România Mare, nr. 1732

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Iată două tipuri umane care ne enervează în egală măsură: prostul care face pe deșteptul și deșteptul care face pe prostul.

CORNELIU VADIM TUDOR

Rescrierea istoriei

Am înțeles că Uniunea Europeană dorește să devină un stat federal, așa cum sînt Statele Unite ale Americii. Într-un stat federal trebuie să ai la nivel central o legislație unitară, o poliție, o armată, un sistem financiar, unul sanitar și, desigur, unul de educație.

Toate astea au ca scop formarea unei conștiințe europene a cetățenilor. Scop care mă îndoiesc că va fi atins vreodată.

Actuala conducere a Uniunii Europene, în marea sa înțelepciune, a adoptat pe data de 17 ianuarie o rezoluție referitoare la conștiința istorică europeană.

Dacă va fi adoptată și de Consiliul European, ea va deveni o directivă obligatorie în baza căreia statele UE vor trebui să-și rescrie istoriile naționale, cu accent pe adevăr, fie el și incomod, și nu pe legende și denaturări.

Eu am cumpărat și am citit cîteva istorii ale Europei scrise în ultimii 20 de ani prin Occident, mai exact prin Marea Britanie și, naționalist nebun cum sînt, am căutat prima dată informații despre România.

Am constatat cu această ocazie că respectiva istorie era scrisă din perspectiva lor și că noi nu existăm în această versiune. Există doar Vlad Țepeș – Dracula.

Voievozii noștri nu sînt pomeniți, faptele lor de arme și importanța lor nici atît, ce să mai vorbesc de faptul că sîntem singurul popor creștin din lume care atunci cînd s-a format era deja creștinat și nu cu forța, ca majoritatea popoarelor europene, sau despre contribuțiile noastre culturale și militare la istoria continentului. Ultima dată cînd mi-a picat în mînă o astfel de istorie era vorba despre una a aviației din cel de-al II-lea Război Mondial, de unde lipsește exact avionul nostru IAR-80, care în anul 1939 era al patrulea din lume ca viteză și le-a creat multe probleme americanilor și rușilor în egală măsură.

Le-am scris, bineînțeles, autorilor, așa cum am făcut și în celelalte cazuri, doar că de data asta am primit răspuns. Ce credeți că mi-au spus? Că nu au mai avut loc și pentru avionul nostru în carte. Bine că au avut pentru avioane mult mai slab cotate de prin Polonia, Rusia sau Italia. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (3) Cine sabotează industria de Apărare?

Aflată sub incertitudinea unui final în războiul Rusia – Ucraina, Europa a pășit în anul 2024 împovărată de multe probleme la care este chemată să vină cu soluții pragmatice pentru ca sistemul preconizat ca un monolit – Uniunea Europeană – să nu sufere un cutremur de gradul 9, ceea ce ar fi cîntecul de Aleluia al acestei malformații crescute inform pe trupul bătrînului continent.

Ancorate (în mod artificial, spun eu, deoarece demersul este făcut la comanda NATO, în frunte cu SUA), în „salvgardarea” Ucrainei din conflictul militar inegal cu Rusia lui Putin, statele din UE – deși cu deosebiri de implicare – se întrec, într-un mod mai degrabă malefic, să-și oblojească rănile, forțîndu-se, care mai de care, să dirijeze din mult (puținul) lor nesătulului președinte Zelenski.

Nerămînînd în afara acestui adevărat fenomen contagios, ba chiar depășind, în unele privințe, multe din celelalte 26 de țări-surori, România, îngropată pînă peste cap în datorii, s-a lansat într-o cursă nemaiîntîlnită pînă acum în Istoria ei, în ajutorarea Ucrainei în a purta războiul cu Rusia, Președintele, Parlamentul și Guvernul României căzînd pînă acolo

în capcana întinsă de NATO și SUA încît s-a ajuns la sacrificarea propriului popor, în numele așa-zisei prietenii cu poporul ucrainean. Pentru că, dincolo de termenul generic de ajutor, se ascund multe elemente de ordin militar, care implică produsele acestui segment important al economiei fiecărei țări, și care ne conduc – astfel cum am arătat în primele două episoade ale acestui material – la o angajare directă într-un război NATO – Rusia, a venit rîndul să analizăm modul în care Statul Român, prin instituția sa specializată – Ministerul Apărării Naționale – asigură acest deziderat.

Pentru că, în mare parte, cititorii noștri stăpînesc unele informații în legătură cu programul de înzestrare a Armatei României cu cele trebuincioase desfășurării unei campanii de război, dacă va fi nevoie, date cunoscute din comunicatele oficiale sau din pozițiile adoptate de liderii politici sau militari (așa cum a fost cazul șefului Marelui Stat Major, generalul Gheorghiță Vlad) – date care nu întotdeauna sînt puse în context cu gradul de fezabilitate și cu diferiți termeni care să le confere credibilitate – prin ceea ce voi scrie, în continuare, voi încerca să arăt fața ascunsă a acestui alambicat și alunecos angrenaj din sistemul nostru militar. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

„Ghiocei“, tablou de Elena Bissinger

De Mãrtisor , , Se luminează cerul de-al tău dor Transfigurat în floarea ce reînvie De sub omăt cu-atîta frenezie, Un ghiocel cu nume Mărțișor;

De-atîta dor încătușat în vis, Cel logodit cu albul din ninsoare, Prin săbii lucii ieși din grea strînsoare Și aripa-ți desfaci spre Paradis; Amiaza-mbrățișează tot în jur, Din candele de aer ies lumine Și proiectează dorul pentru tine În fluviile gîndului meu pur; E Martie, și gîndul libertin, Zvîcnind din coapsa iernii tutelare, Topește iarna de prin calendare, Eliberînd natura-n chip divin; Un ghiocel ieșit de sub pămînt, Un fir plăpînd cu florile lui albe, Mister neexplicat nici în silabe Căzute-n praf din cartea de descînt; Doar pentru tine albul e ușor Cînd îl pătrunzi prin raza de lumină, Explozie de floare pe retină – Cadoul meu în prag de Mărțișor; Prin vraja lui telurică, din cer Coboară lin un cînt de primăvară, Și de sub frunze iese iar afară Pentru domnițe, purul giuvaier; Încărunțit de iarnă și de dor, În primăvara nouă, ca o veste, Culeg un ghiocel din bolți celeste Și ți-l ofer, în dar, de Mărțișor!

GEO CIOLCAN

NR. 1732 l ANUL XXXV l 27 FEBRUARIE – 4 MARTIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Răfuiala cu morții  Film de groază la PRIMA TV: debutul strigoiului Mirescu  Cei trei T: Timofte, Tucă, Truțulescu  Neurovision  Zaher și decapitarea unui rival  La Craiova, zile de adîncă rușine  Dide, peștele transoceanic

PARTEA A II-A  În editorialul „Prea mult fum“, Octavian Paler îşi vîră mîinile în bigudiurile lui Madam Batoză (Zoe Petre), dar îl trage de mustaţă şi pe Şoarecele Murat (P.M. Băcanu): „Nu e prima oară că opinia mea diferă de cea a «României libere» (...). Eu nu cred în teoria «complotului» ce-ar fi fost urzit, ca soluţie extremă, împotriva preşedintelui Constantinescu de mafioţii «scandalului Otopeni».

Mai mult: teoria pusă în circulaţie de d-na Zoe Petre, care a mers pînă la a sugera un soi de Watergate ratat, mi se pare de-a dreptul peri­ culoasă“.  Întrucît Paler e băiat mare şi vaccinat, credem că are discernămîntul să vadă şi ce se ascunde în spatele poziţiei stranii a „României libere“: Alianţa Civică! Vedeţi cît de ciudat se comportă Băcanu în tot tămbălăul ăsta? Dacă o fi şi el amestecat, avînd în vedere că la presiunile lui a fost angajat infractorul Gh. Florică în Guvernul Ciorbea?  În prestigioasa publicaţie „Tribuna“, care apare la Sibiu din anul 1884 (fondator Ioan Slavici), turbăţelul ăsta de Dejeu e făcut săpun de rufe: „Ministrul de Interne este contestat de un grup de iniţiativă sibian al P.N.Ţ.C.D. «Dl. Gavril Dejeu are un trecut îndoielnic» – afirmă Iulian Lupu, membru al Organizaţiei de Tineret“. Junele Lupu confirmă, din nou, ceea ce spusese el pe o casetă audio, într-o convorbire cu ziaristul Gusti Constantin, al cărei conţinut l-am publicat în urmă cu 2 săptămîni. Da, oameni buni, Dejeu şi-a turnat fratele la Securitate, în 1957, iar acesta a fost arestat și executat! Acesta e adevărul! Tu n-ai remuşcări, moşule? Poţi trăi cu o asemenea crimă oribilă pe suflet?  Într-un Raport al Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici“ se arată că, în 1997, numărul sinuciderilor din România a crescut înfiorător. Anul trecut s-au sinucis 3.474 de români, faţă de 2.933 în 1996. Există şi o statistică pe judeţe: 1) Suceava: 496; 2) Hunedoara: 460; 3) Bihor: 454; 4) Argeş: 433. Anul 1997 a mai avut şi alţi parametri macabri: 1.047 omoruri, 2.146 decese prin intoxicaţii, 432 accidente de muncă mortale, 56 de decese prin avort, 3.344 de oameni morţi în accidente de circulaţie. Păi, în 1997 au murit de vreo 10 ori mai mulţi oameni decît în Războiul de Independenţă!  Eşec usturător al muzicii uşoare româneşti la Festivalul Eurovision de la Birmingham! Să te clasezi pe locul 22, din 25 de Țări, e o contraperformanță care seamănă a coşmar.

Ne uitam la micul ecran şi nu ne venea să credem: România a punctat o singură dată, datorită gene­ rozităţii juriului din Israel, care ne-a dăruit 6 puncte amărîte, probabil gîndindu-se cît de amărîţi sîntem datorită decesului celor 7 muncitori români care s-au prăbuşit de la 250 de metri (Dumnezeu să-i ierte!).

Cine-i de vină pentru acest rateu? Interpreta, Mălina Olinescu, în nici un caz, fiindcă e frumoasă şi are o voce remarcabilă. Atunci? Noi credem că, în primul rînd, melodia ne-a tras în jos, a fost mediocră. Pe urmă, toată organizarea acestei deplasări şi a prezenţei scenice, destul de sărăcăcioase, a cîntăreței (fată tînără şi atrăgătoare, ca un manechin, dar îmbrăcată bătrî­neşte!). Cine-a prostit copilul ăsta? Cine i-a pus piedică tocmai cînd să intre în marea arenă a muzicii europene?  Dar nici cu ceilalţi nu ne-a fost ruşine.

Aceleaşi „bisericuţe“ scandaloase, în funcţie de interese şi de zone geografice: Ţările Scandinave şiau dat puncte între ele, Ţările din fosta Iugoslavie, la fel etc. Ăsta nu mai este Eurovision, ci Neurovision. Ştiţi care e culmea? A cîştigat chiar singura Ţară care nu face parte din Europa, Israelul! Dar ştiţi ce este şi mai haios? A cîştigat pe merit, melodia „Diva“ fiind, efectiv, un şlagăr, iar cîntăreaţa cu numele Dana

International are toate şansele să devină o stea de primă mărime (mai ales că e vremea lor, a transsexualilor, Dana fiind, de fapt, Yaron Cohen, care acum 4 ani şi-a făcut operaţie de schimbare de sex, la un spital din Londra, adică s-a tăiat împrejur, ceva mai mult decît Silviu Brucan, Petre Roman Neulander, Adrian Severin, Victor Babiuc, Marcian Bleahu, Sorin Moisescu). Na, să mai zică cineva că sîntem antisemiţi!  „Nici un Guvern nu poate împiedica circulaţia liberă a informaţiei“ – a declarat secretarul general ONU, Kofi Annan. Se-aude, tovarăşi de la Palatul Cotroceni, Palatul Victoria şi Parchetul General?

De ce vreţi voi să băgaţi pumnul în gura presei, de ce ne hărţuiţi, de ce ne tîrîţi prin tribunale, nu vă e teamă că se poate schimba kalimera foarte curînd?  Viclenia cea mai periculoasă o manifestă Sorin Moisescu. Ştiţi ce-a făcut fostul informator al colonelului de Securitate Oprişor? Pur şi simplu a scos de la naftalină un dosar de pretinsă calomnie, prin care bagaboanta aia de la BBC Rodica Chelaru îl dăduse în judecată pe senatorul Vadim şi, deşi cazul fusese închis încă din 1997, de procurorul Dan Chirculescu, care a dat soluţia de „neîncepere a urmăririi penale“, Moisescu i-a forţat pe alţi procurori să reactiveze totul. Aceştia au refuzat, pentru că ilegalitatea era prea ordinară. Nu mai ştim care e situaţia la ora actuală, dar nasolul ăsta de Moisescu se preface că uită că preşedintele P.R.M. are imunitate parla­mentară, sforţîndu-se să obţină, cu orice preţ, o con­damnare a acestuia. N-ai să reuşeşti, nepoate!

Mai bine explică populaţiei de ce apare numele tău în cîteva autodenunţuri ale Mafiei ţigăneşti, care zice că ţi-a dat bani şi alte foloase necuvenite. Nu se găseşte nici un vecin care să-i explice acestui înfumurat că el nu va reuşi să-1 închidă niciodată pe un om ca Vadim, dar Vadim poate să-1 bage pe el la răcoare, pentru afacerile în care e amestecat? Cum i-ar sta lui, la peste 60 de ani, în pîrnaie? Adio kent, adio whisky, adio femei!  Mizeria începe să facă ravagii în România! Într-un anunţ de Mică Publicitate apărut în ziarul „Unirea“ din Alba Iulia, tinerii Ana Maria şi Petru Moldovan, fiecare în vîrstă de 21 de ani, care doresc să se căsătorească, oferă spre vînzare cîte un rinichi, pentru a-şi construi o casă. Doamne, Dumnezeule, în ce hal a ajuns Ţărişoara asta!  Un frizer din Bacău, pe nume Gheorghe Puiu, şi-a văruit gardul şi băncile din curte în culorile României. Patriot, din neamul lui Nae Girimea!  Justiţia lui Valeriu Stoica şi Sorin Moisescu nu e pusă pe făcut dreptate, ci bani: vineri, Zaher Iskandarani a fost achitat de către Tribunalul Judeţean Timiş în dosarul crimei de la firma „Rami“. Noi nu ştim ce investigaţii au făcut poliţiştii şi magistraţii, dar am aflat, pe cont propriu, în cîteva minute, cum au stat lucrurile.

Un arab avea să-i dea lui Zaher 1 milion de mărci.

Numai că îl amîna mereu. Atunci, oamenii lui Zaher i-au răpit copilul, după care îi telefonau datornicului şi i-l dădeau la telefon pe puşti: „Tată, tată, mă omoară!

Ajutor!“. Aţi mai văzut prin filme scene de-astea. Pînă la urmă, banda datornicului s-a hotărît să atace în forţă.

Zaher a aflat. A dat telefon la Poliţie, anunţîndu-l pe generalul Odangiu că se vor întîmpla lucruri grave. Era în data de 23 decembrie 1994. Bătaia, propriu-zisă, n-a fost prea crîncenă, fiindcă banda cu datoria de 1 milion de mărci avea un plan: şi anume un arăboi s-a urcat pe bloc, cu o puşcă cu lunetă, aşteptînd ca Zaher să iasă afară. Din nefericire pentru el, criminalul potenţial a fost pîndit de un angajat al lui Zaher care, pîş-pîş, pe la spate, s-a apropiat şi, exact cînd acesta se pregătea să apese pe trăgaci, i-a zburat căpăţîna cu o sabie ninja! Aşa s-a întîmplat, domnilor Valeriu Stoica şi Sorin Moisescu!  Dar albinosul Valeriu Stoica, suferind de boala psihică numită „pelticie“, are alte treburi. „P.D. nu e un partid corect!“ – s-a răţoit el la Conferinţa

RM

Judeţeană a P.N.L. Olt.  Revista „Ultima oră“ e din nou la înălţime: bine scrisă, riguroasă, plină de curaj şi de răspundere faţă de soarta Ţării. Cîtă diferenţă între o asemenea publicaţie şi hîrdaiele cu lături antiromâneşti „Ziua“, „22“, „România literară“! Reproducem cîteva titluri incitante: „Ţărăniştii – de la afacerea «Skoda» la scandalul «Ţigareta»“ (de directorul publicaţiei, Ion Marin); „Ardealul nu mai face parte din România?“ (acad.

Vasile Gionea); „Sîntem din nou trădaţi.

Americanii prevăd că Ungaria va ataca foarte curînd Ţara noastră“ (să ne atace, o s-o radem de pe hartă!); „Un comando înarmat cu răngi şi topoare, coordonat de Delia Budeanu (TVR) i-a atacat în stil banditesc pe locatarii din str. Aviator Zorileanu nr. 38“; „Lichele din toată Ţara, uniţivă!“ (interviu cu prof. dr. Florin Constantiniu, de Victor Niţelea); „Culpabilizarea marilor scriitori români“ (prof. dr. Tudor Opriș); „Topul «aca­ demicienilor» corupţi din P.N.Ţ.C.D.“ (Ilie Costache); „Roman – Băsescu – Brutaru – Răcaru, personajele unei tragedii naţionale“ (de acelaşi Ilie Costache) etc.  Presa ne semnalează că unguroaica Sarolta Bădiceanu îl va da în judecată pe țigănușul Remus Opriș. Țărăniștilor nici nu le trebuie dușmani, fiindcă se sfîșie între ei. Excelent editorialul publicat de Cristina Balint în „Republica“: „Privatizarea – o afacere de familie ţărănistă“. Un fragment edificator: „Acum, Sorin Dimitriu lucrează fără a mai atrage atenţia nimănui, într-un SRL de familie. El este ministrul Privatizării. În schimb, fratele său, Andrei Dimitriu, secretar de stat în acelaşi minister, răspunde de FPS şi execută ordinele ministrului“.  Şicanarea generalului Niculae Niţu de către Emil Constantinescu şi Gavril Dejeu este atît de mîrşavă, încît credem că nu-i adevărată, că se întîmplă undeva, într-un trib de papuaşi! Se împlinesc două luni de cînd generalul a înaintat Raportul de trecere în rezervă, pentru limită de vîrstă. Imediat cum şi-a anunţat intenţia de a candida pentru funcţia de primar general al Capitalei, din partea P.R.M., Raportul a fost blocat. Motivul?

Infantil şi neverosimil: cică ar exista un dosar de viol (?!) care, pînă nu va fi rezolvat de Justiţie, carevasăzică, e jale mare. Ce ticăloşie! Tu vorbeşti mă, Deşeu? Dar despre deputata aia ţărănistă, Lia Galic, care se-nchină la simbolul falic, ce ne poţi spune? Ăştia numai atîta ştiu: care cum le ameninţă interesele, una – două primeşte un Dosar în cap! Poliţia e-n mîinile lor, Justiţia la fel, Serviciile Secrete aşijderea, ei fac Legea, ei o încalcă, ei se poartă ca pe moşia lu’ mă-sa, şi-a lu’ tac-su. Ştim din surse sigure că C.D.R. a primit poruncă de la Palatul Cotroceni: „Faceţi tot ce este omeneşte posibil să nu pierdeţi Primăria Capitalei!

Puteţi cheltui nelimitat, chiar şi peste 10 miliarde de lei!“. Ţapule, şi tu vorbeşti de moralitate? Vrei să facem publică idila ta gheboasă cu d-na doctor Rodica Dumitrescu (mamă de copil mic) cu care te-a şi surprins Coana Nadia în piscina? Tu chiar te-ai jurat să te sinucizi politic? Bine, Ţapule, tu ai vrut-o.  Ştiţi care e premiul pe care l-a primit fiecare jucă­ tor al Rapidului pentru cucerirea Cupei României la Fotbal? Nu mai puţin de 10.000 de dolari (cam 85.000.000 de lei de căciulă).  Şi mai ştiţi ce oribil s-au uitat unii ştabi cu cobiliţa, de prin conducerea Clubului Universitatea Craiova? Pur şi simplu i-au dat afară pe preşedintele Clubului, arbitrul Ion Crăciunescu, şi pe antrenorul spaniol, Ramon Alexanco. Motivul? Fiindcă n-au permis echipei să se lase bătută în meciul de Campionat cu Rapidul.

Ce ruşine formidabilă! Care sînt măgarii ăia în stare să scufunde în mocirlă cel mai frumos gest de cinste şi onoare realizat, vreodată, în toată Istoria fotbalului românesc? În locul lui Ilie Balaci, noi n-am fi acceptat postul de antrenor. La anul, pe vremea asta, marele fotbalist poate păţi la fel din partea acestor geambaşi de meciuri. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 15 mai 1998)

RM

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

Dosare secrete ale istoriei

Templul Shaolin şi artele marţiale chineze Pentru cei care vor să se convingă de veridicitatea afirmaţiei că Fluviul Galben este leagănul civilizaţiei chineze, o vizită în provincia Henan este edificatoare. Străbătută de acest măreţ fluviu, îngreunat de loesul adus de pe marele platou, provincia este practic un muzeu în aer liber. O civilizaţie născută ca prin minune din acest lut galben, aparent lipsit de fertilitate. Doar aparent, deoarece vestigiile îngropate în sol, încrustate în stîncile dure, oferă tot atîtea dovezi ale fertilităţii și creativităţii poporului aşezat aici de milenii. Unde altundeva și-ar fi putut găsi loc de cizelare, perfecţionare, sintetizare și teoretizare un sport popular născut din necesitatea stringentă de autoapărare și de manifestare a personalităţii dacă nu aici, în această provincie, la sud de Fluviul Galben? Aici, în regiunea Dengfend, îmbrăţişat ocrotitor de Munţii Shaoshi, în pădurea de la poalele piscului Wuru, se află Templul Shaolin, ctitorit în anul 495 de împăratul Xiaowen al dinastiei Wei de Nord (385-534), pentru a oferi adăpost și loc de rugăciune unui venerat călugăr indian, Bada, propovăduitor al sutrelor Hinayanei (Micul Vehicol).

Cum a devenit însă acest lăcaş duhovnicesc locul de naştere și apoi centrul de diseminare al unei școli de artă marţială, devenită celebră în lumea întreagă? Iată o întrebare la care vom căuta răspunsul în istoria acestui aşezămînt monahal.

Meditaţie cu faţa la perete În anul 527 a poposit aici, după lungi peregrinări, un alt călugăr indian, Bodhi-Dharma. Încîntat de frumuseţea peisajului şi de primirea călduroasă, el a hotărît să se stabilească în această mînăstire.

Bodhi-Dharma, frămîntat de gîndul perfecţionării eului său pentru a atinge iluminarea, starea de Buda (Buddhahood), s-a retras în peştera Dharma de sub piscul Wuru. Timp de nouă ani a stat în această grotă cu faţa la perete, meditînd, perioadă după care a părăsit-o satisfăcut de nivelul atins. Acesta este momentul ce marchează naşterea sectei chan (zen) a budismului, considerată o sinteză a curentelor filosofice chineze tradiţionale și a tendinţelor reformatoare ale budismului în cadrul Mahayanei (Vehicolul Mare), care îşi va dovedi în secolele următoare puterea sa de seducţie în China, Japonia şi celelalte state din sud-estul Asiei.

Bodhi-Dharma este venerat ca părinte fondator al acestei secte, iar Templul Shaolin drept sanctuarul de frunte unde s-a zămislit doctrina sa fundamentală. Noul curent, eliberat de scolasticismul propagat de sutrele budiste tradiţionale, propovăduia că autoperfecţiunea poate fi atin­să prin meditaţie, „cu faţa la perete“ pînă la momentul în care persoana ajunge la înţelegerea ego-ului său iluminat de starea sa de Buda. Meditaţia, concentrarea asupra perfecţionării eului, asupra cunoaşterii şi chiar controlării funcţiilor vitale, cu precădere a energiei vitale (qi), constituie latura fundamentală a curentului chan (zen) încorporată cu timpul în artele marţiale chineze, latură care îi conferă o aureolă supraomenească, de-a dreptul mistică.

Dar cum de este compatibilă meditaţia „cu faţa la perete“ cu practicarea artelor marţiale ce implică mişcări bruşte, brutale şi chiar agresive? Cum şi de ce s-a realizat îmbinarea celor două pentru a da naştere unei şcoli de lupte marţiale? Se presupune că, după lungi ore de meditaţie, călugării simţeau nevoia relaxării muşchilor, eliminării amorţelii, prin intermediul unor mişcări de extensie, fandări, elongaţii etc. În acelaşi timp ei trebuiau să fie pregătiţi pentru a se apăra de fiarele pădurilor, unde se postau pentru a medita, dar şi pentru a respinge desele atacuri asupra mînăstirii, organizate de armatele ce se confruntau pe pămîntul Chinei în acele vremuri tulburi. Este lesne de înţeles că aceşti monahi, ce proveneau din toate straturile sociale

ale țării, erau bine antrenaţi în tehnica tradiţională a luptelor corp la corp, cu mîinile goale sau cu ciomagul, sabia, suliţa şi alte arme.

Se cunoaşte că în China această tehnică atinsese de timpuriu performanţe remarcabile, însemnările istorice confirmă, de pildă, desfăşurarea unei competiţii a 3.000 de spadasini încă în Secolul IV î.e.n., fapt ce poate dovedi preocuparea pentru însuşirea şi perfecţionarea mînuirii armelor. Cronicile subliniază faptul că victoria împăratului întemeietor al dinastiei Han de Vest (206 î.e.n. – 25 e.n.), Liu Bang (206 – 194 î.e.n.) s-a datorat şi superiorităţii sale şi a generalilor săi în tehnica de luptă şi forţa fizică, dobîndite în urma unui antrenament asiduu. Datorită sprijinului său, artele marţiale au cunoscut o dezvoltare impetuoasă. Surse documentare atestă existenţa primelor seturi de exerciţii pentru lupta cu un adversar imaginar şi pentru confruntări cu sabia şi alte arme de luptă, precum și varietatea de stiluri de lupte practicate în diferitele zone şi regiuni ale ţării. Faptul că aceşti pustnici devotaţi credinţei budiste și practicanţi ai meditaţiei din Templul Shaolin erau şi luptători vajnici, ce se distingeau printr-o tehnică înaltă şi o pregătire fizică şi psihică remarcabilă, a fost dovedit în anul 620, cînd 13 călugări înarmaţi cu ciomege l-au salvat pe viitorul împărat Li Shimin (627650), contribuind în acest fel la consolidarea dinastiei Tang (618-907). Meritele lor au fost generos răsplătite de monarh, iar acţiunea lor constituie unul dintre multele acte de eroism cu care se mîndreşte acest templu. După această dată stilul de lupte practicat aici a devenit celebru.

Cercetările istorice confirmă că, la început, călugării practicau „cele 18 mişcări ale arhaților“ pentru relaxarea muşchilor, după lungi perioade de meditaţie, cît şi pentru întărirea condiţiei lor fizice, la care s-a adăugat ulterior tehnica de mînuire a ciomagului, pentru a răspunde necesităţii de apărare. Cu trecerea anilor, numărul exerciţiilor a crescut şi gradul lor de complexitate s-a mărit. În timpul celor cinci dinastii şi zece regate (907960), stareţul templului a invitat pe cei mai eminenţi reprezentanţi a 18 şcoli de lupte din întreaga ţară.

Timp de trei ani călugării templului şi oaspeţii lor au studiat fiecare mişcare a celor 19 stiluri reprezentate, reţinînd elementele ce se dovedeau eficiente şi eliminîndu-le pe cele nesemnificative, pentru a elabora în final Cartea luptelor în stilul Shaolin. În acest fel s-au pus bazele ştiinţifice ale unuia dintre cele patru stiluri majore de pugilism practicate în cele 100 de școli din valea Fluviului Galben și cele 80 din valea Fluviului Yangzi: pugilismul mare (chang-quan), care îşi avea originea în Templul Shaolin, pugilismul absolutului (taijiquan), pugilismul în stilul sudic (nanquan) şi pugilismul imitativ (xiangxingquan). Pe baza acestei sinteze, în perioada dinastiilor Jin (1115-1234) şi Yuan (1206-1368), cu concursul altor doi călugări-pugilişti, Bain Yufeng şi Li Shou, „cele 18 mişcări ale arhaților“ au sporit la 72 şi, în urma studierii comportamentului tigrului, leopardului, şarpelui, dragonului şi al cocoşului, au fost concepute „cele cinci stiluri de lupte“.

Generalul Yu Dayu contra piraţilor În timpul dinastiei Ming (1369-1644), luptele tradiţionale au cunoscut un mare avînt. Folosirea armelor și arta mînuirii lor de către călugării Templului Shaolin au atins apogeul. Stareţul Hong Zhuan a sintetizat și teoretizat realizările obţinute pînă atunci în cartea intitulată Metodele Menglu pentru perfecţionarea folosirii suliţei. La rîndul său, Cheng Zongqiu, un călugăr

3 combatant, după zece ani de practicare a tehnicii de luptă cu ciomagul, a scris cartea Prezentare sumară a tehnicii de luptă cu ciomagul. Mai mult chiar, în timpul acestei dinastii, în programul de pregătire a soldaţilor, au fost cuprinse şi elemente ale tehnicii de luptă din acest templu. La mijlocul Secolului al XVI-lea, în luptele duse împotriva piraţilor, care devastau în valuri succesive coastele de est ale Chinei, s-a remarcat, prin eficienţa acţiunilor sale, generalul Yu Dayu, care făcuse un stagiu de pregătire în acest faimos lăcaş monastic și obţinuse şi sprijin concret, prin participarea călugărilorluptători. În veacurile ce au urmat, Templul Shaolin a rămas un sanctuar al credinţei, al autoperfecţionării, al călirii voinţei şi al păstrării unei arte unice a Chinei. Azi vizitatorii care au privilegiul să fie primiţi aici, în acest loc istoric, rămîn profund impresionaţi de seriozitatea cu care cei dedicaţi acestui sport complex se pregătesc şi se antrenează, de performanţele lor ieşite din comun.

Antrenamentele, desfăşurate în baze secrete din adîncul pădurilor înconjurătoare, încep odată cu ivirea zorilor și se termină la răsăritul lunii. Practicanţii sînt selectaţi după norme foarte stricte, ţinîndu-se seama de dotarea fizică şi psihică a fiecărui candidat, apoi, pe parcurs, de capacitatea lor de a face faţă rigorilor antrenamentelor extenuante, precum şi solicitărilor psihice. În aceste baze de antrenament călugării consideră fiecare moment – chiar cînd execută activităţi cotidiene, ca, de pildă, maturatul curţii, luarea mesei, turnarea ceaiului, pregătirea bucatelor, odihna, somnul – ca mijloc de a pune în mişcare un anumit grup de muşchi. Urmărirea activităţii lor este fascinantă. Însuşirea tehnicii meditaţiei face parte din pregă-­ tirea obligatorie de bază a fiecărui rezident al templului. În momentul de faţă se aplică întocmai tehnica cris­ talizată de-a lungul secolelor în acest domeniu, arta de controlare şi dirijare a energiei vitale (qi). Se practică tehnica interioară (neigong), prin care se reglează expiraţia şi inspiraţia, se conduce qi-ul spre organele vitale interne și se elimină toxinele, asigurînd o bună stare a sănătăţii organismului, dar şi tehnica externă sau tehnica dură, ce presupune dirijarea energiei vitale într-o anumită parte a corpului său în punctele de acupunctură, conferindu-i o putere de rezistenţă supraomenească şi performanţe incredibile.

