România Mare, nr. 1736

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

Sub semnul Marii Uniri Basarabia, 27 martie/9 aprilie 1918 Ne-au dărîmat lăcaşele cu tunul, ne-au vînturat în cele patru zări, tribunii noştri, unul cîte unul, i-au răstignit în jug de lumînări.

Procesiuni prin stepa asiată, familii smulse-n zori din aşternut, vechi pămînteni ce-au stăpînit odată mînaţi de patul puştii şi de cnut.

E sfîrtecată harta cu hangerul, un rîu secat ne minte în zadar, pămîntu-i rupt, dar oglindeşte cerul adevărata piatră de hotar.

Aici, prin vreme, totul îi acuză, nu-i mai îndură nimeni pe procleţi, nici clopotul, nici azima din spuză, nici bourul din stema cu peceţi.

Inamicul de rezervă

Cînd s-a terminat Războiul Rece și lumea a respirat ușurată, oamenii s-au gîndit că va fi pace. Nu mai exista motiv de amenințare pentru lumea eliberată de comunism. Ne-am relaxat cu toții și am privit cu bucurie la împrietenirea SUA cu URSS, inclusiv prin conferințe de tipul NATO-Rusia. În Rusia, năvăliseră firmele occidentale cu hamburgeri și zeamă de Cola, ca să-i cucerească pe ruși, iar o vreme le-a ieșit asta foarte bine, mai ales că președinte a fost ba Elțîn, ba Ruțkoi, ba Cernomîrdin, toți numai oameni unul și unul. Dacă mai aveați nevoie de o dovadă că pentru a distruge o țară e suficient ca aceasta să aibă conducători incompetenți, o aveți acum.

Apoi, la putere a venit Vladimir Putin și lucrurile

s-au schimbat. Putem privi și comenta schimbarea asta din două puncte de vedere: unul occidental și altul rus.

Din punct de vedere occidental, venirea lui Putin s-a dovedit a fi în cele din urmă un dezastru, fiindcă le-a stricat americanilor interesele în Rusia, o țară întinsă pe două continente cu ieșiri la oceane și mări, plină de importante bogății naturale aflate în subsol. Ce interese? – o să vă întrebați. Păi ce face un cuceritor după ce-și înfrînge oponentul? Îl jefuiește, normal. Dacă poate, îi rupe posesiunile în bucăți și le dă credincioșilor săi să le mulgă cum știu mai bine. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

ROMÂNIA ȘI RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA

(La 85 de ani de la terminarea acestei confruntări)

Spania. Patria coridei și a dan­ sului flamenco, dar și o țară cu o istorie fulminantă, care depășește atracția și statutul actual de țară a tradițiilor culturale și a turismului în masă, obiective înlesnite de plajele însorite de pe coasta mediteraneană. După ce, timp de secole, Spania a fost victima invaziilor arabe, în Secolul al XVI-lea ajunsese o mare putere colonială, jumătate de glob se afla sub dominația sa. După scufundarea de către englezi a faimoasei Invincibila Armada (1588), puterea regatului spaniol se îndreaptă spre asfințit, în decursul Secolului al XIX-lea Spania a pierdut toate coloniile din America și Asia, ultimele dintre ele – Cuba, Puerto Rico și Filipine – în 1898, în favoarea SUA.

Războaiele care au măcinat imperiul colonial, lipsa unor reforme viabile, subdezvoltarea industriei, supra­dimensionarea armatei, controlul resurselor de o mînă de bogătași etc., au tensionat viața politică și socială de la începutul Secolului XX, culminînd cu dispariția monarhiei, în 1931. Toate aceste acumulări, pe fondul deteriorării vieții politice din Europa anilor ʼ30, cu vic­toriile Fronturilor Populare din Spania și Franța, cu remilitarizarea Renaniei, au creat premisele unui conflict în Peninsula Iberică, a cărui magnitudine a depășit orice imaginație, forma maximă pe care a luat-o acest conflict fiind cunoscută ca Războiul Civil din Spania. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Şi-i mai acuză datina ce cîntă la vicleim, la nunţi şi-ngropăciuni, iar peste toate, Limba noastră sfîntă, icoană făcătoare de minuni.

E graiul meu şi-al celor ce-o să vină şi-al munţilor de oase ce nu tac, o pravilă de aur şi lumină cu slove de mărimea unui veac.

E Limba Romei tămăduitoare, în ea s-au poticnit duşmanii mei, din Căpriana lui Ştefan cel Mare pîn’ la Hotin, Tighina şi Orhei.

Aceasta-i ziua binecuvîntată cînd Sfatul Ţării buciumă la stîni, psaltirile miros a judecată şi moldovenii iar îşi spun români.

E uvertura sacră a unirii, e temelia casei unui neam, îngenuncheaţi, au priceput şi zbirii că româneşti sînt toate: rîu şi ram. Şi că minciuna n-are viaţă lungă şi că din zorii lumii stăm aici, Sodoma şi Gomora să-i ajungă pe toţi vrăjmaşii noştri venetici!

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1736 l ANUL XXXV l 26 MARTIE – 1 APRILIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Noi încrengături ale Mafiei  Scoateți flagrantul și băgați complotul  60 de ani de la moartea lui Octavian Goga  CNA doarme ca boul pe coadă  Maimuța hoață pe nume Capetti PARTEA A III-A  În comparaţie, oricine poate să-şi dea seama de seriozitatea postului Antena 1, care este, de departe, cel mai corect şi mai profesionist post de Televiziune din Ţară. Ultima performanţă a Antenei 1 merită lauda tuturor românilor: difuzarea celor mai iubite seriale, „Dallas“, ,,Caracatița“ şi „Twin Peaks“.  Titlul săptămînii: „O cioară bătăuşă a terorizat un cartier întreg din Frankfurt“. Au fost scene de coşmar, pe legea mea: „Cioara, deosebit de violentă, nu ezita să atace oamenii, lovindu-i cu ciocul în cap. Din cauza zburătoarei, un bărbat a fost bătut măr, deoarece, încercînd să se apere, el a aruncat după cioară cu sacoşa plină de cumpărături. Ghinionul a făcut ca sacoşa să lovească o maşină care tocmai trecea, iar şoferul acesteia „a coborît şi l-a luat la bătaie pe vinovat“. Mare scofală! În România sînt nenumărate ciori violente, care îi lovesc pe oameni cu ciocul în cap, spurcă totul cu găinaţul lor şi, în general fac o gălăgie pe care n-o poate potoli decît Primarul Constantin Simirad, cu alice: Nicolae Dide, Nicolae Păun, Gh. Mocuţa, Nicolae Alexandru ş.a.  A scos din nou capul de la cutie – gros, umflat, ca o piftie rece, cu fruntea de două deşte – agentul Mossad Adrian Severin. Noi crezusem că s-a travestit în fetiţă şi s-a dat la fund, recunoscînd, oficial, ceea ce este pe ascuns. Ca mîine, l-am fi văzut concurînd pentru Israel la „Eurovizion“, în locul transsexualului Dana Inter­ naţional. Dar nu, duduia Adriana se dă analistă! Tare mult trebuie să-i mai placă vorba asta, analistă, unei creaturi cu sex incert. Şi unde putea să scrie analista Severina decît în fiţuica ciumată „Ziua“? Sub titlul „învăţăturile alegerilor din Ungaria“, posesorul mai multor dosare penale se ia, hodoronc-tronc, tot de P.R.M.! Observaţi cîtă lipsă de imaginaţie au troglodiţii ăştia PLĂTIŢI din străinătate pentru a acuza (oricînd, oriunde şi din orice) forţele naţionale din România? Se face contrabandă cu ţigări în România? P.R.M. e de vină! Au loc scurgeri de informaţii din Serviciile Secrete? P.R.M. e de vină! Se obrăznicesc ungurii pînă peste limita suportabilă? P.R.M. e de vină! I s-a trîntit actualei Puteri uşa în nas, şi de către N.A.T.O., şi de către Uniunea Europeană? Evident, tot P.R.M. e de vină, încă dinainte de naşterea sa. De fapt, japiţele astea urăsc tot ceea ce e românesc, dar pentru că nu pot să strige, pe faţă, ,,Să scoatem în afara legii România!“, vituperează ceva mai mascat, cerînd interzicerea „României Mari“. Dar, să revenim la Adrian Severin.

Neîndoielnic, tipul clasic al trădătorului de Ţară. Pentru aşa-zisul Tratat cu Ucraina, în virtutea căruia au fost abandonate teritoriile româneşti Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, Adrian Severin va primi mici atenţii, pînă la moarte, de la milioane de români, conform afişului revoluţionar „SCUIPAŢI AICI!“. În loc să tacă dracului din gură şi să-şi pape dolarii furaţi (inclusiv cei şterpeliţi prin privatizarea frauduloasă a Fabricii de Confecţii de la Focşani) Bursucul Veninos dă să muşte: „Nu este lipsit de sens să asociem asemenea ştiri cu rezultatele unui recent sondaj de opinie potrivit căruia în România aproximativ 35% din populație dorește un regim autoritar în locul actualei guvernări democratice (?!) considerate prea slabe și prea corupte, în timp ce popularitatea (sic!) P.R.M. şi a preşedintelui său cresc ameninţător“. Iar de aici, dă-i şi luptă împotriva... extremiştilor! Cine sînt extremiştii?

Naţionaliştii! Deci exact aceia care îi demască pe borfaşii, jefuitorii şi trădătorii de Ţară! Ai intrat în panică, Broscoiule, faci pe tine de frică! Tu ştii ce-ai făcut în viaţă, pe cine ai turnat, ce bani ai încasat de la Serviciile Secrete străine, ce comision ai înfulecat şi tu de la Afacerea Airbus, cîţi dolari ai scos peste graniţă!

De-aia ţi s-a umflat guşa şi-ţi gîlgîie pipota numai venin, fiindcă ştii că, în clipa în care vor ieşi la lumină afacerile de tip mafiot în care eşti amestecat, te vor lăsa din braţe chiar patronii tăi din Mossad şi

Francmasonerie, care nu se prea încurcă cu găinarii.

Indiferent cîtă agitaţie bezmetică fac acum, Petre Roman – Neulander, Adrian Severin, Traian Băsescu, Nicolae Alexandru, Valeriu Stoica, Gh. Mocuța, Zoe Petre, Dorin Marian şi alţii ca ei sînt nişte HOŢI şi noul regim îi va băga la puşcărie!  La Hotelul Intercontinental din Berlin, s-a nimerit să se afle, în acelaşi timp, Bill Clinton şi jucătoarea de tenis Martina Hingis, elveţiancă de origine slovacă. Din motive de securitate, preşedintele S.U.A. a dormit în apartamentul preferat al fetei. Politicos, acesta a sunat-o şi i-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic: „Bună, sînt Bill Clinton și îţi cer iertare că ţi-am ocupat apartamentul, dar nu rămîn decît o noapte“.

Ce folos! Dacă nu i-a arătat şi vulturul tatuat, n-a realizat nimic! E posibil să piardă Bill o asemenea ocazie, cînd Hillary se afla la Festivalul de la Cannes? Hi – hi! Adică Hillary și Hingis l-au cam speriat pe băiatul ăsta cu gura veşnic căscată! Dacă n-o să rămînă Bill Clinton, în curînd, doar cu bufniţa a bătrînă de Madeleine Albright, să nu-mi spuneţi mie Terente!  Mirabela Dauer este, în sfîrşit, răcorită! Puştiulache ăla agresiv, pe nume Horațiu Tudor, care scria măscări despre ea la „Naţional“, a îmbulinat-o. În nr. de vineri al cunoscutului cotidian, a apărut o notiţă care ne-a luat maul. O reproducem în întregime, ca să nu fie loc de dubiu: „Marţi, 12 mai, frumoşii îndrăgostiţi Cristina Ţopescu şi Christel Ungar s-au cununat religios la Biserica Lutherană din Sibiu, locul de naştere al mamei vitrege a Cristinei Ţopescu. La ceremonie au participat 20 de persoane vizibil emoţionate de legămîntul pe care cei doi l-au făcut în faţa lui Dumnezeu. După cum se ştie Cristina Ţopescu este însărcinată și urmează să nască la sfîrsitul lunii iunie“. Semnează: Horaţiu Tudor. Hai că-i tare! Dacă am înţeles noi bine, ar fi avut loc o nuntă între două lesbiene, Cristina fiind şi nevastă şi fiică vitregă a lui Christel, care s-a născut chiar acolo, în Biserica Lutherană. Totuşi, cine este tatăl viitorului copil al Cristinei Ţopescu? Cumva directorul SIE, Cătălin Harnagea, despre care presa scrie că a căzut în freză după reporteriţa de la PRO TV în timp ce alţii ne şoptesc că e cam bulangiu, încă de pe cînd lucra pe la Teatrul Mic? Teribil labirint! Nici Stan şi Bran n-ar putea găsi ieşirea! A trebuit să apară numărul de a doua zi, ca să aflăm că o corectoare (?!) ar fi operat modificări cu mînuţa ei, ceea ce poate e adevărat – dar ziarul ăsta n-are şi el un „cap limpede“, o revizie finală, un BT (Bun de Tipar)?! Îmbîrligată afacere!  Revista „Lumea Magazin“ – excelentă, dar cu circulaţie prea restrînsă – publică, sub semnătura doamnei dr. Gabriela Barbu, două fişe medicale: a lui Victor Ciorbea şi a lui Radu Vasile. Fostul premier e caracterizat astfel: „El întru­ neşte, ca individ, o mare parte din trăsăturile unei personalităţi hiperstenice, paranoice în înţelesul psihiatric al cuvîntului, și nu în cel peiorativ (e cam acelaşi lucru – nota red. R.M.)“. Noul premier este analizat astfel: „În similitudine cu Victor Ciorbea, actualul prim-ministru Radu Vasile a fost propulsat în scaunul din Piaţa Victoriei tot de dorinţa de Putere şi de a fi admirat ca vedetă a scenei politice româneşti. (...) În contrast cu Victor Ciorbea, Radu Vasile, apare ca un tip mult mai sociabil, prietenos, care stabileşte uşor contacte, cu viteză de reacţie mai mare, dar şi cu greşelile pe care aceasta le antrenează. (...) Din modul în care a apărut în mass-media, se remarcă unele trăsături histrionice: îi place să pozeze (lucru relevat de mimica şi gestica sa, de povestea cu girofarul la Patriarhie), vrea să pară extrem de eficient şi dinamic (vizite fulger, şedinţe de numai trei sferturi de oră), dă senzaţia unei vioiciuni psihice, este nedisciplinat şi gălăgios (interdicţia de a face comentarii în presă în numele P.N.Ţ.C.D., agapa de la Braşov)“. După cum se vede, Găbiţă nu e doar un bun medic psihiatru, ci şi un redutabil analist politic.  Ştiţi care e subvenţia primită de P.N.Ţ.CD. de la Guvern, în 1997? Aproape 2,7 miliarde de lei! Aici, ţărăniştii i-au depăşit pe feseniştii din partidul evreiesc ce-şi zice P.D., care au înfulecat

RM

numai 2,2 miliarde de lei! Cam mare răsplata pentru trădare de Ţară!  Am fost informaţi că Emil Constantinescu ar fi fost recrutat ca informator al Securităţii, încă de pe cînd lucra ca procuror, de către cine credeţi? Chiar de către viitorul general de S.R.I. Mihai Stan! În perioada 1995-1996, pe cînd lucra la F.P.S., Mihai Stan şi-a făcut copii la toate documentele importante, pe care i le-a dat Ţapului.  Nevasta unui cunoscut fruntaş ţărănist este îngrozitor de „rea de muscă“! Închipuiţi-vă că, în acelaşi timp, ea trăieşte cu întreaga conducere bicefală a F.P.S.: şi cu Sorin Dimitriu, și cu Gabriel Mihuț! Săracul bărbătuş, cam scump îşi plăteşte, cariera politica...  Nu ştim cu ce l-o fi şucărit Ion Cristoiu pe Mihai Creangă, dar acesta din urmă a făcut spume la gură în „România liberă“ de sîmbătă. Fără a ţine partea unuia sau a altuia, vom lăsa lumea să judece dacă Creangă are dreptate cînd îi vîră lui Cristoiu vîrful drept în popou: „După o campanie publicitară al cărei ridicol abia putea fi întrecut de prost-gustul ei manifest (vezi torentul de pagini albe în vechiul COTIDIANUL, pătate cu un mesaj într-o româno-engleză de baltă, vezi imaginile cu un pitic presat, ce părea că nu găseşte ușa pe care scrie, de obicei, bărbaţi şi atunci ne trîntea în nas o alta pe care scria cotidianul Cristoiu 2), după multiple umflări în pene ale lui Cristoiu 1, apare şi ziarul anti-sine. Pînă acum, arată ca un fel de jurnalmagazin, cu titluri gogonate, cînd nu-s de-a dreptul prosteşti (vezi «Extrema dreaptă se apropie de graniţa României») cu autori şi articole duhnind de la o poştă a naftalină şi obiele militaro-securiste. Însă măiestru îi întrece pe toţi. Astfel, în editorialul nr. 2 («Capcana în care a căzut P.D.»), Cristoiu 2 ne dovedeşte că a rămas – vai! – acelaşi Cristoiu 1“.  Nu ştim ce l-a apucat pe Horia Alexandrescu, dar a început să se dea la prietenii şi sponsorii propriului său ginere, Dan Andronic. În „Cronica Română“ din 15 mai, Talida Covaci a publicat o anchetă zdrobitoare, sub titlul „Cuplul Capetti – Maimuţ a cadorisit un om de afaceri cu miliarde de lei“. Mafiotul îmbogăţit de „amanţii morţii“ se numeşte Călin Ioan Dinu.

Supunem atenţiei dvs. concluziile rechizitoriului gazetăresc: „Iar dacă ar fi să facem o scurtă trecere în revistă a obligaţiilor pe care «Autoimpex» le avea față de BANCOREX la 5 august 1996, situaţia s-ar prezenta astfel: 13.191.806.832 lei – credite pe termen mediu; 3.872.391.172 lei – credite restante; 753.866 dolari S.U.A. – credite pe termen mediu; 45.179 dolari S.U.A. – restanţe pe descoperit de cont; 2.205.596.698 lei – dobîndă de încasat în lei; 33.306 dolari S.U.A. – dobîndă de încasat în valută. (...) Călin a făcut, anul trecut, cîteva luni de puşcărie, şi acum e liber ca pasărea cerului‫“ׅ‬.  Face ce face ziarul „Republica“ şi îşi trădează patronii din umbră: „Teodor Meleşcanu devine liderul de drept (?!) al social-democraţiei româneşti“, îşi intitulează Liana Buligan un editorial. Cînd conduci un partid de 6%, e, totuşi, cam greu de crezut că poţi conduce şi o Ţară!  „Jurnalul Naţional“ ne fericeşte cu o informaţie fără de care, zău, nu ştim dacă mai puteam face un pas către baie: cică Petre Roman foloseşte un parfum grecesc foarte la modă, Issey Myakey, care costă cca.

1 milion de lei. Tot ce se poate, dar cînd îşi dă el cu parfumul ăsta? Înainte sau după ce-şi ia porţia de usturoi?  O ironie fină a lui Al. Paleologu: „La noi, pluralism înseamnă mai multe P.C.R.-uri“.  Sena­ torul Vadim mulţumeşte venerabilului domn Traian Prodan, care, cunoscînd pasiunea de colecţionar şi de bibliofil a acestuia, i-a făcut o mică donaţie de cărţi, între care cîteva lucrări despre Goethe, Beethoven şi Rousseau, care îi aduc aminte de pasiunile adolescenţei.

Generosul pensionar e aşteptat vineri la Conferinţa de Presă a P.R.M. pentru a primi un set de almanahuri şi cărţi ale scriitorului, cu dedicaţie.  Ca urmare a incidentelor grave petrecute recent între Statul Poliţienesc şi bieţii chiriaşi, conducerea P.R.M. a hotărît înfiinţarea unui Departament pentru Apărarea Chiriaşilor, condus de doamna dr. Liliana Ieleţchi.

Am mai aflat că nevasta infractorului naţional Valeriu Stoica a făcut să dispară (?!) 70 de dosare ale adopţiilor ilegale de copii, pentru care luaseră ei bani grei. Îi dibuim noi şi pe borfaşii ăştia...

Sfârșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 mai 1998)

RM

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Din analele rãzboiului secret

Sabotorul olimpic (I)

Jurnalul secret al generalului Erwin von LahousenVirement, fostul şef al Secţiei a II-a a Abwehr-ului (secția de „sabotaj“ a Serviciului secret al forţelor armate germane), rnîna dreaptă a amiralului Wilhelm Canaris, a servit drept punct de plecare pentru Charles Wighton şi Gunter Peis, autorii cărții „They spied on England” („Au spionat Anglia“). Jurnalul consemnează etapele principale ale celor mai importante operaţii întreprinse de Abwehr „din Asia Centrală pînă în Mexic şi în America de Sud, trecînd prin Uniunea Sovietică şi Europa Occidentală“, între 1939 şi august 1943. Unele pasaje sînt preluate de Lahousen direct din notările zilnice ale amiralului (arse de şefii Gestapo-ului după arestarea lui sub bănuiala de a fi fost implicat în complotul din iulie 1944 împotriva lui Hitler).

La rîndul său, Canaris se pare că şi-a încurajat subalternul pentru ca Lahousen să devină „cronicarul operaţiilor desfăşurate de Abwehr în nenumărate părţi ale lumii“. În volumul „Au spionat Anglia”, autorii nu au inclus, după propria lor mărturisire, decît „operaţiile puse la cale împotriva ţărilor anglo-saxone: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi, numai într-un singur caz, Uniunea SudAfricană“. Lucrarea acordă un credit exagerat celor spuse de Lahousen (şi implicit de Canaris), avînd tendinţa de a supraestima atît eficienţa Abwehr-ului, cît şi antinazismul şefilor săi. Totuşi, materialul faptic expus prezintă un interes incontestabil. În cele ce urmează, publicăm, în extras, „peripeţiile“ unuia dintre eroii operației Weissdorn, operațiune de sabotaj al cărei cîmp de desfășurare a fost Africa de Sud. *** În cursul verii anului 1936, Jocurile Olimpice au avut loc pe imensul stadion din Berlin, construit din ordinul lui Hitler tocmai în vederea acestui eveniment.

Printre miile de atleţi care se adunaseră în capitala germană, venind din toate colțurile lumii, se afla și un tînăr poliţist sud-african, Robey Leibbrandt, care făcea parte din echipa de box „Spring-boks“.

Regimul nazist se afla încă în ameţitoarea sa primă copilărie şi Berlinul îl impresiona puternic pe acest bur de categorie grea, de douăzeci şi ceva de ani, voinic ca un taur. Fanaticele sale convingeri antibritanice, hrănite de o tinereţe petrecută în cercurile naţionaliste cele mai extremiste, căpătară, în contact cu nazismul, un nou imbold.

Leibbrandt își făcu mulţi prieteni printre concurenţii germani şi mai mulţi încă printre tinerii cavaleri blonzi ai cultului hitlerist, însărcinaţi cu primirea atleţilor străini. Cînd părăsi Berlinul, la încheierea Olimpiadei, era ferm decis să mai revină în acest oraş.

La scurt timp după înapoierea în ţară, Leibbrandt devenea boxer profesionist; la începutul anului 1937, cucerea titlul de campion al Africii de Sud la categoria grea, învingîndu-l pe Jim Penty prin K.O. în repriza a şasea. Un boxer american de categoria pană, Phil Zwick, se oferi să-l ia în Anglia, lucru pe care el îl acceptă. Leibbrandt nu avea nici stil, nici metodă, dar îşi compensa lipsa de tehnică printr-o forţă brută de necrezut. Totuşi, se scurseră luni de zile fără ca succesul aşteptat să vină; în cele din urmă, se decise să părăsească boxul şi se stabili în patria sa spirituală, al III-lea Reich.

Nu întîrzie să reia legăturile cu vechii săi prieteni germani şi, în 1938, intră la Academia de gimnastică a Reich-ului, cu intenţia de a deveni profesor de educaţie fizică. Cînd începu războiul, tocmai terminase şcoala şi în Africa de Sud se crezu că fusese internat, la fel ca şi ceilalţi supuşi britanici sau asimilaţi care locuiau

în momentul acela în Germania. Dar tînărul sud-african devenise un partizan convins al lui Adolf Hitler; vechea sa ură împotriva englezilor trebuia să-şi afle împlinirea firească acum, cînd Germania se găsea în război cu Marea Britanie.

Un spion cu vocaţie

3 douăzeci şi opt de metri, pe care Nissen preferase să-l lase la Paimpol. În ultimele zile ale lunii martie 1941, Nissen se prezentă din nou la cartierul general din Berlin al Abwehr-ului.

– Sînt gata să ies în larg în cel mult opt zile – îl încunostinţă el pe unul dintre adjuncţii lui Lahousen.

– Ei bine – răspunse ofiţerul de la Abwehr – ai auzit poate vorbindu-se despre un boxer, pe nume Robey Leibbrandt, care a fost campionul Africii de Sud la categoria grea.

– Pe legea mea, nu – răspunse Nissen, rîzînd. Dar presupun că asta înseamnă o mică plimbare spre Africa de Sud. – Exact – răspunse celălalt. Leibbrandt este un tînăr bur, un tip de afrikaner fanatic. A terminat de curînd cursuri de sabotaj şi intenţionăm să-l trimitem înapoi în Africa de Sud, pentru a provoca dezordini şi a sabota tot ce va putea. Se află în camera de alături şi am să ţi-l prezint.

Uşa se deschise şi Nissen văzu intrînd un tînăr foarte voinic. După ce se făcură prezentările, Nissen întrebă: – Și acum, domnule Leibbrandt, aţi vrea să-mi spuneţi unde vă propuneţi să debarcaţi?

– Cunoaşteţi coasta Namaqualandului, la apro­ ximativ două sute de kilometri nord de Capetown?

Aproape de vărsarea Fluviului Verde există două stînci mari, care apără ţărmul de valurile Atlanticului. Se numesc Gemenii.

Nissen izbucni în rîs: – Bineînţeles, cunosc Gemenii – spuse el. Dar nu i-am mai văzut de o bucată bună de timp, mai exact din 1913. Deci, acolo trebuie să vă duc? Perfect, domnule Leibbrandt... și cînd veţi fi gata?

Leibbrandt răspunse că e gata să ridice ancora în momentul în care Nissen o dorea. Se luă hotîrîrea să se ducă la Paimpol în ziua de 1 aprilie.

– Presupun că ştiţi – adăugă Leibbrandt rîzînd – că iau cu mine o încărcătură întreagă, explozivi împachetaţi foarte frumuşel în sticle de termos. Am şi detonatori în formă de stilou sau de periuţă de dinţi, fără să mai vorbesc de staţia de radio emisie cu acumulatori şi cu tot tacîmul.

– Aşa este – interveni ofiţerul de stat major al Abwehrului. Există chiar şi un om care să mînuiască staţia. În timpul traversării – urmă el – numele oficial al lui Leibbrandt va fi Walther Kempf; va fi considerat ca marinar din flota naţională; asta în cazul în care veţi avea ghinionul de a fi interceptaţi de vreun crucişător britanic.

În vremea aceea, Leibbrandt se afla în legătură cu una dintre secţiile Ministerului Afacerilor Externe al lui Ribbentrop, secţia care avea în sarcină organizarea de acţiuni subversive în teritoriile coloniale britanice. De la bun început, îşi oferi serviciile acestei secţii. După tergiversările obişnuite birocraţiei germane, se luă, în cele din urmă, hotărîrea de a fi trimis înapoi în Africa de Sud, ca sabotor. Capetele înfierbîntate ale fanaticilor din coteria lui Ribbentrop merseră chiar pînă la a face din el führerul unei coloane a cincea naziste, menită să ia puterea în Africa de Sud imediat după înfrîngerea Marii Britanii. Dar, oricare ar fi fost visurile, mai mult sau mai puţin ameţitoare ale lui Ribbentrop, nu era mai puţin adevărat că Abvehr-ul era răspunzător pentru acţiunile de sabotaj executate de nazişti: Leibbrandt fu deci repartizat la şcoala de sabotaj de la Quentzsee, în Brandenburg. Aici fu purtat dintr-o secţie a şcolii în alta căci mai toate îşi antrenau elevii în vederea operaţiilor pe care Hitler avea in­tenţia să le lanseze în vest. Începu să-l bombardeze pe Ribbentrop cu scrisori. În 1940 Ribbentrop avu răgazul să-şi amintească de elevul şcolii de sabotaj: într-o bună zi, Abwehr-ul primi din partea înaltului comandament ordin să se ocupe puţin de el. În octombrie, Lahousen nota în jurnalul său că situaţia lui Leibbrandt, plasat ca sabotor în răspunderea sa, fusese discutată în cursul unei şedinţe cu reprezentanţi ai lui Ribben­trop; cu acel prilej fusese trasată în linii mari operaţia sud-africană, denumită Weissdorn. La o lună după aceea, era în măsură să anunţe că faza pregătitoare a operaţiei era încheiată, cel puţin din punctul de O barcă porneşte în ceaþă (1) vedere al secţiei sale. Leibbrandt era pregătit, Opt zile mai tîrziu, în dimineaţa de dar cea mai complicată problemă rămînea 1 aprilie, Leibbrandt şi operatorul radio nerezolvată; cum să fie transportat burul nazist soseau, pe căi diferite, la Paimpol, pe chei. pînă în Africa de Sud. de-a lungul a şase mii de fusese oficial echipat ca vas auxiliar Kyloe mile, pe mările controlate de marina britanică? al marinei de război germane, sub comanda Ribbentrop sperase că marina germană îi va lui Nissen: toţi membrii echipajului, pune la dispoziţie un submarin, dar Doenitz inclusiv Leibbrandt şi operatorul, primiră refuză categoric să rişte existenţa uneia dintre uniforme şi livrete militare de marinari navele sale pentru a transporta un singur om germani. În ziua următoare, două remor­ (sau doi, cel mult). Lahousen avu atunci o idee chere îl scoteau pe „Kyloe“ afară din salvatoare. El își aminti de Christian Nissen, portul Paimpol. Timp de 43 de ore yachtul alias Hein Mück, yachtmanul german care, în continuă să fie remorcat: trebuia să ajungă vremea aceea, făcea naveta transportînd spioni în largul mării, dincolo de zona operaţiilor peste Canalul Mînecii. apropiate ale vaselor de patrulă britanice.

