristos (Care a iertat păcatele multor căiţi, cât a fost pe pământ), la 40 de zile dupa Învierea Sa, urma să Se înalţe cu trupul îndumnezeit la ceruri, a investit cu această dumnezeiască putere pe sfinţii Săi ucenici şi apostoli, şi prin ei, peste veacuri, pe arhierei şi preoţi, care au primit harul transmis prin succesiune, prin

punerea mâinilor, de la Sfintii Apostoli. De la căderea din har prin păcatul strămoşesc a protopărinţilor noştri, fiind noi înclinaţi spre rău şi ispitiţi de cel viclean, ca să nu ne lase orfani de prezenţa şi harurile Sale, înainte de înălţarea Sa la cer, Domnul le-a încredinţat Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor acestora cheile Împărăţiei cerurilor, adică puterea de a lega şi dezlega şi puterea sfinţitoare de a preface din pâine şi vin, la Jertfa Sfintei Liturghii, în Sfânt Trupul şi Sângele Domnului Iisus, cu care împărtăşindu-ne cu vrednicie, să-L avem mereu cu noi şi în noi. Faptul că, prin Taina Pocăinţei, Dumnezeu ne-a rezervat posibilitatea îndreptării şi iertării păcatelor şi rătăcirilor noastre este o sublimă dovadă a marii iubiri a lui Dumnezeu pentru noi, căci „inima înfrântă şi smerită nu o va urgisi“ şi „nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu“. Spovedania, ca şi postul, a fost necesară de la începutul neamului omenesc, din rai. După ce, mâncând din pomul oprit, Adam şi Eva s-au ruşinat, s-au acoperit cu frunze şi s-au ascuns printre pomii raiului, la glasul lui Dumnezeu („Adame, unde eşti?“), Adam a răspuns: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns“. Şi i-a zis Dumnezeu: „Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?“. Dumnezeu a vrut să-l ajute prin întrebări (ca şi duhovnicul pe credincios, la spovedanie), să se spovedească şi să se căiască, dar ei, aruncând vina unul pe altul şi grăind cu vicleşug, au fost mai degrabă şi mai aspru pedepsiţi, dar oarecum şi mângâiaţi prin nădejdea profeţiei că Eva va zdrobi capul şarpelui...

15


Să nu creadă cineva că, pentru a se pocăi, trebuie să treacă la secta pocăiţilor. Doamne fereşte! Aceia nu sunt pocăiţi, ci rătăciţi. Sfânta Taină a Pocăinţei o are numai Biserica, prin urmaşii Apostolilor, care sunt arhiereii şi preoţii. În Taina Pocăinţei nu preotul iartă prin puterea sa păcatele penitentului, ci harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea preotului, el fiind numai un administrator al acestui har, căci doar este auzit zicând: „... iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale“. „Al preotului este numai a deschide gura, iar restul harul le lucrează“, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. În greacă, pocăinţa se cheamă metanoia, iar pe româneşte cuvântul acesta înseamnă „prefacere“, „schimbare“, „înnoire“. Acest lucru îl aşteaptă bunul Dumnezeu de la noi când ne mărturisim/pocăim. Ca să primim cu adevărat iertarea păcatelor, mărturisirea sau spovedania trebuie făcută astfel: 1) Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârşite de la ultima spovedanie şi să nu se ascundă nimic din cele făptuite, nici să fie spuse cu jumătăţi de măsură, cu ezitare, ci complet. 2) Spovedania să fie sinceră şi făcută de bunăvoie, să o simţi ca pe o necesitate, ca pe o foame a sufletului tău. 3) Spovedania trebuie să fie făcută în taină, adică individuală. 4) Spovedania trebuie facută cu umilinţă şi cu zdrobire de inimă, adică să ne căim, să ne pară rău pentru păcatele săvârşite şi să dorim sincer a nu le mai face. Simpla mărturisire superficială sau înşirare a păcatelor, fără pocăinţă adevărată şi fără hotărâre de îndreptare, nu aduce iertarea păcatelor, căci zice Domnul: „De nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13, 5). Idealul este că, de nu se va putea îndrepta total dintr-o dată, cel puţin să se vadă sinceră buna intenţie, adică de la o mărturisire până la cealaltă creştinul să se ostenească a-şi îndrepta cât mai mult po-

16

sibil viaţa, desăvârşindu-se în virtute căci, atenţie, fără îndreptare, nu este iertare. Acum, dacă mărturisirea a întrunit aceste condiţii, urmează punctul culminant (5), când preotul duhovnic, cu epitrahirul şi mâinile pe capul penitentului, rosteşte formula dezlegării păcatelor, cel mai fericit moment, de uşurare şi bucurie sufletească. Apoi duhovnicul, de la caz la caz, uneori dă şi un canon de făcut, care poate să se refere, de exemplu, la rugăciuni mai multe cu stăruinţă şi evlavie, citiri de cărţi sfinte, metanii, zile de post cu ajunare, fapte de milostenie etc., cel mai aspru canon fiind oprirea pentru un anumit timp de la Sfânta Împărtăşanie, de obicei, până ce creştinul se îndreaptă, până ce duhovnicul constată că s-a vindecat rana păcatului, iar pentru anumite păcate grele, strigătoare la cer, ca avorturile, canonul (ispăşirea) durează mai mulţi ani. Epitimiile (adică certarea sau canonul) nu sunt un scop în sine, nu urmăresc pedepsirea păcătosului, ci ispăşirea păcatelor şi îndreptarea acestuia. Ele sunt ajutoare, exerciţii de întărire în virtute şi de îndepărtare de la păcat. Ruşinea n-are ce căuta în momentul spovedaniei, că zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Diavolul are, între altele, şi vicleşugul acesta, că ia omului ruşinea când vrea să săvârşească păcatul şi i-o aduce înapoi când vrea să-l spovedească“, ca să-l ţină tot în stăpânirea lui. Despre spovedanie s-ar putea adăuga încă multă învăţătură, doar atât vreau să mai amintesc: dacă oamenii şi-ar da seama de valoarea Sfintei Spovedanii şi ar practica-o din convingere şi cu deplină credinţă, n-ar mai ajunge atâţia în spitalele de psihiatrie, sau chiar la disperare şi sinucidere. Ar fi mai multă pace şi linişte în suflete, în familii, între oameni şi în toată lumea. Arhim. Gavriil Stoica Sfânta Mânăstire Zamfira


„Mai întâi, repet, să fiţi bine spovediţi. O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: “Ce-am făcut?” Această stare de cercetare este o stare de prezenţă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: “Domnule, asta am făcut!” Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci, să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mântuieşte! “Ce iertaţi voi - episcopilor, preoţilor, duhovnicilor - iert şi Eu”. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate. Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficace a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.  Urmăriţi-vă pe voi înşivă, înregistraţivă paşii şi mintea. Pentru că se poate să te speli pe faţă şi să te speli numai la o subţioară, dar pe una să nu te speli, uiţi. Dacă eşti înregistrat, te întrebi: “Ce fac, unde merg, cine sunt?”   Nu mergeţi la întamplare, din inerţie simplă. Tu trebuie să ştii că exişti. Dacă

tu gândeşti că trebuie să fii bine spovedit, peste tot vei fi un controlat şi vei avea, deci o conduită a vieţii. Plecând de la un lucru care crezi că s-a terminat: “Părinte, sărut mâna, am venit, am spus, acum plec”. Nu, băiete! Pe unde te duci, să te înregistrezi mereu: “Eu am înjurat, am vorbit de rău, m-am mândrit etc”. Chiar vă rog să notaţi păcatele atunci când le-aţi făcut, cel mai mare lucrul ăsta ar fi. Nu faceţi pe eroii: “Lasă că ştiu ce să spun acolo!” Să nu vă apuce moartea, aş putea spune, să nu vă apuce seara fără să fiţi spovediţi. Nu ţineţi la faptul că va scrie despre voi că “A murit fără lumânare!” Lumânarea nici nu ajută, nici nu acuză. Nu păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit, sau spus oarecum. N-ai nevoie să laşi impresie bună duhovnicului. Duhovnicul se simte bine când îi spui cele mai urâte păcate, pentru că are bucuria că te-a uşurat şi te-a scos din adânc de ape. Tu eşti la doi metri adâncime în apă, de ce îi spui că eşti numai la jumătate de centimetru? Spovedeşte-te curat. N-are nevoie duhovnicul ca să te lauzi tu pe tine. Şi pe urmă, vă mai spun şi altceva, el este plin de har şi te simte, îşi dă seama. Credeţi că Dumnezeu a făcut duhovnic pe oricine? Şi atunci, te simte şi, delicat, poate să-ţi spună: “De ce mă minţi, măi frate?” Pentru că duhovnicul nu poate să-ţi lase impresia că-ţi cunoaşte ţie păcatele. Îi descoperă Dumnezeu într-un fel, că te dai tu de gol. Şi pe urmă ne interesează că tu ai reuşit să te salvezi în loc să te nenoroceşti. Pentru că, fraţii mei, ori la spovedit să spui păcatele, pentru iertare, ori la Judecata de apoi pentru pedeapsă ele se vor vădi, dar nespuse nu rămân! Asta să ştie toată lumea. Şi duhovnicul va fi de faţă acolo, la judecată, unde n-ai ce să mai zici, şi nici el.

17


- E bine să avem un singur duhovnic? Sau să avem unul aproape de noi şi unul mai departe? - Dragă, e bine să vă spovediţi curat oriunde v-aţi spovedi. Că poţi la acela de departe uneori, şi uneori nu poţi. Nu să te spovedeşti la ăla pentru unele şi la ăsta pentru altele. Unde te duci, să spui tot ce ai făcut. Indiferent de numele duhovnicului, de vârsta lui, are puterea dezlegării, aşa rămâne. Nici un duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Mărturisirea este în funcţie de tine, nu de mine ca duhovnic. Eu întreb, dar întrebarea asta mă costă: “Mărturiseştete cucoană, că ai venit să te mărturiseşti! Spune, te ascult”. Zice: “Păi întrebaţi-mă!” Trebuie să te pregăteşti dinainte cu o listă, iar preotul te mai ajută. Sunt foarte multe femei care spun că au fost tăbărâte, că nu au avut ce să facă. Ce-ai făcut tu cu ocazia asta? N-ai participat şi tu? N-ai avut şi tu haine pe tine? Dămi ceva să te dezleg (de păcate). Nu este o mărturisire bună! Şi eu sunt atent. Puneţi mâna pe creionaş şi notaţi păcatele. Odată ce l-ai scris când l-ai făcut, nu mai scapă. Altfel ţi-l poate dilua mai târziu satana. Cum zic atâţia: “Părinte, m-am mândrit de şase ori!” Mititelul a scris de câte ori. Dar nu-i uşor. Îţi ia satana creionul, n-ai hârtie la tine, în tot cazul, important e că este posibil. Cum se spune, o ţara e tare şi bună, dacă are duhovnici buni. Dacă te-ai pregătit în felul acesta şi ai uitat ceva păcate, eşti iertat. Dar dacă nu te-ai pregătit, şi te-ai dus întâmplător, şi te-ai lăsat pe seama duhovnicului, şi ai omis o serie întreagă de păcate pe care nu le-ai spus, acelea nu sunt iertate. Taina pocăinţei cuprinde patru elemente: 1. Mai întâi de toate să nu mai faci păcatul. 2. Să-l mărturiseşti. 3. Să te dezlege duhovnicul. 4. Un canon care se dă sau nu se dă.  Deci nu mai fac. Când mă duc la spovedit, mă duc cu gândul că nu mai fac păcatul. S-ar putea să se mai repete. Tu nu eşti vinovat de deliberare. L-ai făcut fără să-ţi

18

dai seama. Dar dacă îl faci chiar ştiind că-i păcat, este păcat mai mare. De aceea nu-i dezleg pe aceştia care trăiesc necununaţi. Le spun aşa: “Am furat de nouă ori, dar dezleagă-mă de zece ori că la noapte fur iar!” Îi pun în situaţia să înţeleagă şi ei că condiţia pentru iertare este să nu mai facă. Lupta este din partea amândurora, a fiului şi a părintelui, să te vindeci de păcate şi să progresezi, să devii mai bun, din ce în ce mai bun. Păcatele, la prezenţa asta sufletească continuă, ţi-aduc un foarte mare avantaj, smerenia: “Uite ce am fost eu în stare să fac, netrebnicul de mine! Cum am putut eu să-L supăr pe Dumnezeu cu păcatele mele!” Raiul este plin de păcătoşi pocăiţi. Toţi au făcut păcate, i-a plăcut lui Dumnezeu căinţa lor. Păcatul aduce smerenie. De unde se înţelege că dracul joacă un rol mântuitor indirect. Ne arată imediat neputinţele. Ne ajută la încununare. Dacă ar şti cât de mult ajută la mântuire, ar fi mai puţin ispititor.   - Dacă nu fac canonul dat de duhovnic? Duhovnicul ce canon dă de nu poate să-l facă fiul? Eu nu prea sunt de părerea asta, a unor canoane care angajează timp şi chiar efort fizic. Sunt pentru canoane de prezenţă, de atenţie, de ţâşnire către Dumnezeu. Iar dacă nu puteţi să faceţi canonul pe care vi l-a dat, sunteţi în culpă. Trebuie să vă spovediţi că nu aţi putut să faceţi canonul, sau nu aţi vrut. De ce să nu se poată face? Chestia asta că-l fac sau nu-l fac, mai ales că nu-l fac, trebuie s-o discutaţi cu duhovnicul care vi l-a dat. E singurul care poate să vi-l uşureze. Duhovnicul are toată autoritatea de a lega şi a dezlega. Vi l-a dat, nu mai discutăm că nu este bun, trebuia să-l discutaţi atunci.


“Părinte, eu mă găsesc în situaţia asta, nu pot îngenunchia, că am o bubă la genunchi”; “Părinte, am o anemie”. Un părinte duhovnicesc ţine cont de regula neputinţelor. Dar, dacă nu-l faci dintr-o lipsă de atenţie şi dintr-o crasă lenevire, atunci eşti vinovat. Şi ce este, mă rog, de nu se poate face? Era o gâză de fată, mică de cincisprezece ani, soră de mânăstire, şi au vrut să o mute de la o maică la alta. Ea nu a vrut în sinea ei, şi făcea în 24 de ore câte o mie de metanii, plus canonul ei călugăresc ca să nu o mute. N-a dat-o până la urmă, dar putea să o dea. Aşa, care, ce canon este ăsta de nu se poate face? Eu nu sunt de părerea canoanelor care se mai discută între fiii duhovniceşti. Eu am dat nişte canoane foarte uşoare. Ca să aflu la unii că nici pe acesta nu au putut să-l facă. N-au vrut. Şi pentru păcate grele, nu aşa, hai să dau canoane. De fapt, canonul s-a transformat în înţelegerea oamenilor ca o obligaţie, să se dea canoane. Dar canonul, de fapt, înseamnă: nu mai fac păcatul. Lupta de a nu mai greşi.  Canonul începe să se considere atât de relativ, încât nu ai toată siguranţa că se potriveşte atât de bine la cel care i-l dai. Se mai poate orienta un duhovnic după râvna care o are fiecare şi în funcţie de gravitatea păcatelor. Dar canonul cel mai adevărat este acesta, să nu mai faci păcatul. Pentru că eşti cu tine mereu, mereu sunt ispite, şi, atunci, tu te găseşti un luptător cu sabia scoasă, ascuţită, nu un luptător adormit. Sau unul din canoanele cele mai mari care se dă este oprirea de la împărtăşit. Aici se pot pronunţa duhovnicii cu foarte multă grijă. Canoanele cele mai rezistente opresc de la împărtăşit 18-20 şi chiar 25 de ani. Dar asta ar însemna să nu te mai împărtăşeşti niciodată. Mai ales se ţine cont şi de momentul istoric în care trăim. El poate să se obişnuiască cu neîmpărtăşitul şi nu îl mai interesează şi zice: “Parcă tot cu împărtăşania am trăit până acum!”   După o perioadă de 40-50 de ani de educaţie atee, eu constat la oameni care

s-au născut şi au trăit în vremea aceea, că nu au deloc o educaţie creştină moştenită de la moşii şi strămoşii lor. Eu constat, prin femeile care vin, că bărbaţii lor nu sunt credincioşi. Lupta este că, aducându-i şi pe ei la biserică, să nu-i refuzăm pe motivul că el este un păcătos. Trebuie urmărit un canon care să-l facă zi de zi, în ce priveşte starea de simţire, nu starea de obligaţie tipicală. Duhovnicul de multe ori cu regret se achită de fiul duhovnicesc, îi dă un canon, să citeşti cutare... Fiul o face din obligaţie, nu o face să se vindece, dacă face. Sunt foarte puţini care fac cum trebuie. Unul a primit un canon să citească de trei ori Biblia. Biblia, care o citeşti o dată în viaţă. Acela citeşte să înţeleagă, sau o citeşte că i s-a dat să citească. Ba, îl împuţinează sufleteşte canoanele prea încărcate. Şi atunci este un duhovnic neiscusit sau nepăsător cu mântuirea fiului său. Lupta este ca mâine să fie tot cum a fost astăzi când s-a spovedit. “Frate, nu ţi-am spus decât atât să faci!” Lupta mare este să fie în fiecare zi prezent, în fiecare clipa dacă se poate. Nu o să se poată. Dar lupta este să se poată. Vă dau un exemplu:  S-a măritat Ioana cu Nicu. Au terminat petrecerile nunţii şi au trecut la casa lor. Nicu a plecat la treabă, unde trebuia el să muncească, iar Ioana a rămas să gătească mâncare. Ea, dintr-o greşeală, nepricepută şi tânără cum era, a afumat mâncarea. Şi se perpelea: “Vai, ce o să zică Nicu: N-ai învăţat nici atâta la mama ta!”, se frământa sărăcuţa. A venit Nicu. “Dragă Nicule, am afumat mâncarea!” “Lasă, dragă, nu asta mă interesează pe mine! Dar de ce nu te-ai gândit la mine toată ziua, asta mă interesează!” Asta îl interesează şi pe Dumnezeu: “O, dacă ar şti cine sunt Eu! Eu, care v-am făcut! V-am dat chip îngeresc, şi peste îngeri chiar. Vă stau îngerii de vă slujesc. Îngeri vă veţi numi şi voi întru împărăţia Mea. V-am dat înţelepciune, pricepere, discernământ. De ce nu v-aţi gândit la Mine?” Şi auziţi, numai să ne gândim la El. Asta este o mare lucrare. Deci, este un

19


canon bun. Să te gândeşti la Dumnezeu, cum te gândeşti la mâncare, cum te gândeşti la părinţi, cum te gândeşti la cineva pe care-l iubeşti. Te gândeşti la ei, ce-o mai fi făcând mama, tata, soţia. Aşa să te gândeşti şi la Dumnezeu. Pentru că mai întâi de toate şi peste toate El trebuie să fie iubit din tot cugetul şi din toată inima. Când te surprinzi în uitare, în răspândire: “Doamne, iartă-mă!” Revenirea asta e foarte primită de Dumnezeu. “Doamne, sunt un netrebnic, nu merit... !” Încolo, îmi faci mie 100 de metanii ... sau le faci cum trebuie, dar ce faci după ce le faci? Avem nevoie de o prezenţă continuă a inimii, de această stare continuă de dragoste. O tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă.   După ce îşi face pravila, omul se consideră achitat de obligaţia rugăciunii şi se retrage fără nimic. Eu sunt mai mult pentru o tresărire continuă, duhovnicească. De aceea am spus: orice clipă poate fi un timp şi orice suspin poate fi o rugăciune. Rugăciunea după tipic o termini într-o oră. Nu trebuie renunţat la ea. Dar să nu fie singura treaba duhovnicească. A citi un Paraclis e foarte bine. Dar ceea ce de fapt trebuie adus la cunoştinţă, căci lucrul acesta e mai puţin discutat, este prezenţa continuă a inimii. Chiar o serie întreagă de inşi îmi spun la spovedit că nu şi-au făcut canonul. Foarte rar găsesc care şi-au făcut canonul. Atunci nu prea sunt de părere pentru canoane, dintr-astea, care se fac repede ca să scape de ele, sau se fac numai raţional, fără simţire, sau nu se fac deloc. Suspinarea însă, nu îţi ia timp. E la îndemână şi angajează toată fiinţa ta: “Of, Doamne!”, şi ai făcut mai mult decât acela care a zis de 15 ori Tatăl nostru, îl ştia pe de rost şi l-a zis repede.   Duhovnicii trebuie să ştie că sunt date canoane mari, dar orientarea contează, căci, în general, în duhovnicie, trebuie să le consideri şi foarte elastice. Sfântul Vasile cel Mare, care în lumea duhovnicilor trece drept cel mai tare în canoane, dă pentru avort 20 de ani. Şi spune şi cum să-i faci: 5 ani să stea în curtea bisericii, 5 ani la uşa

20

bisericii şi 5ani în biserică neâmpărtăşit. Şi trebuie să ţii cont. Dar tot fântul Vasile cel Mare, care era de o mare flexibilitate şi înţelepciune duhovnicească, spune în canonul 74: “Cel cărui i s-a încredinţat de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu, puterea de a lega şi a dezlega, nu se va osândi pentru micşorarea timpului canonisirii, pentru cel care se pocăieşte, mărturisindu-se de bună voie, căci unul ca acesta ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu”. Deci, dă libertate duhovnicului să-l canonisească cu oprire de la împărtăşit după cum crede el. Duhovnicul ţine cont de o serie întreagă de elemente. Mai întâi de toate, vă spun încă o dată aici, chiar faptul că vine la mărturisire este un canon pe care îl face. El vine cu emoţie. Trebuie să discuţi toate lucrurile foarte intim, căci sunt numai de el ştiute. Şi aici, la spovedit, trebuie să le spună tare. Bineânţeles, duhovnicul trebuie să respecte cu foarte multă dragoste pe cel care spune lucruri foarte grave. Pentru că dacă scapă unul de la înec, de la o apă până la gât, e un merit. Dar nu-i mai mare meritul că l-ai scăpat pe altul de la o apă foarte adâncă? Este o bucurie pentru cel salvat şi nu-i mai arde să-l certe, că de ce e ud? Adică, duhovnicul l-a salvat pe cel care-şi spune păcatele.   Duhovnicul ţine cont care au fost împrejurările păcatelor. Faptul că el spune cu o foarte mare rupere de inimă, e cel mai important, atunci el ajunge degrab iubirea de oameni a lui Dumnezeu, şi nu trebuie să-l mai opresc. Vă dau un exemplu dintr-o întâmplare a vieţii mele de duhovnic. M-am trezit în Sâmbăta Paştilor cu un maramureşan bătrân, cu sarica pe el: “N-o, domn’ Părinte, am venit să mă mărturisesc, să mă grijesc!” Cine era acest bătrân? În satul lui era un om foarte însemnat. De 30 de ani nevasta lui se făcuse adventistă. Era un curent de adventişti foarte puternic acolo. Şi toţi adventiştii vroiau să-l prindă pe badea Ioan, care era foarte reprezentativ, ca prin el, să dea lovitura satului. Însă el se ţinea de Biserică, şi nu au reuşit ăia să-l doboa-


re. El apăra poziţia ortodoxă, numai prin faptul că nu se ducea la duşmani. Eu, n-am de lucru, în spovedanie, şi l-am întrebat: “Ai postit?”, că vroia să se împărtăşească. Mâine erau Paştile. “No, domn părinte! Am mâncat şi ieri de frupt!”, în Vinerea Mare, că era în spital. Acum, am zis eu, ce faci Arsenie? Sigur, ce ar face Hristos? Omul asta de 30 ani apără credinţa adevărată, ortodoxă, şi acum mă cramponez că a mâncat omul acesta o bucăţică de cozonac, dată de pomană, pentru că era străin? “Bine, bade Ioane, să posteşti până mâine!” Şi până mâine mai erau câteva ceasuri, ca să zic că i-am dat un canon, şi l-am împărtăşit. Vedeţi, faci un mare pogorământ, dar pe ceva. Nu l-am oprit după canoane, şi am ţinut cont de starea lui sufletească, de lupta care o dă de ani de zile. Pentru că, trebuie să spun, dar cu teamă, că nu prea văd ca singur postul ar da nădejde de mântuire. Smerenia adâncă din inima noastra si nedusmania este nadejdea de mantuire a noastra. Postul este recomandat ca o stare de nevoinţă şi, ca stare fiziologică, că elimină toxinele, şi e foarte bun. Dar ne întâlnim cu fel de fel, şi foarte multe cazuri, când nu s-a postit, ori sunt bolnavi, ori sunt pe drum.   Vedeţi, trebuie să ai înţelegere. Dacă duhovnicul ţine cont de intensitatea pocăinţei fiului, el se consideră ajuns.  Unul s-a dus la spovedit, cu păcate grele. Părintele i-a dat un canon foarte uşor şi zice: “Părinte, părinte, e uşor pentru mine, păcătosul! Doar atât să fac eu?” Duhovnicul i-a scăzut şi din ce i-a dat. “Părinte, ce faci?” Şi i-a plesnit inima, şi a murit din râvna că el nu merită acest lucru. Dar duhovnicul a fost iscusit.  Aşadar, canoanele rămân ca nişte mari faruri de orientare: “Uite, domnule, păcatul dumitale, că te oprea de la împărtăşit douăzeci de ani”, cum e cazul cu avorturile. Dar sunt atât de multe posibilităţi ca să-l uşurezi. Sfântul Ioan Gură de Aur, zice: “Ani vrei să-i dai? Nu, vindecă-i rana!” L-ai oprit atâţia ani, dar el tot aşa a rămas, nevindecat.

