România Mare, nr. 1759

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Realitatea se culcă și toarce, ca o pisică supusă, la picioarele legendei.

CORNELIU VADIM TUDOR

Asaltul asupra ortodoxiei

După schisma din 1054, Biserica Catolică a fost mai mereu în lumina reflectoarelor, fapt care i-a adus multiple avantaje, dar și dezavantaje.

Criticile la care a fost supusă și loviturile aplicate sistematic, cît și iluminismul promovat agresiv în societatea occidentală, împreună cu neregulile din interiorul instituției, au dus la decăderea creștinismului în vestul european.

Noi, românii, le stăm în continuare în gît, fiindcă nu știau de unde să ne apuce. Biserica Ortodoxă a fost mereu desconsiderată și trecută la „și altele”, considerată ca fiind nepericuloasă, prin urmare a fost lăsată în pace. Totuși, dacă se ivește situația de a o decredibiliza și distruge, de ce să nu facă și asta ca să fie siguri că problema creștinismului este rezolvată în Europa?

Au fost niște încercări de a „tampona” Biserica Ortodoxă din Ucraina, prin intermediul lui Zelenski, tentative motivate de supunerea lor ierarhică față de Moscova. Încercări reușite, fiindcă statul ucrainean tocmai a scos în afara legii Biserica ortodoxă, intrînd cu bocancii în niște

situații pe care oricum nu le înțelege. Ce legătură o fi între biserica scoasă de Volodimir Zelenski în afara legii și Rusia? – doar el știe. De fapt, știu și eu: pentru iluminații ăștia europeni, Biserica nu e altceva decît o instituție administrativă ca toate celelalte, prin urmare trebuie tratată ca atare în condițiile în care, desigur, Dumnezeu nu există, ceea ce schimbă complet problema.

Despre această situație, în care Biserica e tratată cum spuneam mai sus, scrie Orthodox Times, din care citez în continuare: „Serviciile secrete de informații din Cehia au lansat o investigație pentru a stabili dacă Biserica Ortodoxă Rusă reprezintă o amenințare la adresa democrației țării prin operațiuni de infiltrare și influență. Această mișcare vine în urma unei decizii a Comitetului de Securitate al Senatului Ceh, care își propune să stabilească dacă Patriarhia Moscovei folosește Biserica Ortodoxă din Republica Cehă pentru a răspîndi propaganda rusă și pentru a exercita influență“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

români, la Tebea!

AVRAM IANCU ȘI ȚARA MOȚILOR Veniti, , , – La bicentenarul nașterii Crăișorului munților –

După cum am mai scris în aceste pagini, ca semn de omagiu și de pre­ țuire pentru Crăișorul munților, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 223 prin care se instituie anul 2024 ca „Anul Avram Iancu”, pen­tru aniversarea a 200 de ani de la nașterea revoluționarului Avram Iancu.

Promulgată de președintele Klaus Iohannis la 14 iulie 2023, Legea cons­fințește că: „Se instituie anul 2024, ca anul Avram Iancu, pentru aniversarea a 200 de ani de la nașterea revoluționarului Avram Iancu. Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, autoritățile administrației publice locale, precum și instituțiile publice aflate în subordinea sau coordonarea acestora pot orga­ niza sau sprijini logistic și material mani­festări culturale, artistice sau educaționale dedicate celebrării vieții și activității lui Avram Iancu”.

Deși mai sînt doar cîteva zile pînă la Serbările de la Țebea, din 7 și

8 septembrie – considerate apogeul corolarului de activități menite să pună în operă conținutul Legii amintite mai sus – drept să spun, din partea entităților specificate în Legea 223/2023, nu am văzut puse în practică frumoasele cuvinte din textul acestei Legi, evenimente în acest sens fiind organizate de diferite foruri culturale din Țară, cele din afara instituțiilor înșirate în Legea cu pricina (sau dacă au fost pe undeva, au fost atît de modeste încît n-au putut ajunge la public sau în mass-media, fiind estompate de manifestări cu zeci de mii de partici­ panți, precum Untold, Neversea, Saga, Beach, Electric Castle, Summer Well etc.). După cum se poate constata, unele organizații private au mai mulți bani decît Statul și depun mai mult interes în organizarea unor concerte pentru tineret, partea culturală și educativă a societății fiind abandonată de ins­ tituțiile abilitate (și plătite) pentru acest scop. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Veniți, români, la Țebea,

la serbare, Ne cheamă Iancu, să venim cu toți, De ziua lui să facem sărbătoare, Cu frații lui, cu credincioșii moți; Să bată clopotele-n catedrale, Să ducă vestea pînă la hotar: Coboară Iancu pe cărări astrale, Să ne vorbească, apăsat și rar, De lupta pentru libertatea gliei, Pe care a purtat-o ani și ani, Visînd Ardealu-n corpul

României, Neînfricat în lupta cu dușmani; Un singur crez avea, în demnitate, Și pentru el a ars, a pătimit, Să fie Țara lui în libertate, Ardealul – dor și gînd nebiruit; Izvor de dragoste fără hotare, Iubindu-și moții ca pe Dumnezeu, Steaua lui Iancu tot mai sus răsare, Veghind din Apuseni, ca ultim Zeu;

Pe Iancu-l întîlnim cu bucurie Pe strîmtele cărări din munții vechi, Figura lui reflectă apa vie Pe care-o beau românii la priveghi; Și lupta lui pentru eliberare De sub un dublu jug prea apăsat, Azi, o-nălțăm, în zi de sărbătoare, Unind românii, sat de lîngă sat; Aici, la Țebea, sîntem ca acasă, Și Iancu, gazdă, nu e printre morți, Emblema lui, efigie frumoasă, Este icoana noastră printre moți; Cinstiți icoana moțului de frunte, Și vom rămîne-n Țară tutelari, Ca Iancu, dîrzi, ca stînca grea

de munte, Să fim stăpînii României Mari!

Veniți, români, la Țebea ca-n cetate, De dor de Iancu să ne rugăm, toți, Unire, luptă, dor de libertate – Căci, astăzi, toți românii

sîntem moți!

GEO CIOLCAN

NR. 1759 l ANUL XXXV l 3 – 9 SEPTEMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Lucescu nu ştie să piardă  Gongu şi Trofeul Cupei  Noaptea Valpurgiei  Încă un Constantinescu care l-a păcălit pe Iliescu  Închis pentru 1000 de lei  Alt sondaj ticălos  Ion Cristoiu a fost concediat

PARTEA A II-A  Ziarul „Curierul Naţional“ publică un reportaj mortal: „Acasă la faimoasa Brăţara, la cumpăna mileniilor – Cele mai tari vrăjitoare au făcut des­ cîntece în miez de noapte ca «să fie spor în Ţară» şi «Constantinescu luminat» (autor Florin Antonescu, foto Adrian Grigorescu). Tare mult ne-a plăcut nouă acest documentar! Încă din capul locului, se remarcă „Descîntecul pentru binele Ţării“: „Trage-te, urîtule, necazule!/ Făcături/ Dezlegături/ Din cale/ Din cărare/ Din potecă nespălată/ Din rouă nescuturată./ Veniţi, cîntaţi/ Limba să-i descîntaţi/ Farmecele să le depărtaţi./ Să rămîie Ţara Românească/ Păstoasă/ Mănoasă/ Ca fagurul de miere/ Să fie pace/ Să fie înţelegere/ Bucurie/ Completare/ Spor/ Cîştig/ Şi-naintare./ Constan­tinescu să fie curat/ (asta-i mai greu, vrăjitoarele trebuie să-i pună pamperşi – nota red.

R.M.) Să fie luminat/ Să vorbească bine/ Să fie cu bunătate/ Pentru Ţara noastră curată“. Repro­ ducem cîteva fragmente grăitoare: „Vrăjitoarele sînt şi prezi­cătoare, însă cu mare greutate spun cîte ceva din ceea ce prevăd. Pentru Țară, li se arată că «anul acesta şi anul care urmează, diavolul are prioritate asupra lui Dumnezeu». Aceasta înseam­ nă, după ce desluşeşte Venus, o altă vrăjitoare, că «va fi o criză tot mai mare de bani şi tot mai multă foamete. De scos, o s-o scoatem la capăt, dar pînă atunci o să avem probleme». Tot Brăţara îi prevesteşte lui Radu Vasile: «A avut o cumpănă de boală şi o să mai aibă una, tot anul ăsta. Dar o să fie cumpănă trecătoare». Cînd anume... «nu se spune ziua precis». Minodora contrazice sondajele care arată ascensiunea lui Ion Iliescu: «Momentan nu se-ntoarce la conducere. Sînt alţii mai capabili înaintea lui». Nu spune care... «E un secret al nostru». Vrăjitoarele sînt făcute foc pe Viorel Lis şi nu-i prevăd nimic bun. Mai multe îşi iau vorba nimic bun. Mai multe îşi iau vorba din gură una alteia şi ţipă că «oraşul ăsta, Bucureşti, se vede ca o rîpă, e mai rău ca la ţară! Asta pentru că primarul nu face ce trebuie să facă, că se ţine de curvasărit». Toate vrăjitoarele strînse la congres sînt din clanul Mamei Omida. Cea mai bătrînă are 107 ani – Maria, zisă Orgeanta, din Urziceni.

Cea mai mică are 12 ani – Sonia, tot din Urziceni.

Maria Orgeanta face şi acum vrăji: «Noaptea, pe mijlocul nopţii, să mă ierţi matale, mă dezbrac în pielea goală, mă duc la baltă şi în apă mă pui şi lucrez». S-a făcut miezul nopţii. Vrăjitoarele sînt acum pe malul bălţii. E aşa beznă, încît suprafaţa apei, deşi la doi metri în faţă, pare un pămînt negru, batătorit. Pădurea şuieră şi foşneşte.

Vrăjitoarele aprind focul. Pun pirostrii şi un ceaun cu apă. Fac un descîntec pentru binele Ţării. Se învîrtesc în jurul focului, într-un cerc parcă dezordonat şi dau din mîini. Vocile li se amestecă, ascuţite. Sînt toate legate în ritual, dar în acelaşi timp fiecare, singură cu sine, îşi murmură sau îşi ţipă descîntecul: «Să se-mbunească parla­mentul, să se-mbunească toată lumea...». «Adă spor în casă, linişte, bucurie, completare, înţelegere mare». «Duhurile rele, gîndurile rele, duşmănia şi invidia să se ducă pe pustii, unde popor nu cîntă, unde cîine nu latră, unde om nu umblă». Învîrtirea vrăjitoarelor se înteţeşte. «Cum se potoleşte vîntul cu pămîntul, soarele din cer, luna din cuptor, caii din nechezat, potoleşte răutatea, vrăjmăşia,

duşmănia din toată lumea şi din toate popoarele».

Vrăjitoarele îşi scot basmalele şi se despletesc.

Numai Brăţara rămîne nedespletită, ca să alunge certurile, «să nu mai fie scandaluri în Ţară». «Cum se-nmoaie sarea să se-nmoaie gura la toţi care gîndesc de rău». «Îndepărtează tot răul, toată duşmănia din cale, din cină, din odihnă, din toată Ţara României». Vrăjitoarele răstoarnă cu piciorul ceaunul cu apă de pe foc, dau cu el de pămînt, ţipă, gonesc relele şi cheamă gîndurile bune: «Adu fericire la toată România şi-n tot globul pămîntesc.

Să fie înţelegere, bucurie, spor, belşug şi prietenie.

Leac să dea Dumnezeu!».Focul e stins. Lucrarea din noaptea asta e terminată. Începe să cînte cocoşul“.  Cum se încumetă „România liberă“ să abordeze probleme de cultură cînd ziarul ăsta e una dintre cele mai troglodite publicaţii din România?

Luni, 21 iunie, pagina I a stufosului ziar condus de bişniţarul de maşini P.M. Băcanu a apărut o ştire despre biografia lui Jean Paul Sartre care, pretinde „R.l.“, a murit în... 1964! Hai, să faci plici, Palere, că-l omorîşi cu 16 ani mai devreme (anul corect al morţii marelui eseist şi dramaturg este 1980).  Ştiţi care sînt ziarele care înfulecă zeci de miliarde de lei, pe lună, pentru publicitate de la F.P.S.? Luaţi cu pîine: „Ziua“, „Evenimentul zilei“, „România liberă“ şi „Cronica Română“, adică publicaţiile Puterii. Imediat cum şi-a permis să-l critice pe Radu Sârbu, ziarul „Adevărul“ a fost scos din porţie şi degeaba a făcut scandal, vorba aia, sare mîţa gardul şi cotoiul miliardul.  Preşe­ dintele Consiliului Judeţean Cluj, Victor Romulus Constantinescu (omul cu cel mai lung nume din politica românească, însumează 27 de litere!) l-a păcălit pe Ion Iliescu. Mai exact, l-a minţit că P.A.U.R.-ul său intră în P.D.S.R. cu o zestre de 20.500 de membri. Hai, împarte la 10, meştere, poate ai vrut să spui vreo 200 de rebegiţi. Adevăratul P.A.U.R. este acela care l-a urmat pe şeful său suprem, primarul Clujului, Gh. Funar, şi care a intrat în P.R.M. Un sfat pentru acest Constantinescu II: auzi, moşule, electoratul „Vetrei Româneşti“ e naţionalist, dacă dorea să fie socialdemocrat se manifesta ca atare încă din 1990-1992, aşa că nu mai minţi lumea ca să-ţi salvezi matale fotoliul sau ca să prinzi un loc de parlamentar.  „Aflat la Paris ca să obţină ajutor militar francez pentru războiul de secesiune din S.U.A. şi presat de timp şi, mai ales, de cei care-l trimiseseră în misiune, Benjamin Franklin le-a răspuns acestora la un moment dat cam într-acest chip: domnilor, în diplo­ maţie și în dragoste cîştigă cine are răbdare!“ – aşa scrie Gelu Negrea în „Sportul Românesc“. Cult băiat! Dar n-are răbdare, ăsta-i defectul lui, cum ar fi zis Nenea Iancu. Pen’că dacă avea răbdare, ar fi învăţat ceva elementar: Benjamin Franklin n-a trăit pe timpul Răz­boiului de Secesiune, ci cu cca. 100 de ani mai înainte, pe timpul Războiului de Independenţă.  Clopotarul lui Vladimir Ilici Lenin, cunoscutul diliman Gh. Grigurcu, zice de Nicolae Balotă că ar fi „cel mai învăţat dintre români“. Imediat, istericul de serviciu al „României libere“, Ion Zubaşcu, înhaţă din zbor patalamaua asta şi-l propune pe Balotă membru al... Academiei Române! Pentru asta se consultă şi cu un prostănac de la „Ziua“, pe nume Groşan, care i-a zis că ar exista o limită de vîrstă, 65 de ani – ce-i la gura lor, nu se poate povesti. De ce vă băgaţi mă, Grigurcilor, Zubaştilor, Groşenilor şi Baloţilor în chestiuni care nu vă privesc?  Orga­ nizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului publi­ că nişte informaţii care ne cutremură şi ne fac să ne

RM

întrebăm dacă Justiţia din România n-ar trebui închisă, ca orice prăvălie care a dat faliment. Astfel, în vreme ce marii gangsteri şi criminali zburdă în libertate, cîţiva semeni ai noştri zac după gratii pentru cele mai mărunte infracţiuni. Este cazul cetăţeanului Ion Vâlceanu, care a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru că a şterpelit 1.000 de lei de la un beţiv (?!), în autobuzul 313. Un alt caz strigător la cer: Toader Niţă Ştefanei a încasat şi el 3 ani pentru că, în tovărăşie cu alţi flămînzi, a furat 4 curcani dintr-un coteţ. Amintim tuturor că tot 3 ani (dar cu suspendare!) a primit asasinul Cristian Bernevig, care a ucis, din culpă, nu mai puţin de 5 oameni. Da, dar Bernevig e agent C.I.A.!  Ziarul „Naţional“ a reprodus greşit numele colonelului de Securitate cu care colabora Zoe Petre: îl chema Fleancu, nu Curcăneanu.  Avocatul Ovidiu Săraru a ajuns şi el la o concluzie, la care, culmea, noi ajunseserăm încă de-acum un an: „Dacă Jamal Ad Atm ar fi adus în Ţară, s-ar schimba inculpaţii în dosarul Ţigareta II. Cred că nu se doreşte aducerea lui în România“. Noi mergem mai departe şi anticipăm că Mafia din România va încerca să-l lichideze acolo unde se află, în Grecia.  Apreciatul scriitor Dinu Săraru ne tot reproşează că, în revista noastră, drăgălaşele lui fete ar fi batjocorite (?!). Ori are mania persecuţiei, ori confundă publicaţia. Unde, cînd şi cine i-ar fi batjocorit fetele? Noi chiar le-am menajat, refuzînd să publicăm unele texte în care cititori şi colaboratori îşi exprimau supărarea că Ruxandra Săraru invită la emisiunea sa de la postul pro-tevist „Acasă“ numai minoritari şi monarhişti reacţionari (de teapa lui Mircea Diaconu) – nici un parlamentar şi nici o personalitate de la „România Mare“, fireşte, păi unde ne trezim aici? N-am zis nimic nici cînd acelaşi îndrăgit povestitor a decernat premiul „Pamfil Şeicaru“ la tot ce are mai ticălos presa noastră. E treaba lui, face ce vrea cu banii Băncii Internaţionale a Religiilor. Dar de aici şi pînă la a admite să fim terorizaţi şi chiar blestemaţi la telefon, ba chiar să fim spurcaţi prin tîrg, cu tot felul de bîrfe necugetate, e cale lungă. Nu pricepem cum au unii pretenţia să ne tot tragă de urechi, să ne cenzureze, să ne ţină tot în şuturi şi-n reproşuri, de parcă le-am fi datori cu ceva. Maistre Săraru, te rugăm să te calmezi, orice enervare inutilă îţi dăunează la sănătate şi îţi zbîrleşte istoricele sprîncene.  Titlul săp­ tămînii: „Încă o gafă de pro­tocol la Cotroceni – Leni Fischer a fost surprinsă în haine de plajă la conferirea Ordinului Steaua României“. Probabil că Emil Constantinescu a confundat-o pe Leni cu Lenin.  Încă o binefacere a „slugărniciei“ faţă de NATO: la aplicaţia comună din Portul Varna, scafandrul român Gh. Vătafu şi-a fracturat ambele braţe.  Bill Clinton a mărturisit că el colec­ ţionează... sticle goale! Aoleo, păcatele mele, ce vrei să faci cu ele, nebunule? Dacă rămîne Zoe Petre gravidă cu vreo fiolă şi naşte o damigeană?  O echipă de savanţi de la Universitatea din New York a ajuns la o concluzie la care noi ajunseserăm demult: cîinii ne scapă de stress, ne calmează, ne iubesc necondiţionat.  Cele­brul om de afaceri Voştinaru a găsit, în județul Arad, un uriaş zăcămînt de petrol!

Vom reveni.  LA ÎNCHIDEREA EDIŢDEI. Ion Cristoiu a fost dat afară de la „Cotidianul“!

Puşlamaua aia bătrînă de Ion Raţiu (agent străin) i-a făcut de petrecanie, pedepsindu-l pentru articolele curajoase împotriva barbariei NATO. În locul lui Ion Cristoiu a fost numit Dan Diaconescu. Îi dorim succes tînărului gazetar, dar îl avertizăm că, în cîteva luni, ori va omorî ziarul (dacă abandonează linia naţională), ori va fi el mătrăşit de talibanii ţărănişti (dacă va păstra linia naţională).

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 25 iunie 1999)

RM

3

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Din culisele istoriei  Din culisele istoriei Un caz fără precedent în analele spionajului – Misiunea agentului Merser (I) La 26 iulie 1943, Kaltenbrunner și Schelienberg se întîlniră cu amiralul Canaris şi unul dintre colaboratorii săi apropiaţi, Georg Hansen, la barul „Eden“, din centrul Berlinului. Canaris rezerva o surpriza celor doi SS-işti: din informaţiile deţinute de el rezulta că operaţia Saltul cel lung promitea rezultate mult mai spectaculoase decît cele scontate iniţial, deoarece conducătorii Uniunii Sovietice, Marii Britanii și Statelor Unite urmau să se întîlnească într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat pentru a pune la punct cooperarea lor viitoare şi, mai ales, pentru a cădea de acord asupra deschiderii celui de-al doilea front în Europa. Se contura astfel perspectiva extrem de ispititoare de a asasina, dintr-o singură lovitură, pe şefii celor trei mari puteri. Rămîneau de elucidat numai două detalii: cînd şi unde avea să aibă loc întîlnirea?

Pentru a putea oferi cît mai curînd răspunsul la această întrebare, cele două organizaţii de spionaj se învoiră să conlucreze „în mod leal“, făcînd schimb de informaţii şi veghind „să nu se stingherească reciproc“. Cu o pedanterie tipic teutonă, se discută la nesfîrşit numele operaţiei, Abwehr-ul consimţind în cele din urmă să renunţe la înmulţirea lui 3 cu 3 şi să adopte Saltul cel lung. Aceste importante rezultate ale negocierilor fură consemnate cu grijă într-un proces-verbal amănunţit, stabilindu-se şi răspunderile: Schelienberg din partea SD-ului şi Freyfag Loringhoven din partea Abwehr-ului.

Kaltenbrunner şi Canaris urmau să primească rapoarte asupra fiecărei faze a pregătirilor şi să le înainteze Führerului prin intermediul lui Himler şi al mareşalului Keitel.

La sfîrşitul lunii august 1943, ziarul britanic Daily Telegraph anunţa „din surse de obicei bine informate“ că miniştrii de afaceri externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite şi Marii Britanii urmau să se reunească în curînd, pentru a stabili data şi locul unde trebuia să se desfăşoare mult aşteptata întîlnire dintre „cei trei mari“ – Stalin, Roosevelt şi Churchill. Cîteva zile mai tîrziu, primul ministru egiptean, Nahas Paşa, declara în cadrul unui interviu acordat cotidianului News Chronicle: „Mă bucur că, nu peste multă vreme, Cairo va găzdui prima şedinţă de lucru a şefilor de stat ai celor trei puteri aliate“.

Evrika!

Cuvintele premierului egiptean reflectau în mare măsură adevărul. După cum s-a aflat din arhivele Casei Albe în anii postbelici, Franklin Roosevelt ar fi dorit ca întîlnirea sa cu Stalin şi Churchill să aibă loc la Cairo.

La 4 septembrie el scria Preşedintelui Consiliului de Miniştri ai URSS: „În ce mă priveşte, m-aş putea deplasa în Africa de Nord între 15 noiembrie şi 15 decembrie.

Veţi înţelege, desigur, că mi-este imposibil să lipsesc din Washington mai mult de douăzeci de zile, deoarece, conform Constituţiei noastre, nimeni nu poate semna în locul meu atunci cînd călătoresc în străinătate“.

Răspunsul guvernului sovietic cuprindea o acceptare a datei, împreună cu propunerea ca întîlnirea să aibă loc în Teheran, „capitala unei ţări în care cele trei puteri erau prezente“. După o ultimă tentativă de a face din Cairo sau alt oraş egiptean sediul reuniunii, Roosevelt a acceptat Teheranul. La 25 septembrie, Londra se adresa Moscovei pentru a pune la punct detaliile tehnice ale întîlnirii, insistînd asupra următoarelor puncte: 1. Controlul aliat asupra Iranului nu avea decît un caracter relativ şi agenţii na­zişti erau încă destul de numeroşi în această ţară.

2. Se impunea deci adoptarea unor măsuri de securitate extrem de eficace, atît pe plan local, cît

după-amiaza zilei de 12 noiembrie, Churchill părăsea portul Plymouth la bordul cuirasatului Renown. Cea mai modernă navă a flotei americane, cuirasatul Iowa, pleca din New York în noaptea de 12 spre 13 noiembrie, ducînd la bordul său pe preşedintele Roosevelt. La 22 noiembrie, cei doi aliaţi occidentali se întîlneau la Cairo, unde se mai afla Cian Kai-shek, proaspăt „avansat“ la postul de preşedinte al Chinei de către cea mai reacţionară clică capitalistă şi feudală din această ţară. Cinci escadrile de Spitfire, trei de Hurricane şi una alcătuită din avioane de vînătoare nocturne, precum şi 102 tunuri, trei batalioane de infanterie, un escadron de automitraliere şi numeroase alte unităţi britanice protejau această conferinţă.

Regizorul morţilor subite (1)

Churchill, Roosevelt și Stalin şi din punctul de vedere al unui camuflaj general al evenimentului.

3. În acest scop, era necesar ca opinia publică mondială, inclusiv serviciile de spionaj ale Axei, să capete impresia că locul reuniunii va fi Cairo, Teheranul ieşind astfel din raza de atenţie a Berlinului, cel puţin pînă la începerea consfătuirii.

4. La Teheran trebuiau aduse de urgenţă două brigăzi de elită – una sovietică, cealaltă britanică, pentru a asigura în mod cît mai desăvîrşit protecţia înalţilor oaspeţi.

5. În corespondenţa oficială urmau să fie introduse nume de cod: de exemplu, capitala Iranului urma să fie desemnată sub titulatura de Cairo III, iar întîlnirea însăşi sub cea de Evrika.

Autorităţile sovietice se declarară de acord cu toate propunerile britanice, în afară de cea care privea aducerea brigăzilor de protecţie. După părerea lor, fiecare dintre cei trei şefi de state trebuiau să-şi aducă o pază civilă, suficient de puternică pentru a preveni orice tentativă criminală, dar destul de discretă pentru a nu stîrni senzaţie, atrăgînd astfel atenţia agenţilor hitlerişti.

Operaţia de camuflare a locului exact al întîlnirii s-a desfăşurat cu destulă abilitate. La 1 noiembrie 1943, cotidianul new-yorkez Daily News scria că „nu ar fi deloc exclus ca Stalin să accepte, în vederea conferinţei tripartite, să părăsească teritoriul Uniunii Sovietice, pentru a merge, la nevoie, pînă în Africa“. A doua zi, agenţia de ştiri americană United Press, comentînd reuniunea miniştrilor de externe, care se încheiase în ajun, remarca fără surprindere că nu se făcea nici o aluzie, în comunicatul final, la întîlnirea „celor trei mari“. Ceea ce nu însemna însă, opina agenţia, că această întîlnire nu va avea loc, „după toate probabilităţile în Egipt“. Le Journal de Geneve scria, la 5 noiembrie, că „Stalin, Churchill şi Roosevelt vor sta de vorbă împreună mai devreme decît îşi imaginează atît prietenii, cît şi duşmanii lor. Unde?

Cu siguranţă că la Cairo!“.

La 13 noiembrie, corespondentul de la Cairo al aceleiaşi agenţii United Press transmitea o depeşă în care erau stipulate următoare: „Hotelul Mena House, situat la umbra piramidelor şi rendez-vous preferat al anumitor foşti diplomaţi, se pregăteşte pentru evenimente mari.

După cît se pare, într-un viitor apropiat el va fi închis pentru public, date fiind amenajările care sînt necesare“.

Trei zile mai tîrziu, telegramele corespondenţilor la Cairo ai companiei americane de radio National Broadcasting Company erau atît de „imprudente“, încît directorul cenzurii din Statele Unite, Byron Price, îşi exprima alarma faţă de colegul său londonez: „Nu credeţi că, la ora asta, Berlinul ştie tot? După mine, Cairo prezintă cele mai mari riscuri: un atentat organizat de germani sau italieni e oricînd posibil...“.

Fireşte, nici presa, nici cenzura nu erau; la curent cu faptul că şefii celor trei mari puteri urmau să se întîlnească la Teheran. Dar primejdiile pe care le prezenta capitala Egiptului nu puteau fi trecute nici ele cu vederea, căci acolo era planificată o altă conferinţă. În

La o oră după sosirea lui Roosevelt la Cairo, agenţii germani din Egipt transmiteau vestea centralei de spionaj naziste de la Ankara. Berlinul o recepţiona după trei ceasuri. În seara aceleiaşi zile de 22 noiembrie, cei care răspundeau de aducerea la îndeplinire a operaţiei Saltul cel lung – Schellenberg, Kaltenbrunner, Canaris şi Freytag-Loringhoven – se întruniră pentru a discuta problema: să încerce asasinarea preşedintelui SUA şi a premierului britanic la Cairo? Dezbaterea dură multă vreme, dar pînă la urmă se ajunse la concluzia să se aştepte reuniunea tuturor celor trei şefi de state. Astfel nu numai „recolta“ urma să fie mai bogată, dar şi condiţiile erau mai prielnice.

Ce se întîmplase între timp pentru a crea aceste condiţii?

Comandoul lansat cu paraşuta în martie 1943 fusese urmat de alte cîteva, din ce în ce mai numeroase şi mai bine înarmate. Unul dintre ele „îşi făcea mîna“ sub conducerea lui Mayr, sabotînd calea ferată transiraniană şi aruncînd în aer cîteva sonde de petrol.

Aşa cum susţin în memoriile lor participanţii britanici la evenimentele pe care le relatăm, Merser şi Intelligence Service-ul erau la curent cu pregătirile şi începuturile de activitate ale naziştilor. De ce nu au intervenit, aşa cum ar fi fost normai, pentru a pune capăt sabotajelor şi, mai ales, pentru a evita imensul risc al unui atentat împotriva celor trei şefi de state?

Pentru că demascarea şi neutralizarea agenţilor lor ar fi determinat Abwehr-ul şi SD-ul să trimită alţii, a căror localizare şi identificare ar fi fost poate mai dificilă.

Aşa însă, oamenii Berlinului erau cunoscuţi şi urmăriţi îndeaproape, orice surpriză neplăcută din partea lor fiind exclusă. Explicaţia e satisfăcătoare doar pină la un punct. I s-ar putea obiecta mai întîi că rezervele Reich-ului în spioni şi sabotori nu erau inepuizabile, astfel încît capturarea unei serii de comandouri ar fi pus Berlinul într-o situaţie destul de grea. În al doilea rînd, sabotajele efectuate împotriva reţelei feroviare iraniene şi distrugerea unor sonde de petrol ar fi trebuit să constituie „surprize“ destul de dezagreabile pentru englezi, cărora logica le-ar fi ordonat să împiedice cu orice preț asemenea pierderi materiale. Dar, oricît de şubredă ar fi fost argumentația, fapt este că o bună bucată de vreme, nici britanicii, nici americanii nu au luat vreo măsură serioasă pentru a curma activitatea nocivă a agenţilor Reich-ului în Iran.

O altă condiție favorabilă planului nazist era gradul înaintat al pregătirilor pentru operaţia Saltul cel lung.

Instrucția asasinilor celor trei conducători de state se făcea, încă din septembrie, în tabăra Abwehr-ului de pe malul lacului Quenz. Singurul ofiţer din serviciul SDului pe care Canqris îl acceptase acolo, la recomandaţia lui Schellenberg, era Winifred Ohberg, cel care trebuise să abandoneze proiectul iniţial de a pleca în Iran, sub masca de medic veterinar. Din partea Abwehr-ului, ofiţerul de legătură pentru tabăra de la Quenz era Lothar Schoellhorn, fost boxer devenit asasin de profesie; lui i se adresau hitleriştii, care acaparaseră întreprinderi bancare sau industriale, atunci cînd doreau să elimine, repede şi discret, un concurent supărător sau un partener prea iscoditor. În cercurile oamenilor de afaceri berlinezi, Schoellhorn era cunoscut sub porecla de ,,regizorul morţilor subite“. (va urma) AL. GHEORGHIU

4

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Interviu cu scriitoarea Iulia Toma Pârvu (II)

I.M.: Nichita Stănescu spunea: „Pentru mine problema alcătuirii unui nou volum de poezii este extrem de dificilă. Atît selecția, cît și construcția.

