România Mare, nr. 1757

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Prostia nu-l doare pe prost, ci pe cel care intră în contact cu el.

CORNELIU VADIM TUDOR

Declinul civilizației

Scriu de ceva vreme despre declinul civilizației actuale și, din cîte văd, am senzația că tot ce am scris este adevărat. În ajutorul meu vin și cei de la European Conservative, care publică un articol pe această temă, din care voi reda cîteva pasaje. „Există un cuvînt care continuă să apară în încercarea noastră de a descrie momentul prin care trăim: civilizație.

Ceva nu este în regulă la nivel civilizațional. Dar ce este civilizația? Ce face o civilizație mare, durabilă, robustă sau avansată? În Civilizația și nemulțumirile sale, Sigmund Freud identifică frumusețea, curățenia, ordinea, realizările științifice și artistice, reglementarea relațiilor sociale, statul de drept și controlul asupra forțelor naturii drept unii dintre principalii markeri ai civilizației. La prima vedere, totul sună destul de dezirabil și ne putem grăbi să deplîngem dispariția lentă a multora dintre aceste atribute în civilizația de care se preocupă cel mai mult discursul nostru: civilizația occidentală.

Occidentul este cel care sărbătorește acum urîțenia în artă, arhitectură, modă și forma umană. Frumusețea simplă, se pare, este prea evidentă, prea elitistă, nedreaptă

și lipsită de ironia cinică a postmodernismului.

Curățenia și ordinea se pierd într-o societate din ce în ce mai multiculturală, atomizată și cu încredere scăzută, în care pur și simplu luăm ceea ce avem nevoie pe termen scurt, fără a lua în considerare efectele sale mai ample asupra coeziunii sociale sau asupra comunității. Există, de asemenea, un sen­ timent de stagnare, epuizare și apatie.

După cum a subliniat Peter Thiel, pro­ gresul științific nu mai progresează și nu a mai făcut acest lucru în ultimii 50 de ani. În arte, există un amestec curios de relativism extrem și cenzură dogmatică. Orice poate fi acceptat ca artă, în timp ce orice artă care îi provoacă pe progresiști nu va fi niciodată acceptată. În mod similar, instituții precum căsătoria și familia eșuează și se destramă din ce în ce mai mult, în timp ce relația dintre sexe și rase devine din ce în ce mai antagonistă și încărcată“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

23 AUGUST 1944 – ÎNTRE TRĂDARE ȘI EROISM – La 80 de ani de la un eveniment crucial pentru România –

Ori de cîte ori abordăm subiectul „23 august 1944”, indiferent de con­ textul în care vrem să tratăm tema, multiplele probleme rămase, încă, într-un fel de nebuloasă a Istoriei, ne pot crea un virtual handicap în ceea ce privește urmărirea și redarea firului desfășurat de pe ghemul, de multe ori încîlcit, al unor acțiuni și întîmplări cu determinări reciproce fie de atestare, fie de anulare. Istorici de orientări diferite (ca platformă idiologică și formare profesională), care s-au aplecat asupra acestui subiect, au înclinat balanța cînd într-o parte, cînd în cealaltă, căutînd să exploateze fie documentele la care au avut acces, fie mărturiile unor participanți la cel de-al II-lea Război Mondial, în special personalități militare sau politice, cu implicări directe în unele operațiuni desfășurate fie, direct, pe front, fie în culisele de manevre politice din cabinetele principalelor forțe înregimentate în marea conflagrație mondială.

Pentru cine urmărește dezvoltarea subiectului de-a lungul celor 80 de ani de analize, dezbateri, dezvăluiri, anchete, elogii sau, dimpotrivă, critici, și încă nu are o orientare personală asupra întregului eveniment, ideea de derută este cert asigurată, mai ales dacă ne apucăm să punem față-n față – ca într-o antiteză istorică – interpretările de dinainte de 1989 ale momentului „23 august 1944”, cu cele din perioada postdecembristă.

Totuși, ce facem?

Părerea mea este că, uneori, această derută se poate metamorfoza într-un real avantaj, cititorul imparțial aflînduse în fața unor informații într-un anume sens distorsionate, dar, în principal, orientate spre același obiectiv comun – eludarea unor enigme generate de înfăptuirea actului istoric de la 23 august 1944, în România. Pe aceste considerente se bazează materialul de față, cu specificația că am exploatat unele surse istoriografice, posibil de cercetat după 1989, care permit crearea unui cadru istoriografic dacă nu inedit, cel puțin fluent în dezvăluiri și interpretări, cred eu, netrucate, bazate pe documente și acțiuni ce pot fi documentate, la care se adaugă, desigur, expresia personalității autorului, precum și limita acestuia în a „scormoni” prin arhive. Cu aceste ultime precizări, să pornim la drum, cu atenționarea că, în ceea ce urmează, nu voi utiliza procedeul descriptiv al momentului „23 august 1944” – temă bătătorită prea mult pînă acum, fiind o temă cu profil școlăresc – lăsînd ca accentul să cadă pe lucruri și pe elemente care au putut croi, în paralel, destinul României postbelice. În secundar, dincolo de litera scrisă, dacă vom avea curajul să intuim ce ascunde umbra istoriei, vom ajunge tot mai aproape de rădăcina acestei istorii, adică de izvorul care a dat viață actului istoric, în epicentrul căruia a fost Demiurgul modern – Omul de pe front – eroul. Pentru că el a fost Eroul, trădătorii au fost Politica și anumite interese militare... (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Ranita de soldat ,

I Soldații, în marș sînt ca un abur de toamnă tocat peste luncile răgușite de freamătul porumbului aliniat ca militarii la paradă, și nu li se zăresc ranița-n spinare, desenată ca un paner cu mere, roșii și galbene, tocmai bune de aruncat mai întîi ranița, și merele pe urmă.

II O, dacă fiecare soldat și-ar deschide, ca pe un sipet, ranița, în care și-a pitit copilăria de ochii cercetașilor inamici, atunci ar înflori pe cîmpul de instrucție numai gînduri albastre, și lalele în dungi, ca o cupolă de parașută deschisă peste turla Voronețului.

O, dacă fiecare soldat, în parte ar scoate din raniță măcar cîte-o carte...

GEO CIOLCAN

NR. 1757 l ANUL XXXV l 20 – 26 august 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 În ziua de 5 iunie, ungurii vor regreta ea n-au rămas în Asia  Cea mai tare emisiune a lui Dan Diaconescu  Cea mai tare emisiune a Andreei Marin  Un huligan: Mircea Toma  B.U.G. Mafia va sfîrși nasol  Crucea de Piatră

PARTEA A III-A  Publicaţia lui Ciripoi are o pagină întreagă inti­ tulată „Sistemul electoral din România este păgubos“, semnată de o oareşicare Anca Hriban. De ce? „Au de cîştigat partidele extremiste“, susţine ea, și dă imediat un exemplu din Europa: „Parlamentul britanic – simbolul demo­craţiei moderne“. Păi cele mai extremiste partide din Europa, care patronează atentate cu bombe şi asasinări de copii, unde sînt oare, nu în Marea Britanie?  Pentru injuriile incalificabile care i-au fost aduse pe postul-pirat PRIMA TV de către numitul Mircea Toma, preşedintele P.R.M. anunţă că l-a dat în judecată pe huligan. Dacă-i dement, acest ocnaş de la „Academia Caţavencu“ n-are decît să se trateze la Ospiciu. Poate fi sigur că nu va scăpa nepedepsit.  A apărat numărul 85 al revistei „Atac la persoană“. La fel ca 2 voinici care se luptă spate-n spate, „Atac îa persoană“ şi „România Mare“ se bat cu hoţii şi criminalii, fără menajamente, cu riscuri şi sacrificii incalculabile. Reţinem cîteva titluri incitante: „În micul Sergiu Nicolaescu zace un mare criminal“; „Confirmînd tradiţia înaintaşilor, Regele Mihai a produs un bastard“; „Actuala Putere – complice îa genocid şi îa crimă orga­ nizată“; „Lichi­darea COMTIM pune în pericol capacitatea de apărare a Ţării“; „Pro­testul sindical mineresc din ianuarie 1995 loveşte din nou – Pe Nicolae Curcăneanu, prefect de Vîlcea, îl paşte sfînta puşcărie!“ (probabil e vorba de o greşeală de tipar, data corectă e 1999); „Răsvan Dobrescu este circarul Comisiei Juridice din Senat“ (reproducem textul în interiorul revistei noastre, ca să vadă toată lumea cine-i ăsta care se tot ţine scai de preşedintele P.R.M., pînă o să pleznească fierea-n el, cu P.N.Ţ.C.D. cu tot); „Petre Roman a deschis o uşă cu penisul“ etc. Vom reda, integral, această ultimă notă, pentru hazul ei: „Inspectoratul General de Poliţie, ca şi alte instituţii ale statului, are desemnaţi angajaţi pentru relaţiile cu publicul.

Mare ne-a fost mirarea cînd am auzit fără să vrem (aflîndu-ne cu treabă pe-acolo) o doamnă care susţinea că doreşte să depună o plîngere împotriva lui Petre Roman. Angajata I.G.P. a poftit-o într-un birou ca să scrie. În schimb, «reclamanta» a refuzat. Reclamaţia a făcut-o oral: «Doamnă colonel, luaţi la cunoştinţă că Petre Roman m-a violat. Deşi uşa mea era încuiată, cum stăteam eu în pat, am observat cum pe gaura cheii pătrunde penisul lui Petre Roman. Singură şi neajutorată, nu m-am putut apăra. M-a cuprins o moleşeală şi practic n-am putut să mai fac nimic. Dar am simţit dureri şi, timp de cîteva minute, bădăranul şi-a satisfăcut poftele pe trupul meu». Incredibil, dar adevărat. Și dacă te întîlneai pe stradă cu «reclamanta» ziceai «uite o doamnă». Ce-a putut să facă Petre Roman din femeile Ţării!“.  Ştiţi cît a ajuns o căpşună în pieţele Bucureştilor? Nu mai puţin de 500 de lei! Alte preţuri: kilogramul de mere 22.000 de lei, kilogramul de ardei gras 27.000 de lei.

Pe legea mea, mai ieftine sînt stupefiantele!  Îi mai ţineţi minte pe ăia de la Organizaţia Radicală „Şatra“ care protestaseră împotriva sena­torului Vadim, într-o procesiune de prost gust? Ei, bine, ete ce-au făcut magraonii la Cluj, în prezenţa lui Kovacs Eckstein Peter (ministru UDMR în Guvernul României!) care a fost de acord cu ei: „Ţiganii din România au cerut constituirea unei naţiuni proprii trans­frontaliere, care să rupă părţi din România, Ungaria, Ucraina şi Iugoslavia“ (ziarul „Naţional“, de luni). Încă o dată se adevereşte cîtă

dreptate avem noi cînd le rupem dinţii la nemernici.

Vreţi Ţară proprie mă, zburătoarelor? Înapoi, în India, să vă dea Pakistanul cu bomba atomică-n cap, poate aşa scăpaţi şi de lindeni.  Titlul săptămînii a apărut în „Curierul Naţional“: „Păcat, dragă Loţi, îmbă­trî­ nești urît!“. Reproducem esenţialul: „Ladislau Boloni a acordat recent un interviu revistei «France Football» în care afirmă că în România lui Ceauşescu au avut loc epurări etnice mascate. Am suferit pentru că eram maghiar!“ Ai suferit că te-nşela nevastă-ta Clara, bă, faţă palidă! Noi ştim cine i-a băgat lui Boloni porcăriile astea în cap: prietenul lui din Tg. Mureş, Frunda György. Dacă Boloni crede că „suferinţă“ se numeşte să apari de 108 ori în culorile Naţionalei de Fotbal a României, să ieşi campion european cu echipa Armatei Române, să trăieşti infinit mai bine decît 22.000.000 de români, să faci Facultatea de Stomatologie, fără să prea dai pe la cursuri şi examene şi să voiajezi prin zeci de Ţări de pe toate continentele – atunci da, s-a cocoşat de atîta suferinţă.

Ce naţie ciudată, ungurii ăştia! Orice ai face, oricum te-ai purta, pînă nu-ţi vîră ei cuţitul pe la spate nu se lasă.  Încă o măgărie ungurească, desprinsă de pe pagina I a „Gazetei Sporturilor“: „La un turneu de volei la Szombathely, sportivele românce şi-au cîntat singure Imnul – Ungurii au uitat ce e respectul“. În mod concret, vineri seara s-a petrecut ceva fără precedent: echipa României întîlnea echipa Elveţiei, sportivele s-au aliniat pentru a da onorul Imnului de Stat, s-a intonat Imnul Elveţiei, dar, cînd să se cînte, la megafoane, şi Imnul României, stupoare! Minute în şir de pauză penibilă. Atunci, Victoria Banciu, şefa delegaţiei, şi antrenorii Costinel Stan, Mugur Niculescu şi Aurel Cazacu au strîns fetele şi au cîntat împreună, ţinîndu-se de mîini şi plîngînd, „Deşteaptăte, române!“. Ce jigodii, bozgorii ăştia! Mult ne-a fost dat să mai îndurăm de la ei. Dar vine el un moment ai socotelilor, să nu uite asta.  Marele scriitor austriac Peter Handke are curajul să afirme: „Pentru mine, a fi pro-sîrb este o onoare!“ Iar intelectualitatea Greciei cere judecarea „Bandei lui Clinton“ pentru crime de război! Reafirmăm poziţia noastră: nu Miloşevici e criminal de război, ci Bill Clinton care, împreună cu şleahta lui de nemernici, ucide copii şi bătrîni, fără noimă, fără milă, fără frică de bătaia lui Dumnezeu!

Dragă domnule James Rosapeppe, transmite-i, te rugăm, şefului matale de la Casa Albă că e un porc, un bivol, un crocodil, o ruşine pentru America, o paţachină nenorocită, care va sfîrşi foarte urît.  Încă o răsplată a trădării: ţiganul turcesc Andrei Pleşu a primit premiul unguresc „Corvinus“.  „România liberă“ publică un articol antisîrbesc al bătrînului saltimbanc Gheorghe Boldur-Lăţescu. Nu insistăm asupra conţinutului, care e jenant. Dorim doar să semnalăm cam care e „nivelul“ intelectual al acestui agitator marcant al „societăţii civile“. Priviţi cîteva exemple de analfabetism:, „Forţa, legitimitatea şi credibilitatea politică a NATO s-a (?!) întemeiat“ (corect „s-au întemeiat“); „neoco­ muniştii din ţările recent eliberate de sub jugul URSS sînt pregătite (?!) să cîştige alegerile“ (corect „sînt pregătiţi“); „Fericiţi cei ce făuresc pacea, căci fii (?!) lui Dumnezeu se vor chema“ (corect „fiii“).  A crescut sub ochii noştri o generaţie ciudată, care naşte monştri. Monstrul cei mai dezgustător, ca o rîmă uriaşă, este aşa-zisa formaţie B.U.G. MAFIA, care a început să ceară 280 de milioane de lei onorariu pentru un „concert“ de o oră. Incredibil, nu-i aşa? Iată cîteva mostre de texte, care duduie în difuzoare, poluînd sonor un Popor bine-crescut: „Toată lumea jos!/ Ganu“ (adică pistolul – nota red.) plea-plea-plea/ E la tîmpla ta/ Nu mişca/ S-ar putea să beleşti p.../ Sînt un Charlie Manson, ucigaş de bună voie, stop/

RM

Nimeni nu ştie ce se petrece în mintea mea bolnavă/ Şi nimeni nu scapă viu din această treabă/ Am situaţia sub control/ Nu mă face să te omor/ Pun degetul pe trăgaci/ Trag şi repede te dobor/ Căci numai cei tari, da, pot supravieţui“. Un cîntec de „dragoste“, absolut schizofrenic: „Poţi să fugi şi să te-ascunzi/ Dar nu are rost/ Sînt ca o boală, frate/ Mori şi eu merg mai departe/ Nu mă uit în spate/ Nici pentru mine nu contează dacă eşti în pat la noapte/ Aşa că nu-ţi dau dreptul la cuvînt/ Îţi iau morţii la p... şi ţie şi lu’ mă-ta/ Şi ştii bine că nu vorbesc niciodată degeaba/ Deci treaba/ Pentru tine se complică/ Cu alţii s-a umplut 44 şi ţi-e frică/ Dă-te, fă, jos/ M-am plictisit de faţa ta/ Şi-ţi dau cu glonţu-n muie/ Mi-e milă de mă-ta/ Hai să te rezolv, fraiere/ Dă-te jos, tataie“ etc., etc. Alte exemple: „Şi nu uita, Căline/ Cînd vreau eu mă piş pe tine“; „Ghetto-dacii? Locul vostru e lanul de porumb/ Huooo/ Muieee!“ Alo, Balamucul?

Poliţia? Ce-i cu repetenţii ăştia? Cine le-a dat autorizaţie să „concerteze“? Asemenea produse pot strica sute de mii de tineri, transformîndu-i în criminali potenţiali. Atenţie la „Fenomenul B.U.G. MAFIA“! Asta nu e nici artă de gang, nici refulare nervoasă. E jegul aurolacilor, care din canale s-au urcat pe scenă şi de pe scenă se vor urca în capul nostru. Luaţi măsuri pînă nu va fi prea tîrziu.  Faimosul dizident sovietic Alesandr Zinoviev publică în „Le Monde“ un articol în care face pulbere „totalitarismul occidental“. Ne vedem nevoiți să repetăm: în Secolul XX au existat 3 doctrine politice mari şi late, adică fascismul, bolşevismul şi satanismul.  Îmbrăcată în culori ţipătoare, ca la Crucea de Piatră, deputata PD Paula Ivănescu îşi fîţîie şuncile ca o vedetă prin Parlament. Nimeni nu-i ca ea. Le ştie pe toate. E înţeleaptă şi împă­ ciuitoare. Conduce şedinţe, dă sentinţe, ce mai, se şi vede conducătoare de mase! Ce ne facem însă cu sărăcia îngrozitoare a pregătirii ei culturale, care se regăseşte la majoritatea membrilor acestui partid care nu ştie decît să dea ţepe şi tunuri? Zilele trecute, „botoasa“ cu aluniţe indiene, ca Narghita, a ajuns să cîştige Trofeul Pinocchio decernat de ziarul „Adevărul“, pentru următoarea inepţie: „E adevărat că PD s-a bătut pentru a obţine conducerea unor bănci comerciale, inclusiv a BANCOREX, dar pentru a le pregăti pentru privatizare, nu pentru a acoperi eventuale nereguli aparţinînd unor membri şi simpatizanţi ai democraţilor“. Ce mincinoasă!  Dar, staţi să vedeţi, că Paula Ivănescu împarte, frăţeşte, Trofeul Pinocchio cu Valeriu Stoica. De ce? Referindu-se la susţinerea de către PNL a prefectului – escroc al judeţului BistriţaNăsăud, Albinosul a scăpat următorul porumbel: „Ştiu că acest om ar fi trebuit să fie schimbat, dar face parte din echipa lui Cataramă şi s-ar putea să se interpreteze ca o prigoană împotriva echipei lui“.  Un anunţ nostim la rubrica „Declaraţii de dragoste“ din „Naţional“: „De la Diana pentru Mîţu meu iubit un lung pupic pe botic. Cu blăniţa ei pufoasă e frumoasă, e frumoasă, dulcică şi drăgăstoasă“. Nu sîntem prea dumiriţi: numita Diana transmite un mesaj unui bărbat sau unei pisici?  Prost inspirată crainica postului de Radio „Antena Bucureştilor“, de luni dimineaţa. Închipuiţi-vă că unei bătrîne simple, care a dat telefon pentru a face, la rîndul ei, o dedicaţie muzicală, aceasta a scos din sute de mii de melodii pe care le are Radio un cîntec psihedelic cu... Joe Cocker!  O interesantă anchetă publică „Adevărul“ de luni: „Ignorînd reglemen­ tările legale – Amicii Partidului Democrat dau din coate să pună mîna pe Cabana Cioplea din Predeal“ (autor Alin Bogdan). Şi cînd te gîndeşti că duminică, la PRO TV, Silviu Brucan (a ajuns o căzătură, îţi e şi milă să te uiţi la el) dădea ca sigur, după alegeri, un Guvern PDSR – ApR – PD! Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 iunie 1999)

RM

3

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

Din culisele istoriei  Din culisele istoriei

Crime la Operă (I)

Stockholm, vineri 16 martie 1792. Iarna nordică a adus frig şi zăpadă în capitala suedeză. În aceeaşi seară, sute de oameni se îndreaptă spre balul mascat de la Operă, o clădire superbă, inaugurată cu zece ani în urmă. Regele Gustav III, monarhul Suediei încă din 1771, urmează să asiste şi el.

La cei 46 ani ai săi, acest despot Luminat, deopotrivă autoritar şi generos, reformator, dar şi estet şi mecenat, trebuie să facă faţa unei opoziţii puternice chiar din rîndurile nobilimii. Circulă zvonuri despre un complot. De aceea suveranul nu este decît pe jumătate surprins cînd, către ora 10.00 la sfîrşitul dineului la care participa, într-un mic apartament în incinta teatrului, i se aduce un bilet anonim, redactat în franceză, ce îl pune în gardă: „Există persoane care nu nutresc decît ură şi răzbunare faţă de dumneavoastră...

Amînaţi acest bal blestemat pentru vremuri mai convenabile... Luaţi seama la parterul de la Haga (reşedinţa regală)“. Anturajul său îl conjură să nu coboare la balul mascat sau, măcar, să-şi pună zale. Dar regele îşi bate joc de idee. Însoţit de baronul von Essen, mare scutier, îşi face intrarea în sală. Amîndoi poartă măşti albe; regele are o mantie veneţiană şi tricorn. Două grupuri de costume de domino negre se apropie imediat de el. În busculadă, răsună focuri de armă. Regele este rănit. Se instalează o larmă de nedescris: dominourile negre încearcă să fugă, dansatorii şi muzicienii se opresc împietriţi de spaimă, oamenii fug care încotro, se strigă „foc“! Un tînăr aghiotant dă ordin gărzilor să blocheze ieşirile. Sînt arestaţi astfel aproape toţi conjuraţii. Gustav III, lovit de două gloanţe deasupra şoldului stîng, moare 13 zile mai tîrziu, după ce şi-a pus în regulă succesiunea.

Revolta nobililor suedezi a inaugurat o serie de atentate şi de regicide care vor avea drept spaţiu de desfăşurare întreaga Europă. În Franţa ca şi în Rusia, în tot cursul Secolului XIX, vom auzi despre împuşcături, bombe şi maşini infernale dispuse pe traseele suveranilor. În Franţa, primul atentat de acest fel a avut loc la 24 decembrie 1800. În acea seară, Bonaparte, Primul Consul, a scăpat ca prin minune – în timp ce se îndrepta spre Operă – de explozia unei maşini infernale plasate în stradă.

Pe 13 februarie 1820, ducele de Berry, moştenitor al tronului Franţei, a fost asasinat în timp ce ieşea de la Operă. Pe 14 ianuarie 1858, o maşină infernală a explodat în timp ce împăratul Napoleon III sosea la Operă. Astfel, trei atentate politice (fără a mai lua în calcul numeroasele tentative) au fost comise în Franţa în mai puţin de 60 ani, numai în împrejurimile Operei. Să mai amintim cazul preşedintelui Lincoln, omorît la 14 aprilie 1865, la Ford’s Theatre din Washington.

Pare a fi mai mult decît o coincidenţă la mijloc.

De fapt, de la crearea sa, la începutul Secolului XVII, Opera s-a aflat în atenţia autorităţilor de rang înalt. Sistemul mecenat a „hrănit“ această relaţie. Protectorii muzicienilor, – fie ei regi sau prinţi, nobili sau burghezi bogaţi – nu au acţionat niciodată total dezinteresat. Exemplul cel mai bun rămîne cel al lui Ludovic XIV, care înţelesese foarte bine profitul pe care îl putea trage din acest gen de muzică; opera violonistului şi compozitorului JeanBaptiste Lully (1832-1687) nu este nimic altceva decît glorificarea Regelui-Soare, de-a lungul unei reprezentaţii cvasi-permanente, pe imensa scenă de la Versailles.

Căci despre ritual este vorba. Opera era un sanctuar, scînteind de mii de lu­mini, era fast şi opulenţă, În secolul următor, la Paris ca şi în provincie, ceremonial bine reglat, păstrînd eticheta Vechiului scenele de operă sînt deseori folosite în scopuri de Regim. Opera devine oglinda publicului, care regăseşte pură propagandă. În 1730, la Limoges, de pildă, s-a acolo propria sa imagine. jucat o operă întru gloria guvernatorului; în 1745, Reversul medaliei: operele, încărcate de o atît de Voltaire şi Rameau au scris împreună Le Temple de la puternică semnificaţie politică, pot constitui apeluri gloire, care celebra victoria de la Fontenoy. Sfîrşitul periculoase la critică, adică la răzvrătire. De unde Vechiului Regim nu a răsturnat aceste practici: noii recurgerea la o cenzură ce nu totdeauna era eficace. conducători au înţeles imediat folosul pe care îl pot Astfel, în 1810, poliţia imperială a interzis reprezentaţia trage din teatrele lirice. Patria, libertatea, fraternitatea lui Fernand Cortez de Gaspare Spontini (1774-1851), au fost revelate poporului de numeroşi compozitori creată totuşi, cu un an mai înainte, la iniţiativa lui – Gossec, Mehul, Gretry, Cherubini etc. – care şi-au Napoleon. Expediţia din Spania nedînd rezultatele folosit talentul pentru a proslăvi – cu pompa de rigoare scontate, această operă întru gloria unui erou spaniol – operele Republicii. Abili în felul lor, cea mai mare devenea instigatoare. Acelaşi lucru sub Restauraţie, cu parte a muzicienilor au urmat apoi cariere foarte oneste opera lui Daniel Francois Esprit Auber (1782-1871), La sub Imperiu. De atunci înainte, era sau nu amator de Muette de Portici, jucată la 29 februarie 1828. După muzică, prinţul trebuia să asiste la aceste reprezentaţii anchetă, funcţionarii Ministerului de interne au autorizat ce îl glorificau. Napoleon, nu mai mult decît succesorii reprezentaţia dar opera a făcut vîlvă. Libretul, care lui, nu s-a putut abate de la acest ritual. evoca revolta poporului napolitan contra ocupantului spaniol în 1647, a inflamat spiritele şi, săptămîni la rînd, tapajul a fost enorm: publicul, presa, opozanţii guvernării lui Carol X au făcut din asta un stin­dard politic şi revoluţionar.

Păcălită de acest afront pe care nu a ştiut să-l prevină, monarhia şi-a întărit controlul asupra Operei: începînd din anii 1828-1829 toate operele au fost supuse unor cenzori cu sediul în Ministerul de interne. Mai tîrziu, Napoleon III i-a plasat pe directorii de operă sub ordinele directe ale ministrului Casei imperiale.

Prin jocul clasic reacţiuneAtacul lui Orsini asupra lui Napoleon al III-lea

A lovi la Operă = a lovi în inima puterii

opoziţie, noile guverne ce s-au instalat în timpul bulversărilor politice, atît de frecvente în Secolul XIX, şi-au făcut o plăcere din a inversa conduita afacerilor în materie de Operă. Astfel, în timpul crizelor revoluţionare, s-a încercat livrarea către popor a acestui templu al culturii dominante.

Este cazul anilor 1789, apoi 1830 şi 1848. Pentru a seduce păturile muncitoare, s-au înmulţit în acei ani reprezentaţiile gratuite, s-au distribuit bilete de favoare, se avea în vedere chiar construirea unei Opere în aer liber pe Champs-Élysées. Dar acest vis al unei Opere populare nu a durat decît cît durează o utopie; era mult prea periculos a încredinţa cheile unui vis unei populaţii versatile care – din ce în ce mai apăsat – prinsese gustul frondelor. Şi apoi, după această politică de seducţie culturală ce nu se justifica decît în raport cu un potenţial electorat, perioadele de reacţiune repuneau pe fiecare la locul lui: elita în lojile Operei, poporul în cîrciumile şi la balurile de doi bani.

Pentru opozanţi a lovi la Operă însemna a lovi în chiar inima puterii.

„Conspiraţia pumnalelor“ Cînd, la sfîrşitul anului 1800, zvonul despre complotul împotriva Primului Consul a ajuns la urechile poliţiei, nu se mai ştia pe ce pistă să se meargă.

Regalişti, iacobini, ameninţările veneau din toate părţile. în octombrie, temerile au căpătat concreteţe.

S-a descoperit cu groaza că cîţiva iacobini plănuiseră să-l asasineze pe Primul Consul în loja sa. Această „conspiraţie a pumnalelor“ a declanşat mai multe zeci de arestări şi o adevărată psihoză a atentatului, propagată prin presă. Nici două luni mai tîrziu, în seara de Crăciun a anului 1800, o maşină infernală a explodat în strada Saint-Nicaise, în timp ce trecea trăsura lui Bonaparte, care mergea să asculte Creaţiunea lui Haydn. Bilanţul a fost grav: opt morţi, 28 răniţi, dar „Primul Consul şi-a continuat drumul şi a asistat la oratoriu“, scria Le Moniteur universel, a doua zi după atentat. A treia zi de la acest moment, acelaşi jurnal amesteca cu abilitate critica muzicală şi elogiul politic: „Se executaseră uvertura şi 20 de măsuri sau chiar mai puţin, cînd s-a auzit un zgomot îndepărtat de explozie. Un moment după sosirea Primului Consul, pericolul pe care el tocmai reuşise să-l evite în drumul său spre Operă circula din gură în gură, nemailă-sînd spectatorilor atenţia şi calmul necesare pentru a auzi bine”.

O jumătate de secol mai tîrziu, la 14 ianuarie 1858, acelaşi scenariu s-a repetat cu Napoleon III. „În această seară, la ora 8.30 – menţiona Le Moniteur –, cînd Maiestăţile Lor împăratul şi împărăteasa au sosit la Operă, s-au auzit trei detonaţii, provocate de proiectile. Un număr considerabil de persoane, care staţionau în faţa teatrului, soldaţi din escortă şi gardă au fost răniţi, între care doi mortal“. Acest atentat, comis de revoluţionarul italian Felice Orsini, a avut loc în faţa peristilului Operei. La fel ca Napoleon I, cuplul imperial a mers la spectacol şi s-a lăsat aclamat, în ciuda tuturor-avertismentelor: „Împăratul şi împărăteasa au fost primiţi la intrare cu cel mai viu entuziasm. Reprezentaţia nu a fost întreruptă...

