Page 1

Ilustrație: Corina Bulubașa


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

SUMAR:

2

Preambulul unui greier – autoare: Alexia.................................................................. pag.4

• •

Omule – autoare: Carmen Bulubaşa .................................................................... pag.5 . Cum - autoare: Silvia Teodorescu ......................................................................... pag.7

Muritorii - extazul - autoare: Carmen Bulubaşa .................................................. pag.8

Muritorii - agonia – autoare: Carmen Bulubaşa ................................................ pag.10

Involuția evoluției - autoare: Carmen Bulubaşa ................................................. pag.12

De ce?– autoare: Carmen Bulubaşa ..................................................................... pag.15

Îmbrățișarea - autor: Radu Filip ........................................................................... pag.18

Penurie de tați? - autor: Radu Filip ..................................................................... pag.20

Dimineața perfectă- autoare: Mara ....................................................................... pag.23

Poți face orice... – autoare:Ionela ........................................................................... pag.25

O lume mută și mult prea surdă – autoare: Daniela Mogoș................................ pag.27

Simplitate - autoare: Danieline ............................................................................. pag.29

Arta de a fi perfect - autoare: Raluca Maria Pantiș.............................................. pag.31

Motive să nu plângi - autoare: Elena Cristina ...................................................... pag.33

Psihologia sfârşitului - autoare: Alina Paviliuc .................................................... pag.35

Mi-e frică! - autoare: Nina ..................................................................................... pag.37

Despre importanţa lucrurilor pe care le trăim - autoare: Anca Boghian........... pag.38

Tu cât valorezi? - autoare: Luiza ............................................................................ pag.41

Remember the time - autoare: Giulieta Marin ...................................................... pag.43

Mică Odă închinată Femeii Românce – autoare: Daniela Constantinescu ........ pag.45

A suferi sau a nu suferi - autoare: Alina Paviliuc ................................................ pag.47 www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Sinele din oglindă - autoare: Alina Paviliuc .......................................................... pag.49

Părerea importantă sau despre importanța unei păreri – autoare: Carmen Bulubașa ...................... pag.50

ROSTIRI – REVISTĂ ONLINE puzzle despre lumea în care trăim FONDATORI: Giulieta Marin Carmen Bulubașa Marin Ilca Daniela Constantinescu redactor-şef: Giulieta Marin ilustrație coperta 1: Corina Bulubaşa www.rostiri.ning.com e-mail: rostiri@gmail.com Facebook: www.facebook.com/rostiri Twitter: @rostiri ISSN 2069 – 0002 fotografiile din acest număr sunt preluate de pe www.sxc.hu răspunderea pentru textele publicate în revistă aparţine autorilor acestora

3

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Preambulul unui greier Le-am găsit în pivniţă şi le-am urcat la etaj să le prezint fraţilor, să văd dacă îmi împărtăşesc bucuria. Mie mi se par dulci, suculente, fertile şi cred că ar putea răsări şi pe alt pământ la un alt etaj... Uite așa ne-ar putea încânta pe toţi şi am fi senini şi voioşi pentru că am deţine un atom din ambrozia fericirii. Sunt prolifice, diafane şi mirobolante; se nasc din lutul frământat şi sunt hrana şi băutura în nopţile înstelate ale minții. A fost dintotdeauna, este şi va exista mereu, “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate”, este

Maria Sa

Cuvântul. Cuvântul

fluid,

sonor

ce

glas

izvorului,

iureş

dansului şi culoare filmului. Îmi însoţeşte proiecţiile pe asfalt, pe blocuri, pe geamuri şi pe ecranul albastru, este Omniprezent şi-mi este deopotriva Tată şi copil...

Alexia 4

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Omule Întâmplările sunt viaţa însăşi; de aceea e bine să le laşi să-ţi treacă prin suflet, să le guşti, să le simţi deopotrivă şi dulceaţa şi amarul, bucuria şi durerea, apoi să alegi din ele ce e bun pentru tine, să păstrezi binele şi bunul lor şi să te dezici de nepotrivitul şi răul care le însoţeşte. Deschide-ţi omule poarta sufletului şi a minţii spre tot ce vine la tine, contemplă şi cunoaşte, alege şi aruncă, iar apoi ţine minte! Fără să primeşti în tine cu seninătate, încredere şi răbdare ce ţi se oferă, n-ai cum înţelege lumea asta mare şi nici rostul tău în ea, nu te poţi construi pas cu pas devenind tu însuţi , nu poţi trăi ca să te bucuri de lumină şi necunoscut, nu poţi râde, nu poţi plânge, nu poţi avea, nu poţi pierde, nu poţi câştiga, iar lumea fără toate acestea nu îşi justifică rostul ca existenţă în tine. Întinde mâna, atinge, mângâie sau dă la o parte, dar mișc-o, nu o ţine rigidă, ca pe o umbrelă . Deschide-ţi ochii larg şi priveşte culorile, norii, cerul senin, mişcarea, zâmbetele sau întristările oamenilor şi participă, spune, strigă, râzi sau plângi cu lacrimi adevărate atunci când întâlneşti bucurii sau tristeţi adevărate. Doar aşa înveţi, numai aşa vezi ce trebuie să vezi, numai aşa poţi trece peste ceea ce nu vrei să vezi... Mişcă-ţi buzele, gura ta trebuie să înveţe toate limbile 5

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

pământului, trebuie să ştie cuvintele care iubesc oamenii, să înveţe să nu le rostească pe celelalte, care nu spun nimic, trebuie să înveţe sărutul LUI, dorul de EL, disperarea nevoii de EL. Învață-ţi trupul să danseze, să se unduiască pe toate notele, oricum ar fie ele aşezate, pentru că, dacă nu-l înveţi împietreşte şi te doare, se usucă, îmbătrâneşte şi moare înainte de vreme . Cândva, după ce le-ai învăţat pe toate acestea, descoperă-ţi sufletul, vezi ce a învăţat şi ce nu, iar când este pregătit, lasă-l să înveţe să iubească, să se mişte odată cu mâinile, să râdă sau să plângă odată cu ochii, să danseze odată cu trupul şi să atingă sau să se contopească cu săruturile altor suflete. Unele au să-i răspundă, altele nici n-or să-l vadă, unele or să se joace cu el, unele or să-l lovească şi poate că, măcar unul, o să-l iubească, dar dacă nu-l laşi să trăiască toate astea, să răzbească printre ele şi să-şi facă alegerile lui, să-şi asume chemările lui, el o să te părăsească, o să fugă cât colo şi tu o să rămâi gol, un înveliş cu mâini, cu ochi, cu gură, cu un trup care se mişcă alandala, fără ritm, fără cale...

