România Mare, nr. 1750

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Degeaba e cineva erudit, dacă își ține cultura doar pentru el și nu o aduce – natural și fără ostentație – în viața de zi cu zi a societății în care trăiește.

CORNELIU VADIM TUDOR

Avertismentul

Cînd SUA au decis să dea rachete de atac Ucrainei pentru a lovi în teritoriul Rusiei, mulți s-au gîndit că acele rachete, deși lansate de pe teritoriul Ucrainei, își primesc coordonatele dintr-un sistem software care include sateliți americani de comunicații și care sînt apoi transmise ucrainenilor. Cu alte cuvinte, nu se poate trimite racheta la țintă fără ajutor american.

Rușii știau treaba asta și Reuters publică pe 29 mai a.c. un articol intitulat „Putin avertizează Occidentul să nu lase Ucraina să-și folosească rachetele pentru a lovi Rusia”. Redau mai jos articolul integral ca să nu avem vorbe că inventez eu ceva. „Președintele rus Vladimir Putin a avertizat marți Occidentul că membrii NATO din Europa se joacă cu focul permițînd Ucrainei să folosească arme occidentale pentru a lovi adînc în interiorul Rusiei, fapt care ar putea declanșa un conflict global.

La mai bine de doi ani de la cel mai mortal conflict terestru din Europa de după cel de-al II-lea Război Mondial, Putin vorbiește din ce în ce mai mult despre riscul unui conflict global mult mai larg, în timp ce Occidentul se întreabă ce să facă cu privire la înaintarea trupelor ruse în Ucraina. Secretarul

general al NATO, Jens Stoltenberg, a declarat pentru «The Economist» că se deschide o nouă filă în istorie și că membrii Alianței ar trebui să lase Ucraina să lovească adînc în Rusia cu arme occidentale, o viziune susținută de unii membri NATO, dar nu și de Statele Unite. Escaladarea constantă poate duce la consecințe grave, le-a declarat Putin reporterilor din Tașkent.

Dacă aceste consecințe grave apar în Europa, cum se vor comporta Statele Unite, ținînd cont de paritatea noastră în domeniul armelor strategice? Este greu de spus – vor ei un conflict global?

Putin a susținut că loviturile ucrainene asupra Rusiei cu arme cu rază lungă de acțiune vor avea nevoie de sateliti occidentali, informații și ajutor militar, astfel încît Occidentul va fi direct implicat.

El a spus că trimiterea trupelor franceze în Ucraina ar fi un pas către un conflict global.

Vorbind despre membrii NATO din Europa, Putin a mai declarat că țările mici ar trebui să fie conștiente cu ce se joacă, deoarece au suprafețe de teren mici și populații foarte dense. Acesta este un factor de care ar trebui să țină cont înainte de a vorbi despre atacarea teritoriului rus, a spus Putin“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

ROMÂNIA ȘI MOȘII DE VARĂ

O simplă coincidență face ca după articolul de acum două săptă­ mîni care face trimitere la Duminica Orbului din naștere – eveniment reli­gios pus într-o paralelă de para­ digmă, legată de alegerile locale și europarlamentare din acea duminică – astăzi să apelez iar la Calendarul Creștin Ortodox, inspirîndu-mi titlul dintr-o sărbătoare cu trimiteri ancestrale în credința strămoșească – Moșii de Vară. Moșii de Vară, astfel cum ne explică Biserica Ortodoxă Română, este o sărbătoare dedicată morților.

Cu acest prilej, în toate bisericile ortodoxe s-au oficiat Sfinte Liturghii urmate de slujbe de pomenire a celor trecuți la cele veșnice.

Moșii de vară, sărbătoare ce a avut loc sîmbătă, 22 iunie, înaintea Pogorîrii Duhului Sfînt (Sîmbăta Rusalilor), poartă pecetea vechii noastre credințe în amintirea celor plecați dintre noi, pe care îi pomenim cu venerație, dînd de pomană pachete cu mîncare (după obiceiul locului, în prim-plan se află cireșele și farfuria cu orez cu lapte), în cimitire, la locul de veci al celor dragi, din familie. Întîmplarea face că joi, 20 iunie, a avut loc, la Palatul Cotroceni, ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, condusă de

Președintele României, Klaus Iohannis. Pentru că, în vîrtejul pregătirilor pentru sărbătoarea menționată, dar și pentru minivacanța de Rusalii, românii nu au prea fost atrași de întrunirea selectă de la Cotroceni – strategic pusă în acea zi, pentru a nu focusa atenția generală și nici a mass-media asupra subiectelor dezbătute (și votate), vă rog să urmăriți acest articol, care va încerca să fie oglinda fidelă a scopului organizării acestei ședințe, developînd glazura de vorbe (subiecte) fără sens, cu care Palatul Cotroceni – în totală sfidare a Poporului (adormit după votarea din 9 iunie) – ne-a amețit printr-un comunicat propagandistic.

Cum se spune „Bogdaproste” în ucraineană?

Atît de sărbătoarea Moșilor de Vară cît și în alte sărbători ortodoxe, sau chiar în fiecare duminică, la parastase, urmașii celor dispăruți oferă pachete care conțin preparate culinare specifice, însoțite de diferite obiecte din bucătăria autohtonă – drept pomană, în numele celor morți, pentru ca, în această zi magică, să se îndestuleze și aceștia cu bunuri pămîntene. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Grîul ca un voievod

Iată, ne-mpresoară grîul ca o pavăză de pace, Sărutîndu-ne obrazul de sub roua pură-n zori, Un imperiu-n clar de galben, larg cupola își desface, Așteptînd din patru vînturi Țara de secerători; Ca un fagure de miere grîul strălucește-n soare, Viu mișcînduse-n talazuri – o maree de opal.

Primenită-n grîu e Țara ca-ntr-o mare sărbătoare, Cînd se culcă lin cîmpia peste pragul estival; Ritual de vară sfîntă, grîul urcă-n spice grele Țara cu miros de pîine și cu abur milenar, Pare lanu-n depărtare ca o mare de drapele Cînd clepsidra verii-nclină spicul de mărgăritar; Hai, veniți, din Țara-ntreagă, să ne-mbrace bucuria În cămașa ei de rouă, grîul să-i fie contur.

Voievodul pîinii noastre țese-n aur iar cîmpia, Sărutînd cu spice grele cerul verii de azur; Hai, veniți! Secerătorii s-au trezit în zori, cu glia, Să se scalde-n lanul galben ca-n purificatul rîu.

Cînd e vară, și e pace, luminoasă, România, E-o efigie de veacuri Voievodului de Grîu!

GEO CIOLCAN

NR. 1750 l ANUL XXXV l 2 – 8 IULIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Presa română începe să sufere de pestă porcină  Papa Ioan Paul al IIlea poate vizita şi Transilvania, n-avem nimic de ascuns  Liderii minerilor au fost corupți  Un informator Secu: Sergiu Cunescu  Satana iese din chiuvetă  Fantoma lui Halaicu

PARTEA A II-A  Ne apucă o milă sfîşietoare de un alt moşneag, care scapă pîrţurile pe culoarele Parlamentului, numărîndu-le cu un contoar Geigger: Sergiu Cunescu e numele său de fată bătrînă (îl chema Cunev). Necazul acestui Cunescu a fost, la şedinţa de joi a Parlamentului, necazul tuturor acelora care au ghinionul de a vorbi după preşedintele P.R.M.: nu numai că nu-i ascultă nimeni, cu urechea, dar se goleşte sala. Aşa s-a petrecut şi cînd s-a opintit octogenarul profitor (a pus gheara pe un bloc întreg, cu 6 apartamente), încercînd să vorbească liber, deşi el n-a fost niciodată orator, ci turnător. Da, da, aţi citit bine. Luaţi primele litere ale numelui său şi veţi obţine SE-CU! Am primit o notă scrisă de la cineva care a colaborat bine cu ciufutul ramolit: „Prin anii ’70, cînd lucra la Institutul de Proiectări Construcţii de Maşini, ing. SERGIU CUNESCU era cotat ca cel mai bun specialist în domeniu. Era foarte cooperant cu organele de Securitate, mai ales atunci cînd se făceau deplasări afară. La nevoie, el furniza şi materiale scrise despre cele văzute, auzite şi constatate, fapt pentru care se bucura de o apreciere binemeritată. Pe ici, pe colo, aceste materiale mai pot fi şi găsite”.  O altă Notă, tot din zona fostei Securităţi: „Dl. arhitect Dinu Patriciu, azi mare liberal şi important om de afaceri, a fost pînă în ’89 şi un înzestrat activist politic, fiind şi secretar cu propaganda pe Institutul de Arhitectură. Cu sprijinul Securităţii, el a făcut multe peregrinări, îndeosebi prin Ţările din Golf. Este util de ştiut că Dinu Patriciu şi-a adus o importantă contribuţie la politica de sistematizare, inclusiv la elaborarea unor mate­riale de contrapropagandă pentru exterior, prin care trebuia să combată opiniile vehiculate în străinătate cu privire la demolarea satelor din România. După care, schimbarea la faţă! Înspăimîntat că i s-ar putea reproşa politica slugarnică pe care a dus-o (şi ca ginere de activist C.C. al P.C.R.), Patriciu a mers cu abrutizarea pînă acolo încît a cerut... dinamitarea Casei Poporului!”  Octavian Paler a rămas singur în groapa cu şerpi de la „România liberă”! Are şi el o poziţie corectă într-o problemă – războiul din Iugoslavia – şi aia e contestată, zi de zi, în paginile ziarului unguresc de limbă română. Ultimul bicisnic este un oarecare Sergiu Pavel Dan (să fie vreo sosie a lui Dan Pavel, care-l pupă-n fund pe Havel?).

Titlul stupizeniei publicate de acest anonim (asta-i culmea ridicolului, să ai 3 nume şi să fii anonim!) este „Susţinătorii neamestecului în treburile... dictatoriale”. Alături, pe aceeaşi pagină, îşi dă cu părerea si unul Ceapă (?!). De unde-i tot scoate Băcanu ăsta?  A fost foarte nostimă emisiunea realizată de Marius Tucă în compania lui C.T.Popescu şi G. Liiceanu. A văzut lumea, în sfîrşit, ce jalnic se prezintă ţiganul elitist, care nu scăpa nici un prilej să se bată cu haripa-n piept, „io sînt intelectual”. Se vedea de la o poştă că Liiceanu e plătit să spună aşa şi nu altfel, ca o slugă. „Asta e pura realitate” – repeta, ca un papagal, filosoful de canal. Mai dă-te-n pura mea realitate, servitor nenorocit! Prestaţia lui Popescu a fost bună, mai puţin o serie de gafe culturale, care arată că, deh, inginerul e tot inginer: Vuk Drașkovici nu putea striga „Stop bombarding Serbia!”, întrucît corect

se spune „Stop bombing Serbia!” (pentru unul care a zis că ştie foarte bine engleza, ca Popescu, greşeala e impardonabilă); cel mai mare dramaturg sîrb nu se cheamă Branko Nuşici, ci Branislav Nuşici (de altfel, era aromân de-al nostru).  A apărut numărul 80 al revistei „Atac la persoană“. Reproducem cîteva titluri atractive: „Ajutor umanitar pentru S.U.A.: Ziarul nostru oferă o bomboană pentru coliva fiecărui soldat american! Lui Solana i se recomandă s-o ia în gură din timp (bomboana)”; „Senatorul Şerban Săndulescu – un viciu al partidului lui Victor Ciorbea”; „P.N.Ţ.C.D. a cîştigat alegerile împărţind babelor chiloţi şi basmale” (d-aia s-o fi înscris la ţărănişti Doina Cornea!); „Augustin Buzura terfeleşte imaginea României în America”; „Mine­ rilor din Valea Jiului li se pune definitiv pumnul în gură” (Dudu Ionescu vrea să creeze unităţi speciale de jandarmi în Valea Jiului); „Senatorul ţărănist Vasile Lupu sprijină din răsputeri iredentismul maghiar” (cu singura diferenţă că Haplea în Chiloţi nu e senator, ci deputat); „Eczema ungurească se întinde pe tot globul pămîntesc”; „Să fii prost ca noaptea şi să lucrezi la «Ziua»“; „Ba pe-a mă-tii, Caramitrule!”; „Țopeasca îl stresează pe Dan Andronic”; „Costin Mărculescu acuză: «Dem Rădulescu este un curvar, un lingău, un hoţ şi un mardeiaş»“. Am mai reţinut două editoriale remarcabile, care demonstrează că există, încă, oameni de curaj în România: „Democraţia, mai rea decît comunismul!” (Dumitru Dragomir) şi „Comunişti sînteţi voi!” (Claudiu Iordache). Reproducem din acest ultim articol nişte pasaje pamfletare memorabile: „100 de intelectuali români, care se cred România, publică o scrisoare în numele coteriei lor autoin­ titulate «societate civilă» pretinzînd, în numele unui popor pe care îl dispreţu­iesc făţiş, ca preţul integrării României în civilizaţia de război a S.U.A. să fie abandonarea nu atît a unui tratat de prietenie formal cu Iugoslavia, ci a loialităţii faţă de un popor vecin pe cale de a fi asasinat în numele democraţiei! (...) Domnilor, în decembrie’89, în bal­conul Operei de la Timişoara, NOI am fost, nu VOI! Noi am visat cu ochii deschişi la o Românie suverană şi liberă, nu dumneavoastră; noi am visat România reîntregită, nu Gabriel Andreescu; noi am ridicat la luptă împotriva dictaturii Limba Română, nu H.R. Patapievici; noi am primit, recunoscători, sprijinul salvator al coloanelor de muncitori, nu Ştefan Augustin Doinaş, care îi calomniază la Deutsche Welle; noi avem astăzi dreptul să arătăm conşti­inţei voastre SULUL DE HÎRTIE igienică al dom­nului Rebengiuc; noi avem dreptul să vă scriem: O SCRISOARE CĂTRE LICHELE, a domnului Liiceanu! Nu noi sîntem comuniştii vremurilor din urmă, comuniştii sînteţi voi! Dogmatici, cinici, inflexibili, internaţionalişti, necruţători...; (...)

Poporul Român nu este JIDOVUL RĂTĂCITOR, ci un popor care vrea să nu-i mai poată fi ameninţat dreptul de a rămîne liber pe pămîntul său!”  O sfătuim pe numita Mara Teodora Bănică să ne scutească, să nu ne mai abordeze niciodată. De ce?

Fiindcă nu-i sănătoasă la cap! Priviţi ce aberaţii a debitat „Nas în Clanţă” în fiţuica „Ziua”, despre declaraţiile date de senatorul Vadim în procesele înscenate: cică acesta „a afirmat despre fostul ministru de Interne Gavril Dejeu că «îşi bătea nevasta pînă cînd, săraca, s-a sinucis. Ce mai om

RM

ordinar!»“. E clar că sărmana fiinţă bate cîmpii. Nu nevasta lui Dejeu s-a sinucis, ci nevasta lui Pitulescu, Dumnezeu s-o ierte.  La TELE 7 abc, Cristoiu l-a jumulit zdravăn pe Ciripoi, arătîndu-l în toată măreţia jegului său: mic, meschin, vînăt, năduşit, primitiv în gîndire şi în exprimare. Pe cînd piticul Cristoiu a fost grandios: înalt de 2 metri, blond cu ochi albaştri, viril, muşchii lui numai funii împletite, ca Arnold Schwarzenegger, limpede în vorbire ca Cicero şi unde mai pui că, de cînd a slăbit, nu mai e nici Ardei Umplut, ci Ardei Capia.  Aceeaşi fiţuică „Ziua”, scrisă pe vine, prin diverse canale pline de aurolaci, publică o notă intitulată „Meleşcanu a ajuns la 56 de ani!”. Numai că textul afirmă că liderul A.p.R şi-a sărbătorit „împlinirea vîrstei de 58 de ani”. Cum e posibil să apară asemenea inepţii într-un ziar?  Şi încă un lucru, de-a dreptul scandalos, apărut în aceeaşi ghenă de gunoi pe care stă călare Ciripoi. La rubrica Matrimoniale a apărut un anunţ care intră sub incidenţa Legii Penale, avînd în vedere că e vorba de o minoră: „Sînt Simona, am 15 ani (?!) sînt înaltă, am păr şaten, ochii verzi şi îmi place să mă distrez”.  La Inspec­toratul Judeţean de Poliţie Vrancea se primesc tot felul de reclamaţii (ca în toate judeţele). Am reţinut cîteva mai trăznite: 1) Un tînăr de 24 de ani, din Focşani, a reclamat în scris că, imediat după ştiri, în timpul filmelor, ies actorii din televizor şi-l iau la bătaie. Ce-am putea să zicem?

Dă şi tu, hombre, nu sta ca prostul! 2) O doamnă tot din Focşani se prezintă, în fiecare săptămînă, la Poliţie, reclamînd invariabil: „Necuratul mi-a pus un cip în cerebel, cînd a ieşit din chiuvetă. Văd în casă tot felul de drăcuşori de la cip-ul Satanei”.

Sfatul nostru: cînd iese dracul din chiuvetă, dă imediat drumul la apă şi el se va îneca fără probleme, fiindcă nu ştie să înoate. 3) Pensionarul C. Marin scrie chestii cutremurătoare, care l-ar putea face invidios pe Pavel Coruţ: „Aud în minte tot felul de informaţii. Deodată, vine peste mine Securitatea.

Ea intră în aparatul de radio sau prin cablurile de electricitate. Infor­maţiile încep să fie bruiate, fiindcă Securitatea a intrat în mintea mea şi m-a secătuit”. 4) În sfîrşit, o bătrînă în vîrstă de 90 de ani, plîngînd în hohote, a reclamat că bărbatul ei se duce la curve. Vorba lui George Bacovia: „O, Ţară tristă, plină de humor!”.  Cam prea multe vile are Mircea Dinescu! Hai să le numărăm: una la Şosea, în Capitală; una la Mare; una pe malul Dunării, în comuna Cetate, judeţul Dolj; se mai zvoneşte că ar fi în tratative să cumpere Castelul şi moşia boierului Druga, tot de la Dunăre, unde dă el la peşte. De unde are cimpanzeul bani? De la Premiul Herder, pe care i l-a aranjat Mafia socrilor (Elena Loghinovskaia şi Albert Kovacs) exclus, fiindcă valoarea e destul de modestă (20.000 de mărci). De la „Academia Caţa­ vencu” prea puţin probabil, deşi umflă de acolo cîteva zeci de milioane de lei pe lună. Atunci? O să vă spunem noi, în curînd...  Presa ne informează că în România, după 1991, au fost confiscate peste 21 de tone de droguri. A auzit cineva că Poliţia le-ar fi incinerat, aşa cum se întîmplă în Ţările civilizate?

Nici pomeneală. Stupefiantele au fost repuse în cir­ culaţie şi vîndute pe milioane de dolari.  „România liberă” e un ziar iresponsabil, asta nu mai trebuie demonstrat. Mai vreţi o dovadă? Deşi toată lumea a aflat, în direct, de la Radio, TVR şi PRO TV, că P.R.M. se va abţine de la vot în cazul cererii NATO, în „România liberă” de a doua zi, un cuplu de popîn­ dăi muşcăcioşi, Rodica Dăniciuc-Mihai Ionescu, a scris textual: „P.R.M. şi P.U.N.R. au votat împo­ trivă”. Păi nu te faci de rîs cu o asemenea minciună?

Adică nu-i adevărat ce văd şi ce aud milioane de oameni – e adevărat ce scrie „România liberă” în 120.000 de exemplare, din care jumătate sînt retururi. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 aprilie 1999)

RM

3

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite GIBRALTAR (II) „Directiva de operaţii nr. 18” (2) Cele 14.000 de insule indoneziene şi începuturile istoriei lor (I) Situată în sud-vestul Oceanului Pacific, între Asia de sud-est şi Australia, Indonezia se prezintă ca un uriaş arhipelag (cel mai mare din lume) de origine continentală şi vulcanică, constituit din aproape 14.000 de insule, care se întind, de la vest la est, pe circa 2.100 km, iar de la nord la sud pe mai bine de 4.400 km.

Cele mai mari insule sînt Kalimantan şi Sumatra, urmate, ca mărime, de Sulawesi şi Java pentru ca, spre est, arhipelagul să se piardă într-o puzderie de insuliţe, de cele mai ciudate forme.

Linia Ecuatorului străbate Sumatra şi Kalimantan, Java rămînînd la cinci grade latitudine sudică. Climatul ecuatorial, umed, cu influenţe musonice şi cu o temperatură constantă tot timpul anului, peste 26 grade Celsius, asigură zonei condiţii naturale privilegiate. Indonezia, una dintre cele mai bogate ţări ale Asiei în resurse minerale (petrol, staniu, cupru, bauxită, nichel, huilă, metale preţioase etc.), are o populaţie de peste 275 de milioane de locuitori.

Bogăţiile arhipelagului i-au atras pe europeni încă de la începutul Secolului al XVI-lea: în 1511, portughezii au cucerit insulele Moluce, iar în 1641 olandezii au ocupat Malacca, asigurind Companiei Indiilor de est monopolul comerţului cu Indonezia, ceea ce a dus la exploatarea intensivă a avuţiilor ţării. La scurt timp, întregul arhipelag indonezian

a devenit colonie olandeză, situaţie care avea să se menţină aproape 350 de ani, pînă la 17 august 1945, cînd forţele mişcării de eliberare națională – participante alături de trupele aliate la lupta de eliberare a insulelor de sub ocupaţia japoneză, din timpul celui deal II-lea Război Mondial – au proclamat independenţa ţării. În ciuda încercărilor englezilor (încheiate în noiembrie 1945) şi apoi ale olandezilor de a înăbuşi cu forţa armelor tînărul stat (1947-1949), Olanda a recunoscut în 1949 independenţa Indoneziei, care, la 17 august 1950, s-a proclamat republică independentă. La 1 mai 1963, Irianul de Vest a fost şi el inclus la Indonezia, iar în iulie 1976 teritoriul Timorului a devenit provincie a ţării.

Situarea Indoneziei între Oceanul Pacific, Oceanul Indian şi Marea Chinei de Sud, în condiţiile unui mediu geografic deosebit de propice, a favorizat popularea insulelor din cele mai vechi timpuri şi înflorirea uneia dintre cele mai reprezentative şi specifice civilizaţii din sud-estul Asiei. Este perioada de început, pînă în veacul XV, trecînd prin evul mediu indonezian, cum îl denumesc cercetătorii, pe care o evocă profesorul Jean Bruhat, specialist în istoria acestei țări, în lucrarea sa Histoire de l’Indonésie, din care reproducem – în text prescurtat – cîteva pagini.

Oraşe ca în basme

accesibile, situate pe marginea rîurilor. Lumea indoneziană a intrat foarte curînd în legături cu civilizaţii de un nivel superior, care au influenţat-o foarte puternic. După cele mai vechi cronici chineze, între China şi Indonezia ar fi fiinţat legături comerciale încă de la începutul Secolului II e.n. Epopeile indiene, ca şi scrierile lui Ptolomeu menţionează o lume insulară, situată în răsăritul Indiei, cu oraşe bogate ca în basme, dar şi cu populaţii rămase în sălbăticie. Cele dintîi contacte cu India trebuie să fi fost foarte vechi. Legenda javaneză a lui Aji Saka, prinţul venit în insule din India, are un temei istoric. De la el poporul din Java a învăţat scrierea şi primele noţiuni de astronomie şi cronologie. A existat deci un curent permanent, foarte vechi, probabil de la începutul erei noastre, care i-a purtat pe indieni spre insule. Influenţa lor s-a manifestat simţitor şi în Java, şi în Sumatera, pătrunzînd pînă în Kalimantan, de vreme ce acolo s-au găsit inscripţii indiene. Încă dinaintea sosirii indienilor, indonezienii erau navigatori destoinici; poate că nici nu au avut nevoie de sprijinul indian pentru a se iniţia în astronomie. Dar India le-a adus şi altceva: o cultură artistică elaborată şi modele de instituţii politice de un nivel superior rînduielilor clanurilor şi triburilor populaţiilor indoneziene. Ar fi totuşi impropriu să se vorbească despre o „colonizare hindusă”. În teritoriile „Sawah” (cîmpurile inundate), culturile îngăduiau hrănirea unor populaţii numeroase, unite prin efortul de a construi şi întreţine complexe lucrări de irigaţii. Comunităţile săteşti erau supuse unei autorităţi superioare, princiară sau regală. Existau elemente de administraţie, un sistem de taxe, plătit de populaţia rurală, o reţea de căi de comunicaţie, pentru a asigura transportul prisosului de recoltă. O oaste era pe cale de formare, existau oraşe şi o curte în jurul principelui. Se dezvolta deci o civilizaţie feudală „de curte”, rafinată, cea care va înfăptui un fel de sinteză a tradiţiei indoneziene şi a „noului”, adus de hinduşi. (va urma) JEAN BRUHAT (în româneşte de Niculae Koslinski)

În anul 1891, la Trinil, în centrul insulei Java, au fost descoperite rămăşiţe de oase şi o calotă craniană de pitecantrop – omul de Java sau „pitecantropul de la Trinil”, cum este cunoscut în lumea ştiinţifică – înrudit, pare-se, cu sinantropul dezgropat în apropiere de Beijing, la Zhoukoudian. Descoperirea a născut întrebarea dacă Indonezia nu poate fi socotită unul dintre leagănele omenirii. De altfel, urme preistorice din neolitic – rămase de la amestecul de populaţii care au trecut pe acest teritoriu, populaţii venite din Filipine, Noua Guinee şi Malacca – se întîlnesc la tot pasul în arhipelag.

Lumea indoneziană se înfăţişa în vechime ca o aglomerare de sate cu trăsături originale. Pămîntul cons­ tituia proprietatea comună a tribului; căpetenia satului, desemnată cu acordul tuturor, era păstrătorul datinilor. Alt element de unitate consta în fondul de credinţe animiste, ale cărui urme se regăsesc, în ciuda apariţiei unor noi religii, în tot cursul istoriei indoneziene.

Vechile populaţii indoneziene atinseseră un înalt grad de civilizaţie. Prelucrarea metalelor (aur, aramă, bronz, fier) le era familiară. Cunoşteau meşteşugul ţesutului şi olăritului. Ştiau să irige solul şi să cultive orezul. Locuiau în case construite din lemn trainic, unele fiind chiar bogat sculptate. Este faza prehindusă a civilizaţiei indoneziene, care se dezvolta în Sumatra, în Java şi în insula Bali. În schimb, în Kalimantan (Borneo), această civilizaţie a pătruns numai printre triburile de pe litoral şi din cîmpiile Borobudur, cel mai mare templu din lume

Cu concursul regimului franchist de la Madrid, care a facilitat alimentarea cu combustibil sau refugierea submersibilelor hitleriste în porturile spaniole şi instalarea unor posturi de observaţie radio şi meteorologice în largul Gibraltarului, hitleriştii au căutat să ocupe posesiunea britanică. Înaltul coman­ dament nazist a studiat încă din vara lui 1940 planul unui desant aerian asupra stîncii, cu scopul de a închide căile de acces în Mediterană. Fiind în vizită la Berlin, ministrul de externe spaniol Serrano Suner a aflat despre aceste proiecte la 16 septembrie 1940. La 20 noiembrie 1940, Hitler a semnat „Directiva de operaţii nr. 18”, cu numele de operaţia „Felix”, prin care ordona cucerirea stîncii. O lună mai tîrziu, amiralul Canaris, şeful Abwehrului, a plecat în capitala Spaniei, pentru a-1 convinge pe Franco să sprijine proiectele Berlinului. Într-o scrisoare trimisă lui Mussolini la 31 decembrie 1941, Hitler scria: „Spania a refuzat să colaboreze cu puterile Axei... Noi am terminat pregătirile pentru a trece frontiera spaniolă la 10 ianuarie şi pentru a ataca Gibraltarul la începutul lunii februarie”. Teama şi ezitările Spaniei au dus însă la amînarea sine die a operaţiei preconizate.

Baza navală britanică a fost supusă şi altor pericole. În portul Algeciras, din imediata ei apropiere, a fost imobilizat pentru „reparaţii tehnice” cargobotul italian „Olterra”. De fapt, nava a servit drept sprijin „oamenilor broască” din brigada de luptă „Scire“, comandată de căpitanul de corvetă prințul Valerio Borghese.

Prin acţiuni îndrăzneţe, deplasîndu-se înot şi depunînd explozive de mare putere, scufundătorii italieni au avariat în interiorul portului, în intervalul ianuarie 1941 – mai 1943, bastimente militare şi comerciale aliate, cu un deplasament de 60.000 de tone.

Gibraltarul a fost şi ţinta cîtorva raiduri aeriene italiene. Bombele au provocat pierderi în rîndul populaţiei civile, inclusiv în localitatea la Linea de la Conception, de pe teritoriul Spaniei. Guvernul franchist s-a folosit de situaţia grea a oraşului şi, în 1942, a anexat aşa-numita „zonă neutră” de la graniţa cu Gibraltarul, provocînd noi tensiuni în relaţiile şi aşa încordate anglo-spaniole. În toamna lui 1942, subteranele fortificaţiei au găzduit centrul de comandă al operaţiei „Torch”, dirijată de generalul american Dwight D. Eisenhower.

După ce convoaiele aliate s-au concentrat spre nordul Africii, coastele Algeriei şi Marocului, unde au lansat forţele de debarcare, Eisenhower s-a întreţinut aici şi a purtat tratative cu generalul francez Henri-Honoré Giraud, evadat din prizonieratul german de la Konigstein şi care părea destinat atunci de cercurile conducătoare din SUA şi Marea Britanie conducerii forţelor Franţei Libere.

La Gibraltar s-a desfăşurat unul dintre cele mai semnificative acte ale operaţiei „Fortitude”, imaginată de serviciul de informaţii britanic, pentru a distrage atenţia naziştilor de la grandioasa debarcare pregătită în vara anu­lui 1944, pentru nordul Franţei.

La începutul lunii iunie 1944, un tînăr actor mobilizat în armata britanică, cu o înfăţişare izbitor de asemănătoare cu a mareşalului Bernard Montgomery, l-a înlocuit strălucit pe acesta, în vizitele de la Gibraltar şi Alger, încît Berlinul a tras concluzia că de­ barcarea s-a amînat.

Sfîrșit MIHAI MANEA

4

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini conștiința pur românească, faceți fapte bune, luminoase, cu entuziasmul tinereții voastre, spre reînvierea din rădăcini a valorilor și tradițiilor străbunilor.

Conștiința voastră să lucreze pentru țara voastră, pentru neamul vostru, pentru credința voastră de români drepți, cum paltinu-n pădure. Pentru că nu e român acela care nu-și iubește țara... Desigur, asta nu înseamnă a vă izola de lumea civilizată și a nu conviețui în armonie cu toți semenii voștri, dar fiecare are datoria cetățenească să-și respecte aproapele, datinile și obiceiurile țării sale natale... Îndemnul meu este de a nu vă lăsa îngenuncheați în fața celor care vor totul de la voi, fără să vă ofere nimic, sau poate doar vorbe goale, dar totodată fiți demni la locul de muncă, dați dovadă de seriozitate și arătați lumii întregi că și voi sînteți capabili și la fel de bine pregătiți ca tinerii de pe alte îndepărtate meleaguri, și că puteți concura cu oricare dintre ei... În lupta pentru adevăr și dreptate, fiți fermi pe poziție, iar ca România să fie iubită și respectată, jurați-i credință pe Tricolor, izvoare și munți, pe cerul senin pe care să-l umpleți cu stoluri de porumbei ai păcii. Credința voastră să însemne totul pentru neam, totul pentru țară, totul pentru memoria românilor patrioți care s-au jertfit pentru brazdele ei de pămînt. Așa veți arăta lumii întregi că sînteți români adevărați, mîndri și cu fruntea sus întru slava și prosperitatea spiritului românesc.

