România Mare, nr. 1713

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară.

CornELIU VADIm TUDor

Relațiile dintre China și America sînt tot mai tensionate

Războiul din Ucraina, problema grîului, problemele Europei care se pregătește intens de alegerile de anul viitor, problemele noastre interne – toate acestea nu ne permit să vedem ce se mai întîmplă în politica planetei. Astfel, scăpăm din vedere că relațiile dintre cei doi puternici ai lumii –China și SUA – se ascut ca lupta de clasă de pe vremuri. „Deteriorarea relațiilor dintre SUA și China a fost de multă vreme o tendință general recunoscută”, scrie Politico. Contradicțiile pe probleme specifice, cum ar fi drepturile omului, s­au acumulat de la boom­ul comerțului dintre cele două țări din anii 1990 și 2000. În timpul președinției lui Barack Obama, perspectivele pentru relațiile bilaterale au început treptat să se întunece pe fundalul pivotului SUA către Asia, a situației din Marea Chinei de Sud și a mai multor incidente din mediul digital. Donald Trump a adoptat o linie și mai dură față de Beijing, exprimînd direct întreaga listă de pretenții a Washingtonului împotriva Chinei.

Sectorul high­tech a devenit un front cheie pentru limitarea Chinei. Linia generală a Washingtonului este limitarea accesului companiilor chineze la tehnologiile Statelor Unite și ale aliaților săi. Astfel de tehnologii pot rezolva problemele cu dublă utilizare și pot duce la modernizarea ulterioară a RPC atît în sectorul militar, cît și în cel civil. Președintele Joe Biden a continuat cursul protecționist al administrației anterioare, ceea ce confirmă absența diferențelor critice între partide în problema relațiilor cu China. Un alt indicator al izolării Chinei în domeniul tehnologiilor înalte este noul Ordin executiv al președintelui Biden cu privire la abordarea investițiilor Statelor Unite în anumite tehnologii și produse de securitate națională în țările în cauză. Printre restricțiile impuse anterior, se remarcă interzicerea americanilor de a cumpăra sau de a vinde titluri ale „societăților militare chineze”.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor horECA

România anilor 1920 în însemnările unui colonel englez

La sfîrşitul Primului Război Mondial, în perioada 1914 – 1918, odată cu încheierea tratativelor de pace şi ratificarea acestora, locotenent colonelul britanic Charles C. Repington (1858 –1925), cavaler al Legiunii de onoare, corespondent de război, autor al lucrării „Primul război mondial”, a simţit nevoia, după cum mărturiseşte, să pornească într­o călătorie prin ţările europene pentru a se documenta la faţa locului cu privire la schimbările intervenite şi pentru a cunoaşte noile personalităţi politice pe care vîltoarea războiului le­a adus în prim planul vieţii statale, precum şi proiectele preconizate de acestea pentru viitor.

În opinia sa, era inutil ca în noile conjuncturi să mai existe oameni care să rămînă cantonaţi în trecut şi să nu se adapteze la noul curs al istoriei. Misiunea sa, sugerată de vicontele Burnham, s­a concretizat într­un jurnal de călătorie în care autorul a reliefat pînă la amănunt starea de lucruri din ţările vizitate, primirile şi întîlnirile la nivel înalt, pe care le­a avut cu oficialităţile respective.

Plecat la 8 ianuarie 1921 de la Londra, pe o rută cuprinzînd Roma, Paris, Atena, Praga, Viena, Budapesta, Bucureşti, Berlin, Sofia ş.a., colonelul Repington a poposit mai întîi în Italia, unde s­a

întîlnit cu o serie de personalitaţi politice şi din lumea presei, ocazie cu care s­a pus în temă cu situaţia economico­financiară internă, precum şi cu poziţia italienilor în relaţiile cu statele vecine din zonă, apărute după destrămarea Imperiilor Otoman şi Austro­Ungar. Etapa următoare a constituit­o Grecia, unde a ajuns la 17 ianuarie. În afara întrevederilor avute cu numeroase personalităţi de rang înalt, inclusiv cu regele Constantin I (1920 – 1922), el l­a cunoscut şi pe prinţul moştenitor al Coroanei României, viitorul rege Carol al II­lea, aflat la Atena, probabil în contextul mariajului său cu prinţesa Elena de Grecia, mama viitorului rege Mihai. După cum se ştie, prinţul Carol părăsise frontul (avea 23 –24 de ani) şi plecase la Odessa împreună cu actriţa Zizi Lambrino, cu care s­a căsătorit în secret. Din scurtul lor mariaj s­a născut un băiat – Mircea –tatăl cunoscutului prinţ Paul, apărut în România în anii 1990 pentru revendicarea drepturilor de moştenitor. Ofensaţi de aventura lui Carol, virtual moştenitor al coroanei, regele Ferdinand şi regina Maria au obţinut în instanţă desfacerea căsătoriei cu Zizi Lambrino.

(continuare în pag. a 12-a)

Traducere şi adaptare Ion TUDorAChE

Nevoia de sfinti

(Pe 14 octombrie o sărbătorim pe Sfînta Cuvioasă Parascheva de la Iași)

Într-o lume-n care banul este mai presus de lege, Dictînd viața și chiar moartea unor semeni pe pămînt, Cînd hoția, impostura, au statut de domni sau rege, Și, cînd ce-i lugubru-n viață are loc de legămînt, Cînd nebunii și escrocii conduc lumea în derivă, Considerîndu-și poporul o turmă de servitori, Cînd sînt milioane-n lume ce n-au bani nici de colivă, Ajungînd să nu ai dreptul să trăiești, dar nici să mori, Cănd politica și clanul frați de cruce-s pe vecie, Împărțind averea țării după propriul interes, Cînd corupția e-n floare, ca emblemă de mîndrie, Și guvernele sînt mîndre de al lumii nou regres, Cînd războiul și-narmarea aduc moarte pentru ființe Și îmbogățesc pe unii din conflicte și război, Ne-au rămas în gînd doar Domnul și-ale noastre vechi credințe Să ne luminăm speranța că vom fi bine și noi.

Doar credința-n puritate și-n Sfinții din calendare Ne va mai salva pămîntul de un foc ucigător, Lumea lor din cer ne vede, și de-aprinzi o lumînare, Harul Domnului te-mbracă în giulgiu apărător.

Noi, de Sfinți avem nevoie ca de apa din fîntînă, Ca de aerul de munte, pătrunzînd pînă-n plămîni. Prin martiriul lor la Domnul, și în credința creștină, Ne vor mai salva o dată prin jertfelnice minuni!

GEO CIOlCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Moș Arțag Pîrțag are nevoie de ciomag F Călugărul Vasile o va lăsa însărcinată pe Cornelia Nistoreasca F Bădiceanu-Ciment e acuzat că face trafic ilegal de alcool F Victor Ciorbea va fi prim-ministru în America

F Mafia S.P.P. a rămas pe loc F Vînătorii de capete

PArTEA A II-A

F La Tg. Mureş îşi face veacul, într­o cuşcă de la Grădina Zoologică, un cimpanzeu foarte inteligent. Este atît de deştept mamiferul ăsta, încît localnicii l­au răsplătit cu banane, mentosan, aviasan şi chiar cu funcţiile de redactor­şef al revistei „Vatra“ şi inspector­şef al Culturii. Numele la care răspunde, neîntrebat, îmblănitul maimuţoi cu fundul roşu este Cornel Moraru. Închipuiţi­vă că, de pe stîncile de mucava şi dintre lianele de plastic pe care se caţără primatul respectiv, s­au auzit, recent, nişte ţipete guturale incredibile: „Regele Mihai! Mo-nar-hi-a, salvează România! “. În mod concret, la începutul anului 1998 muribunda revistă „Vatra“ a publicat o dejecţie greu de suportat, intitulată „Spaima de monarhie“, în care vagabondul ăsta fără scrupule şi fără sfinctere îi face albie de porci pe acei politicieni care nu s­au lăsat terfeliţi de Fantoma de la Versoix: Corneliu Vadim Tudor, Adrian Năstase, Petre Roman, Ion Iliescu, care, refuzînd aducerea în Ţară a lui Bîl-Bîl, au comis „un act de suicid naţional“ (?!). Rugăm Sanepidul din Tg.Mureş să pună furtunul cu apă şi clor pe cimpanzeul Cornel Moraru şi să­l despăducheze de urgenţă. F serviciile secrete româneşti ne­au furnizat (prin nişte ofiţeri patrioţi şi trăitori din leafă) o informaţie preţioasă despre francmasonul Victor Babiuc: „ASIROM a sponsorizat, cu sute de milioane de lei, Ministerul Apărării Naţionale. Banii, de care Armata avea nevoie, fiindcă e săracă şi jefuită de infractori ca Spiroiu, au intrat printr-o Fundaţie a M.Ap.N., intitulată «România la răscruce», în schimb, M. Ap.N. a promis că o parte a tehnicii de luptă va fi asigurată prin această agenţie de asigurări, ASIROM. Dar nu a fost să fie aşa! Exact cu o zi înainte de a-şi lua tălpăşiţa din funcţia de ministru al Apărării, Victor Babiuc a anulat înţelegerea cu ASIROM şi a perfectat un Contract de Asigurare cu firma engleză A.A.O.M., prin reprezentantul acesteia în România, un oarecare Caro. Avem probe incontestabile că Babiuc a încasat un mare comision în dolari (mită). Menţionăm că şi Babiuc, şi patronii aşa-zisei firme englezeşti sînt evrei“. F Electricianului din Gdansk (fost Danzig) Lech Walesa, i s­a urcat curentul trifazic pînă la mustaţă şi de aici sub bască, la tărtăcuţă: „Aş dori să fiu preşedintele Statelor Unite ale Europei! “ – a declarat el, cu modestie. Ce vorbeşti, Neică Lech? Te mulţumeşti numai cu atît? Dar pe stîlp n­ai vrea să te mai caţeri puţin? F Ziarul „Azi“ este campionul gafelor paranormale. Recent, în Calendarul său a apărut ştirea conform căreia compozitorul maghiar Bela Bartok s­a născut la 182l şi a murit la 1945. Extraordinar şi intrauterin! Or fi ungurii nişte fenomene, pentru care se poate opri şi circulaţia Planetelor, dar să trăiască un compozitor 124 de ani, aşa ceva nu s­a mai pomenit. În realitate, Bela Bartok s­a născut în anul 1881, Bela Marko fiind cel născut în 1821! F Zaură mare la S.P.P.! În ultimul număr al revistei „Politica“ a apărut o pagină de revistă (difuzată şi prin INTERNET) cu genericul „mafia S.P.P. a rămas pe loc! “. Era vorba despre nişte mari ilegalităţi comise de generalul Bănuţă în mînuirea fondurilor şi în repartizarea apartamentelor din Blocul 62 de pe Bd. Mărăşeşti. Iată ce am mai aflat. În loc să­l dea afară, cum ar fi fost şi normal, directorul S.P.P. Nicu Anghel l­a promovat pe generalul

cleptoman în funcţia de prim­adjunct al său, iar în locul lui, ca inspector şef şi adjunct pentru logistică, a fost umflat cu pompa de vacuum un oarecare Emil Bălan. Acest Emil (ah, ce boală are lumea pe numele ăsta!) a fost un obscur subinginer de construcţii, care şi­a dat nişte diferenţe dubioase, pînă a ajuns inginer. El a fost transferat de la s.I.E. la s.P.P. şi a devenit colonel. Singurul lui „merit“ e acela că a amenajat crama de la Popeşti-Leordeni, în 1997, aducînd camioane cu materiale şi tot felul de mobilier. Tot el este acela care s­a „ocupat“ direct de blocul cu probleme, m-62, de unde s­ar fi „rătăcit“ vreo 300 de milioane de lei. În loc să­l dea şi pe­ăsta afară, Nicu Anghel l­a promovat în locul rămas gol de la Bănuţă, pe funcţia extrem de importantă de general de divizie (?!). Alte ciudăţenii care se petrec la s.P.P. sînt legate direct de Dorin marian – fîţîngăul despre care se zice că ar fi trăit cu fata lui Emil Constantinescu. Închipuiţi­vă că acest Dorin marian (care are mamă unguroaică) a încadrat la s.P.P., direct din civilie, ca ofiţeri superiori, vreo 10 „aplaudaci“ care au transpirat în campania electorală a C.D.r Tot el îl ţine în braţe pe colonelul mihai Ionel – fost politruk la m.Ap.n., care acum a ajuns comandant al Centrului de Pregătire a Cadrelor de la Brăneşti, calitate în care a fost trimis de Dorin marian în Cehia, Germania şi în alte Ţări ca înaintemergător (?!) care să pregătească vizitele lui Emil Constantinescu. Dar duhul rău de la s.P.P. rămîne colonelul Călin Mîrza Acesta a fost un înfocat „agent electoral“ al lui Ion Iliescu dar, în paralel, îl vindea pe Nelu Cotrocelu lui Ţapu Satrapu, oferindu­i lui Dorin marian informaţii preţioase în timpul campaniei electorale. Şi astfel, toate mofturile lui Mîrza sînt satisfăcute. Zilele acestea am intrat în posesia unui document spectaculos, de unde reiese că Protocolul lui Emil Constantinescu este egal cu zero barat, pe care îl vom publica numărul viitor în „România Mare“. F Titlul lunii martie l­a dat Liana Buligan, în „Republica“: „De la premierul fără gît la premierul fără cap“. F În „Curierul Naţional“, Ralu Filip face un rechizitoriu nemilos, sub titlul: „Pentru că este protejat din umbră -Tupeul lui Gheorghe Mocuţa nu mai cunoaşte limite“. Aşteptăm şi debarcarea ţiganului. F Sinistră asocierea numelui sfînt al României cu berea Tuborg! Pentru o sumă nenorocită de 300.000 de dolari, nişte mafioţi ai fotbalului românesc au mutilat numele unei competiţii tradiţionale, zicîndu­i Cupa României – Tuborg (?!). Ce ruşine! F Băutorul fruntaş Marcel Puşcaş a revenit pe uşa din dos la Steaua, fiind numit instructor de polo! Atenţie, Gaţule, ăsta cînd vede apă are vertij, vomită şi leşină. F Cel mai longeviv fotbalist din lume, portughezul Antonio Pinho, a încetat din viaţă la matusalemica vîrstă de 99 de ani. F Fostul ataşat militar al României la Budapesta, colonelul Ioan Todericiu, a făcut zilele trecute o dezvăluire fenomenală: „În decembrie 1989, ataşatul militar al U.R.S.S. în Ungaria încerca să mă convingă că e nevoie de o intervenţie militară în România“. Acum se explică de ce a fost iradiat şi a murit de cancer, la numai 54 de ani, generalul patriot Ştefan Guşă. F La rubrica „Declaraţii de dragoste“ din „Naţional“ un tînăr îi transmite iubitei sale următoarele versuri: „Această clipă n-o să mai revină/ Ca mîine totul se va nărui/ Iubeşte-mă acum şi dă-mi lumină/ Să-mi tot ajungă pînă voi muri! “. Ceea ce nu scrie ziarul este cine­i autorul poeziei: Corneliu Vadim Tudor. F La aceeaşi rubrică întîlnim şi alte versuri, mult mai profunde: „Din prima

zi cînd te-am văzut/ Şi m-am îndrăgostit de tine/ Mi-am dat seama de la început/ Tu ai să fii rea cu mine“. Săracul băiat, asta­l bate numai în cap, cu ciocanul de şniţele! Mai întîlnim şi o dedicaţie comică: „De la Piți pentru Piţulica”. F Un alt scandal sexual zguduie America! În marele ziar „Washington Post“ au apărut dezvăluirile doamnei Donnamaria Carpino, care i­a adus acuzaţii inimaginabile generalului David Hale: „Doamna Carpino a povestit procurorilor militari că, anul trecut, pe cînd ea şi soţul său se aflau, în interes de serviciu, la Izmir, în Turcia, generalul Hale a determinat-o să-i devină amantă, ameninţînd-o că în cazul unui refuz, îl va concedia pe soţul ei. «M-a minţit, spunîndu-mi că soţul meu frecventează o femeie uşoară, agent secret al turcilor. Mi-a explicat că, dacă dă drumul dosarului către forurile superioare ale Pentagonului, soţul meu va fi exclus din Armată şi riscă să facă, inclusiv, puşcărie. Mi-a promis că, dacă devin amanta lui, pe toată perioada cît stăm în Turcia, va distruge dovezile compromiţătoare». În noiembrie anul trecut, în urma unei discuţii mai dure între cei doi soţi Carpino, întreaga păcăleală a ieşit la iveală şi soţul, nevinovat şi revoltat de prostia soţiei sale, a dat divorţ. Abia atunci doamna Carpino l-a reclamat pe generalul Hale, iar acesta şi-a depus imediat dosarul de pensionare“. F Încă o dovadă a „cinstei“ care guvernează C.D.r ­ul: senatorul P.N.L. Mihai Bălănescu, se luptă, de 6 ani, să pună mîna pe impunătorul edificiu al Grădiniţei de Copii din Gura Vadului (jud. Prahova). Mai trist este că, tot de 6 ani, copiii aşteaptă, cu sufletul la gură, deschiderea Grădiniţei, care nu poate funcţiona fiindcă abuzivul bătrîn şi­a instalat acolo o firmă care produce... instalaţii aerotehnice! „Avem nevoie de morală“, nu­i aşa, stimaţi votanţi ai C.D.r.? Na, că v­au dat puşlamalele astea morală şi pe gură, şi pe nas! F Ţiganul­ungur­evreu Peter Eckstein, care cică e senator (?!) U.D.m r., s­a trezit că latră singur, la microfonul Sălii Omnia, cerînd ridicarea imunităţii parlamentare a preşedintelui P.r.m. şi condamnarea lui la închisoare, între 5 luni şi 5 ani. Bată­te norocul să te bată, Eckstein-baci, că tare bou mai eşti! Tu nuţi dai seama că n­ai ce să­i faci senatorului Vadim, fiindcă lui i­a dat imunitate Poporul Român – în schimb, atunci cînd va veni la Putere, Tribunul te va despuia la pielea goală, te va tăvăli prin smoală şi te va lega fedeleş pe statuia lui matei Corvin, în chip de sperietoare de ciori. Poate crezi că scapi nepedepsit? Haida­de, nu cunoşti ce spirite de glumă avem. F Am aflat de la un venerabil preot ortodox din Transilvania cum l­au asasinat horthyştii pe protopopul Aurel Munteanu, în toamna anului l944: „L-au silit să intre în coteţul porcilor şi acolo l-au măcelărit cu furcile. Aşadar nu un baston i-a străpuns gura şi ceafa martirului, ci dinţii de fier ai unei furci. După ce l-au masacrat, l-au tîrît şi l-au aruncat într-un şanţ, iar preoteasa mergea, înnebunită, după dîra de sînge, pe care o adulmeca precum o lupoaică, pînă şi-a găsit bărbatul. Astea sînt atrocităţile ungurilor în Ardeal. Ei sînt ultimii vînători de capete din Istoria Omenirii, nici în Africa şi America Latină nu mai există asemenea canibali“. F Şi la Săpînţa, în Maramureş, s­a întîmplat o scenă cutremurătoare, tot în acea perioadă: un ungur l­a împuşcat şi apoi l­a decapitat pe vecinul său de­o viaţă, un român. Acesta a fost îngropat fără cap, în vestitul Cimitir Vesel. Artistul naiv Ioan Stan Pătraş i­a făcut un epitaf, care începe cu versurile „A venit un ungur rău/ Şi mi-a tăiat capul meu“, dar, după vreo 25 de ani, Iosif Uglar (membru al C.C. al P.C.r ) l­a silit să înlocuiască cuvîntul „ungur“ cu „om“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 aprilie 1998)

Cataclisme ale Istoriei

Arde Londra! (III)

Sfîrşitul catedralei (2)

Spaima generală spori şi mai mult atunci cînd marina militară începu să folosească praful de puşcă pentru a arunca în aer clădirile contaminate de incendiu. Zvonurile se intensificară şi ele: unii şopteau că o flotă olandeză înainta pe Tamisa, alţii că o armată de 50.000 francezi se pregătea să asedieze Capitala.

După­amiază, focul izbucni în interiorul clădirii Guildhall, sediul guvernului englez, care, după spusele unui martor ocular, ,,luci vreme îndelungată, asemenea unui cărbune încins“. Treptat, se aprinseră casele de la poalele colinei pe care se înălţa catedrala St. Paul. Arseră, rînd pe rînd, locuinţe, prăvălii, şcoli, birturi, ba chiar și impozanta clădire a Facultăţii de Medicină. Numai maiestuoasa catedrală părea că rămîne nepăsătoare faţă de primejdia flăcărilor. Tipografii şi librarii din preajmă aveau atîta încredere în presupusa imunitate a bazilicei, încît îşi mutară depozitele de cărţi în cripta de sub fundaţia ei.

locuinţa în zorii zilei, se înapoie aşteptîndu­se să găsească doar nişte rămăşiţe carbonizate. Spre surprinderea lui, însă, casa scăpase neatinsă, ca şi sediul Amiralităţii, locul său de lucru. Din cele scrise de memorialist în jurnalul său, se poate vedea limpede că problema principală care se punea acum era cazarea şi aprovizionarea sinistraţilor. Într­un puternic elan de solidaritate cu londonezii, locuitorii comitatelor vecine trimiseră convoaie de care pline cu merinde, primind în acelaşi timp, în casele lor, mii de refugiaţi rămaşi fără nici un adăpost. Centre de distribuire a pîinii fură improvizate în preajma zonei pîrjolite.

Pe la opt seara, însă, o ploaie de scîntei se abătu asupra scîndurii care astupa o gaură din acoperişul de plumb al bisericii. Scîndura se aprinse şi, în cîteva clipe, flăcările se întinseră peste tot. Cheresteaua care susţinea acoperişul luă şi ea foc şi grinzile de lemn se prăbuşiră în incinta catedralei, zdrobind frizele şi surpînd coloanele. Incendiul cuprinse curînd şi cripta, făcînd scrum din teancurile de cărţi aduse acolo de librari şi tipografi. Pe măsură ce căldura se înteţea, lespezile de piatră se desprindeau de pe pereţi şi lunecau în jos, sfărîmîndu­se de podea. Plumbul acoperişului şi al vitraliilor se topi cu repeziciune, scurgîndu­se afară în şuvoaie fierbinţi ca de lavă, şi acoperind caldarîmul străzilor. Sub ochii lui John Evelyn, zidurile catedralei se năruiră, „în zgomotul unor înfiorătoare trăsnete şi detunături“.

Memorialistul scria, în acea zi de marţi, că „zadarnice erau strădaniile oamenilor de a zăgăzui prăpădul“. Într­adevăr, focul trecu dincolo de zidurile „Cetăţii“, avansînd spre vest, pe Fleet Street şi în cartierul Temple, invadînd cîrciumile de borfaşi de pe stada Whitefriars şi izgonind pe vagabonzii şi pe hoţii de buzunare din fundătura Maggie. Pe la ora 10 seara, Westminster Abbey – biserica în care s­au încoronat toţi regii Angliei – dădu alarma: flăcările se apropiau vertiginos.

De la Nero încoace

Un ceas mai tîrziu intensitatea vuitului scăzu brusc. Bătălia continuă însă, cu îndîrjire toată noaptea şi dimineaţa următoare pentru a se pune stavilă incendiului pe Fleet Street. În după­amiaza de miercuri, văzduhul era cu desăvîrşire liniştit şi fumul se înălţa încet, în trîmbe verticale. Pepys, care îşi părăsise

La rîndul său, Carol al II­lea se simţi obligat să­şi facă o scurtă apariţie călare în mijlocul supuşilor săi, cărora le declară cu emfază: „Vă încredinţez că focul a fost pus nemijlocît de mîna lui Dumnezeu şi a nimănui altcuiva... Sînt destul de puternic pentru a vă apăra de orice vrăjmaş. Aflaţi că eu, regele vostru prin voia Domnului, voi trăi şi voi muri alături de voi!“. Şi, ca şi cum ar fi ţinut să dovedească imediat cîtă valoare aveau promisiunile lui, Carol al II­lea smuci frîiele calului şi porni în trap săltat spre Palatul Whitehall. Acolo îl aşteptau preocupările sale de totdeauna – femeile frumoase şi caii de rasă –, aşa încît necazurile şi suferinţele celor alături de care promisese că va trăi şi va muri fură date repede uitării.

Londonezii trebuiră să înfrunte singuri efectele catastrofalului incendiu. Pe o întindere de 372 acri –adică patru cincimi din City – nici o casă, nici un perete nu mai rămăseseră în picioare. Dincolo de zidurile incintei arseseră alţi 63 acri. Flăcările mistuiseră 13.200 de clădiri din peste 400 de străzi, uliţe şi fundături. Din 87 de biserici nu mai rămăsese decît cenuşa. Pe drept cuvînt cunoscutul istoric britanic Thomas Macaulay avea să aprecieze, două secole mai tîrziu, că Europa nu mai cunoscuse un asemenea foc de la Nero încoace. În mod surprinzător, numărul victimelor era extrem de mic, numai şase decese fiind atribuite incendiului. Cel puţin aşa susţineau autorităţile: aceasta era cifra anunţată de publicaţia bisăptămînală „London Gazette“, care apăruse în acel an şi care acum îşi mutase tipografia într­un mic cimitir din curtea unei biserici.

Pasărea Phoenix

Reclădirea oraşului începu foarte repede, dar nu din iniţiativa autorităţilor, ci a simplilor cetăţeni. Rînd pe rînd, ei se înapoiau în City, curăţau locul de ruinele afumate şi îşi încropeau adăposturi provizorii. În ziua de 13 septembrie, la o săptămînă după stingerea focului, un locuitor din cartierul Blackfriars trecu la reconstrucţia propriu­zisă a casei sale. Autorităţile au interzis, însă, cu desăvîrşire orice asemenea iniţiativă. Frivolul monarh era obsedat de planuri ambiţioase, menite să facă din Londra cea mai modernă capitală a epocii. În acest scop, el se adresă cîtorva proiectanţi, printre care se numărau memorialistul John Evelyn şi un tînăr şi încă necunoscut arhitect, Christopher Wren. Ambii concepură planuri de mare amploare, dar realizarea lor ar fi necesitat subvenţii pe care regele nu era deloc dispus să le acorde. Cum Londra, mai ales în calitate de prim port al ţării, aducea cele mai însemnate venituri tezaurului regal dintre toate oraşele engleze, Carol al II­lea renunţă foarte repede la măreţele lui visuri. Comisia de reconstrucţii numită de el se întruni în nenumărate şedințe fără a lua însă nici o măsură concretă. Abia în februarie 1667 se adoptară cîteva măsuri, printre care aceea de a folosi numai piatră şi cărămidă ca material de construcţie. Casele trebuiau să se conformeze unuia din cele patru tipuri permise (reduse apoi la trei) şi nu puteau depăşi patru etaje nici pe străzile principale. Prioritatea la construcţie o căpătară sediile marilor companii bancare şi comerciale. Pavarea străzilor urma să se facă pe seama contribuabililor, înfiinţîndu­se un nou impozit în acest scop. Pînă în 1668, se clădiră 1.200 de case, peste un an alte 1.600 erau pe şantier. Oraşul care se înălţă treptat, ca o pasăre Phoenix din propria sa cenuşă, nu era cu mult mai sistematizat decît vechea aşezare. Doar cîteva artere de circulaţie se lărgiră, devenind totodată mai drepte, mai puţin întortocheate. În rest, străzile şi uliţele din „Cetate“ rămaseră la fel de strîmte, la fel de sinuoase ca înainte – şi aşa sînt pînă în ziua de astăzi.

Totuşi, marele foc al Londrei din 1660 este considerat de istorici drept evenimentul care a jucat rolul cel mai de seamă în dezvoltarea şi prosperitatea ulterioară a Capitalei britanice. După tragicul episod, „Cetatea“ devenit tot mai mult un cartier exclusiv financiar şi comercial, în care oamenii veneau numai pentru a lucra şi nu pentru a locui. Cei nobili şi bogaţi se deplasară la vest de ziduri, cei săraci și umili la nord şi la est de această incintă.

Dintre cele 87 de biserici distruse, fură reclădite 51. Sarcina de a le construi pe toate reveni lui Cristopher Wren, unui din cei mai geniali arhitecţi ai omenirii. Exemplar nu numai prin talent, simţ artistic și ingeniozitate, ci şi printr­o fantastică perseverenţă, prin capacitatea sa fără limite de a birui greutăţile pe care i le puneau în cale autorităţile, el a muncit decenii de­a rîndul pe zecile de şantiere de sub conducerea sa.