Carmen Bulubașa

6

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Cum? Este în gândurile mele, în pozele mele, în caietele mele de schiţe, în visele mele, în amintirile mele, în gesturile mele. E o parte din mine acum. Cum a ajuns acolo? Cum ştergi o pagina plină? Dar caiete întregi, GB de poze? Cum ştergi o parte din tine? Cum înveţi să trăieşti fără ea din nou? Silvia Teodorescu

7

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Muritorii- extazul De undeva din adâncul amintirilor inimii, din străfundurile sufletului , de undeva din înghesuiala gândurilor trecute, scânteia care a aprins Focul nu vrea să se stingă. Prinde viaţă din pacea care o hrăneşte. Luminează şi se tânguie, numără săruturile rătăcite în timp dar neuitate. Naşte cuvinte care şoptesc taine asemenea unui sărut cald lângă o ureche încordată în aşteptare. Tainele îşi împrăştie puterea, prin săgeţi de foc, în ochii pe care întâi îi tulbură şi apoi îi închide uşor pentru ca să-i lase să viseze. Apoi murmură gurii miracolul într-un cântec, pe care îl aude însă fruntea, care renunţă şi la încruntare şi la uimire. Întâi zâmbeşte poznaş şi cu poftă de viaţă, iar apoi uită de înţelepciunea minţii care o încruntase. Cântecul cântă despre tinereţe şi Foc, iar corpul îşi capătă aripile şi gustă frumuseţea. Gura spune minuni pe care doar sufletul le înţelege, aprinde focuri care toate îl încălzesc numai pe el şi ard doar pentru el. Şi lumea se învârte, iar odată cu ea şi sufletul. Când toate astea s-au născut, un soare portocaliu ia forma sufletului şi îl conduce, prin teamă şi ceaţă, până în locul de unde poate vedea culorile curcubeului care se arcuieşte peste timp. 8

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Prinde timpul pentru el într-o piatră limpede şi preţioasă, pe care i-o dăruie, ca să o pună lângă inimă, să o încălzească şi să-i şoptească după fiecare noapte: „Bună dimineaţa! Bună dimineaţa! Bună dimineaţa!” Cândva, oboseala vieţii o să-l conducă lin la somnul din noapte, dar sufletul o să ajungă acolo împăcat şi mulţumit deoarece, muritor fiind, corpul a învăţat înţelepciunea de a muri vremelnic, pentru ca Sufletul Lumii să trăiască veşnic. Carmen Bulubașa

9

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Muritorii -agonia Săruturile rătăcite în timp se pierd din cauze inventate de o realitate îndoielnică şi impun renunţări necerute. Oferite uitării ca preţ pentru durere, ca şi rugăciuni pentru neputinţă, renunţările cheamă în ajutor lacrimile. Lacrimile şterg amintirile de pe obrazul nedumerit de sfârşitul poveştii fermecate şi întristate de grimasa crudă a renunţării, îşi plâng durerea. Se ascund în riduri şi în gânduri şi se preling spre foc. Focul aprins şi îngrijit cu atâta răbdare, acum nu-şi mai justifică rostul. Aburul plutitor care învăluie focul din suflet se destramă şi el mirat. Sufletul ştie că e răsuflarea ultimă. De aici încolo n-o să mai simtă, dar nu ştie că n-are voie să uite, pentru că altfel moare şi el. Şi fruntea se încruntă şi sufletul se încrâncenează în încercarea lui de a alunga ispita care aduce durere. El cheamă Raţiunea. Raţiunea îndeamnă sufletul să fugă departe, undeva la adăpost, unde nu există foc, ci doar gheaţă rece şi tare, sigură şi odihnitoare, palpabilă şi adevărată: - Ea, gheaţa, odată ce te-a prins şi ţi-a luat forma, nu te mai lasă să te pierzi sau să te rătăceşti în beţia căii, care altfel te-ar duce spre foc. Sufletul îi urmează îndemnul... Într-o zi, în lucirea de oglindă a formei , se vede palid şi îngheţat, trecut, cu o mulţime de săgeţi 10

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

care-l străpung fără durere, dar care-i plâng trecerea prin ascuţişul lor. Abia atunci înţelege bietul suflet, rostul focului şi puterea lui de a-l arde, dacă nu cu dorinţa, sigur cu îndoiala care l-a transformat în bucata de gheaţă care a devenit. Asta e răzbunarea Focului, pe care acum sufletul o socoteşte mai blândă decât răzbunarea gheţii. Regretul pierderii Căii Focului doare sufletul care plânge după anii ce-au trecut pe lângă el , îmbătrânindu-l şi murind de un infinit de ori, în timp ce corpul credea că trăieşte... Carmen Bulubașa

11

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Involuţia evoluţiei Stă în faţa mea, vorbim aceeaşi limbă şi nu ne înţelegem... Eu spun ce cred eu, ea îmi spune ce crede ea. Dintre noi două doar eu pot să spun ce cred, ea nu, eu îmi consum timpul liber, ea este în „€ exerciţiul funcţiunii”, doar œ că nu funcţionează sau, aşa cum funcţionează, îmi insultă şi inteligenţa şi răbdarea. Ea trebuie să spună cum va face ce e de făcut. Dar nu ştie, nu vrea, nu poate, pe ea nu o interesează să facă ceea ce e de făcut. Omul golit de idei din faţa mea mai păstrează doar coroana învingătorului şi se împărtăşeşte lacom din neputinţa prostului, înşiruind cuvinte în fraze lipsite de inteligenţă, de omenie, de orice ar trebui să caracterizeze un om . Spun „om golit de idei”, dar mă gândesc că n-a avut niciodată vreuna. Mutra tâmpă, încetineala mişcărilor care se vor elegante, ochii încruntaţi şi nervozitatea mâinilor care strâng pixul, nu compun un om aşa cum ar trebui el să fie compus. Strania mirare de pe faţa ei îmi spune că ar fi mai potrivită pe un câmp cu o coasă în mână. Doar aşa şi doar acolo s-ar justifica lipsa de idei. Aşa ar putea să-mi răspundă la orice întrebare recitând la nesfârşit : „Eu de aici și până aici cosesc!” , aşa s-ar potrivi în peisaj această fiinţă mirifică cu un înveliş „€ de firmă” care st㠜 cocoţată pe tocuri înalte care-i chinuie coloană vertebrală. Şi pe mine mă doare spatele, mă dor şi ochii şi îmi pierd răbdarea... Privesc fiinţa din faţa mea şi mă încearcă un sentiment de deznădejde... Nu pentru că individa îmi recită aiurea că nu poate să-mi rezolve problema, ci pentru că îmi dau seama că neputinţa 12

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

ei nu e din nepricepere şi nici pentru că problema e de nerezolvat, ci din cauză că nu e educată să găsească soluţii, nu are nici exerciţiul faptei bune, nici pe cel al responsabilităţii, nu are disponibilitate spre căutare de soluţii, e impotentă sau abstinentă spiritual. Are insinuat în sinea ei dispreţul faţă de semenii ei, un fel de gaură neagră care-i seacă fiinţa până într-atât încât se crede altceva, altfel, ca şi cum n-ar fi de pe aceeaşi planetă cu mine, cu tine sau cu oricine cu chip de om. Nu e acolo decât ca să înşele, să facă în aşa fel încât să umilească, să mintă, să agreseze. Mă cuprinde supărarea când înţeleg că undeva, în devenirea ei, şi-a construit şi dezvoltat un mod de gândire degradant, discriminator la adresă oricărei fiinţe care ajunge în faţa ei şi crede cu adevărat că e bine ce face. E o maşină setată să îndeplinească anumite sarcini, o maşină care nu are cum să gândească, e lipsită de iniţiativă, de judecată , de ingeniozitate, nu mai e om. Cu toată supărarea, mintea îmi fuge la savanţii speciei noastre, la geniul şi ambiţiile lor, la căutările lor în a inventa o maşină care să şi gândească, nu doar să execute, de aceea mă întristez când îmi dau seama că au reuşit să transforme oamenii în roboţi, că au reuşit să amputeze din om acea parte esenţială care îl deosebea de maşină, cea care îi oferea puteri depline asupra ei. Tristă descoperire, degradantă dar copleşitoare, ce scufundă toate fiinţele umane în eşecul geniilor noastre. Când oamenii s-au ridicat în picioare şi-au lărgit orizontul. După milioane de ani îngenunchează şi-şi pleacă ochii în pământ de bună voie. Ce eşec mai mare ne-ar putea copleşi specia încât să ne conducă la dispariţie? Carmen Bulubașa 13