Maiestăţile Lor au părăsit Opera la miezul nopţii, continua ziarul. Bulevardele au fost iluminate pe neaşteptate şi o mulţime considerabilă a putut auzi, la trecerea împăratului şi împă­rătesei, aclamaţiile cele mai entuziaste şi cele mai emoţionante“. Cuplul a ieşit din nou a doua zi pe bulevarde, „în trăsură descoperită şi fără escortă“, şi a primit o dată în plus atunci ovaţiile populaţiei.

Apărînd în public după ce văzuse moartea cu ochii, Napoleon III a cristalizat în jurul persoanei sale o formă de coeziune naţională. În plus, în zilele ce au urmat atentatului executat de Orsini, ziarele nu au scăpat nici un detaliu, şi-au umplut coloanele cu mesaje de simpatie adresate împăratului şi care anunţau că acest demers „pare a fi rezultatul unui vast complot ţesut în străinătate“ – ceea ce nu era total inexact (în măsura în care el fusese pregătit de italieni refugiaţi la Londra). (va urma) JEAN-MARIE DUHAMEL

4

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Taximetristul

Sosisem de la Cluj, în Gara de Vest a orașului Ploiești. Un tren accelerat format din mai multe vagoane de clasa întîia și a doua care nu se diferențiau cu nimic în privința confortul, doar ca preț... Pe drum, au mai fost atașate vagoane, astfel că, odată ajuns în stația de destinație, abia mai vedeam capătul trenului...

Să tot fi fost vreo 20 de vagoane, că așa minunăție pe CFR nu mai văzusem din decembrie 1989, cînd pe calea ferată era un du-te vino de trenuri de călători și marfă... Abia se pierdea unul în zarea cenușie, că îndată apărea un altul, anunțat de fluierul prelung al locomotivei. În gară erau cîteva persoane, așezate răzleț, mai toți sorbind dintr-un pahar cu cafeaua luată de la tonomatul instalat pe holul de la casa de bilete...

Pe o bancă din preajmă, stătea ghemuit un cerșetor cufundat în mrejele somnului. Deasupra, cerul părea îmbrăcat într-o rochie de stele strălucitoare, care parcă prevesteau zorii dimineții și, odată cu ei, vipia verii, care de ceva timp părea să se fi instalat pentru multe zile de-aci încolo. În spatele gării, trei taxiuri stăteau trase în parcare împreună cu șoferii, de parcă s-ar fi aflat în pauza de masă. După privirea lor reticentă, am dedus că nu vor să mă ducă și pe mine acasă. Nici nu am insistat. Aveam de ales: ori să merg pe jos pînă acasă, vreme de treizeci de minute, ori să aștept vreo două ceasuri să merg cu transportul în comun, sau să apelez la serviciile de taximetrie privată. Bineînțeles că am ales soluția cea mai bună... Pe aplicația telefonului am făcut comandă și, în cîteva minute, m-am și văzut îmbarcat într-un taxi elegant, spre surprinderea celor trei taximetriști care mă sfidaseră din prima clipă. Așa că au rămas cu buza umflată privind în urma mea, treziți parcă atunci din somn.

După cîteva schimburi de amabilități, șoferul călcă pedala de accelerație și pe-aici ți-e drumul, nu înainte de a mă întreba unde vreau să ajung, la ce adresă... Era un șofer rotofei, la șaizeci de ani, o mustață neagră bogată, care îi dădea în vileag vîrsta, la fel ca burta groasă ce anevoie sta sub centura de protecție. Se părea că avea și ceva probleme de respirație, poate că omul fuma, sau poate că așa-i era construcția.

Nu fizicul lui mă interesa, eram bucuros că a venit destul de repede și că nu peste mult timp voi fi acasă, în patul meu.

– Ziceți că veniți de la Cluj?... Așa am înțeles, intră omul în vorbă.

– De la Cluj, domnule!

– V-a plăcut?

– Sigur!... Multă curățenie, îi zic. Nu vezi pe jos un chiștoc de țigară... Oamenii sînt ospitalieri cu străinii care poposesc în orașul lor. Am constatat pe pielea mea... Vezi că se poate, dacă este voință și simțul civic funcționează la întreaga comunitate.

– Numai în Ploieștiul ăsta, nu se mai termină cu mizeria... Cred că este cel mai urît oraș din cîte am văzut în țara asta... La tot pasul movile de gunoi... Te sufoci în munții de gunoaie care se află la fiecare colț...

Din cauza gunoaielor mi-au intrat șobolanii pe geam în casă... Parcă noi nu am avea primar, poliție comunitară, alți factori care răspund de curățenia orașului pentru care noi plătim taxe și impozite.

– Aveți dreptate, îi zic, dar nu avem ce face, îi zic eu pe un ton plicticos, fiind în asentimentul lui, pentru că tot ce-mi povestea nu era nimic nou pentru mine.

– Apropo, să vă povestesc ce am pățit acum cîteva zile, cu un echipaj de poliție comunitară... Văz că sînteți om de treabă... Am povestit și altor clienți de-ai mei, și voi povesti la toată lumea, pînă va ajunge vorba acolo, sus, unde trebuie și să se ia măsuri urgente inclusiv pentru igienizarea orașului nostru... Dar nu despre gunoaie vreau să vă vorbesc, ci despre o altă situație, deși, indirect, există o legătură între ele... Cum spuneam, acum cîteva zile staționam cu mașina în fața spitalului din vecinătatea pompierilor, cînd văd că vine spre mine un tînăr, rugîndumă să-i duc unchiul acasă, că omul nu are pe nimeni, iar el e singurul lui sprijin...Trebuia să-l duc la periferia Ploieștiului... Pe drum aveam să aflu că suferise un accident și că tot corpul lui era numai răni, că de durere abia se abținea să nu scrîșnească din măsele... Nu știam cum să fac să calc pe ambreiaj, să-l duc pe sărmanul meu client cît mai repede acasă la el. Nu apuc să bag mașina în viteză, că tînărul îmi cere să opresc la o farmacie să ia niște calmante...Cum opresc au și apărut comunitarii... Le-am explicat care e situația, dar ei nu s-au lăsat înduplecați și m-au amendat.

– Așa e lumea!... Nu vezi dumneata, oamenii se gîlcevesc de la lucruri de nimic. Frații se ceartă între ei, copiii își omoară părinții.

– Au luat-o razna cu toții, pentru că le permite democrația, mă întrerupe din vorbă, văzînd că i-am dat apă la moară... Să vă spun una tare de tot... Apropo de frați!... Cu fratele meu am pățit-o rău, că voi povesti

și la morți...După ce ăi bătrîni au murit, a rămas în urma lor o casă frumoasă, în centrul orașului, noi fiind singurii moștenitori... Urma, cum era firesc, să împărțim agoniseala ălor bătrîni între noi doi, unul să rămînă proprietarul casei, celălalt să fie despăgubit cu partea de bani ce i se cuvenea pentru imobil. A fost de acord, dar cînd a auzit de despăgubire s-a împotrivit...

Voiam să-mi rămînă mie casa și să-i dau banii conform înțelegerii... Aveam doi copii, un băiat și o fată... El nu avea urmași, și nici una, nici două a insistat să vindem casa, numai să nu locuiască unul dintre copiii mei în ea. Pînă la urmă am vîndut-o unor bețivi, și dintr-un muzeu de casă, a ajuns o cocină de porci. Și omul ar fi povestit poate și alte întîmplări din viața lui, dar l-am atenționat că ne apropiem de destinație, iar în scurt timp mașina opri în fața imobilului unde trebuia să cobor... Aerul răcoros al dimineții, liniștea de peste tot, somnul care mă cuprinsese, toate astea poate să fi contribuit în vreun fel la imaginea care mi se părea a fi un peisaj mirific.

– V-am adus cu bine acasă, rîse ușor taximetristul, mulțumit ca de vreo ispravă, așteptînd să primească banii pentru cursă.

După ce îi achit cei 15 le cît arăta aparatul din bord, omul îmi mulțumi și, în zgomotul mașinii, îl aud zicînd: – Dea Domnul să scăpăm de gunoaiele astea, iar polițiștii comunitari să-și facă datoria, altminteri, după cum arată Ploieștiul acum, riscăm să ne îmbolnăvim.

– Să fie sănătate, îi zic eu, punînd punct discuției, mai ales că începusem să mă simt doborît de somn, după o noapte de călătorit cu trenul de la Cluj... O plimbare demnă de povestit cunoștințelor, prietenilor, și pe care nu o voi uita curînd.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Timpul e unul, și vremea e alta. Latinescul timp înseamnă scurgere de secunde, de ani, de secole, de milenii. Slavonul vreme cuprinde și o noțiune climaterică.

Românul spune ,,s-a stricat vremea”, ,,proastă vreme ne ajunse”, ,,ce vreme e pe-afară?”. Ardelenii au și un verb: a vremui. Afară vremuiește, adică s-a stricat vremea, plouă cu vînt și zăpadă.

Pentru omul nevoiaș avem sărac, pauper, sărman, calic. Cuvîntul slavon sărac are o nuanță de dispreț. El înseamnă, inițial, nevrednic, în marginea societății, chiar hoț. Echivalentul, oarecum, al francezului misérable. Nu se dă nimănui certificat de sărăcie, dar se dă certificat de pauperitate. În ,,săracul de el”, ,,sărăcuța de ea”, ,,om bun, săracul”, intră o nuanță de compătimiri.

Dacă un ,,om sărman” (slavon) înseamnă un om lipsit de mijloace, prin inversiune, sărmanul om devine un om vrednic de milă, un biet om. Calic, pe lîngă extremitatea pauperității, mai indică și avariție, și mai însemnă un om care umblă din casă în casă, din pod în pod, după ajutor. Calic mai este întrebuințat de slavi și pentru pelerin. Pe vremuri se spunea, la noi, toiagul caliciei...

Oameni care fac filologie după ureche, așa cum cîntă lăutarii, au pornit cruciadă împotriva neologismelor.

Neologism, după ei, este cuvîntul care miroase a Paris, chiar dacă francezii l-au moștenit de la Iuliu Cezar. În schimb, e cuvînt neaoș românesc cel ce se găsește în letopiseți, adică slavonismul polonez al cronicarilor din Moldova și cel bulgăresc al Muntenilor. E cuvînt neaoș nădejde (slavon), nu speranța, e cuvînt neaoș ciobanul (turcesc), nu păstorul. Turcescul caldarîm e neaoș românesc, dar pavajul ni se pare neologism bun de lepădat.

Prin bunele oficii ale tradiționaliștilor, am ajuns la acest fermecător paradox: cuvinte bulgărești, turcești, byzantine, ungurești, intrate în limbă de cîteva secole numai, sînt cele neaoșe, iar cuvîntul de origine latină, vechi de două mii de ani, e neologism!

VICTOR EFTIMIU (Fragment din volumul ,,Magia cuvintelor”, publicat la Editura ,,Cultura Românească” S.A.R. – 1942)

Biblioteca Nationalã ,

Un fermecător paradox din limba română

Contribuția vecinilor, a năvălitorilor, a emigranților a dăruit limbii românești, de-a lungul secolelor, o bogăție de expresii de care nu se bucură alte popoare.

Amor, dragoste, iubire par a însemna același lucru, dar amorul presupune un sentiment erotic, în vreme ce iubire e mai vast, mai general. Poți iubi o femeie, dar poți iubi și patria, și artele, și copilul. Pentru acestea nu poți nutri amor. Dragoste e mai puțin decît iubire. A-ți fi drag cineva nu e totuna cu a iubi pe cineva. Iubirea e mai intensă, mai adîncă, mai activă decît dragostea, care se situează între afecțiune și iubire. Ne lipsește, totuși, o nuanță, acea franceză tendresse, care nu se traduce numai prin duioșie, cum hotărăsc dicționarele, ci are și un parfum de caldă și melancolică afecțiune erotică, o gingășie de sentiment mai suavă decît amorul și mai puțin pasionată.

Pentru amicul și inamicul latin, avem prieten, vrăjmaș și dușman. Slavonul prieten e mai cald decît amic, care se situează între cunoștință și prieten.

Amicul e mai mult decît o cunoștință și mai puțin decît un prieten. Vrăjmaș (slavon-tătar) și mai ales turcescul dușman, sînt mai puternice decît inamic; ele cuprind o noțiune de ură, de dîrzenie care lipsește inamicului.

RM

5

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jurnalul unei iubiri venețiene.

Vasile Alecsandri și Elena Negri

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuți, la Veneția, coborînd din gondolă, la ușa unei clădiri cu ferestrele dînd spre Canal Grande, între Rialto și Ca’Foscari. Clădirea de secol al XVI-lea de la numărul 3.927 purta, ca și astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul și Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri și iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie.

De fapt, îndrăgostiții își stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor și a trăi (nu știau) cel mai frumos, dar și cel din urmă capitol al poveștii lor de dragoste. Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămîni, spera să-și recapete echilibrul sănătății în orașul dogilor, printre opere de artă renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult.

,,Amorul vostru puternic e și sfînt” Se cunoscuseră în 1844, la moșia din Manjina a lui Costache Negri, fratele Elenei și prietenul poetului Alecsandri. Cînd nu ai nici 25 de ani, nimeni și nimic nu te poate opri să te bucuri de viață.

Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi și noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. ,,Iubiți!

Iubiți! Ne zice Veneția cernită/ Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfînt!”, exclama poetul în chiar prima zi a întîlnirii cu orașul dogilor. Versurile acestea sînt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere, de la etajul Palatului Benzon. În Jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulțimea de gondole alunecînd pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca niște rîndunele în zbor, apoi pierzîndu-se în canalele mai mici. Tablou mișcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și însuflețit de cîntecele gondolierilor, de strigătul lor: ,,Riva!” (Ferește-te!) atunci cînd trec dintr-un canal în altul. Îndrăgostiții își construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încîntătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puțin însă de propria lor țara. Astfel că savurarea cafelei turcești, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. ,,Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (cești de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa ca nu ne poate învinui nimeni că am uitat Moldova, dacă ne gîndim la multele picături cîte încap într-o ceașcă și la multele cești pe care le

Palatul Benzon

bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi «libațiile» noastre în cinstea țării”.

Farmecul Veneției Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile, comentată cu exaltare de poet: ,,Fericiți cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume și pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneției!” Credința înalță pe om la cer, iar amorul coboară cerul în om, spunea Byron.

Ni-i imaginăm pe Elena Negri și pe Vasile Alecsandri plimbîndu-se prin Piața San Marco, unde cînta muzica militară. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecînd, la braț, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncînd priviri spre Palazzo Ducale și spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, ,,acasă”, pe Canale Grande, admirînd, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezghețat (care îl face pe Alecsandri să remarce că la Veneția barcagiii sînt mai cultivați decît savanții din Academia de la Iași), le spune legende venețiene.

Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndrăgostit de o femeie frumoasă, dar săracă, și a cerut-o în căsătorie. ,,Biondinetta” avea însă un iubit gondolier care, în ziua nunții, a lovit gondola prințului, scufundănd-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneția, toate gondolele sînt negre.

,,Astfel, timpul se perinda în plăceri”...

Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cît o întreagă viață fericită. Cei doi își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punîndu-i chiar și un nume hazliu: Amiralul.

(Nu va fi să se întîmple așa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întîlnirea cu Paulina Lucasievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Își petreceau timpul făcînd, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia, pînă la urmă, îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, pe care îl considerau nereușit; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moartea iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, așa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoș al fotografiei – făcut la Veneția.)

Viața lor curgea necomplicat și romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hîrtie pentru tablouașul Ninitei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraș roșu pentru gondola lui Antonio... două albume în care Ninita pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj, și una cu inventarul lor casnic, menționat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri

și 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 mașină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr, precum și vanilie, un găvănoșel de muștar franțuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella și brînză, fructe din belșug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră ,,mobila noastră” și care va ajunge, în final, tot la Antonio. ,,Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversații nebunești, în rîsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupații de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vîntul sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Cînd cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică și colindăm, la întîmplare, cartierele Veneției, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înșine, despre țara noastră sau despre copilul nostru”.

Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă totusi pe Alecsandri, în 12 noiembrie, să facă planuri de plecare către o zonă mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oraș, duce lucrurile mari la bordul vasului ,,Arhiducesa Sofia” și se întoarce lîngă Ninita lui pentru a se bucura de ultimele clipe petrecute în apartamentul lor din Palatul Benzon. ,,Ne-am obișnuit atît de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atîta de plăcute, atîta de lipsite de cele mai mici griji, că ne întristăm numai la gîndul de a-l părăsi. Cîte taine ale inimii, cîte manifestări de bucurie, cîte scene duioase sau nebunești, serioase sau copilărești s-au petrecut în două luni între pereții acestui apartament!

Aici este canapeaua pe care, seara, făceam partidele noastre vesele de domino și micile supeuri pe la ceasurile după miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugărit de atîtea ori ca niște copii,

Canal Grande, Veneția

rîzînd în hohote. Dincolo, cele două balconașe ale noastre în care am stat atîtea ori spre a admira Palatul Foscari, luminat de cele din urmă raze ale soarelui, și mișcarea gondolelor lunecînd spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfîrșit, trebuie să ne despărțim de toate”.

,,Steluța”...

Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri și Elena Negri, începutul unei alte călătorii, care se va sfîrși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agravează. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă, de urgență, pe un vas, cu gîndul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfîrșește însă pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într-o tristă poveste de dragoste. Palazzo Benzon avea să rămînă un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutînd urmele fericirii pierdute, căreia îi dedică una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, (care pusă pe muzică, va deveni apoi o foarte populară romanță), ,,Steluța”: ,,Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie, Stea dulce și iubită a sufletului meu! Și care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram în lume tu singură și eu!...”.

Sursa: jurnalul.ro

6

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Sinuciderea pictorului Petre Iorgulescu-Yor Vioara în mîna artistului SĂMÎNȚA BUNĂ

Petre Iorgulescu-Yor s-a născut pe 24 ianuarie 1890 la Rîmnicu Sărat, a făcut studii de drept la Iaşi, iar în 1919 a plecat la Paris, unde a frecventat Academia Julien, avîndu-i ca profesori pe Maurice Denis şi Charles Lhuillier. Foarte apreciat, tînărul s-a remarcat la Salonul oficial cu trei lucrări, apoi a revenit în țară, intrînd în lumea artistică de la București.

Iorgulescu-Yor a abordat, pe lîngă pictura în ulei, fresca, desenul, pictura pe sticlă, scenografia şi afişul, devenind unul dintre promotorii acestui gen artistic. O etapă importantă în creaţia sa a fost expoziţia din 1929 de la Ateneu, unde a expus împreună cu sculptorul Ion Jalea un număr de 53 de lucrări. În același an, ca semn de apreciere, a primit medalia de aur la Pavilionul românesc de la Barcelona. Membru al societăţilor artistice „Tinerimea artistică”, „Criterion”, „Grupul nostrum”, alături de H. R. Calargi, M. Michăilescu, M.H. Maxy, Marcel Iancu, Margareta Sterian, Petre Iorgulescu-Yor a fost numit custode al Pinacotecii municipiului Bucureşti în 1933 – 1934.

Artistul a pictat la Balcic, Mediaş, Sighişoara și Cluj, avea expoziții personale și colective și era foarte cunoscut în mediile culturale din țară. La începutul lui mai 1939, vestea morții lui a căzut ca un fulger.

Iorgulescu-Yor se sinucisese în dimineața zilei de 29 aprilie, trăgîndu-și un glonț în cap.

Ziarele au consemnat: „De ieri, pictorul de talent Petre Iorgulescu-Yor nu mai este. Un glonț de revolver a pus capăt cu brutalitate zilelor maestrului ce vădea în pînzele sale o rafinată inspiraţie. Mîna care timp de atîţia ani a ţinut penelul a luat ieri dimineaţă arma ucigaşă, dînd drumul glonțului ce avea să lase dîră de sînge pe tîmpla delicată prin care se străvedeau vinele.

Iorgulescu-Yor făcea parte din generaţia nouă de pictori, se impusese în pictura românească prin pînzele lui de caldă tonalitate, prin vibraţia de lumină ce o punea în portrete şi printr-o modernă tratare a peisajului.

Moare în vîrstă de 48 ani, în plină maturitate a talentului. La Salonul Oficial de la Paris i se premiase chiar anul acesta o lucrare, iar acum cîteva zile talentatul pictor primise o comandă de la dl. primar general Dombrovski pentru expoziţia Luna Bucureştilor. Prima sa lucrare, Petre Iorgulescu-Yor a expus-o la expoziţia agricolă din 1909, organizată la Rîmnicu Sărat pe timpul cînd Lahovary deţinea departamentul agriculturii şi domeniilor. Regretatul pictor a lucrat diploma ce s-a acordat expozanţilor premiaţi. Tot în acest timp, tatăl lui Petre IorgulescuYor era prefect de Rîmnicu Sărat, sub guvernarea Partidului Conservator. În septembrie trecut, regretatul pictor a avut o infecţie la măsele. Deşi i-au fost scoase 8 măsele, totuşi infecţia n-a cedat. Părinţii l-au internat într-un

sanatoriu din Cluj. După cîtva timp, refăcîndu-se puţin, s-a dus la Sighişoara, pentru a mai picta cîteva pînze. Infecţia însă nu fusese definitiv eliminată.

O colibaciloză, probabil, l-a ţinut tot timpul în permanentă luptă cu moartea.

Nervii i-au fost tot mai mult zdruncinaţi din această cauză. Eforturile depuse pentru a-l salva au fost inutile. În ultimul timp, nefericitul Yor n-a mai putut rezista.

A crezut că nu va mai scăpa toată viaţa de otrava ce i-a intrat în sînge şi i-a măcinat nervii. Demoralizat complet, Petre IorgulescuYor a găsit ca singură soluţie sinuciderea.

L-am văzut ieri pe regretatul pictor întins pe patul lui din casa părintească din str. Caragea Vodă 20. Dormea liniştit, cu ochii închişi pentru eternitate, cu orbitele fin modelate… Într-un colţ al camerei, lîngă tablourile ce le-a lăsat neterminate, zidul a fost găurit de glonţul ce i-a sfîrtecat creierul. Fratele pictorului ne-a întîmpinat în prag, cu ochii înlăcrimaţi, fără a putea articula un cuvînt.

Tatăl, un bătrîn încă verde, fost senator, mare proprietar, îşi plînge, într-un fotoliu, întreaga jale fără nume, iar doamna Iorgulescu, mama, izbucneşte în hohote înaintea fiecăreia din pînzele pictate de fiul ei drag.

Singură, menajera ne poate spune, în toată această durere, împrejurările în care s-a sinucis Iorgulescu-Yor. «Azi dimineață, domnul s-a sculat devreme, a umblat prin casă foarte liniștit. A stat de vorbă cu mine…

Nimeni nu putea să-i bănuiască gîndurile… Pe la 7 – 7.30 s-a auzit o pocnitură… Nici n-am putut să credem că s-a putut întîmpla aşa ceva…».

Fratele pictorului ne spune şi el, sugrumat de emoţie: «Nu pot nici acum să cred că este mort» şi se uită la chipul ce doarme liniştit pe pernă… ” (sursa: „Curentul”, 1 mai 1939). „La cimitirul Bellu a avut loc ieri trista ceremonie a înmormîntării pictorului Iorgulescu-Yor a cărui moarte s-a întîmplat în împrejurări atît de dramatice. În capela cimitirului unde trupul neînsufleţit fusese adus de sîmbătă au fost depuse numeroase coroane de către Ministerul Artelor, Sindicatul Artelor Frumoase, precum şi de numeroşi prieteni.

Motto: „Ziua aceasta este o zi de vești bune și noi tăcem; dacă vom aștepta pînă la lumina zilei de mîine, ne va ajunge pedeapsa” – 2 Împărați 7.9 Fritz Kreisler (1875-1962), un violonist celebru, cîștiga bine din concertele sale. Dar cea mai mare parte a venitului său o cheltuia imediat. În timpul unei călătorii a găsit o vioară renumită, dar nu a putut să o cumpere, deoarece îi lipseau banii necesari. Mai tîrziu, de îndată ce a cîștigat suficient pentru a plăti prețul, s-a dus la vînzător și a sperat că va putea achiziționa acel instrument deosebit. Spre marea sa dezamăgire, vioara fusese între timp cumpărată de un colecționar. Dar s-a dus la noul proprietar și l-a rugat să-i permită să cumpere vioara. Însă acesta nu a vrut să dea piesa bună pentru niciun preț. Kreisler a crezut că va trebui să se resemneze, dar i-a mai venit o idee.

– Pot să cînt și eu o dată la instrument înainte ca acesta să fie condamnat la tăcere?, a întrebat el.

I s-a permis, așa că marele artist a luat vioara și a umplut încăperea cu o muzică atît de minunată, încît colecționarul a fost profund emoționat.

– Nu am dreptul să o păstrez pentru mine, a exclamat el. Este a dumneavoastră, domnule Kreisler. Luați vioara, pentru ca toți oamenii să audă acordurile ei!

Pentru păcătoșii mîntuiți, evanghelia harului este o muzică cerească. Nu avem dreptul să o păstrăm doar pentru noi. Domnul Isus ne spune: „Ducețivă în toată lumea și predicați evanghelia la orice făptură!“ (Marcu 16.15).

În jurul catafalcului se aflau părinţii, fratele şi rudele defunctului, precum şi domnii Ion Marin Sadoveanu, subsecretar de stat la Ministerul Artelor, Adrian Maniu, Soroceanu, Vlădescu, Ion Minulescu, Horia Igiroșeanu, Costel Tătăranu, pictorul Artachino, sculptorul Dimitriu-Bîrlad, Baraschi, Sîrbu, Băjenaru, Miracovici, Niculescu-Nic, Paşa, Şirato, Horia Teodoru, Steriade, Jalea. Slujba religioasă a fost oficiată de un sobor de preoţi, după care au urmat cuvîntările, apoi trupul neînsufleţit al defunctului a fost purtat la locul de veci” (sursa: „Curentul”, 4 mai 1939).

Dosaresecrete.ro

RM

7

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

File de istorie

CAROL I – ÎNCEPUT DE DOMNIE (I) După cum se ştie, în urma abdicării lui Al.I. Cuza la 11 februarie 1866, s-a constituit o Locotenență domnească, deţinătoare a puterii, care s-a îngrijit de alegerea succesorului lui Cuza în persoana unui membru dintr-o familie domnitoare străină. A fost ales în cele din urmă prinţul Carol de Hohenzollern care, la 10 mai 1886, a sosit la Bucureşti, urcîndu-se pe tronul ţării.

Th.C. Văcărescu era în acel mo­ment prefect de Prahova, funcţie în care pregătise şi asigurase siguranţa călătoriei lui Cuza pe drumul spre Predeal, la plecarea sa din ţară.

La deschiderea primului sfat presidat de suveran, în seara de 10 mai 1866, toţi cei ce deţinuseră guvernul îşi dăduseră demisia. Domnitorul îşi constitui imediat noul minister în compunerea următoare: Lascar Catargiu, fostul prim-locotenent domnesc – reprezentînd dreapta, Prezidenţia Consiliului şi ministru de interne; Ion Brătianu – reprezentînd stînga, ministru de finanțe; Petru Mavrogheni – ca reprezentant al dreptei, externele; C.A. Rosetti – extrema stîngă, cultele; Ioan C. Cantacuzino – din așa zisul centru, justiția; general principe Iancu Gr. Ghica – dreapta moderată, războiul; Dimitrie Sturdza – lucrările publice.

Am dat aici numirea partidelor, din care făceau parte membrii acestui guvern, după cum publicul îi desemna că fac parte; cu toate că, strict vorbind, în cei cinci ani de guvern constituţional şi parlamentar ce se săvîrşiseră de la 1859, data alegerii lui Cuza, şi pînă la 1864, aceea a loviturii de stat şi a regimului personal, partidele n-avuseseră timpul a se diferenţia principial şi într-un mod bine deosebit, cum se urmă după votarea Constituţiunii, de la 1866 încoace. Este asemenea de observat deviaţiunea de la uzul obicinuit din decembrie 1862 – cînd se făcu unirea definitivă a ambelor principate printr-o singură Cameră şi un singur guvern – uz după care se lua mai întotdeauna în minister patru munteni şi trei moldoveni. Proporţiunea era inversă de astă dată, dîndu-se Moldovei patru sfetnici în loc de trei, pentru ca interesele fostului principat să aibă preponderenţă şi ca unii moldoveni înşişi să curme orice veleităţi şi încercări vinovate şi antipatriotice în contra Unirii. Cu toată ora înaintată – după miezul nopţii, cînd se terminase consiliul – la care vestea formării guvernului se cunoscu în Capitală, ea făcu o excelentă impresiune; aceeaşi impresiune produse ea a doua zi, cînd fu cunoscută în ţară, atît din pricina persistenţei solidarităţii şi conlucrării ambelor mari partide, cel liberal şi cel conservator, şi din reputaţiunea bine stabilită de rîvnă şi destoinicie a miniştrilor, cît şi prin celeritatea cu care se soluţionase chestiunea guvernului ce cu sfaturile sale urma să ajute pe domnul Carol în iminentele şi gravele probleme ce aşteptau dezlegarea. Este destul a se enumera cîteva din aceste probleme. În interior mizeria şi starea aproape disperată a finanţelor, cu impiegaţi civili şi militari adăstînd de mai multe luni lefile întîrziate; serioasa ameninţare de

10 Mai 1866, intrarea în București a Principelui Carol 1

invaziune de oştiri străine, reclamînd ridicarea ţării în picioare şi mobilizarea armatei pentru respingerea și învingerea ei. Între chestiunile din afară era recunoaşterea faptului împlinit în ziua de 10 mai, prin întronarea unui monarh ereditar, întronare contra căreia protestaseră în conferinţa ambasadorilor de la Paris reprezentanţii celor două puteri întotdeauna îndărătnice pentru dorinţele naţionale ale românilor, Austria şi Rusia, care încurajau pretenţiunile nedibace şi anacronice de suzeranitate ale Turciei, ce în vremile actuale nu se mai puteau justifica şi valora.

Cu toată părerea de rău ce resimţisem de a nu fi putut asista în Bucureşti la intrarea solemnă a domnitorului în Capitala lui şi la evenimentul istoric al suirii pe tron şi al prestării jurămîntului în faţa reprezentaţiunii naţionale... mi-am aflat însă consolaţiune în ceea ce de mic învăţasem, în exemplul alor mei, că în îndeplinirea unui impieg public, datoria trebuie să treacă înainte de toate.