Catedrala St. Paul, capodopera spiritului creator al lui Cristopher Wren, fu terminată în 1712, atunci cînd arhitectul avea aproape 80 ani. Pînă în zilele noastre, nobila construcţie constituie un simbol al Londrei, alături de celebrul Turn şi de clădirea Parlamentului. Sfîrșit m nICoLAE

Christopher Wren

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

În Cetatea Burnasului

Iubitorii de carte giurgiuveni, și nu numai ei, au avut posibilitatea de a participa, în zilele de 21­23 septembrie a.c., la Tîrgul de carte Giurgiu, ediția a VI­a, cu tematică enciclopedică, eveniment cultural dedicat Zilelor Europene ale Patrimoniului, desfășurat pe esplanada Teatrului ,,Tudor Vianu”, printre organizatori numărîndu­se Consiliul județean Giurgiu, Biblioteca județeană ,,I.A. Bassarabescu”, manager Daniela Bardan. Deschiderea a avut loc cu majorete evoluînd pe ritmuri de fanfară, prin implicarea Centrului cultural ,,Ion Vinea”, urmată de prezentarea standurilor și accesul publicului la standurile editurilor. Au luat cuvîntul: Octavian Silviu Ursulescu, jurnalist și muzicolog, Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu –directorul Bibliotecii Naționale a României, Ileana Popovici – actriță, Daniela Bardan – managerul Bibliotecii ,,I.A. Bassarabescu” din Giurgiu, Dumitru Beianu – Președintele C.J. Giurgiu, Ana Savu­Daponte – manager Teatrul ,,Tudor Vianu”, Carmen Mihaela Pețanca – manager CJCPTC, Prof. Cosmina Andreea Roșu – inspector școlar pentru educație permanentă și activități extrașcolare, Petre Crăciun – scriitor, Ionel Muscalu – vicepremar Municipiul Giurgiu. Editorii au adus cu ei noutăți proaspăt ieșite de sub tipar, atractive atît ca preț, dar și ca valoare: poezii, romane, eseuri, studii de filozofie etc. Dintre scriitorii aflați la fața locului i­am remarcat și noi pe Dan Claudiu Tănăsescu, Florentin Popescu, Petre Crăciun, Octavian Silviu Ursulescu, Emil Talianu ș.a., care au oferit autografe cititorilor și au purtat cu aceștia un dialog interesant, mai ales cu privire la literatura contemporană, încotro se îndreaptă aceasta, în condițiile în care nu există o rețea de desfacere, numărul difuzorilor de carte se împuținează de la o zi la alta, iar spațiile de care dispun sînt improprii... Toată lumea a fost de acord că astfel de tîrguri de carte sînt bine venite, pe de o parte, pentru că sprijină editurile în a se face cunoscute, iar pe de altă parte, că oferă oamenilor posibilitatea de a schimba opinii, idei, să afle unii de la alții noutățile culturale din țară, ce alte cărți au mai apărut. Tînărul nostru confrate Gabriel Dragnea, la lansarea cărții sale, ,,75 de ani de activitate a Bibliotecii publice Bolintin Vale” (2023), a spus, referitor la situația actuală a culturii, între altele, că ,,a pune lacătul pe ușa unei biblioteci echivalează cu închiderea unei biserici”. Astfel de știri, din păcate, nu ne fac cinste, ca popor, cîndva, cu dragoste de carte, privind lucrurile în contextul realității în care trăim și de care ne facem vinovați cu toții, mai mult sau mai puțin, prin abandonarea vetrei strămoșești, dat fiind că tot mai mulți români iau calea străinătății, lăsîndu­și gospodăriile pradă bălăriilor, mușuroaielor de cîrtiță și cîntecului de cucuvea. De pildă, deunăzi, după cum ne mărturisea poetul Victor Pencu, în comuna sa, Gâștești, pînă în 1989, în fiecare gospodărie se găseau cîte o căruță cu cal și o vacă cu lapte, iar acum, cînd populația localității s­a împuținat, în gospodăriile oamenilor, cîte or mai fi, la loc de fală se află cîte un autoturism, sau chiar două... Din păcate, nu este suficient doar să observăm, ci e nevoie și de implicare colectivă pentru îndreptarea unor lucruri, acolo unde se mai poate face ceva...

Prezența editurilor la Tîrgul de carte de la Giurgiu a adus un aer proaspăt în arealul cultural giurgiuvean în materie de literatură românească, lucru de toată lauda, spre cinstea organizatorilor, cu o mențiune specială pentru doamna Daniela Bardan și echipa sa de bibliotecari, care au ostenit ca cei prezenți să se bucure de tot confortul în desfășurarea activităților specifice. Tuturor li se cuvin numai cuvinte frumoase, de apreciere. Pentru că fiecare reprezentant al organizatorilor a căutat să fie cît se poate de prietenos cu editorii, scriitorii și vizitatorii acestui tîrg. Chiar dacă evenimentul a avut loc într­un orășel ca Giurgiu, se poate spune că am avut de­a face cu o reușită activitate cultural­literară de anvergură națională. De fapt, prin ceea ce s­a întîmplat la Giurgiu, în zilele de 21­23 septembrie, putem spune că acolo s­a scris o nouă pagină de lumină spirituală pe harta culturală a țării, despre care se va vorbi și peste ani. Se va ști că și la Giurgiu au poposit scriitori destoinici, care nu vor renunța să cultive, uniți, frumusețea limbii române... În pofida unor mici derapaje, ici­colo, mai ales din cele care țin de conștiința patriotică literară, ca stare poetică, am simțit la fața locului, în glasul scriitorilor, emoție, bunătate și dragostea pentru carte în mod special, am văzut respectul lor față de cei care se opreau să­i asculte, și anume, cititorii sau potențialii cititori, care vor păstra, ca pe o frumoasă amintire, imaginea concretă a acestui tîrg de carte ce va dăinui multă vreme de aici încolo în memoria noastră și a timpului.

Un moment deosebit în cadrul manifestărilor a fost, fără îndoială, prezența spectaculoasă a domnului Octavian Silviu Ursulescu, cronicar muzical, prezentator de radio și televiziune, însoțit de managerul Bibliotecii județene ,,I.A. Bassarabescu”, Daniela Bardan. Dumneaei a dorit să ne cunoască, pentru a ne transmite, cu această ocazie, gîndurile sale frumoase în calitate de cititor al tabletelor noastre din săptămînalul ,,România Mare”, și pentru a ne fotografia împreună la standul Editurii ,,Amurg sentimental”. Pentru noi și colegii din echipa noastră – Octavia Crăciun, Angela Șerban și Mihai Istudor –, prezența la standul nostru a lui Octavian Silviu Ursulescu avea să reprezinte prilej de răscolitoare și de neuitată bucurie, care va rămîne în memoria timpului,

pentru ca aceia care vor veni după noi să ia aminte că și la Giurgiu, la această nouă ediție, au trecut oameni de seamă, artiști, scriitori, poeți, tineri cititori care, la rîndul lor, vor fi poate editorii de mîine, organizatori de tîrguri culturale, compozitori, oameni de bază ai societății... Iată că fie și numai pentru trei zile, cît a durat tîrgul de carte, putem spune cu certitudine că Giurgiu a fost patria poeziei, muzicii, creației și filmului românesc. Din lansările de carte, am reținut, în mod deosebit, pe cea a doamnei Victoria Furcoiu, o scriitoare de top a literaturii pentru copii, care și­a lansat volumul de fabule ,,Vulpea furăcioasă” (2023), ediția a II­a revizuită și adăugită... Autoarea merită toată prețuirea noastră pentru franchețea cu care știe să facă spectacol, în ciuda vîrstei respectabile, remarcîndu­se în fața micilor săi cititori nu doar ca o scriitoare talentată, dar și ca o adevărată actriță și recitatoare desăvîrșită, cu esența talentului în genă. Victoria Furcoiu are toate motivele să fie mîndră de calitățile pe care le posedă, ea figurînd, de altfel, printre laureații Uniunii Scriitorilor, pentru bogata sa activitate scriitoricească în slujba micilor săi cititori... Victoria Furcoiu este, de fapt, bunica­scriitoare pentru toți copiii acestei țări. Iată că literatura pentru copii s­a făcut auzită și de data aceasta la Giurgiu, prin vocea autentică a acestei scriitoare de o notorietate aparte, dotată cu o mare putere de concentrare și capacitate de redare a eroilor din cărțile sale, de parcă ar fi personaje reale. Dacă Victoria Furcoiu a avut șansa să­și prezinte singură cărțile, în cazul Adrianei Apostol, tot scriitoare pentru copii, la fel de talentată ca și bunica­Furcoiu, chiar dacă nu a putut fi prezentă la lansarea cărții sale din cauza unui eveniment frumos în familie – aniversarea zilei de naștere a nepoatei sale, Eva Maria, care a împlinit în această toamnă 3 ani –putem spune că a avut totuși parte de o mare reușită: volumul său, ,,Ghicitori despre animăluțe și vietăți mici, pentru voi, pitici!” (2023), a fost cel mai căutat de către micii cititori și, totodată, cel mai bine vîndut. La o altă categorie de literatură, de un succes remarcabil în cadrul tîrgului de la Giurgiu s­a bucurat autoarea Dunia Pălăngeanu, cu volumul său de poezii de dragoste, intitulat ,,I miss you” (2023), apărut la Editura ,,Amurg sentimental”, care a fost lansat în Sala mică a Teatrului ,,Tudor Vianu”. Poeta a demonstrat că lirica de dragoste se poate scrie în orice moment din viață, atunci cînd ești îndrăgostit, chiar dacă ai trecut deja de vîrsta tinereții, ca autoarea noastră.

Luînd în considerare reușita acestui tîrg de carte, am ajuns la concluzia că românii au suficientă energie pentru a ieși în față cu toate lucrurile lor frumoase. La Giurgiu, cum am mai spus, pentru implicarea și dedicarea exemplare, managerul Dana Bardan și toți cei ce au decis ca, și în acest an, să aibă loc Tîrgul de carte Giurgiu, ediția a VI­a cu tematică enciclopedică, merită din partea noastră sincere felicitări.

Prin urmare, pentru giurgiuveni, luna septembrie 2023 a însemnat luna poeziei, a sărbătorii cărții la ei acasă, în Cetatea Burnasului.

Ion mAChIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigrama – specia literară care ne acaparează

Ce ți­e și cu epigrama asta băgăcioasă, dacă­ți lipești condeiul zburdalnic de ea și simte că o iubești și o respecți, nu­ți mai dă drumu’. E drept că față de cei care se agață de poalele ei – și aceștia s­au înmulțit, în ultimul timp, ca ciupercile după ploaie –și o zdrențuiesc, nu are putere, dar ea așteaptă sprijin de la cei care o cunosc bine, o respectă și transformă condeiul în bîtă împotriva celor care înseilează patru versuri șchioape, fade și se dau mari epigramiști. Fără să vreau, îmi amintesc un catren dur, în care imaginația românului nu ocolește subînțelesul ,,familiar”:

Pe drum, gîndind la noul tom, Nevoia-l trece, deci e cazul

Să se retragă dup-un pom

Să-și scoată repede plaivazul

Sînt un produs sufletesc, spiritual și comportamental al meleagurilor natale (Valea Călugărească) și al orașului cu oameni întreprinzători – Ploieștiul, zonă în care, poate mai accentuat decît în alte părți, umorul, rîsu’-plînsu’, chiar și plînsul, se manifestau ca la ele acasă. Și, în aceste vremuri nefaste, Cînd se-azvîrlă cu noroi

Peste lacrima fierbinte,

Toate-n țară dau-napoi, Doar hoția-i dă-nainte, epigrama își ascute săgeata și dă vioiciune umorului, că

Pe cei ce-aici se cred stăpîni

I-avertizăm că, la români, Poți pune lacăte la uși, Dar la umor nu pui cătuși!

Epigrama e o specie literară buclucașă (nu gen literar, cum obișnuiesc unii să­i întrebe pe intervievați, de parcă, pe lîngă cele trei genuri –liric, epic și dramatic – ar mai exista al patrulea). E clevetitoare, înțeapă cu săgeata, e ca o balerină care, cu iscusință, face piruete pe poantă, dar nu pe vîrful piciorului, ci pe vîrful ideii. Și nu există zonă, aspect, realitate din viața omului ca individ și ca societate, obiceiuri, greșeli, păcate, jurisprudență etc. în care să nu­și bage vîrful condeiului, că vorba aia

Istoria ne-nvață în zadar

Și nu o dată lecția ne-a spus:

Cînd adevăru-atîrnă la cîntar, Minciuna se ridică tot mai sus

Viața familială, băutura, școala, medicina, biserica – toate sînt luate în furcile caudine sau sînt învăluite în umor:

Boala asta-i boală grea, Nu știu ce să zic, bădie, O să-ți spun părerea mea Numai după-autopsie.

* Preoții evlavioși

Pe pruncuț îl ung cu mirul, Dar și noi, cei păcătoși, Ungem gîtul cu clondirul.

* El și-astăzi școlii-i duce dorul Și n-a uitat îndemnul clar

De a-și cinsti învățătorul

Și ieri l-a invitat la bar

Multe s­ar putea spune despre starea epigramei la ora actuală, dar numai cei cu pregătire în domeniu sînt chemați s­o apere. Nicolae Iorga a subliniat de nenumărate ori că oricine are dreptul să­și spună părerea, cu obligația să aducă dovezi la obiect. Altfel, avem de­a face cu ,,cîrcotași” (sic!). Cum ar fi posibil, de exemplu, să se implice în judecarea unei

cauze, în tribunal – ceea ce inseamnă pregătire juridică, cunoașterea legilor, implicare în viața împricinatului, în întoarcerea ideii, în speculații de tot genul, în comunicarea cu împricinații, pentru a­l scoate basma curată pe inculpat – altcineva decît cel cu pregătire în domeniul respectiv? Adică juriștii, cu precădere avocații. Ei trăiesc în atmosfera de tribunal – templul zeiței Themis, comparabil cu oricare alt templu – și ajung să cunoască viața mai bine decît preotul, care­l spovedește pe cel păcătos, pentru că, sub patrafir, omul se destăinuie și se căiește cu sinceritate, pe cînd împricinatul se destăinuie cu prudență, și avocatul simte acest lucru, dar îi susține cauza, că d­aia e plătit. Și nimeni nu­l întrece cînd pledează, că, vorba­aceea Proverbele mai mint din omenie –

Exemple ne oferă chiar confrații

Că, de-ar fi vorba lungă sărăcie, De foame ar muri toți avocații.

Cei care vor să se înalțe pe scara îngustă, dar cu trepte rezistente, a epigramei, trebuie să și­o construiască singuri, că iată ce le spune un jurist –Gh. Păun-Ulmu (1915­2013): Voi în zadar mai aspirați

Ca în Parnas să vă-nălțați

Căci genialul Păstorel

A tras și scara după el!

Cei fără har și/sau fără răbdare să insiste, să muncească pe text, să­l întoarcă pe toate părțile, să caute sinonime cu silabe și accent potrivit versului respectiv etc. pun piciorul pe trepte șubrede, care se rup, dar ei nu simt, au impresia că­s ași! Și, culmea! Înseilează, la nesfîrșit, catrene (,,epigrame”!), încriminîndu­i, culmea!, pe proști. Încă din 1875, Vasile Alecsandri (1821­1890) ne avertiza:

Privind fără-ncetare

Prostia omenească, De lung urît cuprinsă, Eternitatea cască!

Dar, atenție!, fii diplomat cu prostul, altfel te trezești că­ți dă cu ce apucă­n cap. Iată sfatul lui sorin Beiu (1915­1988):

Nu-i spune prostului că-i prost Direct, ci fii mai diplomat Și fă-l să creadă că a fost, Dar, între timp, s-a deșteptat!

Prostia e antrenată în diverse aspecte de viață, speculate de isteții epigramei sau inventate de ei, cum procedează, de exemplu, învățătorul din Roșiorii de Vede, Constantin Calotă (1909­1987): S-a însurat acum o lună, Dar intenția-i mai veche: Vrea să nu i se mai spună Că-i un prost fără pereche!

Iată ce spune Ghiocel Constantinescu (19081978), avocatul din Ploiești, despre cei ce laudă maculatura:

De fiecare prost o epigramă?

Nu e posibil și nici n-are rost!

Deșteptul care-ar lua ideea-n seamă Ar trebui să fie-un mare prost!

Ce dreptate avea Ion Ionescu-Quintus (18751933), tot avocat din Ploiești, cînd se referă la prostia anonimă care se ascunde după funcții și avantaje:

De omul prost ne batem joc

Ne-avînd nici cea mai mică stimă, Pe cînd, prostia anonimă

Ne ține cu respect pe loc!

Tudor Măinescu (1892­1977), magistrat din București, a prevăzut, oare, că acel ,,mai tîrziu”, la care se referea, va fi prezentul nostru, la primării?

La județe note bune

Capeți pentru-nțelepciune

Însă, mai tîrziu, să știi,

Numai dacă faci prostii!

Se­ntîmplă chiar și­n breasla epigramiștilor mutații la care se referă sorin Pavel (1933­1977), cînd interesul – știut doar de el! – îl îndeamnă pe cîte unul să­ntoarcă spatele unui confrate fidel, pentru a­l lăuda pe cel ce l­a umplut de noroi:

Mi-ai fost amic apropiat

Și tare voitor de bine

Atîta timp cît te-am lăsat

Să crezi că sînt mai prost ca tine!

Același epigramist, care n­a atins nici cinci decenii de viață și care și­a exprimat puterea de pătrundere, rara înțelepciune în epigrame cu tîlc care premerg epigrama aforistică de azi, atinge cu vîrful săgeții și invidia unor confrați:

În fiecare zi din lună, Îndestulați, o, zei, gîtlejul

Neghiobilor ce-mi dau prilejul

Să scriu o epigramă bună!

Că vorba multă mult aduce și tăcerea e ca mierea e adevărat, dar și vorba fără rost, cînd își intră­n rol, arată că ai capul gol, după cum sugerează Cincinat Pavelescu (1872­1934):

Cum eu tăceam, deși cu rost, Fabriciu mă crezuse prost,

Tot astfel eu l-am socotit, Dar numai după ce-a vorbit

Radu D. Rosetti (1874­1964) este mult mai dur: Capetele multor oameni

Au produs ceva în viață

Numai capul dumisale

N-a produs decît... mătreață.

Scrisul, creația literară s­au extins, se scrie mult, mai ales de cînd oamenii au fost sechestrați în casă. Mulți au pus mîna pe condei, s­au publicat multe cărți – de toate felurile și de toate nivelurile – dar cine le mai citește? Și cu ce folos, mai ales cînd cad în mîna unui ,,globalist”?

Iancu Stroescu (1889­1963), profesor de muzică, scria în 1934, fără să bănuiască viitorul pe care­l trăim noi, azi:

Ce bun prieten e o carte

Și, totuși, cît e de anost

Cînd s-a-ntîmplat să aibă parte

Să cadă-n mîna unui prost!

Că vorba aia:

Cam mulți propun, precum se știe, Impozit mare pe prostie, Dar nu stă-n gîndul nimănui

Să-l pună pe prostia lui.

Prostia – mai mare sau mai mică – să fim drepți, ține de orice om, e o temă căreia epigrama cea vigilentă îi dă mare importanță și e necruțătoare, dar tot ea, cu atenția­i caracteristică, realizează faptul că omul se mai îndreaptă, evoluează: Vorbea cam mult și fără rost

Și omul s-a mai luminat

Că a-nțeles cît e de prost

Și-abia atunci s-a deșteptat ELIs rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale Harta Cerului

Probabil, seara, se­ntîmplă fiecăruia dintre noi să mai ,,arunce” o privire spre Cer, poate pentru a­I mulțumi lui Dumnezeu că a trecut ziua în pace. Cînd afară e senin, harta cerului pare destul de clară, dar nu se compară cu aceea pe care o priveam în copilărie, ,,sus la munte, la izvor”, unde Luna și stelele scoteau ,,scîntei”, iar cerul limpede, nepoluat, își etala întreaga splendoare.

Îmi amintesc cu nostalgie de cerul din copilărie, cînd vara mergeam pe Plaiul Rodului, unde aveam o mică ,,moșie” de cca. 2 ha, pentru cositul fînului de peste vară, al cărui ,,parfum” rivaliza cu cele mai fine esențe. Coliba părea Casa Piticilor, în care se găseau o masă și 2 scaune improvizate din butuci groși, o mică plită pentru preparat mămăliga, și un pat cu salteaua umplută cu paie. Eu, însă, mă culcam în podul căsuței, de unde îmi plăcea să privesc harta cerului, cu stelele ce străluceau jucăușe pe bolta de catifea albastră, precum nestematele pe mantia straielor împărătești. Atît de înstelat era cerul, în aerul pur și limpede (pe atunci!), încît noaptea părea zi.

Îmi plăcea să dorm în culcușul de fîn cu miresme îmbătătoare, unde aveam parte de ,,concertul” greierilor, iar ,,muzica” lor mă purta parcă pe un alt tărîm. De basm... Așteptam cu nerăbdare dimineața, pentru a alerga printre pîlcurile de brazi și fagi în

căutare de fragi, mure, alune, dar și de ciuperci care, după ploaie, se găseau din belșug. Un adevărat rai...

Cerul nepoluat, aerul curat, parfumul de brad, nimic din toate acestea nu am mai regăsit în prezent... Nimic nu mai e ca atunci, nici mămăliga nu mai are aroma de altădată, iar lalptele ,,smîntînit” de azi are gust de apă...

Cînd mă întorc cu gîndul în trecut, îmi vine să plîng. Totul s­a schimbat în rău, ceea ce a fost mai de preț în existența noastră s­a destrămat ca fumul după pîrjol, acum, dolarul ne dirijează viața pe Planeta Albastră, iar leul nostru, fiind în cușcă, nu mai mușcă. Nu mai are nici o valoare și asta doare.

Privind în urmă și văzînd ce se întîmplă azi, ochii mi se împăienjenesc de lacrimi după tot ce­a fost și nu mai este. A rămas doar o poveste cu ,,A fost odată ca niciodată”... O vară pe plajă la mare, mutată în prezent pe micile ecrane. Nu pot să închei punînd PUNCT. Mai degrabă virgulă, căci virgula e punctul care plînge.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

„Cluburile“ din alte vremuri

Fiind mereu în căutarea unor „instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încîntați să citim un articol despre un „club din alte vremuri”. De fapt, este vorba despre o sală de dans în care – fără să aibă parte de luxul localurilor „din centru” și nici de refrenele la modă cîntate de celebrele jazz­banduri ale vremii – se întîlneau și dansau bucureștenii de rînd. Cei mai noi dintre bucureșteni, de fapt… Articolul este, însă, mai mult decît o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la „complet” – pentru că așa se chema salonul de dans. E și o dulce­amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care și­au părăsit satul natal – din care alte motiv decît lipsa mijloacelor de trai? – și care au plecat la București să își caute un rost. O poveste a dezrădăcinării, care se tot repetă…

Duminica - ziua feerică a libertății

„De ce toate Marițele, Ilenele sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a cratițelor, a măturilor și a scării de serviciu, la apropierea binecuvîntatei duminici încep să trepideze de o viață nouă, nu mai pot sta locului, sînt gata să explodeze în plînsete sau invective dacă vreo cauză neprevăzută le întîrzie în

serviciu? Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, duminica e ziua feerică a libertății, cînd își pot întrebuința timpul numai după fantezia lor, cînd își pot întîlni neamurile, cînd pot reconstitui, în centrul orașului tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă. Pentru ca să fie desăvîrșită «culoarea locală», un negustor igenios, cunoscînd nostalgia servitoarelor și servitorilor noștri după locul lor de baștină, a creat în inima Bucureștiului, un local special pentru ei.

E un imens hambar de scînduri, situat lîngă fostele Hale Centrale, unde în fiecare duminică se întîlnește mai toată populația domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn, decorată cu ghirlande de foiță tricoloră, se înghesuie dansatori ciudați, care se sucesc pe loc, într­un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari, care îi trag îndrăcit cu arcușul.

Marițele noastre, azi în haine de gală, cu cămeși albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate, se lasă strînse bine în brațe de voinici mai mult sau mai puțin respectuoși, care profită de înghesuiala excesivă. Dansatoarele chicotesc gîdilate și pleznesc în șagă cu dosul palmei peste obrazurile înfierbîntate ale partenerilor îndrăzneți. Taraful de lăutari care e aproape stîlcit de gloata dansatorilor, are un repertoriu din cele mai variate.

motto: „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze și, cînd va îmbătrîni, nu se va abate de la ea” – Proverbe 22.6

Un proverb chinezesc spune: „Dacă viziunea ta este pentru un an, seamănă grîu. Dacă este pentru zece ani, plantează copaci. Dacă este pentru o viață, atunci investește în oameni“. Ce înseamnă pentru noi „a investi“? Unii se gîndesc la afacerile lor, alții la recoltele lor. Dar o investiție importantă constă în educația copiilor. Mulți părinți nu­și fac timp să stea de vorbă cu copiii lor, să se roage cu ei, să le povestească, în funcție de vîrstă, anumite istorioare biblice, să le explice pe înțelesul lor lucrurile sfinte ale lui Dumnezeu. Unii părinți lasă educația copiilor lor în seama străzii, a televizorului și a altor „sfătuitori“ moderni. Nu degeaba mulți copii, cînd ajung la vîrsta adolescenței sau a majoratului, eșuează, pentru că nu au avut o bază solidă, un fundament pe care să­și clădească viața spirituală. În vechime, evreii aveau porunca săși educe copiii în Legea Domnului. Apostolul Pavel este și el beneficiarul unei asemenea investiții. Încă de copil a fost dus și educat la Ierusalim, în școala lui Gamaliel, probabil unul dintre cei mai învățați oameni ai acelor timpuri, din Israel. La maturitate, Dumnezeu S­a folosit de Pavel și de educația lui, bineînțeles, după o convertire adevărată, care a produs schimbarea în viața lui.

Să ne lăsăm atenționați și învățați de astfel de exemple biblice și să acționăm, ca părinți responsabili, investind în copiii noștri pentru o viață dedicată lui Dumnezeu!

Dansatorii, fiecare din altă regiune, cer cîntecele cele mai ciudate – așa cum le­au auzit cîntate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor. Lăutarii se execută, și, pe rînd, toată lumea e satisfăcută...

Șopronul de dans

Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, așa că cei care obosesc sau li se usucă gîtlejul trec la cîrciuma de alături, unde dau pe gît o dușcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Cînd rachiul verde începe să­și ridice aburii spre creier, sala se transformă într­o reuniune de familie. Dansatorii își schimbă partenerele, le învîrtesc pînă încep să țipe și veselia e în toi cînd numărul păhărelelor de rachiu e direct proporțional cu cel al tururilor de dans. Afară, ca să nu plătească taxa de intrare, stau cei mai în vîrstă, care au venit aici, la petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.

Ai auzit, cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i­a crăpat ghițica a bălană?

Pe chestia «ghițicei» se vorbește ceasuri întregi, se comentează și toți acești țărani sfătoși, care au fost rupți de necesitățile vieții de treburile lor gospodărești, caută pentru cîteva ore să­și dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele însărcinări ce le capătă de la patronii lor orășeni. Și în timp ce aceștia păstrează viu dorul de colțișorul lor de pămînt părăsit, tineretul din șopronul de dans a încins o bătută generală care ridică praful din scînduri pînă la tavan.

Fiecare cîntă ce­i trece prin cap, chiuind unii «Pe șoseaua dintre vii», alții «Două lemne, două doage». Petrecerea la «complect» e acum în toi. Peste cîteva minute va degenera într­un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într­o învălmășeală de bătături călcate. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii, obișnuiți să mînuiască secera, se vor repezi ca proiectilele, capetele vor suna trosnite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală ca și rachiul, ca și muzica, ca și dansul.

Luni, în zori, un bătrîn filozof va mătura salonul de praf și în mormanul de gunoi, printre măselele scuipate și bețele smulse, va găsi stîlcită și floarea viorie ce i­a pus­o Ion, Mariei în păr și s­a pierdut la înghesuială”.

Sursa: Art. „DUmInICA, LA ComPLET”, 9 decembrie 1936

File de istorie

Captivitatea

Cuşcă de fier sau litieră? (2)

şi

moartea lui Baiazid Fulgerul (II)

Cronicarul otoman Aşîkpaşazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate pînă la moartea acestuia, scria: „Îl duceau pe Bayezid Han într­o litieră (tahtîrevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai. Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“. Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul byzantin Laonic Chalcocondyl, care, după cum scrie eminentul bizantinolog Vasile Grecu, era „un istoric nepărtinitor, obiectiv şi cumpătat, avînd multă grijă să descopere adevărul“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hamrner (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvîntul „kafes“. În limba turco­osmană „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“ („lectică“, „palanchin“), care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani, sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes“. Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într­o cuşcă? Deci „kafes“ nu înseamnă neapărat „cuşcă“. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s­a făcut cinstea de a fi dus într­o litieră. Un alt argument pe care­l invocă partizanii teoriei cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivităţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia. Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpînirile. Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i­a desfăcut mormîntul, i­a ars cadavrul şi i­a aruncat cenuşa în cele patru vînturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească

fostului lor suveran o captivitate atît de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Byzanţ şi din Europa a putut favoriza răspîndirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental. Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprulu – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într­o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă. Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc.; examinînd însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid. Dovadă că Timur l­a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci cînd fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mîinile legate, Timur s­a indignat. Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin filologic, istoric şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într­o cuşcă de fier.

Moarte bună, asasinat sau sinucidere?

„Astăzi sînt eu înfrînt, mîine poţi fi tu“ – ar fi spus fostul sultan. La acestea, Timur ar fi răspuns: „Aşa este. Dar pînă cînd te vei întoarce de la Samarkand voi aşeza pe tătari în ţara ta“. Aceste cuvinte au mîhnit adînc pe captiv, fiindcă înţelegea că va trebui să însoţească pe Timur pînă în capitala sa de la Samarkand (Asia centrală), împodobindu­i carul de triumf, şi că în acest răstimp statul otoman, dat pe mîna tătarilor, se putea destrăma. Fire prin excelenţă orgolioasă şi impulsivă, Baiazid n­a putut suporta gîndul unei asemenea umilinţe. Cîteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce­l purta au fost suficiente. Astfel muri la Akşehir, în Anatolia sudică, Yildîrîm Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după şapte luni şi două săptămîni de captivitate.

Aceasta e doar o versiune (credem cea mai veridică şi mai logică) a morţii sale. Recent, prof. dr. Bedi Şehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată. El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmaşii lui Baiazid din dinastia otomană şi cronicarii de la curtea lor au căutat să treacă sub tăcere această moarte „eretică“. Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur şi simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfîrşit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alţii de hipertensiune arterială sau de insuficienţă respiratorie. E posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mîndrul sultan. Ele însă nu exclud teza sinuciderii, ci o susţin.

Trecuseră şapte luni de captivitate. În acest timp, fostul monarh însoţise pe Timur de la Ankara la Kutahya şi de acolo la Izmir şi Akşehir. Încercările de a­l elibera, fie răscumpărîndu­l (contra 90.000 de galbeni, sumă uriaşă pe vremea aceea), fie scoţîndu­l tainic (printr­un tunel) din captivitatea mongolă, eşuară. Nerăbdător, Yildîrîm se adresă, într­una din zile, lui Timur, rugîndu­l să nu­i distrugă statul şi să­l pună în libertate.