Fiindcă orice volum de versuri este mai important în ansamblul lui decît în părțile componente. Cred că efortul de a construi o carte de poezie este absolut asemănător cu cel solicitat de un roman”.

Pentru dvs. care sînt criteriile de „construire” a unei cărți personale? Porniți de la cauză, ca scop, sau aveți mai degrabă în vedere efectul, în general, asupra cititorului, ca importanță sau emoție? Cum comentați?

I. T. P.: Nichita Stănescu, marele poet, are dreptate. Alcătuirea unui volum de poezii este foarte dificilă, mai ales cînd te respecți ca autor și cînd îi respecți pe cititori. O poezie trece prin multe modificări cînd scriitorul vrea să-și atingă scopul.

O atenție mare trebuie acordată și concordanței conținutului cu titlul pe care îl poartă volumul respectiv. Poezia, ca și proza, cere muncă și simțire.

I.M.: Credeți în critica literară?

I. T. P.: Cred într-o critică literară sinceră și constructivă. Mă deranjează unii critici, care, din dorința de a face reclamă unei scrieri sau alteia, prezintă o carte în culorile cele mai frumoase, dezamăgindu-l pe cititor cînd o parcurge. Am mare încredere într-un critic literar care spune adevărul, arătînd meritele cărții sau carențele. Spunîndu-se adevărul, scriitorul are două variante: să meargă înainte cu curaj și, în cazul lipsurilor, să se corecteze ori să se lase de scris. Nu e cazul să insiști de dragul de a-ți apărea numele pe o carte, care te poate compromite.

I.M.: Mai există critică literară profesionistă? În ultimul timp, auzim că literatura română ar duce lipsă de așa ceva, între scriitori existînd chiar o ruptură, din cauza înlocuirii cu oameni neprofesioniști.

I. T. P.: I-am admirat întotdeauna pe George Călinescu, Alexandru Piru, Eugen Simion, Nicolae Manolescu și pe alții, care au fost cu adevărat critici profesioniști. Unii dintre ei continuă, prin ceea ce au scris, să ne ofere lecții despre ceea ce înseamnă a fi un adevărat critic literar.

I.M.: Vorbiți-mi despre un critic literar profe­ sionist, cu ștaif, care vă este la îndemînă, chiar dacă a scris sau nu despre cărțile dvs.

I. T. P.: Cu regret pot spune că astăzi sînt tot mai puțini critici cu adevărat profesioniști. Unii dintre ei sînt puțin cunoscuți, pentru că nu au susținere politică.

Am avut totuși încredere în regretatul critic Alex Ștefănescu, în Daniel Cristea Enache și în alți cîțiva. În ceea ce mă privește, apreciez foarte mult judecățile de valoare făcute de domnul Ion Machidon, cel care, lecturînd mii și mii de pagini, a scris prefețe pentru sute de cărți publicate la Editura ,,Amurg Sentimental”. În cuvinte sincere și precise, sînt arătate părțile bune și cele negative, în așa fel încît autorul știe care este poziția lui pe scara valorilor.

I.M.: Tot ce mi-ați spus pînă acum mă face să mă bucur și să apreciez momentele dvs. de sinceritate... Îndrăznesc totuși să vă întreb: credeți în rolul destinului, ca supervizare a creației unui scriitor, sau în cel al întîmplării? Iar de aici, următoarea întrebare: cum se împacă omul pe care-l am în fața mea cu scriitorul identificat prin cărțile pe care le-a publicat? Există vreo legătură anume între ei, sau fiecare și-a urmat cursul vieții în mod separat? Nu vreau un răspuns filosofic sau academic, ci unul pe măsura talentului dvs. de povestitor.

I. T. P.: Cred în destin, dar și în întîmplare. Ambele se completează. Omul din fața dumneavoastră și

scriitorul nu au un drum separat în viață. Ceea ce scrie scriitorul este trăirea pe care o are ca om. O carte fără o trăire puternică este lipsită de viață și de capacitatea de a trezi emoții puternice.

I.M.: Iată o întrebare care mă urmărește de cînd mă știu în lumea scriitorilor și pe care am pus-o și altor autori în diferite ocazii: scrieți ocazional sau aveți un program de lucru zilnic?... În ce constă el și cum vă petreceți timpul liber?

I. T. P.: Scriu ocazional. Cîndva, în tinerețe, îmi făcusem un obicei în a scrie zilnic. Aveam un program de lucru și progresam. Cu timpul, dezamăgirile, dar și implicarea în viața de familie și în munca mea de zi cu zi la școală m-au făcut să renunț la un program riguros în ceea ce privește scrisul. Am spus că acum scriu ocazional și atunci cînd am o trăire puternică sau cînd simt că există ceva ce trebuie împărtășit și altora.

I.M.: Care vă sînt cărțile preferate la lectură? Ce scriitor v-a influențat fie și în mod indirect, să scrieți literatură?

I. T. P.: Am preferat întotdeauna literatura română, care mi s-a părut destul de bogată și variată ca tematică.

Nu am neglijat nici literatura universală și mai ales pe cea antică, plină de înțelepciune și de învățăminte.

Mi-au plăcut eroii cărților care, prin efort și sacrificii, au obținut de la viață ce au visat. O să vă surprindă, dar, dintr-un exces de patriotism local, pe mine m-a impresionat scriitorul autodidact I.C. Vissarion, care, prin luptă, ambiție și voință, a arătat tuturor că în viață poți ocupa un loc onorabil. Pentru mine, I.C. Vissarion poate da oricui o lecție de viață.

I.M.: Credeți în obiectivitatea premiilor literare?

I. T. P.: Nu cred în obiectivitatea premiilor literare. Rareori cei care decid sînt oameni capabili să aprecieze corect o carte. De cele mai multe ori, dacă nu în majoritatea cazurilor, sînt promovate nonvalorile.

Totul este să ai susținere și reclame zgomotoase.

I.M.: Iată că a trecut ceva timp de cînd conversăm...

Stimată doamnă, vă întreb direct: credeți că literatura noastră autohtonă va mai fi ceea ce a fost cîndva, acum, în era globalizării și a internetului? V-am pus această întrebare, pornind de la faptul că rafturile librăriilor sînt pline de fel și fel de cărți traduse din scriitori străini, mai puțin autori români, fie clasici din secolele trecute, fie contemporani.

I. T. P.: Îmi pare rău s-o spun, dar literatura română nu este promovată cît trebuie. Avem scriitori de valoare, ale căror opere nu au mai fost reeditate. Generațiile care vor veni nici nu vor mai ști, poate, despre ei. Atenția cea mare este îndreptată spre literatura străină, traducînduse într-un ritm amețitor. Prin aceasta, promovăm alte literaturi în detrimentul celei autohtone.

I.M.: Mai este lumea interesată, în zilele noastre, de cartea tipărită?

I. T. P.: În foarte mică măsură. Rafturile librăriilor și ale bibliotecilor sînt pline, lipsesc însă cititorii.

I.M.: De ce? Care ar fi cauza?

I. T. P.: Pentru că oamenii au alte priorități, a dispărut parcă plăcerea de a citi. Nimeni nu se implică în educarea dragostei pentru lectură. E dureros

Biblioteca Nationalã ,

Amurg pe Prut

Cum coboram spre apa limpezită De soarele tot mai pieziș pe Prut, Am regăsit frunzarele mai rare Și liniștea poienii de demult.

Lumina verii se lăsa spre toamnă, Lumina după-amiezii da-n amurg.

Sta crîngul verde și pătat de aur, Poiana se-ncheia cu umbre lungi.

Pe țărmul dimpotrivă unde satul Alb prin livezi se odihnea și el, Sta pînza la ghilit pe prund întinsă, Cînd nori subțiri se-nvăpăiau pe cer.

Nu se clintea o frunză în pădure, În sat nu se mișca un om.

Cu roata molcum strălucind la soare Bătea o moară apele domol.

Pe firul apei se ducea o luptă, Pe apa cerului aluneca un or: Era de-argint ca sunetul tăcerii Și-i tremura lumina peste tot.

Stam jos la rădăcina unei sălcii, În jurul meu priveliștile vechi.

Priveam înmărmurit, cum într-o carte Copil privisem Țara din povești.

Amurgul îmi intrase în poiană Priveliștea, tot stînd, mi s-a părut Că-o fură-n zări un stol de rîndunele Ce tot mai mic în ceruri se pierdu.

ION PILLAT (1891-1945) s-o spun, dar nici școala nu se implică în această privință. Sînt foarte mulți copii care termină liceul fără să fi citit o carte. Spun aceasta, pentru că am întîlnit astfel de cazuri. Cei mai mulți se mulțumesc să învețe mecanic spusele profesorului sau să-și ia de pe internet datele despre conținutul cărții respective.

I.M.: Pentru că ne-am apropiat de finalul inter­ viului nostru, ce doriți să le transmiteți cititorilor?

I. T. P.: Transmit cititorilor cele mai bune și mai frumoase gînduri, le doresc să fie alături de scriitori, că ei sînt purtătorii făcliei culturii, promotorii progresului și vestitorii vremurilor mai bune.

I.M.: Vă mulțumesc de colaborare.

I. T. P.: Și eu vă mulțumesc pentru că m-ați ales ca interlocutor sincer și devotat problemelor cu care se confruntă arta scriitoricească.

Sfîrșit Interviu realizat de ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

RM

5

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Alexandre Dumas-tatăl.

Lupta cu prejudecățile rasiale

Alexandre Dumas este consi­derat astăzi unul dintre cei mai populari scriitori francezi din toate timpurile, istoricii literari numărînd nu mai puțin de 37.267 de personaje în cele 100.000 de pagini ale operei sale.

Multe dintre romanele istorice de aventură, printre care ,,Contele de Monte Cristo”, ,,Cei trei muschetari”, ,,După douăzeci de ani” și ,,Vicontele de Bragelonne” au fost inițial publicate ca foiletoane, iar în Secolul XX cărțile au fost adaptate pentru aproape 200 de filme. Ultimul roman al lui Dumas, ,,Cavalerul din Sainte-Hermine”, neterminat la moartea sa, a fost completat de Claude Schopp și publicat în 2005. ,,Republicarea repară o nedreptate. Această nedreptate l-a afectat pe Dumas încă din copilărie, la fel cum pielea strămoşilor săi sclavi a fost marcată cu fierul înroşit”, spunea președintele Franței de la acea dată, Jacques Chirac, în 2002, cînd rămășițele scriitorului au fost mutate în Panteonul din Paris.

Bunicul viitorului scriitor, marchizul AntoineAlexandre Davy de la Pailleterie, fusese trimis în colonia Saint-Domingue, Haiti de astăzi, unde a avut o relație cu Marie-Césette Dumas, o sclavă de culoare.

Unii istorici consemnează că bărbatul a cumpărat-o pe această Césette de la un anumit domn de Mirribielle la un preț exorbitant, apoi, după ce a trăit cu ea pentru cîțiva ani, a vîndut-o, împreună cu cele două fiice ale ei, unui baron din Nantes. O sursă mai credibilă este certificatul de căsătorie al tatălui scriitorului și un contract care menționează numele Thomas-Alexandre Dumas ca fiind copilul pe care, în 1762, această tînără l-ar fi născut, după care, la scurt timp, ea ar fi murit.

Marchizul s-a întors în Normandia cu fiul său, Alexandre, care avea 14 ani, dar în Franța sclavia încă exista, iar băiatul a avut de suferit din cauza faptului că era de culoare și mai ales pentru că era copilul unei sclave. În 1786, Thomas-Alexandre s-a înrolat în armata franceză, folosind numele de familie al mamei, Dumas, ca să protejeze reputația familiei tatălui. În timpul Revoluției Franceze, marchizul Antoine-Alexandre Davy de la Pailleterie și-a pierdut proprietățile, dar Thomas-Alexandre Dumas a făcut o carieră militară excepțională, ajungînd la gradul de general înainte de a împlini vîrsta de 31 ani.

Tînărul s-a căsătorit cu Marie-Louise Elisabeth Labouret, iar pe 24 iulie 1802, în orășelul VillersCotterêts de lîngă Paris, s-a născut fiul lor, Alexandre Dumas, viitorul scriitor a cărui operă a încîntat zeci de generații de copii și adolescenți.

Din păcate, generalul a murit în 1806, cînd Alexandre avea trei ani și jumătate, iar micuțul a fost crescut de mamă și a primit o educație mai degrabă mediocră pînă cînd l-a preluat bunicul patern. Avea nouă ani cînd a intrat la colegiul Abbé Grégoire din Villers-Cotterêts, unde a primit elementele de bază ale instruirii primare, studiind aici pînă în 1813.

La vîrsta de treisprezece ani, Alexandre nu știa mai nimic, singura lui educație rezumîndu-se la citirea Bibliei, a poveștilor mitologice și povestirilor ,,O mie și una de nopți”. Cu toate acestea, caligrafia lui era excepțională, astfel că a fost angajat la un notar. În 1822, Dumas a plecat la Paris cu 53 de franci în buzunar, pentru a scăpa de sărăcia și de umilințele pe care le cunoscuse mama sa, Marie-Louise Labouret, din cauza lipsurilor materiale. A obținut în scurt timp un post de ajutor de notar și a descoperit Comedia Franceză, mergînd frecvent la fascinantele spectacole de teatru. A fost începutul unei noi vieți, pentru că, nu după mult timp, datorită caligrafiei sale impecabile, a intrat în slujba Ducelui d’Orléans, a început să fie relativ bine plătit și și-a putut aduce mama la Paris.

Setea de aventură și de viață este povestită și de Victor Hugo, cel care îl elogiază într-o scrisoare destinată fiului Alexandre Dumas, după moartea tatălui său: „ Alexandre Dumas este unul dintre acei oameni

care pot fi numiți turnuri ale civilizației; curăță și îmbunătățește spiritele cu o veselie greu de descris și o lumină puternică; fertilizează sufletele, creierele, inteligențele, creează sete de citit, plonjează în geniul uman și îl implantează”.

Cariera lui Alexandre începe cu serviciul său în Biroul Regal al ducelui D’Orleans, cel care va fi, în viitor, regele Louis-Phillipe și care îl va ajuta în diferite ocazii. Această oportunitate vine datorită legăturilor aristocratice ale bunicului său, marchizul, care a rămas fără avere, dar i-a adus un beneficiu cu numele. Ducele va remarca atît caligrafia deosebită a lui Dumas, cît și talentul său pentru piesele de teatru istorice.

Alexandre intră în legătură cu poeți și scriitori romantici și devine fascinat de lumea teatrului, pasiune care îl va duce pînă în punctul înființării unui teatru, Théâtre Historique, ani mai tîrziu.

La doar un an de cînd este în societatea pariziană și în biroul ducelui, Dumas are o legătură amoroasă cu Laure Labay, din care se va naște Alexandre Dumas-junior, dar pe care nu îl va recunoaște pentru o perioadă de șapte ani, timp în care copilul va locui cu mama sa. În 1825, apare piesa de teatru Hunting and loving, scrisă alături de Leuven. Patru ani mai tîrziu, Alexandre devine celebru cu piesa Henric al III-lea și curtea sa, reușind să se înscrie în curentul romantic, alături de Victor Hugo.

Alexandre Dumas – Victor Hugo, o relație plină de suișuri și coborîșuri Cei doi se vor încăiera foarte des, chiar cu acuzații de plagiat venite din partea lui Hugo, dar se vor reconcilia la fel de ușor. Criticii vor aplauda sufletul cald al lui Dumas, menționînd sinceritatea cu care se va bucura acesta de fiecare succes a lui Hugo și felul în care îl va susține chiar și cînd creatorul Cocoșatului de la Notre Dame va fi exilat de către Napoleon al III-lea.

Se pare că Hugo era ușor invidios pe Dumas, deoarece era mai carismatic și avea mai mult succes, deși Victor se considera net superior, atît literar, cît și moral.

Nu știm în ce măsură a resimțit Alexandre Dumas această superioritate, dar cu siguranță conflictul inte­ rior a fost generat de comentariile răutăcioase ale contemporanilor, luptă ce este transmisă prin romanul Georges, care abordează disputele cauzate de rasism. Eroul romanului omonim este un tînăr de culoare, care luptă chiar cu fratele său, alăturîndu-se sclavilor într-o revoltă și o încercare de emancipare. Tot în acest roman întîlnim eforturile tînărului mulatru de a se educa singur pentru a le arăta celorlalți de ce este capabil. Georges este singura operă în care Dumas vorbește evident despre rasism.

Pe 27 iulie 1824, s-a născut fiul său, Alexandre, viitorul scriitor Dumas-fiul, dintr-o relație cu o croitoreasă pe nume Laure Labay. Copilul a fost nelegitim pînă cînd tatăl a decis să îl recunoască, pe 17 martie 1831, la cîteva zile după venirea pe lume a unei alte fiice, Marie-Alexandrina, care se născuse pe 5 martie 1831,

Castelul Monte-Cristo, casa ascunsă și neobișnuită a lui Alexandre Dumas

din relația pe care scriitorul a avut-o cu o anume actriță Belle Kreilssamer. Alexandru Dumas s-a căsătorit în februarie 1840 cu actrița Ida Ferrier și s-a mutat cu ea la Florența. A avut multe alte aventuri și cel puțin încă doi copii, Micaëlla-Clélie-Josepha-Élisabeth Cordier, născută în 1860, fiica Éméliei Cordier, și Henry Bauer, fiul Annei Bauer.

Vizat de comentarii și atitudini rasiste Dumas a fost adesea supus atitudinilor rasiste ale contemporanilor săi, iar într-o discuție despre teoria evoluționistă a lui Charles Darwin, al cărei apărător public era, i-a dat următoarea replica unui adversar care l-a provocat: – Apropo, dragă maestre, cunoști oameni negri?

– Da, cu siguranță! Tatăl meu era mulatru, bunicul meu era negru, iar străbunicul meu era o maimuță.

Vedeți, domnule, familia mea începe acolo unde se termină a dumneavoastră.

Este, de asemenea, menționat un episod în care Mademoiselle Mars, societară a Comediei Franceze, a exclamat, după ce l-a primit în casa ei pe scriitor: ,,Miroase a negru, deschideți ferestrele!”. În 1846, Alexandre Dumas și-a construit propriul teatru la Paris, pe Boulevard du Temple, pe care l-a numit ,,Théâtre-Historique”. Instituția a fost inaugurată în 1847, dar a intrat în faliment în 1850. Creditorii s-au luptat să-și recupereze fondurile investite, fosta soție a cerut returnarea zestrei cu care intrase în mariaj, și Dumas a fost obligat să-și scoată la licitație castelul în care locuia. Era vorba chiar despre Castelul Monte Cristo, reședință pe care Alexandre Dumas o construise în 1846 într-un parc de nouă hectare, amenajat în stil britanic, la Port-Marly. În 1844, aflat în plină glorie, cumpărase terenul și îi comandase arhitectului Hippolyte Durand construcția acestui castel în stil neorenascentist. La inaugurarea din 25 iulie 1847, 600 de persoane au fost invitate de Dumas să-i fie oaspeți la Castelul Monte Cristo.

Implicat nu doar în viața literară și artistică pariziană, scriitorul avea opțiuni politice ferme. La 10 decembrie 1851, s-a autoexilat la Bruxelles, împreună cu Victor Hugo, pentru a protesta împotriva împăratului Napoleon al III-lea. În jurul anului 1866, a avut o aventură cu Adah Isaacs Menken, o cunoscută actriță americană, aceasta fiind ultima dintre cele aproape 40 de amante ale sale menționate de cercetătorul Claude Schopp.

Alături de Victor Hugo, Charles Baudelaire, Gérard de Nerval, Eugène Delacroix și Honoré de Balzac, Dumas a fost membru al cunoscutului ,,Club des Hashischins”, care a funcționat între 1844 și 1849. Elita literară a Parisului se întîlnea lunar pentru a consuma hașiș la hotelul doctorului Lauzun. De altfel „Contele de Monte Cristo”, cartea lui Dumas, conține mai multe referiri la consumul de hașiș.

Sfîrșitul vieții și onorurile postume În septembrie 1870, după un accident vascular care l-a lăsat pe jumătate paralizat, scriitorul s-a mutat în vila fiului său din Puys, Neuville-les-Dieppe, unde a murit pe 5 decembrie 1870. Dumas a fost înmormîntat în orașul în care s-a născut, Villers-Cotterêts, în departamentul Aisne, dar evenimentul a fost umbrit de izbucnirea Războiului franco-prusac.

La 30 noiembrie 2002, cînd rămășițele lui au fost transferate la Panteonul din Paris, mii de oameni, printre care mulţi copii, au însoţit procesiunea. Sicriul a fost înconjurat de patru muschetari călare şi a fost acoperit de catifea albastră pe care scria cu litere argintii: ,,Toţi pentru unul, unul pentru toţi”, fiind dus spre ultimul loc de veci într-o căruţă trasă de catîri şi precedată de toboşari.

Cînd sicriul a ajuns la Panteon, un metis călare pe un cal alb a venit în întîmpinarea convoiului și a citit faimoasa scrisoare a lui Victor Hugo către copiii lui Dumas: ,,Numele de Alexandre Dumas este mai mult decît francez, este european, este mai mult decît european, este universal (…) Alexandre Dumas este unul dintre acei oameni pe care îi putem numi deschizători de drumuri”.

Sursa: dosaresecrete.ro

6

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Nostalgia anilor ’30

„La București poţi face băi, cură de ape minerale, poţi pescui sau poți să te preumbli cu barca pe lacuri şi să ai privelişti delicioase, vilegiaturiste. În vara asta va fi o expoziţie şi mari serbări la Parcul Carol. Căile Ferate au acordat o reducerede 50% pentru cei care vin la București. Într-o comedie nostimă de Ludwig Fulda, «Între patru ochi», este vorba despre doi tineri soţi care aproape nu se cunosc, din pricină că doamna duce o viaţă mondenă, mereu ocupată cu vizitele. Ea e întruna în altă parte… Sau, dacă e acasă, primeşte… E mereu aferată, neputînd da nici o atenţie soţului. Cînd cortina se ridică, îi vedem pe ambii soţi aşteptîndu-şi musafirii, doamna e în rochie elegantă de bal, el – cu costum negru impecabil. O masă bogată şi luxoasă, cu un şir de tacîmuri sclipitoare şi flori e întinsă sub candelabrul orbitor. Amfitrionii, puţin enervaţi, îşi aşteaptă musafirii, care dintr-o pricină neînţeleasă întîrzie să sosească. Neavînd ceva mai bun de făcut, încep să vorbească. Doamna abia acum prinde săşi preţuiască bărbatul, a cărui tovărăşie o găseşte foarte plăcută… Regretă eventuala sosire aşteptată din moment în moment a musafirilor, care vor strica intimitatea aceasta dulce, între patru ochi, cu omul pe care nu-1 cunoscuse pînă atunci… În cele din urmă, bătrînul lacheu mărturiseşte că a uitat să distribuie invitaţiile… Deci nu va mai veni nimeni la bal! Soţii sînt în culmea fericirii. Şi cortina se lasă…

Cam tot astfel se întîmplă cu bucureştenii şi Bucureştii lor. Era o vreme cînd ţi-era ruşine să spui că rămîi toată vara la București. Cei care n-aveau parale, puneau hîrtie albastră la geamuri şi se închideau umiliţi în casă, ieşind numai noaptea, pe furiş. Sau plecau pentru două săptămîni… cel puţin pînă la Vidra!

Odinioară întîmpinai cunoscuţii, în pragul verii, cu întrebarea: - Unde pleci?

Nici nu se mai punea chestiunea dacă pleci sau ba.

Era obligatoriu să pleci. Şi erai un caraghios dacă nu puteai să o faci. Cui îi dădea mîna să se facă de rîs și să spună că nu pleacă nicăeri?

Un tip învăţat ne spune că de acum vom avea mereu veri răcoroase. Apoi, nu se prea acordă concedii funcţionarilor. Numărul slujbaşilor fiind limitat cu prilejul economiilor făcute, aceşti funcţionari rămaşi în slujbe nu pot pleca, fiind reţinuţi în Capitală de necesităţile serviciilor. Şi aşa se face că începem să ne iubim Capitala. Nu-i vorbă, în ultimii ani, oraşul nostru s-a înfrumuseţat, ne atrage pe noi, bucureştenii, după cum atrage şi pe străini. Bucureştii a ajuns un fel de oraş de vilegiatură, unde este foarte agreabil să-ţi petreci vara.

Am vizitat într-o dimineaţă Cişmigiul, fermecătorul parc din centrul oraşului. La pavilionul special de cură poţi citi, la ghişeuri, titlul apelor minerale româneşti: Căciulata, Slănic, Olăneşti, Borsec, etc., etc., care rivalizează şi întrec chiar apele minerale străine, după opinia medicilor cu care am vorbit. În jurul chioşcului

vezi preumblîndu-se, cu paharul cu toartă în mînă, domni gravi şi doamne pedante. Unii o fac cu atîta importanţă că te miri că nu se apucă să scrie cărţi poştale ilustrate rudelor şi cunoscuţilor, aşa cum se obișnuieşte cînd eşti în vilegiatură… Partea aceasta a parcului e cea mai populată de păsări, căci aci li s-au pus la îndemînă adăposturi, hrană, un mic heleşteu… Unii stau ore întregi privindule. Am găsit cîţiva cunoscuţi care plătiseră taxa de doi lei şi şedeau acum tacticoşi pe scaune, în faţa porţiunii lacului cu fîntîna arteziană, ascultînd concertul de la staţia de Radio, concert care sub bolta înfrunzită capătă un deosebit farmec. Alţii vîsleau de zor în bărcile de pe lac.

- Mi-am făcut cura de apă minerală şi acum am venit la concert, îmi spune un cunoscut. Pe urmă mă duc acasă, să mă culc în patul meu… Ce nevoie să mă mai deplasez, să cheltuiesc bani, ca să mă duc într-o staţie climaterică unde n-am de departe nici confortul de acasă, nici ceea ce-mi oferă Bucureştii… Iaca, azi am făcut şi o baie medicală de nămol de Techir-Ghiol la un sanatoriu… Mîine, dacă vreau, pot să mă afund în «valurile maritime» de la bazinul Lydo, să fac o preumblare poetică prin «canalul veneţian» construit anul acesta, să mă duc la plaja nisipoasă de la marele ştrand… (Constanţa noastră) sau să fac o excursie la bătrînul şi celebrul Snagov.

Discursul de mai sus al prietenului meu mi-a sugerat ideea să vizitez ştrandurile populare construite de Primăria Sectorului III Albastru şi care atrag pe „bucureştenii vilegiaturişti”. În Bulevardul Maria, la rond, e un teren vast, cu plajă de nisip adus de la mare, cu trei bazine. Ultimul, în construcţie, va fi gata peste cîteva zile. Acesta va avea şapte sute de metri pătraţi suprafaţă şi doi pînă la trei metri adîncime, fiind destinat pentru înotători. Bazinul special al copiilor are numai 50 – 110 cm. adîncime. Apa se schimbă zilnic la toate bazinele. Mai sînt nu ştiu cîte duşuri, apoi aparate de gimnastică, minge, foot-ball… Mai stau la dispoziţie mese cu umbrele, scaune, bănci, cîntar, bufet. Ştrandul are o uzină proprie pentru lumină. Există un vestiar foarte bine organizat, unde ar putea depune hainele şase mii de persoane. Vizitatorul se dezbracă într-o ca­bină şi apoi predă hainele la garderobă printr-o ferestruică ce e practicată la spa­tele cabinei. Sînt nume­roase asemenea cabine pentru dezbrăcat. O secţie specială a vestia­ rului este destinată pentru doamne. Să mai menţionăm că de jur împrejur s-au plantat pomi… Intrarea este 5 lei pentru copii şi 10 lei pentru adulţi.

Pentru cinci lei se poate închiria un costum de baie. Mai este un asemenea ştrand popular, cons­ truit tot de Primăria de Albastru, în Calea 13 Septembrie. Domnul

mulţumirea «celor ce nu pleacă», după cum vor constitui un punct de atracţie pentru vizitatorii Capitalei, care ar avea un buget limitat. Dar pentru că vorbim despre ştrandurile bucureştene, să nu uităm să cităm ştrandul de la moara Ciurel unde, într-un decor rustic, pe o insulă cu pomi şi iarbă din mijlocul Dîmboviţei, unde pasc vaci şi cai, vin duminica numeroşi bucureşteni să ia baia în rîul carpatin, stăvilit de enormele porţi de fier de la intrarea în cetatea lui Bucur. S-au instalat şi acolo vreo sută de cabine. Copiii ştrengari din București preferă însă să-şi ia duşul în libertate, fără să plătească nimănui nici o taxă, pe enormele trepte de piatră de la stăvilare unde cade în cascade apa Dîmboviţei, îndărătnică şi răsvrătită în încătuşarea ei…

Să nu uităm pe pescarii bucureşteni: la Ciurel şi pe la unele lacuri se duc bucureştenii să prindă peşte, cu năvodul şi cu undiţa. Ca preumblări bucureştene, să mai cităm, în afară de Cişmigiu, Şoseaua croită acum o sută de ani de guvernatorul rus Kiseleff, populată în urmă de atîtea clădiri importante: Muzeul Zoologic, Muzeul Geologic şi diferite localuri de distracţie, faimosul «Bufet de la Şosea», teatre de vară etc. Apoi e fermecătorul Parc Carol, unde, dacă vrei, poţi să ai şi iluzia unei ascensiuni dacă te rătăceşti prin anumite locuri. Dar apropos de parcul Carol, între 1 august și 15 septembrie vor fi acolo mari serbări populare: se pregătesc serioase manifestări artistice, operă sub cerul liber în Arenele Romane, concerte simfonice, apoi manifestări sportive, cortegii pompoase etc. Se anunță în fiecare seară splendide focuri de artificii.

Fără zgomot, s-a organizat o frumoasă expoziţie care va fi o surpriză nu numai pentru publicul din provincie, ci şi pentru bucureşteni, care n-au ştiut nimic despre asta.

Pentru ca cititorii să-şi facă o idee ce este acolo, să arătăm secţiunile expoziţiei, sau mai exact să cităm cîteva din expoziţiile independente ce s-au organizat în frumosul parc: Expoziţia marii industrii, Expoziţia micii industrii, Arta, Editura, Aeronautica, Muzeul de vînătoare, Muzeul agricol, Expoziţie retrospectivă de la ocupaţia Daciei de Traian în 106, Expoziţia şcoalelor, Muzeul militar, Casele naţionale, Expoziţia şcoalelor de meserii, Expoziţia penitenciarelor etc. Se instalează și un Watterschoote (bărci căzînd în apă) ca la 1906.