De pildă, sfredelirea cărămizii cu degetul, opunerea rezistenţei unei suliţe îndreptate împotriva gîtului, sprijinirea în două degete, concomitent cu spargerea unei coloane cu o lovitură a piciorului etc. Martorii acestor demonstraţii ale tehnicii dure au impresia că se află în faţa unor prestidigitatori. Oamenii de ştiinţă, în schimb, urmăresc cu atenţie aceste manifestări care par a pune în valoare şi în acţiune puteri potenţiale latente, încă necunoscute, ale corpului uman şi le consideră un subiect de cercetare de mare interes, cu implicaţii în viitor.

Călugării din Templul Shaolin practică cu sîrguintă toate tehnicile de luptă (wugong) create în acest lăcaş de-a lungul secolelor, considerate azi un tezaur al artelor marţiale chineze. Dintre tehnicile pugilistice profesate aici reţin atenţia: pugilismul arhaţilor (luohanquan), pugilismul în lanţ (lianhuanquan), pugilismul florilor de prun (meihua-quan), pugilismul călugărului budist invincibil, pugilismul de intenţie şi pugilismul imitativ al mişcării şi comportamentului animalelor. Monahii sînt versaţi și într-o gamă foarte largă de arme, precum şi în lupte cu unul sau mai mulţi parteneri, cu sau fără arme.

După grele antrenamente, un „pustnic-combatant trebuie să corespundă următoarelor exigenţe, atunci cînd face demonstraţia abilităţii sale: să fie viguros, combativ, elastic, versat în folosirea unui apreciabil număr de tehnici, pe care să Ie execute cu simplitate, precizie şi concentrare interioară. Poetic exprimat de un autor chinez, acesta în poziţie de culcat seamănă cu un arc, în poziţie şezut cu un clopot, în poziţie drepţi cu un cui bătut în pămînt, cînd se mişcă seamănă cu dragonul, este suplu ca pisica, fioros precum tigrul, iute precum tunetul și mobil ca trăsnetul.

Este evident că cei care se retrag în bazele secrete de antrenament din jurul Templului Shaolin îşi propun sarcini foarte grele, dar faptele lor vor rămîne scrise într-un capitol important al cărţii de istorie a civilizaţiei chineze.

ANNA EVA BUDURA

4

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Blestemul durerii

Am ascultat atîtea povești, la gura sobei sau oriunde m-am aflat, care mai de care cu parfumul lor.

Am ascultat cele mai frumoase povești despre stele, din galaxia lor uimitoare, cu poeme de iubire și dor.

Am ascultat ceea ce trebuia să ascult și e frumos pe lumea aceasta: cîntecul cucului și al privighetorii, cînd ieșeam cu turmele la marginea crîngului sau la pădure.

Am cunoscut, în copilăria mea, satul în care, în fiecare dimineață, cu trilul lor zurliu, păsările își dădeau binețe, răspîndite prin frunzișul verde al copacilor legănați de adierea vîntului. Și asta, pentru că am fost, poate, graur de lumină sau cer de mîntuire a păcatelor pentru cei care au plecat mai devreme sau mai tîrziu la cele veșnice.

Mă revăd copilul de odinioară, care mergea cu turmele la păscut, ori la adunat de vreascuri, să aibă mama cu ce să aprindă focu-n sobă, pentru a ne pregăti cîte ceva de-ale gurii. Și iată că, azi, la început de martie, e ziua mea, pe care divinitatea mi-a prescris-o altfel decît ca pe o zi a petrecerilor, prin lumea aceasta cu fel și fel de apucături rebele.

De aceea scriu pentru bucuriile acestei luni, chiar dacă multe din ramurile copacilor inimii mele s-au veștejit, iar în locul lor au apărut ghioceii anilor, pe care-i îmbrățișez fără să mă dezic de vreunul. Pentru că așa mi-a fost mie dat să fiu și să împărtășesc semenilor mei tot ce am învățat de la viață, cu tot ce

m-am intersectat aici, cu oameni de pe alte galaxii, de pe alte planete, pentru că fiecare este construit într-un anume fel: om al binecuvîntării, al evlaviei, sau om al urii, meschinăriei, dușmăniei, al preacurviei și al minciunii...

Din păcate, pe cei din ultima categorie îi vezi mereu pe la biserici și mînăstiri cerînd cu fală iertarea păcatelor...

Iată, Doamne, că lumea nu este cea pe care Tu ai creat-o.

Aici, pe pămînt, este cu totul altă lume, pentru că omul și-o construiește după bunul lui plac, luptînd pentru interesele sale personale, fiecare căutînd să-l înșele și să-l jecmănească pe cel de lîngă el pînă ajunge să-l ruineze sau să-l aducă în suferință. Omul, în general, cu voia lui, comite sau dă naștere la păcat, iar de aici apare nefericirea, care îl face să uite de murmurul frunzelor, de mugurii care au început să prindă lumină din lumina cerului. Și asta se întîmplă pentru că nu toată lumea rezonează cu iubire, cu îngăduință, cu duhul sfînt în inimă.

E martie, și pentru că sîntem la începutul acestei luni, fac precizarea că pe o astfel de vreme, cu mulți ani în urmă, am venit și eu pe lume... N-am știut pentru ce și care ar fi fost, de fapt, rostul meu. Din anii copilăriei, odată cu moartea tatei, pînă la ordinul de protecție, deacum cîțiva ani, blestemul durerii continuă și-n clipa de față, de parcă nu ar mai avea sfîrșit... De aceea, azi, de nefericita mea zi de naștere nu știu cui să-i mulțumesc: mamei că m-a născut, sau Divinității? Și uneia, și alteia le cer iertare pentru tot ce am greșit față de ele, în momentele mele de cumpănă. Îmi asum tot chinul vieții, împăcîndu-mă cu soarta, cu lumina cerului și bogăția pămîntului, spre alinarea lacrimii prelinse pe firul ierbii de pe mormîntul străbunilor mei. Cîndva, au fost și ei oameni trăitori pe pămînt, poate la fel de nefericiți ca

Din Bucureştii de altădată

De la casele Meitani la clădirea Prefecturii Poliţiei (I)

Pe bătrînul drum ce lega Curtea Domnească de Tîrgovişte şi de Braşov, denumit mai tîrziu, după podirea cu bîrne de lemn, Podul Mogoşoaiei, între colţul făcut spre vest de Dîmboviţa şi mînăstirea Sărindar, au existat cîndva casele Racoviţă. Pluralul nu reprezintă în cazul lor doar casa stăpînului şi dependinţele, ci două sau chiar trei case, dacă o adăugăm şi pe cea a lui Damaris, avînd şi paraclis, cum ne informează Pappasoglu.

Separarea lor este dificilă, dacă nu le localizăm. Astfel, discutînd despre casa pe locul căreia se află astăzi Poliţia Capitalei, vom observa, odată cu Nicolae Stoicescu, un aspect neglijat pînă acum: Dumitraşco Racoviţă, tînăr de doar 18 ani, a intrat în posesia ei la 5 martie 1758 şi o moştenise de la bunica sa Ilinca, fiica spătarului Mihai Cantacuzino. Aceasta va fi „casa Meitani”. Cealaltă casă, în locul căreia se găseşte astăzi Magazinul Victoria, are o istorie mai complicată. În veacul al XVIII-lea, după fărîmiţarea enormei proprietăţi cantacuzine, ele au aparţinut lui Nicolae Damaris, de la care au ajuns prin moştenire în posesia vornicului Ioniţă Damaris, fiul său, care – fiind strîmtorat financiar – le-a vîndut paharnicului Ioan Hagi Mosco. De la acesta a cumpărat-o la 24 iunie 1796 banul Dumitraşco Casa Meitani, 1856

Racoviţă. Din acest moment istoria lor – comună pînă la un punct – este mai lesne de urmărit. Zdruncinate de cumplitul cutremur din 1802, au avut de suferit tot în acelaşi an şi de pe urma unui incendiu. Reparate, au căzut iarăşi pradă focului şi cutremurului în ziua de 28 august 1804. Referitor la acest episod G.D. Florescu a publicat o notă sugestivă din arhiva generalului Năsturel: „Duminică la 8 ceasuri din zi s-au aprins tîrgul de la spiţeria din Şelari de la Rod spiţerul şi au ars tot tîrgul pînă la 9 ceasuri din noapte şi s-au mai potolit dînd Dumnezeu şi o ploaie. Iar după arsura tîrgului, tot într-această lună, în 30, s-au aprins în deal, la vii, o sumă de clăi de fîn. Care după focul ce au ars, la luna lui septembrie 8, s-au cutremurat pămîntul joi noaptea spre vineri, la 10 ceasuri şi jumătate”.

Războiul declarat de ruşi Imperiului Otoman sub pretextul eliberării creş­ tinilor oprimaţi şi care va conduce la pierderea ţinu­ tului dintre Prut şi Nistru de către Moldova, îl va aduce în aceste case, în postură de stăpîn temporar, în jurul datei de 10 mai 1808, pe gene­ralul Miloradovici.

Acest tîlhar spilcuit a pus să se renoveze întreaga propri­ etate Racoviţă, gîndind că o va stăpîni în veci. Miza pe faptul că „turcofilul” Dumitraşco Racoviţă fu­ gise la Braşov în ziua de 11 decembrie 1806, la scurt timp după înfrîngerea otomanilor la Fierbinţi. Se cuvine o precizare: încă din septembrie 1807 ruşii începuseră să se considere deja autarhi ai celor două voievodate româneşti unite

mine acum. Poate că și ei au iubit, au păcătuit, și au murit.. Și poate că, pentru păcatele lor ascunse, plătesc eu acum tribut....

E luna martie, și nu mă grăbesc a spune că aici sînt peste tot rîuri de miere și cîini cu covrigi în coadă, pentru că destinul m-a făcut să fiu atent și să privesc cu circumspecție la tot ceea ce se petrece pe plaiurile de lumini astrale, unde prin jur bîntuie niște reptilieni, cu conștiințe avide după putere și glorie financiară.

Martie înseamnă dăruire și bucurie pentru cei care țin la tine, cu adevărat, și nu doar cu vorbe goale, care se risipesc ca stropii de ploaie în vînt... Cine să ia seamă la toate acestea? Cine să priceapă că lumea e construită nu de om și de interesele sale personale?

Cu alte cuvinte, pentru mine, luna martie e începutul travaliului meu pe această lume, de cînd m-am născut, cu bune și rele... Generațiile viitoare vor înțelege mai bine rostul acestor rînduri, decît cei ce fac parte, azi, din anturajul meu!

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental” sub sceptrul lui Constantin Ipsilanti, feldmareşalul Prozorowski înfiinţînd tot în acele case „Comitetul Poliţiei”, un soi de Ohrana ce trebuia să înlocuiască Agia.

Deşi, în momentul înfiinţării, românilor li se spusese că acest „Comitet” are doar sarcina unui recensămînt al clădirilor bucureştene pentru cartiruirea soldaţilor ruşi, foarte curînd s-a suprapus peste activitatea Agiei, anulîndu-i forţa şi rostul. Chiar în acel an nefast, vel aga Grigore Băleanu îl informa într-un protest pe generalul maior Engelhardt, staţionat la Giurgiu, că instituţia pe care o conducea a rămas „numai o numire neînsufleţită”!

Bineînţeles, protestul oficialului valah a fost ignorat…

Miloradovici a locuit acolo pînă către sfîrşitul toamnei anului 1808, după ce a trebuit să repare din nou, dar în grabă, superficial, casele ce fuseseră mistuite de un incendiu, în ziua de 17 decembrie ele găzduind un alt invadator, pe generalul Kuşmikov.

Nici acesta nu a stat mai mult, contraofensiva otomană va duce la ocuparea lor – sigur în 12 februarie 1809 – de către Galefar Efendi şi Reiz Efendi. Toate aceste evenimente şi imposibilitatea de a avea un control chiar şi minimal asupra averii, au afectat grav sănătatea marelui ban, care, în septembrie 1810, a încetat din viaţă, fiind înmormîntat la Şcheii Braşovului.

Finalizarea războiului prin Pacea din 12 mai 1812, regizată în favoarea invadatorilor ruşi de Manuk Bey, proprietar a ajuns Constantin Racoviţă. Avariate grav, nu au putut fi locuite. Cînd în ziua de 20 ianuarie 1821 a trecut alaiul de înmormîntare a lui Vodă Alexandru Suţu, printre purtătorii sicriului numărîndu-se şi doi membri ai familiei Racoviţă, Constantin Damaris şi Dimitrie, mulţimea a trebuit să oprească „la poarta caselor răposatului ban Racoviţă, cele arse”: era prima răscruce de la Casele lui Dumitrache Ghika prefăcute de Ion Gheorghe Caragea în Curte Domnească. Aşadar, în 1821 casele erau „arse”. Proprietarul, care, după ce a vîndut mare parte din moşiile moştenite lui Bellu, abia a reuşit să o repare pe cea „din povîrniş”, vecină cu mînăstirea Sf. Ioan cel Mare şi cu hanurile Zlătari şi Filipescu, a fost nevoit să vîndă la 25 aprilie 1825 casa mai nordică, vecină cu hanurile Cîmpineanu şi Castrişoaiei, aceluiaşi mare logofăt Ştefan Bellu. (va urma) Emanuel Bădescu (Ziarul Financiar)

RM

5

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Săgeata epigramei și Prostia

După cum am mai subliniat, cultura română se poate mîndri cu epigrama – specie literară cu vechime de milenii – care, în contemporaneitate, înfloreşte numai la români, în Ţară sau oriunde s-ar afla ei. Cu rădăcini adînci în fondul spiritual străvechi, ea s-a modernizat odată cu societatea şi cultura română, exprimînd umorul, ironia, chiar veselia, dar şi înţelepciunea, puterea de pătrundere a românului. Şi toate aceste trăiri l-au ajutat să depăşească momentele grele ale istoriei şi ale vieţii de zi cu zi. Odată cu evoluţia societăţii, a căpătat şi epigrama noi valenţe, inexistente în epocile anterioare, accentuîndu-se nota aforistică, dar şi cea de pamflet.

Epigrama este, de regulă, un catren care cuprinde, în spațiul lui restrîns, tot ce mişcă-n ţara asta în care românul îşi desfăşoară viaţa, vizînd, de preferinţă, neregulile, abaterile de la normal, defectele omului de rînd, dar şi ale celor din fruntea Ţării. Şi, cum în ultimele decenii viaţa omului de rînd s-a înrăutăţit pe măsura în care conducătorii s-au îmbogăţit, veselia epigramei s-a atenuat, dar şi-a ascuţit săgeata, devenind necruţătoare cu neregulile, vizînd cu mult curaj necinstea celor din fruntea Ţării, unde s-au vîrît în funcţii „groase” oameni cu sau fără şcoală, şmecheri care n-au decît un rost: să se îmbogăţească pe spinarea noastră. Şi, parcă în toate domeniile, cinstea se-mbină cu hoţia, prostia cu şmecheria, şi bogăţiile Ţării dispar, fondul monetar sărăceşte, preşedintele se laudă că nu şi-a luat deloc concediu; totuşi dacă stăm să ne gîndim, a fost aproape tot timpul în concediu, cu vilegiaturi în ţări străine, sport etc. – şi atunci de ce să-şi ia concediu cînd a fost aproape tot timpul în concediu? În fine, ceea ce vrem să subliniem este faptul că buclucaşa epigramă, chiar cînd vizează politica, nu-i deloc politicoasă şi e cu ochii pe toate neregulile, șfichiuind fără nici o reţinere aspecte şi obiceiuri, dar, mai ales, prostia şi hoţia care au căpătat valenţe noi. Mi-am notat, în fugă, spusele – demne de reţinut – ale unui jurnalist (cred că Marius Tucă), la o emisiune de la Naţional TV: ,,În democrațiile autentice, autoritatea e sluga cetățeanului. În democrațiile de sorcovă, cetățeanul e sluga umilă a autorității și autoritatea e ca o leliță care s-a rujat și s-a parfumat, ascunzînd pe dedesubt chiloții ca niște obiele de infanterist”. Deci: Cred c-ar fi de datoria Celor din înalte sfere Să-şi măsoare-alcolemia [sic!]

Din beţia de putere! (Elis) Epigrama îl vizează pe cel care nu-şi păstrează verticalitatea: Doar atunci am bucuria Că nu-mi pot ştirbi onoarea Cînd salut cu pălăria Nu ca tine, cu spinarea.

(George Lungoci) Nu-i iartă nici pe autorii care-şi manifestă aşa-zisul talent pentru a lovi cu picioarele din spate: Pegasul tău, lipsit de har, Ce galopează ca furtuna, Aripile şi-arată rar, Copitele întotdeauna.

(Gr. Lupescu) În funcţii importante au ajuns şi personajele din poveştile populare: Eroul legendar Păcală E de-o valoare colosală:

În sapţiul nostru mioritic El este primul om politic.

(C-tin Juraşcu-Tataia) Săgeţi nenumărate vizează min­ ciuna care domină, chiar anulează, uneori, adevărul: De cînd soarele şi luna, De cînd valul spart de stîncă, Adevărul e minciuna Nedescoperită încă.

(Mircea Ionescu-Quintus) O fi ştiut domnul avocat ajuns ministru, ce-o fi ştiut, dar a aflat şi epigrama de obiceiul omului politic: Pe cît e azi de combativ Şi cum vorbea mai dinainte, Te uiţi la el admirativ: Ce minte, domnule, ce minte!

(Paul Dumitrescu) Poate că, pînă aici, ne-am dat seama că în epigramă sînt foarte frecvente două teme: prostia şi minciuna care, astăzi, ocupă poziţii predilecte. Prostia e un subiect mai vechi în epigramă pentru că ţine de natura omului: chiar şi un om deştept are momente cînd poate fi considerat prost. Se ştie că nimeni nu poate fi model pentru umanitate. Din înţelepciunea indiană scrisă în sanscrită, Părintele Profesor Alexandru-Corneliu Arion de la Facultatea de Teologie din Tîrgovişte ne face cunoscute judecăţi despre omul care ştie sau nu ştie: 1) Omul care nu ştie şi nu ştie că nu ştie e periculos.

Evitaţi-l!

2) Omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie e neputincios.

Ajută-l!

3) Omul care ştie, dar nu ştie că ştie este adormit.

Trezeşte-l!

4) Omul care ştie şi ştie că ştie e înţelept. Urmează-l!

(Omenirea a căutat şi va căuta modele – în Ziarul LUMINA, duminică, 10 dec. 2023, p.4) Dacă aplicăm aceste precepte la cei care practică epigrama, ajungem la concluzia că cei fără har şi/ sau fără răbdare să insiste, să muncească pe text, să-l întoarcă pe toate părţile, să caute sinonime cu silabe potrivite şi accent potrivit versului respectiv etc., pun piciorul pe trepte şubrede care se rup, dar ei nu-şi dau seama. Şi, culmea! Înseilează la nesfîrşit catrene şchioape („epigrame”), incriminîndu-i pe proşti. Încă din 1875, Vasile Alecsandri (1821-1890) ne avertiza: Privind fără-ncetare Prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască!

Dar şi cel care, un timp, ne-a fost contemporan, Păstorel Teodoreanu (1894-1961) ne avertizează, indirect, cu o întrebare: Oare nu-ţi mai aminteşti Vorba din bătrîni lăsată?

Din beţie te trezeşti, Din prostie, niciodată!

Dar atenţie, fii diplomat cu prostul, altfel te trezeşti că-ţi dă cu ce apucă-n cap. Iată sfatul lui Sorin Beiu (1915-1988): Nu-i spune prostului că-i prost Direct, ci fii mai diplomat Şi fă-l să creadă că a fost, Dar între timp s-a deşteptat!

Prostia se-mbracă în diverse aspecte de viaţă, speculate de isteaţa epigramă sau inventate de cei cu condeiul în mînă, cum procedează, de exemplu, fostul învăţător din Roşiorii de Vede, Constantin Calotă (1909-1987): S-a însurat acum o lună, Dar intenţia-i mai veche: Vrea să nu i se mai spună Că-i un prost fără pereche.

Iată ce spune Ghiocel Constantinescu (1908-1978), avocatul din Ploieşti, despre cei ce laudă maculatura: De fiecare prost o epigramă?

Nu e posibil şi nici n-are rost!

Deşteptul care-ar lua ideea-n seamă Ar trebui să fie-un mare prost!

Ce dreptate avea Ion IonescuQuintus (1875-1933), tot avocat din Ploieşti, cînd se referă la prostia anonimă care se ascunde după funcţii şi avantaje: De omul prost de batem joc Ne-avînd nici cea mai mică stimă, Pe cînd prostia anonimă Ne ţine cu respect pe loc!

Tudor Măinescu (1892-1977) magistrat din Bucureşti, a prevăzut, oare, că acel „mai tîrziu”, la care se referea, va fi prezentul nostru, la primării?

La judeţe note bune Capeţi pentru-nţelepciune, Însă, mai tîrziu, să ştii, Numai dacă faci prostii!

Se-ntîmplă chiar şi-n breasla epigramiştilor mutaţii la care se referă Sorin Pavel (1933-1977), cînd interesul – ştiut doar de el! – îl îndeamnă să-ntoarcă spatele unui confrate fidel, pentru a-l lăuda pe cel ce l-a umplut de noroi: Mi-ai fost amic apropiat Şi tare voitor de bine Atîta timp cît te-am lăsat Să crezi că sînt mai prost ca tine!

Acelaşi epigramist, care n-a atins nici cinci decenii de viaţă şi care şi-a exprimat puterea de pătrundere, rara înţelepciune în epigrame cu tîlc care premerg epigrama aforistică, atinge cu vîrful săgeţii şi invidia unor confraţi: În fecare zi din lună, Îndestulaţi, o, zei, gîtlejul Neghiobilor ce-mi dau prilejul Să scriu o epigramă bună.

Că vorba dulce mult aduce şi tăcerea e ca mierea e adevărat, dar şi vorba fără rost, cînd îşi intră-n rol, arată că ai capul gol (pe dinăuntru!), după cum sugerează Cincinat Pavelescu (1872-1934): Cum eu tăceam, deşi cu rost, Fabriciu mă crezuse prost; Tot astfel eu l-am socotit, Dar numai după ce-a vorbit.

Radu D. Rosetti (1874-1967) Capetele multor oameni Au produs ceva în viaţă Numai capul dumitale N-a produs decît... mătreaţă.

Scrisul, creaţia literară s-au extins, mai ales în perioada cînd oamenii au fost sechestraţi în casă de „COVID”. Mulţi au pus mîna pe condei şi, astfel, s-au publicat multe cărţi – de toate felurile şi de toate nivelurile, dar cui folosesc? Cine le mai citeşte mai ales cînd „globaliştii” au în mînă internetul? Iancu Stroescu (1889-1963), profesor de muzică, scria în 1934, fără să bănuiască viitorul pe care-l trăim noi azi: Ce bun prieten e o carte Şi totuşi, cît e de anost Cînd s-a-ntîmplat să aibă parte Să cadă-n mîna unui prost!

Nu e nevoie să fii chiar prost ca să te păcăleşti, dar cel care nu ştie proverbul Capul face, capul trage, o păţeşte ca Nicolae Topor-Gonţ: Eu n-am, ştiut de-acest proverb Cînd am fost tînăr şi superb: Cu una mi-am făcut de cap Şi-acum de dînsa nu mai scap! Şi epigrama vede, pătrunde, emite judecăţi de valoare în legătură cu minţi în care nu pătrund idei: Sub chipul vesel, simt în mine O temă grea, de nepătruns Că-n mintea-i conservată bine Nici o idee n-a pătruns.

(Teodor Pracsiu) (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini Balsamuri spirituale

Amintirile unui început de drum în viață (II)

A venit ziua de luni, începutul unei noi săptămîni de primăvară a anului 1955, și nici o clipă nu am bănuit că această zi îmi va schimba destinul pe care-l credeam pecetluit cu rădăcinile din pămîntul strămoșesc, moștenit de la daci. Mama spunea că noi toți care avem urechile despicate la bază sîntem daci, iar cei cu urechile lipite la bază sînt romani.

Mă sculasem de dimineață, m-am dus la rîul care curgea prin fața caselor noastre, străjuit de gardul viu din tufe de salcîm. Am intrat cu picioarele în apă, miam spălat fața și, în oglinda apei, mi-am pieptănat părul, împletind cozile bogate. Mai matinale decît mine au fost rațele noastre care, după ce ne-au lăsat în cuibar cîte un ou, pescuiau de zor, dînd din aripi, băgînd mereu ciocul în apă. Mă uitam la ele cum înotau și mi se păreau nespus de fericite. În casă mirosea a pîine caldă și lapte fierbinte.

Mama mi-a întins o cană mare de lut, și am sorbit laptele în grabă. M-am îmbrăcat apoi cu rochia nouă pe care mi-o confecționasem singură, din poplin alb cu maci roșii, și mi-am pus cordonul roșu de lac, m-am încălțat cu sandalele de pînză albă și cu talpa de pănuș de porumb împletit. Erau foarte comode și, în felul lor, elegante. I-am dat mamei un sărut, am mîngîiat pisica, apoi am plecat în grabă. În doar 10 minute eram în fața biroului meu de la Primărie.

Am deschis ușa. În birou era cel ce avea să-mi decidă ,,destinul”: ochi verzi, fața ciupită de vărsat, însoțit de un cîine lup foarte frumos. După două săptămîni, timp în care mă ,,studiase”, a ajuns la concluzia că sînt o tînără harnică și am ,,dosar curat”,

motiv pentru care a decis să fiu transferată la Sibiu. Nu putea fi vorba de un refuz, urmările ar fi fost neplăcute. Și iată-mă instalată într-o vilă pe Str. Glinka nr. 3. Cifra 3 este cea care nu lipsește din viața mea. La casă aveam nr. 313, în datele de stare civilă sînt patru de 3, pe ușa apartamentului meu de azi, tot 3. În paranteză fie spus, cred că voi muri într-o zi de 3.

Apartamentul din vila respectivă avea 3 camere.

Una mi-a fost repartizată mie; în perioada respectivă, din lipsă de spațiu, apartamentele erau repartizate la comun. În celelalte două camere locuia dr. Burlă și menajera lui, o austriacă. Deși era în România de vreo 20 de ani, nu știa ,,boabă” românește. N-a vrut să învețe, considerînd limba română o jignire pentru ea. Desigur, nu le-a convenit că le-a fost luată o cameră, drept pentru care îmi făceau tot felul de șicane. Și baia era comună.

După cîteva luni, mi-am preparat o ciorbiță de fasole cu afumături și am pus-o în cămară. La prînz, punîndu-mi în farfurie o porție, printre bucățile de afumătură am observat una mai mare. Am lăsat-o la urmă. Cînd am luat-o în lingură, am constatat că era un gîndac mare, negru, care fusese pus în oală de săsoaică. Am ,,murit”

Săgeata epigramei și Prostia

(urmare din pag. 5) În situaţia în care conflictele seascut, cel care e favorizat e prostul – consideră Constantin PopescuFăget (1927-2006): În această conjunctură De conflicte şi de ură, Cel mai fericit e prostul Că nu le cunoaşte rostul.

E atîta viaţă, atîta omenesc în epigramă: Unsuroasă ca untura Chiar şi azi – cum ieri a fost – Linguşeala-i legătura Între ipocrit şi prost.

(Mircea Rădulescu) Iancu Stoenescu (1889-1963) personifică prostia cînd o atribuie lui F.S.: La unii indivizi, prostia E doar metresă mai intimă; La tine, bate-o-ar pustia, E chiar nevastă legitimă.

Gh. Roman, ziarist din Baia Mare, este foarte dur: Cînd te privesc, mai cred şi încă Susţin cu patos şi elan Că tu puteai să fii o stîncă De n-ai fi fost un bolovan! Ţinta săgeţii este, de multe ori, capul – cel dat omului să gîndească: Prostia lui e-o boală Ce nu cunoaşte frîne: Cu ea în cap se scoală, Cu ea în cap rămîne.

(Iulian Tănăsescu) Aculin Tănase îl atacă pe cel car-i obtuz, tot un fel de prost:

Din artă ar gusta puţin Că nu-i persoană oarecare.

De n-ar fi, bietul, foarte plin De golul care-l face mare.

Epigramistul se adresează direct prostiei pe care o are în vedere în catrenele sale: Slăvită fii, de-a pururi, tu prostie, Că-n labirintul tău cu-atîtea rame M-am îmbătat de-atîta veselie Şi ţi-am durat atîtea epigrame.

(Iancu Stroiescu) Florea Ştefănescu (1926-2011), cel care a îmbogăţit litera­tura română cu epigramele auto­ri­lor germani traduse de el, ne aten­ ţionează prieteneşte: În viaţă să reţii un sfat Şi să te pui la adăpost: De lenea celui învăţat Şi hărnicia celui prost.

Celor care spun că epigrama nu-i gen serios şi că ei „privesc mereu spre înălţime”, Marin Sorescu (19361996) le dă următorul sfat: Lucrînd cu iambi, trohei, cu tropi, Fugind întruna după rime, Nu mai priviţi spre înălţime, Prieteni, c-o să daţi în gropi.

D. Teleor (Dimitrie Canstantinescu – 1894-1964 –, cel cu pseudonim care sugerează Teleormanul din care se trăgea) se adresează Cuiva pe care, chipurile, vrea să-l liniştească: Şi cînd îţi spun om de nimic Mă-njuri şi te burzuluieşti; Să nu te superi dacă-ţi zic, Ci supără-te fiindcă eşti.

RM

de greață, am vomat și, ani de zile după aceea, n-am mai putut mînca ciorbă de fasole. Dar și ,,răsplata” pe care au primit-o a fost pe măsură. Am făcut un schimb de locuință, și s-au trezit că, în loc de o persoană, vor avea în casă o familie cu 2 copii. Au plîns, m-au implorat să nu plec, dar nu mai era cale de întoarcere.

M-am mutat în apropiere, pe Str. Zaharia Boiu nr. 3 (din nou cifra 3!), tot într-un apartament la comun.

Cu noii locatari, și azi, după zeci de ani, sînt în relații bune: ne vizităm și vorbim des la telefon.

Clădirea (centrală) în care lucram era o vilă mare, superbă. Biroul meu era spațios, în dreapta se afla biroul marelui șef, omul cu fața ciupită de vărsat, care s-a dovedit a fi un șef foarte cumsecade, iar în stînga, locțiitorul său.

Dimineața, obligatoriu 30 de minute de exerciții fizice în sala de sport. Apoi, 15 minute se citea presa: Scînteia, Scînteia Tineretului și România Liberă, singurele ziare. Apoi, o oră studiam Dreptul de 4 ori pe săptămînă, o oră limbi străine, de 3 ori pe săptămînă.

Chiria locuinței era foarte mică, la fel și masa la cantină, unde mîncarea era destul de consistentă, așa că, în scurt timp, mi-am cumpărat mobilă (camera pe care o primisem era goală): un recamier, un dulap cu două uși și anexă vitrină, o măsuță cu două fotolii tapisate cu albastru. Am zugrăvit camera în bleu deschis, am pus perdele albe cu flori albastre la fereastră și, pe podea, un covoraș în aceleași nuanțe. Aveam sobă de teracotă cu gaze, iar priveliștea de la geam dădea spre grădina care se unea cu Parcul Sub Arini, o imagine superbă care și azi îmi persistă în minte.