Ministrul de interne, principele Dimitrie Ghica, trimisese ordin telegrafic tuturor prefecţilor din ţară – afară de cei din Argeş şi Dîmboviţa, care însoţeau pe domnitor în trecerea prin judeţele lor, în călătoria spre Bucureşti – să se afle la reşedinţe, pentru ca, simultaneu cu ceremonia ce urrha la Bucureşti, să se slujească un Te-Deum la bisericile catedrale din judeţe, pentru a implora binecuvîntarea Cerului asupra lui Carol I, acum Suveranul ţării. În urma serviciului divin ei trebuiau să treacă în revistă trupele, care aveau să aclame pe căpetenia lor supremă; după care apoi să primească salutarea şi rostirea devotamentului pentru domn din partea funcţionarilor locali, să le dea citire manifestului noului guvern, redactat în seara din ajun şi transmis prin telegraf, iar seara să se dea un banchet de către primarii şi consilierii municipali, urmat de festive iluminaţiuni şi veselii prin muzici şi lăutari în pieţele publice.

A doua zi, 11/23 mai, avea să urmeze la prefectură jurămîntul şefilor autorităţilor administrative, judiciare şi militare; ofiţerii şi soldaţii să presteze jurămîntul lor în cazărmi în prezenţa comandanţilor respectivi.

Terminîndu-mi aceste prescrise îndatoriri, căutai în liniştea lăcuinţii mele a mă reculege de tensiunea de spirit, de emoţiunile şi nerăbdarea de a primi ştiri şi amănunte asupra sosirii principelui Carol; nerăbdare în care şi eu, ca toată lumea, petrecusem aceste cîteva zile, de la anunţarea pe cale privată mai întîi, oficială apoi, a sosirii domnului Carol la Severin şi a nezăbovitei sale călătorii de zi şi noapte spre Bucureşti. Evenimentul, oricît de dorit şi aşteptat, părea atît de extraordinar, încît unele ziare şi persoane sceptice declarau în prima zi că acest eveniment este de necrezut.

Mulţi veneau la mine a mă întreba şi a-mi cere confirmarea, şi numai în ziua de 9 mai, cînd sosiră comunicările despre manifestaţiunile petre­cute în Craiova, Slatina şi Piteşti, atunci nu mai rămase îndoială.

Eu însă nu mă puteam opri de a-mi repurta gîndul din prezent la trecut. Îmi aduceam aminte de Şcoala militară din Potsdam, pe al cărei frontispiciu prusienii – voind ca cei ce vor fi într-o zi ostaşi să se pătrunză şi mai adînc de menirea lor, – puseră in-scripţiunea: Martis et Minervae aluminis, adică acolo sînt discipolii lui Marte şi ai Minervei. îmi mai aduceam aminte că, fiind în aceea şcoală pînă în anul 1857, eşiam duminicile la vărul meu Iorgu Manu, locotenent în regimentul prusian de artilerie, al gardei.

Atunci văzusem printre por­tretele camarazilor săi şi pe acel al principelui Caroi de Hohenzollern, care servea şi el ca sublocotenent în acel

regiment; şi într-o zi zării chiar pe principe în localul casinului ofiţerilor. El îmi lă­sase o aşa de plăcută şi dăinuitoare întipărire şi mă entuziasmase atît de spontaneu şi irezistibil, încît idealul meu – tocmai atunci cînd se cerea de Divanurile ad-hoc de la noi chemarea la tron a unui principe străin – precum şi idealul verilor mei Iorgu şi Lică Manu, care ca şi frate-său mai mare servea în Prusia, la husari, idealul nostru, zic, ca viitor domn al românilor, se întruchipase în tînărul principe Carol de Hohenzollern... În dimineaţa zilei de 11 mai sosi tuturor prefecţilor vestea formării noului guvern şi proclamaţia sa către ţară: „Români, în destinurile omeneşti nu este o datorie mai nobilă decît aceea de a fi chemat a menţine drepturile unei naţiuni şi a consolida libertăţile ei.

O misiune aşa de însemnată m-a decis să părăsesc fără preget o poziţiune independentă, familia şi ţara, de care am fost legat prin legă-mintele şi suvenirile cele mai sacre, pentru a urma Apelului Vostru.

Primirea Plebiscitului, care a pus pe capul Meu coroana lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul, îmi impune o mare răspundere. Sper însă că-mi va fi dat, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu un întreg devotament, de a asigura noii mele patrii o existenţă fericită şi demnă de trecutul ei.

Români! Sînt al vostru din toată inima şi din tot sufletul. Puteţi să vă întemeiaţi pe mine în orice timp, precum eu mă întemeiez pe voi.

Dată în Capitala noastră, 17 maiu 1866 Carol Miniştri: Lascar Catargiu, Ion Brătianu, Petru Mavrogheni, Ioan Cantacuzino, Constantin A. Rosetti, Generalul Ioan Ghica, Dim. A. Sturdza“. Totodată primeam o telegramă personală din partea principelui Dimitrie Ghica, ministrul de interne din ajun, mulţumindu-mi de concursul devotat ce-i dădusem lui şi ministerului din 11 februarie în îndeplinirea sarcinei ce mi se încredinţase în acele grele împrejurări şi îndemnîndu-mă a da un asemenea concurs urmaşului său, punîndu-mă în serviciul suveranului, care îndeplinea dorinţele şi aspiraţiunile naţiunii.

După săvîrşirea formalităţilor depunerii jurămîn­ tului de diferiţi funcţionari, plecai spre seară la Bucureşti, unde a doua zi dimineaţa mă prezentai noului ministru de interne şi îi înmînai demisiunea din postul ce ocupam, spre a nu fi o piedică la numirea unei alte persoane, ce ministrul putea să aibă în vedere.

Acest demers îl făceam nu numai din punct de vedere de corectitudine, dar şi mai vîrtos pentru că Lascăr Catargiu, după cum am narat mai sus, fiind locotenent domnesc şi întorcîndu-se de la laşi, după mişcarea de acolo de la 3 aprilie, primise la trecerea sa prin Ploieşti o deputaţiune de cetăţeni liberali, care se plîngeau de pretinsul meu amestec şi influenţare în alegerile parlamentare ce se pregăteau pentru Constituantă.

După explicaţiunile date de o parte şi alta, dovezile date de mine cu fapte, că nu din partea mea, ci din aceea a reclamanţilor, venea influenţarea şi amestecul prin încercarea lor de a schimba candidaturile de deputaţi, fixate de comitetul central electoral din Bucureşti, locotenentul domnesc îmi dăduse mie dreptate şi le declarase că reclamaţia lor este neîntemeiată, ba le făcuse chiar şi o mică mustrare, de a voi să producă neînţelegeri şi confuziuni, în gravele împrejurări ce stăteau faţă. Totuşi temîndu-mă ca acel incident să nu fi lăsat vreo urmă nefavorabilă mie, în ochii lui Lascar Catargiu, mă declarasem gata a mă retrage.

Pe buzele spătosului răzăş de la Golaşei, – cum îl numeau moldovenii şi care şi-a lăsat un nume nepieritor în istoria noastră contemporană – se schiţă un uşor surîs şi el îmi răspunse: – Ba nicidecum; eu am găsit atunci şi găsesc şi acum că D-ta ai avut dreptate de a te opune unei fapte neleale şi nedrepte; te rog să rămîi la postul d-tale, că am putut să te cunosc şi înainte şi după 11 februarie, cînd ai conlucrat cu noi; ai deplina mea încredere şi cred că în curînd vei avea o dovadă despre dînsa; dovadă despre care încă nu este încă vreme să-ţi vorbesc. (va urma) TH. C. VĂCĂRESCU

8

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (I) Spre sfîrşitul lunii aprilie 1945, în cadrul comandamentului japonez al frontului din Birmania, s-a produs – după cum socotesc unii autori – cea mai importantă fisură de la începutul ostilităţilor.

Mareşalul conte Hisaiki Terauchi – numit, în urmă cu şapte luni, la comanda teatrului de operaţii sud-est asiatic, de către Cartierul general imperial al Japoniei – aflat la Saigon, a ordonat ca ora­ şul Rangoon să nu fie cedat. Dar generalul Masatomi Kimura, comandantul trupelor nipone din Birmania, a decis altfel: să abandoneze Capitala. Intenţia sa era să întărească şi să menţină zona de sud-est a ţării, astfel încît să împiedice înaintarea trupelor aliate spre Siam. „Am fost uimit – îşi va aminti Kimura mai tîrziu – cît de puţin cunoşteau situaţia reală cei de la Saigon. Ar fi trebuit să ştie pînă atunci că armata din zona birmană nu-şi putea permite să se lase înconjurată în Ran­goon. Cartierele generale – atît cel din Rangoon, cît şi cel din Singapore – erau însă atît de speriate de perspectiva că Rangoonul, o dată recucerit de Aliaţi, va deveni baza tuturor atacurilor asupra Malayeziei, încît au putut emite ordine fanteziste de tipul celui în care mi se indica să fac din Rangoon piatra de mormînt a forţelor nipone de pe teritoriul birman. Decizia mea de a abandona oraşul a fost pe deplin justificată”. În vreme ce forţele aliate pregăteau un desant în apropierea Capitalei, Kimura şi statul său major au părăsit-o, lăsînd în urmă un adevărat haos, deoarece nu le-au comunicat nimic celorlalte trupe japoneze. O întreagă armată niponă a fost abandonată pe cîmpiile birmane de la nord de Capitală. Oamenii generalului Matsui, coman­ dantul unei forţe de apărare a Rangoonului alcătuite în grabă, au găsit Cartierul general

Rangoon: apărat sau abandonat?

părăsit, documente importante risipite prin birouri, cartuşe de ţigări sparte, cu pachetele din ele furate. Comportarea ulterioară a lui Matsui ilustrează disperarea celui abandonat, într-o situaţie mai mult decît critică, fără a i se adresa un cuvînt. Generalul – care trebuia să apere un oraş părăsit de superiorii săi – a trimis în secret un mesager la comandantul închisorii în care se aflau prizonierii de război, instruindu-1 ca, dacă va fi cazul, să-i folosească drept monedă de schimb. Apoi s-a gîndit să dis­ trugă toate instalaţiile portu­ are, dar,cum nu exista explozibil suficient, a trebuit să renunţe la această idee. Un soldat indian, pe nume Mohammed Munsif Khan, a arborat steagul britanic deasupra Rangoonulul. În cartea sa Burma. The Longest War. 194145, din care prezentăm în continuare cititorilor episoadele cele mai importante, Louis Allen remarcă, într-o notă, cît de uşor şi-a uitat Marea Britanie datoriile în ce-l priveşte pe Khan. După ce India şi Pakistanul şi-au cîştigat Independenţa, el a lucrat un timp la ambasada acestei din urmă ţări la Beijing. Mal tîrziu, a vrut să-şi viziteze fiul, aflat în Anglia. Dar, dintr-o „eroare administrativă”, a fost oprit pe aeroportul Heathrow, iar Ministerul de interne i-a refuzat viza de intrare. În semn de protest faţă de această decizie, Khan şi-a predat toate decoraţiile obţinute în război, pentru fapte eroice de arme în slujba Marii Britanii. Printre ele se număra şi... Steaua Birmaniei. În numărul său din 27 iunie 1982, săptămînaiul „Sunday Times” a consacrat un amplu reportaj insolitului subiect.

Să urmărim în continuare alte pagini ale dramaticei înfruntări militare de pe teatrul de război birmanez.

înainte de 1 iunie 1945, Rangoonul se va afla în mîinile britanicilor. Pe această bază, s-a iniţiat operaţia de Cu o maşină bună şi conducînd fără oprire, de la capturare a unei insule din istmul Kra şi a pregătirii ei Meiktila la Rangoon poţi ajunge într-o singură zi; ca bază de atac spre Malaya. Insula se numea Phuket, distanţa este de 338 mile (1 milă terestră = 1609,344 iar operaţia a primit denumirea „Roger”. După „Roger”, m). în martie 1945, Armata 14 a străbătut-o în 36 urma, în octombrie 1945, „Zipper” (Fermoarul) – adică zile. Apoi Meiktila a fost ocupată debarcarea a patru sau cinci divizii pe şi generalul (mai tîrziu Sir) Frank coasta de vest a Malayeziei. A treia Messervy, comandantul Diviziei etapă era „Mailfist” (Mănuşa de oţel) 7 indiene, şi-a oganizat acolo şi consta în cucerirea Singaporelui, Cartierul general. cît mai curînd posibil.

Exista şi un alt drum spre capi­ Programul militar al lui Mount­ tala Birmaniei, ceva mai lung, de batten se prezenta deci foarte aproximativ 710 km, pe malurile încărcat. În ce priveşte Rangoonul, fluviului Irrawaddy. Generalul el nu-şi putea permite nici un risc.

William Slim, aflat la comanda Nu mai tîrziu de luna mai, Capitala trupelor britanice şi birmane, încă trebuia să fie în mîinile sale. Dar cum din martie 1942, intenţiona să le nu era foarte convins că va reuşi cu folosească pe amîndouă. Două adevărat, dată fiind înaintarea lentă corpuri de armată aveau să se a lui Slim, a plănuit să debarce şi să îndrepte spre Rangoon, fiecare paraşuteze trupe pe plajele de la sud Generalul William Slim urmînd o altă cale. Japonezii – Slim de Rangoon, pentru a reduce la tăcere era sigur – nu aveau destule forţe să-l oprească pe tunurile japoneze de la gurile fluviului Rangoon. amîndouă drumurile. Cel puţin un corp de armată tot La Cairo, unde îl chemase în octombrie 1944, avea să răzbată.

Churchill îi spusese lui Mountbatten că germanii Era esenţial ca Rangoonul să fie capturat înainte opuneau o rezistență mai dîrză decît se anticipase, ceea de venirea musonului. Cum în planurile strategice ce însemna că, o vreme, resursele prevăzute pentru ale comandantului forţelor aliate din Asia de sud-est, operaţia maritimă şi aeriană de capturare a Rangoonului amiralul britanic lord Louis Mountbatten, Birmania – denumită „Dracula” – nu erau disponibile. Dar la nu era decît o treaptă în drumul spre recucerirea întîlnirea din 22 martie 1945, de la Monywa, un port Malayeziei şi Singaporelui, şefii săi de stat major pe rîul Chindwin, a comandanţilor militari, generalul lucrau pornind, ca şi el, de la presupunerea că, Sir Oliver William Leese, de la comanda Corpului

RM

XTV, a exprimat îndoieli că această armată va ajunge la Rangoon înainte de sezonul ploilor, care făcea înaintarea extrem de anevoioasă. Patru zile mai tîrziu, el i-a sugerat lui Mountbatten ca o parte a forţelor destinate operaţiei „Roger” să fie îndreptate spre o operaţie „Dracula” modificată, dat fiind că şefii de stat major considerau că „Roger” nu poate fi lansată înainte de iminenta cădere a Rangoonului. Slim a cerut şi el un asalt amfibiu şi aerian, „o lovitură în uşa din spate, în vreme ce eu o să izbesc din faţă”.

La 30 martie, generalul Cowen, comandantul Diviziei 17 de avangardă, a început să înainteze la sud de Meiktila. Dar pe Aliaţi îi mai aşteptau multe şi grele lupte. Una dintre ele avea să fie la Pyawbwe, ultima lovitură eficientă a generalului nipon Masatomi Kimura. Pyawbwe, cum va spune mai tîrziu generalul Slim, a constituit una dintre cele mai decisive bătălii din războiul Birmaniei. „Nu numai că a zdrobit armata generalului Honda, dar a pecetluit şi soarta.

Rangoonului”. Era ultima poziţie, puternic apărată de japonezi, între Meiktila și mare.

Operaţia „Dracula” (1) „Consider vital ca aerodromul de la Toungoo să fie în mîinile noastre în jurul datei de 25 aprilie, dacă vrem ca operaţia «Dracula» să beneficieze de un sprijin aerian eficient”, scria amiralul britanic Mountbatten. Toungoo se afla la 187 mile nord de Rangoon. În dimineaţa zilei de 22 aprilie, în jurul orei 10, tancurile Aliaţilor au intrat pe aerodrom. Armata venită în urma lor a găsit oraşul aproape pustiu.

Ideea lui Kimura fusese ca, după retragerea ei alandala din munţii de pe drumul Mandalay-Rangoon, Armata 15 să ajungă la Toungoo şi să preia, de la Armata 33, a doua linie de apărare. Dar trupele generalului Katamura, comandantul Diviziei 54, nu vor atinge aerodromul. Cowen a înaintat grăbit spre Rangoon, dar s-a izbit de o dîrză rezistență la Pegu, unul dintre cele mai importante orașe birmane, situat la 40 de mile de Rangoon. Rîul omonim care traversa orașul, era tăiat de două poduri de cale ferată și de unul rutier. În apărarea lor indirjită, japonezii au aruncat cele trei poduri în aer.

Divizia lui Matsui avea încă multă forţă, deşi nu-l putea ţine în loc la nesfîrşit pe Cowen. Însă generalul britanic mai avea un duşman. Sosise musonul, cu două săptămîni mai devreme decît se prevăzuse. La 29 aprilie, Pegu, ca şi toată Birmania de jos, au fost inundate de o puternică ploaie torenţială.

Aerodromurile, abia capturate, au început să fie afectate. Ploile mari au obligat tancurile şi camioanele să rămînă pe principalele drumuri, iar, odată cu creşterea apelor, trecerea prin vad a rîului Pegu a devenit imposibilă. Podurile fuseseră distruse. La 30 aprilie, Matsui a primit următorul ordin de la Kimura: „Brigada dv. se va întoarce urgent la Rangoon, pe care îl va apăra pînă la moarte“. Matsui nu era nebun. Înțelegea implicațiile ultimei părți a ordinului. Și totuși a cerut oamenilor săi să se retragă.

Cele șase convoaie de asalt ale operației „Dracula“ pornite între 27 și 30 aprilie 1945, au trebuit să străbată 480 de mile pînă la Rangoon. La 1 mai, dimineața devreme, o forță britanică a fost parașutată la cinci mile vest de Elephant Point. Apoi altele.

Bombardierele au măturat plajele, fără a întîmpina nici o împotrivire.

Japonezii au trebuit să părăsească şi acest oraş.

Aliaţii nu ştiau că, la 22 aprilie, Kimura hotărîse să evacueze Rangoonul, în ciuda ordinelor primite de la mareşalul Terauchi, aflat la Saigon, prin care i se cerea să menţină oraşul. „A fost o mare ruşine a istoriei campaniei din Birmania, va scrie mai tîrziu un ofiţer din Armata 28. Comandantul-şef a fugit împreună cu ofiţerii săi de stat major, uitînd că, doar cu două sau trei săptămîni în urmă, el însuşi iscălise că Armata de sud va menţine Birmania”.

Pe colinele de la nord de Pegu, rămînea părăsită o întreagă armată: 28, a lui Sakurai. Primul lucru pe care trebuia să-l facă ea era să supravieţuiască. Ceea ce nu părea a constitui o problemă. (va urma) LOUIS ALLEN

RM

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (240) Zeii (54) Yu Shi – zeu sau spirit și stăpîn al Ploii. Este o personificare a unui element din natură. Este fiul zeului Gong Gong. Puterile lui sînt nemăsurate. O singură picătură de apă din cupa lui imensă produce ploaie torențială timp de o săptămînă. A luat parte alături de Chi You și Feng Bo la lupta dusă împotriva Împăratului Galben. Înfățișarea lui este fie de dragon, fie de om, ducînd cu sine o sticlă de apă sau stînd așezat pe o tavă.

Yu Zu – unul dintre zeii daoiști ai Timpului. Face pereche cu Yun Dun. Este imaginat ducînd cu sine întrun vas apa de ploaie. Atunci cînd este necesar, în caz de secetă, el toarnă apa cerută de oameni.

Sao Jun – zeul daoist al Bucătăriei și al Vetrei Casei, recunoscut în acelațși fel și în religia populară.

Supranumit „prinț al cuptorului“, trebuie spus că la începuturi a fost un zeu implicat în procesele alchimice, în fierărie și turnarea metalelor în cuptoare. În timpul dinastiei Han, împăratul Xiao Wudi l-a decretat ca zeu daoist al Bucătăriei. Încă din veacul al II-lea î.Chr. el era un zeu domestic, al cuptorului și al focurilor din casă, fiind numit și Zao Shen, ca un adevărat protector al familiei. A mai fost confundat cu un zeu al Focului – Ho Shen. Unii comentatori cred că el era venerat încă din Secolul al XII-lea î.Chr. pentru că producea aur pe cale alchimică, ceea ce i-a adus nemurirea. Se mai spune chiar că l-ar fi învățat alchimie pe însuși Împăratul Galben. Și budiștii i-au dat atenție zeului Zao Jun. Ei au pretins că acesta este încununarea umană a unui spirit budist divin, Jin Nala Luo, care a venit pe pămînt sub înfățișare de călugăr pentru a răspîndi Legea budistă.

Numeroase legende și povestiri se referă la originea acestui zeu, fiecare cu mici variații ale detaliilor. În

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (29) Simon de Montfort Și Cruciada împotriva albigenzilor Dacă, ucigînd oameni şi vărsînd sînge, risipind suflete si predicînd crima, urmînd sfaturi rele şi stîrnind focuri, ruinînd nobili şi mînjind onoarea, jefuind ţara şi preamărind Mîndria, născînd răutatea şi sugrumînd binele, masacrînd femei şi pe pruncii lor, cineva poate să îl aducă pe Isus pe astă lume, atunci Simon sigur poartă o coroană

sclipitoare în rai.

Cîntec din Cruciada împotriva catarilor

Simon de Montfort al IV-lea (1160-1218) a fost un nobil francez care şi-a cîştigat laude pentru opoziţia lui faţă de violenţa absurdă a Cruciadei a IV-a, pentru ca după aceea să conducă o campanie brutală şi necruţătoare de măceluri religioase în aşa-numita Cruciadă împotriva albigenzilor – o campanie de 20 de ani pentru anihilarea ereticilor catari. Trupele lui de Montfort au pustiit regiunea principală a catarilor din sudul Franţei, jefu­ind oraşe, asediind castele, uzurpînd pămînturi şi arzîndu-i fără milă pe eretici.

Simon şi-a găsit în cele din urmă moar­tea, un bolovan strivindu-i capul cînd se pregătea să înăbuşe o răscoală în Toulouse.

Născut în apropiere de Paris în 1160, Simon de Montfort al IV-lea a fost al doilea fiu al lui Simon de Montfort al III-lea (descendent al lorzilor de Montfort l’Amaury ai Franţei) şi al Amiciei, fiica lui Robert de Beaumont, al treilea conte de Leicester. În 1181, după moartea tatălui său, a devenit baron de Montfort, iar în 1190 s-a căsătorit cu o membră a altei familii nobile, Alice de Montmorency, fiica lui Bouchard de Montmorency al III-lea. Deşi avea pămînturi numeroase în Anglia, a manifestat puţin interes faţă de

9

viața pămînteană ar fi fost un om obișnuit, pe nume Zhang Dan, căsătorit cu o femeie foarte virtuoasă.

Personajul s-a îndrăgostit însă de o tînără arătoasă, a început să se poarte urît cu soția sa și, în cele din urmă, a părăsit-o. Zeii l-au pedepsit pentru o asemenea comportare și l-au orbit. La rîndul lui, a fost abandonat de tînăra concubină. Situația lui s-a înrăutățit, nu a mai avut ce mînca, hainele i s-au zdrențuit, într-un cuvînt a devenit un cerșetor jalnic. Într-una din zile, tot cerșind din loc în loc, a ajuns fără să își dea seama, pentru că nu mai vedea nimic, în fosta lui casă. Soția l-a recunoscut, i-a pregătit o mîncare gustoasă, în timp ce cerșetorul îi istorirea plîngînd ceea ce a făcut și în ce fel a ajuns în acea stare de plîns. În mod miraculos, chiar atunci și-a recăpătat vederea. Și-a dat seama imediat unde se află, a recunoscut-o pe fosta soție și, rușinat, s-a aruncat în soba încinsă, în căminul casei unde focul ardea cu putere. În zadar a încercat femeia să îl salveze, nu a mai reușit, căci bărbatul s-a făcut scrum în întregime, cu excepția unui picior.

Soția i-a construit un mormînt sinucigașului chiar sub căminul casei. Cerului i s-a făcut milă de Zhang Dan și, în loc ca el să devină vampir, ca orice sinucigaș, a fost făcut zeu al Bucătăriei pentru că în schema daoistă a Cerului postul respectiv era vacant. Ca zeu domestic al caselor, Zao Jun trimite Împăratului de Jad, în prima zi a fiecărui an, un raport despre faptele familiei. Orice casă chineză are, în mod tradițional, în bucătărie efigia zeului Zao Jun și, desigur, alături de imaginea soției lui.

Zao Wang – zeul celest și funcționar al birocrației divine din Cer. Este zeul plătit al plitei de gătit a casei, similar oarecum cu Zao Jun. Imaginea lui apare în calendare. O pictură din anul 1905, aflată la Muzeul „Ermitaj“ din Sankt Petersburg, îl înfățișează pe acest zeu așezat pe tron, înconjurat de războinici și de oameni îmbrăcați în haine civile. Din pictură nu lipsesc cîinele și cocoșul gospodăriei.

Zeng Chang Tian – rege budist, paznic și protector al Sudului. El reprezintă anotimpul cald al verii.

Daoiștii îl recunosc și ei sub numele de Moli Hong.

Zhang Dao Ling – zeitate daoistă. Se afirmă că ar fi trăit ca om în Secolul al II-lea d.Chr., în provincia Sichuan. Se ocupa cu exorcizări și era șef al celor care alungau sau ucideau demoni. S-a luptat mereu cu demonii-regi. Era și vindecătorul unor boli, bazînduse pe rituri cu efect psihologic; avea revelații, puteri magice, fiind ajutat și de talismane. Se spune chiar că a preparat leacul nemuririi. Cumulînd toate aceste înzestrări, el le-a dat un profil filozofico-religios. El este considerat de Tian Shi, demnitate religioasă care s-a transmis descendenților din generație în generație.

Se crede că a urcat la Cer ca nemuritor, împreună cu soția sa și cu doi discipoli. A fost zeificat în Secolul al VIII-lea.

Zhang Fei – unul dintre zeii daoiști ai măcelarilor.

Ca divinitate, el are o însemnătate de ordin secundar. În viața umană a fost un vînzător de carne de porc, care își făcea negoțul străbătînd drumurile țării. Într-o zi s-a întîlnit cu viteazul erou militar Guan Gong. Între ei a intervenit un conflict și au început să se lupte. I-a despărțit Lin Bei. Cei trei au devenit prieteni inseparabili și au jurat în anul 191 î.Chr., să fie mereu împreună. Pe seama lor sînt puse multe fapte de eroism în încercarea lor de a salva Imperiul chinez de al destrămare, cînd s-au luptat contra unor rebeli. Au mai avut și alte numeroase aventuri. Ei sînt priviți ca un fel de „cei trei muschetari ai Chinei“. Mitologia îi prezintă drept cei trei frați paznici ai Livezii de Piersici, care aparține marii zeițe Regina Mamă a Vestului. Zhang Fei este înfățișat în portrete ca un personaj foarte înalt, cu cap de panteră, ochi strălucitori, stelari, furioși și bărbie ca de rîndunică. Se spune că ar avea o voce puternică, tunătoare. (va urma) Christina Meiţă-Tang

proprietăţile de acolo, petrecîndu-şi mai toată viaţa în Franţa. În 1199, împreună cu alţi cavaleri francezi, a participat la un turnir sportiv la Ecry-sur-Aisne, din provincia Champagne, unde l-a ascultat pe Foulques de Neuilly, un predicator con­vingător şi cunoscut, care predica pentru pornirea Cruciadei a IV-a. Împreună cu Théobald de Champagne, a luat Crucea, dar în 1204 s-a arătat deziluzionat după ce unii dintre cruciaţi, căl­ cînd în picioare poruncile Papei Innocenţiu al III-lea, au jefuit oraşele creştine Zara (pe coasta Adriaticii) şi Constantinopol. S-a alăturat Papei şi a denunţat astfel de eveni­mente ruşinoase.

La scurtă vreme după ce a abandonat Cruciada a IV-a, de Montfort a moştenit pămînturile contelui de Leicester din Anglia, numai că Ioan Fără de Ţară le-a confiscat în februarie 1207 sub pretextul că nu fuseseră plătite anumite datorii, încă o dată, pe Simon îl preocupau alte lucruri. Legatul papal Arnaud, abate de Cîteaux, îl rugase să conducă o cruciadă împotriva catarilor din Languedoc. Cunoscuţi şi sub numele de albigenzi (după numele oraşului Albi), partizanii sectei dualiste catare susţineau că lumea materială era rea, dar că sufletul uman este bun şi le poate permite oamenilor să se unească cu Dumnezeu. Papalitatea considera astfel de credinţe periculoase şi eretice.

După ce iniţial a refuzat rugămintea, de Montfort s-a răzgîndit şi a devenit general al armatei alcătuite din baroni din nordul Franţei care mărşăluiau spre sud, împotriva catarilor. Campania a devenit notorie pentru cruzimea extremă dovedi­tă de cruciaţi, pentru că aceştia au ars, au jefuit şi au distrus o serie de oraşe şi orăşele din regiune, ucigînd mii de oameni, inclusiv civili şi necombatanţi. Pe 22 iulie 1210, în oraşul Minerve, Simon a poruncit arderea a peste 150 de catari, doar pentru că aceştia refuzaseră să se lepede de credinţa lor. Potrivit unui poem contemporan care povestea evenimentele, „Oameni disperaţi şi femei înnebunite... ţipau dintre flăcări... După aceea, cadavrele au fost azvîrlite afară şi acoperite cu ţărînă, astfel ca duhoarea acelor morţi să nu tulbure forţele noastre străine”. Între iunie şi noiembrie 1210, de Montfort a asediat castelul Termes, folosind dispozitive de asediu moderne pentru

a arunca bolovani şi proiectile asupra locui­torilor.

