Case noi - șanse noi prin meserii vechi în Delta Dunării

Page 1


Cuprins Premise ………………………………………………............................................

2

Ecologie umană și experiența norvegiană ….............................

3

Pregătiri ..............................................................................................

4

Șantierul …………….....…………………………………......................................

6

Ce spun sociologii …………………………....……..................................... 10 Vocile deținuților …………………...………....……..................................... 12 Câteva concluzii ………………………………….......................................... 18

„Proiectul urmărește să acorde deținuților abilități de reinserție socială, prin instruirea lor în meserii de nișă, care să le ofere un avantaj competitiv, dar mai ales să sensibilizeze opinia publică cu privire la opțiunile de reintegrare în societate. Deținuții vor fi instruiți în meserii ecologice, inclusiv în cea de constructor de case eco” . Dana Cenuşă, inițiatorul proiectului și purtător de cuvânt al ANP în perioada 2007 – 2014


Case noi, șanse noi prin meserii vechi în Delta Dunării este abordarea pe care o propune proiectul Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deţinuţilor. Acesta a început în 2014, la inițiativa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în efortul de a reduce rata de recidivă. Experiența spune că, pentru a avea succes, acest proces trebuie pornit dinspre ambele capete: dinspre penitenciar și dinspre societate. Ca urmare, proiectul și-a propus două obiective majore: 1. Educațional - prin formarea profesională a deținuților în domeniul construcțiilor ecologice și al meșteșugurilor tradiționale, precum și prin formarea profesională a personalului de penitenciar în ceea ce privește un sistem de detenție bazat pe principii de ecologie umană. 2. De conștientizare – prin sensibilizarea opiniei publice și implicarea societății în ceea ce privește reintegrarea deținuților și a foștilor deținuți. Proiectul constă în construirea, pe teritoriul deținut de penitenciarul Tulcea - secția exterioară Chilia, pe grindul Tătaru, lângă brațul Chilia al Dunării, cu ajutorul deținuților, a unor case tradiționale pentru zona Deltei Dunării. Prin acest proces, deținuții învață o meserie, aceea de constructor de case eco, tradiționale, care le permite să se reintegreze mai ușor după liberare. În casele astfel construite se organizează cursuri

de inițiere în alte meserii accesibile deținuților cu un nivel de educație redus, cum ar fi olărit, tâmplărie, agricultură. Proiectul este implementat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), în parteneriat cu Serviciile Corecționale din Regiunea de Sud din Norvegia, Penitenciarul Tulcea, Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23 și Asociaţia Romano ButiQ.

1


2

Premise Deținuții sunt de cele mai multe ori priviți ca o povară de societate. „De ce le-am acorda prea multă atenție când ei oricum se întorc după gratii, pentru că oricum nu sunt capabili de a se reintegra după ce sunt eliberați?” În pofida diferenţelor dintre sistemul penitenciar românesc şi sistemele performante din Europa, rata de recidivă a deţinuţilor în toată Europa este comparabilă - ceea ce demonstrează că indiferent de

performanţă, în lipsa unui parteneriat solid şi asumat cu comunitatea, penitenciarul este mai degrabă un eşec costisitor decât o soluţie. Singurul spațiu geografic și cultural în care rata de recidivă este mai mică este cel scandinav. Ca urmare, asocierea cu Serviciile Corecționale din Regiunea de Sud din Norvegia (unde se află închisoarea Bastoy, cu o rată de recidivă remarcabil de mică, de aproximativ 16%) a permis proiectului inițiat de ANP să aplice cu succes conceptul de ecologie umană.


Ecologie umană și experiența norvegiană Ecologia umană presupune o abordare holistică a vieții: condițiile biologice, cele de mediu, demografice, tehnologia și cultura. Este un sistem integrat de înțelegere a societății și a interacțiunii omului cu natura, bazat pe modalitatea în care resursele și cunoștințele acumulate de umanitate până la un anumit moment determină comportamentul de grup și contribuie la definirea structurilor din societate. Sistemul penitenciar norvegian aplică ecologia umană la închisoarea de la Bastoy, oferind posibilitatea deținuților de a lucra, într-o relativă libertate, de a-și asuma răspunderi și de a se pregăti pentru reintegrare socială pe toată durata executării pedepsei. Bastoy este o insulă, iar deținuții locuiesc în case pe care și le administrează singuri. De asemenea, se implică în diferite activități economice prin care închisoarea

