România Mare, nr. 1682

CornELIU VADIm TUDor

Vîntul schimbării

După cum probabil v-ați dat seama, titlul articolului este inspirat din cel al piesei celebrei trupe rock Scorpions, compusă cu ocazia terminării Războiului Rece, pentru a evidenția schimbări pe care le cred posibile în viitor.

Găsesc în două ziare internaționale, subvenționate din bani americani, articole îngrijorătoare pentru liderul de la Kiev, unele chiar care vorbesc despre o posibilă încetare a focului în războiul din Ucraina. E vorba despre The New York Times și Politico. Conform acestora, după un an de lupte în Ucraina, în care rușii au obținut ce-au vrut, adică estul țării, iar americanii și-au atins și ei obiectivele, se pregătește înghețarea războiului și desemnarea unui nou conducător al țării pentru reconstrucția ce va urma. Astfel, „oboseala de război”, cum o numesc specialiștii, a atins și publicul votant de peste Ocean, care pune deja întrebări despre necesitatea susținerii cu arme și, mai ales, cu bani a armatei ucrainene. Conform The New York Times, „cu toată bravada președintelui în timpul vizitelor în străinătate, politica Ucrainei se schimbă considerabil și, pentru Casa Albă, îngrijorător. Sondajele arată că sprijinul public pentru înarmarea ucrainenilor se diminuează, în timp ce candidații republicani

de frunte la președinție se pronunță din ce în ce mai mult împotriva implicării în război. În timp ce coaliția din Congres care favorizează Ucraina a fost puternică în anul scurs de la invazia Rusiei, susținătorii ideii de mai mult ajutor se tem că forțele centrifuge ale cursei pentru președinție și oboseala crescîndă a contribuabililor ar putea submina efortul de război înainte de a înfrînge Moscova. Dinamica în evoluție a fost pe deplin afișată săptămîna aceasta, cînd republicanii din Cameră, exercitînd puterea noii lor majorități, i-au convocat pe oficialii Pentagonului la două audieri legate de cheltuielile pentru Ucraina, întrebîndu-i unde se duc banii”.

Iată cum schimbarea majorității Camerei Reprezentanților din Congresul american contribuie la diminuarea ajutorului militar acordat Ucrainei. Adăugăm la aceasta faptul că, în campania electorală pentru alegerea unui nou președinte al Statelor Unite, înfruntarea dintre candidatul Donald Trump și președintele în exercițiu e posibil să se axeze tocmai pe acest ajutor de război.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

FEMEIA ROMÂNCĂ ÎN OPERA

SCULPTORULUI CORNELIU MEDREA (La 135 de ani de la nașterea artistului)

De fiecare dată cînd trecem pragul primei luni de primăvară fluvii de lumină ne inundă ființa și un zvon ca un murmur de izvor licărește în zarea așteptării reînvierii naturii. Cînd cerul se primenește cu fuioarele de nori transparenți și de sub giulgiul jilav de omăt își deschide cupa primul sol al primăverii și al dragostei – plăpîndul ghiocel – e semn că se apropie Ziua sărbătoririi tuturor femeilor din viața noastră – Ziua de 8 Martie. Așteptată de bărbați sub o perpetuă emoție care transcede anomia oricărei regelementări pămîntene, 8 Martie devine un reper sui-generis al emblemei pe care inima noastră a îndumnezeit-o cu farmecul și puritatea verbului declinat la persoana a doua: TE IUBESC!

Ca și în alte dăți m-am pregătit pentru această zi cu un material jurnalistic dedicat acestui eveniment primăvăratic, care să exprime, într-o

formă literară, gîndul ce reflectă iubire și dor, apreciere și recunoștință pentru femeia care ne stă alături, și la bine și la greu, trecînd, de multe ori, prin purgatoriul universului pentru a da naștere unei vieți noi, răsărită în bătaia timpului, precum ghiocelul în freamătul pădurii înconjurătoare. Dacă pînă acum am onorat această zi-simbol cu moduri de exprimare jurnalistică bazate mai mult pe lirica poeților dedicată Zilei Femeii sau prin reliefarea liricii feminine românești – pagini de o intensă vibrație interioară, de data aceasta m-am gîndit să schimb puțin registrul de exprimare, abordînd un subiect mai selectiv, un subiect inedit – anume, reflectarea chipului femeii în opera plastică a unui mare talent românesc în cioplirea pietrei – CORNELIU MEDREA, mai ales că, exact în ziua de 8 martie, comemorăm scurgerea unui veac și un sfert de la nașterea artistului. (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Multumesc, iubitã mamã

Mulţumesc, iubită mamă, Steaua mea din zori de zi, Fără tine îmi este teamă Că planeta s-ar răci.

Te-am secătuit de vlagă, M-ai crescut, m-ai înflorit. Pentru tine, mamă dragă, Soarele e-n asfinţit.

Mamă frumoasă, primul meu rai, Fă o minune, te rog, mai stai! Dulce lumină, ram de măslin, Încă nu-i vremea, mai stai puţin!

Lege tainică a firii, Nu pleca fără să-mi laşi Zăcămintele iubirii, Mamă, suflet uriaş, Şi secretul nemuririi, Mamă, suflet uriaş!

Mulţumesc, iubită mamă, Iubită mamă, iubită mamă...

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F În Rusia va ieşi cu cafteală F La Bistriţa, măgarul între oi F Muncitorii îi vor da borşul lui Ciorbea F Cuplul Dide – Severina zguduit de gelozie F Emil şi detectivii (scafandrii) F Politicienii români una vorbesc şi alta fumează...

PArTEA A III-A

F Am primit un telefon de la Chişinău, de la un patriot. De la el am aflat că fiţuica „România literară“, a ratatului naţional Nicolae Manolescu, mai apare, după cîteva zeci de morţi clinice. Interlocutorul nostru ne-a informat că o oarecare Mariana Codruţ (fostă secretar literar la Teatrul Național din Iaşi, colaboratoare asiduă a securiştilor, înainte de 1989!) îi înjură pe marii poeţi unionişti Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru şi Nicolae Dabija, pe motiv că sînt... prieteni cu Corneliu Vadim Tudor! De fapt, nu acesta e motivul. Noi ne aducem aminte că ţigănuşul ăla pizmaş şi fără operă, odraslă a pistolarului legionar Apolzan – l-am numit pe criticul de doi lei nicolae Manolescu – îl bălăcărea pe Grigore Vieru şi în vara lui 1989, doar-doar l-o da pe mîna K.G.B.ului. Ce-are puşlamaua asta de Manolescu cu Basarabia? De ce nu poate s-o sufere, de ce îi prigoneşte valorile? Acelaşi lucru se poate spune şi despre Transilvania, pe care o spurcă ori de cîţe ori are ocazia. Şi pațachina asta a fost, timp de 4 ani, senator al României! Din fericire, electoratul l-a scos din Parlament cu un şut bine plasat, în dos, de forţa şuturilor brazilianului roberto Carlos, cu efect. Nu-l plîngem noi pe el, l-a luat pe lînga casă, imediat, Sörös, care îl plăteşte cu ora, ca pe curve.

F Una dintre cele mai bătrîne femei din lume este românca Anițica Butariu, în vîrstă de 115 ani. Ea trăieşte, de cîteva decenii, la un cămin-spital din Lipova. Născută în anul 1882, ea era, deci, mai mare cu 3 ani decît Liviu Rebreanu şi cu 13 ani mai mare decît Lucian Blaga. I-a murit moartea...

F O tragedie sentimentală a zguduit Maramureşul. Sergentul m.Ap.n. mircea Mariş se tăvălea de gelozie: nevasta lui, care era cu 7 ani mai în vîrstă şi avea 2 copii dintr-o căsătorie anterioară, îl înşela și introdusese acţiune de divorţ. Bietul om, însă, o diviniza. Aşa că într-o dimineaţă, pe la ora 5,30, a fugit pe poarta unităţii de aviaţie, unde îşi satisfăcea stagiul militar, s-a îndreptat către locul unde ştia că e femeia infidelă şi i-a tras acesteia 3 gloanţe în piept şi în stomac. Apoi s-a sinucis. „Nu pot trăi fără ea – spunea el, tuturor. Şi nu i-o voi lăsa celuilalt!“. F Atunci cînd am mirosit-o noi pentru prima oara pe Roxana Iordache, de la „România liberă“, am şi dat diagnosticul: vacă! Dar ce vacă! Che bella vaca! De-aia prostovană, care se culcă unde se balegă. Ultimul „articol“ al ţigăncuşei cu perciuni se intitulează „Mîrlănia distruge România“ şi e deosebit de grăitor pentru incredibila ei incultură: „Astăzi, sînt cincizeci de ani de cînd Regele românilor, Mihai I, a avut curajul istoric al actului menit să simplifice decisiv şi să grăbească victoria Aliaţilor în ultimul război mondial“ – afirma ea în numărul din 23 august 1997. La început, am crezut că e vorba de o greşeală de tipar, sau de vreo scăpare de condei, se poate întîmpla oricui. Numai că, după cîteva rînduri, flaşneta asta stricată repetă gafa: „Ce s-ar fi întîmplat dacă guvernanţii l-ar fi invitat pe Majestatea Sa Regele Mihai la Bucureşti, pentru a aniversa, în sfîrşit oficial, evenimentul care împlineşte o jumătate de secol?“ Acesta e nivelul „României libere“! Aşadar, după mintea acestei troglodite violente şi agresive, actul de la 23 august 1944 s-a petrecut acum 50 de ani, deci în 1947! Şi mai e o nerozie: Iordăchioaia zice că Emil

Constantinescu „respectă voinţa Regelui Mihai de a cutreiera, cu discreţie, ţara“... Am văzut ce fel de discreţie: nu e zi de la Dumnezeu în care TVr să nu ni-l vîre pe gît, obicei nesănătos și agasant, care a culminat cu transmisia în direct efectuată chiar în ziua de 23 august 1997, de-au spart românii televizoarele cu topoarele. F În acelaşi ziar antiromânesc, Mucea Flaimucea care răspunde la numele de Mihai Şunca (sau Dunca) publică aproape o pagină întreagă sub genericul „Extremismele se alimentează reciproc –Cazuri de extremism românesc – Cazuri de extremism maghiar“. Obsesia asta e una dintre cele mai periculoase inepţii care se vehiculează în ultimii ani. De ce-or fi românii extremişti aşa, hodoronctronc, din senin? De ce n-au fost şi înainte de decembrie 1989? Internaţionaliştii de ocazie (şi de interes, doar primesc bani grei de la agentul ungur Sörös) se fac că nu văd adevărul cel mai simplu: patrioţii români şi-ar vedea de treaba lor dacă n-ar exista, zi de zi, provocările tot mai primejdioase ale U.D.m.r.-ului! Ia să nu mai cînte bestiile astea imnul Ungariei în Transilvania, ia să nu-i mai dea afară pe români din şcoli şi din serviciu, ia să nu mai reclame peste tot autonomie teritorială, ia să nu mai maghiarizeze în pas de gîscă Transilvania – şi o să vedeţi ce armonie se va instala! E ca şi cum ar fi acuzaţi de extremism şi violatorul, şi femeia care se luptă, cu disperare, să nu fie violată, zdup cu ei la închisoare, fiindcă prea agită spiritele şi se alimentează reciproc, nu-i asa? F O palpitantă polemică în 5 s-a iscat în interiorul şi în jurul ziarului „România liberă“, pe traseul Octavian Paler – Alex. Ştefănescu – Anton Uncu – Cornel Nistorescu – Preşedinţia. Totul a plecat de la editorialul „Pater familias“, publicat de octavian Paler. (Normal că Paler se pricepe cel mai bine la Pater.) Eseistul jură că ar fi văzut cu ochii lui, la Neptun, următoarea scenă: „Ei bine, de pe această plajă, păzită straşnic, zi și noapte, de nu ştiu cîți jandarmi înarmaţi (unii la vedere, alţii patrulînd prin tufişuri), dl. preşedinte a intrat în mare şi s-a îmbăiat înconjurat de o ceată de scafandri (!) îmbrăcaţi în costume roşii. Scena ne-a amuţit. Apoi, într-un halat alb, «pater familias» s-a plimbat cu un aer senioral, pe care doar pescăruşii îl ignorau (...) Dacă nu e așa, ar trebui, cred, să renunţe la jocul populist de-a «pater familias» şi să ia în serios rolul de «şef al statului», încetînd să mai dezmierde ori să certe «părinteşte» un Guvern ce tebuia demult demis pentru modul suprarealist în care continuă răul adus Țării de regimul Iliescu“. Booon, aici se termină Paler. Acum intră în joc Pater, adică Preşedinţia, care dă un comunicat vehement, cum că nimic nu-i adevărat, directorul onorific al „României libere“ a avut vedenii, ori poate a luat drept scafandri nişte spioni bolşevici, în chiloţi roşii, pînă la genunchi, ca echipa Torpedo Moscova, agenţi care veneau din trecut şi mergeau spre viitor, prin Tunelul Timpului De aici încolo, se complică lucrurile. Chiar sub nasul lui Paler, pe aceeaşi pagină I a „României libere“, Elefantul cu Breton publică o sudalmă la adresa aceluia care i-a oferit o rubrică, titlul fiind o tortură a nervilor: „Încercarea de a zgîrîa sticla cu unghia“ Reproducem acest atac direct la adresa gînditorului din Făgăraş: „În sfîrşit, foarte recent, un publicist s-a arătat oripilat de faptul că Emil Constantinescu a intrat în apă însoţit de body-guarzi, ca şi cum ar fi trebuit să stea în chiloţi (?!) pe malul marii, şi să-i asculte răbdător pe toţi cei care ar fi venit să-i ceară

să li se mărească pensia“. Un asemenea afront la şeful său nu putea tolera însă Anton Uncu, care, imediat, publică (în acelaşi ziar!) pamfletul „Portar la Cotroceni“, din care Alex. Ştefănescu iese tăvălit bine de tot, prin hrean şi catran, fiind acuzat de „idolatrie juvenilă“. Bombonica pe colivă o pune însă Cornel Nistorescu, care urmăreşte şi el acelaşi balon, şutînd cu sete, din „foarfecă“, prin comentariul „Cît ne costă scafandrii?“. Nu-i prost deloc acest Nistorescu, fiindcă iată cum a găsit el „pîntecul moale“ al editorialului scris de Paler: „Ce-mi place cel mai mult e că domnul Octavian Paler a tras alarma cel mai frumos. Îi cere preşedintelui s-o lase baltă cu distracţii de astea ieftine, pe care le ştim noi de la Răposatu’, şi să-şi ia în serios rolul de şef al statului, să nu mai dezmierde un Guvern care trebuia demis demult. Asta e cea mai grozavă! Că Guvernul trebuia demis demult pentru modul suprarealist în care continuă răul adus Ţării de regimul Iliescu». Păi, Guvernul acesta care «trebuia demult demis» nu e cumva Guvernul care conține cei mai mulți ziariști de la «România liberă»?“. Asta cam așa e! Eugen Şerbănescu, Nicolae Prelipceanu, Dan Preiss, Gilda Lazăr, Cătălin Harnagea şi mulţi alţii şi-au luat zborul, fîlfîl, chiar din camioanele elveţiene primite cadou de P.M. Băcanu! F „Nu există Guvern mai bun ca acesta!“ – a decretat Ion Diaconescu. Şi tot el s-a simţit dator să-i dea cu hei-rup-ul: „Trebuie să ne încordăm puterile ca să susţinem Cabinetul Ciorbea“. Ai mare grijă, Moş Guturai, că la cei 80 de scaieţi pe care i-ai prins în blăniţa vieţii, de-atîta încordare să nu cazi de pe căcăstoare! F Ziarul „Cotidianul“ înregistra 20 de milioane de lei pierderi în fiecare săptămînă. Aşa că Ion Raţiu a fost nevoit să o dea afară pe amanta sa, Doina Bâscă F Un cotidian indiscret se bagă în viaţa intimă a lui Petre roman. Cică în toamna lui 1992, fiica mai mică a lui Petrică, Oana, şi-a înfipt mîinile în părul cîntăreţei uteciste Alina Coman, într-o discotecă din Braşov, strigînd: „Să-l laşi în pace pe tata!“. După scandalul asta, Pistruiatul s-a consolat cu o tiză (tijă) a fiicei sale, tot cîntăreaţă, pe nume Oana Sîrbu (frumoasă şi talentată duduie, e fata cuplului comic-fantezist Anton şi Romică, dar n-are interpreta asta nici un şlagăr adevărat la viaţa ei!) Să fie „osul de ardelean, prin soţie“ atît de nărăvaş? Mira-m-aş! F Acelaşi ziar monden a aflat care sînt ţigările preferate ale oamenilor politici: Emil Tocaci fumează monte Carlo, în pachet roşu şi cartonat; Alexandru Athanasiu – rothmans; Mircea Ionescu Quintus – Viceroy; Viorel Hrebenciuc – Marlboro; Mircea Gumară – Kent; Dan Matei Agaton – Chesterfield Am mai aflat că soţia lui Emil Constantinescu fumează doar Kent F Dar, adăugăm noi, există oameni politici care nu fumează. Să-i pomenim pe cîtiva dintre liderii P.r m care, de ani de zile, au renunţat la viciul asta stupid: Corneliu Vadim Tudor (de peste 8 ani nu mai fumează), generalul Valeriu Buzea, senatorul Ion Cârciumaru (deh, e preşedintele Comisiei de Sănătate din Senat!), deputaţii Corneliu Ciontu, Mitzura Arghezi, Marcu Tudor, Leonida Lari şi mulţi alţii. Dar, se pare că suma viciilor unui om rămîne constantă, adică cine nu „bea tiutiun“, o avea alte metehne... F Se zvoneşte că Ion Diaconescu (care făcea atîta tapaj împotriva limuzinelor şi a girofarurilor) are acum nu mai puţin de 5 maşini: un Mercedes B-03DEP, două Mitsubishi Pajero B-25-PCD și B-26PCD, și două Dacii B-JO-LTH şi B-14-HTL. Pentru un bătrîn analfabet şi turnător la Securitate (era poreclit Nelu Turnătoru’), îmbuibarea şi nesimţirea sînt cam mari.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 august 1997)

Istorii pu ț in ș tiute  Istorii pu ț in ș tiute

Templul Artemisei din Efes

Artemis, zeiţa-fecioară, se mînia uşor. Pe Acteon, de exemplu, l-a pedepsit pentru că a vrut să se întreacă cu ea la tir cu arcul, iar după alte versiuni, pentru că acesta ar fi zărit-o goală, pe cînd făcea baie. În epoca civilizaţiei greceşti clasice, Artemis era mai ales protectoarea animalelor. A moştenit, în mod evident, multe trăsături ale zeităţilor orientale. De altfel, unul dintre principalele sale sanctuare s-a aflat la Efes. Artemision – templul lui Artemis – din cetatea de pe malul mediteranean al Asiei Mici a fost considerat unul dintre cele şapte minuni ale lumii.

Încă din epoca Renaşterii, Artemision a stîrnit imaginaţia celor pasionaţi de Antichitate. Dar primele săpături au început abia în 1863. Un englez încăpăţînat, J.T. Yod, a descoperit ruinele şi a expediat în ţară cîteva piese, pentru British Museum. La începutul Secolului XX, D.G. Hogarth a găsit, sub soclul statuii zeiţei, primele monede. După cel de-al II-lea Război Mondial, prin anii ’60, ştafeta a fost preluată de către arheologii austrieci – scrie Yvette Morijot, conferenţiar în istoria artei şi arheologie la Paris-X Nanterre. Ei au stabilit că au fost, de fapt, mai multe temple.

Construcţia primului a început în Secolul VIII î.e.n. Poetul Calimah scrie că Amazoanele au fost cele care au ridicat primul lăcaş închinat zeiţei Artemis. Probabil că pe locul respectiv a existat şi mai înainte un loc de cult. Situat la capătul căii regale ce venea din Lydia, Efesul a cunoscut, din Secolul VIII î.e.n., o mare înflorire, devenind un important centru financiar al Asiei Mici.

La jumătatea Secolului VI î.e.n., Cresus bogatul rege al Lydiei (561-546) – cel care a înfrumuseţat şi sanctuarul de la Delfi – a iniţiat ridicarea unui templu impozant. Artemision depăşea construcţiile de pînă atunci prin

dimensiunile sale şi impresiona prin folosirea pe scară largă a marmurei, încă puţin utilizată în arhitectură. Fără ambiţia și averea lui Cresus, proiectul nu s-ar fi putut realiza. Potrivit lui Herodot, suveranul lydian a donat cea mai mare parte a coloanelor. Arheologii au găsit fragmente care îi purtau numele.

Terenul mlăştinos constituia o provocare pe care arhitecţii au rezolvat-o cu succes. Potrivit autorilor antici Diogene Laertius şi Pliniu, fundaţia era făcută din cărbune de lemn şi blănuri. Vitruviu, autorul unui tratat antic de arhitectură, ne-a lăsat o descriere a mecanismelor cu care au fost transportate de la carieră blocurile de marmură, cale de 12 km. Carele obişnuite riscau să se înnămolească. Cretanul Chersiphron a inventat un dispozitiv cu ajutorul căruia coloanele puteau fi rostogolite. La fel, enormele blocuri ale arhitravelor au fost transportate cu ajutorul unor roţi de lemn. Pentru aşezarea lor pe coloane s-au folosit planuri înclinate, asemănătoare cu cele utilizate la construirea piramidelor egiptene. Pentru instalarea lintoului porţii însă se pare că a trebuit să intervină chiar zeiţa.

Pliniu a afirmat că a fost nevoie de 120 ani pentru ridicarea templului. Stilul frizei care îl împodobeşte arată, într-adevăr, că ea a fost realizată în jurul anului 460 î.e.n., adică la 100 de ani după începerea construcţiei. Peste încă 100 de ani, un nebun, în căutarea celebrităţii, a dat foc templului, în chiar noaptea cînd s-a născut Alexandru cel Mare.

Populaţia din Asia Mică şi-a unit eforturile pentru a putea reface Artemision. Femeile din Efes şi-au oferit bijuteriile; vechile coloane au fost scoase la vînzare. În anul 334 î.e.n., în trecere prin Efes, Alexandru cel Mare s-a oferit să plătească întreaga lucrare, pentru a-şi putea înscrie numele pe templu. Locuitorii oraşului l-au refuzat cu multă diplomaţie. I-au spus că nu se cuvenea ca un zeu să onoreze un alt zeu. În final, templul reconstruit a fost şi mai impresionant decît primul. În anul 263, goţii l-au distrus. Refăcut, a mai fost folosit pînă în anul 394, cînd împăratul roman Teodoriu I a interzis cultele păgîne. În 401 a fost distrus. În curtea sa, s-a ridicat, în Secolul V, o mare biserică; ruina a fost folosită drept carieră de piatră. Bucăţi luate de acolo au ajuns pînă la Constantinopol.

Vreme de cîteva mii de ani, pe acelaşi loc, dar în lăcaşuri diferite, oamenii s-au rugat mai întîi la zeiţa Artemis (Diana la romani), apoi lui Dumnezeu. Astăzi, doar arheologii se mai roagă acolo, să descopere cît mai multe vestigii.

Adaptare de DorIn mATEI

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Mao Zedong şi soţiile sale (III)

În iatacul concubinei (2)

În 1938 a fost pronunţat divorţul lui Mao Zedong de He Zizhen şi căsătoria lui cu Lan Ping. În hotărîrea Biroului Politic s-a precizat că „ea urmează să se îngrijească de preşedintele Mao şi să-i creeze condiţii de tihnă şi mulţumire sufletească“, precizînd totodată că „nu va avea voie să ocupe niciodată poziţii oficiale“. Decizia a constituit o grea lovitură pentru Lan Ping. Ea şi-a văzut din nou planurile şi visurile spulberate, a trebuit să constate că aripile „cocorului ce dorea să se ia la întrecere cu norii“ au fost retezate. Cu zîmbetul pe buze, a purtat în suflet aproape trei decenii sămînţa răzbunării, fără să uite sau să ierte însă pe cei care luaseră această decizie.

Odată căsătorită cu Mao Zedong, şi-a schimbat şi numele (după alte surse, soţul ei i l-ar fi ales) în Jiang Qing – „Rîul Azuriu”, deoarece – explică ea – „ador toate nuanţele de albastru“. Cei care au cunoscut-o după aceea o descriu ca pe o persoană impulsivă, mereu dornică de afirmare. Acestui caracter i-a căzut victimă viitorul premier al Chinei, Zhou Enlai. Într-o zi a anului 1939, Jiang Qing l-a provocat la o întrecere de călărie. Cum calul lui Zhou Enlai era unul bătrîn, scos la reformă de la armată, iar al lui Jiang Qing unul tînăr, cînd a trecut pe lîngă acesta, biciuindu-şi bidiviul, calul lui Zhou Enlai s-a speriat şi l-a aruncat pe acesta din şa. Fractura braţului său nu a putut fi tratată cum trebuie şi viitorul premier a rămas cu el anchilozat pe viaţă.

În 1940, Jiang Qing a născut o fetiţă – singurul ei copil şi al lui Mao Zedong – care a crescut alături de el şi asupra căreia şi-a revărsat întreaga sa afecţiune paternă. În noua sa calitate, Jiang Qing s-a străduit să fie soţie grijulie şi o tovarăşă de viaţă înţelegătoare, aşa cum concepea ea, şi a acceptat fără cuvînt de nemulţumire condiţiile precare de locuit, hrana unilaterală ce consta cu precădere din terci de soia neagră cu puţine legume, ştia în timpul marşurilor istovitoare să-i încurajeze pe cei din jur cu un cîntec, cu o arie dintr-o operă îndrăgită. Totodată, şi ea, ca orice femeie, tînjea după un cuvînt

de apreciere, un gest de tandreţe. Şeful grupului ce avea sarcina să-l îngrijească pe Mao Zedong descrie în memoriile sale scene impresionante, cînd Jiang Qing îl implora pe Mao să-i dedice şi ei cîteva stihuri şi să le caligrafieze pe fotografiile făcute de ea, unele chiar artistice. Dar Mao Zedong nu avea nici timp, nici tragere de inimă pentru aşa ceva. Rezolvarea treburilor curente ale bazelor anti japoneze, conducerea operaţiunilor militare, pregătirea şi desfăşurarea celui de al VII-lea Congres al P.C.C. (aprilie 1945), apoi conducerea la victorie a războiului de eliberare şi instituirea aparatului administrativ, afirmarea Chinei Noi pe plan internaţional, reconstrucţia economică a ţării au constituit, de-a lungul unui deceniu de convieţuire cu Jiang Qing, tot atîtea sarcini complexe care îi absorbeau zilele şi nopţile şi-l ţineau într-o tensiune nervoasă maximă. Pe de altă parte, Mao Zedong şi-a dat foarte curînd seama de defectele ei, caracterizîndu-o astfel: „este o fiinţă egoistă, mereu dornică să epateze, să iasă în faţă, lipsită de consideraţii şi sentimente pentru alţii, mereu gata de harţă şi de ceartă, un om care nu se împăca cu nimeni“. Există indicii că preşedintele Mao s-a gîndit în cîteva rînduri să divorţeze de ea, considerînd-o „o povară politică pe spinarea“ lui şi doar implicaţiile sociale şi efectele dăunătoare asupra celor din jur l-au împiedicat să treacă la fapte. Laturile negative ale caracterului lui Jiang Qing s-au înmulţit şi s-au accentuat odată cu ameliorarea condiţiilor de trai după ocuparea marilor oraşe din China de NordEst, apoi a capitalei ţării, Beijing, cînd a început să-şi ia nişte ifose „imperiale“, dovedea înclinaţii bolnăvicioase spre lux şi avea din ce în ce mai des ieşiri necontrolate. Spre sfîrşitul anilor ’50, relaţiile dintre Jiang Qing şi Mao Zedong au ajuns în pragul destrămării, pentru ca la sfîrşitul anilor ’60 să se rupă cu desăvîrşire, ea mutîndu-se în casa de oaspeţi construită pe locul unde se afla Terasa Imperială de Pescuit. Nemulţumită doar cu calitatea ei de soţie şi de hotărîrea Biroului Politic, Jiang Qing a încercat în repetate rînduri să obţină un post cît de mic în domeniul

cultural. În anul 1956 i s-a făcut prima concesie şi a fost acceptată numirea ei în unul din cele cinci posturi de secretari ai aparatului de partid însărcinaţi cu culegerea ştirilor internaţionale. Un nou pas a reuşit să facă în 1962, cînd, pentru prima oară, a apărut în calitate de soţie a lui Mao Zedong la recepţia oferită în cinstea preşedintelui Indoneziei, Sukarno.

Breşa odată făcută, Jiang Qing a înţeles să profite de consecinţele apariţiei şi apoi agravării rapide a bolii degenerative de care suferea, odată cu înaintarea în vîrstă, Mao Zedong. A intuit că, în fine, a sosit momentul mult aşteptat al afirmării sale ca lider politic şi conducător al vieţii culturale. Odată cu declanşarea „revoluţiei culturale“ ea a urcat vertiginos pe scara personalităţilor politice. În vara anului 1966, a devenit membră a Comitetului Central şi şef-adjunct al grupului însărcinat cu organizarea „revoluţiei culturale“. În următorul deceniu a jucat un rol nefast, subminînd stabilitatea statului, cauzînd daune inestimabile moştenirii culturale a Chinei, activităţii normale a unităţilor productive şi a instituţiilor de învăţămînt, contribuind la decapitarea Chinei de vîrfurile sale intelectuale, militare şi politice, pricinuind suferinţe incomensurabile zecilor de milioane de oameni simpli. Şi toate acestea pentru cucerirea puterii supreme în stat. Mao Zedong, în momentele sale de luciditate, o avertiza, o blestema, interzicîndu-i să apară în faţa lui. Atitudinea lui Mao Zedong a îndîrjit-o şi mai mult pe Jiang Qing. Ea a nesocotit starea de spirit a populaţiei, manifestată cu ocazia zilei cinstirii morţilor, 5 aprilie 1976, cînd întreaga ţară a deplîns dispariţia „bunului lor premier“, şi a dat expresie urii nestăvilite împotriva „duhului răului“, cum era ea numită. Planurile ei „de a da ultima lovitură“ au fost însă dejucate cu iscusinţă de Deng Xiaoping şi alte personalităţi din vechea gardă a generaţiei lui Mao Zedong. La 6 octombrie, Jiang Qing şi întreaga „bandă“ din jurul ei a fost arestată. Un tribunal special a judecat crimele lor comise împotriva poporului şi statului chinez. Jiang Qing a fost condamnată la moarte, în ianuarie 1981, cu doi ani suspendare, apoi pedeapsa a fost comutată la detenţie pe viaţă. În anul 1991, bolnavă de cancer, s-a sinucis.

Sfîrșit

Dr. A NNA E VA B UDURA („Magazin istoric”)

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR Rămîi de-a pururi frumoasă, femeie!