Robey Leibbrandt În noiembrie 1940, Nissen fu convocat de În zorii zilei de 4 aprilie, „Kyloe“, cu toate Abwehr, unde fu întrebat dacă se consideră pînzele întinse, pătrunse în Atlantic. în stare să conducă un vas de tonaj mic pînă în Atlanticul Cea dintîi grijă a lui Nissen era să traverseze de sud, străpungînd blocada engleză. Nissen răspunse că perpendicular linia itinerarului obişnuit al convoaielor treaba se putea face cu condiţia să-şi poată procura un vas britanice şi să iasă cît mai repede cu putinţă din zona pe care să-l aleagă el singur şi care să fie echipat aşa cum zborurilor de recunoaştere; în ciuda vînturilor puternice credea de cuviinţă. La Abwehr, Nissen nu-și formulase şi a mării agitate, se îndreptă direct către vest. Spre pretenţiile în amănunt, dar ştia foarte precis ce căuta. În mijlocul lunii aprilie, „Kyloe“ pătrunde, totuşi, foarte timpul „Cursei de la Fastnet“, în 1938, fusese impresionat adînc în inima oceanului şi începu să navigheze în de calităţile maritime ale yachtului francez „Kyloe“, direcţia sud. La o lună după ce plecase din Paimpol, împotriva căruia trebuise să lupte. Aşadar, începu să-l caute vasul ajunge să traverseze Ecuatorul şi, cu pînzele de pe „Kyloe“. Prada rîvnită o găsi în micul port Paimpol. vînturi prielnice, se apropie de remitatea nord-estică a „Kyloe“ era ancorat acolo, şi nu suferise nici o stricăciune Braziliei. Nissen era hotărît să se ţină cît mai departe cu de pe urma războiului. putinţă de traseele convoaielor britanice care porneau Luna decembrie începuse de mult şi Nissen calculă de la Capetown şi de la Freetewn; în acelaşi timp, alese că-i vor trebui cel puţin trei luni pentru a transforma o direcţie care îi permitea să navigheze la o distanță yachtul în vederea unei călătorii atît de lungi. Pînă la suficientă de coastele braziliene. jumătatea lunii martie, dulgheri şi mecanici din marină (va urma) lucrară, fără întrerupere, la echiparea vasului lung de „Magazin istoric”

4

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Lene și bălării

Cred că sfinția sa Papa Ioan al II-lea a glumit cînd a zis că România este Grădina Maicii Domnului... Cum poate să fie ea Grădina Maicii Domnului, cînd aici ești tîlhărit la drumul mare... Prostituatele fac trotuarul...

Copiii le dau în cap părinților... Unde este iubirea de aproape? Unde e rugăciunea? Unde este Dumnezeu? Țara lăudată astfel de Suveranul Pontif nu e deloc așa.

Iar dacă România a ajuns în halul acesta, vina o purtăm toți... Țara noastră arată ca o haină peticită cu fel și fel de blocuri pestrițe, cu case zidite la voia întîmplării, în mijlocul cîmpului, pe vîrfuri de dealuri... Natura, atît de darnică cu noi, este în permanență batjocorită: pajiștile, izvoarele și lacurile sînt acoperite de mizeria lăsată de localnici și mai ales de turiști: grămezi de moloz, sticle de plastic, cîrpe și alte cele, care au transformat peisajul în veritabile gropi de gunoi... De toate acestea, tu ești vinovat, omule, care în păcătoșenia ta ești atît de mulțumit de tine încît nu mai ții cont de nimic, și chiar crezi că țara ta e Grădina Maicii Domnului, mîngîindute cu astfel de vorbe. Sufletul îți înflorește de bucurie că Dumnezeu te-a blagoslovit să te naști aici, unde ai de toate: pămînturi mănoase, cîmpii cu lanuri aurii, codri, rîuri cu ape bogate... Îți lipsește în schimb vrednicia, bunul-simț și grija de a păstra moștenirea lăsată de străbuni pentru ca ca tu să ai, la rîndul tău, ce lăsa copiilor și nepoților tăi, ajutîndu-i să-și găsească drumul corect în viață, pentru a trăi în dreptate, adevăr, credință și respect pentru oameni și natură... Din păcate, e greu să recunoaștem, dar va veni cumplita

zi a adevărului, și atunci vom constata că România este o colonie, că n-a mai rămas nimic din țara românilor, așa cum a fost cîndva... Fiecare face ce vrea și ia pînă și hrana de la gura semenului său fără nici o remușcare...

Vezi, omule, și te fălești că trăiești într-o Românie frumoasă, pe care alții au descris-o ca fiind Grădina Maicii Domnului... A cui este România vedem, însă, cu toții: a hoților, a perverșilor și a escrocilor care mișună printre noi, în mașini de ultimul răcnet, cu girofarurile aprinse și cu motoarele turate la maxim, fără să le pese de obiditul, de necăjitul care, pentru o bucată de pîine, își rupe spatele sub povara sacilor de ciment pe șantier sau sub loviturile de gîrbaci ale polițistului, fiindcă vinde pe trotuar o pungă cu floare de mușețel sau un pumn de cireșe din copacul de la el din ogradă, pentru a cîștiga cîțiva bănuți cu care să ia de-ale gurii pentru copilașii lui... În Grădina Maicii Domnului, golăneala, prosteala pe față persistă în toate mediile sociale. Pare că toată lumea uită de Dumnezeu și, cînd vine vorba de interesele personale, nu mai există nici o considerație pentru cei din jur. Toate acestea ne consternează și ne întristează, fiindcă pare că nimeni nu se mai sinchisește de cuvintele Papei, cum că România este o țară binecuvîntată de Dumnezeu... Cît de duplicitar a ajuns românul, care nu mai are nimic din evlavia străbunilor săi, cei care, de-a lungul vieții lor, au ridicat la fiecare răspîntie de drumuri cîte o troiță, la care să se roage drumețul istovit de drum și să se răcorească cu apă limpede, miruită de roua cerului senin, din fîntîna săpată la marginea cîmpului...

Dacă ar fi să vină, acum, Preasfinția Sa, să se plimbe cu papa-mobilul, pretutindeni, pe plaiurile noastre, îmbîcsite de lene și bălării, de ignoranța oamenilor care aruncă la voia întîmplării cuvinte de ocară la adresa

Domnului, cu siguranță că ar regreta cele spuse atunci despre România... Și totuși, pentru ca țara aceasta să fie într-adevăr Grădina Maicii Domnului, este nevoie ca românii să participe toți la înfrumusețarea ei, iar clasa politică să stopeze pentru totdeauna măcelărirea pădurilor, vînzarea bogățiilor naturale și a sutelor de hectare de pămînt străinilor, omorîrea păsărilor și animalelor din gospodăriile oamenilor sub pretextul că s-au îmbolnăvit de fel și fel de gripe... România de acum nu e nicidecum Grădina Maicii Domnului, cum se vorbește, și nici nu curg rîuri de lapte și miere pe plaiurile ei. Dacă pînă mai ieri a fost ca o regină de frumoasă, astăzi a devenit o cenușăreasă. Și asta o spunem cu tristețe și cu lacrimi în ochi, pentru a se lua aminte că nu tot ce zboară se mănîncă și că nu tot ce se spune este și adevărat. Iar zicerea aceea, că România e Grădina Maicii Domnului, pare, azi, o glumă, gustată de unii, contestată de alții!

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

Autenticitatea sabiei lui Ștefan cel Mare nu este arheologice din Tg. Neamț, Deleni (județul Iași), Povestea legendarei sãbii situri Cetatea Neamțului, sau reprezentate în picturile bisericii pusă la îndoială, însă modul în care aceasta a ajuns în Bălinești. Conform acelorași surse, spada, forjată posesia turcilor și, ulterior, în colecția Muzeului din a lui ªtefan cel Mare din din celebrul oțel de Toledo, i-a fost oferită lui Ștefan Istanbul, continuă să fie subiect de speculații și teorii

Odiseea fascinantă strecurată prin istorie și mit a eroului național Ștefan cel Mare, una dintre cele mai enigmatice și fascinante figuri ale istoriei românești, continuă să captiveze atît prin povestea sa, cît și prin controversa legată de felul în care sabia sa și-a găsitul locul său actual în Muzeul Topkapi din Istanbul, Turcia.

Domnitor al Moldovei între anii 1457 și 1504, Ștefan cel Mare a devenit un simbol al rezistenței împotriva invadatorilor, consolidînd puterea și independența principatului său. Sabia lui, despre care legendele spun că ar fi fost un dar papal în semn de recunoștință pentru lupta împotriva otomanilor, este înconjurată de mister și venerație. Într-un colț al sălii de arme din renumitul Muzeu Topkapî din Istanbul, vizitatorii pot admira o piesă de patrimoniu deosebită: o spadă moldovenească ce se distinge printr-o simplitate remarcabilă și o eficiență în luptă confirmată de istorie. Această armă, cu două tăișuri și de dimensiuni impresionante – 125 cm lungime și o greutate de 2,5 kg – era folosită cu ambele mîini și necesita o forță fizică deosebită pentru mînuire.

Spre deosebire de alte arme fastuoase din colecție, ornate cu pietre prețioase și realizate din materiale scumpe, spada moldovenească impresionează prin simplitatea sa și semnele heraldice de pe mîner. Acolo, vizitatorii pot observa stema Moldovei, emblematicul Cap de bour, și inscripția în limba slavonă: „Io Ştefan Voievod domn al Ţării Moldovei”, alături de numele „Ștefan cel Mare” tradus în turcă. Carol König, un expert renumit în armamentul medieval, menționează în lucrarea sa, „Armamentul din dotarea oastei Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare”, că acest tip de armă are echivalențe descoperite în

cel Mare de către Papa Sixt al VI-lea după victoria împotriva otomanilor în bătălia de la Vaslui, marcînd recunoașterea internațională a rolului Moldovei în apărarea creștinătății. Prezența ei în Muzeul Topkapî nu doar că atestă valoarea și importanța istorică a acestui artefact, ci și poveștile și legendele care îl înconjoară, oferind o fereastră către trecutul bogat și tumultuos al relațiilor dintre Moldova și Imperiul Otoman.

Această spadă nu este doar o mărturie a meșteșugului armurier al vremii, ci și un simbol al curajului, diplomației și influenței pe care Ștefan cel Mare și Moldova le-au avut în istoria Europei.

Controverse şi mituri Cum a ajuns acest prețios artefact în muzeul Topkapi din Istanbul este subiectul multor teorii și speculații.

Unii istorici presupun că sabia a fost trimisă ca un cadou diplomatic pentru a asigura pacea cu Imperiul Otoman, în timp ce alții cred că a fost capturată ca trofeu de război după o confruntare în care forțele moldovene au fost înfrînte.

Prezența sabiei în Turcia a stîrnit dezbateri aprinse și dorința multor români de a o vedea repatriată. Ea este privită ca un simbol național al identității și rezistenței românești. Legen­ de despre puterile sale magice, capabile să protejeze Moldova în timpul războaielor, au supra­ viețuit pînă în zilele noastre, adăugînd un strat de mitologie asupra istoriei sale.

diverse în rîndul istoricilor. Există relatări conform cărora Ștefan cel Mare ar fi fost nevoit să cedeze sabia ca urmare a unei înfrîngeri în fața turcilor. O altă ipoteză sugerează că prețioasa armă a fost capturată de turci în urma unui jaf al vistieriei domnești.

O teorie alternativă, adusă în discuție de Dexologia, spune că sabia a căzut în mîinile turcilor în perioada tumultuoasă de după prima domnie a lui Petru Rareș.

După ce fiul lui Ștefan cel Mare a fost detronat și s-a refugiat în Transilvania, forțele otomane ar fi profitat de ocazie pentru a jefui tezaurul Moldovei, sabia legendarului domnitor fiind printre obiectele de valoare răpite în această incursiune.

Fie că a fost predată în semn de supunere, confiscată ca trofeu de război, sau pierdută în urma unui jaf, sabia lui Ștefan cel Mare și-a găsit drumul către Istanbul, unde astăzi stă ca mărturie a unei epoci de legendă în istoria românească, încărcată de eroism și conflicte. În ciuda incertitudinilor care învăluie povestea sa, sabia rămîne un simbol al măreției Moldovei și al domniei lui Ștefan cel Mare, atrăgînd curiozitatea vizitatorilor din întreaga lume. În ultimii ani, au existat inițiative și discuții pentru repatrierea sabiei în România.

Aceste eforturi reflectă do­ rința de a recupera o parte a patrimoniului cultural și istoric românesc, văzut ca un act de justiție istorică și de recunoaștere a importanței lui Ștefan cel Mare în istoria europeană. În concluzie, sabia lui Ștefan cel Mare rămîne un subiect de fascinație și controversă, reprezentînd mai mult decît o simplă armă. Este un simbol al istoriei, culturii și spiritului unui popor.

Sursa: playtech.ro

RM

5

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

,,Academia ieșeană de umor și inteligență” de la Bolta Rece

Este de la sine înțeles că, în literatură, via și vinul ,,vast material de cultură” – constituie o temă frecvent abordată, cu o arie întinsă, mai ales în creația umoristică.

Vinul este un dar dumnezeiesc, cere înțelepciune și cumpătare. A însoțit civilizația omenirii, a fost cîntat de poeți, dar creațiile umoristice i-au dezvăluit aspecte mai puțin lăudabile, mai ales în epigramele încărcate de sensuri, cu învățăminte demne de luat în seamă. E adevărat că, așa cum se știe, vinul este dătător de voie bună, sub influența unui pahar de vin rosé, mintea este mai avîntată, cheamă inspirația. Așa se explică faptul că majoritatea scriitorilor sînt slujitori supuși ai zeului Bachus (dar nu și invers).

Importanța vinului, mai ales a Cotnarului, pentru societatea ,,Junimea” este cunoscută, mai ales după ce se mută la Bolta Rece. Pentru informarea și amuzamentul cititorilor, prezentăm cîteva date despre cele ce se întîmplau la această ,,Academie” a ,,boltagiilor”, preluate din cartea autorilor Constantin Botez și Adrian Pricop – Tradiții ale ospitalității românești. Prin Hanurile Iașilor, Ed. Sport-Turism, București, 1989, p. 148, inserate în volumul Elis Râpeanu, ,,Epigrama în literatura română” (Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001): La ,,«academia ie­șeană de umor și inteligență», se întîlneau, în funcție de timpul lor liber, unii membri ai societății JUNIMEA, alteori, cum se afirmă, «întregul areopag junimist ocupa crîșma». În acest mediu s-au petrecut cele mai generoase și mai nobile întîmplări, avînd toate un caracter de creațiune spontană și originală.

BOLTAGIII, care se adunau la un cofăiel de vin vorbit, au transformat renumita cîrciumă a grecului (aromân, credem noi) Avram Amira, care preia localul în 1864, în UNIVERSITAS VINORUM, cu deviza «mîncarea-i fudulie, băutura temelie». Vestitul Cotnar, conservat în hrubele Amira, «cu gust de căpșună și adiere de frunză de nuc», era elementul dionsiac ce întreținea o atmosferă de umor și poezie. Vasile Pogor surprinde acest aspect prin iedeea «dacă n-ar fi Cotnarul, trebuia să-l inventăm, căci fără el unde-i umorul Junimei, cînd ne inspirăm?». La rîndul său, Amira completa sentențios cu următoarele versuri: La Junimea se păstra dictonul Intră cine poate, rămîne cine vrea!

La Bolta Rece era consemnul Intră cine vrea, rămîne cine bea!”.

La agapele din acest templu, ,,unde inimile deveneau deschise și spiritele vii, au fost persiflate ifosele de boieri ale unora” (p. 133). Eminescu însuși prefera acest local unde l-a dus, după 1873, și pe I. Slavici, cu care a locuit, un timp, la Trisfetitele (moment surprins de poet cu ironie și autoironie, în catrenul:

Eu sînt biata caracudă Ce trăiesc fără de trudă În locaș la Trisfetite Trisfetitele vestite vestite prin renumele de ,,balamuc” pe care și-l atrăseseră locatarii) [din: G. Călinescu, ,,Viața lui Mihai Eminescu”, vol. I, E.P.L., București, 1969, p.

311]. Acest cenaclu vinicol avea și un buchet de norme intitulat Decalog al vinului, care ,,urmărea să sintetizeze tot ceea ce ridică pe un piedestal superior ținuta demnă care nu admite exaltarea, viciul, abuzul și exagerarea de orice fel” (C. Botez, op. cit. p. 144). Cei inspirați exprimau în versuri aceste precepte. Iată două sextine care cuprind două tendințe opuse:

CUMPĂTAREA (Vinul nu se bea, se degustă) Nu mă lua, Nu mă bea, Nu-s măsură de ulcea, Să mă guști, Să-nveți să bei Cîte-un deget, două, trei.

ABUZUL (Ironizează pe cei ce vor să beie la nesfîrșit)

Bolta Rece cu răbdare Cere de la fiecare Ca să beie liniștit, Fără țipete stridente, Fără gesturi violente, Pîn’ la fund! La nesfîrșit! ,,Ca sucursală credincioasă a Junimii, trebuia să imite obiceiul” centralei, introducînd Condica de prezență, care a devenit un adevărat document păstrat de Simion și Panciu – fiii lui Aristia Amira. ,,A fost un registru cu multe file, unde întîmplările și faptele desfășurate în vestita crîșmă erau consemnate, la început, de un membru delegat, mai tîrziu fiecare boltagiu avea dreptul să ceară cu ifos să i se dea acea condică, unde se treceau toate fanteziile inspirate de generosul vin de Cotnar” (p. 145). Astfel, glumețul Creangă a consemnat următoarea ghicitoare: Ghici, ghicitoarea mea: Nu pot sta fără proptea, Am o față sfeclioasă Și-o privire caraghioasă, Sînt pipir ca un cosac Sacsana ca un briceag, Dar acuma sînt în stare Să mă bat c-un boier mare.

(Omul chefliu) (pipir, probabil, unduios ca pipirigul – trestie La ,,Bolta Rece” se întîlneau, odinioară, Eminescu, mai mică; cosac – pește argintiu; sacsana, Creangă și mulți alți scriitori ai ,,Junimii”. Intrarea în vestitul saxană-povară, aici cu sensul de îndoit, cocîrjat local e străjuită, astăzi, de statuia lui Păstorel ca sub povară).

Însuși Maiorescu înzestrează ,,bîrlogul” cu 12 stacane – după numărul apostolilor – aduse din Italia, ,,ca surpriză pentru banchetul Junimii, apoi transportate cu mult alai la Bolta Rece, Pogor trimițîndu-le ca amintire stihuirea: Din acest stacan Beți din an în an, Or, la Bolta Rece, Se bea [sic!] zilnic zece!”. Și Caragiale își exprimă atașamentul față de Uni­ versitas Vinorum (Bolta Rece), care și-a căpătat un anumit blazon. Dintr-o scrisoare către Creangă se des­ prinde nostalgia pentru acele zile cînd își desfășura ,,corrida” la Bolta Rece, cînd erau ,,mai îndrăzneți ca Ivan Turbincă și mai fericiți ca Ioan Roată”, încheind astfel: ,,Trimit Iașiului o caldă salutare; iar pe voi vă sărut, sugînd în pagubă buricile celor zece degete care mai păstrează parfumul și binecuvîntarea Cotnarului” (p. 152). Cu timpul, coborau în crama de la Bolta Rece și studenții și tinerii absolvenți ai universității, care organizau, la diferite ocazii, petreceri, și Universitas vinorum răsuna de cîntecul Gaudeamus igitur. În această atmosferă aveau loc adevărate recitaluri de poezii, îngemănate cu parodii. Astfel, poetul Petru Fântânaru (născut în 1867 la Fălticeni, cel care a scris în 1891 volumul RADICALE, publicat în 1894 sub pseudonimul Vladimir) a parodiat ,,Somnoroase păsărele”: Drăgălașe păhărele Dinainte-mi să se pună, Să se toarne vin în ele,

Poftă bună!

Să golim toți în tăcere, Iar cuiva vin de nu-i place, Beie-atunci mai bine bere,

Beie-n pace!

Cine-i amețit prea tare, Pe sub mese să se culce Și în zgomot de pahare

Doarmă dulce!

Să nu fie vorbă lungă, Doară știm ce scurtă-i viața, Să bem pînă să ne-ajungă

Dimineața!

La parodie răspunde poetul Bădușcă (Grigore Petcu, n. 1 iunie 1855 în Iași, fratele lui Ion GrigoriuHavas – decanul ziariștilor din Moldova), cu următorul catren ce-și va fi prelungit, poate, ecoul, în epigramele de mai tîrziu pe tema ,,Pe Dunăre de-ar curge vin”: Mările de vin să fie Lucru negîndit C-ar ajunge tot ieșeanul Marinar vestit! Și Vasile Militaru elogiază vinul, cel ce inspiră poeții:

Urare meseriei noastre Vinule de viță rară, vinule de viță sfîntă În al cărui suflet mare însuși nemurirea cîntă, Tu ești sănătatea lumii, tu ești bucuria vieții, Să cunoască nemurirea, tu ai inspirat poeții.

Un adevărat cavaler al vinului a fost renumitul scriitor și epigramist Al. O. Teodoreanu (Păstorel), care se mîndrea cu titlul de oenolog – calitate cu care G. Călinescu îl introduce în Istoria literaturii române.

La un pahar de vin cu Robert de Flers, Păstorel afirma: ,,Vinul trăiește, are o conștiință personală, ale cărui virtuți ascunse sau calde slăbiciuni trebuie ghicite”. Și neîntrecutul, spumosul epigramist dădea dovadă de spirit de ,,sacrificiu” în ,,lupta” cu misterele vinului: Ne cheltuim în vaste fantezii, Entuziaști, mai tineri sau mai maturi, Dar savurînd licoarea-atîtor vii, N-ai descifrat destul... Și nu te saturi.

ELIS RÂPEANU (din vol. ,,Sus Paharul”, Ed. Anamarol, 2018)

6

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini Balsamuri spirituale

Nicolae Iorga despre unele personalități ale culturii universale

Creatorii cei mai mari ai monumentelor de cultură ocupă un loc deosebit în viziunea lui Nicolae Iorga.

Ei sînt, în general, cei care, întrupîndu-și timpul, s-au așezat în afara timpului, cucerind o eternitate definitivă. În paginile operei lui N. Iorga, el însuși o personalitate remarcabilă a culturii universale, se întîlnesc rînduri de o mare frumusețe închinate acelor genii care au ridicat cultura europeană pe înălțimi uluitoare. Pentru fiecare are o notație specifică, care nu se repetă niciodată și care totdeauna evocă o lume proprie, unică în felul ei.

Dante este etern pentru că ,,El este astfel dintre aceia, foarte rari, care sînt pentru toate timpurile și pentru toate popoarele, nu pentru că au căutat aceasta, ci tocmai pentru că au fost mai mult ai vremii și neamului lor, dar cu atîta putere încît au ajuns pînă la izvoarele veșnice din care se adapă acolo, la locul lor, națiunile și secolele”.

Petrarca: ,,A fost omul închinării de zi și de noapte pentru esența de cugetare umană care e cartea.

A fost acela care din carte în carte s-a pus în legătură cu ceea ce umanitatea, peste răutățile și trivialitățile ei, a transmis mai înalt și mai nobil. A fost, prin neștersele rînduri scrise, unul din tovarășii eroilor din toate timpurile, care se înfrățesc, prin cuvîntul scris, în sinodul nemuritorilor”.

Shakespeare este etern deoarece ,,reprezintă nu numai cea mai înaltă formă a literaturii pe o cunoaștem pînă acum, una în care se amestecă tot ce e mai sus, și tot ce e mai jos, tot ce e mai fundamental în adîncuri și tot ce e mai sublim în înălțare. În acest vast concert de glasuri felurite nu este o singură notă care să nu fie reprezentată”.

Dimitrie Cantemir a fost ,,Un entuziast: la el, cea mai nobilă curiozitate s-a unit cu o caldă iubire pentru scopul cercetărilor întreprinse.

Așa a fost setea de știință, revărsată asupra atîtor tărîmuri, a celui care a murit la 50 de ani, cu aceiași ochi lacomi de a pătrunde tot ce se găsea în raza lor de privire și gata de a pune în cărți noi tot alte gînduri. Nu i-a plăcut numai ce vădesc și descoperă cărțile, în multe limbi, pe care le-a răscolit cu degetele nerăbdătoare ale frumoasei mîini de stăpînire. Ci asupra ființei omenești înseși s-a întins această patimă nebiruită de care s-a zbuciumat din anii celor dintîi încercări pînă în clipa cînd moartea singură l-a împiedicat de a merge mai departe”.

Mihai Eminescu: ,,Este privit astăzi, și pe cea mai desăvîrșită dreptate, ca întruparea cea mai deplină a sufletului românesc. Și totuși, nu sîntem în stare a prețui după cuviință fiecare parte din opera lui”. *** Nicolae Iorga (5 iunie 1871 - 27 noiembrie 1940), ilustru erudit și savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003

RM

volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. A dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale, s-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională. Vasta operă istorică cuprinde numeroase domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. George Călinescu spunea că Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale Secolului XX, „rolul lui Voltaire”.

Iată zece citate rămase celebre din opera lui Nicolae Iorga: * Un popor care nu-şi cunoaşte istoria e ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii. * Sînt succese care te înjosesc şi înfrîngeri care te înalţă. * Viciile sînt călăi care te omoară încet, ca o sabie neascuţită. * Cel care stă jos să nu rîdă de cel care cade de pe vîrfuri. * Linguşirea este plata anticipată a trădării care ţi se pregăteşte. * Dacă ataci replica unui prost, rişti să te trezeşti cu tot prostul în discuţie. * Surdul vorbeşte mai tare decît cel care aude şi prostul mai mult decît cel ce înţelege. * Sufletul e ca fierul. Nu poţi lucra cu el pînă nu l-ai încălzit. * Greşelile nu se iartă, ci se repară. * Omul făţarnic are două feţe şi nici un obraz.

LILIANA TETELEA

Din Bucureştii de altădată

În vogã (pe vremea strãbunicii) „Cățelușul purtat în lesă la plimbare pe trotuarele îmbulzite ale Căii Victoriei, țigara în colțul gurii artistic fardate, bridge-ul, cocktail-party-ul, etc… și-au făcut debutul în viața Capitalei noastre, ca oricare alt capriciu al modei. Am crezut, atunci cînd și-au făcut apariția în carnetul mondenelor noastre, că nu vor trăi decît clipe efemere, că nu vor fi decît... «o vogă» trecătoare, că vor avea soarta «altor voge» născute din ordinul «nu știu cui», apuse ca prin magie fără să știm «precis cînd» și fără să știm «de ce». Dar acestea s-au înscăunat în viața de toate zilele a mondenelor bucureștene ca și cînd obiceiul lor ar fi fost moștenit de la străbunice, odată cu lada cu naftalină și vechituri.

Ceea ce ni s-a părut o glumă a modei constituie azi un lanț indestructibil al vechii tradiții bucureștene”. Ce nu știa reporterul interbelic D. Lc., autorul articolului „Voga Capitalei” publicat în numărul din 4 mai 1938 al revistei „Ilustrațiunea Română” – din care am extras citatul anterior – era că peste cîteva decenii o nouă „vogă” avea să pătrundă printre „fashionistele” („mondenele” de ieri) capitalei: curentul vintage. O modă care readuce la viață ceea ce era „în vogă” în vremea străbunicilor noastre. Să aflăm, așadar, cam ce

era „în vogă” prin anul 1938. „Eleganța bucureșteană trebuie să fumeze, trebuie să joace bridge, să adore un cățel, să bea whisky la cocktail-party-uri...

Dar toate acestea au intrat de mult în domeniul obișnuinței! Noi elemente, noi baloane de oxygen, sînt reclamate pentru înviorarea ritmului monden.

Care-i noua vogă? Care e ultima vogă? Cum? N-ați observat încă nimic în noua ținută automobilistică a doamnelor bucureștene? E un mic triumf asupra unui despot al garderobei; noua vogă dictează: «De azi înainte, dacă vrei porți pălărie, dacă nu, nu porți!». În viteza mașinei, în bătaia vîntului și a soarelui de primăvară, aveți dreptul să lăsați buclele ondulației permanente și sugestivei coafuri «paj» să respire în voie. În mașinuța ta doar ești puțin ca și la tine acasă! Și nu porți pălărie! Și apoi îți dă un aer sportiv!

Vei avea aerul și mai sportiv dacă arborezi pe nas ochelarii negri cu rama groasă. Cu ramă groasă, albă!

Așa sună cuvîntul de ordine. Mai ales la volan, comiți cea mai gravă abatere de la vogă dacă nu te supui să privești lumea, cerul, iarba și florile prin sticla cenușie care-ți întunecă întreg universul.

- Dar eu am ochi sănătoși și… destul de frumoși și prefer să văd lumea în roz! Nu crezi că această sticlă cenușie?

- Cînd voga ordonă, tu nu trebuie să crezi nimic, duduie! Căci oricît vei protesta la început, tot termini prin a capitula. De aceea ai admis atît de repede și basmaua à la russe, pe care o aranjezi în trei colțuri legînd două sub bărbie. La început ai avut cu soțul d-tale o discuție care a urmat cam în felul următor: - Bine, dragă, după ce că te aștept un ceas în mașină, îmi sosești legată la cap cu o basma de chivuță?

- E ultima vogă, dragul meu! Basmaua à la russe...

- E ridicolă, ne va rîde toată șoseaua, te rog să o scoți!

- A, nu, dragul meu, e ultimul șic și nu vreau deloc să am aerul unei demodate...

Nici nu ați ajuns la Otopeni. Pe lîngă mașina voastră au fîlfîit cascade de basmale rusești strident colorate.

- Ai dreptate, draga mea, cred că în definitiv nu-mi displace această vogă a basmalelor.

- O! Dar ar fi fost suficient chiar dacă-mi plăcea numai mie…

Străbătînd șoseaua pînă la Snagov ai aflat deodată cu tristețe că încă nu erai la curent cu noua vogă sportivă feminină. Nu poate fi vorba decît de o… nouă vogă! A doua zi te întîlnești la coafor cu tovarășa de sky: - Știi, avem cu ce înlocui sky-ul. O nouă vogă… sportivă. Mi-am și comandat… ghici ce?

- Ți-am luat-o înainte, scumpă amică, am și fost ieri pînă la Minovici și n-am căzut decît de trei ori.

- De pe cal?

- Cum de pe cal? De pe bicicletă, dragă! Dar văd că nu prea ești la curent cu moda sportivă. N-ai aflat încă de ultima vogă a ciclismului feminin? Fusta-pantalon e indispensabilă, restul se înjghebează ușor!

Ce va dăinui din acest stol de noi capricii mondene cu care ne-a dăruit primăvara anului acestuia? De cele mai multe ori puterea unei vogi apune odată cu sfîrșitul sezonului… Să nu dispere modistele? Să nu jubileze negustorii Bazacei!? Și bine ar face elegantele sportive dacă din timp, ar socoti un colțișor în apartamentul lor, destinat micului «Muzeu al capriciilor» lor sportive. O bicicletă condamnată ruginii așteaptă să-și ocupe locul pe lîngă alte unelte demodate…”.

Sursa: Art. „Voga Capitalei”, 4 mai 1938

RM

7

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

File de istorie

Un principe iluminist pe tronul țărilor române – Nicolae Mavrocordat (III) O premieră fiscală europeană (2)

Istoricul sas Johann Filstich, afirmă că Nicolae Mavrocordat „înlătură rumânia şi pe toți rumânii ce-i erau supuşi îi lăsă slobozi“. Cum se ştie, faptul nu s-a petrecut ca atare, dar afirmaţia ne îndreptăţeşte să credem că a existat o intenţie a voievodului de desfiinţare a servituții personale, pe care n-a apucat însă să o transpună în practică. De altfel, ceva mai tîrziu, desfiinţarea rumâniei în ambele principate va fi principala reformă înfăptuită de fiul lui Nicolae Vodă, Constantin Mavrocordat – ceea ce arată că ideea stăruia în programul oamenilor politici ai vremii. Nicolae Vodă însuşi îşi dădea seama că seria de reforme pe care le în făptui se sau pe care se gîndea să le pună în aplicare avea nevoie de un timp mai îndelungat şi de condiţii optime pentru a-şi arăta roadele. Nu întîmplător, el îi îndemna pe boieri să manifeste încredere şi să „aibă răbdare“, deoarece „plata ostenelilor“ celor chemaţi să cîrmuiască nu duce întotdeauna la rezultate practice imediate. Omul – spunea el – „nu samănă şi seceră“ o singură dată, după cum nici din pom nu „să culege dintr-însul rodul“ numai o dată.