se autogospodărește, astfel încât costurile per deținut la Bastoy reprezintă aproximativ o treime din costurile cu un deținut în oricare dintre celelalte penitenciare din Norvegia. Într-un mod similar, conceptul ecologic românesc aplicat în acest proiect vizează responsabilizarea deţinuţilor, transformarea lor din persoane cu handicap social în fiinţe autonome, pregătite să trăiască după reguli bazate pe încredere şi respect pentru propria fiinţă şi pentru mediul înconjurător. “Vechiul model, de a ține pur și simplu deținuții închiși, nu rezolvă problema. Aceștia trebuie cumva să învețe să își asume răspunderea și să treacă printr-o transformare pe durata șederii în închisoare. Iar aceasta este și răspunderea noastră, a societății.” Arne Kvernvik Nilsen

3


4

Pregătiri Lansarea proiectului s-a făcut prin invitarea tinerilor arhitecți și designeri să participe la un concurs de idei de arhitectură. În urma acestuia, au rezultat câteva idei de case tradiționale, pe baza cărora au fost realizate proiectele caselor ce urmau să adăpostească atelierele eco în care deținuții să poată învăța meserii care să le permită o reintegrare socială mai facilă. Cei vizați de proiect au fost deținuți cu un nivel redus de educație, în special de etnie romă. Au fost selectați formatori în domeniul meseriilor din proiect, inclusiv cunoscători ai

meșteșugurilor tradiționale de construcție specifice Deltei (realizarea de cărămizi din chirpici, acoperișuri din stuf). După selecția primului grup de deținuți, în martie 2015 au început cursurile. Casele s-au ridicat în vara și toamna anului 2015, iar în iarnă s-a lucrat la interior. Pe măsură ce construcția a avansat, mai multe grupuri de cursanți au absolvit cursurile de lucrător în construcții. Din primăvara anului 2016, în ecoateliere au început cursurile pentru celelalte meserii, și s-au plantat copaci și pomi fructiferi.


5 În paralel, au avut loc sesiuni de specializare pentru personalul de penitenciar pentru aplicarea principiilor ecologiei umane în derularea activității. De asemenea, au fost stabilite parteneriate de lucru cu organizații și instituții care pot influența felul în care sunt priviți deținuții și foștii deținuți. Aceste parteneriate au ca scop familiarizarea acestor entități cu dificultățile reinserției sociale a celor mai vulnerabili dintre foștii deținuți (cei tineri, fără calificare, fără educație, fără sprijin familial, de etnie romă).

Au fost realizate demersuri de informare și responsabilizare a opiniei publice, prin evenimente de conștientizare realizate la Chilia, la Tulcea și la București, prin intermediul presei și colaborarea cu bloggeri, prin expoziții foto-mărturii, filme și conferințe publice. A fost realizat un studiu sociologic, cu sprijinul Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității București, pentru a urmări felul în care activitatea a avut impact asupra diferitelor grupe de deținuți și pentru a stabili eventuale corecții la planificarea unui proiect asemănător în viitorul apropiat.


Șantierul

6

Coordonatorul echipei de formatori - Mihai Preda, șeful de șantier – Silviu Vișan și unul dintre formatori – Florin Mihailov ne-au împărtășit câte ceva din experiența de la cursuri și apoi de pe șantier. „Nu mai lucrasem cu deținuți înainte; nu știam ce mă așteaptă. Mi-am dat seama repede că diferența dintre un muncitor în construcții și un deținut, într-un astfel de proiect, este enormă. Pe muncitor îl poți constrânge să facă un lucru, pe deținut nu. Dacă nu vrea, nu face. Dacă încerci să îl obligi, îi încalci drepturile. Poate că el va fi sancționat în cadrul închisorii, dar pentru noi, cei din afară, singura șansă este să-l facem să-i placă munca. Așa că am încercat să nu le dau niciodată ordine. Și i-am convins pe gardieni să nu intervină nici ei să le dea ordine pe șantier. Ar fi perturbat procesul de învățare.

