România Mare, nr. 1745

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Gînduri triste Degeaba este cineva erudit, dacă își ține cultura doar pentru el și nu despre soldatul român o aduce – natural și fără ostentație – în viața de zi cu zi a societății în care trăiește.

CORNELIU VADIM TUDOR

Nostalgicii

Nostalgia este un sentiment de tristețe, de melan­ colie, provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut.

Nostalgicii sînt cei care își amintesc cu drag anumite momente din viață. Din ce am observat eu pînă acum, nostalgia apare în principal pentru că prezentul te nemulțumește sau pentru că ai ajuns la un moment de bilanț. Consider că în momentul în care îți e bine și desfășori o activitate care îți captează atenția și energia nu mai ai vreme de nostalgii. Prezentul te satisface și nu mai ai vreme să te gîndești la trecut.

Dacă prezentul nu e satisfăcător, te vei retrage ușor în trecut căutînd senzații sau vremuri în care consideri că îți era mai bine. Bunăoară, eu unul prefer să mă uit pe DVD sau pe YouTube la vechi filme românești dar și străine, fiindcă mi se par mai bune ca cele de acum. Actorii mi se par mai credibili și temele alese mai normale ca cele din prezent. Mă uit foarte des la „filme cu morți” pentru că distribuții întregi au adormit. Mă uit la ele și fiindcă e vorba de o perioadă cu a cărei moralitate și fel de a fi rezonez mai abitir decît cu cele din prezent.

Din acest punct de vedere, prezentul nu mă mai satisface. Filmele mi se par frivole, actorii slabi, iar temele alese mă dezgustă pur și simplu. De ce? Fiindcă toate susțin conceptul de anulare al culturii „cancel culture” și m-am săturat să văd roluri de nobili englezi jucate de actori negri, scene de sex sau amor pederast în aproape fiecare film, desene animate și filme unde dracul e portretizat drept o ființă simpatică ce dorește să ajute lumea, în timp ce Dumnezeu nu e menționat

Cîndva luptam pe glia cea străbună S-o apărăm de răi năvălitori, Cu mic și mare – Țara împreună, Ne-a logodit cu moartea-n sărbători; Chiar înapoi de-am dat, în apărare, A fost doar o-ntîmplare de moment, Noi am murit, dar România Mare S-a ridicat prin noi, ca monument; Acum, parcă ne pare rău de dorul Ce-a-naripat Armata la români, Se confunda Armata cu poporul În Țara unde noi eram stăpîni;

în nici o peliculă din cele actuale, fiind înlocuit de magie, vrăjitori și Moș Crăciun. Am nostalgia femeilor elegante din deceniile 6, 7 și 8 ale Secolului XX, care, în comparație cu pițipoancele de azi cu bot de rață de la botox, fese de plastic, sîni de plastic, proaste rău și devenite simple obiecte de satisfacere a poftelor sexuale ale bărbaților, sînt adevărate exemple de feminitate. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

KLAUS IOHANNIS ȘI DEZARMAREA ROMÂNIEI

Deoarece în numărul precedent al revistei în care am abordat enigmatica și ireala premiere a președintelui României de către un ONG de peste Ocean, pentru incredibila realizare „cariera sa remarcabilă, conducerea exem­plară a României”, am atins doar tangențial solicitarea (ordinul) lui Biden, ca România să cedeze Ucrainei un sistem funcțional de rachete PATRIOT (singurul pe care Armata Română îl are funcțional), propun cititorilor noștri adîncirea acestui subiect, explorînd consecințele negative asupra sistemului național de apărare, în contextul mai larg al unor grave greșeli pe care autoritățile Statului Român (Președinție, Parlament, Guvern, CSAT) le-au făcut în privința dotării cu armament, muniție, tehnică de luptă și echipament militar. Și, nu numai atît, mergînd și pe firul importurilor totale privind Armata, în detrimentul industriei autohtone de apărare, aproape desființată,

De cînd ne știm, Istoria se scrie Cu sînge de soldat nevinovat, Morți în tranșee, fără de sicrie, Pe stema Țării zace un soldat;

sub ochii nepăsători (trădători?) ai liderilor politicii actuale românești.

NATO, NATO – vrem rachete PATRIOT! După mai bine de doi ani de la declanșarea ostilităților militare dintre Rusia și Ucraina, interval de timp care a schimbat complet harta politică, economică și socială (și chiar geografică) a Europei, România simțind din plin efectele acestei acțiuni, în timp ce Ucraina a devenit teritoriul cu cea mai mare densitate de armament și muniție pe metru pătrat, la cererea impetuoasă (plîngăcioasă) a lui Volodimir Zelenski, atît Statele Unite ale Americii, cît și Uniounea Europeană, au lansat o poruncă internațională (mai ceva ca pe vremea Cominternului): statele Europei – cele care au în dotare – să cedeze urgent sisteme de rachete PATRIOT către Ucraina! (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Iar astăzi, dezlegați de cele sfinte, Luptînd sub steag și sub un crez păgîn, Se-ntorc soldații, unii-n oseminte, Să-și doarmă somnul în pămînt străbun; Sub comandanți străini de Neam și Țară, Pentru salarii nicidecum prea mari, Crezînd că-i cinste, trebuind să moară Sub un statut străin, de mercenari, Te-ai înrolat, soldat, într-o armată Unde nu poți găsi fior străbun, Doar ca să fii acum, ca niciodată, Pentru puterea lor, carne de tun; Păcat c-ai luat direcția greșită, Nici uniforma nu e de la noi.

Soldat român, te-mbraci într-o ispită, În loc de pace, mergi către război!

Ai părăsit cazarma strămoșească, Și munca de zidire-a Țării noi, Ai părăsit și limba românească, În care-ai învățat despre eroi; Acum, soldat, american te cheamă, Cu el provoci războiul peste tot, În legătura ta cu Țara – Mamă, Ești patriot – racheta PATRIOT! GEO CIOLCAN

NR. 1745 l ANUL XXXV l 28 mai – 3 IUNIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

Pentru împrospãtarea memoriei Filonul de Aur (I)

Doamnelor și domnilor invitați, Onorați reprezentanți ai Corpului Diplomatic, Stimați colegi de presă, A rînduit Dumnezeu lucrurile în așa fel, încît în acest iunie înmiresmat de flori de tei și luminat de candelele cireșelor, să avem un prilej de bucurie: 10 ani de la întemeierea Partidului România Mare. E un jubileu trist și înălțător, în egală măsură, așa cum triste și înălțătoare sînt toate sărbătorile românilor. În vremea aceea, cînd încă nu se uscase de tot lacul negru de pe crucile voinicilor, cînd abia se zbiciseră peticele de zăpdă de pe morminte și răsărise prima promoție de ghiocei stropiți la rădăcină cu sîngele unor miei neprihăniți, atunci, cînd o gloată buimacă și isterizată striga „Moarte pentru moarte!”, am stat la sfat cu acel om minunat care era Eugen Barbu și am hotărît că e timpul să intrăm în arenă. Și astfel, din aproape în aproape, împinși de la spate de tot mai mulți români care ne cereau să ne apărăm și să nu lăsăm Țara pradă rinocerizării, am ajuns la concluzia că așa nu se mai poate și că Țara are nevoie de un clopot. Între noi fie vorba, mie, unul, clopotul mi se pare cea mai mare invenție a omului, cupola lui de bronz fiind firida aceea sfîntă unde Dumnezeu și Omul își lasă cheia, își lasă mesaje unul altuia, gura aceea de rai prin care se cheamă unul pe altul. „Clopotele să le tragă/ Ziuantreagă/ Noaptea-ntreagă” – spunea Poetul Național.

Noi n-am avut bani pentru înființarea revistei, a trebuit ca eu să mă împrumut la un amic din străinătate.

Lucrul cel mai greu a fost alegerea unui nume. Fiindcă există o magie a cuvintelor, iar noi, oratorii și scriitorii, stăpînim oamenii prin cuvînt. În definitiv, la început a fost cuvîntul – n-a fost numărul, n-a fost statistica, n-a fost armamentul. Unul dintre cele mai plăcute proverbe ale Regelui Solomon sună astfel: „Un cuvînt spus la vremea potrivită este ca un măr de aur într-un coș de argint”. Nu voi privi înapoi cu mînie – cum se spune – ci cu duioșie, fiindcă erau zile frumoase, de întemeiere, parcă răsărise un Crai Nou dincolo de cupola curcubeului. Nu vă ascund că am cîntărit, bine de tot, mai multe variante de nume ale noii reviste: Steaua Dunării, Concordia, Fapta, Junimea, Orient, Neamul Românesc și alte vreo două duzini. Și, totuși, ceva nu se lega! În presă, ca și în politică, uneori cel mai important este să știi să spui NU. Și NU am spus, și eu, pînă cînd am avut iluminarea care plutea în aer: România Mare. Ea era acolo, în inima noastră, dar noi o căutasem departe, în alte constelații, pradă tentațiilor cosmopolite. Pentru România Mare murise tata-mare dinspre tată, în Gara Slatina, la 1916, după 3 ani de prizonierat crîncen dincolo de Dunăre, în urma celui de-al doilea război balcanic – bietul țăran oltean dăduse, în sfîrșit, de apă rece și de-ale gurii, dar trupul n-a rezistat, fiind vlăguit după atîtea corvezi în care arase, efectiv, înjugat la plug, biciuit la sînge, mai rău ca o vită de povară, de bulgăroaicele iabrașe. Au rămas, în urma lui, 5 copii orfani. Cine oare se va învrednici, vreodată, să zugrăvească drama copiilor orfani, din toate epocile, inimioara lor cît un purice, așteptînd să fie dezmierdați în zori și adormind cu un oftat greu, din rărunchi, fiindcă pe ei nu-i iubește nimeni și e din ce în ce mai greu pe pămînt? Pentru România Mare a dezertat, din armata austro-ungară, în anul 1914, tata-mare dinspre mamă, dar a fost prins și condamnat la moarte, numai că o stea călăuzitoare l-a ajutat să evadeze și să treacă în vechiul Regat. Și tot pentru România Mare avea să lupte tatăl meu, în cel de-al II-lea Război Mondial, dezrobind Basarabia și Bucovina și fiind grav rănit la Odessa. Îl întrebam, uneori, în copilărie: „Ai tras, tată, cu pușca? Ai omorît pe cineva?”. Iar el îmi răspundea că nu putea ucide pe nimeni, fiind creștin, ori creștinii nu iau viața nimănui, dimpotrivă, ei se duc, întotdeauna, voioși, la moarte.

M-am gîndit, de multe ori, la această dimensiune a unui front, care i-ar fi putut prilejui un roman

tulburător lui Erich Maria Remarque: și anume la acei oameni care sînt aruncați în vîltoarea luptelor, deși ei știu bine că nu vor trage niciodată și că nu vor face nimic pentru propria lor apărare, și iată că tocmai martirajul lor valorează mai mult decît violența, decît măcelărirea inamicilor. N-a pulverizat, oare, un înger al Domnului, în cîteva clipe, 186.000 de asirieni? Și astfel se cuvine să ne gîndim că o Armată n-are numai eroi, ci și sfinți. Se întoarce, el, un cîine, la casa unde a fost pui, la vatra lui, la mormîntul stăpînilor lui, auzim, de pretutindeni, povești adevărate despre astfel de viețuitoare care cutreieră mii de kilometri pentru a-și împlini destinul și a se face colac pe prispa casei de baștină – și n-o să ne întoarcem noi, oameni botezați, la sanctuarul moșilor și strămoșilor noștri, la piatra de hotar cu bourul înstelat și vulturul cruciat? „Noi, românii, nu sîntem bătrîni, ci vechi” – spunea un doctrinar al Specificului Național. Unitatea noastră de măsură sînt veacurile și, în unele situații, mileniile.

Grăbească-se alții, facă-și blazoane nobiliare alții – noi stăm ca leul pe tumulii cîmpiei, picotind și rotindu-și capul imperial. Popor mesianic și unic sub soare, Poporul Român a dat umanității mai mult decît a primit.

Pe noi nu ne-a creștinat nimeni, la ordin, fiindcă ne-am născut creștini. Pe noi nu ne-a băgat nimeni în Europa, fiindcă sîntem aici înainte de nașterea Europei. Noi nu trebuie să achiziționăm peceți și monumente, de la bazarul Istoriei, pentru simplul motiv că întreg teritoriul național este o uriașă rezervație arheologică, de la simbolul megalitic al Babelor din Bucegi și pînă la Peștera Sfîntului Andrei, de la Histria, Sucidava și Sarmizegetusa, pînă la poarta cetății Tomis, unde a fost îngropat marele poet Ovidiu. Atunci cînd vorbim de acela care ne-a evanghelizat, se cuvine să ne amintim că el, Andrei, se regăsește în momentele-cheie ale Noului Testament. Iată-l, bunăoară, într-un asfințit, pe țărmul mării zicînd: „Este aici un băiețel, Doamne, care are 5 pîini de orz și 2 pești; dar ce sînt astea la atîția oameni?”.

De 2000 de ani, umanitatea creștină mănîncă 5 pîini și 2 pești, răcorindu-se cu vinul cel bun din cele 6 vase de apă de la Nunta din Caana Galileei. Pentru cei preocupați de numerologie, toate acestea au o semnificație aparte.

Pe termen lung, omenirea nu face nimic inutil, sau întîmplător. Nici piramidele nu sînt inutile, sau întîmplătoare. Nici sanctuarul megalitic de la Stonehenge. Așa și cu bisericile creștine, care per­ petuează miracolele primare ale celei mai adînci religii monoteiste din Istorie. Personal, cel mai mult am fost impresionat de Biserica de la Densuș – acolo se pot vedea, ca în vitrina unui muzeu, toate straturile civilizației noastre, de la altarul dacic păgîn și pînă la basilica romană de Secol III, încorporată în lăcașul de cult, vraja terminîndu-se sus de tot, pe acoperiș, cu niște lei de piatră aduși de legiunile imperiale romane, monumente mitraliate de trupele rusești de ocupație, în toamna anului 1944, în neputința lor de a înțelege că nu e totul de vînzare, că pe lume nu există numai barbari fără Dumnezeu. Este minunat ritualul creștin de îngropăciune, în comparație cu ritualul de incinerație – gîndiți-vă cît de săraci am fi fost dacă, astăzi, n-am fi avut locurile de pelerinaj de la Putna, de la Dealu, de la Sf. Gheorghe Nou, de la Bellu, unde repauzează osemintele lui Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu. Și mai avem atîtea și atîtea comori ale eternității: o așchie, o simplă așchie de lemn, pe care am sărutat-o, cu evlavie, la Mînăstirea Recea de lîngă Târgu Mureș, dar lemnul acela nu e oricare, ci un crîmpei din crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul, și nu vă pot spune ce lumină m-a transfigurat după ce mi-am lipit buzele de prețioasa relicvă, parcă un fluid miraculos, dintr-o altă dimensiune, m-a străbătut din cap pînă-n picioare, și atunci m-am smerit în umilință și m-am simțit mai ușor ca fulgul smuls din pieptul pelicanului, fiindcă am înțeles, definitiv, că Isus S-a sacrificat pentru noi și ne-a luat păcatele cu mîna. La începutul acestei veri, am avut prilejul de a săruta, la Iași, moaștele Sfîntului Gheorghe, ale Sfîntului Vasile cel Mare și ale Cuvioasei Paraschiva

– martiri ai creștinismului, risipiți în mai multe colțuri ale lumii, inclusiv pe meleagurile Moldovei noastre.

Dacă au existat asemenea oameni, care au renunțat, bucuroși, la viață, pentru o Idee, atunci de ce n-aș putea să renunț și eu? Cine îmi dă mie dreptul să mă cred mai important, mai deștept, mai descurcăreț decît niște copii ai lui Dumnezeu, care au sîngerat la umbra crucii, tocmai pentru a marca despărțirea omului de animal, pentru a arăta generațiilor viitoare calea de urmat? Și atunci, după „baia de sînge” din decembrie 1989, cînd românii au căzut în capcana străinilor și s-au împușcat bezmetic, între ei, într-un sfîrșit de veac monstruos, care nu putea închide ochii dacă nu mai primea ofranda unor porumbei fără prihană, mi-a fost rușine de viața mea de ocară și-am plîns amarnic în sufletul meu, acolo unde credeam că nu pătrunde nimeni, dar mă înșelasem, de bună seamă, fiindcă în mlaștina păcatelor mele înflorea, ca un nufăr de chihlimbar, aura de martir a lui Isus Christos. În viața fiecărui creștin există un moment al revelației, al întoarcerii la Domnul, al ruperii de un trecut de plăceri și rătăciri, cînd omul își dă seama că moartea poate fi atît de aproape și că el n-a deslușit încă de ce s-a născut și ce misiune are pe pămînt. Pentru mine, hohotele de plîns care răsunau pretutindeni în acel decembrie însîngerat, cîmpurile de lumînări, copiii orfani și părinții îndoliați de timpuriu – toate acestea au reprezentat un șoc fără precedent, care mi-a răsturnat tabla de valori morale, așezînd-o în poziția ei firească. Fenomenul pe care, alături de cîțiva corifei ai Direcției Naționale, l-am creat și l-am amplificat, n-ar fi fost posibil fără momentul crucial al întoarcerii la Dumnezeu. Și înainte vreme am scris articole, am publicat cărți, am participat la emisiuni de radio și televiziune – dar cît de diferit era totul! Pe atunci, eram propriul meu stăpîn și, într-un orgoliu nestăvilit, nu doream altceva decît să-mi fac un nume, să devin cineva, să se mîndrească părinții cu mine. Astăzi, părinții mei nu mai sînt, iar celebritatea pe care mi-am cîștigat-o nu mă mai interesează, mă obosește. „Deșertăciunea deșertăciunilor”, spune Ecleziastul.

Sau, cum sună un aforism tulburător al lui Alexandru cel Mare: „Am fost totul și totul era nimic”. Adevărul este că m-am născut din nou. Și totuși, mai am o durere în suflet și anume faptul că, uneori, fac ceea ce nu-mi place să fac, spun ceea ce nu-mi place să spun, rănesc oameni pe care n-am nici un drept să-i rănesc. În fiecare zi mă trezesc cu gîndul de a fi mai bun, mai generos, mai înțelegător – dar iureșul nebun al vieții mă cuprinde în vîrtejul lui și încă n-am puterea să mă opun. Viața e grea și religia, prin ea însăși, nu poate rezolva problemele grave ale unei societăți. Indiferent cît de fierbinte ne-am ruga, indiferent ce forță taumaturgică s-ar înălța din cucernicia noastră, gîndurile pe care le murmurăm nu-i pot opri pe violatori să violeze, pe tîlhari să tîlhărească, pe ucigași să ucidă, pe sataniști să satanizeze. Religia creștină ne dă cadrul necesar, starea de spirit, îndreptățirea morală să smulgem răul din rădăcină – dar fără pîrghiile legale și sociale, toate aceste fenomene dramatice nu pot fi oprite. Iată de ce fenomenul „România Mare” a fost privit, încă de la începuturi, ca o iarbă de leac. Noi am rezolvat multe lucruri în societatea românească, am rușinat pe mulți oameni fără Dumnezeu, am făcut dreptate copiilor, și văduvelor, și bătrînilor, ba chiar și animalelor lipsite de apărare, și vă invit să vă imaginați cum ar fi arătat Țara aceasta dacă nu erau revista și, mai apoi, Partidul România Mare. Haideți să vedem cu ce ne-am ocupat noi, ce probleme am abordat, ce anchete am declanșat, ce soluții am dat – și, comparativ, cu ce s-au ocupat alții. Acesta nu e un discurs polemic – nici măcar nu e un discurs, de fapt, ci o spovedanie – ziua de față e prea transfigurată și emoționantă ca să mai întrețin și eu „iarna vrajbei noastre”, de care vorbea Shakespeare. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (23 iunie 2001, Sala Palatului)

RM

3

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Din culisele Istoriei • Din culisele Istoriei

Imperii medievale ale aurului (II) O hansă africană (2)

Potrivit unui ambiţios proiect al lui Ali Ber, fondatorul statului Songhay, oraşul urma să fie legat printr-un canal de Walata, o altă mare metropolă a timpului, aflată în nord, pentru punerea în valoare a regiunilor agricole din centrul imperiului. Pe cursul mijlociu al Nigerului, se aflau alte două oraşe înfloritoare, Tombuctu şi Gao, etape importante ale traficului internaţional.

Pretutindeni în aceste metropole s-a format o puternică pătură de negustori musulmani, care controla comerţul transsaharian. Sursele vremii abundă în informaţii despre bogăţia acestei clase comerciale. Din rîndurile ei făceau parte şi fraţii Al Maqqari, care în veacul XIV au organizat o societate internaţională, replică africană a hanselor comerciale din Marea Nordului. Sucursalele ei erau în oraşele maghrebiene Tlemcen şi Sidjilmasa, ca şi în oraşul Walata, de la sud de Sahara. Aceasta „hansă“ asigura securitatea negustorilor şi întreţinerea rute lor comerciale transsaharienc. Un alt reprezentant al societăţii a fost un negustor bogat din Awdaghost, care la sfîrşitul Secolului X avea o hîrtie de credit în valoare de 40.000 dinari, echivalentul unui milion de dolari în zilele noastre. Alături de hansă se distingea o aristocraţie administrativă, formată din funcţionari, din administraţia centrală şi provincială, funcţionari care-trăiau din gratificaţii imperiale şi donaţii funciare, înzestraţi cu sclavi din rîndurile populaţiei de culoare. În sfîrşit, un loc însemnat în viaţa metropolelor africane îl aveau literaţii şi juriştii, artiştii şi oamenii de ştiinţă, care se bucurau de o atenţie particulară din partea suveranilor. Graţie lor, viaţa intelectuală din oraşele din savană a atins un nivel considerabil. Aici existau mari biblioteci, ce numărau zeci de mii de manuscrise, scoli coranice şi universităţi, de unde s-au ridicat mari personalităţi ale culturii africane medievale. Cea mai însemnată instituţie de cultură a lumii africane este universitatea din Tombuctu, care rivaliza, în veacul XVI, cu marile universităţi din întreaga lume islamică.

Peste această lume de negustori, funcţionari şi cărturari domneau suveranii imperiilor africane, proveniţi din rîndurile populaţiei de culoare. Marea masă a supuşilor lor, al căror număr se ridica la cîteva milioane, era formată din ţărani şi păstori care populau lumea satului african, organizată în triburi şi rămasă fidelă credinţelor ei animiste. Imensele venituri ale suveranilor proveneau din taxe vamale percepute la ieşirea şi intrarea mărfurilor în statele lor, din impozitele plătite de supuşi, dar, mai cu seamă, din monopolul exercitat asupra comerţului cu aur şi sare. Bogăţiile lor fabuloase au uimit pe străinii care le vizitau ţara.

Suveranul Ghanei este, în ochii călătorului arab Ibn Hawkal, „cel mai bogat rege de pe pămînt“, iar faima sa a ajuns pînă în îndepărtatul Bagdad, capitala califilor.

Fondatorul dinastiei Cisse, care avea să aducă Ghana la apogeul puterii, era supranumit „stăpînul aurului“.

Al Bakri a lăsat posterităţii descrierea ceremonialului

de la curtea din Kumbi Saleh, capitala Ghanei, fără egal prin luxul şi rafinamentul său în acea vreme. În pavilionul în care asculta doleanţele poporului său, „suveranul era înconjurat de zece cai, împlătoşaţi în aur. În spatele său stăteau zece paji, purtînd scuturi şi săbii cu mînere de aur... Uşa camerei era păzită de cîini de cea mai bună rasă, care purtau coliere de aur şi argint“.

O bucată de aur masiv de 15 kg – alţii relatează că ea cîntărea o tonă (!) – se găsea lipită de tronul monarhului.

Acelaşi lux şi rafinament se puteau vedea, cîteva secole mai tîrziu, şi la curtea împăraţilor din Mali.

Conchistadorul din slujba sultanului Marocului Dincolo de faţada ei strălucitoare, civilizaţia sudaneză şi imperiile născute din ea s-au dovedit foarte fragile. Apărută ca reflex al unei „provocări“ economice, prosperitatea acestei civilizaţii a fost condiţionată de existenţa marilor drumuri comerciale. Funcţia marilor imperii din savană era organizarea pieţelor, apărarea rutelor comerciale şi asigurarea minelor de aur şi sare cu mîna de lucru recrutată din rîndurile sclavilor negri. Ele se sprijineau pe prosperitatea oraşelor născute pe marile rute comerciale, ai căror locuitori au adoptat modul de viaţă al lumii maghrebiene, ce contrasta cu viaţa frustă a societăţii rurale africane. Dar, mai cu seamă, aceste metropole formau adevărate insule, fără legături trainice, nici pe plan economic cu lumea din jur – care se ocupa cu creş­terea vitelor şi practica o agricultură încă primitivă, raportată la nivelul atins de cultivarea solului în Europa ori în regiunile extrem orientale ale Asiei –, nici pe plan social – datorită structurilor specifice ale lumii africane, în care organizarea tribală forma cheia ei de boltă –, nici pe cel cultural-religios – marea majoritate a supuşilor ataşaţi tradiţiilor animiste fiind rebeli la valorile civilizaţiei islamice. Aceleaşi carenţe au apărut şi la nivelul structurilor administrative ale imperiilor africane. Exista un nucleu central, controlat efectiv de funcţionarii imperiali şi înconjurat de una sau două centuri de „regate“, guvernate de „regii“ lor tradiţionali.

Avînd legături foarte slabe cu autoritatea centrală, „regii“ erau gata oricînd să-şi cucerească vechea autonomie; în aceste împrejurări, suveranii sudanezi îşi exercitau hegemonia, în funcţie de personalitate şi resurse, asupra unui teritoriu fără limite precise.

Dar slăbiciunile „civilizaţiei oraşelor“ aveau să apară cu deosebită forţă în cursul marilor evenimente de însemnătate mondială desfăşurate în Mediterana şi pe cele două laturi ale Africii în Secolele XV-XVI. După ce sultanul Mehmed II a făcut să fluture steagul Semilunei pe zidurile Constantinopolului în 1453, marcînd sfîrşitul Imperiului Byzantin, armatele turceşti, purtate de Selim I şi Soliman Magnificul, erau mai aproape ca oricînd să transforme Mediterana într-un lac otoman. Sultanii au alimentat cu oameni şi arme de foc pe suveranii musulmani din Marea Roşie şi Maghreb, care au încercat să ia cu asalt regiunile bogate din inima continentului negru. Pe de altă parte, marile descoperiri

Imperiul Songhay geografice aveau să producă mutaţii profunde în ordinea economică şi politică cunoscută de lumea medievală. Deplasarea axei comerciale din Mediterana în Atlantic a favorizat statele cu deschidere la ocean, care s-au lansat în cucerirea Lumii Noi şi în exploatarea economică nemijlocită a imenselor bogăţii din Africa şi Asia pe drumul deschis de portughezul Vasco da Gama, ocolind astfel barajul musulman. Pe plan politic, după marea expansiune a Islamului în expresia ei otomană, puterile europene, avînd instituţii eco­nomice şi de stat superioare, au trecut la contraofensivă în Secolul XVI. Dominaţia asupra Africii, cu legendarele ei bogăţii, a constituit unul dintre obiectivele centrale ale dramaticei înfruntări dintre Islam şi puterile europene.

Veacuri în şir, istoria continentului negru va fi marcată de conflictele dintre portughezi şi musulmani de pe coasta orientală şi occidentală a Africii.

Savana africană a devenit astfel cîmpul pe care s-au înfruntat suveranii musulmani din Maroc cu negustorii europeni, îndeosebi portughezi, pentru luarea în stăpînire a aurului sudanez. În condiţiile declinului lent în care a intrat comerţul transsaharian în Secolul XVI, sub influenţa evenimentelor din Mediterana şi Atlantic, sultanul marocan Alimed-alMansur a plănuit cu­cerirea teritoriilor aurifere de la sud de Sahara. În acest scop, el a pregătit, în 1590, un corp expediţionar, format din 4.000 de oameni, înarmaţi cu arme de foc. În fruntea lor se afla un conchistador de origine spaniolă, trecut la islamism.

După un marş de cinci luni prin nisipurile Saharei, în care a rămas numai cu 1.000 de oameni, spaniolul a zdrobit armata împăratului din Songhay, pe malurile Nigerului, în 1591, graţie tunurilor sale necunoscute încă de lumea savanei africane. Deşi învingătorii nu au reuşit să ajungă la platourile aurifere din sud, după lovitura primită, Imperiul Songhay şi-a încheiat cariera. Vechile rute comerciale transsahariene, care în evul de mijloc contribuiseră în chip decisiv la naşterea „civilizaţiei oraşelor”, au fost definitiv abandonate, în profitul noilor drumuri deschise de europeni prin Golful Guineei. Marile metropole au intrat în declin şi, odată cu acesta, au dispărut stîlpii de susţinere şi raţiunea de a fi a vastelor alcătuiri politice africane de pe latura meridională a Saharei. „Civilizaţia oraşelor“ şi-a încetat astfel existenţa.

Sfîrșit STELIAN BREZEANU

4

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Artificii

Memoria Tribunului trebuie respectată

Vorbind despre regretatul Corneliu Vadim Tudor cu cineva care are un alt punct de vedere decît al tău, te poți trezi că, dintr-odată, respectivul devine nervos și parcă vede negru în fața ochilor de furie... Noi am pățit-o zilele trecute, cînd ne-am dat în vorbă cu un cetățean, de altfel, onorabil, pe care l-am întîlnit în Gara de Nord, în timp ce așteptam să luăm trenul pentru a pleca cîteva zile din București, la niște rude în provincie... Omul nostru părea a fi deschis la dialog, era chiar prietenos... De la început ne făcuse o impresie bună, mai ales pentru felul cum vorbea, fluent, exprimîndu-se aproape corect gramatical...