Simbolul „domnilor Daciei“ Fiind – după aprecierea Ariadnei Camariano-Cioran – „unul dintre cei mai culţi domni fanarioţi pe care i-au avut ţările române, filozof, scriitor şi mare colecţionar de cărţi şi manuscrise“, Nicolae Mavrocordat s-a preocupat de dezvoltarea învățămîntului şi, în genere, a culturii. Axinte Uricariul precizează, în scrierile sale, obiectivele culturale primordiale ale domnitorului: voia „să facă două lucruri bune în ţară... una, tipografie, ca să tipărească cărţi; şi a doua, să facă scoale ca să înveţe cine ar vrea, fără de plată“. În Moldova, ambele obiective au fost înfăptuite în cursul celei de-a doua domnii: la mînăstirea Sf. Sava din Iaşi a fost întemeiată o tipografie, iar prin hrisovul din aprilie 1714 a fost reorganizată Academia domnească

reunite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, îmbinarea stemelor – cum sublinia Aurelian Sacerdoţeanu – nu era „un simplu accident istoric“, ci releva „o atitudine politică deliberată“, determinată de năzuinţa permanentă a poporului nostru spre unitate şi independenţă politică. din Iaşi – instituţie de învățămînt de De altfel, pe una din tipărituri, mare însemnătate în viaţa culturală a (Istoria sfintă, din 1716) stemele patriei noastre. Academia funcţiona reunite sînt însoţite de precizarea din 1707, din vremea lui Antioh că simbolul corbului „împodobeşte Cantemir. Între îmbunătăţirile aduse capetele domnilor Daciei“. acestei școli de Nicolae Mavrocordat Atenţia acordată culturii de a fost și aceea de a adăuga la Nicolae Mavrocordat e cu atît mai obiectele de studiu, pe lîngă limba firească, cu cît voievodul însuşi greacă şi slavonă, limba română, avea – cum am văzut mai înainte academia fiind – după părerea lui – multiple preocupări cărturăreşti, fiind „un cuminte scriitor de N. Iorga – „cea dintîi școală în cărţi“ (N. Iorga). Lucrarea sa limba țării, și un fanariot era acela fundamentală, elaborată în timpul care o întemeia“. N. Iorga sublinia, captivităţii din Transilvania (1716totodată, caracterul gratuit al acestei 1718), intitulată Despre datorii instituţii de învăţămînt şi faptul este o carte de morală creştină şi că era deschisă oricărui doritor de filozofică. Apărută în greceşte, ea a învăţătură, nu numai fiilor de boieri. fost ulterior tradusă, pentru publicul Măsuri similare a adoptat european, în două ediţii în limba şi în timpul domniilor din Ţara latină de către sasul Ştefan Bergler.

Românească – ceea ce dovedeşte, Nicolae Mavrocordat, „Cuvânt Majoritatea istoricilor români şi încă o dată, caracterul unitar al contra nicotinei“, Iași, 1786 greci i-au atribuit domnitorului și etapei de dezvoltare în care se traducerea, din latineşte în greceşte, aflau principatele, în felul acesta Bucureștiul și laşul continuau să fie puternice centre a operei lui Ambrosius Marlianus, Theatrum politicum, de cultură în această parte a Europei, în care, alături de lucrare tipărită pentru prima oară la Roma, în 1631. români, își desăvîrşeau instrucţia mulţi greci, bulgari, Paternitatea traducerii a fost însă pusă la îndoială de albanezi, sîrbi, tineri care în teritoriile locuite de ei aflate Ariadna Camariano-Cioran, care într-un studiu din sub stăpînirea efectivă a Imperiului otoman nu puteau 1943 precizează că traducătorul cărţii ar fi fost loan Avramie Cretanul. întemeia asemenea instituţii.

Nicolae Mavrocordat a rămas în istoria literaturii Dezvoltarea învăţămîntului a avut drept consecinţă noastre şi pentru duelul literar pe care l-a susţinut intensificarea tipăririi cărţilor – atît a celor laice, cît și cu cărturarul Mitrofan Grigoraș. Voievodul – a cărui a celor religioase. Multe în greceşte (avînd în vedere sobrietate și cumpătare au fost descrise de mulţi apartenenţa etnică a voievodului), dar și în româneşte.

Dintre lucrările în limba română cea mai semnificativă contemporani – a conceput un eseu – Cuvînt împotriva este reeditarea, în 1724, la Bucureşti, a Cărţii româneşti tutunului, condamnînd acest viciu atît pentru efectele de învăţătură (vestita Pravilă împărătească, apărută sale dăunătoare (Mavrocordat avea cunoştinţe de întîia oară la Iaşi, în 1646, în timpul domniei lui medicină; ne-au rămas de la el prescripţii medicale Vasile Lupu). Dintr-o însemnare făcută pe un făcute patriarhului Hrisant Notara), cît mai ales sub manuscris, la 21 noiembrie 1724, aflăm că aspect moral. Mitrofan Grigoraș care – deşi se afla această lucrare s-a tipărit „cu porunca măriei la o vîrstă înaintată – era vestit în peisajul de epocă sale, domnului nostru Nicolae Alexandru al Bucureştilor pentru petrecerile pe care le organiza, voevod, domnul Ţării Munteneşti, pentru i-a răspuns cu un virulent pamflet, Elogiul tutunului. treaba şi învăţătura a iubit fiiului său, măriei Mai tîrziu însă relaţiile dintre cei doi oameni de sale, beizadea Constantin“. De altfel, în cultură au devenit prieteneşti, cronicarul numindu-l pe timpul celor zece domnii ale sale în ambele Mavrocordat, în operele sale, „înţeleptul domn“.

Apare singulară şi greu de explicat, în acest principate, Constantin Mavrocordat se va dovedi un fervent sprijinitor al promovării context, atitudinea domnitorului faţă de o proeminentă personalitate culturală, mitropolitul Antim Ivireanul, limbii române în administraţia ţării.

De o atenţie aparte s-a bucurat istoriografia. asasinat, dacă nu din porunca sa expresă, cel puţin Fiind stăpînit – cum scrie N. Iorga –„de aşa zisa cu aprobarea sa tacită. Desigur, măsura se datora şi demnitate a istoriei“ şi căutînd „să lege lauda temperamentului impulsiv al domnitorului, remarcat, propriei sale domnii de întreg trecutul ţării pe de altfel, de contemporani: „Era om învăţat, foarte, care o stăpînia“, Nicolae Mavrocordat a iniţiat bun cărturar – scrie Ion Neculce. Numai mînia ce o avi reunirea istoriei „Ţării Româneşti şi a Moldovei strica ce fi bune a lui”. în acelaşi Letopiseţ“. La îndemnul lui s-a organizat un corp de cronici moldovene şi un altul de cronici muntene, iar Radu „logofeţelul de divan“ a scris „de isnoavă (din nou) istoria Ţării Româneşti care începe de la întîiul domn Radu Negru voievod, pînă acuma la domnia de a doua a măriei sale, lui Nicolae Alexandru voevod“ – cum se arată într-o însemnare din 31 octombrie 1729 aflată pe un manuscris. Dintr-o altă însemnare, din 1727, aflăm că principele însărcinase pe marele logofăt Nicolae Ruset să alcătuiască un Miscelaneu „din istoriile ţărilor noastre şi a celor străine“, carte „pre scurt adunată în Bucureşti, întru al optulea an din a doao domnie a măriei sale“.

Unitatea de neam şi limbă a românilor răzbate din majoritatea acestor lucrări, care încă din frontispiciul foii de titlu cuprind stemele

„Mult priiteşug şi dragoste către Constantin Brâncoveanu“ (1) Urcarea lui Nicolae Mavrocordat pe tronul principatelor s-a petrecut într-un moment de cumpănă pentru români, în condiţiile unor conflicte violente între imperiile vremii. De altfel, alegerea s-a oprit asupra sa tocmai pentru cunoştinţele şi calităţile diplomatice ale fostului mare dragoman al Porţii. Faptul a fost sesizat şi de către contemporani, Ion Neculce referindu-se în Letopiseţul său la „norocul ţărîi că s-au tîmplat atunce (în 1711) de au venit Neculai-Vodă. Iar de-ar fi venit atunci alt domnu, mai prost, ar fi fost pre rău de moldoveni“, într-adevăr, după înfrîngerea ruşilor la Stănileşti pe Prut şi după aşa-numita „trădare“ a turcilor de către Dimitrie Cantemir. (va urma) Conf. univ. dr. MATEI D. VLAD

8

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Cum am salvat tezaurul Muzeului Prado (I) Într-o dimineaţă de februarie a anului 1939, mă aflam în frizeria unei mici aşezări din sudul Franţei. Plecasem din Spania de numai cîteva zile, cînd Catalonia căzuse (sub franchişti), și intrasem în Franţa ca refugiat republican.

Bărbierul asculta radioul. La un moment dat, programul s-a întrerupt pentru a transmite o ştire a postului de radio Burgos – pe atunci capitala Spaniei naţionaliste a lui Franco –, anunţînd că „roşii“, cum erau numiţi acolo republicanii spanioli, furaseră şi trecuseră clandestin în Franţa tezaurul artistic spaniol. Îmi amintesc că se făcea o menţiune specială despre Muzeul Prado. Știrea n-a putut decît să mă surprindă. Cu puţine zile înainte, luasem parte activă la tratativele ce avuseseră loc în castelul din Figueras, în nordul Cataloniei, aproape de granița cu Franța, în vederea strămutării acestui tezaur artistic la Geneva, cu scopul protejării lui de pericolele războiului, care se apropia de sfîrșit pe frontul catalan. Personal redactasem, scrisesem la maşină şi semnasem, ca unul dintre martori, un document oficial, în virtutea căruia tezaurul artistic trebuia pus sub custodia Societăţii Naţiunilor, la Geneva, pentru a fi înapoiat Spaniei, de îndată ce circumstanţele aveau să permită acest lucru. Acuzaţia adusă la radio Burgos nu era nouă. Chiar episcopatul spaniol, într-un moment în care ar fi trebuit să cunoască măsurile luate de guvernul republican pentru protejarea tezaurului artistic, în special în condiţiile bombardamentelor aeriene, se făcuse ecoul minciunilor pe care le vehicula propaganda generalului Franco. Într-adevăr, în Scrisoarea colectivă a episcopilor spanioli adresată episcopilor din întreaga lume, cu ocazia războiului din Spania, datată 1 iulie 1937 – scrisoare pe care sînt convins că majoritatea episcopilor ar prefera astăzi să nu o vadă niciodată publicată – se face aluzie, între altele, la spolierea

operelor de artă de către republicanii spanioli („roşii“ şi comuniştii, cum îi numeau ei). În acest act, destinat a arăta lumii întregi adevărul despre evenimentele din Spania, se făcea o remarcă specială despre „celebrele colecţii de artă ale catedralei din Toledo, ale palatului Liria, ale Muzeului Prado...“, victime, după părerea iluştrilor prelaţi, ale vandalismelor şi furtului comise de „roşii“. Istoria a făcut dreptate, ca şi în atîtea alte situaţii, republicanilor spanioli. În prefaţa la cartea The Prado de F.J. SánchezCantón, director al Muzeului Prado, Jacques Lassaigne scrie: „Şocul produs de ştirea că, în timpul războiului civil, Prado era ameninţat, a arătat cît de importantă se prezenta, pentru însăşi existenţa civilizaţiei noastre, conservarea capodoperelor sale. Vizitatori din lumea întreagă au venit în grabă, ca pelerini, la neuitata expoziţie a tezaurelor muzeului, care a avut loc în anul 1939, la Geneva. Mai tîrziu, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, cînd multe monumente şi muzee din întreaga Europă au fost expuse pericolului, măsurile de protecţie impuse de acest semnal de alarmă s-au dovedit extrem de valoroase. Multe alte migraţii de capodopere şi multe alte expoziţii itinerante au avut loc, pînă cînd tezaurele Spaniei s-au întors la locurile lor, în vechile lăcaşuri.

Răstimpul a oferit şi ocazia de renovare, mărire şi îmbunătăţire a multor muzee“.

Contrar celor afirmate de înalţii prelaţi, guvernul republican spaniol s-a îngrijit, încă de la începutul războiului civil, în iulie 1936, de ocrotirea comorilor artistice ale Spaniei, însuşi Manuel Azana, liderul republicanilor de stînga, care a format un guvern de coaliţie la 19 februarie 1936, spusese: „Salvarea tezaurului artistic este mai importantă chiar decît salvarea republicii, căci ea mai poate fi restaurată, dar el nu va mai putea fi niciodată recuperat, în caz că se va pierde“. Războiul civil a început la 17 iulie 1936, cînd a avut loc rebeliunea militaro-fascistă împotriva republicii; numai opt zile mai tîrziu, la 25 iulie, guvernul republican a creat o juntă însărcinată cu păstrarea şi protejarea comorilor artistice spaniole.

Astfel, în ciuda celor scrise de episcopii spanioli, republicanii nu numai că n-au furat tezaurele, dar, conform afirmaţiilor lui Lassaigne, „măsurile de protecţie impuse de acest semnal de alarmă s-au dovedit extrem de valoroase“ pentru monumentele şi muzeele din întreaga Europă, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. În acest sens, nu-mi vine în gînd nimic mai bun decît să transcriu ceea ce mi-a relatat, cu multă amabilitate, doctorul W. Sandberg, la 25 martie 1968, la Ierusalim. Dr. Sandberg, critic de artă cunoscut pe plan internaţional, a fost în 1938 subdirector şi, din 1945 pînă în 1962, director al muzeelor din oraşul Amsterdam. Între 1963 și 1968 s-a aflat la conducerea Muzeului de artă modernă din Ierusalim. „În vara anului 1938 am fost invitat în Spania de guvernul republican, pentru a constata măsurile luate privind comorile Muzeului Prado. În septembrie acelaşi an am mers la Barcelona şi de acolo am vizitat peştera

în care erau ascunse tablourile, printre stîncile de pe Costa Brava. Peştera era bine apărată, ramele împachetate, iar pînzele toate învelite cu hîrtie unsă cu grăsime, care le ferea de umezeală şi de alţi agenţi fizici dăunători. Operele verificate de mine se găseau în condiţii excelente, căci peştera se afla total în afara pericolelor unui atac aerian şi toate obiectele erau tratate cu cea mai mare grijă. Întors la Amsterdam, m-a chemat imediat la telefon primarul oraşului, care m-a întrebat cu ce impresii am venit şi mi-a cerut să fac o expunere a măsurilor ce trebuiau luate, în caz de război, pentru protecţia muzeelor din Amsterdam. Aceasta se întîmpla la puţin timp după Conferinţa de la München, din septembrie 1938; toată lumea voia să ştie cum puteau fi salvate operele de artă.

Dat fiind că în acea parte a Olandei nu existau stînci, m-am gîndit că o soluţie foarte bună era construirea unui refugiu de beton, foarte solid, în mijlocul dunelor, acoperit cu zece metri de nisip. Acest proiect a fost adoptat şi executat. Cînd armata germană a cucerit Olanda, la 14 mai 1940, toate operele de artă importante din muzeele Amsterdamului se aflau la adăpost în peştera de beton, cu aer condiţionat şi tot ce le trebuia.

După război, toate comorile s-au întors în muzeele lor, în bune condiţii, datorită lecţiei republicanilor spanioli.

Trimisesem în refugiu o mie de tablouri și cîteva sute de alte opere de artă, printre care Rondul de noapte.

Logodnica evreică, Sindicii postăvarilor de Rembrandt, 200 de tablouri de Van Gogh şi toate desenele şi gravurile provenite din colecţiile din Amsterdam ale oraşului și ale statului“. Dar în acest articol nu am intenţia să descriu măsurile luate de guvernul republican spaniol pentru a proteja tezaurele naţionale în timpul războiului. Vreau

RM

să povestesc un episod care a avut loc în castelul din Figueras, în zilele de 2 şi 3 februarie 1939, episod în care am fost personal implicat.

În grajdurile castelului San Fernando (I) Războiul civil spaniol se apropia de sfîrşit.

Guvernul spaniol, retras din Barcelona la 26 ianuarie, cînd oraşul fusese ocupat de armatele franchiste, îşi stabilise birourile în castelul din Figueras, denumit San Fernando. Președintele republicii se afla în apropiere, în castelul din Peralada. San Fernando, care purta acest nume din 1753, în cinstea regelui Spaniei Fernando VI (1746-1759), constituie astăzi un monument naţional.

Construcţia sa a durat 13 ani. Prima dată cînd trupele s-au folosit de el a fost în timpul domniei lui Carlos III (1759-1788), fratele şi succesorul lui Fernando VI. Linia castelului are formă de stea, desenată în mod original de către mareşalul francez Vauban (16331707), specialist în lucrări de fortificaţii şi asedii. Din punct de vedere artistic, castelul prezintă un oarecare interes; are o splendidă poartă principală. Grajdurile sale sînt celebre nu numai pentru că acolo a murit generalul Alvarez de Castro, apărătorul oraşului Gerona în faţa lui Napoleon, în timpul Războiului de guerilă împotriva armatei franceze de ocupaţie (18081814), dar şi pentru că în această incintă a avut loc, la 30 ianuarie 1939, ultima reuniune a cortesurilor republicane spaniole pe teritoriul naţional. Acolo, în grajduri, sub presiunea lui Hitler, Mussolini și Franco, şi-a dat duhul democraţia spaniolă. În momentul la care mă refer, mă aflam la Figueras, ca asesor juridic şi director al Secţiei politice şi diplomatice a Ministerului de Stat (Afaceri externe) spaniol. Aveam un birou foarte mic, ce dădea spre curtea mare a castelului. La 2 februarie 1939, s-a deschis brusc uşa şi au intrat însărcinaţii cu afaceri francez şi englez. Cel din urmă, Sir Ralph Stevenson, a ajuns, după războiul spaniol, ministru la Montevideo şi, mai tîrziu, ambasador în China şi Egipt, de unde s-a şi retras la pensie în 1955. Francezul Jacques Fouques Duparc a continuat să lucreze în Ministerul afacerilor externe, servind în diferite posturi; a luat parte la Conferinţa de la San Francisco a Naţiunilor Unite, din aprilie-iunie 1945, şi a terminat prin a fi ambasador al Franţei pe lîngă palatul Quirinal din Roma. Nu m-am mai întîlnit niciodată cu ambasadorul Stevenson; pe Fouques Duparc, în schimb, l-am mai văzut, mai întîi în palatul Farnese din Roma, în 1955, apoi în 1958, în Mexic, cînd a asistat, ca reprezentant al guvernului francez, la instalarea preşedintelui A. López Mateos. Pe Stevenson îl văzusem pentru prima dată la hotelul Carlton din Geneva. Făcea parte din delegaţia britanică la Societatea Naţiunilor. Era îmbrăcat impecabil şi apărea în ochii noştri atît de demn, atît de spilcuit şi atît de convins de rolul său, încît te făcea să crezi că, în realitate, i-ar fi stat mai bine într-o vitrină de magazin londonez decît în liniştitul dar apăsătorul calm al reşedinţei sale.

Se spunea că era un diplomat de viitor. Nu era imposibil ca ministrul de externe britanic Anthony Eden să-i fi încredinţat o misiune specială în Spania, în care dr. Negrin, preşedintele Consiliului de Miniştri, să fi avut un rol important şi dificil. În memoriile sale, Eden nu spune nimic; poate că într-o zi se va face lumină şi în această problemă. Extrem de convins de supremaţia britanică, Stevenson părea insensibil la evenimente. Asculta şi transmitea la Londra tot ce auzea. Cel puţin aceasta este impresia pe care o lăsa.

Ca om, era simpatic, ca diplomat – corect, ca politician – un zero tăiat în patru. Aparţinea speciei de „diplomaţi imperiali, pe cale de dispariţie“. În ceea ce-l priveşte pe Jacques Fouques Duparc, dacă El Greco l-ar fi văzut traversînd una dintre îngustele străzi din Toledo, precis l-ar fi imor­talizat pe pînză. Corpul său proiectat în spaţiu corespundea modelelor greceşti – extremităţi lungi, corp stilizat, braţe alungite şi osoase, faţă uscă­ţivă, privire inteligentă şi intensă, păr cărunt şi revărsat pe umeri.

Era un diplomat clasic, adept al tradiţiei Cambonilor. (va urma) MIGUEL A. MARIN (în româneşte de Ana VĂDEANU)

RM

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (219) Zeii (33) Ji – demon sau zeitate a vetrei casei. Este reprezentată ca o femeie frumoasă îmbrăcată în veșminte de culoare roșie.

Jian Di – una dintre mamele ancestrale, zeitate.

Legenda povestește că, în mod accidental, a înghițit un ou multicolor și a dat naștere mai apoi strămoșilor dinastiei Shang/Yin. Jiangyuan – multă vreme a fost nefericită pentru că nu avea copii și se credea stearpă. A devenit totuși mamă a zeului Houji, fondatorul mitic al dinastiei Zhou. Deși era fecioară, zeița Jiangyuan a rămas însărcinată după ce a dansat pe urma pașilor sfinți lăsați de un zeu uriaș, probabil chiar Împăratul de Jad. Nașterea a fost una miraculoasă, tradițională în mitologia chineză. După apariția copilului, Jiangyuan l-a abandonat într-un șanț, dar atunci cînd și-a dat seama că este zeu l-a salvat și l-a luat cu sine. Se spune că, totuși, zeița a avut ca partener de viață pe împăratul legendar Diku sau a fost una din concubinele acestuia.

Jinjia – unul dintre zeii-patroni daoiști ai literaturii.

Cunoscut sub denumirea de „Domnul cu Armura Aurită“, s-a arătat sever cu literații și savanții răutăcioși.

El a dat ordinul ca în fața caselor cu descendenți din înaltele familii onorabile, care au trecut cu bine examenele imperiale, să stea așezat cîte un steag care să fluture în vînt și să facă proba valorilor sociale.

Jinala Luo – zeități budiste înfățișate cu corpul omenesc, dar cu cap de cal. Sînt înzestrate cu talentul

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (8) Împărăteasa Livia O mamă îngrozitoare pentru statul-mamă, o mamă vitregă îngrozitoare pentru casa Cezarilor.

Plutarh Împărăteasa Livia (58 î.Chr.-29 d.Chr.) a fost abila şi aristocratica soţie a lui Augustus, primul şi cel mai mare împărat al Romei. Augustus a fost moştenitorul lui Iulius Caesar și întemeietorul dinastiei imperiale Iulio-Claudiene, care a domnit pînă la prăbuşirea lui Nero. Sursele istorice o prezintă ca pe o femeie lacomă de putere, răzbunătoare şi ucigaşă, care s-a slujit de intrigi şi crimă, de obicei cu ajutorul otrăvii, pentru a-şi influenţa soţul, pentru a-i elimina pe succesorii aleşi şi pentru a-l pune pe fiul ei, Tiberius, pe tron ca moştenitor al lui Augustus. A fost trufașă şi nemiloasă, iar unele dintre morţile care i se atribuie au fost cu adevărat dubioase. Însă, în ciuda ostilităţii surselor istorice, ea a fost mulţi ani şi un ajutor preţios din punct de vedere politic pentru soţul ei: crimele comise de ea sînt probabil mult exagerate.

Livia s-a născut în anul 58 î.Chr. în familia lui Marcus Livius Drusus Claudianus, magistrat dintrun oraş italian, care avea o ascendenţă de care putea fi mîndră. S-a căsătorit cu vărul ei Tiberius Claudius Nero în 42 î.Chr. şi a dat naştere primului fiu (numit tot Tiberius Claudius Nero) – viitorul împărat. Întemeierea familiei a avut loc totuşi în vremuri tumultuoase. În războaiele civile care au urmat asasinării lui Iulius Caesar în 44 î.Chr., soţul şi tatăl ei i-au sprijinit pe asasinii lui Caesar împotriva moştenitorului lui Caesar, strănepotul său, tînărul Octavian, care avea atunci 19 ani. Cînd Octavian și Marc Antoniu, aliatul său, i-au înfrînt pe ucigaşii lui Caesar în bătălia de la Philippi în 42 î.Chr., tatăl Liviei s-a sinucis. Apoi, soţul ei s-a alăturat noilor forţe coalizate împotriva lui Octavian şi strînse în jurul lui Marc Antoniu, a cărui alianţă cu moştenitorul lui Caesar a fost de scurtă durată. Drept urmare, familia a fost silită să părăsească Italia în anul 40 î.Chr. pentru a scăpa de „proscrierea“ de către Octavian a duşmanilor lui.

9

de a cînta la mai multe instrumente muzicale. Cîntecele lor se auzeau pînă înaltul Cerului. O legendă budistă afirmă că zeul daoist al bucătăriei, Zhao Jun, era de fapt un jinnala luo, care a coborît pe pămînt și s-a comportat ca un călugăr budist.

Jinxing – denumirea mitologică a planetei Venus.

Jiu Tian Xuan Nü – Doamna misterioasă a celui de-al nouălea Cer. Este o zeitate daoistă.

Ju Ling – din miturile vechi rezultă că inițial a fost zeu al Fluviului Galben. Mai apoi a devenit zeu ceresc. În ciuda tradiției care îl leagă de marele fluviu, un alt mit afirmă că s-a născut odată cu substanța primordială, că a fost denumit „adevărata mamă a celor nouă începuturi“. Chiar el s-a autoprogramat „Marea Divinitate“. În decursul timpului, a dobîndit cunoștințe despre DAO, așa încît stăpînea Legile Pămîntului și poseda puteri demiurgice. Întreaga forță și-a folosit-o pentru a crea munți și văi și pentru a face să curgă rîuri și fluvii. Realizarea lui notorie rămîne zgîlțîirea și despicarea în două, cu ajutorul mîinilor și picioarelor, a muntelui Huayuan. Această acțiune a permis cursului Fluviului Galben să nu mai ocolească muntele, ci să curgă drept prin breșa creată. Se spune că încă mai pot fi văzute urmele mîinilor sale pe muntele Huayuan și amprenta piciorului de sprijin pe muntele Shouyang.

Jum Sum – zeu daoist al somnului și al pernei, recunoscut ca atare abia în Secolul I î.Chr., dar aproape uitat în prezent.

Jun Di – zeiță daoistă a Luminii. Se comportă favorabil și cu bunăvoință față de navigatori. Este înfățișată ciudat, cu trei capete din care unul este de porc. De altfel, carul cu care călătorește este tras de porci. Podoabele purtate de ea sînt stelele. Se spune că locuiește în Steaua Polară și că susține Soarele și Luna.

Kuafu – spirit daoist, mesager al Cerului. Era o creatură uriașă, care putea să meargă și să zboare în mare viteză, de parcă ar fi avut aripi. A rămas în amintirea oamenilor ca un erou, animat de intenții bune. A fost o vreme cînd călătoria Soarelui pe Cer se derula într-o viteză mult mai mare ca în prezent, astfel încît zilele erau prea scurte pentru a le permite oamenilor să își termine treburile. La căderea întunericului, erau nevoiți să se adăpostească în colibele lor fără lumină, căci încă nu se inventase opaițul; nu aveau căldură și îndurau frigul nopții. Aceste suferințe ale oamenilor l-au mîhnit pe Kuafu. El și-a propus să meargă la Soare și să îi ceară să își schimbe ritmul deplasării pe bolta cerească. Orgolios, Soarele nu l-a primit pe Kuafu, ba chiar a luat-o la goană spre Apus. În urmărirea Soarelui, Kuafu a folosit toată înzestrarea lui de a zbura în viteză, astfel că s-a apropiat foarte mult de astrul luminos. Distanța prea mică dintre cei doi îi era defavorabilă lui Kuafu din cauza căldurii de nesuportat răspîndită de Soare. Transpirat de căldură și de efort, Kuafu și-a scos toate hainele, dar pieptul lui gol, înroșit de razele Soarelui nu a mai rezistat. Mai mult, setea l-a obligat să bea toată apa Fluviului Galben, dar nu a fost destulă. A secat apoi rîul Wei și apele unui lac din nordul țării. În ciuda acestor încercări de a ajunge din urmă Soarele, Kuafu și-a dat duhul la jumătatea drumului. În acel moment și-a scăpat din mînă bastonul.

Acesta a căzut pe pămînt și s-a transformat într-o pădure deasă de piersici. Oamenii au înțeles că piersicii îi ajută cu umbra lor să se adăpostească de arșița Soarelui, iar fructele zemoase le potolesc setea. Mitul lui Kuafu ne spune că nu este bine să îți propui țeluri greu de atins și care îți depășesc puterile și resursele. (va urma) Christina Meiţă-Tang

După o scurtă perioadă petrecută în Sicilia şi apoi în Grecia, Tiberius Claudius Nero şi soţia sa au fost convinşi să se întoarcă la Roma în 39 î.Chr., cînd Octavian a oferit o amnistie sprijinitorilor lui Marc Antoniu. Revenită în capitală, Livia i-a fost prezentată lui Octavian şi, după cum relatează istoricii, acesta s-a îndrăgostit imediat de ea. Ambiţia lui rece şi abilitatea politică le egalau pe ale ei. În acea perioadă, ea era însărcinată cu cel de-al doilea fiu, Drusus, însă, în ciuda acestui fapt, soţul ei a fost determinat să divorţeze de ea şi să o ofere drept dar politic lui Octavian.

Imediat după căsătoria ei cu Octavian, Livia s-a arătat în public ca o soţie fidelă, îndatoritoare şi rezervată. Pe măsură ce puterea politică a soţului ei a sporit, Livia şi-a cîştigat un statut tot mai solid. În 35 î.Chr., a fost declarată sacrosanctă, ceea ce îi conferea o inviolabilitate egală cu aceea de care se bucura un tribun. Împărţirea Imperiului Roman între Octavian, care domnea în Apus, şi Antoniu, care domnea în Răsărit, se destrăma. În 31 î.Chr., Octavian l-a înfrînt pe Antoniu în bătălia de la Actium, cîştigînd tot imperiul.

Octavian şi-a asumat titlul de princeps, sau „primul cetăţean“, iar în 27 î.Chr. a devenit primul împărat, dîndu-i-se numele de Augustus de către Senat.

Livia a fost tratată cu și mai multă consideraţie, ridicîndu-i-se chiar şi o statuie în timpul vieţii – o cinste de care nu s-a mai bucurat nici o femeie în acele vremuri. Însă, în culise, ea îşi exercita marea influenţă, deseori malignă. Împăratul Augustus, care a domnit, în mod uimitor, timp de 40 de ani, a fost unul dintre cei mai mari împăraţi romani. El a găsit Roma construită din cărămidă şi a lăsat-o clădită din marmură. A fost un administrator sclipitor şi un politician eficient, consolidînd graniţele imperiale, puterea militară şi serviciile civile, fundaţiile necesare pentru secolele de existenţă ale imperiului. Însă unicul său copil a fost Iulia, fiica sa din căsătoria precedentă; şi dat fiind faptul că era de neconceput să aibă drept moştenitor o femeie, nu era clar cine îi va succeda. Acest lucru îi era totuşi limpede Liviei: tronul trebuia moştenit de fiii ei. Împăratul îl prefera pe nepotul său, Marcus Claudius Marcellus. Însă în anul 23 î.Hr, Marcellus a murit, în condiţii suspecte. Livia, care frecventa numeroşi specialişti în otrăvuri, a fost suspectată de crimă.