Lupta mare este să-i vindeci rana. Se sfidează jertfa de pe Golgota când preoţii duhovnici refuză să dezlege pe cei cu păcate grele şi care se căiesc. Este o enorm de mare greşeală. Poţi să-l opreşti de la împărtăşit dar nu ca să nu-l dezlegi de păcate. “De câte ori să iertăm?” a întrebat Sfântul Petru. “De şaptezeci de ori câte şapte”. Ceea ce înseamnă, permanent. Dar numai dacă se căieşte permanent, că n-are voie nimeni să desfiinţeze iadul că-i milostiv Dumnezeu.  - Există vreo categorie de oameni care nu se pot mântui, de exemplu actorii? - Dragă, numai dracul nu se poate mântui. Acesta-i răspunsul. Deci, nu mai puneţi nici o întrebare de felul acesta. Condiţia este să se pocăiască. Daca a omorât o mie de oameni, se spovedeşte, se căieşte, plânge, Dumnezeu îl iartă. Jertfa de pe Golgota s-a făcut pentru mântuirea lumii, nu numai a unora, pentru toţi. Dacă nu vor, nu vor ei, dar pot să se mântuiască. Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ce este greşeală pe pământ. Mai mare păcat decât a făcut Iuda nu există, ca să-L trădezi chiar pe Dumnezeu conştient. Şi totuşi îl ierta şi pe el dacă nu se spânzura. Un sfat pe care-l dau duhovnicilor este să-i iubească pe fiii lor aşa cum sunt. M-am dus la o mânăstire unde aveam doi fii duhovniceşti, aduşi de mine la mănăstire, şi i-am întrebat: cum canonisiţi? Zice: noi, pe cei cu douăzeci de avorturi, nu-i dezlegăm de păcate! Şi ce faceţi cu ei, îi trimiteţi la Arsenie? Nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi.  - Când e vorba de oameni care nu părăsesc păcatul, tot îi dezlegaţi? - Dezleg de câte ori vin şi se spovedesc că n-a respectat.   - Dacă un om nu merge la Liturghie Duminica - el, de fapt, spune că îl întreb eu, nu vine să-mi spună că nu merge Du-

21


minica la biserică - în cazul acesta eu nu-l dezleg şi-l pun în situaţia să meargă şiapoi se prezintă şi stăm de vorbă, după ce-mi face dovada că merge! - Eu n-am cum să nu-l dezleg, că el se spovedește că n-a fost, ca un păcat. Dar îi spun marea lui greşeală de a nu se duce la biserică şi-i explic puţin importanţa Sfintei Liturghii, că-l umple de har. - Dacă-i fumător nu-l dezleg! - Eu îl dezleg. Dar nu spune: “Sunt fumător”, nu vorbi aşa. Spune: “Am fost fumător”. Cuvântul “sunt” înseamnă continuitate. Contez pe o explicaţie care le-o dau în legătura cu gravitatea păcatului: “îţi dai seama dumneata cum lucrează ca să te distrugă, într-o formă tainică, această patimă şi te trânteşte când ţi-e lumea mai dragă. Deci trebuie să te laşi de ea, că mă pui pe mine în situaţia să te dezleg fals, şi eu n-o fac.” Şi zice: “Am înţeles, părinte!” - El a înţeles pe moment! - În faţa mea el hotărăşte să se lase şi s-ar putea ca el să nu mai greşească. - Eu nu contez pe hotărâri spontane! - Nici nu rămân aşa fix, nu opresc pocăinţa lui pe loc. Sistemul meu este să fiu mai îngăduitor, dar să atac păcatul cu orice chip, şi să-l pun în situaţia să fie şi el împotrivă. Dacă el este împotrivă, este pe cale. Mila lui Dumnezeu îl ajută.

1. Dacă e caz de adulter, cum zice Mântuitorul. Femeia poate da divorţ dacă-l prinde pe bărbat? - E liberă şi ea. Are dreptul ei. E fiinţă liberă cu Edictul de la Milan. A încetat dragostea, a încetat şi familia. 2. Dacă vrea să omoare unul pe celălalt, şi a simţit că vrea să-l omoare, fie prin otrăvire, fie prin împuşcare. Atunci trebuie să se despartă, decât să facă crimă. De ales însă, să nu fie un simplu accident - s-a întâmplat că a întors făcăleţul, sau te miri ce...   3. Dacă a trecut la sectă unul din soţi, a căzut în erezie, şi cu influenţă mare să-l racoleze pe soţ. Celălalt are voie să se despartă, decât să cadă în anatema.  4. Dacă pleacă la mânăstire, dar cu acordul amândoura şi cu divorţ.  Şi în caz de adulter, dacă intervine o iertare totală, atunci să se pocăiască persoana în cauză.

- Dar când nu are motiv canonic de despărţire? - Preoţii, cunoscători ai canoanelor - cel puţin, cele care sunt mai discutate, trebuie cunoscute cu orice chip - apreciază şi el lucrul acesta. Dacă a încetat dragostea şi este o întin- În caz de neînţelegere între soţi, ce dere acolo, şi e un beţiv notoriu, vine cu feputem face? Am întâlnit un caz, un tânăr meile în casă peste soţie. Vedeţi, adică nu mi-a spus că soţia lui îi face farmece, îi apreciem noi că e canonic? V-am spus, dacă pune lucruri toxice în mâncare, spune că îl prindem în unul din aceste patru motive nu mai pot trăi împreună, şi totuşi aşteap- pe unul din ei, suntem liberi să dezlegăm. tă un copil de la ea. Am ajuns în situaţia să le spun: “Divorţea- Dragă, o suportă până când găseşte un ză, domnule, şi gata!” motiv binecuvântat de despărţire. Trebuie s-o ducă mai departe. Şi sunt mai multe ca- Femeile se mai pot căsători? zuri de felul acesta. O duce mai departe şi - Se pot recăsători, dacă nu sunt ele vipe considerente ca “Ce ştii tu, bărbate, că nu- novate. Dacă au fost ele rele, nu se pot reţi vei mântui femeia?” Sau invers. Nu sunt căsători. Dar, din două rele alegi răul cel decât patru motive ca să se poată da divorţ:  mai mic, suntem în situaţia de a-i cununa,

22


că altfel trăiesc în păcat. - În caz de avort cum să procedăm? - Nu putem accepta cu nici un chip, cu riscul că-şi pierde credinţa ortodoxă. Nu putem accepta la o femeie să facă avort. E un păcat mare. Şi nu-i vorba de faptul că a omorât un om, dar a ucis un om nebotezat. Le-am făcut o teorie de au început să plângă. Dumnezeu însă, aşteaptă pocăinţa oamenilor, nu timpul. Pentru că Dumnezeu a iertat de la primele cazuri. Femeia păcătoasă, aduceţi-vă aminte. Şi mereu trebuie să ne întrebăm ce-ar face Iisus Hristos în cazul acesta. Mântuitorul a vrut să mântuiască lumea, oamenii căindu-se, că nu se poate fără pocăinţă. Acesta e actul material prin care se vede căinţa unui om: mărturisirea. Chiar într-o observaţie, la Sfântul Vasile cel Mare, se zice: “Se dădeau canoane mari pentru că era şi credinţa mare”. Noi nu ignorăm canoanele, dar, totuşi, trăim un moment istoric al nostru. Eu, azi, spovedesc, acum stau de vorbă cu penitentul. Şi vă rog să mă credeţi că nu am oprit mai mult de trei ani de la Sfânta Împărtăşanie, chiar şi pe cei cu avorturi.  - Femeia zice: “Nu depinde de mine să nu fac avort, de bărbatul meu!” - Părinte, din momentul în care ea spune şi îi pare rău, eu o dezleg. Însă le spun: “Mai bine mori, dar aşa ceva să nu mai faci!” Şi vai de bărbatul ăla, la urma urmei. Dar ea, săraca, vrea să se plângă, nu trebuie să plece descurajată de faptul că nu s-a rezolvat problema. Apoi, îl luăm în pomenire şi pe bărbatul ei, căruia îi transmitem mustrări, să se oprească de la acest mare păcat.  - Vin oameni să-şi mărturisească păcatele, dar nu-şi schimbă viaţa, nu se transformă.

te. Nu trebuie alungat. În ce priveşte căinţa am să vă spun o istorioară: când au căzut îngerii din cer, un înger n-a fost cu Lucifer, dar nu a fost nici cu îngerii care au rămas buni. Lucifer a fost trimis în iad cu ceata lui, iar îngerul acesta a rămas neutru. După ce s-a făcut această alegere, cu forţa şi cu viteza divină, el şi-a dat seama că a greşit, dar cerurile s-au închis şi el a rămas pe afară; şi s-a rugat să-l primească, şi nu l-a primit în cer, dar Dumnezeu i-a pus o condiţie: “Să-mi aduci ce-i mai scump pe pământ!” - îngerii erau căzuţi înainte de crearea omului, dar treceau miile de ani şi el ar fi rămas tot pe afară, aşa încât avea o bucurie, că totuşi are o şansă.   Şi s-a pogorât în adâncurile oceanelor şi a adus el cel mai scump mărgăritar. Nici nu s-a uitat la el Cerul. Nu l-a primit. Dar, când lupţi duhovniceşte şi nu câştigi, ai câştigat necâştigarea: faptul că tu ştii că nu ai câştigat, deja eşti câştigat! Deci, eşti deasupra luptei.  Când a văzut că nu l-a primit Cerul, s-a deşteptat îngerul: “Stai! Lui Dumnezeu nu-i trebuie lucruri materiale!”   La un râu doi copii se scăldau şi, în joaca lor, unul a căzut şi era să se înece, iar celălalt a sărit să-l salveze - s-au înecat amandoi. Şi îngerul a luat inima copilului salvator şi s-a suit cu ea la cer. Şi Cerul nu s-a deschis! - Vezi cât de învăţat era îngerul acum?   Mergând el prin lume a văzut într-o pădure un bătrân care-şi plângea păcatele lângă un copac. Dar îngerul îi vedea lacrimile ca de foc. Şi a luat o lacrimă din aceea şi a fugit cu ea la cer. Dumnezeu l-a primit imediat! - Cel mai scump lucru de pe pământ este lacrima pocăinţei!” Părintele Arsenie Papacioc – Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Convorbiri, 2003

- Dacă nu se schimbă, nu-l împărtăşeşti imediat, dar de dezlegat îl dezlegi de păca-

23


Despre rugăciune

Rugăciunea este maică şi împărăteasă peste toate faptele bune. Dar cum este ea maica tuturor faptelor bune? Că doar marele Apostol Pavel spune: “Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; iar mai mare decât toate este dragostea...“ Nu spune aşa? Deci iată că cea mai mare faptă bună nu-i rugăciunea, după Sfinţii Părinţi, ci este dragostea. Dar de ce totuşi Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea este maică a tuturor faptelor bune? Pentru că ea aduce în sufletul nostru şi pe dragoste. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii! Bunăoară să spun: dacă ai supărat pe cineva sau te-a supărat cineva şi începi să-l pomeneşti la rugăciune, numai vezi că, de la o vreme, se ridică ura din mijloc. Prin rugăciune se taie vrajba şi îndată îl câştigi pe acela şi îl aduci la înţelegere, la unire. De aceea spune Sfântul Maxim: “Când vei vedea pe cineva că te urăşte, sau te nedreptăţeşte, fie cu dreptate, fie cu nedreptate, începe să-l pomeneşti la rugăciune.” Dar să nu-l pomeneşti, să-i fie lui vreun rău, că atunci cade pe tine. Să zici aşa: “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi pe fratele meu (cutare), că pentru păcatele mele s-a supărat pe mine. Pentru că fratele meu este oglinda mea şi el vede răutaţile mele”. Aşa spune şi Sfântul Ioan Scărarul. “Să nu învinuieşti cumva pe fratele tău când te rogi pentru el, sau să-i ceri pedeapsă”, cum îi pun unii în pomelnice la vrăjmaşi. Nu-i voie! Chiar dacă îi puneţi pe unii la vrăjmaşi, Biserica ştiţi cum se roagă? Biserica se roagă pentru vrăjmaşi să-i înţelepţească, să le ierte păcatele, să-i aducă la cunoştinţa adevărului, să-i facă blânzi şi să-i întoarcă cu bine. Aşa se roagă Biserica. Niciodată Biserica nu vrea să facă rău la nimeni. Că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască... Iar noi, când avem o supărare, ni se pare că cutare ne urăşte. Dar Biserica nu! Ea nu face

24

deosebire. Ea se roagă deopotrivă pentru toţi, ca să fie buni. De aceea, vorbind despre sfânta rugăciune, v-am spus că ea se numeşte maica tuturor faptelor bune, pentru că ea aduce în sufletul nostru pe cea mai mare faptă bună: dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Auzi ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul - care a fost “vârful teologiei” şi “bilanţul teologiei ortodoxe” în secolul VI - în Filocalie şi în cartea numită “Ambigua”, o carte a lui cu care îl întrece în gândire şi pe Sfântul Dionisie Areopagitul, numit şi “Pasărea cerului”: “Toate faptele bune ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar nici una ca rugăciunea. Că rugăciunea, de aceea se cheamă “maica faptelor bune”, că ea, pe cea mai mare faptă bună o ajunge, pe dragoste”. Toate faptele bune apropie pe om de Dumnezeu, dar rugăciunea le uneşte. Este ca şi când ai face o uşă din tăblii, sau un dulap, şi vezi că se potrivesc lucrurile trase la gealău, dar nu se lipesc până nu pui clei. Iar când ai pus clei le-ai făcut dintr-o bucată toate. Aşa este şi rugăciunea. Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: „Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El”. Sudura aceasta duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii. Dar când auzim noi de rugăciune, să nu credem că toată rugăciunea noastră este rugăciune. Dacă eu zic cu limba rugăciunea, sau cu gura, iar mintea este pe dealuri, eu mă


Despre rugăciune înşel pe mine când mă rog. Că Dumnezeu, în vremea rugăciunii, nu caută numai buzele şi limba, ci caută mintea şi inima. Rugăciunea care o facem noi cu gura şi cu buzele şi ea este bună într-o măsură, căci şi ea are temei în Sfânta Scriptură. Când auzi pe Apostolul Pavel că spune aşa: „Aduceţi Domnului roada buzelor voastre”, arată rugăciunea gurii pe care o zicem; sau când auzi în Sfânta Scriptură că zice: „Cu glasul meu către Domnul am strigat, cu glasul meu către Domnul m-am rugat”, se referă la rugăciunea limbii şi a glasului. Când auzi pe proorocul că zice: „Şi L-am înălţat pe El cu limba mea”, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte; sau: „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigarea mea la tine să vină”, tot de rugăciunea buzelor vorbeşte. Sau: „Auzi, Dumnezeule, rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea”, iarăşi de rugăciunea gurii vorbeşte şi aici Sfânta Scriptură. Dar să ştiţi că rugăciunea gurii, după învăţătura dumnezeiescului părinte Grigore de Nissa, marele filosof şi fratele marelui Vasile, este graniţa cea mai depărtată a rugăciunii, sau mai bine zis, ca să înţelegeţi mai bine, ea este cuiul (treapta) cel mai de jos din scara rugăciunii. Ştii că atunci când te urci pe scară, pui piciorul pe cel dintâi cui. Dar, cât ai de suit! Or, scara rugăciunii în urcuşul ei nu are sfârşit. Rugăciunea, în creşterea ei, nu are margine, pentru că ea se uneşte cu Dumnezeu. Şi precum Dumnezeu, fiind nemărginit în sfinţenie prin înălţimea însuşirilor Sale, nu are sfârşit în bunătate şi în sfinţenie, aşa şi rugăciunea, în creşterea ei duhovnicească, se înalţă şi margine nu are! Şi nu numai rugăciunea este nemărginită, ci şi toate virtuţile care se nasc din Dumnezeu sunt nemărginite; tocmai de aceea, că se nasc din Dumnezeul nemărginit. Ori credinţa, ori nădejdea, ori dragostea, ori mila, toate sunt nemărginite, pentru că ele se nasc dintr-un Dumnezeu care nu are margine în bunătate. Aşadar, când ne rugăm cu gura, să ştiţi că facem bine, căci cu aceasta începe a se învăţa omul a se ruga. Cu gura începem să învăţăm întâi rugăciunile începătoare: “Împărate

Părintele Cleopa ceresc”, “Sfinte Dumnezeule”, “Preasfânta Treime”, “Tatăl nostru”, “Crezul”, “Psalmul 50”...; şi-i bine să le învăţăm pe de rost din cărţi de rugăciune, din Ceaslov şi Psaltire. Noi citim rugăciuni cu gura - şi aşa se învaţă rugăciunile - ca şi cum ai fi în clasa întâi. O ia de la această rugăciune cu gura şi se ridică omul în rugăciune, până când nu mai este rugăciune, până intră în vedere dumnezeiască. Acum, vorbind de rugăciune, vom vorbi despre treptele rugăciunii, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. Când ne rugăm cu limba, cu gura şi cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă şi de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părţi domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în “Dogmatica”: mintea şi inima. Mintea izvorăşte permanent gânduri. Creierul este unealta raţiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simţirilor celor duhovniceşti. Că unde simţi întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simţirea sufletului se află în inimă? Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sau “Tatăl nostru”, sau “Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!” sau oricare şi, dacă o înţeleg şi cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, şi anume la rugăciunea minţii. Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura şi o înţeleg cu mintea, o duc până la simţirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba”. Aţi auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minţii decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

25


Despre rugăciune Dar rugăciunea minţii este desăvârşită? Nu! Nici a minţii nu-i desăvârşită. Rugăciunea minţii de-abia o numesc dumnezeieştii Părinţi, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minţii nu-i desăvârşită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înţelegerea minţii la simţirea inimii. Când noi zicem o rugăciune cu limba şi o înţelegem cu mintea şi o simţim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mişcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârşită şi se numeşte rugăciunea inimii. Dar o să mă întrebaţi: Rugăciunea inimii este cea mai înaltă? Nu! Sunt rugăciuni şi mai înalte decât a inimii. Dar la rugăciunea inimii, zice Sfântul Isaac Sirianul, de abia ajunge unul din zece mii. Iar la rugăciunea care-i mai sus decât a inimii, de abia ajunge unul din neam în neam; aşa de înaltă este rugăciunea care trece peste cea a inimii. Şi care sunt treptele mai sus de rugăciunea inimii? Prima este rugăciunea numită “De sine mişcătoare”. De ce se cheamă aşa? Când s-a întărit rugăciunea în inimă, adică “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă pe mine păcătosul!”, de la o vreme inima se roagă fără să zică limba cuvinte. Este ceea ce spune la “Cântarea Cântărilor”, în Biblie: Eu dorm şi inima mea veghează. Ştii cum este atunci rugăciunea noastră? Aşa cum ai întoarce un ceas şi apoi el merge singur. În această treaptă ajungi la ceea ce spune marele Apostol Pavel: “Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5,17). Ni s-ar părea că Apostolul Pavel zice aici ceva mai presus de puterea noastră. “Cum să mă rog neîncetat? Dar eu mănânc. Mă pot ruga când mănânc? Dar eu vorbesc cu oamenii. Mă pot ruga?” Te poţi, dacă vrei! Omul care a ajuns la rugăciunea de sine mişcătoare, oriunde ar fi, inima lui se roagă permanent. Dacă-i în avion, dacă-i în tren, dacă-i în fabrică, dacă-i la gară, dacă-i pe drum, dacă doarme, inima lui se roagă neîncetat. Această rugăciune, când ajunge să fie “de sine mişcătoare”, toată viaţa omului este o rugăciune. Orice lucrează pe pământ, el tot

26

Părintele Cleopa timpul se roagă. Apostolii nimic n-au învăţat mai presus de puterea noastră. Când a zis Apostolul Pavel: “Neîncetat vă rugaţi”, cel ce ajunge la “rugăciunea de sine mişcătoare”, împlineşte cuvântul lui. El dacă mănâncă, inima lui se roagă, când vorbeşte cu oamenii, are în taină altă gură: gura cea de foc a Duhului Sfânt din inima lui. Cu aceea vorbeşte cu Dumnezeu. Este “gura Duhului”, cum o numeşte Vasile cel Mare. Un asemenea om, care a câştigat “rugăciunea de sine mişcătoare”, orice-ar face el, inima lui se roagă. Aceasta este a patra treaptă a rugăciunii. Este şi o altă treaptă mai înaltă decât aceasta: rugăciunea cea văzătoare. Care este aceasta? Ai văzut pe Sfântul Antonie cel Mare? De-acolo, din muntele lui, din Tebaida, unde era el în Egipt, se ducea cu mintea la Sfântul Amonie, alt sihastru mare. Acela ieşise din viaţă şi sufletul lui era dus de îngeri la cer. Şi el a început a se închina. Şi l-au întrebat călugării: “Părinte, de ce te închini?” Şi el a răspuns: “Fratele nostru Amonie, marele stâlp al cerului şi al pământului, se duce la cer şi m-am închinat sufletului lui”. Şi era mare distanţa de la Sfântul Antonie până la muntele lui Amonie, însă Antonie vedea sufletul lui Amonie cum este ridicat de îngeri la ceruri când a ieşit din trup. Asta înseamnă oameni înainte-văzători sau cu minte înainte-văzătoare de Dumnezeu! Când ajunge omul să fie înainte-văzător de Dumnezeu, el are această rugăciune numită “văzătoare”. Deci, se suie cu mintea aşa de tare, că el vede aici unde suntem noi, câţi demoni sunt - că sunt mulţi - şi câţi îngeri sunt. Pe toţi îi vede. Şi vede pe cel ce şi-a curăţit inima, vede şi gândurile; gândurile ce le gândeşte fiecare. Atât de curată devine mintea lui, că îţi spune ce gândeşti tu, ce gândeşte celălalt. La fiecare le ştie gândurile. Ai văzut la Mântuitorul: Ştiind gândurile cărturarilor şi ale fariseilor, a zis: Ce gândiţi rele în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice? Ridică-te şi ia-ţi patul tău şi umblă? Sau a zice: iartă-ţise păcatele? Se uita şi vedea gândurile lor. Deci, la măsura aceasta ajunge omul care


Despre rugăciune are rugăciunea de sine văzătoare. Ştie gândurile la toţi care sunt de faţă. Vede duhurile rele, vede îngerii şi pe toţi care se îngrijesc de mântuirea noastră aici. Dar este şi altă treaptă de rugăciune mai înaltă, a şasea: Rugăciunea în extaz sau în uimire. Prin aceasta, în vremea rugăciunii, omul se răpeşte cu mintea la cer, faţa lui se face ca focul şi mâinile şi degetele lui ca făcliile de foc şi nu mai este pe pământ cu mintea, ci numai în cer. Ultima rugăciune, mai înaltă decât cea în extaz, este: Rugăciunea cea duhovnicească. Aceasta este a şaptea. Rugăciunea duhovnicească nici nu se mai cheamă rugăciune. Ea, după toţi dumnezeieştii Părinţi, se cheamă vedere duhovnicească şi Împărăţie a cerului. La fel zice şi dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul. Deci, rugăciunea duhovnicească este mai presus de hotarele rugăciunii. Ea este o fire cu Dumnezeu. Asta este ceea ce a văzut marele Apostol Pavel: “Ştiu pe un om oarecare, care acum paisprezece ani, s-a răpit până la al treilea cer şi a auzit acolo cuvinte, care nu este cu putinţă omului a le grăi. În trup sau afară din trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie!” El nu ştia cum a fost. Că în rugăciunea aceasta duhovnicească mintea omului nu mai lucrează după a sa putere. Ci este luată de puterea Duhului Sfânt şi-i dusă în slăvile cereşti şi nu mai poate cugeta ce vrea ea. Mintea omului este dusă la descoperiri mari în iad, în cer, unde vrea să-l ducă Duhul sfânt. Şi omul acesta este în mari descoperiri şi când vine iar în aşezarea lui, nu ştie dacă a fost în trup sau în afară de trup, ca Apostolul Pavel. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune, de care spune dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul că “de abia se învredniceşte unul din neam în neam, de o descoperire ca aceasta”. Într-o generaţie abia dacă se găseşte unul. Pentru ce v-am spus despre aceste trepte ale rugăciunii? Ea are de toate trei trepte generale: Rugăciunea gurii, a minţii şi a inimii. Iar celelalte trepte intermediare sunt legate între ele, ca nişte cuie la scară când te sui.