Aveam și un aparat de radio, primul pe care l-am cumpărat din salariu, și eram foarte mîndră că totul este din munca mea. Ascultam radioul pînă la închiderea programului, la ora 12 noaptea și, de ,,fericire”, uneori vorbeam singură. Lumea întreagă era a mea, prin intermediul acestei ,,cutii”. (va urma) LILIANA TETELEA Efrim Tarlapan (1944-2015), umoristul care a contribuit la înflorirea epigramei româneşti din R. Moldova, după ce drumul fusese deschis de Petru Cărare, ne-a lăsat o adevărată zestre în domeniu, din care desprindem acest exemplu: Carul Mic şi Carul Mare Pus-ai, Doamne, la loc sfînt, Sus pe cer, dar din eroare, Pus-ai boii pe pămînt. Înţelegem că şi prostia – mai mare sau mai mică – să fim drepţi, ţine, cu grade diferite, de om şi e o temă căreia epigrama cea vigilentă îi acordă mare importanţă şi, uneori, e tare necruţătoare, dar tot ea, cu puterea-i de pătrundere, realizează faptul că omul se mai îndreaptă, evoluează, contrazicîndu-l pe Păstorel care a decretat „din beţie te trezeşti, din prostie, niciodată”: Vorbea cam mult şi fără rost Şi omul s-a mai luminat Că a-nţeles cîte de prost Şi-abia atunci s-a deşteptat. (Elis) Şi dr. N. Moisiu (1913-2001) din Rîmnicu Vîlcea consideră că nu totdeauna cel considerat prost e cu adevărat prost: Trăind, rîzînd, deşi nu-i lege, Te laşi condus de un precept: Un prost adesea înţelege Ce nu-nţelege un deştept.

Cuvîntul prost are, în română, expresii nenumărate, multe evadînd din exprimarea literară: prost de dă în gropi, oameni şi mai învăţaţi şi mai proşti (deci neinstruiţi), vorbă proastă, eşti un prost dacă-l crezi, un prost şi jumătate, prost sadea, îl ţine de prost (şi el nu e prost), a face pe prostul, treaba merge prost etc.

Dar, atenţie la cei care fac pe deştepţii, fără să fie şi fac propuneri care-i vizează pe alţii: Cam mulţi propun, precum se ştie, Impozit mare pe prostie, Dar nu stă-n gîndul nimănui Să-l pună pe prostia lui.

RM

7

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

File de istorie

1603: Un sol împărătesc la Radu Șerban (I)

Cea mai veche descriere cunoscută a unei ceremonii la curtea domnească din Tîrgovişte

La 17 iulie 1603, glasul tunurilor vestea, sub zidurile Braşovului, victoria lui Radu Șerban, domnul Ţării Româneşti, asupra lui Moise Secuiul, „craiul“ Ardealului, înscăunat de oștile turceşti. Semeţul crai, care-l trădase odinioară pe Mihai Viteazul, şi-a pierdut capul în luptă. Izbînda lui Radu Șerban aduce din nou Transilvania în sînul „Ligii Sfinte“; legăturile Ţării Româneşti cu puterile creştine aliate în lupta antiotomană erau astfel restabilite.

Recunoştinţa împăratului şi tăcerea lui Basta Mare a fost răsunetul european al victoriei. Un clujean, care se afla la Praga în august 1603, cînd sosiră trimişii lui Radu Șerban cu cele 180 de steaguri cucerite în luptă, mărturisea mai apoi cronicarului Şt.

Szamoskozy că solii, în fruntea cărora se aflau Radu şi Preda Buzescu, au fost primiţi cu o cinste atît de mare, „încît împăratul i-a aşezat (...) în timpul cît au stat în biserică înaintea episcopilor; au fost găzduiţi împărăteşte şi cu atîta belşug, încît ar fi putut trăi două sute de oameni din ceea ce au avut solii, puţini la număr. Prezentarea steagurilor a fost zugrăvită la Praga în icoane (...), fost-a mare procesiune (...), erau de față şi arhiducele, episcopii – solii valahi erau însă la loc de frunte şi mergeau la dreapta – i-au ținut în cinste foarte mare“. Împăratul Rudolf al II-lea a ridicat suma acordată lui Radu Şerban pentru întreţinerea oştilor la 100.000 de taleri pe an. Mai mult chiar, două săptămîni după lupta de la Braşov, la 31 iulie 1603, arhiducele Matias, fratele împăratului, porunci generalului Basta, comandantul militar al Transilvaniei, să înmîneze lui Radu Şerban, în semn de recunoştinţă, un steag de domnie pe care-l va trimite împăratul la cererea voievodului şi a boierilor țării „şi poruncim ca el să fie predat în mod festiv de către trimisul tău de frunte“.

Zadarnic am căuta însă urmarea acestei porunci între miile de acte referitoare la această epocă aflate în arhivele imperiale. Nici voluminoasa corespondenţă a lui Basta nu conţine vreun amănunt în plus. Faptul e semnificativ: generalul imperial, care vedea în Radu Şerban un urmaş al lui Mihai Viteazul, nu a înaintat cancelariei imperiale raportul amănunţit alcătuit de trimisul său, în care era descris, cu numeroase amănunte, fastul deosebit cu care s-a desfăşurat ceremonia primirii steagului imperial la Tîrgovişte şi felul în care a înţeles să îndeplinească această misiune...

Au trecut mai bine de două decenii de la aceste evenimente, cînd, în 1638, apăru la Veneţia lucrarea cavalerului Ciro Spontoni – Historia della Transilvania.

Cartea lui Spontoni, unul dintre secretarii lui Basta,

a cărei bază documentară o constituie actele şi însemnările generalului imperial, mort în 1607, conţine şi raportul ambasadei trimise la Tîrgovişte în toamna anului 1603. Relatarea e unică pînă la acea dată în istoria Ţării Româneşti, fiind cea mai veche descriere cunoscută a unei ceremonii la curtea domnească de la Tîrgovişte şi constituie un adevărat document de viaţă feudală, înfățişînd festivităţi militare şi întreceri cavalereşti, vînători şi ospeţe.

Acţiunea – pe care din acest moment o pre­ zentăm direct după relatarea consemnată de Spontoni – începe odată cu sosirea la Deva (unde se afla Basta în septembrie 1603) a curierului imperial, care aducea nu un simplu steag de domnie, ci Marele Stindard Imperial, destinat lui Radu Şerban, şi o scrisoare adresată generalului. Împăratul îi cerea să trimită o personalitate de frunte la voievodul Ţării Româneşti, „confirmîndu-i prin diplome autoritatea asupra conducerii civile şi militare, numindu-l de asemenea Principe al Sfîntului Imperiu Roman“, titlu pe care Mihai Viteazul nu-l obţinuse şi pe care-l va dobîndi doar Constantin Brâncoveanu, nouă decenii mai tîrziu. Pentru aceasta, Basta numi pe contele Camillo Cavriolo din Brescia, o cunoştinţă mai veche a lui Radu Şerban, alături de care luptase în bătălia de la Ogretin, în 1602. Relatarea trimisului imperial înregistrează, cu mult dinamism, desfăşurarea soliei.

Contele, însoţit de 30-40 de călăreţi valoni şi cinci sau şase ofiţeri, se îndreptă în grabă spre Sibiu, trecu Oltul şi intră în Ţara Românească. Dar solia avea să cunoască multe încercări înainte de a ajunge la curtea domnească de la Tîrgovişte. În țară năvăliseră 30.000 de tătari, luînd o mare mulţime de robi şi vite. Cavaleria munteană gonea pe urmele lor, pentru a-i ajunge la trecerea Dunării. Înştiinţat de sosirea lui Cavriolo, Radu Şerban trimise un boier pentru a-l conduce la Cîmpulung unde, într-o vale întărită, domnul îşi trimisese soţia şi lucrurile sale de preț. Trimisul lui Radu întîlni într-un tîrziu pe conte, care schimbase drumul de teama tătarilor, apucînd peste coline, vii întinse şi păduri... După mai multe peripeţii, se îndreptară împreună către mînăstirea Dealu, unde Cavriolo zăbovi trei zile, la rugămintea voievodului, care dorea să primească ambasada printr-o ceremonie deosebită, pe care nu o putea realiza pînă la întoarcerea cavaleriei sale.

În faţa Tîrgoviştei (1) Plină de pitoresc şi de o mare prospeţime, relatarea transmisă de Spontoni consemnează ceremonia în cele mai mici amănunte. „Sosind timpul să plece de la mînăstire, contele a poruncit să fie înălţat stindardul

imperial şi l-a înmînat locotenentului spaniol Domenico d’Erasso. Stindardul era mare, de damasc roşu aprins, ţintuit la două capete de lancea aurită, brodat peste tot cu flăcări de aur; pe o parte ieșea în relief acvila imperială, cu diadema regală pe cap, pe al cărei piept era un crucifix, ale cărui braţe se întindeau de la o aripă la alta şi în jos pînă la coada acvilei; de cealaltă parte (stindardul) era împodobit cu armele Sfîntului Imperiu, ale tuturor provinciilor supuse și ale Casei de Austria.

Nu înaintaseră mult cînd apăru marele majordom al lui Radu (probabil marele vornic Cernica din Săcuiani – n.a.), care venea călare cu întreaga curte a lui Radu, ca să-l întîmpine în numele stăpînului său.

Puțin după aceea, urmîndu-și drumul, au coborît într-o cîmpie întinsă, la marginea căreia în partea opusă, se vedea o pădurice. Și iată, l-au zărit pe căpitanul Attilio Vimercati, segent major general (mareşal de cîmp – n.a.) al lui Radu, cu 500 de archebuzieri călări sub 6 steaguri, într-o frumoasă rînduială ieşind ca pentru o ambuscadă de o parte și de alta a pădurii amintite.

Toate companiile traseră o salvă în aer, plecînduși steagurile pînă la pămînt înaintea stindardului.

Făcînd apoi o mişcare de retragere, se aşezară în urma însoţitorilor lui Cavriolo, formînd cinci escadroane la oarecare distanţă înapoia cavalcadei. Vimercati aşeză trei steaguri la stînga și alte trei la dreapta stindardului.

Contele înainta solemn în partea stîngă a stindardului şi puţin în dreapta (veneau) valonii săi şi cortegiul. Într-o astfel de formaţie înainta maiestuosul grup (care) parcurse două leghe (cînd apăru) principele (Radu Şerban), pe un frumos cal de luptă, venind pe un drum ca de rege, printre două rînduri de cîte 4.000 de pedestraşi, însoţit de o mare mulţime de vestiţi cavaleri și boieri și urmat pe același drum de 3.000 de călăreți din diverse trupe“.

Cînd Radu ajunse lîngă conte, descălecară cu toţii şi, în timp ce călăreții suitei îngenuncheau, contele Cavriolo, apucînd cu mîna dreaptă lancea stindardului, al cărui mîner era ținut de locotenentul spaniol, care şi el pusese un genunchi la pămînt, întinse cu braţul celalalt pînza steagului, cu partea unde era crucea de aur spre domnitor. Radu sărută crucea de aur, simbol al alianţei creştine. Încredinţîndu-i stindardul, Cavriolo adresa domnului o meşteşugită cuvîntare în numele împăratului. Erau apreciate „acţiunile eroice“ prin care a „demonstrat lumii întregi“ credinţa sa față de cauza creştină, recunoscîndu-i-se totodată stăpînirea ereditară a Ţării Româneşti. (va urma) C. REZACHEVICI, cercetător la Institutul de istorie „N. Lorga“

8

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

Enigme ale istoriei • Enigme ale istoriei

Pe urmele Atlantidei cretane (I) Unde se aflau coloanele lui Hercule?

De multe secole, imaginea fabuloasei Atlantide, evocată de Platon în Dialogurile sale, a aprins imaginaţia oamenilor şi numeroşi cărturari ai tuturor timpurilor şi-au consacrat eforturile pentru a pătrunde misterul ei. Istorici şi geografi, vulcanologi şi matematicieni, geologi, arheologici oceanografi caută şi azi neobosiţi cheia care să îngăduie descifrarea enigmei regatului neptunic. Cei mai mulţi specialişti îşi localizează domeniul cercetărilor în Atlantic, alţii însă acumulează argumente pentru a demonstra că Atlantida trebuie căutată în regiunea Mării Mediterane. Ea îşi află adevărata identitate – tind să demonstreze aceştia – în Creta minoică, puternicul regat al mării, care a cunoscut o mare înflorire către mijlocul mileniului al doilea înaintea erei noastre.

Se ştie însă că Platon presupune că dispariţia Atlantidei s-a produs cu nouă milenii înainte de vremea sa, deci acum unsprezece milenii. S-ar putea însă – argumentează partizanii Atlantidei cretane – ca datele cronologiei platoniene sa fie „hipertrofiate“.

Civilizaţia minoică – dezvoltată în Creta antică şi în aria influențelor sale politice şi culturale – prezintă multe similitudini cu unele trăsături atribuite Atlantidei – arată istorici, arheologi şi seismologi de seamă. E drept, Platon situează continentul dispărut la apus de Coloanele lui Hercule. În miturile Eladei, acestea se identifică cu strîmtoarea Gibraltar. O atare precizare pare să excludă orice localizare în spațiile aflate la răsărit de Gibraltar. În literatura istoricilor şi geografilor antichităţii vom întîlni însă Coloanele lui Hercule localizate şi în cuprinsul Mediteranei, uneori fiind denumite astfel fie stîncile ce delimitează Bosforul, fie zona gurilor Nilului (unde, de altfel, în vechime s-a aflat şi oraşul Heracleum). Pe de altă parte, în lucrările istoricilor antici, Atlantia este un toponimic ce exprimă localizări diverse. În lucrarea sa Historia naturalis, Pliniu cel Bătrîn aminteşte de numele unui ținut care „de către toţi este numit Aetiopia, apoi Atlantia şi după fiul lui Vulcan, Aeteria“. O serie de autori identifică acest ţinut cu regiunile nordice ale continentului african, alţii cu pămînturile insulare ale Cretei. În ultimele decenii, cercetările arheologice au adus la lumină o seamă de oraşe, dispărute sub straturi succesive de pămînt, în urmă cu mai bine de două milenii. O asemenea aşezare a fost, de pildă, descoperită, relativ recent, în insula Sicilia: este vorba de un oraş care constituia un puternic centru comercial, cu o populaţie depăşind 25.000 de locuitori, din Secolul al III-lea sau al II-lea înaintea erei noastre. O reţea de conducte de piatră aducea din munţi apa în cetate. Cum a murit oraşul? Istoricii socotesc că viaţa lui s-a stins în vremea aprigelor războaie punice, cînd învingătorii au luat în robie toţi locuitorii cetăţii. Aşezarea a fost dată pradă focului şi, părăsită, s-a năruit an de an. Au trecut secole şi peste vatra oraşului s-a aşternut un strat de pămînt gros de trei metri. Apoi, în locurile respective a fost întemeiată o mică aşezare romană, care n-a dăinuit prea mult, stingîndu-se spre sfîrșitul Imperiului roman. S-a aşternut iar pămînt, în care a prins rădăcini o

pădure deasă de stejari mediteraneeni. În cursul ultimelor secole, pădurea a pierit, din cauza incendiilor şi, printr-o întîmplare fericită, săpătorii au dezvăluit ruinele oraşului necunoscut, dispărut în urmă cu două milenii şi mai bine.

Iată o dovadă concretă a procesului prin care pot dispărea mărturiile unei civilizaţii avansate. Şi cîte puternice cetăţi şi porturi mediteraneene nu s-au prăbuşit în cursul mileniilor sub valurile cotropitoare ale mării!

Regatul mării În urmă cu trei milenii şi jumătate, cretanii, corăbieri cutezători şi neguţători pricepuţi, ajunseseră stăpînii mărilor. Din porturile cretane ei se îndreptau spre Rhodos, spre Cipru, spre ţărmurile Levantului, spre coastele italice, Sicilia şi Malta.

Să reamintim faptul că, înfăţişîndu-ne Atlantida în Dialogurile sale, Platon arată că puterea ei se făcea simţită pînă la mari depărtări, multe insule, mai mari şi mai mici, aflîndu-se sub autoritatea ei. Nu poate fi deci vorba de Creta, care domina marile drumuri de navigaţie ale Mediteranei? O flotă numeroasă, bine înzestrată şi condusă de căpitani destoinici, asigura legătura cu coloniile cretane întemeiate în multe din pămînturile insulare ale Mediteranei orientale – Rhodos, Thera, Keos, Cytera, Milet. Cretanii îşi instalează comptoare pe coastele Aticei şi într-o serie de insule mai mici din răsăritul Mediteranei.

Creta nu era decît o insulă modestă ca dimensiuni şi nu prea fertilă, dar prin forţa ei economică, prin înfloritoarea ei civilizaţie se situa – în epoca apogeului puterii ei, către mijlocul Secolului al XV-lea înaintea erei noastre – alături de marile puteri ale acelor timpuri: Egiptul, Babilonul, Imperiul hitit. Potrivit unor istorici, corăbiile Cretei au pătruns în Atlantic înaintea fenicienilor. Ele au dus în insulele britanice obiecte de podoabă lucrate în aramă şi argint, vase de lut ars, decorate cu mult gust artistic, precum şi pumnale meşteşugit lucrate şi au adus în lumea mediteraneană, printre alte mărfuri rîvnite, un metal rar în antichitate și foarte preţuit: cositorul. În orice caz, vechii cretani au lăsat multe mărturii materiale ale forţei şi civilizaţiei lor, care a iradiat puternic în întreaga lume veche. Unele din cele mai sugestive mărturii arheologice în această privinţă le constituie ves­tigiile clădirilor monu­ men­tale ridicate în cuprinsul oraşului Knossos, capitala „Regatului mării“. Mino­taurul cretan e de bună seamă o imagine alegorică, dar labirintul a existat şi există şi azi în vatra străvechiu lui oraş Knossos, adus la lumină pe la începutul Secolului al XX-lea prin străduinţa arheologului englez Arthur Evans.

O zi şi o noapte de urgie

Santorini (Thera), ruinele coloniei minoice Akrotiri se întinde pînă în Thera, Rhodos şi multe alte insule. Înfăţişînd sfîrşitul Atlantidei, Plafon arăta că ea s-a prăbuşit în ape, pămînturile neptunice scufundîndu-se pe neaşteptate „într-o singură zi şi o noapte de urgie“.

Oare istoria geologică confirmă un astfel de cataclism? O distrugere de proporţii atît de mari îşi poate găsi explicaţia doar într-un cataclism pustiitor.

Asemenea fenomene naturale, de o excepţională violenţă, au avut loc nu o dată în cuprinsul Mării Egee, zonă bîntuită, în decursul mileniilor, de explozii vulcanice şi cutremure cumplite. Mulţi geologi susţin, pe temeiuri bine verificate, că în această arie a existat cîndva un vast uscat – numit de ei Egeida – care, în urma unor repetate şi violente mişcări tectonice, s-a dislocat, fărîmiţîndu-se în blocuri numeroase, pămînturi insulare care s-au scufundat mai apoi sub ape. Au rămas la suprafaţă doar ici-colo arhipelaguri şi insuliţe muntoase, reprezentînd punctele înalte ale pămînturilor scufundate. Cele mai importante transformări ale spaţiilor mediteraneene s-au produs înainte de apariţia omului; fenomenele vulcanice au continuat însă multă vreme şi vulcanii activi din Marea Egee au erupt cu extremă violenţă şi în timpurile istorice. O astfel de explozie s-a produs – după cum relevă cercetările vulcanologice efectuate în această regiune – tocmai pe la mijlocul mileniului al doilea înaintea erei noastre, în cuprinsul Therei, insulă aflată la aproximativ 120 km de Creta.

Locuitorii Therei, care cunoscuseră, desigur, manifestări vulcanice anterioare, au fost probabil avertizaţi de semne prevestitoare – cutremure, erupţii de cenuşă – în legătură cu cataclismul care avea să se producă. Ei şi-au părăsit din vreme aşezările, luîndu-şi grijulii banii, armele şi podoabele; unii îmbarcîndu-se pe corăbii s-au depărtat grabnic, îndreptîndu-se spre alte insule; poate cei mai mulţi s-au retras spre alte zone ale Therei pe care le socoteau mai ferite, cît mai departe de craterul vul­canului. Ce ne face să credem că aşa s-au petrecut lucrurile? Mărturia unui oraş minoic îngropat sub cenuşă şi lavă.

Poarta spre o lume de mult dispărută (1)

James Mavor, un cunoscut oceanolog american, a întreprins în ultimii ani ample cercetări în regiunea Mării Egee, îndeosebi în împrejurimile insulei Thera, unde a făcut numeroase studii geologice şi investigaţii submarine. În cadrul programului de cercetări, expediţia Mavor debarcă, în primăvara anului 1966, într-un mic port de pe ţărmul apusean al insulei Thera. Într-una din zile, un bătrîn de prin partea locului le povesteşte că, lîngă un zid al casei sale, s-a produs o surpare de teren şi în adîncul gropii s-au Vulcanul Thera, 1941 ivit ziduri de piatră cum nu mai centrul şi răsăritul insulei. Un văzuse niciodată. Era o poartă neaşteptată, spre o lume cutremur catastrofal? Urmările de mult dispărută, o lume înecată în cenuşa alburie a unor războaie devastatoare? unei mari erupţii vulcanice. Întrebările s-au multiplicat, Încep săpăturile şi ele aduc la lumină case dar au rămas multă vreme fără somptuoase, unele cu două şi chiar cu trei caturi, răspuns. Secole mai tîrziu, decorate cu fresce în culori vii. Prospeţimea lor te face grecii acheeni devin stăpînii să uiţi că oraşul de sub cenuşă a încetat să trăiască în Cretei. Căpeteniile miceniene urmă cu 3.500 de ani. se instalează la Knossos, pe (va urma) care-l reclădesc, extinzîndu-i AUREL LECCA, limitele. Se pare că influența lor MIHAI GHEORGHE ANDRIEȘ

Stratele arheolo­gice vădesc că, spre sfîrşitul Secolului al XV-lea î.e.n., cam în deceniile al şaptelea sau al optulea, oraşele cretane sînt distruse aproape din temelii şi aceeaşi soartă o au mai toate aşezările care au putut fi identificate prin săpăturile din

RM

9

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (215) Zeii (29) În tradiție a rămas bine stabilit faptul că Huang Di reprezintă fondatorul civilizației chineze, pentru că el a inventat foarte multe lucruri de mare utilitate și a stabilit o ordine organizatorică absolut necesară dăinuirii lumii chineze.

Se știe că a avut o inteligență superioară tuturor.

De altfel, la cîteva zile după naștere el vorbea perfect.

Nu este de mirare că a avut însușiri intelectuale deosebite deoarece era posesorul a patru capete, cu fețele îndreptate spre cele patru direcții pentru a putea observa tot ce se întîmplă în lume. După ce a devenit zeu, a păstrat capacitatea de a se înfățișa în patru ipostaze diferite, ca și cum ar fi fost un mutant.

Printre lucrurile practice născocite de el trebuie să amintim trăsura sau carul pe două roți, fie cel pentru transport, fie cel pentru război. Se înțelege că el a inventat roata pentru car, dar și roata olarului. După el, vasele de lut, ca estetică, au arătat altfel. Tot el a inventat luntrea sau ambarcațiunea pentru plutit pe apă, diferitele unelte și arme de luptă, arbaleta, armura, dar și tehnica de construire a caselor din lemn, precum și îmbrăcămintea protectoare împotriva intemperiilor, pentru a se renunța la pieile animalelor vînate, dar și pălăria de pus pe cap. La toate acestea s-ar mai putea adăuga născocirea oglinzilor (el personal a turnat în bronz 12 oglinzi), a oalei, respectiv a cazanului pentru prepararea mîncărurilor și pentru vopsirea hainelor în cinci culori. Bun politician, excelent războinic, Împăratul Galben s-a afirmat și ca un prim organizator social. În acest sens este necesar să amintim despre

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (4) Qin Shi Huangdi – Primul Împărat (2) În acelaşi timp, Qin Shi Huangdi nu dorea să accepte nici o limitare a propriei puteri – în contrast cu credinţa confucianistă care spunea că un cîrmuitor trebuia să respecte riturile tradiţionale. De aceea, a scos în afara legii confucianismul şi i-a persecutat cu brutalitate pe adepţii lui. Învăţaţii confucianişti erau îngropaţi de vii sau decapitaţi; o soartă asemănătoare îi aştepta şi pe cei care aveau alte credinţe ce ar fi putut aduce atingere autorităţii împăratului. Toate cărţile care nu erau aprobate personal de împărat erau interzise şi arse; curiozitatea intelectuală de orice fel a fost înlocuită de o supunere neclintită.

Pe măsură ce a îmbătrînit, Qin Shi Huangdi a devenit tot mai obsedat de propria moarte. Trimitea cu regularitate expediţii în căutarea unui „elixir al vieţii“ care să îl facă nemuritor. A început să se teamă tot mai mult de atacuri care i-ar putea periclita poziţia şi pe bună dreptate, deoarece a fost ţinta cîtorva încercări de asasinat. Eforturile împăratului de a evita o asemenea soartă au devenit din ce în ce mai paranoice şi bizare.

La întîmplare, servitorii din palatul imperial primeau poruncă să îl transporte în miez de noapte în altă cameră de dormit. Erau folosite numeroase „dubluri“ ale sale pentru a deruta presupuşii asasini. Supravegherea era foarte strictă şi oricine era bănuit de lipsă de loialitate era îndepărtat imediat. În cele din urmă, paradoxal, dorinţa de a dobîndi nemurirea a fost cea care i-a adus prăbuşirea. Se credea că un om ar putea trăi mai mult dacă bea metale preţioase, preluînd ceva din durabilitatea acestora. Împăratul a murit în 210 î.Chr., în timpui unei vizite în estul Chinei, după ce a înghiţit tablete de mercur, create de medicul curţii sale, pentru a-i conferi nemurirea.

Chiar şi în moarte, Qin Shi Huangdi părea să se teamă că ar putea fi vulnerabil în faţa unui atac. Cu mult timp înainte de a muri, a poruncit să i se construiască un mausoleu gigant, lat de cinci kilometri, apărat de o armată completă de soldaţi din teracotă, alcătuită din 6.000 de modele în mărime naturală confecţionate

introducerea calendarului, care stabilește succesiunea unor perioade de timp din 60 în 60 de ani și a împărțirii anului după un calendar lunar. Ca unul dintre cei șase legiuitori legendari, Huang Di a pus în practică administrarea după niște legi bine stabilite. Pentru toate acestea a imaginat cîteva ritualuri de care putem lega și inventarea muzicii arhaice qingyao guqin, însă împreună cu Fu Xi și Shen Nong, după cum povestesc miturile. În unele versuri ale mitului, muzica amintită a fost făurită, la îndemnul lui Huang Di, de Ling Lun, iar calendarul cu ciclul de 60 de ani de Dan Ao. În privința lui Ling Lun informația trebuie nuanțată, deoarece lui i se atribuie doar născocirea notelor muzicale, nu și a muzicii propriu-zise. Poate că optimismul mitologilor apare exagerat atunci cînd afirmă că Huang Di a inventat jocul în care mingea era lovită cu piciorul, deci fotbal.

Extrem de importantă pentru vremea aceea îndepărtată sînt introducerea banilor sub formă de monede metalice și mai ales folosirea scrierii pictografice, din care au rezultat ideogramele/hieroglifele chinezești. Un mit pomenește întîmplarea legată de apariția scrisului.

Se povestește că Huang Di a scos din apele Fluviului Galben așa-numita „hartă verde“ scrisă cu caractere de culoare verde. Cel mai probabil, însă, împăratul numai a îndemnat la apariția scrierii, pentru că alte mituri și legende atribuie descoperirea caracterelor/ ideogramelor lui Cang Jie, unul din colaboratorii suveranului. Dacă oamenii au putut să înregistreze în scris cunoștințele dobîndite, atunci nu este de mirare că Huang Di a scris „Huang Di Nei Jing“ (Cartea de medicină Internă a Împăratului Galben), primul tratat de acest fel. Deși nu puține informații și noțiuni am redat în capitolul despre medicină, în continuare vom mai puncta unele elemente. În prima sa parte, conținutul cărții este o consemnare în scris a dialogului dintre Huang Di și un slujbaș al lui specializat în

anatomie, fiziologie, patologie și diagnostic. În partea a doua se vorbește despre acupunctură, descoperită și aplicată chiar de către Împăratul Galben. Acest tratat a fost întocmit de către Huang Di, ajutat însă de Qi Bo, Shao Yu și Bai Gao, iar unii îl adaugă și pe Lei Gong.

Cartea, destul de voluminoasă, are 18 tomuri și 162 de capitole. În unele legende, se afirmă că Huang Di, în colaborare cu Shen Nong, zeul agriculturii a alcătuit o carte despre plantele medicinale. Toată această știință medicală este prezentată în Lumina filozofiei despre cele cinci elemente și principiile primordiale Yin și Yang.

Sfătuit de Qi Bo, învățatul celest, Împăratul a stabilit reguli de igienă și sociale, printre care, la vremea aceea, apărea ca util sistemul poligamiei. Un mit afirmă că Qi Bo ar fi creat oamenilor organele sexuale. Lui Huang Di i se recunoaște meritul de a fi adus în China bambusul, de a fi domesticit unele animale sălbatice. Cum se poate vedea, este un simbol al cunoașterii supreme. El avea cunoștință despre Cer, Pămînt, Apă, Metale, Roci, Jad, așa încît există un mit în care Huang Di a creat mici statuete de pămînt, le-a așezat în toate punctele cardinale ale pămîntului și le-a expus la mireasma lumii timp de 300 de ani. După trecerea timpului, pătrunse de energie și suflu divin, statuile au început să se miște și să vorbească, într-un cuvînt au devenit oameni. Huang Di ni se înfățișează ca un magician, dar și ca un alchimist și un divinator. Se spune că Huang Di a preparat un elixir de viață lungă. Acest elixir l-a ajutat la final să devină nemuritor. Pentru asemenea îndeletniciri el era ajutat de Bai Shu, un animal fabulos care avea grai omenesc și de bătrînul zeu Tian Lao, furnizorul știrilor despre ce evenimente se petrec în Cer și ce oracole difuzează fenicșii în zborul lor. (va urma) Christina Meiţă-Tang

din lut. Încă o dată, anvergura impresionantă a unui asemenea plan de construcţie a însemnat un cost uriaş în ceea ce priveşte vieţile pierdute. A fost necesară munca a 700.000 de recruţi, iar mulţi dintre ei nu au supravieţuit ca să vadă încheierea construcţiei.

Qin Shi Huangdi: întemeietorul naţiunii chineze?

Ori un monstru autocratic? Reputaţia de „Prim împărat“ este pătată de controverse. Moştenirea lui imediată nu a dăinuit multă vreme. Qin Shi Huangdi afirmase că imperiul făurit de el va dura o mie de ani, însă el s-a prăbuşit la doar patru ani de la moartea sa, cînd China a intrat într-o nouă perioadă de război civil. Cu toate acestea, el a avut viziunea unui Imperiu Chinez, o entitate şi un teritoriu similare cu Republica Populară Chineză de astăzi.

vase fine, pietre preţioase și lucruri rare. Artizanilor li s-a poruncit să instaleze arbalete declanşate mecanic pentru a lovi orice intrus. Au fost create din mercur diferite cursuri de apă ale imperiului, Fluviul Yangtze şi Fluviul Galben şi chiar şi oceanul cel mare şi au fost făcute să curgă şi să se mişte cu mijloace mecanice. Din perle strălucitoare au fost lucrate constelaţiile cerului, din aur şi argint s-au făcut păsări, iar pini din jad au fost puşi pe pămînt“.

Sulla (1)

Lumea subterană a împăratului

Norocul său uriaş – pînă la triumful în războiul civil – era egalat de energia sa... Despre purtarea lui de după aceea nu aş putea vorbi fără sentimente de ruşine şi dezgust.

Salustiu, Despre războiul cu Iugurta (cca. 41-40 î.Chr.)

În martie 1974, un grup de ţărani chinezi care săpau un puţ în apropierea oraşului Xian a făcut o descoperire extraordinară. În cursul săpăturilor au dat de o încăpere uriaşă în care se găseau circa 6.000 de figuri în mărime naturală, confecţionate din lut. S-a constatat că această „Armată de Teracotă“, alcătuită din infanterişti, cavalerişti, conducători de care, arcaşi şi arbaletişti, fiecare sculptat individual, păzea intrarea în enormul mormînt al „Primului împărat“, Qin Shi Huangdi.