S­a lansat şi teoria că Timur însuşi ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziţie nu rezistă în faţa izvoarelor; într­adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atît de preţios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand? Din izvoare rezultă, dimpotrivă, că Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului şi­i trimitea chiar medicul său personal spre a­l îngriji. Cînd, pe neaşteptate, banului i se aduse vestea morţii lui Baiazid, el fu (din calcul politic sau din sentimente umanitare) profund mîhnit. După cîteva zile, rămăşiţele pămînteşti ale fostului sultan fură trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care în 1412 avea să devină unicul stăpîn al statului otoman.

Sfîrșit

mIhAI mAXIm

Frescă ce ilustrează armata lui Timur, păstrată în palatul Golestan din Teheran

Timur Lenk

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Un divorț domnesc (II)

Nebunia, motiv de divorţ

Poziţia morală a lui Bibescu era şubredă în procesul de desfacere a unei căsătorii care dăinuise 19 ani, cu o soţie care născuse şapte copii, bolnavă de o nebunie blîndă, dar destul de perfidă ca să­i îngăduie la intervalele lucide să măsoare dimensiunile nefericirii ei. Cu toate acestea, Bibescu avea temei legal de despărţenie. După vechile legiuiri, nebunia unuia din soţi constituia motiv de divorţ. Singura îngrădire pusă de pravile era ca soţul sănătos să aştepte un timp însănătoşirea celuilalt: femeia, 5 ani, bărbatul, numai 3. Dacă boala persista, despărţenia era admisă. Aşa decideau şi îndreptarea legii (glava 233) şi Codul Andronachi Donici (cap. 30.15) şi Codul Calimach (al. 143 pct. 4) şi alte legiuiri. Bibescu, care aşteptase zadarnic mai mult de trei ani însănătoşirea Zoei, îndeplinea condiţia pravilelor. Acestea considerau nebunia drept „patimă a dracului“ sau „îndrăcire“ şi priveau cu oarecare dispreţ fiinţa al cărui suflet căzuse în puterea diavolului.

Executarea hotărîrilor. Căsătoria

Domnul a comunicat mitropolitului hotărîrile Patriarhiei. Mitropolitul era obligat să oficieze căsătoria; avea dezlegarea ierarhică şi curma un scandal. Mitropolitul însă, mai mult om politic decît prelat, a

calificat hotărîrea Patriarhiei drept „ruşinoasă“ şi a refuzat executarea. Dar Bibescu avea şi devotaţi: episcopul Chesarie al Buzăului a oficiat slujba, iar Mihail Sturdza, domnul Moldovei a acceptat să fie naş. Căsătoria s­a făcut la Focşani, la 9/21 septembrie 1845. Ca să răsplătească aşteptarea Mariţicăi. Bibescu a făcut nuntă mare. Cu romantismul epocii, mireasa, care venea din străinătate, a călătorit pe Dunăre, salutată în toate porturile cu onoruri princiare, pînă la Brăila. Apoi, cu alai domnesc, a venit la Focşani, unde o aştepta domnul. Cununia a fost însoţită de onoruri militare şi urmată de ospeţe populare, atît în Focşani, cît şi în Bucureşti.

Epilog

Mitropolitul Neofit a continuat să ponegrească pe domn în corespondența cu țarul și cu Kiseleff. Dar, oficial n­a mai îndrăznit să­l contrazică în problema casătoriei. Ultimul său gest ostil a fost ordinul ca în ziua nunții să nu se oficieze Te Deum în Bucureşti. Ulterior, simțindu­se izolat și ameninţat, grija pentru scaunul său s­a dovedit mai

tare decît presupusele convingeri canonice. A acceptat deci să boteze copilul lui Bibescu, născut în 1844 din legătura acestuia cu Marițica şi legitimat prin căsătoria din septembrie 1845.

Victima cea mai originală a acestui divorţ a fost consulul francez Billecocq, chemat în 1846 de ministrul de externe Guizot la stăruinţele lui Bibescu. Ciudăţenia este că Billecocq, deși informa precis pe ministrul său despre toate amănuntele divorţului, a fost singurul care a apreciat favorabil dorinţa domnului de a da o satisfacţie moralei publice şi a criticat încăpăţînarea mitropolitului.

Nefericita Zoe, care s­a întors în ţară după căsătoria lui Bibescu, a trăit pînă la vîrsta de 87 de ani, alături de numeroşii ei copii şi îngrijită cînd la Breaza, de fata ei Eliza Filipescu, cînd la Bucureşti. Osemintele ei se află astăzi într­o criptă din biserica Domniţa Bălaşa, situată în absida din stînga, alături de un grup statuar simbolic, sculptat de francezul Rouleau, care o înfăţişează pe Zoe înălţată la cer de îngerul milei, lăsînd să­i cadă pe pămînt mantoul de hermină peste doi copii golaşi care tremură de frig.

Marițica Bibescu

Moştenitori cu pene şi blană

„Există în Statele Unite mulţi cîini, pisici, cai şi chiar papagali care plătesc impozite, posedă palatele lor proprii şi au îngrijitori recunoscuţi prin lege, pentru că sînt moștenitori ai unor averi fabuloase. Tribunalele sînt obligate să ţină seama de drepturile acestor animale cărora stăpînii lor – cel mai adeseori femei – le­au lăsat o mare parte din avere. Una din aceste fericite moştenitoare este o pisicuţă cu numele de Mona, ai cărei ochi verzi par nedumeriţi de luxul uimitor care o înconjoară. Într­adevăr, Mona trăieşte într­un cadru somptuos pe proprietatea ei din Melrose şi are venituri impresionante lăsate de fosta stăpînă, Charlotte Sutton din Boston.

Rudele defunctei au atacat la început testamentul. Pe atunci, Mona trebuia să împartă moștenirea cu alte două pisici. Însă pînă la terminarea procesului, unul din animale a dispărut și n­a putut fi regăsit cu toate cercetările detectivilor, iar celălalt a murit în urma unui guturai grav, astfel procesul isprăvindu­se în favoarea pisicii. Mona a rămas singura moștenitoare și beneficiază de întreg legatul fostei stăpîne. Paznicul legal al pisicii a fost numit o rudă depărtată a defunctei. Papagalul milionar pe nume Polly locuieşte în St. Augustin. Pasărea e renumită pentru inteligenţa ei şi coloritul frumos al penelor. A fost legatar universal al întregii averi şi bunuri ale fostei sale stăpîne, Ana Burt. Proprietăţile pe care aceasta i le­a lăsat valorează frumuşica sumă de un milion de dolari şi tribunalele

vor trebui să hotărască suma ce urmează să se aloce pentru ca pasărea să trăiască conform cu veniturile sale. O mare parte din venituri vor folosi ca să întreţină o casă frumoasă pentru Polly. Tot tribunalul va desemna şi pe gardianul care va avea să se ocupe exclusiv cu alegerea hranei, şi pe toţi ceilalţi slujitori ai săi. Executorii testamentari sînt în mod expres obligaţi să procure păsării cea mai mare fericire şi existenţa cea mai îmbelşugată. Mare noroc pe capul lui Polly, care pare că­şi dă seama de importanţa lui.

Un cîine născut într­o zodie norocoasă este Bobby, favoritul unei foste artiste, Ada Rehan, care l­a numit legatarul ei universal. Nu numai că animalul are o rentă anuală pentru întreţinerea sa într­un hotel somptuos, dar la dispoziţia lui stau mai mulţi servitori, o manicureză, o maseuză şi colecţia cea mai preţioasă de zgărzi care poate să existe.

„Fericita“ Maria Bibescu, care în zilele revoluţiei din 1848 şi­a urmat soţul în exil, a murit de cancer la Paris, după 15 ani de la acea căsătorie atît de senzaţională la vremea ei. Sfîrșit

PETrE sTrIhAn, cercetător la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“

John G. Grafts din Boston a lăsat căţeluşului său, Pete, o rentă anuală de 750 de dolari. Testamentul a fost atacat de moştenitori, care au declarat că pot să întrebuinţeze banii într­un chip mai potrivit, dar tribunalele au respins acţiunea. Şi astfel Pete a rămas cu o rentă care­i asigură o existenţă confortabilă. O pisică persană din California, Mitzi, după ce a trăit într­un palat şi a avut nenumăraţi servitori la ordinele sale, ducînd o viaţă de lux, a murit de curînd. Moştenitorii fostei stăpîne a pisicii au primit cu multă bucurie vestea morții și, după cum vă închipuiţi, şi­au împărţit averea rămasă de pe urma animalului şi au devenit oameni bogaţi. Există în America foarte mulţi Mitzi, Polly şi Mona, dar societatea de protecţie a animalelor face totdeauna intervenţii spre a împiedica răspîndirea în public a unor scandaluri de acest soi, din teama de a nu stîrni pe oameni împotriva celor pe care ea îi protejează.

O societate de protecţie numită executoarea testamentară a unei doamne din New­York avea de împărţit bunurile rămase între şapte cai de ham. Numele defunctei a fost multă vreme ţinut în secret, după cum îşi dorea soţul ei. Trei cai au murit în cursul anilor, iar ceilalţi au trecut de douăzeci de ani. Patrupezii în viaţă au o reşedinţă de vară şi una de iarnă şi grija cea mai mare este ca ei să nu sufere nici de căldură, nici de frig. De mai multe ori pe săptămînă sînt văzuţi special de veterinari”.

Sursa: „REALITATEA ILUSTRATĂ”, 1933

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (197)

Zeii (10)

Zeul Shen Nong (2)

În realitate, lucrarea datează din epoca dinastiei Han de Răsărit. Orice reeditare a acestei lucrări s­a soldat mereu cu alte adăugiri de comentarii, mai mult sau mai puțin lămuritoare. În carte sînt inventariate 365 de plante. Printre ele se află și ceaiul, considerat pe vremea aceea un medicament.

În aceeași lucrare se găsesc rețete pentru prepararea „pilulei Nemuririi“, pe care Shen Nong ar fi aflat­o de la misteriosul Dai Yi. Cartea medicinală a lui Shen Nong a stat la baza studiilor herbologice ulterioare. Din această pricină, zeul Shen Nong poate fi considerat primul fitoterapeut. Lui Samson i se atribuie începutul practicării acupuncturii. Printre realizările sale adăugăm crearea instrumentului muzical guqin, un tip de chitară cu corzi. Tot e la inițiat obiceiul bărbieritului. Shen Nong a fost un personaj care putea să se facă nevăzut sau să se transforme în altceva, după dorință. El obișnuia să purifice Pămîntul înaintea însămînțărilor. Toate acestea fac din Shen Nong o ființă genială, extrem de complexă pentru vremurile lui. Pentru unii, legătura lui cu focul l­a transformat în zeu al Bucătăriei. Iată cum l­au imaginat oamenii ca înfățișare pe Shen Nong. Ca agricultor, Shen Nong apare ca un bărbat tînăr cu două protuberanțe pe craniu, ca niște coarne de bovine, cu torsul gol sau transparent, cu abdomenul colorat în roșu, îmbrăcat sumar, mai mult ca o sălbăticiune, adică într­un veșmînt făcut din frunze, deoarece încă nu se inventaseră țesăturile și purtînd un fel de pantaloni scurți. În mînă ține un spic sau un snop de orez. Ca negustor de plante medicinale, zeul Shen Nong apare ca un bătrîn cu barbă și cu pielea neagră. Primele mențiuni scrise despre Shen Nong le găsim în „Guanzi“, o enciclopedie despre „Regatele Combatante“ și în „Zhungzi“, opera remarcabilului filozof Zhuang

Oameni și miracole (20)

Posedaţii voodoo (2)

Posedatul dă dovadă de o forţă şi o rezistenţă incredibile. „Nu de puţine ori, afirma Planson, îl poţi vedea dansînd timp de ore în şir, fără cel mai mic semn de oboseală, sau mînuind obiecte grele pe care în mod normal abia dacă le­ar fi putut deplasa“.

În Haiti, inchizitorii stabiliseră de mult timp criteriile de posedare: forţă înzecită, insensibilitate la durere, în special la arsură, posibilitatea de previziune a viitorului etc. „Se întîmplă chiar, adăuga Claude Planson, să asişti la apariţia unor stigmate şi la manifestări de glosolalie în cursul cărora indivizii călăriţi vorbesc limbi străine“.

Posedaţii nu se rănesc niciodată în cursul crizelor. Claude Planson, el însuşi „călărit“, a căzut de la înălţimea unei cascade de peste zece metri fără să păţească nimic.Nimeni, nici măcar preoteasa, mambo, nu poate să provoace posedare după dorinţă. Numai loa alege corpul în care doreşte să se încarneze. Şi trebuie să avem grijă, căci persoanele care se grozăvesc sînt mai uşor de posedat decît cele care asistă la ceremonii fără idei preconcepute...

Posedarea isterică (1)

Jeanne era o copilă plăpîndă, suferind de o malformaţie a umerilor şi ale cărei ciudăţenii de caracter îi uimeau deseori pe pe cei din jurul ei. Născută în 1605 în nobila familie de Cozes, în Saintonge, ea a provocat mari griji părinţilor ei care au dat­o în grija unei mătuşi, călugăriţă în Saintes. Dar a fost trimisă înapoi, pentru că era foarte greu de suportat din cauza „înclinaţiilor dereglate“ şi a „leşinurilor“.

Reîntoarsă la părinţi, s­a hotărît, la cincisprezece ani, ca dintr­un capriciu, să se călugărească. A intrat la ursulinele de la Poitiers. În timpul noviciatului, a ieşit în evidenţă printr­un zel excesiv şi comportamente ciudate. De exemplu, îi plăcea să îngrijească şi să sărute ulceraţiile şi rănile cele mai respingătoare.

Zhou. Cîntecele păstrate în „Shi jing“ vorbesc despre „Țăranul divin“, acel zeu al cîmpurilor, cu corp de om și cap de bivol. După dinastia Han, daoiștii l­au transformat pe Shen Nong, la fel ca pe Fu Xi și Nüwa, din erou civilizator în zeu; Shen Nong a rămas însă cu statutul de întemeietor al străvechii civilizații huaxia, strămoșii chinezilor. Multă vreme, în religia populară, Shen Nong a fost evocat în templele rurale, mai ales în perioada însămînțărilor, pentru a­l determina să purifice ogoarele. Cultul pentru zeul Shen Nong era inclus și în religia oficială, de stat. Astfel, în prima lună a anului, împăratul iniția sezonul agrar trasînd simbolic o brazdă de pămînt lîngă sanctuarul consacrat lui Shen Nong. Aici, este o similitudine evidentă cu tradiția românească, unde, în „Plugușorul“, Împăratul Traian începe muncile cîmpului. La deschiderea sezonului agricol, lui Shen Nong i se oferea o ofrandă specială. Pe măsură ce populația rurală agricolă s­a diminuat, cultul lui Shen Nong s­a estompat pînă aproape de dispariție. Zeul primordial Pangu (1)

Pangu este un zeul primordial din panteonul daoist, creator al Universului. Potrivit mitologiei daoiste este figura centrală din mitul Creației. La începuturi a fost un prim om, omul cosmic. Mitul lui Pangu apare ca și cea mai importantă povestire cosmogonică a chinezilor, deși s­a impus cu mult mai tîrziu decît celelalte mituri ale Creației. Mitul a fost popularizat și explicat în scris de către călugărul daoist Xu Zheng la sute de ani după moartea lui Laozi, întemeietorul daoismului. Într­o altă versiune se afirmă că Pangu ar fi fost născocit în Secolul al IV­lea de către daoistul Ke Hong, autorul cărții „Biografiile zeilor“, în scopul de a­i ajuta pe oamenii de rînd să înțeleagă cosmogonia daoistă. Unii mitologi consideră că mitul lui Pangu a apărut relativ tîrziu în China, venind din India, după ce a trecut prin lumea tibetană, influențată și ea de vecinătatea cu tokarienii. Există mai multe păreri privind originea acestui mit. Mitul lui Pangu se înrudește cu cel al lui Purusha din mitologia indiană, cu cel al uriașului Ymir din mitologia nordică și seamănă cu mitul zeiței

Odată cu trecerea anilor, comunitatea a devenit preocupată de excesele acestei călugăriţe, dar familia bogată dădea mulţi bani... A fost ţinută acolo mai departe. În momentul în care s­a decis înfiinţarea unei stareţii la Loudun, sora Jeanne a fost trimisă acolo. Imediat s­a schimbat, devenind umilă, supusă, activînd atît de bine, încît a devenit stareţă. Avea douăzeci şi cinci de ani.

Astfel „s­a născut“ sora Jeanne des Anges (Ioana a îngerilor), protagonista principală a faimoaselor „posedate de la Loudun“, care au făcut mare vîlvă în Secolul al XVII­lea, rămînînd pînă azi un caz exemplar de posedare isterică.

Într­adevăr, studiile cele mai autorizate asupra acestui caz, cele ale lui Michel de Certeau, de exemplu, o clasează pe această călugăriţă în rîndurile istericilor. J.­M. Charcot, celebrul medic de la Salpetrière, nu se înşela: „Se vede, scria el, la stareţa ursulinelor, dezvoltîndu­se pasiunea isterică, derulîndu­se cu întreg cortegiul de accidente nervoase caracteristice care aparţin isteriei majore. Fenomenele somatice – precum atacul, anestezii senzitive şi senzoriale, tulburări vasomotoare sub formă de vome de sînge şi stigmate –stăpînesc bolnavul împreună cu alte fenomene deosebite de natură psihică, precum halucinaţii de vedere şi de auz, stare de sugestibilitate în aşa măsură încît spiritul acţionează asupra fizicului, putînd să determine o sarcină falsă, o pleurezie falsă, influenţînd, în ultimă instanţă, diferite secreţii“.

Devenită stareţă, Jeanne şi­a modificat încă o dată comportamentul întorcîndu­se la adevărata ei natură. Or, în acea perioadă, un om constituia subiectul tuturor conversaţiilor: Urbain Grandier, preot din Loudun. Elev strălucit al iezuiţilor, acesta avea o superioritate intelectuală şi o elocvenţă foarte seducătoare. Mai ales femeile nu erau insensibile la această seducţie, iar stareţa ursulinelor a auzit foarte repede de el. Inutil să mai spunem că în acel mic oraş preotul nu avea numai prieteni, iar gurile rele abia aşteptau un pretext ca să­şi verse veninul.

mesopotamiene Tiamat. Se vorbește și despre influențe mitologice primite din Asia Centrală a Secolelor al IIIlea și al IV­lea d.Chr. La rîndul său, mitul lui Pangu a influențat cosmogonia japoneză.

Deși imagini ale zeului Pangu s­au găsit pe fresce din dinastia Han, mitul a început să circule mai mult din Secolul al VI­lea pentru a atinge apogeul în Secolul al VII­lea. După unele opinii, daoiștii din epoca dinastiei Han îl asimilau pe Pangu cu Laozi. Mitul cosmogonic daoist vorbește despre existența la începuturi doar a Haosului, un fel de vîrtej întunecat. Acest Haos s­a coagulat sub forma unui ou uriaș. În interiorul oului se afla material haotic, un amestec de Yin și Yang, precum și Pangu, care viețuia într­un fel de somn profund. Pangu a dormit în ou circa 18.000 de ani. După acest interval, Pangu s­a trezit din somn, a deschis ochii și nu a văzut decît un întuneric de nepătruns. Enervat, Pangu a desfăcut brațele și a lovit cu putere, cu pumnii, în jurul său, pînă ce a spart coaja oului uriaș. Există o variantă care afirmă că Pangu a spart coaja oului cu un topor, fără a se menționa de unde și­a procurat unealta. În momentul spargerii oului, s­a auzit un bubuit asurzitor, iar materialul dinăuntrul oului s­a pus în mișcare. Partea ușoară, limpede, albușul de tip Yang, s­a separat și a început să urce treptat formînd Cerul. Partea grea, grosolană, vîscoasă și întunecată, gălbenușul oului de tip Yin, a coborît și a format Pămîntul, îngroșîndu­se mereu. Pangu s­a ridicat în picioare, s­a proptit între Cer și Pămînt, cu tălpile sprijinite pe sol și cu capul susținînd bolta cerească, în așa fel încît ele să nu se mai poată apropia și reunii. Mai mult, Pangu însuși a început să crească cu un zang pe zi. Concomitent cu creșterea în înălțime a lui Pangu, sporea și distanța dintre Cer și Pămînt, deoarece eroul împingea cu brațele în sus, iar tălpile sale erau zdravăn proptite pe sol. Această acțiune a durat 18.000 de ani, așa încît, în final, Cerul s­a depărtat de Pămînt la 90.000 de li (cca 45.000 km), iar Pangu s­a transformat într­un gigant ajuns la capătul puterilor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Ioana a îngerilor a vrut cu orice preţ să­1 cunoască pe seducătorul preot... şi imaginaţia o tulbura deja. Se gîndea numai la el, după cum mărturisea în autobiografia ei. Dar el a refuzat să devină confesorul comunităţii, refuz pe care stareţa l­a primit foarte rău. La acea dată, intrase într­o stare completă de anemie, cu halucinaţii, vedea strigoi şi, mai ales, avea visele bîntuite de Grandier care, spunea măicuţa, insista pe lîngă ea cu atenţiile lui amoroase.

Stareţa a supus atunci întreaga comunitate unui post strict şi unei discipline severe ca să alunge aceste imagini impudice. Înţelegem foarte bine că acest regim alimenta şi mai mult fantasmele şi, în curînd, alte cîteva călugăriţe au mărturisit că sînt, şi ele, supuse acestor tentaţii. Atunci a fost pronunţat numele Satanei. Se găsise explicaţia pentru comportamentele cele mai ilogice. Ioana îngerilor şi călugăriţele sale erau posedate. Au început exorcismele, iar martorii au putut să asiste la acel spectacol nemaivăzut al călugăriţelor cuprinse de puternice crize convulsive. Zvîrcoliri, convulsii, delir: curată isterie. Dar, în acea epocă, termenul era încă necunoscut şi toţi credeau că e vorba de diavol. Urbain Grandier a fost acuzat că a făcut farmece mînăstirii. În acest timp, părinţii îşi retrăgeau fetele de la mînăstirea ursulinelor, ameninţată astfel cu căderea în sărăcie... Stareţa a inventat tot ce­a putut ca să­i aducă pe curioşi, iar convulsiile isterice au continuat şi mai şi. A început un proces. Urbain Grandier, nevinovat, nu a putut totuşi să se apere împotriva posedatelor. A fost supus la cazne, s­a ales cu picioarele strivite cu lovituri de ciocan şi a sfîrşit ars pe rug.

Dar asta nu a potolit „posedarea“ stareţei. Într­o noapte, povestea ea, i­a apărut demonul şi i s­a sugerat că e însărcinată. Scandalul a ajuns pînă la Richelieu... care nu credea deloc asta! „Posedata“ a avut atunci o idee pe care a calificat­o chiar ea drept diabolică: să­şi opereze pîntecele ca să scoată copilul. Scena s­a terminat cu o criză violentă, din fericire fără vărsare de sînge.

(va urma)

hÉLÈnE rEnArD

LECTURI LA

La cîrciuma lui nea Valache

În toate scrierile epice și dramatice, de mai mică sau mai mare întindere, personalitatea eroului principal se conturează și se susține prin caracterizarea directă, făcută de autor (,,Fost­au Ștefan­Vodă un om nu mare la statu, dar mînios și degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat ...’’ ­ Miron Costin), dar și prin autocaracterizare: ,,Țineți minte cuvintele lui Ștefan care v­a fost baci pînă la adînci bătrînețe...’’. În egală măsură, și vorbirea indirectă duce la același rezultat. Acum intră în joc decorurile și costumele, limbajul, obiceiurile, tradițiile și celelalte elemente de natură antropologică. Precum și personajele secundare și chiar cele episodice. Să nu ne înfigem, pentru exemplificare, la un roman­fluviu, cum ar fi ,,Frații Jderi’’, cu sute de personaje gravitînd în jurul lui Ștefan cel Mare, ci să alegem o scriere de mai mică întindere, cum ar fi ,,Baltagul”, după unii, un roman mai mititel, după alții, o nuvelă ceva mai întinsă. Sau chiar, dacă­l avem la îndemînă, mini­romanul ,,Eternitate locală’’, de Eugen Seceleanu. La prima vedere, eroul principal din ,,Baltagul’’ este Vitoria Lipan, o munteancă de la apa Tarcăului, care, după o lungă așteptare, se hotărăște să plece în căutarea soțului și să­l aducă acasă, viu sau mort. După alte păreri, această întîietate îi revine lui Nichifor Lipan, soțul țărăncii, deși omul lipsește fizic din narațiune, despre el doar povestindu­se ce­a mai rămas în amintirea celor care l­au cunoscut, personaje secundare sau doar erpisodice ­ Bogza și Cuțui, tovarășii lui de ciobănie, și, în final, dovediți ca asasini ai omului, fiul Gheorghiță, domnul David, negustorul evreu, domnul subprefect.

Și în lumea filmului, cu scenariul făcut după o scriere celebră, funcționează aceeași lege. Și de multe ori, un personaj secundar este atît de bine lucrat, prin măiestria scenaristului și jocul actoricesc, încît se ridică la nivelul protagoniștilor, ba chiar îi depășește. Cum este cazul cu bătrînica aceea inteligentă și simpatică din filmul american ,,Aeroportul’’ (1970), pasager clandestin într­o cursă transatlantică, de zici că ar fi coborît din romanele polițiste ale celebrei Agatha Christie, pentru care actrița Helen Hayes a primit Oscarul pentru un rol secundar.

După gustul meu, la noi, producția care a impus o actriță într­un rol secundar, s­a numit ,,Un bulgăre de humă’’ (1989), în regia lui Nicolae Mărgineanu. Filmul, dedicat marilor scriitori Eminescu și Ion Creangă, prieteni nedespărțiți, după un scenariu scris de Nicolae Mărgineanu și Mircea Radu Iacoban, a scos­o în evidență pe debutanta Mioara Ifrim care a primit un importat premiu național pentru splendida întruchipare a Tincuței Vartic, țiitoarea lui Creangă.

Și romanul ,,Moromeții’’ se supune aceleași reguli. Ilie Moromete se reliefează încetul cu încetul și numai în contact cu personajele secundare sau chiar episodice. Familia ­ Catrina, băieții Paraschiv, Nilă, Achim și Niculae, fetele Tita și Ilinca. Prietenii ­ Cocoșilă, Țugurlan, Dumitru lui Nae, Iocan, Scămosu și alții. Realizînd prima parte a filmului său (1987), inspirat din capodopera lui Marin Preda, regizorul Stere Gulea a ținut cont de acest aspect și a izbutit o creație de răsunet, chiar dacă se vedea că marele actor Victor Rebengiuc se străduise, dar nu îndeajuns, întrucît Moromete al lui nu era țăran, ci altcineva care se străduia să facă pe țăranul.

Din păcate pentru el, nici în partea a doua a ,,Moromeților’’ (2018), Stere Gulea nu l­a nimerit pe Ilie Moromete în persoana lui Horațiu Mălăele, mai mult

actor de comedie, nicidecum un artist capabil să creeze un personaj tragic. Fiindcă asta este Ilie Moromete, un personaj tragic, care își pierde dragostea băieților, deși îi iubise foarte mult și îi dorise în jurul lui în ultima clipă. Tot la fel este și intelectualul Ioanide, absorbit doar de profesia sa, și care crezuse că doar asigurîndu­le copiilor lui existența, a făcut totul. Nu făcuse, căci asmenea lui Manole, arhitectul Ioanide a plătit scump arta sa cu viața copiilor care, scăpați de sub control, intraseră în mișcarea legionară și muriseră împușcați. Situația că e provincial, dacă nu chiar un țăran autentic, nu l­a ajutat prea mult pe Horațiu Mălăele.

hainele de pe ei și se cățelăresc pe unde apucă ­ în lift, la birou, pe o masă în bucătărie, în vreun tufiș. În plus, Marioara lui Fîntînă, căci ea apare în această scenă, nu Ileana, abia intrată în coverga de la vie, își dă jos chiloții, scenă neverosimilă, căci, pînă acum vreo 5060 de ani, țărăncile române nu purtau chiloți, după cum țăranii purtau izmene pe sub pantaloni, chiar și vara.

Dar, în opinia mea, personajul secundar cel mai izbutit din ,,Moromeții’’, vol. II, este nea Valache, cîrciumarul de la Siliștea, pe care, din păcate, în partea a două a filmului, echipa de filmare abia dacă l­a băgat în seamă, situație care ar putea explica succesul lui scăzut la public. Este greu de înțeles această atitudine cîtă vreme, la fel ca Ileana, și Marioara, în finalul cărții, are parte, în sfîrșit, de o scenă fierbinte cu Niculae, pe care însă, inexplicabil, Stere Gulea o trecuse cu vederea.

Un alt personaj, chiar episodic, în contact cu care Ilie Moromete se reliefează în roman, este acel flăcău din vol. I, care doar trece prin cadru, hai noroc, măi nea!, dîndu­i prilejul lui Moromete să schimbe vorba, dezvăluindu­și o parte din tenebrele sufletului său întortocheat, în ciuda lui Bălosu care dorea să discute despre un teren din curtea lui Moromete, dar acela era terenul Guichii, și Moromete nu putea să i­l vîndă. Îl dau dracului de om, care tu una îl întrebi, și el îți răspunde altceva, explodează Bălosu, dar las’ că vii tu la ușa mea cînd o porni Jupuitu cu foncierea, să­ți dau bani...

Pe lîngă mai vechii prieteni ­ Țugurlan și Cocoșilă (Dumitru lui Nae, Iocan și Guica murisera), băieții fugiseră la București, Catrina și copiii rămași acasă ­ în volumul II, mai apar și alți consăteni. Cum ar fi: Isosică, Bilă, Zdroncan, Mantaroșie, Ouăbei (liberali ,,vopsiți’’ în comuniști), Adam Fîntînă (comunist devotat cauzei partidului) ticăloasa de Ciulca, muierea lui Isosică, și mulți alții. De mulți ce sînt, cei mai importanți dintre ei sînt tratați în fugă și, inexplicabil, filmați în semiobscuritate, că nu li se văd prea bine chipurile.

