România Mare, nr. 1714

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Țările fac război pentru mîndria rănită, fără a-și da seama că războiul le va provoca umilințe infinit mai mari.

CornELIU VADIm TUDor

Cum s-a ajuns aici?

În 1897, la Primul Congres Sionist, s-a proclamat scopul de „a stabili o casă pentru poporul evreu în Palestina securizată sub legea civilă”. Totuși, sionismul a fost privit cu suspiciune de către conducătorii otomani și nu s-a putut realiza un progres major. Între 1904 și 1914, aproximativ 40.000 de evrei s-au stabilit în Palestina (al doilea aliyah). În 1908, Organizația Sionistă a stabilit Biroul Palestina (de asemenea cunoscut ca „Biroul Eretz Israel”) în Jaffa și a început să ducă o politică de stabilire sistematică în Palestina. Migranții erau majoritatea din Rusia (care includea Polonia), scăpînd de persecuție. Primul oraș în întregime vorbitor de ebraică a fost Ahuzat Bayit, înființat în 1909 (ulterior denumit Tel Aviv). Au fost publicate ziare și cărți în ebraică. Au fost înființate, de asemenea, partide politice și organizații sindicale.

Pe parcursul Primului Război Mondial, cei mai mulți evrei i-au susținut pe germani pentru că luptau contra Imperiului Rus care îi considera pe

evrei drept dușmani. În Marea Britanie, guvernul a căutat sprijinul evreilor pentru o varietate de motive printre care și acela de a obține susținerea evreilor americani pentru o intervenție americană de partea britanică.

Existau deja membri ai guvernului britanic care simpatizau mișcarea sionistă, inclusiv primulministru David Lloyd George. În ultima parte a anului 1917, armata britanică (care includea și o importantă legiune evreiască) i-a alungat pe turci din Palestina, iar Ministrul de Externe britanic, Lordul Balfour, a trimis o scrisoare către Lordul Rothschild. Scrisoarea a devenit cunoscută, cu timpul, drept Declarația Balfour din 1917. În cadrul acesteia era stipulat faptul că Guvernul britanic „vedea favorabil fondarea în Palestina a unui cămin național pentru poporul evreu”.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor horECA

România anilor 1920 în însemnările unui colonel englez (II)

În Transilvania, după cîteva succese militare, Armata română a suferit mari pierderi, fiind nevoită să bată în retragere. Averescu s-a opus atunci planului care punea accent pe numărul efectivelor şi nu pe calitatea acestora, dar Brătianu, vorbind în calitate de prim-ministru, a avut cuvîntul hotărîtor. Planul său urma să fie pus în aplicare în ajunul prăbuşirii Puterilor Centrale: Germania, Austro-Ungaria, Turcia etc., moment în care România avea să apară pe teren cu forţe masive şi să-şi impună propriile condiţii. Dar, în realitate s-a întîmplat altfel: Puterile Centrale şi-au concentrat forţele mult mai mari, în timp ce efectivele Armatei române au trecut Carpaţii în Transilvania în mai multe coloane dispersate, dînd astfel posibilitatea nemţilor să lovească din plin.

Averescu se afla la comanda Armatei a II-a, dar după dezastrul de pe Dunăre, la Turtucaia (azi Tuta-Kran), în Bulgaria, el a fost trimis în sud să redreseze situaţia; aşa că, fiind în prima linie, nu putea fi făcut responsabil de derularea planului girat de Brătianu, întocmit de şeful său de cabinet, generalul Iliescu, un inginer în vîrstă, aflat la pensie, care şi-a zburat creierii cînd planul a eşuat.

În legătură cu o eventuală închidere a strîmtorii Dardanele ca urmare a izbucnirii războiului

dintre Grecia şi Turcia, Alexandru Averescu şi-a manifestat îngrijorarea că măsura nu va fi de bun augur nici pentru România, nici pentru alte ţări care foloseau această cale navigabilă pentru transportul internaţional de mărfuri.

Conflictul greco-turc a apărut după încheierea Tratatului de pace de la Sѐvres din 1920, cînd Grecia a dobîndit, cu susţinerea Angliei, Izmirul (Smirna), teritoriile mărginaşe şi malul european al strîmtorii Dardanele. Turcia a redobîndit teritoriile respective în contextul în care a izbucnit revoluţia condusă de Kemal Atatürk şi care a condus la alungarea sultanului şi proclamarea republicii turce. Printr-un nou tratat de pace încheiat la Lausanne, în 1923, au fost anulate prevederile Tratatului de la Sѐvres, Turcia reintrînd astfel în totalitatea drepturilor asupra teritoriilor aflate în dispută.

Strîmtoarea Dardanele uneşte Marea Marmara cu Marea Egee pe o distanţă de 65 km, cu lăţimea între 1,5 și 7 km. Regimul navigabil din Dardanele şi Bosfor a fost reglementat abia în 1936, prin Convenţia internaţională de la Montreux, Elveţia, privind regimul juridic al celor două strîmtori.

(continuare în pag. a 12-a)

Traducere şi adaptare Ion TUDorAChE

Nu-i pace sub mãslini

motto: „Iarăși nu-i pace sub sfinții măslini/ Omorîți de bombe pînă la rădăcini...”

Acolo unde, cîndva, Isus Christos Călca pe pămîntul făgăduinței, Cultivînd pace, în numele credinței, Aducînd, pentru oameni, stelele jos;

Acolo unde s-a bucurat și-a pătimit Pentru ca pacea peste oameni s-adie, Și-a plătit, într-o lume pustie, În cuie, pe crucea de lemn, răstignit;

Acolo unde a înviat pentru ca noi Să nu pierdem speranța și libertatea, Astăzi bubuie tunul, și moartea Amintește lumii de un nou război.

Din orgolii exacerbate și crude Două popoare ale pămîntului sfînt Nu mai au loc alături, pe acest pămînt, Dar, nici să plece în bejenie n-au unde.

Atunci, rezultanta e crimă, teroare, Folosite ca mod de a face dreptate, Toată dinamica seamănă moarte, Și pentru om cît și pentru o floare.

De ce nu pot două popoare trăi În armonie și pace între hotare?

Pe pămîntul sfînt durerea e mare Cînd ura hotărăște cine și cum va muri.

Ce păcat că ați omorît un gînd frumos Și curat ca o lacrimă de rouă, Acel gînd adus de Isus, cu „PACE VOUĂ”!

Dar voi ați coborît treapta lumii de jos Și treceți popoare printr-o teroare nouă!

Nu-i un blestem că L-ați răstignit pe Christos?

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Moș Arțag Pîrțag are nevoie de ciomag F Călugărul Vasile o va lăsa însărcinată pe Cornelia Nistoreasca F Bădiceanu-Ciment e acuzat că face trafic ilegal de alcool F Victor Ciorbea va fi prim-ministru în America

F Mafia S.P.P. a rămas pe loc F Vînătorii de capete

PArTEA A III-A

F Originală democraţie, nimic de zis! În doar 8 ani, românia a avut nu mai puţin de 6 prim-miniştri:

Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Gavril Dejeu (interimar) şi, Dumnezeu cu mila, cine va fi desemnat zilele acestea... F Pătrunderea agresivă în Transilvania a companiei ungare de petrol MOL, care construieşte, cu o frenezie foarte suspectă, sute de staţii de benzină şi de motorină, are un singur scop: în caz de „stare de urgenţă“ (război), Armata Română şi populaţia să fie complet paralizate, să nu mai poată utiliza nici un vehicol. F Am mai aflat că numeroşi etnici maghiari din Ardeal primesc bani împrumut de la Băncile din Ungaria şi Austria fără dobîndă. În mod prioritar, aceştia cumpără, în draci, pămînt. O să le dăm noi pămînt... F Aşa-zişii liberali se păruiesc ca muierile: Valeriu Stoica şi nicolae Manolescu au sărit la creasta lui Viorel Cataramă şi C.P.Tăriceanu. Nici n-a intrat bine în P.N.L., prin sufocarea, cu perna, a P.A.C. (care a decedat) şi uite că Fasolescu a şi băgat zîzanie în formaţiunea pe care a luat-o din mers, pentru a mai gusta o dată din onorurile funcţiei de senator. În plin vacarm, declanşat de cei 4 la ultimul Congres al P.N.L., Mircea Ionescu-Quintus a explodat: „Asta ne trebuia acum. Să ne facem de rîs în faţa Ţării. Sîntem penibili!“. F În finala Campionatului Mondial de hochei pe gheaţă (Grupa C), desfăşurată la Budapesta, meci care avea să desemneze formaţia ce va pătrunde în grupa valorică B, Naţionala româniei a fost jefuită la drumul mare: după ce a condus-o pe Ungaria cu 2-0, România avea să fie învinsă, cu 3-2, de un derbedeu de arbitru elveţian, pe nume Kurmann. Ce nume spurcat! Băi, Kurpictat, spune sincer, cît ţi-au dat? De remarcat că spectatorii unguri ne-au făcut pe noi, românii, tot timpul „ţigani“ iar Tricolorii au fost, efectiv, călcaţi cu patinele pe faţă şi pe mîini. Barbară Ţară, Ungaria! Brrr, ni se face părul măciucă. Va fi nevoie să-i mai dăm şi-a 3-a bătută în secolul ăsta, altfel nu se cuminţeşte. F Într-o emisiune difuzată de Antena 1 (studioul din Piteşti), fostul prim-ministru nicolae Văcăroiu a fost întrebat de unde i se trage reputaţia de machitor. Răspunsul senatorului de Argeş a fost mortal: „Mulţi dintre cei apropiaţi mie ştiu că eu chiar nu beau deloc. Legenda asta a fost lansată de «Academia Cațavencu», care a și insistat mereu asupra ei. Mircea Dinescu mi-a cerut, la un moment dat, o aprobare, ca să-şi cumpere vila în care locuieşte. Eu n-am fost de acord“. Carevasăzică, Fulgerică din Slobozia se face iar că lucrează, vrea să pună strungăreaţă pe ditamai viloiul, de 15 camere. Că deh, el e dizident! F Reţineţi un nume de scuipătoare publică: Cora Cristian Muntean, o bagaboantă de la „Excrementul zilei“, care a scris numai minciuni despre grandioasa manifestare românească din Tg.Mureş. La aşa patron (Nistorescu) aşa slugă (Cora, salteaua tuturora). F Destituit, abuziv, de Boris Elţîn, împreună cu aproape întregul Guvern Cernomîrdin, ministrul rus de Interne, Anatoli Kulikov, l-a citat pe un mareşal al lui Napoleon Bonaparte: „Încă nu trăim într-o vreme în care să-ţi poţi servi Ţara fără să fii pedepsit pentru asta“. F Hai că-i tare! În comuna Sfîntul Gheorghe, din judeţul Ialomiţa, există un popă, pe nume Mircea Niţă, care e atît de chefliu, încît îi îngroapă pe morţi cu „Mulţi ani

trăiască! “ iar la pomană slobozeşte, din adîncul rărunchilor, şlagărul „Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată! “. Aferim, părințele, ţine-o tot aşa, eşti pe calea cea bună... F Dar pe preotul dintr-o comună argeşeană tot nu-l egalează. Care preot? Acela care, prin anii ’80, a ieşit în noaptea de Înviere în pridvorul bisericii şi, aghesmuit nevoie mare, a rostit către mulţimea de enoriaşi: „Fraţilor, din motive atmosferice, hîc, Paștele se amînă, hîc, pentru o dată pe care o s-o anunţăm pe calea undelor şi pe calea ferată, ptruuu, ho, cu tata!“ F „România Mare“ e imitată, zi şi noapte, de tot felul de oameni, de la ziarişti la politicieni. Într-un interviu acordat „Jurnalului Naţional“, fostul ministru de Finanţe, simpaticul Florin Georgescu, a folosit o glumă lansată de noi: „Guvernul e un haiduc care ia de la săraci şi dă la bogaţi“. F Şi tot imitaţie după noi a comis şi Victor Ciorbea, cu fraza aceea a lui, despre efectul razelor gamma asupra anemonelor. F Apropo, ce-o face Ciorbea acum cu vila pe care şi-a amenajat-o în zona rezidenţială a Capitalei? Se mai mută în ea? Parcă zicea că va fi o locuinţă destinată în exclusivitate premierilor... F O greşeală de-a dreptul inexplicabilă a apărut în „Curierul Naţional“. Sub titlul „Ciocniri violente între tătari şi ruşi“ se poate citi un articol care începe astfel: „Ciocniri violente au avut loc marţi, la Simferopol (Capitala Peninsulei Crimeea) între forţele de ordine ucrainiene şi tătarii din Crimeea“... Păi, hotărîţi-vă: ori sînt ruşi, ori sînt ucrainieni! În orice caz, pămîntul acela însorit şi bogat este al TĂTARILOR (în toate hărţile vechi ale lumii Crimeea apare sub denumirea Tatar-Krim), dar ţarii şi călăul stalin au deportat şi au risipit această etnie. F Un titlu mişto, ba chiar caşto (ca să înţeleagă şi Mădălin Voicu) a apărut în „Curentul“: „Un chinez a devenit normal după ce i s-a tăiat un picior“. Măi, să fie! Stai şi te minunezi, te scarpini în cap cu foarfecă de tuns iarbă şi abia pe urmă te lămureşti: nenorocitul gălbejit se născuse cu 3 picioare! F Filmul meciului de Cupă dintre Dinamo şi Rapid începe, în varianta ziarului „Ziua“, foarte decis: „Minutul 5: Contra l-a ciupit de nas pe Nanu. Peste trei minute, în urma unui duel, cei doi ajung pe burtă, pe pista de tartan“. Ce-o fi fost acolo: nas, burtă, alte orgănele... F Presa relatează că, după meci, la uşa vestiarului dinamovist şi-a făcut apariţia un personaj necunoscut, care s-a referit la rapidişti într-un stil nu tocmai academic: „Ţiganii nenorociţi sînt în stare să ne fure şi femeile, şi copiii din case! Ar trebui ucişi fără milă! Şi Lucescu ăsta, eu, care i-am dat cîndva o floare, acum o să pun mîna pe Kalaşnikov şi am să-i trag un glonţ în cap“. F Liberalul Radu Câmpeanu acordă un interviu ziarului „Republica“ într-o manieră realistă şi măgulitoare: „La ora actuală, nici P.D.S.R., nici C.D.R., nu mai reprezintă valori credibile pentru ziua de mîine. Rămîne însă o altă categorie a Opoziţiei, stînga naţionalistă, reprezentată de P.R.M. Ne place sau nu, este un partid în creştere evidentă. Discursul lui Corneliu Vadim Tudor, cu toate excesele lui, are un conţinut de adevăr foarte bine perceput de opinia publică românească (...). Cu siguranţă, această stîngă naţionalistă va avea un viitor pe eşichierul politic românesc“. F Aşa după cum scrie ziarul ţărănist „Cotidianul“, cei 80 de membri ai Filialei P.D.-F.s.n. din comuna Corobăi (jud. Gorj) au trecut, cu arme şi bagaje, la P.r.m. Să fie primit, bogdaproste, ce să caute oltenaşii noştri lîngă evrei? F Asasinul Emanuel Onoriu, care de 5

ani se sustrage iudecăţii şi puşcăriei (după ce a zdrobit, cu limuzina, 3 vieți de români!) ar trebui pălmuit de 3 ori pe zi, la televizor, în transmisie directă. Ştiţi ce a făcut cioroiul ăsta cu ghiuluri de aur? La ultima înfăţişare, el i-a urlat bătrînului părinte al Luanei Răducu (singura victimă care a scăpat cu viaţă, după 300 de zile de spitalizare şi mai multe operaţii dureroase): „Mă, nesimţitule, eu ţiam plătit. Vrei să-ţi fac şi vilă?“. Asta-i problema: ce facem cu ţiganii criminali, hoţi şi obraznici? Alo, staborule, potoleşte-i iute, că fierbe zaibăru-n românaşi şi aşa ţi-i îmblăteşte, şi aşa le înmoaie oasele, fiindcă numai de frică ştiu... F Vîntul în rafale din ultimul timp a răsturnat bărcile pescarilor din Delta Dunării. În primele 3 luni ale acestui an au murit astfel, înecaţi, nu mai puţin de 13 pescari. Numai teroristul U.D.M.R. Kiss Botond, secretar de stat (?!) peste Gurile Dunării, benchetuieşte şi n-are nici pe dracul să-l pieptene. F Ştiţi în ce limbă vorbeşte fundaşul lui Chelsea, Dan Petrescu, pe terenurile de fotbal din insulă? În limba lui Dante Aligheri: „În Anglia, mă răţoiesc la arbitri în italiană!“, a declarat marele jucător, pe care îl felicităm şi noi pentru cucerirea Cupei Ligii Engleze F Cimitirul Viişoara, din Ploieşti, a devenit un loc de întîlnire al sataniştilor. Pînă acum, 2 tineri au fost convinşi să se sinucidă, ceea ce au şi făcut. În acelaşi cimitir, paznicul Vasile Balea a jucat barbut cu nişte gropari şi, supărat că pierde, l-a muşcat pe Ion marin, cu toată forţa, de sprînceană, de nas şi de buza de jos. Victima a fost operată, de urgenţă, la spital, luîndu-i-se o bucată de carne din picior, care i-a fost implantată în locul buzei, întrucît aceasta fusese, efectiv, mîncată ca un cîrnăcior de către damblagiu. F Primarul Iaşilor, năzdrăvanul Constantin Simirad, are umor: „Ar mai fi o soluţie ca să stîrpim ţînţarii din oraş: îi prindem, le rupem aripile şi-i lăsăm să meargă pe jos, ca să-i calce maşinile!“ F Asta ne aduce aminte de bancul ăla, cu păduchii laţi. Soluţia era asta: persoana bolnavă pisează o cărămidă, apoi amestecă praful ăsta cu ceva alcool, după care se unge cu soluţia la păsărică, păduchii se îmbată şi-şi dau cu cărămizile-n cap!

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 aprilie 1998)

Caseta cu bijuterii

 Privind nota cheltuielilor statului austriac, Iosif al II-lea a clătinat din cap nemulțumit:

- Prea mult, prea mult cheltuim cu miniștrii mei! Au salariile foarte ridicate!

Prințul și ministrul Kunitz i-a răspuns prompt:

- Înălțimea voastră! Acești oameni nu sînt plătiți numai fiindcă vorbesc, dar mai ales că tac și acesta e un lucru mult mai greu

 Cel de al 16-lea președinte al SUA, Abraham Lincoln, și-a rostit celebrul discurs din 16 iunie 1858, în care arăta că nu se poate trăi într-o patrie pe jumătate liberă și pe cealaltă, sclavă. Un adversar politic i-a reproșat:

- Multe puncte din cuvîntarea dumneavoastră au fost la o depărtare astronomică de mine.

- Iʼm sorry, a oftat Lincoln. Cîinele meu ar dori să se afle în situația dumneavoastră față de puricii pe care îi are!

 Una din curtezanele lui Cuza Vodă stăruia mereu pe lîngă el ca să se despartă de doamna Elena și să se căsătorească cu dînsa. Cuza, văzînd că îi bate capul, ca să scape de curtezană îi spune într-o zi:

- Tu ești bună de curtat, de iubit, dar Elenuța mea este bună de Doamnă! r m

Realitate sau ficþiune?

Regele Arthur al Engliterei

Lupte stranii şi curioase frăţii între oameni şi animale, călătorii în ţările morţilor, oameni dotaţi cu ştiinţă şi puteri supranaturale, animale savante şi fîntîni magice, lungi înlănţuiri de aventuri şi acţiuni imposibile. Un Ev mediu eroic şi plin de mistere ai cărui protagonişti în armuri grele, îmbibaţi de cavalerismul nobil și sentimental, sînt gata oricînd să-şi jertfească viaţa pentru idealul cavaleresc sau pentru onoarea unei femei. Fiu al lui Uthr Pendragon şi al Igernei, Arthur este întronat la 15 ani, vîrstă care nu-l împiedică să obţină strălucite victorii. El domneşte peste insulă şi se căsătoreşte cu fermecătoarea Guinevere. Faima regelui Arthur este imensă, suita lui din ce în ce mai numeroasă, iar curtoazia lui e luată ca model în cele mai îndepărtate locuri, trezind neliniştea şi invidia vecinilor săi care fac pregătiri de luptă. Arthur ia iniţiativa şi iese învingător împotriva tuturor seminţiilor pentru care Britania constituise un teren de invazie.

Întors în Britania, stăpîn al unui mare imperiu, Arthur face pregătiri de încoronare; 200 de filozofi, astrologi şi alţi savanţi observă cerul prin 70 de ferestre şi prevestesc evenimentele viitoare. încoronarea fastuoasă este urmată de turniruri. Femei încîntătoare privesc de la înălţimea zidurilor pasionîndu-se pentru lupte şi luptători. Restul zilei este petrecut în jocuri cu suliţe sau pietre şi cu alte distracţii.

Personaj al legendelor celtice şi erou de romane din Evul mediu îndepărtat pînă în zilele noastre, regele Arthur poate fi socotit unul din primele simboluri ale cavalerismului medieval. Între două aventuri cei mai nobili şi mai viteji cavaleri se adunau la curtea sa de unde nelipsit este Merlin, fiul unui demon. El este sfetnicul şi credinciosul slujitor al lui Arthur. Pentru ca tovarăşii de arme ai acestuia să nu-şi dispute întîietatea, Merlin a născocit o masă rotundă, la care nimeni nu e nici primul, nici ultimul: o egalitate cavalerească prezidată maiestuos de Arthur.

Acesta este Arthur, eroul de legendă. Dar toate legendele au pornit de la un personaj real, – Arthur, conducătorul britanilor în lupta împotriva invadatorilor saxoni. Existenţa lui istorică, contestată pînă acum cîtva timp, este azi acceptată; dar dovezile sînt vagi şi contradictorii. Timpul o lucrat în favoarea tainei...

Ursul fioros

Un apel adresat de britani Romei a rămas fără urmare. Împăratul Honorius a răspuns, în anul 410, printr-un refuz categoric.

Cu nouă ani înainte legiunile părăsiseră Britania pentru totdeauna. În locul administraţiei romane fusese restaurată autoritatea tradiţională a şefilor de trib. După exemplul foştilor ocupanţi, ei au ales un șef al şefilor –un rege –, cum este menționat în vechile anale. Noua formă de conducere, destinată să dea britanilor un plus de putere, împotriva atacurilor din afară, a avut un efect contrar devenind o cauză de dezbinare şi de lupte interne.

Începînd din Secolul al IV-lea, zidul ridicat în timpul împăratului Hadrian, de la un ţărm la altul, nu mai putea opri năvălirea barbarilor: sălăşluind în actuala Scoţie, pioţii, mici de statură, cu părul vopsit şi faţa tatuată, feroci în luptă, se uniseră în jaf cu triburile de scoţi care, în ciuda numelui lor, locuiau în Irlanda de astăzi. De pe la sfîrşitul Secolului al III-lea, veniţi pe lungile lor corăbii din ţinutul cuprins între Elba şi Rin, încredinţaţi de oracole că vor ocupa ţara britanilor timp de 300 de ani, saxonii au debarcat în valuri succesive pe marea insulă învăluită în ceţuri, trecînd-o prin foc şi sabie. S-a afirmat că pînă şi numele lor era semnificativ, avîndu-şi originea în cuvîntul scax – o sabie scurtă. S-a mai susţinut că între anii 440 - 450 saxonii conduşi de Hengist şi Horsa ar fi dat curs unei cereri de ajutor din partea lui Vortirgern, unul dintre conducătorii britanilor. Istoria nu poate confirma cu precizie aceste date. Pînă şi părerea tradiţională că anglii ar fi invadat insula britanică simultan, dar separat de saxoni, a fost infirmată de cercetări mai recente. După toate probabilităţile cele două seminţii germanice se contopiseră încă înainte de a-şi părăsi meleagurile natale, la acestea două alăturînduse o altă populaţie germanică – juţii. „Lui Aetius, consul pentru a treia oară, gemetele britanilor: (...) Barbarii aruncă în mare, marea ne împinge spre barbari; prinşi între aceşti doi duşman nu avem de ales decît între înec şi măcelărire“. Era o ultimă chemare în ajutor trimisă de britani romanilor în anul 446. Dar Cetatea Eternă era ea însăşi în primejdie, și nu mai existau legiuni disponibile pentru apărarea vechilor posesiuni. Britanii erau lăsaţi să se descurce singuri. Sub conducerea unui concetăţean romanizat – Ambrosius Aurelianus, ei au reuşit să oprească pentru o jumătate de veac înaintarea saxonă, prin victoria înregistrată în marea bătălie de la Muntele Badon, cîndva, între anii 490 şi 520. O parte din ei au

traversat Canalul Mînecii şi s-au stabilit în Armerica –Bretania de astăzi.

Este pomenit adesea un oarecare Cuneglassus, un rege de pe la 548. Se face menținea că acesta a fost cîndva conducătorul carului de luptă ai unui anume supranumit „Ursul“. Echivalentul celtic al cuvîntului urs fiind arth, putem, face o asociaţie îndreptăţită cu Arthur; iar dacă conducătorul carului său de luptă avea sînge regesc se poate presupune că acel „Urs“ a fost o figură importantă. Deducţia este confirmată de un autor de mai tîrziu, care interpretează numele lui Arthur ca însemnînd „Ursus horibilis“.

La Muntele Badon a avut loc ultima mare victorie a britanilor. Au urmat lupte locale şi nesemnificative. Pe la sfîrşitul Secolului al VI-lea, cîteva sute de nobili britani, uniţi într-o grupare secretă, au pornit o acţiune disperată împotriva inamicului comun. Un bard al epocii, Aneirin, i-a însoţit în această campanie de sacrificiu, în cursul căreia au luptat împotriva unor forţe copleşitoare. Printre foarte puţinii rămaşi în viaţă, Aneirin plînge pe cei căzuţi într-o lungă elegie. Pomenind pe unul din războinici, Aneirin menţionează că a omorît mulţi duşmani şi că a murit eroic, vitejia lui nefiind întrecută decît de cea a lui Arthur. Informaţii mai multe şi mai clare ni le dă Nennius, călugăr erudit, autorul unei compilaţii apărute în Secolul IX. El îl plasează pe Arthur la începutul Secolului al VIlea şi îl consideră doar comandantul militar suprem a „douăsprezece bătălii“, cel mult o căpetenie locală. Într-un text din Secolul al XI-lea găsim consemnări scurte – o alăturare de ani si evenimente: 516 – victoria britanilor conduşi de Arthur la Muntele Badon; 537 –bătălia de la Camlann. Arthur şi un anume Modred sînt ucişi. Erau însă vremuri confuze. La unii autori de mai tîrziu Modred va apărea ca nepot şi duşman al lui Arthur. Conform acestor versiuni, la Camlann ei s-ar fi ucis unul pe celălalt într-o aprigă luptă pentru putere. Sfinţii sînt contra Alte patru „vieţi ale sfinţilor“ relatează de asemenea acţiuni ale lui Arthur. Interesant este faptul că, fără excepţie, Arthur este zugrăvit în culori destul de sumbre. Cu toate că este vorba de un războinic creştin, călugăribiografi din Ţara Galilor îl privesc cu neîncredere. În cărţile lor nu îi este negată vitejia, dar nici nu e privit ca un rege legitim şi de necontestat, i se spune vice-rege sau rex-rebellus. Portretul său este cel al unui militar parvenit, abil, care într-adevăr aduce mari servicii Britaniei, dar care intră într-un permanent conflict cu biserica. O explicaţie

pentru aversiunea călugărilor faţă de Arthur s-ar putea afla în rechiziţionările făcute de el pentru întreţinerea armatei, rechiziţionări de care se poate presupune că nu au fost scutite nici mînăstirile.

În căutarea adevărului

Arthur nu apare ca rege decît în poveştile lui Geoffrey de Monmouth şi în romanele de aventuri consacrate cavalerilor Mesei Rotunde. Într-un poem din Ţara Galilor Arthur e denumit „principele suveran al acestei insule“, dar titlul este evident onorific, deoarece în acelaşi poem el se dovedeşte lipsit de putere în faţa unora, iar un alt personaj îşi exercită autoritatea asupra lui. Supremaţia militară nu îi este însă contestată: poate aduna războinici din toată Britania şi chiar de pe continent (probabil din Armorica).

Cercetătorii de azi înclină să plaseze anul naşterii lui Arthur în ultimul sfert al Secolului al V-lea. El începe prin a-şi exercita autoritatea asupra conducătorilor din Dummonia (actualul Cornwall), face incursiuni locale şi îşi uneşte forţele cu ale lui Ambrosius Aurelianus, care vede într-însul un succesor.

Arthur a continuat tradiţia reprezentată de Ambrosius Aurelianus care încercase la rîndul său să refacă disciplina, tehnica şi strategia romană. Acţiunile lui au avut drept scop oprirea înaintării anglo-saxonilor, care îşi consolidaseră teritoriile cucerite pe coasta de est a insulei. Victoria britanilor de la Muntele Badon nu a însemnat şi îndepărtarea pericolului saxon. Alte lupte, purtate pînă în 539, presupus ca fiind anul morţii lui Arthur, nu au reuşit să oprească înaintarea triburilor germanice invadatoare.

Conform legendei, după moarte Arthur a urcat în ceruri transformîndu-se în corb sau în cerb. Hov, regele britanilor din Armorica (998) interzicea omorîrea corbilor, iar în Ţara Galilor vînatul cerbilor era oprit, fapt cunoscut şi de Cervantes: „Regele Arthur al Engliterei... umblă şi azi preschimbat în cerb şi-l aşteaptă supuşii regatului său să se întoarcă dintr-o clipă într-alta“.

În 1189, în timpul unei călătorii a regelui Henric al II-lea în Ţara Galilor, un bard a pretins că ştia locul unde fusese înmormîntat Arthur, şi anume vechiul cimitir al mînăstirii Glastonbury. Călugării au început săpăturile şi la şapte picioare adîncime au dat de o lespede şi o cruce de plumb, cu următoarea inscripţie: „Aici zace înmormîntat renumitul rege Arthur, în insula Avallonia”. Continuînd săpăturile s-a descoperit un sicriu de stejar. Înăuntru erau osemintele unui bărbat gigantic, cu craniul zdrobit. Relicvele au fost adunate si expuse vizitatorilor, apoi reîngropate în faţa altarului.

Cronicarul Giraldus Cambrensis, care susţine că a văzut crucea şi mormîntul lui Arthur, scrie: „După bătălia de la Camlann unde a fost omorît Modred, trădătorul care s-a ridicat împotriva unchiului său Arthur din Britania, unde şi Arthur a fost rănit mortal, corpul acestuia a fost dus în insula Avallonia, astăzi numită Glastonia“.

