România Mare, nr. 1754

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Există unii atît de naivi, încît cred că dacă întorc ceasul, întorc și timpul.

CORNELIU VADIM TUDOR

Renunțarea lui Biden

Se vede treaba că cei care au deținut puterea pe planetă pînă acum nu s-au săturat și o vor în continuare, așa că trag toate sforile posibile ca să nu o piardă. Asta cu trasul sforilor e o chestie total „democratică, liberală, corectă, capitalistă“, adică toate principiile alea după care salivam noi pe vremea comunismului și pentru care am sacrificat tot ce construisem în 45 de ani de comunism. Acum, stăm și ne uităm ca fraierii cum puterea – atît în SUA cît și în UE – este deținută de noii comuniști, și, chiar dacă ei își spun social-democrați, liberali populari, metodele lor de a guverna și discursul lor sînt unele extrem de comuniste.

Dacă în Europa, von der Leyen și-a asigurat, prin votul oamenilor săi, încă 4 ani de mandat, despre care o să discutăm într-un articol din suplimentul „Tribunul”, președintele Joe Biden a trebuit să facă un pas în spate pentru binele partidului pe care îl reprezintă, în nici un caz al Americii. A fost nevoit, fiindcă, după confruntarea cu Trump, programată extrem de devreme și care a fost un dezastru, presa aliată a început să-l arate cu degetul spunînd că nu

e potrivit pentru încă un mandat și cu atît mai mult nu-l poate bate pe Trump în alegeri, deși pînă la acel moment îl susținuseră cu toate forțele.

Cum a dat presa tonul, ne-am trezit că domnul președinte iese pe post și ne spune tuturor cum renunță la candidatura pentru încă un mandat lăsînd-o în locul său pe Kamala Harris, adică exact ce scriam și eu în urmă cu cîteva numere, despre posibilitatea de a avea prima președintă a SUA. Despre acest moment, NBC News scrie următoarele: „Înconjurat de o mînă de consilieri de încredere și de prima doamnă Jill Biden, la casa sa de vacanță de pe coasta Delaware, sîmbătă seara, președintele Joe Biden a reflectat asupra unei cariere politice care a durat mai bine de jumătate de secol și care se va încheia mai devreme decît era planificat, conform persoanelor familiarizate cu decizia sa. Izolat, frustrat și supărat, s-a simțit trădat de aliații care s-au întors împotriva lui în ceasul de nevoie“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

NATO – ÎNTRE DEZIDERAT ȘI AGRESIUNE (II) (Un jubileu de cruci)

De unde atîta entuziasm?

După apariția primului epi­ sod din acest articol săptă­mîna trecută, urmărind mass-media națională care a fost gene­roasă cu reflectarea sărbătoririi celor trei sferturi de veac de existență a NATO, respectiv a lucrărilor Summitului de la Washington, am descoperit o gamă largă de materiale cu referire la acest subiect „epocal”, cu aprecieri și luări de atitudine, în majoritatea cazurilor, la superlativ. Ceea ce m-a frapat de la prima lectură a acestor materiale jurnalistice (indiferent pe ce suport erau prezentate), a fost atmosfera triumfală, aș putea spune delirantă, în care s-a desfășurat acest simpozion al Alianței Nord-Atlantice. Cu excepția unui singur cotidian care, analizînd sinergiile concurente pe tabloul conflictului Rusia – Ucraina, a analizat starea de fapt privită prin ochiul ambilor combatanți, cărora NATO le-a croit deja destinul – toate celelalte canale mass-media au prezentat Summitul din capitala SUA ca pe o minune dumnezeiască, transcedentală, ca pe un Petrache Lupu de la Maglavit, înviat și înălțat pînă la Capitoliu de pe Rîul Potomac.

Aș înțelege logica acestei bucurii supreme la americani, care – consecință a hotărîrilor acestui

Summit – își vor mări conturile în dolari pe seama vînzării armamentului care va duce la nimicirea, în mare parte, a continentului european; l-am înțeles pe aventurierul de președinte Zelenski că i-au sticlit ochii de fericire, iată, i-a mai prostit o dată pe occidentali și pe americani, făcîndu-i să rupă de la gura popoarelor lor și să alimenteze mașina de război hodorogită a Ucrainei, în timp ce el voiajează prin lume așteptînd ca NATO să arunce, așa, la intimidare, o bombiță nucleară direct în scăfîrlia ingrată a lui Putin (bineînțeles, în acel moment crucial pentru Europa, actorul va juca în deplasare, în altă piesă decît cea în care l-a distribuit Dumnezeu).

Dacă pentru acești oameni politici neinspirați și industriași feroce pot înțelege bucuria bifării încă a unui succes politic și financiar pe seama unor țări din Estul Europei, speriate de spectrul „iminentului” război de cotropire pe care ni-l pregătește Putin, pentru care vor vărsa iar miliarde de dolari în vistieria americană, sîrba în căruță jucată de delegația României la acest Summit este ridicolă, dacă n-ar fi o blasfemie la adresa Poporului Român. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Un jubileu de cruci

Un jubileu de cruci pe cîmpuri de retină Ne-ați arătat la Summit, voi, cioclii mai moderni, Și-n toiul verii calde, ne-ați coborît în ierni, Și-n bezna unor minți urîte de lumină; Conducători de țară, și generali, în șir, Ați dezbătut probleme și dincolo de porți, Ați numărat doar banii, și ați uitat de morți, Deși, voi, toată viața ați stat pe-un cimitir; Sînt cimitire-n lume pierdute în pustiu, Pe care nu mai cîntă nici singularii cuci, Cu numele-n morminte, sub frîntele lor cruci, Cine mai știe-n care e tată sau e fiu ?

Dar, voi, pătrunși de unda războiului parșiv, Adulmecînd, ca-n codru, o pradă cu noroc, Lucrați la strategii, să dați iar lumii foc, Să pîrjoliți pămîntul, cinic, definitiv; Vă măsurați puterea în tancuri, numerar, Și-n avionul morții, catapultat pe mări, Obuzele și tunuri vă sînt ca sărbători În calendarul morții, de sînge mai murdar; N-aveți mai sfînt în viață, cu Iuda și cu toți, Decît dolaru-n sînge și ura de popor. În veacu-acesta sumbru, dar, totuși, călător, Tot numărînd dolarii, ajungeți și voi morți; Ce pregătiți la alții, cu gîndul de năluci, Se va-ntîmpla și vouă, acum, sau mai departe.

Cu cei nevinovați, și voi veți fi în moarte, În ultim jubileu de NATO și de cruci!

GEO CIOLCAN

NR. 1754 l ANUL XXXV l 30 IULIE – 5 august 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Porcii care au lichidat COMTIM-ul  Legătura dintre Corpodean și Curcăneanu  Ne-au năpădit vrăjitoarele  Impotenți, mîndria Țării!  A murit cea mai bătrînă țigancă din România  Regele Căcîcea I-ul

PARTEA A III-A  Ion Iliescu a revenit la forma bună care l-a consacrat, aşa că, în procesul intentat de Doru Braia generalului Mihai Chiţac, la Curtea Supremă de Justiţie, el a izbucnit: „Este revoltător ca un fost şef de stat, un fost prim-ministru, un fost ministru de Interne să fie chemaţi aici pentru a răspunde acuzaţiilor unui infractor“. Noi atîta îl rugăm pe acest Braia: să ne spună ce şcoală are, de pozează în mare intelectual elitist şi dă tuturor lecţii de democraţie europeană! Nu cumva e doar un simplu tehnician, care a învăţat şi el, ca un papagal, nişte clişee?  Fiţuica „Ziua“ a căpiat de-a binelea: „Prinţul Nicolae ar putea deveni Regele României“ – titrează, pe pagina I, Ciripoi. Am înţeles că respectivul este odrasla Elenei (deci nu a Margaretei), locuieşte la Milano, nu ştie în limba română decît să-l strige pe tasu-mare şi va domni în România sub numele de Căcîcea I-ul, iar mă-sa va fi Regina Mamă Nuți. Aceia care nu citesc revista „Politica“, săptămînal al P.R.M., au avut ce pierde săptămîna trecută. Dintre numeroasele texte zgubilitice, care dau farmec vieţii politice, reţinem cronica la amicalul de fotbal România-Belgia, semnată cu iniţialele C.V.T. (unde am mai auzit noi consoanele astea?): „La intonarea Imnului de Stat, cînd pînă şi actualul Guvern care umblă-n 4 labe trebuie să stea în picioare, s-a petrecut o scenă unică în lume: toţi cei 22 de jucători îşi dădeau palme! La început, am crezut că e un nou obicei, sau o regulă impusă de trăznitul Sepp Blatter.

Privind mai atent, în raza reflectoarelor, am văzut că stadionul era cotropit de ţînțari (precum Gigi Ţînțarul, vărul lui Hagi, şi fraţii Becali). Prima repriză, n-am înţeles nimic, pentru că se tot plimba unul îmbrăcat în găina Tricoloră, care cică e vulturul-mascotă al Naţionalei noastre şi făcea ouă gata roşii. (...) La un moment dat, galeria stelistă a început să scandeze numele lui Marius Lăcătuş și al unui fotbalist necunoscut: Muie PRO TV! Muie PRO TV! Cine-o fi el, unde-o fi legitimat, de ce nu-l foloseşte Victor Piţurcă dacă e aşa de bun şi-l solicită microbiştii? Vă daţi seama cum ar suna o transmisie efectuată de Ilie Dobre: «Goooollîîî, stimaţi radioascultători! Stadionul e ca un vulcan în flăcări, jucătorul cerut de marele public. Muie PRO TV, nici n-a intrat bine pe teren, a preluat mingea pe piept, apoi a jucat-o de 7 ori cu Noada Florilor (ca în romanul cu acelaşi nume al lui Mihail Sadoveanu), şi-a catapultat-o cu călcîlul în faţă şi, cu un şut sec, a trimis o torpilă drept la păianjen!

Bravo, Muie PRO TV, îţi prevedem un viitor strălucit, steaua ta suie, dragă Muie!»“.  Am pomenit de Tony Blair. Un fîrţîngău. Un clăpăug. Un hîrciog cu dinţi galbeni şi mari, cu caş la gură şi urdă la ochi. În loc să dea lecţii de democraţie, mai bine s-ar ocupa de crimele comise de neo-naziştii englezi chiar sub nasul lui. Atentatele săvîrşite de organizaţia „Lupii Albi“ se ţin lanţ, ba împotriva negrilor, ba împotriva evreilor, ba împotriva homosexualilor. Ultima crimă: 3 persoane au fost ucise şi alte 85 au fost rănite ca urmare a exploziei unei bombe cu cuie, într-un bar din Londra.  Şi, pentru că tot am vorbit de cuie, mister John Raţiu: corect, pe latineşte, se zice „Cui prodest?“ („Cui foloseşte?“) nicidecum „Qui prodest?“, cum scrii tălică (fiindcă nu se pronunţă Cvi, ci Cui). Nu prea le vezi la cultură, băga-ţi-am bromură în whisky, fiindcă prea eşti pofticios. În numărul de luni al „Cotidianului“, Raţiu îi arata cartonaşul roşu lui Cristoiu, probabil ca urmare a protestelor unor ambasade occidentale. Dar, nu numai atît. Îi face şi o fişă de filaj, ca la Scotland Yard: „Ştiam că Ion Cristoiu a depus flori la Mausoleul lui Mao în

decembrie 1996, dar credeam că gazetarul Cristoiu e deasupra omului politic. E clar că nu e aşa. Ca democrat de cînd mă ştiu...“. Ptruuu, hooo cu tata, Moş Bulină! Păi dacă zici că eşti democrat, de ce-l denunţi pe Cristoiu că a depus flori la Mausoleul lui Mao? Putea să depună şi la Mausoleul lui Cacao, şi la Mausoleul lui Mickey-Mouse, care-i treaba? Încă o dată se dovedeşte că Ion Raţiu e agent străin şi e tras de zgîrciul papionului de tot felul de păpuşari din afară. Un pungaş bătrîn. Un pezevenghi. Un burtă-verde. Să-i facă el lui Cristoiu o ruşine ca asta, care vorba aia, s-a urcat pe acoperișul hotelului la Belgrad și a strigat după sputnikul sovietic cu rulmenți: „Nene sbelitule, mă iei și pe mine?“  Titlul săptămînii a apărut în „România liberă“: „Cocoşaţii vor deveni oameni normali, cu coloana vertebrală dreaptă“. Hai, las-o jos, Băcane, ca asta n-o mai credem! Care-i spitalul ăla în stare să îndrepte şira spinării la guvernanţii noştri, împotriva voinţei lor? Între cocoaşa lor şi gard încape un bulevard!  Aşa după cum se vede, noi glumim cu toată lumea, fiind nişte oameni veseli de felul nostru. Cu o singură creatură nu putem glumi: cu Ciripoi, care şi-a pierdut trăsăturile umane, e o hienă astmatică, ahtiată după milioane de dolari. Stăpînii lui din străinătate i-au dat ordine să publice „Fişa lui Miloşevici“ (?!). Iarăşi fişe?

Iarăşi turnătorii? Tot nu te-ai vindecat mă, de apucăturile astea de pîrîcios? Lumea se uită cu scîrbă la el, mai ales cînd arată cu degetul... suferinţele lui Miloşevici: „Deşi suferă de diabet, preşedintele Iugoslaviei consumă mari cantităţi de băuturi alcoolice, în special whisky“.

Extraordinar! Ia uitaţi, tovarăşa, Şoimul Gigel a făcut pe el şi Căţelul Tremurici mănîncă lipici! În clipa în care o să auzim că un cititor scandalizat i-a tras un şut în spate derbedeului de S.R. Stănescu atunci vom avea speranţe că românii se vor vindeca de laşitate.  Poezele din ce în ce mai slăbuţe în paginile unor ziare: „Foaie verde nici un ban/ Le-am dat spaţiu-aerian“ şi „Odiosu’ şi Sinistra/ Au dat bere cu canistra“ (ambele în „Evenimentul zilei“); „Nuri de mai muncitoreşti/ Cu nădragii pescăreşti“ („Jurnalul Naţional“) etc.  Am mai scris despre lipsa dezolantă de talent a „foiletonistului“ Tudor Octavian, produs al Bodegii Caţavencu. Băiatul e grafoman, scrie la 3-4 gazete pe zi, dar n-are strop de talent, fiindcă e cuminţel ca un secretar U.T.C. întîrziat si ocolit de sclipiri. Ultimul său articol, publicat în „National“, poartă un titlu imposibil: „Deacurmezirea la faţă a României“.  Totuşi, să fim drepţi cu ziarul „Naţional“: luni, 3 mai, a dat lovitura!

E vorba de un reportaj scris de Nina Marcu, sub titlul „Un prahovean s-a întors din moarte şi a povestit sătenilor aflaţi la priveghi ce a văzut pe lumea cealaltă“. Întîmplarea s-a petrecut în 1997 și l-a avut ca erou pe săteanul Ion Piesa, din satul Vadul Părului, în vîrstă de 77 de ani. „Moare, bre!“ – au zis doctorii. Şi bătrînul chiar a dat colţul. Pregătiri de înmormîntare, colivă, pomeni, priveghi, după datină. În noaptea dinaintea înmormîntării, minune mare: mortul mişcă buzele, bîţîie dintr-un picior şi se ridică în capul oaselor.

După panica firească, după scuipări în sîn şi „Piei, Satano!“, lumea a revenit la sentimente mai bune faţă de cel pe care tocmai îl plîngea, aşa că l-a întrebat ce-a văzut pe-acolo; prin excursie, unde fusese tu-tu, tai-tai.

Avînd în vedere că stătuse 3 săptămîni în comă, nevastăsa l-a întrebat dacă nu vrea să mănînce ceva: „Am mîncat, Floareo, că m-am întîlnit cu mama pe-acolo şi mi-a dat să mănînc“. Dar, să-i dăm cuvîntul celui înviat, nutrind speranţa că nu vor strîmba din nas „oamenii de ştiinţă“: „Măi Floareo, cîte gropi erau acolo! Să fi văzut tu: groapă lîngă groapă era. Şi lume multă era, mai multă ca pe aici. M-am întîlnit cu tot satul, cu oameni care nu mai sînt de mult. Mă opream, vorbeam cu ei, dar parcă n-aveam linişte.

RM

Parcă tot căutam ceva. Şi, Floareo, m-am întîlnit apoi cu mama. E moartă de destulă vreme, dar era frumoasă. Toţi care-au murit de pe aici şi s-au dus, acolo erau, i-am văzut. Mama stătea într-o groapă umbrită de sălcii verzi. Avea mîncare bună lîngă ea, erau floricele şi mirosea a cîmp, a fîn cosit. Şi cîntau nişte lăutari de mai mare dragul. I-am cerut orez și ea mi-a dat. Am mîncat cu mîna, că pe-acolo nu sînt nici linguri, nici furculiţe. Mama mă îmbia să rămîn, mă-ntreba ce mai vreau, dar eu parcă n-aveam linişte. Parcă altceva voiam. Şi-am început să caut iar prin locul ăla. Gropi, gropi, multe gropi erau. Mi-era frică să nu cad în ele. Atunci m-am uitat înlăuntrul lor. În unele, lumea era bine, era curată, spălată, cu floricele și verdeaţă. Porumbei albi se roteau deasupra lor, îngeri îi atingeau din cînd în cînd, roiau fluturi şi albine. Şi curgea apă limpede şi rece, cu care dacă aveau chef îşi udau fruntea din cînd în cînd. În alte gropi, ehei, Floareo, în altele nu era bine deloc ce-am văzut. Bieţii oameni erau mîncaţi de peste tot de viermi, de gîndaci, de şobolani, de furnici. Tot felul de vietăţi şi gînganii se suiau pe ei şi întindeau de carnea și oasele lor. Degeaba se apărau cu mîinile, degeaba ţipau, degeaba ziceau «Doamne, iartă-mă!», lighioanele îi sfîrtecau, curgeau carnea şi sîngele fără încetare. În groapă era mizerie, tot un rahat, tot o murdărie. Ei voiau să se ridice, dar se afundau mai rău, dădeau să iasă, dar cădeau tot mai adînc. Mîncare n-aveau şi ţipau la cei care aveau să le dea şi lor. Păsări negre se repezeau asupra inimii lor s-o facă bucăţi cu ciocul.

M-am speriat şi-am fugit, Floareo. Mi-era frică de păsările alea. Am încercat să prind un porum-­ bel, dar n-am putut. Un om bătrîn, cu barbă albă, mi-a spus să plec şi să vin mai tîrziu!“. Era Dumnezeu?Aceasta a fost povestea adevărată a lui Ion Pleșa, poreclit Modrogolea. De regulă, cei care revin din moarte sînt trimişi înapoi pentru că mai au ceva de împlinit pe pămînt. La vîrsta lui, moşul nu prea mai avea treabă pe-acilea, dar, cine ştie, poate că Dumnezeu a făcut minunea asta pentru ca să afle şi alţii ce se întîmplă pe celălalt tărîm. Ion Pleşa a mai trăit 2 ani pînă cînd s-a prăpădit de-a binelea.  „Corabia piraților“ se numeşte restaurantul plutitor pe care Dumitru Dragomir (ţăranul nr. 1 al Ţării) l-a inaugurat pe Lacul Herăstrău. Este o veritabilă bijuterie, mai ales că are şi o terasă de vară unde, vorba perechii Tanţa şi Costel, se poate consuma un mic şi-o bere...  Succes de răsunet al P.N.Ț.C.D.-ului: la recenta plenară a Comitetului Municipal din Sighetu Marmaţiei au mai răspuns la apel doar... 15 membri! Ştiţi care-i culmea? Din cei 15 ciumeţi prezenţi în sală au fost aleşi în conducere... 17!  Prognozele Serviciilor Secrete arată fără dubii: în campania electorală de anul viitor vor conta doar 3 partide – P.D.S.R., P.R.M. şi A.p.R. – care vor însuma, în total, 60% din preferinţele electoratului. Acela va fi viitorul Guvern. Toate celelalte formaţiuni se vor prăbuşi pînă atunci.  Luni seara, Ambasada Turciei la Bucureşti a organizat un reuşit spectacol artistic, la Opera Română, cu prilejul împlinirii a 700 de ani de la întemeierea Statului turc. Toate bune şi frumoase, dar în deschidere s-au rostit 3 discursuri în limba... engleză!

Dacă pe ambasadorul Turciei îl înţelegem, nu pricepem însă de ce au cuvîntat în limba lui Shakespeare domnii Răzvan Teodorescu şi Ion Caramitru. Nu-i vorbă, amîndoi au vorbit elegant şi fără greşeli, dar la asemenea manifestări se utilizează limba naţională.  Altă mincinoasă la TVR: Cristina Madgearu. La Jurnalul de duminică seară, ea a zis că regimul comunist n-a investit nici un ban pentru restaurarea Ansamblului de la Curtea Veche. Asta-i prea de tot! Realitatea e că tocmai regimul trecut a restaurat acea zonă istorică, începînd cu Hanul lui Manuc și Palatul Voievodal și terminînd cu Hanul cu Tei şi Biserica lui Mircea Ciobanul (cel mai vechi edificiu din Capitală, înălţat în anul 1559).

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 mai 1999)

RM

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

3 Evenimentele se precipită. Miss Howard îşi vinde

pentru a finanţa revenirea în ţară a iubitului ei: casă, Iubiri celebre  Iubiri celebre totmobilă, toţi caii de la Londra, grajdurile, argintăria,

NAPOLEON III – MISS HOWARD (I)

Într-o seară de iunie a anului 1846, salonul lui lady Blessington din Londra, o persoană cu prea puţine idei victoriene, fremăta de invitaţi: în cea mai mare parte, actori din lumea mondenă, între care strălucea amanta vărului gazdei, maiorul Mountjoy Martyn.

Femeia, „cap de camee antică pe un corp superb, păr negru, ţinută plină de graţie şi demnitate” – cum o caracteriza un admirator – se numea Elisabeth-Ann Harriet şi domnea în societatea libertină a Londrei de vreo şase ani, de cînd un tînăr o luase de la casa tatălui său – un om sărman – cu promisiunea de a o ajuta să se dedice teatrului. Fără talent, Harriet Howard Napoleon al III-lea înzestrată numai cu o frumuseţe părăsise pe James pentru maiorul Martyn, căsătorit, dar de invidiat, Elisabeth-Ann nu reuşise să se impună în lumea Thaliei. Cunoscuse foarte foarte bogat, cu care avea un fiu de 4 ani. În 1846, cînd l-a întîlnit pe Ludovic Napoleon, relaţia însă, printr-o şansă, pe seducătorul maior Martyn. Au urmat toalete rafinate, echipaje de cai superbe, o casă de dragoste dintre ei avea deja cinci ani. Miss Howard, somptuoasă şi o avere considerabilă, dar şi un băieţel, graţie amantului ei, devenise posesoarea unei averi de invidiat. Într-un gest spontan, tînăra i-a mărturisit Martin-Constantin, născut în 1842. În acea seară de iunie, contele Alfred d’Orsay, un maiorului marea sa dragoste pentru prinţul francez şi francez, oaspete frecvent al salonului şi deopotrivă acesta, cu multă generozitate, ca un veritabil gentleman, arbitru al eleganţei şi seducător cu faimă, a prezentat-o i-a redat libertatea, oricît l-ar fi costat gestul său.

Astfel, Miss Howard şi-a schimbat total destinul. cu multă pompă pe frumoasa Elisabeth-Ann unei A început prin a se muta din luxoasa casă închiriată personalităţi despre care vorbea toată Londra: nepotul de maior într-un apartament modest, unde Ludovic lui Napoleon I, prinţul Ludovic Napoleon, pretendent la Napoleon, lipsit de mijloace, s-a declarat foarte fericit tronul Franţei. Întemniţat pe viaţă în castelul-fortăreaţă din Ham, oraş în Franţa, pe Somme. În 1840, pentru să-şi primească oaspeţii. Harriet i-a luat cu ea nu numai tentativa de a-l detrona pe Ludovic-Filip, el evadase, pe fiul ei şi al maiorului englez, ci şi pe cei doi copii ai într-o manieră rocambolescă, deghizat în zidar, făcînd Eleonorei Vergeot, pe care îi văzuse jucîndu-se, într-o apoi un lanţ de victime între femeile galante ale epocii. zi, în curtea închisorii Ham. Băieţii aveau să devină, în Londonezele îi admirau nu numai tenacitatea cu gura lumii, „cei trei copii ai Preşedintelui” şi ai lui Miss care urmărea să domnească în Franţa, în virtutea unor Howard. Împreună, noua familie a trăit doi ani, cei mai drepturi lăsate de unchiul său. Ele erau fermecate mai frumoşi din viaţa lui Miss Howard.

Dimineaţa studia cu profesori, conştientă de carenţele ales de privirea ochilor lui gri-bleu, o privire tristă, unei educaţii vădit neglijate şi mai ales de faptul că îşi căreia fiorul dragostei îi conferea „o rară elocinţă”, împărţea viaţa cu un om care, poate, într-o zi va urca remarca o doamnă din saloanele mondene ale vremii. pe tronul Franţei. Acestea fiind cunoscute, e greu să-i „Ochi ce te împroaşcă cu flăcări”, scrie dentistul viitorului împărat, iar generalul Richard, un alt obişnuit atribui lui Miss Howard epitetul de „curtezană”, pe al saloanelor londoneze, confirmă şi el: „Am auzit care mulţi, foarte mulţi istorici i l-au atribuit. Ea nu era multe femei declarînd că sînt fermecate de această nimic mai mult decît o femeie întreţinută de doi amanţi, privire. Femeile au fost întotdeauna atrase de misterios succesiv, pentru ca apoi să iubească cu adevărat, o singură dată, un om în slujba căruia îşi va părăsi viaţa de şi neinteligibil”. lux, punîndu-şi la bătaie toată averea – scrie, în revista Cei trei copii ai Preşedintelui Historia, cunoscutul istoric Alain Decaux, membru Deveniţi bonapartişti, englezii oferiseră ospitalitate al Academiei Franceze, fost ministru al Francofoniei, evadatului, deplîngînd această „victimă a lui Ludovic- supra­numit „detectiv al istoriei”, pentru tenacitatea Filip” şi admirîndu-i credinţa fermă în destinul său cercetării unor culise ale evenimentelor.

De aceea, e greu de acceptat şi chiar de înţeles imperial. „Stă scris că în curînd voi fi împăratul francezilor”, afirma insistent prinţul. Elisabeth-Ann a antipatia amicilor viitorului împărat pentru această femeie ascultat şi ea fascinată peripeţiile bărbatului pretendent devotată: „Ca prieteni fideli – scrie generalul conte Fleury la tronul Franţei şi s-a lăsat cucerită. Avea 23 ani; el 38. în memoriile sale – avem datoria să combatem o influenţă Cei doi şi-au mărturisit foarte curînd dragostea. El i-a pe care o socotim periculoasă”. Ceea ce nu-l împiedică pe destăinuit amo­rurile sale, între care fiica unui gardian acelaşi general să se emoţioneze în faţa „frumuseţii ce nu al închisorii Ham, o anume Eléonore Vergeot, o blondă suferă comparaţie” a lui Miss Howard, care i-a declarat proaspătă şi robustă, cu care avea doi copii, pe Louis şi iubitului ei „că-i va fi ca o adevărată servitoare, că va Eugène, „roade ale captivităţii mele”, cum le-a spus el. renunţa pentru el la lux, la succes, la triumf. Nu pot tă­ Iar ea i s-a confesat ca unui prieten drag. I-a povestit gădui că această conduită – menţionează Fleury – nu este despre refuzul tatălui său, un simplu cizmar, de a o lipsită de generozitate şi de dezinteres”. lăsa să facă teatru, despre fuga de acasă cu un client Greşeală de neiertat al bunicului său, care era hangiu. Tînărul se numea James Mason, era fiul unui negustor de cai şi făcuse 23 februarie 1848. În urma victoriei Revoluţiei avere. Încercase să o plaseze în lumea teatrului, pentru burghezo-democratice, din 22-24 februarie, regele care fata de 15 ani îşi vînduse virtutea, dar tentativa se Ludovic-Filip abdică, după 18 ani de domnie. La Paris, soldase cu un eşec. Elisabeth-Ann îşi schimbase atunci se proclamă republica, condusă de un guvern provizoriu. numele – cel de familie devenindu-i prenume, Harriet „O să-i succed” – repeta de multă vreme Ludovic – şi optase pentru pseudonimul Howard, deci Miss Napoleon. Şi într-adevăr îi va urma. Franţa va avea un Harriet Howard. La scurt timp, legătura lor obosise, al doilea imperiu. Deocamdată însă, pentru patru ani, o de fapt cei doi nici nu se iubiseră vreodată. Harriet îi republică.

bijuteriile. Cedează chiar – pe credit – amantului ei o proprietate a sa. Ludovic Napoleon are acum banii necesari pentru a-şi face propagandă în ţară, aşa încît, în urma alegerilor din 10 decembrie 1848 este ales preşedinte al Franţei. Pentru patru ani.

De cînd prinţul-preşedinte locuieşte la Palatul Élysée, Miss Howard se stabileşte într-un mic hotel particular din Strada Circului nr. 14. În căpătul grădinii de la Élysée o mică poartă dă exact în curtea hotelului din Strada Circului. Ludovic Napoleon îşi va petrece serile la iubita lui, regăsind acolo o femeie odihnitoare şi o intimitate fără ceremonial. Prietenii îl văd atunci „liber de orice constrîngere, sorbind o ceaşcă de ceai sau cafea, fumînd o ţigară, cu cîinele său preferat, negru, la picioare sau pe genunchi”. Opinia publică nu avea de ce să fie scandalizată. „Aproape toţi eram necăsătoriţi, scrie Fleury. Prinţul era și el celibatar”. În urma unei lovituri de stat, din 2 decembrie 1851, lovitură copios subvenţionată de Miss Howard (200.000 franci), Ludovic Napoleon îşi prelungeşte mandatul de preşedinte cu încă 10 ani şi exact un an mai tîrziu, la 2 decembrie 1852, se proclamă împărat al francezilor, sub numele de Napoleon III. De acum înainte legătura celor doi amanţi trebuie să îm­brace forme mai discrete. Este exact perioada cînd Miss Howard îşi suportă tot mai greu statutul. Pentru o femeie de 30 ani, frumoasă, ambiţioasă, devotată, nu există mai mare penitenţă decît aceea de a trăi în umbra celui căruia i-a dat totul. Ce speră ea? Dacă e să-l credem pe acelaşi general Fleury, rolul unei Madame de Pompadour. Miss Howard nu înţelege că ascensiunea amantului ei implica un risc mortal pentru ea. Deocamdată este însă foarte sigură pe sentimentele lui Ludovic Napoleon. La 28 octombrie 1852, la o reprezentaţie, la care asistă Ludovic Napoleon şi Abd el-Kader, Miss Howard provoacă un adevărat scandal: apare singură, acoperită de diamante, în loja cea mare, notează revoltată o „limbă ascuţită” a vremii. Şi asta după ce populaţia aflase că prinţul, apoi împăratul călătorea însoţit de frumoasa sa prietenă. În timpul unui voiaj oficial la Tours, de pildă, Harriet se instalase în casa unui anume domn André, ce se arătase ulterior foarte revoltat de îndrăzneală. Ludovic Napoleon aflase de reacţia gazdei și îi răspunsese printr-un terţ. „Proprietarul a cărui primă grijă este să cotrobăie prin viaţa celui pe care îl găzduieşte, pentru a-l calomnia, face el oare un act de ospitalitate? Cîte femei, de o sută de ori mai puţin morale, de o sută de ori mai puţin devotate, de o sută de ori mai puţin de scuzat decît cea care a locuit la dr. André au fost primite, cu toate onorurile, de acest domn, doar pentru că purtau numele soţului lor şi îşi ascundeau astfel legăturile lor vinovate? Pînă în prezent, poziţia m-a împiedicat să mă căsătoresc, fiind acaparat de grijile guvernării. În ţara mea, din care am fost atîta vreme absent, nu am nici prieteni intimi, nici legături din copilărie, nici părinţi care să-mi ofere căldura unei familii, de aceea cred că mi se poate scuza o afecţiune ce nu face nimănui rău şi pe care nu caut să o afişez.

Pentru a reveni la dl. André, dacă îşi socoteşte – aşa cum o declară – casa necinstită prin prezenţa unei femei necăsătorite, vă rog să-i faceţi cunoscut faptul că, din partea mea, regret profund că o persoană cu un caracter atît de elevat poate fi văzută – din întîmplare – într-o casă unde, sub masca religiei, nu domneşte decît ostentaţia unei virtuţi false, afectate, fără milă creştină”.