Din vorbă în vorbă aveam să constat că omul era înregimentat în vreo organizație politică, de tot dădea cu gura mai ceva ca melița, criticînd cînd pe unul, cînd pe altul dintre oamenii noștri politici aflați la putere, nescăpînd de criticele sale nici unii dintre cei care au îndeplinit funcții politice, dar care acum nu mai sînt printre noi... În discuția purtată aveam să observ că nu l-a iubit pe Corneliu Vadim Tudor, ba, după grimasele feței sale, părea că l-am supărat evocînd acest nume, reproșîndu-mi chiar că i-am stricat ziua pomenind de marele om politic și cărturar. I-am răspuns, argumentîndu-i că dacă Tribunul ar fi ajuns președintele României, ar fi scăpat țara de mulți dintre cei care azi monopolizează spațiul politic românesc fără a avea nici un merit, ba din contră... E trist că, din cauza unora precum cetățeanul cu care m-am conversat în Gara de Nord, Tribunul nu a reușit să ajungă la cea mai înaltă funcție în stat, de Președinte al țării. Oamenii sînt cum sînt, iar faptul că-ți spun direct în față ceea ce cred ei despre un om politic sau altul nu-i nici un motiv de supărare, primejdios este dacă se implică în opțiunile celor care vin la urne, influențîndu-le votul... Și oricît am încercat să-i explic interlocutorului meu că Tribunul chiar și-a iubit țara și a luptat pentru binele ei, după ce mă asculta, el lua în considerare numai ce-i convenea, fiind obtuz față de alte opinii, convins că doar ce spunea el era adevărat.

Am aflat însă, de la partenerul de discuție, multe lucruri pe care nu le știam despre lumea politică, despre principiile după care oamenii se ghidează cînd se decid să facă politică și să ocupe funcții în aparatul de stat... Esențial pentru ei era cum să mintă și să fure cît mai mult din avutul țării, îmi explica omul, în cele din urmă, dîndu-mi dreptate că Tribunul a fost cu totul diferit de acest gen de politicieni, dovadă că a murit la fel de sărac ca mulți dintre românii de rînd, pentru drepturile cărora a militat tot timpul...

Interlocutorul meu nu părea a fi un călător obișnuit, după cum era îmbrăcat, și îmi dădea impresia că mă aflam în fața unui om cu totul altfel decît cel pe care mi-l doream, cu principii de viață corecte. În timp ce pretindea că face politica struțului, vezi-doamne, să nu deranjeze pe nimeni, în realitate insista ca toate să iasă în favoarea lui, opiniile lui trebuiau să primeze. Pe de altă parte, problema materială, deseori invocată, era primordială pentru existența sa. De aici, de fapt, a plecat discuția noastră, desfășurată în grabă, pe peronul unei gări. Dar pentru că, în privința inegalabilului om de cultură și politician luptător pentru justiție și demnitate națională, Corneliu Vadim Tudor, trebuia să aduc numeroase argumente, asta am și făcut, în ciuda vehemenței cu care erau respinse de partenerul meu ocazional de discuție. Omul respectiv mergea în altă direcție decît mine, dacă am fi mers împreună poate am fi aflat mai multe dedesubturi despre politica românească din zilele noastre...

Pînă la urmă, concluzia a fost că, fără Vadim

Tudor, spectrul politic din vremea sa ar fi triumfat în minciună, hoție - năravuri cărora el, cu partidul său, „România Mare”, le-a opus o rezistență îndîrjită, atît cît a putut... Dar, cum în pîlnia difuzorului se anunța intrarea pe linie a trenului pe care îl așteptam, mi-am luat rămas bun, în mod prietenesc, de la tovarășul meu de dialog, cu care, în ciuda unor controverse, aveam multe puncte comune... Cine știe, poate cu altă ocazie, fiindcă niciodată nu am spus niciodată. Și asta, pentru că s-a întîmplat, de-a lungul vieții, ca, după mulți ani, să reîntîlnesc persoane cu care mă intersectasem la un moment dat. Experiența de viață mi-a demonstrat acest lucru... Dar pînă să mă mai întîlnesc cu cetățeanul de pe peron, care se uita puțin ciudat în urma mea, i-aș mai spune că Tribunul Corneliu Vadim Tudor și-a dorit din tot sufletul să trăim într-o țară suverană, bogată, cu un popor harnic, care să se bucure de bunăstare și de respectul politicienilor... Din păcate, odată cu moartea sa, aspirațiile lui politice, exprimate în discursuri înflăcărate, au rămas doar pe hîrtie... În discuția mea cu cetățeanul de pe peronul Gării de Nord, a fost foarte greu să-l conving de personalitatea complexă a lui Corneliu Vadim Tudor și de meritele pe care acesta le-a avut. Ceea ce înseamnă că oamenii, în general, nu sînt dispuși să-ți accepte opinia, în ciuda argumentelor și a faptelor confirmate de realitate: adică, tu spui una, iar ei rețin doar ceea ce le convine lor și care se potrivește propriilor idei preconcepute. Dacă nu ești pe plac persoanei în cauză, lucrurile se precipită într-o cu totul altă direcție... Așa cum s-a întîmplat și în acest caz: individul respectiv nu părea a fi un om rău dar, probabil, informațiile false l-au făcut să nu mai aibă încredere decît în ideile sale care, de multe ori, îl pun în contradicție fățișă cu persoanele cu care intră în vorbă.

Pentru noi, Corneliu Vadim Tudor va rămîne simbolul patriotismului românesc, omul înzestrat cu toate ingredientele cultural-politice care definesc o mare personalitate. Dacă cetățeanul din Gara de Nord ar fi știut de toate acestea, cine a fost Tribunul pentru români, poate că am fi avut un dialog constructiv, dar e mult mai ușor să-ți dai cu presupusul și să denigrezi, decît să analizezi în profunzime. Din păcate, acești oameni nu l-au votat pe Tribun la alegerile prezidențiale din 2000, iar astăzi, țara a ajuns ca vai de ea. Acum, regretele nu mai au nici un sens. În trenul în care m-am urcat din Gara de Nord, vagoanele nevopsite lasă la vedere tabla aproape ruginită, ușile sînt rupte și geamurile prăfuite, locomotiva arată ca o relicvă de muzeu. În condițiile astea, am călătorit cu gîndul la cel care a fost Corneliu Vadim Tudor, a cărui memorie trebuie respectată, iar numele său să fie scris în cartea de aur a țării, pentru a fi dus mai departe, spre generațiile de români patrioți care vor înțelege că iubirea de țară este nota definitorie a vieții unui om care își prețuiește poporul, familia de români, iar, ca exemplu, fie luat inegalabilul Corneliu Vadim Tudor, dacă vrem să ne cunoaștem, să știm cine sîntem cu adevărat.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

` Cuvintele sînt lacrimile celor care au vrut așa de mult să plîngă și nu au putut. ` Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Acest lucru nu-l prea știu oamenii, dar îl știu păsările. ` Stările sufletești care par a nu avea niciun motiv, au motivele cele mai adînci. ` Iubirea este al doilea surîs al tragediei noastre. Sau poate că totuși întîiul. ` Acesta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi să-i privești ochii. ` E poate ca o datorie să vezi prezentul în culori mai negre decît e, de fapt; pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărîtă spre mai bine.

` O vorba de spirit, oricît de strălucitoare, își are și ea mormîntul. În urechile prostului. ` Cînd vrei să vezi foarte clar un lucru, nu-l lumina prea tare, nu-i lua de pe față toate umbrele. ` Oamenii nici nu sînt; este unul singur și acela sîntem toți laolaltă. ` Valul este dorul mării de a săruta țărmul. ` Inimile de piatră se încălzesc daca le lovește des, foarte des, ciocanul sorții. ` Multe lucruri nu le vedem fiindcă le privim prea de aproape. ` A nu-ți respecta dușmanul înseamnă a pierde o șansa de a-l învinge. ` Soarta este o prăpastie în care cădem numai dacă privim prea mult în ea. ` Înclinarea noastră de a crede în destin este întărită de orgoliul de a nu ne crede cu totul ignorați de restul universului. ` Cu cît oamenii îmbătrînesc, cu atît spiritul lor devine mai suplu, mai cald, dobîndind o înfățișare mai organică. S-ar zice aproape că, pentru spirit, timpul este o dimensiune a întineririi. ` Cea mai copleșitoare forță majoră sub presiunea căreia sîntem uneori constrînși să lucrăm este propria conștiință. ` Din ciocnirea a două pietre nu se naște o piatră, ci o scînteie. ` Dacă vrei să ajungi la fericire, atunci pune-ți orice țintă, numai un singur lucru nu: fericirea. ` Inconștientul este partea genială din fiecare muritor. ` Sînt adevăruri pe care este cu neputință sa le înțelegi just, dacă înainte de aceea n-ai trecut prin anumite rătăciri.

LUCIAN BLAGA (1895-1961)

RM

5

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAME ANTOLOGICE (V)

Din exemplele date în paginile acestui studiu cuprinzînd epigrame demne de a figura în antologie, cred că dragii noștri cititori și-au dat seama că majoritatea creațiilor, mai ales cele care oglindesc realitatea contemporană, au tentă aforistică, generînd concluzii cu valori adverbiale moderne, încîntînd cu substratul lor umoristic. Epigrama aforistică, înrudită cu aforismul, este un catalizator al gîndirii, precum și un factor energizant al spiritului și al trăirii. Încă de la sfîrșitul Secolului XIX, epigrama e de gardă la tot ce se întîmplă în viața individului și a societății, oglindind transformările, concepțiile noi care ne îndepărtează de valorile ancestrale. Înțelegem că tema abordată în episodul anterior, cea referitoare la politică și la alegeri, este inepuizabilă, buclucașa epigramă fiind neîndurătoare, îi întristează pe români, așa că propun să abordăm și alte aspecte care au generat epigrame demne de antologie. Haideți să ne gîndim la ce cred domnii epigramiști despre femei cărora, cei mai mulți, le scot în evidență defectele de parcă ei ar fi perfecți sau, la drept vorbind, fără ele, ei nici nu s-ar fi născut și nici nu s-ar fi afirmat fără ocrotirea (,,servitorîcul”) mamei sau al soției. La acestea se adaugă soacra care-și primește nora în casă și o educă așa cum știe ea, însă, uneori, ginerele este cel care intră în casa miresei, unde o cunoaște pe soacră. Epigrama vede și meritele unei asemenea ființe și se strecoară în condeiul dîmbovițeanului Aurel Iordache (19191975), profesor la Găești, și iată ce spune: I-auzi pe toți vorbind de soacră Și cînd te scoli, și cînd te culci!

O fi ea, soacra, poamă acră, Dar tare face... poame dulci!

Nicolae Nicolae (1937-2012), olteanul ,,împămîntenit” la Caransebeș, organizatorul unui renumit festival de epigramă, nu uită să precizeze ,,gura soacrei” nici cînd o privește în copîrșeu: Privind cuprins de-ndoliere Cum ea dormea cu fața-n sus, Chiar și-n ,,momente de tăcere”, Părea c-avea ceva de spus.

Dacă stai să te gîndești, femeia, ca ființă pămînteană, reprezintă ,,elementul” principal pentru bărbat. Încă de la apariția catrenului, ea este evocată în literatura română. Iancu Văcărescu (1785-1863) e impresionat de fizionomia unei fete:

Căutătura-ți vrea război, Zîmbirea-ți cere pace; Și să mă-mpac cu tine voi, Și să mă lupt îmi place.

Se tot bate apa-n piuă că Eva e de vină pentru izgonirea din Rai a celor doi, dar el demonstrează de la început că e supus în­ demnului femeii; în plus, se spune că el e inteligent pentru că a mușcat din măr, dar nu ea l-a gustat prima? Aa, da!

Ea vorbește, cică, mult! Dar, cu toată ironia din acest catren al lui Mihail Comaniciu, poanta sugerează ideea că vorbăria femeii poate avea un rezultat benefic: Purtînd discuții-aprinse ore-n șir Spre-a-și etala, deliberat, orgoliul, Am înțeles și zău de mă mai mir Cum gîștele salvară Capitoliul!

Cînd e vorba să-mbrățișeze o femeie, bărbatul nu se gîndește deloc la urmări și poate să aibă surprize, ca domnul din epigrama lui Ion D. Butnaru: A cunoscut o gingașă făptură Ce s-a lăsat condusă la hotel, Galant, el a servit-o c-o friptură, Iar ea, la nouă luni, c-un mititel!

Adevărul e că domnii bărbați, la orice sărbătoare, dau ambrozia pe gît și spun că beau în cinstea femeii!

Exagerează, dar credem că sînt sinceri cînd se referă la Ziua Femeii, onorînd ,,matricea strămoșească”, așa cum definește Valentin Vișinescu (1931-2019) partenera: Matricea noastră strămoșească, Icoană vie din Carpați, Să-i închinăm azi o Fetească La cheful nostru de bărbați.

Dar, despre un avocat ce-ați putea să spuneți? Ion Vladimir (1908-1988) consideră că El adevăru-l prețuiește Cu multă grijă și sudoare Și, pentru-a nu-l călca-n picioare, Întotdeauna-l ocolește.

Epitaful este tot un fel de epigramă care nu-i iartă nici pe cei plecați în sferele cerești. Neuitatul brăilean Ștefan Tropcea îl definește astfel: Este forma de curaj Care vrea – în patru rînduri – Să doboare-un personaj Ce-i deja în patru scînduri!

Iată un distih-epitaf publicat de Sofronie Ivanovici (1875-1963) în 1929, în care o vizează pe cea care s-a crezut literată: Aici zace-o literată Ce-a fost mare doar ca fată!

Probabil nici nu bănuiți, stimați cititori, care a fost replica multor ,,miștocari” care, deși la vîrstă respectabilă, nu acceptă fetele mari. Ei bine, iat-o: Dar această literată N-a fost mare nici ca fată!

G. Zarafu a repetat-o de nenumărate ori, și azi cunoaște circulație liberă.

La fel de necruțător cu cei care ,,înseilează” volume întregi ce, de multe ori, sînt ,,înnobilate” de prefețe scrise de alți ,,înseilatori” sau dornici să-și umple buzunarul, este și Eugeniu Petrovanu (1898-1989): Nu vă spun un lucru nou – Ambii zac în veșnicie:

Scriitorul în cavou, Opera... în librărie! Înțelegem că și criticii literari intră în vizorul epitafului epigramatic. Iată un exemplu din scrierile lui Caten Popescu, purtînd titlul Exod din Cimitirul Bellu: Scriitori bătrîni și tineri Au fugit la Sfînta Vineri: Decedase-un critic care Se-nfrupta din fiecare. Într-un fel, V. Răsură le iartă pe femei că au limbă ascuțită, menționînd că sînt și bărbați ,,limbuți”, în epitaful publicat în GLUMA (nr. 145 din 18 iulie 1943): Pironit de voia sorții, Zace-aici un om limbut; Doar cînd fu în fața morții, Consimțit-a de-a tăcut.

Nici zona aviației nu scapă atenției epigramiștilor: ofițerul tehnic de aviație, devenit epigramist, bun cunoscător al piloților, scrie următorul epitaf: C-o stiuardeză prăbușit, Îi zboară gîndul la viagră Din clipa-n care a găsit... ,,Cutia neagră”.

Gheorghe Suciu (1943-2014), născut și crescut la Brașov, scrie un epitaf închinat mamei, dar vizînd alt personaj: Zace-aici sub iarba scurtă Mama unui bun confrate: Nouă luni l-a dus în burtă, Patruzeci de ani... în spate.

Cum epigramistul vizează, ochește, înțeapă cu săgeata implantată în condei, ce credeți că răsare pe mormîntul lui? Ne spune Costică Tenie (19161976), născut la Corod (GL) și ,,împămîntenit”, ca profesor, la Alba Iulia, în epitaful adresat confratelui A.G.: El a fost poet bucolic Și-a murit în mai, Iar pe groapa lui, simbolic, A crescut un scai!

Exemplele de epitafuri ,,neiertătoare”, deși se spune ,,de morți, numai de bine”, sînt o sumedenie: aproape fiecare epigramist a lăsat un epitaf – creații care-i întorc, într-un fel, la viață pe cei plecați, evocați de alți epigramiști, mulți dintre ei tot plecați.

Iată cîteva judecăți de valoare: bețivii merg, pentru prima dată, spre cimitir, pe o singură cărare (Zeno Turdeanu), tenorul și-a urcat vocea la cer, de unde n-a mai putut să coboare (Grigore Vasile), în necrolog se strecoară împunsături pe care cel vizat nu le mai simte (Ionel Iacob-Bencei), cel ,,dus” mărturisește că l-a lovit cu o lopată cea care, deși nemăritată, i-a adus acasă un bebeluș (Vasile Huțu) ș.a.m.d. În aceste pagini, am încercat să scot în evidență, e drept, doar în parte, epigramele demne de a figura în antologia de profil. Totodată, atîta cît s-a putut, am reamintit nume de epigramiști care, prin condeiul lor, fac cinste acestei specii literare, neuitîndu-i pe cei plecați pe care îi amintim tot mai rar.

Cinste tuturor epigramiștilor – de azi, de ieri sau alaltăieri – care au creat valori în acest domeniu literar, pe care nu-l prea iau în seamă cei cu ,,spiritul constipat” (cf. Romulus Vulpescu), dar care oglindește – poate mai mult decît alte creații, chiar renumite – spiritul, sufletul, viața românului!

Sfîrșit Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã O noapte la „Potcoava veselã“

„Birjarul care ne conduce este simpatica amintire a «Bucureștilor de altădată». Adică a Bucureștilor de viață liniștită și savuroasă, în care «muscalul» și șoseaua jucau un rol de căpetenie. Așa cum a rămas pe capră, cu telegarii care picură din ochii lor mari și frumoși toată melancolia unei splendori apuse, pare un solitar rămas să protesteze contra nebuniei vitezei și a prozei care se desprinde din sgomotul de claxoane, din fumul de benzină și din mirosul de ulei prăjit al Capitalei. De aceia, poate, ceata chefliilor l-a luat drept prieten și-l răsfață ca în vremuri bune cînd Ioșka, în livreaua lui de catifea albastră cu năsturei de aur, era un «personaj»”.

Nopți bucureștene Articolul „Nopți bucureștene” publicat în revista „Ilustrațiunea Română” – numărul din 6 februarie 1935 – nu își propune nimic senzațional: este doar povestea unei nopți pline de farmec petrecute într-unul dintre localurile Bucureștiului interbelic. Povestea unei petreceri nocturne ale cărei vedete au fost „o delicioasă ciorbă de creier”, friptura căreia îi spunea „de unde suge ursul” și, bineînțeles, vinul care „curgea generos în pocale de pămînt”. Farmecul evocării este completat de poveștile lui Ioșka – unul dintre ultimii muscali ai Capitalei.

Revărsatul zorilor la „Potcoava veselă” „La «Potcoava veselă», în revărsatul zorilor – Ioska, călăuza noastră de noapte – ne-a purtat prin mai toate localurile imaginabile. În cele din urmă am

poposit la această cîrciumă periferică, unde părea să fie un congres al birjarilor...

- Toți cîți au mai rămas în Capitală, adaugă Ioșka cu glasul melancolic - Sînt în congres?

Călăuza zîmbește cu înțeles.

- Ceva mai mult. Sînt la gustarea de dimineață...

- Așa mulți?

- Toți birjarii de noapte. De altfel, ca să știi unde este vinul mai bun nu trebuie decît să te uiți unde staționează trăsurile fără conducători...

Cîrciumarul, un roșcovan cu fața dolofană, servește dintr-un castron de pămînt, tacticos, «ciorba de creier»: o zeamă cenușie, lipicioasă, pe care chefliii o savurează...

- Vedeți, boierilor, ciorba asta n-o găsiți nicăieri.

Este specialitatea lui Nea Niță, care pe vremuri a fost măcelar...

Nea Niță, măgulit peste măsură de o asemenea recomandație, ne oferă, în străchini cu smalțul desfundat, renumita lui ciorbă. Este desigur o favoare, pentru că nu oricine, «orice nou venit», poate căpăta această delicioasă zeamă.

Lîngă fereastra încărcată cu flori de toate neamurile, cîntă pitpalacii. Nectarul lui Nea Niță curge generos în pocale de pămînt. Ciudata împestrițare de oameni de toate categoriile, de la boerul pretențios cu gusturi rafinate, pînă la ultimul birjar fericit că-și poate sorbi aici, în fiecare dimineață, «kilul» lui de vin dumnezeesc, este simpatică, atracțioasă. Aceeași atmosferă de bună înțelegere, de veselie, de cîntec și de glumă înfrățește pe acești întîrziați la mescioarele «Potcoavei vesele».

Chiar Ioșka, rubiniu și gureș, pare ceva mai puțin solemn decît este de obicei.

Mulțumit că ne-a putut oferi un spectacol necunoscut al Bucureștilor de noapte, decanul birjarilor vorbește volubil și convingător: - Hei, boierilor! De cîte ori poposesc cu mușteriii mei la localurile de lux din centru, cu lumini orbitoare, cu femei despuiate și cu băuturi proaste, mă gîndesc cu jind la «Potcoava» lui Nea Niță… la «potcoava» cu «nectarul» fără pereche, cu mititei, cu pitpalaci, cu specialități pe care nu le găsiți nicăieri...

Un spectacol extraordinar: Franz Liszt, þăranii români şi domnitorul Gheorghe Bibescu fac istorie

Franz Liszt, faimosul compozitor și muzician, a susținut spectacole memorabile la București în 1846.

Aceste concerte au fost foarte apreciate și au primit recenzii pozitive din partea unor critici precum Cezar Bolliac. Cu toate acestea, nu au supraviețuit prea multe relatări despre aceste concerte pînă în preajma celui de-al II-lea Război Mondial. Cu doar cîteva luni înainte de izbucnirea războiului, revista „Realitatea Ilustrată” a publicat în 1939 un articol amplu despre concertele lui Liszt în România. Articolul menționa o întîlnire interesantă între Liszt și țăranii români. Țăranii erau curioși în legătură cu Liszt și l-au tratat ca pe un domn distins, cerîndu-i „un bol de dreptate”.

Călătoria lui Liszt pînă la București a durat opt zile din cauza condițiilor din 1846. În acest timp, Liszt a avut ocazia să asculte violoniști români la diferite hanuri.

Lipsa opțiunilor de transport la acea vreme a făcut ca drumul să fie mai lent, deoarece nu existau avioane sau trenuri rapide. Inspirat de cîntecele românești pe care le-a auzit în timpul călătoriei sale, Liszt a compus

mai tîrziu prima „Rapsodie română”. El a prețuit timpul petrecut alături de violoniștii români și a luat notițe într-un caiet special, ceea ce a dus la crearea acestei celebre piese muzicale. Liszt a susținut mai multe concerte la București, dar cel susținut la Curtea Prințului Gheorghe Bibescu a fost memorabil. Concertul a avut loc în curtea prințului, ceea ce l-a impresionat puternic pe Liszt. Publicul, printre care se numărau aristocrați de seamă ai țării, a trăit o experiență artistică profundă în timpul acestui concert. Cezar Bolliac, un critic muzical contemporan, a fost profund impresionat de interpretarea lui Liszt și a scris o cronică emoționantă în „Curierul Românesc”.

Bolliac a lăudat talentul muzical excepțional al lui Liszt, descriind capacitatea sa de a evoca emoții puternice în inimile publicului. În general, concertele lui Liszt la București au lăsat un impact de durată asupra poporului român și au fost celebrate pentru strălucirea lor artistică.

Incredibilia.ro

Nea Niță nu prea știe ce-i aia «lumină indirectă»; nu știe ce-i jazz-ul asurzitor și nici ce-i aia «diseur».

Nu știe de coktail și cu atît mai puțin de cocaină. La el, cîrciuma e cîrciumă, vinul e vin, guristul e gurist și viața e viață adevărată, așa cum a lăsat-o Dumnezeu...

Nimic din spoiala, prefăcătoria și perversitatea localurilor «șic» care înșală, amăgesc și ucid...

Apoi Ioșka, care-și poartă cu demnitate titlul de decan, își netezește fața lucie și începe să povestească întîmplări și isprăvi – din bunele timpuri dinainte de război – cele apuse pe vecie. Ca la un cinematograf de panorame din trecut, Ioșka face să ne răsară înaintea ochilor o întreagă epocă patriarhală, în care goana automobilelor, zgomotul de radio și clacsoane, nu goniseră încă tihna aceia atît de poetică, și nici sgîrie-norii blockhous-urior nu umbreau căsuțele cu verandă pe care se urcau plantele cățărătoare, sau grădinițele smălțuite cu flori ce-ți veseleau inima.

Ioșka mai povestește de chefuri celebre, în care apar nume faimoase de prefecți galanți, cocote cu faimă apuseană, muscali sculptați parcă pe caprele faetoanelor dispărute, de lăutari care ziceau cîntece cu cuvinte mai puțin meșteșugite decît cele de azi, dar care vorbeau direct inimii. Și lacrimi, pe care ochii se silesc să le ascundă, îneacă glasul bătrînului povestitor, care-și revarsă din nou urgia asupra blestemățiilor de astăzi, cu care nu se poate împăca, și care îi vor scurta viața...

Delicatese interbelice Pentru că Ioșka alunecase pe panta unui rechizitoriu, pentru unii supărător, cineva încearcă să schimbe subiectul: - Ioșka, este adevărat că descinzi din cazaci?

Ioșka întrerupse brusc firul povestirii, făcu ochii mari, electrizat de un cuvînt magic.

- Cazaci? Da! De unde știi? Mă trag din cazaci.

Străbunii mei au stăpînit Donul. Am rămas birjar pentru că iubesc caii... Așa sîntem noi, cazacii, iubitori de cai. Iubim caii mai mult decît pe oameni. Ei sînt mai buni, mai blînzi și mai credincioși decît oamenii. Și sînt foarte mîndru că am rămas birjar, în timp ce alții s-au făcut «șofeuri».

Nea Niță, care tot timpul ținu să se găsească în compania noastră, ne făcu o surpriză: ne aduse pe un taler de lemn o unică specialitate a grătarului, pe care de regulă o gustă doar el și cu intimii lui. O bucată de carne friptă căreia îi spune «de unde suge ursul». Am gustat-o cu toții și-am înecat-o în alte cîteva kilograme de «nectar»”.

Deieri-deazi.blogspot.com

RM

7

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

File de istorie Nicolae Titulescu: „Întotdeauna Germania a înţeles cel mai bine România“ (I)

Figură de prim ordin a vieţii publice româneşti vreme de aproape două decenii, Nicolae Titulescu a fost, se ştie, și o personalitate de prim plan pe eşichierul politic european al epocii, urmărită cu susţinut in­teres, atît de cancelariile stră­i­ne, cît și în areopagurile internaţionale.

Istoriografia românească, ca și cea străină, s-au ocupat cir­ cum­stanțiat de rolul lui în direc-­ ţionarea politicii externe a României, de acţiunile și iniţiativele lui inter­ naţionale. Mai puţin investigate au rămas, însă, ecourile și comentariile pe care personalitatea lui Nicolae Titulescu le-a trezit în intimitatea cabinetelor ministeriale și, îndeosebi, judecăţile despre omul Titulescu, văzut cu ochii celor care, într-o împrejurare sau alta, au intrat în contact cu el. Căci și omul Titulescu era o apariţie de excepţie, care a suscitat nenumărate reacţii

admirative, dar și adversităţi tenace atît în țară, cît și peste hotare.

Rapoartele diplomatice germane interbelice și, în primul rînd, evident, acelea ale miniştrilor plenipotenţiari germani acreditaţi la Bucureşti, interesaţi de evoluţia politicii externe a României, dar, cum vom vedea, și alte surse au insistat frecvent şi amănunţit atît asupra implicaţiilor pe care le aveau demersurile poli­ tice ale lui Titulescu, cît și asupra laturilor umane ale manifestărilor sale!

Cum referirile la cele dintîi ar reclama dezvoltări și analize ce ar depăşi spaţiul unei reviste, în cele ce urmează vom stărui îndeosebi asupra caracterizărilor făcute omului Titulescu, care sînt, de altfel, nu mai puţin revelatoare atît pentru înţelegerea epocii, cît și pentru urmărirea drumului străbătut de Titulescu de la un cap la altul al carierei sale politice.