Apoi va fi un parc de distracţie, un local de noapte, bazar naţional pe o întreagă alee, berării, restaurante…

Strada Constantin Esarcu, decada ’30-’40

Intersecția dintre Calea Victoriei și Bld. Regina Elisabeta, anii ’30

Chiriţă Vasilescu, primarul Sectorului III, a făcut foarte bine şi merită mulţumirile călduroase ale cetăţenilor, atît pentru iniţiativa construirii acestor ştranduri, cît şi pentru că nu le-a concesionat vreunui antreprenor care apoi să exploateze publicul. Ştrandurile acestea vor contribui, desigur, şi ele, la

Iar la Arenele Romane se pregătesc mari surprize.

Vizitatorii din provincie au o reducere de 50% pe căile ferate, 30% la hoteluri, 20% la restaurante şi 10% la magazinele mari. Toate aceste avantagii, surprizele de la Parcul Carol, modernizarea din ultimii ani a orașului București vor atrage, desigur, mulţi vizitatori în Capitală în vara aceasta răcoroasă, cînd începem să ne cunoaştem şi noi oraşul, rămînînd aici să spunem că București nostru a devenit un oraş de vilegiatură!”.

Sursa: Alex F. Mihail, „Realitatea ilustrată”, 3 august 1933

RM

7

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

File de istorie

Un logofăt valah la Napoleon Bonaparte? (I)

Ultimii ani ai Secolului al XVIII-lea au însemnat pentru bătrîna Europă o epocă de adînci frămîntări şi de prefaceri hotărîtoare. Istorica revoluţie din Franţa, culminînd simbolic cu decapitarea monarhului, cutre­ murase aşezările continentului pe o rază de cîteva mii de kilometri, ca un seism de mare intensitate.

Uriaşa vîlvătaie mistuise din temelii instituţii şi edificii statornicite de veacuri şi, mînată de vînt, ajunsese pînă la porţile Orientului.

Nobili emigranţi şi revoluţionari entuziaşti pătrunseseră şi în ţările noastre, unii fredonînd cîntece de libertate, alţii povestind scene de groază. Neguţători şi cetăţeni ai tinerei Republici Franceze, veniţi în Principate, ca Hortolan şi Pellet, istoriseau fapte de necrezut, răscolind în sufletul românilor dorul aprig de libertate. Invadată de inamici din toate părţile, Republica Franceză fusese salvată prin vitejia fiilor ei. În ţările noastre, faptele lor de arme erau urmărite şi numele lui Napoleon Bonaparte începuse să fie cunoscut pămîntenilor. De succesul armatelor Revoluţiei îşi legaseră speranţele toate noroadele împilate care aşteptau ceasul eliberării. În Bucureşti, un mănunchi de români, descendenţi din cele mai vechi familii, era hotărît să lupte pentru independenţa principatului şi pentru instaurarea unei domnii pămîntene. Printre ei se numărau Cîmpinenii, Ghiculeştii, Goleştii, Brâncovenii, Ştirbeii, Văcăreştii – Enăchiță şi Alecu – şi alţi boieri patrioţi. Li se alătură vel vornicul Constantin Dudescu, cel mai bogat, cel mai darnic şi cel mai risipitor tînăr din toată Valahia, ghebos şi urît la chip, aşa cum ni-l înfăţişează unul dintre tovarăşii lui de călătorii, contele Auguste de Lagarde.

Vestea campaniei din Italia ajunsese pînă în Țara Românească. În Bucureşti răsunau pe străzi – relatarea aparţine lui I. Ghica – „Marseieza“ şi „Ça ira“. De curînd luase fiinţă consulatul Franţei şi odată cu el se instalase în Capitală tînărul agent al Republicii, Émile Gaudin, care întreţinea legături cu marii boieri munteni şi cu răzvrătiţi de seamă, ca Riga Velestinlul şi Pasvanoglu, paşa de Vidin. Primit cu braţele deschise de spătarul Manu, Gaudin cunoscuse

pe Enăchiţă Văcărescu, pe Şuteşti şi pe Constantin Dudescu. „Saftiza Doudesco“ îi va zice mai tîrziu, prin 1803.

Scrisori conspirative şi manifeste incendiare În 1796, la tronul Ţării Româneşti veni Alexandru Ypsilanti şi sub ochii lui boierii munteni putură conspira nestingheriţi, urzind legăturile lor cu Franţa. În acel moment, năzuinţele românilor coincideau cu ale sîrbilor, grecilor şi bulgarilor, ba chiar şi cu ale turcilor răsculaţi sub steagurile lui Pasvanoglu, paşa rebel din Vidin.

Gaudin, consulul Franţei, care cunoştea mai de multă vreme locurile şi oamenii din sud-estul Europei, făcea legătură între căpeteniile din Balcani şi generalul Napoleon Bonoparte, în vederea unei răscoale generale ce trebuia să preceadă războiul împotriva turcilor. Despre aceste pregătiri şi frămîntări însă nu ne-au rămas prea multe dovezi, în afara unei corespon­denţe conspirative între Constantin Dudescu şi Pasvanoglu. O scrisoare secretă, semnată de Dudescu, căzu în mîinile voievodului, care însă închise ochii şi tăcu, în joc fiind capul unuia dintre fruntaşii boierimii. Turcii nu aflară nimic, aşa cum va arăta mai tîrziu contele de Langeron în memoriile lui.

Un an mai tîrziu, un fior de nerăbdare şi teamă cuprinsese Balcanii. Căpeteniile popoarelor înrobite aşteptau un semn doar pentru a dezlănțui răscoala cea mare. Purtătorul veştii avea să fie poate Riga Velestinlul, care se afla la Viena, primind instrucţiuni prin Bernadotte, comunicînd desigur prin scrisori cu Bonaparte, alcătuind şi editînd hărţi, dar mai ales cîntece şi afişe incendiare, în imprimeria lui Vendotti şi Miller.

Către sfîrşitul lui 1797, manifeste tipărite în greceşte invadară Bucureştii. Se amintea în ele de vechea libertate a Greciei şi se incitau raialele la revoltă. Pe uliţe se şoptea că fuseseră aduse prin tabăra lui Pasvanoglu, de la Vidin. Dar Poarta aflase că se tipăreau la Viena şi ceru austriecilor să aresteze pe instigatori, tocmai în momentul în care Riga pleca la Veneţia, chemat acolo pentru a se întîlni cu Bonaparte. Înţelegînd primejdia, sultanul schimbă domnia. La începutul anului 1798, pe tronul Ţării Româneşti se urcă Hangerli voievod. Postul de consul al Franţei la

Bucureşti fu ocupat de către un om şi mai energic, Flury, iar cel de la Iaşi, de Parrant. În capitala Valahiei, manifestele împrăştiate pe uliţe provocară un entuziasm de nedescris. Dar toate speranţele se năruiră într-o clipă: pe neaşteptate sosi vestea extrădării lui Riga și apoi a uciderii lui de către paşa de la Belgrad. Filofrancezul Dumitrache Turnavitu fu executat şi el. Se lovea fără cruţare.

„Un osman au aruncat un pistol în bună parte“ La 24 ianuarie 1798 de la Viena aştepta „marfă“ sau poate numai ştiri Constantin Dudescu. Şi, tot cam în aceeaşi vreme, generalul Bonaparte debarca în Egipt. Poarta se văzu silită să-i declare război.

Armatele mamelucilor fură zdrobite de francezi şi sub zidurile cetăţii Vidin ostile de sub comanda lui Capidan Paşa fură nimicite de rebelii lui Pasvanoglu.

Izbit puternic din afara ca şi dinăuntru, imperiul părea că se clatină. Sud-estul Europei urmărea cu speranţă şi încredere victoriile armatei lui Napoleon.

Agentul Republicii, cetă­ţeanul Flury, fusese arestat la Bucureşti, apoi dus la Constantinopol şi întemniţat la Şapte Turnuri. Aceeaşi soartă avu şi consulul Parrant, colegul său din Iaşi. La 2 noiembrie 1798, sosiră la Bucureşti primele ştiri despre înfrîngerea armatei la Vidin, Apoi se află şi despre pierderile din Egipt. Zadarnice erau acum proclamaţiile lui Hangerli, a „Bune vestiri de biruinţă ce au făcut puternicele oştiri ale Prea luminatei Porţi asupra franţuzilor“, care aduseră într-o zi chiar ştirea că „un osman oau aruncat pistol în Bună Parte şi l-au omorît“. Lumea cunoştea adevărul.

Vremurile erau însă tulburi. În februarie 1799, Hangerli fu asasinat şi în capitala Ţării Româneşti îşi făcu intrarea Alexandru Moruzi, numit domn de către turci. Începu vînătoarea partizanilor Revoluţiei franceze şi ai lui Napoleon: după Turnavitu, după Riga Velestinlul, venea acum rîndul altora. Într-o noapte, clucerul Alecu Văcărescu fu ridicat de arnăuţi şi, cîteva luni mai tîrziu, asasinat. Înverşunarea boierilor împotriva voievodului crescu. După cum povesteşte pe larg Ion Ghica, într-una din scrisorile lui către V. Alecsandri, ei hotărîră atunci să-l trimită pe boierul Dudescu la Paris, să vorbească cu Napoleon.

Odată cu topirea zăpezilor, vornicul Constantin Dudescu plecă la drum. Nimeni nu ştia unde... De altfel, lumea era obişnuită cu desele călătorii ale boierului. Nici măcar proaspătul domn al țării nu bănui nimic. Dudescu era bolnav și îi trebuiau băi vindecătoare. Şi Cîmpineanu fusese la Spa, în Belgia. Ştirbei călătorise şi el la Karlsbad... Careta, trasă de şase cai, însoțită de 30 de arnăuți călări, în costum de borşon roşu, strălucit găitănaţi cu fir de aur, ieşi pe poarta casei şi se îndreptă în goana mare către bariera oraşului.

Cunoaştem itinerarul obişnuit pe care îl urma princiarul echipaj al marelui vornic Constantin Dudescu, în drumul lui spre Apus: rămasul peste noapte la Piteşti, la ispravnicul ținutului, vărul său Nicolae Golescu; trecerea călare a munţilor, pe la Turnu Roşu, nelipsita vamă a Transilvaniei; popasul la Sibiu, unde Dudescu întîlnea vechi cunoştinţe, printre care şi pe prietenul său, baronul Brukenthal; asista la reprezentaţii de teatru şi se îndrepta apoi spre Deva, traversînd Făgetul şi Lugojul. Arad şi Mociu, cîmpia ungară Szegedin după care urma, în sfîrşit, Pesta, unde boierul ajunse pe la începutul verii. Acolo îşi lepădă giubeaua îmblănită de postav gros şi scurta cu pacea de samur şi îşi îmbrăcă fermeneaua de mătasă subţire, cusută cu fir. Aşa străbătu Viena, cu echipajul şi veşmîntul lui oriental, bucuros să stîrnească vîlvă. În pragul toamnei logofătul Dudescu intra pe porțile Parisului. (va urma) AL. ALEXIANU

8

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (III) Războiul din Birmania a fost un conflict sîngeros şi epuizant, deşi, într-o primă fază, japonezii au reuşit să cucerească ţara, înregistrînd doar un număr relativ redus de victime, circa 2.000.

Dacă acestora li se adaugă cei 5.500 de morţi, grav răniţi şi dispăruţi din timpul ocupării Malayslei şi Singaporelui (colonii britanice din 1867), se constată că Japonia reuşise să captureze cea mai mare parte din teritoriile din Extremul Orient ale Imperiului britanic, plătind un preţ modic în vieţi omeneşti. Contraofensiva aliaţilor avea să se încheie, pe pămîntul Birmaniei, cu pierderi în oameni mult mai mari (Malaysia şi Singapore fiind redobîndite abia după capitularea Japoniei).

Anul 1944 a însemnat un nou şi greu tribut de sînge, plătit, de această dată, de invadatorii japonezi, ale căror armate staţionate în Birmania au fost permanent hărţuite şi, prin diferite manevre, lipsite de întăririle şi de aprovizionarea corespunzătoare.

Pe de altă parte, deciziile şi eforturile principale ale şefilor militari niponi se concentrau asupra altor zone din Pacific. Pretutindeni însă în ciuda fanatismului dovedit de soldaţii japonezi în decursul luptelor îndîrjite, tendinţa era de retragere şi aliaţii cîştigau treptat teren. Pe alte fronturi, în prima jumătate

a anului 1944, Uniunea Sovietică declanşase noi mari ofensive soldate cu strălucite victorii, aliaţii occidentali pregătiseră şi înfăptuiseră invazia din Normandia, fasciştii fuseseră alungaţi din cea mai mare parte a Italiei, iar armata germano-italiană din Africa de nord capitulase (încă din mai 1943).

Continuind publicarea unor noi fragmente din cartea lui Louis Allen Burma, „The Longest War. 1941-1945”, vom constata diferenţa între campaniile desfăşurate în Europa şi cea din Birmania unde, de exemplu, din componenţa armatelor aliate care luptau împotriva japonezilor făceau parte indieni, birmani şi chinezi; mulţi dintre aceştia arătau ca japonezii cînd îşi puneau casca, ceea ce i-a dat mult de furcă generalului american Joseph Stilwell. În continuare, Orde Wingate, ajuns general, se pregăteşte pentru a doua sa misiune în spatele liniilor inamicului. Dar Wingate îşi modifică nu o dată planurile, în funcţie de situaţia concretă, iar ce are el în minte nu se poate şti decît în clipa în care subalternii săi trebuie să treacă la acţiune. Ce ar fi urmat dacă lui Wingate i s-ar fi întîmplat ceva? Pe de altă parte, pe măsură ce situaţiile de pe fronturi se modificau, aveau loc schimbări importante în conducerile ambelor armate.

RM

britanic Louis Mountbatten, şeful coman­damentului interaliat al Asiei de sud-est (mai tîrziu conte de Birmania) şi chiar a lui Churchill a făcut ca el să obţină aproape tot ce a cerut. Forţele nou alocate operaţiei „Thursday” au fost formate din şase brigăzi, nu una, ca în 1943, fiecare avînd patru batalioane; diferenţa esenţială între „Longcloth” şi „Thursday” consta în aceea că, de data aceasta, Wingate avea la dispoziţie 167 de avioane de diferite tipuri şi şase elicoptere.

Misiunea operaţiei „Thursday” era de a ajunge din India în nordul Birmaniei, pentru a-l ajuta pe Stilwell.

După ce fuseseră examinate numeroase planuri privind strategia militară a anului 1944, Mountbatten decisese în final că Stilwell va înainta spre zona MogaungMyitkyina (oraşe în statul Kachin, în extremitatea nordică a Birmaniei), iar forţele lui Wingate vor izola armata niponă care îl înfrunta pe Stilwell, întrerupînd drumurile japonezilor.

Cu aripile frînte (1)

După aproape 600 de zboruri, peste 9.000 de oameni, 1.400 de catîri şi arme de artilerie au fost transportaţi în inima Birmaniei ocupată de japonezi. „Pri­ma noastră sarcină a fost îndeplinită, spunea ordinul de zi al lui Wingate din 11 martie. Am luat inamicul prin totală surprindere. Toate coloanele noastre au pătruns în măruntaiele duşmanului... Mai mult ca sigur, acesta va reacţiona cu violenţă, îi vom rezista cu hotărîrea fermă de a recuceri Birmania de nord. Acesta e un moment istoric. E o acţiune cu care se va mîndri orice participant, spunînd într-o zi «am fost acolo»“. Surpriza a avut într-adevăr rolul ei în rezultatele obţinute.

S-au organizat mai multe impresionat de frumuseţea spec­ puncte fortificate prin desant Operațiunea „Thursday“ tacolului. Pe bolta înstelată, for­ aerian, cu excepţia ultimului, În seara zilei de 5 martie 1944, colonelul Sakuma maţiile arătau minunat. „Ce or fi construit de brigada specială a Takanobu, comandantul Regimentului 214 infanterie din avînd de gînd să facă în spatele lui Fergusson; de aici au fost cadrul Armatei 33 japoneze, îşi conducea oamenii spre liniilor noastre?”. atacate depozitele de provizii Jesagyo, un oraş la nord de Mandalay, situat pe valea Matsumura habar nu avea că era japoneze de la Indaw, vitale Rîului Kabaw. La un moment dat, a auzit zgomotele foarte aproape de omul care deţinea pentru continuarea ostilităţilor unor motoare vibrînd în liniştea nopţii. Sakuma, călare răspunsul la întrebare. Ca să ajungă nipone în nordul Birmaniei. pe cal, şi-a ridicat privirea. Mari avioane de transport, cu la Thonze (în nordul Rangoonului), Dar, la 24 martie 1944, un avion luminile de navigaţie roşii şi verzi, vizibile cu claritate, fusese nevoit să traverseze Rîul în care se afla Orde Wingate treceau pe deasupra, într-o procesiune ce părea fără Chindwin. La 3 martie 1944, Orde s-a prăbuşit pe o colină de sfîrşit. „Probabil se duc să bombardeze Rangoonul”, a Wingate stătea pe malul opus, lîngă Imphal (capitala statului presupus el, dînd pinteni privind trecerea în Manipur din nord-estul Indiei); calului. Cîteva nopţi mai acelaşi sens a Bri­ toţi pasagerii au murit, în acest tîrziu, un alt comandant găzii 16, o uni­tate context, operaţia „Thursday” de regiment, colonelul specială, condusă de devenea riscantă. „Wingate s-a Matsumura Hiroshi, a generalul Fergusson. prăbuşit şi, odată cu el, planurile fost trezit din somn de Era începutul opera­ sale”, se gîndea Fergusson. zgomotele unei formaţii de ţiei „Thursday” (Joi), Moartea lui Wingate – în vreme avioane. El şi oamenii săi Lordul Louis Mountbatten numele de cod al ce generalul Stilwell cobora au ieşit din adăposturi şi celei de-a doua expe­ spre Myitkyina, Corpul IV era au privit spre cerul luminat diţii a lui Wingate în Birmania. Reuşita blocat la Imphal într-o luptă cu trei divizii japoneze, de lună. Cîteva avioane operaţiei anterioare conduse de el, iar ope­raţia concepută de Wingate se declanşase zburau spre nord-est la numită „Longcloth”, se datora bunei deja – a fost unul dintre evenimentele cele mai tragice vreo 1.000 m înăl­ţime, aprovizionări pe calea aerului. În a doua ale campaniei din Birmania. Adevăratele condiţii ale fiecare remorcînd două sau expediţie, avea să facă la fel, şi încă producerii accidentului sînt dificil de stabilit. S-a trei planoare. Matsumura ceva în plus: cu excepţia unităţii lui vorbit mult despre vreme. „Curios, în noaptea în care a şi-a dat seama imediat Fergusson, ceilalţi combatanţi erau duşi decedat Wingate – scrie colonelul F.O. Cave, adjunctul că implicaţiile operaţiei la destinaţie de planoare, stabileau capete lui Fergusson –, nu dormeam. Nu cred să fi fost vreme erau foarte serioase, dar de pod întărite, departe, în spatele liniilor rea. Era pe punctul de a izbucni o furtună, dar, după Generalul Bernard Fergusson nu a putut să nu se lase japoneze, şi construiau piste cîte îmi amintesc, ea nu depăşea un caracter local, de aterizare pentru avioanele putea fi ocolită. Am fost surprins cînd am auzit că Operațiunea Thursday de transport care urmau să avionul s-a prăbuşit. Mult mai tîrziu, am aflat că acesta aducă vehicule şi piese de a fost găsit pe colinele de la vest de Imphal, la cîţiva artilerie. Scopul nu era de a kilometri distanţă de drumul cel bun; în plus, avionul angaja o luptă decisivă cu era orientat cu faţa spre est, ca şi cum s-ar fi întors japonezii, ci de a le tăia căile spre Imphal”. „Cea mai probabilă explicaţie – scrie de aprovizionare. Scopul Slim – este aceea că avionul a pătruns, pe neaşteptate, nu era nici măcar acela într-una din acele furtuni locale de o extremă violenţă, de a concentra eforturile frecvente în zonă. Aşa ceva era greu de evitat noaptea aliaţilor pentru a pătrunde şi, odată prins de vînt, avionul n-a mai putut fi stăpînit în Birmania centrală. Dim­ sau si-a frînt aripile”. Cît despre condiţiile de pe potrivă. Ideea era de a izola aeroport, unul dintre ultimii oameni care îl văzuseră diviziile nipone 18 şi 56, pe Wingate în viaţă, Frank Thomas, scria: „24 martie cu care se lupta generalul 1944. Win­gate a decolat cu un bombardier Mitchell B Stilwell în nordul Birmaniei. 25 pe o ploaie deasă”.

Trecerea de care se bucura (va urma) Wingate în faţa amiralului LOUIS ALLEN

RM

9

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (242) Zeii (56) Zhuang-Lun Wang – stăpînul-zeu sau regele celui de-al 10-lea Infern daoist și budist. Este răspunzător de acțiunea Roții Transmigrărilor/Reîncarnărilor, cu alte cuvinte el decide părăsirea Infernului pentru orice suflet care urmează să reintre în ciclul vieții. El hotărăște pentru fiecare suflet dacă va renaște ca om sau animal, respectiv ce rang anume, ce soartă și ce noroc va avea într-o nouă existență. În al 10-lea Infern nu există nici un loc al supliciilor. Se crede că zeul Zhuang-Lun Wang posedă în teritoriul lui subteran 80 de birouri și nenumărați funcționari recrutați dintre spiritele morților. După evaluarea crimelor și păcatelor comise, dar și a căinței sufletului, Zhuang-Lun Wang trimite sufletul respectiv Doamnei Meng Po, zeița amneziei, care îi dă să bea din licoarea uitării. În acest fel se șterge din memorie tot trecutul, inclusiv pedepsele îndurate în Infern. Abia după aceea sufletul intră în Roata Vieții și renaște ca nou născut, fie la același nivel omenesc avut anterior, fie coborînd pe scara animală.

Zhu Bajie – zeu daoist ceresc porcin, înfățișat cu o anatomie mixtă, jumătate om și jumătate porc. Slujba lui era de „Supreveghetor general al navigației pe Calea Lactee“. La un moment dat l-a supărat pe Împăratul de Jad, deoarece i-a atacat fiica. Suveranul suprem l-a exilat pe Pămînt, făcîndu-l să intre în uterul unei

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (31) Genghis-Han (2) În 1207 – după ce a încheiat o alianţă cu uigurii şi i-a sub­jugat pe vechii rivali ai mongolilor, tribul merkit –, Genghis şi-a început imediat operaţiunile expansioniste, pătrunzînd în teritoriul Xi Xia din nordvestul Chinei, precum şi în unele părţi din Tibet. Ţinta lui era Drumul Mătăsii – o rută comer­cială strategică între Orient şi Occident şi poarta spre bogăţie. În 1211, după ce a refuzat să plătească tribut dinastiei Jin din nordul Chinei, a pornit din nou război, asediind şi distrugînd capitala Jin, Yanjing, în prezent Beijing, şi astfel a început să ia tribut în loc să plătească. A revenit triumfător în Mongolia, aducînd cu sine prăzi de război, meşteşugari şi, mai presus de acestea, garanţia comerţului cu China. În 1219, după un atac împotriva unei caravane de ne­gustori trimişi de el să stabilească legături comerciale cu Imperiul Khwarazm – un tărîm care cuprindea mai tot Uzbekistanul, Iranul şi Afghanistanul, aflat sub cîrmuirea sultanului Muhammed Khwarazmshah –, Genghis-Han şi-a îndreptat atenţia spre nord. S-a arătat precaut, dar după ce membrii celei de-a doua delegaţii au fost decapitaţi, a strîns 200.000 de soldaţi şi, împreună cu cei patru fii ai săi, Jochi, Ogodei, Chaghatai şi Touli, slujind drept comandanţi, a por­nit în marş spre Asia Centrală. În următorii trei ani a supus poporul Imperiului Khwarazm unei campanii extraordinar de feroce, stîrnind groaza şi respectul şi cucerind oraşele Buhara, Samarkand, Herat, Nishapar şi Merv. În ultimul din­tre ele soldaţii săi au aliniat civilii şi, într-o demenţă ucigaşă, cu sînge rece, le-au tăiat beregatele.

Strateg fără pereche, Genghis a recunoscut puterea fricii în constituirea unui imperiu, trimiţînd deseori emisari pentru a-i determina pe inamici să se supună prin relatarea isprăvilor lui: civili ucişi, bani şi prăzi furate, femei violate, argint topit turnat în urechile oamenilor. În ciuda tuturor acestor brutali­tăţi, lui Genghis-Han nu îi făcea plăcere să ucidă doar de dragul de a ucide. Organizator inteligent, care a promovat o elită de generali capabili, cărora le dădea puteri enorme, era loial faţă de prieteni şi generos cu cei care îl sprijineau. Îi cruţa pe cei care i se predau, apelînd la uciderea în masă doar pentru a da un exemplu celor care

scroafe, și nu al unei mame umane, pentru ca, pedepsit, să se nască porc. Zhu Bajie apare ca un personaj în folclor, dar și în literatura cultă, mai precis în romanul clasic renumit „Călătorie spre Soare-Apune“ de Wu Chengen, despre care am vorbit cînd am descris personajul Sun Wukong – Maimuța fermecată. Zhu Bajie este tovarăș de călătorie și aventuri cu Sun Wukong, precum și gardă de corp a Maestrului Sun Wukong. Deși, la sfîrșitul călătoriei nu ajunge un Buddha precum Maestrul Xuan Zong sau Maimuța Sun Wukong, Zhu Bajie primește și el un rang de zeitate în Paradisul budist.

Zhu Rong – vechi zeu și stăpîn al Focului. Este cunoscut și după numele Huo Bu. Se numără printre slujbașii Ministerului ceresc al Focului și este regent al sudului Cerului. Miturile spun că înainte de a fi zeificat el a fost împăratul numit Yan Di, unul din suveranii mitici ai Chinei, supranumit „Împăratul Roșu“ sau „Împăratul Flacără“. Zhu Rong ajută la respectarea Ordinii universale, pedepsind pe cei care violează legile Cerului. Tot el este cel care execută, ca și călău, sentințele date de Cer. Cu alte cuvinte, zeul Zhu Rong încarnează Focul, Răzbunarea și Justiția. Simbolizează, în general, un bine al Lumii. În mitologia de dinaintea dinastiei Qin, acest zeu era considerat un guvernator al întregii emisfere sudice. Printre faptele lui merită menționată lupta dusă împotriva lui Gong Gong, zeul Apelor, pentru stabilirea supremației, confruntare din care a ieșit învingător. Gong Gong, umilit, a încercat să se sinucidă izbindu-se cu capul de Muntele Buzhou, ceea ce a declanșat teribilul Potop pe Pămînt. Zhu

Rong a luat parte și la ruperea legăturilor dintre Cer și Pămînt, după care doar zeii au mai putut coborî printre oameni, iar oamenii nu s-au mai putut urca în Cer. Din porunca Împăratului celest Dadi, Zhu Rong a trebuit să îl „execute“ pe Gun, pentru că eșuase în stăvilirea inundațiilor. În realitate, afirmă o variantă a mitului, Zhu Rong l-a omorît pe Gun doar parțial, îngropîndu-l de viu, pe jumătate, sub o stîncă din Muntele Yulin. Zhu Rong este portretizat ca un bărbat semeț, falnic, protejat de armură, cu sabie în mînă și călare pe un tigru uriaș.

Zhu Tian – sub acest nume colectiv sînt desemnați trei zei-prinți ai furtunilor și uraganelor. Uneori, stăpînul Ploii, Yu Shi, apare sub aceeași denumire.

Zhu Yi – zeitate celestă minoră care patronează pe candidații la examenele oficiale ce sînt destul de bine pregătiți. Apare adeseori ca un bătrîn cu barbă lungă, îmbrăcat în robă de culoare roșie, motiv pentru care mai este numit „Călugărul roșu“. Îl însoțește pe Wen Chang, zeul Literaturii și al Scrisului. El îi sprijină pe studenți și pe aspiranții la posturile oficiale după trecerea examenelor imperiale. Îi ajută să reușească mai mult prin noroc decît prin știință.

Zhu Zi Zhen – zeu daoist al porcilor, numit și „Porcul desăvîrșit/perfect“.

Zi Wei – zeu solar. Fapta sa cea mai de seamă a fost prinderea animalului malefic nian, care devora copii și animale în preajma venirii Anului Nou Chinezesc.

Zi Wei Beiji Dadi – Împăratul celest daoist al Polului Nord. (va urma) Christina Meiţă-Tang

îi opuneau rezistenţă. Mongolii lui nu mutilau şi nici nu torturau la întîmplare, iar interesul lor principal era mai curînd prada de război decît barbaria. În anumite privinţe, Genghis s-a dovedit un conducător iluminat, combinînd simţul politic cu inteligenţa economică. S-a slujit de regula „dezbină şi stăpîneşte” pentru a-şi slăbi adversarii şi pentru a promova loialitatea. A recunoscut importanţa bunei administraţii, stimulînd răspîndirea unei limbi oficiale unificate şi a unui sistem legal scris, numit Jasagti, în întregul său imperiu. A tolerat religiile şi le-a acordat preoţilor scutiri de impozite. Crezînd în importanţa de a asigura trecere liberă negustorilor între Răsărit şi Apus, le-a interzis soldaţilor şi funcţionarilor să îi abuzeze pe negustori sau pe cetăţeni, domnia lui transformîndu-se într-o perioadă de interacţiune culturală şi progres pentru poporul mongol. De ase­ menea, a patronat artiştii, meşteşugarii şi literatura.

După triumfurile sale de început asupra Imperiului Khwarazm, Genghis şi-a continuat marşul, dornic să îşi con­solideze cuceririle. A pătruns în Rusia, Georgia şi Crimeea, înfrîngînd forţele prinţului Mstitslav al Kievului în bătălia de pe Rîul Kalka în 1223, în care, după ce au mimat retragerea, forţele sale au pornit împotriva urmăritorilor şi i-au învins. Acum domnea peste un imperiu vast, care se întindea de la Marea Neagră pînă la Pacific, iar poporul lui se bucura de o bunăstare ce sporea mereu. În 1226, totuşi, a murit după ce a căzut de pe cal, cînd se grăbea să ajungă înapoi în Xi Xia, unde, în absenţa lui, izbucnise o revoltă.

Marele Han şi-a lăsat imperiul în stăpînirea fiului său Ogodei, deşi el a fost împărţit curînd între descendenţii fiilor lui, care au întemeiat propriile hanate ce au cîrmuit peste Orientul Apropiat, Rusia şi China (unde nepotul lui, Kubilai-Han, a întemeiat propria dinastie). Imperiul Mongol s-a extins, aşadar, şi mai mult, pînă cînd a ajuns să se întindă de la coasta pacifică a Asiei, în est, pînă în Ungaria de astăzi şi Balcani, spre vest. Hanatul Crimeei, cel mai durabil dintre statele succesoare ale Imperiului Mongol, va supravieţui pînă în 1783.