Zilele de început ale acestei luni sînt pentru noi o binecuvîntare divină, pentru că ni se înlesnește ocazia, de 1 Martie, să oferim femeii dragi cel mai frumos dar al primăverii, Mărțișorul, simbolul iubirii pe care i-o purtăm, iar de 8 Martie, să celebrăm ziua femeiimamă, a femeii-poetă, a femeii-țesătoare, aducîndu-le tuturor prinosul nostru de prețuire și respect. Nimic nu e mai frumos pe lume ca, la o asemenea sărbătoare, să dăruiești o floare, un ghiocel și să-ți exprimi recunoștința față de aceea care dă viață: femeia, cu inima mereu îndreptată către cei dragi, ființa care ne ocrotește și veghează asupra noastră cu toată dăruirea ei. Iată pentru ce, în această zi, aducem omagiul nostru acestei făpturi gingașe ca o floare în glastră, care ne aduce bucuria în suflet, cu glasul ei de primăvară voioasă, la auzul căruia toții pomii se înghesuie a o întîmpina cu oceanul lor de flori scăldate în parfumuri de poezie și păsările ce nu-și contenesc cîntarea, întru nemurirea ei de ființă zămislitoare de viață pe pămînt... Ea este copacul-lumină, în care natura a turnat atîta frumusețe universală încît niciodată nu va putea fi înfățișată pe deplin în cele mai copleșitoare poeme de dragoste. Ea este cărarea care duce la izvorul cerului presărat cu stele întru perfecțiunea ei. Vorbind despre femeie, iată că m-au cuprins nostalgiile, și mă gîndesc la mama, cea mai devotată ființă pentru familia noastră... Mama care ne-a născut și care a muncit pentru noi mai ceva ca un bărbat, ca să ne crească mari. Îmi aduc aminte de primul Mărțișor

pe care i l-am oferit, la îndemnul profesoarei de lucru manual, o bondoacă de femeie care vorbea continuu, ca o apă nărăvașă zbătîndu-se între maluri. Cred că eram prin clasa a cincea sau a șasea... Ne adusese de acasă mai multe bucăți din tija unei pene de gîscă, pe care dumneaei le tăiase uniform, de dimensiunea unei frăguțe dolofane, ca să le învelim cu niște fire de ață roșie și albă împletite. După acest prim procedeu, ne-a arătat pasul următor, prin care trebuia să legăm micuța bijuterie cu o sforiță mai groasă din mătase și să-i atașăm un ac de gămălie, ca să poată fi prins la pieptul femeilor și al fetelor. Cred că realizasem cel mai frumos mărțișor... Sau așa mi se părea mie atunci, mai ales că știam că trebuia să i-l dau mamei, de îndată ce voi ajunge de la școală, acasă. Ceea ce s-a și întîmplat... Mama venea de la fîntînă cu cobilița pe umăr, cu gălețile pline ochi cu apă, atîrnînd greu pe umerii ei - o povară pe care o ducea zilnic cu ea peste tot unde lucra cu palmele, din zori și pînă noaptea tîrziu, pentru a ne asigura nouă un trai cît de cît decent, fără ca noi să simțim lipsa bucății de pîine de pe masă. Bucuria de a-i oferi mamei Mărțișorul făcut cu mîinile mele e greu de descris în cuvinte... Nu era vorba de un mărțișor cum sînt cele din zilele noastre, făcute din metal strălucitor și pietricele colorate care îți iau ochii. Cînd a primit mărțișorul acela modest, mama se uită la mine lung, plină de uimire... Pînă atunci, nimeni nu-i mai oferise așa ceva. Am văzut în ochii ei cum se revarsă parcă toată lumina soarelui de pe cer și am simțit că trăiește o mare bucurie sufletească, pe care nu a mai împărtășit-o vreodată cu cineva nici pînă atunci și nici după aceea. Era o zi frumoasă, poate cea mai frumoasă zi din viața mea de copil, pentru că îi oferisem mamei un mărțișor realizat la îndemnul profesoarei noastre de lucru manual. Nimeni altcineva din familie nu-i mai

Elena Văcărescu – „ambasadoare spirituală a patriei şi a neamului românesc la Paris”(I)

S-a născut în toamna anului 1864, la Bucureşti, într-o casă aflată undeva, în zona Dealului Mitropoliei, care a fost dărîmată pentru a se lăsa loc Bulevardului Regina Maria. Tatăl – Ion Văcărescu –era descendent al neamului Văcăreştilor, familie de vechi boieri munteni, patrioţi şi cultivaţi, cu înaintași precum Ienachiţă Văcărescu – poet, filolog şi istoric sau Barbu Văcărescu – ultimul Mare Ban al Craiovei. Mama – Eufrosina (Frosa) născută Fălcoianu – provenea dintr-o veche familie de boieri olteni cunoscuţi din timpul lui Mihai Viteazul, prezenţi în toate cronicele de altădată ale Valahiei. Își petrece copilăria și adolescența la vatra Văcăreștilor de lîngă Tîrgoviște, perioadă despre care avea să scrie mai tîrziu: ,,Dintre toate locurile unde au viețuit poeții, Văcăreștii din Dîmbovița duc mai mult cu ei semnul unei ursite și vraja unei amintiri”. Pleacă apoi la Paris unde unde audiază cursuri de filozofie, estetică şi istorie în cadrul Universităţii Sorbona, iar arta poetică îi este desăvîrşită sub îndrumarea celebrului poet parnasian Sully Prudhomme.

cîntece populare adunate de ea şi traduse în limba germană de regină, îi va asigura faima europeană datorită apariţiilor succesive în diferite ţări.

Fiind o apropiată a reginei şi a familiei regale, Elena îl cunoaşte pe Ferdinand, prinţul moştenitor al Coroanei. Între cei doi tineri se înfiripă o dragoste romantică, încurajată de regină, a cărei afecţiune pentru domnişoara sa de onoare este din ce în ce mai mare. Cei doi tineri se logodesc în secret. În epocă, această logodnă era considerată o mezalianţă, întrucît statutul casei regale impunea căsătoria prinţului moştenitor cu o prinţesă străină.

Regele intervine autoritar, şi dragostea lui Ferdinand şi a Elenei era retezată brusc şi dureros. Elena a fost exilată, Ferdinand a plecat la castelul din Sigmaringen

dăruise un mărțișor așa de prețios. Tata, nici vorbă! În scurta lui viață pe acest pămînt, nu l-am auzit niciodată spunîndu-i că o iubește, cum făceau alți bărbați din sat cu nevestele lor. Poate, în momentele lor de tandrețe!... Acum, în zilele acestea de început de martie, mă năpădesc toate amintirile copilăriei... Cît de mult mi-aș dori să o mai văd o dată pe mama și să-i spun că o iubesc, iar ea să mă îmbrățișeze cu dragoste maternă... Cine știe, poate că acolo, în ceruri, să mă vadă și să mă ierte că nu am fost în stare să o prețuiesc îndeajuns cît a fost pe această lume... Așa e cînd crești mare și pleci din cuibul părintesc: însemnate devin, în primul rînd, problemele tale de viață, abia apoi ale celorlalți... De multe ori, însă, uităm de părinți, iar regretele nu-și mai au nici un rost, mai tîrziu.

În concluzie, rămîi de-a pururi frumoasă, femeie, să trăiești în armonie și pace lîngă cei dragi, iar fiecare clipă din viața ta să fie cel mai frumos poem de dragoste. Rămîi așa de cînd ești tu, de veghe familiei tale, zămislitoare de prunci luminoși!

Ion mACHIDon, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

ameninţînd cu sinuciderea şi însăşi regina Elisabeta a fost trimisă, drept pedeapsă, la reşedinţa familiei sale din Neuwied. Corespondenţa Elenei cu Ferdinand a continuat însă – chiar şi după despărţirea lor – aproape pe toată perioada vieţii acestuia.

Debutează în anul 1886, publicînd la Paris volumul ,,Chants d’Aurore” (Cîntecele zorilor), premiat de Academia Franceză.

Iubirea care-i va aduce exilul

Anul 1888 îi va schimba viaţa. Întoarsă în ţară cu spiritul pătruns de cultura occidentală şi cu speranţa regăsirii satului românesc şi a pădurii de la Văcăreşti, este invitată de regina Elisabeta (Carmen Sylva) la palat, pentru a face parte din suita sa ca domnişoară de onoare. Regina aflase de preocupările Elenei de la generalul Theodor Văcărescu, unchiul tinerei poete şi mareşal al palatului. În anul următor, 1889, publicarea „Rapsodului Dîmboviţei”, o culegere de

Consolată şi încurajată de prietenii săi literaţi, Elena Văcărescu se stabileşte la Paris. Aici deschide un salon literar, prin intermediul căruia îşi începe ascensiunea în mediul cultural francez. Salonul ei literar cunoaşte gloria unor nume precum Victor Hugo, Anatole France sau Leconte de Lisle. Publică numeroase volume de poezii, proză, culegeri de literatură populară românească, traduse în limba franceză, volumul de memorialistică „Regi şi regine pe care i-am cunoscut” şi chiar piese de teatru. Îşi construieşte astfel o personalitate literară care se înscrie în seria romantismului feminin de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea şi începutul Secolului XX, alături de Veronica Micle, Elena Farago, Matilda CuglerPoni, Maria Cuntan, Renéee Vivien, Lucie Delarue, Anna Brâncoveanu de Noailles. Spre deosebire de compatrioatele sale rămase în ţară, moştenitoarea talentului Văcăreştilor are avantajul spaţiului parizian în care se integrează, transformînd ţara de exil în ţară de adopţie, cu contribuţia unei intense activităţi publicistice în Fanţa şi Anglia.

După două decenii de la alungarea din ţară, faima sa ajunge şi la Bucureşti ca o simbolică răzbunare a nedreptăţii suferite din partea constrîngerilor politice ale vremii.

Implicată intens în activitatea diplomatică internaţională pentru România (1)

În timpul primului război mondial participă de la Paris, aşa cum regina Maria şi Martha Bibescu o făceau în ţară, la propaganda în favoarea intrării României în razboi alături de Anglia şi Franţa. Totodată militează pentru recunoaşterea de către aliaţi a cererilor româneşti privind înfăptuirea României Mari. (va urma) r.m.

Elena Văcărescu, regina Elisabeta și prințul Ferdinand

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Femeia – eterna poveste?

Dacă stai să te gîndești, femeia este, într-un fel, ea însăși o epigramă: e cu ochii pe tot ce se-ntîmplă-n jurul ei, laudă, critică, sare de fund în sus (așa spune, azi, un român, că ieri o spunea mai direct!), ea scormonește după adevăr etc. etc. În fond, e ființa dătătoare de viață, despre ea s-a scris cel mai mult în literatură. În LAROUSSE, femeia este definită ca ,,Personne qui n’est plus fille” (Persoană care nu mai e fată). Probabil de aceea tradiția franceză a statornicit formula de adresare, la manifestările publice, ,,Mesdammes et Messieurs” (Doamnelor și Domnilor), considerîndu-se că, odată ieșită în public, orice ființă feminină e ,,Doamnă”. Mă rog, ce să vă mai spun, că știți și dumneavoastră: la noi se spune ,,Doamnelor, Domnișoarelor și Domnilor”, deși unele ,,domnișoare” au trecut, legal, prin două-trei căsătorii! În fine, să păstrăm formula, nu cumva să fim condamnați că o jignim pe cutare, așa cum devenim (deși spunem adevărul) penali dacă-l ,,jignim” pe vreun om politic sau cu funcții publice, chiar dacă ,,jignitul” ar fi pasibil de pedeapsă! Ce să-i faci? Se legalizează furtul, lipsa de respect față de neam și țară ș.a. Prin urmare, ,,chestia” cu ,,domnișoarelor” e nimica toată! În fond, încă din epoca modernă domnii bărbați au definit-o în fel și chip pe cea care naște omenirea, deci și pe ei. Dar și ei, cei care încă speră să-și mențină supremația (degeaba!), se dau de gol cînd emit păreri, așa cum o face, de exemplu, molière: Que le coeur d’une femme est mal connu de nous! (Cît de puțin e cunoscută de noi inima femeii!).

Nu e cazul să ne referim aici la statutul pe care l-a avut (și, în unele țări și locuri din lume, încă îl are) femeia – de ființă inferioară, chiar în Europa. Să nu uităm că, în Occidentul european, Biserica a supus la vot dacă femeia are sau nu suflet, și rezultatul a fost pozitiv datorită unui singur vot în plus. Tot Biserica Catolică, implicată cu puteri sporite în politică, a ars pe rug un număr mare de femei nevinovate, acuzate că sînt vrăjitoare, cu puteri date de Diavol. Ele și numai ele puteau să capete puteri diavolești! Și să nu uităm, de asemenea, că și azi, în unele locuri din Africa se practică mutilarea sexuală a fetițelor: li se taie clitorisul și labiile mici și sînt cusute pe viu (la 8-9 ani). Și, chiar dacă-i voi surprinde pe mulți, înclinați să mă condamne, îmi spun părerea (sau mi se taie chiar și acest drept?) în legătură cu legile care vor să schimbe rasa umană:

De homo, lesbi, eu nu zic nimic, Și-o să ridic monogamia-n slavă

Cînd EA va-nsămînța cu ,,ăla mic”, Iar EL va naște pruncușor pe ,,țeavă”

Dar haideți să ne delectăm spiritul cu epigrame că, oricîte ar spune ei (chiar și ele!) despre femeie, la români situația femeii nu s-a comparat cu cea din alte țări: mama a fost mamă și a fost respectată și iubită, ca și bunica. Dragostea dintre el și ea a fost socotită sentiment dumnezeiesc, preamărit și în rugăciunile noastre, simbolul ei este Maica Sfîntă, Fecioara Maria, născătoarea Fiului lui Dumnezeu, Isus Hristos. Dar românul șugubăț, fără să se atingă de cele sfinte, azi nu se poate abține să nu arunce o săgeată în cei care ne ,,globalizează” și ne înrobesc Țara: Sîntem născuți pe-acest meleag, De mamă ne-amintim cu drag, Pe-a Celui care-a fost ales Românii o invocă des Sigur că și la noi, bărbații își băteau soțiile (ba, chiar și azi, deși legea îi pedepsește) și considerau normal acest lucru. În volumul EPIGRAME, publicat în 1938, Constantin Rîuleț (1900-1938), la p. 13 scrie: Între lege și femeie

E-o-nrudire neplăcută: Desbătută trebui legea, Iar femeia... des bătută Altă idee: în popor se cîntă și azi: Hai lic și iar lic,

Cîte-o țîră, cîte-un pic, Las’ să beau că eu cîștig! Da, el cîștiga, e drept, că numai el avea dreptul să iasă în lume, ea rămînea închisă în casă, cele care aveau treburi în public erau socotite... știți dumneavoastră cum, mi-e jenă să mai scriu acel cuvînt, mai ales că azi nu mai are sens, ba se folosește des cuvîntul iubită, parteneră, nu amantă, concubină; ba nu se mai ia în seamă, nici de Justiție, păcatul de adulter. Deci, revenind la oile noastre, el aducea banii-n casă (de fapt, ceea ce rămînea după vizita la cîrciumă), ea nu făcea nimic –dar oare nu ținea casa, nu făcea mîncare, nu-ngrijea de copii, nu spăla rufele, ba mai mult: nu ea a țesut pînza și alte materiale din care i-a făcut lui hainele să sembrace, să nu umble cu fundul gol? Și dacă el s-a dus să lupte pentru neam și țară și, Doamne ferește, nu s-a mai întors acasă îngrășînd glia cu trupul său, cine a rămas să crească pruncii rămași fără tată? Nu ea? De aceea, în Moldova, chiar s-a împămîntenit drept nume de familie Aelenei, Amariei, Apetrei etc.

Atitudinea bărbatului față de femeie e exprimată în epigramă sub aspecte ce cu gîndul nu gîndești, cu bune și cu rele. Înainte de toate, e bine să nu se uite ce-am mai spus:

Miraculosul ou de aur –Mai important decît atomul Nu-i cel imens de dinozaur, E-ovulul care naște omul

Un epigramist anonim a scris următorul catren, care-i va face pe pudibonzi să strîmbe din nas: Femeia este, cum s-a spus, O casă-naltă pîn’la cer: Oricît de-amenajată-i sus, Mai căutată-i la parter

Ce, am spus eu vreun cuvînt urît? Întreb și eu, cum a procedat Constantin Tănase după venirea rușilor, cînd și-a permis să spună, pe scenă: Am scăpat de der, die, das Și-am ajuns la davai ceas, De la Nistru pîn’la Don, Davai ceas, davai palton...

I s-a atras atenția să nu mai spună așa ceva și, zicese, a doua zi, a apărut pe scenă, cu o pendulă atîrnată de gît și cu brațele pline de ceasuri de mînă și, bălăbăninduse, a tot repetat: Am zis eu ceva? Am zis eu ceva? Eu nu zic nimic!... Așa și eu: am zis eu ceva rușinos? Am spus vreun cuvînt urît? Nu.

Unui epigramist în vîrstă, care, într-un catren, scrie că s-a prezentat la vot copila ,,C-o fustă ce-i acoperea/ Doar locul unde pui ștampila, i se dă următoarea replică: Poți să spui ce vrei acu’ Dar, privind cu jind copila, Ai fi vrut s-o pui și tu, Dar de unde iei ștampila?

Totuși, vă-ntreb pe dumneavoastră, doamnelor și domnilor, de ce sînt criticate bietele femei care duc casa în cîrcă, deși au serviciu, și nu cele cu chemări de liberă practică? Iată ce scrie fostul prorector al Politehnicii bucureștene, Corneliu Berbente: Nu știu oamenii cum fac, Dar, după gustul sec al meu,

Femeia fără nici un drac

Nu are nici un Dumnezeu!

De ce? Iată de ce: chiar și la vîrsta senectuții, ’mnealui tot se uită – și la brunete, și la blonde: Cînd mă uit cu jind la ele, Am un țel că nu sînt țînc: Să le intru pe sub piele, Poate chiar și mai adînc... (Dan Căpruciu)

Ce? Vă deranjează ceva? Am folosit eu vreun cuvînt urît? Nu! Epigrama e de vină că vă face să vă gîndiți pe de lături!

Iată ce spune o epigramistă din Galați, Constanța Apostol, cu pregătire în domeniul Medicinei:

Femeia, ca medicament, E căutată-n mod frecvent

Cînd este tînără și fată, Pe urmă-i contraindicată

Chemări simt toți, din orice ramură de activitate: Dascălul din facultate Umblă după măritate, Însă dascălul din strană

Stă cu ochii pe vădană.

Sorin Beriu (1915-1988) e cam răutăcios: Nevasta lui a-mbătrînit Întocmai ca televizorul:

Imaginea s-a urîțit,

Dar i-a rămas intact sonorul

Tema cu soacra și nora e foarte frecventă: Zise nora despre soacră

Cum c-ar fi o poamă acră, Dar și soacra vrea să spună

C-are-o noră poamă bună

(Vasile Matei)

O epigramistă răutăcioasă scrie: Grăbită, soacra-n drum spre piață, Mai ieri alunecă pe gheață, Dar n-a fost gravă căzătura –Și-a rupt doar șoldul, nu și gura!

Din epigramă nu lipsește nici tendința unor femei de a se da mai tinere de ani:

La vîrsta ce și-a stabilit

E-o cale-atît de lungă

Că 60 i-au trebuit

La 40 s-ajungă!

(I. Berg)

Venerabilul Nicușor Constantinescu, căruia-i urăm mulți ani peste cei 94 împliniți, scrie despre un amic, chipurile:

Amicul meu, cu-amanta lui fidelă, Se duce în concediu unde vrea; Soția nu îi e decît umbrelă Și o deschide cînd e vreme rea!

Trecînd la lucruri mai serioase, e greu să exprimi în cuvinte rolul esențial al femeii în viața omului, în existența lui pe pămînt, în menținerea familiei și, în ultimă instanță, a neamului, în păstrarea limbii și a credinței ș.a. Ca încheiere, ne vom referi doar la o problemă esențială: ce s-ar face, oare, oamenii dacă n-ar comunica unul cu altul? Cum s-ar identifica națiunile fără limba specifică a fiecăreia, mai ales în această perioadă, cînd globalizarea se extinde și asupra instrumentului de comunicare, americanizîndu-l de fapt? Și rolul femeii în acest domeniu este la fel de important ca pîinea, apa, aerul. Nemuritorul Acad. Nicolae Dabija (15 iulie 1948 – 12 martie 2021) subliniază: ,,Întîiul cuvînt rostit de un prunc, cu rare excepții, desigur, e cuvîntul MAMA. O limbă este însușită odată cu laptele supt de la mama – cel dintîi învățător al fiecăruia dintre noi. De aceea se spune, probabil, limba maternă”. Dar, să nu uităm ce a scris Alexandru Devechi:

Căderile de ape-au forță mare

Cum n-au avut pe vremea lor nici zeii!

Dar dintre toate, pururea mai tare

A fost și este... lacrima femeii!

Dr. ELIS RÂPEANU

Balsamuri spirituale Legendele Babei Dochia

De la 1 Martie încep Zilele Babelor, Zînele înțelepte străvechi, care țin pînă la 9 Martie. Această săptămînă veche începe cu Baba Marta, știută și de Dochia, această Geae strămoașă a postoritului din arealul valahogeto-dac.

În legendele Mărțișorului, imporante sînt Baba Dochia și nora sa, ce se întîlnește cu Mărțișorul. Astfel, se spune că Dochia își trimite nora să spele rufe și să le frece pînă-s albe ca zăpada, știind că puțina apă dezghețată ici-colo n-o va ajuta, ci doar o va face să înghețe, și astfel să scape de ea. Din senin apare un fecior care aude fata plîngînd și îi spune că el e Mărțișor. O îndeamnă să spele rufele încă o dată, și-i dăruiește o floare roșie cu marginile albe, din nou albul-lumina lucitoare și roșul energetic, pe care tînăra o pune la ureche. Fata s-a înviorat și, îndemnată de tînăr, spală rufele, le pune în desagă, și acasă constată că erau albe ca zăpada. Baba Dochia vede floarea și crede că-i cald afară. Dochia, cititoarea pe semne, e precaută și se îmbracă cu 9 cojoace pe care le scutură de ploile mocănești, de ninsoare. La români există zicătoarea că atunci cînd ninge după 1

Martie, își scutură Dochia cojoacele. Zăpada cu fulgi mari pierind pe locurile călduțe pe care zburdă mieii, păstorii, copiii, glasul mioarelor, al cîinilor anunță că e Zăpada mieilor, cu reduse forțe ale gerului. Dacă e cald urcînd pe munte, Dochia leapădă cîte un cojoc, nu-l dezbracă spre a-l refolosi, fiindcă se topește sub energiile primăverii

O altă povestire rămasă din timpuri străvechi spune că Baba Dochia și-a trimis nora să-i aducă fragi copți, semn că se putea duce cu oile la păscut. Tînăra a făcut un foc, să se încălzească, după ce a scotocit în tufișuri, că nu știa încotro s-o apuce. De ea se apropie doi bătrîni, știuți drept Sfîntul Petru și Dumnezeu pe cînd umblau pe pămînt, care-o sfătuiesc să pună cîțiva cărbuni aprinși în cofiță, dar să nu ridice capacul pînă acasă. Cînd ajunge acasă fata descoperă cofița și vede că frăguțele sînt roșii. Interesant este că lumina strălucitoare a Soarelui umplea văile, dar frigul nu dispărea. Sfîntul Petru și Dumnezeu indică fetei cărbunii aprinși, aceștia fiind purtători de energii pe care lumina nu le poseda deplin.

Mitului calendaristic al Babei Dochia s-a încercat să i se dea și o interpretare istorică, punîndu-l în legătură cu faptul cuceririi Daciei de către Traian, iar numele Dochiei fiind asociat cînd fiicei lui Decebal, cînd Daciei cucerite. Acest ,,mit de factura cărturărescă” s-a impus datorită eforturilor unor poeti romantici, precum Gh.

Din Bucure ş tii de altădată

Bucureştiul interbelic petrece

Vom începe azi o nouă călătorie, urmărind cu imaginația periplul ziaristului „Ilustrațiunii Române”, Ion Tik, însoțit de prietenul său cîrcotaș, prin locurile în care Bucureștiul anului 1931 petrecea zgomotos și frivol.

Bulevardul cinematografelor

Iată cum descria reporterul Ion Tik freamătul cinefililor și feeria reclamelor luminoase din „patria cinematografului bucureștean” de pe Bulevardul Elisabeta: „La dreapta, pe bulevard, o mare de lumini feerice ne vestește că am ajuns «în patria cinematografului», în Hollywood-ul românesc, cum i se spune în limbajul șerbetuos și cinefilic al fetelor amorezate. Prietenul meu, uimit de feeria bulevardului și de forfoteala unei noi lumi care macină trotuarul – sclavii cinema-ului – contemplă îndelung decorul ultraoccidental al acestui colț al Capitalei. Fiecare cinematograf își anunță cu litere mari de foc, spînzurate pe frontispiciu sau înfipte peste case, de-a curmezișul străzii, spectacolul zilei. Este o întrecere de reclame luminoase care ispitesc ochii deprinși mai curînd cu întunericul mahalalelor uitate de primari și de Dumnezeu, decît cu această profunzime de lumini uluitoare... Coborîm încet în Hollywood-ul nostru, îmbrînciți ici și colo de perechile de amorezați care, ieșind de la spectacol, discută felurite scene. (…) Un cîrd de fete, cu fețele îmbujorate de emoția filmului

sau de șoaptele auzite în întuneric, trecu voios ca un stol de rîndunele. Dar unde mai pui, prietene, că fiecare din aceste fete se vede în oglinda închipuirii, fiecare în parte, o viitoarea stea de cinema, fie ea cît de mică sau de neînsemnată. Și cînd realitatea o trezește brutal, fata, care se văzuse mai adineaori artistă în nu știu care Hollywood, se mulțumește și cu complimentele curtezanilor. În fața cinematografelor, oamenii citesc și comentează afișele multicolore, strigătoare. Un băiețel își tîrăște de mînă mama spre cinematograful în care joacă o comedie cu «banda veselă». În dreptul Trianonului, două familii care și-au dat întîlnire în acest punct, discută cu aprindere filmul pe care trebuie să-l vadă”.

Bursa dragostei

Era o lume pestriță pe bulevardele din centrul orașului, o lume alcătuită din bucureșteni în căutarea strălucirii, a poveștilor și a viselor frumoase care se perindau pe ecranele cinematografelor. Vizionarea filmelor artistice americane, franțuzești, germane sau uneori chiar românești devenise o distracție potrivită oricărui buzunar. O lume în care se amestecau printre bucureștenii onorabili, cerșetorii, hoții de buzunare și, la lăsarea serii... „păsările de noapte ale Bucureștiului”.

„Între Trianon și intersecția bulevardului cu Strada Brezoianu, aglomerațiunea este și mai mare. Printre capetele care defilează în filmul ce rulează permanent și gratuit – strada – trec iscoditoare și rapace «capetele păsărilor de noapte». Amicul meu le confundă cu femeile oneste sau cu fetele nevinovate care au uneori ceva din îmbrăcămintea sau din privirea provocatoare a acestor păsări de trotuar. lată una ascunzînd sub rochia-i de mătase murdăria trupului și a sufletului, la vînătoare... Victima, un domn venit probabil anume în acest colț pentru o conchistă, se învîrtește în sus și în jos aruncînd ocheade «domnișoarei cu pălăria verde», care așteaptă la marginea trotuarului cam de vreo oră un tramvai care nu mai vine... Tîrgul se face destul de repede. «Domnișoara», care nu este decît o profesionistă care-și închiriază amorul, se lasă sedusă electric, condiționînd totul de o plimbare la șosea... Altele cer amanților ocazionali o convorbire în sala de spectacol, ceea ce permite acestor bulevardiere

Asachi, cu legenda Traian si Dochia, sau istorici de factură romantică, precum N. Densusianu, cu masiva sa carte Dacia preistorică

M. Sadoveanu, în Mărţişor, are o altă variantă despre Dochia. Spune că aceasta era ,,o bătrînă vrăjitoare ce sălăşluia singură, într-o casă de stîncă sus pe Ceahlău. (…) Într-o colibă sfărîmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rînd, în puterea primăverii, fata află că în văi sînt aşezările oamenilor și coborî într-acolo, atrasă de glasul buciumelor. Cînd văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, învăluită în cojoacele ei, porni să o găsească. Cînd înţelese că fata nu se va mai întoarce, îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei tîrzii, spun bătrînii că s-a stins. Au prefăcut-o în sloi şi stîncă nopţile reci de mărţişor”…

Pornind de la aceste legende, încă de la 1 Martie, femeile își aleg cîte o zi pe care-o numesc Baba Mea, după care știu cum va fi viața lor în acel an. În ziua de 9 Martie, ultima zi a Babelor, potrivit datinei străbune, se coc măcinicii, niște colăcei în formă de 8, unși cu miere și presărați cu nucă pisată. În anumite zone ale țării, se fac cerculețe de cocă pe deget, care se răsucesc în opt, se usucă, apoi se fierb, după care se adaugă nucă pisată și scorțișoară, și se dau de pomană în castronele sau căni, cu lumînări. Tot în această zi, bărbații intră în curțile gospodarilor, dansînd în jurul ciomegelor pe care le bat în pămînt strigînd: Intră frig și ieși căldură/ Să se facă vreme bună/ Pe la noi pe bătătură

LILIAnA TETELEA

sa vadă filme «pe degeaba» și să pozeze în «doamna însoțită de bărbat»…

- E o adevărată Bursă de dragoste…

- Da, cu deosebirea că această bursă este cu atît mai vinovată cu cît ora este mai tîrzie… Tîrziu de tot, Bursa dragostei devine un tîrg liber, atît de liber, încît «păsărelele de noapte» ți se oferă fără nici nu pic de rușine...”.

Bufetul automat

De cealaltă parte a Bulevardului Elisabeta se instalase o atracție de ultimă oră: bufetul automat care servea clienții cu băuturi și cu sandwich-uri: „Noul automat luminează puternic strada. Un potop de lumini, mascate de geamuri mate, atrage o lume imensă. Lumea care se duce sau iese de la cinematografele Hollywood-ului nostru se abate la acest occidental bufet automat. Intrăm și noi. În schimbul fiselor, pe care le introducem în automate, restauratorul anonim și mecanic ne servește de minune. Eu cu sandwischurile, prietenul cu băutura…”.

Iată impresiile amicului provincial al ziaristului bucureștean despre această minune a tehnicii:

„- Minune, domnule, minune! Mănînci cît vrei. Bei cît vrei și nimeni nu te vede și nu te înșală la socoteală! Acum înțeleg unde iau chefliii «achiul». Aici, la automat... Cucoane frumoase, atmosferă plăcută, curat, ieftin, bineînțeles pînă s-or plictisi bucureștenii de acest restaurator mut... Nu știi, românului îi place, după un pahar-două, să înjure chelnerul și să vorbească politică cu jupînul! Dar cu automatul, greu să vorbești…”.

Atît acum, dar periplul nostru bucureștean nu se oprește aici.

Sursa: Art. „Bucureștiul petrece”, revista „Ilustrațiunea română”, 1931

Bulevardul Elisabeta

Bufetul automat de pe Bulevardul Magheru

File de istorie

Ioan Slavici şi Academia Română (I)

În primăvara lui 1998, lumea cultă şi condeierii şi-au adus aminte că unul din marii luptători pentru drepturile românilor din Ardeal, clasic al literaturii noastre şi prieten cu Eminescu, se născuse în Șiria Aradului cu 150 de ani în urmă. Trebuia aniversată această dată, ce coincidea cu Revoluţia de la 1848, care tot în Transilvania a fost ce a fost. Şi care altă instituţie s-ar fi putut implica, cu mai multă autoritate în această pomenire, decît Academia Română? Căci Ioan Slavici a trăit în jurul Academiei mulţi ani, a fost colaboratorul ei la numeroase lucrări, a pus bazele Institutului de fete de la Măgurele şi a fost membru corespondent al Secţiei istorice. O sesiune ştiinţifică de mare înălţime, desfăşurată în aulă, şi o excelentă expoziţie organizată de Bibliotecă au marcat aniversarea. Apoi, omul şi scriitorul Slavici şi-a reluat odihna de sub glie, tulburată o zi de deasa pomenire a numelui său. Raporturile sale cu Academia au cunoscut un urcuş şi un coborîş cum rar se poate vedea. Drept este că nici el nu era un om comod Şi nu avea, nici pe departe, supleţea trebuincioasă unei convieţuiri cu lumea byzantină de dincoace de Carpaţi, dar nici Academia n-a apreciat, cum s-ar fi cuvenit, imensele calităţi – mai ales gospodăreşti – pe care le-a dovedit în ridicarea aşezămîntului de pe moşia lui Otetelişanu.

Sturdza, M. Kogălniceanu şi Teodor Rosetti, care să se ocupe de selectarea şi publicarea lor. Ioan Slavici este numit secretarul comisiei şi în atribuţiile sale cădeau, de fapt, lucrările propriu-zise de pregătire şi imprimare a documentelor.

După calculele secretarului, documentele urmau să fie publicate în şapte volume, ultimul cuprinzînd cele mai grăitoare dovezi ale înşelătoriei din 1775.

Într-un an nu putea să apară nici măcar ultimul volum, cu care să fie întîmpinată sărbătorirea proiectată de austrieci la Cernăuţi.

În această situaţie se preconizează redactarea unei broşuri – Răpirea Bucovinei după documente autentice – cu o versiune şi în limba franceză, care a fost introdusă în Bucovina înaintea serbărilor. Autorităţile au dispus confiscarea broşurii, dar prea tîrziu, căci ea fusese difuzată pe scară largă. Alături de Kogălniceanu, socotit îndeobşte autorul introducerii broşurii, Slavici a avut aportul său nedezminţit.