Paris, către ministrul său Gustav Stresemann, din 5 februarie 1928, din care spicuim: „Titulescu a venit Primul testimoniu despre N. Titulescu văzut în azi la mine – scria Hoesch – pentru o convorbire de o această ipostază ne este mediat chiar de cel dintîi oră. Utilizîndu-şi întregul arsenal actoricesc, a încercat ministru plenipotenţiar german numit în post la să mă convingă de marele preţ pe care-l pune spre a Bucureşti odată cu reluarea relaţiilor diplomatice dintre face ca relaţiile cu Germania să fie nu numai normale, România şi Germania după Primul Război Mondial. cum se spune, ci prieteneşti, adăugînd, în acelaşi timp, Este datat 30 decembrie 1921 şi e, de fapt, un comentariu că, desigur, n-ar putea concepe o slăbire a strînselor la numirea lui Titulescu ca ministru al României la legături ale României cu alte ţări. Este însă un fapt – Londra – după ce fusese o vreme ministru de finanţe în rezuma mai departe Hoesch spusele lui Titulescu – că primul guvern Averescu –, aşadar de la primii lui paşi dintotdeauna Germania a fost aceea care a înţeles cel în diplomaţie. Raportul lui Hans Freytag, ministrul mai bine România, unde a jucat un rol de prim rang. german, destul de amplu, ne obligă să ne mărginim la Și, deşi, din cauza evenimentelor războiului, n-ar fi pasagiile lui cele mai semnificative: „Titulescu este, posibil ca Germania să-şi recîştige în România fosta fără îndoială, un om foarte capabil, dar şi fantast poziţie antebelică, se poate, totuşi, prea bine concepe şi foarte nedisciplinat. Reforma lui financiară este, ca ea să redobîndească o situaţie politică importantă şi, teoretic, bine fundamentată, dar absolut inutilizabilă, îndeosebi, puternica-i poziţie economică. El însuşi are în condiţiile româneşti, și întreţesută cu prevederi din nevoie de Germania în România și-și doreşte ca pe viitor toate legislaţiile străine posibile. Titulescu trăieşte pe în dezbaterea problemelor importante pentru România picior mare şi este personal un risipitor, în ce măsură să se poată adresa nu numai lui Briand și Chamberlain, şi-a păstrat mîinile curate în materie bănească, în ci şi lui Stresemann. Pentru atingerea acestui ţel este, corupţia generalizată şi dezmăţul de aici e greu de însă, absolut necesară rezolvarea litigiilor financiare spus. În public n-a fost, însă, niciodată acuzat de pendinte între Germania şi România”. furt de către presă, cum s-a întîmplat, în nenumărate Într-adevăr, amintitul contencios – născut din cauza rînduri, cu colegii lui. A studiat în Franţa şi acest lucru masivelor emisiuni de bilete de bancă prin intermediul a înrîurit, probabil, orientarea lui politică. În ultima cărora autorităţile de ocupaţie germane din timpul vreme simpatiile lui franceze par a fi slăbit, totuşi, Primului Război Mondial îşi plătiseră toate cheltuielile mult. Oricum, antigerman nu este“.

– împiedica de opt ani normalizarea relaţiilor dintre Evident, mai ales ultimele cuvinte din raportul lui cele două ţări (pînă cînd o înţelegere intervenită între Freytag sînt revelatoare pentru unghiul de vedere din Titulescu și Stresemann a făcut posibilă stingerea lui). care diplomaţia germană lua act de omul Titulescu Pînă a se ajunge însă la acest fericit sfîrşit, negocierile şi de acţiunile sale, adică disponibilitatea sau dintre cele două părţi au înregistrat suişuri şi coborîşuri, indisponibilitatea sa către bune relaţii cu Germania. iar uneori şi accente dure, cum rezultă dintr-un amplu Prin această prismă trebuie, de altminteri, considerat raport al lui Gustav Stresemann, datat 20 februarie 1928, şi un raport al lui Hoesch, ambasadorul german la în care ministrul german a făcut şi aceste remarci acide asupra manierei de a discuta a lui Nicolae Titulescu: „Domnul Titulescu m-a vizitat azi după-amiază, pe la 5 la hotelul Cap Martin. În convorbirea care a durat circa două ore, a vorbit aproape numai el. Mai multe încercări de a-l întrerupe au eşuat, întrucît el își relua numaidecît consideraţiile, în plus, se exprima într-o limbă păsărească, amestecînd trei limbi, engleză, franceză şi Nicolae Titulescu semnînd acordul cu SUA privind datoriile de război ale României germană, iar în timp ce

Fantast şi nedisciplinat

vorbea se plimba tot timpul de la un capăt la altul al încăperii, întrerupîndu-se singur din expunere prin exclamaţii ca «Hei, Oh», sunete guturale sau întrebări sugestive de felul: «În situaţia asta, dumneavoastră ați fi procedat altfel?» sau «Ce să fi făcut?», la care nu aştepta însă răspuns, ci continua tot el să vorbească“.

Diplomaţi şi informatori (1) Un alt raport cam din aceeaşi perioadă – mai exact din 11 aprilie 1929 – ne mijloceşte, însă o viziune mai amabilă şi mai la obiect asupra poziţiei lui N. Titulescu în problema raporturilor cu Germania.

Autorul, A. Dufour-Feronce – pe care nu l-am putut identifica mai de aproape – i se adresa în aceşti termeni directorului Kopke din Ministerul de externe german: „Informatorul meu este un prieten al lui Titulescu, despre care mi-a relatat următoarele, pe care vi le transmit chiar cu riscul de a vă comunica lucruri cunoscute. Mai cu seamă de la şederea comună la Roma, Titulescu îl preţuieşte în mod deosebit pe domnul ministru dr. Stresemann. Îl consideră unul din cei mai clarvăzători bărbaţi de stat din Europa, atît în politica internă, cît şi în cea externă, avînd în toate privinţele o desăvîrşită încredere în dr. Stresemann.

Titulescu este, printre români, principalul promotor al ideii unei cît mai strînse cooperări economice cu Germania. El consideră că economiile celor două ţări sînt complementare şi, mai ales, că România poate dobîndi multe avantaje din relaţii economice strînse cu Germania. Îl cunosc foarte bine pe informatorul meu. Îl văd zilnic şi îl consider un om foarte loial. După părerea mea, el nu afirmă ceva fără a fi convins că-i adevărat.

E uimitor de devotat lui Titulescu și a terminat cu cuvintele că Titulescu este un om foarte leal, ba chiar sentimental de leal, că adeseori se ghidează în politică după considerente umane, iar încrederea într-o personalitate de frunte a unei ţări îl determină să orienteze în acelaşi sens şi politica externă a țării sale. De aici actuala aplecare către Germania şi nimic nu i-ar fi mai agreabil decît o depăşire a tuturor diferendelor dintre Germania şi Franţa, pentru ca România să nu mai aibă de ales între aceste două mari puteri. De aceea, Titulescu este un adversar al ultimului mare împrumut românesc făcut la Paris. El ar fi preferat să-l împartă între Berlin și Paris“.

Odată cu venirea naziştilor la putere şi cu trecerea acestora la o agresivă politică de revizuire a tratatelor de pace de la Versailles, Nicolae Titulescu – campion al principiului securităţii colective şi al statu-quo-ului în Europa – va începe să fie privit la Berlin mai întîi cu o nedisimulată suspiciune, iar apoi considerat un ireductibil vrăjmaş. În decembrie 1933, ministru al Germaniei la Bucureşti era contele von Schulenburg, care mai tîrziu va deveni el însuşi un inamic convins al nazismului și va sfîrşi prin a fi spînzurat, pentru participarea la complotul contra lui Hitler din vara lui 1944, în sinistra temniţă de la Plotzensee. Dar atunci, către sfîrşitul anului 1933, într-un raport către von Neurath, ministrul de externe al guvernului de la Berlin, von Schulenburg a înţeles să adopte o poziţie ambiguă faţă de Titulescu. Mai întîi i-a făcut un portret caricatural, oarecum în acelaşi spirit cu acela al lui Stresemann, comunicînd superiorului său că „România are în domnul Titulescu un ciudat ministru de externe.

Care nu e mai niciodată la Bucureşti. Iar cînd este totuşi uneori, atunci e de cele mai multe ori bolnav. În fine, cînd e şi prezent și sănătos, îşi invită în aceeaşi dimineaţă sau după-amiază o duzină de oaspeţi, încît pentru fiecare întrevedere nu mai are, în cel mai bun caz, decît un sfert de oră. Iar în cursul acestui sfert de oră, dl. Titulescu vorbeşte, cu o volubilitate sudică, numai el şi doar rareori îi mai lasă şi pe oaspeţi să strecoare un cuvînt. În aceste condiţii, pentru diplomaţii de aici e foarte greu să aibă un schimb de idei fructuos cu ministrul de externe român”. (va urma) DUMITRU HÎNCU

8

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Zimbabwe – istorie şi legendă La 18 aprilie 1980 un nou stat african îşi proclama independenţa: Republica Zimbabwe.

Denumirea are adînci semnificaţii pentru locuitorii săi, constituind un simbol al luptei împotriva colonialismului. Să urmărim prin intermediul articolului reprodus – într-o formă condensată, cu titlul şi subtitlurile redacţiei noastre – din revista „Historia y vida” (1986) misterele care au înconjurat istoria Marelui Zimbabwe.

„Un rîu aurit“ Primii europeni care au venit în ţara mărginită de rîul Limpopo la sud şi de fluviul Zambezi la nord nu i-au dat nici un nume. Era doar încă unul dintre platourile magnifice care coboară, pe marginea estică a Africii, din înălţi­mile Etiopiei pînă la Capul Bunei Speranţe. Din loc în loc, lanţuri muntoase şi văi ale rîurilor întrerup acest şir. Ţinutul a fost colonizat de albi, începînd din anul 1890, și botezat cu trufie Rhodesia, după numele organizatorului imperiului englez în Africa, Cecil Rhodes. După cucerirea independenţei, noua ţară a luat numele unui loc anume: Zimbabwe.

El se întinde pe coasta abruptă dinspre sud a platoului, în apropierea graniţei sudafricane. Numite în mod obişnuit ruinele Zimbabwe – acum denumirea oficială este Marele Zimbabwe – construcţiile de aici constituie cel mai mare și cel mai vestit monument din Africa neagră. Este un loc plin de vrajă şi de o fascinantă frumuseţe. Dar nu numai atît: Marele Zimbabwe reprezintă, în primul rînd, un Cecil Rhodes simbol politic. În dialectul shona – al celei mai numeroase dintre cele două etnii care locuiesc aici – Zimbabwe înseamnă „case de piatră“. Asta şi sînt: o aglomeraţie de construcţii din piatră. Spre sud, pe partea dreaptă, cum intră vizitatorii, se află un grup dominat de Marea Incintă (sau Palatul Regal), care are o circumferinţă de aproximativ 230 m. S-a calculat că la această construcţie s-au folosit peste un milion blocuri de granit. Pe una dintre laturi se ridică un turn, ce măsoară astăzi 9 metri, dar care a fost în trecut mult mai înalt.

La aproximativ un kilometru se află un grup de clădiri năruite, situate pe culmea unui deal, numite „Acropole“. Întreg complexul acoperă o suprafaţă de 24 de hectare.

Primii europeni care au aflat despre existenţa Marelui Zimbabwe au fost portughezii. Negustori swahili le-au povestit despre un mare rege, Monomotapa, ale cărui ţinuturi se întindeau de la Kalahari pînă la Oceanul Indian, şi despre o fortăreaţă pătrată, construită din blocuri de o mărime fabuloasă, nelegate cu mortar. În Secolele XIV-XV Zimbabwe fusese centrul politic al unui puternic imperiu, care şi-a datorat mărirea mai ales comerţului cu aur desfăşurat pe coasta de est a Africii. În Secolul XIX, misionarul german Merensky afla, de la un şef de trib african, despre existenţa unui oraş sacru, situat undeva în nord, dincolo de rîul Limpopo. Misionarul îşi petrecea ziua răspîndind Evanghelia printre bunii locuitori ai regiunii Transvaal, iar seara citea cu nesaţ cronicile portugheze care povesteau despre minunate oraşe ce ascundeau comori incalculabile şi despre mine de aur fabuloase, situate nu departe de capitala regatului lui Monomotapa. Merensky ar fi dorit să se mute acolo, dar obligaţiile sale nu îi permiteau. Atunci, a început să povestească în dreapta şi în stînga ceea ce ştia. Aşa a aflat şi vînătorul Adam Renders despre minunatele comori ce se găseau pe acel tărîm. El a pornit, în anul 1867, în expediţie şi a descoperit ruinele Marelui Zimbabwe. Cînd Renders i-a descris misionarului cele văzute, imaginaţia acestuia s-a înflăcărat şi mai tare. El nu îşi mai putea şterge din minte peisajul, descris în vechi cronici, „prin care aluneca un rîu aurit, străbătut în alte timpuri de corăbii pline cu aur, cedru şi pietre

preţioase“. Peste cîţiva ani, Merensky a intrat în legătură cu geologul german Karl Mauch, căruia i-a povestit despre „anticul regat al lui Monomotapa sau Ofir, partea cea mai bogată şi mai misterioasă din Africa“.

Asemenea multor albi veniţi în Africa Centrală în acea vreme, Karl Mauch, căuta cu asiduitate aur. El a îmbrăţişat imediat ideea că Zimbabwe era locul unde se găsea ţara menţionată în scrierile antice şi de unde regele Solomon aducea lemn de santal, păuni şi aur. A pornit deci întracolo. A ajuns la aşezarea şefului shona, Mapansure. De la acesta a aflat că, în vremuri străvechi, prin acele locuri se stabiliseră oameni albi. Băştinaşii l-au condus pînă la Marele Zimbabwe, dar suspicioşi, nu i-au permis să rămînă multă vreme printre ruine. Neîncrederea lor era întemeiată căci, pe de o parte, Mauch a inaugurat jaful sistematic al aşezării şi, pe de altă parte, el a fost primul care a scris că acele „ruine, destul de întinse, nici în vis n-ar fi putut fi construite de negri“.

Sosesc europenii Aflînd de existenţa unui indigen ai cărui strămoşi con­ duseseră ceremoniile celebrate în interiorul ruinelor vreme de cîteva generaţii, a plecat în căutarea lui.

Cînd l-a întîlnit, a constatat că era un om neprietenos şi circumspect, care refuza să îi răspundă la întrebări. Germanul i-a oferit tot ce avea, i-a promis orice şi-ar fi dorit, dar fără succes. Bătrînul a rămas neclintit. Pînă la urmă, Mauch a găsit totuşi un argument hotărîtor: „Nu am să fiu singurul venit în acest loc. Mă vor urma şi alţii. Atunci cînd vor sosi aici, albii vor pune un alt vrăjitor, dar dacă răspunzi la întrebările mele, dacă îmi dovedeşti că deţii ştiinţa sacră, eu le voi spune fraţilor mei albi că tu eşti descendentul legitim şi ei mă vor asculta“. Abia atunci i-a povestit bătrînul tot ce ştia. L-a condus chiar pînă la un loc ascuns printre hăţişuri, unde geologul a găsit cîteva misterioase obiecte şi resturi ale unor vechi grinzi. Erau din cedru! „Acel cedru nu putea proveni decît din Liban.

O probă care dovedea că erau ruinele clădirilor pe care le ridicase regele Solomon“, a notat Mauch în Jurnalul său.

El era convins că descoperise anticul regat Saba, pe care îl identifica cu Ofir, iar băştinaşul era, fără nici o îndoială, „un descendent al vreunui ajutor al marelui sacerdot pe care Solomon îl trimisese în ţara reginei din Saba”.

Potrivit textelor antice, aceasta dorise să se convingă personal de înţelepciunea regelui Solomon şi pornise spre el cu o suită foarte mare. Ajunsă la curtea regelui, a fost uluită de strălucirea şi fastul de acolo. În plus, Solomon i-a răspuns la toate ghicitorile şi enigmele ei. „N-a existat lucru care să îi fie supus regelui şi căruia să nu îi dea o soluţie desăvîrşită“ – spun scrierile vremii. Apoi, cei doi suverani au schimbat daruri bogate. După ce regina s-a întors acasă, Solomon a trimis numeroşi negustori spre ţinuturile sale. Un singur amănunt îl încurca pe Mauch: printre lucrurile pe care flota lui Solomon le aducea din acea parte, se aflau şi păuni. Or, în Marele Zimbabwe nu a reuşit să găsească nici măcar vreo reprezentare a lor.

Existau doar papagali. Dar o minte ageră nu se încurca de un lucru atît de mărunt. Mauch a tras concluzia că în vechiul text se strecurase o eroare: în loc de „păuni“, trebuia citit „papagali“. Astfel se înlătura şi ultima

RM

piedică din calea localizării misteriosului Ofir în Zimbabwe. Şi căutătorii de comori nu au întîrziat să apară. După Mauch, a sosit un comerciant sud-african, Willi Posselt, care a obţinut, în schimbul unor mantale, una dintre frumoasele păsări cioplite în steatit ce împodobeau odată palatul. În anul 1880, un grup de exploratori şi-a instalat tabăra lîngă o aşezare shona numită Harare, rebotezată Fort Salisbury, după numele primu­lui ministru de atunci.

Aceştia – un grup de aventurieri trimişi de Cecil Rhodes – veniseră, asemenea lui Mauch, în căutarea aurului. Pentru ei, ruinele nu aveau vreo noimă, aşa că au început o explorare barbară, deschizînd morminte, jefuind, găurind, săpînd în diverse locuri şi distrugînd vestigii preţioase.

Primele cercetări sistematice au fost iniţiate în 1891 de J. Theodore Bent, de la Royal Geographic Society.

El era convins că va descoperi indicii care să permită stabilirea unor legături clare între Marele Zimbabwe și vechii fenicieni. Dar rezultatele săpăturilor sale nu au oferit asemenea indicii. După cum remarca unul dintre colegii săi, Bent ,,arăta mai curînd de­primat”, în final, el mărturisea că nu mai avea „mare încredere în vechimea acestor ruine. Cred că ele aparţin băştinaşilor“.

Oricine, în afară de africani Şi avea de ce să fie supărat. În Rhodesia devenise o credinţă de nezdruncinat faptul că Zimbabwe n-ar fi putut fi niciodată înălţat de negri. Rezulta din această „certitudine“ că ruinele trebuiau să fie foarte vechi. Cecil Rhodes a intervenit personal în această dispută ştiinţifică, hotărînd scurt: „Zimbabye (sic) este o veche reşedinţă feniciană“. Cînd Rhodes a mers să viziteze ruinele, băştinaşilor li s-a spus că „Marele Stăpîn“ a venit să vadă „vechiul templu care a aparţinut odată oamenilor albi”.

Dar încă de atunci, o serie de oameni de ştiinţă s-au pronunţat împotriva acestei versiuni. În 1905, Asociaţia Britanică pentru Progresul Ştiinţei l-a trimis pe David Randall Mac Iver să cerceteze ruinele din Zimbabwe.

El s-a opus cu hotărîre tezei care atribuia aşezării o origine antică, semitică, subliniind caracterul ei net african. Intervenţia sa a ridicat un val de pro­teste, discuţia transformîndu-se într-o controversă care a durat încă multă vreme.

Cunoscutul istoric Leo Frobenius a intervenit şi el în dispută, subliniind importanţa studierii tradiţiilor orale pentru a putea stabili originea ruinelor. Unul dintre asistenţii lui Frobenius, Hemrich Wieshoff, a descoperit că existau tradiţii orale în legătură cu Marele Zimbabwe, care îi demonstrau originea africană. Dar lucrarea sa nu s-a bucurat de un ecou deosebit în momentul apariţiei, căci al II-lea Război Mondial se profila ameninţător la orizont. „Pînă şi cei mai cultivaţi rhodeşieni considerau că ruinele fuseseră construite de oameni aparţinînd rasei albe; acceptau să îi considere drept autori chiar şi pe indieni, arabi, persani ori chinezi, oricine, dar nu africani“, nota Evelyn Waugh în vesela sa carte Un turist în Africa. Înzestrat cu un ascuţit simţ de observaţie, el a cercetat cu atenţie ruinele şi a ajuns la concluzia că erau opera negrilor. „Un vizitator venit din Marte, care ar vedea Catedrala gotică din Salisbury, Rhodesia, ar recunoaşte că a vizitat o clădire construită de aceiaşi oameni care o ridicaseră şi pe cea din Salisbury, Anglia.

Dar «Templul» (cum mai era cunoscută Marea Incintă) de la Zimbabwe nu oferă prilej de comparaţie pentru vizitatorul venit din Anglia“. Şi totuşi, vechea teorie rasistă s-a menţinut. Chiar şi în ultimele două decenii ale stăpînirii albe în Rhodesia – poate că atunci mai mult ca oricînd – era echivalent cu o adevărată trădare să sugerezi că Marele Zimbabwe fusese construit de cineva care ar fi putut să semene măcar cu vreunul din acei shona ce luptau în cadrul F.P.Z. al lui Robert Mugabe. Autorităţile au interzis oricărei publicaţii oficiale să afirme că ruinele erau de origine africană. Iar manualele şcolare vehiculau în continuare teoriile fanteziste ale constructorilor de rasă albă. Peter Carlake, care a fost, pînă în 1970, inspector al monumentelor din Rhodesia, a trebuit să părăsească ţara, căci opiniile sale în privinţa construcţiilor de la Zimbabwe nu concordau cu cele ale autorităţilor.

Astăzi, Marele Zimbabwe – care şi-a păstrat nealterate farmecul şi grandoarea sa, în ciuda jafului la care a fost supus – aparţine din nou poporului zimbabwean.

J. GARCIA FONT (traducere de Ana VĂDEANU)

RM

9

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (228) Zeii (42) Pu Xian – denumirea chineză a lui Samantabhadra, un Bodhisattva important al budismului Mahayana.

Se spune că a fost un personaj real care a popularizat budismul antic. Ar fi ajuns în China în timpul dinastiei Tang, pe la anul 719/774, venit tocmai din Ceylon (azi Sri Lanka). A fost primit de împărații vremii cărora le-a prezentat o colecție bogată de cărți sfinte ale religiei budiste. Cîteva mituri îi atribuie înfăptuirea unor miracole. De pildă, a învins elefantul alb și l-a transformat, prin magie, în om. Altădată, pentru a aduce ploaia, a modelat din lut cîțiva dragoni, a recitat asupra lor niște rugăciuni virtuale și efectul s-a arătat imediat.

I s-au mai atribuit și alte nume, printre ele Amogha, O-mo-ca și Po-che-lo. Imaginile lui sînt semnificative.

El călărește un elefant alb cu colți de fildeș lungi.

Chipul său apare uneori colorat în verde, roaba lui este galbenă, tipică pentru clericii budiști. Ține în mînă un lujer de lotus care are în vîrf imaginea soarelui. Deci, multă încărcătură simbolică budistă.

Qian Fo/Ding guang Fo – „Creatorul Luminii“.

Numele chinez al celui mai cunoscut dintre așazișii Qian Fo. Termenul poate avea și sensul de „mii de Buddha“. În credința unor „secte“ budiste există convingerea că în trecut ar fi trăit un număr infinit de Buddha. Totuși, în afară de Buddha istoric, Sargamuni Sydhartha Gautama, doar puțini dintre cei ai trecutului mai sînt respectați și venerați, la modul individual și în diferite „secte“. Dintre ei, în China, mai bine cunoscut a rămas Ding guang Fo. În India el s-a numit Dapan Kara. Unii cercetători afirmă că ar fi fost cel de al 24-lea Buddha, adică exact precedentul apărut pînă la ivirea

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (17) Împărăteasa Teodora (1) De cînd a apărut omenirea, nici un alt tiran nu a inspirat atît de multă teamă, pentru că nici un cuvînt rostit împotriva ei nu scăpa neauzit: nenumăraţii ei spioni îi aduceau ştiri despre ce se vorbea şi se întîmpla în public sau în intimitate.

Procopiu, Istoria secretă (Secolul al Vl-lea d.Chr.) Teodora (497-548) – ucigaşă, amorală şi însetată de putere – s-a născut în clasa de jos a societăţii, a prosperat ca actriţă, prostituată şi dansatoare în spectacole erotice şi a ajuns la apogeul cari­erei detestata soţie a lui Iustinian, unul dintre cei mai mari împăraţi ai Byzanţului. Cea mai mare contradicţie la Iustinian, altfel inteligent şi capabil, a fost iubirea lui faţă de această femeie extraordinară, inteligentă, vanitoasă, lacomă, coruptă şi nemiloasă.

Totuşi, sursa noastră pentru viaţa Teodorei este Procopiu care, plin de prejudecăţi şi furie, o ura, astfel încît unele dintre crimele ei ar putea fi descrise exagerat, în mod nedrept. Fiica unui dresor de urşi de la Hipodrom, ea şi-a început cariera în teatru, ca actriţă care juca la limita sordidă a profesiunii ei. Şi-a cîştigat cu repeziciune faima pentru frumuseţea ei şi pentru disponibilitatea de a apărea în spectacole burleşti şi lascive care constituiau la acea vreme o atracţie specială la Constantinopol. După cum notează Procopiu, „nici un rol nu era prea scandalos pentru a fi acceptat de ea fără să roşească”, într-o scenetă deosebit de şocantă, ea stătea întinsă pe spate, goală puşcă, în timp ce peste trup i se turnau boabe de grîu. Apoi nişte gîşte (reprezentîndu-1 pe Zeus) le culegeau cu cio­curile – spre satisfacţia Teodorei.

Apetitul ei sexual de nestăvilit a devenit subiect de legen­dă. „Deseori se ducea la mese cîmpeneşti cu cîte zece tineri sau mai mulţi, în floarea virilităţii şi a puterii, şi se întreţinea cu toţi, întreaga noapte”, scrie

lui Buddha istoric. Alții cred că Ding guang Fo ar fi fost al 52-lea Buddha pe Pămînt. Imaginile acestei divinități pot fi văzute în vechile grote ale zidurilor budiste.

Qie Lan – numele chinez al zeului budist Sangharama.

Qi Gu – zeița daoistă a latrinelor, a cabinetelor de toaletă. A apărut relativ tîrziu în folclor. În daoism contează doar ca parte a unei triade de spirite fecioare, vinovate de practicarea magiei negre și pedepsite să devină duhuri păzitoare ale latrinelor. Se crede că zeița Qi Gu protejează latrinele, le dezinfectează și veghează asupra celor ai casei care le folosesc, pentru a le fi bine din punct de vedere al sănătății. S-au imaginat cîteva legende despre Qi Gu, asemănătoare între ele. În una din legende, ca femeie frumoasă și soția unui actor, ea a devenit concubina lui Liu Bang, un împărat al dinastiei Han. După moartea suveranului, geloasa împărăteasă Lu Huo a deposedat-o pe Qi Gu de titlul oficial și a trimis-o să slujească în locul cel mai murdar, mai grețos și urît mirositor, la latrină. Nu a fost de ajuns, ci l-a chemat pe noul împărat și pe demnitarii Curții să o vadă pe Qi Gu umilită. La scurtă vreme după acea întîmplare, Qi Gu a urcat la cer ca o zeiță. Într-o altă legendă, ea a fost frumoasa soție a unui actor din timpul dinastiei Tang la care a rîvnit un funcționar de rang înalt. Demnitarul i-a ucis soțul și a făcut din ea propria concubină. Însă, soția geloasă a demnitarului a ucis-o pe Qi Gu folosind hîrtia de toaletă. Foarte curînd, toaleta a fost bîntuită de stafia fostei concubine. Ea făcea zgomote stranii la orice oră din zi și din noapte și tulbura existența tuturor.

Abia după ce împărăteasa Wu a binecuvîntat fantoma și i-a recunoscut statutul de zeiță, aceasta i-a lăsat în pace. În sfîrșit, într-o altă povestire mitică, soția unui dregător din provincie o ucide pe frumoasa amantă a soțului și o aruncă în latrină chiar în ziua Sărbătorii Lampioanelor. Ca urmare, zeul suprem o transformă pe Qi Gu într-o zeitate minoră, cea a toaletelor. Qi Gu este

înfățișată ca o tînără frumoasă, contemplativă, cu partea de jos a corpului învăluită de nori. Culoarea favorită a zeiței Qi Gu este purpuriu sau roșu închis, potrivită la decorarea Băilor.

Qi Guniang – zeitate minoră, fiică a Împăratului de Jad. I se mai spune și „A șaptea doamnă“ și este venerată de tinerele fete care vor să afle cine le va fi soțul.

Qin Guan Wang – zeu, conducător și judecător al primei Curți daoiste de Judecată a sufletelor morților ajunse în Infern. Unii comentatori afirmă că această curte a fost condusă la început de Yan-Luo Wang, zeul Morții, dar Împăratul de Jad constatînd că acesta nu este prea sever la înlocuit cu Quin Guan Wang. Misiunea acestuia constă în a primi cel dintîi sufletele celor decedați. Zeul cîntărește faptele/păcatele și dirijează sufletele mai departe, după merite. Oamenii care s-au comportat impecabil, ca niște sfinți, merg pe Podul de Aur spre fericirea eternă, în Paradisul de Apus/Pămîntul Pur. Aceștia nu mai renasc într-o altă existență. Cei mai puțini meritoși sînt îndreptați pe Podul de argint spre Paradisul din sud, un loc confortabil, dar posomorît și plicticos. Este doar o trecere pasageră pentru că de acolo Pleacă în curtea a 10-a infernului, unde sînt pregătiți pentru a reintra în ciclul renașterilor spre o nouă viață pe pămînt. Sufletele păcătoșilor merg în Turnul Oglinzii. Acolo, în fața oglinzii magice a răsplătiților, își văd faptele păcătoase, inclusiv gîndurile indecente, rele sau îndoielnice, un spectacol chinuitor. În final, văd și ce fel de reîncarnare îi așteaptă și anume una în lumea animală, ca măgar, cîine, vacă, pasăre, reptilă etc.

Mai apoi, potrivit felului de fapte rele, condamnabile săvîrșite de ei, trec pe la celelalte Curți ale Infernului și, prin cazne și torturi de tot felul, își ispășesc păcatele.

Periplul se încheie în a 10-a Curte, de unde vor pleca într-o altă existență pe Pămînt. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Procopiu, adăugînd că prefera să aibă toate cele trei orificii pline. Ulterior, s-a zvonit că ea a dus o viaţă de prostituată de înaltă clasă. Evident, se pare că a slujit drept curtezană pentru bărbaţii înstăriţi şi puternici ai Byzanţului şi că în acea perioadă a rămas însărcinată şi a dat naştere singurului ei copil, un fiu.