Le-a fost greu celor de la ANP să găsească 35 de cursanți pentru prima serie. Venind din închisori din toată țara, le-a fost greu să se decidă pentru că asta însemna să fie departe de familie. La finalul cursului, o parte din ei nu au mai vrut să plece, motiv pentru care zece dintre ei au rămas și pentru următoarele cursuri. Pe 13-14 iulie 2015 s-a dat primul examen. Apoi, cei care s-au întors în penitenciarele de care aparțineau le-au povestit celorlalți despre experiența lor de la Tătaru și pentru a doua serie, care a început pe 29 iulie, s-au ocupat foarte repede locurile. Spectaculos a fost că atunci când s-a lansat cea de-a treia serie erau deja 200 de înscriși. Mai mult decât atât: doi deținuți din prima serie s-au liberat, dar au cerut să continue să lucreze în proiect până la final. Voiau să vadă cum se ridică din pământ


construcțiile. M-am recunoscut în ei: și eu vreau să văd cum crește construcția la care lucrez. După ani și ani, când trec pe lângă o construcție la care am lucrat, de multe ori spun: eu am făcut-o. Așa că îi înțelegeam. Din păcate, nu s-a putut; nu le permitea regulamentul. Cursurile teoretice au început pe 25 aprilie 2015, și au durat trei săptămâni. Am încercat să aflăm ce deschidere aveau cursanții pentru muncă, cât de mult își doreau să

participe realmente în proiect. Pentru ei asta a fost partea cea mai frumoasă, să stea de vorbă cu oameni din afară, într-o sală de curs, cu pauză de cafea, lucruri cu care nu erau obișnuiți. Când a început partea practică, câțiva dintre ei au renunțat, li s-a părut mult prea greu. Și adevărul e că prima serie a fost cea mai muncită, au avut de săpat tranșee, de cărat pietriș, de făcut betoane.

7


8

Cum am pornit? Cu succesiunea normală a lucrurilor pe șantier: mai întâi am trasat linii, am făcut o delimitare a clădirilor pe care urma să le ridicăm, din cărămizi, pentru ca deținuții să-și facă o idee despre ce urmează să facă. Apoi am început săpatul. Pământul era prea dur pentru a putea fi săpat manual, așa că a fost nevoie de ajutorul consiliului local din Chilia Veche pentru utilaje. Un antreprenor local ne-a oferit un excavator. Am avut comunitatea alături încă de la început. La început, mulți nu prea știau să respecte o ierarhie. Doar ofițerul e șef. De multe ori îi lăsam se se organizeze singuri. Le spuneam ce e de făcut, și până când, iar ei se împărțeau singuri în echipe. A fost nevoie de efort de coordonare, dar s-au descurcat. La început nu prea au luat lucrul ăsta în serios, dar pe parcurs l-au acceptat. Așa că am avut un fel de șefi de echipe – unii chiar treceau peste ierarhiile interne ale deținuților și se impuneau în fața celorlalți pentru că erau într-un alt context, în care beneficiau de o poziție de superioritate, pe care

le-o dădea competența dobândită, sau atitudinea față de muncă. Ei singuri luau inițiativa – hai să facem asta; uite, asta mai e de făcut; hai, nu mai fuma atât, avem de terminat asta. Am avut și câțiva băieți care fuseseră înainte fierari betoniști, și pe durata cursului chiar s-au implicat. Alți patru erau tâmplari și câțiva salahori. De la ei au învățat și alții meserie. Cred însă că mulți dintre ei simțeau pentru prima dată ce înseamnă ritmul de muncă, încadrarea într-un mecanism care are un scop, sau cum e să participi la ceva despre care să te poți lăuda că-i făcut cu mâna ta. Ceea ce am urmărit, pe durata cursurilor, pe lângă progresul lucrării, a fost nu doar transmiterea de cunoștințe, ci și să văd implicare, dorință de muncă, înțelegere și gândire din partea deținuților. Mi-am dorit foarte mult să ajungă să le facă plăcere să lucreze și să se bucure să vadă construcțiile finalizate. Am convingerea că pentru mulți dintre ei chiar așa a fost. Am avut chiar o conversație care m-a emoționat, cu un deținut condamnat pentru că incendiase, cu bună știință, o casă: dacă ar fi știut cât de greu se construiește...