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

14

ROSTIRI

noiembrie 2010

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

De ce? Oamenii... Gândesc, respiră, râd sau plâng, se ceartă, apoi se împacă, dar nu iartă... sau iartă... nu neapărat în ordinea asta... fiecare în legea lui . Stau pe un fotoliu la părinţii mei acasă şi îmi privesc mama, în timp ce tatăl meu dă sonorul mai tare, ca să audă despre Băsescu care..."vrea să fie liber” şi... moţiunea care stă să cadă sau să treacă... în funcţie de cifra 4, apoi 3 şi poate mai apoi, iar 4... Acum patru zile, ea, mama mea, a ameţit şi a căzut pe stradă. Şi-a rupt mâna dreaptă, şi-a fisurat coloana şi are o vânătaie de toată..."frumusețea”... la tâmplă şi sub ochiul drept. Plimbându-se de la Urgenţă la Neurologie, la Ortopedie şi apoi înapoi la Neurologie, timp de şase ore într-o zi şi alte patru în alta, s-a ales cu o mână pusă în gips şi un guler din plastic care îi imobilizează gâtul, cu un RMN pe care nu ştie să-l interpreteze decât un alt specialist, dar pentru care e nevoie de bilet de trimitere de la medicul de familie care întârzie... şi întârzie... şi întârzie... vreo trei ore ... De gips o să scape în zece zile, cu gulerul trebuie să stea țintuită cel puţin trei luni, dacă are noroc, sau mai 15

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

multe, dacă fisura nu se sudează... O privesc şi îmi trece prin gând că e curajoasă şi se stăpâneşte de minune. Le ia pe toate aşa cum vin, la rând. E minunată! Altfel cum ar fi crescut patru copii? O privesc şi prin gând mi se perindă mulţimea de slide-uri pe care le-am făcut azi la birou şi care fac parte din străduinţa mea de a încerca marea cu degetul. Zâmbesc când înţeleg că am preocupări pe care le transform în încercări care să-mi abată suferinţa înspre imposibilităţi fără importanță. Zâmbesc doar pentru că zi de zi viaţa, nu doar a mea, ci a tuturor, îmi pare tot mai abundentă în căutări sterile, în dezamăgiri dureroase, în oferte goale, în gratuităţi costisitoare. O privesc şi înţeleg de ce străduinţa de a încerca marea cu degetul are sens pentru mine, deşi fac asta de ani buni fără să am şi rezultate pe măsura aşteptărilor. Şi ce contează? Absurdul îşi ţese panză paradoxului în care ne odihnim mirându-ne de viaţa noastră. Cu o zi în urmă, punând un picior în faţă celuilalt, simţind greutatea fiecărui pas, măsuram în suflet tăria durerii şi a tristeţii, în timp ce colega mea trăia o altfel de durere... Căţeaua ei murise, dar nu înainte de a-şi lua rămas bun. Fetiţele ei urmau să treacă prin altfel de durere, o durere de care nu poţi să te ascunzi, o durere care întreabă timp îndelungat: "De ce?" Întrebare-ecou, fără răspuns... Durere-ecou, fără răspuns... În tot acest timp, şmecherii puterii 16

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

primesc răsplata faptelor lor, mii de euro, pleaşcă din cer pentru toate fărădelegile lor, iar Băsescu ”vrea să fie liber"! Mai are rost să încerci să înţelegi de ce dezordinea merită răsplată? Mai are rost să te revolți? Nici vorbă. Dacă reuşeşti, pui un picior în faţa celuilat şi iei totul aşa cum vine. Ridici ochii spre cer şi-ţi spui în gând că, dacă rostul tău pe lume e să fii cobaiul eternităţii, atunci datoria ta e să rezişti cât mai mult. E absurd să cauţi răspunsuri la întrebări omeneşti... "De ce o coloană vertebrală dreaptă are nevoie de un guler rigid şi de tot chinul pe care îl presupune chinul rigidităţii?" "De ce omenirea are nevoie de lacrimi de copil tocmai când copilul îşi doreşte să râdă?" "De ce?", în general... "De ce?", în special... N-o să primim niciodată un răspuns clar şi explicit , cum ar fi: "pentru că...." Deşi povestea mea e tristă şi nepotrivită, eu zâmbesc... Zâmbesc pentru că am descoperit de ce e necesar să nu renunţ la încercarea mării cu degetul, de ce e necesar să nu renunţ, de ce e necesar să nu... E foarte necesar, e vital... nu doar pentru mine, ci şi pentru tine... pentru toţi... Pentru că nu ne-am putea numi oameni dacă nu neam savura viaţa luând totul aşa cum vine, punând pas după pas şi nerenunţând să ne împotrivim durerii... Carmen Bulubaşa 17

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Îmbrăţişarea Dimineaţă. Metrou. Aglomeraţie. Forfotă. Agitaţie. Zgomot. Reclame.

Zarvă. Grabă.

În toată această mulţime, văd cu coada ochiului o secvenţă care îmi atrage atenţia. Două fete de liceu care aleargă una către cealaltă şi apoi se îmbrăţişează strâns, de parcă nu s-ar mai fi văzut de-o eternitate. Cred că au stat aşa, îmbrăţişate, vreo jumătate de minut, ca şi cum nu ar mai fi vrut să se despartă niciodată, ca şi cum ar fi vrut să recupereze şi să-şi transmită toată dragostea pe care nu putuseră să şi-o împărtăşească cât timp au fost despărţite. Şi, pe tot peronul, nimeni nu părea să vadă acea efuziune sentimentală, acea mostră de prietenie profundă, acea mărturisire sinceră a sentimentelor. Erau cu toţii mult prea adânciţi în gândurile, grijile şi preocupările lor. Mi-aş fi dorit să mă duc la ele să le spun că sunt frumoase, că prietenia lor este un lucru deosebit, că le doresc să fie prietene încă o eternitate, că e un lucru 18

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

superb să îşi împărtăşească sentimentele... dar eu nu am putut fi la fel de liber ca ele şi nu am făcut nimic din toate astea. Nu am făcut decât să le ofer un zâmbet cald şi aprobator, pe care probabil că nu l-au observat. Această secvenţă, pe care nimeni nu părea să o observe, m-a făcut să mă gândesc la o alta, care cu siguranţă nu ar fi trecut neobservată şi să mă întreb care ar fi fost reacţia celor din jur dacă cele două fete s-ar fi sărutat; sau dacă nu ar fi fost două fete, ci doi băieţi. Probabil că nu ar mai fi ignorat scena, ci ar fi fost scandalizaţi. Probabil că ar fi făcut remarci ironice sau poate că ar fi fost chiar agresivi. Sau poate că ar fi rămas cufundaţi în lumea lor. Aceeaşi secvenţă m-a făcut să mă gândesc şi la cât suntem de închişi în noi, cât de încorsetaţi suntem de normele sociale, cât de multe măşti avem în garderobă: câte una pentru fiecare ocazie socială în parte. Aceste măşti ne sunt utile până la un punct – pentru că nu putem să ne plimbăm goi pe stradă, nu-i aşa? –, dar pot deveni şi un obstacol în calea exprimării propriilor sentimente şi nevoi, a opiniilor sau a ideilor, a aprecierilor sau a criticilor, a ceea ce suntem cu adevărat. Şi, mai mult decât atât, putem ajunge chiar să ne confundăm cu ele dacă le purtăm prea mult. Tu câte măşti ai purtat astăzi? Şi care dintre ele este masca ta preferată? Alta este însă întrebarea cea mai importantă: Ai zâmbit azi în drum spre şcoală sau serviciu? Radu Filip 19

