România Mare, nr. 1689

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Secolul XX a fost dominat de idei greșite. Avem, datoria să ne asigurăm că ele n-au pătruns, prin efracție, și în Secolul XXI.

CornELIU VADIm TUDor

Schimbările se fac pe Maidan

În urmă cu o lună și jumătate scriam, în articolul intitulat „Încep schimbările?”, despre criticile care îi sînt aduse președintelui Volodimir Zelenski de către opoziția parlamentară ucraineană. Scriam atunci că întrevăd un început al schimbărilor în privința continuării acestui război și văd că ziarul european Politico revine asupra temei în cauză, ceea ce mă face să cred că lucrurile iau o turnură tot mai interesantă. Spun asta fiindcă de vreo cîteva săptămîni, primele pagini ale marilor ziare anglo-americane pe care le consult de obicei nu mai conțin articole sau știri despre războiul din Ucraina. Lucrul acesta îmi arată că subiectul s-a cam epuizat și încet, încet lumea se va întoarce la ale ei, iar războiul se va termina discret, cu victoria Ucrainei, desigur. Mda... Subiectele care ocupă acum primele pagini ale ziarelor din lumea occidentală aparțin fiecărei țări sau sînt probleme economice, cu care toți ne confruntăm, sau geostrategice – aici vorbesc de China, cu care foarte curînd SUA vor trebui să se confrunte pentru supremația globală.

Revenind la Ucraina, președintele Zelenski a cam dispărut din fața opiniei publice, atît ca discurs cît și ca fapte notabile pe cîmpul de luptă. Probabil

fiindcă scurgerile de informații din documentele de la Pentagon au creat aliaților probleme de securitate și de imagine. Personal, așteptam ofensiva de primăvară a armatei galben-albastre, care urma să-i măture pe ruși de peste tot și care, spre dezamăgirea mea, a fost amînată pentru la vară. Mda... În timpul acesta, Inna Sovsun, un parlamentar de opoziție pentru partidul liberal pro-european Holos din Ucraina, spune că: „Am fost în stradă la Revoluția Portocalie cînd eram în ultimul an de universitate în 2004, și am fost din nou în stradă în 2014. Așadar, se apropie termenul de 10 ani de cînd avem tendința de a face revoluții. Revoluția din Piața Maidan a avut, desigur, consecințe neprevăzute, punînd în mișcare evenimente care au condus Ucraina acolo unde este astăzi – apărîndu-se împotriva unei invazii ruse ordonate de un Putin revanșard și plin de resentimente. Pe cît a avut repercusiuni acea revoluție, la fel va avea și războiul, care creează un sentiment național puternic și ridică așteptări uriașe legate de un viitor mai bun –așteptări care vor fi greu de îndeplinit“. (continuare în pag. a 16-a) nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (I)

România – un sacrificiu nerecunoscut

Uitînd de faptul că teritoriul actual al Ucrainei este format, în mod nelegitim, și din părți aparținînd României Mari, buni la suflet și săritori la nevoie, românii au răspuns cu entuziasm și cu emoție la suferințele prin care trece poporul ucrainean ca urmare a agresiunii rusești asupra țării lui, la 24 februarie 2022. Văzînd disponibilitatea Guvernului de la București în angrenarea instituțiilor vitale ale Statului Român în opera de ajutorare a Ucrainei pentru a suporta mai ușor impactul atacului rus asupra sa, românii s-au întrecut în a oferi, sub diverse forme, ajutor vecinilor ucraineni.

Trecînd deja un an de cînd noi facem mult bine Ucrainei, nu sînt greu de enumerat capitolele unde atît Ucraina, la nivel administrativ, cît și o parte din populația acesteia, au fost în centrul atenției României și a românilor: ajutor financiar, ajutor logistic, ajutor militar, ajutor sanitar și medical, ajutor în vederea tranzitării unor mărfuri ucrainene prin portul Constanța, primirea și găzduirea unor refugiați ucraineni, organizarea de cursuri de limbă

română în cadrul acestor comunități și posibilitatea de angajare etc. Enunțate și enumerate cursiv, aceste acțiuni ascund – după un an de zile de experiență – o serie de întîmplări ciudate și nemeritate, care așează într-un chenar de sfidare de către partea ucraineană (fie la nivel național, fie în particular) acest efort de o anume complexitate al Statului și Poporului Român vizavi de ajutorarea Ucrainei.

Cînd citiți rîndurile de mai sus nu trebuie să le interpretați în sensul că România și românii au făcut efortul de ajutorare pentru Ucraina, cu gîndul la vreo anume recompensă, materială sau morală. Nu acesta este substratul întregii problematici. Pentru că trebuie să dăm cărțile pe față, trebuie să spun că, în centrul nemulțumirii noastre stau următoarele probleme și atitudini care aduc grave atingeri statutului moral de țară vecină, săritoare să ajute în ceas de cumpănă vecina Ucraină:

1. Odată cu refugiații cinstiți au pătruns pe teritoriul României și ucraineni certați (rău de tot) cu legea și cu bunele moravuri, amplificînd gradul de speculă cu diferite obiecte, precum și cel de insecuritate socială; (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Adieri de primăvară“, tablou de Oana Vultur

Invocatie de primãvarã

Dă-mi, Patrie, Mireasma cîmpiei în zori Cînd geana soarelui se înalță din Mare, Și mai pîlpîie roua pe frunze și flori, Lacrima dimineții de pură candoare;

Dă-mi, Patrie, Culoarea din ochii tăi curați În care rîul scaldă pecetea-i milenară, Spălînd aceeași piatră albită din Carpați Ca pe un sanctuar din inimă de Țară;

Dă-mi, Patrie, Izvorul, vegherea-i să cuprind În recea lui splendoare de curgeri ne-ntrerupte, Perpetuă-nnoire, din moși-strămoși venind Cu vuiet de Istorii și amintiri de lupte;

Dă-mi, Patrie, Cîmpia, la piept să mi-o-ncălzesc Și-n frăgezimi de grîne să-mi pierd cadența vie. La ceas de Primăvară, pe plaiul românesc, Renasc Luceferi tineri, de dor de Românie;

Dă-mi, Patrie, Iubirea acestui neam de soi Care, de generații, mereu reverberează, Și-n schimb, vom fi cu viața – coloane de eroi Pe vatra ta de glorii și de iubire, trează!

GEO CIOLCAN

Ce să aștepți de la un jurnal intim, dar fără intimități 18 Augusto Pinochet a eliberat Chile de comuniști și a creat un miracol economic

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Dide a scăpat de linşaj ca prin urechile acului F Minoritari obraznici: Bendovski şi Ivanciuc F Petre Roman fuge, fuge, fuge (de răspundere) F Doi unguri travestiţi: Ioan Gavra – Lazăr Lădariu F Aoleu, dacă explodează Căţelu? F Meciul secolului la box F Diversiunea Severin-Constantinescu

PArTEA A II-A

F Aflat în cădere liberă, împreună cu tot partiduleţul lor etnic, Neulander nu mai ştie ce să scormonească, pentru a se menţine în atenţia populaţiei. Sîmbătă, toate posturile de Televiziune au difuzat reportaje de la crosul „Prepuţul liber“, organizat de P.D.F.s.n. Să-l fi văzut pe băiatul fără gît cum alerga de zor, în mijlocul Poporului („Un om între oameni“, de Camil Petrescu), schimbînd vreo 3-4 treninguri scumpe, ca la o paradă a modei! Există atîtea acțiuni majore ale unor partide parlamentare, dar TVR, PRO TV şi alte posturi păstrează „legea tăcerii“ asupra lor. Dar cum s-a despuiat în chiloţi fiul generalului sovietic Walter romanNeulander, numeroase echipe de reporteri s-au şi înfiinţat, filmîndu-l din toate unghiurile, focalizînd şoldurile lui late, de vădană din Kibuț, plonjînd cu „zoom“-ul pe arcanele lui de bufniță, care seamănă tot mai mult cu ale lu’ coana mare, Madeleine Albright. De fapt, tot ce face Bill Clinton vrea să facă şi Petre roman. Are Bill Clinton o fată? Are şi Petre roman una (pe cea mare n-o pune la socoteală, fiindcă e a nevestei sale, din prima căsătorie, făcută cu un ungur care o cam lua la poceală pe mioara, fiindcă ea vrea prea multă bonomie). Conduce Bill Clinton Partidul Democrat? A schimbat şi Petre roman firma partidului său, din F.s n în Partidul Democrat Ca mîine, o să ne pomenim că „osul de ardelean“ va învăţa să cînte la saxofon. F Ziarul „Adevărul“ de sîmbătă publică un interviu realizat de Corina Drăgotescu cu Nadia Constantinescu (soția președintelui Țării) pe teme de Anticorupție Nimic rău pînă aici. Dar dedesubt, citim: „Strasbourg, 26 septembrie“. Măi, fetele moşului, de ce trebuia să vă duceţi să sporovăiţi între voi, pe bani grei, tocmai la graniţa dintre Germania şi Franţa, în inima Europei? Acasă nu puteaţi sta la taclale? F Ziarul „Evenimentul zilei“ preia aproape în întregime materialul nostru referitor la noua siglă a TVr. Ştiţi care, aceea pentru care Alina Mungiu-Uriniddi a cheltuit 100.000 de dolari pentru a fi eliminat Tricolorul! Firma străină după care a fost plagiată sigla se numește „New World Television“, casă de producţie video, care produce serialul „Sladge Hammer“, transmis de Pro TV. Ar fi cazul ca prof. dr. Ioan Bogdan să se sesizeze din oficiu şi să trimită Curtea de Conturi pe capul mafiei din TVr. F În poveştile copilăriei, cînd o cioară se dădea de 3 ori peste cap, se făcea Făt-Frumos. Nu e cazul lui Remus Opriş care, la volanul unui Volvo luxos, alături de secretara şi amanta lui, s-a răsturnat pe Şoseaua Bucureşti – Piteşti. Imediat l-a vizitat Emil Constantinescu. Altfel, şeful statului n-ar fi pus piciorul într-un spital, că e prea sensibilos. F „România liberă“ publică un pamflet semnat de Roxana Iordache, intitulat ca un ultimatum: „Severin, demisia!“. Reproducem un fragment: „Declarînd, cu dezinvoltură, că «fiind la Putere a avut acces la date secrete», domnul Severin nu s-a gîndit ce prejudicii aduce coaliţiei guvernamentale pe care, acum, opinia publică o poate suspecta de control poliţienesc asupra societăţii prin intermediul unor informaţii (sau

instituţii?) oculte“. Vorba proverbului, invocat de revista „Politica“ a P.R.M., joia trecută: „Un nebun aruncă o piatră în fîntînă şi 100 de înţelepţi se luptă să o scoată“. F Acelaşi ziar „România liberă“ lansează un atac-parabolă la Emil Constantinescu: „Mă gîndesc, uneori: ar fi bine ca partidele politice, îndeosebi cele care ajung la guvernare, să aibă o mică fermă zootehnică de ŢAPI, pe capul cărora să-şi pună păcatele lor şi, mai ales, ale clientelei lor, şi să-i trimită lui Azazel, măcar o dată pe an, cîţiva Țapi pentru ispăşire“. F Primarul Clujului are un umor de cea mai bună calitate. Recent, el i-a taxat pe liderii Alianţei pentru România drept nişte „elefanţi care sînt ologi din punct de vedere politic, nişte trădători care au ajuns în Parlament pe listele unui partid politic, pe care l-au trădat. Cine a trădat o dată, va trăda şi a doua oară“. F După sute de atacuri ridicole, ziarul „Oglinda“ se simte obligat de cititorii săi (700 la număr) să dreagă busuiocul: „Nevoia de Vadim“, se intitulează articolul publicat de prof. nicolae Mavrodin. Un pasaj edificator: „Vadim nu face altceva decît să arate românului pericolul maghiar, mai ales acum, în frămîntatul an 1997. Vadim poate fi învinuit de toate relele din Ţară, dar nu şi de lipsă de clarviziune politică“. F În acelaşi registru, al „momentului adevărului“, se situează şi Liana Buligan, redactor-şef al noului cotidian „Republica“: „Corneliu Vadim Tudor sesizează nevoia unui lider naţional al Opoziţiei şi nu greşeşte prea mult cînd se declară a fi domnia-sa, dacă ne gîndim că reprezintă un procent substanţial din electoratul comun, ca să nu mai vorbim despre acea parte din P.U.N.R., care, fiind alături de Gheorghe Funar, îi este şi lui alături. În plus, nu am auzit de vreo referire directă, pe tema corupţiei, pe care să i-o poată cineva aduce, ceea ce este un atu esenţial“. Din nefericire, s-a constatat că, încă din adolescenţă, Vadim a furat pe rupte –vrem să zicem că a furat inima oricui, ca orice Săgetător F O altă publicaţie care ne-a fost adversară pînă acum a trecut, cu arme şi bagaje, de partea noastră. Este vorba de „Tinerama“, condusă de apreciatul fotograf evreu Max Bănuş. Pe o pagină întreagă, maghiarul Ambruş Bela aduce elogii triumviratului Vadim-Funar-Păunescu la care, sinceri să fim, nici nu ne-am aşteptat: „Concomitent, preşedintele P.R.M. a relansat ideea realizării Marii Alianţe pentru Renaşterea Patriei (...) încet, dar sigur, Funar îşi pregăteşte reîntoarcerea la conducerea P.U.N.R.! După ce a refuzat orice altă funcţie în partid, el l-a lăsat pe Valeriu Tabără să se cufunde în anonimat şi să încerce o apropiere de grupul liberal al lui Niculae Cerveni (care crede că în P.U.N.R. pot exista liberali!). Victoria lui Funar pare cu atît mai sigură, cu cît Valeriu Tabără se lasă ademenit mereu în roluri episodice (...) P.U.N.R. tînjeşte după preşedinţia lui Funar – «liderul afectiv şi spiritual al partidului», după cum se exprima Vadim Tudor! (...) Triumviratul de la Cluj va «îngropa» actuala conducere a P.U.N.R. şi va constitui un puternic pol naţionalist în peisajul politic actual (...) Dacă Valeriu Tabără nu este băgat în seamă de reprezentanţii Opoziţiei, el riscă să treacă neobservat şi printre ceilalţi

politicieni ai zilei, mai interesaţi de năzbîtiile politice ale primarului de Cluj, decît de pasivitatea preşedintelui unui partid ce dispare văzînd cu ochii“. F Dar, ce ciudat! Pe aceeaşi pagină a „Tineramei“, răţoiul ăla rău şi castrat de Nicolae Manolescu sugerează arestarea lui Max Bănuş şi Bela Ambruş, pe motiv că ar fi extremişti! Ei, drăcia naibii! Faptul că, pe pagina I, sub numele Max Bănuş, e tipărit numele Hitler, nu înseamnă că bătrînul maramoi, cu părul roşu, ar avea simpatii naziste, ce Dumnezeu! F Săptămîna trecută s-a produs un gest care i-a amuzat pe mulţi: conducerea P.U.n.r.-ului a declarat că rupe orice relaţii cu Corneliu Vadim Tudor! Aşa ceva numai un creier vătămat rău (ca al lui Ioan Gavra, autorul textului) putea născoci, fiindcă e de rîsul curcilor să declari că rupi legăturile cu un om care nici nu te bagă în seamă. Dar, la ce te poţi aştepta de la un saltimbanc ca acest Gavra, care s-a făcut remarcat, pînă acum, prin următoarele acte de vitejie: 1) A cărat sute de milioane de lei, cu maşinile Parlamentului, pe ruta Bucureşti – Cluj – Bucureşti, îmbogăţindu-şi colegii şi familia pe spinarea păgubaşilor de la CArITAs; 2) A deviat un rîu (?!) pentru a-şi face ditamai vila; 3) Îşi pune părul pe moaţe, la el circumvoluțiunile fiind în afară, nu înăuntru; 4) Vorbeşte numai el, ca o moară stricată. În ultima clipă, a sărit la gîlceavă şi un oarecare Lazăr Lădaru-Zlătaru, care cică ar fi deputat de Mureş, dar nimeni n-a auzit de el, poate că o fi de la Partida romilor. Două cuvinte despre moşneguțul care a dat citire caraghiosului „comunicat“: îl cheamă Mircea Vîlcu, e un beţivan prima-ntîia şi s-a făcut remarcat, pînă acum, prin actul de bravură de a lăsa gravidă pe una dintre elevele sale, pe cînd era profesor la Mediaş, acum vreo 25 de ani, ceea ce a dus la un scandal-monstru, la abandonarea propriei familii (avea nevastă şi copil) şi la numeroase reclamaţii din partea părinţilor. Cei doi pitici, Gavra şi Tabără, n-au reuşit să intre în istoria politică, dar îi cam trage ața să intre în istoria literară. De ce? Pentru că s-ar putea să se-ndure Vadim de ei şi să-i tăvălească prin cernelurile colorate şi parfumate ale unor pamflete fulminante. F Ziarul „Curierul Naţional“ dă, sîmbătă, un titlu grăitor: „În Mureş, întreruperea dialogului P.U.N.R. cu Corneliu Vadim Tudor – primită fără entuziasm“. Cetăţenii obişnuiţi au zis aşa: „Dacă nu opoziţie la inadmisibilul troc «concesii C.D.R. contra voturi U.D.M.R.», atunci opoziţie la ce? Dacă nu opoziţie împotriva batjocoririi limbii române, la alungarea ei din şcoală şi din administraţie, atunci la ce bun opoziţia?“. E o palmă dată pe obrazul impostorilor care, prăbuşind P.U.n r.-ul de la 16% la 2%, l-au transformat întrun CArITAs invers: în loc să înmulţească procentele cu 8, le-au împărţit la 8! F Un titlu dureros, dar adevărat, din acelaşi „Curierul Național“: „Ordinul băsist nu se dezminte, ordinul rămîne ordin – România pierde sute de miliarde de lei din ambiţia lui Traian Băsescu“. F Scăpate de sub orice control, anunțurile de la Mica Publicitate au început să şocheze tot mai multă lume. În revista „Exclusiv“, citim la rubrica mATrImonIALE o chestie care ne ia maul: „Bisexual 27/175/78, şaten, serios (?!), bine dotat, activ convins, doresc prieten pasiv convins (?!), cu auto, maxim 50 de ani. Oficiul Poştal 1 – Căsuţa Poştală 52, Caransebeş, jud. CaraşSeverin“. Măi, să fie! Dacă ăsta o fi un semnal chiar pentru Adrian Severin? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 3 octombrie 1997)

Guvernatori ai Bãncii Naþionale

Ioan G. Bibicescu – Guvernatorul Marii Uniri (I)

Rezultat al gîndirii economice româneşti de sfîrşit de Secol XIX, dominată de ideea unei economii liberale, Banca Naţională a României a avut şansa de a avea în fruntea ei personalităţi remarcabile, animate de un sincer şi fierbinte patriotism, care şiau pus întreaga lor ştiinţă şi pricepere în slujba organizării şi funcţionării băncii noastre de emisiune. Orice istorie scrisă despre această instituţie, fără a se menţiona rolul covîrşitor al acestora, ar fi incompletă şi de neînţeles. Printre ei, slujitor credincios şi devotat la ceas de cumpănă – Ioan G. Bibicescu.

Născut la 8 noiembrie 1849, în familia unui negustor din comuna Cerneţi, judeţul Mehedinţi, Ioan G. Bibicescu urmează şcoala primară în comuna natală şi apoi la Turnu Severin, după care devine elev la Liceul „Carol“ din Craiova, unde a fost o perioadă coleg şi prieten cu poetul Alexandru Macedonski. Elev silitor, aplecat spre învăţătură şi studiu, îşi manifestă pentru prima dată talentul de polemist, într-o dispută cu un ziarist, referitoare la data apariţiei primelor monede româneşti, dovedind cu citate din Papiu-Ilarian că la Viena se găseau monede de la Constantin Brâncoveanu. În 1870 își începe studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care le continuă la Paris. În cercurile studenţeşti de aici îşi va contura marile idealuri ale vieţii. Revenit în ţară, posesor al unei vaste culturi, cu o personalitate deja conturată, acceptă un post de copist la Primăria Capitalei, unde, datorită ambiţiei şi perseverenţei sale, se face remarcat de C.A. Rosetti. Apreciindu-l pentru cultura şi ideile sale progresiste, acesta îl va angaja în redacţia ziarului „Românul“, unde a lucrat timp de 12 ani ca redactor şi prim-redactor. Din această perioadă datează puternica prietenie cu Eugeniu Carada şi Emil Costinescu, publicişti de marcă, dar şi economişti reputaţi. Cei trei pot fi consideraţi primii organizatori ai finanţelor ţării. Om de aleasă moralitate, Ioan G. Bibicescu se implică cu întreaga sa energie în viaţa publică – în ziaristică, cultură, economie, politică. Pe un ton vehement acuză marea lipsă de caractere din politica românească, într-o vreme cînd imoralitatea politică devenise aproape generală.

Bun cunoscător al satului

Cu pătrunderea care-i caracteriza mintea şi cu elanul unui patriotism cald şi luminat, el şi-a pus întreaga energie în serviciul emancipării şi reorganizării economice a ţării. Liberalismul calm, patriotismul înflăcărat şi puterea de convingere care se degaja din scrisul său l-au apropiat de conducătorii renaşterii economice şi politice româneşti: I.C. Brătianu şi, mai ales, C.A. Rosetti. Activitatea sa ziaristică se axează pe economie şi finanţe şi nu se limitează la semnalarea dezordinii economice prezente în ţară ci, ca un profund observator şi bun îndrumător în domeniul social şi economic, lansează propuneri de îndreptare. Astfel, în lucrarea Cîteva cuvinte asupra convenţiunilor sociale, publicată în 1882, el combate, cu argumente puternice, luate din istoria dezvoltării economice a popoarelor occidentale, politica liber-schimbismului de pînă atunci şi cere întronarea unui politicianism mai raţional, care să ducă producţia agricolă şi industrială spre un progres sigur.

În perioada războiului pentru independenţă, editează ziarul Dorobanţul, în care relatează despre eroismul ostaşilor români pe cîmpul de luptă, publicînd totodată valoroase opere

literare. Împreună cu Frederic Dame a editat gazeta Renaşterea (1879), iar în perioada 1887-1888 a fost director politic al ziarului Unirea şi apoi redactor la Telegraful român (1888-1892). La înfiinţarea, în 1883, a Societăţii Presei, face parte din comitetul de conducere, alături de Mihai Eminescu, Al. Ciurcu, Dimitrie Aug. Laurian, Barbu Constantinescu şi Mina D. Minovici. Alături de prietenii săi C.A. Rosetti, E. Carada, Emil Costinescu, militează pentru aşezarea ţării pe baze moderne, după modelul francez, țară unde cea mai mare parte dintre ei îşi făcuseră studiile. Activitatea sa publicistică acoperă o mare diversitate de teme: cultură, folclor, economie, finanţe, probleme sociale, politică, probleme ale păcii şi războiului. Începînd cu anul 1888, face parte din mai multe consilii comunale ale Capitalei. Ajutor şi prim-ajutor de primar la primăria Capitalei, îşi aduce contribuţia directă la realizarea unor mari obiective edilitare: canalizarea Dîmboviţei, conducta de apă de la Bîcu, rezervorul de apă de la Cotroceni, reţeaua de canalizare.

Înregimentat politic în Partidul Naţional Liberal, ajunge, în cîteva rînduri, în Parlament. Aici el va susţine „dezvoltarea economiei naţionale, interesele și dorinţele ţăranilor, ca şi cele ale românilor din Transilvania”. La discutarea problemei agrare, dincolo de simple constatări, Bibicescu studiază cauzele economice, descrie şi analizează, cu statistici riguroase, toate aspectele producţiei naţionale.

Bun cunoscător al satului românesc, s-a remarcat şi prin preocupările sale în domeniul folclorului. Este autorul primei culegeri de folclor, riguros elaborată, colecţia sa cuprinzînd şi numeroase lucrări specifice românilor transilvăneni. Rod al numeroaselor călătorii în Transilvania este studiul Poezii populare din Transilvania.

Îşi începe activitatea la Banca Naţională la 16 noiembrie 1895, ca director al biletelor, în locul lui Emil Costinescu, intrat în politică. Un rol decisiv în formarea lui Ioan G. Bibicescu l-a avut Eugeniu Carada, ctitorul din umbră al Băncii Naţionale a României, figură reprezentativă a economiei româneşti de la sfîrşitul secolului trecut şi începutul Secolului XX. Prin poziţia şi autoritatea sa, E. Carada favorizează ascensiunea lui Bibicescu în posturi de decizie.

Între 1909 şi 1914, Banca Naţională pierde succesiv trei dintre personalităţile care contribuiseră decisiv la consolidarea şi prestigiul ei: Eugeniu Carada, Theodor Ştefănescu şi Anton Carp. La moartea ultimului, lui I. G. Bibicescu îi revine sarcina de a conduce Banca Naţională în anii viforoşi ce urmau să vină, mai întîi ca vice-guvernator, începînd cu 21 februarie 1914, apoi, din 8 decembrie 1916, în calitate de guvernator.

Îndelungata lui experienţă a fost pusă la dispoziţia instituţiei, care trebuia condusă cu prudenţă şi cumpătare datorită condiţiilor existente.

Cine dă la timp dă de două ori (1)

Tovarăş de luptă şi continuator al lui Eugeniu Carada, Bibicescu a înţeles limpede însemnătatea Băncii Naţionale şi a condus-o cu o autoritate de nimeni contestată. În activitatea sa în conducerea Băncii, a luptat pentru consolidarea statului român prin întărirea finanţelor sale, creşterea rezervelor valutare şi a stocului de aur. În acest fel, considera Bibicescu, naţiunea putea face faţă unor evenimente neprevăzute: crize economice, războaie, calamităţi naturale. În opinia sa, politica Băncii Naţionale avea ca scop primordial consolidarea ţării şi creşterea creditului acesteia pe plan internaţional.

Om cu vederi largi, economist de frunte şi, mai presus de toate, un patriot înflăcărat, Ioan G. Bibicescu a căutat, în cea mai critică fază a istoriei noastre, să satisfacă toate cererile financiare ale statului român, ca acesta să poată face faţă nenumăratelor nevoi impuse de un crîncen şi costisitor război. Banca Naţională a acordat statului credite ce depăşeau 1,5 miliarde de lei. Bibicescu înţelegea, pe cît era de econom, să dea banul cu mărinimie, acolo unde ştia că el produce efect binefăcător. Era partizanul înţelepciunii strămoşeşti care spune „cine dă la timp dă de două ori“. Bibicescu ştia că la război puterea nu constă numai în tăria armelor, ci şi în puterea de rezistenţă economică.

În urma ocupării unei părţi din teritoriul ţării de către trupele germane, Banca Naţională a României urmează guvernul la Iaşi, în Bucureşti rămînînd numai o reprezentanţă restrînsă. Prin înalt Decret Regal, la 11 decembrie 1916, Ioan G. Bibicescu este învestit guvernator. În scrisoarea care i-a fost trimisă cu această ocazie de ministrul de Finanţe Emil Costinescu se arată: „Atît în interesul consolidării Băncii Naţionale, în împrejurările foarte grele în care aţi condus puternica instituţie financiară în capul căreia vă aflaţi, cît şi spre a recunoaşte rolul eminent pe care l-aţi avut în îndeplinirea misiunii binefăcătoare ce aţi ştiut să o daţi Băncii prin ajutoarele cerute de stat și de toate interesele economice ale ţării, în greutăţile financiare celei mai grele şi periculoase crize politice, Maiestatea Sa Regele a binevoit a vă încredinţa postul de Guvernator, pe care de mai mult timp îl îndeplineaţi provizoriu...“.

La trei luni de la intrarea sa în război, cea mai mare parte a teritoriului României era ocupată de inamic. În aceste condiţii, deoarece întreaga conducere a statului şi instituţiile centrale se aflau la Iaşi, s-a hotărît evacuarea Băncii Naţionale şi a stocului său metalic. Preocupat şi îngrijorat de soarta tezaurului românesc care trebuia transportat la Moscova, el formulează condiţiile absolut obligatorii într-o acţiune atît de importantă. I.G. Bibicescu s-a opus strămutării tezaurului românesc în Rusia. La 11 decembrie 1916, prin scrisoarea nr. 53 402 adresată ministrului de Finanţe, remarca „gravitatea excepţională“ a unui asemenea fapt. El era de acord cu punerea în siguranţă a tezaurului contra unei invazii străine, însă numai după obţinerea de garanţii din partea guvernului rus. În şedinţa din 2 decembrie 1916, Consiliul General al Băncii Naţionale a României decisese următoarele: „1. Tezaurul se va strămuta dacă guvernul va încunoştiinţa despre aceasta Banca, fiindcă această strămutare prezintă un interes superior de stat. Numai după tratative cu guvernul imperial rus se va face strămutarea, întrucît are să se asigure paza şi păstrarea lui. [...] 4. Se va stipula în protocolul ce se va încheia cu autorităţile ruseşti care vor primi tezaurul în păstrare, că el este şi rămîne proprietatea Băncii, care va dispune de el conform intereselor ei şi îl va putea inspecta oricînd, prin directorii şi cenzorii ei”.

(va urma)

CRISTIAN PĂUNESCU

Ioan G. Bibicescu, în biroul de director al BNR

TABLETĂ DE SCRIITOR

Piciorul din lemn de cireș al bunicului

Sîntem universali prin glasul păsărilor și murmurul născut din legănarea frunzelor în copaci. Și ne dăm mîna, despletind, din leagăne strămoșești, fire de iarbă albastră scăldate în pîclă aurie și clipe poeticotrandafirii trăite de-a lungul văilor marmoreene, preschimbînd toate cele de pe pămînt în sindrofii de baluri liliachii... Mă uit la pămîntul acesta și văd cum totul se desfășoară sub zodiile născute aici, de-a lungul nesfîrșitelor căi de ani-lumină, încrucișate cu alte planete și zodii de lăcuste și trefle de trifoi, întru amintiri de veverițe taciturne urcînd crengile din aluniș după mofturile lor de zbenguială... Și iată că moartea și viața merg mînă în mînă de frică să nu se piardă, și se revăd, și se regăsesc la chiolhanuri cu apă dulce, la ritualuri de cercuri de apă visătoare, la nunta florilor, despre care noi, oamenii, știm foarte puțin, la dansul fluturilor care se răspîndesc din prima lor zi de viață peste întreaga fire, creînd raiul binecuvîntării în sunetul clapelor de pian... Ah, ce bucurie e acest spectacol celest, după o zi de croazieră petrecută prin livezile timpului, pentru a-mi cunoaște nebănuitele veșminte, uitate în văzduhul timpului. Puțin știu că eu m-am născut odată cu pămîntul inimii mele, drept binecuvîntare de cuc sălbatic crescut în coliba bujorului din vîrf de munte. Cu toții am trecut prin acest purgatoriu de vise, în el ne regăsim, în momentele de viață monahală, prin rugăciune, fără a ne declara identitatea – cine sîntem noi și din care

galaxie venim. Sîntem oameni, care știu totul și care nu știu nimic, chiar după o tămăduire de mii de ani, din rădăcinile căreia au crescut atîtea elanuri. Iată-mă umblînd cu picioarele pe covorul de iarbă creponată spre izvoarele cunoașterii universului din coapsa Carului Mare, luminat de policandre de stele gata să dea în pîrgă, întru bucuria nemărginită pentru care bunul Dumnezeu a legiferat pacea, armonia, dorul, în cîntec de melancolie și susur de ape curgătoare... Eram însoțit la drum de un melc care-și purta casa în spinare, fără să-i fi schimbat vreodată acoperișul, și care își păstra obiceiul de a merge cu coarnele ridicate, pentru a culege informații despre dușmanii săi, bondarii, dar mai ales despre cum va evolua vremea, de la o clipă la alta... Și uite așa, am ajuns la casa unui poet stejar care, de cînd se știe, poartă aceleași veșminte, el fiind martorul vremurilor trecute, cînd extratereștrii coborau pe scări nevăzute de mîntuiri firești, fără să ne spună sau să ne ceară ceva, de parcă ar fi fost aduși din îndepărtata aură a Planetei Epsilon. Aceștia și-au întețit din nou zborul, ca să ne iscodească pădurile, munții, evoluția, să vadă cum de am ajuns atît de mulți, mirîndu-se cum de ai noștri nu se grăbesc să poposească pe tărîmurile lor... Despre stejarul în dreptul căruia m-am oprit, am aflat de la un mîțișor de păpădie că el este prezența bunicului, care stătea rezemat într-o rînă, pe prispa casei, oblojindu-și piciorul din lemn de cireș, din care, în fiecare primăvară, crenguțele înfloreau. Atunci, piciorul lui se umplea de petale albe ce împrăștiau în toată zarea un parfum îmbietor de dulce, iar cerul, stelele, păsările îi aduceau numai cuvinte de laudă. În acea clipă am înțeles că sîntem universali, iar bunicul nu era bunicul, ci un extraterestru venit în ograda noastră, parcă adus de vînt, de rugăciune, sau de vreo

A ş a vă place Istoria?