Îngroparea într-un trunchi de copac era într-adevăr uzuală, dar inscripţiile pe plumb aparţin mai degrabă anglo-saxonilor. Subita identificare a insulei Avallon cu Glastonbury pare curioasă, iar descoperirea unor oseminte vechi nu înseamnă neapărat că ele erau ale lui Arthur. O simplă cruce improvizată de ingenioşii călugări ai mînăstirii a fost de ajuns ca, la vremea respectivă, totul să pară verosimil. De altfel, falsurile comise la această mînăstire au fost numeroase şi dovedite. Incendiul din 1184, care distrusese aproape în întregime mînăstirea, a dus, în mod foarte curios, la îmbogăţirea colecţiei sale de moaşte. Explicabil: mînăstirea avea nevoie de bani pentru reconstrucţie... Dar legenda lui Arthur şi a cavalerilor Mesei Rotunde nu a avut de suferit de pe urma acestor pedante precizări. Pe miticul „rege“ îl regăsim pe un basorelief al catedralei din Modena (1106) ca şi pe un mozaic din Taranto (1166). În Franţa, Arthur a fost mai cunoscut în Evul mediu decît Carol cel Mare. Tot atunci, în Germania, calfe şi negustori jucau „piese“ cu acţiunea plasată la curtea regelui Arthur. Asemenea spectacole mai sînt semnalate la Dublin, Praga, Valencia și chiar Cipru, iar romanele cavalereşti circulă în toată Europa. rADU Ion PoPEsCU

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Un debut literar la 85 de ani

Cartea „Din memoriile unui octogenar” (2023) de Eugen Petru Marcu, ce ne-a fost încredinţată pentru tipar, este o lucrare concepută cu ingredientele ce se impun unor scrieri confesive, în care miza scriitorului este aceea de a ne destăinui din evenimentele vieţii sale, profesionale, de familie, nu înainte de a trece în revistă amintiri care ţin de anii copilăriei şi ai adolescenţei. Cartea de debut a autorului conturează, în fapt, profilul literar al acestuia pînă în vremurile actuale, cînd a pășit pragul vîrstei de 85 de ani. Din paginile acestui volum luăm cunoştinţă de viaţa trepidantă a lui Eugen Petru Marcu, avînd în centru activitățile desfășurate de-a lungul existenței sale. Astfel, aflăm că a îndeplinit diferite funcţii sociale, politice, pornind de la ,,munca de jos”, după cum ne spune chiar el, generînd o serie întreagă de tablouri incitante pentru cunoaşterea adevărului relaţiei sale cu muncitorii din subordinea sa pînă la şefii săi ierarhici.

Autorul n-a scris această carte pentru a se răfui cu cineva, sau a plăti vreo poliţă cuiva, el a dorit să arate o realitate pe care a trăit-o la locurile de muncă prin care a trecut pînă la ieşirea la pensie, continuînd să rămînă activ şi după această dată, dar în mediul privat... Eugen Petru Marcu, pe de o parte, este un narator începător care își deapănă amintirile, scriind despre întîmplări reale din biografia sa, iar pe de altă parte, este un pionier al sincerităţii gîndurilor pe care le aşterne pe hîrtie, asigurîndu-ne că nimic din ceea ce scrie nu este rodul fanteziei și nici nu reprezintă iluziile unui om care își arogă calitatea de scriitor, deşi, după felul cum mînuiește condeiul, îl putem cota la valoarea de scriitor memorialist care, descriindu-și parcursul propriei existențe, oferă mărturii esenţiale pentru oricine vrea să cunoască o viaţă de om închinată societăţii, familiei, cum reiese la un moment dat din prezentarea pe care şi-o face ,,la rece”, cum s-ar zice... Intenţia sa nu este de a supăra pe careva sau de a se răfui cu cineva, şi nici pentru a se disculpa pentru funcţiile politice pe care le-a avut... În mare măsură, are dreptate susținînd că un om politic de la vremea aceea nu se lăsa ales pentru privilegii, ci pentru că aşa considera el să fie devotat ţării şi să contribuie din plin la modernizarea şi la ridicarea nivelului ei cultural şi industrial. Sinceritatea, la Eugen Petru Marcu, dă o notă aparte scrisului său, mai ales prin felul în care ne mărturiseşte cum au stat lucrurile în cazul său, chiar dacă, în anumite pasaje, scrie că nu vrea să rănească pe nimeni, dar că, la rîndul său, nu vrea să treacă sub tăcere rănile pe care i le-au provocat unii dintre camarazii săi, cu care a colaborat ani de zile... Şi dă ca exemplu un secretar de partid care i-a anulat repartiția pentru un apartament în Deva, la scurt timp după ce tocmai o primise, sub pretextul că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de lege... De aici se poate vedea de cîtă putere dispuneau unii activişti ai vechiului regim, pentru care azi se face atîta tam-tam. Pentru Eugen Petru Marcu, scrierea şi publicarea acestei cărţi înseamnă dorinţa sa de a arăta că viața nu e totdeauna o pajiște cu flori, adresîndu-se în principal copiilor săi, Daniel şi Daniela, nepoţilor şi strănepoţilor săi, celor care l-au cunoscut, aducînd în acelaşi timp un pios omagiu soţiei sale, CorneliaNely. Pentru acest memorialist, viaţa a însemnat, în primul rînd muncă, iar munca i-a adus cele mai mari satisfacţii. Cît despre faptul că a fost un familist convins, reiese din „Argumentul” său (pag. 5): „O altă grijă pe care am avut-o toată viaţa mea de pînă acum a fost familia, avînd mereu în vedere că aceasta este temelia unei societăţi şi a unei naţiuni, iată un motiv pentru care, în această lucrare, un spaţiu foarte generos este dedicat familiei, care pentru mine a fost

şi este poate cea mai mare bogăţie”. Ultimul capitol al cărții este fascinant prin modul în care autorul prezintă percepția sa asupra Italiei, graţie numeroaselor vizite pe care le-a efectuat în această țară, la invitaţia fiicei sale, Daniela. Atmosfera de prietenie şi de deplină armonie dintre români şi italieni este redată în ultima parte a cărţii, scriitorul invitîndu-și parcă cititorul să-i împărtășească bucuriile trăite în Italia, departe de ţară, în felul acesta făcîndu-le cunoscute şi altora... Chiar dacă Eugen Petru Marcu se află la prima tentativă editorială, datorită cărţii sale „Din memoriile unui octogenar”, am constatat la el dorinţa omului de eliberare, ceea ce ne face să credem că dacă s-ar fi ocupat în mod temeinic de scris, probabil, astăzi, am fi avut în el un scriitor de vocaţie, înzestrat cu talent literar... Este evidentă chemarea sa pentru literatură, atît prin subiectele abordate, care pot fi încadrate în memorialistică, dar mai ales ca narator fără nici un fel de reţinere. Ba, mai mult, el încearcă să îşi adune din memorie toate amintirile pe care le consideră demne de a fi lăsate moştenire, mai ales că ele acoperă trei epoci diferite, iar de la fiecare epocă a avut de învăţat cîte ceva bun. Tot așa cum, probabil, şi cititorii săi, răsfoind pagină cu pagină această carte, au ce învăţa de la un om care a parcurs opt decenii de viață, şi care a fost nevoit să treacă prin multe cumpene de-a lungul existenței sale, unele dramatice, între care și o operație pe cord, să depășească momente dificile și să învingă. Toate acestea, însă, l-au şi marcat pe Eugen Petru Marcu, dar l-au şi întărit ca om, cu gîndul îndreptat spre toți aceia care l-au cunoscut şi cărora, chiar dacă unii l-au mai şicanat uneori, azi, le regretă lipsa, dat fiind că mulţi dintre oamenii cu care a colaborat sînt plecaţi în lumea de dincolo, ca şi soţia sa care, la nunta fiicei lor Daniela, avea să privească cu duioşie, de undeva, dintr-o stea, la minunatul eveniment.

Eugen Petru Marcu, pentru noi, este o surpriză literară frumoasă, pentru că ne-a delectat nu doar cu scrisul, ci și cu fotografii de la diverse evenimente din familie, dar ne-a impresionat mai ales pentru voinţa clară de a-şi exprima gîndurile printr-un limbaj specific genului literar memorialistic. Poate că această lucrare de proză autentică îi va deschide calea pe care s-o urmeze spre alte lucrări de aceeaşi candoare sufletească, călăuzindu-şi paşii în viață după principiile formulate de gînditorul filozof Dalai Lama, care spunea că „Persoanelor iubite să le dai aripi să zboare, să le dai rădăcini la care să se întoarcă şi motive ca să rămînă”, dar şi de omul politic de anvergură mondială Nelson Mandela, potrivit căruia „Secretul reuşitelor în viaţă nu este să nu cazi, ci de cîte ori te poţi ridica”.

În încheiere, precizăm că această carte nu a fost scrisă ca o provocare, ci din dorinţa autorului de a face cunoscut celor apropiaţi lui că şi el a avut un rost pe această lume şi că este mulţumit pentru faptul că lasă ceva în urma sa, mai ales debutul său în literatură, la 85 de ani, cu cartea „Din memoriile unui octogenar”, supusă analizei noastre.

Ion m AC h ID on , directorul Revistei „ Amurg sentimental”

Bătrînul

Bătrînul cu un secol adunat în cîrcă

Și cu atîta trudă pusă-n muncă

Cu viforul și arșița-n obraz Își plînge azi al vieții lui necaz

Ce dramă trece-acuma omul

La fel ca floarea, ca și pomul...

Că e bătrîn și nu mai poate

Și se gîndește doar la moarte

Pe chipul lui citești singurătate, Că are-n față gratii din cetate, De parcă nimeni nu-l mai vede

Și cine știe a-l mai crede

Este cuprins de-o gravă neputință Și-n suflet îi citești o grea căință

Vigoarea lui de altădată

Spre alt tărîm de-acum îl poartă

Chiar disperarea începe-a-l chinui

Că lumea, cu ce ochi îl va privi?

Soluții nu găsește la impas

Și nici putere nu mai are-n glas

Privirea sa e-acum încețoșată

De parcă este undeva uitată, Că-n ochii lui, fără luciri de stele, Nu se mai văd nici visele rebele

El e cu sufletul pustiu

Că nu mai are nici un fiu

Să îl ajute în cele ale vieții

Acum, în pragul bătrîneții

Speranța lui e moartă-n resemnare Bătrînul e doar frunză călătoare Că după rodul ce l-a dat Furtunile vieții l-au îngenuncheat

De-ar mai trăi Brâncuși să dăltuiască Această bătrînețe omenească

Am înțelege mai lesne sensul

Că bătrînețea-i Timpul – Universul

Ca trecător prin viață, cu probleme, E chinuit de marile dileme:

El face-apel la tainele Credinței În confruntarea cu misterul neființei.

Prof. ALEXANDRU DUMITRU, Buftea

Cugetări despre carte

● Să citești cărți bune este ca și cum ai purta o conversație cu cei mai de seamă oameni ai secolelor trecute. – DESCARTES

● Cartea bună e ca o conversaţie cu un om deştept. – LEV TOLSTOI

● Nu există prieten mai loial decît cărţile. –ERNEST HEMINGWAY

● Ceea ce mă impresionează cu adevărat este o carte care, după ce ai terminat-o de citit, te face să-ţi doreşti ca autorul ei să fi fost un minunat prieten de-al tău, pe care să-l fi putut suna oricînd îţi doreai. – J.D. SALINGER

● Dacă citești doar cărți pe care le citesc ceilalți, vei gîndi doar precum ceilalți. –hArUKI mUrAKAmI

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Confesiuni privind aforismul (I)

Să vorbim din nou despre aforism nu deranjează pe nimeni – e o temă care nu poate fi epuizată, pentru că apar aspecte noi, care întăresc statutul acestei specii literare (nu gen literar!) și dovedesc răspîndirea ei. Deci, trebuie subliniată amploarea pe care a căpătat-o, concurînd chiar epigrama care, în ultimul timp, cu toate festivalurile care au loc și prin abordarea ei de condeie boante și premierea, în general, a autorilor și nu a producțiilor literare, cunoaște un declin. Spusele lui Mușatescu se adeveresc și la speciile umoristice: De-un timp s-au înmulțit poeții, în schimb dispare poezia! Totuși, cum aceasta este o creație a spiritelor ascuțite și se orientează conform realității, își menține statutul, asimilînd, în ultimul timp, trăsături aforistice.

În ceea ce privește aforismul, acest ,,misterios punct diamantic al spiritului”, în care ,,contrariile încetează a fi percepute drept contrarii” (cf. MariePaule Berranger, Dépaysement de l’aphorisme, Librairie José Corti, 1988, p. 12), produce o deplasare aparentă a ideii, conferindu-i și valori poetice, cum procedează și subtila epigramă.

Subliniem amploarea, importanța privind cultura română, dincolo de granițele Țării, a Festivalului Internațional al Aforismului de la Tecuci, inițiat acum 6 ani de doi buni români – filologul Vasile Ghica și inginerul Eugen Pelin – singurul internațional în țară și în străinătate, care abordează această formă literară scurtă. Acest festival a devenit celebru, dar ar fi nedrept dacă n-am sublinia faptul că un rol de seamă în promovarea aforismului umoristic și l-a asumat, tot acum 6 ani, Cenaclul Umoriștilor Brăileni ,,Ștefan Tropcea”, condus de dr. Mihai Frunză și ing. Alexandru Hanganu – cel dedicat, cu trup și suflet și cu istețimea minții, creației umoristice, prin festivalul susținut de Casa de Cultură a Municipiului Brăila, manager Emanoil Ciucașu. Aforismele sînt apreciate, în egală măsură, pentru puterea de pătrundere a ideii și pentru verva, umorul care amplifică orizontul. De acest oraș se leagă nume consacrate ale culturii și științei românești, îmi vin în minte nume precum

Maria Filotti, Ana Aslan, Ștefănescu-Goangă, Hariclea Darclée, Jean Moscopol, Panait Cerna, Panait Istrati, Fănuș Neagu, Mihu Dragomir, Iorgu Cavadia ș.a. Îmi permit să-mi deschid sufletul față de cititorii acestei reviste de un larg orizont spiritual: mi-a rămas, în gînd și în suflet, nemuritoarea romanță, compusă de acest aromân, ,,Dor de răzbunare”. Ce să-i faci, în ființă port cîntecul popular autentic (nu făcăturile care amestecă zonele și, mai ales, folclorul românesc cu manelele și cu alte zvăpăieli) și romanța, pentru care am urmat, cînd ajunsesem lector universitare, Școala Populară de Artă – Canto popular și romanțe, între 1972 și 1975, fiind colegă de an cu Cornelia Ardelean-Archiudean, de felul ei de la Bistrița, sub îndrumarea unor personalități în domeniu, precum nicolae Trofin (da, preot, fratele politicianului cunoscut, mort ,,accidental”), nemuritoarea care a ,,primit bundiță nouă” – Angela Moldovan, profesoara Rodica Costiu, instrumentistul Cornel Vântu. Intensitatea sentimentului de dragoste din romanța Dor de răzbunare, compusă de Iorgu (George) Cavadia, ne cutremură sufletul. Redau, din memorie, versurile:

Aș dori din piept să-mi scot

Inima cu dor cu tot

Și s-o pun în pieptul tău

Să simți tu ce simt și eu...

Aș dori să rămîn mut Vocea mea să-ți împrumut Ca să poți să-mi spui cu ea Ceea ce s-ascult aș vrea

Și atunci nepăsător

Să resping al tău amor.

Și să fac precum faci tu: Tu să plîngi, eu să zic nu

(Apropo de numele Iorgu: știați că e Gheorghe în limba greacă? Și, pentru că veni vorba de influența grecească, știați că sufixul -ache vine din această limbă și că, inițial, avea sens diminutival? Petrică – Petrache, Costică –Costache etc., multe devenind nume de familie.)

Puterea sentimentului, cînd întreaga ființă trăiește și suferă, întrecînd dorul, e exprimată și în cîntecul popular – mă gîndesc la ,,Răzbunarea”, cîntată de mia Dan, din Banat, cînd ea ajunge la disperare și amenință: Deschide, badeo, fereastra

Că-ți dau foc să-ți ardă casa, Să ardă casa pe tine

Cum arde inima-n mine!

Dar ce ziceți de ,,Blestemul de dragoste” al lui miron Radu Paraschivescu (redau versurile din memorie): Să te topești de-a-mpicioare (sic!), Galbin ca o lumînare,

Să nu fie boală rea

Care-n tine să nu dea,

Cînte-ți popa din scriptură,

Să-ți văz dafinu’ pă gură, Că m-ai luat din casă fată

Crudă și nevinovată

Și m-ai spintecat în două

Sub ceru’ cu luna nouă

Și-n loc să mă faci mireasă

M-ai lăsat să zac borțoasă...

Dar, cum ne-am depărtat de subiect, să revenim la oile noastre, cum spun francezii (revenons à nos moutons!).

Fiind cultivat și premiat în concursuri, aforismul s-a extins, concurînd într-un fel epigrama, atît în bine, cît și în rău, fiind abordat de tot felul de condeie, mai mult sau mai puțin iscusite. E, de fapt, un fenomen al noii epoci în care omul e concurat, chiar înlocuit de tehnologie și în care chiar și poezia e înlocuită de așazisa poezie. Salvarea aforismului stă în promovarea valorilor de către organizatori, de jurii competente, de publiciști pricepuți în domeniu și de critici literari cu pregătire filologică sau umanistă (filozofică, juridică, istorică...).

Atît epigrama, cît și aforismul – forme literare scurte – cu tradiție milenară, includ, prin ingeniozitatea ideilor, o arie amplă de semnificații, cu surprize, ingeniozități care incită spiritul, stîrnind, uneori, chiar umorul, ironia. Cu alte cuvinte, în aceste vremuri tulburi, mînuitorii condeiului ascuțit, creator de poante ingenioase, au construit o punte cu du-te –vino de la epigramă la aforism. Documentarea pe care am făcut-o, timp de 14 ani, pentru teza de doctorat, cînd îmi înghețau coatele pe cristalul de pe masa din sala de lectură a Bibliotecii Academiei, m-a adîncit în lectura materialelor (studii, reviste, manuale, diverse volume) care oglindesc spiritul ascuțit al românului, pentru a descifra trăsăturile specifice formelor literare scurte; în special ale epigramei. Am realizat o lucrare cuprinzătoare de aproape 600 de pagini, dar, la examenul final de doctorat (după ce, în mai bine de 4 ani, am susținut trei colocvii și, apoi, cîte un capitol din cele trei ale tezei), a trebuit să mă limitez la primele 300 de pagini (,,Ce Profesor din comisie e dispus să citească 600 de pagini?” – Șt. Cazimir). Volumul cuprinzător l-am publicat ulterior, în 2001, la editura Dealul Melcilor din Brașov, cuprinzînd 592 de pagini. Aprecierile mi-au dat mult curaj și mi-au menținut condeiul și azi, cînd nu mai sînt ,,bătrînă”, ci longevivă

Fondul informațiilor privind înrudirea celor două forme scurte de literatură – epigrama și aforismul –era deja realizat și evident. Paralel cu abordarea concomitentă a acestor creații, s-a adîncit și cercetarea aforismului. Am studiat paginile unor volume dedicate acestor specii literare, pe care mi le-a adus de la Paris marele om de cultură Claude Dignoire, acest francez mai român decît mulți români. Am publicat primul volum de aforisme cu aproape un deceniu înainte de organizarea Festivalului Internațional de la Tecuci, în 2007, cu titlul ,,La masa tăcerii mele” (1111 aforisme), urmat de alte patru: ,,Exil interior” (2009) –ambele în română; apoi ,,Ieșirea din Labirint” (2011) – în română, italiană și franceză, ,,Curcubeie de gînduri” (2013) – în română, spaniolă, italiană, franceză și engleză – și ,,De la surîs la suspin” (2017) –tot în cele 5 limbi; harul lui Dumnezeu și mînuirea neîntreruptă a condeiului mi-au oferit bucuria de a finaliza al șaselea volum de aforisme, în română, cu titlul ,,Din oglinda gîndului”, Editura PIM, Iași, 27 august 2023.

O mare satisfacție pentru spiritul și pentru condeiul meu – călător în mai multe sfere literare care s-au impus eului – a fost apariția, în volumul publicat la Torino – ANTOLOGIA DELL’AFORISMA ROMENO CONTEMPORANEO, a cura de Fabrizio Caramagna (2013, în paginile 141-146), alături de alți 19 mari scriitori și autori de aforisme. N-aș vrea să fie considerată autolaudă, dar îmi exprim bucuria pe care am simțit-o și care m-a încurajat, citind, în prezentarea care mi se face, aceste rînduri (pe care, sînt sigură, le va înțelege orice cititor): ,,Elis Râpeanu ha anche pubblicato uno studio sulla epigramma che è unico nella letteratura romena e anche nella letteratura universale, Epigrama în literatura română (2011). Questo libro è considerato da uno dei migliori critici romeni Mircea Ionescu-Quintus comme La Bibbia dell’ epigramma romeno. In ambito aforistico Elis Râpeanu ha pubblicato diverse raccolte di aforismi tra cui La Masa Tăcerii mele, 1111 aforisme (2007), Exil interior. Aforisme (2009) e Ieșirea din labirint (2011)”.

(va urma)

ELIs rÂPEAnU

Doctor în Filologie

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Trec anii

23 octombrie 1933. O zi din calendar, importantă pentru mine, fiindcă atunci am venit pe lume. Cei 90 de ani îmi pare că i-am parcurs în cîteva minute. Trăiesc, acum, doar clipa din prezent și, fără îndoială, dar nu știu cînd, despre mine se va spune, la un moment dat, ,,absent”. Apoi, se așterne uitarea și numele mi se va pierde în neant.

Nu sînt vrednică să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa divină, pentru tot ce mi-a dat, fie numele Său binecuvîntat.

Mă descurc cu greu, deși am muncit 38 de ani. Sînt bucuroasă că sînt în viață și, în ,,toamna” vieții, mă simt o adevărată ,,primăvară”. Iubesc tot ce mă înconjoară, deși n-am destul cît să fac față nevoilor zilnice, și nici putere. Speranța pentru mai bine nu mai e lîngă mine, a plecat în vacanță, uitînd să se mai întoarcă.

Ceva se întîmplă în jurul nostru și în întreaga natură: oameni săraci și plini de ură, incendii, omoruri, războaie nemiloase, cu nenumărate victime printre civili, cu atentate la istorie și la cultură. Mă uit la televizor și văd un fel de furtună ce lasă în urmă zile amare. De bani ispitită, omenirea pare rătăcită.

Poate, cîndva, cine știe cînd, va fi o Nouă Ordine Socială, dreaptă, pe Planeta Pămînt. Fiindcă ,,roata se întoarce”, și atunci, bogatul va deveni sărac și săracul bogat. Însă, Doamne ferește, celui bogat să nu-i crească în cap coarne de drac și, în copite, ispite. Prezent, trecut și viitor sînt ale tuturor. Și, ce e scris, în frunte ți-e pus. Prezentul nu s-a trezit, încă doarme.

Privesc cu nesaț micul-ecran, singurul care mă leagă de lume, și tot încerc să găsesc știri și imagini care sămi însenineze puțin viața. Fiindcă vremea trece, vremea vine și, așa cum spunea poetul Adrian Păunescu, ,,Cînd te simți bine, chiar și alunecarea piciorului într-o balegă proaspătă ți se pare măreață și oricum justificată”.

Bucuroși le-om duce toate, fiindcă sîntem niște ,,papă-lapte”, privind cu răbdare cum și Speranța dispare. Uimitoare îmi par versurile poetului-vizionar Corneliu Vadim Tudor, cînd scria atît de inspirat: ,,Nici o speranță nu se arată la orizont

Ne întoarcem acasă ca scăpați din infern. Nu sînt bani, totul costă de te usucă, Tuturor ne vine dorul de ducă.

Dar unde să mergem? Peste tot e la fel

Astrologii anunță un mare măcel.

Privesc în urma verii care a murit:

E dusă la groapă pe un dric aurit...”

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

„Senzaționalele produse“ comercializate de vînzătorii ambulanți interbelici

O notă caracteristică a străzilor bucureștene din prima jumătate a Secolului al XX-lea era dată de forfota comercianților ambulanți. Pe oriunde te învîrteai, din centrul luxos și pînă în îndepărtatele mahalale ale orașului, întîlneai olteni îmbrăcați cu cămășile lor lungi și albe, moți cu tot felul de obiecte și farfurii din tinichea, bulgari și turci cu tichie sau cu fes alb sau roșu cu ciucure. Mai erau evreii cu joben negru și pantofi de lac, țărăncile venite din vecinătatea Bucureștiului să vîndă lapte covăsit, romii cu îmbrăcămintea viu colorată care te îmbiau cu porumbelul fierbinte. Dar ce nu găseai pe străzile Bucureștiului de ieri… Ce nu știam însă era modul în care își promovau mărfurile unii dintre acești comercianți ambulanți. Citind cîteva dintre extrasele din presa interbelică de ieri veți fi surprinși

poate să descoperiți că reclamele mincinoase de ieri nu erau foarte diferite de cele de azi. Atît doar locurile în care se vînd produsele s-au diversificat: parcările marilor centre comerciale au devenit o oportunitate importantă pentru comercianții de azi.

Să tîrguim așadar, asemeni reporterilor interbelici ai revistei „Ilustrațiunea Română”, cîteva dintre extraordinarele produse vîndute direct pe stradă sau prin tîrgurile interbelice.

Trucurile comercianților din Piața Mare

„În fața portalului cu înfățișare civilizată, un popor de vînzători ambulanți, de băiețandrii fără rost, de unguroaice cu coșurile pline de tîrguieli, în grupuri, discută, țipă sau privesc liniștiți la feluritele «demonstrații» ale micilor negustori de trotuar. Un cărucior prevăzut cu un cuptor cu jarul aprins, poartă cîteva bucăți de plăcintă în formă de plapumă. lată unul care a înșfăcat o bucată de plăcintă, pe care o înghite într-o secundă cu iuțeala unui scamator. Un vînzător de mici aparate de plumb țipă, cu glas metalic:

- Nu mai trebuie ață, nu mai trebuie ac, nu mai trebuie nevastă! Cinci lei bucata. Ultima descoperire a lui Edison, frate cu Faraon...

O femeiușcă grasă ca un butoiaș, cu fața plină de unturi de gîscă, privește demonstrația cu aparatul, apoi cînd aude că… «nu mai trebuie nevastă» scuipă strigînd:

- S-o crezi tu, șarlatanule!

Cîțiva șofeuri de la mașinile care își așteaptă stăpînii plecați la tîrguieli, asistă uimiți la alți vînzători care «demonstrează publicului ultimele minuni»: - O încheietoare care face nod la cravată. În două secunde oricine își pune cravata cu mașina...

Altul. Cu mutră de pușcăriaș proaspăt ieșit din pensionul Văcăreștilor:

- Săpun de scos pete, instantaneu. Scoate orice pete de grăsime, de cerneală, de seu, de fructe, pete de orice natură. Cea mai nouă invenție americană... Entuziasmul vînzătorului fu un moment domolit de

motto: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu zărești bîrna din ochiul tău?” – Luca 6.41

Un bărbat în vîrstă nu mai vedea bine, dar totuși se considera un expert în evaluarea obiectelor de artă. Într-o zi a vizitat un muzeu cu un prieten, însă nu a observat că își uitase ochelarii acasă. Deși nu putea vedea clar ceea ce era în jurul său, își exprima cu voce tare părerea despre tot ce vedeau în muzeu. Cînd au ajuns în galeria cu tablouri, a avut un comentariu critic pentru fiecare tablou. La primul a spus că rama nu se potrivește cu tabloul. La următorul a făcut comentarii cu privire la culori. La al treilea a avut obiecții legate de motivul tabloului. Și tot așa, pînă cînd prietenul său l-a luat deoparte și i-a spus: „Dragul meu, te-ai privit astăzi cel puțin o dată în oglindă?“.

Cum stau lucrurile la noi? Ne exprimăm și noi critic față de tot ce ne înconjoară? Știm, de fapt, dacă părerea noastră este corectă? În loc să fim experți în a-i critica pe semenii noștri, ar fi mai bine să ne privim în oglinda Cuvîntului lui Dumnezeu și să-L rugăm pe Domnul să ne arate propriile noastre greșeli. Să ne rugăm ca David: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gîndurile! Vezi dacă este vreo cale rea în mine și du-mă pe calea cea veșnică“ (Psalmul 139.23,24). Să ne uităm întotdeauna mai întîi la noi!

«sentința» unuia care ascultase, mai atent povestea săpunului miraculos:

- Să-l vinzi, băiete, la Văcărești. Acolo găsești mai multe pete decît pe aici”.

Senzaționalele produse vîndute de comercianții stradali

„Sezonul vilegiaturii e pe sfîrșite. Străzile Bucureștiului sînt acum iarăși animate și încetul cu încetul se îmbracă în straie noi. Profitînd de vacanță, magazinele și-au lepădat vechile culori, împrumutînd altele mai originale, mai proaspete. Din nou vitrinele constituie punctul de atracție al cetățeanului. Mai modești, negustorașii ambulanți, «les camelots» cum sînt numiți în străinătate, au părăsit plajele și, nedeslipiți de tarabele lor, și-au reluat vechile locuri. Bulevardele, Lipscanii, Sf. Gheorghe și Sf. Nicolae Șelari, ca să nu numesc decît arterele mai importante, mișună la fiecare pas de vînzători vagabonzi.

Cine dintre noi nu s-a oprit locului să asculte «discursurile» acestor mici, dar ingenioși exploatanți, care se pricep de minune în a ne sugestiona și a ne scoate banii din buzunare? Cine-i acela dintre noi care nu s-a «ars» cu un brici miraculos, un parfum îmbătător de trandafiri, un săpun de scos pete sau vreun praf de dat lustru metalelor?!”.

Briceagul miraculos

„Dar «șmecherul» de colo! Ați văzut cu toți cum tăia sticla, în zeci de bucăți, cu ajutorul unui briceag prevăzut cu o mică rotiță. Dar odată ce ați cumpărat cuțitașul, aceeași rotiță a devenit inutilizabilă între degetele dv. Și totuși l-ați auzit bine, insistînd că vă vinde chiar instrumentul de care s-a servit la experiență. Era o garanție solidă pentru cumpărător. Și decepția provine tocmai din pricina acestei garanții. Căci rotița posedă la început un tăiș de oțel foarte fin, dar care s-a distrus repede, cu prilejul primelor două sau trei demonstrații. Aceste demonstrații au fost executate de către vînzător, cu multă îndemînare, chiar în fața dv. Însă cînd v-a vîndut obiectul, v-a înșelat cu un accesoriu nefolositor și el a trecut la experimentarea unuia în bună stare”.

Sursa: Art. „Din trucurile vînzătorilor ambulanți”, revista „Ilustrațiunea Română”, 1932

File de istorie

Habsburgii – cronica unui imperiu (I)

După 19 ani de anarhie, în toamna anului 1273 principii electori – conducători ai statelor care formau Sfîntul Imperiu Roman de naţiune germanică – au hotărît să acorde coroana imperială contelui Rudolf de Habsburg. Nici unul dintre ei nu-şi putea închipui că acest senior provincial, pe care-l investiseră cu o demnitate neereditară, va fi fondatorul uneia din cele mai mari dinastii ale lumii.

Nimic întîmplător în acest început de drum: imperiul avea nevoie de o conducere centralizată şi de conducători energici şi autoritari. Rudolf I a fost omul potrivit şi necesar. Urmaşii lui s-au prezentat în faţa dietelor elective ori de cîte ori se alegea noul suveran, pînă cînd au reuşit să acapareze – definitiv şi ereditar – tronul şi coroana Sfîntului Imperiu. Din acel moment, alegerile au devenit o simplă formalitate.

Maria Tereza – care a devenit împărăteasă mai mult datorită ambiţiei şi perseverenţei sale, decît decretului special (Pragmatica Sancţiune) prin care tatăl său îi asigurase succesiunea. Lupta popoarelor oprimate a silit pe Habsburgi să caute noi formule capabile să menţină integritatea vastului imperiu multinaţional. Astfel, Maria Tereza şi fiul ei, Iosif al II-lea, au practicat „despotismul luminat“. Cît de ineficace a fost această politică o dovedeşte faptul că tocmai sub Iosif al II-lea a izbucnit marea răscoală a românilor din Transilvania (1784-1785).

După revoluţia de la 1848, slăbiciunea imperiului a devenit atît de evidentă, încît Franz Iosif, ultimul Habsburg marcant, a fost nevoit să accepte, în 1867, dualismul austro-ungar.

numele castelului construit în 1201 – au fost cei doi fii ai contelui de Altenburg. Străbunul lor, Gontran cel Bogat, contele Alsaciei, fusese silit să se retragă în Argovia, după ce căzuse în dizgraţia împăratului Otto (973-983) pentru că a participat (în 974, împreună cu cîţiva mari seniori feudali) la revolta lui Henric cel Certăreţ, ducele Bavariei.