Apoi, Augustus şi-a arătat preferinţa faţă de Marcus

Vipsanius Agrippa, cel mai apropiat prieten al său şi coman­dantul militar şef: în anul 17 î.Chr., Augustus a înfiat doi dintre fiii cei mai tineri ai lui Agrippa, Gaius şi Lucius Caesar, iar succesiunea părea asigurată.

Insă Agrippa a murit în 12 î.Chr., iar întrebarea privind omul care îi va urma la tron lui Augustus a început să fie tot mai dificilă cînd, în 2 d.Chr.şi respectiv 4 d.Chr. au murit şi Lucius, şi Gaius. Circumstanţele morţii tinerilor prinţi au rămas neelucidate, iar Livia a fost din nou blamată de toată lumea. În cele din urmă, Augustus s-a văzut silit să accepte alegerea susţinută de Livia: fiul ei, Tiberius, nesigur, dar capabil, a fost adoptat de împăratul suferind în anul 4 d.Chr.– devenind astfel urmaşul neîndoielnic la tron.

Chiar şi aşa, Livia a fost silită să întreprindă o intervenţie finală. În anul 4 d.Chr., cînd se făceau înţelegerile definitive privind planurile sale de succesiune, Augustus l-a adoptat şi pe Agrippa Postumus – singurul fiu în viaţă al lui Agrippa.

Peste mai puţin de doi ani, Postumus a fost exilat din Roma, probabil din cauza acuzaţiilor că ar fi fost amestecat într-un complot de lovitură de stat împotriva lui Augustus, deşi nici de această dată nu se poate ignora bănuiala că Livia a fost implicată. Cu toate acestea, în 14 d.Chr., au existat unele semne că Augustus a încercat să îşi reabiliteze ultimul fiu adoptiv. Neprivind cu ochi buni un posibil contestatar al lui Tiberius, se spune că Livia şi-a otrăvit soţul, pe bătrînul împărat.

Agrippa Pustumus a fost ucis la scurtă vreme după moartea lui Augustus, iar Tiberius a devenit împărat.

Livia a continuat să fie o persoană de importanţă majoră – unul dintre motive fiind că soţul ei îi lăsase o treime din avere (gest foarte neobişnuit). Acum a devenit cunoscută sub numele de „Iulia Augusta“. Tiberiu fusese mereu îngrozit de intrigile ei, cu toate că acestea erau ţesute în favoarea lui; acum însă îi displăcea acest amestec al ei.

Cînd Livia a murit în 29 d.Chr., Tiberius nu a parti­ cipat la funeraliile ei. În plus, a interzis deificarea ei şi a refuzat să onoreze condiţiile testamentului lăsat de ea.

Cel mai elocvent elogiu a fost rostit de Caligula, fiul lui Germanicus, pe care Livia îl ajutase să crească în casa ei.

Caligula, care va deveni la rîndul său unul dintre cei mai detestaţi şi depravaţi împăraţi, a descris-o drept un „Ulise în rochie de matroană“ – lauda lui fiind probabil cea mai evidentă acuzare pe care Livia o primise vreodată. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

I.L. Caragiale, aºa cum nu-l ºtiam

De-a lungul timpului, despre Caragiale s-a scris enorm, tone de hîrtie, umplute cu biografii și comentarii literare, s-au făcut filme. Viața i-a fost luată la puricat pînă la ultima spiță.

La fel și activitatea gazetărească pe care a început-o devreme, la 18 ani, la publicația ,,Ghimpele” a lui T. Orășanu, unde a parcurs toate etapele profesiei - corector, zețar, colaborator, redactor, proprietar. Criticul Șerban Cioculescu scria în monumentala sa lucrare ,,Viața lui I.L. Caragiale: Caragialiana” urmă-­ toarele: ,,Din prima clipă, debutantul se caracterizează printr-o conduită sintactică foarte personală și prin proprietatea cuvîntului care denotă pe scriitor”. La 22 de ani s-a apucat de teatru în trupa unchiului său, Iorgu, regizor, actor și animator, unde a fost de toate: copist de roluri, sufleur, actor, directorul Teatrului Național din București.

Cît despre scriitorul Caragiale, putem spune că piesele sale de teatru i-au fost reprezentate în absolut toate teatrele din ţară, dar şi în străinătate, traduse sau în românește, și care s-au bucurat de un mare succes.

Absolut toate schițele, momentele și nuvelele i-au fost dramatizate și jucate la radio și la televizor. Nu puțini șiau încordat puterile și au trecut doctorate în Caragiale, devenind exegeți în viața și opera maestrului. Nu mai vorbim de sutele de ediții cu opera și viața lui Caragiale.

Cu toate acestea, în biografia și activitatea literară a lui Caragiale au rămas multe pete albe. Se știe că, în afara operelor sale publicate, el a mai încercat și alte scrieri care, din motive necunoscute, n-au mai văzut lumina tiparului. Cum ar fi poeziile (altele decît cele vreo 50 cunoscute) sau proiectul de comedie ,,Titircă, Sotirescu et. company”, o comedie în 3 acte rămasă neterminată. Sau lucrarea ,,Patria și Neamul.

Povestiri și icoane din trecutul Poporului Român”. Ce s-a întîmplat cu ea? Sau proiectul unei piese istorice despre Cetatea Cartagina, motiv pentru care tot cerea concursul poetului George Coșbuc, cunoscător al literaturii antice. ,,Vreau s-o fac patriotică, patriotică vreau s-o faci”, i-ar fi spus Caragiale lui Coșbuc.

Cu fiecare cercetare a vieţii şi operei lui Caragiale, ies la iveală amănunte despre care nu se ştiuse nimic.

De aceea, orice scriere care ar putea face lumină în universul caragialean este bine venită. Aşa cum se prezintă şi volumul de 300 de pagini: ,,Caragiale, Tragicul destin al unui mare scriitor”, apărut în anul 2023 la Editura ,,Paul Editions” sub semnătura lui B. Jordan si Lucian Predescu.

Titlul ales de autori este neobişnuit pentru un cititor neavizat. Însă, dacă îi luăm la puricat viața și opera, observăm că Nenea Iancu avea dreptate cînd afirma: ,,Eu nu sînt un umorist! Eu sînt un profund sentimental”.

Admitea că era un cinic, sarcastic și polemic, dar era și sentimental. Uneori, la teatru, izbucnea în plîns. La fel și cînd venise la Berlin, pianista Cella Delavrancea îi cînta la pian din Mozart și Beethoven. Se trezea din reverii spunînd: ,,Ce vreți, păcatele tinereților...”.

Dar în spatele sentimentalului s-a ascuns mereu omul hărțuit de necazurile vieții. Avusese o copilărie tristă, și părinții, în afară de bun simţ, nu i-au lăsat altă avere. Mai departe, nici societatea burgheză nu

Caragiale în costum de arnăut

­ bune. Sînt bune și ideile, dar nu sînt obligatorii”.

Mahalaua a fost ținta predilectă a lui Caragiale.

Urmată de politicieni. Și una, și alta îmbrăcate în haina groasă a prostiei generalizate. În 1879 ajunge redactor la ,,Timpul”, unde va fi coleg cu Eminescu și Slavici.

Eminescu insistase pentru angajarea lui. ,,Nu există în București un om mai capabil în ale gazetăriei și artei ca I.L. Caragiale”, spunea el.

l-a cruțat și l-a hărțuit pe unde l-a prins, fiindcă nici el n-o cruțase în operele lui, și îl silise să părăsească țara în anul 1905.

La începuturile vieții, cu fiecare lovitură primită, privea descumpănit în jur. Mai tîrziu, odată cu experiența căpătată, a Redescoperindu-l pe Caragiale: devenit și el satiric și băşcălios. teme de comentat Știind bine ce au de făcut, autorii acestui volum antologic, după cercetări Era un mare cheltuitor. Cu toate acestea, îl persifla anevoioase prin arhive și biografii, pe Eminescu, care era și mai cheltuitor. ● Traduce au conturat portretul unui Caragiale ,,Roma învinsă”, de Alexandru Parodi, care are mare surprinzător: un artist mai degrabă tragic, succes la TNB. Încurajat, traduce şi ,,Lucreția Borgia”, așa cum de altfel sînt toți umoriștii. de V. Hugo. ● În octombrie 1878, își face intrarea Cînd adolescentul Mateiu manifesta la ,,Junimea” din Iași, adus de Maiorescu. În 1879 fumuri nobiliare, părintele său îl mîngîia citește ,,O noapte furtunoasă”. ● Curios, nu-l înghițea pe creștet spunîndu-i că toți din familia pe Creangă. Să fi suferit influența lui Maiorescu care lor au acea teșitură moştenită de la vedea în marele povestitor doar un ,,scriitor poporal”?

Vlidico Caragiale, venit ca bucătar în ● Deși un vizionar, Caragiale era totuși un om trist. suita domnitorului fanariot Caragea pe la 1770, căruia ● În 1881, pe cînd era revizor școlar pe județele Neamț îi aducea la masă bucatele pe o tipsie purtată pe cap. și Suceava, are o scurtă aventură cu Veronica Micle, Vlidico a avut un fiu, Natis (Ștefan), care a avut și el trei eveniment care se va dezbate aprins pînă în zilele fii: Costache, Luca și Iorgu. Natis a fost actor în trupa noastre, în fapt, un simplu accident erotic favorizat frumoasei domnițe Ralu, fata lui vodă Caragea. Cei 3 de răceala de moment dintre Eminescu și Veronica. băieți ai lui Natis de la el au moștenit talentul actoricesc. ● Și-a citit toate piesele, mai întîi la ,,Junimea”, stîrnind Costache Caragiale (1815-1877). Avînd talent valuri de entuziasm. Era un admirabil temperament și studii de actorie, a înființat cîte un teatru naţional la artistic și avea o voce fermecătoare. Cînd citea, vibra de București și Iași. În trupa lui s-au lansat: Mihail Pascaly, emoție. ● De fapt, el nu-și citea comediile, le interpreta.

Fani Tardini, Ștefan Vellescu. Din 1852 a condus Teatrul ● În 1884, și-a citit Caragiale comedia ,,O scrisoare Național din București, înființat la ordinul domnitorului pierdută”, invitat fiind în casa lui Maiorescu din Strada Barbu Știrbei. A murit de inimă, sărac-lipit și părăsit de Mercur 1. Agamiţă Dandanache e mai prost ca Farfuridi toți. Tot de inimă aveau să moară alți Caragiale, cum se și mai canalie ca Nae Caţavencu. vede, boală ereditară. ● După demisia de la conducerea Luca Caragiale (1820 -1870), TNB (1889), Caragiale lucrează, o părintele scriitorului. A fost căsătorit vreme, la gazeta ,,Contemporanul”. cu o actriță Caliopi de care a divorţat Apoi, ajunge profesor de istorie curînd. Apoi cu o brașoveancă, la Liceul ,,Sf. Gheorghe” de Ecaterina Karaboas, cu care a pe Calea Victoriei. ,,Școala lui avut 2 copii: Ion Luca și Elena. pedagogică ajunge la concluzia Pasiunea pentru teatru i s-a stins că nu elevul e vinovat că nu știe curînd, devenind fermier și mai apoi lecția, ci profesorul, că nu s-a făcut avocat în Ploiești. Era înalt și avea înțeles bine, precizează cei doi o barbă albă. Cînd trecea prin fața autori ai cărţii în discuţie. Asta şcolii, învățătorul Basil Drăgoşescu înseamnă activism pedagogic. E spunea elevilor: ,,Uitați-l pe tatăl pentru prima oară cînd Caragiale lui Caragiale. Parcă e Dumnezeu cu regretă că nu a putut face studii barba albă”. universitare, precum Eminescu”.

Iorgu Caragiale (1826-1894). ● Pe 15 iunie 1889 moare Eminescu. Și el actor, era înclinat spre farse și ,,Generații întregi or să suie cu pompă glume. Ingenios și plin de fantezie, I.L. Caragiale și fiul său, Mateiu dealul care duce la Șerban-vodă, cu el semăna dramaturgul. Cu părul scrie Caragiale, după ce vor fi umplut lung și negru, semăna cu un țigan. cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți alt Nenea Iancu l-a fixat pentru eternitate în volumul său Eminescu nu se va mai găsi poate...” ● Caragiale îl acuză memorialistic: ,,Amintirile unui vechi sufleur”. În trupa pe Maiorescu că i-ar fi ciuntit versurile lui Eminescu în lui a jucat și tînărul Caragiale. În 1868, ajungînd cu trupa edițiile pe care le-a îngrijit.

Ba chiar că s-a umplut de la Giurgiu, Iorgu l-a descoperit pe Eminescu, hamal în bani de pe urma poetului.

Maiorescu se răzbună, criticînd port, pe care, văzînd că știe carte, l-a angajat ca sufleur aspru drama ,,Năpasta”. ● În 1891, Caragiale candidează în trupa lui. Așa s-au cunoscut cei doi viitori mari la Premiul Academiei cu volumul ,,Teatru”.

Academia scriitori și au devenit prieteni, în ciuda unor neînțelegeri îl respinge.

Printre contestatari: Haşdeu, I. Negruzzi, inerente, specifice anilor tinereții.

D.A. Sturdza, G. Sion, viitorul socru al lui Mateiu. În 1870, murindu-i părintele, Caragiale își ia mama ● Avea voce, ureche și memorie muzicală.

Deseori cînta și sora și se mută în Bucureşti, unde, muncind din greu, arii, dar le și fluiera.

Cică avea o voce de ţîrcovnic, își asumă întreținerea lor. Se așază cu chirie la Cleopatra Leca-Poenaru, verișoara lui. Lucrează ca sufleur și melodioasă și fermecătoare, dar nepotrivită pentru corector și dă lecții în particular. Citește enorm și își face muzică. ● Sentimentalismul îl făcea trist. Deseori, o cultură de autodidact. Se apucă de poezie, dar creațiile avea ceva tragic. ● Grijile îl copleșesc. Neavînd bani, lui, deși corecte prozodic, sînt totuși inconsistente, din deschide o berărie pe Gabroveni, apoi alta. Încearcă pricină că nu-l atrage natura vegetală, numai cea umană. la Iași. Peste tot, faliment. ,,Și erau în berărie:/ Mese, În 1875, începe activitatea gazetărească la ,,Alegătorul scaune, pocale,/ Chelneri, sticle și butoaie/ Și nea Iancu liber”. Izbucnind Războiul de Independență, împreună cu Caragiale.” (N. Teleor). ● La un moment dat, în casa lui, amicul Frédéric Damé, înființează publicația ,,Națiunea Mateiu avea 10 ani și costum de marinar, Luchi 2 ani și Română”. Succes neașteptat, dar sfîrşit lamentabil, din era dolofan. Iar Ecaterina doar 1 an. ● Spre batrîneţe, pricină că anunță căderea Plevnei cu o lună mai devreme. nu mai arăta ca un aristocrat, ci ca un burghez. ● Pe 24 ,,E un meșteșug greu gazetăria, spune el. Ca să luminezi februarie 1901, prietenii îl sărbătoresc pe Caragiale la pe oameni trebuie să fii tu mai întîi luminat: să culegi Ateneul Român, pentru 25 de ani de activitate literară multe, să cugeți profund, să cerni, să selecționezi și să dai și artistică. Cu această ocazie, prietenii și admiratorii publicului gînd bun și fraze bune. Să nu uităm cinstea și scot un ziar ocazional: ,,Caragiale”. gramatica, cele două condiţiuni esențiale ale unei prese PAUL SUDITU

RM

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cum s-a răspîndit în Europa aureola de cruzime demonică a lui Vlad Țepeș

La spectaculosul Castel Ambras, cel mai vechi muzeu din lume, aflat lîngă Innsbruck, se află cel mai cunoscut portret al lui Vlad Ţepeş, în care domnitorul este înfățișat îmbrăcat într-un costum de modă străină, cu o cuşmă împodobită cu pietre scumpe şi o egretă, haină cu guler de blană, părul lung şi buclat lăsat pe umeri.

Figura are ceva înspăimîntător, portretul domnitorului despre a cărui cruzime se dusese vestea în toată Europa fiind imaginat în conformitate cu percepția contemporanilor europeni despre cel care era socotit în țară drept un făcător de dreptate şi apărător al celor năpăstuiţi.

Miturile despre Vlad Țepeș au parcurs secolele, iar Victor Hugo, care auzise despre faima crudului domn probabil de la studenţii români din Franţa, s-a simţit atras de această figură a Evului Mediu şi i-a închinat cîteva versuri în volumul scris în 1859 sub titlul „La légende des siècles”. Scriitorul francez ştia despre obiceiul tragerii în ţeapă şi despre executarea solilor turci de către Vlad, însă l-a confundat pe sultanul care a luptat împotriva lui cu Murad (în realitate era Mahomed al II-lea). De altfel, în legătură cu interesul lui Hugo pentru Țepeș este citată o anecdotă care a avut-o în centru pe Elena Văcărescu, în perioada în care poeta pătrundea în lumea literară de la Paris.

Prima ei convorbire cu romancierul a fost relatată astfel: „Victor Hugo cunoştea ţara de unde venea Elena Văcărescu şi, cînd i s-a pomenit de ea, bătrînul maestru începu să murmure silabe confuze, adunînduşi amintirile pentru a reface un gînd, un nume uitat în scurgerea vremurilor.

- Vii din ţara lui Rosetti?

- Da. Era unchiul meu.

- Rosetti, continuă poetul ridicînd un colţ din vălul ce acoperă depărtate suveniruri, vajnicul patriot

român, şi Brătianu, pe care Michelet l-a iubit atît de mult! România? Știu. Un stindard cu numele Romei înconjurat de stele! Am cîntat în Legenda veacurilor pe un boier român, căruia i se spunea… Vlad… Ţepeş!

- Da, maestre, dar nu era un simplu boer, ci voievodul ţării.

Omului căruia nimic nu i-a stat împotrivă şi care biruise cele mai mari dificultăţi dintr-o viaţă politică şi literară nu-i plăcea să fie contrazis.

- Am spus boier şi boier o să rămînă. Mai mi-aduc aminte şi de oraşul Tarvis.

- Nu Tarvis! Tîrgovişte!

- Tarvis ori Tîrgovişte e acelaşi lucru…” (A. de Hertz, „Adevărul”, 1928).

De-a lungul istoriei, mulți scriitori și istorici români au descris figura lui Vlad Țepeș atribuindu-i descrieri romantice: ,,Nici o tigresă nu şi-a apărat puii mai cu furoare în contra inimicilor precît Vlad şi-a apărat românii în genere în contra turcilor şi altor inamici din afară şi din lăuntru” (I. Heliade Rădulescu), sau: ,,Dar nici tigresa nu-ş apără puii cu mai multă înfocare de vrăjmaşi pe cît a apărat Vlad pe Români, patria, naţionalitatea şi religiunea lor de corupţia streină” (I. Pop Florenţiu), în timp ce alţii, precum Mihail Kogălniceanu, l-au privit ca pe un tigru însetat de sînge. ,,Să ne întoarcem privirile de la acest tigru feroce”.

Mai categoric, istoricul Ioan Bogdan scria întrun studiu intitulat Vlad Ţepeş: ,,Un personaj care n-ar trebui să se dea astăzi în şcoalele noastre drept model de vitejie şi patriotism, ci de care ar trebui să ne ruşinăm, ca de un trist product al unor vremuri barbare şi al unei naturi patologice moştenite. Din întreaga domnie a acestui crunt tiran nu cunoaştem decît fapte de bestială cruzime… nimic nu ne testează îngrijirea lui, fie pentru propăşirea materială a ţării, fie pentru biserici şi mînăstiri. El dă dovezi de o deprimare completă a

inteligenţei… aceeaşi lipsă de ideal politic peste tot, aceeaşi lipsă de consecvenţă şi iniţiativă. E un artist în crimă, nedemn vlăstar din neamul lui Mircea Vodă”.

Trebuie menționat că în Europa au circulat încă din vremea vieții domnitorului povestiri despre faptele lui, iar cea mai cunoscută este cea a unui negustor din Florenţa, care a venit în ţară şi i-a cerut să-i dea o gardă pentru marfa lui. Domnitorul i-a spus să-şi lase marfa noaptea în pădure fără pază şi a doua zi a găsit-o neatinsă, iar florentinul a povestit în Apus că aşa groază băgase voievodul în hoţi încît Țara Românească era cea mai sigură din regiune. În toate povestirile despre Ţepeş apare pe planul al doilea acest fond de mari afaceri comerciale.

Odată aflăm că o mare caravană de negustori, care număra 600 de oameni, a fost măcelărită de domn, pe cînd venea din Ţara Bîrsei spre Dunăre, la Brăila.

Domnul este arătat ca un stăpînitor vestit de comori, avea butii de fier pline cu galbeni, pe care, întocmai ca străvechiul rege dac, Decebal, le îngropa într-un rîu, iar pe meşterii care lucraseră la săparea groapei îi omorîse; o ţeapă a lui era în întregime poleită de aur.

Este o viziune de bogăţie, de aur, de mari afaceri ale negustorilor veniţi din locuri depărtate.

Cele mai multe dintre legendele care au circulat de-a lungul timpului despre Vlad Țepeș se bazează pe „Geschuichte Drakole Waide”, povestirile scrise în niederdeutsch ce au apărut ca incunabule (deci pînă în anul 1500). Din studiile făcute de bibliofilul I. C. Karadja, aflăm că despre faptele lui Vlad Ţepeş au apărut vreo şase incunabule, începînd cu cel din 1477, urmat de cel din 1480, apoi la Nürenberg în 1488 și în 1499, la Hamburg în 1491, la Ausburg în 1494, iar la Strassburg a apărut în 1520, alături de versiunea germană, și una slavă. Aceste povestiri germano-slave au pătruns în unele cronici universale, cum e cea a lui Jan din Puchov, arhiepiscop de Praga, scrisă în 1554 și tipărită cu cheltuielile lui Zigmund cel tînăr și, datorită răspîndirii acestor mărturii pe scară largă, aureola de cruzime de care a fost acuzat Vlad Țepeș s-a răspîndit spre întreagul apus al Europei.

Dosaresecrete.ro

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

pentru executarea unor lucrări publice în încercarea de a le salva de foamete. Şi organizaţiile caritabile îşi aduceau contribuţia, dar corespondentul ziarului The Times a comunicat că străzile erau pline de oameni înfometaţi. În faţa unei clădiri din care se împărţeau uneori alimente gratuite, reporterul a văzut 800 de persoane care stăteau la coadă: „Au aşteptat răbdători două sau trei ore...

Misiu­nea lor n-a fost încununată de succes”. Printre ei se numărau „peste 50 de copii mici care, judecînd după înfăţişarea lor, nu mai aveau mult de trăit”. În ianuarie 1877, preţul cerealelor s-a triplat pe alocuri şi pro­babil că 5 milioane de persoane au fost afectate de penurie. Şi holera era des întîlnită. Guvernul a mustrat autorităţile de la Madras pentru că achiziţionaseră cereale în scopul de a rezolva problema foametei, dar cînd corespondentul la Madras al ziarului The Times a vizitat o tabără de asistenţă care tocmai fusese inaugurată în cartierul Chingleput, a descoperit „aproape 2.000 de momîi jalnice, dintre care nici una nu era în stare să cîştige bani muncind cu ziua; era uşor să prezici că 25% dintre acei oameni nu aveau să supravie­ţuiască”. Alte 100.000 de persoane se îmbulziseră la Madras, iar în Bellary „toate spitalele din oraş şi toate taberele de asistenţă sînt pline pînă la refuz”. În tot acest timp, cerealele din India erau exportate în continuare în Europa.

Unele voci s-au exprimat în favoarea unor măsuri mai substan­ţiale pentru a rezolva problema foametei, dar guvernatorul Indiei, lordul Lytton, a fost de părere că acestea ar putea descuraja apariţia unei atitudini responsabile. El a declarat: „Lăsaţi-i pe britanici să tragă ponoasele pentru «sentimentalismul lor ieftin», dacă au vrut să salveze vieţi cu un preţ care ar aduce India în faliment”, şi a decretat că nu trebuie să existe „nici

un fel de imixtiune din partea guvernului în scopul de a reduce preţul alimentelor”. El chiar i-a instruit pe responsabilii din fiecare cartier „să descurajeze pe orice cale acţiunile de ajutorare... Simplul fapt că există situaţii disperate nu e un motiv suficient pentru a iniţia activităţi de ajutorare”. Cînd perioada de foamete s-a încheiat, la sfîrşitul anului 1878, cel puţin 5 milioane de oameni muriseră de foame şi de boli. Guvernul a implementat un sistem de avertizare a populaţiei în cazul penuriilor şi a iniţiat un program de îmbunătăţire a irigaţiilor. Aceste măsuri au fost utile, aşa cum a fost şi un fond alocat populaţiei afectate de foamete din India, care a hrănit 3 milioane de persoane între anii 1899 şi 1901. Şase ani mai tîrziu, recoltele au fost slabe din nou, dar s-au importat cereale şi foametea a fost evitată.

Ultima mare perioadă de foamete din India a coincis cu al Doilea Război Mondial. Cînd japonezii au invadat Birmania, în 1942, India a pierdut 15% din proviziile sale de orez, în timp ce Calcutta era luată cu asalt de zeci de mii de refugiaţi. Penuria a fost agravată de faptul că Marea Britanie strîngea provizii de grîne pentru soldaţii săi, în timp ce în regiunea Chittagong, din apropierea graniţei cu Birmania, adopta tactica pămîntului pîrjolit, în eventualitatea în care ar fi avut loc o invazie japoneză. În octombrie, Bengalul şi Orissa au fost lovite de un ciclon care a dus la distrugerea culturilor pe o zonă întinsă, aşa că seminţele care trebuiau să fie plantate în iarna dintre anii 1942 şi 1943 au fost mîncate. Unii au sugerat că penuria nu era atît de gravă pe cît părea şi că adevărata problemă era depozitarea cerealelor. (va urma) JOHN WITHINGTON

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (28) India (2)

Cînd în statul Orissa au murit peste un milion de locuitori, lordul Salisbury, secretarul de stat pentru India (care avea să devină de trei ori prim-ministru), s-a întrebat: „De ce, cu toate că am aplicat principiile economiei politice, mii de oameni au murit?”. Ulterior, el a regretat faptul că nu acţionase, recunoscînd: „Guvernele din India şi Bengal nu luaseră nici un fel de măsuri de precauţie”.

Un deceniu mai tîrziu, India era lovită de o altă secetă. În 1875-1876, ploile musonice din sud nu au corespuns aşteptărilor. Milioane de hectare au rămas neplantate, preţurile alimentelor au crescut foarte mult, iar săracii au început să sufere de foame. Din nou, guvernul a fost refractar faţă de ideea de a influenţa tendinţele pieţei şi, în momentul în care au fost iniţiate programe de ajutorare, era deja prea tîrziu pentru milioane de oameni. încă o dată, imagini cumplite au devenit familiare. Publicaţia Madras Times informa: „Un cultivator de cafea care voia să se adăpostească de ploaie într-o colibă a dat peste şase cadavre în descompunere.

Zi de zi, pe străzile din Madras poţi vedea mame care vor să-şi vîndă copiii”. Cînd a venit toamna, foametea a început să se răspîndească spre nord. La sfîrşitul anului 1876, guvernul angajase peste un milion de persoane

Din istoria Europei interbelice

ROMÂNIA ȘI RĂZBOIUL CIVIL DIN SPANIA (La 85 de ani de la terminarea acestei confruntări) (urmare din pag. 1)

Flacăra războiului civil În raport cu doctrina îmbrățișată și cu apartenența politică la o anume idee, formarea celor două tabere a avut loc aproape simultan, fiecare urmărindu-și propriul scop, în slujba căruia își mobilizau toate forțele, interne și externe. Astfel, în timp ce Frontul popular anunța ca iminentă izbucnirea unei revoluții populare de care Cominternul nu era străin, Falanga naționalistă își pregătea forțele pentru preluarea puterii și instaurarea ordinii. În același timp o întîmplare tragică a aprins scînteia unui foc ce părea că arde mocnit, fără ca nimeni din cei implicați să știe cu exactitate data aprinderii vîlvătăii. După ce, la 12 iulie 1936, la Madrid, o grupare de extremă dreaptă îl asasinează pe locotenentul Jose Castillo de la Gărzile de Asalt, a doua zi, un simpatizant al stîngii, Luis Cuenca, l-a ucis pe Jose Calvo Sotelo, ca răzbunare, acesta fiind liderul opoziției conservatoare din Parlamentul de la Madrid.

Acesta a fost pretextul care a dus la un lung și distrugător război civil. În urma acestui incident major – Calvo Sotelo fiind un susținător fidel al monarhiei și un critic virulent al unei politici neadecvate pentru poporul spaniol – cei care au speculat noua situație creată au fost generalii naționaliști, care deja erau avansați în pregătirea unei revolte ce avea să ducă la o lovitură de stat.

Situația devenind convenabilă, pe 17 iulie 1936 complotiștii au dat semnalul declanșării loviturii de stat, comunicînd sintagma adoptată anterior, cu un anunț codificat: „În toată Spania, cerul este senin”. Însă ceea ce trebuia să fie o lovitură de stat, cu rezolvări radicale, dar rapide, s-a transformat într-un sîngeros război de lungă durată (aproape trei ani).

Revoltele s-au propagat cu repeziciune în toată Spania.

Forțele anarhiste au ocupat orașele, au incendiat biserici, au omorît preoți și călugări, au expropriat averile și au înființat primele cooperative. La rîndul lor, naționaliștii au răspuns prin violență, acuzîndu-i pe comuniști de asasinate în masă. Ulterior, prin implicarea în conflict a Germaniei și a Uniunii Sovietice, acesta s-a internaționalizat, desfășurarea lui de acum înainte, timp de trei ani, scriind o pagină neagră în Istoria Spaniei și, implicit, a Europei.

Lupta extremelor politice Consternată, Europa privea cu îngrijorare evenimentele inedite din Spania. Guvernul spaniol, format din Frontul Popular, cel care cîștigase alegerile din 1936, nici nu se instalase bine și se afla în război cu trupele staționate în Maroc. Deoarece republicanii au reacționat cu întîrziere, dînd posibilitatea naționaliștilor să înainteze, sprijiniți de Italia fascistă, din punct de vedere al atitudinii Spania s-a împărțit în două: Catalonia

Situația fronturilor în august-septembrie 1936

și centrul au rămas sub control guvernamental, în timp ce sudul și vestul au fost ocupate de naționaliști.

Analizînd forțele care se confruntau, putem concluziona că, dincolo de lupta pentru putere, se vedea clar că acest război era și o confruntare între ideologii.