Știu bine că tinerețea e frumoasă, de aceea îmi pun speranțele în voi și îmi păstrez credința că nu veți da vreodată credit îmbuibaților acestor vremuri, ființe lacome care nu au nici un respect față de voi și față de țară, pentru că, așa cum ei s-au îmbogățit din sudoarea părinților voștri, la fel vor face și urmașii lor cu voi.

Dragi tineri români, fiți altfel decît cei care au condus destinele acestei țări vreme de 34 ani. Nu uitați că ei sînt aceia care au vîndut-o cu nerușinare străinilor, debarasați-vă de ei... Nu le mai dați votul vostru, creditîndu-i cu încă un nou mandat, spre nefericirea României Mari. Fiți voi glasul poporului! Fiți voi liderii acestei țări!...Nu fiți justițiari, fiți inteligența românilor dintotdeauna și clădiți, voi, o clasă politică nouă, unde șperțarii și impostorii nu au ce căuta! Așa să vă ajute Dumnezeu să izbîndiți, întotdeauna cu gîndul la bunăstarea acestui neam de voievozi.

Vă asigur de toată gratitudinea mea și sper ca aceste rînduri să vă insufle dorul necontenit de țara voastră, de pămîntul vostru natal, din aluatul căruia sînteți zămisliți.

Dumnezeu să vă dea gînduri bune, spre a servi interesele românilor și ale României Unite... Rămîneți uniți întreaga voastră viață!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

George Enescu și ,,prințesa” inimii sale (II)

cucoanele din anturajul ei să procedeze la fel. Situația a durat aproape două luni.

Deși Maruca se mai domolise, relațiile dintre Enescu și doamna Rogulski continuau însă. Muzi-­ cianul pleca de acasă dimineața, la ora 7, să o vadă pe doamna Rogulski. Se întorcea la 11, la timp pentru ca Maruca să-l găsească acasă cînd se trezea. Întrun tîrziu, prințesa a aflat de programul matinal a lui Enescu. Apoi, la Sinaia, Enescu o instalase pe doamna Rogulski la Poiana Țapului, unde mergea pe jos să o vadă. A fost însă pîrît Marucăi de către un șofer.

TABLETĂ DE SCRIITOR

Scrisoare pentru tinerii noștri

Voi, generația de azi a dragei noastre țări, luptați cu arma tinereții și a științei voastre de carte pentru a vă lua țara înapoi de la vasalii acestor timpuri nefaste care au pribegit poporul cu sistemul strîmb al unui capitalism barbar, care pentru omul necăjit nu e nici mamă și nici tată, el reprezintă doar viața de huzur a celor bogați.

Voi, tinerii, aveți dreptul moral să vă revendicați țara, și de la voi poporul așteaptă să o aduceți înapoi în sufletul și inima românilor așa cum a fost ea cîndva, frumoasă, de-a lungul și de-a latul ei, îmbrăcată în razele aurii ale soarelui și cîntec uimitor de privighetoare. Știu că nu e ușor și că vi se vor pune bețe în roate, pentru că Balaurul niciodată nu va pleca de bună voie de la cazanul cu lapte dulce. Voi aveți viitorul în față, la ce folos însă, cînd țara voastră a ajuns ca vai de ea, la cheremul unor afaceriști veroși și fără scrupule, care au transformat-o în moșia lor?

Voi, cu puterea tinereții voastre, aveți obligația morală să vă organizați și să aveți curaj și dragoste pentru a vă dărui cu cinste și onoare neamului vostru strămoșesc. Nu vă lăsați ademeniți și nici manipulați de clasa politică hoață și mincinoasă, păstrați-vă

În sfîrșit, căsătoriți

În cartea sa, ,,Destăinuiri despre George Enescu”, Ilie Kogălniceanu descrie astfel momentul: ,,O slujbă religioasă sfinți căsătoria lor, în prezența Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuință, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cișmigiu.

Preotul începuse slujba, cînd deodată s-a deschis ușa, apărînd Alice, fiica Marucăi. Fără a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi, uitîndu-se prelung la Enescu, care-i întindea mîna, i-a întors spatele și a plecat trîntind ușa. Alice îl detesta pe Enescu, considerîndu-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prințesă”. Gestul umilitor l-a întristat profund pe Enescu. La scurt timp după căsătoria celor doi, Cella Delavrancea va fi cea care îi va lua locul Marucăi alături de Nae Ionescu.

După căsătoria cu Enescu, Maruca a insistat să păstreze numele și titlul căpătat de la primul soț. În societate pretindea tuturor să i se adreseze doar cu apelativul de ,,prințesă” sau ,,domniță”. La telefon nu răspundea, dacă apelantul cerea să vorbească cu doamna Enescu. În ,,Trecute vieți de doamne și domnițe”, Constantin Gane susține însă că Mișu Cantacuzino, primul soț al Marucăi, nu se trăgea din Casa domnitoare a lui Șerban Vodă Cantacuzino, ci din Drăghici Cantacuzino, fratele mai mare al lui Șerban Vodă. Legea românească veche prevedea ca doar

Plecarea din țară și sfîrșitul primul născut al unui domnitor avea dreptul de a purta titlul de prinț. Deci, Maruca nu avea dreptul la titlul de prințesă, pe care să-l și impună în societate, cîtă vreme Mișu Cantacuzino nu era moștenitorul direct al domnitorului Cantacuzino. Pentru Enescu însă, Maruca a fost întotdeauna ,,prințesa iubită”. Și totuși, se pare că firea tiranică, arogantă și dificilă a soției sale l-a făcut pe Enescu să aibă și el o idilă, după cum scrie Ilie Kogălniceanu, care își amintește de o anume Claudia, o poloneză de vreo 35 de ani, de talie mijlocie, plinuță, blondă. În 1944, Maruca o angajează pe această Claudia Rogulski, care trebuia să o îngrijească, aceasta fiindu-i recomandată de Nineta. La un moment dat, doamna Rogulski îi telefonează Ninetei și-i spune că nu mai merge la Maruca, pentru că nu mai suportă felul în care este tratat Enescu. Povestea părea încheiată, dar, într-o zi, la un concert de la Ateneu, Maruca o vede pe doamna Rogulski cam în mijlocul sălii.

La următorul concert, a văzut-o așezată pe același loc, ceea ce însemna că i se rezervase dinainte un fotoliu pentru mai multe concerte.

Maruca și-a dat seama că Enescu a fost cel care a rezervat locul și așa a pornit scandalul.

Prințesa a anunțat că nu va mai onora cu prezența concertele de la Ateneu. Mai mult, le-a obligat pe

Enescu și Maruca părăsesc România la 6 septembrie 1946, cu vaporul ,,Ardealul”, care-i va duce la New York. După instaurarea noului regim din România, Enescu s-a exilat definitiv la Paris. Pînă în 1949, deși aflat în străinătate, a deținut încă funcția de președinte al Societății Compozitorilor din România.

La 22-23 octombrie 1949, Societatea a fost înlocuită de Uniunea Compozitorilor, în care Enescu nu mai figura nici ca membru. În acea perioadă, pe lîngă tortura psihică și manipulările de zi cu zi, Maruca îl exploata pe Enescu – istorisește profesorul universitar Vania Atudorei -, obligîndu-l să susțină cît mai multe concerte și să predea în particular pentru ca ea să poată trăi în lux și să-și permită tot ce-i poftea inima.

Deși starea de sănătate a muzicianului începuse să se degradeze de la o zi la alta, acesta nu avea de ales și își sacrifica sănătatea pentru a face față cerințelor exorbitante ale soției. În scrierile sale, profesorul Vania Atudorei menționează că Enescu i-ar fi mărturisit preotului Vasile Hațeganu: ,,Am ajuns la mila oricui, plin de datorii. Sînt cerșetor în lume”. În 1954, George Enescu a făcut un accident cerebral, în urma căruia a rămas parțial paralizat, însă și-a păstrat luciditatea pînă în ultima clipă a vieții. În loc să îl îngrijească, Maruca l-a mutat la Hotelul Ataka, din Paris, motivînd că nu este infirmieră. Marele compozitor s-a stins din viață în 1955, în noaptea de 4 spre 5 mai, fără ca soția lui să fie lîngă el. Maruca îi va supraviețui 13 ani. Moare în decembrie 1968, în Elveția. Cei doi sînt îngropați alături, în Cimitirul Père Lachaise din Paris. Placa de marmură pusă la moartea lui Enescu a fost înlocuită de o alta, pe care e scris numele: ,,Maruca Enescu, născută Rosetti Tescanu”.

Pe mormîntul ei nu apare titlul de prințesă.

Sfîrșit Sursa: jurnalul.ro

RM

5

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – preocuparea pentru viitorul tineretului

Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006), care a îmbrăcat haina monahală sub numele Maica Benedicta, spirit lucid, vizionar, îi îndemna pe români ,,Să nu ne pierdem verticala!”.

Cu toate acestea, sublinia lipsa tot mai accentuată a șanselor pe care le avem pentru păstrarea verticalității, de fapt, a neamului: ,,Cei buni sînt puțini și nu îndrăznesc să se manifeste. N-au curaj fiindcă împrejur este o altă lume”. Păi, poți să iei vreo atitudine, ca spectator, de exemplu, în Sala Palatului, cînd lumea aplaudă, dă din mîini cînd Fuego cîntă, alături de cei mai mari soliști de muzică populară din toate zonele țării? De fapt, ce atitudine să iei? Ai fost atras la spectacol de invitația vreunuia dintre soliști sau de afișul din care ai aflat că se va interpreta (se va ,,interpreta”, nu se va cînta) muzică populară de mari soliști ale căror portrete se află, la vedere, pe afiș.

Procesul de deznaționalizare a cuprins toate aspectele văzute și nevăzute – viața de zi cu zi, comportamentul care pune în evidență ,,instinctul”, atitudinea și lipsa de implicare în îndatoririle pe care le au unii aleși, ținuta vestimentară bălțată, tupeul cu care ies în față cu aspecte de papițoi sau cu o barbă asemănătoare cu a unui mare actor de la care, ca un adolescent, și-a lipit pseudonimul Piedone (pe care-l folosește și ca ,,mare politician” care, un timp, după nenorocirea de la Colectiv, a stat la o parte) etc. De tineri ce să mai spunem? Marea Profesoară scria: ,,Discotecile sînt un pericol public, o sălbăticie”. O parte din vina de la Colectiv o poartă tinerii (majori!) înșiși care, văzînd că sala e înțesată și nu mai are loc om de om, s-au înghesuit, totuși, ca să-și frece șoldurile (am zis șoldurile, nu altlceva!) unii de alții! ,,Este o ispită luciferică pusă intenționat pentru a debusola tineretul: fetele sînt îndemnate să-și piardă curăția, băieții, așișderea; se consumă alcool, droguri...”. Și tineretul e cel mai ușor de manevrat. Vorba aia, nici minister al învățămîntului nu mai există! De ce să mai învețe copiii noștri? Cînd n-au cunoștințe sînt mai ușor de influențat, oferindu-le ,,satisfacții” care-i duc în prăpastie, și specificul național dispare. În curînd vom ajunge în următoarea situație: Azi UE manifestă grijă mare – Emite legi cu aplicare netă – Și, în curînd, vei cere aprobare De vrei să mergi degrabă la toaletă!

Oare poți să-i mai spui azi unui tînăr un sfat precum acesta?

Nu-i respecți pe vii, pe morți Și repeți că ești ateu, Dar nu-nseamnă să te porți Fără nici un Dumnezeu!

Grija Marii Profesoare – Maica Benedicta denotă nu numai dragoste și grijă față de neam, ci și gîndire limpede, pătrunzătoare, perspicacitate privind procesul de alterare, de contrafacere a celor aflați în prima tinerețe, pe care i-a cunoscut atît de bine în activitatea de cadru didactic universitar care, în pauze, stătea pe culoar, alături de ei, antrenîndu-se în discuții pe teme libere. Fără să vreau, îmi vine în minte alt nume – profesoara și interpreta fără egal a cîntecului maramureșean – Angela Buciu, care spunea, cînd m-am dus la un concert la care mă invitase, ,,astăzi valurile ne poartă și unde nu vrem, mai ales tineretul a alunecat spre prăpasie, și noi, cei înaintați în vîrstă, încercăm să rînduim lucrurile, ceea ce a devenit, cred, imposibil”.

Poate cel mai mare rol în menținerea Țării și a neamului l-au avut țăranii care au păstrat obiceiurile, tradițiile românești și Biserica. Or, azi, țăranii nu prea mai există, iar Biserica s-a transformat într-o instituție

de stat cu slujitori care ies la pensie, stau la volanul mașinilor elegante, se amestecă în viața politică din localitatea respectivă, își aranjează soțiile (preotesele) în funcții ,,babane”, nu mai poartă bărbi, ci (doar) unii – barbișon, precum catolicii ș.a.m.d. Nu mă mai refer la alte atitudini care ar umbri unele aspecte ale slujirii Credinței noastre Ortodoxe și pentru care s-ar supăra nemuritorul Părinte Boris Macovschi (1908-1971). El venea acasă la bolnav cu sufertașul cu mîncare în traistă – da, traistă! – și a salvat mulți podgoreni de la moarte, în iulie-august 1945, cînd se retrăgeau, spre Buzău, ,,rușii” cu tancuri, mașini, camioane și urcau pe deal după băutură: unde vedeau o casă mai arătoasă, dădeau porțile mari în lături și intrau în curte cu camionul, coborau în pivniță, împușcau butoaiele și puneau gălețile, gamelele, bidoanele să le umple. Intrau apoi în casă și luau tot ce era de valoare. Atunci l-au omorît și pe tata – i-au fracturat capul, coastele, l-au lovit în organe și, după două zile, a trecut la cele veșnice. Dar, ,,să revenim la oile noastre”.

Marea Profesoară, toată viața sa, a ,,propovăduit” pentru păstrarea tradiției și a Credinței Ortodoxe a neamului nostru. În revista LUMEA MONAHILOR (nr.

15, noiembrie 2008), din care am citat, sînt consemnate gîndurile sale izvorîte din îndemnul cuprins în cuvintele ,,Să nu ne pierdem verticala”, nici grija față de schimbare în comportament și chiar în structură a tinerilor. ,,Am vorbit tinerilor despre valoarea unei culturi naționale, despre ce înseamnă înțelegerea continuității. Totul se continuă în cultură. Nu trebuie să ne contestăm valorile trecute, altfel ne contestăm pe noi înșine”. Adevărul îl deduce oricare dintre noi: Multe pierzi în lumea asta – Casa, banii, chiar nevasta, Însă cea mai grea, creștine, Este pierderea de sine. ,,Tinerii vor avea de luptat împotriva lupilor, mai ales a celor îmbrăcați în piei de oaie, în această lume, care retrăiește această vorbă: homo homini lupus. Vor avea de înfruntat această atitudine socială”. Oare se vor trezi românii din ,,globalizare”? Au realizat ei, oare, ,,binefacerea” pe care ne-a adus-o UE? Mulți s-au deșteptat, sînt conștienți de ,,binele asupritor” al UE, că vorba aia: De UE mulți naivi au zis Că ne-a-ndrumat să avansăm: Eram pe margine de-abis Și ne-a împins să-naintăm! ,,Noi, românii împinși în prăpastie, nu putem învia?

Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să acceptăm dezrădăcinările acestea? Noi, creștinii, putem să acceptăm, să vedem cum copiii noștri vor intra de mici în desfrîu? Vom mai avea oare familie, nucleul societății? Dacă se termină familia, ce am făcut? Se termină neamul”. De fapt, neînțelegeri apar în orice domeniu: Se-nsoară Petre cu Andrei Și-ajunși în față la altare, Se ceartă socrii între ei Că nu știu care-i socru mare!

Iată senzația care a pus stăpînire pe Marea Profesoară cînd a fost la o discotecă: ,,Cînd am văzut luminile acelea nebunești alternate cu pauze de întuneric, și cînd am auzit urletele, am ieșit imediat”.

Astăzi, părinții nu mai sînt ,,stăpînii” copiilor, ci copiii sînt ,,stăpînii” părinților. N-ai voie să ridici palma asupra lor. Degeaba a cîntat Irina Loghin (născută în 1939, pe 19 februarie, lîngă Vălenii de Munte, la Gura Vitioarei): „Că putea să-mi folosească/ Doar o palmă părintească”.

Un părinte a spus - eu nu-i bat pe copii sau pe nepoți, anii mulți pe care-i duc în spate mi-au dat înțelepciune: Eu drumul nu l-am încheiat, Cu spiritul și-acuma scapăr Și pe copii deloc nu-i bat, Dau doar atuncea cînd mă apăr!

Tehnologia i-a dezumanizat pe oameni. Unii se cred demiurgi – consideră Marea Profesoară – și nu-i mai interesează persoana de lîngă ei. ,,Piere mila, piere interesul pentru semenul tău. (...) Însă chestiunea cu aproapele care a devenit departele nostru începe să mi se pară profetică. Sîntem astăzi după două totalitarisme care au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există, ci ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică. Totul e un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc. (...) Dăm drumul tuturor plăcerilor, tuturor pornirilor noastre de toate ordinele, mai cu seamă celor inferioare. A apărut societatea de consum, care a instituit cultul Vițelului de aur”.

După cum am subliniat, Marea Profesoară avea o dragoste infinită pentru studenți, pentru tineri, în general, dublată de încrederea în capacitățile lor de înțelegere. Nenorocirea – considera dumneaei – e că actuala elită formată de cei de 30-40 de ani [în 2005], vrea să ignore valorile trecutului ,,și au început cu Eminescu, ceea ce pentru mine este o durere infinită (...) El a fost un exemplu de zbatere între credință și necredință, la sfîrșit revenind la credință”. Iată ce scria el în TIMPUL, 12 aprilie 1881: ,,De cîteva zile a fost sărbătoarea cea mare a primăverii. M-a întristat vestea că Iisus Christos a fost coborît în mormînt, dar s-a înălat din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicîndu-și fruntea sa radioasă la ceruri... De două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se crește omenirea”. Cu multă dreptate, Marea Profesoară constată că ,,Noi umblăm după modele străine care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic.

Ne ploconim la modele de afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între homosexuali, toate smintelile acestea. Dar în fiecare om există și intuiția adevărului”. Grigore Ilisei, pe care-l citează Marea Profesoară, consideră că în trecutele (aproape) cinci decenii, pustiu n-a fost, nu trebuie să omitem, în mod politicianist, aspecte care azi nu convin unora. ,,Numai astfel tineretul va afla adevărul despre acea perioadă din istoria noastră, care nu poate fi ștearsă cu buretele”. Să cerem tinerilor istorie adevărată, nu după manualele lui Roller. ,,Acum nu se mai știe corect nici limba, nu se mai citește. Îi vezi venind la Bacalaureat, la intrarea în facultate fără să știe nimic despre Rebreanu, de Sadoveanu. Or, o umanitate terminată sub raport spiritual se va termina și sub raport fizic”. Preocuparea Marii Profesoare – de la plecarea căreia s-au împlinit, în mai 2024, 18 ani –, pentru viitorul tineretului, gama largă a problemelor care intră în sfera interesului său dovedesc nu numai aria complexă de preocupări și doza permanentă de umanitate, ci și o nedisimulată iubire față de Țară și Dumnezeu – entități de nedespărțit în eul său. Ea a dat tinerilor lumină din lumina ei. ,,O revarsă cu îmbelșugare. Poate și acum iese [lumină] din pămîntul Putnei, unde-și doarme somnul de veci” (Grigore Ilisei). Cuvîntul care i se potrivește cel mai bine este LUMINĂ, ca în Crez: LUMINĂ DIN LUMINĂ...

Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Cum a fost construitã Banca Naþionalã a României

Banca Națională s-a construit pe terenul Hanului Șerban Vodă, care prin Legea secularizării din 1863 trecuse în proprietatea statului, deoarece fusese închinat Mînăstirii Cotroceni (ba chiar construit cu meșteri aduși de acolo, după terminarea construcției mînăstirii). Deși fusese modernizat, din cauza folosirii excesive și a neîntreținerii constante, hanul ajunsese într-o stare proastă și a fost demolat.

Premisele construirii s-au manifestat din anul 1880, în baza unei Legi de înființare a unei bănci de scont și circulațiune, avînd capital dublu: atît de stat, cît și privat.

Construcția propriu-zisă a început însă în anul 1882, impulsionată și de cererea Regelui Carol adresată Parlamentului pentru construirea de edificii publice și modernizare a României, avînd autori pe arhitecții Albert Galleron și Cassien Bernard. În 1882 arhitectul și inginerul N. Cerkez este împuternicit să depună la CEC (înființat anterior) suma de 800.000 de lei, taxa pentru teren.

S-a optat pentru o construcție în stil eclecticacademic, ornamentată cu patru statui reprezentînd zeii agriculturii (Ceres), industriei (Vulcan), comerțului (Mercur) și justiției (Themis), primele două realizate de sculptorul Ion Georgescu, iar ultimele două fiind atribuite sculptorului și profesorului Ștefan Ionescu Valbudea. Proiectul băncii a fost expus la Expoziția Națională de Beaux Arts din Paris, avînd reacții elogioase.

Construirea trebuia să dureze inițial doi ani, dar din cauza războiului sîrbo-bulgar (noiembrie-decembrie 1885), a fost întreruptă din cauza imposibilității aprovizionării cu piatră de Rusciuk (care placa edificiul). Primul corp de clădire s-a aflat la început în micul han Ghermani, din spatele actualului sediu și dărîmat apoi pentru a se mări sediul Băncii Naționale.

Construcția a durat din 1882 pînă în 1890, iar costurile au fost în jur de 2.500 de lei, conform estimării arh. N. Cerkez, înglobînd materialele cele mai valoroase ale vremii (cum ar fi cimentul Portland Lafarge din Franța și treptele de acces din marmură de Carrara).

Extinderea sediului Pentru a-și asigura nevoile de funcționare tot mai mari, Banca Națională cumpără clădirile din Calea Victoriei nr. 24 - 26 (proprietatea Zaharia) și din strada Doamnei nr. 2 (Teatrul Modern), modificate de arhitectul Radu Dudescu și inginerul Emil Prager

Balsamuri spirituale

În sfîrșit...

Pentru că ne este frică de viață, dar și de moarte, mai ales, ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, și fiecare Îl percepem conform conștiinței noastre.

Oare ce conștiință au avut cei care, țesînd o pînză de păianjen bine ticluită, au întors o filă a istoriei poporului român, în decembrie 1989, prin dubla crimă săvîrșită în sfînta Zi a Nașterii lui Isus, însîngerînd inimile a mii de oameni și îndoliind familiile celor împușcați la ,,revoluție”? Probabil că tinerii aceia ne privesc cu mirare de acolo, de Sus, din preajma lui Isus, făcîndu-și sfînta cruce cînd văd pentru cine au devenit eroi... Și mai ales pentru ce, cînd, de la an la an, o mînă de bogați duc un trai ca-n Rai, în timp ce omul de rînd își numără cu teamă banii de pîine. Speranța e plecată în vacanță de mult și a uitat să se întoarcă. Unii sînt din ce în ce mai bogați, iar majoritatea devine din ce în ce mai săracă.

Pensionarii sînt categorisiți ,,defavorizați” și umiliți după o viață de muncă și de mari sacrificii, datorită

● Între anii 1916 și 1918, Banca Națională a României a traversat probabil cea mai grea perioadă din istoria ei.

Desfășurarea operațiunilor militare a determinat mutarea sediului central al băncii la Iași. La București a continuat să funcționeze o sucursală a instituției, care a fost însă rechiziționată de armatele germane de ocupație. ● În anul 1916, guvernul român, avînd în vedere apropierea frontului, a decis să evacueze tezaurul Băncii Naționale la Moscova. Hotărîrea, luată cu greu, a fost pusă în aplicare și tezaurul a fost transportat în două tranșe la Kremlin. Cu toate angajamentele asumate de

guvernul țarist și în pofida garanțiilor date de către marile puteri, noua putere bolșevică a confiscat tezaurul Băncii Naționale a României. Acest diferend a rămas nesoluționat pînă în prezent. ● După încheierea războiului, Banca Națională a României a reintrat în atribuțiile sale firești. Primii ani au fost destul de dificili, în condițiile în care pe piața românească circulau mai multe însemne monetare: leul – moneda națională emisă de BNR, biletele Băncii Generale Române (emise sub ocupația germană), coroanele austro-ungare și rublele rusești. A fost nevoie, așadar, de o operă de unificare monetară pe care guvernul a pus-o în practică cu sprijinul băncii centrale a statului român. ● În anul 1934 a fost adoptată, pentru prima oară în istoria României, o lege care reglementa activitatea băncilor (pînă atunci acestea se supuneau doar prevederilor Codului comercial). Prin această lege a fost instaurată și supravegherea bancară, fiind înființat Consiliul Superior Bancar, organism independent, dar al cărui conducător de drept era guvernatorul BNR. ● Pînă la izbucnirea celui de-al II-lea Război Mondial, economia românească a cunoscut o perioadă de dezvoltare accelerată, banca centrală contribuind din plin la aceasta. Chiar și în perioada războiului, Banca Națională a continuat să își desfășoare activitatea în parametri normali, acționînd pentru sporirea stocului ei de aur. De această dată, avînd experiența Primului Război Mondial, tezaurul băncii a fost pus la adăpost în Subcarpații Olteniei, la Tismana. ● Instaurarea puterii comuniste a însemnat pentru întreaga societate românească o bulversare a valorilor tradiționale. Comuniștii au reușit să preia treptat, pe lîngă frîiele politice, și pe cele economice. Banca Națională a fost, cum era de așteptat, una dintre primele instituții vizate. Comuniștii nu s-au mulțumit însă numai cu preluarea puterii, ci au luat măsuri drastice împotriva elitei societății românești, trimițînd în închisori sau în domiciliu forțat pe toți cei pe care îi considerau un pericol. Patru foști guvernatori ai BNR și-au găsit sfîrșitul într-una dintre cele mai cumplite închisori comuniste. ● După anul 1990, Banca Națională a României și-a reluat atribuțiile firești, de bancă centrală autentică. Nu a fost deloc ușor, ținînd seama și de faptul că întreaga economie românească a intrat într-un proces de tranziție de la economia centralizată, planificată de stat, la economia de piață. În anul 1991 au fost adoptate două legi bancare importante: privind activitatea bancară și Statutul BNR. Banca a fost învestită cu elaborarea și conducerea politicii monetare a țării și i-au fost încredințate atribuții în domeniul reglementării și supravegherii bancare.

Historia.ro

cărora, în 1989, țara nu mai avea nici un leu datorie. În prezent mai avem oare o țară? De la zero datorii externe, cu cîte miliarde de euro este îndatorată azi România?

Se fac alegeri parlamentare din patru în patru ani, cu cheltuieli enorme și cu promisiuni niciodată onorate, ,,mai marii” noștri uitînd că o țară nu poate exista fără oameni, și oamenii nu pot exista fără o țară. Și unde-s oamenii? Au plecat vreo 7 milioane de români, lăsînd în urmă familii destrămate și rupîndu-și rădăcinile din pămîntul țării. Ce a mai rămas din avuția națională, după ce a fost vîndută bucată cu bucată? Și care sînt realizările noii epoci, în afară de dreptul de a spune ce gîndești, fără teama de Securitate?

Aceasta este drama unei țări ajunsă la cheremul ,,Occidentului”, care și-a văzut visul cu ochii, punînd la pămînt un întreg trecut, promițînd numai lapte și miere, doar că luminița de la capătul tunelului s-a stins...

E vară, vară, vară, iar în ,,punguță” – IARNĂ, IARNĂ...

Discrepanța enormă între nivelul de viață al privilegiaților și cel al omului de rînd poate fi ilustrată prin diferența dintre salariul mediu lunar al celor două

categorii, veniturile privilegiaților avînd multe zerouri în coadă... Normalul și Anormalul sînt ițe încurcate, imposibil de descurcat: puțini în RAI, majoritatea în IAD. După ce aleșii poporului ,,își văd sacii în căruță”, dau bice cailor prin marele ogor, uitînd că ogorul este al tuturor.

Mulțumesc Cerului că m-am născut în epoca în care mi-am putut permite să mă scald vara în Mare. În ultimii 35 de ani, tînjesc după valurile mării în van, pentru mine, Litoralul s-a mutat pe micul ecran.

LILIANA TETELEA

pentru necesitățile de funcționare ale Băncii (prin Legea de funcționare, Banca putea să posede doar imobile cu specific nevoilor bancare). În 1942, tot R. Dudescu execută și aripa nouă a Băncii Naționale, care era încadrată pe laturi de str. Doamnei (fostă ulița Bărcănescu, apoi Paris, pînă în 1926, și Mauriciu Blank pînă în 1936) și de str. Karagheorghevici (numită apoi Eugeniu Carada), avînd în față str. Smîrdan. Edificarea Băncii Naționale a antrenat imediat și construirea altor bănci sau instituții financiare și chiar a unor străzi: str. Karagheorghevici (cumpărată de la Ion Lahovary în 1890 și apoi de la prințul Karagheorghevici pentru extindere, în 1891) și strada Băncii Naționale (astăzi dispărută, după construirea aripii moderne).

Construcția Băncii Naționale se desăvîrșește între anii 1920-1930, prin cel de al doilea nivel. Era perioada de mare avînt economic de după Primul Război Mondial, cînd România dicta prețul cerealelor, prin bursa de la Brăila, și cînd leul avea acoperire în aur, deci țara reprezenta o adevărată forță economică în această parte a Europei.

Cele mai importante momente din istoria Bãncii

RM

7

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

File de istorie

Horea, Cloºca ºi Criºan – portretele celor trei martiri, după o cronică săsească

Horea, pe numele său real Vasile Nicola Ursu, s-a născut în Albac pe la anul 1730, avea deci 54 de ani în timpul revoluţiei. Înainte de 1779, petrecuse vreme mai îndelungată în Ciucea, la un unchi al soţiei sale, Irina. Revoluționarul a făcut patru călătorii la Viena, între anii 1779 -1784, şi a fost primit de împărat în trei rînduri (1780, 1782, 1784). Ştia să vorbească nemţeşte și, conform unui document publicat de episcopul Ciorogariu, citea foarte bine în limba lui Goethe.

Horea a avut doi copii: pe Ioan, născut în 1765, care a luat parte la răscoală ca vice-căpitan, şi a fost apoi exilat împreună cu alţi răsculaţi în părţile sudice ale Banatului, şi pe Luca, născut în 1768, care a trăit în Maierii Sibiului şi a murit în 1839, la vîrsta de 71 de ani.

O cronică săsească anonimă de la Sibiu din anul executării lui („Horya und Klotska Oberhaup und Ratgeber der Aufführer in Siebenbürgen”) ni-l descrie pe Horea astfel: „Privirea lui este întunecată şi melancolică, cu ochiul ager şi pătrunzător. O perpetuă seriozitate a tras mai multe brazde pe faţă decît pe fruntea sa. O barbă neagră şi subţire îi umbreşte şi întunecă şi mai mult fizionomia. Configuraţia capului este prelungită, faţa ovală, cu o frunte marcantă, care nu este prea înaltă, însă nici potrivită. Nasul ca de şoim este îngust, arcuit şi deosebit de fin, la rădăcină foarte ascuţit. Gura bine proporţionată are o linie spiritualizată. Profilul frumos cu bărbia ascuţită se potriveşte foarte bine cu fruntea şi mai cu seamă cu chipul său oval. Gîtul lung şi drept este într-adevăr foarte frumos. Întreaga ţinută arată după principiile fizionomice că figura aceasta nu poartă un cap comun. Ochii negri nu sînt prea mari, însă plini de foc, observînd tot şi oprindu-se instantaneu. Părul este castaniu deschis, scurt şi moale. În general, toată osatura corpului său cu pieptul şi umerii solizi şi tari ne prezintă pe un bărbat plăcut şi bine proporţionat, care cînd mergea sau sta se ţinea întotdeauna drept.