Părintele Cleopa Un rugător desăvârşit trece prin toate aceste trepte de rugăciune cu darul lui Dumnezeu. Dar a se sui omul pe aceste trepte, nu este în puterea lui. A omului este numai voinţa. Să voiască, să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni ca acestea înalte, este numai o lucrare dumnezeiască, care depinde de darul lui Dumnezeu. Deci, în aceste rugăciuni trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curată. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Care sunt aceste vămi? Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Pogorându-se mintea spre inimă, ea întâlneşte prima vamă, imaginaţia. Ai văzut că stai uneori la rugăciune şi apare în mintea ta te miri ce. O închipuire, ori cel ce te-a supărat, ori cel ce te-a smintit cu o patimă. Şi atunci, la vama imaginaţiei sau a închipuirii, se opreşte mintea noastră în vremea rugăciunii, mergând spre inimă. Asta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: “Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos, fără imaginaţie, fără formă!” Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai. Că şi Adam, când a fost creat de Dumnezeu în rai, nu avea imaginaţie, n-avea închipuire. Satana a căzut din închipuire, că voia să se facă asemenea cu Dumnezeu, cum zice la Isaia: “Tu ai spus în gândul tău: Mă voi sui deasupra norilor, peste munţii cei de miazănoapte care sunt în ceruri, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu şi voi fi asemenea cu Cel Preaînalt.” Şi numai cât şi-a închipuit, l-a dat Dumnezeu pe Lucifer jos din cer, pentru că şi-a închipuit să fie asemenea cu El, necunoscând că este zidire. Că Dumnezeu l-a făcut numai cu gândirea şi poate să-l surpe într-o clipeală. Aşa şi Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri, ci vei fi ca un Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi

27


Despre rugăciune cum şi-a închipuit că va fi ca un Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia pod al demonilor. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă) dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea. Deci, în vremea rugăciunii n-ai voie săţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos. Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: “Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare”. Voi credeţi căci cămara este cea din lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: “Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii”. Auzi ce zice dumnezeiescul Părinte Isaac Sirianul: “Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer. Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului”. Dar cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: “Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este?” Deci, iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor. Deci, pogorându-se mintea spre inimă în vremea rugăciunii, întâlneşte aceste două vămi: întâi vama imaginaţiei şi pe urmă vama raţiunii, la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece. Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra

28

Părintele Cleopa cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Iar aici la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, întâmpină alte duhuri rele. Să vă dau aici o pildă ca să înţelegeţi. La vama raţiunii o întâmpină pe mintea noastră teologii întunericului şi filosofii iadului şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri, bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei ce hotărâm dacă dăm drumul la gânduri. Stai uneori la rugăciune, în genunchi sau în picioare sau stai pe-un scaun sau pe-o laiţă, că te poţi ruga şi culcat când eşti bolnav sau bătrân, cum zice Sfântul Grigore Sinaitul “Cel bătrân şi bolnav, poate sta culcat cu capul pe-o pernă, dacă nu poate sta în picioare, numai să se roage”. Dumnezeu nu cere omului poziţia trupului, ci a minţii şi a inimii. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar nu cuvinte rele, ci din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei. Nu l-a ispitit din Scriptură? Aruncă-Te jos, că scris este: “Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să loveşti de piatra piciorul Tău”. Ai văzut că rolul lor este să te ispitească din Scriptură? Aşa face şi cu mintea noastră, când vrea să se coboare în inimă la rugăciune. Şi la vama raţiunii, care-i la poarta inimii, de exemplu îţi vin în minte aceste cuvinte: “Ridicat-ai de la mare caii Tăi, tulburând ape multe”. Sau: “Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle”. Ce este asta, că-i din Scriptură, nu? Cine sunt boii? Care sunt oile? Ce înţeles au astea? Şi îndată te duce cu mintea la tâlcuirea Sfântului Maxim: Boii raţionali - că-s mai mari boii decât oile - sunt Apostolii, episcopii şi preoţii, Biserica povăţuitoare, ierarhia. Ce sunt oile? Biserica ascultătoare, poporul de jos. De câte ori nu a numit Hristos poporul de jos oi? Oi cuvântătoare! Ce este ieslea din care se hrănesc şi boii şi oile? Biserica lui Hristos. Că şi Biserica povăţuitoare şi cea ascultătoare se hrănesc cu


Despre rugăciune Preacuratele Taine, cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Scripturi celor vechi şi noi şi cu toate dogmele, cu toate tâlcuirile Evangheliei. De unde toate astea? Din această iesle care este Biserica. Dar ce zice Duhul Sfânt aici? Lipsit-au de la mâncare oile, când nu vor fi boii lângă iesle. Adică o să lipsească poporul lui Hristos din Biserică, când n-or să fie păstorii lângă Biserică. Că boii, în chip raţional, sunt păstorii Bisericii. Şi iată ce raţiuni adevărate şi înalte, ne vin în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti, când te rogi! Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gura de Aur spune: “Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!” Când te rogi trebuie să ai mintea înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ. Deci, nu este voie, în vremea rugăciunii, nici să teologhiseşti. Pentru că a sta de vorbă cu nişte raţiuni duhovniceşti în vremea rugăciunii, chiar de-ar fi din Sfânta Scriptură, nu ne rugăm, ci teologhisim. Adică înseamnă să cugetăm ceva la cuvintele Scripturii. Fiindcă această vamă a raţiunii este la poarta inimii, n-ai voie să vorbeşti în vremea rugăciunii nici un cuvânt din Scriptură. Ci, te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând. Adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Deci cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)”. Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus mai sus, la vama imaginaţiei, că nici o imaginaţie cât de sfântă ar fi, nu este în inimă ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea. Că diavolul, numit teologul întunericului şi filosoful iadului, are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit. Şi el îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei - că el este

Părintele Cleopa teolog vechi - şi o ştie pe de rost. Numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde. De aceea îţi aduce texte şi de la Apostol şi din Evanghelie, din predicile pe care le-ai auzit în biserică, din cazanie. Tu stai la rugăciune iar diavolul îţi aduce lucruri mari şi raţiuni duhovniceşti foarte înalte. Atunci, tu capeţi o trufie duhovnicească: “De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!” Şi el râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: “Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!” Hristos cere de la noi rugăciunea “monologhie”, adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut canaaneanca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: “Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” şi “Fiul lui David, miluieşte-mă!” Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: “O! femeie, mare este credinţa ta!” Aşa şi noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă. Cămara minţii este inima. Când auzi în Evanghelie Tu, când te rogi, intră în cămara ta, să ştii că-i vorba de intrarea minţii în inimă. Pentru că acolo este Hristos de la Botez; acolo stă mireasa cu mirele şi se uneşte, adică sufletul nostru se uneşte cu Hristos în inimă. Deci, îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc. Ce s-a întâmplat acolo? S-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om

29


Despre rugăciune un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune Apostolul: “Cela ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El”. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi mare căldură. Dar nu-i temelia lucrării, nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte. Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două - cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima - când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească care nu se poate descrie cu limba! Deci, aceasta-i rugăciunea inimii, de care v-am spus mai sus, la care de abia se învredniceşte unul la zece mii! Aşa-i de înaltă. Iar de rugăciunea cea duhovnicească, de care v-am amintit în primul cuvânt, de abia unul din neam în neam. Dar o să mă întrebaţi: “Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această tehnică şi această filosofie de rugăciune înaltă? Noi ne pierdem?” Nu! Dar fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa, de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului. Dar ştii ce face dracul mândriei şi al nesimţirii? Dacă noi avem o lacrimă la rugăciune,

30

Părintele Cleopa ştii ce zice? “Amu te-ai rugat straşnic!” Ehei! Şi cât îi de acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus, că rugăciunea în creşterea ei n-are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu. N-are margine. Aceea înseamnă rugăciune, cum zicea unul din Pateric: “Am poruncit minţii mele să se ridice trei zile în ceruri! Să nu se pogoare de acolo trei zile”. Aceia-i rugăciune! Sau cum s-a rugat un bătrân din pustia scetică. Acesta, venind un frate la dânsul, l-a întrebat: “ - Fiule, ce este pe la Alexandria? Ce face lumea? - Părinte, îi mare secetă; a răspuns fratele. - Da’ de ce nu vă rugaţi? a zis bătrânul. - Ba ne rugăm, părinte! Au scos şi sfintele moaşte şi icoanele, au venit preoţi, au făcut Sfântul Maslu cu arhiereii pe câmp, cu procesiune mare. Se roagă şi tot nu plouă! Dar bătrânul a zis: - Arătat este că nu vă rugaţi! Bătrânul ştia adevărata rugăciune. - Ba ne rugăm, părinte! stăruia fratele. - Fiule, dacă-i aşa, hai să ne rugăm oleacă! - ca să-i arate care-i adevărata rugăciune. A ridicat bătrânul mâinile în sus şi s-au făcut degetele lui ca zece făclii de foc şi faţa lui ca soarele. Şi nu le-a lăsat în jos timp de un ceas. Şi în timpul ăsta, cum era senin şi secetă, au venit nori, s-au îngroşat norii, au început tunete şi fulgere şi a plouat aşa de tare, în jurul lor şi-n tot Egiptul, încât a strigat fratele: - Părinte, părinte, coboară mâinile în jos că mă îneacă apa! Şi atunci părintele, când a coborât mâinile, i s-a făcut faţa lui iarăşi ca mai înainte”. Ai auzit care-i adevărata rugăciune? Aşa, să ne rugăm şi noi! S-au rugat mii şi mii; şi preoţi şi arhierei şi popor şi n-o plouat. Şi s-a rugat unul, dar s-a rugat cum trebuie. Întrun ceas a coborât şi ploaia şi norii şi toate. Cu această rugăciune, Ilie a descuiat cerul, care era încuiat de trei ani şi şase luni. Asta-i rugăciune în extaz sau în uimire. Şi aşa, când ne rugăm, să ştim că suntem departe de rugăciune, atâta vreme cât mintea noastră este la cele de jos şi-i necurată. Dar nu trebuie să deznădăjduim, pentru că


Despre rugăciune Dumnezeu ştie neputinţa noastră. Şi de multe ori unul se roagă, săracul, amărât de vreun necaz şi nu are nici când zice în ceasul acela rugăciune din Ceaslov sau din Psaltire. Zice şi el ceva: “Doamne, miluieşte-mă! Doamne, iartă-mă!” Dar zice din toată inima. Când mintea lui pătrunde în inimă, nici nu se mai poate ruga cu rugăciune lungă. Numai atâta zice: “Miluieşte-mă, Doamne!”, sau “Mila mea!”, sau “Îndurarea mea!”, sau “Dumnezeul meu!” Deci, când s-a coborât mintea în inimă sau a intrat în cămara inimii, atâta zice: “Iisuse al meu! Iisuse al meu!”. Pentru că inima atunci se închide şi se deschide repede. Inima înghite pe Iisus şi Iisus, inima! Atunci nu mai este timp de vorbă, că el stă în faţa Mântuitorului şi se teme să zică cuvinte lungi, pentru că pierde atenţia. Că atenţia este puterea rugăciunii din faţa Mântuitorului. Şi atunci zice numai câte un cuvânt: “Iisuse al meu!”. Dar în acel “Iisuse al meu!”, atâtea lacrimi se varsă şi atâta dragoste dumnezeiască, încât omul se face tot ca focul în vremea rugăciunii. De aceea, când ne rugăm să zicem cum putem. Sfântul Macarie ştia că nu ştim să ne rugăm, dar ne dă un sfat: “Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi! - el ştia ce înseamnă rugăciunea, că era mare stâlp al Ortodoxiei - dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu! Dar roagă-te adeseori!” Că din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea adevărata. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: “Dar ce? Vom părăsi rugăciunea cea de cantitate?” că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. “N-o părăsim!” Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea. Este o vorbă ţărănească: “Exerciţiul face premianţi!” Roagă-te mereu! Apostolul spune: “Rugaţi-vă neîncetat!” Noi, rugându-ne aşa, neputincioşi şi răspândiţi, cum putem noi, Dumnezeu, văzând sufletul nostru că vrea să se roage cât de cât, îi dă câteva minute de rugăciune curată. Şi atunci el începe să se roage cu lacrimi,

Părintele Cleopa cu foc mare. Însă rugăciunea aceea, chiar dacă durează câteva minute, acele câteva minute de rugăciune cu mintea în inimă sunt mai puternice decât dacă ai sta o lună de zile în rugăciune, citind la Psaltire sau din Ceaslov. Aşa de mare putere are. Şi atunci, creştinul, gustând din dulceaţa rugăciunii celei curate, zice: “Ehei! asta-i rugăciune!” Dar această gustare din rugăciunea curată, din rugăciunea harică, nu vine la cheremul nostru, când vrem noi. Vine când vrea Dumnezeu să miluiască sufletul nostru. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirianul? “Semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune”. Când vedem că ne cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care-i adevărata rugăciune. Deci, noi suntem datori să ne rugăm cum ştim noi, cum putem, începând cu rugăciunile începătoare: “Împărate ceresc”, “Sfinte Dumnezeule”, “Preasfântă Treime”, “Tatăl nostru”, “Crezul” şi celelalte. Ne rugăm cum putem, dar să ne rugăm adeseori. Că auzi ce spun Sfinţii Părinţi? Sfântul Teofan Zăvorâtul, este o mărturie preaîndreptăţită să vă spună: “Cela ce se roagă des, însăşi rugăciunea i se face lui cel mai mare dascăl al rugăciunii. Însăşi rugăciunea îl poate învăţa să se suie de la treptele cele mai de jos ale rugăciunii, până la treptele cele mai înalte şi până la extaz şi până la rugăciunea duhovnicească”. Deci rugăciunea îi învăţa pe sfinţi să se roage, pentru că ei totdeauna se rugau. De aceea Apostolul spune: “Neîncetat vă rugaţi!” Adică, oricând. Eşti acasă, eşti pe drum, eşti în chilia ta, eşti la lucru, oriunde, tu înalţă mintea către Dumnezeu. Şi zi cum poţi, dar zi mereu! Orice rugăciune-i bună, dacă o zici cu frica lui Dumnezeu şi cu atenţie. Să nu căutăm noi trepte de rugăciune înaltă, că aceasta-i mândrie! Noi ne rugăm cum putem, iar Dumnezeu, văzând că sufletul se chinuieşte să se înveţe a se ruga, când

31


Despre rugăciune ştie darul Lui, îl învredniceşte de momente de rugăciune curată. Şi atunci, acela caută însingurare, să fie numai cu Dumnezeu. Cum spune dumnezeiescul Ioan Scărarul: “Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, pururea voieşte să fie singur”. Şi Sfântul Isaac Sirianul zice: “Cela ce pe dulceaţa rugăciunii o a aflat, va fugi de gloate ca un asin sălbatic!” El vrea să rămână în dulceaţa aceea şi în vorbirea cu Dumnezeu oricând. Şi vorbăria şi treburile şi altele îl sustrag de la rugaciune, dar lui îi pare rău. Este foarte greu să ajungă omul să se roage în aşa fel, ca să nu-l tragă înapoi zgomotul şi vederea multora şi auzirea despre atâtea lucruri. Rugăciunea desăvârşită puţini oameni o dobândesc. Este o însingurare în sine, în inimă, şi o însingurare dinafară. Însingurarea dinafară: “Eu mă duc în pădure şi stau într-un bordei, într-o colibă, undeva; într-o peştera, şi mă rog”. Şi aceasta ajută mult rugăciunii. Dar dacă nu vei avea însingurarea în sine, nu-ţi ajută. Poţi să fii acolo şi să năluceşti cu mintea toate oraşele şi tot Bucureştiul şi toate târgurile. Degeaba ai fugit cu trupul în pustie, căci cu mintea n-ai fugit în pustie. Ori, călugăr ce înseamnă? Spune Sfântul Ioan Scărarul: “Cel ce stă cu mintea sa afară de lume şi deapururea se roagă lui Dumnezeu”. Acela este călugăr! Dumnezeu nu cere să ieşim noi numai cu trupul din lume şi să fugim în pădure; ci cu mintea să ieşim din lume. Aş putea să stau în zgomotul lumii, cum făcea Sfântul Teodosie, începătorul vieţii de obşte, dar îl vedeau rugându-se ca un stâlp de foc în mijlocul lumii. El avea la trapeză câte trei mii de săraci pe zi şi el le slujea la masă. Şi-l vedeai în mijlocul lumii, că în cea mai mare pustie, că era desăvârşit. El nu mai auzea şi nu mai privea la cele din lumea asta, ci numai la cele de sus. Dar a celor desăvârşiţi este aceasta. Iar noi, care avem nevoie să ne învăţăm rugăciunea, avem nevoie de o însingurare în noi mai întâi. Te închizi între patru pereţi ai casei tale şi te poţi însingura. Ai închis uşa şi intri în cămara inimii. De abia acolo te poţi ascunde să te rogi lui Dumnezeu în ascuns.

32

Părintele Cleopa Sfântul Simeon Noul Teolog spune: “Mintea nu se poate ascunde nicăieri între zidiri!” Poţi să te duci tu şi-n pustie, poţi să te duci şi între stânci, poţi să te duci oriunde, nu o poţi ascunde între zidiri. Cel mai adânc loc unde poţi ascunde mintea de lume este cămara ei - inima! Numai în inimă o poţi ascunde, că acolo stă de vorbă cu Iisus, cu Mirele Cuvântul, pe care Îl ai de la Botez. Acolo dacă o ascunzi, mintea trebuie să intre în inimă, mută, surdă şi oarbă. Să nu mai vorbească, să nu mai audă nimic şi să nu mai vadă nimic din lumea asta. Ci numai pe Iisus să-L vadă şi să se lipească şi cu El să se unească în Duhul Sfânt. Acolo în inimă, Mirele cu mireasa! Sufletele noastre sunt miresele lui Hristos cum spune Sfântul Apostol Pavel: “V-am logodit pe voi mireasa unui Mire fără de moarte şi tare mi-e frică de voi să nu se poticnească inimile voastre, precum a Evei de satana”. N-a spus mintea, ci inimile, că a ştiut că adevărata unire a sufletului nostru cu Hristos se face în inimă, nu în altă parte. Iar dacă noi ne rugăm cum putem, să ne rugăm adesea, că harul este maică de obşte la fiecare. Ai văzut o mamă bună cu copilul cel mic al ei? Dacă vede că nu ştie să meargă pe picioruşe, îl lasă oleacă să meargă şi el îndată cade jos şi începe a plânge că el îi cu picioarele plăpânde şi nu poate merge. Şi îndată mama îl ridică: “Stai, hai să te învăţ”. Şi-l ia de mână, îl mai duce oleacă, iar îl lasă. Ca să se înveţe a merge. Aşa face harul cu noi în vremea rugăciunii, când nu ştim să ne rugăm. Când vine harul la tine, simţi o rugăciune curată; simţi o rugăciune a minţii, a inimii. Şi pe urmă, când te lasă Duhul Sfânt, din cauza mândriei şi a leneviei, iar cazi jos, iar mintea se duce la lume, la tulburare. Apoi iar te ridică, până ce te înveţi să mergi pe acest drum şi să te ţii pe picioarele tale. Şi aşa, văzând Dumnezeu că sufletul tău vrea să se roage, îl introduce încet-încet pe treptele rugăciunii. Şi când a învăţat el să se roage, nu-i mai trebuie să-l ducă nimeni de mână. El ştie că adevărata rugăciune o găseşte în inima sa, unindu-se cu Iisus Hristos.