Caragiale, subcomisar în Republica ploieşteană...

În noaptea de 7-8 august 1870, a avut loc mișcarea antidinastică de la Ploiești, condusă de Alexandru Candiano-Popescu (1841-1901). Grupul de conspiratori din Ploiești dorea răsturnarea domnitorului Carol. Mișcarea de ,,rebeliune” a fost înăbușită de autorități, ,,conspiratorii” arestați în noaptea de 8-9 august 1870, trimiși în judecată în fața Curții de Jurați din Tîrgoviște și achitați la 17 octombrie 1870. Ulterior, mișcarea conspirativă de la Ploiești, la care luase parte și tînărul Caragiale, a fost luată în derîdere, fiind obiectul multor umoriști, mai ales al marelui scriitor (în nuvela ,,Boborul”, în comedia ,,Conu Leonida față cu reacțiunea” ș.a.). Evocînd, tot cu ironie, însă abia perceptibilă, în ,,1907”, evenimentele de la Ploiești, din 8 august 1870, Caragiale nota într-o scrisoare către Paul Zarifopol: ,,Astăzi 8/20 august se-mplinesc 37 de ani de la Republica din Ploiești. La ceasul cînd îți scriu aceste rînduri tămbălăul din grădina Lipănescului era pe drojdii. Simt picurîndu-mi o lacrimă de duioasă amintire: eram de optsprezece roze! O! scumpa mea Republică! Parcă n-ai fost decînd lumea!”. Despre acea perioadă din viața lui Caragiale aflăm din textul următor, preluat din volumul, ,,Cu și fără machiaj” (2001), de Gaby Michailescu, un reputat memorialist al lumii teatrului românesc.

* * *

trecători, altora reținîndu-le comicosul. Încă de la Ploiești, ține hangul unchiului Iorgu la grădina ,,Lipănescu”... Luca, la început și el firav actor sub tutela fratelui Costache, socotit greșit cel mai vîrstnic, pe considerentul șefiei teatrale, este cu parapon pe actorie, nici gînd să împărtășească darurile progeniturii.

Dar dacă Iancu – cum i se spune în familie – are totala împotrivire a tatălui, care vrea să-i împiedice viitoarea sigură mizerie, prin care el trecuse, ajuns la București găsește încurajările celor doi unchi, doritori să-l aibă pe lîngă ei. Se duce dracului școala: nu mai are gîndul la carte – de altfel, coborîse clasele ca medie an de an – cu atît mai mult cu cît Costache Caragiale hărăzise fiului său, George, văr cu el și de aceeași vîrstă, îndeletnicirea de actor.

Mai limpede nici că se poate: sprijinit pe ce-i face semn din el, dar și pe bunăvoința pîrdalnicului Iorgu și a gloriosului Costache, odrasla lui Luca Caragiale hălăduiește pe ulițele Bucureștior să devină actor...

navă spațială. Într-o zi, a dispărut, probabil, de unde venise și unde-i era locul, în cer, în pămînt, în rai sau în iad... Întru aducerea lui aminte, ne-a lăsat piciorul său din lemn de cireș, pe care mama l-a plantat, udîndu-i rădăcina cu puțină anafură, în pămîntul din grădina noastră... La scurt timp, din bucata aceea de lemn avea să crească un copac ca un înger de lumină cu o pădure de frunze drept coroană, care strălucea aidoma unui ocean de diamante în bătaia razelor de soare, amintindu-ne de universalitatea noastră, creată de Dumnezeu, Cel căruia îi aparținem prin cîntecul păsărilor și al aerului pe care-l respirăm.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Odată cu primăvara lui 1870, de la Ploiești răzbat tălăzuirile mulțimii nemulțumite... Agitațiile prerevoluționare conduse de Candiano-Popescu timorează pe Luca Caragiale, refractar dezmățului politic, taxînd pe cei implicați ,,derbedei”. Supleantul Tribunalului Prahova se arată nemulțumit de a nu fi fost avansat, într-o plîngere către ministrul Justiției. Susține că această situație îl obligă a demisiona. Cererea nu este înaintată; rămîne mai departe în slujbă. În ,,Convorbiri literare”, la 15 aprilie 1870, apare ,,Venere și Madonă”. Se declanșează faima viitorului Luceafăr.

Cu familia împrăștiată, la Ploiești Luca Caragiale se simte singur. E îngrijat și de soarta feciorului pe care vrea să-l adune de pe drumuri. Iancu bate caldarîmul Bucureștilor fără să dea semne de viață. Tatăl se decide să-l aducă lîngă el și să-i facă un rost. Obține bunăvoința primului președinte, care intervine la Minister. Și, printr-o adresă din 20 iunie 1870, hai-hui-ul este numit într-un post de copist la Tribunalul Prahova. Încolțit, caligraful e nevoit să-și ia postul în primire. Revine la Ploiești și din primul moment se înhăitează cu ideile republicanului Candiano-Popescu...

Neastîmpărîndu-se, Candiano-Popescu proclamă republica ploieșteană la 8 august 1870, dimineața.

Posesor a patru clase gimnaziale, nepotul lui Costache și Iorgu Caragiale, Ion, copilul lui Luca – cel mai mare dintre frați, avocat la Ploiești și fost secretar al Mînăstirii Mărgineni – este îndrumat cu mama sa, Ecaterina, și sora sa, Lenci, la un liceu bucureștean, urbea prahoveană avînd numai gimnaziu. Are 16 ani, e hîtru, ironic, volențial, drăcos și cu poftă de scenă... Zgîmboi zburdalnic, schimonosește ticurile unor

Luca Caragiale este căzut la pat, bolnav de dropică (ciroză hidrică – n.r.). Soața, Ecaterina, venită valvîrtej de la București, își frînge mîinile la căpătîiul suferindului, neputincioasă. În schimb, Iancu e ocupat cu revoluția... Dezarmează un subcomisar, luîndu-i sabia și încingîndu-se cu ea. ,,Prezidentul”, CandianoPopescu, surprinzînd actul temerar al revoluționarului, îl unge în locul celui dezarmat. Onorat, întors acasă în postură de polițai, mama, la rîndul ei, își dezarmează fiul... Mai dihai, îi pune sub cheie ghetele, ținîndu-l cîteva zile sechestrat, ,,să treacă pîrjolul”.

Seara, urbea ploieșteană reintră în normal.

Băgînd la cap revoluția de la Ploiești, Iancu reia scîrța-scîrța pe hîrtie la tribunal.

10 septembrie 1870, moare Luca Caragiale.

După aleluia părintelui, fostul subcomisar nu mai dă pe la slujbă și dispare de-acasă... GABY MICHAILESCU

Republica de la Ploiești, satirizată în revista „Ciulinul“, 1884

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemuritorii ºi epigrama

Lucian Blaga și valoarea aforistică a epigramei

Academicianul Lucian Blaga (1895-1961) –poet, filozof, dramaturg, eseist –, prin amploarea spiritului său, e asimilat valorii aforistice a epigramei.

Este poetul care-și identifică universul inspirației cu întregul domeniu al existenței, este creatorul pentru care poezia și filozofia au fost cele două coordonate definitorii, între ele fiind o continuă circulație de seve, o strînsă întrepătrundere, astfel încît liricul freamătă de marile întrebări ale existenței și cunoașterii, iar cugetarea filozofică măr turisește, prin bogăția metaforică și prin terminologia originală, viziunea poetică a autorului. Nu trebuie să tragem concluzia că Blaga a rămas un filozof printre poeți și un poet printre filozofi, pentru că el a dat o operă de mare profunzime, în care coexistă poetul și filozoful, dar nu se suprapun, o operă de mare profunzime, în care filozoful și-a creat propriul sistem, iar poetul a conferit dimensiuni încă necunoscute în literatura română. Opera sa literară trădează structura intelectuală bivalentă, care niciodată nu se eliberează din spectrul gîndirii filozofice.

Poezia sa este un murmur al spiritului în fața unor repetate uimiri (Lovinescu). În fruntea primului său volum de poezii intitulat ,,Poemele luminii” (1919) stă poezia ,,Eu nu strivesc corola de lumini a lumii” – definitorie pentru arta sa poetică. El se încadrează cu adorare spre acest domeniu al existenței, pe care îl consideră un continuu mister, ,,corola de minuni a lumii”. Esența cunoașterii poetice nu constă în limpezirea tainelor cu ajutorul rațiunii ce va ucide vraja, ci în intensificarea acestor taine, sub văpaia simțirii. Poetul se implică afectiv în obiectul creației sale.

Pentru Blaga, iubirea devine un mod de comunicare cu Universul, iar raportul dintre bine și rău este conceput ca o necesară interdependență; lumina Raiului provine de la flăcările Iadului, iar în ființa umană ,,lumina și păcatul s-au înfrățit”. Omul este ridicat pe cea mai înaltă treaptă tocmai prin puterea lui de creație: ,,Omul trebuie să fie un creator, de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”. Și creația e o dovadă de iubire. Atitudinea de protejare a misterelor este explicată prin iubire – sentiment care reprezintă mai mult decît un resort afectiv, el devine un instrument al cunoașterii, o cale de pătrundere în misterele lumii, prin trăirea directă a formelor lor tangibile, care se supun simțurilor. De aceea, la Blaga, gîndirea și simțirea se suprapun: ,,Nu este drum sub soare sau cărare adumbrită de unde să nu mă întorc acasă cu existența sporită de cîte un nou stil (...) zidindu-mă astfel; noua mea poezie se adîncește pe un plan mai organic și mai omenesc. Pe drumuri sub soare sau pe cărări adumbrite mă simt redat rostului meu ziditor”.

,,Poetul nu este atît un mînuitor, cît un mîntuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor materială și le aduce în starea de poezie”.

Creînd, omul se zidește pe sine. ,,Sufletul unui om cădit în zid ar ține laolaltă încheieturile lăcașului pînă-n veacul veacului”. Povestea cu jertfa omenească e numai un joc... „Jocul e scurt, dar lungă și fără de sfîrșit e minunea”. Pentru Blaga, omul este cea mai mare minune a lumii: ,,omul nu-i o lumînare de stins cu două degete muiate în apa spurcată a gurii, e Altar viu între blestemul ce ne-a prigonit și jurămîntul cu care l-am învins”. ,,Eu am simplificat legenda ridicînd-o la valoare de mit închipuit ca tragedie a jertfei”. Omul se jertfește în fiecare act de creație, chiar anonim. ,,Cînd noi nu vom mai fi, apa și adîncul pădurilor vor mai vui aici, amintindu-ne fără să ne numească”. Omul se zidește în creațiile lui, în faptele lui, așa cum păsările se zidesc în cîntecul lor:

,,Ușor nu e nici cîntecul. Zi și noapte – nimic nu-i ușor pe pămînt: căci roua e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd”.

Deci destinul omului e creația care are un caracter metaforic revelatoriu, cu alte cuvinte, prin trăirea directă a formelor tangibile, ,,din cele mai intime necesități ale vieții și duhului” izvorăsc metafore care relevă obiectul cunoașterii fără să-i distrugă misterul. ,,Existența întru mister și pentru revelare e un mod eminamente uman”. Existența noastră e o ,,întunecată zare” și poetul nu trebuie să-i distrugă aura de mister, ci trebuie s-o potențeze. De aceea poetul spune: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid cu mintea tainele ce le-ntîlnesc în calea mea în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adîncimi de întuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taină și-ntocmai cum cu razele ei albe luna nu micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata zare cu largi fiori de sfînt mister și tot ce-i ne-nțeles se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari sub ochii mei căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte.

Înțelepciunea și umorul lui Blaga, îmbinate într-un aparte ,,umor serios” specific ardeleanului, se manifestă în aforisme, publicate în volumele Discobolul și Pietre pentru templul meu

Epigrama și aforismul sînt creații literare cu formă scurtă (ca și maxima, sentința, apoftegma, adagiul sau proverbul din literatura populară), considerate ,,genuri marginale” – de fapt, marginalizate de critica literară care înalță în slăvi înseilările de ,,versuri albe” (de fapt, negre) care întinează adevărata poezie, marginalizate chiar de personalități simandicoase care nu au simțul umorului sau/și nu au talent de umorist.

Subliniem afinitatea dintre aforism și epigramă, între care granița e uneori labilă – aforism? epigramă? Pe lîngă valoarea sapiențială, ambele presupun valoare estetică și etică. Epigrama aforistică modernă comportă și nuanțe aforistice, ironice, chiar satirice, ca orice epigramă. E o simbioză între artă și reflecție, clișeul ficțiunii devoalează sapiențialul, istețimea concluziei. Pentru că nici din aforism, nici din epigrama aforistică nu lipsesc valorile poetice, dar rostul lor e să conducă la idee și nu să înalțe ideea în neantul metafizic. Jules Renard (1864-1910) scria: La vérité est, quoi qu’on dise, supérieure à toutes les fictions (Adevărul e, orice s-ar spune, superior tuturor ficțiunilor). Henri Bergson (1859-1941) se apropie și mai mult de acest creativ proces: La fiction, quand elle a de l’efficace, est comme un mirage naissant (Ficțiunea, cînd are eficacitate, e ca un mesaj care naște). Atît epigramele, cît și aforismele, exprimă existența omului din toate timpurile, dar, mai ales din vremea trăită de cel care scrie. Și ascuțimea ideii, umorul, ironia izvorăsc, de cele mai multe ori, din aspecte negative. Marin Preda (în Cel mai iubit dintre pămînteni) e de părere că ,,A ști să rîzi în momente tragice înseamnă să știi să stăpînești tragicul”. Marele savant Valeriu Papahagi (1906-1983) sublinia ecourile din lecturile lui Joseph Joubert (17541824) care amintea, în CATRENELE sale, de ,,ricoșeurile culturale”.

Afinitatea de structură dintre aceste două forme scurte devoalează și alte trăsături comune: în afară de logica binară și forma concisă, ele se detașează prin gîndirea deschisă, prin întorsăturile surprinzătoare de idei, prin șocul noutății care captează atenția receptorului, prilejuind colaborarea directă cu autorul printr-un monolog dialogat care pune în evidență intertextualitatea subiacentă: poanta exprimată sau subînțeleasă,

găselnițele (les trouvailles) lor îl incită pe lector să construiască, mental, comentarii. Totuși, fiecare dintre aceste creații își are personalitatea sa. După Baltazar Gracián (1601-1658), la aforisme, ,,artificiul aluziei constă într-o insinuare care nu totdeauna explică totul, dar produce o surpriză care animă gîndirea”, pe cînd la epigramă, concluzia ,,bubuie” în poantă.

Lucian Blaga consideră că ,,în aforistică și nicăieri în altă parte e justificată atitudinea lui Pico della Mirandola: numai în acest domeniu este cazul să se vorbească despre tot ce se poate și despre alte cîteva lucruri în plus”. Deci, orice aforism trebuie astfel formulat încît să spună mai mult decît spune – conclude Paul Cortez (Structuri mini cu sensuri mari).

Printre postumele lui Blaga, se află și următorul catren încărcat de sens:

Trăim sub greul văzduhului

Ca pe-un fund adînc de mare

Nici o suferință nu-i așa de mare

Să nu se preschimbe în cîntare

De altfel, spiritul ironic al filozofului, gîndirea sa ascuțită, e comparabilă cu cea a epigramistului. Cînd Petru Paulescu și-a editat un volum de poeme cu 100 de file și trei goale la urmă, Blaga i-a adresat următorul catren:

Ca să-ți citesc o sută de file Îmi trebuiesc vreo zece zile, Dar cel mai bine, dacă vrei, Sînt ultimele trei.

Legătura lui Blaga cu epigrama a căpătat și aspectul de țintă a săgeții. Cînd e ales academician (alegere la care participă însuși suveranul țării), împotriva dorinței lui N. Iorga, istoricul nu poate trece peste această ,,înfrîngere” și declanșează o campanie umoristică împotriva poetului și filozofului, instrumentul răzbunării fiind Cocoș (N. GeorgescuCocoș). În NEAMUL ROMÂNESC (numărul de Anul Nou), o oarecare Oti din Iași semnează un sonet sonor sub genericul Pe marginea spațiului mioritic. Cocoș semnează și el în același număr un sonet intitulat Viziune spațială, se instituie chiar un concurs de sonete, apoi de epigrame avînd drept motto ,,Cu d. Blaga în spațiul mioritic”. Teodor Podariu semnează catrenul

Pe Blaga nu aș vrea să-l critic, Însă convingerea-mi se-nmoaie

Căci el cu spațiul mioritic

A cam făcut-o prea de oaie.

Em. Papazissu publică epigrama Cum vede Păstorel spațiul mioritic:

Decît un spațiu populat

Cu miorițe ce te-mbie

La nesfîrșit regim lactat, Mai bine-un petecuț de vie.

Lucian E. Cedrișanu atacă revista și pe Cocoș cu un dublu catren, fiecare în parte putînd fi considerat o epigramă:

Blestemată săptămînă

C-azvîrlit o vorbă-un critic

Despre spațiul mioritic

Și-a schimbat revista-n stînă.

N-am venit cu vreun reproș, Ci c-o simplă întrebare:

Au, Cocoș dacă-i cocoș

Ce se bagă-ntre mioare?

Și viitorul epigramist Florin Iordăchescu (18991976) vine cu replica purtînd titlul Spațiul mioritic: Miorița bălăioară Îl inspiră sans reproche

Este cea dintîi mioară

Fecundată de-un Cocoș.

Sonetele lui Cocoș continuă să apară în revista EPIGRAMA, schimbînd Spațiul mioritic cu lumea mitologică a lui Zamolxe, după care adoptă altă temă –Sonete canine, apoi Peisaj hibernal etc.

Cum era de așteptat, Blaga nu răspunde la asemenea provocări. Pentru epigramiști, el rămîne autorul unor catrene aforistice, precum și ținta unor săgeți care se îndoaie de la sine, dar, mai ales, un spirit care, prin multiplele sale valențe, s-a apropiat de trăirea și înțelepciunea închise în acele creații în patru rînduri, cu valoare aforistică specifică gîndirii românului.

Dr. ELIs rÂPEAnU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale ,,Paiul din ochii Trecutului”

Prezentul arată zilnic spre ,,paiul” din ochii Trecutului, uitînd de ,,bîrna” din ochii săi. Și, uite-așa, minut de minut, Prezentul însuși trece la Timpul Trecut, iar noi încercăm, parcă-n zadar, să umplem Cupa Vieții pe care Domnul ne-a dat-o, la naștere, în dar. În ea adunăm, picătură cu picătură, SPERANȚĂ, IUBIRE, un strop de FERICIRE... dar și mult AMAR, că n-am putut să umplem Cupa doar cu vise, în aur poleite. Speranța este umbra noastră, ce preschimbă întunericu-n Lumină, Taină sfîntă, în care îngerii cîntă. În universul milenar, viața omului echivalează cu doi bani, e un soi de avatar. Azi ești pe pămînt, mîine ești în Infinit, din bebeluș devii un moș gîrbovit, iar din tînără fecioară, o babă ,,defavorizată” care, după 32 de ani de libertate, muncind cu greu pentru ,,un leu”, își drămuiește banii, ca să-i ajungă, de azi pe mîine, pentru o pîine.

Istoria are drumul ei, iar noi pășim pe-această cale, fără să știm încotro ne ducem, după bunul plac al celor care o fac și care, în pas cadențat, ne aduc belele pe cap. După ce am avut MCV-ul, acum avem PNRR-ul, care, de bine ce ne ,,reformează”, ne trezim cu traista goală, așteptînd la mila ,,voucherelor” care, cică, ne salvează... Între timp, admirăm palatele bogaților pe dinafară, întindem gîtul și așteptăm să mai primim, ca să ne ușurăm din povară, cîte un Leu... Nu din jungă, ci din pungă. Și cînd Leul, în sfîrșit, l-ai primit, absolut totul s-a scumpit, iar Tu, din nou, ai sărăcit... Te uiți în jur și vezi uimit cum ,,Meșterul Manole” din actualitate, tot ce ziua zidește, noaptea se prăbușește. Acum se lucrează de zor la alt plan – asta le e voința! – să ne reformeze

și credința: tipi ,,inventivi” apar cu schimbare de sfinte Calendare, să intrăm cu toți în ,,hora mare”, unde ne așteaptă covrigi cu mac și sare... Se pare că și în biserică se mută niște hotare, un alt soi de PNRR ne paște deacum în cătare...

,,Lucrarea morții merge, eroic, înainte

Apar noi generații, cu sîngele fierbinte.

Un clopot se aude departe, în surdină,

Revăd copilăria: ,,Veniți de luați lumină!”

Cum am pornit în viață... Și unde s-a ajuns

Enigmele astrale rămîn de nepătruns...

Și, auzim cu toții de întîmplări ciudate

Povești paranormale, coincidențe poate.

Ne îndreptăm, cu spaimă, spre stația finală

Femeia rea, cu coasa, ne cere socoteală” (C.V. Tudor)

Lumea este mare și ridică semnul de-ntrebare: care pe care? Desigur, cîștigă cel mare. Ne facem mii de cruci, întrebîndu-ne mereu: CUI SĂ MĂ-NCHIN: SATANEI, SAU LUI DUMNEZEU?

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Ati fost „La vulturul de mare cu pestele în ghiare”?

Numele magazinului „La vulturul de mare cu peștele în ghiare” și cel al străzii pe care se afla, Bazaca, nu se mai află azi pe harta Bucureștilor, dar amintirile au rămas vii pentru cei care au prins vremurile în care aici se găseau cele mai variate și mai frumoase pînzeturi (textile). Însă ce a transformat magazinul într-unul emblematic pentru Capitală nu era pasiunea pentru textile a bucureștenilor, nici faptul că „Vulturul de mare” a ajuns la un moment dat să se întindă pe un teren cuprins între trei străzi, ci campania de publicitate prin care i-a cucerit pe locuitori și calitatea materialelor. Prin urmare, vă prezentăm povestea magazinului „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”.

Zona Centrului Vechi a reprezentat dintotdeauna inima Bucureștilor și a fost locul unde schimbările și modernizarea s-au aflat la ele acasă. Aici răsăreau mai mereu cele mai frumoase clădiri, apăreau străzi și orașul își schimba forma și creștea odată cu trecerea timpului. Desigur, este inevitabil ca unele nume de străzi să nu devină uitate în negura timpului, așa cum a fost cazul străzii Bazaca. Numele străzii provine de la numele unui neamț, Bezaca (locuitorii i-au „stricat” numele) care a făcut parte din armata imperială rusească care a ajuns în Principate între anii 1806 și 1812. Acesta a construit în apropiere de Piața Unirii un han mare care se numea Hanul Bazaca. În clădirea hanului a funcționat apoi primul sediu al Agiei Bucureștiului (poliției) care a existat aici în jurul anilor 1830-1840. La 1878,

Th. Athanasiu avea să deschidă un magazin de textile, denumit „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”, o denumire menită să „ia ochii” bucureștenilor – aici nu se vindeau nici pene de vulturi, nici solzi de pește, nici „ghiare”. Se vindeau însă pînzeturi de o mulțime de feluri, pentru toate buzunarele, magazinul devenind renumit în oraș. Numele a fost ales perfect parcă pentru că existau două alte scenarii: fie Athanasiu alegea un nume plictisitor și magazinul nu atrăgea atît de mulți clienți, fie se petrecea opusul și magazinul avea un nume prea neobișnuit și nu era luat în seamă de cei care căutau textile. Totuși, trebuie menționat că la acea vreme numele… speciale erau la modă în București printre micile afaceri: „La Cămila de Aur”, „La trei chiftele”, „La trei ochi sub plapomă” sînt doar cîteva exemple de nume pe care le purtau prăvăliile, bodegile și birturile din Capitală pe-atunci.

După moartea tatălui său, afacerea a fost preluată de fiul fondatorului, Atanasie Th. Athanasiu și de asociații săi, care au construit pe baza clădită de cel care a fondat „Vulturul” și datorită căruia magazinul a crescut și a devenit popular în mare măsură prin alegerea unui nume inspirat. Astfel, aceștia au investit serios în publicitate, lucrînd cu graficianul H. Furch pentru a lansa o serie de reclame între anii 1925 și 1935. Magazinul demarase o campanie de publicitate în adevăratul sens al cuvîntului – cu foi volante, reclame pe cutiile de chibrituri, machete publicitare, anunțuri și afișe frumoase în publicațiile vremii. Astfel, era aproape sigur că cititorii se vor opri și vor afla mai multe despre „La vulturul de mare cu peștele în ghiare”. Graficile erau deosebite și se făceau remarcate prin faptul că obiectul central nu era nici numele magazinului, nici vreo sintagmă, ci materialele ilustrate. Pe afișe se puteau observa, spre exemplu, o corabie cu pînze mari și albe, fiind scris mesajul „Albituri de la 1878, marea specialitate a magazinului”, sau, de Sărbători, un Moș Crăciun care face cu ochiul și transmite cititoarelor: „Veniţi la noi, şi vă veţi convinge, doamnă, că în toate raioanele noastre puteţi găsi cele mai fermecătoare şi practice cadouri. Întotdeauna complect asortat cu ultimele noutăţi: pînzeturi, chiffoane, stofe, mătăsuri, cretoane, perdele de reţea, storuri, covoare, preşuri, dantele, ciorapi, articole de mercerie etc. – într-un

Ziua Internaţională a Muncii SĂMÎNȚA BUNĂ

motto: „Orice suflet să fie supus autorităților care sînt mai presus de el; căci nu este autoritate decît de la Dumnezeu. Și cele care există sînt rînduite de Dumnezeu” – Romani 13.1

De peste 100 de ani, 1 Mai este considerată Ziua Internațională a Muncii. Sărbătoarea provine de la mișcarea muncitorilor americani din Statele Unite ale Americii care, pe 1 Mai 1886, organizaseră o grevă generală de mai multe zile, pentru că în acea zi expirau contractele lor vechi de muncă. Urma ca acestea să fie negociate și să fie cerută ziua de muncă de opt ore. Deja în a treia zi de grevă au avut loc incidente de amploare în Chicago și mulți polițiști și muncitori greviști chiar și-au pierdut viața. Acest sfîrșit sîngeros al grevei de atunci a făcut ca în anii următori să aibă loc pe 1 Mai manifestații și în Europa. „Ziua muncii“ a fost sărbătorită pentru prima dată în România de către mișcarea socialistă, în anul 1890. Pe tot cuprinsul globului, demonstrațiile, protestele și grevele au ajuns ceva la ordinea zilei. Cerințele sînt dintre cele mai diverse. Din nefericire, multe greve sînt înăbușite prin violență, altele se transformă în atacuri asupra polițiștilor.

Biblia condamnă categoric neascultarea față de autorități, acestea fiind așezate de Dumnezeu. Tot ceea ce ne spune Cuvîntul lui Dumnezeu este adevărat și obligatoriu; de aceea trebuie să reținem că sîntem datori să fim ascultători de autorități, pentru că Dumnezeu le-a rînduit. Singura excepție este aceea cînd credincioșii sînt opriți să-și manifeste liber credința. Doar atunci sînt valabile cuvintele: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decît de oameni“ (Fapte 5.29).

cuvînt tot ce pretinde gospodăria, reputaţia magazinului nostru este cea mai bună garanţie că, calităţile (sic!) şi preţurile sînt ne-ntrecute“.

La întinderea sa maximă de la prima adresă, „La vulturul de mare cu peștele în ghiare” se întindea pe un spațiu încadrat între străzile Bazaca 1, strada Carol 7678-80-82 și strada Halelor 21, dovadă că era un magazin generos din punct de vedere al spațiului.

Zona Moșilor-Carol-Bazaca avea să fie demolată pentru a face loc sistematizării orașului care presupunea ca aici să se prelungească Bulevardul Colței. Magazinul se mută pe un teren din apropiere, unde se afla Piața Sf. Anton, însă proprietarii magazinului au căzut de acord cu municipalitatea ca schimbul de terenuri să se producă abia după ce se ridică noul sediu (fapt care avea să dureze 8 luni) pentru ca activitatea magazinului să nu fie oprită. Planurile nu au mers însă după cum au dorit proprietarii afacerii, astfel că în final „La vulturul de mare cu peștele în ghiare” avea să se mute în clădirea cu cupolă de la intersecția străzii Barației cu Calea Moșilor, în imobilul denumit Casa Langhaus. Vila este construită de arhitectul H. Clejan și este specială, fiind prima clădire gîndită drept magazin universal din București. Magazinul a prosperat în noul său sediu, iar clădirea a fost ferită de bombardamente și a funcționat pînă spre finalul anilor ’70, în ciuda naționalizării. B365.RO

Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre (II)

Aici, în „Ţara Românească”

Fireşte că sensul etnico-regional are o anume nuanţă juridico-politică, precîzînd un fel de supuşenie sau cetăţenie a locuitorilor statului numit Țara Românească. Noţiunea unei astfel de supuşenii sau cetăţenii exista. În 1669, divanul dădea o hotărîre în care spunea despre un mare dregător: „...că de cînd l-au cîştigat Dumnezeu, a fi lăcuitoriu şi moşean aici, în Ţara Românească...”. Că această nuanţă juridicopolitică putea fi subînțeleasă în termenul de român, se vede într-un act din 1631: „alta grecii care sîntu însurat în tar şi-au luat rumâne şi au moşi...”, unde „rumâne” se diferenţiază de greci, desigur etnic, dar şi juridicopolitic. Asemenea precizări sînt necesare, pentru că sensul etnico-regional include două valori, una etnică şi cealaltă juridico-politică, aflate întotdeauna într-un anumit raport între ele.

Spre deosebire de marile cronici moldoveneşti, care preferă aproape în chip exclusiv să denumească statul dintre Carpați şi Dunăre Ţara Muntenească, refuzînd astfel acestei ţări dreptul de a fi numai ea Ţara Românească, marile cronici muntene folosesc concomitent termenii de Ţara Românească şi Ţara Muntenească. Una din acestea şi anume „Istoria Ţării Româneşti de la 1290 la 1690” („Letopisețul Cantacuzinesc”), face cu putinţă o analiză concludentă, fiind o compilaţie în care nu s-au sudat perfect părţile componente, astfel că scrieri aparținînd unor perioade istorice diferite au rămas uneori apropiate de forma iniţială în corpul final al cronicii. Procedînd în consecinţă la numărătoarea termenilor de muntean-muntenesc, Ţara Muntenească, respectiv român-românesc, Ţara Românească, se înregistrează următorul rezultat. Dacă luăm în consideraţie succesiunea perioadelor de la 1290 la 1601 (moartea lui Mihai Viteazul), de la 1601 la 1659 (răscoala lui Mihnea al lll-Iea), de la 1659 la 1690, constatăm că termenul muntean-muntenesc este de două ori mai puţin frecvent ca termenul român-românesc, care cunoaşte o creştere de la 1 la 8, iar Ţara Muntenească, în comparaţie cu Țara Românească, cunoaşte în prima perioadă o frecvenţă egală, în vreme ce în celelalte două perioade frecvenţa e respectiv de aproape trei ori, şi de peste cincisprezece ori mai scăzută. Şi din această numărătoare rezultă diferenţa netă dintre veacul al XV-lea şi veacul al XVI-lea şi dintre cele două jumătăţi ale acestui din urmă veac, cu concluzia unei creşteri indiscutabile de frecvenţă a termenilor român-românesc şi Ţara Românească în comparaţie cu termenii similari. Acelaşi rezultat

îl dă şi numărătoarea la care poate fi supusă partea întîia a cronicii intitulată „Istoriile Domnilor Ţării Româneşti”. Se confirmă astfel pe plan terminologic o tendinţă continuă de îngrădire şi depăşire a mentalităţii regionale.