După aparenţă nu poate avea o vîrstă mai mare de 48, cel mult 50 de ani. Portul său obişnuit era acela

ce se purta în domeniul Zlatnei, un suman negru care ajunge aproape de genunchi, pe ambele aripi împodobit de cusături albastre. Purta căciulă neagră şi de obicei ţinea în mînă o nuia de alun. Tot astfel era îmbrăcat şi cînd a fost prins, afară de suman, în locul căruia, fiind iarnă, purta un cojoc de blană de oaie”.

Cloşca era tovarăşul nedespărţit al lui Horea şi l-a însoţit în trei rînduri la Jena, fiind, se pare, iniţiat ca și Horea în societatea „Frăţia de cruce”.

Avea 30-40 de ani.

Numele lui adevărat era Ioan Oargă, era din Cărpiniş şi avea o stare materială bunişoară. În revoluţie a avut rangul de vice-căpitan. Iată cum îl descrie cronica săsească: „Ion Cloşca din Cărpiniş aparţind domeniului Zlatnei, de vîrstă de vreo 40 de ani, de statură mică şi îndesată, cu faţa plină, rotundă şi arsă de soare; are nasul destul de mare, dar puţin cîrn, noduros şi turtit, păul castaniu închis, mustaţa brună asiatică, ochii marimijlocii, dar cu puţină scînteiere, o privire mai mult interiorizată decît fascinatoare, are osatura puternică, o voce mai mult sonoră decît voalată, la mers şi la stat are o ţinută dreapă, purta de obicei acelaşi port ca şi Horea.

Obișnuia însă să poarte uneori şi un cojoc scurt valah, cu mîneci scurte, cu blană de oaie în afară, călărea pe un roib de munte. Purta căciula de oaie obișnuită în acel ţinut şi cîteodată şi un coif cu şireturi de aur”.

Cronica săsească face apoi următoarea comparaţie între cei doi capi ai răscoalei: „Privind ambele profiluri din punct de vedere fizionomic, Horea cîştigă mult în comparaţie cu Cloşca. O frunte arcată cu o astfel de osatură a ochiului indică întotdeauna un gonitor excepţional. În mijlocul frunţii are multă statornicie, ce la eroi se poate numi îndîrjire. Numai nasul arată moliciune, dar totuși la rădăcina lui de la îmbinarea ochilor pînă la arcuirea din mijloc se deprinde multă îndrăzneală cu putere între­prinzătoare. Osul sprîncenii arată talent frumos și linia gîtului – adevărat curaj. E păcat, mare păcat, că o astfel de privire a ochilor şi o astfel de linie a gurii aparţin unui rebel. Este cu nepu­ tinţă ca un fizionomist să-l poată presupune din aceste semne. Îndeosebi linia buzei inferioare indică cu totul un altfel de om. O adevărată supărare şi o compătimire pronunţată se pot desprinde – şi cu toate acestea totul este altfel.

Rezultatul cercetărilor fizio­nomice este mai mult pentru decît contra lui, dacă recunoaşterea faptelor, lipsa preocupării contra persoa­ nelor l-ar scuti de a fi excepţie şi dacă părerea despre el ar fi dictată numai de ştiinţă. În concluzie, cred că pot afirma că Horea, dacă imediat la începutul acţiunii sale şi-ar fi impus o rezervă şi dacă ar fi fost scos cu precauţie din sfera sa şi ar fi fost pus întrun alt mediu, ar fi devenit un membru folositor Statului.

El ar fi fost un tot așa de bun cetăţean pe cît a fost rebel îndrăzneţ şi curajos. Aceasta o arată întregul său profil; fizionomistul şi patonomistul, dacă vor fi nepăsători şi fără prejudiciu, vor trebui să fie de acord în această privinţă. Experienţa ne-a confimat-o cel puţin în parte”.

Al treilea comandant al răscoalei, dar la fapte ostăşeşti întîiul, era Crișan din Vaca, fiu al lui Petru Golda, şi s-a numit după moartea tatălui său Giurgiu, fiindcă trăise la moşul său după mamă, la preotul Giurgiu din Strapţi-Bulzeşti. Avea vîrsta de 52 de ani şi înfăţişarea unui bărbat energic, sever, mîndru şi impunător. Ca fost militar, a adus în răscoală experienţă ostăşească. Cronica săsească îl descrie astfel: „Crişan este considerat ca cel mai fioros între capii răscoalei.

Foarte mult foc trecător radiază din partea superioară a obrazului său, precum şi din buza de sus; bărbia arată însă răceală, aproape o supărare plină de bunătate.

Un astfel de nas însă poate însemna şi o extremă indiferenţă pentru milă şi neîndurare în comiterea celor mai mari atrocităţi, precum este acest caz. De altfel, fruntea şi nasul ne arată destulă inteligenţă şi mai cu seamă în osul nasului are pretenţiune savantă. În general, profilul nu arată un chip bărbătesc neplăcut, nici chiar întreaga structură a corpului său. Portretul lui Gheorghe Crişan este următorul: “Figura sa e în toată privinţa bine făcută, de statură bărbătească mijlocie, cu osatura tare şi solidă, puţin cam plin la corp, însă nu prea gras, ci tocmai cum se cere la o aşa înălţime şi osatură. Că chipul său bărbătesc a fost plăcut se poate vedea şi din silueta alăturată.

O frunte cam înaltă cu osul ochilor bine arcuit, cu sprîncene negre stufoase, ornate cu gene pline de aceeaşi culoare. Ochii negri destul de mari, cu multă scînteiere şi privire ageră; o gură bine proporţionată, cu o barbă neagră stufoasă, o bărbie rotunjită şi puţin despicată; un gît cam lung, nici prea tare, nici prea slab, cu o ţinută dreaptă; un piept puternic între umeri cam laţi şi alte asemenea însuşiri, care ne arată un bărbat sănătos, binefăcut, caracteristic acestui rebel.

Culoarea lui brună umbrită de un păr negru, des dădea chipului său o frumuseţe bărbătească. Jocul feţei sale nu avea nimic echivoc, afară de un surîs continuu, care desparte faţa de partea de jos a nasului. Acest surîs, se spune, îl păstra şi cînd comitea cele mai mari cruzimi, şi atunci cînd a fost arestat. Dintr-o asemenea trăsătură, un patonomist poate deduce o mare răceală a inimii şi o cruzime neînduplecată. Altădată nu s-a mai prezentat vreo ocaziune pentru a culege observări asupra acestui rebel”.

Sursa: „Curentul”, octombrie 1937 (Dosaresecrete.ro)

8

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Din culisele demiterii lui Nicolae Titulescu (II) Un joc infam

Regele avea în vedere deci, încă din 1931, de a-l estompa treptat pe Nicolae Titulescu. Ideea de bază era scoaterea lui din arena politicii externe, unde poziţia sa era mai mult decît consolidată. În viziunea lui Carol al II-lea, trecerea lui Titulescu în viaţa politică internă, prin acordarea mandatului de a forma guvernul, era o modalitate de a-l înscrie în perimetrul unor situaţii instabile, în care căderea unui guvern şi a unui prim-ministru – să nu uităm, Titulescu nu avea nici o bază de partid – ar fi apărut ca fapte mai mult sau mai puţin normale. Reacţia lui Titulescu faţă de propunerile re­gelui dovedeşte însă indubitabil că omul politic şi diplo­matul român a intuit – cu acea perspicacitate ce-i era proprie – manevra regală. Şi trebuie să remarcăm că a dejucat-o cu măiestrie. Şi nu o singură dată. Comentînd faptele, Tudor Teodorescu Branişte scria: „În timpul aces­ta, lui Carol al II-lea i se părea că prestigiul lui Titulescu creştea prea mult şi deci trebuie «dezumflat». (Mi s-a spus că aceasta era expresia folosită de fostul rege). De aceea, din cînd în cînd îl chema în ţară şi îi da însărcinarea să formeze un «guvern de uniune naţională». Formula era irealizabilă din cauza rivalităţii dintre politicienii de atunci şi apoi din cauză că o bună parte din ei aveau faţă de Titulescu aceleaşi sentimente ca şi Carol al II-lea, voind şi ei să-l vadă «dezumflat». Titulescu se zbătea cîteva zile, alergînd de la un şef de partid la altul, iar la urmă se ducea la Palat ca să-şi depună mandatul, cum suna formula consacrată. Acest joc infam s-a repetat de mai multe ori cu scopul de a se arăta peste hotare că, în ţara lui, Titulescu nu reprezintă nimic şi că singurul om atotputernic la Bucureşti era el, Carol al II-lea, despre care Nicolae Iorga mi-a spus odată: «Nu ştie nimic şi crede că ştie tot. L-am avut elev şi îl cunosc»“.

Circumstanţele interne şi internaţionale au împiedicat pe Carol al II-lea să acţioneze frontal şi dintr-o dată în această problemă. Mai mult decît atît, regele va trebui să se resemneze pentru moment cu situaţii care veneau în contradicţie directă cu propria-i dorinţă. Ascendentul pe .care îl avea, în momentul politic respectiv – fusese, printre altele, ales de două ori preşedinte al Adunării Societăţii Naţiunilor, în anii 1930 şi 1931 – i-a oferit însă lui Nicolae Titulescu posibilitatea să acţioneze direct şi tranşant, într-o manieră proprie celui care deţine atuurile într-o situaţie dată.

Atunci cînd a fost numit din nou ministru, la 20 octombrie 1932, Titulescu a cerut şi a obţinut din partea lui Carol al II-lea asigurări că îşi va păstra – dincolo de schimbarea guvernelor – conducerea Ministerului afacerilor străine. Adresîndu-se regelui, mulţi ani mai tîrziu, el evoca circumstanţele în care s-a ajuns la această situaţie, modul în care a apărut oferta regelui şi s-a produs acceptarea sa, ca şi condiţionările acestei acceptări. „Maiestatea Voastră trebuie să şi-o amintească – scria Nicolae Titulescu. I-am spus că dacă este vorba de a mă lua ca ministru al afacerilor externe numai în cabinetul Vaida, nu aveam ce căuta în acesta. Voiam să fiu ministrul afacerilor externe al Maiestăţii Voastre, adică permanent, în toate cabinetele. Maiestatea Voastră a acceptat. Permanent, să ne înţelegem; atîta vreme cît Maiestatea Voastră avea încredere în mine. Stabil este poate cuvîntul cel mai potrivit pentru a exprima această idee”.

Primul ministru Alexandru Vaida-Voievod a refuzat colaborarea cu Nicolae Titulescu, invocînd deosebirile de opinii în probleme grave ale politicii externe a României de la acea dată, ca şi manifestările de insubordonare din partea diplomatului, maniera lui de a acţiona – de numeroase ori în contradicţie cu guvernul – în aspecte complexe ale vieţii internaţionale cu care acesta era confruntat. Pus să aleagă între demisia lui Alexandru Vaida-Voievod din calitatea de prim-ministru şi numirea lui Titulescu ca ministru al afacerilor străine – ceea ce, să recunoaştem, nu era o problemă facilă – Carol al II-lea a optat pentru...

RM

atitudinii regelui şi instrucţiunilor primului ministru – vor fi căpătat în acest context, datorită precizărilor ce conturau sursa lor, o valoare care depăşea cu mult importanţa discuţiilor presupuse de un schimb neoficial de opinii. Ca mandatar al acestora, Brandsch afirma că ,,aproape toţi factorii importanţi din România şi în special regele erau nemulţumiţi de actuala orientare total profranceză a politicii româneşti”. El sublinia că în calea inaugurării şi promovării unei noi orientări a politicii externe româneşti se aflau trei impedimente principale: ministrul afacerilor străine, Nicolae Titulescu; dependenţa financiară a României faţă de Franţa; sprijinul acordat de Germania revendicărilor revizioniste ale Ungariei. Rudolf Brandsch aprecia că „atitudinea lui Titulescu este o povară pentru rege şi că în prezent: se strînge material împotriva lui Titulescu”.

Intrigile lui Arciszewski (1)

promovarea lui Nicolae Titulescu. În mod cert, situaţia lui Nicolae Titulescu devenise Chiar şi în acest moment de criză, regele a încercat o mai nesigură ca niciodată. „Regele vrea să scape de el”, nouă manevră, căutînd să-l seducă pe Nicolae Titulescu scria Constantin Argetoianu, la 9 mai 1935. Cu două cu oferta de a-l numi prim-ministru. Consecvent atitudinii zile mai înainte, Argetoianu fusese pus la curent de către adoptate – încercările anterioare, in­fruc­tuoase, de a forma ministrul Poloniei la Bucureşti, Miroslaw Arciszewski, an guvern de largă concentrare determinîndu-l să renunţe că, în cursul unei convorbiri pe care o avusese cu Carol la intenţia de a mai ataca între­prinderi similare – Titulescu al II-lea, regele dovedise un interes deosebit faţă de a spus regelui cate­goric, aşa cum îşi amintea mai tîrziu: informaţiile pe care i le dăduse în legătură cu „scăderea „Nu, Sire, vreau şi tre­buie să rămîn ministru al Maiestăţii acţiunilor lui Titulescu la Paris”. După un dejun, în Voastre în toate cabinetele, prin urmare nu trebuie să fiu noiembrie 1935, Poklewski constata că între Carol al răspunzător pentru preţul pîinii şi să cad pe chestiuni care II-lea şi N. Titulescu „exista mai mult decît răceală”, nu privesc atribuţiile mele”. persoana şi acţiunea ministrului român de externe fiind La sfîrşitul celei de-a doua decade a lunii octombrie supuse ironiilor şi aprecierilor critice ale regelui.

1932, prin includerea sa în guvernul condus de Iuliu Înlocuirea, în octombrie l935, a titularului Legaţiei Maniu, Nicolae Titulescu a redevenit ministru al României de la Varşovia, Victor Cădere, cu Constantin afacerilor străine, exercitînd atribuţiile ce-i reveneau în Vişoianu, un om de încredere al lui Nicolae Titulescu, a această calitate pînă la 29 august 1936. Nevoit să accepte provocat iritare extremă în capitala Poloniei. Titulescu această situaţie – într-un context complex – Carol al IIa făcut presiuni serioase asupra lui Carol al II-lea pentru lea a fost nemulţumit, în fond, regele adoptase o decizie a obţine rechemarea lui Victor Cădere, suveranul fiind care contravenea flagrant intenţiilor sale de instaurare a obligat să cedeze, cu toate simpatiile puterii personale, de preluare a conducerii ce le avea pentru trimisul extraordinar întregii politici interne şi externe şi ministrul plenipotenţiar român în româneşti. Confirmarea caracterului Polonia, fapt exprimat fără rezerve „permanent” al misiunii lui Titulescu nu şi cu ocazia audienţei acordate lui C. a însemnat că acţiunea lui Carol al II-lea Vişoianu, înainte de a pleca să-şi ia în împotriva acestuia a încetat sau că între primire postul de la Varşovia. cei doi ar fi intervenit mai mult decît un Carol al II-lea îl intriga profund pe modus vivendi temporar. Nu! Din contră!

Nicolae Titulescu prin faptul că acorda Conflictul era de-abia la început, fiecare numeroase şi prelungite audienţe lui an, fiecare lună, adăugînd acestuia noi Miroslaw Arciszewski. Acesta – repre-­ dimensiuni. Condiţiile noi îl vor determina zentant tipic al diplomaţiei Sanaţiei, pe Carol al II-lea să acţioneze cu mijloace antisovietic visceral şi profascist noi, dar cu o neslăbită perseverenţă pentru disimulat, intrigant notoriu – îşi îndepli­nirea scopului propus. asigurase uşi deschise în cele mai Prima menţiune străină privind înalte cercuri. Regina Maria îl asculta intenţiile lui Carol al II-lea de a-l înlocui cu toată atenţia. „Regina – raporta M. Miroslaw Arciszewski pe Nicolae Titulescu din funcţia de şef al Arciszewski lui Joseph Beck, ministrul diplomaţiei româneşti a fost identificată de externe al Poloniei – a discutat cu în arhivele germane. La 8 august 1933, Rudolf Brandsch mine mai mult despre situaţia politică generală din – deputat în Parlamentul român, fost subsecretar de Europa, despre problema Rusiei Sovietice şi mi-a stat pentru minorităţi în anii 1931-1932, în guvernele spus că frecvent influnţează pe fiul ei, făcîndu-l atent conduse de Nicolae lorga şi Alexandru Vaida-Voievod – să nu se angajeze în combinaţii politice cu Moscova. aflat în vizită în Germania, a avut o întrevedere cu Ritter, Ea mi-a vorbit în această privinţă destul de optimist de director în Ministerul de externe al Germaniei. Discuţia dispoziţia regelui Carol”.

– consemnată în minuta care ne serveşte ca sursă de Diplomaţia Sanaţiei beneficia, de asemenea, de informaţii – s-a axat asupra perspectivelor relaţiilor concursul reginei Elisabeta a Greciei, sora lui Carol economice şi politice dintre cele două ţări. Brandsch – al II-lea, căreia i se înmînau memorii cu „indicarea că mesager neoficial, într-o misiune înconjurată de o totală dl.

Titulescu sabotează în mod consecvent dezvoltarea discreţie, ale cărei scopuri reale rămîneau necunoscute schimburilor comerciale între cele două ţări”. chiar şi Legaţiei române de la Berlin – afirma lui Ritter Presa străină includea informaţii şi comentarii că acţiunea pe care o întreprindea o realiza, „nu numai privind intriga cercurilor guvernante şi diplomatice cu ştirea, dar din însărcinarea primului ministru român, pentru a clarifica aici, în primul rînd, dacă guvernul poloneze împotriva lui Nicolae Titulescu, despre german ar fi dispus să restabilească relaţiile prieteneşti demersurile ministrului Poloniei la Bucureşti pe anterioare cu România în domeniul economic şi politic”, lîngă Carol al II-lea, în scopul mo­dificării poziţiei ca şi pentru a identifica „dacă era cazul, care sînt faţă de problema încheierii unui tratat de asistenţă metodele pentru a realiza aceasta”. Primul ministru Al. mutuală româno-sovietic. Journal de Moscou din 3 Vaida-Voievod informase, la rîndul său, pe regele Carol decembrie 1935 scria: „Legaţia poloneză la Bucureşti al II-lea în legătură cu conţinutul acestei misiuni, ca şi în se străduieşte să influenţeze pe oamenii politici ai legătură cu instrucţiunile ce fuseseră date. De altfel, după României în sensul pe care ea îl doreşte; fără a se cum o afirma, R. Brandsch avusese personal posibilitatea împie­dica de nici un obstacol pentru a-şi atinge să abordeze cu regele Carol al II-lea, desigur în cadrul scopurile sale, ministrul Poloniei la Bucureşti a unor conversaţii private, diverse probleme ale orientării încercat să impresioneze pe şeful statului însuşi”. (va urma) şi evoluţiei politicii externe a României. Punctele de vedere expuse de Brandsch – reprezentând un ecou al GEORGE G. POTRA

RM

9

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (233) Zeii (47) Epicul extraordinar al romanului „Călătorie spre Soare-Apune“ este garnisit cu numeroase aventuri fantastice, petrecute prin cele cîteva zeci de regate mari și mici pe care le-au străbătut pelerinii budiști.

Maimuța Sun Wukong s-a luptat cu demoni de toate soiurile și a ieșit întotdeauna învingător. De aceea, la sfîrșitul pelerinajului, cînd se întoarce din China – unde a predat împăratului Chinei cărțile sacre budiste – și merge împreună cu Maestrul Xuan Zang și cu ceilalți pelerini în Paradisul Budist, Buddha îi conferă Maimuței Sun Wukong nemurirea, zeificarea și demnitatea de „Buddha Învingătorul în Luptă“. Maestrul Xuan Zang este, de asemenea, zeificat și primește demnitatea de „Buddha al Virtuții Timpurii“. Manționăm faptul că Maestrul Xuan Zang a fost un personaj real, un mare învățat budist și traducător din limba sanscrită în limba chineză a textelor sacre budiste. El a fost, de asemenea, un pelerin curajos și viteaz, dar romancierul Wu Chengen îl prezintă cam neajutorat și chiar fricos. Nu în ultimul rînd, subliniem faptul că pelerinajul Maestrului Xuan Zang în India a avut loc în timpul ilustrului împărat Taizong al Dinastiei Tang și s-a încheiat în anul 645.

Cît despre personajul mitologic Maimuța Sun Wukong, numele său se traduce prin „Maimuța Iluminată“. El a devenit o figură mitologică importantă și un personaj pozitiv, foarte popular în numeroase povestiri, un simbol al înțelepciunii perene și al neînfricării, al vigorii, un ideal al aspirațiilor omenești.

El a trecut, cu aventurile sale, prin Regatul ceresc, prin cel marin și cel al regilor-dragoni – de la care a luat cu forța pălăria cu pene de Phoenix, platoșa de aur, papucii cu care putea umbla pe deasupra norilor și nu în ultimul rînd arma sa de temut despre care am amintit anterior – și prin tărîmul morților. Peste tot a tulburat liniștea. În povestirile care s-au publicat de-a lungul timpului, Regele Maimuțelor, Sun Wukong, apare cu nume variate. Personajul a inspirat crearea de numeroase benzi desenate și filme spectaculoase.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (22) Papa Ioan al XII-lea (2) Pe parcursul întregii sale cîrmuiri, soarta lui Ioan a fost întreţesută cu aceea a regelui german Otto I cel Mare, prieten al bisericii, căruia Ioan i-a solicitat ajutorul după ce suferise o înfrîngere într-un război purtat împotriva ducelui Pandulf de Capua, iar apoi pierduse Statele Papale în favoarea regelui Berengario al Italiei. Otto a sosit în Italia cu puternica lui armată, silindu-1 pe Berengario să se retragă. Ajungînd la Roma la sfîrşitul lunii ianuarie 962, Otto a făcut un jurămînt de credinţă să recunoască autoritatea lui Ioan şi, pe 2 februarie, Ioan l-a încoronat pe Otto ca împărat al Sfîntului Imperiu Roman, împreună cu regina Adelaide, pe care a făcut-o împărăteasă.

Această puternică alianţă le-a adus beneficii atît lui Otto, cît şi lui Ioan, însă fiecare a început imediat lupta pentru a se domina unul pe celălalt. La scurtă vreme după ce a fost încoro­nat împărat, Otto a emis „Privilegiul Ottonian”, un tratat care promitea să recunoască pretenţiile Papei la mai toată partea centrală a Italiei în schimbul unei promisiuni că toţi papii ce vor urma vor fi unşi doar după ce vor jura credinţă faţă de împăratul Sfîntului Imperiu Roman. Cu toate acestea, după ce Otto a părăsit Roma pe 14 februarie 962 pentru a continua războiul împotriva regelui Berengario, Ioan – temîndu-se de puterea lui Otto – a iniţiat negocieri secrete cu Adalbert, fiul lui Berengario, pentru a se ridica împotriva lui, şi a trimis scrisori către alţi regi europeni, încurajîndu-i să procedeze la fel. Cînd soldaţii germani au interceptat aceste scrisori, complotul a fost dat la iveală, iar dacă Ioan avea vreo speranţă de a-1 îmbuna pe furiosul Otto, aceasta s-a năruit curînd. După

Da-Che-Chu – numele chinez al zeității budiste numită în sanscrită Mahasthamaprapta.

Tai Bing – erou zeificat, care face pereche cu Feng Yi, alt erou de același tip. Amîndoi sînt asociați Fluviului Galben. Tai Bing călărește pe doi dragoni sau plutește în carul lui Yin și Yang tras de un curcubeu în loc de cai, plimbîndu-se printre nori. El pătrunde cu ușurință prin pîcla densă și izbutește să ajungă pînă la cele mai mari depărtări ale Cerului. Dacă pășește pe zăpadă sau brumă, el nu lasă urme. Poate să se cațere pe răsucirile vîntului. Soarele nu îi poate face umbră nici cînd razele cad asupra lui. Poate să se înalțe mai sus de piscul Munților sacri Kunlun. Ajuns acolo, lovește cu putere poarta Cerului, deschide intrarea și pătrunde în Palatul Zeilor.

Tai Shan – zeul marelui munte Shan Tong, unul din cele cinci piscuri sacre ale Chinei. Zeu sau împărat, după Secolul al XI-lea, alături de ceilalți asemenea lui face parte din grupul Sheng Di. Tai-Shan-Chun-Wang – rege-zeu și judecător al celei de-a șaptea Curți de Justiție a Infernului. Se spune că el este și regele Piscului de Est. De asemenea, este prinț moștenitor al lui Yama, regele Infernului. În sectorul lui de pedepse îndură cazne cei care au violat morminte, au mîncat carne de om sau și-au vîndut ca sclavă propria logodnică. Toți aceștia au parte de suferințe cumplite.

Ei sînt azvîrliți în cazane uriașe pline cu ulei încins, ori sînt dați pradă fiarelor sălbatice sau domestice. Cîinii le rod picioarele, porcii le mănîncă pielea jupuită de pe corp, restul fiind devorat de vulturi. Demonii le spintecă abdomenele și le scot măruntaiele ș.a.

Tai Hao – zeu al Luminii. Este unul din cei patru împărați învinși de Împăratul Galben.

Tai Shang Dao Chun – zeitate, Marele Stăpîn al lui DAO și al daoiștilor.

Tai Shan Niangniang – „Prințesa norilor pestriți“, fiică a zeului morților. Se mai numea și „Doamna din Taishan“. Este ocrotitoarea femeilor și a copiilor, la fel ca zeița budistă Guan Yin, dar și patroană a vulpilor cu puteri supranaturale, care se pot metamorfoza în femei frumoase și ispititoare.

Tai Shan Wang – o altă variantă a Stăpînului/Re-

gele-zeu al celei de-a șaptea Curți de Justiție din Infern.

Este locul unde sînt condamnați la pedepse cumplite incendiatorii, înșelătorii, trădătorii și teroriștii. Supliciul constă în a li se toca trupul într-o mașină uriașă de tocat.

Tai Yi – zeul suprem al Cerului din China veche, numit și Marele Unu/Marea Unitate a Daoismului. Este considerat zeul Stelei Polare. El guvernează Trinitatea daoistă supremă compusă din Cer, Pămînt și Unu însuși.

Ca zeu și împărat ceresc, a domnit multă vreme pînă la apariția Împăratului de Jad care i-a schimbat numele în Creatorul Universului. A mai fost menționat și ca tată al lui DAO, înainte de apariția Cerului și Pămîntului.

Terminologia laxă a daoismului, în funcție de anumite școli, l-au situat chiar la originea vieții. Unii filozofi au acceptat sinonimia lui Tai Yi cu Da – suflul primordial sau Haosul originar. Oamenii l-au imaginat cu trup de pasăre, mai exact cocoș, cu penaj în cinci culori, ca și Phoenixul chinez, sau îmbrăcat în veșmînt de culoare galbenă cu perle. Capul era ca de om obișnuit. Uneori a fost reprezentat ca un dragon în zbor. Locuința lui se afla în Cer, printre norii purpurii sau în Palatul Purpuriu.

Se spune că a locuit în Taiwei, adică în haosul dinainte de despărțirea Cerului de Pămînt.

Printre atribuțiile lui era și aceea de a păstra registrele vieții și morții oamenilor. În ajutorul său avea mai mulți mesageri, cum ar fi Taisui Xing – zeul Timpului, Goumang și RusHou. De asemenea, folosea cele opt trigrame. Îl asistau cei cinci împărați și cele patru puncte cardinale plus centrul. S-a spus că el îi guvernează pe toții zeii corpului sau că, prin abstractizare și transcendență, este prezent, imaginar, în diferitele părți ale corpului omenesc – ombilic, nas, vezica urinară, gură, embrion în formare etc. – dovedindu-se astfel omniprezent și în același timp polimorf. Adepții Daoismului declară că reușesc să îl vizualizeze pe zeul Tai Yi în timpul meditației lor făcută în scopul dobîndirii nemuririi. Cultul lui Tai Yi a început în Secolul II î.Chr. A fost venerat mai mult de împărați și mai puțin de literați. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ce Ioan 1-a primit pe Adalbert la Roma cu mare pompă, episcopii şi nobilii care simpatizau cu împăratul german s-au răzvrătit. Pe 2 noiembrie 963, cînd Otto a revenit în Roma, Ioan a fost silit să fugă din oraş. În timp ce Ioan se ascundea în munţii din Campania, Otto a convocat 50 de episcopi în bazilica San Pietro, iar consiliul alcătuit din aceştia a întocmit o listă a acuzaţiilor politice şi personale împotriva lui.

Acestea începeau de la sacrilegii (în­jurături şi toasturi către diavol cu paharul de vin) pînă la adul­ter, sperjur şi chiar crimă (era acuzat că îl orbise pe confesorul său, Benedict, fapt care provocase moartea acestuia şi că îl castrase şi îl mutilase pe cardinalul subdiacon din subordinea sa). Excesele din viaţa particulară îl împinseseră de asemenea spre aceste abuzuri flagrante în funcţie, inclusiv simonia – acordarea de episcopii şi de alte titluri ecleziastice în schimbul banilor –, pentru a-şi plăti datoriile excesive de la jocurile de noroc.

Pe 4 decembrie 963, sinodul l-a găsit vinovat pe Ioan şi l-a detronat, înlocuindu-l cu Papa Leon al VlII-lea. Cu toate acestea, noua numire a fost făcută fără respectarea procedurii canonice corespunzătoare şi puţini l-au considerat pe Leon un înlocuitor legitim. Cum Otto şi Adalbert se înfruntau din nou pe cîmpul de bătălie, la Roma a izbucnit o nouă revoltă, readucîndu-1 pe Ioan în funcţia de papă, iar Leon a fugit. Cei care îl trădaseră pe Ioan au avut de suferit răzbunări îngrozitoare.

Cardinalului diacon Ioan i s-a tăiat mîna dreaptă de către nemilosul papă, iar episcopul Otgar de Speyer a fost flagelat; un alt prelat şi-a pierdut nasul şi urechile, iar mulţi alţii au fost excomunicaţi. Pe 26 februarie 964, Ioan a revocat decretele emise de Otto în cadrul unui sinod special şi şi-a restabilit propria autoritate ca papă.

Poziţia lui Ioan era încă precară, iar cînd Otto l-a înfrînt în cele din urmă pe Berengario pe cîmpul de luptă şi a pornit spre Roma, părea aproape sigur că va fi detronat din nou. Cu toate acestea, pe 16 mai 964,

desfrînat pînă la capăt, Ioan a cedat şi a murit la opt zile după ce a fost prins comiţînd adulter. Unii susţin că a fost bătut de soţul gelos; alţii, că a fost asasinat; alţii, că diavolul îl ceruse ca fiind al său. Cei mai mulţi au socotit că fusese doborît de intervenţia divină sau de epuizare fizică.

Papa Ioan al XII-lea a reprezentat o pată neagră pe numele Bisericii Creştine. Se spune că au existat călugări care s-au rugat zi şi noapte pentru moartea lui. „Eşti acuzat de obscenităţi care ne-ar face să roşim dacă ai fi actor“, a fost verdictul împăratului Otto, într-o scrisoare după ce convocase un conciliu de episcopi pentru a-1 detrona. „Ar fi nevoie de o zi pentru a le enumera pe toate“.