Din punct de vedere militar, cele două tabere s-au coagulat în jurul a două entități: Armata Populară Republicană și Armata Națională. Din prima coloană făceau parte, într-o alianță largă, centriștii (socialiști și liberali), pînă la anarhiști și comuniști, unii dintre aceștia optînd pentru o anumită autonomie, mergînd chiar pînă la radicalism, cerînd independența față de guvernul de la Madrid; cea de-a doua tabără, republicanii, se opuneau mișcării separatiste, manifestînd o vădită atitudine anticomunistă. Aici, cuvîntul eterogen era la el acasă, privind la acest amalgam de oameni și de orientări politice diverse: naționaliști, falangiști, carliști, monarhiști, catolici și o mare majoritate a conservatorilor și liberalilor monarhiști. Analiza în profunzime a componenței acestor două tabere – radicale în aplicarea propriilor principii – a descoperit și cazuri bizare – grupări care au luptat pentru ambele tabere, ceea ce a complicat și mai mult analiza post război, mai ales că la orizont se profila declanșarea marii conflagrații mondiale la peste numai cîteva luni de la încheierea războiului civil din Spania.

Dureros a fost faptul că, în cadrul confruntării celor două tabere, astfel cum au fost ele creionate mai devreme, lupta militară a născut violențe și crime abjecte, adevărate orori care au escaladat orice limită a unei bătălii pentru putere. Aruncînd privirea pe statisticile vremii e greu să-ți imaginezi cum Biserica Romano-Catolică din Spania a devenit, pe loc, ținta predilectă a propagandei republicane – aceasta fiind percepută ca susținătoare a forțelor de dreapta și conservatoare, fapt pentru care crimele împotriva personalului acestui cult aproape că nu au cunoscut limite. La rîndul lor, naționaliștii îi pedepseau pe cei care aveau vederi politice de stînga sau pe cei care se împotriveau politicii de extremă dreaptă a Falangei Spaniei. Nu putem ști dacă cifrele sînt cele reale, dar în statisticile acestui funebru eveniment sînt consemnate (dincolo de pierderile din lupte propriu-zise), între 38.000 și 72.000 – victime ale republicanilor; 150.000 – 400.000 – victime în urma acțiunilor armatei lui Franco.

Internaționalizarea războiului În războiul civil din Spania nu au luptat numai republicani și monarhiști, aici avînd loc prima confruntare ideologică dintre nazism și comunism. Starea de război – deși cu atitudini diametral opuse – a cuprins aproape întreaga Europă: francezi, englezi, irlandezi, germani, italieni, români, ruși au luat drumul Spaniei pentru progres și libertate, fie pentru apărarea civilizației și a lui Dumnezeu, așa cum motivau combatanții. Astfel, în toamna lui 1936, s-au înființat primele trei brigăzi internaționale care urmau să lupte pe teritoriul spaniol.

De cealaltă parte, Germania a răspuns printr-una din cele mai pregătite formațiuni – Legiunea Condor, militari bine instruiți, trimiși sub masca de voluntariat și, chipurile, spre a-i instrui pe soldații lui Franco, totalul acestora ridicîndu-se la cifra de 19.000, cîți s-au perindat de-a lungul celor trei ani de război. Italia lui Mussolini a trimis, în total, 75.000 de militari.

De partea frontului dirijat de Franco nu s-a pus prea mare accent pe voluntariat, trupele regulate constituind sinteza tacticii trupelor naționaliste. În acest cadru se semnalează o prezență mai vizibilă, este vorba de 700 de irlandezi, care nici nu prea au făcut mulți purici pe front, fiind expediați de unde au venit, ca urmare a unui incident în care s-a tras asupra lor de către trupele naționaliste, în sprijinul cărora veniseră.

Pentru republicani principala sursă de armament a fost Uniunea Sovietică, aceasta, ignorînd embargoul

Monumentul românesc de la Majamahonda

instituit de Liga Națiunilor, a vîndut arme acestei tabere.

Ca personal, sovieticii au trimis doar 700 de „voluntari”, în afara acestora avînd și un mic număr de consilieri militari. De fapt, preocuparea de seamă a lui Stalin era aceea de a da directive partidelor comuniste din întreaga lume să se mobilizeze și să organizeze faimoasele Brigăzi internaționale. În cei trei ani de război civil, în Spania aceste brigăzi internaționale ajungînd pînă la 35.000 de voluntari, au fost alcătuite din vreo 53 de naționalități – un adevărat Babilon, din aceștia 10.000 nu s-au mai întors în țările lor.

Cu toate statisticile publicate, atît numărul combatanților cît și cel al pierderilor este incert, cifrele variind de la o sursă la alta, bulversarea acestora datorînduse fluctuației masive de personal în ambele tabere, cu precădere în cea a republicanilor. Odată cu începerea ostilităților mulți spanioli au fugit în Franța, unde i-a prins declanșarea celui de-al II-lea Război Mondial, soarta acestora luînd o turnură nefericită, în situație de război și de oameni fără țară. Ca să concluzionăm pe acest subiect, pierderile totale, în război, se estimează a fi de pînă la 400.000 de combatanți.

Românii – ca parte a acestui război În România, războiul civil din Spania a fost considerat ca o problemă internă a Spaniei (din punctul de veedere al Guvernului Gheorghe Tătărescu), Executivul de la București luînd decizia, de altfel, de a respecta acordul de neintervenție în problemele spaniole. Din punct de veedere politic, majoritatea opiniei publice de la noi a fost favorabilă taberei naționaliste. În schimb, Mișcarea legionară, aflată în plină ascensiune, de parcă abia aștepta acest moment, a exploatat războiul civil din Spania și, pe principiul ideatic al jertfei pentru Dumnezeu, un grup de legionari dintre lideri s-au oferit să plece voluntari în Spania. Totuși, din literatura de specialitate se crede că acest gest a fost și un răspuns la apelul generalului Franco lansat către formațiunile naționaliste din întrega Europă, deși, pe termen lung, marja de încredere în astfel de voluntari era minoră.

Fără a mai diseca mobilul acestei mobilizări, să trecem în revistă numele celor opt români curajoși, din Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu: General Gheorghe Cantacuzino (Grănicerul), 70 de ani; Principele Alexandru Cantacuzino, 32 de ani; Ion Moța, 34 ani, de profesie avocat; Vasile Marin, 32 de ani, avocat; Nicolae Totu, 32 ani, de profesie avocat și inginer agricol; Gheorghe Clime, 47 de ani, inginer; Ion Dumitrescu Borșa, 39 de ani, preot ortodox; Bănică Dobre, 20 de ani, economist și publicist.

După întoarcerea în țară, majoritatea au sfîrșit în închisoarea de la Rîmnicu Sărat, din ordinul lui Carol al II-lea.

Aventura celor opt legionari a început în Spania, pe 24 noiembrie 1936, cînd au ajuns în zona controlată de forțele naționaliste unde, după mai multe vizite în diferite locuri și întîlniri cu mai multe personalități spaniole (Generalul Cantacuzino: „Vă prezint șapte tineri, toți, ofițeri ai armatei române (!). Toți, eroi. Au venit să lupte și să moară pentru Spania națională”), au ajuns la Toledo unde au fost

încadrați ca ofițeri în Compania 21. Legionarii români au primit botezul focului în lupta de la Boadilla del Monte, luînd parte, apoi, la luptele de la Rozas, Coruna și apărarea Cerro de la Radio din Majadahonda.

13 ianuarie 1937 chiar a fost o zi cu ghinion. Luptînd pentru apărarea postului de radio, poziție în care se aflau și românii, aceasta este intens bombardată de inamic. La un moment dat un obuz cade exact pe poziția lor, o explozie le străpunge auzul și un val de pămînt se ridică spre cer, căzînd apoi peste luptători și acoperindu-i cu un nor de praf. Dar, pentru autenticitate, să dăm glas amintirilor prințului Alexandru Cantacuzino, din cartea sa Pentru Cristos – Amintiri de pe frontul din Spania: „Pe la ora trei, ocupam niște tranșee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moța ne strigă: «Dacă sîntem înconjurați, nu cade prizonier nimenea. Murim toți împreună!». Sînt ultimele cuvinte. Explozia obuzelor ne acoperă cu pămînt.

O detunătură doborîtoare mă forțează să închid ochii.

Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru și jumătate de mine, asupra unui corp întins cu fața spre pămînt. Îngenunchiu și îi ridic capul. E Ionel Moța. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranșeei. Mă întorc și urlu la Clime și părintele Dumitrescu, peste vuietul gloanțelor și al obuzelor: «Ionel și Marin sînt morți!». Peste haina cu stropi cu sînge închegat, ceasul lui Ionel Moța atîrnă de lanț, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă și sfîrtecată a lui Ionel Moța se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail... Desfac drapelul și îl întind peste trupurile lor”. După luptă (ofensiva republicanilor a eșuat), trupurile celor doi români au fost duse la Capela Spitalului Militar din Toledo, moment în care au primit onorurile militare și religioase.

La București, după ce a aflat trista veste, Corneliu Zelea Codreanu a ordonat delegației române să vină urgent în România, aducînd și pe cei doi morți, lucru care s-a petrecut în februarie 1937. Astfel că, la o lună și jumătate de la sosirea în Spania, fără a aduce un raport rezonabil în luptele de partea naționaliștilor, legionarii români s-au întors acasă, mai puțin cu doi în viață: Ion Moța și Vasile Marin.

Mitul Moța și Marin Vestea morții celor doi legionari a fost preluată atît de presa editată de Garda de Fier, cît și de toată presa autohtonă de dreapta, moartea celor doi în apropierea Madridului a alimentat legenda luptei Legiunii împotriva bolșevismului. La București, înmormîntarea acestora s-a transformat într-un grandios spectacol de sunet și lumină – deviza principală fiind aceea că moartea celor doi legionari era un sacrificiu pentru apărarea creștinismului și a Europei Occidentale de pericolul bolșevic.

Pînă să ajungă în România, trenul care transporta trupurile celor doi a făcut o escală la Berlin, unde trupele fasciste italiene, spaniole și germane le-au dat onorul militar. La 11 februarie, cînd trenul a ajuns la București, a avut loc o primire festivă pe terenul din fața gării. A urmat ceremonia religioasă, la 13 februarie (chiar la o lună de la moartea lor). Într-o procesiune care s-a vrut monumentală, cu o ceremonie religioasă oficiată de doi mitropoliți și de numeroși clerici, la care au luat parte și parlamentari aparținînd cercurilor politice de dreapta, printre care Octavian Goga și Mihail Manoilescu, 16.000 de oameni formau cortegiul funerar. Și, în cuvîntul slujbei, fețele bisericești n-au uitat să predice, reamintind că „ne rugăm pentru sufletele eroilor, Moța și Marin, care au căzut în lupta pentru Cruce și împotriva bolșevismului”. În organizarea Legiunii funeraliile au fost ca o demonstrație de forță, mare parte din cei 16.000 de participanță fiind cuprinși în diverse organizații (Garda de Fier – cămășile verzi; Goga – Cuza – cămășile albastre; Cruciații Focului – cămășile brune). Mani­ festările inedite au rămas în amintirile românilor ca un adevărat mit: depunerea acestora într-un Mausoleu construit special; instituirea Apelului Morților – un ritual al Mișcării legionare prin care, la începutul evenimentelor oficiale, se strigau morții Legiunii; a fost compus un imn închinat lui Moța și Marin. Participarea la funeralii a trimișilor diplomatici german și italian, a secretarului Legației por­tugheze și a reprezentantului Japoniei a

vrut să demonstreze relațiile Mișcării cu Europa și cu lumea largă.

Monumentul de la Majadahonda Pe o colină a orașului spaniol Majadahonda, nu departe de Madrid, un monument ciudat atrage atenția trecătorilor, prin măreția acestuia, dar și prin simplitatea formei. Construit din piatră, avînd o parte centrală mai ridicată și cu o cruce în vîrf, și lateral două porticuri înalte, imaginînd două litere mari M, monumentul străjuiește parcă peste înălțimile din zonă. Dacă te apropii, citești două nume: ION MOȚA și VASILE MARIN, sub care scrie, în spaniolă: „Caidos por Dios, Espana y Roumania. 13.1.1937” (Au căzut pentru Dumnezeu, Spania și România.

13.1.1937). La baza soclului sînt înscrise două citate, considerate a fi ale celor doi care, traduse, spun așa: Ion Moța: „L-am iubit pe Christos și am murit fericit pentru el”; Vasile Marin: „Am făcut-o cu aceeași dragoste cu care aș fi făcut-o pentru țara mea”.

Care este istoricul acestui monument? Nu cunoaștem din ce motive, dar tocmai în anul 1970 a fost inaugurat (13 septembrie), în prezența comandantului de atunci al Mișcării Legionare, Horia Sima, construcția acestuia fiind cofinanțată de guvernul spaniol.

Interesant este că, deși în Spania este în vigoare o lege care prevede, printre altele, demolarea tutu­ror monumentelor și sim­bolurilor franchiste, chiar și acest monument fiind propus pentru demolare, acesta mai rezistă și în prezent.

Românii în Brigăzile Internaționale Cum era firesc, partidul comunist din România a dat ascultare indicațiilor Internaționalei Socialiste în ce privește înrolarea membrilor de partid sau a simpatizanților în unitățile militare de luptă în Spania.

La nivel național au fost în jur de 500 de români care au ajuns clandestin în Spania, alăturîndu-se forțelor republicane. O parte dintre aceștia au folosit stratagema participării la Expoziția internațională de la Paris, costurile fiind suportate de Comintern.

Ajunși în Spania au fost încadrați în marile unități militare, românii formînd unități distincte, care purtau nume precum: Regimentul de artilerie „Ana Pauker”, Compania de pușcași „Grivița”, Bateria „Tudor Vladimirescu”, grupul de artileriști „Gheorghiu Dej”.

De notat că voluntarii români au participat la toate luptele din timpul războiului civil din Spania. După terminarea ostilităților, mulți dintre supraviețuitori au murit prin lagărele din Spania, Franța și Germania. O parte din cei internați în Franța au evadat și s-au înrolat în Rezistența Franceză; unii s-au îndreptat către Uniunea Sovietică, însă nu au nimerit prea bine – anii 1937-1938, anii marii Terori dezlănțuite de Stalin, nu i-au ocolit nici pe românii care luptaseră în războiul din Spania.

Cei care au supraviețuit și de data aceasta s-au întors în România după cel de-al II-lea Război Mondial, încadrați în cele două Divizii constituite pe teritoriul URSS, din prizonierii români.

Pentru că Istoria îi consemnează, iată numele unor conaționali de-ai noștri care au luptat în războiul civil din Spania, ulterior ajungînd politicieni de vîrf în România comunistă: Valter Roman, Petre Borilă, Constantin Doncea, Leonte Tismăneanu, Gheorghe Stoica, Carol Neuman, Nicolae Cristea, Gheorghe Vasilichi, Vida Gheza, Mihail Florescu, frații Burcă. Dintre românii care au luptat în războiul civil din Spania, în cadrul Brigăzilor internaționale de voluntari, aproximativ 400 au murit în lupte, fiind îngropați în gropi comune, pierdute în țara din Peninsula Iberică.

Portret de voluntar în războiul civil din Spania Valter Roman (numele real Ernest Neulander, tatăl fostului premier Petre Roman – 1913-1983). Originar dintr-o familie evreiască înstărită din Oradea, Valter Roman a aderat la mișcarea comunistă la începutul anilor ʼ30. Începute la București, și-a finalizat studiile la Universitatea Tehnică germană din Brno, obținînd diploma de inginer. Pătruns de ideologia comunismului internațional, în 1936 s-a înrolat voluntar în războiul civil din Spania, de partea forțelor republicane. Pe front

a fost numit comandantul unui batalion de artilerie din Brigada a XI-a „Venceremos”, în curînd fiind cunoscut în rîndul luptătorilor.

Rănit în cursul luptelor și dezamăgit de înfrîngerea republicanilor de partea cărora luptase, s-a refugiat în Franța, după care a emigrat în Uniunea Sovietică, ajungînd director al postului de radio România Liberă. În timpul desfășurării celui de-al II-lea Război Mondial, alături de alți militanți comuniști (Ana Pauker, Vasile Luca, Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica și alții aflați în URSS), au înființat Divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu” formată din prizonierii români căzuți în luptele cu Armata Roșie a lui Stalin, mare unitate care a luptat alături de trupele sovietice pînă la terminarea războiului.

După 23 august 1944, este încadrat în Ministerul Forțelor Armate, fiind avansat la gradul de general și numit în funcția de șef al Marelui Stat Major. Victimă a epurării staliniste, este tras pe linie moartă, fiind numit de partid director al Editurii Politice (Humanitas de astăzi), din 1954 și pînă la moartea sa, în 1983. În sinteză, războiul civil din Spania s-a desfășurat în limita următoarelor borne temporale: - 15 februarie 1936. În urma alegerilor, Frontul Popular condus de Manuel Azana cîștigă majoritatea locurilor în Parlamentul spaniol, iar la 3 mai Azana este ales președinte al Republicii; - 17 iulie 1936. Moartea politicianului Jose Calvo Sotelo declanșează acțiunile militare. Seara, în Maroc, Legiunea ocupă Melilla, Ceuta și Tetouan. În următoarea noapte, militarii declară starea de război în Baleare, în Pamplona, Valladolid, Salamanca, Ovidio, Toledo, Albacete; - 19 iulie 1936. Franco părăsește insulele Canare, preia conducerea trupelor din Maroc și trimite dincolo de strîmtoare trupe care ocupă Cadizul; - 6 noiembrie 1936. Forțele naționaliste ajung la Madrid, însă sînt întîmpinate de rezistența îndîrjită a Brigăzilor Internaționale; - 26 aprilie 1937. Orașul Guernica, aflat sub control republican, este bombardat timp de trei ore de avioanele Legiunii Condor, secondat de avioane italiene. Sute de civili sînt uciși în urma raidului; - 19 iunie 1937. Asediat, orașul Bilbao cade în mîinile naționaliștilor. Cu toate acestea, Barcelona și Madridul rămîn în afara controlului acestora; - 26 ianuarie 1939. Barcelona este cucerită de naționaliști, iar ca urmare, 400.000 de refugiați trec în Franța; - 28 martie 1939. Franco ocupă Madridul. Guvernul republican pleacă în exil în Franța.

De notat că Franco a condus Spania, ca dictator, pînă la moarte, în 1975. În 1947 s-a proclamat șef al statului pe viață. Franco a fost șeful partidului fascist „Falanga Spaniolă” (denumit, din 1958, „Mișcarea națională”). *** Astăzi, după 85 de ani de la aceste evenimente, în condițiile dezvoltării societății actuale, poate că ne este mai greu, dacă nu imposibil, să înțelegem raționamentul acestor români care s-au dus să lupte într-o țară străină, pentru o cauză care (conform gîndirii noastre) nu era a lor, o parte din ei găsindu-și sfîrșitul prematur. Indiferent de ce parte au luptat, jertfa lor rămîne înscrisă în Istoria Europei interbelice, și tot Istoria este aceea care îi poate judeca dacă au făcut bine sau rău acceptînd această aventură.

14

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

Catelli era cu totul ieșită din comun. Înșiși comisarii-

Fãuritori si martiri ai Unirii Basarabiei cu România milițieni de la închisoarea din Chișinău, toți NKVDiștii spuneau: „Acest om este un patriot moldovean Mulți dintre voi sînteți «șkurniki» (un fel de Emanoil Catelli – ideologul Unirii Basarabiei convins. oameni slabi, fără demnitate), în timp ce el apără ideea, poporul și dreptul istoric de român. De astfel cu România, asasinat de bolșevici (II) de oameni am fi mîndri și noi!”.

„Eu, fiind conducător al Comitetului din Odessa, eram permanent în legătură cu naționaliștii și românofilii din Basarabia: Ion Pelivan, Pan Halippa, Alexandri, Buruiană, Hertza Vladimir. Totodată, țineam permanent legătura cu Rada Ucraineană și naționaliștii ucraineni din Odessa. Eram în relații bune cu un «samostoinic» înveterat – doctorul Luțenco, cu profesorul de la gimnaziu Ceaicovski și cu membrul tribunalului din Odessa – Seluhin. Eu participam la mitingurile lor unde luam cuvîntul. De nenumărate ori ei mă alegeau în prezidiumul adunării...

Mai departe, legătura noastră cu naționaliștii ucraineni s-a răcit fiindcă ei au început să aibă pretenția de a anexa Basarabia. Hotărîrea definitivă despre ruperea Basarabiei de la Rusia Sovietică și unirea ei cu România a luat-o «S.Ț.» format în 1917.

Ideea formării acestui organ îmi aparține mie și lui Halippa. Noi am elaborat o schemă și sistematic lucram la formarea «S.Ț.». Pentru a-l forma, era nevoie să convocăm un congres militar la Chișinău, cu reprezentarea tuturor unităților militare unde erau moldoveni. Congresul militar a fost convocat din inițiativa Comitetului din Chișinău în fruntea căruia era Gherman Pîntea. La acest congres, au fost aleși 44 de delegați în viitorul «S.Ț.» Acesta era primul nucleu al «S.Ț» sub președinția lui Țanțu… În martie, la 27, anul 1918, «S.Ț.» a votat unirea Basarabiei cu România, cu anumită amăgeală, deoarece «S.Ț.» a fost convocat fără ca poporul să știe și, votînd nominal, adică întrebînd pe fiecare dacă dorește unirea la România, dar delegaților li s-a dat de înțeles că cine va vota împotrivă va fi considerat trădător de patrie. Eu, fiind ideologul formării «S.Ț.», nu puteam să nu votez unirea cu România, dar circumstanțele au fost de așa natură, că eu n-am putut să votez, deoarece, în acea zi eu abia am reușit să ajung de la Odessa la Bălți….

Aș dori să menționez că eu, Halippa, Crihan, Buzdugan, Alexandri, Pelivan, Ion Valuță și alții, eram românofili convinși și depuneam toate forțele pentru Unirea cu România, deoarece eram străini de bolșevism și să intrăm în Federația Rusă noi nu doream, de aceea noi îndreptam și orientam pe toți la unirea cu România.

Luînd puterea în mîini, făceam tot ce ne era în putere ca să consolidăm regimul existent în România.

Anchetator Cerepanov” (extras din Procesul Verbal al interogatoriului din 18 aprilie 1942, serviciul NKVD al URSS, dosar 824).

Fiind un mare patriot, Catelli nu a făcut parte din Sfatul Țării, preferînd să i se încredințeze o funcție „mai puțin politică” în organele de conducere

executive ale Republicii Moldovenești: a fost Director general al Agriculturii.

La 18 februarie 1918, face parte din delegația care pleacă la Iași pentru a lua parte la Conferința de Pace de la București. Aici are o întrevedere cu conducerea României, cu oameni politici și militari. Din această delegație făceau parte Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu, care erau din partea Sfatului Țării, Emanoil Catelli era reprezentant al Guvernului Republicii Moldovenești.

Așadar, era al treilea om, ca importanță politică, în această delegație, cu toate că era directorul general (ministru) al Treburilor Agriculturii și nu al Externelor sau al Apărării. După proclamarea Unirii din 27 martie 1918, Emanoil Catelli ocupă în noul Guvern aceeași funcție de Director general al Agriculturii, se ocupă împreună cu Comisia Sfatului Țării de reforma agrară. În 1923 intră în politica românească, cu funcții responsabile în Partidul Liberal. Acest partid în mai multe rînduri a fost la guvernarea României. Este propus și ocupă funcția de prefect (guvernator) al regiunii Bălți.

Peste un an și jumătate Partidul Liberal îi retrage această funcție deoarece s-a împotrivit alegerii liberalilor în camerele agricole ale Parlamentului. Fiind un liberal convins, continuă în județ să facă politică liberală. În 1927 este ales în Senat din partea județului Bălți. Revine la aceeași funcție în 1933 pînă în 1937. Era un politician convins, naționalist și pledează pentru formarea unui stat unitar românesc în componența „Statelor Unite ale Europei”. Ideologia lui Emanoil Catelli era potrivnică bolșevismului și URSS, astfel că regimul sovietic l-a considerat „dușman al poporului sovietic”. În 1940, după ocuparea Basarabiei de către Armata Sovietică, este arestat de organele NKVD la Bălți și încarcerat în închisoarea din Chișinău. Regimul Sovietic, prin instituirea terorii și dictaturii comuniste, îi făcea pe românii-moldoveni să cedeze, să-și trădeze valorile naționale. Aceasta însă nu s-a întîmplat cu toți activiștii arestați. Majoritatea au opus o rezistență ocupantului sovietic, iar unii au primit moartea cu brațele deschise.

Un contemporan din arest din acele vremuri spunea: „După arestare, eram luați în camera închisorii, iar în hol așteptam cu toții chinurile interogatoriilor anchetatorilor NKVD-iști. Așteptam la rînd, fiecare cu coșmarul său, cu viața sa. În hol se auzeau bine chinurile la care erau supuși deținuții de torționari, strigătele și durerile pe care le suportam de la loviturile, bătăile călăilor temniceri”. Se auzeau suficient de bine întrebările acuzatorilor sovietici și vocile, uneori tremurătoare, ale victimelor, basarabenilor întemnițați.

Printre cei anchetați, erau destui care își păstrau calmul și răspundeau cu multă demnitate. Atitudinea lu Emanoil

Sărbătorirea Libertății în orașul Bălți, după Revoluția rusă din februarie 1917

În scrisoarea lt. colonelului V. Movilă (deținut politic), ofițer al Armatei Moldovenești, scria cu admirație despre demnitatea cu care Emanoil Catelli apăra cauza românească în fața comisarilor și anchetatorilor sovietici din închisoarea din Chișinău.

Redăm un citat din scrisoarea lui V. Movilă: „Eu „eram închis împreună cu Înaltpreasfințitul părintele A. Baltagă și părintele N. Ciobanu, coloneii M. Popa și Cuș, procurorul U. Țurcanu, profesorul A. Arhip și alții, dintre care un deputat al Sfatului Țării din județul Bălți, un fost deputat liberal, un profesor din Orhei și unul din Cahul, numele cărora îmi scapă din memorie. Îmi reamintesc perfect de bine că atunci cînd ne chemau noaptea la cercetări și nimeream la ora de interogatoriu a dlui Catelli, toți comisarii de instrucție ne părăseau singuri și se adunau în camera unde răsuna puternica vocea dlui Catelli. Cîteodată rămîneam ore întregi singuri, ascultînd pe furiș răspunsuri îndrăznețe și demne de cel interogat, transformate în discursuri și lecții de istorie. Unele le-am auzit personal, altele de la conviețuitorii mei de închisoare... Era convins că va muri pentru ideea lui fermă, că Basarabia și poporul moldovean fac parte integrantă din România”. Întrebat de comisarul-anchetator de ce n-a fugit peste Prut, dacă știa ce-l așteaptă, Emanoil Catelli a răspuns că „nu înțelege să împartă, la bine, belșugul și bucuria poporului și să-l părăsească în timpuri grele...”.

Emanoil Catelli, la interogatorii, se lăsa antrenat în adevărate discursuri istorice și striga în final: „Va muri o generație, poate două, dar dreptatea va birui și Moldova de peste Prut, furată și torturată de voi, ocupanții ruși, va reveni la România”. După arestare și nenumărate interogatorii, acești eroi ai poporului erau încărcați în vagoane marfare, unde stăteau mai rău ca animalele, erau ținuți fără mîncare și apă, și transportați în cele mai groaznice închisori, erau duși în cele mai depărtate pușcării ale Siberiei, în Uniunea Sovietică.

Patriotul Emanoil Catelli, torturat și umilit în penitenciarul nr. 5 din Sverdlovsc, a reprezentat în viziunea autorităților comuniste un dușman al popo­rului, a săvîrșit ruperea cu forța a Basarabiei de la Uniunea Sovietică (URSS), a fost un pericol și în penitenciar, făcînd propagandă antisovietică printre deținuți.

Pentru aceste „crime” a fost condamnat la moarte prin împușcare. Decizia a fost adusă la îndeplinire pe 18 februarie 1943. Alte surse comunică decesul în celula morții, închisoarea nr. 4 din Cistopol, Republica Sovietică Tătară. În cimitirul mînăstirii Cernica există un mormînt avînd inscripționat numele Emanoil Catelli.

Acolo este înhumat fratele lui, Ștefan Catelli.

Pentru merite militare în slujba Imperiului Rus a fost decorat cu ordinul Sf. Vladimir cl.III, pentru Unire și formarea României Mari a fost apreciat cu cele mai înalte decorații: Steaua României în grad de Ofițer, Coroana României în grad de Comandor, ordinul Ferdinand în grad de Ofițer, și alte medalii.

A publicat: „Dicționar ruso-român și româno-rus”, Odesa, 1917; „Cine este Sergiu Gazieff – cum a fost ales senator de Bălți?”, Bălți, 1934; „Din trecutul îndepărtat al Basarabiei (scurt istoric)”, Bălți, 1935; „În slujba neamului (lucrare dedicată lui Ion Pelivan)”, Bălți, 1936. A scris zeci de articole în ziare și reviste, chemînd la deșteptare, curaj și glorie ostașii basarabeni din Districtul militar Odessa și Chișinău.

Oamenii ca Emanoil Catelli nu numai au trăit, dar au și făurit istorie. Viața lui în temnițele comuniste a fost zguduitoare. El este un erou național, ca unionist realizat, trebuie repus în drepturile memoriei noastre nați­onale, în valoarea cea mai înaltă în Panteonul Eroilor.

Sfîrșit Col. (r) conf. univ. dr. Anatol Munteanu, membru al Academiei AOȘR

15

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Liechtenstein – repere istorice (II) În căutarea unui principat (2)

În 1806, din decizia lui Napoleon Bonaparte, s-a constituit Confederaţia Rinului, alcătuită din mai multe state germane, care au fost scoase de sub autoritatea politică a Austriei și a Prusiei. Între statele ce alcătuiau Confederaţia Rinului s-a numărat și Liechtensteinul, care, cu acest prilej şi-a dobîndit statut de stat suveran. De remarcat că această decizie a lui Napoleon este singurul act de politică externă care a rămas valabil pînă în zilele noastre. La vremea respectivă, însă, decizia a stîrnit opoziţie. Principele Johann I Iosif, care era şi mareşal al Austriei, nu a semnat actul de constituire a Confederaţiei (implicit de suveranitate a Liechtensteinului), abdicînd temporar în favoarea fiului său. Congresul de la Viena, din 1815, nu a modificat acest statut, Liechtensteinul rămînînd, în continuare, stat suveran în cadrul Uniunii germane.

La ostilităţi, cu 80 de soldaţi Noua condiţie de suveranitate a inaugurat o etapă de largi prefaceri. În anul 1818 a fost promulgată o constituţie, elaborată după modelul celorlalte state germane, cu împărţirea populaţiei după criterii feudale. Numai că aceste criterii nu au găsit aplicare în cazul Liechtensteinului, întrucît în mica țară de munteni lipseau feudalii. Nu existau decît două „stări“: clerul şi ţărănimea. Nobilimea lipsea cu desăvîrşire, iar „orăşenimea“ (burghezia) nu se conturase ca o formaţiune socială distinctă.

Concomitent, a fost instituit şi un organ reprezentativ – Landtagul – prezidat de guvernator şi avînd o competenţă limitată, decisivă rămînînd autoritatea principelui. Deşi, cum am arătat, au avut implicaţii restrînse, existența unei constituţii, ca și a unui parlament, au determinat o anumită influenţă în direcţia pătrunderii ideilor progresiste. În timpul revoluţiei de la 1848, colectivitatea de aici a trimis un deputat – pe Peter Keyser – în parlamentul de la Frankfurt pe Main, care, de pe poziţiile liberalismului, a militat pentru unificarea Germaniei.

