România Mare, nr. 1693

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Legendele sînt așchiile care rămîn după naufragiul unei culturi.

CornELIU

VADIm TUDor

Un interviu care clarifică multe necunoscute

Atîta l-am tot pomenit pe fostul președinte american John F. Kennedy pentru înțelepciunea și echilibrul de care a dat dovadă în ceea ce s-a numit „Criza Rachetelor din Cuba“, încît nu se putea ca „Universul” să nu răspundă cumva chemărilor mele. Astfel, pe data de 3 mai 2023, a apărut într-o revistă britanică un interviu al nepotului președintelui mai sus menționat, avocat și, desigur, om politic la rîndul său: Robert F. Kennedy Junior.

Domnia sa este membru al proeminentei familii Kennedy, candidat la președinția Partidului Democrat în 2024 și un autor cunoscut pentru promovarea propagandei anti-vaccin și a teoriilor conspirației legate de sănătate. Adică o persoană care nu a susținut retorica oficială propagată de guverne, aceea care, în ultimul an, a început să crape pe ici, pe colo, demonstrîndu-ne că a fost una greșită.

Kennedy este fiul procurorului general al SUA Robert F. Kennedy și nepotul președintelui John F. Kennedy. După ce a crescut în zona Washington D.C. și Massachusetts, a absolvit Universitatea Harvard și a obținut diploma de Drept de la Universitatea Virginia,

„SLAVA UCRAINA!“.

Ucraina – România și restul Europei

Sintagma din intertitlul de mai sus conține o semnificație pragmatică în ceea ce privește politica românească pe plan extern, din ultimele 450 de zile, de cînd s-a declanșat conflictul armat dintre Rusia și Ucraina. Această politică a Statului Român, privită în contextul mișcării paneuropene antiruse, cu sprijinirea directă a Ucrainei în acest război, relevă o abordare aproape unică din partea României, ceea ce naște întrebări și nedumeriri din partea unui popor care se vede abandonat de proprii conducători, pe altarul sacrificiului, în favoarea altui stat. Aceste nedumeriri sporesc atunci cînd constatăm mai multe aspecte contradictorii, care pun în lumină lipsa realismului în coordonatele politicii externe a României și, în același timp, subordonarea acestei politici intereselor unor state „diriguitoare”, cu accente grave de pierdere a propriei suveranități. Iată elementele pe care Romînia lui Iohannis le-a ignorat complet, aruncîndu-se orbește în valurile tulburi ale unui conflict care nu este al nostru și care ne poate aduce pierderi incalculabile:

1. În Tratatul cu Ucraina, de la Neptun, din 2 iunie 1991, semnat de președinții Emil Constantinescu și Leonid Kucima (numit Tratatul trădării naționale, pentru că România recunoaște dreptul la succesiune

Kennedy și-a început cariera ca asistent procuror de district în New York City. În 1984, s-a alăturat Riverkeeper și, în 1986, Consiliului de Apărare a Resurselor Naturale (NRDC), două organizații nonprofit axate pe protecția mediului.

A devenit profesor adjunct de drept al mediului la Facultatea de Drept de la Universitatea Pace în 1986 iar, în 1987, a înființat Clinica de litigii de mediu a Facultății de Drept Pace, unde a deținut funcția de avocat supervizor și a fost co-director pînă în 2017. El a fondat grupul non-profit de mediu Waterkeeper Alliance în 1999, fiind președintele consiliului său de administrație.

S-a discutat în presă că prima administrație Obama l-a considerat un posibil candidat la funcția de administrator al Agenției pentru Protecția Mediului, dar declarațiile sale controversate și arestarea pentru posesie de heroină în anii 1980 l-au împiedicat să primească confirmarea Senatului.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (IV)

al Ucrainei asupra unor teritorii românești ocupate prin forță de fosta Uniune Sovietică), nu se stipulează în nici un paragraf obligația României de a sprijini Ucraina în cazul unui atac armat din partea unui stat agresor;

2. Cum Ucraina nu face parte din NATO, în cazul acesteia, în orice grad ar fi expusă la pericol, prin atacul (amenințarea) din partea unui alt stat, nu poate fi activat faimosul articol 5 din Tratatul Alianței Nord - Atlantice;

3. În raport cu pierderile pricinuite României de războiul de la granițele noastre, față de alte state membre ale Uniunii Europene, tocmai plecînd de la comensurarea acestor pierderi, reacția Guvernului de la București s-a dovedit a fi nici măcar protocolară, ci cu adevărat lipsită de concretență și combativitate, pusă în scenă de un ministru de Externe pur și simplu rupt de realitatea din teren, dacă nu interesat să mai comită un „mic” act de trădare, așezînd înaintea intereselor legitime ale propriei Țări interesele (și dictatul) unor puteri (entități) din afara României;

4. Legată intrinsec de punctul 3, consider a fi proporția ajutorului oferit de România Ucrainei, într-un impuls exagerat al autorităților române, prea zeloase în a-și „demonstra” atașamentul pentru strigătul din partea UE și apelul din partea NATO, în sensul de a sprijini Ucraina pe toate căile posibile și pînă la victoria finală! (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Orbirea politicã

Voi, care v-ați născut cu ochii teferi

Și Dumnezeu v-a dat lumină în priviri Și libertatea să priviți luceferi Pe bolta cerului de sfinte amintiri,

Voi, care vă păziți cu ochi de fiară Averea dobîndită din afaceri gri, Nu v-aruncați privirea peste Țară, Ca să vedeți, încet, cum Țara va muri!

Chiar ochelari de cal de vi s-ar pune

Ca să priviți tot înainte, înspre zi, Tot n-ați vedea cum Țara-n rugăciune

Se tînguie pe harta lumii, de-a mai fi.

Aveți, ca noi, doi ochi și o privire, Aveți, ca noi, doi ochi lăsați de Dumnezeu, Dar voi sînteți bolnavi de o orbire Misterioasă, ce v-apasă ochii greu.

Prin ochii voștri lumea se destramă Și Țara, roată, e cuprinsă-n cor de robi. Voi nu trăiți a României dramă, Indiferenți la suferință, cruzi și orbi!

Politica meschină, în neștire, Și traiul de boier și de satrap stăpîn, V-a-ncețoșat gîndirea-ntr-o orbire Politică, mai mult decît ați fi păgîn!

Vînduți sistemului bolnav de neiubire, Voi nu mai faceți parte din acest

Popor Român!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Incultura de la TVR F Adriana Ciordea Severina plînge la comandă

F Guvernul Ciordea F Minoritarii obraznici să se care mai iute F Un nou ministru: Akoş Dejeu F Consilierii de la Cotroceni pot fi împuscaţi

FCarantină pentru ţiganii criminali

PArTEA A II-A

F Nu mai vorbim de incultura scandaloasă a „României libere“! În textul incriminat, se scrie, la un moment dat: „Cu gîndul la «NABUCCO» şi la romanticele decoruri din țara piramidelor, pe un libret modern, maestrul s-a gîndit să danseze şi în Egipt...“. Toate bune şi frumoase, numai că „Nabucco“ nu se petrece în Egipt ci în... Babilon!

F Tot un infractor nebun, ca şi Mirescu, este Ioan Gavra. El cică e patriot. Aiurea, de mai bine de 7 ani încoace numai de escrocherii se ține. Recent, la Conferinţa de Presă desfăşurată la Cluj, a apărut o femeie, pe nume Iuliana Vaida, care l-a reclamat pe saltimbanc pentru că a jefuit-o, după care a băgat-o în închisoare, ca să-i astupe gura. Întrucît nu trebuie îngăduit ca naţionalismul românesc să fie compromis de toate secăturile, vom face publice, în curînd, toate afacerile acestei canalii, pe care nu o cheamă Gavra, ci Javra. F Deşi ziarul unguresc de limba română nu are acreditare la Conferinţele de Presă ale P.R.M., din motive pe care nici nu mai trebuie să le explicăm, vinerea trecută ne-am pomenit cu un vagabond pe nume Răzvan Săndulescu. Profitînd de înghesuială, potaia, fără şcoală și fără caracter, s-a strecurat printre picioarele oamenilor. Dacă mai apare și vineri, o să încapă pe mîna Poliției, ba s-ar putea ca vreo cîțiva pensionari să-i tragă nişte bastoane pe cocoaşă. Fomiştii ăştia de la „România liberă“ cred că, dacă ei trăiesc ca rîmătorii şi se spurcă unde mănîncă şi viceversa, promiscuitatea asta e posibilă peste tot. Dar ei se înşală, habar n-au ce-i aşteaptă atunci cînd va cădea regimul, care are vreo 15 demnitari recrutaţi de la „România liberă“... F Pescarii din Delta Dunării au prins un morun uriaş: lung de 3,30 metri şi greu de 250 kg! Noi credem că monstrul respectiv nu era Morun, ci Morțun, senatorul P.N.Ţ.C.D. care, zilele trecute, atîta a bălăcărit conducerea Bisericii Ortodoxe Române, încît însuşi venerabilul liberal Mircea Ionescu-Quintus, care conducea şedinţa, a fost nevoit să-i taie microfonul. F Încă o confirmare a veridicităţii anchetelor publicate de „România Mare“: după „Evenimentul zilei“, iată că şi „Adevărul“ reia problema noii sigle a TVR, pe care s-au cheltuit 100.000 de dolari (?!), dar, de fapt, e vorba de un plagiat penibil. Din rechizitoriul semnat de C.R. Constantinescu aflăm că Vartan Arachelian mai primeşte, uneori, şi cîte 500 de dolari, ca moderator, deşi are o leafă enormă. Oricît ai vrea să fii de tolerant şi de paşnic, nu poţi face abstracție că majoritatea acelora care au dat peste cap societatea românească, au jefuit-o şi au batjocorit-o, sînt minoritari: Silviu Brucan, Petre Roman, Adrian Severin, Iosif Sava, H.R. Patapievici, Victor Babiuc, Andrei Cornea, V. Tismăneanu (evrei), Laszlo Tökeș, Karol Kiraly, György Frunda, Marko Bella (unguri), mircea Dinescu, S.R. Stănescu, G.I. Chiuzbaian, V.M. Drăgulin, P.M. Băcanu, Nicolae Manolescu, Nicolae Dide, D.I. Mirescu (ţigani), Vartan Arachelian, Varujan Vosganian (armeni) ș.a. N-avem ce face, Dumnezeu a creat rasele și naționalitățile , deci n-are rost să le ignorăm, ori să le amestecăm. Problema care se pune este că un minoritar de-ăsta face mai multă gălăgie decît un judeţ întreg. F Muncitorii din Hunedoara dau în

vileag o tîlhărie pusă la cale de Guvernul Ciorbea, în cîrdăşie cu... nepotul lui Tom Lantoş. Se pare ca României i se vîră pe gît nu mai puţin de 100.000 de contoare electrice, a 400 de dolari bucata. Aşa ceva ar baga în faliment cele două fabrici modene care există în Ţara noastră, başca faptul că nu avem de unde să plătim 40 de milioane de dolari. Aceasta e încă una din explicaţiile „iubirii“ subite față de România, pe care o poartă Tom Lantoş. Vedeţi cum se scrie Istoria? Imediat cum o să-l auziţi pe unul că ne scoate ochii cu democraţia, drepturile omului, monitorizarea etc. – puteţi fi siguri că, în spatele acestei gargare, se află o şmecherie de proporţii din care specimenul şi familia lui îşi trag bani grei. După borfaşul Alfred Moses, s-a developat şi borfaşul Tom Lantoş. Şi atunci de ce sîntem noi ştampilaţi ca „extremişti“? Pentru că nu-i lăsăm să jupoaie Ţara asta de vie? Atunci da, sîntem mîndri cu „extremismul“ nostru, și acesta e numai începutul... F Ziarul „Național“ publică, pe pagina I, poza lui Mircea Coşea, alături de un articol intitulat „Operaţiunea Cocoşul“, sper că mai ţineţi minte, e vorba de campania aia enervantă, purtată de TVR, în care un pintenat tot striga la noi „cucurigu“ şi ne îndemna să plătim TVA-ul care ne-a luat maul, în final, se scrie că Mircea Coşea-Cocoşea ,,a ales o anumită firmă, care a primit 30.000 de dolari pentru derularea campaniei publicitare“. Pentru că ziarul e discret, spunem noi cum se numeşte firma profitoare: „EXCLUSIV“, condusă de Cornel Nistorescu. F Pentru noua Putere instalată prin fraudă, nepotismul a devenit o virtute! Asistăm la un fel de întrecere socialistă, cu tema: „Cine îşi plasează mai iute şi mai bine copiii/nepoţii, nevestele?“. Ultima sfidare a Legii şi a bunului-simț îl are ca protagonist pe ministrul de Interne, Gavril Dejeu, care a angajat-o pe fiica lui, Flavia Dejeu, la Oficiul de Promovare şi Relaţii Internaţionale al Ministerului Turismului. În aceste condiţii, mai poate Gavril Dejeu să-l supere cu ceva pe şeful odraslei sale, Akoş Birtalan? Şi aranjorii ăştia cică sînt democraţi, şi au legitimitate, şi sînt agreaţi de Occident, şi mai sînt şi de neînlocuit! F Nici n-am scris noi bine că Cătălin Harnagea (pardon de expresie) era să facă pîrnaie pentru dispariţia unei mari sume de bani, în 1984, pe cînd vindea bilete la Teatrul Mic, şi hop şi senatorul Gh. Dumitraşcu, care a afirmat, public, că acelaşi personaj a fost implicat într-un viol colectiv la A.S.E. – Bucureşti. Tot ce e posibil. În orice caz, acest Harnagea – care şi-a tras o mască dură, de Armand Călinescu la trei zile după ce l-au împuşcat legionarii – ascunde foarte multe taine şi încurcături, ceea ce e inadmisibil pentru şeful unui asemenea Serviciu Secret, cum e S.I.E. (adică poate fi foarte – uşor şantajat). F Tot am vorbit despre Dejeu. Avea oare rost ca Ioan Gavra să umple presa cu informaţia că, în timpul controlului efectuat de C.I.A. şi F.B.I. prin Hotelul Bucureşti, în pregătirea vizitei lui Bill Clinton, bătrînul ministru ţărănist a fost scos afară, pe culoar, din camera amantei sale, o deputată ţărănistă? După care, speriat şi el de gravitatea celor afirmate, Gavra a retractat şi a dat vina pe... presă! De ce s-a lansat purtătorul de bigudiuri în asemenea acuzaţii nebuneşti? Poate pentru a distrage atenţia de la propriile sale scandaluri extra-conjugale, petrecute în acelaşi Hotel Bucureşti,

în campania unei deputate P.D.S.R.-iste. F Deputatul Mădălin Voicu a sărit la beregata Colosului de la Brădet: „Mediocritatea politicii duse de preşedintele Emil Constantinescu are influențe negative asupra situaţiei din România“. F Zi de zi, de 6 ori pe săptămînă, bietul grafoman Tudor octavian înnegreşte hîrtia pe ultima pagină a „Naţionalului“. Nu-l citeşte nimeni. Nu-l bagă în seamă nimeni. Diferenţa dintre ce crede el despre sine şi ce crede lumea (care îl ignoră) este imensă. El ar vrea să fie un scriitor satiric, un fel de Șalom Alehem, sau Art Buchwald, sau Aziz Nessin, ori Arkadii Avercenko, dar în pofida unei voințe cîinoase, îi lipseşte esenţialul: talentul. „Scriu de şapte ani despre politicieni şi habar n-am în ce constă ideea lor politică“ – îşi începe el „tableta“ de miercuri, 1 octombrie. Ce-a fost asta? O glumă? Atunci să scrie pe ea „glumă“, şi, eventual, să ne şi gîdile. „Deşi naţionalismul e o pacoste“... –continuă scribul. Asta-i problema, octavianegrafomane, că nu naţionalismul e o pacoste, ci prostia unor repetenţi ca tine, care cred că dacă îşi publică zilnic poza, cu o figură tîmpă în dosul unor ochelari de „amicii orbilor“, au făcut praf toate coafezele și toţi măcelarii din Piaţa Matache. F Mai mulţi membri ai conducerii P.D.S.R. i-au atras atenţia lui Ion Iliescu să nu-l mai bage în faţă pe Gelu Voican Voiculescu. Nu de alta, dar fostul deţinut de drept comun e perceput de populaţie drept unul dintre asasinii lui Ceauşescu şi nimeni nu vrea să stea la tratative (?!) cu un asemenea paranoic. Se miră Titanul din Olteniţa că nici un partid serios nu răspunde iniţiativelor sale de a se tot întîlni pe la nişte cluburi și sedii. Acesta e unul dintre motivele pentru care nu participă nimeni la asemenea discuţii: Gelu Voican are mîinile pătate de sîngele familiei Elena şi Nicolae Ceauşescu, în sfînta zi de Crăciun, locul lui nu e printre oameni normali, ci în vreo sectă satanică. F De altfel, aşa după cum reiese dintr-o notă publicată pe pagina I a ziarului „Cotidianul“, „Gelu Voican l-a vizitat pe Măgureanu“. Dar, ceea ce e cu adevărat spectaculos, e numele firmei din str. nicolae Iorga nr. 1, unde se face că munceşte Şarpele cu Ochelari: „Consultanța pentru România“. Cu ce seamănă chestia asta? Chestia asta seamănă cu „Alianţa pentru România“, nu-i aşa? Dacă cineva mai avea dubii în ceea ce priveşte situarea lui Asztalos la originea spargerii P.D.S.R.-ului şi a naşterii artificiale a flecuşteţului bodo-meleşcan, acum poate dormi liniştit. F Liberalul Horia Rusu îl sfătuieşte pe Emil Constdntinescu „să-şi împuşte toţi consilierii“. Cum adică, Horia, și pe Zoe Petre? Păi, ştii cîtă muniţie îi trebuie matahalei? Nici cu racheta Pershing n-o pui jos, trebuie să te sui călare pe ea, aşa cum s-a suit contele Felix Iusupov pe călugărul Rasputin. F Mai multă lume ne-a telefonat la redacţie să ne întrebe dacă individul care s-a spînzurat pe Bd. Magheru, ca să facă reclamă la filmul de groază „Nekro“, nu era cumva Victor Ciorbea. Cică semăna cu moţul, îi ieşeau ochii din orbite, i se umflase dovleacul şi vorbea sacadat, cu spume la gură, ca o fantomă de la capătul tunelului. Noi încă nu ne pronunţăm, vom face săpături. Cert este că, datorită hoţiilor pe care le patronează, Guvernului Ciorbea o să-i spunem de acum înainte Guvernul Ciordea. F Titlul săptămînii a apărut pe pagina I a revistei „Magazin“: ,,Ipoteză stupefiantă – strămoşul omului, un vierme!“. Ba nu-i deloc stupefiantă, dacă ne gîndim la Dide, Mirescu, Băcanu şi alte rîme.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 10 octombrie 1997)

Istorii puþin ºtiute  Istorii puþin ºtiute

Haiducii de pe Dunăre

Iaşi, 20 august 1565. În capitala Moldovei soseşte un trimis al sultanului. Porunca pe care o aduce stîrneşte îngrijorare nu numai lui vodă Lăpuşneanu, ci şi întregului sfat domnesc. Ce s-a întîmplat ca însuşi padişahul să trimită un firman atît de urgent către Moldova? Ce se cere? Oaste pentru un nou război al Porţii cu creştinii? Un nou bir pe capul țării? Nimic din toate acestea.

În stufărişurile din jurul bălților Dunării se semnalează tot mai puternice bande de „pirați“ care atacă vasele turceşti și le jefuiesc. Ordinul către domn sună răspicat: „Îţi poruncesc să te ocupi personal de această afacere şi să înarmezi toate caicele aflătoare la schela Galaţi, urcînd pe ele oameni destoinici, care să cerceteze toate locurile cunoscute ca puţin sigure sau primejdioase. Dacă se vor găsi acolo urme de refugiu sau ascunzişuri de hoţi, să porunceşti să se facă cele mai serioase cercetări, pentru a găsi pe răzvrătiţii care jefuiesc negustorii, supără raiaua şi tulbură satele şi oraşele“.

englezi, francezi sau olandezi în acea perioadă, pe diferitele oceane şi mări ale lumii. Aşa-numiţii „piraţi“ de pe Dunăre nu erau „tîlhari“ sau „hoţi“, cum îi calificau documentele oficiale otomane, ci luptători pentru libertatea şi independența poporului. Ei erau un fel de haiduci, cu deosebirea că proveneau dintre luntraşii de pe malurile Dunării şi acţionau pe fluviu şi în bălţile de lîngă el. Haiducii de pe Dunăre au fost evocaţi de populaţie în doine şi cîntece populare.

Sultanul ameninţă pe Lăpuşneanu că va lua măsuri aspre dacă în viitor nu va putea opri supuşii săi de la asemenea atacuri. O poruncă asemănătoare fusese trimisă cu cinci ani mai înainte domnului Ţării Româneşti, cînd 62 de luntrii încărcate cu grîu şi orz pentru berzele otomane au fost părăsite de luntraşii care s-au alăturat haiducilor. În anul 1568 sultanul semnala din nou într-un firman apariţia „piraţilor“ şi repeta în aceiaşi termeni porunca de a se depune toate eforturile pentru a curăți Dunărea de ei. În ciuda măsurilor represive, loviturile haiducilor s-au înmulţit. Ei atacau prin surprindere, apărînd şi dispărînd cu repeziciune, după ce luau sau scufundau încărcătura, răspîndînd groaza în echipajele otomane. În 1574 şi în anii următori, haiducii atacă în repetate rînduri raialele turceşti şi vasele de pe Dunăre, paralizînd navigaţia pe fluviu. Turcii trimit împotriva lor o flotă de cinci galere şi 1.000 de ieniceri. Neputînd pune capăt atacurilor „piratereşti“, Imperiul otoman a organizat o pază permanentă a Dunării pentru asigurarea transporturilor. S-au stabilit flotile otomane permanente. Paşalele din părţile dunărene au primit însărcinarea specială să asigure navigaţia pe fluviu şi să pedepsească cu asprime pe toţi „tîlharii“ care aveau să fie prinşi.

Flotilele turceşti erau într-o continuă stare de alarmă. Paşalele din raialele de la Dunăre au trimis caice cu echipaje înarmate şi iscoade să scotocească toate ascunzişurile, unde se credea că sînt baze ale haiducilor, să cumpere luntraşii şi pescarii care cunoşteau date despre aceştia şi să organizeze expediţii de pedepsire. Dar nici aceste acţiuni nu au pus capăt atacurilor. La sfîrşitul Secolului al XVII-lea pe Dunăre a fost adusă, din porunca lui Mustafa al II-lea, o flotilă alcătuită din 40 de vase mari (barconi) galere, comandate de Mezzomorte, pentru a păzi şi a asigura interesele otomane pe fluviu şi pe malurile lui.

Astfel de exemple dovedesc că întîmplările de pe Dunăre se deosebeau radical de pirateria, în adevăratul înţeles al cuvîntului, prac ticată de corsarii

Domnii ţărilor române le-au apreciat vitejia şi măiestria în luptă şi s-au folosit de ajutorul lor împotriva duşmanilor ţării. Astfel, luntraşii români au contribuit la victoriile obţinute de-a lungul veacurilor împotriva trupelor otomane de Mircea cel Bătrân, Vlad Tepeş, Ştefan cel Mare, loan vodă Viteazul, Mihai Viteazul şi alţii. În anul 1603, Radu Șerban, urmaşul lui Mihai Viteazul, trecea Dunărea lîngă Brăila ajutat de haiduci, acţionînd împotriva turcilor pe malul drept al fluviului.

În scopul întăririi pazei pe Dunăre împotriva „piraţilor“, stăpînirea otomană a admis şi plutirea unor caice cu echipaje compuse din români, în timpul unor domni care se bucurau momentan de încrederea Porţii. Astfel, în perioada lui Constantin Brâncoveanu, Poarta a aprobat armarea cîtorva caice domneşti. Fiecare caic avea un comandant, 28 de chiurecdgii (marinari), unul sau doi topdgii (tunari), un dumedgi (timonier), în total 31 de oameni fiecare. Ei primeau din partea vistieriei statului de la 7 la 15 taleri pe lună, postav pentru haine şi făină pentru pîine. Dintr-un document ce datează din 26 mai 1696 reiese că anumite sate de pe malul Dunării erau obligate, pe lîngă alte dări, să asigure şi „oameni de şăici“. Ca să aibă în supraveghere luntrile de pe Dunăre, stăpînirea a obligat pe cei ce posedau asemenea mijloace să dea o dare numită „birul sălcilor“.

cerea să i se dea din nou cantitatea respectivă de cherestea; el a motivat că nu era vinovat de pierderea celor 19 corăbii.

Pentru a face faţă obligaţiilor de armare a vaselor turceşti de pe Dunăre, unii domni au recrutat marinari din rîndul foştilor „piraţi“. Astfel, în mai 1787, ambasadorul Prusiei la Constantinopol raporta la Berlin că Nicolae Mavrogheni „înrolase 500 de galeongii (...) pe galeoanele sultanului, foşti piraţi, cruzi şi neînduplecaţi, pentru garda sa pe care o îmbracă cu mintene scurte, cusute cu găitan, şi o înarma cu iatagane, săbii şi lăncii“. Folosindu-se de ordinul sultanului de a se ocupa de securitatea pe Dunăre, Alexandru Moruzi a cerut aprobare pentru a organiza chiar o mică flotilă românească, compusă din „bolozoane, şăici, caice şi de toate vasele de pe apa Dunării“, motivînd că aceasta era necesar „spre săvîrşirea înaltelor împărăteşti porunci“. În hrisovul dat de Enache Văcărescu pentru înfiinţarea flotilei, se arată că „în grabă căutatu (...) şi am găsitu cîte un vas pentru trebuinţa fiecărui judeţ al ţării“. Şeicarii au fost, de asemenea, foarte repede găsiţi. Numai din satul Beşleagă, judeţul Ilfov, au fost recrutaţi 50, care au fost scutiţi de „angarale“, după cum specifică documentul.

Ţărilor române li s-a impus să întreţină şantierele de construcţie a vaselor si să contribuie la armarea (încadrarea cu marinari) acestora. Astfel, din ordinul sultanului, domnul Grigore Ghica a trimis pe marele comis Dumitraşcu Suţu la Giurgiu ca să ia legătura cu Ahmed paşa, amiralul Dunării, pentru a discuta asigurarea transporturilor pe fluviu şi pentru „a aranja afacerea a 5 bărci mari de război“. Acţiunile „piraţilor“ au continuat însă: 19 corăbii cu cherestea

Dar şeicarii români, urmaşii vechilor „piraţi“, sabotau prestaţiile în folosul turcilor, împiedicau transporturile, fugeau deseori de la bord sau părăseau pentru totdeauna vasele. De pildă, în 1794, toţi şeicarii de la cele trei ceamuri domneşti au fugit, datorită muncii grele pe care erau siliţi s-o facă la căratul cherestelei.

La sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, „pirateria“ dunăreană a luat proporţii. Adeseori treceau de partea „piraţilor“ sau săvîrşeau fapte similare înşişi marinarii puşi să facă paza fluviului. În timpul răscoalei condusă de Tudor Vladimirescu, un detaşament de marinari şi oameni din port care făceau paza Ia Galaţi, au omorît pe toţi negustorii turci în frunte cu zabetul (reprezentantul comercial) şi au pus mîna pe corăbiile otomane. Cele şase tunuri luate de pe corăbii au fost date de căpitanul Vasile Caravia armatei lui Al. Ipsilanti.

Documentele consemnează apoi, tot mai sporadic, fapte ale haiduciler de pe Dunăre – luptători contra asupririi străine. În noile condiţii istorice ale frămîntatului Secol al XlX-lea ei s-au încadrat, desigur, în lupta generală a poporului pentru independenţa socială şi naţională.

NICOLAE BÎRDEANU, doctor în Istorie

Haiducul Baba Novac

Haiducul Iancu Jianu

Haiducul Pintea Viteazul

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poetul nostalgiilor naturii patriarhale

Mircea Tutilă creează poezia la nivel de univers țărănesc, fără pretenție de capodoperă. Ea ni se înfățișează ca un peisaj de lumină boreală, care sporește din rădăcinile firelor de iarbă, din apele izvoarelor, cu murmurul alene al undelor limpezi, din care răzbate glasul doinelor noastre strămoșești. Poetul dă dovadă de multă perspicacitate, respectînd cu finețe prozodia incantatorie a versurilor, pe care le cultivă cu discernămînt poetic special. Folosindu-se de metode specifice descrierilor, poetul își ordonează versurile astfel încît întregul lor să scînteieze în muzicalitatea impusă de un stil de lucru tradițional. Autorul ia ca modele Coloana infinită sau Masa tăcerii ale lui Constantin Brâncuși, ori costumul popular, cu eleganta ie românească, care dăinuie pe meleagurile noastre de mii de ani, poate chiar de dinainte ca Miorița să fi fost scrisă, sau poate că amîndouă au apărut dimpreună în tezaurul culturii române. Pentru ele, poetul Mircea Tutilă are un cult aparte, care se regăsește, ca mirul în lingurița de împărtășanie, în versurile sale luminoase, ce vin ca inspirație zilnică de pretutindeni, din toate

cele cu care poetul se mărginește: de la grădina cu viță de vie și salcîmii în floare, de la bătrînii satului, cu chipul ca niște umbre de pămînt, cu cofele atîrnînd pe cobilița purtată în spate, ori de la părinții cu privirea umedă, careși privesc odrasla luînd calea orașului, pentru învățătură. Cîte ceva din toate acestea se regăsește în poeziile și amintirile lui Mircea Tutilă, presărate pe-alocuri cu nostalgii care sînt de neșters din inima și sufletul poetului. El trăiește, prin versurile sale, momente deosebite de viață, legate indisolubil de natura patriarhală în mijlocul căreia s-a născut într-un decembrie friguros, nemurind-o, prin stihurile sale muzicale și temele alese, cu talent și sensibilitate. Poezia sa este croită din lumini, pentru veacurile toate, ca mărturie a faptului că satul românesc de odinioară, o lume căreia poetul i-a aparținut, este cu mult mai frumos și mai viu, prin obiceiurile și datinile păstrate, decît scriu poeții care se încumetă a-l cînta. Mircea Tutilă este un poet statornic în acest sens, iar în creațiile sale se resimte sensibilitatea omului prieten cu primăvara cuvintelor, ce răsar la sat odată

cu înverzirea codrului și trezirea la viață a cîntecului păsărilor. El este poetul care cunoaște și simte din aproape cum se cultivă brazda de pămînt, cum se curăță un izvor, dar mai cu seamă cum se melodiază în versuri dragostea de poezie. Așa e el, poetul vremurilor noi, care trăiește lumea satului la nivel de mit – mitul ingredientelor compoziționale ce țin de lumea cîntărilor sublime și a descrierilor pastelate.

În concluzie, poezia, pentru Mircea Tutilă, este ca o rugăciune în fața unui lan de grîu, spusă la răsăritul soarelui, înainte ca secera să culce la pămînt primele spice încărcate cu boabe de aur. Așa l-am perceput noi pe acest autor, după ce i-am citit primele stihuri. De atunci l-am așezat în rîndul poeților noștri preferați, regăsindu-ne nu doar ca obîrșii țărănești, ci contemporani în vremuri cu totul altfel decît cele din copilăria noastră, din care germinează, astăzi, poezia fibrei satului românesc. ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Krikor Zambaccian, creatorul unui muzeu al frumuseţii pentru uzul tuturor (I)

Colecționar, critic de artă, membru corespondent al Academiei Române, Krikor Zambaccian a descins în România direct pe malurile Pontului Euxin, unde și-a demonstrat calități de negustor textilist. Apoi s-a mutat cu domiciliul în București, legîndu-și numele de arta românească, avînd vocație și un entuziasm de nedescris. A fost prietenul celor mai renumiți artiști ai penelului din România interbelică, pe care i-a susținut materialicește, stimîndu-i și ocrotindu-i. Și-a creat un muzeu al frumuseții, pentru uzul tuturor, în care a adunat cîteva sute de capodopere ale celor mai de seamă artiști plastici români și străini. Într-o vreme, cînd oficialitățile vremii manifestau indiferență față de artă și artiști, Zambaccian s-a dorit a fi un ,,protector al artelor”, iar mecenatului său i s-a potrivit un nume sinonim, rostit de toți: ZAMBACU. Un Mecena al zilelor noastre, născut pentru a servi arta

frecventeze mediile artistice ale anilor 1920 – 1930, a colecționat lucrări de artă contemporană ale pictorilor deja consacrați, dar și ale unor debutanți, a cumpărat apoi opere de Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Alexandru Ciucurencu, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady și Ion Andreescu.