Marozia, Izabela papalităţii (1) Marozia a fost o prostituată politică şi o puternică femeie de origine nobilă, care a devenit senator şi patriciană a Romei, regină a Italiei şi amantă, ucigaşă, mamă, bunică şi străbunică de papi. Cariera ei a fost uimitoare prin depravarea, lăcomia, crimă şi lipsa de milă care au dominat papalitatea vreme de decenii întregi. Frumoasă, inteligentă şi maestră a puterii şi intrigilor, Marozia s-a născut în 890, ca fiică a contelui Teofilact şi a curtezanei sale Teodora, cunoscută sub numele de „prostituata neruşinată”. După cum scrie istoricul englez Edward Gibbon: Influenţa celor două prostituate, Marozia şi Teodora, s-a bazat pe bogăţia şi frumuseţea lor şi pe intrigile lor politice şi amoroase: cei mai asidui dintre amanţii lor au fost recompensaţi cu mitra romană şi domnia lor se poate să fi sugerat secolelor mai întunecate legenda unei femei Papă. Fiul bastard, nepotul şi un strănepot ai Maroziei, o genealogie ciudată, au fost puşi pe scaunul Sfîntului Petru. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O afacere între securişti şi cu un final previzibil

Pe data de 23 mai a.c., fioroșii generali SRI Florian Coldea și Dumitru Dumbravă, însoțiți de avocatul Trăilă și intermediarul Tocaci, au fost chemați la DNA, să răspundă la unele întrebări cu privire la plîngerea formulată împotriva lor de către omul de afaceri Cătălin Hideg. Tipul este și el securist, altfel nu se explică averea-i impresionantă, făcută mai ales prin zeci și sute de contracte cu Statul, precum și ușurința cu care a pătruns în Ambasada Americii la București, unde a predat mai multe înregistrări și alte documente compromițătoare cu cei patru bandiți.

Cum se știe, obiectul plîngerii l-a constituit șpaga de 700.000 de euro pretinsă de împricinați, ca preț al transformării unei condamnări la 10 ani de pușcărie într-o alta mai ușoară, ceva cu suspendare, a lui Hideg.

Dar bietul om, cînd s-a văzut încălțat cu 4 ani, n-a mai vrut să dea decît 100.000 de euro. Și pe dată, televiziunile noastre, atît de însetate de subiecte shocking pescuite din realitatea imediată, care colcăie numai de nenorociri, au și convocat batalioane de experți și analiști, să întoarcă paranghelia pe toate părțile. Concomitent, reporterii de teren s-au și dus să tropăie prin fața DNA, unde sperau ca nenorociții ăia să apară legați fedeleș. Dar, cunoscînd atît de bine antropologia noastră privitoare la felul cum se face justiție pe malul Dîmboviței, de ce ne-a fost frică, n-am scăpat. Procuroarea de caz, Mihaela Iorga Moraru, în loc să-i pună-n fiare pe mafioții ăștia cu gulere albe și să le facă o percheziție la domiciliu, i-a eliberat sub control judiciar. Că așa a vrut dumneaei sau doar s-a nimerit, procedînd în felul acesta, distinsa procuroare a dat naștere unor speculații îndreptățite. Anume că, de fapt, toată această agitație la scară națională ar fi fost făcută mai mult de ochii lumii, în plin an electoral, cînd încrederea populației în instituțiile Statului a scăzut catastrofal. De aceea, era nevoie de ceva, o cioacă, un eveniment care să arate că, după cum ne lămurea și Gâdea, democrația a intrat cu bocancii plini de noroi și la SRI. Toată afacerea îmi aduce aminte de titlul unui editorial publicat de o cunoscută revistă literară de la noi în ianuarie 1990, care, numai cu o lună înainte, nu-și mai stăvilea nețărmuritul entuziasm: ,,Ceaușescu reales la al XIV-lea Congres!”, pentru ca, la puțină vreme, tandrețele cu regimul să se preschimbe întrun gest de o abjecție fără seamăn: ,,Ce trebuia să se întîmple, s-a întîmplat”.

Nu altfel stau lucrurile și cu afacerea ,,Triunghiul Bermudelor” Coldea-Dumbravă-Codruța (căci este implicată în acest haloimes și domnișoara procuroare de la Bruxelles), descoperită și dată în vileag de ziariștii Anca Alexandrescu, Iosefina Pascal, Cozmin Gușă, Liviu Alexa și alții, după unii, incoruptibili și curajoși fără seamăn, după alții, bine pilotați de specialiști.

Fără munca lor, Statul paralel și-ar fi dus pînă la capăt criminala misiune de nimicire a României prin jefuirea tuturor resurselor naturale și implicit anularea independenței noastre energetice. *** Ce a fost, a fost și ce trebuie să fie, se întîmplă.

Ce vedem la televizor, în ultima vreme, cu telenovela securiștilor mafioți, este același film prost pe care l-am tot văzut de trei decenii, cînd peste marile infracțiuni economice s-a trecut cu buretele, iar autorii ei au fost exonerați de o justiție tot mai coruptă. Cu toate acestea, de fiecare dată cînd se dă vreun tun epocal, ne așezăm în fața televizorului cu speranța că, de data aceasta, nu vom mai fi batjocoriți, și escrocii vor plăti, în sfîrșit.

Dar nu, și de data aceasta, ni se dă ce merităm. Pe malul Mării Negre, de la Sulina și pînă la Mangalia, bubuie tunurile, dar nu ne pasă, ne înghesuim ca viermii la plajă și ne parcăm limuzinele de-a dreptul cu botul în mare. La fel e și-n București: ne uităm ca idioții la Casa Poporului și la Hotelul Inter, închipuindu-ne cum vor arăta după primul atac rusesc cu rachete, fiindcă ne

băgăm unde nu ne fierbe oala. Dar nu ne pasă. După cum nu ne pasă nici dacă mîine Iohannis ne va lua băieții și nepoții și-i va trimite în Ucraina, să moară pentru el, ca preț al funcțiilor viitoare, bine remunerate și purtătoare de alți 10 ani de imunitate la care tot amușinează, și pentru Zelenski. Și dacă așa stau lucrurile, propun să nu mai tragem nădejde că, de data aceasta, va fi altfel, căci nu va fi, și să-i mai dăm o dată cuvîntul profesorului Corvin Lupu care, nelipsit de pe rețeaua internetului, tot încearcă să ne trezească din somnul cel de moarte.

Iarăși khazarii... Invitat la un nou dialog cu jurnalistul Calistrat Atudorei, profesorul sibian Corvin Lupu a revenit asupra unei chestiuni despre care, în afara lui, văd că nu mai vorbește nimeni: khazarii și iar khazarii, urmașii vechilor mongoli și cauza tuturor nenorocirilor din lume, nicidecum urmașii poporului biblic. Și dialogul lor începe invariabil de la o hartă a Europei, cuprinzînd teritoriul de formare și existență a khazarilor care s-au convertit la religia mozaică în Secolul VIII d. Ch. Conflictul dintre Ucraina și patrioții ruși a pornit de la pretențiile khazarilor asupra Rusiei.

Teritoriul ocupat de vechii khazari se întindea pe la nordul Mării Negre și al Mării Caspice. Și ca să nu fie bănuit că difuzează informații fanteziste, istoricul Corvin Lupu expune și o fotografie detectabilă pe tancurile și camioanele de luptă ucrainiene: un pătrat tăiat de două diagonale, din care au rezultat patru triunghiuri egale, însemn care cam aduce cu Steaua lui David expusă pe Drapelul Național Israelian. Și dacă se discută despre urmașii khazarilor, de ce să nu acceptăm și existența Mafiei khazare – Sörös, Rothschild, Rockefeller, Zelenski, Victoria Nuland, Zuckerman, Madeleine Albright, Antony Blinken, Morgan, Warburg, Henry Kissinger, din moment ce Putin se luptă cu ei... Khazar (ashkenaz), khazaritate, un derivat colectiv. În ultima vreme, s-a făcut mare caz cu rachetele ,,Patriot”, cumpărate de la americani ca nou-nouțe și cu cîte 1 miliard de dolari bucata. După aia, Biden l-a rugat pe Iohannis să le dea ucrainienilor în vederea iminentului lor atac în Rusia. Dar subiectul a dispărut din discuția colectivă, din cauză de Mafia generalilor de Securitate mafioți. În opinia lui Corvin Lupu, la mijloc este vorba de ceva mai nasol, un morman de fiare, sîrmulițe și bețigașe ruginite, pe care România le-a luat en gros, urmînd ca, mai tîrziu, să le bage în reparații generale, să le vopsească, să le ungă și să le umfle cauciucurile, și abia după ce vor fi găsiți militarii care să știe cum să bage ața-n ac, să tragem nădejde să facă poc pe undeva.

Conceptul de ,,Suveranitate națională”. Spre deosebire de noi, grecii, ungurii, polonezii și alte popoare au promovat un nivel superior de suveranitate națională, nerenunțînd la resursele naturale și neacceptînd să dăruiască ucrainienilor complexul de rachete ,,Patriot”, care costase miliarde de dolari. Dezastrul României de aici a pornit, de la ticăloșia politicienilor de a modifica Constituția, precizînd că resursele naturale, punctul de plecare al securității energetice naționale, nu mai sînt ale poporului, ci ale Statului, adică ale lui Iliescu, Constantinescu, Băsescu și Iohannis și toată gașca de nenorociți, care le-au predat globaliștilor americani și nord-atlantici împreună cu toată economia națională. Și ce-am primit în schimb? Admiterea în NATO și UE, o

robie de tip nou, din moment ce nu mai avem dreptul ­ să ne conducem după cum vrem noi. Și dacă ar fi doar atît, dar au mai venit și alte rele: măsluirea alegerilor din România, făcute nu după cum vrea electoratul, ci după interesele străinilor. Să nu uităm și ordinul de a întoarce spatele Chinei și Rusiei, partenerii noștri tradiționali cu care, decenii la rînd, am făcut schimburi comerciale fructuoase. ,,Nu mă interesează vreo colaborare cu comuniștii ăia!”, ar fi exclamat marele bărbat de Stat Băsescu, făcîndu-se că nu știe că toată planeta face coadă la cabinetul președintelui Xi Jinping pentru colaborări de toate felurile, sau al lui Putin cu gazul lui ieftin, inclusiv ramolitul Biden, Macron și toți ceilalți. Chinezii fac investiții de trilioane de dolari în toată lumea, dar pe Băsescu și Iohannis nu-i interesează. Revenind la unguri, polonezi sau slovaci, la fel de bățoși se prezintă și azi, cînd Biden le-a cerut să-l mai ajute o dată pe Zelenski cu bani, armament, muniție, dar mai ales cu rachetele lor ,,Patriot”. Numai politicienii români, niște ticăloși fără seamăn, s-au gîndit să nu iasă din cuvîntul americanilor și să riscăm o situație periculoasă cu vecinul de la răsărit. Istoricul Corvin Lupu e de părere că românii s-au mai deșteptat, înțelegînd adevărul asupra situației politicii externe, față de acum 10-15 ani. Și dacă înțeleg, în sfîrșit, ce se întîmplă cu ei, le merge mai bine? Nici vorbă! Căci, nici peste 20 de ani, sub alți Băsești și Iohanniși, situația nu se va fi îmbunătățit sub nici o formă. De peste trei decenii, propaganda Sistemului ticăloșit, dezlănțuit în România de societățile multinaționale, stă ațintită asupra noastră nu care cumva să mișcăm în front și să nu le executăm ordinele.

Numai dacă ar vrea Dumnezeu, am putea să ne trezim într-o dimineață cu un om providențial, un nou Messia care să ne scoată din marasmul ultimelor două decenii și să ne arate ce trebuie să facem și încotro s-o luăm. Dar parcă văd că, după aia, ne cere muncă, sacrificii și sudoare, dar noi nu mai sîntem în stare de așa ceva. Mă uitam, într-o vară, cum buldozerele dărîmau fosta fabrică ,,Tricodava”, din Drumul Taberei. Ce te uiți?, m-a întrebat un trecător. Mă uit și eu la ce-am fost cîndva și ce-am ajuns. Comunistule!

Dă-l dracului pe Ceaușescu, că ne punea să muncim chiar și duminica!... Vezi unde ne-au adus manipularea, minciuna și frica? Ne bucurăm că ni se dărîmă locul unde mîncam odată. Da, ni s-a dat libertatea de a lătra la Lună, dar ni s-a luat libertatea națională. Ni s-au sucit mințile și nu mai știm care ne sînt dușmanii adevărați. Ni s-au dat legi care ne interzic să ne mai iubim țara, limba și pe Dumnezeu. Nu mai avem voie să ne cunoaștem istoria. Astăzi, prin legile Vexler și 217, faci pușcărie dacă doar pronunți numele lui Corneliu Zelea Codreanu sau al Mareșalului Ion Antonescu, părți din istoria noastră. Marele istoric Ioan Scurtu a primit o amendă uriașă pentru niște realități științifice, anume retrocedările ilegale făcute de Iohannis, pe vremea cînd era primarul Sibiului, către germanii din Forumul Democrat al Germanilor din România, care s-a declarat continuatorul Grupului Etnic German din România, care era nazist. De asemenea, s-au făcut retrocedări frauduloase de case, terenuri, păduri și suprafețe agricole urmașilor comunităților evreiești, pensii urmașilor victimelor Holocaustului, care s-au folosit de acte contrafăcute. S-a ajuns pînă într-acolo ca istoria să ne fie făcută și interpretată de judecători și procurori. Fostul ministru de Interne Cristian David cu greu a scapăt de pușcărie pentru că afirmase că softul de la BEC permite ca, printr-o simplă apăsare de buton, sute de mii de voturi să treacă de la un candidat la altul. Și l-a completat fostul general de Poliție Anghel Andreescu: ,,Se apasă pe buton chiar și de mai multe ori, pînă cînd iese cine trebuie!”. Ce mai încoace și încolo: societatea românească este prizoniera Serviciilor Secrete, monitorizate din afară. Recentul caz al generalilor Coldea și Dumbravă spune totul.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Victor Lustig, escrocul care a vîndut Turnul Eiffel drept fier vechi

Era un om deosebit de șarmant, un manipulator înnăscut, cu o prezență de spirit nemaiîntîlnită. Este vorba despre Victor Lustig, bărbatul care a dus o viață demnă de film și a reușit escrocheria Secolului XX: a vîndut Turnul Eiffel. Era un nume binecunoscut în lume la începutul secolului trecut. Descris drept „personaj de poveste” în presa vremii, Lustig era faimos pentru viața luxoasă pe care o ducea. Într-adevăr, chiar nu era un om obișnuit. De-a lungul vieții, a comis cu un extraordinar talent numeroase escrocherii, păcălindu-i chiar și pe cei mai vigilenți. Dar adevărata operă a lui Lustig a fost un act de o uimitoare îndrăzneală: a reușit să vîndă Turnul Eiffel.

Începuturi învăluite în mister Despre Lustig nu se știe nici acum mare lucru. În interviurile pe care le-a dat din închisoare, bărbatul afirma că s-a născut pe 4 ianuarie 1890 pe teritoriul de astăzi al Cehiei, în orașul Hostinne (în germană, Arnau). Însă, în urma verificărilor făcute ulterior la oficiul de stare civilă din Hostinne, nu a fost găsit niciun copil cu numele de Victor Lustig. Din cîte se știe, bărbatul provenea dintr-o familie săracă și a fost

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (III) Attila (3)

Întrucît faptul că Roma avea să fie următorul oraş vizat părea o certitudine, Papa Leon cel Mare s-a dus să se întîlnească cu Attila. Se pare că Leon a fost extrem de convingător şi a primit o mînă de ajutor de la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, despre care se spune că ar fi apărut lîngă el şi l-ar fi ameninţat pe Attila că va muri pe loc dacă va ataca oraşul. Fie din cauza forţei acestei apariţii, fie din cauza fricii pe care i-a insuflat-o epidemia de malarie care făcea ravagii în Italia, Attila a făcut cale întoarsă. În 453, pe cînd hunii puneau la cale un alt atac asupra Imperiului Roman de Răsărit, Attila şi-a mai luat o soţie, o frumoasă fecioară din neamul goţilor pe nume Ildico. După festivităţile nupţiale, s-a dus să se culce „doborît de vin şi de somn“. În dimineaţa următoare, curtenii s-au gîndit că era mai bine să nu-l trezească prea devreme, dar pe măsură ce trecea timpul, după cum scria în Secolul al Vl-lea istoricul Iordanes, „servitorii regelui au bănuit ceva necurat şi, după ce au făcut multă zarvă, au spart uşile“. L-au găsit pe Attila plin de sînge, „fără nici o rană, în timp ce fata plîngea cu chipul plecat sub vălul său“. Marele rege barbar murise, după cîte se pare, din pricina unei rupturi arteriale. Hunii au silit un grup de prizonieri să-i îngroape trupul în secret în timpul nopţii. Apoi aceştia au fost măcelăriţi, astfel încît locul în care se află mormîntul să rămînă necunoscut.

Ginghis Han (1) Ginghis Han a avut de înfruntat multe greutăţi pînă să ajungă la putere. Născut cu numele Temugin în 1162, în Mongolia, lîngă lacul Baikal, se spune că ar fi venit pe lume strîngînd în pumn un cheag de sînge.

pasionat de trucuri încă de la o vîrstă fragedă. Talentul său era dublat de un șarm irezistibil, o inteligență deosebită și o extraordinară capacitate de manipulare.

De asemenea, Lustig vorbea fluent mai multe limbi străine. Era un personaj atît de șarmant încît chiar și ziariștii de la New York Times s-au văzut nevoiți să-i laude talentul. „Nu era genul umil. În loc să fie teatral, era întotdeauna rezervat și demn. Se comporta ca un nobil”, scria prestigiosul cotidian.

Marea păcăleală cu Turnul Eiffel

tranzacția trebuia încheiată atît de repede. Pentru a o liniști, Lustig a organizat o nouă întîlnire, în care a „mărturisit”. Ca oficial guvernamental, spunea Lustig, nu cîștiga suficient și avea nevoie de bani. Așadar, afacerea trebuia să fie secretă. Poisson a înțeles imediat: avea de-a face cu un oficial care îi cerea mită.

Pentru a nu rata tranzacția, omul de afaceri i-a dat lui Lustig și o sumă de bani drept mită. Lustig a încasat și banii ceruți pentru Turnul Eiffel, și mita și s-a făcut nevăzut.

Surprinzător, nu s-a întîmplat nimic după aceea.

După ce și-a dat seama că fusese înșelat, lui Poisson i-a fost atît de rușine, încît nu a raportat cazul la poliție.

Prea încrezător în forțele sale după acest succes, Lustig a făcut o greșeală fatală. O lună mai tîrziu, s-a întors la Paris și a încercat din nou aceeași tactică. De data aceasta, însă, unul dintre potențialii cumpărători a realizat că este o înșelătorie și a anunțat poliția. Totuși, Lustig a fost norocos și a doua oară și a reușit să fugă în SUA înainte de a fi arestat.

După ce s-a plictisit de escrocherii mărunte, Lustig s-a decis să dea lovitura. De această dată, marea provocare era să facă bani vînzînd ceva ce nu-i aparținea: Turnul Eiffel.

Ideea i-a venit după ce a citit un articol în care autoritățile pariziene se plîngeau de costul imens al întreținerii turnului. Lustig a trecut imediat la treabă: a angajat un falsificator, care i-a confecționat mai multe documente cu antetul guvernului francez. Apoi, a invitat la o întîlnire șase oameni bogați care făceau afaceri cu fier vechi, pentru a discuta o eventuală tranzacție. La întîlnire, Lustig s-a recomandat drept oficial guvernamental. Le-a explicat oamenilor de afaceri că guvernul francez intenționează să vîndă Turnul Eiffel din cauza costurilor de întreținere ridicate. Desigur, le-a cerut acestora să păstreze secretul cu privire la negocieri, pînă la finalizarea tranzacției. Mai mult, pentru a crea impresia de veridicitate, Lustig i-a dus pe investitori chiar și într-o inspecție la Turnul Eiffel și a cerut oferte de la fiecare.

Escrocul știa deja că va accepta oferta lui Andre Poisson, un om cu ambiții, care dorea să pătrundă în lumea marilor afaceri. Totuși, soția lui Poisson era suspicioasă, întrebîndu-se cine e acest oficial guvernamental, de ce totul era secret și, mai ales, de ce

Pe lîngă vînzarea Turnului Eiffel, o altă înșelătorie faimoasă a lui Lustig a fost „Cutia românească”.

Potrivit afirmațiilor bărbatului, cutia din lemn de cedru confecționa bani utilizînd un sistem pe bază de radiu.

Lustig le spunea potențialilor „clienți” că, dacă vor introduce două bancnote de 100 de dolari în cutie, din ea va ieși cîte o bancnotă de 100 de dolari la fiecare șase ore.

Vrăjiți de posibilitatea de a se îmbogăți, sute de oameni au cumpărat cutia, la prețuri de peste 30.000 de dolari. În următoarele douăsprezece ore, cutia producea două bancnote de 100 de dolari (cele introduse anterior chiar de victimă). Apoi, tot ce mai ieșea din ea era hîrtie albă.

Bineînțeles, pe cînd victimele își dădeau seama că au fost escrocate, Lustig era dispărut de mult.

Incredibilia.ro

Cînd Temugin avea nouă ani, tatăl său a fost otrăvit, iar băiatul a rămas sărac, supravieţuind cu rădăcini şi peşti, în locul dietei obişnuite a nomazilor, compusă din carne de oaie şi lapte de iapă. A fost prins de cei din banda care îi ucisese tatăl şi silit să poarte un colac de lemn în jurul gîtului, dar într-o noapte, pe cînd aceştia petreceau, Temugin a doborît un paznic şi a fugit. Nici după ce a crescut nu i-a mers mai bine. La un moment dat, membrii unii clan rival i-au violat soţia, dar Temugin a împrumutat o armată de la un prieten puternic de-al tatălui său şi i-a pus pe fugă. Un alt clan a avut nesăbuinţa de a-i prăda proprietatea în timp ce el plecase să se lupte cu tătarii.

Temugin i-a exterminat pe cei de viţă nobilă şi i-a luat pe oamenii simpli să-i fie soldaţi sau servitori. Apoi, i-a înfrînt pe tătari şi i-a măcelărit pe toţi cei care depăşeau înălţimea osiei carului. Pînă în 1206, se afirmase ca stăpîn necontestat al stepelor, unind triburile nomade ale mongolilor într-un stat organizat şi luîndu-şi titlul de Ginghis Han – „Conducătorul Lumii“. În curînd, o mare parte din lume avea să tremure la auzul acestui nume.

Mai întîi, ambiţiile sale s-au îndreptat spre China. În 1213, el a reuşit să pătrundă dincolo de Marele Zid şi a trimis trei armate să cucerească nordul ţării. Acestea au cotropit 28 de oraşe, printre care şi Beijingul. Se crede că pînă în anul 1300 China a pierdut probabil 40 de milioane de locuitori, deşi nu se ştie cu siguranţă cîte victime pot fi puse în mod direct pe seama invadatorilor.

Următorul care s-a confruntat cu mînia lui Ginghis a fost Imperiul Horezm-şah, care cuprindea Asia Centrală şi Iranul. O caravană de negustori aflaţi sub protecţia sa merseseră acolo. Cînd au ajuns în oraşul Otrar, au fost jefuiţi şi măcelăriţi de guvernator, Inaljuk Kair-Han. Ginghis a trimis solie la împărat, şahul Mohamed, cerînd executarea guvernatorului. În schimb, şahul a poruncit ca şeful solilor să fie decapitat, iar celorlalţi să le fie retezate bărbile. Revoltat, Ginghis a atacat şi a pus pe fugă armatele şahului, cucerind oraşul Otrar după un asediu de cinci luni, i-a ucis pe Inaljuk şi toţi acoliţii săi, apoi a prădat oraşul şi 1-a ras din temelii. A urmat

Buhara. Cînd a intrat în oraş, Ginghis a urcat treptele celei mai mari moschei şi a anunţat: „Fînul e tăiat, daţi1 cailor să-l mănînce“ – un îndemn ca soldaţii săi să înceapă jaful. Locuitorii au fost supuşi unor „infamii mai rele decît moartea“, apoi oraşul a fost făcut una cu pămîntul. Samarkand şi Balch s-au predat, dar, chiar şi în aceste condiţii, soldaţii lui Ginghis le-au prădat şi i-au măcelărit pe locuitori. Apoi, el 1-a trimis pe Tule, mezinul său, în fruntea unei armate de 70.000 de soldaţi, pentru a devasta regiunea Khorasan şi a trimis două mici unităţi de soldaţi pentru a-1 prinde pe şahul Mohamed, care se refugiase la Nişapur (aflat în prezent în Iran). Şahul a reuşit să scape, deşi a murit nu după mult timp de pleurezie, dar Tule a cucerit oraşul după un asediu ce a durat patru zile. Mongolii au ridicat piramide din craniile bărbaţilor, femeilor şi copiilor pe care i-au ucis.

Pe atunci, se spunea că Merv era unul dintre cele mai mari oraşe ale lumii, iar populaţia sa crescuse mult din pricina refugiaţilor care fugiseră din calea fioroşilor năvălitori. Istoricul persan Ala’iddin Ata-Malik Juvaini scria că, după ce au cucerit oraşul, mongolii au hotărît să-i ucidă pe toţi locuitorii, cu excepţia meşteşugarilor pricepuţi. Fiecărui soldat i s-a dat sarcina de a executa peste 300 de oameni. Unii spun că acolo au murit probabil un milion de persoane. Mongolii au plecat apoi mai departe, devastînd Lahore, Peshawar şi Melikpur. În Afganistan, oraşul Herat şi-a deschis porţile şi a fost cruţat, dar după un timp orăşenii au avut nesăbuinţa să-1 demită pe comandantul numit de Tule. Furios, Ginghis a trimis o armată de 80.000 de soldaţi, care a asediat oraşul timp de şase luni. Cînd acesta a fost cucerit, incendiile şi crimele au ţinut o săptămînă. Se spune că au pierit 1,6 milioane de oameni. Aceste fapte l-au determinat pe cronicarul englez Matthew Paris, contemporan cu evenimentele, să-i numească pe mongoli „un neam detestabil al lui Satan care năvăleau ca nişte demoni“. (va urma) JOHN WITHINGTON

„Cutia românească”

România de lîngã noi – România realã

ROMÂNIA ȘI MOȘII DE VARĂ

(urmare din pag. 1) Acum, efectuînd o translație jurnalistică de la pomana de sîmbăta Moșilor de Vară la pomana CSAT, din 20 iunie, către Zelenski, hai să descoperim deosebiri și similitudini dintre Moșii și ședința CSAT din 20 iunie a.c.

La prima lectură a acestui comunicat cotrocenist sare în ochi proiecția pe care Iohannis vrea s-o dea respectivei ședințe a CSAT, dorind să ne introducă în ceață prin ocolișuri învăluitoare, de conjunctură, pe care le consideră inteligente, gata să ne adoarmă vigilența, uitînd că promisese, public, după întîlnirea cu Biden din Salonul Oval, că România va ceda, gratis, un sistem PATRIOT (din cele cumpărate de la americani) lui Zelenski, în vederea stîrpirii de pe fața pămîntului a Rusiei lui Putin.

Citiți ce probleme arzătoare avea România lui Iohannis, pe 20 iunie 2024, care trebuiau rezolvate într-o ședință a CSAT, considerate a fi primordiale în momentul de față: „Agenda discuțiilor a fost consistentă, axată pe teme de interes prioritar din perspectiva mediului de securitate și a priorităților de acțiune pentru România”. Din acest paragraf de gargară politică eliptică, n-am înțeles criteriile de „interes prioritar” care au generat „prioritățile de acțiune pentru România”. În afară de „prioritățile” văzute numai de ochii somnoroși ai lui Iohannis, și puse cap de listă la ședința CSAT, credeam că, la ora actuală, România ar avea ca priorități, astfel: • Publicarea, oficială, a rezultatelor alegerilor din 9 iunie, cînd – nici după trei săptămîni de la data alegerilor, România nu este capabilă să prezinte oglinda definitivă a acestui tur de scrutin; • Reducerea îndatorării României. Țara noastră se situează în Top 3 al statelor ale căror datorii au crescut semnificativ anul trecut. Totodată, România a intrat și în primele trei locuri la costurile cu dobînzile, excesiv de mari, în condițiile în care peste 51% din împrumuturile României sînt în monedă străină; • Dezastru financiar în sute de comune. Potrivit cursdeguvernare.ro, anul trecut, 714 comune (25% din totalul de 2.862 de UAT-uri – Unități Administrative Teritoriale – n.a.), au fost la mila Guvernului, întrucît nu au înregistrat venituri proprii nici cît să acopere plata salariilor funcționarilor. Sursa citată scrie că, anul trecut, veniturile proprii totale ale primăriilor comunale s-au ridicat la aproape 13 miliarde de lei, în timp ce cheltuielile locale au fost de 29,8 miliarde de lei, înregistrînd un deficit de peste 16 miliarde de lei; • Record de firme dizolvate în România. Numărul firmelor dizolvate în România, după primele 4 luni din acest an, a atins un adevărat record: peste 16.000 de companii și-au închis porțile, cu aproape 3.000 mai mult decît în anul precedent, în consecință, rămînînd pe drumuri mii de muncitori; • Gradul de îndatorare a depășit 52% din PIB. În timp ce Iohannis, secondat de generali obedienți și fricoși să nuși piardă stelele de pe epoleți, votează cai verzi pe pereți, datoria publică a României a crescut considerabil în acest an, de la 801,60 miliarde de lei în prima lună a anului 2024, la 841,29 miliarde de lei, potrivit datelor analizate de Profit.ro. Iresponsabil, Guvernul Ciolacu-Ciucă, aflat sub bagheta rătăcitului prin pajiștea politicii europene (cînd în NATO, cînd la UE) Klaus Iohannis, doarme pe el nerespectînd Legea referitoare la adoptarea reducerii cheltuielilor, cînd datoria publică depășește 50% din PIB pentru a ține deficitul sub control;

• România, ocupată economic de Occident. În România oprează peste 90.600 de multinaționale, din care mai mult de 90.000 sînt controlate de străinătate, conform într-un Raport al Institutului Național de Statistică. Cele mai multe companii străine activează în domeniul comerțului, ceea ce face ca România să devină o piață de desfacere majoră – un fel de colonie modernă – pentru firmele, în principal, din Germania, Franța și SUA. Bineînțeles că aceste probleme prezentate nu sînt decît o picătură într-un ocean de indiferență crasă, de nesimțire grosolană, de trădare a durerilor și intereselor propriului popor, în favoarea unui popor străin, sub „îndrumările” Ursulei și ale lui Biden. Pentru a vă convinge de abandonarea României de către clasa ei politică, urmăriți jocul diabolic al acestei abandonări naționale, deghizate în cinica sintagmă „ajutor frățesc”.

Pentru a nu lungi pelteaua – astfel cum s-a procedat în ședința CSAT despre care fac vorbire, unde s-a pomenit despre Summitul NATO de la Washington; despre angajarea sporită față de Ucraina, ajungîndu-se a ne lăuda cu ceea ce am făcut noi pentru Ucraina (dar, pentru România ce-ați făcut, trădătorilor?); implicații pentru România din conflictul ruso-ucrainean; participarea Armatei la misiuni în afara țării, în 2025; avizarea pentru noi achiziții militare, ajungîndu-se, în sfîrșit, la subiectul fierbinte pe care-l clocea în cap Iohannis, de la ultima pupătură pe care a avut-o cu șeful de la Casa Albă – cică „Analiza privind posibilitatea transferului unui sistem de rachete sol-aer cu bătaie mare PATRIOT către Forțele Armate ale Ucrainei”.