Din păcate, Stere Gulea le­a ratat și pe cele două mari iubiri ale lui Niculae: Ileana, fata lui Costică Roșu, și Marioara Fîntînă. Ileana aceasta, mai înainte, se ținuse cu un băiat frumos, unul Chiran. Mă­sa o știa pe fată rea de muscă și, de frica lui Chiran, o ținea închisă în curte. Stai, mamă, că stăm și noi de vorbă, altceva nu facem, o liniștea fata pe mă­sa. Uite, nu ies din curte. Dar, de fapt, tuta dracului și­o trăgea prin ulucile gardului cu flăcăul ăla, ,,Napi îți dau prin gard“, cum era odată un joc de cuvinte. Ce scene sexi ar fi ieșit din cîteva imagini în clar­obscur cu cei doi, mai ceva decît reușesc americanii în filmele lor! Pe urmă, Ileana asta l­a invitat pe Niculae în coverga familiei, să facă și să dreagă împreună, ziua­n amiaza mare, unde l­a și dezvirginat. La sfîrșit, cînd Niculae venise în Siliștea să supravegheze campania agricolă de vară, Ileana l­a invitat iarăși la o partidă amoroasă cu complicitatea unei prietene, deși era acum măritată și avea copii acasă, dar treaba nu s­a mai făcut. Ce­i drept, e drept: o bucățică din scena aceasta a reprodus­o Stere Gulea, dar sub forma unui kitsch cum nu mai vezi decît la americani, cînd protagoniștii, apucați de năbădăi, perechi­perechi, femei sau bărbați, își rup

Cîrciumarul Valache apare ca un personaj conturat solid și cu un destin tragic, amintind de eroii tragediilor grecești și ai Renașterii. El își hrănește familia cu ce cîștigă de pe urma cîrciumii, amplasată chiar în fața primăriei, și a unei grădini de legume, unde îi munceau oameni plătiți cu ziua. De aceea, primarul și notarul erau nelipsiți de acolo. Deși la Valache se bea și se mînca bine, veneau totuși puțini mușterii, cauza fiind primarul și notarul care jucau table cu Valache pe mîncare și băutură. Și cum bietul om pierdea mereu, hoții ăia mai mult speriau oamenii cu prezența lor. Valache, un om de o construcție sufletească simplă, era bucuros că autoritățile satului îl onorau cu prezența lor. Și asta se întîmpla doar pentru că primarii de altădată nu aveau atîta treabă ca sub comuniști. Înregistrau doar vreo naștere sau vînzarea vitelor. Mulți îl credeau sărit de pe fix sau doar prostovan, dar el părea coborît din Cărțile Sfinte, croit să­și iubească semenii și să­i ajute la nevoie. Satul rîdea de el: ,,Valache nu face rău la nimeni’’, dar el nu se supăra. Într­un fel, Valache semăna cu Nenea Iancu care dăduse faliment cu cele cîteva berării ale sale, pline mai ales cu prieteni care nu­și plăteau consumația.

Dar Valache mai avea o dificultate din care i s­a tras și moartea. El îi respecta cel mai mult pe primar și pe notar, pentru că stăteau ani la rînd în funcție. Nu ca sub comuniști, precum Gae sau Terente, niște sărăntoci, pe care nu­i lua nimeni în seamă. Sau cum s­a întîmplat cu Nae Cismaru, numit, într­o dimineață, primar de către un activist venit la Siliștea cu motocicleta, și destituit, peste cîteva ore, de un altul. Și cum, bă Nae, l­a întrebat cineva, n­apucași să semnezi și tu o hîrtie și să pui ștampila, să rămînă? N­apucai, bă, că taman cînd luai tocul, a intrat altul peste mine, dă­l încoa, zice, să nu obosești și să te doară capul pe urmă...

Revenind la Valache, totul i s­a tras de la Gae, văcarul satului, care, ajuns președinte sub comuniști, a intrat, într­o seară, peste bietul om în casă, care abia se așezase la masă cu muierea și copiii, și l­a amenințat cu ciomagul că de ce nu­ți plătești, bă, impozitele, cristoșii mă­tii de chiabur! Atunci Valache i­a arătat chitanțele cum că­și achitase toate datoriile. Dar Gae, care nu știa carte, i­a aruncat hîrtiile și l­a arestat. La judecată, Valache i­a arătat și judecătorului chitanțele sale. Dar judecătorul, alt idiot, n­a vrut să se uite pe ele, că ce­mi vii, bă, cu gioarsele tale, și i­a dat 16 luni de pușcărie nevinovat. Și din ziua cînd s­a întors acasă și pînă a murit, timp de 1 an și ceva, bietul nea Valache a tot ținut­o într­un protest, hotărînd să nu mai vorbească cu nimeni. Cum, țațo, au întrebat­o muierile pe nevastăsa, nu mai vorbește neam? Poate e bolnav, de ce nu te­ai dus cu el la doctor? Nu e, că înțelege ce­i spui, dar nu mai vrea să vorbească cu nimeni. Stă în bătătură, face treabă, dar nu vorbește cu nimeni.

Bună­ziua, nea Valache, ce mai faci?, l­a salutat într­o zi Niculae. Dar bătrînul nu i­a răspuns. Venise cu vaca de la cîmp, o băgă în curte și se pierdu în fundul grădinii. Cîrciuma o închisese de cîțiva ani. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Legendele Cavarnei

Vom poposi în Cavarna (azi Каварна) – un mic orășel situat la 15 km de Balcic. Istoria zbuciumată a Cavarnei se întinde pe durata a cîtorva secole: pînă în anul 1320 a făcut parte din Țaratul Vlaho­Bulgar, fiind menționată în cronici existența aici a unei mitropolii. Ocupată de turci în anul 1388, Cavarna – ca, de altfel, întreg Cadrilaterul – a fost reintegrată în scurt timp Țării Românești. În perioada 1417 – 1913 localitatea a aparținut Imperiului Otoman iar între anii 1913 şi 1940 a făcut parte din România.

Un decor biblic scăldat de apele Mării Negre

„Situată pe faleza de piatră, cu straturi de granit și pămînt ce formează largi terase, cu asinii cuminți care pasc iarba uscată de soare, cu tătăroaicele în șalvari roșii ce vin să­și adape caprele la izvor, Cavarna se prezintă ca un decor biblic în liniștea unui început de lume, ce se scaldă în talazurile neostenite ale Mării Negre.

Pe locul acesta de basm, în crepusculul care însîngerează un decor de lume din vis, toate legendele devin realități și participă la viața personagiilor de legendă, ca la existența unor prieteni uitați de demult. De aceea la Cavarna trăiești legenda și farmecul acestor povestiri care rămîn multă vreme în tine, ca parfumul unei flori cu petalele presate între filele unui volum de versuri. Nu e loc din Cavarna care să nu aibă legenda sa. Povești orientale din 1001 de nopți, povești balcanice cu tîlhari și răzbunări, duioase povești românești, totul e amestecat aici”.

Vă invităm așadar să vă lăsați vrăjiți de farmecul a două frumoase povești ale Cavarnei, citite în articolul „Legendele Cavarnei” (din păcate nesemnat) publicat în numărul din 17 august 1938 al revistei „Ilustraţiunea Română”.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (4)

Ciuma lui Iustinian (4)

Aşa cum avea să se întîmple adeseori, caravanele sau corăbiile au răspîndit boala de­a lungul rutelor comerciale. Constantinopolul importa cantităţi imense de cereale, majoritatea din Egipt, iar pe corăbii au venit probabil şi şobolanii care au adus boala în oraş în primăvara anului 542, cînd Procopiu se afla acolo.

După cum scria acest învăţat, boala a fost precedată de ,,apariţia unor fiinţe supranaturale ce luau înfăţişare omenească”, care păreau să­i lovească pe toţi cei ce le ieşeau în cale, facîndu­i să se îmbolnăvească. Nici dacă rosteai „cel mai sfînt dintre nume” nu erai ferit de boală. Cei care nu fuseseră doborîţi încă respingeau cererile de ajutor ale prietenilor şi ale celor dragi care se îmbolnăviseră. În schimb, „se închideau în camerele lor şi se prefăceau că nu aud, deşi uşile mai că le erau dărîmate din pricina loviturilor, temîndu­se, desigur, că cel care îi striga era unul dintre acei demoni”. Dar nu toţi cei doborîţi de boală se întîlniseră cu unul dintre spiritele rătăcitoare. Alţii „vedeau o nălucire în vis” sau auzeau o voce „care le prevestea că le fusese scris să se numere printre cei ce aveau să moară”.

Victimele erau „apucate deodată de febră”, dar la început aceasta era destul de „slabă”, aşa că nici doctorii, nici pacienţii nu se gîndeau, de obicei, că ar fi avut motive serioase de îngrijorare. Şi totuşi, într­o zi sau două, în zona inghinală sau axilară apăreau şi mult temutele buboane. Unele victime intrau într­o comă profundă. Dacă avea cine să le poarte de grijă, „mîncau fără a se trezi”, dar cei abandonaţi „mureau pur şi simplu fiindcă nu se hrăneau deloc”. Alţii începeau să delireze şi puteau chiar să fugă urlînd afară din case,

Legenda Văii Cișmelelor

„Pitoreasca vale a cișmelelor are una din cele mai frumoase legende. Aici, unde sînt cîteva izvoare a căror apă e de o calitate mult superioară celorlalte izvoare din regiune, vin localnicii să se aprovizioneze. Aici se țes idilele și tot aici se comentează noile cancanuri ale orășelului.

Legenda spune că pe acest loc a trăit un bătrîn pustnic creștin, în bună vecinătate cu un hoge otoman. Amîndoi bătrînii, deși se onorau reciproc, doreau fiecare în parte să dovedească celuilalt superioritatea credinței sale. Într­una din zile, în cursul unei discuții mai aprinse, cei doi credincioși s­au decis să­și încerce puterea credinței lor. Cunoscînd stîncile sterpe pe care se aflau, ei au hotărît ca rugîndu­se fiecare lui Dumnezeu după ritualul său, să obție să izvorască apă limpede din imensele stînci de granit. Zile și nopți de­a rîndul s­au rugat cei doi credincioși și au pus atîta căldură în ruga lor, încît în cele din urmă, Dumnezeu s­a înduioșat și a făcut un semn. În aceeași clipă stînca s­a desfăcut în două locuri în valea în care se rugau cei doi pustnici și au țîșnit două izvoare de apă limpede cum e cristalul. Atunci, creştinul şi mahomedanul și­au dat seama că voința lui Dumnezeu e numai una și nu și­au mai disputat fiecare Stăpînul, fiindcă era unu și aceeași persoană”.

Privirea se pierde pînă departe spre stîncile Caliacrei, și liniștea ruptă doar de murmurul furios al valurilor ce se spulberă de stînci dă decorul și ambianța necesară pentru visare. Locul acesta are și el legenda lui.

Poarta celor șapte fecioare

„Poarta celor șapte fecioare este o imensă crăpătură în stîncile ce leagă pe malul mării Cavarna de Balcic. Pe aici e o priveliște unică. La o înălțime amețitoare se află «poarta» și jos fierbe marea, prinsă între stînci.

crezînd că cineva venea să­i omoare. Celor care nici nu intraseră în comă şi nici nu aveau halucinaţii, ganglionii inflamaţi le provocau un chin înfiorător, iar ei mureau cînd „nu mai erau în stare să îndure durerea”. Uneori, buboanele se spărgeau şi bolnavul supravieţuia, deşi capacitatea de a vorbi îi putea fi afectată „şi pentru restul vieţii fie gîngăvea, fie vorbea fără noimă”.

Apropierea de victime nu părea să sporească riscul de a contracta boala. Într­adevăr, Procopiu scria că unii oameni „acceptau din tot sufletul moartea, fiindcă­şi pierduseră toţi copiii şi rudele şi astfel stăteau nas în nas cu cei bolnavi, dar tot nu se molipseau”. Pronosticurile medicilor s­au dovedit teribil de inexacte: „Cei mai străluciţi medici le­au prezis multora că vor muri, iar aceştia au scăpat cu totul de suferinţă la scurt timp după aceea, şi au declarat că mulţi vor fi salvaţi, iar acestora le­a fost sortit să fie seceraţi de boală aproape imediat”. Nici nu ştiau ce tratament să recomande, întrucît ce îi ajuta pe unii le făcea rău altora. Pe scurt, „oamenii nu au descoperit nici o cale de a se salva”. Deşi nimeni nu ştia acest lucru pe atunci, ciuma bubonică era transmisă de puricii şobolanilor negri, care pot trăi şi pe alte rozătoare. Uneori, puricii se îmbolnăvesc, iar sistemul lor digestiv se blochează din cauza înmulţirii bacteriilor ce provoacă ciumă şi a sîngelui închegat. Cînd începe să flămînzească, puricele sare pe altă gazdă potenţială, încercînd să­şi astîmpere foamea, dar avînd intestinele înfundate, nimic nu­i merge, aşa că sare de la o gazdă la alta, răspîndind bacilii pe măsură ce înaintează. Boala poate lua trei forme: forma bubonică, ce ucidea cam şapte din zece persoane contaminate; forma pulmonară, în care bacilii ciumei se localizau la nivelul plămînilor şi care ucidea nouă din zece bolnavi; şi forma septicemică, în care bacilii atacau sîngele şi care îi ucidea practic pe toţi cei infectaţi. În timp ce ciuma bubonică trebuie să fie transmisă de puricii şobolanilor negri, forma pulmonară se poate răspîndi pe calea aerului în mod direct, de la o persoană la alta, iar în cazul celei septicemice, în sînge

Se spune că în urmă cu niște sute de ani, pe meleagurile acestea au năvălit păgînii, care au distrus totul în calea lor. Cînd păgînii s­au apropiat de sat, șapte fecioare, cunoscînd soarta ce le aștepta dacă ar fi căzut în mîinile păgînilor, au preferat să moară. De aceea au venit pe acest loc legîndu­și cosițele una de alta și s­au aruncat îmbrățișate în mare. Localnicii spun că, în nopțile cu lună, de pe stîncile pe care și­au zdrobit trupurile cele șapte fecioare, se ridică tînguirea lor, pentru soarta nemiloasă ce le­a secerat viețile triste. Chiar Tewfic, cofetarul care umblă toată ziua prin tîrg cu tablaua lui cu zaharicale, spune că într­o noapte a văzut ridicîndu­se, la poarta celor șapte fecioare, șapte fantome albe spre cerul plin de stele al lunei august. De atunci e el atît de norocos și nevasta îi naște numai băieți, unul mai voinic decît altul”. DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

sînt atît de mulţi barili; încît puricii comuni pot ajunge să transmită boala mai departe. Toate cele trei forme de boală au fost prezente, probabil, la Constantinopol, cea bubonică fiind cea mai răspîndită.

Conform spuselor lui Procopiu, boala a făcut ravagii în oraş timp de patru luni, făcînd cîte 10.000 de victime zilnic, în timp ce „deruta şi haosul deveniseră atotputernice pretutindeni“. Morţii, fie că fuseseră bogaţi sau săraci, puteau să zacă zile în şir fără a fi îngropaţi. Un alt martor ocular, istoricul Ioan din Efes, scria: „Mînia lui Dumnezeu... i­a călcat în picioare şi i­a zdrobit pe localnici ca pe strugurii tescuiţi. Însuşi Iustinian s­a îmbolnăvit, avînd «o umflătură la vintre», dar s­a vindecat. Cînd toate mormintele s­au umplut, supravieţuitorii au săpat şanţuri, dar nici aşa nu puteau ţine pasul cu numărul morţilor, aşa că se urcau în turnurile fortificate din apropierea Cornului de Aur «şi, dărîmînd acoperişurile, aruncau acolo trupurile în deplină neorînduială», apoi astupau spărturile. Pentru că atît de mulţi oameni mureau, ritualurile de îngropăciune au fost uitate, şi «era de ajuns dacă cineva căra pe umeri trupul unui mort pînă în locurile unde oraşul se învecina cu marea şi îl arunca în valuri». Ioan spunea că mii de cadavre ce urmau să fie azvîrlite zăceau îngrămădite pe plajă „precum gunoaiele purtate de rîurile cele mari“. Autorităţile au încercat să ţină evidenţa morţilor pînă ce au ajuns la 230.000, cînd, „văzînd că erau fără de număr, s­au lăsat păgubaşe“. Au încercat de asemenea să păstreze o anumită normalitate, în care slujbele din biserici şi reprezentaţiile publice de divertisment continuau, iar demnitarii străini erau primiţi cu toate onorurile cuvenite, dar victimele cădeau moarte pe stradă: „în unele locuri, pe cînd stăteau de vorbă, uitîndu­se unul la altul, oamenii se clătinau şi cădeau“. La piaţă, în timp ce „stăteau de vorbă ori numărau banii, ici şi colo fie muşteriul, fie negustorul îşi dădeau sufletul pe loc“. (va urma)

JOHN WITHINGTON

Cartea de aur a Istoriei

România anilor 1920 în însemnările unui colonel englez (I)

(urmare din pag. 1)

După vizita în „nefericita” Austrie, C. Repington ajunge la Budapesta în aprilie 1921. Acolo se întîlneşte cu membrii legaţiei engleze, are întrevederi cu ataşatul militar al Italiei şi solicită primirea la contele Albert Apponyi (1846 ­ 1933), preşedintele Partidului Naţional Maghiar, însă acesta era plecat din capitală. De menţionat că A. Apponyi a dus o politică de maghiarizare forţată a românilor, iar în calitate de delegat la Conferinţa de la Trianon (1920) s­a împotrivit acerb la revenirea Transilvaniei la România. El a fost cel care a susţinut restaurarea dinastiei habsburgice. Colonelul ia cunoştiinţă de criza de cabinet care avea să se producă în acele zile, încheiată cu instalarea ca şef al guvernului a contelui Ștefan Bethlen, descendent dintr­o veche familie de nobili şi principi unguri de la 1500. Interlocutorii budapesteni îl informează că, în urma împărţirilor teritoriale, Ungaria pierduse aproape 50% din populaţie, în principal de religie protestantă; ungurii se mai plîngeau şi de tratamentul „inuman” la care erau supuşi maghiarii din Transilvania, de către autorităţile româneşti, situaţia fiind, în opinia lor, asemănătoare cu o prezumtivă plasare de mexicani peste două milioane de americani. Din aceste motive, spune Repington, ungurii îi urăsc de moarte pe români, ei fiind astfel dispuşi să intre în orice combinaţie politică internaţională numai pentru a­şi reface regatul cu un monarh în fruntea statului.

Repington se pune în temă cu conţinutul presei maghiare, complet negativ la adresa României, ţară prezentată ca fiind dominată de corupţie, lipsită de capacitatea de administrare nici măcar a noilor teritorii dobîndite, cu imense bogăţii naturale, păduri, cursuri de apă, cîmpii întinse şi roditoare, zăcăminte miniere etc.

Primit de contele Iuliu Andrassi, „o figură interesantă”, constată regretul acestuia că Anglia, vechea sa simpatie, a renunţat la principiile care­i dominau politica externă, semnînd „un act de injustiţie”, cum a fost Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), alături de Franţa, Rusia ţaristă şi SUA, tratat care consfinţea noile graniţe ale Ungariei cu statele vecine, în speţă şi cu România, ţară care se întregea astfel cu Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul.

Iuliu Andrassi era un urmaş al lui Gyula Andrassi, fost prim­ministru al Ungariei şi ministru de externe, care a contribuit la crearea statului dualist Austro­Ungar în 1867, cînd Ungaria a devenit regat în cadrul Imperiului Habsburgic. Din 1920 şi pînă în 1944, regent al Ungariei a fost Miklos Horthy (1869­1957), amiral, adept înfocat al restaurării dinastiei habsburgice, dictator fascist,

susţinător aprig al iredentismul maghiar. În 1944, Horthy s­a refugiat în Portugalia, unde a murit la vîrsta de 89 de ani.

* * *

Servind prînzul cu ministrul (şeful legaţiei) României la Budapesta, care era însoţit de ataşatul militar, colonelul Repington a reţinut, fapt anecdotic, că diplomaţii români nu aveau locuinţe corespunzătoare rangului lor. În casa cumpărată nu se puteau muta deoarece chiriaşul refuza să plece, prevalîndu­se de prevederile legale favorabile chiriaşilor. În discuţii a reieşit ura nutrită de unguri faţă de români, odată cu înlăturarea regimului Bela Kun, cînd „trupele de ocupaţie” române i­ar fi tratat în maniera în care nemţii i­au tratat pe români în Primul Război Mondial, prădîndu­le aproape totul. Bela Kun (1886­1939), fost prizonier în Rusia, devenit membru al Partidului comunist, a fost trimis de ruşi, în 1918, să creeze Partidul comunist ungar, context în care în noiembrie este proclamată Republica ungară, care capătă denumirea de Republica Socialistă Ungară după tipicul regimului inspirat de Lenin.

distrugerile suferite de populaţie în timpul ostilităţilor, despre nevoile şi dificultăţile întîmpinate cu refacerea transporturilor feroviare şi continua ostilitatea din partea ungurilor, care îi priveau pe români ca fiind o rasă inferioară.

* * *

Colonelul Repington ajunge cu trenul în România la 15 iulie 1921, într­o zi de miercuri. Plecat din Budapesta la orele 8 ale dimineţii, intră în ţară prin punctul de frontieră de la Curtici la orele 3.30 după amiaza. Pe timpul călătoriei, el observă că grînele erau în mare parte secerate şi strînse în clăi. Mai deduce că recoltarea se făcea în mare parte cu secera, fără să existe urmă de maşini agricole. Pămîntul se lucra pe loturi şi parcele reduse, ceea ce demonstra existenţa micii proprietăţi ţărăneşti, fapt care nu putea duce la obţinerea unor recolte mai mari care să asigure un volum sporit de grîne la export.

Republica Socialistă Ungară, slujită de Bela Kun în calitate de comisar pentru afaceri externe, a funcţionat numai 133 de zile, aceasta fiind curmată de către forţe interne şi intervenţia militară din afară. El şi­a găsit refugiul în Austria, de unde a ajuns în Rusia. Ataşatului militar român i s­a spus că este urmărit permanent de trei agenţi secreţi în toate mişcările sale, iar din Germania continua să iasă armament şi echipament pentru dotarea armatei maghiare.

Primit de ministrul ungar de finanţe Hegedus, Repington a notat „furia” acestuia pe România, ale cărei autorităţi îngrădeau legăturile maghiarilor din Transilvania cu rudele lor din Ungaria, mulţi dintre cei aflaţi „sub ocupaţie românească” nemaiputînd îndura „cruzimile şi corupţia” din partea autorităţilor locale româneşti. Subliniind că ungurii sînt singura rasă trăitoare între slavi, nemţi şi latini (români), Hegedus şi­a exprimat speranţa că Anglia va acţiona pentru protejarea lor.

Ajuns la Paris pentru a participa la Comisia interaliată de aplicare a sancţiunilor de război, Repington se întîlneşte cu reprezentantul României, prinţul Ghica, care îi vorbeşte în detaliu despre

Parcurge Transilvania în timpul nopţii, iar în zori trece lanțurile muntoase pe la Predeal. Munţii îi par maiestuoşi, cînd împăduriţi, cînd golaşi, cu multitudine de arbuşti şi flori sălbatice presărate prin văi şi poieni. Pîraiele curgeau învolburate şi zgomotoase, semn că plouase recent. Trece prin Sinaia, iar la prînz ajunge la Bucureşti. La gară este aşteptat de maşina trimisă de Millington Drake de la Legaţia britanicilor, care îl cazează într­o casă pe care o găsea mult mai confortabilă decît cazarea la hotel. Prin Direcţia de protocol din Ministerul afacerilor străine, lui Charles Repington i­au fost programate toate vizitele la autorităţile la care solicitase întrevederi.

Prima întîlnire a avut­o cu Take­Dumitru Ionescu (1858 ­ 1922), prim­ministru, la locuinţa acestuia. Tocmai atunci fusese publicat textul Tratatului cu Iugoslavia, în care erau cuprinse prevederi referitoare la Ungaria şi Bulgaria. Discuţia s­a referit la tratat, la plîngerile maghiarilor din Transilvania, la Austria, la intrigile primului ministru bulgar, Aleksandr Stamboliiski, la problemele Rusiei, la liberalizarea comerţului în Europa răsăriteană, la legile agrare din România etc. Textul tratatului era destul de clar, însă Convenţia militară care descindea din el nu devenea publică, urmînd, se pare, precedentul intervenit între Franţa şi Belgia, în chestiunile militare. Stamboliiski (1879 ­ 1923), lider al Partidului ţărănesc liberal agrar, înfăptuise reforma

agrară, dar în 1923, pe cînd avea 44 de ani, a fost răsturnat de dictatura militară şi asasinat. Bulgaria, ţară învinsă în Primul Război Mondial, semnase la Neuilly­sur­Seine Tratatul de pace prin care pierdea Tracia apuseană în favoarea Greciei. Principat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Bulgaria îşi proclamase independenţa în 1908, cu statut de monarhie, avîndu­l ca ţar pe prinţul german Ferdinand de Saxa­Coburg, cu apropiere de Germania şi Austro­Ungaria.

Înfrîntă în Primul Război Balcanic (iunie ­ august 1913), Bulgaria mai pierdea nordul Macedoniei în favoarea Serbiei şi Greciei, dar şi sudul Dobrogei –Cadrilaterul, cedat României.

Take Ionescu s­a arătat foarte neîncrezător în atitudinea lui Stamboliiski pentru că acesta a încercat să intre în legătură directă cu România şi Iugoslavia, fapt ce nu i­a reuşit, dar s­a îndreptat către Kemal Mustafa Atatürk în speranţa că acesta se va lăsa atras în intriga lui. Demnitarul bulgar, exagerat de fălos, l­a linguşit pe Take Ionescu atît de mult, trimiţîndu­i săptămînal scrisori pentru a­l determina să conteste Tratatul de la Neuilly. Stamboliiski l­a înfruntat chiar şi pe propriul rege, Ferdinand de Saxa­Coburg, spunîndu­i că s­ar putea să­şi piardă coroana, la care monarhul i­a replicat că şi el ar putea să­şi piardă ce poartă pe umeri. Pentru ieşirile sale, Stamboliiski a fost supus judecăţii şi condamnat la 2 ani și 5 luni de închisoare. Take Ionescu s­a numărat printre iniţiatorii Micii Antante, convenită de România cu Cehoslovacia şi Iugoslavia în scopul menţinerii status­quo­ului creat în Europa centrală şi în Peninsula balcanică, în urma tratativelor de pace de la Saint­Germain (1919), Neuilly (1919) şi Trianon (1920). Take Ionescu avea în agenda de lucru demersul primit de la preoţii unitarieni din Transilvania, biserică protestantă fondată în anii 1500, potrivnică bisericii de la Roma. Unitarienii nu recunosc Trinitatea: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh (spiritul), ci numai pe Dumnezeu Tatăl.

discuţiile purtîndu­se pe marginea politicii duplicitare duse de Bulgaria precum şi a renaşterii sentimentului slav la popoarele din jur. România, ţară latină, se simțea la rîndul ei izolată în marea de lume slavă pe de o parte şi ungurimea pe cealaltă parte.

Ca adept ferm al Micii Antante, Take Ionescu regreta poziţia Angliei în problema reparaţiilor de război, România figurînd numai cu un procent din cele peste 132 de miliarde mărci­aur pe care urma să le achite Germania, conform celor stabilite de Anglia, Franţa, Rusia şi SUA în iulie 1920, la Conferinţa de la Spa – Belgia. Tot primul ministru excludea intervenţia României în conflictul greco­turc care a dus la expulzarea din Anatolia a unui număr de 1,5 milioane de greci. Dar în cazul unei intervenţii din partea Bulgariei, România urma să acţioneze prompt pentru a anihila elanul Sofiei, primul ministru avînd ,,mînă liberă” din partea regelui. A mai menţionat că

Oaspetele englez a insistat ca primul ministru să le răspundă unitarienilor, însă i s­a replicat că materialul era plin de inexactităţi şi, în plus, pentru România era greu să rezolve totul dintr­o dată. Manifestîndu­se sarcastic faţă de acordul comercial încheiat între Marea Britanie și Rusia, Take Ionescu a fost lămurit de interlocutor că acordul respectiv nu mai producea efecte, ambele părţi nemaiavînd nici o iniţiativă. În ce­l priveşte, statul român avea frontiera închisă cu Rusia şi nu se ştia nimic despre situaţia de acolo. În legătură cu liberalizarea schimburilor comerciale în Europa de Est, i s­a răspuns că nu se întrevede ca acest lucru să devină factibil curînd, în contrast cu ideile ministrului de externe cehoslovac, Eduard Beneş (1884 ­ 1948), mai tîrziu preşedinte al republicii, semnatar al Micii Antante. La chestiunea legată de despăgubirea marilor moşieri prin reducerea suprafeţei acestora, ca urmare a aplicării legii reformei agrare, C. Repington a fost lămurit că plăţile se vor întinde pe o perioadă de 40 de ani, cu efecte nedorite, dar, în schimb, împărţirea pămîntului era o necesitate socială stringentă, oamenii fiind deja puşi în posesia terenurilor în baza unui decret adoptat înainte ca legea să fi trecut prin parlament.

Fiecare din cele trei ţinuturi româneşti: vechiul regat, Transilvania şi Basarabia ­ Bucovina avea propriile legi agrare, care, prin specificul lor, vor asigura unitatea şi liniștea în noua Românie Mare. Pe fond, reforma în domeniul agricol din 1921 a avut ca efect exproprierea a 6 milioane de ha, reprezentînd 66% din suprafaţa deţinută de moşieri. Aplicarea legii a fost tărăgănată, despăgubirile stabilite erau mari, ţăranii nu primeau credite, nu­şi puteau procura inventarul agricol necesar, iar impozitele erau apăsătoare. În asemenea condiţii, un mare număr de ţărani împroprietăriţi se vedeau ruinaţi, îşi pierdeau pămîntul primit, pămînt care ajungea din nou la marii moşieri.