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Penurie de taţi? Tatăl nostru care nu eşti în ceruri, ci aici pe pământ, lângă noi şi ne ocroteşti. Sau ar trebui să o faci... Pentru că aud foarte des în jurul meu poveşti despre bărbaţi pentru care rolul de tată nu presupune decât atribuţii biologice. Acel model de autoritate, care oferea copiilor confort şi siguranţă, care era stâlpul familiei, punctul de sprijin care le oferea încredere în ei înşişi doar privindu-l sau, mai bine, doar simţindu-l aproape, ştiind că îi susţine din umbră, să fie oare doar o poveste care aparţine trecutului? Să fi devenit doar o legendă? Mi s-a întâmplat, din păcate, să îmi ajungă la urechi foarte multe relatări despre taţi care nu erau acolo pentru copiii lor. Care nu au fost disponibili din punct de vedere afectiv în copilăria timpurie. Care nu i-au încurajat ulterior, arătându-le că aprobă şi apreciază ceea ce fac ei, zdruncinându-le astfel încrederea în ei înşişi şi făcându-i să fie instabili şi nesiguri. Nu le-au oferit un model la care să se raporteze şi pe care, după caz, fie să şi-l însuşească, fie să-l caute la partener; sau, mai rău, le-au furnizat un model indezirabil, pe care să îl respingă complet. Care nu le-au furnizat copiilor lor confortul şi siguranţa de care aveau nevoie pentru a deveni adulţi echilibraţi, stabili, 20

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

încrezători în ei şi în forţele lor. Întâlnirea cu un terapeut poate fi benefică pentru mulţi dintre aceşti copii, chiar dacă între timp au crescut; ar putea să nu fie prea târziu nici pentru unii dintre taţi; foarte puţini ajung însă să se întâlnească cu un psiholog. Şi mă întreb dacă nu cumva mişcările feministe, care vor ca femeile să fie egale cu bărbaţii, deşi suntem atât de diferiţi (dar şi complementari, din fericire), mă întreb deci, dacă nu cumva aceasta ar putea fi una dintre cauzele înstrăinării bărbaţilor din ziua de azi, una dintre cauze pentru care aceştia au uitat sau au abandonat profesia de tată, lăsândule pe femei să fie simultan şi mame şi taţi? Şi mă gândesc dacă nu ar fi util să înfiinţăm o „Şcoală a taţilor”, la care bărbaţilor să li se amintească ce presupune această profesie, cea mai importantă profesie din lume, alături de cea de mamă. Până 21

atunci însă, cel

mai

mult

îmi

doresc

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

fiu contrazis şi să mi se spună că mai există încă taţi care „profesează”, că sunt dezinformat şi că e doar o întâmplare eu că am auzit predominant poveşti negative. Radu Filip

22

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

dimineaţa perfectă ...mi-aș dori să mă trezesc dimineaţa şi să miroasă în casă doar a vanilie, zahăr ars şi mere coapte. Să simt raze de Soare pe gene şi în suflet. Să lenevesc câteva minute înainte să mă ridic din pat. Să zăresc pe noptieră buchetul de lăcrămioare şi titlul cărţii legate în piele neagră: “Dimineaţă în altă viaţă”. Să simt covorul moale sub tălpile goale în drum spre duş. Apa şiroind din păr şi mirosul de vanilie să invadeze baia. Prosopul, de culoarea cerului în zilele toride de vară, să absoarbă picăturile de teamă, şiroaiele de neîncredere şi stropii de nelinişte. Să las în urma mea prosopul. Să privesc urmele imperfecte de vise lăsate pe jos, în drum spre bucătărie. Mă aşteaptă ceaşca imensă de ciocolată caldă, obligatoriu albă, cu rotocoale de abur şi batonul de vanilie pe farfuriuţă. Fotoliul uriaş, de pe terasă, în care mă afund, sorbind ciocolata. Marea care-mi trimite valuri de bună-dimineaţa 23

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

până aproape de tălpile goale şi Soarele pe care îl privesc în ochi (mi-a zis mie cineva că asta denotă curaj!). Degetele lungi care îmi mângâie pântecele în care dorinţa şi rugăciunile s-au transformat în Fiinţă, pântece unde creşte minunea şi darul de la Doamne-Doamne. Recunoştinţa pe care o simt. Fericirea mai mare decât orice mare din lumea asta. Iubirea fără de care buzele mi-ar fi rămas arse de dor. Siguranţa pe care doar în braţele tale o simt. Bună dimineaţa, iubitul meu iubit! Mara

24

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Poţi face orice... Acum câteva luni am zburat pentru prima dată cu avionul. Auzisem că e o experiență fascinantă şi într-adevăr este , poate pentru că a fost prima dată şi din cauza asta mi-a plăcut atât de mult sau poate pentru că a fost, oarecum o pildă, o lecţie de viață, o amintire care şi acum “mă bântuie” plăcut. Eram acolo, “cu capul în nori”, soarele mă mângâia, îl vedeam şi îl simţeam, el era acolo cu mine. Era soarele, avionul şi implicit eu, iar mai jos pătura albă şi pufoasă de nori. Am aterizat în altă lume față de cea care mi se arătase acolo sus pentru că norii nu lăsau nicio rază să treacă, era ceață şi ploua. M-am gândit multă vreme la această realitate şi în ciuda frigului şi a fețelor destul de obosite din jurul meu, eu zâmbeam... zâmbeam pentru că ştiam că soarele e acolo şi străluceşte chiar dacă nu ne e permis să-l vedem, chiar dacă refuzăm să deschidem ochii, chiar dacă nu se arată cu zilele, el e acolo. Vai, ce concluzie inteligentă, nu-i așa? Eu de fapt am alunecat cu gândul în altă direcţie şi 25

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

am făcut o analiză a ce mă înconjoară, având soarele ca motiv principal. Urăsc oamenii graşi, dar îi apreciez pe cei care nu sunt decupaţi din reviste, care au o sclipire. Urăsc oamenii proști, dar îi apreciez pe cei care pot să transmită ceva chiar dacă vocabularul e mediocru. Urăsc oamenii falşi, dar îmi place să cred că în fiecare e un actor. Urăsc falsa pudoare, dar vreau să cred că toţi avem în sânge pasiunea. Urăsc lipsa de cultură, dar ştiu că toţi avem cel puţin interes pentru ea. Urăsc viciile, dar ştiu că toţi avem cel puţin unul fără de care nu putem trai. Urăsc secul şi golul, dar ştiu că toţi suntem de fapt foi goale pe care vremea şi cei din jur fac însemne. Urăsc finalurile, dar ştiu că fără ele n-ar exista noi începuturi. Urăsc începuturile, dar ştiu că fără ele n-am fi existat noi. Suntem fizic făcuţi dintr-un „material”, dar avem în noi câte puţin din tot. Atunci când ea plânge, uite-te în ochii ei şi atinge-i sufletul cu privirea. Supărarea e doar o stare de spirit, satisfacţia si fericirea fac parte din noi. Atunci când el iţi vorbeşte urât, iartă-l, în suflet iţi vrea binele. Ţi-a spus cineva că nu poţi face un lucru? Uită asta, poţi face orice iţi propui să faci…