Exponenţi ai feudalităţii germane, clasă cu veşnice tendinţe expansioniste, Habsburgii au militat pentru întărirea absolutismului, întemeindu-şi puterea pe exploatarea maselor, purtînd un şir nesfîrşit de războaie şi instaurînd un regim de teroare şi exploatare în ţinuturile cotropite. Pentru creşterea puterii şi pentru întinderea influenţei lor în toată Europa, Habsburgii n-au ocolit nici unul din mijloacele obişnuite în vremea lor, acordînd mare importanţă şi alianţelor matrimoniale. Pe aceste diverse căi, Habsburgii au ajuns să domnească în Cehia, Ungaria, Spania, Ţările de Jos şi în unele state italiene.

Figura cea mai impunătoare din şirul împăraţilor Habsburgi este, fără îndoială, Carol Quintul, al cărui vis suprem a fost crearea unei monarhii universale. Imperiul său – în care, după o expresie curentă pe atunci „soarele nu apunea niciodată“, căci îngloba şi coloniile spaniole din Lumea Nouă – era, însă, atît de şubred, încît s-a descompus încă înainte de moartea sa! Fiul său, Filip al II-lea, rege al Spaniei (1556-1598) a fost un aprig reprezentant al absolutismului şi un fanatic susţinător al contrareformei în Europa apuseană. O singură femeie s-a urcat pe tronul Habsburgilor –

O mînă de fier

într-o mănuşă de catifea (I)

Trecînd prin cantonul elveţian Argovia, o tăbliţă puţin vizibilă şi îngustă, aflată la un cot al drumului, vă va îndrepta spre castelul strămoşesc al Habsburgilor. Modestia proporţiilor sale vă va dezamăgi, poate. E o mică fortăreaţă crenelată, înălţată pe o

De multă vreme, monarhia habsburgică devenise un anacronism. Conflagraţia din 1914-1918 a accelerat procesul de descompunere a „Imperiului din petice“. În noiembrie 1918, ultimul reprezentant al dinastiei, Carol I, a fost nevoit să abdice.

Istoria românilor cunoaşte şi ea o serie de momente cînd voievozi din Secolele XVI-XVII, căutînd să contracareze creşterea puterii otomane, s-au îndreptat spre Habsburgi. E suficient să amintim legăturile lui Mihai Viteazul cu împăratul Rudolf al II-lea. Din 1699, cînd, prin pacea de la Karlowitz, Imperiul otoman a cedat-o Habsburgilor, Transilvania a simţit din plin semnificaţia înlocuirii jugului „de lemn“ al turcilor cu cel „de fier“ al imperialilor, pînă la 1 decembrie 1918, cînd visul milenar al românilor – Unirea celor trei provincii într-un singur stat unitar – a devenit realitate.

Istoria Habsburgilor a făcut obiectul multor lucrări. Una dintre cele mai reprezentative este cea a lui Michel Géoris, intitulată: „Les Habsbourg“, apărută în 1969, la o editură elveţiană. Din acest volum, bine documentat, scris într-o formă accesibilă marelui public, prezentăm cititorilor două fragmente: unul despre întemeierea dinastiei de către Rudolf I, celălalt despre Maria Tereza.

stîncă abruptă, care domină rîul Aar, un afluent al Rinului. Aici se află leagănul marii dinastii europene care şi-a serbat mileniul, prelungind feudalismul pînă în Secolul XX.

Primul strămoş cunoscut al conţilor de Habsburg a fost un oarecare Leutharius, care şi-a găsit moartea pe malul lacului Garda, în anul 554, iar primii care au purtat titlul de „conte de Habsburg“ – după

Adevăratul fondator al dinastiei, Rudolf I, a văzut lumina zilei în micul castel argovian, în 1218. Legenda îl înfăţişează ca pe un cavaler pios, „fără teamă şi prihană“, înzestrat cu toate calităţile sufletului, corpului, inimii şi spiritului, dar adevărul istoric ne obligă să spunem că el nu se deosebea întru nimic de ceilalţi seniori medievali: era ambiţios, războinic, fără prea multe scrupule în alegerea mijloacelor pentru a spori strălucirea Casei sale. Obsedat de dorinţa de a-şi mări posesiunile, a încercat întii să-l jefuiască pe unchiul său dinspre tată; neizbutind, şi lipsit de prejudecăţi familiale, l-a atacat apoi pe unchiul dinspre mamă... Nici de rîndul acesta n-a avut mai mult succes, ajungînd chiar să fie desmoştenit! Hotărît să săvîrşească fapte mai glorioase, a pornit să lupte, alături de cavalerii teutoni, împotriva armatei lui Ottokar de Boemia. S-a întors de pe cîmpul de luptă cu reputaţia unui comandant viteaz.

Moartea lui Conrad IV, ultimul împărat din dinastia de Hohenstaufen, în 1254, i-a schimbat destinul. Timp de aproape 20 ani, în Germania a domnit haosul: doi pretendenţi – puternicul rege al cehilor Ottokar de Boemia şi Moravia, penultimul rege ceh din dinastia Premyslid (1253-1278) – şi Alfonso X al Castiliei (1252-1284) – şi-au disputat coroana. La început, situaţia tulbure a convenit marilor vasali germani. Dar cum anarhia persista, seniorii luptîndu-se între ei neîncetat, iar bandiţii de drumul mare terorizînd populaţia, cei şapte principi electori s-au gîndit să dea imperiului un nou conducător. Credincioşi devizei lor – Volunt imperatorem, sed potentiam ab-horrent (Vor un împărat dar le e groază de cineva puternic – n.r.) –erau în căutarea unui candidat capabil să restabilească liniştea internă şi să facă imperiul respectat în afară, dar nu într-atît de puternic încît să le diminueze influenţa. Din acest punct de vedere, Ottokar, foarte orgolios, părea un candidat periculos. Hotărîrea lor a fost grăbită de Papa Grigore X (1271-1276), care a ameninţat că va numi un prinţ ales de el, dacă electorii nu se vor grăbi să pună capăt dezordinii. Cei şapte principi au convocat o adunare electorală la Frankfurt, în septembrie 1273. Episcopul Werner, elector de Mainz, l-a propus pe seniorul argovian, pe atunci conte de Habsburg şi de Kyburg. După lungi discuţii, punctate de obiecţiile interesate ale lui Ottokar de Boemia, cei şapte electori – cărora Frederic de Hohenzollern, burgrav (comandant militar) al Nürnbergului le-a amintit că Rudolf avea trei fete de măritat, tocmai bune pentru cei trei electori care căutau soţii pentru ei sau fiii lor – s-au decis în favoarea lui Rudolf. La 29 septembrie 1273, el a devenit împărat neereditar al Germaniei, după care... şi-a măritat fiicele. Electorii l-au ales pe Rudolf, pentru că acesta, deşi se trăgea din nobilimea veche, era relativ sărac, iar ei erau convinşi că n-aveau a se teme de el. Nu-l cunoşteau, însă, prea bine pe şiretul și ambiţiosul conte de Habsburg, care, la 55 ani, începea o nouă carieră. Primii cinci ani a trebuit să ţină piept răzvrătirii lui Ottokar, rivalul său. Rudolf a procedat cu tact, cîştigînd de partea sa, unul cîte unul, pe toţi vasalii lui Ottokar, măgulindu-i pe Papă şi pe reprezentanţii diferitelor ordine religioase. Factor al ordinii, el a cîştigat repede simpatia unanimă a micii nobilimi şi a burgheziei. Ottokar s-a prefăcut că se supune: bogat înveşmîntat în haine brodate cu aur, regele Boemiei a îngenuncheat în faţa împăratului, – acest „parvenit“, cum îi spunea el. În ziua aceea, Ottokar a suferit cea mai grea dintre umilinţe: a renunţat la pămînturile austriece pe care le cucerise, mulţumindu-se, resemnat, cu pămînturile ereditare – Boemia şi Moravia – pe care le primea acum din mîinile suzeranului său!

(va urma)

M. MAMINA („Magazin istoric”)

Carol Quintul

Rudolf I

Castelul Habsburg, care a dat numele dinastiei, localizat în Elveția

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Omul care nu a existat niciodată (I)

Istoria spionajului – care se confunda, de fapt, cu istoria războaielor – cunoaşte nenumărate stratageme întrebuinţate de una dintre părţile aflate în lupta pentru a o înşela pe cealaltă. În anul 480 î.e.n., grecii au trimis în Persia trei iscoade, pentru a reporta asupra pregătirilor de invazie ale lui Xerxe. Prinşi în timp ce erau pe cale să-şi îndeplinească misiunea, spionii trebuiau să fie executaţi, cînd regele a intervenit şi i-a pus să treacă în revistă toată oştirea persană, după care i-a eliberat, lăsîndu-i să se înapoieze în Grecia. Multă vreme gestul lui Xerxe a fost interpretat ca o intenţie de intimidare: Herodot susţine că, întorşi între ai lor, spionii trebuiau să zugrăvească în amănunţime giganticele forţe persane, demoralizîndu-i astfel pe greci. Dacă acesta a fost întradevăr ţelul, el nu a putut fi atins, întrucît, după cum se ştie, perşii au suferit o gravă înfrîngere. În ultima vreme, însă, unii istorici au avut tendința să-i atribuie lui Xerxe mai multă subtilitate. Conform tezei lor, monarhul miza pe faptul că grecii nu-i vor crede pe spioni, închipuinduşi că ei îşi dobîndiseră libertatea cu condiţia să furnizeze informaţii mincinoase. Manevra nu a reuşit însă, elenii luînd în serios cele spuse de iscoadele lor şi pregătind invadatorilor o surpriză dintre cele mai neplăcute.

În eventualitatea că această interpretare este cea corectă, înseamnă că avem de-a face aici cu un exemplu antic de folosire a ceea ce astăzi numim Serviciul secret de informaţii în tentativa de a induce în eroare inamicul. Procedeul nu era neobişnuit pentru acea perioadă. În lucrarea sa, „Arta războiului“, înţeleptul chinez Sun Tzu recomanda în urmă cu douăzeci şi trei de secole utilizarea agenţilor dubli, prin intermediul cărora duşmanul urma să capete ştiri şi date false.

În cursul celui de-al II-lea Război Mondial, numeroase au fost cazurile cînd atît aliaţii, cît şi fasciştii au împrumutat această metodă. Pentru a o pune în practică, hitleriştii recurgeau la teroare: agentul capturat era silit prin torturi să dezvăluie codul în care comunica mesajele, orele de emisiune ale postului său de radio (dacă avea unul), indicativul de recunoaştere, sarcinile primite etc. Odată ajunşi în posesia tuturor elementelor, naziştii începeau să transmită în numele agentului făcut prizonier, oferindu-le celor ce-l trimiseseră un torent de informaţii mincinoase. Englezii preferau calea persuasiunii, propunînd spionului arestat nu numai condiţii mai bune de viaţă în închisoare, ci şi anumite sume de bani, în schimbul obligaţiei de a transmite şefilor săi datele falsificate ce i se puneau la dispoziţie. Există însă şi un caz, cu totul ieşit din comun, în care misiunea de a înşela duşmanul a fost încredinţată unui mort. A fost o diversiune care a necesitat o punere în scenă extrem de complicată. Autorul ei, ofiţerul de marină britanic Ewen S. Montagu, a relatat pe larg modul cum s-a desfăşurat această operaţie în cartea sa „The Man Who Never Was” („Omul care nu a existat niciodată”), apărută la Londra la editura „Evan’s”. Începînd cu acest număr, publicăm, într-o formă prescurtată, principalele episoade ale lucrării.

O

idee năstruşnică

În 1942, Ewen Montagu, care lucrează în serviciul de informaţii al Amiralităţii britanice, are ca sarcină să centralizeze veştile sosite din Germania, Italia şi ţările cotropite de fascişti. Mica echipă din care făcea el parte trebuia să verifice ce şi cît anume ştia inamicul despre proiectele de viitor ale anglo-americanilor şi cît de autentice erau informaţiile culese de Intelligence Service pe continentul european. Problema care se punea în principal era dacă agenţii paraşutaţi în Franţa, Belgia, Olanda etc. sînt în libertate şi comunică efectiv ceea ce au prilejul să constate sau dacă nu cumva au fost capturaţi, şi, în locul lor, transmitea inamicul. Unul dintre colaboratorii lui Montagu are atunci o idee năstruşnică: ce-ar fi dacă s-ar pune la cale o „provocare” împotriva hitleriştilor? Ce-ar fi dacă, în locul unui agent viu, ar fi paraşutat un cadavru dotat cu tot aparatajul necesar unui spion? Paraşuta ar urma să aibă un mic defect, care să dea impresia duşmanului că nu s-a deschis la timp şi că omul a murit în urma căderii. Dacă în ciuda acestui fapt ar începe să sosească, din partea lui, o serie de comunicări, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, britanicii ar deduce că zona respectivă este

Din adîncurile memoriei lui Montagu o soluţie se zbate să iasă la suprafaţă. Ce-ar fi dacă s-ar utiliza un cadavru de ofiţer care să poarte asupra lui documente „confidenţiale“, indicînd limpede că aliaţii vor ocoli Sicilia şi că debarcarea lor va avea loc în cu totul alt punct? Problema paraşutării nu se mai pune, deoarece evenimentele se desfăşoară acum în jurul Mediteranei şi drept motiv al decesului ar putea fi invocată înecarea. Nici celelalte obiecţii ridicate împotriva propunerii iniţiale nu mai stau în picioare, dat fiind că de data aceasta nu va mai fi implicat un spion trimis pe teritoriul inamic, ci un mesager care transmite respectiva informaţie în interiorul aceleiaşi tabere. Comunicarea nu mai necesită deci un limbaj cifrat şi este accesibilă oricui i-ar cădea sub ochi.

Da, proiectul are un aspect destul de verosimil. Dar este el realizabil cu adevărat?

În căutarea defunctului

periculoasă şi că există mari şanse ca agenţii lansaţi acolo să fi căzut în mîinile inamicului.

Ideea este ingenioasă, dar imposibil de pus în practică. Mai întîi, nici un agent nu poartă asupra lui un text al codului în care va transmite informaţiile, cu atît mai puţin orarul emisiunilor sale prin radio, lungimile de undă utilizate etc. În al doilea rînd, o autopsie – oricît de sumară ar fi ea – va demonstra naziştilor că moartea a fost anterioară căderii şi că nu se datorează contactului violent cu solul. Sugestia este abandonată cu atît mai uşor cu cît Montagu şi colegii săi au de lucru pînă peste cap cu problemele legate de apropiata debarcare a trupelor americane şi britanice în Africa de Nord. Operaţia Torch (Torta), cum este ea numită în limbaj cifrat, trebuie înconjurată de cel mai strict secret, dat fiind mai ales faptul că o flotă de proporţii impresionante va trebui să treacă prin strîmtoarea Gibraltrar. Ideea cadavrului lansat cu paraşuta e dată pradă uitării. Au trecut cîteva luni. În Africa de Nord debarcarea a avut loc cu succes și armatele Axei au fost lichidate. Mareşalul Rommel a scăpat în ultimul moment, Hitler însuşi oferindu-i pretextul pentru a părăsi cîmpul de luptă şi a nu cădea prizonier. Aliaţii au cîștigat o bătălie importantă. Dar războiul continuă. Singurul front european este cel din Răsărit, unde ostaşii sovietici se bat cu o vitejie fără seamăn. Trupele americane şi britanice urmează să pornească şi ele la asaltul continentului asupra căruia se întinde încă umbra zvasticii. După reuşita operaţiunii Torch, care este punctul cel mai probabil unde va avea loc debarcarea? Evident, Sicilia!

Situată ca o minge de fotbal în vîrful cizmei reprezentată de Peninsula italiană, Sicilia se află în mijlocul Mării Mediterane, definind o poziţie strategică de prim ordin. Rămînerea ei în posesia Axei implică un enorm pericol pentru orice transport maritim al aliaţilor occidentali, chiar dacă ei dispun de totalitatea aerodromurilor din nordul Africii. Aşadar, indiferent dacă abordarea teritoriului continental propriu-zis se va face în Grecia, în Italia sau în sudul Franţei, ocuparea insulei se impune cu necesitate pentru a asigura aprovizionarea cu arme, muniţii şi alimente a trupelor expediționare. Din păcate pentru aliaţi, necesitatea este la fel de evidentă şi pentru fascişti. Din punctul de vedere al surprizei, atacarea Siciliei prezintă incomparabil mai multe dificultăţi decît debarcarea în Africa de Nord, tocmai pentru că este mult mai previzibilă; însuşi Churchill este de părere că păstrarea secretului în legătură cu această operaţiune devine aproape inutilă, întrucît „orice imbecil ştie că este vorba de Sicilia“. Afară doar...

Afară doar de cazul cînd fasciştii pot fi păcăliţi, dîndu-li-se de înţeles că lovitura anglo-americană va fi îndreptată în altă direcţie. Pe ce cale, însă, li s-ar putea strecura o asemenea sugestie? Ea trebuie să pară cu totul accidentală şi, în acelaşi timp, extrem de convingătoare.

Procurarea unui cadavru poate părea o treabă destul de lesnicioasă – mai ales în timp de război. Dar Montagu are ocazia să constate că greutăţile sînt mult mai mari decît îşi imagina el. În primul rînd, ideea însăşi a manipulării unui mort este respingătoare, amintind întrucîtva de profanarea mormintelor. În al doilea rînd, de unde se poate lua trupul neînsufleţit al unui om? Ţinînd seama de misiunea pe care o are de adus la îndeplinire, cadavrul nu poate fi al unui vagabond oarecare, singur pe lume, de care Intelligence Service să dispună după bunul său plac.

Un bărbat tînăr, aparţînînd castei ofiţereşti a Marii Britanii, trebuie să corespundă ca înfăţişare condiţiei sale sociale, adică să fie bine hrănit, cu o piele şi o dantură întreţinute cu grijă, cu un ten niţeluş bronzat, cu un corp armonios dezvoltat şi lipsit de orice infirmitate. Dar o persoană din această categorie are mai totdeauna rude sau prieteni care ţin să aducă rămăşiţelor lui pămînteşti un ultim omagiu, aşa cum cere respectul faţă de morţi. Chiar admiţînd că familia ar fi dispusă să treacă peste toate reticenţele sale fireşti, nu ar pretinde ea măcar o explicaţie? Nu ar fi normal să i se spună ce urmează să se întîmple cu cadavrul celui pe care l-au iubit în timpul vieţii? Da, dar dacă se deconspiră taina, nu mai are rost toată operaţiunea...

În pofida piedicilor care par insurmontabile, Mantagu nu se lasă descurajat. El procedează sistematic, începînd cu începutul: ce fel de moarte trebuie să aleagă pentru eroul său? Pentru a găsi răspunsul la această întrebare, el se adresează unui expert în patologie căruia îi cere o consultaţie, fără a-i spune, bineînţeles, despre ce e vorba. Specialistul îi „recomandă“ un accident de avion deasupra mării, ceea ce va permite ca victima să decedeze fie de pe urma unei răni, fie din cauza şocului, fie din pricina frigului, fie înecată. Din aceste patru categorii va trebui, aşadar, făcută selecţia. Întrebarea care vine la rînd este: ce se va întîmpla cu cadavrul pentru ca, împreună cu hîrtiile pe care le are asupra sa, să ajungă în mîinile naziştilor? După lungi dezbateri, în cadrul echipei de la Amiralitate se ajunge la o concluzie comună: corpul va fi aruncat în Marea Mediterană, în aşa fel încît curentul să-l poarte spre coastele Spaniei. După toate probabilităţile, dată fiind orientarea prohitleristă a guvernului de la Madrid, autorităţile vor preda documentele agenţilor serviciului de spionaj german, care vor lua astfel cunoştinţă de intenția aliaţilor de a nu debarca în Sicilia.

În etapa următoare, norocul îi dă lui Montagu o mînă de ajutor: directorul unui spital din Londra, pe care l-a rugat să-l țină la curent cu decesele înregistrate în clinica sa, îl anunţă că i-a murit un pacient în vîrstă de treizeci de ani, bolnav de dublă pneumonie. Consultat din nou, patologul se declara satisfăcut: pneumonia se însoţeşte de obicei de prezenţa lichidului în plămîni, ceea ce corespunde unui înec. Dar chiar în eventualitatea că organele respiratorii ar fi intacte, autopsia îi va convinge pe germani că omul a murit de frig.

Norocul se dovedeşte constant. Excepţional de înţelegători, părinţii tînărului acceptă să cedeze cadavrul lui, fără a pune întrebări indiscrete şi mulţumindu-se cu asigurarea că este o acţiune de mare importanţă pentru desfăşurarea viitoare a războiului. Asupra unui singur aspect insistă în mod special cei doi părinţi – ca anonimatul fiului lor să fie păstrat cu desăvîrşire.

Promisiunea ce li se face va fi respectată. Nici pînă astăzi nu se cunoaşte numele veritabil al „omului care nu a existat niciodată“.

(va urma)

„M AGAZIN ISTORIC”

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (198)

Zeii (11)

Zeul primordial Pangu (1)

Cîteva elemente ale mitului fac posibile niște speculații cu ceea ce se presupune, în mod cvasiștiințific, că s-a petrecut la nașterea Universului nostru. Zgomotul spargerii oului lui Pangu sugerează sunetul teribil apărut la momentul începuturilor, la explozia materiei, numit astăzi „Big Bang“. De asemenea, oul în sine, cu forma lui specifică, permite o apropiere de teoria lui Einstein, referitoare la curbura spațiului.

Obosit, Pangu s-a așezat pe Pămînt pentru a-și recăpăta forțele, dar la scurt timp a murit. Decesul lui Pangu nu a rămas fără urmări pozitive. Toate componentele corpului său au suferit transformări importante. În această privință nu toți mitografii au aceleași opinii. Capul, genunchi și coada lui Pangu au devenit cele cinci piscuri sacre. Cele patru membre și șira spinării s-au așezat la marginile lumii, formîndu-i laturile dispuse în direcțiile Nord, Sud, Est și Vest. O altă versiune a mitului spune că membrele au devenit stîlpii de susținere ale colțurilor acoperișului Lumii. Din ochiul stîng s-a născut soarele arzător, iar din ochiul drept Luna cea clară. Din radiațiile ochilor s-au ivit tunetul și fulgerul. Respirația lui Pangu a devenit briza primăvăratică, dar și vîntul, ceața, pîcla și norii. Părul de pe față s-au metamorfozat în stele, în Calea Lactee. Din carnea și din mușchii eroului s-a format solul fertil al cîmpiilor, din tendoane multiplele reliefuri, iar din

Oameni și miracole (21)

Posedarea isterică (2)

La cîteva luni după această tristă poveste, a sosit un exorcist cu sarcina să le elibereze pe călugăriţe: părintele Surin, care era el însuşi un fel de iluminat foarte angoasat. Acest „duo“ nu putea să ajungă decît la nişte rezultate şi mai surprinzătoare... Trec peste detalii. Şi, obligată să rezum această poveste bogată în peripeţii, voi adăuga doar că sora Ioana a îngerilor a trecut printr-o agonie din care şi-a revenit ca prin miracol, a avut „stigmate“, numele Maria, Isus şi Iosif fiind gravate pe mîna stîngă, şi a obţinut vindecări aşazis miraculoase cu ajutorul cămăşii sale parfumate pe care o arăta cu cea mai mare uşurinţă. Toate astea timp de ani de zile, pînă cînd Ioana a îngerilor s-a apropiat de 40 de ani. Atunci şi-a pierdut treptat forţele şi, cum se poate observa în mod obişnuit în cazurile de isterie, a oferit spectacolul unei decăderi fizice şi intelectuale.

Ultima scrisoare datează din 8 mai 1661. În acel moment era paralizată pe partea dreaptă. A murit hemiplegică la 29 ianuarie 1665, în urma unei pneumonii. Excesele ei au dus la moartea unui preot nevinovat, au epuizat doi exorcişti, fără a mai pune la socoteală pe toţi cei cărora le-a tulburat pentru totdeauna raţiunea.

O altă maladie considerată deseori drept o luptă cu diavolul: epilepsia, maladie spectaculoasă şi acum bine cunoscută. Ea se datorează activităţii simultane a foarte multor neuroni corticali care încep să funcţioneze toţi împreună în mod neaşteptat. Această „descărcare“ provoacă de fapt criza.

În epilepsia temporală, simptomele sînt foarte variate, putînd să meargă de la perioade de angoasă de cîteva secunde pînă la iluzii perceptive (distorsiuni auditive, vizuale, gustative, olfactive) şi tulburări psihice. Totuşi, studiile au arătat că, în pofida ideilor înrădăcinate, cei mai mulţi epileptici nu au mai multe tulburări psihice decît populaţia normală.

Un aspect interesant este autodeclanşarea crizelor la unii epileptici care descoperă că-şi pot provoca singuri paroxismele (prin stimulare luminoasă, de exemplu).

S-a încetăţenit ideea greşită că epilepticii au trăsături de personalitate specifice, printre care, o religiozitate morbidă. Actualmente, ultimele cercetări

oase stîncile. Din sînge și din alte umori au apărut marile fluvii – Fluviul Galben și Fluviul Albastru. Venele s-au transformat în drumuri, grăsimea în oceane și alte ape. Pilozitatea corpului în flori, pomi și vegetația variată. Vocea lui Pangu a devenit tunetul furtunii, sudoarea s-a transformat în rouă și ploaie. Dinții și oasele mici au intrat în pămînt pentru a se constitui în minerale ale metalelor prețioase, în perle și jad. O altă părere precizează că jadul și mărgăritarele provin din sămînța bărbătească a lui Pangu. S-a mai spus că din corpul său s-a format un munte sfînt, din piept și din pîntece alți munți, din degete ființele omenești. Mai stranie apare opinia provenienței rasei umane din paraziții de pe trupul lui Pangu, mai ales că în altă parte se afirmă că omenirea s-a născut din sufletul zeului Pangu. Un personaj mitologic atît de important ca Pangu nu se putea rezuma la un singur mit. Dacă presupunem că el nu a murit, trebuie să acceptăm că, în clipa în care el deschide ochii se face ziuă și apare noaptea atunci cînd îi închide. Cînd el se bucură, vremea este bună și frumoasă, cînd se supără Cerul se înnorează. Cînd inspiră el stîrnește vîntul și ploaia, cînd expiră declanșează tunete și fulgere. Rămînînd din viață pe Pămînt, cu toporul său zeul Pangu a cioplit reliefuri variate, munți, albi de rîuri, văi, adîncimile oceanelor. Într-un mit aparte se afirmă că Pangu a creat cele patru animale fabuloase: Dragonul, Phoenixul, Inorogul și Broasca țestoasă. Despre el se mai știe că în fiecare zi se transformă de nouă ori, pentru a fi cînd zeu, cînd sfînt pe Pămînt. Un alt mit îl descrie ca urcat la Cer, devenit spirit ca orice locuitor al Cerului ca oricare alt zeu, domiciliat într-un palat aflat pe Muntele Capitalei de Jad. Acolo se hrănește cu rouă cerească, dar bea apă din izvoarele

arată că aceste trăsături de caracter nu au nimic specific epilepsiei şi că „personalitatea epileptică“ este legată de leziuni cerebrale importante.

În general, bolnavul în criză e inconştient, e ţeapăn, apoi se agită: contracţii şi convulsii. În mod frecvent, criza începe cu un ţipăt urmat de o cădere violentă. Spuma de pe buze, pierderea de urină şi somnul greu sînt manifestări frecvente ale acestei maladii. Unii bolnavi au o criză foarte scurtă în cursul căreia văd scînteind mii de stele, alţii au numai o mînă care tremură, după cum descărcarea electrică are loc la dreapta sau la stînga în zona corticală. Unele crize de epilepsie se manifestă – sau încep – cu o senzaţie de arsură. Zonele de control ale motricitatii sau ale vederii, de exemplu, sînt în mod frecvent sediul acestor descărcări electrice. Electroencefalogramele făcute în momentul crizelor au arătat o activitate normală a acestor zone după cum ne puteam aştepta. Encefalografia a adus dovada că manifestările spectaculoase nu se datorează toate isteriei, ci unei tulburări în activitatea neuronală.

Diavol sau nu

Este clar că a crede în efectul diavolului înseamnă să consideri că acesta nu este un simbol, ci că există şi poate să acţioneze asupra minţii şi corpului.

Azi, specialiştii din cadrul Bisericii consideră că posedarea demonică este extrem de rară, ceea ce explică şi raritatea exorcismelor, dar nu exclud realitatea diavolului. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, e vorba de o tulburare fizică ce poate să ajungă pînă la a prezenta simptomele isteriei. Este evident că, înainte de studiul psihiatriei, se considera a fi cazuri de posedare diabolică ceea ce în realitate era isterie, chiar epilepsie.

În stadiul actual al cunoştinţelor medicale şi psihiatrice, unele aspecte ale posedării rămîn totuşi inexplicabile şi constituie într-adevăr miracole.

Vindecările inexplicabile (1)

Pentru a considera o vindecare ca fiind un miracol, trebuie să fie „inexplicabilă“, ceea ce este extrem de delicat de definit. La prima vedere, pare totuşi simplu: vindecarea nu poate să fie atribuită, în stadiul actual al cunoştinţelor medicale, nici unei cauze cunoscute. Cu alte cuvinte, cauza vindecării este inaccesibilă

de pe Pămînt. Este căsătorit cu „Prima fată de Jad“, făptură de o rară frumusețe, care s-a născut în Cer. Ea a adus pe lume un fiu – Tian Huang – și o fată – „Zîna celor nouă raze“. Pangu are pe Pămînt și un mormînt lîngă Marea de Miazăzi, unde stă sufletul lui. Credincioșii daoiști îl venerează ca pe un zeu al triadei compuse din Pangu, Huang Gi și Laozi. Cultul lui Pangu s-a manifestat mai mult în sudul Chinei. Populația minoritară Yao îi aduce ofrande, numindu-l „Regele Pan“. Pentru această minoritate de Pangu depind viața, moartea, longevitatea omului, sărăcia sau bogăția. Minoritatea Miao îi atribuie lui Pangu inventarea tuturor lucrurilor și uneltelor utile omului. Cam la fel crede și minoritatea Li.

Lui Pangu i s-a imaginat o înfățișare pe măsură. În picturi și desene apare ca un om uriaș, cu aspect primitiv, păros, îmbrăcat în blană de urs sau un înveliș de frunze, uneori cu coarne sau cu cap de Dragon, cu doi colți sau cu trup de șarpe. În mîna stîngă ține o daltă și în dreapta o secure sau un topor, mai rar un disc în două culori, care simbolizează îngemănarea între Yin și Yang. Alteori este reprezentat cu Soarele în mîna stîngă și cu Luna în cea dreaptă. Mitul lui Pangu, mai puțin vechi decît altele, reflectă viziunea animistă care a caracterizat culturile primitive, unde fiecare lucru din Univers posedă în sine ceva viu, chiar și obiectele inanimate – piatra, stînca, pămîntul, marea, muntele etc. În acest Univers omul își are locul său, nicidecum unul central, ci mai degrabă modest în raport cu măreția naturii. Observăm că această concepție a avut ecouri în pictura chineză de peisaj, în care omul apare deseori punctiform în raport cu restul imaginilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

unei ştiinţe determinate, cea a medicilor medicinei „oficiale“. Această medicină, şi pe bună dreptate, are nevoie de criterii riguroase şi de dovezi. Dar mai există şi alte mijloace de vindecare şi alte forme de medicină, „paralele“ sau „naturale“, „psihice“, chiar „mediumnice“... Pentru ele, nici o vindecare nu este cu adevărat inexplicabilă, deoarece „energia“ psihică, asupra naturii căreia nu se poate da nici o explicaţie, e capabilă de orice... Cele două abordări sînt opuse, ca să nu spunem imposibil de conciliat.

Pe de altă parte, o vindecare „inexplicabilă medical“ nu este în mod obligatoriu declarată „miraculoasă“. Definiţia miracolului este şi ea foarte delicată.

Vindecările de la Lourdes au avantajul că se sprijină pe dosare medicale accesibile oricui vrea să le consulte, ceea ce conferă o garanţie incontestabil de serioasă şi răspunde unor criterii coerente.

Totuşi, vindecări de către vindecători, mediumi sau grupuri de rugăciune au fost făcute chiar dacă dosarele medicale sînt în general inexistente.

Jeanne este întotdeauna bucuroasă să-şi povestească vindecarea. Prin urmare, m-a primit cu multă plăcere în micul ei apartament parizian de lîngă Gara Lyon. O vizitam la recomandarea doctorului Courteix şi după ce-mi luasem măsura de precauţie de a telefona la Lourdes, la Biroul de Constatări Medicale. Jeanne fusese într-adevăr clasată în mod oficial, de către acest birou, printre „vindecările medicale inexplicabile“, fiind declarată de Biserică „vindecată în chip miraculos“. Această vindecare a avut loc în ziua de 8 octombrie 1948. Se cuvine deci, citind această mărturie, să o situăm în contextul medical al acelei epoci.

De la 22 ianuarie 1938, Jeanne stătea culcată, internată în spitalul din Rennes, de unde era originară, pentru o peritonită tuberculoasă însoţită de semne de meningită. Tuberculoza îi atinsese diferite locuri din organism. Cu trei luni înainte de vindecare, Jeanne intrase într-o stare comatoasă. Cazul ei era considerat disperat. În acea perioadă, streptomicina era foarte rară, de aceea nu a putut să beneficieze de acest medicament, care azi poate că ar fi vindecat-o. Cu un an înainte, Jeanne mai făcuse o călătorie la Lourdes, dar, la întoarcere, starea sa se înrăutăţise, ocluziile se formau încontinuu.

(va urma)

hÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Grandoare și decadență

Cu un an în urmă, Iohannis îl ușuise pe Băsescu din locuința de protocol pe care și-o atribuise singur în Cartierul Primăverii pe cînd parcurgea ultimele zile de jupîn la Cotroceni. Știa să trăiască bine nemernicul: un parc înecat în verdeață; o seră cu flori și alta cu legume; iaz cu pești și debarcader; grajduri și grădinari; piscină și odăi pentru servitori; cramă, bucătărie și pian cu coadă în sufragerie. Ce mai, Grădina Raiului pentru cinci generații: Eba, nepoțelul Trăienel, nepoții lui Trăienel, nepoții nepoților...

Ca atare, simțindu-se atins în fibra sa cea mai intimă, Băsescu a dat Statul în judecată, mizînd pe intervenția maselor populare. Care, la o adică, n-ar fi ezitat să pună mîna pe furci și topoare, ca să-i apere proprietatea. În acest scop, se gîndise că ar da bine o baie de mulțime ca în vremurile bune de altădată. Așa cum, prin anii ’50, scriitorii progresiști mergeau prin fabrici, pe șantiere și pe ogoare, să cunoască nemijlocit viața trepidantă, sursă a viitoarelor creații artistice.

Dar vezi ce înseamnă scleroza? Derbedeul uitase că, pe vremea cînd era mare și tare, Serviciile îi organizau șușanelele alea scîrboase cu trepăduși aplaudaci, mici, bere, lăutari și aclamații. Așa cum s-a dat o secvență de o secundă la televizor, unde un regizor deștept lipise pe o imagine cu Băsescu beat-mort vorbele nu știu cui: ,,Aoleu, Băsescule, ce-ți mai bați tu joc de proștii ăștia!”.

La data ultimei sale băi de mulțime prin București, Băsescu nu mai era nimic, scăpase de povara demnității publice și ca atare o luase langa prin autobuze și tramvaie, ca un aurolac spălător de parbrize chel, cocoșat și cu gîtul strîmb. Lumea l-a recunoscut pe dată și i-a sărit la jugulară, că nu mai vedeau securiștii prin preajmă: ,,Să ți-o dăm sus, chiorule, și să-ți umplem gura cu carne!”. Precum Patriciu și Videanu, pe la jumătatea anilor ’90, cînd traversau orizontal Strada Câmpineanu, cum se exprimase, prin anii ’50, poetul George Bacovia, dar cu referire la Piața Amzei și folosind imagini și un limbaj de sorginte simbolistică. Patriciu era mai înalt și mai scorțos, iar Videanu, cu siguranță fiu de țărani, se tîra, cu căpățîna aia a lui ca de frizer, și umil, în urma lui. Se duceau undeva, nu știu unde, cu niște mape la subțioară, și lumea îi recunoscuse: ,,Uite, Vasile, mafia!... Merge cu noi pe trotuar...”.

Fix în 2020, Serviciile îi porunciseră lui Băsescu să mai candideze la șto’ pentru Primăria Capitalei. La fel făcuseră și cu nemernicul de Onțanu care, timp de mai multe mandate, jupuise pînă la os Sectorul 2. Omul este o somitate, ia gîndiți-vă: general al Armatei Române, dar și colonel de Servicii, ca absolvent al nu știu cărei academii de specialitate, trei facultăți și două doctorate: unul în românește și altul în americană, și disponibil, la orice oră, pentru a fi numit ministru pe undeva. La început, derbedeilor ăstora, ajunși și ei la o vîrstă, nu le mai ardea de o nouă campanie electorală, atît de tracasantă Furaseră destul la viața lor și ar fi dorit să mistuie în liniște milionașele puse deoparte. Dar cică alde Coldea mîrîise: măă, odată vă scot

dosarele de la naftalină!... Și uite-l pe săracu’ Băse, cum începuse să bată iarăși piețele Capitalei și studiourile televiziunilor cu alte promisiuni, dar și cu regretul că, în precedentul mandat, nu reușise să rezolve mulțumitor problema tramvaiului 41. Dar nu zici că, într-o zi, pe cînd mișuna printre tarabele din Piața Sudului, cu dulăii după el, s-a trezit luat în șuturi? - ,,Feriți buzunarele, bă, că a ieșit Băsescu în treabă!... Ce mai ai de furat, banditule?!...”.

Dacă am putea să ne vedem morți...

Răsfoind ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, opera capitală și atît de pasionantă a criticului Marian Popa, ajung la paginile închinate prozatorului Marin Preda În primul volum, autorul face o prezentare a prozelor scurte din lucrarea de debut ,,Întîlnire din Pămînturi” (1948) și care, ulterior, vor constitui osatura ,,Moromeților” și a altor romane ale sale. În cel de-al doilea, încearcă să pună lumină asupra cîtorva elemente obscure din biografia lui Preda și care mai suscită și astăzi discuții contradictorii. Cum ar fi, de exemplu, școala de la Cîmpulung-Argeș, unde l-au respins la examenul de admitere pe motiv de miopie, apoi școala normală de la Abrud, continuată la Cristur-Odorhei și în final la București. Sau cele trei căsătorii nereușite, două terminate cu divorț și a treia care, efectiv, i-a scurtat zilele. Sau cea mai misterioasă dintre ele, moartea sa neașteptată din noaptea de 15 spre 16 mai 1980, întîmplată la Mogoșoaia.

A urmat depunerea sicriului lui Marin Preda la Muzeul Literaturii Române din Bulevardul Dacia și la Biserica Boteanu, unde s-a ținut și procesiunea religioasă. Era pe 21 mai, ziua Sfinților Constantin și Elena. N-am fost acolo, și ar fi trebuit să fiu, dar a fost Marian Popa, și iată ce a relatat.

În biserică nu era prea multă lume, poate din cauza căldurii neașteptate În schimb, pe trotuarul din față, se grupaseră mulți scriitori, și mai cunoscuți și mai veleitari, nici unul în ținută protocolară Se vorbea degajat și de preferință subiecte ușoare, cum ar fi vremea, fotbalul, politica și cancanurile din lumea artistică, dar și literatură română și străină Mulți nu se jenau să spună bancuri și să zîmbească. Impresia generală, conchide Marian Popa, era că moartea marelui prozator netezise multe asperități Mai erau și snobii pe care nu-i interesa decît să fie văzuți în compania titanilor. Uite grupul lui Adrian Păunescu, într-o cămașă colorată și gesticulînd degajat și inadecvat. Uite și grupul lui Fănuș cu care monșerul se certase recent la cuțite, dar fără urmări grave și de durată. Tomozei, Pituț, Mircea Micu. Ceva mai încolo, își face apariția și grupul lui Eugen Barbu, rivalul de o viață al defunctului. Uite-i și pe mai tinerii săi locotenenți: Vadim, doctorul Tănăsescu, avocatul Beldeanu, Teodoru, toți bine-dispuși, să nu-și budeze mentorul, venind sau poate ducîndu-se, după aceea, la redacția Revistei ,,Săptămîna” din apropiere. La Cinema ,,Scala” rulează filmul ,,Drumul oaselor”, după un scenariu de Eugen Barbu. Pe Nea Jenică îl mai înțelegem – ireconciliabil chiar și în aceste momente. Mulți dintre cei care formau întristata adunare trecuseră mai alaltăieri pe la biroul lui Marin Preda de la ,,Cartea Românească”, să se milogească doar-doar le va tipări vreo carte.

În darea de seamnă asupra înmormîntării lui Marin Preda, criticul Marian Popa se arată nemulțumit de

comportamentul participanților, cei mai mulți scriitori, care – prin vestimentație, gestică și vocabular – parcă uitaseră că se află unde se află. Dar se pare că recenzorul n-a mai luat în considerație cutuma noastră, moștenită de la străbunii care credeau în nemurirea sufletului și vedeau funeraliile ca pe un semn de bun augur al vieții viitoare. Aproximativ la fel este și cu parastasele noastre de azi, cînd, după numai două pahare, fețele se destind și cineva își aduce aminte că repauzatul fusese un mare petrecăreț, și ca urmare se spune primul banc cu mireasa în noaptea nunții. De multe ori, coliva se distribuie chiar pe ringul de dans La pomana agentului Greerosu (din romanul ,,Incognito”), căzut la datorie, subcomisarului Teică i se aprind calcîiele după proaspăta văduvă și nu se lasă pînă nu obține de la aceasta o întîlnire, dar musai peste trei zile, cînd se va consuma prima comemorare a polițistului. Nu altfel s-au petrecut lucrurile și la moartea celebrului actor francez Jean-Paul Belmondo, din anul 2021, care, deh, nu era pui de trac. Evenimentul a avut

loc în curtea interioară a Domului Invalizilor din Paris, unde orchestra i-a cîntat piesa ,,Chi mai’’ de pe banda sonoră a filmului ,,Le Professionnel’’, cu Belmondo în rolul principal și cu muzica scrisă de Ennio Morricone. Doar în rîndurile din față mai vedeai figuri cernite și lacrimi în colțul ochilor. În schimb, ceva mai încolo, părți din asistență găseau normal să zîmbească, să schimbe saluturi cu voioșie și să mimeze surprinderea și plăcerea revederii. Nu cu multă vreme în urmă, Belmondo, abia sprijinindu-se într-un baston, asistase la inaugurarea muzeului de Artă ,,Sculptorul Paul Belmondo”, tatăl său În dreapta actorului, frumoasa octogenară Claudia Cardinale, iar în stînga, iubita lui Belmondo, pe nume Barbara, o mulatră interesantă de vreo 40 de ani și ceva, dar și invidioasă pe frumusețea inegalabilei italience. Nu se schimbase defel Claudia față de vremurile cînd turnase filmul ,,Cartouche”. În schimb Belmondo, cu obrazul schimonosit de riduri adînci, începuse să miroasă a pămînt. Alain Delon, prezent și el la eveniment, arăta ca în ,,Ghepardul”, din urmă cu 60 de ani, la concurență cu aceeași italiancă Normal, televiziunile au pus prim-planul pe Emmanuel Macron, președintele Franței, și pe gingașa Brigitte, prezenți și ei la eveniment, în onoarea marelui dispărut Și după ce și-a lăsat consoarta în mîinile sigure ale

sepepiștilor, Macron s-a îndreptat zîmbitor către un grup de amici politici, nici ei triști

Și la înmormîntarea Reginei Elisabeta a II-a a Angliei lucrurile au mers la fel. Pentru impresia generală, televiziunile rețineau doar figuri întristate pe bune sau doar tocmite să lăcrimeze, așa cum se întîmplă cu bocitoarele românilor

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pentru o lege a alimentelor curate –o cerinţă veche de un secol

În perioada interbelică au început primele preocupări serioase pentru siguranța alimentară, iar ziarele vorbeau frecvent despre necesitatea elaborării unor norme stricte, cuprinse într-o „lege a alimentelor curate”. Ziarul „Lupta” scria în 1935: „Dărîmarea halelor Bibescu Vodă a scos la iveală murdăria extraordinară ce se încuibase în aceste «compartimente». Chestiunea a pus pe gînduri Municipalitatea. Ce s-ar putea oare face ca să se asigure populaţiei o alimentaţie mai curată? Descentralizarea desfacerii prin hale de sector şi prin prăvălii mărunte a alimentelor pune problema necesităţii perfecţionării, din punct de vedere igienic, a noilor mijloace de desfacere. Astfel, în noile hale de la Obor s-au construit frigorifere speciale, iar Serviciul sanitar a primit dispoziţiuni în vederea intensificării controalelor. Băcăniile îşi extind acum negoţul și nu vor mai vinde numai coloniale, ci şi zarzavat, fructe, pasări, carne, peşte. Or, pentru aceasta, trebuie instalaţii speciale. Avînd vînzare redusă – mult mai redusă decît la hale – o prăvălie de la vreo răspîntie, dacă se aprovizionează într-o zi cu o cantitate mai mare de peşte şi tocmai în acea zi consumul e mai mic, ea va vinde în zilele următoare peşte vechi.

Pe de altă parte, pentru preparate cum ar fi, de pildă, untul se pune problema de unde se vor aproviziona

băcăniile cu produse curat fabricate şi proaspete? Între alte idei ce s-au emis cu privire la siguranţa că vom consuma alimente de bună calitate şi nu contrafaceri toxice sau alimente alterate este şi aceea de a se veni cu o lege în acest sens.

O astfel de lege există în America şi dă roade foarte bune. Ea se numeşte «pure food law», legea alimentelor curate. Presa scrie că această lege s-a făcut pentru a ocroti sănătatea poporului american. Legea alimentelor urmăreşte să aplice pedepse severe tuturor comercianţilor care vînd produse ce pot să vatăme sănătatea. Legea priveşte nu numai tot ce se înghite, dar şi tot ce cucoanele îşi pun pe faţă, roşu de buze, pudre, chiar şi săpunul sau crema de ras, chiar şi ce se pune pe trup.

De aceea, în America cei ce nu-şi pot permite luxul de a cumpăra produse scumpe se pot aproviziona cu fabricate oricît de ieftine, fiind siguri că produsele economice, chiar dacă nu conţin materii scumpe, totuşi nu au în compoziţia lor materii toxice”.

Rujuri şi farduri toxice

„La noi, unde comerţul de farduri şi de pudre e atît de vast, unde se petrec otrăviri cu rujuri de buze sau cu colorantele toxice ale veştmintelor, o atare lege ar fi

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii cine să-l recolteze, „sate părăsite şi cadavre întinse pe pămînt... vite abandonate, hoinărind rătăcite prin munţi, fără ca nimeni să le mai adune“. La început, istoricul nu a vrut să scrie cronica epidemiei – „La ce bun, cînd lumea întreagă se îndrepta clătinîndu-se spre neant... pentru cine ar mai fi scris cel ce ar fi scris?“. Apoi s-a răzgîndit, sperînd că cei care aveau să-i urmeze „să se teamă şi să tremure aflînd ce năpastă cumplită ne-a lovit din pricina păcatelor noastre şi să tragă învăţăminte din pedeapsa care s-a abătut asupra nenorociţilor de noi“.

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (5)

Ciuma lui Iustinian

(5)

Oraşul de obicei atît de plin de viaţă era acum pustiu „ca şi cînd ar fi pierit“, iar morţii şi muribunzii arătau înspăimîntător, cu „pîntecele umflate şi cu gurile căscate, împroşcînd şuvoaie de puroi“. Procopiu scria: „Munca de orice soi a încetat şi toate meşteşugurile au fost abandonate de meseriaşi... Într-adevăr, într-un oraş în care găseai din belşug tot ce-i mai bun bîntuia foametea cea mai cruntă“.

Situaţia de criză a trezit solidaritatea unora, iar oamenii „cărau cu mîinile lor cadavrele unor necunoscuţi cu care nu avuseseră de-a face şi le îngropau“. Spre deosebire de alte molime, aceasta a încurajat respectarea datinilor religioase în rîndul multora „care în vremurile trecute se desfătaseră, dedîndu-se la îndeletniciri ruşinoase şi josnice“, dar imediat ce se simţeau din nou în siguranţă, aceştia redeveneau cum fuseseră înainte – „întrecîndu-se pe sine în ticăloşie şi nelegiuiri de tot soiul“. Poate că nici n-ar fi trebuit să-şi facă griji, fiindcă, după cum susţinea Procopiu, „această boală, fie din întîmplare, fie din voinţa divină, îi alegea anume pe cei mai răi dintre oameni şi-i lăsa să scape nevătămaţi“.

Se estimează că ciuma a ucis o treime din populaţia imperiului şi probabil 40% dintre locuitorii Constantinopolului. Iustinian avea să mai trăiască 23 de ani, dar epidemia a pus capăt speranţei sale de a readuce la viaţă Imperiul Roman de Apus. Boala a atacat Persia, Arabia, Africa şi Asia Centrală şi de Sud. În Europa, a făcut ravagii pînă la extremitatea nordică a Danemarcei şi pînă la cea vestică a Irlandei. În 547, se spune că regele galez Maelgwn Gwynedd ar fi murit de ciumă, iar în Analele din Ulster e consemnată „moartea multor oameni“ din regiune. Ioan din Efes scria că au fost „vase din mijlocul mării ai căror marinari au fost atacaţi deodată... şi au devenit morminte care pluteau în voia valurilor“. În toată lumea, probabil că „ciuma lui Iustinian“ avea să ucidă 25 de milioane de oameni. Ioan a încercat să fugă, dar oriunde ajungea, boala părea să-l urmeze. A văzut lanuri de grîu pe care nu mai avea

Procopiu credea că „tot neamul omenesc a fost aproape nimicit“, înţelepţilor, spunea el, le place să scornească tot felul de motive pentru asemenea „năpaste”, dar ciuma nu putea fi explicată prin nici o teorie, fiindcă „a cuprins întreaga lume şi a secerat vieţile tuturor oamenilor... şi i-a atacat pe unii în timpul verii, pe alţii iarna şi pe alţii în alte perioade de-a lungul anului”.

În cele două secole care au urmat, ciuma avea să devină un vizitator obişnuit, între anii 542 şi 717 izbucnind 18 mari epidemii numai în regiunea Mediteranei.

Moartea Neagră (1)

Probabil că acesta a fost cel mai mare dezastru din istoria consemnată a speciei umane, care a ucis, după cîte se pare, 75 de milioane de oameni, mulţi dintre contemporani crezînd că asistă la sfîrşitul umanităţii. Numele său înfiorător – „Moartea Neagră” – provenea de la petele negre care apăreau pe trupurile victimelor, produse de hemoragiile subcutanate. În prezent, este un fapt general acceptat că epidemia era un amestec înspăimîntător de ciumă bubonică, pulmonară şi septicemică, deşi unii experţi au sugerat că în realitate a fost vorba de o infecţie virală, complet diferită.

Epidemiile de ciumă care au făcut ravagii în Europa după cea a lui Iustinian s-au domolit în Secolul al VIIIlea, iar la începutul Secolului al XIV-lea continentul se apropia de sfîrşitul unei lungi perioade de prosperitate. Marea foamete dintre anii 1315 şi 1319 a fost urmată de o altă foamete în 1345, cînd şase luni în care a plouat aproape neîncetat au făcut imposibilă semănarea culturilor în anumite regiuni. În următorii doi ani au murit mulţi oameni, iar mulţi dintre cei care au supravieţuit au rămas slăbiţi şi bolnăvicioşi. Pentru cei care pretindeau că înţeleg astfel de fenomene, existau semne prevestitoare ale dezastrelor – stele căzătoare, o coloană de foc ce stăruia deasupra palatului Papei din

desigur necesară. Ea ar putea cuprinde fabricatele unor firme dubioase din punctul de vedere al igienei.

În laboratoare speciale, ar trebui făcută analiza materiilor componente ale unor produse alimentare și legea cea nouă ar trebui aplicată cu strășnicie. Evident, se va spune că avem un serviciu sanitar şi că, deci, o nouă lege nu ar mai fi necesară. Dar Serviciul sanitar se dovedeşte insuficient. Controlul lui e aproape ineficace, fie din cauza corupţiei organelor de control, fie din cauza unei organizări pe baza vreunei legi sau regulamente eronate. În orice caz, descentralizarea comerţului şi nevoile sporite an de an ale aprovizionării Capitalei pun tot mai arzătoare problema controlului sanitar și igienic al produselor alimentare sau care vin în contact direct cu trupul omenesc”.

DosArEsECrETE.ro

Avignon şi un cutremur violent care a făcut să răsune clopotele catedralei San Marco din Veneţia.

Deşi oamenii nu ştiau la acea vreme, mai semnificativ era faptul că nişte rozătoare asemănătoare cu veveriţele, numite marmote, începuseră să-şi părăsească habitatul aflat departe, în Asia Centrală, lîngă Lacul Issyk Kul, aducînd cu ele purici care purtau bacilul ciumei, şi, cînd au intrat în contact cu şobolanii negri, puricii au migrat către noile gazde. Şobolanii călătoreau mult, de obicei în calele vaselor care transportau grîne, iar un purice putea supravieţui săptămîni întregi în baloturile de lînă sau pînzeturi, chiar şi după plecarea şobolanilor. Pe uscat, rozătoarele convieţuiau nas în nas cu oamenii. Prin anii 1330 au început să apară cazuri de ciumă. În 1334, molima a lovit China, unde a ucis probabil pînă la 5 milioane de oameni. Apoi, pe cînd îşi croia încet drum spre vest, de-a lungul rutelor comerciale, în Europa au început să sosească veşti privitoare la o epidemie de ciumă de o virulenţă fără precedent. India, stepa eurasiatică, Mesopotamia, Siria şi Armenia au fost afectate, iar în 1346 boala ajunsese în Anatolia. Numai în Crimeea se spune că ar fi murit 85.000 de persoane, iar tătarii au găsit nişte ţapi ispăşitori aflaţi la îndemînă –negustorii creştini care dominau comerţul dintre est şi vest, la care rîvneau să aibă şi ei acces. În 1346, i-au alungat pe genovezi pînă la centrul lor comercial fortificat din Caffa (în prezent, oraşul Feodosia), de la Marea Neagră, şi şi-au ridicat tabăra alături, dar pe cînd se pregăteau să bombardeze oraşul pînă cînd ar fi capitulat, ciuma a făcut ravagii în rîndurile lor şi au fost siliţi să abandoneze asediul. Totuşi, înainte de a pleca, au catapultat cîţiva morţi în oraş. Genovezii au aruncat cadavrele în mare, dar în curînd ciuma s-a dezlănţuit în Caffa, iar forţele apărătorilor au slăbit atît de mult, încît în anul următor au fost nevoiţi să-şi ia galerele şi să pornească spre Italia. În mod tradiţional, s-a considerat că ei au fost cei care au adus ciuma în Europa, dar, fără îndoială, boala a sosit şi pe alte rute.

În octombrie 1347, o duzină de galere genoveze au acostat în portul Messina din Sicilia, aducînd mătăsuri şi mirodenii din Orient. Nu se ştie dacă veneau din Crimeea sau din alte părţi, dar, conform unui cronicar, marinarii erau „bolnavi pînă în măduva oaselor”. (va urma)

JOHN WITHINGTON

Cartea de aur a Istoriei

România anilor 1920 în însemnările unui colonel englez (II)

(urmare din pag. 1)

Primit de Octavian Goga, ministrul Cultelor şi Artelor, ,,un bărbat de o capacitate şi inteligenţă remarcabile“, român din Transilvania, poet şi scriitor, întemniţat de mai multe ori de către autorităţile austro-ungare pentru propovăduirea libertăţii în favoarea conaţionalilor săi, colonelul Repington a reţinut că toate cultele religioase din Transilvania se bucurau de toate prevederile legale în exercitarea cultului lor. Nu se făcea nici o discriminare, acestea beneficiind în mod egal de subvenţiile materiale primite de la stat, ele neavînd deci motive să se plîngă. Toţi conducătorii cultelor au depus jurămînt de credinţă faţă de monarh. În parlament, romano-catolicii reformaţi şi unitarienii dispuneau de 6 locuri în Camera superioară. Era în curs înfiinţarea de şcoli în limba maghiară în ţinuturile cu etnie majoritar ungară, precum şi crearea unei universităţi în ţinutul secuiesc. Aproximativ 75% din personalul căilor ferate şi al poştei era maghiar, autorităţile române asigurîndu-le toate drepurile pentru exercitarea profesiei. Manifestările naţionaliste exacerbate din partea etniei maghiare îngreunau mult eforturile administraţiei româneşti pentru implementarea măsurilor în această materie.

Goga îşi exprima speranţa că maghiarii din Transilvania vor participa, în final, la treburile politice ale ţării, constituindu-se într-un partid, aşa cum s-ar înţelege de la sine. Pe atunci, în Transilvania, statistic, existau aproximativ un milion şi jumătate de maghiari, dintre aceştia o treime fiind grupaţi într-un singur judeţ.

Generalul Răşcanu, ,,un bărbat amabil şi protocolar“, l-a pus în temă pe emisarul britanic cu faptul că Noua Românie dispunea de un contingent de 140.000 de recruţi, dintre care pentru încorporare numai 120.000 pentru executarea serviciului militar de doi ani, iar restul să fie pregătiţi pentru efectivele de rezervă în specialităţi precum telegrafişti, curieri, tîmplari, lucrători la căile ferate etc. şi folosiţi la nevoie, în caz de mobilizare. Efectivele Armatei române totalizau 23 de divizii dintre care două divizii erau dislocate pe frontiera cu Ungaria. România urma să doteze armata cu 200 de avioane şi mai multe nave de luptă.

În legătură cu conflictul greco-turc, generalul Răşcanu şi-a exprimat speranţa că Marea Britanie se va implica mai mult în aplanarea stării de război la care au ajuns cele două ţări, în scopul asigurării securităţii navale prin strîmtorile Bosfor şi Dardanele şi ar fi o nebunie ca Anglia să fie luată prin surprindere de o eventuală escaladare, cu consecinţe imprevizibile, a stării de război pe coasta Mării Negre, unde cu siguranţă s-ar fi putut implica şi Rusia bolşevică. Generalul Răşcanu manifesta o oarecare temere în privinţa înregimentării etnicilor maghiari care, în cazul corpului ofiţeresc şi chiar a unei părţi din trupă, să nu se supună ordinelor superiorilor români.

La întrevederea avută cu generalul Nicoleanu, şeful Poliţiei capitalei, a rezultat că acesta dispunea de un personal de 2.600 de angajaţi şi de 1.000 de jandarmi proveniţi din efectivele armatei, criza de cadre fiind cauzată de salariile mici oferite, în medie de 400 de lei, fapt care îi făcea pe mulţi să-şi dea demisia. Dispune, de asemenea, de detectivi organizaţi în brigăzi şi de sergenţi de stradă, numărul lor fiind mic în raport cu evenimentele care se produceau în capitală. Lămpile de stradă se stingeau la orele 1 din noapte, tocmai atunci cînd hoţii se simţeau în largul lor.

Bucureştiul, pe atunci cu 800.000 de locuitori, avea multe probleme de ordine publică, fapte criminale etc., cu multă lume săracă, migrată din mediul rural, necesitînd astfel un număr aproape dublu de politişti la ordinea publică. Doamna Lahovari, soţia ministrului român la Legaţia de la Paris, s-a plîns că reforma agrară, împărţirea pămîntului, se desfăşura în ritm alert, iar populaţia, în mare parte analfabetă, nu era pregătită pentru sufragiul (votul) universal anunţat. Ea era de părere ca vechii proprietari, adică moşierii, să rămînă, în loc de mii de hectare, cu 350 de hectare, pe lîngă celelalte proprietăţi cum ar fi podgoriile, conacele, livezile etc. Pentru ţăranii care au primit cîte 5 hectare, va fi greu să obţină recolte mari de cereale. În timpul războiului unii au beneficiat de pe urma nemţilor care, jefuind în principal oraşele, aveau nevoie de căruţele lor, plătindu-le chirie pentru transport. Pentru împroprietărirea ţăranilor, regele a renunţat la peste 100.000 de hectare în favoarea acestora, adică a ţăranilor care luptaseră pe front.

Caius Brediceanu, şef de departament în Ministerul afacerilor străine, avînd ca atribuţii relaţiile cu Ungaria, i-a mărturisit colonelului că dintre toate popoarele slave din Europa centrală şi de est, cehoslovacii aveau nivelul de educaţie cel mai bun dispunînd şi de o remarcabilă capacitate de organizare. Pe bună dreptate, preşedintele Eduard Beneş impresiona prin afirmaţiile sale potrivit cărora poporul său reprezenta avangarda vestică a naţiunilor slave. La întîlnirea cu generalul Văleanu, ministrul comunicaţiilor şi transporturilor, colonelul Repington a aflat că România deţine un parc de 1.300 de locomotive, urmînd ca în 1922 numărul lor să ajungă la 2.000. Parcul de vagoane se ridica la 80.000 din care 20.000 erau

ieşite din uz, economia avînd nevoie de peste 1.000 de mii vagoane operabile. România avea deja un contract de achiziţionare a unui număr de 500 de locomotive din Anglia. La Statul Major, situat în strada Ştirbei Vodă, ofiţerul englez a fost primit de colonelul Dimitrie Palade, şeful secţiei privind relaţiile cu Rusia, care i-a furnizat următoarele date: ruşii dispuneau la aceea dată de 70 de divizii de infanterie şi de 20 de divizii de cavalerie, totalizînd un efectiv de 350.000 de oameni, dislocați pe trei mari fronturi. Efectivele ruseşti la frontiera cu Basarabia, de acum românească, erau plasate în patru sectoare distincte. În ce priveşte frontul, situaţia de pe Nistru, pe ambele maluri, faţă în faţă, se aflau dincoace trupele româneşti, iar în est cele ruseşti. Era riscant ca cineva să se suie într-o barcă şi să vîslească pentru că imediat ar fi fost supus tirurilor de armă ruseşti. Cele mai mari necazuri veneau din partea Bulgariei, net filorusă, care încuraja bandele de comitagii să pătrundă pe teritoriul dobrogean în scop de jaf şi distrugere, luîndu-şi astfel revanşa pentru trecerea Cadrilaterului sub administraţie românească, încă din 1913, în urma celui de-al II-lea război balcanic. La frontiera cu Bulgaria era dizlocată o divizie a Armatei române care acţiona pentru prevenirea pătrunderii comitagiilor în satele româneşti de pe graniţe. Trecîndu-i prin mînă cîteva date statistice, colonelul Repington a constatat că Noua Românie întregită avea o populaţie de 17 milioane de locuitori cu o suprafaţă de 316.000 km2. Populaţia în proporţie de 80% o constituia masa ţărănească, iar din totalul locuitorilor, 70%, aproape 12 milioane, erau analfabeţi.

Unitatea naţională înfăptuită după război a condus la crearea unui stat bine configurat, cu ieşire la mare şi dispunînd de multe bogăţii. Se învecina cu şase ţări dintre care trei aveau o atitudine „neprietenoasă”. Dispunînd de 12,5 milioane ha de teren arabil şi aproape 5 milioane ha de păşuni, cu păduri imense, cu livezi bogate şi podgorii renumite, România ar fi trebuit să fie principalul grînar al Europei. Producţia sa de petrol era estimată la 2 milioane de tone. Ţara stătea bine şi cu transporturile fluviale, maritime şi chiar feroviare. Se simțea nevoia,

Mareșalul Alexandru Averescu

pentru economie, de introducerea maşinismului pe scară largă, cum ar fi, de exemplu, în domeniile textil şi al sticlăriei şi porţelanurilor, utilaje pe care le putea importa din Anglia. Industria era ca şi inexistentă, iar cea mai afectată era agricultura, unde lucrările, de la semănat pînă la recoltare, ar fi trebuit să se efectueze predominant cu maşini şi utilaje tehnice adecvate.

România era ţara europeană cu cea mai mare producţie de cereale, iar zăcămintele sale erau aproape neexploatate, în timp ce populaţia îndura mari lipsuri. Surplusul de grîne, porumb, lemn, petrol era imens, dar valorificarea acestora era haotică fără să ducă la bunăstarea populaţiei, din cauze neadecvate, de ordin administrativ şi organizatoric. La nivelul autorităţilor displăcea ideea creării unor firme mixte cu parteneri străini, în domeniul extracţiei de cărbune, al zăcămintelor de cupru, de asfalt, azbest etc.

Reforma agrară, împroprietărirea ţăranilor şi introducerea sufragiului universal constituia noua bază de reorganizare a ţării. Aruncînd o privire mai atentă asupra economiei româneşti, colonelul Repington credea că pe primul plan ar fi trebuit plasată agricultura şi numai apoi exploatate zăcămintele bogate în petrol. Potenţialul de export al ţării putea atinge, la cereale, 550.000 de vagoane, în valoare de 5 - 6 miliarde de lei, principalul port la Dunăre, pentru export, fiind Galaţi. Animalele – bovine, ovine, cabaline, porcine – constituiau o altă importantă resursă a ţării, deşi războiul a produs mari pagube, făcînd ca producţia în domeniu să se situeze la jumătatea celei din 1916. Lemnul reprezenta o altă sursă de venituri, pădurile acoperind o suprafaţă de 7 milioane de hectare, ţinutul cel mai împădurit fiind considerat Bucovina, cu aproape 15% răşinoase. Reţeaua de rîuri era favorabilă transportului de buşteni către gatere, unde se pregătea cheresteaua pentru export, ajungînd la 200.000 de vagoane în valoare de 2,5 miliarde lei.

Colonelul britanic mai constata că, în România, cîmpurile petroliere erau amplasate la poalele munţilor, în special în partea sudică şi de răsărit, la Cîmpina şi Moreni, unde se înregistra cea mai mare extracţie de ţiţei. În contextul reformei agrare, marii moşieri au preferat să-

şi menţină terenurile roditoare de la şes, lăsînd pentru împroprietărirea ţăranilor solurile sărăcăcioase de la deal, fără să-şi dea seama că la subsol se aflau zăcămintele mai însemnate de petrol. Statul major al industriei petrolului îl constituia Ploieşti, cu marile rafinării, de unde plecau marile conducte de transport către portul Constanţa, amenajat special pentru depozitare. În plus, pe calea ferată se făcea un transport masiv de petrol, în vagoane-cisternă. Pierderile cauzate de război, distrugerile şi insuficienţa mijloacelor de transport au dăunat mult industriei extractive şi de prelucrare a acestui produs, care se exporta sub nivelul posibilităţilor.

În ce priveşte investiţiile în vechiul regat, 1.000 de milioane lei din acţiuni erau plasate în industrie, în care erau angajate companii cu capital străin, mai mari sau mai mici. În industria petrolieră, jumătate din capital era străin, din care 90% provenea din Germania, Olanda şi Anglia. Industria zahărului era acoperită de capitalul belgian, iar cea textilă de un capital englez, mai redus. Industria chimică era dominată de capitalul german şi austriac, iar cea a cimentului şi porţelanurilor de cel belgian. Per total, din 510 milioane lei capital străin investit în România, Germania ocupa primul loc cu 121 milioane de lei, urmată de Olanda şi Anglia. De reţinut că mai mult de jumătate din industria românească era acoperită de capital străin, procentajul pe ramuri industriale fiind de 91% în companiile petroliere, 95% în gaze, în electricitate 72%, în chimie 74%, în metalurgie 69% şi 94% în industria zahărului. În Noua Românie existau 735 de concerne industriale cu un capital total de 2.536 milioane lei, excluzînd Basarabia, Bucovina şi societăţile cu activitate în regim cooperatist, care reprezentau un capital de pînă la 3,5 miliarde lei.

putea înregistra încasări importante prin trimiterea la export a 5,5 milioane tone de cereale şi 10 milioane tone de cherestea precum şi de produse petroliere care, în total, puteau aduce încasări de 7 miliarde lei la vistieria ţării.

Cît priveşte activitatea bancară din anul 1913, cînd existau 197 de unităţi bancare cu 215 milioane de lei capital, s-a ajuns la 277 de unităţi cu un capital subscris de 1.355 milioane de lei. Adăugînd la acestea numărul mare de bănci din Transilvania (654) şi pe cele din Bucovina şi Basarabia, se ajunge la cifra 927 de unităţi bancare cu un capital de 1.398 milioane de lei. În anul bugetar 1920 - 1921, guvernul a unificat moneda şi a stabilit un buget ordinar, urmînd ca din toamnă să fie elaborat bugetul extraordinar destinat acoperirii cheltuielilor necesare reconstrucţiei şi pensiilor.

Charles Repington considera că, în contextul diminuării implicării Germaniei în economia României, Anglia ar fi avut mari şanse să deţină un loc fruntaş în relaţia comercială cu această ţară.

* * *

Despre Bucureşti şi bucureştenii anului 1921, Repington a făcut următoarele adnotări.

Vedea oraşul dominat de spiritul architectonic german cu tentă modernistă şi barocă. Populaţia nu își etala un stil de artă propriu. În România nu a existat o „clasă de sus”, din cauza dominaţiei străine îndelungate; clasa de

România era teribil de înapoiată în privinţa reţelei feroviare încă dinante de război, cînd reveneau 5,3 km de linie ferată la fiecare 10.000 de locuitori, comparabil cu 36 km în Suedia, acest factor economic important fiind foarte mult neglijat.

În 1916, România dispunea de 3.600 km căi de rulare cu 1.000 de locomotive, din care jumătate erau nefolosibile, şi de 20.000 de vagoane, din care în timpul războiului o mare parte a fost distrusă sau a căzut în mîinile inamicului. Se estima că dezvoltarea acestui sector important pentru economie impunea cheltuieli de cca.1.546 miliarde lei pentu o reţea de 15.000 km de cale ferată. Colonelul Repington aprecia, în privinţa comerţului exterior, că Noua Românie

Cel dintîi țăran împroprietărit în România Mare, 1920

sus – mai bine zis, o aristocraţie adevărată care şi-ar fi impus stilul şi gusturile pentru cultivarea frumosului. Ţara fiind dominată de sentimentul ultranaționalist, ,,se admitea greu interferenţa străinătăţii în treburile sale interne”.

Deşi pare minor, un exemplu tipic de administraţie defectuoasă îl constituia lipsa de cutii poştale pe străzile capitalei, iar birjarii de pe trăsuri erau aproape ignoranţi în privinţa cunoaşterii geografiei oraşului, cu greu te puteau duce la o adresă unde doreai să ajungi. În majoritate ruşi, birjarii nu vorbeau decît în limba rusă; lor li se spunea şi muscali.

A reţinut că femeile erau frumoase, cu gust îmbrăcate, semn că le copiaseră mult pe franţuzoaice ca stil şi maniere. În zona unde a fost găzduit, cîinii lătrau toată noaptea, iar cocoşii dădeau deşteptarea generală pe la orele 3 dimineaţa. Cînd se lumina de ziuă începeau să se agite vrăbiile cu ciripitul lor gălăgios, iar în cameră îşi reluau zborul cohortele întregi de muşte.

Românii se sculau la orele 6, cînd străzile deveneau animate. Ei lucrau pînă la orele 13, îşi făceau siesta pînă la orele 17 evitînd căldura de foc a zilei. Reveneau la birouri pînă la ora 19, după care cinau în aer liber, în grădinile de vară. Era ceva asemănător cu obiceiurile din India, dar nu cu văpaia de foc din acea mare şi îndepărtată ţară.

Remington a mai reţinut că în Parlament urma să se voteze legea privind obligaţia aleşilor de a-şi declara veniturile la intrarea în forul legislativ. În cazul cînd senatorii şi deputaţii nu-şi puteau justifica averile dobîndite, se prevedea impozitarea lor cu un procent de 80%.

Sfîrșit

Gara Buziaș, anii 1910 - 1920

București, 1920

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Andronic Comnenul – curajos, perfid și cavaler (I)

De-a lungul întregului Ev mediu timpuriu, Imperiul byzantin a fost cel mai puternic şi mai bogat stat din Europa. Începînd cu mijlocul Secolului al XI-lea, prestigiul politic al Byzanţului a început să scadă; în 1204, capitala imperiului şi-a deschis porţile, aproape fără să opună rezistenţă, în faţa unei cete de cavaleri occidentali.

Andronic Comnenul a domnit în Byzanţ între anii 1183 și 1185. Ce rol a jucat acest împărat în pregătirea tragicelor evenimente din anul 1204?

Unii l-au considerat un reformator genial, care s-a străduit să vindece rănile statului şi să dea poporului fericire şi bunăstare. Alţii l-au socotit un maniac, care, odată ajuns la putere, a purces la nimicirea aristocraţiei byzantine cu o frenezie sadică. În „Însemnări cronologice“, Karl Marx relatează aventurile acestui byzantin de tipul lui Alcibiade şi Nero, socotindu-l „curajos, mîrşav, şiret, perfid şi cavaler desăvîrșit“.

Împărătesele byzantine îşi aduceau copiii pe lume în Sala de purpură, o încăpere cu pereţii căptuşiţi cu plăci de marmură purpurie. Pruncii care vedeau lumina zilei aici căpătau numele de porfirogeneţi, adică născuţi în purpură. „Născut în purpură“ a fost, de pildă, Manuel, văr cu Andronic şi de o vîrstă cu el, al patrulea şi ultimul fiu al împăratului Ioan. Întîmplarea a făcut ca Manuel să ajungă pe tronul imperial, iar Andronic doar să rîvnească la el.

Un văr turbulent...

Comnenii, mulţi la număr, au fost cu toţii ostaşi şi administratori energici. Au ajuns la putere în 1081, cînd Imperiul byzantin, împărţit între castelani şi potopit de valurile de cotropitori străini, era pe cale să se destrame; cînd din turnurile Constantinopolului se puteau desluşi, de partea cealaltă a Bosforului, corturile pestriţe ale selgiucizilor; cînd ducele Normandiei îşi pregătea corăbiile pentru cucerirea Greciei, iar pecenegii îşi mînaseră hergheliile de cai pînă la sud de Dunăre. Au ajuns la putere şi au menţinut imperiul. I-au alungat pe selgiucizi în interiorul Asiei Mici, au nimicit hoardele pecenegilor, i-au respins pe normanzi şi i-au silit pe feudalii de la periferia imperiului să intre în slujba lor. Comnenilor nu le plăcea să stea ferecaţi în palatele din Constantinopol. Ei preferau campaniile, goana nebună după inamicul în retragere, urmărirea lui prin păduri, pe potecile abrupte de munte, pe ploaie şi zăpadă, noaptea, la lumina făcliilor de răşină. Cînd se întorceau victorioşi, Constantinopolul îşi deschidea porţile, şi mulţimea îi aclama, aşternînd brocart sub copitele cailor. Comnenii; dădeau ospeţe, organizau vînători, turnire, primeau soli, ascultau panegirice în versuri şi în proză, hotărau soarta disputelor teologice, după care plecau din nou la război. Ţara le aparţinea. Ei erau aceia care împărţeau vitele şi ogoarele fertile, cîştigurile adunate la iarmaroace sau veniturile de pe urma pescuitului. Le împărţeau rubedeniilor şi slujitorilor credincioşi, dar mai ales cavalerilor străini. Rudele lui Manuel purtau titluri sonore de sevastocraţi şi protosevaşti, aveau moşii şi case somptuoase şi călăreau cai arabi, urmaţi de suite de servitori înarmaţi.

pe urma a numeroase oraşe. Dar el visa să ajungă împărat. Andronic a dus o existenţă dublă. Îl slujea pe monarh, întocmai ca ceilalţi aristocraţi byzantini. Dar în taină căuta ostaşi devotaţi şi coresponda cu conducătorii statelor învecinate, pregătind un complot împotriva lui Manuel. Deşi a aflat, Manuel n-a întreprins atunci nimic împotriva vărului său. În cele din urmă însă, ajungînd la capătul răbdării, a poruncit ca Andronic să fie închis.

Întemniţarea a durat 9 ani. Odată a izbutit să fugă, dar nişte ţărani l-au recunoscut, l-au legat fedeleş şi l-au expediat în Capitală. Reuşind să facă un mulaj de ceară după broasca de la uşa închisorii, Andronic l-a transmis prietenilor săi, care i-au confecţionat o cheie; într-o noapte a ieşit din temniţă, a încuiat uşa după el, pentru a nu trezi bănuielile paznicilor, şi a escaladat zidul dinspre mare, unde-l aştepta o luntre. Ajungînd la ţărm, şi-a scos lanţurile de la picioare, s-a aruncat în şa şi a fugit, îndreptînduse spre Galiţia. Yaroslav Osmomysl, cneazul Galiţiei şi ruda lui Andronic, l-a primit cu braţele deschise, dăruindu-i şi cîteva oraşe. În Galiţia a luat parte la dezbaterile Consiliului lui Osmomysl şi a urzit noi planuri de cucerire a Byzanţului, de data aceasta cu ajutorul cumanilor, pentru a smulge cu forţa tronul imperial. Cum însă în

„Voi păstra!”

Andronic, fiul sevastocratului Isaac şi al unei prinţese ruse, s-a născut în jurul anului 1123. A crescut şi a învăţat împreună cu cei născuţi în purpură, a deprins, împreună cu aceştia, arta călăriei, a scrimei şi a tragerii cu arcul. Neobişnuit de înalt, luptător neînfricat, interlocutor inteligent, Andronic părea să aibă tot ce-şi putea dori un byzantin: bunăvoinţa monarhului, ranguri înalte, popularitate, venituri de

anul 1165 Byzanţul era în război cu Ungaria şi un atac declanşat de Andronic ar fi putut avea consecinţe grave, Manuel a preferat să-l ierte pe turbulentul său văr. Acesta s-a reîntors la Constantinopol şi s-a aruncat în braţele împăratului, pe care ar fi fost mai bucuros să-l sugrume; apoi şi-a reluat îndeletnicirile de altădată. Andronic s-a distins în războiul cu ungurii şi a primit o funcţie înaltă în Cilicia, situată la extremitatea răsăriteană a imperiului. Pentru ca vărul lui să nu ducă lipsă de nimic, împăratul a dispus ca insula Cipru să-i trimită plocoane. Andronic ar fi putut trăi împărăteşte dacă s-ar fi astîmpărat, mai cu seamă că trecuse de 50 de ani. Dar, deodată, Andronic a hotărît să-şi abandoneze provincia şi să plece în cetatea Antiohia din Siria; se îndrăgostise de Filippa, sora mai mică a lui Bohemond III, principele Antiohiei. Scandalul a fost cu atît mai răsunător cu cît Filippa era sora MarieiXenia, soţia lui Manuel Porfirogenetul. Pasiunea subită a lui Andronic pentru Filippa s-a stins la fel de subit, poate din pricina ameninţărilor lui Manuel. Dar renunțînd la prinţesa antiohiană, Andronic a purces la noi aventuri, care l-au supărat și mai mult pe vărul său. ...și un nepot pierde-vară (1)

Din primăvara lui 1579, războiul reîncepuse, iar Farnese, care avea superioritatea militară, recucerise în folosul Spaniei toate provinciile sudice. Olanda şi Zeelanda erau ameninţate. La 15 martie 1580, Filip al II-lea a pus un premiu pe capul lui Wilhelm de Orania; îi reproşa prinţului că era nerecunoscător, că nu-şi amintea binefacerile pe care le datora Iui Carol Quintul şi lui însuşi; îi reamintea titlurile şi demnităţile cu care fusese investit; îl acuza că a introdus erezia în Ţările de Jos, îl compara cu Cain, cu Iuda, îl socotea un om nelegiuit, primejdios şi îl acuza de sperjur. Promitea 25.000 de scuzi celui care l-ar fi adus, viu sau mort, jurînd că viitorul asasin va beneficia de iertarea tuturor crimelor anterioare şi că va fi înnobilat, dacă nu era un gentilom.

Deşi ştia că viaţa-i era în mare primejdie, Taciturnul şi-a pregătit răspunsul, care a fost citit în faţa Stărilor Generale şi publicat în ianuarie 1581. Filip al II-lea n-a replicat niciodată acestei „Apologii“, cum se intitula răspunsul lui Wilhelm, care, pe alocuri, avea accente de veritabil rechizitoriu la adresa regelui Spaniei. „Apologia“ se termina cu deviza familiei de Orania: „Je maintendrai!” („Voi păstra!”).

În lupta contra Spaniei, Wilhelm avea nevoie de un aliat puternic. Regele Henric al III-lea al Franţei a acceptat să-i trimită trupe conduse de fratele său, ducele de Anjou. Acest ultim vlăstar al unei familii degenerate (Valois), frivol dar ambiţios, a văzut în Ţările de Jos o trambulină spre Anglia. În ianuarie 1581, Stările Generale l-au recunoscut pe duce ca prinţ suveran şi ereditar. Arhiducele Mathias de Habsburg, care, nominal, mai era încă guvernator general, a înţeles că nu-i rămînea decît să plece. La 22 iulie, stările au

Frumoasa Teodora, văduva lui Baudouin III, rege al Ierusalimului, îi era nepoată. Deci, nimic surprinzător că ea şi-a întîmpinat cu căldură unchiul la venirea lui din Antiohia. Dar curînd între cei doi s-au născut legături mai strînse decît cele obişnuite între o nepoată şi un unchi în pragul bătrîneţii. Andronic n-a putut rămîne cu Teodora în Palestina, căci Manuel, suzeran al regatului Ierusalimului, a poruncit cîrmuitorilor palestinieni să-l aresteze şi să-i scoată ochii. Cei doi îndrăgostiţi au fugit la Damasc, la Bagdad, apoi la Harran şi, în cele din urmă, la Tbilisi. (va urma)

LEKSANDR KAJDAN, Doctor în istorie

proclamat decăderea lui Filip al II-lea din drepturile de suveran al Ţărilor de Jos. Legătura cu Spania era definitiv ruptă. Ducele de Anjou şi-a autodecernat titlurile de duce de Brabant şi conte de Flandra, dar a devenit foarte repede nepopular. Dacă el avea puterea nominală, în schimb Wilhelm era adevăratul conducător al ţării, căci întrupa autoritatea. Ducele de Anjou a înţeles acest lucru şi, de mînie, a comis o faptă smintită, care i-a spulberat toate şansele. La 17 ianuarie 1583, cînd Wilhelm era la Anvers, trupele franceze s-au răspîndit pe străzile oraşului, strigînd: „Oraşul e cucerit! Ucide! Ucide!“. Toată populaţia a luat armele şi s-a apărat cu furie.

Pe de altă parte, Alexandru Farnese făcea progrese neliniştitoare, cucerind oraşe şi cetăţi în regiunea portului Anvers. Olanda şi Zeelanda au stăruit ca prinţul de Orania să-şi extindă atribuţiile.

În aceste împrejurări, intrigile lui Filip al II-lea au rodit; încă din 1582 Wilhelm de Orania fusese victima unui atentat, de pe urma căruia se restabilise cu greu: un funcţionar basc din Anvers trăsese asupra lui un glonte care îi găurise falca stîngă, pătrunzînd pînă în cerul gurii. În vara lui 1584, Taciturnul era la Delft, oraş care servea drept capitală şi sediu al Stărilor Generale. La 10 iulie, înaintea prînzului, a cerut audienţă un oarecare Balthazar Gerard, de 26 ani. Trăia la Delft şi-şi luase numele lui Francois Guyon, fiul unui hughenot condamnat la moarte în Franţa. După dejun, Wilhelm a ieşit din sufragerie şi s-a îndreptat spre scări. Asasinul a tras trei focuri asupra prinţului, care s-a prăbuşit şi a murit imediat. Vechiul său duşman reuşise prin trădare ceea ce nu izbutise nici prin diplomaţie, nici pe calea armelor.

Un sfert de secol mai tîrziu, Spania era nevoită să recunoască independenţa Provinciilor Unite. Sfîrșit mIChEL rIChArD

Manuel Comnenul

Bohemond al III-lea

Wilhelm Taciturnul (III)

Numele de aur al Veneției (II)

Se caută un personaj discret

În analele dezbaterilor Consiliului celor Zece este înregistrată şi urmărirea unui alt adversar al Veneţiei: Francesco Sforza, conte de Ancona şi duce de Milano, care ameninţa expansiunea comerţului veneţian în Peninsula Italică. Fiu bastard al condotierului Muzio, tată a 9 copii legitimi şi a 21 născuţi „extra nuptias“, Sforza a ştiut să administreze cu pricepere capitalul feminin al familiei sale; fetele sale măritate cu temuţi condotieri i-au creat o adevărată reţea de legături în întreaga Italie. Planurile sale au început să stîrnească din ce în ce mai mult pe cele ale Republicii, al cărei cîmp de acţiune pe continent fusese mult redus de cuceririle otomane.

Prin intermediul lui Laurenzio Minio, un necunoscut s-a oferit să-l ucidă pe conte, în schimbul a 10.000 de ducaţi, a unei rente viagere de 2.000 de ducaţi sau a comenzii unui regiment de 400 - 500 de lăncieri.

Mai prudenţi de astă dată, consilierii au încercat să îmbine negocierea cu ameninţarea şi au tergiversat tratativele începînd din septembrie pînă la începutul anului următor. În ianuarie 1449, o nouă ofertă, ai cărei termeni nu-i cunoaştem, a fost respinsă sub pretextul că „Republica este în bune şi filiale relaţii cu contele menţionat“. Totodată, consilierii au hotărît ca intermediarului să i se achite măcar... cheltuielile de deplasare: opt ducaţi trecuţi în contul onorabilităţii...

Dar la 26 august 1450, Consiliul a ajuns din nou la concluzia că „moartea contelui ar însemna mîntuirea şi pacea Italiei întregi“. Drept care Jacoppo Antonio a fost însărcinat să răspundă în cel mai scurt termen unei oferte mai recente, făcute de Vittorio de Scoradenis – încunoştințîndu-l pe acesta că va primi 20.000 de ducaţi şi comanda a 200 de lăncieri, dacă va duce la capăt, cu discreţia cuvenită, misiunea de a-l înlătura pe Sforza de pe scena politică peninsulară. Angajatul însă s-a dovedit nepriceput şi tentativa a eşuat. Totuşi Veneţia n-a renunţat la proiect. Mai întîi, oamenii de specialitate au pregătit o substanţă otrăvitoare care, aruncată în foc, omora prin miros pe cei din jur; s-a comandat pe dată o provizie suficientă pentru a elimina definitiv tot clanul Sforza, cu aliaţii lui. Mai rămăsese de găsit purtătorul „la destinaţie“ al otrăvii. Consiliul a recomandat angajarea unui „personaj discret, distins, inteligent – de preferinţă supus al altui stat“; după ce

această „rara avis“ a fost găsită la 30 mai 1451, i s-au acordat şi trei complici, iar la 16 iunie i s-au oferit, pe lîngă renta viageră, o „primă“ de 500 de ducaţi şi dreptul de a rechema din exil patru nobili venețieni. Dar scopul nu a fost atins nici de rîndul acesta. Deplasările contelui Sforza erau prea imprevizibile şi garda sa prea credincioasă. În clipa cînd Cei Zece erau gata să renunţe la plan, s-a prezentat un nou ucigaş – un nobil străin – mînat nu atît de dorinţa de cîştig, cît de ura sa împotriva contelui. Nobilul a încunoştințat Consiliul că aflase „de promisiunile mai mari făcute altor persoane“ – dar n-a cerut decît să i se trimită la Brescia o porţie din otrava „produsă“ la Veneţia. Grija pentru menţinerea secretului a fost atît de mare de ambele părţi încît măsurile de pregătire a crimei nu sînt trecute decît în Cartea Consiliului.

înregistrat, pare să fi fost cam prost păzită), Trau a intrat în serviciul Florenţei şi apoi al Porţii. Nişte agenţi cretani i-au propus acestuia un salvconduct pe termen de 10 ani, asigurîndu-i integritatea fizică pe teritoriul republicii şi i-au sugerat totodată să organizeze un atentat împotriva sultanului. Trau însă, bucurîndu-se de o situaţie foarte bună la turci, a refuzat. În acelaşi timp, un călugăr plin de zel din Bologna a comunicat Celor Zece că se „mulţumeşte“ cu 10.000 de ducați şi un beneficiu clerical în valoare de 2.000 de ducați anual, pentru gloria de a-l asasina pe Mahomed al II-lea.

Propunerea călugărului n-a depăşit însă stadiul de proiect, căci au intrat în acţiune candidaţi mai serioşi. La 25 august 1464, Consiliul a aprobat propunerea supusului turc, de credință catolică, Manuel Sardam, de a otrăvi pe sultan „prin bunăvoinţa“ rudei sale, Nardus, cerînd 10.000 de ducați – acelaşi preţ, deci –din care 60% să revină fiilor intermediarului.

Concomitent, lui Andrea de Cron, venețian renegat, trecut în serviciul Turciei, i s-au făgăduit iertarea păcatelor şi un salvconduct pe termen de 25 de ani, dacă va fi în stare să pună capăt vieţii lui Mahomed al II-lea. Iar trei ani mai tîrziu Consiliul celor Zece i-a propus şi bărbierului Paul Albarrezul, „pentru creştineasca şi evlavioasa lui hotărîre“ (aceea de a-l ucide pe sultan), o rentă însemnată, precum şi înzestrarea fiicelor, ca să-şi poată „ridica starea“.

Aceste eşecuri repetate au ridicat cota contelui Sforza la bursa asasinatelor politice. La 17 septembrie 1453, un „prieten care doreşte să rămînă necunoscut“ a cerut, pentru a-l extermina, uriaşa sumă de 100.000 de ducați şi privilegiul de noblețe. Pînă în cele din urmă, Francesco Sforza şi-a sfîrşit zilele fără ajutorul Veneţiei, la vîrsta de 65 de ani.

Călugărul, bărbierul, piratul şi ceilalţi

Dar cele mai dramatice momente din istoria acestui ciudat tîrg de criminali le furnizează îndelungatul duel purtat timp de 15 ani între Veneţia şi Mahomed al II-lea, sultanul care i-a surpat puterea.

Republica patriciană a căutat să compenseze înfrîngerile sale prin suprimarea sultanului. La 16 martie 1463 apare în anale numele unui fost venețian: George de Trau. Marinar iscusit, înzestrat cu un temperament vulcanic şi evadat de curînd din celebra închisoare „Piombi“ (care, după numărul de evadări

Dar Mahomed al II-lea continua să repurteze victorii, iar Veneţia să înregistreze dezastre. Nici strălucita biruinţă navală de la Lepanto, plătită cu eroice jertfe de către aliaţii creştini, n-a reuşit să schimbe raportul de forțe. În 1479 s-a încheiat o pace oneroasă în urma căreia singura consolare a leului lui San Marco a fost că rivala sa de secole, Genova, fusese înlăturată din competiţie.

Din lista ucigaşilor cu simbrie trecuţi în analele Consiliului celor Zece fac parte cele mai felurile personaje: Tapaval – banul Croaţiei, piratul Colombo – spaima litoralului dalmat şi venețian, cîțiva doctori deprinşi să presare otravă pe rănile unor prizonieri militari sau politici, halebardieri din escorta capetelor încoronate etc.

Nu rare au fost cazurile cînd angajaţii s-au dovedit a fi agenţi dubli sau slujitori nevrednici. Republica nu i-a cruţat. Astfel, fostul preot Niccolo de Codrope, care „s-a abătut de la cele prescrise“, a fost strangulat în temniţă. Aceeaşi soartă a avut-o şi călugărul Cipraiano di Lucea, care primise banii Consiliului, dar nu-i executase ordinele.

Documentele, deşi numeroase, sînt incomplete şi nu îngăduie o imagine foarte precisă asupra ansamblului de măsuri pe care le lua, în domeniul politicii externe, Republica Veneţia. Ele contribuie totuşi la o mai bună înţelegere a moravurilor unei epoci în care asasinatul intra, în mod firesc, în arsenalul diplomatic al unei oligarhii. Sfîrșit

EUGEN B. MARIAN

Francesco Sforza

Palatul Dogilor

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Cum s-a ajuns aici?

(urmare din pag. 1)

În 1918, Chaim Weizmann, președinte al Federației Sioniste Britanice, a fondat o Comisie Sionistă, care a mers în Palestina pentru a promova obiectivele sioniste. Mandatul britanic pentru Palestina sau Mandatul Palestinei a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost adoptată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo, din 25 aprilie 1920, a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Marea Britanie a semnat, de asemenea, și un tratat adițional cu Statele Unite ale Americii (care nu era membră a Ligii Națiunilor) în care Statele Unite susțineau termenii mandatului. În 1921, Comisia Sionistă a primit statut oficial ca Agenția Evreiască pentru Palestina prin Articolul 4 din Mandat. O ofertă pentru crearea unei Agentii Arabe similare a fost respinsă de liderii arabi. Mandatul permitea Agenției Evreiești să supravegheze imigrația evreiască în Palestina și achiziționarea de terenuri de la localnicii arabi. Această Agenție Evreiască a operat mai curînd ca un braț al conducerii sioniste. Conducea școli și spitale, iar mai tîrziu a format o miliție, numită Haganah. Chaim Weizmann a fost liderul atît al Organizației Sioniste cît și al Agenției Evreiești pînă în 1929. Agentia Evreiască distribuia permise de intrare pentru noii imigranți (numărul era stabilit de britanici) și fondurile donate de către evreii din străinătate.

Din 1920, Va’ad Leumi (sau Consiliul Național Evreiesc) era cea mai importantă instituție a comunității evreiești (Yishuv) în cadrul Mandatului Britanic pentru Palestina. Consiliul era ales democratic și includea și evrei ne-sioniști. Corpul a funcționat ca un guvern virtual pentru evreii din Palestina. Departamentul Politic al Consiliului era responsabil cu relațiile cu arabii, cu legăturile cu Agenția Evreiască și cu negocierile cu britanicii. Odată cu creșterea Yishuv, Consiliul a adoptat mai multe funcții, precum cele de servicii educaționale, de sănătate, de servicii sociale, de apărare internă și de probleme de sănătate. Majoritatea fondurilor adunate erau de la comunitatea evreiască dar erau cheltuite pentru finanțarea administrației britanice. Din această cauză, cu permisiunea britanică, Va’ad a început să strîngă propriile impozite și să conducă servicii independente pentru populația evreiască. Educația și sănătatea pentru evreii din Palestina erau în mîinile marilor partide politice sioniste care operau servicii independente și organizații de sport finanțate din impozite locale, donații și taxe. Mișcarea sionistă a fondat, de asemenea, Universitatea Ebraică din Ierusalim și Technion (universitatea tehnică) în Haifa (ambele în 1925).

În perioada interbelică, britanicii, apelînd la termenii mandatului, au respins principiul conducerii majorității precum și alte măsuri care acordau arabilor controlul majoritar pentru guvernul Palestinei. Între 1919 și 1923, 40.000 de evrei au sosit în Palestina, cei mai mulți scăpînd din haosul post-revoluționar din Rusia (al III-lea Aliyah). Mulți din acei imigranți au devenit cunoscuți drept „pionieri” (halutzim), deveniți cu vremea experimentați și pregătiți în agricultură și capabili de a înființa economii auto-susținute. Valea Izreel și Valea Hefer au fost secate și transformate pentru a fi folosite în agricultură.

Combinația dintre imigranții evrei și termenii mandatului a condus la revolte ale arabilor în 1920 și 1921. Răspunsul autorităților britanice a fost adoptarea unui sistem de cote de imigrație. Astfel era limitat numărul anual de imigranți evrei care intrau în Palestina. Excepții erau făcute pentru evreii care aveau peste 1.000 de lire în numerar (aproximativ 100.000 de lire la valoarea din 2000), sau pentru muncitori evrei cu peste 500 de lire în numerar. Atacurile arabe asupra

așăzărilor evreiești izolate și eșecul britanic de a-i proteja au dus la crearea milițiilor „Haganah” (Apărarea), care era dedicată apărării așezărilor evreiești. Pînă în 1923 numărul evreilor din Palestina ajunsese la 90.000. Între 1924 și 1929, 82.000 de evrei au ajuns în Palestina, fugind de antisemitismul din Polonia, Ungaria, etc. și din cauza politicii de imigrație a Statelor Unite, care îi ținea pe evrei afară. Noii sosiți, inclusiv multe familii din clasa mijlocie sau mutat în orașe și au înființat mici afaceri și ateliere. Totuși, din cauza lipsei de oportunități economice, aproximativ 1/4 din cei sosiți au părăsit Palestina.

În ciuda opoziției arabe, creșterea persecuțiilor asupra evreilor europeni din anii 1930 a dus la o creștere a imigranților evrei. Odată cu apariția regimurilor fasciste în Europa, evreii au pierdut iar cetățeniile, drepturile civile și economice și erau supuși persecuțiilor arbitrare. Odată ce țările intrau sub dominația nazistă ori deveneau aliați ai naziștilor (Bulgaria, Ungaria, Croația, Slovacia, Slovenia și România au devenit aliați ai Germaniei naziste) numărul celor care așteptau să emigreze creștea constant. Între 1929 și 1939, 250.000 de evrei au sosit în Palestina (al V-lea Aliyah). Marea majoritate a acestora –174.000, au sosit între 1933 și 1936, după care britanicii au mărit restricțiile pentru imigrația evreiască. Migrația era majoritară din Europa și includea liber profesioniști, medici, avocați și profesori din Germania.

În 1933, naziștii au negociat Acordul Ha’avara, sub care 50.000 de evrei și 100 de milioane de dolari în bunurile lor vor fi mutați în Palestina. Aici, imigrația evreiască a dus la o creștere a economiei. Odată cu terminarea portului de la Haifa și a rafinăriilor petroliere, industrii importante au fost incluse în economia palestiniană predominant agricolă. Cu cotele de imigrație britanice și avînd în vedere situația disperată din Europa, evreii au recurs la imigrații ilegale. Imigrații ilegale au fost organizate de Mossad Le’aliyá Bet, aflat sub controlul Haganá și de Irgun. Refugiați evrei au ajuns în secret pe mare, sau în măsură mai mică, traversînd Siria și Libanul.

Creșterea imigrației evreiești a contribuit la o revoltă arabă majoră în Palestina (1936-1939), o revoltă națională care dorea încetarea conducerii britanice. Britanicii au răspuns cu Comsia Peel (1936-37), care a recomandat ca un teritoriu exclusiv evreiesc să fie creat în Galileea și de-a lungul a mare parte din coasta vestică (care necesita mutarea a 200.000 de arabi), iar restul devenea un teritoriu exclusiv arab. Opinia evreilor era împărțită, dar a fost respinsă de arabii palestinieni, iar în lipsa unui sprijin puternic evreiesc a fost abandonat de britanici. Comisia Woodhead (1938) a raportat că Comisia Peel era nefolositoare și a recomandat crearea a unor zone arabe și evreiești mai mici. Acest plan a fost respins atît de evrei cît și de arabi. 20 de ani mai tîrziu, liderul Agenției Evreiești, David Ben Gurion, a scris: „Dacă separarea ar fi avut loc, istoria poporului nostru avea să fie diferită, iar 6 milioane de evrei din Europa nu aveau să mai fie uciși – mulți dintre ei urmînd să fie în Israel”. Ben Gurion a răspuns revoltei arabe cu politica „Havlagá”, refuzînd să fie provocat de atacurile arabe pentru a preveni polarizarea. Grupul Etzel s-a separat de Haganah.

Odată cu creșterea evoluțiilor războiului din Europa, britanicii au încercat să-i împace pe arabii din Palestina. Politica „Cărții Albe” din 1939 a stabilit că odată cu venirea în Palestina a peste 450.000 de evrei, obiectivul Declarației Balfour de a stabili un Cămin național pentru națiunea evreiască a fost îndeplinit în mai puțin de 10 ani și că este guvernat atît de arabi cît și de evrei. Politica a stabilit că 75.000 de imigranți evrei vor putea să intre în Palestina în perioada 1940 - 1944, după care orice migrație avea nevoie de acordul (puțin probabil) arabilor. Atît liderii evrei cît și cei arabi au respins politica „Cărții Albe”. În martie 1940, Înaltul Comisariat britanic pentru Palestina a emis un edict interzicînd evreilor să mai achiziționeze teren în 95% din Palestina.

Pentru a decide cum vor acționa cu Palestina, după încheierea celui de-al II-lea Război Mondial, Națiunile Unite au numit un comitet – Comitetul Special al

Națiunilor Unite pentru Palestina. În iulie 1947, Comitetul a vizitat Palestina și s-a întîlnit cu evrei și delegați sioniști. Înaltul Comitet Arab a boicotat întîlnirea. În același timp, au apărut mai multe controverse cînd Secretarul Afacerilor Externe britanic, Ernest Bevin a ordonat unei nave care avea imigranți ilegali să se întoarcă înapoi în Europa. Imigranții de pe vas au fost înlăturați forțat de către forțele britanice în Hamburg după o lungă perioadă de prizonierat pe vas. Principalul partid al evreilor ortodocși non-sionist a cerut Comisiei ca nici o decizie să nu se ia pînă cînd nu se ajunge la un acord asupra statutului religios cu Ben Gurion. Acordul garanta excepție pentru serviciul militar pentru studenții yeshiva (studenți de seminar) și pentru femeile ortodoxe, declara Sabbat-ul zi liberă națională, promitea mîncare koser în instituțiile guvernamentale și permitea ortodocșilor să creeze un sistem educațional separat. În septembrie 1947, la o lună după Împărțirea Indiei, Comisia a recomandat o împărțire și în Palestina, o propunere ratificată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Rezoluția ONU stipula înființarea a două state, unul arab și unul evreu, iar Ierusalimul să treacă sub administrația Națiunilor Unite. Data propusă pentru retragerea britanică a fost 1 octombrie 1948.

Rezoluția ONU a cerut Marii Britanii să își evacueze un port și suficient spațiu pentru o imigrație substanțială a evreilor, pînă în februarie 1948. Nici britanicii și nici Consiliul de Securitate nu au acționat spre a implementa rezoluția, iar Marea Britanie a continuat să îi oprească pe evreii care încercau să intre în Palestina. Retragerea britanică a fost finalizată în mai 1948. Oricum, Marea Britanie a continuat să îi țină pe evrei în Cipru pînă în martie 1949. În 14 mai 1948, ultimele forțe britanice au părăsit Haifa. Agenția Evreiască, condusă de David Ben Gurion, a declarat înființarea Statului Israel, în conformitate cu Planul de Împărțire al ONU din 1947. Ben Gurion a devenit prim-ministru al noului stat. Liderii ambelor super-puteri, președintele american Harry S. Truman și liderul sovietic Iosif Stalin, au recunoscut imediat noul stat. În acest timp, populația evreiască a Palestinei era de 650.000, iar populația arabă era în jur de 1,2 milioane. După acest moment a urmat o perioadă în care Israelul și-a fixat stăpînirea supra zonei, ieșind victorios dintr-un război purtat cu statele arabe din zonă care nu doreau să accepte noua situație geopolitică a regiunii, iar la 11 mai 1949 Israel devenea membru al Națiunilor Unite.

Lucrurile nu s-au oprit pentru că în 1967 o coaliție musulmană formată din Egipt, Iordania și Siria a atacat Israelul. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fîșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de șase zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

S-ar fi putut crede că în sfîrșit lucrurile se aranjaseră. Totuși, războiul a izbucnit pe data de 6 octombrie 1973, în ziua de Yom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversînd liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai și, respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de șase zile. Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de înfrîngerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, dar și spre liberalizările care au urmat, precum așa-numita infitah, „politica egipteană a porților deschise”. Acordurile de la Camp David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului.

Pe scurt, cu ajutorul britanicilor, evreii, popor fără țară de multă vreme au început să se adune și să se organizeze în Palestina, teritoriu aflat atunci 

A ctualitatea pe scurt

 Secretarul de stat american Antony Blinken a respins categoric posibilitatea ca palestinienii să fie expulzaţi din Fîşia Gaza, „o idee sortită eşecului”, a declarat el, fiind de părere că locuitorii din Gaza ar trebui să poată rămîne în timp ce Israelul luptă împotriva Hamas, notează AFP. Antony Blinken se află într-un turneu de criză prin Orientul Mijlociu după atacul sîngeros al Hamas din 7 octombrie în Israel, care a ucis peste 1.400 de persoane, majoritatea civili, provocînd represalii soldate cu cel puţin 2.670 de morţi. În timp ce Israelul a avertizat peste un milion de locuitori din Fîşia Gaza să părăsească nordul enclavei înaintea unei invazii terestre, oameni politici israelieni au propus să-i împingă pe palestinieni înapoi în Egiptul vecin. „Am auzit direct de la preşedintele Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas şi practic de la toţi ceilalţi lideri cu care am vorbit în regiune că această idee este sortită eşecului, prin urmare nu o vom susţine”, a declarat Antony Blinken într-un interviu difuzat duminică la postul de televiziune saudit Al-Arabiya  Dragoș Nelersa, jurnalist la „Gazeta Românească” din Israel, care locuiește acolo de 25 de ani, a explicat pentru DcNews de ce mulți români au ales să rămînă în Israel. „Comunitatea românească este unită, vorbim între noi, ținem legătura între noi. Eu fiind jurnalist român, avînd ziarul de limbă română, sînt în legătură cu toată lumea. Sînt foarte mulți români cu dublă cetățenie, israeliană și română, care trăiesc aici. Aici este casa lor, asta este casa lor. Românii care sînt în Israel nu sînt o diasporă așa cum știți dumneavoastră și așa cum sînteți dumneavoastră obișnuiți să înțelegi o diasporă. Ei s-au întors în țara lor, chiar dacă sînt născuți în România, evreii s-au întors în țara lor care este Israelul și pe care trebuie să-l apere. Nu pot fugi sub nici o formă. Copiii noștri sînt pe front, băiatul meu e în armată, nu putem fugi din calea dușmanilor pentru că dacă fugim de aici cine rămîne să apere țara asta? Poporul ăsta are o singură țară – Israelul și ea trebuie apărată cu sîngele copiilor noștri, ca să spun așa. Noi cu toții sîntem la ora actuală o armată. Sîntem cu toții uniți, cu toții sîntem o singură armată, altfel nu am putea să reușim să păstrăm această țară dacă am pleca cu toții și am fugi din cauza războiului”, a spus Dragoș Nelersa.  Herman Berkovitz, medicul premierului israelian Benjamin Netanyahu, a demontat, în cadrul unui interviu, „poveștile” care se aud prin România, privind lupta palestinienilor. Am auzit un comentariu, de la cineva din România, care zicea că se luptă de atîția ani de zile pentru teritoriul lor. Dar acest domn nu știe că noi nu am atacat Gaza niciodată. Noi nu numai că nu i-am atacat, dar le-am dat hrană, apă, le-am dat produse, le-am dat electricitate. Ei au trăit prin noi, prin aceste produse. Le-am lăsat să intre bani, milioane de dolari de la tot

felul de țări arabe. Am lăsat în ultimul timp cam 20.000 de arabi care să lucreze în Israel. Și totul l-am făcut ca să aibă prosperitate și să aibă o economie dezvoltată. Iar asta a fost greșeala noastră. Noi am crezut că am făcut totul pentru ei ca să se dezvolte economic. Am fost naivi și uitați, au intrat în acea dimineață și în loc să vină și să ne mulțumească, ei ce au făcut? Au tras, au ucis. Lucruri pe care pur și simplu nu pot să vă spun. Se spun niște lucruri pe care nici nu poți să le descrii la televizor că se pot întîmpla. Aceste animale vor fi omorîte”, a declarat Herman Berkovitz.  Un grup de analiză desemnat de Congresul SUA a declarat, joi, că Washingtonul trebuie să se pregătească pentru posibile războaie simultane cu Moscova și Beijingul. Vladimir Putin a comentat duminică acest studiu, înainte de întîlnirea cu liderul chinez Xi Jinping, anunță Reuters. Vladimir Putin a respins sugestia analiștilor care consideră că Statele Unite trebuie să se pregătească pentru un război simultan cu Rusia și China. Putin a spus că doar persoanele bolnave vor lua în considerare un război între principalele puteri nucleare. Un grup bipartizan desemnat de Congresul SUA a declarat joi că Washingtonul trebuie să se pregătească pentru posibile războaie simultane cu Moscova și Beijingul prin extinderea forțelor sale convenționale, întărirea alianțelor și îmbunătățirea programului său de modernizare a armelor nucleare. Putin, care urmează să viziteze China săptămîna aceasta, a spus că marile puteri sînt pregătite pentru război, dar aceste pregătiri se fac pentru a asigura pacea. Putin a acuzat Statele Unite că încearcă să construiască o alianță militară împotriva Chinei. „Nu cred că acestea sînt gînduri sănătoase în mintea oamenilor sănătoși, pentru că a spune că Statele Unite se pregătesc de război cu Rusia, ei bine, ne pregătim cu toții de război pentru că urmăm principiul străvechi: dacă vrei pace, pregătiți-vă de război”, a spus președintele Rusiei.  Polonia ar putea traversa săptămîni sau chiar luni de incertitudine în urma alegerilor de duminică, după ce exit-poll-urile au arătat că partidul aflat la guvernare, Lege și Justiție (PiS), rămîne cel mai mare partid, dar pierde majoritatea parlamentară, scrie Reuters. Conform exit-poll-urilor, PiS, un partid ultra-naționalist care a avut numeroase conflicte cu Uniunea Europeană pe diverse chestiuni, a obținut 198 de locuri din cele 460 din legislativ, în timp ce blocul opoziției liberale, format din mai multe formațiuni, a cîștigat 248 de locuri. Donald Tusk, liderul opoziției, a salutat rezultatul ca semnificînd sfîrșitul domniei PiS, dar Polonia s-ar putea confrunta cu negocieri de coaliție posibil îndelungate înainte ca un nou guvern să preia conducerea. Președintele are la dispoziție 30 de zile de la ziua alegerilor pentru a convoca prima ședință a noului parlament și apoi 14 zile pentru a nominaliza un candidat pentru funcția de  sub control britanic după ce-i alungase pe turci. Lucrul acesta nu a fost pe placul arabilor palestinieni care au început să protesteze împotriva planurilor de organizare administrativă a zonei. Protestele au fost înfrînte rînd pe rînd de evrei, la fel ca și atacurile organizate ale statelor arabe din zonă, în timp ce Israelul se declara stat și era invitat să facă parte din ONU.

Palestina e un teritoriu care a fost trecut de la un cuceritor la altul fără a fi fost vreodată constituit ca stat de sine statător. Prin urmare, e în egală măsură al evreilor și al palestinienilor deși, din cele două populații, despre evrei știm sigur că au locuit acea zonă de acum 2000 de ani, lucru pe care eu nu îl pot afirma cu certitudine despre actualii palestinieni.

Să vedem acum, pe scurt, cine constituie gruparea Hamas care a atacat Israelul zilele acestea. Citez din Al Jazeera: „Mișcarea Hamas a fost fondată în Gaza în

1987 de către un imam, șeicul Ahmed Yasin, și ajutorul său, Abdul Aziz al-Rantissi, la scurt timp după începerea primei Intifada, o revoltă împotriva ocupării teritoriilor palestiniene de către Israel. Mișcarea a început ca o ramură a Frăției Musulmane din Egipt și a creat o aripă militară, Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, pentru a continua o luptă armată împotriva Israelului cu scopul de a elibera Palestina istorică. De asemenea, a oferit programe de asistență socială victimelor palestiniene ale ocupației israeliene. Hamas se opune violent acordurilor de pace de la Oslo negociate de Israel și OLP la mijlocul anilor 1990. Se angajează în mod oficial să înființeze un stat palestinian în propriile sale granițe. Ea a urmărit acest scop prin atacuri asupra soldaților, coloniștilor și civililor israelieni atît în teritoriile palestiniene ocupate, cît și în Israel. Grupul în întregime sau, în unele cazuri, aripa sa militară este catalogată drept organizație

prim-ministru. Dacă nominalizatul nu reușește să obțină votul de încredere, inițiativa revine Seimului (camera inferioară a parlamentului polonez), iar deputații au la dispoziție încă 14 zile pentru a nominaliza un alt candidat pentru funcția de primministru. Dacă a doua încercare nu duce la formarea unui guvern, inițiativa revine președintelui, care are la dispoziție încă 14 zile pentru a alege un al treilea candidat pentru funcția de prim-ministru. Parlamentul are la rîndul său alte 14 zile pentru a vota, deși o majoritate simplă ar fi suficientă pentru a obține încrederea. Un guvern numit în această etapă ar putea conduce la instaurarea unui guvern minoritar. Procesul ar putea dura pînă în cea de-a doua jumătate a lunii ianuarie. Dacă pînă atunci nu se ajunge la un acord privind guvernul, președintele ar putea să convoace alegeri parlamentare anticipate.  Premierul Marcel Ciolacu a declarat duminică, despre ajutorul dat de ţara noastră refugiaţilor ucraineni din Israel, că România a adus 3.000 de cetăţeni ucraineni, majoritatea tranzitînd ţara noastră. Ciolacu a arătat că a fost o rugăminte a forurilor europene, iar statul român nu a plătit nimic. Şeful Executivului a spus că doar în jur de 48 de persoane au solicitat să rămînă pe teritoriul României. El a mai spus că se mîndreşte că statul român a avut capacitatea de a organiza acest lucru, cu avioane închiriate, plătite de forurile europene. „Faptul că Uniunea Europeană îţi încredinţează astfel de lucruri, denotă că serviciile noastre, statul român, are această capacitate, lucru care ar trebui să ne bucure, nu să îl luăm în derîdere sau să comentăm”, a mai spus Ciolacu.  Presa din Polonia a ridicat un mare semn de întrebare în cazul de dopaj al Simonei Halep, suspendată timp de patru ani după ce a fost depistată pozitiv cu roxadustat la US Open 2022. Polonezii susțin că, în fața ITIA la tribunalul care i-a decis pedeapsa Simonei Halep, Patrick Mouratouglu a susținut că i-a recomandat din auzite suplimentul Keto MCT al companiei Quantum Nutrition sportivei, care a fost eliminată în primul tur la Openul American de anul trecut. „Echipa lui Patrick Mouratouglu i-a recomandat Simonei Halep suplimentul misterios. Francezul a auzit că este un remediu bun folosit des de atleți importanți. Exact așa s-a apărat în fața ITIA. Știa de Keto MCT doar din auzite, dar se pare că omul care deține compania este prietenul său. Cea mai scumpă academie din lume și fostul lider mondial au folosit un supliment care costă un dolar, cel mai ieftin de pe piață. Halep a jucat totul pe cartea încrederii și a crezut orbește în echipa sa. Mai devreme sau mai tîrziu vom afla exact ce s-a întîmplat și, folosind cuvintele Simonei Halep, cine a trădat-o”, scrie presa poloneză. Simona Halep a dat în judecată compania Quantum Nutriton, care a intrat în faliment la puțin timp după ce românca și-a aflat pedeapsa, și cere daune de 10 milioane de dolari. Ea acuză faptul că suplimentul Keto MCT i-a fost livrat contaminat cu roxadustat. r m

teroristă de Israel, Statele Unite, Uniunea Europeană, Canada, Egipt și Japonia. Purtătorul de cuvînt al Hamas, Khaled Qadomi, a declarat pentru «Al Jazeera» că grupul și-a desfășurat operațiunea militară ca răspuns la atrocitățile cu care s-au confruntat palestinienii de-a lungul deceniilor. «Vrem ca întreaga comunitate internațională să oprească atrocitățile din Gaza împotriva palestinienilor, locurile noastre sfinte precum Al-Aqsa (moscheea). Toate aceste lucruri sînt motivul pentru începerea acestei bătălii», a spus el”. Aceasta este istoria conflictului din Palestina. Indiferent de pretențiile musulmanilor de acolo și de ceea ce le-au făcut evreii de-a lungul timpului, ar trebui să știe cu toții că violența atrage violență și că lucrurile nu se rezolvă astfel. Sper ca Dumnezeu să-i lumineze și pe unii, și pe alții ca să rezolve conflictul și să nu mai moară oameni nevinovați.

Un punct de vedere

„Sîntem în pragul unui război global“

– De ce Israelul nu a fost pregătit pentru un atac Hamas și de ce este periculos conflictul din Fîșia Gaza? –

În dimineața zilei de 7 octombrie, militanții mișcărilor radicale palestiniene Hamas și Jihadul Islamic au atacat Israelul, stabilind controlul asupra unei părți din orașele din sud și luînd cel puțin 100 de ostatici, inclusiv străini. A doua zi, gruparea libaneză Hezbollah s-a alăturat atacurilor. Deși Israelul a mobilizat un număr fără precedent de rezerviști – peste 300 de mii de oameni, a fost posibil să se stabilească controlul asupra graniței de sud abia după două zile, iar numărul morților a depășit 900 de persoane. Pentru prima dată într-o jumătate de secol, statul evreu a declarat oficial război și adună echipamente militare la granița cu Fîșia Gaza. Presa internațională a discutat cu profesorul de relații internaționale de la Universitatea din Tel Aviv, politologul Emmanuel Navon și a aflat de ce operațiunea la sol a Armatei israeliene din Fîșia Gaza este aproape inevitabilă. Există posibilitatea ca acest conflict să devină un mare război cu Iranul la care va lua parte și Statele Unite și ce alegeri dificile trebuie să facă guvernul israelian?

și tehnologiilor pe care Hamas le avea la dispoziție. Cred că Israelul a subestimat pur și simplu Hamas, tocmai pentru că de data aceasta Iran a antrenat Hamas, l-a înarmat și i-a furnizat tehnologie.

Mulți politicieni israelieni cer distrugerea completă a Hamas ca organizație și eliminarea conducerii sale. În acest sens, cît de probabil este scenariul intrării Armetei israeliene în Fîșia Gaza și chiar ocuparea enclavei?

E.n.: Acest lucru este destul de probabil. Nu văd cum Israelul poate distruge în mod realist Hamas fără o operațiune la sol. Chiar dacă nu acoperă întreaga Fîșie Gaza, ci o parte din ea. Armata israeliană trebuie să se asigure că această organizație și întreaga ei conducere sînt exterminate și că atacurile nesfîrșite asupra civililor israelieni nu se vor mai întîmpla niciodată. Deci da, o operațiune la sol este foarte probabilă.

Cum va schimba această operațiune status quoul în Fîșia Gaza și în cealaltă enclavă palestiniană, Cisiordania? Și cum va afecta dorința Palestinei de a cîștiga statutul de stat?

poate conta pe Germania, Marea Britanie, Franța și Italia.

Sînt posibile negocierile cu Hamas – chiar dacă nu chiar acum, ci în viitorul apropiat?

E.n : Israelul a negociat cu Hamas prin intermediari în trecut. Hamas ține ostatici civili israelieni, inclusiv copii, și este posibil ca Israelul să fie gata să facă aproape orice pentru a încerca să-i elibereze, inclusiv să poarte negocieri.

Pentru prima dată în jumătate de secol, din 1973, Israelul a intrat oficial în stare de război. Cum este acest lucru perceput de israelieni?

Emmanuel Navon: Istoria Israelului este împărțită în perioada de dinainte și cea de după 7 octombrie, acesta fiind un punct de cotitură chiar mai mult decît a fost Războiul de Yom Kippur. Apoi, acum 50 de ani, Israelul a fost luat prin surprindere, iar doctrina sa militară s-a dovedit a fi nefondată și eronată. Dar ceea ce s-a întîmplat de data aceasta este perceput și mai rău din cauza atrocităților Hamas împotriva civililor. Sute de israelieni sînt uciși, peste 100 de oameni, inclusiv copii, bătrîni și femei, sînt luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Cel puțin în 1973 au existat informații care indicau că Egiptul și Siria erau pe cale să atace. Doar că primministrul de atunci, Golda Meir, a decis să nu lanseze o lovitură preventivă pentru a nu pierde sprijinul militar și diplomatic al SUA. Dar de data aceasta Israelul a fost pus la pămînt. Hamas, cu sprijinul Iranului, a reușit să dezactiveze camerele instalate în jurul gardului de la granița cu Fîșia Gaza, să-l străpungă și să provoace un masacru în sudul Israelului.

De ce serviciile de informații nu au putut descoperi planurile Hamas? La urma urmei, după cum s-a dovedit, pregătirea pentru atac a durat luni, dacă nu chiar ani.

E.n.: Faptul că armata și serviciile de informații israeliene nu au reușit să prevadă acest lucru este pur și simplu inexplicabil în acest moment. Acesta este un eșec de informații și militar de o asemenea amploare încît, desigur, va fi investigat după război, iar cei responsabili vor plăti pentru această greșeală.

Acum este extrem de greu de explicat acest eșec, dar, aparent, Israelul a subestimat avansarea armelor

E.n.: Fîșia Gaza se află sub conducerea Hamas din 2007. Aceasta este o stare de fapt. Deși Fîșia Gaza nu s-a declarat oficial stat separat și nu este recunoscută de comunitatea internațională, este un stat de facto guvernat de mișcarea Hamas. Cisiordania este administrată de Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OLP), care a fost înlăturată de la putere în Fîșia Gaza de către Hamas în 2007. Este evident că pe termen scurt nu se vorbește despre posibilitatea unor viitoare negocieri cu OLP.

Vorbim acum despre un război defensiv împotriva unei organizații jihadiste, iar problemele politice nu sînt foarte relevante acum. Desigur, asta nu înseamnă că problemele fundamentale ale conflictului israelianopalestinian pot fi ignorate. Dar aș dori să subliniez că prioritatea Israelului acum este să lupte și să cîștige războiul. Problemele politice fundamentale vor fi rezolvate ulterior.

Cît de probabil este ca escaladarea în continuare a conflictului să ducă la atacuri israeliene împotriva Iranului?

E.n : Iranul se află într-o confruntare cu Israelul de mulți ani și prezența Hamas în Fîșia Gaza și Hezbollah în Liban au fost întotdeauna un avantaj pentru el. Iranul este principala lor sursă de tehnologie, arme și bani. Și astfel Iranul este cel care are degetul pe trăgaci cînd vine vorba de aceste două organizații. Dacă Iranul încearcă să dirijeze Hezbollah împotriva Israelului, atacurile de răzbunare vor fi efectuate pe teritoriul iranian.

Ar putea escalada acest lucru într-un război cu drepturi depline între Iran și Israel?

E.n.: Categoric. Probabil că și Statele Unite vor lua parte la el. Sîntem acum în pragul unui război global în Orientul Mijlociu.

Pe ce alți aliați se bazează Israelul într-un astfel de scenariu?

E.n : În primul rînd, Israelul, în forma sa actuală, are deja cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu. Chiar dacă tocmai a fost foarte umilit de Hamas, Armata israeliană este încă cea mai puternică armată și are cele mai puternice capacități militare din regiune. Israelul are un aliat militar în Statele Unite, dar menține și legături militare strînse cu marile țări europene și desfășoară exerciții militare regulate cu acestea. Deci, în cazul unei confruntări, Israelul

Conducerea israeliană se confruntă cu o dilemă teribilă. Pe de o parte, dacă Israelul își continuă războiul împotriva Hamas, distrugîndu-i conducerea și distrugîndu-i infrastructura, va face dificilă, dacă nu imposibilă, eliberarea ostaticilor prin negocieri. Pe de altă parte, dacă intră acum în negocieri cu Hamas, Israelul nu va putea vorbi dintr-o poziție de forță.

Cum va afecta atacul Hamas asupra Israelului, inclusiv filmările îngrozitoare ale atacului asupra unui festival de muzică care a inclus victime străine, sprijinul internațional pentru Palestina?

E.n : Astăzi vedem un sprijin foarte puternic pentru poziția Israelului în Europa – cel puțin din partea guvernelor, politicienilor și mass-media. Cred că ororile din ultimele zile au arătat, fără îndoială, adevăratele culori ale Hamas.

Acum toată lumea înțelege că Hamas nu caută să creeze un stat, nu caută să construiască un viitor mai bun pentru palestinieni, ci doar implementează o ideologie islamistă nebună și ia civili ostatici, chiar și populația civilă a Fîșiei Gaza. Ei cumpără arme și construiesc tuneluri subterane pentru a ataca Israelul în loc să construiască spitale, școli și drumuri. Astăzi, toată lumea înțelege că atîta timp cît Hamas controlează Fîșia Gaza, sprijinirea Gazei va echivala cu sprijinirea Hamas, nu a populației civile care trăiește acolo.

Cum vor afecta acest război și o potențială operațiune la sol în Fîșia Gaza normalizarea relațiilor Israelului cu țările arabe?

E.n.: Multe țări arabe care au normalizat relațiile cu Israelul au condamnat deja Hamas pentru barbaritatea sa. Cred că unul dintre motivele pentru care atacul asupra Israelului a fost lansat chiar acum a fost tocmai dorința de a perturba normalizarea relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită.

Nu știm încă dacă războiul se va extinde pe frontul de nord (pînă la granița cu Libanul) și dacă se va dezvolta într-un război total între Israel și Iran. În acest stadiu, acesta este deja un război între cele două țări, dar dacă escaladează într-o ciocnire directă, atunci pe termen mediu și lung nu va face decît să crească șansele de normalizare a relațiilor dintre Israel și Arabia Saudită.

În prezent, în Israel se desfășoară negocieri pentru a crea un guvern de unitate națională. Cît de unită este societatea israeliană și cît de performant este sistemul politic acum?

E.n.: Israelul este unul singur. Aceasta este o greșeală tipică Hamas. Și, în general, organizațiile teroriste și autocrațiile tind să înțeleagă greșit și să perceapă greșit societățile libere. Faptul că în ultimele nouă luni au existat serioase dezacorduri între israelieni pe probleme de politică internă și reformă judiciară, nu înseamnă deloc că sîntem împărțiți în problema protecției țării noastre. Diferențele noastre constau în modul în care o gestionăm.

Pentru mulți dintre vecinii noștri din regiune, dezacordurile duc la asasinate și distrugerea țării. Am văzut războaie civile în Siria, Liban și Libia, dar în țara noastră situația este fundamental diferită. Și cînd avem dezacorduri serioase în societate, vorbim despre idei, despre politică. Cînd sîntem atacați, nu există dreapta sau stînga. Nu există opoziție sau coaliție de guvernămînt. Există un singur popor care luptă pentru țara lui.