Dar într-o seară, la Palatul Tuileries, Miss Howard comite o greşeală de neiertat. Fără a fi oficial invitată, apare la braţul colonelului Béville. Este luată drept o lady, după vestimentaţie, maniere, rafinament şi eleganţă, dar anturajul imperial nu mai suportă şi acest afront. „Începînd din acea seară – notează Fleury – Miss Howard ne-a apărut sub veritabila sa lumină: o mare curtezană, căreia trebuia să i se dejoace – cu orice preţ – planurile ambiţioase”. (va urma) Florentina DOLGHIN

4

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Interviu cu scriitorul Ion Machidon (I)

„Mihai Eminescu este «fratele» meu mai mare, cu inima cît toată România”. „...chiar dacă vor dispare păduri, munți, ape, mine de aur, spiritul neamului românesc va rămîne la el acasă la fel de puternic ca bobul de grîu, ca rădăcina de iarbă pentru așezarea sa mereu cu fața către Isus Christos“.

Mihai Istudor: Maestre Ion Machidon, în literatura română contemporană numele domniei voastre este cunoscut, de foarte mulți ani, la nivel național, pentru reala implicare și contribuție la dezvoltarea culturii române, în general, și a literaturii, în special, în urma unei munci, uneori de Sisif, pe tărîmul cuvîntului scris. În opinia dumneavoastră, ca director al Editurii AMURG SENTIMENTAL și al revistei și Cenaclului literar omonime, de la înființarea cărora se vor împlini în curînd 30 de ani, considerați că actualul context social, politic și nu numai, este propice afirmării unei culturi românești cu adevărat naționale?

Ion Machidon: Domnule Mihai Istudor, dragul meu prieten și poet pe care îl prețuiesc în egală măsură, așa cum știu a prețui zîmbetul copilului care nu știe că, dincolo de brațele mamei sale, omenirea se confruntă cu probleme grave de supraviețuire din cauza războiului, a schimbărilor climatice, crizei alimentelor și chiar a apei. În condițiile acestea, față de cei care privesc în mod subversiv Planeta Pămînt, mă bucur că dumneata și prof. dr. Petruța Stan, două voci remarcabile ale culturii orașului Vălenii de Munte, jud. Prahova, v-ați gîndit să-mi luați acest interviu, care vine în contextul împlinirii a trei decenii de cînd am fondat instituția de cultură „Amurg sentimental”.

Trebuie să vă precizez că înainte de înființarea acesteia, în martie 1995, eram deja un poet debutat în literatură, cu o activitate literară bogată pînă în 1989, prin apariții frecvente în mai toate revistele literare de renume, cum ar fi „România literară”, „Luceafărul”, „Săptămîna”, „Convorbiri literare” etc. Ca orice începător, în 1974, în revista „Ateneu”, la Poșta redacției, rubrică realizată de poetul Ovidiu Genaru, aveau să-mi apară două poezii... Ceea ce pentru mine a însemnat... extaz, nici nu am cuvinte să descriu bucuria pe care am trăit-o în acele momente, ce emoții m-au copleșit, citindu-mi poeziile care miroseau a cerneală tipografică proaspătă... Eram în al nouălea cer de fericire! În iulie 1975, avea să-mi apară debutul propriu-zis, tot în Revista „Ateneu”, de data aceasta prezentat de scriitorul George Bălăiță...

Un mare scriitor al nostru, care mi-a girat grupajul de cinci poezii, cu următorul text: „Ion Machidon este un poet țăran cu nume de împărat. Scrie de mult.

Apare prima oară tipărit acum. Un vers greoi dar încărcat de suflet. Fire închisă, el îngrădește poezia ca pe un arbore pe un deal în lumină. Poezia este chiar felul lui de a fi”. Din clipa aceea am început să respir alt aer, începusem să privesc cariera mea literară destul de serios, nu ca un moft sau o pasiune, ci ca pe o profesiune de credință, conștientizînd faptul că trebuie să fiu ancorat într-o permanentă competiție, în primul rînd cu mine, apoi cu tinerii debutanți ca și mine... Azi, aflîndu-mă la vîrsta senectuții, pot spune cu mîna pe inimă că sînt mîndru că în Revista „Ateneu” mi-au apărut primele poezii în urmă cu cinci decenii, iar în ziua de joi, 8 martie 1984, la pag. 11, avea să-mi apară numele în Calendarul scriitorilor din Revista „România literară”, alături de Gheorghe Asachi, Ion Creangă, Arcadie Donos, Solomon Marcus, Viniciu Gafița, Alecu Ivan Ghilia,

Magdalena Popescu și Ovidiu Ioanițoaia. Fără să fi fost membru USR și nici să fi avut vreun volum personal apărut, s-a ținut cont de activitatea mea literară, iar la un an și ceva aveam să fiu încununat cu laurii Premiului Asociației Scriitorilor de la Iași pentru poezie, la concursul „Porni Luceafărul”, Botoșani, 16 iunie 1985.

Președintele juriului: Constantin Ciopraga. Secretar al Asociației: Andi Andrieș, iar evenimentul a fost consemnat în Revista „România literară”, în 20 iunie 1985. Am fost la un pas de a primi premiul Uniunii Scriitorilor, adjudecat de tînărul Ioan Iacob, ceea ce ar fi însemnat publicarea unui volum personal. Nu a fost să fie. M-am bucurat pentru Ioan Iacob mai ales că eram și prieteni, amîndoi din București, iar pentru că el nu a putut fi prezent la festivitatea de premiere din Botoșani, m-am oferit să-i iau eu diploma și, cu prima ocazie, să i-o transmit, ceea ce s-a și întîmplat.

De la acele momente, de neuitat pentru mine, timpul avea să lucreze în favoarea mea, pentru ca, astăzi, să am cărțile mele publicate, să conduc un cenaclu, o editură, sub aceeași siglă, „Amurg sentimental”, pe care o păstoresc, cum bine ați sesizat, de la înființarea sa, din urmă cu trei decenii... Pentru toate aceste realizări, timp liber pentru mine, ca persoană, nu a existat, totul însemnînd creație, grijă pentru cuvîntul scris și tipărit, dar mai ales multă aplecare asupra creațiilor celor care au dorit să colaboreze cu instituția noastră și cărora le mulțumim pentru încredere... În felul acesta, au beneficiat de încurajările noastre, așa cum și noi la vremea noastră am fost încurajați de scriitori precum Eugen Barbu, Sergiu Adam, Corneliu Vadim Tudor, Ion Horea, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Cezar Ivănescu, George Chirilă.

La întrebarea dumneavoastră privind contextul social, politic și nu numai, dacă acesta este propice afirmării unei culturi românești cu adevărat naționale, depun mărturie că România este o țară frumoasă, cu o cultură minunată, cu oameni minunați, care se dăruiesc scrisului, contribuind, fiecare după talentul lui, cu ceva bun la bunul mers al acestei societăți... Din toate timpurile, chiar și în perioada de pînă în 1989, creatorii au fost cei care au dus pe umerii lor cultura unei întregi națiuni, bogăția spirituală a poporului nostru, indiferent că vorbim de literatură, pictură, muzică, de artă în general. Românii dintotdeauna au aspirat la o cultură națională a lor și au izbutit să o realizeze indiferent de context... Ei își găsesc resursele necesare să persevereze prin proiectele creatorilor de cultură, din dorința de a lăsa ceva în urma lor spre mîndria generațiilor viitoare.

De ce nu ar învinge și acum? Este cunoscut faptul că într-o societate de consum ca a noastră, într-o orînduire capitalistă nesățioasă, literatura se zbate între viață și moarte, între orgolii și decepții... Cei care se ocupă cu

astfel de activități știu despre ce este vorba, pentru că ei sînt cei care se confruntă în fiecare zi cu fel și fel de probleme, unele mai grave și mai complexe decît altele. Dar să ne oprim aici, că nu vrem să insistăm prea mult pe acest subiect care necesită timp, răbdare, înlesnire la un spațiu tipografic generos... Poporul român este un popor armonios, cu un spirit dinamic, vrednic de a-și lua în seamă valorile naționale...

Totuși, trebuie amintit faptul că noi nu putem exista în afara noastră, a timpului în care trăim, a lucrurilor pe care tindem să le facem pe această lume, atîta vreme cît nu conștientizăm că avem un rost anume pe pămînt. Noi nu putem exista decît prin rugăciunea către Dumnezeu, Cel care veghează în permanență asupra bunătății sufletului nostru și asupra luminii divine. Iată, cu asemenea trăiri am plecat spre lumea scriitoricească, de care nu mă voi dezice vreodată, nici nu aș avea de ce. Atîta vreme cît un om lucrează cu bună intenție asupra a ceea ce dorește să lase în urma sa, în mod logic, e bine de știut că acest om va avea nu doar prieteni în jurul său, ci și dușmani, demagogi, mincinoși... Raportîndu-mă la instituția de cultură „Amurg sentimental”, pe care am înființat-o în urmă cu aproape 30 de ani cu un grup de scriitori pe care îi consideram de bună credință și care, în entuziasmul nostru, ne coordonam trup și suflet pentru faptele noastre literare, trebuie să amintesc că am avut parte și de dezamăgiri. Odată cu trecerea timpului, am constatat că unii oameni sînt duplicitari, dispuși să lucreze la două capete, pentru a obține niște minuscule cîștiguri bănești... Dacă asemenea comportamente ar fi fost acceptate, astăzi, instituția „Amurg sentimental” nu ar fi ajuns aici și nici nu ar fi avut credibilitate în fața participanților la ședințele bilunare ale Cenaclului „Amurg sentimental”, însemnînd un total de 735 de ședințe, la care adăugăm cele peste 1.300 de titluri de carte tipărite la editura omonimă... Că sînt un scriitor cunoscut la nivel național, nu e nici o poveste și nu sînt nici vorbe gratuite, acesta este adevărul și vă dau dreptate... Rezultatele de care vorbim sînt rodul muncii mele de 50 de ani, încă de la debutul meu, ani pe care i-am dedicat împlinirii acestui deziderat. Să știți că nu a fost ușor... Nimic nu este ușor pe lumea aceasta mai ales dacă vrei să faci ceva util pentru tine și societatea în care trăiești... „Amurg Sentimental” este o instituție de cultură onestă, care nu aparține vreunui partid politic sau vreunei entități, fie ea de stat sau privată, și care a contribuit, atît cît ni s-a permis, la dezvoltarea culturii române, fără să fi stat cu mîna întinsă la ușa altora, să ne dea bani pentru a ne desfășura activitatea. Ne-am convins că depinde numai de noi să ne menținem în peisajul cultural al țării. Cu mulți ani în urmă, cînd am solicitat și noi de la Ministerul Culturii, condus pe atunci de Ion Caramitru, sprijin financiar să tipărim revista (nici măcar nu era vorba de o sumă mare de bani), am fost refuzați, așa că ne-am lăsat păgubași.

Aceasta ne-a fost convingerea de la început, trăind într-o epocă în care banii și puterea lor au clădit o epocă murdară. Noi am crezut într-o lume cu instituții oneste, cu o democrație curată... Iată că literatura nu cunoaște limite sau epoci, se derulează așa cum știm că au făcut-o de-a lungul anilor generații întregi de creatori. Nu sînt noutăți ceea ce spun eu acum, dar e bine să reamintim că prin cultură se dezvoltă frumusețea spiritului uman... Tocmai în acest fapt a constat înființarea instituției de cultură „Amurg sentimental”. Așadar, chiar dacă vor dispărea păduri, munți, ape, mine de aur – spiritul neamului românesc va rămîne veșnic viu, la fel de puternic ca bobul de grîu, ca rădăcina firului de iarbă, îndreptat mereu cu fața către Isus Christos. (va urma) Interviu realizat de scriitorii MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN

RM

5

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Stele nemuritoare ale aviației române (II) Martha Bibescu, o prietenă a aviatoarelor din ,,Escadrila Albă”

rămăsese Marina Știrbei cu doi copii, unul de 14 și unul de 8 ani, cu soțul în închisoare. Atunci am vizitat-o de două ori. Stăteau în pod, lampă cu gaz, cu scînduri pe jos care erau și rupte. Trăia și cumnatul ei, arhitectul George Cantacuzino, și el a locuit acolo, într-o cameră alăturată. El, în ’42, la nunta Marinei Știrbei, a fost naș împreună cu Martha. Marea nuntă, splendida nuntă, cum a zis ambasadorul acela și șef diplomatic: «Cred că e ultima nuntă aristocratică din Europa» și așa a fost.

Nunta Marinei a fost ceva de vis, în februarie ’42. Și pe Marina, în mizeria care era acolo, o mai vizitam, îi mai duceam cîte ceva. Primea ajutoare prin Crucea Roșie pentru copii, lapte praf, lucruri de-astea... Pe urmă, Martha a reușit s-o scoată din țară pe Marina, pe soțul ei și pe copii, tot prin Crucea Roșie. Marina a ajuns în Anglia, avea o soră acolo plecată demult”. În perioada în care Mariana Drăgescu era membră în Aeroclub, a fost prezentă la vizita unor personalități aviatice din Franța, printre care-i amintește pe colonelul Brocard – comandantul unei escadrile celebre din Franța, în primul război mondial, Escadrila Cygognes (a berzelor), René Fonck – celebru pilot de vînătoare francez din primul război mondial și, la urmă, a venit Antoine de Saint-Exupéry care a ținut și o conferință la Athénée. „Era extraordinar de timid și foarte înalt.

Cînd a ținut conferința, stătea în picioare la o masă și cît a vorbit a stat cu capul în jos, îi era teamă să privească publicul. Și am mai auzit o poveste relatată de un reporter pe care-l cunoșteam. Martha l-a invitat într-o zi pe Saint-Exupéry și la ea la Mogoșoaia. Cînd l-a invitat Martha, Exupéry a crezut că voia să stea cu el de vorbă între patru ochi. Dar Martha ce a făcut? A invitat o mulțime de musafiri și, cînd s-a văzut bietul Exupéry că intră o mulțime de lume acolo, a stat el cît a stat și, la un moment dat, s-a ridicat și s-a scuzat, zicînd că se duce să-și ia ceva, și atunci a ieșit pe ușă afară din castel, s-a dus unde erau mașinile și a fugit în oraș”.

milioane și Rusia se întindea pe două continente, și au rezistat; și rușii au pierdut destul pentru că au intrat în mlaștinile alea înghețate din sudul Finlandei și acolo au Lucruri interesante despre Martha Bibescu (1886- murit. Sigur, finlandezii au pierdut Carelia, partea asta 1973) am aflat din interviul luat de Georgiana Leancă ca o coadă, pe asta le-a luat-o rușii, dar au rezistat 4 ani doamnei Mariana Drăgescu, pilot în „Escadrila și le-au făcut pierderi rușilor foarte mari.

Albă” în timpul celui de-al doilea război mondial, La întoarcere, Marina a înaintat un memoriu publicat în ROMÂNIA LITERARĂ, nr. 29, din 28 comandantului Aviației Militare, cerînd să se înființeze iulie-3 august 2004, p. 17. Redăm introducerea: „În o astfel de escadrilă în care personalul să fie exclusiv ultima vreme, s-a discutat mult în mass-media despre feminin. Memoriul a fost aprobat și, la 25 iunie 1940, celebra escadrilă de femei și timpul celui de-al doilea a luat ființă această escadrilă. Am fost angajate numai război mondial, atît în ziare, cît și în televiziune. patru femei, pentru că pe Irina Burnaia n-o interesa, «Escadrila Albă», cum era numită, avea un avion personal, avea alte a îndeplinit misiuni periculoase treburi, Marina nu s-a angajat, pentru în spatele liniei inamice, aducînd că ea s-a și căsătorit mai tîrziu, ea a soldații români răniți. Ministerul patronat, așa că am rămas deocamdată Aerului și Marinei înființa în patru: Nadia, eu, Virginia Duțescu, 1940 o unitate de aviație sanitară, Virginia Thomas, am fost primele «Escadrila Albă», la aerodromul patru care am fost încadrate în aviația militar de la Pipera. Era formată asta militară cu soldă și primă de zbor, din aviatoarele Virginia Thomas, echivalente gradului de sublocotenent.

Nadia Russo, Virginia Duțescu Aveam voie să purtăm uniforma de și Mariana Drăgescu, aviatoare sublocotenent, insignele... însă gradul cu grad de sublocotenent, avînd pe care ni l-au dat atunci, fiind în timp drepturile unui pilot militar. de pace, nu aveam livret militar, el s-a Ultima dintre ele trăiește astăzi făcut în aviația de război”.

Martha Bibescu [deci în 2004] în Bucureștiul Din amintirile depănate, aflăm că vechi. Am întîlnit-o după ce am Mariana Drăgescu l-a cunoscut pe George Valentin citit într-un număr al Formulei AS un interviu despre Bibescu în 1934, la Aeroclubul Regal. Acesta era acei ani. O cunoscuse pe Martha Bibescu cu puțini Președintele Aviației Internaționale, P.A.I. cum se spunea, ani înainte de instaurarea regimului comunist. Mi-am și al Aeroclubului Regal Român: „Era dintr-o bucată, spus că aceasta este o șansă pe care o am o dată în nu avea aere de prinț. /.../ Au avut o fiică – Valentina – viață, așa că am rugat-o să-mi acorde un interviu”. măritată cu Ghica-Comănești”.

Mariana Drăgescu a cunoscut-o pe Martha Nici Martha nu-și dădea aere de prințesă, „o simțeam Bibescu la sărbătorile de Sf. Gheorghe, organizate ca pe una dintre colegele noastre. /.../ Cu noi, cînd ne Vera Atkins, legendara luptătoare de aceasta în amintirea soțului ei George Valentin vedeam la Mogoșoaia, de Sf. Gheorghe, la comemorarea Bibescu (1880-1941), nepotul de frate al domnitorului soțului ei, discuta numai în legătură cu aviația [nu și de pe ,,frontul nevăzut” Țării Românești, Gheorghe Bibescu. Acesta a fost relațiile ei, amicale sau nu, cu Regina Maria, Anna de Deși nu face parte din aviație, condeiul mă unul dintre pionierii aviației și automobilist pasionat.

Noailles sau Elena Văcărescu]. Am cunoscut-o cînd îndeamnă să amintesc și numele unei femei cu Și-a petrecut copilăria în București și la Posada, era văduvă, soțul murise în ’41. Și ea și-a făcut datoria, merite deosebite în alt domeniu. Pentru că femeile pe Valea Prahovei. În 1902 s-a căsătorit cu Martha toate mesele astea erau mese de pomenire și asta spunea: și-au dovedit capacitatea, de exemplu, și în domeniul Lahovari, devenită Martha Bibescu. Aici a strîns «V-am chemat în memoria lui pentru că e ziua lui de serviciilor secrete, a spionajului, în ceea ce englezii (și legătura cu Marina Știrbei, cea care a avut ideea nume, Sf. Gheorghe». Deci i-a cinstit memoria, pentru nu numai ei) numesc intelligence. înființării Escadrilei. „S-a întîmplat cu ocazia unor el făcea toate adunările astea de aviatori și era apropiată Fie se infiltrau ca ,,partenere” de pat pe lîngă manevre militare din 1938 cînd, pentru prima dată la de ei pentru că și el a fost aviator”. persoanele vizate (experte fiind unguroaicele), fie noi în țară au fost concentrate patru femei aviatoare.

După ’44, ca să poată pleca din țară, a încheiat o ca informatoare, fie activînd cu succes la operațiuni Manevrele s-au făcut în octombrie, la Galați, către căsătorie de formă cu Ambasadorul Elveției la noi în țară, speciale ale serviciilor secrete. Tamir Pardo, director frontiera sovietică. Aviația noastră, care a participat René de Weck, care era și el văduv și Mossad, își exprimă prețuirea față și ea împreună cu armata terestră la aceste manevre, îl cunoscuse la Mogoșoaia. În timpul de asemenea femei: ,,Femeile din era împărțită în două: ca să se simuleze o bătălie, erau războiului, din cauza bombardamentelor serviciile secrete au marele avantaj exerciții între armata inamică (armata roșie) și armata americane, majoritatea ambasadelor de a fi multifuncționale…, ele sînt albastră. Ne-au pus la dispoziție niște avioane și eram au părăsit Bucureștiul și Ambasada dotate să simtă situațiile periculoase, trimise cu ordine urgente în diferite locații din sudul Elveției a fost evacuată la Mogoșoaia iar capacitățile acestora în ceea Basarabiei și Moldovei că, pe atunci, în ’38, Basarabia și găzduită la palat. „Acolo s-a pus la ce privește stăpînirea teritoriului, încă nu ne-o luaseră rușii. /.../ Nu au durat decît 8-10 cale această căsătorie de formă, absolut evaluarea situației și orientarea în zile aceste manevre și, la sfîrșit, ni s-au dat niște hîrtii de formă. Cei care se căsătoreau cu spațiu sînt superioare bărbaților… unde scriau că putem face față unui eventual război. străini aveau voie să plece din țară. cînd sînt bune, sînt foarte bune!” (Cf. După aceste manevre, Marina a avut ideea să se Aceasta era salvarea multor persoane, Colonel (r) Liviu Găitan, în articolul înființeze o escadrilă de transportat răniți. mai ales femei. /.../ A luptat mult... și Rolul femeii în INTELLIGENCE, în Militarii aveau atunci două avioane de transport, înainte de plecare, se pare că a reușit ZIARUL PLOIEȘTII, 10 august – echipate sanitar. Marina a zburat la manevre cu acest să aranjeze ca palatul să fie monument 5 septembrie 2018, p. 9). Vera avion și după asta i-a venit ideea, a făcut un memoriu pe național, să nu-l transforme, cum a fost Maria Atkins (1908-2000) este Vera Atkins care l-a înaintat ministrului Aviației și a cerut această palatul mic, unde ședeau Brâncovenii, un asemenea exemplar. ,S-a născut escadrilă în scop pașnic, pentru că nu ne gîndeam c-o în casă de creație a scriitorilor. Cînd a ajuns în Franța, la București, dintr-o familie evreiască. Numele ei să fie război. Ea, după ce a făcut școala de pilotaj, și-a imediat s-a desfăcut căsătoria pe care el a acceptat-o s-o adevărat era Vera Maria Rosemberg. Numele Atkins și comandat un mic avion la fabricile noastre de avioane, ajute pentru că și el a fost primit la Mogoșoaia în timpul l-a luat mai tîrziu, după numele mamei sale. Tatăl ei, un Icar, așa se numea, era după o licență germană, și bombardamentelor. Au fost servicii reciproce. Înainte de Max Rosemberg era om de afaceri, bancher, născut în a făcut o excursie în Finlanda, a trecut prin Suedia, plecare i-am făcut o vizită la Mogoșoaia, împreună cu Germania. A încercat o afacere în Africa de Sud, a dat a făcut un raid și a luat legătură cu organizația asta, Nadia. Ea era foarte tristă. /.../ După plecarea ei, eu cu faliment, după care a venit în România unde norocul «Lotta Svard», organizație feminină de care s-a vorbit Nadia am mai fost la Mogoșoaia s-o vedem pe Valentina, i-a surîs, făcînd o mare avere. În anii ’30 îl consilia mult în timpul războiului ruso-finlandez. Repetăm: care era tare nefericită, era găzduită într-o cămăruță în pe regale Carol al II-lea în chestiuni financiare. Mama astea erau soții de luptători care mergeau pînă în linia palatul mic al Brâncovenilor”. ei era din Rusia, refugiată la București din cauza frontului și care benevol s-au dus să fie aproape de ei Prin relațiile pe care le-a avut, Martha s-a zbătut pogromurilor. să-i ajute; războiul a durat cu Finlanda și Rusia, că au să-i scoată și pe alții din țară. Cu ajutorul Crucii (continuare în pag. 6) rezistat finlandezii extraordinar, era o populație de 4 Roșii, familia Valentinei a fost dusă în Anglia. „Acum ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã Moda în vacanţă (de ieri ºi de azi) Atunci cînd Eva a întins lui Adam mărul păcatului a făcut-o cu grație. Și de atunci pînă astăzi aceasta armă plină de drăgălășenie însoțește femeia în drumul ei prin lume, iar toaletele sînt cele mai de preț aliate ale lor. Din păcate – sau din fericire – noi, oamenii, sîntem nestatornici în gusturile noastre.

Nimic nu ne place în mod continuu și necondiționat. Adorăm schimbarea, variația, inovația. Așa a apărut moda.

Capricioasă și mereu în schimbare.

Dar care sînt croielile, materialele sau culorile la modă? Femeile trebuiau să știe aceste lucruri pentru a-și pune la punct arsenalul seducției.

La începutul Secolului XX – doamnele și domnițele găseau răspunsuri la aceste întrebări citind ziarele și revistele vremii – de specialitate sau mai generaliste – dar care aproape toate aveau rubrici destinate cititoarelor. Mai apoi au venit anii de aur ai cinematografului și doamnele puteau să vadă toaletele fermecătoare purtate de vedetele occidentale – Parisul rămăsese capitala mondială a modei – sau din noua Mecca a grației feminine: Hollywood-ul american. A venit apoi televiziunea și emisiunea dedicată modei a intrat în casele tuturor.

Astăzi este mai simplu decît oricînd să găsim informații despre moda zilei pe site-urile de specialitate și putem chiar să cumpărăm produsele pe care ni le dorim din boutique-urile virtuale. Mai mult – avem astăzi aplicații pentru cumpărături care ne ajută să ne completăm toaletele folosind telefonul mobil.

Pentru că sîntem în perioada vacanțelor, să aruncăm o privire în geamantanul unei doamne din anul 1929 care pleca în vacanță. Era deja epoca călătoriilor cu automobilul sau cu trenul – cu multiplele lor avantaje pentru deplasarea către „locurile de vilegiatură” – dar și cu un dezavantaj major: spațiul pentru bagaje era din ce în ce mai limitat, spre disperarea doamnelor. Și vrîndnevrînd, ele trebuiau să se adapteze acestei constrîngeri – alegînd cu grijă ținutele care urmau să-și facă loc în elegantele „valise”. Vom afla așadar, ce trebuia să însoțească în mod „obligatoriu” o doamnă plecată în vacanță în anul 1929. O vom face citind articolele publicate la rubrica „Cronica modei” publicate de-a lungul verii anului 1929 în săptămînalul „Ilustrațiunea Română”.

Þinuta pentru excursii Prin anul 1929, la fel ca și astăzi, din geamantan nu trebuia să lipsească o „ținută pentru excursii”: „Multă lume, avînd automobil, se fixează vara într-o localitate de unde pornește în excursiuni adesea de mai multe zile.

Eleganta își pune întrebarea firească cu ce bagaj să plece pentru a nu ocupa loc mult și în același timp să facă și o figură frumoasă în toate împrejurările. Se va îmbrăca cu un costum «tailleur» dintr-o stofă englezească rezistentă cu fusta largă în cute sau «cloche» și cu o bluză de lino sau de poplină de un model simplu. Va lua cu dînsa și o bluză mai elegantă din crêpe de chine, care într-un restaurant îi va da imediat un aer de mai multă eleganță. Va pune pe deasupra un mantou tot din stofă englezească groasă, în careuri sau în linii; mantoul va fi larg, în formă de umbrelă, petrecîndu-se bine parte peste parte, așa că stînd jos să nu se desfacă, desvelind genunchii. Și evident va fi mai lung decît cele ce se poartă prin oraș; mînecile largi, buzunare mari, guler care încheindu-se să ferească gîtul fragil de răceală.

O pălărie de fetru, mică, care să intre bine pe cap completează acest ansamblu.

Ca nuanță predomină pentru toate aceste costume, gris sau beige, deoarece sînt cele mai portative nedecolorînduse și în același timp fiind și cele mai elegante pentru acest gen de costume. (…) Și dacă excursiunea ocazionează și halte în orașe, în valiză va încăpea și o rochiță de mătase imprimată – ocupă așa de puțin loc! – care prin culoarea ei mai închisă e și elegantă, și portativă. Pentru aceasta își va lua și o pereche de pantofi de șarpe sau de orice altă piele mai delicată. Ca prevedere va băga în buzunarul automobilului și un sweter pentru serile friguroase și

astfel echipată orice femeie poate pleca în excursiune și va fi comod îmbrăcată, pentru a nu fi preocupată de stricăciunea toaletei și va fi și elegantă, ceea ce cred că nu displace nimănui” („Ilustrațiunea Română”, 18 iulie 1929).

Þinuta elegantă „Mai mult ca oricînd, marii modeliști se ocupă de perfecțiunea croielei, a detaliilor și mai ales de variațiunile liniei noi așa de feminine și plină de grație, care tinde să se generalizeze. Pînă acum, lungimea la spate, adeseori exagerată la rochiile de seară, a evoluat destul de încet, pe cînd lărgimea a trecut brusc pe unul din șolduri și mai ales în mijlocul spatelui. Poate că aceste transformări cari aduc frumuseței un element nou, vor permite fanteziei modeliste creațiuni de un gust cu totul deosebit. Noi făgăduim drăguțelor noastre cetitoare să le ținem în curent cu tot ceea ce se petrece în lumea modelor și să le înfățișăm croquisuri din cele mai bune surse pariziene. Deocamdată oferim cititoarelor noastre două minunate modele pe care le reproducem în acest număr: primul reprezintă un admirabil costum pentru yacht, cel de al doilea un superb mantou” („Ilustrațiunea Română”, 27 iunie 1929).

Pantofii „Moda rochiilor scurte a impus o grije deosebită asupra ciorapilor și pantofilor; aceștia din urmă au ajuns chiar la o varietate de modele pe care bunicile noastre nici n-o puteau bănui. Astăzi avem pantofi de piele de vițel cu toc de talpă adesea chiar jos pe care elegantele îi poartă la tailleururi; pantofi în care piciorul stă comod permițînd mersul fără oboseala. Avem apoi pantofi de piele de diferite culori, asortați la rochii, pantofi de antilopă, de lac, de șarpe sau combinații din mai multe feluri de piele, modelele cele mai variate cari se potrivesc la rochiile de după masă. Pentru seară escarperii sînt în favoare; modele sobre din crêpe de chine, cu tocul foarte înalt, sau modele complicate din țesături fine, asortate cu rochiile.

Astăzi o femeie trebuie neapărat să aibă patru sau cinci perechi de pantofi în garderoba sa pentru a putea face față cerințelor moderne. Și cum tendința este a se da multă atenție detaliilor, gențile preocupă și ele lumea feminină” („Ilustrațiunea Română”, 1 august 1929).

Costume de baie, pijamale, accesorii ºi alte... nimicuri „Mai importante decît rochiile sînt pentru elegante costumele de baie, căci cel

Stele nemuritoare ale aviației române (II) (urmare din pag. 5) Vera a primit o excelentă educație, călărie, diverse sporturi, limbi străine, muzică și frecventează lumea bună bucureșteană. Așa îl cunoaște, în 1931, pe ambasadorul german, contele Friedrich Werner von de Schulenburg, adversar al lui Hitler, cu care are o lungă poveste de dragoste, continuată și după ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au întîlnit prin Europa, au rămas în corespondență. de la el avea informații de primă mînă despre atmosfera și intrigile din cercurile înalte de la Berlin și Moscova.

Biografii oficiali ai Verei spun că primele relații ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au început înainte de război, cînd, fiind funcționară angajată a unei companii de petrol, le-a furnizat ofițerilor MI5 informații importante. În 1933, familia Rosenberg emigrează în Anglia, iar Vera studiază limbile moderne în Paris, la Sorbona. După începerea războiului, se reîntoarce în Anglia, iar în 1941 este angajată a secției franceze din Special Operations Executive (SOE),

puțin o jumătate de zi aceasta e toaleta indispensabilă.

Un costum de baie se compune astăzi dintr-un «maillot» din jerseu. Culorile predominante sînt: negru, roșu, bleumarin și albastru. Anul acesta se vede ca noutate combinația corsajului de o culoare, în special alb și fusta foarte scurtă și strîmtă sau pantalonii de altă culoare mai închisă, separate la talie printr-un cordon tot din tricou sau de piele. Evident că persoanele forte trebuie să evite cu mare grije aceste modele în special vărgate și să adopte costumul negru sau bleumarin, care-și păstrează întotdeauna eleganța sa sobră. Peste aceste costume se poartă sau scurte și veste asortate, sau largile cape și mantouri de eponge, care au ajuns la o varietate infinită de desene. O umbreluță de creton asortat, o bonetă cochetă și o pereche de pantofi fantezie completează silueta unei elegante pregătită de plajă” („Ilustrațiunea Română”, 15 august 1929). „În tendința de acum cîțiva ani a femeii, de a se masculiniza, s-a introdus moda pyjamalei. O femeie tînără cu siluetă subțire, cu părul tăiat à la garçon nu părea un băiat, dar ea pierdea mult din grație și eleganță; nu avea decît farmecul noutății. Astăzi pyjamaua tinde și ea să se feminizeze, pe plaje elegantele adoptă chiar numai vesta ei, care s-a lungit pînă la genunchi, lăsînd în părăsire pantalonii ce o îmbrăcau ca într-un sac. În orice caz, azi pyjamaua e compusă din trei piese, vesta lungă și largă tinzînd să mascheze aspectul disgrațios al pantalonilor. O noutate reușită pentru plaje este armonizarea ca țesătură și culoare a tuturor accesoriilor de care o elegantă are neapărată nevoie la baie, armonizare pe care o găsim și la garnitura «mailloului», a halatului sau a capei și care dă o notă originală și distinsă” („Ilustrațiunea Română”, 15 august 1929).