Documentele răpirii Bucovinei

Colaborarea cu Academia a început oficial în anul 1880, cînd operaţiunea de editare a documentelor din colecţia „Eudoxiu Hurmuzachi” este preluată de către Academia Română. Este necesară o succintă lămurire cu privire la geneza şi rostul publicării colecţiei. Documentele erau copii numeroase – peste 3.000 – după originalele păstrate în arhivele vieneze, mai ales, dar nu numai, ce atestau politica de acaparare teritorială spre est a Imperiului habsburgic (şi Bucovina căzuse pradă acestei abjecte politici în 1775) şi rolul pe care l-a jucat cancelarul Kaunitz în tîlhărirea Moldovei, ce a dus şi la sfîrşitul domnitorului patriot care a fost Grigorie IV Ghica. Se apropia comemorarea centenarului pierderii Bucovinei, și austriecii, care ştiau că Hurmuzăcheştii intenţionau să dea la iveală unele documente compromiţătoare pentru ei, ar fi vrut să confişte copiile. Gheorghe Hurmuzachi, care deţinea documentele după moartea lui Eudoxiu, le-a luat-o însă înainte. De comun acord cu Titu Maiorescu, pe atunci ministrul Instrucţiunii Publice, în vizită la Cernăuţi la începutul lui februarie 1874, el expediază documentele la Bucureşti lui D.A. Sturdza, om de mare influenţă politică şi culturală. Şi cum publicarea, măcar parţială, a unor documente se impunea, Ministerul Instrucţiunii Publice hotărăşte, în noiembrie 1874, înfiinţarea unei comisii formată din Alexandru Odobescu, D.A.

În aprilie 1876, după ce conservatorii se retrag de la guvernare, noul ministru al Instrucţiunii şi Cultelor, Al. Orăscu, dispune destituirea lui Slavici de la secretariatul comisiunii şi înlocuirea sa cu B.P. Hasdeu. În pofida acestei stări de lucruri, Slavici continuă să lucreze la definitivarea volumului început, al şaptelea, care apare în vara aceluiaşi an. Cu acel prilej, Dimitrie Sturdza subliniază meritele secretarului comisiei, aducîndu-i public omagii. Peste treizeci de ani, acelaşi D.A. Sturdza, secretar general al Academiei, va lua măsuri de înlăturare a lui Slavici de la conducerea Institutului de la Măgurele. Îndată după Războiul de Independenţă, Slavici este pus în drepturi, iar în 1880 editarea documentelor Hurmuzachi trece în sarcina Academiei Române. Corpusul, lărgit considerabil prin ataşarea altor documente externe, descoperite de marii istorici ai sfîrşitului de veac – N. Densusianu, Gr. Tocilescu, I. Bogdan, N. Iorga ș.a. –, va fi supravegheat de Slavici şi multe volume vor apărea sub oblăduirea sa şi ca rezultat al muncii sale. Pentru aceste raţiuni – şi nu numai – el va fi ales la 22 martie 1882 membru corespondent al Academiei Române.

Institutul de la Măgurele

A doua pagină a raporturilor lui Slavici cu Academia Română, mult mai încărcată şi cu un final nemeritat, cuprinde activitatea sa ca director şi gospodar al Institutului de fete Ioan Otetelişanu din comuna Măgurele, din apropiere de Bucureşti, aflat sub oblăduirea înaltei instituţii. Şi aici se impune un succint preambul explicativ.

Moşia Măgurele, aşezată la aproximativ 15 km de Bucureşti, pe care existau clădiri gospodăreşti şi un fel de castel, cu multe încăperi, aparţinuse, pînă la moartea, survenită la 8 mai 1876, boierului Ioan Otetelişanu. Cum acesta nu avea urmaşi direcţi, încredinţează prin testament averea lui Ioan Kalinderu (mai exact, îl face legatar testamentar), membru al Academiei şi ministru al Domeniilor Coroanei, cu obligaţia, printre altele, ca din avere să ridice „un institut de fete române“. Cum numeroasele neamuri colaterale au atacat testamentul, s-a iscat un proces care a durat mai bine de 15 ani și abia în primăvara lui 1892 Curtea de Casaţie a dat cîştig de cauză legatarului testamentar. Acesta, plictisit de tracasările îndelungate la care a

fost supus, a trecut averea Academiei Române, care era obligată să preia şi sarcinile incluse în diata lui Otetelişanu. Cea mai importantă şi mai acută era, evident, înfiinţarea instituţiei de fete sărace. Cum Ioan Otetelişanu şi soţia sa opinaseră pentru Măgurele ca loc de organizare a şcolii, Academia nu s-a opus şi în iunie 1893 instituie o comisie cu Ion Kalinderu, D.A. Sturdza, Iacob Negruzzi şi V.A. Urechiă, care să se ocupe de organizarea aşezămîntului. Un an mai tîrziu, Academia se adresează lui Slavici, nu fără oarecare jenă – şi o să observăm îndată de ce – cu invitaţia să ia asupra-şi conducerea Institutului, oferindu-i condiţii materiale acceptabile pentru el şi soţie, care urma să ocupe funcţia de directoare adjunctă. Slavici îşi cîştigase un binemeritat prestigiu pedagogic datorită faptului că funcţionase mulţi ani ca profesor şi datorită lucrărilor sale relative la organizarea şcolilor săteşti şi a localurilor acestora. Slavici lucra asiduu la publicarea documentelor din colecţia Hurmuzachi, dar nu se bucura de simpatie în rîndul lumii academice, din pricina vederilor sale politice, în special din cauza aderării la ideile memorandiste ce nu erau pe placul unor membri ai Academiei. În plus, el era un om rigid, fără multă diplomaţie în raporturile cu semenii, comiţînd acte de nemulţumire în jur. Aşa se face că în martie 1890, cînd s-a pus problema alegerii sale ca membru titular al Academiei, el n-a întrunit numărul de voturi necesare, fiind preferat Grigore Tocilescu. Şi ca şi cum această înfruntare n-ar fi fost suficientă, în martie 1893 este respins şi de la Premiul Năsturel, unde se prezentase cu volumul de nuvele. Iată aşadar că Academia se simţea vinovată faţă de el şi se putea aştepta şi la un refuz din partea lui Slavici.

Acesta a fost ispitit însă de garanţii privind ziua de mîine – împreună cu soţia realiza lunar un venit de 600 lei – dar şi de cîmpul de activitate didactică şi pedagogică, cu totul original, ce i se oferea şi a acceptat. Nu exista în ţară nici o şcoală asemănătoare şi ca să se poată orienta în privinţa organizării Institutului, a programului de studii, a regulamentului de conducere internă se duce în Germania şi vizitează şcoli de acelaşi profil. De scrieri germane se va folosi şi la redactarea proiectului de organizare a Institutului Otetelişanu şi a programului de studii, aprobate de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Cursurile au început la 18 octombrie 1894, după ce la 15 septembrie s-a ţinut examenul de admitere în clasa I. Au fost admise 15 eleve provenind din familii sărace, sau cu mulţi copii, ori orfane. La inaugurare au participat mai mulţi membri ai Academiei, inclusiv D.A. Sturdza şi Ion Kalinderu.

(va urma)

GABRIEL ŞTREMPEL, membru de onoare al Academiei Române

Ion Slavici împreună cu soția și fiica

Institutul de fete de la Măgurele, la inaugurare (1894)

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei Ucis din răzbunarea unui angajat sau la comanda Moscovei?

Prințul Ştirbey se stingea din viaţă, pe neaşteptate, în zorii zilei de duminică 24 martie 1946, la Bucureşti, în clinica dr. N. Lupu de la Spitalul Colentina. Moartea sa a surprins pe toată lumea. Dar haideți să urmărim firul evenimentelor.

În ziua de 20 martie 1946, ambasadorul U.R.S.S. în România din acea perioadă, Kaftaradze, a oferit o recepţie în cinstea venirii la Bucureşti a lui Andrei Vîşinski, adjunctul şefului diplomaţiei sovietice. Ştirbey a fost invitat, dar s-a scuzat că nu poate veni. Vîşinski i-a dat personal telefon şi l-a rugat să ia parte şi el. În urma insistenţelor lui Vîşinski, Ştirbey a venit cu gîndul să dea mîna doar cu ministrul sovietic şi să se întoarcă acasă, la palatul său de pe Calea Victoriei din Bucureşti. Vîşinski a ţinut să ciocnească un pahar cu Ştirbey, dar „după zece minute prinţul s-a simţit foarte rău”. Abia ajuns acasă, în Calea Victoriei, „a fost luat de friguri şi de vărsături”. A doua zi, simţindu-se tot atît de rău, a fost consultat de nepoţii săi, doctorii Matei Balş şi Alexandru Moruzzi. Diagnosticul indica o boală hepatică şi recomandarea de a se interna în spital.

Asistenta s-a împotrivit, medicul a decis să-i administreze „glucoză”

Medicii de la Colentina au declarat că s-ar putea să fie un cancer hepatic. Mijloace prea înaintate de investigaţii în vremea aceea nu erau la noi. La spital, fiind vorba de greaţă şi de vărsături continue, care nu permiteau o alimentare normală, s-a hotărît administrarea de glucoză pe cale intravenoasă. Acest medicament era greu de găsit. Spitalele erau dezorganizate, în ţară era haos, prezenţa ruşilor şi venirea la putere a comuniştilor au produs o dezordine şi mai mare, îmbrăcăminte, alimente, medicamente, toate se procurau la negru. Unităţile sanitare şi bolnavii cumpărau produsele medicale şi farmaceutice de la diferite persoane, la preţ de speculă. În absenţa doctorului Balş, la Spitalul Colentina au sosit nişte fiole de „glucoză” care conţineau un lichid tulbure. De serviciu era un medic tînăr, fără experienţă. Acesta n-a ţinut seama de împotrivirea asistentei care-i atrăsese atenţia asupra aspectului suspect al conţinutului fiolelor. „Grăbit să execute dispoziţiile primite –repede să facă injecţia pe care bolnavul o aştepta de mai multe ceasuri... efectul a fost imediat. Produsul i-a făcut rău lui Barbu Ştirbey înainte de a fi injectat în întregime şi bolnavul, care a intrat în comă cîteva minute mai tîrziu, a încetat din viaţă în 20 de minute după aceea”, scria I. Varlam în „Preludiu la farsa electorală din 1946: Asasinatul lui Barbu Știrbey”.

Un angajat pe care-l dăduse afară, principalul suspect

După părerea medicilor, glucoza este perfect solubilă în apă şi soluţia nu este niciodată tulbure, dacă substanţa nu este alterată. Materialul din care relatăm împrejurările morţii lui Ştirbey menţionează în continuare şi alte amănunte. Nu cu mult timp înainte, un fost salariat al lui Ştirbey fusese dat afară. Acesta devenise om de afaceri, dar se înscrisese şi la comunişti. După ce prinţul se întorsese de la Cairo şi Moscova, a avut un conflict cu acest slujbaş, care i-a atras atenţia lui Ştirbey că el s-a înscris

la comunişti şi că odată cu venirea ruşilor „s-a terminat cu prinţii, moşierii şi capitaliştii. O să vedeţi dv. ce vă aşteaptă!”. În această situaţie, principele îi răspunde că dacă aşa stau lucrurile, menţinerea lui în întreprinderea de la Buftea nu mai are nici un rost şi-l pune să-şi dea imediat demisia. Acest om de afaceri ar fi fost implicat în procurarea glucozei de la bursa neagră. Mai mult, tocmai în timpul cînd Ştirbey era în agonie, fostul salariat a apărut cu întreaga lui familie pe coridoarele pavilionului Colentina, unde era îngrijit bolnavul. Să fi fost vorba de o răzbunare personală sau de disciplina unui agent al N.K.V.D.? O fi ştiut că produsul era alterat sau toxic?

Înmormîntat fără autopsie

Din diverse motive, familia n-a cerut să se facă autopsie şi cercetări. Deja fuseseră implicaţi într-un mare proces politic cumnatul şi nepotul lui Ştirbey, generalul Radu R. Rosetti şi George G. Cretzianu, care făcuseră parte ca „tehnicieni” din Guvernul Antonescu. A fost pedepsit medicul care făcuse injecţia. Doctorul Balş, convins de nevinovăţia acestui medic, a cerut să nu fie sancţionat, fiind vorba „de o eroare a tinereţii”. Oricare ar fi fost situaţia, moartea prinţului a fost considerată întotdeauna de familie ca fiind suspectă. „Barbu Ştirbey a murit la timp şi fără mari suferinţe, în vîrstă de 74 ani. Dacă ar fi supravieţuit, ar fi fost implicat într-un proces de tip «Sumanele negre» sau Tămădău, ar fi fost întemniţat şi ar fi murit în mizeria şi promiscuitatea de la Jilava sau de la Sighet ori de la Aiud. Aşa, a închis ochii înconjurat de ai lui, avînd parte de un sfîrşit demn şi creştinesc – deşi provocat”. Ziarele vremii arată că rămăşiţele pămînteşti ale defunctului au fost depuse la Biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti. După trei zile a avut loc oficierea serviciului divin de înmormîntare a marelui patriot şi român. Serviciul religios de înhumare a avut loc marţi, 26 martie 1946. A început la ora 3 după-amiază şi a luat sfîrşit la ora 5. În aceeaşi zi, sicriul a fost transportat cu o maşină la Buftea, unde, în prezenţa familiei şi a unei mari mulțimi, a fost înmormîntat în capela din Parcul Palatului, alături de domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbey (bunicul său) şi de alţi membri ai familiei sale. Coşciugul era închis şi a fost purtat pe umeri pe Aleea Nucilor, pînă la capelă. Pe lespedea de marmură albă a mormîntului său sînt gravate următoarele: „BARBU ALEXANDRU ŞTIRBEY născut la 4.XI.1872, decedat la 24.III.1946”.

Prin anul 1949, mormintele Ştirbeilor de la Buftea au fost jefuite. Deși s-a spus că nu s-au găsit bijuterii şi alte podoabe, mormintele au mai fost jefuite o dată, după Revoluție. JURNALUL.RO

Autoexilat, nu învins (2)

Actul înlăturării principelui Carol din rîndul familiei regale – după ce acesta renunţase de trei ori, în 1918, 1919 şi 1925, la prerogativele sale – a fost receptat de opoziţie ca fiind rezultatul manevrelor de culise, puse la cale de I.I.C. Brătianu, regina Maria şi Barbu Ştirbey. De aceea, la 4 ianuarie 1926 – cînd Parlamentul a dezbătut legile prin care principele Carol era înlăturat din rîndul familiei regale, iar ca moştenitor era proclamat fiul acestuia, principele Mihai, în vîrstă de 5 ani – opoziţia a scandat: „Jos Brătianu!“, „Jos Ştirbey!“. Din ostilitate faţă de Brătianu şi de Ştirbey, o bună parte a opoziţiei s-a solidarizat cu Carol, deşi hotărîrea acestuia de a-şi părăsi familia şi a rămîne în străinătate cu Elena Lupescu era greu de acceptat.

În primăvara anului 1927 s-a aflat că regele Ferdinand suferea de cancer. Se pare că Barbu Ştirbey, simţind că domnia regelui Ferdinand se apropia de sfîrşit, şi prin urmare, şi rolul său de prim sfetnic neoficial avea să înceteze, a dorit să ocupe o funcţie publică, recunoscută ca

Barbu Știrbey – „Prințul alb” al Reginei Maria (II)

atare. Este motivul pentru care, la 4 iunie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand I de a forma un guvern de „uniune naţională“. Cu experienţa pe care o avea, Barbu Ştirbey a reuşit ca în doar cîteva ore să formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentanţii celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică – P.N.L. şi P.N.Ţ. Vestea formării unui asemenea guvern a fost primită cu stupoare de opinia publică, întrucît se ştia că Ştirbey era amantul „tradiţional“ al reginei Maria şi „omul de casă“ al lui Brătianu. Mihail Manoilescu scria: „Instalarea în fruntea guvernului a lui Ştirbey, care nu apăruse pînă atunci în faţă în viaţa publică – după cum într-o casă decentă nu apar niciodată la vedere pe un balcon anume obiecte de întrebuinţare intimă – constituia nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci şi o culme a imprudenţei politice. Toată lumea – şi chiar unii liberali la care bunul simţ învingea sectarismul de partid – socoteau îndrăzneaţă afişarea lui Barbu Ştirbey, în clipa în care bunul rege îşi trăia ultimele zile, drept o impietate. Din ce întunecată şi apocaliptică tragedie shakespeariană putuse scoate Ionel Brătianu acest scenariu de groază, în care agonia soţului trebuia să fie prezidată de trufia învingătoare a prietenului!“. Guvernul Ştirbey s-a menţinut numai două săptămîni (5-20 iunie 1927), după care frîiele puterii au fost preluate de I.I.C. Brătianu. Pentru Ştirbey însă, fusese suficient, el putînd apare de acum înainte public în calitate de „fost preşedinte al Consiliului de Miniştri“.

Moartea regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de „eminenţă cenuşie֧“ a lui Barbu Ştirbey, întrucît Regenţa nu avea nevoie de „serviciile“ sale. Această instituţie era un simplu decor, folosit de guvernanţi: mai întîi de I.I.C. Brătianu, apoi de Iuliu Maniu. Lipsa de prestigiu şi de eficienţă a Regenţei, precum şi deteriorarea situaţiei economice şi politice au alimentat curentul carlist, mulţi văzînd în „restauraţie“ o şansă de redresare a ţării. Venirea lui Carol în ţară şi urcarea sa pe tron, la 8 iunie 1930, a marcat pentru Barbu Ştirbey începutul unei perioade extrem de dificile. Carol îl ura și căuta un pretext pentru a-l aresta. În acest scop, a cerut şefului Serviciului Secret de Informaţii să-l urmărească pentru a-l surprinde „complotînd“ împotriva dinastiei. Ştiind care erau sentimentele şi intenţiile noului rege, Ştirbey a plecat din ţară, stabilindu-se în Elveţia. Cînd revenea acasă nu discuta cu nimeni probleme politice, chiar atunci cînd era provocat de agenţii lui Carol al II-lea.

Barbu Ştirbey a reintrat în atenţia publică în martie 1944, cînd a purtat tratative la Cairo, în vederea încheierii unui armistiţiu cu Naţiunile Unite, şi apoi, în septembrie 1944, cînd a făcut parte din delegaţia română care a semnat la Moscova armistiţiul cu Naţiunile Unite. Numele său a fost vehiculat la începutul lunii martie 1945, ca un posibil candidat pentru funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Un an mai tîrziu, 1946, a încetat din viaţă.

Rolul său politic major se încheiase în 1927. Timp de 13 ani, cît a domnit Ferdinand I, Ştirbey a fost „stîlpul“ camarilei regale. A lucrat în culise, a manevrat cu dibăcie, nu pentru folosul său personal, ci pentru rege şi Ion I.C. Brătianu, cumnatul său.

Cel mai adesea membrii camarilei îsi urmăreau mai ales propriile interese, profitînd de influenţa pe care o exercitau asupra şefului statului. Din acest punct de vedere, Barbu Ştirbey a fost o excepţie. Era suficient de bogat, avea o ţinută demnă, se simţea mîndru de ascendenţa sa princiară, astfel încît s-a „mulţumit“ să fie sfătuitorul regelui Ferdinand şi amantul reginei Maria. I-a plăcut jocul politic din culise și a avut un rol important în evoluţia României, punînd în umbră mulţi lideri de partid şi miniştri.

Sfîrșit Prof. univ. dr. IOAN SCURTU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (167)

Arta (14)

Muzica și Dansul (4)

Pipa are patru șiruri de coarde, care sînt atașate la corpul instrumentului cu cheițe de acord și mici țevi. Are un gît destul de scurt, care este festonat. Instrumentul are cca. 1 m lungime și cca. 35 cm lățime. În mod tradițional, coardele pipa sînt confecționate din mătase răsucită, mai rar din metal. Sunetul de pipa se produce cu un plectru, care este o plăcuță din metal. În Antichitate se folosea o „gheară“ specială, care se purta peste deget. În China veche, instrumentustul la pipa cînta stînd în poziție orizontală. Ulterior, s-a cîntat stînd în picioare, în timp ce muzicianul sprijină partea inferioară a instrumentului pe genunchi, iar gîtul pe umărul stîng. Sunetul pipa este foarte melodios și seamănă oarecum cu sunetul chitarei tradiționale din Europa. La acest instrument se pot cînta lucrări lirice, dar și dramatice și chiar de inspirație militară. Pipa se folosește foarte mult și în zilele noastre.

Zheng sau Guzheng este un vechi instrument muzical tradițional chinez cu coarde ciupite, asemănător cu citera. Guzheng seamănă cu instrumente muzicale similare din Asia, care s-au inspirat din tradiția chineză, precum yataga din Mongolia, koto din Japonia, gayageum din Coreea sau dantranh din Vietnam. Instrumentul guzheng este atestat din Perioada „Regatelor Combatante“. El a devenit popular începînd cu dinastia Qin. Numărul de coarde al instrumentului Guzheng a variat de la minimum 6 pînă la maximum 23 în Dinastia Tang. Cea mai veche relatare scrisă despre Guzheng datează din anul 91 î.Chr., de la marele istoric chinez Sima Qian. În mod tradițional în China veche guzheng avea 16 coarde. Există și variante cu 21 de coarde, folosite mai ales în epoca modernă. Toate

Bolile și Istoria (45)

Isterie colectivă și sugestie în massă (4)

variantele sînt acordate în acord pentatonic (Do, Re, Mi, Sol și La). Varianta cu 16 coarde este acordată să emită 3 octave complete, în timp ce cea cu 21 de coarde are 4 octave complete.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Erhu, numit și Nanhu, este un instrument muzical tradițional chinez cu două coarde, care seamănă cu vioara. Este utilizat ca instrument solo, precum și în ansambluri mici sau în orchestre mari. Erhu este cel mai popular instrument din familia de instrumente cu coarde huqin, dintre care mai enumerăm: zhonghu, gaohu, banhu, jinghu, sihu etc. Este dificil să numim acest instrument o vioară propriu-zisă. Precum am menționat, are două coarde de mătase și, de asemenea, trei octave. Se cîntă cu degetele. Părțile principale ale instrumentului includ, pe lîngă coarde, o placă de sunet, un rezonator din lemn, care poate fi hexagonal sau cilindric, precum și o membrană din piele de șarpe. La acestea se adaugă gîtul instrumentului. În vechime, întregul instrument, inclusiv gîtul, avea cca. 60 cm lungime. Odată cu trecerea timpului, dimensiunea instrumentului erhu a crescut, doar gîtul ajungînd la 80 de cm lungime. Coardele sînt conectate cu gîtul folosind un suport metalic. Corpul instrumentului erhu este realizat cu precădere din lemn dens, precum abanosul. Erhu are un arc curbat, realizat din tulpină de bambus, cu care se redă melodia. Arcul are o sfoară confecționată din păr de cal. Pentru a utiliza instrumentul erhu, arcul este frecat cu colofoniu –substanță rășinoasă. Dacă arcul nu este frecat suficient de bine, sunetul instrumentului este distorsionat și, în loc de o melodie blîndă și fermecătoare, se va auzi un sunet urît, zdrăngănit, care zgîrie timpanul. Erhu nu are o istorie prea veche, numărînd cca. o mie de ani. Se consideră că a fost împrumutat de către chinezi de la populațiile nomade. Datorită originii sale, în vechime erhu era considerat „barbar“. Cu toate acestea, erhu a fost „adoptat“ de către țăranii chinezi, devenind un instrument muzical popular. A fost preluat ulterior și de către muzicieni profesioniști. Se utilizează și în zilele noastre, solo sau în orchestre. În mîinile unui maestru, erhu poate imita sunetele naturii, cîntecul păsărilor, sforăitul cailor, picăturile ploii de primăvară, hohotele vîntului și multe alte sunete. În timpul cîntatului, erhu este poziționat vertical. Arcul este în mîna dreaptă a interpretului, în timp ce cu mîna stîngă apasă coardele. În „Cartea Cîntecelor“, secțiunea „Ode“ sînt menționate cîteva instrumente de suflat, care încă și azi sînt fabricate și utilizate în China. Flautele sînt utilizate din preistorie și pînă în present. Cel mai răspîndit este flautul de bambus cu șase orificii. Există și variante cu trei orificii, precum și cu 12 orificii. Flautul transversal din bambus este un instrument tradițional chinezesc. Muștiucul este poziționat spre centru. Un orificiu este acoperit cu o membrană realizată tot din bambus; acesta oferă sunetul particular al flautului. Capetele instrumentului sînt protejate de segmente din os de bivol sau din corn. Multe modele au gravate o poezie în partea superioară și poartă semnătura producătorului. Există două variante tradiționale de flaut: qudi, care este un flaut alto, popular în sudul Chinei, și micul bangdi, în nordul Chinei; muzica acestuia din urmă seamănă cu cîntecul păsărilor. În Secolul al XX-lea, a apărut o a treia variantă de flaute, mai grave, care au și un al șaptelea orificiu adăugat la cele șase clasice, în scopul interpretării muzicii chinezești cu influențe occidentale. În vechime, producătorii de flaute erau concentrați în orașul sudic Suzhou. Materia primă, bambusul, trebuia să fie destul de vechi pentru a confecționa un instrument de calitate. Tradițional, se folosește bambusul galben sau alb. Flautul este, practic, folosit în toată China, în nord și în sud, dar este mai popular în est decît în vest. În nord, muzica interpretată la flaut este adesea mai energică și accentuată, în timp ce în sud sonoritatea este mai moale. În China veche, muzica de flaut era utilizată pentru a interpreta fundaluri muzicale în timpul banchetelor ceremoniale și la paradele militare.

Răbufniri ale maniei dansului au avut loc deseori în Germania Medievală, pînă pe la sfîrşitul Secolului XVI. Iar fenomenul nu s-a mărginit la puzderia de stătuleţe germane, ci a fost întîlnit şi în alte ţări europene. Ultima „epidemie de dans“ cunoscută, afectînd un număr mare de oameni, a fost raportată în anul 1911, în apropierea coastei Dardanelelor. Dar cel mai important incident de acest gen s-a petrecut la Aix-la-Chapelle, în iulie 1374, cînd sute de oameni au luat cu asalt străzile dănţuind, zbierînd şi făcînd spume la gură. Mulţi sufereau de halucinaţii, unii aveau impresia că fuseseră cufundaţi într-un ocean de sînge, alţii pretindeau că văzuseră cerurile deschizîndu-se, spre a-l dezvălui pe Isus Christos pe tronul divin, alături de Sfînta Fecioară Maria. Iniţial dansatorii au fost priviţi ca nişte ciudaţi, dar foarte rapid ei au cîştigat aderenţi, gata să le imite mişcările dezlănţuite. Mii de persoane au fost afectate şi, pe măsură ce această veritabilă nebunie se împrăştia ca o ciumă, pretutindeni pe continent, ea se cristaliza, luînd forma unui protest anti-clerical îndreptat cu precădere asupra huliţilor, dar atotputernicilor prinţiepiscopi. Şuvoaie de dansatori extaziaţi au invadat Ţările de Jos şi, coborînd de-a lungul Rinului, au făcut noi ciraci în Germania. Mulţimile în delir au luat cu asalt clădirile Bisericii, preoţii şi călugării erau hăituiţi şi împroşcaţi cu invective şi blesteme. Cu toate acestea, este interesant că nici măcar un singur prinţ-episcop nu a fost atins de mînia populară, aceasta oprindu-se la straturile de jos ale puterii ecleziastice. În stadiul final al manifestărilor, dansatorii păreau deseori total insensibili la stimuli externi sau la durere, ceea ce este mai curînd un simptom al isteriei decît al intoxicaţiei cu LSD. Strania manie prezintă asemănări flagrante cu mişcarea flagelanţilor. Trebuie totuşi amintit că mişcarea flagelanţilor a pornit ca o suită de procesiuni religioase, destinate să combată plaga, şi s-a dezvoltat, de asemenea, ca o formă de protest împotriva abuzurilor comise de nobili, Biserică şi regi. Atît mişcarea flagelanţilor, cît şi mania dansului produceau exacerbarea dorinţei sexuale. Aceasta pentru că atît acţiunile brutale cît şi emoţiile violente stimulează cel mai primitiv instinct, plăcerea sexuală sau instinctul de reproducere. Nu-i de mirare de aceea că dansul a reprezentat întotdeauna o componentă esenţială a ritualurilor vrăjitoreşti. Frenezia vrăjitoarelor este misterioasă din mai multe puncte de vedere. Mulţi cercetători au încercat să demonstreze însă, bazîndu-se pe argumente solide, că toată această frenezie nu ar fi decît reflectarea unei „doctrine demonice“ pusă la punct de Biserică însăşi, la începutul Evului Mediu, ceea ce ar putea explica similitudinile existente în descrierea practicilor vrăjitoreşti, în ţări diferite. Căci există prea puţine dovezi că apostoli ai acestei bizare „religii diabolice“ ar fi cutreierat Europa în căutare de discipoli, în schimb sînt numeroase mărturiile privind o largă distribuire a cunoştinţelor despre vrăjitorie, prin intermediul scrierilor şi denunţurilor făcute chiar de către oamenii Bisericii.

doar o parte a represiunii îndreptate de protestanţi şi de catolici în egală măsură împotriva oricăror manifestări ce li se păreau nonconformiste.

Practicarea vrăjitoriei poartă ea însăşi stigmatul isteriei. Mitul vrăjitoarelor ce zboară peste văi şi dealuri, pe cozi de mătură, spre a ajunge la Sabat face trimitere la starea de levitaţie, la senzaţiile de plutire, simptome evidente în isterie. Chiar şi Sabatul, cu dansurile sale sălbatice, cu muzica stranie şi orgiile sexuale, reprezintă o formă de isterie colectivă. Mîncărurile servite la aceste festinuri sînt scîrboase sau lipsite de gust, săruturilor sau îmbrăţişărilor creaturilor demonice întîlnite aici le lipseşte căldura. Vrăjitoarele se plîng adesea de furnicături, au senzaţia că şiruri lungi de furnici li se scurg pe trup şi insensibilitatea tactilă pare să fie un indiciu căutat de acuzatori, care împung cu sule ascuţite pielea celor bănuite de vrăjitorie, în căutarea unor zone unde acestea să nu resimtă durerea. Iar toate aceste manifestări sînt simptome clare şi binecunoscute ale bolii isterice.

De un egal interes ne apar însă atît isteria colectivă a celor care practicau ritualurile magice, cît şi a celor care puneau la index aceste ritualuri, căci nu putem despărţi meşteşugul vînătorii de vînatul însuşi. Iar dacă vînătoarea de vrăjitoare a căpătat aspectul unui fenomen de masă, în unele perioade, la fel au stat lucrurile şi cu practicarea vrăjitoriei. Cultele magice au devenit chiar mai răspîndite tocmai în perioadele în care represiunea era mai intensă. Aşa încît atunci cînd vorbim despre „obsesia vrăjitoriei“, trebuie să aplicăm termenul atît vrăjitoarelor cît şi celor care le-au persecutat. Cele trei perioade principale în care aceste isterii s-au declanşat coincid, în mare, cu Renaşterea, Reforma protestantă şi Contrareforma catolică. În cadrul fiecăreia dintre aceste mişcări remarcăm o diminuare a conformismului și a bunelor moravuri şi o exacerbare a aberaţiilor, rătăcirilor şi reprimărilor brutale. Vrăjitoria a însemnat numai una dintre aceste rătăciri, iar vînătoarea de vrăjitoare

O vrăjitoare, înzestrată cu presupuse puteri diabolice spre a abate molima şi blestemele asupra comunităţilor umane, trebuie să fi fost un motiv de teroare pentru cei neiniţiaţi. Dar studiind atent datele problemei, sîntem capabili să discernem şi o necesitate mai primitivă pentru vînătoarea de vrăjitoare. Vrăjitoarea este mai mereu, dacă nu chiar în toate cazurile, o femeie care posedă capacităţi supranaturale. Ea reprezintă astfel încarnarea răutăţii feminine. Pentru clerul catolic celibatar, pentru protestanţii aspri, care cred cu tărie că Eva s-a născut să-1 slujească orbeşte pe Adam, femeia înseamnă un obiect al urii şi totodată al spaimei. Aceşti bărbaţi posaci şi limitaţi au văzut în vrăjitorie nu doar o parodiere obscenă a religiei, ci şi o ameninţare la adresa superiorităţii masculine. Ca atare, vrăjitoarea a devenit un simbol al relaţiei primitive dragoste-ură şi al confictului dintre sexe, pentru dominare, conflict vechi de cînd lumea.