Deocamdată, au fost scoşi la lumină doar soldaţii care străjuiesc drumul pînă la uşa mormîntului. Fiecare dintre ei este lucrat cu minuţiozitate şi are caracteristici faciale unice. Toate figurile stau cu faţa spre est, de unde se presupunea că vor veni duşmanii împăratului cufundat în somnul etern. În total, întreaga construcţie funerară ocupă un munte întreg, acoperind o suprafaţă de peste 45 de kilometri pătraţi. Lucrările de construcţie s-au desfăşurat pe toată durata domniei împăratului şi au fost încheiate doar în anii de după moartea sa.

Scopul lui Qin Shi Huangdi a fost să se asigure că în moarte, ca şi în viaţă, i se vor satisface toate capriciile şi dorinţele în uriaşul său palat subteran.

Proporţiile a ceea ce rămîne să fie descoperit sînt date de cuvintele istoricului antic chinez Sima Qian (Ssuma Ch’yen; cca. 145 – cca. 85 î.Chr.), care i-a descris mormîntul astfel: „Truditorii... au construit machete de palate, pavilioane şi birouri, şi au umplut mormîntul cu

Avînd ochii cenuşii şi părul auriu-roşcat, Sulla (13878 î.Chr.) a fost generalul şi dictatorul a cărui domnie sîngeroasă a însemnat sfîrşitul Republicii Romane. Comandant militar şi politician conservator înzestrat, dar nemilos, el şi-a anihilat rivalii, cîştigîndu-şi reputaţia de a fi jumătate vulpoi, jumătate leu. Deşi se autointitula „protectorul Constituţiei“, ambiţia nemăsurată a lui Sulla avea să îi aducă în cele din urmă sfîrşiul.

Lucius Cornelius Sulla a pătruns tîrziu în lumea necruţătoare a politicii romane. Deşi de origine nobilă, moartea tatălui său l-a lăsat aproape fără bani. Potrivit istoricului roman Plutarh, în adolescență şi tinereţe, „îşi petrecea timpul printre actori şi bufoni şi ducea viaţa destrăbălată a aceatora“. Aceste experienţe l-au ajutat pe Sulla să-şi dezvolte capacitatea de a se purta simplu – lucru esenţial pentru orice politician populist ambiţios.

Ambiţia lui Sulla a sporit după ce a devenit amantul unei văduve bogate, care i-a lăsat toată averea cînd a murit. Pe baza acestui noroc neaşteptat, a putut să demareze cursus honorum – procesul prin care politicienii începători urcau treptele vieţii publice în Republica Romană. Avea pe atunci 30 ani. Şi cum mulţi dintre rivalii lui îşi începuseră carierele la puţin timp după împlinirea vîrstei de 20 de ani, încă de la început Sulla a fost un om grăbit. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Între Ilie Moromete şi Marin Preda – o biografie romanţată

Încercînd o dihotomie între o scriere istorică, privitoare la, să zicem, viaţa şi domnia lui Lăcustă Vodă sau invenţiile lui Petrache Poenaru, pe de o parte, şi biografia lor romanţată, găsim o serie de neconcordanţe. În primul caz, istoricul, care și-a propus să redea cît mai exact personalitatea și faptele personajului său, proiectate pe fundalul epocii în care a trăit, este dator să identifice și să exploateze toate izvoarele care l-ar putea ajuta. Și discutăm aici despre bibliotecile și arhivele care conțin cronici ale faptelor, tot felul de acte, eventual litografii, picturi și fotografii de epocă, amintiri, mărturii diverse.

Ba chiar și elemente de antropologie locală - limbă și religie, obiceiuri și tradiții, bucătărie și vestimentație.

Să nu uităm bibliografia aferentă conţinînd referiri pe acea temă făcute, de-a lungul timpului, de alți cercetători. Cum ar fi, de exemplu, lucrarea ,,Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” (1719-1722), de Dimitrie Cantemir, după unii, adevărata istorie a româ­ nilor; ,,Istoria românilor”, I-X (1936-1939), de Nicolae Iorga; ,,Ioan-Vodă cel Cumplit” (1865), de B.P. Haşdeu.

Nu altfel stau lucrurile și cu istoria altor popoare. Și istoria literară de la noi a pus în circulație scrieri, valabile și în zilele noastre, cu referire la viața și activitatea literară a unor scriitori (monografii, medalioane) realizate tot pe baza cercetării minuțioase a unor amintiri, mărturii și alte surse. G. Călinescu, cel mai mare critic al nostru, este autorul monumentalei lucrări ,,Istoria literaturii române de la origini și pînă în prezent” (1941). Apoi: ,,Viața lui Mihai Eminescu” (1932), ,,Viața lui Ion Creangă” (1938) sau monografiile ,,Nicolae Filimon” (1959) și ,,Grigore Alexandrescu” (1962). Cercetînd în Biblioteca Universității din Iași eventuale documente referitoare la activitatea lui Eminescu de bibliotecar în acel loc (1874), el a descoperit manuscrisul unei nuvele romantice neterminate, ,,Avatarii faraonului Tlà”, care a constituit subiectul lucrării sale de doctorat (1936). Să nu-l uităm nici pe criticul Șerban Cioculescu, care a publicat ,,Viața lui I.L. Caragiale” (1940) și ,,Caragialiana” (1972). Și nici pe Eugen Lovinescu care ne-a lăsat o scriere de referință, între atîtea altele: ,,Istoria literaturii române contemporane”, vol. I-VI (1926-1929). Venind spre zilele noastre, au apărut mai multe istorii ale literaturii române, ultima dintre ele, ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, 2 vol. (2009), este o lucrare monumentală semnată de criticul Marian Popa.

Concomitent cu scrierile istorice, bine docu­mentate, și cu siguranţă pornind de la adevăruri cunoscute, circulă și biografiile romanțate, dintre care unele au devenit scenarii de film. Ele sînt oarecum asemănătoare cu basmul cult, care poartă amprenta basmului popular.

Singurele deosebiri constau în aceea că basmul cult recurge la un limbaj elevat și își poate permite un final nefericit, în timp ce basmul popular folosește un limbaj popular și conceptul potrivit căruia binele învinge întotdeuna răul.

Principala caracteristică a acestei specii, după unii literare, după alții, aflate doar la granița literaturii precum scrierile memorialistice, este aceea că autorul nu are în vedere să caute toate elementele de natură documentară, care să-l ducă la rigoarea adevărului istoric. Scriitorul pleacă de la un eveniment istoric, dar, în scurt timp, își permite, prin divagații, să pună

Marin Preda și tatăl său, Tudor Călărașu, sursa de inspirație pentru Ilie Moromete

­

în evidență doar personajul literar astfel obținut. Cum este, de exemplu, Nică al lui Ștefan a Petrei Ciubotariul din ,,Amintirile” lui Creangă; domnitorul Ștefan cel Mare din romanul ,,Frații Jderi” sau ilustrissimul general Hannibal cartaginezul, eroul romanului ,,Hannibal ante portas”, de scriitorul sîrb Slavomir Nastasijevič (19041983). Consultînd o impresionantă bibliografie istorică, scriitorul a îmbogățit și înfrumusețat acțiunea, dînd frîu liber ficțiunii. Finalul cărții este de-a dreptul apoteotic prin dialogul imaginar, dar bazat și pe izvoare istorice, purtat pe cîmpul de bătaie de la Zama (anul 202 î. Chr.), între fiorosul Hannibal și consulul Publius Cornelius Scipio, supranumit Scipio Africanul. *** Născut la Buftea, Ilfov, în anul 1985, prozatorul Bogdan Răileanu este un scriitor reprezentativ al promoției din ultimul deceniu, care a consacrat și alte nume de referință: Raluca Feher, Doina Ruşti, Simona Antonescu, Ana Maria Sandu, Bogdan Suceavă, Nicolae Strîmbeanu.

Bogdan Răileanu face şi poezie, dar, pînă acum, n-a avut curajul să apară măcar cu vreo plachetă pe piaţă. În schimb, a publicat mai multe producţii în proză. După ce a debutat în 2015 cu o povestire în Revista ,,Iocan”, în anii care au urmat, i-au apărut mai multe volume. Toate au titluri căutate, aflate la limita teribilismului, căci, altfel, după cum vorbeşte, el etalează un verb molcom, ca de ardelean, fără stridenţe fonetice şi lexicale. Să reţinem, aşadar, volumul de povestiri ,,Tot spaţiul dintre gîndurile mele” (2017), apoi romanele: ,,Dinţii ascuţiţi ai binelui” (2018), ,,Teoria apropierii” (2019), ,,Să nu laşi moartea să te găsească” (2021). Şi cum din literatură nici în zilele noastre nu se poate trăi, Bogdan Răileanu îşi hrăneşte familia concepînd texte publicitare, îndeletnicire îmbrăţişată pe la 17-18 ani. Ideea de a face literatură i-a venit în timpul liceului, cînd a ţinut un jurnal, ,,Ultimele”, un titlu nu prea original, căci l-au mai folosit şi alţii, dar dacă e la debut, se iartă. În pofida laudelor din presa literară, Bogdan Răileanu îşi cunoaşte lungul nasului, caracterizîndu-se drept un ,,Scriitor de timpul liber”.

Prin urmare, nu s-a impus printr-un regim de muncă sacerdotal, scriind ziua şi noaptea atîtea ore şi atîtea pagini, ca Mircea Cărtărescu, şi cu fundul unui sertar sau d’ampicerili, precum Magul de la Iasnaia Poliana. Nu, Bogdan Răileanu scrie cînd are timp şi dispoziţie.

Aşa i-a venit sub condei, timp îndelungat, romanul ,,Preda. Adevărul ca o pradă”, apărut la Editura ,,Polirom” în anul 2023, o biografie romanţată a marelui scriitor. După cum ne lămureşte şi titlul bine ales, cartea aceasta este o biografie romanţată, o replică la volumul de amintiri ,,Viaţa ca o pradă”, a lui Marin Preda, însă într-un alt registru, de parcă Bogdan Răileanu ar fi fost chiar Marin Preda. În plus, ați sesizat, desigur, jocul de cuvinte ,,Preda/pradă”, adică destinul unui artist de a se lăsa devorat de patima sa, ca Manole a cărui izbîndă este posibilă doar cu sacrificiul suprem al Anei și al lui. Sau Călugărița care-și consumă masculul nepăsîndu-i că acela face eforturi să o posede în spasme și delicii.

După Bogdan Răileanu, prozatorul Marin Preda dă primele semne ale genialității sale la Cristu-Odorhei, cînd profesorul Salanţiu îi laudă compunerea aceea despre o descriere a lui Calistrat Hogaș. În acel moment îi răsună în urechi cuvintele lui Ilie Moromete - ,,Unde ne ducem noi, domnule?” – pe cînd se îndreptau cu căruța spre Cîmpulung-Muscel, să dea examen la școala de acolo. Și atunci înțelege că viața lui depinde de cărțile acelea. Ele îi dădeau încredere în viitor și presimțea că va fi veșnic legat de ele. Și înainte, și după acest episod, el trecea printre băieții din sat, cu care păștea oile, cam țîcnit, fiindcă, în loc să joace poarca sau lapte-gros, îi citea pe Balzac, Dostoievski sau Tolstoi, deprinzînd astfel tehnica anevoioasă a marilor construcții epice. Și Zaharia Stancu scrie că făcea la fel, și e de mirare cum înțelegeau ei tot ce scriau marii clasici. La fel de țîcnit îl credea și Moromete care nu putea pricepe cum poate cineva să bată cu piciorul 30 km, doar ca să împrumute de la altcineva romanul

,,Mizerabilii”.

Prima iubire a lui Marin: Stela Enăchescu din Siliștea. Nu e prea clar dacă apucase ,,să o perpelească” pe fata aceea. Următoarea: librăreasa de la Miroși, care îi împrumuta cărți, nevasta unuia, Constantin Păun, care îl ajutase în anii de școală din Siliștea. Chiar dacă simțea că îl trădează pe acel om. Pe urmă, uite-l la București, unde întîlneşte o doctoriță oculistă cu unghiile roșii, care îl invită la ea acasă, cutare-cutare... În lipsa banilor pentru taxele școlare, Marin se întoarce la Siliștea dar nu stă mult, fiindcă Moromete îl ia la goană: ,,Du-te, domnule, în lume și arăneşte-te, cum fac atîţia băieți!”. În 1941, revine la București. Rebeliunea legionară. Cu chiu-cu vai, își găsește de lucru - corector de noapte. În 1942 debutează în Ziarul ,,Timpul” cu schița ,,Părlitu“.

Audiență la Nichifor Crainic, fiindcă voia să publice și în ,,Gîndirea”, dar pleacă dezamăgit: ,,Găsește-te, mai întîi, pe tine, și mai vorbim”. Este ros de îndoieli, considerîndu-se un ,,Scriitor de salcîmi”. Primește o mînă de ajutor de la poeții Geo Dumitrescu și M.R. Paraschivescu. ● Steaua lui urcă. În 1948 publică volumul de proză scurtă ,,Întîlnirea din pămînturi”. Apoi romanele, în 1955 - ,,Moromeţii” (1), 1963 - ,,Risipitorii”, 1967 - ,,Moromeţii” (2), 1968 - ,,Intrusul”, 1972 ,,Imposibila întoarcere”, 1972 - ,,Marele singuratic”, 1977 - ,,Viața ca o pradă”, 1980 - ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”. ● Tatăl lui Marin Preda se numea Tudor Călăraşu, iar mama, Joița Preda. ● Bogdan Răileanu ne asigură că nu există nici o legătură între Ilie Moromete şi Ilia Muromeţ, un personaj din literatura populară rusă.

Ilie Moromete chiar a existat: era un paznic al dracului de pe moșia boieroaicei Marica. ● Aurora Cornu voia să scape de măreția soțului. Voia să fie independentă, să nu mai stea în umbra lui Marin Preda. Să fie doar poeta Aurora Cornu, și au divorțat, motiv pentru care scriitorul a traversat o lungă perioadă de nevroze.

Uite o profesie subtilă: pornind de la ideea că viața este atît de nuanțată, orice scriitor se poate apuca de biografii romanțate. Ceva între adevărul istoric, care trebuie respectat la sînge, și cosmetizarea lui, toți dorim să intrăm în posteritate cu chipurile luminoase și fapte de laudă.

La sfîrşitul lecturii acestei cărți, ai impresia că Bogdan Răileanu a scris o altă biografie a lui Marin Preda. Ne-a pus în față un alt Marin Preda, unul aerian, eteric, făcut numai din gînduri, trăiri și îndoieli, speranțe și înfrîngeri.

Un căutător de iubiri care, dacă nu le găsea, sau le găsise, mureau pe neașteptate (precum Simina din ,,Marele singuratic”) sau îl împingeau spre depresii dureroase.

Omul Marin Preda era format din probleme și realități, personajul Marin Preda al lui Bogdan Răileanu din gînduri și sentimente. Din obiectiv, a devenit subiectiv. Din realist, meditativ. Pe Ilie Moromete l-au salvat gîndurile.

Pe Marin Preda al nostru nu l-a mai salvat nimeni.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Inelul de logodnă (istoric, obiceiuri, superstiții)

Inelul de logodnă (verigheta) – materializarea promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Avînd forma unui cerc – fără început și fără de sfîrșit – inelul de logodnă este un „simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții”. Inelul de logodnă (verigheta) se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mîinii stîngi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mîinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mîna stîngă, fiind mutat pe inelarul mîinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei. De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mînă pentru a purta acest simbol al comuniunii?

Pentru că „a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sînge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire”.

Scurt istoric Nu a fost însă întotdeauna așa: „La care deget nu s-a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător – precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea al mînei drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, că ține la desăvîrșita lui libertate”.

Istoria inelului de logodnă începe în Roma antică.

Enciclopedia Universală Britannica menționează că: „dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, pignus, că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Chr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier”. Cel mai vechi inel de logodnă creștin a fost găsit tot în catacombele Romei și datează din Secolul al II-lea. În trecut, inelul de logodnă (verigheta) era confecționat din „fier, os, cristal, fildeș sau lemn, acoperit de numeroase gravuri: la evrei un templu sau numai chivotul legii, la romani o cheie, care arăta că bărbatul e păzitorul casei. Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu Fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s-a

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (23) SIDA (1)

În anii 1980, în mare parte din lume, blestemul reprezentat de bolile infecţioase – variola, poliomielita, difteria, rujeola şi altele – părea să fi fost domolit de vaccinuri sau tratamente. Apoi, la 5 iunie 1981, Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor din SUA au fost informate că cinci bărbaţi homosexuali din Los Angeles aveau o formă rară de pneumonie micotică, cunoscută sub numele de PCP. De asemenea, ei manifestau o rezistenţă redusă faţă de toate infecţiile, lucru remarcat deja în cazul bărbaţilor homosexuali din San Francisco şi New York. Nu după mult timp, în oraşele europene se înregistrau cazuri similare. Tabloidele numeau această boală „ciuma homosexualilor”. Pînă în 1983, aproximativ 3.000 de per­soane din Statele Unite fuseseră contaminate şi aproape 1.300 muriseră. Boala a ajuns să fie cunoscută sub numele de „SIDA” – Sindromul Imunodeficienţei Dobîndite. În ianuarie 1985, guvernul Ugandei a trimis o echipă de doctori să investigheze o serie de decese inexplicabile în satul Kasensero de lîngă Lacul Victoria,

dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s-au pomenit stăpînitoare ale «adevăratului» inel”.

Abia pe la mijlocul veacului al XVIII-lea obiceiul de a confecționa inelul de logodnă în forma pe care o cunoaștem astăzi – un cerc subțire din aur – devine comun tuturor europenilor.

Obiceiuri europene Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea verighetei au diferit de la țară la țară: „În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atît de mari încît încăpea prin ele mîna toată. Logodnicii își dădeau mîna printr-un inel uriaș, fixat pe un stîlp. După ritualul Bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mîna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămîne definitiv în «inelar». S-ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare.

La greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La armeni, cînd două mame se-nțeleg că urmașii lor (în vîrstă de doi-trei ani) să se căsătorească – ceea ce părinții admit, la rîndul lor, fără mare greutate – mama băiatului, întovărășită de două femei în vîrstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț.

Băiatul e adus și el, popa citește cîteva versete din Biblie, binecuvîntează pe logodnici și micul logodnic e obligat, pînă la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micei logodnice, cîte o rochiță nouă.

Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. «El» era în vîrstă de 8 luni, iar «ea», prințesa Mary, în vîrstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vîrît în degetul «logodnicei» un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea. În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, cîteva fărîmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătîi și să aibe vise plăcute. În ziua sfîntă de 6 octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în

Românii au considerat întotdeauna inelul de logodnă ca avînd puteri magice. El îi unește pe cei doi logodnici dar are și puterea de a alunga spiritele rele din preajma lor sau de a se opune farmecelor sau vrăjilor.

Artur Gorovei a menționat în lucrarea sa „Credinți și superstiții ale poporului român” cîteva dintre credințele românilor legate de inel: „Dacă pierde unul dintre logodnici inelul de logodnă sau dacă se frînge, apoi se crede că logodna se va desface curînd”. De asemenea, se credea că cei care își uită inelele acasă atunci cînd merg la biserică pentru logodnă sau pentru cununie vor fi „nefericiți în viața lor”. Se spunea și că nu e bine „să ții inelul în degetul din mijloc, că n-ai noroc în dragoste”. „E bine ca tot omul să aibă inel în deget, ca să nu se lege blestemurile de el, sau de alții, ale lui”. De asemenea, „ca să nu se prindă blăstămul de copii, femeile să poarte inele și cruci, de care, în acest caz, se lipesc”. Cu toate acestea, „la muncă e bine să ții inelul atîrnat de o viță, de brîu” pentru a-l proteja.

Pentru a avea noroc în dragoste „cînd se întîlnesc două fete care sînt logodite, să schimbe cîte un ac, inel sau flori între ele”. Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă cînd sosea mirele la casa ei, ținînd un ochi închis, „ca să n-o doară ochii la bătrînețe”.

Surse: Art. „Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile”, 1929

din apropierea graniţei cu Tanzania, frecven­tat adeseori de prostituate şi contrabandişti. În decursul celor patru ani precedenţi, peste 100 de persoane decedaseră acolo în urma unei afecţiuni misterioase şi mistuitoare, poreclită de localnici „boala slăbiciunii”. Unii credeau că era cauzată de vrăji, alţii, că era o pedeapsă trimisă de Dumnezeu celor de moravuri uşoare. În mostrele de sînge a fost depistat virusul imunodeficienţei umane (HIV), care provoacă SIDA. Una dintre caracteristicile virusului HIV este faptul că acţionează foarte lent, astfel încît oamenii pot trăi cu el, infectîndu-i şi pe alţii, pînă la zece ani înainte de a prezenta vreun semn de boală. În prezent, se crede că infecţia a apărut în rîndurile cimpanzeilor şi maimuţelor, fiind transmisă oamenilor probabil prin contactul de la sînge la sînge în timpul vînătorii sau al sacrificării animalelor, şi că a fost activă în Africa cel puţin 20 de ani înainte de a apărea în Statele Unite. Într-adevăr, examinarea unor mostre de sînge prele­vate în Kinshasa în 1959 a obţinut rezultate pozitive pentru virusul HIV în cazul uneia dintre probe. Totuşi, de obicei, în Africa, victimele bolii nu erau homosexuale. Medicii europeni care au venit să facă cercetări au conchis că boala era răspîndită acolo din cauza promis­cuităţii şi a contactelor sexuale cu prostituatele. La Lyantonde, un popas pentru autocamioane din Uganda situat pe una dintre princi­ palele rute spre Rwanda, Burundi şi Zair, analizele de sînge au dezvă­luit faptul că două treimi dintre prostituate şi una din şase femei însărcinate erau infectate. La sfîrşitul

anilor 1980, în oraşele Rwandei, aproape una din cinci persoane era purtătoare a virusului HIV. În curînd, SIDA se răspîndea pe întregul continent, infectînd de obicei persoanele cu vîrste cuprinse între 15 şi 50 de ani, cei mai productivi membri ai populaţiei din punct de vedere economic. Majoritatea mureau în mai puţin de zece ani. Între timp, principalele căi de transmitere fuseseră descoperite – contactul sexual sau sîngele (ceea ce-i expunea unui mare risc pe consumatorii de dro­guri administrate intravenos şi pe destinatarii transfuziilor cu sînge contaminat sau alte produse sangvine) şi transmiterea de la mamă la făt. În unele ţări din Africa, serviciile medicale erau copleşite, iar SIDA părea o condamnare la moarte. Nu existau nici un vaccin şi nici un tratament. Multe guverne din Africa au negat existenţa bolii, spunînd că era vorba de propagandă occidentală rasistă. Unii dintre militanţii antiapartheid din Africa de Sud au considerat că era o tentativă a albilor din guvern de a împiedica reproducerea per­soanelor de culoare, spunînd că iniţialele AIDS însemnau Afrikaner Invention to Deprive us of Sex (o scorneală de-a afrikanerilor ca să nu mai facem sex). Iniţial, Kenya a încercat să păstreze secretul nume­roaselor îmbolnăviri pentru a-şi proteja industria turistică, în timp ce ministrul Sănătăţii din Zimbabwe a ordonat medicilor să nu identifice boala ca pe o cauză de deces. (va urma) JOHN WITHINGTON

trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într-un pat cu inelele atîrnate în dreptul fiecăreia și sînt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit”.

Românii și inelul de logodnă (credințe, superstiții)

Europa sub imperiul rãzboiului

INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (3)

(urmare din pag. 1) Pentru a înțelege pe deplin semnificația privirii și cu alți ochi a acestui proces complex, de înzestrare a Armatei, urmărind cele de mai jos, vă asigur că pornesc din capul locului cu premisa necesității dotării Armatei României cu armament, echipament, tehnică militară și muniție de cel mai înalt nivel și la un preț normal, în raport cu acest nivel și, mai ales, să realizăm acest program, prin cît putem, cu industria noastră de apărare.

Cum, veți întreba: atunci ce rost are intertitlul de la începutul acestui articol, adică „Cine sabotează industria de Apărare?”. Răspunzînd, pe scurt, la întrebare, în cadrul unui complex de hotărîri și de orientări incredibile din partea autorităților române în domeniu: în mare, Statul Român! Urmăriți evoluția acestui articol și vă veți convinge.

NATO ne îngroapă în datorii De cînd România face parte din această Alianță (chiar luna viitoare se vor împlini 10 ani), la început mai lin, apoi din ce în ce mai rapid, ca după începerea războiului ruso-ucrainean, acum doi ani, accelerarea să capete o viteză cosmică – tot ce înseamnă Armată în România (uniforme, armament, tehnică de luptă, concepția de apărare, modificare de organigramă, limbă etc., etc.), poartă, pe față, însemnele SUA. Nu spun dacă e bună sau dacă e rea această subordonare oarbă și servilă, luînd tot ceea ce este de proveniență americană ca pe moaștele unui sfînt, în timp ce (așa cum veți vedea) am abandonat cu bună știință trăsăturile genetice și europene ale Poporului Român. Apoi, privind cu peste trei decenii în urmă, îmi aduc aminte cum vituperam modelul sovietic copiat atunci de Armata Română, cum, totuși, începînd cu anul 1958, cînd Armata Roșie s-a retras din România – nota bene: în celelalte state comuniste europene sovieticii au staționat pînă la schimbările din 90! – România, din punct de vedere militar, și-a îndreptat privirea și spre Vest, fundamentală rămînînd doctrina națională de apărare.

Astăzi, vîntul bate numai dintr-o parte, de peste Ocean, și România plutește în derivă pe valurile neprietenoase ale unui posibil război – cu ea protagonistă – într-o barcă cu găuri, pentru că acele corvete pe care le tot așteptăm de peste patru ani n-au sosit și nu vor mai sosi niciodată.

După cum veți constata, la noi problema înarmării se poate defini pe două paliere antagonice: mărirea accelerată a fondurilor alocate acestui proces și, în partea cealaltă, acoperirea acestor fonduri din împrumuturi, de cele mai multe ori cu dobînzi de pînă la 9%! Astfel, în condițiile unei sărăcii accentuate în țară și a unei supraîndatorări a României, Guvernul și președintele Klaus Iohannis au decis să aloce Armatei 2,5% din PIB și să antameze achiziții militare (numai anul trecut) într-o primă tranșă de 10,7 miliarde de euro. Și acest procent are cîntecul lui. În 2014, în urma anexării Crimeei de către Rusia, aliații NATO s-au întîlnit în Țara Galilor și au promis să pună

la bătaie 2% din PIB-ul lor pentru apărare pînă în anul acesta. În timp ce noi am ajuns deja la 2,5% din PIB pentru apărare, la ordinul special al lui Iohannis, anul trecut doar șapte state din Alianță au alocat ceea ce se hotărîse – adică 2% din PIB pentru apărare.

Apropo de scandalul iscat de fostul președinte al SUA, Donald Trump, cu privire la „cotizațiile” unor state membre NATO la fondul Alianței. Întreaga panaramă a avut ca mobil nu vreun gen de „cotizație”, ci cumpărarea de armament și tehnică de luptă de cele mai multe state din 30, cît fac parte din NATO, bineînțeles, în afară de SUA. Dezvoltînd o propagandă violentă împotriva țărilor din NATO care nu-și propun peste 2% din PIB-ul acestora pentru armată, Donald Trump nu face decît să îngroașe cîștigurile firmelor americane, adunînd bani la bugetul SUA și băgînd în faliment industrii naționale de apărare, așa cum se întîmplă, astăzi, cu România. În demonstrarea autenticității judecății de mai sus, iată o întîmplare de acum cîțiva ani, în care se vede adevărata față a Americii – un adevărat șantaj la adresa politicii externe românești. Problema are legătură cu marea afacere pe care politicienii de la Washington o încîrligau cu Guvernul de la București: achiziționarea vestitelor sisteme de rachete PATRIOT. În anul 2017, prin noiembrie, Parlamentul, unde controlul era deținut de PSD, în frunte cu Dragnea, tergiversa discutarea și aprobarea legii de achiziții a sistemului PATRIOT, prin diferite subterfugii, ultima dată legea nu a fost adoptată pentru că PSD nu a asigurat cvorumul. Cum acest gest de nesupunere colonială a ajuns imediat la Casa Albă, SUA a reacționat prompt și fără loc de întoarcere: l-a suit în avion, și l-a trimis la București chiar pe secretarul de stat de atunci al SUA, Rex Tillerson, care, după ce a aterizat la Otopeni, l-a convocat îndată, acolo, pe aeroport, pe ministrul nostru de Externe, Teodor Meleșcanu, întrebîndu-l ce se întîmplă cu amînarea votului în Parlamentul României a chestiunii care-i frigea pe americani – PATRIOT! Rezultatul? În pas alergător mesajul a fost înțeles, iar problema s-a rezolvat, făcîndu-se și prima plată (950 de milioane de dolari, fără TVA), pentru o marfă care avea să ajungă în România după trei ani!

Cheltuielile vin în valuri, și costurile se adaugă. Fie că e vorba de Sistemul integrat de arme SHORAD-VSHORAD (peste 4 miliarde de euro); mașini de luptă ale infanteriei pe șenile – MLT (aproape 3 miliarde de euro); obuziere de 155 mm. (aproape 2 miliarde de dolari); rachete aer-aer AIM 120 AMRAAM (372 milioane de dolari); rachete aer-aer AIM – 9X SIDEWINDER (239 milioane de dolari).

Toate achizițiile se fac în mod direct, de

la Guvern la Guvern, fără nici o posibilitate de licitație, ceea ce impune României plata conform prețului cerut de furnizor, de multe ori la cote mai mari decît același element achiziționat de alte state.

Datoria României – 770 de miliarde de lei Datoria României crește văzînd cu ochii, în timp ce sarabanda cheltuielilor militare a luat un avînt nemaiîntîlnit. Așa cum scrie în intertitlu, după 34 de ani de nouă „democrație” pe Dîmbovița, datoria României a atins un prag istoric – 770 de miliarde de lei – ceea ce înseamnă de două ori mai mult decît bugetul nostru din anul trecut. Pentru a vedea ritmul distrugător în care ne împrumutăm (chiar și cu aproape 10% dobîndă), semnalez faptul că, doar între bornele noiembrie 2022 – noiembrie 2023, România a împrumutat peste 100 de miliarde de lei. Luînd de bază PIB-ul de anul trecut și procentajul din acesta revenit MApN, specialiștii au calculat suma de aproape 39 miliarde de lei pentru Armată. Dacă comparăm cu bugetele altor ministere, parcă îmi este rușine să scriu cifrele respective: Ministerul Sănătății – 23 de miliarde de lei; Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației – 13 miliarde de lei; Ministerul Educației, ceva mai mult – 30 de miliarde de lei...

După cum arată un studiu recent, „întrecerea socialistă” pentru achiziția de armament și tehnică de luptă de către decidenții MApN a cam scăpat de sub control, repetîndu-se, într-un fel, euforia cu care s-au cumpărat 35 de milioane de doze de vaccin, în perioada COVID, dintre care mai avem în stoc 3 milioane de doze, după cum ne informează ministrul Rafila, și alte milioane încă neridicate de la firma producătoare, pentru care aceasta a chemat Statul Român în judecată. Aici este, totuși, o diferență: nu am dat banii înainte de a primi marfa. După ce ani de zile a fost liniște la MApN, acum achiziițile au explodat, acestea făcîndu-se într-o veselie molipsitoare, sărind sau încălcîndu-se legi financiare fără ca statul să intervină, pentru că, de facto, Statul aici se confundă cu o singură persoană, aceea fiind Klaus Iohannis. Sfidînd legea achizițiilor și renunțînd la aplicarea offset-ului (compensarea), în cazul importului de produse militare, așa cum procedează multe țări din NATO, care obligă vînzătorul să implice și industria proprie de apărare în fabricarea unor ansambluri și componente ce fac parte din materialul achiziționat, compensînd astfel o parte din cheltuieli și, un principal factor pozitiv – înviorînd producția autohtonă de apărare – instituțiile abilitate merg pînă acolo încît, dacă n-am avea o justiție legată la ochi, la propriu, multe cazuri ar deveni penale.