Îmi aduc aminte de un băiat mai retras care a spus la un moment dat o glumă. Altul s-a oprit din lucru, s-a uitat la el și a zis: Ia uite, mă, la el, știe să spună bancuri! În patru săptămâni pe șantier reușise să se destindă și să facă lucruri pe care nu le-a făcut în patru ani. Aproape jumătate din prima serie au zis că vor să rămână până la finalizarea construcțiilor, chiar dacă nu primesc zile libere în plus. I-am întrebat de ce; mai întâi, aveau ocazia să iasă și să-și petreacă timpul în aer liber. Timpul trece altfel afară, la lucru. Apoi, era masa de dimineață, mult mai consistentă față de ce primeau ei în penitenciar. Unii își luau și la pachet, să mănânce și mai

târziu. Mai mult, toți eram îmbrăcați la fel acolo, în salopete albastre. Nu era niciun fel de diferențiere între deținuți, formatori și gardieni. Dacă cineva se uita la noi de la distanță, nu ar fi știut să zică cine ce e. M-a impresionat faptul că au tratat examenele cu multă seriozitate. Am făcut și simulări cu ei înainte, am repetat împreună, am discutat răspunsurile. Examenele au fost atât teoretice, cât și practice, iar la susținerea lor au fost prezenți și membri ANC. Pentru prima serie s-a insistat mai mult pe proba practică, pentru că majoritatea cursanților nu știau să citească și să scrie.

9


Ce spun sociologii 10

În paralel cu cursurile și construcția caselor, a fost declanșată evaluarea proiectului, din perspectiva impac– tului asupra deținuților, pentru a putea trage concluzii suplimentare privind replicarea acestui tip de intervenție în proiecte ulterioare. Această etapă importantă a fost încredințată unei echipe de la Universitatea București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, cu experiență în universul carceral. Echipa este condusă de prof. Ioan Durnescu, este alcătuită din Andrada Istrate, sociolog, și Puiu Lățea, antropolog. Ioan Durnescu coordonează în prezent o cercetare care va permite o înţelegere avansata asupra procesului de reintegrare socială din perspectiva subiectivă a deţinuţilor, având ca

obiectiv formularea de politici publice informate de problemele și obstacolele întâlnite de deținuți după liberare. Metodele de cercetare folosite au fost interviul și observația in situ. Ghidul de interviu a acoperit câteva teme majore: descrierea proiectului din perspectiva celor implicați, muncă, învățare și reconversie profesională, precum și felul în care implicarea în proiect reconfigurează relațiile participanților cu familia, ceilalți deținuți, personalul de penitenciar și civilii. De asemenea, au fost aplicate chestionare înainte și după curs, pentru toate grupele de cursanți, pentru a vedea dacă în urma cursului s-au produs schimbări în termeni de concepții despre


muncă, evoluție profesională, relații cu familia și evaluări despre propria persoană. Cercetarea a pornit de la întrebarea „cum funcționează un demers bazat pe ecologie umană pentru grupurile implicate, și dacă un astfel de proiect poate fi repetat, cu succes, la alte penitenciare, pentru a crește șansele de reinserție socială a celor mai defavorizați dintre deținuți după liberare”. Cu alte cuvinte, să evaluăm felul în care participanții (deținuți, constructori, cadre și experți) înțeleg și descriu activitățile desfășurate, felul în care își evaluează munca, precum și rezultatele la care se așteaptă. S-a reconstituit traseul de la intrarea în proiect și până în prezent.

În încercarea de a reconstrui discursiv biografia proiectului, au fost căutate posibilele avantaje ale cursului: descrierea proiectului din perspectiva celor implicați, muncă, învățare și reconversie profesională, precum și felul în care implicarea în proiect reconfigurează relațiile participanților cu familia, ceilalți deținuți, personalul de penitenciar și civilii. Cercetătorii au avut ocazia să-i observe la muncă pe șantierul de la Tătaru și să asiste la pregătirile pentru evenimente publice (inspecții, vizite, ceremonii) și interacțiunea dintre deținuți-civili pe parcursul evenimentelor publice. Ulterior, au vizitat foști cursanți de la Chilia Veche transferați la penitenciarul București-Jilava.

11


Vocile deținuților Primele două grupe de cursanți au fost, de fapt, oamenii care au participat la transformările cele mai vizibile ale proiectului. Prima lor întâlnire nu a fost cu un proiect, ci cu un teren “plin de moloz”, căruia le era greu să-i vadă viitorul: „S-a muncit foarte mult, cel puțin noi ăștia din urmă. Foarte mult. Să pregătești, uite cât teren e aici și să-l pregătești tot, erau șanțuri, nu era

Majoritatea povestirilor deținuților sunt despre devenire, despre cum erau în libertate, ce s-a schimbat pe parcursul detenției și cum s-au schimbat ei înșiși. Aceste povestiri amestecă registre temporale, aducând împreună reevaluări ale trecutului și proiectări în viitor, și sunt încărcate de reflexivitate. Pentru unii, reflexivitatea este posibilă datorită experienței de la Chilia, care

nimic drept, erau văi și așa mai departe. Apă? Acolo, în partea aia, era apă până la genunchi, și așa am lucrat, a adus pompe, a adus cazmale, am săpat la cazma și am dat drumul la apă, am făcut un fel de acumulare, un bazin de acumulare, am săpat pompa.”

reușește să pună în perspectivă întreaga experiență carcerală. Un deținut care a avut ocazia să participe la diverse stadii ale proiectului, de la faza incipientă, de pregătire a terenului, până la ridicarea caselor, povestește cum a reușit să vadă progresul construcției simultan

12


cu propria transformare: Odată ce am început cursul, nu aveam scrupule de niciun fel. Cum am început cursul, am învățat foarte mult din cursul ăsta. [...] Am învățat pentru că asta am vrut eu, pentru că am zis că dacă tot am o oportunitate - trebuie să profit, mă, de ea. Și am profitat la maxim. Tot ce se putea învăța am învățat, absolut tot, și sunt foarte mândru, crede-mă, am de ce să fiu. Am. Banderas a fost primul om cu care echipa a vorbit când a ajuns la Chilia. Deținuții au avut libertatea de a participa sau nu la cercetare, iar Banderas a acceptat să stea de vorbă, pe o movilă de pământ. La 23 de ani și două luni, e la al doilea mandat și în al cincilea an de pedeapsă. Știe penitenciarele cum știe tineretul bucureștean barurile din Centrul vechi – a fost la Iași, la Bacău, la Vaslui, la Tulcea, trecând de la maximă siguranță, la GSR și într-un final la semideschis. Pe de altă parte, știa în detaliu amănunte despre construcțiile din proiect, explicând cu ușurință diferențe și exersându-și cunoașterea și imaginația în legătură cu cele neterminate. Arătând când spre betoane, când spre casele ridicate, și-a amintit neîncrederea de la început: La început nu era nimic, erau niște movile de pământ, niște pietroaie, tot ce se poate spune despre... cum e aici, cum vezi movilele alea de pământ. Nu era nimic, am curățat pământul acolo. [...] S-a muncit foarte mult, dar

eu mă bucur. Neîncrederea i-a marcat și încă îi marchează înțelegerea asupra proiectului. După câteva luni de muncă, el încă se întreabă și îi întreabă pe civilii care ar putea ști mai multe decât el: “Pentru cine se face toate casele astea?” Pentru toţi cei implicaţi, deţinuţi, ofiţeri şi formatori, proiectul a fost o adevarată provocare. Trebuiau să răspundă la întrebări pe care nu şi le mai puseseră niciodată şi să lucreze într-un context absolut nou, cel oferit de un sistem de detenţie bazat pe noţiunea de ecologie umană.

13


14

Cum planifică un șef de șantier o construcție când nu cunoaște forța de muncă și obstacolele legate de aprovizionare și timp? Cum se pregătește pentru următoarele luni de lucru cu deținuții, știind că n-a intrat până atunci într-un penitenciar? În ce fel arată viața unui deținut și cum se gândește atunci când urmează să fie transferat la un alt penitenciar pentru a face un curs? Cum trece acesta peste neîncrederea inițială și ajunge să nu mai vadă un șantier, ci clădiri finalizate? Cum își învață ochii și mintea să vadă într-un plan pe hârtie o casă pe pământ? Altfel spus, când nu mai e proiectul proiect, adică ceva ce există în imaginație și potențial și se transformă în realitate? Primele câștiguri – experiența corporală a muncii în natură Cei mai mulți dintre deținuți au povestit pe larg prima întâlnire cu șantierul. Când șantierul e în aer liber, sunt resemnificate experiența đetenției și suferințele încarcerării. Pentru Tudor, transferul la Chilia e asemănător revenirii la viață:

Aici parcă, când am venit de la Tulcea, la curs... corcodușe, prune... unde am venit? La viață. Nu-mi venea să cred, deci exact zona. Și mai ales la muncă acolo, pădure și aia, exact ca la țară, la țară la mine, la Ostrov. Zic, ia uite, mă, zici că e... trec și cu bacul. După 9 ani și 6 luni de detenție, Ioan pune în balanță viața înainte și după curs: Nu știu alții care... e un curs, am mai ieșit, am mai văzut și noi lumea. Eu am stat 5 ani numai la închis. E numai plasă, nu încăpea nici țigara asta la geamuri. Și aici mi s-a părut mai altfel. Adică a fost liber, liniște. În termenii pregătirii pentru liberare, obișnuirea corpului cu libertatea și acomodarea cu munca reprezintă marile câștiguri. Experiența liberării aduce după sine o dezvățare a rutinelor de penitenciar, foștii deținuți nemaifiind obișnuiți cu dinamica, luminile, zgomotele lumii civile, dar nici cu efortul și orientarea corporală cerute de viața ne-carcerală. Acest lucru este confirmat de un alt intervievat, care își amintește cât de solicitante au fost primele luni după liberare: Am stat, când


m-am eliberat, țin minte, vreo trei luni la țară, când m-am eliberat din primul mandat. Păi, nu puteam să stau în oraș, că amețeam. Mi se părea... mă uitam, stânga, dreapta, mă lua capul așa, nu știu. Și făcusem puțin atunci, doi ani. Mă lua, nu știu, mi se părea... Ori eram eu sălbatic, ori mi se părea lumea întoarsă invers, mi se părea totul aiurea. Pe măsură ce-și amintește primele zile de muncă, el găsește primele câștiguri ale proiectului: E bine că muncești, muncă, după atâta timp, încă mă bucur că rezist, că muncesc. Că eu am zis după a treia zi, că făcusem o febră de nu puteam să mă dau jos din pat, că nu stau mai mult de o săptămână la cursul ăsta, dar și-a revenit corpul la... Cum munceam

afară, și-a revenit. [...] Îmi prinde bine munca. De patru ani și ceva nu făcusem nimic, dacă mă împingeai mai așa parcă cădeam jos, nu mai aveam chef să... Dar acum mi-am revenit, parcă sunt în libertate, cum să spun, de asta nici nu vreau să renunț la curs. Banderas e și mai drastic, articulând importanța muncii pentru reintegrare: Asta e și soluția ca să-i acomodeze cu munca pentru că unii, știi care e chestia, unii chiar sunt de la țară și nu vor să muncească, nu vor, da ce să muncesc eu? Băi, în primul rând nu intri în starea aia de conservare, că un deținut e conservat, dacă-l tragi de deget, îi rupe degetul, chiar dacă are mușchi și trage

15


de sală, că mulți zic că mă duc, mă fac mare, să moară fetele după mine. Băi nebunule, dacă-ți dau o palmă, cazi jos. Că el e conservat, înțelegi, pentru că inima lui nu funcționează, vorbesc foarte serios, nu-i pompează sângele necesar ca mușchii să se dezvolte, el e mare, dar degeaba. Muncă și învățare

16

Cele mai multe discuții sunt, însă, despre muncă. Văzând rezultatele, munca la Chilia e prilej de mândrie. Mulți dintre ei nu au calificări anterioare sau educație formală, așa că diploma care încheie cursul și competențele dobândite reprezintă pârghii importante pentru felul în care ei își recuperează valoarea ca persoane. Povestind despre cum e