Iată o bătrînă discretă care, prin ţinuta ei, trădează origine nobilă. Foarte resemnată, hazardează ultimul «Saxe» primit în dar de nuntă prin secolul trecut, colo în fund un adolescent oferă foarte sfios o candelă de argint, cine ştie ce mister se ascunde în cazul lui, căci e la vîrsta pubertăţii; într-un alt colţ, un domn foarte elegant, o figură ca de ceară pe care un monoclu o mai înviorează, scoate din buzunarul pantalonului cu o dexteritate prodigioasă un bibelou, păstrînd morga imperturbabilă pînă la sfîrşitul tranzacţiei; în altă parte, o biată femeie nu poate înţelege cum negustorul oferă aşa de puţin pe un aubusson, cînd soţul ei îl cumpărase înainte de război pe un preţ înzecit şi în lei aur, nu lei de astăzi!

Părăsesc melancolic aceste hecatombe de nădejdi şi mă gîndesc cum fiecare suflet necăjit moare cîte puţin cînd se desparte de acele obiecte ce-i erau aşa de dragi. Păşind aşa, cufundat şi trist, sînt întîmpinat cu un salut foarte reverenţios de către unul din aşii cartierului, anticarul Beniamin, care mă întreabă foarte discret dacă m-ar interesa un minunat tablou de Mirea şi mă pofteşte puţin în dugheana lui.

Krikor H. Zambaccian s-a născut pe 6 februarie 1889 la Constanța, într-o familie de armeni, Hagop și Anita. Tatăl era originar din Cezareea Capadociei și era contabil la o casă de negoț de fire și țesături de import. Tînărul Krikor a urmat liceul la București, mergea frecvent la Ateneu, la expoziții de artă și la Pinacotecă. Prima sa achiziție a fost o cromolithografie numită Beethoven, pe care a cumpărat-o cu cinci lei și a agățat-o deasupra patului, iar a doua a fost un ghips executat de un italian ambulant, era o mască mortuară a lui Beethoven și a costat doi lei. Cele două piese au reprezentat începutul colecției tînărului armean.

Cu ocazia Expoziției Jubiliare care s-a organizat la Palatul Artelor în anul 1906, i-a venit ideea de a achiziționa cîteva lucrări ale pictorilor Nicolae Grigorescu, Nicolae Vermont, Arthur Verona și Kimon Lughi, i-a cerut tatălui său 500 de lei, dar a cumpărat un singur tablou, peisajul numit ,,La seceriș” al lui Verona.

În anul 1907, Zambaccian s-a înscris la Institutul superior de comerț din Anvers și apoi la cel de la Paris. Cînd s-a întors la București, a început să

Într-un articol publicat în 1938 în Universul literar, Zambaccian scria despre fascinanta lume a anticarilor bucureșteni: ,,În cartierul Sfînta Vineri se mai găsesc cîteva dugheni, cimitire de fel de fel de lucruri înglobate în termenul generic de Obiecte de artă şi antichităţi ce se citeşte pe firmele atît de pretenţioase ale acestor prăvălii. Nu sînt un obișnuit cercetător al locului, căci adevăratele obiecte de artă sînt aşa de rare şi nu se cam găsesc pe aici, dar îndărătinicia unor reputaţi «dénicheurs» mai face noi prozeliţi, pînă ce un scandal cum a fost cel recent al tablourilor false sau greşit atribuite lui Grigorescu trezeşte pe unii dintre ei. Dar, totuşi, o plimbare prin aceste locuri nu e lipsită de interes, căci tipurile ce le întîlneşti obișnuit au un pitoresc specific şi, apoi, clientela care aparţine tuturor straturilor societăţii dă un colorit variat mediului.

Prin prăvăliile acestea te împiedici de fel de fel de clienţi, unii vînzători, alţii cumpărători şi după tonul şi ţinuta patronului poţi identifica felul clientului, căci patronul e indiferent şi rezervat cu cei ce oferă şi foarte afabil cu amatorii. Aici ar trebui gravate pe uşă cuvintele: Lasciate ogni speranza, voi che’ntrate

În bazarul încărcat cu fel de fel de obiecte rare, tablouri, statui, argintărie, bibelouri, ceasornice, mobilă, console, lămpi, oglinzi, în sfîrşit, labirint de vechituri, de-abia ne putem strecura pînă-n odaia din fund, unde dintr-un lot de cadre, Beniamin îmi scoate un portret de Mirea şi mi-l prezintă cu un aer pretenţios.

La vederea portretului, am rămas consternat şi am amuţit.

– Cum, tocmai dumneavoastră, «Maestre», acest tablou nu vă spune nimic?

– Ba din contră, îmi spune ceva, i-am răspuns. Și cît ceri pe el?

– Vedeţi, pentru dumneavoastră, cunoscător – şi apoi de mult nu am avut onoarea şi plăcerea să vă servesc – vă fac un preţ special, numai 15.000 lei”. Un lucru mai puțin cunoscut astăzi este că Zambaccian a inventat conceptul de consignație de artă, după al II-lea război mondial, deschizînd primul magazin de acest tip pe Calea Victoriei, în București, denumit Romarta (Arta Românească). (va urma) r.m.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Legende ale aviaþiei feminine româneºti

Aviatoarea Mariana Drăgescu, exemplu de curaj și eroism

Mariana Drăgescu, ultima legendă feminină a aviaţiei române din cel de-al II-lea război mondial, martora unui secol de istorie, a fost singura femeie care a văzut de sus, de la manşa unui avion sanitar, toate fronturile din faţa ostaşilor români. De la est la vest, din Stalingrad pînă la Viena, tot. Peste 1.500 de militari au scăpat cu viaţă din tranşeele necruţătoare în carlinga sa. Cea mai longevivă membră a celebrei Escadrile Albe – singura unitate de avioane sanitare pilotate de femei din lume – s-a stins din viață în 24 martie 2013, la vîrsta de 101 ani.

Ilustră aviatoare, participantă la al doilea război mondial, cu o fire delicată, deschisă, prietenoasă şi de o mare modestie, Marie Ana Aurelia (Mariana) Drăgescu s-a născut pe 7 septembrie 1912 la Craiova. A fost fiica unui ofițer și a unei profesoare de muzică și a urmat liceul la Lugoj. A iubit dintotdeauna activitățile sportive. A traversat înot Dunărea, între localităţile Turnu Severin şi Cladova (de pe malul sîrbesc) şi a obținut un certificat de absolvire a unei şcoli de echitaţie, eliberat de Federaţia de specialitate din ţara noastră.

După absolvirea Liceului de fete din Lugoj, Mariana Drăgescu, pe măsura firii sale curajoase, s-a avîntat în cea mai riscantă îndeletnicire, zborul, înscriinduse în noiembrie 1935 la Şcoala de pilotaj „Mircea Cantacuziono”, condusă de sora fondatorului, prințesa Ioana Cantacuzino. Pînă în aprilie 1935 a urmat cursurile teoretice ale acestei şcoli, cu profesori recrutaţi dintre cadrele aviaţiei militare. Arta pilotajului şi-a însuşit-o cu conştiinciozitatea de elev de şcoală militară, avîndu-l ca instructor de zbor pe locotenent aviator Constantin Abeles şi, îndeplinind toate obligaţiile, a fost brevetată ca pilot gradele I şi II, pe avioane de turism, odată cu vestitul pilot şi compozitor Ionel Fernic. Tenace, disciplinată şi perseverentă, Mariana Drăgescu a depus eforturi susţinute în scopul acumulării de noi cunoştinţe şi experienţă în domeniul aviaţiei. Aceste eforturi s-au materializat prin acordarea certificatului de absolvire a cursurilor de zbor fără vizibilitate, precum şi cel de instructor de zbor. De menţionat că profesiunea de instructor de zbor o va practica între anii 1950-1953.

În perioada anilor 1936-1939 este angajată la Aeroclubul Central Român, unde a avut prilejul să întîlnească aviatori celebri: colonelul Brocard, comandantul escadrilei Cygognes, René Fonck, asul aviaţiei franceze, cu 75 de victorii în bătăliile aeriene, sau Antoine de Saint-Exupéry. „Cu francezii ne simţeam foarte aproape. Parcă erau de-ai noştri, nu vedeam diferenţa, își amintea Mariana. Pe Antoine de Saint-Exupéry îl ştiam mai bine, mă simţeam aşa, mai degajată cu el. Citisem isprăvile lor, eram, fireşte, impresionată, dar el era atît de timid. Atît de elegant, atît de bine educat, dar atît de timid...“. Aviatoarele din Băneasa – Mariana Drăgescu, Smaranda Brăescu, Virginia Duţescu, Nadia Russo, Marina Știrbei, Victoria Pokol sau Irina Burnaia – erau vedetele clubului, dar pe bună dreptate, fiindcă stăpîneau bine meseria. Manevrau cu pricepere manșa și străpungeau nori. Zburau cu copii cu tuse convulsivă, îi urcau la 1.000 de metri, plafonau 10 minute, apoi la 2.000 de metri, schimbau presiunea atmosferică şi le vindecau sufocările. Pe cei mai mici îi ţineau în braţe, iar aceștia adormeau la sînul lor.

În anul 1938, Mariana Drăgescu a participat cu un avion rechiziţionat de la ARPA la manevrele militare, desfăşurate la Galaţi între 16 și 21 octombrie, alături de Marina Ştirbei, Nadia Russo, Virginia Duţescu şi Irina Burnaia. Începînd cu această formaţie, constituită din cinci aviatoare, s-a scris prima pagină din istoria aviaţiei feminine din România, bogată în evenimente şi acte de eroism săvîrşite de femei.

Din luna iulie 1940, Mariana Drăgescu a făcut parte, alături de Nadia Russo, Virginia Thomas şi Virginia Duţescu, din prima escadrilă sanitară, cele patru femei fiind asimilate cu gradul de sublocotenent în aviaţia militară română. Ele au început antrenamentele intensive, executînd întregul program de zbor pentru simpla comandă cu cele două avioane „Monospar”, importate din Anglia, aflate în dotarea escadrilei. Antrenamentele de zbor s-au efectuat şi cu avioanele „RWD” de fabricaţie poloneză, prevăzute cu trei locuri, din care unul servea drept targă. Avioanele acestea, vopsite în alb şi cu crucea roşie pe fuselaj şi aripi, i-au dat jurnalistului și scriitorului italian Curzio Malaparte teribila idee de a numi formaţia „Escadrila Albă“.

rechiziţionaseră casa rusoaicelor albe, o singură cameră le rămăsese. Pe zidul casei scriseseră însă, cu litere latine: „Aici locuieşte nora marelui scriitor Dostoievski. Vă rugăm să o respectaţi!“. Pentru Mariana Drăgescu, acele ore formidabile petrecute în singura cameră din Simferopol în care n-avea voie să intre războiul au fost o gură de oxigen.

Altă dată, cînd erau în localitatea Plodovitoje, Mariana Drăgescu și Nadia Russo, într-o duminică, s-au trezit în tabără cu bătrîni, femei şi copii dintr-o comună vecină cu Kotelnikovul. Fuseseră nevoiţi să închidă biserica, pentru că nu mai aveau bani să plătească taxele mari, iar copiii le rămăseseră nebotezaţi. „Femeile îşi puseseră toate cămăşi curate, erau gătite, deşi era o mizerie cumplită în jur. Iar copiii deja mergeau în picioare. S-a făcut o ceremonie cu un preot român, iar noi, în uniformă militară, am fost naşele lor. Eu am botezat o fată pe nume Leonida“, istorisea Mariana. N-a mai aflat nimic despre soarta acelei fete.

Eliberarea teritoriilor româneşti cotropite de către URSS în iunie 1940, s-a realizat cu preţul unui dureros tribut de sînge, iar în această perioadă, Mariana Drăgescu şi colegele au fost nevoite să execute multe misiuni de zbor în scopul salvării vieţii a numeroşi ofiţeri şi soldaţi români grav răniţi.

A participat și pe frontul de est, și pe cel de vest

22 iunie 1941. Ostaşii români primesc legendarul ordin şi trec Prutul. Mariana Drăgescu, Nadia Russo şi Virginia Thomas sînt mobilizate la noua bază aeriană de la Focşani. Dorm pe tărgi şi pe paturi de campanie, mănîncă, din gamele, alături de piloţii de vînătoare, mîncare cu gust de metal, şi înţeleg că în lume este război. Şi că nu poţi învinge războiul, aşa cum nu poţi învinge un cutremur. „Nu ştiam la ce ne înrolasem“, dar nu e dificil să înţelegi şuieratul gloanţelor, strigătele soldaţilor şi zgomotul tunurilor. Ori privirile tremurînde ale celor care se întorc, răniţi, în spitale şi-şi lasă camarazii în tranşee. I-a fost şi frică, i-a fost şi milă. „Dar dacă nu-ţi e frică, asta nu se cheamă curaj, ci inconştienţă. Şi nu e nici un merit să înfrîngi un sentiment pe care nu-l cunoşti“, spunea Mariana Drăgescu. I-a fost frică, dar a fost curajoasă, și, prin cine-ştie-ce puteri miraculoase, le dădea curaj şi celor care priveau cu neîncredere avionul său, îi convingea să se lase duşi de pe front şi le salva vieţile. În prima etapă a războiului, respectiv pînă la căderea Odesei, la 16 octombrie 1941, Mariana Drăgescu a efectuat nenumărate zboruri, uneori îndeplinind cîte 3-4 misiuni pe zi. A decolat în majoritatea cazurilor în condiţii de mare dificultate, deoarece zona se afla sub tirul bombardamentelor de artilerie şi ale aviaţiei inamice. A aterizat pe cîmpuri ciuruite, printre tancuri abandonate şi incendiate, lîngă mine de teren şi lîngă trupuri fără suflet. De la Rebnita, Tiraspol, Odessa, Stalingrad, Crimeea, Kuban, Caucaz, Simferopol, Kerci şi înapoi la Simferopol, a mers în cel mai fin echilibru posibil pe linia frontului.

Acolo, în inima Crimeii, le-a cunoscut pe octogenarele Katerina Dostoievskaia, soţia unicului fiu al marelui scriitor, şi pe sora acesteia, contesa Nina Faltz-Fein. Ele îi povesteau despre bogăţiile pe care le stăpîniseră odinioară, viaţa lor care fusese, cu palate şi rochii cu crinolină, cu nobili ruşi şi pedanterii burgheze. Iar ea le aducea cărţi, ciocolată şi medicamente. Nemţii le

Escadrila sanitară a fost o formaţie unică în al IIlea război mondial şi a atras atenţia presei române şi internaţionale – cu precădere din ţările Axei – precum şi a Societăţii Crucea Roşie de la Geneva. În afară de Uniunea Sovietică, care a beneficiat de femei-pilot în aviaţia de bombardament, doar România a avut aviatoare, dar în scop pur umanitar, ele zburînd fără nici o apărare decît zborul la mică înălţime spre a nu fi reperate de inamic.

În anul 1943, „Escadrila albă” din componenţa cărei făcea parte în continuare Mariana Drăgescu, a fost detaşată la Crimeea, fiind la dispoziţia corpului de armată român ce acţiona la Kuban. Activitatea plină de umanism desfăşurată de ea în cadrul Escadrilei 1 sanitară, care a constat în salvarea vieţii a cca. 2000 de militari români grav răniţi, a fost apreciată în mod deosebit, în multe cazuri fiind elogiată atît de comandanţii oştirii noastre, cît şi de delegaţii străine, precum şi de grupuri de ziarişti din ţări neutre.

După evenimentele de la 23 august 1944, Mariana Drăgescu a participat alături de întreaga aviaţie română la luptele pentru eliberarea Transilvaniei, apoi în Ungaria şi Cehoslovacia, îndeplinind peste 25 de misiuni. A fost încadrată în Escadrila 108 aerotransport a Corpului aerian român, transportînd răniţi, medicamente, curieri şi documente importante pentru comandamentele marilor unităţi.

După încheierea războiului, a fost încadrată ca pilot la aerobaza Aviației Civile de la Băneasa, efectuînd o serie zboruri în scop medical, apoi, după ce în 1949 a obținut brevetul de instructor de zbor, a lucrat la Școala de pilotaj de la Ghimbav, ce era coordonată de Comisia centrală a Aviației Sportive, instruind cîteva sute de elevi. În 1953, a fost oprită de la zbor și pînă în 1955 a fost încadrată ca inspector tehnic la Direcția Aviației Civile. În cele din urmă, Mariana Drăgescu a fost exclusă din corpul aviatorilor, din cauza ,,originii nesănătoase”, astfel că a fost nevoită să se angajeze ca dactilografă la o policlinică din București. Curajoasa eroină a aviației românești a fost pensionată în 1967 cu o pensie minimă, pentru că avea ,,vechime incompletă” în cîmpul muncii…

Înaintată în grad de ziua ei

De-abia după 1989 faptele ei au devenit cunoscute în România, a primit gradul de locotenent în rezervă al Armatei române, iar în 2003 a fost decorată cu Ordinul național Steaua României în grad de Cavaler, „pentru altruismul, curajul și spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă ca pilot al Escadrilei Albe în timpul celui de-al doilea Război Mondial, salvînd viața a numeroși militari răniți”. În 2012, la împlinirea vîrstei de 100 de ani, legendara aviatoare a fost avansată la gradul de comandor, prin ordinul ministrului Apărării Naționale. Mariana Drăgescu a încetat din viață pe 24 martie 2013, la București.

Surse: MUzEULVIRTUAL.RO; HISTORIA.RO

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Dialog cu gîndul meu

motto: ,,Munții noștri aur poartă,/ Noi cerșim din poartă-n poartă” OCTAVIAN GOGA

Într-o zi, pe vreme bună, s-a stîrnit o furtună. Calul meu verde cu copite de argint, biciuit de vînt, s-a rătăcit în labirint. Departe, în singurătate, simt clipirea lui din pleoape. Cu lacrima ce s-a prelins, am pecetluit un sfîrșit și un nou început.

Bîjbîind prin labirint să găsim o cărare, am zărit o lumînare. Crezînd că am dat, în sfîrșit, de ieșirea din labirint, am început să plîng cînd am văzut că aici nu-i decît un licurici. Calul verde cu copite de argint, care era VIAȚA mea, călătorește printre amintiri destrămate în spații de singurătate, iar eu am rămas să călătoresc cu propriul meu gînd.

Amîndoi stăm la sfat. El e pesimist. Îl întreb ce are.

- Mă dor toate, îmi răspunde. Ochii, inima, sufletul. Mă dor și picioarele cînd mă împiedic de realitate. O realitate pe care nu o cunosc, fiindcă nu reușesc să calculez dezastrul lumii. E un spectacol care se desfășoară între vis și realitate, viață și moarte, bogăție și sărăcie, sănătate și boală și, mai ales, între îngeri și demoni. Un amalgam în iureșul multicolor de speranțe ce poposesc cu dărnicie în fiecare.

Din Bucure ş tii de altădată

Cînd s-a aprins prima datã Soarele Electricu’ în Bucuresti

,

Poate că de sărbătorile de iarnă 2022-2023, Bucureștiul nu a fost iluminat ca-n anii din urmă, cum era cînd „risipa” alimenta felinarele PMB toată noaptea și, pe alocuri, toată ziua. Dar, dacă ne uităm în trecut, Bucureștiul de azi este chiar frumos luminat, nu calci în gropi și-n străchini ca la 1800 iarna sau vara. Au fost timpuri cînd mahalagiul care avea lumînare de seu pe masă era boier. Astăzi, să privim lumina prin ochii vechilor bucureșteni, așa cum neanderthalienii au privit focul pentru prima oară. De la găzoaie la soarele electricu’, de la torțe (masalale) moșmondite din zdrențe la lampadare cu petrol și gaz aerian, să urmăm Steaua care a luminat pentru prima dată ulițele desfundate ale Bucureștiului.

În ziua de 31 decembrie 1852, prima reprezentație la Teatrul Național s-a ținut la lumina lumînărilor de seu, apoi edificiul a fost luminat cu gaz lampant și abia în decembrie 1885 se aprinde soarele electricu’ în sală. Prima piesă jucată pe scena Marelui Teatru, condus de Costache Caragiale, a fost „Zoe sau un amor bucureștean”. Sala de spectacole, destul de mică și construită inițial doar pentru protipendadă, a fost mărită ca să încapă în ea și moftangii bucureșteni. Clipa în care s-a aprins lumina electrică trebuie să-i fi marcat pe spectatori mai mult decît orice piesă de teatru. Bombardată în ziua de 24 august 1944 de germani, clădirea Teatrului Național de pe Calea Victoriei nu a mai fost refăcută niciodată. Pe locul ei se află acum hotelul Novotel și doar un portic mai amintește de Teatrul cel Mare.

În ziua de 30 aprilie 1857, Bucureștiul devenea primul oraș din lume iluminat cu lămpi de petrol, înaintea Parisului și a Berlinului. Petrolul lampant din găzoaiele publice era distilat la Fabrica de Gaze din Ploiești și ardea cu o flacără intensă și constantă, fără fum, fără miros. În anul 1871, în București existau peste 785 de felinare alimentate cu petrol lampant, iar la începutul Secolului XX orașul avea 3.060 de felinare cu petrol, 990 cu ulei mineral, 400 cu gaz aerian și 200 de becuri electrice, numite și lămpi cu arc voltaic. Despre vremurile în care bucureștenii orbecăiau pe străzi a scris frumos Lt-col Dimitrie Pappasoglu în „Istoria Fondării Orașului București”. Născut în anul

- De ce vrei să pătrunzi dincolo de firesc?

- Pentru că sînt curios. Vreau să văd, să știu de ce Pămîntul înfrățit cu dumnezeirea e un amestec de puritate și de desfrîu, o goană după întuneric și lumină, în panorama îngustă a timpului care naște clipa pe care o trăim, clipa care ne dă totul și ne ia totul. Iar sfîrșitul e prea tragic și ireversibil. Lumea – o apă curgătoare – nu are decît două margini: VIAȚA și MOARTEA.

- De ce ești atît de îngrijorat de realitatea asta?

- Privește în jurul tău. Lumea e neliniștită, ies scîntei care aprind neîncrederea.

- În ce?, îl întreb pe gîndul meu.

- În ziua de mîine, care ne va găsi tot mai debusolați și mai săraci. E tot mai evidentă incapacitatea românilor de a-și folosi bogăția resurselor țării în propriul interes, de a găsi calea corectă, pe fondul actualelor dispute dintre

1811 în mahalaua Zlătari, fiu de boier, Pappasoglu s-a înrolat în armata națională înființată după Regulamentul Organic. Pasionat de istoria orașului, la vîrsta de 80 de ani a publicat „istoria fondărei” cu pricina. „Iluminatul se făcea cu lumînări de seu în felinare, iar boerii cei mari umblau noaptea cu masalaua, compusă din zdrențe muiate în păcură și puse în grătare de fier purtate în spinare de țigani masalagii, robii lor, și aceasta din cauza străzilor celor podite cu bîrne”. Și tot Dimitrie Pappasoglu ne spune cu ce se ocupa Primăria în anul 1871, pe vremea cînd Bucureștiul avea 150.000 de locuitori. „Iluminatul public este astăzi cu lampe de gaz brut, dat sub un antreprenor ovrei să lucreze la iluminarea cu gaz aerian care se va împărți prin toată capitala”. Pappasoglu îl laudă pe „stimabilului Primar al capitalei, dl. Colonel Scarlat Crețulescu, unul dintre cei mai onorabili cetățeni, care a servit țara în trecut în oaste și ca ministru de instrucțiune”. „În Primărie sînt oameni onorabili și cu greutate în public, care au pregătite proiectele dumnealor, de a face cele mai frumoase îmbunătățiri întinsului și frumosului oraș de bucurie al românilor, îmbunătățiri de care el se află pînă astăzi lipsit; cu înfrumusețarea bisericilor, dezvoltarea instrucțiunii prin școli și pensionate, așternerea stradalelelor toate cu piatră, aducerea apei de băut prin fîntîni de la izvoarele învecinate, abundența și dreapta cumpănire la prețuri a productelor de înaltă trebuință a hranei: pîinea, carnea, lumînările și verdețurile, articole ale iluminatului, ale curățeniei, ale igienei, toate acestea speră publicul Capitalei că le vom vedea îmbunătățite de la acești buni părinți ai Capitalei”.

„Urbea are în sînul ei peste tot 150.000 locuitori, din care români 49.000, apoi greci, bulgari, sîrbi, francezi, austrieci, germani, unguri, italieni, ruși, armeni, turci, polonezi, lipoveni și o mulțime de ovrei, precum și țigani, iară case sînt 16.000. Pavilioanele puterilor europene sînt: rusesc, austriac, german, englez, francez, italian, belgic, olandez, elen, sîrbesc și american”, se mai arată în lucrarea citată. Și tot în anul 1871, „Societatea Anonimă Română de Tramvaie”, cu capital englez și belgian, a obținut autorizația de a instala linii de fier în București, pe care au început să circule tramvaiele trase de cai, tramcarele. În noiembrie 1871 au fost instalate felinare cu gaz aerian în București și în același an s-a deschis Uzina de Gaz Filaret. 785 de felinare cu lămpi de petrol făceau din București un mic oraș care călca cu pași mari pe urmele Parisului. Momentul este evocat de Constantin Bacalbașa în „Bucurescii de altădată”. „Noi, elevii cei mari din cursul liceal, am fost scoși de pe Calea Victoriei să vedem minunea. Pedagogii ne însoțeau. Am trecut pe Smîrdan, prin Lipscani, pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era

pozițiile globaliste și suveraniste la nivel mondial, care au transformat problematica resurselor și a utilizării lor în principii ideologice. Astăzi, activismul tinde să se substituie politicii, vezi influența tot mai puternică a marilor corporații în sănătate, în exploatarea resurselor, în industria de armament, impunerea mișcării LGTBQ, a conceptelor despre ,,gen”, a schimbării structurii familiei așa cum s-a perpetuat ea de-a lungul secolelor și atîtea altele. Trăim vremuri grele. ,,Țara arde și baba se piaptănă”, spune un vechi proverb românesc. În lupta internă pentru înavuțire cu orice preț, asistăm la o politică pe cale să transforme în dezastru valorile morale, economia țării și esența democrației, adică a puterii poporului și a respectării drepturilor sale. Deciziile care se iau nu privesc soarta românilor, findcă aroganții de la putere, plini de bani, trăiesc într-o altă realitate, nu a omului de rînd. Jumătate din țară este plecată peste hotare pentru a sluji la străini, iar de la minus datorii externe, s-a ajuns ca imensele împrumuturi contractate în acești ultimi 33 de ani să trebuiască plătite de nepoții nepoților celor de azi. Trăim un timp al viselor spulberate, al minciunilor amăgitoare și al părinților umiliți și categorisiți ,,defavorizați”.

- Și speranța?

- Speranța? O închipuire.

... Amestec lumina cu umbrele vieții și aflu că nu am nimic, sau poate am totul. Adică VIAȚA. Bună sau rea, e a mea.

LILIAnA TETELEA

iluminatul cu gaz; deși sita Auer (sita incandescentă Auer, manșonul Auer, inventat în anul 1880 și care genera lumină în spectrul vizibil – n.n) nu exista încă, deși lămpile ardeau cu flacără limpede în evantai, cu o lumină galbenă și tremurătoare, totuși, era mare progresul”.

În anul 1890 se introduce iluminatul electric în Cișmigiu și pe Șoseaua Kiseleff. Pe atunci elev al Liceului Sf Sava, Victor Bilciurescu ne spune cum au trăit bucureștenii iluminarea. Aproape că nu s-au putut uita, fără să-și ferească privirea de „un soare electric aruncînd prin ploaie razele albastre”. „Iluminatul orașului era și el destul de primitiv și se făcea cu petrol pînă acum mai bine de șase decenii, cînd s-a introdus gazul aerian, mai întîi în centru și, tot mai tîrziu, s-a întins treptat, spre periferie. (...) Eram la cursul inferior al Liceului Sava cînd, la o iluminație a orașului, cu prilejul unui 10 mai în Cișmigiu, am văzut un soare electric în fundul aleii principale pe înălțimea de teren dinspre biserică. Lumina, nefiind închisă într-o sticlă, era așa de puternică, încît n-o puteai fixa nici o secundă fără să nu simți dureri pătrunzătoare în tot globul ochiului. A fost pentru bucureștenii care se aflau atunci în Cișmigiu un adevărat eveniment despre care s-a vorbit multă vreme ca de cine știe ce descoperire nemaipomenită”. Luxul de oraș mare, bogat, cu reclame luminoase, iluminat a giorno, avea să fie cunoscut abia în perioada interbelică. Pentru prima dată în istoria sa, Bucureștiul cu clădiri moderniste, scăldate în lumină, arăta ca marile capitale europene. B365.RO

Stradă de Secol al XIX-lea din București imaginată cu ajutorul inteligenței artificiale (AI) de către arhitectul Ștefan Huțanu

File de istorie

Ion Vodă cel Viteaz – „Omul cel mai hotărît, în mijlocul celor mai neaºteptate primejdii“ (I)

În 1575, una din tipografiile Cracoviei scotea cartea „Adevărata descriere a războiului purtat de voievodul moldovean Ion împotriva turcilor”. Autorul, Bartolomeu Paprocki, aducea la cunoştinţa compatrioţilor săi luptele moldovenilor împotriva otomanilor din primăvara anului 1574. Faptele se impuseseră dintr-o dată atenţiei observatorilor politici, ca şi istoricilor. Mai întîi pentru că o ţară mică – Moldova – se împotrivea împărăţiei care de mai bine de 220 de ani, de cînd îşi trimisese primii oşteni peste Dardanele în Europa, nu făcuse decît să-şi lărgească hotarele; acum, în 1574, ea se întindea din Tunis peste nordul Africii, Orientul Apropiat pînă la hotarul Iranului, iar de aici, peste Asia Mică şi Peninsula Balcanică, pînă spre părţile Slovaciei, ţinînd sub ascultare şi hanatul tătăresc din nordul Mării Negre. Dar surprinderea era cu atît mai mare, cu cît primele două luni de lupte, aprilie şi mai, aduseseră mai multe victorii românilor care opriseră pe otomani la hotare şi îi învinseseră

Guagrin în „Cronica Sarmaţiei europene în care se află regatul Poloniei cu toate țările...“ (1611) are un capitol – „Cronica Moldovei”, cu povestirea luptelor din 1574; aceleaşi informaţii le regăsim şi în „Cronica şi istoria universală“ alcătuită succesiv de Jean Carion, Ph. Melarchton şi Gaspar Pencer, editată la Colonia. Nu putem continua cu înşiruirea tuturor autorilor; amintim numai că, pînă în prezent, au fost identificate 35 de opere istorice – dintre acestea 28 apărute pînă la 1699 – care se opresc asupra luptelor dintre români şi otomani din anul 1574, socotindu-le printre evenimentele demne de amintit în orice istorie generală europeană sau a împărăţiei turceşti. „Nici un om n-a cîştigat victorii mai strălucite“ (I)

luptele din 1574 se rînduiesc printre manifestările semnificative ale istoriei noastre: rezistenţa armată a constituit o opţiune extremă a poporului român în momente de mare cumpănă, cînd, cu deplina cîntărire a împrejurărilor, devenea limpede că propriile sale întocmiri, votările sale fundamentale, ameninţau a fi flagrant nesocotite şi încălcate.