Take Ionescu l­a mai primit pe englez la o cină protocolară la care au mai participat: prinţul Grigore Ghica cu soţia, doamnele Fălcoianu şi Mavrocordat,

creeze tot felul de dificultăţi: în şcoli, se conduceau după indicaţiile primite de la Budapesta, respingînd orice intervenţie din partea autorităţilor româneşti. Toţi episcopii din Transilvania, ortodocşi, catolici, protestanţi, i­au jurat supunere regelui Ferdinand; mai mult, un înalt prelat maghiar, mare naţionalist, l­a asigurat pe monarh de tot respectul său, considerîndu­l ,,un mare gentilom”.

Despre memoriul preoţilor unitarieni, regele a menţionat că documentul era plin de inexactităţi şi se vedea că ei se consultau numai cu autorităţile maghiare şi nu cu cele româneşti, cum ar fi fost normal.

Ofiţerul britanic a adus în discuţie cazul baronesei Banffy, care a fost arestată şi judecată pentru manifestările extremiste, dar pînă la urmă a fost achitată. Aceasta reclamase faptul că în timpul anchetei ar fi fost bătută, fapt ce a făcut ca în apărarea ei să se ridice, în cor, autorităţile de la Londra. Regele a apreciat că baroneasa s­a manifestat ca o luptătoare, dar, după cum a fost informat, ea a fost numai îmbrîncită, nu lovită.

are în proiect crearea unei şcoli în domeniul politicii externe necesare Noii Românii, dar credea că această idee nu era deloc uşoară pentru pregătirea unor cadre tinere care să fie în ritm cu mersul vremurilor.

Mai apoi, Otto von Bismarck (1815 ­ 1898), ministru de externe în 1871 şi fost prim­ministru al Prusiei, a făcut o mare greşeală prin refuzarea formării unei astfel de școli, consecinţele fiind că politica externă germană, condusă de oameni fără pregătire, a înregistrat eşecuri după eşecuri, care au condus la dezastrul lăsat în urmă de războiul din 1914 ­ 1918.

Venind vorba despre polonezi, Take Ionescu a afirmat că politica lor externă era total ineficientă, nefiind demni de încredere, deoarece singurul lor om capabil, mareşalul J. Pilsudski, şef de stat între 1918 şi 1922, s­a retras vegetînd la Poznan. În 1922 România avea încheiată o alianţă militară cu Polonia. În cadrul întrevederii cu regele Ferdinand, monarhul a dorit să cunoască scopul vizitei colonelului la Budapesta şi conţinutul articolelor scrise cu cele constatate, la care acesta a răspuns mărturisind deschis că are o simpatie aparte pentru unguri şi că aceştia împărtăşesc aceleaşi puncte de vedere cu Londra. Menţionînd că ungurii au fost trataţi cu ostilitate de către români, Budapesta se afla totuşi pe punctul de a pune capăt activităţilor propagandistice cu privire la Transilvania şi că în acest context regele poate veni în întîmpinarea doleanţelor acestora în scopul menţinerii liniştii în zonă. Interlocutorul englez a ţinut să menţioneze exemplul lui Eduard Beneş (18841948), ministru de externe între 1918 şi 1935, şi mai apoi preşedintele Cehoslovaciei între 1935 şi 1938, care a uimit străinătatea cu gestul său de reconciliere cu ungurii. Regele a replicat că propaganda maghiară a încetat la nivelul oficialităţilor, dar ostilitatea se menţinea la nivele mai mici şi a continuat afirmînd că tratatul trebuie să fie în primul rind în mod loial acceptat, deoarece altfel s­ar ajunge la o situaţie imposibilă. Transilvaniei nu trebuia să i se acorde avantaje speciale, aceasta urmînd să se bucure ca restul regatului de aceleaşi măsuri pentru îmbunătăţirea activităţilor administrative. Ungurii continuau să

În legătură cu problema monarhiei în Europa, regele Ferdinand a considerat că toate monarhiile ar trebui să se sprijine reciproc, acestea fiind mult mai eficiente decît noile republici instaurate după război. Au fost date exemplele Germaniei şi Ungariei, unde s­ar fi putut instala regalitatea. La fel în Franţa, cunoscută ca fiind cel mai vechi regim monarhic, dar şi în Polonia.

Punctul de vedere al regelui Ferdinand privind Bulgaria şi în legătură cu Stamboliisky a fost identic cu cel exprimat de Take Ionescu. Stamboliisky era un bulgar, arăta ca un taur şi nu vorbea decît bulgara, folosindu­se de translator. Se credea atotştiutor.

Referindu­se la războiul greco­turc, regele a apreciat că Atena dobîndse un succes important, dar se intreba de ce Anglia nu i­a sprijinit pe greci. Informîndu­l pe rege că la Londra se punea problema întăririi poziţiei României faţă de Constantinopol, monarhul, zîmbind, a răspuns: ,,Cel mai bine pentru ţara mea este să stea de­o parte în această chestiune”, lăsînd să se înţeleagă că România nu trebuie să împărtăşească aceeaşi soartă cu Grecia. În privinţa aplicării legii agrare, regele a recunoscut că aceasta putea avea ca efect reducerea producţiei de cereale, dar în cîţiva ani lucrurile urmau a reveni pe făgaşul normal.

Sobru, îmbrăcat în uniformă de marină, regele i­a apărut oaspetelui ca fiind bine informat şi amabil.

Întrevederea cu mareşalul Alexandru Averescu (1859 ­ 1938), fost ministru de război, şef al marelui stat major şi şef al guvernului, a avut loc la biroul său. ,,Bărbat înalt, amabil, plăcut, asemănător la figură cu Don Quijote, eroul lui Cervantes”, era exact aşa cum i l­a descris prinţesa Martha Bibescu, stabilită la Paris, descendentă din familia domnitorului Gheorghe Bibescu (1842 ­ 1848).

Obţinînd permisiunea pentru a se întîlni cu cîţiva miniştri din cabinetul său (de finanţe, al comerţului, al armatei, al poliţiei, al comunicaţiilor şi cu cel responsabil cu administraţia Transilvaniei), ofiţerul britanic l­a rugat să­l lămurească în legătură cu planul de campanie din 1916, despre care avea mai multe neclarităţi şi dacă românii îi învinovăţesc pentru înfrîngerea lor pe englezi, francezi sau ruşi. Averescu i­a explicat faptul că intrînd în fondul acestei chestiuni ar da apă la moară inamicului său politic, Ion I.C. Brătianu, fost prim­ministru în timpul Primului Război Mondial. Mareşalul a menţionat că Angliei, Franţei şi nici chiar Rusiei nu le revenea nici o responsabilitate, deoarece şi­au respectat promisiunile în timpul ostilităţilor. Adevărul a fost că în cadrul unei reuniuni avute de rege cu Brătianu şi alţi 20 generali, s­a hotărît trimiterea diviziilor româneşti înainte ca România să intre în război pe fronturile din Transilvania, situaţie în care sudul a fost acoperit cu efective mai reduse, permiţînd astfel trupelor bulgaro­germane să înainteze şi să ocupe Dobrogea. (va urma)

Contele Albert Apponyi Regele Ferdinand

Însemnãri inedite

inedite

Wilhelm Taciturnul (II)

Urzeala regilor catolici (2)

Opozanţii regimului spaniol au adoptat imediat acest nume. Oamenii de rînd, care erau calvini, s­au ridicat şi au început să prade bisericile. Au izbucnit răscoale şi la Anvers, iar ducesa l­a trimis acolo pe Wilhelm de Orania ca să calmeze spiritele. 30.000 oameni strigau pe străzi: „Trăiască calicii!“. Wilhelm n­a reuşit să impună toleranţa, iar cînd „calicii” au fost bătuţi (1567), calvinii din Anvers l­au acuzat de trădare; în acelaşi timp, ducesa guvernatoare i­a cerut o declaraţie de fidelitate faţă de regele Spaniei. Refuzînd­o, şi renunţînd la toate funcţiile sale, Wilhelm de Orania a rupt legăturile cu foştii săi protectori şi la 22 aprilie 1567 s­a retras în castelul părintesc de la Dillenburg.

În fruntea unei armate spaniole care trebuia să ocupe cele 17 provincii, Filip al II­lea a numit un strateg faimos – pe Ferdinand Alvarez de Toledo, duce de Alba şi marchiz de Soria. Exact la patru luni după plecarea prinţului de Orania, ducele de Alba a intrat în Bruxelles şi a alcătuit un Consiliu împotriva tulburărilor. La 9 septembrie, conţii Egmont şi Hoorn, conducătorii nobilimii locale şi cavaleri ai Lînii de Aur, au fost arestaţi. Condamnaţi pentru crimă de lezmajestate, ei au fost decapitaţi în piaţa mare din Bruxelles.

În ianuarie 1568, şi Wilhelm a fost chemat în faţa Consiliului. Cu această ocazie, şi­a scris apărarea, expunîndu­şi poziţia: nu se opunea principiului monarhic, dar socotea că Ţările de Jos doresc să trăiască în pace şi înţelegere. În acelaşi timp, însă, Wilhelm şi cei patru fraţi ai săi se pregăteau de luptă, adunînd bani pentru a ridica şi a plăti trupele, iar bătrîna contesă, mama Taciturnului, supraveghea fabricarea ghiulelelor.

Victoria începe la Alkmaar

Prima luptă s­a dat la Hekigerlee. Victoria a revenit unui frate al lui Wilhelm, Ludovic de Nassau, care a fost apoi învins de trupele ducelui de Alba la Jemmingen. În acest timp, ducele de Alba încerca să „îmblînzească“ pe „neastîmpăraţii“ locuitori ai Ţărilor de Jos prin noi taxe şi impozite. Cei care refuzau să plătească erau spînzuraţi.

La 1 noiembrie 1570, provinciile de pe ţărm au fost pustiite de o inundaţie de mari proporţii. Ajuns într­o cumplită mizerie, poporul olandez s­a răzvrătit din nou. Uscatul fiind păzit cu străşnicie de trupele spaniole, răzvrătiţii au atacat dinspre mare şi au fost porecliţi „calicii mării“. Pe chipiul lor strălucea o semilună de argint cu deviza: „Mai degrabă turc decît papistaş“. Treceau prin ascuţişul spadei toate echipajele spaniole care le cădeau în mînă, astfel încît căpitanii spanioli nu îndrăzneau să iasă din porturi cu vasele lor. Ducele de Alba spumega de furie.

În primăvara anului 1572, La Marck, comandantul „calicilor mării“, a cucerit o poziţie cheie, care i­a permis să ocupe mai multe insule. „Calicii mării“ au devenit astfel stăpîni pe gurile fluviului Escaut.

Aceste veşti au produs un efect magic asupra partizanilor lui Wilhelm, iar el a înţeles repede ce forţă reprezentau aceşti „calici“. A trecut Rinul cu 24.000 soldaţi care au pornit la atac intonînd „Wilhelmus“, cîntec ce avea să rămînă imnul naţional al olandezilor. Toate oraşele eliberate de jugul spaniol şi­au trimis delegaţii la Dordrecht. Adunarea a declarat legală destituirea prinţului de Orania de către Filip al II­lea şi l­a recunoscut ca guvernator general, locotenent al regelui în Olanda, Zeelanda, Friesland şi episcopatul de Utrecht şi apărător al provinciilor Ţărilor de Jos, iar trupele i­au depus jurămîntul de credinţă.

Ducele de Alba îşi aştepta revanşa, recucerind teritoriile pierdute. Oraşul Zutphen a fost ocupat şi jefuit, iar locuitorii masacraţi. Asediul oraşului Haarlem a început la 11 decembrie şi a durat şapte luni. Patru mii de locuitori apărau oraşul, aprovizionaţi din cînd în cînd cu alimente de către „calicii mării“, dar zece mii de spanioli îi supravegheau. La 12 iulie 1573, oraşul s­a predat; ispăşirea a fost cruntă: toţi soldaţii au fost masacraţi; nici femeile şi nici copiii n­au fost cruţaţi. După Haarlem, a venit rîndul oraşului Alkmaar, al cărui asediu a început la 21 august. Curînd, s­a apelat la acea supremă apărare pe care Ţările de Jos au folosit­o de­a lungul veacurilor: au fost deschise digurile. Apa înainta încet, dar nestăvilită, spre asediatori; ajungea pînă la genunchii soldaţilor, apoi pînă la brîu... La 8 octombrie, spaniolii s­au retras. De la acest episod dramatic a rămas un proverb, care şi azi încurajează şi îndeamnă la răbdare pe cei care cred că izbînda se lasă prea mult aşteptată: „Victoria începe la Alkmaar”.

În octombrie 1573, Wilhelm de Orania a devenit calvin; cum, şi în ce condiţii – e greu de stabilit. E sigur că el înclina spre Reformă, căci educaţia sa din copilărie fusese luterană. Dar populaţiile pe care le apăra erau calvine, şi el a adoptat religia lor. A fost exact inversul devizei statelor din Germania medievală: religia prinţului e şi religia poporului. A adoptat credinţa oamenilor pe care­i proteja şi care­l recunoscuseră drept conducător al lor.

La 18 decembrie 1573, ducele de Alba a căzut în dizgraţie şi a părăsit Ţările de Jos. În primăvara anului următor, spaniolii au atacat oraşul Leyda. Prima încercare de a­l cuceri n­a izbutit; cea de­a doua s­a transformat într­un asediu cumplit. Taciturnul era la Rotterdam, bolnav şi disperat: trei fraţi îi muriseră, iar situaţia părea foarte proastă. Cu argumentul: „Mai bine o ţară pustiită decît pierdută“, s­a hotărît deschiderea digurilor în regiunea Leyda. Trupele spaniole, din nou înspăimîntate de creşterea lentă a apelor, s­au retras la 3 octombrie 1574, cîmpul pe care­l ocupaseră era gol. A doua zi, Wilhelm a fost aclamat în oraşul eliberat.

Concordia res parvae crescunt

Spaniei – au apelat la prinţul de Orania. Taciturnul şi reprezentanţii provinciilor au semnat, la 8 noiembrie 1576, „Pacificarea de la Gent“. Cele două părţi jurau să se ajute pentru eliberarea ţării de sub jugul spaniol, pentru ca trupele străine să se retragă cu orice preţ. Niciodată sfîrşitul puterii spaniole nu a părut mai apropiat. Şi totuşi, poporul olandez mai avea de învins numeroase piedici. În adevăr, Filip al II­lea găsise în fratele său vitreg, don Juan de Austria, un om în stare să se opună Taciturnului. Învingător al turcilor în marea bătălie navală de la Lepanto (1571), don Juan se bucura de un mare prestigiu în toată Europa. Diplomat abil, el a început prin a face propuneri ademenitoare Taciturnului, cu condiţia ca acesta să revină în sînul bisericii catolice: Wilhelm a răspuns că preferă să rămînă fără toate onorurile decît să renunţe la religia sa. Foarte ambiţios şi viclean, don Juan a încercat să­i înşele şi pe olandezi, despre care spunea, ca şi ducele de Alba, că­i va „înăbuşi în untul lor“; în numele regelui, a semnat, la 17 februarie 1577, „Edictul perpetuu“ care ratifica „Pacificarea de la Gent“ şi astfel înţelegerea părea perfectă: se consimţea la convocarea stărilor, iar trupele spaniole şi germane trebuiau să plece. Prinţul de Orania şi stările Olandei şi Zeelandei au protestat, considerînd că Edictul era neclar în privinţa religiei. Totuşi, don Juan a fost primit la Bruxelles ca guvernator general al Ţărilor de Jos. Wilhelm de Orania a venit şi el la Bruxelles, unde a fost primit cu entuziasm şi declarat guvernator al Brabantului. Un al treilea partid a chemat ca guvernator general pe arhiducele Mathias de Habsburg, fratele împăratului Rudolf. Dar prinţul de Orania a dejucat această manevră: a devenit locotenentul general al arhiducelui, care, astfel, era neutralizat; la 7 septembrie, don Juan a fost declarat duşman al ţării, în anul următor, în iulie, Stările Generale au hotărît că în provinciile Ţărilor de Jos vor fi tolerate ambele religii – şi cea catolică, şi cea protestantă. Wilhelm de Orania nu putea decît să se bucure, căci acesta fusese ţelul întregii sale vieţi; din nefericire, duşmanii toleranţei au format partidul „nemulţumiţilor“, iar unele provincii au trecut de partea regelui Spaniei.

Situaţia rămăsese confuză: prinţul de Orania era susţinut de popor, în favoarea căruia se străduia să instaureze toleranţa şi pacea, dar rezultatele nu erau pe măsura eforturilor. Nici situaţia ostaşilor spanioli nu era de invidiat: erau prost plătiţi şi detestaţi de populaţie. În drumul lor se găsea cel mai mare port al Europei occidentale – Anvers – al cărui burgrav (comandant militar) era prinţul de Orania, duşmanul lor. S­au năpustit asupra oraşului, şi „furia spaniolilor“ a durat trei zile şi trei nopţi. A fost un veritabil masacru, întovărăşit de violuri şi orgii. În toamna lui 1576, provinciile catolice din sudul Ţărilor de Jos – care erau încă sub suzeranitatea regelui

Cum don Juan de Austria murise de ciumă, Filip al II­lea a numit în locul lui pe Alexandru Farnese, fiul fostei guvernatoare generale Margareta de Parma. El a reuşit să adune în jurul lui unele provincii din sud. Nobilii catolici din aceste provincii voiau să­şi păstreze privilegiile rămînînd credincioşi Spaniei. Farnese le­a promis plecarea trupelor spaniole şi a acordat stărilor garanţii însemnate. La 6 ianuarie 1579, toate provinciile sudice au semnat Uniunea de la Atras şi au rupt legătura cu Stările Generale. Riposta nu s­a lăsat aşteptată. Protestanţii din cea mai mare parte a provinciilor nordice şi oraşele protestante din Flandra şi Brabant au semnat Uniunea de la Utrecht. Provinciile se aliau contra duşmanului lor comun, îşi promiteau ajutor şi nu puteau hotărî pacea sau războiul fără un consimţămînt mutual. Stările au adoptat ca deviză o frază a istoricului antic Sallustius: „Concordia res parvae crescunt” („Prin înţelegere, lucrurile mici dobîndesc importanţă”). Wilhelm de Orania n­a semnat imediat Uniunea de la Utrecht. În primul rînd, pentru că ea contrazicea principiile sale de toleranţă, în al doilea rînd, pentru că nu pierduse încă speranţa de a reuni în jurul său cele 17 provincii; avea, de altfel, atuuri foarte serioase, căci stăpînea tot litoralul şi marile fluvii. Fără îndoială. Uniunea de la Utrecht avea un aspect negativ – putea semnifica sfîrşitul unirii între nordul protestant şi sudul catolic – dar avea, în acelaşi timp, şi unul pozitiv; o ţară săracă se declarase, practic, independentă de puternica monarhie a habsburgilor. Aşa că, în luna mai, prinţul de Orania a semnat­o.

(va urma)

mIChEL rIChArD

Wilhelm al II-lea, Prinț de Orania, Conte de Nassau. Scenă alegorică despre căsătoria sa cu Maria Stuart, Prințesa Angliei (12 mai 1641)

Don Juan de Austria

Numele de aur al

Există oraşe mit, ca Ninive, Babilon, Alexandria, Bagdad. Prin faima lor meritată, dar mai ales printr-o aură de exotic şi fabulos, stîrnesc în toate conştiinţele reacţii reflexe, ca visarea sau meditaţia. Un asemenea oraş care supravieţuieşte în zilele noastre este Veneţia. Numele nici unei alte localităţi din Europa n-a trezit de-a lungul secolelor, şi nu trezeşte nici acum, în sensibilitatea oamenilor, atîtea ecouri ca numele de aur al Veneţiei. L-au silabisit poeţii, l-au zugrăvit pictorii, au încercat să şi-l asimileze, cumpărîndu-i fărîme din ceea ce-i face prestigiul, miliardarii, îl îngînă tinerii căsătoriţi din înalta societate. Şi totuşi acest oraş somptuos şi feeric – basm oriental în inima Europei – are o istorie dură, severă, sîngeroasă. Un oraş de vis, clădit pe realităţile cele mai crude, e aparent un paradox. De fapt, realitatea aceasta violentă, calculată şi totodată nemăsurată în ambiţiile ei, e însăşi explicaţia splendorii veneţiene.

Temutul Consiliu al celor Zece

Fugind de invaziile barbare, locuitorii regiunii padovane s­au refugiat pe insulele lagunare în Secolul al VI­lea. Într­o scrisoare din 537­538, prefectul Cassiodor spunea că venețienii ştiuseră săşi facă din apă o patrie. Supusă la început exarhilor Ravenei, Veneţia îşi începe ascensiunea grandioasă în Secolul al Xl­lea, devenind marea intermediară dintre Occident, Imperiul de Răsărit şi lumea musulmană. Participant activ la Cruciade, oraşul obţine, cu timpul, controlul tuturor escalelor spre Levant, iar corăbiile sale fac curse regulate prin Gibraltar spre Londra. Descoperirea, de către Vasco da Gama, a căilor maritime spre Indii duce însă la devalorizarea comercială şi politică a Mediteranei. În rivalitatea cu statele puternice apărute în Italia şi sub ameninţarea marilor monarhii străine, Veneţia e obligată să lupte pas cu pas pentru puterea şi independența sa.

Declinul, început în Secolul al XVII­lea, este aproape total consumat în Secolul al XVIII­lea, cînd Veneţia devine, după o expresie cunoscută, doar un „oraş al plăcerilor“.

Veneției (I)

dogele (începînd din 742 cu dogatul lui Teodato, seria dogilor se continuă fără întrerupere pînă în 1797) care, împreună cu Marele Consiliu şi Senatul, asigura conducerea Veneţiei. Alte consilii cu funcţii diferite, mai ales de ordin administrativ şi uneori judiciar, completau aparatul. Între ele, Consiliul celor Zece, creat după conspiraţia lui Balmonte Tiepolo din 1310, avea să capete o reputaţie universală, justificată prin importanta politică excepţională pe care şi­a cîştigat­o în rivalitate şi concurență cu celelalte consilii de stat. Organ de inchiziţie juridică, Consiliul celor Zece îşi desfăşura lucrările într­o asemenea taină, încît membrii lui n­aveau dreptul să apară în locuri publice cît dura mandatul, iar la intervale scurte, cîte trei membri noi luau locul altor trei membri în funcţie. Nu e de mirare că, implacabil în mîinîle autocraţiei dominante, îndreptat atît împotriva nemulţumirilor dinăuntru, cît şi împotriva duşmanilor dinafară, Consiliul celor Zece nu se dădea înapoi de la folosirea tuturor mijloacelor de spionaj, constrîngere şi teroare.

Încă din Secolul al XII­lea, orice instrucţiune primită de diplomaţii republicii era consemnată cu mare claritate şi precizie, ca şi rapoartele trimise de aceştia spre luminarea Dogelui, a Consiliului celor Zece şi a Senatului. Treptat, măsura s­a extins şi asupra celorlalţi slujitori mai neînsemnaţi ai Veneţiei, lată cum au ajuns pînă la noi informaţii asupra „Metodelor de lucru“ practicate de conducătorii ei.

Totuşi continuitatea istorică a Veneţiei este un fapt remarcabil. El trebuie atribuit unei organizaţii interne, la început ezitantă, dar care, cu timpul, s­a stabilizat solid, pe linii directoare rămase neschimbate pînă la abdicarea dogelui Ludovico Manin şi dizolvarea Marelui Consiliu – impuse brutal de Napoleon la 14 mai 1797. În fruntea republicii oligarhice se găsea

În 1884, profesorul rus Vladimir Lamanski, de la Universitatea din Petersburg, primul străin sub ochii căruia au fost puse o bună parte din analele Veneţiei, a publicat în lucrarea sa „Secretele de stat ale Veneţiei“, documente şi note servind la lămurirea legăturilor republicii patriciene cu slavii, grecii şi înalta Poartă. Profesorul Lamanski a izbutit să alcătuiască şi un întreg volum asupra asasinatului politic la Veneţia între 1415­1768, din care reiese că asasinatul plătit era o simplă armă în arsenalul de luptă al dogilor. Ori de cîte ori voiau să scape de un duşman – un rege sau un împărat care, prin ambiţiile sale, ameninţa integritatea republicii, un neguţător abil care le încurca drumurile pe mare sau vreo iscoadă în slujba puterilor străine – aceştia tocmeau ucigaşi cu simbrie. Angajajii lor erau nobili fanatici sau gentilomi sărăciţi, tineri iscusiţi în mînuirea pumnalului, clerici răspopiţi, bandiţi pocăiţi, surghiuniţi roşi de dorul de ţară. Multe din aceste crime au rămas în stadiul de premeditare sau tentativă, neputînd fi duse pînă la capăt din pricina unor „dificultăţi obiective“, căci inamicii vizaţi aveau şi ei „mijloacele” lor de apărare. Dar din această urzeală de uneltiri şi intrigi ne putem face o părere asupra jocurilor politice ale vremii.

Să ne fie îngăduit a lua măsurile de cuviinţă...

Vreme de 17 ani, cît a durat lupta Veneţiei cu Sigismund de Luxemburg, împărat al Germaniei, monarh al Boemiei şi Ungariei, pentru Dalmaţia nu au încetat încercările de a­i găsi un „lichidator“. Primul document asupra acestei tentative de omor datează din iulie 1415. În analele dezbaterilor Consiliului celor Zece a

fost găsită acceptarea unei propuneri „făcută de o persoană necunoscută“, prin intermediul lui Andrea de Priolis, de a­l suprima pe Sigismund. Acceptarea e motivată în următorii termeni: „Regele veghează zi şi noapte la vătămarea şi ruina statului nostru, la răpirea posesiunilor noastre, tratînd în acest scop cu răzvrătiţii noştri. Drept care este firesc să fim interesaţi şi să ne fie îngăduit a lua măsurile de cuviinţă pentru a apăra statul nostru şi a stinge suflarea aceluia”. Mai încolo este indicat şi mijlocul suprimării: o otravă, experimentată în prealabil asupra unui condamnat la moarte. Într­un alt document, un consilier îngrijorat de sumele cheltuite şi impacientat de timpul irosit, se plînge de „infînitarum expensarum”. Dar planurile prezentînd oarecare garanţii de reuşită, Camera de împrumuturi acordă creditele necesare pentru echiparea asasinilor cu simbrie în vederea lungii lor călătorii.

Ce s­a petrecut în următorii patru ani n­a putut afla nimeni. În orice caz, Sigismund n­a murit.

La 24 mai 1419 a fost angajat un alt ucigaş, pe nume Michalebur Mudocio. Pretenţiile sale sînt amănunţit consemnate: moşii în insula Candia şi o rentă viageră de 100 de ducaţi anual; pentru prima oară în negocieri de acest fel, apare şi noţiunea de „primă“ – o sumă de 5.000 de ducaţi, drept compensaţie pentru riscurile înfruntate. În act sînt prevăzute şi alte dispoziţii de natură juridică: dacă beneficiarul moare, în cursul executării misiunii, toate drepturile sale urmează să revină celor indicaţi în testamentul încredinţat familiei. Pregătirile au decurs totuşi prea încet şi Consiliul celor Zece a deschis un „al doilea front“ contra lui Sigismund. Nici noul concurent la gloria întunecată de a fi asasinul unui cap încoronat nu au întrunit însă toate calităţile cerute. Scrisoarea din 14 decembrie 1419, găsită în anale, este un răspuns evaziv dat de Consiliul celor Zece unui alt intermediar, Belpetro Teresini, care primise din partea unui preot din Piacenza propunerea „de a ucide în termen scurt“ pe monarhul inamic al Veneţiei. Argumentele care au motivat respingerea le­am aflat tot din documentele arhivei: „Persoana în chestiune şi starea sentimentelor sale de evlavie nu ne sînt suficient de cunoscute“... Dar pentru orice eventualitate, Belpetro a căpătat împuternicirea de a trata în continuare, „fără risipă de mijlocire“, cu permisiunea de a promite viitorului regicid, în caz de reuşită, „beneficii“ – adică proprietăţi – pe teritoriul Veneţiei, raportînd 2.000 de ducați anual, cu condiţia ca angajamentul luat să nu fie trecut pe hîrtie, pentru a nu deveni compromiţător. Între timp, experimentele „pe viu“ ale lui Mudacio au dovedit că otrăvurile alese nu puteau da rezultate decît în condiţii care ar fi implicat descoperirea intrigii, „spre paguba şi infamarea noastră“, motiv pentru care s­a renunţat la proiect.

Mudacio a fost însă un om perseverent. El a propus Consiliului o altă variantă: folosirea unor otrăvuri mai subtile, care îşi făceau efectul turnate în băuturi sau chiar prin simpla atingere a epidermei victimei. Prin intermediul magistratului din Corfu – posesiune a Republicii la vremea aceea – i s­a dat încuviinţarea de a veni la Veneția spre a primi toate substanţele cerute. Un ultim document care vorbeşte despre afacerea Mudacio: scrisoarea prin care acesta este „invitat“ să trimită la Veneţia – prin Francesco Contarini, din Brescia –corespondenţa compromiţătoare, „dacă nu vrea să aibă soarta celor pe care şi­a propus să­i suprime”. În ciuda acestor uneltiri, Veneţiei nu i­a fost dat să se bucure de moartea unui vrăjmaş „pe care era licit să urmărească a­l răpune“, ci a fost constrînstă să ducă tratative cu el.

(va urma)

EUGEN B. MARIAN

Sigismund de Luxemburg

Ludovico Manin

Relațiile dintre China și America sînt tot mai tensionate

(urmare din pag. 1)

Interdicția a fost introdusă de Donald Trump în noiembrie 2020. Biden a modificat­o oarecum. În anexă sînt desemnate cele mai mari companii chineze din domeniul telecomunicațiilor, producției de avioane, electronice etc. Chiar și mai devreme, în mai 2019, Donald Trump a declarat Urgență Națională din cauza amenințărilor la adresa sectorului telecomunicațiilor din SUA (Ordinul executiv 13873).