Ne putem întreba dacă uneori sensul regional, printrun fel de ambiguitate, nu scoate la suprafaţă sensul general, ceea ce e vădit cînd cronicarul, deplîngînd situaţia grea creată de luptele dintre facţiunile boiereşti, spune că: „iaste pizmă şi împărăchere între rumâni” sau cînd, folosind expresia de „neamul rumânesc”, deplînge nenorocirile prin care acesta trebuie să treacă: „care bine neamului rumânesc vrăjmaşul diavolului n-au lăsat să-l umple”. Sau „o mare ciudă, multe răutăţi au făcut diavolul neamului rumânesc încă din ceputul lumii...”. Fireşte că în aceste exemple scriitorii se referă în primul rînd la românii dintre Carpați şi Dunăre, pentru că istoria acestora e evocată, dar nu numai la aceştia.

O transformare terminologică semnificativă

cu semnificaţia dată, pentru anii 1591 – 1601 din 13 acte funciare – 3 conţin acest termen, deci un raport de 1/4, pentru 1601 – 1610 raportul se schimbă în 1/3, iar pînă la sfîrşitul primului sfert de veac se stabilizează la aproximativ 1/2, adică, din numărul de acte funciare în limba română mai mult de jumătate includ termenul de rumân cu semnificaţia socială. Rezultatele acestei numărători ne îndreptăţesc să înregistrăm un proces de generalizare vădită, dar lentă. Aceasta arată că rumân cu sens social nu este o noţiune veche, ci una nouă.

Transformarea terminologică constatată în actele care se referă la probleme funciare, indiferent dacă sînt în limba română, slavă sau greacă, ne arată că nu este întîmplătoare, ci semnificativă, din punct de vedere cronologic, circulaţia termenului român cu sens de clasă socială. Cum anterior a avut loc o trecere de la etnicul general la etnicul regional, desigur că s-a petrecut în această perioadă şi o trecere de la etnicul regional la etnicul social. În acest caz, avem de-a face cu două valori: o valoare etnică şi o valoare socială. Aceasta din urmă fiind mai accentuată.

În problema etnicului social rumân ca denumire a clasei ţăranilor aserviţi, deci ca parte a societăţii româneşti dintre Carpați şi Dunăre – putem încerca să ajungem la o concluzie semnificativă folosind aceeaşi metodă ca şi pînă acum, adică prin numărătoarea acestui termen. Dat fiind că rumân, noţiune de clasă socială, cuvînt românesc, e legat îndeobşte de problemele stăpînirii pămîntului, vom lua în consideraţie numai actele de cancelarie în limba română şi, dintre acestea, numai pe acelea care se referă la probleme funciare. În acest fel, vom constata că pentru anii 1571 – 1590, un singur act de acest fel include termenul

Ca să înţelegem de ce termenul de român a căpătat, începînd cu veacul al XVI-lea, şi această semnificaţie, trebuie să ţinem seama de împrejurările istorice ale vremii. Deceniile anterioare marii ridicări pentru independenţă şi unitate, de sub conducerea lui Mihai Viteazul, compun o perioadă cînd mari primejdii pîndeau destinele poporului român. Prin agravarea continuă a exploatării economice, presiunea otomană începea să atingă tot mai mult însăşi substanţa ţării, creîndu-se o situaţie de criză economică acută, care făcea tot mai dificilă desfăşurarea unei vieţi socialeconomice normale. Ascuţirea luptei de clasă, datorată prăbuşirii gospodăriei ţărăneşti şi aservirii în masă a ţărănimii libere, precum şi frămîntările dinăuntrul clasei boiereşti, ilustrau pe deplin această stare de lucruri. La aceasta trebuie adăugate împrejurări care tindeau să modifice, dat fiind formele politice ale dominaţiei otomane, fizionomia societăţii, prin infiltrarea masivă a agenţilor Porţii – în cea mai mare măsură elemente levantine. Într-o asemenea situaţie, clasa ţărănească, şi anume cea mai mare parte a acesteia –ţărănimea aservită –, era partea cea mai autohtonă, cea mai pămînteană a societăţii care înţelegea să reziste continuu şi consecvent dominaţiei otomane. Că această clasă socială s-a denumit pe sine după numele întregului popor este o dovadă de identificare proprie, recunoscută de către toată societatea, de poporul întreg, al cărui nume se considera îndrituită să-l poarte. Ca atare, termenul de român a avut de la început o semnificaţie etnico-unitară. Acesteia i s-a adăugat, probabil în împrejurările formării statului feudal dintre Carpaţi şi Dunăre, semnificaţia etnicoregională. Ceva mai tîrziu, în veacul al XV-lea, odată cu instaurarea şi agravarea dominaţiei otomane, a apărut şi semnificaţia etnico-socială. Legătura dintre aceste trei semnificaţii este indisolubilă, cu toată diferenţa cronologică a apariţiei lor, ilustrînd – în modalităţi diferite – aceeaşi lume interioară de idei şi sentimente.

Am încercat, în cele de mai sus, să schiţăm o geneză a numelui poporului nostru în perioada veacurilor XVXVII, pentru că aceasta e deosebit de semnificativă din punct de vedere istoric. Istoria termenului de român este de fapt cea a minţii şi sufletului românesc, angajate cu toate putinţele lor în lupta pentru supravieţuire şi dezvoltare istorică. Din această cauză, asemenea stări de spirit nu trebuie căutate negreşit în vecinătatea marilor frămîntări ale veacului al XlX-lea, cînd s-a putut păşi la realizarea năzuinţelor de unitate şi de independenţă statală. Cu rădăcini adînci în trecut, bine crescute şi bine formate, ele sînt vizibile încă în vremea veacurilor XV-XVII.

Motiv ornamental pe pagina de început a „Paliei de la Orăștie“

Mitropolitul Varlaam își intitula „Cazania“ din 1643, „Carte românească de învățătură“

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Români la Paris: marile familii (1870-1918) (II)

Cele două Elene și Anna (2)

Îndepărtată din ţara sa de către Carol I, Elena Văcărescu a pretins că era sacrificată din raţiuni de stat şi a umplut Europa cu lamentaţii. S-a instalat confortabil în peisajul literelor franceze, mai puţin prin calitatea operei sale, cît prin modul de a vorbi despre ea, de a se impune. Foarte căutată în lume, avea un salon în care se discutau politică şi literatură. Îi plăcea să fie înconjurată de lux, însă războiul o făcuse să renunţe la flori, să-şi reducă personalul casei, fără a primi însă mai puţini intelectuali din acest motiv. Greoaie, înconjurată de voaluri, părea foarte străină, dar multora le plăcea să vină la ea pentru a o asculta citind versuri. Găseai în casa ei mai multe femei decît bărbaţi.

de Montebello i-a închis gura doamnei de Noailles şi surorii sale, Elena, care făceau prozelitism în salonul ei: „Voi franţuzoaice? Chiar aşa, voi sînteţi Gavroche ai Byzanţului!“.

Ce învălmăşeală

de idei!

Anna de Noailles trecea în fiecare după-amiază pe la Elena Văcărescu, cea care se zbătea pînă la epuizare pentru România. La 18 ianuarie 1919, s-a deschis la Versailles Conferinţa de Pace. Anna, hotărîtă, în ciuda unor mari suferinţe, să urmărească lucrările, a fost adesea văzută în culise. Imediat după armistiţiu, ea îi persifla pe cei care nu considerau victoria destul de frumoasă şi tratatele aflate în pregătire suficient de favorabile Aliaţilor. Proust o întîlnise pe Anna de Noailles în salonul doamnei Arman, dar a putut-o aprecia cu prilejul unui mare dineu din Bulevardul Malesherbes nr. 9, ce onora trei poeţi şi indirect atrăgea atenţia asupra lui Proust însuşi. Oaspeţi de vază, în acea zi de 25 aprilie, erau Montesquiou, Anatole France şi contesa de Noailles, care stătea în capul mesei, în faţa lui Proust. S-au recitat primele versuri ale doamnei de Noailles. Abia peste cîteva zile, o pasiune declanşată brusc pentru poezia sa a jucat un rol în manifestarea treptată a geniului lui Proust. Prietenia cu Anna de Noailles a devenit ceva important pentru el.

Anna deprinsese arta de a ţine un salon de la mama ei, prinţesa Brâncoveanu, dăruită cu două fiice foarte frumoase, admirate de toată lumea. Doar contesa Jean

Încă din tinereţe, era interesată de literatură și aduna în jurul ei poeţi. Îi aştepta pe Marcel Proust, care era foarte stăruitor, ca pe un magician. Lui Proust îi plăcea mult şi de sora ei, mai simplă, mai puţin excentrică. Prietenii ei nu aveau zi fixă, ci se întîlneau în toate zilele. Foarte tînără, ea remarcase, în salonul mătuşii sale Elena Bibescu, un tînăr ce va fi consacrat curînd drept „prinţ al esteţilor“, Robert de Montesquiou. Copil fiind, acesta îl cunoscuse pe bunicul domnitor (Gheorghe Bibescu); devenit adult, frecventa în calitate de rudă salonul ţinut de Rachel. Vărul său, Odon de Montesquiou (care a murit prematur, în 1880), se căsătorise într-adevăr cu Maria Bibescu, fiică din a doua căsătorie a lui Gheorghe-Dimitrie şi soră vitregă a lui Grigore, iar Robert era astfel văr prin alianţă al Brâncovenilor. „Avînd gustul gloriei, ea primea oamenii cei mai neaşteptaţi, dînd naştere la adevărate festinuri ale spiritului. La Anna de Noailles veneau F. Gregh, Leon Daudet, M. Bulteau, doamna de Pierrebourg, soţii Barres, prinţesa Edmond de Polignac. Cîţiva poeţi canadieni de expresie franceză, admişi în acest cerc, cum ar fi Morin, au fost fermecaţi. Conversaţiile lor cu Jean Cocteau erau sclipitoare. Văduvele bătrîne se temeau un pic de extravaganţele ei. Erau acolo o mulţime de oameni, partizani ai lui Dreyfus, amestecaţi cu avangarda literară şi artistică. Cei care îi frecventau pe soţii de Noailles formau o bisericuţă închisă, trufaşă. Ce înflăcărare, ce polemici verbale, ce învălmăşeală de idei. Anna, cu ochii închişi, recita versuri, dădea drumul unor cuvinte electrizante. Şi acest suflet era bîntuit de neant și de moarte. Maurice Sachs şi-a

făcut aici ucenicia mondenă şi califica drept „satanic“ salonul Annei de Noailles. Maurice Rostand a venit în 1913 în strada Spontini. Scriitoarea se ridica puţin, ca şi Proust, iar „patul său devenea un fel de tron, de unde domnea aşezată pe perne, fără vîrstă, aproape fără sex, sau avînd acelaşi sex cu zeii, care nu seamănă cu al nostru“. Aşeza o măsuţă la marginea patului, ca să ia masa prietenii veniţi să o asculte, printre ei fiind personalităţi străine şi franceze: Paul Morand, ducesa Edmée de la Rochefoucauld, Sully Prudhomme, Eduard VII, viitorul rege al Angliei. Tulburător de stranie, vocea sa de aur şi de argint, cum o califica Mondor, avea izbucniri juvenile, însoţite de disperări şi suspine. Mereu fermecătoare, chiar şi în apatia sa, ea rămînea „un virtuoz“ inimitabil în poemele şi conversaţiile sale; starea de spirit dionisiacă încînta. Contemporanii au iubit-o. Veneau să o vadă, să o audă şi nu să o analizeze. Portretul ei, aşezat în expoziţia de la Biblioteca Naţională, se afla între statuile lui Voltaire şi Cicero, scepticismul şi elocvența, cele două caracteristici ale personalităţii sale. Valery, în dedicaţia pe care i-a făcut-o, o numeşte „marea, scumpa, trista“. S-a stins din viaţă, în casa ei din îngusta stradă Scheffer, în 1933.

Personajele care au fost eroii acestor rînduri nu au făcut altceva decît să ilustreze ceea ce Alecsandri spusese voind să definească noţiunea de „român civilizat“. El scria consulului Franţei la Iaşi, în martie 1857: „Vom fi aşa peste vreo douăzeci de ani, cînd vom fi defanariotizaţi, derusificaţi şi degermanizaţi“. Bunicii şi părinţii lor începuseră experienţa modernităţii, copiii, care se pătrunseseră prea mult de occidentalism, nu uitaseră totuşi că românii erau înainte de toate „un popor liric“, născut să ia întregul univers drept martor al bucuriilor, suferinţelor, entuziasmului şi disperării lor. Încetul cu încetul, ei s-au retras în dulapul cu amintiri de unde, într-o zi, Anna îi va scoate pe fraţii Bibescu, pe Martha Bibescu şi pe toţi ceilalţi, păstrîndu-i fiecăruia felul de a fi sau cum zicea Proust: „Caută să rămîi aşa cum eşti, reînsufleţind mereu faptele şi cuvintele tale cu o gîndire creatoare, nelăsînd nici un loc convenţiei, căci ceea ce credem că e un simplu fleac monden sau o simplă răutate este de fapt moartea spiritului“.

Dragostea şi spionajul: Frumoasa turcoaică

Despina Davidovici (1895 – 1918) a fost una dintre celebrele femei-spion care a activat în timpul Primului Război Mondial. S-a născut la Istanbul „dintr-o mamă greacă și un tată muntenegrean”. De o frumusețe răpitoare, tînăra turcoaică și-a pus farmecul, inteligența și ambiția în slujba serviciilor secrete germane. A fost cunoscută în lumea spionajului sub numele de cod: madame Hesketh, madame Despina sau baroneasa Bellville. Se crede că „grație informațiilor ei, germanii au putut torpila vasul Lusitania. Originară din Levantul plin de vrajă, fiica unor părinți avuți, a fost crescută la Stambul. Cînd avea șaisprezece ani, era frumoasă, inteligentă și plină de temperament, ca o drăcoaică. Vorbea la perfecție un număr surprinzător de limbi europene și dorea să scape de tutela casei părintești, spre a lua partea ei din viață. Ocaziunea nu întîrzie. Un francez cu numele german Paul Storch a luat-o în căsătorie, cînd ea împlinise șaptesprezece ani. Însă căsnicia nu a fost fericită, căci frumoasa drăcoaică îl înșela foarte des. Împotriva temperamentului ei arzător, argumentele rațiunei nu erau valabile. Nenorocitul soț înțelese că el ar fi numai o piedică în viața Despinei, cariera ei fiind deschisă acum. Și la începutul răsboiului mondial, se și divorțase de ea”. Divorțul a însemnat pentru frumoasa turcoaică un alt început de drum. Un drum pus în slujba culegerii de informații: „Pasăre călătoare, strălucind de frumusețe, excitînd curiozitatea pretutindeni, Despina Davidovici, frumusețea turcă, nu se oprește prea mult întrun oraș, nici prea mult într-o țară. Serviciile Majestății Sale Kaiserul au nevoie de documente, de informații, de cunoștiințe corupte. E prietena multor ofițeri sus-puși, a multor diplomați de diverse nuanțe. Cine se miră? Despina Davidovici e încîntătoare. Remunerațiile îi sînt mari. Dar și serviciile aduse Germaniei sînt mari. Ici, un document prețios, colo un plan, chiar cîte un cuvînt între

două cupe și două sărutări. Despina știe să mîngîie capul unui bărbat care adoarme din senin – în brațele ei știe multe”.

Articolul „Dragostea și spionajul” publicat de A. Munteanu în revista „Realitatea ilustrată” (numărul din 2 septembrie 1934) ne dezvăluie povestea frumoasei spioane: „Despina ajunse din Stambul în mai toate metropolele europene: la Paris descinse sub identitatea unei Madame Mézié, la Londra și la Madrid figura ca M-me Hesketh, iar cînd la Roma o chema din nou Davidovici, la New York a figurat ca dna. Despina, în sfîrșit, orașul Washington o cunoștea ca baroneasa Belleville. Pretutindeni, înfățișa viața și… obiceiurile unei femei divorțate, tinere și bogate. Modă, lux, excentricități –constituiau amalgamul programului ei, dar, cu toate că activa în serviciul secret, nici un agent nu reușise s-o descopere pînă la începutul anului 1918. Spioană din temperament, a lucrat astfel timp de trei ani, fără să se știe pînă azi ce pagube a produs activitatea ei puterilor aliate. Însă, la începutul anului 1918, frumoasa turcoaică a fost văzută la Madrid cu un personagiu suspect, pe care agenții Inteligence Service-ului englez îl țineau de mai mult timp sub observație. Cu acest baron, Despina se încuiase într-o cameră a unui hotel de lux. Pînă acum nimic neobicinuit. Dar unul dintre agenții englezi a plasat un microfon foarte sensibil la gaura cheii ușii care ducea în camera alăturată și, cu ajutorul unui amplificator legat prin niște fire invizibile, a reușit să constate că în camera aceea… vorbeau trei inși, nu doi. Prin urmare, întrevederea avea un alt caracter decît era de presupus. Și sunetele puteau fi percepute din ce în ce mai clar în receptorul atașat de amplificator. Agentul care stenografia convorbirea dusă în patru limbi înțelese imediat că la mijloc este o întrevedere între un șef din brigada de spionaj și doi agenți principali. Lipseau însă dovezile definitive. Șefii Secret Service-ului din Spania au ordonat o riguroasă supraveghere a celor trei. Însă Despina avea un

Sfîrșit

Dr. ALEXANDRE DAVIER, Franţa (în românește de Mihai POPESCU)

adorator chiar între oamenii de încredere ai acestui șef și aflase despre descoperirea ei. Cînd agenții s-au postat în jurul locuinței ei, ea deja fugise cu prietenii: au dispărut ca prin farmec. În mîinile englezilor nu a căzut ca pradă decît un morman de veșminte ușoare și transparente.

Au trecut săptămîni și frumoasa turcoaică nu putea fi găsită nicăieri. Abia cu o lună mai tîrziu, prezența ei a fost semnalată la New York, unde sosise ca baroneasa Belleville. Nimic suspect, cu toate că observatorii reușiră să intre chiar în serviciul hotelului respectiv și îi supravegheau toate mișcările. Un singur rezultat pozitiv era constatarea faptului că ea dispune de un seif la o bancă mare. Și cînd baroneasa se afla într-o mică plimbare cu un yacht de plăcere, funcționarii serviciului secret se prezentau la bancă și cereau, în numele legii, deschiderea seif-ului. S-au găsit cu acest prilej suficiente dovezi de culpabilitate. În zadar așteptau însă reîntoarcerea Despinei. Cineva o încunoștiințase să nu se mai întoarcă și ea «spălase putina», împreună cu «prietenii» ei. Între timp, au fost mobilizate toate forțele serviciului secret și astfel, la Washington, Despina fu descoperită din nou. De data aceasta a fost arestată împreună cu complicii. Despina a recunoscut doar că nu este cetățeană americană, altceva nimic.

Împotriva «baronului», nici un indiciu nu se putea găsi. Dar în interesul Statelor Unite, cei doi bănuiți fură ținuti luni de zile în prevenție și supuși diferitelor grade de torturi. Ei nu mărturiseau însă nimic. Dacă americanii ar fi avut material din care să reiasă că Despina ar fi spionat bunăoară împotriva Franței, atunci ar fi trimis-o francezilor spre judecare, deci la moarte. Însă în America umanitară, nici o femeie nu a fost împușcată ca spioană. Cineva a reușit să strecoare Despinei o doză de otravă și ea preferase somnul de veci decît chinul de a fi prizonieră, ea care jertfise orice și pe oricine, numai pentru a putea trăi după temperament. Și secretul faptelor ei a fost îngropat odată cu ea, în pămîntul Statelor Unite. Despina Davidovici a fost spioană din temperament și a iubit viața mai mult ca orice. Bărbații erau doar o anexă de o importanță secundară, fără personalitate. A trăit ani în lux și desfrîu și a plătit socoteala cu un dram de cianură”. DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (174)

Literatura (3)

Dinastia Han a acționat pentru a unifica cultural imensul Imperiu chinez, a instituit celebrele examene imperiale, prin care erau selectați și pregătiți oficialii Curții, în primul rînd poeții, cu consecința identificării poetului cu Curtea imperială. Dinastia Tang a consolidat această poziție și a adus literatura chineză, în primul rînd poezia, la splendoarea sa maximă.

Literatura pre-Tang – Poezia: stil antic și stil modern – Premise: stilul antic și personajele generale. După cum am menționat, poezia chineză începe cu „Cartea Cîntecelor“ (Shi Jing), atribuită lui Confucius, o colecție de aproximativ 300 de cîntece populare, adesea împărțite în catrene rimate și avînd versuri de patru caractere. „Shi Jing“ este compusă din așa-zisul „stil antic“. Pentru a compune versurile se ia în considerare doar numărul de caractere, nu accentele, numărul de silabe, tonurile vocalelor sau alte elemente. Deja din această primă colecție sînt evidente cîteva personaje ale viitoarelor poezii. Poezia chineză nu se distinge în funcție de subiect, care este foarte variat, ci în funcție de metru, cele mai folosite fiind versurile de 5 sau de 7 caractere și tipul de stil, fie antic, fie modern. În general, pentru narațiunea de povești sau evenimente epice, se utilizează yuefu (stil muzical și poetic; inițial a avut sensul de „Conservator de muzică“). De exemplu, o compoziție care are un caracter narativ, constă adesea în mai multe strofe. Cu toate acestea, yuefu poate fi alcătuit dintr-un singur vers și să aibă un caracter „liric“ sau să se bazeze pe alte teme. Același lucru este valabil și pentru gushi (poezie în stil vechi), adesea cu caracter narativ și structurat pe mai multe strofe, dar, uneori, constînd dintr-o singură strofă, pentru reflecții de diverse naturi. Trebuie să menționăm aici și liishi – poezie cu formă fixă, compusă în metru regulat, după tehnica prozodică pianwen (paralelism). Liishi utilizează fie metrul de cinci picioare și se numește wuyan liishi, fie metrul de șapte picioare și se numește qiyan liishi. Liishi apare în Dinastia Tang și favorizează cristalizarea stilului nou, reprezentînd, totodată, modelul tonal în poezie.

Bolile și Istoria (52)

Probleme actuale de spraviețuire (3)

Există riscul ca populaţia să devină vulnerabilă la orice tip de mutaţie genetică apărută la nivel bacterian, ceea ce ar putea duce la o slăbire considerabilă a imunităţii în faţa bacteriilor şi la o diminuare a efectului antibioticelor. Acest aspect ilustrează, de asemenea, faptul că, la sfîrşitul Secolului XX, ariile de interacţiune dintre medici şi geneticieni au fost unele în care perspectivele pentru alte descoperiri ştiinţifice păreau nu doar mai promiţătoare, dar, paradoxal, şi mai ameninţătoare! La aproape două generaţii de cînd Crick şi Watson au reuşit să descifreze ADN-ul uman, principala ţintă a cercetării ştiinţifice, în lupta cu maladiile, a devenit studiul moleculelor, mai curînd decît cel al celulelor. Această tendinţă a fost reflectată şi de proiectul descifrării genomului uman, lansat sub forma unei complexe colaborări internaţionale, la începutul anilor ’80 şi încheiat în 2003. Savanţii au reuşit să alcătuiască harta tuturor genelor umane, stabilind poziţionarea lor pe fiecare cromozom şi demonstrînd succesiunea a 3000 de milioane de „perechi bazice” moleculare, care funcţionează prin spirala dublă a ADN-ului. Stabilind o asemenea matriţă, investigatorii sperau să fie capabili a identifica originea genetică precisă a oricărei maladii sau a malformaţiilor dobîndite ereditar. În consecinţă, cea mai importantă provocare cu care se confiruntă astăzi științele medicale constă în manipularea materialului ereditar, pentru eliminarea oricărei posibile îmbolnăviri. Încă din anul 2000, examenele de natură genetică pe perioada sarcinii au fost introduse pe scară largă în ţările dezvoltate, pentru

Liishi nu are întotdeauna un caracter „liric“, deși îl are deseori. Dacă ne-am ghida după criterii occidentale, poezia chineză ar sfîrși prin a se pierde. De exemplu, poezia chineză nu cunoaște genul epic, iar funcția de a povesti faptele trecutului mitic sau istoric este adesea încredințată yuefu. Așa este, de exemplu, povestea lui Mu Lan, despre care am amintit în capitolul dedicat Muzicii și Dansului. Totuși, povestea lui Mulan este o compoziție mai mică de 50 de versuri și nu are nimic de-a face cu epopeea în sens occidental. Din acest motiv, în prezentarea ulterioară, ne vom limita la a vorbi despre formele metrice și perioadele istorice, fără a menționa argumentele specifice fiecărui gen, deoarece nu există unele obligatorii, dar există tendințe de utilizare. Este evident, totuși, că în perioada chineză tema iubirii nu este centrală, poeziile de dragoste fiind foarte rare. Însă tema naturii, a prieteniei, a religiei sau chiar a introspecției interioare sînt centrale, mai ales în perioada în care daoismul și budismul erau filosofii răspîndite, mai puțin centrate în jurul societății și al familiei, precum confucianismul.

La nivel stilistic, tendința spre paralelism formal este deja evidentă în „Cartea Cîntecelor“; o caracteristică inconfundabilă a poeziei chineze, care este deja evidentă, va fi perfecționată în stilul modern. Iată un exemplu concret de paralelism: „Munții albaștri la nord de ziduri/ Un rîu alb la est de oraș […] Norii rătăcitori: mintea unui călător/ Apusul soarelui: inima unui prieten“

Dinastia Han. Din tradiția „Cărții Cîntecelor“ în stil antic, se vor dezvolta noi genuri, în special sub dinastia Han – un moment fundamental în istoria întregii poezii chineze și orientale, în general.

După cum am menționat, începînd cu împăratul Han Wudi și de-a lungul istoriei Chinei imperiale, figura poetului va coincide cu cea a oficialului imperial. Precum am menționat într-un capitol anterior, oficialii imperiali erau selectați prin examene imperiale speciale, care includeau și un test de poezie, precum și cunoașterea filosofiei confucianiste. Acesta este motivul pentru care poeții chinezi sînt adesea implicați în evenimentele politice din timpul lor și pentru care, în biografia lor, este indicat întotdeauna anul examenului. În Epoca Han au intrat în literatură genuri noi, în stil antic: mai întîi fu, un text de lungime variabilă, în versuri de diferite dimensiuni, de la 5 la 7 caractere sau chiar mai multe. Fu era rimat și adesea era închis sau

ca foetuşilor să li se depisteze din timp maladii genetice, precum fibroza cistică sau hemofilia. Totodată, testele genetice efectuate asupra adulţilor au fost îmbunătăţite considerabil, în aşa fel încît astăzi se poate depista din timp predispoziţia anumitor persoane de a suferi, la bătrîneţe, de boli precum coreea lui Huntington sau boala Alzheimer. Dat fiind contextul dezvoltării extraordinare a ştiinţei, precum şi potenţialul uriaş de care aceasta dispune, în sfera medicală, este logic să apară şi dileme legate de etică, mai ales cînd luăm în considerare limitele proceselor de manipulare genetică. Nu există savant care să nu-şi pună întrebarea cînd oare aceste „ajustări genetice“ pot deveni periculoase?

După venirea pe lume a oii Dolly, prima fiinţă clonată, perspectiva terifiantă a unei „splendide lumi noi”, demnă de scrierile lui Huxley, în care bebeluşii aduşi pe lume prin bioinginerie să fie nişte creaturi perfecte, nu mai pare deloc îndepărtată. Şi în ceea ce priveşte standardele de nutriţie, există temeri similare, din cauza progreselor rapide făcute în domeniul cerealelor şi alimentelor modificare genetic, tot mai numeroase pe piaţă. Din dorinţa de a obţine profituri cît mai mari, producătorii din industria alimentară şi din agricultură nu se gîndesc la posibilele efecte nedorite pe care aceste alimente le pot provoca sănătăţii populaţiei.

Către sfîrşitul anilor ’70, persoanele înclinate să considere istoria modernă a medicinei drept un capitol triumfal al luptei împotriva maladiilor aveau toate motivele să jubileze. Aşa cum am văzut în capitolele precedente, aceasta este epoca în care s-a ajuns la eradicarea globală a unor boli altădată devastatoare, precum variola. Pe baza acestor realizări incontestabile, pînă şi cei mai pesimişti savanţi erau tentaţi să creadă că ştiinţele medicale vor continua să înregistreze un şir neîntrerupt

conținea o compoziție scurtă în proză. Uneori, fu era compusă în totalitate în proză. Yuefu – un text însoțit inițial de muzică – este, de asemenea, perfecționat în dinastia Han. Este compus din unul sau mai multe catrene de 5 sau 7 caractere, dar puteau fi introduse și versuri de diferite lungimi. Rimele apar doar în anumite locuri și pot fi diferite pentru fiecare vers sau la fel pentru întreaga compoziție. Inițial Yuefu însemna „Biroul Muzicii“, un fel de minister al muzicii, fondat de către împăratul Han Wudi pentru a culege muzica și textele ceremoniilor Curții imperiale. Încet, acest gen s-a dezvoltat autonom, s-a răspîndit și a devenit un nou gen poetic-muzical, din care astăzi nu a mai rămas nici un fel de muzică. Cel mai faimos yuefu este dedicat eroinei antice Mu Lan. Epoca Han a fost, de asemenea, o perioadă excepțională pentru gushi, poezie compusă din catrene rimate, în versuri de 5 sau 7 caractere. Se putea folosi aceeași rimă pe tot parcursul poeziei sau se putea schimba la fiecare vers. Paralelismul nu este obligatoriu, deși este adesea căutat. Trebuie să remarcăm că termenul gushi este uneori folosit ca sinonim pentru „poezie în stil vechi“. Două colecții celebre din această perioadă sînt „Cele nouăsprezece poezii antice“, care au influențat poezia din epocile ulterioare și antologia poetică „Chuci“, atribuită semilegendarului prim mare poet chinez Qu Yuan și discipolului său, Song Yu. Cea mai renumită creație a lui Qu Yuan este „Venit-a vremea întristării“. Redăm mai departe cîteva versuri din acest poem ilustru: „Privesc cum se-mbulzesc bicisnicii mei/ Semeni s-adune averi ce nu le mai ajung/ Se laudă pe sine, îl mint pe celălalt,/ Cînd sînt toți laolaltă invidia-i subjugă.// Plecați, pieriți! Un singur gînd v-animă:/ Să vă sporiți puterea și harurile ei./ Nu-i calea mea aceasta, mă lepăd de-acest vis./ La anii bătrîneții de voi sînt surghiunit“.

Evul Mediu și Dinastia Tang – Nașterea „stilului modern“ sau „reglementat“. Poezia clasică s-a dezvoltat în continuare în Evul Mediu Chinez, cînd s-a născut „stilul modern“ sau „reglementat“ care a cunoscut cea mai mare înflorire în timpul Dinastiei Tang, aceasta fiind Epoca de Aur a poeziei chineze. Conform stilului modern nu este necesar să se ia în considerare doar numărul de silabe pentru compoziția versului, ca în stilul antic, ci și tonurile diferitelor silabe.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

de victorii împotriva infecţiilor epidemice, în special, şi al bolilor, în general. Şi totuşi, la o analiză mai atentă, s-ar fi văzut că variola a însemnat o ţintă relativ uşoară, comparativ cu ameninţările altor maladii, căci, aşa cum preciza Geoff Watts, „ea nu provine din mediul animal, este lesne de recunoscut şi diagnosticat, există un vaccin foarte eficient împotriva ei, iar oamenii ştiu că trebuie să se teamă şi să se apere de ea”. Astfel de aserţiuni nu pot fi făcute, din păcate, şi în privinţa altor boli. Iar din nefericire, apariţia în ultimele decenii a unei maladii care nu este deloc uşor recognoscibilă, şi ale cărei efecte se observă la mult timp după contaminare, i-a făcut pe specialişti să o considere o ameninţare dramatică şi globală la adresa sănătăţii, la puţină vreme după ce campania dusă contra variolei se încheiase cu succes. Este vorba despre boala cunoscută sub denumirea de SIDA (sindromul imunodeficienţei dobîndite). Vorbind despre semnificaţia istorică a momentului cînd această maladie a apărut, Allan M. Brandt afirma: „Ameninţarea SIDA a apărut într-un moment de relativ calm, pe tărîmul sanitar, mai ales în ţările dezvoltate, care eliminaseră aproape posibil riscul declanşării de noi epidemii de origine infecţioasă. De la epidemia de gripă spaniolă din 1918-1920, nici o altă maladie nu a lovit mai puternic lumea occidentală. Comunitatea medicală de aici tocmai reuşise eradicarea, în mare măsură, a bolilor de natură epidemică, concentrînduşi acum eforturile pe cele cronice, fără potenţial contagios. SIDA a lovit astfel în plin într-o societate care nu mai cunoscuse de decenii, şi chiar de secole, crize de sănătate publică de asemenea dimensiuni“. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce sã astepti de la un jurnal intim, dar fãrã intimitãti , , ,

Cu ceva vreme în urmă, am scris despre necunoscutul Levon Harutiunian (1913-1997), un român armean care, în perioada 1945-1956, a fost prizonier în lagărele și închisorile politice din Uniunea Sovietică. Urmare a acestei experiențe tragice și prin complicitatea altui armean, Bedros Horasangian, un important protector contemporan, care îl îndemnase săși scrie memoriile, în anul 2014 lui Levon Harutiunian i-a apărut la Editura ,,Meteor” volumul ,,Siberia dusîntors”. O vreme, cei doi conaționali fuseseră vecini pe Strada Armenească din București, și unul, fermecat de darul de povestitor al celuilalt, îl îndemnase să aștearnă pe hîrtie amintirile din lunga sa detenție la ruși. Pe urmă, Levon, care nu și-a mai revenit niciodată de pe urma traumelor îndurate în țara sovietelor, dar și în România de după 1945, a emigrat în Liban și mai apoi în SUA, unde a și murit. Dar mare i-a fost mirarea lui Bedros, rămas aici, cînd s-a pomenit cu o avalanșă de scrisori prin care Levon continua săși depene amintirile din lunga sa detenție. Pentru cei care n-au apucat să o citească, precizez că ,,Siberia dus-întors” este o carte de memorii destul de subțirică, doar 150 și ceva de pagini, dar care surprinde prin realismul și precizia cumplitelor aventuri și a trăirilor prin care a trecut autorul ei. De asemenea, surprinde și prin eleganța stilului ca de scriitor cu greutate. Aspecte suficiente pentru Bedros Horasangian să-l considere pe acest memorialist, pe care nu-l cunoscuse prea bine, un scriitor-scriitor care, chiar și cu o singură carte publicată, poate sta alături de alți confrați armeni de la noi și din alte părți ale lumii, pe unde i-a împrăștiat soarta și istoria.