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Două secvenţe de istorie literară

G. Călinescu şi arta scenetelor

Cînd ți se oferă prilejul să scrii despre G. Călinescu, este musai să o iei de departe. Căci el, în tot ce a scris - fie critică și istorie literară, romane, versuri și monografii de autor, jurnalistică și eseuri - a fost profesorul absolut, demonstrînd, cu răbdare și competență, cum se face literatură la nivel european. Iar metoda aplicată, în cele mai multe cazuri, a fost exempla docent, folosită adesea și de Eminescu.

Cum este cazul bunăoară și cu cele cîteva scurte dialoguri de mai jos, aflate la granița scrierilor dramatice într-un act sau chiar scenete satirico-umoristice, dotate cu un pronunțat caracter moralizator. În anul 1965, la puțină vreme după moartea sa, foștii colaboratori de la Institutul de Istorie Literară și Folclor au tipărit, în semn de omagiu, un volum cuprinzînd mai multe producții teatrale întrun act, precum: ,,Phedra”, ,,Basmul cu minciunile”, ,,Napoleon și Sfînta Elena”, ,,Răzbunarea lui Voltaire”, ,,Tragedia regelui Otakar și a prințesei Dalibor”, ,,Crăiasa fără cusur”, ,,Ludovic al XIXlea” și altele. Cum am mai scris și cu alt prilej, sursa de inspirație a acestor mini-drame au constituit-o unele anecdote istorice, mitologia greco-latină sau folclorul românesc, potrivite mai ales teatrului de păpuși și marionete sau trupelor de artiști amatori, așa cum s-a și întîmplat de altfel.

Începînd cu anul 1955, G. Călinescu a început în casa lui din Cartierul Floreasca seria de spectacole prilejuite de începerea sărbătorilor de Iarnă, cînd, interpretîndu-l pe Moș Crăciun, împărțea daruri fiecăruia dintre mai tinerii lui colaboratori: I.C. Chițimia, Ov. Papadima, Gh. Vrabie, Al. Bistrițianu, Cornelia Ștefănescu, Rodica Florea, Liliana Ţopa, Valeriu Ciobanu. Textele erau compuse de G. Călinescu, care se preocupa și de obținerea costumelor și a decorurilor de la Teatrul Național. Întreg spectacolul, cu versurile și cîntecele, decorurile și costumele aferente, se plia și pe obiceiurile, tradițiile și datinile populare românești.

Alte scrieri de aceeași factură, descoperite de Alice Vera Călinescu printre manuscrisele lui G. Călinescu, au fost donate Revistei ,,Manuscriptum”. Mai departe, în numărul (38), anul XI/1980, redacția a publicat cîteva dintre aceste piese, însoțite de un comentariu semnat de Eugenia Oprescu. În general, sînt niște texte de scurtă întindere, cu un pronunțat caracter mai mult de divertisment, spiritual și moralizator, în fapt, simple exerciții dramatice în maniera celor care se difuzau la televizor, sîmbătaseara, în emisiunile satirico-muzicale de altădată.

G. Călinescu, care se distinsese în toate genurile și speciile literare, de data aceasta, lăsa impresia că, extenuat de munca la Institut, își permite să se relaxeze într-un gen ușor și spiritual totodată, prin care să-și releve și caracterul de homo ludens. Ca director și întîiul pedagog al Institutului, care uneori era deranjat de unii subordonați, fiindcă întîrziau cu perdarea materialelor, pe lîngă studiul în bibliotecă, le cerea să interpreteze, ca într-un spectacol, și textele în cauză. Privind lucrurile din acest unghi, ,,piesele” respective pot fi socotite și schițe de autoportret. Prin calitățile literare incontestabile, aceste creații au rămas niște documente despre atmosfera care domina în acel colectiv, unde toată lumea primea sarcini clare de lucru, prcum și caracterul profesorului care avea abilitățile de a trece de la morga academică și

directorială la omul de rînd, amabil cu toată lumea. De fapt, G. Călinescu, alcătuit din mai multe fațete și dotat cu umorul cel mai fin, căuta să fie cu subalternii și Jupiter Tonans, și Creangă cel hîtru.

,,Nu altfel se arătase Călinescu, ne lămurește istoricul literar Marian Popa, și la cursurile de literatură română, ținute în Amfiteatrul «Odobescu» de la parter, cînd, prin modulațiile vocii, făcea publicul să uite de limba de lemn cu imbecilizantul ei ecou repetitiv în urechi. El uza de efecte oratorice studiate, cînta puțin, ridicînd foarte sus vocea, ca imediat să trîntească o remarcă paradoxală, după care, cu un zîmbet complice către auditoriu, să revină la tonul normal...”. Marele critic își teatraliza intervențiile publice, fiindcă avea un caracter histrionic. Proiectîndu-se în aceste glume dramatice ca un șef autoritar, G. Călinescu se aducea pe sine la dimensiunea reală a oamenilor.

,,În aceste piese, mai arată Eugenia Oprescu în comentariul său, profesorul își încurajează colaboratorii să-i persifleze poziția de șef, subliniind prin aceasta că el este, mai întîi, profesorul, îndrumătorul lor spiritual, și după aceea directorul unei instituții pe care este obligat să o conducă cu acte, semnături și disciplină pentru respectarea ordinelor”. Altfel spus, ca director, are și el superiori de care ascultă cu sfințenie, dar, ca profesor, nu mai are pe nimeni deasupra.

Sceneta ,,În vagon restaurant”, pune față-n față două personaje: Dama și Colonelul, tovarăși de drum într-un tren, și este greu de stabilit dacă acțiunea se sprijină pe un dialog sau monolog. Ce-i drept, Colonelul are două replici de cîteva cuvinte, la început și la sfîrșit, dar, în rest, Dama, inepuizabilă, susține un monolog ucigător. ,,Mi-e cald și geamul ăsta nu se deschide... Luați înghețată. Am să iau și eu... Ah, fragile, dar să fie roșii... Știți că avem fermă?... Anul ăsta mergem la Băile Herculane. Am învățat să merg cu bicicleta, ah, e delicios...” și tot așa, limbuta cucoană sare de la un subiect la altul, înnebunindu-l pe bietul Colonel care, ca domnul lui Caragiale, spera că dacă va călători cu o damă singur în compartiment va face și va drege, dar nu auzise, sărmanul, de Bubico... Și dacă, în final, curtezanul îl aruncă pe Bubico pe fereastră, mai radical, Colonelul, după ce o otrăvește, exclamă satisfăcut: ,,Eu l-am aruncat, cucoană, mîncai-ai coada!”... pardon: ,,Eu am otrăvit-o, e delicios. Fiți liniștiți, mă predau de bună voie...”. Formal, avem de-a face cu o satiră agreabilă la adresa logoreicilor care cînd se pornesc, nu se mai opresc. Cine știe ce domn sau doamnă din echipa maestrului va fi roșit identificîndu-se în persoana Damei care dădea semne de schizofrenie.

Atîtea și atîtea întîmplări mărunte punctau viața micului grup și care adeseori nu aveau adeziunea directorului. Unele erau prezentate direct, formînd obiectul unor ședințe de lucru. Altele aveau să fie prinse sub formă literară în celelalte dialoguri ale sale. Așa cum este cazul cu scrierea ,,Vine șeriful (act romantic)”, în care, apelînd la tehnica teatrului în teatru, augmentată de prezența unor travestiuri și a unui comic suculent, prezintă unele aspecte nedorite din activitatea Institutului. De reținut că toți subalternii erau puși să joace propriile roluri, scutindu-l pe maestru de unele indicații scenice și adaosuri la dialoguri.

Daniil Scavinschireconstituire biografică

Puținele informații despre viața și scrierile poetului bucovinean Daniil Scavinschi (1796-1838) le avem de la Costache Negruzzi, personalitate emblematică a literaturii pașoptisto-romantice din Moldova, creatorul

capodoperei ,,Alexandru Lăpușneanu”, întîia nuvelă romantică de la noi. Dacă despre moartea sa, întîmplată în 1838, nu mai există dubii, în schimb anul nașterii nu este nici acum clarificat. Să fi fost 1806, cum mai apare ici și colo? Exclus, fiindcă în 1838, pe cînd trăgea să moară, el îi înmîna lui Costache Negruzzi două poezii, fără importanță, ce-i drept, dar relevante prin aceea că sînt datate 1817 și 1818. În afara acestor poezii care i-au conferit în posteritate statutul de poet minor, Scavinschi a mai lăsat și un jurnal versificat - ,,Călătoria dumisale hatmanului Constantin Paladi în feredeile Borsecului, 1828, august 30”. Conform obiceiurilor vremii, luxul de a se duce la băi și-l permiteau doar cei bogați, cum era acest boier Paladi care, în afara arnăuților din coada trăsurii, își mai luase cu el și un poet sărac, să-i cînte plimbările, un fel de cronicar întîrziat. Scrierile lui Scavinschi mai cuprind și traducerea comediei ,,Democrit” de JeanFrançois Regnard, contemporan cu poetul Boileau.

Scavinschi își datorează notorietatea și cărturarului Aron Pumnul care îl cuprinsese în cunoscutul ,,Lepturariu”, reproducîndu-i și versurile căznite: ,,Pe un Daniil Scavinschi cel mititel de statură, / Pe care-i plăcu naturii să-l facă miniatură”. De acolo l-a luat Eminescu și l-a pus în poezia ,,Epigonii”, ca reprezentant de seamă ,,a zilelor de-aur a scripturilor române” - ,,Daniil cel trist și mic”...”

Dar biografia lui Scavinschi mai cuprinde un aspect. Omul nu își cîștiga existența cu literatura, ci practicînd meseria pe care o învățase la Iași sub îndrumarea unor somități, precum dr. Eustațiu Rolla și Joseph Eisenbarthy.

,,Subsemnatul dau mărturie că nobilul tînăr Daniil Scavinschi, româno-catolic de la Iași, din Principatul Moldaviei, de 18 ani, după ce și-a îndeplinit reglementar timpul uceniciei, vreme de patru ani, m-a rugat în timpul cuvenit să-l declar absolvit de anii de ucenicie și să-l înzestrez cu obișnuita scrisoare testimonială asupra acestui lucru. Dar, dat fiind că mi-a dat satisfacție nu mai puțin, în timpul uceniciei, în privința sîrguinței, a credinței și a ascultării, ca și la examen, prin dezlegarea grabnică a întrebărilor ce i-au fost puse, am socotit că Scavinschi trebuie proclamat ca scos din rîndul ucenicilor și liber să profeseze în ceea ce privește subiectul artei farmaceutice.

Spre mărturia acestui lucru, am hotărît să-i eliberez această scrisoare absolutorie, prevăzută și întărită cu sigiliul meu și cu propria semnătură. Iași, Principatul Moldovei, în ziua de 1 septembrie. Dr. Eustațiu Rolla, Medic al orașului Iași, și Jospeh Eisenbarthy, Farmacist jurat”.

Dar și scriitorul Andrei Oișteanu, în cartea sa, ,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, trage cîteva tușe în completare la biografia lui Daniil Scavinschi. Anume că, în baza unei inerente deformații profesionale, bietul om nu era numai ,,trist și mic”, ci și un depresiv și un ipohondru. După ucenicia la Iași, lucrase într-o spițerie din Odessa și nu-i fusese greu să-și procure opiu și mercur. Ratînd în aspectele esențiale ale vieții, natural, l-a lovit și depresia și s-a sinucis chiar sub ochii lui Costache Negruzzi, așa cum notează acesta în memoriile sale: ,,Apoi Scavinschi luă o lingură, o împlu dintr-o stecluță și o înghiți. În stecluță era opiu. Se lăsă pe o perină și adormi...”. Probabil era și lunatic, fiindcă lua și laudanum (opiu+alcool). Lua și mercur, ca să-i crească mustățile, dar efectul a fost catastrofal și a lăsat prin testament să-i fie puse în sicriu.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Petre Ispirescu despre motivele pentru care românii nu citeau suficient

Petre Ispirescu nu a făcut bani din basme. Cu siguranță știa că în Franța, de exemplu, Charles Perault, culegătorul/autorul unor basme precum „Motanul încălțat”, „Cenușăreasa”, „Frumoasa din pădurea adormită” sau „Scufița roșie”, o dusese bine cu aproximativ două secole în urmă. Motivele pentru care un scriitor român trăia mai degrabă de pe azi pe mîine le expune în 1882 într-o scrisoare către fiica sa, Elena.

„Îmi zici că e cam sărată cu 6 lei cartea. Ai dreptate, așa este. Și alții mi-a zis-o. Acelora nu le-am răspuns nimic. Ție însă să-ți spui totul din fir pînă în ață. Mai întîi, știi că eu nu merg la teatru, nu la grădini, nu la cafenele. Cum las de lucru la tipografie vin glonț acasă. Știi că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău, lucrez, nu stau trîntor. Dacă ceea ce produc este folositor literaturii noastre născînde, nu mă pot pronunța. Se vor găsi alții să aprecieze lucrările mele. Aș fi în drept, în poziția în care mă aflu, să aspir la un beneficiu oarecare pentru vegherile mele. Dacă silit de împregiurarea că nu sînt susținut de cei competenți și în stare a face ceva, renunț și am renunțat la un astfel de beneficiu. Dară ca să mai fac și sacrificii bănești, aceasta ar fi un lucru peste puterile mele și totodată nedrept și, cu toate acestea, am făcut mai cu seamă cînd n-am pretenția nici de autor, nici de scriitor. Nu aștept nici mărire, nici recompense naționale.

ajung în capul administrației nu se mai gîndesc la cele ce ziceau, ci-și fac buzunare adînci ca de cerșetori și bagă și bagă, iar de umplut nu se umplu niciodată. Să-ți dau vro două exemple, fără a spune nume.

2. Politica îl preocupă mult. Bietul popor, îndopat cu politică de către cei ce pot multe în țara noastră și a căror interes este de a fi susținuți de popor, crede că, în politică, se mărginește toată literatura.

3. Cîteva traduceri rău făcute de romanțe triviale… au stricat cu totul gustul lecturii în gloatele noastre.

4. Greutatea contribuțiilor încă este o piedică pentru bietul popor ce-l oprește a-și scoate banul să-l dea pe cărți.

Căci vezi tu, Eleno, azi lumea la noi așa este. De cum se simte vrunul ceva, și văd că pot să facă te miră ce puțin lucru, le intră fumurile în cap că numai ei sînt ce sînt și numai lor li se cuvine totul. Alții, cît sînt ca simpli muritori, găsesc că totul merge anapoda și cînd

Un oarecare scriitor și încă de merit, citind basmele mele, a fost încîntat de subiecte, dar mai cu seamă de limbă, s-a și servit cu dînsele. Fără voia mea mi-a divulgat numele, l-a dat în stampă, cum se zice: căci îmi adoptasem pseudonimul de «un culegător tipograf». Acest nume mi-l luasem fiindcă nu voiam să-mi fac meserie de scriitor, ori să dau scrierilor mele vreun merit, pe care poate nu-l aveau, sau să mă fălesc cu ele. Socoteam să-mi fac o datorie către țară, dezmormîntînd literatura poporului și dînd la lumină basmele sale, prin care se probează, de multe ori, romanitatea noastră. Acel scriitor a ajuns, mai tîrziu, membru în Consiliul Instrucțiunii Publice. De la dinsul și de la colegii săi depindea alegerea cărților pentru împărțire cu premii la copii. Ei bine, cîte socotești că s-au luat din aceste cărți atît de mult lăudate de dînsul ca foarte folositoare poporului, în doi ani de-a rîndul cît a fost la consiliu? De ar fi altul, n-ar crede, dară tu care știi că spun numai și numai adevărul, mă vei crede: nici una măcar. (…) Celorlalți, cari îmi tot laudă scrierile prin presă și prin grai, nu știu să le stea în mînă ceva. Cu toate astea, cum zice românul, toți ca unul. Eu însă nu pot să cred pe toți a fierbe într-o oală, cum se zice. Presupui numai că nu vor face excepție de la regula generală. Căci trebuie să mai știi una, Eleno. Poporul nostru nu poate încă să susție o scriere și mai cu seamă populară.

1. El nu știe ce-i este de folos: așteaptă ca guvernul să i-o arate.

Destine feminine de excep ţ ie

Cella Delavrancea – un secol de viaţă trăită alături de figuri marcante ale culturii româneşti (1)

O existenţă fabuloasă (1)

Născută la sfîrşit de Secol XIX, pe 15 decembrie 1887, apropiată a familiei Caragiale şi crescută într-un cadru elitist cultural, a beneficiat de o educaţie aleasă, după cum singură declara: „am fost crescută într-o atmosferă în care se vorbea numai de literatură, artă şi muzică”.

A avut trei surori: Margareta (Bebs) (1888-1937) – licenţiată în litere şi filozofie , profesoară şi membră de frunte a cenaclului lui Eugen Lovinescu; Niculina (Pica), căsătorită cu doctorul Raul Dona, pictoriţă, şi Henrieta (Riri), arhitectă (1894-1987), căsătorită în 1918 cu ofiţerul francez Emile Gibory.

Tatăl o numea „copilul meu ideal” de pe cînd avea vîrsta de 15 ani şi dorea ca „Ciocul” (era apelativul pe care i-l dăduse fiicei sale) să fie scriitoare. Încă din copilărie, Cella Delavrancea citea teatru de Shakespeare, Tolstoi, Daudet etc. „Pînă la vîrsta de 13-14 ani, tatăl meu îmi spunea «băiatul», deoarece tata îşi dorise un băiat şi a avut parte numai de fete…” (fragment din interviul acordat revistei „Tribuna României” în 15 decembrie 1977).

La vîrsta de numai opt ani, Cella a cunoscut primele succese. Vorbea fluent franceză şi germană. A urmat cursurile de pian la Conservatorul din Paris, iar la 14 ani i-a cîntat un vals de Chopin lui I.L. Caragiale, la Viena. Marele dramaturg a fost copleşit de talentul ieşit din comun al tinerei pianiste, scriind despre cea pe care o alinta ,,Aghiuță”: „Un copil minune, Cella Delavrancea, care domesticește un monstru sălbatic: Arta”. Pianista

Prozatoarea și pianista Cella Delavrancea (1887-1996) a avut o viață de care puține femei românce pot spune că au avut parte. A trăit 104 ani. L-a uimit pe Caragiale cu talentul său şi i-a furat inima dramaturgului cînd ea avea doar 25 de ani, iar el 60. A fost marea iubire a lui Nae Ionescu, căruia i-a închis ochii pe patul de moarte. L-a cunoscut pe Brâncuşi şi a cîntat cu George Enescu, pe care-l numea ,,Suveranul muzicii”. Fiica scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost singurul artist român care a asistat la aniversarea propriului centenar. Prietenă intimă a Reginei Maria, ea l-a cunoscut îndeaproape și pe marele poet austriac Rainer Maria Rilke, care a iubit-o și el.

avea să cînte impecabil acelaşi vals, fără partitură, pe scena Ateneului, la împlinirea venerabilei vîrste de 90 de ani, auditoriul fiind de-a dreptul entuziasmat.

Era de „o inteligenţă acut masculină”, spunea Şerban Cioculescu, unită cu „o sensibilitate adînc feminină”. În viziunea criticului Valeriu Râpeanu, pe artistă a definit-o, întîi de toate, „împotrivirea la orice coboară arta şi viaţa în zonele dulcegăriei lipsite de rigoare”.

Și alți mari oameni de cultură au apreciat-o pentru vocația ei culturală cultivată cu patos. Pianistul Dan Grigore scria despre profesoara sa, care a fost foarte apropiată de el în ultimii ei ani: ,,Mi-a spus odată: «Știi, eu aud lumea în Si bemol». Si bemol e o tonalitate în care au scris și Mozart, și Beethoven, și Brahms. E o tonalitate foarte plurivalentă și foarte luminoasă. Să auzi lumea în Si bemol înseamnă să ai auz absolut”.

Astea sînt cauze de nu se pot baza scriitorii noștri numai pe ajutorul poporului și de aceea trebuie intervenția administrației superioare întru reușita vreunei scrieri. Știind toate astea, să-ți spun acum și de ce am pus prețul mare. Mai întîi, cum știi, și cum ți-am spus mai sus, am renunțat la orice beneficiu al muncii mele de noapte și de stăruinți întru adunarea Basmelor. Am socotit însă a fi drept să scot cheltuielile tiparului. Pentru aceasta tipărind 1.000 de exemplare, cum am și făcut, toată cheltuiala am regulat să-mi iasă din 300 de exemplare, de se vor vinde, căci cam pe atîți cumpărători se poate compta. Celelalte pînă la 1.000 se dau parte gratis, parte rămîn în magazie sau se dau la anticari pe preț ce nu iese nici costul hîrtiei. Pînă acum am primit bani pe vro 25 de cărți, în care intră și cei ce s-au abonat, dară am dat gratis peste 50. Te vei îndoi poate de cele ce-ți spui. Eu am făcut două liste, într-una trec toate cărțile date pe bani, într-alta pe cele date gratis.

Va zice cineva că de ce dau gratis. Sînt nevoit, Eleno; atîți și atîți cunoscuți am, de care am trebuință; îți cer, poți să nu le dai? Îți poartă sîmbetele și cînd le vine bine te pocnesc tocmai unde te doare. Ar mai fi multe de zis, dar văd că scrisoarea mea se lungește și iese din cadrul unei scrisori. Și fiindcă n-am de gînd să fac din această scrisoare cine știe ce, mă opresc aci, cugetînd că acum pricepi și tu de ce am pus prețul mare, mai cu seamă, cînd știi că sînt tipograf și am experiența desfacerii cărților”. ISTORIEPESCURT.RO

Atmosfera de vibraţie artistică în care Cella Delavrancea a trăit cu atîta patetism, a fost întreţinută de părinţii săi şi de personalităţile cunoscute sau cu care a colaborat de-a lungul vieţii, printre care s-au numărat Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, pictorul Nicolae Grigorescu şi toată pleiada timpului.

Cella Delavrancea concertează în Europa, de multe ori în duet cu George Enescu, cu care urcă pe podium. Își face debutul literar în revista lui Tudor Arghezi, ,,Bilete de papagal”, în 1929. Este autoarea unor nuvele, romane și texte cu caracter memorialistic (volumul ,,Arpegii în ton major” – 1970, ,,Mozaic în timp” – 1974, ,,Dintr-un secol de viață” - 1988).

Din 1950 începe cariera didactică, mai întîi ca profesoară la Liceul de muzică din București, între 1950 și 1954, predînd apoi pianul la Conservatorul de muzică din București, din 1954 pînă la ieșirea la pensie. Mulți pianiști celebri au fost elevii săi: Nicolae Licăreț, Dan Grigore, Radu Lupu. A scris și a publicat sute de cronici muzicale și de texte consacrate fenomenului muzical.

Cella Delavrancea a fost căsătorită de trei ori, mai întîi cu Viorel Virgil Tilea, politician și diplomat, ambasadorul României la Londra în perioada 19381940, apoi cu cu Aristide Blank, bancher, economist și finanțist român, şi, în fine, cu diplomatul Philippe Lahovary.

Dintre toate iubirile ei - nu puține! - cea mai puțin convențională, în afara celei pentru Caragiale, a fost cea pentru un personaj controversat, filosoful și profesorul universitar Nae Ionescu, cu care a avut o relaţie începută în timpul ultimei căsnicii, aceea cu Philippe Lahovary. Pentru ea, Nae Ionescu a părăsit-o pe Prințesa Măruca Cantacuzino, care a făcut un șoc, a încercat să se sinucidă și s-a desfigurat voluntar, turnîndu-și acid sulfuric pe față.

(va urma) r.m.

Iubirea de lîngã noi, iubirea realã

FEMEIA ROMÂNCĂ ÎN OPERA SCULPTORULUI CORNELIU MEDREA

(La 135 de ani de la nașterea artistului)

(urmare din pag. 1)

O scurtă biografie

Corneliu Medrea s-a născut la 8 martie 1888 (4 de opt!), în comuna Miercurea, județul Sibiu. A avut o soră mai mare și un frate mai mic, ambii decedați, în și după Primul Război Mondial. La scurtă vreme după nașterea lui, familia se mută la Alba Iulia, unde copilul Corneliu Medrea urmează școala primară și o parte a liceului. La 17 ani, în 1905, se desprinde de casa părintească, pornind pe drumul care avea să-l facă celebru – pleacă la Zlatna, unde urmează cursurile Școlii de Arte și Meserii. De aici este trimis la Budapesta, la Școala superioară de arte decorative, perioadă în care începe să deslușească, practic, tainele sculpturii, lucrînd în atelierele sculptorului Zala, un cunoscut monumentalist al vremii.

Monumentul Avram Iancu ridicat la Cîmpeni, reliefurile figurale de la Mausoleul de la Mărășești (împreună cu Ion Jalea), participă cu mai multe lucrări la expoziții și saloane de artă (naționale și internaționale), este recompensat cu premii și distincții în artă: 1945 – Premiul național pentru sculptură; 1956 – Premiul de Stat Clasa I; 1961 – Ordinul Muncii clasa a II-a; 1962 – este distins cu titlul de Profesor emerit, după ce, în noiembrie 1933, fusese numit profesor de sculptură la Academia de Arte Frumoase din București, funcție deținută pînă la încetarea sa din viață (1964).

monumentale (Avram Iancu, Vasile Lucaciu, Dragoș Vodă și zimbrul, 1907, Prizoniera etc.), la lucrările de sensibilitate copleșitoare, care drenează privirea noastră, lăsînd-o ca pe o mîngîiere, ca o rugă liturgică pe altarul creației umane (busturile – dintre care se separă cel al poetului Ovidiu, care parcă ar avea ceva de mască tragică a teatrului antic, nudurile de femei – la care vom ajunge în curînd – o serie de imagini pămîntene, dar nu prea, sculpturi care înfățișează chipuri și corpuri reieșite din împletirea unor viziuni moderne, cu volume izbucnind în valuri de planturozitate, uneori greoaie, dar prelucrate în detaliile lor semnificative). Indiferent din zona (socială sau geografică) din care și-a luat eroii drept modele pentru opera sa, Corneliu Medrea și-a văzut misiunea ca pe cea a unui culegător de fructe de pădure, purtîndu-și pașii nu doar pe poteci drepte, ci și prin coclauri care ascund frumuseți nebănuite, care așteaptă să fie puse în lumină de mîna și de mintea umană.

După ce, în anii 1912-1913, întreprinde o interesantă călătorie de studii în orașe din Europa Centrală (Viena, Drezda, Leipzig, München), în anul 1914 ia hotărîrea de a se stabili la București, de unde își începe zborul spre culmile afirmării, construinduși o operă de o viziune amplă, cu mare forță expresivă și cu un simț derutant al monumentului și plasticității formelor, abordînd toate genurile sculpturii. Tot în 1914 îmbogățește zestrea orașului Sibiu cu un impresionant bust al poetului năsăudean George Coșbuc, acest an marcînd întîia participare a tănărului artist la prima expoziție de artă, a Societății „Tinerimea artistică”, unde se impune cu trei busturi reprezentative pentru modalitatea lui Corneliu Medrea de a reprezenta făptura umană în cioplirea unei materii amorfe precum piatra.

După alte cîteva experiențe artistice reușite, prins și el în vîltoarea în care era prinsă România – prima conflagrație mondială – în 1916 este mobilizat cu gradul de locotenent și face parte din grupul de artiști de pe lîngă Marele Cartier General al Armatei. În această formulă expune la Iași trei lucrări deosebite ca stil: grupul sculptural „Prizonierii” „Mutarea unui tun” și portretul „Refugiata”. După ce revine în București, în anul 1919, activitatea creatoare a lui Corneliu Medrea explodează, pur și simplu, lucrările executate, personalitatea acestora și anvergura multora dintre ele entuziasmau publicul doritor de artă pură și îi făcea pe criticii de artă să scoată semne de exclamare. Astfel, de sub dalta-i vrăjită apar minunile artei moderne românești, numite: Dragoș Vodă și zimbrul, Monumentul ceferiștilor căzuți în Primul Război Mondial, ridicat în fața Gării de Nord din București,

Sculptura intitulată „Bătrînii“ înfățișează suferința populației din spatele frontului. Doi bătrîni stau pe o bancă și încearcă să își aline suferința unul altuia. Lucrare expusă la Muzeul Național de Artă al României

Alte repere cu remanență a înaltului său profesionalism, cînd ne referim la personalitatea sculptorului Corneliu Medrea, creionate în fugă, ar mai fi: este autorul a zeci de portrete și busturi ale unor oameni de artă și cultură, figuri istorice: Mihai Eminescu, Barbu Delavrancea, Victor Eftimiu, Aristide Demetriade, Victor Hugo, Moliѐre, Șt. O. Iosif, Gheorghe Petrașcu, Octavian Goga, Corneliu Baba, Michelangelo, Ovid Densușianu, Gheorghe Lazăr, Traian Săvulescu, Mihail Jora, Dimitrie Cuclin, Ovidiu, și monumente: Vasile Lucaciu, Mo numentul eroilor corpului didac tic, Monumentul 1907 – marmură, ridicat în orașul Buzău; donează orașului Constanța grupul statuar Pescarii, așezat la intrarea în Port. Tot pentru litoral sculptează Spre soare, Fețița cu țestoasă. Darul de a fi sculptor român

Numai din datele

și elementele biografice consemnate la începutul acestui articol, fără a pătrunde în miezul activității creatoare a artistului plastic Corneliu Medrea, simțim cum ne copleșește bogăția de lucrări pe care ni le-a lăsat moștenire acest mare artist român. Practic, în 50 de ani de activitate, Corneliu Medrea s-a instalat în conștiința iubitorilor de artă din România ca un artist care înnobilează o pleiadă de mari nume: Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Ion Irimescu, Romulus Ladea Constantin Brâncuși nu intră în grupul de comparație, el este deasupra „norilor”, adică a tuturor!). Așa cum remarcă specialiștii, opera lui Medrea se impune, în primul rînd, prin bogăția și varietatea ei tematică, la care se adaugă o nouă viziune a formei și a manierei de a modela volumele.

Astfel cum am reținut din succinta trecere în revistă a operei acestui sculptor talentat și harnic, Corneliu Medrea trece cu ușurință de la lucrări

Cu un asemenea ansamblu de lucrări lăsate moștenire patrimoniului național, se subînțelege caracteristica esențială a muncii lui Medrea – dincolo de vocație și de inspirație – efortul unic de a ataca atîtea și atîtea genuri ale sculpturii, ducîndu-l pe fiecare la limita unui rafinament vizibil, înnobilat de aura talentului său: portrete, busturi, nuduri, alegorii, reliefuri, statui de mici dimensiuni etc., în afară de monumentele publice și lucrările funerare. Materia din care a dat viață formelor sub atîtea și atîtea aspecte sculpturale, fie că era piatră, marmură, teracotă, lut sau ghips, devenea în mîinile sculptorului un copil ascultător care se lăsa dominat și lucrat în forme finite de genul creator de frumos și de durabil. Din acest mariaj de o jumătate de secol cu sculptura, urmînd o linie ascendentă, fără ocolișuri și frînturi bruște, imprevizibile, Corneliu Medrea a lăsat umanității, României, peste 400 de sculpturi – un număr impresionant, definitoriu ca atare, iar dacă luăm în calcul celelalte răsturnări de „scoruri” din opera acestui artist, piedestalul de cinste pe care l-a așezat creația lui este cel meritat.

Documentîndu-mă în vederea scrierii acestui material, atît în critica de artă generală, cît și în lucrări de specialitate, esența concluziilor cu privire la arta specifică sculptorului Corneliu Medrea a fost îmbrățișată de toți exponenții lumii artei plastice românești, în linii mari, univoce: Medrea a pornit întotdeauna de la realitate, dar el transcede acest nivel printr-o adevărată sinteză a anatomiei corpului uman. În acest cadru solemn artistul nu copiază natura chiar dacă tentația ochiului accede spre acest deznodămînt. Corneliu Medrea privește în adîncime natura (naturalul), dar nu face niciodată o copie fidelă, adică nu execută o reconstituire ca a unui obiect din vitrina unui muzeu. După studii profunde și exerciții suprapuse, sculptorul Medrea urmărește liniile corporale de la imagini simple pînă la confluența cu înclinarea și curbura acestora, dînd formă și poziționînd volume meșteșugite în așa fel încît rezultatul să fie o reflectare nu dură a realității, ci ca un fel de aprehensiune structurală.