Succesul său a fost atît de răsunător, încît în acelaşi an a fost organizat un complot de către unii baroni englezi pentru a-1 îndepărta pe Ioan Fără de Ţară de pe tron şi a-l înscăuna pe Simon. Cu toate acestea, de Montfort era mai preocupat să-şi continue Cruciada împotriva albigenzilor decît să ia puterea în Anglia. În martie 1211 a cucerit oraşul Lavaur: comandantul garnizoanei, Aimeric-de-Montreal, a fost spînzurat împreună cu cavalerii săi, sora lui Aimeric, Lady Girauda, a fost aruncată într-un puţ şi după aceea s-au pus deasupra ei bolovani, iar peste 400 de eretici au fost arşi de vii. Apoi, pe 12 septembrie 1213, a obţinut cea mai importantă victorie, prin înfrînge­rea lui Pedro al IIlea al Aragonului – care sărise în ajutorul cumnatului său, Raymond de Toulouse – în bătălia de la Muret.

Simon practic îi nimicise pe catari, însă a refuzat să se oprească. Numit de Consiliul din Montpellier în 1215 conte de Toulouse şi duce de Narbonne, şi-a folosit dominaţia asupra regiunii şi, cu binecuvîntarea Papei, a continuat să suprime erezia catară. În 1217, totuşi, în Provence a izbucnit o răscoală cînd fiul înfrîntului conte Raymond a reintrat în Toulouse, silindu-1 pe Simon să revină şi să asedieze oraşul. Asediul a durat pînă în 25 iunie 1218, cînd, în timpul unei liturghii, a primit ştirea că duşmanii încercau să scape. Pios pînă în ultima clipă, a refuzat să plece înainte de încheierea slujbei, iar cînd a sosit la locul bătăliei, a fost ucis de un bolovan aruncat cu catapulta de pe zidurile oraşului Toulouse de o femeie – ţeasta i-a fost zdrobită, iar fruntea şi falca despicate de forţa loviturii.

De Montfort a fost la fel de feroce ca ideolog şi ca război­nic, un om caracterizat de dăruirea extremă faţă de tradiţia religioasă. Chiar şi după standardele medievale ale războiului, măcelărirea sistematică a civililor pe care a aplicat-o a fost excesivă. Nereuşind să înţeleagă ipocrizia logicii lui strîmbe, s-a arătat dezgustat de atacurile împotriva creştinilor care au marcat Cruciada a IV-a, însă i-a tratat pe catarii din propria ţară drept subumani, preferînd să îi ardă de vii decît să le îngăduie să existe ca eretici. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Arta de a face jurnalism (II)

M-au mișcat observațiile doamnei Elis Râpeanu cu privire la subiectele pe care le aleg în textele mele din Revista ,,România Mare”, unele, zice dumneaei, nu destul de interesante. La fel și lipsa de inspirație a unor titluri aferente. Cea mai mare parte din colecția Revistei ,,România Mare” o am acasă, la București, ambalată într-un pachet mare, legat cu sfoară și ținut pe balcon într-un sac de plastic, să nu o ude ploaia. De aceea, am luat la puricat doar cele cîteva sute de texte pe care le am aici, la Mălăieni, adunate de vreo cîțiva ani, în niște mape colorate. În vara anului 1992, cînd am bătut la ușa redacției care funcționa la etajul 3 dintr-un bloc de pe lîngă Magazinul ,,Muzica”, bătrînul domn Marian Avram, fost ceva mare pe la ,,Agerpresul” de altădată, nici nu s-a uitat la articolul meu, ținînd să mă informeze mai întîi asupra obiceiurilor locului. Anume că la ,,România Mare” nu se scrie cu â decît în cuvîntul România și derivatele. În rest, numai cu î. Nu se admiteau variantele latinizate fără motiv de noua fonetică de după 1991: eu sunt, ei sunt, noi suntem, puse în circulație de generația pașoptistă latinizantă din Secolul al XIX-lea, angajată în lupta pentru făurirea statului național român. În 1992, toți românii știau că de la Rîm ne tragem, nu era nevoie de o aducere aminte penibilă, În plus, renumitul filolog și poet Romulus Vulpescu lămurise lucrurile într-un serial în care dezvăluise și ticăloșia prin care, aplicînd noua fonetică, se urmărea, de fapt, punerea în aplicație a unui proiect mai vechi de distrugere a elementului național conținut în normele cunoscute din antropologia românească. Mai departe, indiferent de locul lor în propoziție, expresii precum Poporul Român, Limba Română, Armata Română sau Istoria Românilor se scriau numai cu inițiale majuscule. Fiecare articol trebuia să se întindă pe maximum 3 pagini numărînd 90 de cuvinte dactilografiate la două rînduri și jumătate și cu respectarea la sînge a tuturor regulilor gramaticale și fonetice în vigoare. Această politică urmărea, de fapt, împiedicarea pătrunderii și în Revista ,,România Mare” a barbarismelor americănești, care începuseră să prolifereze în cam toate publicațiile și televiziunile. Și, în general, fiecare afirmație trebuia bine documentată, căci lui Vadim nu-i plăcea să retracteze gugumăniile altora în revista lui, chiar dacă, potrivit legilor în vigoare, fiecare răspundea pentru propriile afirmații. Și, în general, să nu-l sufocăm cu articolele noastre, căci la ,,România Mare” era gloată ca la moară și așteptai săptămîni întregi, ba chiar luni pînă cînd îți vedeai textul tipărit în vreun colț de pagină. Chiar și ziariști de prestigiu, scriitori de marcă și politicieni însemnați de la PRM se supuneau acestei reguli, așa că un debutant trebuia să se înarmeze cu multă răbdare. Fiind o publicație care lansase un partid, în ,,România Mare” se făcea o politică naționalistă de-a dreptul pe față, situație întîlnită și astăzi cînd termeni precum suveranism, românism sau independență națională încep să pătrundă în cele mai adînci pături ale populației, ecouri pornite, desigur, din toate colțurile lumii, grupate sub stindardul BRICS. Niciodată Revista ,,România Mare” n-a avut reporteri de teren, cum nu are nici astăzi. Ea trăia din ce scria Vadim și, în rest, din ce trimiteau, spre publicare, zecile de colaboratori externi din întreaga țară, în genere, peremiști, dar și din celelalte partide aflate la putere sau în opoziție. Însă, tot ce se publica era citit mai înainte de Vadim, după care primea bunul de tipar, după ce, mai întîi, echipa de corectori aplica asupra manuscriselor nelipsitul masaj de ordin stilistic. De multe ori, Vadim nota pe un colț al manuscrisului: ,,Dacă nu poți scoate nimic din el, aruncă-l la coș”. Sau: ,,Omul e deștept, dar scrie mai greu, ajută-l pe ici, pe colo”.

Iar în ziua cînd mi-am cîștigat dreptul la o rubrică permanentă, Vadim mi-a atras atenția: ,,Vezi de te silește să nu mai faci greșeli mari!”. Dar tot le-am făcut și am primit cîteva suspendări ale dreptului de publicare.

Descurajat, mă gîndeam chiar să renunț la gazetărie, pe simplul motiv că n-am chemare. Ești nebun?, m-a trezit prietenul meu, regretatul profesor, poet și istoric literar C. Popescu-Cadem, care, deși liberal de-ai lui Tăriceanu, citea revista număr de număr. Să renunți la un privilegiu cîștigat cu atîta trudă? Ia uită-te bine: cine mai are rubrică permanentă în revistă?

Dar să lăsam amintirile nostalgice și să revenim la obiecțiile doamnei Elis Râpeanu, încercînd să stabilesc cine are dreptate, eu sau dumneaei? Și cu adîncă emoție, deschid mapa cu articolele mele publicate începînd cu 2018 și pînă astăzi, așa cum răsfoiești un album cu fotografii din tinerețe, să văd unde am greșit și de ce. ● Uite ,,Un jurnal cultural”, care cam aduce cu un manuscris de liceu cuprinzînd elemente de istorie literară, garnisit cu pozele lui Nae Ionescu și Petrache Poenaru.

Nimic ieșit din comun, nici ca noutate, dar nici ca un eșec. Ceva ce se citește totuși pînă la capăt și fără noduri în gît. ● Într-un alt text de aceeași factură dau peste celebrul Scrin negru al lui G. Călinescu, piesă de mobilier ajunsă personaj de roman. Ceva efectuat pe fugă și cu puține amănunte, deși aveam acasă, în București, două volume masive cu acest roman în care criticul Cornelia Ștefănescu dedicase obiectului un studiu de peste 160 de pagini. De ce m-oi fi grăbit să improvizez ceva ce ar fi putut ieși mai bine documentat și implicit interesant, cu multe fotografii? ● Răsfoind mai departe colecția revistei, dau peste ceva mișto, ,,Istorii neștiute”, în care un mare interes ar putea să ne prezinte istoricul bătăii pe care Mareșalul Ion Antonescu i-a administrat-o, cu pumnii și picioarele, pe data de 28 iunie 1940, lui Ernest Urdăreanu, sluga preaplecată a regelui Carol al II-lea și al Duduiei, chiar în sala de primire a Palatului Regal. Duduia nu putea să-l sufere pe Mareșal și îl pusese pe Urdăreanu să-l dea afară din palat, dar nu i-a mers cu acela și, ca urmare, și-a furat-o frumușel. ● În alt număr, găsesc un comentariu despre testamentul lui Mihail Kogălniceanu care nu fusese deloc un om sărac. ● Urmează un secret pe care Martha Bibescu l-ar fi dorit bine ascuns în biografia ei.

Anume, slugărnicia față de Lupeasca, țiitoarea lui Carolică, o prostituată analfabetă: ,,Suverana mea, ziua cînd mi-ați permis să vă sărut mîna a fost cea mai fericită din viața mea...” Unde oi fi pescuit această informație?

Mai mult ca sigur în Revista ,,Manuscriptum”, unde se află atîtea comori de literatură românească. ● Dar și profesorul Nae Ionescu avea momentele sale de slugărnicie scîrboasă: ,,Cînd regele meu îmi ordonă să fac ceva, intru chiar și-n foc, nu se mai discută...” ● În nr. din 30 martie 2018, descopăr niste ,,Povestiri cu tîlc”, ceva plictisitor, mostre de pedagogie leșinată. Noroc că se întinde doar pe jumătate de pagină, motiv să-i dau dreptate poetei noastre. ● Un eveniment important s-a produs în iunie 2018, cînd am citit o capodoperă, ,,America văzută de la brîu în jos”, de tînăra scriitoare Raluca Feher, atît de surprinzătoare prin stilul ei ușor bășcălios și adeseori colocvial-argotic, motiv pentru care critica a numit-o ,,O rockeriță a scrisului.” Dar și o fină cunoscătoare a Limbii Române literare. Entuziasmat, am citit cartea de două ori, reușind să extrag și să compun, cu ușurință, patru recenzii despre impresiile călătoriei dumneaei prin Columbia, Brazilia, Chile, Uruguai, Peru și Polul Sud în perioada 2010-2011. Titlurile alese pentru cele patru intervenții ale mele au rămas și astăzi inspirate: ,,Raluca Feher, trimis special în America de Sud”, ,,Argentina nu e doar patria lui Maradona și a lui Messi”, ,,Eternul și fascinantul Pablo Escobar” și ,,În Argentina nimeni nu uită și nu iartă. În România totul e pe dos”. Odată cu aceasta lucrare, am inaugurat analiza cărților de călătorie a românilor prin Europa, începînd cu Secolul al XIX-lea, dar și a străinilor prin România, precum și notațiile intime și amintiri de tot felul. Să mai zăbovim o clipă la această scriitoare peregrină, pentru că, neobosită, dumneaei a mai călătorit și prin Asia (Mongolia, Coreea de Sud și Japonia). Să nu mai vorbim și de două romane psihologice: ,,Te iubesc, dar nu pe tine” și ,,Să nu rîzi”. De ce nu le-o fi plăcut unora notele de călătorie ale acestei scriitoare? Pentru că, de

exemplu, doamna Drina Negoiță, diriginta poștei de aici, ­ din Mălăieni, care citește prima ,,România Mare”, miercurea, cînd vine de la București, căci am abonament, nu zici că m-a sunat rugîndu-mă să-i împrumut și ei cartea turistei noastre? Na, că am dat-o gata pe Elis. Ce ziceți de chestia asta? ● După Raluca Feher, am descoperit-o pe jurnalista Sabina Fati, o altă turistă curioasă, care și-a onorat vocația cu doua bijuterii: ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile” și ,,Singură pe Drumul Mătăsii”. Scriindu-și impresiile de călătorie prin țările din jurul Mării Negre în anul 2014, ea tot insistă: miroase a praf de pușcă, peste tot numai soldați înarmați, nu-i a bună. Și principalii vinovați sînt americanii care au pus ochii pe resursele uriașe ale Rusiei și, folosindu-se de Ucraina, visează să-și plimbe tancurile NATO prin Piața Roșie. Dar Putin nu e de acord. De aceea, mai întîi, a pus piciorul în Peninsula Crimeea, de unde supra­ veghează cum încearcă Biden să aplice în Europa politica lui imperialistă atît de criminală. ● O carte de memorii excelentă, semnată de Cristian Sima și numărînd peste 500 de pagini împărțite în 3 volume, ,,Marea spovedanie a brokerului fugar”, mi-a prilejuit publicarea a 3 articole despre politicienii români de după 1990, de fapt, niște nemernici, și faptele lor oneroase. ● N-au lipsit din revistă diferite medalioane literare și nu numai: Dinicu Golescu, Al. Odobescu, Radu Rosetti, Gr. Moisil, Nicolae Iorga, Păstorel oenologul și bucătarul, Lucian Blaga. ● Scrierile deocheate, amoroase și intime, semnate de Neagu Djuvara, Doina Ruști și Arabella Yarka, n-au oferit nimic din ce promiseseră în titlu. La fel ca reclamele mincinoase și agresive de la televizor prin care ni se bagă pe gît toate știfturile. ● Dar n-aș mai fi eu dacă aș trece cu vederea acele greșeli impardonabile făcute de mine, fie din neglijență în redactare, fie de-a dreptul prin proasta documentare. Uite, de exemplu, un articol cu titlul: ,,De ce nu sîntem și noi ca nemții”, în care este vorba despre orice - obiceiurile proaste ale românilor, o scenă cu Iuliu Maniu într-un restaurant din București sau cum s-au duelat cu pistolul și sabia Maiorescu, Delavrancea ori Duiliu Zamfirescu (cu alții, nu între ei) - dar nimic despre nemți. Unde mi-a fost capul? ● Sau plasarea pe o pagină, concepută în apărarea lui Eminescu, a unui text în care Mircea Cărtărescu îl face praf pe poet, născocind că ar fi fost păros pe brațe și pe picioare, pitic și cu platfus la ambele picioare și că umbla prin oraș nebărbiert și cu hainele în dezordine. ● Și doamna Elis m-a atenționat că titlul articolului ,,Să mîncăm numai vinerea și numai mîncare de post” e un titlu idiot, pentru că, în respectivul text, mă rezumam să îndemn oamenii doar la cumpătare, nicidecum la abstinență severă. Așa e. ● În schimb, nu e vina mea că în articolul ,,Sper să trăiesc o sută de ani, ca mama”, dedicat simpaticului Necula Răducanu, chiar de ziua lui, nu făceam nici o referire la mama acestuia, moartă întradevăr, moartă la vîrsta centenară. Ba făcusem, dar la corectura din redacție se pierduse această informație, de unde și titlul oarecum stingher. ● În amintirile sale consacrate lui Paul Mihu Sadoveanu, o soră a lui, Profira Sadoveanu, avansează ca an al nașterii 1920. Dar pe crucea băiatului din cimitirul din Alba Iulia figurează 1922. Se confirmă doar anul morții, 1944, și dincolo, și dincolo. Care este adevărul, căci eu luasem ca dată a nașterii 1920, cum scrisese Profirița, singura dintre numeroasele fiice ale scriitorului, care au făcut literatură. ● De lăudat studiile filologului Mihai Vinereanu, stabilit mai demult în SUA, care neagă originea latină a Limbii și Poporului Român cu argumente istorice și lingvistice pertinente, spre indignarea doamnei Elis care-mi găsește și mie vina de a fi prea credul cu fanteziile unui impostor. ● Tudor Arghezi cronicar dramatic. Avînd intrarea liberă la unele teatre din Capitală, își lua familia, se îmbrăcau elegant și se duceau la spectacol. Noaptea scria cronica pe care a doua zi o trimitea spre publicare. ● ,,Să mai răsfoim o carte cu jurați”, un articol numai spirit, miștocăreală fină și inteligentă, iertată să-mi fie lipsa de modestie, consacrat Municipiului Craiova, încît, recitindu-l, nu mi-a venit să cred că sînt în stare să scriu rînduri atît de simpatice. ● Încă o dată laud Revista ,,Manuscriptum”, unde găsesc pagini minunate de istorie literară românească, augmentate cu fotografii inedite.

Sfîrșit PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Să mai şi rîdem ( II ) Cum a scăpat Caragiale de sponsorizarea pentru amenajarea unui cimitir

să stea cel puțin opt ore la universitate, indiferent dacă avea sau nu cursuri, s-a enervat şi, luîndu-și hotărît haina şi geanta ca să iasă, a comentat: - Voi aveți nevoie de capul meu sau de fundul meu?

Ion Luca Caragiale deținea o casă de vacanță la țară unde se retrăgea cînd dorea să scrie în liniște. Primarul ,,Petrică, ești comunei, de cîte ori afla că scriitorul s-a întors, îl asalta cu zeci de invitații senzațional!” la evenimente locale sau îi cerea bani Petre Țuțea şi Emil Cioran discută de pentru comunitate. Cum lui Caragiale ore bune la Capșa. Fascinat de spiritul nu-i plăcea să fie distras din actul oratoric al lui Țuțea, Cioran nu se poate creației, reușea să-l șocheze mereu cu I.L. Caragiale opri să nu-l complimenteze: ,,Petrică răspunsurile sale spontane. Într-o zi, – ești senzațional! Aș spune că ești un primarul îi bate în poartă cu rugămintea amestec de Don Quijote şi Dumnezeu!” de a contribui financiar la construirea unui gard în Petre Țuțea pare pe moment mulțumit de compliment. jurul cimitirului comunal. Răspunsul lui Caragiale l-a Totuși, a doua zi, se duce la prima oră la locuința unde dezarmat: stătea Emil Cioran. Îl scoală pe acesta din somn și îi – Nu vă dau bani pentru asta. Cei care sînt afară nu spune franc: ,,Emile, cu asemănarea cu Don Quijote nu se grăbesc să intre, iar cei aflați acolo n-au cum să mai sînt de acord!”. iasă. Prin urmare, n-aveți nevoie de gard.

Două mari nenorociri în același an!

Printre cei care frecventau zilnic cafeneaua ,,Capșa” erau și literații Ion Minulescu, Alexandru Cazaban, Corneliu Moldovanu. Într-o zi, poetul Ion Minulescu, dorind să se etaleze în faţa interlocutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea: – Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul în care a murit Eminescu?

Replica lui Cazaban a fost rapidă şi promptă: – Două mari nenorociri în același an!

,,Aveți nevoie de capul meu sau de fundul meu?”

Celebrul matematician Grigore Moisil era cunoscut pentru replicile pline de umor pe care le dădea cu diverse ocazii.

La un moment dat, exasperat de faptul că se făceau presiuni asupra lui din partea conducerii facultății

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (X) Masacrul de la Nanjing (3)

Tribunalul Militar Internaţional din Orientul îndepărtat estimează că, în decursul ultimelor zile ale anului 1937 şi la începutul lui 1938, numărul necombatanţilor ucişi de japonezi la Nanjing a depăşit 260.000, deşi unii spun că cifra reală e 350.000.

Membrii micii comunităţi de străini aflaţi în oraş au încercat să delimiteze o arie, Zona de Siguranţă din Nanjing, în care cetăţenii chinezi să poată fi protejaţi.

John Rabe, un om de afaceri german şi lider al filialei partidului nazist din oraş, a fost ales conducător.

250.000 de persoane au reuşit să pătrundă în zonă, printre care şi cîteva mii de soldaţi chinezi, dar japonezii au venit şi i-au luat pe aceştia. De asemenea, i-au luat pe cei care trăgeau ricşe şi pe cei care efectuau munci fizice, pretinzînd că bătăturile de la mîini dovedeau că erau, cu siguranţă, soldaţi. George Fitch, reprezen­ tantul YMCA (Young Men’s Christian Association – Asociaţia Tinerilor Creştini) din oraş, i-a văzut legaţi în grupuri de cîte 100 şi mînaţi de soldaţi cu baioneta la armă. Japonezii au capturat multe femei în timp ce acestea încercau să pătrundă în zonă, iar Rabe i-a înfruntat pe soldaţii japonezi care încercau să le atace pe femeile din interiorul ariei protejate. Fitch a observat că el „le băga mereu sub ochi banderola cu svastica nazistă şi le arăta insigna”. De obicei, asta dădea rezultate, dar, cu toate acestea, în zonă au fost violate multe femei.

Minnie Vautrin, o misionară americană, scria la 16

– Tinere, nu ţi-e ruşine să stai jos, cînd domnul e bătrîn şi bolnav?

Tânărul mi-a dat locul, iar eu, ajuns acasă, m-am uitat în oglindă şi am recunoscut că este aşa: – Sînt bătrân şi bolnav, don Cioculescu”.

Colonelul cu numele Ionescu În martie 1944, colonelul adjutant Robert Bossy i-a comunicat telefonic colonelului Emilian Ionescu că a fost cerut de Regele Mihai ca adjutant regal.

Generalul Pantazi, ministrul de război, a intervenit pe lîngă mareșalul Antonescu să nu aprobe mutarea, deoarece Brigada de care de luptă ar fi rămas, în plin război, fără comandant. Dar mareșalul a conchis: ,,Ba aprob! E foarte bine să intre la Palat și un Ionescu!”.

Peste cîteva luni, la 23 august 1944, între cei care aveau să-l aresteze pe mareșalul Antonescu se afla şi un colonelul cu numele Ionescu.

O soluție ingenioasă

Mihail Kogălniceanu stăruia mereu pe lîngă Cuza Vodă să acorde un portofoliu ministerial și generalului Christian Tell. Din cine știe ce motive, Cuza nu era Cum şi-a dat seama Lovinescu dispus să îndeplinească această rugăminte, dar se jena că este bătrîn şi bolnav să i-o spună lui Kogălniceanu și de aceea îi făgăduia, Povesteşte Şerban Cioculescu: „Lovinescu era fără să se țină de cuvînt. Pînă într-o zi cînd, ca să scape bolnav şi nu-şi dădea seama. Bărbatul robust pierea, zi de aceste stăruinți, a recurs la un șiretlic. de zi, văzînd cu ochii, fără să simtă nici o Tell avea un tic nervos: o tremurătură durere. Într-o zi, mi-a spus: continuă a capului. Cînd Kogălniceanu – Ştii, don Cioculescu, că sînt bătrîn a venit din nou cu „cazul Tell”, Cuza şi bolnav? i-a cerut să… dea din cap timp de – D-voastră, maestre? Arătaţi cît se zece minute. Convins că e o glumă, poate de bine, răspunsei cu o pioasă Kogălniceanu s-a conformat, dar, după minciună. cinci minute, s-a oprit, spunîndu-i lui – Nu e aşa. Dar pînă astăzi n-am Vodă că a amețit. bănuit nimic. La prînz, după vizita mea – Dumneata ai amețit după cinci obişnuită la librăria Cioflec, simţinduminute și vrei să-l fac ministru pe Tell, mă cam obosit, am luat de la Universitate al cărui cap tremură de 30 de ani?! tramvaiul 14 să mă duc acasă. Şi cum înaintam în vagonul care era plin, am Sfîrșit E. Lovinescu auzit o voce mustrătoare, în spatele meu: R.M. decembrie în jurnalul ei: „Seara trecută, 30 de fete au fost luate de la orele de limbă engleză, iar azi am auzit zeci de poveşti sfîşietoare despre fete care au fost luate din casele lor seara trecută – una dintre ele nu avea mai mult de 12 ani”. Ea a văzut un camion care ducea zece fete ce strigau: „Ging ming! Ging ming! – Salvaţi-ne viaţa!“.

Trei zile mai tîrziu, un rezident străin, James McCallum, scria: „Niciodată n-am mai auzit, nici n-am mai citit despre o asemenea brutalitate. Violuri: estimăm că au loc cel puţin 1.000 în fiecare noapte şi multe în timpul zilei.

Dacă li se opune rezistenţă sau se dă cel mai mic semn de dezaprobare, îşi folosesc baionetele sau gloanţele“.

Generalul Matsui a ajuns în oraş la 17 decembrie, pretinzînd că nu ştia ce se întîmplase pînă în acel moment. Într-o declaraţie făcută presei, el a spus: „Mă gîndesc cu profundă emoţie, cu compătimire la cei un milion de oameni nevinovaţi”. De asemenea, a declarat pentru The New York Times: „În prezent, armata japoneză este, probabil, cea mai indisciplinată din lume”. În timpul unor ceremonii funerare ale japonezilor ucişi, Matsui i-a mustrat public pe 300 dintre ofiţerii săi.

Un corespondent de război japonez spunea: „Niciodată un superior nu şi-a mai certat ofiţerii cu atîta asprime”.

Cu toate acestea, în două zile, el s-a mutat în cartierul general al prinţului Asaka, aflat lîngă oraş, şi a părut incapabil să oprească atrocităţile. În 1948, Matsui a fost spînzurat pentru crime împotriva umanităţii. El îi mărturisise confesorului său budist că, atunci cînd i-a comunicat lui Asaka faptul că era indignat de ceea ce se întîmplase la Nanjing, prinţul a rîs, dar el nu a menţionat acest lucru la proces. Cînd a avut loc masacrul, se spune că ofiţeri japonezi aflaţi în alte părţi ar fi plîns de ruşine, dar mulţi japonezi au susţinut cu tărie în continuare că nu

a avut loc nici un masacru şi că toate victimele erau din rîndurile personalului militar. Printre aceştia se număra şi Asaka, ce susţinea că nu primise nici o plîngere cu privire la comportamentul trupelor sale. Conform tratatului semnat de generalul Douglas MacArthur şi împăratul Hirohito la sfîrşitul războiului, toţi membrii familiei regale erau feriţi de urmărirea în justiţie pentru crimele de război.

Deşi japonezii au dovedit prea puţin că s-ar căi pentru atrocită­ţile comise la Najing, ei ştiau să recunoască un dezastru în materie de relaţii publice. Pe cînd lumea întreagă vuia de indignare, japonezii sperau să atenueze apetenţa soldaţilor pentru violuri înfiinţînd un sistem de bordeluri militare în care femeile din ţările cucerite aveau să fie silite să lucreze ca sclave sexuale, sau „femei consolatoare”, cum le numeau cu delicateţe răpitorii lor. Primul a fost inaugurat în 1938 chiar la Nanjing, iar pînă la sfîrşitul războiului, pînă la 200.000 de femei din Coreea, China, Taiwan, Filipine şi Indonezia fuseseră forţate să lucreze în aceste bordeluri.

Cînd scandalul a ieşit la iveală, japonezii au pretins că bordelurile fuseseră administrate de întreprinzători privaţi, dar documentele oficiale au demonstrat că ele fuseseră înfiinţate de autorităţi. Multe femei s-au sinucis, iar după război, multe supravieţuitoare erau prea ruşinate pentru a rupe tăcerea.

Faptul că japonezii au negat masacrul şi violurile petrecute la Nanjing ar fi fost întîmpinat cu mai puţin scepticism dacă sol­daţii lor s-ar fi comportat mai frumos prin alte părţi. Din nefericire, nu au făcut-o. După ce au cucerit Singapore, au ucis 60 de surori medicale australiene şi au decapitat 5.000 de civili chinezi. (va urma) JOHN WITHINGTON

Asa vã place Istoria? ,

23 AUGUST 1944 – ÎNTRE TRĂDARE ȘI EROISM

– La 80 de ani de la un eveniment crucial pentru România – (urmare din pag. 1)

Un ordin fără întoarcere Pentru cei care mai trăiesc astăzi, veteranii din cel de-al II-lea Război Mondial – din ce în ce mai puțini – circa 1.000 – Ordinul de zi către Armată al Generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român și Președintele Consiliului de Miniștri, din 22 iunie 1941, mai stăruie și acum în atmosferă, ecoul făcînd să vibreze inima fiecăruia dintre ei: „Ostași am făgăduit din prima zi a noii Domnii și a luptei mele naționale să vă duc la biruință; Să șterg pata de dezonoare din cartea Neamului și umbra de umilire de pe fruntea și epoleții voștri.

Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoșești și a bisericii, lupta pentru vetrele și altarele românești din totdeauna. Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul.

Zdrobiți vrăjmașul din răsărit și miazănoapte. Dezrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți.

Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre (...)”. De la acest ordin care, după Prut s-a extins și la Nistru și la alte rîuri și ape de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, punînd Armata Română în slujba Germaniei naziste și la ordinul sceleratului Hitler, pînă la Stalingrad, s-a dezvoltat epopeea României dintre anii 1941-1945, urmată de 45 de ani de transformări inedite, care au lăsat pagini încă nescrise în istoria noastră contemporană.

De peste 80 de ani plutește în aer, de multe ori scrisă sau rostită de oameni interesați de aflarea adevărului istoric, întrebarea-fantomă: De ce Armata Română, după ce a recuperat Basarbia, a continuat să lupte și dincolo de Nistru?

De ce nu s-a respectat Ordinul Generalului Antonescu...

Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei...? De ce?

Pentru că argumentele pro și contra sînt atît de numeroase și de controversate, și greu de probat acum, după 83 de ani – timp în care România a traversat trei sisteme sociale și politice – pentru a nu complica prea mult lucrurile, redau o parte infimă dintr-o lungă scisoare de răspuns a lui Ion Antonescu, adresată, la 29 octombrie 1942, lui Constantin I.C.Brătianu: „Cînd am intrat în război, cu prudența caracteristică a politicienilor valoroși, nu v-ați manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basrabia și Bucovina, v-ați grăbit să-mi cereți, și dumneavoastră, și domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat considerațiunile militare, politice, economice și morale pentru care nu puteam să o fac și v-am invitat, pentru a treia oară, să luați conducerea, răspunderea și riscurile unei asemenea acțiuni. Bineînțeles, ați refuzat”. Mai departe textul devine vitriolant, Antonescu invocînd motive indubitabile, mai ales de ordin militar, concluzionînd alarmant: „Sîntem la peste 1.500 de kilometri de țară, drumurile sînt cum sînt, iarna bate la ușă, depozitele sînt ale germanilor, căile ferate sînt în mîna lor, aviația are forța de distrugere pe care ar trebui s-o cunoașteți.