Aici observăm ambiguitatea textului, dacă nu chiar nocivitatea acestuia prin formularea unei ipoteze: „Analiza privind posibilitatea transferului unui sistem de rachete...”, pe cînd toată lumea știe că ordinul a fost dat mai demult, din Biroul Oval de la Casa Albă, din Washington DC de către Biden: Donați Ucrainei un sistem PATRIOT! După cum ați constatat, Iohannis și generalii Armatei Române s-au conformat fără crîcnire și fără pic de rușine, lăsînd România fără apărare antiaeriană suficientă. Se poate spune, astfel cum anticipam din titlul acestui articol, că, de sărbătoarea Moșilor de Vară, chiar cu două zile mai devreme, deși au stat departe de Biserică în acea zi, membrii CSAT au dat de pomană Ucrainei, personal președintelui-actor Zelenski, un sistem PATRIOT de un miliard de euro. Să fie primit!

Să fi zis Zelenski „Bogu da prosti!”? Poate în gînd, ceea ce nu cred. Credința lui are alte coordonate spirituale mai puțin relevante în relația interesată cu România cea binefăcătoare...

Donare cu premeditare Comedia cu ședința CSAT – vezi, Doamne, pentru a se da o spoială de responsabilitate statală a actului ce urma să fie parafat – n-a fost decît o fațetă a scenariului regizat de marele producător NATO, Klaus Iohannis. În vederea astupării gurii poporului (care popor?) care, eventual, l-ar critica pentru faptul că a lăsat Țara fără singurul sistem PATRIOT funcțional, Iohannis s-a grăbit

să pună în scenă actul II al piesei de teatru absurd „PATRIOT la Capu Midia”. Astfel cum apare în presa militară, ca prefață la piesa în sine, ne putem debarasa de singurul sistem PATRIOT funcțional, deoarece „Al doilea sistem PATRIOT, este gata de misiune”, explicația următoare fiind destul de edificatoare: „Procesul de operaționalizare a celui de-al doilea sistem PATRIOT a fost finalizat, săptămîna trecută (cu o săptămînă înaintea ședinței CSAT – n.a.), prin executarea tragerilor reale în poligonul din Capu Midia, fiind certificat gata pentru îndeplinirea unei misiuni. În perioada 3-14 iunie, la Capu Midia, s-a desfășurat exercițiul Ramstein Legacy 24 (RALY24)”.

Pentru că soldatul român, de cînd a intrat în marea familie NATO, nu mai poate face nicio mișcare singur, de capul lui, fără însoțirea camarazilor de luptă și de concept din țări surori NATO, și de data aceasta, succesul de la Capu Midia a avut loc în cadrul exercițiului amintit, la care au luat parte 1.300 de militari din 9 state aliate (Cehia, Franța, Germania, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovacia, Turcia și Ungaria), care au operat sisteme de rachete PATRIOT, HAWK, respectiv aeronave F-16, IAR-330, IAR-99, YAK-52 românești și alte echipamente de apărare aeriană cu baza la sol, sisteme de comandă control, precum și aeronave militare ale națiunilor participante. Pentru a face trecerea de la proprietatea asupra celor două sisteme PATRIOT utilizabile, ni se face pregătirea psihologică și patriotică internațională (adică a datului de pomană), întrun mod persuasiv-lacrimogen: „Armata României are acum o capacitate pe care n-a avut-o niciodată înainte, să angajeze rachete balistice. (Atenție, acum urmează partea lacrimogenă!) Or, în momentul de față, în Ucraina, aceasta este una din amenințările principale cărora puține națiuni se pot lăuda că sînt capabile să le facă față. România este capabilă să facă față acestor amenințări de tip balistic.

Avem două baterii PATRIOT operaționale. Mîine pot intra în luptă, dacă e cazul”.

Spusele de mai sus, cu siguranța certificării lor, fac parte dintr-o declarație a colonelului Virgil Toșa, nimeni altul decît comandantul Regimentului 74 PATRIOT. Numai că, oricît de autorizată ar fi această declarație, la ora cînd scriu aceste rînduri – ca efect al ședinței CSAT din 20 iunie a.c. – nu mai corespund realității pentru simplul motiv că o baterie PATRIOT am cedat-o Ucrainei pentru a-i întări apărarea. Din acest motiv nici declarația optimistă a colonelului Cristian Popovici, șeful Direcției de Informare și Relații Publice din cadrul MApN, nu mai este întru totul valabilă: „Acest proces a fost finalizat, astăzi, pentru cel de-al doilea sistem, cu sistemele trei și patru setate să urmeze același proces, avînd ca scop o pregătire completă pentru luptă pînă la jumătatea anului viitor”. După cum vedeți, acum mergem pe ipoteze, întinse, teoretic, într-un timp calendaristic anume, pentru că, în realitate, nimeni nu știe data precisă în care următorul (următoarele) sisteme vor fi operaționale.

Pînă atunci, asaltați de propaganda pro americană, conform căreia chiar și la noapte putem fi atacați de Rusia lui Putin, ne întrebăm: cu ce ne vom apăra dacă, mărinimoși din fire, am renunțat la unul dintre cele două sisteme PATRIOT operaționale, cedîndu-l pe degeaba Ucrainei?

Tot am pomenit în acest articol de CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), în contextul nedorit de noi

de a dona un sistem PATRIOT către Ucraina, după ce, în aproape doi ani și jumătate, am făcut o serie de sacrificii pentru această țară, care au întrecut orice așteptări din toate părțile. CSAT înseamnă niște oameni, personalități cu funcții înalte în Statul Român – membrii acestui organism național fiind într-o organigramă în conformitate cu legile în vigoare. Iată, în principal, cum este definită misiunea CSAT în Constituția României, art. 119 – Consiliul Suprem de Apărare a Țării: „Consiliul Suprem de Apărare a Țării organizează și coordonează unitar activitățile care privesc apărarea țării și securitatea națională, participarea la menținerea securității internaționale și la apărarea colectivă în sistemele de alianță militară, precum acțiuni de menținere sau de restabilire a păcii”.

Lăsînd la o parte capcanele acestei definiții alambicate și interpretabile, care creează portița de angajare a României (dacă membrii CSAT doresc acest lucru) în conflicte cu implicații generice, care n-ar fi trebuit să atragă România, să vedem actuala componentă a acestui organism, cea în care – deși existau mai multe întrebări care nu primiseră, încă, răspunsurile adecvate și liniștitoare – CSAT a dezarmat, pur și simplu, Armata Română, pentru a face pe plac SUA și UE. Citiți-le numele și „felicitați-i” pe cei care, sfidînd starea precară a Națiunii, criza economică în care România se scaldă și amenințările războiului de la frontierele Țării, au votat aruncarea la gunoi a unui miliard de euro. Pînă la aceste nume, să recapitulăm, să vadă și Iohannis că nu sîntem proștii lui, o turmă de oi care behăie de fericire că are la stîna Statului un cioban neamț – deci: cu 5 ani înainte de a primi vreun șurub de PATRIOT, am achitat exorbitanta sumă de peste 7 miliarde de euro (bineînțeles, bani din împrumut, generatori de dobîndă, care se adaugă celor peste 7 miliarde), pentru 7 baterii (sisteme) PATRIOT. După ani de zile, cînd americanii au avut chef, ne-au livrat 4 sisteme din cele 7. După încă doi ani, în urma unor antrenamente intense și în forță, am reușit să operaționalizăm prima baterie, și cînd am făcut acest lucru cu a doua, pe prima am dat-o de pomană de Moșii de Vară!

Iată echipa care a mîncat coliva în valoare de UN MILIARD DE EURO primului sistem PATRIOT pe care l-a avut Armata Română: 1. KLAUS WERNER IOHANNIS, Președintele României – președinte al CSAT; 2. ION - MARCEL CIOLACU – Prim-ministrul Guvernului României – vicepreședinte al CSAT; 3. ANGEL TÎLVĂR – Ministrul Apărării Naționale; 4. MARIAN-CĂTĂLIN PREDOIU – Ministrul Afacerilor Interne, viceprim-ministru; 5. LUMINIȚA-TEODORA ODOBESCU – Ministrul Afacerilor Externe; 6. ALINA-ȘTEFANIA GORGHIU – Ministrul Justiției; 7. ȘTEFAN-RADU OPREA – Ministrul Economiei, Antreprenoritului și Turismului; 8. MARCEL - IOAN BOLOȘ – Ministrul Finanțelor; 9. Directorul Serviciului Român de Informații; 10. GABRIEL VLASE – Directorul Serviciului de Informații Externe; 11. GHEORGHIȚĂ VLAD, general – Șeful Statului Major al Apărării; 12. IOAN OPRIȘOR – Consilier Prezidențial pentru securitatea națională; 13. MIHAI ȘOMORDOLEA, general – Consilier de Stat – Secretarul CSAT. Acum că pomana a fost oficializată, cică membrii CSAT ar fi evocat eventuale compensații pe care ar trebui să le primească România în schimbul acestei donații insolite. Numai că, ceea ce vor ei acum, trebuia negociat înainte de această ședință catastrofală pentru România, ședință ce ar fi trebuit să se desfășoare cu documentele pe masă (parafate și semnate de Washington), cu privire la obiectul și valoarea compensației. Iată, însă, pe ce surogat de competență merge CSAT, organism complex, național, pus la dispoziția NATO și a lui Zelenski, a cărui țară, deși nu face parte din Alianța Nord-Atlantică, este tratată ca un membru deplin: „Această donare se face cu condiția continuării negocierilor țării noastre cu Aliații (apropo: Unde? Cînd? Și cu ce rezultate s-au soldat aceste negocieri care trebuie continuate?), în special cu partenerul strategic american (de la acest „parteneriat strategic”, România va avea de tras multe belele!), în vederea obținerii unui sistem similar sau echivalent, care să răspundă nevoii de asigurare a protecției spațiului aerian național, de modernizare a Armatei României și de asigurare a interoperabilității cu sistemul NATO, fiind, totodată, necesară identificarea unei soluții temporare de

acoperire a vulnerabilității operaționale astfel create”.

Culmea ironiei în materie de apărare și, totodată, culmea contrazicerii, este că, după ce România a rămas doar într-un sistem PATRIOT funcțional, cu perspectiva incertă a înlocuirii celui donat cu ceva similar, comunicatul CSAT ne prostește în față, bătînd apa în piuă cu vorbe fără acoperire. Iată un exemplu clasic de demagogie, dar și de iresponsabilitate tocmai la acest CSAT, for ce ar trebui să fie nucleul stabilității militare a României, adevăratul ei vector pentru APĂRARE, nu pentru ațîțarea la război, bazat pe asigurările irealiste ale unui stat (SUA) cunoscut ca cel care a provocat cele mai multe războaie locale din 1945 încoace. „Decizia s-a bazat pe o evaluare tehnică aprofundată a autorităților române, fiind luate toate măsurile pentru eliminarea riscului de creare a unor eventuale vulnerabilități pentru România”. Numai prostii și vorbe fără acoperire! Păi, domnilor, mari oameni de stat, care ați „furat”, în văzul întregii Țări, un miliard de euro, lăsînd, în același timp, spațiul aerian al României la cheremul lui Putin (deja cu amenințări), ce... aprofundare tehnică ați făcut, cînd voi, oameni de stat români, presupuși că sînteți în slujba României, ați optat pentru înarmarea unei țări vecine, în detrimentul țării voastre? Ce nu e clar? În termeni juridici, acest act, dincolo de pomana de Moșii de Vară, poate fi încadrat în trădarea intereselor naționale în favoare altui stat, indiferent cum se numește acesta și ce statut are! Ce e greu de înțeles că Ucraina nu e România, și România nu e NATO, oricîtă propagandă americană dezvoltați? Făcînd o glumă, cred că după meciul în care România a spulberat Ucraina, la fotbal, ați fi fost în stare ca, într-o ședință CSAT, să condamnați acest rezultat, apostrofîndu-i pe fotbaliștii din naționala României că... au făcut jocul lui Putin! Doamne ferește!

Lăsînd gluma la o parte, situația s-a complicat.

Surse din Armata Română spun că generalii au recomandat ca România să refuze această solicitare.

Din ce cauză? Din simplul motiv că Armata Română nu ar avea suficiente capacități de apărare nici pentru apărarea antiaeriană a României – donarea unui sistem, în condițiile de față ar vulnerabiliza mult spațiul aerian la un atac dușman. Desigur, au fost păreri autorizate (prin profesionalismul și expertiza acestor generali), dar neluate în seamă de membrii CSAT, dominați de avîntul iohannist către treptele înalte ale NATO pe care voia să se cocoațe.

Instruim ilegal armate străine Face ce face președintele Iohannis, și iar mai angajează România într-o acțiune miliatră care ne bagă la serioase cheltuieli, simultan cu o nouă expunere la reacția (normală, din punctul lui de vedere) lui Putin și a Guvernului de la Moscova, cu privire la amenințarea României. Situația actuală este legată de Baza aeriană de la Fetești, pentru care, nu doar că s-au cheltuit milioane de euro, dar s-a constatat că, în mare parte, a fost o finanțare ilegală. Situația este puțin încurcată, dar o vom explica.

Prin ambiția lui de a deveni (și a fi recunoscut) lider regional, Klaus Iohannis, mîniindu-l teribil pe Putin, a creat, la Baza Aeriană de la Fetești, Centrul european de instruire a piloților ucraineni pentru avioanele F-16, toate cheltuielile (și nu sînt puține) revenind statului român, în speță Armatei. Mai mult decît atît, milioanele de euro pe care statul român le va suporta cu instruirea piloților ucraineni vor ajunge la americani, în mare parte, datorită faptului că producătorul avioanelor de luptă din SUA, compania Lockheed Martin, a pus la dispoziție (bineînțeles, contra cost) instructori și personal tehnic pentru Baza Aeriană de la Fetești. Și costurile „azilului” de la Fetești nu sînt mici luînd în considerație chiar numai operațiunile de bază: instruirea personalului ucrainean; cazare; hrănire; transport; combustibil necesar procesului de instruire; asigurarea echipamentului necesar; asigurarea medicală, precum și alte bunuri și servicii necesare într-un astfel de proces complex.

Pentru acest deziderat filantropic Guvernul României a fost capabil să-și încalce propriile precepte care derivă din legea licitațiilor, fiind „nevoit” s-o eludeze numai și numai de dragul sacrificiului (și legislativ, nu doar financiar) pe altarul sprijinirii lui Zelenski. Cum motivează MApN încheierea acestor contracte fără a mai trece prin procedura licitațiilor? Invocînd „caracterul sensibil al lucrărilor și serviciilor ce necesită a fi contractate și de natura confidențială a activităților ce au ca scop instruirea personalului ucrainean, precum și de caracterul urgent al acestei activități,

aplicarea legislației care reglementează achizițiile publice conducînd la imposibilitatea realizării instruirii personalului ucrainean din cauza temenelor reglementate de legislație și a posibilității contestării procedurilor de achiziție”. Deci, în iureșul pregătirii de război, aruncăm la gunoi Legile Statului Român, deschizînd, practic, calea spre afaceri dubioase cu aceste... urgențe. Totuși, după cîte cunoaștem, în România nu s-a declarat nici măcar starea de necesitate, darmite starea de război. În aceste condiții, Guvernul acționează potrivit acestor stări cu totul și cu totul speciale?

Dacă tot scriem despre forțarea legilor României cu privire la Centrul european de instruire a piloților ucraineni pe F-16, nu trebuie să omitem faptul că, de la începutul anului și pînă în prezent, procedeul de finanțare a cheltuielilor aferente acestei instruiri a fost ilegal! Cum de s-a întîmplat acest lucru? Explicație: cu toate că acest centru a fost inaugurat în noiembrie 2023, procesul de instruire a piloților ucraineni începînd odată cu anul 2024, Ministerul Armatei s-a trezit din euforia locului fruntaș pe care-l ocupă în structura NATO, și a „descoperit” că legea nu-i permite să finanțeze o armată străină! Speriat de consecințe (aiurea, cine să-l tragă la răspundere?) ministrul Angel Tîlvăr cere o Ordonanță de Urgență care să-i acopre risipa de la Baza Aeriană de la Fetești. Cum justifică MApN această... reparație legislativă? Desigur, invocînd alte legi!

Mai întîi pregătește terenul și apoi cere; aici oprindune la cea de-a doua parte: „Potrivit prevederilor art.

14 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din buget, dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială. Totodată, este necesară asigurarea fundamentului organizării și funcționării facilității de instruire pentru personalul care operează aeronava F-16 din Baza 86 Aeriană-Fetești, în conformitate cu prevederile art. XXIV din OUG nr.

90/2003 pentru aprobarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare pe anul 2023 în vederea încadrării în ținta de deficit bugetar asumată prin programul de convergență”. După aceste încurcături de limbă menite să justifice încălcarea Legii, vine bomba răsuflată în presă, care demontează tot eșafodajul ordinar al acestei afaceri, ridicat de servilul Iohannis, cu acoperirea membrilor CSAT ale căror nume le-ați citit mai devreme în text.

Care este bomba? După ce Iohannis a informat Parlamentul României că la Fetești se vor instrui 30 de piloți ucraineni, surse din Parlament au precizat că în ultima ședință a CSAT s-a luat în calcul instruirea a 350 de piloți ucraineni pentru F-16, ceea ce depășește cu mult plafonul sumelor planificate. Ținînd cont că numai pentru pregătirea unui pilot se poate ajunge la peste 6 milioane de euro, ajungem la suma astronomică de 2 (două) miliarde de euro! Iată că, după ce le-am dat ucrainenilor Canalul Bîstroe (mai vorbește cineva de acest furt?), după ce le dăm și gazele din Marea Neagră, după ce am oprit exportul cerealelor românești pentru a da cale liberă grîului ucrainean (de fapt, american), după ce i-am cadorisit cu un sistem PATRIOT, după ce le-am dat atîtea ajutoare de război, de parcă România ar fi într-un război cu Rusia, ca o ultimă (oare este ultima?) aroganță a lui Iohannis la adresa poporului român, mai facem o pomană de 2 miliarde de euro. Încă o dată poporul român este mințit de clasa politică de la putere, fără ca cineva – cu forță de penetrație – să ia atitudine. Și acum, bomboana pe coliva României, pusă de acești nemernici care ne conduc, iată un fel de laudatio al MApN, referitor la „justificarea” miliardelor de euro date de pomană la Fetești: „Instruirea personalului ucrainean, cu finanțare de la bugetul de stat, va contribui la (ținețivă bine de scaun!) creșterea profilului strategic la nivelul NATO și UE, cu impact asupra intereselor proprii de securitate”.

Uite cum am ajuns de la Moșii de Vară, la Vînzarea de Țară!

14

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

s-a elaborat o „programă” care cerea o politică externă de pace şi respectarea tratatelor.

Instalat la 27 aprilie/9 mai 1876, guvernul prezidat de Epureanu (din care făceau parte între alţii, M. Kogălniceanu – la Externe, Gh. Vernescu – la Interne şi col. Slăniceahu – la Război) a făcut o nouă încercare de a obţine – în spiritul în care se încheiase aşaPe baricadele Revoluţiei şi Unirii (2) numita „coaliţie de la Mazar paşa” – independenţa pe După obţinerea, la Jena, a titlului de doctor în calea tratativelor. După numai cîteva luni, guvernul drept, s-a reîntors în ţară, fiind numit (în 1846) Epureanu a făcut loc cabinetului condus de I.C. preşedinte al tribunalului din Bîrlad, calitate în care Brătianu, în timpul căruia România şi-a proclamat s-a remarcat prin imparţialitatea cu care împărţea independenţa. dreptatea. În această perioadă a avut şi mai strînse Activitatea lui Manolache Costache-Epureanu din relaţii de prietenie cu Mihail Kogălniceanu, Vasile ultimii ani ai vieţii (a murit în 1880) a fost restrînsă; Alecsandri, Alecu Russo – cu care se împrietenise a deţinut pentru puţină vreme, funcţia de preşedinte în timpul studiilor. O deosebită amiciţie l-a legat de al Partidului Conservator. A rămas în viaţa politică Alexandru Ioan Cuza. ca un om de o cinste ireproşabilă (ca şi strămoşul Aderarea la ideile şi principiile revoluţionare s-a său Constantin Costache), dar, mai cu seamă, a produs firesc, odată cu adeziunea prietenilor săi. Anul lăsat amintirea unui orator înflăcărat, remarcabil revoluţionar 1848 l-a găsit de la început în centrul prin elocinţă. „Ca orator – spunea despre el Mihai evenimentelor. A luat parte activă la întrunirea de Eminescu – era strălucit. Ore întregi fermeca la Hotelul Petersburg din Iaşi, din 27 martie 1848, auditoriul, nu prin fraze mari şi politice, cum obiş­ numărîndu-se printre cei care au exprimat răspicat nuiesc oratorii populari, ci prin argumente şi un spirit cererile revoluţionarilor. Din această pricină a fost de fermecătoare conversaţie”. arestat şi, aşa cum se arată într-o relatare asupra Manolache Costache-Epureanu a avut trei copii. evenimentelor, „13 din cei mai însemnaţi (tineri) Ion Manolache Kostache-Epureanu (între timp familia din Moldova sînt legaţi în căruţe de poştă şi duşi la îşi scria numele cu R), a studiat ca şi tatăl său în Galaţi, fără a li se da nici apă măcar, într-un drum Manolache Costache Epureanu Germania. Ştiind că fiul prietenului său din tinereţe de 14 poşte”. Reuşeşte să evadeze şi se refugiază în studia la Heidelberg, Alexandru Ioan Cuza intenţiona Transilvania, unde ia parte la memorabila adunare de Moldovei, care avea să-l aleagă domnitor pe Alexandru să-şi înscrie şi el fiii la universitatea din acel oraş. la Blaj (3/15 mai 1848), cînd din piepturile a patruzeci Ioan Cuza. În timpul domniei acestuia, Manolache (Călătoria fostului domnitor al Principatelor Unite de mii de români adunaţi pe Cîmpia Libertăţii a Costa­che-Epureanu a condus cel mai lung guvern din la Heidelberg a fost ultima, el găsindu-şi sfîrșitul în răsunat unanim dorinţa: „Noi vrem să ne unim cu perioada 1859-1862, guvernul Ţării Româneşti (13 iulie această localitate, în anul 1873). ţara”. În zilele următoare participă la redactarea 1860 – 17 aprilie 1861). Poziţia sa Dintre fete, Elena, talentată Prinţipiilor noastre pentru reformarea patriei, de mare proprietar l-a determinat să pianistă, s-a căsătorit în numărîndu-se printre semnatari, apoi pleacă în Banat, refuze propunerea domnitorului de 1874 cu prinţul Alexandru împreună cu Lascăr Rosetti, pentru a intra în legătură a-l susţine în realizarea loviturii de Bibescu, fiul fostului domnitor cu Eftimie Murgu. Urmărit de autorităţi, se ascunde, stat din 2 mai 1864.

Gheorghe Bibescu. Prinţesa o vreme, în Bucovina, la familia Hurmuzachi, de Omagiul lui George Enescu Elena Bibescu l-a susţinut unde îl ajută băneşte pe Alecu Russo, închis la Cluj şi încurajat la începutul După 1866, Manolache Costachede nobilii maghiari. În septembrie 1848, împreună cu carierei sale la Paris pe marele Vasile Ghica, pleacă la Viena unde, scrie Gheorghe Epureanu şi-a continuat activitatea compozitor George Enescu.

Sion, cei doi „au făcut pe baricade discursuri politică, ca deputat în Parlamentul În anul morţii sale (1955), incendiare în contra lui Windischgratz şi a reacţiunii ţării, ca ministru şi chiar primacesta îşi exprima în Amintirile ministru în 1870 şi, din nou, în 1876. guvernamentale”. sale dorinţa ca „întreaga mea După încheierea revoluţiei paşoptiste, considerat Ambele guverne au istoria lor şi operă anterioară lui Oedip (cu periculos de agenţii marilor imperii, i s-a refuzat merită să le prezentăm pe scurt. excepţia pieselor ce poartă Prima dintre aceste guvernări intrarea în ţară. Manolache Costache-Epureanu va o dedicaţie precisă) să fie fi ultimul dintre revoluţionarii moldoveni care se s-a petrecut pe fondul scandalului considerată ca fiind închinată întoarce în ţară, abia în 1852, în timpul ministeriatului intern provocat de concesiunea nobilei sale memorii”.

Strousberg faţă de care Adunarea lui Kogălniceanu.

Elena Epureanu-Bibescu a După revenirea în patrie şi-a consacrat toate ceruse guvernului anterior (A.G. avut doi fii, pe Anton (1878eforturile spre realizarea Unirii. Numele său apare Golescu) să întreprindă o anchetă.

1951), şi Emanoil Bibescu adesea pe documentele unioniste locale şi centrale, Guvernul condus de Manolache „Prinţipiile noastre (mama şi fiii numărîndu-se fiind atît membru al comitetului unionist din Bîrlad, Costache-Epureanu era alcătuit din pentru reformarea patriei“ printre puţinii prieteni ai Iui cît şi al Comitetului Central al Unirii, cu sediul la membri ai organizaţiei conservatoare Marcel Proust). Anton Bibescu, Iaşi. Ca o recunoaştere unanimă a strădaniilor sale în de centru, „Juna-dreaptă” (viitorul căsătorit cu Elisabeth Asquith, a fost consilier de folosul Unirii, Bîrladul şi ţinutul Tutova l-au trimis cerc politic ai Junimii). Un cabinet alcătuit din miniştri legaţie la Londra şi ministru plenipotenţiar al României ca deputat în Adunarea ad-hoc din septembrie 1857, tineri, Costache-Epureanu nefiind nici el foarte în vîrstă la Washington şi Madrid, desfăşurînd concomitent iar în anul următor ca deputat în Adunarea electivă a (avea doar 46 ani). Pentru că în anii aceia era în mare o susţinută activitate literară. Din căsătoria sa cu vogă tezaurul de la Pietroasa, Elisabeth Asquith a rezultat o fiică, Priscilla Bibescu cabinetul a fost numit şi el – în prezent unica descendentă a familiei Epureanu. „Cloşca cu pui” – „Cloşca” Cealaltă fiică a lui Manolache Costache-Epureanu, fiind Costache-Epureanu, iar Ecaterina (Catinca) şi-a făcut studiile în Germania, „puii” – tinerii miniştri şi la pensionul Marie Jung, din Dresda. Se pare că era viitori junimişti. o elevă deosebit de dotată, cum reiese din „Elogiul A doua guvernare s-a imparţial şi meritat adresat domnişoarei Catherina produs şi ea în împrejurări Kostaky de către Camille Barozzi”. Ecaterina s-a deosebite pentru ţară, în căsătorit cu Alexandru Exarhu, rămînînd principala condiţiile activizării luptei moştenitoare a tatălui său. Exarhu însă a risipit moşiile pentru dobîndirea inde­pen­ familiei, înstrăinînd pînă şi moşia părintească de la denţei de stat a României.

Epureni. A murit în 1946, în vîrstă de 94 ani, iar fiica În 1875 grupările liberale, sa, Maria Magdalena Exarhu, în 1949. la care aderase şi CostacheDacă în 1842, Iordache Mălinescu nu a reuşit Epureanu (acesta din urmă să coboare atît cît ar fi vrut „rădăcinile” familiei, făcînd politică conservatoare) arborele genealogic al Costăcheştilor s-a dovedit, au alcătuit o coaliţie (care de-a lungul timpului, un copac stufos ale cărui ramuri s-a semnat în casa englezului (citeşte reprezentanţi) s-au străduit să servească ţara Lakeman, care activase o cu devotament şi patriotism. vreme la Poartă sub numele de Sfîrșit Mazar paşa), în cadrul căreia Mormîntul secular în formă de piramidă din cimitirul Eternitatea, Bîrlad ELENA DIACONU-MONU

Destine remarcabile • Destine remarcabile

COSTĂCHEŞTII (III)

15

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E

Cel mai temut tribunal al istoriei – Inchiziția (I)

la îndoială nu numai litera Evangheliei, La 16 februarie 1658, Inchiziţia emitea un decret prin ci şi cuvîntul unui călugăr beţiv şi care îi condamna la moarte pe toţi desfrînat. Aceeaşi culpă i se aducea locuitorii Ţărilor de Jos (sub această ţăranului care întîrzia în predarea denumire erau cunoscute pe atunci dijmei către mînăstire, sau meseriaşului Belgia şi Olanda de astăzi, aflate care depunea un obol prea mic în „cutia sub dominaţia spa­niolă). Zece zile milelor”, sau femeii care mergea la mai tîrziu, regele Filip al II-lea al piaţă într-o zi de post etc.

Spaniei a confirmat sentinţa şi a În atitudinea faţa de eretici, ordonat aducerea ei la îndeplinire. autorităţile clericale au evoluat în Aceasta echivala cu masacrarea decursul timpului de la o relativă a nu mai puţin de trei milioane de indulgenţă la o asprime din ce în ce bărbaţi, femei, copii și bătrîni – o mai mare. Sf. Augustin, de pildă, misiune de proporţii gigantice, la recomanda tratarea celor ce încălcau Fernando Álvarez de Toledo, care guvernatorul Ţărilor de Jos, dogma cu o temperata severitas, ceea duce de Alba faimosul duce de Alba, s-a înhămat ce însemna de obicei condamnări la cu entuziasm. De altfel, el nu stătuse amenzi şi la exil. Abia începînd cu degeaba nici pînă atunci. De la numirea sa în înaltul Secolele X-Xll, execuţiile ereticilor prin ardere pe rug post pe care-l ocupa de trei luni, ducele executase sau spînzurare s-au înmulţit în Franţa, Italia, Imperiul 1.800 de persoane. Decretul Inchiziţiei crease însă romano-germanic şi Anglia. Totuşi, încă în 1184, papa condiţii deosebit de favorabile pentru desfăşurarea Lucius al III-lea şi împăratul Frederic Barbarossa au talentelor sale de călău; în luna aprilie a aceluiaşi căzut de acord ca pedepsele aplicate celor vinovaţi de an, el comunica suveranului său că, „în ultimele zile această crimă să se reducă la exil, confiscarea averii, ale Săptămînii Patimilor, vor fi pedepsiţi cu moartea dărîmarea locuinţei şi pierderea drepturilor civile. eretici în număr de 800”.