De fapt, nu contează deloc dacă se poate forma un guvern de unitate națională, din moment ce israelienii sînt deja uniți în spatele armatei lor – indiferent de cine se află în prezent în guvern. Chiar dacă coaliția de guvernămînt și opoziția nu ajung la un acord în timpul negocierilor, actualul cabinet are întregul sprijin al opoziției pentru a purta acest război și a-l cîștiga. n.K.

Doza de sãnãtate

Amprentele sufletului

Sînteți în căutarea unei metode de tratament simplă, fără efecte negative, care să vă ajute să faceți față provocărilor prezentului cu calm și obiectivitate? Să rămîneți mereu în echilibru și siguranță de sine? Să vă înțelegeți și acceptați exact așa cum sînteți? Să cîștigați o încredere profundă în forțele proprii? V-ați întrebat vreodată ce funcții biologice se ascund în spatele liniilor din palma noastră? În Columbia, terapeutul de origine germană Bernard Scheida, în colaborare cu vindecători indigeni din munții Anden și specialiști din domeniul neurobiologiei au făcut-o, iar răspunsul cercetărilor se regăsește în metoda de terapie numită „Amprentele sufletului”, terapie care se practică de 10 ani în SUA și Columbia și de doi ani în Germania, cu rezultate uluitoare, iar mai nou și în România, în centrul pe care îl conduc în Bucuresti. Este o terapie care permite o intrare directă spre conștientul pacientului.

Semnele individuale geometrice care se găsesc pe cele trei linii principale din palma noastră au legătură directă cu starea sufletului nostru, manifestată prin disfuncții corporale. Este o terapie care aduce ordine în corp, prin impulsurile date, normalizează metabolismul fiecărei celule și activează glanda pinenală (lumina noastră internă), navigatorul corpului, care nu doarme niciodată, atît timp cît sîntem în viață. Cercetările în domeniu au relevat faptul că glandele sudoripare de pe liniile din palmă sau frunte au funcția de preluare a informațiilor care sînt trimise printr-un sistem transplasmă mai departe spre glanda pineală. Terapia care se practică pe aceste forme geometrice restabilește

Oistorie a farselor (324)

Un alt farsor american, însă ușor de înțeles (2)

Nimeni de la cimitir nu i-a mai pus nici o întrebare, deoarece Vallance deja scosese banii din buzunar pentru a plăti serviciul funerar – 300 de dolari, pe care îi avea în bancnote de cîte o sută. În timpul înmormîntării, Vallance a dat dovadă de multă afecţiune pentru răposatul Blinky, bine dezgheţat între timp. El comandase un coşciug albastru cu căptuşeală roz, pe fundul căruia puseseră un prosop pentru a nu distruge ţesătura de satin cu umezeala ce se scurgea din găina dezgheţată. Exista şi o mică pernă, pe care personalul cimitirului a aranjat-o în aşa fel încît, dacă puiul Blinky ar mai fi avut capul la locul lui, acesta s-ar fi sprijinit pe ea.

S-au îndreptat cu toţii către groapa mortuară, Blinky fiind purtat de bărbaţi tăcuţi care îl priveau pe Vallance de parcă fi fost un extraterestru. Se citea clar pe faţa lor ce gîndeau: era cel mai aiurit lucru pe care-l văzuseră vreodată. Coşciugul a fost adus lîngă mormîntul acoperit complet cu gazon, pentru a contracara orice senzaţie morbidă de pămînt propriu-zis. Numele de pe coşciug nu îi aparţinea lui Blinky, ci lui Vallance. Avea impresia că îşi priveşte propria înmormîntare! După terminarea ceremoniei, s-a dus la un restaurant Howard Johnson’s şi a comandat „specialitate de pui”. Descriind această farsă drept „ceva asemănător unei chestii vegetariene”, mai tîrziu a publicat o broşură: „Blinky, găina prietenoasă, dedicată miliardelor de găini sacrificate în fiecare an pentru consumul nostru”. Într-adevăr, un temperament foarte liniştit.

Aflat în şcoala secundară, se adresase în scris fiecărui senator din America cu rugămintea de a desena ceva (a primit răspuns de la treizeci şi trei de senatori), apoi a trimis cravate şefilor de stat din fiecare ţară din lume (schimb cultural = legătură culturală = cravată) şi a primit înapoi aproape treizeci de scrisori, dar şi cravate. Papa a trimis o medalie, pentru că el nu poartă cravată şi regele Arabiei Saudite i-a trimis un articol imperial de pus pe cap.

E de necrezut, dar după cum spune Vallance, „Poţi sta foarte bine acasă si trimite scrisori care influenţează... lideri mondiali, determinîndu-i să facă pentru tine lucruri dintre cele mai ciudate“.

un echilibru fizic și emoțional în corp. Terapia este menită a detoxifia sufletul, care folosește interfața mîinii și a frunții în tratament, dînd posibilitatea sufletului să se poată extinde, să vindece răni vechi, să cîștige motivație, pentru a deschide drumuri noi. Sentimentele și emoțiile reprimate sînt cauza principală a problemelor cu care ne confruntăm mereu. Stările de panică, nodul în gît, frica, depresia, lipsa somnului, un somn slab calitativ, bolile autoimune, bolile cronice, bolile neurodegenerative (Alzheimer, demență, Parkinson, scleroză multiplă) și diferite forme de dureri pot avea ca și cauză principală o constrîngere a sufletului, care nu se poate manifesta.

Terapia Amprenta sufletului este o parte a psihiologiei transpersonale, care, datorită evoluției, va marca întregul secol. Omul vine pe lume cu pumnii închiși, de parcă ar purta cu sine un secret, și pleacă din această lume cu palmele deschise arătînd că nu duce nimic cu sine, iar linile din palmă cu care a venit pe lume dispar. Sînt liniile pe care se marchează în timpul vieții starea sufletului nostru.

Mulțumirea omului, puterea sufletului, sănătatea corpului fizic, sînt ascunse adînc în palmă. Această metodă de terapie vine din trecutul îndepărtat și se adresează omului modern, mai stresat ca oricînd. Prin semnele lăsate pe liniile din palmă se tratează conștientul, o intrare care duce la procese biologice, generînd în corp o viață lungă și echilibrată. Calitatea vieții este mai

Amerigo Vespucci, pretinsul „descoperitor“ al Americii

Faptul că nu unul, ci două continente – America de Nord şi de Sud – au fost numite după acest comerciant-explorator italian se datorează probabil abilităţii acestuia de a minţi. Pretinzînd că a descoperit continentul America în anul 1497, el a mai revendicat şi realizarea unor călătorii ulterioare în această direcţie, în anii 1499, 1501 si 1503. Promovînduşi revendicările într-o scrisoare tipărită în 1503 sau 1504 sub titlul Mundus Novus („Noua noastră lume“), declara că informaţiile oferite despre coastele Americii de Sud „vor constitui un subiect cu totul nou pentru toţi cei care vor auzi de ele”. Autopromovarea s-a dovedit atît de eficientă încît, în 1507, cînd un făuritor de hărţi avea nevoie de un nume pentru noul continent al Americii de Sud, el a ales America „deoarece Amerigo îl descoperise”.

Ei bine, nu. Este aproape sigur că nu el a descoperit acest continent. Dovezile privind călătoria sa din 1497 sînt circumstanţiale şi neconvingătoare, în timp ce pentru aşa-zisa călătorie în America de Sud din 1501, Vespucci oferă două relatări diferite, care se contrazic una pe alta prin detalii minore, precum distanţele şi datele. Şi nici nu a avut un rol principal – așa sugerează el – în cadrul acestor călătorii pe mare, din care totuşi a făcut parte. Nu era căpitan, ci doar astronom, sau marinar-pilot.

Atunci de ce nu a contestat celebrul Columb, care a atins Lumea Nouă în 1492, pretenţiile ridicate de acest parvenit lăudăros? Deoarece Columb nu şi-a dat niciodată seama că pămîntul pe care a pus piciorul aparţinea emisferei de vest. El a crezut că insulele pe care le descoperise fac parte din Indii. Probabil de aceea nu există azi Columbia de Nord şi Columbia de Sud.

„Ciudat“, scria Ralph Waldo Emerson, „că marea Americă trebuie să poarte numele unui hoţ. Amerigo Vespucci, negustorul de murături din Sevilia, care a reuşit în această lume de mincinoşi să-l înlocuiască pe Columb şi să boteze cu numele său necinstit jumătate din planetă“.

(va urma)

sTUArT GORDON

importantă decît longevitatea, dar ambele sînt bine primite de fiecare om.

Terapia aduce ordine între MIS (sistemul informațional din corp) și suflet. Rezultatul este o expansiune a sufletului. Noi, în domeniul medical, nu avem voie să gîndim greșit. Tabloul amintirilor pacientului, sentimentele lui, gîndurile legate de trecut/ prezent/viitor sînt factori foarte importanți în sănătatea pacientului.

Cele trei linii principale din palmă sînt imprimate pe parcursul vieții cu diferite semene geometrice (puncte, triunghiuri, romburi) numite psihoprints și care exprimă o constrîngere a sufletului dominat de MIS (Mind Inmune Survial System).

Terapia nu are efecte secundare, rezultatele se pot obseva chiar și după prima ședință, mai ales în timpul somnului. Visele încearcă să ne transmită informații legate de realitate și pot să confirme o începere a procesului de autovindecare. Terapiile Amprenta sufletului se pot combina cu cele oferite de medicina energo-informațională, în funcție de diagnosticarea energetică sau de aura corpului. Sînt recomandate două ședințe pe săptămînă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Gunoaiele de pe stradă;

2) Restabilește echilibrul; 3) A prezenta garanție – A trata de imunologie; 4) Mijloc de ghidaj! – Formă de copt; 5) Face moarte de om – A da cuvîntul; 6) Suprafață de pedeapsă – Ruta centrală!; 7) Răspîndit în spațiu – Cai roșcați; 8) Pregătiți pentru tragere – Omul viselor noastre; 9) Ruptă din rai! – Samsar; 10) Potolite.

VERTICAL: 1) Acte impuse prin lege; 2) Grija celor mari – Crescut în luncă; 3) Cu soț –Straja apelor; 4) Specialist în compoziții pentru fanfară – Puse la prins; 5) Directă de stînga –Băgat în viteză; 6) Bază aeriană – Vînători de elită; 7) Pictați în pielea goală – Perioadă de bilanț; 8) Părăsite după naștere – Făcuți... cu tărie; 9) Viață de actor – Pus la pămînt; 10) E vai de pielea lui – Anii marilor prefaceri.

Dezlegarea careului ,,OPȚIUNI”

GH. ENE

1) ACOSTAMENT; 2) DESTINATIE; 3) EL – RETRASA; 4) MITE – ETNIC; 5) EBOSATI – PA; 6) NATAL – RAU; 7) IT – TERIERI; 8) TABARA – RIT; 9) ORI – TRIA – A; 10) RISCA – ATON.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXII)

Capitolul 6 – Fuga (2)

Cum era obosită, Iulia adormi. Se trezi la auzul vocii lui Tudor care o striga pe nume. Deschise ochii buimacă și-l întrebă:

– Ce e?

– Am rămas fără benzină! Aia e! – spuse el surescitat.

– Unde sîntem?

– La intrarea în Buzău, uite plăcuța – îi arătă el cu mîna prin parbriz.

Iulia privi în direcția indicată și văzu într-adevăr plăcuța albă cu numele „Buzău” scris cu litere negre. Se frecă somnoroasă la ochi și-l întrebă pe Tudor:

– Acum ce facem?

– Nimic. Ne culcăm și mîine de dimineață mă duc să caut o benzinărie.

– Auzi, Tudor...

– Ce e?

– În curînd aventura mea se va încheia și noi ne vom despărți... nu-ți pare rău?

Băiatul se uită trist la ea și spuse încet:

– Ba da, Iulia, regret, dar eu trebuie să rămîn aici pentru ca tu să ajungi acasă și apoi...

– Apoi?

– ...apoi nu aș vrea să ratez nici unul din momentele minunate care mi-ai spus că vor veni. Vreau să trăiesc istoria pe care mi-ai povestit-o, deși am să-ți duc dorul și am să te iubesc cît voi trăi...

Fata își așeză mîna pe obrazul lui într-un gest de tandrețe și-i șopti:

– Știu, dragul meu, și mie îmi va fi dor de tine, fiindcă ai venit cu un secol mai devreme, iar eu cu încă unul mai tîrziu...

Tudor o sărută prelung încercînd parcă să-și impregneze fiecare celulă a corpului cu prezența ei. Se desprinse greu din sărutare și, lăsîndu-se pe spătarul scaunului, își întoarse capul spre ea și o întrebă:

– Spune-mi: cum a fost călătoria asta pentru tine?

– A fost extraordinară, Tudor. În primul rînd fiindcă te-am întîlnit pe tine, apoi, pentru că am vizitat locuri dispărute în vremea mea și fiindcă acum străzile din București vor purta amintirea ta pururea, iar Dunărea îmi va aminti de zilele extraordinare pe care le-am petrecut la Orșova și Ada Kaleh. Am cunoscut personalități copleșitoare, cum e Tudor Arghezi, oameni buni, cum sînt colegii tăi de la bibliotecă și am fost martora unui eveniment unic cînd România a devenit campioană mondială la handbal. Mi-am cunoscut orașul natal așa cum nu-l știam decît din fotografii și mărturiile bunicilor, iar pentru un om pasionat de istorie ca mine toate astea sînt neprețuite. Îmi dau seama că în anii ăștia românii și-au dovedit inteligența și creativitatea construind toate cele pe care le vei vedea: fabricile, uzinele, barajele, Transfăgărășanul, fiind în același timp curajoși și implicîndu-se în Războiul din Vietnam la nivel diplomatic de mediatori.

– Vorbești serios? – se miră Tudor.

– Da, vorbesc serios. Vom media între americani și chinezi în problema Vietnamului, dar numai după 1964, cînd va veni la putere Nicolae Ceaușescu.

– Cel care va fi ultimul președinte comunist, completă băiatul.

– Da, acela, spuse fata privindu-l lung. Apoi... apoi m-am ciocnit de securiștii aștia care sînt într-adevăr peste tot, așa cum știam dintr-o carte pe care am primit-o ca premiu la o Olimpiadă de Istorie.

– Ce carte? – o întrebă Tudor.

– „Cupola – Din culisele Securității”, scrisă de un general de securitate care acum, cînd vorbim noi, e ofițer la Direcția I.

– De aia ai știut tu ce să faci cînd ne-au prins! – se entuziasmă Tudor.

– Da, de aia am știut – îi zîmbi fata. Știam că dacă le dau ceea ce vor, ne vor lăsa în pace și așa a fost. I-am jucat la marele fix! – spuse ea mîndră.

În același moment, auzi din nou clopoțelul de alarmă din cap sunîndu-i și-și dădu seama de lucrul

care-i scăpase din vedere. Își plecă capul și-i spuse lui Tudor, care privea surprins această schimbare de atitudine:

– De fapt, sînt o proastă! Ne-au păcălit și ne-au lăsat să scăpăm.

– Crezi? – se miră Tudor. L-am văzut cu ochii mei pe amicul meu Mitică la volanul camionului care a venit să-i ia pe securiștii care ne păzeau.

Iulia începu să rîdă înțelegînd situația în care se aflau. Cînd se opri din rîs, îi spuse lui Tudor:

– Ei bine, tocmai asta îmi confirmă faptul că am dreptate. Prietenul tău Mitică e și el informator al Securității, dacă nu cumva lucrează pentru ei ca și Victor și ca cel care m-a turnat prima dată, după petrecerea aia. Asta înseamnă că totul a fost regizat, iar acum ne urmăresc de la distanță fiindcă vor să-i ducem la cei la care bănuiesc că vreau să ajung, iar noi le vom face plăcerea. Doar că vor rămîne cu buza umflată și, în loc de spioni străini, vor vîna vînt, cum zice Bob Dylan. Ești înconjurat de trădători, iubitul meu Tudor și nici nu-ți dai seama. Așa că te mai întreb o dată: nu vrei să vii cu mine?

– Nu, veni răspunsul hotărît al băiatului. M-am gîndit bine la ce trebuie să fac de cînd am aflat că te poți întoarce, fiindcă știam că va veni acest moment și am decis deja.

– Ști că vei avea probleme cu ei dacă rămîi pe loc.

– În afară de niște ani de închisoare nu au ce să-mi facă. Apoi, chiar tu ai spus că din 1964 va fi o perioadă de relaxare de care voi profita dacă au să mă închidă. Auzi? Cine e Dylan ăsta de care ai pomenit și ce e cu vînatul de vînt?

– Bob Dylan e un artist american care în martie anul ăsta tocmai și-a lansat albumul de debut, iar la anul va imprima unul din marile șlagăre ale lumii, intitulat „Vînare de Vînt”...

– Despre ce e vorba în cîntec?

– A fost descris ca un cîntec de protest și pune o serie de întrebări retorice despre pace, război și libertate. Refrenul – „Răspunsul, prietene, e vînare de vînt” – a fost descris ca „impenetrabil de ambiguu: fie răspunsul este atît de evident încît îți vine drept în față, fie răspunsul este la fel de intangibil ca vîntul”.

– Poți să-mi cînți un pic din el?

– Cum să nu, spuse fata și începu să cînte încet prima strofă: „Cîte drumuri un om ar avea de făcut/ Pînă să se considere OM?/ Cîte mări pescărușii mai au de văzut/ Pînajung la nisip pentru somn?/ Cîte bombe vor mai sfîrteca mii de vieți,/ Pînă să le interzicem pe veci?/ Răspunsul, prieteni, e vînare de vînt,/ Răspunsu-i vînare de vînt!”.

– E frumos, spuse Tudor și cel puțin finalul se potrivește cu criza politică pe care o trăim acum.

– Da, așa e, aprobă Iulia doar că, vezi tu, autorul are dreptate cînd spune că răspunsul e vînare de vînt, fiindcă armele atomice se vor perfecționa și cursa înarmărilor, cum i se spune acum, nu se va opri, ci va continua, iar rușii cu americanii vor fi mereu dușmani. De fapt, în anul din care vin eu tocmai s-au încăierat din nou, de data asta, indirect, în Ucraina, și Dumnezeu știe cum se va termina totul.

– Să-mi lași un semn dacă se termină rău, spuse Tudor foarte serios.

– O să-ți las, cum să nu? O cruce-n cimitir, spuse Iulia și începură să rîdă amîndoi.

Apoi se luară în brațe și adormiră.

Se treziră pe la 9 dimineața. Pe stradă era liniște. Tudor coborî din mașină și scoase din portbagaj o canistră metalică plecînd spre oraș. Reveni după o oră și intrară în Buzău pe la ora 10 și 10. Traversînd orașul, Iulia se gîndi că ar trebui să verifice dacă erau urmăriți și să încerce să pună agenții Securității pe o pistă falsă ca să mai slăbească presiunea asupra lor, cum citise că se mai făcea în astfel de situații. Decise că trebuie să meargă la Oficiul telefonic ca să telefoneze lui Andrei, prietenul lui Tudor din Brașov, să-l anunțe că vin și să-și dea o întîlnire la care ei nu se vor duce, scăpînd însă de o parte a filajului.

Găsiră oficiul telefonic, parcară în fața lui și intrară înăuntru. În timp ce se îndreptau spre ghișeu ca să ceară

La modă democratic e „personajul conflictual?!“

În cel mai democratic stil

Mă simt firesc, un om normal Doar unii spun că-s dificil

Că-s germene conflictual

Că-s cîrcotaș, că port „fitil”

Că nu văd „noul ritual”

Că n-am credință, nu-s umil

Că-s personaj… pus pe scandal.

Alții m-ar vrea ușor debil

S-ascult „părerile pe val”

Fățărnicia-n tainic stil, Să rămîn… prostul social.

Din confruntarea-vodevil

Țîșnește cîte-un fapt real

Ce dă pulsații, timp fertil

Ce-și ia avînt spre ideal

Și sigur are și-un ventil

De… personaj conflictual.

Minciuna (adevăr subtil!)

În fapte-i dom paranormal

Și de-l ating, mă fac senil

Și-mi zic că sînt debil mintal.

E adevărul inutil?

Poate, eu încă-s om normal

Mai am credință, sînt umil

Chiar de aș fi Neanderthal.

E democraticul meu stil

De a rămîne „dificil”

Și personaj conflictual.

Liviu ZANFIRESCU

o convorbire cu Brașovul priviră pe fereastră, tocmai la timp pentru a vedea o mașină Volga cu numere de București cum oprea pe partea opusă celei în care și-o parcaseră pe a lor și un bărbat coborî din ea venind spre ei. Atunci ajunseră la ghișeu și chiar cînd securistul intra în oficiul telefonic, Tudor spunea cu voce tare:

– Aș dori o legătură la Brașov, la tovarășul Andrei Ionescu, vă rog.

– Imediat, răspunse profesional femeia. Poftiți la cabina 4. Costă 5 lei.

Tudor plăti și apoi spuse Iuliei:

– Așteaptă-mă aici, te rog, pînă vorbesc. Rămasă singură, fata văzu în fața ghișeului un soldat. Era un băiat brunet și subțirel care stătea încurcat în fața ghișeului uitîndu-se la banii pe care-i avea în mînă și nu știa ce să facă. Iulia înțelese că probabil dorea să sune undeva și nu-i ajunge suma, așa că se duse spre el și-i zise:

– Nu te supăra, bănuiesc că nu-ți ajung banii pentru telefon. Am dreptate? Ostașul se uită mirat la ea și apoi spuse:

– Da, așa e. Nu-mi ajung banii, și trebuie să sun la București la nașa mea. Nu știu ce să fac, fiindcă i-am promis că o sun și nu mă pot întoarce la unitatea din Crîng pentru că altă permisie nu mai primesc curînd.

– Dacă nu te deranjează, îți pot împrumuta eu banii de care ai nevoie, fiindcă am destui.

– Da? Mă puteți ajuta? Vă mulțumesc, ar fi extraordinar! – se entuziasmă el.

Iulia zîmbi, băgă mîna în buzunar scoase o bancnotă de 25 de lei și i-o dădu spunînd:

– Sper că e suficient.

– E mai mult decît suficient, spuse soldatul luînd-o. Uitați, vă dau banii pe care-i am ca rest.

– Nu-i nevoie, păstrează-i, răspunse Iulia. Bănuiesc că nu-i ușor în armată.

– E greu, dar mergem înainte – răspunse el.

– Gata, am terminat – spuse Tudor care apăru chiar atunci lîngă ei. Hai să mergem, Iulia.

– Noi plecăm. Mult succes cu telefonul – spuse ea, luîndu-și rămas bun de la soldat.

– Mulțumesc, rămîn dator cu un coniac mic la halbă. (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Legi inutile

Parlamentarii noștri se află acolo unde se află, și nu în altă parte, pentru a asigura țării cadrul legislativ necesar unei dezvoltări armonioase. În acest scop, trebuie să gîndească și să voteze legi a căror aplicare să ne îmbunătățească viața. Trec peste faptul că mulți dintre ei nu se pricep să întocmească un act normativ fiindcă au avut și au alte preocupări decît cele legislative, și voi observa că, după ce se chinuie ani de zile să scrie și să voteze o lege, de cele mai multe ori aceasta suferă amendamente imediat ce este publicată în Monitorul Oficial, deși s-a aflat în dezbatere publică o vreme. E adevărat, doar că dacă nu te interesează legea respectivă, nu ai cunoștință despre ea și cu atît mai mult nu te vei aventura pe site-ul ministerului de profil pentru

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

a o găsi și a face propuneri în ceea ce o privește. Spun „aventura” pentru că siteurile autorităților statului român sînt ca o junglă în care știi pe unde intri, dar nu știi pe unde și dacă mai ieși. Presupunînd că legea a fost bine scrisă, votată, promulgată de președintele țării și publicată în Monitorul Oficial, că nu a suferit amendamente, totuși unele dintre ele au o defecțiune majoră: nu pot fi aplicate pentru că nu are cine să facă asta. Ce înseamnă aplicarea legii? Înseamnă că organul de control supraveghează respectarea acesteia și aplică, dacă e nevoie sancțiunile dispuse în conținutul său.

Așa e, spre exemplu, un Proiect de lege privind ghidul de turism, pe care toți cei interesați îl așteaptă de un an de zile să fie promulgat și care este încă în aer.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Arabul David și evreul Goliat

Primul gînd care mi-a săgetat mintea, la aflarea veștii izbucnirii războiului din Israel, a fost următorul: Mossadul și Shin Bet-ul dorm în papuci? Am intrat pe internet să văd ce scrie presa internațională și, pe măsură ce citeam, îmi dădeam seama că ceva e anormal. Un stat militarizat, cum e cel evreu încă din momentul constituirii sale, care are la frontieră Fîșia Gaza, unde stau înghesuiți

hoarde de arabi, care abia așteaptă să năvălească, nu are voie să fie luat prin surprindere de un asemenea atac! Nu are voie! Cînd ești înconjurat de neprieteni ești obligat să ai informatori printre ei pentru a putea preîntîmpina loviturile acestora, iar armata și spionii tăi să fie permanent în alertă!

(continuare în pag. 23) mArIUs mArIn

Facebook: Tribunul

Traseismul politic pavat cu fapte de corupție

motto: ,,Clasa politică poate înșela o vreme un întreg popor, poate înșela mereu o parte a lui, dar nu poate înșela, tot timpul, tot poporul”. ABRAHAM LINCOLN

Cînd eram tînăr și cu chef de muncă..., dar stați, stați puțin, spun asta doar să sune frumos, că, în realitate, nu a existat niciodată babă frumoasă și tînăr cu chef de muncă. Aveam vreo 22 de ani și m-am angajat undeva, nu că aș fi vrut să rup normele în două, ci pentru că acolo erau multe gagicuțe. Era un fel de furnicar, care, în nici un caz, nu-mi dădea elanul de a deveni erou al muncii socialiste. Era o secție de traduceri, unică în țară, cu mai multe servicii de recepție, traduceri, dactilografiere, multiplicare și legătorie – în care lucrau numai soțiile, amantele și rudele securiștilor. Oricum, pe acest aspect, nu mi-am făcut niciodată probleme, întrucît a dărui un mărțișor sau a invita o colegă la o cafea nu puteau fi considerate acte de subminare statală.

Pînă aici, toate bune, numai că, după vreo două luni, o discuție cu un coleg de serviciu m-a șocat, pur și simplu. Omul avea vreo 60 de ani, era legător, iar cînd mi-a spus că vechimea sa în muncă era de 40 de ani, în aceeași meserie și în același loc de muncă, am scăpat halba de bere din mînă. Păi, dragi cititori, dumneavoastră înțelegeți ce mi-a spus omul acela, care mai avea doar cîțiva ani pentru a ieși la pensie? Și, cui a spus asta? Tocmai mie, care nu știam dacă aveam la acea dată măcar 40 de zile vechime în muncă. De acea discuție sînt marcat și astăzi, cînd văd că MILIOANE de tineri, repet, MILIOANE de tineri din România, cu liceu și facultate absolvite, nu-și găsesc locuri de muncă. Mai grav este faptul că nimeni din capul statului nu a încercat să rezolve această problemă, ce a pus pe butuci speranța într-un viitor strălucit al acestei țări. Plecînd de la logica elementară, potrivit căreia faptele rele sînt făcute de proști, iar cele bune de deștepți, putem concluziona că, în ultimii 24 de ani, România a fost condusă numai de PROȘTI, sau altfel spus, de ,,maimuțe, șobolani, lipitori și viermi” (Dan Puric). Îmi place mult cum a definit îndrăgitul actor componenții clasei politice românești și o să repet asta la infinit, așa cum voi face și cu ,,complimentul” adresat politicienilor de doamna Elis Râpeanu, regina epigramei românești: ,,Usca-v-s-ar și ochii-n cap, și ghiara!” (,,Vă-ntreb!”).

Nici nu trebuie să ne mai mirăm de ce, acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Românie, sat fără cîini”). Da, așa este, dar acum e prea tîrziu și ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turna de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu - ,,Zadarnică luptă”). (continuare în pag. 24)

VALENTIN TURIGIOIU

Legi inutile

(urmare din pag. 21)

Cînd va ieși, sînt curios cine-l va aplica fiindcă, deși în textul Actului normativ scrie că aplicarea o vor face funcționarii de la Ministerul Turismului, mă întreb cum se vor clona bieții oameni insuficienți ca număr, care și așa nu mai prididesc cu controlatul agențiilor de turism, al hotelurilor, al pensiunilor sau cu autorizarea acestora, încît să aibă vreme să stea ore în șir pe la obiectivele turistice ca să descopere, să controleze și să sancționeze cetățenii care-și agață de gît un ecuson pe care scrie mare „ghid de turism”, deși nu au absolvit cursul obligatoriu de calificare de 9 luni, nu au un PFA de pe care să taie facturi pentru activitatea lor și, în general, habar n-au cum se conduce un grup sau cum să prezinte un obiectiv turistic. Soluția pe care le-am și trimis-o în scris celor din minister a fost aceea de a delega această capacitate de supraveghere și de aplicare a contravențiilor angajaților obiectivului turistic sau ghizilor de turism, fiindcă ne cunoaștem între noi și ne va fi foarte ușor să descoperim impostorii și pe ghizii grupurilor străine care vin și ne prezintă obiectivele turistice spunînd te miri ce despre ele. Nu știu dacă vor aplica această soluție de control, dar în absența ei, legea este inutilă, deoarece neexistînd controlul respectării ei și nerăspîndindu-se în rîndul ghizilor români și străini știrea că în România nu mai poți desfășura activitatea de ghid dacă nu ești autorizat, vom continua să avem aceeași situație de acum.

Legat de turism, am să mă aplec acum asupra Ordinului nr. 6479/05.10.2023 al Ministrului Educației privind aprobarea Metodologiei de organizare a Programului „Școala altfel”. De la început trebuie spus că programul în sine este una din ideile bune ale conducătorilor învățămîntului de pe la noi fiindcă oferea elevilor posibilitatea excursiilor școlare atît de iubite de generația mea și de cele următoare ei. Ei bine, ca orice lucru bun nu putea dura la infinit, așa încît domnii de la Ministerul Învățămîntului s-au gîndit să termine cu el și l-au ucis în mod perfid în timp ce declarau că ei vor binele elevilor. Astfel, în Articolul 6 aliniatul 6, se stipulează următoarele: „Părinții pot decide să susțină financiar activitățile desfășurate în cadrul programului «Școala altfel», prin asociația de părinți cu personalitate juridică, cu respectarea prevederilor legale în domeniul financiar sau pot face demersuri privind atragerea de resurse financiare extrabugetare. Este interzisă și constituie abatere disciplinară implicarea elevilor sau a personalului din unitatea de învățămînt în strîngerea de fonduri de la părinți și/sau gestionarea fondurilor asociației de părinți utilizate în derularea programului «Școala altfel»”.