Dar să nu uităm că „în poșeta parfumată cu mirosul discret și fin al amestecului de flori exotice, «nimicurile» femei duc cea mai bună casă: cutioara cu pudră și mica oglindă de argint lîngă creionul de buze; creionul de sprîncene lîngă pieptănașul cu dinții colorați; batista ca pînza de păianjen lîngă sticluța celui mai rafinat parfumeur; cîteva ace și cărți de vizită răvășite într-un «notes» cu numere de telefon și adrese de... modiste, un crîmpei de budoar ambulant în care în afară de indiscrețiile ochilor curioși nimeni, absolut nimeni nu poate pătrunde. O lume de «nimicuri» dar care se leagă atît de intim de viața de toate zilele a femeii noastre, o lume pe care o nesocotesc cei mai mulți dar pe care ar răvăși-o cu toții, grăbiți asemenea copiilor cari scotocesc în cutia cu «o lume de nimicuri» delicate, inseparabile, în care mîna femeii alunecă instinctiv, de atîtea ori pe zi. Nimicuri, nimicuri... Și între toate aceste nimicuri, locul de cinste îl are «Majestatea Sa, roșul de buze»” („Ilustrațiunea Română”,11 iulie 1929).

Surse: colecția revistei „Ilustrațiunea Română” devenind ofițer de informații. A avut o ascensiune rapidă ajungînd în fruntea serviciului de operațiuni creat de Winston Churchill. Rolul ei a fost să organizeze rezistența pe teritoriul ocupat de nemți, să pună la cale acte de terorism și sabotaj împotriva mașinăriei de război germane. În 1987, Vera Atkins a fost decorată de francezi cu Crucea de Război și Legiunea de Onoare, iar de englezi cu Ordinul Imperiului Britanic în grad de comandor. /…/ În volumul «Vera Atkins. Povestea celei mai importante agente secrete originare din România din al Doilea Război Mondial», William Stevenson a reconstituit viața și personalitatea celei care continuă să fie și astăzi un model pentru Servicii. Vera Atkins a decedat pe 24 iunie 2000, la vîrsta de 92 de ani, în orașul Hastings, Marea Britanie”. Iată ce scrie autorul Stevenson: ,,Ar trebui să fie puse în adevărata lor valoare, căci fiecare are dreptul la rolul pe care și l-a cîștigat în istorie prin merite proprii. Să fie oare adevărat că femeile se nasc cu ceva mai mult ADN decît bărbații?”.

Pentru inteligență, curaj și întreaga ei activitate, Vera Atkins merită să fie amintită printre luptătoarele care au adus glorie femeii.

Sfîrșit

RM

7

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

File de istorie

MANUSCRISELE ROBITE DE CAZACI (III)

l-a ajutat să se urce pe tron, Gheorghe Ştefan lăsă pe cei doi fraţi să-şi urmeze drumul vieţii spre alte peripeţii din 1. Pe un Liturghier copiat în anul zbuciumata istorie a Moldovei.

1610 pentru mitropolitul Anastasie Apostolul a fost răscumpărat, prin Crimca, întemeietorul Drago­mirnei, urmare, pe cînd Toma Cantacuzino se şi împodobit cu cinci miniaturi şi cu găsea cu doamna Ecaterina la Suceava, scoarţe de argint poleit, se spune că iar cazacii stăteau „îngropaţi” în această carte a fost răscumpărată de şanţurile din faţa cetăţii, avînd asupra la cazaci de doamna Ecaterina, care lor odoarele răpite de la Dragomirna. a trimis-o iarăşi la Dragomirna, la A fost răscumpărat, dar poate că nu a 28 septembrie 1653. Iată mărturia apucat să fie şi restituit la Dragomirna, daniei; „Ecaterina doamna domnului căci astăzi se găseşte în co­lecţia Ioan Vasilie Voevod, din mila lui Bibliotecii Naţionale din Viena.

Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, 3. Pe un Tetraevanghel copiat şi a răscumpărat această Liturghie Mitropolitul Anastasie Crimca împodobit cu chipurile evangheliştilor ferecată cu argint şi aurită, de la de diacul rutean Dimitrie Vasilievici oştirea cazacilor, cînd a bătut şi jăfuit Timuș, hatmanul Bealinskij, la 1610, pentru mitropolitul Anastasie Crimca, cazacilor, sfînta mînăstire Dragomirna; în anul 7162 şi dăruit de acesta Mînăstirii Dragomirna, se află o notiţă (1653), septembrie 28 de zile şi l-a dat din nou în „cu privire la răscumpărarea manuscrisului în 1660”. aceeaşi mînăstire Dragomirna”.

Rezumatul laconic de unde împrumut ştirea nu ne La 28 septembrie, Timuș era mort iar Vasile Lupu spune nici cine a răpit manuscrisul, nici în ce împrejurări pribeag, în cetatea Sucevei, doamna Ecaterina se lupta sălbatice. Dar, cum istoricii mai vechi, asupra cărora nu să ţină dîrz curajul asediaţilor în speranţa că, din zarea apăsa nici o cenzură, au publicat destule dovezi despre atîtor năvăliri, vor veni şi oștile liberatoare conduse de nelegiuirile lui Timuș Hmielnițki, nu e greu să întregim Bogdan Hmielnițki şi de Vasile Vodă. Drama înainta adevărul şi în ce priveşte soarta acestui Tetraevanghel. cu grabă spre deznodămînt, dar ea lăsa încă acestei Păcat numai că solidaritatea cenzorului de astăzi cu energice doamne răgazul de a-şi însemna trecerea prin jefuitorii de odinioară ne împiedică să cunoaştem încercările măririi, cu o faptă de pioasă amintire. numele răscumpărătorului. Manuscrisul se păstrează la Manuscrisul se găseşte acum la Dragomirna.

Dragomirna.

2. Pe un Apostol din anul 1610, înflorat cu peste „Pribegia” cărţilor... (1) cincizeci de pagini de miniaturi şi vignete chiar de mîna mitropolitului Anastasie Crimca, se citeşte ur­ 4. Un alt Liturghier de la Dragomirna, copiat, mă­toarea însemnare, în slavona stîngace a unuj împodobit cu 13 miniaturi în plină pagină şi ferecat în moldovean: „În anul 1653, luna august. 10 zile, cînd a scoarţe de argint la 1616, chiar de mitropolitul Anastasie prădat Timuș Hmielnițki, hatmanul oştirii zaporojene, Crimca, a fost găsit la 1656 „în ţara cazacilor” de un boier sfînta mînăstire Drago­mirna, şi a pustiit-o şi a bătut-o; mărunt, „Banul Saulia vel mestnic”. Ce e neaşteptat în şi a luat atunci din sfînta mînăstire şi acest Pracsis. Şi însemnarea acestui manuscris, este preţul răscumpărării: după aceea s-a ridicat pan Toma Cantacuzino, marele 13 poloboace de miere curată. Desigur că am fi vrut vornic al Ţării de Sus, şi cu cneaghina lui Ana, şi a să ştim cam cît de mare era „polobocul” – şi de n-o fi răscumpărat acest Pracsis de la oştire şi l-a dat iarăşi fost cumva numai cît o putină. Dar cînd ne gîndim că, în sfînta mînăstire Dragomirna, unde a fost dintru-ntîi, la sfîrşitul Secolului XV, egumenul Mînăstirii Brădetul ca să-i fie pomană lui şi părinţilor săi şi cneaghinei din Ţara Românească a plătit a treia parte din Muntele sale şi copiilor săi”.

Prislopul pentru un tetraevanghel, nici un preţ nu ni se Toma Cantacuzino, binefăcătorul, joacă un rol pare prea scump pentru marea pietate faţă de carte a cunoscut în istoria acestor ani. Postelnic al doilea pe oamenilor de altădată. timpul lui Miron Barnovschi, mare vornic sub Vasile 5. Tot în tezaurul de la Dragomirna se găseşte un Lupu, era frate cu lordache vistiernicul „care capete Liturghier împodobit cu două miniaturi în plină pagină, de abia de au avut cîndva această ţară, sau de va mai ce fusese dăruit mînăstirii de mitropolitul Anastasie avea”, scrie Miron Costin. Cei doi fraţi au fost printre Crimca, la anul 1610. Spre deosebire de îndureraţii puţinii boieri rămaşi cu credinţă pe lîngă Vasile Lupu, boieri moldoveni, Eustafie Zaramba, neguţător străin, după fuga de la Hotin. De aceea, şi Vasile vodă i-a n-a răscumpărat cartea cu gîndul de a o trimite înapoi ocrotit cu putere cînd Timuș, bănuind pe dreptate că cei la hramul său. La 1827 ea se găsea în mîinile unui doi fraţi i-au fost potrivnici la căsătoria sa cu Ruxanda, ucrainean, Mihai Dobneac, care o dărui bisericii cu căuta să-i omoare, cum omorîse, pentru acelaşi motiv, hramul Sf. Mihail (patronul său), din satul Breaza. şi pe secretarul de „lătinie” al domnului, pe polonezul De acolo, prin vrednica silinţă a egumenului Ignatie Kotnarski. Cînd voievodul s-a refugiat în oraşele Hacman, „acest odoraş de carte... s-au căpătat la locul căzăceşti, cel care a organizat rezistenţa Sucevei, „unde ei”, adică a fost adus înapoi la Dragomirna, la 4 iulie era casa lui Vasilie vodă şi inema toată”, a fost Toma 1832. Un noroc tîrzielnic, după atîtea nenorociri vechi!

Cantacuzino. Ca atare, căzu şi el prizonier odată cu doamna Ecaterina. Puţină vreme mai tîrziu, momit de nişte promisiuni viclene, Iordache Cantauzino se întoarse din pribegie „de bună voe, ca un miel spre junghiere”. Bucuros de musafir, Gheorghe Ştefan puse să-l închidă şi pe el la Buciuleşti, unde se găseau vornicul şi doamna Ecaterina, „şi porunca mergea una după alta să-i omoară”. Dar o întorsătură neaşteptată a sorţii scăpă viaţa celor doi boieri. Murind în Ţara Românească Matei Basarab, de rana de la Finta, apucă tronul Constantin zis Cîrnul, care avea ca postel­nic pe Constantin Cantacuzino, fratele prizonierilor de la Buciuleşti. De îndată fu trimis un olăcar la Iaşi cu cerere de iertare. Şi astfel, ca Evangheliarul de la Humor să nu se pună rău cu noua domnie din ţara care

„...cînd a bătut şi a jefuit Timu“ (2)

6. Eustafie Zaramba – sau, după însemnarea manuscrisului de faţă, Eustafie Zaremba – „lăcuitor din Lemberg, de naştere din Tîrgovişte”, a răscumpărat un Tetraevanghel ce fusese copiat la Dragomirna, la o dată pe care nu o cunoaştem. La 1666, Zaremba dăruieşte cartea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, din Liov. Se ştie că, zidit de Alexandru Lăpuşneanu şi ajutat de numeroşi domni ai Moldovei, acest lăcaş din Liov se numeşte pînă astăzi „biserica moldovenească”.

Nu cred că mai e cazul să ne întrebăm de la cine a putut răscumpăra Eustafie Zaremba, înainte de 1666, două splendide manuscrise ce-au aparţinut Mînăstirii Dragomirna.

7. Pe o Psaltire făcută, zugrăvită cu 32 de miniaturi şi ferecată de Anastasie Crimca şi dăruită de el Dragomirnei la 6 iunie 1616, se găseşte o însemnare din anul 1654, din care „rezultă că la acea dată, manuscrisul era ferecat în argint aurit”. Scoarţa cea nouă venea desigur să înlocuiască o alta, smulsă de pe carte sau cu carte cu tot, în 1653, pentru îndoita valoare a metalului şi a meşterului. Manuscrisul se păstrează acum la Dragomirna.

8. Pe un Tetraevanghel copiat, ilustrat cu multe miniaturi în plină pagină şi în text, ferecat chiar de mitropolitul Anastasie Crimca, şi dăruit Mînăstirii Dragomirna în 1616, se citeşte „pe fila 2, caietul I, o notă polonă din 8 octombrie 1653. O altă notă scrisă de aceeaşi mînă pe fila 1, purtînd aceeaşi dată”.

La 8 octombrie, 1653 lupta din şanţurile Sucevei se terminase. Căpitanii cazacilor urmau să depună jurămîntul de supunere a doua zi, apoi gloata se va urni spre Nistru. Însemnarea polonului trebuie situată în toiul acestor pregătiri de plecare. Păcat numai că, din opreliştea cine ştie cărui cenzor analfabet, nici această însemnare nu a putut fi publicată. Manuscrisul se păstrează la Dragomirna.

9. În biblioteca Universităţii din Liov se afla, înainte de Primul Război Mondial, un minunat Tetraevanghel copiat pe pergament şi împodobit bogat, în trei ani de lucru, de la 1615 la 1617, de „zugravul” Ştefan din oraşul Suceava. Manuscrisul a fost comandat de mitropolitul Anastasie Crimca spre a fi dăruit vestitei Mînăstiri Krehov, din Galiţia, al cărei egumen a şi fost înfăţişat pe o pagină. Dar se vede că Tetraevanghelul nu a fost trimis la destinaţie, căci o însemnare românească spune: „această svîntă evanghelie au fost robită de cazaci, cînd au prădat mînăstirea Dragomirna, şi au răscumpărat Enie Hadîmbul bivcămăraş, şi iarăş au dat-o la Dragomirna, de unde au fost nainte, printru sufletul dumisale şi ai părinţilor dumisale. (Cuvintele următoare sînt în slavonă) Vecinica lor pomenire. În zilele piosului şi binecredinciosului Domn al nostru, Ioan Gheorghe Ghica voevod şi ale fiului său Grigorie voevod. În anul 7166 (1658), luna august. 8 zile”. E curios totuşi că, deşi restituită la altarului său în 1658, evanghelia „robită” se află tot printre străini. Să fi fost luată iarăşi de vreo năvală de cazaci ori de poloni?

Pornind de la mărturiile sigure, se poate uşor presupune că şi alte manuscrise de la Dragomirna au fost înstrăinate de profanatorii de biserici conduşi de Timuș.

Ca să ne dăm seama de însemnătatea acestor pierderi, e destul să aruncăm o privire asupra risipei în care se găseşte astăzi tezaurul artistic alcătuit la mînăstire de vrednicul său întemeietor, mitropolitul Anastasie Crimca. Din cele 25 de manuscrise pe care le-am putut reuni din activitatea acestui talentat prelat şi a ucenicilor săi, numai şapte se mai păstrează în tezaurul de la Dragomirna; două sînt la Academia Română, unul a fost semnalat fără să se precizeze locul unde să găsea, în ţară, unul e la Viena, altul la Dresda. În schimb, patru exemplare se găsesc la Liov, şase la Moscova şi alte trei la Petersburg; adică, zece manuscrise în România, treisprezece în Ucraina şi în Rusia, şi două în Occident! Pe lîngă cele răscumpărate, cine ştie cîte altele s-au pierdut pe drumurile fără de întoarcere ale înstrăinării, după jaful cazacilor din 1653! (va urma) EMIL TURDEANU

8

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

„Sumumul ambițiilor carierei mele diplomatice“ (I) Parlamentul ales în 1928 ar fi la Londra şi i s-a încredinţat mandatul. trebuit să dureze pînă în 1932. Mai Ideea era să se creeze fie un guvern multe evenimente au făcut să nu fie de uniune naţională, fie un guvern de aşa. Mai întîi, şi-a făcut simţite efectele tehnicieni. La 17 aprilie 1931, conştient şi în România marea criză economică. că, datorită maşinațiunilor camarilei Apoi, la 7 iunie 1930, regele Carol regale, nu are nici o şansă, Titulescu al II-lea s-a reîntors în ţară şi şi-a a depus mandatul. C. Argetoianu reluat tronul, la care renunţase în descria pe larg cum au fost determinaţi 1926. După reîntoarcerea Lupeascăi fruntaşii politici să se certe între ei, cum relaţiile dintre suveran şi Iuliu Maniu, atunci cînd unii admiteau ceva, ceilalţi preşedintele P.N.Ţ. – partid care respingeau imediat. Cînd circul a atins deţinea puterea în urma alegerilor punctul culminant, a venit propunerea – s-au deteriorat. Maniu a început Principele D. Ghica ca Iorga să formeze guvernul. Şi Iorga un joc al demisiilor şi revenirilor în a mers tot pe ideea unui guvern din fruntea guvernului, care îl enerva pe Carol al II-lea personalităţi, peste partide. Astfel a ajuns ministru pentru că aţîţa opinia publică în care se manifesta la Externe, la nouă zile după instalarea guvernului un curent ostil regelui. Şi popularitatea guvernului Iorga, la 18 aprilie 1931, Dimitrie Ghica – unde a naţional-ţărănesc – vinovat de toate relele prin rămas pînă la sfîrşitul guvernării, la 6 iunie 1932 – care trecea ţara, ca orice guvern aflat la conducere despre care Iorga spunea: „Om de o aleasă politeţă în momente de criză – atinsese cote foarte scăzute şi de o intelectualitate extrem de fină”. în primele luni ale lui 1931. Carol al II-lea a socotit Perioada cît s-a aflat în fruntea Ministerului de că era momentul să scape de P.N.Ţ. şi să instaureze externe este prezentată de Dimitrie Ghica în paginile un regim dictatorial. Prin Mihail Manoilescu a ce urmează, pe care le-am găsit într-un manuscris provocat căderea guvernului P.N.Ţ. A început inedit, intitulat „De la diplomaţie la puterea consultarea tuturor şefilor de partide, iar N. ticăloşilor. Amintiri dintr-o carieră diplomatică de Titulescu a fost rechemat de la postul de ministru 45 ani, 1894-1940”. („Magazin istoric”)

O stupefiantă confidenţă Sosirea mea în fruntea diplomaţiei române însemna pentru mine îndeplinirea sumumului ambiţiilor carierei mele diplomatice, deoarece deveneam ministrul departamentului unde debutasem în martie 1894. În acest guvern prezidat de profesorul Nicolae Iorga, botezat „ministerul tehnicienilor” eram, de fapt, un fenomen anormal. Cu excepţia ministerului (adică guvernului – n.red.) Take Ionescu, care a durat 30 de zile şi unde, în fruntea Departamentului nostru s-a aflat un diplomat de carieră, dl. Derussi, şi a unui cabinet Averescu în care Duiliu Zamfirescu a deţinut un scurt interimat, niciodată pînă acum portofoliul Afacerilor Străine nu a fost deţinut de un diplomat de carieră. Noua formaţiune politică prezidată de dl. lorga urmărea instaurarea unei inovaţii. Justiţia se afla în mîinile unui consilier de la Curtea de Casaţie; Lucrările Publice fuseseră încredinţate unui profesor de la Şcoala Politehnică din Timişoara; Igiena Publică fusese în mod just dată doctorului Cantacuzino, biolog de reputaţie mondială, iar profesorul lorga era el însuşi Mare Maestru al Universităţilor. Era o inovaţie dincolo de orice logică, dar care ne expunea pe toţi în bloc şi pe fiecare în parte coaliţiei ambiţiilor politicienilor de meserie, gata a se lansa în orice moment în atacuri convergente la adresa uzurpatorilor care eram noi în ochii lor. În ceea ce mă priveşte, mi-am luat postul în primire cu multă aprehensiune. Perspectiva de a mă vedea aşezat pe o bancă ministerială la Camera Deputaţilor sau la Senat, pentru a răspunde interpelărilor şi a pronunţa alocuţiuni dar şi pentru a fi victima oricăror incidente de şedinţă, îmi procura frisoane premonitive. În plus, situaţia

Palatul Cantacuzino

bugetară se anunţa ameninţătoare. Pentru a continua să onorăm semnăturile statului român şi să plătim cupoanele de rentă în străinătate, se impuneau economii sălbatice, iar bugetul Departamentului Afacerilor Străine era destinat a fi prima victimă a lor. În astfel de condiţii financiare, numi făceam nici un fel de iluzii asupra valorii activităţii mele ministeriale.

Plecarea mea de la Roma, după dejunul ritual de adio prezidat de Dino Grandi, fusese însoţită de simboluri ale stimei cordiale, mergînd pînă la un vagon-salon special, ataşat la capătul trenului rapid către Trieste şi ale că­rui oscilaţii la curbe compromiteau echilibrul pasagerilor şi provocau rău de mare. O stupefiantă „confidenţă” a şefului protocolului de la palatul Chigi, coroborată de însuşi ministrul Grandi, au însoţit plecarea mea: aceşti domni m-au informat fără menajamente că ministrul Italiei la Bucureşti, la anunţarea numirii mele în fruntea Ministerului Afacerilor Străine, a telegrafiat la Roma, propunînd ca Italia să opună veto-ul său. Mi-a fost extrem de penibil să-i vorbesc lui Mussolini despre acest subiect în audienţa de rămas bun; Ducele însă s-a mulţumit să mă asigure că nu avea cunoştinţă despre astfel de demersuri ale reprezentantului italian în România, reînnoindu-şi sentimentele de căldură şi amiciţie la adresa mea şi a ţării mele. Referitor la birocraţii din palatul Chigi, era evident faptul că aceştia „jubilau” în faţa perspectivei situaţiei jenante în centrul căreia urma să se afle ministrul Italiei la Bucureşti, nădăjduind că, la întoarcerea mea în ţară, „îl voi face praf”.

De altfel eram foarte hotărît să fac acest lucru dar, după cum se va vedea, am fost de-a dreptul surprins de comportamentul său; în ziua primirii şefilor de misiuni a fost primul care a intrat în birou, ţîşnind de-a dreptul în braţele mele, avînd pe buze fraze laudative cu privire la numirea mea.

Tăindu-i prompt elanul, după ce mi-am revenit din prima uimire, i-am servit pe tavă aperitivul, cald, gata preparat, cu ornamentele şi condimentele de rigoare.

Zdrobit, personajul a îngînat: – „Se pare că nu îmi mai rămîne altceva de făcut decît să cer chemarea în ţară”.

– „Faceţi ce credeţi” – i-am răspuns sec. „În ceea ce mă priveşte, dialogul Italia-România va avea loc la Roma prin intermediul colaboratorului meu sigur şi devotat, consilierul de Legaţie Zănescu care va rămîne acolo, în locul meu, pe postul de însărcinat cu afaceri”.

RM

Combinaţia urzită la Berlin Pentru oricare altul aflat în locul lui, acest răspuns agravant ar fi fost decisiv. Interlocutorul meu avea însă obrazul gros, prin urmare s-a cramponat de post pe tot parcursul celor 14 luni de existenţă ministerială ale mele, venind periodic la minister, chipurile spre a-mi oferi „expresia constantelor sale bune sentimente”. În ceea ce-i priveşte pe colegii lui de la palatul Chigi, aceştia au fost fără îndoială foarte dezamăgiţi văzînd că talentele-i acrobatice l-au salvat din poziţia disperată în care se afla, nedîndu-le astfel satisfacţia să-l vadă frîngîndu-şi gîtul şi revenind în ţară „cu coada-ntre picioare”.

Abia sosit la Bucureşti, la sfîrşitul lunii aprilie (1931 – n.red.), am fost nevoit, neapucînd să-mi trag bine sufletul, să prezidez Conferinţa anuală a Micii Înţelegeri, alături de preşedintele cehoslovac, Eduard Beneş, şi de primul-ministru iugoslav Marincovici.

Această sesiune avea o deosebită importanţă deoarece trebuia să examineze şi, în caz afirmativ, să condamne în mod solemn tentativa recentă a Germaniei de realizare a unui început clar al Anschlussului, prin acordul economic şi acordul Schober, împotriva căruia au protestat cu vigoare atît Londra cît şi Parisul. În faţa acestor proteste, generale, Republica de la Weimar a bătut în retragere, dar trebuia vegheat în continuare. Era acum rîndul Micii Înţelegeri să ia poziţie, la sesiunea de la Bucureşti, pe care eram chemat să o prezidez. În ce priveşte latura recepţiilor oficiale, discursurilor de uzanţă şi activităţii comisiilor, mi-am îndeplinit-o fără incidente, dar nu prevedeam că urma să mă angajez într-o luptă strînsă, corp la corp cu Germania. Într-adevăr, la prima audienţă a corpului diplo­ matic, însărcinatul cu afaceri german, numit Kirholtes, s-a precipitat să declare: „Am plăcerea să vă comunic că guvernul german are intenţia de a cumpăra din România stocul întreg de cereale disponibile pentru export. O comisie a fost numită special pentru a se deplasa şi a negocia, cu acest prilej, un acord comercial de mare amploare. La ce dată consideraţi oportun să sosească delegaţia germană la Bucureşti?”. Răspunsul meu foarte măsurat exprima satisfacţia noastră la aflarea veştii că guvernul Reichului se hotărîse, trecînd peste opoziţia agrarienilor intransigenţi, să deschidă piaţa germană produselor agricole româneşti; în ceea ce priveşte data sosirii unei delegaţii, adăugam că, pentru raţiuni de convenienţă care săreau în ochi, era subordonată închiderii sesiunii Micii Înţelegeri. Prin urmare, delegaţii cehoslovaci şi iu­goslavi urmînd să plece la 7 mai, comisia germană putea lua în considerare data de 8 mai drept dată a sosirii ei la Bucureşti şi a începerii lucrărilor. La acest răspuns, însărcinatul cu afaceri a replicat, însoţindu-şi vorbele cu gesturi vehemente: „Dar domnule ministru se pare că dv. nu estimaţi la justa ei valoare decizia guvernului meu: cumpărarea cerealelor româneşti reprezintă miliarde care vor cădea în cuferele dv. goale”. „Fără îndoială – am continuat imperturbabil – această intrare de devize va fi pentru noi cît se poate de binevenită, dar trebuie să înţeleg, d-le însărcinat cu afaceri, că oferta germană este valabilă pînă la 7 mai şi încetează a mai fi valabilă din dimineaţa zilei următoare?”. Dîndu-şi seama că a gafat, supralicitînd în jocul destinat a face presiuni asupra dezbaterilor sesiunii Micii Înţelegeri care urma să condamne acordul Schober, trimisul german a bătut în retragere.

Dar cărţile nu fuseseră în întregime date pe masă.

După plecarea lui, precaut, l-am alertat pe ministrul nostru la Berlin, instruindu-l să precizeze în termeni precişi la Wilhelmstrasse că, în nici un caz, delegaţia germană nu va putea sosi în România pînă la finele sesiunii Micii Înţelegeri. Răspunsul legaţiei noastre demasca combinaţia urzită la Berlin. Wilhelmstrasse răspundea că era deja tîrziu şi că, potrivit informaţiilor primite de la d-l Kirholtes, delegaţii, deja plecaţi în provincie şi fără posibilitatea de a fi contactaţi şi contraavizaţi, erau în drum spre România, cu dosarele cu instrucţiuni asupra lor. (va urma) DIMITRIE GHICA

RM

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (237) Zeii (51) Wu Xing – stăpînul mitic/zeul Grînarului.

Wulu Cai Shen – sînt zeii celor cinci drumuri/căi din religia daoistă. Uneori ei sînt recunoscuți doar în număr de trei. Sînt reprezentați sub formă de copii, lilieci – ca simbol al Norocului – și piersici – ca simbol al Longevității. Ei fac parte dintre zeitățile care aduc bogăție și bunăstare.

Wu Shen – zeitate daoistă, dar mai ales vrăjitor.

Este dotat cu înzestrări speciale, comunică ușor cu spiritele, le determină să coboare pe pămînt, executînd un dans extatic la fel ca al șamanilor. Are cunoștințe astrologice și alcătuiește calendare. Este un divinator avizat, dar face și rugăciuni pentru fericirea oamenilor, pentru îndepărtarea nenorocirilor. Una din însărcinările lui importante este venerarea lui Tian Di, Împăratul Cerului, precum și a spiritelor benefice.

Wu Xian Cai Shen – al doilea zeu al Bogăției.

Wu Yue – Ministerul ceresc al Celor Cinci Piscuri/ Munți sacri ai Daoismului. Conducătorul acestui minister – Dong Yue Dadi – este zeul Piscului de Est. El are autoritate asupra vieții și morții, bogăției și rangurilor sociale, atribuirii onorurilor etc.

Ministerul ceresc al Munților are multe birouri unde lucrează spiritele morților, foști generali sau oficiali guvernamentali, care au condus servicii similare în viața pămînteană.

Xiang Nü – zeitate celestă importantă. Este descrisă ca o zînă/zeiță cu cap de femeie și corp de pasăre. A avut un rol de seamă, chiar decisiv în războiul dintre Împăratul Galben și dragonul Chi You, deoarece ea l-a instruit pe împărat în arta războiului.

Xiao Fo – denumire chineză a lui Buddha zis și „zîmbitorul“. Este o zeitate budistă foarte populară.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (26) GODEFROI DE BOULOGNE Şl DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (1) Dacă aţi fi fost acolo, ne-aţi fi văzut picioarele roşii pînă la glezne de sîngele măcelului. Dar ce altceva să vă mai spun? Nimeni nu a fost lăsat în viaţă; nici femeile, nici copiii nu au fost cruţaţi.

Fulcher de Chartres, cronicar şi capelan medieval al armatelor lui Godefroi de Boulogne şi ale fraţilor lui, descriind asediul Ierusalimului din 1099 Războinicul cruciat Godefroi de Boulogne (de Bouillon) (1060-1100 )a fost un fundamentalist religios brutal, care a condus asediul împotriva Ierusalimului în luna iulie a anului 1099. Îndrăzneţ şi zelos, era adeptul unei versiuni a creştinismului care glo­rifica vărsarea sîngelui păgînilor. A devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului, după ce a ucis fără deosebire mii de evrei şi musulmani, „purificînd” oraşul în numele lui Dumnezeu. Asediul său asupra Oraşului Sfînt a fost una din­tre cele mai mari crime ale istoriei.

Godefroi s-a născut în 1060, probabil în Boulognesur-Mer, fiul lui Eustache al II-lea, conte de Boulogne (care luptase de partea normanzilor în bătălia de la Hastings din 1066), şi al Idei „Binecuvîntata” de Boulogne (o femeie pioasă şi sfîntă, care a întemeiat mai multe mînăstiri). Godefroi a fost un băiat atletic, cu părul blond şi trăsături „plăcute” care, potrivit lui William din Tir, a fost „înalt de statură... puternic de nu avea egal, cu picioare şi mîini vînjoase şi pieptul bombat”. Fiind al doilea fiu al familiei, Godefroi nu avea şanse să moştenească prea mult de la tatăl lui, însă în 1076, unchiul său cocoşat şi fără copii, numit tot Godefroi, i-a lăsat prin testament ducatul Lotharingiei Inferioare, o zonă de impor­tanţă strategică dintre Franţa şi statele germane ale Sfîntu­lui Imperiu Roman. Regiunea era atît de importantă încît, o vreme,

9

Este o variantă de Bodhisattva Maitreya a hindușilor. În Japonia există un echivalent al lui Xiao Fo numit Hötei, care face parte din galaxia zeilor Fericirii și ai Destinului. Xiao Fo apare ca un bărbat obez, cu abdomenul proeminent, ținînd în mînă un evantai.

Xiao Gong – zeitate protectoare a fluviilor, rîurilor, a apelor curgătoare în general. A fost identificat cu un oarecare Xiao Boxuan, care a decedat în anul 1275. Împăratul Yong Le l-a înălțat la rangul de zeu în anul 1419.

Xiao Wu – zeul daoist al închisorilor.

Xie Tien Jun – zeul daoist al planetei Marte. El supraveghează anotimpul verii.

Xi He – zeița daoistă a Lunii sau a Soarelui ori Mama celor zece Sori inițiali. Ca soție a lui Taiyang Dijun, stăpînul neamului Yin, i-a născut acestuia 10 fii sori. Ea i-a spălat în apa dulce aflată dincolo de Marea de Sud-Est, pentru a le da strălucire. Zeița trăia la Curtea lui Shang Di unde avea misunea de a conduce carul solar tras de șase dragoni, pentru a străbate bolta cerească și a lumina lumea în fiecare zi cu cîte un soare din cei 10.