Într-adevăr, misiunea ceauşului împărătesc, sosit în Moldova de la Constantinopol la 21 februarie 1574, nu era una din cele obişnuite. El cerea lui Ion Vodă dublarea haraciului sau părăsirea domniei, în favoarea unui pretendent dispus să împlinească suma. Haraciul se mărise de-a lungul celor şapte decenii ale Secolului al XVI-lea de aproape nouă ori, de la 4.000 la aproximativ 35.000 de galbeni; dar sporirea avusese loc totuşi treptat, ceea ce dăduse o oarecare putinţă de adaptare.

Nu mai puţin de 328 de rapoarte oficiale şi scrisori private, aflate pînă acum în diferite arhive, relatează evenimentele moldovene din anii 1572 - 1574, din timpul voievodului Ion; iar cifra este sub realitate, întrucît actele interne otomane sînt încă necercetate.

Principele „John“

Cartea lui Bartolomeu Paprocki a fost tradusă în germană în 1576 şi astfel cititorii din centrul Europei aflau de lupta românilor: editorul subliniază, de altfel, chiar în pagina de titlu, că lucrarea „a fost tradusă cît mai sîrguincios şi tipărită spre folosul şi mulţumirea naţiunii germane”. Scurt timp după aceasta, în 1578, alte două cărţi se tipăreau in latină, limba de circulaţie largă a vremii. Cea dintîi o datorăm lui loan Lasicki. În ea sînt descrise împrejurările în care a fost înscăunat Ion Vodă. Cea de-a doua aparţine cavalerului polon Leonnard Gorecki, şi constituie cea mai amplă cronică străină a domniei lui Ion Vodă. La rîndul lor aceste lucrări au fost de îndată traduse în germană de Nicolae Honriger von Taber Konigshofen. Editat la Basel, prin grija lui Sebastian Henric Petri, volumul este închinat unui tînăr nobil, George Filip de Hattstatt, pentru ca –motivarea este vrednică de aducere aminte – să înveţe din aceste scrisori „admirabilele planuri şi meşteşuguri de război pe care cutezătorul erou Ivonia le-a folosit împotriva turcilor şi i-a învins adesea“.

Pornind de la cele trei cărți, ale lui Paprocki, Lasicki şi Gorecki, unii istorici ai vremii au socotit firesc să includă în operele lor faptele de arme ale moldovenilor conduşi de Ion Vodă. Aşa a procedat francezul Lancelot Voisin, senior „de la Popeliniere“, care în a sa istorie a Franţei cuprinde, cum ne spune el însuşi, „cele mai însemnate întîmplări petrecute în provinciile Europei şi în țările vecine, ba în timp de pace, ba în război, atît laice cît şi bisericeşti”. Lui Voisin i-a urmat polonul Ioachim Bielski, care a scos o nouă versiune din „Kronica Polska“ a tatălui său, Martin. Olandezul Mihaelis van Isselt, în „Istoria faptelor întîmplate în întreaga lume” (1602), include şi relatarea conflictului dintre români şi otomani, în timp ce volumul tipărit în italiană, la Como, în acelaşi an, intitulat „Din evenimentele lumii descrise de signore Cesare Campana, gentilom din Aquila”, rezervă un subcapitol lui „Giovani Vaivoda di Moldavia“. Şi Richard Knolles, cînd îşi scoate, la Londra (1603), în tiparniţa lui Adam Islip, cuprinzătoarea sa „Istorie generală a turcilor...“ (aproape 1.200 de pagini in folio), povesteşte în amănunt despre principele „John”, care îi apare ca „omul cel mai hotărît, în mijlocul celor mai neaşteptate primejdii”. Istoricul polon Alexandru

Cititorul de astăzi constată că mulți din autorii citaţi îşi însoţesc povestirea cu aprecieri şi judecăţi determinate de sentimente şi resentimente, de legăturile sociale şi politice, de gîndirea dominantă şi de mentalităţile epocii. Leonard Gorecki, cu toată simpatia pentru eroul său, socoteşte că sfîrşitul său tragic nu s-ar mai fi întîmplat dacă voievodul „rămînea mai statornic în religia creştină şi ar fi împlinit poruncile ei“. Prin Ion Vodă, comentează la rîndu-i Alexandru Guagnin, Dumnezeu a voit să arate tuturor creştinilor cum trebuie luptat împotriva otomanilor. În schimb, finalul dramatic al luptelor din 1574 îndeamnă pe Richard Knolles (ca de altfel şi pe Gorecki, pe loachim Bielski sau pe Michel Baudier du Languedoc) să reflecteze asupra soartei întocmirilor pămînteşti. „Căderea dureroasă“ a lui Ion Vodă, notează istoricul englez, „poate servi ca cel mai sugestiv exemplu al nestatorniciei lucrurilor lumeşti: după cum nici un om n-a cîştigat un timp victorii mai strălucite împotriva turcilor, tot astfel, la sfîrşit, ca o demonstraţie a fragilităţii omeneşti, nici un om n-a pierit mai îngrozitor”.

Acum însă, sumele destinate hameiului s-ar fi dublat, lovind dintr-o dată şi grav în întocmirea socială a vremii: pentru foarte mulţi stăpîni de pămînt – cu ocini mici şi mijlocii – neplata unor atari dări, mult sporite, ar fi adus pierderea libertăţii, trecerea sub asculltarea marelui boier ce ar fi împlinit datoriile în locul lor. Cît despre sătenii dependenţi (vecinii) nici ei nu aveau de unde plăti dintr-o dată sume de două ori mai mari; într-o epocă în care tehnica agricolă nu se modifica de la o generaţie la alta, rămînînd uneori secole de-a rîndul aceeaşi, veniturile acestei țărănimi dependente se schimbau prea puţin, cel mult în rău, cînd factorii climatici aduceau recolte slabe sau cînd incursiuni armate le împrăştiau gospodăriile. Cu alte cuvinte, afară de marii boieri cu averi întinse, toţi ceilalţi şi, în primul rînd, stăpînii mărunţi de pămînturi, se simţeau direct primejduiţi.

Dar peste judecata oamenilor oricărei epoci se impun faptele – fie că le cufundăm în întuneric, fie că, dimpotrivă, le dăm prea multă strălucire – ele rămîn statornice: cele mari trec peste timp, cele mici se pierd în trecerea anilor. Astăzi, după aproape patru secole,

În atari împrejurări, Ion Vodă a intuit o altă cale decît aceea a supunerii. El a înţeles că „ţara“ se putea împotrivi la apăsarea ce i se pregătea. Povesteşte Grigore Ureche, pe care-l putem crede tocmai fiindcă nu era favorabil voievodului, că Ion Vodă, chemînd pe toţi la sfat, „le arăta cum poate de lesne să depărteze mîna turcului de dînşii de vor vrea şi ei, că leşii îi are spre sine plecaţi. Cazacii s-au giuruit, cît le va da ştire, cît vor veni, la carii au şi trimis, cărora nu le pot sta înainte niciodată turcii; numai ţara ce-i lipseşte; că de se vor pleca şi ei să fie într-una, nici oaste nu vor trimite, ci vor face ţării pre voie. Iară despre sine să nu-l ştie ca pre un vrăjmaş, ci ca pe un părinte; iară de au făcut cuiva neajunsul, tot pentru turci au făcut, să le intre în voie şi să-i împle şi nu i-au putut sătura; (...) Aşa Ion Vodă umplînd pre toţi, cu nădejde, cu glas mare strigară că lîngă dînsul vor peri toţi, cum s-au şi tîmplat“.

Pentru a înţelege ceea ce s-a petrecut în Moldova în acea primăvară a lui 1574, la voinţa de apărare, dă hotărîrea de a ridica armele împotriva violenţei şi a forţei, trebuie să adăugăm și alţi doi factori. Primul este tehnica de luptă: alături de armele obişnuite, trupele române erau sprijinite de 110 piese de artilerie, din care 80 de mare calibru, folosite cu deplină pricepere şi eficienţă în lupte. Apoi concepţia strategică şi tactica, în stare să opună o rezistență eficace formidabilei armate otomane: utiIizînd mobilitatea mare a oştilor – deplasarea rapidă a pedestrimei, alături de puterea de şoc a cavaleriei – Ion Vodă a acţionat cu rapiditate pe liniiile sale interioare din sudul Moldovei, pentru a ataca pe rînd coloanele otomane care înaintau dinspre Muntenia sau cele tătăreşti din Bugeac şi a împiedica joncţiunea lor. Cu alte cuvinte, concepția sa strategică majoră a fost de a respinge şi, pe cît posibil, de a fărîma pe duşman la hotare, pentru a nu îngădui invadarea teritoriului.

(va urma)

Conf. univ. dr. DINU C. GIURESCU

Monedă din aramă bătută în timpul scurtei sale domnii

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Peripețiile necunoscute ale spătarului Milescu (II)

Pricinile unei mînii (2)

Dacă admitem supoziţia că Milescu a suferit tăierea nasului în această perioadă, se explică mult mai bine reîntoarcerea sa la Bucureşti în cursul aceluiaşi an și intrarea în slujbă pe lîngă Grigoraşcu Ghica, ce domnea atunci în Ţara Românească. Nu cunoaştem pînă în prezent vreun alt izvor contemporan care să confirme trimiterea lui Milescu de către Ghica ca reprezentant al său la Constantinopol în răstimpul 1661 – 1664. În schimb, există un document din 25 februarie 1665, în care Nicolae spătarul este menţionat ca secretar al lui Grigoraşcu Ghica, funcţie deci mult mai intimă şi de răspundere, corespunzătoare înaltei sale pregătiri intelectuale. În sfîrşit, prezenţa lui Milescu în Germania, la Berlin, în 1665 – 1666, indică limitele cronologice în cadrul cărora a putut avea loc intervenţia chirurgicală ce a redat figurii sale o înfăţişare aproape normală.

În felul acesta ajungem Ia interpretarea corectă a datelor înfăţişate în scrisorile lordului Winchelsea din ianuarie 1667, în care Milescu, cărturarul erudit, urmărit de mînia lui Gheorghe Ghica şi Grigoraşcu Ghica din pricina „trădării” sale şi a trecerii în tabăra lui Gheorghe Ştefan, este descris, pentru identificare, ca purtînd „un mic semn la vîrful nasului”, tratat după mutilare printr-o reuşită operaţie de rinoplastie în Germania.

„Cititorilor! Să fiţi sănătoşi“

Să urmărim în continuare viața spătarului Milescu, pe baza recentelor descoperiri din arhivele britanice. Trebuie, mai întîi, să amintim că spătarul s-a reîntors în Moldova – în urma morţii bătrînului voievod Gheorghe Ştefan (27 ianuarie 1668) – după o pribegie de aproape patru ani în Occident; „şi au venit aice în țară la domnia lui Ilieş-vodă” – spune cronicarul Neculce –, „numai de abie s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat“.

Nici această ultimă şedere a sa în Moldova nu a fost de lungă durată, deoarece, în împrejurări care

Împăratul Chinei Shengzu l-a primit în audiență pe Nicolae Milescu Spătarul

rămîn încă a fi lămurite, cărturarul peregrin a părăsit pentru totdeauna ţările române. Îl întîlnim mai întîi la Constantinopol, unde, la sfîrşitul anului 1669, locuia în palatul ambasadei engleze din capitala Imperiului otoman. Cum a ajuns spătarul Milescu să intre în intimitatea reprezentanţei diplomatice britanice la Constantinopol? Izvoarele nu lămuresc încă acest lucru. Facem însă o precizare, pe care n-o credem a fi lipsită de interes: Iliaş Alexandru Vodă (pe vremea căruia Milescu s-a întors în Moldova) a căpătat tronul ţării în mai 1666 datorită sprijinului la Poartă acordat de influentul ambasador al Angliei, lordul Winchelsea, pe care Iliaş şi-l cîştigase prin daruri bogate. Ulterior, ajuns domn, el şi-a manifestat recunoştinţa faţă de amintitul diplomat prin noi plocoane, păstrînd totodată legături epistolare cu dînsul. După ce a fost mazilit, în noiembrie 1668, Iliaş Alexandru s-a reîntors la Constantinopol, unde desigur că a frecventat mai departe ambasada engleză. S-ar putea presupune, aşadar, că Iliaş Alexandru, departe de a fi persecutat pe Nicolae Milescu –aşa cum s-a crezut pînă în prezent, datorită acceptării fără rezerve a informaţiei necontrolate deţinute de diacul moscovit Konstantin Kristof – să fi fost, dimpotrivă, protectorul spătarului, pe care să-l fi luat împreună cu dînsul la Constantinopol, introducîndu-l în cercurile de la ambasada Angliei. În orice caz, un manuscris autograf al lui Nicolae Milescu, în limba greacă, din decembrie 1669, – păstrat în prezent la Biblioteca Bodleiană din Oxford – atestă în mod categoric prezența sa la ambasada britanică din capitala Imperiului otoman. Redăm textul în traducerea românească: „S-a scris la Constantinopol în anul Mîntuirii 1669, în luna decembrie, de mîna mea, a lui Nicolae spătarul moldoveanul, pentru bucuria şi pomenirea prieteniei veşnice a prea înţeleptului între preoţi chir Tomas Smith, preotul bisericii engleze din Constantinopol, în palatul prea alesului ambasador al prea puternicului rege al Marii Britanii. Cititorilor! Să fiţi sănătoşi“.

preocupat, de asemenea, de organizarea şi riturile bisericii răsăritene şi a avut cunoştinţă de faimoasa lucrare polemică a lui Antoine Arnauld şi Pierre Nicole, „Veşnicia credinţei bisericii catolice”, tipărită la Paris în 1669, ce conţinea și expunerea lui Nicolae Milescu privind poziţia bisericii ortodoxe în problema amintită, alcătuită la Stockholm, în 1667, la cererea ambasadorului Franţei, Pomponne. Este mai mult ca sigur că lectura acestui opuscul a apropiat pe cei doi învăţaţi, Smith şi Milescu.

Teologul de la Oxford a profitat de prezenţa cărturarului moldovean la Constantinopol spre a-l invita la ambasada britanică, unde spătarul a primit găzduire şi apreciere. Drept recunoştinţă, Milescu a oferit prelatului anglican, într-un mic codice de cinci file, specimene de texte eclesiastice în limbile română, slavonă şi greacă, necesare studiilor eruditului pastor. Acest succint compendiu, ataşat unui manuscris în limba turcă conţinînd textul unui roman – „Despre suspinele inimii” –, Thomas Smith, la rîndul său, îl dăruieşte bibliotecii Colegiului Magdalenian din Oxford în 1683, iar astăzi se păstrează în Biblioteca Bodleiană. Filele autografe în limba greacă ale spătarului Milescu conţin, printre altele, însemnarea că „Alfabetul moldovenilor şi al valahilor (muntenilor) este, de asemenea slavonesc, în afara celor două din urmă litere”, după care sînt înşirate cele 46 de semne ale alfabetului român în chirilică, cu modul lor de pronunţare în greceşte.

Spinelul roșu, adus de Nicolae Milescu Spătarul din China, în coroana țarilor ruși

E interesant de subliniat că varianta moldovenească a „Totalului nostru“ – comunicată tot de spătarul Milescu învăţatului suedez Georg Stiernhieim şi publicată de acesta în lucrarea sa la Stockholm în 1671, este identică (în afara unui singur cuvînt) cu cea prezentată Iui Thomas Smith. Această variantă a fost reprodusă şi în culegerea „The Lord’s Prayer, in above a hundred languages, version and charcaters” („Rugăciunea Domnului în peste 100 de limbi, versiuni şi caractere”), editată la Londra, în 1700; ea era diferită de o altă versiune, tot românească, cuprinsă în aceeaşi lucrare sub denumirea „Valachica”, înfăţişînd, fără îndoială, textul care circula în Ţara Românească. Aceste scrieri constituie unele dintre cele mai vechi texte în limba română, transcrise cu caractere latine, tipărite în Anglia.

Prietenia învăţaţilor

Cine era Thomas Smith? Pastor anglican foarte cultivat, profesor la Colegiul Magdalenian din Oxford, el a fost numit capelan al lui Sir Daniel Harvey, noul ambasador al regelui Carol al II-Iea la Constantinopol (1668 – 1672); după trei ani de şedere în Imperiul otoman, eruditul cleric s-a reîntors la Oxford, unde a funcţionat în corpul didactic superior al amintitului colegiu pînă în 1692. Om de o vie curiozitate intelectuală, autor ai unei culegeri privind vieţile oamenilor celebri de odinioară, Smith s-a distins mai ales prin cunoştinţele sale de limbi orientale şi interesul manifestat pentru moravurile şi instituţiile turcilor, pe care Ie-a descris într-o lucrare apărută în latină (1672) şi în engleză (1678), intitulată „Observaţii asupra moravurilor, religiei şi cîrmuirii turcilor”, cu o scurtă descriere a Constantinopolului. Smith s-a

Să ne întoarcem însă la peregrinările spătarului Milescu. Întîlnît la Constantinopol, în 1669, învăţatul moldovean a rămas, fără îndoială, în capitala Imperiului otoman pînă la începutul anului 1671, cînd, Ia recomandarea patriarhului Dositei al Ierusalimului, a luat, Ia 5 februarie, drumul Rusiei, ajungînd Ia Smolensk la 23 mai, după o călătorie ocolită prin Serbia, Ungaria şi Polonia. Primit cu bunăvoinţă de ţarul Aleksei Mihailovici, Milescu s-a statornicit definitiv la Moscova, fiind numit Ia 14 decembrie 1671 tălmaci pentru limbile elină, greacă modernă, latină şi română la „Posolski Prikaz“. Acolo avea să desfăşoare o rodnică activitate, vreme de mai bine de 30 de ani, şi să-şi facă nemuritor numele prin celebra sa solie în China (1675 – 1678). Sfîrșit „M AGA z IN ISTORIC”

Portretul lui Gheorghe Ștefan Vodă

Portretul lui Grigoraș Ghica Vodă

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (178)

Literatura (7)

Du Fu este tot mai deznădăjduit și mai sărac, lăsîndu-se în voia reveriilor paseiste, deplîngînd pierderea traiului patriarhal și tînjind după vremurile trecute, cînd nu puțini erau adevărații bărbați, luptători pentru țară și dinastie. Poetul Du Fu se manifestă ca o conștiință patriotică angajată și se înrolează în armata dinastică de rezistență, dar cade repede prizonier. Compune numeroase versuri împotriva războiului, de profundă compasiune pentru marea obște, ca de exemplu: „Cugetări în cinci sute de cuvinte“, „Cîntecul carelor de război“, „Un geamăt în toamnă“, „Cu gîndul către primăvară“ etc. Redăm mai departe un fragment din poemul „Cîntecul carelor de război“: „Trec carele în fugă, cu caii nechezînd,/ Acoperiți de pulberi, soldații trec tăcînd./ Părinți, copii, neveste strigînd sub cerul șters/ De straie li se-agață spre a-i opri din mers./ ...În Nord au fost duși unii, la cincisprezece ani./ La patruzeci, luptară în Est, cu alți dușmani/ Feciori voinici plecară și-acuma sînt cărunți,/ Purtați la frontiere de pe la mări și munți/ ...N-aude împăratul, de sînge nesătul,/ Cum geme glasul lumii din răsputeri: «Destul!»/ Nu vede cum apucă mulțimi de oameni, toți/ Și caii de căpestre și carele de roți/ ...Tîrziu. Și bate vîntul. Și frigul s-a lăsat/ Lugubrul întuneric coboară peste sat./ Tîrziu. Și cîinii urlă amarnic, a urît/ S-au dus de mult soldații, cu arcuri mari la gît“.

Du Fu scrie, de asemenea, un ciclu de șase poeme, reprezentative pentru creația din această perioadă – „Trei dregători și trei despărțiri“: „Dregătorul din satul Shihao“, „Dregătorul din Xin’an“, „Dregătorul din Tongguan“, „Despărțirea tinerilor căsătoriți“, „Despărțirea bătrînilor“, „Despărțirea celor fără de familie“. Acestea, pe lîngă forța evocatoare a momentului istoric, evidențiază etica țărănească simplă dar nobilă, pentru care obținerea sacrificiului pentru salvarea țării este unica alternativă. Poemul „Cu gîndul către primăvară“ reflectă criza interioară, nevoia de a-și arăta neliniștile minții și ale sufletului, răul secolului, prin evocarea ciclurilor naturale și detașarea de întîmplările care merg în sens opus ordinii naturale firești. Celebrarea victoriei vieții asupra naturii renăscute imaginează trudnica luptă a poetului cu

Bolile și Istoria (56)

Probleme actuale de spraviețuire (7)

Malaria este de asemenea semnificativă pentru exemplificarea legăturii ce poate exista între boală şi schimbările fără precedent ce au afectat ecosistemul planetar. După cum am văzut atunci cînd am discutat despre relaţia dintre muştele ţeţe şi boala-somnului, se pare că o încălzire cu doar cîteva grade a climei, din cauza efectului de seră, poate produce o creştere importantă a suprafeţelor unde ţînţarul anofel găseşte condiţii prielnice de trai. Asemenea modificări climatice, imprevizibile, pot lărgi totodată şi ariile afectate de secetă şi foamete. Ecologiştii de pretutindeni se tem şi de efectul catastrofal pe care-1 poate avea poluarea, de către industria chimică, a aerului, apei şi solului. Se ştie deja cu certitudine că emisiile toxice au contribuit la diminuarea stratului de ozon din atmosfera superioară a Terrei, mărind astfel riscul apariţiei de cancere ale pielii. Poate cel mai dramatic incident de acest gen s-a petrecut în 1986, cînd explozia reactorului nuclear de la Cernobîl a demonstrat justeţea temerilor privind pericolul reprezentat de puterea atomului, chiar şi folosită în scopuri paşnice.

Dezbaterile, tot mai numeroase în ultima vreme, generate de mişcările ecologiste, avertizează asupra pericolului „otrăvirii” planetei şi implicit a locuitorilor ei; pentru înţelegerea deplină a acestui fenomen global trebuie să luăm însă în considerare şi rata incredibilă de creştere a populaţiei Globului. Din această perspectivă,

existența și speranța într-un viitor luminos. Marasmul social general îi diminuează chiar și bucuria la aflarea veștii că „S-au redobîndit provinciile Henan și Hebei“. Pentru o clipă, bucuria victoriei îl face să retrăiască voluptatea zilelor de pace de altădată, cînd rătăcea îndelung printre cărți. În alte poeme, „Satul cu numele Jiang֧“ și „Bucurii autumnale“, îndoielile existențiale ale poetului se risipesc doar vremelnic, deoarece intrigi și conjuncturi nefavorabile, într-o societate condusă de legi necruțătoare, vor produce modificări în starea sa sufletească și materială. Destituit din serviciile în slujba împăratului, poetul Du Fu străbate ținutul Qinzhou, abia ducîndu-și zilele cu ce cîștigă din negoțul cu plante medicinale pe care le culege singur de pe munte. Din subvențiile prietenilor săi poeți i se construiește o casă la Chengdu și i se donează un petec de pămînt cu grădină, spațiu ideal de reculegere. Aici, scrie versuri de consolare și îmbărbătare, urmînd principiul obiectivității, pentru a putea să surprindă o realitate tot mai complexă, în ale cărei structuri se simțea implicat. Altitudinea spiritului său, ce fraternizează nu numai cu truditorii scrisului, ci și cu nefericiții lumii, din „Cîntecul colibei distruse de vîntul de toamnă“, alternează cu lamentația provocată de destinul tragic al poetului, datorat unor conjuncturi neprielnice și propriei incapacități de a se feri să cadă victimă istoriei. De o rară discreție și modestie, Du Fu, autor al unei opere cuprinzînd mii de versuri, din care astăzi se mai păstrează 1.400 de poeme, nu a nutrit ambiții de notorietate. Versul de 5 picioare, folosirea cu economie a simbolurilor și a metaforelor concentrează forța de evocare asupra unui univers real, din care nu lipsește marea obște. Universul înconjurător este construit progresiv din fragmente ce culminează dramatic, descrierea sentimentelor ca și a întîmplărilor făcîndu-se cu minuție și răbdare. Utilizînd o mare varietate de forme prozodice, Du Fu lărgește universul poetic propriu liricii din Dinastia Tang și, în general, al poeziei chineze.

Deși ne este greu să selectăm cîteva versuri din creația nemuritoare a geniului poeziei chineze clasice, Du Fu, ne-am oprit asupra poemului „În pragul toamnei“, din care răzbate vibrația emoțională a autorului, precum într-un pastel: „De-acum pornește ploaia-ntunecoasă/ O, parc-ar plînge vremea cea frumoasă/ Înaltul cer! Vin umbrele. De-acum!/ Nenvăluie tristețea ca un fum...// Rămînem singuri. Cadă pe hîrtie/ Al verii lung belșug de poezie,/ Imaginile cadă cîte una,/ Ca frunzele din arbori! Unde-i luna/

marile succese ale medicinei Secolului XX, precum introducerea antibioticelor, succese care au scăzut drastic rata mortalităţii infantile, pot genera, în mod paradoxal, noi probleme. Între 1750 şi 1900, populaţia planetei a crescut de la un miliard de locuitori la un miliard şi jumătate. Pe la 1950, ea era estimată la 2,6 miliarde şi, de atunci, numărul pămîntenilor a crescut într-o manieră incredibilă. În 1999, potrivit datelor Organizaţiei Naţiunilor Unite, a fost depăşit pragul de 6 miliarde! Estimările prevăd o creştere de pînă la 9 miliarde, la mijlocul acestui secol, pentru ca în 2100, Pămîntul să găzduiască nu mai puţin de 11 miliarde de oameni! Istoria ultimului secol demonstrează deja că umanitatea se află în mijlocul unui proces de uriaşe transformări cantitative, îndeajuns de profunde spre a avea şi implicaţii calitative. Poate cel mai evident, din acest punct de vedere, este faptul că 95% din creşterea demografică actuală se înregistrează în cele mai sărace ţări de pe mapamond. Şi atunci, să ni se pară întîmplător că tot acestea sînt ţările unde se înregistrează şi cea mai ridicată rată a mortalităţii şi unde boli precum SIDA fac milioane de victime? Chiar şi astăzi, lucrările lui Malthus şi Darwin, ce ar putea părea multora „cinice”, ţin să ne avertizeze asupra faptului că mortalitatea masivă – indiferent că este produsă de SIDA sau de alte epidemii – poate să reprezinte singura cale de menţinere a echilibrului demografic.

Ca rezultat al continuei lupte purtate împotriva maladiilor, medicina modernă, indiferent că este socială, terapeutică sau preventivă, a oferit rasei umane perspectiva unei vieţi mai sănătoase şi mai

Cea de demult? O, nu lăsa să-ți plece/ Din casă visul! Căci ușor se trece,/ Ca fumul și ca umbra, ca nimica!/ E timpul mai grăbit ca rîndunica...“.

Cu toate că poeziei chineze clasice nu îi este caracteristică poezia de dragoste, iar versul lui Du Fu excelează prin dramatism, întîlnim și în creația sa poezie de dragoste, precum aceea pe care o redăm în finalul prezentării acestui „monstru sacru“ al poeziei chineze și universale care este Du Fu – „Noaptea pe fluviu“: „Corabia sclipește pe fluviu lunecînd./ Și eu mă uit în sînul adîncului visînd// Prin ceru-adînc, albastru, curg nouri lini, sublimi/ Curg nouri și prin cerul adînc din adîncimi.// Trec nouri peste luna cu chipul alb, rotund./ Trec nouri peste luna răsfrîntă în străfund.// Așa cum ceru-n fluviu atunci se răsfrîngea,/ Mi te răsfrîngi în suflet și tu, iubita mea...“.

Cel care, alături de Li Bai și Du Fu, încununează tripleta de aur a geniilor poeziei din Dinastia Tang, este Wang Wei, despre care am mai avut ocazia să vorbim în capitolul dedicat picturii.

Wang Wei a fost poet și pictor, reprezentant al pleiadei poeților evazioniști. „Poeții evazioniști“, cunoscuți și ca „poeți retrași“ sau „poeți singuratici“ este pleiada poeților Wang Wei, Meng Haoran, Wang Zhihuan, Wang Han – de la începutul Dinastiei Tang și din „Epoca de Aur“ a poeziei chineze clasice, virtuozi ai pastelului și ai poeziei evazioniste. Aceștia, din spirit de frondă față de rînduielile nedrepte și instabilitatea socială sau dezamăgiți de eșecurile în carieră și în viața personală, se retrag în singurătatea templelor, în schituri sau în sînul naturii. Wang Wei este originar din Yuanjiqi. Se naște într-o familie aristocrată, dar idealurile sale, clădite pe o structură psihică predispusă la pesimism, nu își găsesc finalizare în interiorul clasei sociale căreia îi aparține, avînd drept consecință conflictul cu lumea înconjurătoare. Se autocondamnă să trăiască o viață de pustnic, în templul familiei, cultivînd sistematic sentimentul neputinței în fața bătrîneții și a morții, al incapacității de a acționa în fața scurgerii ireversibile a timpului. Singurul loc unde imaginația sa devine suverană este natura, în care găsește simboluri pe măsura intensității trăirilor sale. Spre deosebire de alți peisagiști, Wang Wei nu abordează dimensiunile grandioase, ci descrie cu măiestrie peisajul comun, fără strălucire izbitoare, dar în care este tăinuit un farmec deosebit.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

îndelungate. Dar, provocînd astfel creşterea globală a populaţiei, ea poate, de asemenea, crea probleme care s-ar putea dovedi imposibil de rezolvat. Tehnologiile avansate au adus unei largi părţi a societăţii umane un nivel de confort şi stabilitate inimaginabil, cu două secole în urmă, dar au generat şi unele probleme care, la fel, vor putea deveni fără rezolvare. Cel puţin în privinţa bunurilor materiale, combinaţia acestor două procese a făcut omenirea să-şi depăşească propriul nivel de civilizaţie, deoarece instinctele animalice, primitivismul nu sînt suficient de bine „îngropate” în trupul uman, spre a nu da naştere unor crize violente. Poate de aceea, oamenii zilelor noastre se comportă aidoma unor animale: consumă cît pot de mult, poluează mediul, epuizează resursele planetei, nu se gîndesc nici o clipă la viitor. Guvernanţii ne spun că „trebuie să trăim într-o deplină comuniune cu natura”, dar ei pun greşit problema, căci oamenii trebuie să trăiască în primul rînd în deplină comuniune unii cu alţii, să renunţe la lăcomie şi la violenţă. Dacă nu vom învăţa ce înseamnă autodisciplina şi vom eşua în rezolvarea problemelor pe care noi înşine le-am creat, atunci necazurile omenirii nu se vor sfîrşi niciodată. Soluţia se află, cu siguranţă, la îndemîna noastră şi numai împreună putem învinge duşmanii dintotdeauna ai umanităţii – Foamea, Boala şi Războiul – aceşti Cavaleri ai Apocalipsului, purtînd după ei Moartea, pe-al său palid bidiviu... Sfîrșit

F REDERICK C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Falsã cronicã de cinema si de teatru

Auzim mereu la televizor sau citim confesiunile unor actori și regizori care susțin că un spectacol nu este gata la premieră, ci abia după a zecea reprezentație. Ba încă și mai și, de multe ori abia viziunea regizorală, completată cu jocul actorilor și reacția publicului, ajută dramaturgul să înțeleagă ce-a vrut să spună cu piesa lui. Chestiunea este valabilă și în muzică. Odată, un pianist celebru mărturisea că primise o piesă de la un tînăr compozitor. Și citind partitura, a descoperit o suprapunere penibilă de teme melodice. De aceea l-a sunat pe măiestrel, informîndu-l că la nu știu care pasaj are să-l fluiere publicul. Nu se poate!, a obiectat dumnealui. Fii mai atent... Dar maestrul nu s-a supărat. A așezat notele cum trebuie și l-a sunat iarăși pe compozitor. Ai avut dreptate, tinere. Scuză-mă... Păi, vezi, măi nea?...