Dar forţele conservatoare şi-au reimpus autoritatea, şi Liechtensteinul a luat parte activă în perioada următoare la înăbuşirea insurecţiei din Baden, ultimul focar al revoluţiei paşoptiste din Germania. În perioada lungii domnii a principelui Johann II (1858-1923) a avut loc transformarea Liechtensteinului dintr-un stat absolutist într-o monarhie constituţională. Sub presiunea păturilor mijlocii, rurale şi urbane, principele a acordat o nouă

Castelul Vaduz

constituţie și a anulat ultimele servituți feudale. Între ele obligaţia de a măcina la moara suveranului sau de a participa la vînătorile domneşti. De asemenea, în 1864, a fost desfiinţată şi zeciuiala bisericească, răscumpărată de locuitori cu suma globală de 102.106 florini. În timpul războiului pruso-austriac din 1866, Liechtenstein a participat la ostilităţi cu un efectiv de 80 de soldaţi, care au prestat serviciu de pază în Tirol.

A fost ultima conflagraţie la care a luat parte micul principat. În 1868, serviciul militar a fost desfiinţat. În Paradă de Ziua Națională a Liechtensteinului

pofida neutralităţii pe care a adoptat-o atît în Primul Război Mondial, cît şi în cel de-al doilea, micul stat nu a fost însă ferit de urmările celor două conflicte mondiale, îndeosebi pe plan economic, prin grava devalorizare a monedei austriece, care era folosită şi în Liechtenstein. În 1874, între Elveţia şi Liechtenstein s-a încheiat o înţelegere potrivit căreia cetăţenii celor două state erau trataţi, în fiecare din ele, ca cetăţeni proprii. Ca urmare a presiunii opiniei publice, mai ales după situaţia economică creată la sfîrşitul Primului Război Mondial, anii imediat următori au marcat separarea de Austria şi alierea la Elveţia. În martie 1919, Liechtenstein a cerut Confederaţiei Helvetice să-l reprezinte pe plan internaţional. De remarcat că singura reprezentanţă internaţională a Liechtensteinului este aceea de la Berna. În 1921 s-a realizat şi fuziunea cu poşta elveţiană. Liechtenstein, care încă din 1912 şi-a organizat serviciul poştal propriu, dezvoltînd o autentică industrie a timbrelor (mai cu seamă a emisiunilor de mărci poştale filatelice), continuă însă să emită timbre proprii. În 1924, s-a definitivat și încadrarea în sistemul vamal al Elveţiei, francul elveţian devenind unic mijloc de plată în schimburile internaţionale. Ca o curiozitate, singurul domeniu rămas în administraţia austriacă este cel al căilor ferate.

Prezențele româneşti în Liechtenstein, ca și ale principatului în ţara noastră, s-au făcut simţite de-a lungul veacurilor. Astfel, mareşalul Iosif Wenzel a participat în Banat la luptele habsburgo-otomane din anii 1716-1718; un alt mareşal, Johann Iosef I a jucat un rol de seamă în luptele antiotomane din 17871792, iar generalul Franz a operat tot în Banat în timpul evenimentelor revoluţionare din 1848-1849.

Cercetarea documentelor privind aceste momente poate furniza noi amănunte privind desfăşurarea respectivelor evenimente. Dar legăturile au fost şi de natură culturală. Suveranii din Liechtenstein s-au afirmat ca mari colecţionari de artă. Operele adunate de ei de-a lungul secolelor constituie una dintre avuţiile principatului. Splendida bibliotecă din Vaduz, ca şi colecţiile de tablouri din alte castele aparţinînd familiei princiare cuprind şi scrieri de provenienţă română. Din păcate, o parte a acestor valori s-a distrus ori s-a risipit în cursul evenimentelor celui de-al II-lea Război Mondial. Astfel, în colecţia bibliotecii Pierpont Morgan din New York a ajuns, între alte lucrări, un Liturghier manuscris datînd din 1481, realizat la Oradea şi care s-a aflat în posesia principilor. Cercetarea bogatelor fonduri se află abia la început. Rămîne deci ca viitorul să aducă noi contribuţii şi în această direcţie.

Sfîrșit Eugen Glück

16

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Inamicul de rezervă

(urmare din pag. 1) În felul acesta dușmanul său e îngenuncheat pentru decenii sau chiar secole, iar el stă liniștit.Astfel, odată cu prăbușirea comunismului prin agentul occidental Gorbaciov, americanii și vest europenii și-au frecat palmele gîndindu-se cum vor pune ei mîna pe bogățiile și teritoriile Rusiei.

Firește că venirea la putere a lui Putin le-a stricat jocurile, deși au încercat să-l curteze aplicînd aceeași metodă plictisitoare din anii ʼ30, cînd Stalin și poporul sovietic erau prezentați în presa anglo-americană drept niște oameni la fel de civilizați și minunați ca ei.

Cînd și-au dat seama, după război, că Stalin plănuia să elibereze Europa de nazism pînă la Atlantic, a devenit brusc inamicul lor cel mai mare pentru că le amenința ograda proprie.

Prin urmare, au înființat NATO, i-au portretizat pe ruși în presa vest-europeană drept niște nenorociți, un pericol pentru civilizație, împotriva cărora trebuiau luate urgent măsuri economice și mai ales militare de înarmare, ceea ce a băgat mulți bani în buzunarele industriei de război americane, franceze, britanice și germane.

Scenariul s-a repetat și în cazul lui Putin, care a devenit brusc inamicul public al civilizației atunci cînd s-a împotrivit planurilor alianței de a integra Ucraina în NATO, ba mai mult, a invadat-o ca să fie sigur că nu se apropie nimeni de el.

Din punctul de vedere al Rusiei, Gorbaciov a trădat nu doar interesele URSS, dar și pe cele ale rușilor din Rusia, care s-au văzut curînd navigînd pe o mare furtunoasă fără căpitan și în pericol să se zdrobească de stînci. Venirea lui Putin le-a redat mîndria imperială și i-a determinat să zică, la fel ca părinții lor: „Cine-s, mă, americanii ăștia pînă la urmă?”. Cînd NATO s-a apropiat de ei, președintele lor a luat măsuri și le-a motivat luptele din Ucraina prin recuperarea teritoriilor rusești pierdute pe vremea comunismului și prin lupta contra nazismului ucrainean susținut de nazismul german, care – iată, dragi cetățeni – a trimis contra noastră tancurile cu crucea neagră pe turelă! Ce impuls mai bun vreți pentru un rus care s-a născut și a crescut legănat de legendele Marelui Război Pentru Apărarea Patriei ca să se ducă să dea cu ucrainenii de pămînt!

Impuls care i-a fost pus pe tavă lui Putin de competenții conducători de la Bruxelles și de la Washington. În momentul de față a pornit iar goarna pericolului rusesc, care o să vină peste noi cu tancurile și o să ne omoare și o să ne cucerească și... văleu, ca să ne apărăm trebuie să dăm mulți bani pe arme și mai ales pe muniție pentru că alea de le-am avut le-au prăpădit ucrainenii degeaba în ultimii doi ani.

Carevasăzică, inamicul de rezervă al Occidentului a fost reactivat. Păi cum să ții societatea sub ascultare dacă nu ai un „bau-bau” să i-l fluturi pe la nas? La fel ca la copii: nu le spui că îi plesnești cu joarda la fund, ți se urcă-n cap. Acum joarda e Rusia. Prin urmare, vorba „tovarășului”, „așezați-vă liniștiți” și ascultați ce vi se spune. „Era la sfîrșitul lunii iunie 2022 – scrie Modern Diplomacy – cînd SUA, împreună cu membrii Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), au pus Rusia în fruntea listei de amenințări și au desemnat-o drept «amenințarea cea mai semnificativă și directă» la adresa păcii și securității membrilor săi.

Conform Conceptului strategic al NATO din ianuarie 2024, Rusia reprezintă cea mai importantă amenințare la adresa siguranței Aliaților și a stabilității regiunii euro-atlantice. De asemenea, susține că «constrîngerea, subversia și atacul sînt toate mijloacele prin care Rusia încearcă să guverneze alte națiuni și să creeze sfere de influență» (cînd asta vrem să facem noi – n.m.). Nu este foarte greu de înțeles că invazia rusă a Ucrainei din 2022 a activat percepția preexistentă a țărilor occidentale ale Rusiei cu un nou stimul. Cu toate acestea, de atunci, țările conduse de NATO au

avertizat din ce în ce mai mult Rusia și par să fie sub presiune pentru a crește cheltuielile pentru apărare ca răspuns la noile evaluări ale puterii militare a Rusiei și a pericolelor pe care aceasta le prezintă pentru securitatea NATO. În plus, bugetele de apărare ale statelor membre NATO europene au crescut cu aproximativ o treime în ultimul deceniu, mai multe țări și-au mărit bugetele substanțial ca răspuns la atacul militar al Rusiei. În mod similar, un oficial militar britanic a declarat că «țările NATO trăiesc în vremuri extrem de periculoase și într-un stadiu în care violența la scară largă este mai probabilă decît a fost în istoria recentă».

Dimpotrivă, unele declarații recente făcute de secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, la Conferința de securitate de la München, sugerează că «nici un partener NATO nu este sub amenințare imediată din partea Rusiei». El a adăugat că NATO, desigur, supraveghează cu atenție Rusia și au fost mai vigilenți și prezenți în porțiunea de est a liniilor alianței, dar scopul lor a fost să prevină un atac asupra unui partener NATO. Cu toate acestea, în afară de aceste puncte de vedere care trec prin suișuri și coborîșuri bazate pe mediul intens al politicii, există o percepție comună în știința Occidentului care privește Rusia ca pe o amenințare rigidă pentru Occident, care nu poate fi îmblînzită în scurt timp. Cu toate acestea, relația dintre Rusia și Occident nu a fost întotdeauna atît de dură și aspră! Pentru a investiga dinamica, nu putem decît să amintim cîteva evoluții istorice care au condus traiectoria raportului”.

Din punct de vedere al confruntării economice lucrurile nu sînt de așa natură încît Rusia să constituie o amenințare pentru țările NATO în condițiile în care „după estimarea Economiei Mondiale, cu echivalentul a de zece ori PIB-ul Rusiei, în martie 2024, țările NATO dețin împreună o economie de peste 54 de trilioane de dolari în termeni de paritate a puterii de cumpărare (PPP), în timp ce Rusia are o economie de doar 6 trilioane de dolari. Aceste vulnerabilități economice ar putea limita capacitatea Rusiei de a proiecta putere și influență la scară globală, atenuînd eventual orice amenințare pe care aceasta ar putea-o reprezenta pentru NATO. De cînd a început războiul din Ucraina, au existat restricții majore la exportul de bunuri vitale, inclusiv tehnologie și piese de schimb, și înghețarea a peste 300 de miliarde de dolari în active deținute de Banca Centrală Rusă și de alte mari instituții ruse. Chiar dacă a avut dificultăți, în mod ciudat, economia Rusiei a crescut cu 3,6% în 2023, depășind atît Europa, cît și SUA. Oficialii și analiștii au prezis colapsul acesteia. Analiza Consiliului Atlantic arată că după invazia din februarie 2022, comerțul s-a extins cu mai multe națiuni, inclusiv cu unele membre ale Uniunii Europene și NATO. Cu toate acestea, resursele economice strategice ale Rusiei și dorința sa de a le valorifica ca instrumente de putere națională nu pot fi ignorate. Fiind unul dintre cei mai mari producători și exportatori de petrol și gaze naturale din lume, Rusia păstrează o influență considerabilă asupra piețelor energetice și capacitatea de a perturba lanțurile de aprovizionare. Această «armă energetică» a fost mînuită de Rusia în trecut, inclusiv în timpul disputelor cu Ucraina și cu alte națiuni europene, și ar putea fi folosită pentru a exercita presiuni asupra membrilor NATO care se bazează foarte mult pe importurile rusești de energie. În timp ce aceste eforturi au dat rezultate mixte pînă acum, o economie rusă mai rezistentă și mai autosuficientă ar putea să-și întărească capacitatea de a rezista presiunii economice și sancțiunilor din Occident, reducînd astfel eficiența acestor instrumente în modelarea comportamentului rus. În evaluarea puterii economice a Rusiei și a potențialei sale amenințări la adresa NATO, este esențial să luăm în considerare nuanțele și complexitățile din acest domeniu cu mai multe fațete. În timp ce provocările și vulnerabilitățile economice ale Rusiei îi pot limita capacitatea de a proiecta puterea la scară globală, resursele sale strategice,

pîrghia financiară și eforturile de a se încrede în sine economic, combinate cu disponibilitatea sa de a utiliza instrumente economice pentru cîștig geopolitic, nu pot fi considerate potențiale surse de influenţă şi presiune asupra statelor membre NATO”, scrie Modern Diplomacy.

Aspectele geopolitice fac din Rusia o amenințare pentru interesele NATO în lume din cauza mărimii sale considerabile și a faptului că se întinde pe două continente, cum spuneam mai sus. Mai mult decît atît, legăturile istorice și culturale ale Rusiei cu fostele republici sovietice și țările din Pactul de la Varșovia din Europa de Est și Asia Centrală îi conferă, de asemenea, un grad de influență în „apropierea sa de străinătate”.

Prin cooperare economică, politică și militară, Rusia a căutat să mențină o sferă de interese privilegiate în această regiune, uneori în conflict cu interesele și aspirațiile membrilor și partenerilor NATO. Cu toate acestea, intervențiile Rusiei în Georgia în 2008 și în Ucraina în 2014, precum și sprijinul său pentru mișcările separatiste din estul Ucrainei, pot fi privite ca încercări de a-și reafirma influența și de a preveni încălcarea în continuare a NATO în teritoriile pe care le consideră pe orbita sa geopolitică. Aceste acțiuni au demonstrat dorința Rusiei de a folosi forța pentru a-și proteja interesele percepute, stîrnind îngrijorări în rîndul membrilor NATO cu privire la potențialul unor intervenții similare în alte țări vecine.

Cei de la Modern Diplomacy mai scriu că „poziția geopolitică a Rusiei prezintă și vulnerabilități care ar putea modera orice amenințare pe care o reprezintă pentru NATO. Teritoriul său vast și granițele întinse creează provocări semnificative în ceea ce privește apărarea și securitatea, necesitînd alocarea de resurse substanțiale pentru a menține controlul și a proiecta puterea pe mai multe fronturi. În plus, provocările demografice ale Rusiei, inclusiv o populație în scădere și o forță de muncă îmbătrînită, ar putea limita capacitatea acesteia de a susține ambițiile geopolitice pe termen lung. Extinderea NATO, în special aderarea fostelor țări din Pactul de la Varșovia, precum Polonia, Ungaria și Republica Cehă, a fost percepută de Rusia ca o încălcare a sferei sale tradiționale de influență și o amenințare la adresa securității sale. Cu toate acestea, această expansiune a întărit, de asemenea, capacitățile de descurajare ale NATO și capacitatea sa de a proiecta putere și influență în regiunile vecine cu Rusia”.

Adăugînd la toate acestea capabilitățile militare și eforturile de modernizare ale Rusiei, aceasta fiind o putere nucleară și una dintre cele mai mari și mai avansate forțe militare din lume, țara posedă capacități militare formidabile ca mare putere. Forțele nucleare strategice ale Rusiei, cuprinzînd rachete balistice intercontinentale, rachete balistice lansate de submarine și bombardiere cu rază lungă de acțiune, reprezintă un factor de descurajare semnificativ și o potențială amenințare pentru statele membre NATO. Deși probabilitatea unui schimb nuclear direct între Rusia și NATO rămîne scăzută, existența acestor capacități și riscul de escaladare în perioade de criză nu pot fi ignorate. În concluzie, în timp ce acțiunile Rusiei din ultimii ani, inclusiv intervențiile sale în Georgia și Ucraina, eforturile sale de modernizare militară și poziția sa fermă de politică externă, au stîrnit îngrijorări în cadrul alianței NATO, este esențial să recunoaștem că amenințarea pe care o reprezintă Rusia nu este unidimensională.

Cred că relația dintre Rusia și NATO va continua să evolueze, influențată de schimbările geopolitice, dinamica economică, progresele tehnologice și acțiunile liderilor politici de ambele părți. Prin adoptarea unei abordări nuanțate și contextualizate pentru evaluarea potențialelor amenințări și oportunități, factorii de decizie politică și analiștii pot naviga pe acest teren complex cu o perspectivă mai mare și o previziune, contribuind în cele din urmă la o ordine internațională mai stabilă și mai sigură.

RM

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

A ctualitatea pe scurt  Premierul Marcel Ciolacu a declarat, în cadrul unei conferințe de presă susținute la finalul săptămînii trecute, că își dorește o continuare a actualei alianțe PSD-PNL pentru mai mulți ani. „Acum vin alegerile locale, dar o spun fără nici o reținere. Din punctul meu de vedere sîntem condamnați împreună să continuăm acest proiect pentru România. Și vom vedea votul românilor în ceea ce privește alianța electorală pentru lista de europarlamentare și pe urmă ne vom strînge din nou într-o coaliție și cred că și mai determinați decît sîntem acum să creăm o perspectivă”, a declarat Marcel Ciolacu.  Cît ar costa intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană și cît ar aduce în schimb? Institutul Bruegel estimează impactul net asupra bugetului european pe care l-ar avea aderarea Ucrainei dacă ar avea loc astăzi, la 19 miliarde de euro pe an.

Comparativ cu un buget actual de aproximativ 175 miliarde. Aceasta ar reprezenta 0,13% din PIB-ul Uniunii. În decembrie anul trecut, Institutul JacquesDelors a ajuns la o contribuție netă și mai mică, de 11,4 miliarde pe an. „Nu este de neglijat, dar este absolut gestionabil”, estimează Zsolt Darvas, econo­ mist asociat la Bruegel. Precizare importantă: aceste calcule se bazează pe ipoteza că Ucraina și-ar recupera întreg teritoriul și populația de dinainte de război.

Dacă nu ar fi așa, costul anual ar scădea la 16 miliarde, potrivit Bruegel. Ucraina ar reprezenta o schimbare majoră pentru bugetul UE din două motive principale. În primul rînd, pentru că este o mare putere agricolă, ar primi subvenții masive din partea Politicii Agricole Comune (PAC). Presupunînd că Kievul va recupera toate terenurile ocupate de Rusia și că acestea vor fi deminate, Ucraina ar reprezenta „o cincime din terenurile agricole ale UE”, notează Bruegel. În al doilea rînd, pentru că este o țară săracă. Ca atare, ar fi eligibilă pentru fondurile de coeziune de la Bruxelles pentru regiunile defavorizate ale blocului, precum Ungaria, Polonia sau Grecia în prezent. Factura pentru UE s-ar ridica la 32 de miliarde pe șapte ani, a calculat Bruegel. Sosirea Ucrainei în UE ar avea ca rezultat o scădere „limitată a fondurilor de coeziune, în com­ parație cu declinul cu care se confruntă deja unele state precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehia”.  Rusia se află în „stare de război” în Ucraina, a declarat pentru prima dată purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, la mai bine de doi ani de la începutul conflictului. „Sîntem în stare de război.

Da, a început ca o operațiune militară specială, dar de îndată ce s-a format acest grup acolo, cînd Occidentul colectiv a devenit participant de partea Ucrainei, pentru noi a devenit deja un război”, a declarat Peskov într-un interviu acordat ziarului Argumenty i Fakty (Argumente și fapte), publicat vineri. De la declanșarea invaziei din Ucraina, semnele venite de la Kremlin au fost extrem de clare în ceea ce privește opozanții lui Vladimir Putin sau ai acțiunilor militare orchestrare de acesta. Toate aceste acțiuni au venit în contextul în care Rusia declara că desfășoară o „operațiune specială” în Ucraina și nicidecum un război, iar constituțional, cetățenii nu aveau obligația să ajute sau să sprijine armata Rusiei. Din acest moment, Rusia poate începe în orice moment acțiuni militare de o amploare nemaivăzută în ultimii ani fiind sprijinită și de faptul că populația țării este una extrem de mare, 143,5 milioane de locuitori, de care Vladimir Putin poate beneficia în acest moment și în mod oficial.  Parlamentul german a dat vineri undă verde pentru legalizarea parţială a canabisului pentru uz personal începînd de la 1 aprilie, anunță agenția DPA. Noua lege le permite adulţilor să deţină o cantitate de pînă la 25 grame de canabis pentru uz personal în public. De asemenea, va fi autorizată cultivarea a trei plante de canabis în propria casă şi posesia a pînă la 50 grame pentru uz personal în locuinţă. Consumul de marijuana în spaţii publice va fi interzis în şcoli, centre sportive şi pe o rază de 100 metri de acestea. În pofida cîtorva voci critice, vineri nu s-a întrunit o majoritate în favoarea trimiterii legii către o comisie de mediere.  Preşedintele Klaus Iohannis a avut, joi, o întîlnire

bilaterală cu premierul olandez Mark Rutte, la Bruxelles, unde are loc Consiliul European. Tot joi, Klaus Iohannis a spus, răspunzînd întrebărilor jurnaliștilor, că are „o relaţie absolut normală” cu premierul Olandei și că nici unul dintre ei „nu doreşte ca, prin această competiţie, să se strice proiecte sau relaţii care au fost construite în ani”. „Avem o relaţie absolut normală, nici unul dintre noi doi nu doreşte ca, prin această competiţie, să se strice proiecte sau relaţii care au fost construite în ani, dimpotrivă. Deci este chiar o competiţie constructivă”, a spus Iohannis, întrebat dacă a discutat și cu Mark Rute și cum a primit acesta anunţul candidaturii sale la condu­ cerea NATO. Întrebat ce îl diferenţiază de premierul olandez, Iohannis a răspuns: „Cred că ne deosebeşte geografia, istoria şi cu siguranţă sînt unele teme unde abordările noastre ... ambele sînt foarte constructive, dar uşor diferite în ce priveşte viitorul NATO”. Reamintim că în 12 martie Klaus Iohannis şi-a anunţat candidatura pentru șefia NATO într-o conferinţă de presă convocată special la Bucureşti.  Liderii statelor membre UE reuniți joi la Consiliul European de la Bruxelles au decis să dea undă verde negocierilor cu Bosnia și Herțegovina în vederea aderării la blocul comunitar, subliniind însă, în același timp, că țara balcanică va trebui să întreprindă mai multe reforme înainte de începerea efectivă a discuțiilor, scrie Reuters. „Felicitări! Locul vostru este în familia noastră europeană”, le-a transmis bosniacilor Charles Michel, președintele Consiliului European, într-o postare pe X, după ce a anunțat decizia. „Decizia de astăzi este un pas important pe drumul vostru spre UE. Acum, munca grea trebuie să continue, astfel încît Bosnia și Herțegovina să avanseze în mod constant, așa cum își dorește poporul vostru”, a adăugat el. „Proiectul european de pace este în creștere – un semn clar în favoarea unei Europe puternice”, a declarat și cancelarul german Olaf Scholz. Decizia este considerată un pas istoric pentru Bosnia, sporind speranțele că țara ar putea depăși instabilitatea marcată de rivalități etnice și amenințări de secesiune, la aproape trei decenii de la sfîrșitul războiului.  Primul drum din lume pentru mașinile fără pilot, care este acoperit de internetul de standard 5G-A, a început să funcționeze în mod experimental la Shanghai, a anunţat resursa de informații Yicai Global. Potrivit informaţiilor sale, este vorba despre o porțiune de 205 km în noul district Pudong.

Circulația mașinilor cu tehnologie de conducere fără pilot a fost lansată la 19 martie. Echipamentul instalat, împreună cu standardul de comunicare 5G-A, permite stabilirea condițiilor de trafic pe orice vreme, spre deosebire de sistemele dotate cu conectivitate 5G, subliniază publicația. Pînă în prezent, la Shanghai au fost realizate drumuri cu o lungime totală de peste 2.000 de kilometri pentru vehiculele fără pilot în regim de testare. Licențele de operare comercială au fost eliberate pentru 32 de companii, care testează 794 de mașini fără pilot pe drumurile orașului (rador.ro).  Parchetul European (EPPO), condus de Laura Codruța Kövesi, a sechestrat în România bunuri în valoare de 2,4 milioane de euro, totul într-o investigație privind o fraudă trans­ frontalieră complexă în domeniul TVA, care implică carburanți importați pe piața italiană, transmite instituția. „Aceasta se adaugă confiscărilor anterioare executate în Italia, în valoare de 19,9 milioane de euro, care nu au acoperit întregul prejudiciu adus bugetului UE de activitățile frauduloase investigate, estimate la 92 de milioane de euro. Din acest motiv, în momentul în care procurorii europeni delegați de la Bologna au găsit bunurile unuia dintre suspecți aflați în România, au solicitat colegilor din București să le pună sub sechestru, lucru care a fost realizat cu promptitudine, grație modelului operațional al EPPO ca birou unic”, transmite instituția. „În temeiul ordinului judecătoresc, emis de judecătorul de urmărire preliminară al Tribunalului Parma la cererea Parchetului General, oamenii legii au sechestrat 18 imobile situate în București, aparținînd suspectului. În plus, au fost înghețate 14 conturi bancare, precum și participații în companii românești, care își desfășoară activitatea în domeniul imobiliar și în sectorul comerțului cu combustibili, toate cu o valoare

17 totală combinată de 2,4 milioane de euro”, explică EPPO.  Noi discuții pe tema închiderii sau reducerii programului supermarketurilor vor avea loc și în această săptămînă. Vizate sînt magazinele cu o suprafață mai mare de 1000 de metri. Anunțul a fost făcut chiar de vicepreședintele Asociației Naționale a Comercianților Mici și Mijlocii, Feliciu Paraschiv.

Acesta a fost chemat și zilele trecut de către premierul Marcel Ciolacu pentru a discuta soluțiile prin care pot fi sprijiniți producătorii. El susține că 200 de mii de angajați în retail ar avea mai mult timp liber pentru familie dacă magazinele ar fi închise parțial în weekend la ora 13:00, potrivit realitatea.net. Măsura închiderii magazinlor alimentare și a hipermarketurilor în weekend sau reducerea programului acestora ar putea fi impusă și în Romania.  Fostul lider al Rusiei, actualmente vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Dmitri Medvedev, promite răzbunare, după atacul terorist care a cutremurat Rusia. „Ne vom răzbuna pe fiecare. Iar cei care sînt implicați, indiferent de țara de origine și statut, sînt acum ținta noastră principală și legitimă.

Așteptați, nenorociților”, a spus Medvedev, pe X. Tribunalul districtual Basmanni din Moscova a admis cererea procurorilor ca toţi cei patru inculpaţi în cazul atacului de la Crocus City Hall să fie arestaţi preventiv.

Toţi cei patru bărbaţi vor rămîne în detenţie pînă la 22 mai, a precizat instanţa. Toţi cei patru sînt din Tadjikistan şi se aflau în Rusia cu vize temporare sau expirate. CNN a sumarizat ce se ştie pînă acum despre cei patru suspecţi ai atacului de la sala de concerte din Moscova în care au murit cel puţin 137 de persoane, în timp ce peste 180 sînt rănite. Dintre acestea, cel puţin 100 au rămas în spital, unele fiind în stare gravă.  Senatul a adoptat tacit un proiect iniţiat de parlamentarii liberali, care prevede ca toţi copiii şi tinerii cu vîrsta de pînă la 18 ani să poată beneficia de gratuitate la intrarea în muzee şi la colecţiile publice de drept public, aflate în subordinea autorităţilor publice locale şi centrale. Potrivit senatorului Gigel Ştirbu, iniţiator, muzeele reprezintă instituţii culturale şi educative care oferă oportunităţi excelente pentru învăţare, iar accesul gratuit la muzee ar încuraja tinerii să exploreze lumea artei, istoriei, ştiinţei şi culturii, experienţă ce poate stimula curiozitatea şi învăţarea continuă, scrie Agerpres. Un alt motiv pentru care tinerii ar trebui să aibă gratuitate în aceste instituţii de cultură este că muzeele sînt păstrătoare ale culturii şi patrimoniului naţional şi global. Propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii muzeelor şi a colecţiilor publice 311/2003 va fi supusă dezbaterii şi votului în plenul Camerei Deputaţilor, for decizional în acest caz.  Şeful de Stat Major al armatei germane, Carsten Breuer, a făcut apel vineri la o consolidare rapidă a apărării antirachetă a Germaniei împotriva potenţialelor ameninţări din partea Rusiei, relatează dpa, informează Agerpres. ,,Credem că Rusia va putea duce un război împotriva statelor NATO în următorii cinci pînă la opt ani. Pînă atunci, noi, în Germania, trebuie să fim, de asemenea, în măsură să evităm un astfel de atac”, a mai spus el. Preşedintele rus Vladimir Putin nu îşi ascunde intenţiile privind Vestul, a avertizat Breuer, care a precizat că un atac asupra unei ţări occidentale este considerat în prezent ca fiind doar cel mai rău scenariu. Cu toate acestea, un astfel de atac ar putea avea loc ,,într-un întreg spectru - de la atacuri cibernetice la drone şi rachete”, a mai spus şeful armatei germane.  În perioada 27 martie – 1 iulie 2024, la Paris va avea loc cea mai mare expoziție Brâncuși din lume. Aflată sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, expoziția va fi găzduită de Centrul Pompidou din Paris. Gîndită ca un omagiu adus „părintelui sculpturii moderne”, expoziția Brâncuși face parte dintr-o serie de evenimente extraordinare care mar­ chează închiderea Centrului Pompidou pentru o perioadă de 5 ani. Este probabil unul dintre cele mai importante dialoguri culturale între România și Franța din ultimii ani. La Centrul Pompidou, care devine o veritabilă „Ambasadă Brâncuși” din inima Parisului, șiau anunțat prezența, doar pentru evenimentul de deschidere, peste 1.500 de personalități culturale, invitați speciali și oficialități din cele două țări.

R.M.

18

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

Din secretele Tezaurului României de la Moscova (II) Ce se cunoaște despre prima restituire din Tezaur, cea din 1935 (2)

De exemplu, în 1991, cînd Iliescu a ridicat problema Tezaurului într-o întîlnire cu Gorbaciov, o gazetă rusească a scris că „românii cer lucruri care nici măcar nu se mai află la noi, lucruri pe care deja le-am restituit”. Și au menționat în articol 35 de lăzi, cu arhive și tezaur artistic, dar și încărcăturile cu jupoane, slănină și așa mai departe. În ceea ce privește osemintele lui Dimitrie Cantemir, nici astăzi nu știm cu certitudine că sînt ale domnitorului moldovean. România a cerut Rusiei documente care să ateste acest lucru, dar nu le-a primit.

De ce România nu a obținut restituirea integrală a Tezaurului după 1945, după ce a devenit comunistă, iar cele două țări au fost „tovarășe”? După cel de-al II-lea Război Mondial România a fost o țară ocupată și tratată ca atare. De exemplu, a fost obligată să plătească despăgubiri de război, cu mult peste cele 300 de milioane stabilite în convenția de armistițiu.