Darul frumuseții interioare

Nu știu cîte nuduri sau alt gen de sculptură reprezentînd imaginea femeii sînt între cele peste 400 de lucrări lăsate posterității și culturii naționale

Nud șezînd

de marele artist, sculptorul Corneliu Medrea. După cîte am văzut eu în diferite locuri (expoziții, muzee, cataloage, cărți și albume), s-ar putea apropia la jumătate din totalul lucrărilor. Corneliu Medrea era un bărbat prezentabil și un profesor, probabil, simpatizat de studente, în fond, toți studenții îl îndrăgeau nu doar pentru modelul de la care desprindeau

„secretele” sculpturii, ci și pentru atitudinea de părinte dojenitor, atunci cînd era cazul. Se spune că, odată, cînd a văzut cum studenții calcau în picioare lutul căzut de la lucrări, profesorul le-a spus, cu blîndețe duhovnicească: „Poate că lutul ăsta a fost odată ochiul sau sînul unei fete”. În acest cadru familial, s-a întîmplat minunea: s-a înfiripat chiar o iubire, dar nu una efemeră – între dascăl și ucenic – ci una stabilă, pînă la moarte. Aici este vorba despre atracția (de iubire și profesională) pe care a simțit-o studenta Adina Georgescu, fiica unui renumit avocat bucureștean, viitoarea Ada Geo, studentă eminentă a profesorului, dedicată artei monumentale, sculptoriță care, după absolvirea Academiei de Belle-Arte din București (1932-1937), își desăvîrșește studiile la Paris, la École Nationale des Beaux Arts. Îndrăgostită de maestrul său de la care a primit o parte din viziunea artistică asupra decelării naturii umane, dar și de sufletul blînd al acestui artist înconjurat de muze feminine, găsind la profesor răsfrîngerea ecoului inimii sale tinere, sculptorița Adina Georgescu devine soția lui Corneliu Medrea, urmînd de acum încolo pașii (în artă și în viață) ai soțului său.

„Refugiata“ – o femeie reprezentată în mers purtînd în brațe un copil înfășat. Cu celălalt braț trage un alt copil după ea. Sculptură expusă la Muzeul Național de Artă al României

ci perfecțiunea interioară a unui corp cuprins între luminile și umbrele timpului său. Alegîndu-și modele, nu în mod aleatoriu, pentru a oferi ochiului unghiul și spațiul care să cultive viziunea artistului, Medrea a avut parcă în gînd formele stilizate ale viitoarei soții, trecute prin clepsidra talentului său. După cum a curs valul în viața personală a artistului, îndrăgostit pînă la contopire de partenera de viață, orice gînd hibrid din partea noastră, apropo de seducția modelului, dispare, topindu-se în lava care va curge într-o unică direcție (dar fără arsuri) – tînăra soție și artistă. Aprecierea următoare, care vine de la pictorul Corneliu Baba, întărește tiparul în care ne-a rămas Corneliu Medrea: „Medrea a lăsat o operă imensă ce abia încape într-un muzeu. Ori și unde te întîlnești cu ea o remarci; exprimă noblețe și grandoare ce îi erau proprii lui. În nici o împrejurare nici omul, nici artistul n-au fost decît așa. Și în viață, și în artă, Medrea a ocolit instinctiv vulgaritatea și tot ceea ce ar fi putut diminua demnitatea unei nobile origini țărănești, ancestrală însușire a fiilor pămîntului pe care s-au născut”. Mai bine și mai plastic decît Corneliu Baba, bunul său prieten, cine putea s-o spună?

admirația față de minunea clădită de acest sculptor inconfundabil, exclamînd, în auzul tuturor: Mulțumim, maestre!

Privind mai atent la compoziția nudurilor lui Corneliu Medrea, în comparație cu alți sculptori, constatăm un ceva, fin definit, ceea ce am mai semnalat: la Medrea formele trupului uman sînt generatoare de un mesaj artistic, eludînd curburi bruște, cu exagerări răsturnătoare de planuri, acestea fiind înlocuite cu reprezentări lirice, dominate de interiorizarea ființei umane. La Corneliu Medrea nudul feminin, prin excelență, este un mijloc de exprimare a artei sale, trupul gol oferindu-i reflecția asupra acestuia, nu ca un obiect în sine, ci ca o viziune plastică, oglindă a jocului armonios al volumelor și al umbrelor. Chiar și în cazul înclinației artistului „pentru formele cărnoase, telurice, grele de sevă, de vitalitate senzuală”, acestea păstrează proporții armonioase, „accentele fiind aproape complet topite în masa sculpturală, lumina alunecă pe suprafețele netede, pe rotunjimile voluptoase conturate, continuate curgător, fără muchii, căci artistul se ferește de sublinierea unghiurilor, de planuri colțuroase, căutînd mai totdeauna sfericitatea volumelor”, cum se exprimă, în context, criticul de artă Marin Mihalache

Literatura de specialitate face o paralelă între cuplul de artiști Corneliu Medrea – Ada Geo și Rodin – Claudel, bineînțeles, neducînd similituinea pînă la capăt. Diferența de 29 de ani s-a transformat dintrun posibil impediment, în atracție și iubire reciprocă, pe temeiul cărora arta plastică românească a avut de cîștigat, familia de artiști Medrea realizînd proiecte pe care, fiecare în parte, nu le-ar fi putut face. Fascinația cu care s-au iubit, sentiment izvorît din respectul reciproc pe care și l-au oferit, au făcut din legătura lor matrimonială una dintre cele mai luminoase povești de dragoste din arealul artei românești, influența reciprocă unindu-le energiile și talentul în favoarea a ceea ce avea să dureze – o operă de familie, unică. Întorcîndu-ne la „enigma” sculptării atîtor nuduri și chipuri feminine, în ipostaze ba incitante, ba melancolice, ba fruste, ba elaborate, acum, cînd am ajuns la unirea celor doi artiști, cred că ne putem hazarda într-o apreciere globală: Corneliu Medrea a văzut întotdeauna în liniile corpului feminin simbioza dintre eul său și atingerea perfecțiunii, nu cea clasică,

În cronologia expunerilor, Cap de fetiță (ghips) și Păcatul (bronz), apar la Expoziția „Tinerimea artistică”, din 1916. Doi ani mai tîrziu, în urma experienței din perioada concentrării de la Iași, apare Refugiata. Anul 1925 îl găsește pe artist cu expuneri la Salonul oficial cu lucrări specifice genului: Pubertate (bronz), Tors de femeie (ghips) Siluetă verde (pămînt) și Repaus (ghips). La Expoziția de artă românească trimisă la Bruxelles, în 1930, Corneliu Medrea a dat Tors, Bust și Portret (toate din bronz) În continuare, în expoziții și în saloane de artă sînt expuse lucrări ale artistului – expresie a aceleiași înclinații spre feminitate, spre iubire și spre frumos: Salonul oficial, Maternitatea (1934), alt salon oficial, cel din 1943: două nuduri, un cap și un relief (toate în ghips); 1947 – Salonul oficial: Alergătoare (ghips). Pentru o cunoaștere completă a acestui gen de sculptură în opera lui Corneliu Medrea, cel mai la îndemînă instrument este un catalog cu lucrările sale. Aici ești în fața unei lumi în care femeia, feminitatea – reprezentate în imagini și forme care dau contur viziunii artistului, trec din natura fizică a corpurilor în fluidul interuman, care leagă destine uneori cu semne contrarii – metamorfoză unică de a rămîne în miezul atmosferei idilice propusă de Medrea. Privești și, depășit de forța și talentul artistului de a îmblînzi piatra rece, dîndu-i forme generoase și semnificative pentru ochiul uman –mîngîi cu privirea suita de imagini ancestrale din acest adevărat tezaur artistic: Infinit, Cap de fetiță, Două nuduri, Tors, Pe gînduri, La baie, Prietenia, Maternitate, Ghimpele, Nud șezînd, Eva, La cîmp, Nud de țărancă, Sărutul, Trei profiluri, Rugă, Alfabetizare, Anca, Dobrogeancă Nefiind critic de artă, tu, simplu privitor al acestei galerii de piatră și marmură însuflețite, nu te joci cu vorbele și nu le îmbraci în marame de expresii docte, ci îți exteriorizezi

În apoteoza pe care o merită Corneliu Medrea nu trebuie să omitem un aspect important din activitatea acestuia, care relevă latura sa de artist complet: donarea către Statul Român a operelor sale, pentru înființarea „Muzeului Medrea” – obiectiv realizat cu sprijinul soției sculptoriță, Ada Geo, muzeu ce a funcționat în Strada General Budișteanu nr. 16, vizavi de Institutul de Arte din București. Iată, citim cu emoție din Actul de donație – adevărată profesiune de credință a sculptorului: „Sînt fiu al poporului. De aceea mi-am închinat opera luptei sale pentru mai bine.

Și pentru că lui îi datorez aceste realizări, donez opera mea în întregime Republicii Populare Române ca omagiu pentru interesul și înțelegerea care le arată făuritorilor de frumos. Actul meu de donație îl consider ca un simbol al întregii mele activități...”. Din păcate, astfel cum s-au petrecut lucrurile și în alte domenii ale culturii românești, după 1989, în anul 2004, casa boierească în care funcționa (de peste 50 de ani) acest adevărat for de cultură românească a fost închis. Astfel, o parte din sutele de lucrări ale sculptorului au ajuns la Muzeul Municipiului București, cîteva sînt expuse la Parlament, altele aflîndu-se prin diferite depozite, oprind complet accesul iubitorilor de artă să se bucure de cadoul lăsat nouă de Corneliu Medrea.

Dar, hai să încheiem acest articol într-o atmosferă pozitivă, așa cum merită pe deplin un artist de frunte al artei plastice românești, un om cu suflet mare și bun, așa cum l-am cunoscut și eu într-o zi, în Muzeul din Strada General Budișteanu: deși avea o statură de senior, vorba lui calmă, ardelenească și privirea-i blîndă cu care învăluia interlocutorul reușeau să topească distanțele psihologice care ni s-ar fi părut că se simt în acea încăpere.

Corneliu Medrea a fost un sculptor de excepție, dedicîndu-și 50 de ani, din cei 76 pe care i-a trăit, artei sculpturale, îmbogățirii patrimoniului culturii cu lucrări unice și – ca o semnificație aparte – fiind un fidel iubitor al farmecului și frumuseții naturale feminine, prin reprezentările ideatice ale genului feminin. În lupta necontenită cu materia dură a stîncii, pe care a îmblînzit-o și a transformat-o în opere de artă cu care să ne însoțim drumul în viață, pentru maestrul Corneliu Medrea fiecare zi petrecută în atelierul său de creație, cu dalta și ciocanul în mîini, era o sărbătoare. Putem spune că fiecare zi era o zi de 8 Martie!

Grupul statuar „Pescarii“, amplasat în fața Cazinoului din Constanța

Maternitate

Destine remarcabile • Destine remarcabile

P.P. Carp – un aristocrat al politicii româneşti (III)

Pragmatism şi inteligenţă (2)

În acelaşi discurs îl caracterizează pe Gh. Gr. Cantacuzino: „Dl. prim-ministru a zis că a fost indicat ca succesor al său (al lui L. Catargiu). Respect această indicaţie. A mai zis că merita poziţiunea pe care o ocupă pentru că viaţa d-sale întreagă este clară ca un pocal de cristal. O fi! Dar oare nu vedem aşa uşor prin pocal fiindcă e desert?“.

Lui I.I.C. Brătianu, în celebrul său discurs din 30 noiembrie 1911, zis al „fierului roşu“, privind Societatea de tramvaie din Bucureşti, unde cele mai multe investiţii le aveau liberalii, P.P. Carp îi spunea: „Autoritatea morală a unui om politic nu se cîştigă decît printr-un singur mijloc. În viaţa ta privată să fii totdeauna corect, în viaţa ta publică să fii totdeauna dezinteresat“. Sau: „Pe principii se fac revoluţii, pe afaceri nu“.

de germani. Franţa nu se luptă numai pentru a apăra civilizaţia contra barbariei germane. „Nu cunosc, d-le Preşedinte, declară el, o civilizaţie specific franţuzească, cunosc o civilizaţie europeană, la care au conlucrat, cu egală măiestrie, şi englezii şi francezii şi germanii şi italienii şi cînd aceste popoare se luptă între ele, ele lovesc deopotrivă într-o civilizaţie care le este comună“. „Dacă vorbiţi de idealuri, spune Carp, nu uitaţi, în afară de idealul românesc mai există şi alte idealuri, idealul românesc există numai pentru noi, pentru ruşi, de pildă, nu există decît ideal rusesc“.

nu-l acceptă, deoarece era adus de Ferdinand şi, prin aceasta, condamnat să nu obţină nici o clemenţă de la austro-germani, bătrînul conservator Carp îi trimite regelui, prin Jean Mitilineu, reprezentantul guvernului Averescu la tratativele de pace separată de la Buftea, un mesaj semnificativ: „Dl. P.P. Carp vă roagă să spuneţi respectuos M.S. că, după părerea lui, chiar dacă regele ar semna pacea cu Puterile Centrale, rămînerea lui pe tron ar da naştere la o serie de convulsiuni care ar face dinastia imposibilă şi ar îngreuna vindecarea rănilor cauzate printr-o politică fatală“.

Iată-l pe Carp la 14 decembrie 1915: „Fiecare stat are două chestiuni de studiat, are două probleme de rezolvat: problema existenţei sale şi problema măririi sale. Dar mărirea nu este posibilă decît cu existenţa. Şi cînd dv. veţi fi sacrificat posibilitatea existenţei statului nostru, atunci în loc să fi venit în ajutorul fraţilor noştri de dincolo, ale căror suferinţe le descrieţi aici, veţi fi adăugat la suferinţele lor şi suferinţele noastre şi în loc să fim egali cu dînşii în fericire, vom fi egali cu dînşii în nenorocire“.

Timpul se schimbă, el nu

Prevestitor îi spunea P.P. Carp prinţului Bülow, în aprilie 1914, la Roma: „România s-a unit cu Tripla Alianţă numai în credinţa că conducerea acesteia va rămîne în mîna Germaniei, căci între România şi Austro-Ungaria există contraste prea puternice. Astăzi avem în România ca şi în Italia impresia că conducerea Triplicei a alunecat de la Berlin la Viena. România va urma cu greu, în caz de complicaţii războinice, o Triplice dirijată de Austria“.

După Consiliul de Coroană din 3 august 1914 se retrage la Ţibăneşti şi nu mai vrea să iasă într-o lume pe care o considera străină lui. În primăvara lui 1915 simte însă nevoia să arate din nou că, orice s-ar fi întîmplat, rămînea credincios mărturisirilor dintîi. Şi scoate la 1 martie ziarul Moldova, a cărui conducere o încredinţează lui Virgil Arion. Un ziar cu totul împotriva curentului țării.

Nici un bărbat politic de pînă atunci nu se considerase atît de obligat faţă de sine însuşi ca P.P. Carp. Prefera să se despartă de dorinţa tuturor, să nu împărtăşească aspiraţiile comune, dar să rămînă consecvent cu sine, cu toate că şi împrejurările şi oamenii se schimbaseră. „În pragul istoriei – scria Al. Şerban, în revista Flacăra – d-sa se opreşte singur, rigid, neînduplecat, cu un zîmbet aspru şi plin de dispreţ, sfidînd împrejurările care şi-au permis să se modifice, cerînd alte atitudini...“. Mulţi îl părăsiseră. Chiar şi cei mai intimi. Peste întreg capitolul „De amiciţia“, putea să scrie: „Vanitas, vanitatum, omnia vanitas“. Rămînea la fel de limpede la minte, aceeaşi inteligenţă scăpărătoare, la fel de vioi în replici. Doar timpul părea să se fi modificat. Carp nu. Revine în prim-plan la tribuna Camerei în iarna lui 1915-1916, într-o sesiune de excepţie. Muşcător, incisiv, ironic, dur şi, ca întotdeauna, foarte logic. El pune problema ţelurilor diverselor puteri în război, căci „trebuie să curăţăm terenul investigaţiunilor noastre de o serie de legende şi de pretinse idealuri”. Şi, procedînd astfel, constată că Anglia nu a intrat în război, cum o declară, pentru apărarea statelor mici, ci ca să se servească de ele în intenţia de a zdrobi militarismul german şi a-şi menţine dominaţia mărilor, ameninţată

Crede că prin intrarea în război de partea Antantei se periclitează existenţa statului – şi atunci unirea românilor cum să se mai realizeze? Şi atunci care ar fi după el soluţia? Neutralitatea? Nu. Urmarea ei ar fi „o ţară dezamăgită şi slăbită”. Alăturarea de Puterile Centrale? N-o afirmă direct, dar această cale o lasă să se înţeleagă. Dar vrea poporul român un război alături de Austro-Ungaria? El ştie că nu-l vrea. Dar „opinia publică are nevoie şi de rezistenţă atunci cînd ea vrea să ne conducă pe căi rătăcite şi astăzi aceste rezistenţe se impun“. El nu vrea ca România să aibă soarta Poloniei. În încheiere se adresează lui I.I.C. Brătianu, care vorbise la Senat de suferinţele sale ca şef al guvernului în acele momente. „Suferinţele d-tale sînt suferinţele unui om nehotărît, care este obligat să ia o hotărîre. Încercaţi, d-le ministru, şi luaţi o hotărîre şi veţi vedea că toate suferinţele d-tale au să dispară, şi nu uitaţi preceptul lui Horaţiu: cine nu ştie să se opună clamărilor unei mulţimi rătăcite acela nu este un om întreg. Să nu mai uitaţi încă şi un alt adagio latin: cine se lasă să fie purtat de soartă e condus de dînsa; cine rezistă e tîrît. Doresc din tot sufletul meu, d-le Brătianu, ca evenimentele să te poarte, iar nu să te tîrască“.

Egal eu sine însuşi

Discursul lui Carp nu e aplaudat de nimeni, nu pentru că n-ar fi fost remarcabil, ci pentru că era, în acele împrejurări, cu totul contra curentului.

La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 are aceste cuvinte excesive: „Doresc să fiţi învinşi, pentru că victoria voastră ar fi ruina ţării“ (în varianta lui Marghiloman). Şi nu se poate spune că era la o vîrstă la care, în general, se zice că îţi permiţi să spui orice, pentru că nu te mai interesează. La Carp era consecvenţa unor păreri de aproape cincizeci de ani: România nu se poate alia niciodată cu Rusia, pentru că îşi distruge viitorul.

Războiul început (şi pierdut, în prima parte) îl readuce pe Carp în politica militantă. Pagină tristă din viața sa. El rămăsese în teritoriul ocupat de Puterile Centrale, convins, cum fusese şi înainte de război, că acestea au cîştigat războiul. Şi nu rămîne în expectativă, cum o fac alţii. Indirect, prin cei cîţiva oameni din jurul său, acceptă colaborarea cu administraţia militară a ocupanţilor. Unul din giranţii importanţi ai „guvernului“ de la Bucureşti era Lupu Costache, la Interne, om de încredere al lui Carp. Treptat, carpiştii reuşesc să ocupe majoritatea posturilor administrative din teritoriul ocupat. Toţi giranţii „ministerelor“, stabilite la 6 aprilie 1917, „cu încuviinţarea Administraţiei Militare din România“, în fapt, numiţi de aceasta, sînt adepţii mai vechi sau mai noi ai lui Carp.

Carp şi adepţii săi se cred în stare să aibă păreri şi asupra viitorului a ceea ce mai rămăsese din România. Cu regele Ferdinand, credea Carp, România nu putea rezista pretenţiilor economice ale învingătorilor, pretenţiilor teritoriale ale bulgarilor şi austro-ungarilor. Ferdinand, prin ralierea sa la Antantă, nu mai avea platforma de credit necesară pentru a apăra interesul ţării (şi „între Ferdinand şi graniţele ţării, nu pot alege“, declara Carp). După venirea guvernului Marghiloman, pe care Carp

E ales, pentru ultima oară, ca deputat în Parlament, în Parlamentul lui Al. Marghiloman de la Iaşi, din 1918. Nu va participa, după cum era de aşteptat, la nici o şedinţă. Va fi ultima lui însărcinare politică (şi aceasta, neonorată). Evenimentele de la sfîrşitul anului 1918 îl dau brutal la o parte. Ca o autoapărare rosteşte această vorbă lapidară, care-i defineşte intransigenţa şi înalţă concepţia politică a omului Carp deasupra faptelor istorice: „România are atîta noroc, încît nici nu are nevoie de oameni de stat“. Un fel de a nu recunoaşte că a greşit. Dar oare chiar a greşit? Pentru că a acceptat să colaboreze cu cei care ocupaseră ţara, da. Colaboraţionismul este totdeauna de condamnat. Nu se acceptă explicaţiile. Cu atît mai mult într-o lume guvernată de ideea naţională. Şi primul război mondial, cu pacea care l-a urmat, înseamnă victoria deplină a principiului naţionalităţilor. Din acest punct de vedere, colaboraţionismul lui Carp (e adevărat, mai mult indirect decît direct) nu are nici o scuză. Nici măcar a vîrstei. E limpede o greşeală care distruge un om politic.

După decembrie 1918 şi împlinirea aşa de deplină şi de extraordinară a idealului naţional românesc, peste el, omul politic Carp, s-a lăsat un val de indignare şi de uitare. Dacă procedura politică a lui Carp e condamnabilă, la fel e şi concepţia, acea credinţă a lui potrivit căreia România nu poate fi niciodată, absolut niciodată, aliată a Rusiei, această credinţă de o viaţă era şi ea greşită? Era un fel de incapacitate organică a bătrîneţii de a se reîmprospăta, de a se adapta la situaţii noi sau era urmarea unei înţelegeri de fond a situaţiei unei ţări mici, aşezată lîngă o ţară mare şi care nu trăieşte decît cu frica acesteia din urmă? „Să nu ne unim cu ruşii – spunea Carp în 1877 şi o va repeta cu şi mai mare tărie în 1914 şi 1916 – căci cine ne garantează împotriva lor?“. Rusia era fatalitatea geografică inexorabilă, care nu impunea decît axioma „în nici un caz cu Rusia“. Mai profund decît orice om politic român, Carp studiase istoria Rusiei de la Petru cel Mare încoace. Constatase mai mult decît oricine că România stătea în calea Rusiei în Europa de Sud-Est. Şi atunci România nu avea de ales în politica ei externă. Această politică nu putea fi decît „politica fricii“, cum o numea Take Ionescu în 1891. A fricii de Rusia şi de intenţiile ei în această zonă a lumii.

Carp n-a putut prevedea revoluţia bolşevică din 1917, care a dus la prăbuşirea temporară a Rusiei şi a îngăduit realizarea unităţii româneşti integrale. De aceea şi vorba lui că românii nici nu aveau nevoie de oameni de stat. Pentru că, nu-i aşa, erau ajutaţi de providenţă. Carp credea în politica de alianţă cu germanii. Dar nici în 1918, nici în 1941 răul n-a putut fi preîntîmpinat cu o astfel de politică. A fost chiar ca o cădere din lac în puţ. Şi atunci singura politică ce se putea promova era, pînă la urmă, aceea promovată de Brătieni şi de Take Ionescu: aşezarea României la adăpostul unor alianţe cu Occidentul (că însemna el în primul rînd Franţa şi Anglia, că, mai pe urmă, înseamnă Alianţa Atlantică, incluzînd desigur şi Germania, e indiferent) şi a unor relaţii normale, în măsura posibilului, cu vecinii. Axioma în care a crezut fără nici o clintire Carp, „niciodată cu Rusia”, e conţinută într-o alta: „Totdeauna cu Occidentul”. Şi a fost o şansă pentru noi existenţa politică a lui Carp: ne-a făcut conştienţi tocmai de acest adevăr. După cum tot o mare şansă a fost existenţa lui pentru că ne-a arătat că nu poţi face politică mare decît dacă eşti condus de idei, nu de interese, că, în general, nu poţi face politică decît dacă eşti înzestrat pentru asta.

Sfîrșit

Saschiz, rivalul Sighiºoarei

A fost o vreme cînd satul Saschiz ar fi rivalizat cu Sighișoara – centrul sașilor transilvăneni –, de care îl despart numai 23 de kilometri. Localitatea de azi a fost întemeiată de secui, în Evul Mediu, deși nu au fost descoperiri arheologice care să indice primele forme de viață din această vale pitorească. La fel ca alte așezări din zonă, la sfîrșitul Secolului al XIII-lea, a devenit un sat locuit majoritar de sași. I s-a zis atunci Kaissdit, pînă cînd, în 1309, era deja centrul capitulului din Szászkézd și în 1407 aici se afla sediul Scaunului Sighișoarei. În 1470, Saschizul a primit titlul de tîrg, care era mai mult decît onorific, însemna că așezarea are o importanță comercială în regiune. În Secolele XIV-XV, Saschizul era una dintre cele mai de seamă așezări din sud-estul Transilvaniei, după cum susțin cercetătorii Daniela Marcu Istrate și Ioan Fedor Pascu, în „Cetatea Saschiz. Note istorice și arheologice“. Astfel că nu-i de mirare concurența pe care i-a făcut-o Sighișoarei în acei ani. La Saschiz exista școală încă din Secolul al XV-lea, un spital a fost construit în Secolul al XVI-lea și industria era organizată tradițional, pe bresle meșteșugărești. Orișicît, a fost o comunitate importantă în Ardeal, într-atît încît, în 1663, principele Mihai Apafi I a ales să organizeze aici o dietă. Locul

de întrunire a fost biserica din sat, un monument care a rămas la fel de important și astăzi – și care i-a adus Saschizului un loc în rîndul satelor săsești care au intrat în Patrimoniul UNESCO.

Celãlalt turn cu ceas

Biserica evanghelică fortificată din Saschiz a fost ridicată pe locul unei bazilici în stil romanic – un caz asemănător cu cel al bisericii din Viscri. Construcția a început în 1493 și s-a încheiat în 1525, iar lăcașul de cult a fost închinat regelui Ștefan I al Ungariei. Realizată în stil gotic tîrziu, din piatră de carieră, biserica are 22 de contraforturi, o sală mare și un cor închis pe trei laturi. Astăzi este un reper în rîndul lăcașurilor de cult care pot face față unui asalt, prin fortificația care le oferea locuitorilor un adăpost în caz de pericol. Primul nivel al fortificației este construit din cărămidă, deasupra sălii și a corului – alte două niveluri sînt ridicate deasupra sacristiei. Ansamblul este înconjurat de un zid de apărare puternic, înalt de pînă la 9 metri. Turnul bisericii a fost inspirat de Turnul cu Ceas din Sighișoara, avînd același constructor,

Parfumul medieval a castelelor suedeze (2)

În perioada în care Fredrik II era regent, serbările şi turnirurile se ţineau lanţ. După ce Scania a devenit suedeză, castelul a fost scena multor bătălii şi asedii. În Secolul al XVIII-lea importanţa lui a scăzut, fiind folosit ca închisoare pînă în 1914. Azi palatul găzduieşte Muzeul oraşului Malmö.

O altă reşedinţă regală a fost Kärnan, înălţat chiar în oraşul Helsingborg, una dintre cele mai vechi construcţii din Scania, ridicată ca turn de apărare şi pază în porţiunea cea mai îngustă a Oresund, dar şi ca locuinţă pentru castelani. Erik de Pomerania (14121439) a locuit la Kärnan, care atunci alcătuia un întreg complex de apărare. Complexul, cu excepţia turnului, a fost demolat de regele suedez Carol XI la 1680. De la 1741 turnul, cu o înălţime de 35 m şi grosime a pereţilor la bază de 4,5 m, este proprietatea oraşului Helsingborg. Iniţial a avut şase niveluri, care ulterior au fost contopite în patru: primul – etajul de primire, al doilea – bucătării

şi dependinţe, al treilea şi al patrulea – locuinţa regală şi capela. De pe terasa crenelată a turnului se deschide o perspectivă impresionantă asupra strîmtorii şi a celor două oraşe – Helsingborg, pe coasta suedeză, şi Helsingnør, pe coasta daneză. Pentru noi, românii, aşezaţi – ce e drept – la răspîntii de imperii, dar şi nepăsători din fire faţă de risipirea moştenirii primite (vezi, între altele, Histria sau palatele brâncoveneşti), poate părea straniu că nici unul dintre atît de numeroasele castele nu a fost părăsit sau lăsat să se degradeze. După fiecare cataclism social ele au fost reconstruite, renovate. Bollerup, construcţie de piatră masivă de Ev Mediu timpuriu cu arcuri gotice, cîndva transformată în magazie de cereale, a fost refăcut şi constituie azi un obiectiv turistic, iar pe domeniul respectiv s-a înfiinţat o şcoală de aviaţie militară.

La castelul Hovdala, cea mai interesantă construcţie din zonele împădurite ale Scaniei, a cărui fortăreaţă de Secol XIV a fost asediată şi arsă în 1678 de trupele

un maistru tirolez, care l-a supraînălțat în 1677. Însă construcția a suferit cîteva traume de-a lungul timpului: în aprilie 1714, Saschizul a fost lovit de un incendiu devastator, care a topit cele trei clopote ale turnului cu ceas. Apoi, turnul a fost renovat în 1832, dar cutremurul din 1986 l-a avariat grav. Lucrările de întreținere și de restaurare a ansamblului au început în 1999.

Astăzi, oricine dorește poate să vadă interiorul bisericii din localitate, să se minuneze de orga adusă din Brașov în 1788, să descopere gurile de aruncare ale fortificației și să privească prin cele 12 lucarne care străpung acoperișul de țiglă colorată.

Un sistem medieval de apãrare colectivã

Mai mult decît această bijuterie arhitecturală, satul mai păstrează și ruinele unei cetăți țărănești de refugiu, aflată la 4 kilometri în nordul localității. Înconjurată de pante abrupte pe trei laturi, cetatea de refugiu ar fi fost ridicată peste o fostă fortificație romană, cu scopul strategic de a păzi drumul dintre Rupea și Sighișoara. Pentru construirea acestui întreg sistem de apărare au contribuit șapte sate din zonă, căci ar fi fost o aventură prea costisitoare pentru o singură așezare: Saschiz, Cloașterf, Archita, Daia, Criț, Diawaldia și Adamsdorf, dintre care ultimele două au dispărut între timp. Cetatea, cu o lungime de 92 de metri și cu o lățime de 53 de metri, a avut șase turnuri, dar nu s-au mai păstrat toate: turnul de pază, turnul porții, turnul școlii, turnul preotului, turnul muniției și turnul voievodal. Toate sînt reunite printr-un drum de gardă, de-a lungul zidului de fortificație.

În incinta cetății medievale existau două iazuri cu pește și o fîntînă adîncă de vreo 70 de metri, din care se spune că pornea o galerie subterană ce unea cetatea de sat. Conform arheologilor, după primul Război Mondial, doar 10 metri mai erau practicabili. Existența acestei cetăți a suplinit nevoia locuitorilor de refugiu în timpul asediilor pînă la sfîrșit de Secol XV, cînd a avut loc marea invazie turcească, și s-a început și fortificarea bisericii din sat. Cu timpul, biserica fortificată a devenit principalul loc de refugiu, iar cetatea medievală a căzut în plan secund. Totuși, cetatea țărănească din Saschiz a rămas în picioare și a fost întreținută de comunitatea de sași. După plecarea germanilor, din 1945, a început distrugerea cetății – a devenit o simplă sursă de materiale de construcție, a fost dată uitării și a intrat în paragină. Din 1965 a rămas complet abandonată.

Astăzi este monument istoric de clasa A, dar degeaba. Abia din 2004, ruinele cetății se zăresc din nou peste orizontul din Saschiz, după ce dealul pe care e amplasată a fost curățat de arbuști și drumul spre cetate a fost restaurat. Monumentul poate fi însă vizitat doar din exterior, căci se află într-un proces amplu de restaurare, cu fonduri europene.

HISTORIA RO

daneze, turnul a rămas şi poate fi vizitat. Bäckaskog a intrat în circuit turistic în regim de hotel şi restaurant, Vanas, reconstruit de mai multe ori, refăcut total în 1700 (cînd intră în posesia familiei Wachtmeister, care este şi azi proprietara domeniului), păstrează colecţia de artă cea mai cunoscută din Scania.

