România Mare, nr. 1477

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Specia umană cît e de murdară!/ Cred că n-o mai spală nici o Niagară!

CORNELIU VADIM TUDOR

Dreptul fundamental de a fi egoist și criminal

Iată că „dreptul de a fi egoist și criminal“ – despre care scriam în 2022 – s-a făcut mare și are șanse de a deveni drept fundamental înscris în Carta drepturilor fundamentale a UE. Mai direct spus, unul din drepturile de bază ale Uniunii Europene ar putea fi cel de a ucide bebelușii încă nenăscuți fiindcă așa vrei tu.

Nici nu știu cum să-mi modelez cuvintele ca să nu mă apuc „să-i spurc” în paginile unei reviste de ținută cum e „România Mare”, deși ar merita să fac asta. Știrea pe care am citit-o în European Conservative nu face altceva decît să-mi confirme ceea ce scriu de doi ani în paginile acestei reviste și anume că civilizația occidentală se duce de rîpă prin materialismul, egoismul, naivitatea, în unele cazuri prostia și renunțarea la Dumnezeu, care o caracterizează.

Mi se pare revoltător să îți propui să înscrii ca drept fundamental o asemenea mizerie abjectă în Carta UE, dar, dacă vă amintiți ce am scris în articolul meu din luna aprilie intitulat „Reducerea la nimic”, o să înțelegeți că totul e parte a unui mare plan aflat în derulare de a distruge sămînța omenească de pe fața Pămîntului. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

„Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. Istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie (...) Întrebați dar istoria și veți ști ce suntem, de unde venim și unde mergem”. Aceste cuvinte rostite cîndva de marele om politic și diplomat Mihail Kogălniceanu, astăzi, sînt mai actuale ca niciodată, ținînd cont de perioada ingrată prin care trece România – în contextul globalizării forțate, a ruperii poporului de matca lui transcedentală și, nu în ultimul rînd, de disoluția Statului Român. Am început acest articol cu respectivul citat din scrierile fostului ministru de Externe al României într-un moment crucial pentru statul român (1877-1878), cînd România își cucerise Independența, Mihail Kogălniceanu, spre a prefața una dintre paginile din Istoria României moderne, cu multe suișuri și coborîșuri, în plan diplomatic – începuturile, dar, mai ales, momentul reluării relațiilor diplomatice dintre România și fosta URSS (9 iunie 1934) – eveniment de la care, acum cîteva zile s-au împlinit 90 de ani.

De ce ar fi nevoie să rememorăm acum, la aproape un secol de la acest important act diplomatic românesc,

Cînd teiul din Copou îmbată zarea Cu un buchet din cel mai fin parfum, Sfidează pentru-o clipă depărtarea Și fă-ți pînă la noi un fel de drum;

Închipuie-ți că iarăși ești la „Timpul”, Redacția o știi, pe Sărindar, Acolo unde-n scris erai Olimpul Chiar dacă, uneori, în Avatar; Dac-ai veni, pe foaia de hîrtie Ai scrie ca și-atunci despre români Cum ei trăiesc în dulcea Românie, Dar, nu mai sînt de mult pe ea stăpîni; Ca și pe vremea ta, hoarde păgîne, Hălăduind prin lume mai mereu, Au inundat hotarele române Și, fără inimi, fără Dumnezeu, Au luat, sau noi le-am dat de bună voie Ce-aveam mai bun, deasupra și-n pămînt, Ca un potop veneau, cu tata Noe, Să dăm din Țară ce-i mai bun și sfînt;

ROMÂNIA – RUSIA, 90 DE ANI DE LA RELUAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE

Motto: „Ține-ți prietenii aproape, iar dușmanii și mai aproape!” (Sun Tzu – general chinez)

Rugãminte cãtre Mihai Eminescu

drumul anevoios care a marcat acest eveniment cu rezonanță internațională, într-un cadru diplomatic internațional cu multe inechități și capcane? În primul rînd, cred, pentru a revedea și aprecia strategia diplomației românești în situații critice pentru stabilitatea precară a Țării, diplomație care a fost capabilă să-și înfrîngă o parte din orgolii numai și numai să cîștige timp și, simultan, să-și asigure liniștea la hotarul din Est; în al doilea rînd, pentru a vedea reacțiile unor oameni politici și istorici ai vremii vizavi de evenimentul pus în discuție; în al treilea rînd, spre a prezenta actualilor politicieni români – care, în situații cînd ar trebui săși etaleze atitudinea diplomatică, așezînd înaintea intereselor unor state străine interesele propriei țări, s-a dovedit că, dominați de orgolii și ambiții meschine, au sacrificat România, pentru a fi ,,lăudați” de Occident – figuri politice românești interbelice, care, chiar cu riscul unui blam de moment, au învins rețineri de ordin personal și au pledat pentru stabilitatea Țării lor. Și, în actualul context al transformării Rusiei în ,,inamicul” numărul unu al Europei, ar mai fi o motivație a acestei scrieri – aceea care invită decidenții politicii românești actuale, în special pe cei responsabili de comanda Armatei, de a nu lua nicio hotărîre radicală în privința acesteia, pînă nu sînt epuizate toate căile diplomatice de rezolvare a unui conflict major. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Uzinele, făcute cu sudoare, Mai mari ca-n vremea ta, cu muncitori, Le-am dat cu tot, cu clasa muncitoare, Care-i în Occident, ca servitori; Am dat pămîntul, vatra noastră sfîntă, Pe bani puțini, la neamuri de pripas, Cu tot, cu morții, care nu cuvîntă, Din cimitirul care n-are glas; Am dat pădurea țării, cu izvoare, Și apele cu pești, de zor le-am dat, Copiii i-am vîndut din scăldătoare – E cel mai greu, de neiertat păcat; Pentru că, vezi, nu mai avem nimica Din ce-am clădit cu trudă și efort, Românul , astăzi, a rămas cu frica, Deși respiră, e mai mult ca mort; Dac-ai veni, ai scrie cu durere Cum noi trăim fără să știm premisa, Să ne alinți, ca pe o mîngîiere, Cu versul tău – din Nistru pîn-la Tisa „Tot românul plînsu-mi-s-a...”

GEO CIOLCAN

NR. 1747 l ANUL XXXV l 11 – 17 IUNIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

Pentru împrospãtarea memoriei ROMÂNIA MARE ÎNTR-O EUROPĂ UNITĂ! (I)

Astăzi, 28 noiembrie, îmi serbez ziua de naștere prin muncă. În copilărie, visul meu era ca, odată și odată, să-l scot din calendare pe cel sărbătorit cu roșu la fila zilei de 28 noiembrie, Friedrich Engels, și, dacă s-ar putea, să-i iau locul. Care copil nu visează să devină cineva în viață? Pe atunci, nici un calendar din România nu pomenea despre un eveniment cu mult mai important decît nașterea unuia dintre clasicii marxismului: e vorba de revenirea Bucovinei la PatriaMamă.

Anii au trecut. Încet-încet, destinul istoric al românilor revine pe făgașul său firesc. Orice s-ar întîmpla, oricît de greu ne-ar fi uneori, e bine ce se întîmplă. Aceia care sînt înzestrați cu un pronunțat simț al Istoriei știu că în memoria colectivă și afectivă a marilor mulțimi de oameni nu se mai păstrează nimic din certurile și scandalurile unei epoci – toate se topesc în flăcările albastre ale uitării, ca frunzele veștede în toamna tîrzie, dar rămîne monumentul de bronz al faptelor durabile, singurul care catalizează oamenii și poate declanșa energiile pozitive ale popoarelor. Ca om care a început să albească pe cronici și documente de arhivă, focalizînd, mai cu seamă, perioada făuririi României Mari, pot să depun mărturie la această Sesiune Solemnă a Parlamentului că, dacă, prin absurd, s-ar deștepta la viață luptele acerbe, acuzațiile reciproce, excomunicările și blestemele clasei politice românești și chiar ale căpeteniilor Armatei din acea perioadă de foc, am avea senzația că nici un popor din lume nu depune atîta patimă în chestiunile publice așa cum o fac românii și că inamicii nu erau țările Puterilor Centrale, ci noi înșine. În loc să ne înălțăm prin noi înșine – după o expresie a lui Ioan Slavici, preluată și dusă mai departe de Vintilă Brătianu – ne micșoram și ne prăbușeam prin noi înșine. Dacă ne-am apuca acum să reproducem cuvintele grele pe care Delavrancea i le arunca primului-ministru de atunci, Ionel I.C. Brătianu, sau cele pe care Octavian Goga le prăvălea în capul lui Iuliu Maniu, ori opiniile viitorului Mareșal Averescu despre generalul Eremia Grigorescu, n-am mai scoate-o la capăt și am pierde sensul și drumul drept. Acea perioadă dintre 1914 și 1919 a reprezentat cea mai teribilă piatră de încercare pentru lumea românească, aflată, ca pe un transatlantic în furtună, într-un tangaj permanent.

E greu să-ți păstrezi cumpătul, să ai o reprezentare corectă a lucrurilor, să evaluezi și să judeci fără greșeală. Și, totuși, în Istoria fiecărei țări există cîteva dominante imuabile care, orice s-ar întîmpla, oricît de multe și de diferite ar fi luptele de idei – trebuie să se afirme, să triumfe. Eu cred că Istoria României se remarcă prin trei direcții primordiale, trei idealuri de o mare noblețe: 1) păstrarea, chiar cu prețul vieții, a identității naționale, înnobilată de Creștinism și Latinitate; 2) apărarea statalității, cu atributele sale supreme, de suveranitate și independență; 3) făurirea României Mari, prin revenirea tuturor provinciilor românești între hotarele etnice. Firește că se pot țese multe broderii pe temele respective, dar cele trei piramide mari, cu adevărat mari, cele trei faruri strălucitoare care ne-au călăuzit dinspre trecut către viitor acestea au fost. Imaginați-vă ce s-ar fi ales din noi și cum am fi arătat astăzi, ca țară și ca popor, dacă am fi ratat una, sau două, sau, Doamne ferește, toate cele trei idealuri naționale. Am fi avut o soartă cu mult mai rea decît a fostei Iugoslavii, îmbrăcați într-o simbolică ,,blană de leopard” din punct de vedere etnic, dar și din punct de vedere lingvistic și religios, asta ca să nu mai vorbim de fărîmițarea teritorială.

La astfel de momente evocatoare, rolul politi­ cienilor și al cărturarilor înzestrați cu un anumit spirit vizionar este acela de a face o analiză și o sinteză a elementelor esențiale care dau dimensiunea țării lor în timp și spațiu. Și asta nu numai pentru a aduce un omagiu firesc generațiilor de înaintași, ci și pentru

folosul noilor generații de români, care de la noi, părinții și frații lor mai mari, și nu de la altcineva, trebuie să afle cine sînt, de unde vin, încotro se îndreaptă și ce-i face să fie atît de diferiți și, totuși, atît de asemenea altora. Avem o mare responsabilitate față de tineri, pe care trebuie să-i ferim de anturaje rele și să-i educăm în spiritul celui mai curat patriotism. La urma urmei, Isus Christos și toți martirii Creștinismului, dintre care românii sînt în număr impresionant, nu ne cer să murim ca ei, ci să trăim ca ei.

Este, oare, atît de greu? În iunie 2001, cînd, prin mila lui Dumnezeu, am izbutit să-l scoatem pe fratele nostru Ilie Ilașcu din ,,casa morților”, cum ar fi spus Dostoievski, iar el a devenit senator și reprezentant al României în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, am dorit să dau viață unui vis mai vechi al meu – și anume un pelerinaj la Cimitirul din Soulzmatt, din Franța, unde sînt înmormîntați peste 12.000 de prizonieri români din lagărele germane ale marelui carnagiu de la începutul Secolului XX. Datoria morală mă obligă să spun că osemintele lor, galbene de sfințenie ca uleiul de candelă, au fost culese și aduse acolo la inițiativa Reginei Maria, care a contribuit enorm la înfăptuirea României Mari. În acel pelerinaj, în care ne-am permis, pe cheltuială proprie, să mergem și cu fetițele noastre, ca la o lecție de religie naturală, am vrut să depunem la monument și pe morminte cîteva buchete de flori. Numai că vacanța de vară era în toi, Occidentul are un program de muncă și de odihnă riguros, pe care va trebui să-l învățăm și noi, așa că toate Florăriile erau închise. Și atunci, am făcut ceea ce făceam în copilărie, cînd ne duceau bunele și neuitatele noastre învățătoare pe cîmp, sau în pădure: am cules flori sălbatice, și eu, și Ilașcu, și copiii noștri, adică ne-am aplecat la pămînt, ne-am îndoit spinarea, am renunțat la orice trufie și ne-am închinat lor, eroilor neștiuți și fără de nume. Își mai aduce astăzi, cineva, aminte de ei, de martirii primului și celui de-al II-lea război mondial, cu cele două fronturi ale acestuia? Foarte puțini oameni și doar la momente festive, sau la praznicele religioase.

De ce au murit acei flăcăi, pentru ce s-au jertfit ei oare?

Numai de spaima Curții Marțiale, care i-ar fi pîndit dacă nu executau, orbește, o misiune? Numai pentru că li s-a promis pămînt și în speranța că familiile lor, rămase la vatră, vor trăi mai bine? Răspunsul ni-l dă, indirect, Constantin Brâncoveanu, pe care nu l-a silit nimeni săși apere credința și care n-avea nevoie de nici o bogăție pămîntească, ci și-a luat cei 4 fii și pe ginerele său și s-au culcat, cuminți, la picioarele Crucii. Li s-au stins ochii pe acest pămînt, dar li s-au aprins în ceruri și de-acolo ne luminează, ca niște luceferi. Pentru ceea ce e frumos și nobil, pentru ceea ce le mișcă lor inima, pentru onoarea lor și a familiilor lor, pentru lăsarea în urmă a unui nume bun și nepătat, românii sînt capabili de sacrificiul suprem.

Dar, pînă la sacrificiu, ei știu să se lupte mai bine ca oricine pe acest pămînt, așa cum au făcut-o ,,fantomele albe” de la Mărășești!

Am fost invitați să intrăm în NATO pentru poziția geo-strategică a României, dar, așa cum se întîmplă de obicei, comoara e în altă parte: ea este în eroismul fără pereche al soldatului român, în dîrzenia și rezistența lui, în spiritul lui atît de întreprinzător, încît un simplu recrut din Oltenia, din Moldova, din Ardeal, din Banat sau din Dobrogea îi poate aduce lui George W. Bush, dacă e nevoie, cuburi de gheață în Deșertul Sahara!

Acesta e românul generic: dacă știi să-l iei cu frumosul, dacă îl tratezi ca pe o făptură a lui Dumnezeu, îți dă și haina de pe el, fiica de soție și jumătate din împărăție. Îmi place să repet, ori de cîte ori am ocazia, o cugetare a învățatului german Albert Wirth, care chiar în toiul primului război mondial, în 1916, spunea: ,,Românii sînt cea mai rezistentă rasă din Europa!”. Îngăduiți-mi să reproduc la această ceremonie de iarnă un fragment din cea mai recentă carte a mea, ,,Aforisme”: ,,Românul e o ființă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze și să-l aducă la stadiul unui animal de povară – el tot fiu

al Daciei și al Romei va fi, acum îl vezi în zdrențe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar o dată își leapădă veșmintele mizeriei și cununa de urzici, o dată își îndreaptă spinarea și își drege glasul, ridicîndu-se pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, și atunci nici o forță din lume nu-l poate învinge!”.

Doamnelor și domnilor, aducem astăzi omagiul nostru generației de aur care a înfăptuit Unirea cea Mare și Veșnică. Au fost eroi celebri și eroi anonimi.

Au fost oameni care au avut noroc și au putut să se bucure de ziua cea mare de la Alba Iulia, cînd Paștele a căzut la 1 Decembrie, fiindcă atunci s-a celebrat Învierea Neamului Românesc – dar au fost și oameni care s-au topit ca lumînările în viscolirea vremii, lăsîndu-și copiii orfani și familiile îndoliate, în case tot mai sărace, în care fumul hornurilor se împletea cu stîlpii funerari de la poartă. Șenila Istoriei nu alege, ea merge înainte fără ocoluri semnificative. Important este ca, în urma ei, cei scăpați cu viață să trăiască mai bine, să fie mai buni, să capete înțelepciunea de a nu repeta asemenea orori. Astăzi, Umanitatea a intrat într-un nou ciclu istoric. Este Mileniul III de la nașterea Domnului nostru Isus Christos. Plăcile tectonice ale geopoliticii se mișcă, se reașează. Este de la sine înțeles că România nu poate și n-are voie să rămînă în afara acestui proces. ,,Lumea se schimbă și noi o dată cu ea” – asta n-a spus-o nici un politician român, nici un analist, din cei care ne tot sufocă pe micile ecrane, cu aerul că ei ar vrea să schimbe chiar Poporul Român – asta a spus-o împăratul german Lothar I, în urmă cu aproape 1.200 de ani. Și aș mai da un citat, extrem de puțin cunoscut, care aparține unui fost colaborator, din tinerețe, al lui Iuliu Maniu, dar care, odată ce a ajuns el prim-ministru comunist, n-a făcut nimic pentru salvarea de la moarte a șefului incontestabil al revoluției unioniste din Ardealul anului 1918 – mă refer la Petru Groza, pe care nu l-aș fi amintit astăzi aici dacă n-ar fi spus ceva interesant: ,,Dvs., americanii, care ați inventat bomba atomică, inventați ceva să mutați România lîngă America și voi face politică americană”. Profeție stranie, pentru că, iată, România nu s-a mutat lîngă America, dar ceva tot s-a întîmplat: America s-a mutat lîngă România!

Indiferent ce s-a spus pînă acum, de o parte și de alta, indiferent de aprehensiunile unora și altora, indiferent de imaginea greșită cu care unele oficialități de peste Ocean mai lucrează în ceea ce privește forțele politice din România, dovedind că ,,războiul rece” este un ghețar care încă mai fumegă aidoma unui Vulcan.

Noi credem în America profundă, adevărată, cea a președintelui Woodrow Wilson, care ne-a ajutat la consfințirea unirii cu Patria-Mamă a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. În vremea aceea – cum încep atîtea versete ale Evangheliei – ambasador al Americii în România era Charles Vopicka, omul care într-un Album de epocă, aflat în arhiva mea personală, a scris, la 13 ianuarie 1919, ceva înălțător: ,,Trăiască veșnic prietenia dintre România Mare și iubita mea țară, Statele Unite ale Americii!”. Noi credem în acea Americă demnă, care n-are nevoie de slugi dispuse să o maimuțărească, ci de parteneri loiali și mîndri! Noi nu sîntem împotriva NATO, ci împotriva războiului. Noi nu sîntem contra reformării Armatei, ci invităm la prudență și realism, întrucît costurile sociale și șomajul din industria de apărare sînt realități dureroase. Acelora care încă mai murmură, care vor să mă tragă de mînecă pentru a mă îndrepta acolo unde nici lor nu le este prea clar ce se petrece și ce vom face, le voi spune doar atît: terminați cu prostiile, lăsați-mă să duc corabia partidului meu pe drumul modernizării țării și al valorilor creștine și occidentale, fiindcă m-am săturat de promiscuitatea periferiei balcanice și de rănile pe care ni le-a provocat imperialismul panslavist vreme de sute de ani! Revine generației noastre șansa istorică de a îngropa Yalta și Siberia surghiunului pentru vecie. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (2001)

RM

3

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Din culisele Istoriei • Din culisele Istoriei

Reţeaua belgiană „Cometa“ (I) Printre activităţile organizate de Rezistenţa belgiană au figurat şi obţinerea şi transmiterea de informaţii către aliaţi. Serviciile de informaţii belgiene au transmis guvernului englez rapoarte despre mişcările şi concentrările trupelor inamice, localizarea şi funcţionarea unor instituţii ale acestora, în special a instalaţiilor de radar, activităţi industriale etc. Ele au procurat, de asemenea, informaţii preţioase despre activitatea colaboraţioniştilor şi a agenţilor dubli. Referindu-se la patrioţii belgieni, generalul D.D. Eisenhower arăta că ei „pot fi mîndri de a fi contribuit prin eroismul lor la eliberarea ţării“, iar W. Churchill, întrun discurs ţinut în anul 1942, aprecia că 5.000 de agenţi belgieni au furnizat aliaţilor 80% din totalul informaţiilor cu caracter militar, din zona respectivă, inclusiv o hartă, care a permis bombardarea unei mari părţi din sistemul apărării antiaeriene germane.

Cei 5.000 de agenţi care au lucrat în serviciile de informaţii belgiene au fost grupaţi întrun şir de reţele. Materialul care urmează este consacrat reţelei de evadare „Cometa“, graţie căreia sute de aviatori şi civili aliaţi căzuţi în timpul războiului în nord-vestul Europei s-au putut reîntoarce în Anglia, reîncadrîndu-se în echipaje de luptă. Din septembrie 1939 pînă la debarcarea din Normandia, în iunie 1944, membrii acestei reţele – că­lăuze şi agenţi de legătură – avînd, în marea lor majoritate, sub 25 ani, au reuşit să contribuie la repatrierea a 770 de aviatori. În acelaşi interval, reţeaua a pierdut 216 oameni, împuşcaţi sau morţi în lagărele de concentrare; alţi 700 de membri au fost deţinuţi în închisori şi torturaţi.

Primul grup de „pachete” La baza reţelei ,,Cometa“ a stat elanul unei tinere belgiene, Andrée de Jongh care locuia în împrejurimile Bruxellesului. Ea şi cu sora ei fuseseră crescute de tatăl lor, director de şcoală, în admiraţia unei infirmiere din Anglia, Edith Cavell, condamnată la moarte de un tribunal militar german, în 1915, pentru că ajutase să evadeze soldaţi aliaţi. Andrée jurase că dacă Belgia se va alia vreodată în război, va urma exemplul lui Edith Cavell. În mai 1940, cînd ţara sa a fost invadată de trupele hitleriste. Andrée avea 24 ani. Timp de şapte luni

Harta care ilustrează traseul urmat de rețeaua Cometa

Andrée de Jongh

a îngrijit răniţi belgieni şi englezi, într-un spital din Bruges. Nemţii exercitau o supraveghere atît de severă, încît orice evadare a soldaţilor era imposibilă. Andrée s-a întors atunci la Bruxelles, pentru a studia situaţia. Aici şi în celelalte oraşe mari se aflau sute de soldaţi aliaţi. Poliţia germană aresta din ce în ce mai mulţi şi, împreună cu ei, şi pe aceia care le dăduseră azil. Era imperios necesar să se găsească o modalitate de a le croi drum spre Anglia. Singura cale posibilă părea a fi prin Gibraltar, ceea ce presupunea străbaterea a 1.000 kilometri prin Franţa ocupată direct de inamic şi prin „zona liberă” condusă de Petain, plus a altor 90 km de-a curmezişul unei Spanii favorabile nazismului; traseul includea trecerea a trei frontiere şi a nenumărate zone militare. Pentru asta trebuiau căutaţi şi găsiţi sute de agenţi clandestini, dispuşi să înfrunte moartea, în slujba unei cauze considerate de aproape toată lumea pierdută, trebuia indusă în eroare po­liţia secretă germană, cea mai eficace şi cea mai sîngeroasă din Europa. O asemenea acţiune ar fi fost aleatorie, greu de dus la bun sfîrşit chiar şi de o reţea de rezistenţă experimentată şi puternică. Or Andrée de Jongh nu avea nimic în afara curajului ei. Cu toate acestea, s-a aşternut pe trea­bă, ajutată doar de tatăl ei, Frederic de Jongh, şi de un tînăr compatriot, pe nume Arnold Deppe.

Fugarii, conform celor hotărîte de organizatori, urmau să meargă cu trenul pînă la Quievrain, pe graniţa belgiană; traversau apoi Rîul Somme, aproape de Amiens, pentru a evita posturile de control germane, la intrarea în zona franceză ocupată. De aici, tot pe calea ferată, ajungeau la Paris, de unde, cu un tren de noapte, mergeau pînă la Bayonne, aflat la 35 km de frontiera spaniolă. Apoi pe bicicletă aveau să sosească la Anglet, unde urmau să se odihnească într-o casă „sigură“. După care erau conduşi la o fermă., în plin munte, lîngă Urrugne, nu departe de frontieră, de unde porneau în timpul nopţii să traverseze Pirineii pe jos; dimineaţa ajungeau la San Sebastian. În fine, traseul pînă la Gibraltar, via Madrid, urma să se facă în maşină, eventual cu ajutorul Consulatului britanic de la Bilbao.

Pentru a pregăti punctul terminus din extremitatea sudică a acestui lanţ, Arnold Deppe a plecat la Anglet, ca să ia legătura cu Elvire de Greef, care se refugiase din Belgia. Dotată cu o sănătate şi o voinţă de fier, această femeie, care nu împlinise încă 40 ani, avea să devină al doilea conducător al organizaţiei. Bună tacticiană şi pricepută organizatoare, ea făcea rost de biciclete, procura hrană la bursa neagră şi recruta contrabandişti basci, care să-i călăuzească pe protejaţii ei prin munţi.

După ce s-a încredinţat că acest capăt al lanţului era în siguranţă, Arnold Deppe a urcat spre nord. A notat orariile trenurilor, a stabilit consemnele şi contactele cu membrii Rezistenţei franceze şi belgiene, a găsit la Paris o locuinţă unde fugarii, în trecere, puteau să se odihnească şi să se schimbe. în apropiere de Amiens, el a procurat o barcă, pe care a reuşit să o ascundă între trestiile de pe malurile Rîului Somme. Reîntors la Bruxelles, a anunţat că totul era în regulă. În ceea ce o privea pe Andrée, era pregătită: deţinea acte false, se gîndise la istorii ticluite, pentru a îndepărta bănuielile. Ca să facă rost de banii necesari, Andrée îşi vînduse cele cîteva bijuterii, iar Deppe ceruse un avans la firma la care lucra. Toţi îşi luaseră un nume de cod. Andrée

era „Dede“ tatăl ei „Paul“; Elvire se numea „Tante Go“.

Cît despre fugari, ei erau „copii“ sau „pachete“.

Primul grup de „pachete“ a fost alcătuit din 11 belgieni, între care o femeie în vîrstă. Aceştia au pornit din Bruxelles la începutul lui iunie 1941, însoţiţi de Andrée şi Arnold Deppe. Totul s-a desfăşurat cu bine, pînă cînd au ajuns la Rîul Somme, unde au găsit un cort instalat în vecinătatea locului în care era ascunsă barca. Cu toate acestea, fugarii trebuiau să treacă rîul şi doar patru din ei ştiau să înoate. Andrée, care nu-şi pierdea uşor cumpătul, a procurat sîrmă şi o cameră de anvelopă umflată, a aşteptat că­derea nopţii, a trecut înot cei 36 metri care o despărţeau de celălalt mal, a legat sîrma de un copac şi s-a întors la punctul de plecare. Au legat apoi camera de cablu printr-un nod glisant, iar fugarii, ajutaţi de Andrée şi Deppe, au traversat rîul agăţaţi de cameră. Operaţia a durat două ore, timp în care Andrée a străbătut înot distanţa dintre maluri de unsprezece ori.

– Ea mi-a insuflat curaj, a spus în noaptea aceea unul dintre belgieni. Niciodată n-aş fi crezut că aş putea avea atîta curaj.

Spre sfîrşitul lui iunie, micul grup a ajuns la Anglet fără nici un incident. Acolo, Elvire de Greef i-a luat în pri­mire, pentru a-i ajuta să treacă Pirineii. Andrée şi Arnold, încîntaţi de succesul misiunii lor, s-au întors la Bru­xelles.

Descinderi la familia de Jongh (1) În august, grupul „Cometa“ s-a aşternut din nou la drum, de data asta cu opt belgieni şi un soldat scoţian.

La Anglet, au ajuns însă doar Andrée, doi belgieni şi scoţianul. Arnold împreună cu ceilalţi au fost arestaţi de poliţia germană, în timp ce schimbau trenul la Lille.

El a fost torturat de Gestapo, dar, conştient că viitorul reţelei depindea de tăcerea lui, a găsit forţa să nu divulge numele şefului său.

La Anglet pe Andrée o aşteptau alte veşti proaste.

Guvernul spaniol îi expediase de cealaltă parte a frontierei pe cei 11 belgieni din prima expediţie.

Compatrioţii ei, pe care îi salvase cu preţul atîtor riscuri, căzuseră din nou în mîinile nemţilor. Andrée a luat hotărîrea de a-i ajuta, pe viitor, mai ales pe englezi, care aveau mai multe şanse de a ajunge la Gibraltar. Se dădea astfel prioritate celor care puteau reîncepe lupta contra inamicului, adică, la acea epocă, aviatorilor.

Pentru început, trebuia să-şi asigure sprijinul Consulatului britanic de la Bilbao, oraş situat la 160 km de Anglet. Călăuziţi de un contrabandist, Andrée şi micul grup au mers aproape fără oprire patrusprezece ore, de-a curmezişul lanţului Munţilor Pirinei. După această periculoasă escapadă şi după o zi de odihnă la San Sebastian, ea a pornit spre Bilbao, unde s-a prezentat viceconsulului Marii Britanii, Vyvyan Pedrick. Deşi o fire sceptică, diplomatul a fost profund impresionat de această fată foarte tînără, cu o expresie candidă pe chip.

– Am fost mişcat îndeosebi, îşi amintea el mai tîrziu, de înverşunarea cu care îşi urmărea scopul şi de hotărîrea care i se citea în ochii albaştri.

Vyvyan Pedrick s-a convins repede de buna ei credinţă, dar, ca măsură de securitate, trebuia să verifice ceea ce-i spusese. De aceea i-a cerut să revină peste cîteva săptămîni.

Andrée s-a reîntors pe data de 17 octombrie, cu doi soldaţi scoţieni şi, de data aceasta, a obţinut de la consul tot ceea ce dorise: bani pentru a asigura întreţinerea oamenilor pe care îi aducea de la Bruxelles şi pentru a plăti că­lăuzele basce. Asupra unui singur punct s-a arătat intratabilă: organizaţia ei rămînea în întregime belgiană, cu totul independentă de Londra. Nu îngăduia nici un fel de ingerinţă, de orice natură ar fi fost ea.

Rezultatele au devenit tot mai bune. Înainte de sfîrşitul lui decembrie 1941, Andrée, însoţind patru aviatori, se afla la a cincea traversare a Pirineilor. Găsise o nouă călăuză, un basc spaniol numit Florentine, care avea să devină unul dintre cei mai fideli şi mai curajoşi membri ai reţelei „Cometa“. (va urma) W.E. ARMSTRONG (în româneşte de Dorina TULPAN)

4

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Caii sînt îngerii lui Dumnezeu

Caii sînt îngerii lui Dumnezeu, care aleargă printre stele, vestind sosirea clipelor frumoase cu borangic de trandafiri la mîini și păduri înmiresmate cu cîntec de păsări la fel de uimitoare, cu poteci cu flori sălbatice și izbînzi din cele mai suave anotimpuri... Ei vin de peste tot, de-aiurea, și-aleargă cu bucuria împlinirii care se întinde în toată zarea, aripi de îngeri atingînd ’naltul florilor de crin la fiecare țîțînă de apă albastră.

