România Mare, nr. 1690

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Isus cînta la pian pe o colină

Torențială ploaie de lumină…

CornELIU VADIm TUDor

Ofensiva de primăvară

Gata, s-a hotărît! Ucraina începe ofensiva care-i va da pe ruși cu zgăibăracele-n sus și-i va alunga de peste tot, iar noi vom putea slăvi țara vecină și prietenă că ne-a scăpat de ruși. Nu credeți că va fi așa? Sînteți putiniști și cu asta basta. Adevărul e că bănuim cu toții cum se va termina războiul ăsta, doar că puțini au curajul să o spună de teamă să nu deranjeze propaganda. În ceea ce mă privește, am considerat că, pentru a se ajunge la negocieri de pace sau la armistițiu, trebuie ca Ucraina să obțină o victorie importantă care să dea posibilitatea lumii libere să spună: „Uite, n-am investit degeaba în ucraineni, eforturile noastre au dat roade și i-au bătut pe ruși”, după care să pună de-un guleai. Am zis guleai? Trebuia să spun party, dar m-am lăsat influențat de comportamentul marxist al unora dintre cei care conduc Europa și chiar America. În sfîrșit, căutînd să aflu detalii despre marea ofensivă, m-am îndreptat spre „Pravda” lumii occidentale – și anume prestigiosul The New York Times. Am găsit un articol care vorbea exact despre chestiunea ofensivei, analizînd-o pe

toate părțile. Citind printre rînduri, am constatat că nici jurnaliștii americani nu sînt foarte optimiști că aceasta va fi un succes nemaipomenit, opinînd că orice alt rezultat va conduce spre o diminuare a ajutorului vestic acordat Ucrainei. «Totul depinde de această contraofensivă», a spus Alexander Vershbow, fost ambasador al SUA în Rusia și înalt oficial NATO. Toată lumea este plină de speranță, poate prea optimistă. Dar va determina dacă va exista un rezultat decent pentru ucraineni, în ceea ce privește recuperarea teritoriului pe cîmpul de luptă și crearea unei pîrghii mult mai semnificative pentru a obține un fel de reglementare negociată”. Așadar, vestul, Occidentul, NATO, UE, noi toți așteptăm cu emoție rezultatul contraofensivei ucrainene.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN,

antreprenor HorECA

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA

Poporul român –popor de sacrificiu?

În aceste zile de cumpănă pentru cei care înțeleg mersul vremurilor și desfășurarea vertiginoasă (și înșelătoare) a evenimentelor, într-un spațiu european încărcat de contradicții și de pericole diverse – pentru acei români cărora le pasă de soarta viitoare a acestui Popor, privind în prezentul imediat cu un ochi critic – ceea ce se petrece în raporturile României cu Ucraina, pe de o parte, și cu Uniunea Europeană, pe de altă parte, ridică multe semne de întrebare ale căror răspunsuri le așteaptă din partea autorităților române, obligate să răspundă în fața Poporului și în fața Legii celei Mari – Constituția României. Înglodat în datorii și forțat să ia drumul străinătății, pentru a-și asigura existența pămînteană, Poporul român (în parte) nu înțelege drama pe care o trăiește, neajungînd la rădăcinile malformației care macină din interior sănătatea (fizică, socială și morală) acestuia. Dincolo de posibilitățile de informare diverse, abordate de pe paliere cu grad de înțelegere și de interpretare diferite, cînd la această polarizare se

CE FACEM? (II)

alătură răspîndirea intenționată a unor știri false, deruta din sînul maselor se amplifică, ajungînd la proporții alarmante, care pot genera crevase adînci în societatea noastră, cu depresii atavice devastatoare.

În acest context de o sensibilitate specială, atît lipsa informației, cît și asaltul ființei umane cu un pachet masiv de neadevăruri, pot crea un real complex de indiferență față de realitatea înconjurătoare, menită să modifice gena unui popor, tîrîndu-l la remorca lumii contemporane, cu pierderi de memorie colectivă, precum și de ștergere a propriei Istorii. Pentru a opri apariția și răspîndirea acestui sentiment distructiv, presa națională trebuie să fie asemenea unui cerber, adică să fie ancorată în realitatea cu care se confruntă Poporul Român, punîndu-i în față posibilitatea de a alege între grîu și neghină, între adevăr și mistificarea acestuia, bineînțeles, concomitent cu dezavuarea politicii guvernanților de a renunța la cel mai puternic factor al existenței noastre ca Popor – Suveranitatea Națională.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Amintire de unu mai

E Sărbătoarea Muncii-n luna mai, Se simte cum lumina-n arbori crește, Florală, ziua, din înalt pornește Peste meridiane-al muncii grai.

Și, peste tot, un zvon adînc și clar De sărbătoare dreaptă se declină, Crestînd pe muguri ziua mai senină, Zi de Armindeni scrisă-n calendar.

Se-aprinde soarele-n priviri de dor, Cînd fața lui spre lume și-o înclină. Și curg luceferi galbeni de lumină De sub un cer eliberat de nor.

La început de lună, printre flori, Înfrînte-s ale iernii reci orgolii, Cînd peste zare înfloresc magnolii, Explozii sidefii de noi culori.

E sărbătoarea Muncii într-un an Prevestitor de mare primenire. În Mai se prinde-ntreaga omenire În Hora Muncii, cu mai mult elan!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Dide a scăpat de linşaj ca prin urechile acului F minoritari obraznici: Bendovski şi Ivanciuc F Petre Roman fuge, fuge, fuge (de răspundere) F Doi unguri travestiţi: Ioan Gavra – Lazăr Lădariu F Aoleu, dacă explodează Căţelu? F Meciul secolului la box F Diversiunea Severin-Constantinescu

PArTEA A III-A

F Ştiţi ce s-ar întîmpla dacă ar exploda Căţelu? „Sar dărîma Capitala pînă la Arcul de Triumf!“ Cel puţin aşa consideră ziarul „Republica“. Vorba lui Eminescu, în „Strigoii“: „În numele sfîntului/ Taci, s-auzi cum latră/ Cățelul pămîntului/ Sub crucea de piatră!“. Bietul Cățel, să explodeze tocmai el! Vedeţi dacă n-avem o Lege de protecţie a animalelor? F Parcurgînd mai atent articolul, am înţeles că e vorba de Fortul Căţelul, ridicat pe la începutul Secolului XX, unde se află depozitate cam 1.000 de tone de bombe. Ţiganii perforează planşeul de zor, ca să ajungă la muniţie, iar cînd se vor strînge toţi, atuncea e momentul: buuum, poooc, trooosc! F Dacă ruşii îşi au Leninul lor împăiat, de ce să nu-l avem şi noi, românii? Deşi el este un pisc al Neamului Românesc, e ungur din născare şi-l cheamă Marko Bela. Luaţi o poză a lui Lenin în mîna stîngă şi o poză a lui marko în mîna dreaptă, apoi amestecaţi-le, bine de tot, la spate, după care arătați-le celor dragi: nimeni nu va şti care-i rusul şi care-i ungurul! Aşa că cel mai bine ar fi să-l împăiem pe Marko Bela, să-i băgăm tampoane-n nas (Always cu aripioare, mai uscat, mai curat!) şi vată de zahăr în urechi, să-i dăm cu praf de paprika în obraz, ca să fie rumen ca Ciocciolina, după care să-l expunem la sediul Consulatului General al Canibalilor de la Budapesta! Va fi delir! Ne umplem de bani... F Lăsînd gluma la o parte, ne exprimăm imensa bucurie pentru marele succes repurtat de şcoala arheologică românească: la Biserica Mirăuți, din Suceava, a fost descoperit mormîntul voievodului Petru I Muşat, care a domnit între anii 1375 şi 1391. Piesa cea mai valoroasă este o ţesătură de culoarea purpurei, din fir de aur. Unde erau americanii la vremea aceea?

Pauză! F Presa relatează că preşedintele F.P.S., Sorin Dimitriu, l-a însoţit pe Emil Constantinescu în China nu numai din motive economice, ci şi din motive erotice. Gagica lui e chiar şefa de cabinet, Florentina Chiriac, care îl căuta disperată, după miezul nopţii, din cameră în cameră, răvăşind tot hotelul. F O vorbă memorabilă a bătrînului Ion Diaconescu, care nu vrea să primească toate boaitele la guvernare: „P.U.N.R. ar face mai bine să stea în banca lui!“. F Ştiaţi că pe Planetă se vorbesc, la ora actuală, nu mai puţin de 10.000 de limbi? Exact atîtea limbi le-a dat, în mod egal, Vartan Arachelian lui Nicolae Ceauşescu şi Mişu Bîl-Bîl! Ştiţi cum merge limba-n gura armeanului? Ca elicea elicopterului „Cobra“! F Ziarul „Cotidianul“, patronat de Ion Raţiu, publică un material incredibil: „Scandal în C.D.R. Bacău“. Redăm esenţa: „Medicul Iulia Ştefănescu, fosta şefă a Organizaţiei de Femei a P.N.Ţ.C.D. – Filiala Bacău şi consilier local în legislatura precedentă, se află la baza unui imens scandal în interiorul C.D.R. Bacău. Ea e pe cale de a fi exclusă din partid pentru că l-a acuzat pe Ioan Corniţă, liderul Filialei P.N.Ţ.C.D., că a vîndut cu 50 de milioane de lei postul de prefect al Bacăului, care trebuia să revină, de drept, ţărăniştilor. Iulia Ştefănescu susţine că a ascultat o casetă din care reiese că Ioan Corniţă a acceptat uriaşa sumă de bani pentru a renunţa la funcţia de prefect“. Ni se mai spune că prefectul liberal Ioan Silviu Lefter, declară că el e chiar... Lefter, şi că n-avea de unde să dea atîţia bani. Ăsta chiar ne crede tîmpiţi: păi nu e el prieten la Cataramă cu Cataramă, care e chiar senator P.n.L. de Bacău? Emile, de borfaşii ăştia

de ce nu te ocupi, hombre? Sau dacă renunţi la Cataramă or să-ți cadă pantalonii? Uite pe mîna cui a încăput Țara, uite cine vorbeşte de Mafie! Unitatea de corupţie, în România, nu e Hrebenciucul, ci Catarama! F Titlul săptămînii a apărut în suplimentul sportiv al ziarului „Ziua“: „Mihai Leu de Hunedoara este încoronat «Rege al boxului» în curtea Castelului Corvinilor“. Ne-a venit ideea să propunem meciul secolului: Mihai Leu de Hunedoara să-şi pună centura în joc în faţa lui Mihai Molia de Hohenzollern. Zis și făcut. Transmite Alcibiade: Stimaţi telespectatori din România, în localitatea elvețiană Versoix se desfăşoară la această oră partida dintre Mihai Leu şi mihai molia. În colţul roşu, Mihai de Hohenzollern! El poartă un maieu cu găurele făcute de şoricelul Micky Mouse, precum şi chiloţi de la Clubul Torpedo Moscova, avînd pe cap, în loc de cască, o oliță de noapte, pentru protecţie. În colţul albastru, Mihai Leu, actualul campion mondial. Atmosfera din sală e incendiară: cele 5 fete ale fostului rege s-au dezbrăcat în „body“ şi se pregătesc să anunţe fiecare repriză, iar Simina Mezincescu a pătruns, călare pe motocicletă, pînă aproape de ring, claxonînd şi ambreind într-un ritm infernal. La rîndul lor, suporterii lui Mihai Leu agită tot felul de pîrîitoare şi scandează: „Lö-we! Lö-we!“. Purtătorul de cuvînt al Casei Regale crede că e vorba de „Lovele“ și ciuleşte urechile. Începe meciul! Cei doi combatanţi au un moment prelungit, de studiu. „Unde l-am mai văzut eu pe moşul asta?“ – se întreabă Mihai Leu. Fostul rege are un joc de picioare ieşit din comun, face tot ce-şi propune cu picioarele lui, dacă vrea să o ia la stînga, o ia la stînga, dacă vrea să stea pe vine, stă pe vine, dar, vai, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe spate. Arbitrul chinez Fu Ten Zbang începe să numere, sacadat, dar, cînd ajunge la 7, Mihai de Hohenzollern se ridică vioi. Nici nu se scoală însă bine şi Mihai Leu îi aplică două serii scurte la „pateu“ şi un upercut de stînga, după care îl martelează nimicitor cu directe la lingurică. În năuceala respectivă, fostul rege îşi pierde proteza dentară. Prima proteză, pentru că a doua îi cade după cîteva secunde. Copleşit de aceste atacuri ale adversarului, Mihai de Hohenzollern recurge la un truc ieftin, pe care l-a folosit şi Michael Carruth: loveşte cu capul! Om bătrîn şi face chestii de-astea! Ştie genitorii lui ce apucături are, poate că fumează şi la toaleta de fete? Arcada dreaptă a lui Leu se deschide din nou şi, evident, curge sînge. La vederea sîngelui, fostul rege prinde puteri noi, îi freamătă nările, adulmecă cu limba prin aer şi, nici una, nici două, îi trage arbitrului un pumn în cap. Căpiat, pentru moment, arbitrul chinez îşi revine, se uită la cele 5 iepe regale şi le spune: „Dacă o singură dată mai face garagaţa asta, să nu-mi spuneţi mie Fu Ten Zbang dacă nu-l descalific!“. Mii de spectatori, în delir, scandează numele cavalerului chinez, vă închipuiţi ce era la gura lor: „Fu Ten Zbang! Fu Ten Zbang!“. Gongul pune capăt acestei reprize. În pauză, prințesa Margareta dă ocol ringului, purtînd o pancartă pe care scrie 2. Adică începe repriza a 2-a. Pofticioşi şi lacomi la femei de tip „junincă“ nemţii ăştia de elveţieni o sorb din ochi pe Margareta, dar sorb şi din halba de bere, în mod egal: o sorbire din ochi, la o sorbire din halbă. Gelos pe succesul nevestei sale, Radu Duda se delapidează pe picioare, îmbracă în fugă o fustiţă din paiete, şi se urcă în ring. Pentru că n-a găsit nici o pancartă liberă, el anunță că va începe repriza a 12-a. Adică ultima. Publicul cere time-out, pentru a se duce să facă pipi, după care se întoarce fericit, cu pantofii uzi. Meciul a reînceput. Alonja lui Mihai de Hohenzollern îl ţine, deocamdată, la distanţă

pe Mihai Leu. De foarte multă vreme, boxul internaţional n-a mai văzut un asemenea joc de picioare, cum are fostul rege al României! Nu greşesc cu nimic dacă afirm că, în unele privinţe, „dansează“ mai bine ca Cassius Clay. În răstimpuri, îşi lovește adversarul cu nişte ghioage năucitoare, care îl clatină serios pe actualul campion mondial. Un grup de turişti români, alcătuit din Doina Cornea, P.M. Băcanu, Mircea Ciumara şi Alina Mungiu Pippidi, face galerie, scandînd: „Regele Mihai! Regele Mihai! Mo-nar-hia, salvează România!“. Deodată, pe ring îşi face apariţia Ionel Stoica, de la TVr Meciul se întrerupe. Publicul nu înţelege ce se întîmplă. În scurt timp, lumea avea să se lămurească: Ionel Stoica adusese cîte un mesaj de îmbărbătare pentru fiecare boxer în parte, ambele expediate de preşedintele Emil Constantinescu. El a citit aceste telegrame cu multă însufleţire, după cum urmează: 1) „Dragă Mihai Leu, ca întotdeauna sînt alături de sportul românesc. Nu pot asista pe viu la acest meci istoric, fiindcă am participat la antrenamentul lotului naţional de paraşutism, în Comuna Periş, şi nu mi s-a deschis paraşuta. Din fericire, am căzut pe moale, în troaca mare, unde sînt resturi de cacao, aşa că nu mi-am rupt decît o mînă şi un picior, acum umblu în cărucior. Ţara întreaga e cu ochii pe tine. Şi eu am făcut box la viaţa mea, m-a învăţat Călugărul Vasile nişte figuri, pe care le ştia şi el de la Muntele Athos, unde bătea nu numai mătănii, ci şi tot felul de bagabonţi care furau coliva. Te anunţ că am declanşat acum un program naţional intitulat «Boxerii noştri», condus de fiul meu. Aşa după cum ştii, Preafericitul Patriarh a declarat în faţa Ţării că nu există decît trei mari domnitori în Istoria României: Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare și Emil Constantinescu. Sfîntul Sinod a și făcut un colind pe tema asta: «Mircea, Ştefan şi Emil/ Plînge ca un crocodil/ Că măicuțele lor rele/ I-a trimis printre şrapnele/ Tu eşti Mircea? Da, Emile!/ Strigă Ştefan dintre vile!»“. 2) „Majestate, în aceste momente solemne, cînd comunismul a sucombat pe limba lui şi, prin voinţa populară, am fost instalat la Palatul Cotroceni pe post de reșou, pentru a vă încălzi locul, Dumneavoastră luptaţi din răsputeri pentru integrarea euroatlantică a României. Serviciile Secrete ale noastre ne-au informat că numitul Fu Ten Zbang e un arbitru corupt, se pare că Leu l-a cointeresat, dar dacă face vreo figură, îl trimit imediat pe Dejeu să-l aducă în România, într-un geamantan. Ştiu că nu vă este uşor, dar nu asta-i problema, uitaţi-vă în ochii mei, sînt un om serios: Leu e o fiară, el vede că s-a devalorizat şi e capabil de orice, îl duce mintea să dea într-o legendă vie a Istoriei Naţionale! Dacă va cuteza, cumva, să ridice mîna la Majestatea Voastră, îndrăznesc să vă rog în spiritul doctrinei creştin-democrate, să întoarceţi şi obrazul celălalt. După marea ofensă pe care v-a adus-o Guvernul Petru Groza, aceasta e cea mai grea încercare prin care treceţi. Adevărul este că Poporul vă vrea! Am convins pînă acum 5% din populație, dar dacă veţi cuceri centura mondială, veţi fi primit în triumf, ca un erou! Sire, şi Sile vă ţine pumnii, prin urmare Călugărul Vasile. Fie să aveţi măreția Munţilor Carpaţi şi tăria de cremene a capului lui Victor Ciorbea!“. Aici au sfîrşit mesajele prezidenţiale. Mihai de Hohenzollern adormise de mult, ca un bebeluş. Iubitoare, fetele lui l-au aşezat pe olița care îl protejase atît de bine. Acum purta, pe cap, o căciuliță cu urechi, ca un tractorist sovietic, care îi fusese tricotată, în puşcărie, de Doina Cornea. Din lipsă de combatanţi, Mihai Leu şi-a păstrat centura. În uralele unei săli care se pricepe la box, campionul mondial a anunţat că se va înscrie în Partidul România Mare! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 octombrie 1997)

Guvernatori ai Bãncii Naþionale

Ioan G. Bibicescu – Guvernatorul Marii Uniri (II)

Cine dă la timp dă de două ori (2)

La 12 decembrie 1916, guvernul hotărăşte că trebuie „să se pună în siguranţă, în Rusia, tezaurul Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui“. În noiembrie 1917, cînd s-a pus pentru prima dată problema evacuării tezaurului românesc din Rusia în altă ţară aliată, guvernatorul Bibicescu a refuzat să-şi dea acordul, fără a avea o solidă garanţie din partea puterilor Antantei, motivînd că transportul tezaurului cu Transsiberianul în vremuri atît de tulburi nu are nici o şansă de reuşită. În timpul tratativelor de pace de la Bucureşti (primăvara lui 1918), deşi Banca Naţională nu era reprezentată, fiind în joc interesele sale de organizare, Ioan G. Bibicescu a căutat, prin intermediul lui Alexandru Ştefănescu, delegat al guvernului la aceste tratative, să se împotrivească la tot ce era contrar intereselor Băncii.

Blînd, dar rezolut

Pe lîngă eforturile de sprijinire a statului român, Banca Naţională a contribuit la ajutorarea persoanelor și instituţiilor aflate în dificultate. În 1919 se constituie fondul „Cultura“ în scopul ajutorării copiilor personalului Băncii, şi fondul „Eroii Neamului“, menit să vină în sprijinul familiilor funcționarilor Băncii

Naţionale căzuţi pe cîmpul de luptă, sau morţi din cauze ce aveau legătură cu războiul. Universitatea din Iaşi a fost susţinută pentru întreţinerea celor 4 cămine ale studenţilor, majoritatea basarabeni, bucovineni şi transilvăneni. Ca director, apoi vice-guvernator şi guvernator al Băncii Naţionale, Bibicescu va susţine din punct de vedere material o serie de publicaţii transilvănene: Familia, Tribuna, Gazeta Transilvaniei. Puţina sa avere a investit-o în valori spirituale, adunate cu pasiunea rafinatului colecţionar, dar şi dintr-un sacru patriotism, hotărînd, la capătul unui drum generos în 1921, să-şi transporte vasta bibliotecă la Turnu-Severin, pentru a fi organizată ca bibliotecă publică. Donaţia sa cuprindea 30.000 de volume, la care s-au adăugat 5.000 volume oferite prin Banca Naţională.

După făurirea României Mari, preocupările lui Bibicescu se îndreaptă spre extinderea activităţii Băncii Naţionale în noile provincii. În acel moment se aflau în circulaţie patru monede diferite: coroane, ruble, bilete emise de B.N.R., precum şi biletele emise de Banca Generală în teritoriile ocupate de armata germană. Această situaţie îngreuna nu numai tranzacţiile cu străinătatea, dar şi operaţiunile interne, stocul monedelor străine crescînd continuu, prin contrabandă. Pentru înlăturarea acestor neajunsuri, Bibicescu trece hotărît

Theodor Rosetti, personalitate marcantă în istoria Băncii Naționale

Viața lui Teodor Rosetti pare o poveste din alte timpuri, cînd oamenii iubeau ceea ce făceau și lucrau în folosul societății românești și al promovării identității noastre culturale. Rosetti a fost descendent al unei vechi familii boierești, tatăl, postelnicul Gheorghe Rosetti, iar mama, Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena Rosetti, devine soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza, dar Theodor Rosetti nu se implică în viața politică, preferînd să ocupe diferite funcții în magistratură, administrație și să practice avocatura. Este numit judecător la Tribunalul Iași (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel Iași (6 august 1862 – 17 ianuarie 1864) și prefect al județului Vaslui (26 noiembrie 1864 – 11 februarie 1866). În paralel, începînd cu 11 mai 1864, Rosetti predă economie politică și finanțe la Facultatea de Drept a Univerșității din Iași.

cinci tineri vor critica opera generației pașoptiste pentru lipsa de originalitate și vor promova „teoria formelor fără fond”, elaborată de Titu Maiorescu. „Între altele, curentul creat de respectiva societate literară, prin apropierea de cultura germană a majorității membrilor săi, a echilibrat influențele culturale străine, moderînd primatul celei franceze” (Dan Răvaru, „Repere etnofolclorice și de istorie locală”, 2010).

Prefectul județului Vaslui

la înfăptuirea unificării monetare, care, în opinia sa, trebuia realizată cît mai curînd. Activitatea la Banca Naţională a lui Ioan G. Bibicescu se distinge printr-o conducere plină de bunătate şi o nobilă blîndeţe. Ca om de acţiune, el apăra fapta şi detesta vorbăria inutilă şi goală. Pe cît era de blînd, pe atît era de rezolut atunci cînd era pus în faţa marilor interese politico-financiare şi de interes naţional în legătură cu Banca. În cei 29 de ani de activitate, a administrat cu răspundere Banca Naţională, legile ei fundamentale, tradiţiile de înaltă valoare morală, competenţă şi demnitate, care au contribuit la întărirea solidităţii institutului de emisiune. Încărcat de ani, înconjurat de veneraţia şi respectul colegilor, subalternilor şi a întregii lumi financiare, la o vîrstă cînd mintea lui era încă trează şi limpede, se retrage la terminarea greului său mandat (decembrie 1921), pentru a lăsa conducerea Băncii Naţionale în mîini mai tinere. Larga sa experienţă fiind încă utilă şi preţjoasă instituţiei căreia i-a dedicat cei mai frumoşi ani din viaţă, a fost cooptat director, acordîndu-i-se şi titlul de „guvernator onorific“. Succesorul său, Mihai Oromolu, aprecia că „într-o lungă şi fructuoasă carieră, dl. I.G. Bibicescu a adus servicii de așa natură încît încă multă vreme, cînd se va vorbi de Banca Naţională, nu se va putea face fără a cugeta la priceperea şi profundele cunoştinţe financiare cu care s-a distins în tot timpul cît a stat în fruntea acestei instituţiuni“. S-a stins din viață la 2 mai 1924, în Bucureşti. Sfîrșit

CRISTIAN PĂUNESCU

Prim-ministru al României

Theodor Rosetti s-a născut pe 4 mai 1837 într-o familie de mare prestigiu, înrudindu-se cu vechiile familii boierești Catargi, Sturdza, Balș, Cantacuzino. A crescut la Conacul Solești, alături de cei patru frați: Constantin, Dumitru, Zoe și Elena, cea care avea să se căsătorească cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza și să devină prima doamnă a României. Studiile primare le-a făcut la Iași, iar liceul l-a început la Lvov, dar l-a încheiat la Viena. A urmat, apoi, studiile universitare la Facultatea de Drept din Viena, luîndu-și, licența în științe juridice la Paris.

A dat numele Societății „Junimea”

Din Franța, Theodor Rosetti revine în țară în anul 1859, anul Unirii Principatelor. „Întors la Iași, tînărul cărturar intră în viața culturală a orașului. Întîlnirea cu Titu Maiorescu îi deschide drumul spre o notorietate nesusținută de o operă pe măsură. Titu Maiorescu ținea „prelecțiuni populare”, dar grupul se rotunjește cu alte personaje memorabile: P. P. Carp (alt vasluian), V. V. Pogor (tatăl său avînd legături cu aceleași locuri) și Iacob Negruzzi” (Ioan Baban, „Universul cultural și literar vasluian. Dicționar”). Alături de aceștia, Theodor Rosetti pune bazele Societății „Junimea”, el fiind cel care a dat numele asociației culturale ieșene. Principiile acestei mișcări vor avea un impact puternic asupra culturii și societătii românești. Educați în spatiul german, cei

Profesorul vasluian Dan Răvaru conturează, în cartea „Repere etnofolclorice și de istorie locală”, bibliografia acestei personalități vasluiene. În 1860 a intrat în magistratură, ocupînd funcția de judecător la Tribunalul Iași, iar apoi la Curtea de Apel (1861-1864). „La 11 septembrie 1864, fiul Soleștilor este numit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza prefect al județului Vaslui. Activitatea sa politică va exprima întotdeauna atitudini personale, el nu va ține seama de faptul că era cumnat cu domnitorul. Astfel, la alegerile de deputați din 24-25 noiembrie 1864, el nu a ținut seama de unele «indicații» venite de la București și a avut critici la adresa Reformei agrare întreprinse de Alexandru Ioan Cuza. Aceste critici s-au dovedit juste în sensul că reforma a satisfăcut pe moment unele cerințe, fiind urmată apoi de o mare fărămițare a proprietăților, în final, rămînînd despăgubiți atît marii, cît și micii propietari”.

Președintele Tribunalului Vaslui În 1866, Theodor Rosetti este ales deputat de Dorohoi în Adunarea Constituțională. Trei ani mai tîrziu, în 1869, revine în magistratură ca președinte al Tribunalului Vaslui. Devine, apoi, un apropiat al lui Carol I, acesta încredințîndu-i misiunea de comisar al guvernului, apoi agent diplomatic la Berlin (1871-1873). „O acțiune remarcabilă din timpul misiunii diplomatice a lui Theodor Rosetti la Berlin a însemnat aducerea în țară a corpului îmbălsămat al lui Alexandru Ioan Cuza, mort la Heidelberg în 1873. De la 1875 pînă la 30 martie 1876, va fi ministru al Lucrărilor Publice în guvernul Lascăr Catargiu, din care trebuie să demisioneze pentru a fi învestit cu o altă funcție, în magistratură de astă dată, cea de consilier al Curții de Casație” (Dan Răvaru, „Repere etnofolclorice și de istorie locală”, 2010).

„La 22 martie 1888 va ajunge la cea mai înaltă funcție la care putea aspira pe atunci un om politic –cea de prim-ministru însărcinat de Regele Carol I cu formarea unui nou guvern. Theodor Rosetti va alcătui o echipă formată din personalități de mare prestigiu, între care menționăm pe Titu Maiorescu și Petre Carp. Adresîndu-se Parlamentului cu ocazia învestirii, noul prim-ministru afirma: „Chemați la guvern prin încrederea M. S. Regelui, am crezut a îndeplini o datorie cître tron și către țară, primind fără șovăire misiunea cu care m-a onorat M. S. în împrejuările de față. Pătrunși precum sîntem, de respectul Constituției, știm că nu putem sta la acest loc, dacă nu vom avea încrederea țării. Această încredere ne vom sili a o dobîndi prin stricta legalitate în toate ramurile administrațiunii publice. Procedînd astfel, credem că vom putea răspunde la trebuința de liniște ce o simte țara, liniște ce va fi cu atît mai asigurată, cu cît fiecare cetățean se va simti în stare de a-și exercita, în deplină libertate, drepturile sale în limitele legilor (citat preluat după Traian Nicola)”. Apoi, Theodor Rosetti a ocupat funcția de ministru al Justiției (5 noiembrie 1889 – 16 noiembrie 1889), ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (în aceeași perioadă) și ministru al Finanțelor (28 martie 1912 – 14 octombrie 1912).

La bătrînețe, Theodor Rosetti se retrage de pe scena politică. A încetat din viață pe 17 iulie 1923, la 86 de ani. Opera sa cuprinde titluri precum „Despre direcțiunea progresului nostrum” (1874), „Mișcarea socială la noi” (1895), „Scepticismul la noi” (1892). În 1891 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

O întîmplare intersantă a rămas în memoria colectivă. Invitat de Regele Carol I să participe la Consiliul de coroană din 3 august 1914 în calitate de fost conducător al guvernului României, Theodor Rosetti, unul dintre cei doi decani de vîrstă ai Consiliului, alături de P. P. Carp (avea șaptezeci și șapte de ani în 1914), se pronunță pentru neutralitate: ,,Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atîta trudă am agonisit. (…) Decît să ne avîntăm într-un război contra simțămîntului public, mai bine să rămînem neutri”. Marele istoric Nicolae Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor Rosetti, afirmînd despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare demnitate personală, unită cu cea mai desăvîrșită simplicitate”. r.m.

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Punctul pe I

De la Eugen Cristea din Arad, colaboratorul nostru, am primit medalionul ,,Cîntec și poveste”, dedicat dascălului, artistului și coordonatorului de proiecte culturale, doamna Marioara Dehelean. Pentru felul cum sînt relatate cele cîteva aspecte din activitatea acesteia, și care bănuim că este mult mai bogată, dar și pentru stilul gazetăresc al autorului, care poartă amprenta unui timbru personal, în care se simte parfumul unui condei de toată lauda, îl încredințăm tiparului. Și nu o facem oricum ci, exprimîndu-ne bucuria că, în ciuda tuturor faptelor grave pe care le vedem întîmplîndu-se în jurul nostru (părinți dați afara din case de copiii și de nepoții lor, tineri care abandonează școala luînd calea drogurilor, profesori înjunghiați cu cuțitul de elevi în timpul orelor, divorțuri peste divorțuri, crime la ordinea zilei și alte asemenea nenorociri), iată că se mai află printre noi și oameni de spirit, care se învrednicesc să ne ofere și altfel de informații, scrise la lumina blîndă a cernelii, cu respect față de cei care au contribuit la promovarea și înălțarea idealului țării... Iar dintre aceștia face parte și doamna Marioara Dehelean, care de tînără a cultivat, cu talentul ei natural, bogat în nota de lirism specifică zonei Ardealului, ,,muzica populară bihoreană”. Neam bucura ca de altfel de surprize să avem parte tot mai des, iar oamenii de valoare să nu fie uitați, căci numai așa vom avea istorie și ne vom scrie istoria.

Cîntec și poveste

,,Tînăr și exuberant, ascultam, cîntam și dansam, după moda anilor ’60-’80-’90, muzică ușoară, folk și pop rock. Lipsea însă ceva anume, care mă lega de obîrșie, dat fiind că m-am născut și am crescut în nord-vestul Județului Arad, spre granița cu Bihorul. Acel ceva era muzica populară bihoreană! Ritm și melodicitate, texte care îți mergeau la suflet. Printre

mesagerele cîntecului popular bihorean se afla pe atunci o prezență feminină care completa peisajul artistic arădean prin melodii, texte tematice în grai bihorean, costum popular autentic, atitudine și ținută scenică impecabilă: tînăra solistă a ansamblului «Doina Crișului» din Ineu, marioara Dehelean, care a purtat cîntecul bihorean în țară și peste hotare. Apogeul acestei călătorii a cîntecului a fost atins odată cu înregistrarea unor piese împreună cu Orchestra Radio București, în anii ’90, pe texte culese sau creație proprie, și pe melodiile unor rapsozi și instrumentiști din Bihor, ori ale unor compozitori, precum Béla Bartók. În anii care au urmat, am apreciat efortul dascălului Marioara Dehelean, care simțea nevoia perpetuării, în rîndul copiilor, a tradițiilor și obiceiurilor poporului nostru, ca datorie în păstrarea identității naționale. Așa am aflat despre un proiect unic, pe care dumneaei l-a inițiat sub titlul «Valorificarea folclorului copiilor, prin activitățile din grădiniță și școală», înregistrat cu cod specific la Ministerul Educației și finanțat de Consiliul Județean de Cultură Arad. Volumul «Educație pentru societate prin povestiri create», precum și ghidul metodic de pedagogie (la ambele lucrări fiind coautoare), ultimul, coordonat și tipărit de Universitatea «Aurel Vlaicu» din Arad, mi s-au părut încununarea activității ei didactice și literare. Cam așa arată profilul pedagogic, artistic și cultural al prietenei noastre, Marioara Dehelean”.

Gestul domnului Eugen Cristea ne-a impresionat, de aceea i-am acordat atenția cuvenită, ca luare-aminte a faptului că viața e frumoasă cînd oamenii știu să se iubească între ei și să-și poarte respect. Apogeul existenței noastre, ca pămînteni, tocmai în acest lucru constă. Rîndurile acestea, pe care le-am dedicat amîndurora, fie, așadar, o notă aparte a românilor de izbîndă în toate cele, iar muzica să-i aducă pe toți, cu mic cu mare, la masa veseliei și a cugetului rostuit cu dragoste de semeni.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Anul comemorativ „Ciprian Porumbescu – 2023“

Povestea părintelui Iraclie, tatăl lui Ciprian Porumbescu (I)

Vrednic slujitor al Bisericii lui Christos și tatăl renumitului compozitor Ciprian Porumbescu – creatorul Baladei românești –, preotul Iraclie s-a remarcat prin contribuția pe care a adus-o literaturii din Țara Fagilor, scrierile sale evocînd sufletul satului bucovinean, dar și prin împlinirea misiunii pastorale pe care a desăvîrșit-o prin nemăsurata dragoste față de oameni.

Iraclie Golembiovski s-a născut la 9 martie 1823 la Sucevița, localitate aflată în Ducatul Bucovinei în acel moment, într-o familie de țărani români, pălimarul Atanasie Golembiovski, născut în 1798, viitor vornic la Sucevița, și Varvara Crăciun. Băiatul și-a spus încă din tinerețe Iraclie Porumbescu, dar numele Golembiovski și l-a schimbat oficial abia în 1881. Din cauza faptului că în zonă nu existau școli de stat românești, în 1829 a fost înscris la Mînăstirea Sucevița pentru a învăța să citească și să scrie. Copilul s-a aflat în grija egumenului Ghenadie Platenchi,

care-l și botezase, iar după plecarea acestuia la Mînăstirea Putna, Iraclie l-a însoțit și a învățat aici cîntarea psaltică, apoi a urmat cursurile primare la Suceava și s-a înscris la Gimnaziul din Lemberg. În 1843, în perioada studiilor, a fost arestat și ținut timp de șase săptămîni în temniță din cauza faptului că locuise la aceeași gazdă cu un revoluționar polonez, fiind suspectat că a aderat la ideile anti-imperialiste ale acestuia. După eliberare, a plecat la Cernăuți, unde a studiat la Obergymnasium, avîndu-l profesor de limba și literatura română pe Aron Pumnul.

Printre alți absolvenți de marcă ai școlii s-au aflat Eudoxiu, baron de Hurmuzaki, căpitanul Bucovinei, dr. Constantin Tomasciuc, rectorul Universității din Cernăuți, Radu Grigorovici, poetul Mihai Eminescu și frații acestuia, Șerban, Nicolae și Ilie.

Iraclie Golembiovski a urmat, între 1847 și 1850, Institutul Teologic din Cernăuți, și în perioada studenției a început să scrie poezii patriotice, pe care le-a publicat în ziarul ,,Zimbrul”, sub numele Porumbescu, apoi a devenit secretar de redacție al ziarului cernăuțean ,,Bucovina”, tipărit între anii 1848-1850 de familia Hurmuzachi. În casa acestora, tînărul Iraclie a cunoscut mai mulți revoluționari pașoptiști, inclusiv pe Vasile Alecsandri, care l-a îndemnat să culeagă folclor din satele bucovinene, spunîndu-i: ,,Scrie, să împărtășești și neamului dumitale și al nostru ceea ce ai și ceea ce știi dumneata. Așa se cade, așa e bine, așa să facem cu toții după puterile noastre. (…) Cel mai scurt cîntec, cea mai mică poveste să nu o bagatelizezi, să nu o ignorezi, să

APARIȚIE EDITORIALĂ

Am primit la redacție cel mai recent volum al colaboratorului nostru Ion Machidon, intitulat ,,Solidari la nevoie” (Editura ,,Amurg sentimental”, 2023), lucrare de publicistică, incluzînd articolele publicate de scriitor în revistele ,,Amurg sentimental” și ,,România Mare“, în anii 2020-2022, precum și alte texte inedite. Dedicația autorului: ,,Nu vreau să fiu nostalgic... Nostalgiile însă mă încearcă, de la un timp, mai abitir ca oricînd... Și cum să nu fiu nostalgic, de vreme ce parcă ieri a fost cînd, tînăr fiind, prin grija lui Corneliu Vadim Tudor, aveau să-mi apară primele stihuri în revista «Săptămîna», cea mai căutată revistă din țară de la vremea respectivă... Și tot prin amabilitatea lui Vadim Tudor, haiduc al românilor, aveam să-l cunosc pe inegalabilul scriitor Eugen Barbu. Dumnezeu să-i țină în pacea Cerului Lui, mie lăsîndu-mi bucuria să trăiesc în nostalgiile mele, cu capul dormind pe un sac plin cu amintiri despre oameni minunați ai acestor pămînturi, despre care, cîndva, voi vorbi... Dea Domnul ca România să devină Țara românilor, cum ar fi zis legendarul Corneliu Vadim Tudor – cel mai iubit om politic al românilor în această perioadă neagră, de capitalism despotic. Iertați-mă, sînt nostalgic, în pofida existenței mele pămîntene. Cu drag, tuturor românilor care cred în puterea acestui popor și că sîngele apă nu se face. Redactorului-șef Lidia Vadim Tudor, pace, bucurie și să aibă convingerea că orice izbîndă a revistei «România Mare» ține și drept recunoaștere postumă a înaintașilor acesteia, Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu. Ion Machidon, București, 22 aprilie 2023”.

o scrii; ele sînt ori frînturi din întreguri mai mari, ori conțin în sine un întreg sintetic”.

Pe 20 august 1850, tînărul s-a căsătorit cu Emilia Clodnițchi, fiica pădurarului din Voievodeasa. Cununia a avut loc în Biserica Înălțarea Sfintei Cruci din Volovăț, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare și, după absolvirea Institutului Teologic, Iraclie a fost hirotonit preot de către episcopul Eugenie Hacman. Primul său loc de păstorire a fost satul de huțani Șipotele Sucevei, unde a fost paroh în anii 18501857 și 1859-1865. Istoricul Ion Nistor notează că episcopul Eugenie l-a repartizat într-un sat huțănesc ca pedeapsă, deoarece combătea frecvent atitudinea antiromânească instalată în biserica din Bucovina în perioada episcopului Hacman.

Iraclie Porumbescu își va aminti mai tîrziu că locuința sa din Șipote nu se deosebea de bordeiele țăranilor cei mai săraci. ,,Locuința mea de atunci, numai așa aș putea-o numi casă, dacă tot casă-i acea clădire din patru păreți din bîrne necioplite și neunse, cu crăpăturile dintre bîrne neastupate decît cu mușchi de pădure, cu un cuptor mare și cu o fereastră în față, cu alta micuță înspre ogradă, jos, fără nici o podeală…”. Aici s-a născut, pe 14 octombrie 1853, Ciprian Porumbescu, cel de-al doilea copil al familiei Porumbescu. (va urma)

Surse: DOSARESECRETE.RO; BASILICA.RO

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Adrian Becherete (15.01. 1926 – 17.05.1983)

E nedrept ca numele doctorului Adrian Becherete – un valoros reprezentant al culturii noastre, precum și simbol al vieții spirituale gorjene – să fie amintit atît de rar sau chiar uitat de breasla epigramiștilor căreia i-a făcut cinste prin creația sa. Anul acesta, pe 17 mai, se împlinesc patru decenii de la mutarea sa în sferele cerești. Demn de laudă e faptul că în 2020 și 2021 s-au publicat două articole în cotidianul UNIVERSUL OLTENIEI, semnate de fiul său, publicistul Marius Becherete. De asemenea, în cotidianul GORJEANUL (18 iunie 2020, p. 10) am publicat un studiu privind personalitatea acestui medic epigramist. Am citit materiale și pe internet, am luat legătura și cu domnul doctor Grigore Lupescu (n. 30.08.1931, la Tîrgu Jiu), care l-a cunoscut bine, fiind colaboratori în breasla medicală, și am aflat lucruri interesante, mai puțin cunoscute de confrați. E prezent în antologiile noastre de epigrame.

Cănăvoiu (1938-1992) – emblema festivalului de umor din municipiul de naștere al doctorului. La inițiativa lui Grigore Dobreanu, în 2004, în primăvară, a luat naștere Festivalul de umor ,,Glume la Masa Tăcerii”, al cărui mare premiu a purtat numele ,,Adrian Berechete”. Manifestarea n-a cunoscut decît patru ediții, ultima în 2007, din lipsă de fonduri din partea primăriei. Despre Adrian Berechete mi-a vorbit cu multă căldură colegul său de ,,stetoscop, seringă și bisturiu”, Grigore Lupescu, tot din Tîrgu-Jiu, cel care, cu autoironie, dezvăluie viabilitatea unei nedorite ,,trinități”.

Trei frați de cruce

Chirurgul, popa și groparul

Ce buni amici sînt între ei: Cel care-l caută pe primul Îi întîlnește pe toți trei.

Semnificativ este faptul că apare și în culegerile Clubului ,,Cincinat Pavelescu”: constituie dovada că, înainte de a se pune bazele Uniunii Epigramiștilor din România, în 1990, acest club a adunat, în rîndul membrilor săi, epigramiști din toată țara, anticipînd crearea Uniunii. Astfel, în volumul ,,Cascada epigramelor” (Ed. Litera, 1982), ediție îngrijită de Mircea Trifu, președintele clubului, figurează, la p. 9-10, cu două epigrame. În prima, critica adusă librarilor poate să-i uimească pe ,,cititorii” de azi: pe vremea ,,împușcatului”, oamenii stăteau la coadă să prindă o carte bună (dacă nu era dosită sub masă):

Cărți pe sub mînă

Mi-s foarte dragi librarii, dar Un gînd necruțător m-apasă –Să pot striga și nu-n zadar: De-acum... cu cărțile masă!

În cealaltă, umorul e-nvăluit în ironie:

Dermatologului meu

Îi exprim recunoștința Și-l respect, într-adevăr: Doar un an și-a dat silința Și m-a vindecat de păr.

Spre lauda antologatorilor (George Corbu, George Zarafu, Valerian Lică) e prezent și în cuprinzătoarea ,,Antologie a epigramei românești” (Ed. Pro Transilvania, 2007) cu o foarte scurtă prezentare și cu șase epigrame, dintre care desprindem catrenul cu învățăminte privind ,,pritocirea” oricărei opere literare, deci și a epigramei, chiar dacă se scrie la ani mai ,,tîrzii”, cum a debutat Arghezi:

Mie însumi

La o adică, pasămite, Tîrziu a debutat și-Arghezi, Dar e știut, nu toți aezii

Vin cu... cuvinte potrivite.

Viitorul doctor și epigramist s-a născut pe 14 ianuarie 1925, la Vădeni, azi cartier în nordul Municipiului Tîrgu-Jiu (de care este legat și numele eroinei Ecaterina Teodoroiu, o Ioana D’Arc a românilor, care-și are aici bustul), în familia învățătorului Toma T. Becherete. Au fost cinci frați, el fiind cel mai mare, apoi Ion, Tomel (născut orb și decedat la 18 ani), Mariana și Grigore. A urmat Gimnaziul ,,Tudor Vladimirescu” din Tîrgu-Jiu, iar Bacalaureatul l-a dat la Colegiul Național ,,Traian” din Turnu Severin, în 1943. A studiat la Facultatea de Medicină ,,Grigore T. Popa” din Iași, actuala Universitate de Medicină și Farmacie. După absolvire, la sugestia generalului Constantin Ispas de la Academia Militară (născut la 23 august 1925), trece în serviciul armatei. A fost medic militar la Pitești, Craiova, Tîrgu-Jiu, director al Sanatoriului de Antituberculoză de la Dobrița-Runcu. Această localitate – Runcu, îl înrudește cu un alt epigramist gorjean – Ion

,,L-am cunoscut, eram prieteni, ne întîlneam la manifestări culturale și-l vizitam la Sanatoriul de la Dobrița. O clădire extrem de frumoasă, construită între cele două războaie. O adevărată operă de artă arhitectonică, așezată într-un peisaj montan. N-o să-i uit zîmbetul, dragostea de oameni, talentul artistic manifestat nu numai în literatură și în publicistică, ci și în pictură”. La Dobrița, vizitatorul a întîlnit mai mulți medici, printre care și pe doctorița Eva (ftiziolog) și pe doctorul Adam, directorul adjunct al Direcției sanitare. Și condeiul confratelui nostru Gr. Lupescu a sărit singur de la piept, scriind o epigramă la adresa colegilor săi: Adeseori tu îmi spuneai, Dobrița e un colț de rai! Nici o-ndoială nu mai am: Stai între Eva și Adam.

Tot de la domnia sa – venerabilul confrate cu nume Lupesc, aflat în jurul împlinirii a 92 de ani, încă plin de vervă și căruia nici condeiul nu i s-a tocit – am aflat că dr. Adrian Becherete a avut ideea de a se întocmi o antologie a epigramiștilor, rămasă în manuscris. Întruna din vizitele pe care i le-a făcut cînd colegul său de breaslă locuia în Tîrgu-Jiu, a admirat cîteva tablouri de pe pereți, pictate de gazdă. Deci, era și pictor.

A trecut prin încercări grele și s-a stins înainte de vreme, la 58 de ani. S-a afirmat în viața culturală ca publicist, epigramist și plastician. A semnat cu pseudonime precum A.C. Tic, Andrei Boldur, B. Adrian, AB. A fost inclus în volume colective de epigramă încă din timpul vieții. Pentru activitatea sa publicistică a fost distins cu Meritul Cultural clasa a III-a, a primit nenumărate premii și mențiuni, fiind laureat al unor festivaluri de epigramă. A realizat, tipărite sau xeroxate, cinci volume de epigramă: Pilule amare (1981); Micul dicționar al epigramiștilor români (Xerox, 1981); Cu cărțile pe față, epigrame (volum personal, apoi în xerox, în colaborare, 1981); Pilule antimedicale, culegere de epigrame (Xerox, 1981); Femeia, eterna poveste, culegere de epigrame (Xerox, 1981); Pilule amare, volum postum, 2018, Ed. Corvin, Deva, apărut prin strădania neobositului condei Marius Becherete, fiul epigramistului.

A colaborat la nenumărate publicații, precum ,,Apărarea Patriei”, ,,Muncitorul sanitar”, ,,Gazeta Gorjului”. A fost redactor coordonator al periodicului ,,Gorjul sanitar”. A activat ca membru al cenaclurilor literare gorjene ,,Hyperion” și ,,Columna”. A publicat studiul monografic ,,Pagini din trecutul medicinei gorjene” (1980).

Ca plastician amator (pictor), a participat la mai multe expoziții de grup și a fost membru fondator al Asociației Artiștilor plastici și Fotografi amatori din Gorj.

Cu toate acestea, medicul militar, scriitorul, publicistul, plasticianul Adrian Becherete a cunoscut rigorile temnițelor așa-zis comuniste. A fost citat la Tribunalul Militar din Craiova. Despre acele evenimente a scris colonelul în retragere Ion Gociu, care atestă că, printre cei arestați în primăvara 1959, se afla și Mr. Dr. Adrian Becherete, medicul brigăzii din Unitatea Militară 01571 Tîrgu-Jiu. Cei judecați au fost condamnați la zece

ani închisoare pentru ,,acțiuni de sabotare a măsurilor de asigurarea operativității Marii Unități pe timpul evenimentelor revoluției din Ungaria din 1956, pentru aprecieri negative privind calitatea armamentului sovietic și alte afirmații dușmănoase împotriva orînduirii socialiste”. Condamnații au suportat regimul temnițelor de la Craiova, Oradea, Aiud, Gherla. A zăcut în pușcărie pînă în 1964, cînd a fost eliberat din Penitenciarul Gherla în urma Decretului nr. 5/1963. În închisori a avut calitatea de deținut medic. A avut, ca pacienți, multe capete luminate ale Țării, printre care pe marele epigramist Al. O. Teodoreanu (Păstorel). După eliberarea din detenție a urmat un lung proces de reabilitare, fiindu-i restituit gradul militar. A refuzat să se întoarcă în Armată, renunțînd la haina militară, preferînd încadrarea ca medic civil la Dispensarul T.B.C. Baia de Aramă, apoi director al Sanatoriului de la Dobrița-Runcu.

Încercările vieții i-au marcat existența și, în cele din urmă, a fost răpus de o boală incurabilă la 17 mai 1983. Deci, anul acesta, se împlinesc 98 de ani de la naștere și 40 de ani de la deces.

Înzestrat cu talente artistice – de epigramist și de pictor amator – afirmarea sa publică, în acest domeniu, i-a fost cumva atenuată de intensitatea activității sale profesionale. Totuși, a reușit să se impună în epigramistica românească prin creațiile sale, care au dus ,,pe drumul de suiș” (cum se exprima Caragiale) această specie literară, în consonanță cu schimbările și acumulările în societate și în gîndire. Aceasta nu înseamnă că au dispărut conceptele inoculate de tradiție, conform căreia, de exemplu, ,,bărbatu-i fruncea” (cum spun bănățenii). Așa că gorjeanul nostru aplică ironia la tînăra elevă, de parcă fenomenul n-ar fi același și la tînărul elev (bănuim, totuși, că genul personajului vizat a fost atras de rima la cuvîntul clasa, care nu putea fi mai potrivită decît frumoasa):

Unei liceene Și proverbele sînt glume –Cugeta cu-amar frumoasa: ,,Totul trece-n astă lume”... Numai ea nu trece... clasa.

Un capitol bogat cuprinde epigrame adresate prietenilor, cunoscuților, confraților scriitori și chiar marilor personalități. Astfel, prietenului Ilie Purcaru, scriitor și gazetar fecund (1933-2008), care a stat internat în sanatoriu trei luni, din cauza unei pneumonii, îi închină un catren antologic: O întrebare mă îmbie

La care un răspuns aș vrea: Cu care mînă mai și scrie Cînd el cu amîndouă bea?

Acest iubitor al speciei literare cu vechime milenară, care azi se scrie, cu preponderență, de români, oriunde s-ar afla ei, dă indicații de necontestat celor care, fără chemare și muncă pe text, se-apucă să scrie așa-zise epigrame:

Cînd e rimă, nu e spirit, Cînd e duh, nu-i rimă nouă; N-ai putea, mai chibzuit, Să renunți la amîndouă?

Înzestrat cu har, a intuit structura intimă a speciei literare care învăluie, în infinite ingeniozități, umorul, ironia, chiar sarcasmul specifice spiritului românesc, jonglează cu jocurile de cuvinte, cu antonimele, conferind valoare creațiilor sale, Adresîndu-se, de exemplu, ,,Epigramistului Victor Gorșcovăz, colonel medic care scrie și fabule”, întoarce, cu ușurință, cuvintele: Vorbeau confrații despre el Și abordau un zîmbet trist

Că-n epigramă-i colonel Și-n medicină... fabulist!

Asemenea creații încîntă spiritul, dezvăluind gînduri, atitudini incitante, realități ale vremii autorului, creații prin care dialoghează cu cititorii din anii lui, de astăzi și din viitor. El va rămîne în cultura noastră ca un nume încărcat de lumină. Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Sărbători și tradiții în luna mai

Am putea să separăm datina românească de credința creștină și ortodoxismul care ne-au ținut neamul? Nicidecum, așa cum nu am putea să uităm că poporul român s-a format pe o arie geografică mult mai întinsă decît actuala hartă a țării și că există încă numeroase și statornice grupuri de români pămînteni în Albania, în Bulgaria, pe Valea Timocului, în Banatul sîrbesc, în Grecia, în Ungaria și pe teritoriul actual al Ucrainei. Așadar, astăzi, mai mult ca oricînd, este nevoie să ne cultivăm valorile spirituale românești.

,,Mai e Rai”, se spune în popor. Luna Mai, denumită popular si ,,Florar”, ,,Frunzar” sau ,,Luna ierburilor”, este o lună plină de prospețime și culoare, în care parcă Raiul coboară pe pămînt, binecuvîntîndu-ne cu revenirea la viață a întregii naturi: o explozie de vegetație, cînd copacii se umplu de frunze și flori. Muncile agricole se intensifică pe ogoare, iar în livezi și podgorii activitatea e în toi. E luna în care românii celebrează Armindeniul și marile sărbători creștine: Sfinții Împărați Constantin și Elena (la 21 mai) și Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor (25 mai).

Tradiția populară spune că roua de seară și răcoarea din mai aduc fîn și vin mult, ploaia caldă din mai e binecuvîntare.

Armindeni e numele atribuit zilei de Întîi de Mai, cînd se sărbătorește ziua Sfîntului prooroc Ieremia, de la care se trage și numele acestei zile de Armin sau Irmin. În această zi, gospodarii împodobesc ușile caselor cu crengi verzi, ca semn al fertilități, creanga respectivă fiind numită arminden. Aceasta este păstrată pînă la secerș cînd, cu ea uscată, se aprindea focul pentru coacerea pîinii noi. Sărbătorii de Armindeni i se mai zice și ziua pelinului, spunîndu-se că atunci trebuie să bei vin-pelin pentru

înnoirea sîngelui și pentru a fi sănătos tot anul. Tot de ziua de Armindeni, de 1 Mai, are loc ,,băutul Mărțișorului”, o petrecere cîmpenească, la care se scoate mărțișorul de la 1 Martie.

Poeți precum Mihai Eminescu, George Bacovia și Nichita Stănescu au scris poezii pline de farmec, inspirați fiind de ziua de Armindeni. Iată versurile lui Nichita:

„Ascultă-mi mîna, iarbă de armindeni,/ cum te mîngîie cald și drag pe pîntec,/ o, verde pur, țîșnit de pretutindeni,/ din ziduri și din brazde și din cîntec...// La noapte poate, în ultimul răsuflet,/ cu luna coborîtă lin pe muguri,/ cu pumn de-arginți ți-oi arunca în suflet./ Dar cel de-acum, te voi iubi de-a pururi.// Ascultă-mi mîna, iarbă de armindeni“.

Cu ziua în care sînt celebrați Împărații Constantin și Elena, se spune în popor că începe vara, iar cine lucrează în această zi va avea bucatele arse pe cîmp. Nu se lucrează, și pentru ca păsările cerului să nu distrugă holdele și strugurii din podgorii. După această zi, nu se mai pune nimic în pămînt, fiindcă se spune că degeaba te căznești, totul se va îngălbeni ca aurul.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Palatul care n-a fost sã fie

O mulțime de instituții s-au bucurat de sedii noi odată cu „schimbarea la față” a Bucureștiului la începutul domniei regelui Carol I, cînd s-a dorit apropierea Capitalei pe cît posibil de valorile și aparențele unui oraș occidental important. De la ministere la organizații publice locale sau naționale – toate au început să-și clădească sedii noi acum mai bine de un secol. Printre acestea trebuia să se numere și Primăria Capitalei, al cărei palat nu a mai fost realizat niciodată și a rămas doar în arhive și cărțile de istorie. În rîndurile următoare vă vom prezenta de ce s-a întîmplat acest lucru. La acea vreme, construirea de noi sedii impunătoare, realizate de mari arhitecți ai vremii, era considerată atît o practică de bun-gust pentru oraș cît și una de prestigiu pentru instituția respectivă. De asemenea, la începutul Secolului XX, clădirea în care se afla sediul Primăriei Capitalei devenise neîncăpătoare pentru tot ce trebuia să adăpostească – de la funcționari la birouri și diverse documente.

Sediul Primăriei Capitalei se afla în casa Hagi Moscu, fosta moșie pe care înstăritul Hagi Moscu o ridicase în centrul orașului în anul 1810 (pe locul unde azi se află Teatrul Național București, dar și spațiul verde adiacent). Municipalitatea cumpărase clădirea de la moștenitorii vistiernicului în anul 1882 pentru a-și stabili sediul acolo. La un secol după ce a fost ridicată casa Hagi Moscu, aceasta este demolată, în mandatul primarului Dimitrie Dobrescu (1911-1912), prilej cu care autoritățile au organizat un concurs de proiecte pentru ca Primăria Capitalei să își găsească noul sediu. Cîștigătorul acestui (prim) concurs a fost arhitectul Petre Antonescu, responsabil cu o mulțime de construcții din București, printre care și actualul sediu al Primăriei. Proiectul acestuia era unul impunător, demn de marile capitale ale Europei – o clădire înaltă, cu un turn de mari dimensiuni în centru

și încă două turnulețe în lateral. Există unele elemente asemănătoare cu Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, actuala „casă” a Primăriei Capitalei.

Pe lîngă acest proiect au mai fost incluse în concursul final alte trei proiecte:

• unul semnat de Ion Mincu, care presupunea un palat realizat în stil neo-românesc, cu puternice influențe din arhitectura franceză a vremii, care era extrem de populară atunci.

• unul cu puternice influențe din arhitectura vieneză, realizat de arhitectul Gheorghe Sterian.

• proiectul lui Giulio Magni, realizat în stil sobru, prevăzut de asemenea cu un turn înalt pe axul central al fațadei.

Prima dată însă, Bucureștiul a rămas fără palat pentru Primărie din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, discuțiile și negocierile în acest sens reîncepînd abia în perioada interbelică. Totuși, pe terenul pe care trebuia amenajat palatul, și care era cunoscut drept „Maidanul Primăriei” au fost ridicate mai multe barăci unde se aflau diverse prăvălii. De asemenea, și a doua încercare de ridicare a Palatului Primăriei a eșuat. De această dată au fost înscrise mai multe proiecte, iar una dintre cerințe a fost ca turnul principal al palatului să fie aliniat cu strada Edgar Quinet. Totuși, proiectul cîștigător, semnat de arhitecții Toma T. Socolescu și D. Petru-Gopeș, era prevăzut cu turnul îndreptat spre direcția opusă, pe axul bulevardului Carol I.

Potrivit site-ului „Turism Istoric”, în acest concurs au fost înscrise și proiecte mai neobișnuite și îndrăznețe, precum cel semnat de D. Walter și Harrz Schoenberg, care presupunea ca palatul Primăriei să fie prelungit pînă la bulevardul Carol I, unde avea să fie conectat de Spitalul Colțea, aflat vizavi, printr-o poartă inspirată de Poarta Brandenburg din Berlin, pe sub care ar fi trebuit să circule pietonii și vehiculele. Odată cu instaurarea regelui Carol al II-lea s-a schimbat însă direcția construcției –

SĂMÎNȚA BUNĂ

Înceteazã sã mai mãnînci zah  r

motto: „Mă port aspru cu trupul meu și-l țin în stăpînire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat” – 1 Corinteni 9.27

Odată, o mamă a venit cu copilul ei la un om bătrîn și înțelept și l-a rugat stăruitor: „Vă rog să-i spuneți fiului meu să nu mai mănînce zahăr“. Bărbatul a răspuns: „Doamnă dragă, reveniți vă rog cu fiul dumneavoastră peste două săptămîni“. Mama a ascultat. După paisprezece zile și-a adus copilul la omul înțelept care, uitîndu-se serios și hotărît la băiat, i-a spus: „Încetează să mai mănînci zahăr“. Mama a fost mulțumită, dar, ce-i drept, și puțin nedumerită. „Am spus abia acum aceste cuvinte“, a adăugat bătrînul, „pentru că în urmă cu două săptămîni și eu mîncam zahăr“.

Se întîmplă foarte ușor să criticăm la alții ceva ce și noi facem sau să-i atenționăm pe alții de nimicuri, în timp ce în alte lucruri noi umblăm poate mult mai greșit. În Biblie este folosită o imagine care nu menajează deloc: „De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău, și nu zărești bîrna care este în ochiul tău? Sau cum zici fratelui tău: «Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău», și, iată, tu ai o bîrnă în ochiul tău? Fățarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău și atunci vei vedea clar să scoți paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7.3 - 5). Atunci mai bine să nu spui răului pe nume? Ba da, să-l dai pe față! Dar, înainte de a le reproșa altora ceva, uită-te la tine și cercetează cum arată faptele tale de creștin.

se dorea un palat sobru, cu arhitectură simplă dar de mari dimensiuni, tipic curentului arhitectural fascist întîlnit în țări precum Italia.

Al treilea și ultimul proiect pentru Palatul Primăriei Bucureștiului a avut loc în anul 1935, cînd concursul a fost cîștigat din nou de arhitectul Petre Antonescu, cu un proiect foarte diferit de cel cu care cîștigase competiția în urmă cu aproape trei decenii. De această dată vorbim despre un palat sobru, sărac în decorațiuni pe fațadă, care era realizată în 3 volume și care era prevăzută cu trei guri de acces pentru mașini. Palatul era în formă de L – latura nordică era paralelă cu strada Batiștei, în timp ce latura centrală trebuia să se afle pe locul unde azi există Teatrul Național București, latură care semăna foarte mult cu actualul sediu al Guvernului. În schimb, pe latura din sud se găsea doar un turn înalt, cu ceas, ridicat în stil Art-deco. Din păcate, Palatul Municipal nu a fost ridicat nici de această dată, proiectul fiind dat uitării după abdicarea regelui Carol al II-lea, dar și după intrarea Romîniei în al II-lea Război Mondial.

După război, Primăria Capitalei a fost mutată în sediul de pe Bulevardul Elisabeta de astăzi (denumit la acea vreme Bulevardul 6 Martie), iar pe terenul viran de la acea vreme situat peste drum de Spitalul Colțea aveau să se ridice Teatrul Național București și Hotelul Intercontinental.

B.365.RO

Fostul sediu al Primăriei Capitalei – casa Hagi Moscu

File de istorie

Un prinţ valah pe drumurile Europei

Timp de aproape două veacuri ţările române au fost nevoite să poarte lupte grele cu Imperiul otoman pentru a-şi apăra libertatea. Marile victorii antiotomane, cîştigate de poporul român sub conducerea străluciţilor comandanţi de oşti Mircea cel Bătrân, Ioan de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, au atras admiraţia suveranilor din Europa, dar aceştia n-au înţeles să susţină şi cu oşti uriaşele eforturi ale acestor ţărişoare pentru zăgăzuirea torentului musulman. Şi astfel, în prima jumătate a Secolului al XVI-lea, ţările române s-au văzut silite să accepte, în condiţii de luptă inegale, situaţia grea a vasalităţii faţă de Poarta otomană. S-au impus Ţării Româneşti, Moldovei şi Transilvaniei apăsătoare obligaţii politice şi economice. Domnii aveau să fie numiţi de sultan, care trecea, uneori, peste propunerea adunărilor de stări privilegiate ale ţărilor, instituind astfel mezatul tronului.

Altă cale pentru obţinerea scaunului domnesc era aceea de a atrage simpatia şi sprijinul diplomatic al unor monarhi europeni, în relaţii bune cu turcii şi cu agenţi la Constantinopol. O asemenea cale a ales şi Petru Cercel, fiul lui Pătraşcu cel Bun (1554 – 1557) din Ţara Românească. Născut prin 1545, Petru a fost trimis de tatăl său, pe cînd avea 10 ani, ostatic la Poartă. După moartea lui Pătraşcu Vodă, Petru fu exilat în insula Rodos, apoi în Siria.

Deosebit de inteligent, el învăţă în cursul acestor peregrinări limbile turcă, greacă şi italiană. Intrînd în relaţii cu boieri munteni ostili lui Alexandru II Mircea (1568 – 1577), Petru reuşi să fugă din închisoarea de la Alep în anul 1569, se strecură apoi în Ţara Românească nădăjduind să ocupe tronul, însă nu izbuti şi se refugie în Transilvania. Cînd Ştefan Báthory fu numit de turci principe al Transilvaniei (1571), tînărul pretendent muntean, neagreat de acesta, trecu în Polonia. Aici intră în relaţii de prietenie cu cîtiva nobili poloni, printre care şi aventurierul Albert Laski.

Noua întorsătură a situaţiei politice din Polonia, cu instaurarea unui rege care nu-l agrea, l-a obligat pe Petru să se refugieze la Viena, atras de împăratul Maximilian. Aici se împrieteni cu ambasadorul papal la curtea vieneză şi după doi ani plecă în Italia, moartea lui Maximilian îndepărtîndu-i speranţa de a fi ajutat să obţină tronul muntean. Poposi mai întîi la Genova (1577), unde cunoscu pe viitorul său secretar, Franco Sivori, care ni-l descrie avînd „un foarte frumos aspect fizic şi de frumoasă prezenţă; purta părul lung căzîndu-i pe spate, făcîndu-l și mai maiestuos“. Petru le apăru cunoscuţilor şi ca „un valoros învăţat“, ale cărui calităţi se vor dezvolta zi de zi în mediul italian îmbibat de Renaştere şi umanism. Avînd înclinaţii spre literatură şi artă, practica o asiduă lectură literară, pe prim plan găsindu-se operele poeţilor Ariosto şi Ronsard. Aceste împrejurări vor face ca excepţional de înzestratul principe român să-şi lărgească orizontul de idei în aşa măsură încît să se poată manifesta ca un bărbat de înalt nivel intelectual, corespunzător celei mai înfloritoare culturi din Europa acelei epoci.

Sfătuit de prieteni şi admiratori, Petru plecă la Roma. Acolo rămase opt luni şi este primit în audienţă de Papa Grigore al XlII-lea, care îl recomandă regelui Franţei Henric al III-lea. Tînărul principe se adresă către rege

cu un întins memoriu în italiană, în care, descriindu-şi originea domnească, roagă să intervină la sultan pentru a i se da tronul Ţării Româneşti, „fiind foarte dorit de poporul său oprimat“. În ianuarie 1579, pribeagul principe român se găsea la Paris la curtea italienizată a regilor de Valois, unde tronau rafinamentul artistic şi orgoliul de putere ale Ecaterinei de Medici.

Pe lîngă farmecul personal al acestui român chipeş şi cult, ceea ce a determinat primirea-i afectuoasă din partea regelui Henric al III-lea şi a reginei-mamă Ecaterina, care îi spunea „foarte dragul nostru verişor şi bun prieten“, a fost şi interesul politic al Franţei de a-şi menţine şi dezvolta influenţa în sud-estul Europei. Henric al III-lea considera pe Şt. Báthory un uzurpator al tronului polon, intenţiona ca fratele său mai mic să devină rege al Poloniei şi socotea că acest plan ar avea mai mulţi sorţi de izbîndă dacă pe tronul Ţării Româneşti s-ar urca Petru Cercel, iar pe al Moldovei alt favorit al Curţii franceze, Albert Laski. Pentru a grăbi la Poartă numirea ca domn a lui Petru, căruia i s-a spus de popor „Cercel“ pentru cercelul de aur ce-i împodobea urechea după moda din Franţa acelei vremi, Henric al III-lea numi ambasador la Constantinopol, în aprilie 1579, pe Jacques de Germigny, dîndu-i instrucţii de modul cum să procedeze. În acelaşi timp trimise sultanului o scrisoare cuprinzînd întreaga poveste a vieţii agitate a pretendentului favorit, stăruind să se repare nedreptatea dîndu-i-se scaunul Ţării Româneşti, căci boierii îl recunosc ca „adevăratul, unicul şi naturalul lor voievod“.

De Germigny expuse chiar de la audienţa de prezentare la marele vizir, Sokoli, dorinţa regelui, ieşind cu încredinţarea că lucrurile se vor desfăşura favorabil. Însă agentul diplomatic se înşela, fiindcă prin sumele uriaşe de bani plătite sultanului, seraiului şi marilor demnitari ai Porţii de către domnul muntean Mihnea şi mama sa, Ecaterina, toate eforturile lui de Germigny erau zadarnice. Aflînd de rezistenţa cercurilor conducătoare din Constantinopol, Petru socoti util şi sprijinul altor monarhi, înaintînd ample memorii Elisabetei, regina Angliei şi lui Filip al II-lea al Spaniei, dar încercările rămîn fără ecou. Abia în septembrie 1580, ca rezultat al insistenţelor lui Henric al III-lea şi ale lui de Germigny, sultanul îngădui pretendentului român să vină la Constantinopol. La începutul anului următor, odată cu plecarea lui Petru din Paris, regele şi Ecaterina de Medici îi încredinţau scrisori de recomandare către ducii de Savoia şi Ferrara şi dogele Veneţiei, rugîndu-i prin termeni măgulitori să înlesnească drumul „prinţului de Valahia“. La Veneţia, unde ajungea în martie, i se făcu favoritului Curţii franceze o primire solemnă, curtenitoare, dîndu-i-se prilejul să rostească în senatul Senioriei, într-o fermecătoare limbă italiană, un impresionant discurs.

Cu banii şi galera echipată a Senioriei, Cercel trecu de la Veneţia la Raguza, de aici îşi continuă drumul pe uscat ajungînd la Constantinopol în mai 1581, instalîndu-se la ambasada franceză. Speranţa că fără întîrziere i se vor da însemnele domniei fu iluzorie; aveau să mai treacă doi ani pînă la împlinirea marii aşteptări, cu toate intervenţiile repetate ale Curţii franceze. Numai îndrăzneala lui Cercel de a ieşi cu suita în calea sultanului ce mergea la vînătoare şi a-i vorbi în perfect grai osman de cumplita exploatare a locuitorilor din Valahia exercitată de Mihnea Vodă, a determinat promisiunea luării de măsuri. S-a convenit ca favoritul Casei de Valois să numere mai întîi 500.000 de scuzi, bani împrumutaţi de la cămătarii din Constantinopol. Alţi bani au mers în mîinile marilor demnitari şi ale favoritelor din Serai. Au trebuit apoi plătite datoriile făcute în timpul lungii şederi în Istanbul şi costul unui palat cumpărat de Petru aici, aşa că la 15 august 1583, cînd pleca spre ţară cu mare alai ca domn, datoria lui la cămătari se urca – după socoteala secretarului său Sivori – la suma colosală de un milion de galbeni, lucru ce avea să influenţeze negativ asupra guvernării lui, mai ales în al doilea an de domnie, şi să-i înstrăineze şi simpatiile Curţii franceze.

Dornic să imite Curtea franceză, aduse cu el în ţară mai mulţi italieni culţi, printre ei remarcîndu-se Sivori,

Francesco Pugiella, jurist şi poet, francezi (ca Berthier), raguzani, cretani etc. Convins că reşedinţa din Bucureşti, aproape de turci, constituie o permanentă ameninţare, Petru îşi mută curtea, din februarie 1584, la Tîrgovişte, mai aproape de Transilvania, unde se putea refugia mai uşor la nevoie. Aici, în timp de şase luni, cu cîte o mie de lucrători pe zi, Cercel transformă Curtea domnească existentă din vremea lui Mircea cel Bătrân, adăugîndu-i o aripă spre sud, parterul fiind rezervat gărzii şi curtenilor, iar etajul „cu apartamentele frumoase şi magnifice“ domnului. În faţa palatului a pus să se facă trei fîntîni cu apă adusă pe ţevi de pin de la cîţiva km. Palatul era înconjurat cu grădini frumoase „alla italiana“, avînd şi „sere frumoase şi mari“ pentru plante exotice. Alături de palat, domnitorul dispuse să se zidească o biserică, legată de palat încît putea să intre înăuntru fără să fie văzut. În apropierea palatului fu ridicată turnătoria de tunuri, prima cunoscută în Ţara Românească, parcul de artilerie fiind chiar în piaţa palatului. A ajuns pînă în zilele noastre o ţeavă de tun turnată atunci, pe care se vede săpată în slavoneşte inscripţia: „A făcut Petru vv., fiul lui Pătraşcu vv., nepotul Radului voevod“. Figurează pe ţeavă stema Ţării Româneşti.

Noul domn, al cărui chip caracteristic, cu mustăţile răsucite şi cercelul în ureche, se conservă pe frescele interioare de la mînăstirea Călui, ctitoria boierilor Buzeşti, căuta să dea ţării o politică de orientare spre Occident, după cum rezultă şi din informaţia lui Sivori, că voievodul hotărîse să trimită la Roma şase copii de

Frescă reprezentîndu-i pe Petru Cercel și pe Pătrașcu cel Bun. Biserica domnească din Tîrgoviște boieri, printre care şi doi nepoţi ai săi, ca să se instruiască „în litere şi în limba şi obiceiurile italiene“. Desigur se gîndea şi la organizarea unui front antiotoman. De toate acestea turcii nu puteau fi satisfăcuţi. Conflictele religioase din Franţa impuneau lui Henric al III-lea să lase pe plan secundar problema influenţei franceze în sud-estul Europei şi a continuităţii domniei favoritului muntean, fapt pe care Poarta l-a folosit, hotărînd mazilirea acestuia. Cînd trimisul sultanului îi aduse mazilirea şi invitaţia de a merge la Poartă, domnul simula că nu are nimic împotrivă, însă în timpul nopţii încărcă în 43 de care banii şi toate obiectele de preţ, împreună cu corespondenţa, cîteva steaguri şi tunuri şi trecu însoţit de curteni, musafiri străini şi boieri devotaţi în Transilvania, de unde nădăjduia să ajungă în Italia şi apoi la Paris. Era la începutul lui aprilie 1585. Principele ardelean, influenţat de regele polon, Bàthory, unchiul său, se purtă duşmănos, dispunînd ca domnul fugar să fie închis, iar averile ce mai scăpaseră de jaful gărzii domneşti infidele faţă de Cercel să fie confiscate şi date sultanului. După o detenţiune de un an în Cetatea Chioar din nordul Transilvaniei, Cercel e transferat la Hust, unde stă încă un an; de aici evadează în august 1587, cu ajutorul lui Sivori, trece în Caşovia, apoi la Viena, Veneţia şi Roma, făcînd demersuri la Papă şi la Henric al III-lea spre a-şi relua tronul. În 1589, veni la Constantinopol, dar Henric al III-lea nu-l mai putea ajuta, fiind asasinat. Banii şi relaţiile lui Mihnea Turcitul la Poartă reuşesc să arunce pe Cercel în închisoarea „Şapte turnuri“. În anul următor, scos cu nasul şi urechile tăiate, pornit spre insula Rodos, fu ucis pe drum şi aruncat în mare. În aceste tragice condiţii se pune capăt acestui vlăstar de domn, Petru Cercel, strălucit reprezentant al umanismului românesc, prin dispariţia sa încheindu-se şi un episod al influenţei franceze în Europa de sud-est. Prof. univ. ION lONAŞCU

Curtea domnească, Târgoviște

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Capete cu coroană, dar fără minte... (I)

Scriitorul maghiar Istvan Rath-Vegh (1870 – 1959), autorul lucrării „Istoria culturală a prostiei omeneşti”, s-a remarcat printr-o bogată activitate literară (romane şi piese de teatru), dar s-a impus mai ales prin lucrări de istorie a culturii, prezentate de pe poziţiile publicisticii militante şi ale unei ascuțite critici sociale: „Curiozităţi maghiare“, „Superstiţiile în decurs de două milenii“, „Legende şi minciuni istorice“, „Iubiri şi căsătorii“, „Comedia cărţii“, „Comedia banului“. Faptele şi „curiozităţile“ istorice, relevate cu desăvîrşită acurateţe ştiinţifică, sînt înfăţişate cititorului pe un ton de sarcasm muşcător sau de ironie savuroasă.

În „Istoria culturală a prostiei omeneşti” – din care vom reproduce cîteva fragmente – sînt colecţionate diferite aspecte edificatoare – mai ales din epoca feudală – relevînd mărginirea, ignoranţa, înfumurarea şi turpitudinea caracteristice monarhilor, aristocraţilor şi vîrfurilor clericale ale epocii. Aberaţiile etichetei de la curţile diferiţilor suverani, servilismul nobilimii, absurdităţile ceremonialului diplomatic, şarlataniile de tot felul ilustrează pregnant „prostia omenească“, pe care o şfichiuieşte autorul. Pentru acesta, noţiunea de „prostie“ capătă un înţeles social, pentru că reflectă mărginirea unor structuri retrograde instaurate de clasele exploatatoare.

Regina nu are picioare şi Lordul nu vrea ginere regal

De obicei, în culegerile de anecdote, absurdităţile etichetei spaniole sînt servite ca nişte „delicatese“.

 Perechea regală nu putea fi atinsă de un muritor oarecare, fiind socotită sacră. Odată, calul reginei luînd-o razna, regina a alunecat din şa; doi ofițeri au prins-o în cădere şi i-au eliberat piciorul din scară, salvîndu-i astfel viața. Imediat însă, salvatorii au pornit-o în goană peste graniţă... pentru a scăpa de inevitabila pedeapsă cu moartea ce-i ameninţa fiindcă atinseseră trupul reginei.

 Filip al III-lea s-a ars şezînd lîngă un cămin, deoarece nu s-a găsit destul de repede grandul (nobilul) care avea dreptul să tragă la o parte fotoliul regal.

 Iarna, regina trebuia să se culce la ora 9. Dacă eventual întîrzia la cină peste această oră, doamnele de companie o luau cu asalt, o dezbrăcau şi o culcau.

 Ana Maria de Austria, venită în Spania pentru a se căsători cu Filip al II-lea, era întîmpinată cu mare pompă în fiecare oraş prin care trecea în drum spre Madrid. Primarul unuia dintre oraşe i-a oferit în dar o duzină de perechi de ciorapi de mătase, mîndria unei manufacturi locale. Majordomul, încruntat, a dat la o parte cutia adresîndu-i-se: „Să ştiți, domnule primar, că regina Spaniei n-are picioare“. Se spune că mireasa ar fi leşinat de spaimă, crezînd că la Madrid, de dragul etichetei, o să i se amputeze picioarele.

Un fapt este cert, şi anume că monarhii spanioli, pe care puterea absolută îi scosese literalmente din minţi, s-au închis în temniţa celei mai rigide etichete, făurită de ei înşişi, punîndu-şi cătuşe de aur la mîini şi la picioare.

 Porecla de încornorat dată soţilor înşelaţi este arhicunoscută. Originea ei pare a fi din timpul împăratului byzantin Andronic, care îşi alegea amantele dintre soţiile demnitarilor de la curte. Drept despăgubire, bărbatul primea vaste terenuri de vînătoare, iar ca semn al noii proprietăţi avea dreptul să-şi prindă pe poartă coarne de cerb. Lumea ştia, după aceste „podoabe“, cum stau lucrurile cu cinstea conjugală.

 În biografia unuia dintre cei mai eminenţi bărbaţi de stat ai Angliei, lordul Clarendon, putem citi următoarea întîmplare. În funcţia sa de lord-cancelar, el lua parte la o şedinţă a consiliului de stat, cînd fu înştiinţat că prinţul de York (viitorul rege lacob al II-lea) vrea să ia în căsătorie pe fiica lui, Ana. Mai mult, că nunta ar fi urgentă, deoarece urmările „atenţiei“ princiare încep să fie

vizibile. În memoriile sale, afectuosul tată mărturiseşte că a proferat în faţa consiliului cele mai aspre reproşuri Ia adresa fetei. Nu pentru că devenise amanta prinţului, ci pentru că pretindea să se mărite cu el. Clarendon a cerut consiliului să dispună imediat închiderea Anei în Turnul Londrei şi să propună parlamentului un proiect de acuzare care să prevadă pedepsirea cu moartea a vinovatei, declarînd totodată că el va fi primul care o va vota! Dar lucrurile s-au petrecut altfel. Prinţul s-a căsătorit cu fiica lordului Clarendon, ea devenind ulterior regina Angliei, spre marea tristeţe a tatălui cu „moralitate“ severă.

 Căminul unei familii burgheze din Augsburg păstrează amintirea unui caz mai „nevinovat“. Aici, sub un clopot de sticlă, se pot vedea bustul de ceară al regelui Gustav Adolf şi gulerul său brodat. Istoria ciudatei relicve a fost imortalizată de cuvintele unui cetăţean din Augsburg pe o pioasă placă comemorativă: „Acest guler a fost purtat de către regele suedez Gustav Adolf şi dat în dar iubitei mele soţii Jakobine Lauber, cu ocazia vizitei preamăritului rege la Augsburg; iubita mea soţie, fiind cea mai frumoasă femeie, cu mult respect amintita maiestate a învrednicit-o să danseze cu ea la bal. Împrejurarea care a provocat darul a fost că, în timp ce regele încerca să mîngîie pe amintita femeie, aceasta, din pudoare, n-a îngăduit anumite lucruri și cu degetele ei a făcut găurile ce se văd pe guler“.

Furunculul – un privilegiu

O manifestare dintre cele mai anoste ale servilismului era imitarea.

 Cînd Maria Antoaneta a ajuns şi ea pe pragul bucuriilor materne, doamnele de la curte au creat imediat moda gravidităţii, purtînd nişte fuste care, cu ajutorul unei perniţe bine plasate, le dădeau aspectul de femei însărcinate. Dornice de succes, întrecîndu-se între ele, ilustrele doamne se străduiau să-şi potrivească pernele în funcție de lunile de sarcină ale reginei. Din timp în timp schimbau înfoierea fustei, făcînd să apară modele potrivite, pe care le denumeau quart de terme, demi-terme (fusta de trei luni, fusta de patru luni şi jumătate) şi aşa mai departe, pînă în luna a noua.

 Mare panică s-a produs în jurul unuia dintre cele mai „palpitante” evenimente ale curţii din Versailles.

Cazul a devenit celebru sub numele de furunculul lui Ludovic al XlV­lea. Îl povestesc pe scurt cu omiterea amănuntelor care, aici, nu sînt necesare. Regele-Soare suferea de pe urma unui buboi –şi încă pe o parte a trupului, nu prea bătută de soare. După multe încercări de lecuire, s-a hotărît intervenţia chirurgicală. Operaţia reuşită din punctul de vedere atît al bolnavului cît şi al medicilor a avut loc la 18 noiembrie 1686, în prezenţa doamnei de Maintenon. Este uşor de imaginat emoţia care a „sfîşiat” nervii curţii de la Versailles înainte, în timpul și după operaţie. Luni de zile nu s-a vorbit decît despre aceasta. Curteanul căruia i se întîmpla ceva asemănător era considerat blagoslovit de soartă. Medicii îi făceau preafericitului suferind aşa-numita „intervenţie regală” (operation du Roi), iar despre starea respectivului i se raporta regelui Aceasta era o evidenţiere nemaipomenită detaşîndu-l pe privilegiat de pîcla deasă a invidioşilor. Chiar şi cei care nu aveau furuncul se duceau în ascuns la chirurgi, oferind sume imense, numai să li se facă şi lor ,,intervenția regală“.

Urmaşii lui Noe

Dintr-o arhivă londoneză a fost scos la lumină un act interesant: el cuprinde ordinea descendenţilor regilor anglo-saxoni cu începere ,,de la Adam”. Este adevărat că, potrivit Bibliei, toţi ne „tragem“ de la Adam, dar nu orice om sărac are posibilitatea să dovedească, cu arbore genealogic, acest lucru. A fost o vreme cînd o droaie de învăţaţi îşi frămîntau capul cu aceşti fantastici arbori, iar monarhii le plăteau osteneala cu sume considerabile.

Documentul menţionat a fost întocmit, după toate probabilităţile, de un anume Statyer, care l-a măgulit pe regele Iacob I cu un enorm şi stufos arbore genealogic: la rădăcina lui se afla însuşi Adam. În cartea sa despre Carol al V-lea, istoricul spaniol Prudencio de Sandoval, dornic să cucerească obîrşîa adamită în favoarea regilor iberici, a „prelucrat“ cu nemaipomenită trudă 120 de generaţii, pentru a ajunge la biblicul părinte străbun. O osîrdie asemănătoare l-a cuprins şi pe suedezul Messenius; cu ajutorul penei sale de istoric, regii suedezi s-au căţărat pe cele mai înalte ramuri ale arborelui genealogic adamit.

Era cît pe-aci să se stabilească oficial şi provenienţa biblică a habsburgilor. Împăratul Maximilian avea un istoric de curte de mare erudiţie pe nume Johan Ştab –cu numele latinizat Stabius –, care cocheta şi cu poezia (se pare cu succes, întrucît în 1502 Colegiul poeţilor din Viena i-a decernat, în mod solemn, cununa de lauri). Datorîndu-şi cariera în mare parte bunăvoinţei împăratului, el s-a străduit să-i fie recunoscător. A întocmit un arbore genealogic în care Ham, fiul lui Noe, era socotit drept strămoş al Habsburgilor; descendenţa a indicat-o „precis“ şi „documentat“, din tată în fiu. Împăratul punea mare preţ pe vechimea familiei sale şi pe legăturile de rudenie ale casei imperiale cu un sfînt sau altul.

Noe, ca strămoş, părea însă oarecum suspect. Aşa că problema a fost transmisă spre elucidare Facultăţii de teologie a Universităţii din Viena. Domnii de acolo l-au blestemat pe Stabius pentru încurcătura în care-i vîrîse, dar cum să se sustragă de la luarea unei decizii? Spre norocul lor, în timp ce hotărîrea se tărăgăna, împăratul a murit şi odată cu el şi pretenţiile la rubedenia biblică. „Capodopera“ lui Stabius o fost depusă la arhivă. (va urma)

„MAGAZIN ISTORIC“

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (175)

Literatura (4)

Tonurile trebuie să fie dispuse după o succesiune determinată, într-un mod precis. Cu toate acestea, nașterea „stilului modern“ în Epoca Tang nu a dus la declinul „stilului antic“, care, conform tradiției, a rămas legat de cele mai vechi genuri poetice și anume: fu, yuefu, gushi. Pe de altă parte, poeții au scris fu, yuefu sau gushi și în „stilul modern“, deși mai rar. La rîndul său, „stilul modern“ a dat naștere la noi tipuri de compoziții și anume liishi – format din opt versuri și jueju – format din patru versuri. Liishi era o poezie cu formă fixă, compusă în metru regulat, după tehnica prozodică pianwen. Putea utiliza metrul de 5 picioare și se numea wuyan liishi sau metrul de 7 picioare și se numea qiyan liishi

Precum am amintit, liishi apare în Dinastia Tang și favorizează cristalizarea „stilului nou“. Reprezintă, totodată, modelul tonal în poezie. Rima trebuia să fie aceeași pe tot parcursul poeziei. Schița poemului devenea acum rigidă: după primele două versuri de deschidere, în versurile 3-4 și 5-6 trebuiau plasate două paralelisme, în timp ce în ultimele două versuri închiderea era plasată acolo unde era posibil. Se scriau, de asemenea, pailii, o formă extinsă de liishi în care versurile canonice pot fi mărite prin intervenția asupra părții centrale a compoziției, adică prin creșterea numărului de palalelisme. Poeziei liishi îi este caracteristic și ritmul, care indică așezarea regulată, simetrică, armonioasă a silabelor/versurilor într-o formă, în vederea obținerii cadenței melodice. S-au cristalizat patru tipuri de ritm: 1. Plan-plan, 2. Oblicoblic, 3. Plan-oblic, 4. Oblic-plan. Există, de asemenea, și o schemă a alternanței tonurilor în versurile de cinci sau de șapte silabe. Nu vom continua cu alte explicații pe această temă, căci prezentarea ar deveni prea specioasă. Menționăm că termenul liishi poate fi folosit ca sinonim pentru „poezie în stil modern“.

Bolile și Istoria (53)

Probleme actuale de spraviețuire (4)

Adevăratele proporţii ale fenomenului şi natura sa reală nu au fost corect apreciate la debutul său, prin 1980. Deşi pînă atunci mai fuseseră cazuri nediagnosticate, dar similare, de îmbolnăviri, anul 1980 reprezintă momentul cînd o serie de deficienţe imunologice misterioase au început să fie observate în cadrul unei comunităţi restrînse de homosexuali din Los Angeles şi apoi la colectivităţi similare din San Francisco şi New York. Curînd, aceeaşi problemă a fost semnalată şi în marile oraşe europene. În faza iniţială, enigmatica afecţiune a fost numită „boala homosexualilor“, considerîndu-se că ar fi vorba despre o imunodeficienţă specifică homosexualilor. Bolnavii demonstrau o diminuare drastică a rezistenţei la infecţii, în special la forme de pneumonie şi tuberculoză. În 1983, agentul cauzator a putut fi identificat, într-un retro-virus ARN, denumit HIV (virusul imuno-deficienţei umane), stabilindu-se că el este transmis prin sînge şi alte fluide corporale. De asemenea, a devenit clar că oricine putea fi purtător de virus fără să ştie, cu mulţi ani înainte de a dezvolta manifestări evidente ale bolii, atunci cînd practic bolnavul era condamnat la moarte, ceea ce sporea considerabil pericolul reprezentat de HIV.

Maladia părea să fie fără precedent, în toată istoria cunoscută a omenirii, cel puţin din prisma faptului că ea nu mai făcuse obiectul unei identificări anterioare, şi nu mai luase vreodată forma epidemică. Desigur, virusologii au suspectat încă de la început că HIV exista de multă vreme. În 1985, ei au descoperit, în Africa Centrală, o a doua tulpină a acestui virus (numit HIV – 2), ceea ce sugera că acest tip de virus ar fi putut fi prezent de multă vreme printre comunităţile izolate din jungla africană. La finele anilor ’90, datorită eforturilor făcute de o echipă internaţională de oameni de ştiinţă coordondaţi de Universitatea Alabama, s-a demonstrat

Jueju sau Liijue este o poezie cu formă fixă, scurtă, compusă din patru versuri, după tehnica prozodică pianwen, în care fiecărui vers îi revine o funcție stabilă: primul, numit ji enunță titlul și sensul ideii poetice; al doilea numit jun evidențiază evoluția ideii poetice; al treilea, numit zhuan constituie trecerea spre finalul care concentrează mesajul poetic; el permite autorului un moment de relaxare, cînd inspirația se conservă pentru a fi dirijată către sfîrșitul catrenului, în ultimul vers; al patrulea și ultimul numit he este încoronarea poemului, prin efectele stilistice, care subliniază originalitatea ideii exprimate. Jueju poate utiliza metru de 5 picioare și se numește wuyan jueju sau metru de 7 picioare și se numește qiyan jueju. La fel ca liishi, jueju apare în Dinastia Tang și favorizează cristalizarea „stilului nou“, reprezentînd, totodată, modelul tonal în poezie. În perioada pre-Tang, acest tip de poezie se numea duanju (strofă scurtă). Dificultatea compunerii de poezii jueju este redată prin expresia: „O silabă valorează cît o mie de galbeni“. Jueju este cel mai răspîndit tip de poem din Extremul Orient. Din jueju se va inspira haiku japonez, precum și poezia indochineză în catrene. Catrenul chinezesc va influența, de asemenea, poezia persană, care l-a făcut unul dintre genurile sale principale și unde a atins vîrfuri foarte înalte, precum genialul poet persan Omar Khayam.

Cei mai iluștri poeți din Dinastia Tang – numită „Epoca de Aur a Poeziei“ sînt: Li Bai (701-762), renumit și în Occident și Du Fu (712-770), considerat cel mai mare poet chinez al tuturor timpurilor, la care îi adăugăm pe Wang Wei (699-759), Wei Yingwu (737-790), Liu Chengqing (709780) și Bai Juyi (772864), care trebuie, cu toții, considerați printre cele mai înalte vîrfuri ale poeziei mondiale. Poeziile Tang sînt colectate în două antologii celebre: prima este o colecție completă de poezii Tang în mai multe volume, compilată în anul 1705.

Li Bai mai este numit și Tai Bai sau „Qinglian jushi“. Este cel mai renumit poet al Chinei din Dinastia Tang, este originar din Longsi Chengji (azi Tianshui, în provincia Gansu). Strămoșii după tată erau negustori.

fără echivoc că anumite specii de maimuţă din Gabon şi Camerun, precum cimpanzeii Pan troglodytes troglodytes, foarte apropiate, din punct de vedere genetic, de Homo sapiens (în proporţie de 98%), erau de mult purtătoare ale unui virus foarte asemănător cu HIV! Deşi aparent inofensiv pentru maimuţe, acesta era capabil să producă îmbolnăvirea gravă a fiinţelor umane, prin contaminarea cu sînge infestat, transmis fie prin uciderea animalelor purtătoare, fie prin consumul de carne de maimuţă. Astfel, SIDA – chiar dacă nu fusese incă identificată sub această denumire, rămînînd ascunsă, printre alte multe boli infecţioase specifice Africii Centrale – pare să fi devenit endemică într-un număr de aşezări din regiune, înainte de a deveni o epidemie globală.

Familia Li, care era considerată ca una dintre cele mai bogate la începutul Dinastiei Tang, a trăit la Cuiye, important centru comercial din Asia Centrală și unul dintre cele mai renumite noduri ale drumului comercial transasiatic, vestitul „Drum al Mătăsii“. Acesta lega Asia de Marea Mediterană și Africa. Obligații ivite de practicarea negoțului îl determină pe tatăl poetului să se tragă către Mianzhou, unde se stabilește pe cînd Li Bai avea doar 5 ani. Acest fapt l-a determinat pe viitorul poet să-și declare ca loc de baștină locul unde a crescut și să își imagineze legături de sînge sau spirituale cu bărbați iluștri din acele părți. În realitate, tatăl lui Li Bai era considerat de localnici drept venetic, fiind poreclit „Li Veneticul“. Prin urmare, după legea pămîntului, indiferent de avere, nu putea primi titluri nobiliare. Avea relații reci cu aristocrația băștinașă. Din cauză că tatăl său era „venetic“, viitorului poet Li Bai i se interzice educația tradițională confucianistă rezervată fiilor nobililor și primește în copilărie o învățătură încropită. Pe la vîrsta de zece ani, copilul Li Bai, de o inteligență sclipitoare, descoperă niște cărți „uimitoare“ și anume „Cele Cinci Canoane“ confucianiste. Este atras de ele și de ideile școlilor filosofice: Moistă, Daoistă și Legalistă. Ca adolescent, Li Bai este pasionat de învățătură și, în afara filosofiei, abordează și artele, poezia, muzica, pictura și dansul. Deși, prin gradul de cultură însușită, corespunde modelului confucianist de intelectual elevat, Li Bai este atras tot mai mult de învățăturile legaliștilor și devine un culegător al legendelor despre vitejii care săvîrșiseră bravuri și fapte de arme, învățînd el însuși să mînuiască spada și să lupte, ceea ce nu ar fi făcut un confucianist, obligat de precepte să se țină departe de ceea ce era considerat un divertisment pentru vulg – artele marțiale – nedemn de un adevărat intelectual. Plin de amintirile copilăriei, de farmecul locurilor străbătute într-o lungă călătorie prin țară, de iubirea consfințită prin căsătorie și de dorul lui către necunoscut, Li Bai începe să scrie versuri încărcate de puternice vibrații lirice.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Rapiditatea uimitoare cu care boala s-a răspîndit, de-a lungul şi de-a latul planetei, se datorează în mare parte creşterii mobilităţii umane, dar şi schimbărilor comportamentale (inclusiv un climat mult mai permisiv al sexualităţii), care caracterizează modul de trai în epoca globalizării. După cum remarcă William H. McNeill, „Modalitatea exactă prin care virusul HIV a depăşit vechile limite ale habitatului său obişnuit, spre a se propaga de-a lungul căilor de comunicaţie din Africa şi, ulterior, din tot restul lumii, nu este cunoscută, dar nu există nici un dubiu că această propagare a avut loc în mai puţin de două decenii“. După cum de asemenea nu ne putem îndoi că şi alte boli virale necunoscute înainte ar putea avea potenţialul unor epidemii devastatoare – observaţie întărită de descoperirea, în ultimii ani, a unor boli extrem de virulente, „frigurile” de tip Marburg, Lassa, Rift Valley sau temuta Ebola. Şi totuşi, spre deosebire de SIDA, care s-a extins la nivelul întregii planete, aceste boli nu s-au manifestat niciodată în afara arealului lor uzual, din Africa. Pe de altă parte, faptul că, în lumea occidentală, o boală este transmisă în principal prin intermediul relaţiilor sexuale de tip homosexual a provocat o veritabilă isterie, pentru găsirea de ţapi ispăşitori, similară, dacă vreţi, cu blamarea leproşilor în perioada medievală, și o fobie accentuată față de homosexuali, văzuţi ca un pericol public. Din păcate, afectarea cu precădere a bărbaţilor cu preferinţe sexuale anormale i-a determinat pe specialişti să considere în continuare SIDA drept „boala homosexualilor“. Şi totuşi, atunci cînd Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declanşat, în 1986, programul global de luptă împotriva SIDA, mulţi au avertizat că este necesară realizarea unei mai bune informări a populaţiei, asupra modurilor de transmitere a bolii, după ce s-a observat că aceasta afectează şi persoanele heterosexuale. De acum a devenit evident că nu doar homosexualii sînt expuşi, ci practic toate categoriile sociale şi de vîrstă, indiferent de orientarea sexuală. Cercetătorii au stabilit că boala poate fi transmisă atît prin contact heterosexual (în special în cazul virusului HIV-2), cît şi de la mama infectată la făt, ori prin folosirea aceloraşi ace de seringă, de către consumatorii de droguri injectabile. A devenit, totodată, clar că virusul care provoacă SIDA era capabil de transformări rapide, generînd noi tulpini cu comportament imprevizibil, care zădărniceau orice eforturi de a veni de hac cumplitei maladii. În anii ’90, epidemiologii depistaseră modelul răspîndirii virusului HIV, sub forma a trei direcţii de dezvoltare. În America de Nord, Europa Occidentală, Australia şi zonele urbane ale Americii Latine, boala era transmisibilă în special prin activităţi homosexuale, deşi se observa o creştere semnificativă a cazurilor de contaminare hetero-sexuală, ca rezultat al folosirii de droguri injectabile, dar şi al transmiterii virusului de la mamele purtătoare la făt. O a doua direcţie s-a manifestat în Africa sub-sahariană şi în zonele rurale ale Americii Latine şi a fost mult mai dependentă de infectarea heterosexuală, afectînd chiar într-o măsură considerabil mai mare femeile şi nu bărbaţii. (va urma)

F REDERIC k C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Din presa noastrã de acum cîteva decenii

Pe la începutul anilor ‘90, printre publicațiile nouapărute, se număra și ,,ORA”, organ de orientare eminamente liberală, finanțat de fostul securist Viorel Cataramă, la vremea aceea, mare om de afaceri. De mare ce era, pe lîngă mai multe fabrici de mobilă, luate cam cu japca de la Fondul Proprietății de Stat de atunci, născocise și un fel de, cum să-i spun, fond de investiții, numit ,,Elvila”, prin care, de fapt, țepuia populația, un adevărat ,,SOV-Invest” avant la lettre. Izbucnise un scandal uriaș, soldat cu un proces îndelungat, în urma căruia, pierzînd, Cataramă fusese obligat să-și despăgubească investitorii cu piese de mobilier.

Ca redactor-șef la ziarul în discuție, care preluase numele unei ,,foițe” din timpul primului război mondial, proprietatea afaceristului și bancherului liberal BogdanPitești, fusese uns Nicolae Christache. El completa lista lungă de foști activiști UTC, acoperiți și descoperiți, absolvenți de Băneasa și ,,Ștefan Gheorghiu” – Cristoiu, Nistorescu, Roșca-Stănescu, Tinu, Chireac, Horică, Tatulici, Ileana Lucaciu, Tia Șerbănescu și atîția alții din București și din provincie, deveniți, în noile vremuri, jurnaliști fără teamă și prihană.

Propaganda liberală era greu de digerat și de către generațiile mai vechi, care nu uitaseră prăpădul făcut de partidele istorice, între cele două războaie mondiale, cînd fuseseră la putere cu rîndul. Dar și de tinerii de după 1989, mulți dintre ei derutați. O dată pentru că apăruseră mai multe partide liberale, fiecare cu gazeta sa, și al doilea că, prin liberalism, se înțelegea că poți să dai oricui în cap dacă așa ai chef. Cît despre doctrină, activiștii și securiștii de strînsură nu știau că liberalii, creștin-democrații și social-democrații din toată lumea se trag din doctrina națională. Nici chiar vechii liberali, trecuți prin pușcăriile comuniste, nu mai prezentau încredere, întrucît cei mai mulți fuseseră dați în vileag că, după eliberare, colaboraseră cu Securitatea.

În atare situație, ,,ORA” colporta fie știri de mîna a doua, fie răsuflate, fiindcă ce dădeau ei ca noutăți, apăruseră deja în toată presa. Era exact ca fostul portar de fotbal, Eftimescu de la Dinamo, care, cînd ieșea pe centrări strigînd ,,Eu”, mingea era de două zile în poartă. Dar, într-un fel avea și Nicolae Christache dreptate: de unde atîtea noutăți și știri-bombă, cînd nici americanii, cît erau ei de okoși în marketing jurnalistic, nu mai știau cum să le obțină și astfel să-și vîndă publicațiile. De aceea, luînd exemplu de la americani, pentru a învinge concurența, într-o primă etapă, Christache a introdus și el concursurile cu premii, fotografiile cu muieri despuiate, rebusuri, anecdote, caricaturi sau foiletoane cu ,,va urma”. Și Caragiale în Secolul al XIXlea, pe cînd conducea ,,Moftul român” sau ,,Națiunea română”, recurgea la asemenea metode, dovadă serialul cu Căderea Plevnei, ticluit în redacție după gazetele austriece și ungurești, care aveau trimiși speciali la fața locului. Pînă la urmă, din toată sărăcia, a trimis și el un gazetar la Turnu Măgurele, care, însă, îmbătîndu-se, a anunțat căderea Plevnei cu vreo două săptămîni mai înainte de a se produce mărețul eveniment. Dar a aflat boborul de hoție și le-a devastat redacția, unde îl avea ca asociat pe Frédéric Damé. Sau pseudoeseul ,,Artă cu tendință sau tendință fără artă”, o miștocăreală fină la adresa amicului său Dobrogeanu-Gherea, precum și cronicile de Paști și de Crăciun, scrise de smucitul gazetar Caracudi, care pusese Învierea Domnului de Crăciun – Christos a înviat de Ignat! – noroc cu Nenea Iancu, care, prinzînd de veste, în ultima clipă, a evitat o catastrofă.

Dar patronii americani de gazete au mers și mai departe în încercarea lor de a surprinde realitatea americană, apelînd și la alte mijloace, precum observația directă, sinceritatea sau analiza psihologică a personajelor. Pentru aceasta, au invitat la colaborare scriitori consacrați sau dintre cei tineri: O’Henry, Theodor Dreiser, Sinclair Lewis, Scott Fitzgerald,

William Faulkner, Ernest Hemingway, William Saroyan, John Steinbeck. Ei au creat schițe, nuvele, povestiri sau chiar mici piese de teatru, caricaturi, versuri și benzi desenate (the short story), care și-au găsit locul în publicațiile americane

își făceau de cap. Unii la cerșit prin metrou sau la cîte un colț de stradă, alții la furat din genți și buzunare prin autobuze, troleibuze și magazine, alții spălînd parbrize la vreun stop, alții bătîndu-se prin cîrciumi și pe străzi. Din cauza lor, femeile, cu precădere, cum se urcau în autobuz, se pricopsiseră cu reflexul de a strînge la piept geanta, căci nu se putea să nu se afle acolo măcar un hoț în treabă.

Pe mulți îi recunoșteai ușor după sacoșa din plastic sau o haină pe braț prin care credeau ei că își maschează laba cu care operau prin buzunare sau tăiau gențile purtate neglijent pe umăr. Bărbații, în schimb, care vă mai amintiți, își îndesau mîinile-n buzunare și se înghesuiau unii în alții. Ce e curios pentru străini, dar pentru români făcînd parte din antropologia noastră, 2-3 țigănuși reușeau să bage în sperieți cîteva zeci de călători. Uneori, ai dracului, se țineau de miștouri: de îndată ce se urcau în autobuz, unii pe la un cap, alții pe la celălalt, dădeau alarma: Gogule, ia-i tu de acolo, că eu îi iau de aici! Să-i fi văzut pe bravii români, urmași ai lui Mihai Viteazul, cum se înghesuiau unii în alții speriați. În Cartierul Vitan erau înșirate pe nici un kilometru vreo 4-5 școli. Șuții știau cînd e zi de salariu și ieșeau ,,să facă piața” cam de la amiază, cînd plecau acasă primele doamne profesoare. Unii, pățiți, își puneau pe dedesubt o cămășuță sau un tricou cu buzunar la piept și acolo adăposteau bruma de salariu. Domnul Chiricuță ascundea banii în carîmbii cizmelor pe care le purta pe sub pantaloni.

de mare tiraj. Nu altfel au stat lucrurile și la noi, în perioada interbelică, și după aceea. Îmi amintesc de anii ‘70-’80, cînd toate cotidienele bucureștene, precum și almanahurile diferitelor reviste estivale și de la sfîrșit de an găzduiau cronici sportive și schițe umoristice din autori străini, cu precădere din țările socialiste, precum și de-ai noștri: Fănuș, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, D.R. Popescu, Geo Bogza, Ion Băieșu, Radu Cosașu, Mircea Micu, Dan Deșliu și atîția alții.

După 1989 au apărut publicații cu profil binecunoscut, cum ar fi, de exemplu, ,,Prostituția”, ,,Baricada”, ,,Academia Cațavencu”, ,,Plai cu boi”, ,,Aspirina săracului”. Pe aceeași linie, editurile s-au luat la întrecere să retipărească povestirile corozive ale lui Ion Creangă: ,,Povestea lui Ionică cel prost” și ,,Povestea pulii”.

Așa stînd lucrurile pe plan general și local, într-o bună-zi, Nicolae Cristache (pe care, de fapt, îl chema Cristache Nicolae și era soțul regizoarei Cristiana Nicolae, autoarea filmului ,,Racheta albastră”, cu fiul ei într-un rol principal), a venit cu o rubrică nouă: ,,Capitala cotropită de țigani”. Parcă o văd, pe prima pagină, de la mijloc în jos, culeasă cu litere vizibile chiar și de pe trotuarul de vizavi, și pe două coloane scurte, terminate cu ,,continuare pe pagina a treia”, care se dorea o cutie de fondante sub Pomul de Crăciun. Dar noutatea nu era chiar o noutate, căci o inventaseră gazetele legionare de prin anii ‘30-’40. Atît că locul țiganilor era luat de o altă nație.

S-ar putea ca prin ziarele mele mai vechi, dosite prin pod, să mai fie un exemplar din ,,ORA” de acum cîteva decenii. De aceea e posibil ca perechii CataramăChristache să-i fi dat prin cap să publice în foileton, cu ,,va urma”, și literatură mai accesibilă, bună de consumat la birou, în metrou sau acasă, la siestă, la concurență cu televizorul. La alții, în afara știrilor, se publicau și texte care să relaxeze, pline cu umor de pretutindeni, caricaturi, policiere și aventuri în serial, sfaturi medicale, buletine meteo, matrimoniale, zodiacuri și sondaje, ceva care să nu dea dureri de cap și insomnii, căci și așa viața era și este o chestie nasoală.

Cu punerea în operă a acestui proiect a fost însărcinat un gazetar tînăr și promițător, pe nume Mihai Rădulescu, pare-mi-se, care avea în subordine mai mulți reporteri de teren, băieți și fete. În fiecare dimineață, după ce semnau condica la sediu, le dădea ordinul de împrăștiere prin oraș în căutarea de subiecte cu țigani tineri sau bătrîni, care

Nici eu nu puteam face excepție, că doar eram și eu un român absolut, fricos și fără idei, cum m-a lăsat Dumnezeu. Și de multe ori, seara, după ore, simțeam că mă buzunăresc chiar elevi de-ai mei sau îmi trag fermoarul de la servietă. Ce faci, mă? O-o, mă scuzați, dom’ profesor!... Cum era să mă supăr pe copiii aceia cu părinți șomeri, care, pe deasupra, ne mai făceau și educație civică? Uneori, îi întrebam din ce trăiesc. Și ei răspundeau: mama spală geamurile la complexul alimentar, iar tata, care a rămas șomer, este dealer de droguri la studenții de la capătul autobuzului 135. Și nu-l prind gaborii? Ce să-l prindă?, că e pe felie cu ei, pentru o bere, au ajuns să-l păzească.

Mai pe urmă, cînd România a fost primită în UE, hoții noștri de toate felurile s-au mutat în Europa. Îi vedeam la televizor, alături de țiganii unguri, bulgari, croați și ruși, cum operau prin Paris și Londra. Unii ajunseseră cu alba-neagra chiar și în Noua Zeelandă.

În atare situație, nu mai mergea nici cu șmecheria ,,Capitala cotropită de țigani”. Unii reporteri au plecat să-și caute de lucru în altă parte. Alții începuseră să-l copieze pe jurnalistul acela al lui Caragiale, care, cu o bere și un pachet de țigări dinainte, inventa, al dracului ‘oț, scene și dialoguri între majestatea sa regele și primulministru, de rămîneai pe loc și te cruceai. Ca urmare, și treaba la ,,ORA” a început să scîrțîie, retururile depășind vînzările, ceea ce însemna că falimentul începea să fluiere prin buzunarele domnului Cataramă.

Și tocmai atunci, lipsit de fler, m-am gîndit să-i recitesc pe marii umoriști și să născocesc tot felul de chestii pe care să le public la ,,ORA”. Dar n-a mers, pentru că Dumnezeu, care mă blagoslovise cu atîtea daruri, unul mi l-a refuzat categoric: acela de a face bani în afara salariului lunar.

Pe de altă parte, s-a mai ivit o dificultate la orizont: pe cerul politicii românești începuse să se ridice steaua deputatului Gheorghe Răducanu, un țigan deștept și simpatic. Ca urmare, omul s-a lipit consilier pe lîngă Iliescu, cu probleme legate de minoritatea țigănească. Și prin extensie, tot de la el a venit și ideea înființării unui consiliu pentru combaterea discriminării minorităților, al cărui prim președinte tot el a fost numit. Precum și toate celelalte schimbări, inclusiv o discuție serioasă cu cei trei șefi de la ,,ORA” a dus la dispariția scandaloasei rubrici.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Au fugit de acasă pentru a se face actori...

Tatăl lui Grigore Manolescu a aflat din gazete că fiul său era actor

„Nu-i vorbă, mult timp – spun istoricii – la Conservator se înscriau leneșii de prin școli. Unul dintre cei mai de seamă actori ai noștri, Grigore Manolescu, a avut și el de purtat grele lupte pentru a înfrînge «ideile fixe» ale familiei. S-a înscris la Conservator fără știrea tatălui, care a aflat de isprava fiului din ziare, cu prilejul examenului anului întîi. Manolescu-tatăl, abonat la Trompetul Carpaților, a cetit mirat laude la adresa fiului, scrise de Cezar Bolliac. Părintele se gîndea, desigur cu durere, că băiatul, deși înzestrat cu un cap frumos, avea numeroase defecte fizice: brațe disproporționat de lungi, picioare întoarse înăuntru și, culmea, mai era și peltic. Și Manolescu a absolvit Conservatorul, tot fără știrea părinților, debutînd la Teatrul Bossel în piesa «Un bal din lumea mare», alături de Matei Miilo și Frosa Sarandi.

Întîmplarea își are bizareriile ei, și astfel în seara debutului, tatăl lui Manolescu se găsea în sală și aplauda,

Aºa vă place Istoria?

Grădina Oteteleşanu (I)

Boierul Ion Otetelişeanu, care îşi trăgea originea şi numele din moşia Otetelişu, proprietate pe care o avea în Vîlcea, „şi coborîtă din tată în fiu, pînă la dînsu, în curs de mai multe secole”, dorind o casă în centrul Bucureştilor, a cumpărat o bucată de pămînt lîngă Teatrul Naţional, unde şi-a clădit o casă după moda pariziană. Otetelişeanu era unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţara noastră. Iar casa devine faimoasă în epocă, dat fiind că Elena – cea de-a doua soţie a lui Otetelişeanu, care era fiica logofătului Iancu Filipescu – organiza numeroase baluri şi serate, dînd strălucire reşedinţei.

Protipendada bucureşteană găsise locul ideal unde femeile puteau să-şi etaleze elegantele toalete, iar bărbaţii să facă politică. Ca un element de cancan, chiar şi după cea de-a doua căsătorie a lui Iancu Otetelişeanu, în casa de pe Calea Victoriei continua să locuiască şi prima soţie a acestuia, Safta, născută Cîmpineanu, fapt care a dat prilej de bîrfă prin tîrgul Bucureştilor. Prin testament, după moartea lui Ioan Otetelişeanu, casa a rămas Elenei Otetelişeanu, apoi legatarului testamentar Ioan Kalinderu. De la acesta a ajuns în proprietatea Academiei Române, care a închiriat-o unor antreprenori, aceştia transformînd-o într-un restaurant cochet cu terasă în faţă, cu biliard în interior şi sală de concerte. Unde mai pui că reşedinţa beneficia de un atu semnificativ: în

neștiind că fiul său se afla printre actori. În ciuda succesului, tatăl rămîne neînduplecat și tînărul fuge de-acasă. Mama, mai ușor de convins, îl ajută, pe sub mînă, pentru ca viitorul mare actor să nu moară de foame. După zile de cumplite lipsuri, Manolescu găsește un angajament la teatrul Walhala, un fel de baracă așezată în colțul străzii Carol cu Calea Victoriei. Și numai peste ani, cînd Grigore Manolescu, societar al Teatrului Național, ajunsese actor cu mare renume, tatăl său l-a... recunoscut – din nenorocire nu pentru multă vreme, căci, înainte de-a împlini 40 de ani, el a murit pe masa de operație, de bună seamă din pricina cancerului”.

ªtefan Julian a fugit de la şcoală pentru a juca pe scenă

„Ștefan Julian, nu a fost dintr-un neam de aristocrați, ci era «băiat din Dealul Spirei» și totuși mult a avut de luptat pentru a avea îngăduința alor săi să se urce pe scenă. Lucru mai grav a fost că Julian a fugit de la școală, încă din clasa treia de liceu, pentru a juca pe scena unui teatru așezat prin mahalaua Izvor: «Grădina cu cai». S-a înscris, bineînțeles fără să plătească vreo taxă, la cursul de declamație al lui Costache Carageally, unchiul lui Ion Luca. Marele precursor care a fost Costache Carageally nu prea își bătea capul cu elevii, mai ales cu cei la care vedea o chemare deosebită, căci avea obiceiul să le spună: «Ce să-ți arăt eu? Ai inimă, simți, ia hîrtia, cetește și spune!» – metodă care, să recunoaștem, nu e de disprețuit în comparație cu aceea a profesorului care cere elevului să spună la fel ca el. Și suferințele îndurate de Julian nu au fost mici. Disperat, pentru a rămînea în mediul teatrului, Julian, cînd nu a găsit angajament de actor a intrat în cușca sufleurului, atît în trupa lui Fanny Tardini, cît și, mai tîrziu, în aceea a lui Mihail Pascaly. Turneele se făceau pe vremea aceea în chervane, actorii stînd claie peste grămadă, dormind cîteodată sub cerul liber. Odată Julian, pus în urmărire de părinți, a fost prins și dus înapoi la liceul Matei Basarab. E greu însă să înveți carte cu sila și rămînerea lui Julian la școală a fost de scurtă durată. Aci, la liceu, mai mult decît cu învățătura, se îndeletnicea În vremurile de azi, de cele mai multe ori, este o mîndrie ca cineva „să se facă actor”. Cu cît talentul și faima unui actor sînt mai mari, cu atît sînt mai încîntați sînt părinții de alegerea făcută de copiii lor de a se dedica scenei. Și nu se pune, în nici un caz, problema de a izgoni de acasă vreun copil pentru că a ales să devină actor. În vremurile de ieri însă, pe la începutul secolului trecut, „o seamă de părinți se socoteau în doliu dacă vreun băiat sau fată își arătau dorința de-a fi de «rîsul lumii». Nu numai boerii nutreau idei atît de proaste pentru meseria de «actor», egală cu aceea de paiață, ci și burghezimea, care în realitate a căutat întotdeauna să țină pasul celor «nobili» – nu avea părere bună despre «soitari» (notă: fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor fanarioți din Țările Române, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc.), adică despre «bufoni»”. „Proasta părere n-a împiedicat totuși pe atîția tineri, mai puțin tinere, din burghezia de sus și chiar din neam de boeri, să îmbrățișeze meseria, fără să le pese de apriga luptă cu nevoile vieții ce-i aștepta”. Matei Millo, Grigore Manolescu, Ștefan Julian, C. I. Nottara, Vasile Toneanu, Ion (Iancu) Brezeanu, Petre Liciu sau, mai tîrziu, Nora Piacentini, Silly Vasiliu sau Alexandru Giugaru sînt doar cîteva nume din galeria adolescenților care au fugit (sau au fost izgoniți) de acasă pentru a se dedica scenei. Articolul „Pentru a te face actor înainte vreme trebuia să fugi de acasă” – semnat de teatrologul Ioan Massoff (publicat în revista „Realitatea Ilustrată”, numărul din 31 ianuarie 1939) ne dezvăluie cîteva din aceste povești de viață.

spatele casei se afla o grădină străjuită de platani, tei şi castani, la adăpostul cărora se va construi o scenă de unde aveau să zboare în văzduh acordurile muzicii lui Strauss, Offenbach, Kálmán sau Lehar. Intrată în conştiinţa bucureşteanului cu numele de Terasa „Oteteleşanu”, casa cu grădină din buricul Bucureştilor devine, pe la sfîrşitul primului deceniu al Secolului al XX-lea, un adevărat loc de „pelerinaj” pentru mulţi oamenii de cultură: scriitori, actori, artişti plastici.

* * *

În 1903, Mitică Georgescu – care avusese închiriată grădina-restaurant pe Strada Cîmpineanu, foarte aproape de Teatrul Naţional – căuta un loc central unde să poată deschide un restaurant cu scenă de teatru pentru sezonul estival. Era o adevărată modă în Bucureştiul acelor ani să ai un local cu grădină şi grădina înzestrată cu o scenă de teatru. Scena atrăgea după sine o clientelă cu mult mai numeroasă, iar cîştigul era mulţumitor atît pentru patron, cît şi pentru actorii rămaşi fără angajament pe timpul verii. Mitică Georgescu, negustor cu ochiul format pe localuri cu vad, găseşte locul mult căutat la Otetelişeanu. Aşa că, s-a asociat cu un alt negustor, Mihail Stere, şi a închiriat casa şi Parcul Otetelişeanu. Ca să facă loc unei scene mari, cu cabine pentru actori, decoruri şi cortină, cîţiva arbori din grădină au fost culcaţi la pămînt. S-au construit loji, s-au aşezat mese şi scaune în faţa scenei. Şi gata, teatrul de vară era pregătit să-şi deschidă stagiunea. Primul moment artistic a fost însă compromis din cauza unui fals cîntăreţ: individul pretinsese că e celebrul şansonetist Paul Dalmed. S-a trecut peste eşecul iniţial şi s-a adus o altă trupă, care

cu imitarea glasului și gesturilor profesorilor, în special ale profesorilor de grecește Colocatide și Francudi. A fugit a doua oară și fugit a rămas. Peste cîțiva ani a fost aclamat pe scena Teatrului Național. Dar mizeriile din tinerețe lasă urme. Înainte de a împlini 40 de ani, Ștefan Julian, neajuns pînă astăzi de vreun actor în genul comediei, a murit, în același an cu Grigore Manolescu”.

Petre Liciu a demisionat de la Tribunalul din Iaşi

„Deși s-a născut în familia unui magistrat (la 19 martie 1871 în Focșani), Petre Liciu s-a îndrăgostit de mic de lumea teatrului. La zece ani juca pentru prietenii familiei pe «Herşcul Boccegiul» sau pe «Herr von Kalikenberg». La treisprezece ani improviza pe o scenă construită în curtea părintească de la Iași, împreună cu o «trupă» de colegi-actori înființată de el. Totul părea o joacă, o pasiune de adolescent. În tot acest timp Petre Liciu a urmat drumul impus de părinți către o viitoare carieră în magistratură. Să nu uităm că sfîrșitul Secolului al XIX-lea era încă o vreme în care meseria de actor nu era considerată una «onorabilă». Dar pasiunea lui Petre Liciu pentru scenă nu era doar una a vîrstei: în timpul în care studia dreptul la Universitatea din Iași, Petre Liciu s-a înscris în paralel, fără știrea părinților, la cursurile de teatru susținute de profesorul Galino la Conservatorul din Iași. Cînd tatăl său a aflat, l-a angajat în funcția de copist la Tribunalul din Iași – tocmai pentru a nu mai avea timp pentru cursurile de teatru. A fost nevoit să renunțe la cursurile de teatru de la Conservatorul din Iași. Cu toate acestea, marea dragoste pentru teatru a rămas în sufletul viitorului actor. În anul 1890 Petre Liciu a demisionat de la Tribunal și a renunțat la «tihna traiului de acasă». A plecat la București și s-a înscris la cursurile de teatru ale Conservatorului bucureștean – unde i-a avut profesori pe St. Velescu și pe marele Grigore Manolescu – idolul său. Începînd cu anul 1892 – pe cînd abia terminase anul doi – Petre Liciu a fost angajat la Teatrul Național din București”.

ªi mulţi alţii...

„Nottara povestește în «Amintirile» lui ce-a pățit de la un epitrop hapsîn care nu știa ce-i aceia «focul sacru» și care-l urmărea prin umilele săli de teatre prin care aciuise începătorul, cu gîndul să-l ia cu forța acasă și să-i ascundă... ghetele. Viitorul mare interpret o sbughea însă încălțat cu ghetele băiatului servitoarei. Înainte vreme, teatrul cerea eroism. Astăzi, mama își duce de mînă plodul la Conservator, încredințată că progenitura va rupe inima tîrgului cu talentele ei”.

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

a prezentat Traviata de Verdi, dar şi acest spectacol a produs dezamăgire spectatorilor şi patronilor: nici un interpret nu-şi învăţase partitura. Vrînd să nu piardă investiţia făcută, Mitică Georgescu l-a chemat pe actorul Nicolae Niculescu-Buzău să alcătuiască o trupă de operetă şi comedie. Iar Niculescu-Buzău s-a achitat cu succes de sarcină, încropind repede un ansamblu artistic de 50 de persoane: actori, cîntăreţi, balet. Ansamblul ,,s-a produs” pînă la finalul stagiunii, iar numele grădinii Oteteleşanu a intrat în conştiinţa colectivă. Răcoarea dată de copacii din grădină, spectacolele pline de farmec şi veselie, servirea ireproşabilă de la mese, toate atrăgeau un public numeros. * * * opereta s-a impus greu în arta românească. Pînă la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, teatrul de operetă era prezentat de trupele străine. Cîţiva artişti români –Alexandru P. Marinescu. Aron Bobescu, Nicu Poenaru sau Grigore Gabrielescu – încercaseră să creeze trupe de operetă, dar strădaniile lor fuseseră zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucureşti opereta nu şi-a putut face loc pînă cînd nu şi-a găsit un sediu şi un om care să o promoveze cu adevărat. Şi aceasta s-a petrecut în 1904, cînd Constantin Grigoriu a închiriat Grădina Oteteleşanu de la antreprenorul Mihail Stere.

Constantin Grigoriu s-a născut la 11 mai 1866 în Iaşi. Gavril Muzicescu, conducătorul Corului Mitropolitan, îi descoperă vocea frumoasă de alto şi-l include imediat în grupul coriştilor. Avea doar nouă ani.

(va urma)

EMANUEL BĂDESCU

Grigore Manolescu Ștefan Julian Petre Liciu

România de lîngã noi – România realã

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (II)

(urmare din pag. 1)

Astfel precum ați putut constata, revista „România Mare”, urmînd tradiția publicațiilor interbelice cu accent naționalist – actualizat, în prezent, cu sintagma de „naționalism luminat” – se înscrie în efortul de a trata, jurnalistic, problemele actuale ale societății românești, cu o mare doză de seriozitate și responsabilitate.

Nealergînd după senzațional și neforțînd limitele realității, nu vrem decît să arătăm că trăim în mijlocul acestui Popor, că suferim lîngă tîmpla lui, încercînd să-i alinăm durerile și făcîndu-l să înțeleagă de unde vin aceste dureri și cum trebuie să lupte spre a le suprima sau ușura. Așa am procedat și cu seria de articole care reflectă situația explozivă de la frontiera României, cu implicațiile pentru Poporul Român, implicații generate nu atît de conflictul ruso-ucrainean, cît de implicarea neverosimil de periculoasă și de partizană – cu accente de sinucidere – a decidenților de la vîrful politicii și administrației românești, în acest conflict armat.

Așa cum s-a mai întîmplat de-a lungul Istoriei, România și Poporul Român au fost sacrificați pe altarul orbirii politicienilor noștri, care, fie au fost mînați de frica angajării luptei întru apărarea acestor două sfinte noțiuni – Țara și Poporul – (vezi rapturile din trupul Patriei, din anul 1940), fie au trădat interesele naționale, punînd la cale o lovitură de stat (23 august 1944), oprind negocierile purtate de Mareșalul Ion Antonescu pentru ieșirea României din război, negocieri ce ar fi adus un alt statut postbelic României, decît cel de țară învinsă și cotropită, pe care l-a avut. După cum se poate constata, în ambele cazuri, întîmplător sau nu, pionul principal al sacrificării Poporului Român a fost Casa Regală (Carol al II-lea și Mihai I), înconjurată de o camarilă devoratoare de bunuri materiale și insensibilă la suferințele Poporului. Astăzi, în primul sfert de secol al mileniului III, cînd România a înlocuit un regim „totalitar” cu unul „democratic” – trecere realizată cu vărsare de sînge nevinovat și cu o crimă chiar în Ziua Nașterii Fiului Lui Dumnezeu – formele de sacrificare a propriului Popor, de către politicienii de la putere, îmbracă aspecte specifice rupturii sociale dintre Popor și clasa politică de la conducere, concretizate în mai multe direcții: adîncirea sărăciei, lipsa locurilor de muncă, scumpirea exagerată a traiului cotidian, condiții precare de sănătate, dezvoltarea subculturii și pauperizarea culturală a maselor, învrăjbirea dintre diferite etnii conlocuitoare pe teritoriul României, precaritatea învățămîntului autohton, încurajarea

corupției și nepedepsirea mafiei naționale etc., etc.

Luate împreună sau fiecare în parte, aceste tare ale societății românești contemporane au trasat falii adînci între clasa conducătoare și Popor, cea dintîi fiind interesată doar de propria-i îmbogățire, Poporul Român fiind trecut la litera Z a alfabetului grijii Statului pentru o protecție reală. În ultimele două decenii – deși, în aparență, efectul apare pozitiv – sacrificarea Poporului Român s-a chemat NATO și Uniunea Europeană. Desigur, puteți veni cu contraargumente care să demonstreze avantajele României prin accederea acesteia în cele două tabere (NATO – 2004 și UE – 2007), care pot fi acceptate, dar care necesită analize separate: politice, economice, sociale, istorice, religioase, de morală și, nu în ultimul rînd, de suveranitate. Dar, pentru că aceste analize sînt de o complexitate specială și nici nu fac obiectul articolului de față, vreau să focusez tema din intertitlu doar pe sacrificarea Poporului Român, în raport cu reacția României față de conflictul armat dintre Rusia și Ucraina – „opera” politicienilor de pe Dîmbovița, care va avea consecințe grave în viața noastră, marcînd, poate, sfîrșitul acestei civilizații de pe teritoriul dintre Dunăre, Mare și Carpați. Am mai scris în aceste pagini și voi mai scrie pînă la saturație, să înțeleagă tot românul: sîntem alături de suferințele poporului ucrainean, ne exprimăm compasiunea pentru cei dezrădăcinați de țara lor și îi sprijinim pe cît este posibil, într-o atmosferă de înaltă ținută morală, fără concesii din partea noastră, care să ne așeze pe un plan de inferioritate față de poporul ucrainean și fără a subordona economia națională războiului de pe teritoriul țării vecine. Politicienii noștri, însă, loviți de morbul executării oricărui ordin venit din partea NATO și UE, indiferent de riscul pe care-l incumbă acest procedeu, nu doar că au răspuns prompt la toate cererile, dar au și exagerat. Fără verticalitate națională și morală, așa-zișii noștri conducători, în frunte cu plimbărețul președinte Iohannis, au pus Țara la picioarele NATO și UE, în ce privește subordonarea totală frontului ucrainean, neținînd seama de masivele cheltuieli în favoarea Ucrainei și în detrimentul României. Am dat exemple și pînă acum despre felul în care supușii conducători de la București au stat ghiocel în fața

norvegianului Stoltenberg și a nemțoaicei Ursula von der Leyen, reprezentanții de frunte ai NATO și UE. De multe ori s-a constatat discrepanța dintre volumul ajutorului acordat Ucrainei și posibilitățile economice românești de a acoperi acest volum, pe de o parte, și discrepanța dintre fondurile destinate de Statul Român către Ucraina și cele pentru acoperirea nevoilor materiale ale Poporului Român. Nu poți, nu este nici logic, nici uman, nici moral și nici cum ai lua-o, să te avînți fără un studiu pragmatic într-o operă de ajutorare, cu valori semnificative din punct de vedere material și uman, neglijînd, în același timp, propriul tău Popor. Este imoral, domnilor din Guvernul României, să acordați 6.300 lei pe lună unei familii de refugiați ucraineni formată din 3 persoane, în timp ce o familie similară din România nu cîștigă decît 1.898 lei, atît cît este salariul minim pe economie, în cazul unui singur angajat! Numai în 2022 Guvernul a cheltuit 106 milioane de euro pentru refugiați, din bani publici, cu o decontare zilnică de 352.000 de euro. Deși s-a anunțat că acești bani vor veni din Programul Operațional Capital Uman (100 milioane de euro), acești bani s-au evaporat, rămînînd ca bugetul de stat să asigure aceste fonduri, tăiate, bineînțeles, de la gura românilor.

Pentru că am amintit mai sus de Uniunea Europeană, aceasta nu și-a asumat cazarea și hrana refugiaților ucraineni, lăsînd această sarcină pe seama statelor în care ucrainenii doreau să se stabilească. Fondurile europene anunțate de Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a fost o stratagemă a Uniunii de a lua bani de la alte proiecte necesare României, pentru finanțarea generoasă a acestor refugiați. Pentru că politicienii noștri au uitat de Popor, ei trăind doar cu bula NATO – UE,

Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

Bucovina divizată în iunie 1940

vreau să le reamintesc semnificația României și a Poporului Român în viziunea unor personalități din trecutul Țării noastre, poate li se deschide mintea și își vor aduce aminte de noi.

MIHAIL KOGĂLNICEANU: „Puterea și fericirea unui stat se află în puterea și fericirea mulțimii, adică a nației”.

GHEORGHE BARIȚIU: „Naționalitatea și limba sînt mai scumpe decît libertatea, căci libertatea pierdută se poate cîștiga, dar naționalitatea niciodată”.

BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA:

„România este patria noastră și a tuturor românilor. E România celor de demult și a celor de mai apoi. E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie”.

Următoarele citate au o semnificație și mai specială:

MIHAI VITEAZUL: „O viață avem, români! Și-o cinste! Deșteptați-vă că am dormit destul!”.

PETRE P. CARP: „România are prea mult noroc pentru a avea nevoie de politicieni”.

„Slava Ucraina!“. Dar, cu România ce facem?

Banii românilor, transferați în Ucraina

Așa cum apare pe harta economică a Europei, România este o țară săracă. Cu o industrie care se bazează mai mult pe ramura auto și pe construcția de nave, din care au dispărut metalurgia, combinatele chimice, industria minieră, industria lemnului ș.a., trăim din importuri care dezechilibrează balanța comercială an de an. În oricare perioadă ai face un calcul (un raport) între export și import, valoarea produselor importate va fi, în mod perpetuu, superioară celei de export. Consecință a acestei dereglări, deficitul bugetului cunoaște cifre alarmante; de pildă, deficitul bugetului general consolidat pe luna ianuarie a acestui an a fost de circa 4 miliarde de lei, în comparație cu cel de anul trecut, care a atins valoarea de 1,67 miliarde de lei.

Am făcut acest mic excurs pentru a reliefa și mai pregnant starea precară în care se află România din punct de vedere financiar – situația reflectată în nivelul de trai al populației, scăzut și din cauza participării României la efortul financiar de susținere a războiului Ucrainei cu Rusia. Cu alte prilejuri am scris despre zecile de milioane de euro pe care Guvernul de la București le aruncă (la ordinul NATO și UE) pentru întreținerea acestui război ce pare de durată, nicidecum pentru apărarea Ucrainei, care, cel puțin pînă acum, nu justifică miliardele de euro pompate de multe țări ale lumii în acest război atipic.

Sărind în sus de emoție la lozinca actorului Zelenski, repetată cu obstinație și cu reflexe de un premiu Oscar: „Ucraina stă de pază pentru această lume”, Cabinetul de la Palatul Victoria din București a hotărît, pe loc, să direcționeze o sumă necheltuită în altă zonă conflictuală de pe glob spre Ucraina lui Zelenski, dar și spre Basarabia Maiei Sandu. Care este povestea acestui transfer? Una atipică, dar caracteristică pentru viziunea slugarnică a protipendadei politice autohtone, poveste ce ar putea fi rezumată în felul următor: scoți bani din buzunar pentru ca să-i cheltui pe un anumit lucru; din varii motive nu-i mai cheltuiești; acum, în loc să-i pui înapoi, în buzunar, pentru să-i ai la nevoie, ce faci? Îi faci „cadou” cuiva, pe principiul păgubos: dacă-i cheltuiam, și așa nu-i mai aveam! Ducă-se pe pustii!

După parabola de mai sus să plonjăm în realitatea absurdă a concepției Guvernului Ciucă în a-și bate joc de banii românilor, contribuind la criza economică a Poporului și la sărăcirea acestuia. Ce-i pasă „eroului” de la Kandahar de români! Nu de la aceștia va primi o tablă

de pus pe vestonul de general, ci de la Tata Sam (a evoluat de la numele de unchi!). Deci, cu ani în urmă (2018, 2019), România trebuia să plătească 500.000 de dolari pe an, cotizație obligatorie la Fondul voluntar al NATO, pentru susținerea Armatei Naționale Afgane, cotizație sistată după retragerea trupelor noastre din Afganistan. Aici simt nevoia să fac o paranteză. Cu acest prilej am aflat ceva ce îmbracă un cinism revoltător: vasăzică, în țara asiatică în care nu aveam ce căuta, pe pămîntul căreia au murit 27 de militari din Armata Română (pregătită pentru apărarea Patriei, nu?), și peste 200 fiind răniți, pentru o țară străină pentru care am plătit cu sînge, am mai contribuit și cu bani de la bugetul României! Frumoasă și patriotică „afacere”!

Acum vine bomba.

Din banii necheltuiți în Afganistan, în septembrie 2022, suma de 1.400.000 de dolari a fost reorientată către Fondurile Voluntare NATO de întărire a capacității de apărare a Ucrainei, Republicii Moldova, Georgiei și Iordaniei, ca donație din partea Guvernului României. Între timp au mai apărut alți dolari necheltuiți în Afganistan, suma de 1.589.699. Ce-a făcut Guvernul României cu acești bani? Speriat de poziția șefului NATO, Stoltenberg, sprijinit, probabil, de adjunctul său, românul Mircea Geoană, Ciucă al nostru a decretat. Ce anume? Citiți din nota de fundamentare a Hotărîrii adoptate de Guvern, în cauza la care ne referim: „În urma deliberărilor de la nivelul Alianței s-a decis că sumele rămase necheltuite să fie returnate la bugetele naționale ale statelor donatoare sau redicționate de către acestea spre alte Fonduri Voluntare ale NATO”. Atenție la sintagma: „să fie returnate la bugetele naționale ale statelor donatoare”, pe care Guvernul României s-a făcut că n-o vede, punînd-o în practică pe cea de-a doua sintagmă: „sau redirecționate de către acestea spre alte Fonduri Voluntare ale NATO”! Așa se face că visteria lui Isărescu fiind doldora de valută, cei peste un milion și jumătate de dolari vor fi dați pomană astfel: 839.699 dolari merg la domnul Volodimir Zelenski, iar restul de 750.000 dolari vor ajunge în poșeta doamnei Maia Sandu. Aceasta în timp ce, la nivel decizional, există dezbateri delirante în legătură cu diminuarea salariilor, cu reducerea posturilor din administrația de stat – toate aceste măsuri drastice convergînd spre astuparea găurii de 20 de miliarde de lei din buget. Cu asemenea deficit financiar și cu sărăcia care se întinde ca un păianjen imens peste o bună parte a populației, aceste gesturi caritabile nu sînt altceva decît expresia cinismului conducătorilor noștri și a sinuciderii lor politice.

Infatuați și predați totalmente (cu trup și suflet) Occidentului și Americii, sacrificînd Poporul Român în favoarea unei iluzorii imagini de salvatori ai Planetei, guvernanții români își acoperă gestul criminal cu documente oficiale, sperînd să scape de răspundere. Iată cum justifică Guvernul Ciucă actul samaritean de mai sus: „Decizia alocării fondurilor, prin intermediul NATO în beneficiul Republicii Moldova și Ucrainei are la bază interese politice externe, în concordanță cu obiectivele fixate prin Programul de guvernare 2021-2024. Contribuția la pachetul de asistență pentru Republica Moldova are în vedere întărirea capacității Guvernului Republicii Moldova de instruire a forțelor sale armate, iar contribuția la pachetul de asistență pentru Ucraina are în vedere întărirea rezilienței acestei țări pe segmente unde România deține o expertiză vastă precum apărarea cibernetică, război hibrid sau comunicare strategică, domenii non combat. De asemenea, în contextul escaladării regionale create de acțiunile agresive ale Federației Ruse, participarea la Fondul Voluntar privind Pachetul de asistență cuprinzătoare pentru Ucraina devine o necesitate și reflectă angajamente politice ale României la nivelul NATO”.

Foarte plastică descrierea, dar lipsită de realism și total în afara preocupării acestui Guvern față de soarta Poporului Român!

„Slava Ucraina!”. Dar, cu România ce facem?

Colapsul bugetar și mărinimia la români

În timp ce, în cercurile financiare au loc dezbateri înfirbîntate despre modalitatea (sursele) de acoperire a găurii de 20 de miliarde de lei de la buget, în timp ce România a consemnat în primele două luni ale acestui an un deficit bugetar de 17,04 miliarde de lei, conform execuției bugetare publicate recent de Ministerul

Unul din patru copii din UE, este expus riscului de sărăcie; România înregistrează cea mai ridicată rată

Finanțelor, Guvernul a mai prelungit cu o lună adîncirea acestei găuri la buget prin alocarea sumei de 10,5 milioane de euro pentru masa și cazarea refugiaților ucraineni. De la 1 mai, suma se va reduce la peste 7 milioane de euro pe lună, ajungînd pînă la 31 decembrie 2023 la un total de 56 milioane de euro.

Deși Ordonanța de Urgență a Executivului prevedea închiderea „robinetului” cu luna aprilie, din motive nedeclarate s-a mai prelungit „norma” de 6.000 de lei pe lună pentru o familie cu 3 persoane, ceea ce înseamnă că va continua huzurul unor refugiați ucraieneni care locuiesc în apartamente de lux de pe litoralul românesc și care sînt hrăniți în restaurante greu accesibile pentru 99% din locuitorii țării noastre. Ce va urma? După 1 mai, ucrainenii vor primi 2.000 lei lunar pe familie sau persoană singură, timp de 8 luni. Și așa, cu reducerea anunțată, cheltuielile bugetare se vor ridica la circa 7 milioane de euro pe lună. De altfel, conform Raportului Guvernului, în virtutea Ordonanței 15/2022, 106 milioane de euro au fost plătite din fonduri publice pentru cazarea și hrana beneficiarilor acestei Ordonanțe. Faptul că s-a fixat un termen de 8 luni, ca limită pentru acordarea acestui ajutor, este ceva simbolic, chiar Guvernul român recunoscînd faptul că: „Întrucît durata de timp a conflictului dintre Ucraina și Rusia nu poatefi apreciată, și nici numărul cetățenilor străini și apatrizi proveniți din zona conflictului armat din Ucraina nu poate fi estimat, rezultă, implicit, imposibilitatea estimării costurilor necesare implementării prezentului proiect de act normativ”. Deci... 7 milioane de euro lunar, pînă la Calendele grecești! În afară de problema sumelor (deloc neglijabile) luate din fondul public, și așa sleit, sume ce ar fi putut fi direcționate spre plata dobînzilor la sumele uriașe împrumutate de Statul Român pentru a putea supraviețui, analiștii neînregimentați în corul de sub steagul cu 50 de steluțe au remarcat două elemente care așază într-o altă lumină actualul exod al populației Ucrainei în lumea largă, și anume:

1. Suprafața Ucrainei – peste 600.000 de kilometri pătrați (față de România – peste 238.000; Polonia –peste 322.000; Germania – peste 357.000; Franța – peste 550.000, și enumerarea ar putea continua. În acest context dramatic pentru Ucraina, avînd un spațiu atît de întins, cea mai mare parte nefiind afectată în mod direct de război, ne putem întreba: de ce Zelenski nu a relocat populația țării din zonele cu război în zonele cu liniște?

2. Ceea ce voi arăta mai jos demonstrează, încă o dată, ingratitudinea (mai pe șleau zis – hoția) unor ucraineni pentru care noi ne punem pielea la saramură ajutîndu-i pe ei. Ce se întîmplă? Unii dintre așa-zișii refugiați se înregistrează în localități din România doar cu scopul (nedeclarat) de a putea beneficia de ajutoare conform Hotărîrii de Guvern, după care se întorc în țara lor. Iată ce scrie cineva de la fața locului: „Cine nu crede, să meargă pe la Sighetul Marmației și să vadă cum mașinile de Ucraina încarcă portbagajul cu ajutoare și apoi se opresc în primul tîrg de peste graniță”.

Uite unde s-au dus o parte din cei 10,5 milioane de euro alocați lunar pentru materializarea sloganului unui șmecher președinte de țară: „SLAVA UCRAINA”... „Slava Ucraina!”. Dar, cu România ce facem? (va urma)

În episodul următor: De la masacrul de la Fîntîna Albă (1941) – la nesimțirea lui Zelenski (2023)!

Militari români în Afganistan

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Minovici – o biografie completă (II)

Academicianul (1)

Această situaţie grea va lua sfîrşit abia cînd fratele său mai mare, Mina, i-a adus la Bucureşti. Ştefan şi-a început studiile la Brăila şi a absolvit Liceul „Sf. Sava“ din Capitală. În toamna lui 1887 s-a înscris la Facultatea de ştiinţe a universităţii bucureştene, secţia fizico-chimice. În anul 1889, a fost răsplătit cu prima sa reuşită în plan profesional, fiind numit – la sugestia doctorului C.I. Istrati – preparator la cursurile de fizică şi chimie, la liceul pe care îl absolvise.

În 1893 a obţinut licenţa în ştiinţele fizico-chimice în fața unei comisii din care făceau parte – printre alţii: Em. Bacaloglu, C.I. Istrati, J. Lahovary, David Emanuel şi Alexe Marin, primul profesor de chimie al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti. În acelaşi an, a fost numit asistent la laboratorul de chimie organică de pe lîngă Facultatea de chimie. Peste numai un an, a plecat la Berlin, unde a urmat cursurile Universităţii „Friedrich Wilhelm“, luînd contact cu profesori de renume, printre care Emil Fischer (distins în 1902 cu Premiul Nobel), A. Kundt, M. E. Liebreich. În 1894, profesorul Fischer a intervenit pentru ca Ştefan să ocupe postul de asistent (al său personal) la Institutul „Kaizerul Wilhelm“. A lucrat sub îndrumarea profesorului Fischer pînă la obţinerea doctoratului, în primăvara anului 1897. Între timp, în urma unui concurs, obţinuse postul de profesor agregat la Şcoala superioară de farmacie din Bucureşti.

Una dintre primele realizări ale profesorului Ştefan Minovici, după întoarcerea în ţară, a fost organizarea laboratorului catedrei de chimie analitică. În 1899, a luat iniţiativa organizării „Asociaţiei generale a corpului farmaceutic din România“, care a publicat un buletin pînă în 1919. În acest din urmă an, Ştefan Minovici a înfiinţat „Societatea de chimie din România“, instituţie care a reprezentat oficial România în Uniunea internaţională de chimie pură şi aplicată, cu sediul la Paris (în 1925, savantul român a devenit vicepreşedinte al acestui prestigios organism). În 1924, a fost chemat la catedra de chimie organică din cadrul Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti, iar peste doi ani a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Întreaga sa activitate ştiinţifică a fost înnobilată în 1932, cînd Facultatea de farmacie – pe care chiar el a creat-o – i-a decernat diploma de doctor honoris causa.

Profesorul Ştefan Minovici a murit pe neaşteptate, la 29 decembrie 1935. Se afla la Piteşti, „unde se dusese să petreacă sărbătorile cu nişte rude”. În scrisoarea sa testamentară, redactată la Morăşti în 23 iulie 1933, printre ultimele dorinţe se afla şi acest îndemn pentru generaţiile tinere: „Ridicaţi-vă prin viaţa spirituală, care înalţă, şi prin jertfă, care înnobilează... Ca să nu greşiţi, ascultaţi întotdeauna de glasul conştiinţei; conştiinţa e sufletul şi sufletul e divin. Dispar fericit că am făcut ce am putut”.

„Minovici dărîmă tot, Minovici e tîrnăcop!“

Nicolae a fost cel de-al şaptelea copil al lui Ştefan Minovici, născut în ziua de 23 octombrie 1868. A fost un caz mai deosebit. „Fire încăpăţînată, îndărătnică, voluntară“, Nicolae a urmat cursurile Şcolii comunale nr. 1 din Brăila, iar liceul l-a absolvit în Bucureşti, la „Sf. Sava“. A încercat prima „evadare” din domeniul ştiinţei, înscriindu-se, în 1891, la Şcoala de Belle-Arte, ale cărei cursuri le-a urmat numai un an, căci intervenţiile fratelui său mai mare, Mina, l-au determinat să renunţe, înscriindu-se la Facultatea de medicină. Apropierea de lumea artelor n-a rămas însă, cum vom vedea, fără urmări. În 1898, a obţinut titlul de doctor în medicină, cu lucrarea Tatuajurile în România, publicată în acelaşi an. În perioada 1899-1901 şi-a continuat studiile în străinătate, lucrînd în prestigioase instituţii, precum: Institutul de anatomie patologică şi Spitalul Moabit, ambele din Berlin. A avut contacte cu reputaţi specialişti din domeniul medicinei: profesorii Strassman, Virchow şi Lepmann din Berlin, precum şi cu profesorii Paul Garnier, Magnan şi Manoeuvrier din Paris.

Întors în ţară, în mai puţin de zece ani, a realizat cîteva lucruri relevante: în 1906 a înfiinţat „Societatea de Salvare“ – prima din România modernă –, împreună cu anexele sale: Spitalul de urgenţă şi Şcoala samariteană, complex care, la început, avea o singură birjă pe post de ambulanţă, şi aceea plătită de el însuşi.

Încă din 1902, fusese numit medic legist pe lîngă Parchetul Tribunalului Ilfov, subdirector al Institutului Medico-Legal şi profesor de medicină legală la Şcoala de ştiinţe de stat. În 1905 a început vestitele sale

experimente pentru a afla mecanismul morţii prin spînzurare. Asistat de o comisie de colaboratori apropiaţi, pregătită să intervină la timp în cazul pierderii controlului asupra experienţelor, Nicolae Minovici s-a prins în ştreang în numeroase rînduri, pentru a redacta apoi cunoscuta sa lucrare Studiu asupra spînzurării, unică în domeniul medicinei româneşti.

În 1909, Nicolae Minovici a fost avansat șef de lucrări al catedrei de medicină legală, iar în 1915 „este abilitat docent în medicină legală şi numit conferenţiar pentru această disciplină la Facultatea de medicină“. În 1919, alături de alţi universitari celebri din celelalte universităţi ale ţării, îl găsim la catedra de medicină legală a proaspăt-înfiinţatei Universităţi din Cluj. A creat, „din nimic”, Institutul de medicină legală din Cluj şi a înfiinţat şi o societate locală de salvare. În 1926 s-a întors la Bucureşti, preluînd şi funcţia de primar al Sectorului III Albastru (cuprindea mahalalele Rahova, Grozăveşti, Mandravela, Dealul Spirei, Cotroceni, 13 Septembrie, Şerban Vodă etc). Mandatul său a fost benefic pentru această parte de oraş, numele său intrînd în folclorul de mahala: „Minovici dărîmă tot/ Minovici e tîrnăcop!“. Străzile au fost curăţate şi pavate, maidanele transformate treptat în parcuri (cum a fost cel din spatele tribunalului), a fost ridicat un cămin pentru gunoierii şi măturătorii sectorului şi s-au construit primele WC-uri subterane din Bucureşti!

Fără să-şi depună candidatura, în 1934, a fost ales primar de locuitorii satului Băneasa – astăzi cartierul cu acelaşi nume. În 1936 a fost ales preşedintele Colegiului medical de Ilfov, iar peste doi ani al Colegiului medical pe ţară. În 1936 a început să editeze Revista de medicină legală, care a apărut regulat pînă în 1940, inclusiv. Abia ieşit la pensie, în 1938, doctorul Nicolae Minovici s-a îmbolnăvit de cancer la laringe. După o traheotomie făcută la Viena în 1940, a continuat să trăiască chinuit de dureri pînă la 26 iunie 1941.

Întreaga sa viaţă s-a consumat sub semnul dictonului – înscris de altfel şi pe faţada „Vilei cu clopoţei“ – Improbus Labor Omnia Vincit („Munca stăruitoare învinge totul“ – Vergilius).

Fidel pasiunii sale pentru artă, doctorul Nicolae Minovici a construit în marginea de nord a Bucureştilor, lîngă Gara Băneasa – chiar la bariera nordică a oraşului, unde la acea dată rar echipajele de trăsuri se aventurau – o vilă în stil românesc, urmînd liniile stilizate ale unei cule olteneşti. Clădirea este cunoscută tuturor sub numele de „Vila cu clopoţei”. Arhitectul Cristofi Cerchez a întocmit planurile după sugestiile doctorului, iar sculpturile în piatră au fost realizate de un personaj foarte cunoscut altădată, dar azi dat uitării: Wilhelm von Becker, un foarte apropiat artist al Curţii Regale.

De la bun început, vila a fost concepută pentru a fi muzeu, care s-a şi deschis în 1916. În timpul ocupaţiei germane din anii 1917-1918 a fost prădată. Unele surse afirmă că actul a fost săvîrşit de trupele germane, altele susţin contrariul, că de fapt vila a fost jefuită de localnici în timpul retragerii nemţilor din Capitală.

Colecţia etnografică a fost refăcută treptat cu noi achiziţii, întregul patrimoniu, împreună cu vila, fiind donate de proprietarul lor Primăriei Bucureştilor, în 1937. Pentru moment Muzeul „Doctor Nicolae Minovici“ („Vila cu clopoţei“) este închis, existînd însă un plan de consolidare şi restaurare al cărui proiect a fost definitivat. După restaurarea clădirii, muzeul va fi redeschis.

Sfîrșit

ADrIAn mAJUrU

„Vila cu clopoței“

Institutul de medicină legală Mina Minovici (clădire demolată)

Snagovul si tainele lui (1)

Înconjurată de splendorile pădurilor seculare, cîndva parte din vestitul codru al Vlăsiei, aşezată pe ostrovul scăldat în apele liniştite ale lacului, Mînăstirea Snagov îi apare vizitatorului încununată de aura voievodală a trecutului său istoric. Un mănunchi de turnuri, a căror siluetă se profilează pe fundalul de cer şi apă, vestesc din depărtare solitara aşezare medievală, cu noianul de taine ferecate de scurgerea timpului.

Enigma ctitorului

Dacă ar fi să dăm crezare spuselor cronicii Ţării Româneşti, cuprinse în Letopiseţul Cantacuzinesc, ar însemna că mînăstirea Snagov a fost întemeiată de Vlad Ţepeş, deoarece „acesta au făcut cetatea de la Poenari şi au făcut sfînta mînăstire ot Snagov“. O confruntare a menţiunii din cronică cu sursele documentare ne arată însă, de îndată, că aşezămîntul exista cu mult înaintea domniei lui Țepeş (1456 – 1462), încă din timpul lui Mircea cel Bătrân (1386 – 1418). Hrisovul, fără dată, prin care Mircea confirma mînăstirii şi egumenului ei, popa chir Lazăr, satul Ciulnița, pe Buzău, scutit de toate slujbele şi dăjdiile, în afară de „oastea cea mare“, poate fi încadrat între anii 1407 – 1418, după titlul pe care-l poartă domnul. Acesta este deci răstimpul în care începe istoria scrisă a Snagovului.

Totuşi, documentul lui Mircea nu rezolvă nici pe departe problema ctitorului sau a vechimii reale a mînăstirii. Un singur lucru pare neîndoielnic: nu Mircea este întemeietorul. Dacă el ar fi avut vreun rol în zidirea mînăstirii, desigur nu ar fi uitat s-o spună, aşa cum a făcut-o la 20 mai 1388, în cazul Coziei. Pe de altă parte însă, hrisovul Snagovului precizează că satul Ciulnița fusese dăruit mînăstirii de jupan Staico, fratele lui Mircea cei Bătrân, deci un membru al familiei domneşti, ceea ce sugerează că mînăstirea a fost la origine o ctitorie domnească, desigur însă a unui predecesor al lui Mircea şi Staico, din veacul al XIV-Iea.

Cercetările arheologice, iniţiate la Snagov acum mai bine de trei decenii şi jumătate, au scos din fericire la iveală

o mărturie extrem de importantă cu privire la începuturile mînăstirii. Este vorba de o monedă de argint datînd de la Vladislav I (1364-c. 1375), domnul Ţării Româneşti, găsită într-un mormînt din pronaosul bisericii. Această monedă atestă categoric existența mînăstirii Snagov în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea, alăturînd-o astfel grupului celor mai vechi mînăstiri din Ţara Românească: Vodija, Tismana, Cotmeana, Vişina, Cozia. Numele ctitorului rămîne în continuare ascuns, neîntrezărindu-se deocamdată vreo posibilitate de a-l afla.

Fără doar şi poate întemeietorul trebuie căutat în persoana unuia din primii voievozi de după Basarab, poate Vladislav sau succesorul său, Radu I. Nu este însă deloc exclus ca pe locul aşezămîntului acestui voievod necunoscut să fi existat altul încă şi mai vechi, deoarece urmele de locuire de pe ostrovul Snagovului urcă departe în timp, demonstrînd o continuitate de viață impresionantă. Amintim astfel, doar în treacăt, că materialul arheologic studiat include mărturii din epoca bronzului şi pînă în perioada romană, ceea ce întăreşte ipoteza unei vieţuiri feudale cu totul timpurii.

În veacul al XV-lea, domnii Dan al II-lea, Vlad Dracul, Radu cel Frumos, Basarab cel Tînăr, Vlad Călugărul şi Radu cel Mare confirmă rînd pe rînd mînăstirii Snagov stăpînirea peste numeroase sate, venitul unor vămi, mori, precum şi robi ţigani. La sfîrşitul acelui veac, domeniul ei ajunsese atît de întins, încît cuprindea nu mai puţin de şaisprezece sate – nouă în întregime şi şapte pe jumătate – şi patru munţi. Grija domnilor din scaunul țării pentru starea mînăstirii era neslăbită, aşa cum dovedeşte, de pildă, între altele, un hrisov din 23 martie 1482, prin care Basarab cel Tînăr îi dăruieşte „jumătate din Velea şi cu moara de la Neajlov şi vama Prahovei toată, să fie pentru acoperirea sfintei mînăstiri şi a chiiilor care sînt la sfînta mînăstire“. Încă mai dinainte, la 28 octombrie 1464, Radu cel Frumos interzicea orice amestec al urmaşilor săi în scaunul domnesc la alegerea egumenului de la Snagov.

Biserica scufundatã si bãnãria clandestinã

Nu cunoaştem, din păcate, cu certitudine care va fi fost legătura dintre Vlad Ţepeş şi Snagov. Am văzut că afirmaţia cronicii este sensibil corectată de documente şi săpături arheologice – prin urmare mînăstirea nu-l poate revendica drept prim ctitor. Legenda spune că, la Snagov, Ţepeş a zidit o temniţă şi o cameră de tortură, în careşi chinuia adversarii politici. Tot aici, domnul ar fi fost înmormîntat, dar cercetările arheologice nu au reuşit să stabilească exact locul îngropării, ceea ce pune sub semnul întrebării adevărul acestei mărturii orale.

Dintre nenumăratele legende care înconjură ruinele mînăstirii, menţionăm una care ne pare foarte verosimilă. Ea a fost consemnată de Alexandru Odobescu în scrierea sa „Cîteva ore la Snagov” şi glăsuieşte despre o biserică veche a mînăstirii, dispărută la un moment dat cu turlă cu tot în apele lacului. „D-aceea, cînd bate uneori vîntul și clăteşte adînc apele, se aud sunete de clopote ieşind tocmai din fund“. Numai uşa acelei biserici cufundate s-a desprins din țîțîni şi a plutit pînă la satul Turbaţi. Acolo a găsit-o Odobescu, şi, citindu-i inscripţia, a aflat că este vorba de o ctitorie a voievodului Vladislav al II-

Piatra de mormînt a domnitorului Vlad Țepes

lea, din anul 1452-1453. Uşa se păstrează şi astăzi, fiind considerată una dintre cele mai vechi şi valoroase opere de sculptură în lemn de pe teritoriul țării noastre.

Construcţia ridicată de Vladislav al II-lea trebuie că exista încă pe la mijlocul Secolului al XVI-lea, deoarece un călător străin din acea epocă, Paul de Alep, notează că a văzut la Snagov, pe lîngă biserica principală, altele două, în părţile laterale ale incintei. Unul din cele două paraclise a fost zidit între anii 1586-1588 de mitropolitul Serafim, „cînd a fost alungat din Scaun”. Rămîne deci celălalt, care poate fi identificat cu ctitoria lui Vladislav şi a avut trista soartă de care aminteam mai sus.

Cît priveşte biserica mare a mînăstirii, singura care s-a conservat pînă în zilele noastre, ea nu mai este cea originară, ci este rodul unei rezidiri din temelie poruncită de Neagoe Basarab (1512-1521). Noul ctitor, acelaşi care în 1517 a înălţat mînăstirea Argeşului, a lăsat şi aici, pe ostrovul Snagovului, un monument de arhitectură unic în felul lui între celelalte construcţii medievale de pe întinsul Ţării Româneşti. Ne vom ocupa de el ceva mai departe.

Fiindcă am vorbit de perioada cea mai întunecată, învăluită în legende, din trecutul mînăstirii, să menţionăm încă un episod interesant, acela al bănăriei clandestine de la Snagov, din prima jumătate a Secolului al XVII-lea. În atelierul acesta de falsificat monede, care, se pare, – potrivit ipotezei arheologului Dinu V. Rosetti – funcţiona cu ştirea domniei, se imitau şilingi bătuţi de regele Gustav Adolf al Suediei (1611-1633) pentru oraşul Riga. Rămăşiţele bănăriei, descoperite prin săpături arheologice, nu permit datarea precisă a perioadei în care a funcţionat, dar, probabil, ea trebuie plasată către mijlocul Secolului al XVII-lea, poate în timpul lui Mihnea al III-lea (1658-1659).

Ispãsiri tragice (1)

Trecutul atît de bogat al Snagovului consemnează un şir întreg de fapte dramatice, de crime şi groaznice ispăşiri, cărora zidurile scrijelite de vreme le perpetuează în veac amintirea. Lăsînd la o parte misterioasa cameră de tortură a lui Vlad Ţepeş, cu secretele ei pentru totdeauna pierdute, să pomenim mai întîi una din isprăvile lui Mircea Ciobanul. Pe o piatră de mormînt din pronaosul bisericii de la Snagov stă scris: „A fost tăiat dumnealui Udrea de către Mircea voievod în satul Onceşti; a fost fiul lui Dragomir postelnic şi al jupîniței lui Marga, în anul 7061 (1552), luna lui noiembrie 14“. Acest Udrea din Boldeşti este numai unul din cei patruzeci şi şapte de boieri „suspecţi“, victime ale cruntei răfuieli puse la cale de Mircea Ciobanul în ajunul luptei de la Măneşti, din 16 noiembrie 1552, cu pretendentul Radu Ilie. Mulţi dintre cei căzuţi, printre care desigur şi Udrea din Boldeşti, erau consideraţi adepţi ai unei schimbări de domnie şi de aceea, în mod „preventiv“, au fost jertfiţi. Patru decenii mai tîrziu, în 1594, pronaosul Snagovului va primi trupul încă unui boier decapitat, Dima, stolnicul lui Ştefan Surdul. Inscripţia lespezii de mormînt glăsuieşte: „A fost tăiat dumnealui Dima stolnicul de Mihail voievod, în anul 7103 (1594) luna lui noiembrie 23“. Cîteva zile mai înainte, Mihai Viteazul se răfuise cu turcii din Bucureşti, deschizînd astfel ostilităţile cu Poarta. Neîndoielnic, suprimarea lui Dima a făcut parte din măsurile menite să înlăture opoziția filoturcă din rîndul marii boierimi. Nicolae Iorga crede că Dima a fost ucis chiar la Snagov, unde de îndată a şi fost îngropat. (va urma)

ȘTEFAN ANDREESCU ,

Rãzboi corupþiei * Rãzboi

Ofensiva de primăvară

(urmare din pag. 1)

Înainte de a se porni această ofensivă, dată ca certă undeva în decursul acestei luni, să vedem cum evaluează NYT starea frontului în acest moment: „În sud, trupele ruse mută forțat oamenii din zonele ocupate din apropierea orașului Herson, pe măsură ce luptele se intensifică, au spus oficialii ucraineni. Întăririle cu arme din Occident nu au ajuns la ceea ce are nevoie Ucraina pentru viitoarea sa contraofensivă, arată documentele Pentagonului.

Aprovizionare cu cereale: Cînd războiul Rusiei a blocat exporturile de cereale ucrainene de nevoie vitală, oficialii UE au reușit să găsească alte rute. Dar soluția a provocat nemulțumiri în rîndul fermierilor europeni.

Cumpărarea propagandei rusești: La un an de război, unii oameni din estul Ucrainei încă confundă oficialii și poliția cu sprijinul lor pentru Moscova, în ciuda bombardamentelor constante din partea forțelor ruse”.

După cum vedem, situația nu e prea roz, fiindcă măsurile luate de ucraineni ca să-și vîndă cerealele deranjează rău țările vecine, iar deciziile lor de a se distanța de tot ceea ce e rusesc vor provoca în curînd interzicerea Bisericii Ortodoxe pe teritoriul țării, guver nul recunoscînd doar schismatica Biserică Ucraineană, fiindcă, așa cum am mai spus, conducătorii ăștia ai omenirii se cred niște mici dumnezei, confundînd Biserica cu o instituție publică, pe preoți cu niște funcționari, iar pe Dumnezeu o o „băsmeală”, un pretext pentru ca această instituție să existe și să facă mulți bani. Asta văd ei.

Revenind la ofensiva ucraineană de primăvară, trupele s-au pregătit bine cu antrenori calificați din țările NATO, au învățat să se coordoneze în luptă doar că, scrie NYT: „Soldații care luptă în Ucraina au spus că, pînă acum, războiul de manevră sofisticat a fost aproape imposibil de executat. Ei s-au chinuit să-și coordoneze operațiunile pentru că au nevoie de comunicații puternice, ceea ce este dificil, deoarece echipamentele radio diferă de la o unitate la alta și sînt susceptibile la bruiaj rusesc. Un soldat din Ucraina, care a participat la un recent atac eșuat din sudul Ucrainei, a spus că a coordona o unitate de aproximativ 30 de soldați rămîne o misiune extrem de dificilă”. În aceste condiții, „cea mai bună șansă a Ucrainei de a face un spectacol dramatic în contraofensivă va depinde și de informațiile americane, NATO și ucrainene. Dacă Statele Unite și aliații săi pot identifica slăbiciuni semnificative în apărarea rusă, Ucraina le poate exploata cu viteza și protecția tancurilor și a vehiculelor de luptă Bradley. Cu toate acestea, cîștigurile nu sînt garantate. Cîmpul de luptă este puternic minat de ruși, iar avansul ucrainean va depinde dacă forțele Kievului pot desfășura efectiv echipamente de deminare, pe care o mare parte le-a oferit Occidentul. Ucraina a construit noile brigăzi de luptă, antrenate de instructorii NATO, prin împerecherea recruților cu un mic nucleu de soldați veterani cu experiență. Începînd din ianuarie, unitățile s-au dus pe terenurile de antrenament americane din Germania pentru a învăța cum să-și folosească noul echipament și cum să conducă ceea ce armata americană numește manevre combinate de arme –folosind o comunicare eficientă pentru a coordona trupele care înaintau cu unitățile de sprijin, cum ar fi tancuri și artileria. Dacă ucrainenii reușesc să folosească aceste noi tactici, chiar și într-o mică măsură, ar putea

fi capabili să depășească numeric forțele rusești superioare”. Ucrainenii sînt antrenați, sînt dornici, au arme performante. Haideți să vedem cum stau rușii. Același ziar american ne informează că „de la începutul invaziei, au existat îndoieli majore cu privire la competența de bază a comandanților ruși și la furnizarea lor de soldați bine pregătiți, obuze de artilerie și echipamente. Rușii și-au cheltuit multe dintre rachetele de croazieră, au pierdut mii de oameni numai în Bakhmut și și-au golit depozitele de muniție mult mai repede decît le-ar putea înlocui cu producția lor internă. Dar Rusia lucrează pentru a rezolva aceste lacune. Trupele ruse și-au perfecționat capacitatea de a folosi dronele și artileria pentru a viza mai eficient forțele ucrainene. Ei au început recent să folosească bombe de alunecare – care folosesc gravitația și dispozitive de ghidare de bază pentru a-și atinge ținta fără a face nici un zgomot – pentru a arăta că sînt încă capabili să desfășoare arme mai noi pe cîmpul de luptă. Eforturile înseamnă că fereastra de a obține cîștiguri semnificative împotriva forțelor epuizate ale Rusiei ar putea să nu rămînă deschisă la infinit.

În cadrul unor întîlniri private, a spus Serghei K. Șoigu, ministrul rus al Apărării, alți oficiali au considerat că Rusia are avantajul numeric pe cîmpul de luptă pentru că are mai multe avioane, tancuri, piese de artilerie și soldați decît ucrainenii, potrivit unui înalt oficial european. În aceste conversații, domnul Șoigu a părut extrem de încrezător că Rusia va cîștiga în cele din urmă.

Oficialii americani de informații au avertizat în mod repetat că președintele Vladimir V. Putin crede că timpul este de partea lui. Avînd în vedere rezervele mai mari de echipamente și forță de muncă ale Rusiei, oficialii spun că Putin consideră că în cele din urmă va ieși victorios pe măsură ce apetitul Occidentului de a sprijini Ucraina se va diminua. Oficialii americani și europeni spun că Rusia pregătește noi runde de mobilizări pentru a-și întări rîndurile armatei fără a crea același exod de tineri din țară, care a avut loc anul trecut cînd a fost anunțată o mobilizare parțială. Unele dintre documentele Pentagonului subliniază și modul în care Wagner, cel mai mare contractant militar al Rusiei, a reluat recrutarea trupelor din închisorile Rusiei.

Oficialii americani spun că Putin se confruntă cu un cost politic pentru orice mobilizare și, chiar dacă este dispus să suporte aceste costuri, Rusiei îi va lua timp să recruteze acele forțe, să le antreneze și să le trimită la luptă. Forțele care au fost antrenate pe front, precum recruții lui Wagner din închisoare, au devenit rapid carne de tun”.

Așadar, fiecare dintre părți are atuurile ei. Totuși, nu-mi pun prea mari speranțe în ofensiva ucraineană ce va să vie. Rămîn la părerea că, atunci cînd vrei să faci un lucru, e bine să-l faci tu, nu să-i pui pe alții, fiindcă va ieși prost. Dacă americanii aveau de gînd să termine cu Rusia, trebuiau să se implice în mod direct, să se ducă pînă la Moscova cu tancurile (fiindcă sînt capabili) și să spargă imperiul sovietic în bucăți. Așa, au făcut toată treaba doar pe jumătate și singurul efect politic este acela că și-au subordonat Europa, fiindcă Rusia e în continuare bine merci.

Vom vedea cînd va începe ofensiva și o vom comenta în paginile revistei, ca de obicei.

Trădarea și sinuciderea Europei

În urmă cu 21 de ani, jurnalista italiană Oriana Fallaci publica un excepțional eseu cu titlul sugestiv „La rabia e lʼorgoglio” („Furia și mîndria”). Un eseu care a generat înfricoșare și temeri serioase. Chiar dacă astăzi trăim monstruozități de neconceput, apariția eseului a fost încă de pe atunci un strigăt de alertă, de trezire la realitate, un eseu vizionar, corespondent timpului prezent, cu privire la distrugerea civilizaţiei europene, chiar planetare, la care asistăm neputincioși și impasibili. Scriam cîndva că extinderea Imperiului Roman, expansiunea lui Napoleon Buonaparte, Blitz-Krieg-ul alimentat generos de „aliați”, Uniunea Europeană și războaiele de agresiune americane împotriva Vietnamului, Irakului, Iugoslaviei, Libiei, Afganistanului… au urmărit/urmăresc același scop: dictatura și controlul general, suplimentate cu modalități criminale ale sceleraților doritori de putere absolută și control total. Să nu uităm: vechile „imperii” s-au prăbușit… Astăzi, majoritatea europenilor viețuiesc în lagărul concentraționar înstelat –subordonat GloboCap via SUA – lagărul care a provocat năvălirile barbare ale Secolului al XXI-lea și incendierea Catedralei Notre-Dame din Paris, năvăliri concepute pentru metisarea populației după canoanele Caudenhove-Kalergiene. „Scăparea” intenționată a Covid-19 a folosit/ folosește „multiculturalismului” neo-marxist în scopul distrugerii civilizației umane, decimarea populației în spirit Fauci - Bill Gates via Klauss Schwab - Davos & Biden - Washington D.C., prin maladii criminale create de acești Frankensteini moderni și aruncate asupra oamenirii, prin arderea de vii a pacienților în spitale incendiate... prin „sparanghelizarea” lockdownurilor, prin barbarizarea educației școlare, prin confiscarea copiilor, prin controlul total al individului… Toate acestea nu fac parte din vreo „teorie a conspirației”, ci demonstrează că omul prezentului se află în doliu după decesul „Drepturilor omului”, care au sucombat odată cu lansarea Covid-19 și a vaccinului asasin, generator de „moarte subită”.

În cadrul celei de-a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (ONU), printr-un act istoric, Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în 1948 prin Rezoluția 217, dar această Declarație nu este un tratat internațional ce ar implica unele consecințe juridice în cazul încălcării acesteia, fiind concepută ca un „ideal comun atins pentru toate popoarele și națiunile”. Jefuită postbelic de URSS, România și-a scuturat jugul și a marșat pe cont propriu pentru că a avut conducători patrioți. Ajunsese „prea sus”, așa că, susținută de adversarii sovietelor numai atît cît le-a convenit, Gorbaciov și Bush Sr. au decis că „«maurul» își făcuse datoria“. Și „maurul“ a trebuit să moară. După evenimentele din decembrie 1989, România a fost literalmente vandalizată cu ajutorul cozilor de topor autohtone, furată și distrusă de păsărea de pradă –depravata Uniune Europeană și instituțiile ei agresoare. Avusese dreptate Molotov în 1944, cînd a spus delegaților români la Moscova: „să nu ne cereți lemn din pădurile Siberiei… aveți voi destule cozi de topor în țară!”. Tare mult mi-aş fi dorit ca în clipele de cumpănă pe care le trăim să pot afirma asemenea Orianei Fallaci, cînd scria despre ţara ei, să pot striga și eu din răsputeri despre Ţara mea, România, că este: „O Patrie curajoasă, demnă, serioasă, care nu se predă dușmanului, care nu se lasă intimidată de cel care deschide larg ușile agresorului, care nu se lasă șantajată sau prostită din nou de absurdul acelui «politicaly correct», care este mîndră de identitatea sa, care salută drapelul în poziție de «drepți», nu «ducînd mîna la șezut»”. Dar n-a fost să fie! Ce-a ajuns România în trei decenii? Cei trei „escu” și „anis”, fiecare dintre ei erijîndu-se în „Il capo dei capi” ai hoardei mafiote postdecembriste, i-au subminat economia, au sărăcit-o. Trădătorii și piraţii-mercenari au molestat-o, au înlănțuit-o și a expus-o la tarabă pentru vînzare. Au transformat poporul românesc într-o cireadă, într-o „turmă de oi dusă spre prăpastie de nişte ciobani tîmpiţi”! În folosul cui? Al aceleiași creații frankensteiniene – Uniunea Europeană.

La finele anului 2014, la şefia familiei mafiote dîmbovițene a fost instalat „Il capo dei capi” obedient GloboCap Davos via Bruxelles, via Berlin, via Viena, via… un anti-român dovedit, o slugă aservită intereselor corporaţiilor transnaţionale şi Noii Ordini Mondiale, care a reușit să declare public România – „stat eșuat”. Toate acestea dau greutate cuvintelor lui Alexandu Vlahuță din celebra sa poezie: „Minciuna stă cu regele la masă/ Doar asta-i cam de multișor poveste:/ De cînd sînt regi, de cînd minciuna este,/ Duc laolaltă cea mai bună casă…”. Așadar, putem afirma fără putință de tăgadă că de aproape 34 de ani, trădarea și minciuna stau cu cei trei „escu”, cu „anis” și guvernele lor la masă! Atunci cum să nu-i dăm dreptate Orianei Fallaci pentru cuvintele sale: „Pentru mine, Europa înseamnă cultura căreia îi aparțin, civilizația de care sînt mîndră. Și acest cinic club financiar care nu apără deloc cultura și civilizația, ci le vinde pentru a-și băga în buzunar jegoșii petrodolari, acest mizerabil loc unde se trăncănește cu bîlbîieli despre similitudini culturale cu Orientul Mijlociu, care pupă picioarele invadatorilor, îi cheamă, această Uniune Europeană care nu e bună de nimic… Este sinuciderea Europei. Suprapatria voastră, suprastatul vostru, supranațiunea voastră, ținute laolaltă numai de ideologia banului, se va destrăma ca Uniunea Sovietică. Europa vorbește franceza, engleza, germana, spaniola, italiana, greaca, olandeza, malteza, suedeza, daneza, norvegiana, maghiara, portugheza, finlandeza, ceha, poloneza, slovaca, româna, bulgara, lituaniana, estona, letona etc. Și fiecare dintre aceste limbi reprezintă o patrie. O natură, o istorie, un patrimoniu de idei, de obiceiuri și de sentimente, deci un tezaur de ocrotit.

Patria nu este o opinie. Sau un drapel, și atît. Patria este o legătură făcută din multe legături care sînt în carnea și în sufletul nostru, în memoria noastră genetică. Este o legătură care nu se poate rupe ca un fir de păr enervant”. ION MĂLDĂRESCU (ART-EMIS.RO)

Un punct de vedere

Cînd nimeni nu mai știe ce e școala, ea poate fi orice

În curînd, Parlamentul va vota – „la pachet” – Legile Educației. Nimeni nu-și face vreo problemă legată de vot; Coaliția va funcționa ca o mașină de ridicat mîna (aflată la cheremul Președintelui, al primuluiministru, al președintelui PSD și al liderilor de grupuri parlamentare), opoziția (sau ceea ce – după dispariția opoziției – numim noi astfel) va încerca să facă puțin scandal pentru vizibilitate și lucrurile vor ține o zi atenția mediei pentru a cădea apoi în irelevanță. Dincolo de circul zilei în cauză, nu va fi prea mare agitație dintr-o rațiune simplă: Educația nu e pe lista domeniilor „de infrastructură”, „energii verzi” și smart city-uri în care se duce majoritatea investițiilor („de la Guvern” și –mai ales – europene). Din păcate, ea e a cincea roată la cotiga „sărăciei și durerilor” economiei noastre. Acest lucru s-a văzut bine în lunga epocă de lipsă a oricărui dialog și consultare publică pe tema Legilor în cauză. Rostul acestor legi nu e acela de-a rezolva ceva în învățămîntul românesc, ci cel de a încorona – cu „tichie de mărgăritar” – „programul România Educată”.

O vreme, Legile nu se vor aplica din cauza inexistenței „normativelor metodologice auxiliare”, apoi se va descoperi că au lipsuri și articole ce se bat cap în cap, se vor crea „comisii” (locale și naționale) de „redactare a regulamentelor” și a altor acte care, și ele, se vor bate cap în cap. Va ploua cu noi formulare și raportări; se vor schimba antete, aceiași oameni vor fi investiți „în funcții de conducere, de coordonare, de evaluare și de verificare” (redenumite mai savant), se vor face ședințe din ședințe, se vor adopta „strategii pe termen mediu și lung”, se vor concepe „cursuri și traininguri de formare” în noua legislație, proiecte „de implementare” a ei, se vor face bani frumoși din „consultanță” și tot felul de tabere – cu „prieteni bine plasați” – se vor lupta pentru influență pe niște fărîme de PNRR. În 2024, ca să facă mai ușor de înghițit masa de noi formulare și reglementări și – evident – ca să sărbătorească anul electoral, diverși „decidenți de la vîrf” vor vorbi de „necesitatea majorărilor salariale pentru profesori”. În 2025, implacabil, se va vorbi de „austeritate”, iar profesorii, amenințați din toate părțile, vor trebui să se mulțumească cu faptul că nu se fac „tăieri”. În rest, meditațiile vor merge înainte, la Bacalaureat ca la Baclaureat (înainte de Funeriu), clasa celor care cîștigă peste 60.000 de euro anual va fi tot mai tentată să-și trimită copiii – de cît mai mici – la studii în străinătate, cei cu „salariul minim pe economie” vor avea tot mai puțin interes pentru odraslele lor, care, de facto, vor înmulți abandonul școlar, iar de jure vor rămîne în niște statistici care vor justifica existența unor posturi, școli, universități, inspectorate și „comisii centrale”. (…)

E ceva ce nu știm din toate acestea?! În 34 de ani au funcționat vreodată lucrurile altfel? Nu ne e clar tiparul lor? Dacă am avea alte așteptări, cine ar fi vinovat? Cei care dau legi și fabrică regulamente sau noi, cei care ne dorim schimbarea – în bine – a învățămîntului? Singura schimbare reală nu mai depinde în nici un fel de noi: poate fi o catastrofă, asemeni COVID-ului, o invenție, precum Chat GPT-ul ori cine știe ce întîmplare pe care ne e cu neputință să o anticipăm. (…) Din păcate – sau din fericire (cum vrem să privim) – viziunea radicală a tinerilor școliți în State va fi cea care va face legea, grea de consecințe, în învățămîntul nostru. Căci ea e „paradigma cunoașterii”, altfel spus cadrul de înțelegere al lumii de azi, ce se deschide spre cea de mîine. La baza ei se află o concepție radical pozitivistă, care afirmă că singura cunoaștere adevărată e cea științifică, iar știința – la rîndul ei – se bazează pe metode precise care permit formatarea exactă a datelor experienței. Acum, onest vorbind, nu altceva pretindea și „materialismul dialectic și istoric”, numai că între timp am descoperit că acela era „falș”, pentru că pornea de la ideologie, în vreme ce „noua știință” debitată de universitățile americane e corectă, dat fiind că se întemeiază pe „date cantitative”. Știința americană – cea din disciplinele umane – e, în esența ei, behavioristă. Adică acceptă onest că nu știe exact ce se petrece în mintea omului și, ca atare, se focalizează

pe reacțiile lui (output-uri) la diverși stimuli (imput-uri). Cel mai eficient stimul e, cum o știm din toate reclamele, cîștigul (mai ales cel care se cuantifică în cash value) și strălucirea lui – așa ne spune teoria economică liberală – acționează ca o „mînă nevăzută” ce conduce întreaga societate spre prosperitate. Ca atare, singura problemă e aceea de-a menține stimulul cîștigului în actualitate și de a-l adapta la fiecare nivel al evoluției individuale și al structurii sociale. (De aceea nordul busolei prezentului e unul singur: creșterea productivității globale, ceea ce înseamnă „performanțe în toate domeniile”.) O altă specie de psihologi – cognitiviștii – ne spun că, urmărind felul în care imput-ul se transformă în output, pe baza unor modele preluate din științele informației, putem pătrunde (puțin cîte puțin) în „cutia neagră” a minții omului și, acolo, putem face „cablajele” necesare celor mai eficiente căi de metamorfozare a potențialului individului în cîștig individual și social. „Cablajele” acestea – descrise exact ca-n teoriile informației, prin algoritmi preciși – sînt „noile metodologii” ce stau la baza pedagogiilor actuale. (…)

Toate acestea vor să spună că, de facto, ceea ce noi știam pînă acum despre educație a încetat să mai existe. Disciplinele clasice (de la matematică la geografie), cele umaniste în ansamblul lor (și în mod particular istoria), limbile civilizației (mai ales cele clasice) presupuneau desfășurarea unui parcurs lent, la capătul căruia copilul se maturiza dobîndind o structură lăuntrică și ridicîndu-se la nivelul unei imagini a lumii pe care o edificaseră secole de cunoaștere. Ceea ce contează acum e, dimpotrivă, plasticitatea adaptativă ce nu presupune nici o structură interioară (de factură rațională), ci – mai curînd – reacții „emoționale” capabile să constituie alte „noduri și semne” ale „algoritmilor neuronali”. Iar întreținerea acestor reacții „emoționale” se face – cel mai eficient! –prin noile media (cu „informația” lor redusă la „funcția de impact” imediat) și prin divertismentul de masă (sub toate formele lui – de la sport, la tot soiul de festivaluri). Școala așa cum o știm – și întregul proiect iluminist care o subîntinde – pur și simplu nu au eficiența necesară integrărilor la scară mare pe care le presupune lumea zilei de azi (și, mai ales, cea a zilei de mîine). Repet, asta nu înseamnă că ceea ce numim „cultură” va dispărea – sub asaltul migranților și dizolvată în pop culture-ul mediei de masă – ci doar că se va personaliza tot mai mult, devenind un hobby pentru cei ce și-l pot permite și, instituțional, se va concentra în cîteva institute de studii avansate, pe lîngă mari universități dispuse să subvenționeze acest tip de cunoaștere „inutilă” din punct de vedere economic și social.

Grație (supra)abundenței informaționale produsă de noile media sfera publică a cunoașterii va fi alcătuită dintr-o sumedenie de credințe, din care fiecare își va alcătui – ca la un bufet suedez – propria „farfurie”, permanent reconfigurată și fără nici o restricție de coerență sau de completitudine. Temele dezbaterii publice le vor forma dramele ce fac deliciul mediei, scandalurile din lumea VIP-urilor, blockbuster-ele, „marile succese” muzicale, „creatorii” de modă, influencerii, „răsturnările de situație” tot mai frecvente pe ecrane, personajele histrionice ale politicii etc. Unificatorul lor comun va fi tentația – și deopotrivă, mărturia – succesului și posibilitatea (sau doar iluzia ei) de a găsi mereu căi mai eficiente (adică mai scurte și mai puțin costisitoare, inclusiv în termeni de timp) de a-l atinge. De cînd cu generalizarea telefoniei mobile smart lucrurile acestea au devenit universale și e greu de imaginat că noi – sau oricine altcineva (din specia „nostalgicilor tradiției”) putem opri acest proces. Reacțiile la globalizare nu sînt dovada încetinirii acesteia, ci – dimpotrivă – a trecerii ei la nivel turbo. În definitiv, competiția dintre SUA și China nu e aceea dintre două modele culturale diferite, ci – mai curînd – aceea dintre două strategii concurente (una bazată pe diversitate și concurență, cealaltă pe centralizare și pe control) de atingere a eficienței maxime a productivității. În fine, o ultimă observație legată de aceste lucruri: toată pedagogia pe care am schițat-o aici vizează adecvarea cît mai precisă a minții și a comportamentului uman la logica inteligenței

artificiale în spiritul unui continuum al interacțiunii lor (avînd ca efect multiplicarea beneficiilor economice). Compatibilizarea celor două nu funcționează doar prin „programarea” IA-ului să descrie cît mai fidel procesele neuronale, ci și prin permanenta adaptare a omului – prin utilizarea continuă – la funcțiile mașinii și la „gîndirea” încorporată în programele ei.

Repet, lucrurile acestea se petrec la o scară pe care noi – ca popor, ca Minister sau ca simpli indivizi – nu o putem influența în nici un fel și ele dislocă nu doar valurile de migranți ale lumii, ci și tot ceea ce noi am ținut ca sigur pînă acum, inclusiv educația clasică. Asupra acestor lucruri s-ar fi cuvenit să mediteze – cu atenție, deopotrivă față de ce avem de păstrat din trecut, ca și față de viitorul în care „ne integrăm” – cei care (se presupune că) hotărăsc treburile educației în România. E ceva de genul acesta în noile Legi? Eu n-am văzut. Așa cum se înfățișează, acestea sînt un soi de „de toate pentru toți” obținut pe baza unei tîrguieli aprige între varii facțiuni și caste; o tentativă de-a mulțumi toți „actorii” educației, dîndu-le – fiecăruia – impresia că are ceva de cîștigat din viitoarea formulă legislativă. În loc de o direcție, care să angajeze pe un termen cît mai lung parcursul școlar al cîtorva generații, ne-am trezit cu o încropeală ce adună o colecție de inițiative pioase care pun alături „performanța” și „egalitatea”, „cultura generală” și „specializarea”, „cunoașterea teoretică” și „pregătirea vocațională”. (…)

În mod straniu, la baza atîtor „inițiative” nu s-a aflat nici o clipă ideea de-a încerca să vedem – pe cazuri concrete – care e lumea (elevi/ studenți și profesori) ce populează o școală/ universitate, să înțelegem cum funcționează aceasta (și în părțile ei bune și cele mai puțin bune), care îi sînt problemele și cum putem să adunăm sute de întreprinderi (de familie, de clan, de orgoliu, de partid, sociale, instituționale) într-o mișcare comună, care să imprime o dinamică întregii societăți. Toate au rămas așa cum le știm, ceea ce – mai mult decît orice altceva – mărturisește neputința unei reforme adevărate a sistemului educațional. Aceiași oameni care, pînă la adoptarea noilor Legi, erau campionii vechii Legi (cu toate modificările ei), vor deveni partizanii necondiționați ai „schimbării” și ne vor presa – la fel de autoritar – să umplem rubricile „noilor formate” ale formularelor obligatorii cu „noi și noi realizări”. Nepropunîndu-și să schimbe nimic, noile Legi vor caricaturiza și mai mult ceea ce-a mai rămas din educație, împingînd – definitiv – în irelevanță ideea de școală prin înmulțirea exponențială a numărului celor care nu au nici un beneficiu de pe urma ei. (…) Ceea ce știm – în sfîrșit, cu noile Legi știm, în mod clar – e faptul că nici una din toate acestea nu-și propune să schimbe ceva. Ele nu sînt nimic altceva decît modalități prin care cîțiva fac bani buni. Buni cu adevărat, pentru că dacă lumea o ia razna, e preferabil să fii „asigurat”! (…) Rămîne o ultimă problemă, de ordin social, nu educativ: ce facem cu copiii pînă ce părinții lor sînt la lucru? În urmă cu cîțiva ani aș fi spus că școala își mai are un rost măcar din această perspectivă și că viitorul ei e ceva între o instituție de supraveghere, una de asistență psihologică și una de asistență socială. Acum nu mai sînt atît de sigur; s-ar putea ca toate aceastea să fie făcute – mai eficient – prin intermediul a varii device-uri, care vor monitoriza „în timp real” activitatea celor care nu vor mai urma nici o școală. Căci, am mai spus-o, în lumea device-urilor nu sîntem niciodată singuri: totul, absolut totul din ceea ce facem pe ecrane e public. (…) De cînd cu mulțimea de obiecte „inteligente” din jurul nostru, și chiar înaintea acestora – cu ceasurile electronice, s-a dus aproape în întregime o profesie foarte respectată pe vremuri: ceasornicarii. Au mai rămas cîțiva, care se ocupă de „piesele de colecție” ale cîtorva fericiți care preferă să învîrtă butonul ceasului de mînă sau să asculte „torsul pendulei” din salon. Cam la fel și scholar-șii de modă veche, cei care se vor ocupa (chiar în viitor) cu disciplina umanioarelor sau cu științele fundamentale. Ei vor fi un soi de ceasornicari ai inefabilului, inadaptații care – prin contrast – vor da măsura adaptării celorlalți. Iar școala, cartea, știința – în sensul lor comun – vor ajunge ce va vrea fiecare: funcționari, profesori, copii, părinți, media etc. „Fiecăruia după credința lui”. MIHAI MACI (CONTRIBUTORS RO)

Augusto Pinochet a eliberat Chile de comuniști și a creat un miracol economic (II) – „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

De-a lungul timpului, milițiile muncitorești, cu sprijinul militanților și extremiștilor radicali de stînga, s-au transformat în bande obișnuite care au folosit permisiunea tacită a socialiștilor aflați la putere pentru a se angaja în tîlhării și raiduri.

În locul conducerii anterioare, întreprinderile naţionalizate erau conduse de comitete de muncitori. Managementul necalificat și retragerea completă a veniturilor, inclusiv a fondurilor pentru dezvoltarea întreprinderilor, au dus la neprofitabilitatea acestora, reducerea producției, creșterea costurilor de întreținere și închiderea unora dintre ele. Toate acestea au însemnat o povară financiară suplimentară pentru guvernul Allende. Pînă în 1973, cheltuielile au depășit veniturile bugetare cu 20%, forțînd autoritățile să se împrumute și să imprime din nou bani, crescînd mai mult inflația și îngropînd Chile în datorii.

Statele Unite au contribuit la prăbușirea economiei socialiste, care de fapt a oprit exploatarea cuprului în Chile, aruncînd pe piață tone de metal ieftin din rezervele strategice americane. Acest lucru a făcut ca producția de cupru din Chile să fie neprofitabilă din punct de vedere economic, în ciuda faptului că cuprul a fost cel care a adus 70% din toate veniturile din valută la trezorerie. Inflația rapidă a transformat banii chilienilor în bucăți de hîrtie inutile. În Santiago, capitala Chile, au început așanumitele revolte ale „oalelor goale”, în timpul cărora protestatarii au cerut revenirea la o economie de piață. „Trebuie să recunoaștem că nu am reușit să creăm un management adecvat al economiei, am fost prinși de tornada birocratică, nu avem instrumentele necesare pentru a prelua profiturile burgheziei, iar politica de redistribuire a veniturilor a fost izolată de posibilităţile reale ale economiei”, spunea Salvador Allende întrun mesaj adresat Parlamentului în 1973. În august același an, parlamentul l-a acuzat pe Allende de aspirații autoritare de a distruge legislatura, un atac la libertatea de exprimare și la proprietatea privată, arestări și teroare a populației cu ajutorul unei miliții muncitorești. Militanții întărîtați de Allende i-au cerut acțiuni mai active „de luptă împotriva burgheziei”, apoi au scăpat complet de sub control, apelînd la lupta partizană: au atacat bănci, magazine și secții de poliție, încercînd să confiște bani și arme. Criza politică și economică amenința să se transforme întrun război civil.

O pată în istoria modernă a Chile

Pînă în august 1973, peste 200 de poduri, autostrăzi și căi ferate, conducte de petrol, linii electrice și alte facilități de infrastructură au fost distruse ca urmare a sabotajului. Prejudiciul total cauzat de aceste acțiuni a depășit o treime din bugetul anual al Chile. Din cauza sabotajului și a grevelor, jumătate din fructele și legumele recoltate s-au stricat, iar fermierii șiau aruncat produsele sau le-au trimis în Argentina, fugind de confiscarea forțată a proprietăților de către bandele Allende, care nu urmau să respecte deciziile Parlamentului.

Terorizînd fermierii, extremiștii au vrut să demonstreze incapacitatea președintelui și a guvernului de a controla situația din țară, dominată de revolte la scară largă. Într-adevăr, protestele au fost urmate în scurt timp de prima revoltă antiguvernamentală. La 29 iunie 1973, un grup militar din Regimentul 2 Tancuri, cu sprijinul organizației teroriste de extremă dreapta Motherland and Freedom, a încercat o lovitură de stat militară. Rebelii au fost comandați de locotenent-colonelul Roberto Super. 16 tancuri, însoțite de infanterie, au intrat în centrul orașului Santiago, înconjurînd și capturînd o parte din palatul prezidențial și clădirea Ministerului Apărării. În ciuda faptului că o parte semnificativă a corpului de ofițeri își pierduse încrederea în autorități, majoritatea militarilor nu a susținut ideea unei schimbări violente a puterii și nu a trecut de partea tancurilor. Rebeliunea a fost înăbușită, practic fără victime. Rolul decisiv în această operațiune l-a jucat Augusto Pinochet, care preluase deja postul de comandant al forțelor terestre. Succesele și loialitatea lui Pinochet l-au convins pe Allende să-i încredințeze postul de comandant al forțelor armate. Aceasta a fost greșeala lui fatală.

În noaptea de 11 septembrie 1973, generalul Pinochet nu a putut dormi de emoție. La șapte dimineața, trebuia să meargă la regimentul armatei din Peñalolena, la periferia capitalei chiliene, pentru a conduce o lovitură de stat militară la scară largă. De această dată, unități ale armatei, aviației, marinei și jandarmeriei au acționat clar și coordonat. După ce au primit un semnal de la sediul central la ora 04:30, pînă la ora 06:30 armata a capturat toate sediile de televiziune, posturile de radio, centralele telefonice automate și o serie de facilități strategice, iar pînă la ora 07:00 toate instituțiile guvernamentale. La radio, rebelii au anunțat crearea unei junte militare. Pînă la ora 14:00, palatul prezidențial a fost capturat. Allende și-a dat seama de gravitatea situației și s-a sinucis. Pinochet se aștepta ca instituirea unui nou guvern în țară să dureze aproximativ cinci zile, dar armata a făcut față acestei sarcini în doar o zi. În seara zilei de 11 septembrie 1973, a fost emis un decret conform căruia parlamentul a fost dizolvat, partidele de stînga au fost interzise, Constituția a fost suspendată, s-a instaurat legea marțială. În juntă erau comandantul forțelor terestre, generalul Augusto Pinochet, comandantul Marinei, amiralul José Toribio Merino, comandantul forțelor aeriene, generalul Gustavo Li și directorul interimar al Corpului Carabinierilor (Jandarmerie), generalul Cesar Mendoza.

După ce a stabilit controlul asupra structurilor guvernamentale și a infrastructurii strategice, Pinochet a început să restabilească ordinea cu metodele militare obișnuite – el credea că țara trebuie salvată urgent prin cele mai decisive acțiuni și nu a avut timp să împace rebelii înarmați și să găsească compromisuri cu adversarii politici. Între timp, socialiștii au început să reziste juntei, care, în absența metodelor parlamentare și a altor metode politice, s-a manifestat prin nesupunere civilă și sabotare a instrucțiunilor autorităților militare. Și, deși aceste acțiuni nu au fost masive, ele au avut loc la toate nivelurile, de la instituții de stat la întreprinderi individuale, instituții de învățămînt și instituții de cultură.

În concepția lui Pinochet, aceste acțiuni amenințau literalmente existența Republicii Chile. Se temea că, într-o criză, ideologia comunistă, dacă este prezentată și susținută corespunzător din exterior, ar putea capta mințile cetățenilor și ar putea scufunda țara în haosul unui război civil. Încă din primele zile ale domniei sale, generalul a anunțat începutul unui „război intern” împotriva dușmanilor statului – comuniștii și susținătorii acestora. În ianuarie 1974, Pinochet a creat Secretariatul Executiv Național pentru Afacerile Deținuților, iar în vara acelui an, Agenția Națională de Informații (DINA), al cărei scop principal era căutarea centralizată, arestarea și, în unele cazuri, eliminarea persoanelor de stînga, radicali și activiști ai Partidului Comunist, precum și cei care au colaborat cu aceștia.

țara de „amenințarea roșie”, iar după instaurarea puterii juntei, peste 40 de mii de oameni au ajuns în închisori și lagăre – majoritatea susținători ai „Unității Poporului”. Cele mai influente și periculoase, conform armatei, figurile rezistenței au fost ucise în închisori la ordinul lui Pinochet. Peste trei mii de oameni au fost executați sau au dispărut. Sentințele au fost puse în aplicare de ofițerii forțelor speciale ale armatei chiliene, care a fost numită popular „Caravana morții”.

Terapia de șoc

Pînă în aprilie 1975, activiști de stînga și militanți ai susținătorilor lui Allende și Unitatea Populară erau în închisoare sau executați. După aceea, Pinochet și-a îndreptat complet atenția către economie, care avea nevoie de o salvare urgentă – hiperinflația și deficitul existent în balanța de plăți amenințau Chile cu un faliment. Generalul a anunțat că, pentru a dezvolta economia țării, nu trebuie să ne întoarcem nici la metodele lui Allende, nici la experiența guvernelor anterioare din anii ’60, ale căror politici au devenit parțial condiția prealabilă a reformelor sociale populiste ale lui Allende, realizate fără a ține seama de realitate. Pinochet a ales scenariul trecerii de la o economie planificată la o piață liberă și la descentralizarea sistemului economic și a decis să facă acest lucru printr-o terapie de șoc, deoarece țara avea nevoie urgentă de restabilire după ani de anarhie economică. Sub Ministerul Finanțelor din Chile a fost format un grup de lucru compus din 25 de economiști chilieni, mulți dintre ei studiind la Chicago sub îndrumarea profesorului laureat al premiului Nobel Milton Friedman și a lui Arnold Harberger, fondatorul Școlii de Economie din Chicago. De fapt, Chile a devenit prima platformă pentru experimente economice la scară largă pentru a reconstrui o economie socialistă planificată într-o economie capitalistă liberă, reducînd la minimum intervenția statului în relațiile economice. Pinochet a dat mînă liberă echipei sale de experți, încredințînd armatei sarcina de a asigura stabilitatea politică în țară.

A fost cea mai tragică pagină din istoria modernă a Chile. Pinochet a căutat să scape odată pentru totdeauna

În prima etapă a reformelor, guvernul chilian a reușit să cadă de acord cu Statele Unite și Clubul de la Paris cu privire la returnarea datoriilor acumulate sub conducerea lui Allende (aproximativ două miliarde de dolari – o treime din PIB-ul Chile în 1975), a redus la jumătate nivelul investițiilor publice și a sistat complet subvenționarea industriilor neprofitabile. Din această cauză, 431 de întreprinderi au dat faliment, ceea ce a determinat o scădere a nivelului producției industriale cu 25%. Zeci de mii de chilieni și-au pierdut locurile de muncă, dar pînă în 1981 aceste măsuri au redus inflația la 30% pe an, au eliminat deficitul bugetar și au modernizat aparatul de stat, ceea ce a sporit eficiența administrației publice și a permis utilizarea resurselor umane calificate în alte domenii ale economiei. Pentru a accelera acest proces, încă din primele zile ale reformelor, Junta a restituit dreptul de proprietate privată asupra oricăror bunuri mobile și imobile și a pus bazele modelului economic al Chile. Ca urmare a tuturor acestor transformări, pînă la sfîrșitul anului 1981, țara a avut în sfîrșit o rată constantă de creștere a PIB (în medie de 6% pe an), care a devenit baza pentru a doua etapă de redresare – restructurarea politicii. (va urma) n.K.

Rudele supraviețuitoare ale victimelor dictaturii militare chiliene la un eveniment de comemorare

Augusto Pinochet și soția

Doza de sãnãtate

Tiroida ne dă stabilitate

În medicina modernă, care are la bază fizica cuantică și rădăcini în medicina alternativă chineză de mii de ani, este cunoscut faptul că organismul uman funcționează în parametrii normali numai atunci cînd este în echilibru energetic. Comunicarea energetică (la nivel de celulă, organ, sistem) poate fi întruptă de boli acute, cronice, stres, blocaje, medicamente, activitatea celulelor se poate deregla, fapt care se manifestă prin stări de oboseală, lipsa somnului, atacuri de panică, nod în gît, hipertensiune, probleme respiratorii. Funcționalitatea echilibrată a tiroidei este foarte importantă pentru bioritmul inimii, stabilitatea sistemului osos și a sistemului gastric și pentru menținerea homeostaziei corpului.

Hormonii produși de tiroidă sînt esențiali pentru creștere, dezvoltare neuronală și reproducere. Tiroida este cea mai mare glandă din corpul nostru și este cea care ne controlează emoțiile. Iodul produs de tiroidă este combustibilul care ține corpul, sufletul și spiritul în echilibru. Cînd glanda produce prea mult iod, omul arde ca o lumînare la ambele capete, spiritul devine foarte activ, individul nu se poate deconecta, este prea agitat, iar sufletul este dezorientat, asemănător celui al unei persoane drogate.

În hipotiroidie, această glandă își încetinește viteza, afecțiune de care suferă din ce în ce mai mulți oameni, fără măcar să știe. Simptomele imediate se manifestă astfel:

O istorie a farselor (300)

Un pișicher american (3)

Din cabina sa, Rice putea vedea cum bărbatul cu care vorbise se uită de jur împrejur, apoi închide telefonul. Îndreptîndu-se, pe furiş, pînă la piedestal, apucă iute capul de oaie şi o ia la fugă pe o stradă lăturalnică. Acum, în timp ce era interogat privitor la incidentul Betty Ford, sticleţii încearcă să-l descoasă: „Şeful poliţiei este îngrijorat în special de acest incident, deoarece, de curînd, cineva a trecut cu maşina pe lîngă parcarea poliţiei şi a aruncat un cap de oaie exact ca acesta între maşinile noastre. Ştii ceva, indiferent ce, despre acest lucru?

Rice nu a îndrăznit să rîdă.

– Nu, a răspuns, nu are absolut nici o legătură cu mine. Nu ştiu cine ar fi putut face aşa ceva; este cu adevărat ciudat.

Poţi s-o mai spui o dată...

Henric al VII-lea, un impostor

Richard Nixon nu a fost singurul „şmecher” din istorie – cel puţin, dacă ar fi să credem în propaganda dinastiei Tudor şi în existenţa lui Shakespeare. În 1485, un mişel disperat, înconjurat de inamici, a strigat: „Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!” Dar era prea tîrziu. A fost ucis. Coroana lui, aruncată într-un tufiş, a fost găsită aşezată cu veneraţie pe capul cuceritorului. Astfel a murit „Dick cocoşatul”, alias Richard al III-lea, ghebosul intrigant care omorîse doi copii nevinovaţi („prinţii din Turn”) pentru a pune mîna pe coroană. Acum, galezul Henric Tudor era rege – regele Henric al VII-lea. O eră nouă, glorioasă avea să înceapă, culminînd cu domnia nepoatei sale, Elisabeta. Binele ieşise învingător. Răul fusese biruit.

...Hmm. Nu chiar! Richard a căzut victima uneia dintre cele mai murdare – şi mai pline de succes –campanii postume puse vreodată la cale. De ce? Pentru că Henric nu avea, de fapt, nici un drept asupra tronului. Războiul Rozelor se desfăşura cu violenţă de ani de zile; toată Anglia era agitată şi Henric pusese stăpînire pe ceva ce nu-i aparţinea. Dar cum să-şi justifice actul şi să-şi asigure ceea ce capturase? Cum să-i covingă pe englezi că un nativ din Ţara Galilor este conducătorul lor legitim?

Pentru început, creîndu-i predecesorului său o imagine cît mai defavorabilă. De aici, „Dick cocoşatul”, ghebosul şi criminalul!

- oboseală permanentă, stări de somnolență;

- instabilitate emoțională, subțierea sau chiar căderea părului, piele uscată;

- stări de tristețe;

- creștere în greutate (cauzată de blocarea metabolismului);

- dureri de cap, migrene;

- dureri de încheieturi etc.

Nodulii tiroidieni reprezintă blocaje energetice (blocaje ale sufletului), iar din punct de vedere medical – dereglări metabolice. Celulele „îmbătrînite” din tiroidă nu mai pot fi îndepărtate prin procesul normal de „curățire” și sînt depozitate în țesutul tiroidei, dereglînd funcționalitatea metabolică a glandei.

Medicina energo-informațională se focusează pe reglarea metabolismului la nivelul tiroidei și pe susținerea energetică a fiecărei celule pentru a se detoxifia, de a cîștiga aport energetic în așa fel încît să susțină procesul biologic de îndepărtare a celulelor uzate, a resturilor metabolice, fără durere, fără medicamente, fără efecte secundare.

Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze vibrațiile patologice ale celulelor uzate, să le neutralizeze și să le elimine din organism pe cale naturală. Terapiile se axează pe cauza bolii, nu pe simptom. Noi tratăm o boală cronică

Nu există nici o dovadă că Richard a meritat vreunul din cele două invective. Dimpotrivă, se pare că el a fost un rege ascuţit la minte şi capabil. Dar membrii dinastiei Tudor, ajutaţi mai tîrziu şi de talentul dramatic al lui Shakespeare, au reuşit să-şi pună în aplicare planul. Noroiul cu care au aruncat atunci mai există şi astăzi. Unii istorici şi scriitori (precum Josephine Tey în romanul ei, Fiica timpului) au încercat să-1 reabiliteze pe Richard – dar, ca de obicei, „istoria este minciuna cu care toată lumea cade de acord”. În credinţa populară, Richard va rămîne mereu un cocoşat îmbrăcat în negru şi cu suflet rău, care se strecoară în Turn pentru a sufoca doi copii frumoşi, înainte de a muri ca un laş în mijlocul unei bătălii, învins fiind de eroul Henric...

Escrocheriile unui fals agent britanic

Philip Riley, în vîrstă de douăzeci şi nouă de ani, fost proprietar al unui club din Berkshire, nu s-a prezentat ca atare atunci cînd l-a abordat pe părintele Francis Garlick, de la o parohie din Reading, Anglia. Dîndu-se drept un agent de seamă al Serviciilor Secrete britanice, trimis acolo în cadrul misiunii sale împotriva comunsimului, el l-a pus pe preotul romanocatolic să-i păstreze secretul şi l-a păgubit fraudulos de 2000 de lire sterline, înainte ca impostura lui să fie descoperită. Convingîndu-l pe preotul încrezător să ţină slujbe religioase pentru pomenirea unor aşazis agenţi ucişi în misiune, o dată chiar s-a întors la casa parohială cu răni – false – provocate de pistol. Altă dată, pretextînd că acoperirea îi fusese distrusă, i-a spus lui Garlick că îl pîndeşte un pericol de moarte, deci trebuie să părăsească, de urgenţă, Anglia. Că i se ordonase să meargă în Spania şi că, datorită implicării preotului, trebuie să fie însoţit şi de acesta. Părintele Garlick i-a oferit lui Riley, soţiei lui şi celor doi copii suma de 1000 de lire pentru a se bucura de două săptămîni de vacanţă în Spania. Preotul i-a însoţit. Cu altă ocazie, părintele a pus la bătaie 350 de lire sterline pentru a elibera un agent din închisoare. Uşor de înţeles, Garlick a suferit o cădere nervoasă cînd a aflat cum fusese păcălit. Condamnat de tribunalul regal din Reading, la data de 20 martie 1975, pentru obţinerea de bani prin înşelăciune, răsplata lui Riley a constat în cazare şi masă gratuite, timp de doi ani, în instituţia de maximă siguranţă a Maiestăţii sale! (va urma)

STUART GORDON

asemenea lăstarilor unui copac, considerînd că toate bolile au aceeași cauză declanșatoare. Informația energetică a pacientului este folosită în scop terapeutic.

Cînd tiroida produce prea mult iod, grăbește procesele fiziologice din organism, astfel că trupul, spiritul și sufletul sînt mereu suprasolicitate. Se știe că, pe parcursul unei zile, sufletul străbate corpul trecînd prin fiecare celulă de 2 - 3 ori. Dacă sufletul este mereu agitat, dezechilibrat și celulele corpului devin agitate, iar organul din care fac parte se îmbolnăvește. În general persoanele care suferă de hipertiroidie sînt mereu haotice în acțiuni, agitate, exoftalmice, scad brusc în greutate, iar pielea devine foarte subțire și uscată.

Fiind lăcașul sufletului nostru, trebuie să avem mereu grijă de acest „fluture” de care depind sentimentele noastre și, desigur, sănătatea noastră. Dezechilibrele tiroidei se reflectă pe întreg organismul.

Medicina energo-informațională punctează succese notabile în domeniu. O diagnosticare energetică este întotdeauna binevenită. Fără să fim nevoiți să alergăm dintr-o clinică în alta, într-un singur centru, în aproximativ o oră, primim un diagnostic și un buletin de analize energetic. Tot în centrul german DermaVital din București, diagnosticăm si Aura, care ne oferă profilul psihologic al celui investigat, cît și energia fiecărui organ în parte.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Care te duce la fix; 2) Om de știință; 3) Tare retrase! – Replică la o cronică... de specialitate; 4) Vorbe spuse la supărare –Urme de vărsat!; 5) Mediu de cultură – Cete; 6) Incitat! – Semne de înmulțire la stup; 7) Piesă de schimb la șah – Trecute prin crater!; 8) Cu pași mari înainte – Frate cu paltinul; 9) Puse în gardă; 10) Plecat la han – Nu admite abateri de la normă.

VERTICAL: 1) Rămîne cum s-a stabilit; 2) Unu la zece! – Încadrat la slujbă – Turnată în diferite forme; 3) Magazin istoric; 4) Suportă durerea cu nepăsare (pl.) – Apel la repetiție; 5) Tras în gol! – Un cerc de valoare – Dă arama pe față!; 6) Zburător legendar – Vechea moșie; 7) Admiși după sugestie – Trecut cu pile; 8) Carte captivantă – Expus în public; 9) Regim cu crudități (fem.); 10) Impun negreșit o reculegere – O părere greșită.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CONCESIVE”:

1) LEJERITATE; 2) INEGALABIL; 3) TENACITATE; 4) E – ALICA – AV; 5) ROTIT – RANI; 6) AC – TARINI; 7) TONA – AMICA; 8) UL – TOTEM – V; 9) RIGIDE – APA; 10) ATU – AUSTER.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (IX)

– Ascult.

– Pe 22 august vor încerca să îl asasineze pe Charles de Gaulle.

– Președintele Franței? – aproape că strigă Tudor, ridicîndu-se pe jumătate de pe scaun.

– Da, președintele Franței și nu te mai manifesta așa că se uită lumea la noi, spuse Iulia serioasă.

– Scuză-mă, dar mi se pare incredibil.

– Da, e incredibil și hai să-ți mai spun ceva legat tot de el.

– Ce anume?

– În 1968 va veni în România și nu se va mulțumi să viziteze doar Bucureștiul, ci se va duce și la Craiova.

– De ce?

– A ținut să îşi revadă un prieten cu care fusese coleg la Şcoala Superioară de Război de la Paris, generalul Polihron Dumitrescu...

Figura surprinsă pe care a făcut-o Tudor fu atît de caraghioasă, încît Iulia nu se putu abține și izbucni în rîs, lucru ce-l nedumeri și mai tare.

– Tu de ce rîzi? Aaa, ai mințit, desigur, de aia rîzi, îți bați joc de mine, se supără băiatul.

– Nu, nu de aia rîd, ci de figura pe care ai făcut-o spuse ea chicotind.

– Păi tu cum te-ai simți dacă ai auzi astfel de chestiuni incredibile care nici măcar nu s-au întîmplat încă? – protestă el.

– Ai dreptate, așa e. Mai am de spus un singur lucru, dar ține-te bine să nu cazi de pe scaun.

Tudor se uită lung la ea și întrebă:

– E chiar așa de grav ce ai să îmi spui?

– Da, e foarte grav, fiindcă între 14-28 octombrie lumea va fi la un pas de război nuclear între americani și ruși – i-o trînti ea lui Tudor care nu avu nici o reacție. Se uita în gol, în mod vizibil șocat de vestea auzită. După o jumătate de minut reuși să articuleze:

– Chiar?

– Da. Vrei să-ți spun ce se va întîmpla?

– Te rog, șopti el.

– Ei bine, pe 14 octombrie un avion de spionaj american fotografiază în Cuba niște instalații de rachete nucleare sovietice.

– În Cuba? În coasta Americii?

– În coasta Americii, aprobă fata continuînd. Ei bine, l-au sunat pe Hrușciov, ăsta a negat, lucrurile s-au inflamat, a auzit presa, scandalul a devenit internațional și s-a instituit de către marina americană blocada navală a Cubei, pe care o va sparge un petrolier sovietic denumit... fii atent: București.

– Interesant... Și cum s-a terminat totul?

– Păi, sub presiunea internațională rușii și-au retras rachetele din Cuba.

– Cum? Le-au retras așa, pur și simplu? Sovieticii au cedat așa de ușor? Nu cred asta, se înflăcără Tudor.

– Și bine faci – zise Iulia zîmbind – pentru că e întradevăr o chichiță...

– Care?

– Aceea că după cîteva luni de zile și-au retras și americanii rachetele nucleare pe care le aveau în Turcia, adică în coasta URSS, doar că au făcut-o în secret.

– Așa da. M-aș fi mirat ca rușii să-și ia bătaie așa, pur și simplu. Dar chiar: ce mai fac rușii în 2022? Dar România? România cum e? Cine mai e președinte?

– O să-ți spun, dar nu acum fiindcă e aproape miezul nopții și ar trebui să plecăm. Apropo – zise fata – pot să vin să dorm la tine? E cam nepotrivită propunerea mea, dar nu am unde să mă duc și dacă mă găsește poliția mă cazează la secție, ori cu lucrurile pe care le am la mine ajung sigur la Securitate, argumentă ea.

– Da, desigur, spuse băiatul. Stau într-o casă mică, cu două camere, lîngă Gara de Nord, pe str. Vespasian.

– Hai să mergem, spuse Iulia.

Se ridicară și fata lăsă banii pe masă, cu bacșiș cu tot și plecară să caute un taxi. La ora aia nu găsiră nimic, așa că hotărîră să meargă pe jos. Din ce-și amintea Iulia, ar fi trebuit ca în 30 de minute să ajungă

la destinație. Trecură prin fața Athénée Palace traversînd Calea Victoriei și porniră pe Știrbei Vodă. Mergeau unul lîngă altul în tăcere. Li se auzeau pașii pe trotuarul pustiu. Oamenii muncii – se gîndi Iulia în limbajul epocii – erau în pat, dormeau, ca să fie odihniți a doua zi la muncă. După vreo cinci minute de mers, Tudor spuse:

– Mă simt ca într-un vis!

– De ce? – spuse Iulia întorcînd capul spre el.

– Toate lucrurile astea care s-au întîmplat: tu, faptul că vii din viitor, lucrurile pe care mi le-ai spus și mi le-ai arătat, totul este incredibil!

– Crezi că te-am mințit?

– Nu, nu cred asta, simt că spui adevărul și judecînd după ceea ce mi-ai arătat și după telefonul sau ce zici că era ăla, e clar că nu minți, dar nu înțeleg cum ai ajuns aici și de ce la mine?

– Cum am ajuns aici nu înțeleg prea bine nici eu, răspunse fata. De ce la tine? Probabil fiindcă așa a vrut Dumnezeu. Ceea ce știu sigur e că începînd de mîine trebuie neapărat să aflăm cum mă întorc în timpul meu pentru că părinții mei sînt cu siguranță convinși că am murit și nu știu dacă scrisoarea mea va ajunge la ei.

– Ce scrisoare?

– Le-am scris o scrisoare pe care am predat-o preotului paroh de la Biserica din cartierul nostru. Am considerat că Biserica e mai sigură și mai serioasă decît Poșta.

– Păi și cum o să ajungă în anul 2022?

– Preotul căruia i-am dat-o o va transmite succesorului său care o va da mai departe următorului și tot așa.

– Crezi că va funcționa?

– Mă bazez pe buna credință și pe seriozitatea slujitorilor lui Dumnezeu, spuse ea.

– Atunci să sperăm că ajunge, răspunse băiatul. O să vedem ce pot găsi mîine la bibliotecă, cugetă el. Spunemi, te rog, cum sînt părinții tăi?

– Părinții mei... părinții mei sînt ok, spuse ea.

– Cum adică? – insistă Tudor.

– Adică sînt oameni buni, mă înțeleg bine cu ei. Mama e mai pretențioasă cînd vine vorba de învățat, nu mă lasă deloc pînă nu fac lucrurile cum trebuie, dar știe să-mi explice situațiile de viață cu care mă confrunt. M-a ajutat mult, chiar dacă ne certăm uneori fiindcă mă enervează anumite lucruri pe care le vrea de la mine.

– Da, și mama mea e la fel, spuse Tudor. De altfel, cred că e o trăsătură de caracter a mamelor. Tatăl tău cum e?

– Tata e foarte bun la istorie și la geografie. Cînd eram la școală el îmi explica lecțiile astfel încît nu mai era nevoie să învăț din carte. De la el știu toate detaliile astea pe care ți le-am spus mai devreme, spuse fata zîmbind.

– Înseamnă că te înțelegeai bine cu el.

– Da... mă mai certam și cu el, că mă tot bătea la cap să fiu ordonată și să nu-mi las lucrurile aiurea, dar cred că mi-a prins bine fiindcă altfel nu mi-aș fi luat cu mine încărcător și baterie externă la telefon ca să am cu ce-l încărca aici, mai zise fata.

– Păi și la ce te ajută dacă nu poți vorbi la el?

– E drept că nu pot vorbi, dar pot face fotografii și le pot stoca în memoria lui ca într-un album fotografic. La memoria pe care o are telefonul meu, pot stoca aproximativ 5.300 de fotografii și filmulețe scurte.

– Cinci mii? Atît de multe? – se miră Tudor.

– Da, confirmă Iulia. De fapt, va trebui să-mi scot cartela SIM, cugetă ea cu glas tare, ca să nu mai caute rețeaua și să-mi țină bateria mai mult. Am să fac asta cînd ajung la tine acasă. Chiar, cît mai avem? – În zece minute ajungem, spuse băiatul. Într-adevăr, în aproximativ 10 minute intrau pe strada Vespasian și se opreau în fața unei case cu etaj și un balcon agățat de fațadă, avînd o poartă de fier forjat, lată cît să intre o mașină. Tudor deschise poarta și o invită pe fată înăuntru. Scoase cheile din buzunar și deschise ușa. Intrară într-un hol de unde pornea o scară pe care începură să o urce. Ajunseră sus pe un hol lung, pe care pășiră pînă

Zvon de primãvarã

Ziua-i verde limpede, Zvon de primăvară, Curge timpul repede, Asfințește iară

Prin copaci se-ascund suspine, Gînduri spuse-n șoapte, Frunzele sînt cristaline În apus de noapte

Trec miresmele în fugă În freamăt de visuri, Se așază ca într-o rugă, Pîn’ la cer s-ajungă

Iarna vede primăveri Dezrobind poveri, Spaimele acum se scurg Ca dintr-un amurg.

Preot EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU

la o ușă pe care Tudor o deschise, intră primul și aprinse lumina. Iulia văzu o sufragerie mare, de unde se ajungea în balconul pe care îl văzuse din stradă, și pe alte uși în bucătărie, cămară, baie și într-o a doua cameră ale cărei ferestre dădeau spre curtea largă a casei.

În mijlocul camerei exista o masă cu patru scaune în jurul ei, iar lîngă peretele băii se afla o canapea extensibilă. Pe peretele opus era un mic raft cu cărți. Camera cealaltă era dormitorul lui Tudor. Totul era ordonat și pus la locul lui astfel încît Iulia avea senzația că e la muzeu. Tata l-ar fi apreciat cu siguranță pe băiatul ăsta văzîndu-l cît e de ordonat – gîndi Iulia, zîmbind.

– Asta e, zise băiatul. Nu e mult, dar mie îmi este suficient, se scuză el.

– E foarte bine – îl liniști Iulia.

– Mă duc să-ți fac patul la mine în cameră. Eu o să dorm aici pe canapea, zise el.

– Nu te deranja, eu oricum schimb patul în noaptea asta, protestă fata.

– E posibil să-l schimbi mai multe nopți, nu doar asta.

– Da, ai dreptate. Bine, cum vrei tu. Eu merg să fac un duș pînă atunci.

– Ai prosop și tot ce e nevoie acolo.

– Bine, mulțumesc – spuse ea în timp ce se strecura pe ușa băii.

Se spălă îndelung încercînd să alunge oboseala și murdăria. Trecuse prin multe întîmplări în ultimele 16 ore. Se trezise la ea în casă și acum se afla nu doar în alta, dar și cu 60 de ani în urmă. Aproape că nu-i venea să creadă ce i se întîmpla. Ce făcuse oare să merite asta? Să-și piardă părinții, prietenii, obiceiurile, așa, dintr-o întîmplare. Îi venea să plîngă de ciudă și de frică, de teama că ar putea să rămînă aici pentru totdeauna. Se gîndea că, totuși, poarta aceea, dacă funcționa într-un sens, trebuia să funcționeze și în celălalt, așa că tot ce avea de făcut era să cerceteze lucrurile și să urce din nou în Piatra Mare ca să se întoarcă acasă.

Ieși de sub duș, se șterse cu prosopul își luă hainele pe ea și ieși din baie. Tudor adormise pe canapea. Iulia se duse spre el privindu-l o clipă, apoi se aplecă, îl acoperi cu cearceaful, se duse în cealaltă cameră, închise ușa și se băgă în pat, adormind înainte să atingă perna cu capul.

Se trezi pe la ora 11. Dormise adînc și se odihnise foarte bine. Soarele intra pe fereastra întredeschisă odată cu zgomotul orașului. Pe noptiera de lîngă pat zări o bucată de hîrtie. Era un bilet de la Tudor: „Dragă Iulia, eu am plecat la serviciu, la bibliotecă. Mă întorc în jur de ora 17. Ai chei de rezervă pe masa din sufragerie. Dacă te întîlnești cu cineva, le spui că ești prietena mea de la Brașov și ai venit în vizită. Ai grijă de tine”. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Se întîmplă lucruri importante

Așa cum tot scriu de ceva vreme, au început să se schimbe lucrurile pe plan mondial în ceea ce privește Ucraina și, mai ales, poziția presei angloamericane și, prin ea, a factorilor de decizie ce-i stau în spate. Au început cu discuții despre incapacitatea conducătorului ucrainean de a face față responsabilităților privind corupția din țara sa și programul economic (alo, e război, adică situație excepțională!), s-a sugerat faptul că i se va organiza un Maidan, iar din rîndul aliaților unele voci autorizate vorbesc despre cum Ucraina nu are posibilitatea să învingă în război, iar altele încearcă să inducă

imaginea unei armate ucrainene care a primit de toate de la aliați și nu are altceva de făcut decît să-i zdrobească pe ruși în mult trîmbițata contraofensivă. Pe fondul acestor discuții, săptămîna trecută a avut loc un eveniment care a luat prin surprindere întreaga lume: președintele chinez Xi Jinping a purtat o conversație telefonică cu Volodimir Zelenski în care acesta din urmă a reiterat încă o dată faptul că nu dorește pace dacă ea implică pierderi teritoriale, ci doar dacă se refac granițele Ucrainei așa cum erau ele în anul 1991.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Biserica, preoții, Dumnezeu

Ce meserie mișto au popii aștia: muncesc o zi pe săptămînă și în rest se umplu de bani bătînd din ușă în ușă pentru a anunța oamenii că vin sărbătorile. Se dau cu mașini Mercedes, sînt plini de aur și proștii îi susțin. Patriarhul e preafericit la cîți bani îi curg în teșcherea și la ce putere are. Cu toate astea, se cramponează de relația cu Rusia lui Putin și de biserica lui ortodoxă, în loc să rupă relațiile cu ei și să se unească cu Occidentul. De ce? Păi

ca să sărbătorească Paștele împreună, să aibă zile libere în același timp cu restul Europei, că doar ce contează că spargem ouăle cu o săptămînă mai devreme? Tot aia e, nu? Ce atîtea mofturi și pretenții? Ca să nu mai vorbesc de faptul că Teodosie, ăla de la Constanța, un putinist nenorocit, de altfel, i-a jignit pe romano-catolici cînd a declarat că el, ortodoxul, are Lumina sfîntă, iar ceilalți nu.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Culmea îngîmfării: să-ți faci o carte de vizită în două volume”

– CornELIU VADIm TUDor

Termenul ,,culme” este arhicunoscut, fiind definit ca ,,partea cea mai de sus sau gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu” (DEX), de unde și expresiile ,,Culmea culmilor!” sau ,,Asta-i culmea!”, adică întrece orice margini, e nemaipomenit.

Se mai știe că, în principiu, cînd se vorbește de vreo culme, este vorba de ceva pozitiv, de vreun record sportiv sau o realizare științifică de necrezut. Totuși, de termenul ,,culme” se face uz și în privința stărilor și faptelor negative – Culmea somnului e să dormi în Parlament și să visezi că țara o duce bine; sau în umoristică – Culmea presiunii: să sufli la un berbec în fund și să i se îndrepte coarnele.

Și, pentru a venit primăvara și sîntem încă în perioada sărbătorilor creștine, voi continua această temă în spirit umoristic, domeniu în care Ion Pecie este un adevărat campion. La început, a fost cunoscut ca epigramist, dar a devenit celebru după ce a publicat cele 30 de volume ale colecției ,,Dacă umor nu e, nimic nu e” (circa 70.000 de exemplare).

La un moment dat, fiind întrebat ce poate spune despre mulțimea culmilor, Ion Pecie a răspuns: ,,Culmile sînt infinite, ca număr, fel și înțelegere. Numai «Culmea culmilor» nu se știe care este. Culmea ar fi s-o mai știm și pe-asta!”.

Ei bine, aflați că aici îl contrazic total pe maestrul Ion Pecie, pentru că sînt omul care l-a cunoscut bine pe cel care a descoperit acea misterioasă ,,Culme a culmilor”. Este vorba de Corneliu Vadim Tudor, în formațiunea căruia – Partidul România Mare – am intrat în secunda doi după înființare. Pe cererea de înscriere, la rubrica ,,Obiective”, am scris: ,,Să determin minim o sută de persoane să intre în partid și să ajung președinte în locul lui Vadim”. Veneam din lumea sportului și aveam spiritul performanței în sînge. Emerich Jenei mi-a spus, cînd jucam la Steaua, în echipa de Tineret, că am toate calitățile necesare pentru a deveni ,,jucătorul care tage echipa după el”. Cam așa îl vedeam și eu pe Vadim în PRM, numai că, din păcate, cei din jurul său, în loc să se ia după el și să-l împingă cît mai sus, cum îmi propusesem eu, îl blocau cu interesele și mofturile lor, trăgîndu-l din ce în ce mai jos. Noroc că Vadim avea Credință, Inteligență și Forță, chiar spunea: ,,Sînt un far călăuzitor pe o mare în permanentă furtună”.

Cînd m-a chemat să-i explic de ce prin sediul partidului se tot vorbea că aș fi ,,dus cu bidonul”, declarînd că vreau să-i iau locul, Vadim a zîmbit, mi-a strîns mîna, mi-a urat succes și mi-a spus: ,,Să știi că numai oameni ca tine mă fac să continui acest drum!”. Oricum, eu mi-am văzut de treabă, m-am ținut de cuvînt și am adus în PRM peste 100 de oameni, nu prea cunoscuți, dar credincioși și patrioți. La un moment dat, un bărbat care spunea că a plecat din PDSR pentru că Ion Iliescu nu i-a îndeplinit o dorință, m-a rugat să-i intermediez o întîlnire cu Vadim, dar nu am acționat întrucît omul părea extrem de ciudat. Cu toate acestea, respectivul a ajuns la Vadim, solicitîndu-i o inițiativă parlamentară pentru reintroducerea în circuitul sărbătorilor naționale a zilei de 23 august.

Timp de circa o oră, omul, care era născut tot în ziua de 23 august, l-a plimbat pe Vadim prin toate poveștile, pînă cînd acesta m-a rugat: ,,Explică-mi și mie ce vrea omul ăsta, că nu mai înțeleg nimic!”. Era vorba de faptul că, de mic copil, omul credea că regimul comunist celebra ziua de 23 August nu ca zi națională, ci pentru faptul că era ziua sa de naștere, și cu asta a rămas în cap pînă la maturitate. Cînd a auzit asta, Vadim s-a scufundat în fotoliu și a spus doar atît: ,,Asta-i culmea culmilor!”.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

VARA ROMÂNEASCĂ (I)

Anotimp solar, anotimp de aur şi purpură, de lumină şi umbrare răcoroase, vara este pentru noi, cei din amfiteatrul gigantic al Dunării, Carpaţilor şi Mării, o legendă şi un simbol. În împărăţia ei, cugetul îţi e mai limpede iar trupul mai zvelt, fiecare zi înseamnă un pas înainte către obîrşiile tinereţii veşnice, iar timpul ne arată chipul său cel mai frumos, de sărbătoare. Cine nu iubeşte vara, cine nu iubeşte muzica ei solemnă, jerbele de apă şi fosforescenta frunzarelor în bătaia soarelui, descătuşarea, energiilor firii în fructele pămîntului? Personal, păstrez din copilăria mea, nu tocmai îndepărtată, imagini înălţătoare din teritoriul de basm al verii. Pentru că vara era nu numai vacanţa binefăcătoare, cu tot cortegiul ei de minunăţii, ea însemna mai mult, ieşirea din cofrajul şcolii şi tentativa de a descoperi singur lumea, de a colinda prin locuri neumblate pînă atunci, de a citi cărţi inimaginabile. Îmi petreceam vacanţele cu schimbul: fie în Bucureştii toropiţi de un străvechi aer levantin, fie la bunicii ardeleni, dinspre mamă, sau la cei olteni,

dinspre tată. Astfel din pulberea bucureşteană a anilor ’55 – ’60 evadam spre zăvoaiele fabuloase ale Oltului, cu nisipurile lor încinse, în care dospeau ouăle de pasăre, iar apoi, dacă se mai putea (şi nu se putea totuşi în fiecare an) luam drumul Braşovului, spre Warthe sau Senei, spre Tîmpa şi Sfîntul Nicolae cel cu săgeata aurită în vîrf. Eram fericit, nici nu mai ştiu bine de ce, poate tocmai pentru că nu aveam nici o grijă, poate pentru gustul de fragi al copilăriei, cel pe care trebuie să te numeşti Eminescu sau Creangă, Exupery sau Dickens ca să îl poţi turna, întreg, în tiparul cuvintelor. Natura îmi dădea cele mai tainice lecţii despre viaţă, cu bolta ei pioasă, zugrăvită cu stele, cu aroma finului şi ierbii împodobite cu rouă, cu cirezile care luau bărbăteşte în piept apele Oltului, pe la vadul Cherleştilor, şi cu priveliştea ameţitoare a Ţării Bîrsei, văzută din vîrful Cristianului. Au fost cele mai frumoase clipe ale vieţii mele, pe care din nefericire, legea inexorabilă a timpului face ca nimeni să nu mi le mai poată da înapoi. Au fost clipe hotărîtoare pentru întreg destinul meu, pentru că aşa am învăţat, pe viu, să iubesc tot ce e mai frumos în această ţară fără pereche, să mă extaziez în faţa zilelor şi nopţilor, a apelor, munţilor şi cîmpiilor, a oamenilor care trudeau pe ogor sub arşiţă sau

Se întîmplă lucruri importante

(urmare din pag. 21)

Pe de altă parte, președintele chinez a răspuns criticilor aduse de către Occident că își dorește să ajute Rusia cu arme, spunînd că țara sa nu dorește continuarea războiului și nu se află de partea nici unuia dintre combatanți.

O diferență majoră a existat însă între cei doi, conform Politico „Zelenski a fost clar cu privire la necesitatea ca rezistența să continue, deoarece Putin nu a dat semne de relaxare a agresiunii militare a Kremlinului, insistînd că negocierile nu vor fi posibile în timp ce anumite părți ale Ucrainei rămîn sub ocupație rusă. Xi, însă, a spus că acum va fi momentul ca toate părțile să discute. «Acum este momentul să profităm de oportunitatea de a rezolva criza din punct de vedere politic», a spus el. «Sperăm că toate părțile ar putea să reflecte profund asupra crizei din Ucraina și să caute împreună o cale către pacea de lungă durată în Europa prin dialog». Xi a anunțat că intenționează să trimită un oficial în Ucraina pentru «a purta o discuție mai aplicată privind rezolvarea politică a crizei din Ucraina»”.

CNN vede cum „China începe să-și intensifice eforturile de a se poziționa ca un potențial generator de pace în conflict la începutul acestui an, lansînd o propunere pentru o soluție politică a crizei cu ocazia aniversării unui an de la invazia Rusiei. Însă propunerea formulată vag a fost privită cu neîncredere în Occident și Ucraina, deoarece nu includea nici o prevedere ca Moscova să-și retragă trupele de pe pămîntul ucrainean. Poziționarea Chinei ca mediator a fost, de asemenea, privită critic, deoarece Xi a vizitat Moscova, dar încă nu a vorbit cu Zelenski. Momentul apelului de miercuri dintre cei doi lideri ar putea indica faptul că Xi crede în existența unei posibilități de progres, potrivit lui Rajan Menon, directorul Grand Strategy Program la think tank-ul Defense Priorities din Washington. «Xi Jinping nu vrea să pună capitalul politic în spatele unui efort care apoi îi va exploda în față. (Partea chineză) vrea să reușească, așa cum au reușit în medierea dintre Teheran și Riad», a spus el, subliniind rolul Beijingului în intermedierea restabilirii relațiilor diplomatice dintre Arabia Saudită și Iran la începutul acestui an. Cu toate acestea, rămîne o distanță politică semnificativă între cele două părți atunci cînd vine vorba de condiții acceptabile pentru pace, precum și o convingere continuă a fiecăreia că se pot învinge împotriva celeilalte pe cîmpul de luptă și în timpul ofensivei de primăvară, a spus Menon.

Prin urmare, nu ar trebui să ne așteptăm să se întîmple ceva (imediat), dar este clar că chinezii au indicat acum că vor face pași concreti în direcția medierii și asta nu este nesemnificativ. Acesta a adăugat că rămîne de văzut dacă China își va ajusta propria soluție politică propusă în acest proces”.

The New York Times, prestigiosul cotidian american, analizează și el dialogul dintre președintele ucrainean

și cel chinez, menționînd reacția administrației Biden la această discuție: „Administrația Biden a salutat apelul ca fiind un lucru bun. Dar dacă va duce la un fel de mișcare de pace semnificativă, sau plan, sau propunere – dar nu cred că știm asta chiar acum, a declarat purtătorul de cuvînt al Consiliului Național de Securitate, John F. Kirby, potrivit «Reuters»”.

Discuțiile de pace sînt importante, însă toată lumea așteaptă bătălia finală, adică ofensiva ucraineană, despre care NYT scrie, accentuînd, următoarele: „Ucraina se pregătește să lanseze o contraofensivă împotriva forțelor ruse în ciuda unor riscuri imense: fără o victorie decisivă, sprijinul occidental pentru Ucraina s-ar putea slăbi, iar Kievul ar putea fi supus unei presiuni din ce în ce mai mari pentru a intra în discuții de pace serioase pentru a pune capăt sau îngheța conflictul”. Acum, nimeni nu ne lămurește ce înseamnă „victorie decisivă”. După capul meu cel prost, asta ar însemna ca rușii să fugă mîncînd pămîntul, lăsînd în mîinile ucrainenilor toate teritoriile cucerite. S-ar putea însă ca „victorie decisivă” să însemne, în realitate, orice altceva ar putea justifica în fața cetățenilor plătitori de taxe și votanți din Occident înghețarea războiului sau semnarea unei păci care să lase în mîinile rușilor toată zona din stînga Niprului.

Discuțiile de pace și angajamentul președintelui XI de a trimite la Kiev un însărcinat cu găsirea unor soluții de pace sînt semne importante că se pregătește încheierea războiului, probabil fiindcă americanii se pregătesc deja să deschidă un conflict cu „micul popor chinez”, fiindcă, în vreme de război, Constituția SUA spune că se pot amîna alegerile, iar actualul președinte poate continua în funcție, ceea ce ar fi extraordinar pentru Joe Biden. Sună a teoria conspirației, știu, dar la cîte am văzut în ultimii 33 de ani iau în calcul orice năzdrăvănie. Așa cum spune tatăl eroinei mele din romanul „1962 – Cursă contratimp”, „cel mai imposibil și neverosimil răspuns la o problemă este cel adevărat”.

Scriam la începutul articolului că observ o schimbare a retoricii presei anglo-americane în ceea ce-l privește pe Volodimir Zelenski la al cărui semn toți oamenii politici importanți ai Europei și Americii erau în stare să se dea pe ei înșiși ca jertfă doar să-l vadă mulțumit. Pe lîngă articolele negative la adresa sa deja menționate, au mai apărut încă două în ultimele zile. Primul în Washington Post, ziar ce ne-a revelat cuprinsul documentelor ultra secrete distribuite printr-o rețea de socializare. Articolul din 24 aprilie arată că Serviciile secrete ucrainene au avut de gînd în februarie anul acesta să organizeze „lovituri în masă pe 24 februarie... cu tot ce avea HUR, potrivit unui raport clasificat al Agenției Naționale de Securitate. Oficialii s-au gîndit chiar și la o lovitură pe mare folosind TNT în orașul-port Novorossiysk la Marea Neagră, o operațiune în mare măsură simbolică care ar demonstra totuși capacitatea Ucrainei de a lovi adînc în interiorul teritoriului inamic”. Același ziar american mai scrie că „ele oferă un exemplu specific al unei tensiuni mai ample care a caracterizat o mare parte a războiului:

ploi, a sătenilor şi orăşenilor din aşezările umane, din trenuri şi rate comunale, de pe lungile drumuri ale ţării. Pe toţi, copii, maturi şi bătrîni, ne unea acelaşi sceptru voievodal al verii româneşti. Ale acestui anotimp care îmi apare astăzi, iată, drept una dintre cele mai de seamă bogăţii ale patriei.

Pentru că degeaba am avea cîmpii mănoase, dealuri şi pajişti, ape şi creste de munte, dacă n-ar exista miracolui care să le fertilizeze, acest filtru sublim între pămînt şi soare, care este vara noastră românească. Ea umple apele de peşti şi cîmpiile de grîne şi maci, înverzeşte munţii ca pe un mozaic byzantin de marmoră, readuce păsările în ţară şi sporeşte popoarele vieţuitoarelor din lanuri şi lunci, din ogrăzile oamenilor şi din păduri. Dacă ar fi să ne imaginăm ciclul anotimpurilor noastre sub forma unei diademe de aur, atunci vara ar fi, fără doar şi poate, piatra scumpă de rubin care ar împodobi-o. Şi împreună, iarnă şi vară, primăvară şi toamnă, toate încununează fruntea acestei ţări unice sub soare. Întrucît aici, la noi, toate anotimpurile sînt frumoase, toate au farmecul lor indicibil şi îşi aduc prinosul la rodnicia şi frumuseţea pămîntului.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR (1982)

Ucraina, dornică să aducă lupta pe teritoriul Rusiei, este uneori reținută de Statele Unite, care au încercat să evite escaladarea conflictului într-o luptă directă. între forțele americane și cele ruse. Unii oficiali americani văd atacurile asupra Rusiei, mai ales dacă implică arme furnizate de SUA, ca fiind operațiuni extrem de riscante pe care președintele rus Vladimir Putin le-ar putea considera atît de amenințătoare încît ar recurge la utilizarea armelor nucleare tactice. Și totuși, exploziile misterioase și loviturile cu drone continuă să aibă loc în Rusia. Oficialii ucraineni sînt adesea timizi cu privire la incidente, sugerînd că sînt responsabili, fără să-și asume asta în mod direct”.

Firește că ucrainenii au dezmințit categoric informația, pe care au catalogat-o drept mincinoasă, ceea ce e posibil, doar că ar trebui să-și asume chestia asta acum, cînd roata s-a întors împotriva lor. Vă amintiți ce scriam anul trecut despre cum Stalin și poporul sovietic, după ce au fost ținuți pe brațe de presa anglo-americană, pe timpul războiului contra naziștilor, după încheierea acestuia au fost demonizați pe toate planurile și că mă aștept ca și conducerii Ucrainei să i se întîmple la fel?

Al doilea lucru important este acela că, potrivit The New York Post, care a preluat un articol din Bild, „se presupune că Ucraina a încercat să-l asasineze pe președintele rus Vladimir Putin cu o dronă ucigașă. Surse nespecificate au susținut că Serviciile secrete ucrainene au lansat duminică o dronă UJ-22 încărcată cu explozibili C4. Se presupune că drona ar fi fost destinată să vizeze Parcul Industrial Rudnevo, unde Putin ar fi trebuit să se afle în vizită fie duminică, fie luni. În schimb, a explodat la aproximativ 12 mile depărtare, la marginea orașului Voroskogo”.

Veți spune, probabil, „ei și ce?”. Vă răspund imediat. Eu am învățat în Facultatea de Drept că Dreptul internațional interzice asasinatele politice. Convențiile de la Haga sînt un set de tratate internaționale care stabilesc reguli și principii pentru război și conflict armat, care includ Convenția (II) pentru Ameliorarea Situației Răniților, Bolnavilor și Naufragiaților Forțelor Armate pe Mare (1907), Convenția (IV) pentru Protejarea Persoanelor Civile în Timp de Război (1907) și Convenția (V) privind Tratamentul Prizonierilor de Război (1929). Toate aceste convenții interzic uciderea intenționată a civililor, a prizonierilor de război și a răniților sau bolnavilor care nu participă la lupte. Acestea interzic, de asemenea, asasinatele politice sau omorurile selective ale unor persoane în afara unui context de luptă armată. Astfel de acțiuni sînt considerate crime de război și sînt ilegale, în conformitate cu dreptul internațional umanitar.

Vedeți acum că aceste articole din Politico, Bild și The New York Post afirmă lucruri care, dacă vor fi dovedite, aruncă asupra președintelui Volodimir Zelenski acuzația de crime de război, după ce pînă acum îl ridicaseră în slăvi din toate părțile. De asta zic că, punînd cap la cap toate evenimentele ce se petrec de o vreme, pare că războiul se cam apropie de sfîrșit.

Culmea culmilor!

(urmare din pag. 21)

Și pentru că am ajuns din nou la termenul ,,culme”, am extras din colecția lui Ion Pecie tot soiul de culmi, care mai de care mai amuzante:

● Culmea înotului e să înoți cu o mînă și cu alta să dai din picioare. ● Culmea curselor de cai: Să cîștigi o cursă de galop cu Calul Troian. ● Culmea politeții: Să-i spui doctorului că n-ai scaun și să ți-l ofere pe al lui. ● Culmea neînțelegerii: Cînd medicul să-ți recomande să dormi o oră după masă și tu să-l întrebi dacă n-ar fi bine să dormi în pat. ● Culmea prostiei: Să stingi lampa, după care să scaperi un chibrit ca să vezi dacă s-a stins. ● Culmea mizeriei: Un purice plin de păduchi. Și, apropo de purice: ,,Sînt singurul puric care am un cîine” (Dan Puric). ● Culmea algebrei: Să te culci cu două necunoscute și să nu rezolvi nici una. ● Culmea ospitalității: Să ai la masă cuțite atît de ascuțite încît să taie pofta de mîncare a musafirilor. ● Culmea ingineriei: Să scoți apă cu niște pompe funebre. ● Culmea somnorosului: Să adoarmă cu capul pe butucul călăului. ● Culmea cizmăriei: Să repari ghetele unei vite încălțate. ● Culmea paternității: Să-ți recunoști copilul de la o poștă. ● Culmea parașutismului: Să sari

din avion și să constați că parașuta e plecată la turci. ● Culmea infidelității: Să-ți înșeli amanta cu soția sau ,,Săți înșeli soția cu amantul ei” (Corneliu Vadim Tudor). ● Culmea înghesuielii: Pînă și șoferul autobuzului să circule pe scări. ● Culmea avortului: Să avortezi o sarcină de partid. ● Culmea cutremurului: Să urci cu liftul și să cobori cu apartamentul. ● Culmea geloziei: Să fii gelos pe soare că-ți pîrlește nevasta. ● Culmea vînătorii: Să vînezi într-un codru de pîine. ● Culmea accidentului: Să cazi pe gînduri și să-ți rupi o mînă. ● Culmea circului: Să intri la un spectacol de circ cu un leu. ● Culmea ghinionului: Să faci pe prostul și să rămîi așa. ● Culmea unui bețiv: Să-i lase gura apă. ● Culmea geneticii: Să încrucișezi o capră de tăiat lemne cu un țap de bere! ● Culmea justiției: Să condamni o prostituată la locul de muncă. ● Culmea lăcomiei: Să mănînci bătaie și să nu te saturi. ● Culmea tramvaiului: Să-l tragă poliția pe dreapta. ● Culmea auzului: Să auzi cum se crapă de ziuă. ● Culmea căsniciei: La a treia nevastă să ai aceeași amantă. ● Culmea politeții: Să stai pe scaunul electric și să cedezi locul unui om în vîrstă. ● Culmea cascadoriei: Să te arunci de pe bloc și să te prinzi de bordură. ● Culmea matematicii: Să-ți iasă socoteala pe stradă. ● Culmea curajului: Să sari de pe un bloc de desen. ● Culmea parastaselor: Să scrii pe colivă ,,La mulți ani!”.

● Culmea vitezei: Să stingi lumina și să ajungi înaintea

Biserica, preoții, Dumnezeu

(urmare din pag. 21)

Are pe sărăcie, că intră unul în Sfîntul Mormînt cu o brichetă și-i dă foc. Și cică e de la Dumnezeu. Niște funcționari publici cu pretenții, care fac o mulțime de bani din șpaga credincioșilor și care nu respectă nici regulile igienice folosind aceeași linguriță la împărtășanie. Asta e, ce să mai vorbim...

Nu, n-am luat-o razna, dar recunoașteți, sper, retorica celor care comentează pe internet sau în presă subiecte legate de biserică, preoți sau Dumnezeu. În centrul discuției este, desigur, religia creștină, mai precis cea ortodoxă. Ce nu înțeleg toți acești comentatori este, așa cum am mai spus, că Biserica și preoții nu sînt o instituție laică sau funcționari publici. Dacă ar fi așa comentariile și aprecierile lor ar fi corecte. Dar nu sînt, fiindcă Dumnezeu există și intervine în viețile noastre, iar preoții Lui, în calitatea lor de urmași ai Apostolilor, sînt mai mult decît niște funcționari publici. Necredința în Dumnezeu îi face pe acești oameni să se comporte astfel, motiv pentru care nici nu poți purta un dialog pe tema asta.

Grav este că în anumite biserici protestante, slujitorii acestora au început să gîndească la fel de laic, binecuvîntînd uniuni maritale pe care niciodată Dumnezeu nu le-a acceptat – mă refer la cele homosexuale. Din această cauză, există pericolul unei rupturi, a unei schisme în Biserica Anglicană, situație apărută atunci cînd, citez de pe site-ul anglican.ink, „Global South Fellowship of Anglican Churches și-a anunțat decizia de a se despărți de Canterbury pe 21 februarie, iar episcopii, inclusiv cei din Nigeria, Uganda, Sudanul de Sud, au spus că nu vor renunța la comuniunea anglicană, dar că nu mai pot fi în comuniune cu Biserica Angliei (...), relegînd astfel Biserica Angliei la marginile, așa cum o văd ei, ale Împărtășaniei. Ei s-au angajat, de asemenea, să propună episcopilor să sprijine orice eparhie sau grupuri ale Bisericii Angliei care s-au opus binecuvîntărilor pentru cuplurile de același sex.

Decizia pare șocantă, dar au existat multe semne de avertizare. Global South Fellowship rupsese deja relațiile cu SUA, Canada, Noua Zeelandă, Scoția și Țara Galilor din cauza deciziilor anterioare din aceste provincii de a oficia nunți și binecuvîntări bisericești în rîndul cuplurilor de același sex, iar relațiile cu Canterbury atîrnau deja de un fir de păr”.

Iată că nu doar ortodocșii sînt „rigizi” și „înapoiați”, ci și alte comunități creștine. Etichetele acestea care se lipesc comunităților religioase în special ortodoxe, ce nu vor să se „modernizeze” și să accepte comportamente nepotrivite, sînt extrem de periculoase, fiindcă stigmatizează pe nedrept populații întregi. Mă refer aici atît la teoriile care spun că dacă ești ortodox în comuniune cu Biserica Rusă, automat

îl susții pe Putin și agresiunea sa contra Ucrainei, cît și la cele despre cum ar trebui noi să sărbătorim Paștele împreună cu restul creștinilor, ca să fim cu toții la unison. Referitor la a doua discuție, aș întreba de ce nu sărbătoresc Bisericile Creștine Învierea lui Christos împreună cu noi? Serios. De ce nu a pus nimeni din spațiul public problema în felul acesta? Pentru că majoritatea nu cunosc istoria bisericii creștine și fiindcă s-au obișnuit ca ei să se alinieze după Occident, în loc să-și vadă de calea lor proprie, iar în această chestiune Occidentul ar trebui să se alinieze după noi, fiindcă invers ar însemna că oul a ajuns să clocească găina. Să explic: un text al unui preot ortodox grec, pe care-l redau mai jos, sintetizează extrem de bine istoria Bisericii creștine și motivează de ce ar trebui ca modelul de urmat în materie de creștinism, inclusiv de stabilire a datei Paștilor, să fie Biserica ortodoxă, nu celelalte. Iată textul: „Dacă sînteți romano-catolic , este bine să știți că pînă în anul 1054 Biserica dumneavoastră a fost una cu cea Ortodoxă. În acel an Papa de la Roma s-a desparțit de cele patru Patriarhate apostolice (Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim) și a început să facă schimbări dogmatice. Astfel, Biserica dumneavoastră este veche de 1000 de ani. Dacă sînteţi un luteran, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către Martin Luther, un fost călugăr din Biserica Catolică, în anul 1517. Dacă aparţineţi Bisericii Anglicane, religia dumneavoastră a fost întemeiată de către regele Henric al VIII în anul 1534, deoarece Papa nu i-a acordat dreptul de a divorța și a se recăsători. Dacă sînteţi un prezbiterian, religia dumneavoastră a fost înființata de John Knox în Scoţia, în anul 1560. Dacă sînteţi congregaționist, religia dumneavoastră a fost iniţiată de către Robert Brown, în Olanda în anul 1582. Dacă sînteţi protestant episcopal, religia dumneavoastră a fost o ramură a Bisericii Anglicane, înfiinţată de către Samuel Senbury în coloniile americane, în Secolul al XVII-lea. Dacă sînteţi baptist, îi datorați principiile religiei dumneavoastră lui John Smyth, care a lansat-o la Amsterdam în anul 1606. Dacă apartineți Bisericii Daneze Reformate, îl recunoaşteţi ca fondator pe Michelis Jones, deoarece religia dumneavoastră își are originile în New York, în anul 1628. Dacă sînteţi metodist, religia dumneavoastră a fost fondată de către John şi Charles Wesley în Anglia, în anul 1774. Dacă sînteţi mormon, bazele religiei dumneavoastră au fost puse de Joseph Smith în Palmyra, New York, în anul 1829. Dacă sînteti membru al Bisericii Armata Salvării, secta dumneavoastră a fost inițiată de către William Booth, în Londra, în anul 1865. Dacă sînteți membru al Bisericii Scientologice, anul în care această religie s-a născut este 1879, iar cea care a fondat-o este Mary Baker Eddy. Dacă aparţineți uneia dintre organizațiile religioase cunoscute sub numele „Biserica Nazarineanului”, „Evanghelia Penticostală”,

ei în pat. ● Culmea sărăciei: Să speli hîrtia igienică și să o pui la uscat. ● Culmea puterii: Să tragi cu Arcul de Triumf. ● Culmea handicapului: Un mut să-i spună unui surd că-l urmărește un orb. ● Culmea curajului: Să te duci în Giulești, să te urci pe un stîlp și să strigi ,,Huooo Rapid!”. ● Culmea super curajului: Să te dai jos de pe stîlp.

Și ca să închei în aceeași notă, vă mai spun două bancuri de top. Se zice că un om disperat i se adresează unui alt om de pe stradă:

– Nu vă supărați, spuneți-mi și mie, vă rog, unde este fabrica de pîine?

– Nu mă supăr. Este lîngă fabrica de confecții.

– Atunci spuneți-mi, vă rog, unde este fabrica de confecții?

– Lîngă fabrica de pîine.

Omul nostru, nervos, întreabă:

– Bine mă, dar fabrica de pîine și cea de confecții unde le pot găsi?

– Una lîngă alta!

* * *

Un inginer agronom, către doi tractoriști care, în plină campanie, leneveau la umbră:

– Voi nu semănați?

– Nu, că nu sîntem frați!

„Biserica Sfîntă” sau „Martorii lui Iehova”, religia dvs. este una dintre sutele de noi secte fondate de oameni în ultima sută de ani. (vorbim de un om care s-a născut în 1835) Dacă sînteți creştin-ortodox, religia dumneavoastră a fost fondată în anul 33 de către Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu. Nu s-a mai schimbat din acel moment. Biserica noastră are acum 2.000 de ani vechime şi, din acest motiv, Ortodoxia, Biserica Apostolilor şi a Sfinților Părinţi, este considerată cu adevărat Una Sfîntă Sobornicească şi Apostolească Biserică. Aceasta este cea mai importantă moștenire pe care putem să o transmitem tinerilor acestui nou mileniu”.

Autorul acestui text este Pr. Dr. Miltiades Efthimiou, care s-a născut în Boston, Massachusetts, pe 20 ianuarie 1935 și și-a petrecut cea mai mare parte a tinereții în New York City. Tatăl său a fost regretatul Rev. Basil Efthimiou, Decanul Catedralelor din Boston și, respectiv, New York, iar mama sa a fost Helen (Caramanlis) Efthimiou. Miltiades a fost educat la Școala Teologică Holy Cross, a primit o diplomă de master de la Universitatea din Boston și un doctorat de la Universitatea din Ohio. Preotul Efthimiou este autorul a numeroase articole în ziare lunare, reviste și reviste teologice, inclusiv Orthodox Observer, National Herald și L’Osservatore Romano De asemenea, este autorul a două cărți – History of the Greek Orthodox Church in America (Editura Cosmos) și Latins and Greeks on Cyprus (Holy Cross Press). Citind acest text ar trebi să fie limpede de ce refuză preoții ortodocși sugestiile de modernizare a ritualurilor: nu poți moderniza ceva ce ți-a fost lăsat de Fiul lui Dumnezeu, e neschimbat de 2000 de ani și validat de generații întregi de credincioși și preoți. Pur și simplu nu ai cum.

Interesant e faptul că nu am auzit conducători ai religiilor creștine enumerate în text să vină cu o asemenea propunere, semn că își văd de ale lor. Se găsesc însă tot felul de comentatori din social-media care aruncă astfel de subiecte pe piață pentru a vedea cum se dezvoltă și ce se poate face cu ele. Din păcate pentru ei, nu se poate face nimic, fiindcă Biserica și credincioșii ei au drumul lor și nu pleacă urechile la astfel de povești.

Timp de 2000 de ani Biserica Ortodoxă a fost ferită de astfel de încercări de dezbinare, fiindcă loviturile contra creștinilor s-au concentrat pe cea care era sub luminile rampei: Biserica Romano-Catolică. Acum văd că am început și noi să fim loviți, fiindcă după ce președintele Zelenski va interzice în Ucraina Biserica Ortodoxă aflată sub păstorirea Patriarhului rus, etichetele ce vor considera suporteri ai Rusiei pe ortodocși vor fi din ce în ce mai dese.

Cert este că Biserica nu e o instituție laică, preoții nu sînt niște funcționari publici, iar Dumnezeu există și este viu! Christos a înviat!

o no U ă perspectivă as U pra viitor ULU i

Sistemele medicale din Europa își trădează vîrsta înaintată

Confruntate cu costurile ridicate ale îngrijirii unei populaţii îmbătrînite, cu finanţarea insuficientă și cu îmbătrînirea cadrelor medicale, chiar și sistemele medicale cele mai invidiate din Europa duc o adevărată luptă pentru a-și respecta promisiunea asigurării de servicii corecte și echitabile.

Viitorul domeniului sanitar din multe ţări europene nu sună deloc bine, transmite o analiză publicată recent de Bloomberg, care arată că, sub presiunea exercitată de pandemie, sisteme medicale cotate printre cele mai bune din lume (precum cele din Franţa, Italia și Spania) au început să-și trădeze punctele slabe.

Finanţarea insuficientă

Pandemia a pus o presiune uriașă asupra sistemelor sanitare, chiar și asupra celor mai bine cotate din Uniunea Europeană, și a agravat problemele deja existente, arată analiza celor de la Bloomberg

Spre finalul anului trecut, unităţile de primiri urgenţe ale spitalelor au fost nevoite să facă faţă unui flux mare de pacienţi afectaţi de valurile de gripă, de COVID-19 și de virusul sinciţial respirator (VSR). A fost una dintre cele mai grele ierni traversate de sistemele sanitare, care s-au confruntat cu problema personalului insuficient și cu o lipsă de antibiotice raportată de aproape toate ţările Uniunii Europene.

„Pandemia de COVID-19 a dezvăluit fragilitatea sistemelor de sănătate și importanţa unei forţe de muncă robuste și rezistente în domeniul sănătăţii”, a declarat Hans Kluge, directorul regional al OMS pentru Europa, subliniind miza ridicată a problemelor cu care se luptă cadrele medicale: „sănătatea și bunăstarea societăţilor noastre”.

A fost una dintre cele mai grele ierni traversate de sistemele sanitare, confruntate cu deficitul de personal și cu lipsa de antibiotice în aproape toate ţările UE. Pentru a avea sisteme de sănătate mai reziliente (capabile de „a anticipa, de a amortiza, de a se adapta și recupera după șocuri majore”) în ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare și Dezvoltare Economică va fi nevoie de investiţii în valoare de 1,4% din PIB-ul mediu al OCDE, peste nivelul cheltuielilor din prepandemie (8,8%), potrivit unui raport publicat în octombrie 2022.

După criza financiară din 2008, cheltuielile pentru sănătate au rămas constante ca procent din PIB pentru mai mult de 10 ani, perioadă în care costul investigaţiilor, tratamentelor și diagnosticelor a crescut. Cererea de îngrijire este tot mai mare, a declarat Chris James, economist principal în domeniul sănătăţii la OCDE, întrebîndu-se dacă statele și cetăţenii lor vor fi dispuși să plătească preţul acestor servicii de îngrijire. Spaniolii au cheltuit anul trecut o sumă record pentru asigurările private de sănătate (11,36 miliarde de dolari, o creștere de 7%), potrivit unui raport publicat

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

în ianuarie 2023 de Asociaţia Asiguratorilor din Spania. Aproximativ un sfert din spanioli au o asigurare privată de sănătate – cel mai mare procent înregistrat pînă acum –, în condiţiile în care toţi angajaţii sînt obligaţi să plătească asigurarea în sistemul public de sănătate. Încheierea unui număr tot mai mare de asigurări private are loc pe fondul nemulţumirii crescînde legate de sistemul public de sănătate, considerat unul foarte bun în trecut. De la declanșarea pandemiei de COVID-19, timpul de așteptare pentru programarea la medic s-a dublat în Spania, aproape 40% dintre spanioli fiind nevoiţi să aștepte mai mult de 3 luni pentru a fi consultaţi de un specialist.

Personalul medical insuficient este, de altfel, o adevărată problemă în Europa, potrivit unui raport publicat anul trecut de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care cataloghează îmbătrînirea cadrelor medicale drept o „bombă cu ceas”.

Criza de medici se acutizează în Europa

Aproximativ 40% dintre medici au mai mult de 55 de ani într-o treime din ţările din Europa și Asia Centrală, potrivit raportului OMS. Sistemele medicale s-au confruntat dinainte de pandemie cu lipsa de personal, dar această problemă s-a acutizat în timpul pandemiei, iar programul prelungit de lucru, epuizarea cadrelor medicale și ratele ridicate de infectare cu COVID-19 în rîndul lucrătorilor din prima linie, mai ales în primele faze ale pandemiei, au lăsat o amprentă greu de șters. În unele ţări, peste 80% dintre asistente au raportat că suferă de o formă de suferinţă psihologică, iar 9 din 10 asistente au declarat că intenţionează să-și schimbe locul de muncă.

Peste 80% dintre asistente au raportat că suferă de o formă de suferinţă psihologică. „Nu așa mi-am imaginat profesia sau viaţa mea de zi cu zi”, a declarat Annika Schröder, o moașă din Germania, menţionată în raportul OMS. Schröder a povestit că ritmul în care lucrează este deosebit de stresant și că lipsa personalului pune în pericol sănătatea și chiar viaţa pacientelor. Telefoanele sună continuu, asistentele aleargă de la o cameră la alta, iar în timpul turelor deseori nu există timp nici măcar pentru a lua masa ori pentru a merge la toaletă, povestește Schröder, menţionînd că, în medie, are grijă de două femei aflate în travaliu în același timp.

„Europa rămîne fără medici”, titrează ziarul Politico, descriind situaţia sumbră a sistemului sanitar francez, care oglindește, de altfel, provocările cu care se luptă multe dintre sistemele medicale din Europa. Aproape 7 milioane de francezi nu au medic de familie, 30% din populaţia ţării trăind în regiuni unde accesul la medicii de familie este redus, a declarat cercetătorul Guillaume Chevillard. Orășelul Le Vigan din Franţa, care are 4.000 de locuitori, riscă să devină încă un așa-numit „deșert medical”, pentru că nu mai reușește să atragă medici.

Există trei medici generaliști care urmează să se pensioneze, dar în ultimii 5 ani nu au găsit medici tineri dornici să-i înlocuiască, deși orașul a construit de la zero un centru medical interdisciplinar.

În România, aproximativ 450 de localităţi nu au medic de familie, iar peste jumătate din cei 10.000 de medici de familie au peste 61 de ani. „Există un risc major de colaps al medicinei de familie”, în condiţiile în care doar 2,2% dintre medicii de familie au sub 35 de ani, afirmă Daniel Coriu, președintele Colegiului Medicilor din România. Sistemul sanitar din Grecia se află sub o presiune fără precedent, după ani de austeritate și după ce a fost greu împovărat în pandemie de deficitul de cadre medicale, mai ales în unităţile de terapie intensivă, și de lipsa de medicamente. Spitalele se confruntă încă din 2010 cu problema personalului insuficient, spune Anna Pardali, vicepreședintă a sindicatului pediatrilor din regiunea Attica, explicînd că, în cel mai bun caz, medicii pensionaţi au fost înlocuiţi cu personal nepermanent. În perioadele în care fluxul de pacienţi a fost crescut, așa cum s-a întîmplat anul acesta, problemele din anii anteriori s-au cumulat și au devenit mai vizibile decît oricînd – de exemplu, timpul de așteptare petrecut de pacienţii copii în secţiile de urgenţă ale spitalelor a ajuns la 10 ore și chiar mai mult, a explicat Pardali.

În Portugalia, există o adevărată criză a serviciilor de urgenţă obstetricală, din cauza lipsei de specialiști. Personalul medical este îmbătrînit, aproape jumătate dintre medicii care lucrează în spitalele de stat au peste 55 de ani, motiv pentru care pot refuza să lucreze în serviciile de urgenţă. Aproximativ jumătate dintre medicii ginecologi și obstetricieni înscriși în Asociaţia Medicală din Portugalia care activează încă (12% dintre ei au peste 75 de ani) lucrează exclusiv în mediul privat. La fel ca în alte ţări, mii de medici și de asistenţi medicali au părăsit Portugalia pentru a lucra în statele care le-au oferit salarii și condiţii mai bune de muncă.

Lipsa medicilor afectează întreaga Europă, a declarat Sarada Das, secretar general al Comitetului Permanent al Medicilor Europeni (CPME), subliniind că, la baza acestei crize „se află percepţia că medicina s-ar putea să nu mai fie o carieră atractivă. Iar acest lucru va pune în pericol sustenabilitatea sistemelor sanitare în viitor.”

SEMNELETIMPULUI.RO

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 24 RON

– 3 luni – 72 RON

– 6 luni – 144 RON

– 12 luni – 288 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.