O moştenire cromozomială de tip „Y” ce se regăseşte la un procent uimitor de 8% dintre bărbaţii asiatici descinde dintr-o singură sursă. Cel mai probabil, această genă îi aparţine lui Genghis-Han.

care păşteau pe cîmpiile mongole. Fiecare strat – lipit de baza de lemn – făcea coarda să fie mai întinsă, permiţînd săgeţilor să fie lansate mai departe şi mai rapid decît în cazul modelelor anterioare de arcuri lungi. Dacă se proceda corect, o săgeată slobozită dintr-un arc compozit putea străpunge armura duşmanului cu aproximativ 300 de kilometri/oră. Mongolii atacau în coloane uriaşe, dar preferau să provoace pierderile cele mai mari asupra duşmanului de la distanţă – lansînd o ploaie de săgeţi ucigătoare de la aproape 300 de metri depărtare –, în loc să se angajeze în lupta corp la corp. Arcaşii puteau trage în duşmani de pe cai, şi erau capabili să facă acest lucru chiar şi cînd se retrăgeau, întorcîndu-se către urmăritori şi declanşînd un nou val ucigaş de săgeţi.

Arcul compozit – arma care a cucerit un continent Arma-cheie a maşinii de război mongole a fost arcul compozit sau recurbat. Era făcut dintr-o combinaţie de lemn, tendoane şi coarne, luate de la caprele sau oile

Ioan Fără de Ţară (1) Ioan a fost un tiran. Un suveran rău, care nu se purta ca un rege. Se arăta lacom şi lua de la poporul său cît de mulţi bani putea. Iadul e prea bun pentru un om atît de groaznic.

Matthew Paris, cronicar din Secolul al XIII-lea Ioan Fără de Ţară (1167-1216) a pierdut cea mai mare parte a imperiului său, a încălcat toate angajamentele pe care şi le-a luat, şi-a scăpat sigiliul regal în mare, a sărăcit Anglia, şi-a ucis nepotul, a sedus soţiile prietenilor, şi-a trădat tatăl, fraţii şi ţara, i-a înfometat şi torturat pe inamici pînă au murit, a pierdut prac­tic toate bătăliile purtate, a fugit de orice răspundere atunci cînd a putut şi a murit pentru că mîncase prea multe piersici. Trădător, desfrînat, răutăcios, avar, crud şi ucigaş, Ioan şi-a cîştigat porecle precum „Sabie moale” pentru laşitatea şi in­ competenţa militară şi „Fără de Ţară” pentru că a pierdut mai tot ce moştenise. A fost unul dintre cei mai răi şi detestaţi regi pe care i-a avut Anglia.

Născut la Oxford în ajunul Crăciunului din 1167, Ioan a fost fiul cel mic al lui Henric al II-lea – primul rege Plantagenet al Angliei, care a domnit între 1154 şi 1189 – şi al soţiei sale franceze, Eleonora de Aquitania. Ea era moştenitoarea de drept a regiunilor Poitou, Gasconia şi Aquitania, care, împreu­nă cu pămînturile moştenite sau dobîndite de Henric, au cre­at imperiul angevin, care cuprindea Anglia, Irlanda, Bretania, Normandia, Aquitania, Gasconia, Maine, Poitou, Anjou (nu­mele „Angevin” derivă de la provincia franceză Anjou) şi alte teritorii disputate, precum Toulouse – o parte din Franţa, mai mare decît cea stăpînită de propriul ei rege. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Clanuri mafiote de ţărani veniţi din cîmpiile Americii

Iarnă-vară, profilerul H.D. Hartmann nu se dezminte niciodată. Și cu vorba lui repezită, proprie cuiva care e sigur pe ce spune, chit că nu are dovezile în buzunarul în care-și ține portofelul, omul emite numeroase teorii despre extratereștrii sau pe teme politice, teorii, pentru unii, fanteziste, pentru alții, inatacabile. Drept pentru care oricine vrea să afle adevărul despre unele evenimente politice din țară sau din străinătate, nu se uită în gura mincinoasă a lui Iohannis, Ciucanezu sau Ciolacu, ci deschide internetul în căutarea lui H.D. Hartmann.

Recent, am sperat cu toții că, prin priponirea generalilor Coldea și Dumbravă, se va trece, în sfîrșit, la curățenia generală în Grajdurile lui Augias, respectiv Serviciile noastre atît de corupte. Vedeți-vă de treabă, ne-a tăiat elanul eroul nostru, și nu vă faceți iluzii! Dacă doamna procuror Mihaela Iorga Moraru i-ar fi băgat la zdup chiar în seara cînd pusese laba pe ei și le-ar fi făcut percheziții acasă și la birou, am fi crezut-o animată de cele mai bune intenții. Dar dumneaei, ascultînd, mai mult ca sigur, de sugestiile venite de la niște ambasade străine din București, a lălăit-o cu necesitatea unui control judiciar prealabil pînă cînd, o să vedeți, subiectul nu va mai prezenta nici o importanță. Cazul Coldea nu mai avansează în dezvăluiri. Cazul Coldea a început s-o ia îndărăt. Nu dînd cu bidineaua și ungînd balamalele ruginite ale ușilor se va face curățenie în Serviciile Interne și Externe, ci, iertat să fiu, cu aruncătorul de flăcări, pentru nimicirea bacteriilor din pereți. Sau și mai și, de intrat cu buldozerul în șandrama, săpate alte șanțuri pentru temelii și înălțarea altor ziduri mai trainice și mai frumoase. Cum vedem că se întîmplă în lumea întreagă cu blocuri de zeci de etaje și turnuri, unde se folosește sistemul imploziei cu pungi de explozibil plasate la distanțe egale, și se curăță terenul pentru alte construcții. Nu de autostrăzi și spitale are nevoie România, ci de instituții necorupte și deservite de funcționari capabili și cinstiți!

Ce mai tura-vura, H.D. Hartmann este pe cale de a o lăsa fără pîinea zilnică pe mai cunoscuta ghicitoare Carmen Harra din SUA, care iarăși n-a prea nimerit-o cu previziunile sale. Nu zicea ea, prin ianuarie, că anul 2024 va aduce transformări majore în lume? Că vor fi războaie de eliberare națională? Vor cădea președinți, regi și papi? Se vor produce cataclisme care vor schimba fața planetei și vor instaura dezordinea mondială? Zicea. Și ce s-a întîmplat? Nimic. Europa este condusă tot de aceiași globaliști vînduți CIA. Ursula e tot în fruntea Comisiei Europene. S-a ținut o primă rundă de alegeri în Europa și nimeni nu i-a clintit pe globaliști de la locul lor, deoarece tehnica furtului de voturi s-a extins în toată lumea, devenind o nouă față a democrației. Iar suveraniștii, ori și-a pierdut populația încrederea în ei, că sînt duplicitari, ori au fost cumpărați de globaliștii care și-au perfecționat mașinile de tipărit nu milioane de dolari, milioane de tone de dolari. Marine Le Pen, după un prim succes în alegerile de acasă, a fost păcălită iarăși de Macron și bunicuța Brigitte. Și ca să încheiem seria nenorocirilor petrecute în prima jumătate a anului 2024, să mai consemnăm și isprava lui Donald Trump care era gata-gata să o mierlească de mîna Serviciului Secret American condus de doamna Kimberly Cheatle, o apropiată a familiei Biden. Poate a doua jumătate a anului 2024 să aducă marile schimbări așteptate de întreaga planetă, începînd cu semnarea păcii în războiul din Ucraina.

Dar, spre deosebire de doamna Carmen Harra, frumoasă și acum la cei peste 65 de ani ai săi, profilerul H.D. Hartmann are nu numai fler politic.

El are informații pe care nu se teme să ni le comunice și nouă, admiratorii lui, demonstrîndu-și prin aceasta curajul și patriotismul. Cel puțin așa văd eu lucrurile, un domn în vîrstă, dar naiv ca un adolescent, nu mai îmi vine odată mintea la cap. Căci dacă mă iau după alte informații, situația ar fi cu totul alta, în sensul că și patriotismul ăsta are chichirezul lui: nu vedeți că s-a ajuns pînă acolo că poți fi aruncat în pușcărie dacă-ți declari iubirea de țară? Și că, pe de altă parte, dacă au primit ordin, nepatrioții își pot iubi țara cu spume la gură? Așa cum este cazul lui Iohannis, pe care l-a

văzut toată lumea cum i se rupe de România care nu-l merită. Dar cînd aude ,,Deșteaptă-te, române!”, își pune mîna la inimă, doar fiindcă așa făcea și Bill Clinton în ziua de 4 iulie. Tot după modelul american, și Iohannis își ține muierea de mînă și în ziua de Paști, cînd intră în biserica reformată din Sibiu. Treaba asta a văzut-o tot la Bill Clinton, dar acolo n-a sesizat o nuanță. Bill tocmai scăpase cu mare greu de pătărania cu Monica Lewinsky, cînd îi făcuse cu trabucul sex neconvențional, și madam Hillary, geloasă, îl gherăise pînă la os, iar el, în replică, îi învinețise ochii. Dar, a doua zi, nu i-a văzut toată America pe pajiștea de la Casa Albă, unde-i aștepta un elicopter, să-i ducă nu știu unde? Amîndoi cu ochelari de soare pe față, să nu li se vadă rănile și ținîndu-se de mînă într-un gest liniștitor pentru națiunea americană: stați liniștiți la locurile voastre! Ne iubim la nebunie și nu e nici un pericol pentru țară.

Pe de altă parte, să nu uităm că libera exprimare a opiniilor este un element fundamental al democrației. Și dacă televiziunile centrale din toată lumea, de stat sau particulare, au obiceiul să cenzureze tot ce nu e pe placul Puterii, democrația a fost salvată de podcasturi.

Adică de televiziunile acelea de mic litraj, bazate pe două personaje, cel care întreabă și cel care răspunde, o șușanea. Cu alte cuvinte, unde se practică joaca de-a adevărul și libertatea, spre bucuria telespectatorilor care, astfel, stau acasă, la o sămînță și o bere și se uită la televizor, mulțumiți că iată, protestează alții în locul lor și poate cu mai mult talent. Și sînt pe cale să-i răstoarne pe hoții ăștia. Las′ că protestează, cu zîmbetul pe buze, mulțumiți că nu-i arestează nimeni pentru opiniile lor, doar Tucă, și Cristoiu, și Ionuț Cristache, și Gușă, și alții tot mai tari în gură.

Da, dar Hartmann e și mai oț, și mai cu șarm, și are admiratori mai mulți. Nici el nu va schimba nimic în politica românească. E precum satira și umorul de altădată, deservite de Marin Moraru, Dem. Rădulescu sau nea Fane Mihăilescu-Brăila, care n-au dat afară hoții și proștii din țară, dar ne-au descrețit frunțile, făcîndu-ne să exclamăm, al dracului, că bine le mai zice!

Iar acum iată ultima opinie a lui H.D. Hartmann despre Trump și Biden.

O lovitură de stat în trei etape În opinia lui H.D. Hartmann, trei evenimente, pregătite minuțios și plănuite a se petrece în anul acesta, ar fi avut darul să consolideze domnia globaliștilor în SUA pe o perioadă nelimitată. Este vorba de o lovitură de stat în trei etape și care își are începuturile cu decenii în urmă, odată cu încheierea mandatului de președinte al lui Ronald Reagan. Odată cu retragerea acestuia, avea să se încheie și perioada de progres a SUA. Iar mandatul lui George Bush senior va anunța începutul sfîrșitului, jalonat de domniile catastrofale semnate de George W. Bush, Bill Clinton (și soția Hillary), Barack Obama (și cu soția Michelle), Joe Biden (cu a doua soție Gill, și fiii Bob și Hunter), care au distrus SUA. Cu toții, niște țărănoi sărăntoci, lacomi și analfabeți, proveniți din cîmpiile Americii.

Aproape toată populația lumii a sperat că alegerile din 2024 vor aduce schimbări hotărîtoare în politica mondială, dominată de SUA care, erijîndu-se în singurul pol de putere, au luat asupră-le pretenția de unicul proprietar al planetei căruia i se cuvine totul.

Iar cine îndrăznea să nu se supună avea parte de grele ­ sancțiuni economice și financiare (Venezuela, Rusia, R.D. Coreeană), terminate adesea cu bombardamente cumplite (vezi cazul Iugoslaviei, Irak, Sudan, Libia, Siria). Care, imediat cu pierderea suveranității, au pierdut și uriașele resurse naturale. Care șef de stat nu a acceptat jugul imperialist era detronat sau chiar asasinat, cum a fost cazul cu Ceaușescu, Slobodan Miloșevici, colonelul Gaddafi, Saddam Hussein și atîția alții.

Invitat la podcastul lui Marius Tucă, profeilerul H.D. Hartmann a precizat că lovitura de stat urmărea îndepărtarea lui Joe Biden de la Casa Albă, considerat incapabil să-l învingă pe Donald Trump. Și prima etapă în desfășurarea acestui plan a constituit dezbaterea dintre Trump și Biden din 20 iunie a.c., ținută la CNN. Întîlnirea celor doi a fost un triumf, în sensul că Joe Biden, în vîrstă de 82 de ani, infectat de șase ori cu Covid și etalînd grave probleme cognitive și de vivacitate, precum și carențe de memorie, a demonstrat că este inapt să ducă o nouă campanie electorală și un nou mandat prezidențial. Dacă, pînă acum, partizanii vaccinării împotriva Covidului au ascuns efectele tragice ale acestei maladii, de data aceasta, fie că au vrut, fie că nu, prin expunerea lui Biden în fața națiunii, au arătat ce urmări cumplite poate avea Covidul asupra omului. Concluzia care s-a impus în urma acestei dezbateri a fost aceea că partidul democrat ar trebui să găsească urgent un înlocuitor al decrepitului Biden: Kamala Harris sau altcineva.

A doua etapă în desfășurarea loviturii de stat trebuia să fie eliminarea de urgență a lui Donald Trump din apropiata cursă electorală, unde nici un democrat nu l-ar fi învins. De aceea, prezența lui Donald Trump pe data de 14 iulie în orășelul Bethel Park din Pennsylvania ar fi fost un neașteptat prilej pentru ca trăgătorul Thomas Matthew Crooks să-l dea gata. Dar l-a ratat. În sfîrșit, etapa a treia a diabolicului plan privind eliminarea lui Biden din cursa electorală s-a produs duminică, 21 iulie, cînd, în sfîrșit, acesta s-a retras din cursa pentru Casa Albă, desigur, primind, în schimb, asigurări pentru impunitatea fiului său, escrocul Hunter, cel care a jefuit, în mod egal, și România, și Ucraina, și China. Hunter, un criminal condamnat.

Dar cine-i va lua locul lui Joe Biden pentru Casa Albă în asaltul final? H.D. Hartmann a fost de părere că, pînă de curînd, disponibile erau două ilustre doamne: Michelle Obama, soția fostului președinte Barack Obama, și Kamala Harris, vicepreședintele SUA. Două analfabete care nu sînt obișnuite cu scrisul și cu vorbitul, două sărăcii în tinerețea lor, pretinde profilerul nostru, asumîndu-și răspunderea pentru cele declarate.

Favorită ar fi fost Michelle, dar n-o înghite Hillary Clinton, altă cățea, dar mult mai educată, fiindcă este protejata soțului care, 8 ani, l-a manevrat cum a vrut pe Biden și ducînd astfel America la faliment. Pînă cînd Hillary își va fi schimbat poziția, s-a vorbit tot mai mult de Kamala care are și ea spate: octogenara Nancy Pelosi, fosta președintă a Camerei Reprezentanților, sau Gill Biden, a două soție a lui Joe. Tustrele niște cățele turbate, venite din păturile de jos, dar îmbogățite prin escrocherii plănuite de Serviciile Secrete.

Băsescu și Elena Udrea, Coldea și Codruța, Iohannis și Alina Gorghiu, Ciucă și Ciolacu sînt niște cópii trase la indigo după Clinton și Hillary, Obama și Michelle, Biden și Kamala, Gill și Nancy - cu toatele niște măcănitoare cu democrația în gură, dar, de fapt, niște analfabete arogante. Kamala este o sărăntoacă agresivă, ajunsă milionară prin curvăsăreală. O analfabetă care se miră și ea cum s-a trezit procuror, senator și vicepreședinte al Americii. Este și o ticăloasă, dar nu o întrece pe Hillary, care a cerut atacarea Rusiei cu arme nucleare. Kamala are un rîs de hienă, care arată incapacitatea ei emoțională. Dacă iese președinte, e capabilă să apese pe butonul nuclear. Michelle, care ar fi putut și ea să devină candidată la Casa Albă, cînd era prima doamnă, nu era în stare să citească un text. Dacă Barack chiar ar fi vrut să aibă o nevastă președinte, o avea. Victoria Nuland întregește acest bestiar de politicieni din SUA. Bush... Clinton... Obama... Biden...

Mai ceva ca dinastia Kim Il Sung în Coreea de Nord...

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... „Manualul bunului român”. Îndemnurile lui Bălcescu, valabile la peste 170 de ani de cînd au fost scrise

În „Manualul bunului român” Nicolae Bălcescu scria: „Cea mai mare dobitocie ar fi ca românii, după ce își vor cîștiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîștiga libertatea, să meargă de bună voia lor să se dea pe veșnicie sau pe viață unui domn, crai sau împărat care să-i joace, să-i chinuiască și să-i despoaie, după cum îi o fi voia și după firea cea rea a domnilor, a crailor și a împăraților…

Așadar, de nevoie e ca românii să se întocmească în republică democrată, adică într-un stat întocmit astfel ca tot românul în vîrstă legiuită să aibă glas la alegerea deputaților, la Adunarea Obștească a țării; care adunare să fie însărcinată a face legile trebuincioase țării și a alege un om cinstit și vrednic care să poarte grijă de cîrmuirea treburilor țării și cîtă vreme se va purta bine, să-l ție în loc, iar de nu, să-l depărteze îndată, astfel după cum era Constituția ce o cerea poporul la 1848, numai cu această singură deosebire că, după cum aceea desființase boieria, în constituția cea nouă să se desființeze slujba și numirea de domn ce cealaltă păstrase. Căci, oricît vei scădea-o din putere, domnia rămîne tot domnie, și orișicît vei înfrîna pe un domn, anevoie va fi a-l face

pe el și pe oameni a uita vechiul obicei, a-l opri de a se crede măcar uneori stăpîn al țării din mila lui Dumnezeu, a-l opri de a se îmbrăca numai în fir, a pune pene pe cap, epolete mari pe umeri, a umbla în caretă cu cîte patru și șase cai, înconjurat de ofițerime și oștire, a corupe năravurile oamenilor prin pilda slugăriei curtezanilor, a sărăci țara cu luxul și cheltuiala peste măsură ce se cere neapărat la o curte domnească. Într-un cuvînt, Constituția viitoare să întocmească un stat de cetățeni liberi și egali sau deopotrivă unii cu alții, fără domnie și boierie…” (fragment din „Manualul bunului român”).

Lucrarea lui Nicolae Bălcescu, o adaptare după cea a filosofului francezul Charles Renouvier („Manuel républicain de l’homme et du citoyen”), pentru „tendinţele şi trebuinţele poporului român”) a fost scrisă la Paris în anul 1851 și a rămas neterminată, fiind găsită printre manuscrisele istoricului. Opera a fost transcrisă de C. A. Rosetti și a fost publicată pentru prima dată în 1903 de tînărul editor Petre V. Haneș.

Cercetător deosebit de harnic şi înzestrat, descoperitor pasionat de texte inedite (de exemplu, corespondenţa lui Mihail Kogălniceanu), Haneş (născut

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

mai meargă era străpuns cu baionetele sau omorît în bătaie pe loc. Japonezii obişnuiau să-i lege pe pacienţi de paturile de spital, iar apoi să incen­dieze clădirea. Pe cînd americanii se apropiau de Manila, japonezii au ucis probabil 100.000 de oameni. În plus, au existat prizonieri disecaţi pe cînd erau încă vii şi conştienţi, după ce fuseseră infectaţi în mod deliberat cu ciumă. În total, se estimează că, de-a lungul anilor 1930 şi 1940, japonezii s-au făcut vinovaţi de moartea a aproximativ 20 de milioane de asiatici.

Unii şi-au cerut iertare pentru ceea ce făcuseră. Un tînăr ofiţer a spus că soldaţii japonezi „s-au transformat în demoni criminali“, iar un soldat a mărturisit: „Am decapitat oameni, i-am înfometat pînă la moarte, le-am dat foc şi i-am îngropat de vii... în total, au fost peste 200... Am fost un adevărat diavol“. Cu toate acestea, chiar şi în prezent, Japonia manifestă reticenţă cînd este vorba să-şi recunoască crimele. În anul 2005, în mod cu totul neobişnuit, prim-ministrul Junichiro Koizumi şi-a cerut iertare pentru suferinţele pe care japonezii le-au pricinuit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar pînă atunci atît China, cît şi Coreea de Sud renunţa­ seră să participe la întîlniri la nivel înalt din cauza vizitei regulate a prim-ministrului la sanctuarul Yasukuni din Tokio, unde sînt înmormîntaţi 14 criminali de război. În anul următor, 45 de foşti sclavi întrebuinţaţi la munca forţată şi familiile lor au încercat să atace în justiţie atît statul japonez, cît şi companii precum Mitsubishi Materials. Avocaţii angajaţi de firma Mitsubishi au pus la îndoială faptul că japonezii ar fi invadat cu adevărat China, iar instanţa din Japonia a respins cazul. În 2007, succesorul lui Koizumi, Shinzo Abe, a negat că Japonia ar fi forţat femei să se prostitueze.

Războaie și invazii (XI) Masacrul de la Nanjing (4)

Deşi japonezii au dovedit prea puţin că s-ar căi pentru atrocită­ţile comise la Najing, ei ştiau să recunoască un dezastru în materie de relaţii publice. Pe cînd lumea întreagă vuia de indignare, japonezii sperau să atenueze apetenţa soldaţilor pentru violuri înfiinţînd un sistem de bordeluri militare în care femeile din ţările cucerite aveau să fie silite să lucreze ca sclave sexuale, sau „femei consolatoare”, cum le numeau cu delicateţe răpitorii lor. Primul a fost inaugurat în 1938 chiar la Nanjing, iar pînă la sfîrşitul războiului, pînă la 200.000 de femei din Coreea, China, Taiwan, Filipine şi Indonezia fuseseră forţate să lucreze în aceste bordeluri.

Cînd scandalul a ieşit la iveală, japonezii au pretins că bordelurile fuseseră administrate de întreprinzători privaţi, dar documentele oficiale au demonstrat că ele fuseseră înfiinţate de autorităţi. Multe femei s-au sinucis, iar după război, multe supravieţuitoare erau prea ruşinate pentru a rupe tăcerea.

Faptul că japonezii au negat masacrul şi violurile petrecute la Nanjing ar fi fost întîmpinat cu mai puţin scepticism dacă sol­daţii lor s-ar fi comportat mai frumos prin alte părţi. Din nefericire, nu au făcut-o. După ce au cucerit Singapore, au ucis 60 de surori medicale australiene şi au decapitat 5.000 de civili chinezi. În Java, 10.000 de olandezi au murit în lagărele lor de concentrare. Peste 50.000 de birmanezi şi 16.000 de prizonieri din rîndurile Aliaţilor au fost puşi să muncească pînă cînd au murit la calea ferată ce unea Birmania şi Thailanda. Cînd un vas comercial britanic s-a scufundat în Oceanul Indian, echipajul crucişătorului greu japonez Tome i-a salvat pe 69 dintre ei, apoi le-a tăiat beregatele pe rînd şi i-a aruncat înapoi în mare.

Iar japonezii păreau să fie mîndri de brutalitatea lor. În Manciuria ocupată, au silit copiii din şcoli să privească buletine de ştiri care prezentau filmări cu oameni spintecaţi în două sau prizonieri sfîrtecaţi în bucăţi de cîini, în timp ce camera se apropia şi stăruia îndelung asupra ochilor îngroziţi ai victimelor.

Cînd războiul s-a întors împotriva lor, japonezii n-au făcut decît să devină şi mai brutali. Pe cînd americanii avansau spre insula Tinian, ei au omorît 5.000 de muncitori coreeni. Cînd au cucerit provincia Bataan, cel puţin 5.000 de filipinezi au murit în „marşul morţii”. Oricine se împiedica sau era prea slăbit ca să

Al Doilea Război Mondial (1) La 1 noiembrie 1911, un locotenent italian pe nume Giulio Cavotti s-a aplecat în exteriorul monoplanului pe care-l pilota şi a aruncat o grenadă asupra oazei Tajura din apropiere de Tripoli. Aceasta a fost prima bombă aruncată vreodată dintr-un aparat de zbor. Italienii încercau să cucerească ultimul avanpost al Imperiului Otoman din Africa şi întîmpinaseră o opoziţie mai puternică decît se aşteptaseră. După mai puţin de 30 de ani, raidurile aeriene au devenit una dintre principalele noi modalităţi de a ucide civili. În timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie şi Germania îşi bom­ bar­daseră reciproc oraşele, dar numărul victimelor din Marea Britanie a fost de numai 1.400. Totuşi, după cîţiva ani, Comisia Britanică de Prevenire a Incendiilor avertiza: „în războiul ce va urma, oraşele

pe 6 noiembrie 1879 la Călăraşi și decedat pe 17 aprilie 1966 la București) a editat şi a condus cu mari sacrificii materiale revista „Preocupări literare“, destinată exclusiv studiilor literare, sub auspiciile publicaţiei fiind tipărite multe volume valoroase de literatură. În colecţia „Minerva“, profesorul a tipărit, după ce a cercetat mai întîi cu migală manuscrisele, o serie de lucrări ale lui Bălcescu („Manualul bunului român” este doar una dintre ele), Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Ion Ghica și Iacob Negruzzi. Autor al unuia dintre primele noastre manuale de istorie a a literaturii române, Petre V. Haneş a publicat şi manuale şcolare de limba română pentru toate clasele liceale şi chiar cărți de citire şi abecedare.

Sursa: Dosaresecrete.ro vor fi bombardate fără avertisment; ce s-a întîmplat în trecut va fi eclipsat complet de ororile viitoarelor bombardamente aeriene“. Şi în timpul Războiului Civil din Spania lumea a primit o mostră din ceea ce s-ar fi putut întîmpla în continuare: la 26 aprilie 1937, într-un raid de bombardament în sprijinul naţio­na­ liştilor lui Franco, avioane germane şi italiene au ucis probabil 1.500 din cei 10.000 de locuitori ai oraşului Guernica, din Ţara Bascilor. În ziua în care Hitler a invadat Polonia, 40 de bombardiere ger­mane au atacat Varşovia, ucigînd cam 100 de civili. Un elev polonez pe nume Ben Helfgott fusese dus de tatăl său într-un sătuc, în care se presupunea că avea să fie ferit de pericole, dar în scurt timp a auzit avioane în văzduh. Din ele au început să cadă bombe incendiare şi „în cîteva secunde, acest sat pitoresc se transformase într-o mare vîlvătaie”. Cu hainele arzînd, oamenii alergau spre pădure, în timp ce avioanele îi mitraliau. La 4 septembrie, în ziua în care Marea Britanie a declarat război Germaniei, bombardiere ale Forţelor Aeriene Regale (RAF) au fost trimise să atace vasele de război germane de pe canalul Kiel, dar patru bombe au căzut în oraşul Esbjerg din Danemarca, aflat la peste 160 de kilometri depărtare, ucigînd un civil. La începutul războiului, sir Kingsley Wood, minis­trul de Finanţe, s-a opus chiar şi bombardării ţintelor militare din oraşele germane, pentru că o asemenea acţiune „avea să ucidă în mod inevitabil femei şi copii şi, prin urmare, să provoace represalii din partea germanilor”, dar cele două tabere s-au angajat treptat într-un război aerian în care civilii au devenit principalele ţinte.

Acţiunile inamicilor au făcut primele victime în rîndul civililor din Marea Britanie la 30 aprilie 1940, cînd un avion german care paraşutase mine s-a prăbuşit, omorînd doi oameni, la Clacton-on-Sea. Zece zile mai tîrziu, 36 de bombardiere britanice au lovit Monchengladbach, ucigînd patru oameni, printre care şi o femeie britanică. Atunci cînd Hitler a invadat Olanda, ţară neutră, a întîmpinat o rezistenţă mai puternică decît se aşteptase, aşa că la 14 mai a ordo­ nat ca Luftwaffe să bombardeze podurile de pe Rin la Rotterdam, dar multe avioane şi-au ratat ţintele şi au lovit centrul oraşului, devastînd 2,6 kilometri pătraţi şi omorînd peste 800 de civili. De asemenea, după cum obişnuiau, avioanele germane au mitraliat coloanele de refugiaţi. (va urma) JOHN WITHINGTON

Lectia de Istorie ,

AVRAM IANCU ȘI ȚARA MOȚILOR – La bicentenarul nașterii Crăișorului munților –

(urmare din pag. 1) De fapt, de ce ne mai mirăm sau ne mai indignăm pentru lipsa de implicare a forurilor culturale și istorice în organizarea unor activități de asemenea anvergură, cînd, și acum cîțiva ani, la Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia – un eveniment pe care am avut norocul să-l trăim, la cei 100 de ani – ne-am bătut joc de el, instituțiile de forță ale Statului, pe linie culturală, istorică și educațională fie au „uitat” de Centenar, fie că au mimat trecerea evenimentului. Întorcîndu-ne la anul 2024, „Anul Avram Iancu”, trebuie să ne bucurăm, totuși, că mai sînt oameni în România care îl iubesc și îl venerează pe Avram Iancu (bineînțeles, nu doar acum, la bicentenar), dar, anul acesta, în mod special, au desfășurat o suită de activități menite să glorifice figura și legenda Crăișorului munților, așa cum, într-un număr anterior al revistei noastre ați făcut cunoștință cu domnul Tiberiu Groza, un patriot pur sînge, președintele Societății CulturalePatriotice „Avram Iancu” din România.

Ca o concluzie preliminară la acest preambul de articol, poate fi aceasta: e trist, la nivel național, oficial, dar ni se umple inima de mîndrie cînd vedem însuflețirea acestor români adevărați în înălțarea statuii morale a lui Avram Iancu, spre nemurirea acestui nume și spirit, așa cum vom trăi clipele din cele două zile de la Țebea. La Țebea, unde a răsunat și glasul regretatului Corneliu Vadim Tudor, în cuvîntări încărcate de avînt patriotic național, avîndu-l în centru pe Crăișorul munților, Avram Iancu – simbolul revoluției de la 1848. Atîta timp cît mai există continuatori ai Tribunului, oricît ar încerca detractorii României să-l scoată pe Avram Iancu din Cartea de Istorie a Țării, pagina lui de glorie și de simțire moțească, românească, nu se va șterge în vecii vecilor.

Țara de piatră În reportaje în care scriitorul a transfigurat realitatea în imagini literare de o incredibilă naturalețe, Geo Bogza ne-a lăsat rînduri memorabile despre Țara Moților, „Țara de piatră”. Cunoscînd-o la fața locului, în peisajul natural, de o sălbăticie și duritate cu urme palpabile în viața locuitorilor acestei zone, scriitorul a zugrăvit oameni vii într-un peisaj unic, lipsit de explozia plenară a unei vieți ușoare: „În Țara Moților nu sînt decît brazi, oameni, topoare și stînci. Este o țară de piatră unde sărăcia este aspră și tare ca piatra”. Mai departe, studiind fizionomiile moților, în varii ipostaze, Geo Bogza ne încîntă imaginația cu descrieri de acuarelă. Iată un exemplu: „În trenul acesta, înainte de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mîncînd un măr, și felul cum moții privesc munții. Tăcuți, pe gînduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau și se deschideau lăsînd să intre munții înăuntru, în fîșii subțiri.