Ionela

26

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

O lume mută şi mult prea surdă Impasibili trecem pe stradă, îngânduraţi, preocupaţi de viaţă. Avem prea multe probleme pentru a ne păsa de acel de lângă noi. Nu avem timp de sentimente, nu avem secunde din viaţa noastră pe care să le dedicăm celor ce au nevoie. Suntem de multe ori mult prea absenţi la ce se întâmplă în jurul nostru. Gândim fără temei că nouă nu ni se poate întâmpla ce i se întâmplă ei sau lui sau lor. 27

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

În fuga noastră către supravieţuire, fugim spre nicăieri. Ignorăm aspecte esenţiale ale vieţii şi de multe ori uităm să zâmbim, uităm să plângem, uităm să ne înduioşăm, să ne emoţionăm, să ne bucurăm, să fim fericiţi. Ce este fericirea oare? Spre ce alergăm astfel încât nu mai avem timp să observăm toate aceste lucruri? Către ce ne grăbim? În definitiv cu toţii avem acelaşi sfârşit inevitabil. Mă întreb de ce este atât de important în viaţă să faci orice pentru a-ţi atinge scopul? Esenţa vieţii este alta. Nu este un mod de a supravieţui călcând peste cadavre. Mergând pe stradă, observ priviri încruntate, feţe schimonosite de furie, priviri năluce şi gânduri hoinare. Ce le lipseşte? Fericirea... Au uitat că sunt oameni, au uitat să trăiască...

Daniela Mogoș

28

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Simplitate… Până mai ieri visam la păpuşa frumos împachetată din vitrina unui magazin. Cu lacrimi de copil ascultam cum mama încerca să îmi liniştească suspinul zicându-mi: „Vom veni mâine după păpuşă!”. Şi mâine se făcea poimâine, răspoimâine, iar în camera mea zăceau aceleaşi jucării vechi, de care mă plictisisem şi pe care le vedeam ca un ghimpe în coaste; mă încurcau, îmi ocupau spaţiu, parcă îmi respirau aerul€ ... Era pe vremea când egoismul începuse să prindă rădăcini în sufletul meu de copil de câţiva anişori şi indiferent de ce mi s-ar fi spus, inima mea bătea numai pentru păpuşa pe care nu o aveam. Mulţi ani după, mi-am adus aminte de mult dorita jucărie, povestind împreună cu mama „amintiri din copilăria mea şi a ei”... M-a cuprins o ruşine surdă la auzirea vorbelor mamei mele, care-mi zicea despre jocurile copilăriei ei, în care păpuşile pur şi simplu nu îşi găseau locul. Mai degrabă pietrele, vreascurile, 29

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

câteva case părăsite, pădurea deasă, dealurile şi verdeaţa ce înconjurau locul completau universul copilăriei ei. Am închis ochii şi mi-am imaginat fiecare detaliu, pe măsură ce mama povestea. Şi mi se părea că aud foşnetul frunzelor sub adierea vântului, că pot respira aerul curat de munte şi mai mult, cât de amuzant şi ingenios totodată trebuie să fi fost să născoceşti jocuri cu nişte „materii prime” atât de banale; fără plasticul topit al jucăriilor copilăriei mele sau circuitele integrate din jucăriile copiilor zilelor noastre. Ce simplu! Ce copilărie minunat〠! Involuntar, mă întristam gândindu-mă ce momente minunate lipsesc din viaţă mea şi că într-o bună zi, copilul meu îşi va dori „ultimul joc pentru calculator ”, acela cu zeci de feluri de pistoale şi puşti şi sute de categorii de cartuşe... de pe acum mă sperie gândul. În ce lume se va naşte copilul meu sau şi mai rău, ce rost mai are să mă gândesc la un copil? Cum voi putea să-l fac să regăsească plăcerea în lucrurile simple precum „şotronul” sau „v-aţi ascunselea”, când toţi prietenii lui l-au informat deja de ultimele apariţii în materie de jocuri, în urma delăsării unor părinţi inconștienți? Mă va uri probabil, învinuindu-mă că îl determin să fie diferit de ceilalţi, când intenţia mea ar fi doar aceea de a-l salva de blestemul unei societăţi bolnave. Şi dacă totuşi aş reuşi, cum va fi oare adolescenţa lui de „ciudat” faţă de ceilalţi? Mai zăbovesc o clipă, mai tăgăduiesc un minut şi iarăși îmi spun: „La ce bun să aduci un copil pe lumea ASTA”? Danieline

30

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Arta de a fi perfect... Mi se pare atât de solicitant, de obositor, să te străduieşti să fii perfect. Spun să te străduieşti fiindcă nu mai e niciun secret faptul că ''nobody is perfect''. Aşadar pentru ce atâta muncă? Pentru ce atâta osteneală?Până la urmă cui foloseşte? Aud atât de des expresia :''Încerc să fiu perfectă''... Bleah.. Cine are nevoie de un prieten, coleg, vecin sau iubit perfect? Şi pentru ce? Ca să te simţi tu în inferioritate conştient fiind că tu NU eşti perfect? Până la urmă eu, tu, suntem frumoşi şi plăcuţi tocmai pentru calităţile, dar şi defectele care ne caracterizează. Lipsurile mele sunt calităţile pe care le are jumătatea mea. De aceea ne completăm unul pe celălalt. Dacă aş fi perfectă, el nu ar mai fi jumătatea mea. Cred că ''nevoia'' aceasta de perfecţiune are la origini o altă nevoie... de afirmare, atenţie, nevoie de recunoaştere a calităţilor. Nu mă înţelegeţi greşit: nu e nimic rău în a-ţi dori să fii bun, competent, pregătit. Să fii motivat de performanţe. Să trăieşti echilibrat, să vrei lucruri de calitate,să ai grijă de viaţa ta şi de corpul tău. 31

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Dar nicidecum nu trebuie să faci din asta un scop, un ideal de atins şi fără de care viaţă ta nu e ''de calitate''. De fapt chiar cred că uneori e bine să greşeşti. Îmi place să cred că învăţăm din greşeli. Cred că acei care se străduiesc atât să fie perfecţi sunt cei care au o problemă cu ei înşişi. Sunt cei care nu se plac, nu sunt împăcaţi cu ei. Şi cred că e tare greu să nu te placi... Adică e una să nu-ţi placă o persoană. O eviţi pur şi simplu. Dar să nu te placi pe tine.. Sau poate perfecţioniştii sunt aceia care se plac prea mult? Care au o părere foarte bună despre ei? Fii aşa cum vrei, spune ceea ce fi mereu ''trendy''!

vrei. Naturaleţea va

Raluca Maria Pantiș

32

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Motive să nu plângi Mereu am considerat că un om trebuie să fie puternic, să nu se lase îngenunchiat de greutăţile pe care le întâmpină în viața de zi cu zi. Și pe cât de banale ţi se vor părea motivele, argumentele, chiar soluţiile pe care le-am strecurat pe aici, eu zic că sunt pe atât de utile. Trăim adesea cu impresia că: ''Numai mie mi se poate întâmpla una caasta!'' sau: ''Eu nuam niciodată norocul altora.." şi exemplele pot continua. E greu într-adevăr să răzbaţi atunci când necazurile se ţin lanţ. Dar trebuie să şti că dacă te lamentezi, dacă plângi până ţi se umflă ochii cât cepele, nu faci altceva decât să te demoralizezi şi mai mult. Asa că eu îmi propun întotdeauna când îmi vine să plâng să fac exact invers: să îmi păstrez calmul, să trag aer în piept şi să caut argumentele cele mai bune pentru ca să nu plâng: 1. Urăşti neputinţa, iar plânsul te va face să te simţi şi mai neputincios. 2. Cei care te dezamăgesc nu merită lacrimile tale. Oare ei ar plânge pentru tine sau din cauza ta? 33