Pentru exemplificare să analizăm epopeea achiziționării Sistemului de rachete PATRIOT, într-un context în care, veți vedea, prin incorectul procedeu de a plăti în avans produsele, datorită faptului că banii sînt împrumutați, deci purtători de dobînzi, Statul pierde, în mod nejustificat, milioane de euro (dolari).

Așa cum se știe, valoarea totală a acestui pachet a fost de 4,64 miliarde dolari, pentru șapte sisteme PATRIOT, inclusiv 224 de rachete de un anumit tip, plus 56 de rachete de alt tip, fiecărui sistem revenindu-i cota de 662,85 milioane dolari. Pînă în acest punct al demonstrației este corect, de aici încolo apare slăbiciunea Guvernului de la București și batjocura Casei Albe la adresa „proștilor” noștri guvernanți, hoție desfășurată după schema următoare: 1. În anul 2017 țara noastră a achitat prima tranșă din acest contract, suma de 950 milioane de dolari; 2. Plătit din 2017 (ați citit mai sus), primul sistem PATRIOT a ajuns în România tocmai la sfîrșitul trimestrului III al anului 2020, după aproape 1.000 de zile; 3. Primul sistem (cel de sus) ar fi trebuit să fie operațional în anul 2021, dar a fost gata abia în 2023, moment în care a avut loc și primul test în poligonul de la Capul Midia unde, astfel cum s-a putut vedea și la televizor, una din cele trei rachete a fost un rateu; 4. Conform normelor comerciale (aplicate, de altfel, de alte state, în acest caz), acesta era momentul potrivit pentru plata acestui prim lot de sisteme PATRIOT, însă noi, galantoni (cu bani de împrumut, pe dobînzi babane), am plătit cu un avans de... șase ani; 5. Așa cum am stabilit (România avînd visteria goală), plata pentru cele patru sisteme PATRIOT s-a făcut cu bani împrumutați cu o dobîndă cuprinsă între 2 și 6%.

Făcînd un calcul simplu, cu două variabile de dobîndă, reiese că, la fiecare sistem PATRIOT din cele 4, MApN a cheltuit nejustificat (adică dobînda la banii achitați cu 6 ani înainte) între 13 și 60 de milioane de dolari; 6. Contabilizînd pierderile, prin acest avans păgubos, între cele două borne de procentaj la dobîndă, se poate aprecia un prejudiciu cauzat Statului Român în valoare de circa 280 milioane de dolari (cu 2% pe o perioadă de 3 ani de la plata în avans), și de peste un miliard și jumătate de dolari (cu 6%, pe 6 ani – de la plată pînă la devenirea operațională a sistemului).

Cam așa arată sita prin care se scurg banii împru­ mutați de România în numele întăririi sistemului național de apărare, operațiune făcută cu un mare grad de iresponsabilitate, sub amenințarea pericolului unui atac din partea Rusiei. Privind la televizor îi vedem încătușați pe unii primari care ar fi plătit vreun constructor înainte de recepția unui drum sau a unui podeț, aici fiind vorba de cîteva sute de mii de lei. Comparînd cu pierderile semnalate în sistemul de achiziții militare, unde „modelul” PATRIOT nu este singular, putem întreba: de ce Legea nu se aplică unitar pe teritoriul României? Desigur, situația de mai sus (ca procedeu) nu este similară cu cea a generalului (r) Iulian Cristian Gherghe, fost locțiitor al comandantului Direcției de Informații a Armatei, arestat și trimis în judecată în septembrie 2021, fiind acuzat că a scos 179.470 de dolari din fondul de război al Armatei pe care ulterior i-a folosit în scop personal: a cumpărat un teren și și-a construit o vilă la Corbeanca! Totuși, are cineva curajul să ancheteze risipa de bani făcută cu prilejul achiziționării sistemelor PATRIOT? Dacă am analizat pînă acum pierderile pricinuite odată cu contractarea Sistemului PATRIOT, cazuri similare sînt cu ghiotora: transportoare Piranha (aproape 2 miliarde de dolari); tancuri Abrams (1,2 miliarde de euro). Mai nou, tot într-un elan tineresc, citim într-un comunicat cum de a dat (iar) norocul peste noi, „salvatorii” fiind, de data aceasta, germanii: „Ministerul Apărării Naționale salută semnarea de către Agenția NATO pentru Sprijin și achiziții (NATO Support and Procurement Agency/NSPA) a contractului de achiziționare în comun a pînă la 1.000 de

rachete PAC-2 GEM-T pentru sisteme de rachete solaer PATRIOT aflate în dotarea Germaniei, Țărilor de Jos, României și Spaniei”. Mai departe în această revărsare de entuziasm nociv: „În cadrul acestei achiziții multinaționale consolidate (ce bombastică de dicționar!), care utilizează principiile inițiativei Europene de Apărare Aeriană ESSI (European Sky Shield Initiative), România va acționa un număr de 200 de rachete PAC – 2 GEM-T (...) costul total estimat pentru întregul pachet de 200 de rachete destinat completării stocurilor de luptă ale armatei noastre fiind de 1,09 mld euro, fără TVA, în care sînt incluse piese de schimb, servicii conexe și costuri FSM”.

Stînd cu fața la realitatea din teren, situația nu este simplă deloc. Odată cu contractul PATRIOT am comandat (și plătit, bineînțeles) 224 de rachete PATRIOT. Așa cum am scris mai sus, din aceste rachete am consumat 3, la prima lansare (și primul eșec) din poligonul de la Capul Midia, deci mai avem în stoc (teoretic, pentru că nu au fost livrate toate) 221 de rachete. Acestea, plus cele 200, fac un total de 421 de rachete. Acum vine surpriza: producătorul garantează funcționarea acestor rachete în limita a 5 ani de la data fabricației, cu o excepțională extindere la 10 ani, după unele... îmbunătățiri!

Concluzia la această metodă de heirup în achi­ ziționarea de armament? Dăm un rezultat: cheltuieli peste 5 miliarde și jumătate pe o astfel de rachetă care, dacă Putin mai zăbovește în a ataca România (deci, NATO) în următorii 5 – 10 ani, România va avea mari probleme cu distrugerea acestor rachete ieșite din uz.

Bineînțeles, dacă într-un deceniu vom fi în posesia tuturor rachetelor achitate a priori...

Ar mai fi un „amendament” la acest capitol, pe care nu vreau să-l ratez, cunoașterea lui rotunjundune imaginea reală a „partenerului” nostru primordial – SUA. De fapt acesta se rezumă tot la o întrebare: cum de n-au văzut mai marii de la Apărare, pînă acum, discriminarea pe care ne-o aplică „frații” noștri americani la cumpărarea rachetelor PATRIOT? Conform unui contract multianual pentru achiziția de 692 de astfel de rachete, cerut de Departamentul Apărării, armata americană achiziționează aceste rachete la un preț de 3,73 milioane de dolari pe bucată.

Noi? Țineți bine minte: 7-8 milioane de dolari pentru o rachetă PAC-3 MSE (față de 3,73 miloane de dolari cît plătesc americanii) și 6,47 milioane pentru o rachetă PAC – 2 GEM (față de 3,63 milioane de dolari cît plătesc alte state.

Are balta pește...

De la Ceaușescu citire Nu, titlul de mai sus nu este nicidecum al unei nostalgii din anii comunismului în România, ci se vrea un reper pragmatic al unei viziuni a șefului statului din acea vreme, și comandantul Forțelor Armate, conform Constituției României, Nicolae Ceaușescu. De ce am simțit nevoia să provoc o paralelă între două atitudini față de un subiect similar, ca reacție a două tipologii de conducere a unui stat, în speță, a unei armate?

Necesitatea acestui remember mi-a fost inspirată de subiectul abordat în ultima parte a prezentului articol, acela în care arăt cît pierde România în situația în care nu funcționează legea offsetului – acea compensare care ar fi creat premisele ținerii în viață a industriei noastre de apărare.

Plecînd de la partea negativă a politicii actuale de dezvoltare a unei industrii solide, proprii, de apărare, am dat peste un document din fondul Comitetului Central al Partidului Comunist Român – Cancelarie, document ce se referă la ședințele acestui for politic național în care se dezbătea problema achiziționării unui avion superior de la Uniunea Sovietică – MiG-29, cunoscînd faptul că Aviația Română era dotată pînă în acel moment cu avioane cu reacție sovietice de tip MiG – 21. Cu grijă pentru cheltuirea banilor de la buget, președintele țării, așa cum era el, cu doar patru clase primare, l-a instruit pe generalul Victor Stănculescu, cel care conducea delegația Ministerului Apărării Naționale în negocierea și semnarea contractului cu

partea sovietică, la Moscova, ca „partea română să solicite două motoare de rezervă pentru fiecare avion MIG 29 pe care îl achiziționam din URSS, cu scopul de a le folosi la proiectul aparatului IAR – 95”.

Ca dovadă că lucrurile decurgeau normal, la 8 iunie 1989, ministrul Apărării Naționale redactează un nou raport pe care îl înaintează șefului statului român: „Conform indicațiilor Dumneavoastră, date cu ocazia Consiliului Apărării din 31 mai a.c., în 1989 urmează să fie achiziționate din URSS 3 avioane MiG -29 (dintr-o tranșă de 40 – n.a.), împreună cu muniția, rachetele de bord și tehnica necesară exploatării. Pentru cunoașterea în detaliu a posibilităților de întrebuințare în luptă a acestui tip de avion, partenerul sovietic organizează, în perioada 18-23 iunie a.c., în orașul Frunze, o prezentare tehnică, cu toate variantele de înarmare și mijloacele tehnice de exploatare. Propunem și respectuos Vă rugăm să aprobați participarea la această activitate a generalului-maior Rus Iosif, comandantul aviației militare, însoțit de 3 ofițeri”. Conform programului, România urma să trimită în URSS, timp de 3 luni, pentru pregătirea personalului ce urma să asigure exploatarea noilor aparate de zbor, 12 piloți și 35 de tehnicieni.

Cu acest prilej am descoperit și alte avantaje pe care România și le-a asigurat plecînd de la contractul de bază pentru achiziționarea acestor MiG-uri. Iată cîteva reieșite din aceleași documente: 1. Cooperarea în fabricația de tehnică militară pe bază de licență și documentație sovietică; 2. Livrările reciproce de bunuri speciale în prezent și în perspectivă; 3. Transmiterea cererii unui partener extern de a cumpăra prin intermediul țării noastre avioane de vînătoare-interceptare, discutîndu-se modul de efectuare a acestei acțiuni. Punctul 3 se referea la desfășurarea unor tratative cu partea sovietică în vederea achiziționării de către Republica Arabă Yemen, prin intermediul României, a „unei escadrile de avioane MiG-29, împreună cu rachetele de bord, muniția, mijloacele de asigurare tehnică și pregătirea personalului la furnizor”. De menționat că această cerere fusese stabilită în urma unei vizite oficiale a unei delegații militare din Yemen la MApN. Am redat acest bun exemplu din trecut nu pentru a elogia neapărat regimul Ceaușescu, ci pentru a demonstra că se poate, se poate sta la masa tratativelor de tot felul cu state puternice fără a ceda din prerogativele naționale ale României și fără a accepta cu supunere pînă și cele mai exagerate pretenții ale partenerului de dialog (de afaceri). Mai pe șleau – cînd discuți în numele României, să nu fii altceva decît ROMÂN! Căutînd răspunsul la întrebarea din titlu „Intră România în război cu Rusia?”, bazat pe documentarea efectuată, cît și pe evoluția incertă a forțelor combatante, dar, mai ales, a celor de pe margine, cel mai practic răspuns ar fi: Nu știm. Cel puțin, deocamdată. În raport cu atitudinea ulterioară a Rusiei lui Putin, cu puterea de reacție a Ucrainei și cu inflamarea părții „revoluționare” din NATO, prin socotirea României ca un cap de pod într-un conflict NATO-RUSIA – răspunsul se balansează între NU și DA. Ori ce-ar fi, e bine ca România, prin guvernanții ei, să fie mai potolită în declarații războinice, nu asta ne trebuie nouă acum, cînd situația economică a țării este foarte precară, iar românilor (tineri sau vîrstnici) numai de război nu le arde acum.

Sfîrșit NOTĂ: Deoarece numărul viitor este închinat Zilei de 8 Martie, în celălalt număr de revistă veți citi o ADDENDĂ la miniserialul „Intră România în război cu Rusia?”.

14

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

Drama generalilor români

Generalul Aurel Aldea: „Între cămașa verde, steagul roșu și cel românesc, am preferat tricolorul“ (III) 23 august: alte necunoscute desluşite! (2)

„Antoneştii şi generalul Sănătescu se ridică în picioare. Mareşalul bagă mîna dreaptă în buzunarul pantalonilor, în vreme ce maiorul Dumitrescu îi imo-­ bilizează braţul. «Ce este asta, Sănătescule?», întreabă mareşalul, apoi se adresează maiorului: «Maiorule, eu nu port niciodată revolver». Generalul Sănătescu este completamente surprins de arestare. El era de altă părere. Apostrofat de mareşal, generalul Sănătescu ţipă la maiorul Dumitrescu: «Maior Dumitrescu, ia mîna de pe domnul mareşal!».

Intervine un moment de criză. Toţi stau imobilizaţi şi nu ştiu ce să facă. Situaţia este salvată de colonelul Ionescu Emilian, care apare în pragul sufrageriei şi dă ordin scurt: «Maior Dumitrescu, executarea!».

Antoneştii sînt conduşi afară din salon şi îndreptaţi spre fundul sălii, care despărţea salonul de camera unde ne găseam noi şi unde venise şi regele. Uşa este întredeschisă. Auzim cum mareşalul spune maiorului Dumitrescu: «Nenorocitule, mîine veţi fi împuşcaţi!».

Arestaţii sînt introduşi într-o cameră-seif, unde sînt încuiaţi. Regele este foarte emoţionat. Deodată îşi face intrarea generalul Sănătescu. Părul vîlvoi, mîinile în buzunare. Este furios. Se adresează regelui: «Bine, Majestate, pentru ce i-aţi arestat? Nu puteaţi să mă întrebaţi şi pe mine? De ce să nu-i lăsăm pe ei să încheie armistiţiul dacă s-au oferit singuri? Şi, după o mică pauză: eu mă duc să le dau drumul şi le spun că a fost un malentendu».

N-am mai răbdat. L-am apostrofat cu cuvintele: «Bine, Sănătescule, ce, nu-ţi dai socoteala? Deci este vorba de tine şi de mine sau de rege şi ţară? Sîntem obligaţi să mergem pînă la sfîrşit, pentru a face să reuşească lovitura». Mi-a răspuns: «Faceţi ce ştiţi!», «Nu aşa!, am replicat, mergem dincolo la birou şi luăm toate măsurile ca să nu fim contracaraţi».

Dialogul s-a purtat în prezenţa tuturora ce se găseau în cameră şi într-o atmosferă penibilă, dar generalul Sănătescu şi-a revenit... Şi-a făcut apariţia colonelul Dămăceanu. I-am spus scurt: «Am arestat pe mareşal», la care colonelul Dămăceanu, emoţionat şi surprins, mi-a spus: «Ce-aţi făcut, domnule general, ce aţi făcut?». I-am răspuns: «Ce-am făcut noi, am făcut bine.

Dumneata fă-ţi datoria. Du-te la generalul Teodorescu Iosif, să convoace pe toţi comandanţii de unităţi și să le dea ordin în numele Maiestăţii Sale regelui pentru a intra în dispozitiv». Încărcat de răspundere şi fără convingerea că se va executa totul la timp a plecat să-și facă datoria“. În finalul relatării sale, generalul Aldea arăta: „Aşa s-a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august: un rege hotărît, cîţiva oameni de curaj şi o armată devotată.

Restul oamenilor care astăzi îşi arogă merite n-au contat. Acesta este adevărul“.

Chiar dacă generalul şi-a exagerat întrucîtva rolul pe care l-a avut în acele momente, relatarea sa reprezintă o sursă ce trebuie luată în seamă în analiza împrejurărilor în care s-a produs lovitura de stat de la 23 august 1944.

Explicînd mobilurile acţiunii sale –, preciza: „N-am urmărit măriri, ascensiuni politice sau recompense naţionale, ci numai binele patriei şi al Coroanei. Dovada este că astăzi, în iunie 1946, nu posed o decoraţie, fotografii sau autograf din partea regelui Mihai pentru acţiunea de la 23 august 1944. Ca situaţie politică, sînt aruncat la coş, iar regimul de la 6 martie 1945 a găsit cu cale să mă scoată definitiv din cadrele active“.

„Cînd «sus» cînd «jos»“

Nu dorea să primească funcţii sau să fie reîncadrat în armată, dar în urma refuzului generalului Ion Negulescu, a acceptat, la solicitarea regelui, funcţia de ministru de interne, deşi aprecia că „Blocul Democratic“, pe care trebuia să-l ajute să se consolideze guvernul de generali era o alcătuire şubredă, cu mari fisuri, cu ideologii diferite, un fel de hidră cu 4 capete, în care nemulţumirile, resentimentele şi chiar ura erau

evidente. Ştiam mai dinainte că nu se vor înţelege cele 4 partide, care nu se înţeleseseră nici din aprilie pînă în august. Am pornit, totuşi cu destul curaj la noua mea misiune, hotărît să nu mă amestec în politica partidelor, dar să păstrez intactă liniştea, ordinea şi autoritatea de stat“.

A intrat însă imediat în conflict cu Partidul Comunist din România şi cu organizaţiile aflate sub influenţa acestuia, iar numele său a început să fie scris pe ziduri „precedat de cuvintele cînd sus, cînd jos“.

Cu prilejul constituirii noului guvern, la începutul lui noiembrie 1944, a fost înlocuit cu Nicolae Penescu. Puţin mai tîrziu, a primit funcţia de comandant al Comandamentului General al Teritoriului, în care calitate făcea parte și din Consiliul Superior al Oştirii. Cu toate acestea după impunerea guvernului de la 6 martie 1945 a fost trecut în rezervă.

„În interesul existenței neamului” La sfîrşitul lunii septembrie 1945, luînd legătura cu delegaţii organizaţiei „Haiducii lui Avram Iancu“, s-a interesat de „posibilitatea găsirii unui adăpost pentru Majestatea Sa regele, în cazul cînd situaţia internă ar cere aceasta“. Măsurile luate le-a comunicat familiei regale în cursul audienţei pe care a avut-o la Palat în luna februarie 1946, spunîndu-i regelui că, în caz de nevoie, poate fi adăpostit „în nordul Transilvaniei“. Planul concret în legătură cu acest adăpost i-a fost prezentat generalului Aldea de către reprezentanţii organizaţiei „Haiducii lui Avram Iancu“ la începutul lunii martie 1946, cu care prilej generalul le-a şi înmînat acestora o sumă de 500.000 lei. În vederea amenajării unui alt adăpost mai aproape de castelele de la Sinaia sau Săvîrșin, generalul Aldea s-a adresat lui Iuliu Maniu, cerîndu-i să-i recomande un om de încredere care putea indica un loc potrivit prin Munţii Sebeşului. Problema a discutat-o în luna aprilie cu Ionel Pop, recomandat de I. Maniu, dar nu a fost finalizată, deoarece la 27 mai generalul Aldea a fost arestat. Înainte de arestare, generalul reuşise să mai aibă o întrevedere între patru ochi cu regele. Discuţia a avut loc în sîmbăta Floriilor şi a durat circa o oră. Regele i s-a părut îngrijorat de „eventualitatea apropiată a unui conflict între Aliaţi“, manifestîndu-și dorinţa „de a păstra neutralitatea cu orice preţ”. Cu acelaşi prilej, Aldea a prezentat schiţa adăpostului din munţi şi i-a vorbit pentru prima dată despre organizaţia „Haiducii lui Avram Iancu“ ca despre „o organizaţie serioasă, pe care ne-am putea sprijini“ şi i-a adus la cunoştinţă unele detalii de organizare, „planul rezistenţei în munţi“.

După arestarea sa, în cursul anchetei, într-un memoriu întocmit în iunie 1946 doar pentru ministrul de interne, generalul Aldea afirma că regele îi ascultase cu interes expunerea. Referindu-se la mobilurile sale, argumenta că decizia de a crea o organizaţie de rezistenţă în Bucureşti o luase în contextul evenimentelor din luna august 1945, cînd regele Mihai i s-a părut izolat şi chiar ameninţat. „Din neţărmurită dragoste pentru rege şi ţară – afirma el – m-am hotărît să mişc în Capitală tot ce este regalist şi poate sări în ajutorul regelui în cazul cînd ar fi atacat. A încolţit ideea unei organizaţii de rezistenţă în Bucureşti în scopul exclusiv arătat mai sus“. În încercarea de a face cunoscut crezul său politic, el arăta în acelaşi memoriu: „N-am dorit şi nu doresc decît o Românie liberă şi independentă, sub un regim cu adevărat democratic în care libertăţile garantate de legi să poată fi exercitate nestînjenit. Urăsc dictatura ori de unde ar veni: fie de sus în jos sau de jos în sus, fie ea individuală sau colectivă. De atîţia ani ţara este frămîntată de curente şi lupte politice favorizate de dictaturi. În interesul existenţei neamului nostru, starea aceasta trebuie să înceteze.

Adevăratul popor este cuminte şi cu un simţ politic dezvoltat. Să fie lăsat în pace, ca să-şi croiască singur soarta, fără lozinci şi fără îndemnuri la ură şi la lupte de clasă. Orice împiedicare a poporului de a-şi exercita în toată libertatea voinţa constituie un atentat la viaţa lui“.

Deşi dispunea de o constituţie fizică solidă, în penitenciarul Văcăreşti starea sănătăţii generalului Aurel

RM

Aldea s-a înrăutăţit rapid. La 1 aprilie 1947 directorul spitalului central nr. 1 Văcăreşti emitea următorul certificat medical: „Deţinutul politic Aurel Aldea suferă de următoarele afecţiuni diagnosticate prin examene clinice, radiologice şi de laborator: scleroză cardiorenală, artrită cronică, hipertensiune arterială, diabet zaharat şi colicistită cronică. Mai prezintă în momentul examinării simptome de insuficienţă cardiacă incipientă“.

Se aprecia că deţinutul avea nevoie de „regim adecvat, tratament sub observaţie și control medical, precum și evitarea oricărui fel de efort“. În locul tuturor acestora, în aprilie 1947 a fost mutat la penitenciarul Aiud. Singura „înlesnire“ ce i s-a făcut a constat în comutarea, la 23 iulie 1947, a pedepsei de muncă silnică pe viaţă în temniţă grea pe viaţă „cu aplicarea regimului corespunzător“.

Apreciind că penitenciarul Aiud era destinat deţinuţilor definitiv condamnaţi, el cerea, la 12 iunie 1947, printrun memoriu adresat inspectorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, să i se aplice regimul de detenţie preventivă, întrucît recursul introdus împotriva deciziei de condamnare nu fusese încă judecat: „Să se ia măsuri, să se respecte gradul meu de general, pe care îl deţin conform legii poziţiei ofiţerilor, art. 1 şi care este în proprietatea mea pînă la moarte şi nu mi se poate lua decît prin înalt decret regal. O simplă dispoziţie a penitenciarului nu poate anula legile ţării şi cu atît mai mult nu poate da dreptul ca de pe umărul ofiţerilor activi, care poartă uniforma regelui, să se smulgă galoanele“.

Regimul de detenţie a continuat să fie extrem de dur, „un regim sălbatic şi criminal – cum aprecia el într-un alt memoriu din 29 octombrie 1947 – care timp de 5 luni mi-a stors toată vlaga şi mi-a agravat boala pentru a-mi grăbi sfîrşitul; numai în primele 4 luni am pierdut prin inaniţie şi suferinţă 30 kg în greutate“.

Reamintind faptul că în august 1947 serviciul sanitar al penitenciarului Aiud ceruse oficial internarea sa în spitalul penitenciarului Văcăreşti, generalul Aldea îşi exprima totala sa nedumerire: „Nu înţeleg de ce atîta pornire şi prigoană împotriva mea. Celui mai mare duşman nu i se poate refuza asistența medicală. Este o obligaţie umană şi nu numai o datorie creştină. Se irită că am depăşit vîrsta de 60 de ani. Cine are interes să fiu suprimat aşa de repede? N-am făcut rău nici unei fiinţe, n-am persecutat, n-am arestat, nu am omorît pe nimeni, sînt doar un cetăţean cinstit şi conştient, care ca foarte puţini alţii şi-a afirmat dragostea de neam, ţară şi Coroană, cu credinţă şi spirit de sacrificiu. Am acumulat destule merite, dar nu am primit nici o recompensă. Nu am fost de acord cu procedeele guvernului în perioada de criză constituţională din septembrie 1945 şi nici cu participarea ţării prin surprindere la un nou război...

Vina aceasta mare poate fi pedepsită cu moartea prin foame şi mizerie şi refuz de asistenţă medicală? De ce această pedeapsă? N-a fost inclusă în sentinţă?

Procedeele acestea care se aplică şi criminalilor de război şi care au ajuns la cunoştinţa tuturora nu ating cu nimica conştiinţa responsabililor din guvern? Prin dvs. (memoriul era adresat secretarului general al Ministerului de interne, Avram Bunaciu) fac un ultim apel, rugîndu-vă să faceţi să se termine cu procedeele criminale, să se permită medicilor de penitenciare de a-și face datoria, iar deciziunile lor să fie ţinute în seamă. Mie personal, ca fost militar, rog să mi se dea posibilitatea de a-mi căuta sănătatea în Spitalul militar «Regina Elisabeta» şi în cel mai rău caz în spitalul Văcăreşti, natural, după o nouă examinare medicală“.

Cum era de aşteptat, recursul înaintat de generalul Aldea împotriva Deciziei nr.2 din 18 noiembrie 1946 a fost respins de Curtea Supremă, Secţia penală, prin Decizia nr. 2.807 din 28 octombrie 1948. Fără rezolvare au rămas şi cererile repetate formulate de general și soţia sa, Alexandra Aldea. În aceste condiţii, deţinutul K 8283, cum figura generalul Aldea în evidenţa penitenciarului Aiud, a încetat din viață la 17 octombrie 1949, medicii punînd diagnosticul de miocardită cronică. În finalul acestei evocări, cum s-ar putea răspunde la întrebarea: cine a fost generalul Aurel Aldea?

Credem că nu exagerăm cu nimic dacă afirmăm că a fost un patriot, un militar destoinic care şi-a respectat jurămîntul de credinţă faţă de rege şi ţară, un adversar al regimurilor totalitare, un democrat monarhist şi un anticomunist.

Sfîrșit Col. dr. ALESANDRU DUȚU, FLORICA DOBRE

15

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Tomis – de la orăşel la metropola Pontului Stîng Dintre cele trei oraşe greceşti din antichitate de pe litoralul Dobrogei noastre actuale: Histria, Tomis (Constanța) şi Callatis (Mangalia), la cea mai mare însemnătate a ajuns Tomis, care pînă la urmă a devenit, aşa precum suna titlul său oficial, „Metropola Pontului Stîng“, adică cetatea de frunte a ţărmului apusean al Mării Negre.

Descoperirile arheologice efectuate pe aria rui­ nelor ei, deasu­pra cărora azi se întinde oraşul Constanța, confirmă din plin acest deosebit grad de prosperitate.

Cum şi în ce împrejurări s-a înălţat localitatea Tomis de la această lungă fază obscură la treapta ilustră de mai tîrziu, constituie o problemă căreia nu i s-a dat o suficientă atenţie pînă acum. E drept că nici un izvor antic nu răspunde explicit la asemenea întrebări, dar nici nu lipsesc indicii, care, puse în concordanță logică, pot duce la rezultate lămuritoare. O altă problemă tot atît de elementară, dar care a fost mai insistent discutată, făcînd obiectul unor ipoteze controversate, este aceea a datei cînd a fost întemeiat oraşul Tomis, neprecizată de nici un izvor. În cele ce urmează, expunem succint concluziile la care cercetătorii au ajuns în aceste probleme.

Mai întîi navigatorii Cu toate că numele oraşului Tomis nu apare în izvoare decît în Secolul al III-lea î.e.n., crearea sa trebuie căutată într-o vreme cu mult mai îndepărtată.

Remarcabila sa poziţie maritimă, pe singura porţiune care întrerupe linia dreaptă a coastei dobrogene, de la Capul Caliacra pînă în regiunea gurilor Dunării, nu putea să-i lase indiferenţi pe primii navigatori greci care căutau adăposturi bune prin aceste părţi. De aceea trebuie să admitem că promontoriul tomitan a fost ocupat încă de la începuturile colonizării elene în Pontul Stîng, tot atunci cînd colonii Miletului au venit să se stabilească la Histria sau foarte curînd după aceea. În acest sens pledează şi originea milesiană a Tomisului, clar precizată de autorii vechi şi constant confirmată de instituţiile tradiţionale ale cetăţii.

Activitatea colonizatoare a Miletului care era în plin avînt în a doua jumătate a Secolului al VII-lea n-a continuat dincolo de primele decenii ale secolului următor, cînd a intrat sub autoritatea regilor perşi, reducîndu-şi expansiunea economică. Data întemeierii oraşului Tomis n-ar putea fi căutată decît între anii 657 î.e.n. (cînd a fost înfiinţată Histria) şi 570 (întemeierea oraşului Odessos, azi Varna) sau cel mai tîrziu 546 (căderea Miletului sub perşi). Dar probabilitatea cea mai mare este pentru Secolul VII î.e.n., cît mai aproape de naşterea Histriei.

Nu aderăm la teza după care evoluţia acestei localităţi ar fi comportat la început o fază nedefinită de simplu tîrg (emporion), făcînd loc abia ulterior unei cetăţi propriu-zise, polis. Milesienii aşezaţi pe promontoriul de la Tomis au trebuit să aibă încă din primele zile o organizaţie stabilă, care nu putea fi decît aceea a unei cetăţi, cu teritoriul său propriu, cu indivi­dualitatea sa politică şi administrativă, cu mijloacele sale de apărare, cu portul său, cu instituţiile sale, indiferent de proporţiile sale, de importanţa şi de aspectul său. În izolarea sa, la mari distanţe de alte cetăţi elenice, şi înconjurată de triburile populaţiei getice, Tomisul nu putea fi lipsit de elementele unei organizaţii autonome. Este adevărat că a lîncezit timp de mai multe secole, redus la însemnătatea unei simple escale care depindea exclusiv de traficul maritim şi nu întreţinea legături comerciale prea rentabile pe uscat. Este drept, de asemenea că numele său n-a fost înregistrat de istorie pînă în Secolul III î.e.n. şi că chiar după această dată, cu toate că se afla sigur în posesia tuturor atributelor unei adevărate cetăţi, Tomisul nu figurează în izvoare

Portul Tomis, pictură realizată de Dimitrie Știubei

decît cu titlurile restrictive de emporion ori de polichnion (orăşel), dar în ochii propriilor săi locuitori (şi e singurul lucru care contează în această problemă) reprezenta un polis ca oricare altul, constituirea sa fiind considerată ca începînd de la primele așezări improvizate de milesieni pe promontoriul respectiv.