Retragerea forțelor din situația actuală ar însemna părăsirea frontului. (...) Soluția ar fi criminală, Domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuși numai armata, s-ar prăbuși însăși țara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat și am ajunge în situația Serbiei și Greciei. Poftiți, Domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului și a guvernului. Retrageți dumneavoastră armata, și aranjați-vă cu Anglia. Numai că trebuie să întreb și armata și poporul. Sînt gata să le pun această întrebare, deschis și categoric, dacă și dumneavoastră sînteți gata să vă asumați răspunderea”.

Pentru a încheia controversa opririi (neopririi) Armatei Române pe Nistru – lăsînd la o parte prezicerile Mareșalului Antonescu (care nu s-au materializat, nefiind puse în „operă”) – să reamintim Bătălia de la Stalingrad (23 august 1942 - 2 februarie 1943), decisă numai în 72 de ore între 19 și 21 noiembrie 1942. Atunci, cînd contraofensiva sovietică a lovit flancurile armatei germane, dispozitiv în care se aflau trupele române, în luptele de la Cotul Donului, componentă a Marii Bătălii de la Stalingrad și din stepa Calmucă, la o distanță de aproape 2000 de kilometri de țară, Armata Română a trăit cea

mai neagră și tragică zi din viața și lupta ei, pierzînd 150.000 de ostați, la care pot fi adăugați și cei 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară, participantă la lupte, după cum se știe, de partea Germaniei...

Trădarea de la „Poarta Iașului” După marea cotitură de la Stalingrad, din toamna anului 1942 și iarna anului următor, pentru oricine care stăpînea un minimum de cunoștințe militare, deznodămîntul războiului devenea deja cunoscut: Aliații nu mai puteau pierde, iar Coaliția Axei, în frunte cu Germania lui Hitler, nu mai avea nicio scăpare. În ce privește România, odată cu 19 martie 1944, zi în care Armata Roșie a atins frontiera României interbelice, situația lua o turnură dramatică și unică – se profila clar pericolul iminent în care ne aflam, moment de cotitură și de un fel de „a fi sau a nu mai fi”.

De altfel, analiștii politici și militari din afara țării au și tras semnalul de alarmă, așa precum Postul de Radio „Londra” avertiza conducerea de la București, cu referire la apropierea frontului de România, printr-un mesaj pe cît de pesimist, pe atît de realist: „Asta înseamnă că pentru România a sosit ceasul înfrîngerii. Mitul protecției germane a fost distrus, ca și mitul invincibilității germane.

Dacă nu rupe relațiile imediat, România va pierde puterea de a acționa ca o națiune independentă. Trebuie ca poprul român, fără a pierde o clipă, să înfrunte realitatea situației în care se află”. În ciuda acestor avertismente și a ofensivei impetuoase a Armatei Roșii pe front, înspre granițele României, Mareșalul Ion Antonescu, deși pe de o parte tatona configurarea unui armistițiu onorabil cu Aliații, nutrea speranța în consolidarea unei apărări pe linia Focșani – Nămoloasa – Galați, credință reiterată de Mareșal și la întîlnirile cu Hitler din 26-28 februarie și 5 august 1944 (ultima), fapt ce l-a determinat pe Adolf Hitler să contramandeze ordinul de pregătire a Planului Operațional „Margareta II” – ocuparea României în caz de defecțiune militară. Ca dovadă a opțiunii conducătorului statului român, iată o declarație fulminantă, făcută în ședința Consiliului de Miniștri din 21 iulie 1944, care, din păcate, s-a adeverit, în parte: „Singura forță în Europa care era și este capabilă să mai țină ordine în acest continent este tot forța germană. În ziua în care forțele militare germane se vor prăbuși și vor antrena în această prăbușire întreaga prăbușire militară și socială Germaniei, atunci toată Europa va cădea în anarhie. Nu văd posibilitatea din partea americanilor, în special a englezilor, ca să mențină și să salveze Europa de la anarhie și de aceea interesul nostru politic și militar este, ca Germania să nu se prăbușească”.

Cu toate aeste aprecieri de loialitate militară, situația de pe front pregătea să se scrie altfel istoria. În nord-estul României, acolo unde încă din primăvară-vară se înfruntau forțe semnificative (Fronturile 2 și 3 Ucrainene și Grupul de Armate „Ucraina de Sud” – 2.000.000 de luptători), se cocea declanșarea unui uragan nimicitor. Iminentul atac s-a realizat în zorii zilei de 20 august 1944, cînd cele două Fronturi sovietice s-au pus în mișcare în cadrul operațiunii Iași – Chișinău. Sesizînd marele pericol, între 20 și 22 august, Mareșalul însuși s-a deplasat în zona frontului, la Comandamentul Armatei 4 române (Bacău), și la Statul Major al generalului Hans Friesaner, comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” (Tîrgu Ocna).

Analizînd situația critică a Frontului, Mareșalul Antonescu a vrut să-și pună în aplicare planul său îndrăzneț, acela bazat pe două puncte esențiale: informarea Berlinului, prin Karl Clodius (ministrul economic al Führerului la București), privind hotărîrea sa de a se retrage din tabăra germană; apoi, deplasarea pe front, în după-amiaza zilei de 23 august, pentru a conduce personal „Bătălia Moldovei”, în speranța de a frîna înaintarea trupelor sovietice pe

aliniamentul amintit mai sus, încercînd prin acest procedeu să obțină condiții mai „dulci” de armistițiu.

De altfel, în însemnările Mareșalului Antonescu, după arestarea sa de la Palat, s-a distins următorul paragraf, care întărește opțiunea de mai înainte: „I-am cerut (lui Clodius –n.a.) să arate acest lucru la Berlin, să roage să înțeleagă poziția țării noastre în fața cataclismului ce o amenință și a mea în fața Istoriei și a Țării, și să-mi dea dezlegarea de a trata un armistițiu, dorind să ieșim din această situație ca oameni de onoare și nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Țara și pe conducătorii ei. Domnul Clodius a promis că va arăta exact dorința noastră; i-am arătat că noi trebuie să luăm libertatea de a ne apăra viața viitoare a neamului...”.

Ei da, tocmai aceste demersuri întreprinse de Mareșal de a crea posibilitatea unor negocieri și semnarea unui armistițiu onorabil pentru România, au alarmat Palatul Regal și Opoziția, care au devansat cu trei zile planificata lovitură de stat (23 august, în loc de 26). Pînă atunci, însă, pe front s-a petrecut un lucru neașteptat și ingrat – o trădare!

Lucrarea fusese pregătită din vreme, în condițiile în care tratativele purtate cu sovieticii (Stockholm și Cairo) pentru un armistițiu, erau nesatisfăcătoare. Astfel, în ultima întîlnire conspirativă dintre reprezentanții PCR, Emil Bodnăraș și Lucrețiu Pătrășcanu, și cei ai Palatului Regal și ai Armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea și Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan MocsonyStârcea, Mircea Ionițiu și Grigore Niculescu-Buzești, cifrator în MAE român (noaptea de 13/14 iunie 1944), odată cu crearea unui comitet Militar pentru pregătirea acțiunii armate (generalii Gheorghe Mihail, Constantin Vasiliu Rășcanu și colonelul Dumitru Dămăceanu), s-a pus la cale și actul trădării, după cum urmează.

După terminarea consfătuirii și plecarea participanților au mai rămas, la o ședință secretă, Emil Bodnăraș și colonelul Dumitru Dămăceanu (un reprezentant al comuniștilor și unul al Armatei). Discuția în doi s-a axat pe înlăturarea Mareșalului Antonescu, simultan cu grăbirea ieșirii României din Război, scopuri pentru a căror îndeplinire au ajuns la hotărîrea de a prăbuși frontul pe un anumit sector de la Iași, operație denumită, conspirativ, „Poarta Iașului”, la o dată stabilită din punct de vedere militar. Retragerea planificată a trupelor era prevăzută pe linia fortificată (marea speranță a Mareșalului) Focșani-Nămoloasa-Galați, segment de front cu o deschidere de 25 de kilometri, avînd ca puncte de reper satul Erbiceni de lîngă Iași și sediul Mitropoliei, la nord de capitala moldavă.

Coordonatele fiind stabilite și aduse la cunoștință persoanelor cu putere de decizie militară în zonă, nu mai rămînea decît așteptarea momentului în care Armata Roșie să reia atacul – lucru intuit chiar și de Mareșal, după cum am arătat mai sus.

Ceea ce s-a și întîmplat în dimineața zilei de 20 august, după ce, în cursul nopții de 19/20 august trupele române s-au retras, conform planului, deschizînd cu lejeritate „Poarta Iașului”, pe care trupele sovietice au pătruns „ca în brînză”, la ora 13 defilînd pe străzile Iașului, în timp ce Armata a IV-a română se retrăgea în degringoladă, soldații ei înșiși neînțelegînd ce se întîmplă, de ce fug fără luptă. Așa cum am scris mai sus, tocmai în acea perioadă dramatică Mareșalul Antonescu a efectuat o inspecție pe acest front (20-21 august), situația întîlnită determinîndu-l să revină urgent la București, cu hotărîrea neclintită de a semna un armistoțiu cu sovieticii.

Acum, însă, intervine o altă trădare, care avea să pecetluiască soarta României pentru aproape o jumătate de secol.

O telegramă deturnată Cunoaștem cu toții (mă rog, nu chiar toți), piesa „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, autorul care, prin scrierile sale a biciuit cel mai tare năravurile clasei politice românești din a doua jumătate a Secolului al XIXlea. Mai aproape de noi, pe la jumătatea Secolului al XX-lea, a apărut sintagma „O telegramă deturnată”, care, de data aceasta, are legătură de condiționalitate cu actul istoric de la 23 august 1944.

Așa cum am semnalat și la începutul acestui articol, istoriografia românească are mai multe interpretări în a prezenta, în complexitatea lor, evenimentele de la 23 august 1944. În prezent, prin declasificarea unor documente din arhivele străine, s-au mai limpezit apele în această nebuloasă, rămînînd , totuși, pete albe pe filele Istoriei celui de-al II-lea Război Mondial, cel puțin în ce privește unele momente cruciale pentru România, unul dintre acestea fiind, bineînțeles, actul de la 23 august 1944.

Referitor la acest caz, în timp ce mulți autori se zbat să ne demonstreze cum am hotărît noi soarta războiului, cu personificarea „eroilor” principali: Regele și Mareșalul, evidențiindu-se tentativele de la Stockholm și Cairo ale unor trimiși de la București, pentru pregătirea și semnarea unui Armistițiu cu Puterile Aliate, realitatea unor documente de arhivă militară răstoarnă toată această activitate diplomatică, reducînd-o la o expresie a unei parșive stratageme pusă la cale de Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.

Concret, în urma Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), SUA și Marea Britanie au fost de acord ca Uniunea Sovietică să revină la frontierele existente înainte de atacul coaliției germane, din iunie 1941, consfințind faptul hotărît prin Pactul Molotov – Ribbentrop, ceea ce, pentru România însemna Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța. Ca atare, aruncată singură în gura lupului, România se vedea obligată să-și ia destinele în propriile-i mîini, acceptînd o nouă stăpînire de la Răsărit, sau să dispară, rămînînd alături de Germania nazistă pînă la final. În acest context, în care România a generat cîteva încercări de tratative pentru încheierea unui armistițiu – cunoscutele tatonări de la Stockholm și Cairo – ni se dezvăluie un plan diabolic în care erau percepute – ca niște manevre înșelătoare – eforturile diplomației românești în privința încercării de a pune capăt mai devreme războiului. Pentru a deruta serviciile de informații germane, aliații au inclus tratativele de armistițiu ale României într-un plan de dezinformare a inamiului, determinîndu-l să mute forțe militare de pe un front pe altul, în avantajul anglo-american. Conform unui plan secret dintre SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, inițierea unor negocieri cu România (Cairo), în vederea unui armistițiu, nu era decît paravanul în spatele căruia urmau să ne creeze stări conflictuale între Germania și România. În această paradigmă priveau conducătorii celor trei state din Coaliție raporturile cu România, în situația în care noi încercam să le venim în ajutor! De altfel, la începutul lunii martie 1944, aceștia ajunseseră la un consens în care considerau că a venit momentul să ceară României capitularea necondiționată, urmînd ca tratativele pentru un armistițiu să reflecteze acest statut ingrat. În această atmosferă de tatonări și incertitudini își începe prințul Barbu Știrbei misiunea sa diplomatică de la Cairo, via Londra, unde vine în fața reprezentanților Puterilor Aliate cu propunerea României (inclusiv a Mareșalului) de pregătirea încheierii unui armistițiu. În acest context, pe l2 aprilie 1944, emisarul român primește condițiile preliminare ale multvisatului armistițiu, condiții care, din start, se prefigurează a fi imposibil de acceptat, acestea nefiind decît o capcană întinsă României de cele 3 puteri: 1. Capitularea trupelor române de pe frontul de Est și întoarcerea armelor împotriva Wehrmahtului; 2. Lupta alături de Națiunile Unite pentru restaurarea independenței și suveranității României; 3. Restabilirea frontierei de la 28 iunie 1948; 4. Despăgubiri de război; 5. Repatrierea tuturor prizonierilor de război și eliberarea tuturor internaților din lagăre și închisori.

Pînă cînd proiectul de mai sus să ia o formă concretă, pe 1 iunie 1944, reprezentanții SUA, Marii Britanii și Uniunii Sovietice au anunțat ca tardivă prelungirea negocierilor, care și-au pierdut actualitatea, din partea lor acestea fiind considerate încheiate. Abia după desoperirea unor documente semnificative, cu privire la acest episod, s-a conturat capcana de care scriam mai sus, cînd România a

fost folosită (prin efervescența acțiunilor întreprinse) ca un paravan menit să mascheze acțiunea de anvergură din 6 iunie 1944 – debarcarea trupelor anglo-americane în Normandia. Bine că am ajutat și noi cu ceva marea debarcare!

Al doilea „front” pe care s-au desfășurat tratativele în vederea ajungerii la un armistițiu, a fost Stockholm, capitala Suediei, prin ambasadorul nostru Frederic C. Nanu (în numele Guvernului Antonescu) și a consilierului Legației României, George I. Duca, reprezentantul Palatului Regal și al opoziției prtidelor politice. Ca și în cazul Cairo, și la Stockholm Aliații prezentaseră condițiile impuse pentru un eventual armistițiu, aproape identice, avînd, în mod distinct, un punct imposibil de acceptat, anume: trupele române care luptau alături de germani împotriva Armatei Roșii (peste 15 divizii), să se predea Armatei Roșii, fie să atace spatele trupelor germane și să lupte cot la cot cu sovieticii. În acest adevărat duel al propunerilor și al respingerilor acestora, în care se cunoșteau și propunerile Mareșalului Ion Antonescu pentru încheierea unui armistițiu cu Națiunile Unite, respectiv Uniunea Sovietică, dintre care nu lipseau: o înțelegere prealabilă cu Reichul; asigurarea că România nu se va afla singură în fața Uniunii Sovietice, prin prezența unor trupe anglo-americane pe teritoriul nostru; dacă după 15 zile Germania nu și-ar fi dat acordul pentru ieșirea României din Coaliție, în prezența trupelor anglo-americane în țară, Armata Română ar fi întors armele împotriva fostului aliat; fixarea unui culoar de trecere prin nordul României a Armatei Roșii, apare povestea telegramei de la Stockholm, document enigmatic ce a influențat într-un mod radical destinul României. Într-un anume context, în care Stalin nutrea sentimente de neîncredere în Aliați, apare misterioasa telegramă de la Moscova, via Stockholm, care conținea acceptul sovieticilor privind modificarea articolului unu din armistițiu, ceea ce i-ar fi convenit Mareșalului. Însă, după cum declară unii care, prin natura funcțiilor lor au fost martori la acest episod, telegrama cifrată, venită pe adresa Consiliului de Miniștri, în noaptea de 22/23 august, a fost sustrasă de către Grigore Niculescu-Buzești, directorul cabinetului Ministrului și Cifrului din Ministerul Afacerilor Externe, membru al Partidului Național Țărănesc și omul de încredere al lui Iuliu Maniu. Deși nu există dovada fizică, unii dintre „eroii” actului de la 23 august 1944, consideră că textul telegramei expediată de Gheorghe Duca se referea la solicitarea Moscovei ca România să-l trimită peste linia frontului pe generalul Aurel Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistițiului în numel unui guvern numit de rege, după demiterea Conducătorului Statului.

Indiferent de conținutul enigmaticei telegrame, sustragerea acesteia și ascunderea conținutului ei relevă calitatea de trădător a celui care a săvîrșit acest gest, mai ales în situația critică în care se afla România și, lucru de luat în seamă, în proiectarea perspectivelor care ar fi fost generate de acest document secret. De altfel, așa cum invocă mulți istorici și analiști politici și militari, încercările Mareșalului de a obține un rezultat favorabil din tratativele desfășurate atît la Cairo, cît și la Stockholm, au fost sabotate de Palatul Regal și de camarila regelui, inclusiv de reprezentanții partidelor politice: Iuliu Maniu și Brătianu, conspirației alătuîndu-se și reprezentanții Partidului Comunist.

Pierderile României Analizînd, după trecerea a 80 de ani (și peste) de la datele acestor evenimente, cu gîndirea de acum și pe baza documentelor descoperite între timp, istoria contemporană descoperă multe puncte sensibile, pe muchie de cuțit, care, dacă ar fi fost îndeplinite, alta ar fi fost soarta de atunci a României. Iată cîteva repere de care trebuie să ținem seama cînd ne încumetăm să purcedem la un astfel de travaliu: • Încă din februarie 1943, Mareșalul Antonescu îi propune lui Mussolini ieșirea comună din război; • În negocierile de armistițiu de la Cairo, s-a evidențiat faptul că, între Departamentul de Stat al SUA, reprezentanții Armatei și președintele Rossevelt apăruseră prea multe diferențe de opinie, în special pe forțele române de colaborare (politicul sau Antonescu): „Noi credem că ei singuri (românii – n.a.) trebuie să decidă dacă vor o lovitură de stat a lui Maniu sau ieșirea din Axă o va face Guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaștem că, dacă Mareșalul Antonescu vrea și este hotărît să o facă, numai el are mijloacele necesare și cele mai mari șanse de succes”. Toate bune, numai că președintele Roosevelt marșa numai pe varianta capitulării necondiționate a României;

• Simultan cu negocierile de la Cairo și Stockholm și cu desfășurarea complotului regal, prin trimișii regelui se purtau tratative și de Partidul Comunist de scoatere a României din război, reprezentanții acestuia avînd un rol determinant atît în complotul de la Palatul Regal, cît și în trădarea de la „Poarta Iașului”, dar și în desfășurarea evenimentelor ulterioare loviturii de stat de la 23 august 1944; • Cu toate că guvernele SUA și Marii Britanii declaraseră că nu cunosc nici o modificare teritoială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial), ambele state și-au modificat poziția, recunoscînd anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța (numite, cinic, în tratat ca reprezentînd „Acordul sovietoromân din 28 iunie 1940”); • Deși la ora 22, în seara zilei de 23 august 1944, prin Comunicatul regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române și cele sovietice, în lipsa unui armistițiu semnat cu Stalin, și în situația abandonării comenzii Armatei de către regele Mihai, prin fuga acestuia, împreună cu regina mamă, în comuna Dobrița din județul Gorj, pentru cîteva săptămîni, rușii au continuat să ne considere inamici, luînd prizonieri circa 180.000 de militari români, majoritatea luînd drumul prizonieratului în Siberia. Tot pînă la semnarea armistițiului (12 septembrie 1944), au mai fost deportați în URSS 20.000 de români și 72.000 de români de etnie germană. În încheierea acestui articol, tratat între sentimentul dureros al trădării și emoția pricinuită de eroismul Armatei Române, privită prin prisma unui istoric onest, cred că ar trebui să rămînem cu următoarea concluzie, organizată pe puncte, pentru a fi mai bine înțeleasă de către cititor: 1. Mareșalul Ion Antonescu trebuia lăsat să încheie și să semneze armistițiul, el fiind singurul care se putea impune în fața rușilor, prin cei un milion de soldați ai Armatei Române pe care-i comanda; 2. Realizarea Armistițiului de către conducătorul statului, ar fi avut alt mod de acțiune națională decît capitularea, așa cum s-a întîmplat după lovitura de stat de la 23 august 1944; 3. Prin lovitura de la Palat și arestarea lui Antonescu, cu capitularea întregii armate, din ordinul tînărului rege Mihai, înaintea semnării armistițiului cu sovieticii, România a pierdut iremediabil baza juridică și morală a apărării drepturilor sale statale; 4. Capitularea necondiționată, pe front, s-a transformat într-un dezastru național, tîrînd România într-un calvar devastator, pentru o lungă perioadă de timp; 5. Prin nesemnarea armistițiului și capitularea necondiționată, România și-a pierdut definitiv libertatea, la masa tratativelor i s-a refuzat statutul de țară cobeligerantă, deși a fost a patra putere militară participantă la înfrîngerea Germaniei naziste; 6. Semnarea armistițiului cu URSS, conținînd condiții împovărătoare pentru România, față de armistițiul negociat cu Antonescu, a fost amînată nejustificat pînă la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre cele două armate (română și sovietică) a fost semnat abia pe 25 septembrie, acest fapt determinînd ca Armata Română să se angajeze singură pentru eliberarea Transilvaniei; 7. Ca un fapt divers, dar semnificativ pentru prestigiul de care se bucura (ca militar) la Moscova Mareșalul Antonescu este și răspunsul dat de ministrul de Externe Molotov lui Lucrețiu Pătrășcanu, la 12 septembrie 1944, în cadrul delegației române de la Moscova pentru semnarea armistițiului. Cînd Pătrășcanu a întrebat de ce condițiile de armistițiu impuse de URSS României sînt mai grele decît cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, iar voi nu reprezentați pe nimeni”!

După cum se vede, între trădare și eroism este ceva mai mult decît o conjuncție – este viața sau moartea unui popor!

14

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

COSTACHE CONACHI – poetul şi omul politic iluminist (I) Cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de ciudata personalitate a marelui logofăt Costache Conachi.

Alăturînd diferitele descrieri pe care ni le-au lăsat contemporanii săi, obţinem portretul fizic şi spiritual al unui om dotat cu multe însuşiri, dar avînd şi destule curiozităţi ori contradicţii. Economistul şi statistlcianul Nicolae Suţu (17981871) povesteşte, în memoriile sale, că marele logofăt era „înzestrat cu un caracter ferm şi loial, cu o judecată temeinică, cu o ştiinţă neobişnuită printre confraţii săi şi cu o experienţă desăvîrşită în ce priveşte treburile ţării“. Copil fiind, scriitorul şi paşoptistul George Sion avea să-1 cunoască

într-o împrejurare de care îşi va aminti toată viaţa: „Boierul Conachi, unul din cei mai bogaţi oameni din Moldova acelor timpuri, se afla în atelierul său de tîmplărie, în faţa strungului pe care singur şi-l construise“. Şi povesteşte acelaşi Sion: „Pe atunci trecuse de şasezeci de ani. Era înalt de statură, uscăţiv la corp şi la figură. Ochii săi negri, înfundaţi, răspîndeau scîntei de inteligenţă. Avea barba lungă, rară şi căruntă. Portul său era oriental... adoptase pantalonii căzăceşti şi cisma europeană, iar pentru cap îşi făcuse o căciulă de fantasie cum nu mai avea nimeni în Iaşi... Era sobru ca un filosof.

Nu căuta luxul nici în mobile, nici în exterior, nici la mîncare“.

Tot despre el scria şi consulul francez, baronul de Bois-le-Compte, în 1834: „Sub înfăţişarea lui blîndă, mîngîietoare şi sfioasă ascunde învăţătură şi un spirit îndeajuns de pătrunzător“. În sfîrşit, alt consul francez, Cachet, relatînd într-un raport convorbirile avute la Iaşi cu boierii moldoveni, menţiona despre Conachi: „Îmi fusese prezentat ca fiind unul din acei oameni a căror părere ar putea să mă lămurească mai bine asupra stării de lucruri din Moldova... Am văzut în el un om cu o purtare simplă, la început foarte rezervat şi care mi-a arătat apoi o mare încredere“.

La rîndul său, publicistul şi omul politic francez Saint-Marc Girardin (1801-1873), care l-a cunoscut pe Conachi în 1832, la Iaşi, îl zugrăvea cu aceste cuvinte, în ale sale Souvenirs de voyage et d’études (Amintiri de călătorie şi de studii): „Nu voi uita niciodată chipul şi atitudinea pe care le avea în timp ce îmi vorbea. Era unul din acele chipuri uscăţive şi urîte, dar pline de expresivitate... aşa cum mi le închipui pe acelea din Secolul XVIII; nici un pic de entuziasm, nici urmă de afectare; un aer zeflemitor şi sardonic, dar sarcasmul său era îndreptat împotriva viciului... În timp ce-mi vorbea pe acest ton caustic şi sec, învîrtea între degete un şirag de mătănii din boabe de chihlimbar... păstrase portul de modă orientală, astfel că, privindu-l pe jumătate culcat pe divan, învăluit în faldurile robei de mătase şi ale surtucului său de blană, calm şi aproape nemişcat, în afara mîinilor aflate într-o joacă uşoară la care nu lua seama, cu ochii mici şi cenuşii, care scăpărau din cînd în cînd, cu buzele strîngîndu-se spre a ascunde un zîmbet, această figură batjocoritoare şi întru-totul europeană, se afla într-un contrast neobişnuit şi picant cu atitudinea, costumul şi mătăniile sale orientale“.

care îi întîlnim destul de des în documentele veacurilor XV-XVII. Într-un uric de la Ştefan cel Mare, din 1460, se pomeneşte pentru prima dată un Goea vornicul, iar întîiul Conachi pe care îl cunoaştem este marele comis Anghel.

După o veche tradiţie de familie, la obîrşia numelui Conachi s-ar afla porecla acestui mare comis care, din porunca domniei, îndeplinea slujba de conacciu, adică rînduitor al locurilor de popas pentru oastea turcească aflată, în anul 1672, în trecere prin Moldova. Ioan, unul din cei doi fii ai săi, a pierit în 1711, cînd după bătălia de la Stănileşti, purtată de Petru cel Mare şi voievodul Dimitrie Cantemir împotriva otomanilor, Ţara de Jos a Moldovei a fost prădată şi pîrjolită de tătari: Celălalt fiu, Constantin vistiernicul, a avut un mare merit în înfrîngerea la Iaşi a unui detaşament austriac, care în ianuarie 1717, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1716-1718, a pătruns pe teritoriul Moldovei, încercînd să-l facă prizonier pe domnitorul Mihai Racoviţă. Pentru faptele sale, domnitorul l-a dăruit cu o moşie în părţile Hotinului.

Urmaşul vistiernicului, numit de asemenea Constantin, era vornic în 1775, atunci cînd îşi aşeza iscălitura, alături de a altor mari boieri, pe anaforaua către Grigore Ghica, prin care se cerea voievodului să-şi ridice glasul împotriva răpirii de către austreaci a Bucovinei. Emanuil sau Manolachi, întîiul născut al vornicului Constantin, a urcat pînă la treptele cele mai înalte ale boieriei. Acesta este tatăl poetului Conachi. Cît despre mama sa, Ileana, care venea din neamul ilustru al Cantacuzinilor, zilele ei s-au sfîrşit tocmai cînd ale poetului abia începeau, după cum ne încredinţează Conachi însuşi într-una din primele sale poeme cu dată certă.

Mult timp s-a crezut că logofătul Conachi s-ar fi născut în anul 1777. Aşa rezultă şi dintr-o inscripţie aflată pe o piatră de mormînt în care sînt înşirate numele cîtorva răposaţi ai familiei lui Manolachi şi aşa afirma şi Vogoride-Conachi, nepotul de fiică al poetului, într-o prefaţă scrisă în 1886 la a doua ediţie a operei literare

„Din gura oamenilor, Costachi“ Boierii Conăcheşti erau coborîtori din neamul numeros şi puternic al acelor Goeşti sau Golăeşti pe

Conacul Costache Conachi din Țigănești

RM

aparţinînd lui Conachi. În numeroase lucrări de diferite genuri, inclusiv în mari istorii ale literaturii române şi în unele dicţionare, momentul naşterii poetului a rămas să fie acesta, în ciuda unei preţioase precizări aduse încă din 1908 de către neobositul cercetător G.T. Kirileanu. În testamentul olograf dat la iveală de Kirileanu, poetul, ajuns la vîrsta de aproape 70 ani, vorbeşte şi despre moşia sa Ţigăneşti, de lîngă rîul Bîrladului, adăugînd: „Aice sănt născut, pe malurile aceştii ape, la anu’ 1778 septmv. 14“. În locul ultimei cifre şapte din cadrul datei anului, aceeaşi mînă şi cu aceeaşi cerneală pusese cifra opt... într-un pomelnic, găsit tot de acelaşi cercetător şi scris la persoana întîi se pot citi următoarele: „Alecsandru, poreclit Costachi, înscriitoriul. Născut din „Vornic Manolachi Conachi şi din maică-me Elena Cantacuzini, la 1778 săptv. 14“. Iar, pe o pecete a poetului se vede scrisă legenda: „Costachi Conachi logofăt 1778 septv. 14“.

Această dată este confirmată şi de către Alexandru Teodorescu, pe baza informaţiilor dintr-o scrisoare a poetului, document pe care îl semnalează în prefaţa ultimei ediţii a operei lui Costachi Conachi, din 1965.

Din cele de mai sus putem reţine, de asemenea, că deşi prenumele poetului era Alexandru, întreaga viaţă i s-a spus Costachi. „Alecsandru din botez iar din gura oamenilor Costachi“, avea să scrie el pe traducerea romanului Malvina al doamnei Cottin.

Plin de rîvnă în tot timpul (1) Conachi a primit în casa părintească o creştere aleasă. S-a bucurat de cei mai buni profesori din Moldova acelor timpuri, pe care îi uimea prin sprinteneala minţii şi setea de învăţătură. Probabil că încă din tinereţe a dobîndit temeinice cunoştinţe juridice, lucru altfel obişnuit în marile fa­milii boiereşti. În 1806 a intrat în viaţa publică, ocupînd, pînă în 1812, funcţia mai măruntă de ispravnic de Tecuci; în 1814 a fost numit vornic de politie la Iaşi, un fel de prefect al Capitalei. Vreme de cîţiva ani a colaborat la întocmirea Codului Callimachi care a rămas în vigoare în Moldova mai bine de jumătate de veac, constituind, de fapt, prima legiuire modernă în istoria Principatelor. În timpul epidemiei de ciumă din 1817 a avut prilejul să se remarce prin marele său curaj şi neîntrecutul spirit de iniţiativă, spitalul de la Hlincea fiind organizat sub supravegherea sa. Vodă Callimachi îl va lăuda pentru toate acestea într-un hrisov dat un an mai tîrziu. Ascensiunea sa a continuat, cîţiva ani îndeplinind slujba de vornic de aprozi, supraveghind aducerea la îndeplinire a hotărîrilor judecătoreşti rămase definitive.

Activitatea sa din anii 18121-1822 este destul de puţin cunoscută. Ştim doar că, la fel ca Iordache şi Nicolae Rosetti Roznovanul, Sandu şi Grigore Sturdza, Iordache Balş şi Şerban Negel, era un simpatizant al Eteriei şi nădăjduia în eliberarea Principatelor române cu sprijinul Rusiei ţariste. S-a spus despre Conachi că ar fi scris ecteniile (rugăciuni) în limba greacă, în care se invoca victoria Eteriei. „Un singur sentiment, acela de a sfărîma un jug nesuferit, însufleţea toate popoarele supuse sultanului“, îşi amintea mai tîrziu Nicolae Rosetti Roznovanul. O bună bucată de vreme, asemenea altor boieri, a fost nevoit şi el să stea peste hotare. După cum rezultă din scrisorile amănunţite ale vornicului Negel către mitropolitul Veniamin Costachi, Conachi lua parte activă la întrunirile boierjlor fugiţi din Moldova. Dintr-o astfel de scrisoare, datată 12 aprilie 1822, aflăm că, în urma veştilor pe care Conachi le primise de la Viena, „s-au făcut mare consult la vistiernicul Roznovan“, Negel informează în continuare asupra activităţii unor patrioţi însufleţiţi de idei novatoare, pe care îi numeşte „cărbunari“, adăugind apoi că „legăturile lor asupra boierilor ar fi pînă la cel mai de sus grad“.

Ascensiunea lui Conachi spre cele mai înalte dregătorii a fost acum foarte rapidă. A făcut parte din comisia de trei însărcinată cu administrarea finanţelor ţării; a devenit apoi logofăt, încredinţîndu-i-se şi conducerea Departamentului Afacerilor Străine. (va urma) ALEXANDRU CERNATONI

15

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Taina unui mormînt celebru (I)

8 noiembrie 1977, orele 15.00. Adînc emoţionaţi, prof. Manolis Andronicos, împreună cu asistentele sale, Styliani Drogou şi Chryssoula Paliadelli, se pregătesc să pătrundă în interiorul unui mormînt antic de mari dimensiuni. Un mormînt nejefuit din perioada Secolului IV î.e.n., de cînd se pare că datează construcţia, ar reprezenta o descoperire unică! Scena se petrece în localitatea Vergina, din nordul Greciei, unde a fost identificată o străveche necropolă regală.

Este vorba de una dintre cele mai excepţionale descoperiri arheologice, un complex de morminte vechi de 2.300 ani unde au fost găsite splendide mărturii datînd din timpul lui Filip II, tatăl lui Alexandru cel Mare. Printre acestea se numără minunate picturi murale, precum şi o casetă din aur, conţinînd presupusele oseminte ale lui Filip însuşi.

Ca rege, el a intrat în contact cu lumea strămoşilor noştri geto-daci; în anul 341 î.e.n. a cucerit regatul odrişilor, stăpînirea sa ajungînd pînă la Dunăre, pentru ca, doi ani mai tîrziu, ca o replică dată invaziei sciţilor, să-şi extindă dominaţia în Dobrogea şi peste coloniile greceşti de la Pontul Euxin. Celebrul său fiu, Alexandru, a dovedit aceeaşi preocupare pentru regiunile danubiano-pontice, legăturile stabilite cu această zonă continuînd şi sub alţi conducători ai lumii elenistice.

După ce şi-a realizat visul de a ajunge în fruntea grecilor, Filip II şi-a îndreptat atenţia către invadarea Asiei Mici. În primăvara anului 336 î.e.n., el a trimis spre Persia o puternică armată de avangardă, compusă din 10.000 soldaţi, amînîndu-şi plecarea pînă după căsătoria fiicei sale, care urma să aibă loc în vara aceluiaşi an. În timpul ceremoniei, a fost însă înjunghiat în inimă cu un pumnal, căzînd, probabil, victima unei conspiraţii de palat.

După cel de-al II-lea Război Mondial, cerce­tările arheologice au pus la dispoziţia lumii contemporane multe imagini concrete ale civilizaţiilor trecute. Din China în Grecia, din America Latină în România, o adevărată perioadă de aur a început pentru ştiinţele istorice prin intermediul arheologiei. Între cele mai recente şi mai spectaculoase „premiere“ arheologice se numără şi cea a pro­ fesorului de la Universitatea din Salonic, ale cărui cercetări şi rezultate au fost pe larg comentate atît de presa mondială (în ţara noastră, revista „Lumea“, nr. 2, ianuarie 1978, a publicat o relatare asupra lor), cît şi de cercurile ştiinţifice de specialitate (inclusiv la cel de-al Xl-lea Congres internaţional de arheologie clasică, de la Londra, care le-a situat în cadrul preocupărilor sale).

Istoricul săpăturilor arheologice, din această regiune a Greciei, începe în jurul anilor 1850, cînd cunoscutul savant francez Léon Heuzey a dat la iveală ruinele unui impunător palat cu colonade, situat în nordul colinelor de la poalele Munţilor Plerleni. În 1861, arheologul francez a revenit pe

aceleaşi locuri, în zona satului Palatitsia, în apropierea Golfului Thermaikos. La capătul investigaţiilor sale, Lion Heuzey a reuşit să pună în evidenţă, în întregime, o aripă a palatului datînd din Secolul III î.e.n., precum şi un cavou care, deşi prădat din antichitate, păstrase intactă o minunată faţadă dorică. După închiderea şantierului arheologului francez, cercetările au fost sistate. În 1937, profesorul Konstantin A. Rhomaios de la Universitatea din Salonic, împreună cu asistentul său, tînărul Manolis Andronicos, au deschis un nou front de săpături în satul Vergina, lîngă străvechiul palat descoperit de Léon Heuzey. În urma lucrărilor efectuate în 1938-1939 a fost identificată o construcţie maiestuoasă, care măsura 100 metri în lungime şi aproximativ tot atît în lăţime. În perioada anilor 19521961, profesorul Rhomaios (care a lucrat doar un timp pe şantier), împreună cu profesorii George Bakalakis şi Manolis Andronicos au terminat de escavat ruinele întregului palat, care s-a dovedit a fi fost una dintre cele mai splendide clădiri ale perioadei elenistice timpurii. Începînd din 1962, după catalogarea vestigiilor palatului de la Vergina, profesorul Andronicos şi-a continuat activitatea într-o zonă învecinată. Atenţia lui fusese atrasă, cu mai mulţi ani în urmă, de un gorgan înconjurat de pini, înalt de 12,5 m şi lat de vreo 110 m, pe care încă Léon Heuzey îl remarcase. Un fel de crater se găsea în vîrful acestui mare tumul, ceea ce a născut ipoteza unei posibile prăbuşiri de teren care acoperise bolta – năruită între timp – a unei construcţii îngropate. Primele escavaţii făcute în gorganul din marginea satului Vergina au întărit convingerea arheologului că se află în faţa unei construcţii făcute de om. Cu atît mai mult cu cît întreaga cîmpie din partea de nord-vest a localităţii respective se găsea presărată cu movilite de pămînt, alcătuind un întins cimitir, unic în întreaga Grecie. Deschizînd 32 de asemenea tumuli, prof. Andronicos a descoperit un întreg tezaur de vase din lut, arme de fier şi – într-o serie de morminte aparţinînd unor femei – podoabe din bronz. Rezultatele obţinute la „Cimitirul dintre dîmburi“ au fost prezentate şi analizate în volumul Vergina I, consacrat descoperirii acestor obiecte datînd din perioada 1000-700 î.e.n.

Continuînd cercetările în profunzimea marelui tumul, arheologul grec a găsit bucăţi de marmură pro­venind de la pietre funerare dintr-un cimitir. În toamna anului 1976, echipa condusă de prof.

Andronicos a atacat zona din jurul centrului gorganului. Curînd, aşteptările au început să fie răsplătite: 33 de fragmente dintr-un monument funerar au fost descoperite şi asamblate; ele formau o piatră de mormînt cu un minunat basorelief întruchlpînd un atlet, precum şi o inscripţie; alte bucăţi de ceramică aveau înscrise numele celor dispăruţi. Toate aceste fragmente au fost datate ca aparţinînd Secolului IV sau începutului de Secol III î.e.n. (H.D.)

Palatul Vergina

Cine oare ar fi putut să comită sacrilegiul de a fi sfărîmat pietrele de mormînt? Obsedat de această întrebare, mi-am reamintit teoria savantului englez, Nicholas Hammond. El susţinea că prima capitală a regatului lui Filip, Aegae, nu s-ar fi aflat aşa cum era îndeobşte acceptat, la Edessa de azi, ci la Vergina. Am cercetat vechile surse folosite de Hammond. Astfel, în Plutarh (cea. 46 - cca. 120 e.n.) am citit că Pyrrhos, regele Epirului, 1-a învins pe Antigonus Gonatas cucerind mai multe oraşe – printre care şi străvechea capitală Aegae, locul unde, după cum spune tradiţia, erau înmormîntaţi regii. Pyrrhos a lăsat acolo o garnizoană de mercenari din Galia. Şi Plutarh continuă: „Fiind avizi de bogăţii“, ei au săpat pînă au dat de mormintele regilor, pe care le-au jefuit, risipind „cu obrăznicie“ rămăşiţele lor pămînteşti în cele patru zări.

Aici se afla cheia de nepreţuit a dezlegării întregii taine. M-am .gîndit că galii nu se mulţumeau numai să jefuiască mormintele regeşti, ei distrugeau şi cimitirele. Într-adevăr, toate pietrele de mormînt descoperite erau dinainte de anul 274 î.e.n., an în care se petrecuse devastarea. Aşadar, Hammond avusese dreptate, iar Vergina putea fi identificată cu localitatea Aegae.

Putem presupune că Antigonus a avut tot interesul să restaureze mormintele regale atunci cînd, în anul următor, şi-a recucerit capitala. De asemenea, era firesc să se fi gîndit cum să împiedice pe viitor jefuirea altor morminte, precum şi a propriului său loc de veci.

Aşa că, el a ordonat, probabil, ca întreaga necropolă să fie acoperită cu pămînt, după moartea sa, pînă la o înălţime de 12 m. În 1976 scriam: „Dacă ipotezele mele se vor dovedi corecte... putem spera că lucrările următoare ne vor conduce la mormintele regale“.

Nădejdile mele erau aceleaşi la 30 august 1977, cînd am reînceput săpăturile. După 35 zile de muncă, 18.000 m pămînt escavat – în greutate de 40.000 tone – am ajuns în centrul tumulului la nivelul solului. în continuare, nimic. Terenul era neatins, fără urmă de construcţie sau altă activitate umană.

Profund dezamăgit, mă resemnasem să aştept pînă în vara următoare. Pregăteam terenul pentru viitoarele săpături cînd, deodată, am remarcat că partea dinspre sud-vest a tumulului acoperea un alt gorgan, mai vechi şi mai mic. Săpînd, am dat de colţul unui perete acoperit cu o urmă de tencuială de var pe una din laturi şi în partea superioară, pe o porţiune foarte îngustă, în cele din urmă, din această imensă masă de pămînt, a apărut un edificiu intact!

Din împrejurimi, am scos la iveală şiruri de pietroaie, bine conturate, care reprezentau, fără îndpială, fundaţia unei alte construcţii. Cercetînd în continuare locurile din apropiere, am descoperit o altă structură, un mic mormînt zidit. (va urma) Prof. dr. MANOLIS ANDRONICOS, Universitatea din Salonic

16

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Declinul civilizației

(urmare din pag. 1) „Între timp, politizarea crescută a instanțelor, utilizarea legislației, blocajele și cadrele juridice din ce în ce mai subiective, cum ar fi legile privind «discursul instigator la ură», toate ne fac să simțim că libertatea și justiția scapă. Și, în ciuda eficienței pe care o cîștigăm din smartphone-uri și rețelele sociale, nu parem să fim mai fericiți. De fapt, ratele depresiei și anxietății sînt în creștere.

Titlul original al lui Freud pentru eseul său a fost ceva care asemăna în limba engleză «nefericirea» cu civilizația. Atunci de ce ne-ar face nefericiți civilizația? Potrivit lui Freud, pentru ca individul să participe și să beneficieze de tot ceea ce civilizația are de oferit, sexualitatea și agresivitatea trebuie sacrificate și reprimate. Mai simplu spus, civilizația cere să existe lucruri pe care ar trebui și nu ar trebui să le facem. Anumite categorii de comportament sînt considerate fie ilegale, păcătoase, inacceptabile, rușinoase, nepotrivite sau neconsiderate. Sînt lucruri care sînt considerate necivilizate.

Abaterile în gînd, cuvînt sau faptă ar fi în mod necesar însoțite, așadar, de sentimente de vinovăție.

Pentru Freud, vinovăția a fost cea mai mare problemă a civilizației și cauza multor mizerie, stare de rău și anxietate. Atunci cînd frustrările și așteptările civilizației devin prea mari, oamenii devin triști și nevrotici. Scriind în anii 1930, Freud sublinia problema vinovăției într-un moment în care ororile Secolului XX – ale nazismului, fascismului și comunismului – nu fuseseră încă pe deplin realizate. Dacă eram vinovați de gîndurile noastre rele secrete sau de îndemnurile noastre agresive, Secolul al XX-lea ne-a arătat cît de cu adevărat distructivă poate fi agresiunea noastră – și a depășit cele mai mari coșmaruri ale noastre.

Legea lui Godwin – «pe măsură ce o discuție online crește, probabilitatea unei comparații care implică naziști sau Hitler crește de asemenea» - nu descrie doar ușurința cu care ajungem la imature ad hominem. Identifică ceva mult mai profund: vinovăția pe care a identificat-o Freud își găsește acum fundația într-o poveste de origine înfiorătoare, care este atît de apocaliptică în proporțiile sale încît ne paralizează și pare de nedepășit.

După cum a spus istoricul Tom Holland, am petrecut două mii de ani bazîndu-ne moralitatea pe ceea ce va face Isus. În schimb, acum întrebăm ce ar face naziștii și apoi facem invers. Binele și răul sînt acum definite în funcție de apropierea lor de Hitler.

Unde lasă asta conceptul de civilizație? Cum a putut țara care a produs Bach și Beethoven să comită acte de o asemenea cruzime? Cum ar putea o Europă înalt civilizată să se comporte cu atîta sălbăticie? Dacă te uiți la civilizație suficient de mult, barbaria se uită înapoi? Încercînd să definească civilizația în documentarul său din 1969 cu același nume, Kenneth Clarke se mulțumește cu a spune că «o știu cînd o văd». Un adagiu ciudat pentru care să optezi, avînd în vedere că acest lucru a fost spus la scurt timp după ce judecătorul Curții Supreme din SUA, Potter Stewart, a descris pragul pentru obscenitate în legătură cu pornografia exact în același mod.

Foarte recent, unui trib amazonian îndepărtat a primit acces la furnizorul de internet finanțat de Elon Musk, StarLink.

Se estimează că există între 100 și 200 de triburi necontactate la nivel global, numărînd pînă la 10.000 de indivizi care nu au cunoscut niciodată civilizația așa cum o cunoaștem noi, cu atît mai puțin cele mai avansate dezvoltări tehnologice ale acesteia.

Interesant este că, în timp ce tribul amazonian a considerat inițial că accesul la internet este benefic pentru a cere ajutor sau a comunica cu membrii familiei îndepărtate, nu a durat mult pînă cînd tinerii membri ai tribului au început să împărtășească pornografie în chat-urile de grup, ceea ce a dus la o creștere bruscă a comportamentului sexual agresiv la bărbați tineri.

Cu alte cuvinte, Elon Musk, actualul prădător de vîrf al civilizației occidentale, a făcut o societate primitivă mai necivilizată, nu mai puțin. Trebuie spus că la scurt timp după ce această poveste a fost raportată, liderul tribului a apelat la Instagram pentru a denunța povestea ca fiind «știri false» – și, făcînd acest lucru, a adăugat în mod ironic, mai degrabă decît a diminuat, sentimentul că au fost corupti pe căile Occidentului chiar mai mult decît se spunea.

Această idee că natura primitivă a unor astfel de triburi poate fi preferabilă propriei noastre civilizații avansate este cea care ne face să ne îndoim continuu de noi înșine. Clarke îi descrie pe dușmanii civilizației ca fiind frică, plictiseală și o pierdere a încrederii, cu accent pe aceasta din urmă. Ne pierdem încrederea în a ne confrunta, de exemplu, cu islamismul și exploziile bruște de antisemitism din partea oamenilor care aparent urăsc Occidentul. Cu alte cuvinte, dușmanii civilizației occidentale vin din interior la fel de mult ca și din exterior. Acesta este ceea ce face din ce în ce mai dificil să distingem civilizația de sălbăticie: elemente ale ambelor zac amestecate în mijlocul nostru.

Dacă ar fi să auzim de un trib îndepărtat care și-a sacrificat în mod ritualic unii dintre adolescenții săi și a încercat să-i împiedice să devină adulți, otrăvinduși corpurile și apoi mutilîndu-le sînii și organele genitale în slujba credinței magice că ar putea schimba sexul, i-am numesc sălbatici iraționali, nebuni. Cu toate acestea, acest lucru s-a întîmplat în unitățile medicale sancționate de stat din întreaga Anglosferă.

Fenomenul transgenderismului și malpraxisurile me­ dicale care au urmat, servesc să evidențieze cît de deformate, confuze și perverse au devenit expresiile sexualității și agresivității. În ceea ce privește sexualitatea, se spune că sîntem mai eliberați ca niciodată. Accesul la pornografie este imediat, iar conținutul extrem. Cursurile sexuale sînt normalizate și celebrate. Alături de aceasta avem apariția de noi steaguri și etichete pentru un set din ce în ce mai proliferat de «identități» sexuale de nișă. Înseamnă asta că sîntem mai puțin reprimați sexual? Nu. Se pare că societatea noastră hipersexualizată este de fapt destul de nesexy.

După cum au arătat mai multe sondaje, facem mai puțin sex, iar acest lucru este valabil mai ales în rîndul generației mai tinere. Comercializarea și politizarea sexului și «genului» s-au accelerat cu o viteză atît de mare încît pentru mulți pare imposibil să discerne cum este și cum se simte de fapt o dorință sexuală sănătoasă și autentică. Ce ne arată de fapt acei oameni care își expun

fetișurile sexuale la paradele mîndriei? O sexualitate confortabilă, încrezătoare și satisfăcătoare? Sau narcisismul inevitabil al unui individualism fără dragoste și singuratic care atacă orice atașament cu adevărat semnificativ față de ceilalți?

Una dintre numeroasele disonanțe cognitive ale progresismului trezit este că acesta cuplează liberalismul sexual excesiv cu puritanismul sexual excesiv. Sîntem instruiți să fim înțelegători și incluși în ceea ce privește blănurile (oameni care se îmbracă în animale pentru plăcerea sexuală) sau chiar «oameni atrași de minore» (pedofili), dar conform regulilor feminismului #MeToo, dacă un bărbat pune o mînă nedorită pe genunchiul unei femei în urmă cu zece ani, ar trebui să fie anulat și să-și piardă locul de muncă. Această contradicție se manifestă în ciocnirea dintre activismul pentru drepturile trans și feminismul radical (sau, așa cum prefer să-l numesc, feminism).

Activiștii pentru drepturile trans pledează pentru respingerea tuturor granițelor biologice și sexuale și nu văd niciun pericol în asta, în timp ce feministele văd pericol peste tot.

Acest lucru este foarte asemănător cu conceptul de anarho-tiranie. Aici, actele manifeste de agresiune devin mai acceptate, crimele grave rămîn necontestate, iar criminalii se confruntă cu puține consecințe (anarhie). În același timp, există o abordare cu toleranță zero față de micile transgresiuni, cum ar fi nepurtarea unei măști COVID sau tweeting că un bărbat nu poate deveni femeie. Potrivit Stîngii trezite, ar trebui să încercăm să scăpăm lumea de orice ar putea conține ceva agresiv. De exemplu, statuile ar trebui dărîmate, picturile sau romanele ar trebui să primească avertismente de declanșare sau interzise în întregime și ar trebui introduse legi privind discursul instigator la ură pentru a monitoriza ceea ce spunem în casă. Peisajul rural este rasist, întrebările constituie un asalt, iar tăcerea este violență. Cu toate acestea, ca răspuns la amenințarea reală a violenței sectare și la apelurile pentru genocidul evreilor, În domeniul sexualității, la fel ca și în cazul anarhotiraniei, avem ceea ce eu numesc porno-celibatul. În porno-celibat, orice dorință sau comportament sexual este acceptabil pînă cînd sentimentele subiective ale cuiva spun că nu este și trebuie condamnat. Urmează apoi revendicări conflictuale de victimizare, urmate de definiții concurente ale incluziunii, identității și realității. Nu doar că nu mai știm unde sînt granițele.

Mai mult decît atît, nelegați de orice cadru moral general, nu știm pentru ce sînt granițele, care ar fi scopul lor? Mai larg, civilizația occidentală nu mai știe ce niveluri de sexualitate și agresivitate este dispusă să tolereze, așa că în prezent răspunsul este simultan tot și niciunul. Acest lucru nu atenuează vinovăția pe care Freud a identificat-o, o exacerbează.

Nu e de mirare că sîntem nefericiți, singuri, confuzi și lipsiți de încredere.

Mulți comentatori subliniază numeroasele motive pe care Edward Gibbon le oferă pentru căderea Imperiului Roman, subliniind relevanța lor alarmantă pentru starea actuală a Occidentului. Cu toate acestea, ar trebui să ne reamintim că Roma nu s-a prăbușit într-o zi și că declinul ei a avut loc pe parcursul a sute de ani. Un lucru pe care îl știm este că în civilizația noastră actuală lucrurile se pot schimba foarte repede. Deci, asistăm cu adevărat la sfîrșitul unui imperiu sau se schimbă imperiul nostru actual? Cu siguranță pare a fi atît un timp terifiant, cît și emoționant pentru a fi în viață. Deși mulți rămîn optimiști, ar putea merita să ținem cont de avertismentul lui Freud: «O civilizație care lasă nemulțumiți un număr atît de mare de participanți și îi împinge la revoltă nici nu are și nici nu merită perspectiva unei existențe durabile»”.

RM

17

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

UN punct de vedere

Războiul nu poartă jucării în raniţă (II) Războiul nu ucide doar macii (2)

Nu mai puţin teribile au fost represaliile germane faţă de sabotajele și asasinatele comise de Rezistenţa franceză, care erau sancţionate cu uciderea a 10 civili pentru fiecare soldat german răpus.

Epidemia de violuri reprezintă o altă pagină neagră a istoriei războiului. Istoricul britanic Anthony Beevor a surprins în bestsellerul său, „Căderea Berlinului.

1945”, toată panoplia de orori ale războiului, insistînd asupra violurilor în masă comise asupra femeilor din Germania, indiferent de vîrstă, de către soldaţii Armatei Roșii. Cifra în sine, 2 milioane de femei germane violate (dintre care 10.000 s-au sinucis numai în Berlin), este stupefiantă, însă demersul lui Beevor este acela de a aduce tragedia aproape de retina cititorului, depășind rigiditatea statistică prin crochiuri ale unor istorii monstruoase.

Cînd nu a mușamalizat aceste informaţii, propaganda rusă a încercat să culpabilizeze victimele, pretinzînd că erau instrumente ale spionajului german, care urmăreau infectarea cu boli venerice a ofiţerilor Armatei Roșii. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult de-a lungul istoriei – în prezent, Anthony Beevor este pasibil de pedeapsa cu închisoarea în Rusia, vizat fiind de o lege care incriminează critica la adresa armatei sovietice. Acuzată că a atentat la sacralitatea efortului de eliberare depus de Armata Roșie, cartea sa a fost etichetată de Moscova drept o colecţie de „minciuni, calomnie și blasfemie la adresa Armatei Roșii”.

Stafiile războiului, altoite pe trunchi de copil O istorie care s-a scris cu sînge, într-un război care a împrumutat aripi pentru a semăna distrugerea la o scară necunoscută pînă atunci, e incompletă atunci cînd trece sub tăcere cea mai afectată categorie de civili – copiii. Războiul a pulverizat ordinea unei lumi fascinante, irepetabile, care abia începea să descifreze șaradele vieţii: copilăria.

Scriitoarea Svetlana Aleksievici adună în cartea „Ultimii martori” peste o sută de mărturii ale adulţilor care au privit războiul prin ochi de copil, într-o Rusie măcinată de război, fără să poată înţelege, uneori și din postura de adulţi, ceea ce au trăit. Fiecare poveste e atașată unui nume și unei vîrste – ceea ce ne induce sentimentul că povestitorii nu sînt oamenii maturi, ci copiii de altădată, marcaţi ireversibil de întîlnirea cu o bestie de a cărei existenţă unii nici nu auziseră.

Pentru început, izbucnirea războiului e un prilej de nesfîrșite uimiri și întrebări, ale căror răspunsuri nu pot decît ucide inocenţa – de ce se întoarce tatăl de atîtea ori ca să-i îmbrăţișeze la despărţire, de ce șușotesc înlăcrimate vecinele, de ce chipurile părinţilor arată subit atît de straniu („mama nu mai avea faţă, numai ochi”), de ce soldatul german care a ucis cu brutalitate copiii vecinilor mîngîie tandru o pisică. Sînt uimiri care își găsesc răspunsul foarte repede: Katia (12 ani), contrariată de interdicţia de a privi pe fereastră, de unde bunica îi alungă sistematic, se dumirește că, dincolo de geam, infernul a invadat toate etajele

realităţii. Bătrînul Todor, vecinul lor, e obligat să sape groapa fiilor lui uciși, doar pentru ca, la final, să fie împins peste ei, în genunchi, într-o îngropăciune care amesteca viii și morţii. Noţiune abstractă pînă atunci sau de-a dreptul criptică pentru un copil, războiul le obligă pe cele mai fragile victime ale lui să-i descopere definiţia: „Și așa mi s-a întipărit în minte, că război e atunci cînd nu e tata” (Jenia, 6 ani).

Teama de moarte, tulburătoare la orice vîrstă, capătă accente covîrșitoare atunci cînd este exprimată de un glas de copil. „Vreau să trăiesc!” e ţipătul cu care Vasea (4 ani) întîmpină fiecare episod al bombardamentelor, agăţat de fratele lui mai mare. „Mi-era frică să mor, deși ce puteam să știu eu despre moarte?”.

Războiul nu ocolește nimic, nici măcar pe cei care i-au achitat morţii nota de plată, iar copiilor care le era străină imaginea unui om mort li se oferă o panoramă de care nici măcar cei mai în vîrstă nu avuseseră parte.

Bombardarea cimitirului aduce morţii la suprafaţă, „de parcă mai fuseseră omorîţi o dată”.

Treptat, copiii decriptează ascunzișurile unei realităţi care se scindează acum pe două axe temporale, fiecare cu valorile și conduitele ei acceptabile – pacea și războiul. Tasia Nasvetnikova știe, de pildă, la numai 7 ani, că jocul e oarecum ilicit în vremurile impregnate de moarte pe care le trăiește („Cum poţi să faci un om de zăpadă și să te bucuri, dacă e război?”), după cum știe că un deces survenit din cauza bolii, după ce ai reușit să supravieţuiești gloanţelor, frizează absurdul: „Cum poţi să mori după război, cînd toţi sînt fericiţi?”.

Timpul se dilată în acest univers absurd, în care o pîine poate să valoreze mai mult decît o viaţă, fie ea și de copil. Galina povestește lucruri de neimaginat, petrecute în timpul blocadei Stalingradului, repetînd obsesiv: „Tare ne mai doream să trăim!”. Fusese martoră la una dintre scenele grotești ale celor 900 de zile de asediu, în care o fetiţă care furase din tîrg o franzelă e lovită cu sălbăticie de oameni, în timp ce ea, căzută la pămînt, se grăbește să înghită ultimele resturi. Unele suferinţe se tămăduiesc numai prin moarte; iar ea nu voia să moară așa cum trăise, flămîndă. Dispariţia jucăriilor e una dintre pierderile ce glisează pe un plan secundar, deși atitudinea de după război demonstrează cît le-a lipsit acest ingredient savuros al copilăriei. Valia are obiceiul de a dărui păpuși nu doar copiilor, ci și adulţilor, în timp ce, pentru ea, pentru tot restul vieţii, o păpușă a rămas cel mai frumos cadou pe care l-ar fi putut primi.

Viaţa devine atît de neliniștitoare, încît numai prezenţa părinţilor, ca un tampon între copii și realitate, îi mai poate estompa contururile sumbre. Dispariţia lor însă permite terorii să se instaleze nestingherită în toate cotloanele copilăriei, zămislind amintiri greu de purtat și (sau mai ales) la vîrsta adultă. „Mică, am supravieţuit…

Dar mare, cum o să trăiesc?”, se întreabă retoric Faina, martoră la execuţia mamei, care a salvat-o de aceeași soartă negînd isteric că ar fi copilul ei. La 51 de ani, cu propriii copii, Zina încă își așteaptă mama, dispărută într-un bombardament la gară, unde plecase să își caute fiica, surprinsă de război într-o tabără de vară. „Vreau să uit tot” e laitmotivul povestirilor Liubei, martoră la împușcarea din trei în trei oameni a șirului de săteni care refuzaseră să dezvăluie ascunzătoarea partizanilor.

Uneori însă, uitarea nu e posibilă, mai ales cînd războiul și-a impregnat mirosul în cele mai delicate simboluri ale primăverii: mălinul și liliacul înfloriseră tîrziu în 1941, iar, pentru Katia, florile lor delicate poartă parfumul războiului chiar și după decenii întregi de pace.

Pînă la urmă însă, suferinţa are același gust demolator, indiferent de tabăra în care se găsește. Istoria lui Lothar Metzger, unul dintre supravieţuitorii bombardamentului asupra Dresdei, e doar unul dintre nenumăratele argumente

despre versatilitatea conceptului de dușman. Conștient că nu va putea găsi cuvintele potrivite să surprindă impactul acelui iad de foc asupra minţii sale de copil, Metzger menţionează detalii care i s-au gravat în memorie pentru tot restul vieţii: coșul cu gemenii de cîteva luni, smuls din mîinile mamei de mulţimea îngrozită care părăsea adăpostul subteran, străzile care ardeau, oamenii uciși care se micșorau sub potopul de flăcări pînă la dimensiunile unui copil.

La o distanţă de 7 decenii de acest război, copiii din Siria trăiesc o experienţă similară, probînd faptul că umanitatea nu învaţă din greșelile ei. Martorii inocenţi ai acestui conflict seamănă izbitor cu eroii Svetlanei Aleksievici. Un băiat care inventariază pierderile suferite: 5 verișori, mama, fratele, surorile și unchiul.

Un altul, care mărturisește că e îngrozit de zgomotul bombelor. O fetiţă, pentru care jucăriile au devenit o amintire tot mai ștearsă, și o alta, care concentrează în cîteva cuvinte dorinţa unui copil strivit de povara războiului: „Aș vrea să fie totul ca înainte”.

Doar că, oricît s-ar reinventa, războiul rămîne purtătorul aceluiași blestem – de a distruge o lume care devine imposibil de reconstruit în toate detaliile ei familiare.

Blîndeţea unei dimineţi de pace Andrei Makine, un scriitor rus contemporan, zugrăvește în „Testamentul francez” (roman distins, între alte premii, cu Prix Goncourt) dimineaţa primei zile de război, coborîte fără preaviz peste tăcerea înzăpezită a unui oraș rus, în care se stinseseră nu demult ultimele ecouri ale colindelor. Case schilodite, străzi pavate cu mii de cioburi de sticlă, rămășiţe de crengi și copaci frînţi de suflul exploziilor. Vagoane de tren distruse și un număr frapant de păpuși aruncate nepăsător între șine… Și-n tot acest peisaj dezolant, o perdea unduindu-se în bătaia vîntului ascunde în ea toată „blîndeţea dimineţilor de pace”.

Războiul rămîne o plagă ce supurează pe corpul umanităţii, mult după ce se usucă cerneala pe filele tratatelor de pace. Povestirile martorilor fiecărui conflict au tocmai acest rol, de a trata uitarea în care înveșmîntăm catastrofe ale istoriei ce ar fi putut fi evitate. „Cine își mai amintește astăzi de lichidarea armenilor?” – întreba Hitler, mizînd pe aceeași amnezie și în privinţa soluţiilor pe care le pregătea „problemei evreiești”.

Răspunsul ar trebui să fie pe cît de simplu, pe atît de personal. Eu am datoria să îmi amintesc, să cercetez, să condamn. Și, dacă e posibil, să previn. Pentru că, oricît ne-am simţi de nesemnificativi, prevenirea unui război e și o responsabilitate cetăţenească. Ea începe cu informarea onestă asupra identităţii culturale, etnice sau religioase a „dușmanului”, precum și cu înţelegerea constelaţiei de factori ce stau la baza atitudinii lui ostile. Și poate continua cu militarea pentru acorduri globale care să minimizeze sărăcia și exploatarea în loc să le amplifice sau cu presiunea exercitată asupra guvernului propriu ca, „atunci cînd acţionează în numele nostru, să-i trateze pe alţii așa cum am vrea să fim trataţi”. Într-o lume care a trăit mai multe dimineţi de război decît de liniște, pacea poate ajunge să joace un rol de cenușăreasă. Dar, cîtă vreme decidem să nu ne cantonăm în pasivitatea spectatorului, există întotdeauna speranţa altor dimineţi de pace.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

18

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

Barcelona (III)

De aici, mergem spre următoarea construcție faimoasă a arhitectului Catalan, vorbesc despre Casa Batlló, construită între 1904 și 1906 la comanda lui Josep Batlló. Casa devine o piesă cheie a arhitecturii modern din Barcelona care nu este doar un edificiu ordinar, ci un mit al artei. Monumentul arhitectonic se află în inima orașului fiind unul din locurile turistice cele mai vizitate și mai bine valorificate de turiștii din Barcelona. Numele dat de localnici acestei case este acela de Casa Oaselor datorită calității sale organice aproape scheletice. Face parte dintr-un ansamblu de case ce fac notă discordantă cu arhitectura aflată în jurul lor, motiv pentru a fi numite Insula Discordiei.

Ca tot ceea ce a creat Gaudi, Casa Batlló se poate defini din punct de vedere arhitectural ca și Modernism sau Art Nouveau. Parterul are cercevelele ferestrelor de o formă neobișnuită, ferestre de un oval neregulat și sculpturi curgătoare. Sînt doar cîteva linii drepte, majoritatea fațadei fiind decorată cu mozaic colorat făcut din bucăți sparte de ceramică numite trencadis.

Acoperișul este arcuit cu arcade catenare (folosite în arhitectură la construcția podurilor, astfel încît forțele exercitate să nu ducă la momente de încovoiere) și legat de ceea ce seamănă cu spatele unui dragon sau dinozaur. Una din teoriile despre clădire spune că una din caracteristicile din stînga centrului casei, terminate în vîrf cu un turnuleț și o cruce, reprezintă Lancea Sf. Gheorghe (patronul spiritual al Cataloniei) înfiptă în spatele dragonului. Construcția casei a fost cerută de către Luis Sala Sanchez. A fost o construcție clasică fără caracteristici remarcabile, fără tradiționalul eclectism de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea. Clădirea are o pivniță, un parter, 4 etaje deasupra și o grădină în spate.

Revenind un pic asupra acoperișului casei, etajul acoperit de el, ultimul, fusese la un moment dat un spațiu destinat spălării sau uscării rufelor de către diverși chiriași ai casei, iar terasa acoperișului este una din cele mai importante caracteristici ale întregii case datorită faimosului model cu spate de dragon pe care-l are. Casa a fost cumpărată de către Josep Batlló în 1900. Felul în care arăta casă, a făcut-o de nedorit pentru cumpărători, dar familia Batlló a decis să o cumpere fiindcă era situată central. În 1906, Joseph Batlló era încă proprietarul casei iar familia să era foarte cunoscută în oraș din cauza implicării în industria textilă. Domnul Batlló se căsătorise cu Amalia Godo Belaunzaran din familia care fondase ziarul La Vanguardia.

Josep a dorit un arhitect care să poată proiecta o casă fără pereche care să iasă în evidență prin îndrăzneală și creativitate

Casa Batlló

neavînd asemănare cu niciuna din casele deținute de familia sa în acel moment, cum era, spre exemplu, Casa Pia construită de arhitectul Josep Vilaseca. Atît Josep cît și soția sa erau niște oameni deschiși și au decis să nu-l limiteze pe Gaudi cu nimic. El l-a ales pe arhitectul Parcului Güell fiindcă dorea un plan aventuros.

Familia Batlló a trăit la Etajul Nobil al casei pînă spre mijlocul anilor 1950. În 1904 Gaudi a început să renoveze casa existentă, în loc să o dărîme și să facă altă nouă așa cum dorea proprietarul. A schimbat complet etajul principal care a devenit reședința familiei Batlló. Acest etaj principal sau Etaj Nobil cum mai este denumit, are mai mult de 700 de metri pătrați și reprezintă etajul principal al clădirii, adică primul peste parter. O să-l identificați ușor din exterior după ferestrele largi, curbate. Pe partea cu stradă Paseig de Gracia se află sufrageria și biroul domnului Batlló. Gaudi a extins fîntîna centrală că să aducă mai multă lumină în întreaga clădire și a făcut noi etaje. În acela an, 1906 casa a fost complet terminată și remobilată iar Primăria din Barcelona a selectat casă că un candidat la titlul de „Casa Anului”. Ați putea crede că a cîștigat casa lui Gaudi, dar în acel an nu a fost așa. Fațada casei are trei secțiuni distincte care sînt armonios integrate una cu alta. Parterul cu primul etaj și două galerii de deasupra sînt prinse într-o structură de calcar de Montjuic cu linii ondulate.

Formele rotunjite ale golurilor ferestrelor și marginile asemă­ nătoare buzelor sculptate în piatră care le înconjoară creează un aspect al unei guri complet deschise, motiv pentru localnici să mai numească această casă și „Casa gurilor deschise”.

Partea centrală, care ajun­ ge pînă la ultimul etaj, este o secțiune multicoloră cu balcoane proeminente. Această parte centrală a fațadei evocă suprafața unui lac cu flori de nufăr, avînd fragmente de ipsos și 330 de discuri de ceramică colorată. Discurile au fost desenate de Gaudi pe timpul cît a locuit în Majorca lucrînd la restaurarea Catedralei din Palma. Partea de deasupra

a casei este o coroană, ca un fronton uriaș care are același nivel cu acoperișul și ascunde camera spălătoriei. Balconul metalic aflat aici are două brațe metalice avînd drept scop ridicarea și coborîrea mobilei. Profilul arcuit al acoperișului reface spinarea dragonului. O fereastră triunghiulară așezată către dreapta structurii simulează ochiul dragonului. Țiglele colorate au o lucire metalică pentru a simula mărimea diferită a balaurului pornind cu nuanțe de verde din partea dreaptă unde se află capul balaurului și transformîndu-se în albastru închis sau chiar violet spre centru ca să se termine cu roșu și roz spre partea stîngă a clădirii unde se află coada balaurului. Una dintre atracțiile fațadei o reprezintă turnul ce are o cruce în vîrf, ale cărei patru brațe sînt orientate spre punctele cardinale. Structura arată ca rădăcina bulb a unei plante iar crucea din vîrf ar putea fi asimilată petalelor care se deschid. Turnul poartă monograma lui Isus, a Mariei cu coroana ducală și a lui Iosif, făcute din piese ceramice aurii profilate pe verdele ce acoperă fațada. Bulbul a fost rupt la transport și, deși fabricanții au propus repararea, Gaudi l-a pus așa cum era fiindcă i-a plăcut noua formă. Josep Batlló a murit în 1934 și casa a fost întreținută de soție pînă la moartea sa din 1940. După moartea părinților, cei doi copii au avut grijă de casă pînă în 1954. În acel an, o companie de asigurări numită Seguros Iberia a preluat Casa Batlló ca sediu principal. Prin 1970 casa a fost remobilată iar în 1983 balcoanele exterioare au fost aduse la culoarea lor originală și un an mai tîrziu fațada casei a fost iluminată în cadrul ceremoniei La Merce. Din 1995 Casa Batlló a început să fie închiriată pentru organizarea diferitelor evenimente. Mai mult de 2500 de metri pătrați de camere ale clădirii au fost închiriate datorită așezării și a frumuseții clădirii.

Odată intrați, vizitatorii se vor plimba prin vechea reședință a familiei Batlló pentru a cunoaște toate colțișoarele, cum ar fi spre exemplu curtea luminilor și acoperișul cu coșurile sale de fum. Așadar este necesar să vizitați Casa Batlló pe durata șederii la Barcelona.

Am fi stat mai mult dar eram legați de tren așa că trebuia să-l prindem ca să ajungem la masa de seară la hotel.

Iar la hotel cu trenul, iar la plajă și în ultima zi de Barcelona, cumpărături pentru acasă și hai să vedem Sagrada Familia și Parcul Güell. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

cauzată de o disfuncție a mucoasei intestinului, D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ este care corespunde energetic cu un anumit organ.

Medicina energo-informațională restabilește acest Pielea noastră – oglinda sănătății dezechilibru și reface comunicarea energetică între

Pielea este cel mai mare organ din corpul uman și are un rol deosebit de important: este învelișul corpului, haina noastră de zi cu zi, organ implicat în eliminarea toxinelor, ce asigură comunicarea cu toate sistemele din organism, pînă la nivel celular.

Multe probleme de sănătate se reflectă pe pielea noastră, oferindu-ne un semnal de alarmă că ceva în interior nu mai funcționează. Medicina energoinformațională privește simptomul bolii tocmai ca pe un semnal care ne transmite că trebuie să facem unele schimbări.

Pielea este învelișul nostru extern și, în același timp este poarta internă spre celelalte organe ale corpului, formează o barieră activă/pasivă împotriva noxelor toxice, ajută diferite sisteme să se apere sau să elimine toxinele. Prin receptorii săi, ne dă semnale precum durere, presiune, frig, căldură, setează Vitamina D direct din soare și o depune în țesuturile circulare ale corpului, formînd un depozit din care organismul, la nevoie, se servește, mai ales în zilele înnorate.

Pielea are capacitatea de a se regenera dacă este îngrijită corespunzător și ajutată să refacă comunicarea energetică între celulele și receptorii săi de transmisie.

Reprezintă, de asemenea, o fereastră spre creier, deoarece terminațiile nervoase ale pielii se găsesc la majoritatea pacienților cu un început de Parkinson, ca

o dovadă a stadiului de evoluție a bolii. Desigur că în domeniul cercetării acesta reprezintă un beneficiu, deoarece la piele se ajunge mai ușor decît la creier.

Pielea noastră comunică prin celule specializate în permanență cu creierul.

Flora pielii și inflamațiile din organism sînt într-o permanentă legătură și reflectă în același timp dereglarea metabolică și imunologică a corpului.

Medicina energo-informațională, prin terapiile pe care le practică, intervine pe întreg cîmpul bactericid al corpului și sesizează semnalele patogene, indiferent de denumirea bacteriei, reglează acest cîmp patogen și repune echilibrul în ,,autobuzul” plin cu bacterii, viruși și alte noxe toxice. Numai această simbioză poate aduce starea de sănătate în corpul pacientului.

Bolile tipice pielii – psoriazis, dermatită, neuro­ dermită, eczemele, vitiligo – indică starea de dezechi­ libru în care se găsește pacientul, lipsa de comunicare energetică între celulele pielii și sistemul neurovegetativ, desigur, întreținute de o serie de factori interni și externi sau de un fond genetic deficitar.

Mucoasa intestinului gros se confruntă zilnic cu ,,prieteni și dușmani”. De multe ori, o reacție alergică

celulele mucoasei intestinale și receptorii pielii, fără durere, fără medicamente.

Pielea are o comunicare directă cu psihicul nostru, emoțiile reflectîndu-se ca într-o oglindă pe piele. Și invers, multe afecțiuni ale pielii ne influențează negativ psihicul. Acneea, urticaria, eczemele, pruritul, neurodermita, psoriazisul sînt semnale clare ale sistemului imunitar referitoare la întreruperea comunicării energetice între psihic și corp. Readucînd corpul în comunicarea lui energetică la nivel de celulăorgan-sistem, balanța corpului intră în echilibru, iar cascada energetică de distrugere este întreruptă.

Multe probleme de sănătate pot fi evitate dacă receptorii pielii sînt aduși din nou în echilibru energetic și repuși în comunicare cu celulele fiecărui organ!

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (26)

urmează să i se aloce un buget redus. Ac­torii s-au şi simţit frustraţi, despre asta vă pot asigura”, adaugă el cu un zîmbet viclean în colţul gurii.

Mai tîrziu, Lucas le-a propus actorilor o parte din cîştigurile filmului. „Pînă la urmă tot am primit banii pe care îi meritam”, mai spu­ne Ford.

Carrie Fisher avea 19 ani cînd a primit rolul prinţesei Leia şi după un timp mai îndelungat s-a convins că Lucas nu-şi va schim­ba părerea despre jocul ei, dînd rolul altcuiva. „Am avut impresia că mie îmi revin cele mai grosolane propoziţii. De exemplu, la prima mea apariţie, conform scenariului, aveam următoarea replică de spus: «Ah, guvernatorule Tarkin, ţi-am simţit duhoarea inconfundabilă în momentul în care am fost adusă la bord», iar eu, dacă ar fi fost după mine, aş fi spus: «Dumnezeule, am fost adusă cu forţa la bordul navei dumneavoastră, şi atunci am simţit acel miros, care, dacă nu vă jignesc, cred că vă aparţine!».

Această propoziţie mi-ar fi fost mult mai apropiată, mă definea mai bine. George însă m-a tras deoparte şi mi-a spus: «Ceea ce spui este adevărul gol-goluţ, deci trebuie luat în serios»”.

Eu oricum aş fi făcut orice mi se spunea, căci aveam în per­manenţă senzaţia că odată mi se va spune că, totuşi, nu corespund rolului, pentru că nu sînt destul de atractivă, sau ceva asemănă­tor. În 18 octombrie 1998, cînd m-am angajat, mi s-a spus că tre­buie să slăbesc 5 kilograme. La înălţimea mea aceasta ar fi însemnat o adevărată nenorocire. Începusem să fiu obsedată de teama că atunci cînd voi apărea în studio, voi fi anunţată că: «Ok, păpuşă, din păcate, nouă ne trebuie o fată mai slăbuţă şi care să aibă mai multă viaţă în ea». George însă voia pe cineva cu forţă de caracter. A spus că lui aşa-i place să lucreze. Noi, cei trei protagonişti ai filmului, am dat dovadă de multă tenacitate, încît am impresionat pe toţi cei care erau angrenaţi în realizarea filmului. Vorba preferată a lui Harrison era: «George, poate că ai reuşit să scrii toată porcăria asta, dar sînt sigur că n-ai fi în stare s-o şi spui». De exemplu, iată una din replicile mele: «Toate informaţiile vitale din punctul de vedere al revoluţiei sînt stocate în memoria acestui robot tip R2-D2. Tatăl meu va şti cum să le obţină din această sursă». Simplu ca bună ziua, nu-i aşa? Am reuşit însă să le dau acestor propoziţii banale o asemenea tonalitate autoritară, care a făcut ca replicile mele să devină plauzibile. George reuşeşte cu fineţe, aproape imperceptibil, să-i dirijeze pe oameni în direcţia care-i con­vine lui”. (va urma) MISTERELE LUMII

Concesii

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (3) Mijloacele de locomoţie din Răz­boiul stelelor nu erau excesiv de sofisticate; erau uşor accidentate, ba chiar şi ruginite, ca şi cum ar fi circulat pe cele mai părăsite dru­ muri ale Galaxiei. În timpul filmărilor din Anglia, Lucas a declarat într-un interviu că, deşi cabinele Apollo arătau impecabil la deco­lare, la întoarcere, interiorul lor era plin cu hîrtii de la bomboane, cutii cu băuturi răcoritoare şi alte gunoaie de acest gen, la fel ca orice maşină a unei familii americane, după o excursie. Înainte de a fi angajat pentru a lucra la film, Ben Burtt lucra ca asistent la catedra de filme a USC, fiind specialist în sonorizare. La prima discuţie avută, regizorul a precizat că vrea ca efectele so­nore să fie cît mai apropiate de realitate, de exemplu zgomotul mo­toarelor să fie înăbuşit, ca şi cum ar fi uzate. Au înregistrat diverse sunete pe care urmau să le utilizeze în film. Cu ajutorul acestora, filmul a devenit, într-adevăr, mai verosimil. Navele spaţiale păreau înzestrate cu motoare reale. Burtt a colectat timp de un an zgomote, aşa cum alţii colecţionează fluturi sau cutii de chibrite. „S-a întîmplat să-l sun pe un individ şi să-i spun: Am auzit că aveţi un urs domesticit care scoate nişte sunete neobişnuite. Am înregistrat un exerciţiu militar, unde soldaţii distrugeau cu ajutorul rachetelor avioane vechi, scoase din uz, ba, mai mult, cu magne­tofonul atîrnat de gît, m-am urcat la bordul unei nave port-avion”. Din miile de sunete şi voci înregistrate, a format o adevărată bibliotecă sonoră, zgomotele fiind mai apoi mixate după voinţa lui Lucas. Pentru a obţine unele sunete s-au mixat trei zgomote dife­rite, de exemplu cel al unei palme, cel al unui motor de maşină uzat, ce nu voia să pornească şi zgomotul făcut de explozia unui avion.

După rolul din American Graffiti, Harrison Ford s-a întors la me­seria de tîmplar pe care o practicase pînă atunci, căci iniţial, i se spusese că Războiul stelelor va fi turnat cu alţi actori. Fred Roos, cel care a contribuit la alegerea actorilor şi în cazul filmului American Graffiti şi în cel al Războiului stelelor, îşi aminteşte: „Din primul moment eu l-am propus pe Harrison pentru rolul lui Han Solo, însă George, cu toate că am mai lucrat împreună, a spus că nu-l cunoaşte îndeajuns.

Ford a fost rugat ca împreună cu alţi actori să dea o probă”. „În final mi s-a acordat rolul, povesteşte Harrison Ford, şi mi s-a comunicat că filmului

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Probă scrisă; 2) Sensibilă la pipăit; 3) Centru poștal! – Pragul de jos; 4) Fortăreață – Mijloc de apărare!; 5) Tratați la interne! – Ales pentru semănat; 6) Notat cu zece – Pămîntul dat omenirii; 7) Provocator de pierderi; 8) Semn de bătaie – A ține sub aripă; 9) Reveniri la sol – Contact bilateral!; 10) Venit din orient – Verb la modul optativ.

VERTICAL: 1) Acțiune riscantă; 2) Luate cu frumosul – Esența unei farse!; 3) Mijloc de stîrpire! – Bătut la tenis de masă; 4) Bază de tratat – A duce cu preșul; 5) Pornire pe roșu – Ea e șic!; 6) Țesătură pufoasă – Sînt în stare!

7) Citit din scoarță în scoarță! – Alăturat; 8) Conservator popular (dim.); 9) Plecat de jos... la atac! – Vehicule fără autopropulsie; 10) Lucrare de bilanț – Scuză tipografică.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ZUGRĂVELI” 1) FALSIFICAT 2) AMESTECATE; 3) TEN – ISONAR; 4) ATENT – SACA; 5) LI – AERA – AS; 6) ITAN – ARATA; 7) T – VAST – RAM; 8) ATESTATA – E; 9) TON – ATAMAN; 10) ETANS – SALT.

20

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

„Dacă nu venim cu nişte soluţii concrete de a ne proteja industria, nu vom mai avea ţară!”

Președintele AUR, George Simion, a continuat prezentarea componentelor din cadrul Planului Simion cu cea privind măsurile pentru reindustrializarea României. Potrivit liderului AUR, nu vom mai avea o țară în viitor, dacă nu venim cu soluții concrete pentru protecția industriei și a economiei. „Consider reindustrializarea României o problemă de securitate naţională şi de aceea punem pe masă Planul Simion, care prevede, ca prioritate strategică, recuperarea companiilor naţionale şi resurselor naturale şi, din punctul nostru de vedere, pentru viitorul economiei româneşti este important să investim în petrochimie, în siderurgie şi în industria alimentară. (...) Avem nevoie de petrochimie, de metalurgie și avem nevoie de industrie alimentară. Avem nevoie de petrochimie pentru că bitumul îl importăm din Ungaria și din Austria. Avem nevoie de petrochimie, astfel încît construcția de drumuri, de autostrăzi, să se facă cu materiale românești. Avem nevoie de oțel beton, care nu se mai produce în momentul ăsta în România și se poate produce în cantități suficiente la Tîrgoviște.

Avem nevoie de exploatarea tuturor materiilor prime care se regăsesc în România, și se regăsesc din belșug.

Dau exemplu cuprului, avem cupru și în Apuseni, și la Moldova Nouă și în alte zone din țară. (...) Avem grafit pentru toată Europa în Gorj. Cheia acestor exploatări, de la gazele naturale de la Caragele și Marea Neagră, pînă la cupru, grafit și sare, pentru că am auzit discuții despre falimentarea Salrom, cheia este ca statul român să dețină pachetul majoritar”, a spus George Simion.

Acesta a precizat că în Planul Simion își manifestă dorința de a răscumpăra la justa valoare pachetul majoritar pentru Petrom. „Nu putem realiza industrie petrochimică dacă un alt stat își realizează planurile strategice pe seama românilor și a resurselor naturale deținute de România. Nicio moleculă de gaz nu trebuie să părăsească România. Dacă vrem agricultură performantă avem nevoie de îngrășăminte. Sînt mai scumpe azi cînd nu mai sînt produse în România, de combinate, cînd locuri de muncă la Zimnicea, de exemplu, sau Slobozia nu mai sînt asigurate românilor”, a declarat liderul AUR. Președintele AUR a vorbit și despre falimentarea companiilor românești, spunînd că în opinia sa „a existat un plan sistematic de a înstrăina resursele naționale ale României și de a anula orice producție care se putea realiza în România și de a trimite peste hotare 5-6 milioane de români”.

„Nu e normal ca românii să lucreze în construcții sau în sere în sudul Spaniei, sudul Italiei și peste tot în lume. Dacă nu venim cu soluții concrete de a ne proteja industria și economia nu vom mai avea mîine o țară.

Propunerile noastre se bazează pe calcule realiste: avem resurse naturale, avem oportunități și specialiștii care cunosc domenii cheie”, a adăugat liderul AUR. El a adăugat că AUR va fi un partener de afaceri pentru antreprenori. „Vom fi un partener de afaceri pentru antreprenori şi nu numai, şi pentru marile corporaţii care vor să fie cinstite şi să aducă plus valoare şi să aducă bogăţie şi pentru români”, a transmis George Simion.

Marius Lulea, prim-vicepreședintele AUR, a subliniat că, pe lîngă energie și exploatarea resurselor naturale, o prioritate pentru guvernarea AUR va fi și reindustrializarea țării din punct de vedere alimentar. „Marea majoritate a produselor pe care le cumpărăm astăzi din magazine sînt străine, nu sînt realizate în România. Economia țării înseamnă că cetățeanul se duce la bancă să se împrumute și rămîne dator, ca mai apoi să cumpere produse din supermarket-uri. Supermarketurile trebuie să facă rost de valută prin împrumuturi externe ca să acopere noi importuri. Vorbim de colapsul statului român amînat sub formă de împrumuturi.

România trebuie să treacă la patriotism economic. E nevoie să ne uităm atunci cînd cumpărăm produse de pe rafturi, să vedem dacă ele sînt

realizate în România. Chiar dacă ele costă cu 2-3 lei mai mult decît cele importate trebuie să ne gîndim că acei bani se vor întoarce la noi, prin locuri de muncă și bani care nu părăsesc țara, ci rămîn în România pentru dezvoltare”, a declarat prim-vicepreședintele AUR. În cadrul prezentării Planului pentru Reindus­ trializarea României, George Simion a anunțat în premieră că Petrișor Peiu se va ocupa de componenta de economie, energie și reindustrializare în viitorul guvern condus de AUR. „În România vor continua masiv investițiile în domeniul feroviar. Ar trebui să ne trezim și să înțelegem că nu putem să nu avem un jucător important producător de material rulant. Avem cîțiva jucători mici privați care trebuie fie învățați să lucreze împreună și să se lupte cu un alt monstru, Autoritatea Feroviară, care nu știe să omologheze decît produse străine. Avem centrala de la Iernut care trebuia terminată în 2018. Sîntem în 2024. Guvernul a semnat de trei ori anexe cu constructorul spaniol și nu s-a întîmplat nimic”, a spus Petrișor Peiu, profesor în economie. În perioada următoare, AUR va prezenta Planul Simion și pentru alte domenii cheie, precum cel al sănătății, educației sau turismului.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Invazia Ucrainei și impactul acesteia asupra securității energetice europene

Invazia rusă a Ucrainei din februarie 2022 a marcat un punct de cotitură în geopolitica globală, Europa aflîndu-se în centrul unei mari crize energetice.

Invazia a perturbat lanțurile de aprovizionare cu energie de lungă durată, iar Europa luptă în prezent din cauza dependenței sale puternice de energia rusă. Acest conflict a forțat țările europene să-și reevalueze rapid strategiile energetice, scotînd la iveală

vulnerabilitățile inerente dependenței lor de petrol, gaze și cărbune rusești.

Am ajuns, așadar, într-un punct extrem de rău pentru economia europeană care, dublat de aberațiile cu energia verde, ne va aduce la sapă de lemn, lucru de care și-au dat seama și ziariștii de la Modern Diplomacy din care citez în continuare. (continuare în pag. 24) T.I.

EDITORIAL

România lucrului bine eșuat

Motto: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” – CORNELIU VADIM TUDOR (,,Lumea românească”).

ETICHE

TA

Cei superbogați se pregătesc pentru apocalipsă

Buncărele de supraviețuire ale elitelor sînt un semn că suferă de aceleași temeri care stăpînesc atît de mulți oameni obișnuiți într-o lume care se destramă din temelii. Asta scrie European Conservative într-un material din care voi cita în continuare. „În urmă cu cîțiva ani, actrița Aubrey Plaza l-a informat pe Conan O’Brien că și-a rezervat lecții de elicopter pentru iubitul ei. «Nu și-a arătat niciodată interesul să zboare – a spus ea – dar i-am luat doar lui în cazul în care lumea s-a dus la dracu și trebuie să zburăm. Trebuie să fiu cu cineva care

poate pilota elicopterul». Publicul a rîs, iar Conan a făcut o dublă interpretare. «În primul rînd, de ce nu iei tu lecții?» întrebă el. «Pentru că eu sînt responsabilă de arme și muniție», răspunse ea.

Plaza nu este genul de persoană pe care și-o imaginezi cînd auzi cuvîntul «prepper», care a intrat în limbajul obișnuit la începutul anilor 2000 și evocă viziuni ale roșcoșilor așezați deasupra unor depozite vaste de arme, conserve și echipamente de supraviețuire“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

După ce, pas cu pas, Iohannis și-a pus ghearele pe această țară a ,,lucrului bine făcut”, ne-a anunțat că ,,România educată” va avea un guvern și un parlament care îi vor aparține și care vor acționa în spiritul programului său, conceput de la înălțimea omului supus și îngenunchiat în fața puterilor străine. Oare despre ce educație o fi vorba, din moment ce ,,Eminescu a devenit poet de debara” (Horia Patapievici), iar manualul de Limba și Literatura Română a devenit manual de Limbă și comunicare.