Am scris despre Levon Harutiunian, deținut, atîția ani, prin închisorile din URSS, punîndu-l în legătură cu un alt pribeag prin această țară, aromânul Constantin Constante (1877-1964), și el autorul unei cărți memorabile - ,,Colindînd prin Rusia Sovietică. Note și impresii de călătorie, 1916-1918”, o lucrare redactată într-un stil surprinzător de limpede și de concis, eleganță și ușurință în exprimare, claritate a ideilor. Alte aspecte despre viața sa le găsim în celelalte scrieri de după 1989. Anume că, ani la rînd, a servit în diplomația română sau că a avut trei fete. Una, Elisabeta, a fost profesoară de franceză. Mijlocia, Viorica - soția reputatului matematician Grigore Moisil. Iar mezina, Elena - pictoriță și autoare dramatică, arestată odată cu lotul Lucrețiu Pătrășcanu și deținută o perioadă îndelungată la Canal și la Jilava.

Structural, cartea ,,Colindînd prin Rusia Sovietică...” merge pe două direcții. Pe de o parte, se prezintă, pe larg, momentul cînd, în august 1916, România a intrat în război de partea Antantei și, în cîteva săptămîni, i-a izgonit pe unguri din Transilvania. Dar în ajutorul ungurilor au sărit nemții care, mai bine instruiți și echipați, au ocupat România, cu excepția Moldovei. Urmează calvarul ocupării Capitalei și exodul autorităților și ale celor cu bani spre Moldova și Crimeea. Săracii au rămas pe loc, îndurînd abuzurile nemților și al celor aliați cu ei. Partea a doua a cărții lui C. Constante descrie supliciul transfugilor români și de alte nații, care, izgoniți și din Crimeea, se urcă întrun tren, sperînd să ajungă în Siberia și, mai departe, la Vladivostok, de unde, cu un vapor, s-ar refugia în Anglia sau în SUA. * * *

Tot despre primul război mondial - garnisit cu ocuparea Capitalei de către nemți, fuga aristocrației bucureștene spre Moldova cu trenul, automobilul, căruța, bicicleta sau de-a dreptul pe jos și cu rucsacul în spinare - scrie și necunoscuta Arabella Yarca (18881953) în cartea sa ,,Jurnal intim”, apărută, prima oară, în 1935 și reeditată în 2018 la Editura ,,Orizont”. N-aș fi citit cartea, căci sînt sătul de jurnale legate de

chinurile îndurate de unii și de alții în cele două războaie. Dar mi-a atras atenția adjectivul intim, determinativ al substantivului Jurnal, și întrucît nu auzisem de Arabella Yarca (hm, Arabella și Rumburacu?), m-am gîndit că voi avea de-a face cu o lectură mai acătării, ceva picant, cam în genul ,,corozivelor” lui Creangă, retipărite prin anii ‘90, la o editură cu deschidere spre un naturalism mai explicit. Dar, vai!, mi-am luat o țeapă teribilă, căci, în afară de un pasaj mai scurt, în care autoarea, deși abia căsătorită, consimte la o aventură extraconjugală, n-am mai reținut nimic seducător: ,,Techirghiol, 3 august 1915. Două zile petrecute la Constanța cu Leni Golescu, în vila cumnatului ei, Nicolae. Plimbări sub clar de lună. Perversități. M-a dedat la tot felul de tîmpenii, m-am jucat cu focul, dar nu cu Nicolae, cu altul...” (pag.60). ,,Perversități”... Să fie vorba de o formă coruptă a perversiunilor? Cum se explică această ieșire în decor a memorialistei? Căci, de-a lungul cărții, ea știe una și bună: își iubește cu disperare soțul, pe Carolică, cel cu ochii verzi... Simplu, un puseu revanșard, întrucît aflase că dumnealui, un fustangiu fără de istov, tocmai o tradusese. Caz clasic în istoria omenirii... Era pentru a doua oară cînd, mai mult sedus de titlu, cumpărasem o carte. Cu ceva vreme în urmă, făcusem la fel și cu cîteva amintiri și povestiri mai deocheate, semnate de Neagu Djuvara. Dar lectura m-a decepționat, căci așa-zisele amintiri deocheate, în afară de un zîmbet firav, mi-au provocat mai mult repulsie...

Notațiile în limba franceză ale doamnei Arabella încep cu data de 4 septembrie 1913 la Golești, Argeș, ca invitată a doamnelor Fani Droussi și Leni Golescu. Abia se măritase cu fermecătorul Carol Davilla, fiul dramaturgului Alexandru Davilla (vezi drama ,,VlaicuVodă”) și al Ortensiei (Hortensia) Kreminger, profesoară de Franceză. După ce a divorțat de dramaturg, pe motiv de înclinație a acestuia spre pederastie, dumneaei s-a recăsătorit cu Dimitrie Racoviță, șeful de cabinet al lui Titu Maiorescu. S-a încurcat și cu Alexandru Odobescu, care chiar a vrut să o ia de nevastă, deși era căsătorit cu mai celebra Sașa, fiica naturală a lui Pavel Kiseleff, cel cu Regulamentul Organic. Dar, fiindcă fusese refuzat, indelicatul scriitor a luat o supradoză de morfină. Mai departe, Hortensia s-a recăsătorit cu profesorul Gh. Buzoianu. Deopotrivă, posteritatea și critica literară au condamnat-o și pentru că, scriind un jurnal, i-a consacrat lui Odobescu doar cîteva rînduri. La fel cum o pățise

și frumoasa cu ochi albaștri, Natalia Negru, învinuită că provocase moartea poeților Șt.O. Iosif (în 1913) și Dimitrie Anghel (1914), soții ei succesivi. ,,Nenorocita care ne omoară poeții...”, s-ar fi strigat după ea la moartea lui D. Anghel care, de fapt, se împușcase. Ignorînd neajunsul cu sărăcia de intimități și dorind să citesc totuși cartea, dacă tot o cumpărasem, m-am trezit în situația să descopăr în persoana necunoscutei Arabella Yarca o scriitoare sensibilă și cu un simț al observației dezvoltat. Calități care au ajutat-o să izbutească un tablou-document al societății românești în general și al aristocrației bucureștene de la începutul Secolului al XX-lea. În același timp, alegînd ca fundal o poveste de dragoste neîmplinită, căci în 1925 va divorța și va trăi restul vieții singură, Arabella ne oferă și o cronică a primului război mondial. ● ,,30 septembrie 1914. Moare la Sinaia regele Carol I. Scena politică românească este împărțită în două tabere. Pe de o parte, conservatorii germanofili (Al. Marghiloman, P.P. Carp, C. Stere, T. Maiorescu și alții), care nu se îndoiesc de victoria Puterilor Centrale. Pe de altă parte, liberalii francofili (I.I.C. Brătianu, N. Filipescu, T. Ionescu), care doresc redobîndirea Transilvaniei din ghearele austro-ungarilor. Și regele Carol I la mijloc... Os din osul Hohenzollernilor, pus de Brătianu să aleagă Antanta...” ● ,,A murit ca un martir. A murit de supărare”, notează memorialista. ● ,,13 februarie 1916. Moare regina Elisabeta... A plecat să se întîlnească cu regele Carol I și fetița lor”. ● Socrul Arabellei, scriitorul Alexandru Davilla, suferă un accident teribil. Fiindcă fusese dat afară din slujbă, un fost servitor de-al scriitorului se întoarce și se răzbună, înfigîndu-i un cuțit în cap. Rămas paralizat, scriitorul va muri curînd. ● 13 septembrie 1916. Carolică vine la București într-o scurtă permisie. ,,Trei avioane inamice deasupra Capitalei. Deocamdată studiază locul. Peste o oră, apare un zeppelin luminat de reflectoarele românești. Se aud clopotele bisericilor dînd alarma. Cad primele bombe. Ne retragem în pivniță”. ● Carol se întoarce la regimentul său dizlocat la Bacău. Nesuportînd să stea singură, soția își face bagajul și pleacă în Moldova într-o aventură plină de peripeții. Aglomerație de nedescris pe drumul spre Moldova, militari și civili deopotrivă. Ajunge la Ploiești cu un camion militar. De acolo, spre Iași, prin Buzău, deghizată în ostaș. Peste tot, lacrimi, sînge și mizerie.

● Decepționată de sălbăticia românilor, scrie: ,,Ah, nimic nu-mi place la acest popor. Ce destin nenorocit mi-a fost hărăzit să fiu parte din el, să trăiesc în țara asta, pe jumătate austriacă (...) Mă trezesc față-n față cu jalnica mentalitate românească (...) La înfrîngerea noastră n-a contribuit doar superioritatea inamicului, ci și descompunerea morală, care macină toate clasele sociale din România (...) În țara asta, cuvintele patrie și datorie nu înseamnă nimic (...) Cîteodată apar și la noi oameni deosebiți, spirite înalte, care vor să lumineze bezna în care se zbate acest popor. Dar strălucirea lor nu poate pătrunde pînă la această rasă neștiutoare, ținută în spatele unui zid de netrebnicie și rea-voință chiar de cei care ar trebui să se gîndească la propășirea lor...”. ● Generalul Alexandru Averescu o angajează infirmieră la spitalul din Onești, la 8 km de front, unde locotenentul Carol poate să o viziteze. Are ocazia să cunoască îndeaproape și alte orori ale războiului. Îi cunoaște mai bine pe ostașii francezi din Corpul Expediționar condus de generalul Henri Berthelot. ● Continuă să-l iubească pe Carol al ei, dar simte că nu poate fi fericită alături de el. Mai tîrziu, vor divorța. ● Regina Maria vizitează spitalul din Onești în fruntea unor doamne de onoare: flori, bomboane și țigări. În jurnalul său, Fănuș Neagu afirmă că Regina Maria, venită în Moldova să aducă alinare soldaților răniți, în satul Coțofenești-Iași, ar fi participat la cîteva orgii în compania unor ofițeri români și francezi. Să fi luat știrea din Ziarul ,,Tribuna”, care apărea la Sibiu? Dar Arabella susține contrariul, insistînd pe ideea că doamnele de onoare din suita Reginei erau, de fapt, niște babe.

PAUL sUDITU

Forturile Bucureştiului – monumente uitate

Istoria centurii fortificate a Bucureștiului începe odată cu venirea pe tronul României, în 1866, a lui Carol I. Prințul de 27 de ani, discipol al celebrului feldmareșal Moltke, punea pentru prima dată problema construirii unor forturi care să apere capitala în cazul unui pericol extern. Aceasta era una dintre acțiunile sale prin care încerca să ridice standardul unei Românii rămase în urmă în mai toate domeniile. Lucrarea urma să fie una de mare amploare.

S-au înființat mai multe comisii, care au făcut studii pentru a găsi modalitatea cea mai eficientă de a construi fortificațiile. Artileria se dezvolta repede, în contextul revoluției industriale, și centura de apărare trebuia să fie adaptată la acest progres. În anul 1882, după obținerea independenței țării, o nouă comisie reîncepea studiile întrerupte din cauza războiului. În paralel cu comisia din România, ce i se părea, probabil, ineficientă, Carol I l-a invitat la București pe generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut și apreciat inginer militar al Secolului al XIX-lea, care proiectase fortificații pentru orașele Liѐge, Namur, Anvers.

Lucrările au început în 1884. Fiecare fort ia numele localității în apropierea căreia era construit, iar după doi ani fortificarea capitalei era declarată, prin lege, lucrare de utilitate publică. În anul 1887, Brialmont modifică planurile, pentru ca forturile să facă față obuzului-mină apărut în 1884, ducînd astfel la o creștere considerabilă a costurilor, așa că românii au cerut noi schimbări pentru a scădea din cheltuieli. Generalul nu le-a redus suficient însă, și ultimele modificări au fost făcute de către generalul Berindei, directorul lucrărilor, costurile scăzînd de data aceasta substanțial. Însă acum structura centurii arăta diferit de cea proiectată de belgian. Unuia dintre forturi, cel de la Afumați, i-a fost modificată structura chiar în timpul construcției. Acesta, la fel ca multe altele, e azi părăsit și degradat. În 1888, Carol I a vizitat pentru prima oară centura de fortificații. Anul următor a fost dominat de intense discuții și polemici, atît în Parlament, cît și în presă, cu privire la utilitatea fortificațiilor. Intențiile regelui s-au lovit, la fel ca în alte cazuri, de opoziția românilor. Lucrările aveau însă și susținători, printre care ziarul „România liberă”.

Cetatea Bucureștiului cuprindea 18 forturi de mari dimensiuni și 18 baterii intermediare dispuse în jurul Capitalei

După construirea unei căi ferate, ritmul lucrărilor a crescut considerabil. În plus, la Brăila era înființată prima fabrică de ciment din România, care a furnizat întreaga producție de ciment Portland construcției centurii, pînă la finalizarea lucrărilor, în condițiile în care pînă atunci cimentul folosit fusese de import. Lucrările la fortificații se încheiau în 1894, după 10 ani de la începerea lor, costurile totale fiind de 111.500.000 de lei aur, adică echivalentul a 613 milioane de euro, egale cu bugetul Armatei române pe trei ani. „Tunurile vor bubui din toate forturile din București, Focșani, Galați ridicate de mine, ca un scut puternic al vetrei strămoșești, în timpuri de grele încercări, de cari cerul să păzească țara” – spunea regele. Fortificațiile Bucureștiului sînt deosebite: ele au fost ridicate în ultima perioadă în care se manifesta interes pentru estetica acestui tip de construcție, avînd elementele compoziționale și stilistice specifice arhitecturii militare din Secolul al XIX-lea. La 17 august 1916, România intră în război de partea Antantei. Cu o lună înainte, ministrul de război, Ion I. C. Brătianu, hotărîse subit părăsirea și dezarmarea fortificațiilor, printr-

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (VIII)

Autoportret la 97 de ani

,,Ca să trăieşti frumos, important e să-ţi auzi sufletul”, spunea Cella Delavrancea. Într-adevăr, ea a trăit frumos, cu dragostea de muzică în suflet și hrănindu-și spiritul cu inteligența sclipitoare a unor mari scriitori și artiști care i-au fost în preajmă toată viața. A trăit dincolo de tensiunea luptei cu timpul, pentru că timpul său lăuntric era nepieritor. S-a vorbit, în cazul ei, de ,,longevitate”, ,,vitalitate”, dar vîrsta ei era cea a spiritului său armonic, senin, cristalizat în substanța perenă a frumuseții.

La 97 de ani, Cella Delavrancea a oferit un interviu revistei ,,Flacăra”, în care, răspunzînd întrebărilor jurnalistului, își dezvăluia cîteva din trăsăturile personalității ei, principiile și alegerile care au ghidat-o în viață.

* Despre cariera sa didactică (a fost ani de zile profesor de pian la Conservatorul din București)

,,Această muncă nu m-a absorbit în mod deosebit și nu am socotit-o «o profesiune». Sînt din firea mea darnică. De aceea, ce ştiu şi ce simt – în muzică, de pildă – împărtăşesc cu mare plăcere oricui mi-o cere. Aşa am fost eu profesoară de pian, în virtutea unei trăsături de caracter. De altfel, elevii mei cei mai buni mi-au rămas apropiaţi, întocmai ca nişte prieteni sau ca nişte copii ai mei. Dan Grigore vine şi acum să-mi cînte orice piesă nouă. Cam asta a fost cu «profesoratul» meu”…

* Despre dezamăgirile din viața sa ,,M-am bazat întotdeauna pe încrederea în oameni, socotind că merită să vii deschis, cu sinceritate, înaintea oricui. N-am fost deloc ferită de dezamăgiri. Însă tristețea cînd apare, o cîntăresc, o primesc, este o autoapărare. Uneori îţi creează perspective fertile, naşte în noi conştiinţa unei necesare răbdări spirituale şi un fel de interes, de curiozitate faţă de cel care ţi-a adus supărarea”.

* Ce anume detestă

,,În primul rînd meschinăria. Am ură pentru gelozie, iar de invidioși mi-e e pur și simplu milă. Apoi detest vulgaritatea. Nu mi-a plăcut niciodată literatura, cum să-i spun, trop charnelle, ușoară, nici cînd eram o copilă. Cuvîntul e un lucru atît de important, încît nu ne e îngăduit să-l compromitem. Ca să trăieşti frumos, important e săţi auzi sufletul clipă de clipă. Sînt principii pe care le-am moştenit de la părinţii mei. Erau oameni deosebiţi, fiecare în felul său. Am mai avut prilejul s-o spun. Tata, în special, avea mîini foarte frumoase. Avea un fel de inteligenţă a mîinilor, şi de aceea era foarte sensibil la mîinile şi la gesturile celorlalţi. Tata nu îngăduia gestul vulgar, nesupravegheat. Vezi dumneata, educaţia noastră s-a făcut în fiecare clipă, printr-o grijă foarte atentă a părinţilor noştri faţă de tot ce făceam. Nu era examen, cît de puţin important, la care tata şi mama să nu fi ştiut ce avem noi de pregătit şi cît de bine ne descurcăm. Aşa se face că s-a sădit în noi, cele patru fete, o conştiinţă strictă a valorilor şi era firesc să rodească la un moment dat.

* Ce apreciază în mod deosebit la oameni ,,Sinceritatea. Să fie el însuşi în orice împrejurare. Unui om mincinos, care se căzneşte să pară altfel de cum e, îi prefer unul brutal. E, într-un fel, mai scuzabil… Împotriva acestora care au neşansa să nu fie aşa cum aş vrea eu –am o armă infailibilă. N-aş putea s-o numesc. E un fel de armă spirituală. Pe asemenea oameni îi uit repede. Ei dispar fără urmă din raza interesului meu. S-a întîmplat uneori să mă fi şi înşelat. Reîntîlnind un om după mai multă vreme, fie că el s-a schimbat între timp, fie că eu am devenit mai perspicace, e posibil să am deodată revelaţia lui. Şi asta e un fel de încredere în semenii tăi, o încredere care te apără… * Scrisul și muzica în viața ei cotidiană ,,Aceste două îndeletniciri sînt, în ce mă priveşte, de-o vîrstă cu însăşi memoria mea. Primul meu text – am mai spus şi asta – e o scrisoare către mama, de cînd nu împlinisem

un ordin secret către Comandamentul Cetății București, în vederea înarmării trupelor de cîmp. Strategia de apărare a României, confirmată prin studii începînd din 1872, era acum abandonată, locul ei fiind luat de una ofensivă, pe care Armata română nu avea capacitatea s-o susțină. E posibil ca această schimbare radicală să fi fost făcută datorită influenței pe care au avut-o doi teoreticieni ai strategiei militare ofensive din armata franceză, dar și propagandei germane din 1914, ce a urmat cuceririi orașelor Liѐge și Namur, din Belgia, ambele avînd centuri de fortificație proiectate tot de generalul Brialmont. „Tata ne mai spunea că vor fi lupte și în jurul Bucureștiului, că forturile vor rezista, în cel mai rău caz, cîteva zile” – scria în „Memorii” Mircea Eliade despre forturile abandonate în secret. Nemții, pregătiți pentru a ataca fortificațiile, au intrat nestînjeniți în capitală și au ocupat, apoi, la sfîrșitul anului 1916, două treimi din teritoriul țării.

Nu s-a putut da niciodată răspuns polemicilor cu privire la utilitatea fortificațiilor. Azi au mai rămas 17 forturi și 13 baterii intermediare, din cele 36 de construcții, restul fiind distruse din cauza unor explozii accidentale ale depozitelor de muniții. Multe dintre ele sînt degradate, părăsite și inundate. Majoritatea se află pe teritoriul unor unități militare, dar nu au mai fost folosite. Unele au găzduit sau mai găzduiesc ciupercării ori depozite de murături sau sînt abandonate, ascunse sub vegetație. Doar una dintre baterii a fost transformată în hotel. S-a propus valorificarea bateriilor și a forturilor, o oportunitate care se conturează odată cu extinderea orașului. Același tip de construcții din Franța, Belgia sau Olanda au fost transformate în centre culturale, restaurante, crame, parcuri de distracții sau chiar cluburi de noapte. Este posibilă valorificarea și în cazul forturilor și al bateriilor din jurul Bucureștiului, unde s-ar putea face parcuri de distracții, centre culturale, cluburi sau hoteluri. În alte țări există ONG-uri care se ocupă de punerea lor în valoare și Proiectul european Luxemburg pentru prezervarea acestora. Pentru această însă este nevoie de demilitarizarea lor și de înscrierea acestor construcții pe Lista monumentelor istorice, pentru a le proteja. Centura de fortificații din jurul Amsterdamului este pe Lista Patrimoniului Mondial. Orașul ar avea mult de cîștigat, din punct de vedere turistic, economic și cultural, dacă centura ar fi valorificată.

IsTorIEPEsCUrT.ro

încă şase ani. Scriu şi acum prietenilor mei cu mare plăcere. Dacă scriu unei persoane dragi, ceea ce fac are darul să mă apropie de ea, iar la urmă resimt o linişte interioară, ca după un dorit dialog. Pentru mine scrisul, de orice fel, e un act artistic şi nu pot face nici cel mai mic rabat de la cerinţele lui. Mai e apoi şi ideea de a face plăcere cuiva. Cînd simt că fac o plăcere cuiva, am pentru el o adevărată recunoştinţă: îi mulţumesc pentru bucuria pe care mi-o oferă.

* Cum arată o zi obișnuită în viața ei ,,Îmi petrec timpul în felul meu obișnuit, doar că ies mult mai rar din casă cînd e zăpadă. Dar nu e zi în care să nu privesc cerul - și nu o dată, ci la ceasuri diferite ale zilei. Ador norii, jocul lor divin. Cerul mi se pare că mă apără, mă inspiră, îmi dă idei. Simt un ritm interior care mă leagă de boltă… Apoi cînt în fiecare zi la pian. Uneori mai mult, alteori mai puţin, după dispoziţie. Dar nu mă aşez niciodată să cînt fără măcar un ceas de tehnică. Acum pregătesc pentru luna martie, cînd o să ieşim din iarnă, două recitale la două piane – cu Dan Grigore şi cu Maria Fotino la Ateneu. Ce mai fac?… Scriu, citesc şi mă gîndesc la un roman. Am mult de lucru…” (Interviul cu Cella Delavrancea a fost publicat în revista Flacăra, 1985).

Cella Delavrancea a fost primul artist din istoria culturii române care a participat la sărbătorirea propriului centenar. În acea seară, purta o rochie din catifea verde. Era 9 decembrie 1987, iar pianista urma să împlinească peste cîteva zile 100 de ani. Televiziunea Română a organizat atunci un eveniment dedicat centenarului artistei. Seara festivă s-a ţinut la Sala Radio din Bucureşti, cu un public numeros, mult peste capacitatea sălii, dar în cel mai discret mod cu putinţă. Pe afiş, evenimentul a fost anunţat fără prea mari pretenţii: „Tinereţea clasicelor armonii. Invitată de onoare: Cella Delavrancea“. Cella a cîntat atunci alături de pianistul Dan Grigore, unul dintre elevii săi săi preferaţi, alături de Nicolae Licăreţ şi Radu Lupu. Avea să mai trăiască încă trei ani. S-a stins din viață la 9 august 1991, la vîrsta de 103 ani. Sfîrșit r m

România de lîngã noi – România realã

„SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (I)

(urmare din pag. 1)

2. Printre ucrainenii simpli, cetățeni izgoniți de război din zonele bombardate, în Țară au ajuns și o serie de oligarhi și interlopi din Ucraina, care locuiesc la hoteluri scumpe și își etalează pe bulevardele capitalei luxoasele limuzine cu numere de înmatriculare ucrainene, problemă care necesită două adăugiri: unii dintre acești indivizi „refugiați” din calea războiului au intrat în contact cu intelopii autohtoni și operează împreună, generînd noi probleme organelor românești de combatere și anihilare a acestor bande; al doilea aspect privește statutul civic al acestor indivizi – oameni tineri (sau chiar maturi), sănătoși și buni de muncă, nu ar fi trebuit să se afle, în prezent, la ei în țară, înrolați în unitățile combatante, de pe front? Cum au străpuns filtrul organelor de frontieră ucrainene, cînd am văzut la televizor cum poliția ucraineană îi aresta pe ai lor, cei apți de luptă, care încercau să treacă granița în România?

3. Contribuția financiară (mulți bani), prin obligația Uniunii Europene de a sprijini Ucraina;

4. Ajutor din punct de vedere militar, pe mai multe planuri (le voi detalia la momentul oportun);

5. Pierderi de miliarde de lei în sectorul agricol din cauza cantităților masive de cereale din Ucraina, intrate în România pentru tranzit, dar rămase la noi, care s-au vîndut cu mult sub prețul pieței, falimentînd mii de fermieri români;

6. Infestarea pieței agricole autohtone cu aceste cereale din Ucraina, țară care, nefăcînd parte din UE, nu respectă normele de aplicare de îngrășăminte și substanțe intezise;

7. Colac peste pupăză, speculînd starea de război în care se află, și faptul că Europa îi face concesii repetate, Ucraina a forțat statutul de țară vecină, trecînd hoțește la adîncirea canalului Bîstroe, lucrare ce va genera o seamă de prejudicii Deltei Dunării;

8. Interzicerea învățămîntului în limba maternă a elevilor comunității române din Ucraina, în jur de 500.000 de suflete;

9. Oprimarea religiei ortodoxe la credincioșii români din Ucraina, prin închiderea unor lăcașe de cult și îndepărtarea preoților români...

Semnalate doar succint, aceste manifestări de ajutor, de înțelegere umanitară a situației în care se află de un an de zile Ucraina, în război cu agresorul rus, demonstrează capacitatea Statului Român și a Poporului nostru de a înțelege (și a răspunde) la strigătul

de ajutor al vecinului. Acum însă, după ce cunoaștem și reacția părții ajutate (atît la nivelul Statului ucrainean, cît și la nivel de persoană fizică), unii dintre noi stau și se întreabă: a meritat acest sacrificiu? Am scris „unii dintre noi”, pentru că, într-adevăr, conaționalii noștri aflați în structurile de conducere ale României nu par a da dovadă că realizează ceea ce se petrece, în realitate, cu relațiile interumane româno-ucrainene. Letargia unor organe și organisme românești implicate în relaționarea acestor probleme sensibile, începînd cu Președinția și urmînd cu Parlamentul și partidele politice au transformat România într-un fel de țară supusă unor factori („legi”) de exploatare, în favoarea unui alt stat, cu tendințe agravante, de pierderea identității naționale și aservirea Țării unor puteri străine, situație periculoasă, ale cărei urmări, greu de cuantificat, vor fi ireversibile.

Armata României – în infernul din Ucraina?

Cerințele repetate și patetice ale președintelui Zelenski, în sprijinul Ucrainei, în contextul actualului conflict armat cu Rusia, au înmuiat inimile multor decidenți politici europeni, ai noștri dînd dovadă de un zel ieșit din comun. Dar, după cum îi cunoaștem, liderii politicii dîmbovițene nu au sărit rapid în barca „salvatorului european” Zelenski, numai la solicitarea gînguită a acestuia. La ei au contat ordinele venite de la NATO și de la UE – structuri unde secretarul general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg și președintele Comisiei Europene, nemțoaica Ursula von der Leyen, s-au făcut preș la picioarele președintelui Volodimir Zelenski, intrînd în jocul actorului planetar, cu miza „salvării Europei de o iminentă agresiune rusă”! Plecînd de la această premisă falsă, exploatată emoțional de către Zelenski, în loc să dezvolte factorii generatori de pace (inclusiv diminuarea orgoliilor președintelui-actor, în perspectiva de a dialoga cu Putin), NATO și UE s-au lăsat antrenate în acest caz belicos fără a lua în considerație urmările pe mai multe planuri ale acestei aventuri. România fiind prinsă și ea în această formulă (ca membru al NATO și UE), bineînțeles, a răspuns „prezent” la catalogul strigat de președintele ucrainean. A răspuns „prezent”, prin președintele Statului, în primul rînd, a cărui atitudine slugarnică față de „marele licurici” de peste Ocean, precum și față de dama de același sînge de la UE, este notorie, generînd, din start, multe semne de întrebare

asupra legitimității mandatului actualului președinte. Dar, despre „păcatele” președintelui, într-un capitol ulterior, după ce vom constata prețul pe care l-ar putea plăti Armata Română împinsă de SUA în aventura numită Rusia-Ucraina.

Problema angajării Armatei în războiul ruso-ucrainean, analizată prin cele două componente de bază: prețul material și prețul uman, demonstrează, în afara unei necesități concrete de modernizare a armamentului și tehnicii de luptă, și o mare și periculoasă doză de hazard, incompatibilă cu grija pentru protecția brațului înarmat al Țării, precum și a întregii populații și a teritoriului. Făcînd această introducere într-un spațiu social special, observăm că prima parte a binomului de mai sus – componenta materială – este prezentă în mai toate armatele statelor europene și nu numai. De altfel, după februarie 2022, cheltuielile militare au crescut vertiginos, ajungînd ca numai anul trecut partenerii și aliații NATO să angajeze în acest sector 1.000 de miliarde de dolari, fonduri care urmează să fie cheltuite în următorii 5 ani. Totuși, conducerea NATO se arată a fi nemulțumită vizavi de aceste cheltuieli, criticînd faptul că, în anul trecut, doar 7 țări din Alianță au alocat 2% din PIB pentru înarmare. Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a arătat într-o alocuțiune că, deși au trecut 17 ani de cînd aliații NATO au convenit ca toate statele (30 – acum sînt 31) să aloce pentru apărare 2% din PIB, doar 7 țări s-au conformat în 2022. Bineînțeles, România este printre aceste țări fruntașe la cheltuirea banului public pentru Armată, ajungînd să depășim „planul”, după cum se știe, noi avem (deocamdată) 2,5% pentru apărare, cu tendința de a ajunge la 3%, și chiar mai mult. Concret, bugetul MApN pentru acest an este aproape 39 de miliarde de lei, în comparație cu cel al Educației (37 de miliarde), Sănătate (23 de miliarde), al Agriculturii (25 de miliarde), al Culturii (cu puțin peste un miliard). Din acest punct de vedere poate că n-ar fi nimic de criticat (mai ales dacă ne gîndim în ce hal a fost prinsă Armata Română în cele două conflagrații mondiale, în special, în prima, în ce privește înzestrarea și echiparea Armatei), dacă... dacă n-ar fi apărut cîteva elemente prea bătătoare la ochi pentru a fi sărite cu vederea. Care sînt acestea?