Dacă în lumea teatrului circulă vorba: ,,Ce se fluieră la premieră se taie”, în cinematografie, foarfeca e în mîna cenzurii care, cu ochii cît cepele, nu lasă să treacă nimica-nimicuța din ce ar putea aduce vreo atingere cît de ușoară la ideologia, politica, religia sau morala vreunui regim. Sportul acesta se poartă peste tot în lume: și la Hollywood, Mosfilm sau ChinaFilm, și la Cinecittà, DEFA Berlin sau Buftea.

Dintre atîtea filme românești, ciobite de cenzură și împinse să refacă unele scene, sau de-a dreptul masacrate, îmi vine în minte producția ,,Zile fierbinți“, creația lui Sergiu Nicolaescu. Acolo, Mihai Coman, directorul unui șantier naval maritim, adică tot el, are nebunia să pună în practică o idee dragă lui Ceaușescu: de ce să cumpărăm de afară mașini și unelte pe bani grei, cînd putem să le facem și noi? Mai ales că țara are datorii de plătit și trebuie să economisim fiecare dolăraș. Ca atare, încăpățînatul director mobilizează mai mulți muncitori supercalificați și le dă sarcina să facă o elice trăsnet cu care să echipeze ditamai mineralierul aproape gata, ce s-o mai cumpărăm de la Japonezi? Buun.

Dar, ce să vezi: se opun niște idioți care susțin conflictul filmului. În fruntea lor, nici nu-ți vine să crezi, este chiar secretarul de partid Colea Răutu care cică de ce directorul șantierului n-a informat și partidul de planurile lui, el de ce aia a calului e pus acolo? Și e de mirare că vigilenta cenzură a lăsat să treacă această atitudine îngustă. Apoi intervine în discuție și un maistru șașiu: ,,De ce să ne legăm la cap dacă nu ne doare?”. Noroc cu un alt maistru care i-o retează de nu se vede: ,,Mă cutare, dacă n-aș ști cît ești de prost, aș

zice că ești reacționar!...”. Dar reacțiunea și cosmopolitismul deja se instalaseră în Centrala din București, care aproape că se predase cu arme și bagaje Occidentului. Cum ar fi, de exemplu, sclivisitul inginer interpretat de Emmerich Schäffer care, în curînd, avea să rămînă în RFG. Filmul lui Sergiu Nicolaescu, grețos-propagandistic, se dădea la televizor numai în ziua de 23 august, așa cum, prin anii ‘60, ori de cîte ori murea vreun grangur politic, se dădea ,,Setea”, un film alb-negru și trist în care nu zîmbea și nu cînta nimeni. Și singura actriță tînără și frumoasă admisă era Flavia Buref, nevasta scenaristului Titus Popovici. Și fiindcă trădătorul Emmerich Schäffer avusese un rol important în film, din cele 10-15 minute rămase, nu se mai înțelegea nimic. Sabotaj în toată regulă, ce mai, noroc cu un tovarăș mai deștept, care s-a prins de treabă și a pus pe foc însăilătura aceea criminală.

E-he, dar să vedeți mai pe la toamnă încolo, copiii moșului, cînd pe plaiurile mioritice se va vorbi iarăși rusește, în zilele cu soț, și chinezește, în celelalte, căci vom întoarce iarăși armele... Să-i vedeți atunci pe alde Gâdea, Tudor, Dinescu, Chirieac sau Pouleanu cum îi vor înfiera, cu mînie naționalistă, pe Iohannis, Băsescu, Ciolacu sau Ciucă, fiindcă Varanul, mason cu grad mare, deja a prins de veste asupra mișcării suveraniste la scară planetară și va dicta schimbarea de macaz.

Alteori, cenzura își face prezența chiar înainte de turnarea filmului. Cum a fost cazul cu o altă peliculă a lui Sergiu Nicolaescu, ceva cu aceiași comisari Moldovan și Roman, legionarul Paraipan sau țiganul Limbă, film de succes, ce-i drept, chiar dacă, nu știu de ce, Închisoarea Jilava se numea Viraga (era să scriu Viagra, Doamne iartă-mă), profesorii Iorga și Madgearu, Jugu și Mărgeanu, și alte invenții istorice. Dar cea mai mare mistificare fusese așazisul masacru pe care legionarii lui Horia Sima îl făcuseră la ,,Viraga”, unde împușcaseră cîteva zeci de comuniști, conduși de ceferistul Pârvu, alias Amza Pellea, nicidecum politicienii și polițiștii care executaseră ordinele regelui Carol al II-lea de a suprima mai multe căpetenii legionare. Cînd au ajuns la putere legionarii, i-au strîns pe toți dușmanii lor la Jilava și i-au împușcat, temîndu-se că generalul Ion Antonescu, versatil cum era, dorea să-i dea pe mîna justiției corupte, în speranța că, după un an-doi, vor fi iarăși liberi.

de a scoate replica: ,,Am pus-o de mămăligă...”, ca nu cumva să se interpreteze ca o aluzie la seceta care ar fi putut să compromită recolta de porumb. Dar, curajoasă foc, directoarea o ține pe a ei: nu se taie nimic! De frică, toată distribuția își depune demisia, nu cumva că apreciază dizidența directoarei.

A doua zi, premiera cu sala plină. Pe primul rînd, plutonul de execuție format din balaurii cenzurii. Nici unul nu zîmbește, așteptînd să vadă modificările din text. În mijlocul lor, tovarășul Topală cu soția, un fel de strămoș al lui Mihai Dulea de odinioară. Spectatorii au aplaudat, însă n-au arătat prea mult entuziasm. Dar la jumătatea actului al doilea s-a produs dezastrul: tovarășul Topală s-a sculat și a plecat din sală. Ce nu i-o fi plăcut, Doamne, s-a mirat directoarea de pe scenă, cu ce l-oi fi supărat?

A doua zi, biata femeie este singură în tot teatrul, căci pînă și femeile de serviciu demisionaseră. Dar sună telefonul de la cabinetul tovarășului Topală. Din ce apucase să vadă, îi plăcuse piesa și ar vrea mîine să o mai vadă o dată. Atunci, de ce a plecat? Primise un telefon din partea tovarășului Dej și era musai să se ducă. Directoarea zîmbește, în sfîrșit, și spectatorii aplaudă și ei relaxați. Final fericit, optimism, încredere în viață, basme...

Tot Aurel Baranga, dar în memoriile sale, ne relatează o altă pățanie, de data aceasta personală. Tocmai dăduse premiera cu ,,Siciliana”, o satiră la adresa absolvenților universitari, profesori, agronomi, doctori și ceor mai fi fost, care cam întăreau din piele cînd era vorba să plece la post, în provincie. Invers ca în ,,Toamna bobocilor”, unde absolvenții țin morțiș să rămînă la țară. Acuma, absolvenții noștri s-au boierit: nu mai vor nici în București și nici la țară: vor în State și în Occident. Revenind la ,,Siciliana”, iarăși cenzura mîrîie: tovarășe Baranga, dumneata pui problema în mod sectar. Nu toți absolvenții refuză să se ducă la țară. Doar cîțiva... A două seară, ,,Siciliana” se dă pentru ultima oară, după care cade cortina. Doliu în culise, pe scenă, și în sală… Deodată apare un tovarăș cu soția. E cel mai tînăr membru din C.C. Mi-a plăcut piesa, spune el la plecare, dar trebuia mai tare. Să vii mîine, să-ți dau o listă cu sutele de absolvenți care vor să rămînă în București... Și piesa nu s-a mai scos niciodată de pe afiș.

Într-o comedie de Aurel Baranga, la început jucată pe scena Naționalului de Marcela Rusu, nevasta dramaturgului, și într-un film, de Carmen Stănescu, cele două actrițe întruchipaseră, pe rînd, o directoare de teatru, care pregătește avanpremiera unei piese cu probleme. Fiindcă nu-i place viziunea regizorală a lui Dem Rădulescu, nici că Toma Caragiu, în rolul lui Othello, adaugă replici de la el, iar Gheorghe Dinică întîrzie la repetiții. Apoi Carmen Galin, o tînără actriță care nu știu ce mai vrea și aia, urmată de Radu Beligan în rolul soțului neglijat de directoare, care parcă s-a măritat cu teatrul, ce mai, avem un balamuc în toată regula.

La avanpremiera cu șefii cenzurii de la Cultură, priviri furișate din scenă și scrîșnet de măsele în sală. Aplauze anemice ici și colo. La sfîrșit, culturnicii dau frîu liber obiecțiilor de natură ideologică, una mai tîmpită ca alta. Mai țin minte doar idioțenia unui grăsan

Am văzut și eu comedioara, într-o seară, la Eforie, pe cînd Teatrul ,,Valahia” din Giurgiu se afla întrun turneu pe Litoral. O tîmpenie simpatică, ceva între ,,Las Fierbinți” și Grupul ,,Mondenii”. În rolul principal, marele Dem Rădulescu: a fost demențial! Toată grădina era pe jos, sufocîndu-se de rîs. Peste cîțiva ani, la televizor, iarăși ,,Siciliana”, cu Mircea Diaconu în rolul principal. Eu, care pe vremea aceea aduceam un pic cu marele Dem Rădulescu, aș fi făcut rolul ceva mai bine și aș fi smuls măcar un zîmbet. Ce mai, o însăilătură jalnică. În care eroina principală, prezentîndu-se totuși la post, se îndrăgostește de tovarășul Damian, directorul ceapeului local, și se mărită cu el, sugerînd că, într-adevăr, doar cîțiva dezorientați se visau agronomi la Direcția Parcuri și Grădini din București. Eu însumi, cînd m-am prezentat la Inspectoratul Școlar Botoșani cu o sacoșă de certificate medicale prin care ceream să fiu scutit de cei 3 ani de stagiu la țară, inspectorul m-a liniștit: stai acolo măcar un an, îți vezi de treabă și, după aceea, mai vorbim. Și așa a fost.

PAUL SUDITU

Aurel Baranga

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Destinul trist al unei regine

Nu toate visele împlinite ale fetițelor orfane care își doresc să devină regine au un final fericit. Ne-o dovedește destinul Nataliei – domnița Dudu, cum i se spunea acasă – o fetiță născută într-o veche familie de boieri din nordul Moldovei.

„Voi creºte mare ºi voi fi reginã”

Natalia s-a născut la Florența în 15 mai 1859. A rămas orfană de mică. A fost crescută de unchiul ei, Constantin Moruzi și de soția acestuia, prințesa Catinca. Micuța Natalia Keșco și-a petrecut copilăria în Moldova, la Bujor, apoi la conacul din Dănuțeni (pe malul Prutului, dincolo de Stînca Roznovăneștilor), dar și în Iași (orașul bunicilor), la Odessa (locul în care au fost înmormîntați părinții ei) sau în Viena (orașul de suflet al familiei). Domnița Dudu a fost una dintre multele fetițe care visau să devină regine. Încă din copilărie, la toate întrebările despre ce își dorea să ajungă, răspundea la fel: „Voi crește mare și voi fi regină”. Visul i s-a îndeplinit dar, după cum avea să mărturisească mai tîrziu, „coroana nu i-a adus fericire”.

lumea din încurcătură, eliberînd trena rochiei, și cu mîndrie a dus-o mai departe. Totuși, s-a observat acest semn prevestitor de nenoroc pentru Domniță”.

Un an mai tîrziu, în 14 august 1876 – la doar 17 ani – Natalia a născut un băiat, Alexandru. La 6 martie 1882 Serbia a devenit regat, iar Natalia regină. Foarte repede Natalia Obrenovici a aflat că viața de regină nu este una lipsită de griji. Soțul ei „schimba tot așa de des miniștrii ca și amantele”. Scandalurile amoroase de la Curtea

Regală din Belgrad făceau în acea vreme deliciul periodicelor europene. Natalia mărturisea că „nu mai putea ascunde lacrămile sub masca unui surîs”.

Despãrþirea ºi exilul

Natalia Keșco – după ce și-a desăvîrșit educația într-o mînăstire catolică – a fost lansată în lumea mondenă a Vienei. Aici frumoasa moldoveancă l-a cunoscut pe prințul sîrb Milan Obrenovici (descendent și el al unei familii din Moldova – fiind fiul Mariei Obrenovici – amanta domnitorului Alexandru Ioan Cuza). Acesta a fost fermecat de frumusețea Nataliei. Gurile rele afirmau însă că prințul ar fi fost vrăjit nu doar de frumusețea basarabencei, ci și de bogățiile ei nenumărate. Natalia Keșco, care avea doar 16 ani, s-a căsătorit cu prințul Milan Obrenovici în Catedrala din Belgrad, în 17 octombrie 1875.

Cãsãtoria cu prinþul

Milan Obrenovici

„Mireasa s-a prezentat într-o rochie albă, închisă, purtînd în păr o mică coroană de mărgăritare. (…) Cînd soții urmau în timpul ceremoniei pe Mitropolit, trena Domniței s-a încurcat, din cauza unui servitor mai neîndemînatic; sora mai mică a Nataliei a scos

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (IV)

Tradusă „văduvioara” şi nu „văduva”, opereta lui Lehar a suferit o cădere din cauza distribuţiei greşite făcute de Grigoriu. Încredinţase rolul Danilo lui Vasile Toneanu, actor excepţional, dar fără voce. Au urmat în luna iulie spectacolele: Curse-Grătarel, Guriţă de probe. Vînt de primăvară, Perichola, Fluturaşul, Voiajul în China, Una lată, Clairette în concentrare (Les 28 jours de Clairette), Mascota; în august: comedia Ştrul-Nută de Goldenberg, feeria Fata aerului şi operetele De-aş fi rege, Doctorul damelor, Boccaccio. Pe lîngă operetă, au avut loc şi spectacole de revistă, în care majoritatea cupletelor erau scrise de artistul Cazimir Belcot şi interpretate de tînărul Constantin Tănase.

În stagiunea 1907, majoritatea spectacolelor au fost montate de Paul Gusty, care încerca să impună regia de teatru ca pe o funcţie. În plus, o parte din decoruri erau comandate la Viena, fapt care dădea spectacolelor o ţinută estetică demnă de remarcat. S-au jucat: Stafia Dîmboviţa, Fire de artist, Sulivan, Văduva veselă. Regele vînătorilor, Liliacul. Deşi apăruseră în peisajul artistic bucureştean numeroase trupe de operetă, nici una dintre ele nu a putut să o surclaseze pe cea condusă de Grigoriu. Pentru această trupă, vara anului 1907 a fost de bun augur, căci cei trei comedieni Maximilian,

Un bal pe care Regele Milan Obenovici a vrut să-l deschidă dansînd cu o curtezană a produs un scandal imens la Curtea de la Belgrad și s-a încheiat cu despărțirea Nataliei de soțul său. Regina Natalia a părăsit Serbia împreună cu fiul ei, Alexandru, pe care urma să îl crească departe de soțul său, în Franța și în Germania. Ea avea dreptul să locuiască în Serbia doar pe timpul verii. Milan Obrenovici a făcut însă în așa fel încît un nou Mitropolit al Serbiei (numit chiar de el în acel an) să confirme divorțul cerut de rege. O delegație a regelui l-a luat cu forța pe fiul Nataliei, prințul moștenitor Alexandru, din brațele mamei sale și l-a readus în Serbia. În anul 1889, Regele Milan al Serbiei a fost silit să abdice. Alexandru, fiul acestuia și al Nataliei Keșco, la doar 13 ani, a devenit rege al Serbiei. Țara a fost condusă în acea perioadă de o regență, iar Natalia a primit dreptul de a se reîntoarce în Serbia. Doar pentru scurt timp. În urma unei legi adoptate de parlamentul sîrb, părinților regelui li s-a interzis șederea în Serbia. În noaptea de 6 mai 1891, Natalia, „escortată de armată, a fost silită pentru a doua oară să părăsească copilul și țara“. Doi ani mai tîrziu, regele Alexandru a preluat conducerea Serbiei și a redat drepturile luate mamei sale, care s-a reîntors în țara sa de adopție după ce divorțul a fost anulat. Din păcate, din cauza unei legături a tînărului rege cu doamna de onoare a reginei Natalia, Draga Masin, între mamă și fiu s-a produs o nouă ruptură.

Ciucurette şi Carussy au revenit la grădină cu angajament permanent. Deşi fuseseră angajaţii Teatrului Naţional din Bucureşti, la sfîrşitul stagiunii 1906-1907 şi-au prezentat demisia, din cauza salariilor extrem de mici şi a absenţei lor din distribuţiile spectacolelor. Revelaţia acelei veri însă a fost Nicolae Leonard în rolul Danilo din Văduva veselă. Opereta lui Lehar nu a mai apărut pe afiş cu diminutivul Văduvioara. Grigoriu reuşise performanţa de a-1 fi adus la pupitrul dirijoral pe Robert Frank de la Karl-Theater din Viena. Montarea operetei era făcută de un om de teatru: Paul Gusty. Cu o voce dumnezeiască, cu o frumuseţe fizică de invidiat şi cu un temperament pasional, Leonard a dat lovitura cucerind inimile bucureştenilor. S-au jucat peste 30 de spectacole, cu grădina arhiplină. Spre sfîrşitul stagiunii s-a prezentat opereta originală Nini, pe un libret scris de Ionescu şi Zane, iar muzica era semnată de C. Dumitrescu. În vara lui 1908, Grigoriu avea o trupă „aleasă”. Alături de vechea gardă de artişti, directorul trupei a angajat-o pe Florica Florescu de la teatrul craiovean. Remarcabilă în roluri de subretă, fusese văzută la debutul ei de la Craiova, în M-lle Nitouche. Grigoriu, sosit în urbea olteană să închirieze sala teatrului pentru trupa sa, fără să mai stea pe gînduri îi oferă 600 lei pe lună numai să intre în ansamblul său. Leafa era enormă, se pare cu mult mai mult decît a unui ministru. Mărturiile Floricăi Florescu confirmă acest fapt şi totodată lasă pentru posteritate imaginea omului şi artistului Grigoriu: „Dar nu numai leafa m-a ademenit. Mi-a pus aşa nişte

Regele a devenit foarte repede nepopular datorită aroganței sale. În anul 1903, într-o noapte de iulie, o conspirație formată din ofițeri a pătruns în palatul regal și l-a asasinat. Regina Natalia Obrenovici a aflat știrea din ziare: „La Biaritz, din balcon – povestește Monseigneurul Vladimir Ghica – Regina Natalia aude strigătul vînzătorului de ziare. Iată, în fața ei, în salon, acest tînăr vînzător îi întinde gazeta. Încă doi pași și regina cade sdrobită de durere”. După ce și-a pierdut fiul, Natalia Obrenovici s-a retras din viața publică. Ea și-a donat averea Universității din Belgrad și cîtorva biserici și mînăstiri din Serbia. S-a convertit la catolicism în 12 aprilie 1902, în biserica sanatoriului Cazin-Perrochaud de la Berck-Plage din departementul Pas-de-Calais. Și-a petrecut restul vieții în Franța. În această perioadă a publicat la Paris volumul „Memoriile Nataliei – regina Serbiei” și la St. Petersburg nuvela autobiografică „Mama”.

În primăvara anului 1941, Natalia Obrenovici a murit în St. Denis (Franța). A fost înmormîntată în cimitirul din Lardy, o localitate situată la 37 km. sudvest de Paris.

Sursa: GHEORGHE BEzVICONI, „Profiluri de ieri și azi”, 1943

condiţii frumoase, mi-a descris perspectivele şi mi-a arătat un suflet de om de teatru cum n-am mai întîlnit. Văzusem în el, şi timpul cît am fost angajata lui nu m-a dezminţit, idealul omului de teatru. [...] Un conducător ideal. Directorul Grigoriu era un om admirabil. Am convingerea că dacă trăia şi azi, opereta ar fi trăit în ţara noastră. Încuraja elementele tinere, le dădea prilej să se releve şi, ceea ce e mai important, căuta să le descopere. Şi în special acest lucru trebuie operetei: tinereţea. Era de o cinste exemplară Grigoriu şi recunoscător actorului care muncea. Mi-aduc aminte că de cîte ori se îmbolnăvea o artistă şi trebuia să-i dublez rolul, mă ruga atît de frumos şi punea atîta pasiune în pledoaria lui, că mă convingea. Nu mai vorbesc de cadourile şi generozitatea cu care ne copleşea. Azi nu se mai găsesc directori ca Grigoriu. Am fost vreme de 13 ani angajata lui. Nimeni şi nimic nu m-ar fi clintit de lîngă el. Dar într-o zi s-a dus...“. Stagiunea s-a deschis la 31 mai cu Farmecul unui vals. Au urmat în iunie Fire de artist, Voievodul ţiganilor, Toto şi Tata. Florica Florescu a debutat în Mica prinţesă. Luna lui iulie a adus alte spectacole pe scena Otetelişeanu, Văduva veselă, Lumpatius vagabondus. Viaţa pariziană de Offenbach, vodevilul vienez El şi Ea de Buchbinder. În august s-au jucat Călătoria în Africa, Curse-grătare!, Liliacul, Regele vînătorilor, Insula Tulipatau. (va urma) EMANUEL BĂDESCU

Regele, Regina și prințul Alexandru

România de lîngã noi – România realã

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (IV)

(urmare din pag. 1)

Cum voi demonstra, în continuare, acest exces de zel din partea decidenților români nu numai că face notă discordantă cu actuala poziție a numeroaselor state membre UE sau NATO, ci ignoră, într-un mod criminal, nevoile stringente ale Poporului Român, abandonat într-un an critic, și după ieșirea din pandemie.

Pînă să încep să arăt discrepanța dintre statele europene, care demonstrează că au coloană vertebrală și că pun în prim-plan interesele popoarelor lor, și România, ai cărei conducători, orbiți de efemera putere politică, au pus în joc economia Țării și existența Poporului Român, doar, doar careva dintre ei (președintele Statului, premierul etc.) vor primi o decorație de tablă din partea perversei doamne Ursula von der Leyen – președinta Comisiei Europene, sau a împiedicatului președinte american, Joe Biden, precizez opinia și crezul meu în raport cu acest minirăzboi care dă atîta bătaie de cap statelor europene și care poate pune în pericol existența României. Lăsînd la o parte dezvoltarea teoriei conspirației pe tema acestui conflict, care poate oricînd să-ți pună eticheta de „putinist”, cred că Putin a săvîrșit o gravă eroare pentru care, probabil, va suporta consecințele de rigoare. Prin atacul nesăbuit din 24 februarie 2022, Putin a scos din anonimat un actor mediocru și un șef de stat cvasinecunoscut pe plan mondial, lansîndu-l pe orbita marelor sfere politice, pregătind, în același timp, terenul SUA pentru a regiza un atac NATO (de mult așteptat) împotriva neajutoratei Rusii.

Dacă n-a fost capabil să pună în scenă drama și încercarea la care se aventura – mă refer aici la faptul de a minimaliza reacția unor state, în frunte cu SUA, reunite în două coaliții puternice (UE – economic și militar; NATO – militar) – să sufere atunci consecințele, treaba lui.

Ceea ce s-a dovedit, cel puțin pînă acum, patriotismul și forța soldatului rus sînt departe de cum le-am perceput noi (și cum s-au manifestat, de altfel, în Marele Război pentru Apărarea Patriei), atunci cînd acest soldat lupta și se sacrifica pentru alungarea cotropitorilor de pe pămîntul patriei lor, Uniunea Sovietică, incomparabil cu noile misiuni primite în așa-zisele Operațiuni speciale din Ucraina anilor 2022 - 2023. Deci, dacă ne-am lămurit despre modul de a privi acest conflict armat, în primul și în primul rînd prin prisma efectului acestuia asupra Țării noastre, luînd ca posibilitate macabră escaladarea lui, la nivel european, cu premisa fatală a utilizării armei nucleare, trecem acum la explicarea semnificației intertitlului de la începutul acestui articol.

După un an și trei luni de război în Europa – un război atipic și care nu dă semne de un final (oricare ar fi el) – lumea s-a cam săturat de implicarea țărilor europene în desfășurarea acestui conflict. Nu e nici un secret reacția premierului ungar Viktor Orban, care a dat „tonul” la contracararea revendicărilor exagerate și populiste ale președintelui-actor al Ucrainei, Volodimir

Zelenski. Astfel, după ce Zelenski a sărit iar calul (cum o face de obicei atunci cînd se află în turneu propagandistic prin Europa), sugerînd că Ungaria nu ar trebui consultată în privința unor probleme, cum ar fi admiterea țării sale în NATO, îndrăznind să spună, cu subiect și predicat, următorul afront la adresa Ungariei: „Mi se pare că în rîndul elitei politice maghiare domnește confuzia. Este o situație foarte ciudată. Poate o țară NATO să fie simultan cu Rusia și împotriva NATO?” – replica premierului Orban a venit prompt: „Guvernul nu va sprijini nici unul dintre eforturile de integrare ale Ucrainei, pînă cînd țara nu va reda drepturile anterioare anului 2015, deținute de minoritatea maghiară, din sud-vestul Ucrainei”. Clar, puternic și cu mîndrie!

Dacă adăugăm și răspunsul ministrului de Externe ungar, Peter Szijarto, avem exemplul demnității naționale de care a dat dovadă guvernul de la Budapesta: „Din fericire nu el este cel care decide acest lucru! Poporul maghiar a plătit deja un preț extrem pentru acest război!”. Ați auzit așa ceva de la incoerentul nostru premier, generalul Ciucă, sau de la mereu încovoiatul (de parcă-ar ar suferi de lumbago) ministru de Externe, Bogdan Aurescu? Doamne ferește! Se supără pe noi Ursula și Biden! Și, ia fiți atenți: în Ucraina trăiesc 150.000 de unguri, dar și 500.000 de români!

Nesiguranța terminării acestui război, în condițiile unor restricții capitale, dictate de UE țărilor din Alianță, cu privire la schimbul de mărfuri cu Rusia, spectrul creșterii costului energiei și a creșterii inflației care, la începutul războiului erau oarecum acceptate de către europeni pentru a sprijini Ucraina, au condus la erodarea încrederii popoarelor bătrînului continent în eficiența (și durata) solidarității umane în jurul Ucrainei. Țări importante din arcul UE, precum Germania și Franța, par a da înapoi în acest demers, „în orb”. În Germania, de pildă, un sondaj recent arată că 56% dintre germani consideră că problemele economice cu care se confruntă țara fac „imposibil ca Germania să sprijine financiar Ucraina”, cifră în creștere față de acum un an, cu 9 procente.

Francezii nu mai vor nici ei să suporte pe pielea lor costurile unui război atît de „misterios”. Astfel, îi reproșează președintelui Macron (care, chiar cînd scriu aceste rînduri l-a primit la Palatul Élysée pe Volodimir Zelenski) că trimite bani în Ucraina, în detrimentul necesarului bancar pentru propria țară. Nici italienii nu stau mai bine. Edificator este un sondaj al ziarului „Corriere della Sera”, care arată că 45% dintre italieni sînt împotriva trimiterii de arme în Ucraina, practic, doar 34% ar fi în favoarea acestui ajutor.

Dincoace, în altă parte a Europei, Slovacia și Cehia (fosta țară Cehoslovacia) creează panică în birourile norvegianului Jens Stoltenberg, Secretarul General al NATO, și al nemțoaicei Ursula von der Leyen, președinta Comisiei Europene În aceste state sînt discuții severe cu privire la sprijinul de război al Ucrainei și la aderarea acesteia la UE. În Slovenia, la alegerile din septembrie, are mari șanse să iasă învingător partidul condus de fostul premier Robert Fico, acesta fiind cunoscut ca un opozant al sprijinului militar pentru Ucraina. Așa precum scrie presa locală, o mare parte a populației este fie ambivalentă cu referire la acest război, fie chiar pro-rusă. Un fapt îngrijorător, reieșit dintr-un sondaj de anul trecut, ne arată că 50% dintre slovaci își doresc o victorie rusă în Ucraina. Or fi știind ei ceva! Cert este că, oricum ai privi această stare de lucruri, e o nebunie curată ceea ce vei descoperi: așa, peste noapte, țările Europei, în prim-plan situîndu-se cele din vecinătatea imediată a Ucrainei, s-au trezit antrenate în risipirea unor fonduri mari de bani, împrumutați în condiții înrobitoare, în numele lozincii lansate de Zelenski –„Slava Ucraina!”

Citiți cifrele care ne împovărează existența în urma acestei „faceri de bine” ucrainene. Statele est-europene, intrate în hora susținerii războiului ucrainean, au fost determinate să acceseze împrumuturi de pe piețele internaționale de dolari fără precedent în istoria lor, acestea împrumutînd deja 32 de miliarde de dolari, de trei ori mai mult decît în aceeași perioadă a anului trecut (comunicare a Agenției americane Bloomberg). Trei state din această zonă, pentru prima dată în ultimii 12 ani, sînt în top cinci la împrumuturi: Polonia (9 miliarde de dolari), România (6 miliarde de dolari), Ungaria (5 miliarde). În acest caz, urmările vin în cascadă: se scumpesc și împrumuturile pe piețele de obligațiuni; deficitul bugetar al Europei de Est va urca la 4,3% din PIB, față de 1,3% de acum doi ani; scăzînd creșterea economică, scade și colectarea veniturilor la buget etc.

Situația cu privire la Ucraina și la degringolada pe care a declanșat-o în Europa a început să prindă contur de generalizare, chiar dacă nu peste tot reacțiile adverse sînt făcute publice. Una dintre reacțiile cunoscute la nivel european constă într-o vehementă poziție de stopare a zeci de mii de cetățeni ucraineni de a intra în statele Uniunii Europene. Invocînd, așa cum arată „Eurostat”, motive concrete, precum: depășirea perioadei de 3 luni, lipsa vizei sau a permisului de ședere sau nejustificarea scopului și condițiilor de ședere, aproape 30.000 de cetățeni ucraineni au fost întorși de la granițele statelor UE în anul 2022, Polonia, Ungaria și Croația situînduse în primele 3 locuri în ce privește refuzul de intrare a ucrainenilor pe teritoriile acestora. Bineînțeles, România nu există în acest clasament sui-generis, românul, mărinimos, dedicat cîntecului oltenesc „Cin-se ia cu mine bine, îi dau haina de pe mine” (care „bine” de la Guvernul Ucrainei?), nu are obiecții, nu are puncte de vedere și, în general, nu are personalitate în fața niciunui alogen, indiferent de starea lui materială și de atașamentul acestuia față de România. O fi bine, o fi rău manifestînd această atitudine?

Guvernul României – groparul României După ce am arătat o parte din preocupările unor state membre UE, dar și membre NATO, de a se delimita de eforturile financiare îndreptate spre frontul din Ucraina, eforturi care au loc în detrimentul economic al țărilor și populațiilor respective – situații în antiteză cu preocuparea forurilor de la București, pe această platformă de idei – să ne aruncăm o privire și asupra Guvernului Ciucă (Ciolacu), precum și a altor foruri și factori de decizie în cazuistica analizată. Ce observăm? În primul rînd, în ansamblul operațiunilor prin care NATO pune presiune (psihologică și militară) pe Rusia lui Putin, constatăm că în România vor avea loc manevre militare fără precedent. Astfel, în perioada 29 mai - 9 iunie, 10.000 de militari din România și din 13 țări aliate și partenere vor participa la exercițiul „SABER GUARDIAN”. În cea mai amplă desfășurare de forțe militare pe teritoriul României, sub egida NATO, vor avea loc exerciții și trageri de luptă

în poligoane din București și județele Brașov, Brăila, Constanța, Ialomița, Galați și Tulcea. Deja MApN a anunțat că pe toate traseele care converg spre aceste poligoane și terenuri de antrenament, convoaiele militare au prioritate în circulație.

Privind fiecare în felul său acest efort pe care România îl suportă, la comanda NATO, acceptînd manevre provocatoare pe propriul său teritoriu, cu diferite scenarii de luptă împotriva „inamicului” de la Răsărit (să dea Domnul să nu fie nevoie să aplicăm în practică aceste scenarii, pentru că nu știm cine va învinge și cu ce sacrificii!), să privim în oglinda Guvernului de la București și să vedem cît se preocupă acesta (după ce a rezolvat cerințele lui Zelenski), și de soarta Poporului din care face parte. Ce constatăm?

1. Lupta pentru putere în rîndul coaliției de guvernare, acum, în apropierea „rotativei”. De parcă acesta ar fi țelul pentru care a fost creat Guvernul Ciucă, divizat în două (UDMR nici nu mai știe dacă mai face parte din Guvern), se întîlnesc de zor, în facțiuni separate (PSD și PNL), unde încearcă o armonizare a reîmpărțirii portofoliilor de miniștri, secretari de stat etc. Dovedind că nu e floare la ureche munca de a construi guverne în care să încapă toate pretențiile, orgoliile și aranjamentele celor două formațiuni politice, de bază, de la guvernare, lupta s-a aprins la cote incendiare, cîmpul de luptă trecînd dincolo de aleea Modrogan sau Vila Lac 1, pe ecranele televizoarelor. Astăzi, de pildă (15 mai), cînd scriu aceste rînduri, știți care era problema prioritară a premierului-general Ciucă? Nu, nici studierea revendicărilor miilor de salariați ieșiți în stradă săptămîna trecută (dimpotrivă – s-a decis arestarea celor care au fost prea vehemenți!); nici preocuparea rezolvării de către Guvernul său a sensibilei probleme a pensiilor speciale; nici punerea la punct a unor mari probleme ce trag înapoi Planul Național de Redresare și Reziliență a României (PNRR) etc., etc. Domnul Ciucă nu mai are somn gîndindu-se ce va face domnia sa după ce va preda ștafeta Guvernului domnului Ciolacu! Analizînd variantele în care se vede după plecarea din fotoliul de premier, are o mie de dileme. De ce? Ascultați de ce-l doare capul pe Nicolae Ciucă:

a) nu și-ar dori să preia vreun portofoliu de ministru, pentru că nu vrea să fie subordonat lui Ciolacu!

b) s-ar vrea vicepremier, dar și aici nu-i place rolul său decorativ și, implicit, tot „sub” Marcel Ciolacu!

c) s-ar vrea președintele unei Camere a Parlamentului, dar... și aici este un „dar” – îi este teamă că, din acel loc, va pierde controlul partidului și, în mod fatal, conducerea PNL!

Să-l lăsăm pe domnul (încă) prim-ministru Ciucă să-și aleagă ce funcție dorește, și să vedem ce se mai întîmplă cu guvernarea, cu Poporul.

2. Cacealmaua acoperirii găurii de 20 de miliarde de lei de la Buget. După ce a trîmbițat rezolvarea acestui caz, proiectul Ordonanței de Urgență postat pe site-ul instituției precizează că „acoperirea” nu va putea fi decît de 5,3 miliarde de lei. Astfel, reducerile de personal și de cheltuieli la Stat, preconizate de Executiv, sînt irealiste și, din capul locului sînt deja încălcate. Un exemplu în acest sens este cel reprezentat de SPP-ul lui Iohannis, care, condus de omniputernicul

general Lucian Pahonțu, culmea „corectitudinii”: chiar în ziua în care Ordonanța „austerității” era pusă în circulație de către Ministerul Finanțelor, care – atenție! –interzicea achiziția sau preluarea în leasing de mașini noi de către instituțiile și autoritățile publice în anul 2023, pe SEAP (Sistemul Electronic de Achiziții Publice) au fost publicate două anunțuri de atribuire care arată că Serviciul de Pază și Protecție tocmai achiziționase 29 de mașini noi (4 cu motoare electrice – peste 54.000 de euro bucata; 25 cu motoare termice – peste 21.000 de euro bucata). Cu aceste cumpărături recente, SPP și-a format un parc auto nou, în valoare totală de 760.000 de euro. Așa austeritate...

Pentru că sîntem în zona achizițiilor făcute de SPP, instituție de asigurare a securității Președintelui Iohannis, acest serviciu a mai achiziționat, în ultimul timp, piese necesare asigurării ultimelor vacanțe ale Președintelui, cum ar fi: skijeturi, o platformă pentru transportul acestora și cîte 5 seturi de echipamente complete, aferente protecției în conducere ATV-urilor și a snowmobilelor. Astfel că, la mare sau la munte, domnul Președinte poate înota sau schia fără teamă, bodyguarzii au la îndemînă tot echipamentul necesar pentru a ține sub o atentă supraveghere spațiul de distracție și de relaxare a domniei sale!

3. România – fără spitale.

Deși în ultimii 10 ani numărul paturilor din spitalele din România a fost redus cu aproape 17.000, măsură criminală ce a dus la închiderea mai multor unități sanitare, lăsînd mii de oameni fără acces la seviciile medicale, în special în zonele rurale, cele mai îndepărtate de localitățile urbane, ministrul Sănătății a anunțat că este pe cale de a săvîrși un nou act criminal la adresa populației Țării. Tot în parametrii austerității de care am amintit mai sus – austeritate doar din partea oamenilor de rînd – ministrul Alexandru Rafila a decis să mai desființeze, cu începere de la 1 iulie 2023, 2.205 paturi. Suprapusă cu criza medicamentelor și cu preconizata reducere drastică a celor compensate, la care se adaugă o mie și una de probleme care merg prost în Sistemul de sănătate românesc, măsura închiderii ușilor unor secții medicale sau spitale este o nouă crimă a guvernanților împotriva propriului popor, lăsat să moară pe patul de acasă al românului.

4. Din punct de vedere financiar, România este vraiște. Iată cîteva date concludente: datoria publică a ajuns la cifra de 700 de miliarde de lei, depășind 50% din PIB. Pentru a putea exista, România se împrumută tot mai mult. Pentru acest an suma care ne trebuie pentru a subzista economic este de circa 160 de miliarde de lei (o sumă record), în creștere cu 7,7% față de anul trecut (potrivit datelor comunicate de către Ministerul Finanțelor Publice). Dacă amintim și dobînzile exorbitante la aceste împrumuturi gigant (7,10% în martie a.c.), vedem ce perspectivă ne așteaptă, adică nu mai vedem luminița de la capătul tunelului!

5. Guvernanții și politicienii? Bine, mersi! Se plimbă (cică, în interes de serviciu). De pildă, Parlamentul României, sub pretextul unei prezențe mai active pe plan extern, în vederea „promovării cît mai bine a intereselor economice și politice ale României”, au format delegații de la 10 la 20 de parlamentari și s-au preumblat prin țări exotice sau atractive: Bangladesh, Guatemala, Emiratele Arabe Unite. O situație de rîsul curcilor este cazul Comisiei parlamentare cu privire la o țară care nu are... Parlament! Comisia de prietenie cu Emiratele Arabe Unite, care de curînd și-a dublat numărul de membri de la 10 la 20, nu știm cu ce parlamentari se întîlnește, deoarece Emiratele Arabe Unite fiind o monarhie federală, au un sistem juridic care exclude alegerile și existența partidelor politice!

6. Cum îi putem judeca pe acești parlamentari care sfidează Poporul Român, dacă aceștia iau exemplul de la

Comunitatea etnică ucraineană din România

Președintele Statului, domnul Klaus Iohannis? Nu s-a plimbat domnia sa, acum cîteva săptămâni, împreună cu consoarta, în America Latină (Brazilia, Chile, Argentina) cu avionul de lux închiriat, un Boeing 737-900ER, cu care a călătorit și în Japonia și Singapore? Ați aflat de vreun rezultat al acestor vizite care au secătuit bugetul Țării cu milioane de dolari? Zero barat, rezultate! Cică l-a „lămurit” pe președintele Braziliei, Luiz Inacio Lula da Silva, să abandoneze simpatiile pentru Rusia și să treacă de partea „bună” a lumii, adică de partea NATO și a americanilor din Nord! Ce mizerie! Ce sfidare a celor peste 19 milioane de români! Un președinte care vrea cu orice chip să se remarce în fața lui Biden și a Ursulei, care ne-a spus cu limba lui că România este un Stat eșuat, a eșuat lamentabil în a fi măcar o zi, cu adevărat, Președintele României, cu P mare!

Și, pentru că Președintele Țării e primul om în Stat, trebuie să fie și cel dintîi la capitolul „Plimbări pe banii Poporului”. Zis și făcut! Neavînd cine știe ce treabă importantă pe la Cotroceni sau prin Țară, distinsul profesor de Fizică a preferat să ocupe locul I în topul excursiilor externe. Fiindcă enumerarea țărilor și locurilor vizitate, în majoritatea cazurilor împreună cu prima Doamnă, ar ocupa două pagini de revistă, cred că este semnificativ (mai ales în conjunctura în care România se împrumută pentru a supraviețui) să publicăm sumele cheltuite de Statul Român cu deplasările în străinătate ale domnului Iohannis. Deci: 2016, 2017 și 2018 – cîte 1,2 milioane de euro anual; 2019 – anul începerii celui de-al doilea mandat –2,1 milioane de euro; 2020 – anul pandemiei – doar 660.000 de euro; 2021– tot cu ceva restricții – 1,5 milioane de euro; 2022 – scăpat de sub jugul COVID, și-a luat avînt – 3,3 milioane de euro; anul acesta, ca ultim an complet de președinție, a spart numai între ianuarie și aprilie, frumușica sumă de aproape 3,4 milioane de euro, la care se adaugă 500.000 de euro – costul recentului turneu în America latină. Adunați, dau un total de 14,5 milioane de euro. Pe lîngă cît am cheltuit pentru Ucraina, această sumă poate trece neobservată, putînd-o include într-un colț din datoria generală de 700 de miliarde de lei. Merită să facem un sacrificiu în numele României, pentru cel care a eșuat nava în lianele hidoase ale nesimțirii, indiferenței, incompetenței, corupției și sfidării propriului popor! Aceste etichete se pot lipi și actualului Guvern, și tuturor guvernelor care s-au perindat la conducerea României, începînd cu guvernul Petre Roman – toate sînt responsabile pentru decăderea României dintr-o țară cu un statut de cinste în lume, respectată și apreciată de Occident și de zeci de State de pe toate continentele, la actualul statut de colonie a a Occidentului și a SUA. Privită prin această transformare înjositoare, întrun context european, de disoluție a Statului, cu cîrdășia criminală a clasei politice autohtone, într-o abandonare totală a Poporului și a nevoilor acestuia, pentru a ne trezi la realitate, am scris aceste 4 episoade, din care, partea a doua din titlu „DAR , CU ROMÂNIA CE FACEM?”, a primit un prim răspuns în acest ultim episod. Rămîne ca cel mai greu răspuns să-l ofere electoratul român anul viitor, la alegerile care vor avea loc. Altfel, ne vom pune aceeași întrebare: „DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM?”, încă 33 de ani de acum încolo...

Sfîrșit

P.S.: Corectă și cinstită explicația unei fotografii din „Național”: „Totul pentru ucrainenii din România, nimic pentru românii din Ucraina!”.

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Cavalerul d’Éon – unul dintre cele cele mai misterioase personaje reale ale Secolului al XVIII-lea (I)

Bizar personaj acest cavaler d’Éon; rari sînt cei care au urmărit cu atîta grijă – ajungînd pînă la mistificare – învăluirea existenţei lor într-o umbră rămasă de nepătruns pînă în zilele noastre; rari sînt marii aventurieri care mor la

83 de ani, pur şi simplu de bătrîneţe.

După tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748), popoarele Europei trăiau cu impresia unei păci durabile; părea că se stabilise acel echilibru între puteri care dădea garanţii asupra viabilităţii păcii. În realitate nu era decît un timp de odihnă şi, mai apoi, de pregătiri febrile pentru un nou război. O dispută iscată între Franţa şi Anglia asupra unor teritorii de la graniţa Canadei avea să ia proporţii. „Dacă filozofia şi justiția se amesteca în certurile dintre oameni (..,) fac să se vadă că francezii şi englezii îşi disputau o ţară asupra căreia nu au nici un drept, aceste principii nu sînt luate în seamă în afacerile dintre state“, scria Voltaire în „Precis du siècle de Louis XV“. Un al doilea motiv, şi nu ultimul, al agitaţiei diplomaţiei continentale îl constituia ascensiunea militară a Prusiei, care îngrijora atît Austria cît şi Franţa. La această stare de fapt, diplomaţia franceză, în căutare de aliaţi, vizează – prin eliminare – Austria, Spania şi Rusia. Spania se declarase neutră. Austria – străvechiul duşman şi adversar în lupte sîngeroase al Franţei – devenea, prin forţa împrejurărilor, un viitor aliat, nedorit, dar necesar. În privinţa Rusiei, relaţiile acesteia cu Franţa se înrăutăţiseră fără motive majore, încercările lui Ludovic al XV-lea de a comunica cu Elisabeta a II-a, împărăteasa Rusiei, eşuaseră în permanenţă, datorită prudenţei riguroase a influentului cancelar BestujevRiumin şi a ambasadorului englez la Petersburg, care vegheau ca nici un străin, fie el chiar englez, să nu pătrundă în Rusia fără controlul şi aprobarea lor. O încercare a cavalerului Vaicroissant se terminase prin arestarea şi închiderea acestuia într-o fortăreață de lîngă lacul Ladoga.

Aşa se explică de ce s-a recurs la serviciile cavalerului d’Éon.

Misterioasa „doamnă de lectură”

Împrejurările prin care acesta a ajuns în rîndurile agenţilor diplomatici ai lui Ludovic al XV-lea sînt neclare. În „Memoriile“ sale, cavalerul d’Éon (a cărui imaginaţie e de necontestat) povesteşte că, în 1755, acceptînd ideea năstruşnică a unor prieteni, a venit la un bal dat de Ludovic al XV-lea la Versailles, costumat în femeie. Regele remarcă această prezenţă şi o invită pe „domnişoara“ d’Éon într-unul din cabinetele sale particulare unde, nu după mult timp, îşi face apariţia şi geloasa favorită a regelui – marchiza de Pompadour.

Procura cu descrierea Cavalerului Charles d’Éon Beaumont, septembrie 1762

Spion francez, a trăit atît ca bărbat, cît și ca femeie, a întreținut ambiguitatea asupra identității sale

Încurcătura luase proporţii, aşa încît singura scăpare a cavalerului d’Éon era să pună capăt farsei. Totul se termină cu bine, dar nu fără urmări...

Peste două săptămîni, d’Éon e chemat la Ministerul de Externe, unde prinţul îi propune să plece la Petersburg îmbrăcat în femeie, pentru a înmîna împărătesei Elisabeta a II-a un mesaj secret din partea suveranului Franţei. D’Éon urma să fie însoţii în această lungă călătorie de un nobil scoţian, Douglas Mackensie, pentru ca bănuielile să fie minime. La începutul lunii iunie a anului 1755, Douglas Mackensie şi nepoata lui (Lia d’Éon) pleacă spre Petersburg într-o călătorie de afaceri şi studii geologice. După versiunea lui Gaillardet, în drum spre Rusia, cei doi se opresc la castelul ducelui Mecklemburg, a cărui fată, Sophie-Charlotte (viitoarea soţie a regelui Angliei, George al III-lea), îi dă „Liei“ d’Éon o scrisoare de recomandare către una dintre doamnele de onoare ale împărătesei Rusiei. Sosirea la Petersburg le oferă o surpriză neplăcută: Rusia încheiase deja o alianţă defensivă şi ofensivă cu Anglia, prin care se obliga să trimită 55.000 de soldaţi, ajutor Prusiei, în schimbul a 100.000 de lire sterline anual. La controlul obligatoriu, Mackensie e respins şi nevoit să se întoarcă în Franţa; în schimb, „domnișoara“ d’Éon, cu ajutorul contelui Voronţov, adversar al lui Bestujev, e angajată ca doamnă de lectură a ţarinei. Şi astfel mesajul lui Ludovic al XV-lea e înmînat împărătesei Elisabeta.

D’Éon se întoarce la Paris cu răspunsul Ia mesajul secret al suveranului Franţei, revenind imediat la Petersburg, de data aceasta fără nici o deghizare, dîndu-se drept fratele fostei doamne de lectură a împărătesei. Toţi găsesc între fraţi o asemănare teribilă! Rezultatul activităţii lui d’Éon la curtea imperială rusă nu se lasă mult aşteptat. Influenţa lui Bestujev scade vertiginos. Ţarina desface tratatul încheiat cu Anglia, iar trupele ruseşti staţionate în Prusia trec de partea Franţei şi Austriei.

D’Éon pleacă la Paris cu tratatul semnat de Elisabeta, împărăteasa Rusiei. Pe drum află de victoria trupelor austriece, de la Praga (6 mai 1757) împotriva Prusiei. Călătoreşte fără odihnă, are diferite accidente pe parcurs, reuşind totuşi să ajungă cu două zile înaintea curierului oficial. Îi aduce regelui Franţei două veşti bune şi copiile unor documente din arhiva secretă a palatului Peterhov din Petersburg. Ludovic al XV-lea îi acordă brevetul de locotenent de dragoni. La Paris nu stă mult timp, reîntorcîndu-se la Petersburg în noua calitate de secretar al ambasadei, unde ajunge la 24 februarie 1758. După sosirea lui, Bestujev e arestat în plin consiliu şi trimis în Siberia. D’Éon rămîne în Rusia pînă în 1760. Ludovic al XV-lea îl recompensează, acordîndu-i o pensie de 2.000 de livre anual.

La Londra sînt probleme urgente În 1761 războiul cuprinsese întreaga Europă. D’Éon luptă cu regimentul lui de dragoni şi se remarcă prin numeroase acte de vitejie în luptele de la Ostervick şi Eimbeck, purtate împotriva prusacilor. În acelaşi an, George al III-lea al Angliei se căsătoreşte cu SophieCharlotte de Mecklemburg, o veche cunoştinţă a lui d’Éon, întîlnită în prima sa călătorie spre Rusia, cînd viitoarea soţie a regelui Angliei manifestase faţă de

el mai mult decît o banală simpatie. Profitînd de întreruperea războiului, d’Éon pleacă la Londra într-o nouă misiune dată de Ludovic al XV-lea, unde foloseşte toată influenţa pe care o avea asupra reginei Angliei pentru a determina începerea tratativelor de pace. Dar englezii redactaseră deja ultimatumul adresat Franţei. D’Éon îl îmbată pe secretarul de stat al majestăţii sale britanice, îi sustrage documentul, iar copia ultimatumului e trimisă la Versailles, unde ajunge cu 48 de ore înaintea curierului englez. Negocierile încep, iar tratatul definitiv de pace e semnat la 10 februarie 1763. Cauza conflictului franco-englez fusese Canada. Luptele s-au extins apoi şi în Europa. Prin tratatul de pace încheiat, Anglia rămînea cu Canada, Franţa era izgonită din India, primind în schimb unele teritorii de mică importanţă. Cu toate acestea, era un tratat favorabil francezilor, a căror ţară era secătuită de bani, inferioară Angliei pe plan militar; condiţiile păcii ar fi putut fi, deciÉ, cu mult mai grele. Cam în acelaşi timp se încheie şi pacea între Austria şi Prusia. Războiul de 7 ani luase sfîrşit. D’Éon se întoarce la Paris cu tratatul de pace ratificat.

Regele Angliei l-a ales pe d’Éon să ducă ratificarea sa la Versailles, favoare remarcabilă şi cu totul excepţională în uzanţele diplomaţiei. Cavalerul primeşte pentru serviciile făcute Franţei Crucea „Sf. Louis“ şi astfel decorat ia din nou drumul Londrei, unde „afaceri foarte secrete şi foarte importante fac ca prezența mea să fie necesară în Anglia“ (Scrisoarea

La 60 de ani cavalerul d’Éon era încă un adversar redutabil (după o gravură engleză de epocă)

lui d’Éon către mareşalul Broglie). Într-o scrisoare cifrată a lui Ludovic al XV-lea către d’Éon (Versailles, 3 iunie 1763), acesta primeşte instrucţiuni să culeagă ample informaţii asupra Angliei, Rusiei, Poloniei şi Prusiei. E numit rezident, apoi ministru plenipotenţiar al Franţei la Londra. D’Éon este la apogeul norocului şi al carierei sale. Între timp însă, mareşalul Broglie, protectorul lui d’Éon, cade în dizgraţia marchizei de Pompadour, a cărei putere concura, cu succes, pe cea a regelui. Regele nu se putea lipsi de serviciile mareşalului Broglie şi continuă corespondenţa cu acesta prin intermediul lui d’Éon. Avînd unele bănuieli, marchiza îl îmbată pe rege şi, profitînd de somnul greu în care cade, îi ia cheia de aur de la gît şi umblă în scrinul cu documente secrete. A doua zi Ludovic al XV-lea, observînd o anumită dezordine în sertar, îl anunţă pe d’Éon să fie prudent. Iniţiate de grupul doamnei de Pompadour încep o serie de represalii împotriva cavalerului d’Éon, care în cele din urmă este destituit din postul de ambasador.

În octombrie 1763, d’Éon primeşte o scrisoare de la rege, prin care acesta îl sfătuieşte să rămînă la Londra cu toate hîrtiile secrete pînă la noi instrucţiuni, în Franţa avînd duşmani puternici. De asemenea, îi recomandă să se mute din clădirea ambasadei unde nu e în siguranţă. Începutul scrisorii suna astfel: „Dv. m-ați servit atît de util sub îmbrăcăminte de femeie cît şi în cea pe care o purtați astăzi“. Tot în aceeaşi scrisoare i se comunica faptul că va primi un ordin cu sigiliu, dar fără semnătura sa, prin care e chemat în Franţa, sfătuindu-l însă să nu ia în considerare acest ordin. Noul ambasador al Franţei la Londra era Guerchy, din cercul marchizei de Pompadour. Conflictul dintre noul şi vechiul ambasador era inevitabil.

(va urma)

RADU ION POPESCU

OVESTI ADEVARATE p

, , Bucurestii vãzuti de Ferdinand Lassalle (ll)

Lassalle a sfîrşit într-un duel pentru inima unei blonde superbe Întorcîndu-se la descrierea Bucureştilor, Lassalle spune că pe străzile principale se pot vedea „echipaje din cele mai elegante, cu vizitii şi servitori în livrele splendide, de culori foarte strigătoare şi mai ales roşii ca focul. Printre aceştia, grăbindu-se pe jos, populaţia, unii în haine din Apus, alţii români bogaţi (boierii) cu frumosul, biniş (haină boierească), iar alţii, ţărani... cu căciuli negre pe cap“. Arnăuţii de la casele boiereşti sînt foarte eleganţi: poartă fes roşu pe cap, jachete cu broderii aurite, iar la brăcinar au pistoale şi cuţite mari, cu plasele strălucitoare. Cocoanele au rochii „de model parizian“. „Şi cocoanele boierilor și femeile de rînd sînt mai toate frumoase şi chiar poporul cel mai de rînd se distinge prin trăsăturile feţei nobile, fine, care dovedesc coborîrea de la romani“. Trăsurile, trase de cai minunaţi, sînt foarte elegante, „cam la fel cu aşa-numitele Victotiachaises ale noastre, dar nu sînt droşte ca la noi“. Acestea de aici sînt pe arcuri, au scaunele îmbrăcate cu catifea roşie, iar la picioare se află covoare frumoase.

Birjele din Bucureşti sînt minunate, iar „trăsurile noastre par, pe lîngă acestea, ca un căruţ de ţară“; au un tarif de 40 de creiţari pe oră, deci „mult mai ieftine ca la noi“. „Adevărat e că și hrana cailor e aici mult mai ieftină. În ceea ce priveşte trăsurile, Bucureştiul ne este deci superior nouă“.

Grădinile publice sînt numeroase. Lassalle nu cunoaşte „alt oraş, afară de Paris, pe care să-l putem compara în privinţa aceasta cu Bucureştii“. Despre grădina Cişmigiu, aflată în mijlocul oraşului, care nu cu mulţi ani în urmă era o baltă mocirloasă, cu vegetaţie păduroasă şi plină pe margini de gunoaiele aruncate de locatarii vecini, „astăzi – spune Lassalle –este o grădină mare şi cea mai admirabilă, cuprinzînd lacuri curate, livezi frumoase, minunate alei, sălcii plîngătoare şi diferiţi alţi pomi, trei cafenele şi un restaurant. Ea întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania“. „Lumea mare“ şi „lumea mică“ vin în număr mare în fiecare după-amiază să asculte muzica militară care într-o zi e românească, în alta austriacă, iar în cealaltă turcească.

În afară de grădina Cişmigiu, călătorul german a vizitat grădina Warenberg, iluminată splendid, unde a ascultat două muzici militare, una austriacă și alta turcească. „Grădina nu e aşa de frumoasă ca Cişmigiul, dar mult mai frumoasă decît oricare de la noi“. Grădina Tivoli, minunat iluminată şi în seara respectivă avînd şi foc bengal, are un cap chantant foarte bun, unde a văzut şi o piesă de teatru. „Toate acestea, în toate privinţele, imită cafenelele din Champs Élysées. Chiar

şi mobilierul, lumina în grădina Warenberg sînt imitaţia în toate a grădinilor pariziene şi nu e chiar aşa de rea“. În legătură cu grădinile şi cu alte aspecte ale oraşului, Lassalle spune că, în general, ritmul de dezvoltare aici este foarte rapid şi în toate direcţiile. „Şi ce mai dezvoltare are să ia în viitor ţara aceasta!“. Pe el şi pe prietenul său Friedland, proprietarul Institutului de gaz aerian din Praga, cu care se vede că a vizitat oraşul, i-au uimit noua şi masiva construcţie a Teatrului Naţional şi Şoseaua Kiseleff. „La teatru am văzut o piesă românească şi, cu toate că nu am înţeles limba, cu toate acestea nu ne-au scăpat din vedere excelenţa, fineţea şi rotunjirea jocului. Splendoarea salei însă şi splendoarea costumelor întrec ce poţi vedea în teatrele germane, afară de Opera din Berlin. Dresda şi multe alte oraşe nu se pot asemăna. Foaierul însă întrece chiar cu mult pe acel al Operei din Berlin“. În pauza spectacolului au mîncat „o farfurie de fructe zaharisite“, care o să le rămînă de neuitat, prin calitatea lor excepţională, cum n-au mai întîlnit nicăieri, prin ţările pe unde au umblat pînă la acea dată.

Pe Şoseaua Kiseleff, „splendidă“, foarte curată şi stropită în fiecare zi, cu parc verde pe ambele laturi, în după-amiaza zilelor frumoase, familiile boiereşti se plimbă în trăsuri elegante, în timp ce muzica militară cîntă fără întrerupere. I se povestise că e minunată, dar el, care le văzuse pe cele de la Paris, n-a crezut pînă cînd n-a vizitat-o şi atunci a rămas uimit. „Defilau cel puţin patru sute de trăsuri. Şi între ele, ce strălucitoare echipaje! Şi arnăuţi în aur! Şi costumele grecilor! Şi lacheii în roşu, cu bărbi albe pînă la brîu! Şi cocoanele, cocoanele, cocoanele! Frescheţa (prospeţimea) toaletelor, trăsăturile nobile ale feţei, pe care tenul palid le făcea şi mai interesante şi mai doritoare“.

Puţini călători străini au spus critic şi obiectiv ce nu i-a mulţumit, comparînd cu starea lucrurilor din ţara lor. Şi mai cu seamă puţini au vorbit, ca Lassalle, despre frumuseţea oamenilor, ca şi despre minunatele noastre grădini, „superioare celor din Germania şi asemănătoare cu cele din Paris“, despre „splendida“ Şosea Kiseleff. Lassalle este acela, printre mulţi alţi călători străini, care a prevăzut un viitor frumos şi rapid al ţării noastre, din toate punctele de vedere. Şi nu s-a înşelat!

Sfîrșit

Dr. docent G EORGE P OTRA („Magazin istoric”)

Ferdinand Lassalle, considerat părintele socialistului german, a murit împuşcat de studentul român Iancu Racoviţă. Conflictul care a dat naştere unui scandal de răsunet în epocă a plecat de la o frumoasă femeie blondă pe care amîndoi o iubeau. Ferdinand Lassale, fondatorul şi liderul Partidului Socialist Democratic din Germania, şi-a găsit sfîrşitul la doar 39 de ani.

Lassalle a cunoscut-o pe frumoasa Helene von Dönniges, fiica unui diplomat bavarez, cu un an înainte să moară, la vîrsta de 38 de ani. Se spune că s-ar fi îndrăgosit nebuneşte de frumoasa blondă care avea 21 de ani. Fata era logodită cu Iancu Racoviţă, un român student la Facultatea de Drept din Berlin. Acesta nu era însă singurul impediment în calea iubirii lui Lassalle. Fiind evreu, socialistul nu a fost agreat de la bun început de familia tinerei, care a făcut tot posibilul să îl ţină la distanţă. Tatăl Helenei i-a interzis acesteia orice legătură cu socialistul considerat un „personaj abominabil, care vrea ca aceia bogaţi să împartă averea cu cei săraci”. În ciuda opoziţiei familiei şi a logodnei cu românul Racoviţă, Helena a continuat să se întîlnească cu Lassalle. În 1863, socialistul i-a propus Helenei să fugă cu el în altă ţară şi să se căsătorească, în ciuda opoziţiei părinţilor, însă tînăra a refuzat. Ca să o despartă de Lassalle, părinţii au dus-o la Geneva şi au ţinut-o sub strictă supraveghere. Lassalle a încercat disperat să convingă părinţii fetei să nu mai stea în calea fericirii lor.

A plecat la München şi a încercat să ajungă la rege pentru a cere ajutor. Intervenţiile sale la curtea regală nu au avut succes. Disperat, a cerut tatălui fetei să îl lase să o vadă pe Helena, însă fără rezultat. A cerut inclusiv ca tînăra de care era îndrăgosit să fie lăsată de părinţi să-şi exprime voinţa în faţa unui notar. Toate încercările îndrăgostitului s-au soldat însă cu eşecuri. În ultimă instanţă, socialistul Lassalle l-a provocat pe tatăl fetei la duel. Diplomatul s-a sustras cererii. Mănuşa aruncată de Lassalle a fost ridicată de logodnicul tinerei, studentul Iancu Racoviţă.

Iancu Racoviţă a furat startul duelului

Duelul dintre cei doi a fost unul de răsunet în epocă. S-a stabilit ca înfrunarea să aibă loc în zorii zilei de 28 august 1864, lîngă Geneva. Sorţii de izbîndă păreau să fie de partea socialistului Lassalle, despre care se spunea că ar fi fost un trăgător de elită. Studentul român nu avusese de-a face cu armele şi părea dezavantajat din start în confruntare.