Legenda spune că atîta vreme cît cei 10 sori au fost foarte tineri, Xi He a continuat să fie vizitiul carului solar. În China arhaică săptămîna era de 10 zile; în fiecare zi unul dintre fiii zeiței lumina Pămîntul. La sfîrșit de săptămînă se adunau cu toții în Valea Luminii din est. Acolo, zeița Xi He îi spăla, le peria dinții și îi așeza pentru odihnă în paturi puse pe ramurile unui dud uriaș. Cînd sorii s-au maturizat, nu au mai suportat această ordine și au hotărît să pornească la drum toți zece deodată. Apariția lor împreună s-a soldat cu o încălzire cumplită, care a pîrjolit tot ce era pe lume și amenința să prăpădească Universul. Poporul, năpăstuit de acea caniculă, s-a rugat de Yao – unul din cei cinci Împărați legendari – să îi salveze pe oameni de la dezastru. Yao i-a cerut lui Taiyan Dijun – tatăl celor 10 sori, zeu al Cerului estic – să intervină, iar el a apelat la

arcașul celest Yi să meargă și să îi potolească pe sorii neastîmpărați. Eroul Yi a făcut ce știa el mai bine. A ucis cu săgețile sale nouă din cei zece sori, dar a fost oprit la timp căci era gata să îl omoare și pe ultimul dintre ei. De atunci lucrurile au intrat în normal. Unele versiuni mitologice despre Xi He afirmă că ea nu a fost decît o femeie simplă, un modest vizitiu al carului solar.

Altă variantă spune că Xi He a funcționat ca ministru al lui Yao. În sfîrșit există și părerea că, de fapt, Xi He era bărbat și că avea în sarcină stabilirea și redactarea calendarului.

Xi Shen – zeul Bucuriei și Desfătării din mitologia populară. A fost menționat în scris prima oară în opera clasică Yi Jing. Se spune că ar locui în planeta Venus. Ca înfățișare este un bărbat îmbrăcat în verde, simbolul cromatic al primăverii, ducînd în mînă un coș cu trei săgeți făcute din lemn de piersic. Cu acele săgeți el alungă duhurile rele. Imaginea lui era prezentă întotdeauna în China veche la ceremoniile de căsătorie.

Exista credința că Xi Shen ucide toți demonii din trupul viitoarei soții. Uneori, Xi Shen este ilustrat călare pe umerii zeului Bogăției.

Xi Shi – zeiță daoistă a cosmeticelor, parfumurilor și cremelor de față. Ca înfățișare ea este deosebit de frumoasă. Înainte de a fi zeificată se spune că a fost fiica preafrumoasă a unui negustor de ceai din Perioada „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“. Faima calită­ ților ei s-a răspîndit și i-a fermecat pe toți bărbații. Printre ei, prințul Wu și-a dorit-o atît de mult încît a făcut tot posibilul și a adus-o la Curte fără voia ei. Dăruit pasiunii pentru Xi Shi, prințul a neglijat toate îndatoririle țării, ceea ce i-a atras izgonirea de pe tron și executarea. Xi Shi s-a dovedit atunci, indirect, o salvatoare a țării de acel stăpîn corupt. Mai apoi ea s-a ocupat cu prepararea unei creme de față și a devenit faimoasă în această îndeletnicire. Mai tîrziu, a fost zeificată. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Henric al IV-lea, rege german şi viitor împărat, a luat pămînturile pentru sine, deşi le-a înapoiat în 1089, drept recunoaştere a loialităţii nestrămutate a lui Godefroi. În 1095, Papa Urban al II-lea a chemat nobilimea din Flandra să pornească în Cruciada I, pentru a oferi ajutor împă­ratului byzantin Alexios I împotriva forţelor turceşti care ata­cau imperiul creştin al Byzanţului şi să elibereze Ierusalimul, Oraşul Sfînt pentru creştinism. Vînzîndu-şi şi amanetîndu-şi proprietăţile pentru a procura fondurile necesare, Godefroi a strîns o armată de cruciaţi, la fel cum au procedat şi alţi importanţi nobili europeni, inclusiv Raymond de Saint-Gilles, fiorosul cavaler normand Bohemond I, precum şi Eustache şi Baudouin, doi fraţi ai lui Godefroi. Acesta din urmă a declarat să răzbune sîngele lui Isus omorînd cît mai mulţi evrei. În august 1096, armata lui Godefroi – estimată la 40.000 de oameni – şi-a început lungul marş prin Ungaria spre Constantinopol. În noiembrie, cînd au ajuns acolo, a devenit clar că Alexios I şi cruciaţii aveau priorităţi diferite. Alexios voia să se concentreze asupra recuceririi pămînturilor pe care le pierduse în dauna turcilor, în vreme ce cruciaţii abia aşteptau să cucerească Ierusalimul şi să ocupe Ţara Sfîntă. După o perioadă de tensiuni politice care au durat pînă în 1097 – în care trupele lui Godefroi au jefuit regiunea din jurul Salabriei –, Godefroi a fost de acord ca, în mod provizoriu, armata sa să se supună o vreme ordinelor lui Alexios, după care să îşi continue marşul spre sud, către Ierusalim.

Din vara anului 1098, Godefroi – şi alte armate de cruci­aţi – a început să facă incursiuni pe pămînturile musulmane, iar cu timpul, reputaţia lui a sporit. În octombrie, ucisese 150 de turci avînd cu sine doar 12 cavaleri, într-o bătălie purtată în apropiere de Antioh, iar în luna următoare a tăiat un turc în două cu o singură lovitură de spadă, dată de sus în jos. În cele din urmă, în februarie 1099, diferitele armate de cruciaţi s-au unit şi au început marşul spre Ierusalim, purtînd lupte şi trecînd prin Tripoli şi Beirut, după care, în iunie, au început asediul Ierusalimului. În dimineaţa de 15 iulie, Godefroi se afla între primii cruciaţi care au străpuns sistemele de apărare ale oraşului, după ce oamenii lui construiseră şi escaladaseră un turn mobil, pe care l-au

aşezat lîngă ziduri. Pe coama zi­dului s-au desfăşurat lupte feroce, iar Godefroi, plin de curaj, a reuşit să păstreze poziţia cucerită, apoi şi-a condus oamenii în oraş, pentru a deschide porţile.

Mii de cruciaţi au inundat străzile, în vreme ce musulmanii care trăiau în oraş fugeau spre moscheea al-Aqsa. Iftikhar ad-Dawla, guvernatorul fatimid al oraşului, a opus o ultimă rezistenţă în Turnul lui David.

Cu condiţia să se predea, Iftikhar şi unii dintre soldaţii lui au fost lăsaţi să fugă, dar în următoarele 48 de ore, cei care rămăseseră în oraş – combatanţi şi civili, musulmani şi evrei – au fost trecuţi prin sabie şi ucişi pe străzi. Cruciaţii au jefuit locurile sfinte musulmane, precum Domul Stîncii, şi fie au ars victimele de vii, fie le-au despicat pîntecele, socotind că musulmanii îşi înghiţiseră aurul. Evreii din oraş se refugiaseră într-o sinagogă, pe care cruciaţii au ars-o pînă în temelii.

Raymond de Aguilers a relatat că a văzut „mormane de capete, de mîini şi de picioare” împrăştiate prin tot oraşul, iar Fulcher de Chartres, un capelan al armatei lui Baudouin, a scris aprobator că „acest loc, atît de multă vreme contaminat de superstiţiile locuitorilor păgîni” fusese „curăţat de boală”. În toiul acestui masacru sistematic, Godefroi s-a dezbră­cat pînă la lenjeria intimă şi a păşit cu solemnitate, desculţ prin sînge, pentru a se ruga la Mormîntul Sfînt, o biserică aflată pe locul unde creştinii credeau că fusese crucificat Isus. Pe 22 iulie, cruciaţii l-au ales drept primul suveran creştin al Ierusalimului, deşi el a refuzat să-şi ia nume de rege în oraşul în care murise Christos, preferînd în schimb titlul de Duce şi Apărător al Sfîntului Mormînt. După ce şi-a îndeplinit misiunea, acolo a şi fost îngropat după ce a murit de ciumă pe 18 iulie 1100.

Godefroi a fost idealizat de scriitorii creştini de mai tîrziu şi a devenit subiectul multor legende. Pentru Robert de Rheims, care a scris în Secolul al XII-lea, el a fost mai mult un călugăr decît un cavaler, un bărbat care a dispreţuit deşertăciunile lumii. Astăzi, însă, Godefroi de Boulogne pare mai curînd un măcelar fanatic şi ipocrit decît un erou, şi cu atît mai puţin un creştin. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Despre morþi, numai de bine Poetul care ºi-a anunþat moartea

Poetul Dimitrie Petrescu (rebotezat Stelaru de Eugen Jebeleanu), născut la Segarcea, Teleorman, în 1917 și mort la București în 1971, a avut parte de o copilărie și o tinerețe mizerabile. Fiu de țărani săraci, el a fost în stare de orice umilințe pentru o bucățică de pîine. Pe la 14 ani a fugit de acasă, pentru a urma un fel de gimnaziu adventist numai fiindcă acolo găsise un pat și trei mese pe zi. Neavînd nici o chemare pentru cele sfinte, a fugit și de acolo și a muncit cu ziua pe unde a putut: salahor, hamal, miner, profesor meditator. Și iar a dispărut. Oferea o constituție fizică penibilă ca de cățel bătut și ținut în ploaie. Veșnic flămînd, cerșea prin cîrciumi, oferind poezii de-ale sale transcrise pe cîte o pagină de caiet. Pe la vîrsta de 19 ani, i-a dat prin cap să-și regizeze propria moarte, publicîndu-și necrologul

în ziarul ,,Semnalul”. Se pare că era un obicei al epocii, întrucît și alți indivizi procedaseră la fel, în speranța unor pomeni publice. Despre alții, tot așa, se zvonise că doar pieriseră în diferite accidente sau cataclisme, motive plauzibile pentru aceștia de a reveni în presă cu dezmințiri lacrimogene sau, după caz, cu blesteme și ocări la adresa bîrfitorilor. Acest eveniment a stîrnit o oarecare rumoare, urmată de donația de 2.000 de lei a Băncii Naționale, plus o listă de subscripție pentru mama devastată de lacrimi, care, dusă de nas, va fi pusă în situația de a aștepta în zadar sosirea sicriului. Altfel, poetul nostru damnat umbla soios și mirosea a ,,verde”, adică a rachiu de izmă, motiv pentru unii să-l așeze nu departe de estropiații Stan Palanca sau Artur Enășescu.

Mai îngăduitor, criticul Eugen Lovinescu îl plasează în grupul ,,poètes maudits”, ca Villon, Poe, Baudelaire sau Rimbaud. Într-o nuvelă a sa, maestrul Eugen Barbu pune în circulație un alt tip de băutură obținută prin distilare, ,,rachiul de dudă” sau ,,dă-mi și mie o dudă”, cum se obișnuia odată la bufetul din dosul gării din Ploiești, cînd patronul oferea din partea casei un castravete murat.

Iar băiatul de prăvălie care își făcea de lucru pe afară, măturînd trotuarul, cînd vreun trecător întreba de vreo adresă, ceva, el răspundea nu știu, întreabă ospătarii.

Omul intra în cîrciumă, dar pînă nu comanda o iahnie de fasole, cu pîinea, ardeiul și castravetele murat din partea casei, plus nelipsita ,,dudă”, nu afla nimic.

Cavoul este o groapă în pămînt sau în ciment * Cripta, un mormînt înălþat puþin deasupra pămîntului * Capela, o construcþie de 2-3 metri deasupra pămîntului * Mausoleul, un monument masiv (de regulă, pentru neamurile proaste) Într-unul dintre reportajele sale prin București, atît de interesante și difuzate doar pe platforma YouTube, teologul Damian Anfile își surprinde admiratorii cu o serie de informații despre Cimitirul ,,Bellu”, încă neștiute. Și n-ar trebui să ne mire, întrucît este deținătorul unui doctorat în Cimitirul ,,Bellu”, așa cum, spre exemplu, G. Călinescu era doctor în Eminescu, iar Ștefan Cazimir, în Caragiale. Cimitir

supranumit de unii Panteon național în aer liber sau de-a dreptul Muzeu funebru, după alții. Căci omul dă anunțuri la ziar cum că organizează excursii tematice și instructive printre mormintele unor celebrități politice, culturale sau de altă natură, reconstituind astfel biografii și pagini de istorie națională. El nu se sfiește să facă aceasta nici măcar în Noaptea muzeelor, cînd se pune în fruntea unor nebuni cu lanternele aprinse, gata să scoale morții din groapă. Astfel, de la el am aflat că în lumea drepților există ierarhii: la unii, groapa în pămînt, unde, în scurt timp, redevii țărînă, și la alții, groapa betonată, unde doar te înnegrești și te stafidești precum călugării papistași, depuși, cum am văzut și la televizor, prin subsolurile Vaticanului, pe niște rafturi și în poziție ghemuită. Urmează privilegiații, deținătorii de mausolee mai impunătoare, subterane și elegante, numai sticlă, vitralii și fier forjat, pentru ei și blagorodnicul lor neam, cel în veci neadormit, așa cum are penibilul om de afaceri și politician Videanu, zis și Cap de frizer, ditamai construcția, la ,,Bellu”, pe care a înălțat-o în perioada cînd era primarul Capitalei și a adunat laolaltă toate mormintele părăsite, și alta la Snagov, cu vilă, piscine, bunkere, terenuri de tenis, cramă și garaje.

Tot Damian Anfile ne-a lămurit și ce sînt cenotafurile.

Sînt niște morminte goale, amenajate în amintirea cuiva drag și mort prin străini, de regulă, pe cîmpul de luptă, să zicem la Cotul Donului, și îngropat acolo. Riguroasă cu respectarea obiceiurilor, familia îngroapă un sicriu în care a pus cîteva țoale de-ale dispărutului, la care adaugă pomenile cuvenite. Așa au stat lucrurile, după cum ați văzut și singuri în filmul lui Sergiu Nicolaescu, cu viteazul comisar Moldovan care îi zîmbește de pe cruce colegului Mihai Roman, dar, în sicriu, legionarul Paraipan nu descoperă decît o pălărie și cîteva cărămizi.

Sau cu rusoaica Valentina Tereșkova, prima femeie cosmonaut, pe care, la revenirea pe Pămînt, superiorii au întrebat-o cu ce s-o răsplătească: bani, mașină sau vilă?

Dar ea, modestă, le-a răspuns că vrea doar să-i găsească osemintele tatălui său, mort în timpul Marelui Război pentru apărarea patriei, ca simplu soldat, și înmormîntat nu se știe unde. Tovarășii au făcut toate eforturile și l-au găsit și reîngropat pe acel om în cavoul familiei, alături de soția sa, care se prăpădise și ea. Sau cum ne povestește Damian Anfile despre un cetățean oarecare, dar mare curvar, care avea și nevastă, și amantă. Într-o zi, simțind că va muri de îndată, nevasta i-a spus: să nu dea dracul s-o îngropi pe aia peste mine! Riguros, omul așa a făcut și, cînd i-a murit amanta, a îngropat-o lîngă soție, nu peste, iar el și-a rezervat un loc între dumnealor. Tot așa a procedat o doamnă despre care ne-a relatat G. Călinescu în romanul său, ,,Bietul Ioanide”. Doamna aceea, pe nume Colfescu, avea, conform uzanțelor, și soț, și un amant, pe care îi iubea la fel. Într-o zi, însă, soțul a aflat mașinațiunea soției și s-a atîrnat în ștreang. Iar după ce s-a scurs anul cuvenit de doliu, ea s-a recăsătorit cu amantul. Pe care a început să-l traducă cu un alt amant. Însă, natural, și acest soț a aflat și, ca urmare, și-a pus și el zbilțul de gît. Obiectivă, madam Colfescu l-a îngropat și pe ăla lîngă primul soț, rezervîndu-și și ea un loc între cei doi. Și să încheiem cu știrile despre existența umană cu acel cetățean care, speriat de curviștina de nevastă-sa, o nimfomană fără istov, cînd a fost de-a murit, i-a eternizat memoria plantîndu-i pe mormînt ditamai falusul din granit, care cică s-ar mai afla și astăzi într-un cimitir din Ploiești.

,,Mizerabilo, care îi omori pe toþi oamenii mari ai þării!”

Multe aventuri amoroase s-au consumat între scriitorii și scriitoarele noastre de ieri și de azi, dar nici una nu a ținut cu sufletul la gură contemporanii, așa cum s-a întîmplat cu nefericiții poeți Șt.O. Iosif și Dimitrie Anghel, prinși în sfera de atracție a fatalei Natalia Negru. Drama lor s-a desfășurat la vedere, cum s-ar zice, și cîțiva ani, publicul a urmărit evoluția evenimentelor

­

ca pe un spectacol, situație nemaiîntîlnită pînă atunci nici la Ienăchiță Văcărescu, cel prea plin de liubov pentru Zoe, soața domnitorului muntean Moruzzi, nici la Vasile Alecsandri cu Ninita lui, nici la Alexandru Ioan Cuza cu Cocuța, nici mai ales la Eminescu și Veronica Micle. Moartea lui Șt.O. Iosif în 1913, după o lungă suferință, urmată, la un an, de sinuciderea lui Dimitrie Anghel, a făcut din Natalia Negru un monstru, etichetă de care nu s-a mai dezlipit nici pînă la moartea ei tîrzie din 1962.

N-ar fi de prisos creionarea portretelor literare ale celor doi poeți și prieteni, deveniți rivali fără voia lor. Șt.O. Iosif se născuse în 1875 în județul Tîrnava din părinți români. A urmat facultatea de Litere și Filosofie din București, fără însă a o termina. A colaborat la mai multe reviste literare în frunte cu cea mai celebră, ,,Sămănătorul”. Șt.O. Iosif a fost un naționalist înfocat.

Lui i se datorează acea strigare ,,La arme!”, o Marseillaise românească, după cum a denumit-o G. Călinescu. Pe cînd era custode la Biblioteca ,,Fundațiilor”, a cunoscut-o pe frumoasa poetă și studentă Natalia Negru și curînd s-au căsătorit. Dimitrie Anghel se născuse în 1872 în comuna Miroslava de lîngă Iași din părinți moșieri. N-a făcut studii universitare, dar impresiona prin vastele sale cunoștințe de limbă și literatură franceză. S-a cunoscut cu Șt.O. Iosif la Paris în anul 1900 și au devenit prieteni pînă cînd unul l-a acceptat în casa lui pe celălalt și acela i-a furat nevasta. Bolnav și învins, Șt.O. Iosif avea să moară în 1913. După moartea lui, cei doi supraviețuitori s-au și căsătorit. Va găsi Natalia Negru fericirea lîngă Dimitrie Anghel? Evident că nu, fiindcă individul era de o gelozie maladivă și un posesiv insuportabil. În consecință, îi va face femeii viața un calvar.

Tot G. Călinescu completează: ,,Era de-o gelozie arabă și, la simpla impresie că un critic n-a cruțat suficient literatura nevestei, aruncă furibund ocara, tot din lumea florilor - «vîzdoagă». Lovea femeia cu o floare. Oricîte vini s-ar pune în cîrca Nataliei Negru, este vădit că fanaticul erotic Mefistofeles, care furase soția prietenului fără apărare, nu era un om comod. Își ținea nevasta închisă în casă cu cheia, nu voia să meargă nicăieri și nici să primească pe nimeni: provoca lumea la duel (de exemplu, pe G. Ranetti și Nae Țăranu, directorul revistei «Furnica», și chiar și pe Șt.O. Iosif). În cele din urmă, chinuit de pasiunea nesatisfăcută, se sinucide. La înmormîntare, o doamnă patrioată îi strigă Nataliei Negru, femeia fatală: «Mizerabilo, care îi omori pe toți oamenii mari ai țării!»“. Tragicul sfîrșit începuse pe 26 octombrie (de Sf. Dumitru 1914), cînd soții pleacă din București. Se ceartă în tren. Gelozia dumnealui ajunsese insuportabilă. Pe seară, sosesc la Buciumeni, Tecuci, reședința rurală a femeii. Cearta continuă și acolo. Natalia îi cere verigheta și îl anunță că va divorța. Iar el, îngrozit de perspectiva despărțirii, se sinucide cu pistolul. Glonțul ricoșează și o atinge pe doamnă în picior sau chiar în dos. Sînge peste tot, panică, țipete și lacrimi. Pierzîndu-și capul, asasinul își trage un foc în piept. Rana e superficială. Soția îl vizitează la spital și îi confirmă intenția divorțului.

Disperat, își rupe bandajele care îi vor provoca o infecție care, neîngrijită, îi aduce sfîrșitul. La înmormîntare, asasina îi pune la loc în deget inelul, gest lacrimogen, care produce inflamarea asistenței care și așa avea un parapon împotriva ei.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Moartea misterioasă a lui Frédéric Chopin, care a vrut să fie îngropat fără inimă

Moartea lui Frédéric Chopin, survenită la 17 octombrie 1849, și pierderea raportului medico-legal al autopsiei au aprins o dezbatere care continuă și în zilele noastre: care a fost cauza decesului compozitorul polonez? Dispariția unuia dintre cei mai cunoscuți artiști din istorie rămîne un mister. Chopin avea o teamă teribilă de a fi îngropat de viu, așa că și-a dorit ca inima să îi fie înlăturată imediat ce va fi închis definitiv ochii (pentru ca apropiații să se asigure că este mort de-a binelea). Astfel, organul compozitorului polonez a fost depus într-un recipient cu alcool (cel mai probabil, coniac), care este păstrat și azi în cripta Bisericii Sfintei Cruci din Varșovia. Trupul său, însă, este îngropat în cimitirul Père Lachaise din Paris, orașul în care a murit.

Pierderea unui document crucial Frédéric Chopin și-a dat ultima suflare într-un apartament din legendarul Place Vendôme din Paris, foarte tînăr, la doar 39 de ani. Certificatul de deces menționa tuberculoza ca fiind cauza morții artistului, boală cu care fusese diagnosticat cu cîteva luni înainte, de una dintre cele mai importante autorități ale vremii, Jean Cruveilhier. Acesta era considerat cel mai bun anatomist din Franța în prima jumătate a Secolului XIX. După ce a analizat inima lui Chopin, raportul – scris de Jean Cruveilhier însuși – s-a pierdut, însă Jane Stirling, o aristocrată din Scoția care luase lecții de muzică de la Chopin, i-a trimis o scrisoare muzicianului Franz Liszt, informîndu-l despre ce spusese doctorul, și anume: „Autopsia nu a stabilit cauza morții, dar se

„Chopin pe patul de moarte”, de Teofil Kwiatkowski

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (VII) Războiul de 30 de Ani (3)

Din punctul de vedere al regelui, nu era nimic personal – pur şi simplu, recurgea la foamete ca la o armă de război, o modalitate de a lăsa inamicul fără resurse.

Trupele catolice au adoptat o viziune asemănătoare.

Cînd armata împăratului a capturat oraşul Kempten, soldaţii au ars casele, au măcelărit pe loc bărbaţii, femeile şi copiii sau i-au aruncat în rîu. Oraşul a ajuns să fie cunoscut sub numele de „Magdeburgul Sudului“.

Iezuiţii din Haguenau au încercat să-i hrănească pe săraci din propriile rezerve de cereale, pînă cînd au sosit soldaţii francezi şi au furat totul. În 1635, o foamete cumplită a lovit de la Württemberg pînă în Lorena. În Alsacia, oamenii smulgeau trupurile criminalilor din ştreang şi le mîncau; în piaţa din Worms se vindeau şobolani, iar la Zweibrücken o mamă a recunoscut că şi-a mîncat copilul. În Bacharach, săracii erau găsiţi morţi, cu gurile pline de iarbă, la Mainz cerşetorii se omorau unii pe alţii în lupte crîncene pentru cîteva resturi de mîncare. În iunie 1638, în timpul asedierii oraşului Breisach, neves­tele oamenilor cu stare puteau fi văzute la piaţă schimbîndu-şi bijuteriile pe puţină făină, iar şoarecii deveniseră o delicatesă.

pare că plămînii erau mai puțin afectați decît inima. Este o boală care nu a mai fost observată niciodată”. În aprilie 2014, în biserica din capitala Poloniei a avut loc o ceremonie privată. Recipientul de sticlă în care inima lui Chopin fusese pusă la păstrare a fost extras din criptă pentru ca geneticienii și medicii legiști să poată analiza organul. Oamenii de știință doreau să se asigure că inima din borcan era în stare bună de conservare și să răspundă la întrebarea: Ce l-a ucis, de fapt, pe omul care a creat „Nocturnele” și „Baladele”?

Cercetătorii s-au lovit de un refuz categoric Dar recipientul, bine sigilat, nu a fost deschis pentru a se efectua analiza organului și pentru a se preleva ADN. Oamenii de știință s-au confruntat cu opoziția cîtorva personalități: strănepoata uneia dintre surorile lui Chopin, fostul șef al Institutului Chopin din Polonia și arhiepiscopul de Varșovia, cardinalul Kazimierz Nycz. Pentru Rose Cholmondeley, președintele Chopin Society din Londra, studierea conținutului acestei sticle este o chestiune foarte complicată, întrucît, în cuvintele ei, „inima este ca o relicvă religioasă, iar analiza ADN-ului îți lasă un gust amar”, iar pentru mulți oameni „sentimentul ar fi unul de profanare”. Dar pentru Cholmondeley există și un alt motiv pentru care analiza ADN-ului nu trebuie efectuată: „Nu este absolut sigur că este inima lui Chopin”.

Cholmondeley amintește de o poveste care datează din al II-lea Război Mondial, cînd un soldat german a luat din criptă inima lui Chopin înainte ca biserica să fie distrusă de un bombardament. După ce a trecut prin mai multe mîini, printr-o răsturnare de situație bizară, același om care a distrus biserica, generalul SS Erich von dem Bach-Zelewki, comandantul forțelor germane care au pus capăt brutal Revoltei din Varșovia din vara anului 1944, a fost cel care a salvat inima de la distrugere. Cu toate acestea, după cum spune Cholmondeley, este dificil să deosebești realitatea de ficțiune în această poveste.

Există, de asemenea, posibilitatea ca inima, care a fost depusă din nou în cripta bisericii în octombrie 1945, la sărbătorirea eliberării orașului, să nu fie a lui Chopin.

Cu toate acestea, pentru Tadeusz Dobosz, criminalistul care a efectuat inspecția vizuală a inimii în aprilie 2014, nu există nicio îndoială cu privire la originea organului.

Cam în această perioadă, ceea ce începuse ca un război dintre catolici şi protestanţi devenise în esenţă o confruntare de putere dintre, pe de o parte, Franţa catolică şi Spania catolică şi, pe de altă parte, Austria, dar asta conta prea puţin pentru victimele războiului. Din ce în ce mai des, soldaţii nu mai erau plătiţi, dar în schimb se presupunea că se vor baza pe jafuri. Pe măsură ce războiul continua, bande de soldaţi tot mai zdrenţăroşi traversau Germania, nemaipăsîndu-le decît de nevoia de a se hrăni, şi un număr tot mai mare de ţărani renunţau să mai lucreze pămîntul, pentru a li se alătura. Războiul părea să le asigure şanse mai mari de supravieţuire. Cînd suedezii şi francezii i-au invadat teritoriul în 1646, Maximilian de Bavaria nu a îndrăznit să-şi înarmeze supuşii, temîndu-se că, înnebuniţi din pricina lipsurilor, aceştia s-ar fi răsculat. În schimb, a pîrjolit pămînturile, distrugînd morile şi hambarele şi înfometîndu-şi propriul popor odată cu invadatorii. În 1648, cînd războiul s-a terminat, distrugerile erau aproape incredibile. Se spune că numai în Bavaria au fost nimicite 900 de sate şi 80.000 de familii, iar Boemia şi-a pierdut trei sferturi dintre locuitori. În oraşe precum Württemberg şi Chemnitz s-au înregistrat pierderi de vieţi omeneşti şi mai mari, întrucît se pare că au murit cinci şesimi dintre locuitori. În Nassau, un general suedez a declarat: „N-aş fi crezut că o regiune poate fi atît de sărăcită, dacă n-aş fi văzut-o cu ochii mei“. Totalul pierderilor de vieţi omeneşti este dificil de evaluat, dar, conform unei estimări, populaţia Sfîntului Imperiu

„Starea în care se găsește, tipul de fluid în care este păstrat organul, firul folosit pentru a coase inima după disecția de la Paris, tipul de sticlă – totul, după părerea mea, este din acea perioadă”, spune Tadeusz Dobosz.

Teoriile privind moartea lui Chopin Așadar, care a fost cauza morții marelui com­ pozitor? Profesorul Clark Lawlor, de la Univer­sitatea din Northumbria, Anglia, a publicat o carte despre imaginea tuberculozei în literatura de specialitate.

Așadar, diagnosticul de tuberculoză pus lui Chopin era, în mare măsură, normal pentru acea vreme.

Compozitorul era un personaj profund romantic.

Pasiunea și emoția muzicii geniului polonez l-au determinat pe contemporanul său german Robert Schumann să descrie creația lui Chopin drept „tunuri deghizate în flori”. Dacă adăugăm la toate acestea aspectul lui Chopin – slab, foarte palid – și ceea ce spunea iubita sa, Amantine Lucile Aurore Dupin (scriitoare cunoscută sub pseudonimul George Sand, despre el – „Chopin tușește cu grație infinită” -, putem concluziona că acest om se potrivea perfect cu stereotipul artistului romantic.

Deși una dintre teoriile vehiculate cu privire la moartea lui Chopin a fost cea a fibrozei chistice, pentru Sebastian Lucas, profesor de patologie la Spitalul St. Thomas din Londra, boala care a pus capăt vieții lui Frédéric Chopin a fost tuberculoza. Această boală era foarte răspîndită în Europa și în America de Nord în Secolul XIX și a devenit un ucigaș devastator. La fel, profesorul Michael Witt, de la Academia Poloneză de Științe, care a participat la inspectarea inimii, a spus că „era acoperită cu un strat subțire de materiale fibroase albe și, de asemenea, erau vizibile răni superficiale”.

Sînt simptome de pericardită, o complicație gravă a tuberculozei. Omul de știință concluzionează că, aproape sigur, „Chopin suferea de tuberculoză și pericardita a fost cauza imediată a morții sale”.

Orice ar fi pus punct vieții excepționalului muzician polonez, Biserica Sfintei Cruci din Varșovia va fi în continuare un loc de pelerinaj pentru iubitorii muzicii lui Chopin, care sînt convinși că văd inima unuia dintre cei mai mari artiști. La rîndul său, recipientul, perfect sigilat, va rămîne nederanjat în nișa sa pînă în anul 2064 (cel puțin, aceasta este recomandarea pe care oamenii de știință au făcut-o după ce au depozitat din nou inima compozitorului în locul său de odihnă).

Incredibilia.ro Roman a scăzut de la aproximativ 21 de milioane, cît era în 1618, la numai 13 milioane în 1648.

Cucerirea Chinei de către manciurieni (1) În timp ce Războiul de 30 de Ani făcea ravagii în Europa, China era devastată de un conflict la fel de distrugător. În al doilea deceniu al Secolului al XVII-lea, Dinastia Ming pierduse controlul asupra celei mai mari părţi din sud-estul ţării, şi un conducător manciurian pe nume Nurhaci a început o luptă crîncenă pentru a-şi făuri propriul regat, care avea să ia în cele din urmă locul Dinastiei Ming, sub forma Dinastiei Qing. Cînd a cucerit oraşul Tsingho, Nurhaci a măcelărit 20.000 de oameni. La Yangzu, Dodo, fiul lui, le-a dat mînă liberă oamenilor săi timp de cinci zile, în care au ucis 80.000 de bărbaţi, femei şi copii. Reputaţia manciurienilor ajusese atît de cumplită, încît au avut loc o serie de sinucideri în grup. Cînd soţia unui funcţionar Ming a aflat că aceştia îl capturaseră pe soţul ei, s-a sinucis împreună cu 42 de rude şi servitori. Soţul ei a trecut de partea inamicilor şi a supravieţuit.

La scurt timp după aceea, un bărbat pe nume Li Zeching s-a făcut remarcat. După ce iniţial fusese hoţ, a reuşit să atragă în cele din urmă jumătate de milion de acoliţi. În jurul anului 1640, a cucerit oraşul Honan, unde a săvîrşit „crime odioase”. (va urma) JOHN WITHINGTON

Lumea nesigurã în care trãim

NATO – ÎNTRE DEZIDERAT ȘI AGRESIUNE (II) (Un jubileu de cruci)

(urmare din pag. 1) În frunte cu Iohannis care, chiar de la locul faptei, și-a reiterat vechea lozincă trans-atlantică, mizînd pe salvarea României de către forțele NATO: „Apartenența noastră la NATO a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre, iar în prezent România și cetățenii săi beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din toate timpurile”.

Din primele cuvinte ale acestei declarații chiar și cel mai îngăduitor critic al președintelui Klaus Iohannis rîde în hohote și-l dezavuează, adresîndu-i o singură întrebare năucitoare: Cum demonstrezi tu, președintele României, care ai la îndemînă tot nomenclatorul de date despre evoluția României, că „apartenența noastră la NATO a constituit baza pentru dezvoltarea țării noastre”? După ce lege economică, nivelul de dezvoltare al unei țări este dat de numărul de tancuri, de avioane și de bombe, și nu de nivelul de trai, de durata de viață, de cuprinderea forței de muncă, de sănătate, de educație, cultură și învățămînt?

Baliverne, baliverne și iar baliverne!