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

3. Timpul e preţios, găseşte-ți lucruri interesante de făcut, ceva care să îţi redea încrederea în propria persoană, ceva care să iţi aducă zâmbetul pe buze: desenează, plimbă-te în natură şi imortalizează priveliştea în fotografii, dă o raită prin magazine, joacă-te pe calculator, practică un sport, sună-ţi prietenii şi roagă-i să iţi tină companie, scrie într-un jurnal sau orice altă activitate care ţi se potriveşte, încearcă să găteşti ceva, chiar dacă eşti un dezastru în bucătărie. 4. Se spune că e bine să plângi ca să te descarci. Dar nu-i așa că atunci când te pui pe plâns cu greu te mai opreşti? Și la urma nu rămâi tot cu acelaşi sentiment că nimic nu s-a schimbat? 5. Sunt persoane despre care şti că au situaţii şi mai dificile decât a ta, dar nu le-ai văzut niciodată plângând. Uneori gândul că şi alţii suferă mai mult poate fi o consolare. 6. Cel mai puternic argument pe care mi l-am găsit este provocarea însăşi de a nu plânge, de a părea de neatins, puternic şi implicit fără slăbiciuni. Te invit şi pe tine să iţi scrii propriile motive pentru care data viitoare când o să iţi vină să mai plângi să nu o mai faci... Elena Cristina

34

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Psihologia sfârşitului Faptul că suntem, de la un timp încoace, asaltaţi, prin diverse mijloace, de ideea unui sfârşit, nu afectează oare viziunea omului asupra vieţii şi a eternităţii însăşi? Dacă înainte, omul îşi punea problema eternităţii sale, iar pentru a învinge moartea crea, dăinuind în timp cu numele şi descoperirile sale, astăzi se extinde întrebarea veşniciei asupra întregii umanităţi. Considerăm sau nu valabile, reale, multitudinea de teorii apocaliptice asupra pământului, acestea oricum ne învăluiesc şi ne pătrund în oase şi în spirit, influenţându-ne percepţiile asupra lumii. Teoria conspiraţiei, teoria lui 2012, teoria mayasilor, teoriile religioase, terorismul, războiul mondial iminent, războiul geofizic, biologic, chimic, criza economică mondială, stresul muncii, a banului, a sărăciei, existența/inexistența lui Dumnezeu şi peste toate încălzirea globală, poluarea, efectul de seră, nocivitatea Soarelui, între toate acestea din ce sevă se mai poate hrăni optimismul şi libertatea? Se făurește senzaţia unui ceasornic defect la care acele se învârt atât de repede încât nu mai pot fi percepute, timpul accelerează, se îndreaptă pare-se iremediabil spre un sfârşit. Aceasta trăire dă naştere unei alte psihologii. Orice act de gândire, de imaginaţie poartă cu sine ideea finitudinii, libertatea oricărei concepţii filosofice este îngrădită de angoasa sfârşitului. De regulă, despre ororile istoriei afli după ce totul a fost consumat, deja trăieşti într-o altă epocă transformată şi intangibilă cu acel trecut odios. Poţi totuşi manca, dormi, trăi ştiind sau sperând că acel trecut nu se va repeta. În prezentul tău te simţi în siguranţă, evenimentele actuale ţie nu iţi sunt cu totul acce35

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

sibile, comprehensibile sau acceptabile dacă le intuieşti. Însă, vrem sau nu vrem, iminenta unei catastrofe, legată fie de presupusa conspiraţie mondială, fie de sfârşitul lumii, ne implică, ne trezeşte din liniştea culcuşului nostru. Un aspect... Altul ar fi acela că mai tot ce s-a creat în sute de ani, în drumul spre civilizaţie, este considerat vetust, învechit. S-a luptat pentru comoditate, s-au dezvoltat condiţiile pentru consum, însă deşeurile ne vor acoperi pe toţi, ne vom îneca în propriile noastre "excremente". Căci "omul recent" al lui Patapievici este vincibil şi uşor de amăgit. În secolul 21 nu mai există încercările adolescentului, privind cu optimism şi încredere spre viitor, ci acele ale bătrânului care îşi aşteaptă sfârşitul, convulsionat şi măcinat de boli şi regrete... Cum e să trăieşti în timpul unui potenţial sfârşit? Alina Paviliuc

36

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Mi-e frică! Mi-e frică! Mi-e frică de timp, de trecerea lui pe nesimţite, de efectele lui! Mi-e frică să dispar, să mă pierd, mi-e frică să-mi las "treburile" neterminate, mi-e frică să îmbătrânesc, mi-e frică să-mi pierd raţiunea, mi-e frică să mor. Mi-e frică, că nu voi avea timp să trăiesc suficient de mult, de bine, că-mi va veni sfârşitul prea repede, că voi rata ce-i frumos şi important în viață. Mi-e frică pentru că nu voi avea timp să iubesc așa cum îmi doresc, pe cine doresc. Mi-e frică să nu fiu prea egoistă, prea rea. Mi-e frică să nu mor singură! Nina 37

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Despre importanţa lucrurilor pe care le trăim... Ieri am fost martora unui accident de circulaţie... S-a petrecut nu cu mare avans în fața mea... Oamenii înspăimântaţi se perindau înaintea mea, strigând după ajutor... Probabil că a şi fost difuzat „evenimentul pe ProTV”, la ştirile de la ora cinci... Asta m-a determinat, involuntar, la un proces de conştiinţă, proces la care nu mai apelasem de ceva timp... Toate clipele frumoase alături de cei dragi mi-au revenit în minte ca liane de care să mă agăț şi să-mi spună mie însămi că nu s-au întâmplat în van, că existența mea s-a definit prin ceva anume.. Dezamăgirile, încălcarea promisiunilor, poate a principiilor, şi-au pledat şi ele importanța lor.. Ori de câte ori nu mi 38

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

s-a respectat sau am încălcat voluntar buna-credinţa.. toate astea. erau reale... Justeţea, frumuseţea, corectitudinea, bunătatea, frumuseţea... toate veneau sa-mi. Sprijine. Argumentele pro vieţii pe care am dus-o până acum şi totodată să-mi construiască pânza de păianjen a noilor planuri pe care niciun accident nu mi le-a ruinat încă... Eşti trist pentru ceea ce i se întâmplă aproapelui tău, dezamăgit că lucrurile astea se întâmplă în lumea pe care tu o considerai perfectă... dar, totodată, paradoxal eşti fericit că tu poţi duce mai departe planurile tale, că încă mai poţi juca la loteria vieţii în care trăieşti.. mai bine, mai frumos, mai corect , mai bun... Zâmbeşti, iţi spui că de astăzi dictonul care te va ghida va fi: „Carpe diem!”... şi mergi mai departe mulţumind lui Dumnezeu că nu ai fost tu acela ... Poate prin asta veţi spune că suntem egoişti şi poate indiferenţi sau poate prea realişti... Eu nu pot spune decât că așa sunt eu ... și câţiva dintre semenii cu care am discutat despre asta... Nu încrezători, dar conştienţi că greşelile din jurul nostru sunt de fapt succesele altora, că trăim sub auspiciile unei frustrante legi a compensaţiei, fără doar şi poate evidentă şi bizar de realistă... Încrezători... dar reticenţi la risc... Sceptici, dar binevoitori, reconstruim sistemul de valori, îl ajustam pe alocuri... Tradiţionalişti, conservatori... dar noi... şi păşim mai departe... candidam încă la fericire... ne dorim postul cel mai înalt din ierarhia ei... ne simţim deja în vârfurile piramidei prin faptul că şi de data asta suntem liberi să supravieţuim. Am învăţat toate astea în contratimp, în fracţiuni de secunde, în fărâme de experiențe de viață... citindu-le probabil mi s-ar fi părut suprarealiste... S.F... Dar trăindu-le mi-am dat seama cât de oportună e intervenţia noastră prin procese de conştiinţă... Anca Boghian 39