1. Deși ideea modernizării Forțelor noastre Armate s-a conturat și s-a pus în practică odată cu accederea României la NATO, accelerarea și multiplicarea acestui fenomen s-au produs după declanșarea conflictului Rusia-Ucraina, deci noul buget al Apărării este dictat de coaliție, în speță, de Pentagon;

2. Poporul Român, cel care susține financiar planul NATO de înarmare a României, este deranjat de metoda de achiziție a acestor articole, metodă netransparentă, pe de o parte, și păguboasă, pe de altă parte. Aduc în discuție, în acest plan, scandalul corvetelor, al celor două scuturi de apărare (american israelian), precum și al submarinelor care nu se pretează la submersiune în apa Mării Negre etc., etc.;

3. Achiziționarea de material vechi, refăcut și revopsit, la mîna a doua și a treia, și nu pentru economie de bani, ci pentru a satisface comenzile unor parteneri din NATO (care, după comportament, nu ne sînt parteneri, ci mai degrabă stăpîni);

4. Distrugerea producției de armament autohtonă, care poate să producă multe elemente necesare procesului de înzestrare a Armatei. Statul dirijînd toate achizițiile (de miliarde de euro), în special spre SUA, precum și spre Franța, Germania, Israel – în oglindă cu multe state din NATO care își dezvoltă o industrie proprie de apărare, punînd accent și pe aplicarea Legii Offset-ului în angajarea de contracte cu exteriorul... Problematica acestei chestiuni fiind mult prea complexă, propun analiza subiectului, atins doar tangețial azi, într-un alt articol, rezervat, în totalitate, procesului de modernizare și înzestrare cu armament, muniție, tehnică militară și echipament a Forțelor Armate ale României.

Pînă atunci însă, constatăm că Armata Română își coordonează întreaga activitate în jurul problemei Ucrainei, transformîndu-se într-o marionetă a lui Zelenski. Datorită politicii SUA, dirijată prin forța NATO, care, făcîndu-se că îi răspund la strigătul de ajutor al președintelui Zelenski, își urmăresc propriul plan de anihilare și dezmembrare a statului rus, României (de fapt conducătorilor ei și obedienți) i s-a inoculat în genă morbul războiului, inducîndu-i în substratul colectiv „mîndria” că noi sîntem baza apărării frontierei NATO la Est, băgîndu-i în cap președintelui Iohannis că el, și numai el este stînca de la marginea NATO, care nu poate fi trecută niciodată de vreun inamic comun! Știm, această utopie (ca să nu-i spun prostie) a mai fost experimentată și cu ex-președintele Băsescu (cum devenise el primul pion al Alianței la Marea Neagră!), și ne reamintim cît am pierdut din punct de vedere economic. Acum însă, cînd războiul bate la poarta Europei, cine are interesul să pună România să introducă „bățul prin gard”, zgîndărind Ursul din Urali? Cine vrea ca, într-un caz real, prima țintă spre care se vor îndrepta rachetele rusești, să fie Bucureștii? Chiar dacă intuim cine dorește acest dezastru, nu-i putem înțelege pe decidenții de la București de ce pun în pericol existența Statului Român doar de dragul de le face pe plac americanilor și a-i lua la mișto pe ruși!

Ce repede au uitat politicienii români (unii dintre ei) afrontul pe care ni l-a adus Volodimir Zelenski – pentru care, noi, acum, ne sacrificăm existența – cînd, în 22 ianuarie 2020, cu prilejul sărbătoririi Zilei Unității și Libertății Ucrainei, în discursul său oficial, a afirmat, printre altele, că, în 1918, „Bucovina de Nord a fost ocupată de români”(!) Așa-zisul comunicat emis de MAE al României a fost atît de jenent și de timid, încît aveam impresia că-și cere scuze Ucrainei pentru c-a deranjat-o cu cîteva rînduri de... supărare!

Slava Ucraina! Dar, cu România ce facem?

Apropo de fondurile europene dirijate pentru sprijinul Ucrainei împotriva „invaziei rusești”. În cadrul FEP (Facilitatea Europeană pentru Pace), structură interguvernamentală, la care membrii UE contribuie cu bani, au apărut disensiuni în legătură cu armele de

tip sovietic din unele țări pe care leau donat Ucrainei. Scandalul a fost generat de faptul că, de pildă, unele țări, precum Estonia, livrează Ucrainei armament vechi, de producție sovietică, pe care îl decontează însă la prețul unui echipament nou, sumele primite de la FEP folosindu-le pentru modernizarea propriei armate. În acest cadru au apărut încurcături și cu modul de calculare a prețului armamentului furnizat Ucrainei și suma solicitată pentru rambursarea acestor bani. Conform Politico, unele state au primit rambursări în cadrul acestui program, cum ar fi: Estonia –134,2 milioane euro (ceruse 160,5 milioane); Letonia a cerut 59 de milioane de euro, Lituania – 31 de milioane, Franța – 28 de milioane de euro.

Fabrica de armament de la Plopeni și-a diminuat considerabil capacitatea de producție

Culmea ironiei sorții și răsucirii Istoriei!

Avioanele MIG, cu care au fost dotate țările baltice pe cînd acestea făceau parte din URSS, sînt vîndute acum Ucrainei – altă țară care a fost componentă a URSS –avioane care vor fi folosite la bombardarea Rusiei de astăzi! Și pentru că nimic nu este pe gratis, pentru această megainginerie financiară plătește UE, adică plătim și noi pentru a aduce bani „furați” în visteria unor state mici, dar care se dau mari forțe, cu pretenții de aducători de dreptate în Europa. Bună afacere, dar imorală!

Apropo: România ce sumă a solicitat la rambursarea cheltuielilor pentru înarmarea Ucrainei? Sau facem pomană?

Slava Ucraina! Dar, cu România ce facem?

Ucraina otrăvește pîinea românilor

Unul dintre multele exemple care demonstrează sfidarea Ucrainei la adresa României este cunoscuta problemă a cerealelor, care ne-au sufocat portul Constanța, ne-au băgat fermierii români în faliment, dar – și mai grav – ne-au otrăvit populația. Problema cu cerealele din Ucraina este foarte gravă și foarte stringentă, aceasta aducînd prejudicii României pe mai multe direcții, ceea ce accentuează gradul de „adormire” al Ministerului Agriculturii în a se implica concret în stoparea acestui pericol. Deși ministrul Petre Daea bate apa-n piuă, specialiștii din domeniul agriculturii, oameni cu munci de răspundere și care trăiesc în miezul a ceea ce înseamnă agricultura românească la ora actuală, au fost foarte vocali pînă acum, dar nu prea i-a ascultat nimeni de la minister. Printre cei care au vorbit despre acest dezastru agricol se numără Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii, actualul Președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice și Laurențiu Baciu, președintele LAPAR.

Astfel am aflat că, odată cu transporturile ucrainene de cereale, în afară de blocarea danelor din cel mai mare port românesc, Constanța, au apărut și alte inconveniente, unele destul de grave. Să le luăm pe rînd.

1. Deși programate pentru tranzit prin România, multe transporturi cu cereale din Ucraina au fost descărcate și depozitate la noi, făcînd obiectul unor achiziții de către samsari de cereale români;

2. Fiind produse întrun cadru din afara UE, fără reglementări stricte, cerealele din Ucraina sînt obținute cu costuri mai mici față de România, ceea ce, în cazul de față, formînd prețuri de damping, a influențat vînzarea cerealelor românești, fermierii noștri (cei care n-au vîndut imediat după recoltare) rămînînd cu producția în hambare, astfel fiind în pericol și producția din acest an;

3. Mai periculos în ecuația rămînerii cerealelor ucrainene pe teritoriul României, este posibilul atentat la sănătatea și viața oamenilor

și animalelor. Astfel cum ne-au informat specialiștii, aceste cereale, pe lîngă faptul că sînt modificate genetic, sînt infestate cu boli și agenți patogeni care sînt un real pericol pentru sănătatea oamenilor și a animalelor, producînd boli și viitoarelor culturi de la noi.

Nu e de joacă. Calitatea proastă a cerealelor din Ucraina (grîul fuzariat – Fuzarioză: boală a plantelor provocată de unele ciuperci – n.a. și porumbul cu aflatoxină), prin folosirea pîinii și a furajelor combinate, pot provoca, la om: vărsături, dureri abdominale, edem pulmonar, cancer, precum și moartea prin edem cerebral; iar la animale, diferite boli care provoacă pierderi în gospodăriile sau în fermele din România.

Ca să vedeți pînă unde pătrunde iresponsabilitatea nocivă a politicienilor români și cît de străini sînt de Poporul pe care ar trebui să-l slujească, nu să-l ducă la groapă, la zecile de sesizări aduse la cunoștință guralivului ministru Petre Daea, cinic și impertinent, acesta a ieșit public și a spus că toate cele 8.500 de analize făcute de ANSVSA cerealelor din Ucraina nu au prezentat parametri anormali. Inexact! Sau, așa cum se exprimă, indignat, președintele LAPAR, Laurențiu Baciu: „Daea minte de-ngheață apele. ANSVSA a confiscat vagoane cu organisme modificate genetic din Ucraina”. De altfel, și senatorul George Scarlat, președintele Comisiei de Agricultură din Senat, a declarat, public, că a cumpărat porumb din Ucraina, pentru firma lui, porumb pe care nu-l mănîncă nici porcii! Apoi, a mai spus că în orașul Roman este un tren cu rapiță modificată genetic din Ucraina, confiscat de ANSVSA.

Dacă cei din conducerea agriculturii României sînt nesimțiți, ce pretenții putem avea de la mai-marii UE? Pentru că, la toată această dramă a fermierilor români trebuia adăugată și bomboana de pe tort, iat-o la locul ei: din cele 200 de milioane de euro solicitate pentru a acoperi pierderile provocate de importurile de cereale din Ucraina, România a primit, în bătaie de joc, doar 10 milioane de euro, în timp ce Bulgaria a primit 16 milioane, iar Polonia 30. În mod cinic, Comisia Europeană a motivat acest lucru prin faptul că am avut producție slabă la cereale, deci putem păstra acest surplus de cereale pentru consumul nostru! După toate astea, ministrul Daea a planificat prost împărțirea banilor, considerînd (în mod eronat) că au dreptul să primească doar fermierii care au, în prezent, grîu depozitat, omițînd că ceilalți au fost nevoiți să-l vîndă aproape la jumătate de preț datorită „exploziei” de cereale din Ucraina, cu preț de dumping.

După scrierea acestui articol s-a întîmplat minunea: ministrul Daea s-a apucat de treabă, avînd o convorbire cu omologul său din guvernul de la Kiev, în legătură cu exportul de cereale din Ucraina pe teritoriul României. Deși reacția este tardivă, măcar de s-ar finaliza!

Așa se face că, totul pentru Ucraina, domnule președinte Iohannis! „SLAVA UCRAINA!”. DAR, CU ROMÂNIA CE FACEM? (va urma)

ANUNȚ IMPORTANT: Nu ratați următoarele numere ale revistei! În curînd veți citi o serie de articole fulminante sub titlul „CAPCANA REUNIFICĂRII ROMÂNIEI CU BASARABIA”. ● Cine și ce urmărește prin realizarea acestui deziderat național? ● Cu ce consecințe? Nu ratați subiectul!

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Minovici – o biografie completă (I)

De numele Minovicilor se leagă două muzee bucureştene, edificii şi instituţii esenţiale, precum Asociaţia generală a corpului farmaceutic din România, Asociaţia generală a chimiștilor din România, Facultatea de farmacie, Institutul de chimie al Universităţii din Bucureşti, Societatea de Salvare, Institutul Medico-Legal şi Spitalul de urgenţă; ei sînt autorii a zeci de lucrări de medicină generală şi legală, de criminalistică, chimie pură şi aplicată, chimie analitică etc. Şi, poate, la fel de important a fost spiritul de abnegaţie şi de muncă pasionată pusă în slujba comunităţii pe care l-au oferit ca exemplu contemporanilor lor.

Dar cine au fost Minovicii?

Între primele valuri de vlahi macedoneni care au sosit în Ţara Românească, pe fondul războiului rusootoman din 1806-1812, a fost şi un tînăr „neguţător de vite“, originar din orăşelul Tetovo din Macedonia sîrbească. Numele său: Ştefan Mina. Paşaportul fusese eliberat de autorităţile sîrbeşti – care au făcut din Mina Minovici şi aşa a rămas. Ştefan Minovici s-a decis să rămînă în Muntenia, pentru a se ocupa de negoţ. Pentru început, s-a stabilit la Craiova, unde s-a căsătorit cu o olteancă ce îi va dărui patru băieţi. Toţi aceştia au urmat şcoala grecească – aşa cum cerea moda la acea vreme.

Către mijlocul veacului XIX, cîmpul de activitate al negustorului de vite Ştefan Minovici s-a extins, ajungînd să vîndă cai în Austria şi Prusia. Cu timpul, s-a dedicat aproape exclusiv comerţului cu cereale, fapt pentru care s-a mutat cu întreaga familie în portul Brăila, unde exportul de cereale se realiza mai lesne. Treptat, băieţii s-au integrat în afacerea tatălui lor, mai puţin Ştefan, a cărui fire meditativă l-a ţinut departe de astfel de ocupaţii. S-a căsătorit cu o brăileancă, Sofia Raliu, „văduvă tînără cu un copil“ şi, după decesul tatălui, a ieşit din tovărăşia cu fraţii săi. Şi-a luat partea de avere ce i se cuvenea şi s-a mutat cu întreaga familie la Rîmnicu Sărat. Deşi nu făcea negoţ şi nici politică, Ştefan Minovici a fost ales primar al urbei. Asemeni tatălui său, s-a stins din viaţă prematur, în 1876. A avut 13 copii, din care au supravieţuit doar nouă: şase băieţi şi trei fete. Primii trei băieţi – Mina, Ştefan şi Nicolae – vor da dovadă de foarte mult talent şi tenacitate în a-şi atinge scopurile.

Desigur, un tîrguşor ca Rîmnicu Sărat nu era foarte potrivit pentru desăvîrşirea educaţiei şi afirmarea liberală pe care fiii lui au încercat-o după clasele primare. Atenţia lor s-a îndreptat către Bucureşti. Primul care a dat piept cu Capitala a fost Mina, în 1873. Se născuse la Brăila, în 1858 (30 aprilie), unde urmase cursurile şcolii primare şi cursul inferior al gimnaziului. Situaţia precară a familiei îl determinase să întreruptă gimnaziul şi să se înscrie la Şcoala superioară de farmacie, înfiinţată de doctorul Carol Davila în 1855. Aici a urmat trei ani de practică farmaceutică, ca bursier intern, apoi un stagiu de doi ani de practică la farmacia Petzalis din Brăila. În

1878, a obţinut certificatul de asistent în farmacie, care îi dădea dreptul să urmeze cursurile academice de doi ani pentru a obţine licenţa în farmacie. Ca student, încă din 1879, a fost numit de doctorul Davila preparator al cursului de chimie, iar în iunie acelaşi an, prin concurs, a obţinut postul de farmacist extern al Eforiei Spitalelor Civile, „fiind clasificat al şaptelea”. Curînd, Mina Minovici s-a înscris şi la Facultatea de medicină, reuşind, după o perioadă de muncă tenace, să termine cursurile acesteia (1885). În 1882 și-a adus familia la Bucureşti, într-o casă – azi dispărută – de pe bulevardul Schitu Măgureanu. Un an mai tîrziu, la recomandarea lui Davila, a început să lucreze ca diurnist auxiliar în laboratorul Şcolii naţionale de medicină şi farmacie. Beneficiind de o bursă şi un concediu de trei ani pentru studii, în 1885 a plecat la Paris, pentru a obţine doctoratul în medicină şi a se specializa în toxicologie. Aici a urmat şi cursurile de medicină legală, intrînd în contact cu profesori de renume, precum Paul Brouardel, A. Dastre, A. Lacassagne.

Din rîndurile trimise doctorului C. I. Istrati cunoaştem zbaterile sale din acei ani: „Crede-mă că ceea ce am nu-mi este suficient. Luna aceasta am avut de plătit inscripţia şi lucrările practice pe primul trimestru şi am fost forţat, ca să pot plăti acestea, să renunţ a mînca de două ori pe zi, astfel că mănînc numai seara, iar dimineţile iau o ceaşcă cu lapte care trebuie să-mi ţină pînă seara. Şi, după cum văd, aceasta o să fiu forţat a o face din trei în trei luni. Afară de aceasta am trebuinţă de o mulţime de cărţi pe care nu ştiu cum o să mi le procur, deja am cumpărat o mulţime, dar tot îmi mai trebuie. Cînd vrei să lucrezi ceva ţi se spune numaidecît: cumpără cutare carte şi trebuie să o cumperi, căci altminteri nu înveţi nimic. Pînă în acest moment nu am avut nevoie de îmbrăcăminte şi tot nu-mi ajunge ce am. Frigul m-a zbîrcit de tot. Toate acestea nu le simt în timpul zilei, nici chiar foamea, căci sînt ocupat cu lucrul, însă cînd intru seara în casă mă demoralizez. În condiţiile în care trăiesc nu ştiu cum o s-o duc”.

„Şantaj pios“

În 1886 Mina Minovici a trecut primul examen de doctorat în medicină, obţinînd un „Certificat de Şcolărițe“, fapt care l-a introdus în lumea ştiinţifică pariziană. Dar simpatia cu care era înconjurat de

profesorii săi, sprijinul periodic pe care îl avea din partea acestora nu-i uşurau situaţia materială precară, cum el însuşi recunoştea dureros: „Nu pot să-mi dea să mănînc şi să mă îmbrac. În faţa lor trebuie să am o ţinută corectă, nu mă pot prezenta cu hainele sau ghetele rupte sau cu cămaşa nespălată... De vreo două, trei săptămîni mă cam uit cu regret la hainele şi ghetele cu care am sosit aici, căci au început să mă lase. Cărţile mă omoară...”.

În 1887, printr-o abilă mişcare, profesorul Paul Brouardel a propus studentului său favorit să ceară naturalizarea franceză, pentru a-şi putea face o carieră universitară la Paris. „Cu toată lipsa de mijloace materiale – arată Mina Minovici –, am rezistat ispitei atît de ademenitoare, ceea ce m-a ridicat în ochii maestrului. Fără ştirea mea, a scris lui Dimitrie Sturdza, ministru al Instrucţiunii Publice, că dacă statul român nu mă ajută să termin studiile, el, Brouardel, va interveni să se facă o bursă franceză şi apoi nu mă va mai lăsa să mă întorc în România. Efectul acestui şantaj pios a fost fulgerător: prin mandat telegrafic, Ministerul Instrucţiunii mi-a trimis suma de nouă mii de lei”.

Mina Minovici şi-a susţinut teza de doctorat în medicină la 7 iunie 1888 cu lucrarea Étude medicolegale sur la mort subite à la suite de coups sur lʼabdomen et le larynx („Studiu medico-legal despre moartea subită în urma loviturilor primite în abdomen şi în laringe“). În acelaşi an a fost ales membru al Societăţii de medicină legală din Franţa. Întors în ţară, a inaugurat, în 1892, cu mari eforturi, un institut medico-legal, care ulterior i-a purtat numele. Clădirea situată pe cheiul Dîmboviţei, a fost distrusă de buldozere în anul 1986. Actualul institut funcţionează într-un sediu de pe Calea Vitan Bîrzeşti.

Începînd din 1896, a fost autorizat să ţină un curs liber de medicină legală la Facultatea de drept din Bucureşti. Un an mai tîrziu a fost numit suplinitor al catedrei de medicină legală, iar în 1899 a fost definitivat pe acest post. În 1890 a devenit membru fondator al Societăţii de ştiinţe fizice, iar în 1909 a fost numit membru în Consiliul Sanitar Superior; din 1912 a îndeplinit funcţia de director general al Serviciului Sanitar.

În timpul Primului Război Mondial, a primit ordin să rămînă în Bucureşti, pe lîngă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal. Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, demnitate pe care o va onora încă de trei ori (1923, 1925 şi 1930). La numai un an după pensionare, în ziua de 25 aprilie 1933, Mina Minovici a încetat din viaţă. Ultima sa dorinţă a fost citită în aceeaşi zi în faţa familiei şi a foştilor colaboratori: „Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul MedicoLegal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soţia mea, care dispune de corpul meu, este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă. Mina Minovici, 30 aprilie 1932”.

Academicianul (1)

Al şaselea copil al soţilor Ştefan şi Sofia Minovici s-a născut la 18 iulie 1867. A fost botezat cu numele tatălui şi al bunicului, Ştefan. Era „un copil plăpînd, bolnăvicios, cu o fire blîndă, mai închisă... Ducea o viaţă aparte, izolată, contemplativă“. Datorită grijilor materiale, în 1875 a venit la Brăila, unde sub oblăduirea unchilor săi a început să frecventeze cursurile Şcolii comunale nr. 1. La începutul anului următor, după moartea tatălui său, întreaga lui familie s-a mutat la Brăila. Pentru a-şi ajuta mama, micul Ştefan mergea duminicile şi de sărbătorile mari la biserica din mahala, „unde trage clopotele şi bate toaca sau, îmbrăcînd veşminte de anagnost, ajută preotul la oficierea slujbei, cîntînd şi în strană, alături de paracliser... Cei cîţiva lei pe care-i aduna astfel îi ducea mamei...“.

(va urma)

ADrIAn mAJUrU

Familia Minovici

Cu Howard Carter, în mormîntul lui Tutankhamon (2)

Hotii – înaintea noastrã si...

Solul pe care călcam nu mai fusese atins în ultimii 3.200 de ani şi, totuşi, în jurul nostru se înmulţeau indicii recente. O cupă plină cu mortar pentru uşă, o lampă înnegrită de fum, urme de degete pe suprafeţe ce păreau proaspăt vopsite şi o ghirlandă de rămas bun deasupra grinzii.

Toate păreau ca şi cum ar fi fost puse acolo în ajun şi chiar aerul pe care îl respiram – şi care nu mai fusese schimbat de secole – îl împărţeam cu cei ce conduseseră mumia la locul de veci. Nicicînd în istoria săpăturilor arheologice nu s-a văzut un spectacol precum cel revelat în lumina lanternei noastre. Cititorul îşi poate face o idee contemplînd fotografiile, dar acestea au fost făcute după instalarea luminii electrice în mormînt. Trebuie să-şi închipuie ce-am simţit noi în timp ce priveam prin orificiul deschis şi cercetam pe rînd, cu fascicolul de lumină, fiecare obiect în parte. Era prima rază de lumină care străbătea întunericul camerei, după trei mii de ani. Ne era aproape imposibil să evaluăm tezaurul aflat în faţa noastră, dar efectul era uluitor; un adevărat muzeu, o încăpere mobilată cu cele mai diferite obiecte, îngrămădite unele peste altele, într-o abundenţă absolută. Trei paturi mari de aur cu tăbliile sculptate în formă de animale monstruoase: corpurile erau în mod ciudat deformate, dar capetele fuseseră reprezentate cu un realism surprinzător. Aspectul capetelor era înfricoşător, dar, aşa cum le vedeam noi pe măsură ce apăreau din întuneric sub fascicolul lanternei electrice, aurite şi strălucitoare, proiectînd umbre groteşti şi diforme pe perete, erau terifiante. Spre dreapta, atenţia ne-a fost captată de două statui de dimensiuni naturale, care îl reprezentau pe rege pictat în negru şi care se priveau ca două santinele. Amîndouă aveau fuste scurte cu falduri şi sandale aurite, iar pe frunte purtau cobra sfîntă şi protectoare. Peste tot se aflau obiecte: mici sipete pictate şi încrustate, vase de alabastru, relicvarii negre, ramuri înfrunzite şi flori, jilțuri delicat cizelate, un tron cu încrustaţii de aur, o grămadă ciudată de cutii albe în formă de ou, vase de toate felurile, o magnifică cupă de alabastru transparent în formă de lotus, o mulţime de care de luptă răsturnate, pe care străluceau încrustaţiile de aur şi de pietre preţioase.

După cîteva clipe, am început să ne simţim dezorientaţi nevăzînd un sarcofag sau o mumie şi din nou ne-am întrebat dacă am descoperit un mormînt sau o ascunzătoare. Îngrijoraţi, am examinat din nou încăperea şi am observat că între cele două santinele negre mai exista o uşă încuiată. Deci ne aflăm de abia în pragul descoperirii. Aceea era doar anticamera. În spatele uşii păzite de statui se aflau probabil alte încăperi înşiruite şi era sigur că în una din ele aveam

să găsim panoplia funerară pe care zăcea faraonul. Am astupat din nou deschiderea, am fixat cu zăvor grilajul şiam lăsat paznici de nădejde lîngă mormînt. Ne-am întors apoi călare pe măgari în Vale, foarte tăcuţi şi emoţionaţi. Cum era şi normal, ne intriga uşa încuiată dintre cele două statui. În ziua următoare, 27 noiembrie, neam dus dis-de-dimineată la şantier, căci ne aştepta mult de lucru. Înainte de a ne continua cercetările, trebuia să ne perfecţionăm mijloacele de iluminare. Ca atare, am întins cabluri, să ne conectăm la centrala electrică a Văii. În jurul prînzului era totul pregătit şi lord Carnarvon, lady Evelyn şi cu mine ne-am ocupat cu examinarea amănunţită a primei încăperi (pe care mai tîrziu o vom numi anticameră). Graţie iluminatului puternic, au ieşit din umbră numeroase obiecte.

Uşa dintre cele două statui ne-a oferit însă o decepţie. Văzută de departe, părea intactă, dar o examinare mai minuţioasă ne-a dezvăluit o mică deschizătură în partea inferioară, suficient de mare cît să se strecoare un copil sau un om mai slab. Acest orificiu fusese astupat din nou şi apoi încuiat. Deci nu eram noi primii. Şi aici ne-o luaseră înainte hoţii. Nu ne mai rămăsese decît să constatăm cît rău făcuseră. Eram tentaţi să dărîmăm uşa şi să ajungem direct la ţintă, dar am fi dăunat obiectelor din anticameră, ceea ce doream să evităm cu orice preţ. Nu voiam nici să deplasăm obiectele înainte să le fotografiem, operaţie care cerea timp. Spre regretul nostru, am renunţat la ideea de a deschide uşa, înainte ca anticamera să fie complet examinată.

...în fine, noi înaintea lor

După ce anticamera a fost degajată, intrînd în camera funerară, am găsit multe obiecte din abanos, calcit translucid, răchită şi o carafă de vin pe care am putut citi: „Anul 5, vin din casa (?) Tutankhamon, provenit de pe ţărmul de vest, dăruit de Kha, căpetenia culegătorilor de vii“. Pe podea, între capelă şi peretele de nord se aflau vîslele magice ce asigurau avansarea corăbiei regale în apele din cealaltă lume... Cînd am descuiat zăvoarele de abanos ale capelei, uşile s-au deschis cu uşurinţă, de parcă ar fi fost închise în ajun, şi-am descoperit atunci o a doua capelă, asemănătoare cu prima, dar cu nişte încrustaţii albastre. Şi uşile acesteia erau închise cu zăvoare, dar aveau o pecete intactă cu numele lui Tutankhamon. Strălucitoare sub reflexele aurului care o umplea, capela era împodobită cu scene gravate din Cartea morţilor, ce îl conduceau pe defunct în viața viitoare. Atunci am avut certitudinea că descoperisem rămăşiţele monarhului. Pecetea intactă de pe uşa încuiată a capelei ne-a oferit datele pe care le căutam. Mai trebuia doar să ştim dacă hoţii care pătrunseseră în anticamera şi camera funerară îl descoperiseră pe rege. Capela era intactă, peceţile

originale nu fuseseră violate şi, de aceea, părea că jefuitorii nu ajunseseră pînă acolo. Am fost siguri din clipa aceea că nimeni înaintea noastră nu pătrunsese în capelă şi că nimic nu fusese atins după înhumarea tînărului rege, din urmă cu peste trei mii de ani. În spaţiul existent între cele două capele şi îngrămădite în colţuri se aflau numeroase obiecte, multe învelite cu grijă în pînză de in.

De data aceasta norocul ne surîdea cu adevărat, fiindcă, dincolo de aceste peceţi, nu fusese nimic atins de la înhumarea regelui. Cu cea mai mare grijă, am deschis canaturile unei noi uşi şi am văzut cea de a treia capelă, de asemenea încuiată şi intactă, avînd aceleaşi peceţi ca şi cea de dinainte. Descopeream rînd pe rînd secrete pe care sarcofagele le tăinuiau cu străşnicie de secole.

Stăpînindu-mi emoţia, am tras zăvoarele şi am deschis altă uşă. În acel moment am descoperit o a patra capelă, împodobită asemănător cu predecesoarea ei. Sosise clipa decisivă! Ce clipă pentru un arheolog! Ce ascundea oare a patra capelă? Din ce în ce mai emoţionat am tras zăvoarele ultimei uşi care nu avea nici o pecete. Aceasta s-a deschis încet... Se afla acolo un enorm sarcofag neatins, din cuarţ galben, al cărui capac fusese aşezat şi fixat de mîini pioase. Catafalcuri aurite înconjurau sarcofagul. Mîna înaripată a unei zeiţe sculptate era întinsă ca şi cum ar fi vrut să-i alunge pe intruşi. Era un simbol foarte frumos, exprima fidelitatea perfectă şi respectul afectuos pe care îl purta monarhului iubit poporul, cel care avea, la vremea aceea, peste 18 secole de existenţă. Ne-am pus în joc toată priceperea ca să stabilim ce aveam de făcut: mai trebuiau demontate cele trei catafalcuri şi scoase de pe mormînt, înainte de a ne ocupa de sarcofag.

Ce clipã pentru un arheolog!

A fost instalat scripetele care trebuia să ridice capacul sarcofagului şi-am dat ordin ca operaţiunea să înceapă. Într-o linişte reverenţioasă a fost ridicată uriaşa lespede a cărei greutate depăşea 1.200 kg. Lumina a inundat sarcofagul. Am fost puţin dezamăgiţi, fiindcă interiorul era înfăşurat în pînze de in. Capacul rămăsese suspendat în aer, la jumătatea drumului. Am scos pe rînd pînzele şi cînd am ajuns la ultima un strigăt de uimire a izbucnit de pe buzele tuturor. Tot interiorul sarcofagului era ocupat de efigia tînărului monarh, o efigie de o factură admirabilă. Era vorba de capacul unui minunat sicriu, de formă umană (antropoidă), lung de 2,10 m, aşezat pe catafalcul scund, în formă de leu. Fără îndoială, era primul dintr-o serie de sicrie succesive care conţineau rămăşiţele regelui.

Pe ambele laturi ale acestui splendid monument se aflau două zeiţe înaripate, Isis şi Neith, care păstraseră toată strălucirea din prima zi. Mai trebuie spus că mîinile şi capul regelui erau din aur masiv, delicat retuşat, iar podoabele erau executate în basorelief.

Realitatea era mai presus de orice imaginaţie. Mîinile încrucişate pe piept ţineau emblemele regale. Chipul şi trăsăturile fuseseră modelate cu rafinament, din plăci de aur. Ochii erau din aragonit şi obsidian, iar sprîncenele şi pleoapele din lapislazuli. Restul sarcofagului era împodobit cu motive din aur strălucitor sub formă de pene, chipul şi mîinile păreau din alt material, dar aurul care întruchipa carnea era dintr-un aliaj diferit, pentru a sugera tonalitatea cenuşie a morţii.

Pe fruntea tînărului monarh erau două embleme minunat încrustate care reprezentau cobra şi vulturul, simbolurile Egiptului superior şi inferior; ceea ce ne-a impresionat cel mai mult, prin simplitate, a fost coroniţa de flori care înconjura emblemele. În tot aurul acela, nimic nu era atît de frumos ca acele flori uscate ce încă mai păstrau ceva din culorile iniţiale. Era ca şi cum ele ar fi spus că trei mii de ani fuseseră mai ieri. Ne pierdusem darul vorbirii şi, în mijlocul acelei tăceri, ni se părea că încă mai auzim paşii bocitoarelor, estompaţi de depărtare. Am urcat încă o dată cele şaisprezece trepte şi am contemplat azurul boltei cereşti. Acolo soarele este singurul rege, dar gîndurile noastre rămăseseră la acel faraon din timpurile vechi, iar în mintea noastră răsunau ultimele sale cuvinte, înscrise pe sicriu: „O, Noapte Mamă, întinde asupră-ne aripile tale, ca veşnicele stele!“. Sfîrșit „M AGAZIN ISTORIC”

Valea Regilor

Camera funerară a faraonului

Tronul lui Tutankamon

Schimbările se fac pe Maidan

(urmare din pag. 1)

„Sovsun nu este singura care vede o altă răsturnare la orizont. Un fost ministru al cabinetului ucrainean mi-a spus (ziaristei Jamie Dettmer – n.m.), cerînd să nu fie numit pentru a putea discuta liber subiecte sensibile – la fel ca mulți alți parlamentari, reformatori și lideri ai societății civile: «Știi, Maidan s-ar putea întîmpla din nou».