să lucrezi în echipă (sau în brigadă) și despre diferența dintre colegi de muncă și colegi de penitenciar, unul dintre deținuți explică mai bine: eu sunt un nimeni, dar ei nu știu asta. Cei care nu au lucrat anterior în domeniul construcțiilor vorbesc despre muncă subliniind ce au învățat. Pas cu pas, ei povestesc despre citirea unui plan, cum se face un cuptor sau cum se pune stuf pe casă - cum se măsoară și cum se taie. Alții se obișnuiesc cu un nou stil de construcție, cu materiale ecologice: Multe am învățat, altă tâmplărie că n-am văzut tâmplărie așa ceva, zidită cu chirpici cum e pe-aicișa, cu de-asta și cu tâmplăriile astea. N-am văzut așa ceva cum e pe zona asta. Acasă la noi, cum să vă spun, acolo la mine în comună mai făceam și eu câte-o casă una alta, puneam câte un lemn sau tablă dinasta pe căsi. Dar așa ceva n-am văzut. Și sunt curios la treaba asta de-am văzut-o. Multe le știam și de pe-afară, mai multe, numai că n-am văzut așa ceva, prea mult lemn pus pe tâmplărie, n-am văzut, prea mult lemn pus la tâmplărie pe așa ceva. Dar afară am văzut cum se fac căsile prin alte părți, dar așa ceva n-am văzut. Pereți cu lână, cu stuf cum se face pe aici, n-am văzut. Cea mai importantă contribuție, însă, nu e nici despre diplome, nici despre calificări, ci despre cum se muncește. Având ocazia să-i vadă și pe alții muncind, să se declare nemulțumiți de stilul colegilor, sau de (ne)implicarea


altora, unii deținuți descoperă chestiuni care țin de structura unei zile de muncă, articulând importanța ritmului: mai mult te sperii când zici construcții, dar nu e muncă grea, dacă știi să muncești, nu e grea. Și cu care ritm începi dimineața, ăla ritm tre să-l păstrezi, pentru că dacă începi să tragi prea tare, obosești, nu poți să mai faci nimic, și dacă te lași moale, te ia somnul, intervine plictiseala. Cum începi, sunt zile-n care ești tu stresat sau plictisit sau nu ai chef de muncă că suntem oameni cu toții și dacă-ți iei un ritm al tău și nu accelerezi e foarte bine. Chiar dacă o parte dintre intervievați nu preconizează că vor lucra în construcții după liberare, unii știu acum cum să-și renoveze casele. Până la liberare, însă, experiența de la Chilia e echivalată cu un câștig în libertate, dar și o ocazie de a da sens detenției: Eu m-am înțeles din partea mea că sunt mai bătrân m-am înțeles foarte bine cu ei [cu cadrele]. M-au lăsat în voie să lucrez, am făcut încetu, uite, toată tencuiala de jur împrejur e făcută de mâna mea,

tot, tot ce se vede împrejur e făcut de mâna mea și vreau să spun că făceam încetu, că nu m-am pus forțele să pun un sac de ciment, să-l aduc pe spate, nu mai am putere, nu mai am nimica, miau scăzut mult puterile. Mă mai ajutau colegii, aduceau câte un sac de ciment, am făcut încetu, și majorul mi-a spus: “moșule, să te văd că faci încetu, dar bine.”. Și am făcut încetu și bine, frumos ca să apară ceva, o lucrare de artă cum se spune la ei ca să rămână de pe urma mea ceva ca lumea. Asta am vrut, să rămână o amintire din partea mea, o amintire făcută bine.

17


Câteva concluzii 1.

Proiectul poate fi replicat cu succes și în alte penitenciare care dețin suprafețe de pământ unde se poate construi.

2.

Cei mai favorabili proiectului s-au dovedit a fi deținuții cu un nivel de educație extrem de redus.

Acest lucru este explicabil prin faptul că, pentru deținuții (semi)analfabeți, sau cu educație extrem de precară, programele educative care presupun eforturi intelectuale, cum ar fi cursuri şcolare elementare sau de alfabetizare, sunt mai puțin atractive (uneori în ciuda stimulentelor prevăzute de Legea nr. 275 - câştig în bani şi zile-câştig). În schimb, aceștia sunt interesați în acele programe care le oferă cunoștințe concrete cu care pot exercita o meserie fizică după ieșirea din penitenciar.

De aceea, concluzia este că acest tip de proiect (bazat pe învățarea unei meserii practice) trebuie să fie îndreptat, în continuare, către deținuții cu un nivel scăzut de educație.

3.

Majoritatea deținuților au răspuns pozitiv la lucrul în aer liber. Acesta reprezintă nu doar o rupere a monotoniei, dar apropierea de natură are efecte benefice asupra echilibrului lor interior.

18


4.

Majoritatea deținuților au simțit mândria de a “le ieși ceva din mână”. Efortul creator, materializat imediat, are impact asupra recuperării încrederii de sine, care este un element absolut esențial pentru o reintegrare socială de succes.