Compania chineză de telecomunicații Huawei și o serie de filiale ale acesteia au fost incluse în Lista de Entități a Departamentului de Comerț al SUA — era interzisă furnizarea anumitor bunuri în domeniul electronicii, inclusiv fabricate în afara SUA folosind tehnologie americană. În plus, o serie de companii chineze au fost incluse pe Lista utilizatorilor finali militari (MEU­List). Aceste companii au interzis să furnizeze anumite articole din Lista de control al comerțului a Departamentului de Comerț al SUA.

Astfel de restricții au un fundal negativ: mecanisme juridice separate pentru sancțiuni împotriva persoanelor chineze în legătură cu situația din Hong Kong, Regiunea Autonomă Xinjiang Uygur (XUAR) etc. În plus, membrii Congresului propun periodic proiecte de lege de sancțiuni împotriva Chinei în legătură cu o varietate de motive, pornind de la subiectele deja familiare ale drepturilor omului și terminînd cu sancțiuni pentru o posibilă cooperare cu Rusia. În timpul președinției lui

Joe Biden, niciunul dintre aceste proiecte nu a devenit lege, ceea ce nu exclude adoptarea acestora și a altor proiecte de lege în viitor.

Cu toate acestea, intensitatea sancțiunilor americane împotriva Chinei este incomparabilă cu volumul restricțiilor SUA asupra Rusiei. Deci, de exemplu, numărul de persoane chineze supuse blocării sancțiunilor financiare ale SUA poate fi măsurat în zeci, în timp ce numărul rușilor depășește deja 1.700. Aceasta nu include acele persoane în privința cărora așa­numita „Regulă a 50%” este în vigoare, extinzînd

sancțiunile de blocare asupra filialelor și întreprinderilor controlate. Același lucru se poate spune despre controalele la export.

Restricțiile împotriva Huawei, crearea unei liste de companii militare chineze și completarea listei de utilizatori finali militari de către întreprinderile chineze creează un răspuns media. Dar, în comparație cu restricțiile împotriva Rusiei, sancțiunile împotriva Chinei sînt încă neglijabile. Este interzisă furnizarea Rusiei a aproape toate bunurile cu dublă utilizare, sute de bunuri industriale și „bunuri de lux”, inclusiv electronice și electrocasnice de larg consum. Restricțiile la scară largă asupra importurilor din Rusia și sancțiunile de transport completează tabloul. În plus, Statele Unite au reușit să construiască o coaliție impresionantă de aliați de sancțiuni împotriva Rusiei, în timp ce este mult mai dificil să creeze o astfel de coaliție împotriva Chinei.

Cu toate acestea, nu există nici o garanție că Beijingul nu se va confrunta cu un scenariu similar în viitor. În 2016, publicațiile care avertizează cu privire la posibilele sancțiuni ale SUA împotriva Chinei prezentau un scenariu puțin probabil. Cu toate acestea, situația de la începutul anilor 2020 este deja semnificativ diferită de acea realitate. Statele Unite și China își asumă ireversibilitatea confruntării, dar din motivele lor, amînă escaladarea acesteia. Acest lucru nu înseamnă că, mai devreme sau mai tîrziu, nu va exista o scădere zdrobitoare a relațiilor. A prezice cu exactitate momentul și amploarea unei astfel de căderi este la fel de dificil precum a fost prezicerea unei crize în relațiile dintre Rusia și Occident. Între timp, există o acumulare treptată de măsuri restrictive, dintre care una a fost noul ordin executiv al lui Biden. Natura lentă a escaladării îi oferă Beijingului timp să se pregătească pentru cel mai rău caz.

Oricum ar fi consider că ceea ce se întîmplă este parte a prefacerilor geopolitice care au loc în lume exact ca atunci cînd Roma se prăbușea pentru a fi înlocuită cu statele medievale care s­au ridicat pe cadavrul ei. Trăim vremuri istorice și mă rog doar să trecem cu bine prin ele.

Ce se întîmplă în Israel?

Anshel Pfeffer este jurnalist la Haaretz, corespondent regional pentru The Economist şi unul din cei mai avizaţi comentatori ai situaţiei din Orientul Apropiat. Mai jos cîteva din reacţiile sale extrem de interesante, teme la care trebuie să reflectăm: în primul rînd măsura în care erodarea standardelor democratice slăbeşte chiar capacitatea de apărare a unei ţări. Mai jos pasaje preluate cu acceptul autorului.

La 24 de ore de la atacul devastator al Hamas asupra sudului Israelului, cîteva gînduri. Toată lumea compară, pe bună dreptate, acest lucru cu surpriza strategică pe care Egiptul și Siria au făcut­o Israelului acum 50 de ani, în Războiul de Yom Kippur. Eșecul de atunci al Israelului a fost unul „de concept”. „Conceptul Yom Kippur” a fost acela că armatele arabe nu ar fi riscat un alt război pe scară largă cu Israelul după ce au fost înfrînte crunt în Războiul de șase zile. Acest concept s­a prăbușit atunci. De data aceasta s­au prăbușit trei concepte:

• Hamas se concentrează pe construirea fortăreței sale din Gaza și nu va risca un alt război;

• Iron Dome, gardul masiv de frontieră și senzorii subterani anti­tunel au închis majoritatea căilor de atac ale Hamas;

• Israelul poate „tempera” conflictul cu palestinienii prin stimulente economice și îl poate transforma într­o temă secundară. Palestinienii sînt doar o problemă minoră.

Toate cele trei concepte s­au prăbușit la sfîrșitul săptămînii trecute. Nu e vorba doar de un eșec al colectării și analizei informațiilor, e vorba de un eșec conceptual. În ultimii ani, ipoteza de lucru a fost că forțele dominante din conducerea Hamas au decis să se abțină de la o confruntare pe scară largă. Hamas are, de

asemenea, propriul concept. Hamas e convins că luarea a zeci de ostatici israelieni va îngenunchea societatea israeliană și va forța guvernul să elibereze toți prizonierii palestinieni, ceea ce va face din Hamas principala mișcare palestiniană, detronînd Fatah. Acest concept e testat zilele astea. Există însă şi o diferență fundamentală între războiul de Yom Kippur și cel de acum. Azi nu avem un război pentru supraviețuirea Israelului, care nu se confruntă cu armate invadatoare. Acest lucru înseamnă că, în ciuda mișcării devastatoare de ofensivă a Hamas, Israelul își poate pregăti strategic următoarea mișcare. Din păcate, guvernul lui Netanyahu este incapabil de gîndire strategică.

Şi un gînd despre Netanyahu însuşi: el nu e un premier de război. Nu a intrat în război împotriva Hezbollah și Iranului, iar în Gaza a fost tîrît contra voinţei lui. El nu are încredere în forțele regulate de apărare israeliene, preferînd loviturile aeriene și forțele speciale, fiind sceptic faţă de marile ofensive terestre în care forțele de apărare israeliene se pot împotmoli.

Netanyahu a încercat să ignore Gaza de­a lungul numeroșilor săi ani de mandat. Nu a făcut niciodată planuri pentru viitorul acesteia și după fiecare rundă de lupte acolo s­a grăbit să se întoarcă la alte probleme, politice. Acum, el va rămîne totdeauna pentru israelieni legat acest dezastru cu originea în Gaza. Asta e acum moștenirea sa.

Cîteva reacţii de răspuns ale altor comentatori din Israel

În războiul de Yom Kippur (1973), militarii din forturile Bar Lev au luptat şi au rezistat pe graniţă. Sîmbătă, Hamas a trecut de frontieră cu motociclete și

O mică victorie pe „frontul“ PNRR: a fost adoptat Planul privind Gestionarea Deșeurilor

După o lungă perioadă a fost realizat un pas pozitiv în implementarea Planului Național de Redresare și Reziliență, respectiv a fost adoptat Planul de acțiune pentru Strategia Națională cu privire la economia circulară, plan prin care se îndeplinește unul dintre jaloanele din Planul Național de Redresare și Reziliență, care privește gestionarea deșeurilor.

Strategia naţională privind economia circulară cuprinde şapte sectoare economice țintă pentru care se vizează exploatarea potenţialului maxim al economiei circulare, respectiv:

• Agricultură şi Silvicultură;

• Industria automotive;

• Construcţii;

• Alimente şi Băuturi;

• Ambalaje (sticlă, hîrtie şi materialele plastice);

• Textile;

• Echipamente electrice şi electronice, baterii şi acumulatori.

Cu toate acestea, „România a efectuat, în cadrul proiectelor sale, plăți în valoare mai mică de 5% din banii primiți”, conform unor informații făcute publice de fostul Comisar european pentru politică regională, Corina Crețu.

Anul 2023 a reprezentat cel mai slab an de la începutul implementării Planului Național de Redresare și Reziliență, raportat la jaloanele îndeplinite și, implicit, raportat la sumele accesate. În mod concret, nici măcar jumătate din jaloanele PNRR – din calendarul asumat – nu au fost îndeplinite.

Marile întîrzieri se înregistrează pe lansarea de apeluri și a investițiilor, nu în mod special pe modificarea legislației.

Sperăm faptul că adoptarea Planului de acțiune pentru Strategia Națională cu privire la economia circulară să reprezinte un pas înainte care să stimuleze îndeplinirea și a altor jaloane și, implicit, să asigure atragerea granturilor atît de necesare dezvoltării economiei naționale.

Ec. ing. VICTOR CAŢAVEI, Senior Expert Strategii Economice

camioane, fără să fie împiedicat. Israelul din 1973 nu ar fi lăsat niciodată Egiptul și Siria să care zeci de civili ca ostatici peste graniţă în felul în care statul prăbușit de astăzi a lăsat să se întîmple acest lucru.

Cel puțin o bază militară de lîngă Gaza pare să fi fost abandonată sau să se fi predat fără luptă, trupele sale fugind precum armata irakiană cînd ISIS a atacat Mosul. Este un eșec de „concept”, dar și unul instituțional mai profund.

Acum cîțiva ani ar fi fost opriți la graniță. Nu s­ar fi permis niciodată să se întîmple la această scară în trecut. Sîmbătă au putut să treacă nestingheriți practic peste tot. Nu a existat nimeni care să protejeze civilii israelieni de­a lungul graniței.

Cred că un adevăr trist a fost din nou expus duminică: un politician laș care a făcut­o mereu pe „domnul Securitate” s­a opus unor lucruri cum ar fi detensionarea măsurilor de la zid (în Teritorii) și Gaza. Lui măsurile astea i­au oferit puterea politică după accidentul vascular cerebral al lui Sharon. Bibi a fost întotdeauna mai interesat de războaie culturale decît de securitatea propriu­zisă.

SORIN IONIȚĂ (Contribiutors.ro)

A ctualitatea pe scurt

 Armata israeliană a arătat duminică dimineață că a recîștigat controlul asupra 22 de locații din sudul țării, acolo unde militanții palestinieni s­au infiltrat după atacul surpriză de sîmbătă dimineață. Dar mai sînt alte 8 zone controlate de Hamas. Purtătorul de cuvînt al armatei, Richard Hecht, a spus într­un briefing de duminică dimineață că forțele israeliene „încep încet să evacueze” rezidenții din Fîșia Gaza și zonele învecinate. Hecht a mai spus că Israelul este „gata” să răspundă la atacurile din Liban, dar nu a discutat nici un plan pentru o invazie terestră. Israelul este „încă în război... încă își desfășoară eforturile pentru a prelua controlul total asupra teritoriului și comunităților israeliene de la Hamas”, a precizat militarul, potrivit BBC. Armata israeliană evacuează aşezări israeliene din zona de frontieră cu Gaza, iar mii de oameni urmează să fie duşi în alte locuri din Israel. Secretarul de stat american Antony Blinken a declarat că guvernul american a primit informaţii potrivit cărora mai mulţi americani au murit în Israel şi că oficialii încearcă să verifice aceste informaţii. Autoritățile israeliene au cerut Egiptului să acționeze ca mediator și să ajute la eliberarea israelienilor capturați de mișcarea palestiniană Hamas, relatează The Wall Street Journal, citînd oficiali egipteni sub anonimat. Autoritățile egiptene au contactat deja autoritățile israeliene și mișcarea Hamas prin diferite canale pentru a evalua situația și a face apel la calm, au spus sursele. Pînă în prezent, eforturile Egiptului nu au avut succes, deoarece Israelul insistă că este necesar să se răspundă atacurilor militante înainte de a fi de acord cu o încetare a focului, a spus ziarul. Ministerul Afacerilor Externe din țara noastră informează că, în urma demersurilor efectuate de Celula de Criză, 346 de cetăţeni români şi străini au fost repatriaţi din Israel, în noaptea de sîmbătă spre duminică. De asemenea, 92 de cetățeni români au fugit din Israel în Iordania și au cerut ajutorul autorităților de la București pentru a fi repatriați.  Casa Albă a început să facă planuri pentru o întîlnire în luna noiembrie la San Francisco între preşedintele Joe Biden şi liderul chinez Xi Jinping – o încercare de a stabiliza relaţia dintre cele mai puternice două ţări din lume, potrivit unor oficiali cu rang înalt ai administraţiei americane, citaţi de The Washington Post. „Este destul de ferm” că va avea loc o întîlnire, a declarat un oficial al administraţiei, adăugînd că „începem procesul” de planificare. Un al doilea oficial de rang înalt al administraţiei a declarat că Biden aşteaptă cu nerăbdare să se întîlnească cu Xi, dar că „nimic nu a fost confirmat încă”. Întîlnirea ar fi prima între liderii celor două mari economii de cînd s­au văzut în marja summitului G20 de la Bali, Indonezia, în noiembrie anul trecut.  Fostul preşedinte american Donald Trump ar fi discutat informaţii potenţial sensibile despre submarinele nucleare americane cu un miliardar australian, Anthony Pratt, la trei luni după ce şi­a încheiat mandatul la Casa Albă, relatează The Guardian. Citînd o sursă care cunoaşte relatarea australianului către anchetatorii procurorului special Jack Smith, canalul de ştiri american ABC News a relatat că Trump ar fi discutat despre „presupusul număr exact de focoase nucleare pe care submarinele americane le transportă în mod obişnuit şi exact cît de aproape. Se presupune că pot ajunge la un submarin rus fără a fi detectate”. Smith a formulat împotriva lui Trump 40 de acuzaţii penale legate de păstrarea informaţiilor clasificate după ce şi­a încheiat mandatul. Fostul preşedinte se confruntă, de asemenea, cu 17 capete de acuzare penală privind alegerile (patru federale, formulate de Smith şi 13 în Georgia) şi 34 pentru plăţi în schimbul tăceriii către actriţa de filme pentru adulţi Stormy Daniel.  Președintele turc Tayyip Erdogan a declarat duminică că Turcia este hotărîtă să intensifice eforturile diplomatice pentru a obține o detensionare a luptelor dintre forțele israeliene și palestiniene, dar a adăugat că o soluție cu două state

este singura modalitate de a obține pace regională, conform Reuters. Vorbind la Istanbul, Erdogan a spus că acest conflict israeliano­palestinian se află în centrul majorității conflictelor și problemelor din Orientul Mijlociu și a adăugat că acum este o necesitate să se înființeze un stat palestinian independent, cu Ierusalimul drept capitală.  Preşedintele american Joe Biden a dispus un „sprijin suplimentar” din partea Statelor Unite pentru Israel. „Preşedintele a ordonat un sprijin suplimentar pentru Israel în urma atacului terorist fără precedent al Hamas”, a transmis executivul american într­o scurtă declaraţie. Anunţuri mai specifice ar putea veni mai tîrziu, a declarat anterior secretarul de stat american Antony Blinken.  Ministrul Sănătăţii, Alexandru Rafila, a transmis duminică, 8 octombrie, că este gata să ofere sprijinul medical de care este nevoie pentru victimele din Israel. „Tragedia care se întîmplă în aceste zile în Israel m­a tulburat profund. Sînt alături de victimele nevinovate și de familiile lor, ca om, ca medic și ca ministru al Sănătății. Sîntem gata să oferim întregul sprijin medical de care este nevoie și am comunicat acest lucru domnului Azar Reuven, Ambasadorul statului Israel în România”, a scris Alexandru Rafila pe Facebook. Ministrul Sănătății consideră că problemele politice se pot rezolva doar prin dialog, iar folosirea unei terori împotriva populaţiei civile este inacceptabilă. Mai mult, Alexandru Rafila a ținut să transmită condoleanțe tuturor celor care și­au pierdut rudele și prietenii în aceste evenimente dramatice.  Europa va intra în sezonul de iarnă cu o cantitate record de gaz în stocuri, protejînd astfel regiunea de amenințarea penuriei, precum și de repetarea situației de a avea prețuri ridicate din anul precedent, prima iarnă după invazia Rusiei, relatează Reuters. Potrivit unei analize făcute de Reuters, stocurile de gaz din întreaga Uniune Europeană și Regatul Unit au ajuns la 1.096 terawatt­oră (TWh) la 30 septembrie, conform datelor furnizate de Gas Infrastructure Europe (GIE). Stocurile bogate la începutul iernii 2023­2024 se datorează în mare parte unei cantități record de gaz la sfîrșitul iernii 2022­2023, datorită unei combinații de noroc, vremea mai puțin rece decît normalul perioadei, și impactul prețurilor ridicate care au limitat cererea de gaz. Temperaturile mai ridicate decît în mod normal, împreună cu reducerea semnificativă a consumului industrial și prețurile mari, care au redus utilizarea gazului de către producătorii de energie electrică și alți utilizatori, au lăsat regiunea cu stocuri extraordinar de mari.  Un fost subofiţer al serviciilor de informaţii militare americane a fost arestat vineri în Statele Unite şi inculpat de tentativă de a furniza Chinei informaţii despre apărarea naţională, a anunţat Departamentul de Justiţie (DoJ), notează Agerpres, care citează AFP. Ultima şi principala misiune a lui Joseph Daniel Schmidt, 29 de ani, care a servit în armată din ianuarie 2015 pînă în ianuarie 2020, a fost la Batalionul 109 de Informaţii Militare, desfăşurat la baza armată Lewis­McChord, în statul Washington (nord­vest), a subliniat DoJ într­un comunicat. El este suspectat că, la scurt timp după ce a părăsit armata în 2020, „a intrat în contactat cu consulatul chinez din Turcia şi, ulterior, cu serviciile de securitate chineze printr­un e­mail propunîndu­le informaţii despre apărarea naţională”. În martie 2020, Joseph Daniel Schmidt a călătorit la Hong Kong, unde se presupune că şi­a continuat încercările de a „furniza serviciilor de informaţii chineze informaţii clasificate obţinute în timpul serviciului său militar”. Le­ar fi propus în special un dispozitiv pe care l­ar fi păstrat, permiţînd accesul la reţelele informatice militare securizate, potrivit aceleiaşi surse. Fostul militar „a rămas în China, în principal la Hong Kong, pînă cînd a luat un zbor săptămîna aceasta spre San Francisco. A fost arestat la aeroport”, a precizat DoJ. În august, doi membri ai Marinei SUA care lucrau în California au fost arestaţi şi inculpaţi pentru că au transmis Chinei informaţii sensibile.  China a asamblat trei module pentru stația

sa spațială numită Tiangong, un habitat orbital capabil să găzduiască un echipaj de trei astronauți. Deși este semnificativ mai mică decît Stația Spațială Internațională (ISS), care a necesitat peste un deceniu pentru a fi finalizată, aceasta este în proces de extindere și ar putea să se apropie în dimensiuni. Totuși, chiar și cu cele trei module suplimentare, Tiangong va reprezenta doar aproximativ 40% din masa ISS. Cu toate acestea, extinderea spațiului pentru cercetare pe orbită este, cu siguranță, un pas important pentru comunitatea științifică, potrivit The Futurism. Contractorul spațial, Academia de Tehnologie Spațială a Chinei (CAST), a comunicat în primele zile ale lunii octombrie că durata de viață a stației spațiale va fi extinsă la 15 ani, nu la zece ani, așa cum fusese anunțat anterior. Acest lucru înseamnă că stația spațială chineză va depăși Stația Spațială Internațională (ISS) cu cîțiva ani în ceea ce privește durata sa de funcționare, dacă lucrurile se desfășoară conform planului. Curios este faptul că astronauții nu au permisiunea să viziteze noua stație spațială chineză, deoarece legea SUA interzice orice formă de colaborare între NASA și agenția spațială a Chinei. Cu toate acestea, China a afirmat că „porțile” sale sînt deschise pentru astronauții internaționali.  Publicația americană Wall Street Journal scrie că oficiali iranieni de securitate au ajutat la planificarea atacului surpriză al Hamas asupra Israelului și au dat aprobarea pentru asalt la o întîlnire secretă, săptămîna trecută, în Beirut. De asemenea, ofițeri din Gărzile Revoluționare au lucrat cu Hamas din august pentru a dezvolta un plan de invazie aeriană, terestră și maritimă, conform sursei citate. Potrivit unor oficiali de top ai Hamas (palestinieni) și Hezbollah (libanezi), oficialii iranieni de securitate au ajutat la planificarea atacului surpriză al Hamas asupra Israelului și au dat undă verde pentru atac la o întîlnire de la Beirut luna trecută. Ofițeri din Corpul Gărzii Revoluționare Islamice din Iran lucrează cu Hamas din august pentru a dezvolta un plan de invazie aeriană, terestră și maritimă. Detaliile operațiunii au fost finalizate în timpul mai multor întîlniri de la Beirut care au implicat ofițeri iranieni și reprezentanți ai patru grupări militante susținute de Iran, inclusiv Hamas, care deține puterea în Gaza, și Hezbollah, un grup militant șiit și facțiune politică din Liban. Oficialii americani spun însă că nu au văzut pînă acum nicio dovadă a implicării Teheranului, dar nu au exclus această posibilitate și au menționat că după încheierea conflictului care a luat pe nepregătite serviciile de informații israeliene, se va afla cum s­a întîmplat totul.  Un proiect vizînd gazele din Marea Neagră este prins într­o serie de dispute diplomatice datorate opoziției Austriei față de aderarea României în Spațiul Schengen fără frontiere din Europa. În cazul în care cancelarul federal rămîne neclintit, Bucureştiul va face ca exploatarea din Marea Neagră să devină mai dificilă, relatează Die Presse preluat de Rador. Marcel Ciolacu a precizat că daunele produse în urma veto­ului a ajuns în România la o estimare economică de 2%. Primele consecinţe concrete ale respingerii clare a extinderii Spaţiului Schengen de către guvernul austriac au devenit vizibile vineri: potrivit unei relatări din Financial Times, guvernul român vrea să insiste asupra unei legi care să permită „în situaţii excepţionale” accesul Bucureştiului la procesul de exploatare a gazului pînă cînd Austria nu va fi de acord cu aderarea sa la Schengen. Moneda de schimb în acest context este cîmpul de exploatare Neptun Deep din Marea Neagră. La acest proiect ce urmează să intre în producţie în 2027, OMV deţine jumătate din acţiuni – celălalt partener fiind compania Romgaz. Volumul gazului exploatabil este estimat la 100 miliarde metri cubi. Pentru comparaţie, Austria a consumat în ultima vreme 9 miliarde metri cubi pe an, iar volumul investiţiei a fost stabillit la 4 miliarde euro. „Vom continua proiectul bazîndu­ne pe forma actuală a legii din domeniu, România continuînd totodată să își susțină argumentele cu privire la intrarea sa în Spațiul Schengen, inclusiv în fața instanțelor europene, în cazul în care Austria nu își schimbă poziția”, a declarat Ciolacu în fața jurnaliștilor după întrevederea avută cu o delegație OMV de la București, pe data de 18 septembrie. r m

Un punct de vedere

„Acest guvern este cel mai incapabil din istoria Israelului”

– Interviu cu un fost jurnalist și actual consultant media –

O mare parte din societatea israeliană este furioasă pentru că în loc să se ocupe de probleme grave, precum securitatea sau situația economică, Guvernul și­a consumat energia pe schimbările din justiție, care au scos milioane de oameni în stradă. Aceasta este opinia exprimată, într­un interviu pentru HotNews. ro, de Grig Davidovitz, fost jurnalist la publicația Haaretz și actual consultant media.

Grig Davidovitz a fost editor la publicația Haaretz, iar în prezent este consultat în jurnalism digital, manager al companiei RGB Media. Cu Grig Davidovitz am vorbit și cu alte ocazii despre problemele din societatea israeliană, cum a fost de exemplu în pandemie, cînd premierul (de atunci și de acum) Benjamin Netanyahu să pregătea să facă o nouă coaliție de guvernare. Fostul jurnalist locuiește cu familia în Ramat Gan, în districtul Tel Aviv. În interviul cu el, pe care l­am realizat pe WhatsApp, am încercat să aflăm care este atmosfera în societatea israeliană după atacul surpriză declanșat sîmbătă de gruparea Hamas și care s­a soldat cu sute de morți, de o parte și de alta, după ce și armata israeliană a ripostat bombardînd poziții Hamas din Gaza. De asemenea, există mii de răniți, iar un număr neidentificat de persoane au fost răpite din Israel și duse în enclava controlată de Hamas.

Ce se întîmplă în situații de genul acesta? Ce presupune pentru populație anunțul făcut de premierul Netanyahu că „Israel este în stare de război”?

În primul rînd, școlile sînt astăzi închise, copiii sînt acasă, și nu e clar cînd vor fi redeschise pentru că în continuare sînt alarme aeriene, continuă să cadă rachete în Israel. Apoi multe magazine nu s­au deschis astăzi. Chiar lîngă casa noastră este un magazin pe al cărui proprietar îl cunosc și mi­a spus că nu are adăpost pentru clienți, în caz că vin rachete și a decis să nu deschidă. Mulți nu au deschis azi magazinele, dar cele de bază, pentru pîine, alimente, sînt deschise.

Ce măsuri sînt luate legate de rezerviști? Sînt chemați la unitatea lor?

Este anunțată o mobilizare, au fost chemați mulți soldați în rezervă, numărul nu este făcut public dar este mare. Rezerviștii au primit acasă „ordinul numărul 8”, așa se numește înștiințarea pe care o primești în caz de război. De obicei se primea o hîrtie pe care scria data începerii și data finalizării exercițiului. În cazul „ordinului numărul 8” se trece numai data începerii. Mobilizarea se termină cînd hotărăște guvernul. Tu trebuie să­ți lași jobul și mergi la unitate.

La compania mea, unul din angajați a fost chemat la armată, noi o să­i plătim salariul normal și vom primi banii înapoi de la stat.

„Acest guvern este cel mai incapabil care a existat în istoria Israelului”

Care este starea de spirit? Oamenii sînt furioși, dau vina pe Guvern, pe armată? Oricum societatea din Israel era polarizată în perioada asta…

În primul rînd, oamenii sînt în șoc, este foarte greu să conceapă ce s­a întîmplat. Am mai trecut prin situații grele în trecut, de exemplu, la războiul de Yom Kippur din urmă cu exact 50 de ani (1973), dar atunci am fost atacați de state, precum Egipt și Siria.

Acum am fost atacați de o organizație care nu are tancuri, nu are avioane, doar mașini și motociclete. Și a reușit așa de repede să omoare sute de oameni…Noi am avut atentate groaznice aici, au murit 20 ­ 30 de oameni, dar acum sînt sute de morți. Și sînt copiii de 3 și 5 ani răpiți împreună cu mama lor, este ceva de nedescris. Este o stare de șoc în societate.

Cred că noi am fost într­o perioadă, prin care au mai trecut și alte țări, de relativism absolut. Deci nu mai există adevăr și minciună, albul poate fi negru și invers, iar fiecare spune ce vrea fără nici o legătură cu adevărul. Și ce e mai importante este să fii convins de ce spui tu și să spui asta cu siguranță.

Dar, la sfîrșit, în realitate, există adevăr și există minciună, iar cînd cineva te atacă, ori reușește ori nu reușește. Acesta nu mai este relativ este absolut. Pentru că asta s­a întîmplat aici, cu acest guvern, care este cel mai incapabil care a existat în istoria Israelului. Guvernul n au făcut absolut nimic în acest an, în afară de a încerca să schimbe regulile justiției, astfel încît să dea mai multă putere guvernului, ca să facă ce vor ei.

Ce ar fi trebuit să facă, la modul concret?

În loc să­și folosească energia unde au folosit­o, ar fi trebuit să vadă dacă armata este sau nu pregătită, să facă exerciții, cam tot ce trebuie să facă un guvern în materie de securitate. Ca să nu mai vorbim de celelalte probleme, de situația economică care se înrăutățește, de toate problemele din Israel. Nu au avut timp de securitate, dar s­au ocupat de crearea de colonii în teritoriile palestiniene…

În Israel acum sîntem într­o zonă complicată. Iar acum dușmanii Israelului au văzut care este situația internă în Israel și­au folosit această situație. Și au avut un succes incredibil.

În Israel a fost această discuție internă care a divizat societatea, legată de reforma justiției, iar unii au spus că sîntem aproape de război civil pentru că ceea ce încearcă guvernul să facă este similar cu ce s­a făcut în Polonia, Ungaria, în state autocrate, iliberale.

Marea majoritate a oamenilor din Israel nu dorește asta pentru că identitatea democratică a țării este crucială pentru ei. Dar aș vrea să fac precizarea că odată ce Israelul este atacat, societatea israeliană este complet unită. Toți care au fost chemați la datorie s­au prezentat. Sînt zero dispute pe acest subiect. Dar foarte mulți oameni sînt furioși pe guvern, în principal pe primul ministru Netanyahu, care a condus Israel în ultimii 16 ani cu o pauză de un an. Calitatea armatei este responsabilitatea lui.

„Situația oamenilor din Gaza trebuie să se schimbe” Sînt foarte mulți oameni răpiți din Israel, ce crezi că urmărește Hamas cu aceștia?

Hamas vrea să aibă pîrghii importante de negociere. Nu știm încă cîți oameni au fost răpiți, dar este un mare număr de oameni și urmăresc probabil să schimbe situația din Gaza care este foarte complicată.