O agresiune zădărnicită Şi acum despre saltul Tornisului de la „orăşel“ la „metropolă“. Cînd această localitate îşi face prima apariţie într-un izvor scris, este arătată ca o aşezare de mică însemnătate, dar în formele unui stat-cetate de mult instituit. E vorba de o ştire a istoricului antic Memnon din Heraclea privind un eveniment databil în jurul anului 260 î.e.n. – războiul iscat între cetatea Byzanţ (Byzantion) de pe Bosfor, pe de o parte, şi cetăţile Callatis şi Histria pe de alta. Acestea din urmă se înţeleseseră să subjuge orăşelul Tomis, urmînd să facă din veniturile sale un monopol callatian. Byzanţul, însă, a intervenit cu forţele sale navale în favoarea micii victime, salvînd-o şi zdrobind flotele cetăţilor agresoare. După acest eveniment, Callatis şi Histria au înregistrat o perioadă de relativ regres, în vreme ce Tomis a început să se ridice, neîncetînd ulterior să prospere pînă la considerabilul avînt pe care i-l cunoaşte istoria în epoca romană. Ştirea lui Memnon ne dezvăluie un moment deosebit de semnificativ al relaţiilor dintre diferitele cetăţi din Pontul Stîng, lăsîndu-ne să luăm act de situaţia politică a Tomisului şi de caracterul său urban la o decisivă cotitură din evoluţia sa. Ca o confirmare a consideraţiilor de mai sus vedem cum în momentul intrării sale în istorie, oraşul Tomis apare ca o entitate politică precisă, cu o viaţă independentă, îndeplinind condiţiile unei reale polis, deşi istoricul Heracleot, ţinînd seama numai de gradul său, încă slab, de dezvoltare îl etichetează doar cu titlul de emporion (tîrg). Nu e vorba de nimic nou, ci, din litera textului, individualitatea politică a Tomisului se înţelege ca dintotdeauna stabilită.

Cazinoul Constanța și farul genovez, ce datează din jurul anului 1300

Scrutînd datele oferite de Memnon, se naşte o primă întrebare: de ce Callatis şi Histria au ţinut atît de mult să cotropească micul oraş situat între ele? Faptul pare cu atît mai straniu cu cît e vorba de o alianţă între două cetăţi puternice de origini diferite, una dorică şi cealaltă ionică, împotriva surorii mai mici a uneia din ele. Cu toate că în lumea antică nu erau excluse conflictele dintre cetăţile înrudite şi nici chiar dintre colonii şi metropolele lor (de exemplu cazul celebru al ostilităţilor dintre Coreyra şi Corint, cu care a început războiul peloponesiac), asemenea conflicte nu erau totuşi în ordinea firească a lucrurilor. Pe de altă parte ne mai întrebăm: de ce a intervenit Byzanţul doric cu atîta înverşunare în favoarea orăşelului milesian ameninţat, mergînd pînă la a pricinui un dezastru bunei sale rude Callatis? Răspunsul la cele două chestiuni nu poate fi decît unul: s-a produs o întorsătură hotărîtoare în situaţia economică a cetăţii Tomis, căreia i se deschideau perspective de mare înflorire, îngrijorînd într-un înalt grad pe cele două vecine ale sale, dar convenindu-i Byzanţului.

Nisipuri care schimbă destinul unei cetăţi Pentru a ne explica aceste perspective, avem două elemente pe care ni le oferă izvoarele, denotînd importante schimbări în traficul comercial din Pontul Stîng şi de pe Dunăre. Unul este îngreunarea navigaţiei în regiunea Deltei si cu deosebire în preajma Histriei, ca urmare a depunerii aluviunilor dunărene împinse de curenţi de-a lungul litoralului spre sud. Se ştie că Polibiu, autor din Secolul II î.e.n., menţionează pericolul pe care îl prezenta pentru navigatori cordonul aluvionar numit Stethos (pieptul) din dreptul golfului histrian (actualul lac Sinoie). Grindul Chituc se afla atunci în cea mai mare parte ascuns sub apa mării, ceea ce ducea la eşuarea frecventă a navelor. În asemenea condiţii corăbiile navigau ce în ce mai greu spre Histria şi gurile Dunării și negustorii greci care îşi aduceau mărfurile din ţările sudice spre a face comerţ în interiorul ţărilor noastre începuseră să evite calea Deltei. Ei preferau să-şi transporte încărcătura de-a curmezişul Dobrogei, pe uscat, pentru a o reîncărca pe corăbii la Dunăre – şi invers –, realizînd astfel şi o considerabilă economie de timp, prin reducerea unui mare ocol. Cum însă drumul cel mai scurt şi mai comod pentru o atare transbordare era cel de pe Valea Carasu, la care se ajungea dinspre Tomis, unde se descărcau mărfurile, este uşor de imaginat ce mare importanţă căpăta acest oraş, care devenise nu numai un căutat antrepozit de mărfuri, dar şi o etapă necesară a transportului pe uscat.

După ce Dobrogea a trecut sub romani, iar în această ţară s-a instalat o lungă pace, siguranţa drumului tomitan spre Axiopolis a devenit absolută, iar traficul transbordării s-a intensificat enorm, ceea ce a făcut ca Tomis să devină cetatea cea mai bogată şi mai importantă de pe ţărmul de apus al Mării Negre, căpătînd şi titlul de „Prea strălucita Metropolă a Pontului Stîng“.

Motivele unei alianţe Era firesc ca înflorirea neaşteptată a Tomisului să provoace invidia Histriei – care vedea cu îngrijorare cum scade tranzitul comercial prin apele sale – şi a Callatisului – care, bucurîndu-se în acel moment de o supremaţie economică în Pontul Stîng, nu puteau privi cu indiferenţă ridicarea unei cetăţi rivale în imediata lor apropiere. De aici încercarea lor de a subjuga mica cetate și de a profita de noul izvor de venituri reprezentat de transbordarea pe Valea Carasu.

După eşecul tentativei lor, Tomisul n-a încetat de a creşte în importanţă, aşa încît la venirea lor în Dobrogea romanii n-au găsit o altă cetate mai demnă de atenţie, stabilind aici sediul prefectului ţărmului maritim, şi conducînd tot de aici relaţiile politice şi fiscale cu celelalte cetăţi pontice.

RADU VULPE

16

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Rescrierea istoriei

(urmare din pag. 1) Dacă despre noi nu scrie nimic, scrie în schimb despre luptele pentru putere dintre micile state europene din perioada Evului Mediu, despre cum și-au inventat descendențe din Imperiul Roman sălbaticii migratori longobarzi, maghiari sau avari, care au stat mai apoi la baza formării statelor europene și despre cît erau ei de civilizați și noi de înapoiați (recitiți seria de articole „Teoria Continuității”, din „Tribunul”). În aceste condiții, e clar că băieții aștia nu au cum să rescrie istoria europeană de pe poziții de adevăr, echidistanță și corectitudine pentru toate statele Uniunii.

Probabil vă întrebați ce i-a apucat, și am să vă citez chiar din numita rezoluție ca să nu existe loc de interpretări: „1. Întrucît trecutul complex, conflictual și contestat al Europei constituie atît o provocare, cît și o șansă pentru integrarea europeană, recunoscînd că o conștiință istorică bine informată favorizează înțelegerea reciprocă și toleranța; 2. întrucît nedreptățile bazate pe gen, pe convingeri și pe apartenența etnică au fost prezente în istoria europeană de-a lungul mai multor secole, inclusiv sub forma antisemitismului și a atitudinilor negative față de romi, avînd consecințe pentru Europa și restul lumii; 3. întrucît reflecția asupra istoriei și a nedreptăților istorice ne ajută să combatem diferite forme de intoleranță și inegalitate și să construim societăți mai favorabile incluziunii; 4. întrucît istoria nu trebuie niciodată relativizată, denaturată sau falsificată în scopuri politice; 5. întrucît negaționismul istoric și alte forme de interpretări tendențioase ale istoriei reprezintă o amenințare majoră care creează neîncredere și conflicte între popoare și națiuni și zădărnicesc eforturile de stimulare a justiției istorice și a reconcilierii; 6. întrucît abordarea trecutului necesită cel mai înalt grad de imparțialitate și obiectivitate, atît în cercetarea istorică, cît și în spațiul politic; 7. întrucît memoria istorică presupune un grad important de subiectivitate, avînd în vedere că alegerea a ceea ce să ne amintim și a modului în care este interpretat trecutul implică în mod necesar judecăți de valoare; 8. întrucît, deși există «fapte istorice» bazate pe o muncă istorică profesională, cuprinzînd, printre altele, cercetare, predare și conservarea surselor și siturilor istorice, nu există un singur «adevăr istoric» monolitic, incontestabil și etern pe care un anumit grup sau o anumită națiune să îl poată monopoliza și revendica exclusiv pentru sine sau să îl folosească pentru a nega existența altor popoare, națiuni sau state; 9. întrucît abordările interdisciplinare și contextualizarea sînt elemente esențiale în predarea istoriei, care trebuie combinată cu educația civică europeană, precum și cu programele de schimb și mobilitate; 10. întru­cît promovarea unei conștiințe istorice critice la nivel transfrontalier prin mijloace educaționale și de altă natură este esențială pentru ca europenii să își înțeleagă și să își accepte trecutul, să abordeze cu încredere prezentul și să se angajeze în a construi un viitor comun; 11. întrucît conștiința istorică europeană este văzută ca o capacitate și o abilitate individuală și colectivă de a înțelege, de a evalua critic și a trage învățăminte din istorie, lucru care înlesnește recunoașterea legăturii și interdependenței inextricabile dintre trecut, prezent și viitor”.

Citind cele de mai sus, nu putem spune decît că s-au gîndit bine, doar că privind un pic mai atent și bazîndu-mă pe felul în care au scris istoria europeană de pînă acum, și anume doar din perspectiva lor îngustă, mă îndoiesc că vor realiza mare lucru în afară de a învrăjbi și mai tare națiunile membre ale UE. Își dau seama și ei de asta, motiv pentru care și scriu în rezoluție următoarele: „Recunoaștem că istoria diversă și adesea conflictuală a națiunilor și statelor europene face ca orice efort de abordare a istoriei la nivel politic să fie un act dificil și potențial periculos și că încercările de a influența modul de comemorare și interpretare a trecutului se dovedesc întotdeauna a fi dificile”. Apoi „subliniază potențialul principiului historia magistra vitae și consideră că îndeosebi perioadele tragice și aspectele întunecate ale istoriei Europei sînt o reamintire foarte vie a greșelilor din trecut a căror repetare trebuie

evitată și o chemare de a colabora pentru a construi societăți democratice și inclusive în Uniune și la nivel mondial”. În cele din urmă, „consideră că o abordare responsabilă, bazată pe dovezi și critică a istoriei, axată pe valori europene comune, este o condiție sine qua non pentru orice comunitate politică democratică, astfel încît să sensibilizeze generațiile actuale și viitoare cu privire atît la realizările, cît și la aberațiile trecutului, să construiască un discurs public autoreflexiv și să promoveze înțelegerea și reconcilierea în interiorul anumitor grupuri sociale, națiuni și state, precum și între acestea”.

Sînt extrem de curios să văd cum vor duce ei la bun sfîrșit acest proiect și cum vor aborda responsabil și critic istoria europeană. Păi cînd vor începe să scrie despre luptele pentru putere din vest, despre rapturile teritoriale și despre persecuții le vor trebui ani de zile ca să poată să ajungă la niște concluzii unanim acceptate. Va fi extrem de interesant de urmărit spre exemplu cum vor trata Reforma religioasă a lui Martin Luther care a provocat războaie religioase în tot vestul european sau războaiele pentru succesiune la tron din statele lor.

Vor să formeze o conștiință istorică europeană. Foarte bine. Ideea e că noi nu sîntem America a cărei istorie începe în Secolul XVI odată cu înființarea coloniilor europene. Noi sîntem un continent cu o istorie de peste 2000 de ani, „complexă, conflictuală și contestată” ca să citez din documentul european, istorie căreia i s-a pus cumva o margine prin Acordurile semnate la Helsinki în anul 1975, cînd s-au fixat frontierele actuale, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul națiunilor de a dispune de ele însele. Dacă ei se apucă acum să rescrie istoria continentului vor provoca dezbateri de lungă durată între istorici și între națiuni, răscolind răni abia cicatrizate și stîrnind noi scandaluri. Cum a zis Putin în interviul cu T. Carlson: „Chiar nu aveți ce face?”.

Cum vor scrie despre „nedreptățile bazate pe gen, pe convingeri și pe apartenența etnică prezente în istoria europeană de-a lungul mai multor secole, inclusiv sub forma antisemitismului și a atitudinilor negative față de romi?”.

Se vor apuca să ne condamne strămoșii pentru că au făcut negoț cu sclavi negri din Africa, că i-au prigonit pe evrei și pe țigani? Păi în discuția asta intră Spania, Anglia, Portugalia, Franța, Italia și în general toate statele europene.

Cum vor interpreta actele și faptele respectivilor strămoși care în vremurile acelea credeau că fac bine? Ce vor face?

Le vor dărîma statuile sau le vor închide în cuști de fier să nu se vadă? Le vor șterge numele din viitoarea carte de istorie europeană și-i vor înfiera ca criminali, deși ei pentru popoarele acelea sînt eroi naționali? Parcă și văd cum vor scrie că Cid-ul spaniol a fost un criminal nenorocit care i-a alungat pe arabi din pămînturile lor din Spania sau pe Carol Martel că i-a trăznit pe aceeași arabi cînd veneau pașnic să caute pămînt și apă în Franța în loc să le dea un loc de muncă și asigurări sociale și să-i lase să-și ridice moschei?

Vor avea curajul să scrie că ungurii au cucerit teritorii de la vecinii lor pe care i-au supus apoi unui proces de deznaționalizare sau că noi, românii, am apărut în istorie abia în Secolul XIX fiindcă pînă atunci pe aici ei știau că există valahi, moldoveni și unguri, iar nu români?

(Transilvania era ocupată, iar românii erau națiune tolerată, nerecunoscută oficial) Ce facem cu masacrele armatei maghiare de la Ip și Trăznea din 1940? Scriem și de ele și-i punem să îngenuncheze în fața noastră la meciurile de fotbal cerînduși iertare? Pe bune? Chiar vedeți întîmplîndu-se așa ceva?

Asta înseamnă că dînd dreptate unora vor fi nedreptăți ceilalți, chiar dacă autorii rezoluției consideră că „nu există un singur «adevăr istoric» monolitic, incontestabil și etern pe care un anumit grup sau o anumită națiune să îl poată monopoliza și revendica exclusiv”. Un adevăr istoric incontestabil e că în epoca medievală a regatelor combatante fiecare stat european a căutat să-și adjudece supremația, sens în care s-a războit cu toți, ucigînd, nedreptățind, terorizînd pe adversari. Actul nu se oprește aici, iar în numărul viitor al Revistei „România Mare” o să citiți despre o conștiință istorică avizată în Europa. O să fie foarte interesant, așa că vă îndemn să stați pe aproape.

UN punct de vedere Calendarul electoral propulsează AUR-ul și-l face favorit prezidențial pe Simion

Ce-am aflat miercurea trecută, din punct de tehnic, în afara faptului că s-a confirmat că Iohannis i-a maltratat pe liderii PSD și PNL, impunîndu-și voința cu asupra de măsură asupra calendarului electoral, sînt următoarele: că avem locale cuplate cu europarlamentarele, că avem listă comună PSD-PNL, atenție, cu o femeie independentă din punct de vedere politic aflată pe primul loc pe listă, că s-au devansat prezidențialele în septembrie și că parlamentarele vor fi în decembrie.

La cît mă pricep, și am dovedit în ultimii 20 de ani că mă pricep, treburile pot fi interpretate cam așa: în primul rînd, românii vor percepe, începînd de astăzi, că subordonarea PSD și PNL față de Iohannis este una totală, ceea ce este letal din punct de vedere electoral pentru cele două partide, ar fi pentru oricine, deoarece Klaus Werner Iohannis este cel mai detestat om politic din istoria României.

Am mai priceput că se impune un nou number one, una, o femeie, pe lista de europarlamentare, nu neapărat că Rareș Bogdan ar fi fost femeie și el în 2019, dar totuși nu mă pot abține să nu fac această comparație. Așadar, lista comună a PSD și a PNL va deveni lista lui Iohannis. Între timp, am aflat prin dezvăluirea lui Liviu Alexa, că acea femeie aproape sigur va fi Laura Codruța Kovesi, care din acea poziție după aia se va lansa la prezidențiale, că de aia au fost devansate și prezidențiale.

Pricepeți limpede că, chiar dacă la localele comasate cetățenii, românii vor vota aleși local ai PSD sau PNL, pe motivul că ar fi buni gospodari, la votul politic devine aproape exclus ca ei să voteze și lista lui Iohannis; fie nu vor vota, fie, de ciudă, vor prefera AUR sau poate Alianța Dreptei Unite numai că, avînd-o pe Kovesi pe lista PSD-PNL, Alianța Dreptei Unite s-ar putea ca nici să nu facă pragul, electoratul lor fiind un unul de-al lui Kovesi. Așadar, scorul PSD-PNL în comun nu va depăși 40% la europarlamentare, iar asta zic în cel mai bun caz, iar dacă AUR va obține minimum 30%, scor cu care e cotat deja, va apărea ca învingător în alegerile europarlamentare.

Apoi, la trei luni distanță, fuga-fuguța, pentru ca să nu se facă mari dezvăluiri despre Laura Codruța Kovesi și să n-apuce să se certe prea tare PSD și PNL, 

RM

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

 vor fi prezidențialele, iar la aceste

prezidențiale e posibil să vedem un gen de joc „singur împotriva tuturor”, adică să se bată George Simion singur, cu AURul de partea lui, împotriva unei Laura Codruța Kovesi susținută de PSD, de PNL împreună, dar este limpede că și de Alianța Dreptei Unite (ADU), cu cei trei: Drulă, Tomac și Ludovic Orban, pentru că n-au pe cine să susțină dacă va candida Kovesi. Și atunci vom fi într-un joc politic de tipul „singur împotriva tuturor”, care, însă, are toate șansele să devină un joc public de tipul „toți pentru Simion, împotriva lui Kovesi, a Statului Paralel, a Bruxelles-ului și a tot ce înseamnă anormalitate”.

Asta ne arată nouă că ne putem trezi în septembrie cu președinte al României candidatul AUR, care astăzi este previzibil că ar putea să fie George Simion; respectînd competiția internă, ne vor da rezultatul la finalul lunii iunie.

Așadar, putem opera cu ideea, conform calculelor, că îl vom avea ca președinte pe omul AUR. Vă întreb eu: din septembrie pînă în decembrie, la parlamentare, credeți că noul președinte AUR nu va reuși să își propulseze formațiunea către obținerea unei majorități? Să pariați că da. Nici nu e greu deloc ca președinte să faci acest lucru.

Ce scriu eu aici știu și ei, cei din PSD și PNL, dar n-au avut ce face, pentru că așa a vrut Iohannis, susținut de ageamiii de la Bruxelles, care cred că dacă vin cu Laura Codruța Kovesi pot să dea marea lovitură.

Ei știu asta, dar ce pot face? Pot să facă ceva ce au început deja, anume scoaterea în afara legii a AUR și a lui Simion; am mai scris cum l-au mobilizat pentru asta pe premierul Dorin Recean de la Chișinău, cetățean român, probabil acoperit de la SIE, care a început oficializarea statutului de persona non grata și încadrarea lui la infracțiuni ce vizează securitatea națională, mă refer la George Simion. Și de aici va începe balamucul, pentru că nu există argumente legale pentru a-i scoate în afara legii pe cei de la AUR, care între timp s-au și relaționat internațional.

Săptămîna trecută au fost prezenți in corpore, conduși de către George Simion, la Washington, invitați la CPAC, care este congresul republicanilor lui Trump, unde s-au întîlnit și au discutat nu doar cu americanii, ci și cu partenerii lor din Polonia, Spania, Italia etc. Ca să nu mai vorbesc în plus despre faptul că românii chiar așa ceva nu vor accepta, un asemenea teatru prost, oricît de blegi i-am crede. Dar asta nu înseamnă că planul de eliminare a AUR și a lui Simion nu va fi implementat în săptămînile următoare, deoarece este singura șansă ca Iohannis, Ciolacu, Ciucă, Kovesi și compania de slugi politice, aliniate și subordonate Factorului Extern, să se mențină la putere.

Cozmin Gușă (Corectnews.ro)

17

A ctualitatea pe scurt  Un nou protest la fermierilor europeni, cu sute de tractoare în stradă, se desfășoară, de această dată, în Bruxelles. Luni, 26 februarie, importante forțe de poliție au fost mobilizate în zonele în care are loc acțiunea din capitala Beligiei, unde prostestatarii furioși au dat foc la cauciucuri și baloți de paie. După protestele fermierilor din mai multe țări europene, Comisia Europeană a propus în data de 22 februarie simplificarea administrativă a regulilor pentru fermieri. S-a convenit ca pachetul de propuneri realizate în cooperare cu capitalele și cu marile sindicate agricole să se afle luni, 26 februarie, pe masa miniștrilor UE ai Agriculturii, deoarece la Bruxelles are loc o reuniune în acest sens. Cu doar o zi înainte, fermierii polonezi au reluat protestele și au blocat un important post de frontieră cu Germania – Slubice.  George Simion este în SUA, la conferinţa republicanilor numită „Where Globalism Goes To?”, unde a vorbit şi Donald Trump. Liderul AUR a ţinut să le explice urmă­ ritorilor săi de pe rețelele de socializare care este miza alegerilor din SUA din noiembrie. „Salut din Washington DC. Participăm la cea mai mare conferinţă republicană. În scurt timp va vorbi şi preşedintele Donald Trump.

Preşe­dintele dintre 2016 şi 2020. Întreaga suflare suveranistă speră că va fi viitorul preşedinte al SUA. E o sală plină de entuziaşti din toată lumea la această conferinţă conservatoare.

Sîntem singurul partid suveranist parlamentar din România.

Sînt aici cu preşedintele Partidului Republican din România, oamenii ne-au invitat, de asta participăm. Am avut grijă de ICS, International Crisis Summit, cu prietenul nostru, dr.

Robert Malone, care ne-a invitat. Cum a intrat Simion aici?

Cu invitaţia asta. Sîntem aici, aşteptăm discursul preşe­ dintelui Trump, dar pînă atunci, cît încă mai pot vorbi cu voi, vreau să vă explic importanţa alegerilor din noiembrie din SUA. Bătălia nu este între stînga şi dreapta la nivel internaţional, ci între patrioţi, suveranişti, şi globalişti”, a spus George Simion într-un live pe Facebook. În luna noiembrie, americanii sînt chemaţi la urne pentru a-şi alege preşedintele. Principalii candidaţi par a fi tot Joe Biden şi Donald Trump, exact ca în urmă cu patru ani. Liderul AUR a folosit şi un slogan preluat de la Donald Trump în discursul său. „Să facem România mare din nou, să facem România măreaţă. V-am spus la începutul live-ului de ce îmi doresc ca în SUA tot curentul transumanist, mişcările Black Lives Matter, woke, să fie oprite. E în puterea noastră, sînt mulţi români în SUA. Trebuie să fim respectaţi. Acum nu sîntem respectaţi la nivelul Washingtonului şi în SUA”, a mai spus George Simion.  La împlinirea a doi ani de cînd Rusia a invadat Ucraina, europarlamentarul PNL Rareş Bogdan spune că România nu are voie să spună că a obosit să ajute țara vecină. „Nu putem spune că am obosit. Oboseala și indiferența ne vor costa liniștea noastră și a copiilor români.

Acum doi ani, copilașii ucraineni au fost luați de mînuță, urcați în spate alături de pisică și mașinuța preferată, păpușa și ursuleții de pluș și nevoiți să plece din leagănul lor pentru patrii de împrumut. Cîtă deznădejde, cîtă suferință și cîte lacrimi au curs pentru tații lor uciși la datorie, noi nu putem decît să bănuim. 7 milioane de ucraineni au trecut deja prin România. Poporul nostru nu ezită să sară în ajutor, căci cunoaștem prea bine propriile suferințe… Și nu s-a terminat.

După doi ani de la atacarea furibundă a Ucrainei, nimeni nu poate spune cît va mai dura cea mai mare invazie de după al II-lea Război Mondial. Știm însă cu toții un lucru: orice slăbiciune, orice șovăială în a ajuta Ucraina să cîștige războiul ne poate costa foarte mult. Poate chiar totul! Dacă Ucraina cade, urmează Moldova. Imaginați-vă o graniță cu Putin, nave rusești la Sulina etc. În nemernicia asta, Kremlinul nu poate fi crezut nici o secundă că are intenții bune! Dacă Ucraina cade, să ne ferească Dumnezeu! Orice ezitare este interpretată de agresor drept dezbinare. Europa trebuie să fie mai unită că oricînd. Știți de ce? Am multe argumente, dar gîndiți-vă doar la unul: mii de copii ucraineni au fost răpiți pentru a fi transformați în soldați ai lui Putin.

Imaginați-vă că sînt ai noștri… Dacă Ucraina cade, Moldova este în pericol mortal, iar România și Polonia, plus Țările Baltice vor fi sub o uriașă presiune. Nu ignorați nimic, 650 de km este lungimea totală a graniței cu Ucraina! Nu trăim doar în Andaluzia, Algarve, Glasgow sau în Brighton, trăim la Tulcea, Galați, Brăila, Botoșani, Suceava, Satu Mare,

Maramureș, Iași, Bistrița-Năsăud, Vaslui sau Constanța”, a scris europarlamentarul.  Regele Charles și regina Camilla se numără printre cei mai bogați oameni din Regatul Unit, regele cîștigînd 86 de milioane de lire sterline în fiecare an prin intermediul subvenției suverane – o cifră care va crește la aproape 125 de milioane de lire sterline în 2025. Pe lîngă acest salariu anual, regele și regina au o avere netă uimitoare datorită colecției lor de bunuri, printre care se numără casa Balmoral a regretatei regine, cîțiva dintre caii ei de curse și o colecție impresionantă de bijuterii care a fost începută de bunica reginei Elisabeta, regina Maria. Cu toate acestea, nu este singura sursă de bani a lui Charles și Camilla, deoarece ei obțin venituri și din Ducatul de Lancaster, care se transmite de la un monarh la altul. Ducatul de Lancaster acoperă 18.000 de hectare de teren în Lancaster și Yorkshire, precum și cîteva proprietăți în Londra. Întregul teren este evaluat la 645 de milioane de lire sterline și generează un profit de 20 de milioane de lire sterline în fiecare an. Potrivit unui raport publicat de The Guardian, valoarea netă totală a regelui Charles este estimată la aproximativ 1,8 miliarde de lire sterline, o parte din această sumă provenind din proprietățile, mașinile și colecțiile lor private. Cu toate acestea, o parte secretă a averii regelui și a reginei provine din investițiile lor. Din cauza naturii necunoscute a ceea ce Charles și Camilla au investit personal, este imposibil să se obțină un total real, deși estimarea The Guardian îl plasează la 142 de milioane de lire sterline. Este posibil ca răposata regină să fi transmis toate investițiile sale fiului său, iar în 1993 un reporter al Times a descoperit că ,,în jur de 43 de milioane de lire sterline au fost deținute de către Majestatea Sa Defunctă în companii din FTSE 100”, potrivit Hellomagazine.  Lordul Jacob Rothschild – finanțatorul și membru al familiei bancare Rothschild – a murit la vîrsta de 87 de ani, a anunțat, luni, 26 februarie a.c., familia sa. Într-o declarație pentru agenția de presă PA, familia a declarat: „Tatăl nostru Jacob a fost o prezență uriașă în viața multor oameni, un finanțator extraordinar, un campion al artelor și culturii, un funcționar public devotat, un susținător pasionat al cauzelor caritabile în Israel și cultura evreiască, un ecologist pasionat și prieten, tată și bunic foarte iubit. El va fi înmormîntat în conformitate cu obiceiul evreiesc”. Decesul lui Jacob Rothschild survine în timp ce are loc un veritabil război la vîrful celei mai influente familii din lume: Clanul Rothschild s-a împărţit în două şi este gata să se lupte pentru controlul industriei globale de wealth management, o miză de 250 de trilioane de dolari. În joc sînt banii bogaţilor din toată lumea, puterea şi prestigiul numelui Rothschild. Cele două firme care poartă istoricul nume Rothschild sînt singurele bănci rămase cu legături în renumita familie de finanţişti care a ieşit din ghetoul evreiesc din Frankfurt acum mai bine de două secole pentru a deveni una dintre cele mai bogate şi mai puternice dinastii din lume în Secolul al XIX-lea.  Aliați ai opozantului Alexei Navalnîi, un acerb critic al regimului de la Kremlin, care a murit în timp ce se afla în detenție, susțin că acesta a fost ucis pentru că urma să fie dat în cadrul unui schimb de prizonieri. Kira Yarmash a declarat că Navalnîi urma să fie schimbat cu un asasin rus de profil înalt care a lucrat cu serviciul de securitate FSB din Moscova - referindu-se la Vadim Krasikov. Acesta se află într-o închisoare germană, ispășind o pedeapsă pe viață pentru uciderea, într-un parc din Berlin, în 2019, a disidentului cecen Zelimkhan Khangoshvili, născut în Georgia. Un tribunal german a susținut că a fost o crimă ,,ordonată de stat”. Yarmash a declarat că discuțiile cu privire la acest schimb se aflau în faza finală, iar Navalnîi urma să fie eliberat alături de doi cetățeni americani, unul dintre aceștia fiind jurnalistul Evan Gershkovich, care a fost anterior indicat să fie schimbat cu Vadim Krasikov - deși acest lucru nu este confirmat. Guvernul german este la curent cu informații despre un schimb de prizonieri planificat cu disidentul rus Alexei Navalnîi înainte de moartea acestuia, dar nu poate comenta aceste rapoarte în acest moment, a declarat luni un purtător de cuvînt la o conferință de presă la Berlin, scrie Reuters. De asemenea, conform aceleiași agenții de presă, Maria Pevchikh, o altă persoană apropiată lui Navalnîi, a confirmat luni pe Youtube scenariul eliberării lui opozantului rus.

R.M.

18

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

De ce continuă protestele fermierilor în Europa?

Dintre toate protestele fermierilor din Europa, cele mai dure au fost în Paris și Bruxelles. În majoritatea țărilor UE, acestea continuă. Costurile mari la energie, restricțiile climatice și de mediu, concurența neloială a produselor din Rusia și Ucraina, fără standarde de calitate, inflația, creșterea costurilor la îngrășăminte, a prețului carburanților, a lipsei fondurilor de compensare a pierderilor din cauza secetelor au dus fermierii europeni la disperare. La toate acestea se adaugă o birocrație excesivă a Bruxelles-ului.

Momentul culminant al revoltelor s-a înregistrat odată cu blocarea Parisului și stropirea Primăriei cu fecale din vidanje. Belgienii au aruncat cu ouă în clădirea de sticlă a Consiliului Europei. Au incendiat baloți de paie și cauciucuri în fața instituțiilor fundamentale europene. Polonezii au blocat punctele vamale de intrare a tirurilor ucrainiene. Praga a fost mult timp sub asediul tractoarelor. Portughezii și spaniolii n-au renunțat. Doar în România, protestele s-au mai înmuiat. Încă de la început, am spus că acestea sînt controlate de statul profund. Nici nu au obținut prea mare lucru. Niște bani în plus la subvenție și renunțarea la accizarea motorinei.

Mulți fermieri au fost cumințiți cu acuzații penale Ba, era să uit: li s-a dat dreptul să conducă tractoarele pe drumurile publice și cu permisul de categoria B. Ce nu se spune în spațiul public e că mulți protestatari au fost cumințiți, primind acasă citații de la parchete, fiind acuzați de incitarea la dezordine publică, prevedere penală din noua lege Ciucă-Ciolacu. Și la Afumați, grupul este extrem de eterogen. Bărbatul cu cușmă nu permite nimănui nou să intre în grup.