Pentru că Gheorghe-Gheorghiu Dej s-a implicat în înăbușirea Revoluției maghiare din 1956 (împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice), și în arestarea lui Imre Nagy, Stalin a făcut un gest de bunăvoință. Dej îi expediase o scrisoare lui Hrușciov în care-i cerea acest lucru, știm asta din discuțiile din 1965 dintre liderii români și cei sovietici, cînd Brejnev i-a spus lui Ceaușescu că știe că în ‘56 a fost o restituire din Tezaur, la cererea lui Dej.

Ce părți din Tezaur au dat înapoi rușii în 1956 O mare parte din ceea ce înseamnă patrimoniul identitar al României: mare parte din colecțiile fundamentale ale Muzeului Național de Istorie a României, Muzeul Național de Artă al României, din arhive, din colecțiile numismatice, din colecțiile Academiei Române și așa mai departe. Au fost apro­ ximativ 39.000 de piese, 1.350 de tablouri, sute de icoane, de odoare mînăstirești. A fost o restituire impor­ tantă, dar care reprezintă probabil nu mai mult de 1020% din ceea ce s-a expediat la Moscova. Rușii au un inventar al acestui patrimoniu, dar refuză să-l pună la dispoziție României. Noi știm că o parte din arhive s-au întors, dar nu știm exact cît reprezintă această parte.

Ce s-a întîmplat cu aurul românesc Există foarte multe informații documentate, care au apărut prin presă de-a lungul vremii, că rușii au cheltuit aurul României. Lenin a fost preocupat de rezerva de aur, a solicitat inventarierea acestuia, pentru că avea două obiective: primul era electrificarea țării și, al doilea, achiziția de locomotive din țările scandinave și din Germania. Plățile trebuiau făcute în aur. Din corespondența diplomaților români care se găsește în arhivele Ministerului de Externe, rezultă că Bucureștiul a solicitat în mod repetat tuturor

tezaur?”. Și Primakov a încheiat spunînd: „Dar nu vă supărați că vă întreb: Dar ce v-a venit, domnule, să ni-l dați tocmai nouă?”.

Cum văd rușii problema Tezaurului României

diplomaților români să găsească urmele aurului. Au fost descoperite în țările scandinave sau în Elveția, sau în Kazahstan și în China.

Aur românesc a fost folosit și pentru sprijinirea mișcării comuniste din România. Există acte care dovedesc scoaterea din Tezaurul românesc a 5 milioane de lei aur pentru sprijinirea mișcării bolșevice din România condusă de Cristian Rakovski. Istoricul Ilie Schipor a cercetat zece ani arhivele de la Moscova și a scos recent o carte cu documente foarte importante despre Tezaurul românesc. Este important acest demers pentru că, timp de 100 de ani, rușii au pretins că nu există nici un document despre valorile trimise de România la Moscova.

Ce oportunități a ratat România pentru a-și recupera Tezaurul Una dintre oportunități a fost atunci cînd Rusia a solicitat să intre în FMI și în Consiliul Europei și trebuia să stingă toate diferendele pe care le avea cu alți membri. România era deja membră în cele două și, cel puțin la Consiliul Europei se vorbea clar de bunuri care s-ar afla pe teritoriul Federației Ruse. Negociator din partea României era Ioan Talpeș. Atunci a primat din nou „interesul național”, în sensul că prezentul e mai important decît trecutul. Atunci i s-a cerut Rusiei de către diferite state să restituie un milion de exemplare de cărți rare, dar nu a restituit decît o mie de exemplare.

După 1991, problema Tezaurului a fost repusă pe tapet, împreună cu cea a Basarabiei, în contextul în care cele două state voiau să semneze un tratat de colaborare (acesta a fost semnat în 2003, între Ion Iliescu și Vladimir Putin). Un episod spumos a fost povestit de fostul ministru de Externe, Andrei Pleșu.

Acesta s-a întîlnit, la un moment dat, la Strasbourg, cu Yevgeny Primakov, fost premier al Rusiei între 1998 și 1999. Pleșu l-a întrebat pe demnitarul rus: „Ce se mai aude cu Tezaurul?”. Iar răspunsul a fost „Domnule Pleșu, dumneavoastră vreți ca după două războaie mondiale, după o revoluție, după foamete, destrămarea URSS-ului... să mai știe cineva de tezaur? Care

Trenul care a transportat prima parte a Tezaurului României, la Moscova

Intervievați în cartea „Tezaurul României de la Moscova. Inventarul unei istorii de o sută de ani”, mai mulți experți și cercetători ruși spun că aceasta este o problemă mai degrabă politică.

De exemplu, Vladimir Bruter, expert la Institutul pentru Studii Politice și Umanitare din Moscova, răspunde în felul următor, atunci cînd i se spune că pentru ministrul de externe român restituirea tezaurului ar fi „o chestiune de onoare”: „Dacă acesta este felul în care gîndește opinia publică din România atunci trebuie să știți că în Rusia opinia publică gîndește altfel. Ca urmare a evenimentelor din 1944-1945, Rusia, ca moștenitoare a URSS, consideră că dispune de niște avantaje în raport cu România. Dacă România nu se va încrîncena să ceară imediat recuperarea atunci e posibil ca anumite lucruri să se urnească. Se va întîmpla lent însă, iar rezultatul se va vedea doar la finalul acestui proces.

Dacă România e gata să accepte că procesul va fi îndelungat și va cuprinde spectrul complet al relațiilor atunci procesul poate să nu fie unul negativ”.

Ce înseamnă spectrul complet? „Înseamnă că Rusia trebuie să fie sigură că România îi va fi partener. Cel puțin în domeniile în care sîntem parteneri. Rusia se poartă foarte diferit cu prietenii și cu dușmanii, trebuie să se înțeleagă și în România asta”.

O altă persoană intervievată în carte este Victor Vladimirovici Iscenko, secretarul Comisiei comune, director adjunct al Institutului de Istorie Universală al Academiei de Științe a Federației Ruse: „Cel mai important era să dăm de urma aurului românesc, aici, în Rusia. Cercetătorii noștri au lucrat în arhive și în pofida calificării lor înalte nu au reușit să găsească nimic. Voi menționa un singur nume: Tatiana Pokivailova, care se ocupă de istoria recentă a României. Atît ea cît și Lidia Semenova au depus multe eforturi pentru a găsi documente și anumite documente s-au găsit. Dar la cea mai importantă întrebare- «Unde se află aurul?» – nu s-a găsit un răspuns. Urmele s-au pierdut.

Din ce am reușit să reconstituim din documente, acest Tezaur a fost depozitat inițial la Moscova apoi a fost transportat în anii războiului civil la Samara și în alte locuri din Siberia. O parte din aur a ajuns pe mîna Albilor, inamicii bolșevicilor ca să zic așa, adică a amiralului Kolceak, liderul guvernului retras în Siberia. Apoi, cînd bolșevicii au avansat au scos tot ce era de valoare prin China, prin Manciuria și urmele s-au pierdut”.

Sfîrșit Corectnews.ro

RM

19

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ Durerile de spate Conform statisticilor medicale, 95% din durerile de spate au cauză principală necunoscută. Una din trei persoane are dureri de spate, iar în activitatea zilnică întîlnim copii cu afecțiuni ale coloanei vertebrale. În practica zilnică deosebim durerile de spate acute (sub șase săptămîni), subacute (șase-douăsprezece săptămîni) și durerile de spate cronicizate (sub douăsprezece săptămîni). După infecțiile aparatului respirator, durerile de spate sînt cel mai des întîlnite.

Un semnal de alarmă este numărul în creștere al durerilor de spate la copii, dureri mai des întîlnite, în trecut, la persoanele cu vîrste cuprinse între 50 și 70 de ani. Tot un semnal de alarmă ar trebui să fie și numărul mare al îmbolnăvirilor la vîrste fragede, de boli care, în mod normal, apăreau după o vîrstă mult mai înaintată (diabet, dureri de spate, colon iritabil).

Cauzele durerilor de spate sînt multiple, de la accidente și modificări degenerative, la rupere de discuri, stenoze spinale sau cauze tumorale. În 95% din cazuri, durerile de spate au o cauză neclară, a cărei sursă se găsește în aparatul osos. Medicina energoinformațională identifică, de cele mai multe ori, blocaje în zona cervicală, cu iradiere a durerii spre umeri (adesea pînă la coate), cu pierderi de echilibru și dureri de cap.

De multe ori, cauza durerilor de spate se găsește în diferite probleme interne, precum: pleurita, ulcerul

duodenal, durerile musculare, embolia pulmonară, colicile bili­ are, pancreasul inflamat, pietrele la rinichi, durerile menstruale și alte afecțiuni ginecologice.

Fumătorii prezintă un risc mai ridicat ca durerile de spate să se cronicizeze, deoarece nicotina îngustează vasele de sînge, fapt care are repercusiuni asupra circulației sanguine. Oasele sînt irigate insuficient și se subțiază. Disfuncțiile cranio-mandibulare sau plombele dentare prea înalte duc, de asemenea, în timp, la dureri de spate. Statisticile arată că majoritatea intervențiilor chirurgicale sînt neeficiente; acestea ar trebui să constituie ultima opțiune. În terapiile destinate durerilor de spate, medicina energo-informațională recomandă deblocarea energetică a discurilor coloanei, repunerea comunicării energetice între discuri (mai ales între 1-7), detoxifierea întregului organism la nivel celular, reglarea nervului sciatic, metabolismului și întărirea imunității coloanei.

Durerile lombare sînt adesea cauzate și de alte afecțiuni gastro-intestinale; de exemplu, un colon leneș (motilitate redusă) provoacă, în timp, și dureri lombare.

Multe persoane s-au obișnuit cu diferite laxative, care, în timp, duc, de asemenea, și la dureri de spate, intestinul tasînd prea mult coloana. Durerile toracice au adesea

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (6)

Astfel, Stallone a fost nevoit să-l păstreze în viaţă, în Rocky V. Totuşi i-a modificat substanţial destinul. Încă în partea a patra, în cursul meciului împotriva rusului Drago, Rocky suferă o leziune cerebrală definitivă, care nu-i va mai permite să urce vreodată pe ring. El încearcă să antreneze un tînăr amator, în timp ce consilierul lui financiar îl duce la faliment.

Trebuie să lupte din nou, pentru a cîştiga dragostea şi respectul fiului său din film. După cele trei serii mediocre din Rocky, regizate de el însuşi, Sly 1-a rechemat pe regizorul John C. Avildsen, autorul lui Rocky I dar, în cursul filmărilor, după ce concediase operatorul, l-a dat afară şi pe el. Acest mod de comportare îi era tipic.

După premieră, producătorii nu au fost mulţumiţi şi i-au reproşat lui Sly: „Mai bine l-ai fi omorît pe Rocky!” Realmente, acest personaj nu mai avea nici căutare, nici spectatori. Însă Stallone nu a renunţat: în 1991 s-a gîndit să-şi încerce şi el norocul în comedie.

Sub titlul Oscar, a preluat, în regia lui John Landis, o piesă de pe Broadway. Sly interpretează rolul unui bogat paşnic şi pacifist şef de bandă care, la dorinţa tatălui său muribund, vrea să înceapă o viaţă nouă, dar nu e în stare să facă ordine nici în propria familie. După acest film a urmat parodia despre un poliţist dur (Stai că trage mama!) care se teme de o singură persoană: de propria mămică. Ambele filme au fost destul de reuşite, dar nu i-au impresionat pe spectatorii care îi voiau pe Rocky şi Rambo.

Arnie s-a lămurit mai repede de pretenţiile spectatorilor, aceasta, pentru că nici comediile sale n-au fost prea reuşite.

La începutul anilor ’90 a revenit la fabricarea unei catacombe de cadavre, lăsîndu-1 pe rivalul său pur şi simplu fără replică. Total Recall, prin investiţia de 60 milioane de dolari, efectele speciale şi fantasticele sale trucaje, a reprezentat cel mai mare risc pe care şi-l asumase Arnie pînă atunci. În acest film a fost nu numai actor, ci şi producător.

Conform propriei mărturisiri, cu Total Recall Arnie n-a revenit la stilul filmelor de comedie anterioare. După părerea sa, în acest SF putem vedea un alt Schwarzenegger decît în Terminator, Predator sau Running Man, chiar dacă a negat faptul că s-a gîndit din timp să joace în acest tip de filme (SF). (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele două „maşini de război“ (6) Iată acum o nouă repriză a luptei dintre cele două staruri: cei doi actori filmează la Carolco, al cărei sediu din Sunset Boulevard, e numit „Casa construită de Rambo”. Unul dintre intimi povestea că, atunci cînd se finalizau Rambo şi Furia roşie, Stallone se interesa permanent unde e Arnie, pentru că voia să fie sigur că nu va intra într-un loc unde ar fi putut fi şi austriacul.

Lupta trebuia să se sfîrşească! Cel mai bun mod de a-i pune capăt era să toarne stiluri diferite de filme.

Arnie a ales comedia. Mai întîi l-a jucat pe fratele geamăn al lui Danny de Vito în Gemenii, în care tot umorul se baza pe diferenţa de mărime dintre cei doi. Însă lui Arnie i-a plăcut şi, păstrîndu-l pe regizorul Ivan Reitman, a turnat şi Poliţist de grădiniţă, în care partenerii săi sînt şi mai mici decît Danny de Vito.

Acesta e un film mai reuşit, în care Arnie își dezvăluie adevăratul talent. Profesiunea de credinţă a eroului său e foarte simplă: „Tatăl meu a fost poliţist, fratemeu e poliţist, iar mama mea a fost soţie de poliţist.

Sînt un tip dur care trebuie să reziste într-o mulţime de puşti gălăgioşi“.

Sly nu a mers atît de departe cu schimbările. În Răzbunarea, din 1988, fizionomia lui s-a schimbat puţin, vehemenţa i-a scăzut, iar numărul duşmanilor s-a împuţinat. E adevărat că actorul principal a fost Donald Sutherland. Personajul lui, Fran, comandantul cu o comportare decentă, doritor de o viaţă mai bună, este încă influenţat de Rocky, dar s-a distanţat vizibil de Rambo. În următorul film, Sly a încercat să se detaşeze şi mai mult de personajele ulterioare, dar nu prea a reuşit. În mijlocul filmului, protagonistul din Tango şi Cash, îmbrăcat în costum la trei rînduri de nasturi, își ia nişte ochelari eleganţi şi cedează locul prietenului Kurt Russel. Deşi filmul abundă în imagini spectaculoase şi umor, în bătăi şi împuşcături, fanii lui Rocky şi Rambo n-au fost mulţumiţi şi convinşi. În 1990, Sly a decis să renunţe la personajul său, boxerul Rocky, dar producătorii nu l-au lăsat. „Cu această forţă l-am putea omorî şi pe James Bond”, spuneau.

legătură cu afecțiunile existente în zona pulmonară; reglînd energetic funcționalitatea plămînilor, durerile dispar. Durerile cervicale sînt adesea însoțite de alte afecțiuni care se extind în dureri de umeri, pierderi de echilibru, stări de vomă, dureri de cap.

O terapie care întregește terapia energetică este VacuMed Intermitent, prin intermediul căreia se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu efecte vasodilatatorii, recomandată în elongații, în combinație cu o neurodistrofie secundară/ principală pe nervii coloanei, fracturi, luxații, rupturi ligamentare, musculare, recuperare după protezare de șolduri sau genunchi. În medicina sportivă este recomandată în scop profilactic, curativ și recuperator.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Perspective 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Plin de magie; 2) Aflată în primejdie; 3) Conducător cu biciul – Vechiul sacagiu; 4) Încadrate în barem – Parte frățească; 5) Croială specială – Golul lăsat după tragere; 6) Trena miresei – Vreme demult apusă; 7) Se încing la roșu – Neîntors!; 8) Jignitori; 9) Capete de ramură! – Un călător la vechiul han; 10) Soluții concrete – A se exprima cu toată căldura.

VERTICAL: 1) Fericiți la culme; 2) Stea de mare – Nu place nimănui; 3) Laringe (pl.); 4) Date pe canal! – Curent la priză (pl.); 5) A ucide fără judecată – Deschisă la culoare; 6) Vine de la inimă! – Cinstită cum se cuvine; 7) Numărul unu pe generic – Foarte mare; 8) Pișcată de lei – Miez de scorușă!; 9) Centru vital! – Casa copilului; 10) Plecată pe furiș.

DICȚIONAR: HORUS GH. ENE Dezlegarea careului ,,TANGENȚIALE” 1) DISIMULARE; 2) UNITARE – AL; 3) PT – IRIGATI; 4) LISTE – ADAM; 5) IMA – ARTARI; 6) CITATA – PIN; 7) IT – CANEA – A; 8) TAVA – ISTET; 9) ATASATE – RO; 10) REGAT – UMAR.

20

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA Belgrad și Novi Sad (III)

În martie 1972, Belgradul a fost în centrul ultimului focar major de variolă din Europa, care, prin aplicarea de carantină și de vaccinare în masă, a fost atenuat spre sfîrșitul lunii mai. Orașul a fost încontinuu modernizat în era socialistă a Iugoslaviei, avînd parte de un transport public bun, infrastructură dezvoltată și o administrație excelentă. Epoca de aur a orașului este considerată a fi între 1964 și 1974, cînd Branko Peșici (Бранко Пешић) a fost primar. Pe 9 martie 1991 au avut loc în oraș demonstrații masive conduse de Vuk Drašković, îndreptate împotriva lui Slobodan Miloșevici. Conform mass-media, au ieșit pe străzi între 100.000 și 150.000 de oameni. În timpul protestului, două persoane au fost ucise, 203 rănite și 108 arestate, iar mai tîrziu în acea zi au fost aduse tancuri pentru restaurarea ordinii publice. Mai multe proteste au avut loc la Belgrad din noiembrie 1996 pînă în februarie 1997 față de același guvern, după presupusa fraudă alegerilor electorale locale.

Aceste proteste l-au adus la putere pe Zoran Đinđić, primul primar al Belgradului de după al II-lea Război Mondial, care nu era membru al Ligii Comuniștilor din Iugoslavia sau al descendentului acesteia, Partidul Socialist din Serbia. Bombardamentele NATO din timpul războiului din Kosovo din 1999 au cauzat distrugeri însemnate orașului. Printre clădirile bombardate au fost cele ale cîtorva ministere, ale unor spitale și a televiziunii publice – în care 16 tehnicieni au fost uciși, Hotelul Jugoslavija, clădirea Comitetului Central, Turnul Avala TV și ambasada chineză. După alegerile din 2000, în Belgrad au fost organizate proteste majore de stradă, cu peste un milion de participanți. Aceste demonstrații au dus la eliminarea președintelui Slobodan Miloșevici.

Cel mai cunoscut muzeu din Belgrad este Muzeul Național, înființat în 1844; acesta găzduiește o colecție de peste 400.000 de exponate (peste 5.600 de tablouri și 8.400 de desene și gravuri), inclusiv capodopere străine și faimoasa Evanghelie a lui Miroslav (Miroslavljevo Jevanđelje). Muzeul Militar expune o gamă largă de mai mult de 25.000 de exponate militare, datînd încă din perioada romană, precum și rămășițele unei aeronave F-117 doborîtă de forțele iugoslave.

Muzeul de Aviație din Belgrad deține peste 200 de aeronave, dintre care aproximativ 50 sînt expuse, cîteva fiind singurele exemplare rămase dintr-un anume model, cum ar fi Fiat G.50. De asemenea, acest muzeu expune părțile aeronavelor SUA și NATO doborîte, cum ar fi F-117 și F-16. Muzeul Etnografic, înființat în 1901, conține peste 150.000 de articole ce înfățișează cultura rurală și urbană din Balcani, în special a țărilor din fosta Iugoslavie.

Pe lîngă acestea, sînt multe parcuri, monumente, muzee, cafenele, restaurante și magazine pe ambele maluri ale fluviului. Monumentul eroului necunoscut din vîrful dealului Avala permite o vedere panoramică asupra orașului. Mausoleul lui Iosip Broz Tito, numit Kuća cveća (Casa florilor), precum și parcurile din apropiere, Topčider și Košutnjak, sînt de asemenea cunoscute, în special în rîndul vizitatorilor din fosta Iugoslavie. Beli Dvor sau „Palatul Alb”, casa familiei regale Karadjordjevic, este deschis pentru vizitatori.

Palatul are numeroase lucrări de valoare semnate de Rembrandt, Nicolas Poussin, Sebastien Bourdon, Paolo Veronese, Antonio Canaletto, Biagio D’Antonio, Giuseppe Crespi, Franz Xaver Winterhalter, Ivan Mestrovic și alții. Ada Ciganlija este o fostă insulă a rîul Sava și cel mai mare complex de recreere și sport din Belgrad. Azi are legătură către țărm, creînd un lac artificial pe rîu. Aceasta este cea mai populară destinație pentru belgrădeni în timpul verilor fierbinți ale orașului. Plajele se întind pe o distanță de 7 kilometri și există facilități sportive pentru diverse activități, inclusiv golf, fotbal, baschet, volei, rugby, baseball și tenis. În timpul verii, aici vin pentru

Mînăstirea Jerónimos – Lisabona Rîul Tejo – Lisabona

recreere între 200.000 și 300.000 de persoane pe zi. Cluburile sînt deschise nonstop, organizînd recitaluri live, iar peste noapte sînt ținute petreceri pe plajă. Se pot practica sporturi extreme, cum ar fi bungee jumping, schi nautic și paintball. Există numeroase trasee pe insulă, fiind posibilă plimbarea cu bicicleta, mersul pe jos sau jogging. În afară de Ada, Belgradul are în total 16 insule pe rîuri, multe încă neutilizate. Printre acestea, Insula Marelui Război, la confluența rîului Sava, se prezintă ca o autentică oază de sălbăticie (în special păsări). Aceste domenii, împreună cu Mica Insulă de Război din vecinătate, sînt protejate de guvernul orașului ca rezervații naturale.

A fost o plimbare extrem de interesantă prin Belgrad în care ne-au fost oferite informații extrem de utile.

După vizită, am plecat spre Sibiu, unde am ajuns seara pe la ora 21. Ne-am băgat în pat să ne odihnim pentru că a doua zi urmam să pornim mai departe.

Belgradul și Novi Sad, două orașe frumoase, iar Serbia o țară deosebită. Aceasta a fost o scurtă oprire între Germania și Nordul Africii despre care am să vă povestesc în numărul următor. Cu toate astea, a doua zi la aeroport, valizele noastre au depășit greutatea acceptată așa că am fost nevoiti sa scoatem lucruri din ele, și fie să le îmbrăcăm fie să le înghesuim prin buzunare de rîdem și acum la ce „deștepți” am putut fi.

Am ajuns cu bine acasă și deja pe drum ne gîndeam unde plecăm data viitoare. Atunci nu știam dar acum știu și o să vă spun si dumneavoastră: avea să fie peste trei ani la Roma, o călătorie care ne-a luat prin surprindere și care a fost plină de momente de neuitat. Pînă atunci, pe mine drumurile m-au dus pe rînd la Novi Sad, Belgrad și apoi în Portugalia și Maroc unde s-au întîmplat tot felul de minunății, așa că stați aproape.

În Portugalia și Maroc (I) Voi începe o călătorie memorabilă ca tour leader, pentru o agenție din București, ce a avut loc între finalul lunii august și începutul lunii septembrie a anului 2010.

Eram conducătorul și translatorul unui grup de români, 17 la număr, care urmau să plece pentru 14 zile într-o excursie prin cele două țări. Totul a început la ora 5 dimineața în aeroportul Otopeni din București ca să prindem cursa Air France către Paris. M-am întîlnit cu ei la ora fixată ținînd sus steagul cu sigla agenției pentru a fi recunoscut. Era sfîrșit de septembrie și ne pregăteam pentru aventură. Am ajuns cu bine în capitala Franței, pe la ora locală 9 și ne-am pus pe așteptat vreo 3 ore pînă ne pleca avionul de Lisabona. Timp suficient să mănînc un ditamai sandwich-ul cu brînză, fiindcă sărisem peste micul dejun la București și eram lihnit. Urma să ne urcăm în avionul de Lisabona și să aterizăm două ore mai tîrziu în Portugalia.

Ne-am întîlnit cu ghidul local, care ne ne-a condus spre ieșirea din aeroport. Cînd am pășit afară m-a izbit în

față, ca un pumn, căldura sufocantă. În Lisabona aerul ardea! Am ajuns la hotel, situat chiar aproape de statuia marchizului de Pombal, cel care a refăcut orașul după un mare incendiu petrecut în Secolul al XVIII-lea și, pentru că pînă a doua zi aveam timp liber, am plecat cu aparatul foto spre centrul capitalei portugheze, situat la vreo 10 minute de mers pe jos. Pe un bulevard de patru benzi flancat de arbori umbroși, primul lucru care mi-a atras atenția a fost pavajul trotuarului, care într-o țară dominată, ca și Spania vecină, de mauri, pentru multe secole, era făcut din mozaic îmbinat în tot felul de arabescuri și care arăta minunat! Ajuns în centru, m-am pierdut pe străduțe în căutarea unui magazin de unde să îmi cumpăr o șapcă cu Benfica Lisabona; pe lîngă popularii magneți de frigider, asta îmi cumpăr din orașele din afara României: cîte o șapcă cu echipa de fotbal locală! Am ajuns și în piața unde se aflau ministerele, situată pe malul rîului Tejo, și mi-a plăcut ce am văzut: arhitectura maură și vasele de pe rîu, care formau un tot unitar superb!

Pe malul rîului Tejo există cîteva monumente extrem de importante despre care nu pot să nu vorbesc: Turnul Belem și Monasteiro de Jerónimos. Am să o fac însă la momentul potrivit.

Lisabona, capitala Portugaliei este un oraș cu aproximativ 5 milioane de locuitori. Este așezat pe malul rîului Tejo, la vestul Oceanului Atlantic. Orașul este fondat de către Imperiul Roman, cînd aceștia creează provincia Lusitania cu capitala la Emerita Augusta. După dezintegrarea Imperiului Roman de Vest, încep invaziile migratorilor. Între 409 și 429 orașul este ocupat de către sarmați, alani și vandali.

Lor li se vor adăuga mai tîrziu suebii, trib germanic ce va controla orașul pînă în anul 585. În acel an Regatul suebilor va fi integrat în Regatul vizigot de Toledoce, care cuprindea toată Peninsula Iberică.

Atunci, Lisabona s-a numit Ulishbona.

Pe data de 6 august 711 orașul a fost cucerit de armatele maurilor. Acești cuceritori erau berberi și arabi din nordul Africii și Orientul Mijlociu. Ei au construit majoritatea caselor și a moscheilor, au reconstruit zidul orașului cunoscut ca Cerca Moura, și au stabilit controlul administrativ permițînd diverselor populații – cum sînt muladii, mozarabii, berberii, arabii, evreii, sagaliba – să-și mențină stilul de viață. (va urma) nicu marius marin

RM

21

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Moneda Euro digitală

Acum avem un portofel digital în care să ne ținem actele și semnătura.

Trebuie să punem în el și banii. Banii electronici, digitali, fiindcă cei fizici nu se potrivesc. Pare o teorie a conspirației, dar vă amintesc faptul că toate știrile înfierate drept „teoria conspirației” pe timpul pandemiei s-au dovedit a fi adevărate.

Să vedem ce scrie despre asta ziarul Politico: „O teorie a conspirației se răspîndește în toată Europa. Nu are nimic de-a face cu șopîrlele în formă umană sau cu francmasonii sau cu COVID și există toate șansele să nu fi auzit niciodată de asta. Acesta este motivul pentru care Marc Friedrich, un autor de bestselleruri financiare,

ETICHE

TA

în vîrstă de 47 de ani, avertizează cu privire la implantarea de microcipuri sub pielea oamenilor și de ce Jörg Meuthen, membru al Parlamentului European, ridică spectrul supravegherii secrete guvernamentale. Deja, la Amsterdam au avut loc mitinguri ample.

La suprafață, este puțin probabil ca problema să inspire mult entuziasm.

Dar, spun detractorii săi, tocmai de aceea este atît de importantă. Este o versiune digitală a monedei euro – «numerar» stocat și utilizat pentru plăți pe un smartphone, spre deosebire de achizițiile efectuate prin card de credit sau transfer bancar sau prin bancnote și monede de modă veche – pe care Banca Centrală Europeană speră să le scoată din uz în 2026. La ultima numărătoare, doar aproximativ o treime dintre europeni au auzit de această versiune, cu atît mai puțin au înțeles-o“. (continuare în pag. 22) T.I.

Avem un portofel. Ce punem în el?

„Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene, avînd în vedere Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în special articolul 114, avînd în vedere propunerea Comisiei Europene după transmiterea proiectului de act legislativ către parlamentele naționale, avînd în vedere avizul Comitetului Economic și Social European, avînd în vedere avizul Comitetului Regiunilor), acționînd în conformitate cu procedura legislativă ordinară, întrucît:”. Acesta e preambulul obișnuit al oricărui text de act normativ care se votează în Parlamentul European. Am început astfel articolul de astăzi, întrucît am să mă refer la votarea constituirii

portofelului electronic european. După cum știți deja, Uniunea Europeană, în frunte cu „dama de pică” și mama iubitoare a cetățenilor europeni, Ursula von der Leyen, muncește cu sîrg și se îndreaptă neabătut către idealul de aur al omenirii: comunismul, oferindu-ne cu grijă părintească portofelul electornic european. Nu, nu m-a luat valul scriind din greșeală „comunismul”, ca în laudele aduse tovarășului, ci spre asta cred că se îndreaptă UE acum. „Programul de politică al Deceniului digital 2030, instituit prin Decizia (UE) 2022/2481 a Parlamentului European și a Consiliului (scrie mai departe în documentul european), stabilește obiectivele și țintele digitale ale unui cadru al Uniunii care, pînă în 2030, urmează să conducă la implementarea pe scară largă a unei identități digitale de încredere, voluntară, controlată de utilizator, care este recunoscută în întreaga Uniune și care permite fiecărui utilizator să își controleze datele în interacțiunile online”. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Citiți și vă cruciți!

Motto: ,,Timp, loc și întîmplare/ Poate mulți vor fi avut/ Însă cîți au și știut/ Să le folosească, oare?” – J. Ruiz de Alarcón ● Recent, la Școala gimnazială ,,Maria Rosetti” din Sectorul 2 – București, a avut loc un eveniment deosebit de grav, dar previzibil. Deși se pretinde a fi o ,,școală de fițe”, respectiva instituție nu este decît o șandrama a crasei incompetențe educaționale. În această școală parcă s-a lansat o competiție a celor mai incredibile evenimente, și asta mai ales de cînd la conducerea ei a ajuns un amețit, numit în funcție, probabil, pe baza numărului de afișe lipite pe garduri în timpul campaniilor electorale.

Este vorba de școala în care un elev a mînjit pereții cu propriile fecale, dar nu a pățit nimic pentru că ta-su este parlamentar. Nimic nu s-a întîmplat nici atunci cînd o elevă din clasa a VII-a s-a grozăvit cu faptul că a fost supusă unei testări de sarcină, probabil în urma unui viol. Tot fără urmări a rămas și amenințarea unei eleve de clasa a V-a asupra unei doamne de vreo 55 de ani. Pur și simplu, cu zîmbetul pe față, eleva i-a spus femeii: ,,Te omor, fir-ai a dracului, și nu-mi pasă!