Despre rugăciune Deci se cade să ne rugăm cum putem. Uneori cu gura, alteori cu mintea, alteori cu inima, alteori mai presus de rugăciunea inimii. Cine se va învrednici de celelalte trepte ale rugăciunii, cum v-am spus - de sine mişcătoare, văzătoare, rugăciunea în extaz, în uimire, până la rugăciunea cea duhovnicească - are mare dar de la Dumnezeu; dar nu ştiu dacă din neamul nostru de azi ajunge cineva. Numai Dumnezeu ştie pe unul ca acela. Poate se găseşte undeva în vreo peşteră ascunsă, prin munţi pe undeva sau cine ştie, că numai Domnul ştie. Acela-i stâlp de foc! Acela, când se roagă, se face ca bătrânul din Pateric, stâlp de foc! Dar noi să ne rugăm cum putem, că am văzut că Mântuitorul n-a trecut cu vederea rugăciunea canaanencei. Ea, săraca, nici nu era evreică. Era feniciancă, din părţile Tirului şi ale Sidonului. Ori fenicienii erau păgâni. Dar a auzit şi ea de Mântuitorul că face minuni şi a venit. Văzând atâta lume în jurul Lui, a început să strige: “Miluieşte-mă pe mine, Fiul lui David; fiica mea rău se îndrăceşte!” Ca femeie păgână, a învăţat şi ea de la evrei cum să strige. Ea nici nu ştia cum Îl cheamă. “Strigă aşa, femeie!” Dar ea, săraca, striga ca mamă năcăjită. Pe fata ei o chinuiau diavolii de atâţia ani, că era îndrăcită. Şi a luat asupra sa faţa fiicei sale, că auzi ce striga: “Miluieşte-mă, Doamne, pe mine, că fiica mea rău se îndrăceşte!” Nu striga: “Miluieşte, Doamne, pe fiica mea!” Adică, dacă ai să faci milă cu fiica mea, pe mine mă miluieşti. Deci s-a băgat în fiinţa fiicei sale şi cu toata inima se ruga pentru fiica sa. Iar Mântuitorul, ca să arate la toţi statornicia credinţei ei, se făcea că nu o aude. Ai văzut ce-a spus întâi: Nu sunt trimis, fără numai la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică “Tu eşti feniciancă, eşti păgână; nu pentru tine am venit în lume!” Ea atunci mai tare striga. Şi la Apostoli le era mila: “Doamne, slobozeşte-o pe ea, că strigă în urma noastră!” O vedeau că strigă cu lacrimi din adâncul inimii. Iar Mântuitorul o mai înfruntă o dată: “Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o dai câinilor”. Câine a făcut-o! Înţelegi? Dar ea nu s-a

Părintele Cleopa supărat că o face câine. Ea, în fierbinţeala rugăciunii ei, a trecut peste toate. De aceea a zis: “Doamne, câine sunt eu - adică nu sunt din neamul lui Israil, eu sunt păgână - dar şi câinii, Doamne, mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa domnilor lor”. Adică, “chiar dacă sunt câine, dar măcar dămi şi mie o fărâmitură, că eu nu întind mâna la masă cu stăpânii”. Şi atunci a spus Mântuitorul către dânsa: “O! femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie precum voieşti!” Şi s-a tămăduit fiica ei din acel ceas. Aţi văzut rugăciune? Ai văzut credinţă? Nu cu multe cuvinte, dar din inimă! Dar tâlharul pe Cruce? Ai văzut ce spune Sfântul Efrem în Cuvânt la tâlhar din Vinerea Mare? Mai întâi el şi celălalt tâlhar huleau pe Iisus pe Cruce, şi-I ziceau: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-te de pe Cruce şi ne izbăveşte şi pe noi”. Pe urmă au văzut că, Mântuitorul, când Îi băteau cuie în mâini şi-n picioare şi-L batjocoreau, se ruga pentru dânşii fără răutate: Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! Atunci tâlharul din dreapta s-a străpuns de blândeţea Lui şi zicea: “Ia uită-te! Noi cât îi blestemăm şi-i înjurăm pe aceştia care ne-au răstignit aici, iar El zice: Părinte, iartă-i pe ei, că nu ştiu ce fac!” Atunci a crezut în inima lui că Acel Care este răstignit lângă dânşii, nu este un prooroc, ci este Dumnezeu. Tâlharul care a început să creadă că Mântuitorul este Dumnezeu, văzând că rabdă cu atâta blândeţe, a început să se uite la El în sus, căci Crucea Mântuitorului era mai înaltă decât a lor, şi se gândea: “Ce rău a făcut Omul acesta? Morţi a înviat, bolnavi a vindecat, oameni a săturat, a învăţat cu cuvântul blândeţii, n-a fost păcătos, nu s-a atins de El nimic... Cu adevărat acesta-i Dumnezeu!” Aceasta zice şi Apostolul: “Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”. Că nu-i de ajuns să crezi în inima ta în Dumnezeu, ci să-L mărturiseşti şi cu gura, că avem două părţi. Cu sufletul cred că este Dumnezeu, dar trebuie să-L mărturisesc şi cu buzele. De aceea a zis Mântuitorul: “Cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi

33


Despre rugăciune Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu”. Cu toată fiinţa ta trebuie să-L mărturiseşti; şi prin cuvânt şi cu inima, prin credinţă. Atunci tâlharul, care credea în inima lui că Mântuitorul este Dumnezeu, ce-a gândit el? “Oare o să mă ierte Dumnezeu şi pe mine, că eu mai înainte am hulit, ca şi cel din stânga?” Se gândea el: “Acest Iisus, Care se roagă pentru cei ce-L răstignesc, dacă pe cei care L-au răstignit nu ţine mânie, cu cât mai mult o să mă ierte şi pe mine, măcar că eu am făcut atâtea desfrâuri şi ucideri şi jafuri şi înjurături şi beţii!” Şi-aducea aminte de viaţa lui de tâlhar, şi-şi zicea: “Oare ce pocăinţă să mai fac eu acum? Dacă aş avea picioarele libere, aş face metanii, dar ele sunt legate. Dacă aş avea mâinile libere, aş da două palme la cel din stânga care huleşte şi aş zice: De ce huleşti pe acest blând Iisus! Dar şi mâinile sunt răstignite”. Se gândea el, “ce pocăinţă să mai fac eu acum pe cruce?” Duhul Sfânt i-a dat în gând: “Ştii ce mai am eu slobod? Am limba! Limba nu-i răstignită. Şi eu am să strig din toată inima cu limba mea: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta! Vezi? Întâi cu limba L-a apărat de tâlharul din stânga, care-L ocăra pe Mântuitorul, zicându-i: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că noi suntem în aceeaşi osândă, că am făcut atâtea păcate? Dar Acest Iisus ce-a făcut?” Întâi cu limba îl ocăra pe celălalt. “Eu cred că acesta-I Iisus! Nu mă mai iau după tine!”. După ce l-a ocărât pe tâlharul din stânga cu limba, a făcut pocăinţă; roade de pocăinţă că numai limba şi căinţa inimii îi mai rămăsese. “Am să strig cu această limbă, pe acest Iisus care nu ţine minte răul, să mă ierte”. Şi a strigat din adâncul inimii: “Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” Şi aude pe Mântuitorul de sus de pe Cruce: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai!”

34

Părintele Cleopa Sfântul Efrem face artă mare în cuvânt: “Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţa în inimă, a ştiut să fure cu limba raiul”. Adică: “Tâlharule! Ai furat, ai spart, ai făcut ucideri, răutăţi; dar acum cu credinţa ta din inimă ai ştiut să furi cu limba raiul”. Şi zice la urmă acest cuvânt, aşa: ”O! tâlharule, şi al raiului tâlharule! Ai furat toate, dar ai furat şi raiul cu limba. O! tâlharule şi al raiului tâlharule! O! floare timpurie a lui Hristos, Căruia I se cuvine slavă!” Adică cea mai întâi floare răsărită din Crucea lui Hristos a fost sufletul tâlharului. De aceea el a mers întâi în rai cu Mântuitorul, că L-a mărturisit pe Cruce înainte de a-L mărturisi pe Dumnezeu Longhin Sutaşul, când L-a străpuns în coastă şi alţi mulţi pe urmă. Cel dintâi, tâlharul L-a mărturisit pe Dumnezeu şi L-a rugat să-l ducă în rai. Iată ce înseamnă rugăciune în vreme de nevoie! Când suntem năcăjiţi, să strigăm din toată inima, că Dumnezeu caută la inima noastră.


Moaşte Sfinte la Melbourne Pentru toţi aceia dintre dumneavoastră care şi-au exprimat dorinţa fierbinte de a avea în căminele domniilor lor, Sfintele Acatiste ale Sfinţilor din ale căror părticele avem spre închinare, am găsit de cuviinţă ca în fiecare număr al revistei noastre, să aşezăm pentru dumneavoastră şi pentru folosul nostru duhovnicesc al tuturor, pentru slavă şi ajutor de la Bunul Dumnezeu, câte un Sfânt acatist.

Acatistul Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur 13 noiembrie/27 ianuarie Rugăciunile începătoare, Apoi: Condacul 1 Pe luminătorul a toată lumea, pe stâlpul şi întărirea Bisericii, pe povăţuitorul pocăinţei, pe doctorul şi tămăduitorul bolnavilor, pe apărătorul şi părtinitorul celor necăjiţi, pe Ioan, trâmbiţa cea de aur sunătoare, gura cea de miere izvorâtoare, pe dascălul şi învăţătorul nostru, veniţi binecredincioşilor să-l lăudăm. Să aprindem făcliile dragostei celei luminătoare şi către dânsul să cădem, aducându-i această cântare: Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prea-luminate învăţătorule a toată lumea! Icosul 1 Luminătorule şi învăţătorule, Părinte, cel ce cu învăţăturile tale ai luminat pre toată lumea, luminează-ne şi pre noi cu rugăciunile tale, ca să-ţi aducem această cântare de laudă: Bucură-te, Ioane, fericite slujitor al Domnului Iisus Hristos; Bucură-te, că din copilărie ai fost binecredincios; Bucură-te, că din gura ta râuri de învăţătură au izvorât;

Bucură-te, că prin tine Dumnezeu S-a proslăvit; Bucură-te, că prin minunile tale înţelepţii s-au ruşinat; Bucură-te, că prin învăţăturile tale multă lume s-a învăţat; Bucură-te, că înţeleptul Artemie prin tine s-a botezat; Bucură-te, că poporul de bucurie către tine a strigat; Bucură-te, că ai fugit de slava omenească; Bucură-te, că ai iubit viaţa monahicească; Bucură-te, al necăjiţilor mângâietor; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 2-lea După trecerea din viaţa aceasta a maicii tale, ai împărţit averea săracilor şi, părăsind lumea, te-ai sălăşluit în mănăstire, unde, după multe nevoinţe şi osteneli, te-ai învrednicit a vorbi cu Apostolii Ioan şi Petru, al căror dar ai dobândit, şi cu care împreună cânţi lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al 2-lea Dar de la Dumnezeu ai primit, Sfinte Ioane, a lega şi a dezlega păcatele oamenilor;

35


dezleagă dar şi lanţul greşelilor noastre şi cu dragostea lui Dumnezeu ne leagă, ca, unindu-ne cu dragoste unul cu altul, să marturisim pe Dumnezeu în Treime şi pre tine să te lăudăm aşa: Bucură-te, Ioane, că în chip îngeresc te-ai îmbrăcat, Bucură-te că în mânăstire fiind tu, multe osteneli ai răbdat; Bucură-te, că pe monahul cel căzut tu l-ai ridicat; Bucură-te, că darul lui Dumnezeu prin tine a lucrat; Bucură-te, noule Daniile, că minunată vedenie ai avut; Bucură-te, căci cu Apostolii Ioan şi Petru ai vorbit; Bucură-te, că de la Petru cheile împărăţiei ai luat; Bucură-te, că Ioan prin scrisoare te-a îmbărbătat; Bucură-te, că de la Apostoli ai primit sărutare sfântă; Bucură-te, că răbdarea ta a fost nemărginită; Bucură-te, al pocăinţei povăţuitorule; Bucură-te, al bunei credinţe învăţătorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 3-lea Minunată vedenie ce ţi s-a arătat ţie, Părinte, a văzut-o şi bătrânul Isihie, îmbunătăţitul monah şi, povestind fraţilor celor iscusiţi, se minunau de acest dar pe care te-ai învrednicit a-l primi şi cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia! Icosul al 3-lea Dumnezeu S-a proslăvit prin facerea minunilor tale, Părinte, că pre mulţi i-ai vindecat cu rugăciunile tale; pe Arhelau de lepră l-ai curăţit, monahului Ioan ochiul i i-ai luminat şi pe femeia Cristiana o ai scăpat de boală, pe leul cel cumplit cu crucea l-ai omorât; iar noi, acest noian de minuni auzind, te lăudam, Părinte, zicând aşa: Bucură-te doctorul trupului cel fără de plată; Bucură-te, cel ce toate bolile degrab le-ai vindecat; Bucură-te, luminătorul ochilor trupeşti şi

36

sufleteşti; Bucură-te, mustrătorul celor fărădelege; Bucură-te, povăţuitorul celor greşiţi; Bucură-te, stâlpul Bisericii cel neclintit; Bucură-te, lauda ierarhilor cea preafericită; Bucură-te, că întrarmat cu puterea Crucii, duhurile rele ai certat; Bucură-te, că nepreţuita diadema a preoţiei de la Hristos o ai luat; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 4-lea Se cădea ca lumina aprinsă să fie pusă în sfeşnic ca să lumineze tuturor. Pentru aceasta, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai fost adus din pustie în cetate, în slujba Bisericii aşezat şi prin porunca îngerului sfinţit ai fost. Iar la hirotonia ta un porumbel pe deasupra capului tău zbura, pe care văzându-l Flavian patriarhul, împreună cu cei ce erau de faţă, cu frică şi cu bucurie au strigat: Aliluia! Icosul al 4-lea Supunându-te voii lui Dumnezeu ai lăsat pustia şi pe monahii cei împreună vieţuitori, pe care văzându-i plângând pentru despărţirea ta i-ai mângâiat cu mireasma învăţăturii tale şi i-ai îndemnat să aibă dragoste între ei. Iar noi, de bucurie pentru alegerea ta, te lăudăm, zicând aşa: Bucură-te, învăţătorul nostru cel blând şi sfânt; Bucură-te, cel ce prin rânduiala lui Dumnezeu ai primit darul cinstitei arhierii; Bucură-te, podoaba curăţiei, mărturisită de arătarea cea minunată a porumbelului celui alb; Bucură-te, că de a ta vedenie toţi s-au spăimântat; Bucură-te, că poporul de bucurie slavă Domnului a dat; Bucură-te, că pentru sufletele omeneşti grijă ai purtat; Bucură-te, căci cu dulci cuvinte pe toţi i-ai învăţat; Bucură-te, că pentru dulceaţa cuvintelor de popor ai fost iubit; Bucură-te, că o femeie, Gură de Aur te-a numit;


Bucură-te, al sufletelor omeneşti îngrijitorule Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 5-lea Multe sunt minunile tale, Părinte Ioane, căci pe pruncul femeii Zvela cu semnul Crucii l-ai tămăduit şi pe femeia cea cu cumplita sa boală o ai tămăduit cu acelaşi semn al biruinţei şi prin stropirea apei o ai ridicat, şi de eresul cel pierzător de suflet i-ai scăpat, căci căzând capiştea a omorât pe toţi ereticii care huleau asupra ta, iar ceilalţi s-au botezat şi cu bucurie slăveau pe Dumnezeu, cântând: Aliluia! Icosul al 5-lea Doctorule şi învăţătorule, Părinte, tămăduieşte patimile sufletelor şi trupurilor noastre şi ne învaţă cum să ne păzim de smintelile ereticilor care şi azi hulesc Biserica. Iar tu, prin învăţătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credinţă, ca unindu-ne prin dragoste, să te lăudăm pre tine aşa: Bucură-te, doctore, că pe fiul Zvelei l-ai scăpat de fierbinţeală; Bucură-te, că pe femeia ereticului o ai mântuit de boală; Bucură-te, că femeia cu bărbatul ei de eres s-au lepădat; Bucură-te, că primind ei semnul Crucii în Biserică au intrat; Bucură-te, că ereticii asupra ta s-au tulburat; Bucură-te, că tu pentru eretici lui Dumnezeu te-ai rugat; Bucură-te, că ereticii, pentru hulă, pedeapsă au primit; Bucură-te, că prin învăţăturile tale ereticii rămaşi s-au botezat; Bucură-te, că foştii eretici cu creştinii au cântat; Bucură-te, al Bisericii lui Hristos păzitorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 6-lea Pentru minunile şi învăţăturile tale, Părinte, ai fost chemat de Arcadie împăratul la scaunul păstoresc al Ţarigradului, fără de voia ta, însă silit fiind de porunca împăratului, ai primit scaunul patriarhal, iar boierii, împreună

cu poporul, te-au primit cu dragoste şi cu bucurie toţi cântau lui Dumnezeu: Aliluia! Icosul al 6-lea Nu ne pricepem ce să lăudam mai mult, Părinte, vrednicia pentru care ai fost ales sau răbdarea pe care ai avut-o după primirea scaunului, căci pre cât au fost de mulţi primitorii, pre atât s-au înmulţit şi potrivnicii; pentru aceasta şi noi, voind a uni amândouă laudele, te lăudăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Ioane Gură de Aur, că pentru minunile tale erai de tot poporul lăudat; Bucură-te, că pentru învăţăturile tale la scaunul patriarhal ai fost ridicat; Bucură-te, că împăratul Arcadie mult te-a iubit; Bucură-te, că tot Ţarigradul cu bucurie te-a primit; Bucură-te, că de sfântul sobor, patriarh ai fost sfinţit; Bucură-te, că pe scaunul patriarhal cu cinste ai fost suit; Bucură-te, că fără osebire, pe toţi i-ai învăţat; Bucură-te, că eresurile şi toată răutatea o ai dezrădăcinat; Bucură-te, că şi pe împărăteasa Eudoxia, pentru lăcomie, o ai mustrat; Bucură-te, că văduvelor şi săracilor ai fost părtinitor; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 7-lea Mustrat-ai, Sfinte Ioane, pe Pavlichie lacomul, cel ce răpise banii, văduvei celei sărace, şi pe împărăteasa Eudoxia, pentru că luase via văduvei, o ai certat; pentru aceasta ai fost urât de toţi cei ce lucrau fărădelegea, iar săracii şi năpastuiţii, pentru dreptatea ce le făceai, te lăudau şi pe Dumnezeu slăveau, cântând, Aliluia! Icosul al 7-lea Împlinitu-s-au cu tine, Sfinte Părinte, cuvintele Mântuitorului, căci tu pentru dreptate ai fost urât, grăit de rau şi izgonit de zavistnicii care pizmuiau faptele tale cele bune, printre care, Teofil cel zavistnic, care a izgonit şi împrăştiat pe nedreptate mulţime de călugări,

37


şi împărăteasa Eudoxia, de la care multe ai pătimit, iar noi, răbdarea ta văzând, te lăudăm, zicând aşa: Bucură-te, Sfinte Ioane, căci cu tine cuvintele Mântuitorului s-au împlinit; Bucură-te, că pentru dreptate de Teofil ai fost urât; Bucură-te, primitorul călugărilor celor izgoniţi; Bucură-te, părtinitorul văduvelor şi al săracilor celor asupriţi; Bucură-te, că pentru via văduvei, ca şi Ilie, pe împărăteasa ai mustrat; Bucură-te, că împărăteasa cu mare mânie asupra ta s-a ridicat; Bucură-te, că Sfântul Epifanie la izgonirea ta nu s-a învoit; Bucură-te, că după proorocia ta, pe cale a murit; Bucură-te, că şi a lui Epifanie proorocie cu tine s-a împlinit; Bucură-te, că împărăteasa cu Teofil, pentru a ta izgonire s-au sfătuit; Bucură-te, al cuvântului lui Dumnezeu propovăduitorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 8-lea Izgonit fiind, Sfinte, stăteai în casele patriarhale, împreună cu episcopii cei ce erau cu tine, şi te mirai de răutatea lui Teofil şi de schimbarea împăratului cu mânie asupra ta, şi ai zis: Fraţilor, rugaţi pe Dumnezeu pentru mine şi nu vă depărtaţi de la bisericile voastre, că mie mi s-a apropiat vremea de primejdii şi, multe necazuri primind, mă voi duce de aici, iar voi pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre, cântând: Aliluia! Icosul al 8-lea Adunându-se sobor nedrept asupra ta, Sfinte, şi învoindu-se împăratul Arcadie cu dânşii, a crezut clevetirilor lor, şi judecat fiind tu la izgonire, te-au dat ostaşilor care, pe ascuns luându-te, au mers la mare, înotând spre Prenet. Atunci s-a facut cutremur mare în cetate şi au căzut o parte din palatele împărăteşti, din care pricină înspăimântânduse împăratul, şi de zarva mulţimii, a poruncit

38

să te întoarcă înapoi. Alergând poporul înaintea ta, te lăuda, spunând unele ca acestea: Bucură-te, Părinte Ioane, cel ce ai fost izgonit pe nedrept; Bucură-te, că pe ascuns ai fost tu scos afară din cetate; Bucură-te, că pentru tine poporul mare zarvă a făcut; Bucură-te, că de cutremur o parte din palate s-au surpat; Bucură-te, că Teofil cu toţi ai lui din cetate au fugit; Bucură-te, că împărăteasa Eudoxia de spaimă s-a îmbolnăvit; Bucură-te, păstorule bun, cel ce nu laşi oile tale; Bucură-te că împăratul a poruncit să te întoarcă din cale; Bucură-te, că poporul după tine multe lacrimi a vărsat; Bucură-te, că întorcându-te înapoi iarăşi scaunul ţi-ai luat; Bucură-te, căci cu cântări de psalmi ai fost întâmpinat; Bucură-te, că intrând în biserica lui Dumnezeu te-ai rugat; Bucură-te, al oilor lui Hristos preabunule păstor; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 9-lea Ieşit-a întru întâmpinarea ta poporul, cu cântări şi cu făclii ducându-te în biserică unde, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele primite, te-ai rugat pentru cei credincioşi. Vino, Sfinte Părinte şi în mijlocul nostru şi te roagă pentru noi cei ce te lăudăm pe tine şi cântăm lui Dumnezeu, Aliluia! Icosul al 9-lea După întoarcerea ta, ai păstorit oile lui Hristos până la o vreme şi iar s-a ridicat furtuna şi prigoana asupra ta. Căci prin îndemnul împărătesei Eudoxia ai fost scos din biserică şi de oameni răi ai fost urmărit ca să te omoare, şi pe ascuns ai fost dus până la mare şi de iubiţii tăi episcopi petrecut, şi dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, te-ai despărţit de dânşii. Iar ei, după tine plângând, ne-au învăţat să te


lăudăm, zicând unele ca acestea: Bucură-te, că Biserica lui Hristos bine o ai cârmuit; Bucură-te, Sfinte Ioane, că puţin trăind, ani îndelungaţi ai împlinit; Bucură-te, că Biserica lui Dumnezeu lumii o ai vestit; Bucură-te, că a doua oară Eudoxia asupra ta s-a tulburat; Bucură-te, că iarăşi sobor nedrept pentru tine s-a adunat; Bucură-te, căci cu nedreptate din Bisterică ai fost scos; Bucură-te, că multe chinuri ai răbdat pentru Domnul Hristos; Bucură-te, că episcopii şi poporul tău pentru tine cu amar au plâns; Bucură-te, căci cu necinste în surghiun de ostasi ai fost dus; Bucură-te, că după izgonirea ta foc de la jertfelnic a ieşit; Bucură-te, al Bisericii lui Hristos luminătorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 10-lea Ostaşii, din porunca împăratului, multă răutate îţi făceau, ducându-te prin vreme de ploaie şi prin frig, că doar vei muri pe cale şi, slăbind foarte tare, într-o noapte, stând la rugăciune, ţi s-au arătat Petru şi Ioan, apostolii, care, întărindu-te, au zis: Bucură-te, păstorule bun, de chinuri răbdătorule, căci trimişi suntem de Stăpânul Hristos să te mângâiem în răbdarea ta căci, după puţin vei trece la odihnă, ca în veci să te bucuri dimpreună cu noi, cântând, Aliluia! Icosul al 10-lea Pentru dragostea ta Părinte, doi preoţi şi un diacon au mers cu tine în surghiun şi au văzut pătimirea ta şi pe Sfinţii Apostoli care ţi s-au arătat. Iar la Comani ajungând, Sfântul Vasilisc, Episcopul Comanilor, ţi s-a arătat şi ţi-a zis: Nădăjduieşte, frate Ioane, căci mâine vom fi împreună înaintea Împaratului slavei! Aşa că, prin rânduiala lui Dumnezeu, ai rămas în Biserica Sfântului Vasilisc, în care ai slujit şi, împărtăşindu-te cu Sfintele Taine, ţi-

ai dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Dăne acum Sfinte şi nouă darul tău, ca să avem dragoste şi răbdare în necazuri, ca să te putem lăuda, zicând: Bucură-te, nevoitorule, ca în izgonire multe necazuri ai răbdat; Bucură-te, că Petru şi Ioan ca să te mângâie, iarăşi s-au arătat; Bucură-te, că doi preoţi şi un diacon, cu tine împreună au răbdat; Bucură-te, că în Comani la Biserica Sfantului Vasilisc ai stat; Bucură-te, căci cu mare sfinţenie în acea biserică ai liturghisit; Bucură-te, că, mulţumind pentru toate, cu Sfintele Taine te-ai împărtăşit, Bucură-te, că, culcându-te, lui Dumnezeu teai rugat; Bucură-te, că sufletul tău în mâinile Domnului l-ai dat; Bucură-te, că prin chinuri călătoria ţi-ai săvârşit; Bucură-te, că toţi sfinţii în cer cu mare cinste te-au primit; Bucură-te, al Împărăţiei lui Dumnezeu moştenitorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 11-lea Săvârşindu-ţi călătoria nevoinţelor tale Părinte, te-ai mutat cu bucurie către cele cereşti, iar mult chinuitul tău trup s-a îngropat cu cinste de iubiţii tăi ucenici lângă moaştele Sfântului Vasilisc, în Comani. Întorcându-se ucenicii pe mare, au mers la Roma la Sfântul Inochentie şi, toate cele despre tine spunându-le lui şi împăratului Onorie, aceştia se minunau de răutatea zavistnicilor. Însă, după tine vărsând lacrimi, slăveau pe Dumnezeu, cântând, Aliluia! Icosul al 11-lea Înştiinţându-se Sfântul Inochentie şi împăratul Onorie de pedepsele ce ai pătimit de la împărăteasa Eudoxia şi de la zavistnicii episcopi, au înfricoşat prin scrisoare pe Arcadie împăratul care, văzându-se înşelat, a pedepsit pe toţi pârâşii tăi, iar el pocăindu-se şi pentru tine plângând, te lăuda, zicând unele ca acestea:

39


Bucură-te, Sfinte Ioane, dascălul nostru cel bun şi învăţător desăvârşit; Bucură-te, că darurile Sfinţilor Apostoli ţi-au fost drept moştenire; Bucură-te, că, răbdând nedreptatea, acum te bucuri de fericire; Bucură-te, că după tine cetatea cu amar a plâns; Bucură-te, că şi mie, de dorul tău, inima mi se frânge; Bucură-te, gura de privighetoare veşnic cântătoare; Bucură-te, că învăţătura ta luminează lumea ca un soare; Bucură-te, că mulţi, recunoscându-şi greşelile, s-au pocăit; Bucură-te, că zavistnicii tăi cu rea moarte au murit; Bucură-te, al greşiţilor ce se pocăiesc iertătorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 12-lea După îndelungată vreme, binecredinciosul împărat Teodosie a socotit într-un cuget cu Sfântul Proclu patriarhul să aducă Sfintele Tale moaşte din Comani la Ţarigrad, spre mângâierea poporului. Trimişii, fiind fară multă evlavie, n-au putut ridica acea nepreţuită comoară, dar, venind alţii şi făcând îndelungate rugăciuni, cu multă evlavie au ridicat sfintele tale rămăşiţe omeneşti, pe care le-au dus la împărăteasca cetate, cântând cu bucurie, Aliluia! Icosul al 12-lea Ieşit-a întru întâmpinarea moaştelor tale, Sfinte Ioane, împăratul cu toată suita şi patriarhul cu tot clerul său, precum şi întreg poporul, cu făclii aprinse şi miresme de multe feluri. Când au ajuns la casa văduvei, sfintele tale moaşte s-au oprit, ca semn că tu eşti părintele văduvelor şi al săracilor. După aceea, în biserica cea mare ducândule şi în scaunul tău punându-le, gura ta cea veşnic grăitoare a dat pace tuturor şi împărătesei Eudoxia iertare, la care cuvinte, tot poporul spăimântându-se, la pământ a căzut şi cu mare evlavie te lăudau, zicând:

40

Bucură-te, că împăratul cu toată suita în cale ţi-a ieşit; Bucură-te, că toată cetatea cu bucurie te-a primit; Bucură-te, că rugăciunii împăratului te-ai plecat; Bucură-te, căci cu mare cinste scaunul iarăşsi ţi-ai luat; Bucură-te, că pe tot poporul l-ai binecuvântat. Bucură-te, că Eudoxia prin gura ta iertare a luat; Bucură-te, că sfintele tale sunt aşezate; Bucură-te, că celor ce aleargă la tine le dai iertare de păcate; Bucură-te, că pe bolnavi de orice boală îi tămăduieşti; Bucură-te, că pentru păcătoşii ce se pocăiesc milă mijloceşti; Bucură-te, chezăşuitorul nostru către Dumnezeu şi mijlocitorule; Bucură-te, Ioane Gură de Aur, prealuminate învăţătorule a toată lumea! Condacul al 13-lea O, Prefericite Părinte Ioane, bunule şi nepomenitorule de rău, după cum ai primit rugăciunea împăratului Teodosie şi te-ai plecat a merge în cetatea lui şi pe popor l-ai binecuvântat, dând iertare celor ce ţi-au greşit, aşa şi acum vino în mijlocul nostru şi ne binecuvintează pe toţi şi, cu rugăciunile tale dobândeşte-ne iertarea păcatelor, ca toţi să ne mântuim şi împreună cu tine să cântam: Aliluia! (de trei ori). Apoi Icosul întâi şi Condacul întâi.


Părintele Arsenie Boca - 100 de ani de la naştere Pe 29 septembrie 2010, se împlinesc 100 de ani de la naşterea marelui duhovnic al neamului românesc, părintele Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vaţa de Sus, în judeţul Hunedoara. Părinte ieromonah, teolog şi artist român, a fost stareţ la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus şi apoi la Mănăstirea Prislop, unde datorită personalităţii sale, veneau mii de credincioşi, fapt pentru care a fost hărţuit de Securitate. A fost unul din martirii gulagului comunist, închis la Securitatea din Braşov, dus la Canal, închis la Jilava, Bucureşti, Timişoara şi la Oradea. A pictat Biserica din Drăgănescu, supranumită Capela Sixtină a Orientului. S-a stins din viaţă la 28 noiembrie 1989, în vârstă de 79 de ani. A fost înmormântat, după dorinţa proprie, la mănăstirea Prislop, la 4 decembrie 1989 proorocind că aici va fi loc de pelerinaj. Marele duhovnic din Ţara Făgăraşului s-a făcut cunoscut şi iubit de românii din toată ţara datorită învăţăturilor şi predicilor sale, care slujeau şi vindecau sufletele oamenilor dornici de Hristos. Părintele Arsenie Boca spunea că: “pentru noi, Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vieţii şi-al istoriei, reazem în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii. Iisus Hristos este originarul nostru, autenticitatea noastră dar, mai mult decât acestea, Iisus este prietenul nostru care sigur ne rămîne credincios, nu ne părăseşte niciodată. Şi mai mult, e Sfânta noastră Împărtăşanie cu desăvârşire, formarea noastră metafizică”. Sunt cuvintele pe care le spunea Părintele Arsenie Boca în scrierile sale şi le atrăgea atenţia precizînd: “Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie de toate zilele, toată viaţa, de a ajunge stilul de viaţă şi concepţiile pe care aşa ni le-a lăsat Domnul nostru Iisus Hristos “. Părintele Aresenie să devină modelul nostru de înţelepciune, dragoste, smerenie şi să mărturisim şi noi pe bunul Dumnezeu prin cuvânt, dar mai ales prin faptele noastre bune de fiecare zi. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

41


Pe urmele Pãrintelui Arsenie Boca Mãrturisiri (3) CÂTEVA ÎNVĂŢĂTURI DE LA PĂRINTELE ARSENIE Pr. Simion Todoran Cuvânt la Parastasul din 28 noiembrie 2007

1

. „Fiecare dintre noi duce un ateu în spate, trupul pe care-l avem. De la starea aceasta trupească până la a face din trup «Templu al Duhului Sfânt» (I Corinteni 3, 16), de a face din el «Biserica lui Dumnezeu», este de luptat, de cele mai multe ori, o viaţă întreagă“ spunea Părintele. Deci, trebuie să ştim că lupta aceasta nu este o luptă de o zi, de două, de trei, ci că trebuie să avem răbdare, îngăduinţă şi o viaţă întreagă ne trebuie ca să ajungem la măsura desăvârşirii.

2

. „Firea trupului fiind oarbă, surdă şi mută, nu te poţi înţelege cu trupul decât prin osteneală şi foame. Aceasta, însă, trebuie să fie condusă după dreapta socoteală, pentru că s-au făcut şi s-au văzut şi ştim din Pateric că foarte mulţi au căzut şi în dreapta, adică atunci când s-au luptat, vrând să ajungă la desăvârşire au căzut în păcat, în mândrie, în slavă deşartă“. De aceea, spune că trebuie condusă după dreapta socoteală ca să nu ne dăuneze sănătăţii. Postul şi rugăciunea sunt două lucruri pe care le avem şi cu care putem să alungăm poftele din noi. Aşa cum spunea şi Părintele foarte pe scurt, dar şi din Sfânta Scriptură şi din viaţa noastră „foamea îmblânzeşte fiarele“. Când înţelegem postul ca pe o stare în lupta spre desăvârşire înseamnă că începem urcuşul nostru duhovnicesc.

3

. „Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea“. De multe ori venim, aici la Prislop la Părintele, şi, în general, avem necazuri, avem încercări. „Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu se ţine între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de o lege a dreptăţii, ca de o lege milostivă pentru care ne curăţim de

42

petele faptelor rele. Dacă răbdăm necazurile de bună voie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu, iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut“. Cu alte cuvinte, Părintele spunea aici să luăm încercarea ca o binecuvântare. Dânsul a luat în viaţă toate încercările ca o binecuvântare şi când a fost în închisoare şi când a fost scos din mănăstire; a stat 30 de ani, ca să nu slujească pentru că a făcut ascultare, deşi au fost voci care au spus că trebuia să slujească pentru că putea. N-a putut pentru că a ascultat de ierarhie aşa cum se cuvine pentru că a depus votul ascultării. Un călugăr se remarcă, mai ales, prin voturile pe care le are asupra lui şi, mai ales, dacă le respectă. Părintele Arsenie a fost, deci, un exemplu şi din acest punct de vedere.

4

. „E ştiut că pentru a scoate un gând rău din inimă trebuie să o învălui de mai multe ori în cuvântul cel bun ca să o izbăveşti din robia gândului rău. Asta e calea cea mai lungă: calea de la minte la inimă“. Ca să-l faci pe om să înţeleagă trebuie să te adresezi inimii. Inima, ca să poată să fie luminată, trebuie să fie aşezată în minte. Personal nu l-am auzit niciodată pe Părintele să vorbească de rău pe cineva. N-a vorbit de rău niciodată, ci dacă a putut să spună a spus doar cuvinte de mângâiere şi dacă a putut să ajute pe cineva, a făcut lucrul acesta. Părintele îţi spunea păcatul în faţă, pentru că avea această putere duhovnicească deosebită. Părintele Arsenie avea un dar deosebit. Părintele Arsenie era un om instruit, a studiat: Teologie, Belle Arte, cursuri de medicină şi a fost un om care citea cu o plăcere deosebită. Într-o situaţie la Bucureşti, când m-a vizitat cu ocazia sfinţirii bisericii de la Drăgănescu, a stat la mine acasă şi l-am văzut cu câtă pasiune citeşte şi se interesează de tot cea ce este nou. Îl preocupau, mai ales, problemele de antropologie creştină şi faptul că o familie, cum a fost familia Sfântului Vasile


cel Mare, a putut să aibă copii numeroşi şi mulţi sfinţi. Se interesa şi se întreba: oare cum este posibil să se facă lucrul acesta? Tot cu lucrarea lui Dumnezeu.

5

. „Încercările nu sunt o pedeapsă, ci o şcoală, lumină pentru mine şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim noi ca suferinţe? Spune Părintele: De nu le simţim ca atare, n-am învăţat nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii. Iar din odihnă până acum n-a ieşit ceva de folos“. A făcut lucrul acesta şi toate încercările şi toate ispitele care i-au venit în viaţă le-a luat şi le-a pus în seama lui Dumnezeu.

6

. „Toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii nu înţeleg că vindecarea prin necazuri nu dovedeşte părăsirea lui Dumnezeu“. Adesea auzim: m-a părăsit Dumnezeu, mă bate Dumnezeu că am atâtea necazuri în viaţă. Atunci când ai necaz să ştii că Dumnezeu se milostiveşte de tine: „Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă avem necazuri“. Mântuitorul spune: „În lume necazuri veţi avea. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea“ (In. 16, 33).

7

. „Nu fericiţi pe cei ce n-au necazuri în lumea aceasta, căci cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-I înţeleagă căile, nu le rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă“.

8

. „Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, despre cealaltă de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească“. Acest lucru ar trebui să-l citim şi să-l înţelegem foarte bine. Deci, trebuie să ne punem de aceeaşi părere cu Dumnezeu. Nu pe Dumnezeu să-L punem de acord cu noi, ci noi trebuie să fim de acord cu Dum-

nezeu. Până nu vom face lucrul acesta nici noi, nici între noi şi nici în societatea noastră nu va fi pace. „Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, Care, în tot ceea ce face, urmăreşte înţelept firea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi vrem şi noi ce a vrut Dumnezeu, în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre“. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu, orice greutate devine o binecuvântare şi este foarte uşoară. Mântuitorul spunea: „Luaţi jugul Meu că este uşor şi sarcina mea că este uşoară“. De ce? Pentru că Dumnezeu este Cel ce ne poartă şi pe noi şi greutăţile noastre.

9

. „Credinţa este un risc al raţiunii, dar nicidecum o anulare a raţiunii; ci, dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un «dincolo» al lumii acesteia, în spaţiul divin al existenţei. Conştient de această dezamăgire fără să fii mort deloc şi în lume, experimentezi, trăieşti la intensităţi nebănuite sentimentul libertăţii spiritului. Acum scapi de frică. Va urma, apoi, o realitate de o evidenţă absolută“. Astfel înţelegea Părintele subtil ce este credinţa- care este această iluminare, această angajare ca să treci dincolo. În momentul în care eşti un om credincios, pătruns de Dumnezeu, orice s-ar întâmpla cu tine, vei învinge! Am văzut oameni din toate părţile, din străinătate, din întreaga ţară care sunt prezenţi aici cu ocazia acestui sfânt parastas. Ştim că Părintele, de acolo de unde este, ne binecuvântează şi se roagă pentru noi. Sunt convins şi de acele cuvinte pe care le-a spus Părintele, că „Va lua ţara foc din Prislop“ - şi de la alte mănăstiri, focul spiritual al renaşterii noastre.

43


Pr. Petru Vamvulescu ărintele Arsenie zicea că, în cazul muceniciei, puţin la început este mai greu, dar după aceea, Dumnezeu încercând bunăvoinţa, credinţa şi dragostea noastră ne uşurează durerile încât nu mai simţim focul lor, cruzimea lor. finţii de demult ştiau de Părintele Arsenie pentru că erau în legătură. Ne spunea Părintele Arsenie: „A fost Sfântul Vasile pe la mine şi m-a mustrat că prea vă canonesc pe voi“. umatul atacă mintea şi credinţa omului, nu doar plămânii, inima, sângele şi organele respiratorii. ă ne spovedim din toată inima şi din tot sufletul nostru. espre Sfânta Împărtăşanie Părintele Arsenie spunea: „Nici prea rar dar nici prea des pentru nevrednicia noastră, că noi nu avem viaţa mucenicilor şi a creştinilor de demult“. ărintele zicea că Dumnezeu nu răsplăteşte şi nu pedepseşte cele mai multe aici, ci dincolo, la judecată. Dar aici dă, din când în când, câte un semn. „Când Dumnezeu nu va mai asculta rugăciunile sfinţilor pentru tot felul de păcate şi de necazuri care sunt în lumea aceasta, mai este una care nu se poate să nu fie ascultată: Maica lui Dumnezeu care are o milă şi o stăpânire nemăsurată. Ea şi Sfânta Liturghie“.

P S

F S D P

Pr. Oprea (Cinciş) Prin anii ‘50, un credincios, cântăreţul Morar Ionică din Cinciş, a fost de faţă la o întâmplare. Când Părintele Arsenie a ieşit din biserica Mănăstirii Prislop, toţi oamenii care stăteau jos pe pajişte, lângă izvor, s-au ridicat în picioare să-i sărute mâna Părintelui. Doar un copil a rămas jos. Unchiul copilului i-a zis Părintelui să-l ierte pe copil că nu s-a ridicat deoarece acesta nu poate să se ridice, niciodată nu şi-a putut folosi picioarele. „Ba poate“ a zis Părintele şi a întins mâna copilului. Copilul a prins cu mâna un deget al Părintelui şi s-a ridicat în picioare. De atunci copilul n-a mai avut nimic şi a putut să meargă.

44

Maica Stareţă Marina, Mănăstirea Hurez ă-i iubeşti pe toţi care te batjocoresc.

S E

rau două persoane din Oraşul Victoria mama şi fiica - şi l-au întrebat pe Părintele Arsenie, că nu ştiau ce să facă: Să meargă la mănăstire sau să se căsătorească? şi l-au întrebat pe Părintele Arsenie. Părintele a zis: “e grea călugăria, dar e mai grea căsătoria ca să ţi-o duci aşa cum trebuie“. u nu am fost la înmormântarea Părintelui Arsenie. Când a murit, eu eram la Seminar la Craiova. Eram foarte tulburată, dar nu ştiam de ce. Numai după ce am ajuns în gară la Craiova a venit cineva şi mi-a spus: „Aţi auzit că a murit Părintele Arsenie?“. Atunci parcă mi-am găsit răspunsul de ce eram aşa de tulburată. Nu ştiu din ce cauză a murit Părintele, aşa a vrut Dumnezeu. Părintele s-a rugat să fie mucenic, să moară mucenic. Părintele a fost mucenic toată viaţa! ărintele era pentru naştere de fii. Miaduc aminte că, la un moment dat, în mintea mea încolţise ideea ca, dacă mă căsătoresc, să trăiesc în curăţie. M-am dus cu un băiat din Sibiu la Părintele şi aveam în minte acest lucru, şi pentru că acest băiat mi-a garantat că se va lăsa cum vreau eu, adică se va conduce şi după cum vreau eu în familie. Aveam părul scurt şi aveam batic pe cap şi pe sub batic îmi cădea puţin păr pe frunte şi când am ajuns la Părintele, dânsul mi-a dat cu mâna pe frunte şi mi-a zis: „Nu vrei să ai frunte?“. Dar fără să-mi dau seama că „fruntea e ceea ce sunt acum“. I-am spus: „Ba da, Părinte, dar mi-am spălat părul şi de asta mi-a căzut“. Părintele mi-a zis a doua oară: „Nu vrei să ai frunte?“. I-am spus: „Ba da…“, îi tot explicam. Dar Părintele zice: „Ştiu, mă, ştiu“. Dar, probabil o fi zis: nu înţelegi nimic… A zis: „Dacă vrei să te căsătoreşti să nu crezi că trăieşti aşa cum teai gândit tu“. Asta nu o ştiam decât eu, că vroiam să trăiesc în curăţie, dar căsătorită. Mă făceam că nu înţeleg ce vrea să zică, dar eu ştiam foarte bine, însă ca să nu mă întrebe cei din jur. .. Părintele mă apasă încă o dată:,,Dacă vrei să te căsătoreşti să aduci toţi copiii că asta-i familie binecuvântată, nu să crezi că trăieşti în feciorie aşa cum gândeşti tu“.

E

P


Ş Î

i mamei mele tot aşa i-a zis: „N-ai vrut să-l ai şi de asta ai probleme cu copiii“. n momentul în care i-am cerut binecuvântare pentru mănăstire, Părintele a zis: „Mă, du-te, dar vă va mai mătura“. În mintea mea am zis că să nu ne măture Dumnezeu. Apoi Părintele a continuat: „Şi pe mine m-a măturat, dar nu m-a măturat Dumnezeu“. Nu ştiu la ce s-a referit, pentru că dacă nu murea Ceauşescu deja era decretul care urma să fie pus în aplicare sau că va veni ceva de acum încolo peste noi. ărintele mai zicea: „Dacă te duci la mănăstire să-i iubeşti pe toţi care te batjocoresc“. Eu ţineam foarte mult la fratele meu cel mic, care avea problemele lui, şi a zis Părintele: „Ia vezi, dacă, fratele tău ţi-ar da două palme, îl mai poţi iubi la fel ca înainte?“. Şi după ce am ajuns acasă, nu după multă vreme le-am primit, deşi nu mă aşteptam. Lupta a tost extraordinară ca să-l pot iubi la fel, mai ales că atunci lucram pentru el un pulover şi mă gândeam atunci să i-l stric. eşi înainte duceam o viaţă mai lumească, am fost şi la Părintele; intrarea încă în mănăstire se datorează Părintelui Arsenie. Pot să zic că intrarea mea în călugărie e numai a Părintelui. Părintele mi-a zis şi de Mănăstirea Horezu. Nu am lăsat să-mi spună dânsul la ce mănăstire să mă duc. Am zis eu: „Ce ziceţi de Horezu?“. Fără să ştiu că Părintele a fost pe la Horezu şi-l cunoaşte foarte bine şi are fiice duhovniceşti. Părintele a zis: „Mă, du-te, dar o să-ţi fie greu la Horezu că e multă muncă“. Poate că s-a gândit la lucrul acesta şi pentru faptul că starea sănătăţii mele nu prea era bună. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Părintelui şi al Sfinţilor Brâncoveni am reuşit, până acum.

P

D

Maica Tecla, Mânăstirea Cârţişoara Arpaşul De Sus ând vorbeam cu sfinţia sa, când mă uitam în ochii Sfinţiei Sale, parcă Îl vedeam pe Mântuitorul, parcă vedeam cereul senin şi multe alte lucruri minunate. n frate de-al mamei mergea la Prislop cu încă un vecin şi Părintele le-a spus: „Mă, voi aţi venit aici cu tămâia diavolului, cu tabachera“. După ce a terminat Sfânta Liturghie le-a spus să meargă pe un deal din apropiere să taie nişte crăci pentru un gard. Şi o să vină şi dânsul. Când au ajuns s-au

C

U

pus să se odihnească. Dar Părintele Arsenie era acolo. Şi i-au spus: „Părinte, cum aţi venit aici?“. Le-a spus: „Pe lângă voi, mă“. O maică le-a zis că Părintele merge prin aer. Nu l-aţi văzut pentru că nu aţi fost vrednici. ntr-o noapte au venit să-l aresteze şi l-au urcat în maşină, dar nu au putut să plece cu maşina. Părintele le-a spus că nu o să poată să plece de acolo până nu se dă dânsul jos din maşină. Când s-a dat jos a pornit maşina şi le-a spus: „Vedeţi, mă, numai eu dacă vreau vin, nu mă puteţi duce voi“. L-au închis şi dimineaţa au găsit camera descuiată şi stătea acolo şi se ruga. ultă lume mergea la dânsul. A fost o femeie la dânsul care plângea mult pentru că avea un singur băiat care a fost închis şi acum nici nu a scăpat bine şi l-au închis din nou. I-a zis Părintele: „Numai pe acesta îl plângi. Dar pe aceia cărora le-ai făcut chiuretaj nu-i plângi? Aceia pe care nu i-ai lăsat în lume îl amărărsc şi pe acesta şi pe tine“. ltă femeie a mers la dânsul la Drăgănescu şi i-a spus că i-a adus nişte unt bun de oaie. Părintele i-a spus: „Bine că ai adus. Du-te în faţa bisericii şi unge stâlpii ăştia cu untul tău“. Femeia a zis: „Cum, Părinte, eu l-am adus pentru sfinţia ta“. S-a dus şi a uns stâlpii cu unt şi au ieşit vreo şase şerpi care lingeau untul. A zis părintele: „Vezi, mă, ăia sunt copiii tăi pe care nu i-ai lăsat în viaţă. Mie nu-mi trebuie untul tău“.

Î

M A

Scrisoarea Părintelui Arsenie către N. “Rememorează-ţi: «N., trage de tine la creştinism!». Tu nu faci decât că-l studiezi pe dinafară, din cărţi. Tu încă nu te-ai angajat existenţial în creştinism, adică cu toată sinceritatea de conştiinţă şi cu toate «riscurile» acestei angajări. «Riscuri» faţă de tine, întâi; şi apoi: faţă de «firea omenească», în general. Toate instinctele tale sunt «în primejdie» în faţa creştinismului, în faţa trăirii lui Hristos. Acestea sunt cele dintâi «alarme» ale naturii slăbite de păcat în faţa «primejdiei» de-a fi «înghiţite» de Viaţă- adevărata Viaţă. Îţi descrisei o latură a slăbirii tale sufleteşti. Mai este una. Un psiholog francez contemporan a făcut o mare descoperire, care sună, în cuvintele lui, cam aşa: «Intelectul nostru e structurat dialectic; adică: orice idee apare în câmpul luminos

45


al conştiiţei, trezeşte, prin inducţie, şi ideea contrară. De aceea, să nu te miri că: plecând să realizezi o idee, te poţi «trezi» făcând exact contrar ei». Cu aceste elemente de ajutor poţi mai uşor să te înţelegi pe tine însuţi, să-ţi explici aproape toate «împotrivirile» tale şi faţă de tine şi faţă de oameni (taică-tău, de pildă) şi, şi faţă de Omul cel pogorât din Cer- făptura noastră cea nouă - cum se exprimă Sfântul Pavel. Ce pot să te ajut este să te cunoşti pe tine însuţi, în cea mai intimă «şurubărie» a naturii tale şi să decizi tu însuţi cum trebuie, cu destinaţia ta în lume. De această parte a ta de osteneală sincer că cu «reparaţia» ta, în lumina credinţei şi a cunoştinţelor pe care le primeşti (datorită nevoinţelor părinţilor tăi) nu te poate scuti nimeni. Nici tu nu te vei putea scuti.” Maica Stareţă Marina Lupou, Mănăstirea Bic - Sălaj u mă duc seara în bisericuţă, la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, mă închin, citesc ceva, mă opresc la Cărarea Împărăţiei, o las deschisă… Cineva a donat-o. Să nu creadă lumea că eu fac ceva exagerat (mai ales că se ştie că am fost la Prislop). Duhul Sfânt, printr-o femeie oarbă din Zalău, a adus Cărarea şi buchetul de Acatiste al Maicii Domnului şi icoana Părintelui, pe care le-a donat mănăstirii, dar să le ţinem în biserică, pentru ca oricine vine să aibă ocazia să citească fie o rugăciune, fie din Cărarea Împărăţiei. Şi pe Părintele lângă Cărare. Asta a fost dorinţa ei. Şi a zis: „Aşa a fost voia lui Dumnezeu“. Dacă am fi pus-o noi ziceau ca am pus-o noi de capul nostru şi poate ne şi sancţiona cineva. Nimeni nu ne-a întrebat niciodată că de ce le ţinem acolo sau de ce le-am pus. În Cărare ne vorbeşte Părintele. De n-ar mai fi scris nimic şi de n-am mai citi nicio carte, dar Cărarea este cutremurătoare. zis Părintele când era la Prislop: „Mă, citiţi cărţi care sunt egale cu Testamentul“! ând am auzit eu prima dată despre Părintele Arsenie am avut vârsta de 17 ani. Eram în Timişoara, şi acolo aveam o gazdă credincioasă sibiancă. Îmi povestea de la Mănăstirea Sâmbăta, că era un Părinte călugăr acolo şi acum e la Bucureşti unde

E

A C

46

pictează o biserică; stă pe scară şi spune la oameni tot. e la 17 ani mi-am dorit eu să ajung la acel Părinte. Şi tot atunci m-am hotărât şi pentru mănăstire. Acolo la T’imişeni, la mănăstirea Bodrog, mergeam eu când eram în Timişoara. Acolo am văzut lumina credinţei şi dragostea de mănăstire şi multe lucrări dumnezeieşti. În 1974 am intrat în mănăstire. Când am ajuns la mănăstire la Govora, ne-a povestit Maica Stareţă Emanuela (Dumnezeu să o odihnească), despre Părintele Arsenie. Părintele a trecut pe la dânsa cu o săptămână înainte de a merge noi acolo, un grup de fete de la Timişeiu. Acolo la mănăstire n-avea personal, era în perioada comunistă. I-a spus Părintelui: „Mă duc la episcopie şi spun că mă retrag“ şi că se întoarce înapoi la Horezu, pentru că dacă nu are personal nu poate să facă faţă acolo. Părintele zice: „Nu te necăji, mă, că-ţi vor veni“. Maica nu a realizat, dar peste o săptămână noi am fost acolo. Vă daţi seama, despre noi era vorba că mergem la Timişeni, nu la Govora! Aşa a lucrat Dumnezeu! trecut vremea şi eu eram bolnavă foarte rău. Însă nu am spus la maica Stareţă că sunt bolnavă şi am tras şi eu în ascultare acolo; eram în mijlocul verii, în 1975. Aveam cancer la ficat, dar eu nu ştiam. Erau nişte medici cazaţi la mănăstire care i-au spus maicii stareţe: „Să trataţi fata asta că moare“. Am fost pe la toţi doctorii la Bucureşti, la Sibiu, la Timişoara, de prin iulie până prin noiembrie. Dar eram tot mai rău. tunci maica stareţă m-a trimis la Părintele, la Bucureşti, la Drăgănescu. Mergeam îmbrăcate civil. Când ajungem, Părintele era în uşă, şi zice: „Mă, în sfârşit ai venit!“ Şi atunci m-am cutremurat şi am zis că Părintele ştie de când am dorit eu să ajung la dânsul. Dânsul era călugărul care stă pe scară şi pictează şi spune la oameni tot (eu cu atât am rămas de la gazda mea). Aveam 27 de ani, şi de l l ani am dorit să ajung eu la acel Părinte. După ce zice vorba asta, mă lasă şi merge şi vorbeşte cu alte femei, după care iar vine şi zice: „Hai lângă sobă că eşti îngheţată de frig“. În gândul meu am zis că Părintele ştie că eu am îngheţat? Iar m-am mirat. Şi iar mă lasă şi merge şi vorbeşte cu altele. După aceea vine a treia

D

A

A


oară şi zice: „Mă, dă slavă lui Dumnezeu că ai ajuns în mănăstire. De-ai ajunge să rozi pietrele., de acolo să nu pleci!“. Iar m-am minunat! Părintele ştie cât am suferit eu până am ajuns în mănăstire, cum tatăl meu a voit să mă căsătorească forţat şi eu am fugit înainte de nuntă… şi iar m-a lăsat şi s-a dus cu alţi credincioşi (era lume multă pe acolo). Şi acum, a patra oară, vine foarte hotărăt şi a zis: „Tu, cu sănătatea ta eşti ca-ntr-un azil de bătrâni acolo, dar mai ai ceva ce nu ştii tu, da-ţi spun o pildă. Un om era bolnav de cancer - asta ţi-o spun ţie! Doctorii l-au lăsat acasă că moare - asta ţi-o spun ţie! (exact aşa era cu mine). El a venit la mine. Eu i-am spus să se pregătească de moarte - asta ţi-o spun ţie! Peste un an se duce la control, dar doctorii nu-i mai găsesc nimic asta ţi-o spun ţie!“ i mă lasă. Şi, gata, lăsată am fost! Nimic! Părintele a vorbit cu alţii… şi frământată, vine vremea să plecăm. Îi sărutăm mâna şi ieşim. Eu de la poartă m-am întors înapoi. M-am prefăcut că-i sărut mâna, că-i mulţumesc, dar aveam de gând să-l întreb foarte hotărâtă ce va fi de soarta mea. „Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar ce ziceţi sfinţia voastră, mai am eu de trăit sau nu?“. Şi atunci mă scutură de mână şi zice: „Mă, până mai e nevoie de tine ai să mai trăieşti, când nu… zborul… Şi când te doare măgarul acesta (a făcut la mâna dânsului aşa) zi aşa: îmi pare bine că mă scap de tine! Şi orice bucurie în viaţă vei avea să nu te prea bucuri, şi orice necaz cât va fi el de mare, să nu te prea necăjeşti“. Asta mi-a fost reţeta! Şi am plecat. u aveam mai multe boli şi numai mintea o aveam întreagă: ulcer duodenal aproape perforat (eram propusă pentru operaţie), insuficienţă cardiacă, aveam şi la plămâni căci am făcut o congestie complicată; cu un an în urmă am fost în spital şi mi se dădea în gură de mâncare, am umblat în bâtă căci nu puteam sta pe picioare din cauza reumatismului în urma unui îngheţ de la 15 ani. Deci numai mintea îmi rămăsese întreagă, nimic n-a fost în mine bun. Şi am tras concluzia că la mine s-a referit părintele când mi-a zis de cancerosul acela căci aşa s-a întâmplat şi cu mine, deoarece doctorii mă dăduseră acasă. Nu puteam să fac nici serviciu, tânără eram, de pensionat nu se putea că nu aveam decât un an jumătate în câmpul muncii. Eram acasă şi prin minu-

Ş

E

ne dumnezeiască m-a primit maica stareţă Emanuela, care era ucenica Părintelui Arsenie, în mănăstire. rec 20 de ani şi foarte greu am venit încoace, în toamna lui 1994. Apăruse ecograful şi atunci pe aici era minune să faci un ecograf. Am mers cu cineva la spital şi am văzut că i-a făcut ecograf. Hai să văd care e starea sănătăţii mele, aşa numai de curiozitate. Eu, care am fost moartă şi am înviat. I-am spus doctorului să-mi facă şi mie un ecograf, dar să urmărească în mod special ficatul şi stomacul (cancerul era la ficat). După consultaţie mi-a spus: măicuţă, totul e ca la nou născutl Atunci i-am povestit întâmplarea şi dânsului. e când am fost la Părintele, de 20 de ani de zile, eu n-am mai fost la medic, decât la dentist sau am vizitat pe cineva la spital, dar medic pentru mine n-am avut nevoie. Au început să nu mă mai doară mâinile şi picioarele, am început să mănânc (eu 10 ani n-am putut ţine post, trebuia să mănânc şi de dulce în post). Am început să lucrez şi munceam dezinteresat. Viaţa pe care o am de la Dumnezeu pentru mine e o minune. Până să merg la Părintele mâinile mă dureau îngrozitor. După ce am fost la Părintele simt că am în mână ceva ce nu-i al meu. Trupul şi fiinţa mea le simt naturale, dar asta nu. upă ce am venit la Prislop munceam foarte mult şi ridicam mult, şi aici m-a mai încercat o dată stomacul, dar rău de tot. Dar asta pentru că L-am supărat pe Dumnezeu şi pe Părintele. Dar Părintele m-a vindecat o dată, eu acum nu-i mai spun. Şi deschide Părintele subiectul la masă. N-am vrut eu să-i spun, n-am vrut să mă plâng pentru că am zis că aşa-mi trebuie. Aşa ne-a învăţat dânsul să zicem că aşa ne trebuie dacă ni se întâmplă şi ce ne vine de la Dumnezeu. Nu că am eu vreun merit, dar în momentele alea cu stomacul când mă durea aşa rău, am fost foarte conştientă că aşa-mi trebuie. Părintele, la masă, întreabă pe maici, pe fiecare pe rând, cu ce sufere. Când ajunge la mine zice maica stareţă: “pe Marina o cam doare stomacul”. Iar Părintele zice: „şi n-ai observat din ce?“ „Am observat că din ridicături şi din post“, dar nu i-am mai spus că şi din supărare. Părintele se uită aşa la mine şi zice: „Mă, mai fii şi tu doctor pen-

T

D

D

47


tru tine, mă!“ Şi gata! Dar din ceasul acela nici până astăzi nu mă mai doare stomacul. Dânsul a zis să fiu eu doctor pentru mine, dar în schimb m-a vindecat. Ce doctor să fiu eu pentru mine, ce pot eu face pentru mine? ltădată eram la clopotniţă. Dânsul lucra la clopotniţă, făcea ceva reparaţii. Eu duceam două găleţi cu moloz. Şi a zis: „Mă, mai puţin, mă, că au cam slăbit puterile“. Şi am şi lăsat găleţile jos şi am zis: „Vai, Părinte, vă rog să mă iertaţi, dar nu mai rezist să fiu bolnavă şi tânără cum am fost şi să mă îngrijească alţii. Mai bine să-mi dea Dumnezeu orice şi să ajut eu pe alţii mai în vârstă decât mine“. Mai târziu mi-au slăbit şi mai tare puterile. ucurii spirituale am avut multe. Când venea Părintele la noi era o bucurie… Ne învăţa maica Timoteia să zicem: să ne bucurăm cu cutremur. Am multe şi frumoase amintiri. Părintele nu prea vorbea. De multe ori nu vorbea. Eram odată în bucătărie şi a zis: „Mă, puneţi perdele acolo, mă, că uite-aşa umblă securiştii pe acolo. Eu când pornesc din Bucureşti şi ei pornesc, ajung înainte mea aici“. dată, când era sărbătoare, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, eram la toacă. Îi plăcea Părintelui cum bat toaca (mie mi-a picat de bine şi m-am bucurat că am făcut şi eu ceva bun). Odată a întrebat maica stareţă că cine a bătut toaca şi m-a întrebat şi dânsul: „Tu ai bătut toaca?“. I-am spus că da. A spus că-i place. Eu i-am spus „Mă bucur că vă putem şi noi bucura cu ceva, Părinte“. Şi de atunci, când era la noi numai eu băteam toaca. A venit o maică şi a zis: “Marina, hai că Părintele a vorbit cu toată lumea, numai tu n-ai fost”. Şi atunci trage ea clopotul şi fug. Şi primul cuvânt pe care mi l-a zis Părintele a fost: „Mă, o văzui pe mamă-ta urcând în sus“. Eu am zis: “Părinte, mama mea nu-i aici”. Dar Părintele a zis: „Mamă-ta a fost, mă!“. Apoi am zis că poate a fost mama maicii Luciana (era cu mama ei). Dar Părintele a zis mai aspru: “Mamă-ta o fost, mă!” Nu puteam eu să-l contrazic pe Părintele că doar Părintele ştie ce-o văzut. Îi spune maica stareţă că am necazuri cu familia şi-mi spune aşa: „Fă tu ce trebuie aici şi în măsura comportării tale de aici se vor rezolva şi problemele celelalte ale familiei.

A

Colecţia de obicte populare şi artizanale a parohiei noastre s-a îmbogăţit cu câteva obiecte minunate, dăruite nouă cu toată inima, de familia Octavian şi Roxana Ciociu din comunitatea noastră şi, de doamnele Adriana Fotiadis şi Fausta O’Brian din Noua Zeelandă.

B

O

48

Caldele noastre mulţumiri şi recunoştinţă!


Sănătatea noastră. . . între trup şi suflet, păcat şi boală PĂCATUL AVORTULUI DIN PERSPECTIVA TRAUMEI PSIHICE A FEMEII Motto: Fiii Sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei! Căci ei nu vor rămâne de ruşine, când vor vorbi cu vrăjmaşii lor la poartă. Ps. 127, 3-5 Tu mi-ai întocmit rinichii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele. Ps. 139:13-16. Tema aceasta constituie un subiect foarte delicat, foarte controversat dar în acelaşi timp de o importanţă copleşitoare pentru viaţa oricăruia dintre noi, pentru întreaga umanitate. Vorbim despre avort şi consecinţele lui. A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă

luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de apărare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este fără îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, “un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare “ (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propiul ei odor. Uciderea se săvârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepădarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Din cele mai vechi timpuri, avortul a fost considerat o crimă. Asirienii au fost primii care au practicat avortul. Însă această practică era considerată ilegală şi era pedepsită ca orice altă omucidere. Tot astfel în Roma, avortul provocat era pedepsit cu moartea iar moaşa care intervenise era trimisă în închisoare. Societatea antică grecească condamna de asemenea această practică pe care o numeau asasinat. Hipocrat, în jurământul medicilor, pledează pentru dreptul la viaţă şi pentru apărarea vieţii. Odată cu apariţia creştinismului, avortul era tot mai mult condamnat şi pedepsit de instituţiiile statale şi religioase. Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă a împiedicării naşterii de prunci. Viaţa copilului începe din clipa din care e conceput. În momen-

49


tul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortu1 este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câtă vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil. De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei. Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi cul-

50

pa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Păcatul uciderii este păcat strigător la cer (Facere 4, 10). Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşti înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că odată cu o viaţa nimicită se distrug şi vieţile urmaşilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copilului se varsă “sânge1e” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistică dintre sângele copilului şi “sângele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei XXV, 32-46: “întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” v. 45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamna în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: “Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Întotdeauna societatea a considerat avortul provocat o crimă împotriva umanităţii, o crimă premeditată şi monstruoasă. După decembrie 1989


s-a legalizat avortul în ţara noastră iar statisticile au înregistrat cifre înspăimântătoare. Anual în lume sunt ucişi prin avort între 3055000000 de copii. O cifră colosală, nu-i aşa ? Dar ce e mai trist e că ţara noastră ocupă locul 1 la avorturi în Europa! În 10 mai 1990, la OSLO, s-a semnat Declaraţia Drepturilor Copilului Nenăscut în cadrul Congresului Mondial Provita, unde se specifică foarte clar că orice făt are dreptul de a fi născut, are dreptul la viaţă, indiferent de sex, rasă sau stare de sănătate. Copilul trebuie să fie considerat o fiinţă umană din momentul concepţiei şi nu după 3 sau 4 luni . Unii cred că în prima fază embrionară, copilul nu e decât un ghem de celule care poate fi îndepărtat fară nici o problemă. Nimic mai fals! La 8 săptămâni, embrionul are toate organele deja formate şi toate simţurile sunt prezente! Fătul simte durerea, se mişca haotic în timpul avortului, încercând să scape de instrumentele care-l rup în bucăţi, ritmul cardiac creşte foarte mult din cauza emoţiei şi fricii, cam 140 bătăi/minut. Fătul recunoaşte starea de pericol. Dacă aţi urmărit documentarul despre avort STRIGĂTUL MUT, aţi putut vedea foarte clar cum acea fetiţă de 3 luni care este avortată, în momentul în care instrumentele o apucă, deschide gura într-un strigăt care nu e auzit de nimeni… E cu-

tremurător să vezi o fiinţă atât de mică implorând după ajutor, un ajutor care îi este refuzat categoric, pentru că ea nu e considerată o fiinţă umană ci doar un impediment de care mama trebuie sa scape. Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a salva, are menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, are şi îndatorirea de a lupta, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte. Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: “Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său “ (Facerea l, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: “Să nu ucizi” (Iesire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul “viaţă şi mai multă să aibă “(Ioan X, 10). Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de “Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de “Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de “Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. Este important să recunoaştem că în anumite culturi avortul reprezintă o alegere impusă. Este o alegere imposibilă făcută din cauza condiţiilor politice, a lipsei de resurse economice, teama de alţi copii sau teama pentru familie. În culturile cu condiţii economice dificile sau climat politic dificil poţi întâlni femei cu multe avorturi, uneori atât de multe, încât ele nici nu-şi amintesc câte au fost. Se consideră că o femeie în Rusia a făcut în medie 9 avorturi. De asemeni, diversitatea convingerilor despre impactul avortului asupra femeii şi asupra familiei

51


este strâns legată de diferenţele culturale. Trebuie să fim foarte sensibili la sistemul convingerilor culturale al celor care se adresează după ajutor. În unele culturi, cum ar fi Taiwan şi Japonia, se crede că avortul are consecinţe spirituale de durată. Membrii acestor culturi recunosc că spiritul copilului avortat poate urmări familia, aşa că templele oferă ceremonii speciale pentru a îmblânzi aceste spirite. Unele spirite sunt neliniştite, unele sunt binevoitoare, iar altele pot fi răuvoitoare. La fel se crede şi despre copiii pierduţi prin pierdere spontană de sarcină, în unele cazuri. Între manifestările consecinţelor avortului cele mai cunoscute sunt: - Negarea/respingerea consecinţelor avortului: Multe femei au petrecut mulţi ani fără să cunoască rănile pe care avortul le-a lăsat în viaţa lor. De multe ori apare aşa-numitul „incident declanşator”. Ea vede sau aude ceva ce o face brusc să-şi aducă aminte de pierderea copilului. Numai atunci caută ajutor. - Diminuarea aprecierii faţă de sine: Femeile declară că nu se simt bine în pielea lor. Ele vorbesc că nu merită să primească iertare de la Dumnezeu. -  Suferinţa: Pierderea unei sarcini, dorită sau nu, este problema unei pierderi importante. Sarcina poate avea un înţeles simbolic, de exemplu, faptul de a deveni mamă, ceea ce poate fi o dorinţă profundă a unei femei. A pierde această posibilitate poate însemna o suferinţă. -  Identitate trunchiată a statutului de mamă: Atunci când este avortată prima sarcină, este tăiat progresul natural psihologic şi spiritual către maternitate. Un avort şterge dovada vizibilă a maternităţii iar întreruperea sarcinii scurtcircuitează schimbările biologice din organismul şi creierul mamei, schimbări care o pregătesc pentru maternitate. După o pierdere prin avort, unei femei îi este foarte greu să facă trecerea spre maternitate, la o nouă sarcină. Acest lucru poate avea un impact asupra modului în care se creează o legătură între ea şi viitorul ei copil şi felul în care îl creşte. În procesul de vindecare, reapare identitatea sa de mamă. - Depresia: Într-un studiu făcut, în 1984, pe femei, care

52

au avut un avort cu 8 ani mai înainte, 65% aveau un risc înalt de depresie clinică. Într-un studiu făcut de dr. Hannah Soderburg pe 854 femei, 60% au declarat că aveau tulburări emoţionale. - Asumarea vinei: Femeile deseori se consideră responsabile de această decizie, chiar dacă au fost forţate de anumite circumstanţe sau de alţi oameni. -  Senzaţia de înstrăinare şi izolare faţă de sine însăşi, de familie, prieteni şi alţi oameni. -  Ruşinea: Multe femei susţin că simt ruşine după un avort. -  Supărarea: Acest sentiment este adesea adânc îngropat în subconştient. Dar nu este întotdeauna cazul, căci femeia poate fi foarte supărată şi agresivă în limbaj atunci când vă vorbeşte. Adesea ea este foarte supărată pe tatăl copilului, dacă el forţează avortul, pe părinţii săi, dacă aceştia o forţează să avorteze sau nu o sprijină. În final, femeia este supărată pe ea însăşi pentru că nu a fost destul de tare sau pentru că a ales decizia avortului. Depresia şi supărarea reprezintă părţile foarte serioase ale aceleiaşi experienţe. Supărarea este o emoţie, care dacă nu este procesată, stă în noi şi eventual se preschimbă în amărăciune. -  Simptome ale traumelor din timpul procedurii de avort: Multe femei vor experimenta mai târziu unele tipuri de traume produse


în timpul procedurilor de avort, de la dureri intense la abuzul verbal al personalului medical, vederea rămăşiţelor fetale, molestarea sexuală din timpul procedurii de avort. Dacă o femeie trece şi prin alte traume cum ar fi molestare sau viol, acestea pot apărea la suprafaţă chiar în timpul procedurii de avort. - Deficienţă de concentrare -  Coşmaruri/Vise cu copii: Aceste viziuni pot avea în centrul lor creaturi-copii ameninţători, care atacă sau cum îi descriu femeile, „păpuşi, copii dezmembraţi sau în nevoi, care nu pot fi mângâiaţi, consolaţi sau îngrijiţi. Unele vise pot fi mai simbolice ca reprezentând o fiinţă vulnerabilă, ameninţată de ceva fioros, cum ar fi un pisoiaş urmărit de un leu sau un rechin” -  Halucinaţii auditive: plâns de copil. Aceasta este o reacţie comună de suferinţă, foarte tulburătoare. Când cineva drag nouă moare, adesea ne gândim că i-am auzit vocea doar pentru o clipă, chiar la începutul perioadei noastre de suferinţă. Oamenii se întreabă cum de se poate întâmpla acest lucru, dacă nu şi-au văzut niciodată copilul. -  Reamintiri ale unor secvenţe din experienţa de avort: Acestea sunt declanşate de situaţii din mediul femeii care îi readuc în memorie avortul, ca şi cum ar fi acolo unde se făcea procedura. De exemplu, poate

simţi mirosul, pe care îl identifică cu experienţa avortului. Dacă procedura a fost făcută prin aspirare, sunetul motorului aspiratorului poate să declanşeze o asemenea amintire. Aceste secvenţe sunt foarte stresante deoarece femeia nu este pregătită fizic şi emoţional pentru ele. - Tulburări ale somnului: După avort, femeile afirmă că nu dorm bine. Ele susţin că au coşmaruri îngrozitoare care le fac să le fie teamă să mai doarmă. -  Gânduri de suicid: Într-un studiu efectuat în statul american Ohio de către Suicide Anonymous Hotline (Societatea Sinucigaşul Anonim), într-o perioadă de 36 de luni, din 4. 000 de femei care au sunat, 1. 800 avuseseră anterior avorturi. Femeile declarau că nu merită să trăiască şi descriau activitatea de risc în care se angajau cu intenţii de a-şi pune capăt zilelor. Multe femei vă vor spune că s-au gândit la sinucidere la un moment dat după avort. - Un studiu realizat în Scandinavia, care analiza rezultatele femeilor în primul an de după un avort, în comparaţie cu un grup de control al unor femei care nu mai fuseseră însărcinate niciodată, concluziona că femeile care făcuseră un avort aveau un risc de trei ori mai mare de a comite un suicid faţă de femeile care n-au fost însărcinate niciodată şi de şase ori mai mare faţă de femeile care au născut. Naşterea se pare că oferă un element de protecţie împotriva comportamentului sinucigaş, chiar dacă apare depresia post-partum. - Abuzul de alcool şi droguri: Multe femei vor recunoaşte că şi-au înăbuşit durerea avortului în alcool sau droguri. Într-un studiu realizat în California pe 12. 000 de gravide, s-a descoperit că printre femeile cu două sau mai multe avorturi anterioare, practic toate au consumat alcool, până la trei unităţi pe zi, pe parcursul întregii perioade de sarcină. Un studiu efectuat de Spitalul din Boston a arătat că dintre femeile sărace luate în evidenţă pentru îngrijire prenatală, cele care au declarat că întrebuinţau cocaină aveau o probabilitate de două ori mai mare să fi avut două avorturi anterioare şi de trei ori mai mare să fi avut trei avorturi, în comparaţie cu femeile din grupul de control care utilizau alte droguri în afară de cocaină. Avortul iese adesea la suprafaţă în timpul vindecării la femeile consumatoare de droguri. -  Probleme  în relaţia cu soţul: În proporţie de 70% relaţiile de cuplu

53


stabilite în mod romantic se rup după avort. Părinţii suferă în moduri diferite şi pot să simtă, fiecare în parte, că nu sunt înţeleşi de partener. Uneori există o mare supărare între ei determinată de decizia avortului. Comunicarea adesea se rupe după experienţa avortului. Relaţia lor conjugală suferă deoarece nici unul dintre ei nu are încredere în celălalt. A face un avort este cel mai profund mod de a-l respinge pe celălalt. - Uneori, femeia face alegerea avortului din motive politice sau economice, fără să-i spună soţului. Ea se poate retrage după ce a făcut avort, iar soţul poate rămâne şocat de schimbarea remarcată la soţie. S-ar putea întâmpla ca el să nu afle niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat. Acest model exista în Europa de Est în trecut. - Distanţarea de familia nucleară: Foarte adesea, ca urmare a avortului, femeia se distanţează de familia nucleară. - Avortul poate desface prieteniile: Un model întâlnit ca urmare a unui avort este distanţarea de cei mai apropiaţi prieteni. Acest model este urmat indiferent de faptul, dacă prietenii au aprobat decizia de avort sau s-au opus ei. - Durerea fizică: Femeia ar putea descrie durerea ca fiind o durere abdominală, de menstruaţie sau dureri de spate. Aceasta ar putea fi durere organică cauzată de o complicaţie a procedurii de avort sau poate fi durere psihosomatică. Durerea psihosomatică, chiar dacă nu are o cauză organică, doare la fel de mult. O manifestare comună a acestui tip de durere apare ca o reacţie aniversară, în acel moment al anului, când a fost făcut avortul sau când trebuia să se nască copilul. Femeile relatează că acest tip de durere dispare după ce trec prin procesul de vindecare. În orice caz, femeia trebuie sfătuită să se adreseze unui medic pentru consultaţie, dacă se plânge de dureri fizice. - Indiferenţa: Femeia exprimă „o lipsă de afecţiune”. Nu este nici tristă, nici fericită. Ea doar există. -  Hiperagitaţia: Orice lucru legat de copii, sarcină sau avort o aduce pe femeie într-o stare de agitaţie şi posibilă panică. -  Dificultăţi în sarcinile ulterioare: Acest lucru poate include şi nelinişte mare în timpul sarcinii, teama de o pierdere a sarcinii, cum ar fi: pierderea spontană a sarci-

54

nii, naşterea unui copil mort sau sarcina ectopică. Poate că ea a suferit o deteriorare a cervixului (în special dacă a făcut avortul în adolescenţă), cicatrici ale uterului sau ale trompei uterine, cauzate de o mică infecţie sau de o boală cu transmitere sexuală netratată. Dacă e afectată de una dintre acestea, femeia crede că a fost pedepsită pentru avortul pe care l-a făcut. Din păcate, există riscul uneia sau chiar a tuturor acestor complicaţii, în special, dacă ea a avut două sau mai multe avorturi. Cercetările recente confirmă faptul că sarcinile înainte de termen pot avea loc în urma unui avort. În ţările unde avortul este ilegal, femeia poate suferi complicaţii care îi pun în pericol viaţa, aducând-o în pragul morţii, iar dacă îşi revine, este posibil ca ea să nu mai poată concepe din nou. - Dificultăţi în travaliile şi naşterile ulterioare: Femeia poate suferi de asemenea dificultăţi în travaliile şi naşterile următoare, de exemplu, travaliul începe şi nu mai progresează, ceea ce duce la operaţie cezariană. Incapacitatea de a se ataşa de copiii următori. Unele femei vor declara că au avut dificultăţi în timpul alăptării, în timpul hrănirii bebeluşului cu biberonul, în timpul schimbatului scutecelor bebeluşului. Ataşamentul care se creează este caracterizat ca fiind un comportament ultraprotector şi de distanţare emoţională. Uneori pu-


teţi observa o mamă ţinând copilul într-un mod ciudat, adesea stând cu spatele la ea sau ţinându-l mai jos de mijlocul ei. Acesta poate fi un semn pentru cineva care trebuie să intervină şi să o ajute. Mamele de obicei ţin copiii aproape de inimă, când îi îmbrăţişează, sau la aproximativ 20 cm de la faţa sa, dacă i se uită în ochi. - Reacţii bruşte. La multe femei apar manifestări violente bizare, care pot fi determinate de fascinaţia sau obsesia faţă de sarcină, manifestări ce pot duce la un comportament bizar pe termen scurt. Unele femei au răpit copiii altora sau au luat ostatece o femeie gravidă, ameninţând-o că o va răni şi că-i va lua copilul în perioada când trebuie să nască. -  Evitarea copiilor şi a gravidelor: Femeia traumatizată de avort evită femeile gravide şi nou-născuţii din familia sa extinsă. -  Tulburări de alimentaţie (anorexie sau bulimie): Femeia poate să înceteze să mai mănânce suficient, poate vomita ca să se autopedepsească şi poate mânca prea mult pentru a lua în greutate, în scopul de a se face neatractivă pentru bărbaţi. - Automutilarea: Aceasta poate lua forma histerectomiei sau a legăturii trompelor. Dacă a devenit infertilă cu ajutorul chirurgiei, aceasta înseamnă pierderea totală a fertilităţii sale. Dacă femeia recurge la alte muti-

lări proprii, cum ar fi tăierea sau arderea propriului corp, este posibil ca ea să fi fost abuzată sexual. - Disfuncţie sexuală sau promiscuitate : Comportamentul sexual promiscuu urmează adesea avortului. Multe femei au un comportament promiscuu după avort. Este o dorinţă inconştientă de a înlocui sarcina pierdută. Acest lucru poate duce la alt avort. Disfuncţia sexuală se pare că apare mai târziu, în special dacă este căsătorită cu tatăl copilului avortat. - Sarcină de nevoie: Femeia ar putea fi obligată să devină însărcinată din nou, adesea în aproximativ un an de la procedura de avort. -  Sarcina-fantomă: Femeia poate face teste de sarcină imediat după avort să vadă dacă nu cumva a rămas din nou însărcinată. Uneori va fi panicată de apariţia menstrelor deoarece se va gândi că poate fi pierdere spontană de sarcină. Există de asemenea o condiţie medicală ce poate fi indusă când semnele sarcinii sunt imitate de organismul său, însă sarcina biologică lipseşte. -  Mariajul drept compensaţie: Căsătoria între partenerii părtaşi la un avort, care urmează unui avort, se face în scopul de a salva relaţia. Aceste căsătorii înainte de decizie, se caracterizează prin dificultăţi severe de comunicare. Avortul nu e menţionat nicicând. Eventual, partenerii pot lovi unul în altul emoţional sau fizic, atunci când suferinţa avortului iese la suprafaţă. -  Dificultăţi ale mariajului: După un avort pot apărea dificultăţi sexuale, probleme de încredere şi dificultăţi de comunicare. -  Relaţii abuzive: Femeile adesea se implică în relaţii abuzive, după un avort; în unele cazuri ea este cea abuzată, iar în altele, ea este cea care abuzează. -  Reacţii aniversare: Acestea pot lua forma suferinţei, depresiei sau simptomelor fizice, cum ar fi durerea de spate sau abdominală care apar în jurul datei avortului sau în apropierea datei probabile a naşterii. Acestea pot apărea pe tot parcursul vieţii femeii, chiar dacă ea şi-a vindecat pierderea. E ca şi cum organismul său îşi aminteşte trauma avortului. -  Supra-eforturi în cariera profesională: În special, în cazul femeilor care aleg avortul pentru a-şi termina studiile sau a se realiza în cariera profesională, multe lucrează istovitor pentru

55


a ţine suferinţa departe de conştiinţa ei. - Răni spirituale: Pentru multe femei, aceasta a fost prima lor experienţă de păcat grav, aşa cum recunosc. Ele consideră că au comis un păcat de neiertat (aceasta depăşeşte credinţa) şi deci este de neiertat în termenii sistemului său de credinţe. Ea se teme de Dumnezeu şi crede că va fi pedepsită, în special când este vorba de experienţele viitorului copil. Ea crede că nu merită iertare şi adesea renunţă la practicile religioase. Sau ea se vede obligată să devină implicată în practica religioasă pentru a-i dovedi lui Dumnezeu intenţiile sale bune şi să o absolve de păcate. -  Pierderi ulterioare de sarcină: Femeia este posibil să aibă o pierdere de sarcină în timp, cum ar fi sarcină ectopică, pierdere spontană de sarcină sau infertilitate. În sistemul său de credinţă, aceasta confirmă pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu. Când este ajutată să-şi vindece aceste pierderi, ea poate exprima o suferinţă copleşitoare. Totuşi, ea nu ar putea numi care este sursa suferinţei sale, căci nu are încredere în nimeni ca să poată să o împărtăşească. Dacă se întâmplă acest lucru, întrebaţi-o despre pierderi anterioare de sarcină, numindu-le în mod specific. Îi puteţi spune că este bine să vorbească despre asta. - Abuzul asupra copiilor: Femeile ar putea avea probleme legate de frustrare, până când problema suferinţei este rezolvată. Abuzul poate fi emoţional, în termeni de distanţare de copil sau chiar de lovire a lui. Unele femei îşi abuzează verbal copilul care urmează avortului. Femeile cred că „copilul lor perfect” a fost cel avortat şi acum au rămas cu acesta. - Neîncrederea tot mai mare faţă de bărbaţi: Aceasta se manifestă prin neîncrederea faţă de bărbaţi şi este adesea o rană ascunsă. Femeile care au un diagnostic psihiatric cu tulburări de personalitate grave şi alte probleme de sănătate mintală înainte de avort sunt predispuse la consecinţe psihice severe, după avort. Femeile care au avortat sarcina la o vârstă mare au reacţii imediate şi intense. Ele au nevoie imediată de ajutor. Se prea poate că şi-au văzut copilul şi aceasta le poate cauza trauma. Pentru că au fost însărcinate o perioadă mai lungă ataşamentul faţă de copil s-a realizat mai strâns. Ele sunt adesea profund mâhnite, la limita

56

furiei. Ele sunt supărate pe Dumnezeu, pe corpul lor, pe medic, pe soţul lor, pe orice şi pe oricine. Trebuie pur şi simplu s-o ascultaţi şi să încercaţi să o ajutaţi pe ea şi pe familia ei să treacă peste suferinţa pierderii sarcinii. Mai târziu, ea va putea să mediteze la problemele sale. În aceste cazuri, medicii pot fi cei care fac presiuni de avort, inducându-i teama în ceea ce priveşte sănătatea copilului. Femeia se distanţează de familie astfel încât ea nu trebuie să le spună nimic despre avort, în special dacă se teme că o vor dezaproba. Ea se izolează de prieteni, chiar dacă aceştia au aflat şi au ajutat-o. Tocmai fiindcă ei îi amintesc despre avort, iar ea, care vrea să-l uite, se izolează. Membrii familiei observă că femeia s-a schimbat, se comportă diferit cu ei, dar nu ştiu de ce. Pentru a întări cele relatate mai sus, voi prezenta câteva mărturii ale celor care au trăit experienţa avortului: “Nu aş mai face-o niciodată, indiferent de părerea celor din jur. Mi-am avortat copilul. Odată cu el a murit şi ceva din mine, ceva ce nu mai poate fi nicicând trezit la viaţă. Astăzi nu aş mai lua o asemenea hotărâre, indiferent ce ar spune cei din jur. Trăiesc cu o frică în mine de care nu mai pot scăpa. Am coşmaruri în care îmi apare o fetită care fuge spre mine cu braţele întinse şi întreabă mereu: De ce, mămico, de ce? Apoi mă trezesc udă de tran-


spiraţie. Acest vis şi privirea fetiţei mă urmăresc continuu de când am avut acea intervenţie. Doar eu sunt pedepsită pentru fapta mea, nu şi fostul meu prieten, deşi a fost şi el părtaş. Relatez această întâmplare pentru folosul tuturor femeilor. Gândiţi-vă foarte bine ce faceţi, pentru că vă vor chinui visele şi vă vor urmări privirile celor ce nu mai sunt… nu permiteţi nimănui să vă constrângă, pentru că viaţa voastră va fi distrusă. Nu faceţi aceeaşi greşeală ca mine!”(Maria) “De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma? Toţi cei care m-au sfătuit să fac avortul în urmă cu doi ani - doctorul, consilierul, părinţii, prietenii, prietenele şi soţul meu - m-au asigurat că aşa e cel mai bine pentru mine şi pentru copilul meu! Acum copilul meu este mort, iar eu sunt disperată! Nu mai pot să dorm noaptea, nu mai pot să râd. Nimeni nu mă întelege! Vă rog, spuneţi tuturor oamenilor cât de groaznic este un avort! Dureri cumplite îmi chinuie trupul şi sufletul. De ce nu mi-a spus nimeni ce va urma?” (Ioana) De ce atâta zbucium? Pentru că îi este specifică fecioriei împlinirea ei prin naştere de prunci. Pentru că orice femeie are înscrisă în ea chemarea de a fi mamă! Doar că mama se descoperă ca fiinţă creatoare de viaţă, capabilă de a duce mai departe lucrarea de creare a dumnezeirii. Doar astfel îşi poate împlini existenţa şi poate spera la un loc în Împărăţia Cerurilor! Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natura lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici

nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii. Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.

Preot Valentin Ion Soare România

BIBLIOGRAFIE 1. Pr Ilie Moldovan„Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996 2. Arhim. Cleopa Ilie şi Arhim. Ioanichie Bălan - “Lumina şi faptele credinţei” Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi 2002 3. Pr. Arsenie Papacioc “Canon depocainţă către Domnul nostru Iisus Hristos pentru pruncii avortaţi”, Ed. Bizantină

57


Sfântul Ilie cel viu Sfințirea bisericii Schitului Sfânt Ilie Berzunți Luni 19 iulie 2010, ajunul hramului Schitului Sfântul Ilie Berzunți: agitație multă, tensiune, fiecare trebăluiește ca într-un stup, cu sarcini precise și răspundere maximă. Se fac ultimele pregătiri pentru hram mare, cu sute de invitați și sobor de 50 de preoți. Părintele Isaia coordonează totul cu înfrigurare - cum altfel? Doar se apropie marele eveniment al așezământului pe care l-a ridicat cu rugă și trudă pe o poiană goală - acum 17 ani - și pe care îl păstorește de atunci cu atâta dăruire! Între timp, pelerinii continuă să sosească, de cu seara... Luni noaptea: în întunericul gros, dintr-o dată începe potopul! Se rupe pur și simplu cerul în două, toată apa cade abrupt în poiana schitului, în timp ce Sfântul Ilie galopează peste nori, împrăștiind generos fulgere și tunete! Părintele Isaia s-a detensionat brusc și începe să râdă: «Sfântul Ilie își face datoria, spală din belșug si curățește locul, pregătindu-l pentru sfințire! În ultimii 200 de ani poiana a rămas goală pentru că biserica fostului schit a fost mutată într-un sat la vale, așa încât pământul acesta se cerea a fi spălat cu potop acum, înainte de sfințirea noii biserici! Știe Sfântul Ilie ce face!» Marți 20 iulie, Sfânt Prooroc Ilie Tesviteanul. Dimineață aveam să aflăm: așa cum era de așteptat, cele patru drumuri care urcă la schit au devenit impracticabile. Pe la ora 8 încep să sune la schit telefoanele mobile, întrebări de la oamenii din satele din vale: «Se mai ține hramul? Se amână sfințirea pe duminică?» La Berzunți, în timpul potopului nocturn, oamenii și animalele au ieșit în stradă, pregătite să evacueze gospodăriile în caz de calamitate. Dar Sfântul Ilie a dat gând bun PreaSfințitului Ioachim Băcăuanul și protopopului de Onești, Părintele Constantin Alupei, care au ajuns până la baza muntelui, de unde au fost preluați în singurul mijloc de transport care putea răzbate pe asemenea

58

teren desfundat, ca de concurs off-road: un Land Rover al unui fiu duhovnicesc apropiat! Performanță tehnică la nivel mondial, pusă în slujba slujirii Domnului! Râzând, PS Ioachim coboară din jeepul plin de noroi, se bucură de prezența celor aflați sus la schit și începe imediat slujba de sfințire a bisericii! La început mirenii rămân afară, apoi sfințiții părinți ies pentru a împlini întreg ritualul: înconjurarea bisericii, ungerea acesteia cu mir... Soarele începe să dogorească, se face cald, iarba și florile parcă încep să surâdă, participând la marele eveniment. Pământul s-a zvântat sus în vârful muntelui chiar dacă la vale băltește încă. Sfântul Ilie e din nou generos cu schitul său, aducând vreme caldă și frumoasă la hram îmbelșugat! Încet, încet, pe la ora 10 încep să apară credincioșii care s-au încumetat să urce muntele în dimineață, înotând în noroaie, iar numărul lor tot crește, astfel încât slujba de sfințire a altarului și a frescei se ține până la final cu biserica plină! PS Ioachim punctează în predică: «mă bucur că azi ați fost temerari, urcând acest munte! Sfântul Ilie reprezintă modelul călugărului, model de viețuire în loc izolat, în care călugărul se unește cu Hristos... De altfel, viața este un permanent urcuș, iar călugării, viețuitori ai muntelui, au această conștiință a urcușului. Esențial pentru fiecare, indiferent ce este în viață - călugăr, preot, mirean, om de rând - este să știe că suntem în drum permanent către înălțimi, către Transfigurare! Astăzi am văzut niște oameni venind dinspre Dărmănești, urcând pe jos “cu crucea în spate”. Să mă ierte Dumnezeu, eu am venit aici și cu elicopterul și cu jeepul și pe jos – dar indiferent cum urcăm, urcăm pe calea indicată de Hristos, urcăm cu crucea în spate. Trebuie să aveți conștiința urcușului duhovnicesc permanent, continuu, fără oprire. Marile întâlniri ale lui Dumnezeu cu oamenii, față către față, au fost pe înălțimi - Moise pe


Sinai, Ilie pe Horeb... Pe Muntele Horeb, Ilie a primit cuvintele pentru propovăduirea în fața regilor și a poporului. De altfel, înainte de Horeb, Ilie nu era pregătit să-l întâlnească pe Hristos. Nici Apostolii, înainte de Tabor, nu erau pregătiți pentru radiația penetrantă a Luminii necreate ( a stării de har, coborârea Sfântului Duh). Iată, avem aici Carmelul, muntele pe care este situiat Schitul Sfântului Ilie, locul cel mai înalt din zonă. Aici va fi loc de pelerinaj. Îl felicit pe Domnul Primar al Berzunțiunlui că a făcut drumul până la schit, dar mai puternic este Dumnezeu, care ne-a hărăzit astăzi urcușul cu nevointă. Și, în plus, Sfântul Ilie a mai aranjat ceva: după sfințirea unei biserici, prima Sfântă Liturghie trebuie înfăptuită în biserică, așa cum slujim noi acum, și nu în afara ei – în curte, așa cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit întreg poporul anunțat și aștepta!» La finalul emoționantei slujbe de sfințire a bisericii, în care cu siguranță au slujit preoți și îngeri și sfinți, Părintele Isaia, inimosul stareț al schitului, a fost hirotesit protosinghel, ca recunoaștere a extraordinarelor sale eforturi de ctitorire și de viețuire duhovnicească. Agapa organizată cu adevărat fast pe esplanada de la marginea pădurii reunește soborul mare de preoți participanți, precum și maicile sosite de la mai multe episcopii, de la mănăstirile Văratec, Bogdana, Pogleț... Sfântul Ilie cel viu, sfântul Ilie cel râvnitor și tare în credință și faptă și-a făcut simțită direct prezența, hramul și sfințirea bisericii sale din vârful muntelui purtând din plin amprenta puternicei sale personalități: cine a fost de venit a venit, unde și când a fost de slujit s-a slujit! Bucură-te Sfinte Ilie, mărite prooroc și înaintemergător al celei de-a doua veniri a lui Hristos! Și roagă-te lui Hristos pentru noi, păcătoșii. Amin.