Protestele românești sau aflarea în treabă la români Așa cum am mai spus de nenumărate ori, în România, doar rețelele Soros, în colaborare cu instituțiile de forță ale statului, mai scot oamenii la mitinguri, cînd puterea devine nefrecventabilă.

Spontane au mai rămas doar strănutul și flegma omului străzii. În rest, totul e supravegheat, controlat și dirijat de mîna ascunsă a Fratelui cel Mare. Neam înfricoșat că vin rușii? Pe furiș, din cauza vigilenței scăzute, Securitatea s-a recimentat în structurile sociale sub altă formă.

Legați de fire nevăzute, fermierii români nu sînt în stare – sau nu sînt lăsați – să formeze un partid ca în Olanda. Trebuie să se mulțumească ce li s-a dat. Vorba unui hîtru: „bine că nu li s-a luat”. Mai contează pentru sărmanul fermier român că omologii nemți și francezi iau dublul subvenției agricole? Adică 400 de euro/ha, iar românul, doar 200. Și tot ei s-au dus și au aruncat legumele și fructele din supermarket pe jos, nu românii, ținuți în lesă de sistemul corporatist?

Aproape două milioane de români și-au făcut vacanța în Grecia. Rareori am văzut, pe rețelele sociale de la noi, dezbateri provocate de lipsa lanțurilor alimentare internaționale de la ei. Știm despre ce solidaritate au fost în stare, de i-au alungat pe monștri, cum făcuseră odinioară cu perșii la Salamina?

Mai e un pic pînă la sfîrșitul lumii tradiționale. Nu dezarmați!

Fermierii europeni au reușit să amîne cel puțin o perioadă Marele Green Deal. Parlamentarii de la Bruxelles nu mai știu cum să potolească furia declanșată de noile reglementări agricole ecologice și tranziția energetică. Ce eco? Lumea e dusă cu capul de propagandă. Invit belzebuții Ordinului de „Iarbă virgină” la mine la fermă, să le explic cum e cu agricultura eco. Un arbore netratat poate scoate în loc de o mie de cireșe, două bune. Cine dă o sută de lei pe kilogram? Cum cine? Nebunele eco-oengiste care plătesc triplu doar pentru etichetă. Cum adică unt de cocos eco? Există și ne-eco? Africanii dau cu pesticide? Are arborele ecuatorial dăunători?

Măslinele eco, puse pe țambalul propagandei

Dacă Green Deal-ul a început să-și facă efectele (birocrații susțin că 30% din emisiile de carbon vin din agricultură), tranzitul de cereale ucrainiene face ravagii pe piețele europene.

Mai are rost să-l întrebăm pe badea din Neamț, purtător de cușmă și de carnet de membru al PSD, despre negocierile reînnoite pentru încheierea unui acord comercial între UE și blocul sud-american Mercosur sau despre cum se stabilea prețul cerealelor europene pe Bursa de la Brăila? Vă spunem noi: habar n-are. El ocupă acolo un spațiu, să nu vină rebelii adevărați ai pămîntului să ia guvernul în balon.

Dacă birocrații europeni vor să impună reglementări climatice, totul are un cost. Să vină și să subvenționeze pierderea! Asta e o politică agricolă comună. Nu să impui standarde de mediu și de calitate produselor agricole și să le lași flotante, liber pe piață, să concureze de nebune cu cele pline de DDT-uri din Mexic sau Ucraina. Publicațiile mainstream din lumea civilizată o țin langa că mesajele fermierilor sînt preluate de către formațiunile suveraniste ale Europei care – în accepțiunea remuspricopiană și pîrvuleșteană, academicele vuvuzele ale Noii Ordini Mondiale – sînt extremiste. Pricepeți acum de ce protestatarii de la Afumați insistau că nu sînt partide?

Apropo, ați văzut vreun măs­lin stropit în Grecia? Sau vreun portocal? Cred că nu mai sîn­ tem întregi la bilă. Birocrații europeni sînt acuzați că vor să distrugă agricultura țărilor europene și să închidă fermele de pe continent. Noi credem că interesul e altul. Falimentarea acestora și preluarea asset-urilor, după modelul ucrainean, de către marile fonduri de investiții de tip Vanguard, Black Stone, Black Rock, Cargil, iar pasul următor va fi ca ei să stabilească prețul mondial al cerealelor, asta dacă fermierii europeni nu se trezesc.

La fel ziceau și fetele de la Apaca, pe vremea cînd cereau Kent și valută…

Vocile lumii Fermierii protestează în toată Uniunea Europeană, acuzînd că se confruntă cu costuri și taxe în creștere, birocrație, reguli excesive de mediu și concurență din partea importurilor de alimente ieftine.

De cîteva săptămîni au loc demonstrații în țări precum Franța, Germania, Belgia, Țările de Jos, Polonia, Spania, Italia și Grecia. „În timp ce multe probleme sînt specifice fiecărei țări, multe sînt la nivel european”, scrie Foreign Policy.

Marius Ghilezan (Romanialibera.org)

RM

19

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­

Corpul și sufletul – două entități de nedespărțit

Din păcate, în ciuda progresului existent în domeniul medicinei clasice, terapiile oncologice se concentrează în continuare pe simptomele corpului fizic. Sufletul pacientului suferă la fel de mult ca și trupul, sau chiar mai mult în aceste forme de afecțiuni. Medicina alternativă, respectiv cea energo-informațională, s-a focusat întotdeauna, în terapiile oferite, pe unitatea dintre corp și suflet. Tratamentele se orienteză încă de la început pe reechilibrarea proceselor metabolice, în vederea restabilirii laturii emoționale. În urmă cu mai bine de o sută de ani, un reputat medic eneglez, Edward Bach, ne punea la dispoziție Terapia Florilor, afirmînd că vindecarea pe termen lung vine numai dacă în tratament este inclusă și terapia sufletului, adică latura emoțională a pacientului.

Efectele secundare ale chimio/radioterapiei sînt, în cele mai multe cazuri, extrem de apăsătoare pentru pacient, iar calitatea vieții acestuia se deteriorează. În experiența zilnică observăm, la pacienții care după acest gen de terapii se îndreaptă spre centrele noastre, faptul că starea lor de bine, încrederea, relaxarea cresc de la o ședință la alta, iar analizele de sînge se îmbunătățesc. Pacientul învață cum să își gestioneze boala, fără scenarii negative.

Specialiștii în medicină cuantică susțin faptul că în spatele celulei stă boala, iar corpul are capacitatea de a se reface total în aproximativ 11 luni, celulă cu celulă. Încrederea pacientului, sporită de tratamentele oferite de medicina alternativă, îl ajută pe pacient să se gîndească mereu la corpul său ca la un întreg

sănătos. Cercetările efectuate în domeniul psihoneurobiologiei și endocrinologiei confirmă faptul că stările sufletești și procesele hormonale influențează negativ sau pozitiv procesele biochimice din organism și provoacă simptomele bolii.

Terapia medicului Edward Bach ne este de un real ajutor în cîștigarea unui potențial energetic capabil să facă față în situații în care omul este la limita existenței sau în recîștigarea echilibrului energetic pierdut în urma unui șoc emoțional.

Din experiența acumulată atît în medicina energoinformațională cît și din practica Terapiei Florilor, am constatat că și în acest domeniu, ca și în homeopatie, ne aflăm la o răscruce. Din cauza mediului înconjurător tot mai poluat și a energiei oamenilor, plantele au devenit mai „agresive”. Ca atare, și terapeutul trebuie să găsească o modalitate de a combina terapiile menite a-l ajuta cel mai mult pe pacientul său.

O diagnosticare energetică a Aurei poate fi urmată și de un buletin de analize energetic, fapt care ajută terapeutul și pacientul în alegerea terapiei și a remediului cel mai potrivit. Remediul recomandat homeopatic sau orice altă formă de remediu, inclusiv un aliment, poate fi testat din punct de vedere al compatibilității cu energia pacientului. Energia remediului trebuie să se plieze pe energia pacientului.

Fizica cuantică a înregistrat numeroase realizări în domeniul medical. Datorită aparatelor care au la bază

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (2)

un meci de fotbal cu prizonierii de război. Aceşti prizonieri ar vrea să evadeze în pauză, dar întrucît trebuie să continue meciul, decid să revină pe teren. În 1981, joacă pentru prima oară rolul unui poliţist extrem de dur. Aproape de nerecunoscut, purtînd barbă şi ochelari, îl hăituieşte pe Rutger Hauer în filmul Fantomă în noapte. Aceste filme au presupus eforturi financiare serioase şi, cu excepţia seriei Rocky, n-au avut un succes deosebit. Totuşi, au consolidat statutul de star al lui Sly. La vederea numelui său, spectatorii umpleau sălile de cinematograf, pentru că ştiau ce li se oferă: un film cu scene dure, împuşcături şi tot tacîmul. Sly era cel mai popular „dur” din casting-ul hollywoodian. Însă, în 1982, a apărut filmul lui Arnie, „Conan Barbarul”, care a creat un nou mit în lumea filmului. „Eu sînt Conan!, a declarat Arnie, în cursul turnării.

Conan e un personaj simplu. Nu stă prea mult pe gînduri, acţionează. Îmi place să-1 interpretez şi îmi place că în acest rol sînt murdar şi mînjit cu sînge!”.

Conform regizorului John Milius – renumit pentru filmele sale, în majoritate apologii ale eroismului şi virilităţii: „Arnold e cel mai potrivit pentru acest rol.

Dacă n-ar fi fost el, ar fi trebuit să alcătuim personajul din fragmente disparate. Însă Arnie e întruchiparea lui Conan”. Atît actorul, cît şi regizorul au luat foarte în serios filmul, care a fost scris pe baza bine-cunoscutelor povestiri ale lui Robert E. Howard. Pentru a se identifica şi din punct de vedere fizic cu personajul, Arnie a slăbit mai multe kilograme şi a făcut o serie de antrenamente înainte de începerea filmărilor: alerga zilnic 2-3 kilometri, practica scrima cîte două ore, lua lecţii de kendo, yoga şi, mai ales, de dicţie. În cursul filmărilor, Arnie a avut parte de o mulţime de neplăceri: a căzut de pe cămilă, de pe cal, a fost muşcat de cîinii din echipa de filmare, ba chiar, a fost şi rănit la gît de o lovitură de sabie. „Cînd omului i se întîmplă astfel de lucruri, declara Arnie, e bine să-1 aibă alături pe John Milius, care te îndeamnă într-una: «Orice ţi se întîmplă, filmările continuă. Nu uita: durerea trece, dar filmul rămîne»“.

Regizorul a realizat filmul cu o cheltuială evaluată în momentul respectiv la 19 milioane de dolari. După Excalibur, aceasta a fost a doua ecranizare valoroasă a unei legende. S-a acordat atenţie tuturor detaliilor, de la decoruri pînă la accentul lui Arnie. Numai astfel, Conan a putut deveni un etalon. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele două „maşini de război“ (2) Stallone avea deja 30 de ani, 10 filme în urma sa, dar pînă atunci nu primise un rol mai lung, decît în filme pornografice.

La vremea aceea, Arnie nu se putea lăuda cu o filmografie prea bogată. Adunase deja o duzină de premii pentru culturism, dar, conform unei anecdote, producătorii i-ar fi spus: „Uite, fiule, ar cam trebui să-ţi schimbi numele. Sper că nu îţi imaginezi că există vreun american, care să poată pronunţa «Schwarzenberger», fără să-şi frîngă limba. Omul zice: «Ah, Schwarzenegberg... hm, ce nume idiot, Schwarzenegger»”. Pînă în 1982 Arnie a apărut în patru filme, lipsite de importanţă, în general: Hercule la New York, despre care, mai tîrziu, îşi amintea: „Nu vreau să mai joc niciodată rolul lui Hercule! Acest tip face nişte lucruri pur şi simplu incredibile. Nu e normal ca cineva să-şi petreacă timpul liber dărîmînd coloane”.

După acesta, au urmat două filme despre culturism, în care Arnie nici nu a trebuit să joace, ci doar să-şi expună muşchii şi programul său de antrenament. Cel de-al doilea film artistic, Cactus Jack, era o parodie western din 1979, recomandată tuturor vîrstelor. Ca partener al lui Kirk Douglas, interpreta rolul unui proaspăt imigrant, cam prostuţ, ale cărui cunoştinţe de limbă engleză se reduceau, în mare, la zece propoziţii. Între timp, Sly a jucat numai roluri principale, în 1978, în thriller-ul politic Pumnul, care vorbeşte despre abuzurile sindicale, apoi în Paradisul, film regizat chiar de Stallone, după propriul scenariu. Eroul principal luptă să iasă dintr-un cartier mizer din New York-ul de după război şi aspiră să intre în rîndurile boxerilor profesionişti. Sly reia povestea ce avusese succes o dată, apoi după un an, continuă cu Rocky II. În 1980, sub regia lui John Huston, filmează pe stadionul MTK din Budapesta filmul istoric de aventuri Un meci neobişnuit. În distribuţia acestui film este cerut starul Stallone, pentru a lucra alături de parteneri ca Michael Caine sau Max von Sydow. Şi aici, Sly face totul să obţină victoria. Conform scenariului, acţiunea se petrece în 1943. Propaganda germană organizează

fizica cuantică avem posibilitatea să măsurăm energia pacientului înainte de debutul fiecărei terapii, să îi personalizăm terapia, să reechilibrăm balanța energetică a corpului, să refacem comunicarea energetică la nivel de celulă, organ, sistem, să detoxifiem corpul la nivel microcelular. Cu alte cuvinte, terapeutul care aplică homeopatia sau Terapia Florilor este nevoit să se adapteze condițiilor moderne, să înțeleagă aportul plantelor combinat cu terapii care au la bază fizica cuantică, să personalizeze terapia pacientului. Acest aspect este menționat și de dr. Bach în studiile dumnealui.

Acesta spunea: „Medicii viitorului vor avea mai multe probleme de rezolvat, printre care: să îi găsească pacientului remediul pentru vindecarea corpului fizic care să nu îi dăuneze corpului energetic. Omul viitorului va fi din ce în ce mai solicitat energetic”. Chiar terapia pe care ne-a pus-o la dispoziție este mai actuală și mai necesară ca oricînd. Mai departe, și aproape în același timp, cel mai mare cercetător al tuturor timpurilor, Nicola Tesla, afirma: „Gradul de comunicare energetică din organism hotărăște starea de sănătate sau boală”.

Energia corpului nostru poate fi astăzi folosită în scop terapeutic, tocmai pentru ca terapia să poată fi personalizată. Omul este o ființă energetică, deci și în boală există o componentă energetică, motiv pentru care și boala trebuie tratată în dimensiunea ei energetică.

Terapiile oferite de medicina energo-informațională sînt terapii moderne, adecvate omului actual, destinate atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Ve r n i s a j 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Opoziție fățișă; 2) Omul faptelor; 3) Sînt în stare! – Victorie pe toate fronturile; 4) Soldat în garda sultanului (od.); 5) Un fel de omletă – Leagănul ,,bătrînei doamne”; 6) Prezență de spirit (pl.); 7) Camera superioară – Aria trapezului; 8) Slab dezvoltată – Curs mediu!; 9) Primele victorii! – Oameni de cuvînt; 10) A lăsa secul – Nedrept.

VERTICAL: 1) Porți deschise! – Lipsită de interes; 2) Tip de varză – Dat afară pe canal; 3) Vechea monetărie; 4) Iluzii pierdute! – Cursa curselor; 5) Fond de carte; 6) Trecut în rezervă – Ramură uscată!; 7) Animalul din bătătură! – Spinoși în esență; 8) Bat la porți străine – Cont deschis!; 9) Pătura țărănimii – Ploi de săgeți; 10) Lucrare plină de greșeli – Mini-macara.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,ARGUMENTE” 1) AUTORIZATA; 2) UNILATERAL; 3) TIPARITA – I; 4) OF – RI – ATOM; 5) MILITAR – RE; 6) OCA – ALIMAN; 7) BATUTI – ORT; 8) ITAN – ACA – A; 9) LO – DETASAT; 10) ERMETIZARE.

20

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Germania (VII) Catedrala Sf. Rupert și Virgilius (2)

În timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Garmisch-Partenkirchen a fost un mare centru spitalicesc al armatei germane, iar după aceea a fost utilizat de către armata Statelor Unite ale Americii ca centru de odihnă și recreere pentru soldații americani staționați în Europa și pentru familiile acestora.

Vă spuneam că „i-am dat talpă mai departe” și anume spre Munchen via Stutgart, unde aveam să rămînem o noapte. După ce ne-am cazat, ne-am dus iute-iute la Metzingen, oraș în care se află un uriaș outlet înțesat de magazine. Cum iobagul din mine nu văzuse la el la țară așa ceva, am crezut în naivitatea mea că o fi vorba despre vreun magazin mai măricel, cum era South Center Viena, despre care am vorbit mai înainte. Nici pomeneală! Era un dit’ai satul plin de magazine așezate pe străzi dedicate. Am stat 8 ore – da, ați citit bine, 8 ore! – acolo astfel încît la final umblam ca un hamal încovoiat sub greutatea sacoșelor. Firește că era perioada de reduceri și, prin urmare, toate erau foarte ieftine, așa că dacă tot ieșisem din țară pentru shopping, asta am făcut! A fost o probă de anduranță pe care și eu și Devi am trecut-o cu bine și am zis că dacă am scăpat cu viață de acolo, cumpărăturile prin magazinele noastre de care toți bărbații români se vaită aveau să fie floare la ureche.

A doua zi am plecat repede spre Munchen, dar pe drum ne-am oprit la Neuschwenstein, faimosul castel ce a inspirat studiourile Disney să creeze castelul lor standard din povești. Acesta arăta foarte bine pe dinafară, privit dinspre poarta principală sau de pe Marienbridge – un pod situat la oarecare depărtare. Pe dinăuntru însă, arăta mai sărăcăcios ca Peleșul nostru, iar singura cameră acceptabilă era sala tronului, și asta datorită unei frumoase fresce byzantine! Cu alte cuvinte, cam praf din punctul meu de vedere. Singurele momente de neuitat au fost cele de pe Marienbridge, pod aruncat peste o prăpastie spectaculoasă între doi munți pe care nu prea mi-a plăcut să merg, fiindcă am o problemă cu înălțimea din puncte fixe. Prin urmare, am lăsat-o pe Raluca și pe prietenii mei să facă fotografiile, în timp ce-i priveam avînd pămînt sigur sub tălpi. Iobag, ce vă spusei?

Castelul acesta se află în localitatea Schwangau, la o altitudine de 800 m, la granița de sud-vest a landului german Bavaria. Împrejurimile sale sînt caracterizate de tranziția între poalele Alpilor în partea de sud (spre granița cu Austria aflată în apropiere) și un peisaj deluros în partea de nord, care apare plat prin comparație. În Evul Mediu, trei castele dominau această zonă. Unul a fost numit Schwanstein. În 1832, tatăl lui Ludovic, regele Maximilian al II-lea al Bavariei, a cumpărat ruinele sale pentru a le înlocui cu confortabilul palat neo-gotic cunoscut sub numele de Castelul Hohenschwangau. Finalizat în 1837, palatul a devenit reședința de vară a familiei sale, iar fiul mai mare, Ludovic (născut în 1845), și-a petrecut aici o mare parte a copilăriei. Castelul Vorderhohenschwangau și

Podul Marienbridge

Schwangau

castelul Hinterhohenschwangau erau așezate pe un deal accidentat cu vedere spre castelul Schwanstein, două lacuri din apropiere (Alpsee și Schwansee) și satul.

Separate doar de un șanț cu apă, ele erau formate dintr-o sală, un turn de pază și un turn-locuință fortificat. În Secolul al XIX-lea din castele medievale gemene au rămas doar ruine, dar cel din Hinterhohenschwangau a servit ca loc de veghe, cunoscut sub numele de Sylphenturm. Ruinele de deasupra palatului familiei au fost făcute cunoscute de prințul moștenitor, în excursiile sale. El a schițat pentru prima dată una dintre ele în 1859, în jurnal. Atunci cînd tînărul rege a venit la putere în 1864, construirea unui nou palat în locul celor două castele ruinate a devenit primul din seria sa de proiecte. Ludovic a numit palatul „noul castel Hohenschwangau” – numai după moartea sa a fost redenumit Neuschwanstein. Rezultatul confuz este că Hohenschwangau și Schwanstein și-au schimbat în mod efectiv numele între ele: castelul Hohenschwangau a înlocuit ruinele castelului Schwanstein, iar castelul Neuschwanstein a înlocuit ruinele celor două castele Hohenschwangau. În 1868, ruinele castelelor medievale gemene au fost demolate complet, fiind aruncate în aer.

Piatra de temelie a palatului a fost pusă la 5 septembrie 1869; în 1872, pivnița a fost finalizată și în 1876 restul, pînă la primul etaj. Dar mai întîi a fost finalizată clădirea de la poartă. La sfîrșitul anului 1872 ea a fost finalizată și complet mobilată, ceea ce i-a permis lui Ludovic săși amenajeze acolo o locuință provizorie și să observe continuarea lucrărilor de construcții. În 1874, conducerea lucrărilor civile a trecut de la Eduard Riedel la Georg von Dollmann. Ceremonia de așezare a ultimei cărămizi a avut loc în 1880, iar în 1884 regele ar fi putut să se mute în noua clădire. În același an, conducerea proiectului a trecut la Julius Hofmann, după ce Dollmann a căzut în dizgrația regelui. Palatul a fost înălțat ca o construcție convențională din cărămidă și mai tîrziu placat cu alte tipuri de roci. Calcarul alb utilizat pentru frontoane provenea de la o carieră din apropiere. Cărămizile din gresie pentru portaluri și bovindouri proveneau de la Schlaitdorf din Württemberg. Marmura din Untersberg

Castelul Neuschwenstein

(din apropiere de Salzburg) a fost folosită la ferestre, ancadramente, coloane și capitele. Sala Tronului a fost adăugată mai tîrziu în planurile constructorilor și a necesitat un cadru de oțel. Transportul materialelor de construcții a fost facilitat de schele și de o macara cu aburi. O altă macara a fost folosită la locul propriuzis al construcției. Recent înființata DampfkesselRevisionsverein (Asociația de inspecție a cazanelor de aburi) inspecta în mod regulat ambele cazane.

Timp de aproape două decenii, șantierul de cons­ trucție a fost angajatorul principal din regiune. În 1880, aproximativ 200 de mesteșugari lucrau pe șantier, fără a fi numărați furnizorii și alte persoane implicate în mod indirect în construcție. În perioadele în care regele insista pe termene strînse și modificări urgente, s-a raportat că erau activi pînă la 300 de lucrători pe zi, lucrînd uneori și noaptea la lumina lămpilor cu petrol. Statisticile din anii 1879 și 1880 menționează o cantitate imensă de materiale de construcții: 465 tone de marmură de Salzburg, 1.550 tone de gresie, 400.000 de cărămizi și 2050 m3 de lemn pentru schele. În 1870 a fost înființată o societate de asigurare a muncitorilor, pentru un tarif lunar redus, sporit de către rege. Moștenitorii victimelor accidentelor (30 de cazuri sînt menționate în statistici) au primit o pensie mică. În 1884, regele s-a putut muta în palat (deși acesta era încă neterminat), iar în 1885 a invitat-o pe mama sa, Maria, la Neuschwanstein cu ocazia aniversării vîrstei de 60 de ani. Prin 1886, structura externă a palatului a fost în cea mai mare parte terminată. În același an, Ludovic a înlocuit primul pod Marienbrücke, ce fusese construit din lemn peste defileul Pöllat, cu o construcție de oțel. În ciuda dimensiunii sale, Neuschwanstein nu avea spațiu pentru curtea regală și conținea doar încăperile private ale regelui și camerele servitorilor. Clădirile din curte aveau mai degrabă rol decorativ decît scop rezidențial: palatul era destinat să-i servească lui Ludovic al II-lea ca un fel de spațiu teatral locuibil. În calitate de templu al prieteniei, el a fost, de asemenea, dedicat vieții și activității lui Richard Wagner, care a murit în 1883 înainte de a pune piciorul în clădire. Ludovic al II-lea a trăit în palat doar 172 de zile. Dorințele și solicitările regelui s-au extins în timpul construcției castelului Neuschwanstein, fiind necesară creșterea cheltuielilor.

Costurile estimate au fost revizuite în mod repetat. (va urma) nicu marius marin

RM

21

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Pericolul alegerilor europarlamentare Nu obișnuiesc să scriu despre subiecte din politica internă și nici nu prea am ce comenta, pentru că politicienii noștri au alte preocupări decît țara și poporul ei; de asemenea, nu obișnuiesc să comentez afacerile personale ale altora. De data asta am să fac o excepție, fiindcă ceea ce s-a întîmplat miercuri, 21 februarie, a fost un eveniment extraordinar în politica românească. Mă refer la declarația comună a președinților partidelor din coaliția guvernamentală, Marcel Ciolacu și Nicolae Ciucă. De la aceeași tribună aceștia au anunțat că vor face o alianță politică pentru alegerile europarlamentare pe care le vor comasa cu cele locale.

Ca om simplu, te miri auzind că socialdemocrații și liberalii se aliază, fiindcă doctrinele lor politice sînt opuse. Totuși,

ETICH

E TA

la noi în țară s-a mai întîmplat așa ceva prin 2012, dacă nu mă înșel, cînd s-a format Uniunea SocialLiberală (USL). Această uniune s-a consti­tuit împotriva președintelui de atunci, Traian Băsescu și a sfîrșit prin a se des­ trăma, fiind învinsă de adversarul său.

De data aceasta, cele două partide – PSD și PNL – se reunesc nu într-o uniune politică pentru toate rîndurile de alegeri de anul acesta, ci doar pentru alegerile europarlamentare. A fost, pentru mine, lucru de mirare. Nu am înțeles de ce se unesc la europarlamentare și se vor lupta la locale, parlamentare și prezidențiale.

Chipurile, ca să se opună extremismului.

Care extremism? (continuare în pag. 23) T.I.

Anticorpii marxismului

Vă supun atenției un interviu cu psihologul clinician Jordan Peterson, profesor la Universitatea Harvard și la cea din Toronto, în care acesta vorbește despre marxismul cultural care a cuprins o mare parte a civilizației occidentale și la care, noi, cei din Europa Centrală și de Est, sîntem imuni și putem ajuta astfel la îndepărtarea acestei „boli”. Altfel spus, sîntem imunizați contra comunismului și a marxismului ai căror cobai am fost vreme de 45 de ani, astfel încît sîntem în stare nu doar să le recunoaștem imediat, ci să și acționăm ca niște veritabili anticorpi împotriva lor. Noi, cetățenii disprețuiți ai Europei, idioții sau cum ne-au numit germanii aceia pe timpul pandemiei, fiindcă ne dădusem seama că vaccinurile anti COVID nu sînt tocmai în regulă, am ajuns astăzi să fim anticorpii ei contra marxismului.

Profesorul Peterson vorbește în termeni de specialitate, explicînd lucruri pe care le-ați citit de nenumărate ori în paginile acestei reviste și de care cu toții ne-am dat seama la vremea potrivită. Mai rămîne ca și restul europenilor să se trezească din Matrix-ul marxist în care se află momentan, iar noi avem un rol important în această trezire. Redau mai jos interviul cu micile mele comentarii acolo unde le-am considerat necesare. „La sfîrșitul lunii octombrie, «London Magazine» a găzduit o adunare conservatoare numită Alianța pentru Cetățenie Responsabilă (ARC). Inspirat și început de profesorul de renume mondial Jordan Peterson, acest eveniment în stil conferință și-a propus să ofere voce celor care se gîndesc la salvarea și consolidarea civilizației iudeo-creștine, în loc să o lase să alunece într-un declin controlat în mijlocul vinovăției post coloniale și al relativismului moral“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Tuturor vaccinaților: Ciocul mic!

Motto: ,,Persoanele vaccinate anti Covid-19 vor înceta să mai existe pentru societate – fie mor, fie vor fi niște legume!” (Dr. Roberto Petrella – Italia) Nu știu dacă vă mai aduceți aminte de un banc mai vechi despre Bulă, care își dorea nespus să moară toată lumea pentru ca, apoi, să vîndă casele. Ei bine, cam asta fac acum adepții Noii Ordini Mondiale, recenta pandemie nefiind altceva decît un program prin care se urmărește reducerea drastică a populației lumii.

Se urmărește cu orice preț ca ,,Populația Planetei să ajungă la cel mult 500 de milioane” (Ken Adachi – redactorul site-ului ,,Educate Yourself”), iar pentru a ajunge la acest număr, ,,Le vom lua pămînturile, locuințele (exact ca Bulă! – n.m.), resursele și bogăția, pentru a ne exercita controlul total asupra lor. Otrăvurile vor fi ascunse în ceea ce beau, mănîncă, respiră și poartă...” (John D. Rockefeller ,,Manualul de înrobire a omenirii”, 1882). Și asta au făcut, introducînd în vaccinul anti Covid-19 proteina spike, care se concentrează în diverse organe și determină grave afecțiuni, de unde și concluzia că ,,Orice simptom dezvoltat după vaccinare ARNM este ireversibil genetic” (Dr. Wolfgang Wodarg – Germania) sau, altfel spus, ,,ARN Mesager este cel mai cumplit coșmar al vaccinologilor” (dr. Robert Malone). Așadar, cioclii apocaliptici nu aveau nici o treabă cu vindecarea oamenilor, țelul lor fiind acela de a modifica genetica umană, ceea ce este inadmisibil. Spun asta pentru că aici este vorba de o inginerie dumnezeiască, în care, iată, adepții Noi Ordini Mondiale și-au prins urechile. Imbecilii ăștia cred că pot face omul, spre exemplu, cu șase degete la o mînă sau cu sîngele albastru, în loc de roșu. Ei au în plan introducerea în creierul uman a unui cip cu vreo 2-3 leduri, pentru a-l face pe om să gîndească cum vor ei.

Asta scrie și în Biblie: ,,Fiara îi silește pe toți să își însemneze fruntea sau mîna dreaptă cu numele fiarei sau cu numărul (666 – n.m.) numelui fiarei” (Apocalipsa 13.16-17), dar tot în Cartea Sfîntă mai scrie ceva, legat de ziua a șasea, cînd Dumnezeu a creat omenirea: ,,A făcut bărbat și femeie, i-a binecuvîntat și le-a zis: «Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pămîntul și supuneți-l!»” (Facerea, 1.27-28).

Păi, măi oameni buni, dacă Dumnezeu ne-a îndrumat să ne înmulțim și să supunem pămîntul, de ce nebunii ăștia vor să ne omoare și să modifice radical creația divină? De ce, dacă Dumnezeu ne-a dat poruncă ,,Să luăm toată iarba ce face sămînță de pe toată fața pămîntului și tot pomul ce are rod cu sămînță în el (deci să fim vegani – n.m.). Acestea vor fi hrana noastră” (Facerea, 1.29), cioclii apocaliptici ne-au dat ,,recomandarea” (a se citi... PORUNCA) de a mînca viermi, lăcuste sau gîndaci? Cum este posibil ca toți handicapații ăștia să susțină că – atenție! – bărbații pot rămîne însărcinați, putînd chiar alăpta copii? Noaptea minții, nu alta, așa cum este și în cazul Educației sexuale la copii, cosmetizată și ea sub forma ,,Educației sanitare”.