Am și oameni care mă vor ajuta să te distrug!”. Deși victima a sesizat-o pe mama elevei în legătură cu această întîmplare, întrebînd-o dacă este este adevărat că fiica sa are complici în acțiunea pusă la cale, a primit uluitorul răspuns: ,,Da, are oameni care o vor ajuta să-ți facă felul!”. În disperare de cauză, distinsa doamnă a apelat la Secția 6 Poliție – București, care nu a avut nici o reacție, deși spusele mamei și ale fiicei acesteia au fost înregistrate audio-video. Era perioada în care toate televiziunile au dat știrea despre elevul care și-a bătut diriginta, dar ce pretenție să avem de a niște nevolnici din poliție și învățămînt?

De menționat că doamna amenințată a sesizat cazul și directorului școlii, dar acesta s-a rezumat la răspunsul stupefiant: ,,Nu am ce să fac!”. Cum nu ai ce să faci, nenicule? E simplu: dă-ți demisia! Aia de bun-simț, dar oare de unde atîta bun-simț?

Poate încerci acum, cînd vreo 3-4 elevi de clasa a VII-a și unul dintr-a VI-a au băut o sticlă de vodcă la școală, se pare și cu ceva prafuri amestecate în ea, pînă ai fost nevoit să chemi poliția și ambulanța, care i-a transportat cu targa la spital. Păi, dragi cititori, vă dați seama ce se întîmplă în această școală, al cărei director, după toate cele întîmplate, a spus doar atît: ,,Le voi scădea nota la purtare”?

Credeți că greșesc cînd susțin că acești nemernici trebuie să dispară? Se zice că viermii sînt făcuți pentru a fi striviți, ceea ce trebuie făcut și acum, deci, domnule director și stimați polițiști de la Secția 6, duceți-vă, fraților, că or să vă ia la bătaie elevii și pe voi. Luați-l și pe Iohannis, cu a sa ,,Românie educată”, dar și pe madam Ligia Deca, care conduce învățămîntul românesc, avînd la bază, conform studiilor absolvite, diplomă de ...inginer navalist! Hai, valea, drum bun, cale bătută, cin’ vă prinde să vă... felicite! (n-am găsit altă rimă). ● Breaking news: ,,Iohannis și-a anunțat candidatura la conducerea NATO!”.

Deși, niciodată, în respectiva Alianță, numirile în funcție nu s-au făcut printrun sistem electiv, Iohannis și-a deschis, pe persoană fizică, propria campanie electorală. Bravo lui, că profită de un drept fundamental al democrației, și anume că poți spune ziua tot ceea ce visezi noaptea. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Moneda Euro digitală

(urmare din pag. 21) „Germanul în vîrstă de 47 de ani își face un renume opunîndu-se monedelor digitale pe YouTube, unde videoclipurile sale au strîns peste 350.000 de abonați. Pentru el, aceasta nu este o teorie a conspirației, este o teamă reală în legătură cu direcția spre care se îndreaptă lumea. Unii vor spune: «Hei, este mai ușor, este mai ordonat, nu trebuie să-ți pui degetele pe aceste bancnote murdare și nu riști să iei virusul COVID!». Sau ceva de genul: «Un tîlhar nu-ți mai poate fura banii, dar poți avea un cip sub piele. Este instrumentul perfect pentru supraveghere și o dictatură digitală».

Ar trebui să fie clar în acest moment că planul BCE nu include implantarea jetoanelor sub pielea oamenilor. Potrivit psihologilor, multe dintre aceleași grupuri care s-au asociat cu opinii non-mainstream în timpul pandemiei s-au agățat și de această problemă. Întrebarea este de ce. Deși nu există o modalitate ușoară de a decide unde se termină criticile legitime și unde încep teoriile conspirației – motive justificate pentru a se opune monedei euro digitală continuă să fie prezentate – psihologii spun că este demn de remarcat faptul că un subiect de nișă a devenit un paratrăsnet pentru oamenii care au devenit din ce în ce mai agitați.

Ceva s-a schimbat în timpul pandemiei.

Un studiu publicat în jurnalul de știință «Plos One» în octombrie anul trecut a sugerat că unele conspirații COVID au acționat ca un factor declanșator pentru alte teorii. «Dacă credeți că guvernul v-a mințit în legătură cu cifrele COVID sau că a scurs virusul în mod intenționat... în ce alte chestiuni ar fi putut minți?», se întreabă Javier Granados Samayoa, un bursier postdoctoral la Centrul de Politici Publice Annenberg al Universității din Pennsylvania și autorul principal al raportului. «Și cînd ești acolo în căutarea informațiilor și comunici cu oameni, cel mai probabil ei obțin informații despre alte teorii ale conspirației, iar asta îi poate duce la o întreagă nebunie».

Acest lucru este exemplificat de comentariile spectatorilor la videoclipurile lui Friedrich de pe YouTube, care includ remarci precum: «Dacă nu ai nevoie de ochii tăi pentru a vedea ACUM, vei avea nevoie de ei mai tîrziu pentru a plînge»; «Cred că declinul este provocat și dorit în mod conștient»; și «Lupt pentru libertate!».

Moneda Euro digitală este ideală pentru persoanele care se tem că cei responsabili au intenții răuvoitoare, a spus Granados Samayoa.

«Bancherii sînt o reprezentare perfectă a oamenilor care au putere asupra ta fără ca tu să știi cu adevărat ce se întîmplă», a spus el. «Acest tip de povești se potrivesc cu preocupările generale ale teoreticienilor conspirației».

Aceasta este o viziune împărtășită de Peter Ditto, profesor de științe psihologice la Universitatea din California și specialist în gîndire politică conspirativă, care a sugerat că tumultul din ultimii ani a contribuit la o nouă eră a vechilor teorii. Chiar și lăsînd deoparte pandemia COVID, criza financiară, mandatul de președinte al lui Donald Trump, Brexitul și invazia Ucrainei de către Rusia au schimbat multe certitudini vechi. Cînd oamenii simt că trăiesc vremuri haotice din punct de vedere politic, teoriile conspirației înfloresc și mai ales cînd sînt deja suspicioși cu privire la motivele ascunse ale mass-media, guvernelor și instanțelor. Acest lucru vă face să credeți că există «elite globale care încearcă să creeze bani digitali, astfel încît să nu mai existe bani reali în lume», a spus el. Factorii politici insistă că unul dintre beneficiile monedei euro

digitale și ale altor așa-numite CBDC (monede digitale ale băncilor centrale), cum ar fi cele care sînt flotate în Regatul Unit, SUA și Rusia, este acela de a se asigura că există o formă de numerar digital susținută de stat în mijlocul și planurile Big Tech de a-și introduce propriii bani. Legislația care să permită introducerea monedei euro digitale va fi pe masa de lucru a legislatorilor europeni în următoarele luni. Comisarul UE pentru finanțe Mairead McGuinness i-a îndemnat deja pe eurodeputați să renunțe la retorica «Big Brother», în timp ce Comisia a subliniat caracteristicile de design despre care spune că vor proteja confidențialitatea plăților și a propus legi care ar obliga comercianții cu amănuntul să accepte în continuare numerar.

Michiel Hoogeveen, un europarlamentar olandez care va conduce examinarea legilor în numele grupului conservatorilor și reformiștilor europeni și este sceptic în ceea ce privește proiectul, a spus că există o diferență între cei care vînd teorii ale conspirației și cei care au preocupări legitime. «Am avut oameni care au protestat împotriva COVID, au avut mare succes pe rețelele de socializare ca influenceri, donațiile se adunau, iar acum COVID a dispărut, restricțiile au fost ridicate, așa că trebuie să treacă la următorul pas.

Slujba mea este să citesc despre preocupările lor, să le ascult îngrijorările… nu jignindu-i, ci oferindu-le înțelegere și încercînd să atrag oamenii într-o zonă mai acceptabilă a dezbaterii», a spus el.

Printre cele mai mari preocupări ale oame­ nilor – respinse ferm de guverne și bănci centrale – este că monedele digitale vor permite statului să restricționeze achizițiile oamenilor. În Europa, aceste acuzații se referă adesea la carne sau combustibil, ca o modalitate de a controla obezitatea sau schimbările climatice. În SUA, politicienii populiști susțin că unele sectoare ale societății ar putea fi împiedicate să cumpere arme. «Vor interzice achizițiile nedorite, cum ar fi combustibilul și muniția», a declarat guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, principalul rival al lui Donald Trump pentru candidatura republicană la Casa Albă, în timpul unei dezbateri. «În momentul în care le vei da puterea să facă asta, ei vor impune un sistem de credit social în această țară. CBDC este o amenințare masivă la adresa libertății americane». Și în Marea Britanie, Nigel Farage, unul dintre susținătorii Brexit-ului, a făcut referire la un interviu acordat BBC, despre închiderea contului său bancar în iulie, pentru a aduce în discuție problematica lirei digitale.

Răspunsurile la o consultare recentă privind lira digitală «provoacă îngrijorare cu privire la dorința autorităților de a controla datele personale ale oamenilor, ceea ce este absolut în contradicție cu ceea ce ar trebui să facem și, într-adevăr, am face», a declarat guvernatorul Băncii Angliei, Andrew Bailey, într-un discurs.

Banca Angliei și Trezoreria analizează concluziile raportului. O decizie cu privire la avansarea proiectului spre o versiune digitală a lirei nu va fi luată timp de cîțiva ani. Negocierile cu privire la legislația din UE sînt de așteptat să fie purtate după alegerile parlamentare din iunie. Întors în Germania, Friedrich a avertizat că «libertatea și democrația noastră sînt în pericol. Sper că nu există nici un plan, dar pentru mine nu are sens să creez un euro digital decît dacă vreau să controlez oamenii.

Cînd bunicul meu era pe moarte, l-am întrebat totul despre Germania nazistă. Știu cum se întîmplă»”.

RM

Avem un portofel. Ce punem în el?

(urmare din pag. 21) Auzi la ei: „identitate digitală, de încredere, voluntară, controlată de utilizator”. Voluntară, adică nu te obligă, doar te constrîng, pe sistemul „nu ești vaccinat, nu intri în restaurant sau nu călătorești” și „controlată de utilizator” de parcă tu poți controla ce au creat alții, adică programul electronic respectiv. Povești. Hai să vedem mai departe. „Declarația europeană privind drepturile și principiile digitale pentru deceniul digital”, proclamată de Parlamentul European, subliniază dreptul fiecăruia de a accesa tehnologiile, produsele și serviciile digitale care sînt sigure, securizate și care protejează confidențialitatea prin design. Aceasta include asigurarea faptului că tuturor persoanelor care trăiesc în Uniune li se oferă o identitate digitală accesibilă, sigură și de încredere, care permite accesul la o gamă largă de servicii online și offline, protejate împotriva riscurilor de securitate cibernetică și a criminalității cibernetice, inclusiv încălcarea datelor și furtul sau manipularea identității. Declarația mai precizează că orice persoană are dreptul la protecția datelor sale personale. Acest drept cuprinde controlul asupra modului în care datele sînt utilizate și cu cine sînt partajate.

Cetățenii Uniunii și rezidenții în Uniune ar trebui să aibă dreptul la o identitate digitală care se află sub controlul lor exclusiv și care le permite să își exercite drepturile în mediul digital și să participe la economia digitală. Pentru a atinge acest obiectiv, ar trebui instituit un cadru european de identitate digitală care să le permită cetățenilor și rezidenților Uniunii să acceseze servicii publice și private online și offline în întreaga Uniune.

Portofelul european de identitate digitală ar trebui să ofere persoanelor fizice și juridice din întreaga Uniune mijloace de identificare electronică armonizată care să permită autentificarea și partajarea datelor legate de identitatea lor. Toată lumea ar trebui să poată accesa în siguranță serviciile publice și private, bazîndu-se pe un ecosistem îmbunătățit pentru servicii de încredere și pe dovezi de identitate verificate și pe atestări electronice ale atributelor, cum ar fi calificări academice, inclusiv diplome universitare sau alte drepturi educaționale ori profesionale.

Pentru a asigura complementaritatea și adoptarea rapidă a portofelelor europene de identitate digitală de către utilizatorii actuali ai mijloacelor de identificare electronică notificată și pentru a minimiza impactul asupra furnizorilor de servicii existenți, se așteaptă ca portofelele europene de identitate digitală să beneficieze de pe urma experienței dobîndite cu identificarea electronică existent la nivel național și la nivelul Uniunii.

Toate portofelele europene de identitate digitală ar trebui să permită utilizatorilor să se identifice electronic și să se autentifice în mod online și offline dincolo de frontiere pentru a accesa o gamă largă de servicii publice și private. Fără a aduce atingere prerogativelor statelor membre în ceea ce privește identificarea cetățenilor și rezidenților acestora, portofelele europene de identitate digitală pot, de asemenea, să răspundă nevoilor instituționale ale administrațiilor publice, ale organizațiilor internaționale și ale instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.

Autentificarea în modul offline ar fi importantă în multe sectoare, inclusiv în sectorul sănătății, unde serviciile sînt adesea furnizate prin interacțiune față în față, iar prescripțiile electronice ar trebui să se poată baza pe coduri QR sau tehnologii similare pentru a verifica autenticitatea. Bazîndu-se pe un nivel ridicat de asigurare în ceea ce privește schemele de identificare electronică, portofelele europene de identitate digitală ar trebui să beneficieze de potențialul oferit de soluțiile inviolabile, cum ar fi elementele de siguranță, pentru a respecta cerințele de securitate din prezentul regulament.

Portofelele europene de identitate digitală ar trebui, de asemenea, să permită utilizatorilor să creeze și să utilizeze semnături și sigilii electronice calificate care sînt acceptate în întreaga Uniune. Odată îmbarcate într-un portofel european de identitate digitală, persoanele fizice ar trebui să-l poată utiliza pentru a semna cu semnături electronice calificate, în mod implicit și gratuit, fără a fi nevoie să parcurgă nici o procedură administrativă suplimentară. Utilizatorii ar trebui să poată semna sau sigila afirmațiile sau atributele auto-revendicate.

Textul e mult mai lung, dar sînt sigur că ați înțeles ce doresc domnii de la UE: un control sporit asupra populației, fiindcă odată ce ți-au luat actele fizice pe care poți pune mîna, odată ce nu ți se mai recunoaște decît semnătura electronică, se cheamă că tu le aparții lor.

Fiindcă dacă faci ceva ce nu le convine, îți iau portofelul cu acte și cu semnătură cu tot și tu încetezi să mai exiști ca persoană. O să spuneți că nu-ți pot lua portofelul. Ba da, pot, pentru simplul motiv că cel care îți dă ceva poate să-ți și ia înapoi, iar cel care creează ceva poate să și distrugă acel ceva.

Acum, ca să încheiem totul cum se cuvine, vă întreb: ce țineți în portofel în afară de acte? Exact, bani. Despre ce fel de bani se potrivesc într-un portofel electronic vă invit să citiți în articolul alăturat.

RM

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

Citiți și vă cruciți!

(urmare din pag. 21) Se pare că omul are o colecție de tancuri și avioane acasă și abia acum și-a dat seama că miniaturala sa armată nu are comandant. Și s-a gîndit că experiența sa ca profesor de fizică, de primar și de președinte, dar fără nici o pregătire militară, sînt suficiente pentru a pretinde ocuparea funcției de secretar general al NATO. Oricum, respectiva Alianță Nord-Atlantică este într-un picaj ireversibil, iar eventuala alegere a lui Trump în fruntea SUA va pune bomboana pe coliva NATO, după care și Uniunea Europeană se va scufunda în propriile mizerii. În concluzie, Iohannis visează cai verzi pe pereți, mai ales că prin sloganul său electoral s-a sinucis sub toate aspectele: ,,România trebuie să continue ajutorul către Ucraina, în războiul cu Rusia!”. Bravo, meștere, dar te-ai întrebat cum va răspunde Putin la treaba asta? Și, la urma-urmei, ce ajutor garantezi tu, un nimeni în drum, care, ca președinte al României, ai declarat cu sinceritate că ... ,,Țara a eșuat!”. Și, după o asemenea performanță, vrei să conduci și NATO, cu același rezultat? Măi, omule, tu nu-ți dai seama cît de penibil ești și cît de urgent ar trebui să-ți tratezi gîndurile delirante. Vei ajunge ca Joe Biden, despre care specialiști în medicină de la Casa Albă au declarat că ,,e un om în vîrstă, cu o memorie slabă”, iar 62% dintre alegătorii americani au exprimat îngrijorări majore, potrivit unor sondaje, cu privire la sănătatea mentală și fizică acestuia. Păi, dacă America are un asemenea conducător, ce să mai zicem de Iohannis al nostru, care a luat decizii pentru care ar trebui să se suie singur în dubă. De pildă, numai pentru simplu fapt că a fost partizanul vaccinărilor anti-COVID-19, de fapt, un autentic... genocid (sic) la adresa națiunii române.

El este cel care i-a etichetat pe nevaccinați drept ,,iresponsabili”, fiind, așadar, unul dintre principalii vinovați ai înfăptuirii acestei... crime premeditate.

Așadar, cu un astfel de CV, Iohannis vrea să ajungă mare boss la NATO, alianță ajunsă de rîsul lumii pe zi ce trece. Nu știu dacă vă amintiți că, în urmă cu vreo doi ani, v-am descris o imagine apărută în ,,Certitudinea”, în care se observa o canapea, pe care erau așezați vreo 6-7 generali NATO. Pînă aici, nimic deosebit, doar că trei dintre respectivii generali erau îmbrăcați în fustițe și purtau pantofi cu toc. Iohannis mai lipsea din cadru, și circul ar fi fost total. Chiar așa, meștere, ce-ar fi să-ți comanzi un afiș electoral în care, potrivit noilor tendințe, să apari complet siliconat, cu o fustiță gen ,,lambada” și ciorapi lycra, purtînd pantofi cu tocuri de 12 cm, plus două cîrje, să nu dai cu bidonul de asfalt. În felul acesta, sigur te vor numi șef la NATO, iar eu, pentru orice eventualitate, voi apela... Ambulanța! ● Mai zilele trecute, soția m-a trezit din somn și m-a chemat: ,,Hai să vezi două proaste la televizor!”.

Deși la proști am alergie și nu vreau să-i văd, m-am dus că, deh, îmi dăduse ordin soția. Viziona emisiunea ,,România, te iubesc!”, de la PRO-TV, în care un măscărici încerca din răsputeri să-i spele imaginea directoarei ASSMB, tanti Oana Sivache, despre care am scris vreo 6-7 articole. Vă spuneam atunci că această caricatură a făcut contracte cu diverse organe de presă – G4Media, PRO-TV ș.a. – pentru că îi place nespus de mult să apară la televizor și în pozele din ziare. Ea este aceea care, cîndva, a declarat că ,,o femeie este cu atît mai deșteaptă cu cît este mai grasă”. Bravo, tanti Sivache, aici ne-ai spart, numai că ceea ce ai spus matale contrazice pe deplin zicala: ,,Să nu pui niciodată belciug de aur scroafei!”.

Așadar, în loc ca banii instituției să se ducă pe instalații medicale sau pe hrana și medicamentele

pacienților, se dau pentru evenimentele dedicate ridicării în slăvi a acestei neisprăvite. Așa s-a făcut că, în emisiunea cu pricina, tanti Sivache era prezentată drept o eroină în lupta contra mafiei din spitalele capitalei, numai că cei ce au realizat documentarea, au uitat să precizeze că persoana cea mai coruptă a acestei mafii a fost și este chiar tanti Sivache. Ea știa și dirija totul, după cum a și declarat în emisiune: ,,Nu funcționează nimic în ASSMB, pentru că aici parandărătul este pe val” (oare ce înseamnă ,,parandărăt”, că în DEX nu se găsește nici o definiție în acest sens?).

Alo, tanti Sivache, păi cînd venea valul, nu matale erai directoare plină? Sau cînd ai luat 20.000 de euro de la un manager de spital ca să nu-l mai dai afară, nu tot directoare erai? Nu tu l-ai chemat în miez de noapte pe directorul adjunct să împarți banii cu el, iar pentru că procurorii te-au prevenit că ai fost monitorizată – ce javre! – ai ales varianta propusă de ei, adică se te autodenunți și să-l dai în gît pe directorul adjunct, căzut în plasă din cauza nai­ vității sale? Noroc cu judecătorii, care l-au eli­ berat, înțelegînd adevărata față a celor întîmplate.

Pentru impresie artistică, tanti Sivache a apărut la televizor însoțită de o șefă de direcție din ASSMB, care dădea din mîini în neștire, pentru a-și pune în evidență inelele de neam prost de pe degete. În timp ce Sivache recunoștea că ,,spitalele din subordinea ASSMB sînt varză”, directoarea (de Investiții, se pare) își lua angajamentul că ,,dosarele instituției vor fi reanalizate, pentru a se afla cine și cum a pus instituția pe butuci”. Alte detalii nu s-au mai spus, pentru că tanti Sivache îi dădea colegei cîte un ghiont, pentru a amuți sau a schimba subiectul. Și l-au schimbat, declarînd că ,,în ASSMB sînt circa 250 de angajați pentru activități ce s-ar putea realiza doar cu 100 de lefegii”. Spre exemplu, în cadrul oficiului juridic sînt angajate 17 persoane, mai mult decît juriștii Guvernului sau ai oricărui minister.

Ce mai, ASSMB este o casă de binefacere pentru toți lipitorii de afișe electorale, pentru amantele și rudele politicienilor, cu precădere din șleahta USR (Ușchiți Sacii Repede).

De această poveste a fost atrasă și Dana Budeanu, care a făcut-o de toată jena pe tanti Sivache, individa manevrată din umbră de mister Vlad Voiculescu, o lichea implicată pînă-n gît în acțiunea de vaccinare anti-Covid, adică un... genocid premeditat, unic în istoria omenirii. Într-o postare - ,,Verdict” -, Dana Budeanu a scris: ,,Pfaaa! Păi cum, mă Onuca (mai lasă vrăjitoarele!), ți-ai făcut frumos emisiune - «România TĂ URESC»? ASESEMEBEAO! N-o să babardiți, o să vă salte DNA!”.

Da, caterincă la greu, dar și mult adevăr în spate, cum ar fi cel privitor la faptul că, într-adevăr, tanti Sivache apelează des la vrăjitoare, deși este preoteasă, soția unui preot, despre care presa centrală a scris că a vîndut terenul din curtea bisericii sale lui Vlad Voiculescu. Mai mult, deși am cerut amănunte despre acest caz Patriarhiei Române, totul a intrat sub tăcere.

Din acest motiv l-am dat în judecată pe Prea-Necăjitul Patriarh Daniel, urmînd să fie obligat de instanța de judecată să emită răspuns oficial privitor la acest caz.

Acum nu știu dacă datul în boabe, în cărți sau cititul în cafea o pot salva, într-un final sau altul, pe tanti Sivache, cert este însă că sîntem la începutul sfîrșitului, și nu uitați: cine vrea circ, îl va avea! ● Nu cred că ați uitat teroarea trăită de doamna Neacșu Elena, de cetățenie româno-americană, despre care am scris în urmă cu o lună de zile. Spuneam atunci că polițiștii din cadrul Secției 6 București, dînd dovadă de o crasă incompetență, au transformat-o pe biata femeie, din victimă, într-o infractoare notorie, ce mai, un adevărat pericol social. Capul tuturor răutăților

23 a fost numitul Vătu Răzvan Lucian, un netrebnic care, în urma apariției articolului legat de acest caz, a fost dat afară din respectiva secție de poliție. Dar a rămas comisarul-șef Penu Marian-Leontin, un diletant și la fel de incompetent ca subalternii săi. Ăstuia i-am solicitat un interviu jurnalistic privitor la starea instituțională a secție pe care ,,o conduce”. I-am trimis în avans și întrebările, pentru a elimina efectul surpriză al demersului meu, dar omul a dispărut ca măgarul în ceață. Nu-i nimic, am solicitat Ministerului de Interne să-l dea în urmărire generală și să-l oblige să-mi emită răspunsuri oficiale, conform următoarei prevederi legale: ,,Instituțiile statului sînt OBLIGATE să răspundă în termen legal la petițiile cetățenilor” (Constituția României, Legea Petițiilor, Codul Civil și Legea 554/2004). La nevoie, voi lipi afișe prin cartier cu figura comisarului-șef și voi plăti recompensă celui care mi-l găsește. Acest ipocrit trebuie să înțeleagă că salariul său este asigurat și din banii mei, ai doamnei Elena Neacșu și ai tuturor cetățenilor de bună-credință, corecți și cinstiți din această țară. Între timp, teroarea împotriva doamnei Neacșu Elena continuă. Recent, cînd a semnalat la poliție tot soiul de amenințări la adresa sa, la fața locului s-a deplasat un echipaj de la Secția 6 Poliție, care a urcat-o în mașină, după care un polițist imbecil i-a spus: ,,Mergem la secție, după care vă vom duce la... Obreja!”.

Domnule comisar-șef, știți, cumva, cine este acel ,,polițist” care și-a permis să ia decizii medicale asupra unui cetățean despre care nu știa nimic? Noi îl știm pe el, a fost și filmat, dar avem speranța că îl veți identifica personal, după care îl veți obliga să se ducă la Obreja, unde poate afla dacă este sau nu dus cu bidonul. OK? ● Niciodată nu se vor uita discursurile patriotice ale lui Corneliu Vadim Tudor, cel despre Adrian Păunescu spunea că este ,,cel mai tăios, obiectiv și documentat politician român”. Pe lîngă asta, ,,era și cel mai bun vorbitor al limbii române din întreaga clasă politică din România” (prof. George Pruteanu). Omul purta permanent Biblia în buzunarul din dreptul inimii, iar din mapă nu-i lipsea Constituția României, în care, la Art. 1, pct. 1, se spune simplu și clar: ,,România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”, iar la pct. 5 scrie că ,,În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este OBLIGATORIE”, adică exact ce făcea Vadim Tudor. Cu toate acestea, mai tot timpul, Vadim a fost etichetat drept ,,dușman al democrației”, ,,extremist” și chiar ,,nebun de legat”. Așadar, dacă respectai legea sau dacă apărai suveranitatea și independența țării, nu erai bine.

La fel ca în prezent, de altfel. Cînd Alina Gorghiu a repetat la infinit că ,,trebuie să cedăm Uniunii Europene suveranitatea țării”, în parlament s-a aplaudat, iar cînd George Simion, Diana Ivanovici Șoșoacă, Dan Puric ș.a. au susținut prevederile constituționale, idioții au luat foc și din ,,extremiști” nu i-au scos. Deci, dacă treci strada pe culoarea verde a semaforului, că așa spune legea, ești ,,extremist” și ai toate șansele să fii ars pe rug în piața publică.

Vă dați seama ce imbecili au ajuns să conducă această țară? Dar aici este și vina Dianei, a lui George Simion, Dan Puric și celor asemenea lor. De ce nu-i dați în judecată pe toți ăștia care vă fac ,,extremiști” și să le cereți daune morale, pînă îi lăsați în c...l gol?

Uite, eu mă declar public ca fiind patriot, suveranist și independent, iar dacă cineva m-ar acuza de cine știe ce extremism, a doua zi voi rupe ușa la tribunal. Știți că, atunci cînd cineva scoate porumbelul pe gură, în fața instanței trebuie să pună pe masă motivul, proba și legea pe care o consideră a fi încălcată.

Este inadmisibil ca niște ,,maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric) să aibă tupeul de a-i acuza de ,,extremism” tocmai pe cei care acționează numai în spiritul și litera legii. Gîndiți-vă că ăștia au acționat așa zeci de ani, și nimeni nu i-a pus cu botul pe labe, motiv pentru care, acum, ,,Avem un un Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimba și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

24

Nr. 1736 l 26 martie – 1 aprilie 2024

RM

Aproape 1.000 de oameni au beneficiat de Caravana Medicală AUR în Satu Mare. Continuăm să facem bine România

Caravana Medicală AUR și-a încheiat duminică seară misiunea pentru sănătate și solidaritate în Satu Mare, încă un județ în care a făcut bine României, aproximativ 1.000 de persoane beneficiind de serviciile medicale gratuite oferite de aceasta.

Aproape 1.000 de oameni au beneficiat de Caravana Medicală AUR în Satu Mare, județ în care și-a încheiat duminică seară misiunea. Dotată cu echipamente medicale de ultimă generație și condusă de o echipă dedicată de profesioniști din domeniul sănătății, Caravana Medicală oferă o gamă largă de servicii medicale precum: consultații de specialitate în domenii precum pediatrie, cardiologie, ginecologie, oftalmologie, testări și analize medicale esențiale pentru diagnosticarea precoce a diverselor afecțiuni, programe de educație pentru sănătate, destinate prevenirii bolilor și promovării unui stil de viață sănătos, dar și suport psihologic, oferind un sprijin esențial pentru sănătatea mintală a comunităților.

Caravana Medicală nu este doar despre servicii medicale! Este despre construirea unei comunități și suport reciproc. Prin implicarea voluntarilor și a partenerilor din sectorul privat și public, proiectul reprezintă un exemplu viu al modului în care colaborarea poate genera schimbări pozitive, tangibile, în viețile oamenilor. Impactul său se măsoară nu doar în numărul de consultații oferite sau boli diagnosticate, ci și în zîmbetele redăruite și în speranțele reînviate.

Caravana Medicală este o mărturie a angajamentului față de binele comun, demonstrînd că, împreună, putem face o diferență semnificativă în sănătatea și bunăstarea societății noastre.

Mărturie stau atît declarațiile voluntarilor din cadrul proiectului, acești eroi moderni, înarmați cu pasiune, cunoștințe și dedicare, cît și în cele ale oamenilor care se bucură că, într-un final, cineva își întoarce privirea și către ei după ani de așteptări în zadar avute de la un sistem căpușat de interesele meschine ale celor aflați la putere.

• „Este o activitate inedită pentru că este strict în zona rurală, departe de comunitățile urbane, acolo unde oamenii au un acces dificil la serviciile de sănătate”, a declarat în județul Satu Mare doctorul Oana Macarie, unul dintre voluntarii acestui proiect.

• „Am venit pentru a ajuta cît mai mulți oameni, știind că nu există un centru de permanență, un spital în localitate. Foarte mulți oameni au cerut ajutor cabinetului de oftalmologie, cabinetului de analize și cel pentru EKG”, spune un alt voluntar implicat în proiectul Caravana Medicală.

• „Este nevoie măcar de un centru de permanență, 24 din 24 de ore, pentru că sînt bătrîni care nu se pot

deplasa, bătrîni care nu au pe nimeni să îi ajute și este mai dificil pentru ei. Sînt oameni care își fac foarte rar sau deloc vizitele medicale, cele uzuale. În localitățile unde distanța este mai mare de 60 de kilometri trebuie să existe centre de permanență pentru că în momentul în care se sună la 112, ambulanța face mult pînă ajunge la pacient!”.

Caravana Medicală AUR își continuă traseul în județul Maramureș și va ajunge zilele acestea, între 25 și 30 martie, în Copalnic – Mănăștur – Poienile de sub Munte – Săcel.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Imposibilul a devenit posibil!

Caravana Medicală, un proiect AUR dedicat românilor din toată țara!

Am vrut să construim un spital. Ne-au blocat. Autoritățile ne-au amenințat cu dosare penale, amenzi și confiscarea banilor. Cu toate acestea, ne-am respectat cuvîntul și am redat românilor o mare parte din banii primiți ca subvenție. Am pus spitalul pe roți și venim acasă la tine!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.