Dar nu de orice comunicare, ci numai de cea trecută prin cenzura celor mari și puternici. Adică, poți comunica, dar fără a spune că, spre exemplu, bibliotecile de cartier și librăriile se închid, spațiile respective fiind cedate pentru păcănele, case de pariuri sau cafenele. S-a ajuns pînă acolo încît, în anumite cazuri, pentru a comunica pe un anumit subiect, e musai să faci o cerere, pe care o poți completa și verbal, după cum ne sfătuia Raluca Turcan, ministrul Culturii. Deh, cu mintea blondelor nu te poți pune, se știe. Așa e și cu Turcan, care mă duce cu gîndul la bancul despre o blondă care părea în culmea fericirii și consuma alcool în neștire într-un club de noapte. Întrebată de barman ce anume sărbătorește, ea a răspuns: ,,Am terminat un puzzle de 12 piese în 3 luni, dar pe cutie scria «2-4 ani»!”. Și iată cum am ajuns să trăim vremuri în care mass-media ne intoxică zilnic cu știri legate de ,,blonda lui Băsescu” (Elena Udrea), ,,blonda lui Coldea” (Marina Pandarof), sau ,,blonda lui Vlad Voiculescu” (tanti Oana Sivache). Ce mai, toate după același calapod, de unde și concluzia: ,,Blonde sexy și inculte/ Prin politică apar,/ Dar cum sînt atît de multe,/ Undeva e un tipar” (Stelică Romaniuc).

Nu e de mirare că, pe tema asta, au apărut nenumărate bancuri, precum acela despre o secretară blondă, care și-a întrebat șeful de ce a concediat-o. ,,Nu..., de ce întrebi?”, a fost replica acestuia, iar secretara i-a răspuns: ,,Păi, de ce ați scos canapeaua din birou?”.

Despre Elena Udrea ce să mai zici, a zis-o mister Cocoș, fostul ei soț, scurt și cuprinzător: ,,Elena merita să ajungă președintele României!” (Realitatea PlusTV, în cadrul unei emisiuni realizate de Anca Alexandrescu – o altă blondă). Nu știu dacă vă mai amintiți ce spunea Elena Udrea în fața instanței de judecată, pe vremea cînd mulți o considerau ,,victimă politică”. Citiți și vă cruciți: ,,De multe ori, cînd stăteam liniștită în biroul ministerial și-mi beam cafeaua, mă trezeam cu un necunoscut în încăpere, care îmi lăsa lîngă birou o geantă sport, plină cu valută.

Acum, vă dați seama, nu aveam ce face, dar o luam și o duceam unde credeam eu de cuviință!”. Cum așa, doamnă Udrea, chiar îi crezi proști pe toți românii, după cum am scris într-un articol recent? Era simplu: apăsai rapid pe butonul de sub birou sau de sub fotoliu, și în două-trei minute aflai și tu că pe ,,necunoscut” îl cunoșteai, ba chiar îi dădeai ordine. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

Cei superbogați se pregătesc pentru apocalipsă

(urmare din pag. 21) „Serialul TV National Geographic «Doomsday Preppers», care a rulat timp de patru sezoane, a descris oamenii care se pregătesc pentru dezastre, de la super-vulcani pînă la o prăbușire totală a societății civile. Realitatea, totuși, este că cei mai bine pregătiți este mult mai probabil să semene cu o actriță de la Hollywood decît cu un supraviețuitor în sălbăticie.

Un astfel de om este CEO-ul Meta, Mark Zuckerberg, care a dezvăluit recent detalii despre complexul masiv pe care îl construiește pe insula hawaiană Kauai. Unele dintre detalii sînt exact ceea ce te-ai aștepta de la un om cu o avere în valoare de peste 160 de miliarde de dolari: teren în valoare de 270 de milioane de dolari, 11 căsuțe în copac legate prin poduri și două mega-vile legate printr-un tunel, cu antreprenorii de construcții lucrînd la proiecte prin acorduri stricte de confidențialitate.

Există, de asemenea, rapoarte despre un buncăr subteran masiv, un «bîrlog subteran de 5.000 de metri pătrați complet cu o trapă de evacuare și uși rezistente la explozie» care este «complet autosuficient, cu propria sa aprovizionare cu apă și hrană cultivată pe 1.400 de acri», și accesibil prin tunelul care leagă cele două mega-vile. Speculațiile conform cărora Zuckerberg se pregătește pentru un eveniment apocaliptic au început să prolifereze cu promptitudine și este ușor de înțeles de ce – aceasta nu este o locuință obișnuită a miliardarului de lux, ci o bîrlog în stil Hollywood.

Nu doar Zuckerberg face asta. În eseul său din 2017 din New Yorker «Doomsday Prep for the SuperRich», Evan Osnos descrie planurile de rezervă ale elitelor americane. Steve Huffman, fondatorul și CEO-ul Reddit (evaluat atunci la 600 de milioane de dolari) s-a operat la ochi cu laser pentru a fi mai bine pregătit pentru «colapsul temporar al guvernului și al structurilor noastre». El posedă «cîteva motociclete» și «o grămadă de arme și muniție» pentru orice eventualitate. Un fost manager Facebook are o întreagă insulă în nord-vestul Pacificului, echipată cu generatoare, panouri solare și alte stocuri pentru atunci cînd «societatea pierde un mit sănătos de întemeiere și coboară în haos». Potrivit lui Osnos, aceste tipuri de pregătiri sînt mai degrabă norma decît excepția – cînd l-a întrebat pe co-fondatorul LinkedIn, Reid Hoffman, cîți magnați din Silicon Valley au investit în sanctuare secrete în care să scape de prăbușirea societății, Hoffman a răspuns: «Aș presupune că peste 50%».

Pregătirile pe care le citează Osnos par relaxate în comparație cu dezvăluirile din Survival of the Richest: Escape Fantasies of the Tech Billionaires (2022), făcute de teoreticianul media american Douglas Rushkoff. Acesta descrie că a fost transportat cu avionul într-o stațiune din deșert de către cinci miliardari pentru a oferi sfaturi despre cum să supraviețuiești a ceea ce ei numesc «evenimentul» – adică colapsul social iminent. Un extras din The Guardian oferă mai multe detalii.

În cele din urmă, au ajuns la adevăratul lor subiect de îngrijorare: Noua Zeelandă sau Alaska? Care regiune ar fi mai puțin afectată de viitoarea criză climatică? De acolo situația s-a înrăutățit. Care ar fi cea mai mare amenințare: încălzirea globală sau războiul biologic?

Cît timp ar trebui să plănuiești pentru a putea supraviețui fără ajutor din exterior? Un adăpost ar trebui să aibă propria sa alimentare cu aer? Care ar fi probabilitatea contaminării apelor subterane? În cele din urmă, CEOul unei case de brokeraj a explicat că aproape finalizase construirea propriului sistem de buncăre subteran și a întrebat: «Cum îmi mențin autoritatea asupra forței mele de securitate după eveniment?». Evenimentul.

Acesta a fost eufemismul lor pentru colapsul de mediu, tulburările sociale, explozia nucleară, furtuna solară, virusul de neoprit sau hackul computerizat rău intenționat care distruge totul.

Această întrebare ne-a ocupat tot restul orei. Ei știau că paznicii înarmați vor fi nevoiți să-și protejeze complexurile de raidenți, precum și de mafiote furioase. Unul își asigurase deja o duzină de Navy Seal să se îndrepte spre complexul său dacă le dădea indicația potrivită. Dar cum i-ar plăti pe gardieni odată ce chiar și cripto-ul lui va fi lipsit de valoare? Ce i-ar împiedica pe gardieni să-și aleagă în cele din urmă propriul lider? Unii s-au gîndit să folosească încuietori cu combinație speciale pe aprovizionarea cu alimente pe care numai ei le cunoșteau. Sau să-i facă pe gardieni să poarte gulere disciplinare, în schimbul supraviețuirii lor. Sau poate construirea de roboți care să servească drept paznici și muncitori – dacă această tehnologie ar putea fi dezvoltată la timp.

Aceasta nu este scena de deschidere într-o emisiune TV apocaliptică sau într-un film – aceasta este viața reală, iar detaliile acestor «planuri de trapă de evacuare» sau parașute de aur au fost bine documentate. Națiunea a oferit detalii despre o schemă a miliardarului Sam Bankman-Fried și fratelui său de a cumpăra o insulă din Pacific pentru a servi drept buncăr/adăpost atunci cînd un eveniment ucide oriunde între 50% și 99% din populația umană. Corporațiile care îi deservesc pe cei super-bogați oferă compuși din Europa pînă în Kansas cu provizii încorporate, păzite de lunetiști cu telecomandă și foste forțe militare. Multe dintre ele iau forma unor apartamente subterane de lux.

RM

În 2022, am scris un eseu pentru TEC despre faptul că neliniștea nativistă a fost folosită ca răspuns la ipocrizie elitistă manifestă și faptul că nu sîntem foarte clar «în asta împreună», așa cum spunea sloganul COVID. Dacă este de crezut raportul The Nation 2023, nu am fost suficient de cinic. În cazurile anterioare de prăbușire a civilizației pe scară largă, în special căderea Imperiului Roman, noua clasă conducătoare a avut tendința de a consta mai degrabă din bandiți musculoși și criminali decît din tocilari. Gărzile pretoriane aveau o putere uriașă în Imperiul Roman. În cazul improbabil în care fanteziile de supraviețuire devin realitate, agenții de securitate înarmați care protejează apartamentele și buncărele bogaților vor fi cu siguranță noii lorzi războinici. Poate acesta este motivul pentru care fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg, se străduia atît de mult în stăpînirea jiu-jitsu-ului brazilian.

Istoricul Colegiului Wellesley Quinn Slobodian plasează pregătirile plutocratice într-un context mai larg în cartea sa Crack-Up Capitalism: Market Radicals and the Dream of a World Without Democracy. Arhicapitaliștii precum Thiel, pe care Slobodian îl descrie drept «radical ai pieței», au puțin folos pentru democrație, văzînd-o ca un impediment în înflorirea afacerilor. Într-o conferință din 2009, Thiel a declarat: «Nu mai cred că libertatea și democrația sînt compatibile. În timpul nostru, marea sarcină a libertarienilor este să găsească o evadare din politică în toate formele ei». În urmărirea acestui obiectiv, Thiel și oamenii lui au analizat o agendă pe care expertul libertarian Jeff Deist o numește «secesiune blîndă». După cum notează Slobodian, acest vis de secesiune ușoară este ajutat de existența unor «spații juridice neobișnuite, teritorii anormale și jurisdicții deosebite. Există orașe-stat, paradisuri, enclave, porturi libere, parcuri high-tech, districte fără taxe și centre de inovare».

Cei superbogați știu ceva ce noi nu știm? Nu neapărat. Se pare că ei suferă de aceleași temeri și stări de rău care stăpînesc atît de mulți oameni obișnuiți într-o lume care se destramă la încheieturi.

Odată cu implozia continuă a sistemului nostru de valori sub forma secularizării galopante; dezvoltarea unor noi grupuri identitare puternice, furioase, din cauza prăbușirii în masă a familiei naturale cauzată de revoluția sexuală; proiectul transgender/ transumanist al unor elite foarte bogate, dar profund sinistre; diviziunea socială adusă de era digitală; și primul război terestru major din Europa din anii 1940, incertitudinea este un răspuns profund sănătos”.

După ce au contribuit la apariția acestei lumi, cei super bogați încearcă acum să-și dea seama cum se pot elibera pe cauțiune înainte de a veni timpul să plătească nota de plată. Nu va funcționa, desigur. Dacă civilizația noastră este pe moarte, o insulă din nord-vestul Pacificului sau un buncăr din Hawaii nu va fi suficientă. Singurul refugiu sigur – singurul Arc – va fi în credința strămoșilor noștri, pe care noi, în Occident, nu numai că am abandonat-o, dar am uitat-o în ​​ mare măsură.

RM

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

România lucrului bine eșuat

(urmare din pag. 21) Acum, să nu vă întrebați cum de-a fost posibil ca asemenea specimene să ajungă în clasa politică, fiindcă răspunsul îl regăsiți în proverbul românesc ,,Spune cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești!”.

Păi, dacă ,,majoritatea clasei politice românești se compune din maimuțe, șobolani, lipitori și viermi” (Dan Puric), este de la sine înțeles cum au ajuns respectivele în compania ăstora. Și se spune că 90% dintre femeile blonde se declară, în general, satisfăcute, doar că nu-și amintesc de către cine.

Iar asta mă duce cu gîndul la o discuție între două blonde, care au sărit ca arse cînd au aflat din presă că, în Ferentari, a fost violată o blondă: ,,I-auzi, și noi stăm ca proastele în Titan!”.

Desigur, sînt și excepții, cum ar fi cazul Oanei Sivache, care nu a fost proastă cînd s-a gîndit să nu rămînă într-o obscură localitate din provincie, ci să vină în capitală, unde s-a pricopsit cu funcția de director general la ASSMB. Vlad Voiculescu, o altă lichea, a fost cel care i-a dat Oanei un bombeu în dos ca să facă un pas înainte, adică să ocupe acea funcție.

Blondă fiind, tanti Sivache a călcat pe greblă, autointitulîndu-se ,,dușman al Mafiei din spitale”, și a dat de pămînt cu mafia pînă cînd DNA a arestat-o pentru luare de mită, acum aflîndu-se sub control judiciar pînă se va prescrie dosarul. Se întîmplă asta, pentru că ,,procurorii sînt cei mai proști funcționari ai statului” (Napoleon Bonaparte), iar Justiția românească funcționează, de vreo 34 de ani, după un principiu unic în lume: ,,Ferească Dumnezeu ca noi, judecătorii, să adormim și să se facă dreptate din greșeală!”. Sau altfel spus: ,,Dreptatea este ca o carte,/ Dumnezeu a fost zețar,/ Iar Justiția românească,/ O greșeală de tipar” (folclor). În cazul amintit, se-ntîmplă lucruri tot mai ciudate. Deși nu este admis ca persoana aflată sub control judiciar să fie reangajată în instituția din care a fost săltată, tanti Sivache, tot prin intervenția lui Vlad Voiculescu, a fost numită director de serviciu – proiecte cu bani europeni – tot la ASSMB. Ce mai, s-au tras artificii, s-au desfăcut șampaniile, iar Vlăduț a făcut o baie de scuipați mai ceva decît aia din vremea pandemiei, cînd a fost, de două ori, ministru al Sănătății. Amintiți-vă că întregul sistem medical devenise un malaxor al morții, sau mai bine zis, oamenii erau salvați de la viață, nicidecum de la moarte. Acum, s-au mai schimbat lucrurile: a plecat Voiculescu și a venit Rafila, dar numărul deceselor din spitale înregistrează record după record.

Cu toate acestea, Iohannis ne-a spus că ,,România este țara lucrului bine făcut” și că vrea ,,O Românie fără penali în funcții publice”, dar tot el este cel care a nășit alianța contra naturii, dintre PSD - ,,cel mai penal partid din istoria României” (cum l-a numit Iohannis) și PNL – ,,cea mai neagră ciumă din politica românească” (cum a spus Ciolacu). Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (,,Demisia!”). De aceea, Iohannis este, fără nici o exagerare, cel mai dezastruos președinte de care românii au avut parte. ,,Pas cu pas a fost sloganul/ Celui ce-a-nhățat ciolanul/ Toți speram în mult mai bine/ Dar am rămas cu izmenele-n vine/ Și uite așa, tîrîș-tîrîș prin Europa,/ Ne întîlnim mai mult cu popa!” (folclor).

Acest iresponsabil și trădător președinte de țară, ,,sluga marilor puteri, ne-a aruncat în cea mai mare prăpastie. Ne-a distrus economic, politic, social, ne-a pus rău cu Rusia și China, ne-a adus țara în incapacitate totală de apărare și ne-a băgat pe gît un guvern de neaveniți, la fel de idioți ca și el, din pură

ambiție bolnavă de a avea «Guvernul meu»” (Răzvan Savaliuc, ,,jurnalul-militar.ro”).

Ultima ispravă a lui Iohannis este aceea de a pregăti țara pentru război. Din surse demne de încredere, am aflat că România a semnat un contract cu o firmă de conserve din Nürnberg (Germania), care ambalează rații militare pentru NATO, avînd ca obiect livrarea unor cantități imense de conserve, etichetate în limba română. Se zice că va fi vorba un convoi de circa 200 de tiruri care vor transporta coletele cu rații militare, motiv pentru care se va închide temporar Valea Oltului. Mai mult, M.Ap.N. a solicitat medicilor de familie situații medicale cu tinerii între 18 și 35 de ani, apți de luptă. Persoane masculine cuprinse între aceste vîrste, în România, sînt de aprox. un milion două sute de mii. Toate acestea sînt semne că ne așteaptă zile cumplite, și dezastrul va fi total. Dar a ieșit cineva în stradă? Știți că tot M.Ap.N. a primit ordinul de a cumpăra spitale mobile pentru urgențe medicale militare și civile? Cît despre contractul de securitate încheiat cu Ucraina, comentariile sînt de prisos, acesta fiind semnat de mult de către Iohannis, deși Parlamentul României NU L-A RATIFICAT. Așadar, în timp ce tinerii români se pare că vor deveni carne de tun într-un război ce nu le aparține, cei din Ucraina hoinăresc veseli și tatuați prin România, au bani și mașini de lux, plus că profită de indemnizații și privilegii mai mari decît unele drepturi acordate românilor. Deci, care ar fi concluzia? ,,Înseamnă că sînteți de acord, dragi români, să vă moară copiii pentru Ucraina! Puterea de spălare a creierelor e copleșitoare! Nu-i de mirare că românilor le plac impostorii, șmecherii și șmecheriile lor. De aia îi votează. La acest ceas al istoriei politice autohtone, putem vorbi doar de impostori și impostură, trădători și trădare, vînzători și vînzare de țară. În viitorul apropiat vom fi scuturați mai abitir de orice brumă de bani și suveranitate, pentru că, în urma unor negocieri obscure, corupta Ursula, protagonista celui mai mare scandal de corupție din istoria omenirii, privind achiziția de vaccinuri anti-COVID-19 în UE și relația sa cu Big Pharma, descendenta unei familii care făcea comerț cu sclavi, potrivit gureșilor, a cîștigat încă un mandat la președinția Comisiei Europene! Madama infractoare și-a asigurat încă 5 ani de imunitate și va împacheta politica curvă a Europei în ambalaj de artă. În loc să fie după gratii pentru escrocheriile și abuzurile din pandemie, a fost ajutată să recîștige fotoliul! De la tribuna PE, poloneza Ewa Zajaczkowska-Hernik, membră în grupul «Europa Națiunilor Suverane», a făcut-o de două parale pe Baba Cloanța von der Leyen, arătîndu-i unde-i este locul, adică la pușcărie.

Nebuna asta a făcut din Europa un Turn Babel.

Pentru că altul nu mai apucă, Baba Cloanța von der Leyen va face ravagii în prezentul mandat. Ne va umple de taxe și impozite, ca stat! Ne va sătura de imigranți, ne va sili să-i lăsăm pe legibitiști să ne bată pe umăr, să le facem cununii și nunți ălora care se împerechează în buzunarul de la spate, ne va controla nu doar cardurile și conturile din bănci, ci și portofelele.

De aici, și planul viitorului portofel digital! Trăiască cooperarea dintre Ursula și gașca sa de mafioți, slugi ale Unchiului Sam, care vor continua programele de jefuire a banilor publici extrași din statele membre, prin înarmare pentru drobul de sare, vaccinuri și pandemii. Exhibările propagandistice și ideologice ale SUA, NATO și UE au devastat omenirea, au umplut-o de războaie, atentate, pandemii, crime, haos, drogați, migranți, de politicieni cruzi și vînduți, de mizerabili anomali, în numele democrației, libertății, toleranței, a rasei și clasei”. (Maria-Diana Popescu – art-emis. ro/ Articolul ,,Vă era dor de idioții periculoși?”).

23 O reacție similară pe aceste aspecte a avut-o și col. (r) Marin Neacșu: ,,Ursula von der Leyen a propus crearea unui fond de 100 de miliarde de euro pentru creșterea capacității de producere de armament în Uniunea Europeană, pentru a susține Ucraina în fața Rusiei. Aceeași Ursulă (tot o blondă – n.m.) a modificat regulamentul european, astfel încît producătorii Big Pharma pot scoate pe piață orice vaccin vor, fără să mai fie necesare studiile clinice și testarea acestora, și asta în numele grijii față de cetățean (probabil, dobitoaca s-a referit la vaccinurile contra unor boli grave, precum platfus, greață sau mătreață – n.m.) Deci vom fi vaccinați obligatoriu, pentru a umple buzunarele industriei farmaceutice, și trimiși la război pentru a umple buzunarele industriei de armament, buzunare din care este plătită și coanamare. (...) Pe lîngă asta, presa ucraineană a anunțat participarea Ucrainei la exercițiul Sea Breeze-2024, care va avea loc în România și va oferi ocazia unor incidente «nedorite», dar provocate. (...) Pe lîngă cedarea suveranității, integrității teritoriale, dim­pre­ ună cu controlul juridic, militar, informativ, Guvernul României a decis și cedarea resurselor. Gazele din Marea Neagră care se cuvin Romgaz vor merge în Moldova și, de acolo, mai departe în Ucraina «pentru a o ajuta să reducă dependența de o sursă unică».

Ce face Ucraina cu gazele românești? Ce a făcut și cu cele rusești, le va vinde în Europa, iar România va asigura transportul acestora, cum a asigurat și transportul cerealelor. Nu m-ar mira să și cumpărăm gaze de la ucraineni... că sîntem în stare (...). (artemis.ro/ Articol ,,Timpul trece, bolovanii rămîn”).

Așadar, de la ,,pas cu pas”, am ajuns la ,,marș forțat” spre prăpastie, și nu mai avem nimic de făcut, deocamdată, decît să le reamintim acestor CRIMINALI că nu vor scăpa de judecata lui Dumnezeu și a Poporul Român: ,,Bravi cîrmaci aveam pe vremuri,

însă azi domnesc mișeii, Rup bucăți din trupul Țării, precum hienele

și leii, Slugi vîndute altor neamuri, cioclii veacului

ce moare, Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați

pe-a noastră jale.

Ne-ați vîndut pămînt și codri, toată

zestrea milenară, Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem Și asupra voastră cade al străbunilor blestem.

Căci în cugetele voastre nu mai e nimica sfînt, Pervertire și minciună și în fapte, și-n cuvînt.

Nu sînteți decît paiațe, pe sub hainele cu ștaif, Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav.

Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți

crinii, Și în templul curăției, să-nflorească mărăcinii, Să pătați tot ce-i candoare, toate florile de Har Însă nu puteți, Luminii, voi să-i puneți stăvilar!

Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare, Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL

din ALTARE! Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții, Ne-ați îngenunchiat sub biruri și ne-ați pus

sub pază sfinții.

Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stînd

în frunte, Nu simțiți pe sub izmene cum vă gîdilă țepușa? Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!

Vreau ca pana mea, săracă, cîntul lui Tirteu să fie, Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie, Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU, Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui DUMNEZEU! (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei” – fragment)

24

Nr. 1757 l 20 – 26 august 2024

RM

ACTUALITATEA PE MAPAMOND Invazia Ucrainei și impactul acesteia asupra securității energetice europene

(urmare din pag. 21) „Din punct de vedere istoric, dependența energetică a Europei de Rusia a fost văzută ca o piatră de temelie a politicii sale energetice. UE a importat aproximativ 40% din gazele sale naturale, 27% din petrolul său brut și 46% din cărbunele său din Rusia, făcînd din țară un partener esențial în peisajul energetic al Europei (Comisia Europeană, 2022). Cu toate acestea, invazia Ucrainei a schimbat această dinamică peste noapte, deoarece energia a devenit o armă în conflictul geopolitic mai larg.

Imediat după invazie s-a înregistrat o reducere bruscă a exporturilor rusești de energie către Europa.

Rusia, ca răspuns la sancțiuni și izolarea diplomatică, a început să întrerupă aprovizionarea cu gaze prin conducte majore, în special Nord Stream 1, care livra gaz direct din Rusia către Germania. Pînă la jumătatea anului 2022, proiectul conductei Nord Stream 2, care urma să dubleze capacitatea fluxului de gaz direct către Germania, a fost oprit pe termen nelimitat (Buckley, 2022). Aceste întreruperi au provocat o creștere dramatică a prețurilor la energie în Europa, costurile gazelor naturale atingînd niveluri record.

Piața europeană a energiei, caracterizată anterior de o relativă stabilitate, a fost brusc împinsă în volatilitate. Prețurile energiei au crescut, ceea ce a dus la creșterea costurilor atît pentru întreprinderi, cît și pentru consumatori.

Ca răspuns la criza energetică, țările europene și UE au luat măsuri semnificative pentru a-și diversifica sursele de energie și pentru a reduce dependența de energia rusă. Planul REPowerEU al UE, anunțat în mai 2022, stabilește obiective ambițioase de reducere a importurilor de combustibili fosili din Rusia cu două treimi pînă la sfîrșitul anului 2027 și de a accelera tranziția către energia regenerabilă (Comisia Europeană, 2022). Acest plan implică creșterea importurilor de GNL din țări precum Statele Unite și Qatar, creșterea capacității de energie regenerabilă și îmbunătățirea eficienței energetice.

Eforturile de diversificare au inclus și noi parteneriate și acorduri cu producători de energie din afara Rusiei. Europa și-a crescut semnificativ importurile de GNL, SUA devenind un furnizor major. Infrastructura pentru importul de GNL a fost extinsă rapid, noi terminale fiind construite în țări precum Germania și Polonia (Sheppard, 2022).

Această schimbare nu este doar un răspuns pe termen

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

scurt la criză, ci o reorientare strategică a lanțurilor de aprovizionare cu energie ale Europei.

Criza a accelerat, de asemenea, tranziția Europei la energia regenerabilă. Planul REPowerEU pune un accent puternic pe creșterea ponderii surselor regenerabile în mixul energetic al Europei. Energia solară și eoliană urmează să devină coloana vertebrală a viitorului sistem energetic al Europei, UE urmărind instalarea a peste 600 GW de capacitate solară și o extindere semnificativă a proiectelor eoliene off-shore pînă în 2030 (IEA, 2022).

Este de așteptat ca energia solară să joace un rol critic în această tranziție. UE și-a stabilit obiectivul de a-și dubla capacitatea de energie solară pînă în 2025 și de a o dubla de patru ori pînă în 2030. Acest lucru va implica nu numai instalarea de panouri solare pe continent, ci și dezvoltarea de ferme solare la scară largă și integrarea energiei solare în rețeaua existentă (Comisia Europeană, 2022).

Energia eoliană, în special cea off-shore, este o altă componentă cheie a strategiei energetice a Europei. Marea Nordului, cu vînturile sale puternice și consistente, devine un nod major pentru dezvoltarea eoliană off-shore. Țări precum Marea Britanie, Germania și Danemarca sînt în top, cu planuri ambițioase de a crește capacitatea eoliană off-shore și de a îmbunătăți integrarea în rețea (EIA, 2022).

Hidrogenul, în special hidrogenul verde produs din surse regenerabile, va juca, de asemenea, un rol crucial în industriile de decarbonizare care sînt greu de electrificat, cum ar fi producția grea și transportul pe distanțe lungi. UE își propune să producă 10 milioane de tone de hidrogen regenerabil anual pînă în 2030, cu importuri suplimentare pentru a satisface cererea (IEA, 2022).

Dacă tranziția la energia regenerabilă oferă o cale către o mai mare securitate energetică, ea prezintă și provocări semnificative. Una dintre cele mai stringente probleme este intermitența surselor de energie regenerabilă precum solarul și eolianul. Spre deosebire de combustibilii fosili, care pot oferi o aprovizionare constantă și controlabilă de energie, sursele regenerabile depind de condițiile meteorologice, ceea ce duce la potențiale nepotriviri între cerere și ofertă.

Pentru a atenua acest fenomen, Europa investește masiv în soluții de stocare a energiei. Tehnologii precum stocarea în baterii, stocarea hidrocentrală prin pompare și dezvoltarea unei rețele mai flexibile și mai interconectate sînt cruciale pentru gestionarea variabilității energiei regenerabile (IEA, 2022).

Aceste tehnologii vor permite Europei să stocheze excesul de energie generată în perioadele cu producție ridicată de energie regenerabilă și să o elibereze atunci cînd producția este scăzută.

O altă provocare este nece­ sitatea unor modernizări semnifi­ cative ale rețelei de electricitate a Europei. Actuala infrastructură a rețelei, care a fost concepută pentru producția centralizată de energie pe bază de combustibili fosili, trebuie modificată pentru a se

adapta la natura descentralizată și variabilă a energiei regenerabile. Aceasta include dezvoltarea de noi linii de transport, rețele inteligente și interconexiuni transfrontaliere care pot echilibra cererea și oferta pe întregul continent (Comisia Europeană, 2022).

Criza energetică are implicații geopolitice profunde. Îndepărtarea Europei de energia rusă transformă piețele globale de energie și modifică alianțele tradiționale. Legăturile energetice sporite dintre Europa și Statele Unite întăresc alianța transatlantică, în timp ce pivotul Rusiei către Asia, în special China și India, creează o nouă dinamică geopolitică (Sheppard, 2022).

Pe măsură ce Europa își reduce dependența de energia rusă, Rusia caută noi piețe în Asia. Cu toate acestea, infrastructura necesară pentru a sprijini exporturile de energie pe scară largă în Asia este încă subdezvoltată, limitînd capacitatea Rusiei de a-și înlocui clienții europeni pe termen scurt. Această reorientare a rutelor comerciale cu energie contribuie la creșterea volatilității pe piețele globale de energie, afectînd totul, de la ratele inflației pînă la stabilitatea economică în țările importatoare de energie (Banca Mondială, 2022).

Privind în perspectivă, peisajul energetic al Europei este probabil să fie transformat fundamental de criza actuală. Tranziția accelerată la energia regenerabilă, împreună cu eforturile de diversificare a aprovizionării cu energie și de îmbunătățire a rezilienței infrastructurii, pune Europa pe calea către o mai mare independență energetică și durabilitate.

Cu toate acestea, succesul acestei tranziții va depinde de capacitatea țărilor europene de a depăși provocările asociate cu integrarea energiei regenerabile, modernizarea infrastructurii și dez­ voltarea de noi tehnologii. Angajamentul UE de a-și reduce dependența de combustibilii fosili ruși va rămîne probabil o forță motrice în spatele acestor eforturi, deoarece Europa încearcă să asigure un viitor energetic mai rezistent și mai durabil (Comisia Europeană, 2022).

Concluzie În concluzie, invazia rusă a Ucrainei a scos la iveală vulnerabilitățile profunde ale arhitecturii de securitate energetică a Europei. Criza a acționat ca un catalizator al schimbării transformatoare, accelerînd tranziția către energie regenerabilă și determinînd o reorientare strategică a lanțurilor de aprovizionare cu energie ale Europei. Deși rămîn provocări semnificative, perspectivele pe termen lung pentru securitatea energetică europeană sînt din ce în ce mai optimiste, continentul fiind pe calea către o mai mare independență energetică, durabilitate și reziliență”.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.