Pe măsură însă ce caracterul exploatator al bisericii Guvernatorul s-a ţinut de cuvînt, deşi a avut de devenea tot mai evident pe imensele latifundii aflate întîmpinat serioase dificultăţi. Condamnaţi iniţial la în stăpînirea mînăstirilor şi a înalţilor prelaţi, pe arderea pe rug, prizonierii s-au dovedit prea numeroşi măsură ce clericii de toate rangurile se compromiteau pentru a fi ucişi pe această cale lentă. Călăii au recurs prin imoralitatea vieţii pe care o duceau, prin dorinţa atunci la mijloace mai expeditive, înlănțuindu-i doi de chivernisire rapidă şi cu orice preţ, prin amestecul cîte doi şi aruncîndu-i în apele adînci ale unui rîu lor în intrigile politice ale epocii, în rîndul maselor sau zdrobindu-le coloana vertebrală şi lăsîndu-i să de ţărani şi orăşeni se înregistra o tendinţă din ce în agonizeze pe ogoarele pustiite de invazia spaniolă. ce mai marcată de îndepărtare de religia oficială şi de Fireşte, cele trei milioane de locuitori nu au putut fi încercare de a adopta prin­cipiile unei „credinţe noi”, mai exterminate în intervalul fixat de Inchiziţie. Dar după corespunzătoare condiţiilor social-economice extrem de cîţiva ani, cînd şi-a părăsit postul, Fernando Alvarez grele în care se afla imensa majoritate a populaţiei. Aşa de Toledo, duce de Alba, se lăuda că omorîse mai au apărut nenumărate „schizme” şi „erezii”. Aşa a apărut bine de 18.000 de persoane, printre care 8.000 cu la rîndul ei represiunea feroce întruchipată în Inchiziţie şi prilejul unei singure execuții în masă, care a avut loc practicată cu începere din prima jumătate a Secolului al la Anvers. Dar sanguinarul guvernator nu a uitat să XIII-lea, de către ordinele călugăreşti ale dominicanilor adauge, cu smerenia cuvenită unui laic: „Fără ajutorul şi franciscanilor. Principala preocupare a acestor „fraţi Sfîntului Tribunal al Inchiziţiei, nu aş fi putut duce la cerşetori” (numiţi aşa pentru că făcuseră legămînt de capăt o treabă atît de grea”. sărăcie şi trăiau – numai în aparenţă, ce e drept – din pomenile primite de la drept-credincioşi) era detectarea De la amenzi la ruguri ereticilor şi „izbăvirea sufletelor” lor prin ardere pe rug. În limba latină, inquisitio înseamnă „cercetare”.

Actul oficial de naştere a Inchiziţiei este socotit a fi La apariţia sa, Inchiziţia a avut ca scop cercetarea scrisoarea adresată în 1233 de către papa Grigore al IXşi descoperirea ereticilor, anchetarea lor, încheierea lea către episcopii din sudul Franţei, prin care-i anunţa actelor de acuzaţie şi predarea celor „vinovaţi” în despre intenţiile sale de a combate erezia cu ajutorul mîinile tribunalelor laice. Trebuie spus că prin erezie dominicanilor şi franciscanilor. Dar încă cu doi ani se înţelegea în primul rînd orice abatere – fie ea cît înainte, dominicanii din Friesach primiseră de la Roma de mică – de la dogma bisericii catolice. Dar treptat, titlul de Inquisitores hereticae pravitatis, aşa cum, în cercul celor susceptibili de a „păcătui” în acest sens 1232, acelaşi titlu îl căpătase dominicanul Alberic, a s-a lărgit considerabil. Era socotit eretic cel care punea cărui zonă de activitate era Lombardiu.

Proces al Inchiziției, Madrid

(

RM

Drept mulţumire pentru zelul cu care, încă din primii ani, s-au achitat de sarcinile ce le fuseseră încredinţate, „fraţii cerşetori” au căpătat numeroase privilegii, devenind în 1244 complet independenţi de celelalte organizaţii clericale şi aproape independenţi faţă de Sfîntul Scaun însuşi. În 1296, dominicanii şi franciscanii au ieşit complet de sub orice jurisdicţie episcopală, singurele legi după care puteau fi judecaţi rămînînd doar statutele ordinelor lor. În acelaşi timp tribunal ecleziastic şi poliţie secretă, Inchiziţia şi-a dezvoltat treptat o jurisprudență proprie. La început, curţile sale de judecată călătoreau din loc în loc, invitînd pe locuitorii din regiunea unde se stabileau vremelnic să-şi mărturisească păcatele şi să se denunţe reciproc. În intervalul unei „perioade de graţie”, cu o durată medie de o lună, „păcătoşii” care răspundeau spontan invitaţiei sufereau pedepse ceva mai uşoare.

După expirarea termenului, însă, începea ancheta propriu-zisă şi ereticii reali sau presupuşi, descoperiţi în acest mod, erau condamnaţi în cea mai mare parte la moarte sau la detenţiune pe viaţă. Cînd ajungeau la concluzia că reuşiseră să stîrpească orice erezie pe meleagurile respective, inchizitorii îşi mutau sediul tribunalului lor în altă parte. Într-o fază ulterioară, însă, aceste tribunale au devenit permanente şi stabile, fiecare oraş mai mare al unei provincii avînd propria sa curte de judecată.

Acuzatul trebuie să ghicească (1) Procedura Inchiziţiei, deosebit de complicată în unele privinţe şi de un simplism surprinzător în altele, a fost stabilită în mod empiric, după cum o cereau împrejurările, după cum o impunea prestigiul „fraţilor cerşetori” şi după cum o permiteau autorităţile civile. Într-o expunere destul de completă liber sententiarum inquisitoris, dominicanul Bernard Guy (1261-1331), a cărui cruzime a întrecut cu mult pe cea a vestitului Torquemoda, arată că anchetele se efectuau în cel mai strict secret, avînd un caracter cu desăvîrşire arbitrar.

Acuzatul era întemniţat încă de la început, pe baza unei simple bănuieli, iar judecătorii săi (care erau totodată acuzatori) aveau puteri discreţionare asupra lui. Inculpatul era socotit vinovat încă înainte de a fi supus cercetării. Aceasta nu avea nici o limită în timp, putînd dura luni, ani sau chiar decenii, aşa cum s-a întîmplat în multe cazuri. Acuzatul nu avea dreptul la un apărător, căci a apăra pe un eretic însemna a-i împărtăşi convingerile. De altfel, cele mai fanteziste pretexte erau suficiente pentru a stabili această vinovăţie: cine înnopta la un han al cărui proprietar se abătuse de la calea cea dreaptă devenea el însuşi eretic, chiar dacă atunci îl întîlnise pe hangiu pentru prima oară în viaţă; în aceeaşi situaţie se afla un călător transportat într-o barcă ai cărei vîslaşi erau eretici, chiriaşul sau proprietarul unui eretic, cel ce dădea de pomană unui cerşetor eretic ş.a.m.d. Pînă şi citirea Bibliei putea fi apreciată drept erezie, întrucît Sfînta Scriptură era „rezervată” clericilor. (va urma) NICOLAE MIRON

16

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Avertismentul

(urmare din pag. 1) „Invazia Ucrainei de către Rusia din 2022 a declanșat cea mai gravă ruptură a relațiilor cu Occidentul din ultimii 60 de ani, iar criza escaladează în ceea ce diplomații spun că este cea mai periculoasă fază de pînă acum. Invazia a provocat moartea a zeci de mii de civili ucraineni, a determinat milioane de oameni să fugă în străinătate și a redus orașe întregi la ruine.

Rusia, care controlează 18% din Ucraina, avansează și a deschis un nou front în regiunea Harkov, declanșînd o dezbatere în Occident legată de posibilitățile pe care le au țările după ce au oferit Kievului sute de miliarde de dolari în ajutor, arme și

informații. Liderii occidentali și Ucraina au minimalizat avertismentele Rusiei cu privire la riscul unui război mai larg care implică Rusia, cea mai mare putere nucleară a lumii, și NATO, cea mai puternică alianță militară din lume, condusă de Statele Unite.

Ucraina spune că ar trebui să poată lovi în spatele liniilor rusești, inclusiv împotriva teritoriului suveran rusesc, pentru a riposta. Dar oficialii ruși spun că răbdarea Moscovei se epuizează după atacurile repetate ucrainene asupra orașelor rusești, rafinăriilor de petrol și, în ultimele zile, chiar împotriva elementelor sistemului său de avertizare timpurie nucleară. Întrebat de televiziunea de stat rusă despre legitimitatea președintelui ucrainean Volodimir Zelenski, Putin a spus că singura autoritate legitimă în Ucraina este acum Parlamentul și că șefului acestuia ar trebui să i se dea putere. Zelenski nu a fost supus unui scrutin,

Ce nu s-a văzut și ce vine: Prima dezbatere Biden-Trump

Joi noaptea am stat să urmăresc dezbaterea unică a doi președinți – unul fost, altul în funcție – ambii aspirînd la funcția supremă în Statele Unite pentru un al doilea mandat. Acum 4 ani am urmărit și comentat public toate dezbaterile. Comparația este cu atît mai dureroasă pentru o dezbatere în care tușa dominantă a fost cea a unui Biden bătrîn și cu probleme de cogniție și vivacitate în fața unui Trump care a profitat spre a lansa nenumărate falsuri care nu au fost contrate de nimeni în dezbaterea urmărită de 51 de milioane de telespectatori – spre deosebire de emisiunile fact checking ce au urmat, cu audiențe o fracțiune din acest număr. Dar ceea ce lipsește din dezbaterea publică actuală este ceea ce nu s-a văzut, ceea ce s-a spus despre ce ne interesează – politică externă, securitate și apărare – și ceea ce urmează, ca variante de scenarii pentru componenta democrată a spectului politic american. Pentru că, pentru România, ca pentru orice alt stat, va trebui să ne raportăm la orice președinte ales democratic în America drept crucial pentru securitatea noastră și la perspectivele de descurajare credibilă a amenințărilor venite dinspre războiul de agresiune, pe scară largă, de mare intensitate, pe termen lung al Rusiei în Ucraina.

O dezbatere fără istoric Sistemul de dezbatere, pus la punct impecabil de către CNN și moderat fără pată și fără partis pris-uri, a blocat, în fapt, dezbaterea și a interzis moderatorilor să preia idei pe care le-au emis candidații și să le clarifice pînă la ultima consecință. Astfel că, dacă unul dintre candidați, cel mai adesea Biden, nu reușea să-și precizeze ideile, chiar pe punctele tari, nimeni nu putea interveni pentru a-l dirija spre clarificare, așa cum Trump putea lansa falsuri, exagerări, minciuni – a făcut-o de 30 de ori, potrivit fact checking-ului de după dezbatere – iar lipsa acuității și reacției prompte a lui Biden nu a mai putut să fie corectată de moderator și să schimbe mesajul transmis către public.

Faptul că avem de a face cu cei doi cei mai în vîrstă candidați la președinția Statelor Unite din istorie e un amănunt care s-a adăugat unei dezbateri în care prestația lui Joe Biden a fost neconcludentă, cel puțin.

Dacă scopul inițial al dezbaterii era să dovedească vigoare și capacitatea de a duce la bun sfîrșit un nou mandat de 4 ani, obiectivul a fost ratat de către președintele în funcție. Problemele sale de pierdere a șirului ideilor, de uitare a unor cuvinte și puncte cheie sau mormăiala neinteligibilă din timpul răspunsurilor a fost un dezastru care a acoperit complet prestația complet nepotrivită, falsurile și lipsa de corectitudine a lui Trump. Dar cu Trump histrionic, exagerat, incapabil să răspundă direct și corect unei întrebări cu care America s-a obișnuit deja. Iar acest lucru nu

schimbă impresia dezbaterii: Biden a pierdut, dar Trump nu a cîștigat dezbaterea.

Momentele de neconceput ale dezbaterii au fost două, ambele pe puncte cheie ale democraților: dreptul la avort și tăierea taxelor pentru cei foarte bogați din programul lui Trump. Biden a dorit să contreze politica lui Trump asupra avorturilor, permise doar la început sarcinii pentru cazul violurilor, a incestului sau a bolii mamei, altfel interzise, ca și transferul de la nivel federal către state a deciziei – adică crearea diferențelor de drepturi fundamentale între cetățeni în funcție de locul unde trăiesc în cele 50 de state americane, inclusiv asupra poveștii lui Trump relativă la violul de către migranți a femeilor americane.

Ce a ieșit a fost o bîiguială neinteligibilă, cu pauze, reveniri și cu trădarea, ba chiar sublinierea nefericită a vîrstei și reducerii capacităților cognitive ale lui Biden, ceea ce a determinat caracterizarea drept șoc și preocupare a majorității absolute a publicului extern, neimplicat în alegerile americane: „Vedeți, sînt prea multe femei tinere care au fost – inclusiv o femeie tînără care tocmai a fost omorîtă, și el... el a fost la funeralii.

Ideea că a fost ucisă de către... către... către un imigrant proaspăt venit și că au vorbit despre asta. Dar treaba e că sînt multe femei tinere care sînt violate de către... de către rudele prin alianță – de către... de către soții, frați și surori, de... e drept... e de-a dreptul... e de-a dreptul ridicol. Și nu pot face nimic cu asta. Și au încercat să îi aresteze cînd trec frontierele dintre state...”. În ceea ce privește tăierile de taxe ale lui Trump, care au crescut datoria națională și dorința lui Biden de a explica alegătorilor săi creșterile de taxe ale celor mai avuți americani ca să plătească prestații sociale, a fost la fel de greu de înțeles, dezlînat și ininteligibil, trădînd pierderea șirului vorbelor și ideilor: „Vom putea reduce datoria. Vom putea să ajutăm să asigurăm că acele lucruri pe care trebuie să le facem – sprijin pentru copii, pentru persoane în vîrstă, să fim siguri că întărim sistemul de sănătate, să facem ca fiecare persoană singură eligibilă pentru... ceea ce... am putut să facem... cu Covid...

Scuzați-mă, cu modul în care am gestionat... orice am facut cu... uitați-vă, dacă... am reușit să înfrîngem Medicare”.

Reacția lui Trump a fost semnificativă: „Nu înțeleg ce vrea să zică omul ăsta!“.

Dezbaterea despre schimbarea candidaturii democrate Dezbaterea publică, în special în zona democrată, privind incapacitatea lui Biden de a duce la bun sfîrșit încă un mandat și, deci, nevoia de a-l înlocui la candidatură a răbufnit chiar de a doua zi. Desigur, tema nu e nouă, iar apropiați ai lui Biden făcuseră deja apeluri singulare în acest sens de mult: în septembrie anul trecut,

în ciuda expirării mandatului său, din cauza legii marțiale care a fost impusă după invazie”.

Carevasăzică, Putin ne-a zis să găsim alte soluții pentru a ajuta Ucraina și să nu ne apucăm să le dăm arme cu care să lovească în teritoriul rus pentru că vom fi responsabili de asta împreună cu ei. Adică, vom deveni pe față inamicii Rusiei și asta le va da libertatea să ne răspundă după cum vor considera necesar împotriva noastră. A noastră – a țărilor din NATO, deși specifică foarte clar țările mici din NATO care nu au capacități nucleare să le răspundă, fiindcă probabil știe că SUA nu va porni un război nuclear pentru că a dat el cu arma atomică prin Europa.

După articolul acesta publicat în urmă cu mai puțin de o lună, o să vă rog să citiți în suplimentul „Tribunul” articolul intitulat „Rusia promite represalii”, fiindcă îl completează foarte bine pe acesta.

David Ignatius, un confident al lui Joe Biden care a avut interacțiuni repetate cu actualul președinte, a declarat că președintele trebuie să se retragă din cursă, dacă nu din funcție chiar. Ezra Klein, de la The New York Times a cerut în februarie același lucru, poziția sa publică creînd multă zarvă și iritare la Casa Albă.

De această dată, Thomas Friedman a cerut retragerea lui Biden din cursă, în urma prestației sale, subliniind calitățile președintelui, faptul că e un om bun, incomparabil cu Trump, dar care nu-i poate face față în dezbateri și în cursa electorală.

Iar vineri dimineață apelul a fost cvasiunanim la nivelul strategilor democrați, analiști, foști oficiali sau susținători obișnuiți: nenumărați analiști, între care Joe Scarborough, realizatorul show-ului politic Morning Joe sau consiliul editorial al The New York Times au cerut, deopotrivă retragerea președintelui și înlocuirea candidatului prezidențial al democraților.

Dezbaterea privind înlocuirea lui Biden a fost lansată.

Biden s-a dovedit în vîrstă, încet – ca reacție și promptitudine a replicilor, uituc în anumite momente, în orice caz complet neimpresionant, într-o constantă luptă cu capacitățile sale cognitive pentru a mai rămîne în funcție, nu numai pentru a mai lua un mandat de președinte. Dar pus în fața șanselor lui Biden de a continua cursa după dezbaterea de joi noapte, Donald Trump a subliniat că nu poate fi înlocuit deoarece are sondaje mult mai bune decît orice alt contracandidat democrat – cu o semnalare clară asupra preferinței sale pentru actualul președinte ca oponent în această cursă.

Totuși, dacă performanța lui Joe Biden a surprins și a determinat panică, confuzie și chiar păreri de rău la nivelul Partidului Democrat, inclusiv în rîndul persoanelor foarte apropiate de președinte, totuși nici o figură de prim plan a partidului, din sfera politică, nu a cerut public retragerea lui Biden, toți rămînînd la poziția actuală cu actualul cuplu pe buletinul de vot. Barack Obama, fostul președinte și prieten al lui Biden, a remarcat că a avut loc o dezbatere foarte proastă, dar totuși Biden rămîne alegerea între cel care a luptat întotdeauna pentru oamenii obișnuiți, întreaga viață, și cineva care e preocupat doar de sine însuși. La pariuri, cota lui Biden a scăzut de la 35% șanse de a cîștiga președinția la 20% într-o singură noapte. În fapt, pentru că primarele au fost depășite deja, iar Biden a cîștigat aceste alegeri interne, trimițînd la Congresul din august de la Chicago al partidului susținătorii săi în cvsi-totalitate, schimbarea nu poate veni decît de la președinte. Prin persuasiune, prin reflecția asupra propriei prestației, prin consultare cu cei apropiați, prin nevoia de a-l înfrînge pe Donald Trump, prin rezultatul sondajelor și susținerea finanțatorilor în următoarea săptămînă, o schimbare mai poate interveni, dacă ea apare rapid, pentru a mai da șanse unui alt candidat. Altfel, Biden este candidatul democrat care îl va confrunta pe Trump în noiembrie. 

RM

17

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

De notat totuși că, între votanții indepen­ denți, Biden a fost privit mai favorabil decît Trump, principalii șocați fiind cei din propria sa tabără. Dar dacă democrații consideră că Joe Biden este singura persoană care-l poate învinge pe Donald Trump, el va fi candidatul ales, indiferent de prestația sa de joi noapte sau care va fi la 10 septembrie, la cea de a doua confruntare cu Trump.



Spațiul lăsat lui Biden pentru reflecția internă. Opțiuni și perspective În fapt, democrații și-au luat un timp (relativ scurt, e adevărat) de evaluare. Și i-au oferit, în același timp candidatului lor același timp de revenire. Pe care Joe Biden l-a folosit pentru a arăta că poate să-l învingă pe Trump, și poate avea alte prestații decît cea de joi noapte, prin speech-ul său de la Raleigh, Carolina de nord de vineri și întîlnirea sa cu finanțatorii campaniei la New York, sîmbătă. Au fost două teste succesive în privința modului în care președintele în funcție poate convinge că poate repeta performanța din 2020 de a-l înfrînge pe Donald Trump, că poate fi un candidat viabil și poate atrage, în continuare, finanțarea pentru campanie. Desigur, acestor elemente li se vor adăuga sondajele de după prima săptămînă după dezbatere și discuțiile private din cercul imediat din jurul lui Biden și de la conducerea patidului.

Pentru a repara imaginea lăsată după dezbatere, Biden a abordat la Raleigh frontal tema formei slabe, a reacțiilor sale întîrziate și a vîrstei sale. „Nu mai merg atît de ușor precum o făceam. Nu mai vorbesc atît de lejer precum o făceam. Nu mai dezbat atît de bine ca altădată. Dar știu să spun adevărul și știu cum să fac această meserie (de președinte)”, a spus el, adăugînd că „atunci cînd cazi, trebuie să te ridici” și să mergi mai departe. În același timp, și democrații au intrat într-o variantă de damage control, de limitare a costurilor electorale a dezbaterii slabe a lui Biden și de evitare a exacerbării fricii privind incapacitatea lui Biden de a mai exercita un mandat în funcția de Președinte.

Desigur, prestația sa la raliul electoral de vineri a fost pe deplin convingătoare, cu o voce puternică, semne de umor și întărire a mesajelor, elemente de putere pe care le-a transmis contrare imaginii din ajun. Totuși textul a fost citit de pe un prompter și nu spus, 90 de minute, din memorie sau ca reacție directă la afirmațiile contracandidatului său. Iar discursul a avut loc la mijlocul zilei, după o noapte de odihnă, nicidecum la 9 seara, cînd Biden a părut complet epuizat. „Donald Trump este o amenințare la adresa națiunii și a democrației. Este o amenințare la adresa libertății noastre. E o amenințare pentru tot ceea ce America reprezintă și apără”, a spus Biden, subliniind principala linie de dirijare a campaniei de aici înainte. Trump este o amenințare fundamentală, fiind neclar în ceea ce privește chiar recunoașterea rezultatelor alegerilor democratice așa cum refuză să retracteze că ar fi pierdut în 2020. De aceea trebuie contrat și combătut, iar singura șansă astăzi – formula nepronunțată, totuși – este de a vota cu Biden. O definiție clară a victoriei lui Biden din primul mandat,

cînd a cîștigat în primul rînd pentru că nu era Trump.

Frica de Trump este principala temă a campaniei pentru viitor. Desigur, tema poate supraviețui atît timp cînd sondajele de opinie arată că există o șansă ca Biden să-l înfrîngă pe Trump și atît timp cît poate convinge că nici un alt candidat democrat nu o poate face. Dar abordarea nu soluționează problemele fundamentale pe care le are în perspectiva de a rămîne încă 4 ani la Casa Albă.

Republicanii au dezbaterile în spatele ușilor închise, cu afirmații publice de susținere din partea potențialilor candidați ce-i pot lua locul în cursă. Politicienii așteaptă mai întîi datele din sondaje, o reflecție aprofundată a lui Biden însuși nu numai relativ la dezbatere, ci și la candidatură, urmînd să ia o decizie în săptămîna ce vine. Totuși, dacă Biden nu dorește să se retragă, el va fi candidatul democrat.

De parte cealaltă, republicanii au folosit momentul pentru a evita tema vîrstei. Trump a declarat a doua zi că nu vîrsta e o problemă sau încetineala, cît incompetența – deși acestea fuseseră principalele sale teme de atac pînă astăzi, în timp ce republicanii au început să pună sub semnul întrebării capacitatea cognitivă a lui Biden și dacă mai poate exercita acest mandat, nu să mai și cîștige un nou mandat de președinte american. Trump este cu doar 3 ani mai tînăr, mai bun combatant și vorbitor, dar și un mare mincinos. Pe vorbele sale nu te poți baza, mai ales că este plin de exagerări și superlative la adresa propriei persoane și propriilor realizări, fără a-și asuma elementele negative, fără a-și recunoaște vreo greșeală sau eșecul în nici un punct. Inclusiv relativ la pierderea alegerilor din 2020.

Teme relevante și abordări preocupante: Ucraina, Orientul Mijlociu, NATO Dacă problemele acute și extrem de vizibile ale lui Joe Biden au ocupat spațiul public, puțină atenție a mai rămas pentru a urmări și analiza și conținutul dezbaterii, mai ales pe temele absolut utile și importante pentru statele terțe, cu precădere cele pe subiectele legate de securitate, apărare sau politică externă americană. Iar aici evoluțiile s-au putut vedea lesne. Există puncte comune și poziționări mai degrabă bipartizane, care se relevă astăzi, așa cum acum există și diferențe substanțiale de poziții – și nu numai la nuanțe, așa cum era înainte ca Trump să apară în dezbaterile prezidențiale americane.

Trebuie spus că, obiectiv, democrații au avut o foarte bună conjunctură și pornire la drum în campanie. La nivel intern economia merge bine, iar Inflation Reduction Act a făcut minuni în privința inflației și susținerii locurilor de muncă, în timp ce Biden a redus creșterea datoriei și dispariția locurilor de muncă, revenind la cifre încurajatoare. Totuși modul de comunicare este evident defectuos, iar dividendele electorale nu sînt atît de importante cum ar fi fost normal pentru Biden, așa cum nici politicile sale în domeniul migrației nu reușesc să aducă puncte importante în plus în sondaje iar poziția privind liberul acces la avort rămîne o temă extrem de populară în America, dar care nu reușește nici ea să facă diferența în favoarea lui Biden așa cum ar fi de așteptat.

Principalele teme de interes au fost războiul de agresiune al Rusiei și sprijinul pentru Ucraina, raportarea la NATO, deficitul comercial cu China, dar și practicile

comerciale cu statele europene sau Acordul de la Paris de combatere a încălzirii globale. Dacă Trump a pus sub semnul întrebării finanțarea războiului Ucrainei împotriva Rusiei, condiționînd de începerea negocierilor sau de plata corectă de către europeni, chiar invocînd în mod fals că SUA dă mai mult ajutor decît europenii, Biden a subliniat că e vorba despre bani ce intră în economia americană și că sprijinirea Ucrainei e crucială pentru lumea bazată pe reguli. Totuși Trump a nuanțat tăierea finanțărilor a doua zi după preluarea mandatului, insistînd că va reuși oprirea războiului pînă la preluarea mandatului, după ce va fi ales, prin simpla sa preluare a fotoliului de la Casa Albă.

Trump a mai subliniat că intenția lui Putin de a păstra teritoriul invadat de la Ucraina e inacceptabilă.

Totuși a insistat că SUA a cheltuit prea mulți bani ajutînd Ucraina. Iar atunci cînd s-a vorbit despre cine va face treabă mai bună la Casa Albă, Trump a criticat NATO despre cum e finanțată de membrii săi, insistînd, în mod incorect, că SUA plătește aproape 100% din costuri. Or, în 2016, SUA plătea 22% din buget și cheltuia 71% din cheltuielile militare ale Alianței, iar în 2023, cheltuielile militare au scăzut la 65% iar contribuția directă este de 16% la fel ca Germania, de exemplu. Totuși ambii candidați au fost de acord de utilitatea NATO și necesitatea de a fi o organizație puternică pentru că ajută politicii externe și posturii Statelor Unite.

Deficitele comerciale cu China sînt în atenția ambilor candidați. Dacă Trump susține că acum SUA are cel mai mare deficit cu China, Biden are de partea sa cifrele care arată un vîrf în 2018, sub Trump, care a scăzut ulterior de la 418 la sub 400 miliarde dolari.

Despre Gaza, Trump susține că-l va lăsa pe Netanyahu să termine treaba, acuzîndu-l pe Biden că este un prost palestinian pentru că a adoptat jumătăți de măsură, care nu ajută nici una dintre părți. Întrebat despre soluția a două state, Trump s-a eschivat. Biden a explicat nuanțele din abordarea sa de susținere a statului Israel dar pe o pace durabilă, care conține soluția celor două state. În schimb, Trump are trei minciuni fundamentale, prost contrate de Biden în dezbatere: mai întîi, privind practicile comerciale ale UE, Trump se plînge că UE nu acceptă produse americane, inclusiv mașini americane, atacînd mașinile, produsele alimentare și agricole europene. În fapt, acest lucru nu e adevărat, chiar dacă acceptarea mașinilor americane în Europa ține de regulile emisiilor și de popularitatea redusă a acestora (cu precădere prin prisma consumului).

Totuși SUA exportă de 368 miliarde și importă de 576 miliarde dolari pe an din UE. Apoi Trump a lăudat faptul că a blocat comerțul cu Iranul în perioada sa din cauza amenințării sancțiunilor secundare. O susținere complet falsă, în 2019 fiind un minim dar reluat și crescînd dramatic în ultimii doi ani ai președinției sale. În fine, în privința încălzirii globale și Acordului de la Paris, el susține că acest acord a costat SUA 1 trilion de dolari, în fapt el a costat un miliard pe an în timpul lui Obama și 11,4 miliarde de la revenirea lui Biden în acord. Totuși Trump nu a mai angajat retragerea din Acordul de la Paris după preluarea puterii, în schimb a fost de acord cu explorarea și exploatarea hidrocarburilor fără nici o opreliște.

Dacă Trump a folosit ocazia dezbaterii pentru a calma temerile internaționale privind politicile sale, cu precădere în privința NATO, Ucrainei și încălzirii globale, nu e mai puțin adevărat că e puțin credibilă această asigurare de la un candidat care are obiceiul de a exagera sau de a spune ce-i nevoie pentru voturi, pentru a reveni și a întoarce opțiunile odată ajuns în funcție. În privința politicilor vizînd Israelul, poziția sa va afecta eforturile lui Biden de a obține un acord de încetare a focului, dîndu-i mînă liberă lui Netanyahu, care oricum va vorbi la 24 iulie în Congres și ar putea ca discursul său să aibă impact electoral. Însă unele asigurări pot să liniștească perspectiva celui de-al doilea mandat Trump prin temele comune îmbrățișate.

Nici măcar blocarea sau sancționarea comerțului cu UE nu a mai apărut în discursul său.

Iulian Chifu (Adevarul.ro)

18

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Circus Maximus

Roma (IV)

În spatrele mormîntului lui Rafael se află statuia Fecioarei de pe Piatră, numită așa fiindcă-și odihnește un picior pe o piatră. Sculptura a fost plătită de Rafael și realizată de Lorenzetto în 1524.

Ultima capelă pe partea stîngă se numește Capela Crucificării și aici puteți vedea zidul roman prin nișe.

Crucifixul de lemn de pe altar datează din Secolul XV. Pe zidul din stînga este Pogorîrea Sfîntului Duh, iar pe partea dreaptă un mic basorelief al Cardinalului Consalvi prezentînd lui Papa Pius VII cele cinci provincii recuperate. Bustul e al Cardinalului Agostino Rivarola. Ultima nișă pe această parte are o statuie reprezentîndu-l pe Sf. Evasio. Înainte să ajungem la Colloseum, ne-am oprit la Circus Maximus.

Circus Maximus („circul cel mai mare”, în italiană – Circo Massimo) era un stadion roman destinat curselor cu cai, pentru amuzamentul maselor din Roma. Este situat între colinele Aventine și Palatine și a fost primul stadion pentru cursele de cai din Roma. Circul putea găzdui aproximativ 250.000 de oameni (cca 1/4 din populația Romei). Circul măsura 621 m în lungime și 118 m în lățime. A fost folosit pentru prima oară de către regii etrusci ai Romei. Prima versiune a acestuia a fost construită din lemn. Se crede că primele jocuri romane (Ludi Romani) au fost găzduite de Tarquinus Priscus, al V-lea rege al Romei (au fost 7 regi). Izvoarele ne spun că ultimul rege al Romei, Tarquinus Superbus, a ordonat construcția băncilor în circ.

Avînd în vedere dorința cetățenilor romani de distracții și spectacole, Iulius Caesar a extins circul în 50 î.Chr., lățindu-l cu aproximativ 30 m, putînd primi acum 270.000 de oameni (poate chiar mai mulți, unii dintre ei stînd pe dealurile din apropiere).

De-a lungul întregului Secol I, Circus Maximus s-a aflat în lucrări de modernizare, dar și de reparații, ca urmare a distrugerilor provocate de mai multe incendii. Pe la anul 10 d.Chr., împăratul Augustus a pus să se ridice primul obelisc pe hipodrom. Acest obelisc al lui Ramses al II-lea din Heliopolis (Egipt) se află reamplasat, în prezent, în Piazza del Popolo.

Pe la mijlocul Secolului I d.Chr., împăratul Claudius a fost primul care a dispus construirea unor tribune de piatră. Nero a protejat spectatorii, punînd să se monteze o bară rotundă și continuă de lemn, acoperită cu fildeș. În anul 64, marele incendiu din Roma s-a declanșat în micile prăvălii palatine ce țineau de Circ.

A făcut ravagii în întreg circul, iar tribunele au fost reconstruite în întregime din piatră și din marmură. În anul 81 d.Chr., Senatul a decis construirea unui arc de triumf triplu, în onoarea împăratului Titus.