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

40

ROSTIRI

noiembrie 2010

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Tu cât valorezi? Poate că a fost muncitor, doctor, alcoolic sau nu, acum nu mai contează pentru că este așa și-i place, iar trecutul îi este prea departe. Indiferent ce a fost, ştiu că a avut şi el cel puţin un vis mic sau mare, temerar sau umil. Cine este vinovat: el că nu şi-a urmat visul sau noi, societatea, că nu l-am lăsat? El că a fost laș şi nu a luptat sau noi, societatea, că l-am legat, l- ancorat bine într-un sistem mâncător de vise? Cine este azi vinovat: el că nu ne mai vede, nu ne mai aude sau noi pentru că el nu mai există din punct de vedere social? Spre deosebire de noi, el este liber, dacă ploua, dacă ninge, dacă sisteme economice se prăbuşesc... nu-l interesează, nu-l afectează, dar pe noi? Ne-a depăşit pentru că nu-i mai pasă, s-a detaşat, nu mai este măcinat de banii sau idealuri, este liber să trăiască... sau nu, în timp ce pe noi sistemul, ratele sau chiria ne ţin ancoraţi în sistem şi ne considerăm liberi doar în weekend, suntem filosofi la bere. Tu poţi să ajungi ca el? Eu cred că nu, pentru că încă existăm pentru sistem. Nu mă refer o secundă măcar la faptul că este un om al 41

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

străzii, ci la libertatea de a alege o bancă şi să te întinzi pe ea cu căţel şi purcel fără să-ţi pese că lumea se uită, fără tristețea că rămâi cu un leu din salariu după ce îți plăteşti datoriile... Ce este mai bine: visător ancorat într-o societate ce te macină încet, fără ca măcar să îți mai seama, ori nepăsător față de societate, tot așa cum este și ea față de tine? Luiza

42

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Remember the time O seară de vară... Un chioşc dintr-o gradină, într-un mărginaş cartier bucureştean... O mână de prieteni care vroiau să schimbe lumea... O chitara şi melodiile Cenaclului "Flacăra"... Un casetofon la care ne uitam cu un soi de veneraţie, la fel ca şi la bomboanele Tic-tac, lamele de gumă Spearmint şi foițele-surpriză, pe care le colecţionam cu frenezie... admirația copilărească față de tot ce provenea din El Dorado-ul vestic... Și Michael Jackson... cu melodiile înregistrate din topurile posturilor străine "subversive"... "Europa Libera", "Vocea Americii"... Un flash şi amintirea aceea vie din gradina de vară... Tata îmi adusese în acea zi de la pictorii lui, de la Uniunea Artiştilor Plastici, nişte broşuri din care puteai învăţa Esperanto şi Basic English... Eram entuziasmată, ne strânsesem toţi şapte în chioșc şi eu, le explicam în calitate de "comandir suprem" celor din gaşca mea de prieteni, ce fantastic este să te înţelegi cu oricine de pe glob şi cum o să învăţăm noi, "Cireşarii", în acea vară fantastică, esperanto şi engleză, ca prim pas spre newspeak,ca să folosesc un termen la modă azi... Doar că noi pe vremea aceea visam la o altfel de lume, mult diferită de cea de acum... Și "newspeak" nu era un cuvânt dătător de fiori, ci de speranţă, asa cum doar nişte suflete curate, nepervertite încă de nimicniciile anilor '90, puteau să o facă... La casetofon cânta Michael... Până şi melodiile acelea pop 43

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

aveau mesaje pozitive... Rostirile lui Paul Goma răsunând în alte seri, clandestin, la radio, parcă rămâneau undeva departe... Chitara mea stătea cuminte, tăcută, în gradina aceea plină cu flori, parfumul reginei-nopţii ne îmbăta, greierii îl acompaniau pe Regele Popului, cerul era plin de stele, meteoriţii se zăreau prin frunzişul nucului bătrân şi noi ne puneam dorinţe... De atunci, de câte ori aud melodiile sale (care vor dăinui multa vreme și de acum încolo în sufletele noastre, ale celor din grădina aceea fermecată), sunt teleportată în copilărie şi pot retrăi emoţia frumoasă din acea seară... Chiar dacă între timp, camarazii mei din copilărie s-au răspândit în toate colţurile lumii sau, unii din ei, au trecut deja în lumea de dincolo.. a umbrelor... Chiar dacă viața ne-a transformat poate pe acei care încă mai suntem pe aici... Undeva, într-un ungher al sufletului nostru, mai păstrăm, ca în romanele lui Marcel Proust, amintirea dorinței tăcute prin care imploram cu toţii Divinitatea, să ne îngăduie să păstram starea aceea de fericire absolută, de beatitudine, stare care, în acel regim totalitar, capătă nişte valențe extraordinarde intense. Thanks, Michael, pentru că ascultându-ți melodiile, am putut experimenta sentimentul libertăţii depline într-o lume plină de ziduri şi că am aflat cât de simplu poate fi uneori să fim cetăţeni ai Planetei Pământ! Giulieta Marin

44

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Mică Odă închinată Femeii Românce ... Femeile românce. Le vezi pe stradă, le auzi în bloc, cunoşti mai multe, urăşti tot atâtea şi, dacă ai noroc, iubeşti una. „Sunt obosită! Am zugrăvit o cameră în week-end! Singură!...” Am auzit asta azi în Pasajul Unirii. Şi mă gândesc, oare câte pot să facă femeile Românce?... Să vedem! Sunt frumoase. Sunt duioase. Sunt vesele. Sunt iubitoare. Sunt la modă şi graţioase. Unde mai pui că sunt sexy. Sunt feminine, sunt doritoare, sunt deştepte, sunt plângăcioase, sunt fidele, sunt capricioase, sunt ... femei. Dar ce greu le e cu viaţa asta care, din ce în ce mai mult, 45

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

le pune povara pe umeri. Şi unde e cel care trebuie să le ajute?... Femeile trebuie să se ajute singure. Să crească singure prin educaţie şi ambiţie, să se apere singure şi să-şi educe copiii la fel. Aşa, naţia noastră va creşte puternică şi de neînvins, aşa cum ne dorim cu toţii. Femei simple şi femei parfumate, îmbrăcate după ultimul răcnet! Nu vă fie frică să vă arătaţi sensibilitatea şi să vă apăraţi puii ca nişte leoaice! Luptăm pentru ce e al nostru şi pentru ce merităm. O viaţă mai bună. Mai multă dreptate. Mai mult respect. Ceva mai multă mândrie, parcă mai multă încredere în noi. Mai multă adoraţie faţă de proprii zei şi mai puţină îngăduinţă faţă de cei străini. Să luptăm. Să plângem, dar mai puţin. Să luptăm totuşi!... Daniela Constantinescu