Omul ăsta chiar ne crede un popor de tîmpiți, așa cum îi manipulează pe cei din anturajul său, căci ce se înțelege din următoarea aserțiune rostită la Summit: „Încă de cînd am avut onoarea să devin președintele României, m-a procupat chestiunea legată de securitatea națională și m-a preocupat chiar foarte mult”. Pentru că mi-a luat-o înainte, reproduc o apreciere a unei gazete bucureștene la aberația de mai înainte a șefului statului: „...dacă privești securitatea națională după ce a condus-o el zece ani, vezi că, de fapt, l-a durut în cur”. Aferim! La fel de onomatepeic a fost și generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major al Apărării, neîncăpîndu-și în piele de norocul ce-a dat peste noi de cînd am ajuns sub stăpînirea NATO: „Aliații americani vor rămîne, în continuare, vectorul principal al securității europene. Totodată, contribuția Armatei SUA se păstrează relevantă în planul consolidării apărării României, atît prin prezența consistentă a forțelor americane pe teritoriul național, cît și în prezența realizării capabilităților prin programe de înzestrare și proiecte de infrastructură militară”. În concluzie: popor român, dormi în pace, Armata Americană stă de veghe la Prut! Dar, nu uitați: mai dați cîteva miliarde de dolari pentru ceva vechituri (sau mai noi), dar pînă vi le va livra, sînt deja propuse la casat!

Deși se mai puteau reproduce și alte declarații ale unor participanți la acest Summit „istoric” al Alianței NordAtlantice, pentru că sînt tot atît de nerealiste și grețoase, doar pentru a justifica aprecierea majoră de totală satisfacție (și a dulăilor, și a cățeilor), mă opresc aici, fiind convins că cine a fost (este) interesat de acest subiect află toate datele în mass-media. Acum, pentru a vedea drumul NATO de la dezideratul inițial la factorul agresiune, să întoarcem fila Istoriei și să aflăm ceea ce nu s-a dat în niciun comunicat de la Washington și nici în vreo declarație după acest Summit.

Veți fi în fața unei lecții sui-generis de Istoria Armată, dar și de morală.

NATO – Putere militară și politică Încă de la crearea sa, deși deviza la zi era centrată pe politica defensivă, primele state care au format nucleul Alianței au descoperit noua formă de afirmare (reafirmare) ca putere militară, la care se adaugă componenta ei, puterea politică. Între aceste două valențe prezentate într-un montaj de spectacol artistic, conducerile statelor respective

s-au lansat într-un fel de întrecere în cursa înarmărilor – program primordial în îndeplinirea obiectivelor Alianței. Atîta timp cît NATO se confrunta cu Tratatul de la Varșovia, din punct de vedere militar, existența Alianței era „justificată” în mod curent, prin „pericolul” întruchipat de cele cîteva țări socialiste care au aderat la Pactul din capitala Poloniei.

Odată cu încetarea existenței Tratatului de la Varșovia (3 martie 1991), dizolvat oficial la întîlnirea de la Praga (1 iulie 1991), într-o lume normală, iubitoare de pace și de progres proporțional pentru toate statele din Europa, NORMAL și LOGIC, NATO trebuia desființat, pentru că „obiectul” muncii – atît Tratatul de la Varșovia cît și „lagărul socialist”, deveniseră amintire. Inclusiv Uniunea Sovietică (mama comunismului contemporan) a încetat să mai existe în forma cunoscută, pe 26 decembrie 1991, cînd Sovietul Suprem a recunoscut independența a 12 republici ale URSS și crearea Comunității Statelor Independente. Efectul, însă, a fost invers: scăpate din chinga Kremlinului, statele din centrul și din Estul Europei au devenit imediat o pradă ușoară pentru conducerea NATO și, în loc de desființare, s-a născut conceptul extinderii spre Est. Gîndind rudimentar și sub apăsarea emoțională a unor concepte vechi, de asuprire a popoarelor, dar sub forme noi, mascate sub umbrela unei Alianțe politico-militare, unii dintre noi nu văd metamorfoza acestei politici, așternîndu-și semnătura peste tot ce emană din capetele prea înfirbîntate de planuri de război ale actualilor conducători ai NATO. Gîndind doar obtuz, generalii din fruntea NATO, secondați de unii șefi de state, precum și de unii premieri, și-au schimbat deviza, dar nu și năravul: URSS a murit, dar există Rusia, deci... Deși au fost unele voci, fie din mediul intim al NATO, fie din cel al politologilor și geostrategilor, care au tras un semnal de alarmă asupra pericolului extinderii artificiale a Alianței spre Est. O adevărată lecție de gîndire strategică pragmatică și nonrăzboinică a lansat în spațiul public Josef Joffe, redactor la cotidianul „Süddeutsche Zeitung” din München și membru asociat al Institutului Strategic al Universității Harvard din SUA. Din viziunea acestui jurnalist, politolog și analist german se datașează cîteva principii care fac diferența între NATO de pînă în 1990 și NATO actual: 1. De-a lungul veacurilor, coalițiile militare s-au dstrămat și au pierit datorită a două motive fundamentale: a) atunci cînd sînt înfrînte în război; b) atunci cînd au cîștigat un război și cînd motivele care au dus la nașterea acesteia au dispărut.

2. În ce privește NATO, coaliția victorioasă fără a trage vreun cartuș pînă la împlinirea celor patru decenii de la înființare, după căderea „Cortinei de fier”, cînd întreg spațiu geo-politic al fostului Tratat de la Varșovia – de la Elba la Vladivostok – nu mai constituie „frontul” pe aria

căruia se exersau schemele tactice, de luptă, ale Alianței Nord-Atlantice, paradigma existenței acestuia intră sub incidența efectului literei b de mai sus; 3. Longevitatea NATO se datorează, mai presus de toate, faptului că... nu a avut nimic de făcut! Pe atunci, din punct de vedere al concepțiilor sale stategice, NATO a adoptat o atitudine pasivă, cu accentul principal pe efectele descurajării. Deși tentația a existat, NATO nu a sacrificat niciodată viața vreunui soldat în numele eliberării „națiunilor captive” din Europa Centrală și de Est, aflate sub „robia comunismului”; 4. Făcînd bilanțul primei jumătăți de veac a existenței NATO, s-a constatat că înfricoșătoatea „agresiune comunistă”, exacerbată de propaganda americană în sînul aliaților din Europa, nu s-a produs, răsturnînd unele concepte războinice izvorîte special în mintea unor generali de la Pentagon; 5. Ca exemplificare a punctului 3, se constată că NATO nu a intervenit în cel puțin trei cazuri în care ar fi putut invoca „apărarea democrației” unor state – concept politico-militar pus în scenă de SUA în alte cazuri similare (sau chiar fără existența vreunui motiv!): - în criza Berlinului, din 1953; - în revolta din Ungaria, din 1956; - în cazul invadării Cehoslovaciei de către Armata Tratatului de la Varșovia (mai puțin România) pentru zdrobirea „Primăverii de la Praga”.

Desigur, analiza lucidă a politologului german, deși corectă din punct de vedere al cronologiei existenței NATO, este depășită la nivelul anului 2024, ultimul deceniu al Secolului XX și primul sfert de veac din Secolul XXI arătînd lumii o cu totul altă față a Alianței. Descătușată de „amenințarea” Tratatului de la Varșovia, care-și dăduse obștescul sfîrșit odată cu societatea care-l crease, NATO – contrar prerogativelor care-i statuau existența – își schimbă în mare conceptul de apărare pasivă, dînd semne de chef de luptă efectivă, de război. Prilejul se ivește odată cu izbucnirea crizei militare din Bosnia-Herțegovina din 1991, cînd NATO decide să intervină în conflictul din fosta Iugoslavie (campania militară „Operațiunea Forța Deliberată din Bosnia și Herțegovina”), septembrie 1995.

Debutul fiind făcut, a urmat (tot în zonă) Operațiunea „Forțele Aliate”, din Republica Serbia – 24 martie – 10 iunie 1999, unde Forțele NATO, formate din Statele Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Țările de Jos, Belgia, Italia, Canada, Spania, și-au unit forțele malefice pentru a da un exemplu pentru cei care nu ascultă de ordinul ocultei. Într-o operațiune de „pedepsire” a Republicii Federale a Iugoslaviei, într-un conflict cu regiuni din fostul teritoriu – pe baze etnice și religioase – 1.000 de avioane de bombardament și de vînătoare ale NATO s-au năpustit asupra orașelor și satelor iugoslave, lăsînd în urmă oameni sfîrtecați și localități distruse, într-o acțiune cu scop umanitar, transformată într-un act criminal împotriva unui

stat independent, care n-a avut nicio legătură pînă atunci cu NATO. Deoarece la acea dată România nu aderase la NATO, Armata Română n-a luat parte la acest război de „disciplinare” tip NATO, dar, din păcate, tot a contribuit la acest act samavolnic, prin autorizarea dată de Parlamentul de la București, la 22 aprilie 1999, avioanelor NATO de a survola spațiul românesc în timpul acestei operațiuni.

Ca de obicei, acolo unde SUA intervine pentru implementarea „democrației” sale originale (așa cum a făcut-o și în Fosta Iugoslavie), în urmă se instalează o pace incertă, cu probleme și drame nerezolvate, pentru care se hotărăște organizarea unei forțe de ordine, cu statut internațional, care – chipurile – să prevină izbucnirea de noi conflicte. Astfel s-a întîmplat și în Kosovo unde, din iunie 1999, acționează forțe NATO, sub denumirea de KFOR (Forțele din Cosovo), forțe cărora s-a alăturat și Armata Română, avînd dizlocați în Balcanii de Vest circa 500 de militari, efectivele fiind în creștere de la an la an. În toate aceste „învîrteli” în care NATO se implică, de multe ori regizînd scenarii pentru a-și tăia cărare de acțiune, Alianța urmărește, în prim-plan, consolidarea puterii militare și politice, SUA (separat) asigurîndu-și rămînerea în Europa și controlul economiilor statelor europene, în special prin livrările de armament celor care fac parte din NATO.

Pentru a sublinia încă o „sperietoare” trasă de NATO, redau cuvintele unui înalt funcționar în cadrul Comandamentului Suprem NATO de la Bruxelles, pe nume sir Michael Alexander, rostite la București, cu prilejul unui seminar internațional consacrat rolului NATO în spațiul fostei Iugoslavii: „Acum stăm bine și sîntem chiar optimiști, dar în perioada 1990-1991 situația noastră la Cartierul General al NATO era disperată. Pur și simplu stăteam cu geamantanele pregătite, așteptînd de la o zi la alta ca NATO să se dizolve”. Pînă la urmă furtuna s-a risipit și NATO a trecut hopurile, lăudîndu-se acum, la venerabila vîrstă de 75 de ani, cu o mare cucerire: Europa Centrală și de Est, adică acele țări care, aruncînd la gunoi Tratatul de la Varșovia și luînd în brațe nebulozitatea numită NATO, au dat din lac în puț! În finalul acestei acțiuni mă întoc la o definiție antologică, de la începutul începutului NATO, definiție stabilită de primul său secretar general, Lordul Ysmey, care sună așa: „NATO a fost creat pentru a-i menține pe americani în Europa, pe ruși în afară și pe germani sub control”. Cu un singur amendament, în chestiunea cu germanii, previziunea lordului s-a adeverit, mai puțin incidentele regretabile în care Alianța a fost implicată.

România și NATO

Cine dintre români crede că NATO nu mai putea de dorul României pînă acum 20 de ani, așteptînd ca pe o Să nu credeți că NATO a fost întotdeauna pe cai mari, mare realizare cuprinderea Țării noastre în amalgamul cum se lăfăie în prezent. De-a lungul celor 75 de ani a de nații și de concepții cu care se mîndrește NATO, se avut și perioade de frămîntări și de incertitudini, create înșeală în cel mai mare grad. Mai marii de la Bruxelles chiar din interiorul coaliției, dar, peste care a trecut, aveau nevoie de încă o piață de desfacere pentru puterea dolarului cîștigat prin tranzacțiile de armament armamentul american și , în perspectivă, de ceva carne de păstrînd vie Alianța Nord-Atlantică. Un prag de acest fel tun în cazul intrării NATO în provocări belicoase. Dacă a fost trecut la sesiunea Consiliului NATO la nivel înalt cele de mai sus vi se par neverosimile, judecați-le prin de la Roma, din toamna anului 1991, unde atmosfera a prisma refuzului primirii României în NATO, în primul val, cînd toate performanțele politicii fost destul de tensionată. Atunci, în toiul externe ale României au fost ignorate, dezbaterilor, crescînd divergențele dintre NATO dînd întîietate „Grupului de la partea americană și Europa, la un moment Vișegrad” (Cehoslovacia, Polonia și dat, președintele de atunci al Franței, Ungaria). Cică, întîietatea acestora s-a François Mitterrand, foarte nervos, a datorat „meritelor” lor în acțiunile de exclamat: „La urma urmei, NATO nu dezmembrare a Tratatului de la Varșovia, este Sfînta Alianță ca cea constituită de dizolvarea CAER și a dispozitivului către statele Europei după înfrîngerea militar strategic al fostei URSS din lui Napoleon de la Waterloo. NATO Europa Centrală. Desigur, motivația poate fi schimbat sau chiar desființat”. poate fi valabilă pentru analfabeți sau Pe loc, speriat și intrigat de turnura pe pentru cei de pe Lună! De ce? Pentru care o luaseră lucrările sesiunii, bossul de simplul motiv că nu cele trei țări, în la Washington, George Bush, i-a replicat care trupele de ocupație ale Armatei lui Mitterrand: „Dacă statele membre în Roșii au staționat pe teritoriile acestora NATO consideră că-și pot asigura, de pînă la căderea regimurilor comuniste Generalul Charles de Gaulle acum încolo, apărarea pe cont propriu, din 1990, au contribuit la „dizolvarea dispensîndu-se de ajutorul SUA, acum dispozitivului militar strategic al este momentul să ni se spună”. După cum s-a văzut, fostei URSS în Europa Centrală”, ci România, care strigătul președintelui american a fost mai puternic decît a expulzat trupele sovietice din Țară încă din anul „amenințarea” președintelui francez.

1958! Aceasta este adevărata față a NATO, de fapt a Tot legat de Franța să reamintim opoziția altui președinte generalilor americani care nu dau doi bani pe România francez, generalul Charles de Gaulle. Acesta, fără a slugarnicului Iohannis! consulta Washingtonul, pe 22 ianuarie 1963, împreună Și, ca să vă convingeți încă o dată de „iubirea” cu cancelarul Germaniei, Konrad Adenauer, semnează, la NATO pentru țărișoara noastră, vă dezvălui un Paris, Tratatul de reconciliere între cele două mari state „secret”, descoperit de un foarte bun cunoscător al europene, document care urmărea scoaterea Europei de „bucătăriei” NATO, care a consemnat următoarele: „La sub tutela SUA. Prin ieșirea din scenă a lui Adenauer, Comandamentul Suprem NATO de la Bruxelles, începînd planul a eșuat, dar de Gaulle și-a urmat, singur, planul, din 1990, au fost elaborate scenarii de război între provocînd un adevărat cutremur în NATO. Patriot complet, Ungaria și România, prevăzîndu-se (se putea altfel ? – generalul, față de numirea la comanda structurilor NATO n.a.) și variante de intervenție ale unor forțe armate ale numai a unor generali americani, a declarat, la un moment NATO, special destinate acestui scop”. dat, că acest lucru constituie o „intolerabilă încălcare a Bine că am ignorat acestă variantă și, după 34 de ani independenței și suveranității Franței”. de la acel posibil „Kosovo românesc”, și după 20 de ani Generalul Charles de Gaulle a mers și mai departe. de apartenență la NATO, scenariile sînt la lumină, adică În primul rînd, a refuzat dizlocarea pe teritoriul Franței a trupele NATO, în cap cu cele americane, au pus deja armamentului nuclear american cu rază scurtă și medie stăpînire pe punctele cheie ale României, noi devenind de acțiune. Apoi a retras de sub jurisdicția NATO flota spectatori la procesul de ocupație străină a României. franceză din Oceanul Atlantic. Constatînd că celelalte 16 În aprilie anul acesta s-au împlinit 20 de ani de la state europene membre NATO nu-l urmează, președintele aderarea României la Alianța Nord-Atlantică. Pentru ca Franței a trecut la nivelul următor: în martie 1966 a să dea bine în ochii partenerilor, miercuri, 10 aprilie, în anunțat, spre stupoarea și surprinderea Washingtonului, Sala de Marmură a Centrului Militar Național, a avut loc retragerea trupelor de uscat și a forțelor aeriene franceze sărbătorirea acestui eveniment, cu participarea forurilor din structurile militare integrate ale NATO, concomitent cu de esență tare ale României, în frunte cu abandonatul șef cererea de mutare a cartierului general al Comandamentului al NATO și (încă) președintele României, Klaus Werner Suprem Aliat NATO de pe teritoriul Franței, împreună cu Iohannis. Au avut loc toasturi și au fost aduse elogii toate efectivele și tehnica militară americană, dislocate pe Armatei României și comandanților ei, trecîndu-se în un număr de 30 de baze militare, răspîndite pe teritoriul revistă și acțiunile de mercenariat ale Armatei Române în Franței. Poate, oare, călca pe urmele generalului de țări în care nu avea ce să caute (Afganistan, de exemplu), Gaulle actualul președinte al Franței, Emmanuel Macron? unde au murit, pentru asigurarea legitimității acțiunilor SUA, 30 de militari, alți 200 fiind răniți. Bineînțeles, ca Răspunsul l-ați aflat din cuprinsul acestui articol.

NATO și sperietura

de obicei, aberația maximă a venit din partea președintelui Iohannis, Comandantul suprem al Armatei Române, care a debitat, printre altele: „Aderarea țării noastre la NATO și parcursul nostru european au fost principalele obiective strategice naționale după Revoluția din 1989”. Și noi, naivii, care credeam că principalele obiective au fost implementarea noii democrații; dezvoltarea economică, pe noi baze de producție; îmbunătățirea condițiilor de trai ale Poporului, odată cu ajungerea la noi standarde de viață, cultură, sănătate, educație; formarea unei Armate naționale pe baza unei strategii naționale de apărare (nu pe mercenariat); dezvoltarea unor relații normale cu alte state, indiferent de regimurile lor politice.

Degeaba însă! În mintea lui Iohannis nu există decît un singur stereotip: NATO și iar NATO! Citiți mai departe euforia narativă a lui Iohannis cînd se înfierbîntă de parcă ar vrea să moară cu NATO de gît: „Odată îndeplinite, apartenența la NATO a devenit unul dintre fundamentele solide pe care am dezvoltat România de astăzi, România, un aliat puternic, responsabil și respectat în Europa (se vede de la Schenghen – n.a.) și în lume (se vede de la vizele pentru SUA- n.a.), profund angajată în arhitectura de securitate europeană și cea euro-atlantică”. În discursul următor, pe aceeași temă, îi sugerăm domnului Iohannis să nu omită semnificația NATO LA DEZVOLTAREA, CONSOLIDAREA ȘI APĂRAREA Statului Dac de sub conducerea lui Burebista, abordînd, poate, și motivul înfrîngerii Armatei lui Decebal de către războinicul Traian – acela al neafilierii Daciei la NATO! Despre România și NATO s-ar putea sintetiza în cîteva date direct nefavorabile României: • cheltuieli inutile pentru înarmare (depășite, neoperaționale etc.); • punerea teritoriului României la dispoziția armatelor unor state străine; • angajarea Armatei noastre în teatre de operații fără nicio legătură cu interesele României, de unde zeci de militari nu se vor mai întoarce niciodată; • angajarea României în războiul dintre Rusia și Ucraina, cu cheltuieli majore financiare, dar și cu posibilitatea unei riposte nimicitoare din partea Rusiei; • crearea, în rîndul populației, a psihozei unui atac din partea Rusiei, pentru a „justifica” efortul financiar pe care-l facem în vederea apărării Țării... Și, pentru ca toate acestea să poarte un nume – vorba poetului – numele se cheamă SĂRĂCIE, și se mai cheamă ROMÂNIA, DATOARE VÎNDUTĂ STRĂINILOR! Cele de mai sus nu sînt de la mine, ci de la Ministerul Finanțelor, care anunță catastrofa: România a ajuns la o datorie de aproape UN BILION de lei, adică 1.000 de miliarde de lei, depășind orice record anterior. Și mai grav este faptul că 66% din această datorie este deținută de străini și de băncile comerciale, și acestea, în majoritatea lor, cu capital străin. Numai anul trecut, datoria a crescut cu încă 133,3 miliarde de lei, față de anul 2022. Aceasta să fie... dezvoltarea României pe principiul aderării la NATO, așa cum bate cîmpii președintele Klaus Iohannis? Acesta să fie unul dintre obiectivele principale, realizate după ce ne-am ținut de brăcinar cu „parteneriatul nostru strategic”, Unchiul Sam? S-ar părea că DA! Numai că, liderii noștri ar trebui să cunoască (și să simtă) că înainte de NATO, de UE, de Ucraina, de Biden, de Ursula sau de Zelenski – există un nume sacru, în fața căruia au depus jurămînt de credință – acest nume sfînt este R O M Â N I A! Doar în numele ei, și pentru ea, trebuie să lucreze și să trăiască.

Dacă nu sînt pătrunși de acet sentiment, să plece și să ne lase pe noi cu Decebal, cu Ștefan cel Mare, cu Mihai Viteazul, cu Brâncoveanu, cu Mircea, cu voievodul Cuza.

Cu ei ne vom descurca, și cu NATO și fără NATO, mai ales că securea din mîna Viteazului este mai sigură decît drona voastră care cade unde nu trebuie!

Acesta a fost „jubileul” unei alianțe anacronice, într-o lume așa-zisă a democrației și libertăților. Un jubileu de cruci prin cimitirele lumii, cruci din spatele cărora morții vă întreabă: Pînă cînd? Pînă cînd veți trimite oameni tineri la moarte doar pentru a satisface dorințele de înavuțire ale stăpînilor efemeri ai lumii – reprezentanții concernelor internaționale de armament?

Sfîrșit P.S. Apropo de „iubirea“ românilor față de NATO: Mai zilele trecute, ajuns la un festival călușeresc din comuna Colonești, Jud. Olt, Mircea Geoană, încă secretar general adjunct la NATO, în goană după popularitate, s-a urcat pe scenă și a început să se adreseze publicului. Numai că, de îndată, din public au început huiduieli și fluierături, însoțite de cîteva „lozinci“ populare. Iată una dintre ele: Du-te, bă, la americani, cu NATO tău, cu tot!

14

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Avocatul S. Rosental (I) Nici pînă astăzi nu se ştie cînd şi unde s-a născut, ce înfăţişare avea, dacă era înalt sau scund, gras sau slab, cu ochelari sau fără, aşa cum n-am putut afla – decît foarte lacunar – cîte ceva despre familia lui sau despre locul şi momentul cînd s-a putut săvîrşi din viaţă. În aceste circumstanţe, cele ce urmează sînt mai degrabă nişte simple fişe pentru un portret fantomă destinat unei istorii ce se dovedeşte mult mai bogată, mai plină de surprize şi mai interesantă decît e întrevăzută ea de obicei.

După cum nu e mai puţin adevărat că, în ciuda fireştilor rezerve de mai înainte, mă simt totuşi îndreptăţit să afirm, şi încă în toată liniştea, că cel despre care va fi vorba mai departe a fost realmente o personalitate, un om de incontestabilă autoritate pe tărîmul pe care l-a ilustrat, apreciat, mai mult decît s-ar putea bănui, de factori de cea mai mare răspundere ai ţării care, uneori, i-au încredinţat misiuni fie de cea mai mare răspundere, fie de cea mai mare însemnătate pentru interesele vitale ale României.

Consilierul Curţii regale

Primele elemente – pînă acum cunoscute – ale unei posibile biografii a juristului S. Rosental datează de prin anii 1905-1908, cînd el trebuie să fi fost de-acum un avocat bine cunoscut şi căutat, de vreme ce era solicitat de protipendada vremii, în procese de drept civil. Putem certifica, de pildă, că S. Rosental a apărat în procese în care părţile se numeau Grădişteanu sau Olănescu, Slătineanu, Budişteanu sau Marietta Grigore Ghica, dar şi în altele în care fusese mandatat de Primăria Capitalei sau de Ministerul de interne, aflate în litigiu cu Societatea Comunală de Tramvaie, pe atunci societate cu capital privat.

Urmele lăsate de existenţa lui S. Rosental sînt, însă, discontinue şi de aceea le regăsim abia în timpul Conferinţei de pace consecutive Primului Război Mondial, în perioada cînd, în calitate de expert, el a făcut parte din delegaţia română. Dar asupra acestei laturi a prezenţei lui S. Rosental în istoria ţării, despre care el însuşi a lăsat mai tîrziu testimonii publice, vom reveni mai încolo.

facă printr-un act solemn, semnat de prinţ şi aprobat de MS. Regele, care va aduce mesajul la cunoştinţa Pentru moment aş vrea să stărui puţin asupra unor Parlamentului. Succesiunea la tron va fi reglementată cît crîmpeie dintr-un alt segment al înterpătrunderii lui se poate de simplu: în conformitate cu articolele 82 şi 83 cu momente de maximă tensiune în viaţa publică a din Constituţie, prinţ moştenitor va fi proclamat A.S.R. ţării – de astă dată în calitate de consilier al Curţii principele Nicolae. Această proclamare va trebui făcută regale în probleme foarte delicate şi cu imprevizibile prin acelaşi mesaj care va anunţa renunţarea prinţului consecinţe. Este vorba, în speţă, de consultaţiile date Carol şi va fi consfinţită de Parlament. În principiu, în de Rosental în momentele de mare cumpănă care au acest caz ar trebui, deci, aşteptată alegerea şi convocarea încrîncenat viaţa intimă a Curţii în primul deceniu de Parlamentului spre a proceda la formalităţile mai sus după Primul Război Mondial. Şi întrucît documentele indicate. În cazul, însă, cînd s-ar cere luată în considerare în cauză sînt inedite, poate că nu e lipsit de interes eventualitatea naşterii unui copil natural – acest copil ar să ne oprim puţin asupra lor, nu atît, însă, spre a putea fi legitimat prin căsătoria subsecventă a părinţilor rememora evenimentele, cît mai cu seamă pentru săi – n-ar mai trebui aşteptată întrunirea Parlamentului, ci a pune în lumină preţuirea şi încrederea de care prinţul Carol ar trebui făcut să semneze de pe acum actul se bucura consultantul din partea celor mai înalte de renunţare, şi M.S. Regele să-l comunice guvernului, instanţe ale ţării. care ar lua notă în aşteptarea posibilităţii de a pune în Astfel, atunci cînd – la 31 august 1918 –, încălcînd temă Parlamentul”. statutele familiei regale, prinţul Carol a fugit din Nota nu este datată, dar – după cuprins – pare a fi ţară şi s-a căsătorit la Odessa cu Zizi Lambrino, din noiembrie 1918. Apoi, se ştie, Carol a fost convins regele Ferdinand s-a adresat lui Rosental, spre a-i să se despartă de Zizi Lambrino. Tribunalul Ilfov a cere sfatul asupra celei mai potrivite căi de a ieşi anulat căsătoria, dar regele Ferdinand a vrut să ştie şi din impasul astfel creat. Iar Rosental a răspuns care ar putea fi consecinţele legale ale acestei decizii, acestei solicitări printr-o notă păstrată în arhiva iar Rosental – printr-o altă notă, datată, de astă dată, Casei regale, din care reproducem fragmentar, în precis: 4 aprilie 1921 – a găsit o soluţie care atunci a traducere, întrucît originalul este în limba franceză: părut salvatoare şi a formulat următorul răspuns: „Care sînt, în drept, consecinţele anulării căsătoriei? „Dacă se va vădi că A.S.R. prinţul Carol va persista în mod definitiv în intenţia lui de a lua în căsătorie Răspunsul nu lasă loc nici unei îndoieli; căsătoria este o româncă, el va trebui să renunţe mai întîi la toate considerată că nici n-a existat vreodată în virtutea drepturile şi prerogativele de prinţ moştenitor şi de vechiului adagiu: Quod nullus est, nullum produit membru al familiei regale române. Această renunţare effectum. Articolul 183 din Codul Civil care statuează că prealabilă se impune din cvadruplul punct de vedere o «căsătorie declarată nulă produce totuşi efecte civile constituţional, al intereselor ţării, ale dinastiei şi ale atît faţă de soţie, cît şi faţă de copii, atunci cînd a fost valabilităţii proiectatei căsătorii. Ea va trebui să se contractată cu bună-credinţă», stabileşte o excepţie de la regula generală, pe care o proclamă implicit prin faptul că mariajul declarat nul nu produce nici un efect în caz că n-a fost contractat cu bună credinţă... În consecinţa, căsătoria A.S.R. prinţul Carol cu doamna L. declarată nulă de tribunal pentru clandestinitate în vederea încălcării legii, n-ar putea să fie în nici un caz considerată ca o căsătorie care să producă efecte”.

Cea mai bună do­ Delegația României la Conferința de Pace de la Paris va­dă a încrederii pe

RM

care familia regală a continuat s-o nu­trească şi ulterior în Rosental a fost, desigur, faptul că tot lui i-a încredinţat Elena, soţia greacă a lui Carol, procedura de despărţire de acesta. Ni s-a păstrat, de pildă, în copie, procura dată de Elena avocatului Rosental spre a o reprezenta în procesul de divorţ. Ea suna astfel: „Dau mandat domnului S. Rosental, avocat, să introducă la Curtea de Apel din Bucureşti cererea de despărţenie a căsătoriei dintre mine şi soţul meu, domnul Carol Caraiman, fost principe moştenitor al României, cerere semnată de mine, să mă reprezinte dinaintea Curţii şi eventual înaintea oricărei alte instanţe în judecarea acestei cereri, punînd în numele meu orice concluziuni va găsi de cuviinţă, pînă la definitiva ei rezolvare, să ceară învestirea cu titlu executor a deciziunii ce se va da, cum şi transcrierea ei la Ministerul justiţiei şi la Oficiul stării civile Bucureşti, şi să îndeplinească toate formalităţile pentru desăvîrşirea legală a despărţeniei”.

Iar cine ar dori să se convingă şi de modul cum şi-a îndeplinit avocatul Rosental mandatul încredinţat de cea care, mai tîrziu, avea să poarte titlul de Regina Mamă Elena, are la dispoziţie şi decizia de desfacere a căsăto­riei dată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia 1-a, în şedinţa secretă din 21 iunie 1928, în numele lui – amănunt nu lipsit de o anume picanterie, Mihai I, în vîrstă de 7 ani, dar din mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României. Din darea de seamă a şedinţei se poate, de pildă, afla că: „La strigarea pricinei s-au prezentat: reclamanta prin procurator și avocat S. Rosental, împuternicit cu procură autentificată de Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, cu nr. 19 653 din 7 iunie 1928 şi pîrîtul prin procuratorii d-nii avocaţi H. von Leynseale şi Em. Pantazi, autorizaţi, cu procurile depuse în instanţă, care s-au vizat de dl. prim-preşedinte şi s-au ataşat la dosar, procedura fiind completă.

S-a dat lectură petiţiunei de introducerea acţiunii.

Dl. avocat S. Rosental, după ce citeşte textele legii speciale şi actele depuse de A.S.R. principesa mamă Elena a României, a rugat Curtea să binevoiască a da stării de fapt actuale o consecreaţiune legală, pronunţînd desfacerea căsătoriei dintre Alteţea Sa Regală şi dl. Carol Caraiman, fost principe moştenitor al României”.

Textul deciziei Curţii de Apel e lung şi de aceea nu vom stărui asupra lui. Cu atît mai vîrtos, cu cît, între timp, Rosental făcuse ţării servicii infinit mai importante. Dintr-o scrisoare a avocatului – datată 28 februarie 1923 – către Nicolae Titulescu aflat la Londra şi căruia Rosental i se adresa cu apelativul „Cher ami” – ceea ce ne poate scuti de un comentariu asupra naturii relaţiilor dintre cei doi – ne convingem, de exemplu, de rolul jucat de ei într-un spinos proces intentat societăţilor petrolifere româneşti cu capital de stat – cum am spune astăzi – de firma „Anglo-Saxon Petroleum, Ltd”, în urma unul contract în care fusese amestecat faimosul colonel Boyle, un aventurier canadian pripăşit la noi în timpul Primului Război Mondial. Rosental voia să obţină ca Înalta Curte de Justiţie din Londra să se declare incompetentă în judecarea litigiului şi ca acesta să se judece în România.

Incontestabil, şi mai revelator pentru marele prestigiu de care se bucura Rosental în cercurile conducătoare de la Bucureşti, indiferent de guvernele ce se succedau, a fost, însă, rolul care i s-a încredinţat în aşa-numitul proces al optanţilor. Despre ce era vorba? Un număr de foşti mari moşieri unguri din Transilvania, expropriaţi prin reforma din 1923, iscaseră, cu sprijinul diplomaţiei maghiare, un imens tapaj internaţional, sub cuvînt că întreaga reformă nu fusese, la urma urmei, decît un pretext spre a-i deposeda pe ei de pămînturile stăpînite de multe generaţii, şi cerînd fie retrocedarea, fie mari despăgubiri băneşti. Disputa făcuse să curgă rîuri de cerneală, se purtase şi în faţa Ligii Naţiunilor, iar pînă la urmă ajunsese în faţa unui tribunal de arbitraj cu sediul la Paris. (va urma) DUMITRU HÎNCU

15

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E

Țara Hațegului – o istorie de secole

Printre „ţările” medievale din cuprinsul teritoriilor româneşti, Haţegul ocupă un loc de excepţie din cel puţin trei motive: adăposteşte fostele centre ale statului geto-dac şi Daciei romane, constituie o triplă punte de legătură între marile provincii istorice pe care leau reprezentat Transilvania, Banatul şi Oltenia şi păstrează cel mai important grup de vechi mărturii de arhitectură şi artă românească.

Prima atestare documentară a Ţării Haţegului se află în celebra „Diplomă a cavalerilor ioaniţi” din 1247 în care, printre altele, se precizează că „terra Harszoc cum pertinentibus suis” va fi exceptată de la regimul pe care coroana maghiară încerca atunci să-l impună „ţării voievodului Litovoi”. Rezultă din această informaţie că înainte de 1247, Ţara Haţegului şi nordul Olteniei („terra Lytua”) constituiau împreună o structură politică feudală românească izvorîtă dintr-o evoluţie unitară anterioară, unul dintre acele voievodate care se întindeau de o parte şi de alta a munţilor.

Cît despre „pertinenţele” (anexele) Ţării Haţegului pomenite la 1247, documentele din Secolul al XIV-lea ne permit cunoaşterea lor. Este vorba de depresiunea de la izvoarele Jiurilor (Bazinul Petroşanilor), de colţul răsăritean al Banatului (satele de pe cursul superior al Bistrei), de cea mai mare parte a masivului Poiana Ruscăi (regiunea Pădurenilor), de cursurile inferioare ale rîurilor Strei şi Cerna, pînă spre Mureş, precum şi de satele de pe valea Orăştiei (Rîu Grădiştii).

Depresiunea Haţegului cu dealurile împădurite şi munţii ce o înconjură cuprinde o suprafaţă de cca. 1.300 km2, care în Secolele XIV-XV adăpostea aproape o sută de sate. Împreună cu „pertinenţele” sale, suprafaţa Ţării Haţegului se apropie de 3.000 km2, iar numărul aşezărilor se dublează – astfel că, şi din acest punct de vedere, al suprafeţei şi al numărului de aşezări, Ţara Haţegului era printre cele mai importante structuri teritoriale din trecutul românesc.

Numeroşii cercetători care s-au ocupat de inves­ tigarea acestei zone nu s-au pus încă de acord asupra existenţei, în trecutul mai îndepărtat, al unui voievodat al Haţegului. Sînt însă foarte multe argumente ce pledează pentru existenţa în Haţeg a unui voievod care în Secolul al XII-lea sau începutul celui următor, în orice caz înainte de 1247, şi-a mutat reşedinţa şi centrul de greutate al stăpînirilor sale în nordul Olteniei, printr-una dintre acele „descălecări” care în acest context a însemnat transferul din interiorul în exteriorul arcului carpatic al unui nucleu de organizare politico-militară românească. Demnitatea de „jude al (ţării) Haţegului” pe care o întîlnim în primii ani ai Secolului al XIV-lea, demnitate deţinută de unul dintre fruntaşii societăţii româneşti haţegane, nu poate fi decît ecoul tîrziu al existenţei unei instituţii ce a avut iniţial rosturi prevalent politico-militare. Ţara Haţegului cuprindea 9 sau 10 „jupanate” sau „cnezate de vale”, corespunzînd fostelor uniuni de obşti săteşti, compuse din 15-20 de sate în cazul celor mari şi din 5-6 sate în cazul celor mici. Centrele lor, unde rezida şi principala familie cnezială din respectiva structură teritorială, se aflau la Rîu de Mori, Densuş, Rîu Bărbat, Rîu Alb, Grădişte (care în Secolele XIII-XIV se numea Britonia şi care, mai recent, şi-a recăpătat vechiul nume de Sarmizegetusa), Streisîngeorgiu, Sălaşul de Sus, Silvaş şi probabil la Vad. Un cnezat de vale de pe cursul inferior al Cernei pare să fi suferit modificări teritoriale în Secolele XI-XII, prin retragerea spre

munte a satelor româneşti, ca urmare a pătrunderii pe această vale a feudaliităţii maghiare; în cele din urmă, centrul său s-a stabilit la Popeşti.

Trebuie oricum spus că această stâpînire străină s-a limitat la cîteva aşezări pe cele două maluri ale cursului inferior al Cernei şi, în Secolul al XIII-lea, prin aşezarea, impusă cu forţa, în punctele-cheie ale regiunii, a unor grupuri legate de autorităţile regale, cum au fost cele din tîrgul Haţegului şi de la Sîntămăria Orlea, amîndouă la poalele cetăţii regale de la Subcetate.

Cele mai vechi consemnări demografice atestă că în Ţara Haţegului românii reprezentau în evul mediu peste 90% din populaţie. Pe de altă parte, studiile etno­ sociologice au evidenţiat conservarea în Ţara Haţegului a unor procese productive şi a unor documente de civi­ lizaţie tradiţională de excepţională importanţă pentru cunoaşterea şi reconstituirea vieţii obştilor româneşti de la începuturile evului mediu. Economia agropastorală cu vîrîtul turmelor pe hotarul satelor sau în munţii din vecinătate, pe păşuni situate cel mult la 1-2 zile distanţă de localităţile respective, agricultura practicată pe terase pînă la altitudinea de 8-900 m în sistemul rotaţiei bianuale, folosirea intensă a zonei de fîneţe pentru creşterea unui număr mare de vite, fără practicarea transhumanței, sînt coordonate esenţiale pentru cunoaşterea traiului satelor româneşti din această parte a României.

Integrarea Ţării Haţegului în rînduielile impuse aici de coroana maghiară a întîmpinat dîrza rezistenţă a obştilor româneşti, rezistenţă care adesea a cunoscut episoade dramatice. Dacă evenimentele de la sfîrşitul Secolului al XIII-lea se reflectă mai vag în documente, cele din secolul următor sînt explicit consemnate de izvoarele scrise. Pe la 1357-1358, foarte probabil întrun moment de conflict între Ţara Românească şi regatul vecin, în Ţara Haţegului a avut loc o revoltă înăbuşită sîngeros de Andrei Lackfi, voievodul de atunci al Transilvaniei. Atunci şi-au pierdut viaţa şi moşiile Ioan cel Roşu din Britonia (Grădişte), împreună cu fratele său Andrei, Mihail zis Cândea din Rîu de Mori şi, poate tot atunci, Petru, fiul lui Corlat din Rîu Bărbat, a fost tăiat de paloşul călăului – ceea ce echivala cu recunoaşterea calităţii sale de nobil, întrucît oamenii de rînd suportau alt gen de suplicii. Despre un cneaz cu numele de Cândea care stăpînea satele de pe valea Luncanilor aflăm, de asemenea, că a fost ucis pentru „necredinţă”, fiii săi refugiindu-se peste munte în Ţara Românească, de unde, la 1377, încă mai întreprindeau incursiuni împotriva celor ce le ocupaseră vatra strămoşească din Ţara Haţegului.

Calitățile militare ale românilor hațegani – dintre care pe la 1400 s-a ridicat familia lui Iancu de Hunedoara, ce a jucat în Secolul al XV-lea un rol excepţional în eforturile de stăvilire a expansiunii otomane – explică existenţa, în această „ţară”, a unui important grup de cetăţi, ridicate ca fortificaţii familiale de către vîrfurile feudalităţii româneşti. S-au păstrat pînă azi şi au fost recent cercetate cetatea de la Răchitova, construită de cnezii de Densuş, cetatea Colţ de la Susani – Rîu de Mori, datorată familiei Cândea, aceea de la Mălăieşti, ridicată de cnezii de la Sălaşu de Sus; şi este foarte probabil ca temelii ale unor cetăţi încă neidentificate să se păstreze şi pe valea Rîului Alb, în vecinătatea Rîului Bărbat sau în aceea a Sarmizegetusei romane. În acest din urmă loc, amfiteatrul roman a fost folosit ca fortificaţie în Secolul al IV-lea de către populaţia dacoromană rămasă pe loc după retragerea administraţiei şi a armatei, dar dimensiunile mari ale edificiului fac foarte

Biserica Sf. Nicolae din Densuș

Cetatea Mălăiești

(

RM

Muzeul satului hațegan

puţin probabilă folosirea lui şi în epoca ulterioară în scopuri militare. Este posibil ca în Secolele XII-XIII să fi fost utilizat în acest scop unul dintre turnurile de pe zidul de incintă al oraşului roman.

Mai bine decît cetăţile s-au păstrat capelele aceloraşi cnezi, chiar dacă majoritatea lor au suferit transformări şi adăugiri în Secolele XV-XVI, cînd au trecut în folosinţa obştilor săteşti. Capela de curte de la Streisîngeorgiu, cercetată în 1975-1976, s-a dovedit a data din prima jumătate a Secolului XII, fiind ridicată din blocuri de piatră scoase din ruine romane şi din cărămidă,, pe locul unui mai vechi monument de lemn. Capela de curte de la Densuş – monument unic în contextul arhitecturii medievale româneşti – a fost, de asemenea, cercetată, dar asupra vechimii părţii centrale a lăcaşului mai stăruie semne de întrebare. De la sfîrşitul Secolului al XIII-lea pare a fi capela de curte din Strei, situată în incinta unei villa rustica romane şi ridicată foarte probabil pe locul unei con­strucţii anterioare, din lemn. Acestora li se adaugă numeroase altele necercetate sau păstrate doar ca temelii.

Un aspect specific Ţării Haţegului îl constituie modul în care au fost utilizate unele monumente de arhitectură antică. Nu este vorba doar de refolosirea materialelor de construcţie scoase din ruine romane, ci chiar de utilizarea sau de refacerea unor clădiri romane, adaptate unor scopuri şi utilizări noi. Exemplul cel mai concludent îl constituie satul Grădişte sau Britonia, aflat pe locul Sarmizegetusei romane. Cercetările de aici au stabilit cu certitudine că aşezarea românească din Secolele XIII-XIV se afla în colţul de nord-vest al oraşului roman, cu casele şi curţile dispuse pe cele două laturi ale fostelor străzi romane. Uliţele actuale ale satului continuă, de altfel, să respecte traseul străzilor romane; la mică adîncime se mai găsesc lespezile de piatră şi rigolele vechi de 18 secole. Într-o asemenea situaţie, este greu de presupus că marile clădiri romane aflate în acea parte a oraşului să fi rămas fără utilizare în lungul răstimp ce s-a scurs pînă la dispariţia lor completă.

Un foarte important document redactat în anul 1360 la Haţeg conţine informaţii de mare interes pentru cunoaşterea societăţii româneşti din această parte a Transilvaniei. Din cuprinsul său – o înşiruire a numelui cnezilor cu teritoriile stăpînite de ei – avem o imagine complexă asupra Ţării Haţegului. Cnezii poartă nume ca Barbu, Costea, Muşat, Cristea, Nicolae zis Cândea, Basarab cel Lung, Radu, Ioan cel Roşu şi stăpînesc sate răspîndite într-o densă reţea de aşezări în toate cnezatele sau jupînatele Haţegului. Din document reiese că satele mai importante și, probabil, mai vechi se află la marginea Depresiunii Haţegului, sub Munţii Retezat şi sub dealurile dinspre Valea Cernei, astfel încît Haţegul pare să reproducă, la scară mică, Transilvania înconjurată de salba „ţărilor” româneşti. Situaţia se datorează fără îndoială rolului foarte important pe care muntele – cu resursele şi adăposturile sale – l-a avut în viaţa obştilor săteşti ale românilor la începuturile evului mediu.

Deşi destul de intens cercetată, mai ales în ultimele decenii, de geografi, etnosociologi, istorici, arheologi, istorici de artă, şi lingvişti şi cu toate că există azi o bogată literatură de specialitate, Ţara Haţegului mai rezervă multe perspective cercetărilor viitoare axate pe reconstituirea etapelor principale ale trecutului ei.

Istoria sa se prezintă ca o carte permanent perfectibilă, o carte ce merită sub toate aspectele să fie scrisă.

RADU POPA

16

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Renunțarea lui Biden

după o perioadă infernală de 25 de zile declanșată de cea mai dezastruoasă dezbatere din istoria politică americană modernă. Biden nu a reușit să-i liniștească pe colegii democrați – sau pe mulți dintre ei – în aparițiile publice ulterioare. Principalii donatori și-au tăiat sumele acordate pentru campania lui și pentru partid. În mod previzibil, aceștia au început să-i ceară să renunțe la candidatură.

Fostul președinte al Camerei, Nancy Pelosi, nașa Partidului Democrat, a spus că mai are de luat o decizie – după ce a insistat că a ales să rămînă în cursă.

Sîmbătă, Biden a vorbit cu Pelosi – o conversație secretă pînă acum – a raportat CNBC, citînd o persoană care cunoaște direct interacțiunea lor. Pelosi, ai cărei aliați cei mai apropiați i-au cerut public să părăsească cursa, nu a răspuns la un mesaj text în care i se solicitau comentarii pe marginea subiectului. Prietenii îi spuseseră lui Biden că își riscă moștenirea – ca omul care l-a învins pe Donald Trump și a promulgat o serie de legi majore – și că ar putea ajunge să devină un țap ispășitor dacă democrații vor fi înfrînți în noiembrie. El a crezut, cel puțin pînă în acel weekend, că poate cîștiga din nou. În 2020, el a promis că va fi un candidat «bridge», dar pînă la urmă, nu a vrut să fie o punte între cele două mandate ale lui Trump.

«A devenit o situație fără sorți de izbîndă, o profeție care se auto-împlinește», a declarat duminică fostul oficial al Casei Albe, Cedric Richmond, care a fost copreședinte al campaniei lui Biden în 2020. Odată ce banii se duc și aleșii își retrag sprijinul, «este imposibil să cîștigi, iar el a pus întotdeauna țara și partidul pe primul loc».

Pînă la momentul în care Biden a convocat o ședință cu grupul complet de consilieri, fusese scrisă o declarație

oficială care anunța decizia sa. Un minut mai tîrziu, pe contul său X a fost postată acea declarație prin care anunța toți alegătorii că va rămîne în funcție, dar va ceda nominalizarea partidului său – făcîndu-l primul președinte în exercițiu eligibil care a făcut asta de la Lyndon Johnson în 1968. La mai puțin de 30 de minute după aceea, el a susținut-o pe Harris, spunînd că este cea mai bună alegere pentru a-l învinge pe Trump în cele patru luni rămase pînă în ziua alegerilor. După anunțul său, Biden a efectuat între 40 și 50 de apeluri telefonice despre decizia sa duminică seara, potrivit unor surse. În ultimele zile, pe măsură ce s-au înmulțit solicitările pentru a demisiona, Biden a cerut să vadă sondajele care o vizează pe Kamala Harris într-o confruntare ipotetică cu Trump. Două surse apropiate au declarat că Biden a analizat și sondajele publice, deoarece dorea să afle mai multe despre poziția ei împotriva lui Trump. Sondajul a fost foarte strîns și a fost arătat doar cîtorva consilieri de top de campanie, inclusiv Donilon și O’Malley Dillon.

Biden nu a vrut ca Harris să experimenteze aceeași trădare pe care a simțit-o el atunci cînd era vicepreședinte, iar președintele Barack Obama și-a transferat polul de putere lui Hillary Clinton. Chiar dacă au început să fie luate primele măsuri pentru ca Harris să preia campania lui Biden și să cîștige nominalizarea, mulți oameni loiali lui Biden din Washington încă analizează evoluția evenimentelor”.

Cam așa s-au petrecut lucrurile. Acum, cît de capabilă e doamna Harris să-l bată pe Trump, rămîne de văzut. În ceea ce mă privește cred că, în alegeri corecte și cinstite, Trump va cîștiga.

Interviul profetic cu Neagu Djuvara: „Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. Ne merităm soarta, știm doar să ne văicărim, să ne fie rușine!”

ceruse Basarabia. Și toate patru au fost acceptate de șeful statului, adică de Regele Ferdinand, la 24 Decembrie. Deci data cînd s-a născut România Mare este 24 Decembrie, nu 1 Decembrie!

Pe de altă parte, mai există un motiv foarte practic. O sărbătoare națională e bine să fie ținută într-un anotimp cu soare, în care vremea să te îndemne la bucurie, oamenii să poată dansa în stradă. Ce te faci la 1 Decembrie, cînd se văd aburii vorbitorilor ieșind din gură și cînd bieții ostași îngheață?

V.M.: V-ați întors în România după 45 de ani de exil, în februarie 1990. Ați scris că în primele zile petrecute la București v-ați tot întrebat: „Ce cauți aici, Neagule?”. Ați aflat răspunsul la întrebare?

N.D.: Culmea este că risc să îmi pun întrebarea și după 19 ani. Din cînd în cînd îmi pun încă întrebarea asta și astăzi. Dar constatînd cu cîtă căldură sînt primit de tineret, consider că nu m-am întors degeaba în țară.

Cînd am întocmit această mică lucrare făcută în grabă și sub îndemnul altora, căci nu am avut personal intenția să scriu „Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, ea s-a vîndut în 39.000 de exemplare. Iar cînd m-am oprit la o farmacie, un domn foarte amabil mi-a spus: „Mă iertați că mă adresez dumneavoastră, dar doream să vă mulțumesc.

Am o fiică la liceu care avea o totală inapetență pentru istorie; i-am cumpărat cartea dumneavoastră și de atunci e pasionată de istorie”. Acestea sînt lucruri care mă bucură și îmi dau seama că, totuși, nu am venit degeaba în România.

V.M.: Sînteți patriot?

N.D.: Patriot? Ascultă (pufnește furios). Nu merit sămi fie pusă o asemenea întrebare. Se întorcea cineva care nu e patriot? Soția mea, care e franțuzoaică, cînd a văzut ce fac în România a spus: Trebuie să ai patriotismul bine înșurubat în cap ca să suporți să trăiești acolo.

V.M.: De 19 ani tot suportați. Mai suportați mult?

N.D.: Păi da. Voi suporta pînă la moarte, asta e clar.

Vreau să fiu înmormîntat aici. Dar mi-aș dori să mor pe un vapor. Cînd nu voi mai putea să scriu am să încerc sămi găsesc un loc pe un vas cu pînze care face înconjurul lumii. Atunci, dacă mori pe drum, te aruncă în mare. Să terminăm cu poveștile acelea cu înmormîntări complicate, cu alaiuri și cu discursuri.

Din păcate (și în context expresia este cu adevărat potrivită), Europa de mîine va aparține arabilor și tiganilor.

De aceea considerăm că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în rezervații… Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor!

Preluare: hotnews.ro, Autor: Vlad Mixich

(urmare din pag. 1) „Oricît de nebun a fost – și încă este – Biden a acceptat că nu și-ar putea susține campania, ținînd cont de scăderea în sondaje, donatorii retrăgîndu-se și luminații de partid împingîndu-l să renunțe. S-ar putea să fi fost mai lent decît alți oameni din interiorul democraților în a face acest calcul, dar a înțeles pe deplin ce trebuie să facă pînă sîmbătă seara. Relatarea acestui weekend critic, cu ceea ce a dus la anunțul uimitor al lui Biden provine din interviurile acordate de democrații familiarizați cu ceea ce s-a întîmplat. În convorbiri telefonice purtate duminică, Biden le-a spus vicepreședintelui său, Kamala Harris, șefului său de cabinet de la Casa Albă, Jeff Zients, și președintelui său de campanie, Jen O’Malley Dillon, că se va retrage. Faptul că trebuia să-i informeze în acest fel a subliniat gradul în care cercul său s-a strîns în ultimele zile pentru membrii familiei și cîțiva consilieri – Mike Donilon, Steve Ricchetti, Anthony Bernal și Annie Tomasini. Este posibil ca rezultatul să nu îi fi surprins pe oficialii de la Casa Albă, dar momentul ales a făcut-o. Cei mai mulți au aflat, împreună cu restul lumii, cînd Biden și-a publicat postarea pe X. Același lucru a fost valabil și pentru oficialii Comitetului Național Democrat și președinții celorlalte partide. Asistenții seniori ai lui Biden s-au străduit să organizeze întîlniri separate pentru a discuta cu membrii personalului de la Casa Albă și de campanie, asigurîndu-i pe asistenții politici că locurile lor de muncă sînt în siguranță. Așa cum se întîmplă întotdeauna, sfîrșitul a fost brusc. Dar a venit

Republicăm un interviu mai vechi cu Neagu Djuvara, unde reputatul istoric prevedea exact ceea ce se întîmplă azi.

Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de astăzi în Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supravietui pentru cîteva generații în „rezervații”… Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor!”.

Vlad Mixich: Prin urmare se schimbă în bine mersul istoriei?

Neagu Djuvara: Dacă modelul este Imperiul Roman spre sfîrșit, cînd nu existau războaie decît la periferie, întradevăr semănăm cu acesta. Dar ce mă îngrijorează pe mine este că am intrat deja într-un nou Ev Mediu. Adică, moare definitiv civilizația occidentală. Încet, dar sigur.

V.M.: Care sînt simptomele?

N.D.: Simptomele le simțim deja demult, printr-o dezordine morală care nu a existat niciodată. Vă dau un singur exemplu: tineretul care se revoltă astăzi nu are absolut niciun ideal. Nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărîme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva.

Tineretul, care în general trebuie considerat ca purtător de idealuri viitoare, chiar greșite, așa cum a fost cu comunismul, astăzi nu mai are niciun ideal…

Al doilea simptom nevăzut pînă acum: bizareria cu marea cotitură în artă și gîndire (care în general se petrece cu zeci sau sute de ani după ce a căzut un imperiu) în civilizația occidentală a început între 1905-1913, deci înainte de ivirea imperialismului american. De exemplu, în sculptură, Brîncuși al nostru rupe complet tradiția care merge de la Michelangelo la Rodin. La fel în muzică, unde dodecafonia, școala de la Viena și Bela Bartok, toate sînt complet în ruptură cu marea muzică de la Monteverdi și pînă la Debussy. În toate domeniile artei și gîndirii avem un viraj brutal la începutul veacului 20. Acesta ar fi semnul că începem un nou Ev Mediu.

Asta înseamnă că hegemonia americană, care asigura un fel de pace mondială, nu va dura cinci secole precum Imperiul Roman, ci probabil doar o sută de ani. Gîndiți-vă că doar pe parcursul unui secol Europa va deveni metișă.

Mie îmi este clar că indo-europenii se sinucid încet, dar sigur. Adică nu mai fac copii, nu mai au nicio ambiție. De zeci de ani. Noi nu suportăm un „atac” al lumii a treia.

Dimpotrivă, noi am creat un gol, pe care cei din lumea a treia, extrem de prolifici, vin să-l umple.

V.M.: Și idealul Uniunii Europene?

N.D.: Tinerii nu prea știu ce este idealul european.

Tinerii nu întrevăd ce poate să fie o Europă Unită. Nici eu nu o văd unită deloc, nu o văd cu un guvern și un președinte.

Mai cu seamă dacă intră și Turcia, atunci Europa avortează.

V.M.: Sînteți foarte pesimist. Atunci ce viitor are civilizația europeană care a dominat lumea vreme de cîteva secole?

N.D.: Tocmai de aceea este menită să dispară. Asta este o lege universală. Cînd ai avut atîta splendoare de creativitate în știință și artă, precum și putere economică și politică ca să te întinzi pe întregul glob terestru, trebuie să plătești prin dispariție.

V.M.: Va dispărea și România, împreună cu civilizația europeană?

N.D.: Bineînțeles. Dacă noi am intrat atît de tîrziu într-o horă care se strică, ne stricăm împreună cu ea. Asta e clar.

V.M.: Trebuia să nu intrăm în hora asta? Avem vreo șansă de scăpare?

N.D.: Nu, niciuna. Dimpotrivă. Puținul de creativitate care ne rămîne îl vom dezvolta tot în sînul Europei. De cele mai multe ori, încă din trecut, talentele noastre cele mai mari nu s-au putut manifesta decît în străinătate. Este ca un fel de blestem asupra acestei țări. Începînd de la Cantemir, pînă la Eliade și Cioran, toți s-au remarcat în străinătate.

V.M.: În astfel de condiții, de ce să mai rămînă tinerii români în țară?

N.D.: Tocmai, nu numai că îi sfătuiesc să stea aici, dar îi rog pe cei care sînt stabiliți deja în străinătate să se întoarcă, în măsura posibilului, pentru a crea o nouă elită intelectuală, care s-o înlocuiască pe cea de-acuma.

V.M.: De ce s-ar întoarce într-o barcă a cărei scufundare tocmai ați descris-o?

N.D.: Dar barca noastră nu se duce mai la fund decît restul Europei, așa că mai bine să se scufunde cu barca noastră decît cu cea germană sau franceză…

V.M.: Ce ați făcut pe 1 Decembrie, de Ziua Națională a României?

N.D.: Am dat interviuri zicînd un lucru care supără pe mai toată lumea: că nu sînt de acord cu alegerea lui 1 Decembrie ca sărbătoare națională. În primul rînd, nu este bine să modifici la fiecare schimbare de regim o sărbătoare națională. Am avut timp de aproape un veac 10 Mai, care este ziua independenței țării. Prin urmare, data intrării României în concertul european. Că 10 Mai a coincis cu venirea prințului Carol, ceea ce i-a făcut pe acei domni din 1990 să se teamă, înțeleg. Dar, pe de altă parte, 1 Decembrie nu este data României Mari. Este data cînd două provincii, Transilvania și Banat, au cerut să intre în Regatul României.

Cu două zile înainte ceruse Bucovina. Cu șase zile înainte

RM

17

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

Super-anul electoral 2024. Triumful extremelor, vremea schimbării? O nouă ordine mondială? (II)

Și alegerile din Austria, din septembrie, au o importanță mare, dat fiind curentul extremist în creștere în toată Europa. Partidul Libertății din Austria (FPÖ), de extremă dreapta, a obținut un scor istoric la alegerile europarlamentare: primul loc. Există temerea că și la alegerile interne, extrema dreaptă va prelua frîiele puterii și va da noul cancelar. Partidul Libertății e cunoscut pentru apropierea de Putin. Printre altele, a criticat sancțiunile impuse de UE Rusiei. În Georgia, alegerile de anul acesta au o miză la fel de mare precum cele din Republica Moldova. Georgia intrase pe traseul european și primise statutul de țară candidată. Aderarea Georgiei la Uniunea Europeană a fost însă „oprită” în mod oficial, decizia fiind luată la summitul din 27 iunie, potrivit ambasadorului blocului comunitar la Tbilisi, Paweł Herczyński.

Totodată, au fost înghețate și fonduri de 30 de milioane de euro, destinate Ministerului Apărării. Emisarul a descris decizia UE drept un răspuns la adoptarea de către parlamentarii georgieni a controversatei legi a „agenților străini”, cunoscută și sub denumirea oficială de lege privind „transparența influenței străine”. De regimul care va fi ales depinde rămînerea Georgiei pe traiectoria europeană versus apropierea de Rusia.

Europa, după alegerile din 2024. Pericolul rețelelor sociale și al teoriilor conspirației Profesorul Cristian Pîrvulescu, decanul Facultății de Științe Politice a SNSPA, spune că, după alegerile care au avut loc pînă acum în Europa, „lucrurile s-au înrăutățit, fără să devină însă catastrofale”. O altă concluzie este că, pentru ca europenii să-și arate reziliența, e nevoie de cutremure, cum a fost cel din Franța. Acolo, partidul lui Marine Le Pen, Uniunea Națională, a cîștigat primul loc la europarlamentare. Dar, puși în fața alegerilor interne, francezii au răsturnat clasamentul și au dus extrema dreaptă pe locul trei.

Politologul atrage atenția că nu toate statele din Europa sînt la fel de rezistente în fața extremelor.

Iar propagarea teoriilor conspirației pe rețele sociale este principalul factor care denaturează adevărul și influențează negativ votul oamenilor. „Finlanda, Suedia, Danemarca, Germania sînt reziliente“, spune Pîrvulescu, în vreme ce statele din Europa de est nu au aceeași rezistență. „Războiul hibrid durează de cel puțin un deceniu și jumătate. Presupune o folosire sistematică a post-adevărului și a teoriilor conspiraționiste pentru a scădea încrederea în democrație. Nu e ceva nou, dar de data aceasta dispun de tehnologie și de știință – de psihologie politică – care le permite celor care propagă dezinformare să identifice grupurile sociale și etnice care pot fi influențate”.

Actorii alegerilor din 2024 – deznădejdea și situația economică Revista Time identifică mai multe motive pentru care super-anul electoral 2024 este în același timp unul al schimbării. Oamenii au votat pentru schimbare din lipsă de speranță, din cauza perspectivelor economice sumbre, a schimbărilor climatice îngrijorătoare sau pentru că au simțit că democrația este în pericol, scriu jurnaliștii de la Time. „Deznădejdea este un sentiment foarte puternic în psihologia electorală, pentru că este sentimentul pe care îl au oamenii cînd cred că lucrurile stau atît de rău, că oricum nu se pot înrăutăți”, spune pentru Time Michael Bruter, directorul Observatorului de Psihologie Electorală al London School of Economics and Political Science. „Oamenii simt că, într-un fel, ar putea să voteze pentru partide politice care nu cred că sînt soluțiile doar pentru că simt că situația este atît de disperată încît vor schimbare cu orice preț. Schimbarea devine o valoare în sine”, adaugă el.

Jurnalist și analist politic, Ioan Bogdan Lefter contrazice percepția potrivit căreia 2024 este anul schimbărilor majore. Și explică de ce. „Nu e vorba

despre schimbări de regimuri, ci despre rotații la guvernare.

O schimbare de regim este o schimbare de sistem politic, atunci cînd se prăbușește un sistem. Se folosesc prea mult în limbajul public și mediatic internațional termeni extrem de severi precum crize, prăbușiri de regimuri”. El crede că, în ciuda unei perioade de crize consecutive, din 2007 încoace – „terorismul internațional, prăbușirea pieței imobiliare, criza migranților, pandemia, criza energetică, criza siriană, cea din Gaza, războiul din Ucraina” – regimurile democratice au rămas preponderente, iar schimbările nu au răsturnat ordinea mondială.

Totuși nu se poate spune că succesiunea de crize nu și-a pus amprenta și pe modul cum votează oamenii. „Crizele au drept urmare scăderea nivelului de trai, șomaj, frică și cresc procentajele de vot pentru formațiunile populiste care reacționează la criză promițînd salvări miraculoase”, completează Ioan Bogdan Lefter.

Economia are un cuvînt major de spus în opțiunile electorale ale oamenilor, dar numai în societățile democratice. În dictaturi, nivelul scăzut de trai nu cîntărește la vot, pentru că votul este formal. Profesorul de științe politice Andrei Țăranu face o radiografie a alegerilor din Africa, Asia și America Latină, din această perspectivă. „O bună parte din țările din Africa, unde s-au produs lovituri de stat sprijinite de Rusia împotriva Franței sau a Uniunii Europene, aceste lovituri de stat nu a avut nicio legătură cu cetățenii. Pur și simplu poporul a privit pasiv cum s-a schimbat puterea de la un general la un alt general”. În schimb, spune Andrei Țăranu, în Asia contează situația economică. „Acolo lucrurile sînt mai complicate, pentru că este începutul unei clase de mijloc care ar vrea să obțină mai multă putere politică, în timp ce marea majoritate săracă ar vrea și ea să obțină mai multă putere politică și să introducă, să-i spunem, niște forme de redistribuire mai acceptabilă. Lucrurile sînt complicate și diferă de la țară la țară”.

America de Sud e împărțită între viziunile economice de stînga, care predomină, și cea de extremă dreapta din Argentina, remarcă profesorul. „Avem regimul Maduro în Venezuela și regimul lui Milei, în Argentina, care practic a aruncat orice formă de control statal pe fereastră. Cu alte cuvinte, descurcați-vă! Vom vedea care dintre cele două modele, Maduro sau Milei, va prevala. Singura care are de cîștigat în zona respectivă este Brazilia, care are un model mai degrabă centrist, ceea ce arată că, pînă la urmă, economiile mixte, economiile care nu sînt complet centralizate, dar există un nivel de supraveghere, au posibilitatea de creștere în perioadele de criză”.

Democrație vs. extreme în super-anul electoral 2024 Analistul politic Ioan Bogdan Lefter spune că „în ansamblu, anul electoral 2024, care a adus și va continua să aducă atît de mulți cetățeni ai planetei la vot, înregistrează creșteri, am putea spune firești, în condiții de crize succesive și suprapuse, ale formațiunilor naționalist-populiste”. Dar, la fel de bine, „înregistrează o spectaculoasă stabilitate a democrațiilor, ceea ce arată că lecțiile perioadei războaielor mondiale au fost învățate”.