Calea Griviței

Dueliştii, martorii şi medicul s-au întîlnit în dimineaţa zilei de 28 august, în pădurea de lîngă Geneva. Mărturiile din epocă arată că studentul român a furat startul şi a tras înainte de terminarea numărătorii. Lassalle a fost împuşcat în abdomen, fiind grav rănit. A murit într-un spital din Geneva, trei zile mai tîrziu, la vîrsta de 39 de ani. Trupul neînsufleţit a fost transportat în localitatea sa natală, Breslau, unde a fost înmormîntat în cimitirul evreiesc. „Ce extraordinar mod de a muri!”, a scris Engels într-o scrisoare trimisă lui Karl Marx, la data de 4 septembrie 1864, despre moartea lui Lassalle. Marx la rîndul lui a considerat că Lassalle a murit „în triumf, ca Ahile”.

Soartă tragică

pentru Iancu Racoviţă şi Helena

După moartea lui Lassalle, Iancu Racoviţă s-a căsătorit cu Helena. Pentru că nu a respectat regulile duelului şi a tras înaintea semnalului, Iancu Racoviţă a fost nevoit să fugă din ţară, fiind hărţuit de autorităţi. A murit bolnav de tuberculoză, la Bologna, pe 12 decembrie 1865. A fost înmormîntat la Nisa, de Helena. Nici frumoasa tînără nu a avut parte de o soartă mai bună. S-a sinucis, otrăvindu-se cu cloral, în 1911, la München.

ADEVĂRUL.RO

Bulevardul Academiei

Un interviu care clarifică

(urmare din pag. 1)

Din 2005, el a promovat legătura discreditată științific dintre vaccinuri și autism și este fondatorul și președintele Children’s Health Defense, un grup de avocați anti-vaccin. De la debutul pandemiei de COVID-19, Kennedy a apărut ca un susținător principal al dezinformării despre vaccinul COVID-19 în Statele Unite. Prin dezinformare înțeleg combaterea părerii guvernului despre boală, vaccin și metodele de răspîndire a acesteia, părere ce apare tot mai mult ca fiind ea însăși o dezinformare a cetățenilor.

De asemenea, Kennedy a găzduit împreună Ring of Fire, un program de radio sindicalizat la nivel național, și a scris sau editat zece cărți. În aprilie 2023, Kennedy și-a anunțat candidatura pentru nominalizarea democrată la alegerile prezidențiale din 2024.

Acesta este intervievatul. Să vedem acum ce hram poartă revista care l-a „luat la întrebări“. Pentru cititorii neinițiați în subtilitățile limbii engleze am să vă deslușesc faptul că titlul acestei reviste, „UnHerd“, se traduce mot a mot ca „ieșit din turmă“, lucru pe care îl susțin și cei care au fondat-o. Citez: „După cum probabil ați ghicit din ortografia noastră ciudată, UnHerd își propune să facă două lucruri: să respingă mentalitatea de turmă cu o gîndire nouă și îndrăzneață și să ofere o platformă pentru idei, oameni și locuri neobișnuite.

Credem că această abordare este mai necesară ca niciodată. Societățile din Vest sînt divizate și blocate, iar mass-media consacrată se luptă să înțeleagă ceea ce se întîmplă. Ideologiile de guvernare ale generației trecute sînt prea adesea fie apărate fără îndoială, fie respinse în totalitate. Este ușor și sigur să fii într-una sau alta dintre aceste două tabere – liberal defensiv sau reacționar furios – dar UnHerd încearcă să facă ceva diferit și mai greu. Vrem să fim suficient de îndrăzneți pentru a identifica acele lucruri care au fost pierdute, precum și cîștigate, de ordinea mondială liberală din ultimii treizeci de ani; dar ne străduim să fim mereu gînditori, mai degrabă decît dezbinători. Nu sîntem aliniați cu nici un partid politic, iar scriitorii și ideile de care sîntem interesați provin atît din tradiții de stînga, cît și de dreapta. Credem instinctiv că calea de urmat va fi găsită printr-o schimbare de accent: spre comunitate, nu doar individualism, spre responsabilități, precum și către Drepturi, și către sens și virtute, față de materialismul superficial. Bun venit la UnHerd. Sperăm să găsiți ceva care să vă facă din nou să gîndiți“.

Acum, că ați fost anunțați, probabil știți la ce să vă așteptați din interviu. Mărturisesc că acest domn, despre care nu auzisem prea multe pînă acum, spune lucruri pe care le gîndesc și eu, cu care rezonez și pe care nu mai credeam că sînt mulți oameni care să le susțină.

Citind interviul am găsit multe lucruri interesante, din care am să citez și comentez cîteva în cele ce urmează. Prima chestiune ridicată de domnia sa este aceea a distrugerii cu bună știință a clasei mijlocii americane. Aș putea completa spunînd că acest lucru s-a întîmplat peste tot în ultimii 40 de ani, democrațiile occidentale comportîndu-se sinucigaș, fiindcă nu găsesc alt cuvînt ca să descriu ruinarea a tot ceea ce construiseră după război. Iată ce spune Robert F Kennedy (RFK) despre asta: „Vorbesc despre probleme de care cred că majoritatea americanilor și probabil majoritatea democraților

multe necunoscute

sînt preocupați: eviscerarea sistematică a clasei de mijloc; creșterea corporațiilor – în special a corporațiilor poluante; de la industria financiară la complexul militar-industrial, fuziunea coruptă, a puterii de stat și corporative. Prin războaie, salvări bancare și blocaje, am scos sistematic clasa de mijloc americană și am tipărit bani pentru a-i îmbogăți pe miliardari. În timpul lockdown-ului Covid, a avut loc o trecere a bogăției de la clasa de mijloc americană (aproximativ 4,4 trilioane de dolari) la această nouă oligarhie pe care am creat-o. 500 de miliardari noi și miliardarii pe care îi aveam deja și-au mărit averea cu 30%. Acesta este doar unul dintre atacuri. Apoi te duci la salvarea Băncii Silicon Valley și la războiul din Ucraina, care ne costă 113 miliarde de dolari; războiul din Irak și războaiele care au urmat ne-au costat 8 trilioane de dolari. Costul total al blocajelor a fost de 16 trilioane de dolari și nu am primit nimic în schimbul lor. Este de mirare că nu mai avem o clasă de mijloc în Statele Unite ale Americii? Dacă nu reconstruim clasa de mijloc și nu ne reconstruim economia, securitatea noastră națională va eșua, iar democrația noastră va eșua.

FS: Ați folosit mult cuvîntul „corporatism“ în interviuri – ce vreți să spuneți prin el?

RFK Jr.: Este dominația guvernului, și în special a guvernelor democratice, de către puterea corporativă. Am petrecut 40 de ani în justiție împotriva agențiilor de reglementare din Statele Unite, așa că vă pot spune că Agenția pentru Protecția Mediului (EPA) este condusă efectiv de industria petrolului, industria cărbunelui și industria pesticidelor. Cînd am fost în echipa de proces care a adus cazurile Monsanto și am ajuns la un acord de 13 miliarde de dolari după ce am cîștigat trei procese, am descoperit că șeful diviziei de pesticide de la EPA lucra în secret pentru Monsanto și conducea acea agenție, să promoveze mai degrabă ambiţiile comerciale ale acelei afaceri decît interesul public. A ucis studiile, a reparat studii, au fost studii fantomă. Și asta se întîmplă în toate agențiile.

Dacă te uiți la industria farmaceutică din țara noastră, aceasta conduce Food and Drug Administration (FDA) care primește 50% din bugetul său de la Big Pharma. Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor (CDC) cheltuiește jumătate din buget cumpărînd vaccinuri de la Big Pharma și apoi distribuindu-le. Și National Institutes of Health (NIH) este doar un incubator pentru noi produse farmaceutice. El nu face cercetările pe care noi am dori să le facă ca să aflăm de unde provin toate aceste boli. Studiile care se realizează sînt studii care dezvoltă produse farmaceutice. Și apoi NIH colectează redevențe atunci cînd compania farmaceutică vinde acele produse. Autoritatea de reglementare este în esență un partener cu industria reglementată. Departamentul Transporturilor (DOT) este condus de căile ferate din țara noastră și de companiile aeriene; băncile au corupt total Comisia pentru Valori Mobiliare și Schimb (SEC); iar massmedia a corupt Comisia Electorală Federală (FEC)“.

Dacă lucrurile stau chiar așa cum le prezintă RFK și cum le-au gîndit mulți dintre noi, pe timpul pandemiei, multe lucruri se pot explica, despre cele ce s-au întîmplat atunci. Nepotul lui JFK clarifică lucrurile și în ceea ce privește orientarea sa politică.

RFK Jr: Mă consider un liberal tradițional Kennedy. Nu există valori pe care unchiul meu John Kennedy le-a păstrat sau pe care le-a împărtășit cu tatăl meu, pe care eu să nu le împărtășesc la rîndul meu. Aveau antipatie și suspiciune față de război și

complexul militar-industrial; nu doreau corporații care conduc guvernul american; erau complet împotriva cenzurii. Au fost împotriva folosirii fricii ca instrument de guvernare și au vorbit des despre aceasta. Dacă mergi pe firul lucrurilor în care au crezut ei, nu cred că există cu adevărat nici o diferență între mine și ceea ce au crezut ei. Dar cred că există o coaliție în creștere în această țară de forțe populiste, de stînga și de dreapta, care se reunesc acum și găsesc un teren comun. Și cred că acesta este probabil singurul lucru care va salva democrația americană.

Observați folosirea termenului populist în acest text. Dacă la noi acest termen este unul peiorativ la adresa unui discurs sau a unui politician demagog care promite multe pentru ca poporul să-l voteze, în engleză termenul desemnează „o caracteristică a unei abordări politice care se străduiește să atragă oamenii obișnuiți, ce simt că preocupările lor sînt ignorate de grupurile de elită aflate la conducere“. Acest populism vine tocmai din faptul că oamenii din clasele de mijloc și de jos văd constituirea unei elite super bogate, cu acces la multe din informațiile secrete ale lumii, ce manevrează în așa fel încît să pună mîna pe conducerea unor bucăți cît mai mari din omenire.

Parte a acestei preluări a conducerii lumii de către elite pare a fi și deposedarea oamenilor de proprietate, în special de cea asupra pămîntului. Iată ce zice Robert Fitzgerald Kennedy Junior despre asta:

FS: Permiteți-mi să vă întreb despre climă și mediu, care este o problemă de viață și moarte pentru dumneavoastră. În ultimii cîțiva ani, ecologismul pare să fi trecut de la a fi o poziție anti-conducere la o poziție susținută de corporații. Credeți că există o versiune bună a mișcării verde și o versiune corporativă, în stil Davos, a mișcării? Și cum ați face diferența între ele?

RFK Jr.: Da, cu siguranță asta s-a întîmplat. Clima a devenit un subiect mai disputat ca niciodată și pe bună dreptate. Criza a fost, într-o oarecare măsură, cooptată – de Bill Gates și Forumul Economic Mondial și clubul de băieți miliardari din Davos – în același mod în care criza Covid a fost însușită de ei pentru a se îmbogăți, pentru a impune controale totalitare și pentru a stratifica societatea noastră, cu oameni foarte puternici și bogați în vîrf, și marea majoritate a ființelor umane, cu foarte puțină putere și foarte puțină suveranitate asupra propriilor vieți. Fiecare criză este o oportunitate pentru acele forțe de a intensifica controlul asupra noastră. Și apoi vedeți, de asemenea, odată cu clima, a existat o schimbare, de la conservarea habitatului și agricultura regenerativă, la încercarea de a reduce puterea industriei carbonului către captarea corporativă a carbonului, care poate fi monetizată de corporații și exploatată fără a vedea nici un beneficiu real pe pămînt. Și tot cu soluții de geoinginerie, cărora mă opun.

FS: Am avut un exemplu aici, în Europa, cu protestele fermierilor din Olanda. Au apărut noi reguli de mediu privind utilizarea îngrășămintelor cu nitrați și alte lucruri, iar alegătorii populiști –sincer, genul de alegători care ar putea fi interesați de dvs. – au fost foarte supărați din cauza asta, deoarece părea să ignore realitatea economică a oamenilor obișnuiți? Ați observat asta?

RFK Jr: Am fost de partea fermierilor în acea dezbatere, pentru că am văzut ce s-a întîmplat de-a lungul anilor, adică creșterea puterii 

1693 l 23 – 29 mai 2023

 acestei combinații de putere corporativă și guvernamentală, care s-au înțeles pentru a-i determina pe acești fermieri să treacă la agricultura dependentă de îngrășăminte cu nitrați și plante modificate genetic. A fost intenționat și sistematic. Odată ce i-ați convins pe toți acești fermieri să treacă la îngrășăminte pe bază de hidrocarburi și la monoculturi, atunci spuneți: „Aceste lucruri sînt rele și acum o să vă închidem pe toți“. Este o modalitate de a distruge micii fermieri.

Dacă vrem să avem democrație, avem nevoie de o proprietate largă asupra pămîntului nostru de către o mare varietate de fermieri, fiecare avînd o miză în sistemul nostru. Asta a spus Thomas Jefferson. Eliminarea micilor fermieri și acordarea controlului asupra producției de alimente corporațiilor nu sînt în interesul umanității. Trebuie să-i ajutăm pe acești fermieri să renunțe la dependența pe care le-am impus-o pînă acum.

Mi se pare că domnul Keneddy nu face decît să susțină aceleași puncte de vedere aparținînd oamenilor care gîndesc lucrurile normal și care, din fericire, cred că sînt încă foarte mulți, și sper că-și vor face simțită prezența la vot.

Spre finalul interviului, s-a discutat și problema politicii neo-conservatoare pe care SUA o desfășoară de circa 40 de ani. Ca să clarificăm lucrurile, o să vă spun că neoconservatorismul, prescurtat în jargonul american drept „neocon“, este o mișcare politică care a apărut în Statele Unite în anii 1960 printre liberalii care au fost dezamăgiți de politica externă din ce în ce mai pacifistă a Partidului Democrat și de creșterea Noii Stîngi și contra-cultura din anii 1960, în special de protestele din Vietnam. Unii au început să-și pună la îndoială convingerile liberale cu privire la politicile interne. Neoconservatorii susțin de obicei promovarea democrației și intervenționismului în afacerile internaționale, inclusiv pacea prin forță, și sînt cunoscuți pentru că susțin disprețul față de comunism și radicalismul politic.

Acum să vedem ce spune RFK despre acest curent și reprezentanții lui:

FS: Asta ne conduce la o întrebare presantă: un lucru despre care vorbiți mult se referă la faptul că America este într-o stare permanentă de război și că doriți să puneți capăt acesteia. În ceea ce privește Ucraina, cum vă propuneți să faceți asta?

RFK Jr: Hai s-o rezolvăm. Rușii s-au oferit în repetate rînduri să se potolească. Dacă te uiți la acordurile de la Minsk, de care rușii s-au arătat mulțumiți, ele arată ca un lucru foarte bun astăzi. Să fim sinceri: este un război al SUA împotriva Rusiei, pentru a sacrifica, în esență, floarea tinereții ucrainene într-un abator al morții și al distrugerii, pentru ambiția geopolitică a neoconservatorilor, adeseori afirmată de schimbare a regimului lui Vladimir Putin și epuizarea armatei ruse atît de mult încît să nu se mai poată lupta în altă parte în lume. Președintele Biden a spus că aceasta a fost intenția lui, să scape de Vladimir Putin. Secretarul său al Apărării, Lloyd Austin, în aprilie 2022, a spus că „scopul nostru aici este să epuizăm armata rusă“. Ce înseamnă, „epuizare“? Înseamnă să arunci cu ucraineni în ei. Fiul meu s-a luptat acolo, cot la cot cu ucrainenii. Comandantul unității de forțe speciale din Ucraina, care este probabil cea mai importantă forță de elită din Europa, a spus că 80% dintre soldații săi sînt morți sau sînt răniți și nu poate reconstrui unitatea. În acest moment, rușii ucid ucraineni într-un raport de 1:5 sau 1:8, în funcție de datele pe care le crezi.

FS: Dacă ați deveni președinte, ați moșteni situația așa cum este. Politica dvs. ar fi să spuneți că Rusia poate păstra teritoriul pe care l-a cucerit? Cu o asemenea afirmație, ați fi acuzat că v-ați predat.

RFK Jr: Lucrurile de care sînt acuzat sînt irelevante pentru mine, așa cum probabil v-ați dat seama pînă acum. Să facem ceea ce este sensibil, ceea ce salvează vieți. Aceasta trebuia să fie o misiune umanitară, așa ne-au prezentat-o în Statele Unite. Dar asta ar implica faptul că scopul misiunii a fost de a reduce vărsarea de sînge și de a scurta conflictul, or, fiecare pas pe care l-am făcut a fost să lărgim conflictul și să maximizăm vărsarea de sînge. Nu asta ar trebui să facem.

Dacă te uiți la acordurile de la Minsk, acestea pun bazele unui acord final. Regiunea Donbas, care este în proporție de 80% etnică rusă – iar acei ruși erau uciși sistematic de guvernul ucrainean –, ar deveni autonomă în Ucraina și ar fi protejată. Să protejăm acele populații cu o forță a Națiunilor Unite sau să facem orice este necesar pentru a ne asigura că vărsarea de sînge se oprește. În plus, trebuie să înlăturăm sistemele noastre de rachete Aegis, care găzduiesc rachetele Tomahawk, rachete nucleare de la 112 KM de granița cu Rusia. Cînd rușii au pus rachete nucleare în Cuba, la 2.414 KM de Washington DC, eram gata să invadăm acea țară și asta am fi făcut dacă nu le-ar fi îndepărtat. Modul în care rachetele au fost luate de acolo este cunoscut: unchiul și tatăl meu au făcut o înțelegere cu ambasadorul Brennan și Hrușciov, cu care aveau o relație strînsă și cu care puteau vorbi direct în acel moment. Înțelegerea a fost: vom scoate rachetele noastre Jupiter din Turcia, unde stau aproape de voi, pentru că știm că nu veți tolera asta.

Rusia a fost invadată de două ori în ultimii 100 de ani. Se poate vedea de ce nu și-ar dori sisteme de rachete nucleare în țări ostile de la granița lor. De asemenea, ar trebui să fim de acord să ținem NATO departe de Ucraina, adică să facem ceea ce au cerut rușii. Cred că pe baza acestor trei puncte, cineva ca mine ar putea rezolva acest război. Nu cred că neocon-iştii sînt capabili să rezolve problema, nici oamenii care îl înconjoară pe preşedintele Biden pentru că ei au fost cei care au creat-o și e clar că nu vor recunoaște asta vreodată. Cred, însă, că o parte a unui acord este să recunoaștem că au existat mașinațiuni geopolitice de ambele părți. Și apropo, nu scuz sau justific invazia barbară și ilegală a Ucrainei de către Vladimir Putin, dar unchiul meu spunea mereu că, dacă vrei să obții pacea, trebuie să te pui în locul celuilalt și trebuie să-ți dai seama și de presiunile locale asupra lui.

FS: Menționați criza rachetelor din Cuba și strategia unchiului dvs. ați putea susține că acesta este un exemplu de abordare opusă. A făcut pe lașul și a cîștigat, într-un fel. A luat o atitudine fermă. Și sînt mulți oameni care simt că invazia rusă a Ucrainei este doar un astfel de moment și că întrun fel trebuie luată o poziție, iar Putin nu poate fi răsplătit pentru invadare. Ce le spui acelor oameni?

RFK Jr: Unchiul meu era înconjurat de șefi de stat major, de un aparat de Informații care încercau să-l facă să meargă la război. Și faptul că a existat o confruntare, în care nava rusă care transporta provizii în Cuba s-a oprit înainte să lovească peretele embargoului navelor americane, acesta nu a fost sfîrșitul crizei. Acesta a fost doar un punct de mijloc și ar fi putut merge oriunde de acolo. Sfîrșitul crizei s-a întîmplat pentru că unchiul meu l-a contactat direct pe Hrușciov și i-a spus: „Hai să rezolvăm asta între noi“. Și înțelegerea lor a fost secretă și a rămas secretă mulți ani, dar unchiul meu a vrut să rezolve problema și a înțeles că trebuie să se pună în poziția lui Hrușciov și că Hrușciov nu voia război nici el, dar amîndoi erau înconjurați de oameni care doreau să intre în război.

FS: Deci, care este acțiunea înțeleaptă și echivalentă pe care ar fi trebuit să o ia președintele SUA atunci cînd tancurile rusești au început să treacă peste granițele ucrainene din trei direcții, îndreptîndu-se spre capitală?

RFK Jr: Ar fi trebuit să-l ascultăm pe Putin de-a lungul multor ani. Ne-am luat angajamentul față de Rusia, față de Gorbaciov, că nu vom muta NATO un centimetru spre est. Apoi am intrat și am mințit. Am intrat în 13 țări NATO, am pus sisteme de rachete cu capacitate nucleară; am făcut exerciții comune cu Ucraina și altele pentru NATO. Care este scopul NATO? Iată ce a întrebat George Kennan; asta a întrebat Jack Matlock. Toți decanii din Politica externă a SUA spuneau: „Rusia a pierdut Războiul Rece. Să facem Rusiei ceea ce am făcut în Europa cînd le-am dat Planul Marshall. Noi sîntem învingătorii, să-i ridicăm. Să-i integrăm în societatea europeană“.

FS: Deci ai fi avut Rusia în interiorul NATO? (lucru la care și eu m-am gîndit că ar fi fost o idee bună)

RFK Jr: Cred că asta ar fi trebuit să luăm în considerare. Care este scopul NATO, în afară de a se opune Rusiei? Dacă vă adresați Rusiei întrun mod ostil de la început, desigur, reacția lor va fi ostilă în replică. Și dacă vă mișcați încet în toate aceste state, despre care am spus că nu vor intra niciodată în NATO. Ceea ce s-a întîmplat în Ucraina este că SUA au susținut, în esență, o lovitură de stat în 2014, împotriva guvernului ales democratic al Ucrainei. Avem transcrieri ale convorbirilor telefonice ale lui Victoria Nuland, unul dintre neocon-iștii de la Casa Albă,. Dacă te uiți la asta și te pui în poziția Rusiei și spui: „Bine, Statele Unite, cel mai mare dușman al nostru, ne tratează ca pe un inamic, au preluat acum guvernul unei națiuni și i-au făcut ostili față de noi și apoi a început să adopte legi care dăunează acestei populații uriașe ruse“.

Dacă Mexicul ar face asta și apoi ar începe să ucidă – a ucis 14.000 de ruși în Donbas, guvernul ucrainean –, dacă Mexic ar face asta pentru a-i expatria pe americani, i-am invada într-o secundă. Trebuie să ne punem în pielea adversarilor noștri. Și nu înseamnă să spui că Vladimir Putin nu este un gangster, el este. Sau nu este un bandit, el este. Sau nu este un bătăuș – el este. Dar nici să meargă la război nu este în interesul lui. Și ne-a spus în repetate rînduri: acestea sînt linii roșii, nu le treceți“.

Vedeți dară, că tot ce spune omul ăsta gîndim mulți dintre noi. Toate așa-numitele teorii ale conspirației din ultimii ani încep să fie dovedite ca reale, tot ceea ce am gîndit și am spus despre războiul din Ucraina se dovedește a fi confirmat de tot mai mulți oameni cu infinit mai mare experiență și cunoștințe de politică internațională decît noi.

Toate aceste lucruri pe care el le-a spus pot fi rezumate în esență astfel: o coaliție a marilor corporații cu guvernul SUA intenționează să formeze o clasă elitistă și super bogată, care prin sărăcirea populației, deposedarea ei de proprietăți și controlul asupra mijloacelor de producție, să domine și să dispună de o masă de muncitori asistați social, buni doar să deservească în orice mod elitele. Pentru atingerea acestui deziderat se folosește forța armată și restrîngerea libertăților individuale, ceea ce, în ultimii 40 de ani, a făcut ca America să devină extrem de antipatizată în lume și a determinat statele să răstoarne această stare de fapt, prin mișcarea pe care acum o conduce China.

Ce putem face noi ca să împiedicăm să ajungem niște oi în turmă? În primul rînd să reîncepem să citim. Cît mai mult, mai divers și pînă la capăt, nu doar titlurile. Să ne dezvoltăm gîndirea critică, să ne întrebăm mai des „de ce“? și să căutăm să aflăm răspunsul. Nu în ultimul rînd, să cercetăm cu atenție pe cine votăm și ce efect are votul pe care-l dăm asupra vieților noastre, pentru a alege în cunoștință de cauză.

„Iubire pentru țara natală, dragoste pentru libertate“ (II) – Helmut Kohl, cel care a unit Germania și a creat Uniunea

Este interesant faptul că Helmut Kohl, fiind șeful Renania-Palatinat, nu s-a limitat doar la rezolvarea problemelor socio-economice. Așadar, într-o declarație guvernamentală din 20 mai 1969, el a amintit că regiunea a făcut și va face parte dintr-o Germanie unită. Tema unificării în acei ani a fost ridicată în mod repetat de politicienii germani, dar de multe ori a fost un joc pentru public și o dorință de a atrage voturile alegătorilor patrioți. Dar Helmut Kohl a apărat această idee în mod consecvent, în declarațiile sale a existat întotdeauna convingerea fermă că Germania va fi din nou unită.

În toate posturile politice și guvernamentale, el s-a dovedit a fi cel mai tînăr și mai energic din cercul său. Acest lucru nu a putut decît să contribuie la cariera lui, însă, în primul rînd, succesul său s-a construit pe sîrguință, determinare și talent politic. O altă caracteristică a fost capacitatea lui de a-și selecta echipa. Mulți dintre cei care în viitor aveau să formeze coloana vertebrală a aparatului lui Kohl în calitate de cancelar federal începuseră să lucreze cu el în guvernul federal din Renania-Palatinat. Toate aceste calități și o poziție consecventă pe probleme importante pentru germani au determinat succesul politic al lui Helmut Kohl.

Pentru acesta, 1969 a fost un an marcat de succese politice, dar partidul său trecea prin momente grele. În acest an s-a încheiat perioada de 25 de ani de hegemonie a CDU în politica vest-germană. Partidul a pierdut alegerile parlamentare, iar reprezentantul social-democraților, Willy Brandt, a preluat funcția de cancelar. Unul dintre motivele înfrîngerii, conform ziarului de partid al CDU, a fost faptul că liderii de partid nu aveau interes, dorință sau timp să conducă pe deplin formațiunea. CDU avea nevoie de o modernizare, iar Helmut Kohl, tînăr, energic și hotărît ca nimeni altcineva, s-a potrivit în rolul unui nou lider. La congresul din 1973, a fost ales noul președinte al CDU, post pe care îl va ocupa timp de 25 de ani și din care va reînnoi radical partidul. Înainte de sosirea lui, CDU fusese o organizație destul de închisă, aproape de castă, iar Kohl a decis să o transforme într-un partid pentru care fiecare german ar dori să voteze.

Deja în primii ani de conducere a lui Kohl, numărul de membri ai partidului și ai organizațiilor sociale și de tineret pe care le-a creat aproape s-a dublat și a depășit un milion de oameni, ceea ce a devenit un record absolut al vremii. Dacă în trecut alegătorii CDU proveneau din clasa de mijloc a societății, din clasa burgheză și din rîndurile catolicilor, atunci odată cu apariția lui Kohl, partidul a devenit atractiv atît pentru muncitorii germani, cît și pentru reprezentanții

confesiunilor protestante din Germania de Nord. Sub conducerea sa, CDU s-a transformat într-adevăr într-un partid popular, adunînd catolici și protestanți, partea de jos și de vîrf a societății. Interesant este că, în această etapă, adversarii politici ai lui Kohl i-au reproșat faptul că el, catolic fiind, a încheiat o căsătorie pur politică cu un protestant, căutînd astfel să atragă voturi în nordul Germaniei. Totuși, acest zvon nu a avut nimic de-a face cu realitatea. Cert este că politicianul pragmatic a rămas transparent în problemele de familie. Și-a cunoscut viitoarea soție cînd abia împlinise 18 ani, iar aleasa lui Hannelore avea 15 ani. În timp ce se întîlneau, și-au scris unul altuia peste două mii de scrisori, iar după căsătorie, au creat o familie germană ideală.

Europeană – mult decît atît, volumul de gaz sovietic furnizat RFG s-a dublat între 1980 și 1990, au fost semnate contracte pe termen lung, iar prețurile la energie au rămas stabile și destul de scăzute. „Miracolul economic german și puternica industrie germană au fost posibile în mare parte prin resurse ieftine. Helmut Kohl a devenit primul beneficiar al parteneriatului energetic dintre Europa de Vest și URSS”, spunea Oleg Bondarenko, politolog, director al Fundației Progressive Policy. Într-un ritm accelerat, în Germania au fost create noi unități de producție și au fost modernizate cele vechi, au apărut noi locuri de muncă. În paralel, se lucra pentru crearea unei piețe unice europene, care a contribuit la dezvoltarea exporturilor germane și la extinderea capitalului german în țările europene. Ieșirea din criza economică și creșterea generală a nivelului de trai au sporit popularitatea lui Helmut Kohl, ceea ce i-a permis să cîștige alegerile din 1987. Și acum, avînd deja o bază puternică acasă, a putut să înceapă principala lucrare a vieții sale – unificarea Germaniei.

Existența unei singure națiuni –un scop greu de atins

Deținînd o mare influență, Helmut Kohl și-a păstrat imaginea și a rămas foarte modest în viața de zi cu zi. Devenit deja cancelar, și-a petrecut întotdeauna vacanțele cu familia pe malul lacului Wolfgangsee și și-a descris viața de familie astfel: „Soția mea spală vasele, iar eu le șterg”.

Tînărul cancelar

S-ar putea considera că toată cariera politică a lui Helmut Kohl a fost un șir lung de victorii și succese. Dar nu trebuie omis faptul că viitorul cancelar a pierdut primele alegeri parlamentare în 1976, ca șef al CDU. Formal, partidul său a cîștigat primul loc cu 48,6% din voturi, dar coaliția de oponenți ai CDU – Social Democrați și Liberi Democrați – a obținut 50,5%, ceea ce le-a permis să formeze un guvern.

Helmut Kohl a rămas liderul opoziției și a început demersurile pentru revenirea partidului său la putere. A părăsit postul de prim-ministru al landului său natal Renania-Palatinat și s-a mutat la Bonn, pe atunci capitala Germaniei. Acolo și-a arătat cele mai bune calități de politician și diplomat, rupînd unitatea coaliției de guvernămînt și cîștigînd de partea lui micile grupuri de partid. Cu toate acestea, chiar înainte de intervenția sa, coaliția de guvernămînt a RFG de la începutul anilor 1970 - 1980 s-a dezvoltat enorm. Țara a intrat într-o criză economică: întreprinderile s-au închis, inflația și șomajul au crescut. Democrații au susținut liberalizarea economiei; social-democrații, dimpotrivă, au susținut un control mai mare al statului și garanții pentru populație. Profitînd de eșecurile SPD în economie, Helmut Kohl a propus un vot de neîncredere pentru guvern. Inițiativa a fost susținută de democrații liberi, care au primit o serie de posturi cheie în noul cabinet, inclusiv scaunele de ministru de externe, economie, justiție și agricultură.

Helmut Kohl, la vîrsta de 52 de ani, a devenit cel mai tînăr cancelar din istoria Germaniei. În primele două mandate, el a pus accentul pe politica socială și economică. Pe de o parte, asistența pentru șomeri și alocațiile pentru copii au crescut, pe de altă parte, în anii domniei sale industria germană s-a prăbușit.

Politologul Oleg Bondarenko, directorul Fundației pentru Politică Progresivă, atrage atenția și asupra factorilor de succes economic extern ai guvernului lui Helmut Kohl. Din cauza crizelor constante din Orientul Mijlociu, Europa avea mare nevoie de un furnizor de energie de încredere. Acesta a devenit Uniunea Sovietică, care în anii 1970 a încheiat o serie de acorduri cu RFG privind livrările pe termen lung de petrol și gaze. Mai

După sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, Aliații au împărțit Germania în patru zone de ocupație: sovietică, americană, britanică și franceză. Dintre acestea, două state germane s-au format în 1949: RDG – în zona sovietică și RFG – în zona aliaților occidentali. Singura excepție a fost Berlinul de Vest, o enclavă a Germaniei de Vest în Germania de Est.