5.

Construcția de case în regim de învățare (cu muncitori neprofesioniști) nu trebuie să fie asimilată, din punct de vedere administrativ, cu un proces normal de realizare a unei investiții, ci trebuie considerată ca parte a procesului de calificare în meseria de constructor. Lecția desprinsă din acest proiect-pilot este că timpii de execuție diferă foarte mult față de un șantier convențional, în special din două motive: 1. deținuții nu cunosc procesele de construcție, ci le învață, le experimentează și le aplică cu mai multă sau mai puțină pricepere; și 2. timpul efectiv de lucru este mai mic, în cazul echipelor formate de deținuți, care, conform legii pot lucra maximum 8 ore pe zi (durată care include atât transportul de la penitenciar la șantier și înapoi, precum și pauza de masă). 19

6. Proiectul are potențial de a fi continuat la secția Chilia, permițând realizarea mai multor construcții în zonă. Astfel, în viitor se pot organiza aici cursuri de calificare pentru deținuți de la alte penitenciare în meserii eco (de nișă), sau se pot organiza schimburi de experiență sau cursuri de formare profesională - în diferite domenii - pentru ofițeri de penitenciar din întreaga țară. De asemenea, localitatea are posibilitatea de a dobândi un specific local care să devină, în timp, benefic.


Proiectul „Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deţinuţilor” în cifre • 28 de deţinuţi au absolvit cursul de „Lucrător finisor pentru construcţii” (iunie 2015). • 18 de deţinuţi au absolvit cursul de „Lucrător în structuri pentru construcţii” (octombrie 2015). • 32 de deţinuţi au absolvit cursul de dulgherie – prima grupă (ianuarie 2016). • 17 de deţinuţi au absolvit un nou curs de dulgherie – a doua grupă (mai 2016). • 20 de deţinuţi au absolvit un curs de eco-agricultură (august 2016). • 56 dintre deţinuţii instruiţi sunt de etnie romă.

20

• 5 case şi o anexă tehnică construite din materiale ecologice (lemn, stuf, lut etc.) de către deţinuţi cu sprijinul trainerilor. • o delegaţie formată din 8 membri ai echipei de implementare din partea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a Penitenciarului Tulcea au participat într-o vizită de studiu la Penitenciarul Bastøy, Norvegia. • 2 angajaţi ai Penitenciarului Tulcea au fost instruiţi ca traineri în domeniul eco-construcţiilor. • 50 de angajaţi (cu funcţii de conducere) din sistemul penitenciar au participat la un curs de formare pentru crearea unui sistem de detenţie ecologic. • 5 evenimente organizate ce au vizat creşterea conştientizării şi implicării societăţii în ceea ce priveşte reintegrarea deţinuţilor şi a foştilor deţinuţi, cu accent pe situaţia deţinuţilor de etnie romă (183 de participanţi unici din partea sistemului penitenciar şi de probaţiune, partenerilor norvegieni, Ambasadei Norvegiei, Ministerului Justiţiei, ONG-uri, jurnalişti, autorităţi locale). • parteneriate încheiate cu 14 entităţi interesate în implicarea în acest proiect și ale căror capabilități de multiplicare a mesajului vor fi benefice proiectului.


„E foarte simplu să trăieşti previzibil. Cu toţii avem prejudecăţi mai multe decât ne imaginăm, sau suntem dispuşi să acceptăm. Dacă nu-ţi pui problema cu adevărat, nu ştii. […]. Avem mereu de-a face cu lucruri care nu ne convin. Aşteptăm să le schimbe altcineva. Eu trebuie să conving societatea că aceşti oameni există, că nu sunt pe Lună.” Dana Cenuşă

In memoriam Dana Cenușă


Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziţia finanţatorului. Întreaga răspundere asupra corectitudinii şi coerenţei informaţiilor prezentate revine autorului. Publicat în cadrul proiectului „Stabilirea unui mecanism ecologic de reintegrare socială a deţinuţilor” derulat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Kriminalomsorgen-Region Sør (Serviciile Penitenciare din Regiunea de Sud, Norvegia), Penitenciarul Tulcea şi consorţiul format din Asociaţia Ivan Patzaichin – Mila 23 şi Asociaţia Romano ButiQ. Data publicării: septembrie 2016