Politologul Andrei Țăranu crede și el că „democrația rezistă și rezistă relativ bine. Și asta pentru că, într-un fel sau în altul, electoratul a forțat ceea ce numim partidele

extremiste să se modereze. Sigur însă că ele sînt puțin mai radicale decît partidele mainstream. Și aici apare o altă problemă. Multe dintre partidele mainstream, în Germania, în Franța și în Spania, la rîndul lor, s-au radicalizat în privința unor teme care inițial erau ale partidelor populiste – migrația, spațiul Schengen”.

Andrei Țăranu atrage atenția că sînt puține partide extremiste în sensul propriu al cuvîntului și mult mai multe partide radicale și populiste, ceea ce face ca, în Europa, pericolul ca democrația să fie afectată nu este foarte mare. Spre deosebire de alte colțuri ale planetei. „Avem acum o formulă tot mai naționalistă în India și l-ați văzut pe domnul Modi cum se sărută cu domnul Putin și împărtășesc cam aceleași linii șovine și xenofobe pe care s-ar putea ca la un moment dat să le împărtășească și Xi Jinping, ceea ce arată, haideți să-i spunem, construirea încet-încet a unui pol politic iliberal”.

Cum se vor poziționa marile puteri după alegerile 2024 De anul electoral 2024 depinde și cum se vor poziționa marile puteri ale lumii, spune politologul Andrei Țăranu. „Relațiile dintre China, India, Rusia, Iran și Coreea de Nord s-au îmbunătățit semnificativ.

Numai cine nu vrea să vadă nu vede că, din nefericire, India, care era pînă de curînd cea mai mare democrație mondială ca număr de cetățeni, a virat puternic înspre o dreaptă naționalistă și religioasă, în special împotriva musulmanilor”. În ceea ce privește cum se vor așeza taberele, aici trebuie să așteptăm să vedem ce se va întîmpla în alegerile din noiembrie din Statele Unite ale Americii, spune profesorul. „Dacă rezultatele cele mai sinistre se confirmă și va ieși Donald Trump, atunci relația atlantică se va deteriora. Practic, Uniunea Europeană va rămîne singură în fața unei concurențe extraordinar de puternice din foarte multe puncte de vedere, ceea ce, în esență, nici n-ar trebui să fie rău. Uniunea Europeană trebuia la un moment dat să înceapă să umble pe propriile picioare, să aibă propriul destin, nu să depindă la nesfîrșit de alte puteri”, spune Andrei Țăranu.

Politologul Cristian Pîrvulescu vede o victorie a lui Trump ca pe o condamnare sigură a Statelor Unite la izolare. „În mod paradoxal, deși Trump spune că America va fi «măreață, din nou», de fapt America își va pierde total influența”, crede profesorul Cristian Pîrvulescu.

Pe acest fond, China, Rusia, India, Iran, Coreea de Nord vor încerca să aprofundeze relațiile, dar rezultatul nu va fi cel scontat, mai spune profesorul Pîrvulescu. „Există o întreagă conspirație a țărilor din zona BRICS care vor să impună o nouă ordine mondială. Modi la Moscova vorbea despre o lume multipolară. Pe de altă parte, toate aceste state au nevoie de Occident, pentru că nu au unde să-și vîndă, în lumea lor, produsele”.

În loc de epilog. Se instalează o nouă ordine mondială?

Profesorul Pîrvulescu spune că nu, cel puțin deocamdată, dar că pericolele nu sînt de neglijat.

Mai ales dacă democrațiile sînt subminate chiar de personaje din interior. „Al III-lea Război Mondial este ultimul dintre războaie. Nu va mai exista altul. Ca urmare nu vom avea de-a face cu schimbări dramatice”, spune el. „Vom avea de-a face cu schimbări graduale într-o direcție sau în alta”. „Este evident că SUA au atins un moment de cotitură, dar și Europa are o mare responsabilitate. Iar loviturile pe care unii trădători, precum Viktor Orban, le dau Europei sînt incredibile (n.r. vizitele la Moscova și la Beijing). Din punctul meu de vedere, obligația Consiliului este să-l demită pe Orban (n.r. de la șefia Consiliului UE)”.

Sfîrșit Alina Manolache (europalibera.org)

18

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Piața di Spagna, Roma

Roma (VIII)

În anul 1453 interiorul bisericii a fost finalizat după ce cardinalul Juan Torquemada a dat ordin ca nava principală a bisericii să fie acoperită de bolți care să reducă din greutatea bisericii. În același an, Contele Francesco Orsini a sponsorizat construcția fațadei.

Oricum, aceasta a rămas neterminată pînă în anul 1725, cînd a fost în sfîrșit terminată din ordinal Papei Benedict al XIII-lea. În 1431 aici se desfășoară ședința de alegere a noului Papă după moartea lui Martin V, a cărui familie dominase viața politică a Romei pentru 15 ani. Pe data de 3 martie, cei 14 cardinali l-au ales pe Gabriele Condulmaro ca nou Papă, sub numele de Eugeniu al IV-lea. Tot aici, peste numai 16 ani se desfășoară un alt sfat pentru alegerea unui nou Suveran Pontif, cînd cei 18 cardinali – dintr-un total de 26 – îl aleg pe cardinalul Tommaso Perentucelli de Sarzana ca noul Papă Nicolae al V-lea. În Secolul XVI Giuliano da Sangallo a modificat zona altarului, iar în 1600 Carlo Maderno a mărit biserica, a adăugat decorațiuni baroce și a creat actuala fațadă în stil renascentist. Între 1848 și 1855 Girolamo Bianchedi a condus un important program de renovare, ocazie cu care a și îndepărtat unele din adăugirile baroce, iar zidurile albe au fost acoperite cu fresce în stil neogotic dînd bisericii înfățișarea de astăzi. Vitraliile s-au pus în Secolul XIX, iar pe la 1909 marea orgă a fost reconstruită de compania lui Carlo Bossi, fiind restaurată în 1999.

Eram deja extenuați după atîtea zile în care umblaserăm kilometri, dar mai aveam puțin.

A patra zi la Roma, credeam noi, va fi și ultima zi de umblat. Avionul pleca pe la ora 14 a zilei următoare, deci, teoretic, am mai fi avut doar o dimineață la dispoziție.

Să nu anticipez, însă. De data asta am fost mai leneși fiindcă zilele de mărșăluit prin Roma începeau să se simtă, ținînd cont că făceam cam 10-15 km în fiecare zi, mergînd pe jos, nu cu autobuzele, conform principiului care spune că un oraș se descoperă străbătîndu-l cu piciorul. Drumurile ne-au purtat pașii din nou prin Forum spre Colosseum fiindcă atunci, în prima seară, nu apucasem să vedem lucrurile în tihnă. Eu m-am despărțit la un moment dat de grup pentru că trebuia sămi cumpăr șapca cu AS Roma pentru colecție. Așa că atunci am folosit autobuzul ca să-mi ajung tovarășii din urmă. Ne-am întîlnit la Colosseum – mai precis în fața obiectivulului numit Arcul lui Constantin, construcție ce marchează victoria primului împărat creștin asupra rivalului său, împăratul Maxențiu. Specialiștii spun că este o pastișă recentă a unor elemente păgîne cum sînt rondelele cu scene de vînătoare luate de la un templu dedicat împăratului Hadrian, sau statuile de daci existente pe acest arc. Sînt acolo fiindcă dacii au fost și temuți, dar și respectați de către romani. Găsiți statui de daci și în grădinile vilei Borghese din Roma.

De aici, am umblat pe străzile orașului văzînd Piața di Spagna, cu treptele ei acoperite de flori, pe care am șezut și am mîncat o înghețată italiană care nu se compară cu nimic în lume. Altceva în Piața di Spagna nu prea ai ce să faci. Apoi am intrat la San Pietro in Vincoli, Biserica Capucinilor, și am încheiat ziua cu Santa Maria Maggiore. Dar să o luăm pe rînd.

La San Pietro in Vincoli am mers să admirăm statuia „Moise”, sculptată de Michelangelo, și pentru a vedea lanțurile cu care Sf. Petru a fost legat în închisoarea din Roma. Mai găsim aici o icoană a Sf. Augustin făcută din mozaic. San Pietro in Vincoli (Sfîntul Petru în lanțuri) este o biserică titulară romano-catolică și o bazilică minoră din Roma, cunoscută pentru faptul că este casa statuii lui Moise, a lui Michelangelo, parte a mormîntului Papei Julie al II-lea. Lîngă biserică este Facultatea de Inginerie a Universității La Sapienza, în fosta clădire a mînăstirii. Acesta este numit „San Pietro in Vincoli” pe antonomazie. Biserica este situată pe Dealul Oppian, lîngă stația de metrou Cavour, la mică distanță de Colosseum.

Cunoscută și sub denumirea de Bazilica Eudoxia, a fost reconstruită pentru prima dată pe fundații mai vechi în 432 – 440 pentru a adăposti lanțurile care l-au legat pe Sfîntul Petru cînd a fost închis la Ierusalim, episod numit „Eliberarea Sfîntului Petru”. Împărăteasa Eudoxia (soția împăratului Valentinian al III-lea), care le-a primit drept cadou de la mama ei, Aelia Eudocia, consoarta lui Valentinian al II-lea, a prezentat lanțurile papei Leon I. Aelia Eudocia a primit aceste lanțuri ca dar de la Iuvenalis, episcop din Ierusalim. Conform legendei, cînd Leon le-a comparat cu lanțurile Sfîntului Petru din închisoarea Mamertine, la Roma, cele două lanțuri s-au contopit miraculos. Lanțurile sînt acum păstrate într-un relicvar sub altarul principal din bazilică.

Bazilica, consacrată în anul 439 de Sixtus al III-lea, a suferit mai multe restaurări, printre care o restaurare a Papei Adrian I, și lucrări ulterioare în Secolul al XIlea. Din 1471 pînă în 1503, an în care a fost ales Papă Iuliu al II-lea, cardinalul Della Rovere, nepotul Papei Sixtus al IV-lea, a efectuat o reconstrucție notabilă.

Porticul frontal, atribuit lui Baccio Pontelli, a fost adăugat în 1475. Claustrul (1493-1503) a fost atribuit lui Giuliano da Sangallo. Lucrări ulterioare au fost realizate la începutul Secolului al XVIII-lea, sub numele de Francesco Fontana, și a existat și o renovare în 1875.

Interiorul are un naos și două culoare, cu trei abside împărțite prin coloane dorice antice. Coamele sînt înconjurate de bolți încrucișate, în timp ce naosul are un tavan din cofertă din Secolul al XVIII-lea, pictat în centru de Giovanni Battista Parodi, înfăți­șînd Miracolul Lanțurilor (1706). În această scenă, Papa Alexandru îl vindecă pe Sfîntul Balbina atingîndu-l cu lanțurile care l-au legat pe Sfîntul Petru.

Alte opere de artă includ două pînze ale Sfîntului

Basilica San Pietro in Vincoli

Augustin și ale Sfintei Margarete de Guercino, monumentul cardinalului Girolamo Agucchi proiectat de Domenichino, care este, de asemenea, pictorul unei fresce sacristice înfățișînd Eliberarea Sf. Petru (1604).

Retablul de pe prima capelă din stînga este o depunere de Cristoforo Roncalli. Mormîntul cardinalului Nicolae din Kues (d. 1464), cu relieful său, cardinalul Nicolae înainte de Sf. Petru, este realizat de Andrea Bregno. Pictorul și sculptorul Antonio Pollaiuolo este îngropat în partea stîngă a intrării. El este sculptorul florentin care a adăugat figurile lui Romulus și Remus la sculptura Lupa Capitolina de pe Capitoliu.

Monumentul mormîntului cardinalului Cinzio Aldobrandini a fost ridicat 1705 – 1707 de către prințul Giovanni Battista Pamphili Aldobrandini, după un design al arhitectului său Carlo Francesco Bizzaccheri și cu sculpturile de putti (amorași) și un schelet înaripat de Pierre Le Gros cel Tînăr. În 1876, arheologii au descoperit mormintele celor care se credeau cîndva cei șapte martiri maccabe înfățișați în 2 Macabei 7 – 41. Este foarte puțin probabil ca aceștia să fie, de fapt, martirii evrei care și-au dat viața în Ierusalim. Sînt amintiți în fiecare an de 1 august, în aceeași zi cu miracolul contopirii celor două lanțuri.

Al treilea altar din culoarul stîng păstrează un mozaic al Sfîntului Sebastian din Secolul al VII-lea. Acest mozaic este legat de un focar de ciumă din Pavia, în nordul Italiei. Moaștele lui Sebastian au fost duse acolo pentru a opri o izbucnire a ciumei din 680, din moment ce se credea că Sebastian se născuse în Lombardia, iar un altar a fost construit pentru moaștele sale la San Pietro in Vincoli din Pavia. Către partea dreaptă a alatarului există statuia „Moise” sculptată de Michelangelo, piesa centrală a mormîntului neterminat al Papei Iulius al IIlea. Moise are o poziție încordată, unde se pune accent pe musculatura acestuia, pe barbă și pe două coarne mici care îi ies din cap. Moise este înfățișat cu coarne, sugerînd „strălucirea Domnului”, datorită asemănării din cuvintele ebraice pentru „fascicule de lumină” și „coarne”. Acest tip de simbolism iconografic era comun în arta sacră timpurie, iar pentru un artist coarnele sînt mai ușor de sculptat decît razele de lumină. (va urma) nicu marius marin Basilica Santa Maria Maggiore

RM

19

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

s ã n ã t a t e ­­ Cum ne lepădăm de gîndurile negative

Doza

de

Frici… Frica de examene, frica de avion, frica de a eșua, frica de oameni, frica de a nu putea duce la capăt o discuție de afaceri sau problemele din familie, stări depresive, gînduri permanent negative. Înainte de orice vedem partea negativă a lucrurilor și de aici se construiește un adevărat scenariu negativ. Gînduri încărcate de frică pentru cei dragi plecați sau care sînt pe drumuri. Sună telefonul și imediat ne inundă un sentiment de frică: oare ce s-a întîmplat?

Corpul uman este un computer biologic care, ca orice computer, trebuie „devirusat” și resetat metodic, la anumite intervale de timp, mai ales la schimbarea de anotimp. Creierul lucrează ca un computer, în sistemul limbic fiind prelucrate emoțiile. Sistemul limbic este legat mai departe de alte regiuni ale creierului și de sistemul neuro-vegetativ, iar prin neurotransmițători (cum ar fi adrenalina din suprarenale) este influențat întregul corp fizic.

Cuvîntul „emoție” vine din latină și înseamnă „mișcarea dispoziției”. O emoție este produsul cortexului cerebral. Majoritatea emoțiilor noastre vin prin subconștient, influențează percepția, trăirile, gîndirea și comportamentul nostru.

Am mai expus în diferite articole și emisiuni tv. importanța echilibrului energetic din corp. Blocajele energetice sînt cele mai agresive capcane în care ne găsim atunci cînd energia chakrelor este blocată. Fiecare chakră are energia și culoarea proprie, iar dacă se află în dezechilibru poate fi astăzi ușor restabilită prin vibrații vindecătoare, cu ajutorul aparatelor de biorezonanță.

Re­echilibrarea energetică înlătură blocajele, fluidizează

informația în corp și asigură calitatea vieții.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (23)

articole cu litere de o şchioapă în legătură cu această declaraţie. Cheltuielile legate de obţinerea licenţei în 100 de state costă mult, ajungînd (din cîte se pare) la 600 mii de dolari.

27 martie 1995. În renumita revistă „Time”, apare un articol de pri­mă pagină, intitulat Jucătorii, care oferă date despre investiţia de la Dream Works; cei trei fondatori au intrat în afacere cu cîte 333 milioane dolari fiecare şi, pe lîngă această sumă, au mai atras fondurile unor investitori (bănci, persoane fizice şi concerne, printre alţii: Microsoft-ul lui Bill Gates, Matsushita, uriaşa companie coreeană „Samsung” şi o casă de asigurări din California). La Hollywood, toată lumea a observat, cu diferite grade de interes, cum Dream Works-ul se zbătea în durerile facerii. Prietenul lui Spielberg, Tom Hanks, îşi spune părerea: „Întreg Hollywoodul se .aşteaptă să dea zdravăn cu nasul de pămînt”.

16 august 1995: Vechea dorinţă a lui Steven Spielberg, de a avea o fabrică de jucării, se împlineşte, cînd se asociază cu Hasbro. Sub numele Dream WorksToys, fabrica va prezenta jucării şi produse comerciale legate de filmele produse în noua companie.

13 decembrie 1995. Undeva, în nord-vestul Los Angeles-ului, se întinde Playa Vista, avînd o suprafaţă mai mare decît Central Parc din New York. Aici vrea să-şi construiască Dream Works enormul studio şi, fireşte, complexul imobiliar, prevăzut cu 13 mii de locuinţe, un port pentru iahturi, hoteluri de lux. Imediat după anunţ, asociaţiile ecologiste şi alte grupuri îşi manifestă dezaprobarea.

31 decembrie 1995. După trecerea unui an, la Dream Works lu­crează 560 angajaţi, împrăştiaţi în tot Los Angeles-ul. Investiţia pen­tru finanţarea filmelor în pregătire, a construcţiilor şi a altor chel­tuieli, depăşeşte două miliarde de dolari.

3 ianuarie 1996. Şefa de personal de la Dream Works anunţă că şi homosexualii, care trăiesc în cupluri stabile, se pot bucura de avantajele asigurărilor de sănătate şi pensie. Alte studiouri, de exem­plu, 20th Century Fox, îşi fac cunoscută poziţia: „Tocmai voiam să ne ocupăm şi noi de această problemă”. (va urma) MISTERELE LUMII

Cele mai mari onorarii din lume (8) Unui singur om se pare că nu-i păsa de toate acestea: lui Michael Eisner, care nu se temea de concurenţă. „Le doresc tot binele. Din partea mea, Jeffrey poate să facă ce vrea, să conducă un studio sau să vîndă hamburgeri, cum îi place”. În realitate, ce făcea? Să privim atent, pentru că vom vedea ast­fel cum se poate construi o fabrică de vise şi cum se pot înmulţi banii, pe principiul „ban la ban trage”.

12 octombrie 1994, data fuziunii. Sinucidere?

Posibil. Curaj? Ne­îndoielnic. Mania grandorii? Vom vedea. E o după-amiază însorită de toamnă în Los Angeles, Steven Spielberg, David Geffen şi Jeffrey Katzenberg anunţă constituirea studioului comun.

Asocierea lor e atît de îndrăzneaţă, încît nu are precedent de-a lungul celor 60 de ani care s-au scurs de la constituirea ultimului mare studio. E vorba de o investiţie uriaşă, un risc mult prea mare. Dar Spielberg, omul „condamnat” la succes, ne linişteşte: „În sfîrşit ne-am văzut visul cu ochii, dar acum ne-ar plăcea să îl şi stăpînim”.

Din asocierea regizorului Spielberg, a titanului discurilor – Gef­fen şi a fostului conducător de la Disney – Katzenberg, a rezultat o echipă invincibilă căreia nu-i lipseau capacitatea, voinţa sau banii, pentru a-şi atinge scopurile. Observatorii mai cinici îşi băteau ca­pul cu adevăratele lor ţeluri, acuzîndu-i de megalomanie şi de false ţeluri afişate de „echipa de vis”, conform cărora, întotdeauna vor plasa valoarea artistică şi creativitatea înaintea cerinţelor pieţei.

Declaraţia personală a lui David Geffen s-a rezumat la urmă­toarele cuvinte: „Pur şi simplu mă doare-n cot.”

Ianuarie 1995, statul California, Pasadena, hotelul Ritz: La „botezul” studioului vin 150 de ziarişti.

Spielberg vorbeşte cu multă plăcere despre cum va arăta studioul în curînd: „Va semăna mai degrabă cu un campus universitar, decît cu un studio oarecare”. În ziua următoare, în revistele de specialitate au apărut

Cele mai importante chakre și rolul acestora Chakra rădăcinii – cînd este în echilibru ne asigură dorința de supraviețuire și satisfacerea plăcerilor omenești. Cînd, însă, este dezechilibrată, are efecte negative asupra sistemului osos, sînge și intestine și se manifestă prin dureri de picioare. Culoarea preferată: roșu.

Chakra sacrală – cînd este în echilibru asigură procreerea, funcționalitatea rinichilor, creativitatea.

Cînd, însă, este în dezechilibru, omul este mai puțin creativ, reproducerea este aproape imposibilă și are o mare influență asupra sistemului hormonal. Culoarea preferată: orange.

Chakra ombilicului – cînd este în echilibru ne dă putere și voință pentru a ne îndeplini țelurile și ne ajută să fim consecvenți. Cînd, însă, este în dezechilibru, dereglează sistemul neuro-vegetativ, ficatul, vezica biliară, stomacul, pancreasul și splina. Culoarea preferată: galben.

Chakra inimii – cînd este în echilibru ne este mai ușor să iertăm, iar dragostea față de aproapele nostru are prioritate. Cînd, însă, persistă în dezechilibru, are efecte negative asupra circulației sanguine, plămînilor, pielii și se manifestă prin dureri de brațe. Culorile preferate: verde, auriu și roz.

Chakra gîtului – cînd este în echilibru ne asigură posibilitatea de exprimare și comunicarea ușoară cu cei

din jur. Cînd, însă, este de mai mult timp în dezechilibru avem probleme cu respirația, bronșite cronicizate, lipsa vocii. Culoarea preferată: albastru.

Chakra frunții – cînd este în echilibru ne sporește intuiția. Cînd, însă, este dezechilibrată, produce dereglări în sistemul hormonal și în nas și urechi.

Culoarea preferată: indigo.

Chakra coroanei – cînd este în echilibru sîntem conectați cu spiritualitatea, cu Dumnezeu. Cînd, însă, persistă în dezechilibru, întregul organism este dereglat, epifiza în mod special. Culoarea preferată: violet.

Am prezentat pe scurt rolul și importanța chakrelor în corpul uman, cu scopul de a vă face cunoscută o terapie extrem de eficientă: terapia de reglare energetică a chakrelor prin punctele de acupunctură, fără ace. Sînt terapii moderne, adecvate omului modern, care are nevoie mai mult ca oricînd de reglări energetice prin deblocarea chakrelor.

Sînt terapii personalizate, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă, fără durere, fără efecte secundare. Astfel, mecanismul de autodistrugere din corp este întrerupt și procesul biochimic de autovindecare se reactivează. Blocajele energetice sînt înlăturate, iar energia curge liberă în organism.

Diagnosticarea energetică durează aproximativ o oră, apoi, în același centru, se realizează terapiile recomandate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

To n u s u r i 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Colectiv de conducere; 2) Susținut din toată inima; 3) Final de recviem!

– Degajat... afară – Vară tîrzie!; 4) Foaie de parcurs – Poftă mare; 5) Sportive de culoare – Vechii șefi de post; 6) Merge la mica ciupeală – Pregătită pentru însămînțat; 7) Prostul obicei – Mingea la centru!; 8) Arbore secular – Cioplitor în lemn; 9) Regimuri cu multe crudități; 10) Spirit de prevedere (pl.).

VERTICAL: 1) Case de cultură; 2) Cuprinse de admirație – Nucleu de neon!; 3) Tărîm pustiu!

– Scoși de sub presiune; 4) Lucrări de geniu – Îndurare; 5) Aspirant la coroană – Aflate la start! – Cult!; 6) Fixat pe parcurs; 7) Ramură de brad (pl.) – Oameni cu cheag; 8) Stau de pază! – Centru de cultură – Pus la dispoziție; 9) Trageri de timp; 10) Adunări generale – Cad cu tronc.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,VARIANTE” 1) PERICULOS; 2) ADEMENITOR; 3) RU – IRIGATE; 4) ACAT – LIRIC; 5) GARATA – IER; 6) IT – TATAR – E; 7) NASI – ELENA; 8) I – PIERI – AT; 9) RAU – RACANI; 10) INSTALATIE.

20

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

Tot ce e natural e bun. Adevărat sau fals?

S-ar părea că există o obsesie pentru natural. Îl căutăm peste tot și sîntem dispuși să plătim mai mult dacă e cazul pentru a obţine lucruri naturale. Dacă nu ar fi așa, probabil că nu ar exista atîta insistenţă în reclame și pe etichetele produselor pentru accentuarea calităţilor naturale ale acestora. „Un produs viu, 100% natural“, scrie pe reclama la o pîine. „Diuretic 100% natural“, este descris un alt produs, despre care se mai precizează că este „un amestec naturist tradiţional de pulberi, extracte concentrate din plante“. „Energizantul 100% natural“ conţine miere, polen şi propolis, sub forma unui amestec. O societate comercială îşi prezintă sucul de mere ca pe „un produs 100% natural“, iar propoziţia următoare spune că „acest suc 100% natural nu conţine conservanţi, coloranţi, arome, aditivi alimentari (E-uri) şi nici nu are zahăr adăugat“. Comercianţii insistă pe calităţile „naturale“ ale produselor pentru că ştiu că asta este ceea ce îşi doresc consumatorii. Iar consumatorii îşi doresc produse naturale pentru că sînt convinşi că acestea sînt bune.

O mare companie de produse cosmetice se adresează doamnelor: „Fii frumoasă în mod natural (…) cu noua gamă (…) natural. Conţine aproape în întregime ingrediente naturale…“. „Propolisul este singurul antibiotic 100% natural“. „Începe o afacere cu săpun 100% natural!“. Ca să nu mai vorbim de societăţi comerciale şi magazine online care includ în nume cuvintele „Natural“, „Natura“ sau derivate lexicale ale acestora.

Pentru mulţi dintre noi, tot ce e natural, automat, este şi bun. Dar dacă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, dacă nu tot ce este natural este neapărat bun, iar accentuarea calităţilor „naturale“ ale unui produs este doar un instrument de marketing? Cum stau lucrurile în realitate?

Bunătatea naturii Fără îndoială, foarte multe produse naturale sînt bune. Şi cînd oamenii spun „bune“ în acest context, nu se gîndesc atît la gust (care poate fi avut în vedere în cazul alimentelor), cît – de cele mai multe ori – la efectele (benefice) ori lipsa de riscuri asupra sănătăţii şi fizicului uman.

Puţini contestă în general că a consuma fructe şi legume proaspete reprezintă un lucru sănătos şi lipsit de riscuri, prin urmare fructele şi legumele, fiind naturale, sînt şi bune. La fel, există cel puţin intuiţia că între un suc „100%“ natural şi o zeamă viu colorată şi îndulcită, primul este mai bun, cu riscuri mai mici pentru sănătate decît cel din urmă. Tot astfel, consumatorul are în minte că între carnea animalelor crescute în gospodăria de la ţară şi carnea animalelor „îndopate cu hormoni“, din crescătorii, cea dintîi este mai sănătoasă, deci mai bună.

De aici, generalizarea că tot ce este natural este bun, iar ceea ce este artificial este dubios şi trebuie privit cu rezerve. De aici teama de pesticide, fungicide, antibiotice, medicamente şi tot ce are un caracter artificial, creat de mîna omului. De aici, convingerea că remediile „naturale“ sînt superioare medicamentelor,

aceste „chimicale“ cu care operează medicina actuală, şi respingerea de plano, din start, a acestora.

Există o butadă atribuită în general lui Alexandre Dumas Fiul (dar uneori şi lui Mark Twain sau unor personaje celebre), conform căreia „toate generalizările sînt periculoase, inclusiv aceasta“. Şi în cazul acestui „mit al naturalului“, generalizarea este periculoasă, pentru că în realitate nu tot ce este natural este bun.

… și răutatea ei Există numeroase exemple de plante, produse sau substanţe naturale care sînt departe de a fi bune. Tutunul este o plantă care creştea spontan în Lumea Nouă, pînă cînd răspîndirea fumatului în ambele lumi a impus cultivarea ei în scopuri comerciale. Dar tutunul, deşi consumat încă de milioane de oameni dependenţi de nicotină, nu este deloc „bun“. Ciupercile sînt toate naturale, dar dacă unele pot să fie foarte bune, cu multe altele este mai bine să nu ai de-a face şi, în orice caz, să nu încerci să le consumi.

Băuturile alcoolice se pot forma în mod natural, dar sînt departe de a fi dintre cele mai sănătoase sau „bune“. Cele mai multe dintre drogurile clasice, haşiş, opiu, frunze de coca, peyot etc. sînt produse „naturale“ obţinute, prin procedee foarte simple, din plante, aproape o banală operaţie de culegere, dar faptul că sînt naturale nu le face bune pentru omul sănătos. Numeroase otrăvuri puternice sînt formate în mod natural în unele plante.

Plantele medicinale nu sînt neapărat (deşi unele pot să fie) mai puţin toxice decît medicamentele convenţionale (de sinteză). Sunătoarea, de exemplu, folosită (sub formă de ceai) timp de 2-3 săptămîni poate produce reacţii de fotosensibilizare cu apariţia de „arsuri“ la expunerea pentru perioade relativ scurte la soare. Tătăneasa conţine alcaloizi pirolizidinici care s-au dovedit toxici pentru ficat, motiv pentru care utilizarea în scopuri medicinale ar trebui limitată doar la aplicaţii externe, şi niciodată interne (cu toate acestea, mulţi „vindecători“ recomandă utilizarea internă în diferite afecţiuni). Ginsengul,

utilizat în cantităţi relativ mari, poate genera aşa-numitul sindrom al abuzului de ginseng, cu efecte inhibitorii asupra sistemului nervos central, iar Ginkgo biloba poate produce tulburări digestive, cefalee şi ameţeli.

În natură, confuziile pot fi fatale Mult mai problematice sînt însă pretinsele „plante medicinale“, care sînt în realitate foarte toxice, cum ar fi mărul lupului (Aristolochia clematitis) sau omagul. Mărul

lupului este o plantă recomandată de unii pretinşi vindecători şi terapeuţi „naturişti“ ca o „plantă miraculoasă“ şi „o nouă armă în lupta cu cancerul“. În realitate, este una dintre cele mai periculoase plante pentru sănătatea umană, fiind cunoscută ca nefrotoxică (toxică pentru rinichi) şi carcinogenică (determină apariţia cancerului) încă din anii 1980.

La începutul anilor 1990, la o clinică belgiană s-au identificat peste 100 de paciente care utilizaseră un ceai chinezesc pentru slăbit şi care toate s-au îmbolnăvit de nefrită interstiţială fibrozantă cu evoluţie rapidă.

Mai tîrziu s-a descoperit că aproape jumătate dintre aceste paciente au dezvoltat şi tumori ale tractului urinar. Multe ţări din Europa şi de pe alte continente au interzis atunci comercializarea şi importul plantelor din genul Aristolochia. Ceaiul conţinea din greșeală si mărul lupului. În ciuda acestei triste experienţe, un articol a descris recent 300 de asemenea cazuri identificate la o clinică din Beijing.

Omagul conţine una dintre cele mai puternice otrăvuri (cîteva miligrame pot omorî un om) şi, cu toate acestea, unele persoane recomandă partea aeriană a speciei în diverse afecţiuni. Or, deşi rădăcinile tuberizate sînt cele bogate în aconitină, şi partea aeriană conţine aconitină, astfel încît utilizarea părţii supraterestre (frunze, tulpină) poate fi fatală.

O altă problemă legată de presupusele produse naturale o reprezintă confuziile la identificarea plantelor. S-au înregistrat intoxicaţii cu digitală (o plantă cu potenţial letal) la mai multe persoane care crezuseră că au cules frunze de tătăneasă. În cazul pacientelor belgiene intoxicate cu mărul lupului, cauza a fost confuzia producătorilor chinezi de ceai, care au înlocuit o specie din medicina tradiţională chineză (Stephania te­trandra) – printr-o identificare defec­tuoasă – cu specia mărul lupului (Aristolchia fanghi).

„Natural“ nu este neapărat sinonim cu „bun“ În sfîrşit, faptul că un produs este natural şi netoxic (ceea ce se poate întîmpla frecvent) nu îl face neapărat şi un medicament eficace în tratamentul unor afecţiuni.

Cartilajul de rechin a fost şi este mult promovat ca un tratament împotriva cancerului. Cu toate acestea, datele publicate pînă acum în mai multe forme de cancer în stadii avansate nu au demonstrat că acest produs natural ar influenţa evoluţia bolii. Există multe alte exemple, dar credem că cele permise de spaţiul editorial pînă acum sînt suficiente. În concluzie, nu tot ce este natural este neapărat şi bun. Cînd folosim sau achiziţionăm lucruri naturale, avem nevoie să ne utilizăm discernămîntul şi spiritul critic, astfel încît să folosim numai lucrurile bune.

Robert Ancuceanu (Semneletimpului.ro)

RM

21

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Europenii de la Bruxelles se tem de Trump

Comuniștilor de la Bruxelles le e groază că Trump ar veni la putere în America.

Păi și ce dacă vine Trump? Ce contează asta? – s-ar întreba un om aterizat ieri pe planetă. UE e una, SUA e alta. Aparent, așa este, doar că ăștia de la Bruxelles nu sînt altceva decît niște fanarioți pentru care Big Boss de la Washington joacă rolul de sultan. În condițiile astea, e important cine vine șef la Casa Albă, fiindcă unul ca Trump îi va obliga să ia decizii cu propriile tărtăcuțe; ba

ETICHE

TA

mai mult, o să-i și pună să dea bani la NATO pentru înarmare și o să-i oblige să-și înghită toată propaganda aia cu ajutorul Ucrainei și s-o lase mai moale.

Renunțarea lui Biden la candidatură i-a speriat fiindcă cea lăsată moștenitoare, Kamala Haris, nu e considerată capabilă să-l bată pe Trump, chestie care le dă fiori reci pe șira spinării corigenților de la Bruxelles. (continuare în pag. 22) T.I.

Ursula o să ne bage pe toți în cofă!

Cînd vă zic că ăștia de la Bruxelles sînt niște comuniști sadea, care aplică metode staliniste uneori, probabil aveți senzația că exagerez. Nu e așa. Ca orice comunist, ei trebuie să aibă un „dușman de clasă” pe care să poată să dea vina pentru incompetențele lor. Un chiabur, un inamic ascuns care pîndește din umbră ca să le strice lor jucăria. În cazul comuniștilor din PPE, PSE și Renew, „dușmanul de clasă” îl constituie conservatorii, pe care-i etichetează de ani de zile drept „extremă dreapta”,

adică, mai pe scurt, fasciști, mizînd pe faptul că asta rezonează periculos în mințile europenilor. Că toți conservatorii nu sînt fasciști e la fel de clar cum e că dreapta e liberală și capitalistă, iar stînga e comunistă.

Cu toate astea, tanti Ursula, în propunerea sa finală pentru deputații europeni pentru a susține renumirea ei, a declarat Parlamentului European că: „Nu voi permite niciodată polarizarea extremă a societăților noastre“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

România, capitala... proștilor! (I)

Se zice că în urma unui sondaj de opinie s-a ajuns la concluzia că majoritatea românilor crede că mai toți românii sînt proști, ceea ce înseamnă că timpul nu are nicio putere asupra românilor. Probabil că, atunci cînd Dumnezeu a împărțit darurile oamenilor, românii au ajuns cam tîrziu, cînd rămăseseră de dat doar frumusețea și prostia. La întrebarea ,,Ce vă alegeți?”, românii au răspuns: ,,Apoi, Doamne, dacă frumusețea-i trecătoare, dați-ne prostia, TOATĂ, ca să ajungă la toți românii!”.

Legat de asta, mi-a venit în minte un banc despre proști, cu Bilă și Milă, care încercau din răsputeri să spargă o bombă cu ajutorul unui baros, moment în care cineva i-a avertizat: ,,Fiți atenți, poate exploda!”, iar ei au răspuns la unison: ,,Nu-i nimic, mai avem una!”.

Păi, dragi cititori, n-aș vrea acum ca dumneavoastră să-mi reproșați că ridiculizez poporul român, că sînt anti-român sau că sînt lipsit de patriotism. Există în paginile Revistei ,,România Mare” o mulțime de dovezi ale faptului că am elogiat tot timpul acest popor, cu ai săi bravi conducători, numai că mă refeream la românii din trecut, care erau CREDINCIOȘI, PATRIOȚI, VITEJI, MUNCITORI, GOSPODARI, OSPITALIERI... Vorbesc de acel popor care trăia în Grădina Maicii Domnului, care ajunsese Grînarul Europei, iar capitala țării se mai chema și Micul Paris. E vorba de vremurile în care domnitorii țării se chemau Mircea cel BĂTRÎN (în sensul de înțelept), Ștefan cel MARE, Mihai VITEAZUL, Vlad ȚEPEȘ, Ioan Vodă cel CUMPLIT sau Cuza VODĂ. Oare există vreo asemănare între poporul român de atunci și cel de acum, condus numai de ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric)?

Păi cînd, vreodată, măscărici precum Iohannis, Băsescu, Cîțu, Ciucă, Ciolacu, Clotilde, Vanghelie, Geoană, Alina Gorghiu, Vlad Voiculescu, Ponta, Grindeanu, Rareș Bogdan, Cioloș ș.a. vor putea fi asemănați cu înaintașii lor, menționați mai sus, care nu făceau proiecte, ca ăștia de azi, ci fapte mărețe, intrate în istorie.

Acum, la tot pasul, auzim numai promisiuni bizare sau vedem șantiere deschise, precum cel din următoarea povestire, în care un om săpa un șanț, iar în urma lui venea altul și îl astupa.

- Ce faceți aici?, a întrebat un trecător mirat.

- Lucrăm la un proiect inițiat de primărie pentru instalarea unui cablu de telefonie mobilă. Și, dacă veni vorba de proiect inițiat de primărie, hai să vă mai dau un exemplu.

La ușa unei doamne în vîrstă, au bătut cu tărie cîțiva angajați ai primăriei: - Ce doriți, a întrebat femeia speriată.

- Am venit să vă schimbăm pragul de la ușă.

- Și cu ce îl înlocuiți?

- Cu borduri.

Vorba unui înțelept: ,,Nu m-ar deranja atît de tare că guvernanții calcă în străchin, dar mă miră de ce nu calcă în străchinile lor, și calcă într-ale mele...”.

De unde și posibila variantă de a ne salva: ,,De ești dornic de treptate,/ Doamne, ascultă ruga mea:/ Nu da omului cît poate/ Și nici prostului cît vrea!” (Nicolae Petrescu).

Cu toate acestea, s-a întîmplat ca românii să nu aibă o reacție sănătoasă împotriva expansiunii necontrolate a prostiei. Majoritatea a stat într-o nepăsare condamnabilă, acceptînd ca fiind benefică orice nerozie. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

Europenii de la Bruxelles se tem de Trump

(urmare din pag. 21) Unii dintre ei au îndrăznit să miște în front spunînd cu voce tare ceea ce mulți gîndesc – anume că Harris nu e în stare să-l bată pe Trump și, colac peste pupăză, nu i-a lămurit ce idei are ca președinte al Americii.

Au descoperit brusc că nu o cunosc suficient, că nu prea au interacționat cu ea și că a fost toți anii ăștia „invizibilă”, așa cum scrie și ziarul Politico.

Citez: „Vicepreședintele Harris este acum favoritul pentru a deveni candidatul democrat în confruntarea cu Donald Trump la alegerile din noiembrie. Vorbind sincer, politicienii și oficialii europeni de centru au sugerat că Harris încă nu i-a convins că îl poate învinge pe Trump.

Isabel Schnabel, un membru al consiliului executiv al Băncii Centrale Europene, a fost surprinsă, la începutul acestui an, criticînd vicepreședintele drept «invizibil» și prezicînd că nu va cîștiga niciodată.

Procesul de selecție al Partidului Democrat «este un eșec», a spus Schnabel în comentariile raportate aici pentru prima dată.

Dar întîlnirile ei, ale Kamalei Harris, arată o latură mai implicată și mai carismatică, au spus doi oficiali, fie că se întîlnește cu politicieni europeni sau că analizează întîlnirile cu privire la Inițiativa Trei Mări, o politică a SUA care urmărește să construiască legături între Marea Baltică, Marea Adriatică și Marea Neagră.

Un oficial a subliniat că Bruxelles-ul a fost prea mulțumit de puterea relației UE cu SUA în anii mandatului lui Biden. Legăturile transatlantice s-au solidificat în lunile care au urmat invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022, cînd Washingtonul și Bruxelles-ul au lucrat mînă în mînă la eforturile de contracarare a lui Vladimir Putin. «Există un argument că UE ar fi trebuit să depună mai mult efort pentru a cultiva relațiile cu Harris, avînd în vedere vîrsta lui Biden», a spus un înalt oficial al UE, ca și alții, vorbind sub protecția anonimatului pentru a discuta chestiuni sensibile. În Marea Britanie, oficialii încearcă să-și dea seama cum va fi cu Harris la Casa Albă, sperînd că alegerea

Ursula o să ne bage pe toți în cofă!

(urmare din pag. 21) Nu voi accepta niciodată ca demagogii și extremiștii să distrugă modul nostru de viață european. Și sînt astăzi aici gata să conduc lupta cu toate forțele democratice”.

Cu alte cuvinte, președintele Ursula vrea să dea vina pe „extrema dreaptă” pentru pericolele „polarizării extreme” în Europa. Implicația este că aceste diviziuni nu sînt fondate în realitatea vieții europene, ci sînt pur și simplu provocate de retorica „extremei drepte”, scrie ziarul European Conservative, care continuă să-i dea peste nas Ursulei și comuniștilor ei cu realitățile din stradă, unde britanicii s-au revoltat contra migranților care nu vor să se integreze în societate. Unde am mai auzit noi povestea asta?

Citez din European Conservative: „Ideea că dreapta populistă este cea care amenință să distrugă modul nostru de viață european și democrația a devenit acum scuza pentru impunerea unui așa-zis cordon sanitar în jurul eurodeputaților naționali conservatori.

După cum a raportat «The European Conservative», cordonul sanitar înseamnă că noului grup Patriots for Europe i-a fost interzis să ocupe posturi importante în Parlamentul European – posturi la care au dreptul în calitate de al treilea grup ca mărime din Parlament.

Acest act flagrant de cenzură politică este prezentat ca o măsură de sănătate, un cordon sanitar pentru a menține democrația europeană ferită de ceea ce stînga numește adesea «virusul» populismului.

Cu toate acestea, chiar în aceeași zi în care Von der Leyen și-a ținut discursul despre «demagogii și extremiștii» de dreapta care provoacă «polarizarea extremă a societăților noastre», realitatea i-a întrerupt fantezia. Imediat, în Leeds, adevăratele diviziuni din societatea europeană au izbucnit literalmente în flăcări, în timp ce revoltații locali au incendiat cartierul Harehills, ocupat puternic de migranți.

Cauza revoltei de la Leeds nu a fost retorica «inflamatoare» a politicienilor de extremă dreapta. A fost violența migranților care nu au fost integrați în societatea britanică și nu se simt parte din țara care i-a acceptat. A început cu o ciocnire între asistenți sociali, poliție și o familie de origine rromă, apoi aceasta s-a extins și s-a intensificat pe măsură ce alți cetățeni de origine asiatică s-au alăturat partidului.

Revoltele sporadice au continuat toată noaptea, deoarece poliția din Yorkshire, care, evident, nici nu crede în lupta pentru Marea Britanie, s-a retras și a lăsat mulțimea să preia străzile.

Acesta a fost o acuzație înfiorătoare a politicilor oficiale de migrație în masă și multiculturalism dezbinător. Cu toate acestea, reacția principală a fost

să îi atace pe cei care au încercat să spună adevărul despre ceea ce se întîmplă. Farage, liderul Reform UK și noul deputat ales, a scris pe Twitter în timpul revoltei că «Politica subcontinentului se desfășoară în prezent pe străzile din Leeds. Nu spuneți că nu v-am avertizat».

Departe de a-i asculta avertismentul, parlamentarii laburişti din Leeds au intrat în modul de negare şi denaturare, acuzîndu-l pe Farage că a răspîndit «dezinformare» şi chiar cerîndu-i să-şi ceară scuze.

Răspunsul, de obicei direct al lui Farage, a fost să se întrebe cînd Partidul Laburist își va «cere scuze pentru migrația iresponsabilă în masă?».

Potrivit multor relatări din presă, între timp, eroul momentului a fost consilierul local al Partidului Verzilor Mothin Ali, care le-a cerut revoltăților să nu incendieze zona în care locuiau. Acesta este același Ali care și-a sărbătorit alegerea în consiliul orașului Leeds în mai, strigînd proclamația islamică «Allah Akbar!».

Un astfel de activist al comunității verzi nu trebuie, desigur, confundat în niciun fel cu un «extremist» care provoacă «polarizare extremă».

Clasa politică și media din Marea Britanie au încercat efectiv să arunce un cordon sanitar în jurul revoltelor de la Leeds – nu pentru a salva societatea de violența sectantă reală, ci pentru a-i ține la distanță pe cei care au arătat cu degetul cauzele. A fost un caz rușinos al politicii de negare care a stîrnit dezbateri despre migrație și coeziunea culturală în Europa de decenii și a ajuns la punctul în care poți fi numit rasist pentru condamnarea revoltelor.

La Bruxelles, expresia «cordon sanitar» este acum discutată în mod deschis în politica UE, ca și cum ar fi un instrument democratic intim, într-adevăr o apărare a democrației. În realitate, este un dispozitiv antidemocratic menit să izoleze și să reducă la tăcere acei politicieni considerați dincolo de palierul conformist – și să priveze milioanele de cetățeni care îi votează de o voce. Originile cordonului sanitar sînt instructive. Din punct de vedere istoric, a fost un termen medical, descriind o barieră fizică menită să înconjeze bolnavii și să prevină răspîndirea unui focar de ciumă sau holeră, într-un moment în care se știa puțin despre originile bolilor sau potențialele remedii. Deși practica izolării forțate a bolnavilor era de lungă durată, sintagma «cordon sanitar» a fost folosită pentru prima dată în 1821, cînd ducele de Richelieu a desfășurat 30.000 de trupe franceze de-a lungul graniței cu Spania în Pirinei, pentru a ține Franța ferită de febra galbenă în Catalonia. Totuși, chiar și atunci a existat un element politic. După cum notează Wikipedia, ducele și-a aliniat armata de-a lungul graniței, «se presupune că pentru a preveni răspîndirea febrei galbene de la

RM

partenerului ei de candidatură va face lumină asupra a ceea ce ar face ea dacă ar fi aleasă. «Se va lucra mult pentru a stabili cum va arăta o președinție Kamala și ce gîndește și simte ea cu privire la unele probleme și cum ne descurcăm cu ea și cu oamenii din jurul ei», a spus un oficial din Marea Britanie.

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, care tocmai a fost realesă pentru un nou mandat de cinci ani, a avut o singură întîlnire bilaterală cu Harris, la finalul Conferinței de Securitate de la München din 2022.

Premierul grec Kyriakos Mitsotakis i-a adus un omagiu președintelui Biden într-un interviu acordat luni pentru «Politico». El a refuzat să comenteze probabila nominalizare a lui Harris, deoarece procesul este încă în desfășurare. «Presupunînd că ea este nominalizată, cred că ar fi nepotrivit ca noi, europenii, să ne amestecăm în alegerile din SUA, dar este cu siguranță clar că trebuie să ne pregătim pentru toate eventualitățile»”.

A zis bine premierul grec că trebuie să fie pregătiți pentru toate posibilitățile și eu unul abia aștept să-I văd cu Trump la Casa Albă, fiindcă merită să fie chinuiți ca hoții de cai indivizii ăștia de la Bruxelles.

Barcelona în Franța, dar, de fapt, în principal pentru a preveni răspîndirea ideilor liberale din Spania constituțională» într-o Franță a Secolului al XIX-lea care era în una dintre fazele sale monarhiste, între revoluții.

Astăzi, cordonul sanitar este mînuit deschis în Europa ca o armă politică, folosită pentru a ține la distanță «virusul» populismului care ar amenința să «infecteze» organismul politic al UE. În ciuda pretențiilor lui Von der Leyen și ale aliaților săi, nu este vorba despre limitarea «extremismului».

Este vorba despre delegitimarea conservatorilor naționali a căror credință în principiile europene de suveranitate națională și democrație pare revoltatoare pentru elitele globaliste.

Acele elite «anti-extremiste» rămîn fericite să distreze extrema stîngă. Ei au jefuit grupul Patrioților de un post prestigios de vicepreședinte al Parlamentului European și l-au dat în schimb europarlamentarului de stînga francez Yonous Omarjee, acuzat că este o majoretă pentru teroriștii islamiști din Hamas. Acea infamie nu i-a împiedicat pe «moderați» să sărbătorească numirea lui ca pe o presupusă victorie a democrației.

Mulți europeni sînt puțin interesați de jocul care decide cine va avea loc într-un comitet de la Bruxelles.

Dar aici este mult mai mult în joc. Cordonul sanitar nu a fost doar aruncat în jurul europarlamentarului suveranist. A fost impus și milioanelor de cetățeni pe care îi reprezintă, care au cerut o schimbare reală la alegerile europene. Prin excluderea acestor voci, elitele de centru-stînga complotează să-și desfășoare afacerile ca de obicei la Bruxelles, impunînduși dezastruosul Green Deal și Pactul asupra Migrației, fără a fi nevoiți să-și facă griji în privința europarlamentarilor care provoacă probleme sau a popoarelor revoltate ale Europei. Visează.

Atacurile la adresa populismului sînt în cele din urmă îndreptate întotdeauna asupra populației, a oamenilor – a celor care au pus demosul în democrație. De aceea trebuie să ripostăm în fața tuturor insultelor și cenzurii. Spargerea cordonului sanitar nu se referă doar la funcții. Este vorba despre apărarea dreptului nostru de a contesta instituția și despre libertatea noastră de a spune adevărul așa cum îl vedem, legat de ceea ce se întîmplă în Europa.

Libertatea de a-și expune negările și denaturările cu privire la amenințarea reală la adresa «modului nostru de viață european»”.

După cum vedeți, comuniștii de la Bruxelles folosesc metode staliniste ca să-și impună puterea.

Ce nu înțeleg ei este felul în care s-a sfîrșit Uniunea Sovietică și comunismul în general, așa că merg înainte ca pionierii. Le urez mult succes, dar nu-i văd deloc bine la final.

RM

23

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

România, capitala... proștilor! (I)

(urmare din pag. 21) Așa s-a făcut că, spre exemplu, Vanghelie și Clotilde au ajuns primari, Iohannis președinte, Cîțu și Dăncilă, prim-miniștri sau Coldea, șef la SRI, și Geoană, secretar general adjunct al NATO. E adevărat că, de vreo 30 de ani încoace, numirea în aceste funcții cheie nu e decisă de votul popular, ci de capii Noii Ordini Mondiale, care au și un Protocol stipulat în Planul de organizare și funcționare: ,,În funcțiile de conducere a instituțiilor statului vor fi desemnate numai pramatii și lichele, lași, trădători, inculți, nebuni, penali, incompetenți...”, adică exact ce se găsește acum în clasa politică din România, în proporție de peste 90%.

Hai să zicem că ăștia nu sînt proști făcuți grămadă, dar dacă le spui ,,uite o pasăre moartă”, veți constata că toți se vor uita pe cer. Cineva îmi spunea că nu-și face prea mari griji la auzul minciunilor spuse de politicienii prezentului: ,,Șoc ar fi dacă ăștia ar începe să spună adevărul”. S-a găsit și denumirea unui astfel de politician care, și din greșeală dacă ar spune adevărul, el tot... ,,EXTREMIST”, ,,PUTINIST”, ,,NEBUN” este. Ce mai, trăim ca și cum a reînviat inchiziția și norodul nu simte asta.

Nu cred că ați uitat ce a pățit Diana Șoșoacă în Parlamentul European, cînd a spus...

ADEVĂRUL despre cacealmaua pandemiei COVID-19 și vinovăția criminală a Ursulei von der Leyen în această poveste. Ce s-a întîmplat acolo, o minte logică nu poate concepe. În loc ca Ursula să fie încătușată și trimisă la un tribunal internațional sub acuzația de... genocid (sic), mai ales că au mai fost încă vreo 2-3 luări de cuvînt ale unor parlamentari europeni, beleaua a căzut pe europarlamentarii români, care au luat atitudine, și au votat împotriva realegerii Ursulei și aberațiilor dictate de aceasta. Dar, pînă la urmă ADEVĂRUL va ieși la suprafață.

Acum, ce i-au făcut cei din Parlamentul European, nu mai contează, majoritatea sînt niște idioți, dar grav este faptul că românii mai aveau puțin și o urcau pe rug: ,,Vai, ne-a făcut țara de rîs!” sau ,,Ce-o fi fost în capul celor care au votat-o pe Șoșoacă, care a ajuns să grohăie în Parlamentul European?” (clasa politică, mass-media, oameni de rînd...).

S-a găsit, deci, vinovatul național, care ,,a nenorocit întreaga țară” și care ,,s-a dovedit a fi omul lui Putin” (mass media). Doamne, ce nebuni! Cumva, Grădina Maicii Domnului s-a transformat într-un balamuc, pare-se unic în lume, conform principiului celui mai nerod conducător al țării - ,,România lucrului bine făcut!” (Iohannis)? Vorba lui Dan Căpruciu: ,,L’admir cu toată simpatia,/ Și vreau să îl privesc mai des:/ Include parcă-n el prostia/ Votanților ce l-au ales”. Și uite-așa am ajuns la buba ce ne roade, o bubă purulentă, cancerigenă chiar, pe care nu doar că n-am încercat să o vindecăm cumva, ci am lăsat-o să-și facă de cap, că nu se vede, că nu-i bai că se transmite de la unul la altul și, cel mai important, că nu doare. Da, așa este, PROSTIA nu doare, probabil de aici și vorba din popor: ,,nici în cot nu mă doare”. Și ar mai fi ceva de spus: ,,Prostia este eternă și invincibilă” (Alexandru Paleologu), deci, atenție popor român, să nu rămîi în veci prost și victimă a unor sataniști odioși. Știu că adevărul doare, dar cu toată sinceritatea vă spun că, în opinia mea, poporul român este prost făcut grămadă, și credeți-mă că nu veți găsi nici un argument împotriva acestei concluzii. Mare e grădina Ta, Doamne! Poarta e deschisă și românii sar gardul, sau, altfel spus: ,,Omul este într-atît de prost încît își distruge prezentul făcîndu-și griji pentru viitor și plînge în viitor amintindu-și de trecut” (Ali Ibn Abi Talib).

Desigur că nici mie nu-mi este bine, dar asta este situația și nu pot decît să repet ce a zis Ion Creangă: ,,Știu că sînt prost. Dar cînd mă uit în jur, prind curaj”. Oricum ar fi și orice am zice, e cert că România nu mai există ca țară, nu mai are viitor, iar românii, cînd sînt întrebați dacă își tratează prostia, răspund cu seninătate: ,,Nu, pentru că nu este bolnavă!”.

Iată și două catrene pe aceeași temă: Stînd de vorbă la un vin Despre-o prostie, se știe Că o sută de-o susțin Ea rămîne tot prostie” I.I. Pecie

Întrebarea este veche, Serioasă – nu glumesc – Dacă proștii n-au pereche, Oare cum se înmulțesc?!

Nelu Vișan

Facem haz de necaz, pentru că așa sîntem noi, românii, care, la înmormîntare ne îmbătăm, la nuntă ne batem cu furci și topoare, la botez ne gîndim dacă nu cumva la mijloc a existat vreun amant, iar la divorț lansăm artificii. Un prieten mi-a spus așa: ,,Bă, am făcut nunta de argint și acum am intrat în rîndul săracilor. Cu mult mai ieftin ar fi fost un divorț!”.

Dacă stăm și ne gîndim bine, din sumedenia de calități ale poporului român, a mai rămas doar dezvoltatul simț al umorului, care ne situează, fără nici o exagerare, pe primul loc în lume. Din acest motiv am decis să închei acest articol cu două bancuri, firește, despre proști: - Domnule profesor, de ce crocodilul este mai mult verde decît lung?, întreabă Fănel.

- Pentru că este verde și pe lungime, și pe lățime, însă lung este doar pe lungime.

- Eu cred, domnule profesor, că este mai lung decît verde.

- De ce crezi asta?

- Pentru că este lung și pe față și pe spate, însă verde este doar pe spate! *** - M-a sunat ieri iubita și mi-a spus: ,,Vino acum! Nu-i nimeni acasă”.

- Și?

- M-am dus și nu era nimeni acasă! (va urma)

Analiza ceremoniei sataniste de deschidere a JO de la Paris

Începînd de sîmbătă seara a avut loc o avalanșă de comentarii stupefiate și scandalizate în urma „ceremoniei” de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, organizată cu mari cheltuieli în fața unui număr mare de șefi de stat de pe toate continentele și transmisă Live în întreaga lume. Să spunem lucrurilor pe nume: nu a fost un spectacol de „prost gust”, nici wokist sau degenerat, ci o ceremonie satanistă orchestrată cu pricepere.

Să rezumăm ceea ce a fost expus în fața lumii întregi vineri seara.

Celebrarea republicii anticreștine însetate de sînge În primul rînd, celebrarea Republicii, care decapitează Franța milenară construită pe monarhie și creștinism. Pe fațada Conciergeriei, unde regina

Marie-Antoinette a fost întemnițată înainte de a fi decapitată, apare o trupă de rock metal, de genul celor pe care le vezi la Hellfest, rîgîind, în timp ce în vitrine sînt reprezentări animate ale reginei Marie-Antoinette, cu capul tăiat și sub braț cîntînd „Ah ça ira, ça ira, les aristocrates à la lanterne…”. În ceea ce privește Marseillaise, aceasta a fost cîntată de o femeie de culoare, o ilustrare a „noii” Franțe. Acesta a fost urmat de un clip cu un „trouple” LGBT multirasial. Mesajul promovează swingul și infidelitatea, precum și distrugerea familiei tradiționale, care a permis omenirii să fie construită pe o bază sănătoasă și durabilă.

Garda republicană a clovnilor Apoi este ieșirea lui Aya Nakamura din Institutul Francez, cîndva un templu al învățăturii frecventat de cei mai mari savanți ai Franței. Noua Franță dă naștere vulgarului, în fața căruia se zvîrcolește Garda Republicană, devenită clovn.

Parodia LGBT blasfematoare a ultimei cine Secvența prezintă drag-queens și travestiți care parodiază Cina cea de Taină, ultima masă a lui Isus Christos cu apostolii săi. Un detaliu demn de remarcat: Capitolul 13 din cartea biblică Apocalipsa descrie fiara cu șapte capete a lui Satana, precum travestita cu coroana în mijloc, luînd locul lui Isus Christos. În sfîrșit, remarcăm prezența unei tinere în mijlocul acestei „trupe”.

Travestiții continuă această masă cu Dionysos, zeul grec al vinului, simbol al beției și al desfrînării care urmează.

Simbolul cavalerului Apocalipsei…

Următoarea scenă este cea a unui călăreț al Apocalipsei care galopează cu steagul olimpic.

Apocalipsa 6:8: „Văd un cal verde palid. Călărețul lui se numește «Moartea», iar lumea morților călărește în spatele lui. Ei primesc putere asupra unui sfert din pămînt. Așa că îi vor ucide pe locuitorii ei cu sabia, cu foametea, cu tot ce aduce moartea și cu fiarele sălbatice ale pămîntului”.

… care aduce steagul olimpic ridicat în fața vițelului de aur În cele din urmă, drapelul olimpic este arborat pe un stîlp în fața căruia se află vițelul de aur, venerat de evreii care i-au întors spatele lui Moise în timp ce acesta căuta de la Dumnezeu Tablele Legii care conțineau cele Zece Porunci. Într-unul dintre discursurile sale filmate, Macron a anunțat Bestia. El tocmai a confirmat că îi celebrează cultul.

Sursa: opozitia.net

24

Nr. 1754 l 30 iulie – 5 august 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ! România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil!

Tanczos Barna, de la UDMR, a făcut recent, la Băile Tuşnad, afirmații pe care George Simion, președintele AUR, le consideră șocante.

Acesta a reluat subiectul promisiunilor legate de autonomie, spunînd că să avem alegeri parlamentare pe 1 decembrie este o decizie istorică. Motivează aceasta spunînd că pentru maghiarii din România este o zi specială, pentru că este ziua în care, cu ocazia Unirii, au avut parte nu doar de promisiuni, ci şi de documente în care minoritatea maghiară a primit promisiuni certe în care crede şi speră în continuare, promisiuni care spun că au dreptul la autodeterminare, la autoguvernare, că au dreptul ca minoritate să îşi păstreze identitatea culturală, naţională, istorică, să aibă drepturile de a conduce comunităţile.

Corect, da, comunitatea maghiară, în urma Actului de Unire de la 1918, a beneficiat de una dintre cele mai liberale Constituții din Europa. Constituție care le-a oferit, la acel moment, și le oferă și acum o mulțime de drepturi, dar nicidecum dreptul la autonomie, așa cum visează domnul Barna.

George Simion i-a reamintit acestuia faptul că România este stat naţional, suveran şi independent,

unitar şi indivizibil, lucru prevăzut clar de Constituția României. Însă, avînd în vedere cine este Tanczos Barna, un ministru propulsat în funcție de către mașinăria politică PSD-UDMR, un așa-zis om politic care a fost implicat în nenumărate scandaluri cît timp a fost ministru, un sinecurist care nu dă doi bani pe Constituția României, la fel ca și partenerii săi de guvernare din trecut, discuția

Noua „pestă a micilor rumegătoare” provoacă uciderea a zeci de mii de miei! Este oare întîmplător?

În ultimele zile, județul Tulcea a fost lovit de un focar de pestă a micilor rumegătoare, care a dus la decizii extrem de controversate din partea autorităților. Centrul Local de Combatere a Bolilor Tulcea a hotărît uciderea imediată a întregului efectiv de ovine de la ferma din Baia și ecarisarea cadavrelor prin îngropare pe teritoriul fermei. Această decizie a stîrnit o undă de nemulțumire profundă printre crescătorii de ovine din întreaga țară.

La ferma de la Baia s-au făcut două seturi de analize, care au descoperit prezența pasteurelozei și a pestei micilor rumegătoare. Fermierii, prin vocea lui Ionică Sterp, vicepreședintele Asociației Ciobanilor Profesioniști din România, se întreabă de ce nu s-a făcut și un al treilea test pentru confirmare.

Ei consideră că decizia de a sacrifica 49.000 de miei a fost luată prea repede și fără suficiente dovezi, sugerînd că ar putea exista alte motive ascunse.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Fermierii avertizează că blocarea exporturilor de ovine din Tulcea are un impact economic devastator asupra fermierilor, în special asupra celor cu ferme mici.

Este crucial ca autoritățile să ofere despăgubiri corecte și să sprijine fermierii afectați pentru a evita prăbușirea economică a acestora. Exporturile de animale vii sînt o sursă importantă de venituri pentru România, iar pierderea acestora ar fi dezastruoasă.

Senatorul AUR, Valentin Rică Cioromelea, a adresat mai multe întrebări Ministerului Agriculturii, cum ar fi: 1. Care sînt măsurile imediate pe care Ministerul Agriculturii le va lua pentru a sprijini fermierii afectați și a compensa pierderile economice suferite de aceștia?

2. Ce planuri are Ministerul Agriculturii pentru a preveni reapariția unor astfel de focare în viitor și pentru a proteja sectorul agricol de astfel de crize?

3. În ce mod va colabora Ministerul Agriculturii cu alte instituții naționale și internaționale pentru a

este una mult prea amplă pentru dînsul. „Resping categoric ideea de autonomie teritorială în România.

Nu există autonomie teritorială pe teritoriul României.

Punct! Astfel de inițiative privind autonomia sînt menite doar să ajute UDMR să treacă pragul de 5% și sînt făcute cu ajutorul PSD, partenerul de încredere al UDMR”, i-a transmis George Simion lui Tanczos Barna.

îmbunătăți sistemele de monitorizare și control al bolilor la animale?

Totodată, și ANSVSA trebuie să precizeze următoarele: 1. Au fost respectate toate procedurile de testare și diagnostic înainte de a se decide sacrificarea efectivelor de ovine? Pot fi furnizate rapoartele detaliate ale acestor teste?

2. De ce nu s-a optat pentru măsuri alternative precum carantina și monitorizarea periodică a efectivelor de ovine înainte de a lua decizia drastică de sacrificare?

3. Ce măsuri suplimentare va implementa ANSVSA pentru a îmbunătăți transparența și comunicarea cu fermierii în astfel de situații critice?

Nu în cele din urmă, senatorul AUR a adresat trei întrebări și Centrului Local de Combatere a Bolilor Tulcea: 1. Ce criterii specifice au stat la baza deciziei de a sacrifica întregul efectiv de ovine de la ferma din Baia și de ce nu au fost considerate alternative mai puțin drastice?

2. Cum s-a desfășurat procesul de comunicare și informare a fermierilor și a comunității locale cu privire la focar și măsurile luate?

3. Ce planuri are Centrul Local de Combatere a Bolilor Tulcea pentru a îmbunătăți procedurile de răspuns la focare viitoare și pentru a minimiza impactul economic asupra fermierilor?

Prezent la Baia, președintele AUR, George Simion, a precizat că Planul Simion o să pună interesele agricultorilor români și zootehnia românească pe primul loc. „E nevoie de susținere, pentru că, altfel, inclusiv acest domeniu al agriculturii va fi pus pe butuci. Mergeți la vot în noiembrie și decembrie, pe 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie”, a spus George Simion, liderul AUR. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.