Sînt mulți oameni în Israel care cred că trebuie să găsim soluții, atît pentru Israel, cît și pentru Gaza, pentru că actuală situație nu e bună pentru nici una din părți. Oamenii duc o viață oribilă acolo. Situația de acolo trebuie să se schimbe în viziunea mea.

Pentru tine ca fost jurnalist, ca om care este totuși conectat la informații, acest atac a fost chiar o surpriză?

Nimeni din Israel nu a fost surprins de faptul că Hamas voia să declanșeze o acțiune teroristă împotriva Israel, dar surprinzătoare a fost dimensiunea extinsă a atacului: au fost sute de oameni care au intrat în Israel din Gaza, este un număr foarte mare care au penetrat ceva ce ar fi trebuit să fie cea mai bine păzită graniță din lume.

A doua surpriză a fost că serviciile de informații israeliene care ar trebui să fie cele mai bune din lume, care monitorizau foarte strîns comunicațiile din Gaza nu au știut nimic despre această organizare (a atacului – n.r.). O acțiune care implică sute de oameni presupune multe comunicații, organizare…

A treia surpriză este reacția (armatei – n.r.): nu era nimeni acolo. În urmă cu cîțiva ani Israel a construit un obstacol care a costat aproximativ un miliard de dolari – un zid în pămînt care să prevină construcția de tunele de către Hamas prin care să introducă oameni în Israel. Un miliard de dolari este o sumă uriașă. Iar ei au spart gardul. Există un corp de armată responsabil pentru Gaza, dar mulți dintre soldați erau în Iudeea (West Bank) pentru a preveni potențiale conflicte între coloniști și palestinieni. De aceea numărul de soldați care trebuia să se ocupe de Gaza a fost mic și aceștia nu au putut face față atacului.

Chiar și în acest moment sînt lupte între armată și oameni din Hamas în unele sate din apropiere de Gaza, la mai mult de 24 de ore de cînd a început atacul, ceea ce este de asemenea greu de înțeles. De ce durează atît de mult să­i alungi sau să­i iei prizonieri sau să­i ucizi.

„Multă lume din Israel înțelege că avem nevoie de un reset”

Care vor fi efectele acestui atac asupra populației?

E greu de spus, avînd în vedere că populația este în stare de șoc și că lucrurile sînt acum procesate emoțional, atît ca societate, cît și la nivel individual. Cred că această situație, cum spuneam, de relativism, unde nu mai există adevăr, nu mai poate continua. Nu ne permitem să mergem în această paradigmă pe care o avem acum pentru că la sfîrșit te lovește realitatea.

Este capabil Israel să­și protejeze frontierele? Este armata pregătită? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să fie date într­un mod absolut nu relativ. Multă lume din Israel înțelege că avem nevoie de un reset pentru situația actuală.

Sîntem în situația în care același grup de oameni conduce țara de prea mulți ani și situația devine extrem de putredă și avem o nevoie disperată de o schimbare care trebuie să înceapă de la vîrf. Și apoi să se infiltreze în toate nivelurile societății israeliene. hoTnEWs.ro

Doza de sãnãtate

Sindromul postviral

La începutul anului 2020, odată cu debutul pandemiei de coronavirus, o nouă afecțiune și­a făcut apariția: Long­Covid Syndrom. Cel mai întunecat tablou a fost reprezentat de efectele infecțiilor virale, care persistau pe o periodă mai lungă de timp. Efectul de „boală după boală” are drept cauză o activare în interiorul corpului, ca urmare a unor boli infecțioase, iar corpul nu are energia necesară să le vindece.

Infecțiile virale acute lasă în urmă multe probleme de sănătate, cum ar fi: epuizare, oboseală, un sistem imunitar destabilizat, dureri de cap, de încheieturi, amețeli, greață, probleme respiratorii, stagnări limfatice (noduli limfatici încărcați), potențialul de concentrare scăzut, nevralgii, pierderea mirosului, a gustului, căderea părului, chiar și stări febrile.

Efectele de lungă durată după o infecție virală nu sînt numai cele provocate de Pandemia Covid­19, ci și cele post infecției cu Epstein­Barr, Zona Zoster, Influenza. Virușii se pot adapta foarte repede și își pot modifica, de asemenea, extrem de rapid informația genetică. În mijlocul corpului nostru trăiesc peste 100.000 de miliarde de microorganisme, fiecare a zecea celulă fiind de origine umană, toate celelalte aparținînd de așa­numitul microbiom. Acesta este unic la fiecare om și depinde de alimentație, stil de

O istorie a farselor (323)

Un falsificator de succes (2)

După prăbuşirea nazismului în 1945, nepreţuita colecţie artă a lui Hermann Göring, şeful aviaţiei militare germane fost descoperită în conacul său de la Berchtesgaden. Mare parte din ea fusese furată din biserici, galerii şi colecţii particulare în timp ce naziştii năpădiseră Europa; dar printre puținele obiecte de artă achiziţionate în mod cinstit se afla şi un tablou Van Meegeren­Vermeer, Femeia căzută în adulter. Agenţii care investigau cazul au aflat, în curînd, că dealer­ii lui Goring îl cumpăraseră contra sumei de 150.000 de lire sterline de la un alt dealer din Amsterdam. Acest dealer era însuşi Van Meegeren. Un colaborator al naziştilor! Poliţia olandeză l­a arestat. A fost acuzat de trădare pentru că vînduse inamicului obiecte de patrimoniu naţional. Dacă era găsit vinovat, putea fi condamnat la moarte. Timp de trei săptămîni, şi­a menţinut versiunea; că îl cumpărase de la o familie italiană, după care îl vînduse cu bună­credință. De unde era să ştie că va cădea în mîinile naziştilor? Dar poliţia nu a fost deloc impresionată de explicaţiile lui. Au continuat să­1 supună interogatoriilor, pînă cînd a cedat.

„Proştilor!“, a strigat el în tribunal. „Sunteţi ca restul. N­am vîndut nici un tablou Vermeer germanilor – doar un Van Meegeren, pictat de mine ca să semene cu un Vermeer. Nu am colaborat cu germanii, i­am tras pe sfoară“.

Ameninţat cu batjocura şi distrugerea profesională, Bredius şi alţi experţi l­au numit mincinos. „Pictează Emmaus din nou!“ l­au provocat aceştia. Dar Van Meegeren s­a descurcat şi mai bine. Aflat sub pază în atelierul său din Amsterdam, sub privirea intransigentă a unui grup de martori, a pictat ultimul tablou Vermeeer, Tînărul Christos învăţînd în templu. Era o creaţie atît de impresionantă, încît nici nu a fost nevoie s­o mai termine. Acuzaţiile de trădare au fost retrase – dar au apărut noi acuzaţii de înşelăciune şi falsificare de semnătură. După un proces ce a durat nouă zile, în 1947 a fost găsit vinovat şi trimis la un an de închisoare. Înainte de a începe ispăşirea sentinţei, a suferit un atac de cord. A murit şase săptămîni mai tîrziu. Dar poate, în felul lui, el a avut ultimul cuvînt de spus.

„Am fost atît de depreciat de către critici, încît nu mai puteam să­mi expun propriile lucrări“, declara el după pictarea tabloului Tînărul Christos. „Am fost în mod sistematic şi răuvoitor discreditat de către critici, care habar nu au ce­i aia, pictură“.

viață, medicamentație, igiena personală. De asemenea, joacă un rol major în sănătatea omului, îndeplinind mai multe funcții fiziologice și de stabilizare a sistemului imunitar.

Viromul este o parte din microbiom prin care se formează virușii, aceștia fiind a zecea parte din microbiom. Virușii trăiesc într­o simbioză cu corpul nostru atît timp cît corpul este într­un echilibru energetic. De ce se ajunge la probleme postvirale? Infecția nu este complet vindecată. Infecțiile acute slujesc, în cele mai multe cazuri, un proces de autovindecare, prin care organismul încearcă să se reechilibreze. După cum știm, virușii au o mare capacitate de adaptare și își pot schimba foarte repede informația genetică. Multe organe din corp sînt afectate în timpul unei infecții virale. Se formează așa­numiții auto­anticorpi, care pot provoca boli autoimune. Toate bolile sînt rezultatul unor procese metabolice dereglate, înainte de izbucnirea infecției virale. Afecțiunile corporale care nu au neapărat legătură cu sechelele postcovid sînt, de cele mai multe ori, o fereastră deschisă pentru infecții. În terapiile oferite de medicina energo­informațională focusul este sanarea microbiomului intes­

Poate că suferea de paranoia, dar mulţi au fost şi sînt de acord: Van Megeeren şi­a dovedit punctul de vedere. Un alt farsor american, însă ușor de înțeles (1)

Mai puţin sălbatic şi aiurit ca alţii, Jeffrey Vallance deţine, în schimb, un temperament destul de liniştit pentru a­i camufla eforturile ironice de a submina autoritatea şi ritualurile prin intermediul a ceea ce înseamnă, într­un fel, neobişnuita „artă abstractă“.

Să luăm cazul lui „Blinky, găina prietenoasă“. Într­o zi din anul 1978, Vallance s­a dus la supermarket­ul din Canoga Park, o suburbie a oraşului Los Angeles unde locuia, şi a cumpărat un pui de găină pentru fript, produs de firma Foster Farms, împachetat în plastic (de fapt, îl cunoştea pe colegul său de „breaslă“ Boyd Rice, faimos pentru gluma cu capul de oaie). Întors acasă, a scos din ambalaj produsul încă umed din cauza sîngelui, l­a pus pe o foaie de hîrtie pentru a­l fotografia şi, cînd l­a ridicat, şi­a dat seama că se alese cu o amprentă perfectă a puiului de găină – pe care a numit­o atunci Giulgiul lui Blinky (după Giulgiul din Torino). Ulterior, povesteşte Jeffrey, a vîndut acest obiect sacru pentru o mie de dolari.

Telefonînd la biroul unui cimitir de animale, a declarat că vrea să înmormînteze o pasăre. Pe drumul cu maşina personală pînă la cimitir, l­a ţinut pe Blinky într­o cutie de pantofi. Menţinîndu­şi o mină foarte serioasă faţă de doamna de la recepţie, el a completat toate formularele necesare şi, aflînd deja din timp că toate celelalte animale din cimitir purtau nume precum Fluffy, Biffy, Pinky şi Winky, s­a hotărît că „Blinky“ va fi numele ideal pentru găina moartă, în special dacă ţinea cont de felul cum au, în general, privirea găinile. În vreme ce antreprenorul de pompe funebre lua din maşina lui Vallam cutia de pantofi în care se afla Blinky, după care a dus­o într­o cameră din spatele clădirii, Jefrrey tot mai completa formulare. Dintr­o dată, un bărbat imens cu o piele albă, ca de mort, parcă era Lurch – personajul de tip Frankenstein din filmul Familia Adams – a apărut în faţa lui şi 1­a întrebat, vorbind silabisit, într­un ritm foarte lent: „Cum – a –murit – animalul tău – domestic?“ – deoarece, desigur, puiul era complet jumulit de pene şi curat. „Nu ştiu cu siguranţă cum a murit“, a răspuns cu sinceritate Vallance. „Într­o zi a murit, pur şi simplu“. (va urma)

sTUArT GORDON

tinal, aducerea florei intestinale într­o stare optimă de funcționare. De cele mai multe ori, după o detoxifiere la nivel celular, pacientul observă modificări în coloana vertebrală, dispar dureri și blocaje, mai ales pe zona cervicală și lombară.

Medicina energo­informațională este în măsură să descifreze boala în profunzimea și dinamica ei, să recunoască melodia bolii. Impulsurile vindecătoare date în terapie ating toate afecțiunile corpului, atît ale celui fizic, cît și ale celui spiritual. De la o ședință de terapie la alta se schimbă și dinamica bolii; ca atare, pacientul are nevoie de o terapie personalizată.

Energia corpului și a fiecărui organ în parte poate fi astăzi măsurată și reechilibrată, fapt care constituie premisa vindecării.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Lipit de o bandă; 2) Întrebuințare hotărîtă în prealabil; 3) Al treilea din trei – Trecută în rezervă; 4) Prețuri... de cumpărare – Ține de neamul său; 5) Deformați plastic – O para chioară!; 6) Primul loc în cursa vieții – Plin de defecte; 7) Ascuțit la vîrf! – Cîini de vînătoare; 8) Orășelul copiilor –Încadrat la slujbă; 9) Te pune în dilemă – Verb la modul optativ; 10) A forța siguranța – Lipsit de vlagă.

VERTICAL: 1) Bun de curse; 2) Oameni fără pereche; 3) Croșeu la corp! – Mulțime absolută – Prilej de revedere; 4) Ținută sub tensiune; 5) Nici mie nici lui – Vie care nu rodește; 6) Bătut la cap – Slab concentrat; 7) O viață pentru o idee (pl.) – Ofertă la piață!; 8) Gaz de ardere – Pus la curent; 9) Fac plaja; 10) Înghite săbii – Creierul munților.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,INTERACȚIUNI”

1) FUNICULARE; 2) OSTRACIZAT; 3) LI – ILICITA; 4) OTET – SILIT; 5) SARACIT – FI; 6) I – ATA – AVIZ; 7) TOT – MITICA; 8) OPERAT – SA; 9) RE – ARATARI; 10) INSTINCTIV.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XXXI)

Capitolul 5 - În mîna Securității... (6)

Peste patru zile, într­o sîmbătă, veni din nou la Iulia, de data asta aducîndu­i „Scînteia Tineretului” După ce o îmbrățisă cu drag, îi dădu ziarul și­i spuse:

– Citește, te rog, articolul de pe ultima pagină și zi­mi ce poate să însemne.

Iulia întoarse ziarul la ultima pagină și, după ce se uită un pic peste ea, întrebă:

– Care din ele?

– Ăla din dreapta sus, cu Gromîko și Keneddy –răspunse el.

– Ah, aia...

Se așeză apoi pe un scaun cufundîndu­se în lectură: „Întrevedere Gromîko-Keneddy” spunea titlul. Apoi scria că: „Washington 19- Agerpress-TASS transmite: La 18 octombrie, la Casa Albă, între A.A. Gromîko, ministrul afacerilor externe al URSS și J. Kennedy, președintele SUA a avut loc o întrevedere care a durat 2,2 ore. Din partea Uniunii Sovietice la întrevedere a fost de față, V.S. Semionov, locțiitor al ministrului afacerilor externe al URSS și AF Dobrihin, ambasadorul URSS în SUA, iar din partea Statelor Unite – D Rusk, secretarul de stat al SUA, L. Thompson, adjunctul special al secretarului de stat și M Hillenbrand, adjunct special al secretarului de stat. După întrevedere, A.A. Gromîko a declarat corespondenților: «Președintele și cu mine am discutat o serie de probleme importante, inclusiv reglementarea pașnică a problemei germane. Consider că schimbul de păreri care a avut loc între noi a fost util». Washington 19-Agerpress-TASS transmite: La 18 octombrie A.A. Gromîko, ministrul afacerilor externe al URSS a participat la un prînz oferit de Departamentul de Stat în cinstea sa de Dean Rusk, secretarul de stat al SUA. În timpul prînzului, A.A. Gromîko și Dean Rusk au continuat discutarea problemelor care prezintă interes reciproc pentru ambele părți”.

Terminînd de citit, fata ridică capul din ziar privind spre iubitul ei, și spuse:

– A început... – iar apoi făcu un semn din mînă care însemna „noi trebuie s­o ștergem de aici cît mai urgent”.

– Crezi că a început? Nu zic totuși nimic de rachete, ci de problema germană – opină el.

– ...despre problema germană și despre „problemele care prezintă interes reciproc pentru ambele părți” – citi ea din ziar. Cu alte cuvinte, Kennedy l­a chemat pe Gromîko la raport, ca să­l întrebe ce caută instalațiile alea pe teritoriul Cubei. Instalații pe care le­au descoperit acum 6 zile.

– Deci a început – spuse gînditor Tudor.

– Da, și foarte curînd presimt o vizită a prietenilor noștri de la „secu”. Ei au aflat desigur dintru început, dar au așteptat ca toată chestiunea să apară în presă pentru a avea confirmarea celor ce le­am spus. Acuma vor veni să­mi spună ce importantă am devenit și sămi consolideze paza, prin urmare prietenul tău trebuie să se grăbească – îi șopti ea lui Tudor.

Băiatul zîmbi cu toată gura și­i spuse la ureche: „Ăsta era al doilea motiv al vizitei mele de astăzi: la noapte plecăm”. Iulia făcu ochii mari de surpriză, apoi îl sărută lung și se lipi de el pur și simplu fericită! * * *

Telefonul sună în buzunarul domnului Gheorghe Ștefan. Bărbatul îl scoase, privi scurt, apoi răspunse: – Da, domnule inspector. Ce să fac? Nu mai pot de fericire – zise omul zîmbind amar. Cum? Aveți vești despre Iulia? Bune? O iau pe soția mea și venim la dvs.

Apoi băgă telefonul în buzunar și strigă după soția lui:

– Oana, hai că trebuie să mergem la inspectorul Ionescu. Zice că are vești despre Iulia!

Patruzeci de minute mai tîrziu, părinții fetei intrau în biroul inspectorului de poliție extrem de emoționați. Mama deschise prima discuția:

– Ce vești aveți despre Iulia, domnule polițist?

– Am vești bune, doamnă, răspunse acesta oferindu­i un scaun. Vă rog, luați loc. Ei bine, am făcut în arhivele instituției noastre cercetările pe care vi le­am promis acum o lună de zile și am dat de urma ei.

– Ați găsit­o pe Iulia? În 1962? – se miră dl. Gheorghe.

– Da, în 1962. A ajuns, într­adevăr, acolo și s­a dus la București, așa cum v­a spus. A reușit să se împrietenească cu un tînăr care lucra la Biblioteca Centrală de Stat, probabil pentru ca să aibă acces mai ușor la documentele despre porțile temporale. La o petrecere la care au fost împreună a scăpat informații despre moartea lui Marylin Monroe și atentatul asupra președintelui de Gaulle, iar un informator al Securității a turnat­o. Apoi, a plecat cu iubitul ei în vacanță la Orșova Veche și la Ada Kaleh, fără să știe că e urmărită de un ofițer de Securitate care a auzit­o cînd vorbea despre hidrocentrala ce urma să se construiască, astfel încît a fost luată drept spion și arestată.

– ...la Ada Kaleh? – sări tatăl fetei.

– ...cum adică iubit? – se impacientă mama.

Inspectorul începu să rîdă, apoi zise:

– Ce vreți, doamnă? E o fată frumoasă, inteligentă, deșteaptă, de ce să nu fure inima unui tînăr? Dar nu asta e important, ci ceea ce urmează, reveni el la subiect. La interogatoriul ce a urmat, a recunoscut că vine din viitor și s­a angajat, în schimbul unui sistem de detenție mai lejer, să le scrie tot ce se va întîmpla în următorii ani. Așa a ajuns să locuiască în spatele Televiziunii în aceeași casă cu poetul Tudor Arghezi.

– Să nu­mi spuneți că asta e vestea bună, se burzului mama fetei.

– Nicidecum, doamnă. Vestea bună e aceea că Iulia a reușit – mă rog, va reuși – să evadeze din prizonierat și va veni spre noi.

– Păi a reușit sau va reuși? Nu mai înțeleg – întrebă doamna Oana.

– Ținînd cont de faptul că sîntem în data de 14 august, moment în care Iulia s­a întors din excursie de vreo 4 zile, și că va fi arestată abia pe 23 august, iar de evadat, va evada abia pe 20 octombrie, înțelegeți de ce exprimarea mea a fost atît de prolixă.

– Da, înțeleg, dar ce știți? Ajunge la noi?

– Stimată doamnă, știu doar că a evadat pe 20 și că au urmărit­o pînă la Canionul 7 Scări, dar ce s­a întîmplat apoi nu mai știu pentru că ultima foaie a raportului a fost ruptă și nu se înțelege nimic. De fapt, puteți citi singuri pentru că v­am pregătit copii după ultimul raport, pe care­l puteți studia.

Le puse pe masă cîteva foi de hîrtie pe care le luară cu mîinile tremurînd de emoție, începînd să citească raportul scris de locotenentul Mureșan Aurelian: „Data: 23 Octombrie 1962 - Către tovarășul General Nicolae Doicaru, șef al Direcției I – Informații Externe din cadrul Direcției Generale a Securității Statului. Referitor la «Operațiunea Viitorul», raportez că am executat următoarele: Pe data de 15 octombrie am luat la cunoștință din nota informativă a lui Avram Dumitru, zis «Mitică», aflat de la eliberarea sa din închisoare în serviciul nostru, că s-a întîlnit cu numitul Tudor Grigorescu, care l-a rugat să-l ajute să fugă împreună cu Iulia Gheorghe spre muntele Piatra Mare, unde avea să fie extrasă din țară de un comando american aeropurtat. Tovarășul căpitan Pavelescu a decis să le înlesnim fuga pentru a ajunge să capturăm comandoul american. Pe data de 20 octombrie am trimis angajați din serviciul nostru să joace rolul de eliberatori pentru a-i putea urmări apoi în voie. Au ales ruta spre Brașov prin Buzău și Întorsura Buzăului, gîndindu-se că probabil nu era așa de bine păzită ca celelalte...”.

Pe vremuri, oameni se „pileau” De la tării, vinuri... mă rog Azi se-mbată, dar nu beau Licoarea e în drog!

Proverb celebru e și azi „Să nu te joci cu focul!” Însă mai are camarazi

Care o fac cu drogul!

Îl vedem beat în Parlament

E straniu monologul Și-i de prostie monument În cauză e drogul?

Din vedetism parlamenttar

Unii „aleși” pe blog

După o „Grasă de Cotnari”

Fac din „bla-bla” un drog!

La o cafea, timp aromat I-a spus-o ca prolog

Că epigrama l-a-mbătat Că devenise drog!

Un premier, nu oarecare

Anunță strașnic epilog

Că n-am pierdut lupta cea mare Cu drogurile (vorbe-drog)!

S-a declanșat larg dialog

De vorbe care mai de care

Cum să scăpăm de drogul-drog Dar mai putem? E o întrebare!

LIVIU ZANFIRESCU

Capitolul 6 – Fuga (1)

Iulia privea ștergătoarele care încercau să țină ritmul cu ploaia torențială. Tudor conducea concentrat. Se gîndea că scăpaseră mult prea ușor, iar asta­i făcea clopoțelul de alarmă din cap să șuiere ca o sirenă de vapor. În seara aceea, după ce domnul și doamna Arghezi se duseră la culcare în camerele lor de la etajul vilei, ei se echipară, luară haine de schimb și toate documentele scrise de Iulia în ultimele zile și începură să aștepte. Priveau pe fereastră la gardienii care stăteau într­o Volga de culoare albă, parcată în fața casei. Pe la orele 22, pe stradă și­a făcut apariția un grup de 4 tineri gălăgioși ce păreau că vin de la un chef. Doi dintre ei s­au apropiat de mașină și unul a cerut un foc. Securistul s­a dat jos, moment în care a fost lovit în stomac cu pumnul, iar ușa șoferului a fost deschisă brusc, acesta tras afară din mașină pentru a fi lovit cu pumnii și picioarele de ceilalți doi tineri. Cînd cei doi paznici ai lor au rămas nemișcați pe caldarîm, a apărut un camion în care cei patru tineri și­au aruncat victimele, apoi s­au urcat și ei dispărînd în noapte. A fost momentul în care Iulia și Tudor s­au năpustit pe ușă afară urcîndu­se în mașină și plecînd cu scrîșnet de roți de pe loc. Acum, se îndreptau spre Buzău, fiindcă Tudor socotea că șoseaua era mai slab păzită decît cea prin Predeal sau Cheia, pasuri montane aflate mai aproape de ținta lor decît cel de la Întorsura Buzăului. Erau de aproape 2 ore pe drum și ceasul arăta miezul nopții, iar la ora aceea de sîmbătă spre duminică puțini automobiliști circulau. Aveau să mai treacă aproape 40 de minute pînă ce vor ajunge la Buzău. (va urma) nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Discursul lui Putin

Președintele Vladimir Putin a ținut, pe 5 octombrie, un discurs la Clubul Economic Valdai de la Soci, prilej cu care a spus cîteva lucruri interesante, pe care le voi comenta mai jos.

Despre aderarea Ucrainei la Alianța NATO am aflat următoarele: „Am fost întotdeauna împotriva acestui lucru și poziția noastră are o bază serioasă, deoarece extinderea NATO la granițele noastre amenință direct securitatea noastră. NATO este, de fapt, în primul rînd, un instrument al politicii externe a SUA. Statele Unite și sateliții săi au

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

urmat un curs constant către hegemonie în afacerile militare, politică, economie, cultură și chiar morală și valori. De la bun început, ne-a fost clar că încercările de a stabili un monopol au fost sortite eșecului. Lumea este prea complicată și diversă pentru a fi supusă unui singur sistem, chiar dacă este susținută de enorma putere a Occidentului acumulată de-a lungul secolelor din politica sa colonială“.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Dezordine în America

Zilele acestea, în SUA a avut loc un eveniment unic: demiterea președintelui Camerei Reprezentanților din funcție de către propriul lui partid. S­a mai încercat așa ceva prin 1913, dar fără succes. Acum le­a ieșit, cum se spune. De ce e acesta un semn de dezordine în politica americană? Findcă președintelui îi revin sarcini extrem de importante. O să le anumăr, așa cum le­am găsit pe inpolitics.ro

„1. Conducerea dezbaterilor: Speakerul este responsabil pentru gestionarea și supravegherea dezbaterilor din Camera Reprezentanților. El decide cine poate vorbi în timpul dezbaterilor, cît timp pot vorbi membrii și în ce ordine. De asemenea, poate impune ordinea de votare asupra Proiectelor de lege“.

(continuare în pag. 22) mArIUs mArIn

,,Tehnocrata“ Oana Sivache și-a prins urechile în tehnocrație

motto: ,,Dreptatea este ca o carte/ Dumnezeu a fost zețar,/ Iar justiția românească,/ O greșeală de tipar” (Folclor).

Șoc! Pur și simplu, am rămas uluit cînd am aflat știrea privitoare la Clotilde Armand, cea care, atunci cînd vorbește, parcă își mestecă măselele. Cum, ați uitat cine este Clotilde, cum își băga ea ghearele în sacii plini de voturi, cu avizul unui procuror care era acolo pentru a supraveghea ,,legalitatea” procesului electoral? Asta îmi aduce aminte de un alt procuror, madam Bica, cea care ,,supraveghea” corectitudinea retrocedărilor de la ANRP, numai că, alături de ea, Cocoș, Pescariu ș.a. au furat bani cu camionul, în timp ce suprafața terenurilor dispuse de ANRP retrocedărilor o depășise cu mult pe cea a României.

Revenind la Clotilde Armand, nu putem uita circul total care a avut loc cu prilejul acelor alegeri de pomină, care i­au determinat pe cei de la USR să­și atribuie o nouă titulatură: Ușchiți sacii repede! Ei bine, sub genericul ,,Citiți și vă cruciți!”, ce credeți că a făcut acum această neisprăvită? ,,Din propria inițiativă, în cadrul Primăriei sale, a înființat un departament Anti­Corupție, unde, în baza unanimității propriului și unicului său vot, s­a declarat șefă” (Metropola Tv – 17.09.2023). Asta este ca în filmul ăla cu proști, în care un cetățean acționase în judecată un tîlhar, iar la tribunal constatase că infractorul era chiar judecătorul din fața sa.

Da, cam așa este și Justiția românească (v. Motto), în care, sanchi, magistrații ar fi pilde de echilibru și echidistanță, gata oricînd să judece corect pe oricine. Pe oricine care e atît de prost încît să nu știe cum merge Justiția în România. Justiția aia europeană, democrată, modernă și reformată, în care magistrații acționează în baza unui principiu unic în lume: ,,Doamne ferește să adormim și să se facă dreptate, cumva, din greșeală”. Vorbesc despre ,,Justiția” aia în care, recent, unui tînăr de vreo 30 de ani, i s­a făcut dreptate printr­o bătaie cruntă, pînă a fost băgat în comă, iar apoi i s­au pus cătușele pentru a fi dus la spital, unde, după cîteva zile, a murit. Acum, procurorii îl anchetează pe mort, pentru a afla dacă este mulțumit de ,,dreptatea” care i s­a făcut. Iată de ce Napoleon Bonaparte spunea despre anchetatori (procurori) că sînt ,,cei mai proști funcționari ai statului”.

Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), vă mai dau un exemplu edificator privitor la mocirla mefitică în care se află astăzi Justiția românească. Este vorba de ,,Mafia din spitalele ASSMB”, acest titlul fiind atribuit de ,,Libertatea”, una dintre cele mai... MINCINOASE (sic!) publicații ale acestor vremuri.

Totul pleacă de la faptul că Institutul de Sociologie al Academiei Române a întreprins o amplă anchetă de opinie asupra unui eșantion reprezentativ al populației, cu privire la percepția fenomenului de corupție de către cetățenii din România.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Discursul lui Putin

(urmare din pag. 21)

„Prosperitatea Occidentului a fost atinsă prin jefuirea coloniilor timp de cîteva secole. Acesta este un fapt. În esență, acest nivel de dezvoltare a fost atins prin jefuirea întregii planete. (Uită președintele de epoca SOVROM­urilor de la noi și din țările socialiste – nota mea) Istoria Occidentului este în esență cronica expansiunii nesfîrșite. Influența occidentală în lume este o imensă schemă piramidală militară și financiară care are nevoie constant de mai mult «combustibil» pentru a se întreține, cu resurse naturale, tehnologice și umane care aparțin altora. Acesta este motivul pentru care Occidentul pur și simplu nu poate și nu se va opri. Argumentele, raționamentele, apelurile la bunul simț sau propunerile noastre au fost pur și simplu ignorate. (Lăsați, domnule Putin, că nici voi, rușii, nu sînteți mai breji – nota mea) Am spus asta public atît aliaților, cît și partenerilor noștri. A fost un moment în care am sugerat pur și simplu: poate ar trebui să ne înscriem și noi în NATO? Dar nu, NATO nu are nevoie de o țară ca a noastră. Nu. Vreau să știu, ce altceva au nevoie? Am crezut că devenim parte din mulțime, am pus un picior în uşă. Ce altceva ar fi trebuit să facem? Nu a mai fost confruntare

ideologică. Care a fost problema? Cred că problema erau interesele lor geopolitice și aroganța față de ceilalți. Auto-mărirea lor a fost și este problema”.