Un caz aproape unic îl constituie Glimmingehus. Din veacul XIV enorma construcţie de piatră, cu ziduri groase de 2,5 m, rezistă duşmanilor, focului, surpărilor şi erodării. În ciuda tuturor intemperiilor, clădirea nu a suferit nici un fel de transformări în decursul secolelor. În timpul războiului cu danezii, regele suedez Carol XI, la 1676, a ordonat dărîmarea ei, pentru a nu cădea din nou în mîinile duşmanilor, dar demolarea încă nu începuse cînd au revenit danezii.

Răspîndite pe un teritoriu întins, toate aceste palate şi reşedinţe nobiliare stau mărturie nu doar a unei istorii aspre, ci şi a puterii omului de a învinge vremurile neprielnice.

Ansamblul Bisericii evanghelice fortificate din Saschiz

Orga Bisericii evanghelice fortificate din Saschiz

Vîntul schimbării

(urmare din pag. 1)

Așadar, acest ajutor s-ar putea termina undeva în iulie anul acesta, fiindcă „pînă acum, Congresul a aprobat ajutor militar, economic, umanitar și de altă natură în valoare de 113 miliarde de dolari pentru Ucraina, bani care nu au fost cheltuiți încă. Anticipînd problemele generate de noua conducere republicană a Camerei Reprezentanților, Casa Albă și majoritatea democrată au votat iarna trecută un pachet de ajutoare suficient de mare pentru a dura pînă în vară, dar care, la ritmul actual de cheltuieli, s-ar epuiza pînă la jumătatea lunii iulie, potrivit Centrului de Studii Strategice și Internaționale”, mai scrie ziarul american citat mai sus.

Dacă acest ajutor se termină, e clar că Ucraina va ajunge în situația de a nu mai putea continua războiul și atunci se va vedea pusă în situația de a cere sau a accepta încetarea focului. Despre acest lucru scrie același The New York Times într-un articol din 24 februarie a.c., făcînd o paralelă între situația de pe frontul din Ucraina și cea existentă acum 70 de ani în războiul din peninsula Coreea. Acum ca și atunci, „în Ucraina, încheierea războiului pare departe. Pentru Rusia, victoria ar presupune cel mai probabil asigurarea teritoriului ucrainean pe care îl pretinde ca fiind al său. Pentru Ucraina, nimic mai puțin decît alungarea trupelor ruse din țară – inclusiv Crimeea –va fi suficient. Nici una dintre părți nu este interesată de negocieri și este greu de văzut cum s-ar ajunge la un acord de pace. În Coreea, situația a fost similară: nici nord-coreenii, nici sud-coreenii, nici sponsorii lor nu s-au grăbit să pună capăt războiului. Însă conflictul – care s-a soldat cu pînă la trei milioane de vieți pierdute și a distrus orașe întregi – a dispărut treptat, ducînd la o încetare a focului și o divizare temporară a Peninsulei Coreene, care s-a dovedit mai durabilă decît și-ar fi putut imagina oricine la acea vreme. În cele din urmă, un război în impas s-a dovedit preferabil alternativelor. (...) La șaptezeci de ani după armistițiul coreean, dinastia Kim încă conduce Nordul. Regimul său, acum înarmat cu arme nucleare, este susținut în continuare de China și Rusia și, la rîndul său, i-a ajutat pe ruși să ducă război în Ucraina furnizînd muniție. China, de asemenea, a avut o viziune benignă asupra aventurii lui Vladimir Putin, deși, spre deosebire de Stalin în 1951, Xi Jinping probabil nu dorește ca acest război să dureze la infinit. Cu siguranță ar fi foarte fericit cu o încetare a focului. Aceasta poate fi, de fapt, soluția preferată în alte zone – cu siguranță în sudul global, care nu are nimic de cîștigat din conflict, și printre multe circumscripții din Occident. Partidele care se opun cel mai clar ideii sînt cele care luptă pe teren: rușii și ucrainenii. Pentru Ucraina, respingînd o forță de invadare care revendică aproape un sfert din teritoriul său, o astfel de poziție este de înțeles.

Cu toate acestea, dacă nici una dintre părți nu realizează cîștiguri semnificative pe front în lunile următoare, conflictul s-ar putea îndrepta spre o încetare a focului. Ucrainenii, deși nu și-au recuperat pe deplin teritoriile, vor fi respins un inamic agresiv. Rușii, la rîndul lor, își pot deghiza înfrîngerea strategică într-o victorie tactică. Conflictul va fi înghețat, un rezultat departe de a fi ideal. Totuși, dacă am învățat ceva din Războiul Coreean este că un conflict înghețat este mai bun decît o înfrîngere totală sau un război obositor de uzură.

Astăzi, metropola strălucitoare a Seulului –sălbăticită de războiul din Coreea – reamintește că nu cei care cîștigă războiul contează, ci cei care cîștigă pacea”.

Un semnal pentru pace din partea unui ziar care „dă ora exactă” pe planetă, fiind deținut de unii dintre

cei care decid în mare parte în societățile democratice. Dacă jurnaliștii acestui mare jurnal american ne vorbesc despre soluția unui război înghețat, spunîndu-ne în final că „nu cei care cîștigă războiul contează, ci cei care cîștigă pacea” – amintindu-ne de metropola strălucitoare a capitalei Coreei de Sud și sugerînd că Ucraina de vest și Kiev s-ar putea transforma în ceva asemănător – eu zic să urmărim cu atenție lucrurile care se vor întîmpla în continuare, mai ales că am impresia că președintelui Zelenski i se pregătește debarcarea de către prietenii săi de peste Ocean.

Un articol din ziarul german politico.eu, intitulat „Punctele forte și punctele slabe ale lui Volodymyr Zelensky”, ne anunță, prin vocea unor parlamentari ucraineni din formațiunile care-i fac opoziție președintelui, că acesta o fi el un bun comunicator și a făcut o treabă bună pe timp de război, dar pe timp de pace nu e la fel de potrivit să rămînă în fruntea statului. Aceste critici apărute de niciunde, cînd pînă acum nimeni nu a avut curajul să comenteze nimic contra puterii de la Kiev, mi se par extrem de ciudate atunci cînd le pun în contextul celorlalte evenimente și declarații pe care le-am comentat mai sus și mă fac să cred că susținătorii lui Zelenski se pregătesc să-l schimbe cu altcineva mai competent în a gestiona reconstrucția țării.

Iată ce scrie politico.eu despre aceste lucruri: „A devenit un lider convingător”, a spus Adrian Karatnycky, specialist al Consiliul Atlantic. Potrivit lui Karatnycky, punctele forte ale lui Zelenski, ca și comunicator, se potrivesc cu vremurile. „Se pricepe la canalizarea opiniei publice, dar acum este mai eficient pentru că țara este mult mai unită și mai sigură în ceea ce privește identitatea, interesele și obiectivele ei. El este în continuare același tip – actor și interpret –dar asta îl face un lider de război ideal, deoarece este capabil să întruchipeze impulsul publicului. Dar cînd politica normală este în joc și publicul nu este unit, Zelenski devine un lider inconsecvent, care schimbă scenariul și reformulează povestea pentru a urmări capriciile opiniei publice. Cînd scopul public este clar, are o mare putere, iar în timp de război, are în spate puterea absolută a statului. Dar cînd trăsura se va transforma din nou într-un dovleac, va trebui să facă față unei lumi foarte diferite”, a concluzionat Karatnycky. Acesta continuă: „Critica politică internă este în creștere – deși puțin remarcată de o presă internațională încă încîntată de atracția carismatică a lui Zelenski și captivată de povestea simplă a lui David împotriva lui Goliat. (...) Klympush-Tsintsadze (membru al Partidului Solidaritatea Europeană și fost viceprim-ministru în guvernul anterior al fostului președinte Petro Poroșenko) este îngrijorată că recentul val de arestări anticorupție a fost mai degrabă o perdea de fum în perioada premergătoare summitului UE-Ucraina din februarie – și una care ar putea fi folosită ca o oportunitate de a centraliza puterea și mai mult. «Dacă cineva crede că centralizarea puterii este răspunsul la provocările noastre, atunci cineva greșește», a adăugat ea. «Cred că este important să urmărim foarte atent modul în care se dezvoltă cazurile anticorupție și dacă vor exista investigații transparente și dacă statul de drept va fi respectat îndeaproape»”. Potrivit lui Kniazhytskyi, „nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că Zelenski este un politician populist și împărtășește defectele centrate pe personalitate ale acestei specii”.

M-au intrigat aceste articole fiindcă ele transmit, pentru prima dată de la începerea războiului din Ucraina, semnale în direcția opririi acestuia și a debarcării lui Zelenski, desigur, în urma alegerilor democratice de anul viitor. Este interesant de urmărit evoluția evenimentelor ulterioare.

Turnesolul de la Auchan

Marea dezbatere națională este despre casele self-scan de la hypermarket-uri cu accent pe unul dintre ele, care înțeleg că a desființat cu totul casele cu casieri. Variațiunile indignării sînt diverse, de la argumente sociale, la suveranism, pînă la teoriile conspirației. Nu le voi discuta pe fond pentru că sînt în egală măsură irelevante.

Relevante mi se par doar trei lucruri:

1. Într-o economie de piață orice firmă are dreptul să-și facă politica de personal, de marketing, de costuri după cum crede de cuviință, cît timp respectă legile. Iar reducerea costurilor, pe care o implică eliminarea caselor de marcat, este un obiectiv legitim, așa cum majorarea profitului este obiectul principal și legitim al oricărui investitor.

2. Într-o economie de piață fiecare firmă suportă consecințele deciziilor sale pentru că orice client are dreptul să aleagă firma care îi convine. Nu îmi place la tine pentru că nu mai sînt casiere, mă duc la vecinul care are. Și firma va decide din echilibrul încasări – costuri dacă revine asupra măsurii sau o menține. Dincolo de ele, toată dezbaterea arată care este nivelul unei bune părți din societate, chiar cea europeană, avansată, cu pretenții de înțelegere a statului de drept și a economiei de piață. Ne luptăm cu un retailer care schimbă casele de marcat, în timp ce puterea nenorocește țara. (…)

Țipăm după digitalizare, nu mai vrem dosar cu șină, detestăm interacțiunea cu funcționarul de la ghișeu, dar cînd se pune problema să pierdem casierul facem scandal și preferăm să stăm la coadă. Sîntem campioni la munca necalificată din cauza stării educației, dar cel mai mic interes este pentru noile legi ale educației de care depinde în bună măsură cîți oameni vor mai rămîne dependenți de activități oricînd dispensabile.

De fapt, dacă vrem o țară mai bună, cu oameni cît mai prosperi, ar trebui să ne intereseze să existe cît mai puține asemenea slujbe total necalificate și plătite cu salariul minim pe economie, doar pentru că ele ne aduc nouă un fel de confort de treaptă superioară pe lanțul social sau pentru că așa sîntem obișnuiți. Nu pun eu mîna pe produs să-l scanez, face altcineva treaba asta pentru mine. Dorim libertate și democrație, dar pentru mulți ea înseamnă: tu, pe banii tăi, să faci ce vreau eu. Ne temem că o să ne controleze nu știu cine, că ne supraveghează nu știu cine, dar punem totul la liber pe Facebook și Instagram. Să vă aduc aminte cîți fugari au fost prinși nu cu cardurile, ci cu pozele de pe rețelele de socializare. Dorim stat de drept, dar ne enervează orice măsură antievaziune, cum e folosirea cardului. (…) Jelim casierii, dar cerem reducerea numărului bugetarilor. Mi-o fi scăpat, dar nu țin minte să se fi enervat cineva cînd au dispărut angajații benzinăriilor care stăteau la fiecare pompă ca să nu punem noi mîna pe furtun (ei chiar îmi lipsesc, recunosc). Taxatoarea din autobuze vi-o amintiți? Iar dacă am primi o reducere pentru că ne scanăm singuri produsele, am uita și de șomeri, și de suveranitate. Să-i dea afară (deși la criza de forță de muncă nu asta se întîmplă cu fostele casiere, ci sînt recalificate), dar să primim și noi un ban din salariul lor.

Cu tema aceasta avem oricum un decalaj de cel puțin o sută de ani față de civilizație, care a depășit de mult spaimele automatizării. Cam așa arată și voturile noastre, iar guvernările sînt pe măsură.

IOANA ENE DOGIOIU (Spotmedia.ro)

Actualitatea pe scurt

• Actualitatea pe scurt • Actualitatea pe scurt

● Uniunea Europeană dă primele semne de implicare în disputa româno-ucraineană legată de dragarea Canalului Bîstroe. Experţii comunitari au ajuns luni în ţara noastră pentru a facilita dialogul interministerial dintre Bucureşti şi Kiev în legătură cu lucrările de dragare care au loc pe Canalul Bîstroe. Măsurătorile la nivel de experţi ar urma să înceapă pe 15 martie. Specialiștii europeni vor solicita informații suplimentare atît României, cît și Ucrainei, despre lucrările efectuate pe canalul Bîstroe și pe Braţul Chilia. De subliniat că vizita la Bucureşti nu are scopul de a verifica lucrările de dragare, ci de a facilita dialogul între cele două părți. ● Urmînd exemplul Comisiei Europene, SUA, Canada și Parlamentul European au interzis aplicația chineză Tiktok pe telefoanele mobile de serviciu. Dat fiind că Tiktok provine din China, există o neliniște tot mai mare cu privire la destinația acestor date, dar și cu privire la faptul că Tiktok însuși ar putea fi folosit pentru a influența sau spiona utilizatorii. Startul a fost dat de Comisia Europeană, care și-a somat angajații să elimine aplicația de pe telefoanele mobile de serviciu pînă cel tîrziu la 15 martie. Același lucru este valabil și pentru telefoanele lor private, în cazul în care au instalat vreunul dintre serviciile digitale ale angajatorului lor. Anterior, autoritățile SUA și Canadei întreprinseseră măsuri similare. În SUA, președintele Joe Biden a impus un termen de 30 de zile pentru eliminarea aplicației TikTok de pe telefoanele mobile de serviciu și de pe alte dispozitive ale agențiilor guvernamentale. Camera Reprezentanților și Senatul, Casa Albă, Departamentul de Stat și departamentele de Apărare și de Securitate Internă pun deja în aplicare reguli similare. Mai mult, senatorul republican Marco Rubio a anunțat un proiect de lege bipartizan care ar putea să interzică Tiktok de pe telefoanele mobile private la nivel național. În Canada, interdicția a intrat în vigoare pentru telefoanele mobile guvernamentale cu efect imediat. Ministrul de resort, Mona Fortier, a calificat aplicația chinezilor drept un „risc inacceptabil pentru viața privată și securitate”. În același timp, autoritățile au vorbit despre o măsură de precauție, precizînd că nu există nici o dovadă că ar fi afectate informații guvernamentale. De asemenea, parlamentul danez a anunțat că toți parlamentarii și personalul lor trebuie să șteargă aplicația din cauza „riscului de spionaj”. ● Preşedintele Joe Biden, în vîrstă de 80 de ani, a fost operat în luna februarie pentru a i se îndepărta de pe piept o leziune „minoră” a pielii, care s-a dovedit a fi canceroasă, a declarat vineri medicul său, spunînd că „tot ţesutul canceros a fost îndepărtat cu succes”, conform Agerpres. Natura leziunii canceroase, detectată şi îndepărtată în timpul examinării medicale de rutină a preşedintelui SUA din 16 februarie, are o natură care „nu tinde să se răspîndească sau să provoace metastaze”, a spus medicul Kevin OʼConnor într-un raport făcut public de Casa Albă, adăugînd că „nu mai este nevoie de nici un tratament suplimentar”. El a mai raportat că zona în care era leziunea „s-a vindecat bine”. ● Volodimir Zelenski are atribuția exclusivă de a decide cînd vor avea loc negocieri de pace, după invazia rusă, susține consilierul său. Mihailo Podoliak, consilier al şefului cancelariei prezidenţiale de la Kiev, a declarat că doar preşedintele Zelenski poate stabili cînd şi în ce condiţii să înceapă discuţiile de pace cu Rusia, potrivit Rador. Consilierul a făcut o declaraţie în acest sens după ce, în cursul zilei de joi, generalul Viktor Nazarov, consilier al comandantului-şef al Forţelor Armate ale Ucrainei, a afirmat într-un interviu pentru Der Spiegel că se va putea vorbi despre negocieri între Kiev şi Moscova după eliberarea teritoriilor ocupate din regiunile Herson şi Zaporojie. A doua zi, Podoliak a transmis că decizia privind negocierile cu Federaţia Rusă va aparţine doar preşedintelui Ucrainei. „Aceasta este atribuţia

exclusivă a preşedintelui Ucrainei, care a stabilit deja cînd şi cum putem începe un proces paşnic de negocieri. Acest lucru presupune retragerea trupelor ruse din întreg teritoriul ocupat. Vom vedea cum se va întîmpla în continuare. Preşedintele este singurul care poate face ajustări la poziţiile noastre”, a subliniat Podoliak. ● În prezent, doi scriitori SF colaborează cu Ministerul Apărării din Marea Britanie (MOD) pentru a ajuta la imaginarea războaielor viitoare. Autorii Peter Warren Singer și August Cole au realizat opt povești care explorează potențialele amenințări pe care tehnologiile emergente le pot prezenta în următorii 20 de ani. Fiecare poveste analizează evoluțiile din domenii specifice – cum ar fi inteligența artificială (AI), modelarea datelor, roiurile de drone, calculul cuantic și dezvoltarea umană, printre altele – și le aplică pe cîmpul de luptă. Ei explorează, de asemenea, implicațiile unei lumi în care schimbările radicale în tehnologiile verzi produc noi conflicte geopolitice. Printre povești, regăsim un raport de cercetare cu privire la un lider mondial realizat de un sistem AI, care explorează modul în care psihologia cibernetică ar putea fi folosită pentru a manipula și prezice modul în care gîndesc oamenii. Penultima poveste, Green Wars, analizează impactul pe care o schimbare a societății către emisii nete de dioxid de carbon l-ar avea asupra geopoliticii, în special asupra celor care controlează noile tehnologii și resurse verzi, iar The Solstice Cup îndreaptă atenția asupra îmbunătățirii umane și asupra modului în care soldații avansați, numiți, „perf” joacă un meci de fotbal cu inamicii ruși în timp ce se deplasează pe teren cu aproape 50 de kilometri pe oră, conform IFL Science. ● Şeful diplomaţiei UE, Josep Borrell, a apreciat vineri că se observă „o mică ameliorare” în plan diplomatic cu Rusia pe perioada reuniunii G20 din India, în pofida divizărilor legate de Ucraina. În marja reuniunii G20 care s-a încheiat joi fără un comunicat comun, secretarul de stat american, Antony Blinken, a avut o scurtă discuţie cu omologul său rus Serghei Lavrov, prima lor întrevedere faţă în faţă de la începutul războiului din Ucraina, în februarie 2022, informează Agerpres. Josep Borrell a subliniat că şeful diplomaţiei ruse a rămas de această dată în sală în momentul în care, în cursul reuniunii, miniştrii de Externe din ţările occidentale au condamnat invazia rusă. Anul trecut, în cursul unei reuniuni precedente a şefilor diplomaţiilor din G20 desfăşurate în Indonezia, Serghei Lavrov a părăsit sesiunea la miezul zilei, în urma unui val de declaraţii care au condamnat invazia din Ucraina. „Cel puţin de data asta a rămas şi a ascultat. Este o îmbunătăţire mică, dar importantă”, a estimat Borrell în marja Raisina Dialogue, un forum organizat la New Delhi. „Cred că e mai bine decît nimic”, a adăugat şeful diplomaţiei UE, care şi-a făcut cunoscută, de altfel, opoziţia faţă de excluderea totală a Rusiei din G20. ● Statele membre ONU au ajuns în sfîrşit la un acord istoric pentru protejarea oceanelor lumii, după 10 ani de negocieri, informează site-ul BBC Tratatul (The High Seas Treaty) plasează 30% din mări în zone protejate pînă în 2030, cu scopul de a proteja şi recupera biodiversitatea marină. Acordul a fost încheiat sîmbătă seara, după 38 de ore de discuţii, la sediul ONU din New York. Negocierile fuseseră blocate ani de zile din cauza neînţelegerilor privind finanţarea şi drepturile de pescuit. În aceste noi zone protejate, stabilite prin tratat, vor fi impuse limite în ceea ce priveşte pescuitul, rutele maritime şi activităţile de exploatare, cum ar fi mineritul la mare adîncime. Organizaţiile de mediu şiau exprimat îngrijorarea că procesele de exploatare ar putea afecta zonele de reproducere a animalelor, ar putea crea poluare fonică şi ar putea fi toxice pentru viaţa marină. ● O echipă de cercetători internaționali de la IIASA (Institutul Internațional pentru Analiza Sistemelor Aplicate) a dezvoltat o nouă tehnică pentru a transforma minele subterane abandonate împrăștiate în întreaga lume în „baterii” uriașe pentru a stoca energie. Această soluție ar putea fi utilizată atunci cînd prețurile

energiei electrice depășesc un anumit prag, favorizînd astfel tranziția către surse de energie mai durabile. Studiul detaliat al tehnicii a fost publicat în MDPI. Nu se poate avea o estimare precisă, dar conform celor mai fiabile estimări, există aproximativ un milion de mine abandonate împrăștiate în întreaga lume. Cînd aceste mine ajung la sfîrșitul duratei lor de viață, ele devin o povară pentru societate și pot reprezenta o problemă semnificativă de poluare. Totuși, transformarea acestor mine în „baterii” pentru acumularea de energie regenerabilă ar putea reprezenta o soluție inovatoare și durabilă la această problemă. ● În contextul crizei legumelor din Marea Britanie, The Financial Times a făcut o vizită la Piaţa Obor din Bucureşti, „cea mai mare din ţară”, unde verdeţurile de sezon sînt la preţuri rezonabile şi din belşug. Jurnalista Erica Wagner de la FT scrie că Piaţa Obor a devenit una dintre favoritele ei din Europa şi povesteşte cît de încîntată a fost să găsească salată, urzici și lobodă. Erica Wagner spune în final că va reveni în Piaţa Obor pentru că îşi doreşte ca „în Marea Britanie să fim mai conştienţi de ce să mîncăm, cînd şi de ce”. ● Producătorilor batonului triunghiular de ciocolată care poate fi găsit în magazinele din toată lumea, Toblerone, li s-a interzis să mai folosească imaginea muntelui Matterhorn pe ambalajele lor, transmite Rador. Conform legislaţiei elveţiene, folosirea simbolurilor naţionale pentru promovarea produselor pe bază de lapte nu este permisă dacă acestea nu sînt produse exclusiv în Elveţia. Toblerone este un tip de ciocolată elvețiană care se distinge prin forma sa triunghiulară și prin conținutul său de miere și migdale. Numele Toblerone provine de la numele fondatorului său, Theodor Tobler, și de la cuvîntul italian pentru turtă dulce, torrone. Toblerone este o ciocolată populară în întreaga lume și este adesea asociată cu turismul elvețian datorită designului său inspirat de Munții Alpi. Acest lucru se va schimba curînd. ● Litoralul românesc se transformă într-o bombă ecologică. Ministerul mediului vrea cu orice chip să organizeze licitație pentru închirierea plajelor ale căror contracte au expirat, pe o perioadă de doi ani. Operatorii de pe litoral spun însă că asta va face ca plajele să fie total nepregătite la 1 mai. Administratorii plajelor se tem că birocrația va bloca turismul de la malul mării în acest an, și mai ales de 1 mai. Asta pentru că oricine va cîștiga licitația, nu va avea suficient timp la dispoziție ca să amenajeze. Iar din tot acest război, cei care pierd sînt turiștii care, cel mai probabil, vor alege și anul acesta să își petreacă vacanțele în Bulgaria sau Grecia. ● Experții din întreaga lume avertizează în mod repetat că lumea ar putea intra într-o altă pandemie mortală dacă nu se învață lecțiile din ultimii trei ani. Profesorul Colin Butler – care a scris un raport pentru ONU despre originile Covid – a spus că trage un semnal de alarmă cu privire la pericolele dezvoltării virușilor în laboratoare din 2012. Expertul în sănătate publică, Laura Kahn, i-a îndemnat pe cercetători să „nu o mai ajute pe mama natură să ne omoare”, „lucrînd cu virușii pentru a vedea cum ar putea arăta un virus pandemic”, scrie ziare.com. Proiectele actuale din întreaga lume includ experimente cu virusul Nipah în Bangladesh folosind lilieci și hamsteri. Boala, care în termeni populari produce umflarea creierului –provocînd sîngerare din ochi sau surzire – este enumerată ca o potențială amenințare pentru omenire de către Organizația Mondială a Sănătății. Nipah este extrem de mortal – cu o rată a mortalității între 40 și 75%. Într-un avertisment înfiorător, profesorul Butler a spus că testele „foarte periculoase” pe agenți patogeni mortali precum Nipah ar putea avea puterea de a declanșa o nouă pandemie. „Dacă oamenii de știință lucrează la Nipah pentru a încerca să vadă cum se dezvoltă sau cum devine mai contagios – vă rugăm să vă opriți”, a spus el pentru The Sun Online r m

13 ani la conducerea SUA. Cum a salvat Roosevelt America de sărăcie și a condus-o spre victorie în război (I)

Începînd cu George Washington, primul președinte al Statelor Unite, în America a existat o tradiție nerostită, devenită ulterior normă legislativă: șefii de stat își limitează șederea la putere la două mandate. O persoană din istoria americană a încălcat această regulă. Președintele Franklin Delano Roosevelt a rămas la Casa Albă patru mandate consecutive, toate exercitate în momente dificile pentru americani. Roosevelt a fost responsabil pentru redresarea economiei SUA după Marea Depresiune, cea mai gravă criză din istoria Americii și al II-lea Război Mondial. Roosevelt a cîștigat primele alegeri prezidențiale, fiind țintuit într-un scaun cu rotile din cauza poliomielitei, dar nu și-a pierdut niciodată spiritul de luptător și a reușit să conducă țara prin toate încercările. Vă povestim în următoarele numere ale revistei cum un student mediocru a devenit un om de stat de succes și cum un președinte cu handicap a reușit să cîștige încrederea oamenilor, să scoată Statele Unite dintr-o criză economică și să o conducă spre victoria în război. La alegerile prezidențiale din 1932, americanii au ales mai mult decît un simplu președinte. Aveau nevoie de un om care să salveze economia. Marea Depresiune făcea furori în Statele Unite deja de trei ani: criza economică a paralizat aproape complet sistemul financiar al țării și i-a distrus industria. Pentru Partidul Democrat, care era în opoziție la acea vreme, aceasta a fost o șansă de a reveni la putere. Principalul aspect de luat în seamă era alegerea unei persoane potrivite. În alegerile interne ale partidului, lupta s-a dus între Alfred Smith și Franklin Delano Roosevelt. Nu doar programele politice s-au confruntat, ci și generațiile: Smith a fost susținut de vechiile partide, în timp ce tinerii au stat în spatele lui Roosevelt.

aprobîndu-și colegii de partid. El a cîștigat votul de nominalizare cu un scor zdrobitor în fața lui Smith.

„Nu fi niciodată președinte”

Viitorul președinte al Statelor Unite s-a născut în 1882 în familia omului de afaceri James Roosevelt. Atît pe linia paternă, cît și pe cea maternă, strămoșii săi proveneau din familii de emigranți olandezi care au ajuns în America în Secolul al XVIIlea, o aristocrație de elită care a ocupat o poziție privilegiată în viața economică și socială din New York. Tatăl său a fost unul dintre membrii de marcă ai Partidului Democrat din oraș. Într-o zi, Roosevelt Sr. l-a dus pe băiat la o întîlnire cu președintele de atunci, Grover Cleveland, care și-a dorit „să nu devină niciodată președintele Statelor Unite” – o slujbă dureros de supărătoare.

alegeri. Roosevelt a decis să nu piardă timpul pînă la următoarea campanie electorală de stat și a vizat Senatul SUA. Districtul rural Dutchess, la nord de New York, unde urma să concureze pentru un loc, era profund republican, așa că pentru tînărul Roosevelt, care nu avea experiență politică, alegerile au fost un test serios. În ciuda acestui fapt, el a obținut o victorie răsunătoare printr-o campanie electorală extrem de agresivă. A reușit să creeze o imagine extrem de proaspătă în Partidul Democrat, imaginea unui tînăr deschis la noile tendințe. Pentru a face acest lucru, de exemplu, în timpul campaniei s-a deplasat cu mașina prin district, fapt destul de ciudat în anul 1910. În mașina lui, a petrecut zile întregi călătorind prin stat, ținînd întîlniri improvizate cu alegătorii oriunde, chiar și la intersecții și restaurante de pe marginea drumului. În timpul campaniei, a vorbit personal cu aproape fiecare alegător din district și, datorită carismei personale, a reușit să-și atragă chiar și fermierii care, în mod traditional, îi votau pe republicani.

La convenția partidului, unde democrații trebuiau să decidă un candidat, Smith a insistat ca solicitanții să-și prezinte personal programul. Cert este că, la acel moment, Roosevelt avea deja 10 ani de cînd se deplasa cu ajutorul unui scaun cu rotile, din cauza paraliziei extremităților inferioare. Nu toată lumea știa despre asta, deoarece politicianul a evitat să apară în public în această ipostază. Dar Smith știa – și plănuia să-și umilească oponentul într-un cadru public. Roosevelt a fost de acord să participe la eveniment, iar în ziua alegerilor s-a prezentat în fața celor 12.000 de delegați, susținut de fiii săi. Mai tîrziu, aceștia și-au amintit că tatăl lor tremura deoarece fiecare pas făcut îi provocase mare tensiune și durere. Cu toate acestea, în fața celor prezenți, Roosevelt a rămas netulburat, zîmbind și

Franklin Roosevelt, ca și tatăl său cîndva, a intrat la Harvard Law School. Nu a obținut rezultate strălucitoare nici în știință, nici în sport, dar a devenit interesat de viața socială și politică și a fost numit redactor-șef al ziarului studențesc The Harvard Crimson. Acolo, viitorul politician s-a dezvăluit ca un manager ambițios și energic. Amintindu-și această experiență, Roosevelt a spus mai tîrziu: „Am urmat timp de patru ani cursuri de economie la universitate și tot ce m-au învățat ei a fost o prostie”. Experiența la ziar i-a arătat că gestionarea interacțiunilor cu ceilalți se poate face doar în practică și că nici o teorie nu poate înlocui această experiență. Roosevelt și-a făcut un nume, iar găsirea unui loc de muncă după absolvire nu a fost o sarcină dificil pentru el, în ciuda notelor mediocre obținute la susținerea examenului de diplomă. În 1901, ruda îndepărtată și modelul lui Franklin, Theodore Roosevelt, a devenit președinte al Statelor Unite, iar după terminarea facultății, Franklin s-a căsătorit cu nepoata idolului său, Eleanor. Căsătoria, desigur, s-a bazat pe un calcul politic, dar acest lucru nu a împiedicat cuplul să creeze o relație puternică și să crească șase copii. În viitor, Eleanor a devenit principalul aliat politic al soțului

Un tînăr politician care promite (1)

În Senat, Roosevelt a devenit președintele comitetului pentru agricultură. Lucrările din această comisie i-au modelat, în esență, opiniile despre securitatea socială a muncii și intervenția guvernamentală în economie, care, mai tîrziu, avea să devină baza programelor sale prezidențiale. În jurul lui Roosevelt s-a format o echipă de tineri democrați, care se deosebeau de vîrful partidului atît prin opinii politice, cît și prin strategii electorale. Senatorul a devenit una dintre figurile cheie ale partidului și a lansat procesul de reînnoire a acestuia, făcînd o competiție serioasă liderilor în vîrstă ai democraților din statul său natal, New York, pe care l-a reprezentat în Senat. A fost o decizie importantă: organizația Partidului Democrat din New York a fost cea mai puternică din țară și a avut o influență serioasă asupra organelor de conducere ale Partidului Democrat.

Roosevelt a lucrat pentru prestigioasa firmă de avocatură din New York – Carter Ledyard & Milburn în primii ani după Harvard, ca specialist în dreptul maritim. Cu toate acestea, și-a dat repede seama că nu este foarte interesat de practica juridică și și-a anunțat rudele că plănuiește să intre în politică. În ciuda faptului că admira activitatea lui Theodore Roosevelt și reformele sale, Franklin nu s-a alăturat Partidului Progresist pe care acesta l-a creat, ci s-a alăturat democraților, urmînd exemplul tatălui său. La acea vreme, Partidul Democrat din SUA se afla în cea mai profundă criză: într-o jumătate de secol nu a reușit să obțină decît două mandate de președinte, iar republicanii au domnit în politica americană. Tînărul politician a înțeles că în partid va fi mereu o umbră a celebrei sale rude, iar istoria i-a dat dreptate: Partidul Progresist s-a bazat exclusiv pe figura lui Theodore Roosevelt și astfel Franklin nu a putut obține nici un succes după ce acesta și-a încheiat mandatul de președinte.