46

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

A suferi sau a nu suferi… A suferi sau a nu suferi e comparabil cu a fi sau a nu fi. Când suferi îți dai seama de tine însuţi, exişti. Simţi organele interne cum se frământă, clocotesc, cum impulsurile electrice gonesc ameţitor de la un neuron la altul, cum bătăi repezi ale inimii iţi chinuiesc pieptul. Sunt cei care suferă în tăcere, mocnit, cei care blestemă suduind natura, cei cu suferinţa revoltata, stropşind lumea cu întunecimea ei; sunt cei care îşi neagă suferinţa sau o analizează, o disecă până la anularea ei. Se suferă din tot ce e omenesc posibil: pierderea sau moartea unui om drag, neîmplinirea în dragoste, propria-ți inutilitate, sărăcia, imperfecţiunea lumii, schimbarea la faţă a unui prieten drag, jignirile, boala, nereuşita la un examen necesar, spulberarea viselor şi pierderea naivităţii, conştientizarea propriei prostii şi a altora…

47

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Oricum, suferinţa iţi dă speranţa că eşti viu, prezent, asemenea durerii unui deget ars revelându-ți că posezi mâna. Ceea ce vrea să însemne că suferinţa este constructivă, orice natură ar avea ea, preface un bou cu privirea tâmpă întro fiinţă conştientă şi empatică cu miezul esenţial al vieţii. Mai mult, neîmpăcatul Cioran, spune că suferinţa, spre deosebire de fericire, purifică, are darul de a fecunda inţelepciune. Mai departe însă, spune el, când suferinţa e durabilă tâmpeşte, degradează până la descompunere. Oricât de vitală, necesară ar fi suferinţa, viața noastră se exprimă, în realitate, printr-o continuă fugă din calea ei. Închei cu citatul optimist a lui Rudolf Steiner: “Suferinţele sunt izvoare ale cunoaşterii a căror importanță va ieşi la iveală în viitor”. Alina Paviliuc

48

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Sinele din oglindă Cel mai bun exerciţiu de a vedea dacă te cunoşti şi te accepţi pe tine însuţi este acela de a te privi în oglindă minute în şir. Ţintă, drept în ochi. La început te uiţi cu seriozitate şi detaşat la ochii aceia reflectaţi, realizezi că eşti tu, că sunt privirile tale, n-ai urmă de îndoială sau sfiiciune interioară, asta pentru că încă te priveşti din afară, din exterior. Dar, continuă să te uiţi mai adânc, întrebându-te în acelaşi timp cine eşti tu de fapt. Cine sunt eu? Cine sunt eu? Treptat, la început îţi zâmbeşti, spui un: "Ei hai, de acum te prosteşti!", apoi parcă-parcă întrezăreşti o urmă dintr-un tine necunoscut şi misterios, o privire cercetătoare încercând să surprindă un sine ascuns. Te intimidezi şi laşi privirea-n jos, cumva amuzându-te şi în acelaşi timp simţind că te modifici interior şi nu mai ai un control asupra trăirilor tale. Ridicând din nou privirea, înfruntându-te, aici este momentul hotărâtor, dacă te regăseşti intim legat de tine sau, dimpotrivă, un om străin. Enjoy! Alina Paviliuc

49

www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

noiembrie 2010

Părerea importantă sau despre importanța unei păreri „Omul care nu cunoaşte decât propria sa părere, nu cunoaşte mare lucru.” (J.St.Mill) Prilej de meditaţie într-o eră a globalizării care tinde să ne uniformizeze şi să ne transforme din indivizi umani ai unei comunităţi bine definite, în clone ai unei săracii deocamdată resimţită doar fizic dar care aspira cu încăpăţânare la anihilarea datului fiinţei umane. O oarecare părere despre un subiect, avem toţi. Cel puţin așa crede tot omul... Părerea asta, a noastră, 50

ar trebui să fie o încercare de a prinde în cuvinte, legătura pe care o avem cu subiectul, dorinţa noastră de a transmite ceva esenţial, folositor. Rostul acestei păreri ar trebui sa fie clarificarea, iar apoi completarea informaţiilor care se constituie în subiectul unei comunicări interumane, adică să ne facă folositori pentru comunitate. Când cineva are ceva de spus e bine să spună, dar înşiruirea de cuvinte cu care unii încearcă să se bage în seamă, zeroul absolut lipsit de mesaj, dar doldora de vanitate, în care nu îşi găseşte nici www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

măcar judecata loc, ideal ar fi să lipsească din încercările de comunicare ale oamenilor, pentru că naşte conflicte sau, în cel mai bun caz, e pierdere de timp. În părerile noastre ne dezvăluim pe noi, ne dezvăluim experiența, cunoştinţele, credinţele, idealurile, dorinţele, regretele, pierderile, frustrările, nemulţumirile iar rezultatul combinaţiei dintre ele, exprimat în cuvinte şi atitudini, spune celorlalţi actori ai comunicării, cine suntem, cum suntem, dacă suntem sau doar părem a fi, formându-le o părere despre noi, despre locul sau rostul nostru în viața lor şi implicit a comunităţii. Ca o comunitate să evolueze, părerile actorilor e necesar să fie combătute sau aprobate cu argumente, să fie motivate cu soluţii pertinente şi nu să creeze competiţii inutile între păreri subiective, care conduc spre conflicte şi jigniri fără rost. Cel care emite o părere doar ca să atace sau să intimideze sau, şi mai rău, să impună prin injurii şi agresivitate judecăţi subiective unei comunităţi, fără a prelua şi riscul de a fi pus la punct argumentativ de ceilalţi membri 51

noiembrie 2010

ai comunităţii, risipeşte timpul şi efortul de maturizare al comunităţii. O comunitate e cu atât mai valoroasă cu cât acei care o compun sunt mai ancoraţi în ea existenţial cu valorile lor, cu sentimentele lor, cu dorinţa de a evolua prin şi alături de comunitate. Într-o comunitate, competiţia are rost şi produce efecte benefice doar atunci când toţi participanţii vor să câştige cel mai bun, când provoacă întreceri cu menirea de a forţa limitele fiecăruia, când fiecare priveşte dincolo de limitele lui, cu dorinţa de a le depăşi şi nu de a le impune celorlalţi, ca şi etalon al valorii, ca şi zid împotriva evoluţiei fireşti. Părerea, e esenţial să spună ceva şi nu orice. Ea trebuie sa cuprindă, pe lângă date, convingeri, aspiraţii, credinţe, omul, dar nu oricare om, ci pe acela care, din părerea lui a învăţat în primul rând el, a învăţat să o respecte, să o aplice întâi lui şi apoi să o fortifice şi să le-o dăruiască celorlaţi cu credinţa sinceră că le este de folos așa cum i-a folosit lui. Nu greşesc când spun că părerea e bine să fie www.rostiri.ning.com


Anul 1 - nr.3

ROSTIRI

devine puternică, prin datul cu părerea din alt considerent decât acela de a fi de folos, comunitatea se transformă în teren de lupte distructive şi pentru indivizi, dar mai ales pentru unitatea comunităţii, deci a forţei şi a puterii ei. Carmen Bulubașa

Ilustație: Corina Bulubașa

un dar şi nu o impunere, pentru că, dacă e un dar, e primită ca atare, dacă e o impunere e respinsă sau ignorată şi se pierde, iar valoarea ei nu mai îmbogăţeşte comunitatea, ci risipeşte efortul construirii ei. Prin păreri valoroase o comunitate creste, evoluează şi

noiembrie 2010

52

www.rostiri.ning.com

Revista Rostiri nr.3 - noiembrie 2010  

revista Rostiri ( Utterances) apartine site-ului www.rostiri.ning.com

Read more
Read more
Similar to
Popular now
Just for you