După ce s-a zbătut cîţiva ani să-şi facă loc în societate, Teodora a dat de o mină de aur. Bătrînul împărat Iustin îl adoptase pe nepotul său promiţător, Iustinian. Tînărul s-a îndrăgostit nebuneşte de Teodora şi a adus-o în palatul imperial ca amantă. Influenţa lui pe lîngă Iustin era atît de marc încît acesta a modificat legea pentru a permite căsătoria cu o actriţă, iar cînd Iustinian a urmat la tron în 527, a numit-o în mod oficial Augusta sa. În următorii cinci ani, Teodora şi-a demonstrat calităţile preluînd controlul în timpul răscoalei Nika, ce a pus în primejdie însăşi poziţia lui Iustinian ca împărat.

Iustinian a tratat-o pe Teodora ca pe un partener la împărţirea puterii şi mulţi au socotit-o periculos de puternică prin răutatea şi intrigile ei. Însă acest parteneriat a funcţionat. Iustinian a dobîndit o mare glorie în timpul domniei lui încununate de succese: a înfrumuseţat capitala, dar şi Ierusalimul, a sistematizat legile, a adus stabilitate, a administrat în mod strălucit şi, folosindu-se de sclipitorul său general Belisarie, a recucerit porţiuni din vechiul Imperiu Roman în Hispania, Italia şi nordul Africii. De asemenea, Belisarie i-a înfrînt și pe perşi. Acestea au fost realizări remarcabile – iar Teodora are unele merite în această privinţă.

Pe de altă parte, împărăteasa era de-a dreptul nemiloasă în dorinţa sa de a-şi păstra poziţia. A alcătuit o poliţie secretă trimiţîndu-şi spionii să se infiltreze în orice grup care putea sluji drept bază pentru crearea unei opoziții față de regim.

Adversarii politici erau ridicaţi de atacatori necunoscuţi, biciuiţi şi – cel puţin în cazul unui bărbat pe nume Basanius – castraţi şi lăsaţi să moară. Alţii, care ajungeau să cadă în diz­graţie, se trezeau închişi în labirintul de celule private de sub palatul ei; se spune că între cei pe care ea i-a ţinut acolo s-a numărat şi fiul ei, de care Teodora se temea că o va face de ruşine.

Femeile care îi puteau deveni rivale, bucurîndu-se de afecţiunea soţului ei – cum s-a întîmplat cu regina goţilor Amalasontha – erau asasinate.

Toate numirile oficiale trebuiau aprobate de Teodora, la fel şi căsătoriile între curtenii imperiali. În acelaşi timp, la curte, care a devenit renumită pentru purtări licenţioase şi extrem de libertine, fusese abandonat orice simţ al decenţei morale.

Perechea imperială fusese norocoasă să îl aibă pe Belisarie, unul dintre cei mai mari generali ai tuturor timpurilor. Cariera acestuia fusese neîndoielnic ajutată de căsătoria sa cu Antonina, prietena Teodorei. Cu toate acestea, temîndu-se că prestigiul lui Belisarie i-ar putea ameninţa tronul, Iustinian 1-a tratat în mod groaznic. L-a rechemat în două rînduri pe ge­neralul în dizgraţie, o dată din Italia şi apoi din Mesopotamia.

Doar intervenţiile Teodorei l-au salvat.

Teodora a murit la vîrsta de 50 de ani, probabil de cancer, după două decenii de autoritate căreia nimic nu i-a stat în cale. În ceea ce îl priveşte pe Iustinian, el a trăit prea mult: ultimii zece ani de domnie au fost dezastruoşi. Probabil că temuta împărăteasă îi purtase noroc; probabil că ea era şi un politician abil. Cît a trăit, nimeni nu a îndrăznit să se opună poruncilor ei, pentru că toţi ştiau ce pedepse puteau primi dacă o făceau.

După cum scrie Procopiu: „Cînd era furioasă, nici o biserică nu putea deveni cuiva sanctuar, nici o lege nu îi oferea protecţie, nici intervenţia altora nu aducea iertarea victimei; nimic pe lume nu o putea opri”.

Răscoala Nika (1) În era Byzantină, singurul loc în care se desfăşurau sărbătorile publice era Hipodromul. Acolo se strîngeau mii de suporteri ca să-şi urmărească idolii sportivi.

Existau patru echipe principale, fiecare cu grupul ei de suporteri şi fiecare definită de culorile purtate: albii, roşii, verzii şi albaştrii, care ulterior s-au înche­gat în două echipe, Albaştrii şi Verzii. Împăratul Iustinian era cunoscut ca susţinător al Albaştrilor. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Caragiale, aşa cum nu-l ştiam (2) Etimologia cuvîntului ,,Caragiale”

Cuvîntul ,,Caragiale” are o dublă semnificație și obîrșie. ,,Cara” provine din limba populară turcă și înseamnă ,,negru”. Acest calificativ îl dădeau turcii creștinilor mai ales oacheși la față, nu neapărat țigani.

Deși porecla se întîlnește des la locuitorii din sudul Basarabiei (Caragheorghe, Carastoian), este pe deplin stabilit că originea ei este turco-danubiană, și de acolo a trecut dincoace de Dunăre, în timpul războaielor rusoturce. Cealaltă jumătate, ,,Gialei”, este un cuvînt grecesc, care înseamnă ,,oglindă”. Ca atare, cuvîntul ,,Caragiale” s-ar putea să însemne ,,Oglindă neagră”. Dar, după alte opinii, ,,Giali” înseamnă ,,gură”, ,,Caragiale” devenind ,,Cel negru în cerul gurii”.

Se știe cu precizie că originea familiei Caragiale este grecească. Locul ei de baștină însă este mai greu de dovedit, căci lipsesc indiciile. După unii, printre care și filologul B.P. Hașdeu, familia Caragiale ar fi din Albania. După alții, ar fi de origine aromână. Neexistînd dovezi, rămîne stabilit că familia Caragiale este de origine grecească din Albania. Totuși, un indiciu ar fi: se știe că, în general, aromânii manifestă o grijă aproape religioasă față de familie. Și în această privință, se știe că în 1870, după moartea părintelui său, adolescentul Caragiale și-a asumat îngrijirea mamei și a surorii sale, mutîndu-se cu chirie în casa verișoarei Cleopatra Poenaru-Lecca din București, muncind din greu, ca sufleur, copist, actor și corector, ca să-și susțină familia.

Așa se explică de ce s-a căsătorit tîrziu, abia în 1889, cînd, moștenind o mătușă bogată, a putut să le pună la adăpost pe cele două femei dragi.

Cum să făcea gazetărie la ,,Timpul” În primăvara anului 1878, Caragiale ajunge redactor la Ziarul ,,Timpul” din București și devine coleg cu Eminescu și Slavici. Poetul insistase pentru angajarea lui Caragiale: ,,Nu există în București un om mai capabil în ale gazetăriei și artei ca I.L. Caragiale”, spunea el.

Cum se făcea gazetărie la ,,Timpul”? Caragiale era un tovarăș ideal de muncă, dar, în același timp, o adevărată teroare pentru zețarii și lucrătorii din tipografie fiindcă era pretențios cu redactorii și chiar cu el însuși. Pînă la el, toată lumea venea la muncă după bunul plac, scriau ce le plăcea și nu-i controla nimeni, adeseori tăind cu foarfeca de ici de colo. Odată cu Eminescu și Caragiale, s-a instalat disciplina.

Adeseori, Nenea Iancu spunea: – Nu-mi place presa din România. Strică gramatica și calomniază lumea. Cuvîntul nu poate avea decît un singur loc în frază. Și dacă n-ai știut să-l pui la locul lui, întreaga frază se năruie...

Un alt obicei încetățenit de Eminescu, Caragiale și Slavici era să-și citească unul altuia textul, să-i dezbată conținutul și limbajul folosit. Se ajunsese chiar la un fel de diviziune a muncii: Eminescu preocupîndu-se mai mult de etimologia cuvintelor, Caragiale de sintaxă și Slavici de topică. Eminescu era veșnic visător și nu punea preț pe statornicia lucrurilor, pe familie și societate. El trăia o viață fantezistă, iar coborîrea în realitate era destul de dureroasă. Caragiale era un realist dublat de un satiric. Avînd de îngrijit o familie, era omul realităților, și poate tocmai aceste greutăți ale vieții îl făceau adeseori să fie iritabil, satiric pînă la mușcătură, căutînd evadarea în atmosfera cîrciumii, unde uita de necazuri.

Caragiale şi Veronica Micle Într-o bună zi, prietenia lungă și duioasă dintre Caragiale și Eminescu a fost întreruptă de o întîmplare și o femeie, poeta Veronica Micle. O femeie fatală, care își împărțise grațiile și unuia, și altuia. Caragiale o cunoscuse pe Veronica Micle la Iași, cu ocazia unui cenaclu al ,,Junimii”, și între ei se închegase repede o prietenie, urmată de un schimb de scrisori. Apoi, a început să-i facă vizite. În timpul acesta, Eminescu era în București, ocupat cu munca la Ziarul ,,Timpul”. Cînd în 1881 Caragiale a fost numit revizor școlar pe județele

Neamț și Suceava, el se abătea deseori prin Iași, să-și mai omoare plictiseala. Și așa a început să o frecventeze, el tînăr, frumos și fără obligații, ea de asemenea, plus că Eminescu era departe... Așa că poeta se abandonează în brațele lui. Dar, curînd, află de intențiile matrimoniale ale lui Eminescu și, ros de remușcări, îi destăinuie lui Maiorescu rătăcirea de o clipă. Și cînd Eminescu îi mărturisește lui Maiorescu intenția de căsătorie, acesta îl deconsiliază pe motiv că duducuța avusese mai mulți prieteni, printre care și Caragiale. Aflînd aceasta, poetul se ridică în picioare și exclamă: – Canalia!

Nu se știe dacă Eminescu s-a dus vreodată la Veronica să-i ceară explicații. Se știe că problema a fost lămurită prin scrisori. Apoi au venit explicațiile între patru ochi, cu lacrimi, incriminări, reproșuri, regrete și noi jurăminte. În acest timp, izolat în durerea lui secretă, Eminescu a scris și publicat în Almanahul ,,România jună” din Viena, nu în ,,Convorbirile” lui Maiorescu, poemul ,,Luceafărul”. După opiniile lui Ion Alexandru Brătescu-Voinești, personajele din ,,Luceafărul” ar putea fi protagoniștii acestui triunghi amoros: Eminescu e Luceafărul, Demiurgul, Maiorescu, nedemna Cătălina, Veronica, iar Cătălin e chiar Caragiale.

Dar, cum se știe, după mulți cercetători, ,,Luceafărul” are la bază două basme culese și publicate de folcloristul Richard Kunisch: ,,Fata-n grădina de aur” și ,,Miron și frumoasa fără corp”. Cu toate acestea, interpretarea dată de Brătescu-Voinești nu pare prea departe de adevăr.

Eminescu a revăzut versurile de la 1875, le-a coordonat cu cele din basmele lui Kunisch și le-a dat o interpretare subiectivă, izvorîtă din recenta lui dramă sentimentală.

Iar în schimbul de scrisori dintre Eminescu și Veronica, ea își recunoaște rătăcirea de moment, cînd a crezut că nu-l mai iubea pe poet. Dar tot îl mai iubea, și dumnealui, mărinimos, o iartă, considerîndu-se pe el însuși vinovat, fiindcă o neglijase, nemaiscriindu-i de multă vreme.

Cît despre canalia de Caragiale, poetul precizează: ,,Pe domnul în chestiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumușel ca un om de nimic ce este”. Și istoricul Gh. Iscru, în cap.V al lucrării sale, ,,O nouă introducere în epoca modernă. Cu privire specială la istoria națională”, aduce în discuție această chestiune. El pleacă de la premisa că prăbușirea lui Eminescu a avut două cauze: prima a fost drama intimă, cauzată de trădarea iubitei și a prietenului Caragiale, care i-a produs un șoc dureros. În final, după explicațiile primite din partea Veronicăi, cei doi s-au împăcat. Și colaborarea lor la proiectul ,,Laïs”, o piesă de Émile Augier, a fost tot o împăcare, întreruptă de moartea poetului. Cealaltă dramă s-a produs pe 28 iunie 1883, cînd Eminescu s-a îmbolnăvit prin intoxicarea cu mercur și a trebuit să fie internat iarăși în spital. Dacă, din punct de vedere artistic, Caragiale nu are rivali, moralmente a fost o canalie față de Eminescu, susține istoricul Gh. Iscru. Era tare ranchiunos, vindicativ și orgolios. Infamia față de Eminescu să fi fost motivul real pentru plecarea lui Caragiale din țară în 1905?

Influenþe junimiste în opera lui Caragiale În general, scrierile lui Caragiale sînt inspirate din realitățile mediului românesc. Arta lui este înrudită cu aceea a lui Creangă, numai că fiecare abordează

medii diferite. Limba lui Creangă este cea a țăranilor ­ din Humulești, pe cînd a lui Caragiale este limba orășeanului emfatic și semidoct. Acțiunile se pretează minunat la mimică și la joc scenic. De aceea piesele lui Caragiale au avut și au succes, și tot atît succes ar fi avut și Creangă dacă ar fi scris teatru. ,,Junimea” a avut o mare influență asupra scrierilor lui Caragiale.

Multe dintre personajele lui Caragiale au circulat și prin saloanele ,,Junimii”, și prin societatea ieșeană.

Cunoscuta frază a lui Farfuridi: ,,Am, n-am treabă, la 12 trecute fix mă duc la Tribunal....” era una dintre glumele preferate de Petru Missir, un amic de-al dramaturgului.

Sau expresia penibilă: ,,Avem și noi faliții noștri...”, întîlnită în conversațiile junimiștilor. În ,,Scrisoarea pierdută”, cetățeanul turmentat vorbește de o societate ,,cioclopedică, comportativă”. Expresia era folosită frecvent în corespondența zeflemitoare a junimiștilor. În fine, personajul caricatural ,,Caracudi” amintește de nelipsita ,,caracudă” prezentă la ședințele ,,Junimii”, care dacă nu prea înțelegea ce se discuta acolo, în schimb...

Cine era Alexandrina Burelli Deși își făcuse un nume tot mai important în lumea teatrului, pe Caragiale nu prea îl tenta să ceară direcțiunea Teatrului Național din București. Și părintele, și unchii lui se chinuiseră să conducă trupe teatrale și n-ar fi dorit să treacă și prin asemenea supărări, îi ajungeau cele de gazetar și de conțopist oarecare. Pe de altă parte, cunoscîndu-l cel mai bine, nici Titu Maiorescu, ministrul Cultelor și al Instrucțiunii Publice, nu-l considera apt pentru o asemenea misie. Paradoxal, doar regina Elisabeta insista să accepte această răspundere: – Am să te numesc eu director, domnule Caragiale, căci pe mine nu cred să mă refuze Maiorescu.

Așa că, pe la începutul verii anului 1888, iată-l pe Caragiale numit directorul TNB, un adevărat viespar de intrigi, certuri și nemulțumiri, care îi vor aduce un șir de alte necazuri. Dar, după 6 luni, spre sfîrșitul anului 1888, își dă demisia.

Totuși, are parte și de o satisfacție: o cunoaște pe domnișoara Alexandrina Burelli de 19 ani, care îi va deveni soție. Viitoarea doamnă Caragiale avea o genealogie vrednică de luat în seamă. Bunicul ei, un De Castro, era un florentin care se căsătorise cu o rusoaică. O parte din neamurile sale se refugiaseră la Constantinopol, iar altă parte în Rusia. Tatăl Alexandrinei, Gaetano Burelli, urmase școala de Belle Arte și devenise arhitect.

El a fost adus în România de generalul Florescu și de principele Bibescu, cam pe la revoluția din 1848, și numit ,,Efor și restaurator de monumente istorice”.

Astfel, intrînd în societatea bucureșteană, Gaetano Burelli va cunoaște cîteva familii nobile. Omul a trăit mult, murind abia în 1896. Alexandrina îi va aduce lui Caragiale ordinea care îi lipsise și o mare doză de înțelegere pentru caracterul său dificil. Cu firea ei plină de delicatețe, ea îl consolează și îl întărește pentru lupta vieții. De aceea, îl înțelege cînd soțul îi mărturisește că are un fiu dintr-o legătură dinaintea căsătoriei și îi cere să-l aducă pe micuț în casă. Noblețea caracterului ei îl înduioșează pe Caragiale. Și Matei este adus în casă.

N-are nici 5 ani și seamănă cu tatăl lui. Ce fericire pe ea, în ziua cînd Matei i se adresează cu cuvîntul mamă!

Chiar și mai tîrziu, cînd în viața soților Caragiale li se vor naște proprii copii, Agatha și Ioana, moarte de mici, și mai apoi Luca Ion și Ecaterina, copilul Matei n-a fost niciodată prilej de discordie între soți. Și în 1923, cînd Mateiu se căsătorește cu domnișoara Maria Sion, cu 15 ani mai în vîrstă, se simte mîndră cînd aceasta i se adresează cu apelativul maman. Iar în 1936, cînd Mateiu moare pe neașteptate, ambele doamne, răvășite de durere, se consolează una pe cealaltă, după cum se vede într-o fotografie de epocă.

PAUL SUDITU (Acest text a fost documentat din lucrarea ,,Caragiale, tragicul destin al unui mare scriitor”, apărută în 2023 sub semnătura autorilor B. Jordan și Lucian Predescu).

RM

11

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Penicilina – de la accident, la medicament

Te doare urechea? Gîtul îți este iritat? Ai febră sau tușești?

O doză de penicilină ar putea să te ajute. Și cînd te simți mai bine, trimite un gînd de mulțumire către Alexander Fleming, care, în dimineața zilei de 28 septembrie 1928 a observat o substanță care împiedica bacteriile să se înmulțească. Ca multe din marile descoperiri, și penicilina a ajuns în casele noastre printr-o întîm­ plare. Savantul scoțian Alexander Fleming a uitat să curețe vasele din laborator, iar pe locul unde s-a format mucegaiul, bacteriile nu s-au înmulțit.

sterilizeze vasele și, tot din aceleași motive, a uitat fereastra deschisă. În jurul petei de mucegai, bacteriile fuseseră distruse, iar Fleming a tras concluzia că mucegaiul elibera o substanță care inhiba dezvoltarea bacteriilor.

Din momentul în care Fleming a realizat care e efectul mucegaiului, a început să crească o cultură pură și a botezat-o „penicilină”, denumind astfel soluția concentrată obținută din acel mucegai. Era foarte optimist în privința utilizării noului produs ca dezinfectant, datorită înaltului său potențial antiseptic și a efectelor toxice minime, comparativ cu celelalte soluții ale vremii.

animale, nici pentru oameni. De asemenea, a reușit să crească stabilitatea produsului, observînd efectele căldurii și aspecte legate de pH. Ceea ce a lipsit însă a fost testul decisiv pe un animal infectat, care ar fi dovedit clar efectul benefic al penicilinei. Descurajat de lipsa sprijinului, Fleming a renunțat la studiul penicilinei în 1934 și și-a îndreptat atenția spre alte domenii.

Rezultate de pus pe rană

În a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, mai mulți cercetători și oameni de știință au făcut referiri la proprietățile antibacteriene ale diferitelor tipuri de mucegai, dar nu și-au dat seama care era procesul ce determina aceste proprietăți. Efectele mucegaiului din care se extrage penicilina au fost identificate cu precizie în 1928 de Alexander Fleming, printr-o muncă de cercetare independentă de observațiile științifice făcute de predecesorii săi. Fleming a înregistrat ca moment al descoperirii sale dimineața zilei de vineri, 28 septembrie 1928. Versiunea clasică a poveștii des­crie descoperirea ca pe un accident norocos: în laboratorul său de la subsolul spitalului St. Mary din Londra, Fleming a observat un vas Petri, conținînd o cultură de Staphylococcus, care fusese uitat descoperit și era contaminat cu un mucegai albăstrui-verzui. Două elemente au concurat la îmbunătățirea stării noastre de sănătate de azi: faptul că Fleming, distrat, a uitat să

Deși observațiile sale aveau să revoluționeze lumea medicală, Fleming nu a reușit să le facă atît de cunoscute pe cît ar fi meritat. Savant strălucit, avea dificultăți cînd venea vorba să își prezinte cercetările. Se confrunta cu ceea ce numim azi mici probleme de comunicare. De aceea, munca sa nu a avut răsunetul corespunzător în lumea științifică. Nu a reușit să convingă un chimist să îl ajute în munca de extragere și stabilizare a compusului antibacterian din soluția concentrată de mucegai, care nu rezista prea mult, nici dacă era păstrată la rece. În ciuda acestor probleme, el a continuat studiul penicilinei și a publicat o lucrare initulată „Un mediu pentru izolarea bacilului Pfeiffer”, pe care a susținut-o la Clubul pentru Cercetări Medicale din Londra. Deși nu s-a bucurat de un entuziasm deosebit din partea colegilor de breaslă, a continuat să experimenteze cu substanța proaspăt descoperită. Cel mai important rezultat obținut a fost acela că penicilina s-a dovedit a nu fi toxică nici pentru

În 1938, Howard Florey și Ernst Chain de la Universitatea Oxford au decis să acorde ceva atenției substanței numite penicilină. Au infectat 8 șoareci de laborator cu bacterii care în mod normal nu erau ucise de medicamentele existente. Patru dintre ei, cărora le-a fost administrată penicilină, s-au vindecat și au trăit, iar ceilalți au murit.

Au mers mai departe și l-au tratat pe Albert Alexander, un polițist de 43 de ani, care se stingea din cauza unei infecții a sîngelui. Timp de 5 zile, cît i-a fost administrată penicilina, bolnavul a dat semne evidente de însănătoșire. Din păcate, cantitățile disponibile erau reduse și s-au epuizat. Cei doi cercetători au încercat toate modalitățile de a mai obține soluția vindecătoare, inclusiv să colecteze resturile de penicilină din urina bolnavului, însă nu a fost suficient și acesta a murit.

Ei nu au renunțat, însă, la luptă. Au produs mai multă penicilină și i-au administrat-o unui băiat de 15 ani, care suferea de o infecție post operatorie. Băiatul s-a vindecat complet.

Penicilina și-a dovedit puterea în lupta cu bacteriile.

Următoarea problemă viza producerea ei în cantitățile necesare pentru a acoperi cererea, mai ales că cel de-al II-lea Război Mondial era în plină desfășurare.

Laboratoarele și fabricile engleze erau total ocupate cu efortul de război, așa că producția penicilinei s-a mutat în America, unde marile companii din industria chimică s-au implicat și au produs medicamentul pe scară largă. Penicilina a scris istorie și infecțiile au devenit istorie.

Publimix.ro

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

şi de ceea ce păreau a fi priorităţile injuste ale regimului său. În timp ce poporul său murea de foame, se spunea că el comandase jumătate de milion de sticle de whisky scoţian pentru a stropi din belşug festivităţile aniversare care costaseră 75 de milioane de lire sterline.

De asemenea, guver­nele altor state erau îngrijorate că ajutorul pe care l-ar fi trimis ar fi putut fi deturnat pentru a finanţa războaiele purtate de preşedinte. Chiar şi organizaţiile caritabile erau suspicioase. În acest timp, presa etiopiana nu spunea nimic despre foamete, iar jurnaliştilor străini li se interzisese accesul în zonele afectate. În septembrie, cînd au început festivităţile organizate de Mengistu, toţi ţăranii nevoiaşi care ajunseseră la Addis Abeba au fost ridicaţi de poliţie şi ascunşi vederii. În noiembrie, a urmat un congres al Organizaţiei Unităţii Africane. Sutelor de delegaţi li s-au dat mîncare şi băutură din belşug, iar Mengistu ceruse ca, pe durata întîlnirii, să dispară cozile la pîine, dar atunci, după cum scria The Times, în timp ce oamenii din triburi mureau de foame, în capitală era „mîncare din belşug pentru cei care-şi permiteau să cumpere”.

Odată ce festivităţile s-au încheiat, preşedintele a recunoscut că „seceta era o problemă” şi a permis accesul jurnaliştilor străini.

Michael Buerk de la BBC, care a realizat un docu­ mentar în oraşul Korem, a deschis ochii lumii; filmul a fost difuzat de peste 400 de posturi de televiziune din întreaga lume. Buerk a spus că era vorba despre o „foamete de proporţii biblice, acum, în Secolul XX”. În tabără erau acum 15.000 de copii şi la fiecare 20 de minute murea cineva. Mulţi piereau în timpul nopţii, zăcînd neacoperiţi, expuşi aerului rece. Unii oameni ce sufereau de foame au mers 18 zile pentru a ajunge la Addis Abeba, dar, în mod constant, guvernul îi lua pe alţii de pe drum şi îi lăsa la sute de kilometri depărtare. Corespondentul ziarului The Times a spus că, atunci cînd se apropiau camioanele, copiii se aruncau la pămînt: „Din cînd în cînd, şoferii camioanelor

le aruncau săculeţi cu cereale. Deodată, zeci de copii se repezeau de pe marginea dru­mului să apuce măcar cîteva boabe”. Mare parte din zonele rurale au fost părăsite: „Cît vezi cu ochii, pămîntul e pustiu. Albiile rîu­rilor sînt goale şi scorojite, iar cîmpurile terasate care i-au hrănit pe oameni din tată-n fiu sînt părăsite”. Mengistu a făcut o singură vizită în zona afectată, care a durat o jumătate de oră. Reportajele înfiorătoare l-au inspirat pe Bob Gcldof să organizeze o înregistrare la care au participat numeroase vedete şi apoi concertul Live Aid, pentru a aduna bani. În încercarea de a slăbi forţele rebelilor, Mengistu intenţiona să strămute 1,5 milioane de persoane în putere din Tigray şi Wello în ferme colective aflate departe. Copiii mici şi bătrînii aveau să fie lăsaţi în urmă.

Preşedintele a declarat: „Oamenii sînt precum marea, iar gherilele sînt ca peştii ce înoată în această mare. Dacă n-ar fi marea, n-ar fi nici peşti”. Majoritatea guvernelor din Occident au refuzat să-l ajute, dar URSS i-a pus la dispoziţie aparate de zbor, camioane şi soldaţi. Pe cînd oamenii erau încărcaţi în camioanele sovietice, unii au fost zdrobiţi sau au murit sufocaţi, femei însărci­nate au avortat, în timp ce, pentru a scăpa de deportare, sute de mii de refugiaţi înfometaţi au fugit în Sudan, statul învecinat. Dawit era responsabil cu derularea acestui program, despre care a recunos­cut ulterior că a fost „probabil cel mai crud capitol din întreaga peri­oadă de foamete”. Cînd s-a încheiat, în februarie 1986, 600.000 de oameni fuseseră strămutaţi, iar 50.000 fuseseră omorîţi în timpul procesului de deportare. De asemenea, Mengistu s-a asigurat că cele 3 milioane de civili din Tigray nu vor primi deloc alimente. Unul dintre miniştrii săi a explicat: „Alimentele joacă un rol impor­tant în strategia noastră de luptă împortiva separatiştilor”. (va urma) JOHN WITHINGTON

Din bube, mucegaiuri și noroi – au apărut leacuri noi

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (37) Etiopia (2)

Călătorind prin ţară, Dawit a văzut „şiruri kilometrice de oameni flămînzi şi zdrenţăroşi care cerşeau un castron de cereale”. În fiecare sat, a descoperit „oameni care cărau cadavre, săpau morminte, jeleau, gemînd şi rugîndu-se”. Oameni foarte slăbiţi, care nu mai mîncaseră de zile întregi, se înşiruiau pe drum „într-un şuvoi nesfîrşit, şerpuitor al suferinţei”. Cînd Dawit a trecut pe lîngă ei cu maşina, unii s-au prăbuşit şi au murit sub ochii lui. Cei mai puternici îi cărau pe copii, pe bolnavi sau pe bătrîni. Alţii se confruntau cu „durerea sfîşietoare a oamenilor siliţi să aleagă între a-şi părăsi soţiile, soţii sau copiii aflaţi în pragul morţii şi a rămîne pe loc pentru a muri alături de ei”. Reşedinţa administrativă Korem avea, în mod obişnuit, 7.000 de locuitori. Populaţia ajunsese acum la 100.000 de locuitori, dar centrul de asistenţă condus de organizaţia Salvaţi Copiii putea avea grijă de numai 10.000. Restul trebuiau să-şi poarte singuri de grijă. Majori­tatea nu erau acoperiţi decît de cîteva zdrenţe în nopţile răcoroase din munţi. „Oamenii epuizaţi care lucrau la centrul de asistenţă aveau putere de viaţă şi de moarte”, scria Dawit, „căci mergeau prin mijlocul mulţimilor, alegîndu-i doar pe cei mai nevoiaşi care aveau să primească mîncarea disponibilă, în timp ce alte mii de ghinionişti priveau cu tristeţe şi aşteptau în continuare”. Copiii aveau „feţe de bătrîni, feţe apatice acoperite de muşte, feţe lipsite de speranţă”. Pretutindeni erau cadavre.

Multe guverne care ar fi putut da ajutor fuseseră îndepărtate de retorica antioccidentală a lui Mengistu

Descoperire fără acoperire

România de lîngã noi, România realã

KLAUS IOHANNIS ȘI DEZARMAREA ROMÂNIEI (urmare din pag. 1) Pentru cine nu știe ce era Comintern, explic aici, pentru a putea face o paralelă între sfera de influență a lui Lenin și cea a lui Biden și a Ursulei: Comintern (Internaționala a III-a, comunistă): „Organizație revoluționară internațională (1919-1943), care a unit în rîndurile sale partidele comuniste. Creată din inițiativa lui V.I. Lenin, sub a cărui conducere și-a desfășurat primii ani de activitate (1919-1924)”. (De notat că, la Congresul de constituire, în 1921, a PCR, delegații au votat afilierea la acest organism anacronic, de coordonare a mișcării comuniste internaționale – astfel ca nimeni să nu „miște în front” – n.a.)