Acest război a generat mari speranțe, iar oamenii vor fi foarte nerăbdători să schimbe lucrurile. Vor dori bani și dreptate și finalizarea reformei pe care au cerut-o în 2014 și asta rapid. Și, în timp ce navigarea în apele politice furtunoase postbelice ar fi dificilă pentru orice conducător, potrivit fostului ministru, așa va fi mai ales pentru președintele ucrainean Volodimir Zelenski, deoarece a devenit parte a problemei – un lider cu tendințe autocratice”.

Cum cu tendințe autocratice? Ce putinist și ministrul ăsta, nu-i așa? De fapt, asta mă face să-mi amintesc de perioada prolectultistă a anilor ʼ50, în care exagerările propagandei erau atît de grotești încît dacă nu ar fi fost de plîns era de rîs în hohote. Mi s-a părut mereu fascinant felul în care noi, oamenii, sîntem în stare să exagerăm în bine sau în rău calitățile ori defectele celorlalți, astfel încît ele să servească intereselor noastre. Am găsit un punct comun în studierea acelei perioadei cu cercetările jurnalistului Ion Cristoiu, pe care l-am ascultat de multe ori vorbind despre asta și a cărui lucrare despre literatura proletcultistă abia aștept s-o citesc. Cristoiu făcea deunăzi niște paralele între felul în care se prezentau în literatura respectivă personajele din societate și felul în care media occidentală reflectă acum evenimentele din jurul nostru. Conform acestui tipar prolectultist, chiaburul dușmănos, ascuns, urît și băutor, al zilelor noastre este cel care îndrăznește să gîndească cu capul propriu – putinistul, iar secretarul de partid, frumos, iubit de toți, curajos, inteligent – soarele de pe cer, e reprezentat de toți conducătorii de stat și de guvern care luptă neobosit contra... – ați ghicit! – dușmanului de clasă reprezentat de imperialismul rus al președintelui Putin, ce domnește peste o societate și o armată putrede, decadente și care mai au un pic și se vor prăbuși cu zgomot mare, așa cum ne spunea „Scînteia” că se întîmpla cu societatea occidentală.

Înțelegeți, așadar, de ce mă miră devierile de la linia oficială a unui ziar ca Politico, publicație care, prin articole de acest fel, „fluieră în biserică”, doar dacă nu cumva noua linie oficială este aceea de a inocula încet, încet, cetățenilor occidentali ideea că președintele Zelenski nu mai e „așa o mare jmecherie” și trebuie să-și mute atenția spre alte probleme, cum ar fi, spre exemplu, alegerile care vor avea loc la anul, alegeri despre care o să scriu și eu, din nou, în articolele mele.

Revenind la Zelenski, același articol din ziarul german relatează că „Poate părea surprinzător, privind din exterior. La urma urmei, de un an încoace, Zelenski a fost lăudat ca fiind întruchiparea rezistenței ucrainene și chiar o icoană a democrației. El este încă aplaudat pentru că a refuzat oferta Americii pentru a fugi din Kiev, cînd tancurile rusești erau amenințătoare la 60 de kilometri de capitală, iar retorica lui inspirațională de război și oratoriile fermecătoare au fost esențiale pentru a convinge Statele Unite și Europa să susțină Ucraina la nevoie. Conducerea lui Zelenski, abilitățile de comunicare și spiritul nestăpînit atrag laude și acasă în Ucraina. Numărul procentelor sale din sondaje crește vertiginos – doar sondajele armatei sînt mai mari. Observatorii experimentați spun că ratingul său de aprobare de 84% este rezultatul unui sentiment de strîngere în jurul steagului și prevăd că cifrele lui vor scădea odată ce amenințarea existențială va dispărea – la fel cum au făcut-o la scurt timp după ce comediantul populist devenit președinte a promis că va apăra interesele poporului împotriva celor bogați și a clasei conducătoare.

Din păcate, Zelenski nu și-a putut relua rolul de «președinte al poporului» în viața reală, sprijinul său scăzînd la un moment dat la doar 11%, după ce a demis un primministru cu idei reformatoare, și-a strîns guvernul cu prieteni și foști parteneri de afaceri, și să nu ajungă nicăieri cu unitatea lui anticorupție. În schimb, președintele ucrainean a fost acuzat că a devenit din ce în ce mai autocratic și că a încălcat legile prin emiterea de decrete prezidențiale pentru a-i sancționa pe inamici, totul în numele luptei împotriva agresiunii ruse – dar, potrivit unor critici, și cu scopul de a-și perturba oponenții politici. Cu patru luni înainte de invadarea Rusiei, Zelenski și doi apropiați au fost, de asemenea, implicați în activități financiare offshore. Bazat pe Pandora Papers — un pachet de documente care dezvăluie activitățile offshore ale liderilor politici și ale altor persoane marcante din întreaga lume — Proiectul de Raportare a Crimei Organizate și a Corupției a dezvăluit că liderul ucrainean a înființat companii offshore înainte de a deveni președinte, dar a continuat să profite de pe urma acestora după preluarea mandatului. Zelenski, la rîndul său, a negat orice spălare de bani sau ilegalitate cu fondurile”.

În concluzie, zilele președintelui ucrainean par a fi numărate, mai ales că vin alegerile și atunci ucrainenii vor vedea dacă mai rămîn unde se află acum sau decid să meargă înainte cu reformele pe care și le doresc, la care se va adăuga și efortul de reconstrucție a țării după război, ceea ce înseamnă că președintele ales va trebui să fie capabil să ducă la bun sfîrșit o asemenea muncă titanică

Cum spuneam, tema principală începe să devină cea a alegerilor din Uniunea Europeană, din Ucraina, din Rusia, din SUA și, cu voia dumneavoastră, din România. Despre alegerile de la noi vom avea prilejul de a discuta, însă înaintea lor, pentru noi deosebit de importante sînt cele din UE, fiindcă acolo se decide și viitorul nostru. Dacă la ucraineni schimbările au loc în principal pe Maidan, în cazul Uniunii Europene ar fi cazul să ne facem și noi Maidanul nostru – vorba lui Caragiale – în fiecare cabină de vot din luna mai a anului viitor, pentru a genera schimbările pe care le dorim.

Ucraina vînează cîrtițe de rang înalt. Cine sînt și ce au făcut oamenii lui Putin

Ucraina caută intens agenţi dubli din serviciul său de spionaj, care ar fi pregătit terenul pentru invazia rusă de anul trecut, ajutînd forţele inamice să cucerească oraşul Herson şi centrala nucleară Cernobîl. Politico dezvăluie că Ucraina şi-a intensificat epurarea agenţilor dubli de rang înalt. Tetiana Sapian, purtător de cuvînt al Biroului pentru Investigaţii de Stat din Ucraina, susţine că agenţii de informaţii FSB (ex KGB) s-au infiltrat atît în serviciul de securitate SBU al Ucrainei, cît şi în guvernele locale, subminînd ţara din interior, cu ajutorul unor oficiali ucraineni pro-Moscova, care au fugit după revolta EuroMaidan din 2014. Sapian a sugerat că ceea ce s-a aflat pînă acum pe această temă s-ar putea să fie doar vîrful icebergului: „Reţeaua este mult mai largă, iar ancheta urmăreşte să afle toate circumstanţele şi acţiunile indivizilor care au facilitat capturarea rapidă a unei părţi din sudul ţării de către trupele agresorului, care au venit de pe teritoriul Crimeii anexate”.

Cine este Oleg Kulinici

La începutul acestei luni, Biroul pentru Investigaţii de Stat al Ucrainei, în colaborare cu SBU, serviciul de securitate internă, a încheiat o investigaţie asupra lui Oleg Kulinici, fostul şef al departamentului pentru Crimeea al SBU, cu sediul în Herson. Forţele de ordine îl suspectează pe Kulinici că a lucrat ca o cîrtiţă a FSB, infiltrîndu-se la reuniunile de securitate de la cel mai înalt nivel din Ucraina, graţie ajutorului primit din partea unor oficiali pro-ruşi fugari şi al unui fost deputat sancţionat de Statele Unite. „În primele ore ale invaziei, Kulinici a blocat în mod deliberat orice încercare de a informa conducerea cu privire la situaţia reală din regiune (Herson). El nu a luat nici o măsură pentru a proteja suveranitatea Ucrainei. A instruit personalul să părăsească locul de muncă. Mai tîrziu, a dat arme obişnuite unor persoane care nu aveau nici o legătură cu SBU. Şi-a părăsit postul şi a plecat la Kiev pe 24 februarie”, a detaliat Sapian, într-un briefing de presă, rolul jucat de acest agent dublu. Kulinici a fost arestat în iulie anul trecut şi a fost acuzat de trădare. Dacă va fi găsit vinovat, el riscă închisoarea pe viaţă. Biroul de Investigaţii şi SBU au publicat interceptări telefonice între Kulinici şi presupusul său colaborator, fostul adjunct al ministrului ucrainean al Apărării, Volodimir Sivkovici, care a fugit din Ucraina în Rusia în 2014.

Ferma de cîrtiţe a FSB

În ianuarie 2022, SUA l-au sancţionat pe Sivkovici pentru cooperare cu o reţea de agenţi de informaţii ruşi. Scopul era de a desfăşura operaţiuni de influenţă menite să obţină sprijin pentru ca Ucraina să recunoască oficial anexarea Crimeii de către Rusia în schimbul retragerii forţelor susţinute de Moscova din Donbass. La începutul anului 2020, Sivkovici s-a implicat, de asemenea, într-o campanie de dezinformare cu ocazia alegerilor prezidenţiale americane, potrivit Trezoreriei SUA. Vasil Maliuk, şeful SBU, a declarat că Kulinici primea ordine de la biroul politic din Moscova al oficialilor ucraineni fugari – „aşa-numita fermă de cîrtiţe, de care se ocupa divizia a cincea a FSB”. Maliuk a descris cazul lui Kulinici drept o operaţiune de „autocurăţare” din partea SBU şi a declarat că serviciul de securitate continuă campania anti-FSB.

Potrivit Tetianei Sapian, Kulinici a studiat la Academia FSB din Moscova împreună cu Andrii Derkaci, un alt deputat pro-rus fugar sancţionat de SUA pentru cooperarea sa cu FSB şi interferenţa în alegerile americane.

Andrii Naumov i-a ajutat pe ruşi la Cernobîl

Kulinici ar fi făcut presiuni pentru numirea lui Andrii Naumov în funcţia de adjunct al şefului SBU, au declarat anchetatorii. Naumov riscă acum să fie extrădat în Ucraina din Serbia. Naumov a părăsit Ucraina cu cîteva ore înainte de invazia la scară largă din februarie 2022. El i-ar fi ajutat pe ruşi să pună mîna pe centrala nucleară de la Cernobîl.

Site-ul media rusesc The Insider a relatat că Rusia i-a oferit azil lui Naumov în schimbul „mărturiei împotriva lui Zelenski”. Naumov este, de asemenea, suspectat de spălare de bani. El neagă acuzaţiile care i se aduc.

Ce avea de făcut Kulinici

„Una dintre principalele atribuţii ale lui Kulinici era să submineze activitatea guvernului central din interior, să îl infiltreze cu agenţi inamici, să îi dezechilibreze activitatea”, a declarat Sapian. Potrivit acesteia, cel puţin din mai 2019, Kulinici a avut acces la secrete de stat foarte importante. El a monitorizat în mod neoficial departamentul de contraspionaj. „La instrucţiunile lui Sivkovici, Kulinici a numit persoane în unele funcţii de conducere în cadrul SBU. El era interesat în primul rînd de unităţile regionale din Cernihiv, Sumî, Harkov şi alte regiuni de frontieră (...) De asemenea, el a dezinformat în mod regulat conducerea cu privire la intenţiile reale ale serviciilor speciale ruseşti”, susţine Sapian.

„Necunoscuta” Bakanov

Zelenski l-a demis pe Kulinici în luna martie a anului trecut. Cu toate acestea, site-ul de ştiri ucrainean RBC a relatat că, şi după aceea, Kulinici a fost consilier al fostului şef al Serviciului de Securitate al Ucrainei, Ivan Bakanov. SBU a efectuat un control intern asupra lui Bakanov, dar rezultatele sînt secrete, a declarat Artiom Dehtiarenko, purtătorul de cuvînt al SBU, în cadrul unui briefing de presă susţinut la 5 aprilie. Iar Sapian a spus că Biroul de Investigaţii nu a găsit nimic penal în acţiunile lui Bakanov. Cu toate acestea, anul trecut, la o zi după arestarea lui Kulinici, Zelenski l-a concediat Bakanov, care era prietenul lui din copilărie. Motivul: prea mulţi colaboratori au fost arestaţi de cînd serviciul era sub supravegherea sa. nEWs.ro

● Beijingul are nevoie ca Europa să fie pasivă în ceea ce privește tensiunile dintre China și SUA – cu alte cuvinte, să-și trădeze aliatul cheie militar și de securitate – Statele Unite, scrie Roman Rukomeda, un analist politic ucrainean. La 21 aprilie, ambasadorul Chinei în Franța, Lu Shaye, a comentat, vorbind la postul de televiziune francez LCI, că statelor post-sovietice le lipsește o bază solidă pentru suveranitatea conform dreptului internațional. Un astfel de anunț a fost făcut după tăcerea din partea Chinei asupra agresiunii ruse împotriva Ucrainei, se arată într-un articol semnat de analistul politic ucrainean, publicat în Euractiv. Cei care s-au îndoit că Republica chineză a binecuvîntat războiul lui Putin împotriva Ucrainei și Europei de la bun început și acum continuă să fie cel mai mare susținător rus în această agresiune ar trebui să se gîndească de două ori după declarația lui Lu Shaye. „Declarația lui Lu Shaye, dacă într-adevăr este punctul lui de vedere care după standardele Beijingului este aproape imposibil, este un test chinezesc pentru Europa și un mesaj către țările occidentale care vor să înțeleagă dacă medierea chineză este posibilă sau nu. Declarația este și un test pentru a verifica cîte state europene ar pretinde că nu s-a întîmplat nimic și cîte ar reacționa. Acest lucru va ajuta China să tragă concluzii despre situația actuală din Europa și disponibilitatea statelor europene de a face afaceri ca de obicei cu Beijingul, în ciuda riscului tot mai mare de război în Taiwan. Drept urmare, unele state UE au urmărit în tăcere agresiunea rusă în primele două-trei luni, fiind pregătite pentru negocieri cu agresorul”, potrivit analistului politic ucrainean, Roman Rukomeda. ● Statele Unite au informat duminică că au împărtăşit informaţii unor bancherii europeni, oficiali guvernamentali şi lideri de afaceri pentru a restrînge tacticile Rusiei de a încerca să evite sancţiunile impuse de ţările occidentale, informează Reuters Brian Nelson, subsecretarul pentru terorism şi informaţii financiare în cadrul Trezoreriei, a împărtăşit detalii despre unele dintre cele mai importante bunuri militare pe care Rusia încearcă să le achiziţioneze, inclusiv dispozitive optice, electronice şi echipamente de producţie. El a cerut aliaţilor să rămînă atenţi la „steaguri roşii”, cum ar fi plăţi mari în numerar, direcţionarea plăţilor prin ţări terţe care nu sînt implicate în tranzacţii şi licitaţii multiple sau expedieri de produse identice de la furnizori diferiţi pentru acelaşi utilizator final. ● Japonezii și italienii au cetățeni cu longevitate extrem de mare, mulți dintre ei trecînd de vîrsta de 100 de ani. Chiar dacă mulți oameni pun acest succes al celor două țări strict pe seama dietei, bogată în pește și produse de origine vegetală, se pare că mai există și alți factori care favorizează longevitatea. Prof. dr. Gabriel Ioan Prada, director medical al Institutului „Ana Aslan“ și șeful disciplinei de geriatrie-gerontologie de la Universitatea „Carol Davila“, a declarat că „există mai mulți factori care influențează o supraviețuire îndelungată, nu doar dieta. Împărații Chinei, de exemplu, care aveau o putere imensă și se gîndeau cum este posibil ca ei să nu trăiască la infinit. Au stimulat cercetători să găsească substanțe care să le prelungească viața și există ginsengul și alte rădăcini descoperite de ei. Problema este că există și o anumită limită de supraviețuire. Eram la un congres de geriatrie, și o doamnă profesoară din Grecia, unde se utilizează dieta mediteraneană, ne spunea că se vorbește foarte mult de această dietă, de fructe, legume, ulei de măsline, dar se omite siesta. Cine a fost în sudul Europei, în Grecia și sudul Italiei, a văzut că la prînz se închide orice activitate. Poate era doar o glumă, dar e interesant ca idee“, a spus medicul Gabriel Ioan Prada. Un alt factor de luat în seamă este lipsa stresului și unitatea familială. ● Apicultorii români

solicită stoparea importului de miere din Ucraina, în condiţiile în care România are excedent, dar şi un sprijin financiar din ajutorul acordat de Uniunea Europeană, chiar dacă suma de 10 milioane de euro este „apă de ploaie pentru agricultura României”. „Cea mai mare problemă pentru noi o reprezintă acum valorificarea produselor. Chiar dacă producţia a fost una modestă, nici în aceste condiţii nu putem valorifica mierea, pentru că există această concurenţă neloială între ceea ce producem noi şi ceea ce intră din spaţiul extracomunitar, din păcate, la preţuri foarte mici. Noi nu putem valorifica la fel, avînd în vedere că preţurile de producţie au crescut cu 30% - 40%, preţurile de achiziţie au scăzut în acelaşi mod, cu 30% - 40%, iar cererea pentru export a lipsit aproape de tot. De ani de zile avem această concurenţă neloială, iar acum în contextul cu Ucraina este libertate şi mai mare”, a declarat, pentru Agerpres, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România (ACA), Ioan Fetea. Potrivit acestuia, România importă peste 4.000 tone de miere din spaţiul extracomunitar, care se vinde atît pe piaţa internă, cît şi pe cea externă, amestecată cu alte categorii de miere, iar producţia internă este foarte greu de valorificat. ● Băncile centrale care gestionează rezerve valutare în valoare de mii de miliarde de dolari au început să acumuleze aur, pe măsură ce tensiunile geopolitice, inclusiv războiul din Ucraina, le-au forţat să îşi revizuiască strategiile de investiţii, informează cotidianul Financial Times. Un sondaj anual, efectuat în perioada februarie-martie 2023, în rîndul oficialilor de la 83 de bănci centrale, care împreună gestionează rezerve valutare de aproximativ 7.000 de miliarde de dolari, a descoperit că peste două treimi dintre respondenţi cred că omologii lor îşi vor majora rezervele de aur în anul 2023. Lingourile de aur tind să fie mai atractive în perioade de instabilitate, iar cererea de aur a explodat pe parcursul anului trecut. Potrivit Consiliului Mondial al Aurului, cantitatea de aur cumpărată de băncile centrale a crescut cu 152% în 2022, comparativ cu 2021, pînă la 1.136 de tone. Majoritatea oficialilor băncilor centrale intervievaţi au menţionat riscurile geopolitice drept a doua cea mai importantă îngrijorare, după inflaţia ridicată, potrivit sondajului HSBC Reserve Management Trends Survey, publicat de Central Banking Publications. ● TikTok începe să şteargă filmările care conţin dezinformări pe tema schimbărilor climatice, după schimbarea recentă a regulamentului de utilizare, prin adăugarea unor clauze legate strict de acest subiect. Conform unui raport publicat de News Guard anul trecut, pe TikTok circulă o cantitate mare de dezinformări de diverse subiecte, printre care se numără şi schimbările climatice. Acum, platforma nu va mai găzdui conţinutul care „subminează consensul ştiinţific bine stabilit” pe tema schimbărilor climatice. Cu aceeaşi ocazie, TikTok a adăugat noi reguli privind conţinutul generat cu ajutorul inteligenţei artificiale. Acesta trebuie marcat acum cu etichete speciale, precum „sintetic”, „fals” sau „alterat”. ● La un an după realegere, Emmanuel Macron este tot mai izolat în fața resentimentelor din țară, conform cotidianului Le Monde. Criza provocată de reforma pensiilor a dus la izolarea șefului statului, ale cărui mișcări sînt zgîlțîite de mobilizarea socială. S-a instalat distanța și față de Palatul Matignon, și față de propria majoritate. „Președintele Republicii trebuie să se supună probei de foc a opiniei publice”, susține un colaborator al șefului statului, teoretizînd lupta pentru recunoaștere, un concept al filosofului și sociologului german Jürgen Habermas. „Cel mai rău lucru ar fi indiferența”, explică consilierul. „O mare parte a francezilor sînt supărați sau chiar disperați”, notează ministrul de interne, Gérald Darmanin. „Cînd stai doar în biroul tău, ca ministru sau primar, ești deja prizonier. Biroul tău ar trebui să fie terenul”. Emmanuel Macron părăsește, așadar, Palatul Elysée, coborînd în stradă, gata să facă

selfiuri cu francezii care spun că nu-l mai iubesc. Președintele Republicii caută să disperseze furia străzii, dar se blochează în dialoguri imposibile. „Nu poți convinge oamenii care nu ascultă”, susține Macron, recunoscînd implicit o formă de singurătate. ● Fizicienii cred că majoritatea materiei din univers este alcătuită din materie întunecată, o substanță misterioasă despre care știm doar prin efectele sale indirecte asupra stelelor și galaxiilor observabile. Însă un nou studiu ne aduce cu un pas mai aproape de înțelegerea sa, scrie The Conversation. Fără această materie întunecată universul așa cum îl cunoaștem n-ar avea sens, dar natura materiei întunecate reprezintă un mister pentru fizicieni de decenii. Însă un nou studiu publicat zilele trecute de cercetători de la Universitatea Hong Kong în revista Nature Astronomy a folosit distorsionarea gravitațională a luminii pentru a ne aduce cu un pas mai aproape de înțelegerea sa. Motivul pentru care oamenii de știință cred că materia întunecată este reală are de-a face cu faptul că materia întunecată pare să constituie aproximativ 85% din masa universului, iar cele mai îndepărtate galaxii pe care le putem vedea par înconjurate de un halou format din substanța enigmatică. Însă ea este numită materie întunecată fiindcă nu emite, absoarbe sau reflectă lumină, ceea ce o face incredibil de dificil de detectat. ● NATO este dispusă să deschidă puțin mai mult ușa viitoarei intrări a Ucrainei, dar fără a stabili date precise și fără a sugera că acest lucru se va întîmpla atunci cînd va cîștiga un război în care Alianța e, de facto, din ce în ce mai implicată. „Ucraina are un loc în NATO. Acum lucrul fundamental este să cîștige”, a declarat, vineri, secretarul general al acesteia, Jens Stoltenberg. Pentru aceasta este esențial „să abordăm din nou și din nou ceva atît de plictisitor precum logistica”, a adăugat el la deschiderea reuniunii Grupului de Contact pentru Apărarea Ucrainei, relatează publicația spaniolă El Periodico. Prin logistică, Stoltenberg și restul celor prezenți înțeleg echipament militar. Tancuri, muniții sau, în cazul partenerilor polonezi, și avioanele de luptă MiG-29 de fabricație sovietică. Ministrul german al apărării, Boris Pistorius, a încheiat sesiunea anunțînd un super atelier pentru tancurile Leopard pe pămînt polonez, lîngă granița cu Ucraina. Ca și cele anterioare, reuniunea a avut loc la Ramstein, cea mai mare bază militară americană din Europa. Au participat miniștri, secretari de stat și alți reprezentanți ai celor 50 de aliați occidentali ai Kievului. ● 4 din 10 bărbați români, 3 din 10 femei și 3 din 10 copii (băieți) ar putea fi afectați de obezitate pînă în anul 2035, dacă țara noastră nu va reuși, pînă atunci, să pună în practică programe de prevenție a obezității, arată, într-un interviu acordat HotNews.ro, Prof. dr. Cornelia Bala, medic primar diabet, nutriție și boli metabolice și președintele de onoare al Asociației Române de Educație în Diabet și Obezitate. Una dintre cauze este aceea că obezitatea nu a fost multă vreme percepută și gestionată ca o boală – nici de către pacienți și nici prioritizată ca atare de către lumea medicală. În plus, stilul de viață s-a schimbat mult în ultimele decenii – noile generații sînt expuse tot mai devreme la alimentație hipercalorică, de tip fast-food, la sedentarism și la timp liber petrecut în fața unor dispozitive. O altă problemă este stigma din jurul obezității, subliniază dr. Cornelia Bala. Datele privind obezitatea în România, publicate de Atlasul Mondial de Obezitate, arată că analizînd trendurile multianuale, estimarea este că în anul 2035, prevalența obezității în rîndul bărbaților din România va ajunge la 40%, iar în rîndul femeilor trendul este de a crește pînă la aproximativ 30%. În medie, este de așteptat ca în anul 2035, 35% din populația României să prezinte obezitate. r.m.

Augusto Pinochet a eliberat Chile de comuniști și a creat un miracol economic (I)

– „Tot ce am făcut a fost pentru țară” –

Augusto Pinochet a intrat în istoria mondială drept unul dintre cei mai controversați politicieni ai Secolului XX. Unii l-au considerat un dictator brutal, în timp ce alții l-au văzut ca pe omul care a făcut din Chile una dintre cele mai puternice economii din America Latină. Pinochet a ajuns la putere printr-o lovitură de stat militară într-un moment dificil pentru țară. Predecesorul său, marxistul Salvador Allende, a încercat să construiască socialismul în Chile, dar, ca urmare a reformelor nereușite și a abuzului de putere, a transformat țara într-o copie mizerabilă a URSS și a Cubei. Economia era în declin, întreprinderile naționalizate se prăbușeau, inflația bătea recorduri, iar populația sărăcită rapid era terorizată de bandele armate de radicali. Vremurile grele au cerut decizii grele din partea noului lider, iar acesta le-a luat.

În 2022, Chile a organizat un referendum privind proiectul unei noi Constituții. În noua lege, Chile a devenit un stat social cu un aparat de stat greoi și o listă mare de obligații sociale față de populație. Însă cei mai mulți chilieni nu și-au dorit astfel de schimbări și au preferat să lase Constituția dezvoltată și adoptată în timpul conducerii lui Augusto Pinochet, un dictator militar acuzat de represiune, care a ucis mii de oameni. Cetățenii au simțit că noul proiect de Constituție era rupt de realitate și au căutat să creeze un sistem de stat ideal. Dar pentru mulți chilieni consecințele dureroase ale experimentului de construire a socialismului în Chile din perioada Allende erau încă proaspete. Iar majoritatea – 62% – au preferat să părăsească sistemul de stat construit de Pinochet, deși nu întotdeauna corect, dar stabil.

Un drum presărat cu spini

Augusto Jose Ramon Pinochet Ugarte s-a născut pe 25 noiembrie 1915 în Valparaiso, un mare orașport unde soseau mii de imigranți din Lumea Veche. Părinții viitorului lider chilian erau catolici devotați. Tatăl său, Augusto Pinochet Vera, descendent al unui migrant din Bretania franceză, a lucrat ca funcționar într-o companie comercială de la vîrsta de 14 ani, apoi a slujit în vama chiliană. Mama – Aveline Ugarte Martinez – a fost casnică, a crescut șase copii, iar ca formare era pianistă.

Din cauza comportamentului și a naturii dificile, Augusto a fost nevoit să schimbe mai multe școli. Băiatul nu a fost niciodată bun la științele naturii și la matematică, dar a primit întotdeauna note satisfăcătoare la științe umaniste, muzică, literatură, franceză și artă. Cu toate acestea, de la o vîrstă fragedă, visul său a fost serviciul militar. „Nu m-am gîndit niciodată să studiez altceva decît știința militară, la care mergeam încă din copilărie. O persoană intră într-o școală militară doar pentru a sluji Patria și nu de dragul unui război. Oamenii se înșală cînd cred că noi, militarii, iubim doar violența și că sîntem ușor tentați să o folosim”.

În 1930, Pinochet a decis să intre în școala militară de infanterie Libertador Bernardo O’Higgins. Din cauza notelor slabe la educație fizică, prima încercare a eșuat, dar asta nu l-a oprit pe Augusto: s-a apucat de box și de înot, pe parcurs pregătindu-se și la celelalte discipline generale. În cele din urmă, în 1933, la a

treia încercare, Pinochet a fost admis la școală. După ce a finalizat cu succes stagiul, la 29 decembrie 1936, Pinochet a primit gradul de prim ofițer de ensign. Apoi, a fost angajat în predarea și pregătirea militară a cadeților, iar în septembrie 1937 a fost repartizat în postul de comandant de pluton într-o unitate de infanterie. Dar căsătoria din ianuarie 1943 l-a ajutat să se deschidă cu adevărat în serviciu. Aleasa căpitanului Pinochet, în vîrstă de 28 de ani, a fost Lucia Hiriart, fiica celebrului avocat și politician Osvaldo Hiriart, care era ministru de Interne. La nunta lor fastuoasă au participat președintele Juan Antonio Rios și Prima Doamnă Marta Ide Pereira, prieteni ai familiei miresei. Această căsătorie i-a permis lui Pinochet să facă contactele necesare în elita politică, iar în curînd a fost acceptat să studieze la Academia Militară a Statului Major din Chile. După absolvire, Pinochet a predat, a lucrat în funcții diplomatice și militare, iar pînă în 1969 a ajuns la gradul de general de brigadă.

Pe lîngă conexiunile utile, o creștere atît de rapidă a carierei s-a datorat și faptului că Pinochet, în toate funcțiile, a reușit să se impună ca un om de ordine, cu o voință de fier. O altă trăsătură distinctivă a generalului a fost convingerea că armata nu trebuie sub nici o formă să se amestece în politică. Cu toate acestea, în Chile au avut loc curînd evenimente care l-au forțat să-și reconsidere convingerile.

Patria în pericol

La 4 septembrie 1970, au avut loc alte alegeri prezidențiale în Chile. Victoria a fost cîștigată de marxistul Salvador Allende, liderul coaliției Unitate Populară, care a primit 36,61% din voturi, cu doar 1,34% mai mult decît cel mai apropiat concurent al său, Jorge Rodriguez, din partea Partidului Național de dreapta. Legislația nu prevedea un al doilea tur. Se crede că majoritatea decisivă a voturilor și victoria lui Allende au fost asigurate de asistența financiară a URSS – 400 de mii de dolari investiți în campania sa electorală, cu participarea agenților KGB.

gratuită și fiecare copil chilian a început să primească o jumătate de litru de lapte pe zi. În plus, guvernul socialist a inițiat un proiect de amploare – construcția de locuințe sociale. Pentru a face acest lucru, prin acord cu URSS, Chile a primit „gratuit” propria fabrică de structuri din beton armat pentru asamblarea caselor după tipul Hrușciov și ingineri sovietici care au pregătit personalul local. Allende, cel mai probabil, a înțeles că Chile nu are fonduri pentru astfel de programe sociale pe termen lung și la scară largă, dar spera că URSS va sprijini mișcarea în tabăra socialistă și va ajuta nu numai cu sfaturi, ci și cu bani. Cele 100.000 de apartamente noi urmau să fie populate de șomeri din mahalale, care, după ideea lui Allende, urmau să fie angajați de companiile de construcții ca muncitori pentru a-și construi propriile case.

Chiar dacă povestea referitoare la banii URSS nu a fost altceva decît propagandă occidentală, atunci, în acest caz, venirea lui Allende la putere nu poate fi considerată absolut legitimă. Conform legislației chiliene, dacă nici unul dintre candidați nu putea obține 50% din voturi, atunci parlamentul și-a ales președintele dintre cei doi candidați, cu cele mai bune rezultate. Blocul de partide socialiste de stînga al lui Allende, Unitatea Populară, a obținut doar 80 din 200 de mandate parlamentare, dar socialiștii au reușit să negocieze cu creștin-democrații pentru a-și susține candidatul. În schimb, au promis că vor menține libertatea de exprimare și o economie de piață, nu vor introduce cenzura și nu vor crea formațiuni militare nestatale.