Inițial, ambele state pretindeau că reprezintă interesele întregului popor german. Cu toate acestea, în anii 1960, autoritățile RDG și-au schimbat poziția și au anunțat că o națiune germană separată trăiește în Germania de Est – socialiștii.

În Germania de Vest a dominat o abordare diferită. Primul cancelar al Germaniei, Konrad Adenauer, s-a opus ferm RDG și a susținut că numai guvernul său are dreptul democratic de a reprezenta poporul german. „Poporului german trebuia să i se redea dreptul care nu a fost refuzat niciunui popor de pe pămînt: acela de a forma un guvern prin liber arbitru care să poată vorbi, acționa și decide în numele întregii națiuni germane”, spunea la acea vreme Konrad Adenauer.

La începutul anilor 1950 și 1960, Germania a oprit chiar relațiile diplomatice cu țări care aveau contacte cu RDG. Această politică nu a avut un efect pozitiv și a fost revizuită curînd. Dar germanii din RFG, în ciuda întregului militantism și rigidității poziției lor, nu au abandonat niciodată ideea de a uni întregul popor în cadrul unei singure Germanii. În 1969, după ce social-democrații au ajuns la putere în Germania sub conducerea lui Willy Brandt, țara și-a îndulccit semnificativ atitudinea față de RDG. În cadrul așa-zisei noi politici estice a avut loc o recunoaștere reciprocă a independenței și suveranității RFG și RDG, a fost afirmat principiul inviolabilității granițelor celor două state. În același timp, era exprimată încrederea că în viitor poporul german, prin autodeterminare liberă, își va recăpăta unitatea. Cu toate acestea, pentru socialdemocrații aflați la putere în anii 1970, problemele dezarmării și extinderii au fost o prioritate în afacerile internaționale. Pentru creștin-democrați, și cu atît mai mult pentru înflăcăratul patriot Helmut Kohl, principalul scop a fost soluționarea chestiunii germane. În mod firesc, în prima sa declarație guvernamentală au fost exprimate două teze: existența unei singure națiuni germane și posibilitatea de a depăși scindarea în perioada istorică pe care o traversau. Și deși ultima teză poate părea oarecum vagă, de fapt, Helmut Kohl a promis astfel că va încerca să facă totul pentru a realiza unitatea țării în timpul domniei sale. „Statul național al germanilor este distrus. Dar națiunea germană a rămas și va continua să existe”, spunea Kohl. (va urma) N.K.

Helmut Köhl și Erich Honecker, 1987

Doza de sãnãtate

Oboseala din perspectiva medicinei energo-informaționale

Oboseala accentuată, starea de epuizare, teama care îți taie răsuflarea, adesea însoțită de dureri – acestea sînt doar cîteva dintre cele mai frecvente simptome post Covid. Asimilarea mineralelor și a vitaminelor, în special a vitaminei C, este mereu blocată în corp. Nu întotdeauna administrarea pe cale bucală este necesară, astăzi există metode moderne de stimulare a receptorilor pielii inhibați, atît la nivelul epidermei, cît și în metabolismul corpului.

Medicina energo-informațională propune metode moderne de tratament, care se bazează pe informația energetică a corpului, folosită în scop terapeutic. După diagnosticarea energetică urmează eliberarea unui buletin de analize energetic, care atestă lipsa mineralelor, respectiv a vitaminelor din organism, iar terapiile se focusează pe învățarea organismului să asimileze mineralele lipsă, iar pe cele acumulate peste limita necesară să le neutralizeze.

Terapiile se focusează pe deblocările energetice care se impun, echilibrarea meridianelor energetice (căile de acces la nivel energetic din organism), cît și a chakrelor, care, după cum ne învață medicina alternativă chineză, au rolul de a ne obișnui cu anumite situații de viață, pentru ca organismul nostru să funcționeze în parametri optimi.

Dacă simptomele enumerate mai sus persistă mai mult de patru săptămîni, boala se cronicizează. Omul ia medicamente care, de cele mai multe ori, nu sînt actualizate dinamicii afecțiunii sale. Metodele sînt aplicate în medicina clasică, nefiind personalizate în funcție de starea actuală a bolii pacientului.

Pandemia de Covid-19 ne-a arătat cu destulă claritate faptul că întreaga planetă, împreună cu cei care o populează, are mari deficite în reglarea sistemului imunitar și punerea lui în concordanță

O istorie a farselor (303)

„Scrisoarea zinoviev“

În 1934 falsificatorul literar Thomas Walker aproape că a distrus guvernul britanic prin încercarea sa de a-l deconspira pe prim-ministrul Ramsay MacDonald drept agent sovietic. Dar zece ani mai devreme, aşanumita „scrisoare Zinoviev“ îi distrusese practic pe MacDonald şi guvernul său laburist, primul guvern laburist ce ieşise vreodată învingător în urma alegerilor. Apărînd doar cu patru zile înainte de alegerile generale din 1924 – pe care, oricum, conservatorii se aşteptau să le cîştige – frauda i-a îngropat efectiv pe laburişti care deja recunoscuseră Rusia sovietică şi căutau să încheie tratate comerciale cu aceasta. Aparent scrisă de Gregori Zinoviev, preşedintele celei de-A Treia Internaţionale Comuniste, scrisoarea incita partidul comunist britanic la violenţă, răzvrătire şi acţiuni subversive împotriva forţelor armate britanice. Publicată în cotidianul Daily Mail la data de 25 octombrie 1924, ea apărea prea tîrziu pentru a fi infirmată şi a dat naştere „spaimei roşii“ în întregul regat. Odată cu publicarea falsului, editorii de la Mail declarau: „Că un astfel de document ar fi trebuit ţinut secret pînă în ultimul moment înainte de campania electorală este un alt semn că guvernul are o conştiinţă pătată în această privinţă. Şi bine fac! Ţara ştie acum că Moscova trimite ordine comuniştilor britanici şi că ele sînt duse la îndeplinire de către comuniştii locali. În schimb, comuniştii britanici dau guvernului socialist ordine pe care îi [sic] ascultă umili şi supuşi“.

Deşi ani de zile liderii partidului laburist şi guvernul sovietic deopotrivă au continuat să afirme că scrisoarea este un fals, de-abia în 1966 ziarul Sunday Times a stabilit efectiv că un grup de emigranţi ruşi se afla în spatele fraudei. De asemenea, a reieşit că, în urmă cu patruzeci de ani, deşi mulţi electori şi

cu metabolismul corpului. Trebuie să învățăm să înțelegem importanța echilibrului între cele două sisteme ale corpului, pentru sănătatea noastră psihică și fizică.

Atît mediul înconjurător poluat, cît și alimentația tot mai procesată au adus omul într-un dezechilibru cu natura. Metalele grele sînt prezente în alimente în valori peste limita admisă. Multe persoane acuză probleme de sănătate, iar în aceste situații depozitarea metalelor grele în organism este favorizată.

Medicina energo-informațională tratează cauza bolii, nu simptomul. În fiecare terapie se preconizează readucerea corpului în echilibru energetic, o detoxifiere la nivel celular, reglarea cîmpului magnetic și eliminarea noxelor toxice (metale grele, bacterii, paraziți), în funcție de anamneză. Sînt terapii moderne, destinate atît copiilor, cît și adulților, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății Naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIzONTAL: 1) Tare de cap; 2) Lucrare publică; 3) Doi la mînă; 4) Plecat la han –Perechea lui Tom; 5) Viciu ascuns! – E gata să fiarbă; 6) Antena satelor – În plin viraj!; 7) Arbore secular – Om de lume; 8) Argăsit! –Privit de la izvoare – Esență de fagi!; 9) De modă veche – Se prinde greu; 10) Luat cu frumosul.

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

membri de partid conservatori crezuseră cu adevărat scrisoarea, unii lideri ai partidului Tory au ştiut tot timpul că scrisoarea este un fals – şi au păstrat tăcerea.

„Paranormalul“ Ted Serios

Un alt practicant al paranormalului brutalizat de „Formidabilul“ James Randi, acest fost băiat de serviciu la un hotel din Chicago a devenit cunoscut după 1962 datorită activităţii Paulinei Oehler de la Societatea pentru Cercetarea Fenomenelor Paranormale din Illinois şi, mai tîrziu, datorită investigaţiilor întreprinse de dr. Jule Eisenbud de la Şcoala Medicală a Universităţii Colorado, de la campusul din Denver. Afirmînd că, în 1955, spiritul lui Jean Lafitte, un pirat francez de la începutul Secolului al XIX-lea, l-a condus în căutările sale pe urma unei comori ascunse (cu cîteva descoperiri minore), mai tîrziu acest individ ciudat i-a convins întîi pe Oehler apoi pe Eisenbud că poate produce „fotografii ale gîndului“. În cartea sa Lumea lui Ted Serios (1967), Eisenbud afirma că Serios, privind fix la lentilele unui aparat de fotografiat polaroid încărcat, producea imagini, identificabile pe film, ale oricărui gînd ce îi trecea prin minte în momentul respectiv – un hotel cu numele „Stevens“ peste el; o fotografie a mînăstirii Westminster Abbey la o zi după ce o văzuse într-o revistă de turism şi altele. Totuşi, cu greu putea fi crezut. Îmbătîndu-se într-o zi (intoxicarea cu alcool fiind una din condiţiile necesare de lucru) în faţa unui comitet de profesori, a apucat brusc aparatul de fotografiat, şi-a concentrat cu înverşunare privirea asupra acestuia şi a produs o fotografie a unui autobuz cu etaj, spunîndu-le academicienilor: „Puneţi-vă asta în pipă şi fumaţi-o“. Altă dată, încercînd să obţină o fotografie a hotelului Hilton din Chicago, a murmurat: „N-am nimerit-o, la naiba“ şi a produs, în schimb, un instantaneu color al hotelului Hilton din Denver. A fost

VERTICAL: 1) Auto-stop; 2) Candidat de maistru – O moștenire falsă; 3) N-are poftă (fem.) – Teșite!; 4) Amprenta neglijenței – Rele de gură; 5) Muntele lui Noe – Un cuvînt la alegere; 6) Încadrat la slujbă – Spectacol sportiv; 7) Masă moleculară – Unitate de vînătoare; 8) Activități în cercuri – Stau în cuib!; 9) Focare calorice! –Croită cu varga; 10) Foarte fină – Membru de familie.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,UzUALE”:

1) PATRIMONII; 2) APRETARI – N; 3) TRADAT – SOT; 4) ROCA – URALE; 5) UB – CARA – AL; 6) NASTE – ICRE; 7) D – TORIDE – G; 8) EMIRAT – ACE; 9) RAR –TARTOR; 10) ELEMENTARE.

destul de impresionant – pentru unii. Totuşi, acum cînd Ted a părăsit scena fenomenelor paranormale, e greu să nu fim de acord cu scepticismul lui Randi sau al altora, în special cînd aflăm că Serios s-a folosit în mod repetat de ceea ce el numea „inovaţia sa năstruşnică“ –un mic tub de hîrtie, de vreo 2,5 cm, pe care îl ţinea în faţa aparatului în timp ce realiza „fotografia gîndului“. Cînd fotografii Charles Reynolds şi David Eisendrath s-au dus la Denver cu Persi Diaconis (o autoritate în invocarea spiritelor de la Universitatea Stanford), pentru a fi martorii unui experiment al lui Serios, acesta din urmă şi-a pus rapid, în buzunar, mîna în care ţinea faimosul mecanism. Diaconis a întins şi el o mînă, încercînd să intercepteze „inovaţia“, dar Eisenbud s-a aruncat între cei doi bărbaţi, împiedicîndu-l pe Diaconis să vadă ce dorea. De ce?

Randi bănuieşte că tubul deţinea, la un capăt, un set de mici lupe şi, la celălalt, tăiat sub formă de cerc, un diapozitiv color reprezentînd fotografia ce urma să apară. Polaroidul fiind focalizat la infinit şi tubul ţinut cu lupa către palmă, cînd obturatorul era închis şi mîna ţinută înaintea lui, rezulta o imagine. Dacă tubul nu era fixat pe centru, imaginea avea să fie înceţoşată – ca multe alte „fotografii ale gîndului“.

După ce Diaconis nu a reuşit să obţină singur „năstruşnicia“, Serios însuşi s-a oferit să o supună examinării. Tubul de hîrtie era gol. Ce surpriză! Randi nu consideră că Eisenbud a fost un complice la această fraudă, dar crede că: „Egoismul său, pur şi simplu, nu-i permite să-şi dea seama că a fost tras pe sfoară“ şi că „dr. Eisenbud se învîrte singur în cerc“.

(va urma)

STUART GORDON

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (XI)

Iulia simți că explodează! Nimic din ce spunea nu era corect, așa că încercă să se explice:

– Da, un partener, dar unul de discuție și de aventură, fiindcă eu trăiesc aventura vieții mele în acest moment și da, un tovarăș, dar nu cu sensul oficial pe care-l știi tu, ci cu sensul de camarad, de prieten. Do you understand now? – se englezi ea la final.

– Vorbești engleză? – o întrebă el complet aiurit.

– Ce-ți spun eu și ce mă întrebi tu – remarcă Iulia dezarmată. Da, vorbesc și engleză și spaniolă...

– ...și mai ce? – interveni Tudor.

– Și atît! Ce, nu-i destul?

– Ba da. Eu vorbesc un pic de franceză, că am făcut la liceu și în facultate.

– Foarte bine. Cu cît vorbești mai multe limbi străine cu atît mai avantajat ești. Chiar, nu mi-ai spus – schimbă ea brusc subiectul – tu ce facultate ai terminat?

– Litere anul trecut și apoi am găsit postul ăsta de bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat – spuse Tudor, în timp ce întinse paharul de vin spre Iulia spunînd „Noroc”!

– Noroc, răspunse fata luînd la rîndul ei paharul de rose și ciocnindu-l ușor de al lui.

Duse paharul la gură sorbind din vinul aromat. Îl puse pe masă și, uitîndu-se la Tudor, spuse:

– Sediul Bibliotecii Centrale, cum spui tu, e cumva pe strada Doamnei?

– Exact acolo. Știi clădirea? Tot acolo e și în 2022?

– Clădirea da, biblioteca nu. S-a mutat prin 2012 în noul sediu, a cărui construcție va începe prin 1986 pe splaiul Dîmboviței, pe laterala Pieței Unirii.

– Înțeleg...

– Da, și prin ʼ75 - ʼ76 se va construi un mare magazin pe zona aceea. Așa cum ți-am spus, cartierul Uranus va dispărea ca să se construiască un mare complex rezidențial și în vîrful Dealului Spirii, Casa Poporului.

– Casa Poporului? Ce mai e și asta?

– Un palat imens construit în Dealul Spirii, care va fi a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagonul american și cea mai mare civilă, iar partea cu adevărat importantă este că totul va fi construit cu materiale românești.

– Dar la ce ne trebuie așa ceva? – se miră Tudor.

– Președintele Ceaușescu dorea să aducă la un loc toate sediile ministerelor, ale administrației centrale și a celei locale din București. Așa a rezultat o clădire cu 9 etaje deasupra pămîntului și încă pe atîtea în subteran. Ca sa-ți faci o idee, unul dintre candelabrele de cristal fabricat la Mediaș are greutatea de 5 tone!

– 5 tone? – aproape strigă băiatul. Dar e foarte mult!

– Da, și din cauza asta va deveni o atracție turistică deosebită pentru toți turiștii străini.

– Ai fost înăuntru?

– De foarte multe ori, cu grupuri de turiști străini.

– Cum așa?

– Tata are o agenție de turism împreună cu prietenul lui. E și ghid și m-a învățat și pe mine, așa că vara îmi mai dădea cîte un grup să mai fac niște bani de buzunar.

– Și unde mergeai cu ei?

– În toată țara: din Bucovina la București și de la Cluj Napoca în Delta Dunării.

– Înseamnă că știi foarte multe locuri.

– Da, cu excepția unei singure zone pe care nu am cercetat-o niciodată.

– Care?

– Drobeta Turnu Severin, complexul Porțile de Fier și mai ales insula Ada Khale.

– De ce „mai ales”?

– Fiindcă în 2022 insula nu mai există.

– Cum nu mai există? Dar ce, a furat-o careva? –rîse băiatul.

– Nu a fost furată, ci acoperită de apele Dunării atunci cînd s-a construit Complexul Hidroenergetic

Porțile de Fier. Un baraj din malul sîrbesc în al nostru, care folosește forța apei Dunării pentru a produce curent electric. Lacul de baraj care s-a format a înălțat nivelul apelor cu 30 de metri, astfel că insula a dispărut, dimpreună cu orașul Orșova, care s-a mutat mai la deal – conchise fata.

– Fiuuu, fiuuu – fluieră surprins Tudor... Să știi că nici eu nu am văzut insula. Poate ar trebui să merg să o văd pînă nu dispare. Ar trebui să mergem să o vedem împreună! Ce spui, Iulia?

Fata îl privi surprinsă, apoi, încîntată de ideea lui, răspunse zîmbind:

– De ce nu? Cred că o perioadă oricum nu mă voi putea mișca de aici.

– Atunci așa rămîne. O să caut o excursie spre Orșova zilele astea, dar acum cred că ar trebui să mergem acasă să ne odihnim fiindcă dimineață ne trezim devreme ca să fim la ora 8 la bibliotecă.

Tudor chemă ospătarul și plăti, apoi se ridicară și porniră spre casa din strada Vespasian.

CAPITOLUL

3 –Bucureștiul meu iubit

Iulia se trezi în huruitul ceasului deșteptător, care suna de parcă era alarma de incendiu. Deschise ochii și se întinse îndelung. Era 6:30. Se dădu jos din pat și lipăi cu tălpile goale pe preșurile așezate pe scîndura lăcuită a podelei, pînă la ușă. O deschise și-l văzu pe Tudor în pijama, meșterind ceva deasupra mesei.

– Bună dimineața – îi spuse ea somnoroasă, abia înăbușindu-și un căscat.

– Bună dimineața, răspunse Tudor Cum ai dormit?

– Bine, mulțumesc. Ce faci acolo? – întrebă Iulia ducîndu-și mîna la gură ca să-și acopere al doilea căscat.

– Niște sandwich-uri cu salam pentru astăzi, răspunse el.

– Bravo, te gîndești la toate. Dar niște cafea ai?

– Cafea? Cred că mai e un rest pe undeva prin dulap.

Iulia se duse spre dulapul din bucătărie unde găsi o pungă de cafea care mai avea suficient produs pentru două cești. Scoase un ibric, îl umplu cu apă și-l puse la fiert pe aragaz, apoi se îndreptă spre baie. Contactul cu apa rece o învioră și-și dădu seama că nu are periuță de dinți, așa că își notă să cumpere una. Ieși din baie și se duse repede să se îmbrace. Își puse hainele din seara precedentă și veni în bucătărie tocmai la timp ca să-l vadă pe Tudor turnînd cafeaua în cești. Se așeză pe scaun, luă o gură din lichidul fierbinte și-l înghiți simțind cum alunecă ușor pînă în stomac alungînd ultimele resturi de somn din organism.

– E aproape 7, îl auzi pe Tudor. Trebuie să ieșim, să prindem troleibuzul 87, ca să ajungem la timp.

– Gata sînt.

Dădu peste cap ceașca de cafea, se încălță și porni spre ușa deja deschisă de băiat care o aștepta. Ieșiră, Tudor încuie ușa și coborîră pe scară. Ajunși în curte, Iulia simți pe deplin aerul acela proaspăt de vară, mirosul pătrunzător și inimitabil al dimineților de iulie. Îl urmă în stradă și ambii se grăbiră spre Gara de Nord. Ajunseră în stație la timp pentru a lua troleibuzul 87, ceea ce însemna că Tudor se sincronizase foarte bine cu programul acestuia. Urcară în vehiculul plin de oameni și ajunseră lîngă o fereastră ținîndu-se de bare. Mașina porni spre str. Polizu, iar Iulia își dădu brusc seama că nu mai mersese de mult cu un autobuz aglomerat, în picioare, fiindcă de regulă folosea metroul, iar atunci cînd circula cu autobuzele o făcea la ore la care acestea erau mai libere.

Troleibuzul ajunsese deja în Piața Buzești și se pregătea să o ia pe Dumitru Lemnea. Iulia băgă de seamă că era liniște în jur. Oamenii tăceau. Nu păreau triști, ci mai degrabă preocupați de noua zi ce începuse. Se conectau la problemele de la locurile de muncă, ordonîndu-și în minte lucrurile pe care le aveau de rezolvat la prima oră a dimineții. Își aminti brusc că-l auzise de cîteva ori pe tatăl ei vorbind la telefon cu colegii de birou despre cum vor rezolva problemele

De Ziua Eroilor

(La Înălțare, 25 mai 2023)

Eroii dorm în ziduri de istorii

Și-n brazdele trezite-n zori de pluguri

Ei dorm de mult în cărți și în memorii, În vechi fotografii, în flori și-n muguri

Noi pe eroi i-am cam uitat de-o vreme, La anumite date, tot mai rar, Ne ducem c-un buchet de crizanteme Și-aprindem lumînarea la altar

La Înălțarea Domnului, grăbiți, În locuri sfinte ne-amintim de ei...

Ne duce rîul vieții păcăliți

De-aceiași lupi în haine lungi de miei

Eroii neamului sînt spulberați De parcă-n veci ei n-ar fi existat, Avut-am Domnitori de cap scurtați Și-azi li se taie capul înc-o dat’

Eroii-s răbdători, dorm în natură, Nu cer nimic, așteaptă unde sînt

Sub cruci de lemn și cu țărîna-n gură –Să-i amintim, să spunem un cuvînt

Ei stau la rînd și ne privesc cuminți

Cum am uitat de jertfa lor de Țară, Se roagă toți, alăturea de Sfinți, Să nu dăm Raiul celor de afară.

ELIS RÂPEANU

„mîine la prima oră”, dar nu-și bătuse prea mult capul pentru a înțelege exact ce însemna acea expresie. Acum, văzîndu-i pe acești oameni, adînciți în gînduri, înțelese pe deplin sensul cuvintelor.

Iulia privi la Tudor cum stătea liniștit și se uita pe fereastră conectîndu-se probabil și el la ziua de muncă. Era un tînăr înalt, suplu, cum sînt toți băieții la 27 de ani. Avea o față mai curînd lată decît ovală, o gură cu buze subțiri ce se arcuiau de obicei într-un zîmbet trist și rareori fericit. Ochii căprui priveau liniștiți prin fanta îngustă a pleoapelor, pe deasupra nasului drept, care se curba puțin spre final. Tot acest întreg armonios, era completat de părul des, pieptănat cu cărare pe o parte, asortat cu niște perciuni lungi și lați, ca niște „favuride” în creștere. Era un băiat frumos, gîndi Iulia.

Tudor simți privirea scrutătoare a fetei și întoarse capul spre ea întrebînd:

– Ce s-a întîmplat?

– Nimic, te priveam pur și simplu – răspunse fata cu voce scăzută.

Băiatul ridică din umeri și spuse doar atît:

– Bine.

Iulia se uită pe fereastră și, văzînd că treceau prin fața Observatorului Astronomic, întrebă:

– Cînd trebuie să coborîm?

– Peste două stații. Prima e aici, la Romană și a doua pe Magheru. De acolo mergem pe jos.

– Bine, spuse Iulia și-l lăsă cu gîndurile lui.

Troleibuzul oprise în stația din Piața Romană și, privind pe fereastră spre colonade, își dădu seama că din zonă lipsea silueta înaltă a Hotelului Sheraton. Pe liniile de pe mijlocul bulevardului zdrăngăneau vagoanele tramvaielor vopsite roșu cu alb, pe care fata le cunoștea din fotografiile de epocă. Deși circulase de nenumărate ori prin zona aceea, acum ea i se părea străină, de pe altă lume. Lipsea forfotul mașinilor, aglomerația pe care o cunoștea atît de bine. Atmosfera era liniștită, tihnită, de parcă oamenii nu s-ar fi grăbit și timpul ar fi avut răbdare cu ei. Ca în „Moromeții”, se gîndi ea zîmbind. O trezi din visare vocea lui Tudor care-i spuse: – Hai, trebuie să coborîm.

Se luă după el și coborîră pe trotuar.

(va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro

Sancțiunile sînt benefice pentru afaceri

Știu, e un titlu ciudat. Cum ar putea fi sancțiunile benefice pentru afaceri, cînd scopul lor e tocmai cel de a produce pagube, nu profit? De regulă, sancțiunile îi determină pe negustorii dornici de cîștiguri mari să facă în așa fel încît să ocolească barierele și să livreze celui sancționat bunurile de care are nevoie, avînd grijă să mărească prețul în conformitate cu riscurile la care se expune încălcînd interdicțiile. Vă amintiți probabil cum înflorise comerțul cu combustibil la granița

româno-sîrbă pe vremea războiului din Iugoslavia, sau scandalurile legate de dosarele penale intitulate Țigareta 1 și Țigareta 2 (1996-1998), în care personaje importante din statul nostru aduceau țigări netimbrate (reamintesc că timbrele pe țigări s-au introdus în 1995) pentru a face profituri uriașe. În primul caz era vorba de țigări Assos, iar în al doilea de țigări aduse din... Ucraina.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Eu m-am plictisit. Hai să ne jucăm altceva

Cam așa spuneam cînd eram copii după ce epuizam un joc ce părea extrem de nou și interesant la început. Copiii se plictisesc repede, vor mereu să învețe lucruri noi, să experimenteze chestii neîncercate, să afle cîte ceva despre fiecare lucru care-i înconjoară. Am senzația că, în ultimii 5 ani, politicienii care conduc destinele civilizației euro-atlantice se comportă ca niște copii: imatur, iresponsabil, naiv. Altfel

nu-mi explic decizille pe care le-au luat și continuă să le ia în ultima vreme. Au început cu aiureala aia intitulată „Fit for 50”, care prevede eliminarea completă a emisiilor de carbon și înlocuirea industriilor și a mașinilor poluante cu cele pe curent electric, fără să se gîndească la detaliile atît de importante pe care le-am menționat nu o dată în articolele mele.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Cîrmuitorii unui popor care săvîrșesc ceva împotriva legii sau împotriva țării pot fi pedepsiți cu moartea” – PLUTArH (,,Lysandros”)

În Antichitate, Pausanias, regele lacedemonienilor a fost condamnat la moarte pentru că și-a încălcat jurămîntul dat în fața poporului său, ca să nu mai vorbim de spartani, care au devenit campioni în pedepsirea regilor care se arătaseră oameni josnici și de nimic. Pedeapsa cu moartea era aplicată și de mosynecieni, care îl lăsau pe rege să moară de foame. În acele vremuri, oamenii nu erau răbdători sub vreo tiranie, ci acționau rapid sub genericul: ,,Gîtul-nșfăcați nedreptății mainainte ca ea să v-atingă” (Plautus din Rudens). De menționat aici și opinia lui Hugo Grotius: ,,Atunci cînd un împărat, rege, voievod... se face vinovat de acțiuni contrare intereselor poporului pe care îl conduce, orice război, revoluție, revoltă... împotriva sa devine un drept natural, cu rădăcini adînci în așa-zisa legitimă apărare, regăsită chiar și la nivel de animal primar”.

Trebuie reținut că dreptul natural constă în reguli ale dreptei rațiuni, care arată că o acțiune este din punct de vedere moral corectă sau incorectă. Acțiunile la care se referă aceste reguli sînt obligatorii sau neîngăduite prin ele însele și, de aceea, în chip firesc, sînt înțelese ca fiind povățuite sau oprite de Dumnezeu.

Dreptul natural este într-o asemenea măsură imuabil, încît nici Dumnezeu nu-l poate schimba. Cu toate că puterea Sa este nemăsurată, se poate spune că sînt unele lucruri asupra cărora ea nu se întinde. Deci așa cum Dumnezeu nu poate face ca doi și cu doi să nu facă patru, tot astfel El nu poate interveni pentru ca ceea ce este rău, prin însăși natura sa, să nu fie rău. De aici și concluzia că ,,Un simțămînt împărtășit de toți e o dovadă de adevăr” (Seneca), deci, dacă majoritatea românilor susțin că ,,Iohannis este o secătură!”, înseamnă că ăsta este un adevăr incontestabil. Altfel spus, ,,Consensul tuturor cetățenilor asupra unei chestiuni este ceva ce nu poate alcătui o lege a firii” (Cicero) sau ,,Socotim ca singure lucrurile asupra cărora toți sînt de acord” (Quintilian).

Așadar, dacă Iohannis ne-a promis că, în virtutea sintagmei ,,Alegem răul cel mai mic”, va face, ,,pas cu pas”, din rahat bici, iar după vreo 7-8 ani de cîrmuitor al nației române a constatat că ,,Țara a eșuat!”, este de la sine înțeles că s-a ivit oportunitatea ca acest popor să facă uz de dreptul natural de a-l arunca pe acest incompetent în tomberonul istoriei românești. Numai că, la un moment dat, se pare că Iohannis i-ar fi spus actualului premier cam așa: ,,Mă, Ciucă, știu că și tu ești la fel de incapabil ca mine, dar te voi numi să conduci guvernul, pentru că Cîțu nu vrea să facă alianță între cea mai neagră ciumă – PNL și cel mai penal partid –PSD. Dacă n-am reușit să fac din rahat bici, te rog să mă ajuți să fac din bici rahat și să și pută, da rău de tot, ca să plece toți românii din țară, după care să predăm străinătății întreaga Românie. Vezi că am rugat-o pe Alinuța Gorghiu să ia cît mai des cuvîntul în Parlament, pe tema cedării suveranității!”.

Să nu ne mirăm, deci, că Apocalipsa e în toi, dar, ca un paradox, Armaghedonul pare să se regăsească în Piața Victoriei (sediul Guvernului), unde ajung toate rapoartele și monitorizările internaționale, adevărate rechizitorii la adresa României. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

VARA ROMÂNEASCĂ (II)

Am fost în cîteva călătorii de documentare prin Bărăgan şi Dobrogea. M-am îmbătat de miresmele verii, am văzut drapelele roşii ale macilor şi pîlcurile de căprioare traversînd cîmpia, am băut apă limpede din fîntînă şi am cutreierat cu piciorul tumulii de pămînt sub care dorm vechii războinici, m-am lăsat ars de soarele verii şi mi-am răcorit sufletul cu fructele pline de sevă ale livezilor irigate. Dar, cel mai mult şi mai mult m-a uimit forfota extraordinară din cele două mari fronturi prioritare ale Cîmpiei Române: bătălia recoltei şi şantierul naţional al Canalului Dunăre – Marea Neagră. Sînt două zone fierbinţi ale părţii de miazăzi a ţării, în care sute de mii de oameni şi-au dat mina pentru a spori tezaurul de valori al României contemporane. Am văzut giganticele combine C-14 înaintînd prin oceanele de grîne ca nişte transatlantice roşii, am auzit screperele şi buldozerele la Canal, am simţit pulsul pămîntului şi al Dunării care se vor îmbrăţişa peste cîţiva ani după vrerea neînfrîntă a omului, am poposit pe iarbă sau pe pămînt ars, la prînzul oamenilor, miam bucurat văzul şi auzul cu faptele lor eroice, cu vorbele lor aşezate şi înţelepte, am mîngîiat cu speranţă spicul de grîu şi am privit „Drăgaica” în toată măreţia ei daco-romană, perpetuată de mii şi mii de ani.