Femeia a început să mănînce mărul. Mînca și în același timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu Dumnezeu. Era respect, admirație și bucurie puțin tristă, puțin amară, pentru acel lucru pe care îl avea în mînă…”.

Deși astăzi descrierea ni se pare prea dură, moții pe care-i cunoaștem nu mai sînt așa de încruntați, lupta lor cu natura înconjurătoare, chiar și în cadrul unei societăți deosebite de cea descrisă de Geo Bogza (anul 1934), caracterul lor de oameni dîrzi, căliți în umbra pădurilor seculare și pe piatra din stînca munților de la care au căpătat tăria de a rezista unor vicisitudini multiple, sînt trăsături specifice locuitorilor din ceea ce numim – cu respect și cu emoție – Țara Moților. Țara Moților este, mai întîi de toate, o minune a naturii, apoi, o minune de oameni, acei locuitori din centrul Munților Apuseni din Transilvania care au așezări permanente la mare altitudine (peste 1.400 de metri), case locuite pe întreaga durată a anului. Priveliștea acestor sate răspîndite pe o arie imensă, cu casele aruncate pe văi și pe dealuri, pe lîngă drumurile ce străbat zeci de kilometri prin peisaje de-ți taie răsuflarea, este a unei panorame parcă pictate de mîna universului infinit – așa cum mi s-a arătat mie, nu demult, priveliștea comunelor Avram Iancu (fostă Vidra) și Horea: prima – cu 33 de sate pe aproape 100 de kilometri pătrați, cu sub 1.500 de locuitori; cea de-a doua: 15 sate, pe 60 de kilometri pătrați, cu 1.800 de locuitori (cel mai mic sat, Baba, avînd în jur de 40 de locuitori).

Deși, în mod tradițional, Țara Moților începe de la Bistra, înainte de Cîmpeni, iar moții sînt considerați numai locuitorii unui număr de sate (Avram Iancu, Vidra de Jos, Vidra de mijloc, Panorel, Scărișoara, Albac, Horea, Neagra, Arieșeni, Arieșul Mare, Bistra, Lupșa, Baia de Arieș, Sălciua, orașul Cîmpeni), aflate mai sus de orașul Cîmpeni, între timp și alți români dintr-o zonă mai largă și-au lut numele de moți. În raport cu autorul care s-a aplecat asupra acestui subiect, Țara Moților este mai mare sau mai mică – cea mai mică întindere (sîmburele) cuprinde orașul Cîmpeni (Capitala), județul Alba, împreună cu satele amintite, iar cea mai mare întindere cuprinde aproape întregul județ Alba, împreună cu mici părți din județele adiacente: Bihor, Hunedoara, Arad și Cluj. Neangrenîndu-ne în dispute istorice, pentru orice român cît de cît citit și informat, Țara Moților este percepută ca o emblemă a rădăcinii ancestrale a Poporului Român, un tărîm cu oameni care au înfruntat și au biruit Istoria scrisă de sute de ani doar de asupritori. Țara Moților s-a ridicat peste Istorie și a rămas în Istorie datorită unor evenimente cruciale și reprezentative pentru acest colț de Românie: ridicarea religioasă condusă de călugărul Sofronie (1760); Răscoala țărănească din 1784, condusă de Horea, Cloșca și Crișan; Revoluția din Transilvania de la 1848, condusă de Avram Iancu.

Iată cum „Țara de piatră” a dat acestui neam oameni tari ca piatra munților, capabili să reziste într-un mediu ostil timp de secole, și să se răscoale împotriva asupritorilor, dar, în condiții de pace și de liniște, oameni cu suflet de aur: blînzi și săritori la nevoie de ajutor al aproapelui – aceștia sînt moții din Țara Moților.

De la Vidra de Sus la Avram Iancu Atestată documentar încă din anul 1595, de principele Transilvaniei, într-un act de reînnoire a unei danii, comuna Vidra a cunoscut o serie de transformări din punct de vedere al toponimiei. Ca denumire separată, Vidra de Sus – componentă a comunei Vidra – apare pentru prima dată ca Felso-Vidra, Vidra Gyin Szuasz, în anul 1839, însă cea mai veche mențiune a toponimului Vidra de Sus apare la 2 decembrie 1739, într-un act de danie. Din 1924, odată cu sărbătorirea Centenarului nașterii lui Avram Iancu, ca drept omagiu pentru acest fiu al satului, Vidra de Sus s-a desprins de comuna Vidra, luîndu-și numele de comuna Avram Iancu. Vorbind sau scriind despre Țara Moților nu trebuie să omitem cultul a două elemente definitorii în care au crescut și au muncit locuitorii acestor meleaguri, adică moții: prelucrarea lemnului și mineritul – două activități înlesnite de natură – prezența vechilor păduri, precum și exploatarea aurului, extras pînă la daci de vechiul neam al agatîrșilor, descriși de Herodot ca fiind un neam de origine scitică sau scito-iraniană tracizată, ce a viețuit în zona centrală a Transilvaniei.

Ca ocupație importantă, spălarea nisipurilor aurifere din albia rîului Arieșul Mic a continuat la Vidra și în perioada stăpînirii romane, instalațiile descoperite (șteampurile), dovedind acest lucru.

Satul în care s-a născut Avrămuț, Vidra de Sus, a atras atenția de-a lungul timpului multor scriitori și autori de memorii, care s-au întrecut în a ne încînta cu descrierea locului sacru în care a văzut lumina zilei cel care avea să devină marcantul revolutionar de la 1848, Avram Iancu.

Dintre zeci de asemenea descrieri am ales un text din cartea „Avram Iancu – Crîmpeie din viața și vremea sa”, autor Ion Georgescu – preot greco-catolic, profesor universitar, fost participant la Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918: „Casa părintească a lui Avram Iancu este așezată pe malul stîng al Arieșului lîngă izvorul morii, odinioară proprietatea familiei și aceasta. Ea se cunoaște

ușor dintre toate casele, fiind cu mult mai înaltă decît celelalte și avînd lîgă ea un plop, sădit chiar de mîna lui Iancu după cum se spune. (…) În acest sat și din acest neam de oameni s-a născut Avram Iancu, regele munților, în 1824. Luna și ziua nu se știu pentru că nu e însemnată în matricolă. Tatăl său, Alexandru și mama-sa, Maria Vila, numită și Maria cea mică, fiindcă era o femeie mititică, erau fruntași în comună.

El purta cu vrednicie trei slujbe deodată: cea de pădurar de erariu sau de gornic (Administrația financiară a statului, în organizarea austro-ungară a Transilvaniei), apoi cea de jude dominal și cea de primar comunal”.

Avrămuț – adică Avram Iancu Deși avea școală primară în Vidra de Jos, Avrămuț a învățat „buchia” și la școala din Neagra, unde locuia moșul său, Ionuț Candrea, unde a prins drag de carte, avînd rezultate excepționale, încît la examene i-a impresionat profund pe dascălii din comisie; încîntați de răspunsurile elevului Iancu Avram, cîțiva gospodari au vrut să-l recompenseze cu cîțiva galbeni. Deși la început a refuzat acest gest, la insistențele oamenilor cu dare de mînă, i-a primit, dar i-a strecurat în buzunarul învățătorului său, declarînd: „Nu mi se cuvine mie, ci învățătorului meu această cinste”. Dornic de învățătură, Avram Iancu urmează școala din Cîmpeni, apoi Gimnaziul maghiar din Zlatna, liceul făcîndu-l la Cluj, cu rezultate bune la învățătură, determinare care-l urmărește pe tînărul Avram Iancu în toți anii de formare a lui ca om cult. Deși în 1846 absolvă Facultatea de Drept din Cluj, statutul său social nu-i permite să acceadă în vreo funcție din administrație, fapt ce-l determină pe tînărul absolvent de Drept să mediteze profund la demnitatea sa umană uzurpată de regimul austro-ungar, această nedreptate așezîndu-se ca o pecete pe viața sa viitoare.

Umilit în ființa sa de român și de moț și revoltat pînă în măduva oaselor, Avram Iancu pleacă la Tîrgu Mureș, unde s-a înscris la tabla regească cancelist, cu scopul de a se pregăti pentru postul de avocat, slujbă ce nu impunea titlul de nobil. Încet, încet, germenii unei revolte organizate încolțeau în inima tînărului revoluționar Avram Iancu, studiile lui de Drept oferindu-i oportunități în ceea ce privește apărarea drepturilor și libertăților românilor din Transilvania.

Anul revolutionar 1848, care aducea peste Europa un vînt de libertate, l-a integrat imediat pe Avram Iancu în valul revoluției pașoptiste, el devenind liderul transilvănean al acestei mișcări de eliberare națională.

Acțiunea tineretului maghiar din Tîrgu Mureș, prin programul revendicat, l-a atras inițial și pe Avram Iancu care, martor la întrunirile acestora, asculta retras într-un colț al

încăperii, doar meditînd la ceea ce auzea, fără să intervină. Într-o zi însă, cînd unul dintre tinerii unguri s-a ridicat și a replicat că ștergerea iobăgiei și eliberarea valahilor sînt prea timpurii și păgubitoare țării, Iancu, spre surprinderea tuturor, se înfurie, sări drept în sus și, clocotind de mînie, strigă: „Resping în numele neamului românesc mila și dărnicia voastră. Am suferit spre rușinea veacului al XIX-lea, robia îndelungată. Pretindem ștergerea iobăgiei și egalitate deplină, ori moarte!”. Cu aceste cuvinte de revoltă părăsi încăperea și plecă direct acasă, la Vidra.

Revoluția După cum se cunoaște, Dieta Transilvaniei era convocată pe 30 mai 1848, pentru a se sfătui și hotărî în privința ștergerii iobăgiei și a unirii Ardealului cu Ungaria. Îngrijorați de viitoarele hotărîri ale Dietei, în defavoarea poporului român din Transilvania, românii s-au mobilizat și s-au adunat pe Cîmpia Libertății de la Blaj, în număr de 40.000 din toate categoriile sociale (țărani, meșteșugari, orășeni, intelectuali și mici nobili), 15 mai 1848 devenind simbolul luptei pentru libertatea Poporului Român din Transilvania. Cerințele românilor, în 16 puncte, semnificau necesitatea abordării unui altfel de statut locuitorilor de naționalitate română, încît să dispară diferențele dintre români și maghiari. Desființarea iobăgiei; desființarea dijmei sau a zeciuielii metalelor (aurului și argintului din Munții Apuseni); libertatea personală și de întruniri; armată românească; înființarea de școli românești în toate satele și orașele, precum și a unei Universități; ștergerea privilegiilor; constituție nouă…

Adunarea de pe Cîmpia Libertății de la Blaj la care Avram Iancu venise cu 10.000 de luptători, trecuse în amintire, dar nu fără ecou. În cadrul ceremonialului Adunării Avram Iancu fusese ales membru în Comitetul de organizare, îndreptățit să întocmească un Memoriu pentru Împăratul de la Viena, și un alt Memoriu pentru Dieta din Cluj. Întors acasă, în Apuseni, Avram Iancu popularizează conținutul celor două documente, producînd o emulație în rîndul țăranilor, bucuroși că au dea-acum în fruntea lor un moț viteaz, cu știință de carte și cu inimă de adevărat român.

Aflînd despre toate acestea, stăpânirea maghiară a trimis potere pentru a-l prinde pe Avram Iancu și a-l aduce la judecată. Iancu, anunțat la timp, a fugit, trecînd dealul ce desparte Vidra de Sus de Valea Crișului Alb, ascunzîndu-se într-una din peșterile de la izvoarele acestui rîu, fiind însoțit de unul dintre cei mai credincioși oameni ai săi, Gavrilă Bădău.

Nervoși că le-au scăpat prada, ostașii unguri au răscolit toată gospodăria familiei, sechestrînd vitele și toată averea tatălui lui Iancu și a fratelui său, preotul Ioan.

După cum era de așteptat, Dieta de la Cluj n-a ținut seama de Memoriul românilor. Cînd raportorul, probabil, un om corect, și-a dat cu părerea asupra faptului că românii ar putea fi recunoscuți ca a patra națiune, cu drepturi egale cu celelalte, așa precum au cerut la Adunarea de la Blaj, durii unguri săriră ca mușcați de șarpe, Zeik Jozsef decretînd: „Decît să ne învoim la aceasta, mai bine să treacă și cel din urmă copil prin ascuțișul sabiei”. Cînd aceste cuvinte barbare au ajuns și la urechile lui Avram Iancu, acesta și-a exprimat deziluzia, afirmînd cu năduf: „Nu la masa verde, ci în cîmpul verde vor ungurii să dezlege cauza națională. Ce păcat că printr-o surprindere s-a sugrumat anul trecut gîndul poporului de a se elibera. S-ar fi șters iobăgia, și neamul românesc cu arma în mînă s-ar fi declarat neam de sine stătător. Astăzi sînt înarmați pînă și copiii lor; iar nouă nu ni se dau arme”. Grele cuvinte, dar adevărate, rupte din inima moțului care nu vrea altceva decît drepturi egale și libertate pentru români, populația preponderentă în Transilvania.

Situația este din ce în ce mai încordată. Stăpînirea maghiară, neînduplecată, sacrificînd și ultimul sentiment uman de care era capabilă, trece la represalii, mai întîi desființînd Comitetul Național, apoi trecînd la arestarea membrilor acestui Comitet, printre cei dintîi numărîndu-se August Tiberiu Laurian și Nicolae Belașcu. Simion Bărnuțiu a scăpat refugiindu-se într-un sat din apropierea Sibiului. De data aceasta reacția ungurilor s-a generalizat, fiind atacate localități cu români, precum Abrud, Sîn-Craiu, Mihalț, Luna, Reghin, multe sate de pe Valea Nirajului, de pe Mureș. În comparație cu aceste ticăloșii, Gheorghe Barițiu, în lucrarea sa „Părți alese din istoria Transilvaniei”, volumul II, nota: „Românii pînă în octombrie 1848 n-au vărsat sînge unguresc nici cît îi curge cuiva din nas și n-au bătutu pînă atunci pe nici un ungur. Ei au suferit ticăloșiile de la Abrud, omorurile de la Sîn-Craiu (lîngă Aiud), măcelul de la Mihalț și cel de la Luna și întemnițări nenumărate în tot cuprinsul țării, numai fiindcă au ținut la drepturile lor omenești, politice și cetățenești”.

În situația nou creată, faptele i-au obligat pe români să se organizeze și să treacă la luptă. Ca să ne dăm seama de complexitatea explozivă a acelor zile trebuie să amintim că nu doar respingerea celor două Memorii ale Adunării românilor de pe Cîmpia Libertății de la Blaj, au nemulțumit partea română, ci un lucru și mai devastator i-a luat prin surprindere pe capii mitingului de la Blaj – hotărîrea Dietei din Cluj (29 mai 1848), alcătuită majoritar din nobili de origine mghiară, care a decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria, într-un mod neunitar, fără a lua în considerație împotrivirea românilor. Luînd la pas casele moților Avram Iancu mobilizează masele de țărani și formează o armată în totă regula gata să intre în luptă împotriva asupritorilor.

Sub pretextul luptei commune împotriva Împăratului de la Viena, Lajos Kossuth, conducătorul Revoluției mghiare, încearcă un pact cu armata lui Avram Iancu, însă prefăcătoria îl dă de gol cu prilejul unei Proclamații către poporul valah, aducînd amenințări în direct, în caz de nesupunere, care, după amenințări, se încheie astfel: „Păziți-vă, de aceea, frați români, și nu vă atrageți urgia pedepsei”. Această politică de sfidare a națiunii române, în momente de răscruce, n-a avut efect, Avram Iancu știa că nu poate face casă bună cu cel care (Kossuth) îi vroia dezrobiți pe români de sub jugul austriac, dar rămași cu asuprirea (și mai barbară) a Ungariei. Pe aceste considerente s-a bazat reacția Crăișorului munților cînd, în fruntea Auraria Gemina – legiune organizată de către Iancu după modelul roman, fomată din țărani pregătiți și instruiți din punct de vedere militar – a reușit să țină piept numeroasei oaste maghiare, devoalînd misiunea ungurului Lajos Kossuth de refacere a Ungariei istorice ca unică națiune maghiară, entitate în care să fie incluși românii, croații, sîrbii, slovacii etc.

Alăturîndu-se trupelor austriece Iancu luptă împotriva armatei maghiare, devotement diminuat într-un fel odată cu sosirea în Țara Moților a lui Alexandru Golescu Albu, revoluționar pașoptist din Muntenia, prilej cu care Iancu decide că nu susținerea austriecilor trebuie să fie firul roșu al Revoluției române, ci cauza noastră trebuie coroborată cu cauza revoluției întregii Europe. Îngrijorat, Iancu solicită Comitetului de la Sibiu arme și informații militare pe care nu le primea, austriecii, deși se considerau aliați, nu comunicau cu el. Neprimind nici un ajutor, Iancu s-a văzut trădat, în această situație ingrată trupele moților fiind încercuite în Munții Apuseni de trupele maghiare (martie 1849). Dar, lupta continuă, chiar și după un nou apel lansat în primăvara anului 1849 de către Kossuth, în care acesta cerea încetarea luptei și recunoașterea unirii Transilvaniei cu Ungaria, și după ce autoritățile maghiare execută 6.000 de români în așa-zisele „Tribunale de sînge maghiare”, armata lui Avram Iancu obține victorii la rînd: Mărișel – 12 martie 1849, Abrud – 18 mai 1849 și iunie 1849, Fîntînele – iulie 1849. Acest atac maghiar a fost și ultimul, în luna august revoluția maghiară fiind înfrîntă de trupele rusești ale țarului Nicolae I, chemat în ajutor de către împăratul austriac Frannz Joseph, astfel ia sfîrșit revoluția din Transilvania. Lajos Kossuth fuge la Istanbul, și de acolo în Occident, unde moare, la Torino, în 20 martie 1894 și este înmormîntat la Budapesta, în cadrul unor funerarii naționale.

Rătăcind, în căutarea destinului 13 august 1849, Șiria – ungurii depun armele înaintea generalului rus Paskievici, care-i telegrafia țarului Nicolae I următoarele cuvinte: „Maestate! Ungaria este culcată la picioarele Maiestății Voastre!”. Deci, austriecii, învingători, în loc să sărbătorească evenimentul alături de cei care i-au ajutat în Munții Apuseni, prin hotărîrea și spiritul revoluționar al moțului Avram Iancu, dublată de o orientare pragmatică a luptelor în teren accidentat, s-au apucat să-i pedepsească pe aceștia. Din orgoliul tînărului împărat Franz Joseph, s-au desființat regimentele românești și sîrbești de la granițe, deși acestea luptaseră pentru apărarea tronului său; a interzis tipărirea de gazete în alte limbi decît cea de la Viena; a interzis adunarea la un loc a mai mult de 5 persoane; pe mulți români nevinovați (doar bănuiți că au pactizat cu ungurii) i-au aruncat în temniță, în niște condiții inumane, aproape imposibil de îndurat.

Referitor la acest aspect, se spune că, vizitînd temnița din Bistrița, guvernatorul Ardealului, baronul Wolhgemut, a văzut doi arestați care duceau un ciubăr cu ceva ce se asemăna cu mîncare pentru porci, a întrebat ce este acolo, la care i s-a răspuns că este prînzul pentru arestați. Cînd guvernatorul întreabă cum se poate da asemenea hrană oamenilor, primarul, zîmbind nonșalant, răspunde: „Ei sînt numai români!”. Adică, mai rău ca porcii!

Mormîntul lui Avram Iancu de la Țebea Prigoana, în primul rînd, s-a dezlănțuit împotriva fruntașilor Revoluției de la 1848, însuși Avram Iancu a fost arestat, în decembrie 1849, la tîrgul din Hălmagiu, scăpat de moți, care, asistînd la scena arestării, au scos pari din gardurile din apropiere și au amenințat că atacă potera. Încolțit, șeful poterei l-a eliberat pe Iancu, scuzîndu-se că arestarea a fost o… greșeală. „Greșeala” se repetă, de data aceasta pe bune – în septembrie 1852, Iancu este arestat și închis în temnița de la Alba Iulia. Pentru ce motiv a fost arestat? Desigur, nimeni n-a catadicsit să justifice această privare de libertate a conducătorului Revoluției pașoptiste din Transilvania, deși motivul nu este total în ceață. Tratat mai rău ca cel mai înfocat criminal, Iancu va fi urmărit în tot restul vieții lui de această nefastă (și nedreaptă) experiență. După temniță a fost transportat la Sibiu unde a locuit în gazdă la vechiul său amic E. Macellariu, aici fiind vizitat și de părintele său, îngrijorat de starea psihică prin care trecea Iancu.

Gazda sa, Macellariu, povestea cum a fost martorul unor ieșiri ale lui Iancu, cu strigăte alarmante, de felul: „Nu mă lăsați, nu mă lăsați, că mă prind gendarmii!”, după care cădea într-un somn adînc, parcă epuizat sufletește și trupește.

Istoricii și biografii lui Avram Iancu au încercat să definească perioada de degringoladă în comportamentul Crăișorului, avînd ca bază elemente din anii dinainte de moarte. Deoarece pentru cititorul de rînd amănuntele ce țin de istoriografie nu sînt întotdeauna benefice, nu ne complicăm sub acest aspect, dar rămînem ancorați în realitatea descrisă de contemporanii lui Avram Iancu, cu concluzia: Avram Iancu nu a putut suporta umilința la care a fost supus și răsturnarea încrederii în cei de partea cărora luptase și-și sacrificase o parte dintre moții din armata sa. De asemenea, inima lui a fost înfrîntă și bolnavă, pentru că el nu a putut scoate Transilvania de sub jugul austro-ungar.

Deziluzionat, refuză chiar funcții la Viena sau la Sibiu, bine plătite, închizîndu-se într-o carapace opacă, timp de aproape 20 de ani, cît a pribegit prin satele Apusenilor, trăind din mila oamenilor. Nu peste mult timp această viață nesigură și pauperă i-a cauzat o boală de plămîni care s-a agravat, în primavera anului 1872 fiind internat ceva timp în spitalul din Baia de Criș din cauza unei hemoragii. După externare, spre sfîrșitul lunii august, pleacă la Valea Bradului, la casa preotului Toma Faur, după cîteva zile petrecute aici se întoarce la Baia de Criș unde, în noaptea de 9/10 septembrie 1872, moare pe prispa casei numitului Ioan Stupină, un brutar din localitate, la care trăsese peste noapte. Avea asupra lui fluierul din lemn de cireș și o jalbă către împăratul de la Viena, mototolită și degradată.

A fost înmormîntat la Țebea, pe 13 septembrie 1872, cu funeralii naționale, în prezența a 36 de preoți, în frunte cu protopopii Mihălțeanu și Balint. Placa de marmură albă de pe mormîntul lui Iancu a fost pusă la 1 noiembrie 1931, de către renumiții istorici Gheorghe I. Brătianu și Constantin c. Giurescu, aceasta purtînd inscripția: „CRAIUL MUNȚILOR. NAȚIUNEA ROMÂNĂ ÎNTREGITĂ ÎN HOTARELE EI FIREȘTI ȘI UNITĂ ÎN SPIRITUL LIBERTĂȚII”.

Pentru o încheiere într-o notă cu imaginea de efigie luminoasă a lui Avram Iancu, am găsit de cuviință să reproducem un pasaj din revista „Transilvania” nr. 21 și 22, din 1 noiembrie 1872, semnat de George Barițiu: „Au nu era Iancu mort pentru sine, pentru națiunea și patria sa încă de la anul 1852? El petrecea printre noi, conversa cu noi, așa este; Iancu însă nu mai simțea nici durerile noastre alături cu noi, contemporanii săi, nici mai participa la bucuriile noastre, cît nu se întîmpla ca să avem și noi vreuna între legiunea de dureri. Și cu toate acestea, Avram Iancu, mort pentru sine și pentru societate, viețuia în spiritele și în sufletele noastre, ale acelora care acum știu să aprecieze meritele lui, zelul și iubirea lui pentru națiune, căreia se devotase, pînă cînd își sacrifica ei toată existența sa. Avram Iancu, mort pentru societatea contemporană, va viețui în memoria noastră și a tuturor generațiilor cîte ne vor succeda nouă, pînă cînd istoria omenirii va mai avea să consemne cîte ceva din viața națiunii daco-românești”. Cît adevăr!

14

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Bayard – păcate și virtuți cavalerești

Anno domini 1503... De aproape zece ani pămîntul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba. Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fier­bere. Spaniolii dădeau un nou atac în josul rîului Garigliano. Francezii din garnizoana podului alergară să respingă atacul.

Rămas cel din urmă, un cavaler tocmai se pregătea să pornească după tovarăşii săi de arme. Fu singurul care zări, dincolo de pod, răsărind de după nişte movile cîteva sute de oşteni spanioli, care se îndreptau spre pod. Cavalerul înţelese tac­tica iscusită a duşmanului, care simula un atac asupra altei poziţii pentru ca adversarul să lase podul fără apărare, iar el să-l ocupe şi să atace din flanc oastea franceză. „Basco, aleargă şi caută oamenii noştri! – porunci cavalerul scutierului său. Altfel sîntem pierduţi. Eu îi voi distra pe spanioli pînă la întoarcerea ta!”. Şi se avîntă singur în faţa duşmanului.

Avangarda cavaleriei spaniole se anga­jase deja la celălalt capăt al podului. Galopînd în întîmpinarea ei, cu viziera lăsată, cu lancea plecată, cavalerul frînse elanul năvălitorilor. La fiecare lovitură de lance țîșnea strigătul de moarte al unui duşman prăbuşit de pe pod, în curentul năvalnic al rîului. Spaniolii erau uluiţi: să fie oare cu pu­ tinţă ca un singur om să zădărnicească un plan atît de bine întocmit? Şi înverşunarea luptei spori. Săgeţile cădeau ca ploaia în dreapta şi în stînga temerarului cavaler, dar ca prin minune nici una nu-l nimerea. Părea un leu asupra căruia se năpustise o hidră cu zeci de capete. Într-un tîrziu auzi tropot de copite. Soseau francezii. „L-aţi avut în mînă pe Bayard!” – le striga el spaniolilor. La auzul numelui, adversarii tresăriră: „Bayard? Cavalerul cel fără de frică şi prihană?”.

Cînd lăcomia dă mîna cu ambiţia Odată cu Secolul al XV-lea se pregătea să apună o lume veche, cea a cavalerilor. Războiul de 100 de ani fusese pentru aceştia o neîntreruptă agonie. Praful de puşcă avea să le semneze actul de deces fizic, iar „Don Quijote” al lui Cervantes – actul de deces moral. Lumea cea nouă a lui Leonardo şi Michelangelo, Machiavelli şi Cesar Borgia prăvălea, unul după altul, stîlpii ce susţi­ neau edificiul clădit pe autoritatea milenară a Bibliei. În acel asfinţit de secol se părea ca raţiunea îşi croieşte un drum statornic în lume. Rupînd grelele lanţuri ale scolasticii, ea pornea spre „descoperirea omului şi a lumii”. Dar istoria îşi are ciudăţeniile ei. Un puternic vînt de aventură, iscat parcă din adîncurile vremii, inundă Europa apuseană. Ariosto şterse colbul de pe istoria faimosului Roland şi cîntă din nou epopeea şi aventura cavalerească, încercînd să-i prelungească viaţa.

La moartea „înţeleptului rege” Ludovic al XI-lea, în 1483, Franţa era o ţară bogată, centralizată şi înzestrată cu o armată puternică. Dar strălucita aristocraţie franceză, potolită nu atît de braţul puternic al lui Ludovic al Xllea, cît de marea lui iscusinţă în a ţese intrigi, aştepta un prilej pen­tru a-şi dobîndi vechile privilegii şi a-şi relua vechiul nărav al luptelor fără sfîrşit. În faţa unei rebeliuni nobiliare, regalitatea franceză preferă „fumurile şi gloriile Italiei”. Aureolată de splendida ei civilizaţie şi de imensele bogăţii adunate din întreaga lume, dar sfîşiată de lupte fratricide, Peninsula Italică deveni ţinta ambiţiilor de cucerire ale nobilimii, dar şi a noului suveran Carol al VIII-lea. Cezarii Franței luară drumul Alpilor şi „nebunul” rege deschise o aventură care, vreme de peste şase decenii, scăldă în sînge solul Europei.

Era în anul 1494. În fruntea unei puternice armate, înzestrate cu cea mai bună artilerie a vremii, tînărul suveran invada Italia. Pierre Terrail, senior de Bayard, care nu împlinise încă douăzeci de ani, văzu un prilej pentru a-şi materializa visurile de glorie şi aventură, tradiţionale în familia sa. Petrecuse cîţiva ani în anturajul lui Carol, duce de Savoia, apoi la curtea regelui Franţei,

unde reuşise să pătrundă toate tainele me­seriei armelor.

Avînd de ales între satisfac­ţiile puţine şi searbede ale unei cariere de curtean şi riscurile vieţii de războinic, îmbrăcă armura şi-şi încinse spada. Fusese chemarea destinului. În Italia, aventură, glorie, prăzi bogate.

Pavia... Florenţa... Roma... Napoli. Carol al Vlll-lea, după pilda cezarilor antici, îşi făcuse o in­trare triumfală în oraşul de la poalele Vezuviului. Nici nu apucă să tragă spada şi fructul dorit – regatul napolitan – căzu în stăpînirea sa. Totul începuse ca un pasionant basm oriental. Dar pe neaşteptate, în 1495, situaţia se complică. Neliniştiţi de succesele francezilor, puterile vecine intervin pentru a reface echilibrul european. O oaste a coaliţiei apărută în Lombardia tăie legătura lui Carol cu Franţa. Regele trecu repede Apeninii şi înaintă în întîmpinarea duşmanului, care era de trei ori mai nu­ meros. Înfruntarea de la Foronuovo fu scurtă, dar crîncenă. Acolo primi Bayard botezul unei bătălii adevărate şi se dovedi la înălţimea reputaţiei sale. Lăncile i se frînseră una după alta. O puternică lovitură de halebardă, abătută asupra lui, îl răsturnă de pe cal. Cu un efort supraomenesc reuşi să se ridice şi să ajungă la ai săi, cu un stindard venețian pe care-l capturase, pe care-l depuse la picioarele suveranului său.

Devenise eroul zilei, simbol viu al „furiei franceze”.

Regele îi conferi titlul de „cavaler fărʼ de frică şi prihană” („le chevalier sans peur et sans reproche”). După cîteva ore, oștile Franței răzbiră prin mijlocul armatelor duşmane, croindu-şi drum spre Alpi.

Încleştarea de Ia Marignano Trecură anii... Carol al Vlll-Iea se săvîrşi din viață în 1498. Anii consumară apoi şi domnia lui Ludovic al Xll-lea, care, mînat de aceeaşi aviditate, continuase să pîrjolească Peninsula Italică. Suit pe tronul Franţei la începutul anului 1515, Francisc I era frumos şi desfrînat, îndrăzneț şi risipitor, însetat de putere şi nepăsător la suferințele poporului său.

Ispitit şi el de prada pe care o reprezenta Italia, trimise vorbă lui Bayard să se îndrepte spre această țară, pentru a comanda avangarda oştirii franceze.

Vestea sosirii lui în valea rîului Pad căzu ca un trăsnet asupra duşmanilor. „Acest Bayard a trecut munţii, dar îl voi prinde ca pe un porumbel în colivie!” – se făli Prospero Colonna, comandantul armatei papale. Cîteva săptămîni mai tîrziu, el era cel care lîncezea în cuşca lui Bayard. În­ treaga oaste a pontifului de la Roma capitulă, ceea ce sili pe mercenarii elveţieni să se retragă spre Milano. Cîteva zile mai tîrziu, Francisc I îşi aducea trupele în cîmpia lombardă.

La Marignano, nu departe de Lodi, avu loc o mare bătălie, în cadrul căreia 30.000 de pedestraşi și 9.000 de călăreţi francezi, susţinuţi de o artilerie excelentă, înfruntară pe cei 28.000 de pedestraşi elveţieni ai cardinalului de Sion.

Dar aceştia erau soldaţi dîrji, înalţi şi atletici, mîndri de răsunătoarele lor victorii de la Granson, Morat şi Novara. În acordurile corului din cantonul Uri, ei înaintau la luptă în rînduri strînse, bizuindu-se pe forţa loviturii şi pe îndemînarea braţelor. Bayard era în elementul lui. Aplecat pe cal, se avîntă printr-o pădure de lănci, lovind în față şi în spate, în dreapta şi în stînga. Pe neaşteptate, un grup de vrăjmaşi îl înconjură pe Francisc l, gata să-l doboare. Dar cavalerul interveni năprasnic, salvindu-l de la captură.

Odată cu venirea zorilor, lupta reîncepu cu şi mai multă înverşunare. Şarjele cavaleriei franceze fură respinse una după alta şi abia spre amiază artileria lui Francisc I

Bayard pe podul de la Garigliano

RM

frînse avîntul elveţienilor. Cîmpul de luptă era acoperit de trupurile celor ucişi și schilodiţi. Dar nici monarhul Franţei, nici neînfricatul şi neîntinatul cava­ler nu se sinchiseau de soarta gloatei. Pen­tru Francisc războiul era un prilej de noi cuceriri, pentru Bayard, profesionistul armei albe, o competiţie cu caracter aproape sportiv.

Nici un nor nu mai tulbura acum cerul cîrmuitorului francez, care dori să fie „uns” cavaler de către cel mai vrednic oştean al regatului. Onoarea reveni lui Bayard, „pentru că nimeni nu avusese norocul de a se găsi în atîtea bătălii şi asalturi... şi de a da mai multe dovezi de vitejie, îndemînare şi înţelepciune...”.

Stratagema reuşeşte Pe vremea aceea, pacea avea viață scurtă. Nori negri şi ameninţări pentru Franţa se îngrămădiră curînd la orizont. Dincolo de Pirinei se urcase pe tron un nou rege, care în scurtă vreme căpătă şi coroa­na imperială a Habsburgilor: Carol Quintul. El îşi închină viaţa întreagă mirajului monarhiei universale. Tendinţele sale de hegemonie întîlneau în Franţa singura piedică. Alianţa Angliei înclină și mai mult balanţa în favoarea lui: suveranul britanic Henric al Vlll-lea făcu să izbucnească o nouă furtună războinică în 1521. În frunte cu contele von Nassau şi cu aventurierul Franz von Sieckingen, o puternică armată pătrunse în Franţa. Surprins nepregătit, Francisc 1 încearcă să cîştige timp. Cheia rezistenţei se găsea în oră­şelul de graniţă Mézières. După cucerirea lui, năvălitorului nu-i rămînea decît să bată la porţile Parisului. Din Dauphine-ul său natal, Bayard se grăbi spre Mézières. În locul unei cetăţi puternice şi bine echipate găsi o localitate cu fortificaţiile slabe, bastioane dărîmate şi un turn în ruină. Peste două zile apăru și dușmanul.

Situaţia cavalerului era foarte grea.

Celor 40.000 de inamici, care dispuneau şi de artilerie, Bayard nu le putea opune decît nişte metereze neterminate, în spatele cărora se aflau abia 3.000 de apărători, cu alimente şi muniţii insuficiente.

Cotropitorii trimiseră un sol, care-i ceru să capituleze. „Prietene – îi răspunse cavalerul –, spune stăpînilor tăi că regele, suveranul meu, are destui oameni ca mine pentru a păstra acest oraş care vă stă în cale. Deoarece mi-a făcut cinstea de a se încrede în mine, sper să-l păstrez pînă cînd stăpînii tăi se vor plictisi de asediu...”.

Trecură trei săptămîni de lupte înverşunate. Totul se prefăcuse în ruină. Cei rămaşi în viață se aflau Ia capătul puterilor. Lui Bayard îi veni o idee: aflînd de discordia dintre cei doi comandanţi din tabăra duşmană, von Nassau şi von Sieckingen, făcu să cadă în mîinile celui de-al doi­lea o scrisoare, prin care îl anunţa pe Francisc 1 că oraşul este perfect aprovizionat şi că moralul soldaţilor e nezdruncinat. Descurajat, von Sieckingen ridică tabăra în aceeaşi zi şi bătu în retragere. După trei zile, nu mai puţin descurajat, renunţă la asediu şi contele von Nassau. *** Din nou în Italia. Ultimele zile ale lui aprilie 1524 se scurgeau chinuitor de greu. Oastea franceză se retrăgea din Lombardia, în dezordine, hăituită pas cu pas de spanioli.

De vină era incapacitatea comandantului şef, amiralul Guillaume Gouffier de Bonnivet, favoritul regelui.

Focul necruţător al archebusierilor basci semăna moarte în jurul cavalerului Bayard. Şi iată că norocul lui proverbial nu-l mai ocroti. Lovit în spate, se frînse pe cal şi căzu la tulpina unui stejar bătrîn. Cînd se trezi din leşin, constată că era la Romagnano Sesia, înconjurat de spanioli. Recunoscu pe marchizul de Pescara și pe generalul Francesco dʼAvalos. Făceau parte din tabăra adversă, dar îi însufleţea acelaşi „ideal”, aceeaşi mentalitate de spadasini cu titluri de nobleţe, de profesionişti ai războiului. Veniseră cu toţii să plîngă „marea pierdere pe care o suferă întreaga cavalerime...”, căci „Franţa nu ştie ce a pierdut azi în acest cavaler”.

La căpătîiul muribundului venise şi vechiul său tovarăş de arme, conetabilul de Bourbon, care-şi trădase țara şi trecuse de partea duşmanului. Cînd el încercă săşi exprime durerea pentru rănirea lui Bayard, acesta îi răspunse: „Vă mulţumesc, dar nu eu sînt cel care trebuie plîns. Mi-e milă de domnia voastră, monseniore, de a vă vedea contra regelui, a patriei şi a jurămîntului vostru”.

Era o lecţie aspră pe care cavalerul o dădea conetabilului trădător. În acest răspuns al Iui Bayard, istoriografii remarcă trecerea de la simpla fidelitate faţă de persoana monarhului, la un sentiment nou, mult mai cuprinzător şi mai general – patriotismul.

Bayard închise ochii pentru totdeauna. Avea patruzeci şi opt de ani. Armata spaniolă, în frunte cu comandantul ei, defila descoperită prin fața trupului său neînsufleţit.

STELIAN BREZEANU

15

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Taina unui mormînt celebru (III) Tactica jefuitorilor de morminte (2)

Am găsit obiectele de uz personal ale dispărutului: armura de corp, sandalele, cne-midele (armurile pentru picioare), sabia, sceptrul şi – foarte semnificativă – diadema regală. Toate acestea vor fi căzut de pe pat atunci cînd lemnul a început să putrezească.

Stînd cu spatele către uşă am zărit în colţul stîng al încăperii o îngrămădire de vase din bronz, iar lîngă peretele din dreapta, altele, foarte multe din argint.

Am mai găsit în afară de vasele şi armura celui înmormîntat, un scut, vîrfuri de lăncii şi suliţe – unul din vîrfuri încă înfipt în perete – precum şi o cască din fier. Într-o teacă din lemn, incrustat cu fildeş, era o minunată sabie. Platoşa şi scutul sînt fără asemănare, absolut unice. Platoşa este în întregime împodobită cu mici zale, plăcuţe strălucitoare din aur, înfăţi-şînd-o, în relief, pe Atena, opt capete de lei, şi ele aurite, banderole şi inele sclipitoare din aur. Decoraţia acestei relicve inestimabile este completată cu franjuri din piele, terminate cu 56 ciucuri şi palmete delicate, tot din aur. În timp ce platoşa a rezistat mileniilor, păstrînduse într-o stare relativ bună, scutul, în schimb, construit din lemn acoperit cu piele, s-a dezintegrat aproape în întregime. Am dedus acest lucru din bucăţelele care au mai rămas; cercul exterior al scutului fusese lucrat din fildeş incrustat cu un motiv ondulat, din sticlă opacă, închisă la culoare. Concentric dispusă şi în paralel cu acesta, se afla o bandă aurită, iar în centru o figurină în relief din aur şi fildeş, înfăţişînd-o pe zeiţa Victoriei.

Minerul scutului este din argint placat cu aur şi ornat cu palmete. în partea de sus a obiectului pot fi văzute două Victorii înaripate.

Marea surpriză Bogăţia armelor dovedea că mormîntul nu ar fi putut fi al unui om de rînd; piesele găsite erau de o mare valoare, lucrate cu o tehnică şi un talent cu totul deosebite. Aceeaşi bogăţie şi aceeaşi calitate se re-, marcau şi la vasele de argint, în afară de rozete, mulaje ondulate (sau kymatia), şi pal­mete, la baza mînerelor există mici capete decorative, în relief, ale lui Herakles (Hercule), Pan, Silen şi ale altor zei, toate reprezentînd măiestrite exemple ale artei greceşti de prelucrare a metalului din Secolul IV î.e.n. În prima zi după descoperirea mormîntului, asistenţii mei şi cu mine n-am făcut altceva decît să ne minunăm şi să admirăm toate splendorile. În ziua următoare, încercînd să nu mişcăm absolut nimic din loc, am executat măsurători, am făcut schiţe şi fotografii. Deabia în ziua a treia am deschis sarcofagul de marmură.

Am dat la o parte lespedea, simţind cum mi se taie răsuflarea; în faţa noastră era o urnă. În ea se afla un larnax sau o casetă din aur masiv, măsurînd, fără să socotim picioruşele, 40 cm lungime, 33,5 cm lăţime şi 17 cm înălţime. Caseta şi conţinutul ei cîntă-reau 10,800 kg. Pe capac se afla, gravată în relief, o emblemă în formă de soare, sau stea, cu raze, avînd marginile bogat ornamentate cu palmete, rozete şi frunze de viţă. În interior, osemintele calcinate ale celui decedat arătau la fel de curate ca şi cum ar fi fost spălate de curînd; erau acoperite cu o coroană din frunze şi ghinde de aur, din stejarul sacru al lui Zeus. Doi dinţi, un molar şi o măsea de minte cercetaţi de către un antropolog, au fost apreciaţi ca aparţinînd unui bărbat trecut de 32 ani (Filip a murit în vîrstă de 46 ani). Unele oase erau de un albastru închis, iar fundul casetei avea o nuanţă purpurie; experţii noştri au afirmat că aceste culori proveneau din dezintegrarea giulgiului de purpură care în-făşurase cîndva osemintele.

Cu siguranţă, descoperirile noastre ajunseseră la apogeu! Dar încă o surpriză ne aştepta: am spus mai înainte că patul de lemn, sau lădiţa de pe el, era decorat cu figurine din aur şi fildeş, fapt dedus din

fragmentele de capete, braţe şi picioare recuperate din moloz. La început, am privit superficial aceste relicve, dar, examinînd mai atent un chip nu mi-a venit să-mi cred ochilor: era un portret extrem de reuşit al lui Filip.

Reprezenta un bărbat în puterea vîrstei, cu expresia feţei întrucîtva obosită, rănit la un ochi şi exprimînd în mod evident, o mare forţă de caracter.

Impresionat profund de descoperirea mea, am cercetat cu mare atenţie un al doilea cap. Părea imposibil să mă fi înşelat; era cea mai minunată sculptură pe care o văzusem vreodată, imaginîndu-l pe Alexandru cel Mare: avea ţinuta încordată, cu capul întors spre spate, privirea îndreptată în sus. Un al treilea cap, era cel al unei femei.

S-ar putea s-o înfăţişeze pe Olympia (375-316 î.e.n.) mama lui Alexandru. Celelalte două erau ale unui bărbat şi ale unei femei, chipuri autoritare, dar aparent, necunoscute. M-am dus înapoi cu gîndul la statuile din aur şi fildeş ale lui Filip, şi ale familiei sale, comandate, după ho-tărîtoarea victorie de la Cheroneea (338 î.e.n.), sculptorului atenian Leochares. Din sanctuarul lui Zeus, de la Olimpia, au fost transferate Ia Philippeion, o clădire circulară destinată statuilor familiei regale: Filip, Olimpia, Alexandru şi părinţii lui Filip. Regele se simţea mîndru de fiul său care, la vîrsta de 18 ani, condusese în mod strălucit cavaleria, în istorica bătălie.

Sînt convins că aceste miniaturi de fildeş au fost executate probabil de Leochares însuşi, fiind cele mai reuşite şi autentice portrete ale lui Filip şi Alexandru.

Anticamera ne aştepta. Nu am reuşit să deschidem uşa, am procedat din nou ca hoţii, scoţînd pietre din peretele despărţitor.

Diadema – o dovadă grăitoare Chiar lîngă perete se afla un al doilea sarcofag, din marmură, puţin mai mare decît cel din încăperea principală. Pe podea, lîngă sarcofag, se afla o coroană elegantă de frunze şi flori de mirt, toată din aur. Într-un colţ, lîngă uşa de legătură, am zărit, mut de uimire, un obiect din aur, minunat decorat cu scene în relief, care păreau să înfăţişeze pustiirea unui oraş, poate Troia. Era o tolbă de săgeţi în care se păstraseră nu numai vîrfurile de bronz ale săgeţilor, ci şi părţile lor din lemn. Sprijinită de uşă, se afla o altă pereche de armuri pentru picioare.

Erau şi ele aurite, dar diferite ca dimensiuni: armura stîngă măsura 38 cm, iar dreapta 41,5 cm. Diferenţa de 3,5 cm nu putea fi atribuită neglijenţei meşterilor, deoarece ele se deosebeau şi prin conformaţia părţii care acoperă fluierul piciorului.

Gorgona din aur, de pe scutul lui Filip al II-lea

Gorgona din aur, de pe scutul lui Filip al II-lea

Mormîntul lui Filip al II-lea al Macedoniei

Ridicînd lespedea ce acoperea sarcofagul, am putut vedea o altă casetă din aur, ceva mai mică şi mai simplă decît prima, avînd pe capac acelaşi motiv al soarelui. Deschizînd acest osuar de nepreţuit, am observat că osemintele cuprinse în el erau învelite într-o somptuoasă ţesătură de purpură întreţesută cu fire de aur. Deasupra lor se afla o superbă diademă împletită din crenguţe şi flori de aur, care aparţinuse cîndva unei femei. Oare osemintele să fi fost ale Cleopatrei, ultima soţie a lui Filip?

Preţioasele noastre descoperiri au fost transportate la Muzeul din Salonic pentru a fi restaurate şi conservate. Va fi nevoie de timp pentru a se ajunge la interpretări şi concluzii definitive.

Apreciez că descoperirile acestor escavări sînt de mare valoare; fără egal sînt picturile murale create de artişti de mare talent. Vasele din argint, ornate cu chipuri umane în relief, oferă un material de studiu preţios în ceea ce priveşte tehnica sculpturii şi a prelucrării metalului. Fascinantele portrete din fildeş, precum şi cele două casete din aur, sînt de o valoare inestimabilă, iar cavoul propriu-zis, cu strălucitoarele-i fresce în culori, bine conservate, ne prezintă un exemplu important de arhitectură antică grecească.

Lăsînd modestia la o parte, voi sugera că descoperirile de la Vergina se numără, în mod cert, printre cele mai importante din perioada postbelică.

Poate că acest lucru ar trebui să ne fie îndeajuns.

Totuşi, ca arheolog, trebuie să pun o întrebare cheie: cui a aparţinut mormîntul? Unui om foarte bogat sau unui înalt demnitar?

Mai înainte, am menţionat un obiect – circular, ajustabil, ale cărui capete, rotunde, intră unul în altul – pe care l-am considerat a fi o diademă. Una din părţi e decorată cu nişte cosiţe împletite în relief, în portretele ce s-au păstrat pînă acum, o diademă asemănătoare a fost purtată de Antigonus Gonatas (276-239 î.e.n.), Antiochus III cel Mare (223-187 î.e.n.) al Siriei şi Attalus III Philometor (138-133 î.e.n.) al Pergamului.

După moartea lui Alexandru cel Mare, survenită în anul 323 î.e.n., aceştia i-au stăpînit pe rînd imperiul. În unele portrete, Alexandru însuşi este înfăţişat purtînd o astfel de diademă.

Concluzia, cred eu, se impune de la sine: este o diademă regală. Lîngă diademă am găsit urmele unui sceptru intrat în descompunere. Apoi mai există pe casetă şi acel motiv al soarelui – o emblemă specifică monezilor şi scuturilor statului lui Filip.

Absolut tot ce am descoperit vine să întărească ipoteza că mormîntul era al unui rege. Acceptînd această presupunere, precum şi datarea mormîntului între anii 350-325 î.e.n., ajungem la o concluzie extrem de importantă: în tot acest interval de timp nu a murit (336 î.e.n.V decît un singur rege, care ar fi putut fi înmormîntat acolo, şi anume, Filip II. După toate probabilităţile, acesta ar trebui să-i fie mormîntul.

Opinia mea este întărită şi de prezenţa portretelor lui Filip şi Alexandru cel Mare. Sînt convins că nimeni altcineva n-ar fi putut poseda o mobilă împodobită cu aceste două chipuri.

Singurul contracandidat posibil, Antipater, a murit în anul 319 î.e.n., dar el a fost regent şi nu rege; sînt sigur că mormîntul găsit de noi precede data morţii acestuia cu cel puţin 5 ani. Şi, să mai notăm un argument: poate fi considerată ca fiind accidentală diferenţa observată în dimensiunile acelei perechi de cnemide, care ne reaminteşte că Filip II era şchiop? Toate mărturiile par a-l indica. Totuşi, ca om de ştiinţă, ştiu că numai o inscripţie, de exemplu, ar putea să ne dea o certitudine absolută.

Dacă cercetările noastre vor scoate la iveală alte dovezi ce vor duce Ia concluzii diferite, voi fi primul care le voi publica fără întîrziere, pentru ca adevărul, ţelul final al tuturor cercetărilor ştiinţifice, să devină cunoscut.

Sfîrșit Prof. dr. MANOLIS ANDRONICOS, Universitatea din Salonic

16

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Asaltul asupra ortodoxiei

(urmare din pag. 1) „Potrivit rapoartelor din presa cehă, ministrul Culturii Martin Baxa va evalua dacă Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă din Republica Cehă funcționează în limitele legii. În cazul în care se constată încălcări, el este pregătit să recomande suspendarea operațiunilor acestora”.

Eu cred că sînt șanse foarte mari de interzicere a Bisericii Ortodoxe Cehe și de ostracizare a credincioșilor ortodocși, fiindcă există oportunitatea de a extinde de aici suspiciunile asupra întregii ortodoxii, intimidarea ortodocșilor, umilirea lor și prevenirea oricăror ridicări ale capului. Indivizii ăștia din Cehia sînt probabil geloși pe influența pe care conducătorii Bisericii Ortodoxe din țara lor o au asupra credincioșilor și ar vrea și ei așa o poziție. Ce să le explici ăstora de Dumnezeu? Oricum nu pricep nimic, motiv pentru care debitează chestii ca cele redate în continuare: „Puterile străine nu ar trebui să exploateze concepte precum libertatea religioasă și dreptul de asociere sau de a exercita influență.

Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă din Republica Cehă nu trebuie folosite ca instrumente

de către Federația Rusă pentru a acționa împotriva intereselor Republicii Cehe”, a declarat președintele Comisiei Senatului, Pavel Fischer. El a subliniat că Biserica Ortodoxă Rusă din Republica Cehă este efectiv o ramură a Patriarhiei Moscovei, care este strîns legată de guvernul rus. În aprilie 2023, guvernul ceh l-a plasat pe Patriarhul Kirill al Moscovei pe lista sa de sancțiuni, din cauza sprijinului său public pentru invazia Ucrainei de către Rusia. În plus, autoritățile cehe i-au revocat permisul de ședere clericului ortodox rus Nikolai Lysenyuk, acuzîndu-l că a înființat o rețea de influență menită să promoveze mișcările secesioniste în Uniunea Europeană, presupus cu sprijinul rus. „Nu consider că Biserica Ortodoxă Rusă a Patriarhiei Moscovei este o biserică legitimă, nici reprezentanții ei ca fiind adevărați clerici. Este o parte a aparatului represiv al Kremlinului, implicat în operațiunile de influență ale Rusiei”, a declarat ministrul de externe Jan Lipavský. Nea Jean ăsta nu are cum să comenteze legitimitatea Bisericii ortodoxe Ruse pentru simplul motiv că ortodoxia are propriile reguli, care scapă atenției și înțelegerii lui „nea Jean”

SLAPP. Cum este îngrădită libertatea presei în UE

În timp ce o mulțime de lume este preocupată de emisiuni de înaltă valoare intelectuală, precum „Insula Iubirii”, pe scena internațională au loc tot felul de giumbușlucuri care duc la strîngerea lațului pe gîtul drepturilor și libertăților cetățenești. CEDO a ajuns la concluzia că măsurile luate împotriva cadrelor medicale care au refuzat vaccinarea obligatorie (în pandemie) din Republica San Marino nu au reprezentat o încălcare a drepturilor omului. Motivația hotărîrii CEDO nu a avut la bază decît argumentele poveștii oficiale – NEvaccinații împrăștiau boala – adică exact pozițiile guvernelor publicate în presa abonată la fonduri de stat – nicidecum criterii de Drept.

Hotărîrea CEDO a apărut după ce, nu cu mult timp în urmă, oracolele UE, mai precis cele de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, decretaseră că drepturile omului, inclusiv libertatea de exprimare în UE, atît a presei cît și a cetățeanului așadar, este ok – dar numai dacă nu aduce atingere intereselor economice ale Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, poți crede, spune și scrie tot ce dorești doar atîta timp cît nu tulburi apele și nu pui sub semnul întrebării matrapazlîcurile (a se citi „interesele barosanilor care sînt de părere că țările UE sînt tarlalele lor personale, moștenitede la tătucii lor cu vederi neomarxiste”). Să ne reamintim, în acest sens, doar de tăcerea asternută brusc, subit, instantaneu și deodată peste dosarele achiziționarii frauduloase de vaccinuri, tăcere care a cuprins toate țările Uniunii, achiziții în care s-a dovedit că au fost implicați direct atît cei mai înalți demnitari de la Bruxelles, în frunte cu doamna Ursula, dar și potențatii politic ai fiecărei țări membre. Peste toate acestea vine și raportul Liberties, care țipă din toți rărunchii că libertatea presei a luat-o abrupt la vale în întreaga UE. În timp ce Uniunea pentru Libertăți Civile pentru Europa (Liberties) urlă că libertatea presei este în declin și „periculos de aproape de punctul de colaps”, lumea „bună” aflată la conducerea UE și a celor mai puternice state europene își bifează netulburată punctele agendei Noii Ordini hotărîte pe la Davos și prin alcovuri cu nuanțe rogvaiv.

Nu este nici un secret pentru nimeni că massmedia controlată este unul dintre atributele de bază ale instaurarii regimurilor totalitare. Cu diferența înfiorătoare că aici nu mai vorbim doar despre un singur stat, ci despre 27 de țări, 27 de guverne care iau lumină de la un grup restrîns, care hotărăște pentru (cel puțin) 27 de popoare.

Bref, jurnaliștii independenți din UE au fost și sînt țintele abuzurilor, inclusiv dar nu numai, prin SLAPP.

Ce este SLAPP? SLAPP este acronimul pentru „Strategic lawsuits against public participation” – avalanșă de acțiuni în instanță, declanșate strategic împotriva oamenilor de presă care nu sînt „cuminți”. SLAPP este o modalitate folosită pe scară largă pentru a pune pumnul în gură jurnaliștilor care au „tupeul” să spună adevărul și să se lege „de cine nu trebuie”. Acestor profesioniști din presă li se intentează procese istovitoare financiar și psihic, menite să îi intimideze, să îi sleiască de puteri și să îi lase fără bani. Totul pentru a-i face să tacă, să se autocenzureze și să renunțe la criticile aduse sistemelor politice sau financiare, politicienilor, mai-marilor zilei, omnipotenților orei.

Mai mult decît îngroparea în acțiuni în instanță, jurnaliștii neafiliați politic, independenții, au fost și sînt supravegheați cu ajutorul unor programe precum Pegasus și Predator. Și cum Europa e în criză, nici amenințările, abuzurile și atacurile împotriva jurnaliștilor nu ajung să fie cercetate și pedepsite connform legislației în vigoare.

Care este minunată, dar neaplicată. Pe motiv că nu există resurse financiare și umane.

Legislația anti-SLAPP în UE e mai mult decît firavă, ba chiar frizează ridicolul. Noua lege UE menită să protejeze independența jurnalismului posedă hiba majoră că nu are cum verifica dacă jurnaliștii sînt intimidați, spionați (de parcă cei care supraveghează sau intimidează ar cere acordul UE) și nici nu poate garanta, verifica și dovedi totala transparență ori adevăratele surse ale sponsorizărilor din mass-media, altele decît

din Cehia, care probabil nu crede decît în el însuși și în cei zic șefii lui. „Comitetul de Securitate a remarcat – scrie Orthodox Times – că, deși Biserica Ortodoxă din Republica Cehă este în mod oficial independentă de Biserica Ortodoxă Rusă, ea rămîne a doua confesiune religioasă ca mărime a țării, numărul său fiind susținut de refugiații ucraineni. Cu toate acestea, din 2014, Biserica a căzut din ce în ce mai mult sub influența unor indivizi conectați la structurile de putere rusești”.

Asta e o mică inexactitate, întrucît cercetările ultimilor 5 ani arată că în Cehia 48% din cetățeni se declară necredincioși, la care s-ar mai adăuga un procent de 30% de așa numiți „nedeclarați”, pe care dacă îi adaug la cei 48% dă un total de 78% atei în Cehia. Prin urmare, dacă catolicii sînt 9,3%, ortodocșii reprezintă conform numărătorii din anul 2021 doar 0,4% din populație, așa că nu pricep de ce se chinuie cehii să le interzică Biserica. Poate pentru că de aici pot arunca anatema asupra întregii Biserici Ortodoxe? Cred că asta e motivul Oricum, dacă în Cehia sînt 78% atei, e clar care este situația în celelalte țări europene și că noi, ortodocșii, ar cam trebui să ne comportăm ca atare pentru a nu lăsa creștinismul să dispară.

cele guvernamentale. Deloc curios, reglementările UE nici nu aduc vorba despre sursele de finanțare cel puțin obscure, care umplu buzunarele „jurnaliștiloractiviști”, veșnici luptători pe subiecte anti-Biserică, anti-naționalism, anti-normalitate.

Dar acest lucru nu este de mirare. În toate țările UE, cele mai importante canale mass-media sînt deținute de doar cîteva persoane care hotărasc politicile editoriale, ceea ce duce la un flux de știri partinitor, în conformitate cu interesele economico-pilitice ale acestor persoane sus-puse. Iar pretinșii „dezvăluitori” de „adevăruri” – adică susținătorii progresismului – sînt finanțați de ONG-uri sponsorizate abscons de aceeași papușari ai neomarxismului și al politicilor „libertine” – ca să nu le numim altfel – care îi manevrează și pe aparenții decidenți de la Bruxelles.

De exemplu, în Olanda (una dintre cele mai progresiste state UE), în Germania (țară acuzată deseori că ar fi, de facto, un stat polițienesc), în Ungaria (stat subjugat de partidul lui Orban) jurnaliștilor care și-au făcut datoria și au criticat guvernele li s-a interzis accesul la conferințele oficiale de presă și li s-a blocat accesul la informații la care au dreptul în mod legal. Iar acestea sînt doar cîteva exemple de abuzuri pe față, pentru că jurnaliști din Italia, Grecia, Cehia, Franța și așa mai departe (inclusiv din România) s-au confruntat, se confruntă cu tot felul de mizerii. Ei au fost și sînt țintele abuzurilor, inclusiv abuzuri ale unor instituții de stat care își depășesc, în mod ilegal, atribuțiunile.

Să nu uităm de CNA, care a chemat „la ordine” prin harnicii oameni „de bine”, exact cum procedau secretarii PCR în vremurile totalismului în România, jurnaliști din presa scrisă care nu țin hangul basmelor oficiale.

Plasarea deciziei CEDO în acest context mediatic european, în care jurnaliștii sînt, s-o spunem pe cea dreaptă, strînși de ouă prin orice mijloace pentru a se conforma trendului general impus de cele mai puternice țări UE, aducandu-ne aminte că fondurile guvernamentale din toate țările UE revin marilor trusturi de presă care fac frumos și stau sluj în fața puterii (România e campioană la acest capitol), nu e de mirare că spălarea colectivă pe creier a populații lor țărilor Uniunii Europene merge ca pe roate și ne îndreptăm cu succes spre construirea unui viitor în care noi nu vom avea nimic (nici măcar creiere funcționale!), iar ei își vor vedea liniștiți de treabă, fără a întîmpina niciun fel de rezistență din partea popoarelor devenite victime ale noii propagande.

Sursa: activenews.ro

RM

17

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Europa îmbătrînește. Ce soluții oferă țările UE la dilema pensiilor?

Europa îmbătrînește accelerat, iar fenomenul pune presiune pe sistemele de pensii. În timp ce guvernele doresc să mărească vîrsta de pensionare, deponenții cer flexibilitate în investiții și pensionare.

O „bombă demografică” ticăie în Europa de zeci de ani: societățile din Uniunea Europeană îmbătrînesc, iar oamenii trăiesc mai mult. Peste o cincime dintre cetățenii comunitari au 65 de ani sau peste. Pînă în 2050 se estimează că raportul va ajunge la o treime. Organizația Mondială a Sănătății avertizează că în acest an vor fi în Europa mai mulți oameni cu vîrsta de 65 de ani decît cei sub 15 ani. În ciuda creșterii numărului de imigranți în ultimii 20 de ani, Europa are încă nevoie de mai multe persoane active ale căror contribuții fiscale să poată finanța costurile în creștere ale pensiilor. Economiștii prevăd că în 2050 vor fi mai puțin de doi angajați activi pentru fiecare pensionar. În prezent sînt trei. În 17 din cele 27 de state ale UE, cheltuielile anuale pentru plățile pensiilor publice au atins deja peste zece procente din produsul intern brut (PIB). Doar una dintre aceste 17 țări nu se află în vestul Uniunii. În Italia și Grecia, plățile pensiilor costă Ministerele de Finanțe mai mult de 16% din PIB.

Litigiu privind vîrsta de pensionare Pentru a-și putea permite costurile în creștere, unele țări din Uniune încearcă să își adapteze sistemele de pensii prin creșterea vîrstei de pensionare. În Franța, de exemplu, în lunile din urmă au avut loc manifestații împotriva planurilor Guvernului de a amîna pensionarea cu doi ani – de la 62 la 64 de ani.

Alte țări merg chiar mai departe: în Regatul Unit se ia în calcul ca oamenii să lucreze pînă la 68 de ani – iar acest criteriu se va aplica și femeilor,

care în prezent pot încă să se pensioneze cu pînă la șapte ani mai devreme decît bărbații. Încercarea de a egaliza vîrstele de eligibilitate la pensie a dat naștere la solicitări de compensare pentru femeile afectate. „Olandezii și-au reformat recent sistemul de pensii, dar asta nu este suficient pentru a atinge obiectivele dorite”, a declarat pentru DW Hans van Meerten, profesor de drept la Universitatea din Utrecht, specializat în dreptul pensiilor. „Nici nu văd reformele necesare în Germania, Belgia sau în multe alte țări europene. Oamenii își sapă propriul mormînt acolo”. În ciuda bugetelor publice deja puternic încărcate din Europa, milioane de oameni încă nu economisesc suficient în asigurări private sau pensii voluntare care să le suplimenteze veniturile din pensiile de stat. Un sondaj de opinie realizat de Comisia Europeană anul trecut a arătat că doar 23% dintre cetățenii UE au plătit contribuții la o pensie voluntară și doar 19% la o asigurare de pensie privată.

Un alt studiu, realizat de organizația non-profit Insurance Europe, o asociație ce reunește 37 de companii de asigurări și reasigurări, a constatat că 39 la sută dintre angajații europeni chestionați nu economiseau nimic pentru pensionare. Printre aceștia, în special multe femei și persoane de peste 50 de ani.

Pe de altă parte, mulți dintre cei care economisesc independent sînt frustrați de randamentul investițiilor lor.

Inflația îi pedepsește pe cei ce economisesc „În ultimii zece ani, criza pensiilor europene s-a agravat semnificativ – din cauza ratelor persistent scăzute ale dobînzilor, care nu au reușit să compenseze pierderile din inflație”, apreciază Arnaud Houdmont, de la Better Finance, un ONG cu sediul la Bruxelles dedicat relației cetățenilor cu furnizorii de servicii financiare. „Acest lucru a dus la pierderi ale puterii de cumpărare pentru deponenți”, a precizat Houdmont, într-o discuție cu DW. O analiză a Centrului Finlandez pentru Pensii a ajuns la concluzia că, în 2023, veniturile nominale din fondurile de pensii la nivel mondial erau în medie de opt procente. În termeni reali, după ce a fost luată în considerare inflația ridicată, a mai rămas doar un profit de două procente.

Potrivit lui Houdmont, taxele mari, strategiile de investiții slabe și lipsa de transparență sînt și ele de vină pentru rezultatele slabe.

PEPP, alternativa foarte secretă UE a lansat în martie 2022 PEPP, Proiectul Paneuropean de Pensii Private, care permite angajaților să constituie pensii suplimentare pe care le pot lua cu ei atunci cînd se mută într-o altă țară comunitară. Un singur stat membru, Slovacia, a lansat pînă acum acest program. „PEPP este în vigoare de doi ani și jumătate, dar marile fonduri de asigurări spun că nu au expertiza necesară pentru a implementa programul pe cont propriu și caută alți parteneri”, susține van Meerten.

Potrivit unor experți în pensii, PEPP ar fi prea complicat

și ar împiedica concurența. Printre cei care nu-și doresc această prezență sînt mari fonduri de investiții precum Black Rock și Fidelity, ai căror clienți includ asigurători de pensii olandezi, norvegieni și germani, reprezentînd multe milioane de deponenți.

Van Meerten pledează pentru simplificarea PEPP și flexibilizarea acestuia, deoarece unele state din UE nu oferă noului proiect aceleași avantaje fiscale ca și alte programe de economii de pensii. În unele țări UE există companii mari, precum cele din industria chimică sau metalurgică din Germania, sau căile ferate franceze, care propun propriile pensii de companie. Aproape 60% dintre lucrătorii germani care economisesc privat pentru o pensie suplimentară profită de o astfel de ofertă.

Adesea, persoanele angajate în munci fizice grele primesc, printre alte avantaje, posibilitatea de a se retrage mai devreme.

Nevoia de modele mai flexibile Există din ce în ce mai dese apeluri la mai multă flexibilitate în ceea ce privește pensiile. Acest lucru este demonstrat și de succesul noilor furnizori de servicii financiare precum Robinhood, eToro sau banca din Berlin Trade Republic, care oferă clienților lor oportunitatea de a-și gestiona investițiile folosind o aplicație pentru smartphone.

Furnizorii tradiționali de servicii financiare avertizează că aplicațiile mobile de investiții induc clienții în eroare, făcîndu-i să-și asume, neinformați, riscuri inutile care le pun în pericol obiectivele de rentabilitate pe termen lung. Susținătorii spun că, dimpotrivă, noii furnizori fac investițiile mai ușoare, mai ieftine și mai transparente. În viitor, mai multe guverne din UE ar putea urma exemplul Suediei și ar putea permite angajaților să investească o parte din pensiile lor de stat direct la bursă. Van Meerten se așteaptă ca angajații să fie mai motivați să economisească, dacă li se acordă mai multă putere de decizie asupra modului în care le sînt investiți banii și a termenului efectiv de pensionare. În ceea ce privește programele de pensii ale sindicatelor, van Meerten consideră că indivizii ar trebui să decidă dacă vor investiții „verzi” sau dacă vor să investească în Israel: „De ce ar trebui partenerii sociali sau sindicatele să facă asta pentru dumneavoastră?”.

Houdmont, de la Better Finance, avertizează asupra zilei – nu chiar îndepărtate – în care povara va fi transferată de la administratorii publici de pensii la cei privați. Deponenții nu sînt încă pregătiți pentru asta: „Se pare că următoarea generație de pensionari europeni va primi semnificativ mai puține beneficii și se va pensiona mai tîrziu decît cei de astăzi”.

Nik Martin (Spotmedia.ro)

18

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

Barcelona (V) Fațada Patimilor

Construcția acesteia a început în anul 1954 urmînd desenele, planurile și instrucțiunile lăsate de Antonio Gaudi pentru arhitecți și sculptori. Această fațadă contrastează cu cea a Nașterii, fiind mai austeră, sculptată cu linii dure, drepte, care amintesc oasele unui schelet și personifică mai bine durerea. Acest efect dramatic al suferinței lui Isus pe cruce și al oamenilor pentru păcatele lor este obținut prin formele unghiulare și rigide ale personajelor. Gaudi a dorit ca această fațadă să stîrnească teamă în privitor. El a dorit să „rupă” arcele și să „taie” coloanele, folosindu-se de efectul „clar-obscur” (umbre întunecate în unghi ascuțit contrastînd cu lumina dură) ca să arate duritatea și brutalitatea sacrificiului lui Christos.

Această fațadă este orientată spre vest, simbolizînd moartea, apusul vieții pămîntești a lui Christos. Este susținută de șase coloane înclinate, care simbolizează trunchiuri de copaci Sequoia. Deasupra se află un fronton triunghiular, pe marginea căruia se poate citi de la stînga la dreapta, de jos în sus, numele „Iesus Nazarenus Rex Iudaeorum”, făcut din optsprezece coloane asemănătoare oaselor, avînd deasupra o cruce cu o coroană de spini. Cele patru turnuri care susțin fațada sînt dedicate apostolilor Ioan, Toma, Filip și Bartolomeu.

Scenele sculptate pe această fațadă urcă de jos în sus, pe trei niveluri așezate sub formă literei S. Ele reproduc opririle de pe Drumul Crucii. Nivelul cel mai de jos ne arată scene reprezentînd Ultima Cină, Sărutul lui Iuda, Judecata lui Isus. Nivelul de mijloc, ne arată scenele de pe Dealul Golgotei cu Maica Domnului, Longinus, și Vălul Veronicăi. Ultimul nivel înfățișează moartea lui Isus, Așezarea Sa în Mormînt și Învierea. Înălțarea apare între două din turnurile ce susțin fațada de vest.

Fațada Slavei Cea mai mare și mai impresionantă fațadă este cea a Slavei, a cărei construcție a început în 2002.

Va fi fațada principală, oferind acces în biserică.

Dedicată Slavei Cerești a lui Isus, reprezintă drumul spre Dumnezeu: Moartea, Judecata de Apoi și Slava.

Temîndu-se că nu va trăi suficient ca să-și vadă această fațadă terminată, Gaudi a făcut un model, distrus în 1936. Ca să ajungi la Poarta Slavei, o scară foarte mare te va conduce către pasajul subteran construit sub Strada Mallorca, avînd decorațiuni reprezentînd iadul și viciile. Această fațadă va avea 7 coloane mari la ușă reprezentînd darurile Sf. Duh. La baza ușii vor fi inițialele lui Antonio Gaudi. Fațada va avea 5 uși, fiecare corespunzînd celor 5 nave ale bisericii.

Mi-a plăcut, dar nu la fel de mult precum Catedrala Catolică pe care o văzusem în prima zi cu Enrique.

M-au impresionat cele patru laturi, fiecare sculptată în Parcul Güell

Parcul Güell

alt mod. Cea de sud, cu dantelărie în piatră, ca să redea bucuria Nașterii Mîntuitorului, și cea de vest, extrem de sobră și colțuroasă, ca să redea durerea răstignirii.

Am luat prînzul la un Mc Donaldʼs și am continuat spre Parcul Güell, unde am intrat prin spate, fără să știm, și pe o căldură criminală. Cu toate sacoșele după noi, am străbătut tot parcul ăla prăfuit, căutînd minunatele construcții și sculpturi ale lui Gaudi, pe care le-am găsit într-un final la poarta din față, cum era și firesc.

A fost de neuitat drumul acela istovitor, prin tot parcul, încărcați de pungi voluminoase. În fine, despre parc pot spune acum următoarele: este un parc public compus din grădini și elemente de arhitectură din Barcelona.

Parcul Güell Este reflectarea plenitudinii artistice a lui Gaudi, care aparține fazei sale naturaliste (prima decadă a Secolului XX). În această perioadă, arhitectul și-a perfecționat stilul personal prin inspirația din forme organice. El a pus în practică o serie de soluții structurale noi, înrădăcinate în analiza geometriei. La aceasta,

artistul catalan adaugă libertate creatoare și o creație imaginativă, ornamentală. Pornind de la un soi de baroc, lucrările sale dobîndesc o bogăție structurală de forme și volume, lipsită de rigiditatea rațională sau de orice fel de premise clasice. În proiectarea Parcului Güell, Gaudi și-a dezlănțuit tot geniul arhitectonic și a pus în practică o mare parte din soluțiile lui inovatoare structurale, devenite simbolul stilului său organic, și care ar culmina cu crearea Bazilicii și a Bisericii Expiatorii a Sfintei Familii (Sagrada Familia).

Güell și Gaudí au conceput acest parc situat în natură.

Ei și-au imaginat o grupare organizată de case de înaltă calitate, amenajate cu cele mai noi cuceriri ale tehnicii pentru a asigura confortul maxim, finalizate cu o notă artistică. De asemenea, au avut în vedere o comunitate puternic influențată de simbolism, deoarece, în elementele comune ale parcului, încercau să sintetizeze multe dintre idealurile politice și religioase împărtășite de patron și arhitect; prin urmare, există concepte vizibile provenite din politica catalană – mai ales în scara de la intrare, în care sînt reprezentate zonele Cataloniei – și din catolicism – Monumento al Calvario, proiectat inițial pentru a fi o capelă. Elementele mitologice sînt, de asemenea, importante: aparent, concepția despre parc a lui Güell și Gaudí a fost inspirată și de Templul lui Apollo din Delfi.

Pe de altă parte, oamenii au încercat să lege parcul de diverse simboluri, din cauza iconografiei complexe pe care Gaudí aplicat-o proiectului urban.

Astfel de referințe merg de la revindicația politică la exaltarea religioasă, trecînd prin mitologie, istorie și filozofie. Mai exact, multe studii susțin că se referă la francmasonerie, în ciuda credințelor religioase profunde atît ale lui Gaudí, cît și ale contelui Güell.

Aceste referințe nu au fost dovedite în istoriografia arhitectului modern. Multitudinea de simboluri găsite în Park Güell este, după cum am menționat anterior, asociată semnelor politice și religioase, cu o notă de mister în funcție de preferințele din acea vreme pentru enigme și puzzle-uri. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

organism prin consumul de fructe citrice, ananas, D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ înbanană, kiwi, pere, papaya, căpșuni, zmeură, linte, soia și germeni de grîu.

Cele două laturi ale intoleranței la histamină Am expus pe scurt informații concentrate despre

Mîncarea bună și băuturile alese țin sufletul și corpul conectate. Dar vremurile s-au schimbat, iar omul modern nu mai are același stil de viață ca și înaintașii săi, ca atare trebuie să se adapteze noilor condiții de trai.

Consumul excesiv de alimente, indiferent de calitatea lor, se transformă în grăsime viscerală. Mișcarea, însoțită de un regim alimentar echilibrat, reprezință cele două componente ale ecuației unui corp sănătos.

Să revenim, însă, la tema articolului. Pe întreaga planetă sînt tot mai multe persoane care suferă de intoleranță/ alergie la histamină, fapt care se manifestă prin dureri de cap, curgerea nasului, colon iritabil sau chiar aritmii. Fiecare individ reacționează în mod diferit, în funcție de starea sistemului imunitar, greutate, vîrstă și alte probleme de sănătate cronice.

Histamina este o substanță activă produsă de metabolism atît la om, plante, cît și la animale, deci se găsește și în corpul uman și în alimente. Cu rol de transmițător, joacă un rol important în procesele de reglare a somnului, în reacțiile alergice, inflamații, reglează digestia, scade tensiunea arterială și influențează pozitiv imunitatea. În alimentele împachetate sau depozitate prea mult timp într-un anumit loc, se dezvoltî enzime bacteriale, care nu pot fi distruse prin fierbere sau înghețare.

Persoanele cu intoleranță la histamină (atît la histamina proprie cît și la cea din alimente) simt după consum o agasare a corpului.

Sigur, sînt multe discuții în literatura de specialitate despre intoleranța la histamină. Totuși, concluziile studiilor arată că simptomele care se manifestă în aceste situații sînt aceleași: o înroșire imediată a pielii, mîncărime pe corp, dereglări digestive, greață, stări de vomă, migrene, probleme respiratorii, amețeli, dureri abdominale, înroșirea ochilor, umflarea limbii și a buzelor. Înainte de a trata intoleranța/ alergia la histamină, se recomandă o detoxifiere a intestinului gros. În medicina energo-informațională, ne focusăm în terapie pe detoxifierea la nivel celular a întregului organism înainte de a începe terapia axată pe simptom, adică tratăm cauza. Există 91 de vitamine vitale, dintre care 47 sînt absolut necesare supraviețuirii. Acestea ne parvin prin alimentație, pentru că organismul nu le poate produce singur. Desigur, cu ajutorul analizelor de laborator se poate vedea cu exactitate care lipsește. În cazul intoleranței la histamină, importante sînt cuprul, vitamin B6, C, Magneziul și Zincul.

Persoanele cu intoleranță la histamină ar trebui să evite următoarele alimente: produsele împachetate, conserve, varza murată, brînzeturile maturate, fructele de mare, spanac, avocado, tomate și anumite soiuri de vinuri. Producția de histamină poate fi declanșată

intoleranța/ alergia la histamină. În cele ce urmează, voi expune și posibilitățile care le are medicina energoinformațională pentru a regla organismul predispus la această intoleranță. O detoxifiere la nivel celular și, mai ales, a mucoasei intestinului gros, reglarea revărsării histaminei în sînge, autoreglarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem au prioritate în terapie. Diagnosticarea energetică atestă dereglarea organelor care sînt răspunzătoare de intoleranțe. Au prioritate stomacul, splina și plămînii, apoi intestinal gros. De multe ori, intoleranța/ alergia se manifestă ca o neurodermită (mai ales la copii), iar prin reglarea energetică a organelor menționate, aceasta dispare.

Este o medicină blîndă, fără medicamente de sinteză, fără durere, destinată atît copiilor cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (28)

circulaţie a fost ocupată în întregime de oameni. A fost chemată poliţia pentru a menţine ordinea. În faţa cinematografului erau parcate limuzine. Oamenii erau înşiraţi pe opt rînduri, iar capătul cozii dispărea după un colţ. Dumnezeule, am zis, ce se întîmplă aici? Probabil o fi vreo premieră. Apoi m-am uitat la reclame şi am văzut titlul: Războiul stelelor“. Filmul a fost cel mai mare succes al anului şi de atunci se află pe locul doi în istoria cinematografului în ceea ce priveşte încasările.

După cum era de aşteptat, Lucas şi-a susţinut dreptul de a continua filmul, deţinînd şi dreptul exclusiv de distribuţie a obiectelor pu­blicitare legate de filmul său, în faţa companiei 20th Century Fox. Scenariul filmului a avut, de asemenea, un succes extraordinar, fiind transformat într-un roman al cărui tiraj a fost de 3 milioane de exemplare. Dar în timpul filmărilor s-au înregistrat şi experienţe negative.

Carrie Fisher îşi aminteşte, de exemplu, de o seară din timpul montajului: George era întins pe canapea, fiind treaz de cel puţin 36 de ore. Producătorii îl ameninţaseră că îi vor lua filmul, i-l vor monta şi îl vor trimite în cinematografe aşa cum este. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Nu mai vreau să fac asta niciodată“. În timpul filmărilor din Anglia, i-a spus unui vizitator al său: „Sunt mai mult producător de filme decît regizor. Nu-mi plac angajamentele de anvergură. îmi place mai mult să fiu sergent pe cîmpul de luptă, decît generalul aflat în spatele liniilor frontului. Atunci cînd bugetul depăşeşte 2-3 milioane de dolari (era vorba de 1976), viaţa continuă după cu totul alte legi.

Omul pierde legătura cu multe aspecte ale filmului.

Singurul care ar beneficia într-o astfel de situaţie de tot timpul necesar pentru supravegherea celor mai mărunte detalii ar fi Kubiek. Trebuie să mă îndepărtez mai mult, decît îmi convine de opera mea“.

Lucas susţinea că din veniturile aduse de American Graffiti ar fi putut trăi toată viaţa, ce-i drept, modest, dar fără să mai muncească. Pentru contribuţia sa, Coppola a primit 10% din cîştig, ceea ce ar însemna, după Peter Cowie (biograful său), 3 milioane de dolari. După cum se obişnuia, Lucas a cedat o parte din venitul său actorilor principali şi colaboratorilor săi foarte apropiaţi. Prin aceasta a transformat mulţi oameni în milionari. Îmbogăţirea sa rapidă i-ar fi putut determina, dacă ar fi vrut, să se retragă la proprietatea sa din California de Nord şi să continue filmele sale experimentale, începute în SUA. (va urma) MISTERELE LUMII

Ve c t o r i

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (5)

Numeroase filme ştiinţifico-fantastice, realizate după Războiul stelelor au fost un eşec. Scenariul lui Lucas a fost o excepţie fericită. Filmul s-a remarcat de la început, mai ales prin efectele sale speciale sonore şi imagistice. Numai la realizarea acestora au contribuit 70 de persoane şi cinci firme, prezentate pe genericul de la sfîrşitul filmului, la care se mai adaugă alte 48 de persoane, care au construit efectele. În compensaţie, lista actorilor cuprinde doar 24 de nume.

Echipa lui John Dykstra cuprindea doar 12 oameni care au realizat costumele. Dintre ei, Steven Gawley şi Lorne Peterson, mai creează şi astăzi, după 20 de ani, costume pentru ILM. Computerele, mai ales camerele de luat vederi coman­date de calculator, capabile să repete cu exactitate maximă mişcările, au avut o contribuţie esenţială la imagistica extraordinară a filmului Războiul stelelor.

Unele secvenţe ale filmului au fost derulate de mai multe ori, înregistrîndu-se de fiecare dată noi secvenţe pe aceeaşi peliculă. Astfel, au fost posibile acele războaie spaţiale spectaculoase, în care totul se mişcă în acelaşi timp. Unde era vremea cînd o singură navă spaţială trecea somptuoasă prin faţa unui fundal pictat? Războiul stelelor a devenit cel mai cunoscut şi apreciat film S.F. al anului! S-a transformat într-un adevărat fenomen, fiind unul din foarte puţinele filme, care dintr-o simplă afacere comercială a ajuns un film senzaţional, o creaţie cinematografică remarcabilă, cu un impact social deosebit. Războiul stelelor a avut un succes de public extraordinar. Spectatorii care l-au vizionat erau atît adolescenţii, cît şi cinefilii, care îl revedeau cu plăcere de mai multe ori.

Filmul nu a avut parte de publicitate în timpul turnărilor, probabil și din cauza faptului că nici măcar studioul nu ştia prea multe despre el, pînă nu a fost terminat. Fanii filmelor S.F. au aflat totuşi cîte ceva. În ziua premierei, cozile de la casa de bilete erau interminabile. Regizorul nu a fost însă prezent. Lucas se afla tocmai la Los Angeles, unde supraveghea mixarea unui alt film, iar seara s-a dus cu soţia la un, restaurant situat pe Hollywood Boulevard, aflat faţă în faţă cu Cinematograful Chinezesc. „Am fost martorii unei adevărate mişcări de stradă. Una din benzile de

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Critic literar; 2) Așteaptă să-i pice părul; 3) Îl avem în fața ochilor – Ținut în partea dreaptă; 4) Gravat pe margini! – A porni pe roșu; 5) Culmea rațiunii – Face corespondență; 6) Puse la prins – Cu capsa pusă (masc.; pl.); 7) Se învîrt după țintă – Fluier repetat; 8) Erou de comedie bufă – Ordin de chemare; 9) Sensibilă la contacte dure – Tăiată la capete!; 10) Sute de hectare – Ramură tînără.

VERTICAL: 1) Se face greu înțeleasă; 2) Ieșit din comun; 3) A scoate capul pe furiș – Aspri la față, din fire; 4) Aflat în cercetare – Timp de milenii; 5) Relief uscat – Scos din închipuiri – Ne scrie și el!; 6) Arii de promenadă – Făcută... cu tărie; 7) As în meseria lui – Făcut din mers; 8) Aduse... în luptă; 9) Aflate în vestiar! – A ataca decisiv; 10) Bărbițe – Peșteră!

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DIN LAC ÎN PUȚ!”

1) TUN – NALUCA; 2) ARGEA – OLAC; 3) RI – DISPUTA; 4) ACRA – LACAT; 5) N – E – PUTINA; 6) IL – LACA – AR; 7) IPUT – RC – I; 8) ALAC – OIERI; 9) PUTRED – RO; 10) T – AUTENTIC.

20

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

„Vrem ca România să fie țara turismului“

Președintele AUR, George Simion, a prezentat, vineri, planul de măsuri pentru domeniul turismului.

Liderul AUR a declarat că România trebuie să fie țara turismului, avînd toate atuurile necesare. „Vrem, prin planul Simion, ca România să fie țara turismului.

Putem face acest lucru. 98% din firmele de turism au capital românesc. Cu toate acestea avem numai 2 milioane de turiști anual, turiști străini, pe cînd românii anul trecut au plecat 3.500.000 în străinătate pentru turism, din care un milion numai în Turcia.

Asta este imaginea actuală a turismului românesc.

Unul din șapte români muncesc în sectorul de turism sau Horeca. (...) Cu siguranță antreprenorii români în multe zone excelează prin creativitate, prin inventivitate și dacă românii lăsați să-și desfășoare activitatea cum trebuie, vor realiza performanță pentru ei și asta înseamnă implicit performanță pentru România”, a spus George Simion.

Candidatul AUR la alegerile prezidențiale a enunțat măsurile cuprinse în Planul Simion. „Avem măsuri specifice domeniului turistic. Modificăm și adaptăm vacanțele școlare în funcție de sezonul turistic. Oferim prime de incoming în cuantum de 10 euro per turist, dacă acel turist stă minim 3 nopți cazat într-o unitate hotelieră”, a precizat liderul AUR. George Simion a subliniat că aceste măsuri, la fel ca și măsurile din alte domenii pe care liderul AUR le-a prezentat, despre gospodăria țărănească, despre reindustrializare, despre transport, se găsesc și în alte programe de guvernare, dar care nu au fost pus în aplicare niciodată. „Venind încoace, am citit programul de guvernare din 2021 al Coaliției PSD-PNL-UDMR, ca să-mi fac temele corespunzător. Aceleași prime de incoming au fost promise de ministrul Cadariu și de guvernul Ciucă - Ciolacu. Erau într-un cuantum mai mare și cu o durată mai mare. Doar că domnul Cadariu nu cunoștea domeniul. El a vrut să fie contabil. A fost contabil pînă l-a luat domnul Flutur de acolo, de la Suceava, de unde era domnia sa contabil și scria Bucovina din oi, și l-a parașutat în fruntea unui minister care avea de toate și secretari de stat, și sediu mare, și nu a făcut

nimic domnul Cadariu și nu s-au implementat aceste prime de incoming. Și nici celelalte măsuri. Chiar îmi venea să sun, era prea șocant pentru mine. Dar chiar nici una din aceste măsuri care au fost puse în programul de guvernare cu care a venit coaliția PSD-PNL-UDMR nu a fost implementată? Nu”, a afirmat președintele AUR. Pe lîngă aceste măsuri specifice, liderul AUR a mai spus că Planul Simion prevede chestiuni care țin de infrastructură. „Marea majoritatea turiștilor astăzi vin pe cale rutieră. De aceea, autostrada A2 trebuie legată urgent și trebuie urgentată legarea sudului litoralui de autostrada A2 și continuarea autostrăzii. De aceea, toate lucrările de infrastructură rutieră trebuie finalizate, pentru că altfel vorbim degeaba de turism dacă nu avem infrastructură. (...) Trebuie să găsim și alte căi de a ajunge la destinație. Aeroportul Tuzla trebuie dezvoltat. Și dacă ne referim numai la această parte a litoralului, trebuie să avem o conectare maritimă a tuturor stațiunilor de pe litoral și de asemenea trebuie să dezvoltăm porturi la Dunăre. Iar Delta trebuie făcută mai accesibilă celor care își doresc să ajungă”, a adăugat George Simion.

Liderul AUR a spus că în Planul Simion a fost adăugat un program intitulat „Săptămîna Istorică”, ce ține de identitatea națională și vizează inclusiv recuperarea unei părți din copiii români care se nasc peste hotare. „Săptămîna Istorică realizată primăvara și toamna, în principalele situri arheologice și în principalele locuri de bătălie în care românii au triumfat. De la Sighetul Marmației de la Memorialul Rezistenței Anticomuniste, pînă la Mausoleul de la Mărășești și la Cetatea Marii Uniri, fiecare copil din clasa întîi pînă la a 12-a trebuie să vadă cu ochii lui, pentru că altfel își va învăța istoria neamului său. Pentru asta ne trebuie bani. Pentru asta antreprenorii trebuie lăsați în pace. O altă măsură care se numără printre cele 200 de măsuri din Planul Simion este reducerea la un control de fond pe an a companiilor românești”, a declarat președintele AUR. George Simion a precizat că nimeni nu mai încearcă să-i încurajeze și nimeni nu mai vine cu politici favorabile mediului privat. „De cînd a murit PNL-ul, strivit de greutatea PSD-ului, zona aceasta antreprenorială a rămas fără reprezentare politică. Și tocmai de aceea, la fel cum am făcut și în celelalte domenii, fac un apel către antreprenorii români să se reprezinte ei pe ei și să ne dea oameni din mijlocul lor care să-i conducă, nu pe contabilul Cadariu. (...)

De aceea, propunerea noastră ca ministru și om care să preia frîiele turismului românesc este Mohammad Murad, un specialist, un om care chiar a lucrat în domeniu, un om care chiar știe cu ce se mănîncă acest domeniu”, a adăugat liderul AUR. Prezentarea Planului Simion pentru turism a avut loc în Stațiunea Olimp, din județul Constanța, pe malul Mării Negre.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Urmează 5 ani foarte grei cu Ursula von der Leyen

În principal, dama de pică a UE are de rezolvat aceleași probleme ca în trecut: cum să sfeterisească bani din bugetul Uniunii ca să-i dea lui Zelenski, cum să-și mențină puterea în condițiile în care partidele nationaliste au acumulat locuri în Parlament și, mai ales, cum să extindă Uniunea Europeană cu încă 9 țări printre care, desigur, Ucraina și Republica Moldova.

Ursula von der Leyen s-a întors săptămîna trecută din vacanțele de vară pentru a se pregăti pentru un al doilea

mandat la conducerea Comisiei Europene. Sper că s-a odihnit bine, deoarece următorii cinci ani promit să fie mai provocatori decît primul ei mandat.

Căci, în timp ce primii ei cinci ani la conducere au fost marcați de pandemie și războiul din Ucraina, în al doilea mandat va avea de înfruntat același război plus relația cu un nou președinte al SUA și o extremă dreaptă împuternicită în toată Europa. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților este cea mai parazitară instituție a statului

Motto: ,,Culmea prostiei: Să dormi o oră după masă, deși mai bine ar fi să dormi în pat” (UMOR ROMÂNESC)

ETICHE

TA

Inteligența Artificială (AI) va schimba războaiele

AI duce războiul contemporan la un alt nivel, oferind îndrumare privind manevarea inteligentă a munițiilor, funcții analitice și chiar luarea deciziilor independente, sporind în același timp securitatea comunicațiilor și identifi­ carea amenințărilor.

Progresul tehnologic care a avut loc în trecutul recent și poate cele mai recente progrese care au avut loc în Secolul XXI au influențat puternic războiul în tacticile sale și chiar în definirea sa. Tehnologia a luat lumea cu asalt și s-a dezvoltat

într-un ritm alarmant în domenii precum biotehnologia, robotica, inteligența artificială și tehnologia informației, în care progresul a fost cel mai revoluționar.

IT-ul continuă să îmbunătățească schimbul de date, oferirea de informații în timp real și instrumentele de precizie, cum ar fi computerele, sateliții, internetul și UAV-urile, care le permit comandanților să ia decizii rapide pe baza percepției satelitului. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

În urmă cu vreo 3-4 ani, vă informam că, în subordinea Guvernului și a ministerelor, există circa 300 de agenții, autorități, consilii, direcții, inspectorate…, care, vezi Doamne, sprijină administrarea statului în tot soiul de domenii. Vă vorbeam atunci, spre exemplu, de o agenție națională menită să avizeze etichetele aplicate pe sticlele noilor sortimente de vinuri. Acolo, salariații au venituri nesimțite, cum se mai spune, lucrează și peste program pentru prime, ce mai, un adevărat furnicar, ticsit de diletanți, amante, incompetenți și lipitori de afișe electorale, că și ei sînt suflete. Unde mai punem faptul că, într-un an de zile, aceste forțe de muncă au eliberat – atenție! – doar o singură aprobare, ceea ce a făcut ca ,,munca pe teren” să domine într-o veselie.

Mai mult, în aceste instituții bugetare își fac veacul peste 30.000 de lefegii, sau mai bine zis ,,votanți” ai puterii politice. Așadar, niște profitori cu tupeu, lipsiți de orice scrupul, despre care doamna Elis Râpeanu, ,,regina epigramei românești”, cum am numit-o eu, spunea: ,,Mai ciugulește omul un pișcot/ Dar dînsu-și vîră mîna pîn’ la cot/ Și-oricît ar fi hambarul de rotund,/ El nu se lasă pîn’ nu-i dă de fund” (,,Profitorul”). Sau altfel spus: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Mai trebuie spus că multe instituții, precum cele menționate mai sus, au o funcționalitate limitată în timp, în sensul că se închid sau se desființează după ce și-au atins scopul. O astfel de instituție este și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), cu sediul în București, care ar fi trebuit radiată cu totul, după ce ar fi soluționat toate retrocedările, dar nici vorbă de așa ceva.

Deși povestea retrocedărilor a demarat prin anul 2002, soluționarea dosarelor a fost tărăgănată prin ordin guvernamental - ,,Amînați cît de mult puteți plata despăgubirilor, motivînd că nu sînt bani!”. S-au dat chiar legi și hotărîri de guvern în acest sens, și uite așa numărul dosarelor nesoluționate sînt de ordinul zecilor de mii.

Ce să mai zicem de vremea în care Cocoș, Bica, Pescariu ș.a. au cărat bani din ANRP cu camionul, valoarea retrocedărilor fiind mărită de 2-3 ori sau chiar înzecită, în cazul lor. Atunci s-a aflat că suprafața terenurilor retrocedate depășise cu mult suprafața României. Se formase un grup infracțional bine organizat chiar la nivelul conducerii, despre care Cocoș a mărturisit: ,,Îmi pare rău că angajații ANRP au fost condamnați, după ce au mizat pe faptul că noi (adevărații hoți – n.m.) le vom asigura spatele!” (Realitatea Plus-TV, emisiunea ,,Culisele Statului paralel” – 2024). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

Parlamentului înseamnă că von der Leyen Urmează 5 ani foarte grei cu Ursula von der Leyen fragmentarea și echipa ei vor trebui să muncească din greu pentru pentru încă un mandat de președinte al Comisiei. Dar

(urmare din pag. 21) „Următorii cinci ani vor fi un cîmp minat din punct de vedere politic”, a spus un înalt oficial al UE, căruia i s-a acordat anonimatul pentru a vorbi liber despre președintele Comisiei Europene. „În acest context, ea va trebui să ia decizii cheie privind viitorul Uniunii Europene și bugetul acesteia, în timp ce se ocupă de războiul din Ucraina și de alegerile din SUA”. Indiferent de direcția în care te uiți, există probleme pentru von der Leyen. Parlamentul European este mai fragmentat ca niciodată. În jurul mesei de la Consiliul European – cei 27 de membri ai blocului – stau mai mulți care sînt de dreapta și/sau în mod deschis ostili lui von der Leyen, iar acest număr ar putea crește.

Războiul din Ucraina nu dă semne de atenuare (și nici conflictul din Orientul Mijlociu) în timp ce Statele Unite ezită să continue să ofere finanțare Kievului. Trump ar putea cîștiga alegerile din SUA din noiembrie. Între timp, Bruxelles-ul se pregătește pentru o luptă amară pentru finanțele sale, în timp ce se luptă să își finanțeze atît cheltuielile în creștere pentru apărare, cît și tranziția ecologică. În următorii cinci ani, von der Leyen va trebui, de asemenea, să pregătească blocul pentru viitoarea extindere. În cadrul acestui proces, cei 449 de milioane de oameni aflați în prezent între granițele Uniunii Europene vor trebui să rămînă convinși – sau să fie convinși – că viitorul UE nu se află doar la Paris sau Varșovia, ci și la Kiev, Chișinău și Podgorița. În timpul pandemiei și al crizei din Ucraina, von der Leyen „și-a arătat capacitatea de a conduce blocul prin vremuri grele”. Totuși, „ne așteaptă o călătorie dificilă”, a spus un înalt diplomat al UE despre următorul mandat von der Leyen. Virginijus Sinkevičius, un parlamentar european care a fost comisar în timpul primului mandat al lui von der Leyen, a spus că „al doilea mandat ar putea fi mult mai provocator decît primul”, deoarece pandemia și războiul din Ucraina i-au oferit lui von der Leyen spațiu de manevră, ceea ce provocările viitoare s-ar putea să nu-i ofere. „Mediul internațional pentru UE devine din ce în ce mai dur, prin urmare, cererea de unitate și acțiune va fi cel puțin la o scară similară cu ceea ce am văzut în ultimii cinci ani”, a declarat Nicolai von Ondarza, specialist în științe politice Institutul pentru afaceri internaționale și de securitate din Germania. În Consiliul European, președintele francez Emmanuel Macron și cancelarul german Olaf Scholz, în mod normal

motorul dublu care conduce blocul, sînt slăbiți din punct de vedere politic în urma înfrîngerilor suferite la alegerile pentru Parlamentul European. Ambii încearcă, de asemenea, să țină partidele suveraniste la distanță pe plan intern. Alți lideri cheie, precum premierul olandez Mark Rutte și primulministr belgian Alexander De Croo, nu vor mai fi la masa negocierilor în Consiliul European, în timp ce premierul polonez Donald Tusk este prea preocupat de chestiunile existente pe plan intern pentru a-și spune cuvîntul pe scena europeană. Acest lucru îi oferă lui von der Leyen ocazia „de a fi un lider”, a spus un diplomat al UE, adăugînd că acesta are instinctul politic de a asculta pe ceilalți și apoi de a prezenta idei la momentul politic potrivit.

Dinamica aflată în permanentă schimbare îi oferă lui von der Leyen atît o oportunitate, cît și o provocare: intră în vidul de putere sau se poticnește din cauza noilor provocări care o așteaptă?

Stilul de conducere al lui Von der Leyen i-a enervat pe liderii europeni și pe reprezentanții acestora de la Bruxelles, care s-au simțit adesea surprinși de procesul rapid de luare a deciziilor. În condițiile în care forțele suveraniste și naționaliste care își manifestă furia împotriva curentului politic principal al Europei, șefii de stat și de guvern europeni riscă să devină mai nervoși și mai puțin previzibili în procesul de luare a deciziilor. Între timp, premierul ungar Viktor Orbán nu se sfiește să submineze blocul din interior și speră să cîștige mai mulți aliați atît în ​​bloc, cît și în afara lui, de exemplu cu o potențială a doua președinție a lui Trump.

Relația pe care von der Leyen a avut cu președintele Consiliului European Charles Michel, nu se poate îmbunătăți decît cu succesorul său, fostul prim-ministru portughez António Costa, cu care von der Leyen are o relație de lucru excelentă. Bruxelles-ul speră că acest duo va spori relația de lucru de succes pe care primul președinte al Consiliului European, Herman Van Rompuy, a stabilit-o cu fostul președinte al Comisiei José Manuel Barroso, între 2009 și 2014. „Au existat tensiuni și între Van Rompuy și Barroso, dar s-au descurcat întotdeauna să-și țină cu ușile închise”, a spus un alt oficial al UE. Cei doi au condus UE prin criza financiară, ambii lideri lucrînd cot la cot pentru a menține blocul unit pe fondul presiunii grave asupra zonei euro. În Parlamentul European, lucrurile par și mai complicate.

Forțele centriste – Partidul Popular European al lui von der Leyen, socialiștii, liberalii de la Renew și Verzii – au reușit să se unească pentru a o susține pe von der Leyen

a convinge parlamentarii europeni să adopte o nouă legislație. În următorii cinci ani, von der Leyen va trebui să pregătească UE pentru viitor, asigurîndu-se că are destui bani. Finanțele blocului sînt profund împărțite în ceea ce privește prioritatea: susținerea industriei lor de arme în fața unei Rusii din ce în ce mai beligerantă, creșterea investițiilor verzi pentru a atinge obiectivele climatice sau permiterea industriei să rămînă competitivă pe fondul presiunii Washingtonului și Beijingului. Aproximativ două treimi din bugetul UE este cheltuit pentru subvenționarea industriei agricole și a proiectelor de infrastructură din cele mai sărace regiuni ale Europei. Schimbarea acestui lucru ar fi echivalentă cu „deschiderea cutiei Pandorei”, a spus un înalt diplomat al UE. Negocierile asupra bugetului pe șapte ani al UE reprezintă întotdeauna bătălii aprige, deoarece fiecare cifră trebuie să fie aprobată de toate cele 27 de state. Ultima dată, discuțiile au culminat cu un summit maraton al liderilor de cinci zile. De data aceasta, liderii UE vor trebui să convină asupra următorului buget pentru perioada 2028-2034.

Acest lucru va necesita decizii cheie privind găsirea unor finațe pentru ajutorul UE direcționat către efortul de război al Ucrainei și tranziția ecologică, pregătind în același timp și finanțele blocului pentru viitoarea extindere. Discuțiile vor fi astfel și mai spinoase decît înainte.

Acesta va fi momentul critic, a spus un alt oficial al UE. „În primul ei mandat, a fost manager de criză. Acum, ea trebuie să se asigure că UE rămîne relevantă fixînd bugetul și pregătind blocul pentru extindere. Aceste reforme interne au tendința de a distruge politicienii europeni”.

Bătălia asupra finanțelor blocului este legată de o altă provocare cheie pentru cel de-al doilea mandat al lui von der Leyen: pregătirea blocului să se extindă de la 27 la un potențial de 36 de țări. Ucraina este cea mai cunoscută dintre țările care speră să se alăture blocului, von der Leyen și Michel încercînd să se depășească unul pe celălalt, fiind cel mai bun prieten al președintelui ucrainean Volodimir Zelenski la Bruxelles. Acum, speranța care stă în fața milioanelor de oameni din Ucraina, Moldova și Balcanii de Vest trebuie transformată în negocieri serioase legate de bani, reforme și termene – și asta va dura mult timp.

Desigur, „coana mare” o să facă doar prostii și o să destabilizeze și mai tare Uniunea Europeană, lucru care uneori mă face să cred că e omul lui Putin, nu al Americii.

efectele noii tehnologii asupra războiului, inclusiv Inteligența Artificială (AI) va schimba războaiele sublinia bombe inteligente, bombardiere grele ghidate de precizie Ideea Revoluției în Afaceri Militare (RMA) este de a

(urmare din pag. 21) UGV-urile, UUV-urile și UAV-urile sînt acum un real suport logistic. Robotica și vehiculele autonome efectuează acum transport, atac și supraveghere. AI duce războiul contemporan la un alt nivel, oferind îndrumare inteligentă a munițiilor, funcții analitice și chiar luarea deciziilor independente, sporind în același timp securitatea comunicațiilor și identificarea amenințărilor.

Atît biotehnologia, cît și biometria ar putea spori forțele militare și capacitatea statului de a trata bolile și de a spori bunăstarea populației, dar sînt asociate cu probleme etice și legale. Cadrul de război contemporan este definit de amenințări hibride care sînt atribuite războiului asimetric, amenințărilor cibernetice și atacurilor din partea actorilor nestatali și, uneori, netradiționali. În acest scop, este important ca forțele militare să își actualizeze în mod constant abordările în ceea ce privește progresele tehnologice, depunînd totodată eforturi pentru a rămîne etice, legale și strategice. Scopul său este de a disemina informații către factorii de decizie guvernamentali, forțele armate și cele ale apărării cu privire la modul de utilizare a tehnologiilor moderne ca instrumente, fără a compromite securitatea unei națiuni sau etica. În acest articol este discutată relația dintre politică și război în contextul concepției Secolului al XX-lea cu referire la teorii. Facem acest lucru comparînd realismul – ale cărui principii susțin că toate statele sînt implicate în conflict într-o manieră liberală care postulează că statele occidentale sau statele democratice nu folosesc forța pentru a stabili relații internaționale. Se presupune că, prin convingeri, interese, trăsături de personalitate și caracteristici geopolitice, deciziile politice influențează începutul unui conflict militar.

Conexiunea dintre cultură și antropologie este, de asemenea, menționată, cu cît națiunile mai integrate par a fi mai ostile în comportamentul lor.

Războiul modern diferă de conflictele din trecut datorită schimbărilor în sistemele de întîlnire și integrării spațiului cibernetic ca mediu operațional. Războiul

cibernetic facilitează spionajul, activitățile criminale și capacitatea de a manipula infrastructurile majore din societate; de exemplu, sursele de energie, piețele monetare și telecomunicațiile. Este eficient și rapid; cu toate acestea, eficacitatea opțiunii tematice este încă un obiect de dispută. În timp ce unii oameni au considerat-o o nouă formă de război care diferă total de sistemul tradițional de conflict, alții au considerat-o o nouă formă de exercitare a proiecției puterii în sistemul convențional de război. Principiile pe care Clausewitz le-a ales, care implică aplicarea violenței pentru a obține capitularea adversarului, pot fi aplicate cu succes pentru activitățile de război cibernetic care vizează distrugerea instalațiilor critice. Aspectele legale și etice ale războiului cibernetic includ o combinație de elemente subiective, iar utilizarea lor este un subiect sensibil care necesită discreție supremă din partea statelor participante. AIO-DSS poate îmbunătăți înțelegerea tactică și operațională a unui mediu de conflict și ajută la luarea unor decizii mai bune, dar are și dezavantaje.

Detractorii subliniază riscurile asociate dependenței de AI, în timp ce cu AI-DSS, rezultatul este mai rapid, mai transparent și mai în conformitate cu cerințele legale pentru deciziile luate sub supravegherea oamenilor. Datorită autonomiei sporite de luare a deciziilor a echipamentelor, tehnologii precum dronele și armele autonome sînt considerate inacceptabile, deoarece necesită o minimă intervenție umană.

Adoptarea reglementărilor este mai lentă decît progresul tehnologiilor; prin urmare, provoacă dezbateri cu privire la utilizarea unor astfel de tehnologii în întreaga lume. În cadrul Națiunilor Unite, au existat cereri pentru interzicerea totală a dezvoltării armelor autonome, dar Statele Unite nu au un set clar de reguli și reglementări care să interzică în mod explicit dezvoltarea și utilizarea unor astfel de arme. Prin urmare, supravegherea umană are o importanță deosebită pentru luarea în considerare a eticii în alegerile de forță. Aceste tehnologii ar putea deveni mai ieftine, dar acum reprezintă o amenințare la adresa democrației și desensibilizează societățile la actele de violență.

și alte sisteme de război centrat pe rețea. Se crede că aceste progrese sporesc eficiența și minimizează daunele colaterale în zona de război. Cu toate acestea, există o mare controversă cu privire la argumentul că aceste tehnologii transformă caracterul războiului.

Potrivit teoreticienilor clasici, nu există nici o schimbare în natura războiului, chiar dacă multe s-au schimbat odată cu apariția tehnologiei. Se poate explica faptul că astfel de principii rămîn valabile folosind exemple istorice, cum ar fi arcul lung englezesc, de exemplu. Teoria bombardamentelor strategice a lui Douhet din timpul celui de-al II-lea Război Mondial a arătat că și tehnologia ca strategie este un cuțit cu două tăișuri; poate ridica mai degrabă decît să atenueze moralul inamicului. În mod similar, se pune accent pe aspectul informațional ca un factor de sprijin al comenzii militare în războiul centrat pe rețea, dar acest concept este privit cu scepticism din cauza securității tehnologiei informației și a diverselor probleme operaționale nerezolvate în conflictul contemporan.

Acest lucru s-a putut observa în momentul abordării evenimentelor din Războiul Yom Kippur și putem evalua cît de nerentabilă a fost dependența de tehnologie. În ciuda tehnologiei avansate, Israelul pare să fi suferit din cauza eșecului serviciilor de informații, precum și a incapacității de a se abate de la doctrinele stabilite.

Războiul a scos la iveală diverse aspecte ale luării deciziilor umane subiective și ale flexibilității și a fost o reamintire a faptului că tehnologia nu poate cîștiga un război de una singură; contează la fel de mult și comanda și determinarea susținute de tehnologie, aspecte care s-au dovedit a fi decisive în victoria pe care a obținut-o Israelul.

Prin urmare, strategia militară trebuie să ia în considerare dimensiunea și puterea pe care o aduce tehnologia, precum și creierul uman remarcabil, discreția și tacticile ajustabile necesare pentru a face față amenințărilor.

Aceste argumente se aplică dezbaterii actuale asupra imperativului de a avansa în utilizarea tehnologiilor fără a pierde din vedere principiile de bază ale războiului.

RM

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

Autoritatea Națională pentru Restituirea proprietăților este cea mai parazitară instituție a statului

(urmare din pag. 21) Despre ANRP pot să scriu zeci de pagini, pentru că am fost și mai sînt încă beneficiarul unor retrocedări bătute-n cuie, dar amînate la plată ani în șir. Spre exemplu, titularii dosarului ANRP nr. 44842/ cc erau un unchi de-al meu și soția acestuia, ambii înregistrîndu-și demersurile în anul 2009. Deși erau bucuroși că li s-a promis intrarea în posesie a banilor în cel mult doi ani, așa ceva nu s-a întîmplat. Mai mult, în anul 2013, unchiul meu a murit, speranța de a încasa bani rămînîndu-i mătușii mele, dar și ea s-a stins în 2016. Așa s-a făcut că au intrat în drept moștenitorii, adică subsemnatul și două mătuși.

Sînt multe de spus, dar mă rezum doar a preciza că funcționarii ANRP au continuat să o țină langa cu amînările. Un idiot chiar mi-a zis: ,,Nu vă faceți griji, că banii nu se pierd, chiar dacă muriți, întrucît vor veni moștenitorii dumneavoastră!”. În acel moment, mi-au venit în minte spusele lui Adrian Pănescu: ,,Eu știu că este și firesc să pier/ Dar felul execuției mă doare/ Probabil, voi muri de sila mare/ Că viermii au umplut pămînt și icer” (,,Viermii”).

Cert este că am dus lupte lungi și stresante cu cei din ANRP: petiții peste petiții, audiențe, trei procese și alte sesizări, pînă în luna mai 2022, cînd s-a emis Decizia de compensare nr. 48675. Dar stați puțin, că nici cu acest act nu s-a rezolvat nimic. Urma ca, în baza respectivei decizii, să se elibereze Ordinul de plată care, la rîndul lui, ajungea la Ministerul Finanțelor. Acesta, în termen de șase luni, trebuia să bage banii într-un cont de la CEC, iar intrarea în posesia sumei de bani se face în maxim o lună. Între timp, a apărut și o Hotărîre de Guvern prin care anumite termene ale procedurii enunțate mai sus pot fi prelungite pe același vechi motiv: ,,Nu sînt bani!”. În concluzie, din anul 2009 – data înregistrării dosarului la ANRP – și pînă în luna martie 2024 – cînd am intrat în posesia primei rate de plată – au trecut 15 ani de calvar, dar povestea continua. Spun asta, pentru că banii au început să-i dea, în rate, cîte una pe an – zic ei -, dar în doi ani am încasat doar o rată, și aia… FĂRĂ COTA DE INFLAȚIE (De ce așa? Că băncile, direcțiile de taxe și impozite, finanțele etc. nu ne-au iertat niciodată în privința asta).

Oricum, întrucît funcționarii ANRP, care sînt responsabili de soluționarea legală și în termen a retrocedărilor, intră adeseori sub incidența codului penal (v. ABUZ ÎN SERVICIU), voi prezenta o plîngere penală cu probe indubitabile. Această pură bătaie de joc trebuie stopată, iar cei implicați ar trebui să se gîndească foarte serios la oportunitatea unei DEMISII DE BUN-SIMȚ, dar oare de unde atîta bun-simț?

Pe lîngă asta, precizez că, recent, am deschis o anchetă de presă de nivel internațional, cu privire la ,,CELERITATEA SOLUȚIONĂRII RETRO­ CEDĂRILOR ÎNREGISTRATE LA ANRP”, sens în care am solicitat să mi se răspundă oficial la cîteva întrebări legate de dosarul menționat mai sus și cel cu nr. 2275/L290/2023.

Răspuns oficial nu am primit, dar o doamnă din cadrul Oficiului Juridic al ANRP mi-a telefonat și, la întrebarea mea: ,,De ce, din mai 2022, cînd s-a emis Decizia de compensare în dosarul nr. 44892/cc, și pînă în prezent – 28 de luni – am primit doar o rată, deși voi susțineți că plătiți o rată pe an?”, mi-a răspuns: ,,Stați liniștit, că veți primi și a doua rată!”. Cineva mi-a spus că s-a dat dispoziție ca Ordinul de plată pentru rata a II-a să fie emis după vreo 3-4 luni, după care șase luni la Ministerul de Finanțe, apoi 1-2 luni la CEC, și uite-așa voi intra – practic – în posesia banilor, după…

38-40 de luni, deci o rată la 19-20 de luni. (Dacă-i așa, am voie să vă cer dobîndă la întîrziere?)

Privitor la răspunsul oficial pe care îl aștept și acum, respectiva ,,juristă” mi-a spus: ,,La solicitarea

dumneavoastră nu vom răspunde în scris, această convorbire, fiind înregistrată, va fi dovada faptului că v-am răspuns, iar dacă ne veți da în judecată la contencios că nu v-am răspuns scris, să știți că veți pierde procesul!”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare/ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (,,Lumea românească”).

Oricum, într-un viitor articol, vă voi spune cine este ,,jurista” din ANRP și cum a ajuns ea în funcția respectivă, dar să revenim la solicitările mele către ANRP. Deci, în cazul primului dosar, NU mi s-a spus nimic clar, punctual și, mai ales, legal. Vorbe-n vînt și dovezi ale crasei incompetențe, iar legat de cel deal doilea dosar am aflat doar atît: ,,Este în lucru la Direcția pentru Aplicarea Tratatelor internaționale din cadrul ANRP”, după care CSAD (?) va emite o decizie, în baza căreia se va elibera Decizia de compensare, urmată de Ordinul de plată, apoi Ministerul va depune banii la CEC, care la rîndu-i mă va anunța telefonic. Și asta, în timp ce, în România, rata mortalității a depășit orice record. Felicitări și Ministerului Sănătății, care a pus umărul la depășirea procentului celor salvați de la viață, nicidecum de la moarte! E vorba de ăștia care au transformat Sănătatea în fabrică de principii, provenite din întîmplări de genul: - Cum a mers operația?

- Care operație, nu era autopsie?

Sau: - De ce a murit acest pacient?

- Nu știm, dar cert este că la autopsie s-a zbătut tare mult.

Legat de ANRP și prostia celor care o deservesc, se cuvine să arăt care este culmea prostiei: Să stingi lampa, după care să aprinzi un chibrit ca să vezi dacă s-a stins. În încheiere, mă simt nevoit să menționez reacția pe care a avut-o madam ,,juristă” cînd i-am reproșat că e total paralelă cu deontologia din domeniul dumneaei. Foarte plină de ea, mi-a spus pe un ton autoritar: ,,Stimate domn, să știți că la ANRP nu se încalcă legea!”, iar cînd am întrebat-o ,,Cum se cheamă acțiunea lui Cocoș, Bica, Pescariu ș.a. care scoteau banii din ANRP cu camionul?”, mi-a închis, pur și simplu, telefonul.

Oricum, voi deschide o acțiune judecătorească împotriva ANRP, pentru a obliga instituția să-mi răspundă la petiția pe care am formulat-o, așa cum, de altfel, a fost obligată și în alte dăți, cînd, în presa centrală, apăreau articole cu titluri cît se poate de elocvente: ,,25.200 de dosare nesoluționate de ANRP pe Legea 10/2001 (acum sîntem în 2024 – n.m.) pot lua calea instanțelor” (Jurnalul Național - 2019).

Era vremea cînd ANRP avea obligația de a rezolva circa 700 de dosare pe lună, așadar aproximativ 8.500 de dosare în decursul unui an, dar... ,,nu sînt bani!”. Păi, dacă nu mai aveți obiectul muncii, trageți obloanele, fraților, stați acasă, intrați în șomaj, plecați la cules de sparanghel sau demolați sediul ANRP, faceți curățenie și, la urmă, puneți panseluțe!

23

În așteptarea unei alte numiri

Un virus se răspîndeşte pe pămînt. Ideologia progresistă! Elita euro-atlantistă exultă, mercenarii au depus jurămînt de credinţă. Noua societate neomarxistă cu întregul arsenal al sistemului U.E.: „majoritatea globală“ fără identitate, wokismul, trans­ genetismul, multiculturalismul, neo-femi­nis­mul, minorităţile, incluziunea, ONG-urile migraţioniste, se pregăteşte pentru preluarea puterii. Semenul meu şi-a îmbrăcat mantaua cu epoleţi de delator, dar n-a putut să-şi ascundă coada care-i atingea cizma. În ochii lui sticloşi ne vedem ignoranţa şi nepăsarea noastră colectivă. Îi cunoaştem deja din altă epocă, acum sînt împreună cu odraslele lor. Alţii vor deveni furnici lucrătoare perfect integrate în statul-muşuroi.

Coloniile nu dispar, sînt miza.

Sîntem consideraţi reacţionari şi extremişti dacă gîndim în termeni de suveranitate, identitate, pace.

Eşti etichetat naţionalist, fascist dacă faci referire la Patrie. Programaţi în masă, aşteptăm nerăbdători ştanţa cu numărul de serie; omul nou, prototipul noii societăţi construite în laboratoarele U.E. Ni se extrage ADN-ul, înlocuit cu circuite ideologice.

Vieţile noastre se stivuiesc în depozitele sistemului pentru a fi închiriate celor în căutare de identităţi false. Devenim entuziaști şi fanatizaţi, o masă compactă fără demnitate, împroşcînd aşchii de şpan din conştiinţe metalice.

Am început să trăim într-un labirint kafkian, în clarobscurul căruia stau de pază lupii neo-democraţiei.

Pereţii-s muţi, se vorbeşte-n şoaptă despre ,,Comisie” şi supunere. Magistraţi cu chipuri solemne adaptează legile conform intereselor sistemului. Sînt invitaţi la dineul de gală al justiţiei: trufe negre în porţelan de Sèvres, stropite cu „Margot“ grand cru classé. Din balcoanele patriei se aud trompetiştii demagogiei.

Scrîşnetul mandibulelor se răspîndeşte în aer, caldarîmul tremură imperceptibil şi supus. Este anunţată iminenta prăbuşire a democraţiei, un vechi concept vidat de conţinut. Exersarea puterii necesită o nouă resetare a drepturilor imuabile devenite incompatibile cu scindarea lumii actuale. Fiecare cartel cu justiţia sa privată adaptată intereselor sale.

S-a constatat că viaţa privată distruge omul şi natura; sîntem organizaţi într-o ordine prestabilită de Consiliul Capitalismului Incluziv. Omul a devenit o marfă, îl poți juca la ruletă.

Identitatea biologică este depăşită, natura a devenit demodată, vom plăti taxă de existenţă la care se va adauga TVA. Ni s-a stabilit o karmă comună, vechea civilizaţie a devenit o relicvă, ne vom abandona bucată cu bucată, vom aştepta în faţa ghișeului, numărul izolării afective şi modificării genetice dorite. Omul nou își va renega jumătatea expirată. Vom abandona natura umană și o vom înlocui cu implanturi de fericire artificială, moda actuală; se apasă tastatura QR cod și se validează.

Tatuat recto-verso pe haine, piele şi bocanci, tînărul de la ,,Untold” întreabă: ,,O lume uniformă, fără chip și reguli aduce glorie şi bani?”. Se zvoneşte că utopiile se vînd pe tarabe în pieţele publice ca armele americane în Yemen, alături de burkas şi dulciuri.

Alunecăm fără să ne opunem prin propriul gol, ne dezrădăcinăm din unitatea noastră. Străzile au devenit metalice, reci, ruginite, sună a existenţă fără sens, fără repere. În curînd ni se va trimite salvatorul.

Numit. Sîntem un popor disciplinat, se ştie.

Am uitat să numim patria Patrie. Am uitat să rostim deal, rîu, prispă, cruce, icoană, frescă, rod, tată, mamă, brazdă, matcă. Ne este teamă să mai simţim româneşte.

Cioplitorule, ciopleşte-mi picioarele în doi stîlpi de poartă./ Casa cu ochi de var mă aşteaptă./ Ciopleşte-mi o copaie, să-mi miroasă cămaşa a vînt./ Ciopleşte-mi o casă de lemn, să-i crească aripi uşii./ Ciopleşte-mi limba română, să nu-i dispară cuvîntul.

Patrie, îţi dăruiesc trupul meu. Dar pentru ca tu să te aperi, nu să aperi interesele altora. ȘTEFAN RÎMNICEANU (cotidianul.ro)

24

Nr. 1759 l 3 – 9 septembrie 2024

RM

Turneu de lansare a cărţii „Corneliu Vadim Tudor şi România Mare – o moştenire pentru viitor“ La 9 ani de la plecarea la Ceruri a lui Corneliu Vadim Tudor, România și românii au nevoie, mai mult ca oricînd de o speranță în mai bine, de un apărător, de o voce sonoră care să îi ajute în a-și apăra drepturile în fața celor care îi vor îngenuncheați. „Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor” s-a materializat astfel tocmai în acest scop. Să nu uităm nicicînd ceea ce Tribunul ne avertiza, să ne iubim valorile, tradițiile, să ne apărăm credința în Dumnezeu și în principiile creștine. Să ne iubim istoria și să îi îndemnăm și pe alții să o facă.

O selecție de articole, discursuri fulminante, poezii creștine și nu numai, aforisme – mici, dar valoroase tablete de înțelepciune, miniaturi biblice semnate de Vadim, toate adunate într-un volum inedit, cu o formă grafică de excepție.

Corneliu Vadim Tudor a fost iubit și apreciat de familie, prieteni, de milioane de români. Veți regăsi în carte editoriale ale celor care l-au cunoscut așa cum puțini au avut ocazia să o facă.

Este, cu siguranță, primul volum dintr-o serie, pentru că despre o personalitate atît de complexă – scriitor, publicist, poet, istoric, gazetar, om politic – întotdeauna vor fi lucruri de spus. Și primul proiect dintr-o serie despre viața și activitatea celui care a fost și va rămîne Tribunul tuturor românilor.

Lectură plăcută! *** Acest eveniment special de lansare va avea loc în mai multe orașe din țară, oferind cititorilor ocazia de a descoperi în profunzime viața și moștenirea lăsată de Corneliu Vadim Tudor.

Cartea explorează contribuțiile sale la politica și cultura României, precum și viziunea sa pentru viitorul țării. Fiecare lansare va include discuții cu personalități culturale, sesiuni de autografe și dezbateri despre impactul durabil al Tribunului asupra societății românești.

Primul eveniment de lansare a volumului va avea loc pe 14 septembrie 2024, la Hotel Aro din Brașov, orele 10-12, unde vă așteptăm pe toți cei care doriți să ducem moștenirea lui Corneliu Vadim Tudor mai departe. În acest sens, vă rugăm să vă înscrieți pentru participare, accesînd site-ul vadim-tudor.ro și completînd formularul.

Lidia Vadim-Tudor, fiica cea mare Tribunului, va fi prezentă la eveniment și va oferi celor prezenți cartea cu autograf.

„Corneliu Vadim Tudor şi România Mare – o moştenire pentru viitor“ Participã: LIDIA VADIM TUDOR Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.