Alt subiect a fost cel referitor la cooperarea cu China: „Ne vom extinde interacțiunea (cu China) în sfera securității. Nu creăm nici un bloc împotriva nimănui, dar sîntem forțați să reacționăm la ceea ce se întîmplă în jurul statelor noastre”.

Despre parlamentarul canadian care a vorbit în onoarea unui nazist în parlament: „El a adunat, în esență, colaboratorii naziști, trupele naziste SS și armata ucraineană de astăzi care luptă împotriva Rusiei. I-a adunat împreună. Acest lucru nu face decît să confirme teza noastră că unul dintre obiectivele noastre în Ucraina este denazificarea”.

Apoi le­a spus rușilor că: „Ne descurcăm (cu finanțarea conflictului – n.red.) și am motive să cred că ne vom descurca în viitor. În cele din urmă, la sfîrșitul anului vom avea un deficit bugetar undeva în jur de 1% din PIB. Și pentru anii următori – 20242025 – ne așteptăm ca deficitul să fie undeva în jur de 1% din PIB. Avem o situație stabilă, durabilă. Am depășit toate problemele care au apărut după ce ni s-au impus sancțiuni și am început următoarea etapă de dezvoltare pe o bază nouă”. Ne­a confirmat și nouă ceea ce știam deja – anume că sancțiunile contra lui nu au avut nici un efect în afara celui că au sărăcit Europa.

Dezordine în America

(urmare din pag. 21)

„2. Interpretarea regulilor: Speakerul are autoritatea de a interpreta regulile Camerei Reprezentanților și de a decide asupra procedurilor legislative. Aceasta îi conferă un rol crucial în modelarea procesului legislativ.

3. Programarea voturilor: Speakerul decide cînd să aibă loc voturile asupra proiectelor de lege și a altor chestiuni legislative. El poate utiliza această putere pentru a gestiona agenda legislativă și pentru a prioritiza anumite inițiative.

4. Reprezentarea Camerei: Speakerul reprezintă Camera Reprezentanților în relațiile cu celelalte ramuri ale guvernului și cu publicul. El poate purta discuții cu Președintele, cu Senatul și cu alți lideri guvernamentali în numele Camerei Reprezentanților.

5. Componența comisiilor: Speakerul are un rol în numirea membrilor comisiilor legislative și poate influența componența acestor comisii. Acest lucru poate avea un impact semnificativ asupra modului în care sînt tratate proiectele de lege în comisii.

6. Asigurarea ordinii: Speakerul trebuie să păstreze ordinea în Camera Reprezentanților și să asigure respectarea regulilor. El poate lua măsuri disciplinare împotriva membrilor care încalcă regulile sau perturbă ordinea.

7. Succesiunea prezidențială: Speakerul Camerei Reprezentanților se află în linia de succesiune prezidențială a Statelor Unite, după Vicepreședinte și după președinții Senatului. Acesta devine președinte în funcție în cazul în care atît Președintele cît și Vicepreședintele sînt în imposibilitatea de a îndeplini funcțiile lor.

8. Rol politic: Speakerul are adesea un rol politic semnificativ în conducerea partidului majoritar din Camera Reprezentanților și poate influența agendele legislative și politicile partidului”.

Despre războiul din Ucraina: „Există o presiune militară și politică în continuă creștere. Trebuie să răspundem. Am spus de multe ori că nu noi am început războiul în Ucraina. Dimpotrivă, încercăm să-i punem capăt. Toată lumea realizează că întrun sistem internațional în care domnește arbitrariul oricine poate fi atacat pur și simplu din cauza faptului că cutare sau cutare țară nu a fost plăcută de hegemon, care și-a pierdut simțul proporției și, aș adăuga eu, simțul său. Din păcate, trebuie să recunoaștem că contrapartidele noastre din Occident și-au pierdut simțul realității. Aderarea la abordările blocului, dorința de a conduce lumea într-o situație de confruntare constantă între «noi» și «ei» este o moștenire vicioasă a Secolului XX. Este un produs al culturii politice occidentale. Occidentul are întotdeauna nevoie de un inamic”.

Putin și­a exprimat punctele de vedere pe care le cunoaștem și de care sîntem foarte conștienți mulți dintre noi. Ce ne facem însă că cei care ne conduc s­au băgat singuri într­o chestiune din care nu mai pot da înapoi? Eu zic să fim milostivi și să le oferim singura cale de ieșire posibilă pe care o mai au: schimbarea din funcție, fiindcă cei care le vor lua locul nu vor fi ținuți de obligațiile lor și vor putea să le schimbe. Aceasta va depinde de alegerile de anul viitor din SUA și din UE.

companii de tehnologie, piața muncii, mass-media, sistemul de justiție penală, afaceri mari sau Congres, conform Gallup, care anul trecut a înregistrat scăderi semnificative în 11 din cele 16 instituții pe care le urmărește. Doar întreprinderile mici și armata au primit sprijin în proporție de peste 50%.

Ei bine, dintre toate acestea, momentan, prerogativa cu numărul 3 frige cel mai tare, fiindcă fără Mc Carthy, proaspăt demis, nu poate fi votată legea care să le trimită mai mulți bani și implicit arme soldaților ucraineni. Despre această problemă scrie și New York Times, următoarele: „Revolta republicană care a dus la înlăturarea unui reprezentant al Camerei pentru prima dată în istoria Americii și răsturnarea acestuia de pe Capitol Hill vine în timp ce un fost președinte stă într-o sală de judecată din New York (Trump –n.red.) și, în același timp, ajutorul militar pentru a opri invadatorii ruși în Ucraina a fost oprit, iar o altă demitere în guvern se așteaptă luna viitoare. Instituțiile care au fost deja tensionate în timpul președinției lui Donald J. Trump se confruntă acum cu o serie de teste de stres profunde. Pot instanțele să mențină credința publică și să trateze credibil cu un fost președinte care candidează pentru vechiul său loc de muncă, care a fost acuzat de atîtea crime, încît este greu de urmărit? Poate Congresul să acționeze suficient pentru a alege un lider, pentru a aborda probleme deranjante precum imigrația, cheltuielile, schimbările climatice și violența prin intermediul armelor? Poate președinția aflată în mîinile unui politician tradițional în vîrstă, precum președintele Biden, să fie un instrument de vindecare a rănilor societății? «O democrație pe punctul de a scăpa de sub control este consecința momentului cînd unul dintre principalii actori politici din procesul democratic nu va accepta regulile de bază ale jocului», a spus Daniel Ziblatt, profesor la Harvard. Ultima dată cînd majoritatea americanilor au declarat că sînt mulțumiți «de felul în care merg lucrurile în Statele Unite», în sondajele Gallup a fost în ianuarie 2004, acum aproape două decenii, iar acest lucru a afectat instituțiile americane. Mai puțin de jumătate dintre americani își exprimă încrederea în poliție, sistemul medical, religie, Curtea Supremă, bănci, școli publice, președinție, mari

Avînd în vedere lupta pe cheltuieli a Congresului din ultimele zile, care a pus în pericol ajutorul de securitate pentru Ucraina, «ceea ce ar trebui să-i pese cu adevărat este dacă sprijinul SUA pentru Ucraina ar putea scădea sau nu într-un viitor și ar putea slăbi capacitatea militară a Ucrainei». Nu există nici o garanție că Congresul va aproba alte miliarde pentru Ucraina, iar Putin așteaptă în mod clar să vadă dacă Trump, care critică ajutorul pentru apărarea țării, îl va învinge pe Biden la alegerile de anul viitor. Robert M. Gates, vechiul oficial republican al securității naționale, care a servit ca secretar al apărării atît pentru președintele George W. Bush, cît și pentru președintele Barack Obama, a avertizat într-un eseu din revista «Foreign Affairs», intitulat «Superputerea disfuncțională», că atît Putin, cît și președintele chinez Xi Jinping au interpretat necazurile Americii în moduri periculoase. Ambii lideri sînt convinși că democrații precum Statele Unite «au trecut de apogeul lor și au intrat într-un declin ireversibil», evident în izolaționismul lor în creștere, polarizarea politică și conflictul intern. «Disfuncția a făcut ca puterea americană să fie neregulată și nesigură», a scris Gates, practic invitînd autocrații predispuse la riscuri să facă pariuri periculoase – cu efecte potențial catastrofale”.

După cum vedem, în SUA lucrurile stau rău. Seamănă tot mai mult cu Roma anului 410, jefuită de vizigoții lui Alaric. Doar că vizigoții moderni nu sînt încă la porțile ei, ci o pîndesc din China și din Rusia ca s­o termine. Orice om normal a văzut lucrurile astea de mult timp, însă, firește că fiind vorba de „farul democrației”, nimeni nu și­a permis să le atragă atenția. Acum, lucrurilor care oricum merg prost în societatea lor îmbolnăvită grav li s­a mai adăugat această demitere a unui om extrem de important în stat. Firește că „paranoic” cum sînt nu mă pot abține să nu mă întreb dacă nu cumva republicanii au fost în stare să­și demită singuri colegul tocmai ca să împiedice sau să îngreuneze livrarea ajutorului pentru Ucraina. Vorba aceea: „Întotdeauna răspunsul cel mai puțin credibil al unei probleme poate fi cel adevărat”.

,,Tehnocrata“ Oana Sivache și-a prins urechile în tehnocrație

(urmare din pag. 21)

Această anchetă a putut fi realizată și ca urmare a sprijinului acordat de Președinția României (Direcția Economică și Administrativă), în baza unui contract de cercetare. În cadrul anchetei, au fost investigați 1.153 de subiecți aleși în mod aleatoriu din 17 județe ale țării și Municipiul București, cărora li s­a aplicat un chestionar de opinie cuprinzînd 52 de întrebări, în care numai 8 ,,deschise”, dînd astfel posibilitate intervievaților să­și prezente propriile aprecieri. Marja de eroare a sondajului de opinie a fost de ± 3%. Din concluziile finale, vă prezint doar cîteva:

* 89,5% din totalul persoanelor chestionate au apreciat că fenomenul de corupție este cel mai răspîndit dintre toate celelalte fenomene deviante sau infracționale. Și aici, pot completa cu faptul că ,,Justiția ocupă locul doi în topul corupției” (INS).

* 65% dintre cei chestionați considerau că principalele cauze ale corupției sînt cele legate de lipsa de fermitate a reprezentanților legalității, blîndețea sancțiunilor, imoralitatea funcționarilor de stat, implicarea politicului în actul de justiție și, poate cea mai gravă cauză, Justiția intrată în metastază, din vina corupției interne.

* La capitolul ,,Evaluări asupra gradului de corectitudine a presei”, în timp ce, spre exemplu, Revista ,,România Mare” se găsea în zona primelor locuri, ziarul ,,Libertatea” abia că mai respira pe ultimele poziții. Este vorba de ziarul în care Cătălin Tolontan a devenit un adevărat spălător de corupți, și am constatat asta cînd l­am cunoscut personal. Crezînd că este un jurnalist obiectiv, curajos și independent, am apelat la el pentru a­i prezenta un caz din lumea sportului. Era vorba de ministerul de resort, care acorda anual finanțări bugetare unei federații sportive, deși aceasta nu îndeplinea condițiile cerute de lege. Tolontan a fost încîntat de oferta mea, spunîndu­mi că de mult aștepta să­i pice în mînă un astfel de caz. Așa s­a făcut că, timp de o săptămînă, m­am documentat, am scris un memoriu de vreo 10 pagini, am pregătit acte, fotografii, înregistrări video și audio, toate acestea fiindu­i înmînate lui Tolontan. A trecut o spăptămînă, au trecut două, apoi o lună, și Tolontan... nimic. După vreo trei luni, am început să­l caut la redacția ziarului, dar de fiecare dată se ascundea în toaletă. În timp, l­am uitat, dar cînd am dat cu ochii de el întîmplător la Piața Lahovari, m­am trezit. Omul se ducea la redacția aflată pe Strada Dionisie Lupu, iar eu aveam același drum, către Ministerul Sportului. El credea că l­am urmărit în mod special, și mă întreba: ,,Ce, mă, vrei să mă bați?”. Știam că era dus și l­am lăsat în pace, mergînd în urma lui, cu gîndul la treburile mele, dar cînd mi­a

zis că ,,Presa nu este refugiul tuturor frustraților”, mi­a sărit muștarul. Am început să strig în urma lui precum face celebrul ,,Ceaușescu” pe la instituțiile de stat: ,,Bă, caricatura dracului, bă, neica­nimeni ce ești, de ce nu te­ai angajat, bă, la SRI, unde puteai să ridici și să cobori bariera din parcarea instituției?...”.

Da, ăsta este Tolontan, și el zice că face presă, ultima lui ispravă fiind legată de albirea numitei Oana Sivache, actuală șefă a ,,Mafiei spitalelor din ASSMB” care, sanchi, peste noapte, a devenit un fel de Robin Hood al sistemului de sănătate românesc. De cînd a început această poveste cusută cu ață albă, madam Sivache ne aburește cu zicerea că ,,din cauza mitelor nu mai există medicamente și hrană pentru pacienți”. Adică, o mare vrăjeală, pentru că toți cei care dau mită, dau de la ei, nu din fondurile spitalelor, iar cei care o încasează cheltuie banii pentru ei. Simplu și clar, numai că madam Sivache a uitat să ne spună că, timp de vreo două luni, a fost internată într­un spital de­al său, unde, în mod regulat, venea o coafeză să­i aranjeze părul. Deci, se lua de la gura pacienților pentru ca spitalul să achite apa și curentul ce se consumau cu astfel de treburi.

Femeia făcuse o entorsă la umbra piciorului, așa cum a pățit gl. Victor Athanasie Stănculescu în timpul loviturii de stat din 1989. Metoda fiind cunoscută, este evident că madam Sivache nu avea cum să ne păcălească, chiar dacă a dat un amplu interviu ziarului ,,Libertatea”. De fapt, numai la o astfel de publicație putea să mintă într­o veselie și să se autointituleze ,,salvatoarea spitalelor ASSMB”. Din start, ne­a mințit că ,,nu este membru al nici unui partid”, iar mai apoi a spus: ,,Sînt și vreau să rămîn un tehnocrat”, în capul său, noțiunea de ,,tehnocrat” însemnînd specialist, savant sau poate geniu. Stimată doamnă, pentru că nu aveți proprietatea cuvintelor și pentru a vă trezi la realitate, aflați că a fi tehnocrat înseamnă ,,a fi adeptul tehnocrației” (DEX), dar un astfel de adept poate să fie și un idiot sau un analfabet. E ca la fotbal: sînt milioane de suporteri, numai că o echipă este formată doar din fotbaliști. În concluzie, a fi tehnocrat e una, iar tehnocrația este cu totul altceva: ,,O societate a cărei conducere revine specialiștilor din domeniul tehnicii” (DEX). Aduceți­vă aminte de așa­zisul guvern de tehnocrați din România, în care toți se pretindeau a fi ,,tehnocrați”, cu diplome și doctorate, dar, în realitate, toți erau numai pramatii și lichele.

Și, la urma urmei, chiar dacă madam Sivache se crede tehnocrat, sub nici o formă nu poate fi vorba de așa ceva. De la purtător de cuvînt la o centrală de apă, de la economist, inspector și turnător la DNA nu ai cum să ajungi tehnocrat, chiar dacă ți­a apărut poza în ziar. Și, apropo de fotografie, de ce nu l­ați rugat pe

Tolontan să vă pună în ziar și o imagine din profil?

Poate numai așa v­ar fi crezut lumea că sunteți tehnocrată. Dar să mergem mai departe.

Lumea trebuie să știe că, în urmă cu un an, după ce am ciocnit un pahar cu vin cu Oana Sivache, i­am luat un scurt interviu și am întrebat­o doar atît: ,,Doamna Sivache, la prăvălie, toate­s bune?”. Cu un zîmbet larg, mi­a răspuns: ,,Da, merge treaba și e liniște și pace!”. Da, așa era, pentru că directorul general – Sivache era adjunctă pe atunci – fusese numit în funcție de primarul Sorin Oprescu și treaba a mers bine. Bine a mers și pe vremea lui Firea, și acum cu Nicușor, deși respectivul director era total apolitic. Cei de la USR, în ultima vreme, au încercat să­l înregimenteze politic pe director, dar acesta a refuzat și, drept urmare, s­a făcut rocada între el și Oana Sivache. Presiunile au continuat, dar refuzul directorului devenit adjunct a fost categoric și în această fază, motiv pentru care s­a pus la cale o acuzație de așa­zisă mită. Ce mai, circul este total, și madam Sivache ne tot aburește că domnia sa nu are nici o tangență cu politica. Păi, stimată doamnă, nu Vlad Voiculescu, care este politician, v­a ajutat să ajungeți director general la ASSMB? Știați că același Vlad Voiculescu are trecut în declarația de avere un teren în Brănești, despre care gura lumii spune că ar fi fost cumpărat de la soțul dumneavoastră, preot în acea localitate? Iată de ce, într­un viitor apropiat, voi solicita un interviu Oanei Sivache și o voi întreba, printre altele, dacă terenul vîndut de soțul său a făcut sau nu parte din patrimoniul bisericii. Voi face asta cît mai curînd, că ăștia sînt în stare să vîndă și biserica. Mai mult, Oana Sivache a declarat la ziar că știa de mult că în instituția pe care o conducea de un an ca adjunct, și jumătate de an ca șef deplin – se ia mită, dar a tăcut în mod suspect în tot acest timp. Ar fi tăcut și în continuare, că deh, e preoteasă și are frică (oare?) de Dumnezeu (care?), dar fiica sa a determinat­o să devină turnătoare la DNA. Cică fata i­ar fi spus: ,,Mamă, dacă la serviciul tău se ia șpagă, te rog, fă ceva ca să nu­mi mai doresc să plec din țară. Vreau să rămîn și să muncesc aici, acasă” (Libertatea – 27 septembrie 2023).

Deși nu­mi plac telenovelele, cînd am citit asta am plîns ca un crocodil. Mi­am pierdut și pixul în cascada lacrimilor și chiar mi­am închipuit ce s­ar fi întîmplat dacă madam Sivache ar fi rămas pe veci la Tîrgoviște, ca purtător de cuvînt la centrala de apă a orașului. Cine ar mai fi salvat spitalele ASSMB și cine ar mai fi rupt ușa la DNA, pentru a turna pe oricine, dacă fiica sa n­ar fi umblat la sentimente ieftine? Păi, cum o fi să te duci la DNA și să spui că ,,În ultimul an și jumătate, timp în care am fost la conducerea instituției, ASSMB era la picioarele lui Silviu Stăncilă, un individ dubios, care nu lucra nicăieri, nu avea domiciliu, dar toți deveneau ghiocei în fața sa” (Libertatea – 27 septembrie 2023)? De ce mie mi­ai declarat, anul trecut, că la ASSMB totul era bine, numai liniște și pace? De ce, madam Sivache, ai tăcut în mod complice, timp de un an și jumătate, iar acum acuzi și critici la greu cu spatele la oglindă? Întreb asta pentru că, în opinia mea, nu cred că ai procedat astfel pe gratis, fără nici un beneficiu.

Faptul că ai apărut în spațiul public cu declarații legate de caz, ancheta penală nefiind începută, este o dovadă a faptului că ceva este putred în această poveste. Perchezițiile nici bine nu începuseră, și Oana Sivache făcea deja conferințe presă, iar mai apoi dădea interviuri scremute presei vîndute. Au fost posibile toate acestea pentru că procurorul de caz s­a dovedit total depășit de situație, dar ce să facem dacă avem o justiție aflată pe locul doi în topul corupției. Și mai avem ceva: ,,O clasă politică alcătuită, în mare parte, din maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric), iar madam Oana Sivache nu e altceva decît un produs al acestei lumi mizerabile. Vom reveni.

POLITICĂ GEOPOLITICĂ

Va fi acceptată Ucraina în Uniunea Europeană?

Uniunea Europeană ar putea începe negocierile privind admiterea Ucrainei în rîndurile sale chiar în timpul acestui an. Cît timp pot dura și care sînt perspectivele pentru aderarea vecinilor noștri?

Ucraina are în plan integrarea în UE chiar dinainte de începerea conflictului militar actual, dar actele urmau a fi înaintate abia în 2024. După 24 februarie 2022, procesul de aderare s­a accelerat. UE a acceptat cererea Kievului în cadrul unei proceduri accelerate, la o săptămînă după începerea invaziei. De atunci, oficialii UE și­au declarat un angajament neclintit față de ideea de a accepta țara în rîndurile sale. Se prevede doar că acest lucru se va face după încheierea ostilităților. Deși, poate, o clarificare va apărea mai tîrziu – „sau în cazul înghețării conflictului militar”.

Între timp, oficialii UE au admis Ciprul divizat și partea sa greacă în UE, drept pentru care este clar că se pot face concesii față de Ucraina din motive pur politice, deși după încheierea ostilităților, pot apărea obiecții din partea țărilor membre individuale, care acum sînt docile.

Conducerea UE și liderii țărilor membre nu se obosesc să repete că Kievul trebuie să „îndeplinească criteriile” și nu vor face mari concesii față de acesta. Ei bine, poate că nu vor fi mari, dar mici, cu siguranță, o să fie. La urma urmei, interpretarea a ceea ce „îndeplinește criteriile” poate fi destul de subiectivă. În plus, acum pare să se coacă în UE ideea că extinderea Uniunii ar trebui să devină o garanție a securității acesteia și că țările rămase în urmă (Balcanii de Vest, de exemplu) nu vor cădea sub influența Moscovei.

Există șapte criterii principale pentru conformitatea cu cerințele UE:

• Apartenența țării la civilizația europeană, indiferent de localizarea geografică;

• Respectarea principiilor fundamentale ale Tratatului UE, în special principiile democrației, egalității, drepturilor și libertăților omului;

• Funcționarea stabilă a statului și a instituțiilor publice;

• Țara trebuie să fie democratică;

• Statul de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv protecția minorităților naționale;

• Economia trebuie să fie o economie de piață, să funcționeze în mod normal și să aibă un sistem financiar stabil;

• Legislația trebuie adusă în conformitate cu legislația europeană.

După depunerea cererii, Comisia Europeană evaluează îndeplinirea criteriilor specificate (raportul CE pe această temă va fi publicat pentru Ucraina în noiembrie). Apoi țara trebuie să obțină (sau nu) statutul de membru candidat. Dar perioada de „candidatură” nu este limitată formal. În prezent, Turcia, Macedonia de Nord, Muntenegru, Albania și Serbia au statut de candidat. Cererile au fost depuse în momente diferite și, în general, cu mult timp în urmă. Statutul de candidat a fost, de asemenea, atribuit în momente diferite.

Astfel, Macedonia de Nord (fosta Macedonia) a depus o cerere de aderare în 2004, statutul de candidat a fost acordat în 2005, iar negocierile de fond au început în 2020. Au fost blocați de Grecia, care a cerut doar schimbarea numelui țării, care coincidea cu numele provinciei grecești. Albania și­a depus candidatura în 2009, a primit statutul de candidat în 2014, iar negocierile au început în 2020. Muntenegru

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

are statut de candidat din 2010, negocierile au avut loc din 2012 și merg dificil. Cu Serbia este și mai dificil: cererea a fost depusă în 2009, a obținut statutul de candidat în 2012, s­au purtat negocieri din 2014, dar nu s­au înregistrat progrese din cauza nivelului scăzut de dezvoltare economică, reticența de a recunoaște independența Kosovo și de a se alătura sancțiunilor antiruse. Chiar și etapa de evaluare în sine – dacă se acordă statutul de candidat – poate dura, după cum vedem, perioade de timp diferite.

Pe baza rezultatelor negocierilor relevante, se întocmește un raport pentru Consiliul UE, care, la rîndul său, se adresează Parlamentului European (trebuie să obțină o majoritate simplă), care ia o decizie cu privire la începerea negocierilor de aderare. Țara primește statutul de candidat oficial. După primirea acestuia, are loc o clarificare mai detaliată a condițiilor de aderare pentru această țară. Mai mult, atît din UE în ansamblu, cît și din țări individuale, urmează negocieri bilaterale și cu aproape toată lumea (care este interesată de ele în principiu). Fiecare membru UE în această etapă își poate prezenta propriile cerințe și condiții, iar tema consultărilor bilaterale poate fi foarte amplă, acoperind toate domeniile economiei (și nu numai) unde există interese care se suprapun.

Astfel, este deja clar că negocierile dintre Kiev și vecinii săi pe probleme agricole vor fi foarte dificile. Și Ungaria, de exemplu, are de mult timp pretenții împotriva Ucrainei cu privire la drepturile minorității maghiare. Astfel de negocieri pot dura la infinit. Dacă au succes, ar trebui să primească aprobarea unanimă din partea Consiliului UE și o majoritate absolută în Parlamentul European. Apoi este semnat un acord de aderare cu participarea tuturor statelor membre. Fiecare țară trebuie apoi să îl ratifice separat.

Acum, UE consideră că Ucraina îndeplinește două dintre cele șapte criterii. Cu toate acestea, din cauza subiectivității mari a evaluărilor privind calitatea „conformității”, de fapt, cea mai mare problemă poate fi tocmai punctul privind drepturile minorităților naționale – tocmai din cauza poziției zgomotoase a Budapestei.

În alte puncte, UE poate da dovadă de clemență și poate anunța începerea negocierilor. Teoretic, avînd în vedere voința politică a conducerii UE de a accepta Ucraina în Uniune, acestea pot trece chiar relativ repede.

Pe ce se bazează această voință politică? În primul rînd, pe dorința de a „smulge în sfîrșit” Ucraina din Rusia, deși este deja destul de „smulsă” pe fundalul unui conflict militar violent. Da, desigur, economia ucraineană este acum distrusă, refacerea ei va necesita sute de miliarde (conform estimărilor minime pentru jumătatea anului – cel puțin 420 de miliarde de dolari, maximul depășește 600 de miliarde). Restaurarea în sine este un proces amplu, în ciuda faptului că UE se așteaptă ca procesul să fie finanțat din bunurile rusești confiscate. Nu vom intra în discuții despre fezabilitatea unor astfel de planuri, dar ele există.

Ucraina are o forță de muncă suficient de calificată (de exemplu, mai mult de 70% dintre refugiații ucraineni din Europa au studii superioare), care, din punct de vedere cultural, este mult mai apropiată și mai de înțeles de europeni decît migranții ilegali din țări africane și asiatice cu preponderență musulmană. Ucraina are unele (considerabile) resurse naturale; teoretic, chiar și producția europeană consumatoare de energie poate fi transferată acolo de­a lungul timpului, deoarece țara –după redresarea economică, bineînțeles – poate deveni

nu numai suficientă energetic, ci și producătoarea unui exces de energie.

În același timp, voința politică a conducerii Uniunii Europene în procesul de negocieri privind Ucraina poate întîmpina o oarecare opoziție din partea țărilor individuale, fiecare dintre acestea avînd propriile pretenții la Kiev. De asemenea, în eventualitatea încheierii ostilităților, chiar și dispoziția paneuropeană de a accepta problematica Ucraina în rîndurile sale se poate răci.

Cu toate acestea, cînd scriu că admiterea Ucrainei în Uniunea Europeană va echivala cu admiterea unei „găuri financiare negre”, acest lucru încă nu este în întregime adevărat. Potrivit unor estimări, costul sprijinului financiar pentru Ucraina în primii ani de aderare la Uniunea Europeană nu va depăși costurile actuale ale sprijinului său militar sau va fi chiar mai mic. Avînd în vedere că, după izbucnirea conflictului militar, Uniunea Europeană a cheltuit aproximativ 42 de miliarde de euro pentru a sprijini Kievul în diverse domenii, dintre care aproximativ 18 miliarde au venit din Germania.

Conform calculelor Centrului de Cercetare a Politicii Europene de la Bruxelles, dacă Ucraina de astăzi era deja membră cu drepturi depline al UE, atunci în cadrul diferitelor programe de unire – pentru agricultură, pentru infrastructură, pentru egalizarea condițiilor economice etc. ar primi aproximativ 18­19 miliarde de euro pe an „net” de la bugetul UE. În astfel de condiții, un singur stat membru al UE, și anume Spania, s­ar transforma din beneficiar net într­un plătitor net de bani la bugetul UE. Toate țările din Europa Centrală și de Est care au aderat la UE în 2004 și ulterior pot rămîne beneficiare. Deși vor primi ceva mai puțini bani, iar acest lucru poate deveni un motiv pentru obiecții la admiterea Ucrainei. Teoretic. Potrivit acelorași calcule, chiar dacă Albania, Moldova, Muntenegru, Macedonia de Nord și Serbia sînt acceptate în Uniunea Europeană, bugetul UE nu va avea de suferit radical.

Apropo, intenția de a accepta rapid Ucraina în rîndurile sale poate împinge conducerea Uniunii Europene să­i integreze rapid acolo pe cei care au stat la coada candidaților de mult timp. Ar fi cumva nedreptă acceptarea Ucrainei înaintea Muntenegrului, prin realizarea unei reforme a Uniunii Europene în acest scop, care, în special, va prevede o modificare a procedurii de luare a deciziilor paneuropene, și anume abolirea principiului votului prin consens în toate problemele.

Pînă acum, cursul către integrarea Ucrainei în UE rămîne destul de ferm. Prin urmare, chiar dacă Kievul nu îndeplinește toate condițiile necesare pentru aderare pînă la sfîrșitul anului, negocierile formale pe această temă vor fi începute. Nu trebuie să uităm că UE este în primul rînd un proiect politic, civilizațional și abia apoi unul care vizează economia sau orice alt domeniu. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.