Mai tîrziu, Domițian a conectat noul său palat de pe colina Palatină cu Circul ca să poată vedea mai bine spectacolele. Împăratul Traian a adăugat mai tîrziu încă 5.000 de locuri și a extins spațiul de vizionare a împăratului. În 140 d.Chr. partea superioară a circului s-a prăbușit, ceea ce a dus la moartea a 1.112 oameni. Cursele de care erau cele mai importante

Colosseum

evenimente din Circ. Pista putea ține 12 care, cele două părți ale acesteia erau separate de o suprafață de pămînt numită spină. Diferite statui ale zeilor erau construite pe aceasta, dar Augustus adăugase și un obelisc egiptean.

Pe spină erau construiți delfini metalici ce se roteau. La capetele pistelor se aflau posturi de întoarcere numite meta; aici se făceau întoarceri la viteze mari. În anul 354, după înmulțirea jocurilor (în latină ludi), la Roma, erau rezervate 109 zile pe an consacrate jocurilor, dintre care 62 de zile doar curselor de care; 20 pînă la 24 de curse aveau loc în fiecare zi. Cursele de care erau foarte periculoase provocînd de obicei moartea sau rănirea celui ce conducea carul. Cursa se desfășura pe 6,5 km, iar primul ce reușea să facă 7 ture cîștiga.

Circus Maximus era popular pentru că a fost primul și cel mai mare circ din Roma, dar mai existau și altele: Circus Flaminus (unde erau organizate Ludi Plebeii), Circul lui Maxentius și Circul lui Nero. În mai 357, împăratul Constanțiu al II-lea a dispus transportarea unui al doilea obelisc monolit de 33 de metri înălțime (cel mai înalt dintre toate, cît un bloc de zece etaje): obeliscul, adus de la Karnak, tăiat din granit roz de Syena (Assuan) sub domnia lui Tutmes al IV-lea (1401 î.Chr. - 1390 î.Chr.) a fost deplasat la Roma, în 323: obeliscul de la Lateran. În 549, a avut loc ultima cursă, organizată de către Totila, după care Circus Maximus a fost abandonat și a căzut în ruină. În cursul Evul Mediu, pietrele și marmura tribunelor au fost, în mod progresiv, refolosite la construirea diferitelor biserici și palate. După Renaștere, n-a mai rămas nimic din marea construcție. În 1587, obeliscul adus de Constanțiu al II-lea a fost mutat. Spart în trei bucăți, a fost transportat și reasamblat, în 1588, în Piața Sf. Ioan din Lateran; obeliscul ridicat de Augustus a fost mutat, la rîndul său, în Piazza del Popolo, în 1589. În prezent, din edificiu n-au mai rămas decît elemente de zidărie (o mică parte din tribunele din colțul de sudest al circului) și o largă întindere care marchează întregul amplasament al monumentului. Săpături arheologice sînt în curs, în partea de sud, în scopul degajării vestigiilor tribunelor descoperite recent. Circus Maximus rămîne, pînă în ziua de azi, cea mai vastă incintă sportivă pe care a avut-o lumea vreodată. Cele două obeliscuri există și astăzi: în Piazza del Popolo, obeliscul adus de Augustus, iar în piața Sfîntul Ioan din Lateran, obeliscul adus de Constanțiu al II-lea. Valea înierbată, unde altădată se afla Circus Maximus, este folosită azi pentru mari evenimente: concerte (pînă la 200.000 de spectatori), adunare a suporterilor echi­ pei de fotbal a Italiei, după victoria în Cupa Lumii la Fotbal, în 2006 (1 milion de spectatori), proiecții de

cinema pe ecran uriaș, în aer liber ș.a.m.d. În ajunul zilei de 1 mai 2011, cînd a avut loc beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea (în seara zilei de sîmbătă, 30 aprilie 2011), în Circus Maximus, a avut loc o Veghe de rugăciune de pregătire pentru beatificare. La acest eveniment au participat peste 200.000 de persoane. După cum vedeți este un vast loc viran foarte util unui oraș ca Roma, pe care nu-l poți aprecia la justa valoare decît atunci cînd participi la astfel de evenimente. Altfel, e un teren cu iarbă. Atît.

Următorul punct de oprire a fost Colloseum-ul spre care eu abia m-am tîrît fiindcă mă dureau îngrozitor picioarele și aveam niște bășici de toată frumusețea.

Colloseum-ul este totuși un punct de bifat în Roma. Se urcă pe niște scări de piatră brută pînă sus, la ultimul nivel al tribunei de unde... ți se taie respirația. Arena în sine este impresionantă, mai ales că se pot observa camerele si culoarele subterane unde se pregăteau gladiatorii pentru luptă. Totul arată extrem de autentic și ți se zbîrlește pielea gîndindu-te cîte secole de istorie au văzut pietrele acestei impresionante arene sportive și cîți oameni au murit aici în mod violent.

Coliseum – cunoscut și ca Amfiteatrul Flavian – este un amfiteatru oval situat în mijlocul Romei. Are 189 metri lungime, 156 metri lungime, cu o arie de bază de 2,48 hectare. Zidul exterior are 48 de metri înălțime. Construit din travertin și tuff, are o fațadă din cărămizi făcute din beton. A fost cel mai mare amfiteatru construit vreodată la acea vreme și putea primi între 50.000 și 80.000 de spectatori. Colloseum este situat la est de Forumul Roman. Construcția a început pe vremea împăratului Vespasian, în anul 72 d.Chr. și a fost terminată în anul 80, pe vremea succesorului său, Titus. Locul ales pentru construcție a fost o vale situată între dealurile Caelian, Esquiline și Palatine. Mai multe modificări au fost făcute sub împăratul Domițian (81-96) Cum acești trei împărați făceau parte din dinastia Flaviană, amfiteatrul a fost asociat cu ei și s-a numit Flavian.

După incendiul ce a devastat Roma în anul 64 d.Chr., împăratul Nero și-a trecut în proprietate mai multe terenuri din zonă pentru a dezvolta Domus Aurea – „casa de Aur”. Aceasta nu era o casă propriu-zisă, ci o proprietate imensă cu o piscină întinsă cît o mare, cu o statuie a împăratului de 30 de metri, cu cîmpuri de porumb în jur, cu spații pentru animale și cu sute de camere destinate în mare parte petrecerilor. Nu s-a bucurat decît patru ani de casa lui, fiindcă după ce s-a sinucis (fiind condamnat de Senat să moară ca inamic public), casa lui a fost distrusă, camerele umplute cu pămînt pentru a face loc unor băi publice, iar statuia așezată lîngă Amfiteatrul Flavian. Numele actual se crede că provine de la această statuie colosală, imensă, a lui Nero, care a fost așezată în apropiere. Această statuie a fost mai tîrziu modificată de succesorii lui Nero prin adăugarea unei coroane solare pentru a o transforma în statuia lui Apollo, zeul Soarelui. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

moderne, adecvate omului de astăzi, D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ care,Sîntmaiterapii mult ca oricînd, este suspus unui stres permanent, unei alimentații manipulate și, mai ales, Interacțiunea dintre plămîni și intestine unui mediu înconjurător tot mai nociv. Terapiile

Axa microbiom – intestine/plămîni are un rol esențial în menținerea sănătății noastre. Micro­ organismele din plămîni și intestine migrează și populează mai multe zone ale corpului: piele, gură, nas, intestine, vagin, stomac, iar corpul este numai gazda acestora. Microorganismele sînt esențiale pentru starea de sănătate a omului, deoarece ele sînt în directă legătură cu mai multe procese funcționale ale corpului. Începînd din copilărie, microbiomul intestinal are un rol major în dezvoltarea homeostazei, care mai departe susține sistemul imunitar în dezvoltarea lui. Microbiomul plămînilor este studiat doar de cîțiva ani încoace. Cu ceva timp în urmă se considera că plămînii unui om sănătos sînt sterili și nu prezintă microorganisme. Astăzi se știe că și plămînii persoanelor sănătoase sînt populați de microorganisme. Mai mult, studiile fac legătura directă între plămînii bolnavi (afecțiuni cronice, astm) și microbiomul pulmonar dereglat. Studiile atestă faptul că axa intestine – plămîni este conectată în permanență. De exemplu, în cazul unui copil care a avut dereglări în microbiomul intestinal, este posibil ca în timpul adolescenței să se dezvolte diferite afecțiuni pulmonare, urmate de simptome gastrointestinale.

Comunicarea axei intestine – plămîni funcționează prin intermediul sistemului limfatic, avînd ca „mediatori” bacteriile, fragmentele bacteriale și celu­ lele imunitare. Bolile siste­mului respirator trebuie delimitate de bolile plămînilor, unde sînt atinse și țesuturile.

Sistemul hormonal are o mare relevanță în întregul organism, deoarece toate funcțiile biochimice ale fiecărui organ sînt dependente de hormoni. În cazul unei administrări excesive de cortizon pot apărea următoarele simptome: luarea în greutate, tensiunea oscilantă, creșterea valorilor sanguine, sensibilitate la infecții, retenție de apă în țesuturi, osteoporoză, vindecare lentă a rănilor, dereglări psihice. Este cunoscut faptul că terapiile cu cortizon sau cortizol afectează producerea proprie a acestor hormoni, apoi se activează mecanismul receptorilor, motiv pentru care se recomandă întreruperea administrării medicamentelor.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională (holistică) susțin corpul în mod personalizat, în funcție de necesitățile lui. Acestea debutează cu o măsurătoare energetică și emiterea unui buletin de analize energetic, apoi terapiile se axează pe echilibrarea întregului organism la nivel de celulă, organ, sistem.

sînt personalizate și sînt destinate atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă, fără durere, fără efecte secundare și fără medicamente de sinteză.

Cînd corpul și sentimentele sînt ca într-un carusel, primul pas este aducerea sistemului hormonal în echilibru. Medicina energo-informațională se bazează pe informația energetică a pacientului, folosită în scop terapeutic. Este o medicină integrativă, care tratează corpul fizic, spiritual și emoțional. Diagnosticarea energetică ne arată starea de sănătate a fiecărui organ în parte, dar și comunicarea energetică existentă între sistemele corpului.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (19)

Barbara Streissand, cu 6 milioane şi Julia Roberts, cu 5, dar, în general, cam tot atîta primesc Bette Midler şi Sharon Stone.

Studiourile au scos la iveală şi alte informaţii: primul actor din lume, care a primit pentru un rol cifra rotundă de 1 milion de dolari, a fost o femeie. În 1973, Liz Taylor a pus în buzunar această sumă, pentru interpretarea rolului principal din Cleopatra. Între timp, în ceea ce priveşte onorariile bărbaţilor, iarăşi s-a sărit calul. Dacă, la acea vreme, Harrison Ford a primit 10.000 dolari pentru Războiul Stelelor şi 0,25% – dividende din beneficiile aduse de film, azi apare în faţa camerelor doar pentru 25 milioane dolari. Pentru Arma mortală IV, lui Mei Gibson i s-au promis 35 milioane. Prin comparaţie, cele 15 milioane ale lui Robin Williams pentru Jumanji, sînt o bagatelă.

De altfel, el a fost primul anti-erou de acţiune, care a ajuns la această limită. Un alt tip amuzant, Jim Carrey, a ajuns la 20 milioane în comedia Tipul de la cablu.

Dar nici starurile mai mici nu se mai mulţumesc cu 1-2 milioane. De exem­plu, Denzel Washington, pentru rolul poliţistului dintr-un thriller în care urmăreşte asiduu un diabolic criminal în serie, a primit 12 milioane. Nicolas Cage a valorat 7 milioane în Face off, dar pentru noul său film, City of Angels, a cerut 17 milioane (e adevărat, n-a primit decît 12). După filmele de succes Independence Day şi Dark cops, Will Smith pretinde pentru noul său film, Wild, Wild West, peste 10 milioane. Am putea continua lista, cu actori mai mari sau mai mici, cu onorariile tot mai mari de la o zi la alta, dar, după toa­te acestea, ar merita să amintim un singur nume. În 1980, pentru un sfert de oră jucat în Formula, Marlon Brando a cerut 2 milioane. În schimb, în 1991, a jucat 8 minute în Columb – descoperitorul Americii, pentru 5 milioane de dolari.

Dar să vedem cît cîştigă cei care scriu scenariile pe care, în cele din urmă, se edifică toată producţia.

Cel mai scump scenariu al Hollywoodului a fost vîndut în 1996, de un tînăr de 36 ani, pe nume Shane Black.

Preţul plătit pentru După noi, potopul, a fost de exact 4 milioane de dolari. Prin aceasta, 1-a expediat pe locul doi pe regele neîncoronat al scenariilor dominate de crimă şi sex, Joe Esterhast (Basic Instinct), campionul scenariştilor de succes, care cere acum 3 milioane pentru un scenariu. Această sumă e mult mai mică decît cea rezervată actorilor, totuşi, în culisele filmului s-a vorbit mult despre această tranzacţie. (va urma) MISTERELE LUMII

Antract

Cele mai mari onorarii din lume (4) Reînnoirea scenariilor nu mai este posibilă, pentru că o schimbare, chiar superficială, a imaginii vreunui star, îi poate fi fatală. (Ultimul erou de acţiune, O lume perfecta). Pe lîngă toate acestea, toată lumea îşi pierde capul şi bunul gust, aşa cum dovedeşte declaraţia unui manager: „Ce am putea face azi cu actori precum Redford, Hoffman sau Beatty? Ei sînt cei mai mari, dar nimeni nu mai e curios să-i vadă. Din punct de vedere al încasărilor, pot fi plasaţi cam în categoria lui Jim Carrey”.

Contrar acestor aberaţii, nu peste mult timp, vom putea reveni la matca firească. După ce, în 1994, mai mulţi actori, consideraţi pînă acum un fel de magneţi care atrag banii, ca de exemplu, Kevin Costner (10 milioane pentru Wyatt Earp) sau Eddie Murphy (15 milioane pentru Poliţistul din Beverly Hills-UT), au rămas la depărtare de mile faţă de speranţele materiale legate de ei, unii par să se trezească la realitate. Oare e o întîmplare că, nu demult, Noriega – cu Al Pacino sau Drop Zone – cu Seagal, au cunoscut amîndouă eşecul? Puţin posibil! Mai degrabă e valabil ceea ce spune producătorul Lynda Obst (Legenda regelui pescar): „în mod sigur, undeva există o limită raţională care va fi atinsă. Dintr-un motiv necunoscut, sistemul hollywoodian împinge, într-un interval de 5-10 ani, onorariile spre culmi inaccesibile; apoi, după scurt timp, reîncepe tot circul. Pun pariu că şi acum va fi la fel“.

Interviul de mai sus a fost realizat în 1994, de către revista germană Cinema. Dar, problemei onorariilor i se mai adaugă şi faptul că actriţele de la Hollywood au organizat o demonstraţie şi au dat glas nemulţumirilor lor. S-a dezvăluit faptul că Hollywoodul e un oraş al bărbaţilor. În lumea filmului american, femeile sînt plătite cu sume ruşinos de mici. Starurile feminine cîştigă doar jumătate din suma pe care o primesc bărbaţii pentru roluri de aceeaşi anvergură. Printre cei mai bine plătiţi zece actori nu figu­rează nici o femeie. Prima din topul feminin este Demi Moore, care a primit 12,5 milioane pentru Streeptease. E un salt uriaş, căci pentru filmul precedent primise mai puţin cu 10 milioane. După Demi, urmează Michelle Pfeiffer, care primeşte 5-8 milioane pentru un rol, apoi

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Ținta unor expediții; 2) Tot timpul; 3) Direcție – Ieșit la vot; 4) Viciu ascuns! – Părți comune; 5) Acte eliberate pe loc – Fapt fără precedent; 6) Folosită ca armă chimică; 7) Nu-i om de treabă – Pungi de semințe; 8) Absenți motivat – De la deal la vale!; 9) Plecați fără adresă; 10) Evoluții la sol – Mistuit de gînduri necurate.

VERTICAL: 1) Fenomenul de reflecție; 2) Stau bine cu moralul – Vechiul sacagiu; 3) Boala copilăriei; 4) Face cît trei – A uimi prin purtare; 5) Țin de urît (fem.); 6) Nunii mari! – Tras în piept – Pastă făinoasă; 7) Termen limită – Apărute pe furiș; 8) Arme de geniu – Vîrf de oțel!; 9) Legături ușoare – Cu pete negre pe bot (pl.); 10) Aparat de încălzit – Ține piept la frig.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,CONCEPTE” 1) IREVOCABIL; 2) RIVALITATI; 3) EGALA – ARIN; 4) PI – ECUSON; 5) EDITAT – NET; 6) TAL – RODIRI; 7) A – ARIPA – AV; 8) BARI – ICARI; 9) ITALIC – CIR; 10) LU – ATENTIE.

20

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

UN PUNCT DE VEDERE

Familia pe film de 35 mm (I)

Ne plac poveştile, iar Hollywoodul ştie bine cum să le dramatizeze. Totuşi, nu ar trebui pierdut din vedere că Hollywoodul este în primul rînd o industrie care urmăreşte audienţa şi profitul. Copiii sînt mai vulnerabili şi mai dispuşi decît adulţii să preia modele identitare din lumea filmului.

Toate drumurile vin de la Hollywood În prima parte a filmului „Gladiator” (2000), împăratul roman Marcus Aurelius îl întreabă pe eroul principal, Maximus: „Ce pot face pentru cel mai mare general al Romei?”. Răspunsul a fost scurt: „Lasămă să merg ACASĂ!”. Oamenilor le plac poveştile şi mesajele lor. Legendele şi miturile antice, miile de istorisiri şi fabule transmise prin viu grai, precum şi în scris, o dovedesc cu prisosinţă. Poveştile îi unesc pe oameni, îi strîng în jurul sobei, le dau motive să-şi petreacă timpul împreună. Totuşi, vremea poveştilor la gura sobei a trecut. Odată cu apariţia celei de-a şaptea arte – cinematografia – cartea a fost înlocuită de film, devenit noul povestitor al omenirii. Filmul este un limbaj universal capabil să pună capăt războaielor şi să aducă pacea între oameni, spunea David Wark Griffith, pionier al industriei filmului şi regizor celebru la începutul Secolului al XX-lea. Este un vehicul cultural care conduce firul narativ într-o direcţie anume, spunîndu-i spectatorului ce este valoros sau nu, ce este bine sau rău, ce trebuie apreciat sau dispreţuit.

Este în general acceptat faptul că producţiile cinematografice au puterea de a influenţa valorile, întărindu-le sau subminîndu-le autoritatea. Prin film opinia publică a fost informată, formată sau manipulată, prin film s-au lansat mode vestimentare, s-au sugerat moduri de asumare a rolurilor sociale şi s-au indus atitudini. Generaţii întregi de cinefili au învăţat din filme despre curtenie, despre viaţa de familie şi despre formele de rezolvare a problemelor casnice, personajele carismatice de pe ecran devenind modele pentru spectatorii pasivi.

Familia – în alb şi negru Ar putea părea surprinzător, dar în zorii industriei cinematografice se credea că filmul îi poate corupe pe copii, aceştia neavînd permisiunea de a intra în cinematografe. Adulţii şi autorităţile descurajau vizionarea filmelor de către cei mici. Cu timpul, situaţia s-a schimbat. Cînd, în perioada postbelică, televizorul a apărut în tot mai multe sufragerii ale familiilor americane, supremaţia filmului de

cinematograf a fost ameninţată serios de noul rival – televiziunea. Provocat să găsească soluţii care să-i readucă pe oameni înapoi la cinema, Hollywoodul a descoperit destul de repede că sexul şi toate subiectele considerate tabu la vremea aceea se vindeau bine.

Casele producătoare de film respectau din ce în ce mai puţin normele Codului Hays, care supraveghease timp de trei decade forma şi conţinutul producţiilor cinematografice.

Filmul „Baby Doll” (1956) a reprezentat un moment de cotitură. Bazat pe un scenariu adaptat după o piesă a lui Tennesse Williams, filmul explora teme precum decăderea morală, seducţia, instinctul sexual, erotismul infantil şi decăderea spiritului uman.

Lansarea filmului a stîrnit controverse aprige într-o societate americană care nu era încă pregătită pentru „dezmăţul” şi „decadenţa” de pe ecran. Cardinalul Spellman, din New York, atrăgea atenţia asupra influenţei corupătoare a filmului, în timp ce publicaţia Time Magazine îl aprecia drept „cel mai murdar film” realizat pînă la data respectivă. Faptul că „Baby Doll” a fost condamnat de organizaţia catolică „Liga decenţei” nu a avut alt rezultat decît faptul că a stîrnit şi mai mult curiozitatea publicului, care s-a înghesuit în sălile de cinema. Fructul interzis tentează întotdeauna. În ciuda acestui fapt, la jumătatea secolului trecut cele mai multe dintre filmele realizate la Hollywood prezentau o imagine tradiţională a familiei, în care valorile de bază erau fidelitatea, respectul reciproc, puterea de a depăşi obstacolele şi de a rămîne împreună.

Subiecte precum infidelitatea conjugală sau divorţul erau mai puţin prezentate pe marile ecrane, semn al concepţiei că mariajul merită să fie salvat indiferent de problemele cu care s-ar putea confrunta un cuplu.

Cu prilejul celei de-a patra ediţii a Congresului Internaţional al Familiilor, desfăşurat la Varşovia în 2007, Don Feder, jurnalist şi autor al cărţii „A Jewish Conservative Looks at Pagan America”, considera că filosofia hollywoodiană actuală este într-un contrast evident cu valorile pe care Hollywoodul le-a promovat în prima jumătate a Secolului al XX-lea. „După cum pot să mărturisească fanii vechilor filme”, spunea Feder, „în anii ’30 şi ’40, Hollywoodul era în favoarea familiei. Trata părinţii cu respect, considera problema sexului la modul cel mai serios, susţinea credinţa şi, în general, promova acele valori care susţineau coeziunea socială”. Portretul tatălui era acela al omului înţelept, care ştie întotdeauna să dea sfatul potrivit, în timp ce femeia era prezentată de obicei ca o casnică devotată

rolurilor de soţie şi mamă. Această imagine a familiei se regăsea în seriale precum „Father Knows Best”, „Leave It to the Beaver” şi „I Love Lucy”. „În anii ’50, filmele ne-au spus cum să ne îmbrăcăm pentru o plimbare sau pentru o şedinţă, cît de departe să mergem la prima întîlnire, ce să credem despre marţieni sau, mai aproape de casă, despre evrei, oameni de culoare şi homosexuali. Leau învăţat pe fete dacă să se căsătorească sau să aibă o carieră, pe băieţi dacă să caute munca sau plăcerea.

Ne-au învăţat ce este corect şi ce este greşit, ce este bine şi ce este rău; ne-au definit problemele şi neau sugerat soluţii”, scria Peter Biskind, fost redactor al revistei Premiere şi autorul mai multor cărţi despre lumea hollywoodiană. În lumea de celuloid exista o dualitate bine determinată: binele învingea întotdeauna răul, iar personajele negative îşi primeau pedeapsa. Familia era prezentată în alb şi negru, existînd o distincţie clară între bine şi rău. Apoi, a apărut filmul „color”…

Femeia puternică, bărbatul sensibil Odată cu accentele feministe tot mai puternice din anii ’70 - ’80, ideea egalităţii dintre bărbat şi femeie a fost preluată de scenariştii hollywoodieni şi exploatată atît în sensul promovării feminismului, cît şi pentru identificarea consecinţelor negative ale masculinizării sexului feminin.

Spre deosebire de cinematografia primelor decenii, în care imaginea femeii era aceea de soţie care se sacrifică pentru binele familiei, spre sfîrşitul secolului trecut filmul ne-a confruntat tot mai des cu modelul femeii care se sacrifică pentru împlinirea personală.

Filmul „Baby Boom” (1987) evidenţia criza femeii aflată în situaţia de a alege între familie şi carieră, pentru că nu le putea avea pe amîndouă. În „Mr. Mom” (1983), Caroline Butler – personajul principal – este femeia nevoită să-şi caute un loc de muncă după ce soţul a devenit şomer. Pe parcursul naraţiunii, spectatorul înţelege că, deşi se descurcă foarte bine în rolul de angajat, Caroline este nefericită, tînjind săşi reia poziţia de mamă care stă acasă şi are grijă de familie. În 2000, apărea pe ecrane Erin Brockovich, mama divorţată care se luptă cu sistemul şi care are totodată grijă de copii, reuşind să le îmbine pe amîndouă cu succes pentru că este o femeie puternică.

Personajul G. I. Jane (1997) reprezintă deja o extremă – femeia care se antrenează cot la cot cu bărbaţii din trupele U.S. Navy, demonstrînd că poate depăşi dificultăţile cu bărbăţie.

S-a conturat treptat şi o imagine nouă a bărbatului. În unele cazuri, s-a exploatat latura sensibilă, emoţională, a personajului masculin, de exemplu filmele în care taţii îşi asumau rolul de „mamă” („Kramer vs. Kramer” – 1979 şi „Mrs. Doubtfire” – 1993) cu mai multă sau mai puţină pricepere. În opinia criticilor, Kindergaten Cop (1990) a fost punctul de cotitură al parcursului dinspre imaginea bărbatului feroce al anilor ’80 spre o personalitate bărbătească mai delicată, „pachetul de muşchi” Schwarzenegger interpretînd rolul poliţistului dur constrîns de împrejurări să lucreze într-o grădiniţă. Filmul urmărea evoluţia personajului ursuz care învaţă să fie afectuos cu copiii. Bărbatul nepriceput şi iresponsabil poate să se schimbe în mod pozitiv – este lecţia predată în multe dintre producţiile hollywoodiene.

După cum pot să mărturisească fanii vechilor filme”, în anii ’30 și ’40, Hollywoodul era în favoarea familiei. Trata părinţii cu respect, considera problema sexului la modul cel mai serios, susţinea credinţa și, în general, promova acele valori care susţineau coeziunea socială. (Don Feder) (va urma) Florin Bică (Semneletimpului.ro)

RM

21

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Rusia promite represalii împotriva SUA La nici o lună de zile de la avertismentul lui Putin contra SUA de a nu trimite rachete de atac Ucrainei cu care să lovească în teritoriul Rusiei, a avut loc un atac ucrainean cu respectivele rachete. Să vedem ce scrie ziarul Kiev Post (care se autointitulează „vocea mondială a Ucrainei”) despre acest atac: „O salvă a rachetelor cu rază lungă de acțiune ale lui LockheedMartin, lansate de forțele ucrainene sîmbătă și duminică, a spart apărarea antiaeriană rusă pentru a deteriora un complex radar de avertizare timpurie.

Surse militare ucrainene, susținute de videoclipuri cu lansarea și imagini din zona de impact, au confirmat că cel

puțin patru rachete ATACMS fabricate în SUA au lovit apărarea antiaeriană rusă în atacul de duminică dimineață împotriva unei instalații de apărare aeriană de pe coasta de sud a Crimeei.

Mai multe rachete par să fi lovit cu succes în apropierea satului Vitino din Crimeea, locul unde se află o instalație radar de urmărire și avertizare timpurie a forțelor spațiale ruse importante.

Camerele de supraveghere din zonă au arătat incendii ample. Bloggerii ruși au confirmat că un sit de apărare aeriană a fost atacat și a suferit daune substanțiale cauzate incendii majore“. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Presa românească a devenit vitriolul întregii societăți!

Motto: ,,Mass-media este o jucărie în mîna bogaților, și ei o folosesc nu pentru a ne fi nouă mai bine, ci pentru a se îmbogăți ei mai mult” (Ryszard Kapucinski)

ETICHE

TA

Dorință împlinită

Ceea ce mi-am dorit să se întîmple la aceste alegeri europarlamentare s-a întîmplat, chiar dacă țara noastră a votat ca și pînă acum, adică din inerție și cu nepăsare. Astfel, grupul europarlamentar al Conservatorilor și Reformiștilor (ECR) a cîștigat 14 mandate, în timp ce Renew Europe, al președintelui Macron, a pierdut 28, iar Identitate și Democrație a cîștigat 9. Asta întărește pozițiile celor două partide conservatoare, numite de „extremă dreapta” de inamicii lor politici, și le ajută să se opună mai eficient năstrușniciilor celor din PPE, PS și Renew.

Revista Politico scrie despre acest subiect următoarele: „Fracțiunea Parlamentului European care conține europarlamentarii premierului italian Giorgia Meloni a anunțat aderarea a 11 noi membri, împingînd gruparea înaintea celei dominate de europarlamentarii președintelui francez Emmanuel Macron. Conservatorii și Reformiștii Europeni (ECR), formați în principal din partide eurosceptice de dreapta, are acum 83 de membri în Parlamentul cu 720 de locuri”, se arată într-un comunicat de presă. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Da, așa este, mass-media a devenit o ARMĂ, dar niciodată defensivă, ci ,,dotată tehnologic, special pentru conducerea societății, pentru a acționa asupra sentimentelor oamenilor, pentru formarea valorilor, gusturilor și gîndurilor” (Dimitri Avdeev). Concret, ,,Televiziunea este triumful mașinii asupra oamenilor” (Fred Allen), în sensul că ,,aceasta diluează mințile” (George Pruteanu).

Este cert faptul că, la nivel planetar, 90-95% din presă se caracterizează printr-o organizare și funcționare pur militărești, adică ,,ordinul nu se discută, ci se execută”.

Iată de ce ADEVĂRUL PUR nu mai este de mult vînat și făcut public, acesta fiind, pur și simplu, ocolit, bagatelizat, cosmetizat, în funcție de anumite interese, și chiar interzis. Luați ca exemplu războiul din țara vecină. Mass-media din România, aproape în ansamblul ei, ne-a înștiințat cu surle și trîmbițe că ,,Ucraina este în plină contraofensivă”, numai că imaginile de la fața locului ne-au arătat niște ruine mai ceva decît cele din războaiele mondiale, niște soldați și refugiați disperați, baraje, blocuri și poduri distruse și un Zelenski care se plînge că nu mai are arme și muniții.

Ce mai, acum nu se mai ține cont de libertatea și obiectivitatea omului de presă, sau altfel spus: ,,Presa noastră, dragii mei,/ Este liberă să scrie.../ Doar ce vor stăpînii ei!” (Janet Nică). Și uite așa, războiul mass-media împotriva omenirii a fost demult cîștigat, de unde și concluzia că ,,Oricine controlează presa controlează și mintea oamenilor” (Jim Morison). Deci, dragi cititori, ,,Aveți grijă pe cine lăsați să vă influențeze gîndurile și stările emoționale. Neatenția în această privință vă poate costa libertatea de a gîndi deschis, fără limitări prestabilite. Mass-media, precum și alți oameni orbiți de informații oferite de aceste mijloace, vor încerca pe cît posibil să vă facă niște roboței, să fiți de-ai lor. Poate nu au puterea de a vă face să gîndiți CUM vor ei, dar sigur vă vor face să vă gîndiți la CE vor ei... și asta e exact ce doresc” (Pera Novacovici).

După cum se poate constata, sîntem zilnic intoxicați cu așa-zisele știri bombă, de genul ,,La Guvern s-a produs rocada”, adică lichelele au fost înlocuite cu pramatiile; sau ,,Alianța politică este un real succes!”, ceea ce înseamnă că, atunci cînd ,,cel mai penal partid politic – PSD” (Iohannis) s-a unit cu ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu), șampaniile au fost mai spumoase și artificiile mai luminoase.