Iată-ne, deci, după 105 ani, în condițiile multor semne de întrebare de la care se așteaptă răspunsuri pertinente, politicienii UE și ai SUA ne cer unitate într-un țel suprem, acela de a „salva” Ucraina chiar cu riscul pierderii (diminuării) din partea unor țări a capacității acestora de apărare. Toată nebunia asta cu transferul de rachete PATRIOT își are certificatul de naștere la Pentagon, acolo unde șeful acestei instituții militare americane, Lloyd Austin, a cerut țărilor (din NATO, bineînțeles) care dețin sisteme de rachete de apărare antiaeriană PATRIOT, să transfere o parte în Ucraina. Deși Secretarul american al Apărării nu a precizat cu cine anume a discutat problema de mai sus, concluzia se trage de la sine, cunoscînduse faptul că, în Europa, sisteme PATRIOT au în dotare armatele Greciei, Germaniei, Poloniei, României, Spaniei, Suediei și Țărilor de Jos. De fapt și de drept, inițiativa primară (cam sub formă de ultimatum!) a venit din partea ministrului ucrainean de Externe, Dmitro Kuleba, care a declarat, la începutul lunii trecute, că „Ucraina a identificat 100 de sisteme de apărare antiaeriană în țările aliate”, solicitînd cel puțin șapte astfel de sisteme pentru apărarea țării sale. Făcînd o paranteză la inițiativa insolită a lui Kuleba, eu nu știu sub ce statut vede acesta sintagma de „țările aliate”, printre care include, desigur, și România. Să avem noi un Tratat de asistență și apărare mutuală cu Ucraina, document care ne obligă să-i cedăm din sistemele noastre PATRIOT, chit că noi le-am achiziționat (cunoașteți în ce condiții financiare și cu ce costuri), și noi să nu știm? Oricum, bulgărele de zăpadă se rostogolește. Același Lloyd Austin vine, la 30 aprilie, în Camera Reprezentanților SUA, și reamintește că ultima reuniune a Grupului de Contact pentru Ucraina s-a concentrat pe problematica sistemelor de apărare, vorbind pe șleau: „Unele țări au PATRIOT și ceea ce facem este să continuăm să negociem cu aceste țări. Am vorbit cu liderii mai multor țări în ultimele două săptămîni, încurajîndu-i să renunțe la mai multe active sau să ofere mai multe active”.

La corul care intonează melodia cedării de armament sofisticat către Ucraina s-au adăugat și vocile secretarului general al NATO, Jens Stoltemberg, precum și președintelui Comisiei Europene, Ursula von der Leyen (putea lipsi miercuri din post?). Ca efect al acestei politici de cedare, presa internațională relatează că doar Germania ar fi anunțat recent transferul unui

sistem PATRIOT în Ucraina, unele țări, precum Spania și Grecia fiind sub tirul unor presiuni din partea UE și NATO. Peste aceste frămîntări de ordin militar apare și președintele Zelenski, care toarnă benzină pe foc, declarînd: „Ucraina are nevoie de șapte sisteme, iar acesta este minimal. Partenerii noștri au aceste sisteme PATRIOT”.

Aceasta este conjunctura internațională în care, în această vară, se escaladează războiul de la frontiera României, ceea ce impune o privire asupra modului în care este implicată Țara noastră în această aventură pusă sub patronatul Zeului Marte, cu accent, în mod special, pe problema înzestrării României cu cele necesare Armatei, în contextul descris mai sus, acela al implicării României în povestea cu cedarea unui sistem de rachete antiaeriene PATRIOT către Ucraina, cu evidențierea consecințelor unui asemenea act.

Iohannis – voluntar la Casa Albă Ultima vizită a președintelui României, Klaus Werner Iohannis, la Washington, după cum s-a demonstrat, a generat scopuri diametral opuse din partea celor doi președinți – român și american. În timp ce Iohannis s-a bucurat a priori că s-a mai ivit un prilej (poate chiar ultimul) să mai calce pragul Biroului Oval de la Casa Albă, unde președintele Biden îl va putea asigura de ocuparea rîvnitului post de Secretar general NATO, președintele Biden, ocupat pînă peste cap cu „coordonarea” unui război pe două fronturi (în curînd, posibil și al treilea front), întîlnirea a avut cu totul și cu totul altă miză: să-i bage în cap neamțului că NATO e „olandeză” și, un obiectiv mult mai la îndemîna slugarnicului președinte român – să mai vîndă ceva armament României și – un lucru inedit, dar cu totul posibil, ținînd cont de verticalitatea precară a lui Iohannis – să ofere lui Zelenski, sub formă de pomană, din preaplinul nostru de rachete PATRIOT, un sistem, bineînțeles, cel funcțional (și unicul) pe care-l avem!

Față în față cu Biden, Iohannis s-a făcut luntre și punte spre a-i intra acestuia în voie, gîdilîndu-i urechile chiar cu ceea ce voia „stăpînul” să audă. „Prezența trupelor americane pe teritoriul țării noastre, întrun număr sporit, reprezintă un factor de siguranță și stabilitate, nu doar pentru România, ci pentru întreaga regiune”. Bănuind că președintele american nu e prea lămurit cu cerințele președintelui român, acesta din urmă plusează, erijîndu-se într-un fel de cap de pod împotriva dușmanului comun, din răsărit, reiterînd lozinca „Totul pentru Ucraina, totul pentru victorie!”, cu accent pe cerința imperativă a boss-ului de la Casa Albă. Pentru că nu ne-a dezvăluit secretele acestei conversații (noi ne imaginăm pînă la ce angajamente s-a lansat Iohannis), luăm de bune declarațiile președintelelui României după ieșirea din Biroul Oval: „Întărirea Flancului Estic, și asta am pus-o în discuție astăzi (cu ce plată din partea României, Iohannis a omis să anunțe!). Avem acele battle groups (hai că aici s-a exprimat aidoma unui viitor șef NATO!), avem trupe, dar, după părerea mea, nu este suficient. Este nevoie de un angajament mult mai ferm pentru Flancul Estic și pentru apărare, dar și pentru descurajare”.

Pentru analiștii politici și militari nu este nimic nou în declarațiile sforăitoare ale lui Iohannis, care ascund, de fapt, încercarea acestuia de a obține de la NATO aprobarea de a doborî dronele și rachetele rusești de pe cerul Ucrainei, cu trageri de pe teritoriul României, implicîndu-ne în modul cel mai riscant într-un război pe termen lung și împotriva voinței propriului popor.

De fapt, și pînă în prezent România (prin ambiția lui Iohannis de a se erija în liderul NATO din Flancul Estic) s-a declarat, într-un fel, parte a Ucrainei în războiul ce-l poartă aceasta cu Rusia, mai ales după ce, astă-vară, de Ziua Marinei (hodoronc-tronc), șeful statului s-a pomenit delirînd în fața asistenței, venită

la zi de sărbătoare: „România va susține Ucraina cît va fi necesar și va oferi Kievului atît sprijin politic, cît și sprijin practic multidimensional”. Ce dimensiune o fi avut în mintea lui Iohannis expresia „multidimensional” este greu de priceput, dar, așa cum s-a văzut pînă acum, România a fost sacrificată... multidimensional, pentru binele ucrainenilor: Bîstroie, transportul cerealelor (care, de fapt, sînt ale fermierilor americani), Portul Constanța, tranzitul de armament pe teritoriul României, fabricarea de muniție pentru Ucraina, în România, instruirea piloților ucraineni de F-16, la Baza militară de la Borcea etc., etc.. Întorcîndu-ne la aranjamentele din Biroul Oval, de la vizita de care am pomenit mai sus, citîndu-l din nou pe domnul Iohannis, ajungem la cartoful fierbinte (Ucraina), pe care România, punîndu-și în pericol existența, încearcă să-l scoată din foc, zgîndărită de chiar șeful Statului: „România va continua să sprijine Ucraina atît timp cît va fi necesar și am transmis acest lucru și președintelui Biden.

Prioritatea noastră comună, atît a Uniunii Europene, cît și a Statelor Unite, este aceea de a nu permite Rusiei să cîștige acest război cu Ucraina”, după care urmează dezlegarea enigmei „justificării” unei părți din cele 4 miliarde de euro (bani din împrumut, bineînțeles) dați pe cele 7 sisteme PATRIOT, dintre care am primit 4, doar unul funcțional: „România dispune astfel de sisteme PATRIOT și am spus că sînt deschis să discutăm, asta însemnînd că va trebui să discut eu acasă, în CSAT, să vedem cum putem să punem problema, ce putem să oferim”.

Dacă Iohannis crede că sacrificînd singurul sistem PATRIOT care este funcțional, pentru „salvarea” Ucrainei, punînd, deci, propria-i țară în imposibilitatea de a ne apăra antiaerian, în caz de atac rusesc (astfel cum ne intoxică mereu), poate cumpăra postul de Secretar general al NATO, se înșală categoric, Biden are alt plan cu acest post. De altfel, „problematicul” șef de stat american e pe dinafară în ceea ce privește sacrificarea României pentru ajutorarea Ucrainei. Dacă nu vă vine să credeți, citiți dezolanta declarație a celui care ne cere să ne dăm viața pentru „salvarea” Ucrainei: „Sînteți incredibili! Ajutorul pe care l-ați oferit Ucrainei este real (oare al americanilor nu este... real? – n.a.). Este semnificativ. Sprijinul unificat pentru poporul ucrainean – ați permis unui număr de refugiați să intre, să fie în țara voastră, aproximativ 8.000 mi se spune! Foarte mult! Asta e cu adevărat ceva”. Ați constatat nivelul de stăpînire a cunoștințelor legate de desfășurarea războiului din Estul Europei, de către „cel mai puternic om din lume”? O eroare grosolană și o superficialitate impardonabilă din partea „partenerului strategic”. Să confunzi 8.000 cu aproape 8 milioane ține de lipsă de informație la cel mai înalt nivel, dar și de lipsă de respect față de o țară pe care o consideri parteneră în cadrul NATO și căreia i-ai supt toată seva financiară, băgîndu-i pe gît tot felul de armament pe care, acum, o pui să-l doneze altora! În realitate, pentru informarea Mr. Biden, conform unui recent comunicat al Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, din 10 februarie 2022 și

pînă în 9 februarie 2024, la nivel național, au intrat în România 7.292.211 cetățeni ucraineni.

Promisiunea de la Washington a domnului Klaus Iohannis nu a dat bine deloc la București, la Palatul Victoria.

Deși în campanie electorală, premierul Marcel Ciolacu a avut „curajul” să-l înfrunte pe Iohannis, spunînd, mai cu claritate, mai cu bîlbe, că: „Sîntem trei state cu sisteme PATRIOT – Polonia, România și Germania (greșește, sînt 7 – n.a.). Știm poziția Germaniei, iar domnul Tusk este prim-ministru al Poloniei. (...) Eu nu am avut o discuție, încă, după vizita președintelui în Statele Unite. Am avut discuții cu ministrul Apărării. Domnul minstru al Apărării are rețineri mari să dăm acest sistem... unul dintre sisteme să-l dăm în Ucraina. (...) Sînt ferm convins că vom lua decizia cea mai înțeleaptă în ce privește România”. Dacă domnul Ciolacu ar fi, cu adevărat, inimă de român, ar fi adăugat: dacă președintele Bidem moare de dragul de a salva Ucraina, de ce nu trimite el PATRIOT lui Zelenski, că, slavă Domnului, are de unde!

Apropo de propunerea de mai sus: în timp ce Armata Română are doar patru lansatoare de rachete, aferente singurului sistem PATRIOT operațional, SUA are, în acest moment 1.100 lansatoare de rachete, la peste cele 250 de sisteme, dintre care 480 (120 de sisteme) sînt operaționale în orice moment, restul aflîndu-se în rezervă. După cîte știm, SUA nu sînt amenințate, în prezent, de un eventual atac al Rusiei sau al altui stat agresor, în timp ce România se află la granița unui război activ și de durată. Concluzia?

Cine ar fi indicat să doneze Ucrainei rachete PATRIOT?

Păcăleala cu 2,5% pentru apărare Responsabilii pentru apărarea României, în frunte cu președintele Klaus Iohannis, nu mai contenesc să se laude cu marea lor grijă pentru Armata Țării, scoțîndu-ne ochii, în special, cu procentajul de 2,5% din PIB alocat pentru Apărare. Dorindu-se un fel de artizan al făuririi unei armate noi în România, președintele Iohannis a fost cel care, în ianuarie 2015, proaspăt uns la Cotroceni, a convocat la Palat reprezentanții partidelor politice parlamentare și au decis, într-un acord politic, alocarea a 2% din PIB pentru Armată, anul financiar 2017 fiind primul an cu 2%. În anul 2023, același președinte Iohannis a strîns CSAT într-o ședință și a propus o nouă cifră în dreptul bugetului pentru Apărare – 2,5% din PIBul României pe anul respectiv.

Iată că euforia alocării de 2,5% din PIB pentru Apărare nu este altceva decît o Fata Morgana contemporană, întrucît un Raport dat publicității de NATO ne arată realitatea pură, care naște un mare semn de întrebare – unde sînt banii Armatei? De ce? Pentru faptul că în acest Raport se arată că nici 2% din PIB nu s-au cheltuit pentru Apărare, situația prezentîndu-se astfel: anul 2017 = 1,73% din PIB; 2018 = 1,79%; 2019 – 1,84%; 2020 = 2,01% (singurul an cu 2%); 2021 = 1,85%; 2022 = 1,72%; 2023 = 1,60%. Ce se întîmplă cu procentajul lui Iohannis? Se întîmplă că, în afară de marota președintelui Statului și Comandantului Armatei, de 2,5% din PIB alocat pentru Apărare, există, după cum s-a demonstrat, o diferență considerabilă între suma alocată și suma primită (cheltuită). Dacă ne uităm cu atenție la cum se prezintă, în realitate, Armata României, astăzi, pe de o parte devine explicabilă diferența de fonduri cheltuite pentru Apărare, pe de altă parte, întrebarea de mai sus capătă o conotație și mai dură. Să explic.

1. În plan teoretic, o multitudine de programe și decizii elaborate de MApN și de CSAT, trecute apoi prin Parlament, încearcă să ne ofere o viziune unitară asupra preocupărilor, la nivel național, pentru înzestrarea Armatei cu cele necesare îndeplinirii misiunii sale de apărare a Țării. Cifrele și angajamentele sînt grandioase, citindu-le crezi că te afli în fața unui adevărat scut de apărare, menit să ofere siguranță și încredere poporului.

Iată o mostră de vorbărie golită de conținut real – Decizia CSAT din 12 octombrie 2023 – analiza Planului de înzestrare a Armatei României în perioada 20242033, în care se stipulează următoarele: „Situația de securitate generată de postura agresivă a Federației Ruse a determinat reanalizarea, reprioritizarea și reconfigurarea programelor de înzestrare pentru

dotarea și dezvoltarea capabilităților militare necesare contracarării noilor amenințări inclusiv prin creșterea, în cadrul acestora, a achiziției cantităților de muniții necesare pentru luptă și pentru constituirea graduală a stocurilor”.

2. Sesizînd problema-cheie cu care se confruntă Armata Română, CSAT se lansează într-o analizăangajament de tip bombastic, relevînd corect necesitățile actuale, dar numai atît: „Pentru protejarea intereselor esențiale de securitate și asigurarea securității aprovizionării, Consiliul Suprem de Apărare a Țării este direct interesat ca pe teritoriul național să existe capacități industriale care să poată asigura atît producerea de tehnică militară modernă pentru dotarea structurii de forțe pe timp de pace și menținerea în stare operațională a echipamentelor achiziționate, cît și fabricarea/dezvoltarea de noi echipamente care să contribuie la multiplicarea capabilităților militare în situații de criză sau război.

Drept urmare, membrii Consiliului au aprobat Planul de înzestrare a Armatei 2024-2033”.

3. Dincolo de aceste narări adjectivale, în plan general Armata suferă în mod evident. ● Timp de 9 ani, Comandantul suprem al Armatei, adică Iohannis, preocupat de călătorii exotice, și-a adus aminte de Armată doar la defilarea Gărzii de Onoare sau cînd trusturile militare de armament străine i-au cerut banii.

Cu prețuri mult umflate, și în avans de cîțiva ani, pe o înzestreare haotică; ● S-a preferat totul din afară, în detrimentul unei foste industrii naționale de apărare, rămasă nedezvoltată și intrată în colaps, cu urmările negative și pentru forța de muncă; ● În politica de importuri masive de armament, muniție și tehnică de luptă, s-a renunțat la metoda offset, procedeu prin care alte state obțin ca peste 50% din importuri să se fabrice în țara importatoare; ● Achiziționarea de material militar la mîna a doua sau a treia (avioanele F-16), pe care, deși le-am plătit integral, n-au fost livrate în totalitate, și, iată, în urma ultimei vizite a lui Iohannis la Washington, s-a hotărît dotarea forțelor aeriene române cu avionul performant F-35 (iar bani în avns cu 4-5 ani), cînd puteam cumpăra de la început F-35; ● Hemoragia crescîndă de personal din Armată, situația devenind de-a dreptul dramatică: anul trecut au părăsit Armata peste 6.000 de angajați, trendul fiind crescător (numai în luna martie a acestui an efectivele militare s-au diminuat cu 1.000 de oameni). La începutul acestui an deficitul de personal militar era de 30%, în rîndul ofițerilor, ajungînd la 43%. Apelul repetat, lansat de MApN, prin care se încearcă recrutarea a 8.000 de soldați și gradați voluntari, în acest an, este, deocamdată, slab recepționat de populația civilă, iar cei care s-au prezentat, după probele fizice și psihologice, au fost respinși într-o proporție îngrijorătoare: între 50-60%.

4. Bîlbîială nepermisă și lipsă de profesionalism în alegerea materialului militar pentru achiziții. Pentru a nu mai aminti de tancurile cu defect la turelă, de imposibilitatea acestora de a intra în imersiune ș.a., mă voi opri la ultimul aranjament pecetluit chiar de președintele Iohannis, în urma vizitei sale în Coreea de Sud, la Seul, în urma căreia, atît presa locală cît și cea bucureșteană, au prins în pagini elogioase marea afacere româno-coreeană – în ce privește cooperarea în industria de apărare, inclusiv în cazul tancurilor și mașinilor de luptă ale infanteriei pe șenile, dar și în privința anumitor sisteme lansatoare multiplu de rachete, în acest sens fiind semnat un Acord între Guvernele celor două țări, cu semnăturile miniștrilor Apărării – Angel Tîlvăr, respectiv Shin Wonsik. Prima achiziție antamată de cele două părți a fost Obuzierul autopropulsat K9 Tunet – calibrul 155 mm (54 de piese) în valoare de 725,7 milioane de dolari.

Acum vine demonstrarea degringoladei și imposturiii care domină sistemul de achiziții militare: în loc să construim în țară (în colaborare cu o firmă străină), neam dus tocmai în Peninsula Coreea după acest obuzier de pomină. De ce de pomină? În primul rînd, datorită unei propagande acerbe, firma coreeană a fost declarată cîștigătoare în timp ce licitația de 4.184.614.517 lei era în desfășurare, și, în al doilea rînd, obuzierele sud-

coreene sînt scumpe, sînt prea grele și nu pot circula pe podurile de pe DN-urile din România fără a se prăbuși; în plus, generează costuri aferente de service de la distanță, iar contractul nu oferă offset. Ei bine, aceste „ingrediente” la care a contribuit chiar șeful suprem al Armatei au condus la o situație neașteptată, dar, ca o oglindă a feței reale a Armatei noastre: contractul respectiv s-a blocat la M.Ap.N, iar un miliard de euro nu poate intra deocamdată în contul firmei sud-coreene Hanwaha, generalii lui Iohannis neavînd curajul să parafeze un document care, din cauza neconcordanței caietului de sarcini cu marfa ce trebuie livrată, poate deveni caz penal.

Sursele care dezvăluie șmecheria lui Iohannis de a transforma licitația compromisă într-un acord Guvern la Guvern cred că la mijloc este mîna sponsorului lui Iohannis, omul de afaceri Michael Schmidt, un preferat al combinațiilor financiare cu Guvernul României.

Oricare ar fi deznodămîntul, Armata o să aștepte mult și bine obuzierele de la coreeni. Numai că războiul de la frontierele României nu poate aștepta aranjamentele unui stat cu conducători incapabili să traducă în realitate zornăitoarele hotărîri de întărire a capacității de apărare.

5. Am scris mai înainte despre marea păcăleală cu 2,5% din PIB pentru Armată, care, în realitate, este cu mult sub 2%. Știți unde se duce diferența? Îi ia Guvernul pentru acoperirea deficitului de la salarii și pensii!

Așa gestionează premierul Ciolacu fondurile destinate Apărării, fiind acoperit, strategic, de președintele Iohannis, prin explicații puerile (minciuni, de fapt), încercînd să justifice lipsa înzestrării militare a Armatei pe care, chipurile, o comandă: „Pur și simplu, lucruri pe care am vrut să le cumpărăm nu s-au găsit. Este o problemă globală, în zona de înzestrare militară, cererea este incomparabil mai mare decît oferta, și anumite lucruri pe care ni le-am dorit nu am putut în timpul acesta scurt să le obținem”.

Cum se împacă, domnule președinte, declarația de mai sus cu faptul că pe birourile de la Cotroceni, de la Palatul Victoria și de la M.Ap.N stau, uitate, de doi ani, oferte de producție în Țară a unui variat material militar (armament, muniție, tancuri, tunuri, transportoare blindate, drone etc.)? Iată unde este „secretul”: voiați achiziții, nu investiții, nu să fabricăm în România, reînviind producția militară autohtonă, ci să cumpărăm cu bani grei din afară! Halal gospodari și buni români! Și, pentru a pune cireașa pe tort (mai bine zis – bomboana pe colivă), iată încă un mod de a recunoaște eșecul înzestrării Armatei, tot prin graiul președintelui Klaus Iohannis: „Al doilea factor au fost dificultățile bugetare create și de inflație și de multe alte probleme pe care le-am avut, și atunci disponibilitatea, deci banii lichizi, nu au existat atunci cînd cei care se ocupau cu înzestrarea ar fi vrut să îi cheltuie”.

O minciună mare cît mileniul III, și un mare semn de întrebare: se vor găsi vreodată, în România, oameni integri, din Justiție, să ancheteze modul în care au fost gestionați banii alocați înzestrării Armatei, în condițiile în care chiar Comandantul Armatei, președintele Klaus Iohannis, declară nonșalant că „banii lichizi nu au existat atunci cînd cei care se ocupă de înzestrare ar fi vrut să îi cheltuie”. Țineți minte aceste cuvinte: vor fi surprize mari, mari de tot!

14

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

ANDREAS HOFER – EROUL TIROLULUI (II) Nemulţumirea patrioţilor (2)

Dincolo de cultul deosebit pe care l-a avut faţă de familia imperială austriacă, hangiul tirolez a întrevăzut în curtea Habsburgilor un ajutor efi­cace pentru a-şi recăpăta libertăţile locale. Este edificator în acest sens un fragment din scrisoarea lui Johann Welsperg, comisarul Bavariei, adresată la 15 martie 1809 lui Maximilian I: „Altădată, majoritatea popu­ laţiei nu era nici pentru şi nici contra Austriei... Astăzi aşteaptă libertatea cu ajutorul... Austriei“.

La 19 aprilie 1809, un curier sosit la palatul Tuilleries din Paris a adus ştirea invaziei austriece în Bavaria. Concomitent, arhiducele Johan a pătruns în Tirol, fiind ajutat de imensa majoritate a populaţiei. în cooperare cu forţele feldmareşaîului Johann Chasteler, Hofer a dus lupte grele cu bavarezii la Sterzinger Moss, Brixen, Rienz, Landreitsch, unde cei din urmă au încercat să distrugă căi de comunicaţie.

La 10 mai, ţăranii au încercuit Innsbruckul, care s-a predat după două zile de asediu. Continuînd operaţiile, în luna mai, Hofer s-a apropiat de trecătoarea Brenner, de unde a ameninţat zona Trento, controlată de generalul francez Baraguay d’Hilliers. În Tirolul eliberat, s-a reinstaurat administraţia austriacă, ce s-a confruntat însă în continuare cu o gravă criză financiară, consecinţă a deprecierii monedei şi recurgerii la expediente monetare. La 22 aprilie, Francisc I al Austriei (1804-1835) a primit la Ebelsberg o delegaţie a insurgenţilor tirolezi. Cu acest prilej, suveranul habsburg a reafirmat sprijinul său, din nefericire doar formal, pentru cauza luptei maselor populare din Tirol. Împăratul a declarat: „Contez pe voi; puteţi conta pe mine“. Riposta lui Napoleon nu s-a lăsat însă mult timp aşteptată.

Cu toate că trupele de elită ale lui Napoleon luptau în Spania, împăratul francez l-a înfrînt pe arhiducele Carol la Thann, Abensberg, Landshut, Eckmühl şi Rastibona, obligîndu-l să evacueze Bavaria şi să se retragă în Austria centrală. La 10 mai, francezii au ajuns sub zidurile Vienei, unde arhiducele Maximilian a schiţat o rezistenţă, sortită însă de la început eşecului. Mareşalul Francois J. Lefebvre, duce de Dantzig, care trecea drept unul dintre cei mai buni co­mandanţi de oşti ai lui Napoleon, a primit din partea împăratului misiunea să recucerească Tirolul. În confruntările ce au urmat la Schwaz şi Zillertal, ţăranii s-au apărat însă cu vitejie. În mai, Lefebvre a ocupat Innsbruckul, ceea ce l-a făcut pe arhiducele Johann să iniţieze evacuarea Tirolului. Cu sprijinul maselor populare, Hofer a reluat rezistenţa în faţa năvălirii străine, între 25 şi 29 mai s-au purtat lupte îndîrjite în regiunea Innsburck, apoi la Ambras şi

Statuia lui Hofer din Innsbruck

Brenner. Făcînd dovada unui înalt spirit de sacrificiu, la 30 mai ţăranii tirolezi au dezrobit pentru a doua oară capitala landului. La începutul lui iunie, întreg Tirolul era liber, cu excepţia fortăreţei de la Kufstein. În faţa imensului răsunet al victoriei din munţi, împăratul Francisc I a publicat Manifestul de la Wolkersdorf, în care anunţa Concursul său total dat cauzei Tirolului. „Declar prin prezenta fidelului comitat de Tirol, se înţelege şi Vorarlberg, că nu va fi niciodată despărţit de corpul Imperiului austriac si că nu voi semna nici o altă pace decît aceea care va lega această ţară de monarhia mea“. Curînd însă, documentul imperial avea să se dovedească inutil. Evoluţia evenimentelor militare a impus Tirolului statutul unui teatru secundar de operaţii militare. În condiţiile în care luptele principale cu francezii s-au desfăşurat în Bavaria şi Austria răsăriteană, curtea de la Viena a privit lupta ţărănimii din Tirol doar ca o diversiune utilă în spatele inamicului, atît timp cît a servit mobilurilor sale. Deşi a avut tot interesul să-i înfrîngă pe francezi, Francisc de Habsburg s-a temut de forţa maselor dezlănţuite, la fel ca de Napoleon. De aceea, asistenţa Habsburgilor pentru lupta lui Hofer s-a materializat numai în cuvinte frumoase, declaraţii înflăcărate, decoraţii şi modeste ajutoare financiare.

Napoleon pune condiţii La 6 iulie 1809, Napoleon a înfrînt armata austriacă la Wagram. Cinci zile mai tîrziu, arhiducele Carol a solicitat armistiţiu, consemnat la Znaim. Punctul

Andreas Hofer cu consilierii săi în Hofburg, Innsbruck, pictură în ulei, 1879

RM

4 al documentului consfinţea evacuarea forţelor habsburgice din Tirol şi Vorarlberg. La 30 iulie, mareşalul Lefebvre a intrat din nou în Innsburck. Din capitala landului, Lefebvre a lansat o proclamaţie, reclamînd supunerea necondiţionată, depunerea armelor, în termen de zece zile, şi predarea şefilor militari. Noua ocupaţie străină a catalizat avîntul popular, ce a cuprins pe toţi tirolezii. La 13 august, a avut loc o înfruntare sîngeroasă pe cîmpia de la Witten, dar francezii au rămas pe teren. Victoria obţinută cu pierderi grele la Wagram l-a constrîns pe Napoleon să ordone retragerea din Tirol. Pentru a treia oară, Tirolul era slobod. La 15 august, Hofer era stăpîn la Innsbruek, unde o adunare locală l-a numit „Regent al Tirolului în numele Imperiului, pentru afacerile militare, politice, administrative şi diplomatice“. Hofer l-a informat pe Francisc I despre situaţia din regiune şi i-a solicitat sprijinul. Singurul „ajutor“ imperial a constat într-o decoraţie şi suma de 3.000 de ducaţi.

La conferinţa de pace de la Ungarisch-Altenburg, Napoleon a pus condiţii foarte grele Austriei. Din considerente strategice, pentru a controla legătura între Europa Centrală şi Italia şi a avea o bază de atac asupra posesiunilor Habsburgilor, Napoleon a exclus ideea menţinerii Tirolului în cadrul conglomeratului, patronat de Viena. Totodată suveranul şi-a exprimat admiraţia faţă de lupta curajoasă a locuitorilor din Tirol. La 14 octombrie 1809, s-a semnat pacea de Ia Schonbrunn. Austria a pierdut Salzburg, Trieste, Dalmaţia, Galiţia apuseană, Carintia, Tirolul şi Vorarlberg, ultimele două provincii în favoarea Franţei.