Caii sînt sufletele celor plecați unde le-a fost menirea, spre Casa Domnului, cu ferestrele luminate întru veșnicia clipelor, iar noi nu vom ști niciodată cum este să fii în inima trifoiului scăldat în faguri de rouă. Caii sînt cele mai frumoase povești despre stele, despre lună, despre nostalgiile stîrnite în noi de ploile care curg șuvoi deasupra noastră și ne cîntă la pian în zornăit de vreme aurie și freamăt de frunze galbene rătăcite de vînt. Iată de ce iubesc caii, de ce cred că ei trebuie să existe veșnic alături de noi. Caii sînt făpturi binecuvîntate, străbătînd în galop, cu copitele lor, drumul din Ursa Mică spre Ursa Mare, unde se roagă continuu la bunul Dumnezeu pentru liniștea noastră, pentru dăinuirea salciei crescute pe margini de ape, în pămînt stropit cu parfum de ghirlande de nouă pocale de apă sfințită la cișmele cu văpăi de bujori aprinși. De acolo își iau ei, caii, sprinteneala pentru a coborî pe Pămînt, de-acolo, dintre stele măiastre, cu aripi măiastre, spre bucuria inimii copiilor și a iubirii între oameni. Cît de timizi și cît de liniștiți sînt caii! Cînd am văzut întîia oară un cal, m-am apropiat de el, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i citesc în ochi blîndețea privirii, care mi s-a părut a fi ca duhul sfînt dintr-o icoană... Emana o liniște interioară duioasă, plăcută, frumoasă, ca pîinea aceea rumenită pe plita încinsă, pe care mama ne-o cocea

Maxime și cugetări

● Ținem la viață ca la o femeie iubită: pe zi ce trece, îi descoperim tot mai multe defecte, și totuși, nu ne putem despărți de ea. - LUCIAN BLAGA ● Marea, acest acoperiș liniștit, pe care se plimbă porumbeii... – PAUL VALÉRY ● Etica e o ramură a politicii. – ARISTOTEL ● Iubirea sporește prin obișnuință. – DANTE ALIGHIERI ● Există amintiri atît de dureroase încît îți produc o suferință fizică. – DOSTOIEVSKI ● Dacă ții la adevăr cu o dîrzenie de neclintit, mai devreme sau mai tîrziu dușmanii tăi vor fi învinși. – STENDHAL ● Toate viciile sînt mai ușoare cînd se află la vedere. – HEINRICH MANN ● Cine trăiește în izolare nu poate să nu urască oamenii. – PUȘKIN

Un imn francez lui Eminescu

de fiecare dată, cu drag, murmurînd rugăciunea sa pentru sănătatea pămîntului care ne dădea, de la an la an, merinde bogate... Cînd eram înfometați, în grabă, ea frămînta aluatul cu parfumul de miere al palmelor sale, de care îmi voi aduce aminte atîta vreme cît voi exista pe acest pămînt, dăruit cu caii cerului, duhuri albe, zburînd pe poienile cu stele de pe bolta albastră, de care am fost veșnic îndrăgostit. Odată am visat un cal. Parcă eu eram calul acela care alerga în libertate, pe meleagurile cerului împădurit cu frunze de aur, cu pui de aur, cu cloști de aur, cu privighetori înălțînd în fiecare dimineață cele mai frumoase poeme de iubire... Și le-am citit în taină prin glasul lor, în paza calului ceam fost și pe care l-am visat. Eram un cal teluric, cu trup de aur, îmbrăcat în straie de aur, cu gleznele de aur... Deatunci am luat aminte despre cai, și am aflat cîte drahme de aur au inima lor, pentru noi, cei care ne dorim să fim pămînteni cu toate legile pămîntului la ordinea zilei. Din păcate, însă, trăim o realitate dezamăgitoare pe care ne-o merităm, urînd sau împușcînd caii... Și caii, sărmanii, ne însoțesc cu prietenia lor pretutindeni, printre stelele cerului cu luna hoinărind desculță pe potecile nopții, întru odihna somnului nostru de peste noapte, pentru ca a doua zi să purtăm floarea cerului la butonieră. Iată pentru ce caii sînt pentru mine îngerii lui Dumnezeu, la care mă închin și mă rog, cu dragoste, sărutîndu-le urechile, fruntea, grumazul zvelt, ca pe niște icoane cu sfinți martiri, de care mereu îmi aduc aminte. La fel cum îmi aduc aminte de vremea copilăriei, cînd mama mă ridica de subțiori, în sfînta biserică, ca să sărut fiecare icoană. Și vedeam atunci cîte un cal-înger, și alți cai ai cerului, care veneau spre inima omului ca să-i fie de ajutor, atunci cînd acesta i-l cerea... Pentru că ei au inimă de înger și, ori de cîte ori sînt chemați, aleargă în galop să-ți ofere cel mai cald fior de iubire... Asta știu caii să facă, ei stau de veghe în preajma noastră și ne însoțesc în pas domol, bucuroși fiind că sînt împreună cu noi la apa de izvor, în pădurile întinse cu păsări care mai de care aducătoare de vești frumoase... Calul pe care l-am visat atunci, într-o noapte, era cel pe care voiam să mi-l aduc în ogradă, să-l am în preajma mea, numai că el era altfel decît sînt caii-cai... Era calul Bunei Vestiri, pe care Mîntuitorul mi l-a trimis să-l ating și să-l dezmierd... Era atît de trist și părea atît de nemîngîiat, de parcă eram eu, în copilăria mea... De aceea, pentru blîndețea și înțelepciunea lor, caii au fost cei mai buni prieteni pe care i-am avut vreodată... Ei sînt caii-îngeri, care aleargă, noapte de noapte, în herghelii de stele.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Cunosc povestea tristă și scurt-a vieții tale Și scîrba ta născută din vanele plăceri, Și lumea ta de visuri, dorințe și dureri...

Năluca urmărită de tine-n veci pe cale. Și am citit o parte din opera-ți măiastră; Subt biciul suferinței umane te zăresc Trist implorînd în graiul tău dulce românesc Pe Amor, pe tiranul divin din lumea noastră.

Dar mai presus citit-am poemul tău romantic, Bogat în idealuri și falnice avînturi Ce-o să-ți rodească Neamul, vrăjit de-acele cînturi În care se trezește al Romei geniu antic. Și mi-am adus aminte atunci că-n noi renaște Același sînge nobil al rasei vechi latine Și-n ciuda depărtării, m-apropie de tine.. Și m-a cuprins mîndria că te-am putut cunoaște!

● E firesc ca un prost să rîdă de tine pentru că nu semeni cu el... – NICOLAE IORGA ● Tinerețea zîmbeșe fără motiv. E unul dintre farmecele ei de căpetenie. – OSCAR WILDE ● Dovadă că are geniu e că puțin îi pasă de asta. – JULES RENARD ● Pentru oamenii cărora pămîntul nu le mai oferă nimic s-a inventat cerul. – HEINRICH HEINE ● Un om tare, cînd e lovit, își sporește puterea. – SENECA ● Orice om care nu dorește gloria Patriei sale e un rău cetățean. – GEORGE SAND ● Timpul schimbă nespus de mult părerile oamenilor.

– BOLESLAW PRUS ● Nu spune nimic bun despre tine, căci nimeni nu te va crede. Nu spune nimic rău despre tine, căci toți te vor crede. – GARABET IBRĂILEANU ● Nimănui nu-i place să se supună, toți vrem să poruncim. – AXEL MUNTHE R.M.

În negrele amurguri, cînd ne-nfioar-un vaier Ca dintr-o altă lume, al păsării nocturne, Cînd strop cu strop, în taină, din nevăzute urne Necunoscute lacrimi alunecă prin aer, În tristele amurguri, ce-mbrac-a noastre frunți Cu negură de visuri, cînd singur îți arăți Al Lunii disc de aur vrăjind singurătăți, Cînd raza ei coboară peste cîmpii și munți, În ceasurile-acele de teamă ne-nțeleasă, Cînd mările respiră o dulce adiere, Atunci plutești, poete, scăpat de-orice durere, Și Țara ta ți-o legeni cu drag, ca pe-o mireasă...

Poete, stai de strajă! Spre culmile măririi Insuflă-i, ca să lupte, a geniului scînteie, Copil al României, o, bard menit să steie Alături de stăpînii slăviți ai Nemuririi!

LUCIEN BAZIN (Traducere de Șt. O. Iosif)

De-atunci și munca-ți sfîntă cu dor eu o aleg. Și, de n-am fi vlăstare aceleiași tulpline, Te-aș fi-nțeles eu, totuși, citindu-te pe tine: Poeții mari sînt domnii pămîntului întreg!

Așa toți cei ce-odată simțit-au cu putere Delirul deznădejdii, cel plin de-amar și jale, Vor plînge la accentul sublim al lirei tale, Imens răsunătoare cînd geme de durere...

Durerea e obștească: ucide-al ei sărut...

Tu însuți, Eminescu, o cunoșteai din fașe: Înlănțuindu-ți gîtul cu brațele-ucigașe Te-a strîns așa de tare, că lyra ți-a tăcut...

S-a stins a ta gîndire în noaptea blestemată, Pîn’ce să treci în raiul etern scăldat în rază...

Dar opera-ți rămîne; și duhul tău veghează Asupra Țării tale în doliu-nveșmîntată.

RM

5

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Eminescu și credința sa ortodoxă

Din 1990, neiubitorii de Țară și de neam, îl batjocoresc în fel și chip pe geniul tutelar al culturii românești, și nimeni, nici o autoritate nu a luat vreo măsură să pună capăt samavolniciei. Nu am uitat ce scria Roman Patapievici în urmă cu aproape două decenii. Citez de pe internet: ,,Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană!”. Deci, intrarea noastră în UE impunea renunțarea la tot ceea ce ne definește, iar Eminescu trebuia dat la o parte. Apoi, cu referire la boala de care a suferit poetul în ultimii săi ani de viață, unii s-au grăbit să aplice stigmatul de lues, dar acesta a fost combătut de nenumărate studii, de documente medicale, care atestă că Eminescu ,,a fost victima unui complot politic, a fost săltat de pe stradă și pus în cămașă de forță la un stabiliment de nebuni, unde a fost tratat voit greșit, fiind intoxicat cu mercur (în popor se spune argint viu), care avea să-i fie fatal, nu înainte de a-i provoca pierderi temporare de luciditate” (cf. Valentin Turigioiu, TRIBUNUL, nr.1117, ian. 2022).

S-au găsit destui cîrtitori și în ceea ce privește CREDINȚA LUI EMINESCU, referindu-se, în special, la ,,Împărat și proletar”, unde putem citi: Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”.

Or, să nu uităm că e perioada studiilor la Berlin cînd, cu spiritul său pătrunzător, a înțeles că, în acea parte a Europei, religia era aliată cu Puterea, iar în istoria acesteia erau cunoscute arderile pe rug ale Inchiziției etc. Și ideea nu mai apare în nici o altă poezie a lui.

Mai adaug un aspect la care puțină lume s-a gîndit: această poezie a fost cea care a permis introducerea lui Eminescu în programa de studiu a liceelor și, cum nu trecuse mult timp de la ,,eliberare”, dascălii, formați în facultăți în anii de dînainte, aveau o formație clasică, permițîndu-le să-l trateze pe Eminescu după criteriul valoric. Deci, în prima perioadă a așa-zisului comunism, poezia ,,Împărat și proletar” a avut un rol pozitiv. În fond, dacă ne referim numai la rugăciune, prezentă frecvent în opera lui Eminescu, înțelegem credința sa profundă, conformă tradiției ortodoxe.

Din notațiile marelui Profesor de Literatură română, Șt. Cazimir, care se adîncește în semnificațiile cuvintelor metaforă, nu lipsește referirea la rugăciune, care poate izvorî din plîns, pentru că el consideră că uneori plînsul e vecin cu rugăciunea. Și cuvintele cuvioase și icoane duc la ideea de rugăciune. În ,,Memento mori”, ... în cîrduri cuvioase stelele se mișcă-ncet Intră-n domele de neguri argintii, multicolore De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci

și moi icoane Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet.

Or, ce este rugăciunea? ,,Prin rugăciune omul se duce către Dumnezeu și Dumnezeu intră în om. Omul are nevoie de Dumnezeu după cum are nevoie de apă sau de oxigen. Simțul religios unit cu intuiția, simțul moral, simțul frumosului cu lumina inteligenței dă personalității umane deplina sa identitate!” (Cf. Dr. Alexis Carrel, Conduita vieții, Reflecții, Ed. Mînăstirii Crasna, Jud. Prahova, 2013, Traducere de Petre-Atanasie Tănăsescu, p. 284, carte care se deschide cu o Mărturisire a Părintelui Arhimandrit Nicodim Dimulescu). Deci, în opera marelui poet, pe lîngă poezii – rugăciuni propriu-zise, e frecvent acest cuvînt rugăciune – prin care omul se apropie de Dumnezeu, Îi cere ajutor, îndurare, iertare, sfat. Și poetul, creștin ortodox, s-a rugat la Dumnezeu, la Sfînta Fecioară, pînă în pragul plecării din viața sa atît de frămîntată, transmițînd credința și altora. Dar, după cum afirmă și Ovidiu Moceanu, spre deosebire de rugăciune, arta ,,perfecționează instrumentele dintre

idee și expresie, produce o distorsiune și creează iluzia apropierii de divinitate. În imagini se înfățișează chipul pămîntesc al divinității”.

Confesiunea îl apropie de divinitate, îl înalță spre ,,cîmpia senină”, spre Raiul plin de ,,misteruri”, ce-l îndeamnă să închine imnuri cu AVE MARIA, al cărei surîs nu l-ar mira ,,Dac-ai prinde aripi albe și la ceruri ai zbura/ Privind lumea cea profană cum se pierde în abis” (De ce să mori tu?). Frecvența îngerilor, a cerului, a dragostei eliberatoare, izbăvitoare de vină, apropie omul de divinitate. În ,,Înger și demon” imaginea Fecioarei ,,luceafăr al mărilor” se suprapune cu imaginea femeii ,,înger” care, prin dragoste, poate aduce mîntuirea.

Mihai Eminescu a numit biserica ,,Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”.

Poeziile–rugăciuni constituie adevărate imnuri care vibrează de sfințenie și pioșenie în fața Tatălui Ceresc și a icoanei Fecioarei Maria la care poetul se roagă pentru izbăvire și care apare ca o lumină în poezia sa. Pentru Eminescu, Ea este ,,Crăiasa” lumii, cea care deține taina vieții și a morții. Pronumele NOI include întreaga specie umană, inclusiv pe Poet, în tagma suferinzilor pentru care se roagă. Și iar, ne trezim și noi murmurînd: Crăiasă alegîndu-Te, Îngenunchem rugîndu-Te Înalță-ne, ne mîntuie Din valul ce ne bîntuie, Fii scut de întărire Și zid de mîntuire Privirea-Ți adorată Asupră-ne coboară O, Maică Preacurată Și pururea Fecioară

Marie! ,,Atîta evlavie nu putea fi decît rodul unei dăinuiri, Eminescu a asimilat, în ființa lui, credința odată cu laptele mamei. Și, cu toate greutățile prin care a trecut, ducînd adesea o viață de mizerie, cu toate momentele de rătăcire, cu tot orizontul momentelor de revoltă la adresa a tot ce-l înconjura sau chiar a Cerului (care om, chiar cu o cultură mai modestă, nu s-a revoltat și nu s-a certat cu Dumnezeu?), poetul și-a păstrat în ființa sa credința strămoșească. Nu putea să și-o piardă cel ce crescuse în atmosfera de respect față de cele sfinte, în mijlocul unei familii care manifesta smerenie, trăind intens sentimentul religios. În mărturiile sale, Octav Minar, care a aflat multe amănunte de la Moș Costache Crețu (trăitor în umbra familiei Eminescu), în 1908, consemnează date grăitoare privind acest aspect: mama

poetului, o ființă forte evlavioasă, a fost cea care a dorit ca Biserica de lemn să fie făcută în spatele conacului, să fie aproape, să se poată ruga zilnic. Avea în făptura ei ceva sfînt. Avea o cărticică, scrisă în alfabet chirilic, de care era nedespărțită, ținea la ea ca la o icoană și și-a manifestat dorința să i se pună în sicriu cînd va muri. «Conașul Mihai îmi zicea, își amintește Moș Costache, că, din cartea aceea, cucoana îi tălmăcea viața și patimile Domnului și deseori plîngea». Nu mai puțin religios era tatăl său Gheorghe Eminovici, care cumpăra icoane, sfeșnice și cărți de religie ortodoxă de la Blaj și Cernăuți, pentru dotarea Bisericii de lemn. De altfel, principiul acestuia ne amintește de cel al Părintelui Galeriu și de al atîtor Sfinți Părinți ai noștri: Smerenie duhovnicească de la Dumnezeu și dragostea frățească a oamenilor” (Cf. Viorel Thira, cu idei preluate din I. Scurtu, M. Eminescu. Scrieri politice și literare, 1905). Și Viorel Thira ne face cunoscută dovada că Poetul s-a împărtășit în perioada în care a fost internat la Mînăstirea Neamțului. Aici ,,se păstrează o carte în care se găsește o însemnare făcută de mîna preotului care l-a spovedit și împărtășit pe Eminescu cînd era bolnav la această mînăstire”.

Rugăciunea este cea care ne înalță și ne izbăvește, ne întărește credința. E un dar copleșitor, trece peste pragul ascendentului, după cum scrie în ziarul LUMINA din 3 aprilie 2022, p. 8, cu atîta dăruire și informare, Andrei Dorobanțu. Prin rugăciune ne exprimăm și credința, ,,mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos”. Pentru că, după cum ne luminează Părintele Patriarh Daniel, ,,Credința este o cunoaștere dincolo de simțuri, o vedere sau o simțire, o percepere a lui Dumnezeu în lume. Credința este vederea duhovnicească a Celui Care este nevăzut fizic cu ochii trupești”.

Profesoara Zoe-Dumitrescu Bușulenga, cea care a îmbrăcat haina monahală sub numele Maica Benedicta, scria: ,,Cu cîtă dragoste, cu cîtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfîntă, spovedindu-se și cerîndu-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mîntuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificîndu-și ființa pînă atunci tragic divizată, reintroducînd-o în aura luminei line, cu a cărei cîntare se încheie slujba la apusul soarelui”: Răsai asupra mea, lumină lină, Ca-n visul meu ceresc de-odinioară; O, Maică Sfîntă, pururea Fecioară, În noaptea gîndurilor mele, vină!

Speranța mea tu n-o lăsa să moară, Deși al meu e un noian de vină Privirea ta de milă caldă plină, Îndurătoare-asupra mea coboară Străin de toți, pierdut în suferința Adîncă a nimicniciei mele, Eu nu mai cred nimic și n-am tărie Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința Și reapari din cerul tău de stele, Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! ,,Aceasta este dovada indubitabilă că educația religioasă primită în copilărie de la surorile mamei lui, care erau maici la Agafton, la schit, a rămas în el imprimată și s-a regăsit, rearătat, a apărut în anii de sfîrșit. În acele frumoase rugăciuni, în sunetul acela superb (...) E foarte important pentru un intelectual să aibă temelia de credință”.

Argumentele privind credința ortodoxă a lui Eminescu sînt infinite, o parte din ele fiind cuprinse în lucrarea ,,Eminescu și Credința sa Ortodoxă”, pe care am publicat-o la Editura Semne, în 2022. Înțelegem că gîndul ființei supreme este așezat de poet la temelia existenței proprii, precum și la originea închegării Universului.

ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Dem I. Dobrescu: Drumul de la giubeaua orientală la Micul Paris (I)

Deși scandalurile de corupție în care erau implicate autoritățile locale erau mereu prezente pe prima pagină a jurnalelor interbelice, s-a întîmplat uneori ca orașele noastre să fie conduse în România de ieri și de primari vizionari. Un astfel de „conducător de urbe” a fost Dem I. Dobrescu – primar al Capitalei între anii 1924 și 1934. A fost primarul care a reușit să preschimbe într-un timp record fața Bucureștiului și să transforme insalubra capitală a României în ceea ce românii numeau cu mîndrie „Micul Paris”. Veți vedea însă că nici măcar un astfel de primar nu a reușit să învingă „sistemul” și că meritocrația nu a fost nici atunci – la fel cum nu este nici astăzi - o caracteristică a societății noastre.

Urbanismul cere o metodă logică Dem I. Dobrescu, descendent al unei familii de intelectuali ardeleni, decan al Baroului București și președinte al Uniunii avocaților, a fost ales primar al Capitalei în urma alegerilor locale din anul 1929.

Convins fiind că sistematizarea unui oraș nu se poate face în lipsa unui plan care să îi asigure o dezvoltare unitară, Dem I. Dobrescu a constituit o comisie de specialiști împreună cu care a elaborat un plan coerent de sistematizare al Capitalei. Dem I. Dobrescu avea convingerea că „urbanismul este arta de a da orașelor frumosul și utilul necesar vieței moderne. Urbanistul este artistul care vede frumosul și utilul unui oraș prin temperamentul său. De aceea fiecare urbanist concepe orașul său deosebit de al celorlalți urbaniști.

Urbanismul presupune o metodă de realizare, pentru că nu este destul să ai o concepție urbanistă; trebuie să ai și un plan ordonat de realizare a ei. Metoda clară ajută realizările urbaniste pentru că transformările unui oraș merg mult mai repede și mai bine atunci cînd transformarea se face după o metodă logică. Atunci o transformare deșteaptă altă transformare, întocmai după cum în geometrie o teoremă naște altă teoremă”.

De la giubeaua orientală la Bucureștiul modern Plecînd de la convingerea că „orașul este casa comună a locuitorilor lui și trebuie să faci astfel încît această casă comună să ajungă la cît mai mult frumos și la cît mai mult util, care să desfăteze și să îndestuleze pe cetățenii trudiți de munca vremurilor noastre grele”, Dem I. Dobrescu și-a asumat încă din primele luni ale „primariatului” său acțiuni ferme care au dus în scurt timp la multe „crîcneli” ale bucureștenilor: a interzis comerțul stradal (atunci au dispărut celebrii olteni de pe străzile Capitalei), a salubrizat Bucureștiul ridicînd din oraș cîteva mii de vagoane de gunoaie, a interzis scăldatul în Dîmbovița (pe atunci cea mai importantă sursă de apă potabilă pentru locuitorii Bucureștiului).

Reacțiile nu au întîrziat să apară. Dem I. Dobrescu a fost numit în primii lui ani de mandat „dictatorul”, „primarul tîrnăcop”, „tătarul de la primărie” sau „nebunul de la municipiu”. A reușit însă ca numai în

Monumentul lui I.C. Brătianu

cîțiva ani să preschimbe aceste porecle în renume.

Aceiași precupeți care la începutul mandatului adresau primarului petiții scrise în care protestau „că ce este cu atîta curățenie” și în care se mîndreau că ei „au trecut veacuri întregi de murdărie și au trăit mai bine decît în curățenie” îi cereau cîțiva ani mai tîrziu aceluiași edil: „Mergeți înainte, Domnule Primar, pentru că omul nu se poate să vadă binele decît cu sila. Dacă mai țineți cîtva timp, franțuji ne faceți, Domnule Primar!”. În anul 1934, Dem I. Dobrescu declara într-un articol publicat de revista „Realitatea Ilustrată”: „A trebuit să declarăm răsboi crîncen aspectului balcanic al orașului nostru, să combatem obiceiurile orientale ale locuitorilor săi, să combatem murdăria și meschinăria.

Am căutat să dăm un aspect mai impozant străzilor și piețelor; am scăpat de murdărie; am eliberat strada și trotuarul de barăcile de saci și rogojini; am scăpat orașul de bragă, de limonadă și de grătare. În București mai sînt colțuri urîte, dar am scăpat de colțurile oribile. Am început pavarea întregii Capitale cu asfalt la centru și cu piatră la periferie, care va ridica enorm aspectul ei civilizat. Am început asanarea lacurilor, care va scăpa pe locuitori de friguri și de oftică și ne va da apă pentru spălarea canalelor. Este nevoie de a se organiza un tîrg de vite la Abator, iar transportul cărnii să se facă în camioane automobile higienice speciale. Deocamdată am scăpat de hodoroagele murdare care cărau seara bălegar și dimineața carnea pe care o mîncam.

Am dărîmat colțurile urîte. Am proiectat două parcuri noi; am luat de la Stat Grădina Botanică, care urmează să fie transformată în parc orășenesc. Orașul București și-a desbrăcat giubeaua sa orientală și el constată cu mare satisfacție că îi șade mai bine în haina elegantă a Occidentului. Am căutat să facem din București un centru de atracțiune pentru vecinii noștri. Am căutat să fac legături de prietenie cu toate capitalele dimprejur.

Am ajuns la schimburi de copii pe timpul vacanței cu țările balcanice și cu excelente rezultate. Statul și orașul trebuie să atragă pe studenții balcanici prin înlesniri de viață. Numai cultura unui popor poate să dea cuceriri adînci și trainice”.

Primarul „rău de suflet” și „dictatura legalității” Dem I. Dobrescu știa că „marea problemă în urbanizarea unui oraș este urbanizarea oamenilor”. De aceea, pentru a rămîne într-o permanentă legătură cu bucureștenii, a constituit comitete cetățenești care aveau rolul de a supraveghea modul de aplicare a normelor impuse de primărie în domenii de mare interes pentru cetățeni: siguranța publică, sănătatea, comerțul. Aceste comitete puteau controla chiar și greutatea și calitatea pîinii vîndute de brutari. În urma aplicării acestor măsuri bucureștenii ajunseseră să ceară comercianților o „dobrească” dacă voiau să cumpere o pîine corect cîntărită sau o „dobrească de vin” atunci cînd solicitau un pahar de vin care să nu fie îndoit cu apă. La finalul mandatului „nebunul de la Municipiu” își amintea: „A contribuit ca să-mi formeze reputația mea de dictator și rigida mea legalitate. Sub primariatul meu n-a fost nici o abatere fără sancțiuni: sancțiunea cădea automat și mecanic, pe prieten ca și pe adversar. N-a avut trecere excepțională la mine absolut nimeni. Nici un fel de intervenție lăturalnică n-a fost cu ecou. Nu s-a întîmplat nici o revenire asupra vreunei hotărîri luate. N-am dat nici o rezoluție unui prieten ca frate pe care să nu o dau și unui dușman de moarte. Nu poate spune nimeni că s-a bucurat de favoarea mea. Cu modul acesta în cei cinci ani de primariat ai mei, n-a fost altă violență decît violența legii și altă dictatură decît dictatura legalității. Dar am realizat mai mult cu entuziasmul decît cu dictatura mea legalitară. Nu poate fi realizator decît omul care vede viața în formă de icoane și care se închină cu evlavie la icoanele sale. Totdeauna,

SĂMÎNȚA BUNĂ

Perseverenţa melcului Motto: „Ne lăudăm și în necazuri, căci știm că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experiență, iar experiența aduce nădejde” – Romani 5.3,4 Cînd eram copil, mă uitam la melcii care se tîrau prin straturile de flori din grădina noastră.

Eram fascinat de aceste creaturi mici, cu casele lor mari, cu burțile lor lipicioase și cu ochii lor care se întorceau ca niște periscoape, pentru a vedea totul în jur. Dar și acum îmi place să rîd de viteza cu care se tîrăsc. Cît de lent este un melc? Un studiu a arătat că se deplasează înainte cu aproximativ 12 metri pe oră. Nu este de mirare că vorbim despre „viteza melcului“ atunci cînd spunem că ceva este lent. Deși un melc se mișcă greu, are o mare calitate: perseverența! El se străduiește cu toată puterea să își atingă scopul. Și noi avem un țel, gloria cerească. Pe calea credinței trebuie să mergem înainte cu perseverență: „Aveți nevoie de răbdare, pentru ca, împlinind voia lui Dumnezeu, să puteți primi făgăduința“ (Evrei 10.36). Ne confruntăm mereu cu adversități sau chiar cu eșecuri care ne permit să avansăm doar în „ritm de melc“. Acest lucru ne poate descuraja. Dar Domnul vrea ca noi să perseverăm pe cale. Chiar dacă Domnul nu ne arată imediat o soluție cînd ne aflăm într-o dificultate, să fim răbdători și să așteptăm ajutorul Său.

Apropo: O mare realizare necesită o mare perseverență.

Palatul Cotroceni numai ce iese din inimă merge la inimă. În al doilea an de primariat, unii oameni de la mahala îmi sărutau mîna, ca la popă, pentru că îi scoteam din noroi și pentru că vorbeam cu ei ca om și nu ca primar”.

Același primar dezvăluia în anul 1934 cititorilor „Realității Ilustrate” cîteva dintre mijloacele – mai puțin ortodoxe, dar eficace – folosite pentru a reuși să „urbanizeze oamenii”: „Eu am făcut economie de durere omenească pentru că nu am luat decît forma aparentă a răutății. Cînd am găsit abateri grave generalizate, îmi căutam o victimă căreia îi aplicam pedepse grave. Cu modul acesta o făceam să țipe tare, pentru ca să sperie ea pe ceilalți. Anunțam la gazete condamnări fictive și numeroase amenzi sălbatice.

Cu modul acesta terorizam pe vinovați cu pedepse imaginare. De asemenea, dam ordonanțe că voi sparge butoaiele găsite pe trotuar și că marfa va fi vărsată.

Am spart un singur butoi, pe care l-am plătit, dar am rugat pe gazetari să mă atace ca și cum aș fi nenorocit o sută de negustori. S-au și dat diferite nume la ziare, dar fictive și fără adrese. Am amenințat că voi închide apa și lumina cetățenilor care nu-și vor curăța zăpada de pe trotuar. Nu am închis la nimeni nimic, dar am rugat pe jurnaliști să mă atace, că aș fi închis și nenorocit zeci de contravenienți cu magazine, cu bodegi, cu prăvălii etc. Și pe cît a fost posibil, am ajuns la rezultate practice mulțumitoare. Pentru ca să ajungă la marea disciplină cetățenească, pusă de mine în anarhia generală cu aceste mijloace, orice alt primar ar fi trebuit să aibă la îndemînă pedeapsa închisorii”. (va urma) Deieri-deazi.blogspot.com

RM

7

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

File de istorie Decebal şi epoca sa

Încă cu mult înainte de formarea, cu peste 2.000 de ani în urmă, a statului dac centralizat şi independent, de sub conducerea lui Burebista, pe teritoriul cunoscut în Istorie sub denumirea de Dacia au apărut diferite formaţiuni statale care s-au afirmat cu o viaţă materială şi spirituală avansată.

Tezaurul de la Hinova cuprinzînd o mare cantitate de obiecte de aur de excepţională valoare artistică, aflate în diferite faze de prelucrare, identificat în urmă cu cîţlva ani şi datînd de peste douăsprezece secole înaintea erei noastre, contemporan cu evenimentele descrise în poemele homerice şi cu circa 500 ani înaintea fondării Romei, ca şi alte numeroase şi valoroase descoperiri, constituie mărturii de netăgăduit ale înaltului nivel de civilizaţie făurită pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri.

Pe baza faptelor istorice, a mărturiilor arheologice, putem afirma că „poporul nostru s-a plămădit de-a lungul mileniilor în spaţiul carpato-dunărean, cu fiecare metru de pămînt şi fiecare piatră sînt stropite cu sudoarea şi sîngele moşilor şi strămoşilor noştri. În cele mai grele timpuri, înaintaşii nu şi-au părăsit pămîntul unde s-au născut, ci, înfrăţindu-se cu el, cu munţii şi cîmplile, cu rîurile şi codrii falnici, au rămas neclintiţi pe aceste meleaguri, apărîndu-şi fiinţa, dreptul la existenţă liberă“.

Cultivîndu-şi pămîntul, îngrijind turmele de animale, îndeletnicindu-se cu meşteşugurile, strămoşii noştri înţelegeau să trăiască în pace şi bună vecinătate cu alte popoare, întreţinînd cu ele relaţii de colaborare, eco­ nomice, politice şi culturale, dar împotrivindu-se cu îndîrjire ori de cîte ori oştiri străine le ameninţau hotarele.

Intraţi în conştiinţa lumii cu titlul de „cei mai drepţi şi cei mai viteji” dintre traci, geto-dacii şi-au afirmat cu vigoare aspiraţia de libertate, oferind urmaşilor una din cele mai tulburătoare pilde de eroism, trăsătură ce constituie o latură de seamă a educaţiei patriotice. Este necesar să fie cunoscute în mod aprofundat trecutul îndepărtat de milenii al poporului nostru, eroismul cu care el a ştiut să înfrunte vi­cisitudinile istorice, greutăţile şi adversităţile de tot felul şi să-şi păstreze fiinţa naţională, să-şi apere dreptul la libertate şi neatîrnare. Marile jertfe date de înaintaşi în această bătălie necurmată pentru a trăi în lume în mod demn, pentru a-şi făuri o viaţă mai bună, pentru a fi stăpîn în propria sa ţară constituie un element de profundă mîndrie naţională. Istoricii, făcînd referire la inspiratele versuri atribuite de poetul George Coşbuc regelui Decebal: „Din zei de-am fi scoborîtori,/ C-o moarte tot sîntem datori/ Dar nu-i totuna leu să mori/ Ori cîine-nlănţuit”, arată că ele exprimă deosebit de sugestiv spiritul în care străbunii noştri au înţeles să-şi ducă viaţa pe aceste meleaguri, să-şi făurească soarta şi, în acelaşi timp, arată generaţiilor de astăzi şi de totdeauna datoria pe care o au de a lupta neobosit pentru a asigura patriei noastre un loc de cinste în rîndul naţiunilor libere, pentru a trăi ca leii şi a nu fi niciodată înlănţuiţi.

Un asemenea moment de înălţătoare vitejie, de voinţă nestrămutată de a trăi liberi şi independenţi au dovedit geto-dacii în epoca statului dac centralizat şi independent, perioadă de puternică înflorire economicosocială, ridicată la un înalt grad în timpul lui Burebista şi mai apoi al lui Decebal.