Maria Chirculescu, Miriam Turism 59


Oamenii de lângă noi... Interviu cu Doamna Florica Pascu

Trăim departe de pământul românesc dar, oriunde am fi pe acest pământ, ca oameni şi ca români, ne dăm seama că fiecare popor îşi realizează istoria mântuirii sale într-un chip propriu. Oaza noastră de credinţă şi spiritualitate dar şi de spaţiu românesc, a constituit-o dintotdeauna, biserica. Spaţiul nostru românesc de aici, este umanizat, transfigurat spiritual şi de familiaritatea, dragostea şi statornicia celor care îl locuiesc. Transfigurarea aceasta îi pune pe oameni în legatură cu Dumnezeu, în dialog cu El şi, potenţează raporturile dintre raţiunile lucrurilor şi sensul lor, dintre firea românească şi comuniunea cu Dumnezeu. Percepută într-o astfel de perspectivă, lumea noastră românească din acest colţ de lume, ni se descoperă într-un dialog permanent şi într-o comuniune cu oamenii şi neamurile de pretutindeni. Idealul fiecărui creştin este sfinţenia, iar realitatea românească are, mai presus de toate, o frumuseţe spirituală ce a căpătat şi capătă permanent, profunde valori şi semnificaţii. Prin naştere, fiecare dintre noi, aparţinem unei familii, unui sat sau oraş, unui neam, iar prin viaţa şi faptele noastre spirituale, în timp şi spaţiu, aparţinem întregii biserici şi creştinătăţi. Evlavia românească şi creştinească a născut sfinţi, creatori de comuniune, de solidaritate şi împăcare iar, locul pe care a fost construită vreodată o biserică, a devenit sacru, dat fiind că la te-

60

meliile fiecărei biserici sunt aşezate părticele de moaşte sfinte. Se ştie că primele biserici au fost în peşteri sau în case şi, în ciuda neajunsurilor, peste veacuri, s-au ridicat biserici ce şi astăzi uimesc prin frumuseţe. Multe sunt şi încercările noastre căci, adesea, egoismul şi idealurile pervertite ridică frontiere între oameni, otrăvind relaţiile dintre ei. Să privim însă, în cel mai splendid şi înălţător mod, la începutul unei noi existenţe a marii noastre familii de aici, la jertfa plină de atâta dragoste, la solidaritatea şi implicarea creştinilor noştri care au marcat profund şi definitiv începuturile bisericii noastre din Dandenong. Dar ce lucru este mai bun pe pământul acesta, decât a trăi cu toată fiinţa cuvântul Evangheliei lui Hristos, în fapte! Să pătrundem împreună încărcaţi de aceiaşi vie emoţie, ca la începutul drumului nostru, în spaţiul acela plin de atâta căldură sufletească dăruit nouă, tuturor, pentru întâlnirea tainică cu Hristos în Sfânta Liturghie... astăzi, Capela Sfântul Apostol Toma şi, să vorbim cu doamna Florica Pascu, a cărei sensibilitate sufletească, modestie şi dragoste, ne-a cucerit pe toţi. Cu adâncă recunoştinţă îi datorăm mulţumiri fierbinţi căci, de casa domniei sale ne leagă începuturile întemeierii bisericii noastre atât de mult dorite, aici, departe de ţara noastră românească.


Ce mai face doamna Florica Pascu? Bine. Mulţumesc. Doamna Florica, am trăit aici, în casa domniei voastre, multă emoţie, am găsit atât de multă dragoste şi generozitate, copleşitoare!…. V-aţi pus întreaga casă la dispoziţia noastră, a oamenilor, atât cu spaţiul dăruit pentru oficierea slujbelor bisericeşti, cât şi cu fiecare întâlnire pe care am avut-o împreună cu oamenii şi în alte diferite ocazii. Întreaga dumneavoastra casă, cu tot sufletul din ea, a fost acolo, pentru oameni şi pentru Dumnezeu... Am găsit gestul acesta absolut impresionant! Ce v-a determinat asemenea gest? Am trăit momente absolut unice! Să fii părtaş la o asemenea lucrare, nu se întâmplă în fiecare zi! Dumnezeu are un plan cu toată lumea. M-aş fi bucurat ca soţul meu să trăiască să vadă ce se întâmplă. Dumnezeu mi l-a luat pe el dar, mi-a dat o altă bucurie... să trăiesc ceea ce se întâmplă astăzi... bisericuţa noastră, iar pe oameni aproape de Dumnezeu. Prezenţa mea aici, acum, în casa dumneavoastră, în contextul acesta, reînvie acele minunate momente de început... care mi-aş dori din toată inima să amintească fiecărui semen al nostru, încă o dată, de puterea şi lucrarea sacrificiului şi a dragostei, de care fiecare om, dacă doreşte, este capabil. Am trăit într-adevar momente deosebite, speciale… Am o linişte şi o mulţumire sufletească, extraordinară! În casa aceasta s-au petrecut multe evenimente minunate, mai ales Sfânta Liturghie. Apoi, mulţumesc mult pentru slujbele de botez... am casa plină de fotografii cu copilaşii care s-au botezat! Mi-aş dori foarte mult să cuprind toate fotografiile, într-un album. Avem o mulţime de fotografii... le cuprindem desigur, într-un foarte frumos album care, să vorbească şi să ne amintească mai târziu de începuturile bisericii noastre prin aceste locuri. Când aţi venit în Australia? Am venit acum 20 de ani. Ce v-a determinat să plecaţi din România? Mi-am urmat soţul, copiii, familia care aveau alte aspiraţii. Acum mă simt de parcă aş fi trăit o viaţă aici. Ce doriţi comunităţii noastre româneşti de aici? Eu cred în oameni şi în frumuseţea lor sufletească. Dintr-un colţ al sufletului lor, Dumnezeu tot scoate la iveală ce-i frumos. Dumnezeu ne vrea buni, deci să fim buni şi frumoşi sufleteşte. Îmi doresc foarte mult să putem trăi şi vedea biserica noastră înălţată iar armonia să ne fie prietenă. Aveţi nişte copii tare frumoşi şi, la rândul lor foarte sensibili. Cum au primit ei faptul că în casa lor părintească se petrece ceva atât de unic? Copiii au fost foarte încântaţi şi au fost fericiţi la rândul lor, văzând fericirea mea. Ce părere aveţi de proprietatea cumpărată? Este foarte frumosă. Acolo locul este potrivit pentru o biserică, cu multă linişte şi, o natură înconjurătoare foarte plăcută, parcă a fost ales... de la Dumnezeu este totul! Doamna Florica, în mod deosebit doresc să vă mulţumesc, în numele meu personal, al familiei mele, cât şi al întregii noastre comunităţi de aici, pentru că în spaţiul acesta s-a scris începutul istoriei formării bisericii noastre din Dandenong, aici a fost posibil

61


ca oamenii sa vină şi să se roage împreună lui Dumnezeu, să se cunoască şi, să împartă împreună bucuriile şi încercările drumului acesta. Am trăit împreună atâta frumuseţe şi dragoste creştinească, am simţit ajutorul Bunului Dumnezeu şi, am suspinat în suferinţe. De aici am putut merge mai departe... iată, foarte curând vom putea păşi, datorită jertfelniciei altor semeni ai noştri, în noul spaţiu achiziţionat şi transformat cu atâta trudă şi dăruire, în altar de închinăciune . Vă doresc multă sănătate şi toate cele ce vă sunt de mult folos sufletesc. Bunul Dumnezeu să vegheze asupra dumneavoastră, a familiei dumneavoastră şi, să vă răsplătească pentru tot binele făcut. Vă mulţumesc frumos! Veronica Dincă

62


Pagina Micuţului Creştin

EU. . . ŞI NUMELE MEU Dicţionar creştin ortodox pentru copii

Dragi copii, continuăm istoria numelor... numărul acesta al revistei noastre, nume ce încep cu litera D.

Daniel(a) - vine din ebraică şi înseamnă “Dumnezeu m-a judecat”, acest nume amintindu-ne că niciodată nu trebuie să uităm că Dumnezeu ne va judeca pentru tot ceea ce am făcut în viaţă bun sau rău. Dumnezeu este milostiv şi bun, dar în acelaşi timp este drept şi răsplăteşte pe fiecare după inima şi după faptele sale. Să căutăm să ne ferim deci de păcate, să ducem o viaţă cinstită, rugându-ne Domnului să ne judece cu milă şi cu blândeţe, la fel cum un copil îşi roagă părinţii cu sinceritate şi căinţă să îl ierte pentru o greşeală făcută. “Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, iertaţi şi veţi fi iertaţi”. (Matei 7, 1). Derivate: Dan, Dana, Dănuţ, Daniil, Dănilă. Biserica noastră Ortodoxă cinsteşte mai mulţi sfinţi cu numele Daniel sau Daniil.

Amintim aici pe Daniil Sihastru, călugăr român ce a trăit în secolul al 15-lea. Pentru viaţa lui de aleasă curăţenie şi neîncetată rugăciune, râvna deosebită şi setea neabătută după Dumnezeu, era căutat atât de oamenii şimpli, cât şi de cei din fruntea ţării, dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare cerându-i mereu sfatul. Ziua închinată Sfântului Daniil Şihastru este pe data de 18 decembrie. Dragoş - vine din limba slava şi înseamnă “drag, iubit, îndrăgit” acest nume arătându-ne că orice copil este un suflet drag şi iubit de părinţi, de rude, de prieteni şi de colegi. Dar, mai mult, acest nume ne arată că orice om este şi rămâne întreaga sa viaţă îndrăgit şi iubit de Dumnezeu. Dragostea este cea care trebuie să ne apropie unii de alţii, şi împreună, de Dumnezeu. Unde este

63


Rugăciune iubire, acolo este şi Dumnezeu. Derivate: Dragomir, Drăghici, Draga, Drăgoi. Dragoş este un nume cu frumoasă tradiţie la români, amintind de mari personalităţi din istoria neamului, ca Dragoş-Vodă, domnitorul Moldovei (sec 14). Dumitru(a) - vine din limba greacă şi înseamnă ”pământul mamă”, în sensul legăturii sfinte dintre om şi natură, dintre om şi pământul din care a fost făcut. Omul nu poate trăi rupt de natură în mijlocul căreia a fost creat Dumnezeu. Aşa cum trebuie să păstrăm în ordine şi în curăţenie casa sau gospodăria noastră, la fel, după puterile fiecăruia, trebuie să ne îngrijim de tot ceea ce ne înconjoară. Natura întreagă este “casa” în care trăim împreună. Derivate: Mitru, Dima, Mimi. De-a lungul timpului, au trăit mai mulţi sfinţi cu acest frumos nume. Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (+229) este unul dintre cei mai preţuiţi sfinţi din calendarul creştin, multe şi mari minuni fiind legate de numele acestuia. Sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie este la 26 octombrie. O cinste deosebită o are şi Sfantul Dimitrie Basarabov care, a fost un cuvios retras, ce şi-a petrecut viaţa în post şi rugăciune. După moartea sa, au fost descoperite sfintele sale moaşte care, de sute de ani, săvârşesc minuni în sufletul şi în viata celor ce vin şi se închină la ele cu credinţă. Sfintele sale moaşte se află la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, Sfântul Dimitrie fiind ocrotitorul acestui oraş. Este sărbătorit la data de 27 octombrie.

64

Vasile a lui Gheorghe a Tudorei din capul satului, ţăran trecut de prima tinereţe, pe care belşugul nu l-a scos afară din casă, ca de altfel nici pe ceilalţi membri ai familiei şi, nu puţini au fost la număr, dar toţi s-au avut de bine cu lenea... altfel, au trăit în bună înţelegere…, s-a întors târziu acasă… N-ar fi fost pentru prima data... Mersese şi el, de..., ca omul, pe ici, pe colo..., făcând câte un pic de politică, cu alţii ca el ba, mai servind şi câte un ţoi.... Ca de fiecare dată plecă, iar de frica muierii ce-l toca mereu la cap, s-a culcat în atelierul neîncălzit şi folosit mai mult vara. A avut un vis… Înspăimântat s-a trezit şi, luându-şi inima în dinţi, s-a dus lângă consoartă să-i zică şi ei ce şi cum… şi, femeia l-a îndemnat să-i povestească visul… - Păi, zice Vasile, m-a trezit o lumină mare, iar un înger m-a luat de mână şi m-a dus în faţa unui bătrân cu barba albă şi mare. În jur se auzeau cântări aşa frumoase… Bătrânul m-a dojenit cu o oarecare asprime în glas… - Măi Vasile, tu nu ai de gând să te linişteşti şi să-ţi vezi de familie? Ai o casă plină de copii desculţi şi goi... Biata nevastă nu ştie cum să se mai descurce cu ei... - Mi-am dat seama că sunt în faţa lui Dumnezeu. Am căzut în genunchi şi am spus: Iartă-mă, Doamne! Sunt sărac şi nu am de nici unele... - Păi, ce mă! Nu ai braţe bune? Nu eşti încă verde? - Da, dar... - Nici un dar... Găseşti de lucru, numai să vrei... Şi, mai lasă cele cârciume! - Şi, mi-a făcut semn să plec... Oare ce să însemne asta, femeie? - Vasile, a-ntrebat femeia, spune tu drept, când vii aşa cum ai venit aseară să te culci, îţi faci cruce? Te închini la Cel de Sus şi te rogi pentru sănătatea ta, a familiei tale? - Păi de..., a mai spus Vasile încurcat, scărpinându-se după urechea bleagă, nu prea, că mi-e capul greu... - Vezi, măi omule.., i-a zis femeia, mai lasă cele drumuri şi prietenii ‘ceia, caută-ţi de lucru, fă ceva prin casă, mergi la biserică, închină-te, roagă-te şi tu şi, ai să vezi cum se îndreaptă lucrurile. Profesor, G. Catană


In Memoriam - Virgil Caraivan Eram prin clasa a doua, într-o dimineaţă de primăvară şi, neuitatul meu învăţător căruia nu ştiu de ce, îi spuneam “Domnu”, ne citea din “Domnu Trandafir”. Vocea domoală şi plină de farmec a domnului învăţător (tovaraş nu i-am spus niciodată), ne captivase şi toţi aveam respiraţia tăiată. Deodată uşa clasei a scârţâit şi s-a deschis uşor, făcând loc unei apariţii ciudate. Vraja lecturii s-a rupt. Un bătrânel cu o căciulă ciudată pe cap, îmbrăcat cu un palton ponosit şi în picioare cu nişte încălţări cărora nici acum nu le-aş putea găsi o definiţie, s-a strecurat în clasă. A dat bună dimineaţa cu un glas aproape şoptit dar plăcut. Vocea lui a creat o altă atmosferă, mirifică chiar. Avea mâinile cu unghii mari, colţuroase, pătate de vreme. Venele ieşite mult în relief, accentuau starea omului. Mâinile mai aveau şi un tremur uşor, de parcă voiau să mângâie ceva. Mai târziu le-am găsit un termen, “stafidite” şi-n continuu neastâmpăr. S-a apropiat de “Domnu”, i-a vorbit cu o voce domoală şi înceată un timp, apoi s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat câte ceva… dacă ne place la şcoală, ce citim, dacă am auzit de Mihail Sadoveanu?... Noi, de..., am răspuns cum ne-a tăiat capul si, am tăcut... am rămas ochi şi urechi... Eram puţini elevi în clasă, aşa că a trecut pe la fiecare, iar mâna aceea plină de farmec, ne-a mângâiat pe cap. Din uşa clasei ne-a mai privit o dată pe toţi, ne-a zâmbit, ne-a urat succes, multă sănătate şi mult noroc în viaţă. A ieşit precum intrase. Înainte de a închide uşa, luminiţa din privire ne-a învăluit pe toţi, transmiţându-ne ceva tainic. - Vizitatorul nostru a fost Virgil Caraivan, ne-a anunţat domnul învăţător. Am să vă povestesc eu altă dată mai multe despre el, dar nu ne-a mai povestit... De ce? Nu am aflat niciodată. Anii au trecut, eu am plecat pe la alte şcoli, prin alte locuri... Am revenit în acele locuri. De data aceasta eram “profesor”. Fostul meu învăţător, altă dată “Domnu”, devenise colegul meu de muncă. Anii însă, nu-l schimbase prea mult. Soarta a facut să-l revăd pe Virgil Caraivan. Era mult mai adus de spate. Avea aceiaşi căciulă, dar mult mai roasă, paltonul parcă nu mai avea nici o culoare. Tremurul mâinilor se accentuase, numai privirea avea aceiaşi sclipire pe care o știam. O recunoscusem. Mersul era mai încet, dar mult mai nesigur. Casa în care locuia, părea desprinsă din poveştile lui Ion Creangă. Era învelită cu stuf, ferestrele erau un pic mai mari ca palma unui tânăr, iar uşa cu greu îi făcea loc unui om voinic să pătrundă în casă. Pereţii casei erau aplecaţi spre undeva... Atunci, mi-am reamintit de privirea aceea din uşa clasei la prima vizită la şcoală... Mi-am propus să încerc să mă apropii de el, să mă împrietenesc, să-l cunosc mai bine. Prin el aş fi cunoscut aura ce-l înconjura ca bun prieten al marilor scriitori ce fusese, a mişcării culturale şi literare la care participase activ. A fost primul casier al Societăţii Scriitorilor Români. Dar, prea târziu!... Singur, uitat şi părăsit de toti, a fost luat de o nepoată şi, dus a fost... Am rămas cu un gând neîmplinit şi cu amintirea acelei priviri calde şi pline de neastâmpăr… Profesor, G. Catană

P

ovestitorul Virgil Caraivan s-a născut în satul Șuletea, județul Fălciu, la 7 februarie 1879. Școala primară a urmat-o în satul natal, a terminat apoi gimnaziul real „M. Kogălniceanu” din Bârlad, completând liceul în Piatra Neamț în anul 1900. În toamna aceluiași an s-a dus în București și s-a înscris la Universitate, urmând dreptul și filologia. Acolo în seminarul de psihologie al domnului profesor C. Rădulescu-Motru a prezentat prima sa lucrare intitulată „Ritul muncii în poeziile populare” care s-a publicat în „Noua revistă Română” din iulie 1901. În anul 1903, ajutat de câțiva prieteni, scoate ziarul studențesc „Tribuna”. Cu începere din noiembrie 1904 colaborează la revista „Semănătorul” de sub direcția profesorului Nicolae Iorga, sub îndrumarea căruia a lucrat cel mai mult timp, fiindu-i un colaborator dintre cei mai devotați. Apoi contribuie deseori cu bucăți literare la revistele „Floarea Darurilor”, „Neamul Românesc”, „Luceafărul” din Ardeal, precum și la mai toate ziarele și revistele din Capitală,

65


din acel timp, luând, de asemenea, parte la toate mișcările culturale care au pregătit sufletul românesc pentru marele proces la care am asistat în timpul din urmă. Din revista „Răzeșul” numărul unu, p.38, vedem că Societatea Scriitorilor Români, înființată în 1908, s-a făcut mai mult prin străduința sa. Și-a tipărit primul volum de povești și snoave intitulat „La șezătoare” în editura „Minerva” în anul 1907, având în fruntea volumului o prefață semnată Nicolae Iorga. Au urmat apoi volumele: „Movila Roșie” (povestiri, schițe, amintiri); „La gura sobei” (povești și snoave), „Povești de pretutindeni” (traduceri din folclorul lumii); „Basme și legende streine” (traduceri din folclorul lumii); „Domnița Ilina” (povești); „O noapte de mai” – traducere din N.Gogol. Alte volume în bibliotecile de popularizare ca: Povești, snoave, Aliman Voinicul (poveste), Povești franceze (traduceri), Povești corsicane (traduceri), Bătălia de la Mărășești (povestire eroic-națională). În 1926 scoate revista „Răzeșul”, unică în felul ei, care după un an de existență a trebuit să-și înceteze apariția, cauzând mari pierderi materiale directorului ei. Acum scoate o revistă de specialitate istorică intitulată „Documente Răzășești”. Marea și importanta publicație franceză „Annuaire General des Lettres”, care apare la Paris – rue de Minomesnil 7, în ediția din 1932, între marii scriitori ai lumii îl citează și pe povestitorul Virgil Caraivan. Credem că este de datoria noastră de a aminti că a fost unul din ofițerii de rezervă care și-a făcut în mod strălucit datoria în marele război, fiind rănit, decorat și avansat. A efectuat săpături arheologice, a activat în cadrul Academiei Bârlădene, a colaborat la multe reviste și ziare din țară, bucurânduse de prietenia celor mai de seamă scriitori români ai timpului. A scris nuvele, povești, traduceri, scrisori, cugetări, articole și cronici. S-a stins din viața în 1966, în București, lăsând 18 volume și sute de articole.

Sursa: Wikipedia

66

Câinele şi căţelul (Fabulă) Grigore Alexandrescu"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-ntâmplare: Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate Este egalitate. Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte. Cât pentru mine unul, fireşte cine ştie C-o am de bucurie Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă, Câine sadea îmi zice, iar nu domniavoastră." Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare. Căţelul Samurache, ce şedea la o parte Ca simplu privitor, Auzind vorba lor, Şi că nu au mândrie, nici capricii deşarte, S-apropie îndată Să-şi arate iubirea ce are pentru ei: "Gândirea voastră, zise, îmi pare minunată, Şi sentimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei." - "Noi, fraţii tăi? răspunse Samson plin de mânie, Noi, fraţii tăi, potaie! O să-ţi dăm o bătaie Care s-o pomeneşti. Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie, Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?" - "Dar ziceaţi..." - "Şi ce-ţi pasă? Te-ntreb eu ce ziceam? Adevărat vorbeam, Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei, Că voi egalitate, dar nu pentru căţei." Aceasta între noi adesea o vedem, Şi numai cu cei mari egalitate vrem.


67


SPONSORI Domnul Liviu Paloşanu

DACĂ DORIŢI SĂ DEVENIŢI SPONSOR ŞI SĂ BENEFICIAŢI DE PUBLICITATE ÎN CADRUL REVISTEI NOASTRE, VĂ RUGĂM SĂ NE CONTACTAŢI.

CONTACT Informaţii, abonament, diverse: ruga. romaneasca@yahoo. com. au Pentru sprijin financiar, sponsorizãri, contul parohiei noastre este: Banca Westpac BSB: 033369 Account no: 253850 Numele contului: Romanian Orthodox Church St Apostle Toma Telefon mobil Preot Marian Dincã: 0424 470 302

COLECTIVUL DE REDACŢIE Coordonator: Preot Marian Dincă Redactor: Veronica Dincă Tehnoredactor: Roxana Ciociu Colaboratori ai acestui număr:

Melbourne România

Prof. G Catana Preot Valentin Ion Soare Ec. Maria Chirculescu

Ruga Romaneasca Nr 4  

Revista Parohiei Sfantul Apostol Toma, Melbourne, Australia

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you