Alegerea lui Allende a fost la început percepută ca un consens de succes al stîngii și centru-dreapta. Nimeni nu a bănuit că stînga nu își va ține promisiunile. Imediat după venirea la putere, președintele și Unitatea populară au început să realizeze reforme economice și politice pe linia sovietică și cubaneză, fără însă a avea sprijinul majorității nici în rîndul populației din Chile, nici în parlament. În primele luni de reforme radicale, 350 dintre cele mai mari companii private au fost naționalizate, inclusiv toate băncile private, marile firme comerciale, întreprinderile miniere străine și toate resursele naturale din țară.

Prin exproprierea și distribuirea rezervelor bugetare acumulate de guvernele anterioare, Allende a reușit să lanseze mai multe programe sociale menite să crească popularitatea sa și a cursului său politic. Așa că a inițiat indexarea salariilor și beneficiilor: de la 1 ianuarie 1971, salariile funcționarilor publici și ale lucrătorilor din sectorul public au fost majorate cu 35%, iar pentru cei care primeau salariul minim, acesta a fost imediat indexat cu 66%. A fost introdusă îngrijirea medicală complet

Dar speranțele Moscovei nu s-au adeverit – Kremlinul nu a văzut nici un rost în a oferi asistență pe scară largă, care, în plus, ar fi putut crește fricțiunile dintre URSS și SUA, care considerau Chile zona lor de influență. Prin urmare, la un an de la începutul transformărilor socialiste, rezervele s-au redus, iar Allende a început să închidă tot mai multe găuri din buget cu împrumuturi. În același timp, socialiștii au continuat le de amploare care vizau naționalizarea. Autoritățile au transferat la un număr de 76 de mii de țărani aproximativ 9 milioane de hectare de pămînt, pe care au înființat numeroase ferme colective sovietice – Societățile agricole ale Revoluției Agrare (SARA). Ei erau obligați să vîndă produse agricole statului la prețuri fixe, ceea ce a dus în cele din urmă la ruinarea unor astfel de ferme, deoarece prețurile de cumpărare, de regulă, erau mai mici decît prețurile pieței și uneori chiar mai mici decît costul de producție. Rezultatele reformelor necugetate nu au întîrziat să apară: după o scurtă creștere a veniturilor populației, realizată în principal prin rezerve bugetare, expropriere și împrumuturi externe, țara a fost copleșită de un deficit total.

Tranziția rapidă de la o economie de piață la una planificată a arătat ineficiența sa completă în condițiile chiliene. În plus, ambițiile lui Allende au fost limitate de majoritatea parlamentară a opoziției, care, atunci cînd a fost posibil, a blocat inițiativele cele mai riscante. Această aliniere a forțelor nu a permis stîngii să acționeze cu aceleași metode radicale ca și revoluționarilor din alte țări comuniste. Această lipsă de „voință revoluționară” în raport cu proprietarii de pămînt și întreprinderi, a fost compensată de către forțele miliției muncitorești, formate din susținătorii lui Allende din Stînga Revoluționară (MIR). Luptătorii MIR, cu sprijinul serviciilor de informații cubaneze, au primit pregătire militară în lagărele din sudul Chile, iar după venirea lui Allende la putere, au început să împărtășească această experiență cu milițiile muncitorești. Acestea erau grupuri militante instruite, care se pregăteau pentru o luptă armată în vederea obținerii puterii în 1965, deziluzionate de metodele legale și non-violente. (va urma) n.K.

Părinții viitorului președinte chilian

Doza de sãnãtate

Sindromul Long Covid și efectele post-vaccin

Epuizarea, oboseala cronică, îngreunarea respirației, reducerea capacității intelectuale, lipsa de concentrare, problemele legate de memorie, dereglarea somnului, colonul iritabil, căderea părului, lipsa mirosului, durerile musculare și epuizarea fizică, dorința de izolare – sînt o parte din problemele cu care se confruntă omenirea în ultimii trei ani, după pandemia de Covid. Tot mai mulți oamenii se plîng de reducerea calității vieții. Două diagnostice s-au cristalizat după aceste probleme de sănătate: Long Covid și sindromul post vaccin. În timp ce medicina clasică și cercetătorii studiază aceste cazuri, mass-media prezintă cazuri de pacienți ce prezintă manifestări post Covid sau post vaccin, ducînd discuțiile într-o zonă obscură, fapt care declanșează o cascadă de nemulțumiri din ambele părți. În prezent, oficialii din OMS propun administrarea unui vaccin antigripal combinat cu unul anti Covid!

Ce este, mai exact, Sindromul Long Covid? La simptomele amintite mai sus se mai pot adăuga oboseala în orice fel de activitate, epuizarea, simptomele depresive, atacurile de panică, pierderea gustului și a mirosului. Chiar și la multe luni de la infectare pot apărea probleme de sănătate. Covid-19 este o boală a întregului sistem pulmonar, țesutului și sistemului imunitar. De aceea, simptome pot apărea oriunde în organism. Au apărut informații conform cărora inflamațiile cronice închid vasele mici (microtrombii) și astfel se poate activa virusul Epstein Barr, dar și procesele autoimune.

O istorie a farselor (299)

Un pișicher american (2)

Doamna Ford se afla la mai puţin de 1 metru şi jumătate de el, cînd un bărbat din Serviciile Secrete i-a apărut în faţă, întrebîndu-l:

– Ce este acest lucru?

– Este capul jupuit al unei oi, a spus Rice.

– Şi ce intenţionezi să faci cu el?

– Voiam să i-l ofer Primei Doamne.

– Vă rog să fiţi amabil şi să mă urmaţi, a spus agentul – şi astfel, Rice s-a trezit, în scurt timp, cu cătuşe la mîini, într-o maşină a poliţiei, foile sale volante fiind studiate de către doi poliţişti.

– Ooauu, a exclamat unul dintre cei doi, tipul ăsta distribuie informaţii despre sinuciderea în masă. Se pare că am pus mîna pe un adevărat nebun de data asta! După care l-au percheziţionat de arme, moment în care un bărbat din mulţime a strigat:

– Avea un cuţit! L-am văzut mai devreme cu un cuţit!

– Poftim? a spus Rice. N-am avut nici un cuţit.

– L-am văzut! insista bărbatul respectiv. Avea un cuţit!

Doamna Ford plecînd deja, mulţimea şerpuia în jurul maşinii de poliţie, reporterii făceau fotografii şi bătrînele mignone cu aparate de fotografiat vociferau:

– Tipul ăsta e nebun! O să-l închidă după gratii!

În autovehicul, unul dintre poliţişti îl ameninţă pe Rice:

– Dacă te mai prind vreodată în oraşul meu făcînd aşa ceva, te nenorocesc. O să fac treaba mare pe tine!

La secţie, poliţiştii s-au strîns la un loc, făcînd afirmaţii de genul: „Ne gîndim să nu-1 închidem pe tipul ăsta, doar să-l ducem în mijlocul deşertului, să-1 legăm bine şi să-l lăsăm acolo trei sau patru zile, ca să aibă timp să se gîndească la ce-a făcut”. Privind cu dezgust capul de oaie în timp ce-l scoteau din maşină, sticleţii l-au fotografiat şi în prim-plan. Un ofiţer îi spune lui Rice care rămăsese, în continuare, încătuşat: „Acum ar fi bine să nu stai la mai mult de un metru în urma mea, pentru că dacă te îndepărtezi prea mult, aş putea fi nevoit să te împuşc!” Rîzînd, a început să se mişte haotic, cînd grăbind ritmul, cînd încetinindu-l, apoi brusc – luînd-o în altă direcţie, venindu-i foarte greu lui Rice să se menţină pe călcîie.

– Tipul ăsta crede că eu sînt ăla nebun, se gîndi Rice, dar el e complet psihopat!

De cele mai multe ori, febra este întreruptă medicamentos, astfel că organismul nostru nu mai luptă, ci doar așteaptă această intervenție chimică. Cu toate acestea, febra ajută corpul să se curețe de noxele toxice ale bolii, ca un foc. Febra este un mijloc natural al corpului de apărare, de susținere a imunității și un semnal că organismul luptă cu boala. Febra face parte din mecanismul de autoreglare a corpului, fenomen cu care ne-a înzestrat Creatorul. Chiar și astăzi, se recomandă, în terapiile alternative, renumitele împachetări ale picioarelor cu prosoape înmuiate în apă rece, eventual și un pic de oțet, iar eficacitatea acestei metode a fost dovedită în cazul inflamațiilor acute. Aceste împachetări scot căldura din țesuturile organelor, îndepărtează blocajele locale, asigurînd circulația sanguină și oxigenarea țesuturilor.

În epoca modernă, aceste metode simple, dar eficiente nu mai sînt utilizate, pacienții preferînd să ia medicamente antifebrile. Sîntem educați să apelăm la chimie, nu mai avem încredere în metode blînde și eficiente, aproape gratuite și lipsite de efecte secundare. Preotul Kneipp (1821-1897), cel care ne-a pus la dispoziție terapia care îi poartă numele, spunea că „efectele înfășurărilor cu prosoape reci se pot vedea în momentul clătirii prosopului, cînd iese la iveală o culoare galbenă, care nu mai iese la spălare“. Odată cu

L-au obligat să stea în secţia de poliţie atît de mult timp, încît începuse să se sperie, dîndu-şi seama că, dacă le-ar fi spus că toată parada cu capul de oaie era doar de amuzament, probabil l-ar fi aruncat într-un spital de bolnavi mintal. Nu putea declara, pur şi simplu: am făcut-o pentru că era amuzant. S-a hotărît să invoce varianta conform căreia este un activist vegetarian.

A fost supus interogatoriilor toată ziua. Cineva îi trimisese preşedintelui, prin poştă, din San Diego, scrisori de ameninţare, astfel încît l-au pus să scrie de mînă fraze precum „Gerald Ford, preşedintele Statelor Unite“ de mult prea multe ori. L-au întrebat dacă îl urăşte pe preşedinte.

– Nu, a răspuns Rice. Îmi place Gerry Ford – cred că e un timp simpatic.

Înainte de a-l elibera, un ofiţer îl ameninţă: „Ascultă, ai noroc că de cazul tău se ocupă Serviciile Secrete; dacă eram eu la comandă, te-aş fi aruncat în institutul de boli mintale pentru vreo şase luni de observaţie medicală, şi dacă acum nu eşti nebun – ceea ce eu cred totuşi că eşti – pînă ai ieşi de acolo, cu siguranţă ai deveni unul.” Adăugă: „Putem oricînd să-ţi aruncăm ceva în spinare – am putea chiar să te urmărim 24 de ore din 24 şi am strînge destule dovezi ca să te băgăm la zdup“.

Dar ştiţi care e ironia? Cu o săptămînă în urmă, Rice plasase alt cap de oaie pe un piedestal dintr-o piaţă din centrul oraşului. În jurul acestuia s-a strîns multă lume, holbîndu-se cu o fascinaţie bolnavă. Observînd cîţiva bărbaţi hippy lîngă cabinele de telefon public, lui Rice i-a venit o idee. Luînd numărul unuia dintre telefoane, s-a dus într-o cabină telefonică de vizavi de piaţă şi a format. Cineva a răspuns.

– Hei! a şoptit Rice. Acesta e cumva telefonul din Horton Plaza?

– Păi..., da, este, a răspuns vocea de dincolo de piaţa publică.

– Ascultă, este ceva cu adevărat important, a spus Rice. Uită-te în jur. Observi ceea ce pare să fie capul jupuit al unei oi, pe un piedestal?

– Mda, văd.

– Ascultă, omule, este cu adevărat important. Înăuntrul capului se află cocaină pură în valoare de 10.000 de dolari. Trebuia să ridic marfa, dar nu mă pot da jos şi nu vreau să cadă în mîinile lui. Dacă tu poţi să iei capul şi să pleci cu el, marfa îţi aparţine.

– Nu mai spune! (va urma)

STUART GORDON

scăderea febrei, „doctorul intern” poate prelua procesul de autovindecare. Remediile homeopatice administrate dau rezultate imediate și astfel este făcut primul pas spre autoreglarea corpului.

Sechelele post Covid și post vaccin se manifestă îndeosebi în situațiile în care omul se îmbolnăvește din nou de gripă, iar simptomele sînt mult mai puternice decît în urmă cu cîțiva ani.

Deblocarea senzorilor energetici ai pielii este una din terapiile pe care se focusează medicina energoinformațională. De cele mai multe ori, întîlnim blocaje la nivel energetic și blocaje la nivel emoțional. O diagnosticare energetică sau diagnosticarea Aurei (în cadrul căreia pacientul beneficiază și de elaborarea unui profil psihologic) ne ajută să ne cunoaștem corpul energetic, care se manifestă pe corpul fizic. Tratamentele oferite de medicina energo-informațională se adresează atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Schimbată cu ușurință; 2) Nu-l prinde nimeni; 3) Tărie de caracter; 4) Bilă neagră cu efect dezastruos – Elice de avion! – 5) Întors pe dos – Urmări ale unor lupte sîngeroase; 6) Se scoate din sac! – Locuri de muncă în domeniul culturii; 7) Masă copioasă cu o mie de porții – Aproape nouă (fem.); 8) Incult! – Cai verzi pe pereți; 9) Prezentate post-mortem – Băutura cea mai bună; 10) Avantaj primire – Un om... reținut.

VERTICAL: 1) Masă mare de scris; 2) Nume clasic în genetică! – Menționat pentru abateri; 3) Strîns la înghesuială – Bucățică ruptă de la gură!; 4) Situații în care nu se acordă prioritate; 5) Inferioară în grad – Laudă exprimată prin note; 6) Te lasă cu mîinile goale – Tragi cu pușca, nu ia foc; 7) Masă întinsă în spatele hanului; 8) Abac ce nu se mai folosește! – Adus la viață; 9) Vas de lux spart... la fund – Apariții periodice!; 10) Boboci la instrucție – Are cele mai mici cheltuieli.

Dezlegarea careului ,,LICĂRIRI”

GH. ENE

1) RATACITORI; 2) INIMITABIL; 3) DINAMIC – VA; 4) IMUNI – UMAR; 5) CAT – LETAL; 6) ATIPIT – RIT; 7) TO – OTELITA; 8) URATURA – AL; 9) R – PARASITE; 10) AHTIAT – MIR.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (VIII)

După cîteva secunde de uluială, Tudor începu să rîdă lăsîndu-se pe spătarul scaunului. Cînd se opri din rîs, se apropie de masă împingîndu-și torsul spre Iulia astfel încît să se apropie cît mai mult de fața ei, și îi spuse încet:

– E foarte adevărat că îmbrăcămintea și atitudinea sa sînt de pe altă lume, dar nu cred că e una chiar așa îndepărtată.

– Vă rog, să-mi permiteți să vă servesc – se auzi în acel moment vocea ospătarului care stătea în picioare lîngă masa lor cu o tavă pe care purta farfuriile cu mîncarea celor doi.

Le depuse pe masă în dreptul fiecăruia, așeză paharele de vin și se retrase cu o plecăciune, urîndu-le poftă bună.

Iulia își înfipse furculița în carne, tăindu-și o bucățică pe care o băgă în gură și începu s-o mestece. Carnea era bine friptă și avea un gust tare bun. O înghiți cu plăcere și începu să-și taie încă o bucată gîndinduse că, probabil, Tudor o credea nebună. Îi era ciudă că începuse cu stîngul și trebuia să îndrepte situația. Ridică ochii din farfurie și-l văzu mîncînd. Întinse mîna spre paharul de vin să guste rose-ul. Luă o înghițitură, o ținu cîteva secunde în gură ca să-i simtă aroma și apoi o înghiți. Simți băutura cum se duce pînă în stomac, unde se așeză cuminte peste cotlet. Ridică ochii din farfurie și observă că pe estradă apăruse orchestra care aștepta solistul. Veni un bărbat înalt, voinic, cu o mustață stufoasă, cum se purta atunci. Primele acorduri ale melodiei o făcură pe fată să ciulească urechile. I se păreau cunoscute. Cînd solistul începu să cînte, Iulia se emoționă, fiindcă-l recunoscu pe Luigi Ionescu, celebru pentru melodia „Lalele”. De data asta cînta „Turturele, turturele, turturele/ Trec în zbor al zilei prag argintat/ Turturele, turturele, turturele/ Fredonează-un cîntec drag minunat”. Fata se pomeni bătînd ritmul cu degetele pe masă și-l auzi pe Tudor întrebînd:

– Cunoști piesa?

– Da, o știu, am ascultat-o de cîteva ori și îmi place cum cîntă Luigi Ionescu. În vremea mea e celebru pentru piesa „Lalele”, mai spuse Iulia.

– Nu cunosc piesa „Lalele”.

– Nici nu ai cum – îi răspunse ea în timp ce aplauda finalul melodiei împreună cu alți cîțiva spectatori –fiindcă nu a scris-o încă.

– Dacă nu a scris-o încă, tu de unde o cunoști? – se miră el.

– Păi nu ți-am spus? În vremea mea este celebru, spuse ea accentuînd „în vremea mea”.

Băiatul se uită confuz la ea, scutură din cap ca și cum ar încerca să-și aranjeze gîndurile și spuse.

– Stai așa: cum adică „în vremea ta”? Care vreme a ta, ce tot vorbești acolo? De unde vii?

Fata se uită la el, apoi își luă rucsacul de la piciorul mesei, îl deschise, apucă portmoneul, scoase cartea de identitate, o puse pe masă în fața lui Tudor și zise:

– Uite de aici vin.

Tudor privi bucata de plastic colorat la fel ca preotul din Brașov cîteva ore mai devreme, apoi întinse mîna, o luă și se uită la ea. Citi în partea de sus numele România, apoi admiră fotografia Iuliei, pentru ca, dedesubt, să i se amestece în fața ochilor crîmpeie de informație: Brașov, strada Trandafirilor....

CNP 0800... data nașterii: 25.03.2000... stai, cum? Cum 2000? – se încruntă el și apoi văzu scris mai jos, în dreapta, data eliberării: 25 martie 2014... Ridică ochii din document și se uită buimac la fata din fața lui. Se uită iar la fotografia de pe documentul pe care îl ținea între degete și apoi din nou la ea. E clar, era aceeași persoană, dar cum să fie născută în anul 2000? Trase aer în piept ca să-și potolească bătăile inimii și o întrebă, în timp ce-i întindea cartea de identitate, pe care fata o luă și o puse la loc în portofel:

– Ce e asta?

– Asta e cartea mea de identitate, sau buletinul meu, dacă dorești – îi răspunse Iulia zîmbind frumos.

– Adică ești născută în anul 2000? – șopti Tudor privind-o neîncrezător.

– Da, răspunse fata.

– Păi și cum... de unde... cine te-a adus aici... se bîlbîi Tudor nemaiștiind ce să spună.

– M-a adus poarta temporală din muntele Piatra Mare, răspunse simplu fata.

– Poarta temporală? – întrebă cu o mutră nedumerită Tudor. Aia de care îmi tot spuneai mai devreme?

– Aia.

– Păi și cum s-a întîmplat?

– Eram lîngă ea cercetînd-o și dintr-odată m-a absorbit și m-am trezit aici.

– De ce nu te-ai întors înapoi?

– N-am mai putut, șopti Iulia aplecînd capul în pămînt.

– De ce?

– Nu știu. De aia am venit la București, ca să aflu. Sper să găsesc în Biblioteca Națională informații din ziare despre fenomenele acestea ca să știu cum mă pot întoarce.

– Fată dragă, eu nu cred așa ceva, se hotărî Tudor în cele din urmă. Nu cred în toate poveștile astea spuse de tine.

– De ce nu crezi? E adevărul. De unde crezi că am acea carte de identitate? Ai senzația că se poate fabrica ceva asemănător în anul 1962? – îl întrebă Iulia.

– În România poate nu, dar în străinătate sigur da, răspunse el.

– Sugerezi, poate, că sînt spion și m-am parașutat aici, zîmbi ea.

– Eu știu ce să zic?

– Nu, nu sînt spion, ci sînt venită din viitor, accentuă fata ultimele două cuvinte. Și-ți pot dovedi, plusă ea.

– Cum? – o provocă băiatul.

– O să-ți spun rezultatul finalei de duminică seară.

– Ce finală? – se zăpăci Tudor.

– Finala Campionatului Mondial de Handbal Feminin dintre România si Danemarca.

– Și cît va fi scorul?

– 8-5 pentru noi. O să fim campioane mondiale!

– Bine, achiesă băiatul, asta o să vedem. Pînă atunci, hai să mîncăm, propuse el.

Terminară de mîncat și ciocniră paharele de vin „pentru întîlnirea noastră”, cum propusese Tudor. Băură și apoi el o întrebă:

– Spune-mi, Iulia, cum e la tine în viitor?

Fata își dădu seama că nu fusese crezută așa că se hotărî să termine jocul și scoase „As-ul” din mînecă, punînd pe masă, în fața lui Tudor, telefonul ei mobil:

– Explică-mi ce e asta, te rog.

Tudor făcu ochi mari și-l luă în mînă, căutînd butoane pe care să apese. Găsi într-un final butoanele de pe partea laterală și apăsă pe ele luminînd ecranul. Îl întoarse pe toate părțile privindu-l uimit fără să înțeleagă ce poate fi. Într-un final, ridică privirea spre Iulia și spuse:

– Nu știu ce e, mă dau bătut.

Iulia i-l luă din mînă și-l puse pe masă spunînd:

– E telefon, aparat foto, cameră video, căsuță poștală, album de fotografii, lanternă, busolă, calculator și computer în același timp.

– Tu rîzi de mine, spuse Tudor supărat. Cum să fie atîtea lucruri deodată? Nu vezi ce mic e? Unde să încapă toate?

– Ai auzit de miniaturizarea circuitelor electronice?

– Da.

– Ei bine, în 2022, miniaturizarea s-a dezvoltat atît de tare, că face posibile toate astea.

– Am înțeles. Și cum dai telefon de pe el? Arată-mi – ceru Tudor.

– Nu pot.

– De ce nu poți?

– Nu pot, fiindcă lipsește rețeaua în care funcționează.

– Ce rețea?

– O rețea de antene care emit unde radio ce transmit semnalul și fac telefonul să funcționeze.

Veteranii de război

Sărbătoriți pe 29 aprilie

Bătrînii – veteranii de război, Simbolu-atîtor șiruri de bărbați, Mai viețuiesc vremelnic printre noi, Puțini și astăzi tot mai neglijați

De parcă-i vina lor că mai trăiesc

Și soarta le-a surîs din iad să scape

Ca să se-ntoarcă-n locul strămoșesc, De mame și de frați să fie-aproape

Se plimbă tot mai singuri printre cruci

Că frații lor de arme-au dispărut

Și sînt priviți de parc-ar fi năluci

Uitate pe pămînt de-un veac trecut

Dar sînt eroi ca toți eroii rupți

Din cronici, dintre gloanțe de pe front...

Cînd pentru Țară și Dreptate lupți

Deschizi pe cer de neam un orizont

Și pentru cel ce simte că-i român, Eroii României nu-s muriți, De-s vii sau sub pămînt, eroi rămîn

Și-n fața lor să ne plecăm smeriți.

ELIs rÂPEAnU

– Am înțeles.

– Dar pot să-ți fac o fotografie, spuse fata luînd telefonul și fotografiindu-l pe Tudor. Băiatul rămase extrem de surprins. Luă aparatul în mînă uitîndu-se fascinat la imaginea lui. Într-un final, ridică ochii spre Iulia și îi spuse:

– Nu-mi vine să cred cum arată. Se opri cîteva secunde apoi continuă. Restul? Căsuța poștală și ce-ai mai zis cum merg?

– Din păcate, căsuța poștală depinde de rețea, dar restul funcționează și îți voi arăta, însă nu aici fiindcă atrag atenția.

– Așa e, ai dreptate, spuse Tudor vizibil emoționat. Și zici că duminică, pe 15 iulie, cîștigăm la handbal? –mai întrebă el zîmbind.

– Da, cîștigăm, spuse ea. Și să știi că anul ăsta e unul plin de evenimente.

– Serios? Dar ce se mai poate întîmpla? – se miră Tudor.

– Nu-mi aduc aminte totul, dar îți pot spune cîteva din cele mari.

– Sînt numai urechi, răspunse el zîmbind.

Iulia îl privi si începu să vorbească rar, ca și cum s-ar gîndi bine înainte.

– Bine... acum o lună s-a înființat la Timișoara grupul rock Phoenix, care va deveni unul dintre cele mai mari în istoria muzicii românești și peste două zile... în Anglia... se va înființa un alt grup rock ce va deveni legendar, The Rolling Stones. Mai departe.... pe 5 august moare Marylin Monroe...

– Ce spui? Moare Marylin? Așa curînd? Nu se poate! – o întrerupse băiatul. Cum? De ce?

– Oficial, din cauza unei supradoze de stupefiante, spuse fata.

– Și neoficial? – întrebă Tudor.

– Neoficial se bănuiește că din cauza apropierii prea mari de președintele Kennedy, a cărui amantă era.

– Era amanta lui Kennedy? Cum așa?

– Așa bine, iar asta se pare că i-a adus moartea. Mă rog, i-o va aduce curînd, spuse ea amintindu-și în ce an se află. Dar lasă-mă să termin, fiindcă cele mai importante lucruri abia acuma vin.

(va urma)

nICU mArIUs mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Totul pentru front, totul pentru victorie

Războiul din Ucraina a atras după sine, pe lîngă problemele specifice, și una economică – aceea a cerealelor ucrainene care hrăneau țările lumii ce nu au o producție proprie. Fiind război și marina militară a Rusiei controlînd largul coastelor ucrainene, circulația navelor civile de transport maritim era blocată. Astfel, nu se puteau transporta cerealele către destinatari. În iulie anul trecut s-a semnat un acord internațional prin care rușii se angajau să lase cale liberă cerealelor inamicului să plece spre țările care aveau nevoie de ele, pentru a nu contribui la foametea mondială.

După cum știți, o mare parte a terenurilor agricole din Ucraina sînt deținute de companii din SUA, care au și unități de prelucrare a grînelor, pe lîngă cele de depozitare. Pentru transportul acestor grîne, nici unul dintre politicienii români nu a protestat contra adîncirii canalului Bistroe, ca să nu mai vorbesc de cei europeni, deși, cu mai bine de 10 ani în urmă, toți protestau nevoie mare împotriva săpării de către vecinii noștri a căii navigabile mai sus menționate.

(continuare în pag. 23) n m

ETICHETA

Suveranistul Macron

Ce ciudat e să vorbești despre președintele francez ca despre un suveranist. E ca și cum l-ai înjura, fiindcă el este, la fel ca toți amicii săi președinți sau prim-miniștri, un internaționalist, progresist, globalist, dar nu suveranist. Ei bine, se pare că, atunci cînd vine vorba despre „văcarii Unchiului Sam”, devine nu suveranist, ci chiar mai catolic decît Papa.

Știm că îl deranjează teribil influența pe care americanii o au asupra Europei și a politicii sale. Probabil a crescut cu prezența trupelor americane „de ocupație”, cum erau și cele ale Armatei Roșii din țările socialiste, și asta i-o fi accentuat repulsia. Vă amintiți, desigur, afirmațiile sale despre inutilitatea NATO, despre crearea armatei europene, ceea ce ar fi dus la o independență de industria de război a Statelor Unite și ar fi constituit coloana vertebrală a viitorului stat european independent. După armata comună ar fi urmat, cu siguranță, Poliția comună, iar tendințele astea suveraniste au deranjat interesele „fratelui mai mare” de peste Ocean și cînd a avut ocazia să le „strîngă un pic de gît”, folosindu-se de Războiul din Ucraina, s-a folosit de ea.

(continuare în pag. 23) mArIUs mArIn

EDITORIAL

Umilirea Poporului Român

motto: ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărțindu-se de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” – ADrIAn PĂUNESCU (,,Țară fără țară”)

Am ajuns să o trăim și pe asta: Ne culcăm fără bani, dormim în frig și ne trezim de foame. Și nici măcar nu mai are cine să ne ajute sau, altfel spus: ,,Pe această ușă,/ Astfel scriu stăpînii:/ Interzis să intre/ Cîinii și românii” (Adrian Păunescu, ,,Români prin Europa”).

Nu mai avem locuri de muncă, spitalele au devenit, pur și simplu, abatoare umane, Educația e varză, iar Biserica și Justiția au devenit avocații Diavolului, deși se spune că ,,Toți sîntem egali în fața lui Dumnezeu” (Biblia) și ,,Toți sîntem egali în fața legii” (Constituția României).

Am scăpat și de grija banilor, și asta, din simplu motiv că nu mai sînt. Păi, de unde mărirea salariilor și pensiilor, cu ce să construiești școli, spitale, fabrici sau să se cumpere medicamente, din moment ce Statul și-a declarat oficial neputința de a recupera banii de la datornici, cel mai emblematic caz în acest sens fiind chiar Klaus Iohannis, președintele hoților și al poporului blestem. Vorba poetului: ,,Stimate dom’ne Prezident Rentabil,/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu./ Mințiți poporul fără de rușine,/ Încurajînd, cu ochi diverși, ce-i rău,/ Căci dacă dumneavoastră vă e bine,/ În țară este bine, căcălău./ Ce lașitate, să le dai o pîine,/ Cînd poți să-i lași să moară imediat,/ Să decretați că omul este cîine/ Și vă vom ține hangul, prin lătrat./ Ce spuneți astăzi, mîine nu contează,/ Precum ce-ați spus alaltăieri, negați,/ Dar strecurați în telefoane pază/ Și luptele de clasă între frați./ Și luați dumneavoastră toți banii,/ Să nu ajungă, cine știe cum,/ La toți bătrînii și la toți sărmanii,/ Pe care îi veți omorî, oricum./ Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc./ Dar Constituție mai e în țară?/ Sau deja e pusă-n foc?/ Oricum, Domn’ne Prezident-Tiran-Rentabil,/ Nu ezitați, nu lăcrimați deloc,/ Și-acest popor al nostru, nerentabil,/ Lustrați-l! Expiați-l! Gata! Foc!” (A. Păunescu, ,,Dar împușcați poporul nerentabil!”).

Iată de ce ,,Noi n-o să-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ De sîngele românilor sărmani./ Trufași și cruzi, și fără de măsură/ Nici fiarele pădurii nu-s ca voi,/ Cu ochii tulburi, injectați de ură/ Visînd la un mileniu de noroi./ Eu vă blestem cu cerul și cu marea/ Eu vă blestem cu munții cei bătrîni,/ Vă stingă scorpionii lumînarea/ Precum ați stins voi ochii la români” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Călăii”).

Revenind la lipsa banilor, se poate constata că această criză perpetuă este creată deliberat, pentru a satisface nevoile camarilei prezidențiale. Să nu uităm că Iohannis a ajuns președinte al României după ce a trecut prin filtrul ,,șefilor la lume”, după cum spune Dana Budeanu. Prin același filtru au trecut și Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu, care au fost puși în genunchi și să jure că vor preda țara la cheie, astfel că TRĂDAREA DE NEAM ȘI ȚARĂ a fost singura lor deviză.

(continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Umilirea Poporului Român

(urmare din pag. 21)

Păi ce președinte e ăla care, în timp ce ne ura ,,Să trăiți bine!”, a vîndut întreaga flotă la fier vechi? Sau cum e să anunți oficial și public că ,,Țara a eșuat!”, și să continui să stai la cîrma țării? Ce mai, trăim vremuri în care ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (C.V. Tudor, ,,Lumea românească”).

,,Acum privim către mișeii ce-au îngenuncheat poporul,/ Ce-au dat otrava codrului: toporul!/ Ce-au strîmbat învățătura, Sfînta Lege din străbuni,/ După cum le-a dat poruncă lifta de păgîni...” (Eliana Popa, ,,Țara mea cu răni și sînge!”). Pe ăștia ,,Îi simți cum li se varsă fierea-n sînge/ Ne pizmuiesc și cîrîie în gol/ Ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ Ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol/ Dar nu-i blestem... la fel cum șerpii-n spume/ Nu pot fi pedepsiți mai mult de-atît/ Ei s-au născut să se tîrască-n lume/ Și nu-i destin mai crud și mai urît” (C.V. Tudor, ,,Fariseii”).

Ei bine, toate aceste pramatii și lichele nu pot acționa decît în stilul șmenarilor de gang, sau ca tîlharii, care îți iau toți banii, iar apoi se oferă să te împrumute cu ceva mărunt. Cam așa a făcut și Iohannis, recent, cînd, în timp ce se tot vorbea de faptul că din bugetul țării ar fi dispărut circa trei miliarde de euro, a convocat CSAT pentru a aviza cumpărarea unui lot de avioane F-35, pe care le vom achita cu bani împrumutați de la UE. Asta da, afacere, dar hai să vedem de ce nu mai sînt bani la buget pentru pensii, medicamente, spitale, autostrăzi ș.a.m.d.