Aşa am văzut eu vara anului 1982, şi nu pot să uit ce simbolică aleasă are ea la români – căci vara a fost unirea înfăptuită acum mai bine de 2050 de ani de Burebista, vara au fost Călugărenii lui Mihai şi Mărăşeştii unităţii naţionale, şi insurecţia crucială din ’44. Aşa am văzut, aşadar, această vară, şi depun mărturie că românii noştri sînt frumoşi la chip şi la suflet, că se gospodăresc şi ei cum ştiu mai bine, în demnitate şi onoare, că mi-s dragi ca lumina ochilor şi că patria se află pe făgaşul cel bun. Iar copilul care am fost tresare de bucurie că pe locurile unde odinioară domnea apatia de stepă din „Pseudokyneghetikos“ şi „Ciulinii Bărăganului“, astăzi detună orga de argint a vieţii trăite cu rost. Şi astfel, copilul care am fost şi bărbatul matur de astăzi, pot cutreiera din nou liberi, mînă în mînă pe sub bolţile ca un Arc de Triumf ale verii, ale României noastre fără de moarte!

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR (1982)

Artificii

 Scriitorul francez Nicolas Boileau, lăudat de o doamnă pentru punctualitatea sa la întîlniri, spune:

- Îmi place să fiu punctual la întîlniri deoarece am observat că cei care așteaptă nu se gîndesc la altceva decît la imperfecțiunile celor care îi fac să aștepte.

 Pictorul Van Danger a fost întrebat care este secretul succesului său și, mai ales, al numeroaselor comenzi ce le primea.

- E foarte simplu. Pictez totdeauna femeile mai mici decît sînt în realitate, iar bijuteriile lor ceva mai mari.

 La un dineu cîntăreața Geraldine Ferrar susținea că femeile sînt mai curajoase decît bărbații.

- Ei aș! – ripostă un bărbat.

- Totuși, așa este. Dvs. ați avea curajul să intrați într-un magazin și să probați toate pălăriile fără să aveți un ban în buzunar?

 E greu să înveți limba franceză? – îl întrebă pe Heine o doamnă de societate.

- Nici o greutate – răspunse acesta. Pur și simplu, în locul cuvintelor germane se folosesc cuvinte franceze.

 Marele filosof german Kant îl întîlni într-o zi pe un prieten cam înaintat în vîrstă, împreună cu o tînără fată.

A doua zi, îl întrebă:

- Este noua ta logodnică?

- Da, răspunse acesta. Ce, te miră cumva alegerea făcută?

- Alegerea ta nu. A ei!

 Într-o discuție literară, scriitorul Clément Vautel susținea că femeile sînt lipsite de imaginație.

Cineva îl contrazise.

- Nu sînt de acord cu dumneata – ripostă Clément Vautel. Încă n-am auzit să fi apărut o Alexandre Dumas-mama.

● Soțiile noastre – spunea scriitorul Charles Nadier – obțin la începutul căsniciei totul de la

Eu m-am plictisit. Hai să ne jucăm altceva

(urmare din pag. 21)

În paralel cu planurile lor irealizabile, s-a continuat cu pandemia Covid-19, care a dat peste cap întreaga planetă, a ucis milioane de oameni, a divizat societatea, a mutat o mare parte a bogăției de la clasa de mijloc la cea foarte bogată și a dispărut ca prin farmec atunci cînd a început războiul din Ucraina.

Acest război și-a făcut și el treaba, doar că a devenit plictisitor și, după aproape un an și jumătate de cînd a început, apar semnele că se va încheia, fiindcă puștii teribili ai planetei au descoperit un joc nou pe care vor să-l încerce: lupta cu China. În perioada 19 - 21 mai, la Hiroșima, a avut loc întîlnirea țărilor din grupul G7. De ce tocmai în Japonia? Fiindcă acolo se află terenul de joacă pe care vor să-l cerceteze înainte de a se apuca de treabă. Americanii au rezolvat problema cu Rusia, în sensul că i-au dat înapoi teritoriile pe care nu mai sperau să le recupereze vreodată, ba au fost așa de generoși încît au rupt-o de săracii de europeni și au trimis-o în brațele Chinei, infinit mai bogați și mai dornici de resursele mamei Rusia ca germanii sau francezii. Acum se comportă ca un șef de haită care vede un concurent dornic să-l provoace la luptă pentru supremație și, înainte ca acela să se întărească suficient, vine peste el să-i explice frumos să stea în banca lui dacă nu vrea să i se întîmple lucruri rele. Totuși, unitatea găștii nord-atlantice nu e una de monolit – cum se spunea pe vremuri – fiindcă francezii, spre exemplu, nu au chef să se bată pentru o cauză care nu e a lor. Aceste lucruri le susțin și jurnaliștii Politico, în articolul publicat joi, 18 mai, intitulat „Fantomele războiului bîntuie G7 în timp ce liderii se confruntă cu amenințarea chineză”. Amenințarea

de a invada Taiwan-ul. „Principalul punct de tensiune este cît de departe trebuie mers în încercarea de a opri o potențială invazie chineză a Taiwanului, care ar putea declanșa războiul mondial și ar putea distruge economia globală. Insula autonomă pe care Beijingul o pretinde ca fiind a sa furnizează majoritatea cipurilor de computer avansate din lume, care sînt vitale pentru industriile tehnologice și de apărare. Nu toate guvernele europene sînt convinse că aceasta este o prioritate. «Va fi o provocare continuă», a spus Cooper”, citat de politico.ro.

Problema Americii nu este că China vrea să ia înapoi ceea ce a fost stabilit ca fiind al său prin tratatele internaționale de la sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, pe care le-am prezentat și eu în editorialul intitulat „Despre Taiwan”, ci că acea insulă „furnizează majoritatea cipurilor de computer avansate din lume”, iar ajungerea ei în mîinile Chinei este inacceptabilă. De fapt, un fost sfetnic al lui Donald Trump pe probleme de securitate a afirmat, citat fiind de asiafinancial.com, că „SUA și aliații săi nu vor lăsa niciodată acele fabrici să cadă în mîinile chinezilor”. Adică vor face ceea ce au făcut și cu conducta Nord Stream 2. Comportare de jupîn care are impresia că planeta e ograda lui și apoi se miră că țăranii se uită chiorîș la el și pun discret mîna pe furci și pe coase.

Firește că taiwanezii au răspuns la această amenințare prin vocea Ministrului taiwanez al Apărării, Chiu Kuocheng, care a declarat că „forțele armate sînt responsabile pentru apărarea Taiwanului și a oamenilor, materialelor și resurselor strategice ale acestuia. Prin urmare, dacă vor să bombardeze cutare sau cutare, forțele armate nu vor tolera acest tip de situație”.

noi, făcîndu-ne plăceri. Mai tîrziu – făcîndu-ne neplăceri.

 Soția istoricului Auguste Marietti îi spunea soțului ei cu care, de altfel, nu arareori avea neînțelegeri:

- Săptămîna viitoare se împlinesc 25 de ani de la căsătoria noastră. Ar trebui să organizăm o mică petrecere.

- Nu, draga mea – răspunse istoricul, supărat încă de cearta din ajun. O s-o amînăm.

- De ce? Cît s-o mai amînăm?

- Așteptăm încă cinci ani și vom sărbători războiul de 30 de ani!

 În salonul unei doamne din „lumea bună”, celebrul savant englez Smith a explicat amănunțit modul de funcționare a telegrafului submarin, care tocmai fusese instalat între Europa și America.

- Am înțeles totul – a spus la sfîrșitul comunicării amfitrioana. Nu pricep însă un singur lucru: cum se face că telegramele transmise prin cablu transoceanic submarin sosesc, totuși… uscate!

 Unul din cei mai cunoscuți artiști de cinema a fost întrebat:

- Ce este gloria?

- O viață întreagă în care muncești din greu pentru ca oamenii să te recunoască pe stradă, dar atunci cînd încep să te arate cu degetul, porți ochelari fumurii ca să nu fii recunoscut.

 Într-o zi, întorcîndu-se la studio, cunoscutul actor de film Bernard Blier spuse femeii sale de serviciu:

- Iubitul dumitale te așteaptă jos.

- Domnul cunoaște pe iubitul meu?

- Nu – răspunse Blier – dar tînărul de jos poartă una din cravatele mele.

 Într-o zi, în fața regretatului Bourvill se povesteau diverse lucruri despre oameni distrați.

- Și eu sînt unul – zise actorul. Sînt atît de distrat încît uneori îmi dau sfaturi singur și apoi nu le urmez, crezînd că mi le-a dat soția mea. r.m.

Ca să fie siguri că stăpînesc și zona Asia-Pacific, văcarii „unchiului“ de peste baltă urmează, prin intermediul NATO, să-și extindă amprenta în Asia și să înființeze un nou birou de legătură la Tokyo, pentru a se coordona mai bine cu partenerii regionali, cum ar fi Australia, Coreea de Sud și Noua Zeelandă. „Cu toate acestea – scrie Politico – președintele francez Emmanuel Macron a cerut în mod repetat NATO să se concentreze doar pe teatrul euro-atlantic, spunînd că Asia – China nu este acoperită geografic. El a declanșat, de asemenea, un protest cu comentarii recente către Politico, sugerînd că securitatea Taiwanului nu este lupta Europei și că UE nu ar trebui să urmeze automat exemplul Americii. Poziția lui Macron diferențiază Franța – care este cea mai mare putere militară a UE – de SUA și Japonia, precum și de Regatul Unit, unde premierul Rishi Sunak este așteptat să anunțe un nou acord de securitate cu Japonia în timpul vizitei sale”.

Teama americanilor dar și a chinezilor care depind de semiconductorii aceia care alimentează aproape toate tehnologiile militare și civile avansate, inclusiv telefoanele mobile și instrumentele de diagnostic și cercetare medicală care au fost de neprețuit în lupta împotriva pandemiei de Covid-19, este că adversarul ar putea pune mîna pe ei și de aceea vor să împiedice acest lucru.

În ciuda retoricii dure asupra Chinei, ceea ce unește în continuare țările G7 este dorința de a nu închide ușa discuțiilor cu Beijingul fiindcă își dau seama că un război cu China ar distruge economia globală și i-ar sărăci instantaneu. De asemenea, ar putea să contribuie decisiv la împiedicarea unui război cald împotriva RPC, chiar dacă băiețeii în pantalonași scurți, dar cu aere de mari conducători, s-au plictisit de jocul din Ucraina și vor să înceapă altul cu China.

Sancțiunile sînt benefice pentru afaceri

(urmare din pag. 21)

Că tot am pomenit Ucraina, o să vă reamintesc discuțiile stîrnite în jurul armelor vestice trimise acolo, din care nu ajungeau la destinație decît o mică parte, restul pierzîndu-se pe drum, sugerînduse de către mulți comentatori politici că acestea ar fi ajuns pe piața neagră; mai pot aduce în discuție recentul scandal de corupție din aceeași țară, în care, pe fondul penuriei de alimente, niște indivizi din conducerea statului greu încercat de invazia rusă au încasat sume uriașe de bani pentru produse destinate populației civile. Un alt exemplu este faptul că sancțiunile aplicate Rusiei nu doar că nu i-au făcut praf economia, așa cum sperau „capetele luminate” de la Bruxelles, lucru pe care l-am reliefat acum o lună în articolul meu din Tribunul intitulat „Criza bancară din Rusia s-a mutat în Occident”, ci a și apropiat-o de China. Pe de altă parte, gazul pe care rușii îl vînd turcilor ajunge și la europeni cu un preț bine... crescut.

După cum vedeți, sancțiunile chiar sînt benefice pentru afaceri. Atît de benefice încît ucrainenii, constatînd că nu prea reușesc să-i înfrîngă pe ruși în confruntarea militară, s-au gîndit să-i jupoaie economic. Aflu asta dintr-un articol publicat pe

inpolitics.ro, care citează ziarul ucrainean „Țara”, adică „Strana”. Ce s-au gîndit niște băieți deștepți? „În Ucraina, vînzările de mașini de lux au crescut la un nivel record. «Dacă mărcile premium au ajuns rareori în top 10 cele mai vîndute mașini, atunci în ultimele luni au urcat semnificativ în clasament. De exemplu, BMW este pe locul 4, Mercedes pe locul șapte, Lexus este în top 10, iar la Audi, Land Rover, Porshe vînzările aproape s-au dublat», a declarat Oleg Omelnitsky, șeful AutoConsulting. Timp de 4 luni, vînzările de mașini de elită au crescut cu 112% față de aceeași perioadă a anului trecut (care acoperă două luni antebelice), iar în aprilie – de aproape șase ori. Sînt cozi la unele modele în saloane. Există mai multe explicații pentru acest boom auto premium.

Ucrainenii bogați își actualizează activ parcul auto. «Războiul nu a lovit publicul țintă tradițional al mărcilor premium la fel de semnificativ ca, de exemplu, segmentul mediu sau bugetar. În plus, mulți au decis să nu amîne achiziționarea unei noi mașini pînă la vremuri mai bune», spune Omelnytsky. Multor ucraineni le este frică să investească în imobiliare, iar banii «în plus» curg către alte piețe, în special spre cea auto. Dar principalul motiv al vînzărilor record

Tribunalul justiției naturale!

(urmare din pag. 21)

Țara noastră a ajuns ca o căprioară rănită, hăituită de lupi hămesiți, și cu asta nu-i de glumă. ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar?

Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Ce mai, se urmărește ca Poporul Român să dispară din Istorie. Este purul adevăr, și asta pentru că ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele./ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de-aceste duhuri rele” (Vadim Tudor - ,,Lumea românească”). Dar acest război, noi, cei mulți, trebuie să-l facem, dreptul natural fiindu-ne în preajmă oricînd și oriunde.

Deși, prin definiție, un stat cu adevărat civilizat, dezvoltat și democratic își apără și își ajută cetățenii, iată că românii nu au simțit nici o schimbare sau vreo intenție în acest sens. Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere prin instituțiile sale de hoți, incompetenți, corupți, criminali, străni..., îi apără pe ăștia de noi”. Trăim vremuri în care ,,Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim (Marius Budărăscu - ,,Zadarnică luptă”). Poate vă întrebați de unde au avut bani toți acești ,,șobolani, viermi, maimuțe și lipitori din clasa politică românească” (Dan Puric) ca să umble creanga prin lume, în timp ce șeful lor, Iohannis, trăgea concluzia că ,,Țara a eșuat!”.

Păi, frați români, trebuie să înțelegeți că ,,Greșelile politicienilor sînt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni, iar viitorul țării întregi se împiedică pentru zeci de ani înainte” (Mihai Eminescu). Să nu uităm că sîntem locuitorii Grădinii Maicii Domnului, urmași ai lui Mihai Viteazul, Mihai Eminescu și Constantin Brâncoveanu, dar și ai acelor eroi care au strigat cîndva ,,Pe aici nu se trece!”.

Înțelegeți că nu se mai poate trăi sub genericul ,,Ce să facem, asta-i viața!” sau cu speranța că pe noi nu ne va găsi Apocalipsa acasă, fiindcă vom fi la meci sau la pomeni. Fără îndoială, bătălia împotriva acestor criminali va fi grea, poate chiar ultima din istoria acestui neam, dar șansă de reușită avem, pentru că tot timpul bunul Dumnezeu ne va fi alături. Gîndiți-vă la copiii și nepoții noștri, care nu vor mai apuca nici măcar vremurile cînd ar putea să ne judece pentru nepăsarea noastră de astăzi.

Recent, UE ne-a trimis instrucțiunile de punere în practică a educației sexuale la minori. Spre exemplu, la categoria 0-4 ani, ,,specialiștii” îi vor pune pe prichindei să se pipăie între ei, urmînd să descrie ceau simțit. Tot de la vîrsta menționată, copii vor fi puși în temă cu alegerea genului și noțiunea masturbării. Pînă aici e clar și sigur, dar mă întreb cine vor fi acei ,,specialiști”, cum vor fi formați și cum vor explica ei, spre exemplu, unei mame cu 4-5 copii ce e bine și ce este rău pentru îngerașii ei?

Fraților, treziți-vă și conștientizați faptul că nepoții și copiii voștri vor fi extrași în mod ,,legal” din familia noastră dacă vă opuneți unor asemenea proceduri sataniste. Mai mult, veți fi amendați sau băgați la închisoare pe motiv că nu știți să vă educați odraslele și că nu le respectați simțămintele și poftele. După ce că sîntem pe ultimul loc în Europa în privința Educației, asta ne mai lipsea, deși, conform spuselor domnului profesor Colceag, ,,20% dintre copiii români au toate șansele să devină genii”.

Nu putem trece nici peste faptul că, anual, de pe întreaga planetă, dispar 8 milioane de copii, care sînt vînduți pentru sex, sclavie, sînge și organe. Acesta este unul dintre motivele pentru care, la nivel mondial, s-a înființat TRIBUNALUL JUSTIȚIEI NATURALE, despre care celebrul pacifist Sacha Stone a spus: ,,Există un puternic curent de bagatelizare a drepturilor naturale, create de Dumnezeu, cum ar fi dreptul la viață sau dreptul de a înlătura de la conducerea unui stat pe cel care și-a trădat supușii. Nici un om cinstit nu se îndoiește că, dacă autoritățile ordonă ceva potrivnic dreptului natural sau rînduielilor divine, un asemenea ordin nu trebuie să fie adus la îndeplinire”, numai că, la noi, în România, ordinul de vaccinare, în scopul de a da colțul cît mai mulți oameni, a fost executat într-o veselie, iar acum ne mirăm de ce lumea cade-n cap pe stradă.

Sacha Stone a mai spus că ,,adepții Noii Ordini Mondiale mizează pe faptul că, în curînd, legile și drepturile lumești vor deveni mai presus decît cele divine. Pentru a lupta împotriva acestui curent satanist, Tribunalul Justiției Naturale va evidenția orice abatere de la normalitatea omenirii, va informa întreaga planetă despre cele aflate și, prin orice mijloace, va încerca să blocheze orice derapaj”.

Dacă nici acum nu ați înțeles ce ne așteaptă, hai să o luăm altfel, și vă întreb: Știți cine a cîștigat cea de-a 13-a ediție – 2023 a îndrăgitei competiții ,,Românii au talent”, de la PRO-TV? Ei bine, poate nu credeți, dar

este că mașinile premium de la reprezentanțele de mașini ucrainene sînt vîndute... rușilor! Recent, oamenii legii au descoperit un antreprenor din Lvov care a cumpărat mașini de lux din Ucraina, le-a înregistrat la companii offshore și apoi le-a trimis în Belarus, de unde au ajuns în Rusia. Omul de afaceri a reușit să vîndă 45 de mașini în valoare de peste 3 milioane de euro (adică aproximativ 67 de mii de euro pe mașină). După cum bănuiesc experții, acesta este doar vîrful aisbergului. Importul oficial de mașini scumpe în Rusia a fost oprit de mult timp, dar cererea pentru ele este enormă. Prin urmare, ei caută soluții. Ucraina este acum și ea în schemă. Ei livrează nu numai prin Europa și Belarus, dar și prin Georgia. O altă schemă care ia amploare pe piața noastră este furnizarea de vehicule electrice din China. Datorită acesteia, ponderea mașinilor electrice a crescut de la 5% de anul trecut la 18% și continuă să crească. La urma urmei, prețul pentru astfel de mașini este cu cel puțin 15-20% mai mic decît în saloanele oficiale”.

Ce băieți faini sînt unii oameni! Cum știu ei să producă bani din orice, chiar dacă asta înseamnă să vîndă inamicului! Așa cum știm, banii n-au miros și, cînd nu ai alt scop în viață decît adunarea lor, sancțiunile nu au cum să te încurce, ci dimpotrivă!

cîștigătorul marelui premiu a fost Rareș Prisăcariu, un copil de 7 ani și 8 luni, care a mărturisit că L-a întîlnit pe Dumnezeu, și Acesta i-a spus ce anume Îl suprinde mai mult la oameni: ,,Faptul că se plictisesc de copilărie și se grăbesc să crească și apoi tînjesc să fie copii. Pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea. Faptul că se gîndesc cu teamă la viitor și uită prezentul, deci nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul”.

Micuțul Rareș a înțeles vorbele Creatorului și, în consens cu ele, a făcut următoarele completări: ,,Oamenii, acum, au case mai mari și familii mai mici, autostrăzi mai largi și minți mai înguste. Au mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată. Mai multă medicină, dar mai puțină sănătate. Au cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior. Au făcut lucruri mari, dar nu și bune. Au curățat aerul, dar au poluat solul. Acum, sînt prea multe vitrine și prea puțin interior”. Și, pentru că Dumnezeu a apreciat cele spuse de Rareș, a mai adăugat cîteva lecții de viață: ,,Oamenii să înțeleagă că durează doar cîteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani ca acestea să se vindece. Să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin. Oamenii trebuie să știe că sînt alături de ei dintotdeauna!”.

Comentariile fiind de prisos, stau și mă întreb ce reacție ar avea acest copil atunci cînd ,,specialistul” în pedagogia sexuală îl va mîngîia cît mai lasciv sau îl va învăța cu ce mînă se poate masturba mai bine. Alo, mai sînteți pe aici, sau ați plecat să ,,donați sînge pentru a primi un bilet la Untold”, aceasta fiind o reclamă reală, ce mă face să cred că Jacques Attali a avut dreptate atunci cînd a concluzionat că ,,Idioții vor veni singuri la tăiere”.

Așadar, s-a ivit posibilitatea ca vaccinații să doneze sînge celor nevaccinați, adică să cunoască și ei cum e să dai cu capul de asfalt cînd ai proteina Spike în sînge. Cu toate acestea, eu vă mai spun doar atît: România, trezește-te și nu uita că ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților” (Paul Eluard). Sau altfel spus: ,,Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!/ Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane./ A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu/ Nu-i este bine poporului meu./ Mă rog pentru voi, în vremuri infernale,/ Ridicăte, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (Corneliu Vadim Tudor).

o no U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Milioane de oameni vor să renunțe la carne de dragul mediului

Fiecare consumator de carne de pe planetă se apropie de o catastrofă globală și numai vegetarianismul în masă poate salva Pămîntul de consecințele apocaliptice ale schimbărilor climatice. Această teză este susținută de eco-activiști de mulți ani, îndemnîndu-ne să reducem măcar consumul de produse de origine animală. Inflația este acum gata să ne ofere un ajutor neașteptat: creșterea prețurilor îi obligă pe oameni din multe țări ale lumii să abandoneze cel mai periculos tip de carne pentru planetă – carnea de vită. Problema, totuși, este că o dietă pe bază de plante poate să nu fie atît de prietenoasă cu mediul pe cît se crede. Sectorul alimentar global în ansamblu accelerează schimbările climatice și poate fi el însuși afectat de efectele acesteia. Omenirea caută deja noi modalități de a se hrăni și, între timp, populația de pe Pămînt crește, complicînd sarcina.

Vești nu tocmai bune

Producția de alimente este responsabilă pentru o treime din emisiile de gaze cu efect de seră din activitățile umane. Cu cît volumul emisiilor este mai mare, cu atît crește rata schimbărilor climatice și, prin urmare, succesul în lupta împotriva creșterii catastrofale a temperaturilor depinde în mare măsură de ceea ce mîncăm. Una dintre cele mai „dăunătoare” componente ale dietei în ceea ce privește emisiile este carnea de vită. În fiecare an, zeci de milioane de tone de astfel de carne sînt consumate pe planetă, fapt criticat sistematic de activiștii de mediu. Cu toate acestea, anul trecut, consumul global de carne de vită a scăzut, tendință valabilă și în acest an. Scăderea cererii ar trebui să fie cel mai vizibilă acolo unde a fost întotdeauna foarte mare, cum ar fi în unele țări din America Latină, unde tradițiile speciale de a prăji carnea fac parte din cultura națională.

Tendința se datorează în mare parte accelerării inflației în cursul anului trecut: oamenii trebuie pur și simplu să consume produse mai ieftine. Nu își mai permit să cumpere carnea obișnuită în aceleași cantități ca înainte. Un exemplu izbitor este Argentina, unde inflația anuală în februarie a depășit 100% și vînzările la carnea de vită au crescut mai mult decît cele ale altor produse – cu mai mult de o treime. În astfel de condiții, preparatele familiare devin un lux pentru oameni.

Pentru planetă, scăderea consumului de carne de vită este o veste bună. Producția acestei cărni reprezintă un sfert din totalul emisiilor din sectorul alimentar agricol. Creșterea vacilor necesită utilizarea unor cantități mari de apă și a unor suprafețe mari de pămînt, ceea ce, la rîndul său, duce la defrișări. La această problemă se adaugă și sistemul digestiv al rumegătoarelor: astfel de vite, datorită proceselor fiziologice naturale, sînt o sursă majoră de metan, un gaz cu efect de seră periculos. Volumele emisiilor sale sînt atît de mari încît penajul de deasupra fermelor poate fi văzut din spațiu. Reducerea consumului de carne de vită și alte tipuri de carne, așa cum insistă eco-activiștii, este o modalitate excelentă de a reduce contribuția individuală la accelerarea încălzirii globale. De asemenea, se recomandă și scăderea consumului de produse lactate. Unii consumatori își schimbă în mod deliberat obiceiurile alimentare din motive de mediu și devin vegetarieni sau vegani – adică refuză nu numai carnea, ci și alte alimente de origine animală. Unii dintre ei sînt gata să ajusteze dieta chiar și pentru animalele de companie, creînd o cerere de hrană vegetariană pentru cîini și pisici.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Apelurile de a abandona proteinele animale de dragul climei se ridică uneori la nivel de stat. Așadar, în 2021, ministrul britanic de finanțe Quasi Kwarteng a spus că răspîndirea veganismului ar trebui să ajute țara să își atingă obiectivele de reducere a emisiilor.

Aritmetica verde

Adevărat, orice calcul este complicat și de faptul că daunele climatice și de mediu pot varia semnificativ în funcție de principiile specifice de funcționare ale unei anumite întreprinderi sau ferme. Diferența poate fi ilustrată clar prin exemplul aceleiași cărni de vită: în timpul producției sale, volumul de CO2 poate crește cu pînă la 12 ori. În ansamblu, însă, studiile arată într-un fel sau altul că reducerea consumului de produse de origine animală ar trebui să ajute o persoană să-și reducă propria amprentă de carbon – cantitatea totală de emisii pe care le produce personal, direct sau indirect.

Indicatorii specifici diferă. De exemplu, în Argentina, mare consumatoare de carne, înjumătățirea consumului de carne ar reduce emisiile cu un sfert. Pentru alte țări, cifra poate fi mai mică: de exemplu, în Europa, putem „economisi” pînă la 20% din emisii abandonînd complet produsele de origine animală. Mulți activiști susțin că alegerea unei diete vegane este cel mai bun lucru pe care îl poate face o persoană pentru a proteja mediul. Cu toate acestea, nu toată lumea este de acord cu asta: unii cercetători arată că există soluții mai eficiente, precum renunțarea la o mașină personală. De asemenea, apar întrebări cu privire la cît de serios pot schimba imaginea globală deciziile unei persoane, mai degrabă decît statele sau corporațiile. Potrivit unor estimări, trecerea la o dietă vegană timp de doi ani ar putea duce la reduceri de emisii echivalente cu emisiile de la un singur zbor din Europa către SUA. Este dovedit faptul că beneficiul climatic al trecerii la o dietă pe bază de plante poate fi mai mic decît pare la prima vedere. O dietă fără carne poate fi mai ieftină, iar cheltuielile consumatorilor pentru alimente sînt astfel reduse. Drept urmare, ei cheltuiesc banii economisiți diferit – în călătorii sau haine, anulînd astfel o parte din realizările lor.

Estimările amprentei de carbon asociate cu transportul alimentelor sînt, de asemenea, revizuite. Un studiu cuprinzător, bazat pe date pentru 74 de țări și regiuni, arată că cifrele anterioare sînt semnificativ subestimate. În calculele lor, experții au luat în considerare și emisiile asociate cu transportul de îngrășăminte, pesticide și echipamente necesare sectorului agricol. S-a constatat că majoritatea emisiilor datorate transportului alimentelor provin de la acele produse care sînt trimise în volume uriașe și necesită menținerea unei anumite temperaturi. Această categorie include și legumele și fructele cu o pondere de 36% în volumele totale. Ca urmare, emisiile asociate cu transportul lor sînt aproape de două ori mai mari decît cele asociate cu producția lor. Rezultatele studiului arată că simpla trecere la o dietă pe bază de plante nu este suficientă pentru a reduce emisiile. Consumatorii conștienți de climă ar trebui să mănînce ceea ce este cultivat în apropierea casei lor și să accepte caracterul sezonier al multor alimente.

În același timp, oamenii de știință admit că scenariile pentru trecerea la consumul de produse locale sînt nerealiste. Multe regiuni nu pot fi independente pe deplin, recoltele pot varia de la an la an, iar calitatea produselor locale poate fi mai scăzută decît cea a celor importate.

Teza este aplicabilă nu numai produselor vegetale, ci este relevantă în special pentru legume și fructe. O dietă

vegetariană variată, din surse locale, pe tot parcursul anului, este dificil de implementat în multe regiuni. Nu toți cei care refuză alimente de origine animală sînt pregătiți să-și limiteze alegerea.

O alternativă viabilă

Oricum ar fi, daunele climatice cauzate de cultivarea anumitor produse vegetale în sine nu anulează daunele cauzate de creșterea animalelor de fermă, mai ales la o asemenea amploare cum este acum. Astăzi, masa efectivelor de animale, care ajunge la 630 de milioane de tone, reprezintă de zece ori masa totală a tuturor mamiferelor terestre și marine sălbatice (20 și, respectiv, 40 de milioane de tone). În plus, efectivele de animale, de fapt, concurează pentru resurse cu oamenii: suprafața de teren semănată pentru culturi furajere ajunge deja la 560 de milioane de hectare, ceea ce reprezintă aproape jumătate din totalul terenului arabil.

Unii experți, totuși, subliniază că aici se află oportunitățile de transformare a creșterii animalelor. Vorbim despre schimbări care ar face ca creșterea vacilor, oilor, porcilor și găinilor să fie mai puțin dăunătoare mediului, iar omenirii i s-ar oferi posibilitatea de a continua să mănînce carne, deși în volume mult mai mici. Organismul rumegătoarelor le permite să consume alimente pe care stomacul uman nu le poate digera, cum ar fi iarba, frunzele și chiar crenguțele din pășuni. Pe de altă parte, ar fi benefic din punct de vedere climatic să plantăm unele dintre aceste zone cu pădure, care ar absorbi o parte din emisiile de CO2. În acest caz, numărul de animale – și deci și volumul de carne – ar trebui redus.

În plus, scenariile în care fermierii încetează săși hrănească vitele cu cereale special cultivate au dezavantajul lor. Cu o astfel de dietă, vacile produc mai mult metan, ceea ce din nou contravine planurilor de combatere a schimbărilor climatice. Există aspecte care sînt luate în calcul pentru a rezolva problema, cum ar fi botnițele speciale pentru vaci.

Între timp, nevoia de hrană a umanității nu dispare, indiferent de potențialele daune reieșite din agricultură. Volumul cererii de alimente în următorii ani va crește odată cu creșterea populației umane. Pînă la jumătatea secolului, populația lumii ar trebui să ajungă la 9,7 miliarde de oameni, iar în paralel activitatea agricolă se va dezvolta.

Schimbările climatice reprezintă în sine o amenințare la adresa securității alimentare. Secetele constante, inundațiile și alte cataclisme nu vor permite omenirii să cultive cereale și să crească vite în același mod ca și astăzi. Dacă emisiile de dioxid de carbon continuă să crească în ritmul actual, efectele creșterii temperaturilor ar putea amenința o treime din producția mondială de alimente pînă la sfîrșitul secolului. Întrun fel sau altul, omenirea va trebui să se adapteze la noua realitate: poate prin înlocuirea fripturii de vită cu insecte prăjite, sau poate prin producerea alimentelor în laboratoare. Alegerea este foarte simplă: ne adaptăm sau murim de de foame.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.