Generalul francez Drouet d’Erlon a anunţat ştirea în Tirol, iar viceregele Italiei, Eugeniu de Beauharnais, în marş spre Innsbruck, pentru a pacifica Tirolul, i-a somat pe răsculaţi să capituleze. Pătrunderea trupelor franceze în vestul Austriei a dus la ciocniri sîngeroase la Kuchelberg, Bergisel şi Salthaus, Forţele de ocupaţie au întreprins acţiuni de represiune, de pe urma cărora au avut de suferit masele populare. Copleşiţi de forţele net superioare ale Franţei şi Bavariei, ţăranii au bătut în retragere. Flacăra răscoalei a ars pînă în decembrie 1810, cînd au fost nimicite ultimele focare de rezistenţă. Refugiat în munţi, Hofer a fost capturat încă din ianuarie 1810, prin trădare. A fost transferat pe rînd în închisorile militare de la Trento, Merano şi Mantua, judecat de un consiliu de război şi executat la 20 februarie 1810, prin împuşcare. Trupul neînsufleţit a fost înhumat cu onoruri militare abia în 1822, la Hofkirche din Innsbruek.

După răscoala condusă de Hofer, Tirolul meridional a fost anexat Italiei, iar zona Pusterthal – Provinciilor Ilirice. Tradiţia populară a perpetuat amintirea faptelor sale eroice în poemul Sandwirth Hojer, scris de Julius Mosen.

Sfîrșit MIHAI MANEA

15

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

„Ne trebuie regele sau capul dumneavoastră“ (IV) „Calmul Parisului“ (2)

Ajunşi în pădurea de la Bondy, cei doi suverani pot măsura, pentru prima oară, prăpastia care îi separă de supuşii lor. „O gloată turbată – expresia este a lui Dumas – iese din pădure şi se aruncă asupra gărzilor naţionale, în zadar sînt împinşi, căci trec pe sub crupele cailor şi printre roţi şi atacă cupeul. Un nor gros de colb nu-ţi permitea să vezi la mai mult de o sută de paşi. Regina este principala ţintă a atacului.

Maria-Antoaneta, pentru a linişti mulţimea, îl ia pe Delfin în braţe. Numaidecît se aude o voce; – Bine face să ne arate copilul, doar ştim că nu este al lui papa Ludovic!

Regele aude insulta, păleşte, dar nu spune nimic.

Lacrimi ţîşnesc din ochii reginei, în vreme ce Delfinul ţipă înspăimîntat.

Cupeul o porneşte din nou la drum, supraîncărcat de bărbaţi şi femei. Sînt peste tot: pe capră, pe oişte, chiar şi pe imperială.

Ca şi cum n-ar fi fost nimic...

Ceva mai tîrziu, un nou incident. Garda naţională călare, care însoţeşte trăsura de la Meaux, şi grenadierii încep să se bată între ei; fiecare pretinde că postul de onoare i se cuvine lui. Este un amestec viu, în care baionetele scapără în jurul trăsurii.

Dumas nu mai reuşeşte să se facă auzit. Bernave îşi scoate atunci capul prin portieră, acoperind tumultul cu vocea lui: – Gîndiţi-vă, colonele, răspundeţi cu capul dumneavoastră de salvarea familiei regale!

Dumas, biciuit de vocea tînărului deputat, reuşeşte să degajeze cupeul şi grenadierii au cîştig de cauză. În apropiere de Pantin, cortegiul se ordonează.

Cupeul regal este urmat de un lung car acoperit de ramuri de palmier pe care se află Drouet, Guillaume şi micul grup de varenezi care-l arestase pe rege.

Apoi vine cabrioleta cu cele două cameriste.

La barieră aşteaptă La Fayette. Trăsurile opresc.

Ludovic XVI cere un pahar cu vin „pe care îl soarbe dintr-o înghiţitură“. După aceea, în ropotul tobelor, cortegiul străbate Parisul.

După plecarea din Varennes, un imens tumult, un concert de urlete i-a însoţit permanent pe nefericiţii prizonieri. Aici, în afară de sunetul tobelor care bat într-un ritm funebru, este linişte.

O strivitoare linişte, o linişte care este o insultă, de o sută de ori mai rea poate decît insultele din pădurea Bondy. Garda naţională veghează şoseaua, cu armele întoarse, de parcă ar fi vorba de funeralii.

În spatele soldaţilor este poporul; oamenii sînt liniştiţi dar sumbri, cu pălăriile trase bine pe cap. Mulţi bărbaţi sînt înarmaţi cu suliţe, spade şi cuţite.

Trăsura, tot supraîncărcată de ciorchinele de patrioţi, ajunge la bariera de la Litoile şi coboară pe Champs-Élysées. „Participarea poporului, scrie Pétion, era imensă şi părea că întreg Parisul şi împrejurimile sale se reuniseră pe străzi. Niciodată un spectacol mai impunător nu s-a prezentat privirilor omeneşti.

Acoperişurile caselor erau pline de bărbaţi, femei şi copii“.

Maria-Antoaneta suferă cel mai rău. Delfinul se apleacă pe una din portiere pentru a privi spectacolul străzii. Regele îşi plimbă privirea năucită asupra mulţimii. În faţa cupeului merg opt tunuri şi în spate tot pe atîtea, cu fitilul aprins. Domnul de La Fayette călăreşte un superb cal. Un panaş alb la pălărie îl face vizibil de departe. Comandă toată această trupă cu demnitatea unui erou, povesteşte un martor ocular. Şi tot timpul, acel praf gros, învolburat, care năvăleşte prin ferestrele coborîte, acoperind rochiile femeilor și costumul negru al regelui cu un strat albicios, amestecîndu-se cu sudoarea şi desenînd brazde negre pe feţele acelor oameni, care erau foarte departe de a înţelege motivele urii cu care erau întîmpinaţi.

Mulţimea n-a lăsat, prin Place de la Concorde, decît un culoar îngust de trecere. Iar trăsurile se conformează.

Imediat ce au pătruns în grădină, se închide podul turnant, în faţa căruia, un an şi jumătate mai tîrziu, se va ridica eşafodul.

Cupeul se opreşte în dreptul grădinilor. Portiera se deschide, regele apare şi se îndreaptă calm spre castel.

O linişte sfidătoare îl întîmpină. Coboară copiii, apoi regina. Doi deputaţi, pe care Maria-Antoaneta îi detestă, ducele de Aiguillon şi vicontele de Noâilles, o însoţesc.

Cîteva minute mai tîrziu, toţi se reunesc în încăperea

Decapitarea regelui Ludovic al XVI-lea

care se află înaintea camerei regelui. Pétion, care a fost brutalizat de una dintre gărzi, se curăţă de praf.

Dumas, care şi-a pierdut pălăria, spada, centironul, are hainele sfîşiate. O mînecă de la rochia fiicei regelui, Madame Royale, este ruptă. „Regele şi familia sa stau acolo – ne spune Pétion – ca nişte simpli călători obosiţi, în dezordine, sprijiniţi de mobile”.

Pétion cere de băut lui Madame Elisabeth şi sora regelui comandă bere. „Ar fi trebuit să vedeţi scena pentru a crede, scrie Pétion. Părea că regele s-a întors de la o partidă de vînătoare; i se făcu toaleta. Dacă îl vedeai, dacă îl studiai cu atenţie, n-ai fi putut nicicum ghici ce s-a petrecut. Era tot atît de flegmatic şi aşa de liniştit de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Începu să dea pe loc reprezentaţii; toţi cei care îl înconjurau – valeţi în cos­tume obişnuite – nu păreau să se gîndească la evenimentele care avuseseră loc“.

Maria-Antoaneta, retrasă la ea, îşi scoate pălăria.

Părul ei, blond cu cinci zile înainte, a devenit alb de-a binelea, ca al unei femei de 70 ani. Cît despre rege, se mulţumeşte să noteze în jurnalul intim: „Am luat puţin lapte“. Partidul republican, născut în urma dramei de la Varennes, va mai aştepta 14 luni pentru a arunca cît colo monarhia.

La 10 august 1792, într-o dimineaţă scăldată de soare, Ludovic XVI, uluit şi fără forţă, a părăsit Tuileries, pentru totdeauna. Regina şi Madame Elisabeth îl urmau, încercînd să-şi ascundă lacrimile.

Micul Delfin, care se amuza împrăştiind frunzele cu picioarele, avea să dispară, nu se ştie unde. Doar Madame Royale care, la braţul mătuşii sale, plîngea încet, a revenit într-o zi la Tuileries. Adică peste 22 ani!

Sfîrșit Introducere şi traducere de Elena-Liliana IONESCU

Maria Antoaneta împreună cu copiii ei și Madame Elisabeth, cumnata sa, cînd mulțimea a intrat în Palatul Tuileries, in iunie 1792

16

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Nostalgicii

mai vechi –, aceștia au devenit modelul „omului nou” pe care noua societate globalistă dorește să-l impună. Dacă omul nou comunist a avut la bază îndoctrinarea ca premisă a nașterii omului nou un alt adevăr elementar, ignorat de progresiștii de astăzi, întrebarea pe care și-o pune Ioan Stanomir, autorul cărții „RSR, lecția de învățămînt politic”, este: „Mecanismul de îndoctrinare și propagandă al progresismului este întemeiat pe fundamente identice cu cele comuniste?”.

Autorul consideră că „stînga radicală de astăzi întreţine cu comunismul o relaţie specială. Pentru adepţii progresismului, în accepţiunea sa de religie politică, ordinea comunistă a însemnat nu atît crime, nu atît oroare, cît ocazia de a reglementa societatea în baza unui plan al egalităţii sociale.

Progresiştii de astăzi sînt, în cele din urmă, urmaşii marxist- leniniştilor de ieri. Ca şi cei de dinaintea lor, ei cred că sînt în posesia unei reţete de schimbare a lumii.

Ca şi cei de dinaintea lor, ei privesc pe cei care li se opun, sau sînt doar sceptici, ca pe duşmani ai poporului.

Simplificarea maniheistă este de esenţa gîndirii lor.

Este firesc ca o asemenea ideologie militantă să pună accent pe teoria şi practica îndoctrinării. Ceea ce radicalii de acum realizează în mediul online şi în realitatea vieţii este un exerciţiu de epurare: tot ceea ce nu încape în patul procustian al logicii lor trebuie eliminat. Radicalii de astăzi au un spirit totalitar, iar dinamica totalitară lucrează în două direcţii: cenzură şi atac, pe de o parte, educaţie şi propagandă, pe de altă parte.

Iată de ce se poate observa o continuitate în acţiuni şi în sensibilitate. Furia cu care sînt atacate statui, energia cu care sînt cenzurate cărţi, atenţia cu care anumite cuvinte devenite suspecte sînt carantinate, toate acestea nu sînt noi. Toate acestea vin din acest trecut al Secolului XX. Radicalii de astăzi sînt, ca şi fasciştii sau comuniştii, oameni-megafoni. Vocea lor are un ton gutural şi sacadat. Încazarmarea, înregimentarea, masificarea, nivelarea sînt ţelurile lor. Era digitală devine o eră a gîndirii unice”.

E o contradicție nostalgia după comunism într-o societate globalistă, cu un comportament comunist radical.

Spun comunist radical fiindcă același Ioan Stanomir ne explică următoarele: „Mișcarea progresistă urmărea inițial dezvoltarea societății prin reforme sociale bazate pe pretinse progrese în știință, tehnologie, dezvoltare economică și organizare socială, fiind pro-minorități de

orice tip, pro-migrație, incluziune socială a categoriilor defavorizate și așa mai departe. Ulterior, unele forme s-au radicalizat, fiind pentru ștergerea oricăror forme de diferențiere între categoriile de persoane, reinterpretarea istoriei și, mai recent, lupta pentru eliminarea din spațiul public a oricăror referințe la persoane care ar fi sprijinit mișcările coloniale din ultimele secole. Curentul extremist cel mai cunoscut în prezent este «woke».

Radicalismul progresist trebuie privit, din ce în ce mai mult, ca o religie politică. De ce? Pentru că el deţine, deja, toată energia unei abordări integratoare.

El are un panteon, cu martiri şi victime, el are un ritual şi are o dogmă. Ca religie politică, acest nou radicalism aspiră la purificarea societăţilor de tot ceea ce este considerat a fi lest reacţionar. De la marxism-leninism, radicalismul contemporan preia încrederea în ingineria utopică şi accentul pe reeducare.

Iată de ce manifestările acestei direcţii contem­porane sînt expresia fanatismului. Constelaţia de grupuri care populează radicalismul este unită de un numitor comun: adeziunea oarbă la un set de idei. Radicalii sînt, ca şi predecesorii lor totalitari, vorbiţi de limba de lemn a propriei lor ideologii. Sînt incapabili de dialog, pentru că dialogul este suspect intelectual pentru ei.

Radicalismul de azi utilizează poliţia gîndirii fără ezitare, spre a domestici şi a nivela. El atacă, direct şi violent, pe cei pe care îi califică drept inamici.

Exterminarea simbolică a duşmanului de clasă sau de rasă este scopul acţiunii lor. Finalitatea radicalismului este transformarea revoluţionară a lumii. Noi cuvinte, noi instituţii, un om nou. Un tipar familiar, ce evocă radicalismele sanguinare ale veacului XX.” Chestiunea nostalgicilor după vremurile comu­ nismului nu e aceea că acești oameni – care în acele vremuri criticau sistemul și erau nemulțumiți de el – ar vrea să se întoarcă la ce era atunci, ci că prezentul nu-i satisface sub nici o formă, mai ales că văd în el o revenire a comunismului de tip sovietic din anii ʼ50. E ca și cum comunismul din anii ʼ70 - ʼ80 ți se pare mai suportabil pentru că e mai îndepărtat față de cel care chiar acum crește lîngă noi în aceleași tipare. În aceste condiții refugierea periodică în trecutul de acum 50 de ani prin filme, muzică, teatru, literatură te încarcă cu energie și-ți dă uneltele necesare pentru a te bate cu noul balaur comunist care se ridică peste lume.

Viitorul Europei nu sună prea bine

Europa se confruntă cu polarizare, violență, tentative de asasinat, teorii ale conspirației și informații false, în contextul în care electoratul va merge la vot anul acesta, atît la alegeri europene cît și naționale, relatează Știripesurse. Alegeri la nivel național vor avea loc în Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Lituania și Romînia, dar și în Islanda, Georgia și Regatul Unit. Războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu, instabilitatea politică internă, temerile economice și angajamentul oscilant al Americii față de Europa țin cu nervii întinși atît candidații cît și alegătorii. Cele mai recente alegeri au avut rezultate felurite. Unele au demonstrat forța și adaptabilitatea democrației, altele au deschis calea unor partide extremiste. Cu toate acestea unii lideri de centru i-au întins mîna dreptei radicale, rezultînd compromisuri excluse pînă acum de partidele consacrate. Două scenarii expun două variante în antiteză ale viitorului UE, într-un an în care jumătate din electoratul global merge la urne.

model, reducînd influența UE în domenii precum normele privind angajații, drepturile omului, climă și reglementarea inteligenței artificiale. Politica față de China se modifică din rivalitate strategică în cooperare, pe măsură ce sînt aleși mai mulți politicieni cu simpatie pentru Beijing, în ciuda violării drepturilor omului și amenințării Taiwanului de către acesta. Aspect care va adînci falia dintre Europa și America. În acest scenariu sprijinul UE pentru Ucraina s-ar putea disipa, periclitînd nu doar asistența militară și financiară, ci și aspirațiile Kievului de aderare. UE le-a oferit în pripă perspectiva aderării Ucrainei și vecinilor ei, imediat după invazia rusă, drept dovadă că e capabilă să acționeze „geopolitic”. Însă o cotitură spre dreapta ar putea amplifica obstacolele din calea unei viitoare aderări a acestor state. Iar regiunea balcanică va continua să se lupte cu problemele pe termen lung ale guvernării, în ciuda încurajărilor UE. Per total, în acest scenariu integrarea europeană s-ar opri cu totul, iar liderii UE ar adopta o abordare tranzacțională în privința unor politici-cheie precum Pactul Verde, statul de drept și drepturile omului.

Primul scenariu: Regres

Al doilea scenariu: Relansare

Acest scenariu se referă la o Europă în care politica de dreapta radicală devine larg acceptată. Partidele de dreapta din Franța și Italia se străduiesc să-și arate o fațetă mai moderată pentru a ameliora neliniștea electoratului, în vreme ce acelea din Ungaria și Slovacia nu dau semne că și-ar modera poziția. În Italia, Olanda și Scandinavia, guvernele de coaliție includ deopotrivă partide de centru-dreapta și extrema dreaptă, adoptînd politici considerate cîndva inacceptabile. Iar alegerile par să valideze afirmația lui Marine le Pen cum că alegătorii preferă partidele de dreapta radicală autentică mai degrabă decît imitațiile lor de centru-dreapta.

Evoluția are implicații deopotrivă interne și externe.

UE e cunoscută pentru „puterea blîndă”, promovîndu-și modelul economic și social pentru a influența alte țări. Însă valul populist subminează credibilitatea acestui

În al doilea scenariu partidele eurosceptice nu vor reuși să se solidarizeze și vor ajunge la putere lideri dedicați valorilor fundamentale ale UE. După o scurtă pauză electorală UE, și-ar relansa politicile-cheie, promovîndule pe o dublă linie, geopolitică și economică. Prioritățile imediate ar fi nivelul de trai, șomajul, costurile vieții de zi cu zi, investițiile, tehnologia și exportul. UE s-ar angaja în reconstrucția Ucrainei, asigurîndu-se că noua infrastructură respectă normele ecologice și digitale europene. Ceea ce ar apropia Ucraina mai mult de UE. UE ar urma să asigure asistență umanitară în Fîșia Gaza după încheierea luptelor și i-ar asigura fonduri pentru reconstrucție prin programul de asistență externă. Noua Comisie și-ar baza programul pe propunerile formulate de foștii premieri italieni Enrico Letta și Mario Draghi, aprobate de Berlin și Paris. Scopul ar fi să se profite de marea piață unică a UE pentru

creșterea competitivității în raport cu China și SUA. Un nou șef al diplomației UE le-ar cere țărilor membre cu mentalitate similară să colaboreze la proiecte de politică externă și militare sub egida Uniunii. Orice regres aparent în privința unor angajamente fundamentale, precum Pactul Verde, se va fi dovedit a fi doar efemer, tolerat exclusiv din rațiuni electorale. Legislația verde a și fost adoptată în cea mai mare parte și ar fi dificil de abrogat. Companiile au investit deja masiv în tranziția verde și promit că vor trage UE la răspundere dacă nuși va respecta angajamentele. După alegeri, contestarea dreptei radicale, care se va autointitula tot mai frecvent doar „dreapta”, va presa centrul politic tot mai contractat să colaboreze în ciuda divergențelor interne la un program credibil pentru următorii cinci ani.

Printre prioritățile noii Comisii ar urma să se regăsească cooperarea industrială, pentru a se reduce dependența de furnizorii externi inconsecvenți, producția comună a unor sisteme de armament avansate, achiziția comună, la nivel UE, a energiei și a materiilor prime esențiale și țintele de reducere a emisiilor pînă în 2030.

Negocierile de aderare cu Ucraina și Moldova s-ar deschide la finalul lui 2024, în pofida eforturilor președinției ungare de a le tergiversa. Consiliul îi va cere Comisiei să formuleze propuneri pentru o nouă cooperare cu Regatul Unit, după ce acolo se va fi instalat un nou guvern în urma alegerilor de pe 4 iulie.

(urmare din pag. 1) Sînt dezamăgit că trecerea timpului nu a însemnat un progres, o dezvoltare a societății anilor din urmă.

Mă așteptam să devenim mai culți, mai deștepți, mai inteligenți, mai apropiați de Dumnezeu, dar cînd mă uit în jur descopăr ignoranță, incultură, anormalitate, prostie, egoism și superficialiatate. Problema este, după cum vedeți, aceea că, dacă prezentul ar fi fost mult deasupra trecutului, nu ne-am mai fi întors la acesta cu nostalgie, ci l-am fi uitat cu desăvîrșire.

Eu spre exemplu, nu am nici un fel de nostalgii personale la care să mă întorc în mod regulat, din copilăria sau adolescența mea. Sigur e o perioadă la care te poți referi cu duioșie, fiindcă te-ai format ca om, ai avut experiențe de neuitat, însă nu sînt nostalgic. Nu aș vrea să revin la perioada aceea fiindcă cea de maturitate pe care o traversez acum mă împlinește mult mai mult ca om. Ceea ce am realizat între 30 și 50 de ani eclipsează perioada primilor 30 de ani de viață.

Vreau să vă spun că nu aș putea avea nostalgia unei Românii producătoare și mai ales exportatoare de bunuri, dacă România actuală ar fi în top 10 mondial al țărilor producătoare și exportatoare de bunuri. Dacă arta, cultura, sportul ar avea rezultate pe măsura posibilităților noastre genetice dovedite în atîtea rînduri în ultimii 2500 de ani, nu m-aș mai întoarce la cele de acum 40-50 de ani.

Dacă clasa noastră politică ar ști să conducă România și să-i facă numele respectat și lăudat nu aș fi obligat să-i găsesc lui Nicolae Ceaușescu merite de om politic.

Nu ar trebui să mă căznesc să găsesc lucrurile bune din comunism și să le pun într-un context favorabil ca să pot spune „ce bine era cînd era rău”, dacă cei care ne conduc astăzi s-ar ridica peste nivelul ultimului președinte al României Socialiste. Nu ar trebui să mă contrez cu tot felul de progresiști prin social media, care discută tema „nostalgiei comunismului” și își manifestă disprețul față de cei care avem astfel de gînduri nostalgice. Nu-mi place nostalgia asta fiindcă înseamnă că am pierdut 30 de ani și că la Revoluție s-a murit degeaba. Nu-mi place fiindcă înseamnă că am involuat.

Referitor la progresiștii, TFL-iștii, la moderniștii și în general „-iștii” – cum i-am denumit într-un articol

Traiectoria viitoare Bătălia pentru drepturile și libertățile fundamentale va caracteriza Europa în anii următori, însă dreapta radicală nu va afecta grav continentul. Interesul general al Europei pentru securitate nu va face decît să crească pe viitor. Per total, anul electoral 2024 va confirma adaptabilitatea Europei și atracția persistentă a valorilor pe care a fost fondată UE. Sursa: Euractiv, în traducerea Rador Radio România

RM

17

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Americanii nu mai cred în capitalismul american

Sprijinul pentru capitalism a scăzut în rîndul tuturor americanilor, în special al democraților și al tinerilor.

Dar ,,credința în capitalismul american, construit pe un guvern limitat care lasă loc libertății și inițiativei individuale, s-a prăbușit”, scrie în Financial Times președintele ,,Rockefeller International”, Ruchir Sharma. Majoritatea americanilor nu se așteaptă să le fie „mai bine în cinci ani” – un nivel record de cînd Barometrul de încredere Edelman a pus pentru prima dată această întrebare, în urmă cu mai bine de două decenii. Patru din cinci americani se îndoiesc că viața va fi mai bună pentru generația copiilor lor decît a fost pentru a lor, de asemenea, un nou minim istoric.

,,Impresie pozitivă” despre socialism Potrivit ultimelor sondaje Pew, sprijinul pentru capitalism a scăzut în rîndul tuturor americanilor, în special al democraților și al tinerilor. De fapt, în rîndul democraților sub 30 de ani, 58% au acum o „impresie pozitivă” despre socialism; doar 29% spun același lucru despre capitalism. Nu este surprinzător. Cînd Joe Biden a cîștigat în 2020, articolele de opinie din ziarele din întreaga lume au salutat președinția sa ca fiind un semnal de moarte pentru „era guvernării mici”, pe care o datau cu rebeliunea „neoliberală” împotriva statului bunăstării lansată de Reagan.

O singură problemă: era guvernării mici nu a existat niciodată. Guvernul s-a extins timp de aproape un secol în aproape toate aspectele măsurabile, ca și cheltuitor, împrumutător și reglementator.

În SUA, cheltuielile guvernamentale au crescut de opt ori din 1930, de la mai puțin de 4% la 24% din PIB – și 36% incluzînd cheltuielile de stat și locale.

Ceea ce s-a schimbat în timpul lui Reagan a fost faptul că, pe măsură ce cheltuielile au crescut, încasările fiscale au rămas constante, astfel încît guvernul a început să își plătească propria expansiune prin împrumuturi.

Deficitele au devenit de la rare la obișnuite și, ca urmare, datoria publică a crescut de patru ori, ajungînd la peste 120% din PIB în prezent. În anii 1980, de teamă că datoriile tot mai mari ar putea sfîrși într-o altă depresiune în stilul anilor 1930, băncile centrale au început să lucreze alături de guverne pentru a susține marile corporații, bănci, chiar și țări străine, de fiecare dată cînd piețele financiare se clătinau.

Progresiștii iau în derîdere această nouă versiune a capitalismului, drept „socialism pentru cei foarte bogați”, dar guvernele acordau ajutoare și pentru cei săraci, și pentru clasa de mijloc. Mai mult decît socialism pentru cei bogați, acesta este „risc socializat”, o campanie de inoculare a unei întregi societăți împotriva recesiunilor economice. Deși este încă criticată pe scară largă ca fiind țara capitalismului „crud” reaganist, America înlocuiește Europa ca fiind societatea care tolerează cel mai puțin dificultățile financiare pentru oricine, inclusiv pentru cei foarte bogați. La fel cum „revoluția americană în domeniul gestionării durerii”, abordarea în ceea ce privește gestionarea durerii economice a creat în sistem dependența de un sprijin guvernamental sub formă de picături. În ultimele două decenii, SUA au căzut de pe locul patru pe locul 25 în clasamentul Heritage

Nevoia de schimbare la Bruxelles

(urmare din pag. 21) „Pentru a-și asigura al doilea mandat, ea va trebui să fie nominalizată de liderii UE și să-și asigure sprijinul majorității în noul Parlament European, un test pe care l-a trecut cu o marjă redusă de doar nouă voturi în 2019. Dar, deși și-a construit o reputație solidă în cercurile politice, von der Leyen a fost criticată pentru aparițiile sale publice limitate și pentru reticența de a ieși în stradă pentru a întîlni alegătorii, chiar și în campania electorală. Rezultatul este o percepție scăzută a executivului său în marea majoritate a statelor membre. Majoritatea respondenților la sondaj au avut o părere pozitivă despre Comisie în doar trei dintre statele membre chestionate: Portugalia (61%), Danemarca (54%) și Spania (54%).

Gradul de aprobare scade la doar 18% în Franța, unul dintre membrii fondatori ai UE, unde 36% apreciază negativ activitatea Comisiei și 46% nu știu.

Percepția este, de asemenea, alarmant de scăzută în statele centrale și de est, cum ar fi Austria, unde 41% consideră Comisia în termeni negativi, și Ungaria și Republica Cehă, unde 38% au o părere de asemenea negativă. Rezultatele sugerează că aproximativ o treime dintre europeni nu cunosc suficient despre Comisie pentru a-și putea forma o opinie cu privire la activitatea acesteia”.

Treimea europenilor care nu cunosc activitatea comisiei am senzația că se află tocmai în zona noastră geografică, unde la întrebarea „Cum evaluați munca Comisiei Europene?”, cetățenii din Bulgaria, România, Ungaria, Cehia și Slovacia au răspuns „Nu știu”, în proporție mai mare decît variantele de răspuns „pozitiv” și „negativ”, fiindcă ei chiar nu știu că nu-i interesează, iar asta, în România, se vede foarte bine din sondajul în care importanța alegerilor europarlamentare pentru români vine abia pe locul 4, cînd ar trebui să fie pe primul.

Pe noi nu ne interesează activitatea Comisiei Europene, deși de acolo vin toate ideile și legile care ne revoltă și ne fac să ne răzvrătim. Verbal.

Site-ul euronews.com mai scrie că „o creștere a sprijinului pentru partidele marginale, în special cele de extremă dreaptă, prezintă, de asemenea, o oarecare criză de reputație pentru Comisie. Aceste partide populiste dau adesea vina pe Bruxelles pentru recesiunea economică a Europei și pentru luptele sociale, alimentînd scepticismul în creștere față de instituție”. Ăștia de la euronews sugerează că

recesiunea economică a Uniunii și luptele sociale nu sînt o consecință directă a incompetenței cucoanei Ursula și a găștii ei, ci probabil a rușilor lui Putin.

Următorul tabel din sondaj ne arată foarte clar susținerea majorității partidelor din Parlamentul European pentru munca de distrugere a civilizației europene pe care o depune cu eficiență Ursulica von der Leyen. Citez: „Sondajul arată că alegătorii partidelor aparținînd grupului de extremă dreapta Identity and Democracy (ID) – cum ar fi Rassemblement National din Franța, Lega din Italia sau Alternative for Germany (AfD) – sînt cei mai critici față de activitatea Comisiei.

61% o consideră negativă și doar 12% pozitivă”.

Probabil ar fi vrut unanimitate de monolit în jurul partidului și al secretarului său general, coana mare Von der Leyen, iar cei 61% contra ai ID, alături de cei 52% ai ECR li se par de neconceput pentru că în capetele lor seci ceea ce face șleahta de la vîrful UE este bine și corect.

Articolul din euronews.com ne spune și el aceleași lucruri. „Comisia este, de asemenea, percepută negativ în rîndul majorității alegătorilor conservatori și eurosceptici (52%) și al unei proporții substanțiale a alegătorilor de extremă stîngă (39%). Aprobarea sa este cea mai înaltă în rîndul socialiștilor de centru-stînga și al Partidului Popular European (PPE) de centru-dreapta al lui von der Leyen. (socialiștii și PPE care o aprobă pe Ursula sînt exact grupurile parlamentare în care își trimit candidații, partidele românești PSD și PNL susținînd, astfel, politicile doamnei.)