Despre BANII PENTRU ARMAMENT am scris într-un recent articol, dar trebuie să precizez că, în ultimii 8 ani, armamentul ne-a costat circa 13 miliarde de euro, în plan aflîndu-se achitarea unor comenzi, pînă în 2025, de vreo 7 miliarde de euro. Se pare că, în curînd, nu vom mai dormi în case, ci în tancuri, avioane sau submarine.

În privința BANILOR PENTRU PARTIDE, secrete nu mai sînt, atîta doar că nici acum nu ni s-a explicat de ce ,,Cel mai penal partid – PSD” (Iohannis) și ,,Cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu) încă primesc bani de la buget în mod separat, deși acestea au creat ,,Cea mai trădătoare alianță politică din istoria României” (Gl.r. Radu Teodoru).

Mai departe, BANII PENTRU MASS-MEDIA se duc pe apa sîmbetei, sumele respective fiind folosite pentru ca minciunile politicienilor să fie introduse în casele oamenilor cu forța, motiv pentru care ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (C.V. Tudor, ,,Demisia!”). Sau altfel spus, ,,Ne invadează știrile-n cascadă/ Moderatori, păpuși cu fețe grave/ Conduși de păpușari ce stau la pîndă/ Să-și satisfacă mințile bolnave” (Marius Budărăscu, ,,Adevărul trucat”).

Nu știu dacă, mai zilele trecute, l-ați văzut pe George Sörös, care a făcut publice cîteva aspecte legate de planurile Noii Ordini Mondiale. Toate televiziunile vîndute din România au difuzat declarația acestui nebun de legat, care arăta bine, parcă era viu. Sincer să fiu, aș fi fost în stare să pariez că, cel mult a doua zi, Sörös va da ortul popii, dar nu a fost să fie așa. Trecînd peste faptul că omul nu a fost băgat în dubă nici după terminarea discursului său ,,istoric”, demn de a fi introdus, ca exemplu de caz, în tratatele de psihiatrie, mă opresc la comentariile de-a dreptul cretine ale unor așa-ziși jurnaliști, analiști politici, consilieri politici, formatori de opinie ș.a.m.d.

Aprecieri de genul ,,La vîrsta sa, Sörös a dat dovadă de o luciditate surprinzătoare” sau ,,Sörös a fost în discursul său logic, obiectiv și ferm”, au fost spuse, printre alții, de Marius Pieleanu, Bogdan Chirieac, Radu Tudor, Mihai Gîdea, cel premiat des de CNN, al cărui fondator, Ted Turner, a spus că ,,O populație mondială totală redusă cu 95% față de prezent ar fi ideală”. În concluzie, ,,Totu-i invers

decît ni se spune/ Se destramă Țări, se pun la zid/ Se ucid bătrîni în rugăciune/ Se dă Nobel pentru genocid” (C.V. Tudor, ,,Prăbușirea Occidentului”).

Multe se pot spune și despre BANII PENTRU s r.I., instituție care nu mai are nici o tangență cu Siguranța Națională, dar mereu iese-n față, ca păduchele. În mod ciudat, bugetul acestei instituții parazitare crește de la an la an fără nici o justificare obiectivă. Ce să mai zic de faptul că, în sediul SRI, se vorbesc vreo 5-6 limbi străine și că generalii acestui Serviciu sînt mai mulți decît cei din armată.

Legat de BANII PENTRU JUSTIȚIE, pot afirma cu tărie că totul a intrat în mod clar sub incidența codului penal. Justiția, în România, a produs un genocid, demn de a intra în Cartea recordurilor, în privința numărului de victime. Păi, dacă în România nu a fost, nu este și nu va fi niciodată justiție, de ce mai plătim procurorii și judecătorii din banii noștri? Este ca și cum condamnatul la moarte ar cumpăra din banii săi securea călăului. Sau, altfel spus: ,,Dreptatea este ca o carte/ Dumnezeu a fost zețar/ Iar Justiția românească,/ O greșeală de tipar” (Folclor).

Risipă mare se face și cu BANII PENTRU BISERICĂ, deși Isus a spus că ,,În templul rugăciunilor, banii nu au ce căuta”. De fapt, Biserica a devenit satanică, chiar din ziua în care poporul evreu a acceptat răstignirea Mîntuitorului, la îndemnul ,,celor mai de seamă preoți” (Biblia). Tot preoții au distrus sau modificat Evangheliile, și secole de-a rîndul au negat și interzis Biblia. Mai mult, și atunci, ca și acum, preoții și prelații lipsiți de scrupule au interpretat învățăturile biblice în funcție de propriile pretenții, ceea ce stă scris și în profeția lui Daniel 7:25: ,,Se vor încumeta să schimbe vremile și legea”. Adevărații creștini au fost obligați să se ascundă pe unde puteau - ,,Biserica din pustie” – iar cînd erau prinși și legați în lanțuri, erau torturați și uciși fără pic de milă din ordinul capilor bisericești. Să nu uităm de masacrul din noaptea Sfîntului Bartolomeu (1572), cînd, îndemnat de preoții și prelații Romei, Regele Carol al IX-lea a aprobat cutremurătoarea faptă. Legat de asta, iată ce a scris Ellen White, în cartea sa, ,,Tragedia veacurilor”, tradusă în peste 80 de limbi și tipărită în zeci de milioane de exemplare: ,,La miezul nopții, au început să bată clopotele, ceea ce a constituit semnalul pentru începerea măcelului. Mii de creștini au fost scoși din casele lor și uciși cu sînge rece. Masacrul a continuat timp de șapte zile la Paris, dar s-a extins apoi în toate provinciile și orașele. Nu s-a respectat nici vîrsta, nici sexul. Măcelul a continuat în Franța timp de două luni. Au fost uciși peste 70 de mii de oameni nevinovați”. ,,Cînd vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Tunul din Saint Angelo a tras o salvă de bucurie, iar Papa Grigore al XIIIlea, însoțit de cardinali și alți demnitari bisericești, a mers într-o procesiune lungă la Biserica Sf. Ludovic, unde Cardinalul de Lorena a intonat un Te Deum. A fost bătută o medalie pentru comemorarea masacrului, iar la Vatican se pot vedea și astăzi trei fresce ale lui Vasari, care descriu uciderea amiralului care s-a opus acestui măcel. De menționat că Papa Grigore i-a trimsi regelui Franței decorația «Trandafirul de aur», spunînd că, atunci cînd a primit vestea masacrului, a fost o zi plină de fericire și bucurie” (Henry White, ,,Masacrul Sfîntului Bartolomeu”).

După cum se poate constata, Biserica a fost și este sluga fidelă a lui Satana. Acum, Biserica, în România, face politică, comerț și evaziune fiscală cu icoane, cărți bisericești, lumînări, tămîie, prescuri, brelocuri cu Isus și sticle de vin bisericesc, deși nici o mînăstire sau biserică nu deține instalații de îmbuteliere a vinului. Ca să nu mai vorbim de faptul că slujbele bisericești au ajuns niște spectacole grotești, care nu mai au nici o tangență cu scrierile biblice. Lucrurile divine au ajuns mai prejos decît legile și procedurile lumești. Oare ce o însemna amestecarea unor firimituri de pîine cu niște vin, așa-zise ,,Sfintele Daruri”, sau faptul că, în

Vinerea Mare, se ține post negru, iar duminică se dă năvală la miel, un biet și nevinovat animăluț, care este căsăpit sub genericul unui așa-zis sacrificiu? Măi, oameni buni, eu vă sfătuiesc să vă îndepărtați de aceste clovnerii, să lăsații puii animalelor să trăiască, fiindcă pentru viață le-a creat Dumnezeu. Și dacă vreți să mai vorbim de sacrificii, faceți ceea ce au făcut Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu, care ,,Vor veni să judece cu Domnul neamul cel român/ Să-i întrebe pe mișei și pe cei ce ne lăsară/ Toată țara în ruină și ne-au scos afară,/ Neau înfometat ființa să plecăm în pribegie/ Ca să vină toți șacalii, țara să o sfîșie!” (Eliana Popa, ,,Țara mea cu răni și sînge”).

Sincer să fiu, nu mă mai duc la biserică, dat fiind că este o instituție civilă, nicidecum divină, în care se pot observa din ce în ce mai mulți ,,preoți” tunși scurt, precum securicii. Peste tot, idolatria e în floare și aproape că în fiecare lăcaș sfînt sînt pictați pe pereți primari, sponsori, politicieni și tot soiul de neisprăviți, care nici măcar ,,Tatăl nostru” nu-l știu.

Iată de ce vă sfătuiesc să vă construiți în sufletul și inima dumneavoastră propria biserică. Începeți prin a trasa pe o coală de hîrtie o linie perpendiculară, pe baza colii, urmînd a scrie, sus, Lumină și, jos, Întuneric. Apoi, asociați LUMINA cu Iubirea, Pacea, Liniștea, Înțelegerea, Dreptatea, Adevărul..., iar în jurul termenului ,,ÎNTUNERIC”, scrieți Durere, Crimă, Hoție, Trădare, Boală...

Acum, este lesne de înțeles că, urcînd din ce în ce mai sus pe linia trasată, Lumina va fi din ce în ce mai puternică, avînd toate șansele să-L întîlniți pe Dumnezeu, iar dacă o veți lua în jos, Întunericul va fi din ce în ce mai pronunțat și veți da de Satana sau de biserica ăstora, care se joacă cu firimituri de pîine și ne prostesc, spunîndu-ne că, la Ierusalim, de Paști, lumina sfîntă, sanchi, se aprinde singură. (Dacă nu arde și se stinge tot singură, degeaba!) Vorba unui creștin: ,,Eu îmi aprind singur lumînarea, apoi iau Paște, sug vinul și arunc pîinea”.

În concluzie, aflați că mai toți oamenii nu se regăsesc acum în zona luminoasă a liniei, ci în cea întunecată sau, cel mult, în cea gri, dar cu răbdare, înțelepciune și credință în existența și puterea divină a Bunului Dumnezeu, putem urca, prin rugăciunea plînsă în al lacrimei pîrîu, cît mai sus, spre Adevăr. Vorba aia, Sus e Raiul, jos e Iadul, sau, cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Alegeți! Întuneric sau Lumină?/ Apocalipsa ca hoțul o să vină” (,,Apocalipsa nu dă telefon”). Alte comentarii fiind de prisos, este lesne de înțeles că BANII POPORULUI sînt risipiți sau, mai bine zis, luați cu japca de niște instituții parazitare, care funcționează numai în interesul puterilor străine.

Și ce credeți că mai vor ăștia, care ne-au stors țara ca pe o lămîie? Simplu: vor să fie din nou în capul statului, motiv pentru care îndeplinesc fără nici un scrupul toate ordinele venite din afara țării. Ordinele sînt de necomentat, executarea lor trebuie să fie fermă, iar decizia de numire în funcții va fi ușor acoperită prin organizarea unor alegeri ,,democratice” – așa, ca la Sectorul 1 – circul urmînd a fi achitat, firește, tot din banii poporului.

Iată de ce am ajuns să trăim vremuri în care ,,Țara a eșuat!”, dar ,,Sîntem pe drumul cel bun!” (Iohannis), sau cum spunea poetul: ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (C.V. Tudor, ,,Demisia!”). ,,Cîndva, vreun greier dacă o să poată,/ Va mai cînta peste pustiu, cri-cri,/ Despre o Țară care-a fost odată,/ O, biata noastră Țară scufundată,/ O Țară care nu mai poate fi” (Adrian Păunescu, ,,Țara sub escortă”). Totuși, ,,Mă întreb ce-ar face unii și-n ce fel ar da răspuns,/ Dacă azi, cum spune Cartea, ar veni Isus?/ Ce răspuns ar da mișeii care ne-au vîndut pămîntul,/ Dacă azi, cum spune Cartea, ar veni Cuvîntul?/ Și i-ar strînge sus, la Putna, pe pămînt sfînt, moldovean,/ Lîngă cripta unde doarme Sfîntul Domn Ștefan!” (Eliana Popa, ,,Țara mea cu răni și sînge”).

Suveranistul Macron

(urmare din pag. 21)

Încercînd să scape de această grijă sufocantă a unchiulețului cu blugi, președintele Macron s-a dus să-l viziteze pe șeful Chinei, Xi Jinping, afirmînduși din nou ideile suveraniste, mai cu seamă teoria lui favorită, cea a „autonomiei strategice”, pentru ca Europa, probabil condusă de Franța, să devină o „a treia superputere”.

Ziarul european Politico scrie că, întorcîndu-se acasă, în avionul prezidențial a acordat un interviu ziariștilor de la acest cotidian și unora de la un post francez, în care a spus că „«Marele risc cu care se confruntă Europa este să fie prinsă în crize care nu sînt ale noastre», adică Europa trebuie să-și reducă dependența de Statele Unite și să evite să fie tîrîtă într-o confruntare între China și SUA în privința Taiwanului. Întrebarea la care europenii trebuie să răspundă... este în interesul nostru să accelerăm (o criză) în Taiwan? Nu. Cel mai rău ar fi să credem că noi, europenii, trebuie să devenim adepții Americii pe această temă și să nu luăm în considerare agenda SUA și o reacție exagerată a Chinei”.

Președintele francez ar dori o Europă suverană, ca o a treia mare putere a lumii, nu un atelaj la remorca intereselor americane. „Xi Jinping și Partidul Comunist Chinez au susținut cu entuziasm conceptul

lui Macron de autonomie strategică, iar oficialii chinezi se referă constant la acesta în relațiile cu țările europene. Liderii de partid și teoreticienii de la Beijing sînt convinși că Occidentul este în declin și China este în ascensiune și că slăbirea relației transatlantice va contribui la accelerarea acestei tendințe” scrie Politico Asemeni președintelui francez gîndim mulți dintre noi, însă lucrurile acestea se hotărăsc în Parlamentul European nu doar de către președintele suveranist Macron, iar dacă vrem ca ele să se întîmple trebuie sa fim atenți în ce grupuri parlamentare europene trimitem europarlamentarii romîni.

Europa e într-o situație extrem de instabilă în momentul acesta. E slăbită economic și nu contează prea mult în marea politică externă globală. Cu toate acestea, chinezii au avut măcar minimul respect de a aștepta ieșirea avionului prezidențial francez din spațiul lor aerian înainte de a începe manevrele militare destinate atacării insulei Taiwan.

Să nu ne imaginăm acum că Emmanuel Macron vrea să se desprindă de americani de filotim ce e. Nu. Sînt convins că o face fiindcă dorește ca țara lui să devină un nume important la nivel european și mondial, așa cum era acum 200 de ani. Același lucru îl urmăresc toate țările din lumea asta și toți conducătorii lor, doar că nu-l recunosc. Numai noi nu avem astfel de lideri.

Ce părere au chinezii despre suveranismul lui Macron și despre opiniile acestuia? Scrie în același articol citat

Totul pentru front, totul pentru victorie

(urmare din pag. 21)

I-au lăsat cu toții pe ucraineni să facă tot ce doreau sub sloganul conform căruia aceștia luptau cu dușmanul absolut al civilizației occidentale: rușii. Dintre toate țările vecine Ucrainei, singura echilibrată a fost Ungaria, nu fiindcă ar avea vreo conducere extrem de înțeleaptă, ci mai degrabă niște interese deosebite. Cu toate acordurile și permisiunile de trecere acordate ucrainenilor pe Marea Neagră, aceștia au găsit de cuviință să-și direcționeze transportul de cereale prin Europa, către porturile de pe continent, pentru ca, de acolo, cerealele lor să ajungă în Egipt, Pakistan și pe unde mai e nevoie de ele.

Problema e că un volum atît de mare intrat, fie și în tranzit, pe piața europeană, a produs scăderea prețurilor la produsele similare din țările producătoare ale Uniunii Europene, stîrnind totodată nemulțumirea țăranilor care și-au văzut munca năruită. A țăranilor polonezi, slovaci și maghiari. A celor români... nu. Cel puțin nu la nivel public. Această nemulțumire vine fix cu un an înainte de alegeri, fapt care a determinat reacții ale politicienilor din țările respective, care se bazează pe voturile din zona rurală.

Fenomenul a fost sesizat și de ziarul Politico, în paginile căruia au fost publicate două articole pe această temă, din care voi cita în continuare. „Ucraina se numără printre cei mai mari exportatori mondiali de grîu și alte cereale, care sînt de obicei expediate către piețe la fel de îndepărtate precum Egipt și Pakistan. Invazia Rusiei de anul trecut a perturbat principala rută de export din Marea Neagră, iar un acord intermediat de Națiunile Unite pentru ridicarea blocadei a fost doar parțial eficient. În consecință, produsele ucrainene au fost redirecționate către țările limitrofe UE: Ungaria, Polonia, România și Slovacia.

La început, acele guverne au sprijinit planurile UE de a transfera surplusul de cereale. Dar, în loc să tranziteze fără probleme pe piețele globale, excesul de aprovizionare a scăzut prețurile în Europa. Fermierii s-au revoltat în semn de protest, iar ministrul polonez al Agriculturii, Henryk Kowalczyk, a fost forțat să demisioneze la începutul acestei luni. Acum, atenția guvernelor s-a mutat pe restricționarea importurilor ucrainene pentru a-și proteja propriile piețe. După ce l-a găzduit pe președintele ucrainean Volodymyr Zelensky la Varșovia la începutul lunii aprilie, președintele polonez Andrzej Duda a declarat că rezolvarea excesului de importuri este «o chestiune de introducere a restricțiilor suplimentare».

A doua zi, Polonia a suspendat importurile de cereale ucrainene, susținînd că ideea a venit de la Kiev. Sîmbătă, prim-ministrul polonez Mateusz Morawiecki, după o reuniune de urgență a Cabinetului, a declarat că

mai sus: „«Europa este mai dispusă să accepte o lume în care China devine un hegemon regional», a spus Yanmei Xie, analist de geopolitică la Gavekal Dragonomics. «Unii dintre liderii săi cred chiar că o astfel de ordine mondială poate fi mai avantajoasă pentru Europa». În întîlnirea sa trilaterală cu Macron și von der Leyen de joia trecută de la Beijing, Xi Jinping a ieșit din scenariu pe doar două subiecte – Ucraina și Taiwan – conform unei persoane prezente în sală. «Xi a fost vizibil enervat pentru că a fost considerat responsabil pentru conflictul din Ucraina și și-a minimizat vizita recentă la Moscova», a spus această persoană. «El a fost clar înfuriat de SUA și foarte supărat de Taiwan, de tranzitul președintelui taiwanez prin SUA și (de faptul că) problemele de politică externă au fost ridicate de europeni». În această întîlnire, Macron și von der Leyen au adoptat linii similare despre Taiwan, a spus această persoană. Dar Macron a petrecut ulterior mai mult de patru ore cu liderul chinez, o mare parte din ele doar cu traducători prezenți, iar tonul lui a fost mult mai conciliant decît cel al lui von der Leyen cînd vorbea cu jurnaliştii”.

Ce va reuși să facă suveranistul Macron vom vedea, deși la cum ne strîng americanii în chingi la momentul actual nu prea cred să reușească ceva. Oricum, este de lăudat faptul că măcar încearcă să găsească soluții, spre deosebire de alții, care nu mai știu ce să facă pentru a împlini dorințele fratelui mai mare de peste baltă.

Artificii

interdicția de import va acoperi cerealele și anumite alte produse agricole și va include produse destinate altor țări. Cîteva ore mai tîrziu, guvernul ungar a anunțat măsuri similare. Ambele țări au spus că interdicțiile vor dura pînă la sfîrșitul lunii iunie.

Comisia Europeană caută informații suplimentare cu privire la restricțiile la import din Varșovia și Budapesta «pentru a putea evalua măsurile», potrivit unui comunicat lansat duminică. «Politica comercială este de competența exclusivă a UE și, prin urmare, acțiunile unilaterale nu sînt acceptabile», se arată în comunicat.

În timp ce acordul de liber schimb al UE cu Ucraina împiedică guvernele să introducă tarife, acestea au încă o mulțime de instrumente disponibile pentru a perturba transporturile. Țările învecinate și Bulgaria au intensificat controalele sanitare asupra cerealelor ucrainene, argumentînd că fac acest lucru pentru a proteja sănătatea propriilor cetățeni. Ei au solicitat, de asemenea, sprijin financiar de la Bruxelles și au primit deja peste 50 de milioane de euro din rezerva pentru criza agricolă a UE, iar o sumă mai amre urmează să fie acordată”.

În esență, asta s-a întîmplat pînă acum. Silozurile din partea aceasta de continent sînt pline de cerealele ucrainene, iar ale noastre nu au unde să fie depozitate și se degradează provocînd pierderi foarte mari. Dar nu contează, fiindcă –nu-i așa? – „totul pentru front, totul pentru victorie”. Acum, dacă va fi o victorie sau nu... mai vedem, dar că noi ne-am bătut singuri cuie în talpă, asta e sigur.

Firește că pentru această situație tot tiranul de Putin e de vină, nu incompetența politicienilor care conduc Uniunea Europeană și care nu sînt în stare să găsească soluții la problema asta, fiindcă nu au competențele necesare. E foarte ușor să arunci vina și responsabilitatea în cîrca altuia ca să-ți ascunzi incompetența; mai greu e să găsești soluții așa cum ar face un adevărat conducător, ceea ce nu e cazul cu cei europeni.

Ce va fi mai departe? Probabil UE va scoate din joben niște zeci de milioane pe care le va plăti în compensație guvernelor, care mai departe le vor plăti fermierilor și... gata! Mergem mai departe că doar vin alegerile pentru parlamentul european, unde cetățenii vor vota partidele lor preferate pe plan local, fără să știe că aleșii lor vor îngroșa rîndurile grupurilor parlamentare europene care iau acele decizii care nu le convin.

Am notat în acest articol una din zecile de consecințe ale unui război pe care președintele Putin l-a început acum un an și care va avea drept consecință schimbarea completă a lumii așa cum o știam noi pînă în martie 2020. Glorie Ucrainei!

 Nu recunosc decît un singur templu adevărat, care mă face să cad în genunchi: trupul femeii.

 Nu mi-e frică de moarte. Mie îmi e frică de cadavrul respingător și străin, la căpătîiul căruia cineva o să scrie, fără sămi ceară voie, numele meu.

 În asta constă forța irezistibilă a haosului: nu-i trebuie nici o lege ca să guverneze!

 Eu nu iubesc decît jumătate din specia umană: femeile.

 Rudele sînt acele ființe dragi pentru care aș face orice – dar nu conversație.

 Fiți atenți cu cine vă intersectați sau vă fotografiați: unii oameni sînt atît de malefici încît au puterea de a vă trage, după ei, în groapă.

 „Dacă autorul «Iliadei» nu este Homer, atunci este altul, cu același nume” – zice Aldous Huxley, dar îl plagiază, fără jenă, pe Mark Twain, care făcuse aceeași glumă despre Shakespeare.

 Bătrînii sînt ca rezervele unei echipe de fotbal: stau pe margine, se agită, fac galerie, dau sfaturi – dar nu vor mai intra, niciodată, în joc.

 Revolta detaliilor asupra întregului – așa se declanșează boala în om.

 Și egoiștii au o religie: una în care Dumnezeu Se roagă la ei.

 La Scala din Milano, într-o seară, are loc una dintre „întîlnirile astrale” ale culturii lumii: Lordul Byron și Stendhal. Ce scenă de film!

 Majoritatea băuturilor au fost inventate de egipteni: vinul (arp), berea (hac), alcoolul de curmale (șetu).

 Elena Văcărescu scrie despre președintele Franței, Raymond Poincaré, că e un mare iubitor de animale: „Este sclavul pisoiului său, Grigri, pe care îl așează la masa de Consiliu de la Palatul Elysée și îl compară cu Georges Clemenceau”.

CornELIU VADIm TUDor

o nouă perspectivă asupra viitoru L ui

Încălzirea globală face din ciuperci o amenințare pentru toate ființele vii. Cît de periculoase sînt pentru planetă?

Creșterea rapidă a temperaturilor medii globale poate afecta în mod imprevizibil evoluția ciupercilor – acestea riscă să devină extrem de periculoase pentru oameni. Cu toate acestea, în același timp, aceste microorganisme sînt importante în lupta împotriva încălzirii globale – sînt capabile să crească semnificativ capacitatea naturală de a capta emisiile nocive și fac parte din alternativele ecologice la multe lucruri.

Amenințare ascunsă

Oamenii de știință de la Școala de Medicină a Universității Duke din Statele Unite au descoperit că ciupercile pot deveni în curînd periculoase pentru oameni. În acest caz, nu vorbim despre reprezentanți comestibili ai regnului biologic, ci despre microorganisme sau ciuperci patogene. Unele dintre ele, precum candida, aspergillus și criptococoza, sînt deja prezente în corpul uman sau în mediu, dar sînt sigure pentru oamenii sănătoși. Persoanele cu cancer, HIV, SIDA, boli respiratorii cronice sau supraviețuitorii transplantului de organe sînt cei mai expuși riscului. Cu toate acestea, pe fundalul încălzirii globale, situația se poate schimba – chiar și oamenii absolut sănătoși pot deveni susceptibili la boli fatale din cauza ciupercilor, avertizează cercetătorii. Potrivit oamenilor de știință, microorganismele patogene pot evolua în curînd și pot deveni mai rezistente la temperaturi ridicate și medicamente, și pot crește potențialul lor patogen. Schimbările climatice nu vor face decît să exacerbeze acest proces, deoarece încălzirea bruscă accelerează mutațiile genetice, a explicat Asiya Gusa, doctor în genetică moleculară și microbiologie de la Duke University School of Medicine.

Adaptarea la temperaturi ridicate și la medicamente nu este singura amenințare cauzată de încălzirea globală. Inundațiile, furtunile, uraganele și alte consecințe ale unei catastrofe climatice vor contribui la răspîndirea speciilor patogene pe întreaga planetă. Ca urmare, bolile mortale cauzate de ciuperci vor începe să apară în zone în care nu au mai fost întîlnite pînă acum. Vorbim în principal despre infecții ale țesuturilor moi și ale plămînilor – în timpul dezastrelor naturale, mulți oameni sînt răniți, iar inhalarea microorganismelor periculoase este aproape imposibil de evitat.

Chiar și în starea climatică actuală, ciupercile sînt periculoase pentru oameni. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), aproximativ 1,7 milioane de oameni mor în fiecare an din cauza infecțiilor fungice. Medicii numesc aceste microorganisme o amenințare tot mai mare pentru locuitorii planetei, deoarece sînt

capabile să se adapteze la medicamentele antifungice, care nu au fost încă inventate. „În ciuda faptului că infecțiile fungice reprezintă o amenințare tot mai mare pentru sănătatea umană, ele primesc foarte puțină atenție și resurse în întreaga lume”, se arată în raportul OMS.

Beneficii vizibile

Cu toate acestea, ciupercile nu pot fi catalogate dăunătoare pentru planetă. Unii reprezentanți, dimpotrivă, protejează mediul. Astfel, ciupercile ectomicorizale (în subteran se atașează de rădăcinile plantelor, formînd o simbioză), care pot fi invizibile din exterior, aduc o contribuție semnificativă la lupta împotriva încălzirii globale. Astfel de microorganisme ajută copacii să capteze carbonul (CO2) cu 70% mai eficient, au descoperit cercetătorii de la Universitatea din Boston. De asemenea, ciupercile încetinesc procesul de descompunere a gazelor și contribuie la o reținere mai lungă a emisiilor în sol. Potrivit cercetătorilor, pădurile cu ciuperci ectomicorizice sînt cele mai benefice pentru planetă – practic nu permit intrarea CO2 în atmosferă și împiedică creșterea temperaturilor medii globale. „Miliarde de tone de dioxid de carbon intră în aceste rețele fungice de la plante în fiecare an. Aceste fluxuri de carbon ajută la transformarea solului în al doilea cel mai mare absorbant de carbon după oceane”, conform SPUN (Societatea pentru Protecția Rețelelor Subterane). Cu toate acestea, conform ONU, aproximativ 12 milioane de hectare de pădure sînt distruse în fiecare an în întreaga lume, ceea ce este aproximativ egal cu suprafața a 12 milioane de terenuri de rugby. Aceasta înseamnă că și ciupercile sînt amenințate de dispariție. Pentru a conserva microorganismele importante din punct de vedere ecologic, SPUN a decis să creeze o hartă globală a rețelelor fungice subterane. Noua hartă va monitoriza starea ecosistemelor și le va proteja de daune. Rețelele de ciuperci se pot distruge și din cauza lipsei de apă și a contaminării solului cu nitrați.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

În același timp, ciupercile în sine pot deveni o alternativă sigură la îngrășămîntul dăunător planetei. Utilizarea acestor microorganisme în loc de nitrați a fost propusă de cîștigătoarea premiului pentru cel mai tînăr scriitor britanic al anului, Zara Hussan. Acesta a remarcat că biofertilizatorul cu ciuperci nu numai că poate crește fertilitatea solului, dar poate reduce emisiile de gaze cu efect de seră în atmosferă și poate salva suprafețele de apă din apropiere.

Un alt beneficiu ascuns al ciupercilor

este capacitatea acestora de a hrăni peștii. Hrana din soia din fermele de somon a început să fie înlocuită cu o proteină unicelulară Pekilo, extrasă din ciuperca Paecilomyces varioti, care nu este inferioară din punct de vedere al calităților nutritive și, în același timp, salvează pădurile de arderea în masă pentru plantațiile agricole. În plus, ciupercile pot fi folosite pentru a construi case ecologice. Betonul și oțelul sînt acum principalele materiale utilizate în construcția clădirilor din întreaga lume, care emit cantități mari de gaze cu efect de seră în timpul producției și al funcționării ulterioare. Ca alternativă, oamenii de știință din Danemarca și Țările de Jos propun utilizarea miceliului (sistemul radicular al ciupercilor), care va absorbi carbon, producînd oxigen. Casele construite în acest fel vor putea să se repare singure, spun experții. În general, miceliul s-a dovedit a fi o modalitate universală de salvare a planetei: poate constitui o alternativă ecologică pentru aproape orice – de la pantofi și genți pînă la sicrie. Principalul avantaj al acestui material este că nu necesită costuri speciale de producție – ciupercile nu ocupă mult spațiu, aproape că nu necesită apă și folosesc produse agricole ieftine. De exemplu, compania olandeză Mogu produce mobilier, panouri de perete care reduc zgomotul și podele durabile pe bază de ciuperci. În Indonezia, Mycotech produce pantofi și accesorii din piele ecologică de „ciupercă” – în timpul producției nu este necesară uciderea animalelor, risipa de apă și poluarea atmosferei cu substanțe chimice. Mărcile globale importante, inclusiv Adidas, Stella McCartney și Gucci, au atras, de asemenea, atenția asupra miceliului ca material promițător și prietenos cu mediul. Un exemplu de astfel de produse este linia de pantofi sport Stan Smith Mylo.

Ciupercile sînt utile și în sfera ritualului. Compania olandeză Loop produce sicrie din miceliu, care, după moarte, vor transforma corpul uman într-un îngrășămînt natural pentru sol și vor ajuta la refacerea biodiversității planetei. Spre deosebire de sicriele obișnuite, acestea nu izolează corpul de microorganisme și permit substanțelor utile formate în timpul procesului de descompunere să pătrundă în pămînt.

Ucigașii nevăzuți

Dacă ciupercile devin extrem de periculoase pentru planetă sau, dimpotrivă, vor ajuta la restabilirea biodiversităţii depinde de oameni. Dacă lumea nu începe să reducă drastic emisiile de gaze cu efect de seră, ciupercile vor continua să dăuneze sănătății umane, animalelor, culturilor și altor plante, avertizează oamenii de știință.

Pînă acum, omenirea se îndreaptă inevitabil către o catastrofă climatică și bate noi recorduri în poluarea aerului. Emisiile de CO2 legate de energie la nivel mondial au crescut cu 0,9%, sau 321 de megatone, în 2022, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (IEA). Volumul total al emisiilor a depășit în același timp 36,8 gigatone – acest fapt determină acțiuni drastice în domeniul climei. Cu toate acestea, potrivit cercetătorilor de la think tank-ul britanic IPPR, țările nu înțeleg pe deplin consecințele încălzirii globale și nu recunosc necesitatea unor măsuri mai ambițioase. Și pe fundalul instabilității economice și geopolitice din lume, șansele de a evita dezastrele legate de schimbările climatice sînt și mai reduse. n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.