Cînd a creat omenirea, Dumnezeu a avut un ideal: ,,Precum în cer, așa și pe pămînt”, pentru că numai astfel pacea, dragostea și prosperitatea ar fi dominat lumea. Dar nu a fost să fie așa. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

Anticorpii marxismului

(urmare din pag. 21) „Aproximativ 1.500 de oameni, majoritatea din Europa și țări anglo-saxone, au fost invitați să împărtășească idei și să demareze construirea unei comunități internaționale. Mass-media a poreclit-o AntiDavos și, poate, pe bună dreptate. Timpul va spune dacă se poate ridica la acea desemnare. Cu toate acestea, provocările care au creat nevoia extremă pentru o astfel de alianță sînt aici și mereu prezente. Vytautas Sinica din Lituania s-a întîlnit cu Dr. Peterson pentru a vorbi despre efectul tulburător al ideologiilor, marxismului cultural în special și despre rolul unic pe care-l va avea Europa Centrală și de Est în războiul cultural care urmează”.

Motivul pentru călătoria în Lituania a profesorului a fost acela că domnia sa crede că Europa de Est, și aceasta ar include și statele baltice, joacă un rol cheie în blocarea marxismului moral și a războaielor culturale care se desfășoară în prezent. Citez din profesorul Peterson: „Voi ați avut marxism timp de șapte decenii și nu ați uitat. În timp ce noi în Occident nu știm ce înseamnă asta. Acele idei care pe voi v-au distrus sînt încă atractive pentru oamenii de aici, din Occident dar nu sînt atît de atractive pentru oamenii din Europa de Est, țările baltice și nici măcar pentru oamenii din stînga. De aceea văd că Europa de Est și statele baltice au avut un oarecare succes în a rezista ideilor care au avut mai mult impact în Occident”. „Reporter: Ați fost prima persoană care a introdus termenul de marxism cultural în mass-media, deși termenul încă nu este acceptat pe scară largă. Există mulți oameni care contestă ideea că există un astfel de curent precum marxismul cultural. Deci, ce este asta?

Dr. Peterson: Ei bine, viziunea marxistă asupra lumii, care are rădăcinile într-un resentiment mai vechi, aș spune, este că există opresori economici — care ar fi capitaliștii — și cei oprimați — care ar fi proletariatul, clasa muncitoare. Deci, există o dihotomie încorporată în marxism, care este practic o variantă a narațiunii opresor versus oprimat. Și ceea ce s-a întîmplat în anii 1970, cînd a devenit nepotrivit din punct de vedere etic să fii marxist, chiar și în Franța, este că marxismul tocmai s-a transformat într-un meta-marxism, sau marxism cultural, în care narațiunea opresor versus oprimat a fost extinsă pentru a include toate categoriile posibile.

Astfel, s-a extins în domeniul sexual, în domeniul etnic, s-a extins în gen și astfel, oamenii sînt împărțiți în diferitele lor clasificări potențiale și apoi subdivizați în asupritori și asupriți. Și atunci morala nu devine altceva decît sprijinirea celui ipotetic asuprit împotriva opresorului ipotetic. Unele dintre acestea au fost cu siguranță influențate de marxism, pentru că majoritatea postmoderniștilor, care se aflau la baza apariției acestor idei, erau marxişti declarați.

Deci, ideea că acest lucru nu este real este ca și cum ai nega evidentul.

Reporter: Oamenii cu mentalitate tradițională obișnuiau să creadă că problema politică era liberalismul, dar acum vorbim brusc despre marxism și asta îi încurcă într-o oarecare măsură. Deci, cum recunoaștem marxismul în practică? Sînt cote? Este vorba despre legile privind discursul instigator la ură?

Dr. Peterson: Marxismul împarte întotdeauna oamenii în grupuri. De îndată ce ai de-a face cu cineva care proclamă că nucleul identității este o afiliere la un grup, nu contează ce este – etnie, gen, sex, rasă, clasă socio-economică – ideile pe care le posedă au derivate în esență din presupoziții marxiste”.

Regăsim această afiliere la un grup în politicile de tip woke ce au apărut în ultimii ani și la obligarea oamenilor să se alinieze la ele sub sancțiunea ostracizării sale sociale. „O parte din motivul pentru care tinerii sînt atît de disperați să insiste că își definesc propria identitate este că totul le-a fost îndepărtat”, spune profesorul Peterson. Ei bine, continuă el, „familia este doar o instituție patriarhală;

nu ar trebui să ai copii, iar afacerile nu sînt altceva decît prădările capitalismului, iar toate aceste baze ale societății sînt distruse și-i lasă pe indivizi fără nimic.

Este o deconstrucție, care nu merge pînă la capăt, pentru că deconstrucționiștii nu-și distrug niciodată propriile lor capricii hedoniste. Este ceva de genul: «Ei bine, pot să fac tot ce vreau». Bine, cine este «eu» despre care vorbești? «Eul» este acum dorințele tale?

Dorințele tale imediate? Deci cu asta te identifici și crezi că ești tu? Presupune că ești furioasă, așa că acum nu ești decît furia ta. Asta e teoria aici? Sau poate nu ești altceva decît dorințele tale sexuale, sau nu ești altceva decît frica ta. Nu ești liber. Și de ce ești tu? Ce ești tu, prin definiție? Este o nebunie completă și dacă adopti ipoteza aceasta, vei avea genul de nebunie care te face complet intolerabil pentru tine și absolut incapabil să te înțelegi cu nimeni. Nu te poți înțelege cu cineva care spune: «Pot să fac orice vreau, oricînd vreau». Nimeni nu vrea să fie în preajma cuiva care se comportă astfel. Îți dorești pe cineva care te tratează mai bine decît te tratezi tu pe tine însuți. În mod optim, asta ți-ai dori și te străduiești într-un fel pentru asta într-o căsnicie, dacă ai vreun sentiment și îți iubești partenerul. Și asta este la fel și cu relația pe care o ai cu copiii tăi. Foarte des, părinții își vor iubi copiii mai mult decît pe ei înșiși.

Poate că nu ar trebui să fie așa; poate că ar trebui să aibă mai multă considerație pentru ei înșiși, dar cel puțin ei găsesc un ordin superior de a fi în dragostea pe care o au pentru copii.

Unul dintre lucrurile pe care le-am văzut cînd am avut copii mici a fost că chiar și cei mai nebuni băieți de pe stradă, oameni răniți, se străduiesc să fie mai buni cu copiii. Aproape toată lumea este mai bună în preajma copiilor. Ne găsim sinele mai bun în slujirea celorlalți. Știm acest lucru din punct de vedere tehnic: nu există nici o diferență între a te gîndi doar la tine și a fi nefericit. Tehnic, dacă faci o analiză statistică și te uiți la relația dintre emoție și cunoaștere, unul dintre cei mai buni indicatori ai mizeriei este conștiința de sine; sînt acelasi lucru. Așa că atîta timp cît ești obsedat de ceea ce îți dorești, vei fi complet nefericit”.

Profesorul Peterson, după cum observați, spune, în expresii tehnice, lucrurile pe care noi toți le gîndim, le intuim dar nu știm să le exprimăm astfel. Ați văzut fericire în ochii obsedaților de natură care distrug picturile celebre aruncînd cu ulei pe ele sau lipindu-se cu mîinile de asflat? Nu. Eu am văzut niște oameni privind în gol, fără strălucire în priviri, preocupați de niște obsesii absolut nesănătoase. Ați văzut fericire în ochii manifestanților de la paradele „pride”? Eu am văzut exaltare și bucurie forțată, dorința de a ieși în evidență prin extravaganțe, fiindcă au nevoie de evidențiere ca să se ridice în ochii proprii prin ceva, iar asta le e cel mai la îndemînă. „Reporter: Să trecem la alt subiect. Tu ai fost cel care a numit legile pronumelor «totalitare» și asta a fost un șoc pentru mulți oameni. Cum putem numi lucrurile, legile și practicile «totalitare» în societățile democratice? Ce este totalitar la acele legi ale pronumelor?

Dr. Peterson: Ei bine, într-o democrație consti­ tuțională, există limite la ceea ce poate face majoritatea.

Ei nu pot încălca drepturile tale intrinseci, iar cel mai intrinsec dintre drepturile intrinseci (cred că este chiar deasupra dreptului la viață) este dreptul la libertatea de exprimare. De ce? Pentru că nimeni nu poate gîndi fără libertatea de exprimare. Nu există nici o diferență între libertatea de exprimare și libertatea de gîndire; sînt același lucru. Ne gîndim chiar acum, tu și eu, purtînd această conversație, și dacă nu sînt liber să vorbesc, nu sînt liber să gîndesc. Și dacă cetățenii tăi nu sînt liberi să gîndească, societatea va muri, pentru că gîndul este înlocuitorul morții. Gîndim ca să nu murim.

Așadar, de îndată ce guvernul calcă peste libertatea de exprimare, și-a depășit limitele. Aceasta este o parte a ideii că guvernul trebuie să existe într-un domeniu al drepturilor intrinseci. Nu pentru că statul îți acordă drepturile; pentru că statul nu s-ar menține dacă

RM

ar fi compus din cetățeni cărora le este interzis să gîndească. Pur și simplu se va osifica și se va prăbuși.

La fel cum o vei face și tu dacă nu mai gîndești.

Deci, cînd guvernul meu a spus: «Iată cuvintele pe care trebuie să le spui», am spus: «Nu, nu, greșit», fiindcă îmi este frică de consecințele faptului de a nu putea gîndi liber. Cu ce ai de gînd să mă ameninți?

Pierderea locului de muncă? Nu-mi pasă. Mi-aș pierde slujba într-o secundă dacă ar fi să fie asta, decît sămi pierd limba. Pot obține o altă slujbă, nu pot obține o altă limbă. Și eu am avut dreptate în privința asta: am spus Senatului în 2016 în Canada că legislația lor idioată va produce o epidemie psihologică. Le-am spus direct că le va afecta tineretul. Știam asta pentru că cunoșteam literatura și exact asta s-a întîmplat. Și nu regret asta nici măcar o secundă. Într-un fel, această poziție a schimbat puțin lumea. Sîntem aici din această cauză și multe lucruri au început din această cauză.

Da, și toată lumea mi-a spus: «Tu faci din țînțar armăsar, ce ai împotriva oamenilor transexuali?». Numi pasă. Atitudinea mea față de persoanele trans este ceva de genul: «Uite, aș prefera să nu o faci, dar dacă ești adult, poți să faci ce vrei. Asta e problema ta. Cred că este o eroare îngrozitoare și nu-mi pot imagina cum va funcționa asta pentru tine». Și aș prefera să nu se întîmple, dar... În acest sens, sînt un liberal, fiindcă nu poți călca pe domeniul libertății. Și asta înseamnă că oamenii trebuie să fie liberi să facă greșeli îngrozitoare. Și în ceea ce privește transformarea trans, probabilitatea ca să fie o greșeală este sigură, în ceea ce mă privește. Nu pentru că am prejudecăți.

Bănuiesc că am avut de-a face cu o gamă mai largă de oameni decît 99,9% dintre oamenii pe care îi vei întîlni vreodată.

Am avut de-a face cu tot felul de oameni în practica mea clinică. O gamă foarte largă de oameni. Deci, nu este o prejudecată. Acești copii trans veneau și spuneau: «Voi interferați cu noi». Nu, nu ai idee ce îți vor face lucrurile pe care le faci. Nu ai nici o idee. Și știu ce îți va face. Nu sînt dușmanul tău pentru că mă opun modului în care te distrugi. Ăsta nu este un inamic. «Îmi rănești sentimentele», spun ei. Ei bine, îți distrugi corpul permanent; plătești măcelari să o facă.

Persoana care se opune acestui lucru este prietenul tău, chiar și atunci cînd nu-l consideri astfel.

Reporter: Ați spus că țările post-sovietice din Europa Centrală au experiență practică cu marxismul și acum, în urma marxismului, despre care am vorbit aici, credeți că popoarele și națiunile din această regiune au un fel de misiune, o datorie de a vorbi despre asta lumii?

Dr. Peterson: Cu siguranță, și pot să văd asta cînd călătoresc prin Europa de Est. Am călătorit destul de mult prin zona aceea. Oamenii de acolo sînt tulburați de susceptibilitatea Occidentului bogat și privilegiat față de aceste idei moraliste nesăbuite. Dar voi, băieți, aveți experiență cu asta și cred că există mai multă rezistență în Europa de Est. Asta am observat. Ungaria este un exemplu bun, la fel și Polonia. Și Ungaria a fost denigrată peste tot în Occident. Adică, am avut probleme pur și simplu pentru că m-am dus în Ungaria și am vorbit cu oficialii de acolo. «Vorbiți cu fasciștii» mi s-a spus. Ei bine, ei nu mi se par a fi fasciști, pe cît îmi păreți mie voi, criticii, a fi comuniști. Știu că există încă multă corupție în Europa de Est, chiar și după standardele Europei de Vest. Sînt sigur că în Ungaria, de exemplu, nu lipsește corupția, dar asta nu înseamnă că ceea ce face guvernul maghiar este în esență fascist, și cu siguranță nu înseamnă asta doar pentru că maghiarii nu sînt pasionați de ideile comuniștilor occidentali. Și îmi place foarte mult președintele Ungariei. Îmi place foarte mult și politica lui privind familia. Cred că a înțeles exact asta și este un pas important înainte. Așadar, cred că țările din Europa de Est au un rol foarte important de jucat pentru că ar putea ajuta civilizația occidentală”.

Așadar, avem datoria să facem tot ce putem ca să scăpăm civilizația occidentală de marxismul care a început să o stăpînească. Cum zicea Caragiale: „Ori toți să murim, ori toți să scăpăm”.

RM

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

23

Pericolul alegerilor europarlamentare

local de la PNL, spre exemplu, o să voteze la fel și la europarlamentare, ceea ce va duce la o creștere a numărului de aleși din PSD și PNL care vor întări grupurile PPE și PSE din Parlamentul European.

Dacă europarlamentarele se organizau separat de locale, tendința românilor de a vota cu partidul românesc preferat ar fi propulsat AUR pe primul loc și i-ar fi trimis în Parlamentul European cu un număr mare de aleși, făcînd de rîs partidele aflate acum la guvernare și dînd un semnal puternic națiunii despre partidul cu care ar trebui să voteze și la alegerile parlamentare din toamnă, ceea ce ar fi fost extrem de periculos. De aia comasare și coaliție contra partidelor extremiste.

Ce trebuie să reținem de aici?

1. Alegerile europarlamentare sînt la fel de importante ca cele naționale și trebuie să ne informăm despre ideile partidelor europene ca să nu ne plîngem după aceea „că ăia de la Bruxelles sînt niște incompetenți care ne conduc prost”.

2. Eticheta de partid extremist e, în cele mai multe cazuri, o minciună. Exemplul Georgia Meloni e unul grăitor. Femeia a fost numită extremistă și fascistă cît timp cei care ne conduc de la Bruxelles au crezut că le este potrivnică. Cum „s-a dat pe brazdă” a devenit frecventabilă și nu mai zice nimeni nimic de ea. În concluzie, întrebați cît mai des „de ce?” și mai ales căutați răspunsul la întrebare fiindcă aveți, nu-i așa, lumea întreagă în vîrful degetelor.

Tuturor vaccinaților: Ciocul mic!

la sfîrșitul anului 2023, cînd se blocase recalcularea pensiilor din lipsa banilor, Armata română a semnat niște contracte-cadru pentru dotarea popotelor, care nu mai există. S-au comandat mașini de gătit pe gaz, cu cuptor, mașini electrice de curățat cartofi, mixere, mașini de spălat vase, friteuze electrice, vitrine frigorifici din inox, hote de perete, mașini de feliat mezeluri, linii de autoservire, vitrine calde, grătare electrice, tigăi basculante, marmite electrice etc. Adică, un fleac de cîteva milioane de euro. Săracul Putin, cît nesomn va avea el de acum încolo! De fapt, aici este vorba de o premieră mondială: să te gîndești cum îți vei organiza petrecerea pentru victoria într-un război, pe care nici nu l-ai început. Numai niște guvernanți idioți, cum sînt cei din România, se pot mîndri cu astfel de premiere. În România s-a demonstrat cel mai bine că Jacques Attali, un proeminent adept al NOM, a avut dreptate cînd a spus că planurile sataniste se vor realiza în totalitate pentru că... ,,IDIOȚII vor merge singuri la tăiere!”.

Acum, să nu care cumva să spuneți că toți cei care v-ați vaccinat nu ați făcut pact cu Diavolul. Nu vă mirați, stimați vaccinați, că Dumnezeu v-a dat o VIAȚĂ și voi v-ați bătut joc de ea. Unii dintre voi ați pus-o pe tavă Satanei pentru doi mici și o apă plată sau pentru un voucher de 100 de lei.

Ce, ați uitat cînd pe cei nevaccinați îi făceați ,,ires­ ponsabili” (Iohannis) sau ,,teroriști” (Cîțu)? Iată, a venit vremea să conștientizați faptul că voi, vaccinații, ați participat la o SINUCIDERE ÎN MASĂ, unică și ultima în istoria omenirii. Legat de asta, aflați că sinucigașii nu mai au dreptul la slujbă bisericească după ce mor. De fapt, cei vaccinați nu ar trebui să mai intre în nici o biserică, din moment ce s-au lăsat ademeniți de Satana. Chiar și preoții care s-au vaccinat nu mai au dreptul să spurce altarul vreunei biserici. Totodată, e musai să se dea o lege – precum Punctul 8 de la Timișoara 1989 –, în sensul ca toți politicienii care s-au vaccinat, au susținut sau au participat la acea cacealma planetară, să-și ia adio și de la politică, și de la viața publică. Cu sataniști, criminali și sinucigași nu poți conduce nici măcar un sicriu pînă la mormînt, darămite o țară aflată în ruină. Știu că opiniile pe care le-am dezvoltat în aceste rînduri vor aprinde anumite orgolii, dar mai mult ca sigur că acestea provin din niște suflete triste, care nu au avut încredere în Dumnezeu, fiindcă altfel se rugau: ,,Nu ne duce pe noi în ispită/ Ci ne izbăvește de cel viclean!”.

Oricum, spun și eu, la fel ca poetul Corneliu Vadim Tudor: ,,Mă rog pentru voi, în vremuri infernale/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (,,Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!”).

P.S. – Acum, cînd tocmai am scris aceste rînduri, am fost anunțat că un prieten bun s-a dus la stele. Se vaccinase și, din cauza serului ucigaș, a făcut o complicație gravă la pancreas. A murit în chinuri, rugîndu-se continuu să mai trăiască, fiindcă iubea viața. Lucrarea Diavolului a fost atît de precisă, încît nici bunul Dumnezeu nu a putut să-l salveze. Totuși, poate îl va ierta pentru marele păcat de a fi trecut în tabăra celor care amestecă în cazanele cu smoală încinsă la foc continuu...

(urmare din pag. 21) Mi-am dat seama în final că se refereau la AUR și așa am deslușit înțelesul deciziei de a merge împreună doar la europarlamentare.

Cele două partide românești conduse de Ciolacu și Ciucă sînt membre ale grupurilor europarlamentare PPE (Partidul Popular European) și PSE (Partidul Socialiștilor Europeni). Cele două formațiuni politice europene formează o majoritate consistentă cu ajutorul căreia trec prin Parlamentul UE toate năzdrăvăniile care ne revoltă: politica climatică – faimosul „Green Deal”; politica de gen; politicile contra familiei cu părinte1 și părinte2; cumpărarea de vaccinuri inutile anti COVID pe miliarde de euro din banii noștri, ai tuturor; politicile agricole care au provocat răscoalele țărănești de la începutul acestui an din toată Europa; conducerea și birocrația de tip sovetic etc.

De vreun an de zile, pe cei din PPE, PSE și Renew Europe îi sperie rău posibilitatea ca după alegerile din 9 iunie a.c. partidele conservatoare, suveraniste, naționaliste, cu politici normale, să cîștige multe locuri de europarlamentari și să le facă o opoziție mai puternică decît pînă acum, blocîndu-le la vot năzdrăvăniile de care spuneam mai sus și altele de care încă nu știm. Din acest motiv au început să repete aceeași poezie despre

(urmare din pag. 21) Omul a păcătuit, s-a vîndut Diavolului, iar războaiele s-au ținut lanț. De fapt, războaiele au devenit baza metaforică a luptei dintre noul Dumnezeu monoteist și oponentul său malefic, Satana, căruia adepții Noii Ordini Mondiale i-au jurat credință și nu de ieri, de azi, ci cu sute de ani în urmă. În cartea sa, ,,Ierarhia conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”, John Coleman ne spune că ,,Noua Ordine Mondială își va îndeplini visul sub genericul «Prin haos, la ordine». Un asemenea haos ar necesita eliminarea suveranității naționale, a identității și a mîndriei naționale. Forța morală a națiunilor va fi slăbită, iar șomajul în masă va demoraliza întreaga societate. Se vor desființa noțiunile de RELIGIE și FAMILIE”.

Fără prea mare efort se poate constata că toate aceste scenarii seamănă izbitor cu ceea ce se întîmplă astăzi în România. Aproape că sînt interziși prin lege termeni ca SUVERANITATE, PATRIOTISM și NAȚIONALISM. Amintiți-vă de Alina Gorghiu, politiciana care, timp de aproape un an de zile, a luat cuvîntul zilnic în Parlamentul României, spunînd doar atît: ,,Trebuie să cedăm suve­ ranitatea țării Uniunii Europene!”. Ce să mai vorbim de faptul că deciziile privind Educația, Sănătatea și Justiția nu se mai iau în țară, ci vin în plic de la Bruxelles. Biserica a depus armele, iar generația tînără a fost îndobitocită prin intermediul tehnologiei sofisticate. Nu mai e cazul să gîndească, să treacă prin procesul acumulării de cunoștințe, totul se obține rapid pe un ecran, după apăsarea unor taste. Inteligența artificială (robotul) ia în stăpînire, treptat, inteligența naturală a omului, care devine sclavul său. Chiar și intrarea în Uniunea Europeană a reprezentat un soi de repetiție generală pentru înfăptuirea Noii Ordini Mondiale la nivel planetar.

Cum au reacționat românii în fața acestui tăvălug apocaliptic? Simplu: precum baba în timp ce țara arde, sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea zi, lumea L-a negat pe Dumnezeu”. Deși, după cum stă scris în Biblie, trăim cele din urmă vremuri, politicienii români o ard pe petreceri, fac concedii de lux, se gîndesc numai la alegeri și execută mecanic orice ordin satanist.

Priviți-l, de pildă, pe Iohannis, căruia, sanchi, i se rupe sufletul de dragul țării, dar prefăcătoria sa ne-a umplut de dezgust, fiindcă ,,Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot” (Elis Râpeanu). Dar cine să ne apere și să rezolve problemele țării, din moment ce ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Practic, trăim vremuri de coșmar, și asta pentru că ,,Zadrnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

partidele extremiste care, dacă ajung la putere, o să ne facă probleme tuturor. De ce sînt numitele partide, extremiste, nu ne explică. De ce lasă să plutească asupra lor bănuiala de nazism și de fascism atunci cînd plusează și le numesc „extremă dreaptă”, deși nimic din activitatea lor nu justifică un așa epitet, putem presupune.

Cert este că ideea asta au preluat-o și Ciucă și Ciolacu pentru că, na, trebuie să facă parte din corul european al celor care-i susțin și ale căror legi le votează, uneori, aș zice eu, contra intereselor României. Problema e aceea că majoritatea cetățenilor români cu drept de vot habar nu au ce e aia un partid extremist și nici măcar nu-i interesează.

Cum scriam săptămîna trecută în „Tribunul”, pentru cei mai mulți oameni alegerile parlamentare sînt „o prostie degeaba”, la care nici nu s-ar duce să voteze, deși din punctul meu de vedere sînt cele mai importante fiindcă ceea ce se decide la Bruxelles ne influențează nu doar viețile, cît mai ales suma de bani din buzunare. Pentru că PSD și PNL și-au dat seama de asta, au decis nu doar să se prezinte împreună la alegerile europarlamentare, ci să le și comaseze cu alegerile locale pentru care interesul românilor e implicit mai mare decît pentru celelalte. Un alt aspect important e acela că românii care votează la europarlamentare votează în proporție de aproape 50% cu partidul românesc preferat.

Pe cale de consecință, dacă votează primarul și consilierul

Am ajuns în această stare pentru că, în România, s-a aplicat mănușă Protocolul nr.8 de organizare și funcționare a NOM, care prevede că ,,Puterea statală va fi pusă în mîinile unor persoane care se vor supune orbește instrucțiunilor NOM și ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să există un abis”. Acum, ce mai putem spune, de pildă, după ce Iohannis a semnat într-o veselie contracte de achiziție a unor armamente de mîna a doua, în timp ce românilor le spunea că ,,Nu sînt bani pentru mărirea de pensii și salarii” și că, ,,pas cu pas”, ca urmare a ,,lucrului bine făcut”... ,,Țara a eșuat!”? Ăsta da Diavol, ca, de altfel, toți guvernanții țării, niște ,,viermi, maimuțe, șobolani și lipitori” (Dan Puric). Asta îmi amintește de o glumă despre un ,,News alert” transmis către populație: ,,Iohanis și miniștrii din guvern au fost răpiți de teroriști, care amenință că, dacă nu se plătește recompensa, toți vor fi stropiți cu benzină și li se va da foc. Miloși și săritori din fire, românii au organizat o chetă națională. Pînă acum s-au strîns 12 tone de benzină și 427 de brichete”.

Sigur, ne putem amuza, căci orice este posibil. Astfel, a fost posibil ca, din 23 de milioane de locuitori ai României, în 1989, astăzi să avem vreo 19 milioane, din care – atenție!

– 8-9 milioane de români sînt plecați în alte țări. Mai mult, din cei rămași, 5 milioane sînt înregistrați ca fiind bolnavi sub diverse forme. Dacă stăm bine și ne gîndim, în România nici nu ar mai trebui să se aplice exterminarea în masă prin vaccinare. În maximum 10-20 de ani, aici va mai rămîne doar cel care trebuie să stingă lumina.

Cînd îi aud pe ăștia spunînd că ,,trebuie să ne apărăm țara de ruși”, mă apucă scîrba și ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Viața românească”). Adrian Păunescu spunea același lucru, în alt fel: ,,Abia mai pot trăi în țara mea/ De viermii care-mi colcăie la ușă,/ Miroase-a putregai și a cătușă/ Și eu din calea lor nu pot pleca”(,,Viermii”). Și, la urma urmei, dacă ,,Țara a eșuat!” (Iohannis), ce țară vreți să apărați, idioților? Și cum vreți să o apărați, cu achiziții pe caiet, adică să pătiți comanda și apoi să stați cu ochii-n soare, așteptînd marfa, așa cum ați făcut pînă acum?

Păi, dacă numai în anul 2023, șase mii de cadre militare au plecat din sistem, oare despre ce armată vorbim? O fi vorba de o armată cu cca. 4.000 de generali de tot soiul, o armată blocată în imobilitate, fără soldați, fără legi, fără solde, fără armament, fără sprijinul uei industrii militare naționale și fără șefi competenți?

Ei bine, răspunsul la aceste întrebări îl veți găsi dacă vă întoarceți cu 35 de ani în urmă, cînd s-a hotărît ca această țară să-și distrugă fabricile și uzinele, fermele agricole și minele, să-și vîndă pe nimic resursele și inteligența umană.

Tot atunci s-a ales praful de Educație, Cultură, Sănătate, Comerț, Turism, Justiție, Biserică, Armată ș.a.m.d. Tot e bine, însă, că luminița de la capătul tunelului a văzut-o cineva și a decis să pregătească armata română pentru a sărbători cum trebuie victoria împotriva Rusiei. Astfel,

24

Nr. 1732 l 27 februarie – 4 martie 2024

RM

AUR susține producția românească prin protejarea producătorilor

AUR a venit cu soluții concrete pentru guvernarea României! Reprezentanții AUR au demonstrat că știu să facă opoziție, iar anul acesta vor face pasul următor. Încă din 2023, AUR a prezentat soluțiile pentru guvernarea țării în interesul românilor.

Partidul condus de George Simion a luptat în mai multe rînduri și cu toate riscurile de rigoare, pentru a ne putea păstra copiii acasă, pentru a ne păstra bogățiile naturale și a le folosi în beneficiul românilor. România se află într-un moment de cotitură al evoluției și istoriei sale. Trăim o perioadă în care românii nu mai cred în Guvern, nu mai cred în stat, nu mai cred în partide politice și în politicieni. Se simt trădați, sînt dezamăgiți și, în același timp, așteaptă o speranță. România are nevoie astăzi de o schimbare radicală a politicii românești și a destinului nostru național. Această schimbare o poate face numai poporul român. La fel cum s-a întîmplat în Italia și în alte state ale Europei, o forță suveranistă poate cîștiga următoarele alegeri. Dacă actuala coaliție și actualele partide care ne conduc de 33 de ani nu pot și nu vor să îmbunătățească viața românilor, noi credem cu tărie că se poate. În plan economic și social AUR propune și va face o simplificare a fiscalității. Trebuie să rămînă mai mulți bani la dispoziția firmelor românești și a salariaților români. Pentru com­ paniile cu o cifră de afaceri mai mică de 5 milioane de euro stabilim un impozit pe cifra de afaceri de 2%.

Pentru companiile cu cifra de afaceri egală sau mai mare de 5 milioane de euro se va aplica un impozit pe profit de 16%. Pentru cei care nu sînt corecți cu poporul român și care nu își declară profiturile în România se va institui o taxă de 1% din cifra de afaceri. Societățile comerciale cu o cifră de afaceri mai mare de 50 de milioane de euro vor plăti anual impozit pe profit de 16%, dar nu mai puțin de 1% din cifra de afaceri.

Astăzi firmele românești sînt decapitalizate, iar băncile oferă împrumuturi la dobînzi foarte mari, cămătărești. Anual mii de firme sînt închise

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

pentru că sistemul bancar nu este un partener corect ci mai degrabă un vînător de chilipiruri. Avem nevoie de bănci românești cum ar fi Banca de dezvoltare, Banca Agricolă și Banca Românească pentru Locu­ ințe și Consolidare, bănci care să asigure finanțarea ieftină a economiei româ­ nești și nu una speculativă care distruge afacerile românilor. AUR nu uită nici de românii care sînt dincolo de granițele țării, pentru că avem o Românie dincolo de România și trebuie să îi ajutăm pe acei români să își dezvolte afaceri, chiar și acolo unde se află azi. Extindem activitatea CEC Bank în exterior, acolo unde avem comunități românești puternice, pentru a putea crea o rețea internațională de magazine și produse românești.

Astăzi România nu mai produce aproape nimic.

Capacitatea industrială de producție a țării a fost distrusă. Este nevoie să reconstruim economia țării.

Vom asigura finanțări nerambursabile parțial sau total

de la bugetul de stat sau din fonduri europene pentru a sprijini industria prelucrătoare a resurselor de care dispunem. Astăzi povara ineficienței statului român cade pe umerii salariatului român. Cine le spune românilor că avem cele mai mici taxe din Europa îi minte. Reducem drastic taxele, contribuțiile la sistemul de pensii, asigurări sociale și sănătate pînă la un nivel maxim cumulat de 25% din salariul angajatului pentru primii 5.000 lei din salariul brut.

Concomitent cu acest lucru vom crește gradual salariul minim pînă la valoare de 5.000 de lei brut România, în viziunea AUR, trebuie să își păstreze suveranitatea, iar moneda națională reprezintă unul dintre elementele de suveranitate ale statului român.

Tocmai de aceea, AUR își asumă să nu renunțe la moneda națională, să nu adere la moneda unică euro și nu va renunța la plățile efectuate în numerar.

Moneda fizică va exista în continuare într-o guvernare AUR și nu vom institui nici un mecanism digital de control al populației sau inginerie socială.

AUR susține că românii trebuie să fie liberi să opteze dacă doresc să folosească plățile cu numerar sau cu cardul.

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.