După cum se ştie, în această perioadă la hotarul dunărean a apărut un nou vecin: Imperiul roman. între statul dac şi Imperiul roman au existat strînse şi îndelungate legături, în cele mai diferite domenii. Ca urniare însă a politicii de expansiune duse de împăraţii de la Roma, între cele două state s-au născut conflicte, au izbucnit războaie. Perioada scursă între domnia lui Burebista şi aceea a lui Decebal a consemnat o continuă creştere a primejdiei romane.

Atunci cînd Dunărea a devenit hotar, Imperiul roman întinzîndu-se pînă pe malul drept al Cazanelor, tronul regatului dac a fost încredinţat marelui rege Decebal, eroul legendar, intrat în conştiinţa poporului nostru ca simbol al neînfricării şi spiritului de jertfă în apărarea libertăţii şi in­dependenţei.

Descendent din vechea familie domnitoare a getodacilor, fiul lui Scorilo, menţionat de istoricul Iordanes

sub numele de Coryllus, rege „care a condus timp de 40 de ani popoarele sale în Dacia” (28-68 e.n.), Decebal a urcat pe tronul Daciei în anul 87 e.n. În acel an regele Duras i-a încredinţat conducerea, socotindu-1 cel mai viteaz şi cel mai capabil pentru a se opune romanilor, care ameninţau, din nou, graniţa sudică.

Din reprezentările artistice ale marelui rege dac pe Columna de la Roma, toate în-făţişînd momente de seamă din timpul războaielor de apărare purtate de poporul dac în faţa cotropitorilor romani, Decebal apare ca un distins nobil pileat, cu o faţă osoasă şi energică, cu nasul puternic, purtînd barba şi părul după moda dacilor, o înfăţişare ce degajă o perfectă stăpînire de sine şi deosebită siguranţă, o privire energică şi pătrunzătoare.

Dio Cassius, în Istoria sa, îl descrie pe Decebal ca „foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pen­tru a-1 ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbînda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrîngere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”.

Evenimentele au confirmat pe deplin justeţea alegerii lui Decebal în fruntea regatului dac. Sub conducerea viteazului rege, dacii au zdrobit armata condusă de comandantul gărzii de pretorieni, Cornelius Fuscus, şi au întreprins o serie de incursiuni dincolo de Dunăre, nimicind nu o dată importante unităţi militare romane. Victoriile obţinute de regele geto-dac au făcut Senatul roman să-1 declare duşmanul cel mai periculos. Venit la Dunăre, dar temîndu-se să intre în luptă, împăratul Domiţian a grăbit încheierea unei păci prin care Imperiul roman se obliga la plata periodică a unor importante stipendii (sume de bani), precum şi trimiterea de specialişti în ridicarea de fortificaţii şi în instruirea armatei. Pacea nefavorabilă încheiată de Domiţian a stîrnit vii reacţii în cercurile aristocraţiei de la Roma. După minuţioase pregătiri, noul împărat, Traian (98-117 e.n.) a decis suprimarea pe orice căi a puterii statale a geto-dacilor, stavilă deosebit de puternică în calea ofensivei imperiale romane. Pentru a-şi aduce planul la îndeplinire, Traian a trebuit să înfrunte vitejia şi disciplina poporului dac condus cu energie şi isteţime de Decebal în două lungi şi pustiitoare războaie. De asemenea, armata romană s-a confruntat cu asprele condiţii geografice ale teatrului de război din munţii Daciei, unde se aflau puternicele fortificaţii grupate în jurul Sarmizegetusei, cu an­samblul ei de sanctuare, adevărată inimă a statului dac.

Regele Decebal, departe de a aştepta pasiv primejdia, a iniţiat planuri de o amplă concepţie, care prin mişcări abile şi cutezătoare erau menite să înfrîngă forţele cotropitoare romane. În primul rînd, el și-a întărit forţele militare, adunînd sub arme po­porul dac din întreg cuprinsul ţării; a iniţiat, de asemenea, ample lucrări la cetăţi, transformînd masivul de munţi din jurul Sarmizegetusei într-un formidabil sistem de fortificaţii, menit să facă din capitala Daciei un centru inexpugnabil.

Dacia a constituit nu numai baza puterii dacice, dar şi

Tezaurul de la Hinova

centrul de raliere a diferitelor popoare vecine cu Imperiul roman care se vedeau şi ele ameninţate de politica lui expansionistă. Iazigii, sarmaţii, roxolanii, amadocii, albucenzii, burii, marcomanii, quazii, costobocii, piefii, ciagii, saldenzii şi alte neamuri învecinate s-au adunat alături de armata regelui dac pentru a-şi apăra, la rîndul lor, libertatea. Confruntarea dintre armatele romane, războindu-se „pentru stăpînire şi avere”, şi cele dacice, luptînd „pentru libertate şi patrie” (cum consemna un contemporan al evenimentelor, istoricul grec Dion Chrisostomos) a fost aprigă. Dîrzenia cu care dacii şiau apărat ţara a stîrnit uimirea contemporanilor. Scenele de luptă de pe Columnă, numele celor aproape 4.000 de ostaşi romani înscrise pe altarul de la Adamclisi stau mărturie a grelelor pierderi suferite de armatele romane.

Multă vreme soarta întîiului război, din anii 101-102 e.n. a stat în cumpănă, căci, printr-o soluţie tactică şi strategică demnă de un mare comandant de oşti, Decebal a reuşit să mute cîmpul de luptă la sud de Dunăre. Superioritatea numerică şi în armament a romanilor, ca şi dezgheţarea neaşteptată a apelor Dunării (care a îngreunat mişcările trupelor geto-dacice) au înclinat în cele din urmă balanţa victoriei în tabăra romană. Luptele au fost însă atît de crunte, armata romană atît de istovită, încît nu şi-a putut fructifica victoria, această primă etapă a războiului încheindu-se cu o pace vremelnică. Îndată după încheierea păcii (102 e.n.), Decebal a început pregătirile pentru înfruntarea decisivă. A refăcut cetăţile şi fortificaţiile, a restabilit alianţele cu alte popoare, ameninţate de expansiunea romană. Dintr-o relatare a istoricului roman Pliniu cel Tînăr aflăm că o solie a regelui Decebal a ajuns la curtea lui Pacorus II, regele parţilor, care, în Orient, erau cei mai înverşunaţi adversari ai romanilor. În semn de recunoaştere a alianţei dintre Pacorus şi Decebal, solul purta asupra sa o gemă cu efigia regelui part.

Cel de-al doilea război de apărare al dacilor (105-106 e.n.) purtat cu înverşunare din ambele părţi, a evidenţiat vitejia, curajul şi demni­tatea cu care dacii şi-au apărat, pînă la capăt, libertatea, îndreptăţind aprecierea pe care i-au dat-o istoricii de cel mai de seamă război al vremii.

Rînd pe rînd, după lupte înverşunate, romanii au izbutit cu preţul a mari sacrificii să cucerească fortificaţiile geto-dacice din Munţii Orăştiei, ajungînd sub zidurile Sarmizegetusei. După un asediu prelungit, Decebal şi o ceată de nobili, au izbutit să se strecoare printre rîndurile romane pe poteci dosnice, cu intenţia de a aprinde, în alte părţi ale Daciei, noi focare de apărare împotriva cotropitorilor. Cavaleria romană a izbutit însă să-i taie calea. Înconjurat de duşmani şi preţuind mai mult libertatea, al cărei simbol de­venise, decît propria viaţă, Decebal a preferat să-şi curme zilele cu pumnalul său curb, pentru a nu cădea prizonier în mîinile duşmanilor.

Crîncenele încleştări armate din 101-102 şi 105-106 e.n. au reliefat cu putere voinţa fermă a dacilor de a-şi păstra neatîrnarea şi libertatea, de a ţine piept celei mai puternice forţe militare pe care a cunoscut-o antichitatea. „Iubirea de ţară a dacilor – remarca istoricul A.D. Xenopol – răscoleşte în inimă cele mai puternice mişcări”.

Setea de libertate a dacilor s-a evidenţiat însă cu putere şi în anii de exerci­tare a dominaţiei romane, atît prin puternice răscoale ale populaţiei provinciei, cît şi prin necontenite atacuri ale dacilor liberi. Dacă Dacia a fost ultimul stat transformat parţial în provincie romană, acest teritoriu a fost şi cel dintîi care şi-a recăpătat libertatea, semnificînd începutul decăderii imperiului. În urma îndelungatelor războaie dintre daci şi romani (durata lor însăşi constituind o mărturie a forţei şi trăiniciei statului şi poporului dac) a început o lungă perioadă de convieţuire, în care s-a accentuat împletirea civilizaţiei dace şi romane. Păstrînd de la daci setea nestinsă de libertate, voinţa de a nu-şi pleca iruntea sub jugul străin, hotărîrea de a rămîne mereu el însuşi, unic stăpîn pe viaţa şi pe soarta sa şi continuînd spiritul raţional, judecata şi pasiunea creatoare a romanilor, poporul român, nou apărut în lume, avea să împlinească, într-o existenţă de aproape două milenii, un eroic, zbuciumat şi măreţ destin istoric. În împrejurări grele, poporul român a rămas neclintit în vatra strămoşească, înfruntînd cu eroism toate năvălirile, toate cotropirile vremelnice, păstrîndu-şi existenţa, contribuind prin aceasta la menţinerea şi afirmarea fiinţei sale naţionale, găsind în istorie, în trecutul plin de glorioase fapte de vitejie, un puternic suport.

ION POPESCU-PUȚURI

8

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Drumuri şi popasuri eminesciene Esenţa scrisului şi a gîndirii marelui nostru poet naţional – s-a spus de către mulţi dintre exegeţii operei sale – izvorăşte şi din cunoaşterea nemijlocită a întregului pămînt românesc, a aşezărilor făurite de mintea şi mîna oamenilor, a tradiţiilor, a obiceiurilor, a folclorului, a moştenirii spirituale, a limbii – cea care conferă forța şi trăinicia unei naţiuni. Drumurile lui Mihai Eminescu de-a lungul şi de-a latul ţării se constituie într-o mărturie vie a legăturilor poetului cu pămîntul României, clarifică înţelegerea de către el a conceptelor de unitate, suveranitate, dreptate socială şi naţională, exprimate cu limpezime în miile de pagini ale muncii sale neobosite.

O hartă a drumurilor şi popasurilor făcute de acest genial creator pe pămîntul ţării reprezintă un impresionant document. Pe jos sau călare, în trăsuri, chervane şi diligențe, cu trenul sau vaporul, încă de la vîrsta de 1415 ani, într-o viaţă atît de scurtă dar atît de prodigioasă în realizări, el a străbătut patria, nerămînîndu-i aproape nici un colţ al ei pe care să nu-l fi cunoscut şi care să nu-i fi pătruns adînc în suflet, dimpreună cu oamenii şi simţirea lor.

Iată cîteva dintre aceste drumuri şi popasuri, din perioada 1864-1869.

La începutul primăverii anului 1864, Botoşanii trăiau un important eveniment cultural – reprezentaţiile trupei Fani Tardini-Alexandru Vlădicescu. Spectacolele aveau loc la „Teatrul Roman“, cum îşi denumise proprietarul Petrache Cristea sala din Calea Naţională. Aici, la Botoşani, unde a urmărit piesele Baba Hîrca, Chiriţa la Iaşi şi Iaşii în carnaval, a avut loc prima întîlnire a tînărului poet cu actori adevăraţi, aici a descoperit mirajul teatrului. Pentru că saltimbanci şi marionete mai văzuse, desigur, şi organizase el însuşi „spectacole“ teatrale. Dar la Botoşani actorii prezentau piese naţionale scrise de cei mai de seamă au­tori ai epocii: Alecsandri, Bolintineanu, Negruzzi, Millo.

La 14 ani, poetul a fost atras brusc de teatru. Nu ca actor şi nici ca slujbaş cu leafă, ci ca simpatizant, poate chiar „corist”, cum se nu­meau cei ce făceau figuraţie şi cîntau melodiile. Era înzestrat, era frumos, avea glas timbrat, era un bun cîntăreţ, poseda cu­noştinţele culturale necesare. Trupa a fost angajată, în continuare, la Braşov, la 14/26 iunie 1864, pentru trei luni, avînd asigurată existenţa prin contribuţia a 130 familii ro­mâneşti din acest străvechi oraş, dornice să urmărească specta­cole în limba naţională. În drum spre Braşov, trupa a prezentat spectacole şi la Fălticeni, Ro­man, Piatra Neamţ, Focşani, Buzău. În vara anului 1864, Emi­nescu a ajuns şi la Sibiu, deoa­rece pentru susţinerea specta­colelor în Transilvania trupa trebuia să obţină aprobare de la forul gubernatorial ce-şi avea reşedinţa în oraşul de la poalele Munţilor

Cibinului.În 1866, poate şi ca un oma­giu adus profesorului său Aron Pumnul, decedat de curînd, s-a hotărît să meargă la Blaj, oraş spre care dascălul său îl îndem­nase nu o dată sâ-şi îndrepte paşii. Calea urmată nu putea fi decît drumul cel mai umblat al vremii, înscris şi în „geografiile” pe care le-a citit: Mihăileni, Siret, Cîmpulung Moldo­venesc, Vatra Dornei, prin Pasul Tihuţa, la Bistriţa şi la Tîrgu Mureş. Aici, într-o odăiţă a hotelului „La calul alb”, s-a întîlnit cu Ion Cotta şi Teodor Cojocariu, cu care a străbătut, în continuare, drumul, prin Tîrnăveni, pînă la Blaj. La vederea oraşului şcolilor transilvănene, Mihai Eminescu a exclamat: „Te salut din inimă, Romă mică“. Tradiţia istorică a Blajului, atmo­sfera tulburătoare a Cîmpiei Li­bertăţii, umbrele marilor luptă­tori de la 1848, clădirile stră­vechi, frumosul tezaur al bibliotecii i-au întărit idealurile şi crezurile în speranţa unităţii românilor de pretutindeni. Con­tactul direct cu Blajul şi cu studiile filologilor de aci, în primul rînd cu cele ale lui Timotei Cipariu, au consolidat opinia eminesciană că „limba noastră nu e nouă, ci din con­tră veche“. În zilele de 27-28 august 1866, a asistat la Adunarea generală a ASTREI (Asocia­ţia transilvană pentru literatura şi cultura poporului ro­mân) de la Alba Iulia, urmă­rind memorabila dizertaţie ţi­nută de Timotei Cipariu ce a avut ca subiect unitatea lingvis­tică a românilor, adevărată lec­ ţie pentru viitorul publicist. În toamna aceluiaşi an, 1866, Eminescu a ple­cat la Sibiu, cu gîndul de a trece peste Carpați, în Româ­nia, cum se numeau din 1862 Principatele Unite. Cu ajuto­rul lui N. Densuşianu, poetul a ajuns la Ion Bratu din Răşi­nari, bunicul lui Octavian Goga, şi cu sprijinul acestuia a tre­cut graniţa, prin „Vama Cu­cului“, adică ocolind posturile de graniţă. A străbătut Valea Oltului, privind asemenea lui Grigore Alexandrescu „ale tur­ nurilor umbre“ de la Mînăsti­rea Cozia, îndreptîndu-se apoi spre Bucureşti. Pentru o vreme, drumurile şi popasurile eminesciene nu mai sînt cunoscute, dar, în toamna anului 1867, avea să se întîlnească la Giurgiu cu trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale. În toamna şi iarna 1867-1868 i-a însoţit pe actori ca sufleur prin oraşele Ploieşti, Cîmpina, Buzău, Tîrgovişte, Cîmpulung Muscel, Rîmnicu Vîlcea, Pi­teşti, Alexandria, Giurgiu, Ol­teniţa şi altele. În Capitală l-a cunoscut pe actorul Mihai Pascaly, precum şi pe Ion Luca Caragiale, care va evoca peste ani întîlnirea lor şi pasiunea comună pentru artă şi literatură.

Cum pentru Eminescu Tran­silvania a fost întotdeauna o chemare, vestea proiectatului tur­neu al lui Pascaly pe aceste meleaguri îl va fi apropiat puternic de idee şi de actorul care o înfăptuia, astfel încît prezenţa sa în noua trupă de turneu s-a statornicit de prin februarie-martie 1868.

Drumul în chervane a în­ceput la 1 mai 1868; călătorii au urcat prin Ploieşti, Cîmpina spre punctul de gra­niţă de la Predeal și au ajuns după patru zile, la 4 mai, la Braşov.

Eminescu ºi Istoria (II) „Suma vieţii noastre“

Cînd s-a aplecat asupra vo­lumelor de documente Hurmuzachi, în anii 1875-1878, a făcut-o cu un sentiment de solidaritate tacită faţă de au­tor, marele patriot bucovinean Eudoxiu cavaler de Hurmuzachi, precum şi faţă de conţinutul acelor documente, în mod esenţial probante pentru vechimea şi continuitatea întregului popor român. Ştim acum aproape sigur prin coroborarea unor surse de încredere că traducătorul volumului I din Fragmente zur Geschichte der Rumänen (Fragmente din istoria românilor) este Eminescu. Se ştie şi unde şi în ce împrejurări a făcut traducerea. Trimis în vara anului 1878, la sugestia doctorului Kremnitz, la moşia Floreşti din Dolj, a junimistului Nicolae Mândrea, pentru cîteva săptămîni de odihnă, cu interdicţia de a citi, poetul a tradus, probabil fără nici un efort, volumul de istorie.

Theodor Rosetti îi ceruse acest serviciu, cu delicateţea lui caracteristică, pentru a-i pune la dispoziţie suma de bani de care avea nevoie. Slavici l-a şi vizitat în răstimpul acela la Floreşti, găsindu-l cu „toane bune şi sănătate“.

Cît despre întrebările cu privire la motivele care l-au determinat pe scriitor să nu semneze traducerea, ele par puţin oţioase, cînd ştim ce puţin preţ punea el pe munca

sa de „nespecialitate” şi mai ales pe o eventuală notorietate, pe care iarăşi ştim cît o dispreţuia.

Cu atît mai mult cu cît toate tălmăcirile de pînă atunci fuseseră exerciţii pentru sine, supuse numai propriei sale reflecţii şi îndeplinind funcţiuni exclusiv de uz intern.

Citind paginile Fragmentelor din istoria românilor, apărute în 1879, rămîi surprins de perfecta cursivitate a acestei traduceri faţă de celelalte, unde efortul de a găsi echivalenţe (pentru limbajul filosofic) era vizibil şi la nivelul conceptului, şi la nivelul cuvîntului. Din alegerea sigură a cuvîntului şi din structura fluentă, firească a frazei se degajează, pe lîngă siguranţa matură a mînuirii limbii, un fel de plăcere a traducătorului, pe care tu însuţi o resimţi. Cînd dai peste o sintagmă ca „apăsătorul vis aievea al predomnirii lor” (despre mongoli), ca „trupele... roiau împrejuru-i... şi căutau să-l prindă cu oţărîtă poftă de adulmecare“, dar mai ales ca „Ştefan Vodă, atît de viteaz între stînci, ponoare, codri şi vizuni” simţi din vorbe, din aşezarea lor care le dă ritmul inconfundabil, din aerul cîteodată voit uşor arhaizant, simţi mîna marelui maestru, pentru care şi istoria, sinteza trecutului, devenise cultură încorporată, parte a unei viziuni personale, grandioase, integratoare, în care neamul îşi dobîndise îndrituirile şi

RM

Aşteptate cu nerăb­dare, spectacolele au însemnat pentru redacţia Gazetei Tran­silvaniei, condusă de Iacob Mureşanu, un minunat prilej de a răsuna „sonor şi maiestatic ecourile limbii acesteia divine“. Turneul a fost răsunător, comentatorul Gazetei Tran­silvaniei afirmînd: „Avem şi noi Teatru National! Durere, numai pentru cîteva săptămîni. Dar cu atît ne e mai scump, mai dorit, mai preţios“. Aici fragmentul dramatic Mihai vodă după bătălia de la Călugăreni a cutremurat asistenţa prin patosul său patriotic, unionist.

Turneul a continuat la Si­biu, Ilia, Lugoj, Timişoara, lu­crarea amintită fiind reprezen­tată în acest oraş cu acelaşi mare succes. La 20 iulie/1 august, premieră la Arad cu trei piese, între care Poetul romantic de Matei Millo. Era pentru prima dată cînd şi în acest oraş se auzea limba română pe scenă, spectatorii, încurajaţi de dulcea ei rostire, exprimîndu-şi bucu­ria şi cîntînd în timpul repre­zentaţiei şi, după aceea, pe es­planada Mureşului, cîntecul pa­triotic Azi e zi de sărbătoare, să ne veselim.

Elogioasa pri­mire a fost consemnată şi în presa maghiară din localitate.

A urmat străbaterea Bana­tului, spre Oraviţa, unde actorii au ajuns la 18/30 august 1868, fiind purtaţi în triumf, în 12 trăsuri, spre centrul orăşelului. Spectacolul a avut loc la 19/31 august în sala celui mai vechi teatru, păstrat şi astăzi. La 21 sau 22 august (3 sau 4 septembrie), trupa s-a îmbarcat la Baziaş pe un vapor de pasageri, cu destinaţia Giur­giu.

Eminescu s-a legat atît de mult de teatru, încît Mihai Pascaly, după reîntoarcerea la Bucureşti, l-a recomandat cu cea mai mare căldură pentru un post stabil la Teatrul Naţional, unde a şi fost angajat, la 29 septembrie, ca sufleur II şi copist. În Bucureşti, a participat la mari spectacole, a contribuit la desfăşurarea lor, a copiat piese şi roluri şi, la îndemnul lui Pascaly, a început să traducă Arta reprezentării dra­ matice de Enric Theodor Rotscher, lucrare fundamentală pentru modernizarea teatrului. A scris intens şi, dacă ar fi avut timpul necesar să ducă la sfîrşit măcar o zecime din proiec­tele care îl copleşeau, drama­turgia naţională ar fi beneficiat, dimpreună cu poezia. Asemenea proiecte se numeau: Mira, His­trion, Andrei Mureşanu, Ale­xandru Lăpuşneanu, Bogdan Dragoş, Decebal, Diplomatul (prelucrare) şi atîtea altele.

Cum la 21 martie 1869 a expirat contractul la Teatrul Naţional, poetul a revenit în anturajul lui Mihai Pascaly care pregătea un nou turneu, de data aceasta prin Moldova. Cel mai convenabil se putea călători la acea vreme cu trenul pînă la Giurgiu, apoi cu vasul de pasageri la Galaţi, cel dintîi oraş unde s-au pre­zentat mai multe spectacole. Drumul a urmat cu trăsurile la Iaşi, al doilea mare popas din turneu.

La începutul lui august Emi­nescu a ajuns din nou acasă la Ipoteşti, părăsind definitiv teatrul, iar în toamnă, cu promisiunea tatălui de a-i oferi stipendia necesară studiilor, s-a îndreptat spre Viena.

VASILE SMĂRĂNDESCU pe planul duratei, şi pe acela al eternităţii. Şi reîntors la surse, la fapte şi la oameni, nu mai privea înapoi cu îndurerata mînie din 1870, cînd striga despre Gheorghe Şincai şi istoria noastră vitregită, ci le contempla senin, neturburat. Căci legîndu-le, conjugîndu-le pe toate, el îşi constituise acum „modelul“ absolut al naţiei în trecut şi privea înspre el ca înspre o oază, liniştit şi sigur. Limpezite într-o lumină fără apus de gîndirea lui teoretică, precum după un catharsis specific al omului de cultură şi patriotului, faptele trecutului dobîndeau o aură de perfecţiune, consolatoare pentru el în raport cu contingentul, cu realul dezamăgitor.

Istoria românească, trecutul, văzute cu ochii lui aşa de jigniţi de spectacolul vieţii contemporane, atît de imperfecte, deveneau învestite cu dimensiuni mitice, eroice, care dădeau zbaterii lui în prezent un fel de fundal de nădejde pentru viitor, de încredere nezdruncinată în soarta poporului român. Aşa putea vorbi, într-un articol din 14 februarie 1880, publicat în Timpul, despre „geniul neîmbătrînit al istoriei românilor“, aşa putea trata independenţa noastră, nu ca rezultat al unui război, ci ca „suma vieţii noastre istorice“, nu ca „un copil găsit“ fără căpătîi şi fără antecedente, ci „ca un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături“. Şi vorbind aşa, arăta încă o dată apartenenţa sa la o matcă istorică mult iubită, slujită cu vrednicia aceluia care s-a socotit întotdeauna umilă verigă în lanţul neîntrerupt al devenirii româneşti.

Sfîrșit Zoe Dumitrescu-Bușulenga

RM

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (230) Zeii (44) San Yuan – cei trei zei daoiști originari care guvernează cele 24 de sufluri ale corpului omenesc. Își au domiciliul în cîmpurile de cimbru, după cum se afirmă în alchimia daoistă a școlii Shang qing. Ei devin obiect al exercițiilor de meditație practicate de daoiști pentru dobîndirea nemuririi.

Sao-Jing-Niang – zeitate celestră secundară, numită „Doamna care face senin cerul măturîndu-l“. Ea purifică înălțimile după ploaie cu ajutorul unei mături care împrăștie norii. Imagini pe hîrtie cu această zeitate se pot vedea în încăperile femeilor. După ploaie, micile tablouri sînt scoase din casă și agățate sub acoperiș pentru a fi mișcate de adierea aerului.

Shang Qian – zeu daoist al gîtului.

She – zeu al Pămîntului pentru daoiștii din antichitate. S-a manifestat întotdeauna binevoitor și pașnic cu oamenii. Oamenii din epoca preistorică a împăraților legendari îl venerau pe zeul She. Odată cu el erau onorate și alte cinci spirite ale munților și pădurilor, rîurilor și lacurilor, dealurilor/movilelor și stăvilarelor, ale izvoarelor și mlaștinilor/bălților. Pînă la recunoașterea lui She ca zeu al solului, ritualurile i se adresau lui Hou Ji; în plus, fiecare comunitate, oricît de mică ar fi fost, își avea zeii locali. În cele din urmă, uzual, She trecea drept zeul local, zeitatea gliei ce aparținea comunităților țărănești.

She Ji – vechi zeități reprezentînd atît pămîntul, cît și cereala de bază, meiul, ca sursa de hrană cea mai importantă pentru oameni. She înseamnă pămînt sau sol, cu semnificația lui agricolă, iar Ji înseamnă cereală sau grăunțe, cu sensul de recoltă. Fiecare dintre aceștia – She și Ji – îi ajută pe fermieri la obținerea unor recolte îndestulătoare. Amîndouă zeitățile erau niște spirite venerate prin ritualuri periodice. În imaginile care le prezintă apar ca soț și soție. Pe cei doi zei i-au personificat mai multe persoane reale, istorice, atît pe plan local cît și național.

Sheng – termen care înseamnă sfînt. Confucianiștii au folosit termenul sheng ca pe un titlu onorific acordat unei zeități sau unui muritor zeificat. Cel mai adesea este asociat divinităților creștine.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (19) Împărăteasa Wu (2) Relaţiile cu Li Xian s-au înrăutăţit curînd, iar în 680 Wu l-a acuzat de trădare şi l-a exilat. Mai tîrziu, prinţul a fost silit să se „sinucidă”. Succesiunea ajungea astfel la cel de-al treilea fiu, Li Zhe. Cînd Gaozong a murit în cele din urmă în 684, Li Zhe a devenit împărat, luîndu-şi numele de Zhongzong.

Inutil să mai spunem că adevărata autoritate era deţinută în continuare de Wu, acum împărăteasăvăduvă. Cînd Zhongzong a lăsat impresia că voia să îi pună la îndoială puterea, ea a reuşit să îl detroneze şi 1-a înlocuit cu un alt fiu al ei, care a devenit împăratul Ruizong.

Wu exercita acum şi mai mult control, împiedicîndu-l pe Ruizong să se întîlnească cu vreun funcţionar sau să guverneze. Oricine contesta această stare de lucruri era îndepărtat imediat şi, frecvent, executat. În 686, ea s-a oferit să îi redea puterile imperiale lui Ruizong, dar acesta a avut bunul-simţ de a refuza.

Tot timpul în căutarea oricărei posibile ameninţări la adresa poziţiei sale, Wu şi-a încurajat poliţia secretă să se infiltreze în cercurile oficiale şi să identifice presupuşii conspiratori. În 688 a fost suprimat un pretins complot împotriva împărătesei-văduve, iar acest lucru a declanşat o serie deosebit de feroce de asasinate politice. Falsele acuzaţii, tortura şi „sinuciderile“ forţate au devenit aproape comune.

Apoi, în 690, în urma unei serii de petiţii „spontane“ cerînd ca împărăteasa-mamă să ocupe efectiv tronul,

9

Sheng Mu – „zeița/prințesa norilor schimbători“ este o zeitate daoistă protectoare a femeilor și copiilor.

Ea este cunoscută și sub denumirea „Nainai niangniang“, „Taisan niangniang“ (nemuritoarea cerească ce aduce copii) sau „Mama cea sfîntă“. Se crede că ea aduce copii femeilor care și-i doresc. Tot ea ocrotește nașterile. Ea este fiica puternicului zeu daoist al Piscului de Est, cel care veghează de pe Muntele Tai tot ce viețuiește pe Pămînt. Sheng Mu are ca ajutoare pe „Doamna vederii agere“, care vindecă bolnavii de ochi, mai ales copiii, și pe „Doamna care aduce copii“. Soțul zeiței Sheng Mu este fiul lui Mao Ying, nemuritorul daoist aflat de multă vreme la Marea de Vest. Imaginile cu zeița Sheng Mu o arată șezînd. Are o „coafură“ specială. De fapt, capul îi este acoperit cu trei păsări avînd aripile larg desfăcute. Alte două zburătoare îi stau în părțile laterale ale capului. Zeița Sheng Mu a daoiștilor a fost comparată cu zeița budistă Guan Yin, a Milei.

Shen Long – zeu-dragon sau dragon-spirit. Este un gigant care plutește pe Cer, dar culoarea lui albastră, mereu schimbătoare, nu permite să fie văzut limpede. Îndatoririle lui se leagă de schimbările atmosferice.

El este stăpînul ploii, vîntului, norilor și furtunilor. În mod firesc, el are o mare influență asupra bunului mers al agriculturii. Oamenii au grijă să nu îl supere, ca nu cumva să provoace inundații prin exces de ploaie sau dimpotrivă să se răzbune prin secetă.

Shen Ren – sînt sfinții daoiști, care au atins cel mai înalt grad al nemuririi, în fapt zeii. Ei au domiciliul pentru eternitate în Cer sau, după alte păreri, în îndepărtata Insulă Guche. Ei au calități supranaturale.

Sînt la fel de puri și de frumoși ca niște prunci, au pielea albă ca zăpada. Se hrănesc doar cu vînt, nu se ating de cele cinci cereale și beau rouă. Pot călări dragoni și zboară printre nori; ajung chiar dincolo de cele patru mări care înconjoară Pămîntul. Nu sînt afectați nici de inundații, nici de arșița soarelui care aduce secetă. Au ca îndatorire să vegheze la sănătatea oamenilor, să le vindece bolile, să le prelungească viața și să le asigure îndestularea. Pot crea și recrea ființe fără a lăsa urme.

Shen Tu – în credința populară există mai multe spirite/zeități care protejează intrările în casele oamenilor. Foarte populară este perechea spiritelor alcătuită din frații mitici She Tu și Yu Lei. Se spune

că înainte de a se ocupa cu paza urșilor, ei au trăit pe muntele Tu Suo. She Tu, ca cel mai vîrstnic, patrulează în partea stîngă a locuinței, iar Yu Lei în partea dreaptă.

Shen Xian – termen generic pentru a desemna spiritele/duhurile nemuritoare, pe nemuritorii divini și uneori pe zei. Aceste făpturi pot lua orice formă își doresc.

She Wang – zeul rege al Șerpilor.

Shi Liangshi – zeu daoist al limbii.

Shi Tian Yan Wang – denumirea generică a celor 10 zei suverani ai lumii de dincolo. În lumea subterană a morților există 10 Curți de judecată și fiecare își are propriul cîrmuitor. Îmbrăcați în robe regale, îndeplinesc misiunea specifică a domeniului deținut și aplică sufletelor păcătoase pedepsele cuvenite. În prima Curte de judecată sufletele sînt triate după natura faptelor rele comise în viață. Cei nevinovați trec direct în a zecea Curte pentru a se pregăti de o nouă reîncarnare. Păcătoșii, în schimb, ajung în Curtea a doua, dar numai cei care s-au dovedit incompetenți ca doctori sau necinstiți ca agenți. În Curtea a treia sînt trimiși falsificatorii, mincinoșii, bîrfitorii, funcționarii corupți. În a cincea Curte ajung ucigașii și ateii; în a șasea Curte ajung cei care au blestemat și au comis diverse sacrilegii. În a opta Curte ajung cei lipsiți de respect filial. În a noua Curte ajung incendiatorii. Curtea a zecea este una fără pedepse. În ea, sufletele care și-au terminat de îndurat pedepsele sînt pregătite pentru a se reîncarna într-o altă existență, nu înainte de a bea dintr-o licoare menită să le șteargă memoria vieții anterioare.