Analizînd textul în cauză, observăm că pentru a susține financiar activitățile desfășurate în cadrul programului „Școala altfel”, părinții trebuie să fie constituiți într-o asociație cu personalitate juridică conform prevederilor OG nr. 26/2000. Nu s-au gîndit onorații legiuitori, cînd au pus condiția asta, că nici un părinte, din cei cu gura mare și agresivi pe tema „fondului clasei” – că despre asta vorbim, de fapt, ca să nu mai spun de ceilalți – că se poate organiza astfel și cu atît mai mult pașii de urmat pentru înființarea asociației cu personalitate juridică. Presupunînd că ar avea cunoștință despre asta, cineși bate capul să o înființeze pentru 8 ani de școală? Nimeni. Presupunînd că totuși se vor găsi părinți cu inițiativă și o vor înființa, tot nu au făcut vreo mare scofală pentru că la articolul 10 din același ordin de ministru scrie așa: „Orice deplasare în afara unității de învățămînt trebuie să aibă un pronunțat efect educativ. Nu sînt premise deplasări ale preșcolarilor/ elevilor pe durata întregului program (5 zile sau mai mult) și deplasările în afara localității care presupun

costuri și pentru care unitatea de învățămînt nu a identificat surse de finanțare“. Observați, vă rog, nuanța – „pentru care unitatea de învățămînt nu a identificat surse de finanțare”, ceea ce înseamnă că aceste deplasări se fac pe banii școlii, nu ai asociației de părinți cu personalitate juridică, iar cum școala nu are bani pentru așa ceva, excursiile cu clasa în afara școlii nu se mai fac, fiindcă le interzice în mod perfid ministrul Învățămîntului care altfel moare de dragul copiilor și nu poate dormi noaptea de grija lor.

Poate vă întrebați de ce nu protestează inspectoratele județene? Păi cum să protesteze? Credeți că pe doamnele inspectoare le interesează subiectul? Nu. Pe dumnealor le interesează scaunul pe care s-au cocoțat mîndre nevoie mare și de care se țin cu disperare ca de lucrul cel mai important pe care l-au realizat în viață. Cum să deranjeze ele organele superioare de stat cu astfel de fleacuri? Ele sînt bune să se zburlească și să se dea competente în fața cadrelor didactice și a directorilor de școli, că în fața șefilor de la minister sînt niște mîțe blînde cu ochii umezi și plini de bunătate.

Aș vrea în continuare să vă ofer cîteva extrase din articole publicate de oameni competenți în materie despre beneficiile excursiilor cu clasa pe care doamna ministru le suprimă, sper, din neștiință, fiindcă domnia sa e pusă acolo să servească interesele elevilor și cadrelor didactice, nu să lupte contra lor.

O să încep cu doamna Eliza Maria Dulamă, profesor universitar la „Babeș – Bolyai” din Cluj Napoca, autor al unor manual de geografie și al unui curs de Metodologie didactică, care a scris în „Revista de teorie şi practică educaţională DIDACTICA PRO”, nr 2 (12) din anul 2002 un articol din care citez: „Prezentul articol e bazat pe constatările efectuate pe parcursul a peste 30 de excursii organizate în calitate de profesor şi observator al comportamentului participanţilor – elevi de liceu şi cadre didactice. Pentru obţinerea rezultatelor, am utilizat, ca metodă calitativă de investigaţie, observaţia, definită drept act de urmărire şi descriere sistematică a comportamentelor şi evenimentelor studiate ce au loc în mediul social natural (Banister, Burman, Parker, 1995). Cu toate că observaţia are caracter de nonintervenţie, iar observatorul nu provoacă deliberat situaţii specifice şi nu manipulează participanţii, în aceste excursii profesorul organizator expune (intenţionat sau nu) membrii grupului la o diversitate de circumstanţe, majoritatea cu scop instructiveducativ”. Concluziile cercetării sale au fost acestea.

„Pe parcursul unei excursii şcolare profesorii şi elevii sînt protagoniştii multor şi variate situaţii plăcute, dar şi neplăcute, din care am remarcat doar cîteva. Modul de prevenire şi de rezolvare a problemelor cu care se confruntă participanţii unei excursii depinde foarte mult de atitudinea profesorului-organizator, căruia îi revine cea mai mare responsabilitate. Dacă profesorii îşi asumă rolul de a desfăşura o excursie care să determine învăţări explicite şi implicite din partea elevilor, atunci aceştia trebuie să proiecteze cu competenţă toate momentele excursiei şi să anticipeze cît mai multe din posibilele probleme. Răspunderea asumată obligă cadrul didactic la o supraveghere permanentă a participanţilor şi la intervenţii pedagogice imediate cu scopul de preîntîmpinare ori remediere a unor situaţii. Pentru ca o excursie să devină într-adevăr un complex de situaţii de învăţare în care elevii exersează atitudini, receptează informaţii şi trăiesc stări de mare emoţie, se cere o proiectare a acesteia, ţintind obiective educative clar formulate, o monitorizare a activităţilor şi un feedback adecvat. Profesorii nu ar trebui să uite nici o clipă că excursia şcolară este un vast cîmp educaţional, în care elevii şi pedagogii acţionează şi interacţionează, că asupra lor se opresc privirile copiilor care le studiază atitudinile permisive ori autoritare şi reacţionează în funcţie de acestea. Subtilitatea ori tăria profesorului

în exprimarea cerinţelor şi a deciziilor determină grupul să-l urmeze cu încredere ori cu suspiciune, iar uneori chiar să conteste şi să se opună deciziilor. O excursie reuşită marchează în memoria noastră şi a elevilor momente de neuitat. Ce înseamnă, însă, o excursie reuşită? Elevii pot aprecia excursia ca fiind reuşită dacă au făcut ce au dorit ei, chiar dacă aceasta nu a prevăzut nici un obiectiv instructiveducativ ori profesorii nu s-au implicat în viaţa grupului. În opinia noastră, o excursie încununată de succes este aceea în care elevii au trăit momente emoţionante, au văzut locuri de neuitat, au dobîndit cunoştinţe interesante ori folositoare şi au realizat ceva în plus pentru autodesavîrşire. Cu certitudine, nu orice profesor are curajul şi competenţa de a organiza o excursie şcolară, dar credinţa asupra schimbărilor pozitive pe care aceasta le poate determina în viaţa elevilor constituie un catalizator ce ne orientează pe calea dorită. Pe altarul unei excursii, profesorul-organizator jertfeşte pasiune, timp, energie, dar micul său sacrificiu face ca roadele pe care le culeg elevii pe parcursul cîtorva zile să fie mai bogate decît cele adunate în timpul unor nenumărate lecţii”.

Să vedem acum ce scria pe site-ul Freepedia, în 25 mai 2021, Elena Copos. „Excursia și drumeția cultivă dorința de a călători, de a cunoaște, de a ști cît mai mult, de a cîștiga prin propriile forțe cunoștințe noi, de a se supune unui program de lucru în care activitatea intelectuală este împletită cu munca fizică. Cadrul didactic are în excursie numeroase posibilități de a traduce în viață sarcinile procesului instructiv-educativ. Datorită faptului că este poate mai apropiat de elev decît în școală, reușește să-l cunoască mai bine în toate manifestările lui și, ca atare, să poată realiza mai fructuos sarcinile educației morale. Excursia și drumeția mai contribuie, într-o largă măsură, și la educația estetică a elevilor, constituie un prilej de stimulare a creației artistice, de cunoaștere a artei populare etc. Excursiile organizate au multiple valențe de informare și educare a copiilor. Acestea, bine pregătite, sînt atractive la orice vîrstă pentru că se desfășoară într-un cadru nou, stîrnesc interes, produc bucurie, facilitează acumularea de cunoștințe, chiar dacă reclamă efort suplimentar. Mediul de acțiune fiind deosebit, iar tehnicile de instruire altele, contribuie la dezvoltarea spiritului de observație, îmbunătățesc memoria vizuală și auditivă, formează gîndirea operatorie a copilului cu calitățile ei de echilibrare, organizare și obiectivare. Excursia școlară, mult dorită și îndrăgită de elevi, este cel mai bun prilej de a învăța geografie și istorie, de a ști mai multe despre ceea ce înseamnă țara cu bogățiile și frumusețile ei naturale, mai profund decît la orice oră la clasă, indiferent de metodele folosite de dascălii școlii. Mai mult, este un moment potrivit de a-ți cunoaște mai bine elevii, astfel încît, odată întors în atmosfera sălii de clasă, să poți să dezvolți relația de apropiere creată în timpul excursiei. Putem afirma cu certitudine că excursia școlară este o adevărată lecție în care se deschide marea carte a patriei și a naturii, din care poți învăța direct despre munți și ape, sate și orașe, despre plante și animale, despre oameni și faptele lor, despre istoria zbuciumată a românilor, despre toate. Excursia este considerată un veritabil mijloc de cunoaștere și relaxare. Tot în acest context, Nicolae Iorga spunea: «Excursiile te învață mai mult decît zece biblioteci la un loc». «Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Această lume nu va mai exista cînd ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze»” (Maria Montessori, „Descoperirea copilului”).

Iată cîte motive pentru a facilita, a încuraja și a susține excursiile cu clasa, pe care doamna ministru Ligia Deca le ucide cu sînge rece, fiindcă, 

deși are nenumărate titluri de specialist în educație, nu știe nimic despre munca la catedră. E un teoretician, nu un practician și, ca de obicei, practica ne omoară. Mai presus de toate, e om politic, calitate în care e total ruptă de problemele cadrelor didactice ale căror interese trebuie să le identifice, să le susțină și să le promoveze.

O să continui să dau alte exemple care să-i demonstreze doamnei ministru de ce e important să permită și să încurajeze (să susțină nu am pretenții) desfășurarea excursiilor școlare citînd dintr-un referat publicat în 25 martie 2015 pe site-ul didactic.ro, de către Prof. inv. prescolar hanea Valeria Cristina, un specialist care, spre deosebire de doamna Deca, are habar de importanța excursiilor școlare. „«Lăsaţi copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă şi să se ridice şi să se înşele. Nu folosiţi cuvinte cînd acţiunea, faptul însuşi sînt posibile» (Pestalozzi, pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățămîntului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare). Este unanim recunoscut faptul că perioda de 3 –7 ani din viaţa copilului lasă cele mai profunde urme asupra personalităţii în devenire deoarece aceasta este perioada receptivităţii, sensibilităţii, mobilităţii şi a flexibilităţii psihice dintre cele mai pronunţate. Activităţiile extracurriculare contribuie la gîndirea şi completarea procesului de învăţare, la dezvoltarea înclinaţiilor şi aptitudinilor preşcolarilor, la organizarea raţională şi plăcută a timpului lor liber. Excursia reprezintă o formă de activitate extracurriculară care face posibil contactul nemijlocit cu lumea vie, oferind prilejul elevilor de a efectua observaţii asupra obiectelor şi fenomenelor aşa cum se prezintă ele în stare naturală. Cu ajutorul excursiei se pot transmite noi cunoştinţe, se pot fixa şi sistematiza cunoştinţele dobîndite la lecţii, se realizează aplicaţii practice, se pot verifica diferite cunoştinţe căpătate în şcoală sau în alte excursii sau vizite. Faptul că excursia poate fi folosită la aproape toate obiecte de învăţămînt, pe toate treptele de învăţămînt, în toate tipurile de şcoli

Arabul David și evreul Goliat

(urmare din pag. 21)

Cu toate acestea, duminică dimineață, Hamasul a dat buzna peste ei, care cu parapante, care cu buldozere distrugînd gardul de la frontieră, care cu ce a apucat, concomitent cu peste 3.000 de rachete sol-sol trimise peste orașele evreiești. Ca și cum nu ar fi fost suficient – și asta m-a enervat cel mai rău – arabii se aflau deja în orașele israeliene, erau înarmați și trăgeau în plin în populația civilă ucigînd fără milă. Păi cum au ajuns ăia acolo? Au trecut așa, pe sub nasul curcanilor evrei cu arme cu tot și s-au pregătit temeinic să ucidă oameni nevinovați?

Toate informațiile și întrebările astea mi-au adus în minte momentul 11 septembrie 2001, cînd, niște teroriști arabi au deturnat trei avioane de linie din SUA și le-au înfipt în clădiri simbolice ale statului american determinînd începutul războiului contra terorismului Al Qaeda din teritoriile musulmane. Atunci, Serviciile secrete din SUA au fost făcute de rîs cu prețul vieților a sute de americani. Din acest punct, mintea mea a luat-o razna, amintindu-mi că, în același mod, militarii americani au fost omorîți în atacul japonez de la Pearl Harbour, fapt care a constituit pretextul perfect pentru a declara război Germaniei naziste, iar eprubetele cu praf alb ale lui Collin Powel au fost suficiente ca să se pornească războiul din Irak. Faptul că Serviciile israeliene de informații au permis să se întîmple așa ceva este incredibil și tocmai de aceea nici nu cred. Nu cred că a fost o greșeală, o inabilitate, o scăpare, o... ce vreți dumneavoastră, dar pot să cred că au permis cu bună

şi la toate specialităţile, este înţeles în sensul că ea este cerută de anumite necesităţi pedagogice. Excursia şi drumeţia cultivă dorinţa de a călători, de a cunoaşte, de a şti cît mai mult, de a cîştiga prin propriile forţe cunoştinţe noi, de a se supune unui program de lucru în care activitatea intelectuală este împletită cu munca fizică. Excursiile şi drumeţiile au un caracter relaxant, contribuind în mod categoric la sudarea colectivelor de elevi. După trecerea anilor, copiii îşi amintesc cu plăcere de întîmplările din timpul excursiilor. De aceea, cred că organizarea unor astfel de activităţi trebuie continuată, constituind o latură de seamă a procesului instructiv – educativ”.

De ce să le dezvoltăm copiilor noștri dorința de a călători, de a cunoaște și a ști? Mai bine îi ținem în fața jocurilor pline de violență de pe calculator și, în loc să-și descarce energia și să socializeze împreună cu colegii lor într-o excursie în afara localității, să stea în sălile de clasă! De ce să aibă amintiri plăcute și să-și sudeze relațiile cu colegii, cînd ar putea să nu aibă, fiindcă așa a decis un ministru care habar nu are ce face? Ce mai contează că în revista „Tribuna Învățămîntului” din data de 12.07.2017, doamna Prof. marinela Armeanca, de la Şcoala Gimnazială „Scurtu Mare” din Judeţul Teleorman, scria următoarele lucruri despre o excursie organizată pe traseul Tătărăştii de Sus – Piteşti - Rîmnicu Vîlcea - Sibiu - Alba IuliaCluj-Napoca - Baia Mare - Baia Sprie şi retur, cu o ocolire la întoarcere prin Tîrgu Mureş: „Depăşind graniţele satului natal, într-o atmosferă destinsă şi de bună dispoziţie, prin explicaţiile primite de la dascălii însoţitori asupra geografiei locurilor străbătute, pe toată durata excursiei, elevii au observat cu multă plăcere principalele forme de relief (cîmpii, dealuri, depresiuni, podişuri, munţi), pădurile încărcate de verdeaţă, defileurile, serpentinele şi apele curgătoare întîlnite în cale, unităţile administrativ teritoriale (sate, comune, oraşe, judeţe), realizările economice şi ocupaţiile oamenilor de la şes şi de la munte”. În încheiere, îi recomand doamnei ministru Ligia Deca să urmeze îndemnul prof. Mihaela Iuliana Cobzaru de la Liceul Tehnologic „Virgil Madgearu”, din Constanţa, publicat pe data de 1 martie 2018

știință să se întîmple asta ca să aibă motiv să se ducă peste Gaza și s-o termine cu ea, adică să instaureze controlul lor acolo. Ca să facă asta, aveau nevoie de o tragedie atît de mare încît nimeni din opinia publică mondială să nu poată protesta la ocuparea prin violență de către Israel a Fîșiei Gaza, ba chiar să susțină acest lucru. Atunci cînd apelezi la emoțiile oamenilor, bazate pe imaginile de la televizor, este ușor să stîrnești revolta și să obții aprobarea maselor pentru răspunsul tău, indiferent de duritatea acestuia. Este însă posibil ca opinia mea să fie greșită și statul evreu să fi fost luat prin surprindere pe bună dreptate, caz în care ar trebui să nu mai scoată capul în lume o bună bucată de vreme.

Firește că după comiterea atrocităților de către arabi s-a început căutarea vinovaților. Nu am auzit pînă acum de demisia vreunui șef din Shin Bet sau Mossad, dar am auzit că toată lumea a dat vina pe Iran, care ar fi antrenat, înarmat și încurajat pe cei din Hamas. Nu mă îndoiesc că Iran-ul, care jubilează văzînd cum nesuferitul lor vecin și-a luat o scatoalcă de la niște musulmani, e foarte probabil să fi înarmat și consiliat forțele care au lovit Israelul duminică de dimineață, dar pentru eșecul forțelor de securitate israeliene nu sînt ei vinovați, ci chiar evreii.

Odată găsiți vinovații, s-a pus problema cui folosește direct sau indirect această dramă a evreilor omorîți fără nici o vină, a celor răpiți de către arabi, sau a celor schilodiți pe viață. Indirect a folosit chiar primuluiministru israelian Benjamin Netanyahu, supus unui val de proteste în întreaga țară, care astfel a scăpat de contestatari; apoi folosește Rusiei, fiindcă atenția opiniei publice s-a mutat spre Israel, dar și pentru că se vor diminua ajutoarele bănești spre Ucraina pentru

în Revista Educației „EDICT”. „În activitatea metodică a profesorului de geografie, observaţiile în natură au un rol definitoriu în învăţarea geografiei, în îmbinarea teoriei cu practica. Un rol deosebit în această direcţie îl au excursiile şcolare ca forme ale activităţii practic-aplicative. Acestea fac parte din activitatea didactică extracurriculară şi sînt, alături de vizite, drumeţii şi expediţii şcolare, o activitate turistică, în acelaşi timp. Toate acestea ar trebui incluse în planurile de învăţămînt cu statut obligatoriu, fiind forme de organizare a activităţii geografice. În aceste condiţii, elevii ar putea realiza contactul atît de necesar cu mediul geografic, pentru înţelegerea realităţii înconjurătoare. Pentru realizarea acestor demersuri didactice, instituţiile şcolare ar trebui să aibă prevăzute în bugetele anuale sume special alocate pentru atingerea obiectivelor urmărite în timpul desfăşurării acestor excursii, în cadrul săptămînii care încă reprezintă o noutate pentru elevi şi profesori, alături de părinţi, care se văd în faţa unor situaţii fără rezolvare în această perioadă. Datorită discrepanţelor financiare dintre elevi, în prezent existînd în România numeroşi elevi care fac parte din categoria şcolarilor aflaţi în dificultate (părinţi plecaţi din ţară, şcolari cu burse sociale, şcolari care fac parte din grupuri de diverse etnii), realizarea acestor excursii de documentare şi de observare a mediului în care trăim este aproape imposibilă, din acest motiv, consider introducerea obligatorie a acestor cheltuieli pe listele cu sumele necesare anual”.

Dacă nu sînteți în stare să asigurați școlilor bugetele necesare pentru organizarea acestor excursii atît de necesare, deși le impuneți acest lucru prin ordinul dvs, poate ar fi bine să permiteți părinților să organizeze aceste excursii din buzunarele lor, aceleași din care vă plătesc și dumneavoastră salariul de ministru, deplasările prin țară și străinătate, mesele pe care le serviți în aceste deplasări și toate cheltuielile de care beneficiați ca să munciți în interesul copiilor lor împreună cu cadrele didactice, nu împotriva lor, așa cum faceți în prezent.

că urgența e cu totul alta acum. Mai folosește cuiva toată nebunia asta? Sigur, folosește Iran-ului care vede astfel distruse eforturile SUA de a face pace și a relansa raporturile diplomatice și comerciale dintre Arabia Saudită și Israel, lucru care-i displăcea în mod evident.

Pericolul mare pentru noi toți vine din aceea că musulmanii din Orientul Mijlociu nu pot fi ținuți sub control ca ucrainenii și nu știi cum scapă lucrurile de sub control, mai ales că interesele în regiune sînt mari și unul dintre actorii importanți, musulman și el, președintele turc Erdogan, nu știm cum se va poziționa aici. În afară de asta, să nu uităm că toată Europa Occidentală e plină de musulmani care jubilează că evreii au pățit ce au pățit cu frații lor din Hamas și care nu ar ezita să creeze probleme grave statelor europene care îi găzduiesc dacă li se va părea că israelienii se răzbună prea apăsat pentru cele ce au pătimit zilele astea.

Pe măsură ce orele trec reacțiile curg din toate părțile ca și informațiile care mai de care mai deosebite, cum e cea despre armele de proveniență americană folosite de luptătorii Hamas, arme ce ar fi ajuns la ei venind de pe piața neagră din... Ucraina. Firește că nimeni nu s-a deranjat să producă niscaiva probe în direcția asta, prin urmare nu am certitudinea că așa este, dar numai ideea în sine e suficientă ca să îți vină să le dai două perechi de palme tuturor celor care acum un an erau în stare să te scuipe în față dacă ai fi îndrăznit să nu fi de acord cu „narativul oficial”. Una peste alta, ne-am pricopsit cu încă un conflict major de parcă nu era suficient cel din Ucraina și sînt foarte curios cum se va termina și mai ales cînd.

Traseismul politic pavat cu fapte de corupție

(urmare din pag. 21)

Legat de asta, clasa politică din România ne tot aburește cu îndemnul ,,Vedeți ce veți alege în viitor, ca să nu vă mai văitați!”, numai că populimea nu poate vota pe cît de des fură și trădează clasa politică. Priviți-l, de pildă, pe Iohannis, căruia, sanchi, i se rupe sufletul de dragul țării, dar prefăcătoria sa ne-a umplut de dezgust, fiindcă ,,Ipocrizia-i ca o scară/ Pe care urci ca patriot/ Spunînd că suferi pentru țară/ Atuncea cînd te doare-n cot” (Elis Râpeanu). Dar cine să ne apere și să rezolve problemele țării, din moment ce ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat,/ Dar nu-i poți schimba, îi apără Mafia/ După vile și mașini îi recunoști” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

Auziți și dumneavoastră, țară cu peste 200 de partide politice, pline ochi numai cu bătuți în cap, pe care ,,dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s spuma țării. Ce rușine!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Lumea românească”). Și cînd te gîndești că ,,vedele astea de doi lei” vin seară de seară la televiziuni pentru a ne lumina și a ne face să credem că ei sînt cei mai potriviți în funcțiile de conducere a statului! Ce să mai zicem de moderatorii TV, care îi ridică în slăvi, menționîndu-le traseul politic și vasta experiență în acest sistem.

Luați-l ca exemplu pe Traian Băsecu, care, după ce a fost comandant de vas și turnător la Securitate, a ajuns ministru al Transporturilor, cînd, ca să nu se plictisească, a vîndut vapoarele ca fier vechi. Apoi a devenit parlamentar, primar și, ca o încununare a lichelismului său, a fost ,,numit de americani președintele României” (cf. mass-media). Un astfel de traseu politic l-a avut și Victor Ciorbea, fost procuror, specialist în anchetarea femeilor care făcuseră avort, acestea fiind turnate de medici sau de preoți, în urma spovedaniilor. După 1989, Ciorbea a devenit șef de sindicat, apoi parlamentar, primar, Avocat al Poporului și prim-ministru. Ce mai, mare boier, mare caracter, adică tocmai bun de pus în formol la muzeul secăturilor.

Aici ar putea fi dată ca exemplu și madam Firea, fostă profesoară, jurnalistă, parlamentar, primar, ministru și ce-o mai urma, că vagabondajul ăsta prin lumea politică nu are nici o limită. Te întrebi: cum așa, odată ajunși în politică, ăștia chiar se pricep la toate? O fi vreo vrajă la mijloc, așa încît, după băi de scuipați și dispariții în ceață, ne trezim tot că ăștia, în diverse alte funcții? Mai nou, presa întreținută din bani publici de la Guvern, ne-a adus la cunoștință un sondaj privitor la cele mai mari șanse de cîștig la viitoarele alegeri prezidențiale. Cică favoriți ar fi Geoană, Kövesi, Ciucă, Ciolacu, Hellvig, Cioloș ș.a.m.d., adică numai epave, semn că așa-zilele alegeri libere și democratice nu vor fi decît niște pure cacealmale. Ce mai, tupeul, ipocrizia și prostia au ajuns armele acestor neisprăviți care, mai devreme sau mai tîrziu, ajung la pușcărie, acuzați fiind tocmai de cei care i-au lansat în lumea politică. Vorba lui Vadim: ,,Politica românească e un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele”. Este vorba de lumea despre care, spre exemplu, la un moment dat, Traian Băsescu afirma, vădit ușurat: ,,Dacă aveam dungile invers, nu mai eram marinar, ci pușcăriaș!”. Și, ca să înțelegeți mai bine ce se întîmplă în această clasă politică, situată pe locul I în topul Corupției, locul secund fiind ocupat de Justiție, conform datelor emise de INS, mă simt obligat să revin la cazul ,,Mafia spitalelor ASSMB”, la care m-am referit în ultimele două articole publicate în Revista ,,România Mare”.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Spuneam atunci că ASSMB a fost sub comanda unui director general numit de primarul Sorin Oprescu, și treaba mergea bine. Bine a mers și pe vremea cînd primar era Gabriela Firea și, mai apoi, Nicușor Dan, motiv pentru care respectiva instituție a devenit ținta hienelor și șacalilor politici, mai ales că directorul general ASSMB era total apolitic, deci ușor de scos din poveste. Așa s-a făcut că USR a încercat, inițial, să-l înregimenteze politic pe directorul general, dar, cum acesta a refuzat propunerea în mod categoric, s-au pus tunurile pe el. Întîi, prin intervenția lui Vlad Voiculescu (USR), madam Oana Sivache a fost introdusă ca director ajunct în coasta directorului general, deși respectiva nu avea nici o tangență cu problemele administrative și medicale din acea instituție. De fapt, Oana Sivache nu a avut niciodată vreo meserie clară, stabilă, ea fiind parașutată în București după ce a fost – atenție! – purtător de cuvînt la Centrala de apă din Tîrgoviște (?!).

Mai departe, USR și-a intensificat demersurile de a-l determina pe directorul general să accepte intrarea în politică, dar și de data aceasta refuzul celui în cauză a fost categoric. Pentru asta, evident că a venit și pedeapsa: tot prin intermediul lui Vlad Voiculescu, madam Sivache a devenit directorul general ASSMB, iar ,,vinovatul” a ajuns adjunct. A fost momentul în care cei de la USR începuseră să-și imagineze cum un fost purtător de cuvînt la centrala de apă va ajunge să poarte sacoșe cu bani către USR.

De menționat că madam Sivache fusese școlită de cei de la USR cum să scoată castanele din foc cu mîna altuia, mai precis a directorului adjunct. Așa s-a ajuns că, în întreaga instituție, să se audă, din ce în ce mai des, ecoul unor îndemnuri de genul: ,,Hai, fă ceva, că am nevoie de bani!”, ,,Ia contracte fără licitație!” sau ,,Te dau afară dacă nu vii cu bani!”, în acest sens existînd înregistrări, mesaje telefonice, martori..., de care, probabil, se ocupă DNA. Așadar, o evidentă instigare la fapte ilegale, corupere, presiune psihică, toate de factură penală, motiv pentru care madam Sivache ar face bine să se suie singură în dubă. Oare procurorul de caz este interesat de aceste aspecte? Și întreb asta pentru că, dacă unui individ oarecare i se spune zile la rînd ,,Ia cuțitul și omoară-l pe ăla!”, pînă la urmă crima se va produce, chiar dacă, ințial, respectivul om nu avea nimic de împărțit cu victima. Acestea sînt aspecte de fond, de care procurorul de caz trebuie să țină seama.

Iată de ce, pînă una-alta, în aceste condiții nici nu se poate spune dacă luarea de mită a existat sau dacă vinovăția aparține integral inculpatului. Nu se știe nici dacă tehnica de interceptare a fost folosită în baza deciziei judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 139/Cod de procedură penală. Se știe, totuși, că madam Sivache a primit de la procurorl Văduva (DNA) un platou de papanași proaspeți și că femeia a început să dea ordine presei, la modul: ,,Să veniți cu mine cînd voi face inspecții în spitale!”. Domnia sa crede că jurnaliștii nu au altceva de făcut decît să piardăvremea după ea și să constate că într-un spital s-a spart o chiuvetă sau că în altul s-a stricat un termopan. Ce mai, îi place să apară în public, să se dea mare, dar la orice întrevedere cu presa nu a știut să spună decît atît: ,,Nu pot spune asta acum!”, ,,La întrebarea asta vă voi răspunde la o viitoare conferință de presă”, sau ,,Nu dețin date pe acest aspect”.

Acesta este și motivul pentru care i-am solicitat în scris doamnei Sivache un interviu simplu și la obiect, dar nici după două săptămîni nu am primit răspuns. Se vorbește că șefa ASSMB ar fi pregătită să fie înscrisă pe lista parlamentară USR pentru următoarele alegeri, autorul brînciului său în lumea politică fiind același Vlad Voiculescu, de meserie păpușar. Era de așteptat să se ajungă aici, pentru că, în lumea politică românească, nu e loc decît pentru pramatii și lichele. Dacă ,,PSD este cel mai penal partid” (Iohannis) și ,,PNL cea mai neagră

ciumă” (Ciolacu), de ce USR n-ar fi ,,Uniunea Distrugeți România” (Cătălin Predoiu)? Și, la urma urmei, dacă în politică au intrat tot soiul de manichiuriste, vido-chat-iste sau conțopiste, de ce nu s-ar alătura ăstora și o purtătoare de cuvînt de la o centrală de apă din provincie, pricepută, deci, în canale, țevi, mufe și alte haznale.

Bravo, fraților, dar rețineți că ,,USR este un partid distrus, care nu face decît să denatureze lucrurile, să calomnieze și să submineze orice lucru bun care se face în această țară” (Cătălin Predoiu, ministrul de Interne, care a fost acuzat de USR că nu a făcut nimic cu privire la strategia traficului de droguri, dar să nu uităm că tocmai USR a promovat și susținut un proiect de lege privind legalizarea canabisului).

Așadar, rămîne cum am stabilit: dacă ,,aria cercului este egală cu r2 (Dăncilă) și dacă ,,o cerere scrisă se depune verbal” (Raluca Turcan), de ce madam Sivache n-ar dormi și ea în Parlament, după care să ne spună: ,,Sînt și vreau să rămîn tehnocrată” (,,Libertatea”/ 27 septembrie 2023). Sincer să fiu, nu pot să cred că este adevărat cum clasa politică din România își pregătește viitorul, racolînd tot soiul de caricaturi, pe care sistemele corupte din această țară le ocrotește și le acceptă promovarea. Comentariile fiind de prisos, nu-mi rămîne decît să mă adresez celor din USR, care au scos-o la înaintare pe madam Oana Sivache, o neica-nimeni, o turnătoare și o viitoare victimă chiar a sistemului care a promovat-o. Deci, țineți minte, voi, cei din USR: ,,Sînteți distruși din clipa în care v-au lăsat cei care v-au creat și v-au manipulat din umbră. Ați rămas fără epoleți, cu dinaintea goală, și acum nu faceți decît să îi atacați pe cei care vor să facă ceva în această țară” (Cătălin Predoiu – Parlamentul României/ 3 octombrie 2023).

Bine spus, dar avem și noi dreptul, cei simpli și de bună-credință, să ne adresăm acestor nemernici la modul: ,,Voi, ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,/ Voi, ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,/ Slugi vîndute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,/ Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale,/ Ne-ați vîndut pămînt și codri, toată zestrea milenară,/ Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară./ Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenunchiat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții./ Trădători de Neam și Țară, ca păduchii stînd în frunte,/ Ce veți face voi acuma, cînd poporul sabia-și ascute” (Eliana Popa,,Cioclii Apocalipsei”).

Știu că imbecilii ăștia sînt în stare să aresteze întregul popor că a luat parul și a pus mîna pe sabia Adevărului și Dreptății, dar rețineți că am scris aceste rînduri pentru că ,,Vreau ca pana mea, săraca, cîntecul lui Tirteu să fie,/ Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,/ Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU,/ Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui Dumnezeu” (Eliana Popa).

Ultima oră: Sînt semnale că Oana Sivache a început o campanie de presiuni voalate împotriva tuturor angajaților din ASSMB care au fost subalterni fideli ai fostului director general.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.