În 1893, la vîrsta de 11 ani

Democrații l-au primit cu bucurie. Era tînăr, energic și carismatic și, cel mai important, avea suficiente fonduri pentru a-și plăti independent campania electorală. La început a plănuit să fie ales în Legislatura statului New York, dar un alt candidat era deja pregătit pentru aceste

În 1912, Franklin a fost reales cu ușurință în postul de senator. Între timp, soarta îi pregătea o întorsătură bruscă în cariera politică. În același 1912, profitînd de problemele republicanilor, care nu puteau decide asupra unui singur candidat, Partidul Democrat s-a întors triumfător la Casa Albă pentru prima dată din 1896. Woodrow Wilson, reprezentantul unei noi generații în partid, ale cărui opinii erau apropiate de cele ale lui Roosevelt, a devenit președinte. Senatorul l-a susținut activ, așa că noul președinte l-a invitat în administrația sa. În martie 1913, Roosevelt a devenit secretar adjunct al Marinei, oficial comandant secund în Departamentul Marinei. Cu toate acestea, curînd a devenit clar că șeful imediat al lui Roosevelt, Joseph Daniels, nu era foarte interesat de munca sa, ceea ce i-a permis tînărului politician să joace un rol cheie în departament ca o eminență gri. Aici, Roosevelt i-a fost de folos cu experiența dobîndită într-o firmă de avocatură, unde era angajat în dreptul maritim. Și-a convins rapid superiorul de necesitatea unei reforme masive a flotei. Multe departamente navale au intrat sub controlul ministerelor civile. Acest lucru a permis optimizarea costurilor și reducerea nivelului de corupție. În plus, în această postură, Roosevelt a trebuit adesea să rezolve conflicte dintre departament și contractorii săi civili. (va urma) N.K.

Roosevelt în anul 1884, la vîrsta de 2 ani

Doza de sãnãtate

Răcelile și infecțiile gripale

Perioada gripelor atrage după sine, an de an, aceleași simptome, dar este posibil ca, în acest an marcat de efectele post Covid, multe simptome să se manifeste mai agresiv. Cum se spune în popor, „gospodarul bun își pregătește vara sanie și iarna căruță”. În acest fel ar trebui să procedăm și noi, pregătindu-ne din timp imunitatea pentru a putea depăși cît mai ușor această perioadă. Omul modern este profund chimizat, astfel că face față cu greu problemelor cu care se confruntă.

Plămînii noștri sînt, după intestinul gros, organul cu cea mai directă comunicare cu lumea externă. Mediul înconjurător este tot mai poluat, bacteriile și virușii „circulă” nestingheriți și numai o imunitate echilibrată poate face față cu brio acestor fenomene de neevitat.

Boala înseamnă o dereglare a metabolismului, o pierdere a coerenței informației energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Imunitatea și metabolismul corpului merg mînă în mînă, iar dacă una este dereglată, automat se dereglează și cealaltă. Nu virusul sau bacteria reprezintă cauza bolii, ci metabolismul dereglat, altfel aceste noxe toxice nu s-ar putea îmulți în organism, peste limita admisă. În situații speciale de stres, se desprind energetic celule care se desfac în mai multe fragmente, lăsînd liberă circulația resturilor de RNS-DNS, care, în mod greșit, sînt numite „viruși

O istorie a farselor (292)

Răpiri de către ozeneuri (2)

În final, la fel de caracteristic, răpitul aflat în stare de şoc este eliberat şi lăsat la kilometri şi ore depărtare de locul sau timpul cînd acesta își aduce aminte să se fi aflat ultima oară. Amnezia însoţită ulterior de cădere nervoasă conduce, de obicei, la hipnoză, prin intermediul căreia aşa-zisul eveniment revine, aparent, în mintea victimei.

Varianta prototip a acestor răpiri datează după paisprezece ani de la naşterea fenomenului OZN, cînd Kenneth Arnold a văzut nouă discuri strălucitoare ce zburau în apropiere de Muntele Rainier din statul Washington; la fel s-a întîmplat după paisprezece ani la Roswell. Într-o noapte de septembrie a anului 1961, Betty şi Barney Hill mergeau cu maşina prin Munţii Albi din New Hampshire. Observînd o lumină strălucitoare coborînd spre pămînt, au oprit. În faţa lor plana un obiect de forma unei clătite, încercuit de ferestre rotunde. Prin ele, Barney a văzut nişte figuri umanoide îmbrăcate într-o „uniformă de culoare negru metalizat”. Şocaţi, cei doi soţi au condus mai departe, ajungînd la Portsmouth, de pe coasta Atlanticului, aproape cînd se crăpa de ziuă. În curînd, Betty a început să viseze că ea şi soţul ei fuseseră capturaţi, duşi la bordul ozeneului, despărţiţi şi examinaţi medical. Raportînd incidentul anchetatorilor ozeneologi, şi-au dat seama că, în acea noapte, pe drum, „pierduseră“ două ore – la viteza cu care a condus Barney, ar fi trebuit să ajungă acasă cu două ore mai devreme. Fiind extenuat şi deprimat, Barney a căzut de acord ca atît el cît şi soţia sa să fie hipnotizaţi. Ambii au declarat varianta care se potrivea cu „amintirile” din visul lui Betty. Luaţi la bordul ozeneului, fuseseră duşi în încăperi diferite. Lui Betty îi dăduseră jos rochia; îi luaseră mostre din păr, piele, cerumen şi unghiile de la mîini; îi efectuaseră şi un „test de sarcină“ ce implica introducerea unui ac de seringă în ombilic. De asemenea, ea a mai extras din „memorie“ imaginea unei hărţi cosmice reprezentînd „casa“ extratereștrilor. Aceasta a fost mai tîrziu identificată ca fiind formată din planetele Reticuli zeta-1 şi zeta-2, la distanţă de treizeci şi şapte de ani-lumină de Pămînt. Cu patru ani înainte, în octombrie 1957, în mijlocul nopţii, fermierul brazilian Antonio Villas-Boas îşi ara singur pămîntul, cu un tractor, cînd o stea roşie de

producători de boală”. Aceste resturi de țesut mort reprezintă, de fapt, urmarea unei inflamații în corp, și nu trebuie confundate cu o infecție.

În medicina tradițională chineză se spune că plămînii trebuie să se balanseze ca un clopot, și, după, posibilități, la aer curat. În plămîni se întîlnesc energiiie curate ale cerului cu cele tulburi ale omului. Tristețea și supărările consumă foarte mult energia plămînilor. Răcelile, sinuzitele însoțite de tuse și eliminarea mucusului, lipsa mirosului, gustului și chiar afectarea memoriei reprezintă simptome clasice. Inflamațiile și durerile în gît, bronșita cronică acutizată reprezintă, de asemenea, simptome foarte des întîlnite. Chiar și un simplu ceai de măceșe sau un suc proaspăt presat are efecte extrem de benefice. Diferența dintre gripă și răceală este mare. Caracteristic gripei este faptul că simptomele se înrăutățesc rapid, febra crește vertiginos, apar dureri de piele și de încheieturi, intervin oboseala, lipsa de putere, tusea dureroasă. Se impun repausul la pat și stabilizarea pacientului; în cazul gripei virale este indicată o terapie medicamentoasă. Polinoza și rinita alergică netratate pot progresa în astm.

După îmbolnăvirile de gripă sau sinuzite, vă recomandăm efectuarea unei echilibrări energetice, diagnostarea aurei și a energiei fiecărui organ, pentru restabilirea și readucerea corpului în echilibru.

FLorICA mUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Pisici

Medicina energo-informațională oferă terapii moderne, adecvate timpului nostru, terapii personalizate, fără durere, fără medicamente, destinate atît copiilor cît și adulților, indiferent de vîrstă. Diagnosticarea energetică este însoțită de un buletin de analize energetic, ce durează aproximativ 50 de minute. Rezultatele sînt interpretate imediat după diagnosticare, cu recomandările adecvate de tratamente. De asemenea, terapiile sînt efectuate în același centru, cu aparate care au la bază fizica cuantică. Tratamentele vizează, pe lîngă ameliorarea simptomelor, o reglare energetică a întregului organism, o refacere a comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Tratamentele nu influențează imunitatea/metabolismul, ci le reglează după necesitățile corpului.

deasupra lui s-a transformat într-un obiect cu formă ovoidă, care apoi a aterizat uşor în apropiere. Motorul tractorului s-a oprit brusc (avariile electrice sînt o caracteristică obişnuită a întîlnirilor de acest gen); fermierul a fost prins de patru „bărbaţi“, dus la bordul navei, dezbrăcat la piele, spălat şi lăsat singur într-o cameră. După care a intrat o femeie mică, blondă, cu ochi albaştri, cu buze subţiri şi, de asemenea, goală. După ce au făcut dragoste, în încăpere a intrat un alt bărbat. Zîmbind, femeia a făcut un semn către pîntecul ei, apoi către cer, după care 1-a urmat pe colegul său afară din cameră. Villas-Boas a fost dus într-o altă încăpere, unde membrii echipajului „mîrîiau“ unii la alţii. Fără a reuşi să fure ceea ce părea să semene cu un ceas, brazilianul a fost pus în libertate, nedispunînd de o altă dovadă decît propria lui amintire despre acest incident.

Dar extratereștrii nu s-au pus serios pe treabă decît în anii ’80, şi nici publicul nu a intrat complet în alertă faţă de acest pericol din mijlocul pămîntenilor pînă cînd Whitley Strieber nu a publicat Comuniunea, povestea bizară despre amintirea lui (sub hipnoză, desigur) despre felul cum a fost răpit de către „vizitatori“ într-o zonă rurală din nordul statului New York, în decembrie 1985. Ademenit afară din casa sa de la ţară, în care dormeau soţia şi fiul, a fost ridicat în aer, ca prin vis, pe „un pat negru de metal“ şi dus într-o cameră rotundă, murdară, care mirosea urît, a mucegai. Extratereștrii (care miroseau a scorţişoară şi carton) erau de patru feluri – primul: ca nişte roboţi; al doilea: nişte fiinţe scunde şi îndesate, acoperiţi din cap pînă în picioare cu un costum albastru; al treilea: fiinţe delicate cu ochi negri, hipnotici şi de formă oblică, cu o gură şi un nas atrofiate, aproape inexistente; al patrulea: de asemenea, nişte fiinţe pleşuve şi mici de statură, dar cu ochi negri, rotunzi, ca nişte nasturi. Sub supravegherea unei femei din cea de-a treia categorie, cu o piele galben-maronie, ce avea un aer de înţelepciune străveche, Strieber a fost supus unui control medical de rutină, care, în cazul lui, însemna sodomia cu ajutorul unui proctoscop gradat. În urma acestei experienţe interesante, el s-a trezit complet dezbrăcat pe canapeaua din sufrageria casei sale, a urcat scările în dormitor, s-a spălat pe dinţi şi s-a culcat – şi doar mai tîrziu, datorită atacurilor de panică ce-i schilodeau viaţa, a apelat la inevitabila metodă a hipnotizării.

(va urma)

STUART GORDON

orIZonTAL: 1) Cunoscut poet francez, de la care ne-a rămas titlul ,,Pisicile” (Charles); 2) Eroina romanului ,,Strada motanului pescar” de Jolan Foldes – Marea pisică cerească în mitologia egipteană; 3) Puse în plic! – Prozatoare autohtonă prezentă în context cu nuvela ,,Judecata bătrînului motan” (Olga) – Abis!; 4) Ne-a lăsat pînza ,,Două pisici” (Theodor) – Emilia Dobrin; 5) Bibic – Cristina Stamate; 6) Aflate la cules! – Mare actor englez, protagonist al filmului ,,Ce-i nou, pisicuțo?” (Peter); 7) Vîslă numită și ,,pisică” – Munte în Italia; 8) Sprintenă ca o pisică – Grigore Alexandrescu; 9) Prietenul de la Paris – Pictor francez autor al tabloului ,,Venus cu pisică” (Eduard); 10) Clasic al literaturii noastre, autorul piesei de teatru ,,Scara mîței” (Vasile).

VErTICAL: 1) Protagonistă a peliculei ,,Pisica de mare” (Leopoldina); 2) Pisică – Strămoș francez; 3) Luat de talie! – Calitatea ochilor de pisică; 4) Compania Națională de Investiții (siglă) – Pleacă în grup la secerat; 5) Rîu în Germania – Scriitor român prezent în temă cu fabula ,,Vrăbiuța și pisica” (Alexandru) 6) Tălpile pisicilor prevăzute cu pernițe și gheare – Coadă de pisicuță! – Blană de mîță!; 7) Modul indicativ – Cap de cotoi! – Insulă britanică unde trăiesc pisicile fără coadă; 8) Corp de mîță! – Fabulist antic grec de la care ne-a rămas titlul ,,Șoarecele și pisica” – Nicolae Dabija; 9) Actor american protagonist al filmului ,,Pisica de pe acoperișul fierbinte” (James) – Pictor francez autor al tabloului ,,Femeie cu pisică” (Fernand); 10) Literă grecească – Răniți.

DICȚIONAR: ULE; AMI; CNI; EBA; MAN; ETA.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LICENȚE”

1) RAMASAGURI; 2) ERE – EMANAT; 3) PARASUTATI; 4) ETIC – LE – AN; 5) T –TINERETE; 6) EMA – AT – MIR; 7) NATURALE – A; 8) TRENA – ARAR; 9) II – IROSIRI; 10) ETATE – ATEU.

ROMAN FOILETON

1962 – Cursă contratimp (I)

Cuvînt înainte

Dragă cititorule, ai deschis o carte document. Nu te speria, nu te voi plictisi cu chestii tehnice sau cu descrieri. Nu. Te voi purta în trecut prezentîndu-ți un timp de mult uitat. O să savurezi parfumul unor vremuri liniștite în care nu existau internet și telefoane inteligente sau Netflix, dar exista comunicare, sinceritate și ajutor reciproc. Vremuri în care, deși era greu, oamenii se bucurau de ceea ce aveau și își făceau viața frumoasă, pentru că știau s-o trăiască.

Nu m-am dus prea departe, ci am decis să fac o călătorie mai apropiată de vremurile noastre, alegînd o perioadă în care lumea a cunoscut nașterea viitoarelor stele ale muzicii și filmului, dar și momente de maxim pericol peste care a trecut cu înțelepciunea unor conducători cum din păcate nu mai avem.

Anul pe care l-am ales pentru acțiunea cărții mele – 1962 – a fost unul extrem de bogat în evenimente, după cum poți constata și singur din enumerarea doar a cîtorva: în luna iunie debutează trupa românească de rock, Phoenix; la 12 iulie se înființează The Rolling Stones; pe 5 august moare Marylin Monroe; 22 august, are loc tentativa eșuată de asasinat asupra președintelui Franței, Charles de Gaulle; în 5 octombrie este lansat primul album al trupei Beatles, intitulat „Love me do” ; între 14 octombrie și 28 octombrie se desfășoară „Criza rachetelor din Cuba”.

Iulia e studentă în ultimul an la Facultatea de Litere, ceea ce presupune multă lectură și, în general, cunoștințe umaniste (istorie, geografie, literatură), care o ajută atunci cînd ajunge în trecut. E o fată inteligentă, organizată și foarte curajoasă. Se trezește în cîteva secunde într-un alt timp, dar nu se sperie, ci începe să caute soluții de rezolvare a problemei, una dintre ele fiind scrisoarea pe care o trimite părinților ei.

Am numit cartea „Cursă contratimp” în primul rînd fiindcă eroina mea se deplasează în trecut –contra timpului, iar odată ajunsă acolo intră într-o cursă cu timpul și cu cei care vor s-o împiedice să se întoarcă acasă. Această călătorie inițiatică o învață să se descurce singură, să se bizuie pe oamenii care-i oferă ajutorul și să iubească. Pașii o poartă prin Brașovul natal, unde are ocazia de a vedea monumente de mult dispărute, prin Orșova Veche și pe Insula Ada Kaleh – ambele scufundate sub apele Dunării din cauza construirii barajului hidroenergetic de la Porțile de Fier, dar și prin Bucureștii anilor ʼ60, unde asistă la momentul istoric al cîștigării de către România a titlului mondial la handbal feminin și se întîlnește cu Tudor Arghezi. Firește că nu poate evita contactul cu Securitatea, temutul Serviciu Secret, și cu metodele ei de interogatoriu, peste care trece cu bine. Cum scapă din mîinile securiștilor, cum ajunge acasă și cu cine se întîlnește pe drum, vă las plăcerea să descoperiți singuri. Lectură plăcută!

Pierdută pe culoarele timpului

Era duminică, 3 iulie 2022. Iulia stătea pe o bancă în Parcul Central din Brașov. Avea 22 de ani și era în ultimul an la Facultatea de Litere din București. O fată drăguță, cu părul castaniu, ca atîtea altele din generația ei, care se lăsa răsfățată de razele soarelui ce abia începuse să urce spre zenit. Plecase de acasă de dimineață, fiindcă îi plăcea liniștea orașului la ora aceea și faptul că „mirosea” a vară. La un moment dat, se auzi strigată:

– Iulia!, Iulia!

Se uită în direcția strigătului și observă un domn elegant, destul de bătrîn, făcîndu-i semne cu mîna și părînd foarte fericit că o vede. Ajuns lîngă ea aproape se prăvăli pe bancă și, luîndu-i capul între palme, o sărută lung pe gură. Surprinsă la început, fata se dezmetici după cîteva secunde și îl îmbrînci de lîngă ea pe neașteptatul agresor ridicîndu-se în picioare, strigînd în timp ce-și ștergea, cu dosul palmei, buzele:

– Ce faci, băi nene? Ești nebun?

Bătrînul domn o privi șocat, neînțelegînd de unde vine această reacție a fetei și mormăi ca pentru el, dar suficient de tare ca să fie auzit:

– Așa e, că încă n-ai plecat...

– Unde să plec? Ce tot îndrugi acolo și de unde știi tu cum mă cheamă? – se zborși fata la el, șocată de ceea ce se petrecuse.

– Dacă-ți voi spune acum oricum nu m-ai crede, așa că mai bine plec, răspunse bătrînul domn. Te rog, însă, ceva: cînd te întorci caută-mă, fiindcă știu că vei dori s-o faci. Locuiesc pe Strada Brîndușelor, nr. 10 – mai spuse și, ridicîndu-se, începu să se îndepărteze încet, urmat de strigătele Iuliei încă speriată de ceea ce i se întîmplase:

– Să te caute naiba, băi nene, că eu sigur nu am s-o fac! Întorcîndu-se pe călcîie, porni hotărîtă spre stația de autobuz.

Auzi la el – se gîndea Iulia, să se urce pe mine cu atîta tupeu și să-mi mai spună și că o să-l caut. Și mai zicea că n-am plecat încă. Unde să plec? De unde știe el unde o să plec? Nu plec nicăieri, uite așa, stau aici!

Cum se frămînta ea așa, începu să îi sune mobilul. Trase telefonul din buzunarul de la spate al blugilor și se uită pe ecran. Era prietena ei, Alexandra. Mișcă fulgerător degetul răspunzînd apelului, duse telefonul la ureche cu o mișcare nervoasă și spuse un „Da” care sună ca o plesnitură de bici.

– Ce-ai fată de ești așa de supărată? M-am și speriat! – exclamă Alexandra.

– Am, tu, că m-a abordat un ăla, un tataie, care în loc să-și plimbe nepoții, pupă fetele prin parcuri!

– Ceee? Te-a pupat? – se miră Alexandra.

– Da, fată, m-a pupat de nu m-am văzut, răspunse Iulia.

– Pe gură? se miră Alexandra.

– Da, tu, pe gură!

– Te-a pupat unul pe gură... și tu ai stat? – chicoti fata.

– Tu nu înțelegi că m-a luat prin surprindere și pînă am reușit eu să mă dezmeticesc și să-i dau un brînci, mă pupa deja? Hai să-ți povestesc, mai zise ea și se apucă să-i relateze lucrurile așa cum se întîmplaseră. – Ce ciudat, ce-o fi vrut? – se întrebă Alexandra după ce Iulia își termină povestea. În sfîrșit, bine că nu ți-a făcut mai rău și e doar atît, că dintr-un sărut nu a murit nimeni. Pe de altă parte, într-o privință a avut dreptate.

– În care? – se miră Iulia.

– În aceea că o să pleci undeva, fiindcă de aia te-am sunat. Să te invit să mergem într-o drumeție pînă la 7 scări.

– La canion?

– Da, la canion. Ce, e prea departe?

– Nu, dar ce-ți veni?

– Să fiu sinceră, am cam amorțit stînd acasă. Tu nu?

– Ba da, zise Iulia. Hai să-i facem pe plac bătrînului dacă zici tu. Ambele fete începură să rîdă ca de o glumă bună.

Căzură de acord să se vadă sîmbăta ce urma să vină și dimineața să plece spre Canionul 7 scări. Săptămîna a trecut repede și cele două fete s-au întîlnit la restaurantul Mc Donaldʼs de la capătul liniei de autobuze nr. 5. Iulia aștepta în fața intrării de vreo 5 minute, cînd apăru Alexandra, toată numai zulufi și bucurie. Cînd o văzu pe prietena ei, se îndreptă spre ea și, după ce se luară-n brațe și se pupară, aceasta o întrebă zîmbind:

– Azi nu te-a mai sărutat nici un tataie?

Iulia se strîmbă la amintirea întîmplării de care aproape uitase și dădu din umeri uitîndu-se la prietena ei într-un fel care arăta clar că nu gustase gluma.

– Hai, nu te supăra acum. Mergem în excursie, ce Dumnezeu!

– Unde ai mașina? – schimbă vorba Iulia.

– Am lăsat-o aici, aproape.

– No, hai și-om mere, vorba lui Avrămuț! – zise Iulia pe un ton serios, pentru a izbucni imediat în rîs. Alexandra rămase cîțiva pași în urma ei, o privi lung și zise-n încet ca pentru ea: „Mda, uitasem că ești istoricul de serviciu”.

Fetele se urcară în micul Citroen C3 al Alexandrei și plecară spre munte planificînd pe drum ceea ce aveau de făcut odată ajunse la destinație. Iulia era exuberantă, vorbea mult, rîdea și se bucura ca un copil. Alexandra se referise la ea în acest fel pentru că de mică îi plăcuse istoria. Nu doar cea veche, ci mai ales cea recentă. Se uitase încă din adolescență, împreună cu tatăl ei, pe YouTube, la vechi filme românești, și se îndrăgostise de

Mi-e dor de tine, mamă

Cînd ploaia bate-n geamuri În zile reci de toamnă, Prin frunze și prin ramuri Mi-e dor de tine, mamă

Cînd sufletu-mi se strînge Și sînt cuprins de teamă, Cînd n-am la cine plînge Mi-e dor de tine, mamă

Cînd cad în rugăciune

La Maica din icoană

Ești parcă lîngă mine

Mi-e dor de tine, mamă

Salcîmul din grădină

Cu albe flori mă cheamă

Și-n clipele de tihnă

Mi-e dor de tine, mamă

Și amintiri mă cheamă

În serile cu stele

Mi-e dor de tine, mamă În toamna vieții mele. M ARIUS B UDĂRĂSCU

perioada aceea. Îi plăceau hainele, muzica, felul deschis al oamenilor, dezvoltarea societății și cea economică. Găsea fascinant faptul că atunci, în anii ʼ60, pe plan artistic se petrecuseră evenimente importante, cum fusese, spre exemplu, Woodstock, lansîndu-se totodată artiști importanți ca The Beatles, The Rolling Stones sau Phoenix. Știa totul despre anii ʼ60 și studiase mult decada, iar atunci cînd îi plăcea ceva nu se lăsa pînă nu afla totul despre acel lucru, om sau fenomen.

Ajunseră la vechea cabană Dîrste, parcară mașina și porniră pe jos. Aveau cam 90 de minute de mers. Urmară micul pîrîu, pînă cînd drumul începu să urce prin pădure spre canion. Treceau prin vegetația deasă și se bucurau de răcoarea pădurii, călcînd cu grijă pe poteca îngustă, rîzînd și ajutîndu-se una pe alta. Au ajuns într-un final la intrarea în canion si au urcat pe prima din cele 7 scări, pentru a ajunge la a doua așezată vertical pe stîncă. Apa cădea cu stropi mari și luminoși, iar poziția scării îți dădea senzația că urci spre cer. Iulia se uita vrăjită la frumusețea creată de mîna lui Dumnezeu și-i spuse Alexandrei:

– Nu ți se pare că seamănă cu scara lui Ioan Scărarul de la Sucevița?

– Cea cu virtuți în locul treptelor, astfel încît dacă-ți lipsea una cădeai în abisul iadului? – întrebă Alexandra.

– Da, aceea. Nu-i așa că e frumos? E ca și cum, începînd să urcăm, ne-am îndrepta spre o lume nouă, spre o aventură fantastică ce ne așteaptă acolo sus –continuă să viseze Iulia.

– Sus nu ne așteaptă decît altă scară și hai odată că ne prinde noaptea pe aici, îi spuse zîmbind prietena ei.

– Știi că ești prozaică? Dar eu tot te iubesc că ești BFF-ul meu. No, hai – mai zise ea scurt și se apucă să urce. Privea în sus ținînd bine între degete bara metalică a scării, udată pe alocuri de picăturile de apă ale cascadei ce cădea pe lîngă ea. Urca și totul i se părea un vis fantastic și neobișnuit, fiindcă de obicei, în vise, oamenii cad, nu urcă. A trezit-o din reverie vocea Alexandrei.

– Fată, daʼ mișcă-te odată mai repede, că nu mai pot să stau atîrnată de scara asta ca maimuțele.

Iulia ascultă îndemnul și, odată ajunse sus, s-au oprit să se odihnească și să se sfătuiască.

– Ce facem, mergem pînă la Cabana Piatra Mare? Ar mai fi o oră, zise Iulia.

– Da, o oră de urcat abrupt. Nu, mulțumesc, nu mă simt în stare, răspunse Alexandra.

– Hai, tu, că e abia 12.

– Nu, nu mai urc, îmi ajunge! – răspunse vizibil obosită Alexandra.

– Bineeee, atunci hai să mergem măcar 20 de minute pe firul apei și ne întoarcem.

– Ok, să nu zici că sînt fată rea, zîmbi Alexandra și porniră la drum.

(va urma) NICU

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Noul Gulag

Pentru acei dintre dumneavoastră care nu știu, Gulag-ul de care am auzit cu toții este un acronim pentru Administrația Generală a Lagărelor de Muncă Forțată, o ramură a poliției sovietice de pe vremuri. Ce gust și pe sovieticii aștia, domnule! Niște indivizi „din topor”, fără pic de rafinament, care te duceau legat în aceste lagăre unde te obligau, sub amenințarea bătăii sau a uciderii, să muncești pînă cădeai lat, pentru regimul de democrație populară. Pe urmă, tot sistemul lor comunist, bazat pe egalitatea oamenilor și pe oferirea

acelorași condiții de muncă și viață pentru toți, căci toate reprezentau un bun al întregului popor. Ce chestie ciudată, utopică și fără sens, nu-i așa? Cum să egalizezi oamenii, cînd e clar că ei se nasc cu aptitudini și dibăcii diferite? Să-i terorizezi amenințîndu-i cu pușcăria, cu moartea, cu persecutarea rudelor, cu pierderea locului de muncă, dacă îndrăzneau să se opună deciziilor conducătorilor sovietici – iată tot atîtea metode oribile, inumane, pe care le foloseau acei sălbatici de pe timpul lui Lenin, Troțki, Stalin sau, mai recent, Vladimir Putin.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Ne-am întors de unde am plecat

În ianuarie 1990 nimeni nu credea că ne vom întoarce vreodată în perioada care se încheiase pe 31 decembrie 1989. Cu toții priveam încrezători și entuziaști spre viitorul de aur al omenirii: capitalismul. Am desființat cooperativele agricole de producție (CAP) și am dat pămîntul celor îndreptățiți să-l dețină, doar că ei nu mai erau țărani și nu știau să-l lucreze, bașca nici nu aveau cu ce. Prin urmare, l-au vîndut celor care au refăcut CAPurile. Am privatizat apoi întreaga economie și, mai ales, industria pe care

un domn o numise „morman de fier vechi”; probabil de aceea toți investitorii au ajuns prin a-și recupera banii investiți din vînzarea fabricilor și utilajelor la fier vechi și a pămîntului de sub ele de la... alți șmecheri. Ce nu au definitivat ei, au terminat prietenii noștri din UE, ca o condiție pentru a ne primi cu brațele deschise în distinsa lor uniune. Așa de distinsă încît niște nobili veritabili ca britanicii au șters-o din rîndurile grupării, cu prima ocazie.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Templul acesta n-a ajuns el oare, în ochii voștri, peșteră de tîlhari?” (IErEmIA, 7-11)

Dragi cititori, sub impulsul dorinței de a vă mărturisi cît mai multe aspecte din viața mea în serialul ,,De-ale vieții valuri...”, ajuns la episodul VI, am trecut cu vederea faptul că am intrat în Postul Mare, care va fi urmat de Sfintele Paști. De aceea, am decis să suspend, o scurtă perioadă, continuarea articolelor din serial, mai ales că trăim vremuri în care elitele conducătoare nu vor să creadă că nu prea mai avem nimic care să ne aparțină în țara noastră. Limba lor este ca o săgeată ucigătoare, nu spun decît minciuni; cu gura vorbesc aproapelui lor despre pace, în timp ce, în adîncul inimii și în cugetul lor ascuns, îi întind o avalanșă de curse.

Toți acești cîrmaci incapabili și trădători de neam și țară stau, de mai bine de 30 de ani, surîzători în fotoliile lor din piele fină, ca și cînd nimic nu s-ar întîmpla. ,,Toți s-au stricat de tot și nu este unul care să facă bine” (Psalm 52:4) și asta pentru că de la cel mai mic, pînă la cel mai mare din ierarhia aparatului de stat, toți sînt lacomi de cîștig; de la simplu funcționar, om al legii sau preot, pînă la cei din capul statului, toți mint fără pic de remușcări. S-a ajuns aici, pentru că ,,fiecare înșală aproapele său și nu spune adevărul; și-au deprins limba la minciună și viclenesc pînă obosesc” (Ieremia, 3-5).

Pe aceștia, Dan Puric i-a definit drept ,,maimuțe, viermi, șobolani și lipitori”, iar Eminescu spunea despre astfel de creaturi că ,,Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară!” (,,Scrisoarea III”). Pentru asta, Dan Puric a fost acuzat că ar fi ,,pro rus”, iar Eminescu a fost... UCIS (sic) și mai apoi considerat ,,un poet de debara” (Patapievici). Tot așa, cînd Corneliu Vadim Tudor scria ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”), s-au găsit destui idioți care l-au catalogat drept ,,nebun”. Această vînătoare de vrăjitoare nu l-a ocolit nici pe Adrian Păunescu, cel care a lansat un fel de concluzie valabilă în orice segment de timp al ultimilor 33 de ani: ,,Stimate dom’le Prezident-Culpabil,/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu” (,,Dar împușcați poporul nerentabil!”). Pînă și distinsa doamnă Elis Râpeanu, regina epigramei românești, a intrat în vizorul ucigașilor de spirit patriotic, și asta, pentru simplu fapt că a avut curajul de a pune o întrebare cît se poate de pertinentă: ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?” (,,Vă-ntreb!”). Pentru asta, a fost ,,atenționată”, într-o manieră care mă scutește de orice comentariu: ,,Ai grijă să nu-ți cadă un ghiveci cu flori în cap!”. Degeaba, fiindcă răspunsul dumneaei e cuprins în versurile necruțătoare, care ilustrează o realitate: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și ghiara!” (,,Vă-ntreb”).

(continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Noul Gulag

(urmare din pag. 21)

Vă imaginați ce aveau bieții oameni în acel oribil GULAG? Nu știau altceva decît traseul de la barăcile unde dormeau la locul de muncă, apoi masa de prînz constituită dintr-o zeamă lungă și fără carne, cu excepția cazului în care se găsea vreun șobolan fript sau niscai gîndaci, apoi iar muncă și, storși de energie, se întorceau la barăci, unde se prăbușeau pe scînduri morți de oboseală. Ce timp să mai ai de discutat despre ce se întîmplă în lume, despre o carte, o idee care să-ți stimuleze creierul și să te scoată din starea aceea de zombie? Oribile condiții, iar cei care le-au promovat merită să fie pedepsiți exemplar.

Ce bine că în ziua de astăzi nu se mai poate face așa ceva! Ce bine că toate aceste abuzuri asupra oamenilor au încetat și nu mai sînt posibile în lumea noastră democratică, care mustește de drepturi și libertăți, de bucurie și egalitate pentru toată lumea. O adevărată binecuvîntare, nu-i așa?

Cu toate acestea, s-au găsit cîrcotași care să arunce cu noroi în marile realizări ale societății noastre egalitare, libere și atît de minunate! Mă refer la un grup de studii politice intitulat Gatestone Institute, care este un consiliu de politici internaționale și un think tank non-partizan, non-profit, dedicat educării publicului despre ceea ce mass-media lumii – acel „mainstream”, curent principal de știri – nu reușește să scrie întotdeauna.

Vorbind despre ceea ce face Forumul Economic Internațional de la Davos, grupul de analiști politici al Insutitului Gatestone spun că membrii acestui forum „depind de munca sclavilor africani pentru extragerea materiilor prime «verzi» și de forța de muncă sclavă chineză pentru fabricarea tehnologiilor «verzi», deși sînt aceleași persoane care vorbesc despre rasism, salarii corecte și drepturile omului”.

Mărturisesc că sînt șocat! Mai departe, același site scrie că membrii Forumului de la Davos „au investit mult în alegerile celor mai proeminenți lideri ai Occidentului, iar președinții, prim-miniștrii, legislatorii și chiar personalul militar sînt foarte bucuroși să susțină cauza lor”. Adică se comportă la fel ca acei conducători sovietici care-și puneau prietenii la conducerea țărilor socialiste? Nuuu, nu pot să cred!

Citiți mai departe: „Secretarul general al Națiunilor Unite, António Guterres, a spus audienței sale din cadrul WEF (Forumul Economic Mondial) că economia mondială este în pericol enorm, fără a aminti că asta se întîmplă din cauza politicilor de blocare a COVID-19 ale WEF, care încearcă să folosească pandemia ca o «mare resetare» pentru tranziția Occidentului de la energii cu hidrocarburi la energii «verzi», și care sînt responsabile pentru mare parte din rău. Șeful ONU a fost mai interesat să elaboreze alte două puncte: 1. ar trebui să existe «responsabilitate» legală pentru platformele de social media care promovează «informații false»; 2. politicienii ar trebui să impună politici nepopulare asupra populațiilor lor pentru binele propriu. În esență, șeful organismului internațional de conducere preferat al globaliștilor cere ca liderii naționali să ignore în mod intenționat voința poporului lor și să pună în aplicare un sistem de incriminare a libertății de exprimare, astfel încît disidența să dispară magic la fel ca un protestatar într-o tabără de reeducare. Acestea sînt aceleași «elite» ale FEM care au apoi curajul să se întoarcă și să predice despre «democrație» și «valorile occidentale»“.

Cu alte cuvinte, băieții aștia au analizat bine de tot sistemul comunist dictatorial și au gîndit un sistem prin care să-l poată aplica populațiilor actuale fără a fi acuzați, ca sovieticii, de rele tratamente aplicate oamenilor. Dimpotrivă, tot ce fac este pentru oameni și pentru binele lor. Cum să te mai revolți împotriva cenzurii și a politicilor nepopulare cînd ele se fac spre folosul nostru? Păi nu îți sar în cap toți cei din jur, așa

Ne-am întors de unde am plecat

(urmare din pag. 21)

S-a spus că statul e un prost administrator, de aceea trebuie să privatizeze totul pentru că în mîinile antreprenorilor, mai ales ale corporațiilor internaționale, bunurile acestuia vor căpăta o valoare mai mare, în beneficiul întregului popor. Austriac, german, francez și olandez. Doar nu credeați că român. Clasa noastră politică, profund atașată valorilor occidentale, democrației și libertăților, a luat locul acelor comuniști odioși, corupți și analfabeți care duseseră țara la dezastru, iar președinții noștri au devenit repere de conduită și măiestrie politico-diplomatică, mult peste vechile repere, gen Dej sau Ceaușescu. Cu toate astea, mai există printre noi exemplare putrede, retrograde, care încă duc dorul acelei perioade întunecate din istoria țării, în care s-a construit tot ce s-a furat în ultimii 30 de ani. Pe undeva, raportul e corect: nu puteai să furi rezultatul a 30 de ani de muncă într-un timp mult mai scurt.

Ei bine, un raport al sociologului Vasile Dîncu relevă faptul că Nicolae Ceaușescu deține un procent de 40% în topul popularității președinților pe care i-a avut țara noastră din 1948 încoace. Dacă după 40 de ani Ceaușescu are popularitatea pe care o avea în 1968, e grav. E grav fiindcă probează faptul că cei care ne-au condus în ultimii 33 de ani au fost incompetenți și leneși. E grav fiindcă ar însemna că l-am împușcat degeaba.

Ca și cum nu ar fi fost suficient faptul că, după ce am distrus cooperativele agricole de producție, le-am refăcut pe baze noi, capitaliste, schimbîndu-le doar proprietarul, după ce îl preferăm pe Nicolae Ceaușescu președinților care ne-au condus țara după execuția sa, aflu de pe site-ul cursdeguvernare.ro că Guvernul României a dat o ordonanță de urgență (OUG nr. 5/ 22.02.2023) care îi dă permisiunea de a înființa societăți cu capital de stat, în România și în străinătate, la propunerea ministerelor de resort.

Așa-i că v-am surprins cu asta? Haideți să detaliez, citînd din aceeași sursă: „Nota de Fundamentare

conține următoarea justificare a deciziei guvernului: «Evenimentele extraordinare ale anilor 2020 – 2022 (pandemia COVID-19, criza energetică, alimentară și a transporturilor, precum și războiul din Ucraina) au accentuat nevoia investițiilor în sectoarele strategice, precum și obligativitatea deținerii unor societăți care să execute necondiționat serviciile necesare, conform cerințelor agreate la nivelul României din UE și NATO». În prezent, mai arată nota de fundamentare, «nu există dispoziții legale care să permită tuturor ministerelor, atunci cînd împrejurările distincte o impun, să înființeze societăți reglementate de Legea nr. 31/1990». Ministrul Transporturilor, Sorin Grindeanu, vrea, de exemplu, să înființeze Carpatica Feroviar. Această nouă companie ar urma să asigure «transporturile strategice ale statului român», după cum a declarat ministrul la ProTv. Statul român are deja o companie de acest tip – CFR Marfă, care este însă într-o situație economică complicată și care ar putea fi îngropată definitiv de inițiativa lui Sorin Grindeanu”.

Mărturisesc că m-am bucurat citind despre acest lucru fiindcă mereu susținusem ideea ca statul român să dețină obiective economice strategice prin care să poată controla piața. Spre exemplu, dacă ar fi deținut exploatarea, prelucrarea și distribuția de motorină și benzină, ar fi putut regla mai ușor prețul în piață, în beneficiul nostru. Ce mi-am zis: „Ptiii, s-au deșteptat politicienii noștri, vor să facă în sfîrșit ceva pentru țară și cetățenii ei”. Am citit, însă, mai departe și m-am lămurit Iată: „Dezvoltarea României prin realizarea unor programe și proiecte esențiale reprezintă și obiectivul Programului Național de Redresare și Reziliență al României – PNRR, (…) care se referă la domenii de politică de relevanță europeană: tranziție verde, transformare digitală, creștere inteligentă, sustenabilă și favorabilă incluziunii, coeziune socială și teritorială, sănătate, precum și reziliență economică, socială și instituțională și politici pentru noua generație. Implementarea acestor obiective presupune

cum s-a întîmplat în pandemie? Mai departe, oamenii lui Schwab & Co. doresc să instituie în SUA legi privind discursul instigator la ură încălcînd direct protecția libertății de exprimare a Constituției SUA, conform Primului Amendament. Sînt tot mai multe apeluri pentru urmărirea și aplicarea „limitelor de carbon” individuale în lupta nesfîrșită împotriva climei în continuă schimbare a Pămîntului. Acești autoritari impun pașapoartele digitale pentru vaccinuri, urmărirea contactelor, utilizarea obligatorie a „vaccinurilor” experimentale și testarea omniprezentă. Și în urma hotărîrii WEF, conform căreia occidentalii ar trebui să treacă la o dietă bazată pe consumul de insecte, Uniunea Europeană a autorizat consumul general de greieri de casă. Cenzură, supraveghere în masă și erori – bine ați venit în viitor!

„Nici unul dintre programele cuprinzătoare ale WEF de refacere a lumii nu seamănă cu ceva ce occidentalii liberi ar adopta în mod voluntar – mai scrie Institutul Gatestone. Cu siguranță, acesta este motivul pentru care atît de mulți vorbitori WEF îndeamnă adoptarea cu forța a acestor politici, indiferent de sprijinul public. Acesta poate fi și motivul pentru care Partidul Comunist Chinez a aplaudat recent «spiritul din Davos». Comuniștii recunosc comunismul atunci cînd îl văd, iar cînd China se uită la oligarhia globalistă «de elită» a lui Klaus Schwab, îi place ceea ce vede”.

Păi cum? Domnii ăștia atît de preocupați de binele nostru ne pregătesc de fapt un GULAG corporatist, în care doar să muncim, să ne alimentăm cu gîndaci și, cînd sîntem ineficienți, să fim îndemnați și asistați la sinucidere? Da! Exact asta ne pregătesc, doar că sînt de o mie de ori mai perfizi și mai vicleni în aplicarea principiilor dictaturii comuniste și, astfel, mult mai eficienți în aplicarea ei. Generațiile actuale ale celor cu vîrsta cuprinsă între 45 și 55 de ani încă se mai opun, dar după ce acestea vor dispărea ce va fi?

îndeplinirea unor măsuri cu termene riguroase. Reformele asumate țin de ariile de expertiză ale unor ministere diferite, cu termene de implementare stricte. Înființarea unor companii de către ministerele competente ar putea accelera procesul, în contextul în care depășirea termenelor ar putea genera pierderea de către România a fondurilor europene prevăzute. Aceste companii ar putea să investească în proiectele și programele specifice, cum sînt cele ce țin de creșterea competitivității economice, modernizarea infrastructurii, ameliorarea serviciilor publice, dezvoltarea energiei regenerabile, contribuind astfel la realizarea obiectivelor din PNRR. Companiile de stat ar putea gestiona proiectele și programele finanțate prin intermediul PNRR, asigurînd o implementare eficientă a acestor obiective”.

Dacă aceste companii de stat vor fi conduse de directori numiți politic, îmi e clar cum vor gestiona proiectele și programele finanțate prin PNRR. Am mai văzut asta în anii ʼ90 cînd directorii companiilor de stat le-au căpușat cu firmele lor sau ale prietenilor pînă leau distrus complet. Dacă aceste societăți comerciale ce vor fi înființate de stat vor funcționa la fel, pentru mine ele nu vor fi altceva decît un mijloc prin care se vor conecta la banii PNRR firmele clientelei politice. Cine va împiedica aceste firme să-și afle subcontractanți care să facă treaba și să întoarcă o mare parte din bani în buzunarele creatorilor lor?

Așadar, ne-am întors de unde am plecat acum 40 de ani: pămîntul în CAP-uri, Ceaușescu – cel mai popular președinte, firme de stat și, în vîrful tuturor, PCR. Nu, nu Partidul Comunist Român, ci vechiul Pile Cunoștințe și Relații, cunoscut astăzi sub denumirea generică de „corupție”.

Ce urmează? Ați ghicit: o revoluție. Una prin social media, purtată din fotoliu, fără împușcați și ciuruiți, dar cu lozinci, înjurături și alte lucruri neletale. Societatea a evoluat și dacă facem gălăgie prea multă ne pierdem confortul, iar noi ținem la confortul nostru, nu-i așa?

Ole, ole, ole, România unde e?

Ovizuină diavolească

(urmare din pag. 21)

Din păcate, aceste atitudini civice de toată isprava nu sînt cunoscute, înțelese sau urmate, sînt răsfirate și sancționate aproape instantaneu, pentru ca teama să planeze permanent asupra celor care au ajuns la disperare și se răzvrătesc sub diverse forme. Practic, ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Plătim cu petrol, cu lemn și cu morți/ Cerșim rămășițe la marile porți/ Lumina se stinge și noi o plătim/ Și n-avem putere să ne-mpotrivim” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Cert este că trăim vremurile ultimului război al omenirii, cel dintre Dumnezeu și Satana, care, în Biblie, este cunoscut sub titulatura de ,,Apocalipsă”, și despre care Corneliu Vadim Tudor spunea: ,,Cumplita zi ca hoțul o să vină/ Ne pedepsește Domnul din amvon./ Alegeți: întuneric, sau lumină!/ Apocalipsa nu dă telefon...”. Și oare de ce credeți dumneavoastră că ne va pedepsi Domnul din amvon? Simplu: pentru că ,,După ce Dumnezeu a creat lumea în șase zile, în a șaptea zi, lumea L-a negat pe Dumnezeu” (C.V. Tudor). Pînă și Isus a ajuns să-Și pună întrebări: ,,Am suferit atunci și-acum/ Dar ce făcut-ați voi?/ Acum văntreb în mila Mea:/ Urma-Mă-veți tot așa?” (folclor). Adevărul este că vorbim degeaba cîtă vreme slujitorii Domnului par să fie orbi și surzi la ceea ce ni se întîmplă. Grav este faptul că unii preoți s-au îndepărtat cu mult de latura creștină a meseriei lor, ca și cum ar fi în deplin acord cu zicerile lui David Spangler, lider proeminent al mișcării New Age: ,,Lucifer lucrează în fiecare dintre noi pentru a ne duce la plinătate, îndreptîndu-ne spre o nouă eră”.

Așadar, cu astfel de sataniști nu e de glumit, dar mă întreb: de ce, în fața unor asemenea evidențe, Biserica Ortodoxă Română tace precum peștele în acvariu? Tace pentru că Preafericitul Patriarh este fericit, sau pentru că pactul cu Lucifer a fost pecetluit? De ce BOR nu a avut o reacție dură la adresa celor ce au gestionat pandemia virotică, în fapt, un... GENOCID autentic și de o amploare nemaîntîlnită în istoria omenirii? Ce replică a avut BOR cînd a aflat că preoții români din Ucraina au fost persecutați dur, iar unele dintre bisericile lor au fost vandalizate, arse și chiar demolate? Păi cum luptați voi împotriva Diavolului care, iată, a desființat vacanța elevilor și studenților de Sfintele Paști? Și încă ceva: ați definitivat introducerea principiilor LGBT în sistemul organizatoric și funcțional al instituției civilo-securistică denumită Biserica Ortodoxă Română? Întreb asta pentru că, în lumea bisericească, încă se mai produc scandaluri legate de amorul frățesc, intrasutană, dar și preacurvia mixtă, cu civilii, de preferință minori. Avem ca exemplu recentul caz al unui copil de 9 ani, abuzat sexual de un călugăr și de un îngrijitor de la Mînăstirea Frăsinei. Cică se așteaptă concluziile unei anchete interne... Dar ce mai contează? Diavol mort sau condamnat n-ai să vezi. Oricum, eu ,,N-am să tac, chiar dacă vouă, iudelor, nu vă convine!/ Vreau să vă opriți odată din furat și depravare./ Nu mai vreau ca-n țara asta să-mi fie rușine/ Vreau un vrednic Brâncoveanu ținînd straja la hotare” (Eliana Popa, ,,N-am să tac”).

Adevărul este că nu putem avea nici o pretenție de la niște preoți care au transformat Grădina Maicii Domnului într-o vizuină diavolească, preocupările lor neavînd nici o tangență cu Biserica. La noi, ca de altfel peste tot în lume, Biserica a devenit o instituție politică implicată în războaie, încoronări regale, afaceri etc. Încă ceva: ,,Biserica, de-a lungul istoriei, a deținut structuri informative proprii, cele mai de temut fiind cele din Spania. Posibilitatea de obținere a informațiilor erau nelimitate, un mijloc eficient dovedindu-se spovedania” (Marian Ureche, ,,Servicii Secrete”).

Păi ce reacție a avut Biserica atunci cînd Adam Weishaupt a întemeiat o sectă de ,,iluminați”, care se mai numeau și ,,Liberi Cugetători”, avînd drept unic scop ABOLIREA RELIGIILOR? Cum a tratat Biserica

,,Declarația comunistă” a lui Karl Marx, în care, printre alele, se spunea că ,,Religia este «opiul poporului» și trebuie nimicită”? Cum au privit capii Bisericii afirmația că ,,Lucifer, fiul dimineții, este cel care poartă lumina” (Albert Pik, ,,Morala și dogma”)?

Acum înțelegeți de ce Eminescu, în urmă cu 150 de ani, a concluzionat: ,,Religia – o frază de dînșii inventată/ Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug” (,,Împărat și proletar”)? Ce mai, ,,Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală./ Popii Îl trădează pe Isus./ Bună țară – dar ce rea tocmeală!” (C.V. Tudor, ,,Lumea românească”). Și dacă tot vorbim de concluzii, iat-o și pe-a mea: Acum rentabile mai sînt, se știe/ Doar cimitirul și prăvălia cu sicrie.

Oare de ce preoții din România nu ies cu demnitate, în fața creștinilor adevărați, să recunoască faptul că ,,sataniștii i-au învins”, așa cum, altădată, Emil Constantinescu mărturisea că ,,l-au învins Serviciile”? Hai, curaj, ieșiți și explicații oamenilor de ce ați tăcut mîlc cînd sataniștii ne obligau să ne vaccinăm cu serul lor ARN-MESAGER, adică un atac letal la genetica umană, care este o inginerie dumnezeiască asupra căreia nu are voie nimeni să intervină! Este ca și cum cineva ar vrea să schimbe culoarea sîngelui sau numărul degetelor de la mînă. De ce Biserica nu s-a opus deciziei de a se face educație sexuală în grădinițe și școli, adică să introducem în ghiozdanele copiilor setul de prezervative? Vedeți, sataniștii au fost mai prompți și v-au luat-o înainte: începînd cu anul 2024, educația sexuală în școli va fi obligatorie, pe cînd Religia rămîne o materie opțională, prin aceasta urmărindu-se pierderea, în timp, a dovezii că noi, românii, sîntem urmași ai lui Constantin Brâncoveanu.

Trăim vremuri în care cîrciumile sînt din ce în ce mai aglomerate, în timp ce bisericile se golesc, pentru că Biserica s-a organizat și funcționează mai degrabă după Principiul nr. 1 al Noii Ordini Mondiale - ,,Se va renunța la orice formă de religie” -, întărit de Principiul nr. 4: ,,Supunere totală față de Satana”.

Isus mergea desculț, pe jos, fără coroană pe cap și fără să țină la brîu o pungă cu bani, iar azi, uitațivă cu ce mașini de lux se deplasează capii Bisericii din România, ce straie sclipitoare poartă și cum au gîndit ei să susțină cheltuiala acestei opulențe prin montarea, aproape la fiecare icoană, a unei ,,cutii a milei”, adică săracul creștin să aibă milă de bogatul preot. S-au uitat parcă pildele creștine care spun că ,,Atît cît asculți de Dumnezeu, atît ascultă și Dumnezeu de tine” (Arsenie Boca), dar și că Isus, cînd a găsit o pungă cu bani într-un templu, a aruncat-o în pulberea drumului zicînd: ,,Așa ceva nu are ce căuta într-un lăcaș sfînt!”.

Mă tem că toate acestea le spun în van, n-am către cine, atîta vreme cît preoții noștri ,,N-au nici plată, nici răsplată, nici cununi de mucenici/ Și cu cît mai mult senalță, cu atît devin mai mici,/ Dacă-n suflet au mîndria, dacă-i stăpînește ura,/ Degeaba citează Sfinții, degeaba cunosc Scriptura/ Unii tot repetă-ntruna că ei sînt în Adevăr./ Dar să nu uităm că și Eva a căzut de la un măr/ Și Adam fiind în Slavă, și în grația divină/ A fost izgonit de Tatăl din Cereasca Sa Grădină!” (Eliana Popa, ,,Ale mîntuirii căi!”).

Cert este că Biserica românească este de mult timp o slugă fidelă a sataniștilor și în aceste condiții era evident că nu putea fi condusă decît de un aghiuță, pe al cărui act de identitate cipat scrie... Ciobotea Daniel. Ei bine, între anii 1976 și 1980, dumnealui a studiat teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ în Franța și Germania, deși aceasta nu avea nici o tangență cu... ORTODOXIA. Evident că pe vremea aceea astfel de studii și deplasări în străinătate nu puteau fi aprobate pînă nu treceau prin filtrele Securității comuniste. După studii, nu s-a întors în România, mutîndu-se în Elveția, unde a stat 8 ani, timp în care a fost lector (,,ciripitor”, cum numesc elvețienii această profesie) și apoi director adjunct al Institutului Ecumenic de la Bossey. Spre sfîrșitul perioadei de ședere în Elveția, a fost primit în monahism, fără a se respecta Sfintele Canoane ale Ortodoxiei. Astfel, pentru un candidat la călugărie, stagiul minim obligatoriu de viețuire efectivă

SĂMÎNȚA BUNĂ

Eduardo în închisoare

motto: „El Însuși [Dumnezeu] a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi». Așa că putem zice plini de încredere: «Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme: ce mi-ar putea face omul?»“ – Evrei 13.5,6

Eduardo se afla în închisoare într-un stat totalitar. El era nevinovat, dar fusese acuzat de participarea la un omor, după care a fost condamnat la moarte. În fiecare noapte auzea cum soldații veneau la celule și îi luau pe unii dintre ei. Apoi se auzeau cîteva împușcături; era plutonul de execuție. Eduardo avea numai 21 de ani și nu voia să moară!

Într-o noapte, cînd cu teamă crescîndă în suflet spera totuși că nu el urma să fie cel chemat de soldați, a observat cum o cărticică a căzut din buzunarul vecinului său de celulă: „Noul Testament și Psalmii“. A deschis-o la nimereală la Psalmul 23 și a citit: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic“. Cartea l-a captivat și Eduardo a citit din ea toată noaptea. A doua zi, tînărul a îngenuncheat pentru a se ruga lui Dumnezeu. El a înțeles că Isus îl va susține dacă va trebui să moară: „Salvatorul meu era nevinovat cînd a murit pe cruce; El a plătit pentru păcatele mele. Sufletul meu va merge la El pentru a fi veșnic fericit“. Soldații au venit la celula lui. El s-a lăsat încurajat și mai tare de cuvintele Psalmului 23: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine“. Dar, spre marea lui mirare, i s-a spus că fusese prins adevăratul ucigaș – de acum Eduardo era liber. Dumnezeu l-a eliberat nu numai de păcatele lui, ci și din închisoare. Eduardo a început o viață nouă.

în mînăstire era de un an și trei luni, or absolventul în teologia PROTESTANTĂ și CATOLICĂ nu avea nici o treabă cu regulile ORTODOXIEI și, totuși, a ajuns călugăr, prin încălcarea canoanelor. Așadar, un CATOLIC, după ce a făcut un duș, a devenit călugăr ORTODOX, prin mijloace ilegale, iar mai apoi, după alt duș, a fost uns, ,,pe bune”, PATRIARH ORTODOX (ar fi fost culmea să ajungă PAPĂ!). Încă o precizare: Cînd am vorbit de duș, m-am referit la cel corporal, că de creier s-au ocupat cei din Franța, Germania și Elveția. Oricum, cine vrea să aprofundeze subiectul poate accesa articolul de presă ,,Șah la Patriarh”, scris de Vasilică Militaru, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna“ din Sibiu. Alte comentarii fiind de prisos, nu pot decît să concluzionez că Biserica românească e... varză, chiar a murit, și asta pentru că noi, creștinii, n-am acționat împotriva Diavolului la timp. Nici acum nu facem nimic și considerăm că neam făcut datoria în fața Domnului, dacă, la finalul unei slujbe liturgice, introducem un ban în farfuria metalică plimbată printre enoriași. În ce mă privește, ,,Vreau ca pana mea săracă, cîntul lui Tirteu să fie,/ Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,/ Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU,/ Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui Dumnezeu” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

P.S. – Recent, Gl. Mr. Av. Radu Teodoru a adresat o SCRISOARE DESCHISĂ ... ,,celui mai huiduit profesoraș, înscăunat președinte al României, prin grația madamei Merkel și voința dresorului de corcituri umane Sörös”. Misiva începe așa: ,,Nestimabile asasin de codri seculari, românofag și vînzător de sacru pămînt strămoșesc...”.

Păi, dacă un CATOLIC a ajuns PATRIARH ORTODOX, era de așteptat ca președintele românilor să fie un german, care ne-a anunțat cu un zîmbet larg că... ,,Țara a eșuat!”. Știam și noi asta, numai că nu ne-am trezit încă din somn, dar o să vadă ei ce o să pățim noi.

 Cronicã literarã  Cronicã literarã 

O călătorie în prezent, la timpul trecut (II)

Ce se întîmplase? În timp ce Alexandra făcea poze, Iulia descoperă o formă ciudată, un fel de oglindă imaterială care, cum era de așteptat pentru o studentă umanistă, o împinge la cercetarea acestui obiectiv, pe care a „analizat-o” pînă cînd a „pierit” dincolo de ea, unde s-a trezit în anul 1962, dată aflată de Iulia la recepția Cabanei Dîmbul Morii, pe care, deși o știa o ruină, acum o găsea funcțională și ca nouă. În acest moment a venit și declicul în mintea Iuliei, aceasta începînd să înțeleagă ce se petrece cu ea: „În cazul ăsta singura posibilitate ar fi aceea ca eclipsa prin care trecuse să fi fost într-adevăr o poartă temporală și acum să se afle undeva în trecut sau în viitor”. Privind pierdută calendarul de la recepție, care arăta data de 9 iulie 1962, Iulia primi un pahar cu apă de la recepționer, după care, spre a se convinge definitiv că a fost proiectată prin tunelul timpului în alt spațiu temporal, Iulia pune o întrebare capitală:

- Cine e președintele României?

- Tovarășul Gheorghe Gheorghiu Dej, răspunde băiatul instantaneu.

- De asta-mi era teamă, răspunde Iulia resemnată zîmbindu-i.

De acum încolo intră în funcțiune ghidul turistic Nicu Marius Marin, începînd, bineînțeles, cu Brașovul. Iulia ajunge în Brașov cu o mașină marca Pobeda (Victoria, în limba rusă) și, din tiparul anului 2022, din care fusese înghițită de acel oval amăgitor, se trezește în anul 1962. Surpriza este magnifică, baleiajul dintre decenii făcînd-o să trăiască la maximum emoția acelei transfigurări a unui timp vetust. Iată cum se derulează acest film retroactiv: „Trecu pe lîngă Fabrica de bere Ciucaș constatînd cu bucurie că era la locul ei și apoi mașina se avîntă pe o șosea mărginită pe partea dreaptă de cîmpuri imense, acoperite cu flori și ierburi, acolo unde, în vremea ei se vor afla centrele comerciale Selgros, Metro și Carrefour, iar pe partea stîngă, se gîndi Iulia în timp ce întorcea capul, ar fi trebuit să fie... ooo, da, și era, Fabrica de Autocamioane Brașov, în plină activitate”. Părțile în care, trecînd în contul Iuliei ceea ce vede ea la fața locului, la nivelul anilor ʼ60, sînt descrise locuri-simbol din Brașov și din alte localități din țară, se constituie într-un veritabil ghid turistic viu, cu explicații și evantaie arhitectonice, istorice și geografice impresionante, fapt ce demonstrează cunoașterea profundă a acestor obiective de către autor, care, etalîndu-le, pune în valoare bogatul nostru tezaur turistic. Și mai înseamnă redescoperirea României antedecembriste, cu impresionantele ei citadele muncitorești, cu trepidația muncii din miile de fabrici și uzine – azi, demolate și aruncate la fier

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

la Biblioteca Națională, unde Iulia spera să dezlege misterul trecerii ei peste hotarul anului 1962, deși nu le înțelegea, le accepta, bucurîndu-se de prietenia vizionarei din Brașov.

Pentru ca romanul să pară șic, alunecînd nițel și spre romanul polițist, autorul țese o intrigă complicată în jurul unei fete, care, la o anume petrecere, lansează niște ipoteze (care, culmea, se adeveresc și pun pe jar Securitatea): pe 5 august va muri Marylin Monroe, pe 22 august va avea loc o tentativă eșuată de asasinare a președintelui Franței, Charles de Gaulle, la 14 octombrie va începe „Criza rachetelor din Cuba”. Așa că, cine n-ar fi arestat o asemenea prezicătoare (de fapt, cunoscătoare – pentru că toate acestea s-au întîmplat!), cu asemenea „bagaj” de cunoștințe?

vechi, ca și viața unora dintre noi. De fapt, pentru a consolida credința mea în folosirea acestei scrieri în sprijinul cunoașterii mirificilor locuri pitorești din România, autorul, prin intermediul Iuliei, ne dezvăluie că tatăl ei avea o agenție de turism și era ghid turistic. Pentru că evoluția aventurii întoarcerii Iuliei în urmă cu 60 de ani nu trebuie să rămînă în urma descrierilor turistice, cu cît înaintăm în carte, cu atît crește tensiunea enigmaticei metamorfoze a penetrării acelei bule misterioase de către Iulia, scenele urcînd progresiv pe scara valorilor, cu rezolvări complicate și surprinzătore.

Fără a intra în intestinele centrale ale cărții, vă propun să faceți un exercițiu de memorie la reacția unui tînăr, trăitor în anul 1962, care este plimbat prin țară și, în anumite locuri, ascultă, siderat, premonițiile Iuliei, cum ar fi: „Aici se va ridica o construcție megalomanică, ce se va numi Casa Poporului, Insula Ada-Kaleh va fi inundată, ca și comuna Simian, pentru a da naștere unui lac de acumulare pentru hidrocentrala Porțile de Fier, cunoașterea rezultatului finalei Campionatului Mondial de handbal fete, de peste cîteva zile, dintre România și Danemarca: 8 la 5 pentru noi” și multe astfel de lucruri pe care Tudor, prietenul și iubitul din București al Iuliei, cercetător

În final, printr-o rezolvare de anastrofă fizică, autorul ne mai pune o dată pe jar, după ce, într-o zi anume, determinată științific, Iulia reintră pe aceeași poartă temporală în viața anului 2022, aceasta îl reîntîlnește pe Tudor, prietenul ei din Bucureștii anului 1962 care, acum, la vîrsta reală de 87 de ani, era internat la un spital din Brașov. Pentru a încheia în stil de roman SF, iată un dialog care dezleagă 6 decenii legate de ciudata oglindă de la Canionul 7 scări.

- Nu te-am întrebat: cum au trecut acești 60 de ani pentru tine? Te-ai căsătorit, ai copii?

- Au trecut foarte frumos, zîmbi el mulțumit. Am trăit toate marile realizări de care mi-ai spus tu, m-am ferit de cutremurul din 1977 și apoi m-am căsătorit. Soția mea a murit acum 10 ani și eu am rămas cu fiica mea, care momentan e plecată într-o delegație la Londra. Va ajunge aici mîine și m-aș bucura să vă cunoașteți.

- Cum o cheamă? – vru să știe fata.

- Cum ar putea s-o cheme altfel decît... Iulia? –răspunde Tudor.

În noaptea următoare Tudor a făcut un infarct și a murit. „Iulia se ridică și, sprijinindu-se de mama sa, porni încet către salon. Era tristă că-l pierduse pe Tudor, dar era recunoscătoare Cerului pentru că-l întîlnise încă o dată. Visul pe care-l trăise în ultimele luni apusese, rămînîndu-i doar amintirea zilelor petrecute alături de iubitul ei care acum plecase spre «sclipiri de stele» pentru totdeauna. Cursa contra timp pe care o începuseră împreună se sfîrșise pentru el. A ei, abia începea”.

Un sfîrșit cu un happy-end pe jumătate, dar o carte – combinație de SF și călătorii – 100%. Așteptăm următorul volum semnat Nicu Marius Marin – antreprenor HORECA.

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

Brașovul de altădată

Cabana „Dîmbul Morii“