Shui Guan – stăpînul și guvernatorul apei. Este o zeitate daoistă care face parte din trinitatea San Juan Dadi, alături de Di Guan – zeul Pămîntului și Tian Guan – zeul Cerului. Acești zei daoiști sînt foarte populari. Shui Guan supraveghează divinitățile mărilor, rîurilor etc. Lui îi revine șefia ultimei treimi a anului.

Este un zeu cu intenții bune pentru oameni. Îi ajută să depășească obstacolele și încercările vieții. El iartă greșelile oamenilor, aduce fericire și satisfacții potrivit așteptărilor. Are puterea de a înlătura calamitățile provocate de ape. El posedă un registru unde sînt însemnate faptele bune și cele rele ale muritorilor. Din cînd în cînd șterge unele din cele rele. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ea a acceptat cererea. Ruizong a fost detronat şi a redevenit prinţ al coroanei, iar Wu, împărăteasă. În următorii 15 ani, Wu a domnit folosind aceleaşi metode necruţătoare care îi garantaseră ascensiunea, iar denunţurile motivate politic şi asasinatele consfinţite de stat au rămas lucruri obişnuite. În 693, soţia fiului ei Ruizong (fostul împărat, iar acum redevenit moştenitor) a fost acuzată de vrăjitorie şi executată. Ruizong se temea prea mult de mama lui ca să se opună. În cele din urmă, cum starea ei de sănătate se înrăutăţea, Wu a fost convinsă de Ruizong, în 705, să cedeze tronul. Spre deosebire de numeroasele ei victime, în acelaşi an, Wu a murit liniştită în patul ei, la vîrsta de 80 de ani. Cît a fost la putere, politica imperială se redusese la un joc mortal, în care cei mai mulţi nu avuseseră decît de pierdut. Un vechi proverb chinezesc spune că domnia unei femei este asemănătoare cu „cîntatul cocoşeşte al unei găini la crăpatul zorilor“.

Avînd în vedere experienţa ţării cu împărăteasa Wu, nu este surprinzător că ea a fost singura persoană care a exemplificat proverbul. Secolul XX a adus un echivalent comunist al împărătesei Wu, în persoana lui Jiang Qing, numită şi „Doamna Mao“, o femeie ambiţioasă, nemiloasă şi dogmatică.

Singurul copil al unei concubine, Jiang a devenit actriţă după ce a absolvit universitatea, dobîndind o credinţă de neclintit în importanţa artelor. Spre sfîrşitul anilor 1930, ea l-a cunoscut pe Mao Zedong, viitorul întemeietor al Republicii Populare Chineze, după ce s-a alăturat comuniştilor în timpul războiului civil chinez, devenind cea de-a patra şi ultima soţie a lui în 1939. Cum Mao era căsătorit în acea perioadă, ea a trebuit să rămînă în umbră mulţi ani. În 1966, totuşi, Mao a numit-o director adjunct al Revoluţiei Culturale, o acţiune de teroare revoluţionară

de anvergură, în tovărăşie cu Zhang Chunqiao (fost jurnalist), Yao Wenyuan (critic literar) şi Wang Hongwen (fost agent de securitate) – aşa-numita Bandă a celor Patru. Manipulată de Mao, ea a condus cu zel represiunea. Impunerea de către ea a unor forme radicale de exprimare, în care să se regăsească subiecte „corecte din punct de vedere ideologic”, a ajuns să fie un atac pe toate fronturile împotriva elitelor artistice şi intelectuale existente în China.

Renumită pentru retorica ei avîntată, ea a manipulat tehnicile de comunicare în masă pentru a-i înflăcăra pe tinerii „Gardieni ai Revoluţiei”, după care i-a trimis să atace – verbal şi fizic – orice era „burghez” şi „reac­ ţionar”. Într-un dezmăţ de denunţuri, teroare şi crime, Partidul Comunist – inclusiv moderaţi precum preşedintele Liu Shaoqi şi secretarul general Deng Xiao Ping – a fost epurat. Adevăratele victime erau cetăţenii obişnuiţi – în jur de trei milioane dintre ei fiind ucişi, în vreme ce nenumăraţi alţii au fost întemniţaţi sau brutalizaţi.

Deşi Mao o detesta, Jiang şi-a păstrat puterea. În 1976, la moartea lui Mao, succesorul său a pus capăt ascensiunii Doamnei Mao şi a arestat-o în cadrul unei lovituri de palat. În 1981, Jiang a fost găsită vinovată de crime „contra revo­luţiei”. Pedeapsa cu moartea i-a fost co­ mu­tată în închisoare pe viaţă, dar ea s-a sinucis în 1991. O figură detestată, a fost descrisă de un biograf drept „o femeie ranchiunoasă, care a contribuit la moartea multor oameni”; „demonul cu oase albe” care, potrivit propriilor cuvinte (la proces), a fost „cîinele preşedintelui Mao. Pe oricine îmi cerea să muşc, îl muşcam”. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ioan Slavici şi amintirile sale despre Eminescu

Ioan Slavici l-a cunoscut pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, pe cînd era student în anul II la Facultatea de Drept și își satisfăcea stagiul militar.

Eminescu era student audient în anul I, fără însă a urma cursurile vreunei facultăți. S-au împrietenit și amîndoi au început să studieze și cursuri complementare: istoria artei, literatura antică, filozofie, istorie, fizică, economie. La Viena, baza tuturor cursurilor era filozofia. Dar Slavici avea puține cunoștințe de filozofie și, în discuțiile purtate, Eminescu încerca să-i înlăture toate lacunele de această natură, predîndu-i adevărate lecții, chiar dacă, la început, se arăta refractar la speculațiile filozofice. Curînd, se vor împrieteni și Eminescu începe să-i împrumute cărți, după care îl chestionează, ca la școală, să vadă ce și cît a înțeles. La fel de puțin știutor se arată Slavici și la literatura română. ,,M-am luminat mai mult decît studiind cursurile de la universitate”, va recunoaște el.

Tot Eminescu i-a dat lui Slavici și primele cunoștințe mai ample despre Limba Română, și de la el a înțeles ce înseamnă ,,războiul limbilor” (cum îl numea Gh. Barițiu în ,,Foaie pentru minte, inimă și literatură”), care se ducea, de cîteva decenii, între partizanii diferitelor școli filozofice de la noi.

Deși aparent deosebiți, pe cei doi prieteni îi legau cîteva idei extrem de importante: gîndul unității naționale, dorința de civilizare a tuturor românilor din cele trei provincii, folclorul și limba populară.

Eminescu i-a arătat Revista ,,Convorbiri literare” și i-a vorbit despre obiectivele Societății ,,Junimea” din Iași. Și rezultatul a fost cel scontat de poet: curînd, Ioan Slavici va publica studiul ,,Noi și maghiarii”, comedia ,,Fata de birău” și cîteva poezii. Și în urma tuturor insistențelor venite de la membrii ,,Junimii”, în 1874, Slavici va veni la Iași, unde se va împrieteni cu falanga moldovenească a culturii noastre. Chiar și Maiorescu începuse să-l aprecieze, fiindcă vedea în el expresia țăranului ardelean, aspect care cam lipsea din preocupările grupării junimiste. Extinzînd aria cercetării, se poate spune că odată cu primele contacte cu personalitățile de la ,,Junimea” – Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă, Caragiale, Iacob Negruzzi sau Th. Rosetti – curînd va începe procesul conturării și desăvîrșirii personalității lui Slavici.

Puțini contemporani ne-au lăsat amintiri despre Ioan Slavici, insuficiente pentru a-i creiona portretul. Și motivul principal a fost caracterul sucit al scriitorului, inabilitatea de a-și face prieteni și darul de a spune unora în față cît erau de păcătoși și proști. Aidoma contemporanului său, poetul Alexandru Macedonski, orgolios peste măsură, disprețuitor și vanitos, și blagoslovit cu darul de a-și face dușmani.

Volumul ,,Amintiri” reunește pagini scrise întrun interval mare de timp și cu o problematică pe care o explică în primele pagini. ,,Cele cuprinse-n cartea aceasta au fost scrise și publicate în deosebite timpuri, la deosebite ocaziuni și-n urma unor deosebite îndemnuri, sînt deci în ele, pe ici, pe colo, fie repetițiuni, fie complectări, care vor fi supărînd pe unii dintre cititori. Le cer acestora iertare; am socotit însă că buna credință literară îmi impune să le reproduc toate așa cum au fost publicate, fără de nici o scădere și fără de nici un adaos...”. Încercînd sistematizarea materialului expus cititorului de Ioan Slavici, putem împărți relatările pe mai multe capitole: Mihai Eminescu surprins în mai multe împrejurări care, puse cap la cap, ocupă cam trei sferturi din lucrarea sa, și anume: Eminescu-omul, Serbarea de la Putna, La Viena, Congresul, Masa festivă. Apoi: Alecsandri și Eminescu, Eminescu și conservatorii, Eminescu la București. Urmează capitolul mai scurt consacrat lui Ion Creangă, George Coșbuc, Caragiale.

Primele pagini de amintiri sînt cele scrise și publicate cu ocazia comemorării lui Eminescu, și nu

întîmplător le-a intitulat ,,Eminescu-omul”. Vorbind despre Eminescu, Slavici are prilejul să vorbească mai mult despre sine: ,,Mi-a fost întotdeauna greu să vorbesc despre dînsul, mărturisește Slavici, căci nu puteam s-o fac aceasta fără să vorbesc și despre mine însumi”. Și citindu-i paginile, avem impresia că ne spune: ,,Vedeți, Eminescu a fost prietenul și învățătorul meu, el m-a învățat să scriu românește, el mi-a citit, mi-a transcris și mi-a trimis spre publicare primele pagini literare, el m-a introdus în lumea filozofiei și a științei, cu el am discutat problemele politice ale vremii mele...”. În amintirile lui Slavici nu avem de-a face cu simple relatări ale unor evenimente legate de viața poetului, așa cum întîlnim în majoritatea amintirilor celor care l-au cunoscut, deoarece, pentru Slavici, ,,Eminescu nu a fost un poet, nici în genere, scriitor, ci un om sufletește apropiat pe urma căruia am avut multe momente de mulțumire senină și povățuitor în cele literare”. În aprecierea unanimă, dintre toate portretele făcute poetului, acela făcut de Slavici este cel mai apropiat de adevăr, pentru că scriitorul ardelean a înlăturat masca de bronz cu care eminescologii au tot încercat să-l acopere pe poet. El a pătruns dincolo de operă, s-a apropiat de sufletul lui și l-a prezentat ca pe un adevărat prieten și un neîntrecut dascăl. Sub raport fizic, l-a arătat așa cum a fost: ,,Un tînăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochii mărunți și visători și întotdeauna cu un zîmbet oarecum batjocoritor pe buze”. Odată împrieteniți, ei umblau doar împreună și frecventau doar aceleași cursuri: de drept roman, istoria artei, filozofia antică, anatomie și fizică. După care Eminescu, mai avizat în tainele artelor și științelor, căuta să verifice cît înțelesese prietenul său din cursurile audiate, fiind gata să-i dea lămuririle necesare asupra unor chestiuni insuficient înțelese. Dar cel mai mare ajutor primit de Slavici a fost despre cunoștințele de limba și literatura română. Și sesizîndu-i darul de povestitor, precum și vastele cunoștințe de folclor literar, l-a îndemnat să-i relateze despre acest domeniu și, în cele din urmă, să aștearnă pe hîrtie toate... de limbă ardelenești. Cum Slavici nu deținea toate tainele limbii și literaturii populare, Eminescu, răbdător, îi corecta scrierile pe care abia după aceea i le trimitea la Iași, pentru a fi tipărite în ,,Convorbiri literare”. Căci, provenind dintr-o provincie aflată în stăpînirea austro-ungară, el vorbea mai bine limbile maghiară și germană decît româna. Mai tîrziu, fermecat de darul de povestitor al lui Ion Creangă, avea să-l îndrume și pe el la scris, lăsîndu-i liberă exprimarea regional-moldovenească pe care și el o cunoștea atît de bine.

Pe Slavici îl cunoaștem prin tot ce a scris despre sine, dar pe Eminescu din ce au scris alții, căci, murind de tînăr, n-a apucat să-și sistematizeze amintirile. Slavici și-a tipărit volumul ,,Amintiri” în 1924, la numai 3 ani după tipărirea lucrării ,,Închisorile mele”, cu scopul de a-și justifica activitatea politică. Cartea nu s-a bucurat de aprecierea contemporanilor și i-a creat noi adversități. A găsit atunci o altă modalitate de comunicare: și-a strîns în volum paginile de amintiri despre Eminescu, Maiorescu, Creangă, Caragiale sau Coșbuc. Eminescu l-a ajutat pe Slavici în cariera lui de scriitor, și Slavici l-a ajutat pe Coșbuc. Și atunci s-a produs o minune: toți adversarii lui Slavici au început să-l aprecieze. ,,Cititorii sînt datori

a cerceta paginile lui Slavici pentru ca să-și elaboreze ­ priviri pozitive în felul acestui genial fiu al poporului nostru, Eminescu” (C. Bogdan-Duică). Și a mai fost ceva care l-a determinat pe Slavici să aștearnă pe hîrtie rînduri despre Eminescu. S-a întîmplat ca Panait Istrati să publice în ,,Adevărul literar” un text prin care urmărea să-l denigreze pe Eminescu: ,,Eminescu s-a condamnat pe sine însuși, și-a mărginit propria sa operă la o meschină notorietate națională, cînd, ca ideal de progres uman, s-a mulțumit să dorească doar binele țării sale (...) Sărmane Eminescu, mai scrie Panait Istrati, Minte străfulgerată de geniale gîndiri, cît ți-a fost de greu să pricepi pe uriaşii descoperitori şi propovăduitori ai ideii de dezrobire internaţională din apusul Europei cu care ai fost doar contemporan”.

Pentru Ioan Slavici, Eminescu n-a fost poetul, ci un prieten apropiat de la care a învățat multe. Ani de zile, nu publica nimic fără să-i dea lui Eminescu să citească mai întîi ce scrisese și, eventual, să corecteze. Eminescu avusese o copilărie zbuciumată. Citise mult și umblase prin multe școli. De asemenea, călătorise mult prin Moldova, Transilvania și Muntenia și fusese sufleur în diferite trupe teatrale ambulante. Prin comparație, Slavici avusese o copilărie lipsită de griji, alături de sora lui mai mare din zona Ardealului. Deși de vîrste apropiate, Slavici știa mai puțină carte în comparație cu Eminescu. Văzîndu-l atît de ignorant în știința filozofiei, Eminescu îl sfătuiește pe Slavici să-i citească pe Schopenhauer, Confucius, Buddha și ,,Dialogurile” lui Platon. Scuzîndu-se de prioritatea examenelor sale la Drept și instrucția în cazarma de lîngă Viena, Eminescu îi răspunde: ,,Ascultă-mă pe mine, o să te prepari mai ușor și o să fii mai bine pregătit dacă faci cum îți spun eu...”. Tot Eminescu este acela care îl sfătuiește să învețe Franceza și să aprofundeze Germana.

Cît timp au fost colegi la Viena, Slavici văzuse în Eminescu un tînăr superior și doritor de trai bun.

Umbla bine îmbrăcat, fuma țigări fine și bea numai vinuri superioare. Altfel, era un om cu trebuințe puține, dar cu apucături boierești care știa să sufere și să rabde, fără să se plîngă, și respingea cu oroare tot ce i se părea vulgar. Tatăl său îi punea la dispoziție mijloace bănești să ducă o viață ușoară, deci nici vorbă de sărăcia în care, chipurile, fusese obligat să se chinuie toată viața. Îndată ce primea bani de acasă, își cumpăra cărți și, cîteva zile, nu-l mai vedea nimeni în societate. Și Slavici amintește de harababura care exista în locuința lui Eminescu, și că pentru el nu exista deosebirea dintre zi și noapte, ca la ceilalți studenți. În iarna anului 1874, Eminescu, Slavici și Samson Bodnărescu au locuit laolaltă la Trisfetite. Serile se reuneau acasă la Miron Pompiliu, la doamna Burlă sau la Veronica Micle, petrecînd momente încîntătoare de muzică și poezie. Pe urmă, în toamna anului 1877, Eminescu s-a mutat la București, căci fusese angajat ca redactor la Ziarul ,,Timpul”. În cei peste zece ani petrecuți aici, a schimbat multe locuințe. Pe Eminescu îl iubea toată lumea pentru firea sa deschisă, prietenească și veselă. Nu puteai să nu iubești un tînăr atît de frumos și deștept. Cît a stat cu chirie în casa lui Ioan Slavici din Piața Amzei, Eminescu nu și-a deranjat niciodată prietenii. Nu-l încurca nici propria neorînduială din odaia sa. Băutor n-a fost niciodată Eminescu, și nici fumător în exces. Doar cafelele îl mai linișteau, deși era la curent cu răul pe care i-l puteau pricinui. Obiceiul lui era să citească cu voce tare ce îi plăcea, mai ales poeziile, și făcea multă gălăgie cînd scria. Se plimba, declama, bătea cu pumnul în masă. Atunci Slavici îi bătea în perete și se liniștea, stingînd lumînarea. Dar cînd credea că stăpînul casei adormise, aprindea lumina și o lua de la capăt cu zgomotul. Se iscau discuții, și Eminescu îi reproșa că abuzează de afecțiunile lui și vrea să-l terorizeze. Slavici spune că acestea erau primele simptome ale bolii poetului. Eminescu era de o vigoare trupească extraordinară, un adevărat fiu al tatălui său, care era un munte de om.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Enzo Ferrari, mecanicul care a devenit o legendă a curselor auto

Încă din copilărie, Enzo Ferrari a simțit chemarea vitezei: la vîrsta de 10 ani, tatăl său, Alfredo, l-a dus să vadă o cursă de mașini în apropiere de orașul natal, Modena; din acel moment, Enzo a fost fascinat de lumea curselor auto și, în special, de competiție. Cu toate că viața nu i-a fost ușoară, Enzo Ferrari și-a croit drum pînă în vîrful lumii curselor auto, conducînd propria echipă și, mai tîrziu, una dintre cele mai prestigioase mărci de automobile din lume. Tenacitatea și determinarea sa au fost perfect reprezentate de simbolul său, „cavallino rampante”, căluțul cabrat, silueta unui armăsar dăruită de mama unui aviator legendar din Primul Război Mondial, asigurîndu-l că îi va aduce noroc. Și nu există nicio îndoială că femeia a avut dreptate.

cere un loc de muncă, dar a fost respins și era cît pe ce să „arunce prosopul”; doar o întîlnire cu viitoarea sa soție, Laura Garello, l-a convins să rămînă în capitala piemonteză. În cele din urmă și-a găsit de lucru ca mecanic într-o mică companie care dezmembra caroserii de mașini. În anul următor, în timpul unei călătorii la Milano, i-a apărut o mare oportunitate la CMN, o companie care producea mașini de curse și în care prietenul său Ugo Sivocci era partener, care i-a oferit lui Ferrari un post de pilot.

Primele sale rezultate nu au fost foarte strălucite, dar chiar și așa, în anul următor a reușit să facă saltul la una dintre cele mai prestigioase companii din domeniu: Alfa Romeo, care participa la curse de expoziție.

Noul său loc de muncă i-a oferit siguranța financiară de care avea nevoie pentru a se căsători cu Laura.

Pilot, jurnalist sau cîntăreț de operă

Nașterea căluțului cabrat

Enzo Ferrari s-a născut la 20 februarie 1898, la Modena, deși a susținut întotdeauna că ziua sa de naștere a fost pe 18 februarie: potrivit poveștii pe care îi plăcea să o spună, o ninsoare l-a împiedicat pe tatăl său să îi înregistreze nașterea pînă două zile mai tîrziu; o poveste oarecum dubioasă, deoarece mama sa îi trimitea o carte poștală cu ziua de naștere în fiecare 20 februarie.

Tatăl său, Alfredo, conducea o mică firmă de echipamente feroviare, dar adevărata lui pasiune erau mașinile. Cînd fiul său avea 10 ani, l-a dus să vadă o cursă lîngă Modena și din acel moment tînărului Enzo i-a fost clar că vrea să fie unul dintre cele trei lucruri: pilot de curse, jurnalist sportiv sau… cîntăreț de operă. Și-a încercat prima dată norocul cu a doua opțiune, scriind cîteva cronici pentru ziarul milanez Gazzetta dello Sport, cînd avea 16 ani. Tatăl său ar fi vrut ca băiatul să studieze ingineria, dar viața familiei Ferrari, ca multe altele, a fost dată peste cap de Primul Război Mondial. În mai 1915, țara a intrat în conflict prin declararea războiului împotriva Austriei; în același an, Alfredo Ferrari a murit de pneumonie, iar în anul următor, Dino, fratele cu doi ani mai mare decît Enzo, s-a înrolat ca voluntar și a murit în luptă. Un an mai tîrziu, Enzo a fost chemat la datorie, dar a contractat pleurezie și a fost îndepărtat de pe front. Din regimentul său de artilerie a luat însă cu el o prețioasă scrisoare de recomandare de la colonelul său, care îi aprecia talentul de mecanic.

În 1923, după ce a cîștigat prima ediție a circuitului Savio, a avut loc o întîlnire decisivă în viața lui Ferrari.

Acolo i-a cunoscut pe contele Enrico Baracca și pe soția acestuia, contesa Paolina Biancoli; fiul lor, aviatorul Francesco Baracca, fusese un as al aviației militare italiene în timpul Marelui Război, cu 34 de avioane doborîte, înainte de a fi el însuși doborît în luptă. Contesa i-a sugerat lui Ferrari să folosească blazonul familiei Baracca, un cal, pe care Francesco Baracca însuși îl purtase pe avionul său, susținînd că îi va aduce noroc, deoarece reprezenta tenacitatea, rezistența și viteza.

Enzo Ferrari a crezut-o pe cuvînt și de atunci imaginea căluțului cabrat a devenit amuleta sa personală. Și chiar a funcționat pentru el: în 1929, Alfa Romeo i-a încredințat crearea unei echipe dedicate în întregime curselor, în care el însuși a concurat pînă la nașterea fiului său, Dino, în 1932. Deși legată de Alfa Romeo, aceasta a fost sămînța echipei de curse Ferrari; nu numai că a luat parte la curse, dar s-a ocupat și de proiectarea și gestionarea mașinilor de curse. În 1939 a decis să părăsească Alfa Romeo pentru a-și crea propria companie, Auto Avio Costruzioni, predecesoarea Ferrari: din cauza unei clauze din contractul său, nu și-a putut folosi propriul nume de familie ca nume de marcă pînă în 1944. La sfîrșitul acestei perioade, în 1947, și-a reînființat compania și echipa de curse sub numele de Ferrari. Ascensiunea acestei mărci în lumea curselor a fost contemporană cu declinul vechii sale case, Alfa Romeo, din cauza dificultăților economice, care l-au determinat să își reorienteze activitatea către producția de mașini de top. Din 1943, compania și-a stabilit sediul la Maranello, unde se află fabrica sa istorică, reconstruită în 1945, după ce a fost bombardată de Aliați în timpul celui de-al II-lea Război Mondial.

De la mecanic la pilot de curse Cu războiul terminat și cu scrisoarea de recomandare în mînă, Enzo Ferrari a început să își caute de lucru în lumea care îl pasiona cel mai mult, cea a automobilelor. A început la FIAT, gigantul italian din domeniul transporturilor, care producea nu numai automobile și camioane, ci și componente pentru căi ferate și aviație. A mers la sediul din Torino pentru a

Enzo Ferrari a fost poreclit „Drake”, regele pirat al circuitelor

Enzo și Laura Ferrari, la momentul căsătoriei lor, în 1923. Fără soția sa, un cap puternic și bine construit, Enzo Ferrari nu și-ar fi putut crea niciodată brandul!

Ferrari a început curînd să culeagă succes după succes, atît în curse, cît și în industrie, deși a fost mereu criticat pentru faptul că producția mașinilor sale se situa uneori la limita regulamentului: acest lucru i-a adus una dintre numeroasele sale porecle: „Drake”, cu referire la celebrul pirat englez, poreclă care a fost inventată cu ironie de rivalii săi britanici. O altă poreclă a lui, probabil cea mai cunoscută, a fost il „Commendatore”, din cauza caracterului autoritar cu care își conducea echipa.

Enzo Ferrari (dreapta) cu Tazio Nuvolari (centru) pe vremea Scuderiei Ferrari

Este posibil ca această șicană să fi fost și cauza mai multor nenorociri și a morții unora dintre piloții săi: episoade tragice, cum ar fi cel din 1957, în care au murit pilotul Alfonso de Portago, copilotul său și alte 11 persoane; se pare că mașina nu avea pneuri potrivite pentru viteza pe care o putea atinge.

Enzo Ferrari a rămas în competiții pînă în ultimii ani ai vieții sale (a murit în Modena, orașul său natal, unde se află astăzi Muzeul Enzo Ferrari, la 14 august 1988, la vîrsta de 90 de ani). Succesele sale în curse au reprezentat, în ciuda controverselor, cea mai bună publicitate pentru companie.

Legenda urbană a disputei dintre Ferrari și Lamborghini Interesul lor principal a fost întotdeauna cursele, dar ceea ce a făcut marca Ferrari celebră în întreaga lume a fost calitatea – și exclusivitatea – mașinilor sale. Unul dintre cele mai mari talente ale lui Enzo Ferrari a fost acela de a recruta cei mai buni designeri și tehnicieni pe care îi putea găsi, obținînd rezultate care ar fi părut de neconceput pentru o companie tînără și relativ mică la acea vreme. În plus, criza altor mărci de lux din anii 1950 i-a facilitat ascensiunea. Cu toate acestea, nu toată lumea a apreciat-o. Unul dintre aceștia a fost Ferruccio Lamborghini, un constructor de tractoare pasionat de mașini sport: el și Enzo Ferrari au avut o rivalitate acerbă, care a dat naștere cîtorva legende urbane.

Una dintre cele mai celebre este aceea că, într-o zi, Lamborghini s-a înfuriat peste măsură după ce a rupt – din nou – ambreiajul unei mașini 250 GT Berlinetta (și pînă aici povestea este adevărată, deoarece Ferruccio era, se pare, un șofer oarecum brutal cu mașinile).

Potrivit versiunii populare a acestei anecdote, Ferrucio l-a sunat pe Enzo pentru a-i spune că „mașinile lui sînt o porcărie”. Enzo, în schimb, i-a răspuns că nu era vina mașinii, ci a lui Lamborghini, care știa să conducă doar… tractoare.

Se presupune că acest argument l-a motivat pe Lamborghini să construiască o mașină sport mai bună decît Ferrari. Totuși, această poveste a fost infirmată de Paolo Stanzani, un inginer care a lucrat cu Lamborghini. Realitatea este că Ferruccio, realizînd că ambreiajul din Ferrari-ul său era exact același cu cele pe care le punea în tractoare – doar că cei de la Maranello le vindeau de zece ori mai scump -, și-a dat seama că piața mașinilor sport îi putea aduce mult mai mulți bani decît cea a tractoarelor.

Deși lui Enzo nu-i plăceau în mod deosebit, în final, mașinile sport Ferrari i-au adus la fel de multă bucurie precum mașinile de curse. Două lucruri i-au fidelizat clientela: performanța și frumusețea designului. În acest sens, roșul emblematic a devenit o carcateristică standard a mărcii Ferrari, prezentă pe unele dintre cele mai celebre mașini ale sale, cum ar fi legendarul Ferrari 250 Testa Rossa, astăzi o adevărată piesă de colecție; sau 250 GT Berlinetta, tocmai modelul discordiei cu Lamborghini și unul dintre cele mai de succes din istoria căluțului cabrat.

La un moment dat, un jurnalist l-a întrebat pe Enzo Ferrari dacă conduce o mașină de fabricație proprie, iar el a răspuns: „Nu, din păcate nu mi-o pot permite”.

Incredibilia.ro

Cartea de Istorie

ROMÂNIA – RUSIA, 90 DE ANI DE LA RELUAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE (urmare din pag. 1)

România între Tratate și revizionism Așa precum se cunoaște, sfîrșitul primei conflagrații mondiale a adus pacea în Europa, dar a împărțit lumea în două, ca urmare a hotărîrilor stipulate în cele cîteva Tratate semnate cu acest prilej, între Antantă și Puterile Centrale: 1.Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919), între puterile învingătoare (27 de state, printre care și România) și Germania; 2.Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919), care desființa Imperiul Austro-Ungar și a creat noi state în Europa Centrală; 3.Tratatul de la Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919), între puterile Antantei și Bulgaria; 4.Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), între puterile Antantei și țările aliate, pe de o parte, și Ungaria, pe de alta. Tratatul fixa granițele Ungariei cu România, Regatul sîrbilor, croaților și slovenilor, Cehoslovacia și Austria.

Pentru noi este important pentru că recunoștea, pe plan internațional, Unirea teritoriilor Românești Transilvania, Banatul de Est, Crișana și Maramureș cu România.

5.Tratatul de pace de la Sèvres (10 august 1920), dintre Antantă și Turcia.

După potolirea spiritelor războinice și semnarea Tratatelor de pace de mai sus, primordial pentru România în politica externă era menținerea statu-quoului stabilit la Versailles, în condițiile în care situația Europei-CentralRăsăritene putea oricînd să degenereze în noi conflicte de graniță. În mod involuntar, după încheierea războiului se formaseră două tabere cu vederi diametral opuse, formate pe baza rezultatelor din Tratatele enumerate mai sus.

Concret, pe de o parte, statele mulțumite de încheierea acestor Tratate, printre care și România, pe de altă parte, țările învinse și obligate la modificări de frontiere (în dezavantajul lor), precum și la plata unor însemnate despăgubiri de război. În aceste condiții s-a născut ideea formării unor alianțe regionale între țările care aveau un numitor comun: menținerea frontierelor fixate ca urmare a hotărîrilor Conferințelor de Pace care au elaborat acele Tratate. De pildă, România, Iugoslavia și Cehoslovacia, alarmate de mișcarea revizionistă a statelor care pierduseră teritorii ca urmare a aplicării deciziilor Parisului, formează Mica Înțelegere (Mica Antantă), organizație de securitate regională, prin convenții bilaterale de alianțe (Cehoslovacia-Iugoslavia – 14 august 1920); (RomâniaCehoslovacia – 23 aprilie 1921) și (România-Iugoslavia – 17 iunie 1921). Scopul declarat al acestor alianțe era acela de preîntîmpinare a unei eventuale agresiuni din partea Ungariei, acționînd ca atare, ori în alianță cu alte țări. În același sens a luat ființă și Înțelegerea Balcanică, de data aceasta cu patru țări (România, Iugoslavia, Grecia și Turcia), mobilul fiind o posibilă acțiune din partea Bulgariei de rectificare a granițelor – un stat cu vederi

Ambasada Federației Ruse la București

revizioniste, alături de Germania, Ungaria și ulterior URSS. În acest cadru mai larg sîntem invitați să analizăm mersul relațiilor diplomatice dintre România și URSS, deși timpul istoric actual nu ne poate oferi premise favorabile, ba din contră. Cum însă, Istoria nu are ca piloni de bază sentimente și emoții, ci fapte, vă invit să tratăm subiectul dincolo de trepidația emotivă a momentului, îndreptîndu-ne privirea spre anii interbelici plini de promisiuni, dar și de pericole și capcane.

De la Constantin Brâncoveanu încoace Încă din Secolul XVI, solii (diplomații) Țărilor Române și ai Imperiului rus călătoreau între capitalele Principatelor Române și cea a Rusiei, din domnia lui Brâncoveanu rămînîndu-ne laborioasa activitate a mai multor emisari care stăpîneau bine limba rusă și cunoșteau istoria țării de la Răsărit. În raporturile diplomatice românești cu alte țări apare, în premieră pentru Principatele Române, instalarea primei reprezentanțe diplomatice cu caracter permanent, la București – Consulatul General al Rusiei, trimisul Ecaterinei a II-a (2 decembrie 1779), gest urmat de state din Vest: Austria, Prusia, Franța, Anglia. Deoarece Țările Române se aflau sub suzeranitatea Porții, noi nu aveam voie să trimitem, oficial, reprezentanți diplomatici peste hotare, în schimb reciproc, interesele românilor fiind reprezentate de Imperiul Otoman.

Premierele în această direcție se înmulțesc, astfel cum se petrec lucrurile în anul 1860, cînd recentele Principate Unite (Moldova și Țara Românească) semnează cel dintîi tratat bilateral cu vreo țară – Convenția telegrafică româno-rusă, pentru ,,a facilita corespondența telegrafică între cele două țări și a reglementa contabilitatea relativă la acest serviciu”. Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite, a inițiat sistemul diplomatic, trimițînd reprezentanți în principalele capitale europene, așa cum a procedat și cu marele vecin de la Est, în anul 1861 trimițînd la reședința de vară a țarilor ruși de la Palatul Livadia (Crimeea) o delegație cu scopul de a obține sprijinul pentru recunoașterea politico-administrativă a Unirii de la 24 ianuarie 1859.

Relațiile erau și mai vechi, fie prin înrudire matrimonială sau prin tratate. De pildă, prima soție a lui Ștefan cel Mare, Evdochia, era sora cneazului rutean de Kiev, Simion Olelkovici. Cu Evdochia Ștefan a avut o fiică, Elena, căsătorită cu Ivan cel Tînăr (1483), fiul cneazului Ivan al III-lea. Alt exemplu: la 2 aprilie 1711, la Luțk în Polonia (azi în Ucraina), Dimitrie Cantemir a semnat un acord secret cu țarul Petru cel Mare, în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. Consecința acestui tratat și ca urmare a înfrîngerii armatelor ruse și moldovenești de către armata otomană, la Stănilești (iulie 1711), Dimitrie Cantemir cu întrega familie părăsește Moldova și se stabilește în Rusia.

După instalarea la cîrma Principatelor Unite a germanului Carol I, după o relativă expectativă, relațiile Bucureștilor cu Sankt Petersburg au evoluat, prima

care mută fiind Rusia care, în 1868, ridică la rang de Agenție diplomatică Consulatul General al Rusiei de la București, entitate rămasă în analele diplomatice ca prima reprezentanță diplomatică cu caracter permanent înființată de un stat străin pe teritoriul românesc. Evoluția celor două țări în timp, pe coordonate politice și economice diferite, a dus inevitabil și la evoluția relațiilor diplomatice dintre România și Rusia, ajungînd pînă la primăvara anului 1874 cînd, la Sankt Petersburg, a luat ființă Agenția Diplomatică a României, cu George C. Filipescu primul titular.

Deși aliate împotriva Turciei, în timpul războiului rusoromâno-turc, din 1886-1887, fiind și învingătoare, Rusia și România nu au fost pe picior de egalitate după război, din cauza atitudinii țariste, prin lipsa de recunoștință arătată de partea rusă la lucrările armistițiului de la Kazanlîc și a păcii de la San Stefano, culminînd cu acapararea celor 3 județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad) revenite la Moldova ca efect al Congresului de pace de la Paris (1856). Pe de altă parte, Rusia a fost primul stat care a recunoscut independența României prin Tratatul de la San Stefano de la începutul anului 1878, între cele două state fiind stabilite relații diplomatice moderne, la nivel de legații conduse de trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari.

Indiferent de curba relațiilor diplomatice dintre România și Rusia, în timp și spațiu, și indiferent de emisarii diplomatici ai celor două țări, problema Basarabiei românești, acaparată de Rusia de la Imperiul Otoman în 1812, a rămas mereu punctul nevralgic al unei diplomații șchioape, privită – în raport de interese – din două unghiuri diferite.

Ruperea unilaterală a relațiilor diplomatice În plin război mondial, Revoluția rusă din 1917 îi aduce la putere pe bolșevici în frunte cu Lenin, schimbarea politică de la Petrograd influențînd în mod radical prăbușirea Frontului de Est, zdruncinat și pînă la acest moment de debandada care cuprinsese trupele rusești care renunțaseră să mai asculte de ordine și să mai lupte. În acest context, apelul lansat de Lenin și de alți conducători bolșevici, pentru încetarea ostilităților și încheierea păcii, soarta României (în mare parte ocupată de Puterile Centrale) devenea incertă, aceasta fiind obligată să ia hotărîri care s-au dovedit a fi nepotrivite – trimiterea Tezaurului românesc la Moscova, acțiune falimentară, pentru că nici pînă azi această bogăție imensă a României nu a fost restituită în integralitatea ei.

Precum am scris mai sus, armata rusă din Moldova se transformase într-o adunătură de anarhiști și destabilizatori, fapt care a obligat forțele române să intervină la Iași, dezarmînd bandele rusești și asigurînd paza instituțiilor (conducerea României se mutase la Iași) și a depozitelor.

Mai mult, Sfatul Țării din Moldova a lansat o chemare către armatele române în vederea restaurării ordinii din țară, pusă sub semnul întrebării de răzmerița bolșevicilor, gest neacceptat de Rusia, aceasta considerînd acțiunea ca o intervenție ilegală. Consecință a acestor contradicții, autoritățile ruse escaladează cu mult situația, arestînd membrii Legației române de la Petrograd, în frunte cu șeful acestui for, Constantin Diamandi, aceștia fiind eliberați la intervenția diplomaților străini acreditați la Petrograd.

Situația se complică la începutul anului 1918 cînd, în ianuarie, la solicitarea autorităților oficiale moldovenești,

După 10 ani de tratative și discuții, de multe ori contradictorii, ajungem la 9 iunie 1934 – data reluării relațiilor diplomatice dintre România și Uniunea Sovietică, moment istoric, care nu bănuiam cît va dura și, mai ales, dacă nu era unul de conjunctură!

miniștri la care ministrul nostru de Externe va pune în curent și pe membrii guvernului cu aceste discuțiuni”.

Pentru a înțelege spiritul acelor zile de acum 90 de ani – dincolo de idei preconcepute – redau cîteva declarații de pe prima pagină a ziarului amintit, făcute la cald de către personalități cu nume în politica și istoriografia României Victorie sau înfrîngere diplomatică? interbelice. Începem cu cel mai îndrituit să vorbească, Înțelegerea de la Geneva dintre Nicolae Titulescu, cel care a purtat tratativele cu partea sovietică, deținătorul ministrul Afacerilor Străine, și Maxim Litvinov, comisar portofoliului la Externe, Nicolae Titulescu: ,,Cele ce al poporului pentru afaceri străine, a venit atît ca o ușurare preced arată ce însemnătate trebuie să acorde România pentru clasa politică românească, cît și ca un semn de bunelor relațiuni cu marea ei vecină de la răsărit. întrebare asupra realității definitivării acestui demers Caracterul anormal al acestor relațiuni a apăsat mult diplomatic. Surprinzător este faptul că, deși timp de asupra politicii noastre din trecut”. Urmează un pasaj un deceniu, partea sovietică juca dur, punînd în balanță care, citit acum, trezește alte sentimente în raport cu (la schimb) ori Basarabia, ori Tezaurul, cele ce-l stăpîneau pe Titulescu în acel moment euforic: deodată discursul lor diplomatic se ,,Am fost fericiți de asemenea să aplaudăm la Geneva îndulcește. O expresie a acestei explicații cuvintele prin care eminentul comisar al poporului este declarația lui Litvinov, după la afacerile străine (Maxim Litvinov – n.a.) spunea semnarea de către sovietici a Convenției că guvernul sovietic aduce cu el enorma forță morală a unui stat de 170 milioane locuitori, stat puternic și a de definire a agresiunii (iulie 1933), care, cărui forță crește progresiv, stat care a rupt definitiv cu un adresîndu-i-se lui Titulescu, i-a spus trecut de cuceriri militare, de spoliațiuni și de anexiuni și că, prin semnarea Convenției, Uniunea care în timpul celor 10 ani ai existenței lui celei noi a dat Sovietică ,,dăruise” Basarabia României, probe abundente de iubirea lui sinceră de pace”. Finalul punctînd: ,,Dacă nu pot recunoaște acest declarației ministrului român de Externe este reprezentativ lucru oficial, este din cauza dificultăților pentru fluxul de ușurare ce străbătea o parte a societății ce aș avea cu opinia mea publică, în românești în acele momente: ,,În ce privește România, Tratative și semne de întrebare special cu cea din Ucraina”. ea nu urmărește alt scop și am credința că în ziua în La București, vestea a generat un care s-a pecetluit pacea definitivă și inviolabilă cu Așa cum era desenată scena politică Nicolae Titulescu optimism care, acum, ne pare exagerat, U.R.S.S. și s-a reluat, cu poporul rus, firul unei amiciții interbelică, atît România, cît și Uniunea aproape că cei care – oficiali și mass- de veacuri, netulburată în nici un singur război, o eră Sovietică, fie în numele unor vechi legături (mai mult media – comentau rezultatul își proiectau propriile nouă și plină de nădejdi începe”. militare), fie în viziunea unor frontiere comune, erau dorințe pe realitatea de la Geneva: liniștea pe care obligate să ,,se suporte” și să aibă relații de bună Ce-o fi gîndit Titulescu la 26 iunie 1940, ziua în o așteptau de atîția ani părea că se va instala și la care URSS a emis acel ultimatum prin care ne-a ocupat vecinătate, în condiții echitabile, chiar dacă puterea militară înclina mult talerul în favoarea URSS. Chiar București. Chiar telegrama cifrată trimisă de Titulescu, Basarabia?

Ion Mihalache, președintele Partidului Național dacă mizele nu erau aceleași, direcțiile propagandistice ,,Absolut strict confidențial, Numai pentru Majestatea (cel puțin ale Uniunii Sovietice) păreau să confirme Sa Regele și Primul-Ministru”, dădea tonul optimist. Țărănesc: ,,Reluarea raporturilor cu Rusia Sovietelor ,,regretul” abandonării relațiilor diplomatice dintre cele Iată primul paragraf din telegramă: ,,În rezumat, în mă bucură și ca român, și ca reprezentant al partidului două țări, inițiate de noul Guvern rus la 1918, studiind afară de chestiunea intrării Rusiei în Societatea național țărănesc. (...) Iscusința, cunoștințele și datele istorice se constată un oarecare efort comun Națiunilor și de pactul de asistență mutuală la care rapor­turile domnului Titulescu înlăturaseră încă din pentru restabilirea acestor relații. Anii 1921, 1922 și se gîndesc sovietele, două puncte privesc direct anul trecut dificultățile ce stăteau în calea înțelegerii 1923 aduc la masa tratativelor reprezentanții celor interesele României: 1) Sovietele sunt dispuse a relua cu Rusia, ajungîndu-se în fapt la o recunoaștere a două guverne, dar rezultatele pozitive nu se întrezăresc, relațiile diplomatice cu România, fără nicio rezervă definitivei uniri a Basarabiei cu Patria Mamă. Prin aceleași probleme mai vechi (Basarabia și Tezaurul) care, directă sau indirectă, ar contesta Basarabia. reluarea raporturilor diplomatice se consfințește 2) Sovietele sunt dispuse să încheie cu Polonia și și mai mult această recunoaștere; iar țara capătă frînînd complet discuțiile rezonabile.

Ca urmare a insistențelor celor două Guverne, dar și România un tratat prin care se garantează teritoriile liniștea sufletească necesară a cultiva și adînci a unei conjuncturi internaționale favorabile, tratativele definite prin convențiile de la Londra contra unei amicale legături cu un vecin ca Rusia, cu care avem (deși greoaie și, uneori, derutante) au ajuns la soluții agresiuni pornind de la unul din aceste state. Cu multe interese comune”.

Nicolae Iorga, într-un articol publi­cat sub semnătura viabile, mulțumitoare (cel puțin în plan mediatic) pentru alte cuvinte Sovietele ar fi dispuse să garanteze sa în ziarul pe care-l conducea, ,,Neamul ambele tabere. Iată cronologia acestora, așa cum a fost însăși stăpînirea Basarabiei contra Românesc”: ,,Printr-un schimb de scri­ unei agresiuni venite din partea unui consemnată în Istoria Diplomației Românești: sori, dd. Titulescu și Litvinov recunosc terțiu”.

- 1 februarie 1924 – Marea Britanie recunoaște în nevoia unor relații pașnice și normale Am în față un exemplar al ziarului mod oficial Uniunea Sovietică; cu fireasca reprezentare diplomatică, ,,Dimineața”, ediția de miercuri, 10 - 27 martie – 2 aprilie 1924 – Conferința românoși-și iau îndatorirea de a nu se face pe iunie 1934, unde, pe prima pagină, sub sovietică de la Viena al cărei obiectiv era reluarea teritoriul unuia dintre cele două State un titlu generic ,,România reia relațiile relațiilor diplomatice dintre cele două țări. Lucrările nicio acțiune care ar putea amenința cu Rusia”, apar titluri care vorbesc Conferinței eșuează din cauză că Guvernul sovietic nu a sau păgubi pe celălalt. E fără îndoială de la sine despre semnificația acestui vrut să recunoască unirea Basarabiei cu România; un act de mare importanță și, oricîte eveniment: ,,Impresia profundă în - 28 octombrie 1924 – Franța recunoaște Uniunea rezerve s-ar putea face în ce privește străinătate”; ,,Cîteva efecte imediate ale Sovietică și restabilește relații diplomatice cu aceasta; sinceritatea sovietelor, el cuprinde o acestui fapt”; ,,Începe o eră nouă și de - 7-21 ianuarie 1932 – Au loc negocieri românoasigurare reală pentru România. Prin nădejdi”; ,,Normalizarea raporturilor sovietice la Riga pentru încheierea unui Pact de el vom putea lucra în marginile unei cu Rusia”; ,,D. I. Mihalache despre neagresiune între cele două state; Maxim Litvinov realități cunoscute, pe cînd înainte importanța acordului cu Rusia”; - 27 septembrie – 19 octombrie 1932 – La Geneva ,,Părerea d-lui profesor N. Iorga”; eram cuprinși în vagul legendelor”. au loc negocieri între ministrul plenipotențiar român la ,,Rusia își precizează principiile de politică externă. Un După aceste lecturi și viziunea a trei personalități Varșovia, Victor Cădere, și Maxim Litvinov (ministrul articol al oficiosului de la Moscova”. Și pagina a doua diferite: un diplomat, un politician și un istoric (și de Externe sovietic); a ziarului reflectă evenimentul de la Geneva. Iată cîteva politician), poate vom fi mai aproape de un răspuns la - 3 februarie 1933 – Este semnată, la Londra, atît de subiecte așezate sub un titlu emblematic ,,Presa despre întrebarea: Victorie sau înfrîngere diplomatică? Oricum, Uniunea Sovietică, cît și de România, Convenția pentru reluarea relațiilor cu Rusia”: ,,Sosirea d-lui Titulescu la 90 de ani de la reluarea relațiilor diplomatice dintre definirea agresorului și a agresiunii; la București” (text și fotografie sub care scrie: ,,Sosirea România și Uniunea Sovietică (Rusia de azi), într-o - 16 noiembrie 1933 – Uniunea Sovietică este d-lui Titulescu în Gara de Nord: D. Titulescu la braț cu Europă pe picior de război, avînd ca protagonistă recunoscută de Statele Unite ale Americii, iar relațiile D. Tătărăscu. La dreapta și la stînga d-nii Slăvescu și Rusia lui Putin, dar și organizația paramilitară NATO, bilaterale sînt reluate; dr. Angelescu”); ,,Raporturile economice cu Rusia”; proiecția este pe invers – adică s-ar putea întrerupe din - 22 ianuarie 1934 – La propunerea lui Nicolae ,,Va fi influențat comerțul nostru maritim?”; ,,Audiență nou aceste relații diplomatice, atîta timp cît cele două Titulescu, statele Micii Înțelegeri convin să stabilească la Rege”, știre pe care o reproduc: ,,La orele 4,45 state (Rusia și România) au concepte diferite despre relații diplomatice cu Uniunea Sovietică; d. Titulescu a mers la Palat unde a fost primit imediat în realitățile politice ale momentului. Totuși, lecția de istorie - 7 iunie 1934 – Au loc convorbiri între cei doi audiență de către Suveran. D. Titulescu a făcut Regelui predată de înaintașii noștri poate fi model de inspirație și miniștri de Externe (Titulescu și Litvinov), la Geneva, un expozeu asupra modului cum au decurs discuțiunile de judecată lucidă. în legătură cu menținerea statu-quoului teritorial și a care au condus la reluarea raporturilor diplomatice cu Nu uitați dictonul: ,,Ține-ți prietenii aproape, iar tratatelor existente.

Sovietele. Miercuri seara va avea loc un consiliu de dușmanii și mai aproape!”.

România trimite cîteva divizii în Basarabia – moment în care Rusia rupe legăturile diplomatice cu Regatul Român, hotărînd expulzarea diplomaților români și confiscarea tezaurului românesc spre a-l feri de oligarhia română și a-l preda, cînd va fi cazul, poporului român. Divergențele dintre cele două state cunosc o nouă accentuare cînd, la 27 martie 1918, Sfatul Țării a proclamat unirea Basarabiei cu România, act recunoscut de Consiliul Suprem al Conferinței de Pace, la 28 octombrie 1920. Deși relațiile diplomatice erau înghețate, România nu a încetat să tatoneze terenul spre a elabora concepte care să intre în vederea noului stat sovietic, acesta avînd posibilitatea să-și modifice politica față de România, considerată ca ,,stat agresor”, în urma operațiunii de sprijinire a Basarabiei în timpul degringoladei fostei armate țariste, cea care devenise un pericol real pentru integritatea și stabilitatea Moldovei. Fapt greu de digerat, cele două motive – cîte unul de partea fiecărui stat: recunoașterea unirii Basarabiei cu Țara-mamă (Rusia Sovietică) și returnarea Tezaurului româ­ nesc (România) – au generat tensiuni, dar și încercări de restabilire a relațiilor diplomatice pe întregul parcurs al perioadei interbelice.

14

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

PRECURSORUL ODOBESCU (I)

Aşezat la loc de cinste în galeria clasicilor literaturii noastre, Alexandru Odobescu (1834-1895) este revendicat cu egală îndreptăţire de arheologia românească drept primul ei mare reprezentant. Coincidenţa a făcut ca el să se fi născut în acelaşi an, 1834, în care la Bucureşti lua fiinţă prima instituţie muzeală menită, între altele, „a strînge acolo cîte antichităţi se mai găsesc risipite printr-acest Prinţipat”. Copilăria şi tinereţea viitorului arheolog au corespuns, astfel, începuturilor roman­ tice ale preocupărilor pentru antichităţi la noi, iar maturitatea sa, afirmării arheologiei ca ştiinţă istorică cu obiect şi metode proprii, tot mai bine definite.

Creaţiei ştiinţifice a lui Odobescu, rolului său în Istoria arheologiei româneşti şi europene le-au fost dedicate în ultimul sfert de veac mai multe studii generale ori de amănunt. Din rîndul acestora,

merită în chip special amintite studiile introductive la Istoria archeologiei (reeditată în 1981) şi la cercetările privind tezaurul de Ia Pietroasa.

Pentru perioada antebelică, cînd preocupările faţă de opera de arheolog a lui Odobescu au fost sporadice, înregistrăm doar mo­ destele încercări ale lui Al. TzigaraSamurcaş (1907) şi Al. Busuioceanu (1934).

Descoperirea unui manuscris inedit aduce la iveală acum o nouă contribuţie serioasă, competentă, a unul specialist de recunoscut prestigiu de a fixa locul lui Odobescu în arheologia românească.

Este vorba de o conferinţă ţinută In 1943 de către Ion Nestor (1905-1974), pe atunci colaborator al Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, ulterior director al amintitului muzeu (1947-1951).

(Dr. Mircea BABEŞ, Institutul de arheologie, Universitatea Bucureşti)

Trăind într-un secol care, sub domnia lui Cuza Vodă şi, apoi, a lui Carol I, înseamnă zidirea temeliilor politice şi culturale ale României moderne, într-o vreme cînd numeroase personalităţi, pe care pare că o iubitoare pro­videnţă le dăruise ţării de la gurile Dunării, creau în diferite domenii tiparele pentru dezvoltarea de apoi. Al. Odobescu şi-a ales prin cea mai fericită vocaţie un sector care, dacă el ar fi lipsit, ar fi rămas poate neîmplinit. Spre arheologie a fost îndemnat şi a tins Odobescu prin toate fibrele firii sale complexe de iubitor de frumos, căruia i se adăuga un mare însetat de ştiinţă. Faptul că Odobescu a fost şi literat este – oarecum – mai mult un accident, datorat acelei înzestrări căreia nimeni nu i se poate sustrage, aşa cum nu i s-a putut sustrage de pildă nici Vasile Pârvan. Odobescu a fost, sînt sigur că în înseşi convingerile sale intime, numai arheolog – aceasta desigur în cuprinsul unei concepţii a arheologiei care era aceea a vremii sale. Nuvelele sale istorice, pe care critica literară românească le revendică pentru literatură, sînt ele însele concepute şi scrise tot arheologie. Odobescu ne spune chiar el odată că, pentru a face mai uşor de înţeles şi pentru a apropia mai mult de sufletul cititorilor sau auditorilor săi ideile şi faptele arheologice pe care voia să le răspîndească, s-a străduit să le prezinte în forma cea mai atrăgătoare.

Odobescu şi-a adunat primele cunoştinţe şi a luptat cu primele gînduri proprii, ca mulţi alţii din vremea sa, la Paris. Paris înseamnă Occident, înseamnă locul de adunare a tot ce era pe acea vreme tresărire sau stăruitoare adîncire spirituală a lumii civilizate, în acel Paris al studiilor sale tinereşti, Odobescu nu găseşte altă temă de dezvoltat, atunci cînd la vîrsta de numai 17 ani a trebuit să vorbească la Cercul Românilor, decît aceea pe care a intitulat-o cu viziune de misionar Viitorul artelor în România. Întîmplarea a voit ca, în vremea de formare şi apoi de atît de împlinită realizare a lui Odobescu, studiile şi preocupările ce aveau să-i umple atît de fericit şi de folositor viaţa să treacă printr-o criză, care abia după marele salt în nefiinţă realizat de Odobescu s-a limpezit. Potrivit cu concepţiile mediului în care s-a format, acela al umanismului şi al arheologiei clasice, arheologia însemna pe atunci ceea ce Odobescu spune în cursul liber de la Facultatea de Litere din Bucureşti, la care fusese chemat de Titus Maiorescu în 1874, curs pe care 1-a intitulat Istoria arheologiei: „Arheologia, domnilor, este ştiinţa care cercetează datinele şi monumentele ce au rămas din secolii trecuţi şi s-au păstrat pînă la noi, sau în relaţiuni scrise, sau în tradiţiuni orale, sau mai ales în obiecte reale, plastice

sau grafice ; ea are sarcina de a aduna şi de a controla aceste ră­măşiţe, pentru a extrage din studiul lor special sau comparativ o cunoştinţă cît se poate mai deplină despre credinţele, instituţiunile, practicele, uzurile, industriile şi artele societăţilor vechi, adică despre starea morală şi intelectuală a omenirii la diferitele epoci ale dezvoltării sale”.

Trebuie să reţinem două lucruri. În primul rînd pomenirea plină de înţeles a datinilor, aceasta în legătură cu despărţirea pe care o va face el apoi între antichităţi etice şi estetice, şi apoi neamintirea cu nici un cuvînt a rolului de prim ordin de document pur istoric al faptelor arheologice. Cred că în nici un alt fel nu se poate pune mai pregnant în relief concepţia arheologului Odobescu, decît prin această prescurtată comentare a defini­ţiei, pe care se simte obligat să o transmită auditorilor săi universitari. Era concepţia vremii şi el a socotit că, faţă de realităţile de la noi, era dator să o întemeieze şi teoretic, sprijinit pe acel prestigiu de înaltă civilizaţie al Oc­cidentului, pe care noua ţară de la Dunăre nu-l putea dispreţui.

Cînd a fost vorba să se definească rosturile arheologiei pentru Secolul al XX-Iea, s-a dat cuvîntul veteranului Ernst Buschor, în parte contemporan cu Odobescu, iar acesta – nu mult altfel ca Odobescu, dar mai luminat datorită atîtor experienţe arheologice cîştigate între timp – a definit arheologia, după ce a subliniat caracterul cu totul personal al oricărei definiri de disciplină ştiinţifică, astfel: „Cuvîntul arheologie în­seamnă în fond ştiinţa despre lucrurile de început, despre rădăcinile celor de astăzi – aşadar istorie pur şi simplu. Dar astăzi arheologia înseamnă numai un sector din acest domeniu, deşi este vorba de un domeniu uriaş; este sectorul istoriei omenirii care se poate percepe cu ajutorul privirii, al ochilor”. Şi apoi: „Oglinda în care arheologul prinde viaţa istorică este reprezentată de rămăşiţele oamenilor care au fost. Arheolog este oricine care atribuie un lucru făcut de mina omului unei epoci trecute”. Şi mai departe, pentru ca să ne apropiem de Odobescu: „În centrul preocupărilor stă arta plastică, ea fiind cea mai preţioasă moştenire, cea mai curată înveşnicire a omului”. Atît de exactă este potrivirea între cele spuse de Odobescu la 1874 şi cele gîndite de Buschor în 1937, încît mi-ar fi uşor să amintesc istorisirea lui Odobescu despre Pietro, bătrînul săpător al lui Rossi din catacombele Romei, punînd-o alături de observaţia lui Buschor, că latura de pură observaţie şi înregistrare a arheologiei poate fi foarte bine împlinită de un simplu laborant.

Astfel ne întoarcem la acţiunea de lămurire, puţin polemică, a lui Odobescu la noi în ţară. În afară de marea mişcare de sentimente şi de idei care în Secolul al XIX-

RM

lea pornea de la reînvierea culturii antice, acelaşi se­ col schiţa şi o altă tendinţă ştiinţifică. Erau frumoase desigur monumentele artei antice, erau înălţătoare gîndurile pe care ele le puteau naşte în mintea păturii conducătoare a unei ţări în formaţie, dar în acelaşi timp, aproape subteran, creştea în această Europă o nouă concepţie despre cele mai vechi popoare, care nu erau nici greci, nici romani, nici egipteni şi nici asirieni, ci erau pur şi simplu aşa-zisele popoare barbare ale Europei. Noi, românii, nu am avut, din fericire, şi aceasta în bună parte datorită lui Odo­bescu, o perioadă de manie arheologică, prin care au trecut toate naţiunile culte din Europa. În secolul trecut, interesul şi cercetările cu privire la cele mai vechi rămăşiţe ale locuirii omului pe pămîntul românesc, acele preocupări care astăzi sînt cuprinse în denumirea de preistorie, au luat chiar de la început înfăţişarea strict ştiinţifică pe care nu ar trebui să o piardă niciodată. Au fost desigur dibueli şi greşeli, ca în orice început, dar elementul fantastic şi uneori şovin care a caracterizat în celelalte ţări europene aceste începuturi – celtomania, germanomania, slavomania – a lipsit la noi, fan­tasticul va interveni tîrziu, prin opera postumă a lui Nicolae Densuşianu despre Dacia preistorică.

O seamă de amatori începuseră, îndemnaţi de cercetările asemănătoare ce luau avînt în Europa acelei vremi, să caute şi să dezgroape din pămîntul ţării noastre resturile celor mai îndepărtate epoci istorice.

Un mare rol a jucat în această activitate talentatul amator şi ziarist Cezar Bolliac, care înfiinţase şi o rubrică arheologică în ziarul său Trompeta Carpaților.

Odobescu se alătură acestor preocupări, chiar dacă nu prin proprii cercetări de teren. Se îngrijeşte însă să pună sistem şi să limpezească principiile acestei noi ramuri de arheologie şi istorie care se năştea.

Iată cum îl prezintă el în 1872 pe Cezar Bolliac, a cărui primă „excursie arheologică” fusese publicată în 1846: „Dar mai cu seamă dl. Cesar Bolliac, pe care am avut norocita idee de a-l face luător aminte la obiectele şi la monumentele preistorice, într-o excursiune de 24 de ore ce am făcut împreună, la 1869, pînă la ruinele unei cetăţi de pe malul Prahovei, la Pucheni şi la Tiosu, dl. Bolliac a ştiut, cu acel dar de lesnicioasă însuşire şi cu acel spirit de intuiţiune, care poate pînă la oarecare punct să nu ţină chiar seama de studii adînci şi stăruitoare, să se inspire cu pasiune din acest nou ram al ar­heologiei”. Iar vorbind despre colecţia de antichităţi a lui Bolliac, Odobescu face următoarea observaţie, de mare actualitate şi astăzi încă: „Repejunea excursiunilor colectorului şi multiplicitatea preocupaţiunilor sale nu i-au permis a lua asupra fiecărei bucăţi în parte acele note mi­ nuţioase despre localitatea şi despre circumstanţele descoperirii, care sporesc meritul antichităţilor şi le prefac, întotdeauna, din simple curiozităţi, în documente ştiinţifice”. Această atitudine critică a lui Odobescu a avut efecte foarte bune, chiar dacă a dus la un moment dat la cunoscuta polemică, numai aparent glumeaţă, cu privire la „fumurile arheologice scornite din lulele preistorice”, şi l-a determinat apoi să facă acea distincţie puţin răutăcioasă între simplul anticar şi arheolog.

Combătînd exagerările sau nelimpezimea unor idei, Odobescu încerca să ţină mereu o cumpănă cît mai dreaptă. Iată cum reacţionează el, în conferinţa sa despre Artele în România în periodul preistoric (1872), faţă de unele tendinţe ale vremii, pe care le socotea vătămătoare: „Sînt însă şi oameni... pentru care simţămîntul estetic este un ce fără patrie, o facultate colectivă, eclectică, cosmopolită... Ei zic că frumosul este pretutindeni frumos, că arta este pretutindeni artă şi, cu aceste principii, le pare cu totul indiferent de a introduce în sînul unei naţiuni gustul artelor astfel precum le pricepe şi le execută un alt popor, fără chiar de a se îngriji dacă uzurile (obiceiurile), dacă tradiţiunile acelei naţiuni n-ar prezenta ele înșile caractere mai apropiate de instinctul ei firesc, mai conforme cu gusturile ei, mai originale în fondul lor, într-un cuvînt mai naţionale”. (va urma) ION NESTOR

15

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Mărturii ale culturii şi civilizaţiei româneşti

TEZAURUL DE LA PIETROASA

La aceştia le-a văzut arendaşul moşiei Pietroasa, Gheorghe Frunză-Verde, care a aflat astfel despre existenţa comorii. Pentru a-i cumpăra tăcerea, Verusi i-a dat coşuleţul dodecagonal şi, mai apoi, un colan. Nemulţumit doar cu aceste obiecte dintr-o comoară pe care o bănuia mult mai mare, temîndu-se şi de eventuale consecinţe, Gh. Frunză-Verde a denunţat cazul autorităţilor episcopiei Buzău (căreia îi aparţinea moşia) şi acestea, la rîndul lor, s-au adresat organelor de stat.

Descoperirea tezaurului de la Pietroasa devenise astfel publică!

La Bucureşti, ştirea a ajuns la 12/24 iulie 1838. Dar încă din 7 iulie, autorităţile din judeţul Săcuieni, pe raza căruia se afla satul Pietroasa, trecuseră la minuţioase cercetări, „Fiindcă la satul Pietroasa, în judeţul Buzău, după arestîndu-i pe cei doi găsitori ai comorii. Aşa că ordonanţa săpăturile ce au urmat pentru scoaterea de piatră, lui Mihai Ghica – „fără minut zăbavă să ridice pe toţi aceia s-au găsit nişte antichităţi şi atît pentru descoperirea cîţi după tainică cercetare se va dovedi că s-au împărtăşit cătăţioanelor (obiectelor) cît şi pentru mai adînca din asemenea lucruri, să le ia tacriruri (declaraţii) desluşite” cercare la acest loc... Departamentul orînduieşte pe – găsise faptul împlinit. Verusi a avut destul dumneata (Petrache Poenaru – efor al timp – aproape trei luni de zile – pentru Şcoalelor) şi te pohteşte ca să mergi tu a topi o parte din piese şi a le înstrăina. însuţi la faţa locului... stăruind a se face Din cele 22 obiecte descoperite de cei doi cu de-adinsul cuvenitele săpături spre a săteni, cu toate stăruinţele anchetatorilor, se descoperi orice alte antichităţi ce se nu au mai putut fi recuperate decît 12 bănuieşte că vor mai fi, dovedindu-se (marea tavă; patru fibule – una mare, două şi cîte s-au găsit, să binevoieşti a aduce mijlocii şi una mică; un coşuleţ octogonal Departamentului desluşit raport”. şi altul dodecagonal, patera şi statueta din În iulie 1838, cînd şeful Departa­ centrul ei, un colan cu inscripţie şi două mentului trebilor dinlăuntru al Ţării inele) – cîntărind toate împreună 19,919 Româneşti, Mihai Ghica, fratele dom­ kg de aur fin. Pentru celelalte zece piese nitorului Alexandru Dimitrie Ghica, despre care se crede că totalizau o greutate împuternicea cu această anchetă pe mai mare decît piesele recuperate (întreg Petrache Poenaru Petrache Poenaru, vestea tezaurului des­ tezaurul cîntărind iniţial aproximativ 40 coperit cu un an şi jumătate mai înainte, kg) cercetările au rămas fără rezultat. Dar şi în primăvara anului 1837, stîrnise o neasemuită vîlvă în aşa tezaurul de la Pietroasa reprezenta cea mai importantă capitala Ţării Româneşti. Comoara fusese găsită, aşa cum descoperire europeană de acest gen din veacul XIX. se preciza în document, în timpul lucrărilor la cariera de De la primele ştiri despre descoperirea tezaurului, piatră din dealul Istriţa, de către doi tăietori de piatră din comentariile din jurul lui au îmbrăcat două aspecte: unul satul Pietroasa, Ion Lemnaru şi Stan Avram. La început, spectacular, despre comoara în sine, care a generat multe obiectele – „o tavă mare ca o pălărie”, grea „de aproape legende ce au alimentat pe căutătorii de comori, altul ştiin­ opt ocale”, „două ibrice” şi altele (cum au declarat în ţific, privind deosebita valoare istorică şi artistică a pieselor timpul anchetei) – nu li se păruseră a fi din aur, ci de componente. Om de aleasă cultură, Mihai Ghica era aramă. Le-au ascuns totuşi mai întîi în podul casei lui conştient de importanţa excepţio­nală a podoabelor, ceea ce Lemnaru, apoi la o rubedenie a acestuia, George Baciu. explică delegarea lui Petrache Poenaru – efor al Şcoalelor După aceea, cei doi, bănuind că obiectele ar putea avea o şi profesor la Colegiul Sf. Sava – pentru cercetarea lor. valoare mai ridicată, au făcut timide încercări (la fierarul În raportul întocmit, eruditul profesor dădea cea dintîi satului, la un alt consătean căruia i-au vîndut o zală de la interpretare a antichităţilor – socotind că ar reprezenta una din „lămpi” – o fibulă mijlocie) pentru a stabili natura divinităţi mitologice – şi preciza, totodată, valoarea lor metalului: aur sau aramă. Astfel, pe nesimţite, cercul artistică şi istorică: „Obiectele de antichităţi ce am putut celor ce au aflat de existenţa comorii s-a lărgit. Lemnaru descoperi pînă acum sînt toate nişte vase religioase cu si Stan l-au cunoscut pe un anume Anastase Tarba Verusi, figuri mitologice; toate cîntăresc 15 oca, aurul este mai antreprenor al unui pod ce urma să se con­struiască peste curat decît al galbenilor şi aşa preţul aurului covîrşeşte apa Cîlnăului, care s-a arătat interesat în valorificarea peste 6.000 de galbeni, afară de preţul antichităţii, care la obiectelor. Cei doi i-au oferit o „mostră” – un colan cu vreun muzău de ale neamurilor cele mai luminate s-ar plăti inscripţie – pe care Verusi l-a luat pentru a-l „verifica”. cel puţin înzecit pă cît costă aurul”.

Petrache Poenaru a furnizat numeroase ştiri şi presei, În realitate, acesta şi-a dat imediat seama despre valoarea gazetele din cele trei principate – Curierul românesc deosebită a comorii. Cîteva zile mai tîrziu, la 23 aprilie şi Cantor de Avis şi Comers din Bucureşti, Albina 1838, el a plătit ţăranilor 4.000 de piaştri – sumă imensă românească din Iaşi şi Gazeta de Transilvania din Braşov pentru nişte modeşti tăietori de piatră – pentru întreaga – publicînd numeroase articole avînd ca temă „antichităţile comoară, luînd în stăpînire piesele. Pentru a le transporta pămîntene”. Valoarea deosebită a tezaurului a stat şi în mai uşor, le-a tasat cu toporul; tava a tăiat-o, tot cu atenţia domniei. Prin decret domnesc, la 26 iulie 1838, toporul, în patru părţi. Au rămas, risipite pe jos, cîteva Alexandru Dimitrie Ghica a decis expunerea lui la muzeu. pietre preţioase, din montura fibulelor, pe care le-au luat Comoara a fost expusă – patru ani mai tîrziu – în copiii, pentru ţintar. colecţiile Şcolii Sf. Sava. Aici a văzut-o, în anul 1861, un

Din anul 1972, tezaurul de la Pietroasa – cel mai valoros dintre numeroasele comori descoperite în pămîntul încărcat de istorie al patriei – se află la Muzeul de istorie, alături de tezaurele traco-geto-dacice de la Hinora şi Băiceni, de la Coţofeneşti şi Poroina, de la Avereşti-Buneşti şi de multe alte nepreţuite vestigii ale artei şi civilizaţiei strămoşilor noştri, mărturii ale milenarelor tradiţii ale geniului unui popor, cum sublinia în urmă cu cîteva decenii Tudor Arghezi.

Locul presupus al descoperirii tezaurului

specialist în istoria veche a artei, dr. Franz Bock de la Aixla-Chapelle, care era însoţit de un tînăr însetat de istorie, de tot ce era taină a trecutului – Alexandru Odobescu. „Odobescu – scria, peste ani, George Călinescu – îl însoţi la Pietroasa, pe locul descoperirii, şi de aci încolo nu mai avu linişte. Toată viaţa se va dedica descrierii şi comentării acestor piese de anticărie”. Marele scriitor şi istoric însuşi îşi amintea acest moment, în raportul pe care 1-a prezentat în 1887 la Academia română cu prilejul publicării monumentalei sale lucrări: „Sînt acum nu mai puţin de vreo douăzeci şi doi ani, de cînd m-a tot frărnîntat gîndul de a pătrunde în tainele istorice şi artistice ale acestor nespuse bogăţii, ce din timpii străvechi au rămas pitulate sub pămînt... Să afli în ţară la tine bogate rămăşiţe ale unei arte, care, prin formele ei originale, prin unele caractere în totul speciale, prin proceduri tehnice nouă se distinge de artele ce au produs mai toate monumentele din alte ţări; să recu­ noşti, prin studie şi comparaţiuni, în rămăşiţele acelei arte

Tezaurul de la Pietroasa locale, epoca ca şi precisă a fabricării lor; să constaţi că, la un moment dat, ţara ta a produs lucrări de artă... de o neasemuită bogăţie; oare nu sînt acestea rezultate destul de covîrşitoare, spre a umplea de mulţumire şi de zel pe un scrutător al vechilor noastre datine pămînteşti?”.

Se înfiripa atunci, în 1861, ideea monumentalei lucrări Le Trésor de Pétrossa (publicată între 1889 şi 1900 la Paris şi Leipzig), consacrate tezaurului, pentru a cărei înfăptuire Odo­bescu a muncit stăruitor pînă la sfîrşitul vieţii sale.

Devenit cel mai preţuit şi iubit tezaur (în această perioadă şi-a căpătat denumirea sugestivă Cloşca cu pui), comoara de la Pietroasa a căpătat şi consacrarea internaţională. Prilejul 1-a oferit Expoziţia Universală de la Paris din anul 1867. Adusă în capitala Franţei prin stăruinţele şi grija lui Odobescu, descoperirea de la Pietroasa a întrunit aprecieri unanime: împăratul Napoleon III, marele public, presa. Ziarele franceze i-au consacrat 20 de planşe fotografice în culori, aşa cum nu o mai făcuseră pentru nici unul din exponatele altei ţări.

Prezentarea tezaurului a avut (cum am mai avut prilejul să subliniez în studiul din noua ediţie a lucrării lui Odo­ bescu, apărută în 1976) şi o deosebită semnificaţie politică. Oficial, România se afla încă sub suzeranitatea Imperiului otoman, care ar fi vrut ca exponatele ţării noastre să figureze sub pavilion otoman. Stăruinţele vehemente ale lui Odobescu – comisarul din partea României la această expoziţie – au avut cîştig de cauză.

Tezaurul, ca şi celelalte exponate româneşti au fost prezentate sub pavilionul naţional, la fel ca ale celorlalte state independente ale Europei, prefigurînd astfel o independenţă pe care, peste numai un deceniu, România avea să şi-o proclame în chip definitiv în parlamentul ţării şi s-o consfinţească pe cîmpul de luptă.

După închiderea expoziţiei de la Paris, tezaurul a călătorit în capitala Marii Britanii, întrucît marele muzeu londonez South Kensington a solicitat favoarea de a expune, timp de şase luni, preţioasele antichităţi.

Readus în ţară, a fost expus la Muzeul naţional. De aici, în noiembrie 1875, a fost furat de un fost student seminarist, Dumitru Pantazescu, doritor să devină celebru. Acesta şi-a cîştigat o tristă celebritate nu numai pen­tru fapta in sine, cît, mai ales, pentru deteriorarea gravă a unor piese (în special tava). În martie 1884, în lăcaşul de atunci al Universităţii, care adăpostea Muzeul, a izbucnit un incendiu. Salvarea tezaurului s-a datorat eroismului de care au dat dovadă trei soldaţi – rămaşi tustrei anonimi – care, înfruntînd flăcările, au pătruns în clădirea incendiată, sărind apoi de la al treilea etaj cu preţiosul tezaur înfăşurat în propriile lor tunici, potrivit descrierii pe care o făcea sinistrului, ziarul Naţionalul. În vitrina sa special amenajată din fostul muzeu, tezaurul a rămas pînă în anul 1916, cînd, în vremurile zbuciumate ale primului război mondial, împreună cu multe alte valori româneşti, a fost transportat în Rusia.

Evenimentele revoluţionare din anul 1917, perioada plină de frămîntări din vremea războiului civil a făcut să se piardă urma acestui tezaur român descoperit la Pietroasa. Un specialist în istoria artei medievale, Andrei Venedin, l-a identificat în 1956 împreună cu alte valori culturale româneşti. Guvernul sovietic a luat decizia ca aceste bunuri să fie restituite României. După lucrări de restaurare, efectuate de specialişti sovietici, tezaurul şi alte valori ale culturii noastre s-au întors acasă. „Moştenirea veacurilor de străbunie se întoarce la vatră”, scria marele poet Tudor Arghezi.

Dr. RADU HARHOIU, Institutul de arheologie, Universitatea Bucureşti

16

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Dreptul fundamental de a fi egoist și criminal

libertăților. În timpul dezbaterii din martie asupra amendamentului, europarlamentarul Isabel Benjumea (PPE) a susținut cu forță că avortul reprezintă, în schimb, «eșecul societății».

Pe lîngă faptul că face din avort un drept funda­ mental, inițiativa condamnă, de asemenea, «clauzele de conștiință» – care permit medicilor să renunțe la efectuarea sau susținerea avortului. De asemenea, își exprimă îngrijorarea cu privire la finanțarea «grupurilor anti-alecție» – adică organizații conservatoare pro-viață care sprijină femeile în timpul sarcinii și nu numai. Prin amendament, statele membre sînt îndemnate să includă avortul în programele lor medicale, evidențiind guverne precum Ungaria, Polonia, Slovacia și Malta pentru inițiativele lor pro-viață. Moțiunea servește, de asemenea, ca o reamintire a modului în care «progresiștii» își schimbă limba pentru a-și dezvălui ideologia.

Articolul 3 din Carta UE, care spune că «orice persoană are dreptul la respectarea integrității sale fizice și psihice», parlamentarii vor să-l rescrie astfel: «drept la integritatea persoanei și la autonomia corporală». Cu cuvintele magice «autonomie corporală» acum incluse, saltul se poate face la următoarele: Orice persoană are dreptul la autonomie corporală, la acces gratuit, informat, deplin și universal la sănătatea și drepturile sexuale și reproductive și la toate serviciile de sănătate conexe fără discriminare, inclusiv accesul la avort sigur și legal. Cu toate acestea, fără sprijinul unanim al Consiliului European, toate cele de mai sus rămîn ceea ce sînt în prezent: simple cuvinte”. Înțelegeți de ce, încă din august 2022, scriu încontinuu și spun peste tot că alegerile europar­ lamentare sînt cele mai importante, fiindcă la Bruxelles se născocesc și apoi ni se impun toate anormalitățile pămîntului? După ele vin ca importanță alegerile parlamentare pentru că ele dau PM-ul care stabilește politica economică, financiară și externă a țării, apoi alegerile locale și ultimele cele prezidențiale. În realitate, acest clasament este exact pe dos, fiindcă majoritatea covîrșitoare a românilor consideră că alegerea președintelui e cea mai importantă, or asta e o dovadă clară de ignoranță politică și o necunoaștere a Constituției.

Avansul electoral al euroscepticilor UE complică candidatura lui Von der Leyen pentru un nou mandat în fruntea Comisiei Europene

treabă bună în ultimii cinci ani, în special la începutul crizei sanitare COVID-19, obținînd vaccinuri pentru membrii blocului comunitar, iar apoi, în fața ofensivei lansate de Rusia în Ucraina, promovînd unitatea țărilor UE. Ursula von der Leyen trebuie să obțină sprijinul a 15 lideri europeni ale căror țări reprezintă împreună cel puțin 65% din populația europeană, pentru a avea o majoritate calificată. Cele treisprezece țări în care PPE este la putere reprezintă împreună doar 26% din cetățenii europeni. Cea mai mare dintre acestea este Polonia.

Practic, acest lucru înseamnă că Ursula von der Leyen are nevoie și de sprijinul președintelui francez Emmanuel Macron, și al cancelarului german Olaf Scholz, dar nu neapărat de cel al președintelui italian al Consiliului, Giorgia Meloni.

Sprijinul lui Emmanuel Macron nu este garantat, mai ales că președintele francez l-a lăudat pe Mario Draghi, spunînd că fostul lider italian și actualul președinte al Băncii Centrale Europene (BCE) ar trebui să „joace un rol” la Bruxelles cu o funcție de conducere.

Diplomații europeni au remarcat faptul că Mario Draghi nu are o etichetă politică și, prin urmare, nu are o bază politică solidă, în timp ce fiecare dintre marile familii politice din Europa avea în minte un nume – altul decît Draghi – pentru a conduce Comisia.

La complexitatea ecuației se adaugă și alte posturi importante din Uniunea Europeană care urmează să fie ocupate în acest an, grupurile politice cerînd nu doar promisiuni politice, ci și posturi-cheie pentru reprezentanții lor în schimbul sprijinului lor.

Corectnews.ro

(urmare din pag. 1) Ca să reușească ar mai trebui ca și Dumnezeu să fie de acord cu asta, dar deocamdată le îngăduie.

Am să citez în continuare din EC să vedem exact cum a fost posibil așa ceva: „Deputații europeni au votat pentru consacrarea dreptului la avort în Carta drepturilor fundamentale a UE, contrazicînd articolul 2 din același document care prevede că «orice persoană are dreptul la viață».

Joi, Parlamentul European a votat cu 336 la 163 în favoarea moțiunii care solicită, de asemenea, UE să înceteze finanțarea grupurilor pro-viață, pe care textul le numește «anti-alegere» (alegerea de a fi egoist și criminal, desigur). Amendamentul, înaintat de stînga, liberali și social-democrați, a fost respins în principal de europarlamentarii din dreapta ECR (Conservatori și Reformiști Europeni) și ID (Identitate și Democrație).

Pe lîngă obiecțiile morale evidente, aceste părți au susținut că problema nu face parte din jurisdicția UE, ci revine statelor membre să o determine”.

Observație importantă: Nu pot să vă spun de-a dreptul ce partide românești își trimit europarlamentarii în grupurile liberale, social-democrate și progresiste care au votat amendamentul și care și-i trimit în ECR, dar o simplă căutare pe Google ar trebui să vă lămurească. „Amendamentul care definește avortul ca «drept» contrazice atît articolul 2 existent al Cartei Drepturilor Fundamentale, care prevede că «orice persoană are dreptul la viață», cît și, probabil, articolul 3, care interzice «practicile eugenice»” (adică un set de credințe și practici care urmăresc îmbunătățirea calității genetice a unei populații umane). Totuși, cum spuneam la început, acest amendament nu are încă valoare de lege și sper să fie respins de jure și de facto în viitor, așa cum scriu și jurnaliștii de la EC. Citez: „Marina Casini, președintele grupului pro-life One of Us, a criticat ferm rezultatul: este profund îngrijorător să vedem că Parlamentul European acordă prioritate agendelor politice radicalizate față de drepturile și valorile fundamentale care stau la baza societăților noastre.

Această rezoluție nu numai că ignoră demnitatea

Avansul partidelor naționaliste eurosceptice în alegerile europene riscă să complice candidatura Ursulei von der Leyen pentru un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene, chiar dacă președinta în exercițiu a influentului executiv european rămîne favorită pentru acest post, transmite agenția Reuters, potrivit G4Media.

Pentru a obține un nou mandat de cinci ani, politicianul german are nevoie de o majoritate calificată în rîndul celor 27 de lideri ai UE, precum și de o majoritate în Parlamentul European, care are 720 de locuri. La precedentele alegeri din 2019, Ursula von der Leyen a obținut postul la limită, cu doar nouă voturi în plus față de pragul necesar, în pofida statutului grupului său, Partidul Popular European (PPE), ca principală forță politică în Parlamentul de la Strasbourg. Ea s-a bucurat, de asemenea, de sprijinul socialiștilor și al liberalilor, al doilea și al treilea grup parlamentar ca mărime.

Potrivit proiecțiilor electorale finalizate duminică, PPE va rămîne cel mai mare grup din Parlamentul European, cu 189 de locuri. Dacă și liberalii și Verzii ar susține candidatura sa, Ursula von der Leyen ar avea suficiente voturi pentru a rămîne în funcție. Cu toate acestea, grupurile naționaliste și eurosceptice, precum și partidele de extremă-dreapta, își vor extinde probabil influența în Parlament, obținînd peste douăzeci de locuri suplimentare. Aceste cîștiguri ar putea fi mult mai mari dacă eurodeputații neafiliați, care sînt acum

vieții umane, ci și subminează suveranitatea statelor membre în abordarea unor chestiuni atît de sensibile. Cu toate acestea, decizia Parlamentului European nu este obligatorie; moțiunea ar trebui să treacă în continuare prin Comisie și, mai important, ar trebui să fie aprobată de liderii guvernamentali din toate cele 27 de state membre. În mod esențial, această aprobare ar trebui să fie unanimă - un scenariu foarte puțin probabil, deoarece Ungaria, Malta și Italia vor rămîne cu siguranță la principiile lor pro-viață.

Amendamentul a fost dezbătut pentru prima dată la Strasbourg pe 14 martie, introdus de europarlamentarul francez și președintele Renew Valérie Hayer, care este văzută ca un mandatar al președintelui francez Emmanuel Macron. În februarie, Macron a reușit ca avortul să fie consacrat în Constituția Franței”.

Nea Macron ăsta dovedește cu fiecare inițiativă pe care o ia că e un marxist iresponsabil, și continui să mă mir cum de l-au votat francezii acum doi ani. Ori alegătorii lui sînt la fel ca el, ori sînt ignoranți și fără cultură politică, dacă au putut să se lase impresionați de prostelile alea cu extremismul de dreapta lipit pe fruntea doamnei Le Pen. Mai mult decît atît, el și restul zăltaților care aruncă ulei pe capodoperele picturii mondiale, își lipesc mîinile pe asfalt ca să salveze planeta sau se travestesc în femei ca să fie solidari cu pederaștii, au senzația că ce fac e bine și că Europa e a lor de drept și trebuie să elimine forțele reacționare. Expresia asta se rostea de către comuniști în Europa de Est vîndută sovieticilor de către strămoșii lui Macron și ai mucoșilor care se cred salvatorii lumii. Vă mai mirați acum că-i fac comuniști?

Citez în continuare din EC: „Fără îndoială, cu privirea către alegerile europene din 9 iunie, el (Macron) nu a ascuns că dorește să o facă aplicabilă întregii Europe înaintea unui avînt conservator așteptat, prezentînd-o ca parte a unei lupte mai ample împotriva «forțelor reacționare» în Europa: Vom conduce această luptă pe continentul nostru, în Europa noastră, unde forțele recționare atacă mai întîi și întotdeauna drepturile femeilor, înainte de a ataca apoi drepturile minorităților, ale tuturor asupriților, ale tuturor

în număr de 102, decid să se alăture în mod oficial unuia dintre grupurile eurosceptice.

Un astfel de scenariu ar face ca marja de manevră a Ursulei von der Leyen să fie mult mai redusă, mai ales că o serie de eurodeputați din potențiala sa coaliție ar putea să nu o voteze, chiar dacă liderii acestor grupuri își anunță sprijinul pentru Von der Leyen. În urmă cu cinci ani, aproximativ o sută de eurodeputați din coaliția formată din PPE, centru-stînga și liberali nu au votat în favoarea Ursulei von der Leyen. În încercarea de a aduna sprijin, Ursula von der Leyen și-a arătat disponibilitatea de a coopera pe probleme cheie cu Partidul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), care include euroscepticii din Fratelli d’Italia, partidul premierului italian Giorgia Meloni.

O ecuație complexă Dar pentru Ursula von der Leyen, apropierea de ECR vine cu riscul de a pierde unii dintre aliații săi tradiționali – socialiștii, liberalii și verzii au indicat că nu o vor susține dacă va coopera cu dreapta. În ceea ce-i privește pe șefii de stat și de guvern din UE, care trebuie să cadă de acord asupra identității candidatului care va fi supus votului în Parlament, situația ar putea fi mai fluidă. Deși doar treisprezece dintre cei douăzeci și șapte de lideri europeni sînt afiliați la PPE, se va ține cont de faptul că acest grup este principala forță politică de la Strasbourg. De asemenea, multă lume consideră că Ursula von der Leyen a făcut o

RM

17

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Du-te, Clotildo, n-o mai lungi!

Du-te, du-te, du-te!

terminase numărătoarea, părinții și-au lăsat copiii în fața școlilor și au plecat deoarece corporația e corporație, tăticule! Te vrea proaspăt și robotizat și de la prima oră. Copiii de clasa zero și de clasa întîi plîngeau pe trotuare, fiindcă n-au fost primiți în clase. Îți mai bați mult joc mult de Sectorul 1, madam Armand? Du-te, lasă-ne, e a treia oară cînd pierzi!

5. Într-un fel, îți sînt recunoscător, Clotildo!

Pentru tine am ieșit la vot, fiindcă în septembrie 2020 mă întorceam de la Sibiu, am obosit pe Valea Oltului și mi-a fost lene să mai votez. Acum am votat cu voluptate împotriva ta. Tuță, habar n-am cine ești, dar dacă n-o lungește iar Clotilde pînă marți sau miercuri cu sacii, te anunț că sînt atît de bucuros încît șase luni poți să faci ce vrei, că nu o să mă iau de tine! Bravo, Tuță, credeam că n-ai nicio șansă!

6. Rog conducerea USR să nu demisioneze, cum a făcut Drulă! Ghinea, Vlad Voiculescu, felicitări, țineți-o tot așa! Dar puneți-o regină pe Clotilde, ca să prindeți sub 10% la alegerile parlamentare din toamnă! Și mergeți în Piața Victoriei, ca să vaccinați Girafa de la Antipa! Dar întîi să-i puneți pe crupă steagul bicolor al altora, fiindcă e pudică.

Răzvan Ioan Boanchiș (national.ro)

Ce șanse are a cincea încercare pentru o pace în Ucraina?

privire la viitorul summit. Un comentariu din The Guardian îl descria ca fiind un „schimbător de situație” pentru Ucraina; un articol din European Pravda l-a numit „periculos”. În timp ce dezbaterea continuă, absența Rusiei afectează credibilitatea summitului într-un mod major, nu numai pentru că deciziile sale, dacă vor exista, vor rămîne inacceptabile pentru una dintre cele două părți la conflict, dar și pentru că această absență a determinat multe alte țări, printre care China, Arabia Saudită, Brazilia, Pakistan, să renunțe.

Cea mai șocantă pentru Ucraina a fost decizia lui Joe Biden de a se retrage de la summit – îl vor înlocui vicepreședintele Kamala Harris și consilierul pentru securitate națională Jake Sullivan – stîrnind frustrarea lui Zelenski.

Chiar dacă lăsăm deoparte pentru o clipă lista de absenți, este foarte puțin probabil ca și cei care zboară spre Elveția să își schimbe radical pozițiile respective privind războiul în acest moment; ceea ce pune la îndoială faptul că summitul ar fi un pas înainte pentru a rezolva criza.

O pace durabilă ar necesita participarea activă a ambelor părți, eforturi reale și o voință politică fermă din partea tuturor părților interesate de a pune capăt conflictului. În lipsa acestora, summiturile și procesele de pace nu sînt altceva decît o spirală nesfîrșită de discuții neconcludente.

Organizatorii elvețieni ai summitului au spus luni că vor participa 90 de țări. Lista participanților va fi dată publicității în ultimul moment, spun organizatorii pe siteul summitului, adăugînd însă că unele țări și organizații „și-au anunțat deja deschis intenția de a participa”. R. Moldova este una dintre ele, alături de aliații cei mai apropiați ai Ucrainei, ca Statele Unite, Germania, Franța, Cehia sau Polonia, sau Uniunea Europeană, ca organizație. Nu se spune cine anume va reprezenta fiecare din aceste țări.

Rusia nu a fost invitată la summit, organizatorii spunînd că ea nu și-a manifestat vreo intenție reală de dialog în această chestiune. În replică, Kremlinul a spus de mai multe ori în ultimele zile că reuniunea din Elveția „va fi despre nimic”.

Sursa: National.ro

1. Am înțeles că în Franța și în Germania au cîștigat „extremiștii”. Probabil. Nu stau azi să răsucesc cuvîntul „extremist”. Omologii „extremiștilor” din Occident sînt considerați băieții din AUR. Așa o fi. Sau n-o fi așa. Dar dacă auriștii sînt extremiști, atunci useriștii ce mai sînt? Pentru mine, extremiști sînt trotinetarii și o cucoană care, pentru a treia oară în opt ani, s-au învîrtit pe lîngă sacii cu voturi.

Progresismul agonizează în Franța.

Clotilde ne terorizează în continuare.

2. USR nu mai contează pentru alegători, dar cîțiva lideri de partid și 1.000, maximum 2.000 de vorbitori de giboneză corporatistă din București își bat joc de toată România. USR – cea mai antidemocratică înjghebare politică de la revoluție încoace.

Pacostea globalistă este extremistă.

3. Marii învingători ai alegerilor sînt Ciolacu și Nicușor Dan. Ciolacu a luat cîteva orașe și ce își dorea cel mai mult – consiliile județene. Cum mustăcea el – chiar în fața camerelor tv – cînd se anunța că a pierdut Firea… Dacă ar fi cîștigat, Firea îi

De la o vizită surpriză la cea mai importantă conferință de securitate din Asia, Dialogul ShangriLa, în Singapore, la zboruri cu destinația Qatar, Filipine și Franța, la obținerea unui pachet de ajutor militar de 225 de milioane de dolari și scuze pentru întîrziere din partea președintelui american: a fost o perioadă aglomerată pentru un Volodimir Zelenski, care vrea să mobilizeze cît mai multe națiuni pentru a participa la viitorul summit de pace din Elveția.

Programat să fie convocat în luxoasa stațiune Bürgenstock pe 15 și 16 iunie, summitul va fi cea de-a cincea încercare internațională de a asigura „o pace cuprinzătoare, justă și durabilă pentru Ucraina”, pe baza formatului propus de Kiev în 2022, potrivit Modern Diplomacy.

Pentru China, o conferință de pace fără Moscova nu numai că arată o lipsă de sinceritate, dar amenință să agraveze și mai mult conflictul. Cu toate acestea, Beijingul s-a oferit să convoace o conferință separată cu ambele părți, pe care Zelenski a respins-o, declarînd: „Ucraina este victima războiului. Noi sîntem cei care trebuie să inițiem totul”. Vladimir Putin a catalogat summitul ca fiind o modalitate prin care Ucraina și aliații săi occidentali „fac presiuni” asupra Rusiei.

Doi ani irosiți?

De la începutul războiului, în februarie 2022, au fost prezentate mai multe planuri de pace. Planul în 10 puncte al lui Zelenski, care se concentrează pe siguranța nucleară și securitatea alimentară, nu cere doar restaurarea teritoriului ucrainean capturat de Rusia, ci și judecarea Rusiei ca agresor.

Rusia a descris planul de pace drept „nefezabil și nerealist”, dar a susținut atît comunicatul (eșuat) de la Istanbul, care sublinia neutralitatea Ucrainei și cerea Kievului să-și limiteze dimensiunea militară, cît și propunerile de pace ale Chinei ca bază a negocierilor. Pînă în

lua partidul lui Ciolacu. Acel 45 sau 47% obținut de Nicușor înseamnă: a) meritul lui Nicușor, b) meritul lui Ciolacu, c) meritul lui Dan Voiculescu, d) meritul peneliștilor care l-au vrut pe Burduja și abia e) poate fi considerat meritul USR. Nicușor e un intelectual decent. USR e partidul Generației Gadget, e partidul on-line, adică n-are nici intelectuali, nici decență.

4. Situație de luni dimineață, la multe școli din Sectorul 1, unde au fost centre de votare. Nu se

prezent, China a propus două cadre: unul pe cont propriu și celălalt în colaborare cu Brazilia. Pe lîngă faptul că pledează pentru siguranța nucleară și securitatea alimentară, propunerea în 12 puncte a cerut „abandonarea mentalității de Război Rece”, adică opunerea „confruntării între blocuri”, criticînd indirect expansiunea NATO în Europa de Est. Adoptarea recentei propuneri în 6 puncte, formulată împreună cu Brazilia, este în linie cu propunerea anterioară, pe lîngă susținerea unui proces de pace acceptabil atît pentru Rusia, cît și pentru Ucraina, precum și opoziția față de practica „împărțirii lumii în grupuri politice sau economice izolate”, reiterînd criticile la adresa NATO și a încercărilor occidentale de a sancționa Rusia.

La Dialogul Shangri-La de anul trecut, Indonezia a propus versiunea sa de plan de pace, solicitînd retragerea trupelor rusești, crearea unei zone demilitarizate și un referendum ONU privind „teritoriul disputat”.

Spirala discuțiilor neconcludente Dar toate aceste planuri se confruntă cu două puncte de dispută: participarea Rusiei în calitate de parte la conflict și sprijinul militar al NATO și al Occidentului pentru Ucraina. Au fost exprimate diverse opinii cu

18

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

Roma (I)

Prin ianuarie 2012, Ange găsește o ofertă minunată pentru martie același an: 5 zile la Roma cu hotel și zbor, 325 euro/ două persoane. Super tare zic, fă rezervarea. Se ocupă Devi de tot și rezervăm pe 19 martie. Trece timpul și vine seara zilei de duminică, 18 februarie. Sună telefonul Ralucăi. Era Ange. Din convorbire îmi dau seama că ceva nu e chiar ok și după ce încheie convorbirea, Raluca zice: „Ăia de la agenția din București au încurcat borcanele și plecăm la Roma mîine, nu peste o lună!”.

Eu, de obicei, sînt Gică contra la chestii din astea, dar de data asta am zis: „Împachetează și plecăm”. Era 18:00 și avionul pleca la 09:00 a doua zi. Pînă la ora 21:00 am negociat cu Ange și cu Devi și cu Larisa, mătușa amicului meu, dacă plecăm sau nu. Văzînd că eu sînt foarte pornit să plec, pînă la urmă toți s-au gîndit și am hotărît să plecăm. Motto-ul a fost pus de Devi: „Excursia asta ori iese beton, ori nu iese deloc”. A ieșit pînă la urmă demențial. Am ajuns cu bine la Roma pe Aeroportul Fiumicino, cu o aeronavă a companiei Blue Air și am luat-o pe jos spre hotel. De menționat că iarna lui 2012 fusese una din cele mai grele din ultimii 50 de ani în România, cu sate îngropate în zăpadă la propriu și cu temperaturi de -20 de grade Celsius, iar la Roma era o primăvară timpurie! Noi, cu haine destul de groase, și eu cu bocanci de munte!

Greșeală care-mi va lăsa urme permanente la picioare, sub formă de bătături. Pînă la hotelul situat aproape de Gara Centrală am ajuns bine, dar zona în sine nu m-a impresionat deloc, ca de altfel nici hotelul. Scria pe fațadă că are 3 stele, dar pe bune avea 2. Bineînțeles că în seara aceea nu am putut sta în cameră, ci am ieșit prin Roma să vizităm.

Cum eram cumva în apropeiere de ea, am luat metroul și prima oprire a fost la Fontana di Trevi.

Fîntîna Trevi din cartierul Trevi, desenată de arhitectul italian Nicola Salvi și completată de Giuseppe Pannini și de alții, înaltă de 26,3 metri și lată de 49,15 metri, este cea mai mare fîntînă barocă a orașului, una din cele mai celebre fîntîni din lume și, în opinia mea, un exemplu perfect de artă barocă, reunind toate elementele constitutive ale stilului: monumentalitatea, senzația de mișcare și amestecarea regnurilor. Dacă vă uitați atent, Fontana di Trevi are toate aceste elemente: e monumentală, dinamică, este prezentă prin aceea că toate personajele sculptate par a se mișca, iar îngemănarea regnurilor, mineral, vegetal și animal, se vede cu ochiul liber.

Fîntîna se află situată la intersecția a trei drumuri, fiind punct terminus al unuia din apeductele care

Fontana di Trevi aduceau apă în Roma antică. Se numea „apeductul fecioarei”, întrucît sursa de apă s-a descoperit cu ajutorul unei fecioare, iar această scenă a fost reprezentată pe fațada fîntînii. Acest apeduct a adus apă în Roma timp de 400 de ani.

Prin anul 1629, Papa Urban al VIII-lea găsea fîntîna prea puțin dramatică, așa că l-a pus pe Gian Lorenzo Bernini să facă niște modificări, dar proiectul s-a oprit odată cu moartea Papei. Deși acest proiect al lui Bernini a fost abandonat, sînt multe intervenții ale artistului, care se pot vedea pe fîntînă astăzi.

Construcția a fost totuși dată spre realizare lui Nicola Salvi care a început lucrul în 1732. Descriem fîntîna în felul următor: Fundalul fîntînii îl constituie Palatul Poli, a cărui fațadă este decorată cu gigantici pilaștri corintici care leagă cele două povești principale. Îmblînzirea apelor este tema acestei uriașe fîntîni. Tritonii conduc șareta trasă de hipocampi (caii de apă) făcută dintr-o scoică gigantică a lui Oceanus. De o parte și de alta a zeului mării, în două nișe, stau zeița Abundenței care varsă apă din urna ei, și Curățenia, care ține o cupă din care bea un șarpe. Deasupra sînt basore-­ liefurile care descriu povestea fecioarei care a găsit sursa de apă. Ce nu știți este că două dintre cele mai celebre mînăstiri românești au cîte o biserică construită în stil baroc. Prima dintre ele este Mînăstirea Dragomirna, iar a doua Biserica Mînăstirii de la Curtea de Argeș.

La ambele putem vorbi de manifestări baroce și chiar pre baroce.

Cînd am ajuns noi, la Fîntîna din Trevi era plin de lume. Seara nu puteai să te apropii ușor de marginea fîntînii fiindcă era plin de oameni care doreau să se fotografieze și, desigur, să arunce bănuți în apă spre reîntoarcere la Roma și spre bunăstarea municipalității locale, care adună zilnic cam 3000 de euro și peste 1 milion de euro anual. Așa cum probabil vă imaginați, banii aruncați de turiști se strîng sub atenta supraveghere a polițiștilor, de două ori pe săptămînă, încercările de furt fiind penalizate cu amendă sau închisoare. Cu toate astea a existat un cetățean care, din 1976 pînă în 2010, a furat monede din fîntînă. În 2010 l-au prins.

Probabil au făcut asta în momentul în care au realizat că pierd totuși sume mari de bani și cînd tehnologia de supraveghere big brother a ajuns la nivelul la care să facă posibilă prinderea și arestarea hoțului. Interesant este că Fîntîna a fost construită din același material ca și Colloseum-ul, că este cea mai veche sursă de apă din Roma și că aici, în al II-lea Război Mondial, gospodinele spălau rufele.Bineînțeles că ne-am pozat și noi, cu toate pregătirile necesare relgării aparatelor, de zici că eram la sesiune foto profesionistă și făceam o mie de fotografii de verificare pînă pozăm o dată.

Am plecat pe străzi de la Fontana di Trevi și ne-am dus la o pizzerie, să mîncăm. Era totuși 8 seara așa că pe drum spre hotel ne-am gîndit să mergem să vedem un pic centrul. Așa am ajuns, asemeni lui Badea Cîrțan, în fața Columnei lui Traian. Emoționant momentul și întîlnirea cu o coloană atît de celebră și de importantă din istoria noastră. Columna e parte a unui complex centru comercial construit de împărat împreună cu Apolodor din Damasc, complex ce avea 150 de încăperi, ultimul etaj al clădirii fiind folosit pentru birouri de asistență, iar nivelurile inferioare pentru magazine.

Columna e destul de departe de trotuarul de pe care o privești, astfel încît, dacă vrei să vezi dacii și romanii sculptați pe ea, mai bine te duci la Muzeul de Istorie al României din București, unde reproducerea acesteia poate fi privită de foarte aproape.

Columna lui Traian este un monument antic construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere – la nord – de Forul roman.

Terminată în 113, columna are exteriorul prevăzut cu un faimos basorelief sculptat, în formă de spirală, care reproduce artistic sub o formă epică războaiele dintre romani și daci purtate de Traian pentru cucerirea Daciei.

Columna are o înălțime de aproximativ 40 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cîntărind 40 de tone. În anul 1536, soclul Columnei a fost eliberat din ruinele forului lui Traian din ordinul Papei Paul al III-lea. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Bolile cronice și vindecarea prin biorezonanță

Vindecarea este un proces ce duce la restabilirea echilibrului energetic al corpului. Deoarece acest proces reprezintă o autovindecare, poate fi controlat doar de organismul celui în cauză. Pentru activarea acestui proces sînt necesare impulsuri focusate prin vibrațiile energetice ale corpului. Vindecarea pune în mișcare o autoreglare energetică menită a întrerupe fenomenul de autodistrugere. Marea majoritate a terapiilor au ca scop o reducere a simptomelor, dar medicina energoinformațională se focusează pe readucerea energetică a corpului de pe ,,faza roșie” pe cea ,,galbenă” – restabilirea comunicării la nivel de celulă-organ-sistem. În timp ce medicina clasică administrează boala, adică intervine pe simptom, cea energo-informațională tratează omul în integralitate, fizic, psihic și energetic, intervenind pe cauză. În ultimul timp tot mai multe boli se cronicizează, cu toate că medicina a avansat foarte mult. Procesele fiziologice ale corpului pot fi astăzi analizate amănunțit, dar lipsește baza de explicații, motivul pentru care aceste funcții fiziologice sînt dereglate. Corpul este nevoit să caute strategii de compensare, și astfel o boală dispare și apare alta, iar afecțiunea se cronicizează.

Omul – ființă energetică, ce setează în permanență informații Să luăm cazul unui copil de 3 ani, care se îmbolnăvește de leucemie, căruia îi scade imunitatea și care automat este predispus la infecții. Analizele

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (16) COMANDO sau cele 2 „mașini de război“ (16) A fost un mare noroc, pentru că această producţie este cel mai penibil Batman al tuturor timpurilor.

Povestea nu are un actor principal real; Arnie arată ca un amestec între Terminator şi Robocop, şi colegii săi aleargă bezmetici printre decorurile monumentale.

Schwarzy ar fi dorit să joace din nou un personaj negativ, ca să-şi pună în valoare aptitudinile scenice şi să aibă succes, dar proiectul a rămas la nivel de intenţie. El, cel obişnuit cu filmele spectaculoase, nu mai ştie, pur şi simplu, ce să facă cu propria persoană.

Ultima oară a interpretat un erou de benzi desenate în Conan, dar cu mult mai multă trăire. Batman şi Robin e o comedie cu un succes moderat, care vine neinspirat după eşecul filmului său de acţiune Eraser. În 1997, Schwarzenegger nu a fost prea norocos în ipostazele de erou de acţiune sau de erou comic, nereuşind să îşi cîştige o nouă imagine; n-a mai vrut să fie o simplă maşină de război, dar nici comedia nu 1-a mai satisfăcut. Dintre planurile sale preferate, fac parte superproducţii ca Terminator III, un remake după Planeta Maimuţelor sau un film istoric şi de aventuri, a cărui acţiune are drept cadru o cruciadă.

Stallone ar vrea, printre altele, să transpună în film viaţa lui Edgar Allan Poe, un proiect ambiţios şi dificil.

Deşi, conform sondajelor, nu ei au ucis cel mai mult pe ecran (Sly se află doar pe locul 40 cu Rambo), cele două superstaruri de la Hollywood, Sly şi Arnie, rămîn cele mai performante maşini de război ale cinematografiei actuale. Luate împreună, toate filmele lui Jean-Claude Van Damme şi ale lui Steven Seagal nu au obţinut încasările realizate de Arnie, iar aceasta demonstrează faptul că publicul încă îi adoră pe cei doi. E posibil ca, foarte curînd, la filmele celor doi să se stabilească un record de audienţă.

Cele mai mari onorarii din lume (1) E un lucru bun să fii star, nu numai pentru că eşti adulat, ci şi pentru că, star fiind, eşti automat milionar.

De altfel, cine n-ar vrea să fie, măcar o dată, milionar?

Printre actori sînt unii care îşi adună milioanele printr-o muncă sistematică, minuţioasă. Chiar dacă un film e

medicale ne arată procesul biochimic aflat în desfășurare, dar nu spun nimic despre motivul pentru care organismul se manifestă sub această formă, pentru care organismul nu se apără. Tabloul descris manifestă o capitulare fără condiții, iar amenințarea este atît de mare încît organismul consideră că lupta nu mai are nici un rost. În cadrul anamnezei efectuate în centrul nostru analizăm și istoricul familial. Foarte des ne confruntăm cu situații în care anumite amintiri (dureroae, adevărate șocuri emoționale) nu au putut fi prelucrate într-o viață și au fost transmise mai departe urmașilor, care setează informația pe care o transmit mai departe nepoților, la care boala izbucnește violent. În aceste situații terapia se focusează pe bolile moștenite.

Dereglările cronice ating istorii de viață neclarificate sau nedescoperite. Organismul caută drumuri noi spre exprimare. Gîndirea analogă este cea mai recomandată în anamneză, pentru că doar cel care își poate imagina visual funcția unui organ poate pune întrebările care se impun.

Mijloacele de diagnosticare și terapiile oferite de biorezonanță reglează vibrațiile energetice emise de pacient, care pot fi folosite în scop terapeutic. Gîndirea conectată a terapeutului prin întrebările adecvate la anamneză, urmate de o gîndire analogă (expresia fetei, prost remunerat, ei mai toarnă alte cinci-şase filme anual, fără să aibă pretenţia de a deţine rolul principal.

Lui Harrison Ford, de pildă, i-au trebuit 20 de ani ca să-şi ridice încet, dar sigur, onorariul de la zece mii la douăzeci milioane de dolari. Ascensiunea lui este continuă şi previzibilă. Există alţi actori – să ne gîndim la Jim Carrey – al căror onorariu creşte vertiginos, de la o zi la alta. Însă, în cazul lui Ford, se pune întrebarea: pînă cînd vor fi de acord studiourile să-i dea 20 de milioane pentru un rol?

Apoi, mai sînt actori – de exemplu, Macaulay Culkin – despre care întreaga lume ştie că statutul lor de star a fost un cîn­tec de lebădă. Realizează cinci-şase filme, apoi dispar fără putinţă de salvare şi gata cu milioanele! Bineînţeles, nu trebuie să-i compătimim, pentru că nici unul nu va muri de foame.

Tot mai multe staruri americane cîştigă sume mari de bani, uneori chiar 15 milioane de dolari pentru un singur film. Dar investiţiile în producţia de filme se arată, tot mai des, nesigure. Se pune întrebarea: cine e cel care merită atîţia bani? Şi cum influenţează aceste sume astronomice producţia de filme?

Actorii sînt bogaţi şi nu are nimeni nimic împotrivă, pentru că actorii devin staruri numai dacă provoacă spectatorilor cîteva ore plăcute de petrecere a timpului liber, iar producătorilor, un profit de cîteva milioane de dolari. Starurile reprezintă garanţia cîştigului, iar catalogarea unui actor drept „star de film“, deschide toate uşile la Hollywood. E bun tot ceea ce aduce bani.

Restul – carismă, capacitate, inteligenţă, viziune şi alte „mărunţişuri“ de acest fel – nu fac rău nimănui, ba omul e chiar lăudat pentru ele; dar numai din atît nu se poate supravieţui. Prin urmare, de ce nu şi-ar primi partea aceste „găinuşe cu ouă de aur“? Cine e nebunul care îi invidiază pe Ted Danson, Charlie Sheen, Steven Seagal sau Macaulay Culkin pentru perioade de filmare de cîte 3-4 luni, cu adevărat îngrozitoare? Măcar în felul acesta sînt mai puţini şomeri, căci filmările implică o echipă numeroasă şi bine plătită.

Dar, de ce oare se creează impresia că actorii – pentru că e vorba aproape exclusiv de bărbaţi – depăşesc orice limită? Cîţiva sînt incredibil de lacomi, pretenţiile lor ajung pînă la cer şi nu se liniştesc pînă cînd cheltuielile generale ale filmului nu trec de o sută de milioane. (va urma) MISTERELE LUMII

mimica, vocea pacientului, mișcările) sînt aspecte extrem de importante în diagnosticare.

Omul modern are nevoie de o medicină care analizează corpul în integritatea lui, o medicină adecvată vremurilor pe care le trăim. Pandemia de coronavirus ne-a arătat destul de clar faptul că întreaga planeta este chimizată, ca imunitatea și metabolismul unui pacient bolnav se refac cu mare greutate. Ne întîlnim zilnic cu pacienți care au trecut prin Covid și care, chiar și la un an de la infectare, au rămas cu multe sechele. Pacienții reclama, în proporție de 99%, lipsa de concentrare fizică și psihică, diferite dureri, mai ales musculare, somn neliniștit. Multe studii de specialitate ne avertizează asupra faptului că în următorii doi ani este posibil să apară și alte sechele.

Vă punem la dispoziție o modalitate de diagnos­ ticare și un tratament absolut inovative, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Armonie 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Țin locul cald; 2) Cu caracter individual; 3) Ou tare – Teren neutru; 4) Clapă – Ca pelinul; 5) Ține loc de toți – Teatru sătesc; 6) Reușit la facultate – Luate în brațe!; 7) Te privește de sus – Veste din port; 8) Strîns lipiți de corp – Centru cultural!; 9) Boboc în floare – Un mic cutremur; 10) Buni de aruncat.

VERTICAL: 1) Merge nesigur; 2) Intrați cu forța; 3) Ieșit ca din pușcă – Resturi scoase din dulap; 4) Cuprins de sete! – Denunțați; 5) Concurentă pe față – Ruda săracă a sfeclei; 6) Viciu ascuns! – Apărut pe furiș; 7) Bine conservat – Te urcă la etaj; 8) Execută compoziții pentru fanfară – Notă maximă!; 9) Semn după front – Se dă drept altul; 10) Tras la tir! – Explozii întîrziate.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,DEMERSURI” 1) TIPARITURA; 2) ELIBERATOR; 3) LINI – UCISI; 4) EC – TAR – LI; 5) CIVILIZATE; 6) ATARE – AT – T; 7) BAT – ZAPADA; 8) I – ASANA – AL; 9) NEFERICITA; 10) AMICI – IVIT.

20

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

„Frați români, vă iubim! Voi lupta pînă la capăt, pînă la ultima suflare pentru voi!” „Vă mulțumesc, frați români! E o seară istorică, o victorie a românilor!

AUR i-a învins pe Comasați! Seara de 9 iunie este una istorică! Îi felicităm, în primul rînd, pe partenerii noștri internaționali din Franța, Italia, Letonia care au cîștigat alegerile europene. Pe 9 iunie, în România, aproape 2 milioane de români au avut încredere și au pus ștampila pe AUR. Sînt 2 milioane de români care au ales să nu creadă știrile și sondajele false, diversiunile și minciunile procurorilor.

A fost o zi istorică și este începutul sfîrșitului pentru Comasați. A fost o zi grea, o zi neagră pentru democrația din România. Au fost raportate mii de cazuri de fraude electorale atît în țară cît și în Diaspora. A fost o zi în care Partidul Corupt Comasat a încercat prin toate metodele să se asigure că se vor menține la putere. Au spus că ne dezintegrăm, că ne despărțim, că ne certăm, nu au învățat lecția usturătoare pe care le-am aplicat-o în 2020 și mai trebuie să le dăm una.

S-a fraudat zilele astea la greu. Au făcut vize de reședință, s-au cumpărat voturi, s-au adus buletine ștampilate înainte pe cine altcineva decît pe Partidul Unic Comasat și extensia sa. Cu toate acestea, 2 milioane de români au mers la vot și ne-au votat. Sînt curios dacă procuratura o să se arate la fel de interesată de aceste informații ca în acea miercure neagră cînd au fost interesați de deschiderea de dosare politice pentru membrii opoziției. Rămîne să vedem zilele următoare.

Pînă atunci, vreau să fac un apel la toate instituțiile de forță, de la servicii de informații pînă la jandarmerie și magistrați: Nu faceți abuzuri, asigurați ordinea de drept și schimbarea democratică a puterii.

Ne aflăm la capătul unei campanii electorale nedemocratice în care partidele de la putere au făcut tot posibilul pentru a pune pumnul în gura opoziției.

Totul a fost permis în ultimele luni, de la racolare de candidați cărora le-au fost promise funcții și bani, pînă la intimidări, acte violente împotriva membrilor noștri și minciuni propagate de aproape toată presa.

Totul a culminant săptămîna asta cînd membrii noștri din echipa de campanie au fost duși la Parchet fiindu-le confiscate telefoanele și laptop-urile într-un mod abuziv, iar eu am fost supus unui linșaj mediatic, fiind condamnat pe surse cu toate că nu am fost citat pînă în această zi de procuratură.

Este începutul sfîrșitului lor!

Am văzut comportamente staliniste, demne de Rusia lui Putin sau de Lukașenko. Au tot încercat ce le-a stat în putință pentru a ne opri. Sîntem aici, sîntem la un pas de un scor istoric: dublarea rezultatului din 2020, aproape 2 milioane de oameni care au ales să ne susțină și confirmarea că sîntem a doua forță politică a țării, cu toate că ne-au lovit din toate părțile și au încălcat toate regulile și s-au comasat și au transformat moși slinoși libidinoși în femei libere și independente care trebuiau să conducă lista lor și au ajuns să facă pînă si poliție politică deschizîndu-ne dosare penale cu cîteva zile înainte de alegeri. Știu și ei că românii nu au uitat cum au fost tratați în timpul pandemiei, cum libertățile noastre au fost călcate în picioare, cum economiile lor de o viață au fost distruse peste noapte, cum au încercat să ne segregheze prin certificatul verde.

Prin reprezentanții noștri în Parlamentul European, prin reprezentanții aliaților noștri, prin forțele suve­

pentru că voi sînteți cei care ați băgat frica în ei cu adevărat. Voi, românii care vreți să fiți liberi în propria țară, liberi să respectați trecutul, liberi să vă decideți viitorul, liberi să trăiți într-o Românie fără moguli, fără Varani, fără baroni locali, fără politicieni care nu dau doi bani pe interesele voastre.

Azi, vă spun că am cîștigat prima bătălie și vreau să vă mulțumesc din suflet fiecăruia dintre voi care sînteți aici și fiecăruia dintre cei 33.000 de candidați pe care AUR i-a avut în țară.

Să le luăm Președinția, Guvernul și Parlamentul!

raniste europene, Ursula von der Leyen, începînd din această seară, nu va mai fi șefa CE! Românii au văzut în ultimii ani tunurile date de băieții șmecheri din sistemul energetic, care s-au văzut cu sacii în căruță în timp ce țara noastră și românii au trebuit să plătească cele mai scumpe facturi in toată Europa. Achiziția de vaccinuri, de izolete, de detergenți sanitari, PNRR-ul ăla făcut pe genunchi, îndatorarea țării în mod necontrolat duce la pierderea puterii în acest an de către partidul corupt comasat. Pensiile speciale, vacanțele de lux, cîrdășia cu Coldea, avioanele Președintelui, Schengen-ul, eșec după eșec decontat de fiecare dată de români, și nu de ei! Știu că au dat greș și că au înșelat așteptările românilor, că i-au mințit, că i-au furat, că și-au bătut joc la propriu de viitorul vostru și al copiilor voștri, așa și-au construit ei carierele, așa au știut ei să facă politică. Simplul adevăr este că pentru ei capturarea completă a României a rămas singura șansă de supraviețuire, așa că închideți aparatele de propagandă, românii au ieșit astăzi la vot. Românii au ieșit într-un număr mare astăzi la vot, și rezultatele se vor vedea cînd se trage linie.

Vor un deceniu de stabilitate, vor să fie momentul generației lor, a băieților șmecheri din sistem, a băieților deștepți din energie, a acoperiților de pretutindeni, a beizadelelor care au moștenit averile dobîndite de părinții lor prin furt și fraudă, a securiștilor care au dictat traiectoria acestei țări în ultimii 34 de ani.

E acum ori niciodată pentru că știu foarte bine că majoritatea românilor pur și simplu îi detestă. Dacă ei nu acționează în acest an, pierd tot ce au furat pe seama românilor, pierd toată puterea. Ei bine, promisiunea mea ca președinte a principalei forțe de opoziție, și în sondaje și în exitpoll-uri și unde vor ei, e că voi face tot ce îmi stă în putință pentru a le strica planurile. Și o să fac asta împreună și doar cu românii!

Nu fac niciun pas în spate Eu am intrat în politică acum 4 ani promițîndu-vă că voi lupta pentru voi pînă la capăt și că nu voi fi un simplu politician care odată ajuns în fotoliu devine parte din structuri. Așa că mă voi ține de cuvînt, nu fac niciun pas în spate, nici măcar un centimetru, noi AUR nu facem niciun pas în spate indiferent de presiunile la care vom fi supuși. Vom da jos acest sistem, chit că va fi ultimul lucru pe care îl vom face!

De astăzi, dragi prieteni, cînd se va număr ultimul buletin de vot, PSD-ul și PNL-ul nu vor mai avea o majoritate cu care să guverneze România și vor trebui să elibereze urgent clădirea aceea de aici din Piața Victoriei. Dar, n-o să îi dau jos singur, ci alături de voi,

Am cîștigat o primă bătălie, anul acesta trebuie să cîștigăm războiul și să le luăm Președinția, Guvernul și Parlamentul!

Puterea este la voi, copiii și nepoții celor care au refuzat să stea în genunchi, cu capul plecat în fața asupritorilor. Sînteți cei pe care Ciucă, Ciolacu și Klaus Werner Iohannis îi vrea alungați din țară pentru a conduce România așa cum își doresc aceștia. De voi sînt speriați, pentru că aveți oportunitatea în acest an să vă luați destinul în mîini, să nu ne mai conducă Ciucii și Ciolacii și Covrigarii și Wernerii și Varanii, e gata cu ei!

Ne mai gîndim la frații și surorile noastre din Diaspora care au fost forțați să caute un trai mai bun peste hotare, dar care duc dorul țării noastre, al bunicilor și al părinților, al prietenilor, în fiecare zi.

Voi cei plecați peste hotare sînteți cei de care se tem corupții comasați, pentru că știu că nu vă au cu nimic la mînă, pentru că ei se fac vinovați pentru faptul că ați plecat din casele voastre printre străini.

Un gînd pentru voi, toți micii antreprenori care s-au încăpățînat să își țină afacerile deschide într-un mediu ostil, toți bunicii care au fost uitați la propriu de societate, toți tinerii care și-au văzut viitorul amanetat de către o clasă politică incompetentă.

Se gîndesc unii și se întreabă de ce este AUR partidul cel mai votat de către tineri: este partidul cel mai îndrăgit în stradă, acolo unde Ciucă și Ciolacu nu au curajul să coboare.

O să mă bat cu voi și o să cîștig pentru români Este iubit de toți românii care s-au săturat de abuzuri și de modul în care acest popor a fost transformat într-o colonie. Sînteți voi cei de care sînt înspăimîntați Nicolae Ciucă, Marcel Ciolacu și Klaus Werner Iohannis! Voi, badantele, poștașii, militarii, șoferii, taximetriștii, inginerii, țăranii și dulgherii, românii care ne-ați oferit încrederea voastră astăzi, votîndu-ne într-un număr atît de mare și pentru voi și în fața voastră ne înclinăm și vă mulțumim!

Să fie clar un lucru, băieți: eu sînt multe lucruri, dar fricos nu sînt și nu dau înapoi. Dacă vă e frică de mine și dacă nu vreți AUR la alegerile prezidențiale, mai ales după ce am primit atîta încredere și am fost primiți cu atîta căldură astăzi în această zi extraordinară și văzîndu-vă vouă dușmanilor și trădătorilor de țară disperarea, o să mă bat cu voi și o să cîștig pentru români.

A sosit vremea deșteptării naționale! A sosit momentul generației noastre, a tinerilor crescuți din greu de părinții noștri, nu a generației lor!”.

George Simion, președintele AUR (discurs rostit duminică, 9 iunie, la aflarea rezultatelor alegerilor)

RM

21

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Cînd nebunia ajunge lege Minciuna climatică – așa cum am denumit-o într-unul din articolele mele mai vechi – a ajuns să stea nu doar cu regele la masă, ci să-l și domine din poziția de drept superior al omului.

Zilele trecute, judecătorii tobă de carte ai CEDO, dar corigenți la viață și normalitate, au decis că „oamenii au dreptul la siguranță în fața catastrofelor climatice, lucru care derivă din dreptul lor la viață, intimitate și familie”. Pe lîngă faptul că mi se pare de o perfidie și o viclenie deosebite, ca orice minciună perfectă care conține și doi stropi de

adevăr pentru a da o aparență onorabilă putregaiului, o consider și creatoare de viitoare necazuri pentru noi toți. Să vă explic.

Totul a început de la trei pensionare elvețiene care se plictiseau foarte tare în viața lor și s-au hotărît să facă rost de bani dînd în judecată guvernul țării lor pe motiv că ele, din cauza vîrstei pe care o au, nu mai suportă căldura zilelor de vară atunci cînd fac excursii pe munte. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Diversitatea religioasă în România

Motto: ,,Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” – André Malraux

ETICHE

TA

Piața Universității în varianta americană

Universitățile americane din ultimii 20 de ani au o mare contribuție la dezvoltarea neo-marxismului și a „transgenderismului” în lume, ca să nu mai vorbesc de mișcarea de anulare a culturii declanșată de cetățenii de culoare din această țară. E ciudat ca o mișcare de anulare a culturii să pornească tocmai dintr-o instituție de promovare a acesteia cum este universitatea, dar în SUA orice e posibil fiindcă e deja o expoziție de ciudățenii.

De la începutul războiului din Gaza, după ce teroriștii din Hamas au ucis cu sînge rece civili israelieni, chestie

pe care inculții din campusurile universitare americane o uită, s-a declanșat în America o mișcare de susținere a palestinienilor și de ostracizare a evreilor pe care nu aș fi crezut-o posibilă în urmă cu niște ani. Tineri de 20 de ani urlau și urlă în continuare pentru că niște unii, ai căror concetățeni uciseseră cu sînge rece civili evrei și probabil cu niște ani înainte făcuseră același lucru prin Europa, erau măcelăriți de armata statului evreu. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Recent, am discutat cu un funcționar din cadrul Institutului Național de Statistică, care mi-a spus că, de vreo 10 ani încoace, toate statisticile se fac în funcție de comenzile politice, de diverse interese sociale, financiare, administrative sau, pur și simplu, din dorința de a evidenția faptul că ne merge din ce în ce mai bine. Spre exemplu, mi s-a explicat că numărul membrilor Bisericii Ortodoxe din România este de fix 18.817.975, potrivit datelor din 2015. Fără a se indica procedura prin care s-a ajuns la acest număr, cunoscîndu-se faptul că nici un creștin ortodox nu deține vreo legitimație în acest sens. Mai mult, am aflat și totalul românilor fără afiliere religioasă: 12.825, cu precizarea că ei nu sînt considerați atei. Aceștia din urmă figurează la altă rubrică, cu 8.524 de persoane. Ce mai, la INS e treabă serioasă, oamenii nu se joacă cu cifrele și trebuie să-i credem pe cuvînt, chiar dacă ar apărea și cifre cu virgulă în astfel de statistici. Și, la urma urmei, de ce oare oamenii sînt categorisiți în funcție de credința lor, acest lucru fiind o alegere intimă, ce nu se poate mărturisi la gura de metrou sau în piața publică? Gîndiți-vă că, în România, sînt în jur de 4 milioane de copii, pe care, pînă nu se maturizează, nu-i poți întreba, cum nici nu poți avea încredere în răspunsul dat, cu privire la religia lor.

Nu cumva acest joc al cifrelor inventate vrea să ascundă faptul că trăim vremuri în care oamenii se îndepărtează din ce în ce mai mult de credința în UNICUL Dumnezeu? Acel ,,Dumnezeu, care a creat lumea în șase zile, iar în a șaptea zi oamenii L-au negat pe Creatorul lor” (Corneliu Vadim Tudor). Și, nu numai că L-au negat, L-au desființat chiar, înlocuindu-L cu zeci de alți dumnezei, de unde și mulțimea religiilor apărute ca ciupercile după ploaie. Acum, orice nebun, pentru că este democrație, are dreptul să înființeze orice religie, să obțină și personalitate juridică pentru ea, iar statul ar putea să-l finanțeze pentru construirea unor lăcașuri de cult. Cîndva, un martor al lui Iehova – bine că este martor, nu inculpat sau bănuit – mi-a mărturisit că ei, martorii, au modificat Biblia și au făcut-o cum au vrut ei. Păi, cum așa? Voi nici acum nu ați aflat că ,,De va modifica sau de va adăuga cineva ceva la cuvintele acestei proorociri, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sînt scrise în cartea aceasta. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărții, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieții” (Apocalipsa 22-18,19)?

Acum, cred că veți înțelege de ce Corneliu Vadim Tudor a spus: ,,Dacă ar fi trăit Isus în aceste vremuri, numai cu biciul în mînă ar fi mers”.

E adevărat că România – cunoscută sub denumirea de ,,Grădina Maicii Domnului” – era considerată una dintre cele mai creștine țări din lume, și asta prin aportul Sfîntului Apostol Andrei, dar ceea ce trăim astăzi nu mai are nici o tangență cu credința creștin-ortodoxă. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

RM

Cînd nebunia ajunge lege

același an, Curtea Constituțională a Germaniei a emis o hotărîre generală conform căreia legea climei din 2019 a țării era parțial «neconstituțională», deoarece punea prea mult din sarcina reducerii emisiilor asupra generațiilor viitoare.

Chiar și în SUA, tinerii activiști de mediu au cîștigat anul trecut un proces local împotriva agențiilor de stat, după ce au susținut că utilizarea continuă a combustibililor fosili le-a încălcat dreptul la un «mediu curat și sănătos». În 2021, un tribunal francez a decis că guvernul este responsabil pentru daunele aduse mediului, după ce nu a îndeplinit obiectivele de reducere a gazelor cu efect de seră. Dar 2024 se conturează a fi un punct de cotitură pentru litigiile climatice, redefinind cine are dreptul de a da în judecată în problemele climatice, ce argumente pot folosi și pe cine pot viza.

Pentru început, experții se așteaptă în mod covîrșitor ca hotărîrea de marți să se răspîndească în procesele viitoare – atît în Europa, cît și la nivel global.

Hotărîrea include chiar și detalii despre pașii pe care guvernele trebuie să îi urmeze pentru a-și respecta noile obligații legate de drepturile omului cu privire la climă. Lista include elemente precum un termen limită concret pentru a ajunge la neutralitatea climatică, o cale pentru a ajunge acolo și dovezi că țara este de fapt pe această cale. «Decizia de astăzi împotriva Elveției stabilește un precedent istoric care se aplică tuturor țărilor europene», a spus Gerry Liston, care a consultat procesul portughez care a fost respins.

Liston a susținut că decizia va face presiuni asupra țărilor pentru a se asigura că politicile lor sînt aliniate cu obiectivul Acordului de la Paris de a menține încălzirea globală la 1,5 grade Celsius.

«Toate aceste cazuri împreună vor clarifica obligațiile legale ale statelor de a proteja drepturile în contextul schimbărilor climatice – și vor pregăti scena pentru deceniile viitoare», a spus Chowdhury, de la centrul de drept al mediului”.

Așadar, cetățenii occidentali vor avea acum un nou instrument de joacă pentru a se înălța în proprii ochi crezîndu-se mari activiști climatici, în lipsă de preocupări serioase. I-aș invita să trăiască cu 800 de euro pe lună și sînt convins că după un an și-ar schimba optica cu privire la importanța drepturilor lor climatice și ar reveni cu picioarele pe pămînt.

Piața Universității în varianta americană

Demonstrațiile au declanșat acuzații de antisemitism pe fondul rapoartelor studenților evrei, conform cărora au fost supuși amenințărilor și insultelor”. „Știu că mulți dintre studenții noștri evrei, precum și alți studenți, au găsit atmosfera intolerabilă în ultimele săptămîni. Mulți au părăsit campusul, iar aceasta este o tragedie”, a scris ea, dînd mare parte din vina pe „actorii externi”. Peste 100 de demonstranți au fost arestați în campusul Columbia pe 18 aprilie, după ce poliția a fost desfășurată, ceea ce a stîrnit critici la adresa lui Shafik din partea multor membri ai propriului ei corp de studenți și a unor membri ai facultății, care au văzut asta ca o represiune împotriva libertății de exprimare, scrie cotidianul britanic.

Represiune împotriva libertății de exprimare? Păi ce ar fi trebuit să le facă, să-i lase să se exprime pînă-n ziua de apoi? Nu trebuie păstrată oridinea și disciplina, și chiulangii trimiși la cursuri sau, dacă nu vor, la păscut vacile? E nevoie și de văcari pe lumea asta nu doar de intelectuali, iar protestatarii ăștia se pare că se potrivesc mai bine la coada vacii, decît întrun amfitreatru.

Cînd la noi, în anii 1990, se întîmpla asta în Piața Universității, toți ipocriții din SUA și din Europa săreau de fund în sus, oripilați de acțiunile poliției noastre contra „studenților”. Văd că autoritățile lor iau aceleași măsuri și cînd se întîmplă la ei lucruri asemănătoare. Mă refer nu doar la protestele golanilor americani contra Israel, ci și la tratamentul antiCOVID pe bază de bastoane și tunuri cu apă aplicat francezilor și canadienilor.

Păi ce facem, tovarăși? Aplicăm dubla măsură? Se pare că da.

(urmare din pag. 21) Da, ați citit bine: bunicile elvețiene nu au nepoți de crescut sau nevoia de mers la piață, ori de lucrat grădina. Ele au timp liber foarte mult, așa că se duc în drumeții montane cu clubul pensionarilor elvețieni și, pentru că nu au alte probleme la care să se gîndească, își inventează unele din noile prostii la modă legate de climă.

Pe 23 decembrie, englezii de la The Guardian, unul din reprezentanții mass-media comuniste din Europa (pardon, trebuia să zic progresiste, liberale etc.) scriau despre acest caz următoarele: „Femeile, în cea mai mare parte în vîrstă de peste 70 de ani, au urcat pe munte lovindu-și alpenstock-urile de stîncile luminate de soare, și-au pus picioarele pe pietre și s-au ținut de mînă pentru a traversa pîraie alunecoase. Ele știau că căldura și stresul erau o amenințare pentru sănătatea lor dar nu au vrut să lase asta să le împiedice să meargă în excursie. KlimaSeniorinnen din Elveția, sau pensionarele în domeniul climei, este un grup cu 2.400 de membri ce trăiesc într-una dintre cele mai bogate țări de pe Pămînt: Elveția. Datorită vîrstei lor – cel mai tînăr membru are 64 de ani – ei vor fi martori doar la o parte din vremea extremă pe care o vor experimenta copiii și nepoții generației lor. Însă acești pensionari sînt printre cei care luptă cel mai mult pentru un viitor viabil. Femeile dau în judecată guvernul elvețian la instanța supremă a Europei pentru încălcarea drepturilor omului cu politici care fac prea puțin pentru a opri planeta să se coacă. Cazul lor, care ar putea trimite unde de șoc prin instanțele de pe tot continentul, se bazează pe două fapte simple. Valurile de căldură cresc pe măsură ce oamenii ard combustibili fosili. Și femeile, în special cele mai în vîrstă, sînt mai susceptibile de a muri atunci cînd temperaturile cresc”.

Cu alte cuvinte, niște pensionare din Elveția care umblă pe munți ca niște capre (negre) în loc să stea acasă la umbră și la aer condiționat ca să nu crape pe coclauri, dau în judecată guvernul elvețian pe motiv că nu fac mai mult pentru scăderea temperaturii planetei, ca și cum dacă țara lor ar aplica politicile de mediu și restul Globului nu, s-ar rezolva ceva. Inteligente rău cucoanele.

(urmare din pag. 21) Mă întreb ce au de cîștigat din asta maimuțoii respectivi? Din cîte știu, ei se află acolo ca să se pregătească în anumite domenii de activitate. Să învețe și să studieze, că de aceea se numesc studenți, nu să protesteze pentru cauza palestiniană. Dacă politicienii neimplicați în acel război nu riscă să ia atitudini radicale, fiindcă e o situație extrem de complexă acolo, de ce voi – niște mucoși care oricum habar nu aveți pe ce lume trăiți, că mă mir cum știți repira la cît sînteți de ignoranți și de prostănaci – faceți proteste?

Nu aveți ce lucra? Suferiți de lipsă de băgare în seamă? Aveți frustrări că nu vi se dau suficiente likeuri pe Facebook? Vă pune cineva să faceți asta și vă și plătește pe deasupra? Ce credeți că veți realiza? Ia luați exemplui de la golanii din Piața Universității de la noi. Care a fost rezultatul protestului lor îndelungat?

Nici unul. Lucrurile au rămas cum s-au stabilit. Așa și în cazul vostru.

TFL-iștii ăștia americani nu au auzit de Holocaust, de crimele contra evreilor de la jumătatea Secolului al XX-lea, nu au avut parte de suferință, de războaie, de probleme adevărate care să-i maturizeze. Sînt superficiali ca majoritatea generației lor, preocupați de chestii minore, inculți, ignoranți și cu niște valori îndoielnice. Prin urmare nu mă miră foarte tare comportamentul lor, care nu e mult diferit de cel al majorității americanilor pe care nu i-am considerat niciodată o națiune foarte luminată la nivel de gloată.

Ba din contră. Bineînțeles că presa comunistă neo-

Probabil v-ați gîndit că acțiunea lor a fost respinsă de judecătorii de la CEDO cu hohote de rîs și îndemnuri de a-și îngiji nepoții. Ar fi însemnat ca sus numiții judecători să fie un pic mai inteligenți ca un melc, ceea ce nu e cazul în speța actuală. Aceștia nu doar că au admis cererea bunicilor elvețiene, dar au și transformat decizia în drept fundamental al omului, ceea ce va schimba mult în procedura judiciară a continentului pe viitor și le va permite tuturor mucoșilor care au senzația că salvează planeta și tuturor celor care se plictisesc în viața lor, să dea în judecată guvernele cerîndu-le compensații fiindcă nu reduc poluarea și nu ne trimit mai repede în epoca medievală.

Asta scriu și cei de la Politico: „Decizia de schimbare a definiției adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului înseamnă că aproape 50 de guverne, reprezentînd aproape 700 de milioane de oameni, vor trebui acum să se confrunte cu o nouă eră a litigiilor, din partea comunităților afectate de climă, care pretind acțiune. Verdictul va servi «ca un plan pentru cum săți dai în judecată cu succes propriul guvern pentru eșecurile climatice», a spus Ruth Delbaere, specialist juridic la Avaaz, o organizație nonprofit cu sediul în SUA, care promovează activismul climatic.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a fost înființată în deceniul de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar a crescut în importanță în ultima generație. În calitate de braț judiciar al Consiliului Europei, o organizație internațională pentru drepturile omului, hotărîrile instanței sînt obligatorii pentru cei 46 de membri ai consiliului, care acoperă toată Europa și numeroase țări de la granițele sale. Drept urmare, hotărîrea de marți va contribui la creșterea litigiilor climatice de la o bătălie țară cu țară, la una care se întinde pe continente.

Anterior, activiștii pentru schimbările climatice au avut în mare parte succes în a da în judecată țări individuale pentru a forța acțiunile climatice.

Un verdict din 2019 al Curții Supreme olandeze a forțat Țările de Jos să-și reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 25%, în timp ce în 2021 o instanță franceză a decis că guvernul este responsabil pentru daunele aduse mediului după ce nu și-a îndeplinit obiectivele de reducere a gazelor cu efect de seră. În

marxistă e strîns unită în jurul mișcării, pe care o prezintă pe larg în paginile sale, așa cum face spre exemplu britanicul The Guardian din care am să redau în continuare cîteva aprecieri.

Astfel, după multe zile de proteste în care au ocupat campusul Univerității Columbia din New York, „golanii americani” au primit un ultimatum de încetare a protestului sau vor fi suspendați de la cursuri. „«Am început să suspendăm studenții ca parte a următoarei etape a eforturilor noastre de a asigura siguranța în campusul nostru», se arată pe site-ul universității. «Odată ce acțiunea disciplinară este inițiată, adjudecarea este gestionată de mai multe unități diferite din cadrul universității, în funcție de natura infracțiunii»”.

Ultimatumul, care stabilea ca termen ziua de luni, ora 14.00, a venit după ce decanul universității, Minouche Shafik, a anunțat că eforturile de a ajunge la un compromis cu organizatorii protestului au eșuat.

Ea a spus că instituția nu se va pleca în fața cererilor de a se retrage din Israel, unde are un centru de educație.

Mă întreb ce-o fi în capul acestor pierde-vară dacă-și imaginează că pot dicta politica uneia din celei mai vechi și importante universități din țara lor. E clar că inculții se cred buricul pămîntului. „Campusul Columbia din New York – scrie mai departe «The Guardian» - a devenit centrul unui val de proteste universitare din SUA împotriva războiului de șase luni al Israelului din Gaza, care a dus la moartea a peste 34.000 de palestinieni, la strămutarea a sute de mii și a adus teritoriul de coastă în pragul foametei.

RM

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

23

care l-au recunoscut pe Papă drept conducător Diversitatea religioasă în România români bisericesc. Numărul membrilor: cel mult 200.000.

(urmare din pag. 21) Chestia aia, cum că Biserica este sistemul în care populația are cea mai mare încredere, este o mare vrăjeală, și asta pentru că prin biserici bate vîntul. Adică, prin comune și sate, maximum 30-40 de oameni vin la slujbe, iar în orașe, în jur de 100 de enoriași. Cert este că nu mai e cum a fost odată.

Dacă în anul 1708, în București, se aflau circa 250 de biserici creștin-ortodoxe, deci o biserică la 100 de locuitori, acum, o biserică revine la circa 1.200 de locuitori.

Este adevărat că, în urmă cu sute de ani, românii mergeau la biserică fără a încuia poarta și ușa casei, pe cînd acum nu există casă fără lacăte, sîrmă ghimpată, alarme, paznici sau camere de supraveghere. Pînă și cutia milei din biserici are lacăt. Privitor la asta, observați că obiectul cel mai des întîlnit și folosit în orice biserică nu este crucea, anafura, lumînarea sau tămîia, ci este... BANUL, care circulă într-o veselie, fără a respecta nici o normă sau lege fiscală și financiar-contabilă. Păi, dacă este așa, de ce preoții și subordonații lor mai primesc salarii din bugetul țării?

Nu cumva ăsta este unul dintre motivele pentru care oamenii nu mai vin la biserică, preferînd să-și facă altare acasă și chiar să-și inventeze alți ,,dumnezei”?

Ce este așa de greu de reținut faptul că atunci cînd Isus a găsit o pungă de bani într-un lăcaș sfînt, a aruncat-o în pulberea drumului, spunînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta aici!”?

Mai nou, se zice că majoritatea preoților din România au făcut pace cu Satana, căzînd în genunchi în fața directivelor globaliste din timpul pandemiei, dar trebuie să precizez că am văzut la mitingurile de protest de atunci cîțiva preoți adevărați, călugări și măicuțe, cu icoane și cruci în mînă, care Îl aveau pe DEVĂRATUL și UNICUL Dumnezeu în suflet.

Acești adevărați sfinți, coborîți parcă din icoane, mi-au spus că erau dispuși să se ascundă în cele mai adînci peșteri pentru a nu fi obligați să se vaccineze.

Varianta sacrificiilor supreme a ales-o și Gigi Becali, care, tot în acele vremuri, a spus: „Dacă vor să mă vaccineze cu forța, prefer să pun capul pe buturuga călăului!”, vorbe el căror ecou nu a ajuns la părinții și bunicii care și-au vaccinat copiii și nepoții, totalul acestora fiind cu puțin peste 200.000 de suflete nevinovate, un dezastru demografic unic în istoria României. Vinovați? Simplu: Guvernul României, Ministerul Sănătății, Ministerul de Interne, Arafat și, desigur, Klaus Iohannis, care jelea cu lacrimi reci pe obraz: ,,Păcat că s-au vaccinat puțini români!”.

Nu am uitat de Biserică, cea care, în loc să fie în fruntea maselor anti-sataniste, a acționat ca o slugă fidelă a sataniștilor-globaliști și, în aceste condiții, era firesc ca în fruntea ei să se afle un aghiuță, pe al cărui act de identitate cipat scrie... Ciobotea Daniel.

Ei bine, între anii 1979 și 1980, dumnealui a studiat teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ în Franța și Germania, deci acesta nu avea nici o tangență cu... ORTODOXIA. După studii, nu s-a întors în România, mutîndu-se în Elveția, unde a stat 8 ani, timp în care a fost lector (,,ciripitor”, cum numesc elevțienii această profesie) și apoi director adjunct al Institutului Ecumenic de la Bossey. Apoi, a făcut cîteva dușuri, și-a dat cu gel pe freză, și a devenit ,,pe bune”... PATRIARH ORTODOX. Sau altfel spus: ,,Biserica română-i ca o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar ortodoxul Daniel/ O greșeală de tipar” (Folclor).

Adevărul este că trăim vremuri în care cîrciumile sînt din ce în ce mai aglomerate, în timp ce bisericile se golesc, pentru că Biserica s-a organizat și funcționează mai degrabă după Principiul nr. 1 al Noii Ordini Mondiale – ,,Se va renunța la orice formă de religie” –, întărit de Principiul nr. 4: ,,Supunere totală față de Satana”. Mă tem că toate acestea le spun în van, n-am către cine, atîta vreme cît preoții noștri ,,N-au nici plată, nici răsplată, nici cununi de mucenici/ Și cu cît mai mult se-nalță, cu atît devin mai

mici/ Dacă-n suflet au mîndria, dacă-i stăpînește ura,/ Degeaba citează Sfinții, degeaba cunosc Scriptura/ Unii tot repetă-ntruna că ei sînt în Adevăr/ Dar să nu uităm că și Eva a căzut de la un măr/ Și Adam fiind în Slavă, și în grația divină/ A fost izgonit de Tatăl din Cereasca Sa Grădină!” (Eliana Popa, ,,Ale mîntuirii căi!”).

Păi, ce să ne mai întrebăm de ce 40% dintre bisericile din România sînt de alte credințe, adică dintr-un total de 27.384 de biserici (în medie, 4-5 la o localitate), creștin-ortodoxe sînt 16.400, plus cca. 420 de mînăstiri.

De fapt, chestia asta, de a inventa noi religii, în timp ce alții vor să le desființeze pe cele existente, mi se pare a fi o nebunie curată, fără nici o finalizare sau redresare a unor anumite lucruri. Auziți și dumneavoastră vorbe: ,,Biblia noastră nu este ca a voastră, iar noi ne rugăm la alți sfinți!”, sau ,,Am renunțat la ortodoxie pentru că m-am căsătorit cu un eschimos și a trebuit să îmbrățișez cultul focii hărțuite, care m-a trezit la realitate, abia acum simțindu-mă cu adevărat o ființă umană!”.

Asta este ca și cum, spre exemplu, suporterii echipei de fotbal Rapid s-ar separa în grupări de genul: ,,Rapidiștii de la tribuna a II-a”, ,,Cu Rapidul către Dumnezeu” sau ,,Suporterii de rit ghinionist”. Ce mai, de rîsu’-plînsu’ a ajuns ortodoxia noastră, ca de altfel și toate celelalte religii, culte, confesiuni, secte, toate pline cu defecte dar, culmea, recunoscute prin lege. Chiar mă întreb cum arată tribunalul acela care emite astfel de avize și pe ce criterii se soluționează cererile de recunoaștere. Mai mult ca sigur că, în cazul respingerii unei asemenea cereri, va începe bîlciul sau mai bine zis conflictul/războiul religios, cum s-a întîmplat, spre exemplu, în Kosovo (între ortodocși și musulmani), Cașmir (între musulmani și hinduși), Timorul de Est (între musulmani și catolici) sau în Cecenia (între ortodocși și musulmani). E loc pentru toată lumea ca să-și dea cu Crucile și Bibliile în cap, să-și dărîme reciproc bisericile sau să se înjure ca la ușa cortului: ,,Cristoșii mamii voastre de atei ce sînteți!”.

Totuși, e bine că, în România, a fost liniște și pace în acest sens, la noi fiind recunoscute 18 religii, dar și membrii altor culte pot practica în deplină libertate. De pildă, Credința Baha’I, Familia (Copiii lui Dumnezeu), Mormonii (Biserica lui Isus Christos a Sfinților din Zilele din Urmă), Biserica Unificării, Meditația Transcedentală, Biserica Metodistă, Biserica Presbiteriană, Hare Krishna și Budismul Zen sînt culte active în țară, deși nu sînt recunoscute și nu beneficiază de diferite forme de sprijin din partea statului.

Așadar, un fel de sat fără cîini, așa cum a fost și în 1999, cînd Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat România și cînd el și Patriarhul român au introdus mîinile în agheasmă, zicînd că o sfințesc. Dar, spre regretul întregului popor creștin-ortodox, atunci s-a produs o blasfemie de neuitat. După acel eveniment, în mai 2005, Gallup România a dat publicității un sondaj de opinie realizat în rîndul creștinilor ortodocși din România, principala concluzie fiind aceea că 97% dintre români se declară a fi credincioși, dar numai 18% dintre ei merg la biserică. NO COMMENT! Sînt multe de spus, dar hai să vedem ce Biserici sînt recunoscute de Guvernul României și prin ce caracteristici s-au evidențiat ele în societatea românească: 1. Biserica Ortodoxă Română, care este religia predominantă în România, dar care nu are, sub nici o formă, circa 19,5 milioane de adepți, după cum susțin în mod oficial capii ortodoxiei românești. Ar fi așa doar dacă în calcul sînt incluși și cei care stau în fotoliu acasă, cu berea în mînă, dar se declară credincioși prin simplul fapt că, de acolo, aud clopotele bătînd.

2. Biserica Romano-catolică, care are la bază Sfînta Scriptură și Sfînta Tradiție. Circa 1,2 milioane de membri.

3. Biserica Greco-catolică, care a luat ființă în România în anul 1698, prin unirea cu Roma a clericilor

4. Biserica Calvină (Reformată), care a fost recunoscută oficial în 1564 de principele Transilvaniei Ioan Sigismund. În prezent se susține că ar avea în jur de 710.000 de adepți.

5. Biserica Penticostală, cu circa 340.000 de membri. A apărut în România în 1922.

6. Biserica Creștină Baptistă (circa 140.000 de membri), în care se acceptă o singură autoritate în materie de credință: Biblia. Credincioșii cred că botezul nu trebuie administrat copiilor mici, deoarece fiecare individ trebuie să fie liber să decidă pentru sine dacă devine ortodox, catolic ori altceva.

Bisericile baptiste nu au preoți, ci pastori, fiecare om fiind propriul său preot.

7. Biserica Adventistă, apărută în România în a doua jumătate a secolului trecut. Adepții ei sărbătoresc ca zi de odihnă sîmbăta. Deține circa 95.000 de membri.

8. Martorii lui Iehova sînt creștini care folosesc, pentru a-L desemna pe Dumnzeu, numele de Iehova.

Potrivit doctrinei lor, lumea, bisericile și statul sînt dominate de Satana. Anul 1914 înseamnă sfîrșitul unei epoci și începutul domniei lui Christos în cer, care se va termina cu bătălia de la Armaghedon, cînd aceste organizații satanice vor fi nimicite. Vor fi cruțați martorii care vor domni pe pămînt. Are în jur de 80.000 de membri.

9. Cultul Islamic este legat de populația turcotătară. Majoritatea musulmanilor fiind localizați în partea de sud-est a țării, în Dobrogea, lîngă Bulgaria și în zona de coastă a Mării Negre. Are circa 75.000 de membri.

10. Biserica Unitarienilor, cu circa 70.000 de membri, care neagă dogma trinității și nu recunoaște în Dumnezeu decît o singură persoană.

11. Biserica Creștină Evanghelică, apărută între anii 1920 și 1924, prin lucrarea spirituală a teologilor Dumitru Cornilescu și Teodor Popescu, la Biserica Sf. Ștefan din București. În 1939 a fuzionat cu ,,Creștinii după Evanghelie”. Toți credincioșii sînt frați, nu există cler sau ierarhie. Numără circa 45.000 de adepți.

12. Biserica Lipovenească (creștină de rit vechi), cu circa 40.000 de membri, care sînt urmașii ortodocșilor ruși, fideli ai reformei inițiate de Patriarhul Nikon, refugiați în Țările Române în Secolul al XVIII-lea.

13. Biserica Luterană (cca. 30.000 de membri), care a fost organizată în România de Johannes Honterus (1498-1549).

14. Cultul Mozaic, care cuprinde credincioșii evrei, în total vreo 6.000 de persoane.

15. Cultul Creștin după Evanghelie este neoprotestant. Și-a luat numele de la convingerea că toată viața este în perfectă armonie cu Evanghelia.

(45.000 de adepți).

16. Biserica Armeană, care reprezintă biserica națională a poporului armean. Numără circa 800 de adepți.

Așadar, ce ziceți, dragi cititori, de acest ghiveci creștinesc? V-ați regăsit în vreuna dintre confesiunile descrise mai sus? Se zice că într-una dintre ele, o dată pe an, creștinii se adună în lăcașul ,,sfînt”, apoi se stinge lumina și începe dezmățul, în sensul că toți se tamponează la întîmplare, fără nici o jenă. Asta da credință în cele sfinte, fapt ce mă determină să cred că, în România, toți sîntem... ATEI, unul mai păcătos ca altul, dar nu-i bai, că INS a încercat să dreagă busuiocul, pe mulți dintre noi trecîndu-ne la categoria ,,persoane fără afiliere religioasă”, totalul acestora fiind de numai 12.825 de persoane (2015).

Acestea fiind zise, nu cred că mai este nevoie să amintesc de ce Dumnezeu i-a pedepsit pe Adam și Eva, de ce a produs Potopul, de ce a dărîmat Turnul Babel, de ce a distrus Sodoma și Gomora... Vorba lui Arsenie Boca: ,,Cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine”. Amin!

24

Nr. 1747 l 11 – 17 iunie 2024

POLITICĂ

RM

GEOPOLITICĂ

Cine va conduce Europa?

În ciuda titlurilor de prima pagină a ziarelor despre ascensiunea dreptei populiste, cum e cazul Franței, e de observat că cele trei mari grupuri politice din fruntea Parlamentului European au rămas aceleași: popularii (centru dreapta), social-democrații (centru stînga) și Renew (liberali, centru). Grupul de centru-dreapta al Partidului Popular European (PPE) s-a clasat pe primul loc – așa cum a făcut-o la fiecare alegeri europarlamentare din 1999 – cu un număr estimat de 184 de deputați întrun Legislativ cu 720 de locuri. Aceasta după ce votanții din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene au mers la vot între 6 și 9 iunie. În baza rezultatelor preliminare, Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D) s-a clasat pe locul al doilea, cu o estimare de 139 de membri ai Parlamentului European (eurodeputați). Renew, de orientare liberalcentristă, s-a clasat pe locul al treilea, cu un număr estimat de 80 de eurodeputați. Dintre cele trei, PPE a fost de fapt singurul grup politic major care a cîștigat în popularitate – celelalte au pierdut sprijin în comparație cu alegerile anterioare din 2019. Pe scurt, partidele de centru rezistă. Deocamdată. Împreună, aceste trei partide au un număr estimat de 403 eurodeputați. O majoritate mult mai fragilă însă față de cele 417 mandate în precedenta componență a Parlamentului European.

De reținut: Parlamentul European avea în urma alegerilor din 2019 un număr de 705 locuri. Prin jocul redistribuirii mandatelor Marii Britanii care a părăsit Uniunea Europeană în 2020, Legislativul UE a cîștigat 15 locuri și are acum 720 de mandate de europarlamentar.

Dreapta populistă înregistrează victorii, dar sînt ei cîștigători?

Dreapta populistă a făcut cu siguranță progrese.

Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) a cîștigat locuri. Are acum 73. În acest grup se regăsesc Frații Italiei ai premierului italian Giorgia Meloni, partidul polonez Lege și Justiție (PiS), care a dat președinte și premier, Democrații Suedezi și partidul spaniol Vox. Grupul politic aflat și mai la dreapta, Identitate și Democrație (ID) al Marinei Le Pen din Franța și Partidul Libertății din Austria (FPO), ar fi crescut și el dacă nu ar fi fost dat afară Alternativa pentru Germania (AfD) în urmă cu cîteva săptămîni.

Un membru marcant al partidului german de extremă dreapta a minimalizat rolul trupelor SS în epoca nazistă și în cel de-al Doilea Război Mondial. Radicalii din Alternativa pentru Germania au obținut 15 mandate, cu șase mai mai multe decît în 2019. În unele state membre, populiștii s-au descurcat deosebit de bine. Partidul Marșul Național al lui Marine Le Pen a triumfat în Franța, terminînd cu peste 15 puncte procentuale în fața coaliției de partide centrist/liberale a președintelui francez Emmanuel Macron. De asemenea, FPO s-a clasat pe primul loc în sondajele din Austria. Și totuși, iată cum stau lucrurile: cumulat, ECR și ID vor avea în jur de 130 de parlamentari, adică aproximativ cît aveau în 2019.

Există întotdeauna posibilitatea ca cele două grupuri să fuzioneze, formînd un supergrup populist de dreapta care are potențialul de a fi al doilea cel mai mare grup din PE și care le-ar da dreptul la mai multe președinții de comisii importante și posturi de raportori. Au existat discuții atît în culise, cît și deschis, în ultimii ani, dar nu s-a concretizat nimic pînă acum.

După cum s-a văzut în cazul expulzării AfD din grupul ID, colaborarea nu este întotdeauna ușoară. Partidele care alcătuiesc dreapta populistă sînt cu siguranță de acord că Bruxelles-ul are prea multă putere, dar aici se termină asemănările. De exemplu, Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni tinde să fie foarte dur în privința Rusiei, acesta fiind condus în special de polonezii de la PiS, dar și, în mod surprinzător, de Meloni, care a pivotat spre centru, ceea ce a dus la speculații că vrea

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Ce impact va avea noul Parlament?

să se alăture PPE. Pe de altă parte, grupul Identitate și Democrație este pro-rus în mod deschis și tinde să nu fie prea dornic de compromis în Parlamentul European. (ECR va vota destul de des cu grupurile mainstream, în special în probleme de politică externă).

Marea necunoscută Un element care ar schimba lucrurile este reprezentat de cei aproape 100 de membri neafiliați din noul Parlament European. Deocamdată ei nu aparțin niciunui grup politic. De fapt, în ceea ce privește cîștigurile electorale, eurodeputații „neafiliați” au înregistrat cea mai mare creștere, cîștigînd 36 de locuri, pînă la 98 de locuri după aceste alegeri. Mulți dintre acești deputați neafiliați ar fi bineveniți să se alăture unui grup, deoarece acest lucru ar crește semnificativ influența, și noilor veniți, și grupurilor către care se îndreaptă. Și atunci apare întrebarea: care grupuri, dacă există, sînt dispuse să ia o parte din cei neafiliați – sau dacă se poate forma un nou grup al acestor rătăciți politici.

Pentru a forma un grup parlamentar oficial în Parlamentul European este nevoie de un minim de 23 de deputați din cel puțin șapte țări ale UE. Deputații au termen pînă la 16 iulie pentru a negocia componența grupurilor politice, cînd noul Parlament European se reunește pentru sesiunea sa legislativă inaugurală la Strasbourg.

Dincolo de Bruxelles Emmanuel Macron nu a avut o noapte bună. Înfrîngerea suferită în fața lui Le Pen l-a determinat deja să convoace alegeri parlamentare anticipate, primul tur urmînd să aibă loc pînă la sfîrșitul lunii iunie. Rezultatul a fost o rușine pentru partidul președintelui francez, extrema dreaptă cîștigînd în fiecare regiune din țară. Cu toate acestea, există circumstanțe atenuante. În primul rînd, acest lucru nu este deloc o surpriză. Sondajele au prezis de luni de zile un astfel de rezultat.

Nu este neobișnuit ca alegerile pentru Parlamentul European, la care prezența la vot este mai scăzută decît la alegerile naționale, să fie folosite pentru a-i pedepsi pe cei aflați la putere. Macron este la putere din 2017, așa că o anumită uzură, oboseală politică este de înțeles. Cancelarul german Olaf Scholz se află, de asemenea, sub presiune.

Principalul partid de opoziție, Uniunea Creștin-Democrată din Germania/Uniunea Creștin-Socială din Bavaria, a obținut 31% din voturi, de două ori mai mult decît Partidul Social-Democrat al Germaniei (SPD) al lui Scholz. În timp ce se numărau voturile, partidul lui Scholz era la egalitate cu AFD pentru locul al doilea.

Este probabil că preferința spre dreapta a votanților europeni va afecta anumite domenii în viitor, mai mult decît altele. De exemplu, Parlamentul European ar putea deveni mai puțin ambițios în ceea ce privește problemele de mediu și mai strict în ceea ce privește chestiunile legate de migrație. Trebuie menționat că Parlamentul European este diferit de parlamentele naționale prin faptul că deputații europeni nu propun ei înșiși legi. În UE, ramura executivă, Comisia Europeană, este cea care are dreptul de inițiativă și care începe elaborarea inițială a unei potențiale noi legi. Consiliul European, format din șefii de stat sau de guvern din UE, este, de asemenea, implicat în modificarea legilor propuse. În ceea ce privește legiferarea, Parlamentul European este cea mai slabă dintre aceste trei instituții. Obține rar ce își dorește. Discuțiile pe marginea legilor între Parlament, Comisie și Consiliu din așa-numitele trialoguri pot dura luni sau chiar ani înainte de a se ajunge la un acord și de a deveni lege. Cînd vine vorba de politica externă, se întrevăd schimbări. Sprijinul pentru Ucraina și continuarea extinderii UE vor fi în continuare pozițiile majoritare. Și, deși ar putea exista eurodeputați care să aibă poziții pro-Kremlin, este mai probabil ca aceștia să folosească Legislativul ca platformă de comunicare pentru a repeta mesajele Kremlinului decît să facă o muncă legislativă semnificativă. În plus, Parlamentul European nu dictează politica externă a UE. Aceasta este domeniul exclusiv al miniștrilor de Externe dimpreună cu premierii/președinții țărilor membre. Așa că, deși deputații europeni analizează și scriu o mulțime de rapoarte și rezoluții de politică externă, toate acestea nu sînt obligatorii.

Ce urmează?

Un cîștigător clar, dar nu la distanță extraordinară, este actuala președintă a Comisiei Europene, Ursula von der Leyen. În calitate de candidat principal al grupului PPE, se așteaptă ca ea să obțină încă cinci ani în fruntea executivului UE. Chiar dacă a fost triumfătoare în seara de 9 iunie, von der Leyen are însă nevoie de liderii celor 27 de state membre ale UE și de o majoritate simplă în Parlamentul European pentru a-și asigura, și formal, nominalizarea.

Liderii țărilor membre se vor reuni la Bruxelles, pe 17 iunie, pentru a purta o primă discuție cu privire la cele trei posturi de conducere ale UE: • președintele Comisiei Europene (în prezent Ursula von der Leyen); • președintele Consiliului European (în prezent Charles Michel); • șeful politicii externe a UE (în prezent Josep Borrell).

Liderii UE se vor reuni din nou la Bruxelles, pe 2728 iunie, pentru a-și finaliza deciziile și a formaliza noile mandate.

Sursa: romania.europalibera.org

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.