Se zice că ,,Presa este cîinele de pază al societății”, dar de cine ne-ar apăra, acum, presa, fiindcă din ce constat eu, mai apărați sînt tocmai cei care ne-au făcut și ne mai fac încă mari necazuri. Vorba lui Petre Țuțea: ,,În loc să fim apărați de hoți, criminali, corupți, trădători, străini... sînt apărați ăștia de noi”. Să nu trecem peste concluzia lui Salvador Dali: ,,Televiziunile au devenit pubele de lux”, dar mai dur s-a exprimat George Michael: ,,Televiziunile au devenit adevărați demoni”, care ne-au adus în postura de a ne revolta ,,împotriva a ceea ce ni se spune și ni se arată, și nu împotriva a ceea ce ni se face” (Cristian Sima). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

Rusia promite represalii împotriva SUA

(urmare din pag. 21) „Atît surse rusești, cît și ucrainene au spus că Kievul a tras un al doilea val de rachete ATACMS aproximativ 12 ore mai tîrziu, surse multiple confirmînd pînă la cinci rachete ucrainene care au lovit în jurul bazei militare ruse majore din Sevastopol, la aproximativ 10 a.m. Potrivit relatărilor oficiale ale Kremlinului, rapoartele locale de apărare antiaeriană au interceptat patru din cinci rachete balistice primite.

Una dintre rachetele interceptate a fost deviate și a detonat un focos care transporta muniții cu dispersie deasupra unei plaje pline de civili, a susținut într-o declarație guvernatorul Crimeei, Mihail Razvozhayev.

Mass-media raportează cinci morți și cel puțin doisprezece răniți”.

Lucrul acesta confirmă ceea ce am susținut mereu și anume superioritatea armelor convenționale NATO față de cele rusești. Cred că de aia Putin ne tot amintește că are focoase nucleare, fiindcă știe că ar pierde un război convențional împotriva NATO, ceea ce – zic eu – n-ar fi rău deloc.

Atacul acesta i-a permis lui Putin să exclame „Vam zis eu!”, așa că, scrie Reuters, „Kremlinul a acuzat luni în mod direct Statele Unite pentru un atac asupra Crimeei cu rachete ATACMS furnizate de SUA, care au ucis cel puțin patru persoane și au rănit 151, iar Moscova l-a avertizat oficial pe ambasadorul SUA că vor urma represalii. Războiul din Ucraina a declanșat cea mai mare confruntare între Rusia și Occident de la criza rachetelor din Cuba din 1962, iar oficialii ruși au spus că acest conflict intră în cea mai periculoasă fază de escaladare de pînă acum.

Dar învinuirea directă a Statelor Unite pentru un atac mortal asupra Crimeei – pe care Rusia a anexat-o în 2014 și acum o consideră teritoriu rus, deși cea mai mare parte a lumii consideră că face parte din Ucraina – este un pas mai departe”.

E foarte adevărat că mare parte a statelor lumii nu recunoaște alipirea regiunii Crimeea la Rusia, însă rușii nici nu au nevoie de asta. E suficient s-o recunoască ei și s-o considere parte a teritoriului național. Partea proastă e că, în acest caz, nu-i poate opri nimeni să răspundă militar țărilor care au participat la lovirea teritoriului lor și mai ales la distrugerea unei stații de supraveghere radar a rachetelor balistice sau nucleare care s-ar putea trage contra lor, mai ales că distrugerea acestei stații le creează o problemă gravă de securitate.

Reuters mai scrie astfel: „Rusia a spus că Statele Unite au furnizat armele, în timp ce specialiștii militari americani au furnizat date pentru acestea. Rusia l-a convocat pe ambasadorul SUA Lynne Tracy la Ministerul de Externe, unde l-a confruntat cu acuzații conform cărora Washingtonul «purta un război hibrid împotriva Rusiei și a devenit, de fapt, parte la conflict.

Atacul nu va rămîne nepedepsit. Cu siguranță vor urma măsuri de răzbunare»”.

Președintele american Joe Biden a exclus în repetate rînduri trimiterea de trupe americane în Ucraina și a declarat la scurt timp după invazia rusă din 2022 că o confruntare directă între NATO și Rusia ar însemna al III-lea Război Mondial, dar ceea ce face acum înseamnă încălcarea acelor declarații din 2022. Putin, scrie aceeași agenție de presă citată mai sus, „prezintă războiul din Ucraina ca parte a unei lupte mult mai ample cu SUA, despre care spune că

Dorință împlinită

(urmare din pag. 21) Renew, care face parte din actuala coaliție de guvernămînt cu Partidul Popular European (PPE) de centru-dreapta și socialiștii, are acum 80 de europarlamentari. Cu toate acestea, Renew este în discuții cu cei cinci europarlamentari ai Volt și ar putea anunța aderarea a noi membri.

ECR se descrie ca o „forță constructivă de centru-dreapta” și conține politicieni din dreapta democratică, cum ar fi Partidul Civic Democrat al prim-ministrului ceh Petr Fiala, pînă la extrema dreaptă a spectrului politicii UE, cum ar fi partidul Vox din Spania. Printre noii săi membri se numără cinci din partidul de dreapta românesc AUR și Marion Maréchal, nepoata Marinei Le Pen, care s-a despărțit de partidul Reconquista al brandului francez Éric Zemmour, cu alți cîțiva europarlamentari noi.

Cei din stînga spectrului politic vor urmări cu îngrijorare creșterea ECR. De luni de zile, socialiștii, verzii și liberalii au avertizat PPE să nu se angajeze oficial cu ECR atunci cînd vine vorba de formarea unei coaliții în noul Parlament. Dar dimensiunea grupului lor va genera o perspectivă atrăgătoare pentru PPE în privința voturilor cheie. ECR a fost al treilea grup ca mărime din Parlament după alegerile UE din 2014, cînd conservatorii britanici și-au mărit rîndurile.

Cele șapte grupuri politice ale Parlamentului se află într-o stare de fluctuație după alegerile din iunie, toate concurînd pentru a-și mări rîndurile și, astfel, a-și spori influența prin atragerea de noi membri.

Sandro Gozi, un europarlamentar de frunte în Renew, a minimizat perspectiva că ECR, care eclipsează formațiunea pe care el o reprezintă, ar putea schimba fundamental echilibrul de putere în UE. „Cred că voința de a crea o nouă majoritate pro-europeană în rîndul Partidului Popular European, Social-Democraților și Renew este foarte clară”, a spus deputatul.

A fi împins pe locul al patrulea este o piedică pentru Renew, care se luptă pentru a-și menține relevanța la Bruxelles, în timp ce Macron a convocat alegeri anticipate după rezultate dezastruoase ale alegerilor UE, cufundînd Franța în haos politic. În plus, partidul primului ministru olandez în exercițiu Mark Rutte, care este afiliat Renew, intră într-un guvern de coaliție cu partidul de extremă dreaptă a lui Geert Wilders și cu alte două formațiuni.

Iată că se poate. Putem să ne spunem opiniile și să ducem în Parlamentul European oameni care să ne reprezinte interesele și să corecteze direcția greșită pe care se află Uniunea în acest moment. Noi ne-am făcut treaba. Acum e rîndul lor!

a ignorat interesele Moscovei după destrămarea Uniunii Sovietice din 1991 și apoi a complotat să despartă Rusia și să-i acapareze resursele naturale.

Liderii Occidentului și ai Ucrainei au prezentat războiul din Ucraina ca pe o luptă pentru pămînt în stil imperial. Occidentul neagă că vrea să distrugă Rusia, care la rîndul său neagă că intenționează să invadeze orice stat membru NATO”.

De fapt, rușii au invadat Ucraina în stil imperial ca să-și apere țara și interesele, de ceea ce considerau că voiau să le facă americanii. Sigur, dacă se gîndeau mai bine, găseau altă soluție, dar, pe de altă parte, nu îi poți cere unui stat care e imperiu de cîteva secole să se comporte ca o țară mică. În urma acestui act, nu știm încă ce fel de represalii vor aplica rușii, dintre ele – furnizarea de arme Coreei de Nord părîndu-mi-se cea mai blîndă pentru moment. Chestiunea e că nici un om normal nu vrea ca Europa să se transforme pentru mii de ani într-un teritoriu pustiu, după încasarea unor lovituri nucleare. Da, dar nu oamenii normali conduc Europa, din păcate.

Caseta cu bijuterii

 Nevoia de comunicare ar trebui inclusă printre necesitățile fiziologice.

Uitați-vă la oamenii care vorbesc la telefonul mobil peste tot: ei sînt cu mult mai numeroși decît cei care mănîncă pe stradă.  ,,Ceea ce va ucide comunismul este lipsa de fantezie”. (Paul Morand)  În zorii albi ca floarea de cais Se șterge filmul fiecărui vis…  „Joacă-te cu copiii, zbenguie-te, aleargă, amestecă-te chiar cu ei, în jocurile lor. Fii extravagant. Numai proștii sînt serioși“. (G. Călinescu)  În Tibet se fac trîmbițe din femurul animalelor. Și femurul femeii iubite poate fi un instrument de cîntat…  „Mult mai periculoși sînt evreii decît arabii“. (Regele Carol al II-lea, „Jurnal“, 7 ianuarie 1949)  „Mîncători de ceață“ sînt avocații, în viziunea lui Rabelais; aceștia, datorită unei ordonanțe regale, din 1501, începeau pledoariile de la ora 6 dimineața.  Lumea persistă în confuzie! Deviza „Cine nu e cu Mine e împotriva Mea“ nu aparține lui Stalin, ci lui Isus Christos.  Un plagiat: „Minima Moralia“ este o expresie șterpelită de Andrei Pleșu de la filozoful german Theodor Adorno, care a scris o carte cu acest titlu, dar cu cîteva decenii înainte.  „ESCU“, terminația atît de frecventă și misterioasă a numelor de familie românești, se pare că vine din latina populară, pe filieră aromânească. Așa cred eu, cel puțin, după ce-am studiat, cu lupa, o carte monumentală: „Roma-Threicia. O încercare de etimologie a limbii române“, de Dan Botta. În Partea a III-a, intitulată

„Cuvinte din latina populară“, întîlnesc următoarele verbe: Allibesco, escere – a iubi (de aici vin și derivatele iubire, ibovnic, deci slavii l-au luat de la noi); Consigno, are – a înregistra, de aici istroromânul cunsenescu – a da în pază; Lucesco, ire – a luci; Maceresco, ire – a se înmuia de ploaie; Mancesco, ire – a se veșteji, a se vlăgui; Obsopesco, ire – a adormi (de aici și Uspenia, adică Adormirea Maicii Domnului, care nu vine, deci, din slavă, ci din latina populară); Pallesco, ire – a se face galben, a păli; Plenesco, ire – a umple; Russesco, ire – a roși; Stupesco, ire – a se mira (de aici românescul a scuipa); Tepesco, escere – a se încălzi (de aici românescul a topi). Într-o convorbire pe care am avut-o, în august 2002, la Vălenii de Munte, cu byzantinologul Stelian Brezeanu, acesta mi-a confirmat că ESCU e cel mai grăitor semn al latinității limbii române. De altfel, și în alte limbi latine poate fi întîlnită această construcție (Escobar, de pildă, la hispanici, dar și Fresco, sau Tedesco, la italieni, denumirea pentru germani). În cartea „United Romania“, Charles Upson Clark scrie, în același sens: „Terminația «escu», din numele Eminescu, provine dintr-un adjectiv comun, al latinei tîrzii, și înseamnă «aparținînd la, ținînd de», fiind înrudit cu «ish» din limba engleză. Numele Ionescu este la fel ca Jones – format de la John“. Prin urmare, numele de familie nu vine de la localitate (cum pretind diletanții cu pretenții științifice, adică Filipescu ar proveni din Filipeștii de Pădure), ci raportul este exact invers, numele de familie dă toponimia.

CORNELIU VADIM TUDOR

RM

23

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

Presa românească a devenit vitriolul întregii societăți!

(urmare din pag. 21) Cîndva, în presă, sub imaginile cu fețe de tîlhari scria ,,CĂUTAT”, acum scrie ,,VOTEAZĂ!”. Păi cum să nu o ia razna poporul cu astfel de știri, cum a fost aceea în care ni se spunea că ,,O babă a fost violată în pădurea Băneasa!”, iar după vreo trei zile, articolul principal avea următorul titlu: ,,Invazie de babe în pădurea Băneasa!”. Îmi aduc aminte că, în perioada pandemiei, nu am lipsit de la nici un miting/protest antivaccinare Covid-19, alături de Diana Șoșoacă, George Simon, Radu Moraru, gl. Radu Theodoru, Cristian Terheș și mulți alți oameni cu mintea limpede, iar pe la mai toate televiziunile, eram numiți ,,iresponsabili” (Johannis), ,,descreierați” (B1-TV), ,,neinformați” (Antena 3) etc. Ce să mai zicem de îndemnurile de-a dreptul imbecile ale guvernanților, date pe post zi de vară pînă-n seară, cum a fost cel al premierului Cîțu: ,,Pentru a putea bea o cafea cu prietenii, trebuie să vă vaccinați!”. Ni se creaseră și condiții încurajatoare, precum aceea de a ni se transmite continuu, prin megafoanele mașinilor de poliție care umpluseră străzile, Imnul României, al cărui titlu era în totală contradicție cu planurile guvernanților. În istoria idioților a intrat și zicerea celei mai parașutate invitate în studiourile TV: ,,Să se vaccineze dracului cu toții și să intrăm în rîndul lumii!” (Alice Drăghici – România TV). În rîndul cărei lumi să intrăm, femeie? În lumea Satanei, în care ai intrat tu, atunci cînd te-ai vaccinat, ca să dovedești exact ceea ce a zis Jacques Attali: ,,Idioții merg singuri la tăiere”?

Acum înțelegeți, frați români, nevaccinați, de ce Dumnezeu a creat și astfel de viermi în lumea asta? Ca să fie striviți, firește, și ca ei să înțeleagă că trebuie să dispară ca măgarii în ceață din lumea presei românești. Vorbesc aici de Victor Ciutacu, Mihai Gâdea, Radu Tudor, Lili Ruse, Anca Alexandrescu ș.a., cărora lumea, sătulă de minciunile pe care aceștia le toarnă pe micul-ecran, a început, cu umorul caracteristic românilor, să le trimită mesaje de genul: ,,Terminați cu știrile difuzate pe banda din josul ecranului! Soacră-mea crede că e karaoke!”. Sau: ,,Nu mai spuneți la televizor că se măresc salariile, că se va ieftini pîinea, că vor crește pensiile... Fiindcă așa îi învățați pe copiii noștri să mintă!”. ,,Chiar și cînd ne anunțați că Vremea va fi închisă (Starea vremii – TV), ne ducem cu gîndul la faptul că DNA cam exagerează”.

Păi logica elementară ne face să înțelegem că oamenii de presă VACCINAȚI, cu mult entuziasm, contra Covid-19 nu vor fi, în vecii vecilor, credibili în fața oamenilor care nu au dorit să se vaccineze cu serul insuficient testat și total ineficient în combaterea virusului, dar care s-a dovedit a avea, în numeroase cazuri, consecințe dramatice asupra stării de sănătate a indivizilor respectivi. Sînt două lumi diferite, una profund satanistă, și alta, a celor cu credință în existența și puterea divină a bunului Dumnezeu.

Iată de ce Anca Alexandrescu (Realitatea TV), spre exemplu, nu are cum să ne convingă că ,,ADEVĂRUL SUPREM ÎI APARȚINE”, în circul TV intitulat ,,Culisele statului paralel”. În primul rînd, cu toată frumusețea și eleganța ei, domnia sa a rupt ușa centrului de vaccinare anti-Covid 19. În al doilea rînd, este de reținut că, în urmă cu ani, a făcut parte chiar din respectivul ,,Stat paralel”, pe care acum îl înfierează cu vorbe-n vînt. Tatăl său, un gigant jurnalist și om de televiziune, mi-a mărturisit: ,,Îmi pare nespus de rău că mi-am introdus fiica în această mocirlă!”. În al treilea rînd, Anca Alexandrescu a acționat în ultimii ani conform zicalei ,,După război, mulți viteji se-arată”, adică ,,Stați să vedeți! Nu mă las. Mă voi duce peste ei. Am probe și nu va scăpa nimeni” sînt doar niște vorbe în vînt.

Chiar și colaboratorii și invitații ei nu sînt decît niște neica-nimeni sau, în cel mai bun caz, niște persoane compromise ori infractori dovediți (Cocoș, Ponta,

Băsescu...), care vin la emisiunile sale pentru a se spăla reciproc de păcate.

Păi, doamnă Anca Alexandrescu, sigur nu știți, dar despre golanul Florian Coldea eu am scris în presă de mai bine de zece ani, cunoscîndu-l de pe vremea în care, ori de cîte ori intra în vreun bar, se auzeau voci care șopteau: ,,Iar a venit handicapatul ăsta aici!”.

Da, stimată doamnă, cunosc mulți ,,jurnaliști” care, în permanență, unii chiar și acum, l-au servit cu ardoare pe Coldea, fără a se văita că stau prea des în genunchi.

Ei bine, în acele vremuri, prin 2019-2020, am publicat în Revista ,,România Mare” articolul-pamflet ,,SRI – Un coșmar!”, din care v-am selectat cîteva fragmente: ,,Într-un magazin cu profil de electronice, m-am întîlnit cu generalul Coldea. Eu căutam baterii pentru păpușa nepoatei, iar el scotocea rafturile în căutarea unor microfoane impermeabile, tocmai bune de agățat în pomi, în dreptul ferestrelor deschise. M-a rugat să nu spun nimănui că și-a schimbat strategia interceptărilor, întrucît lumea a început să descopere sursele de ascultare în prize, în oala cu ciorbă, în peștișorul din acvariu și chiar în plombele măselelor.

Cert este că, în România, procedura interceptărilor a devenit sport de performanță, avem chiar un record mondial în materie: toți localnicii unui sat uitat de lume din nordul țării au fost interceptați într-o lună mai mult decît a făcut-o FBI într-un an în SUA. Păi ce, te joci cu SRI? Dar stați puțin, că în România nu există doar un serviciu secret. Sînt vreo 25, dar vă dați seama cît de secrete sînt ele, de se știe cîte sînt, cu ce se ocupă fiecare, ce protocoale fac ele cu alte instituții ș.a.m.d. Chiar și subsemnatul și-a deschis un serviciu secret la cîrciuma din capul străzii, unde nu-ți trebuie microfoane, căci, după, trei șnaps-uri, consumatorul spune ce s-a întîmplat în jumătate de țară. Treaba merge ca unsă, și mă bate gîndul să înființez și o masonierie la nivelul asociației de proprietari, chit că nu am niște loji, cum se poartă, dar nu-i bai, cîteva scăunele pentru pescari tot găsesc. Revenind la generalul Coldea, vă mai spun că, foarte rapid, omul a golit un raft întreg cu microfoane, dar avea o reținere: fiind de producție rusească, se temea ca nu cumva ceea ce asculta SRI să fie interceptat și de ruși. L-am liniștit repede, spunîndu-i că rușii nu ascultă, ei doar dau ordine (...)

Pentru că i-am fost de ajutor și i-am promis că nu voi spune nimănui despre respectiva întîlnire, m-a invitat la o cafea, unde mi-a zis cam așa: «Statul funcționează după o schemă piramidală, cu Președinția, Guvernul și Parlamentul în vîrf, ca instituții de prim-rang. Mai jos, urmează ministerele, cît mai multe, căci clientela politică este mare, ca să nu mai vorbim de rubedenii, prieteni și fel de fel de penali, toți cu gîndul la cașcaval.

Deși ministerele sînt considerate instituții de elită, ele au devenit niște locașuri parazitare, în care își fac veacul grupări infracționale bine organizate, toate avînd un unic și precis scop: prăduirea bugetului de stat. Toate proiectele, promisiunile și contractele anunțate cu surle și trîmbițe în campaniile electorale nu sînt decît niște vrăjeli de doi lei, pe care nici cei ce le lansează nu le cred. Sub ministere sînt vreo 250 de agenții, comitete, autorități, consilii și comisii, care au drept scop să ajute instituțiile superioare ale statului (...)». În replică, i-am explicat lui Coldea de ce organizarea și funcționarea statală sînt... varză, argumentele fiind simple și clare: În loc să strîngă fel de fel de informații, să le selecteze, iar pe cele ce fac atingere la siguranța statului să le predea instituțiilor competente în a acționa ferm și urgent împotriva vinovaților, SRI nu se mai ocupă decît de protocoale și avansări în lanț la gradul de general, astfel încît, în curînd, pînă și șoferii și paznicii instituției vor fi cu toții generali. Cîndva, siguranța statului român era în topurile mondiale, dar acum doar ochelarii le-au mai rămas agenților SRI. Cum care ochelari? Ăia care îi protejează de fumul grătarelor și proțapurilor, de unde și denumirea de ochelari fumurii. Gurile rele spun că în sediul SRI sînt cîteva birouri în care lucrează reprezentanții FBI,

Interpol, Inteligence Service etc., toți avînd rolul de intermediari ai marilor puteri sau putori, luați-o cum vreți, oricum e bine(...)”.

Avînd un coeficient de inteligență redus, neputînd să asimileze valul de informații din expunerea mea, în cele din urmă, ,,pe Mister Coldea l-a luat somnul, a trebuit să-i dau cîteva perechi de palme pentru a-l trezi și a-i aminti că trebuie să plătească cafelele consumate. În zadar, omul nu mai avea bani, îi dăduse pe toți pe microfoane, dar s-a trecut pe caietul datornicilor, promițînd că va achita consumația cît mai curînd, dacă nu cumva îl va sălta vreo dubă. La despărțire l-am rugat să-mi dea și mie un microfon, pe care intenționam să-l montez în olița de noapte a nepoatei mele, dar Coldea a vrut să afle ce secrete de stat pot afla serviciile în urma unei astfel de operațiuni.

Cum ce secrete? Simplu: secretul statului pe oliță, indispensabil oricăror puteri pîrțîite, constipate sau bălegoase, cum au fost toate cele care, în ultimii 30 de ani, au pus această țară pe butuci!”.

Oricum, celor care vor să aprofundeze subiectul, le recomand articolul ,,SRI – o nălucă!”, apărut tot în Revista ,,România Mare” (nr. 1633/28 martie 2022), cînd nu se știa pe unde umblă Anca Alexandrescu și alții ca ea.

Despre Coldea, alte comentarii sînt de prisos, dar rețineți că ,,Atunci cînd un nebun pare cu totul rezonabil, credeți-mă, atunci este momentul să îi pui cămașa de forță” (Edgar Allan Poe, ,,Sistemul doctorului Gordon”).

P.S. – Nici acum Coldea nu și-a achitat cafelele, dar ca să scape de griji, a tras sforile ca patronul cafenelei să fie arestat. Cum, de ce și la ce bun – mai contează asta? Și cînd te gîndești că Anca Alexandrescu se joacă bîza cu gașca acestui măscărici, pe care lumea îl înjura și îl stropea cu vin prin barurile rău famate din Dubai...

SĂMÎNȚA BUNĂ

Prea tîrziu Motto: „Și s-a închis ușa … «Doamne, Doamne, deschide-ne!». Dar El, drept răspuns le-a zis: «Adevărat vă spun că nu vă cunosc!»“ – Matei 25.10-12 Domnul Müller aleargă prin holul gării. Mai este doar un minut pînă la plecare – și trenul întîrzie foarte rar. Pășește în gară și, din cîțiva pași grăbiți, domnul Müller stă lîngă automatul de bilete. Introduce repede banii și tastează rapid traseul corect. Între timp, primii pasageri coboară, alții urcă. Nu iese mai repede biletul? Iată, în sfîrșit! Acum cade și restul din automat. Cu coada ochiului, domnul Müller vede că toate ușile sînt încă deschise. Așteaptă să ia restul, nu vrea să irosească nici măcar un euro. În pas de melc, banii intră în compartimentul de returnare. Tocmai atunci se aude temutul apel: „Înapoi, vă rog!“. Domnul Müller o ia la fugă. Dar, prea tîrziu! Ușile s-au închis brusc, iar butonul de deschidere a ușilor nu mai funcționează. Încet, încet, trenul începe să se pună în mișcare. La doar doi pași distanță și totuși nu a ajuns. Și totul din cauza acelor cîțiva euro!

Această întîmplare din viața de toate zilele îmi amintește de oameni care nu sînt departe de împărăția lui Dumnezeu, care se află la ușa mîntuirii și la intrarea în viața veșnică. Ei știu că ar trebui să intre, văd nevoia urgentă. Dar ezită. De ce? Pentru că i-ar costa ceva: reputația în rîndul semenilor lor, renunțarea la plăcerile necurate sau la cîștigurile ilicite. Multe lucruri nesemnificative, în cele din urmă, îi împiedică pe oameni să facă pasul decisiv, pînă cînd este prea tîrziu, pînă cînd ușa lui Dumnezeu se închide. Cînd omul moare, ușa lui Dumnezeu se închide. Și, odată ce ușa este închisă, nu se mai deschide niciodată. Prea tîrziu!

24

Nr. 1750 l 2 – 8 iulie 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ! „Vreau să fiu un președinte care va reda puterea românilor! Să le arătăm împreună tuturor celor care spun că nu se poate că, de fapt, SE POATE!”

Președintele AUR, George Simion, a prezentat joi, 27 iunie, planul cu care vine în fața românilor pentru a le cere votul la alegerile prezidențiale. Prin „Planul Simion”, președintele AUR își asumă construirea a un milion de apartamente pe parcursul a 10 ani, locuințe care să fie date la un cost real românilor. „Vrem să construim anual 100.000 de case la un preț standard de 35.000 de euro pentru apartamente de două camere. În cariere noi, cu toate sistematizările făcute și cu toate condițiile: creșe, grădinițe, spitale, locuri de joacă, parcuri, școli, policlinici. În momentul ăsta din păcate s-a construit în România, pe lîngă marile orașe, un anumit tip de cartiere, cele dormitor. Strada are trei metri, nu are cum să ajungă un pompier acolo. Nu există locuri de joacă sau condițiile minime în anul 2024. Generația mea stă în chirii sau este îndatorată la bănci. Ce cred că trebuie să facă un președinte și un guvern este să ia apărarea propriilor cetățeni, să impună firmelor de utilități să construiască toată infrastructura necesară așa cum îi obligă legea, să impună băncilor să nu dubleze sau tripleze rata dobînzilor. De aceea, pe lîngă case la 35.000 de euro apartamentul de două camere, 50.000 de euro – trei camere, 75.000 de euro apartament cu patru camere cu dobîndă zero, propunem refinanțarea tuturor creditelor imobiliare, în funcție de suprafața pentru care românii s-au îndatorat”, a declarat George Simion.

Peste două milioane de români plătesc în prezent credite bancare pentru locuințe. Planul Simion va oferi posibilitatea românilor să își refinanțeze aceste credite, pentru a beneficia de dobîndă zero. „Vor veni cei de PSD și PNL să vă spună că nu se poate, că nu sînt bani, că nu sînt specialiști, că nu se poate să facem astfel de proiecte. Prin presa pe care o plătesc cu zeci de milioane de euro în fiecare an o să înceapă să ridiculizeze acest plan. Asta este directiva. În România, astăzi sînt peste două milioane de români care sînt datori la bănci, două milioane de familii afectate, cu rate de două ori mai mari decît cele de acum patru ani, care abia supraviețuiesc de la o lună la alta. Avem aproape trei milioane de români zidari, frizeri, din HoReCa, cei care nu îș permit să își cumpere o casă, pentru că nu se încadrează, venitul e prea mic. Da. Salariile sînt mici, dobînzile sînt mari, iar prețul la locuințe sînt mult prea mari. Planul Simion își propune să rezolve această problemă socială prin reconstrucția României”, a declarat Marius Lulea, inginer constructor și prim-vicepreședinte AUR. „Planul Simion” conține, pe lîngă împroprietărirea românilor, în total, 200 de măsuri în favoarea cetățenilor acestei țări. Printre ele se numără și reducerea taxării muncii, o povară greu de suportat în contextul prețurilor

din ce în ce mai mari. „Statul român e cinic, are alte priorități. Statul român are ca prioritate să ajute un alt popor, să dea cu subsemnatul acolo unde i se spune, că e un pion, să dea rachetele Patriot Ucrainei. Nu se preocupă de faptul că românii sărăcești. A uitat că trebuie să fie plasă de siguranță socială. Ăsta este Planul Simion”, a subliniat Gheorghe Piperea, avocat și europarlamentar AUR. În următoarea perioadă, George Simion va merge în toate orașele țării pentru a semna cu românii contracte de angajament pentru construirea a un milion de locuințe în următorii 10 ani, dacă va fi ales președintele țării.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Planul Simion pentru reconstrucția României După ce a devenit clar pentru toată lumea că România este un stat capturat în care nu există viață democratică, iar liderii providențiali pe care îi așteptam nu au de unde să apară, am luat decizia de a-mi depune candidatura pentru funcția de Președinte al României.

’24 Îi văd pe contracandidații mei: obosiți și blazați. Nu au ce oferi românilor! Îmi propun să fiu, prin contrast, un președinte tînăr și energic, care să lucreze 24/24 pentru poporul său. Renașterea speranței este singura care poate reconstrui Țara!

Aud, dar și ascult Simbolic, porțile Cotroceniului trebuie deschise. Și le voi deschide efectiv, cum am făcut-o și cu alte instituții, la care fiecare român să aibă acces. Un președinte care nu este pornit de la talpa Țării nu poate înțelege durerile oamenilor. Iar mare parte din Țară este în suferință. Voi cere părerea înțelepților acestei țări, voi aduna profesioniștii și mă voi consulta cu poporul meu, și în campanie, dar și ca Președinte.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Eliberăm statul Prin referendumuri care să fie aplicate voi reda puterea românilor. Prin democrație: 300 de parlamentari, alegerea primarilor în două tururi, și prin eliminarea tuturor instituțiilor inutile și angajaților care stau degeaba la stat: voi fi un președinte drept, fără interese partizane. Lăsăm doar 800.000 de angajați în sectorul public, cum aveam la începutul anilor 2000. La final de mandat, alegerile vor fi libere și românii își pot hotărî singuri soarta printr-un sistem electoral corect.

O țară de stăpîni Libertatea și proprietatea sînt sfinte. Vreau o țară de proprietari, pentru a rezista la provocările pe care le avem în față. Planul de Împroprietărire a românilor va permite fiecărui român să își folosească agoniseala pentru a avea o casă pentru ei și copiii lor. Asta va reporni economia și va crea prosperitate. Nu voi promulga nicio lege care încalcă libertatea și voi fi garantul apărării drepturilor fundamentale.

Munca prețuită Îmi asum să las în buzunarul românilor muncitori banii cuveniți în urma efortului lor. Taxarea muncii va fi redusă la 25%. Mai mult, este hoție. Școlile de meserii, învățămîntul dual, parcurile industriale și platforma online de angajări, împreună cu stimularea producției în țară și obligarea prelucrării resurselor naturale în țară vor putea inversa fluxul migraționist.

Vreau liniște în țară și pace în lume Vreau să feresc România și cetățenii ei de orice conflict. Țara trebuie să rămînă în stare de neutralitate și, treptat, să redevenim promotorul păcii în conflictele armate care distrug vieți nevinovate. România nu va intra în război cît timp eu sînt președintele ei.

Sînt neexperimentat, am făcut multe greșeli, dar totodată am fost suficient de capabil să ajung pînă aici.

Cred că, avînd sprijinul vostru, vom decide iarăși noi pentru noi și nu alții pentru noi.

Nu voi putea singur, doar cu voi și prin voi!

Așa să ne ajute Dumnezeu!

George Simion, Președintele AUR

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.