Pentru multe partide populiste de extremă dreapta, Comisia întruchipată de von der Leyen a devenit un totem util al tehnocrației pe care să-l atace pentru a semăna sentimentul anti-Bruxelles. (Comisia lui Leyen nu este un totem al tehnocrației, ci unul al corupției, furăciunii și incompetenței și de aia îl atacă, nu ca să distrugă UE, că asta fac PPE, PS și Renew de vreo 4 ani.) Un caz reprezentativ este țintirea liderului francez al Rassemblement National asupra lui von der Leyen ca aliat al lui Macron, pe care îl acuză că vinde industria europeană puterilor străine și chiar că subminează utilizarea limbii franceze ca lingua franca în instituțiile europene. (Dacă asta fac de la începerea războiului din Ucraina, ce să facem? Să ne prefacem că nu vedem?)

Partidul Fidesz al premierului ungar Viktor Orban, aflat la guvernare, urmărește tactici similare, guvernul de la Budapesta folosind bani publici pentru a o denigra pe von der Leyen în campanii publice. (la „ieuropenii” ăștia comuniști, arătarea problemelor și critica constructivă înseamnă denigrare.) Dintre toate

Foundation privind libertatea economică, pe măsură ce atît reglementările, cît și datoriile au crescut.

Unde s-a pierdut visul american?

Ronald Reagan a descris America drept „orașul strălucitor”, deschis „oricui are voința și inima de a ajunge aici”. Dacă era guvernării mici a fost un mit, atunci majoritatea celor care doresc ca guvernul să „facă mai mult” ar fi înțelept să se gîndească de două ori. Un guvern și mai mare este mai degrabă de natură să amplifice decît să atenueze frustrarea lor față de disfuncționalitățile capitalismului modern.

Criza capitalismului nu este speculativă sau îndepărtată, ci este clară și prezentă în mod insidios în modalitățile insidioase prin care un guvern hiperactiv lărgește principalele defecte ale capitalismului modern – creștere mai lentă, mai puțin distribuită echitabil.

Pentru a funcționa, capitalismul are nevoie de un teren de joc pe care cei mici și noi au șansa de a contesta vechile concentrări de bogăție și putere.

Imobilitatea înăbușă visul american. În afară de britanici, americanii sînt persoanele care au cele mai puține șanse să cîștige mult mai mult decît părinții lor.

Cei mai importanți magnați americani și-au văzut averile crescînd cu zeci de miliarde în 12 luni. Dar dacă fiecare miliardar înrădăcinat este un „eșec politic”, așa cum spune sloganul, greșeala esențială este prea mult sprijin din partea statului, nu prea puțin.

Plecînd de la fundații supraconstruite, liderii guvernamentali încearcă să mulțumească pe toată lumea, dar este mai probabil să submineze și mai mult creșterea economică, să adîncească inegalitatea și neîncrederea populară.

National.ro profesiile, lucrătorii manuali sînt cel mai probabil să aibă o viziune negativă asupra muncii Comisiei (37%), urmați de lucrătorii independenți și proprietarii de mărfuri (35%). În ciuda faptului că Comisia se luptă cu o reputație proastă în multe state membre, aderarea la UE se bucură în continuare de un sprijin larg în statele membre, sugerează sondajul. Întrebați dacă apartenența la UE este un lucru bun sau rău pentru țara lor, o medie de 62% dintre respondenți au spus «bun», cu cel mai mare sprijin în Portugalia, Spania și Danemarca și cel mai scăzut în Republica Cehă, Franța și Italia. (apartenența României la UE e un lucru foarte bun doar că noi, și spun asta de ani de zile, ar trebui să luăm 7 piei de pe Bruxelles ca să ne refacem industria productivă și infrastructura, nu să le implementăm lor toate aberațiile.)

Deloc surprinzător, scepticismul față de beneficiile aderării la UE este cel mai puternic în rîndul alegătorilor populiștilor de extremă dreapta aparținînd partidului ID, dintre care 37% cred că este un lucru rău pentru țara lor. Acest număr scade la doar 3% în rîndul alegătorilor verzi, dintre care 81% văd apartenența la UE ca un lucru bun. Chiar și printre cei care votează pentru partide aparținînd grupului ECR – precum Vox din Spania, Fratelli d’Italia din Italia sau Lege și Justiție din Polonia – și care sînt considerați în general eurosceptici, 48% consideră apartenența la UE un lucru bun.

Dar pentru toate grupurile de alegători, apartenența la UE este considerată mult mai pozitivă decît activitatea Comisiei în sine. Alegătorii partidelor de stînga, ECR sau ID au de două ori mai multe șanse să considere aderarea la UE un lucru bun decît să considere pozitiv activitatea Comisiei. (da, fiindcă ideea de UE e una bună, dar nu sub conducerea unor trădători ai intereselor sale ca gașca lui Leyen).

Datele confirmă ceea ce devine evident în campania electorală în multe țări UE: Comisia este instituția cel mai probabil să trezească sentimente de euroscepticism în rîndul alegătorilor, iar partidele aflate la marginea spectrului politic sînt gata să valorifice acest lucru”.

Sper din suflet că românii vor înțelege în cele din urmă importanța alegerilor europarlamentare și mai ales votarea acelor candidați care să întărească grupul europarlamentar al Conservatorilor și Reformiștilor (ECR), unde activează cu succes domnul Cristian Terheș, care are nevoie de cît mai mulți colegi din România lîngă domnia sa.

P.S.: Dacă doriți să vedeți care este doctrina PPE, PS, Renew și a ECR, vă invit să citiți pe www. revistaromaniamare.ro editorialele din luna august 2022.

18

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Casablanca

În Portugalia și Maroc (X)

Faima orașului marocan Casablanca, dată de celebrul film cu Ingrid Bergman, era mai mare decît dorința de a respecta programul. În atare situație, ghidul are posibilitatea să modifice programul dacă grupul, în unanimitate, decide aceasta. Ei bine, după ce am primit propunerea am profitat de masa de seară pentru a supune propunerea la votul întregului grup.

Surpriza a venit de la unul dintre turiști care dorea să se respecte programul fiindcă el își făcuse programare la hammam și avea de gînd să beneficieze de proprietățile curative ale acestei băi orientale. În situația dată le-am spus turiștilor că vom respecta programul. Nu aveam ce face altceva fiindcă nu puteam să plec la Casablanca lăsînd un om în urmă. Cum unul dintre turiști era în relații prietenești cu patronatul agenției m-am trezit cu telefon de la București. Le-am explicat situația și i-am rugat să decidă ei ce să fac. Cum era de așteptat, au lăsat lucrurile să continue conform programului. Seara festivă a fost extrem de tensionată, nimeni nu a avut chef de nimic și se simțea adversitatea unora față de cel care le stricase socotelile. În fine, a doua zi, am plecat spre Casablanca după amiază, așa cum fusese programat. Contactul cu orașul marocan a fost extrem de dezamăgitor pentru mine, fiindcă era extrem de modern și european iar eu doream să văd altceva.

Casablanca este cel mai mare oraș din Maroc cu o populație de aproape 3,2 milioane de cetățeni, De asemenea, este cel mai mare port al țării și unul din cele mai importante centre financiare africane. Orașul este așezat în Cîmpia Chaouia, zona agrară cerealieră cea mai importantă din Maroc. Exceptînd coasta oceanului, Pădurea Bouskoura este singura atracție naturală a orașului. Pădurea a fost plantată în Secolul XX și are eucalipt, palmier și brazi. Singurul curs de apă din Casablanca este Bouskoura, un pîrîu de sezon care se varsă în Oceanul Atlantic.

Casablanca are veri foarte călduroase, tipice climatului mediteranean. Curentul rece al Canarului din Atlantic mai moderează temperaturile, ceea ce dă un climat asemănptor cu cel de pe coasta orașului Los Angeles. Zona modernă a orașului a fost fondată de către berberi prin Secolul al VII-lea î.Chr. și a fost folosită ca port de către fenicieni și de către romani.

Acest prosper oraș, numit în vechime Anfa, a fost cucerit în anul 1068 de către dinastia Almoravizilor. În timpul Secolului al XIV-lea, sub merinizi, Anfa a înflorit ca port. Ultimii merinizi au dispărut după revolta din 1465. Prin 1572 sub ocupația portugheză va primi numele actual de Casablanca. Între 1580 și 1640 coroana portugheză va fi unită cu Spania, iar Casablanca și toate zonele ocupate de către portughezi vor trece sub control spaniol, deși vor continua să aibă o administrație portugheză independentă.

Cînd Portugalia rupe legăturile cu Spania, în 1640, Casablanca reintră sub controlul portughez. Europenii

Moscheea lui Hassan al II-lea, Casablanca

vor abandona zona după cutremurul din 1755. Nepotul marelui rege Moulay Ismail, sultanul Mohammed ben Abdallah, va reconstrui orașul. În Secolul al XIX-lea, populația din această zonă va crește din nou, odată ce Casablanca devine furnizor important de lînă pentru industria textilă a Marii Britanii, iar traficul navelor comerciale crește. Astăzi, zona orașului Casablanca este considerată motorul economiei marocane. Regiunea Casablanca folosește 30% din producția de electricitate a țării. Unul din cele mai importante produse exportate prin Casablanca sînt fosfații. Alte produse aparțin industriilor pescuitului, producției de mobilă, materiale de construcție, sticlă, textile, electronice, piele, mîncare, băuturi alcoolice, băuturi răcoritoare, țigări.

Arhitectura orașului cuprinde clădiri importante într-o varietate de stiluri: Art Nouveau, Art Deco, NeoMaur, Modernism, Brutalism.

Tratatul de la Algeciras din 1906 a stipulat că francezii vor deveni cei ce au control în Casablanca și Maroc. De atunci orașul a suferit de pe urma războaielor a revoltelor, a celui de-al II-lea Război Mondial și a fost gazda unei conferințe de război în 1943, iar din perioada 1940-1950 un centru al protestelor marocanilor contra ocupației franceze. În anul 1947 masacrarea muncitorilor marocani de către armata franceză l-a determinat pe sultanul Mahommed al V-lea să țină la Tanger un discurs despre independența țării sale, lucru pentru care în

1953 va fi forțat de francezi să plece în exil. Totuși independența Marocului a fost cîștigată în 1956. În Casablanca marea moschee Hassan II este un punct important de vizitat. Este a doua cea mai mare moschee din Africa, după marea moschee din Alger și cea de-a șaptea cea mai mare din lume. Minaretul, de 210 metri, este al doilea cel mai înalt din lume.

Completat în 1993, a fost proiectat de Michel Pinseau și construită de Bouygues. Minaretul are 60 de etaje cu un laser, a cărui lumină este îndreptată spre Mecca.

Moscheea se află pe un promontoriu cu vedere spre Oceanul Atlantic. Pereții sînt din marmură lucrată manual, iar acoperișul este retractabil. 105.000 de credincioși se pot aduna pentru rugăciune: 25.000 în sala de moschei și alți 80.000 pe zona exterioară a moscheii.

Clădirea este construită parțial pe uscat și parțial peste ocean, pe o platformă. De asemenea, au fost construite două capele mari, pentru a proteja moscheea de acțiunea erozivă a valurilor oceanice, care pot avea o înălțime de pînă la 10 metri. Un dig provizoriu de 800 de metri în lungime a trebuit să fie ridicat pentru a proteja fundațiile stîlpilor de mare în perioada de construcție. În afară de moschee, în zonă mai găsim o madrasa (școala islamică), hamamuri (băi), un muzeu de istorie marocană, săli de conferințe și o bibliotecă foarte mare care se spune că este „cea mai cuprinzătoare din lumea islamică”. Cele 41 de fîntîni din curte sînt toate bogat decorate. Grădina din jurul moscheii este bine îngrijită și este o locație populară pentru picnicurile de familie.

Madrasa proiectată în mod tradițional ocupă o suprafață de 4.840 mp, inclusiv subsol.

Contextul istoric al moscheii a început odată cu moartea regelui Mohammed al V-lea în 1961. Regele Hassan al II-lea a solicitat ca cei mai buni artizani ai țării să prezinte planuri pentru un mausoleu pentru a onora regele plecat dintre ei; acesta ar trebui „să reflecte fervoarea și venerația cu care a fost privit acest om ilustru”. În 1980, în timpul sărbătorilor zilei sale de naștere, Hassan II își făcuse publice ambițiile pentru crearea unui singur monument de reper în Casablanca, afirmînd: „Îmi doresc ca orașul Casablanca să fie înzestrat cu o clădire mare, fină, de care să poată fi mîndru orice marocan pînă la sfîrșitul timpului. Vreau să construiesc această moschee pe apă, pentru că tronul lui Dumnezeu este pe apă. Prin urmare, credincioșii care merg acolo să se roage, să-L laude pe Creator pe un sol ferm, pot contempla cerul și oceanul lui Dumnezeu!”. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Puterea spiritului nostru trebuie ținută mereu activă

În lumea stresantă în care trăim astăzi, este tot mai greu ne focusăm pe o singură activitate. De exemplu, sportivii au nevoie de un training special pentru a-și putea concentra atenția pe activitatea lor. Meditația începe să fie de un real ajutor. Abia acum înțelegem de ce oamenii care practică actele marțiale apelează în permanență la meditație.

Atenția reprezintă o acumulare de experiență și o dorință de mai bine, mai mult, fără însă a ne concentra pe așteptări. Numai prin această detașare de observare internă reușim să eliminăm gîndurile negative fugare și să ne îndreptăm spre Eul nostru. Această detașare înseamnă să lași și chiar să respingi. Spiritul nostru dezechilibrat provoacă un deficit de performanță.

Atenția, în mod deosebit în cazul meditației, separă negativul de pozitiv și, prin respirație, revitalizează organismul. Emoțiile negative nu dispar imediat, dar rămîn echilibrate. Arta constă în a face creierul să lase, pentru ca sufletul să poată respire, iar inima să se relaxeze.

Meditația și învățarea concentrării pe atenție acum și aici nu este deloc ușoară. Astăzi, medicina energo-informațională ne ajută în mod deosebit să ne

autoreglăm energetic, adică să aducem trupul, spiritul și sufletul în echilibru. Energia să curgă în corp ca un pîrîiaș de munte. Capacitatea noastră energetică ne susține în meditațiile pe care dorim să le practicăm, pentru performanță sau sănătate. Într-o lume agitată și orientată numai pe performanță pierdem din vedere importanța sănătății noastre mintale.

Un studiu recent arată că unul din patru copii se confruntă cu probleme de concentrare. Medicina energoinformațională reușeste să activeze sinapsele existente între cele două emisfere cerebrale și să autoregleze corpul.

Prin focusarea pe relaxare și liniște dăm spiritului posibilitatea să se extindă. După o viață profesională împlinită oamenii observă că aceasta nu le-a adus o înțelegere corectă a propriei valori. Învățarea meditației prin concentrarea atenției în momentul prezent deschide posibilitatea de a ne pune singuri în valoare și atrage stabilitatea mentală, elimină stesul din viața noastră sau ne învață cum să îl administrăm. Viața reprezintă o coerență în sistemul energetic de comunicare al corpului,

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (14)

dezorientare. A jucat cu atîta intensitate, încît a atras admiraţia regelui actorilor, De Niro. Mai mult, prin creaţia sa, Sly s-a autodepăşit. „În timp ce mă uitam la film, m-a cucerit complexitatea senti­mentelor personajului; în timpul filmărilor nu o remarcasem... Am rezistat numai o jumătate de oră la proiecţie. Simţeam că am ratat totul. Nu m-am văzut în acest fel niciodată”. În schimb, producătorii aveau încredere în el. Sly a devenit un adevărat anti-Rambo: un tip grăsuţ, fără idealuri. Joacă rolul unui poliţist dintr-un mic orăşel care prinde hoţii de la supermarket şi amendează localnicii care nu au sortat corect gunoiul. Poli­ţiştii duri sînt doar în trecere printr-un astfel de oraş; mai exact, au venit să muşamalizeze o crimă comisă de un coleg. Crima este anchetată de FBI. E un rol excelent, pentru un actor remarcabil. Stal­lone spune: „La vîrsta de 52 de ani, m-am simţit prea bătrîn pentru a mai fi idolul adolescenţilor de 17 ani. Cred că, odată cu naşterea fiicei mele, atitudinea mea față de viață și muncă s-a modificat. Chiar dacă, la începutul filmărilor, mă simţeam la fel de urît ca şi Cocoşatul de la Notre Dame, ştiu că acest lucru nu contează cel mai mult”.

Deci putem spune că, în 1997, lunga schimbare de imagine a lui Sly s-a împlinit şi s-a reîntors între actorii „duri”.

Dar unde e Arnie? În 1996, aproape că a repetat declaraţia lui Stallone: „Mă simt familiar mai ales cu genul filmelor de acţiune. Pu­blicul contează pe ceva spectaculos, dacă intră la un film cu Schwarzenegger. Am ridicat foarte mult ştacheta cu Terminatorii şi Crossfire, pentru că eu le ofer oamenilor ceea ce îşi doresc să vadă”.

După această declaraţie, Arnie a turnat un film care îl carac­terizează: Eraser. Încă de la începutul filmărilor, se ştia că studioul şi producătorii vor să scoată un film impresionant, ceva compa­ rabil cu Terminator şi Comando. Contrar acestui lucru, în timpul filmărilor au circulat zvonuri scandaloase despre cascadori răniţi grav, o arsură a lui Schwarzenegger, termene şi cheltuieli depăşite, dispute personale. Conducerea studioului voia alt regizor, iar Chuck Russel îi datorează doar lui Arnie faptul că a primit această posibilitate de afirmare. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele 2 „mașini de război“ (14) Obsesia hăituirii revine şi în următorul film al lui Stallone, Criminalul profesionist. Rolul criminalului profesionist care începe să îmbătrînească, comple­ tează galeria eroilor de acţiune care se luptă cu problemele de conştiinţă şi încep să gîndească, pe care Sly i-a produs în Cliffhanger şi în Specialistul. „În ultimele roluri, a trebuit să joc o figură extrem de simplistă. Am vrut să dovedesc din nou că reuşesc să interpretez şi person­aje complexe”. În tot cazul, dintre cele trei filme, acesta a fost cel mai reuşit, poate şi pentru că Stallone a colaborat cu profesionişti, conside­raţi foarte buni în meseria lor.

Regizor a fost Richard Donner, ope­rator – Zsigmond Vilmos, iar scenariul a fost preluat din filmul francez de succes al lui Christopher Lambert, Max şi Jerome. Ex­ploziile spectaculoase, împuşcăturile şi urmăririle punctează genul filmelor de acţiune tipic hollywoodiene.

Faţă de acesta, următorul film al lui Stallone, Daylight (Tunel spre moarte), din 1996, a însemnat un vizibil regres.

Chiar dacă în această creaţie nu răsună nici un foc de armă, fil­mul nu e altceva decît continuarea filmului Cliffhanger, dar fără răufăcători. De data aceasta, Sly e un tip care previne catastrofe, dar este apăsat de eşecul ultimei sale acţiuni, în urma căreia demi­ sionează. Lucrează ca şofer de taxi, dar întîmplarea face să cola­boreze la salvarea victimelor blocate în tunelul care leagă Manhattan-ul de New Jersey.

Ca regizor, Rob Cohen a povestit că nu din cauza lui Cliffhanger 1-a ales pe Sly, ci pentru că, din toţi actorii americani, el întruchi­pează cel mai bine figura eroului popular.

Criticii de specialitate amintesc filmul Cop Land drept o adevă­rată revelaţie. La dorinţa a doi producători independenţi care i-au oferit o remuneraţie simbolică – după unii trei, după alţii opt mil­ioane de dolari – Sly s-a îngrăşat 15 kg şi a jucat împreună cu actori ca Robert De Niro, Harvey Keitel, Ray Liotta. În cursul filmărilor, Stallone a purtat permanent dopuri în urechi, ca să se obişnuiască cu rolul său de om pe jumătate surd. Ochii săi oglindeau vulner­abilitate şi

iar boala este o întrerupere a acestei comunicări. În liniștea profundă a încrederii acționează legile cosmice, iar de aici ne vine sănătatea sau, după caz, vindecarea.

Medicina energo-informațională se bazează, în terapiile oferite, pe vibrațiile energetice ale corpului, folosite în scop terapeutic. Sînt terapii personalizate, care țin cont de dinamica bolii, diferită de la pacient la pacient. Atunci cînd ne îmbolnăvim este bine să ne gîndim la restabilirea echilibrului energetic în corp. Să punem caii înaintea căruței, să tratăm cauza, nu simptomul, care dispare dacă acea cauză a fost înlăturată.

Diagnosticarea energetică, însoțită de un buletin de analize energetic, durează aproximativ 50 de minute, după care se stabilesc terapiile necesare. Totul într-un singur centru: DermaVital, din București.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Mai! 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Pragul de jos – Cea mai iubită ființă; 2) Nemaipomenit – Expresie matematică; 3) Băutură din zeamă de fructe citrice; 4) Punct final! – Închide bolta – Săgetat în moalele capului; 5) Cîntec din trestie – Fata de la Bicaz! – Piatră de temelie!; 6) Puțin umor, în glumă! – Aproape nouă; 7) De culoarea untului – Unul dintre noi; 8) A prinde în cursă – Trasă de urechi; 9) Nu se descurcă singură – Mediu social (fig.); 10) Cadru pentru operații.

VERTICAL: 1) Fără violență – Tace și face; 2) A falsifica originalul – Contribuție parțială; 3) Date din inimă! – Strîns prea tare; 4) Muzică de companie – Merge la mica ciupeală; 5) Ca anii ce vin – E cam gol!; 6) Semn de distincție – Indicat la distanță; 7) În fel și chip – I s-a dus vorba; 8) Vietnamul în trecut – Preoți musulmani; 9) Un om sucit! – Corabia lui Noe – Lăsat în pace!; 10) Expresia prostului gust – Valoare indubitabilă.

DICȚIONAR: NIM; ANAM GH. ENE Dezlegarea careului ,,DETALIERI” 1) DENIVELARE; 2) INIMITABIL; 3) RETOR – CAVI; 4) E – ERATA – AT; 5) CALA – UTILE; 6) TN – LATURI; 7) IATAC – SITA; 8) OLE – AGITAT; 9) NOTARI – ATE; 10) AGER – NATII.

20

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

RM

Claudiu Târziu (AUR): „Sîntem gardienii suveranității, libertății, familiei și economiei naționale”

Senatorul Claudiu Târziu, președintele Consi­ liului Național de Conducere al Alianței pentru Unirea Românilor, candidat pentru Parlamentul European la alegerile din 9 iunie, explică în detaliu care sînt cele patru obiective majore ale misiunii europarlamentarilor AUR în Parlamentul European. „În campania AUR pentru Parlamentul European, pusă sub deviza Apărătorii Patriei Române, spunem românilor din întreaga țară în primul rînd ce avem de apărat – la Bruxelles, dar și acasă – noi, viitorii eurodeputați conservatori. În primul rînd, după mai bine de 30 de ani de captivitate, avem de recuperat statul român din ghearele mafiei transpartinice și transnaționale.

Adică avem de apărat suveranitatea României și identitatea noastră națională, care trebuie să rămînă obligatoriu neștirbite.

Deopotrivă, avem de apărat libertatea noastră, pusă la grea încercare și ajunsă la un pas de a fi sugrumată în timpul pandemiei. Libertate care stă permanent sub semnul întrebării prin tot mai numeroasele hotărîri aberante luate de către Comisia Europeană și girate de ticăloasa majoritate neomarxistă din Parlamentul European.

Avem de apărat familia, așa cum o cunoaștem din veci, cea alcătuită dintr-un bărbat și o femeie, care pot da naștere pruncilor. Numai așa am existat în istorie, numai așa vom continua să existăm, și nu

prin tot felul de așa-zise «familii» alcătuite din persoane de același sex, nu prin smintitoarea ideologie de gen, nu prin educația pornografică care se predă deja în școlile din toată Uniunea Europeană și care le distruge copiilor inocența.

Avem de apărat, deci, viitorul. Și, deloc în ultimul rînd, avem de apărat economia națională, atît cît mai există. Trebuie să ne protejăm resursele și să le folosim în beneficiul nostru, trebuie să-i sprijinim pe fermierii români împinși spre faliment în contextul războiului din Ucraina, în timp ce guvernul României nu face nimic, iar Bruxellesul ridică din umeri. Agricultura națională, industria națională trebuie apărate. Nu vom accepta nicio măsură din cele prevăzute în Pactul Verde European, care, cică, ar reduce spre zero emisiile de carbon în Uniunea Europeană, însă cu sacrificarea tuturor economiilor europene, ceea ce depășește orice imaginație.

Acestea sînt cele patru ținte care dau sens și rost prezenței AUR în Parlamentul European, prin votul românilor. Astăzi este mai clar ca niciodată că trebuie schimbată întreaga conducere a Comisiei Europene. A venit vremea ca președinta Ursula von der Leyen să fie trimisă acasă, iar suveraniștii, patrioții, conservatorii să preia frîiele pentru a salva atît Uniunea Europeană, cît și

statele naționale de periculosul proiect politic al superstatului federal european unic”, conchide liderul AUR Claudiu Târziu.

Biroul de presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Stop realegerii Ursulei von der Leyen!

AUR vine cu un memorandum la nivelul UE

Alianța pentru Unirea Romînilor (AUR) a lansat un memorandum de opoziție la realegerea Ursulei von der Leyen în funcția de președinte al Comisiei Europene. Inițiativa vine ca urmare a Conferinței Internaționale „Make Europe Great Again”, care a avut loc la București, în perioada 27-28 aprilie 2024. Memorandumul a fost prezentat pe 23 mai, la Bruxelles, de către candidații la alegerile europarlamentare din partea AUR, Cristian Terheș și Adrian Axinia. De altfel, Cristian Terheș a vorbit despre abuzul făcut la nivelul Uniunii Europene, prin eliminarea contracandidaților Ursulei von der Leyen la funcția de președinte al Comisiei Europene. „Au exlcus de la dezbatere absolut toți candidații conservatori, pentru a o lăsa pe Ursula von der Leyen ca singura reprezentantă a pseudo-dreptei europene, pentru a intra într-o dezbatere cu stînga. Iată unde sîntem azi: cinci ani de zile, UE a fost condusă de Ursula von der Leyen și vedem unde a ajuns: mai multă birocrație, sărăcie, mai puțină libertate și prosperitate și mai puțină securitate. Ne manifestăm revolta față de exlcuderea candidaților cu adevărat conservatori din această dezbatere pentru președinția Comisiei Europene. Sînt cel care a expus contractele din pandemie, în cazul de față semnate cu firmele Pfizer și Moderna. Nici pînă azi nu știm exact conținutul integral al acestora”, a declarat Cristian Terheș, în cadrul unei conferințe de presă.

Zilele trecute a avut loc și un protest împotriva Ursulei von der Leyen, organizat de societatea civilă din Belgia. AUR a luat parte la acest protest. „Vrem ca toată lumea să înțeleagă că proiectul european se află în suferință din cauza deficitului de democrație. În acest moment Europa se află sub un regim autocratic.

Poziția AUR este foarte clară: nu o mai dorim pe Ursula von der Leyen în fruntea Comisiei Europene.

Dacă ar fi să recapitulez ce a făcut această doamnă în ultimii cinci ani aș începe cu progresismul care a devenit o ideologie dominantă și a fost încurajată pînă

a sufocat valorile tradiționale ale unei Europe creștine și democratice. Gestionarea pandemiei a fost catastrofală.

Efectiv, ne-am luat țeapă de zeci de miliarde de euro.

Această doamnă a negociat în numele nostru și ar trebui să răspundă penal. Ajung la Green Deal, care a făcut o Europă fragilă și necompetitivă comparativ cu SUA și China. Ursula von der Leyen a permis ca UE să fie acaparată și condusă de niște birocrați fără chip și nume, care de multe ori au mai multă putere decît eurodeputații aleși în mod democratic. UE este mai fragilă ca oricînd în fața unui război, nu avem nicio reacție de politică externă. Scandalurile de corupție de la vîrful UE ne-au arătat cît de ușor pot fi corupți cu sacoșe funcționarii UE de către țări din Orientul Mijlociu”, a declarat Adrian Axinia.

Memorandumul a fost prezentat tuturor partidelor conservatoare și suveraniste din UE și subliniază

o nemulțumire puternică față de actuala instituție politică europeană, care „a devenit globalistă și federalistă, încălcînd în mod repetat principiile consacrate în tratatele sale, subminînd suveranitatea statelor membre și promovînd inechitatea și standardul dublu”. Memorandumul mai precizează: „Indiferent de orice preferință și/sau diferențe politice, ne exprimăm angajamentul de a ne opune ferm, prin toate mjloacele democratice, realegerii Ursulei von der Leyen în funcția de Președinte al Comisiei Europene. Vom sprijini un candidat la Președinția Comisiei Europene care respectă și apără adevăratele valori fundamentale ale civilizației noastre”.

Ocupînd locul al doilea în România înainte de alegerile europene din 2024, AUR este cel mai mare partid de opoziție din România și prima opțiune politică a diasporei românești.

RM

21

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

trei zile a lui Scholz în Regatul Interesul național deMijlociu, care începe sîmbătă, va fi

său față de populația germană. Vizita

Nu, nu e vorba de interesul național românesc, fiindcă nu are cine să-i poarte de grijă. E vorba de interesul național german astfel că, titrează Politico, „ignorînd presiunea din partea Washingtonului, cancelarul caută îmbrățișarea Beijingului”. În continuare, jurnaliștii scriu: „Cu următoarele alegeri naționale progra­ mate la puțin peste un an distanță, liderul motorului economic zdruncinat al Europei rămîne în criză de timp pentru a evoca un miracol și a inversa poziția dezastruoasă a guvernului

cea mai lungă și cea mai importantă călătorie a sa în străinătate de cînd și-a asumat mandatul la sfîrșitul anului 2021. Pentru cancelar, afectat de neîncrederea populației și de o coaliție instabilă, turneul este o oportunitate nu doar de a demonstra că are o poziție sigură la nivel global, ci de a le arăta alegătorilor că va face tot ce este necesar pentru a păstra Germania integră“. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Omenirea pe catafalc (3)

Motto: ,,Format din membri noi și foști,/ Guvernul nostru-i azi modern,/ Din el fac parte hoți și proști/ Că altfel n-ar mai fi Guvern” – Elis Râpeanu

ETICHE

TA

Nevoia de schimbare la Bruxelles

A apărut recent un sondaj de opinie al alegătorilor din Uniunea Europeană despre activitatea Comisiei Europene condusă de „prim secretarul” Ursula von der Leyen. Sondajul relevă chestiuni interesante și confirmă altele deja cunoscute. Site-ul Euronews, cel care a comandat amintitiul sondaj, își manifestă îngrijorarea despre posibilitatea ca „dama de pică” a politicii europene să nu obțină un nou mandat în fruntea Comisiei Europene. „Sondajul exclusiv pentru Euronews realizat de Ipsos dezvăluie că majoritatea alegătorilor (63%) fie privesc negativ activitatea Comisiei,

fie nu au nicio opinie. Dintr-un eșantion de 26.000 de cetățeni ai UE din 18 state membre, 37% au spus că privesc pozitiv activitatea Comisiei sub von der Leyen, în timp ce 31% au spus că o văd negativ și 32% nu știu.

Von der Leyen, care a fost parașutată în funcția de președinte al Comisiei în 2019, în ciuda faptului că nu a candidat oficial pentru acest post, este în prezent pregătită să-și asigure un al doilea mandat de cinci ani, după ce Partidul Popular European (PPE) a numit-o drept candidatul principal“. (continuare în pag. 17) IOAN TEODOR

Recent, cineva m-a întrebat dacă tot ceea ce scriu în Revista ,,România Mare” sînt simple opinii personale sau știri în adevăratul sens al cuvîntului. Și una, și alta, aș putea spune, dar fac precizarea că, în ce mă privește, majoritare sînt știrile ADEVĂRATE, cele care, în prezent, apar din ce în ce mai rar în mass-media mondială. Acum, 90% din știrile reale sînt cenzurate total sau cosmetizate în așa fel încît din alb iese negru și invers. Chiar și atunci cînd, din greșeală, scapă spre popor o știre adevărată, apar tot soiul de cîrcotași care, prin opiniile lor suprasubiective, chiar exagerate, o bagatelizează, o ridiculizează și ascund totul în spatele unei perdele de fum de nepătruns.

E suficient să priviți ce se întîmplă la Romania-TV, unde, indiferent de știrile enunțate, seară de seară, analizele și opiniile provin de la aproape aceiași invitați, între care Norica Nicolau (fost procuror), Alice Drăghici (fost procuror), Victor Ponta (fost procuror), Sergiu Andon (fost procuror), Alin Savu (fost securist), gl.

Abraham (fost milițian), Traian Băsescu (fost turnător) sau Monica Tatoiu, căreia, potrivit propriilor declarații, nu-i mai place să stea în România în lunile friguroase, motiv pentru care se refugiază în cele mai exotice insule. Nu am uitat de Bogdan Chirieac, un balon de indolență, de la care, în orice moment, te poți aștepta să rostească: ,,Cu toată dragostea, aș vrea să vă spun că m-a cuprins o toropeală...!”.

Omul se recomandă drept analist politic, ziarist, consilier politic, avocat, formator și lider de opinie, ce mai, un fel de jolly jocker al societății românești. Aceeași strategie și la DIGI 24, Realitatea TV, B1-TV sau Antena 3, cu Mihai Gâdea, Radu Tudor, Mugur Ciuvică, Mircea Badea și vreo zece generali care, neam de neamul lor, nu au fost niciodată pe vreun front. Mai mult, toți acești măscărici ai presei românești, ca să nu se deosebească între ei, s-au vaccinat în timpul pandemiei, deci au intrat în categoria idioților ,,care merg singuri la tăiere”, după cum spunea, în urmă cu vreo 30 de ani, Jacques Attali, un proeminent adept al Noii Ordini Mondiale.

Oare ce credibilitate mai au acum acești diletanți din lumea presei, care susțineau continuu că Trump e nebun, că vaccinul anti-Covid 19 e bun și că Putin este pericolul nr.1 al omenirii? Vă dați seama cît de spălați pe creier sînt acești maimuțoi decăzuți moral sub toate aspectele? Reamintiți-vă cît de preocupați au fost ei cu privire la starea de sănătate a lui Florin Piersic și cum jeleau ei pe umărul unora sau altora, transformînd ecranul televizorului într-un fel de acvariu ce se umplea cu lacrimile lor reci și scremute. Spun asta, pentru că nimeni nu și-a dat seama de realul pericol pentru sănătatea îndrăgitului actor, apărut din momentul în care a fost supus unor delicate intervenții chirurgicale, proceduri din care nu lipsesc transfuziile cu sînge, plasmă, perfuziile cu diverse substanțe medicamentoase etc.

Acela a fost momentul în care Florin Piersic a fost expus unui risc imens, ce-l poate trece pe lista... morții, vinovați de asta fiind chiar medicii care nu și-au dat seama că sîngele folosit provine și de la donatori vaccinați anti-Covid. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Interesul național

(urmare din pag. 21) „Faptul că SUA, marele protector al Germaniei, a exercitat presiuni asupra Berlinului pentru a-și «reduce riscurile» existente în relația cu Beijingul este doar unul dintre motivele pentru care China ar părea un loc pe care Scholz ar prefera să-l evite.

Ca să nu mai vorbim de recordul recent al Chinei în domeniul drepturilor omului. Sub președintele Xi Jinping, China a luat o decizie istorică, înfrîngînd mișcarea pentru democrație din Hong Kong și concentrînd peste 1 milion de uiguri, o minoritate predominant musulmană, în «lagăre de reeducare» (care se aseamănă îngrijorător cu lagărele de concentrare). Ne-am putea aștepta ca Germania, dintre toate țările, să fie cea mai sensibilă la situația unei minorități etnice forțate să trăiască în spatele sîrmei ghimpate, sub privirea amenințătoare a gardienilor înarmați din turnurile de pază.

Chiar dacă liderii germani nu se obosesc niciodată să reamintească lumii devotamentul lor față de cele mai înalte standarde morale, Berlinul a dovedit în repetate rînduri că nu este dispus să-și sacrifice prosperitatea pe altarele drepturilor omului, preocupările de securitate ale Washingtonului sau chiar Uniunea Europeană. Abia cînd tancurile rusești s-au îndreptat spre Kiev la începutul lui 2022, Germania, care a ignorat ani de zile avertismentele aliaților cu privire la dependența sa de Moscova, și-a modificat tactica și a început să se îndepărteze de influența rusă. Timp de zeci de ani, drumul spre China a fost pavat cu aur pentru exportatorii germani, mărindu-le profiturile și menținînd poziția Germaniei drept una dintre economiile de top din lume. Mai recent, însă, acel drum a arătat mai mult ca o autostradă către iad, pe fondul protecționismului din ce în ce mai agresiv al Beijingului și al politicii industriale grele”.

Cu alte cuvinte, Germania își urmase interesul național de a fi motorul economic al Europei și a-și permite, din poziția de bogătan ce stă pe mormane de bani, să le dea celorlalți lecții de moralitate. Nemții șiau asigurat combustibil super ieftin de la ruși cu care să-și miște utilajele din fabrici, apoi s-au conectat la cea mai mare piață de desfacere a lumii, China. S-a creat astfel un circuit extraordinar de profitabil pentru economia și statul german, care mai apoi ne interzicea nouă și altora să avem relații economice cu chinezii fiindcă aceștia nu respectau drepturile omului, deși ei nu aveau nici o emoție să facă asta. „Între timp, continuă cei de la «Politico», Uniunea Europeană este din ce în ce mai frustrată de subvențiile generoase pe care China le oferă industriilor sale cheie, de la producătorii de turbine eoliene pînă la companiile auto. Un val de importuri ieftine de vehicule electrice chinezești în Europa presează producătorii locali într-o măsură atît de mare încît Bruxelles-ul cîntărește impunerea de tarife protecționiste. În timp ce industria auto din Germania a fost, de asemenea, supusă presiunii din cauza importurilor ieftine, giganți precum Mercedes și BMW nu doresc să sprijine pedepsirea Chinei de teamă să nu-și deterioreze propriile interese comerciale acolo, dacă Beijingul, după cum este probabil, va riposta.

Cu alte cuvinte, nu există cale de întoarcere.

Cînd industria germană s-a mutat pentru prima dată în China în anii 1980, politicienii și oamenii de afaceri au crezut că investesc în viitor. Odată cu prosperitatea, China se va liberaliza și va deveni mai occidentală, chiar mai democratică. A fost o teorie frumoasă, dar, după cum pot atesta uigurii, lucrurile nu au mers așa. În schimb, China a petrecut zeci de ani învățînd din Occident și exploatînd tehnologia sa pînă în punctul în care nu se mai bazează pe state precum Germania. Din nefericire pentru Germania, mai are nevoie de China”.

Eu interpretez naivitatea germanilor prin aceea că, asemeni oricărui bogat care se crede superior pentru că are cu 100 de euro mai mult în buzunar, s-a dus la săraci crezînd că-i poate exploata, însă nu s-au gîndit că o civilizație multimilenară cum e China, care atunci cînd europenii se aflau în Epoca de bronz avea o structură statală și administrativă extrem de evoluată, nu se va pleca în fața unor tribali din Europa. Aceeași greșeală pe care au făcut-o americanii după încheierea Războiului Rece, cînd au renunțat la specialiștii în psihologia rușilor, considerîndu-i pe aceștia o pradă ușoară.

Iată ce probleme au în Ucraina din cauza asta.

Totuși, germanii încearcă să-și vadă de interesul lor național chiar și în condițiile astea.

Care e acest interes economic național? Cel de a produce și de a exporta. De ce? Fiindcă ei au înțeles și știu că doar exportul le aduce bani în țară și prosperitate.

O învățătură pe care cei care conduc România au ignorat-o în ultimii 33 de ani și pe care o evidențiază și articolul din Politico: „Comerțul cu China ne aduce prosperitate și este practic de neînlocuit pe termen scurt”, a declarat Moritz Schularick, președintele Institutului Kiel pentru Economia Mondială. „După un 2023 slab, economiștii și Fondul Monetar Internațional se așteaptă ca economia germană să continue să stagneze. Exporturile au scăzut cu peste 2 procente pînă acum în acest an, fără semne de remediere la orizont. Deși ocuparea forței de muncă în Germania rămîne robustă, acest lucru s-ar putea schimba rapid dacă economia nu își revine. În timp ce Germania se confruntă cu o serie de provocări, de la o lipsă cronică de muncitori calificați pînă la suprareglementare, ceea ce unii economiști văd ca fiind cel mai paralizant este sentimentul negativ în rîndul întreprinderilor și al consumatorilor. «Este ca și cum economia germană ar fi paralizată», a spus Timo Wollmerhäuser, economist la Institutul Ifo din München, unul dintre principalele grupuri de gîndire economică din Germania. «Dispoziția este proastă, iar nesiguranța este mare».

Pe acest fundal, călătoria lui Scholz în China poartă mai mult decît un indiciu de disperare. Chiar dacă China și-ar deschide porțile pentru mai multă concurență străină și ar opri practicile sale de dumping a prețurilor în Europa, economia chineză nu mai are puterea de creștere de altădată. O criză imobiliară și supracapacitatea în sectoare cheie au lăsat economia Chinei în criză. Mai îngrijorător pentru Germania este că China nu mai are nevoie de mașini și de alte bunuri de capital extrem de proiectate care au determinat creșterea exporturilor germane către țară în ultimele decenii. Acest lucru nu se datorează doar cererii mai slabe; companiile chineze au ajuns în mare parte din urmă concurenții germani, făcînd țara mai puțin dependentă de importuri. Aceste tendințe se remarcă și la unii politicieni, în special printre Verzii critici ai chinezilor, care susțin că Germania ar trebui să se detașeze de China. O ruptură majoră cu China ar afecta economia germană cu aproximativ 5%, potrivit unui studiu recent al Institutului Kiel, la egalitate cu recesiunea pe care a experimentat-o Germania în urma crizei financiare din 2008 sau a pandemiei de COVID. Cu alte cuvinte, ar fi brutal, nu fatal”.

Iată de ce „Germănica” nu-și permite să abandoneze relația cu China în totalitate, deși are în SUA un partener nu doar strategic, ci și economic, și nu de acum, ci de multe decenii. Relația lor cu SUA e foarte strînsă, în primul rînd prin aceea că cea mai mare bază militară americană din Europa este în Germania, motiv pentru care țara este bine protejată militar de americani, dar și cvasi-ocupată în același timp, ceea ce îi încorsetează un pic pe germani, ca să fiu sincer.

După cum veți vedea, Politico susține cam aceleași idei. Citez: „Industria germană investește deja puter­ nic în SUA, care este de departe cea mai mare piață de export a țării (exporturile germane către SUA au totalizat

RM

158 de miliarde de euro doar în 2023, comparativ cu 97 de miliarde de euro către China). Pe hîrtie, China (cel mai mare partener comercial al Germaniei atunci cînd combină exporturile și importurile) ar părea a fi piața cu mai mult potențial de creștere. Avînd în vedere crizele economice grave ale Germaniei, Scholz trebuie să fie văzut făcînd ceva pentru a stimula exporturile. Și avînd în vedere succesul pe care companiile germane l-au avut în China de-a lungul anilor, nu există ocazie mai bună pentru el să le arate alegătorilor că vrea să facă afaceri.

Totuși, dincolo de optică, există un calcul mai complicat. Chiar dacă problemele economice actuale ale Chinei se dovedesc temporare, tensiunile dintre Washington și Beijing din cauza Taiwanului și a securității globale în general pun Germania într-o poziție dificilă. Luate împreună, SUA și China reprezintă aproape 20% din comerțul Germaniei, ceea ce înseamnă că nici țara nu își poate permite să piardă. Asta explică poziția echilibrată a lui Scholz.

Dependența Germaniei de SUA pentru securitatea sa înseamnă că s-ar putea să nu aibă de ales decît să accepte presiunile americane de a se întoarce de la China. Acest succes se datorează în parte promisiunilor false ale Berlinului. Cînd SUA au făcut presiuni asupra Germaniei să interzică Huawei, deținută de China, să furnizeze echipamente pentru rețelele moderne de telefonie mobilă ale Germaniei, de exemplu, Berlinul a rezistat, acceptînd în același timp să fie mai atent. După cinci ani, Germania încă caută. Huawei, între timp, rămîne la fel de activ ca întotdeauna. Nu putem spune că guvernul lui Scholz nu ia în serios astfel de probleme”.

Nimeni nu înțelege mai bine decît președintele Xi dependența Germaniei de China. După încoronarea sa de facto ca lider pe viață în 2022, Scholz a fost primul lider străin care l-a vizitat.

Scholz și anturajul său au încercat să „vîndă” călătoria ca o misiune de menținere a păcii, susținînd că l-a convins pe Xi să-l frîneze pe președintele rus Vladimir Putin, care la acea vreme amenința că folosește arme nucleare în Ucraina. Cu toate acestea, chiar și atunci, principalul obiectiv al lui Scholz a fost reprezentat de afaceri. Ignorînd sprîncenele ridicate la Washington, el a luat o delegație de aproximativ o duzină de directori din industrie cu el la Beijing. De data aceasta, vizita lui Scholz este și mai ambițioasă. El plănuiește să viziteze trei orașe – Shanghai, Beijing și Chongqing, un oraș cu 30 de milioane de locuitori în care își desfășoară activitatea sute de companii germane.

Punctul culminant al călătoriei pentru Scholz este marți, cînd va avea o audiență lungă cu Xi. În ciuda situației sale economice, Germania rămîne un obiectiv cheie pentru China, atît datorită ponderii sale în UE, cît și a legăturilor sale strînse cu SUA. Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă anul viitor i-ar oferi lui Xi o oportunitate de aur de a curta Berlinul cu promisiunea unor legături economice mai strînse și, cel mai important, Scholz ar putea renunța în sfîrșit la dansul delicat al Germaniei. (continuare în pag. 17)

RM

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Omenirea pe catafalc (2)

(urmare din pag. 21) Nu știu dacă vă mai amintiți că, după pandemie, mister Alexandru Rafila, noul ministru al Sănătății de atunci, a lansat mai multe campanii de donare de sînge, pentru ca, în timp, cei nevaccinați, cum este și Florin Piersic, să fie pedepsiți. Mă refer la celebra proteină Spike, regăsită în serul vaccinurilor ,,sigure” antiCovid, care, în realitate - potrivit dezvăluirilor făcute de mai mulți specialiști de notorietate -, produce nenorociri de neînchipuit în organismul oricărui vaccinat. Pe tema asta i-am solicitat ministrului Rafila să-mi acorde un interviu jurnalistic, dar a refuzat, răspunzîndu-mi doar atît: ,,Cu cei vaccinați anti-Covid 19 nu sînt probleme la donare de sînge, pentru că virusul a dispărut din organismul lor”. Adică eu l-am întrebat ,,Cît este ora?” și el mi-a răspuns că ,,Afară plouă!”. A urmat o plîngere penală sub acuzația de... GENOCID, dar mai mult ca sigur că aceasta a ajuns tot la un vaccinat, care va dori și el să ne pedepsească, pentru ca și nevaccinații să devină ,,idioți”, conform spuselor lui Attali. Este de-a dreptul de neimaginat cum acești imbecili bat toba, susținînd că vor să-l salveze pe Florin Piersic, apelînd, însă, la proceduri... criminale (sic!).

Dragi cititori, treziți-vă și nu mai luați de bune spusele unor nebuni care vin la televizor pentru a spune ziua ce au visat ei noaptea. Nu vă mai lăsați intoxicați cu opiniile fantasmagorice emise, spre exemplu, de Alice Drăghici (care la vremea pandemiei spunea ,,Hai să ne vaccinăm toți, ca să intrăm în rîndul lumii!”), de Alin Savu (,,M-am vaccinat de patru ori și mă simt mai inteligent!”) sau de Bogdan Chirieac (,,M-am vaccinat fără nici o teamă, pentru că am încredere în medici!”).

Deci, opinii și iar opinii, adică vorbe-n vînt, și spun asta pentru că, prin definiție, opinia e liberă și nu este obligatoriu să o probezi sub nici o formă.

Dreptul la opinie e un drept fundamental al omului, garantat de Constituție și, prin urmare, nimeni nu te poate acuza dacă opinia exprimată a deranjat, întrun fel sau altul, pe cineva anume. Acum, ați înțeles șmecheria? Televiziunile și presa scrisă au devenit fabrici de opinii, un fel de bîrfe la gura de metrou.

Nu se mai dau ȘTIRI ADEVĂRATE, pentru că așa ceva trebuie ,,probat din cel puțin trei surse”, după cum se susține că se procedează, sanchi, în presa americană. Și, ca să înțelegeți mai bine diferența dintre o opinie și o știre adevărată, hai să comparăm ceea ce spunea Alice Drăghici seară de seară la RomâniaTV, cu știrea publicată de James Howard Kunstler (scriitor, comunicator public, blogger) și preluată de ,,yogaesoteric.net”: ,,Nu există nimic din tot episodul Covid-19 care să nu semene cu un fel de... crimă. Există problema originii bolii, care îl implică pe dr. Tony Fauci, cel ce sponsoriza cercetarea în domeniul armelor biologice, împreună cu Ralph Baric de la Universitatea din Carolina de Nord, Peter Daszak de la Eco-Health Alliance, Francis Collins de la NIH, poveste din care nu au lipsit DARPA și Institutul de Virusologie din Wuhan. Există suficiente probe în acest set de relații și schimburi de bani și extrageri, pentru a justifica urmărirea penală.

Apoi, mai există problema vaccinului cu ARNm și comportamentul CRIMINAL al FDA, CDC și al instituțiilor medicale din SUA (inclusiv al consiliilor de stat), al CIA, FBI și al platformelor de comunicare virtuală, al ziarelor și canalelor de știri prin cablu, care au fost de acord cu suprimarea tratamentelor eficiente și cenzurarea obiecțiilor valide față de ceea ce s-a dovedit a fi un preparat ineficient și periculos, impus publicului. Și apoi există o coordonare extraordinară a politicilor nefaste care implică ONU, OMS, UE și zeci de fundații private, organizații non-profit și ONGuri care au aranjat blocaje și închideri de afaceri pe întregul Pămînt. Rămîne de văzut cum se va rezolva în mod legal, dar Bill Gates ar face bine să fugă și să se ascundă undeva.

Oricum, asta a fost atunci. Problema de acum este că ne confruntăm cu un procent enorm de populație

vaccinată, cu sistem imunitar, creier, inimă și alte organe, grav compromise de vaccinurile ARNm. Există toate motivele să credem că acești oameni se vor confrunta cu mari suferințe și probleme de acum încolo, că mulți vor muri și mai mulți vor fi vătămați și vor rămîne cu diverse handicapuri. Această din urmă condiție pare deja să se manifeste în forța de muncă americană, de altfel, redusă în mod misterios.

Guvernul SUA nu va raporta cu onestitate decesele și leziunile provocate de vaccinuri și nici autoritățile medicale private, care pot fi răspunzătoare pentru acuzațiile penale legate de banii pe care i-au primit pentru persoanele care au murit «cu Covid» în spitale, sub îngrijirea lor neglijentă. Ziarele importante și canalele TV au toate motivele să ignore valul de decese și vătămări cauzate de vaccinuri – aceasta le-ar sista veniturile din publicitate, provenite de la industria farmaceutică. Și nici milioanele de americani vaccinați nu vor să audă despre tot haosul pe care aceste vaccinuri îl provoacă în trupul lor. (...)

Așteptați-vă la daune exponențiale de acum înainte, la creșterea morbidității și a mortalității (Trump a spus că ,,în cel mult 4-5 ani, SUA vor dispărea” – n.m.). Cei vaccinați vor avea o nevoie disperată de antivirale precum ivermectina (ineficiența vaccinului a făcut ca toți cei vaccinați să se reinfecteze cu Covid-19 chiar și de 3-4 ori – n.m.)”. În completarea celor spuse mai sus, a venit și dr. Max Chadwell (SUA) cu următoarea afirmație: ,,Mulțimile de oameni foarte bolnavi nu vor puea fi ascunse sau negate ca orice altă problemă. Situația se va instala dramatic, brusc și rapid. Intervalul în care se va petrece se va măsura în zile și săptămîni, nu în luni și ani”.

Legat de asta, hai să ne amintim ce a declarat presei George Sörös, la începutul anului 2021: ,,Planul nostru îndelung gîndit a întîmpinat multe obstacole, dar faptul că pandemia a demarat în forță, și pe întreaga Planetă, e un lucru bun, imposibil de a fi deturnat!”.

De fapt, Sörös a spus cam aceleași lucruri pe care le-a evidențiat și Contele de Virieu, participant la Congresul Iluminaților din 16 iulie 1782, în cadrul căruia Adam Weishaupt, însărcinat de Casa bancară Rotschild, a lansat ,,Noul Testament Diabolic”. Atunci cînd cineva a întrebat dacă se poate dezvălui ceva din cele hotărîte la acel congres, Contele de Virieu a răspuns: ,,Nu pot să-ți împărtășesc nimic. Pot numai să-ți spun că este mult mai grav decît crezi tu. Conspirația care s-a pus aici în mișcare este atît de perfect organizată încît nu este scăpare pentru monarhie și biserică” (încă de atunci se plănuia ca averile monarhice și moșiile bisericești să ajungă în contul unei Puteri unice mondiale – n.m.).

De menționat și faptul că, la acea vreme, Iluminații aveau în organizațiile lor circa trei milioane de membri, toți devotați și convinși că Satana va fi noul conducător al întregii omeniri. Dar hai să vedem doar cîteva fragmente din ,,Noul Testament Diabolic”: ,,Primul secret privind felul în care se poate manipula societatea este supremația asupra opiniei publice. Prin aceasta, se poate semăna între oameni atîta sciziune, îndoială și păreri contradictorii încît ei nu se mai pot descurca în zăpăceala colectivă și sînt convinși că nu pot avea o părere personală. Trebuie dezvăluite pasiuni în rîndul maselor și răspîndite scrieri murdare și lipsite de spiritualitate. Menirea presei este să dovedească neputința ne-iluminaților în domeniul treburilor publice și în cel religios (...).

Al doilea secret este de a pune în mișcare toate slăbiciunile și defectele omenești, patimile, greșelile pînă ce oamenii nu se mai pot înțelege între ei. Trebuie combătută tăria personalității; nimc nu este mai periculos pentru noi ca aceasta. Dacă această calitate este dublată de putere spirituală creativă, atunci ne poate dăuna mai mult decît milioane de oameni la un loc. Prin invidie, ură, discordie și război, prin foamete, lipsuri și molime, toate popoarele vor fi atît de slăbite, încît nu vor ști cum să iasă din impas, decît dacă se supun voinței noastre, a Iluminaților. Un stat care este epuizat de prefaceri sau conflicte interne (cum este România – n.m.)

23 va fi o pradă ușoară pentru noi. Vom obișnui popoa­ rele să ia aparențele drept monedă adevărată, să se mulțumească cu superficialități, să alerge numai după plăceri, să se epuizeze căutînd mereu ceva nou, pentru ca, în sfîrșit, să asculte de noi, Iluminații. Vom răsplăti masele cu venituri adecvate pentru supunerea lor. Prin degradarea morală a societății, oamenii vor pierde credința în Dumnezeu. Prelucrate prin scrieri și comunicări directe, discursuri, discuții, masele vor fi educate în spiritul nostru, al Iluminaților.

Prin șarlatanii și vorbe goale, oamenii trebuie sustrași pentru ca să nu poată gîndi cu mintea lor proprie. Oratorii politici instruiți de Iluminați trebuie să bată monedă pe conceptele de libertate și democrație, încît oamenii să fie dezgustați de discursuri de orice nuanță politică ar fi ele. Ideologia Iluminaților însă trebuie să le fie inoculată necontenit. Masele sînt oarbe, nesocotite și lipsite de critică, deoarece nu au ce căuta în treburile statului. Ele trebuie stăpînite făcîndu-li-se dreptatea cuvenită, dar extrem de sever și cu brutalitate (...).

Dominația mondială se obține numai pe căi ocolite, prin subminarea selectivă a libertăților, prin legi, prin ordine a electoratului, prin presă, prin educație și metode de învățămînt, dar mai ales sub stricta ținere în secret a activităților noastre. Guvernele trebuie hărțuite pînă cînd, de dragul liniștii, să fie dispuse să cedeze puterea. Vom ațîța în Europa contradicții individuale și naționale, rasiale și religioase, astfel ca statele să nu mai găsească punți de înțelegere între ele.

Nici un stat creștin nu va căpăta sprijin adevărat din partea noastră, a Iluminaților.

Președinții și guvernanții de stat vor fi aleși de noi, din rîndul celor ce ne dau ascultare. Fiecare dintre ei trebuie să aibă cîte un punct negru, vulnerabil în trecut (cum a fost dosarul Revoluției ’89 pentru Ion Iliescu, Afacerea Țigareta pentru Emil Constantinescu, dispariția Flotei în cazul lui Traian Băsescu și, acum, traficul de copii și casele prăduite de Klaus Iohannis și consoarta sa – n.m.). Dîndu-i președintelui drepturi depline, ca și dreptul de a declara război, vom căpăta influență asupra armatei. Pentru aceia din guvern care nu au fost recrutați dintre noi, îi vom invita politicos să primească alte însărcinări, misiuni onorifice, spre a-i abate de la treburile statului (recent, la lansarea candidaților AUR la primăriile capitalei, George Simion a menționat în discursul său următoarele: ,,Niște necunoscuți m-au sfătuit să o las mai moale cu patriotismul, înaintașii noștri iluștri și suveranitatea țării, iar cînd i-am întrebat cine sînt ei, mi-au răspuns simplu și clar: «Stăpînii lumii!»” – n.m.).

Vom provoca crize economice prin speculații de bursă, pentru a distruge puterea monedei. Vom corupe înalții funcționari ca să sporească datoriile externe ale statului, spre a deveni sclavii datornici ai băncilor noastre. Societatea spre care tindem să fie alcătuită se va compune din Iluminații milionari, iar în rest, din masele de cetățeni lipsiți de avere (...).

Prin propagarea dreptului fiecărui individ de a dispune de sine însuși, vom diminua importanța familiei și valoarea ei educativă. Printr-o educație bazată pe principii false, ideologii mincinoase, vom face ca tineretul să fie indus în eroare, ușor de condus și depravat (...).

Prin toate metodele expuse, națiunile vor fi silite să cedeze Iluminaților dominația lumii. Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul și binefăcătorul popoarelor. Dacă un popor se opune, trebuie mobilizați vecinii acestuia și instigați la o acțiune armată”. NO COMMENT! Sfîrșit. Al articolului, dar și al lumii. Păcat!

ULTIMA ORĂ. Bietul Florin Piersic, după ce a suportat două operații chirurgicale delicate, însoțite și de transfuzii de sînge, ambele ,,reușite”, a fost anunțat că vor urma alte două intervenții, cu noi transfuzii, și asta în timp ce Alice Drăgici tocmai ne-a îndemnat ,,să ne rugăm toți pentru îndrăgitul actor”. Da, madam Alice cu cerebelul lins, dar asta trebuia făcut înainte de transfuziile de sînge, nu după.

24

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nr. 1745 l 28 mai – 3 iunie 2024

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM