România Mare, nr. 1681

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Progresele științei vor face ca timpul și spațiul să aibă o singură unitate de măsură: lumina.

CornELIU VADIm TUDor

Rădăcinile unui război (4)

Istoria Ucrainei și a relațiilor sale cu Rusia prezentată aici, deși pare stufoasă, se reduce într-o singură propoziție la faptul că, după intrarea sub stăpînirea polono-lituaniană, poporul ucrainean s-a divizat definitiv pe rîul Nipru între pro vestici și pro ruși, iar această separație se menține și astăzi, stînd la baza conflictului actual.

Rămăsesem în episodul trecut la momentul în care rușii, după ce au ocupat Crimeea, au trecut la acțiune și în regiunile pro-ruse de care vobeam mai sus. Au început luptele, soldate cu morți și răniți de ambele părți, cu ocuparea unor regiuni din zonele vizate de ruși. În focul luptelor, milițiile pro ruse au răpit și reținut opt membri ai unei misiuni de monitorizare a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), numeroși jurnaliști ucraineni și occidentali și mai mulți membri ai poliției și serviciilor de securitate ucrainene.

Între timp, s-au organizat referendumuri în regiunile separatiste, contestate atît de ucraineni cît și de organizațiile internaționale, dar recunoscute de Moscova. În luna mai, în Ucraina s-au organizat alegeri prezidențiale pe care le-a cîștigat miliardarul Petro Poroșenko, cu peste 50%. Despre acest moment, Enciclopedia „Britannica” scrie: „Poroșenko a depus jurămîntul ca președinte pe 7 iunie și a prezentat imediat o propunere de restabilire

a păcii în regiunile controlate de separatiști. Luptele au continuat însă, iar Rusia a fost din nou acuzată că îi sprijină direct pe rebeli atunci cînd un trio de tancuri neidentificate din epoca sovietică au apărut în orașele ucrainene de lîngă granița cu Rusia. Pe 14 iunie, la o zi după ce forțele guvernamentale au revendicat orașul Mariupol, armata ucraineană a suferit cea mai mare pierdere de vieți omenești într-o singură zi pînă în acel moment, cînd rebelii au doborît un avion care transporta 49 de persoane în timp ce încerca să aterizeze la Lugansk. Poroșenko a cerut oprirea operațiunilor militare din est, oferind un armistițiu temporar, precum și amnistia separatiștilor care erau dispuși să depună armele. El l-a trimis pe fostul președinte Kucima să negocieze cu liderii rebeli, iar aceștia și-au exprimat acceptarea propunerii de încetare a focului. Putin, invocînd dorința de a contribui la normalizarea situației din estul Ucrainei, a anulat un ordin – emis înainte de anexarea Crimeei – care autoriza folosirea trupelor rusești pe teritoriul ucrainean. Pe 27 iunie, pe fondul obiecțiilor puternice ale Rusiei, Poroșenko a semnat acordul de asociere îndelungat cu UE, promițînd legături mai strînse cu Europa”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

DOAMNA MAIA ȘI CALUL TROIAN

Pisica blîndă...

Mică și iute ca o zvîrlugă, cu aere de silfidă, care e în căutarea unui partener pentru a forma un cuplu de balerini din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovski, doamna Maia Sandu a apărut pe firmamentul periculos al politicii europene, practicată la vîrf, după anul 2000, într-o perioadă de falsă acalmie în politica multor state, care, cu un deceniu în urmă se desprinseseră din megaimperiul sovietic, dominat de steaua roșie de pe Kremlin. Fată de la țară – născută în satul Risipeni, raionul Fălești – a fost capabilă să-și depășească propria-i condiție, simțind o anumită chemare spre învățătură, dublată, în curînd, de aripa unui dor de politică națională, care a bătut cu succes aerul mirosind a coarnă din podgoriile Basarabiei, dîndu-i un avînt suficient încît, astăzi, nu mai poate fi oprită nici cu sperietoarele tancuri britanice, americane AbramsX.

Profilată, inițial, pe studii economice (Academia de Studii Economice din Basarabia), plonjează

imediat în valurile amețitoare ale relațiilor publice și ale administrației centrale, obținînd Masterul în Relații Internaționale la Academia de Administrație Publică din Chișinău. Luînd parte la deschiderea Basarabiei spre Europa, după ce a căzut din „leagănul” URSS, lucrează la Oficiul Băncii Mondiale din Capitala țării sale, muncă recompensată cu un Master în politici publice, după urmarea unor studii la noul „leagăn” al democrației moldovenești, anume SUA (Școala Kennedy de Administrație Publică a Universității Harvard), după care rămîne pe pămînt american, doi ani de zile, în funcția de Consilier al directorului executiv al Băncii Mondiale de la Washington. Reîntoarsă pe malurile Prutului nostru, doamna Maia Sandu ia la rînd funcțiile: ministru al Educației, deputat, premier (pentru puțin timp), președinta Partidului Solidaritate și Acțiune (înființat de dînsa), pînă ce, pe 24 decembrie 2020 – după ce cîștigase turul doi al alegerilor prezidențiale din 15 noiembrie 2020 – este învestită cu funcția supremă în stat –Președinte al Republicii Moldova (continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Mãrtisor

, ,

Se simte-n aer primăvara

Purtată de un vînt ușor

Și ghiocei, lalele și zambile

Sînt pregătite pentru mărțișor

Adio fulgi șăgalnici de zăpadă

Ce ne-ați purtat prin basmele de iarnă

Natura cere dreptul să renască

Și se îmbracă într-o nouă haină

Și dacă sufletul vibrează

Și dacă primăvară este

S-aducem flori și mărțișoare

În viața doamnelor celeste

În viața mamelor ce-așteaptă

C-un zîmbet luminos pe față

Și a soțiilor iubite

Ce ne suportă de o viață

S-aducem flori și-un strop de soare Femeilor ce-și cresc copiii

Și pierd cîte un strop din viață

De-acasă cînd le pleacă fiii

Pentru femeile frumoase

Ce strîmbă gîturi de bărbați

Și cad ca muștele în plasă

Atunci cînd sînt amorezați

Și pentru fiicele rebele

Ce ziua umblă gură cască

Și le strigăm cînd vor să plece

„Vezi, nu uita să-ți pui o mască!”

Și pentru mamele-ncercate

Ce sînt numite „eroine”

Că singure își cresc copiii

Și viețuiesc de azi pe mîine

Ce vreau să îți doresc, femeie:

Iubire, flori și mărțișoare

Și Domnul să te aibă-n pază

Cu sfînta binecuvîntare

MARIUS BUDăRăSCU

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F În Rusia va ieşi cu cafteală F La Bistriţa, măgarul între oi F Muncitorii îi vor da borşul lui Ciorbea F Cuplul Dide – Severina zguduit de gelozie F Emil şi detectivii (scafandrii) F Politicienii români una vorbesc şi alta fumează...

PArTEA A II-A

F Destituirea lui Nicolae Cochinescu de către Emil Constantinescu e – vorba unui om de spirit francez –mai mult decît o crimă, e o greşeală! F Dar, aţi observat o chestie? De cîteva zile, directorul ziarului „Ziua“ îşi publică poza şi itinerariile, ca să afle lumea de „turneul ardelean“ pe care îl face. Noi l-am dibuit pe marţafoi: vrea să-şi facă loc în politică, pe ce punem pariu că, în primăvară, o să-l vedem candidînd pe listele vreunui partid scheletic? F Titlul verii anului 1997: „Muncitorii îi vor da borşul lui Ciorbea!“ (editorialul revistei „Politica“, nr. 284, publicat de Corneliu Vadim Tudor). F Într-un interviu excepţional, publicat în „Journal de Genève“, în anul 1973, Eugen Ionescu a rostit cîteva formulări memorabile: „Te arunci în politică aşa cum bei alcool“; „Asasinarea lui Gandhi a prevestit îndreptarea oamenilor spre cruzime“; „Nu există societate bună“; „Toţi revoluţionarii iubesc tirania“... F Tot o formulare antologică (dar de uz intern) a rostit şi Varujan Vosganian: „În C.D.R. nu mai există dedemocrație!“. Asta cam așa e, armene, dar te-ai întrebat dacă a existat vreodată? F Nu înțelegem de ce noua conducere a S.R.I. dă papucii cunoscutului isteric şi intrigant nicolae Ulieru?! Cu ce vă are ăsta la mînă, fraţilor? F Ce v-am zis noi că „Adevărul“ o-ntoarce ca Meleşcanu la Ploieşti şi joacă la două capete? Poftim titlu de articol dat de Dumitru Tinu: „Altă echipă!“. Începutul e grăitor pentru cameleonismul acestui pitic care timp de 7 luni ne-a intoxicat cu opinii: „În sfîrşit, preşedintele Constantinescu recunoaşte ceea ce este în văzul întregii Țări: actuala echipă guvernamentală nu merge!“. Ba merge, Tinule Cretinule, dar merge în patru labe... F Incultura face ravagii şi la ziarul „Libertatea“. Referindu-se la lichidarea rafinăriilor, ziarul cu pricina afirmă, în numărul său din 12 august: „Lazăr E. Deleanu, preşedintele Federaţiei Sindicatelor din Chimie şi Petrochimie“... În realitate, Lazăr Edeleanu a fost un savant (mort de mult!) iar numele lui a fost preluat chiar de Federația Sindicatelor respective. F Sub bagheta ministrului udemerist Akoş Birtalan, România a fost ştearsă de pe hărțile turistice ale Europei. Şi cînd te gîndeşti că există Țări ca Italia, Grecia, Spania, Franţa, Egipt şi multe altele, fie din Europa, fie din Africa, Asia sau America Latină, care scot din turism cea mai mare parte a venitului naţional! Să dai un asemenea domeniu strategic pe mîna unui honved fudul și necinstit, iată una dintre crimele impardonabile ale duetului Emil –Victor. F Tot mai multă lume se dilimăneşte! Un șofer civil de la o unitate militară, Gh. Răduță, a ucis-o pe bătrîna Elisabeta mitoi (72 de ani), cu 20 de lovituri de cuţit, după care a alergat de nebun pe străzi, strigînd: „Revoluție! Revoluție!“ (A avut profesori buni, fiindcă nu altfel au strigat, în decembrie, cu ochii holbaţi, Mircea Dinescu şi Ion Caramitru). F Ţărănistul Vasile Lupu a dat pe gaura gurii o cugetare apocaliptică: „În cinci ani nu vom mai avea nici scînduri de sicrie!“ Stai liniştit, bădie, tu vei fi expus la muzeu. F Enervat şi el de declaraţiile belicoase ale lui Gavril Dejeu, ziaristul Valentin Zaschievici de la „Libertatea“ îi trage un pamflet, cu titlul: „O vorbă de duh pentru ministrul de Interne: «Gura bate fundul!»“. F Pentru cei care țin post, vom da două exemple din vechime: Angela da Foligno a petrecut 12 ani fără să mănînce iar Nicolas de Flue, nu mai puţin de 19 ani şi jumătate. Aceştia sînt misticii adevăraţi! F Marele cuceritor Cassanova n-a avut, nici pe departe, atîtea femei cîte s-ar crede. Ştiţi cîte legături amoroase îşi atribuie el însuşi, în „Memoriile“ sale? Doar 122... Păi, cu puţin efort, Cristoiu îl și întrece! F Un titlu din „Ziua“ ne provoacă tristeţe:

„U.D.M.R. nu ştie unde să-şi tină Congresul“. Cum unde? La cimitir! F În ziarul „Național“, Liana Cojocaru îl face chisăliță pe limbricul cu barbă, pripăşit ca şef la TVR, Radu Nicolau: „Incompetent şi incult, directorul în discuţie are calificarea de subinginer de drumuri şi poduri...“. Iar Gabriel Giurgiu este numit „unul dintre cei mai slabi realizatori de talk-showuri“. Sub Stere Gulea şi Alina Uriniddi datoriile TVr au crescut cu 20 de miliarde de lei. (?!) F Acelaşi ziar „Național“ o mai dă însă şi în bară: „O dezvăluire de senzaţie: Ceauşescu scria versuri!“ Hai, lăsați-o jos, că măcăne, țăcăne şi chiar păcăne, fiindcă toată lumea ştia că noile versuri ale unor vechi imnuri şi marşuri („Hora Unirii“, „Trei Culori“) erau produse de Titanul din Scorniceşti. F Presa semnalează că în partidul evreiesc condus de Petre Roman Neulander funcţionează un grup elitist, autointitulat „Baronii Partidului Democrat“, coordonat de Adrian Severin, acesta fiind secondat de Victor Babiuc. Toţi sînt francmasoni, adică anticreştini. Dar nu-i bai, fiindcă și Neulander e la fel. Dacă îi scuturi bine, ei vor pretinde că îşi servesc Patria, nici nu se discută (din păcate, o servesc cu cucuta!). F Un Prost cu B mare, de la Bou-Vagon, se dovedeşte a fi Dumitru Bălţatu, prefectul judeţului Vaslui, ajuns ca atare şi la rubrica „Trofeul Gîgă“ a ziarului „Adevărul“. Acuzat de corupţie, acest vițel tărcat a declarat: „Toate aceste lucruri se datorează Guvernului P.D.S.R., din care a făcut parte şi P.R.M.“ (?!). Ați înţeles, nu? Deci P.r m a făcut parte din P.D.S.R.! F Vă mai aduceţi aminte de oligofrenul Vladimir Alexe de la „România liberă“? Dacă da, înseamnă că nu vă veți mira prea tare de întrebarea pe care el i-a pus-o lui Victor Stănculescu în legătură cu trupurile neînsufleţite ale familiei Elena şi Nicolae Ceauşescu: „De ce s-au plimbat leşurile celor doi prin Bucureşti?“ Mă, japită, leşuri se zice la animale, nu la oameni! F Colaboratorul nostru Florea Dumitrescu, doctor în economie, fost ministru al Finanțelor pe vremea Răzbunatului, publică în revista „Economistul“ un studiu lucid, curajos şi pragmatic: „România poate evita falimentul economic“. F Nevropatul Cristian Tudor Popescu e zguduit, din cînd în cînd, de frisoane apocaliptice. Luaţi notă de ultima lui nebuneală: „Oameni buni, oricît de prost ar fi Guvernul, reforma trebuie făcută. Acum. Altfel, pierim de pe hartă!“. Vedeţi ce face sifilisul din om, cum trage de corpul lui? Prin urmare, dacă nu vom distruge toate rafinăriile şi combinatele de creştere a animalelor, gata, românia va fi ştearsă de pe harta lumii. Şi în locul ei ce va rămîne? Probabil locul viran al cheliei lui Popescu Smucitul. Nu ne rabdă inima să-l lăsăm pe-ăsta prea uşor, fiindcă prea e suculent subiectul, un asemenea slujnicar cu ochii ficşi și iluzia că e mare sculă pe basculă nu se găseşte pe toate drumurile. Mai reţineţi o cugetare de-a cartofului bărbierit: „Comunismul ne-a băgat în cap pe toate căile că e nobil să rămîi în aceeaşi întreprindere de la majorat şi pînă la pensie, fiind eventual premiat pentru vechime neîntreruptă. Acolo să te căsătoreşti, acolo să mori, ba să-ți bagi şi copiii într-o zi pe poarta fabricii – «dinastiile muncitoreşti»!“. Să fi fost astea obiceiuri „comuniste“? Aș, da de unde: America, Japonia și Germania – ca să vorbim doar de trei dintre marile puteri cu tradiţii industriale – sînt pline de asemenea exemple, sute de mii de familii mîndrindu-se cu predarea ştafetei, din generaţie în generaţie. Dacă s-ar fi uitat bine, C.T. Popescu ar fi văzut că exact sub nasul lui, la fosta „Scînteie“, se află un astfel de exemplu de „dinastie“ muncitorească: Gh. Mitroi şi fiu-său, Răzvan mitroi. F În Ţara Ciolanului nu-i de mirare că a apărut şi un simbol-pui, adică un... Ciolănel! E vorba de fotbalistul cu acelaşi nume, de la echipa Tractorul Braşov, care a fost amendat de antrenorul Paul Enache cu suma de 1 milion de lei, pentru abateri grave de la viaţa

sportivă. Ce făcuşi, Ciolănele? Ai fugit din cratița cu varză călită? Na, ţine un imn: „Ciolan, ciolan de aur/ Cu carne la mijloc/ Eu te-am iubită, nenică,/ Da’ n-am avut noroc!“. F încă o măsură impusă din exterior: mina de uraniu de la Ciudanovița, din cadrul Exploatării Miniere Banat-Oravița, va fi închisă! Hai, că aici e mîna geologului Emil, forţat de americani. Ca mîine, se va redeschide sub alt nume şi cu alţi patroni... F „Petre Roman ar trebui să stea lîngă mine, în boxă!“ – a declarat, la proces, miron Cozma. Nu-i prea tîrziu... F Istorici de mare prestigiu au stabilit că există două feluri de unguri: bozgori şi boangheni. F O dramă şi mai zgîlțîitoare s-a petrecut în interiorul P.D.-F.S.N. După cum se ştie, căsnicia dintre Adriana Severina şi Nicolae Dide nu era dintre cele mai fericite. Cea mai înaltă tensiune s-a înregistrat însă cu prilejul vizitei lui Bill Clinton la Bucureşti, cînd Adriana Severina s-a pupat cu Madeleine Albright în văzul a mii şi mii de cetățeni, ba chiar agenţii F.B.I. şi C.I.A. au căutat-o pe simpatica noastră ministră de Externe pînă la lenjeria intimă, sanchi, dacă are arme chimice. Un asemenea afront n-a mai putut suporta nicky. Într-o noapte, să tot fi fost orele 3, pe cînd cînta cocoşul la a doua strajă, acesta şi-a adus aminte că e puradelul Firandei și că sîngele talibanilor fierbe în organismul lui, aşa că a pus mîna pe o instalaţie electrică de la o jucărie pentru copii şi a vrut pentru ca să-şi pună capăt zilelor. N-a reuşit, nenorocitul de el, alegîndu-se doar cu pîrlirea sprîncenelor și cu efectuarea necesităților fiziologice (treabă mică) jumate pe el, jumate în frigider. Dar a văzut el moartea cu ochii? A văzut-o! Şi a mai văzut şi propria sa viaţă, într-o fracţiune de secundă, că aşa e la cei pîndiţi de o moarte iminentă: iată-l pe el copil de şatră, alergînd desculţ după căruţa cu coviltir şi pupînd-o pe cățeaua Zambilica sub coadă, iată-l și tînăr romantic, ținînd-o tot într-o fugă, între Strada Covaci şi Athénée Palace, pe cînd strecura străinilor hîrtii goale în schimbul dolarilor (obicei tradiţional la indienii din Tribul Sloboz), răstimp în care tot el striga „Miliţia“... Totuşi, gelozia sfîşia ficaţii lui nicky Evadatul. Să-l traducă pe el Adriana! Şi încă cu cine: cu ciumăfaia aia de Madeleine Albright, ba chiar şi cu agenţii federali! N-a mai stat mult pe gînduri. A pus mîna pe o mitralieră AKM, s-a înfăşurat cu vreo 15 benzi de cartuşe, ca veteranii cazaci, şi s-a deplasat valvîrtej la vila din Str. Gogol. Odată ajuns aici, s-a urcat într-un copac. Privind pe geam, cu un binoclu, nu mică i-a fost mirarea să-şi vadă iubita tolănită pe o dormeză, în combinezon de voal bleu, citind tot felul de studii ştiinţifice despre H2O şi ascultînd muzică lascivă, orientală. „Ah, nu pot trăi fără ea! – plîngea Dide, cu sughiţuri. Decît să o las la tot felul de bagabonţi, care să-i muşte sfîrcul în neştire, ca lui Mata Hari, şi să o lubrifieze, mai bine prefer să o fac muşchi împănat cu un cuţit de bucătărie, după care să descarc în corpul ei perfect 1.000 de gloanţe, da, da, asta-i soluţia!“. Din păcate pentru el, în clipa în care a dus puşca la ochiul drept, în timp ce ținea binoclul la ochiul stîng, Dide a fost dezechilibrat de nişte găini care se jucau la o orgă de lumini, neastîmpăratele, nu adormiseră nici pînă la ora aia, ba chiar cotcodăceau: „Salut, PRO-TV!“. Evident, cu toată cascadoria lui, îndrăgostitul a căzut într-o groapă cu var. Dar, orice rău e spre bine, fiindcă accidentul asta l-a decolorat pentru cîteva săptămîni, zici că-i Albă ca Zăpada în turneu prin Copşa Mică Adriana a scăpat teafără, de data asta, dar de cîte ori crede ea că merge ulciorul la apă? De ce nu se potoleşte? Pînă cînd va biciui simţurile bărbaţilor cu aceste forme rubiconde, ca-n picturile lui Rubens şi Sabin Bălaşa? F Ziarul „Național“ publică o anchetă realizată printre groparii de la Cimitirul Bellu. Referindu-se la directorul Ştefănescu, nea Gogu zice: „Era un papagal şi s-a ajuns director, că e înscris la ţărănişti!“ Ar fi bine să se ştie că toţi năpîrliţii, care au sărit pîrleazul ba la ţărănişti, ba la liberali, atunci cînd vor veni romÂnII la Putere vor fî daţi afară în brînci, fiindcă cineva trebuie să le dea o lecţie canaliilor!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 29 august 1997)

Iubiri celebre  Iubiri celebre

Mao Zedong şi soţiile sale (II)

Generalul-femeie cu două carabine

Iarna anului 1927-1928 a fost un moment de grea încercare pentru Mao Zedong şi micul detaşament de ţărani refugiaţi în Munţii Jinggang, după înfrîngerea primei revoluţii chineze. Au fost luni de luptă pentru supravieţuire împotriva foametei şi frigului, împotriva armatelor trimise pentru anihilarea lor. Printre militanţii săteni s-a aflat şi un detaşament comandat de o tînără de 16 ani, pe nume He Guiyuan. În ciuda tinereţii sale, ea se putea mîndri cu un palmares de luptă ce ar fi făcut cinste şi unui bărbat matur.

În vara şi în toamna anului 1928, s-a remarcat printr-o serie de acţiuni ieşite din comun. Călare, cu cîte o puşcă în fiecare mînă, a depresurat unităţile comandate de Mao Zedong şi Zhu De, apoi a atras grosul armatei inamice după sine, oferind prilejul celor doi comandanţi să se replieze în siguranţă. Prin acţiunea ei de mare curaj, a cîştigat aprecierea tuturor, fiind numită „generalulfemeie cu două carabine“. În bazele din Munţii Jinggang ea devenise o personalitate recunoscută. Dacă spiritul ei de frondă şi de dreptate, manifestat în anii adolescenţei i-a îndreptat paşii spre P.C.C., al cărui membru devine în 1927, perseverenţa ei dusă pînă la limita imposibilului, fermitatea ei în susţinerea opiniilor şi rezistenţa ei fizică şi psihică în momentele de mare tensiune au propulsat-o în eşaloanele conducătoare ale Armatei Roşii şi ale P.C.C. din bazele revoluţionare. În această calitate au fost numeroase ocaziile în care se întîlnea cu Mao Zedong şi participa alături de el la dezbaterile marilor probleme cu care se confruntau. Este de presupus că a stat alături de el în vara şi iarna anului 1929, cînd a suferit de malarie, a fost martora frămîntărilor sale cînd a fost obligat ca, împotriva voinţei sale, să atace oraşul Changsha şi a durerii încercate la aflarea vestii execuţiei soţiei sale. Greutăţile împărtăşite au făcut ca două caractere puternice să-şi unească destinul. De la începutul anului 1931, Mao Zedong şi He Zizhen („Micuţa Comoară“, cum va fi cunoscută în istoriografie) au întemeiat în acele condiţii de lupte permanente o nouă familie.

Nu este greu de imaginat că „Micuţa Comoară” nu a avut prea multe momente de bucurie. A trăit alături de Mao Zedong cei mai grei şi cei mai disperaţi ani din viaţa acestuia. Primii trei ani s-au consumat în toiul luptelor pentru respingerea celor cinci campanii de încercuire a bazelor între anii 1930-1934. He Zizhen ducea acum pe umeri nu doar faimoasele ei carabine, ci şi răspunderea pentru cei trei copii, pentru un soţ ce era hărţuit de emisarii Internaţionalei Comuniste, apoi destituit şi îndepărtat de aceştia din organele de decizie ale Armatei Roşii şi ale P.C.C. Dar marea încercare a vieţii sale o va constitui Marşul cel lung. În luna octombrie 1934, cînd s-a dat ordinul de a efectua această imensă repliere tactică, He Zizhen a decis să lase copiii în grija unor familii de ţărani, aşa cum au procedat mai toţi din jurul ei, şi a pornit hotărîtă în marşul istoric. Va fi una din cele 30 de femei care au reuşit să parcurgă pînă la capăt cei peste 5.000 de km. A născut un copil în toiul luptelor (despre soarta căruia, ca şi a celorlalţi trei, nu se cunoaşte nimic), apoi a fost rănită grav la cap de un şrapnel. Îngrijirile au fost precare, dar ea a supravieţuit, sechelele grave ale rănii însă se vor agrava cu timpul. Alături de soţul ei şi camarazii ei de luptă, în octombrie 1935 a ajuns în bazele revoluţionare din provincia Shaanxi. Aici, în comparaţie cu tot prin ce a trecut, viaţa i s-a părut mai uşoară. Dispunea de o locuinţă „confortabilă”

în grotele săpate în loes, iar frontul de luptă era mai departe. În sufletul ei se înfiripase iluzia că se va putea bucura de momente de relaxare alături de soţul ei, care în timpul Marşului cel lung îşi redobîndise prestigiul de conducător. Începuse să studieze la Universitatea din Yanʼan şi îndeplinea o funcţie în Banca Centrală a bazei, în anul 1936 a născut o fetiță – singura care va supravieţui. Pînă acum, legendara general-femeie, de doar 28 de ani, clachează în noile condiţii de viață. Are dese crize nervoase, crize de gelozie.

Intervine Zhou Enlai

Soarta „Micuţei Comori” a fost pecetluită în toamna anului 1937, cînd grupuri de tineri şi tinere, dornice să-şi aducă contribuţia la salvarea patriei şi să se înroleze în detaşamentele de luptă anti japoneză conduse de P.C.C. au sosit în Yan’an. Aceşti tineri au adus un suflu nou în viaţa pînă atunci patriarhală a oraşului grotelor, devenit –după începerea războiului de rezistenţă – capitala luptei anti japoneze. Ei au dat un imbold activităţii culturalartistice şi de instrucţie publică. Persoanele feminine au contribuit în plus la schimbarea proporţiei de 30:1 dintre bărbaţi şi femei, dar, totodată, nu în puţine cazuri, au semănat germenele discordiei în multe familii. Mao Zedong se simţea bine în compania acestora, îi plăcea să glumească cu ele, să se informeze despre regiunile de unde veneau, să participe la spectacolele oferite de ele şi la seratele dansante, unde se putea relaxa după zile şi nopţi de maximă tensiune nervoasă.

Cu un asemenea grup de tineri a sosit o actriţă frumoasă, plină de vervă, pe nume Lan Ping. He Zizhen a observat cu tristeţe, apoi cu disperare avansurile făcute soţului ei şi plăcerea acestuia de a fi în compania femeii. He Zizhen nu a rezistat tensiunii, şi-a anunţat hotărîrea de a pleca, împreună cu fiica lor, în U.R.S.S., la tratamente. O persoană din serviciul de gardă personală a lui Mao Zedong şi-a amintit că, într-o ocazie, evocînd cu tristeţe acest moment din viaţa lui, el a spus: „Atunci ea a vrut să plece, nu m-a ascultat. Eu am plîns, am rugat-o, am sfătuit-o, dar nu mi-a dat ascultare şi eu nu am reuşit să o opresc“. După puţinele relatări de care dispunem, se pare că He Zizhen a dus o viaţă foarte nefericită în U.R.S.S. În urma unor ieşiri violente, a fost internată într-o clinică de psihiatrie. Fetiţa ei a fost trimisă într-una din creşelegrădiniţe speciale pentru copiii revoluţionarilor din lumea întreagă. Aici a crescut sub numele de Li Min, fără să cunoască cine îi erau părinţii.

După cel de-al II-lea Război Mondial, cînd victoria armatelor conduse de Mao Zedong a devenit o certitudine, ea a cerut să se întoarcă în ţară. În august 1947, a ajuns la Tianjin. Visa la o viaţă liniştită la Beijing, alături de fiica ei. Fiind înştiinţat de sosirea ei, Mao Zedong şi-a exprimat dorinţa să o vadă. Dar năzuinţa lor nu s-a putut împlini. Soţul ei divorţase de ea în anul 1938 și acum avea alături de el o nouă soţie, care se opunea categoric nu numai întîlnirii lor, ci şi prezenţei ei în Capitală. Rezolvarea acestei probleme spinoase a căzut, desigur, pe seama lui Zhou Enlai, care a rugat-o să accepte un domiciliu la Shanghai şi să-şi lase fiica ei în grija tatălui său. În anii ce au urmat, He Zizhen a dus o viaţă lipsită de bucurii şi satisfacţii, deşi a deţinut unele funcţii în organizaţia femeilor din China şi în Consiliul Consultativ Politic al Poporului Chinez. Starea sănătăţii sale nu s-a refăcut complet niciodată. În momentele de luciditate a urmărit evenimentele politice în care era implicat omul ei iubit şi intuia momentele de răscruce ale vieţii sale. În iulie 1959, cînd Mao Zedong se pregătea să înfrunte la şedinţa Biroului Politic al CC. al P.C.C. realitatea dureroasă a dezastrului produs de „marele salt“, ea i-a trimis o telegramă plină de afecţiune, asigurîndu-l de înţelegerea şi sprijinul ei. În timpul „revoluţiei culturale“, a fost poate printre puţinele persoane care au intuit năzuinţele lui Mao Zedong şi situaţia delicată în care se afla.

De cîteva ori a solicitat permisiunea de a se deplasa la Beijing, dar de fiecare dată cererea i-a fost refuzată. La începutul anilor ʼ70 a făcut o hemoragie cerebrală, urmată de o paralizie parţială. Îi era din ce în ce mai dor să-l vadă pe acela pe care tot îl mai considera soţul ei.

Dorinţa ei a fost împlinită abia după moartea acestuia, intervenită în septembrie 1976. În anul 1979, infirmă, într-un cărucior de invalid, a parcurs marea Piaţă Tiananmen și a urcat spre mausoleul lui Mao Zedong. După mai bine de 40 ani, iat-o în faţa omului cu a cărui imagine în suflet trăise în toţi aceşti ani. A izbucnit întrun hohot de plîns sfîşietor. A fost revărsarea durerii ce i-a mocnit în suflet de decenii. Şi-a plîns tinereţea, idealurile, dragostea şi întreaga ei viată irosită. În anul 1984 a trecut în nefiinţă.

După plecarea lui He Zizhen, şarmanta actriţă Lan Ping s-a grăbit să-i ia locul şi repede s-a instalat în grota lui Mao Zedong, cu gîndul să-şi realizeze visurile de preamărire. Ea s-a născut în 1913, în iatacul concubinei unui proprietar de atelier pentru prelucrarea lemnului, un om violent şi sadic. Mama ei a fugit din casa acestuia şi s-a angajat slujnică în casa unor oameni înstăriţi din localitatea Zhucheng. Aici a crescut micuţa Li Jinhai pînă la 12 ani, complexată de condiţiile unei vieţi umilitoare. Frumuşică şi cu înclinaţii artistice, căuta să înveţe şi să-şi cultive aptitudinile artistice. Caracteristic pentru năzuinţele sale din tinereţe şi pentru întreaga ei viaţă este faptul că la şcoală a purtat numele de Yunhe – „Cocorul” ce se avînta spre norii cerului. „Adoram acest nume – a spus ea scriitoarei americane R. Witke –deoarece cocorul este o pasăre nobilă, ce se distinge de celelalte păsări. Şi ce lucru minunat este să te ridici uşor în văzduh si să te detaşezi de gloată!“.

În iatacul concubinei (1)

La 17 ani a plecat la Shanghai, marea metropolă a tuturor posibilităţilor, sperînd să-şi realizeze visurile, săşi facă un nume în lumea artistică. Aici s-a confruntat cu o acerbă concurenţă şi a căutat cu disperare un sponsor, care să-i deschidă calea spre stelele ecranului.

A devenit iubita dramaturgului Huang Qing, apoi, în 1936, s-a căsătorit cu scenaristul Tang Na, care nutrea pentru ea o dragoste sinceră. Dar visurile ei au întîrziat să se realizeze. Neîmplinirile, nemulţumirea sufletească, dar poate speranţa că se va putea realiza pe plan politic, i-au îndreptat paşii spre Partidul Comunist. A devenit membră a acestuia, după propriile afirmaţii, în anul 1933, după ale altora, în 1935. Lan Ping a sosit la Yanʼan în toamna anului 1937, cu unul din numeroasele grupuri de tineri patrioţi mai înainte amintite, şi şi-a făcut simţită intrarea în acea colectivitate printr-un mod „ce a şocat pe toată lumea. Comportamentul ei dovedea că dorea cu orice preţ să se facă remarcată şi parcă purta cu sine germenele răului, al discordiei“. Dacă la Shanghai ea era o actriţă oarecare, aici, la Yanʼan, unde lipsea concurenţa acerbă, ea devenise o stea. Era încîntată de entuziasmul pe care reuşea să-l declanşeze, de aprecierile făcute la adresa ei. A fost fericită cînd auzea de certurile din grota unde locuia Mao Zedong, apoi de decizia soţiei acestuia de a pleca în U.R.S.S. Repede i-a preluat locul, aşteptînd să i se legalizeze poziţia de soţie a lui Mao Zedong. Nu s-a aşteptat însă ca planurile ei să întîmpine rezistenţă din partea membrilor Biroului Politic al P.C.C. Acesta s-a întrunit şi a condamnat revoltat comportamentul ei. Membrii Biroului Politic au înţeles să apere prestigiul şi calitatea soţiei atît de respectate a liderului partidului şi să vegheze asupra credibilităţii politice a persoanei din imediata apropiere a acestuia. Zhou Enlai primise sarcina să verifice biografia politică a lui Lan Ping în arhivele organizaţiilor ilegale ale partidului din Shanghai. Cu greu s-a obţinut un raport acceptabil şi dubiile au persistat pînă la sfîrşitul vieţii sale. (va urma)

Dr. A NNA E VA B UDURA („Magazin istoric”)

Lan Ping și Mao Zedong

Mao Zedong şi He Zizhen

TABLET ă DE SCRIITOR Doctorandă în filologie, talentată în poezie

Chiar dacă nu a publicat pînă acum vreun volum cu poezii-creații personale, judecînd după cele pe care i le-am citit cu diferite ocazii în reviste și antologii, Petruța Stan confirmă faptul că, în cazul său, avem de-a face cu o poetă răsfățată de muze, pregătită parcă de destin să scrie versuri din întîmplări aproape banale, construite din metafore fascinante, care strălucesc ca un petic de cer presărat cu mii de stele, indiferent din care unghi le-ai privi... Toate acestea se petrec cu poezia sa nu pentru că autoarea este o fire prea sensibilă, și nimeni nu-i poate reproșa asta, ci pentru că-și privește creația în mod serios - dînd dovadă, uneori, de prea multă severitate cu sine -, astfel încît poeziile sale, de la început, să nu ducă lipsă de un mesaj coerent, plăcut ca atmosferă lirică, reușind, în poezii de cîteva versuri, să creeze spectacol. Un poet care nu reușește să creeze spectacol cu versurile lui, ci doar să expună o stare a lucrurilor amorfe, acela nu e poet; chiar dacă știe a mînui frumos cuvîntul, cu simț artistic, nu este suficient... Poezia cere ingrediente, gratitudine, cumpătare. Petruța Stan posedă din toate cîte puțin, dar mai ales talentul omului născut pentru a scrie poezie. Și după cum am văzut, talentul i-a mijlocit starea scriitoricească în orice moment al inspirației, chiar și atunci cînd ,,Fumul de țigară/ Învăluie timpul/ Care trage să moară”. Așa cum se manifestă în poezia ,,Interior” sau ,,Sentimente”, în care atmosfera poetică este creată, pe de o pare, de o dezlănțuire violentă a senzațiilor, iar pe de altă parte, de încercarea de a

se adapta la urmările unei realități pe care nu o poate schimba, rămînînd doar visarea. ,,Simt cum mi se scurg cuvintele din trup dintr-odată/ Rămîn ca o coajă de fruct uscată/ Pe țărmul pe care adoarme o mare egoistă/ Frumoasă și albastră și verde și tristă/ Mă destramă vîntul/ Mă face una cu pămîntul/ Sînt nisipul ce păstrează/ Urma pașilor tăi și apoi te visează./ Cînd treci/ Privește în jos/ Ca și cum ai călca grațios/ Peste o pajiște din rai/ Fă-mă iarăși cuvînt/ Umbrele sînt atît de reci/ Mai stai”. Versurile autoarei sînt scrise îngrijit, folosind ingredientele cu cumpătare, poeta apelînd, în stilul meticulos, al profesorului de Limba Română, la cele mai atractive tehnici și metode de scriere, pentru ca mesajul liric să ajungă la cititor prin emoția firească a imaginilor specifice poeților cuprinși de reverii aprige. Petruța Stan se îngrijește de poezia sa ca un grădinar iscusit, preocupat de florile din grădina lui. Pentru ea, poezia este ca un cîntec de lebădă zorind în nesfîrșitul valurilor albastre, oferind cititorilor bucuria poemului scris, parcă din toate timpurile și dintotdeauna, într-un stil cu precădere armonios, cu teme din cele mai diverse, și acceptat ca prozodie a veacului în care trăim... Poeta cîntă în egală măsură, în efemeritatea voinței sale, dragostea de orice fel, moartea, viața de după moarte, fără să facă o obsesie a scrisului pentru vreuna din teme. Obsesia cuvîntului, în schimb, există pentru Petruța Stan, doar ca formă de scriere și concept scriitoricesc, determinate de dorința de adîncire a cunoașterii propriului eu.

Din Bucure ş tii de altădată

Gospodăriile

Petruța Stan este o voce lirică plăcută, profundă, cu o poezie îmbrăcată spiritual în multe nuanțe, evoluînd, în mod special, ca forță de creație și puterea de a reda imagini convingătoare. Talentul, în cazul său, funcționează după norme tipice omului cu o cultură apreciabilă în domeniul poeziei, iar ce are de spus, o spune prin poezie, la modul direct. Pentru că ea creează poezie din lucruri aparent banale, care pot sta la îndemîna oricui, dar nu oricine poate să le pătrundă rostul și să le dea formă poetică, așa cum o face Petruța Stan, doctor în științe filologice, care, nu de mult, și-a publicat lucrarea de doctorat ,,Revolta unui cobai – Miron Radu Paraschivescu” (2022), despre care îndrumătorul său, regretatul Eugen Simion scria: ,,Petruța Stan are un umor intelectual de calitate”. La care noi adăugăm că Petruța Stan este poeta care deține toate elementele necesare pentru a scrie versuri de calitate, fără să braveze pe o terminologie gravă ca limbaj poetic.

Poezia sa este scrisă în concordanță cu modernismul acceptat de toată lumea, fără exces de zel în manifestare publică și conduită artistică, stăpînind teoria literară ca rigoare a conceptului de creație... Este o bucurie știind că printre noi se află poeți ca Petruța Stan, cu un potențial artistic deosebit, ca marcă poetică și discernămînt literar de anvergură.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

de azi (imaginate de românii de ieri)

Un articol publicat acum ceva timp pe blog, „Un interviu din 1931 cu un bunic al zilelor noastre”, ne dezvăluia cum își imagina un reporter din anul 1931 că va arata Bucureştiul începutului de Secolul XXI: o lume a zgîrie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile. Un alt articol publicat în revista „Realitatea Ilustrată” (numărul din 8 iunie 1929) ne arată cum își imagina un alt ziarist interbelic că va arăta lumea noastră, a celor de azi: o lume în care toate obligațiile casnice vor fi preluate de o mulțime de mașinării inteligente (dar și o lume din care nu va dispărea încă complet... bacșișul). Vă lasăm pe dumneavoastră să descoperiți dacă reporterul interbelic s-a înșelat sau nu în previziunile sale.

Gospodăria de mîine

„Se vorbea despre chestiunea servitoarelor. Se vorbește foarte des despre servitoare cînd doamnele au majoritatea în societate; și deoarece doamnele au întotdeauna majoritate, se vorbește regulat despre servitoare. Tema nu este modernă, dar e de permanentă actualitate. Domnul Șeptelici a șezut tot timpul liniștit și cu surîsul pe buze. A ascultat tînguielile care, probabil că de la facerea lumii, au rămas mereu aceleași. Pe urmă, foarte mulțumit de sine spuse:

- Noi nu cunoaștem chestiunea servitoarelor, pentru că nu avem servitoare.

- Cum! Nu țineți servitoare? – întrebai curios.

- Nu. Am suprimat complet servitoarele. Crede-mă, oameni străini în gospodărie sînt ceva ieșit din modă. Gospodăria noastră este dernier cri. Ceea ce ar trebui să facă o femeie la toate, adică la nimic, se face la noi pe cale mecanică. Mașina nu e obraznică, nu cere o zi liberă pe săptămînă, nu are bărbat și face întotdeauna treabă. Dar, dacă nu-ți vine să crezi, fă-mi plăcerea să vii joi la noi. O să iei ceaiul la noi. Vei vedea ce bomboană este mașina mea.

Joi la 5 după amiază sun la ușa domnului Șeptelici. În gînd mă întrebam: Cine va deschide ușa, domnul Șeptelici, doamna Șeptelici? Sau... Deodată un capac negru se mișcă pe ușă. Pe placa descoperită putui citi:

- Pe cine să anunț? Puneți vă rog cartea dvs. de vizită în tubul de alături.

Un moment rămăsei încremenit. Am priceput însă imediat: Aha! Foarte practic! Probabil o conductă pneumatică pentru a transporta cartea de vizită în interiorul locuinței! Extraordinar! Și pusei cartea de vizită în locul indicat. Cîteva secunde mai tîrziu, o nouă inscripție apăru pe placă:

- Fiți bine venit!

Și ușa se deschise, parcă de o mînă nevăzută. Urcai scările. La fiecare doi pași erau fixate indicatoare: Dreapta – Stînga – Înainte pe coridor – Ultima ușă pe dreapta – Stop – Ați ajuns. Ușa locuinței se deschide automat. Intrai și mă uitai puțin cam mirat împrejur. Nici un om... Mă gîndeam dornic la ființa aceea îmbrăcată în negru și cu șorț alb; la astfel de ocazii îți surîde binevoitor și-ți ajută să desbraci paltonul, și... deodată... mă speriai!... O mînă de fier se întinse spre mine. Nu știu din care colț apăruse. Mai întîi îmi scoase pălăria din cap, o atîrnă pe un cuier, pe urmă apucă mîneca dreaptă a paltonului, imediat după aceea pe cea stîngă și mi-l trage de pe mine, în fine paltonul de asemenea pe cuier, sub pălărie, și mîna se retrase încet în ascunzătoarea ei. Groaznic. Dar în același moment doamna și domnul

Șeptelici intrară în vestibul și-mi urează bun venit. Mai întîi crezusem că și ei sînt tot mașini. Dar nu, din fericire erau ei în carne și oase, aveau voce omenească și nu se hrăneau cu electricitate. Foarte îmbucurător!

Salonul nu avea nimic neobișnuit, exceptînd un mic tablou de distribuție pe biroul gazdei. Era într-adevăr un obiect cam neobișnuit, dar grație dimensiunilor sale nu prea mari, nu strica prea mult estetica.

- Și acum, dragul meu, e timpul să luăm ceaiul! –spuse d-na Șeptelici.

- Dar doamnă, replicai eu, ar trebui să vă duceți mai întîi în bucătărie și...

- În bucătărie? – zîmbi dînsa – Nu! La noi nu este nevoie de așa ceva. Facem totul pe cale mecanică. Te rog, Ionel, fă contact.

Domnul Șeptelici trase două pîrghii și se așeză din nou. După vreo două minute, o măsuță de ceai apăru de la sine și se opri tocmai în fața noastră. Dl Șeptelici puse pîrghiile la loc. Totul a mers cît se poate de exact. Extraordinar! Bineînțeles că ceaiul a fost turnat mecanic în cești. Pentru zahăr era o mașinuță foarte simpatică. Apăsai o dată – ieșea o bucată, de două ori – două bucăți, de trei ori – trei bucăți. Și așa mai departe. Totul mergea ca pe roate.

După ceai, gospodina dernier cri, îmi arătă și celelalte mecanisme ale gospodăriei ei. Bineînțeles, nu lipsea aspiratorul ce praf, automatul pentru aerisit, mașina pentru spălat vase, centrifuga pentru încălzit, aspiratoare pentru curățat ghetele și taxametrul pentru lustruit parchetele. Într-adevăr, în această casă nu trebuia să pui mîna pe nimic.

Eu însă, începui să mă simt incomod în această casă dernier cri. Căpătai deodată un dor nespus de o servitoare care sparge farfurii, de un chelner care se împiedică de covor, de un rîndaș care miroase a rachiu... Preciziunea acestui menaj îmi producea frică. Domnul și doamna Șeptelici m-au condus pînă la ușă. Am plecat și n-am mai revenit. Știam bine: dna Șeptelici nu discută chestiunea servitoarelor; în schimb are multe de spus în privința inginerului de exploatare...”.

Sursa: Art. „Gospodăria de mîine”, 8 iunie 1929, revista „Realitatea Ilustrată”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

NEUITATUL ,,MĂRȚIȘOR FILIȘAN”

Tradiția mărțișorului ține de fondul nostru genetic; există și la populații din țările vecine, unde trăiau aromâni, istroromâni, meglenoromâni, fiind datorată – spun cercetătorii – substratului comun daco-tracic. Mărțișorul este un mic obiect de podoabă, legat cu un șnur împletit (răsucit) din două fire – unul roșu și altul alb ca ghiocelul care vestește primăvara.

Pentru strămoșii noștri, Mărțișorul avea rol de talisman și era oferit de Anul Nou, adică de 1 Martie, persoanelor apropiate, cu urări de bine, sănătate, bucurii și dragoste. Mărțișorul era considerat aducător de noroc. În general, la români, mărțișorul se oferă fetelor și femeilor, dar în unele zone este oferit băieților și bărbaților. Am văzut odată, la Bistrița, o fotografie a unui profesor de Limba Română, cu pieptul plin de mărțișoare. De zilele Babelor sau la sfîrșitul lunii martie, mărțișorul e agățat de o creangă de pom fructifer să dea roade, de o floare din glastră (de busuioc); se agață mărțișor chiar și de coarnele boilor. Semnificațiile principale ale mărțișorului sînt viața, dragostea (sîngele e roșu) și prietenia, onoarea, norocul, ca ghiocelul care aduce renașterea. Multe se pot scrie pe această temă.

Să trecem la un mărțișor cu semnificații mai adînci, și începem cu localitatea în care avea loc: ,,Filiași, un orășel de provincie din sudul Județului Dolj, cunoscut datorită faptului că aici a văzut lumina zilei regretatul actor Amza Pellea (1931-1983), iubit de toți românii și așteptat în nopțile de Revelion, în special de noi, oltenii, pentru a mai depăna o pățanie cu Veta și nepotul Sucă” (Nicolae Văduva, ODISEEA UNUI POLIȚIST, Sitech, 2020, p. 133).

Deci, pentru mine și pentru cei care au participat la manifestările despre care vom vorbi, Mărțișorul are și altă rezonanță în spirit: MăRȚIȘORUL FILILȘAN, pe care-l voi purta mereu în amintire, nu numai în luna martie, ci în tot anul – de fapt, în toți anii. Despre acele întîlniri ale oamenilor de cultură din țară, la Biblioteca orășenească ,,Anton Pann”, care transformau Filiașul într-un adevărat centru cultural al țării, despre cel care a avut meritul de a statornici asemenea întîlniri – Minel Turburan (1940-2021), directorul acestei biblioteci, pe care a veșnicit-o în tradiția culturală a țării, cuprinzînd acest adevăr în volumul BIBLIOTECA ORĂȘENEASCĂ ,,ANTON PANN” FILIAȘI – 70 de ani de activitateEd. Fevrodest Agora, Craiova, 2005 (218 p.). În fond, care este istoricul acestui oraș care nu numai de Mărțișor înalța flacăra culturii românești? La p.25 se amintesc izvoarele consemnate în bibliografia romanului istoric Zamfira, fiica lui Moise Voevod (1526-1570), al autoarei Lucia BorșBucuța, care atestă existența așezării Filiași înainte de 1526. De-a lungul anilor, localitatea și-a menținut comunitatea etnică, fapt atestat de unul din cele mai vechi documente cartografice ale ținuturilor noastre – harta lui Anton Maria del Chiaro, italian, fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu, tipărită la Veneția în 1718, în cartea Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia. Și Eminescu a poposit la Filiași, cînd a fost invitat de prietenul său Nicolae Mandrea la moșia Florești-Gorj. În 1878, pe 13 iulie, le scrie prietenilor I.L. Caragiale și Ronetti Roman, dîndu-și adresa: M. Eminescu. Filiași. Poste-restante. Filiașul este amintit și în schița ,,C.F.R.” a lui I.L. Caragiale. În 1931, și Liviu Rebreanu s-a oprit, în peregrinările sale, la Filiași. În jurnalul său, dat publicității 30 de ani mai tîrziu, consemnează: Acolo un om de bine a înființat un cămin, cu o bibliotecă. I-a cîștigat credite pentru vînzarea de ziare și cărți literare și didactice

În epoca pe care am prins-o și noi, cei ,,expirați”, Filiașul a fost raion, apoi oraș din regiunea Craiova. Dezvoltarea agriculturii și industriei Filiașului, după anul 1960, a făcut necesară înființarea unui Liceu agricol și a Liceului industrial, reunite apoi în Grupul Școlar ,,Dimitrie Filișanu”. Biblioteca pentru Popor înființată de învățătorul nicolae mitea încă din 1935 și-a stabilit sediul în noua clădire a școlii primare proaspăt inaugurate.

În Mărturisirea care deschide volumul amintit, Înaltul Părinte Teofan, Mitropolitul Olteniei, subliniază motivația de bază a unei biblioteci: un tezaur de cărți exprimă Cuvîntul, adică pe Dumnezeu, înfăptuire atît de necesară ,,într-o societate presărată de zgomote și imagini din cele mai luciferice”. Își exprimă, de asemenea, ,,bucuria că geniul lui Anton Pann este cinstit cum se cuvine și că filișenii și oltenii, în general, nu-l uită pe cel ce a bătătorit meleagurile dintre Carpați, Dunăre și Olt”. N-am să uit niciodată cuvintele acestui Înalt Prelat al Bisericii noastre Ortodoxe, cuvinte care trebuie să domine spiritul oricărui creator de artă: în ceea ce creează e necesar să realizeze acel sens în care se regăsește nu numai pe el, ci-L simte și pe Dumnezeu.

Primarul de atunci (2005), Nicolae Stăncioi consideră că ,,oamenii acestor locuri de datină știu rosturile adînci ale cuvîntului scris” și că Biblioteca ,,Anton Pann” și-a cucerit autoritate și prestigiu, merită elogiul prețuirii și va rămîne o instituție de largi audiențe în rîndurile publicului.

Directoarea Bibliotecii, prof. mariana Leferman subliniază faptul că acest lăcaș de cultură a găzduit evenimente remarcabile, prezentări de carte, întîlniri cu scriitori și artiști din regiune și din țară, a oferit servicii de informare din diverse domenii, precum și posibilități de petrecere a timpului liber într-o atmosferă dominată de cultură și educație.

Dan Lupescu, directorul Direcției pentru Cultură Dolj, fondatorul neuitatei reviste de cultură LAMURA, subliniază, pe scurt, istoria acestei biblioteci: ,,Întemeiată de Nicolae Mitea, faimosul învățător cu tîmple zvîcnind de lumină, Biblioteca publică din Filiași (...) a luat ființă în același an, 1935, cînd marele scriitor Dumitru Radu Popescu și Ion Dogaru, inspiratul ctitor al Facultății de Drept «Nicolae Titulescu» din Craiova, olteni de viță veche, vedeau lumina lumii. De-a lungul deceniilor, dar mai ales în cei mai proaspeți 15 ani (așadar, la cumpăna dintre milenii), această binecuvîntată Casă a luminii a organizat, periodic, manifestări culturale de certă rezonanță, cu protagoniști de renume, precum dr. Irinel Popescu, Ioan Tecșa, Elis Râpeanu, Grigore Vieru, George Șovu, Aurelian Dumitrescu, Maria Timuc, Iurie Darie, Anca Pandrea, Geo Călugăru, Nicolae Văduva ș.a.”.

La dotarea Bibliotecii a contribuit un filișan luminat – marele Doctor Irinel Popescu, înzestrînd-o cu două calculatoare. Pentru că tot veni vorba despre generozitatea acestei personalități medicale, amintesc faptul că a contribuit, cu bani pe care mi i-a pus în palmă, la editarea Dicționarului medicilor epigramiști (Ed. Viața Medicală Românească, 2006). Îi mulțumesc și azi. Manifestarea culturală intitulată ,,Mărțișor filișan” a fost inaugurată de cel care l-a urmat la conducerea Bibliotecii pe învățătorul Nicolae Mitea – marin (Minel) Turburan, la bază tot învățător. ,,Dar ce învățător!, exclamau invitații. Îi întrece în acumulările, în cursuri urmate, pe mulți profesori!”.

S-a născut la Filiași, de Sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie 1940 și ne-a părăsit tot într-o zi în care e sărbătorită femeia, pe 8 Martie 2021. Oficialitățile orașului și oameni de cultură din localitate și din Craiova i-au adus omagiu, cu slujbă creștinească, în mai 2021. A ieșit la pensie în 2007, după mai bine de 40 de ani de activitate în fruntea Bibliotecii. Plin de

inițiativă, s-a preocupat de permanenta implicare în viața culturală românească a Filiașului. A organizat manifestări care deveneau sărbători ale orașului, cu ecou în regiune și în țară: lansări de carte, expoziții de pictură și de caricatură, recitaluri de poezie și de muzică populară sau folk, cu participarea neuitatei Mirela Vlad – mezzo-soprana care interpreta nu numai operă, ci și romanțe, muzică populară; era, de asemenea, nelipsit Doru Enache, care a compus muzica romanței Aș vrea să mor, pe versurile lui Arcadie Donos (1923-2000), romanță care, la dorința actorului scriitor, a răsunat pe marginea gropii, înainte de a fi coborît în mormînt. Merită să redăm versurile semnificative cu care încep cele patru strofe:

Aș vrea să mor cînd dă cireșu-n floare...

Aș vrea să mor, dar nu cînd spicul dă în pîrg,

E prea mult jar în cer și pe pămînt...

Aș vrea să mor, e toamnă, noi toți murim ușor...

E iarnă-acum și ninge cu stele de zăpadă...

Ritornela: Las gîndurile triste, le las pe altădată, Ar fi păcat, păcat să vreau să mor!

Prima manifestare organizată sub semnul ,,Mărțișorului” la Biblioteca Orășenească ,Anton Pann” este vernisajul expoziției de pictură ,,Salonul Primăverii” de la 1 Martie 1996, cu expuneri ale doamnei Porumbița Marinescu, profesoară la Școala generală din Filiași. Cu timpul, denumirea s-a împămîntenit, a devenit simbolul acestui oraș, cu o continuitate neîntreruptă din 1998 și, culmea! – în orice lună ar fi avut loc desele întîlniri la această bibliotecă, noi le numeam ,,Mărțișor filișan”, care devenise un adevărat simbol al orașului.

La aceste adevărate sărbători de spirit și simțire românească au participat personalități de primă mărime a culturii românești, nici nu știu cu care să-ncep și nu știu cum pot să cuprind, în acest articol, toți participanții. Totuși, îmi saltă în gînd un nume cu aureolă de sfînt pămîntean, dacă există asemenea denumire: Grigore Vieru (1935-2009). În 2001, l-am vizitat la Chișinău, împreună cu poetul Viorel Dinescu din Galați, i-am oferit ,,cărțoiul” meu Epigrama în literatura română (592 p.) și dumnealui mi-a dat o carte pe care a scris dedicația: ,,Elis, Elis, vise-albastre,/ ele-s, ele-s și-ale noastre”. Prezența sa la Filiași a fost semnalată, în ziarul CUVÎNTUL LIBERTĂȚII (nr. din 3 iulie 2000), de Aurelia Sârbu, neobosita ziaristă care a scris cele mai multe articole, în acest ziar local, despre zilele de sărbătoare ale orașului. Titlul e semnificativ: ,,Prin Grigore Vieru, o parte din Moldova a venit la Filiași”. Aflăm că nemuritorul poet a vorbit despre necesitatea cultivării, încă de la grădiniță, a sentimentului patriotic și, în final, despre păcatele românilor: ,,Pînă am reușit să disting românii teferi (adevărați) și să-mi fac prieteni și frați, am trăit amărăciunea de a vedea cum se mănîncă român cu român. Sînt tot mai amărît, nu pe străini, ci pe noi, românii, că nu reușim, nu avem puterea să trecem peste divergențe politice, spre exemplu. Într-o emisiune televizată, îmi exprimam această amărăciune spunînd: pe lîngă marile calități cu care i-a dăruit Dumnezeu, românii au trei mai rele, cei trei p naționali – pîra, pizma și ploconia“

Ca prezenți la aceste întîlniri de suflet îi amintim, în primul rînd, pe fiii acestui oraș care a dat atîtea nume în viața culturală, științifică și chiar politică a țării:

- Irinel Popescu, doctorul de renume mondial, care a reușit transplantul de ficat, a sprijinit, cu donații, biblioteca.

- Alexandru Ciocâlteu, doctor, din Ministerul Sănătății, și-a lansat, în ianuarie 1999, volumul ,,Gheață la mal”, în care sînt reunite trei apariții anterioare: ,,Strigătul umbrei” – roman, ,,Dimineața ucigașă” – poezii, și ,,Gheață la mal” – roman.

(continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse Balsamuri spirituale

Mărțișorul,

simbolul energiei împletite cu lumina

Începînd cu data de 24 februarie, în calendarul românesc sînt multe sărbători ce punctează datini străbune pline de inițieri străvechi. De la Dragobete în 28 februarie la Buna Vestire din 25 martie, se înșiră, pe Funia Anului, Mărțișorul, la 1 martie, răsucit din fir roșu de energie, împletit cu cel alb de lumină, 8 martie, ziua mamei, a femeilor, 9 Martie, maginikele, ziditoare de energii cosmice, Alexiile la 17 martie, ce indică slobozirea vietăților ce iernează în pămînt.

Toate datinile Anului Nou din zilele noastre se regăsesc în străvechile datini de Mărțișor: citirea semnelor primăverii, activitățile de păstorit, agricultură, pomicultură. Înnoirea timpului adaugă o verigă ca o mărgică pe Calea în Dar (calendar) de la Nika, Domnul cel vechi, ce se dăltuia pe stîlpii de la căpătîiul celor duși și, mai rar, pe crucile creștine.

Mărțișorul – împletire de energie și lumină pe

Funia Anului, prezent cu alb-lumină și roșu energie, se regăsește și pe steagul călușarilor, și pe bradul de nuntă, cu fire albe și negre, galbene și roșii, albastre și albe, ce exprimă dualismul lumină-întuneric, cer și pămînt, iarnă-vară, viață-moarte, bine-rău, frig-căldură etc. Toate acestea sînt citite pe semnele naturii, cum apar de sub zăpadă Omătuțele-Ghioceii, trimiși de Geea-Mama Pămînt, ce deznoadă apele, dar și laptele mînzărilor, cînd se coc fragii cei roșii, vin rîndunelele, berzele, cîntă cucul, se ară pămîntul...

La romanii străvechi, Mărțișorul se numea Matronallia, patronată de zeul Marte în patriarhat, știut din vechime de la păstorii valahi-mocani, căci în toată lumea mediteraneană se vorbea geto-daca străveche. Anul dacic al păstorilor-mocani valahi se împărțea în două perioade, marcate de ziua Sfîntului Gheorghe la 23 aprilie, cînd coborau cu oile la pășune în cîmpie, pînă la Sfîntul Dumitru la 26 octombrie, cînd se retrăgeau la iernat, spre a urca în primăvară pe munte.

Mărțișorul străvechi era răsucit de fetele mari, de mamele pricepute, care înnodau la capătul șnurului cîte un ciucure delicat, unul alb ca un ghiocel și celălalt roșu ca o frăguță coaptă. Se purta înnodat la gît, la mînă, la picior, la pălărie și prins în piept, cu ciucurașii ca niște clopoței,

NEUITATUL ,,MĂRȚIȘOR FILIȘAN”

(urmare din pag. 5)

- Colonelul Nicolae Văduva, aflat la cîrma Inspectoratului de Poliție Feroviară din Bănie, care, printre altele, a organizat incitanta dezbatere ,,Poliția și cetățenii” și și-a lansat cărțile cuprinzînd ,,Expertizele, constatările tehnico-științifice și medico-legale, mijloace de probă în procesul penal”, scrise împreună cu fiica sa, Loredana Văduva, în aceeași zi cu romanul ,,Speranța” – autor Constantin Pădureanu; tot aici a lansat ,,Anchetă fără sfîrșit” și alte lucrări.

- Alina Enache, sculptorița care avea atelierul lîngă Piața Matache Măcelaru și ne-a părăsit nu de mult, e autoarea bustului lui Anton Pann care ne întîmpină, pe soclul înalt, la intrarea bibliotecii care-i poartă numele; la dezvelirea bustului, în 29 octombrie 2001, au luat parte peste 250 de persoane, ceremonia fiind însoțită de o slujbă religioasă oficiată de Preasfinția Sa Nicodim Gorjeanul, Episcopul Vicar al Mitropoliei Olteniei; această fiică a Filiașului donează bibliotecii alte sculpturi în piatră, marmură, aragonit, lemn, ,,care au legătură cu cartea” (M. Turburan), afirmînd: ,,frumosul rămîne una din principalele componente ale sufletului omenesc”.

- Mirela Vlad, născută Halălău, mezzosoprana cu glas incomparabil, care și-a petrecut copilăria și adolescența aici, unde părinții săi – inginerul Dumitru Hălălău și profesoara Aspasia – aveau pămînt cu casă arătoasă, adevărat conac; a fost prezentă la numeroase manifestări, interpretînd piese muzicale din toate domeniile, inclusiv muzică populară din Oltenia; aici și-a lansat caseta cu colinde, realizată la îndemnul Vrednicului Părinte Constantin Galeriu, în care a inclus și ,,Tatăl Nostru”, pe muzica lui Ciprian Porumbescu.

Să n-o uităm pe doctorița Tamara Vlăduț, sprijinitoare a acestor manifestări, dispărută prematur, pe 24 martie 1998, la 39 de ani; de Dincolo, a asistat la lansarea volumului ,,Respirația memoriei”, care conține, pe lîngă amintirile celor care au cunoscut-o, 60 de poezii și cîteva pagini de proză păstrate cu sfințenie de mama sa, care a urmat-o nu după foarte mult timp.

La ,,Mărțișor filișan” – denumire rămasă simbol și în alte luni ale anului – au participat nume de seamă, precum și scriitori afirmați, de diverse ,,mărimi”, cu lansări de carte, cu opinii și recitaluri, acompaniate de Doru Enache, Octavian Mândruță sau Costin Tiberiu Nițu.

- Ioan Tecșa, redactorul-șef al Revistei PENTRU PATRIE, care ne-a părăsit pe 21 iunie 1999, și-a lansat la Filiași cartea cu titlu incisiv ,,Mercenarii de la

miazănoapte” și volumul ,,Crăciun ’89”, în care adună elemente de introspecție – cum scrie Virgil Dumitrescu de la ,,Cuvîntul Libertății” (27 aprilie 1998). Paginile cuprind ,,conturi secrete, urmăriri, spioni în cabinetul prezidențial, dragoste, sînge în Bucureștiul anului 1988, Direcția a V-a în acțiune” – surprize pe care le oferă, în care suspansul e la el acasă. Nu ne mirăm că a murit în floarea vîrstei într-un accident de mașină, neelucidat pînă astăzi.

- George Șovu (1931-2016), prezență activă, și-a lansat, printre altele, romanul ,,Misterele din vila părăsită”, despre care scrie neobosita Aurelia Sârbu în ,,Cuvîntul Libertății” din 9 oct. 2000. L-au omagiat ing. Puiu Gheorghișan, prof. Gh. Burdușel din București, precum și nelipsitul elev Claudiu Coman. ,,Am venit la dvs. cu sufletul în palmă – s-a adresat autorul celor prezenți – să vă fac o declarație de dragoste personală... sînt bătrîn de ani, dar cu sufletul mereu tînăr”.

- Arcadie Donos, care spunea ,,A ști să-ți faci amintiri e un mod de a trăi” și pe care Minel Turburan îl caracteriza drept poetul, prozatorul, actorul basarabean, dar în primul rînd român – în octombrie 1998, i-a vrăjit cîteva ore pe filișeni și pe invitați cu prezentarea cărților sale ,,Noaptea vesel, ziua trist. De pe Nistru la Dîmbovița” și ,,Tablete anti-stres și vorbe spuse la priveghi”. Iată sfatul său: ,,Să ne bucurăm împreună și să ne întristăm separat – fiecare pentru celălalt”.

- Elis Râpeanu, Ioan Tecșa, Geo Călugaru și Arcadie Donos au publicat și au prezentat, printre primii, volumul colectiv de poezii ,,Carré de ași” (Ed. Sagittarius, București). Iată prezentarea lui G. Făgărașu din ROMÂNUL (16 sept. 1966): ,,Prin apartenența lor geografică – respectiv Muntenia, Transilvania, Oltenia și Basarabia – cei patru dau contur liric României Mari. Vremea din cuvinte, Orologii de Ardeal, Vînare de vînt și Elegii mascate – patru secvențe care alcătuiesc un volum de ofrande lirice inconfundabil, exprimă nevoia autorilor de a-și trăi veacul”.

- Geo Călugăru și Miruna-Ioana Hîncu lansează, în octombrie 1997, ,,Anotimpul iertării” și, respectiv, ,,Întoarcerea acasă”, apărute între coperțile aceleiași cărți. În aceeași zi, și-a lansat romanul ,,Iubire ucisă” Nicolae Băbălău - ,,a patra carte de proză și poate cea mai izbutită dintre scrierile redactorului de la CUVÎNTUL LIBERTĂȚII”.

- Gh. Sărac, bihoreanul interpret de muzică populară și, mai ales, de romanțe (a realizat CD-uri cu muzică pe versuri de Alecsandri, Coșbuc, Goga și alți poeți importanți, a lansat încă din martie 1989 două discuri cu romanțe pe versuri de Eminescu și Veronica Micle). De asemenea, este autorul unui mare volum cuprinzînd

și la gîtul mieilor, iezilor, mînjilor, vițelușilor, cățeilor, pisicuțelor. În timp, s-au legat pe mărțișor inimioare, gărgărițe cusute ca purtătoare de vești bune, simboluri de viață lungă, de sănătate, specifice pentru tineret, copii, mame, bunicuțe, feciori, tați, bunici. Nelipsit era bănuțul de argint, chiar și de aur, ce purta norocul soarelui așezat pe marginea basmalei la aromânce, la gît și la mînuță pentru fete și băieți. Țigăncușele îl aninau în cosițe și-l purtau adăugînd mereu și mereu cîe unul, ori de cîte ori primeau acest dar. Șnurul mărțișor se purta 9 zile ori pînă înfloreau copacii, de care se aninau cu rugăciuni, cu dorințe tainice...

Și astăzi parcă Dochia toarce firul vieții din energia și lumina Mărțișorului, și-l înnoadă în infinitul existenței noastre.

LILIAnA TETELEA

romanțele și liedurile celor doi, cu partiturile muzicale respective, prefațat de marele muzicolog Viorel Cosma (1923-2017). Prezent la Filiași, a declarat biblioteca un templu al cărții, precizînd că s-a convins de ,,marele adevăr că biserica este lăcașul unde ne putem izbăvi de păcate, iar biblioteca este lăcașul unde ne putem izbăvi de incultură și ignoranță. Este dovada că cele două lăcașuri sînt surori” (21 mai 2005).

Mi-e imposibil să-i amintesc pe toți participanții la întîlnirile de la Filiași. Mă mut cu gîndul în acea sală cu o masă largă în față, la care am avut onoarea să stau alături de nume nepieritoare.

- Iurie Darie (1929-2012), însoțit de Anca Pandrea

- Lavinia Tatomir cu puterile sale paranormale, cea care s-a căsătorit cu neuitatul actor Adrian Pintea (1954-2007); a lansat cartea ,,Legenda Narcisei”.

- Maria Timuc, poeta care a lansat multe volume aici (îl amintesc doar pe cel cu titlul semnificativ pentru acel lăcaș de cult ,,Și... Dumnezeu Dumnezeiește pe aici”), iar ca ziaristă a făcut următoarea remarcă: ,,Trăim vremuri în care procesul de scufundare al bibliotecii este o realitate”.

- Claudiu Coman, fiul neobositului Ovidiu Coman care ne întîmpina cu tot ce era necesar, adolescentul care a lansat chiar o carte: ,,Prieten drag”, dedicată lui Ioan Tecșa.

- Dan Lupescu, omul de cultură care, în revista LAMURA, a promovat mulți scriitori.

- George Zarafu (1933-2019), Gh. Burdușel care, în atmosfera care-i anima, își ascuțeau condeiul cu noi poante.

Mulți ar mai fi de amintit, dar sper că mă vor ierta că nu le-am scris și dumnealor numele, și așa am depășit limitele unui articol. Nu pot să închei înainte de a mulțumi fiicei lui Minel Turburan – Delia Turburan și doamnei Aurelia Răcăreanu care, ca și Ovidiu Coman, mi-au oferit materiale informative. În încheiere, vă mărturisesc, dragi cititoare și cititori, că senzația pe care am avut-o de fiecare dată cînd am fost la ,,Mărțișor filișan” – în martie sau în alte luni – am avut senzația de urcare, de înălțare în gîndire, în simțire și pe treptele condeiului. Aceste întîlniri, intrate de-acum în memorie, au fost organizate de un om cu har dumnezeiesc în serviciul culturii, cu putere de muncă și dragoste de Țară – Minel Turburan, care a fost în fruntea acestei Biblioteci între 1962 și 2005, cel care, cu mintea sa pătrunzătoare, a înțeles un lucru care ne doare pe mulți: Cartea este prima jertfă a tranziției: mintea coboară din cap în degete. Îi aducem omagiu acestui om deosebit al Filiașului și al Țării.

Preoteasa Aurelia Goga, din Răşinari, eroină a luptei naţionale

La sfîrșitul lui mai 1938, ziarele anunțau cu tristețe încetarea din viaţă, la sanatoriul Luther din Sibiu, a doamnei Aurelia Goga, născută Bratu, mama poetului Octavian Goga, venerabilă preoteasă şi învăţătoare din Rășinari, care se stingea la vîrsta de 82 de ani.

Animatoare a femeilor românce din Ardeal, dăscăliță la școala ortodoxă din Rășinari, Aurelia Goga s-a săvîrșit din viață fără să ştie că, după teribila moarte, cu doar trei ani înainte, a fiului său cel mic, gazetarul și scriitorul Eugen Goga, îl pierduse, pe 7 mai 1938, şi pe fiul său cel mare.

Presa vremii a consemnat tristul eveniment, prin ample articole, în care preoteasa Aurelia Goga era omagiată ca una dintre cele mai remarcabile femei care au militat pentru unirea Ardealului cu România.

,,Doamna Goga a venit pe lume într-o familie în care preoţia îşi avea tradiţia documentată încă din Secolul al XV-lea. Fiică a părintelui Bratu de la Răşinari, care e pomenit în biografia lui Mihail Eminescu, nepoată apoi a protopopului Sava Bratu, care a fost colecţionar şi chiar autor de numeroase scrieri, a fost una dintre cele mai culte, mai citite femei ale Ardealului robit şi în tinereţe a scris şi poezii publicate în revista Familia de la Oradea.

Măritată cu preotul Goga – de obîrşie din Crăciunel de pe Tîrnave – a avut cinci copii: Octavian, Victor (mort de mic), Victoria (dăscăliţă, fată foarte cultă, moartă pe la începutul acestui secol, în timp ce se pregătea pentru examenul pedagogic superior), Claudia, măritată Bucşan, şi Eugen, scriitorul mort în 1935. A rămas văduvă din anul 1905 şi şi-a ţinut casa grea muncind cu zelul mamelor de lume veche, ca gospodină, ca dăscăliţă. A fost peste 40 de ani învăţătoare la şcoala confesională ortodoxă din Răşinari, iar despre zelul său de gospodină pot mărturisi toţi cîţi au trecut prin această istorică localitate sibiană de pe fosta graniţă.

În timpul neutralităţii, cînd fiii ei, Octavian şi Eugen, răscoleau cu Vasile Lucaci vechea Românie ca s-o ridice în contra Ungariei ce subjuga neamul românesc din Ardeal, s-a stabilit şi ea la Bucureşti. Curînd însă s-a înapoiat acasă, fiindcă aflase că mama ei nonagenară e bolnavă. Autorităţile ungureşti i-au confiscat atunci paşaportul şi n-au mai lăsat-o să iasă din Răşinari.

În august 1916, cînd România a declarat război Ungariei, a fost între cei dintîi români din Ardeal care au avut să sufere de răzbunarea ungurească. În timp ce se întorcea de la biserică, a fost luată din satul unde mama ei de 91 de ani avea să rămînă singură şi bolnavă şi a fost internată timp de 14 luni la Sopronyek, pe graniţa maghiară dinspre Austria. I s-a dat voie să se întoarcă acasă abia la sfîrşitul anului 1917, ca să închidă ochii bătrînei sale mame. Şi-a

găsit casa devastată, iar peste aceste nenorociri i s-a adus şi ştirea mincinoasă că fiul său cel mai mic, Eugen, a murit în Siberia.

Peste un an, pe 1 Decembrie 1918, preoteasa Aurelia Goga era printre cei ce s-au grăbit să meargă la Alba-Iulia ca să proclame desrobirea, unirea Ardealului cu România. Îşi poate cineva închipui bucuria mamei care, ştiindu-şi copilul mort, se întîlneşte cu el la o asemenea sărbătorească adunare românească? Au plîns lacrimi de bucurie, alături de mama

Aurelia Goga, alături de fiul ei venit în uniformă românească ciung, toţi cei de la istorica adunare a Ardealului. Cerul i-a rezervat apoi zile de mare bucurie, căci nu puţin lucru e să fii în România tuturor românilor mama fraţilor luptători pentru desrobire Octavian şi Eugen Goga.

Ultimii trei ani i-au fost îndoliaţi de pierderea fiului său, Eugen, şi chinuiţi de boala care a dus-o la sanatoriu. Cel puţin, însă, a plecat să-şi întîlnească fiii în lumea drepţilor fără să ştie că moartea nemiloasă l-a răpit şi pe cel mai ilustru dintre fiii ce i-a dat neamului românesc, pe poetul pătimirii noastre”, scria ziarul Curentul la dispariția ei.

Aurelia Goga, mama lui Octavian Goga, a fost decorată în 1932 de Regele Carol al II-lea cu medalia ,,Ferdinand I” pentru meritele cîştigate pe tărîmul vieţii naţionale.

* * *

La fel de puțin cunoscută astăzi ca emoționanta întîlnire de la Alba Iulia dintre Aurelia Goga și fiul ei, Eugen, pe care îl credea pierdut, este și viața acestuia.

Născut în decembrie 1889 în satul Răşinari, Eugen Goga, fiul preotului Iosif şi al Aureliei a urmat clasele primare în comuna natală, studiile liceale le-a făcut la Sibiu, Blaj şi Braşov, iar cursurile universitare le-a absolvit la Budapesta şi Zürich.

În anul 1914, fiind în vacanţă la Răşinari, a fost mobilizat şi trimis pe cîmpul de luptă în Galiţia. Ruşii l-au făcut prizonier şi l-au trimis în lagărul Tomsk din Siberia. Eliberat în urma intervenţiei lui Nicolae Filipescu pe lîngă guvernul rus, Eugen Goga a devenit gazetar în redacţia ziarului „Epoca”, apoi s-a înrolat ca voluntar în Regimentul 80 infanterie. În 1916, cînd România a intrat în război, tînărul ardelean a participat la primele lupte din Dobrogea, dar a fost grav rănit, avînd mîna dreaptă complet zdrobită. După opt luni petrecute în spital, gazetarul a plecat în refugiu la Iași, iar la 1 Decembrie s-a aflat printre miile de români de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Între anii 1921–1929, Eugen Goga a fost directorul „Renaşterii Române”, gazetă întemeiată de V. Hotăran la Sibiu și preluată ulterior de Octavian Goga, care a mutat-o la Bucureşti.

Colaborator al gazetelor „Îndreptarea” şi „Ţara Noastră”, autor al notelor din captivitate „Cele două Siberii”, Eugen Goga a murit pe 5 iunie 1935, la vîrsta de 46 de ani.

La dispariția gazetarului, Pamfil Șeicaru scria în ziarul Curentul: ,,Oriunde i se părea că se ştirbeşte unitatea statului, oriunde i se părea că se zdruncină unitatea sufletului românesc, Eugen Goga vedea un inamic. Vedea şi el scăderile închegării noastre de stat; se întrista şi el de tot ce devasta încrederea noastră în destinele naţiei. Dar pentru el, dincolo de nevolnicia noastră, stă ursirea noastră istorică. Pentru Eugen Goga, România nu era o noţiune geografică; era o activă realitate sufletească. În ţinuta lui rece, distantă, era mai puţin un orgoliu, era acea concentrare interioară, acea stăpînire fecundă a unei credinţe. Va fi fost şi el mîhnit, se va fi simţit şi el nedreptăţit; dar niciodată nu a ridicat cuvînt de batjocură asupra Vechiului Regat, de care se simţea legat prin mîna lui mutilată pe cîmpiile dobrogene.

Din delicateţe, exagera adesea calităţile Vechiului Regat: era un fel de a-şi aminti de cei ce-au căzut în uriaşa încordare de a rostogoli hotarul milenar al Carpaţilor. Simţeai în toate manifestările lui Eugen Goga linia severă a unei unice, dominatoare idei, ideea naţională. Dincolo de inerentele vicisitudini ale vieţii care adesea te puteau despărţi, învrăjbi chiar, dincolo de nedreptăţile pe care Eugen Goga era capabil să le săvîrşească, el impunea prin această tărie, prin elocinţa lui, statornicie într-o singură atitudine.

Era un exemplar de elită. Nu şi-a trivializat viaţa. Era unul din acele caractere ce impuneau prin nedezmințirea lor.

Eugen Goga nu surprindea: îl ştiai unde stă, îi puteai anticipa gîndurile – el avea ritmul unei singure discipline şi loialitatea expresiei. Într-o țară de ipocrite amabilităţi, Eugen Goga cultiva sinceritatea agresivă; într-o țară de prietenii instabile, de adversităţi laşe şi deghizate, Eugen Goga aducea precizia amiciţiilor ca şi a inamiciţiilor.

S-a subordonat unei idei şi a slujit-o cu o nedezminţită credinţă; s-a subordonat cultului lui Octavian Goga de o cuceritoare, de o patetică fidelitate. Dar tocmai în această subordonare de o rară nobleţă stătea tot sensul unui caracter: capacitatea de a te dărui unei credinţe, unei iubiri, elanul de a contopi în lumina ce-ţi încălzeşte fiinţa”. DOSARESECRETE.RO

Frații Octavian și Eugen Goga

Ziarul „Dimineața“

Ziarul „Curentul“

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Barbu Știrbey – „Prințul alb” al Reginei Maria (I)

Camarila regală – grupul de oameni aflat în preajma suveranului şi care, fără a avea o anumită calitate oficială, influenţează luarea deciziilor politice – a avut un rol important în istoria multor state. Cel mai semnificativ caz este acela al doamnei Du Barry care a devenit principalul sfetnic al regelui Ludovic XV al Franţei, ea fiind considerată vinovată pentru criza care a dus la Revoluţia din 1789, fapt pentru care a şi sfîrşit pe eşafod.

„O carte închisă“

În România, regele Carol I nu a acceptat implicarea unor persoane din preajma sa în activităţi politice; regina Elisabeta se putea ocupa doar de probleme culturale şi caritabile, în timp ce principelui Ferdinand i se îngăduia să se dedice numai activităţilor militare. Pe lîngă lipsa de experienţă politică, Ferdinand mai avea un handicap: timiditatea, defect fundamental pentru un lider politic. Toţi cei care l-au cunoscut erau impresionaţi de solida lui cultură, în domenii variate: muzică, botanică, literatură, limbi vechi, chimie etc. Într-un cerc restrîns făcea o impresie excelentă, fiind un partener de dialog extrem de agreabil. Dar în public se inhiba, îşi pierdea şirul cuvintelor. De aceea prefera să evite festivităţile şi întrunirile la care participa multă lume. Principesa Maria nu era însă dispusă săşi „închidă viaţa“ la 22 de ani. De aceea, a început să întreţină relaţii cu diverşi bărbaţi, spre marea supărare a regelui Carol I, care a admonestat-o de repetate ori. În 1907, principesa l-a cunoscut pe principele Barbu Ştirbey, pe care-l numea „prinţul alb“, bărbat cu o ţinută tipic englezească, elegant, manierat, discret. Din cei şase copii născuţi de principesa Maria, cel puţin unul avea ca tată pe Barbu Ştirbey. Este vorba despre principesa Ileana, care a fost copilul favorit al reginei Maria. Constantin Argetoianu nota: „La Curtea noastră, secretele alcovului erau secretele tuturor, şi cu destrăbălata educaţie pe care o primise, în continua ei promiscuitate cu slugile, aflase şi odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai puţin piperate pe care oamenii şi le povesteau pe şoptite. Anecdota cu frageda Elisabeta (fiica lui Ferdinand) chemînd pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute, să vezi pe tatăl tău», ca să vadă pe prinţul Ştirbey coborînd din automobil, a făcut pe vremuri înconjurul Bucureştilor“.

Legătura dintre Maria şi prinţul Ştirbey a fost tolerată de Carol I şi acceptată de principele Ferdinand. Interesant este că soţia lui Ştirbey, Nadeja, era încîntată de prietenia dintre cei doi, o invita pe Maria la palatul de la Buftea, unde principesa rămînea adesea peste noapte. Nadeja nu credea că între soţul său şi soţia moştenitorului tronului ar exista relaţii intime, iar vorbele care-i ajungeau la ureche le considera simple bîrfe, puse la cale de cei invidioşi de faptul că între familia Ştirbey şi principesa Maria erau relaţii atît de apropiate. Nici fetele lui Ştirbey nu credeau în „bîrfe“ şi erau încîntate de prezenţa fermecătoarei prinţese la palatul de la Buftea.

Omul de bine

Probabil pentru a „localiza“ escapadele extraconjugale ale principesei Maria, Carol I l-a numit pe Barbu Ştirbey, în 1913, în funcţia de administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Ştirbey era un gospodar priceput, iar afacerile sale erau un model pentru toţi românii. Astfel, oficial, Barbu Ştirbey putea să vină oricînd la Palat, fără a trezi bănuieli. Cum principele Ferdinand era mare amator de discuţii, pe cele mai diverse teme, a găsit în Ştirbey un interlocutor extrem de util, dispus să asculte şi să stea ceasuri în şir la o cafea sau la un pahar cu whisky pentru a „diseca firul în patru“. Dar mai ales să discute politică, domeniu pe care regele Carol I îl interzisese moştenitorului Coroanei. Aici Barbu Ştirbey era imbatabil, cunoscînd

foarte bine realităţile din ţară şi sugerînd modalităţi concrete de acţiune.

Barbu Ştirbey mai avea un foarte mare avantaj: era cumnat cu Ion I.C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. Acesta era un om politic de excepţie, cu o viziune foarte clară asupra evoluţiei istorice a poporului român şi a direcţiilor spre care trebuia să se îndrepte, era convins de rolul familiei Brătianu şi considera că avea „misiunea“ de a duce mai departe moştenirea lăsată de tatăl său Ion C. Brătianu, careşi legase numele de revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, aducerea prinţului străin în 1866, obţinerea independenţei în 1878 şi proclamarea Regatului în 1881. Fiul acestuia, I.I.C. Brătianu avea şi un excepţional talent de „manevrier politic“, întrucît ştia – cum aprecia N. Iorga – să aplice ingineria (meseria sa de bază) la politică. În 1913, cînd Barbu Ştirbey (cumnatul său) fusese numit administrator al Domeniilor Coroanei, I.I.C. Brătianu lansase o campanie decisivă în favoarea reformei agrare şi a celei electorale, în care vedea cheia evoluţiei României pe calea progresului şi liberalismului, a făuririi unităţii naţionale şi statale. Deşi Carol I a fost, iniţial, foarte reticent la ideea reformelor, Brătianu a reuşit, cu mult tact şi perseverenţă, să-l convingă pe „bătrînul rege“ să le accepte, astfel că preşedintele P.N.L. a fost numit, în ianuarie 1914, şeful guvernului, după care a organizat alegeri pentru Adunarea Naţională Constituantă. Barbu Ştirbey avea din partea lui Brătianu „misiunea“ de a-l convinge pe principele Ferdinand că reformele erau absolut necesare, astfel ca la urcarea sa pe tron să le susţină.

Ferdinand, care în timpul multelor manevre militare la care participase cunoscuse viaţa reală a ţăranului român, a împărtăşit punctul de vedere al lui Brătianu, susţinut cu convingere şi de Ştirbey. Un alt domeniu important în care Ferdinand a fost influenţat de Brătianu prin Ştirbey era acela al atitudinii faţă de taberele aflate în război, începînd din iulie 1914.

A dat un rege ţăranilor

Alături de regina Maria, Barbu Ştirbey a avut un rol esenţial în a-l convinge pe regele Ferdinand că trebuia să renunţe la gîndul că România trebuia să intre în război alături de Puterile Centrale, demonstrîndu-i „matematic“ că Antanta va ieşi biruitoare. De asemenea, i-a inoculat ideea că suveranul nu putea să fie împotriva „instinctului naţional“, ci din contră, să fie promotorul şi expresia voinţei poporului, în fruntea căruia se afla. Aşa s-a ajuns ca în şedinţa Consiliului de Coroană din august 1916 regele Ferdinand să se pronunţe pentru intrarea în război alături de Antantă. Pentru a lua o asemenea decizie, Ferdinand s-a „învins“ pe sine şi a părăsit sala în care a avut loc şedinţa „cu ochii plini de lacrimi“.

În timpul războiului, Barbu Ştirbey a fost alături de familia regală, în refugiul de la Iaşi. Izbucnirea revoluţiei în Rusia și înlăturarea ţarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostaşilor ruşi de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuală „contaminare“ a ostaşilor români, în covîrşitoare majoritate ţărani, regele Ferdinand a fost sfătuit de Ştirbey şi Brătianu, de N. Iorga şi regina Maria să adreseze ostaşilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Ştirbey şi a avut o primire

entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar şi la creşterea popularităţii regelui. După ce hotărîse intrarea în război, devenind „Ferdinand cel Loial“, acum, în primăvara lui 1917, şi-a căpătat şi apelativul de „regele ţăranilor“. După ieşirea Rusiei din război, în noiembrie 1917, România a trebuit să pornească pe calea păcii separate cu Puterile Centrale. Ca o ironie a soartei, pacea s-a negociat în castelul lui Barbu Ştirbey de la Buftea şi a fost semnat în Palatul Cotroceni din Bucureşti.

Prima parte a anului 1918 a fost nefericită pentru Ştirbey şi din punct de vedere personal. Regina Maria l-a abandonat, găsindu-şi „iubirea vieţii sale“ în persoana canadianului Joe Boyle. Totuşi, anul 1918 s-a încheiat în mod fericit pentru români, inclusiv pentru Ştirbey. La 27 martie Basarabia s-a unit cu România, apoi, la 28 noiembrie s-a unit Bucovina, iar la 1 decembrie, prin unirea Transilvaniei, s-a constituit statul unitar naţional român. Barbu Ştirbey a avut marea satisfacţie de a intra triumfal în Bucureşti în ziua de 1 decembrie, făcînd parte din suita regală, deşi nu avea o calitate oficială (din cortegiul regal nu au făcut parte două personalităti de marcă: I.I.C. Brătianu şi Alexandru Averescu).

În condiţiile votului universal şi ale multiplicării partidelor politice, situaţia lui Barbu Ştirbey a format obiectul multor critici. În acest context, regina Maria a ţinut să consemneze „pentru istorie“ rolul lui Barbu Ştirbey. Ea nota la 20 noiembrie 1919: „El ne-a fost cel mai credincios prieten şi cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat să construim România Mare, împreună am dus luptele, ne-am zbătut şi am mers înainte, eu singură ştiu cît de mare a fost participarea lui, deşi numele lui nu va figura în istorie, cu excepţia acestor pagini, dacă vor fi vreodată citite. Dar aici scriu clar în cuvinte hotărîte: Nando şi cu mine nu am fi unde sîntem dacă Barbu Ştirbey nu ar fi stat alături de noi aşa cum a stat, devotat, atent, inteligent, plin de tact, lipsit de egoism. Nu a luat niciodată un bănuţ de la noi pentru munca pe care a făcut-o; el a făcut-o pur şi simplu din devotament, de aceea nu a eşuat niciodată, a stat întotdeauna alături de noi la bine şi la rău, cu sînge rece în momente de panică, hotărît cînd trebuia să dea un sfat dificil“. Regina Maria încheia aceste aprecieri cu cuvintele: „Probabil ţara nu va şti niciodată ce a făcut el pentru ea, pentru că este un modest, care a lucrat pentru gloria regelui său şi nu pentru a sa“.

Barbu Ştirbey a continuat să fie o „eminenţă cenuşie“ şi după 1918. Nu a luat în seamă atacurile presei şi ale unor politicieni, nici chiar „infidelităţile“ reginei Maria; a lucrat pe tăcute, fiind mereu în preajma regelui şi influenţîndu-l în luarea deciziilor. Suveranul nu agrea luptele politice şi mai ales demagogia noilor partide, nu avea încredere în liderii apăruţi „peste noapte“, ca urmare a votului universal. Ştirbey a avut un rol important în a-i cultiva ideea că regele trebuie să se bazeze pe oameni cu experienţă şi pe partide solide, care şi-au dovedit capacitatea de-a lungul timpului. Astfel, Ferdinand I a fost convins că singurul om politic în care putea să aibă deplină încredere era I.I.C. Brătianu, iar partidul cel mai puternic era P.N.L. Regele era convins că Brătianu reprezenta „zodia bună a României“. La un moment dat, în ianuarie 1922, regele Ferdinand a mărturisit: „Vrajba înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici (de la Curte) mă silesc să nu mă pot sprijini decît pe un singur om: pe Ion Brătianu“.

Autoexilat, nu învins (1)

Pe de altă parte, principele Carol nu vedea cu ochi buni rolul dominator al lui Brătianu, prezenţa lui Barbu Ştirbey la Curte şi influenţa pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Principele moştenitor şi-a exprimat deseori hotărîrea de a-l înlătura „pe acest Iago“, care se complăcea în situaţia de „amant fidel“ al reginei Maria şi care-1 „încătuşase“ pe regele Ferdinand. Tentativa principelui moştenitor de a „elibera“ instituţia monarhică de sub dominaţia lui Brătianu, care îl folosea eficient pe Ştirbey ca instrument, s-a bucurat de simpatia partidelor politice antiliberale.

(va urma) Prof. univ. dr. IOAN SCURTU

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (166)

Arta (13)

Muzica și Dansul (3)

Materialele folosite pentru confecționarea instrumentelor muzicale. În perioada Chinei vechi existau 8 tipuri/grupe de materiale din care erau confecționate instrumentele muzicale și anume: mătasea – din care se confecționau qin-ul cu coarde ciupite, erhu cu coarde și arcuș, pipa, zheng-ul; bambusul – din care se confecționa dizi; lemnul –din care se confecționa chu; piatra bucăți – folosite ca instrumente de percuție; metalul – din care se confecționau clopote și gonguri; lutul – din care se confecționa fluierul globular; pieile de animale – din care de confecționau diferite tipuri de tobe; tigvele –din care se confecționau instrumente de percuție.

Pînă a prezenta foarte pe scurt cîteva instrumente tradiționale chineze, ne vom referi la simbolistica sărbătorilor agricole în China veche, această simbolistică avînd legătură nemijlocită cu muzica. În China veche, de-a lungul anului agricol, se sărbătorea trecerea de la un anotimp la altul. La aceste festivități, în sate, corurile de băieți se luau la întrecere cu corurile de fete și cîntau distihuri. Aceste concursuri de muzică vocală simbolizau cele două Principii ale Universului – Yin și Yang –armonia naturii și armonia umană. Prin ritualurile sexuale ulterioare se simboliza fuziunea Principiilor universale Yin cu Yang. În muzică, la fel ca în dans, fiecare grup etnic din China își are propriile sale tradiții folclorice.

Instrumente muzicale tradiționale chineze. În afară de clasificarea după materialul din care sînt confecționate, instrumentele muzicale tradiționale chineze se pot clasifica după modelul european în: instrumente de suflat; instrumente cu coarde; instrumente de percuție. Importanța instrumentelor

Bolile și Istoria (44)

Isterie colectivă și sugestie în massă (3)

Vulpile fuseseră vînate ca vietăţi dăunătoare, iar cerbii, pentru hrană, timp de multe secole, şi abia în ultimii ani au început să fie luate în considerare suferinţele bietelor animale. Grija faţă de soarta acestora poate fi privită ca o dovadă de progres al civilizaţiei umane, o încercare de renunţare la instinctul de vînător moştenit de la oamenii primitivi şi ascuns, de-a lungul vremii, sub o mulţime de motivaţii „estetice“. Dar dincolo de aceste motive, pe care oamenii le-au găsit, spre a face din vînat o distracţie favorită, se află încă instinctul animalic. Teama, ura, furia, lăcomia, instinctul de autoconservare şi de perpetuare a speciei sînt prezente pretutindeni. Vine o vreme în viaţa oricărui individ în care măştile civilizaţiei cad şi instinctele primitive le iau locul. Astfel, controlul impus de civilizaţie se pierde şi putem vorbi pe bună dreptate despre temerile animalice şi mînia bestială care animă uneori făptura umană...

Dar omul este un animal gregar şi unor astfel de creaturi nu le place să fie diferite de semenii lor, de teamă ca nu cumva un comportament mai aparte să le atragă excluderea din haită... De aceea, avem tendinţa de a ne copia unii pe alţii şi iată de ce, atunci cînd se ivesc condiţiile potrivite, temeri absurde şi furii fără motiv pot trece cu viteza gîndului de la un individ la altul. Bărbaţii şi femeile care sînt aparent sensibili în relaţiile interumane pot, ca parte a unei mulţimi, să sufere de fobia permanentă că toţi cei ce îi înconjoară le sînt inamici. Iar în istoria omenirii, nenumărate sînt cazurile în care o mulţime a privit-o pe o alta, foarte similară, drept o adunătură monstruoasă de fiinţe inumane, unelte al Satanei sau instrumente ale distrugerii. Iată deci unul dintre fenomenele la care termenul de „isterie colectivă“ este adesea ataşat.

Isteria colectivă, în cea mai simplă formă a sa, poate fi exemplificată prin incidenţa, deloc redusă, a leşinurilor în public. Dacă de pildă într-o fabrică, o muncitoare se prăbuşeşte fără simţire pe duşumea, alte cîteva o vor urma, în următoarele minute. Uneori de vină, în

muzicale în China veche este atestată și de știința istoriei, respectiv arheologiei, care certifică faptul că, în timpul dinstiei Shang/Yin, la moartea regilor, se depuneau în morminte, alături de victime umane și animale, un inventar uluitor – bronzuri, arme de gală, mobilier, care de luptă cu atelaje și cu cai, dar și instrumente muzicale – clopoței și instrumente muzicale litofone (n.n.: litofon este un instrumente muzical format dintr-o piatră sau din bucăți de piatră, care sînt lovite pentru a produce note muzicale).

Primul dintre instrumentele muzicale tradiționale chineze este Qin sau Guqin. Este un instrument cu 7 coarde, din familia citerei. Se cîntă prin ciupirea coardelor. Este folosit din cele mai vechi timpuri. Era preferat de oamenii educați, ca instrument de mare frumusețe și rafinament. Este un instrument silențios, cu o gamă de aproximativ 4 octave. Coardele sale deschise sînt acordate în registrul de bas. Sunetele sînt produse prin ciupirea coardelor deschise, a coardelor oprite/fixe și a armonicelor. Sunetele „opriteׅ“ sînt deosebite prin varietatea de glisări și ornamente sonore folosite. Utilizarea glissando îi conferă un sunet asemănător cu cel al unui violoncel pizzicato sau al unei chitare bas. Conform tradiției, qin-ul avea inițial 5 coarde, dar au fost descoperite instrumente antice tip qin avînd 10 sau mai multe coarde. Forma actuală a fost standardizată acum cca. două mii de ani. Prin tradiție, qin-ul are o istorie de aproximativ cinci mii de ani. Ar fi fost inventat de către legendarul Împărat Galben. Renumitul cărturar Ji Kang sau Xi Kang, din Perioada „Trei Regate“ – muzician, scriitor, poet, filosof și alchimist daoist – i-a dedicat Qin-ului eseul poetic numit „Qin Fu“. Cele mai vechi qin-uri păstrate pînă în prezent, atît în China, cît și în Japonia, datează din Dinastia Tang, iar multe dintre ele sînt încă utilizabile. În Muzeul „Orașului Interzis“ din Beijing se păstrează un qin fabricat la sfîrșitul Dinastiei Tang de către Lei Wei, cel mai celebru fabricant de qin-uri. Qin-ul a jucat un rol important în dobîndirea înțelegerii de către

aparenţă, este o cauză organică – poate o supraîncălzire a încăperii respective sau o emisie de vapori toxici. De fapt, prima fată poate să fi leşinat din cauza pierderii mari de sînge menstrual, iar dacă muncitorul este un bărbat, el şi-a pierdut poate cunoştinţa din cauza faptului că nu a mai mîncat nimic din seara zilei precedente. Ceilalţi lucrători care vor leşina o vor face însă prin „simpatie“, căci deseori leşinul înseamnă o manifestare isterică sau emoţională şi nu are o cauză fizică.

Spaima este de asemenea contagioasă şi generatoare de isterii colective, uneori cu rezultate tragice. Un bine cunoscut exemplu în acest sens ni-1 oferă incidentul petrecut pe 30 mai 1883, la puţin timp după ce noul pod Brooklyn a fost construit, la New York. Subit, o teamă inexplicabilă şi total nejustificată, că superba construcţie din beton şi oţel este pe punctul de a se prăbuşi, s-a strecurat printre cei aflaţi la acea oră pe platformă. În încercarea disperată de a fugi cît mai repede de pe pod, care, la drept vorbind, nu dădea nici un semn de colaps, doisprezece oameni au fost striviţi, iar alţi 26 grav răniţi de mulţimea îngrozită. Cauza panicii nu a fost niciodată identificată. În 1944, o spaimă la fel de nejustificată a provocat multe victime şi la Londra, pe scările ce duceau la un adăpost subteran, în timpul unui raid cu temutele „bombe-zburătoare“ V2.

Pierderea cunoştinţei şi panica transmise prin simpatie depind de sugestia de masă, căci leşinul sau spaima resimţite de un individ stîrnesc, în sufletele celorlalţi oameni din preajma lui, senzaţia că şi ei ar putea păţi acelaşi lucru. Iată, aşadar, cum pot fi manipulate mulţimile. Un bun exemplu este isteria declanşată după moartea prinţesei Diana, în august 1997. Decesul unui pasager, uneori o persoană publică bine cunoscută, atunci cînd maşina este condusă de un ins aflat sub influenta alcoolului este, din păcate, un fapt prea comun spre a mai atrage atenţia publicului. Iar prinţesa era, cu siguranţă, o persoană populară, dificultăţile mariajului său îi atrăseseră simpatia tuturor şi doar un grup restrîns de prieteni cunoşteau şi admirau dragostea ei pentru copii şi eforturile în vederea interzicerii fabricării minelor şi altor substanţe explozive. Căci dacă un reporter s-ar fi deplasat, cu cîteva zile înainte de tragicul ei sfîrşit, din casă în casă, în Marea Britanie, şi i-ar fi întrebat pe oameni

chinezi a timbrului muzical. Înțelegerea timbrului, a supratonurilor și a armoniilor superioare i-a determinat pe chinezi să descopere temperamentul egal în muzică. Însuși Confucius cînta perfect la qin. În anul 2003, muzica de qin a fost proclamată de către UNESCO drept una dintre capodoperele Patrimoniului imaterial al umanității.

Pipa este un instrument muzical tradițional chinez, care apare familiei instrumentelor cu coarde ciupite, tip lăută. Este unul dintre cele mai vechi și mai comune instrumente muzicale tradiționale chineze. Se mai numește și yueqin. Pentru prima dată, pipa a fost menționat în lucrări literare începînd cu Secolul al III-lea d.Chr., iar primele sale imagini datează din Secolul al V-lea. Numele pipa este format din două entități: pi, care înseamnă mișcarea mîinii în jos pe coarde; pa înseamnă mișcarea în sus pe coarde. Mulți cercetători consideră că pipa a fost inventat în timpul dinastiei Qin, cea care a unificat China. Totuși, pipa a cunoscut cea mai mare popularitate în timpul Dinastiei Tang. În această perioadă, pipa era folosit ca instrument solo, cît și în ansambluri populare. Renumitul poet Bai Juyi, din Dinastia Tang, a închinat o poezie acestui îndrăgit instrument muzical, poezie pe care o cităm: „Coardele îndrăznețe au tremurat ca picăturile unei ploi torențiale/ Coardele subțiri fredonau ca șoaptele îndrăgostiților./ Vorbește și mormăie, mormăie și vorbește din nou, ca și cum perle mari și mici cad pe o farfurie mare de jad“. Pipa chinezesc a fost preluat de japonezi în Secolul al VIII-lea sub numele de biwa Instrumentul pipa a fost preluat de asemenea, de către China și Vietnam. Instrumentul muzical pipa are legătură și cu religia budistă. În acest sens, în celebrele peșteri din Dunhuang se află un mare număr de picturi cu călugări și chiar zeități care cîntă la pipa. Ca formă, pipa seamănă cu o pară, dar nu are orificii rezonatoare ca balalaica rusească.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

„Ce ştiţi despre prinţesa Diana?“, multe răspunsuri ar fi fost identice: „De fapt, nu ştim prea multe lucruri“. Şi totuşi, toată această masă de ignoranţi se va înghesui, peste nici o săptămînă, într-o evidentă manifestare de imitare a unui anumit tip de comportament, să aducă flori şi să aprindă lumînări la porţile palatului Kensington, ca şi cum ar fi jelit dispariţia unei rude apropiate... Astăzi, mulţimile sînt vrăjite de articolele din presă, ieri, ele erau subjugate de cuvintele meşteşugit ticluite rostite fie de la amvonul bisericilor, fie chiar din stradă, de vreun orator de ocazie. Un conducător înţelept ştie prea bine că aceeaşi mulţime care într-o zi îl aclamă, bucuroasă, ca pe eroii antici, a doua zi îi poate cere, înfuriată, capul. Loialitatea patriotică faţă de o cauză sau faţă de un regim poate fi stimulată apelînd tot la sentimentele mulţimii, dar la fel de bine pot fi însufleţite şi senimentele de frică, ură sau mînie. Acestea sugerează individului că trebuie să treacă imediat la acţiune, preferabil la una violentă, deşi deseori nu există nimic de făcut, ori obiectivul protestului este prea îndepărtat pentru el. Atunci însă cînd necesitatea acţiunii imediate se transferă de la individ la mulţime lucrurile se schimbă radical şi va lua imediat naştere o mişcare de masă, adeseori căpătînd forme bizare, căci participanţii nu-şi pot exprima protestul în mod eficace.

Mania dansului, în Germania medievală, este un bun exemplu în acest sens. Am putea descoperi probabil un mobil care să fi declanşat această patimă, anume intoxicaţia cu o substanţa otrăvitoare aflată în pîinea de secară. Secara era o cereală larg răspîndită în nordul Europei, în perioada respectivă şi deseori, mai ales în perioadele ploioase, ea era infectată cu fungi de Claviceps. Produsul rezultat, numit de chimiştii din zilele noastre ergotina, era o substanţă complexă şi foarte periculoasă. Unul dintre componenţii săi era acidul dietilamid-lisergic, mai bine cunoscut sub denumirea de LSD, drogul emblemă al generaţiei hippy, folosit de către adepţii mişcării flower-power tocmai pentru că stimula răspunsul organismului la ritmurile muzicale. Alte efecte includeau halucinaţii, agitaţie şi viziuni intens colorate. (va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT, M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

Peregrinările unei bulgăroaice prin Tracia străbună

În anul 2021, Editura ,,Pandora” a pus pe piață volumul ,,Frontiera. O călătorie spre marginea Europei”, aparținînd unei scriitoare scoțiene de origine bulgară, cu un nume neobișnuit – Kapka Kassapova Mai mult ca sigur, un pseudonim care, la români, înfricoșați de cacofonii, n-ar fi fost acceptat în ruptul capului. Dar la alții, cum se vede, e altă politică.

Din clipa cînd te apuci să răsfoiești cartea, te trezești ridicînd din sprînceană a mirare. O dată, din cauza grosimii ei (peste 500 de pagini din hîrtie ca de desen) și a greutății, de unde și multe dificultăți la lectură. Și al doilea, cele două nume ale scriitoarei, unde sunetul ka se repetă neplăcut de trei ori, situație întîlnită și într-o cunoscută poezie a lui George Bacovia, unde cuvîntul plumb apare de șapte ori, o dată în titlu și de șase ori în cele două catrene, care v-ați dat Bacul pe bune, înțelegeți ce vreau să spun, cuvînt magic, încărcat de simboluri, care sugerează ceva, prin tehnica transfigurării, o stare sufletească de apăsare și tristețe, pe cînd la bulgăroaica noastră ce simbolizează? Dacă ar mai fi trăit celebrul lingvist Iorgu Iordan, și el bulgar la origini, bulgar din Tecuci, aș fi alergat la dînsul, să mă lămuresc.

Și procedînd ca la școală, cînd începi analiza unei opere literare, pornind de la explicarea titlului, haideți să vedem ce e cu frontiera scriitoarei în cauză, foarte cunoscută în Europa. Cartea este un jurnal de călătorie sau mai degrabă un reportaj literar făcut pe granița de sud a Bulgariei, care o desparte de Grecia și Turcia, și Macedonia la vest. Această regiune, care se mai învecinează și cu Marea Neagră la răsărit, Dunărea la nord și Munții Pirin și Rila spre vest, poartă un nume străvechi, Tracia, care sugerează originea comună a multor popoare din Balcani, provenite pe filiera pelasgo-iliro-traco-geto-dacă, cu multe mii de ani înainte de ivirea slavilor pe aceste locuri. Pe vremuri, bulgarii introduseseră în circulație un tren accelerat spre Marea Neagră pe ruta Sofia-Burgas, numit ,,Tracia”. Parcă luîndu-se după ei sau mai degrabă urmînd sugestia CAER-ului sau poate a Tratatului de la Varșovia, și românii au pus în circulație asemenea trenuri accelerate: ,,Ștefan cel Mare”, pe ruta BucureșțiSuceava, ,,Marea Neagră”, în direcția Constanța, sau ,,Decebal” – Deva. Erau trenuri de lux și cu puține opriri pe traseu. Pe data de 31 august 1973, la ora 22,20, m-am suit în acceleratul ,,Ștefan cel Mare” în direcția Botoșani, unde mă aștepta un post de profesor stagiar la o școală sătească. Drumul a fost un chin: 1015 oameni, copii și adulți, într-un compartiment, mult fum de țigară și mirosuri grele, mi-a fost imposibil să stau prea mult acolo, dar și să mă aerisesc pe coridor. Și pe la Focșani, cînd ceferistul cu biletele a trecut pe lîngă mine și m-a văzut dormind de-ampicerili pe coridor, mi-a strigat: așa-ți trebuie dacă n-ai vrut să-ți iei bilet cu loc rezervat...

Bătînd cu piciorul locurile aproape pustii ale Traciei de azi, din cauza migrării masive a populației bulgaroturce, memorialista se trezește invadată de amintirile copilăriei, cînd totul era altfel. Tracia era locul predilect prin care tinerii dizidenți bulgari, români, polonezi, sovietici și redegiști încercau să fugă din lagărul socialist, pe mare și pe uscat, în Turcia. Dar cădeau împușcați, ca muștele, de grănicerii bulgari. Sau prin pădurea de pe Dealul Stranja, unde îi așteptau mitralierele. Au fost îngropați acolo, și osemintele lor se mai găsesc și acum prin pădure. Un anunț, rămas surprinzător intact pe un copac: ,,21.9.1979: Doi oameni au început calvarul”. Turism exorcizator. Cineva se întorsese după 40 de ani, ca să scrie aceste cuvinte, dar nu le semnase. Și printr-o întosătură a lucrurilor, Kapka l-a găsit și s-a dus să-l vadă la Berlin, căci era redegist, tot un artist – Felix S. care, împreună cu prietenul său, a fost prins de grăniceri și bătut la sînge. Ei credeau că au ajuns în Turcia, pe malul mării...

Cîndva, se desfășura în Bulgaria un mare turneu de box, ,,Trofeul Stranjata”, o replică la ,,Centura de Aur” a românilor, ,,Ringul de Aur” de la Belgrad sau marele turneu de box de la Havana, toate manifestările revendicîndu-se de la ,,Mănușa de Aur”, invenția americanilor pentru boxul amator. Prin anii ‘80, un turc, participant la ,,Centură”, s-a întors acasă și a murit, sărmanul. Ce i-ați făcut fraților?, i-au întrebat turcii pe români. Nu i-am făcut nimic. Ce i-ați dat să mănînce? Ce mîncăm și noi. Atunci de ce a murit? Fiindcă așa e boxul, un sport dur, unde se mai și moare, dacă nu în ring, cu siguranță acasă.

(kurban), cișmeaua (<tr. çeşmea = apă curgătoare de băut) pe care o întîlnești peste tot în Balcani, unde îți legi calul, să-ți umpli plosca din piele de capră sau să tai un pepene, mămăliga.

Dacă românii au avut partizani, luptătorii din munți, bulgarii au avut gorianii, și ei opozanți ai comunismului.

Simbolistic, pădurea de la Dealul Stranja pe care Kapka Kassabova o cutreieră, plină de emoții, ca pe o veșnică întoarcere la propria matcă, se aseamănă întrucîtva cu pădurea de pe Muntele Silovici din Bielorusia, din romanul ,,Trei în pădure”, de Vladimir Bogomolov, unde trei ofițeri ruși scotocesc tufișurile în căutarea unor spioni hitleriști.

Dealul Stranja este centrul Traciei, punct de orientare pentru fugarii de acum 40 de ani, dar și pentru turiștii melancolici de astăzi, Steaua lor Polară. Acolo s-a întors și Kapka să-și descopere copilăria. Acolo au fost și mai sînt uriașe zăcăminte de aur. Și tot acolo s-a descoperit un schelet vechi de om, din anul 4600 î.Ch., care purta podoabe de aur, primul om care a purtat aur.

Mai la vest, Tracia era mărginită de Munții Rodopi, care o despart de Grecia, regatul lui Orfeu, cu Peștera Gîtul Diavolului și Fluviul Mesta. Cine intra în peșteră nu mai ieșea, fiindcă ducea spre lumea de dincolo. Orfeu intrase, să o găsească pe frumoasa Euridice, soția lui. La întoarcere, spune legenda, l-au ucis menadele, fiindcă începuse să-i placă bărbații, și i-au aruncat capul în Fluviul Hebrus.

Popas în Satul din Vale, unde turista închiriază o casă. Alături, o impresionează ruinele unei biserici arse. Uite o frumoasă imagine artistică. Cu ani în urmă, cînd a luat foc biserica, se auzeau țipete. Oamenii au dat fuga să mai salveze ceva, dar n-au găsit pe nimeni. Țipaseră icoanele...

Se vede treaba că obiceiul acesta ca femeile, singure sau însoțite de cineva, să viziteze locuri străine sau bătute cîndva cu piciorul, e o modă. Așa au procedat și româncele Sabina Fati, cu peregrinările ei pe Drumul Mătăsii și în jurul Mării Negre, sau Raluca Feher prin America de Sud. La sfîrșit, tustrele ne-au lăsat frumoase și instructive însemnări.

Se știu puține lucruri despre aghiasmă, dar Kapka ne mai învață că acest cuvînt grecesc înseamnă izvor sfînt, care tămăduiește. Aghiasma, mersul prin tăciuni aprinși, icoanele și alte elemente de antropologie bulgărească se regăsesc în toată cultura balcanică și zice ea că sînt manifestări omenești ale zeilor. Să știm, pentru altădată, că nestinarii erau mergătorii desculți prin tăciuni aprinși. Alte elemente de antropologie bulgărească: femei cu darul profeției (precum celebra Vanga), ciorba de miel

Trebuie să recunosc: lucrarea peregrinei Kapka Kassabova, cel puțin pentru mine, este prima scriere despre Tracia comună românilor și bulgarilor, chiar dacă este învăluită într-un limbaj mai mult beletristic. O scriere despre un tărîm încărcat de magie, plină de interes, dar și folositoare pentru toți aceia care vor să cunoască elemente de civilizație de ieri și de azi. Noile generații, dacă n-au știut, ar trebui să știe că tracii au fost un popor străvechi, contemporan cu întreaga lume antică, Grecia, Macedonia și Persia. Herodot a scris mult despre traci, care au format o puternică uniune tribală, întinsă de la Dunăre spre Munții Carpați și cuprinzînd aproape întreaga Peninsula Balcanică. Dacă s-ar fi unit aceste triburi, tracii ar fi fost cei mai puternici din vremea lor. Dar ei n-au apreciat virtuțile unității de neam și au rămas în istorie doar ca buni luptători, însă pentru alții (mercenari), neîntrecuți crescători de cai și, prin înalta apreciere dată viței-de-vie, cei mai mari bețivani din Antichitate. Și bineînțeles scuza noastră că sîntem cum sîntem. Dacă s-ar nimeri la un loc trei români, s-ar ucide între ei, deoarece, foc de inteligenți, n-ar cădea de acord asupra nici uneia dintre căile de înțelegere. Și Spartacus, conducătorul răscoalei sclavilor de la Roma, a fost trac. Pe urmă, în Balcania au năvălit romanii, apoi slavii, grecii, protobulgarii, turcii, tătarii, și pe la sfîrșitul Secolului al XIV-lea nu se mai știe nimic de traci. Nici un stat nu s-a numit vreodată Tracia. Doar un tren în Bulgaria și un vapor care în 1912 a venit prea tîrziu să mai împiedice dezastrul ,,Carpathiei”, da. Mai există doar o Tracie geografică și culturală. Tracii erau singurii europeni care își beau vinul neamestecat cu apă. De aceea Tracia a rămas patria viței-de-vie.

Care este diferența dintre un grec și un trac? Grecul se însoară cu o femeie, tracul cu familia ei... Bulgaria este țara unde trăiesc cei mai mulți etnici turci. Pe la începutul anilor ’80, fiindcă nu voiau să se bulgarizeze, mii de turci au părăsit Bulgaria. Jivkov nu putea uita ce greu o duseseră bulgarii, cîndva, sub jugul turcesc și în plus, îl îngrijora înmulțirea lor excesivă. De aceea, ordonase bulgalizarea lor: Ahmet devenise Assen, Aișé - Assia, Suleyman - Salamanov sau Suleymanov... Deh, naționalism criminal. Dar n-a băgat de seama că, după plecarea lor, agricultura bulgară, a două ca importanță din Europa, cu uriașe producții de tutun, legume și fructe, s-a prăbușit. Nu mai era nimeni care să strîngă recolta, treaba exclusiv turcească. Turcii din Bulgaria au avut aceeași soartă ca evreii din Europa, li s-au demolat moscheile și li s-au profanat mormintele... Pe cînd era adolescentă, și Kapka Kassabova a părăsit Bulgaria împreună cu familia. N-o fi și ea turcoaică?, deși susține că, după mamă, s-ar trage din Macedonia. Descendenții tracilor, ne asigură autoarea monumentalei cărți de antropologie despre traci, sînt carismatici: simpatici, zîmbitori și optimiști. Oameni plăcuți în toate, pot spune cele mai mari tîmpenii și nu se supără nimeni. În schimb, ceilalți, turcii și care or mai fi, sînt niște nesuferiți, încruntați tot timpul și lipsiți de umor, parcă le plouă și le ninge tot timpul. De aceea îți vine să faci ca Vladimir Vladimirovici Othelov : ,,Diesdemona, davai avtomati!...”

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ion Creangă, cel mai frumos „mărţişor literar” oferit de Dumnezeu naţiei române

E 1 martie 1837. În Humulești, la poalele Cetății Neamțului, a văzut lumina zilei genialul român Ion Creangă, care prin inegalabila-i operă ne face să retrăim, pe fiecare dintre noi, clipe neșterse din propria viață, mai ales din vremea clipelor şi visărilor frumoase ale vîrstei inocente. „Nu știu alții cum sînt…”, dar pe mine, cînd mă gîndesc la Ion Creangă, mă cuprinde o nesfîrșită recunoștință, căci, oricît de maturi am fi, oricîte funcții ori onoruri am avea, oricîte bogății am deține, totuși undeva în taina sufletelor noastre sălășluiește copilul năzdrăvan, șturlubatic, creionat cu măiestrie de hîtrul humuleștean în nepieritoarele sale „Amintiri“. Așadar, în fiecare primăvară, la început de martie, ne amintim de Ion Creangă. Cu acest prilej, vă propun să cunoaștem o altă latură a vieții sale, cea a clericului.

Din anul 1860 pînă-n septembrie 1872, Ion Creangă a slujit, ca diacon, la mai multe biserici ieșene. Din cuprinsul „Amintirilor” am aflat cu cîtă trudă elevul Creangă urmase școlile vremurilor pentru a împlini visul mamei, care voia să-l vadă preot. Nu aș vrea să cred că această caznă nu a motivat-o și dorința lui de a deveni sacerdot.

Unii biografi sau critici literari au emis hazardata ipoteză a indiferentismului său religios. O considerăm o simplă supoziție, influențată îndeosebi de nefericitul conflict între diaconul

Ion Creangă și autoritățile eclesiastice ieșene. Revenind la studiile teologice absolvite de Nică, firul epic al capodoperei sale literare autobiografice se termină cu plecarea la Seminarul Teologic din Iași. Ce s-a întîmplat după aceea cu viața „copilului bălai cu ochi albaștri” ne spun documentele și opisurile vremii, aflate în arhivele unor instituții cu care Ion Creangă a avut tangență. În bună parte, acestea au fost adunate în cîteva volume de profesorul Constantin Parascan, cel mai avizat biograf al scriitorului.

Așadar, anul 1855 a însemnat dezrădăcinarea de locul natal. A pornit spre Seminarul de la Socola, unde a învățat pînă în 1858. Rezultatele arată că tînărul seminarist și-a luat menirea în serios. Dacă la Broșteni sau Fălticeni catihetul din Humulești se arătase năstrușnic, pus pe năzbîtii, la Iași, Ion s-a dovedit un școlar sîrguincios, lucru adeverit de notele obținute. Bun, foarte bun, eminent – iată calificative ce demonstrează dorința sa de a ajunge un vrednic slujitor al Domnului.

Sfîrșitul ciclului inferior al seminarului a coincis cu neașteptatul deces al tatălui, Ștefan a Petrii Ciubotaru. Drama a fost sporită de faptul că

Smaranda, soția defunctului, era însărcinată. Moartea tatălui, greutățile uriașe cu care se confrunta mama acasă, avînd alți șase copii în juru-i și unul în pîntece, ce se va naşte abia în noiembrie, l-au determinat pe fiul cel mare să renunțe a continua ciclul superior al școlii teologice, cerînd în toamna aceluiași an o adeverință de absolvire pentru o eventuală angajare. Nu putea intra în cler, căci încă nu îndeplinea vîrsta canonică. Așa că, pînă în iulie 1859, cînd i s-a eliberat atestatul respectiv, a traversat o perioadă de așteptări și încercări. Mai trebuia împlinită o condiție sine qua non a hirotoniei: căsătoria. Pesemne că însurătoarea junelui Creangă cu Ileana, fiica părintelui Ion Grigoriu de la Biserica Sfinții 40 de Mucenici din Iași, nu a fost cea mai bună alegere. Cununia și nunta au avut loc la data de 23 august 1859, dar, din nefericire, căsnicia le-a fost plină de neajunsuri. Diferența de vîrstă dintre el și soție, imixtiunile socrului, fire despotică, autoritară, caracterul infantil al Ilenei – avea doar 15 ani – au dus la tensiuni foarte mari, născînd, la rîndul lor, jalbe, înfățișări la Mitropolie, umilințe nebănuite suportate de ginere din partea îndărătnicului socru. Îndată după căsătorie, Creangă primește postul de cîntăreț la Biserica Sfinții 40 de Mucenici. Avea un excelent glas de tenor, domol, plăcut. De altfel, se pare că darul de a cînta se regăsea și alți membri ai familiei. Un frate de-al lui Creangă, Zahei, a fost angajat tot dascăl la o biserică ieșeană.

În decembrie același an, după sărbătoarea Nașterii Domnului, în biserica Sfînta Parascheva din Tîrgu Frumos, Ion Creangă fu rînduit pentru hirotonie. Arhiereul oficiant a fost Ghenadie Șendrea, din porunca Mitropolitului Moldovei, Sofronie Miclescu. Încercăm să ne imaginăm bucuria Smarandei, inundată de nesfîrșite lacrimi. Toată viața visase săși vadă feciorul cleric, precum fratele ei. Arzătoarea dorință i s-a împlinit. Cu inima împăcată, după trei ani de la fericitul eveniment, binecuvîntata mamă s-a stins, adăugîndu-se vrednicilor săi strămoși. Cît privește pe tînărul prohirisit în treapta diaconiei, viața i-a oferit numeroase încercări. Cu toate că se arăta un slujitor îngrijit, apreciat pentru vocea-i blajină, în casă necăjitul diacon suferea foarte mult. La 19 decembrie 1860 soția născuse pe unicul lor copil, Constantin. Părintele crezu că va fi un bun prilej de

împăcare, de stingere a neînțelegerilor. Lucrurile s-au dovedit tocmai pe dos, încît se văzu nevoit să înainteze o jalbă chiriarhului, acesta dispunînd o anchetă a Dicasteriei mitropolitane (dicasteria era un fel de consistoriu ce discuta și dădea rezoluții în probleme familiale ale clericilor sau mirenilor aflaţi în situații conflictuale ori de divorț). Mulți dintre membrii instituții eclesiastice fiind prieteni cu preotul Grigoriu, judecata lor s-a arătat părtinitoare, găsindu-l vinovat pe ginerele pîrîtului. Aceste neajunsuri s-au răsfrînt și asupra activității sale sacerdotale. Deși hirotonit pe seama bisericii „Sfînta Treime”, unde a stat doar cîteva luni, diaconul Creangă a slujit, mutîndu-şi de fiecare dată domiciliul, la mai multe biserici. La Sfinții 40 de Mucenici a slujit alături de socrul său timp de trei ani. Conflictele, tensiunile, ingerințele celui din urmă în viața tinerei familii l-au determinat pe hăituitul ginere să se transfere la un alt locaş de cult, lucru întîmplat la 30 aprilie 1863, cînd a ales Mînăstirea Bărboi.

În scurtă vreme, trebui să părăsească și această biserică din pricina noilor reglementări ale legilor lui Cuza privind secularizarea averilor mînăstirești. Biserica Golia a fost ultima unde a slujit, începînd cu data de 14 februarie 1866. Arhiereul Isaia Vicol Dioclias, starețul așezămîntului monahal, i-a pus la dispoziție o locuință în incinta mînăstirii, Creangă șezînd acolo pînă-n toamna lui 1871. Se pare că „bunăvoința” vlădicului Isaia o motivau alte interese meschine. Perioada la Golia a fost cea zbuciumată a diaconiei sale, căci problemele familiale se acutizau, iar conflictele cu administrația Mitropoliei se agravaseră, ajungîndu-se chiar la oprirea temporară de la oficierea celor sfinte, în primăvara lui 1866. În aceeași vreme, se separase de soția sa, copilul rămînînd în îngrijirea părintelui. Divergențele cu autoritățile de la mitropolie s-au acutizat. Carențele de comunicare, bănuiesc, alături de o oarecare îndîrjire a părintelui Ion au dus la un deznodămînt nefericit căci membrii Consistoriului au luat o hotărîre categorică, excluzîndu-l definitiv din rîndul clericilor pe diaconul Ion Creangă. Mitropolitul Calinic semnează hotărîrea la 10 octombrie 1872, act ce încheie în mod nefast legătura lui Creangă cu lumea eclesiastică.

Mă întrebam odată: a fost Ion Creangă un diacon înfrînt? Nu! Dumnezeu nu a îngăduit aceasta. S-au scris multe despre istoria dramatică a diaconatului ilustrului povestitor, încercînduse o deslușire a situației și găsirea unor vinovați. Dacă dorim obiectivitatea, adevărul trebuie căutat undeva la mijloc. În contextul vremii, „sentinţa” a fost considerată dreaptă, probabil pentru a da un exemplu celorlalţi „nesupuși”. Dar se pare că Atotștiutorul a rînduit, după 121 de ani, corectarea pripitei hotărîri. Prin decizia cu numărul 3690 din 20 iunie 1993, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a reabilitat memoria părintelui diacon Ion Creangă, ridicîndu-i caterisirea. Așadar, diaconul Ion Creangă nu a fost un înfrînt.

Toate acestea ne determină să-l iubim pe Ion Creangă poate mai mult, „măcar să zică cine ce-a zice”, chipul său prinzînd contur în bronzul incandescent al inimilor noastre, căci „în Creangă trăiesc credințele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia neamului nostru românesc”.

DOXOLOGIA.RO

Casa memorială „Ion Creangă“ din Iași

Diaconul Ion Creangă

Ion Creangă și Mihai Eminescu

Nevoia de adevãr, nevoia de libertate

DOAMNA MAIA ȘI CALUL TRO IAN

(urmare din pag. 1)

Una peste alta, acest drum ascendent al unui politician ajuns la anii maturității (doamna Maia Sandu va împlini în mai 51 de ani) este unul care poate fi socotit normal – cariera unui politician se formează plecînd de jos, în trepte, pînă cînd ajungi pe podium, mai ales dacă ai trecut „botezul” cu apă din Hudson sau din Potomac Cum se explică, totuși, explozia fulminantă a numelui Maia Sandu și a carierei sale, marcată de o accentuare consistentă a personalității acestei doamne-președinte, în momentul de față? Cum putem explica afirmarea pe plan mondial (ca persoană oficială, dar și ca persoană fizică) în unele state și în fața unor organizații politico-militare internaționale, acolo unde, pînă acum un an, doi, nici cea mai optimistă gîndire a persoanei în cauză – gîndire ce o ia, de multe ori, înaintea pașilor – n-ar fi cutezat să-și înalțe steagul pînă la acest catarg?

În rîndurile care urmează – prin documente generate de doamna Maia Sandu, precum și prin manifestările dumneaei, în raport cu diferite ipostaze în care s-a aflat – vom încerca să răspundem la aceste întrebări, precum și la altele care se pot profila odată cu dezvoltarea acestui material.

Sus, pe soclul LGBT

Amețită, probabil, de zborul ei spre azurul Basarabiei, „pasărea” s-a vrut și mai aproape de „soarele” libertății lumii contemporane – Uniunea Europeană și Pactul Euro-Atlantic – fapt pentru care a îndrăznit mai mult. Numai că penele colorate, de papagal, îți pun frînă la prima încercare, iar ajutorul de la mai-marii UE a sosit dublat de o condiție primară: Republica Moldova să permită căsătoria persoanelor de același sex, ca o condiție sine qua non pentru o viitoare aderare la UE. Deși legislația UE nu stipulează așa ceva la capitolul „Drepturile omului și libertățile fundamentale”, Bruxelles-ul a solicitat Republicii Moldova să elimine interdicția din Constituție instituită în 1994, privind căsătoria persoanelor de același sex, stabilind, în același timp, măsuri ferme de combatere a discriminării pentru persoanele LGBT.

Nici n-a fost prea greu pentru gîndirea „progresistă” a doamnei Maia Sandu, care nu a uitat că a ajuns în fotoliul de președinte al Basarabiei cu ajutorul prețios al voturilor acestei categorii de persoane cu orientări sexuale contrare Bibliei! Dintre sutele de condiții cu privire la aderare, cuprinse în cele 60 de pagini ale cărțuliei respective, ce mai contau libertatea presei, acceptul înstrăinării pămîntului agricol la străini etc., etc., cînd, în vara trecută, parada de la Chișinău a homosexualilor trebuia să demonstreze adeziunea totală a Moldovei dintre Prut și Nistru la „valorile” internaționale ale Occidentului. În consecință, doamna președinte de țară, care poate fi văzută la manifestările acestor simpatizanți ai domniei sale, s-a bucurat, în așteptarea marelui eveniment, care punea puțin în umbră „amenințările cu război” ale Moscovei asupra Chișinăului.

Numai că bucuria unei doamne necăsătorite, de a asista pe marile bulevarde ale Capitalei Basarabiei la colorata paranghelie a homosexualilor din subordine, a fost tulburată de un om – de un bărbat cu destul curaj și cu credință în Dumnezeu – nimeni altul decît Primarul Chișinăului, domnul Ion Ceban. Acest edil

Maia Sandu, o veritabilă apărătoare a comunității LGBT

a declarat, înainte de ziua marșului anunțat printr-o propagandă deșănțată, că nu a semnat și nu va semna vreun document pentru desfășurarea paradei din 18 iunie 2022, motivînd prin cuvinte decente și printr-o judecată lucidă, izvorîtă din credința de a sluji interesele tuturor locuitorilor Capitalei basarabene: „Parada LGBT, cine vrea, s-o organizeze fiecare acasă. Nu am semnat pentru desfășurarea paradei și nu voi semna, îmi asum în totalitate această decizie. Pot fi criticat, blamat și numit cu toate cuvintele de către cei din PAS (partidul doamnei Maia Sandu – n.a.), care tare îi apără pe rețelele de socializare. Aceasta este poziția mea și a colegilor mei. Ce se dorește, de fapt, prin această paradă? Ce promovăm? Nu încălcăm dreptul nimănui la muncă, educație și în societate, fiecare are drepturi egale. Ce am avut anii precedenți, la astfel de parade? Ieșiri în stradă și divizarea societății, un haos pe străzi în preajma acestor parade. Copiii nu trebuie să vadă aceste lucruri chiar pe stradă”.

Într-un final, primarul Chișinăului a anunțat că s-a schimbat traseul paradei, deturnînd-o către sediile Președinției, Parlamentului și Guvernului. În această cauză și-a exprimat nemulțumirea și Mitropolia din Chișinău, arătînd că acest proiect (parada homosexualilor) reprezintă „nu doar o jignire publică la adresa cultelor religioase, ci și a societății, (...) aceste acțiuni atentează direct la moralitatea publică și încalcă flagrant libertățile altor persoane”. Deoarece parada a perturbat în mod serios circulația în Capitala Basarabiei, fiind păzită de o armată de polițiști (numărul acestora depășind cu mult pe cel al participanților), același primar a propus ca această zi de mobilizare a polițiștilor să fie plătită din banii deputaților PAS, deoarece și ei au participat la paradă.

Democrația pumnului în gură

În afară de zîmbetele pe care le împarte celor în mijlocul cărora aterizează, unde își etalează în mod zglobiu feminitatea, se pare că doamna Maia Sandu nu prea s-a lipit și de stilul de viață socială dintr-o țară democrată, mai ales dacă o mai ține, în continuare, ambîțul de a accede și Basarabia în UE. Cînd fac asemenea constatări mă refer la unul dintre principiile fundamentale ale democrației – libertatea de opinie, în speță, libertatea presei (sub toate formele acesteia), ceea ce, în țara pe care președinta vrea s-o alinieze la toate standardele europene și euroatlantice, acest deziderat este o rara avis.

Problema pe care o voi prezenta mai jos pune Basarabia doamnei Maia Sandu în postura statelor cu regimuri dictatoriale, așa cum s-au afirmat în anii ʼ30, din secolul trecut, nazismul și fascismul. Concret, șefa statului dintre Prut și Nistru, de cînd a instituit starea de urgență, pe care o tot prelungește, l-a copiat pe Volodimir Zelenski și a oprit funcționarea tuturor televiziunilor care erau potrivnice Președinției și Guvernului, șase la număr. Dacă privim acest gest, în stare brută, rămînem cu o întrebare: De ce? Dar, dacă citim răspunsul, în noi se naște o mare nedumerire, iar între doamna Maia Sandu și lumea democrației se naște o prăpastie adîncă și întunecată încît nici o rază de speranță și de soare nu va putea penetra zidul prostiei și al ignoranței, ridicat de conducerea de la Chișinău. Iată expresia acestor incriminări. Maia Sandu: „Păstrarea păcii și stabilității în Moldova este prioritatea noastră, în contextul dificil în care ne aflăm, avînd război la hotar. Iar protejarea spațiului informațional (protejare sau închidere? – n.a ) național este un pas important pentru prevenirea tentativelor de destabilizare, puse la cale de persoane supuse sancțiunilor internaționale. Nu putem admite ca, în această perioadă plină de provocări, securitatea statului și viața liniștită a cetățenilor să fie puse în pericol de fugari care doresc un singur lucru – să scape de justiție”. Ați înțeles ceva coerent din acest text? Nimic concret. Vorbe și aberații. Niște propoziții ieftine, care încearcă să

„justifice” îngrădirea libertății presei, invocînd motive cînd grave, cînd puerile. Noroc de CNA-ul lor, care ne aduce o explicație tip Kafka, absolut inimaginabilă: televiziunile au fost închise pentru că... nu au dat știri despre războiul din Ucraina!!! Da, da, este adevărat! Adică, spune șefa CNA, Liliana Vițu, înainte de începerea războiului, posturile transmiteau emisiuni informative rusești. Dar, acum: „În primele zile ale agresiunii, aceste posturi au renunțat la retransmiterea programelor informative din Rusia, dar au adoptat o altă tactică, manipulare prin omisiune. Adică aceste posturi evită să vorbească despre război”. Mare e grădina... LGBT!

De mînă cu România și de gît cu Ucraina

Ne-am obișnuit să ne lăsăm îmbrobodiți de unele gesturi și declarații ale doamnei Maia Sandu ori de cîte ori are prilejul să se dea în spectacol de pe poziția de mare luptătoare pentru unirea României cu Basarabia. Noi, idealiști și iertători, dornici de ajutor pentru frații de peste Prut, ascultăm și ne înfierbîntăm de profundul patriotism de sorginte românească al doamnei Maia Sandu, exprimat cu figura-i inocentă, dar cu lumina ochilor spunînd altceva. Dar, cine mai stă să se uite în frumoșii ochi ai doamnei Maia, cînd vine războiul peste noi și, iată, noi așteptăm salvarea de la Maia!

Cel mai bun exemplu al demagogiei și ipocriziei doamnei, care se gudură pe lîngă Iohannis, tot s-o molipsi de la neamț și o lua „boala” Cotrocenilor, este cel în legătură cu complicata regiune Transnistria – puțin peste 4000 de km.p. – o adevărată enclavă rusă pe teritoriul Republicii Moldova. Ei, bine, după ce România ajută Basarabia cu energie, cu bani, cu alimente, cu materiale sanitare, dar și militare, cînd e vorba de rezolvarea problemei Transnistriei, doamna Maia Sandu îl pupă pe Iohannis, după care dă fuguța pînă la Zelenski pe care-l îmbrățișează frățește, și cu care vrea să pună la punct un plan de... reintegrare a Transnistriei! Da, ați citit corect: Transnistria, nebăgată în seamă multe decenii de către Ucraina, deși era la frontiera acesteia (dar nu voiau să se pună rău cu rușii), a devenit, subit, obiect de protocol dintre Maia și Zelenski! Aceasta, în timp ce ministrul nostru de Externe, plîngăciosul domn Aurescu, se laudă că este cel de-al doilea ministru de Externe al Chișinăului. Vax! Kuleba, ministrul de Externe al Ucrainei, are acest portofoliu, după cum decurg tratativele. Cum adică? În ultima săptămînă a anului trecut venea o veste de la Chișinău, nu de la „radio șanț”, ci de la un om al statului, cu funcție babană – vicepremierul Republicii Moldova pentru Reintegrare, Oleg Serebrian, care a vorbit despre mai multe variante ale „strategiilor de integrare”, cel puțin în număr de 14, ținute la secret, pentru a fi aplicate într-un anume timp și spațiu. Cînd, totuși, Serebrian a anunțat unul dintre aceste planuri, nu știu cît au înghițit în sec autoritățile de la București, prostite orbește de fîșneața Maia Sandu! Fără pic de jenă pentru milioanele de euro împinse de România în economia aproape invizibilă a Basarabiei, vicepremierul Serebrian a declarat public: „Partea ucraineană poate ajuta Republica Moldova

la nivel de expertiză, dar și din punct de vedere diplomatic, Ucraina fiind parte a procesului de negocieri. Ucraina este cel mai important vecin al nostru în procesul de negocieri, România nefăcînd parte din procesul de negocieri direct, ci doar prin intermediul OSCE sau al UE”.

Aceasta este realitatea, nefardată și neambalată de zîmbetele șăgalnice ale doamnei Maia Sandu: unica formulă diplomatică recunoscută pe plan internațional de negociere a situației republicii separatiste Transnistria este cea la care participă reprezentanții Chișinăului și Tiraspolului, la care Rusia, Ucraina și OSCE sînt mediatori oficiali ai negocierilor – UE și SUA avînd, la rîndul lor, rolul de observatori oficiali. România? Eliminată complet din această ecuație! Ce treabă are România cu Basarabia și cu Transnistria, după ce, acum 82 de ani, Mareșalul Ion Antonescu le alipise pe amîndouă la sînul Patriei – România Mare! Această bătaie de joc la adresa diplomației românești este și expresia unora din consecințele politicii externe execrabile făcute de Klaus Iohannis. În acest punct jalnic am ajuns dacă nu avem coloană vertebrală și nu avem în vene și în artere sînge de adevărați români!

Maia Sandu îl pupă pe Iohannis, îi ia bănuții (îi ia, de fapt, pe ai României), apoi se „aruncă” în brațele „salvatorului” Europei, Volodimir Zelenski, cu care vrea să intre, la braț, în UE și în NATO. România? Klaus Iohannis? Guvernul de marionete de la București? Noi sîntem buni să dăm cel mai mare port maritim, Constanța, Ucrainei, să fim mamă sufletească cu refugiații ucraineni, și să căutăm racheții din Ucraina rătăciți prin munții Maramureșului, ca pe niște turiști nevinovați ce au nimerit pe cărări necunoscute... Cel mai periculos lucru în acest ghem încurcat este demersul tacit al Ucrainei care împinge conducerea de la Chișinău, în alianță cu Ucraina, să elibereze Transnistria, mințile lor aprinse de fitilul războiului considerînd că trupele de ocupație din Transnistria constituie o garnizoană slabă, cu doar 2 – 3 mii de militari. Uite așa se aprinde fitilul altui focar de război, la care România va fi chemată să dea o mînă de ajutor! Concluzia? Vă las pe dumneavoastră, cititorii, s-o intuiți, pentru că nu e nici prea greu!

Maia Sandu, la Cotroceni?

Știu, știu – o să-mi replicați faptul că, deunăzi, doamna Maia a ieșit în fața românilor la TVR și, încruntată (cum nu am prea văzut-o în ultima vreme), cu o îmbrăcăminte sobră, a declarat, sus și tare, s-o audă mai mult Kremlinul decît Bucureștii: „Vreau să fie foarte clar: nu candidez la nici o funcție în România”. Căutînd și niscaiva argumente, doamna președinte a Basarabiei a detaliat, umblînd la coarda sensibilă a românului: „Știu că sînt, de cealaltă parte a Prutului, români care urmăresc ce facem noi la Chișinău și unii dintre ei apreciază ce facem, le sîntem tare recunoscători. Noi avem niște sarcini tare importante aici, noi trebuie să rezistăm și să reușim să ținem Republica Moldova de partea lumii libere și să ducem Republica Moldova în Uniunea Europeană”. Vorbe de paradă care-i fac bine oricărui șef de stat, mai ales în condițiile fragilității

(economice, politice, sociale și militare) în care se află țara doamnei Maia Sandu. Cînd a venit vorba despre o posibilă unire a celor două „Românii”, președinta de la Chișinău a lăsat-o mai moale, aruncînd pisica în tabăra celor două popoare: „Unirea se poate întîmpla, așa cum am spus-o de mai multe ori, dacă există sprijin din partea cetățenilor Republicii Moldova și a cetățenilor României”, apoi, crezînd că noi nu știm că un sondaj din Basarabia dădea ca rezultat faptul că majoritatea populației respinge ideea unei uniri, doamna Maia spune, subtil: „În Republica Moldova, sondajele arată care este sprijinul pentru ideea unirii”. Ne-am lămurit: zero barat! De ce n-a avut curajul să-și spună punctul de vedere personal în această chestiune?

Și, totuși, de unde versiunea cu o eventuală candidatură a Maiei Sandu la alegerile prezidențiale de anul viitor, din România, deși domnia sa se dezice de această tentație cotrocenistă? Să trecem în revistă evenimentele care au generat acest mesaj.

1. În toamna anului trecut, la Palatul Parlamentului s-au desfășurat lucrările Conferinței despre „Femeile parlamentar din România și promovarea egalității de gen ca angajament național”, acțiune la care a participat și președintele Iohannis, însoțit de Maia Sandu care, întîmplător, tocmai atunci făcea o vizită la București! Cine a fost de față la acest eveniment a rămas șocat de faptul că, la un moment dat, Conferința s-a transformat într-un veritabil omagiu adus noii „doamne de fier” a Europei, Maia Sandu. Aplaudată minute în șir de către parlamentarii români, în picioare, Maia Sandu s-a simțit în apele ei, știind, la fel ca și Klaus Iohannis, de la cine venea comanda pentru viitoarea poziție a Maiei.

2. Cum vîntul sörösist bate puternic pînă dincoace de Carpați, în urbea de pe Dîmbovița, Iohannis a primit „mutarea în plic”, lui rămînîndu-i postura de așa-zis protector și „lansator” al unei uniri simbolice, sub auspiciile celui care o protejează pe Maia Sandu, Alexander Sörös jr. Continuînd politica bătrînului Sörös, de dominare ONG-istă a scenei politice internaționale, Alexander Sörös ne-a produs o reală demonstrație de ceea ce înseamnă susținerea unei persoane în ascensiunea ei politică. Întîlnirile repetate și vizitele doamnei Maia Sandu în SUA, la invitația generoasă a tînărului Sörös, precum și popularizarea prin intermediul unor entități propulsate de fonduri financiare nelimitate (Fundația „Open Society”, Asociația „Tinerii Lideri Mondiali” din cadrul Forumului Economic Mondial etc.) a șanselor doamnei Maia de a scrie istoria în „unirea” românilor cu românii – sînt fapte notorii, care rețin de multă vreme atenția comentatorilor politici.

3. În viziunea Administrației de la Casa Albă, Maia Sandu întrunește „condițiile” de a fi prezidențiabila de la Cotroceni, în mandatul din 2024: este de sex feminin; acceptă comunitatea LGBT; este capabilă de a crea un val emoțional în rîndul alegătorilor, prilej de intervenție a „diviziilor” sörösiste în a dezvolta în rîndul poporului speranța de „unire” sub sceptrul unei „eroine”.

4. Vizita inopinată a președintei Basarabiei la Oradea –capitala unui județ din România domnului Iohannis – unde a avut loc o întrevedere mai mult decît enigmatică cu Ilie Bolojan, președintele Consiliului Județean Bihor, liberal de frunte al „partidului meu”. Cu zîmbetul ei inocent pe față, a trecut ca un fulger printre ziariștii locali, potolindule dorul de informație cu un răspuns diplomatic: „Mi-a plăcut centrul”. Doamna a plecat, dar întrebările au rămas: ce caută un șef de stat în România, așa, tam-nisam, fără protocol și fără program anunțat? Ce s-a pus la cale în acea noapte, la Oradea, sub atenta privire a lui Bolojan, mare desfăcător al ghemului politic al PNL?

Desigur, nu trebuie să-i omitem pe Ciucă, Geoană și pe Koveși, aruncați și ei în valuri tot pe filiera Washington. Numai că, la Cotroceni, va

ajunge cel mai „subțire”, care va aluneca primul prin strecurătoarea... calculatorului!

Panică la Chișinău

Parcă geloasă pe președintele Ucrainei, care nu lasă să treacă nici o oră fără a trimite în eter tocita-i de-acum lozincă „Salvați Ucraina, salvați Europa!”, președinta Basarabiei ne-a bombardat zilele trecute cu o veste delirantă, care a făcut înconjurul Planetei, punînd toate forțele antiruse în alertă: „Acțiuni violente, atac asupra unor instituții, luare de ostatici” – bineînțeles, dinspre Rusia lui Putin. Culmea, la baza acestor alarme stau declarațiile aceluiași Zelenski, ins cu o vedere vigilentă, de 360 de grade și asupra țării vecine, Basarabia! Atît i-a trebuit doamnei Maia Sandu, că a și debitat urgent (ca de obicei, fără dovezi, fără documente, doar pe sentimente): „Planul Rusiei de a întreprinde acțiuni subversive pe teritoriul statului nostru nu este unul nou. Tentative de destabilizare a situației și de subminare a statului au existat și în toamna anului trecut, dar ele nu și-au atins obiectivul, datorită intervențiilor prompte ale instituțiilor noastre de securitate”.

Accentuînd partea emoțională a subiectului, șefa statului a plusat, domnia sa fiind la curent cu planul secret al lui Putin: „Planul pentru perioada următoare presupune acțiuni cu implicarea unor diversioniști cu pregătire militară, camuflați în civil, care să întreprindă acțiuni violente, atac asupra unor edificii ale statului și luarea de ostatici”, după care, încercînd să spele retinele ochilor noștri cu ceea ce am văzut la Chișinău (demonstrații masive), doamna Maia ne spune că dînsa nu are opoziție în țară: „Prin acțiuni violente, mascate sub proteste ale așa numitei opoziții, ar urma să forțeze schimbarea puterii de la Chișinău”.

Acum vine partea comică a acestei chestiuni – un fel de exemplu al luptei contrariilor. După aceste declarații de îndemn la stabilitate, de laudă a „intervențiilor prompte ale instituțiilor noastre de securitate”, ca drept dovadă a acestei stări de vigilență maximă, doamna Maia Sandu o demite pe Natalia Gavriliță, premierul în funcție al țării, locul acesteia fiind luat de omul de încredere și de forță al doamnei președintă, fostul ministru de Interne și, în ultima vreme, consilier prezidențial pentru probleme de securitate, Dorin Recean

Jocul acesta de „Uite, vine lupul, ne mănîncă oaia”, nu prinde bine într-un moment critic pentru situația politică actuală. Jocul de-a minciuna, de inflamare subiectivă a populației, fără a pune dovezile pe masă, nu sînt manifestări caracteristice lumii democratice în care doamna Maia visează să-și ducă poporul. Așa cum scria un jurnalist informat, într-o gazetă din București: „Modelul spre care trebuie să tindă doamna Maia Sandu trebuie să-l reprezinte modul în care funcționează Justiția și democrația în țările UE și NATO, nu minciunile spuse de Colin Powell la ONU, în 2003, pentru a justifica invadarea Irakului”, doamna Maia Sandu trebuie să stea dreaptă înaintea Dreptății.

Astfel, sintagma din titlu se va lipi pentru totdeauna de imaginea domniei sale de doamnă ingenuă. Rămîne doar de văzut din care „cetate” va ieși Calul Troian!

Maia Sandu și Alexander Sörös

Destine

remarcabile

•

Destine remarcabile

P.P. Carp – un aristocrat al politicii româneşti (II)

Tentaţiile politicii... (2)

În 1866, Carp îi cere primului ministru Lascăr Catargiu să-l trimită la Paris, la Agenţia noastră, pe care România voia s-o considere diplomatică. Franţa, puţin mai tîrziu, după 1873, şi Austro-Ungaria şi Italia, se văd obligate, din cauza opoziţiei Turciei, să considere agenţiile noastre doar reprezentanţe personale ale principelui Carol. Pînă după 1879, adică după recunoaşterea independenţei României. La Paris, Carp e numit prim-secretar al Agenţiei şi lucrează alături de Ion Bălăceanu (care-i era şef) şi cîteva luni singur. De la Paris va trece, patru ani mai tîrziu, la Viena. De aici la Roma şi din nou la Viena, între 1881-1884, de data aceasta ca ministru. Cît este doar agent, suportă cu greu starea de inferioritate la care îl supune statutul ţării sale. Şi, alături de alţi agenţi români, reacţionează. La Paris, unde, iniţial, Agenţia era doar a principelui Carol pe lîngă Curtea franceză, pe clădirea unde avea sediul e scris Agenţia Diplomatică a României, cu steagul ţării, aşa cum aveau toate celelalte agenţii diplomatice, legal recunoscute. Reprezentantul Turciei intervine si trimişii români trebuie să se supună (nu renunţă însă la numele de România, folosit într-o convenţie poştală cu Austria, şi ca atare, considerat acceptat în convenţiile internaţionale de către români).

Următorul post în diplomaţie este chiar acela de ministru de Externe! Explicaţia o găsim în frămîntarea politică şi rapida schimbare de guverne din primii ani de domnie ai lui Carol I. Aşa ajunge Carp ministru la nici 32 de ani, în guvernul lui Manolache Costache Epureanu, guvern poreclit „Cloşca cu puii de aur“. Numirea lui Carp în guvern, şi încă la Externe, nu părea o surpriză pentru cei care cunoşteau activitatea lui între 1866-1870. Era omul care „venea“. Ceea ce face Carp în guvernul lui Epureanu nu e ceva care să atragă atenţia. Ministrul de Externe „păzeşte neutralitatea ţării“, cum declara el. O neutralitate care nu era, de altfel, ameninţată de nimeni.

...şi-ale diplomaţiei

După incertitudinile politice din 1870 şi începutul anului 1871, P.P. Carp simte că totuşi, în ţară, vremea lui încă nu venise. Cere să plece din nou în diplomaţie. Şi este numit în fruntea Legaţiei de la Viena (martie 1871 – martie 1872) şi apoi a celei de la Roma (aprilie – noiembrie 1873). La 18 ianuarie 1872, dar nu ca agent diplomatic al României, ci ca trimis al regelui Carol, e primit de împăratul Franz Iosif şi prezentat împărătesei la un bal al Curţii. Faptul „poate crea un precedent diplomatic fericit, care să mărească distanţa noastră de înalta Poartă“ – scrie el lui G. Costa-Foru la Bucureşti. Totul se dato rează importanţei tot mai crescute pe care România începe să o aibă. În martie 1872 îl primeşte pe principele Carol I la Viena (voiaja sub numele de „Principele de Vrancea”).

La Viena fiind, P.P. Carp se însoară. La 31 martie 1873 îi scrie lui P. Mavrogheni, titularul de la Externe: „Am onoarea de a vă ruga să încuviinţaţi căsătoria mea cu d-şoara Cantacuzene, fiica d-lui Iancu Cantacuzene. Rugîndu-vă de a primi mai dinainte mulţumirile mele...“. În aceeaşi zi, P. Mavrogheni îi dă

încuviinţarea. P.P. Carp îşi ia concediu. Se mai întoarce la Viena la 1 mai 1873, de fapt pentru a pleca la Roma. Revenit în ţară, îşi reia locul în Cameră. Devine chiar ministru (30 ianuarie 1876) la Culte şi Instrucţiune Publică, luînd locul prietenului său T. Maiorescu. În aprilie 1877 Carp reintră în Parlament (mai încercase şi în 1876, la Colegiul I de Cahul). Şi o face împreună cu Lascăr Catargiu, Gh. Gr. Cantacuzino şi Vasile Boerescu. De la tribuna Senatului e împotriva Convenţiei cu Rusia (guvernul ceruse ratificarea convenţiei în Parlament). „De ce să cerem Rusiei să înlocuiască ea singură garanţia ce ne-o dădeau pînă azi şapte Puteri? Cine ne garantează în contra Rusiei?“. Şi Carp atacă vehement părăsirea celor şapte garanţii asigurate României de Tratatul de Pace de la Paris, din 1856, şi înlocuirea lor practic cu un protectorat şi care nu era al oricui, ci al Rusiei.

Evenimentele vor arăta în curînd ce multă dreptate avea. Numai că România era pusă într-o situaţie fără ieşire. Dacă nu ar fi acceptat trecerea trupelor ruseşti, ele tot ar fi trecut. Că Rusia s-a comportat ca şi cînd n-ar fi semnat convenţia, aceasta este altceva, încercarea însă trebuia făcută (fusese şi sfatul lui Bismarck). Cînd, în 1878, s-a văzut că România avea dreptate să se teamă de Rusia, P.P.Carp, împreună cu D. Ghica, V. Boerescu, M.C. Epureanu, P. Vioreanu ş.a., propune la Senat o moţiune de neîncredere în guvernul Brătianu, care nu mai avea „destulă autoritate morală pentru a apăra interesele ţării“. La 13 februarie el ţine unul din foarte bunele sale discursuri, prilej cu care dezvoltă teza pericolului rusesc. Va relua tema şi la 28 septembrie 1879: „Să nu ni se vorbească în aceste momente de ortodoxie, căci dacă am permite ca ortodoxia să iasă din biserică şi să intre pe tărîmul politic, cred, cu dl. Maiorescu, că am cădea în braţele Rusiei. Şi ce sînt acele braţe noi o ştim aşa de bine, încît ne întrebăm cînd sînt ele mai periculoase, atunci cînd ne strîng cu ură sau atunci cînd ne strîng cu drag?“. Cu alte cuvinte, cu Rusia apropiere niciodată.

Carp nu accepta poziţia plîngătoare a multora din colegii săi parlamentari şi oameni politici. După el, „românul prea se văita mereu de una sau de alta, în loc să înfrunte lucrurile cu mai multă bărbăţie”. Replica sa la adresa acelora care se plîngeau de prevederile Congresului de la Berlin, invocînd demnitatea ţării, era una fără echivoc. „Nu chestiunea demnităţii trebuie să ne preocupe şi eu nu înţeleg rezistența decît atunci cînd cererile Europei ar fi atît de teribile, încît nu am avea altă alternativă decît de a alege între o moarte demnă sau o moarte ticăloasă. Ei bine, această alternativă nu

Omul cel mai spiritual din vremea lui

Era un talent oratoric puţin obişnuit. Una din cauzele gloriei sale este şi acest talent. Glasul său nu avea farmecul pe care-l găseai la T. Maiorescu, Al. Lahovari, B. Delavrancea. Avea chiar o stridenţă supărătoare şi un moldovenism încă bine conservat. Carp vorbea însă întotdeauna inteligent şi lapidar. Şi aceasta într-o vreme în care oratoria politică se caracteriza în Parlamentul român prin multă frazeologie romantică, arguţie avocăţească, analize care adesea nu se mai terminau. Exprimarea lui părea turnată în bronz. Şi astăzi, discursurile sale îţi stîrnesc un viu interes şi te laşi purtat de

remarcabila lor putere deductivă. Discursurile acestea arată o reală şi sigură competenţă în probleme sociale, financiare, economice, politice, în problemele care au agitat vremea în care a trăit. Vădesc un om de mare cultură şi de maturitate de concepţie. Titu Maiorescu, prietenul său, era un mare orator academic, Carp era un pasionat, un improvizator exploziv şi patetic. Era ironic, mereu plin de spirit, „o vioiciune cu elemente de improvizaţie şi cu zăngănit de spadă“, cum fericit găseşte expresia E. Lovinescu. Discursurile lui Carp sînt totdeauna îngrijite şi bine construite, oferind plăceri estetice. „Intervenţiile sale în dezbateri – scria I.G. Duca mai tîrziu – aveau pururea un adînc şi meritat răsunet. În ceea ce priveşte spiritul, nimeni nu l-a întrecut, el a fost, fără îndoială, omul cel mai spiritual din vremea lui. Replicile lui erau distrugătoare, din două cuvinte azvîrlite cu aerul său ironic dobora cel mai înfocat adversar. S-a zis că era gata să sacrifice o situaţie pentru un cuvînt de spirit. Este exagerat, dar desigur că vorbele lui usturătoare i-au atras adesea duşmănii inutile. În schimb, cîte bătălii nu a cîştigat cu uimitoarea sa facultate de a dezarma adesea prin claritate. Cînd îşi punea monoclul şi se uita la cineva, rareori în duelul ce se angaja nu era el învingătorul, nenumărate erau anecdotele ce au circulat despre apostrofele şi jocurile lui de cuvinte“. Lui George Vernescu, atunci cînd acesta nega existenţa Partidului Conservator, el îi replica: „Îi voi răspunde domnului Vernescu ca Diogene, care faţă cu un adversar ce nega mişcarea, se mărginea a se plimba pe dinaintea lui”. La 4 decembrie 1884, el răspunde unei lungi serii de atacuri ce se aduc în Parlament junimiştilor: „Este un aforism al lui Schopenhauer, care zice că valoarea unui om se judecă şi după umbra care o aruncă. Se vede că umbra este mare, căci aţi dat de dînsa pînă a nu da de cel care o aruncă şi aţi condamnat ideile noastre a priori, pînă a nu le cunoaşte. V-aţi luptat cu umbra, să vedem cum stăm cu realitatea“. Într-un discurs din Cameră asupra legii comunelor, la 27 noiembrie 1886, el declara: „Sîntem huliţi din dreapta şi din stînga, astfel încît am ajuns a crede că în ţara aceasta toţi au caracter afară de Petre Carp“. Sau, din aceeaşi şedinţă, deputatul Stanian îl întrerupe: „– Eşti un egoist inteligent. – Domnule Stanian, am eu acest avantaj asupra celor care sînt egoişti, fără să fie inteligenţi“.

Pragmatism şi inteligenţă

La 12 februarie 1901, cînd erau în toi discuţiile pentru a se ajunge la o înţelegere privind reformele fiscale, deputatul Gr. Trandafil exclamă adresîndu-se lui Carp: „Îţi dau capul meu, dar numai să ne înţelegem”, la care Carp replică: „N-am ce face cu el“. Stenograful Camerei consemnează „ilaritate“ şi vorbele „Ecce Homo“. În 1904, cu prilejul discuţiei tarifului vamal: „Îmi amintesc o maximă, care este scrisă la Frankfurt, pe Palatul imperial, şi care glăsuieşte în modul următor: „Cuvîntul unei părţi este cuvîntul nimănui, să se asculte amîndouă“.

Realism politic, tot în 1904, în discuţia tarifului vamal: „Se zice: capitalurile străine intră în ţară şi apoi ies din ţară şi se duc la străini înapoi cu un mare cîştig. Aşa este. Dar ploaia care a căzut pe pămînt se întoarce iarăşi la cer, căzînd însă pe pămînt, îl îmbogăţeşte, îl alimentează şi-l face mai producător. Aşa şi cu capitalurile străine. Ele vin la noi şi apoi iarăşi se duc; însă în trecerea lor pe la noi va ieşi o întărire atît de mare a muncii naţionale, încît vom fi recunoscători şi acelora care le-au adus şi acelora care le-au întrebuinţat“. Foarte bună întrebarea lui, în acelaşi discurs: „În ultimă instanţă ce numim capitaluri străine? Adică Constituţia noastră nu este capital străin? Oriunde ne aruncăm ochii trebuie să zicem că ceea ce sîntem astăzi şi ceea ce ne înconjoară este într-adevăr rezultatul unei munci de absorbţie a tot ce au muncit alţii înaintea noastră“.

La 13 ianuarie 1906, îi replică lui Take Ionescu, al cărui tată era incert, cel puţin ca zvon public: „Dl. Take Ionescu v-a spus că se stabilise un fel de raport filial între domnia sa şi domnul Catargi. Sînt convins că în sferele senine în care se află astăzi, va fi auzit cu o legitimă mîndrie că după moartea lui a ajuns şi el să fie tatăl lui Take“.

(va urma)

ION BULEI

Societatea literară Junimea (tablou de grup)

Parfumul medieval a castelelor suedeze (1)

,Amintirile“ unor hanuri, castele, palate, vămi, constituie – aşa cum a demonstrat-o cu brio şcoala de la Annales – documente de primă importanţă pentru istoria mentalităţilor. Astfel cercetătorul, alături de riguroase informaţii, materializate însă în seci înşiruiri de date şi nume, ne poate oferi şi imagini pline de concreteţe, savoare şi dinamism ale unor epoci demult revolute, iar sursele de informaţii pentru a „învia“ aceste lumi se dovedesc a fi practic inepuizabile: corespondenţă, memorii, foi de zestre, rapoarte despre starea drumurilor şi a mijloacelor de transport, referiri la climă, legende despre trădări, iubiri, sinucideri, condici cu mărfurile cumpărate sau vîndute, registre de vămi, contracte, codexuri etc.

Pentru a ne apropia de lumea ce a stăpînit cîndva castelele din sudul Suediei sînt necesare, în prealabil, unele precizări privind comunitatea nordică. Un front comun nordic a existat, nu declarativ, ci bazat pe interese comune, pe relaţii în interiorul aceleiaşi familii de naţiuni, pattern-uri, limbă şi moştenire culturală, de sute de ani. Se poate lesne înţelege de ce castelele daneze din sudul Suediei au fost martorele unor evenimente majore din istoria comunităţii nordice. Multe dintre ele au fost ridicate, din motive strategice, de-a lungul strîmtorii Öresund, pe coastele scaneze de nord-vest, de sud şi de est, dar nu puţine se aflau şi în interiorul regiunii, departe de mare.

Studierea listei de proprietari dintre anii 1200-1658 ne conduce la concluzii deosebit de interesante. În perioada daneză, familiile care le stăpînesc sînt, printre altele: Parsberg, Krongnos, Marsvin, Brahe, Bille, Krabbe. Uneori, acestea schimbă între ele domeniile, fie prin căsătorie, fie prin cumpărarea proprietăţii scoase la vînzare, în urma trădării faţă de coroană de către un nobil sau altul. Să începem cu „informaţiile“ despre familia Brahe, furnizate de aceste castele. Situat în partea de nord-vest a Scaniei, palatul Knutstorp a fost construit din cărămidă, de Otto Brahe, tatăl celebrului astronom danez Tycho Brahe, care se naşte aici la 1546. Mai tîrziu, în timpul războaielor lui Carol X Gustav cu danezii, palatul a fost confiscat de suedezi. În 1678 vechea clădire este distrusă de o trupă de mercenari croaţi, aflată în serviciul danez. Şi Tosterup, construit lîngă Ystad, după ce a fost dărîmat din ordinul reginei Margareta, a intrat în posesia familiei Brahe. În Secolul al XV-lea el este reconstruit de această familie sub forma cunoscută astăzi, cu un impozant turn de Ev Mediu tîrziu, ce a constituit, mult timp, un reper pentru marinarii aflaţi în larg. Castelul, ca şi întreaga zonă, se regăseşte în numeroasele desene semnate pe la 1700 de amiralul pictor Carl August Ehrensvärd.

Destinul familiei Ulfeldt

Castelul Herrevadskloster, iniţial o mînăstire, a fost expropriat de statul danez la 1536 şi încredinţat apoi lui Sten Bille, al cărui nepot, Tycho Brahe, a locuit aici înainte de a se muta pe Insula Ven. Pe această proprietate a descoperit, în 1572, o nouă stea, descrisă în De nova stella, carte ce va bulversa noţiunile astronomice ale timpului.

Proprietarii castelului se schimbă cînd Scania devine suedeză, printre aceştia figurînd şi doi mari aventurieri: Corfitz Ulfeldt şi feldmareşalul

H.C. von Konigsmark. Corfitz Ulfeldt, cancelar regal, căsătorit cu Leonora Christine, fiica lui Cristian IV, este considerat cel mai mare trădător din istoria Danemarcei. Trecut de partea suedezilor, el este cel care 1-a sfătuit pe regele Suediei Carol X Gustav să întreprindă în 1658 o campanie peste strîmtorile Beltul Mare şi Beltul Mic din Marea Baltică şi tot el a impus danezilor condiţiile înjositoare ale păcii de la Roskilde, prin care Danemarca ceda Suediei teritorii întinse. Răsplătit cu multe alte asemenea domenii, Ulfeldt, fire trufaşă, nu suportă aroganţa suedeză şi intră în conflict cu autorităţile. În 1659 este condamnat la moarte şi i se confiscă toate proprietăţile. Reuşeşte însă să evadeze şi, după ani de pribegie prin Europa, moare sărac şi detestat.

Nu mai puţin interesant este destinul tragic al soţiei sale, Leonora Christine. Călătorind în Anglia pentru a recupera o datorie pe care regele englez Carol II trebuia să i-o plătească lui Ulfeldt, ea este arestată şi trimisă în Danemarca. La Copenhaga, este acuzată de înaltă trădare şi întemniţată din ordinul reginei-mame. Va petrece următorii 21 de ani claustrată, în condiţii mizerabile, în Turnul albastru. Între 1673-1674 îşi scrie amintirile din detenţie devenite, prin patetism, ton direct, grandoare umană, una din scrierile clasice ale literaturii daneze.

Mareşalul Hans Christopher Konigsmark, alt proprietar celebru al domeniului Herrevadskloster, este un personaj important în războiul de 30 de ani. Scriitorul şi istoricul Sven Stolpe vorbeşte pe larg despre el în monografia dedicată reginei Christina a Suediei. Condotier de origine germană, trădîndu-şi ţara şi trecînd în serviciul suedezilor, el se remarcă în toate luptele prin cruzime şi lăcomie. Cînd cucereşte Praga, în iulie 1648, îi jefuieşte fără milă tezaurul, operele de artă, bibliotecile – fie ele chiar şi din mînăstiri – şi expediază vapoare întregi cu comori în Suedia. Drept mulţumire pentru imensele servicii aduse statului, Konigsmark este recompensat cu întinse domenii din Scania, pe altele cumpărîndu-le singur cu bani, din prăzile de război.

Maria Sofia si ginerele ei

La Krapperup, castel cu o poziţie strategică deosebită, înălţat chiar la intrarea de nord a strîmtorii Öresund, s-a scris multă istorie, la care au participat nu o dată şi stăpînele domeniilor respective. Timp de 500 ani acesta a fost în posesia familiei Krognos. Stig Pedersen Krognos a înmînat la castel prerogativele puterii reginei Margareta I, în 1387. La 1426 văduva lui Oluf Krognos a încercat să-şi adjudece proprietatea în detrimentul copiilor vitregi, afirmînd că din căsătoria ei cu Oluf s-a născut un copil, care a trăit însă doar cîteva ore şi apoi a fost înmormîntat la cimitirul Brunnby. La deshumare s-a constatat că în coşciug se afla doar o pungă cu nisip, drept pentru care văduva a fost condamnată la moarte.

La intrarea suedezilor în Scania castelul a fost cumpărat de Maria Sofia de la Gardie, fiica Ebbei Brahe, iubita lui Gustav II Adolf (1611-1632). Maria Sofia era o femeie plină de iniţiativă, proprietară a unei bune părţi din Stockholm şi a unor domenii întinse în ţările baltice şi Pomerania. Ea a început exploatarea carboniferă de la Hoganăs şi a obţinut monopolul de livrare a cărbunelui la toate farurile de pe coasta scaneză de vest şi de sud. Proprietăţile

Mariei Sofia de la Gardie au fost însă considerabil micşorate prin reforma lui Carol XI, ce urmărea reducerea puterii, a proprietăţilor şi privilegiilor înaltei nobilimi. I-a fost retras şi monopolul livrărilor de cărbune. Maria Sofia a purtat procese îndelungate împotriva statului şi a murit complet săracă, la 1694. Trebuie să amintim, ca o ironie a sorții, faptul că însuşi ginerele ei şi favoritul regelui fusese cel care iniţiase această reformă. Uneori, în castelele de care aminteam, erau găzduiţi regii cu suitele lor (Carol XI la Krapperup), nu o dată acolo semnîndu-se acte importante. Astfel la Marsvinholm, la sud de Ystad, Gustav IV Adolf (1792-1809) a declarat război împotriva lui Napoleon şi a semnat pactul de coaliţie cu Anglia, în 1807. Palatul avea atunci o importanţă deosebită, navele daneze care treceau prin dreptul lui, pe apele Balticei, avînd datoria să salute.

Dacă la majoritatea castelelor, cu excepţia celor care au fost mînăstiri la origine – nu avem date certe despre cei care au cumpărat domeniile şi au înălţat primele construcţii, în schimb despre Sovdeborg informaţiile abundă. La 1100 palatul era proprietatea arhiepiscopului Absalon (1128-1201), despre care se spune că ar fi fost fondatorul oraşului Copenhaga. Reîntors acasă, după o perioadă de studii la Paris, Absalon a fost făcut episcop de Roskilde de către Valdemar cel Mare (1152-1182). După ce a luat parte, alături de regele său, la numeroase expediţii – printre ele şi cea de distrugere a marelui templu de la Rügen, unde se închinau încă populaţiile păgîne – el a mers la Lund şi a aranjat să fie ales arhiepiscop al Danemarcei şi episcop al provinciei Scania.

Absalon a fost unul dintre cei mai proeminenţi bărbaţi din Evul Mediu timpuriu danez. A rămas toată viaţa un vechi om al norodului, un viking neîmblînzit, iubitor al pămîntului natal, dar şi ocrotitor al neamului său, pentru care a achiziţionat pămînturi întinse. La moartea lui o considerabilă parte din Scania şi Zealand era în mîinile familiei sale.

Între castelele înălţate de regi pentru a le deveni rezidenţă se numără şi Malmohus. Castelul a fost construit de Christian III între anii 1536-1542, pe locul unde înainte exista un castel ridicat de Erik de Pomerania şi ale cărui urme pot fi văzute şi azi pe faţada de nord a noului palat. Acesta beneficiază de prima fortificaţie scandinavă construită după noul sistem italian, cu valuri de pămînt întărite cu piatră şi turle rotunde pentru tunuri. Pentru a avea material de construcţie, Christian III a ordonat să se dărîme biserici din Malmo şi Lund. La Malmohus şi-au avut reşedinţa regii danezi Christian III şi Fredrik II. Palatul s-a dovedit o gazdă inospitalieră cu scoţianul James Hepburn, conte de Bothwell, al treilea soţ al Mariei Stuart. După omorîrea celui de al doilea soţ al acesteia, lordul Darnley, contele a fost închis la Malmohus. La început, înaltul deţinut a fost tratat destul de bine, pentru că Fredrik II spera că, dacă-l va sprijini militar pe Hepburn, va obţine ca recompensă insulele Orkney. Dar cînd situaţia în Scoţia s-a stabilizat, regele danez a înţeles că promisiunile contelui nu mai aveau nici o valoare.

Prizonierul a fost mutat într-o celulă primitivă dintr-un palat din Jyland, unde a murit nebun, cu nouă ani înainte ca soţia lui, Maria Stuart, să fie executată de regina Elisabeta a Angliei.

(va urma)

MăDăLINA NICOLAU

Castelul Herrevadskloster

Castelul Krapperup

Castelul Sovdeborg

Rădăcinile unui război (4)

(urmare din pag. 1)

Așadar, după multe strădanii și lupte, ucrainenii din vestul Niprului alegeau un președinte care să-i scoată din zona de influență a Moscovei, iar el le împlinea dorința. La cîteva săptămîni s-a întîmplat drama doborîrii deasupra Ucrainei a unui avion de pasageri aparținînd Malaeziei, de către o rachetă sol-aer, iar guvernul ucrainean a demisionat, președintele Poroșenko pregătind alegerile anticipate. În est, zona aflată sub control separatist a continuat să se retragă, pe măsură ce armata ucraineană a avansat constant spre cetățile rebele din Donețk și Lugansk. Sursa citată scrie: „Pe 5 septembrie, guvernele Ucrainei și Rusiei s-au întîlnit cu lideri separatiști la Minsk, în Belarus, și au convenit asupra unui acord de încetare a focului care a încetinit, dar nu a oprit violența. Cu ochii la viitor, Poroșenko a propus o serie de reforme politice și economice care au fost concepute pentru a pregăti Ucraina să-și depună candidatura pentru aderarea la UE în 2020. Mandatul lui Poroșenko a primit aprobarea alegătorilor pe 26 octombrie, cînd partidele pro-occidentale au triumfat la alegerile parlamentare anticipate. În stînga Niprului, separatiștii au organizat alegeri locale în Donețk și Lugansk, încălcînd acordul de încetare a focului de la Minsk. Autoritățile ucrainene și occidentale au respins rezultatele, care, în mod previzibil, i-au favorizat pe candidații separatiști și, deși Rusia a declarat inițial că va recunoaște alegerile, ulterior a renunțat la aceste comentarii, spunînd că doar le va «respecta»”.

La 12 februarie 2015, liderii Ucrainei, Rusiei, Franței și Germaniei au convenit asupra unui plan de pace în 12 puncte care propunea, printre altele, încetarea luptei, retragerea armelor grele, eliberarea prizonierilor și îndepărtarea trupelor străine de pe teritoriul ucrainean. Încălcările frecvente ale armistițiului au provocat, totuși, peste 9.000 de morți și peste 20.000 de răniți pînă la sfîrșitul anului. Citînd cercetări din partea grupurilor ruse pentru drepturile omului, autoritățile ucrainene au estimat că peste 2.000 de militari ruși au fost uciși de la începutul luptei în aprilie 2014. Oficialii ruși au continuat să nege orice implicare în conflict, iar în mai 2015 Putin a semnat un decret prin care interzice eliberarea de informații despre moartea soldaților ruși în timpul „operațiunilor speciale”. Vedeți că președintele discuta despre „operațiuni speciale” din 2015, nu din 24 februarie 2022, cum credeam noi. Acesta avea în vocabular expresia de mai mult timp, iar felul în care a intrat în Ucraina încă de atunci seamănă foarte tare cu ceea ce face acum, singura deosebire fiind aceea că atunci lucra pe ascuns, iar acum face totul la vedere.

Între timp, pe măsură ce situația din est a devenit un conflict înghețat, ucrainenii au devenit nerăbdători cu ritmul reformelor politice și economice. Deși administrația Poroșenko a promis transparență și un efort reînnoit pentru a elimina corupția endemică, lucrurile se mișcau greu. Ca și cum asta nu era suficient, aproape de finalul lui 2018 ies la iveală date despre spălare de bani și evaziune fiscală de o amploare uluitoare, acte în care era și el amestecat. Firește că popularitatea i s-a prăbușit, dar capturarea de către ruși a unor nave ucrainene în strîmtoarea Kerci l-a readus pe val.

În campania electorală, Poroșenko a folosit sloganul „Armată, limbă și credință” ca trei piloni pe care să se constituie Ucraina liberă de ruși. Enciclopedia „Britannica” scrie că „al treilea dintre acești piloni era punctul central al inițiativei majore de politică pre-electorală a lui Poroșenko – și anume, crearea unei Biserici Ortodoxe Ucrainene independente”. Bisericile ortodoxe din Ucraina se aflau sub jurisdicția Patriarhiei Moscovei încă din Secolul al XVII-lea, dar în decembrie 2018 Poroșenko și liderii ortodocși au anunțat o ruptură de Moscova. Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a acordat oficial Bisericii Ortodoxe Ucrainene statutul de autocefal (independent) în ianuarie 2019, moment în care Biserica Ortodoxă Rusă

rupsese deja legăturile cu Constantinopolul și Patriarhia ecumenică, în semn de protest. Adversarul lui Poroșenko în alegeri a fost Volodimir Zelenski, care l-a atacat pentru corupția de care se făcea vinovat, și s-a folosit de social media pentru a-și face campanie electorală. Zelenski a cîștigat în al doilea tur de scrutin cu mai mult de 73% din voturi și a preluat mandatul pe 20 mai 2019, anunțînd dizolvarea Parlamentului și declanșarea alegerilor legislative anticipate. Acele alegeri, desfășurate pe 21 iulie, au oferit o majoritate parlamentară absolută partidului Slujitorul Poporului, al lui Zelenski.

Nu știu dacă ceea ce a făcut Zelenski dizolvînd Parlamentul fără un motiv legal a fost corect, deoarece nu am analizat Constituția Ucrainei, dar iată că el și-a asigurat puterea absolută pentru a guverna liniștit. Una din primele sale măsuri a fost retragerea trupelor ucrainene de pe linia de contact cu rușii, ceea ce a fost văzut de unii compatrioți ca o cedare în fața inamicului, dar a avut susținerea unui mare număr de oameni deja obosiți de război. Acesta e momentul în care președintele american Trump îi spune că dacă vrea să primească fonduri americane de 400 de milioane de dolari ajutor militar pentru lupta cu separatiștii pro-rusi din Donețk (de atunci îl ajutau americanii), trebuie „să-l investigheze pe fiul unui oponent politic, candidatul democrat la președinția americană Joe Biden, care a făcut parte din consiliul de administrație al uneia dintre cele mai mari companii de gaze naturale din Ucraina. O lună mai tîrziu, ajutorul militar a fost în sfîrșit eliberat, dar pînă la acel moment, democrații din Congresul SUA investigau presupusa încercare a lui Trump de a face presiuni asupra Ucrainei”.

Ce ironică e viața uneori: Zelenski a permis investigarea lui Hunter Biden, scandal care încă nu s-a stins în SUA, iar acum e cel mai bun aliat al președintelui Joe Biden, în lupta acestuia contra rușilor.

Între timp, a venit pandemia COVID și lumea a fost preocupată în principal de aceasta, iar popularitatea lui Zelenski scădea fiindcă reformele populiste care-l aduseseră la putere făcuseră puține progrese, iar conflictul din Donbass era nerezolvat. În timp ce Zelenski a reușit să abordeze prima chestiune prin adoptarea unei legi menite să reducă influența oligarhilor, cea de-a doua problemă avea să se transforme în curînd în cea mai mare amenințare la adresa stabilității regionale de la sfîrșitul Războiului Rece, scrie sursa citată.

Ce s-a întîmplat mai apoi, am trăit cu toții, dar am să vă reamintesc acum: „Între octombrie și noiembrie 2021, Rusia a început o acumulare masivă de trupe și echipamente militare de-a lungul graniței sale cu Ucraina. În lunile următoare, forțe suplimentare au fost trimise în Belarus (aparent pentru exerciții comune cu armata acestei țări). În timp ce liderii occidentali s-au consultat atît cu Zelenski, cît și cu Putin în efortul de a împiedica o invazie rusă care părea inevitabilă, Putin a emis cereri care includ dreptul de veto asupra extinderii NATO și limitarea forțelor NATO în țările care fuseseră membre înainte de 1997. Acest lucru ar elimina, de fapt, umbrela de securitate NATO din estul și sudul Europei, precum și din statele baltice. Aceste propuneri au fost respinse categoric. Pe 21 februarie 2022, Putin a răspuns recunoscînd independența autoproclamatelor republici populare Donețk și Lugansk. Putin le-a ordonat trupelor ruse să intre pe teritoriul ucrainean în calitate de «acționari ai păcii», iar activitatea militară rusă în Donbass – în desfășurare din 2014, dar dezavuată în mod constant de Kremlin – a devenit în cele din urmă deschisă”.

Iată cum o istorie comună de 1000 de ani continuă să se deruleze exact cum a început: cu luptele între ucrainenii din dreapta Niprului, ce vor să fie occidentali, contra celor de pe malul stîng, care-și doresc protectorat rusesc. Sper că materialul acesta întins pe patru episoade v-a lămurit asupra situației din Ucraina. În ceea ce mă privește, îmi e foarte clar că între comunitățile de pe malurile Niprului nu va fi niciodată pace, fiindcă au avut mereu valori diametral opuse. Ce nu înțeleg eu este dorința celor din vestul țării de a-i ține cu forța lîngă ei

Dar cîinii refugiaților cînd îi plimbați?

1. A murit Mihai Șora, omul care care s-a luptat cu rușii. Dar nu între 1944 și 1958, cînd rușii au fost în România. Domnul Șora s-a bătut cu rușii la un cincinal după ce a prins centenarul, în 2022 – 2023, cînd rușii nu erau în România. Mihai Șora a făcut cît două generații de Tismăneni. Leonte Tismăneanu a venit cu rușii, Vladimir Tismăneanu îi înjură pe ruși. Șora a făcut și „Biblioteca pentru toți”. Adică pentru toți cei din generația mea și din generația părinților mei. Generația Piața Victoriei, căreia i se alăturase domnul Șora, n-a citit nici „Pupăza din tei”, e o generație digitalizată care are nivelul intelectual al domnișoarei Gretardata Thunberg. După domnul Șora plîngea, ieri, și Vlad Voiculescu, băiatul ăla care a fost ministru al Sănătății și a zis „panaceu universal” și „pacienți transplantați”.

2. Sîmbătă seară, știrile ProTV. Ora 19.06, pentru rigoare. Președintele Zelenski își prezenta garderoba. Da, nu glumesc. Ați mai văzut un asemenea război? Cum e asta? „Masacrul de la Bucha” și pe urmă ne arătăm tricourile? Chiar nu v-ați săturat? Pe oamenii care conduc banii planetei îi înțeleg, dar pe românii creduli – nu. Biden sau Stoltenberg a spus zilele trecute că „prețul abandonului ar fi mai mare decît prețul ajutorului”. Întîi va fi reconstruită Ucraina și pe urmă să vă gîndiți voi la autostrada Comarnic –Brașov.

3. Ani întregi i-am înjurat pe bugetari. Un bugetar ia bonuri de vacanță de 1450 de lei pe an. Pe an, da, pe an. Un ucrainean ia de la statul român 50 plus 20 de lei pe zi. Înmulțiți pentru mamă, tată și doi copii. Chiar ne luăm la mișto?

4. Am fost în week-end la Constanța. O doamnă din Ucraina a refuzat un apartament pe malul Mării, la Năvodari, fiindcă se vedea cum trece cablul tv. „Un apartament ca lumea trebuie să aibă finisaje brici, să nu se observe nici un fir și nici o țeavă.” Dar să le vedeți pe blondoaicele care își plimbau cîinii pe plajă! Aveau niște treninguri cît o rată la casă. În 1993, eu am prins un asemenea lot la Hotel Bulevard. 50 de dolari bucata pentru două ore. Fiindcă sînteți slugoi, copiii voștri vor primi 50 de dolari ca să plimbe cîinii refugiatelor!

RăZVAN IOAN BOANCHIȘ (National.ro)

pe cei din est, cînd istoria lor comună ne arată clar că nu au nici o treabă unii cu alții.

Concluzia pe care o trag eu după tot ceea ce am scris pînă acum și după ce am văzut că s-a întîmplat în istorie și pe frontul din Ucraina dincolo de toate motivele unora și altora este reflectată de un pasaj din partea a doua a articolului intitulat, „Teoria continuității“, în care scriam despre dorința Occidentului de a-i civiliza cu forța pe cei din est: „Acest joc al contrastelor, această pendulare a zonelor între Orient și Occident, între măreția trecutului și mizeria prezentului, le-a făcut extrem de interesante și de atrăgătoare pentru Occident, deoarece aici dominația poate fi impusă și menținută mai ușor ca în alte zone, fiindcă Occidentul cucerește ceea ce, într-un fel, este deja al său. Balcanicii și esticii sînt în același timp sălbaticii și străinii primitivi care trebuie cuceriți, dar în același timp și frații pe care trebuie să-i eliberăm de sub dominația turcilor sau a rușilor, să-i ridicăm din întuneric la lumina civilizației, să-i integrăm în NATO și Uniunea Europeană. Această din urmă motivație a «eliberării fraților noștri asupriți» este, sub aspect psihologic, benefică pentru vindecarea conștiinței vinovate a unui imperiu modern și democratic, convins că săvîrșește un act de caritate prin salvarea și civilizarea unor rude mai sărace, exact cînd își promovează interesele egoiste și își extinde propria sferă de influență în sens politic, economic sau cultural”. Sfîrșit

Maeștrii chinezi

Nu e vorba despre maeștrii de arte marțiale pe care-i cunoaștem cu toții, ci de maeștrii diplomației, ai cuvîntului scris și, nu în ultimul rînd, ai simbolurilor.

„Ha, ha, ha, ha ! Da-ți-mi voie să rîd!”. Cred că asta a fost reacția celor implicați în războiul din Ucraina, care luptă contra rușilor, fie ei jurnaliști, politicieni sau oameni de afaceri, după ce au citit cele 12 puncte ale poziției Chinei cu privire la soluționarea crizei din Ucraina. De fapt, consilierul pentru securitate națională al SUA, Jake Sullivan, vorbind la CNN, a rezumat foarte bine poziția acestora, spunînd că „propunerea Chinei ar fi trebuit să se încheie după primul punct, care cere respectarea suveranității tuturor țărilor”. Din această declarație înțeleg că el și superiorii lui nu dau doi bani pe restul documentului, făcîndu-i pe chinezi să pară ridicolii planetei pentru că au venit cu o asemenea propunere.

Să vedem în ce consta această „hilară” sugestie de pace.

Punctul 1. prevede „Respectarea suveranității tuturor țărilor. Dreptul internațional universal recunoscut, inclusiv scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite, trebuie respectate cu strictețe. Suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor țărilor trebuie să fie susținute în mod eficient. Toate țările, mari sau mici, puternice sau slabe, bogate sau sărace, sînt membri egali ai comunității internaționale. Toate părțile ar trebui să susțină împreună normele de bază care guvernează relațiile internaționale și să apere corectitudinea și justiția internațională. Ar trebui promovată aplicarea egală și uniformă a dreptului internațional, în timp ce standardele duble trebuie respinse”.

Citind cu atenție acest punct, consider că Jack Sullivan a căzut într-o capcană întinsă de chinezi care au lucrat aici și în folosul lor atunci cînd au spus că „integritatea teritorială a tuturor țărilor trebuie susținută”, gîndindu-se la Taiwan care, conform tratatelor internaționale aparține Chinei, lucru pe care și taiwanezii l-au susținut mereu. E posibil ca la un moment dat să i se amintească poziția oficială pe care a avut-o, cerîndu-i-se respectarea ei și acceptarea extinderii autorității chineze de facto asupra insulei.

Punctul 2. „Abandonarea mentalității Războiului Rece. Securitatea unei țări nu trebuie urmărită în detrimentul altora. Securitatea unei regiuni nu trebuie realizată prin consolidarea sau extinderea blocurilor militare. Interesele și preocupările legitime de securitate ale tuturor țărilor trebuie luate în serios și abordate în mod corespunzător. Nu există o soluție simplă la o problemă complexă. Toate părțile ar trebui, urmînd viziunea securității comune, cuprinzătoare, cooperante și durabile și ținînd cont de pacea și stabilitatea pe termen lung a lumii, să contribuie la formarea unei arhitecturi de securitate europene echilibrate, eficiente și durabile. Toate părțile ar trebui să se opună urmăririi propriei securități în detrimentul securității altora, să prevină confruntarea blocurilor și să lucreze împreună pentru pace și stabilitate pe continentul eurasiatic”.

Chinezii mai că nu le zic direct americanilor să-și vadă de ograda proprie, iar prin felul în care au formulat textul, îi atenționează pe „văcarii Unchiului Sam” să nuși extindă alianța militară prin zona Asiei unde jupîni sînt ei, acuzîndu-i în același timp de faptul că l-au provocat pe Putin să înceapă războiul.

Punctul 3. „Încetarea ostilităților. Conflictul și războiul nu beneficiază nimănui. Toate părțile trebuie să rămînă raționale și să dea dovadă de reținere, să evite aprinderea flăcărilor și agravarea tensiunilor și să prevină deteriorarea în continuare a crizei sau chiar scăparea ei de sub control. Toate părțile ar trebui să sprijine Rusia și Ucraina să lucreze în aceeași direcție și să reia dialogul direct cît mai repede posibil, pentru a detensiona treptat situația și, în cele din urmă, a ajunge la o încetare a focului cuprinzătoare”.

Cum ar putea vreodată administrația americană să accepte așa ceva? Păi le-ar pune pielea pe băț cei din industria militară, dacă le-ar lua de la gură un cașcaval așa de gustos și de mare cum e războiul din Ucraina. Ei trebuie să cîștige trilioane de dolari, nu să stea degeaba. Ce-or face cu muntele ăla de bani? Îl iau cu ei pe lumea ailaltă?

Punctul 4. „Reluarea discuțiilor de pace. Dialogul și negocierea sînt singura soluție viabilă la criza din Ucraina. Toate eforturile care conduc la soluționarea pașnică a crizei trebuie încurajate și sprijinite. Comunitatea internațională ar trebui să rămînă angajată în abordarea corectă de promovare a discuțiilor pentru pace, să ajute părțile în conflict să deschidă ușa către

o soluționare politică cît mai curînd posibil și să creeze condiții și platforme pentru reluarea negocierilor. China va continua să joace un rol constructiv în acest sens”.

Dialogul și negocierea de care vorbesc chinezii necesită cel puțin două părți, ceea ce nu e cazul aici, fiindcă ucrainenii și cei care-i susțin au zis răspicat că ei nu negociază nimic. Ei vor ca rușii să se retragă din teritoriile ocupate. și cu asta basta. Ce dialog și negocieri să ai în cazul acesta?

Punctul 5. „Rezolvarea crizei umanitare. Toate măsurile care să conducă la atenuarea crizei umanitare trebuie încurajate și sprijinite. Operațiunile umanitare ar trebui să urmeze principiile neutralității și imparțialității, iar problemele umanitare nu ar trebui politizate. Siguranța civililor trebuie protejată în mod eficient, iar coridoarele umanitare trebuie create pentru evacuarea civililor din zonele de conflict. Sînt necesare eforturi pentru a spori asistența umanitară în zonele relevante, pentru a îmbunătăți condițiile umanitare și pentru a oferi acces umanitar rapid, sigur și nestingherit, în vederea prevenirii unei crize umanitare la scară mai largă. ONU ar trebui să fie sprijinită să joace un rol de coordonare în direcționarea ajutorului umanitar către zonele de conflict”.

Ajutor umanitar, da, sigur, că ei altă treabă n-au! Chiar: ați auzit de vreun ajutor umanitar trimis în zona de conflict de sprijinitorii lui Zelenski? Ați auzit de misiuni medicale ale Crucii Roșii Internaționale care să ofere asistență civililor ucraineni? De transporturi cu pături, alimente, medicamente trimise acolo? L-ați auzit pe președintele Zelenski să ceară așa ceva? Nici eu. Am auzit însă vorbindu-se de trimiterea în zonă de arme tot mai distrugătoare și tot mai multe.

Punctul 6. „Protejarea civililor și a prizonierilor de război (POW). Părțile implicate în conflict ar trebui să respecte cu strictețe dreptul internațional umanitar, să evite atacarea civililor sau a instalațiilor civile, să protejeze femeile, copiii și alte victime ale conflictului și să respecte drepturile de bază ale prizonierilor de război. China sprijină schimbul de prizonieri între Rusia și Ucraina și solicită tuturor părților să creeze condiții mai favorabile în acest scop”.

Părțile „ar trebui”, așa e. Ar trebui să facă și să respecte, dar respectă cineva? Cum controlăm dacă se respectă dreptul internațional în zonă atîta vreme cît nu există nici un fel de misiuni ONU de investigație? Ăsta e un punct în care cred că au vrut să-i ajute pe ruși.

Punctul 7. „Menținerea în siguranță a centralelor nucleare. China se opune atacurilor armate împotriva centralelor nucleare sau a altor instalații nucleare pașnice și solicită tuturor părților să respecte dreptul internațional, inclusiv Convenția privind Securitatea Nucleară (CNS) și să evite cu hotărîre accidentele nucleare provocate de om. China sprijină Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) în a juca un rol constructiv în promovarea siguranței și securității instalațiilor nucleare pașnice”.

Cum dovedim afirmațiile ucrainenilor conform cărora, spre exemplu, rușii atacă centralele nucleare pe care leau ocupat și le păzesc tot ei, și nu sînt de fapt atacuri ale armatei lui Zelenski purtate sub așa numitul „steag fals?” Nu avem cum controla și dovedi atîta timp cît în acea țară intră doar militari, arme, muniție fără să mai iasă nimic. Pe de altă parte, acest punct susține poziția chineză privind dezacordul în folosirea de arme nucleare.

Punctul 8. „Reducerea riscurilor strategice. Nu trebuie folosite armele nucleare și nu trebuie purtate războaie nucleare. Ar trebui să se opună amenințării sau folosirii armelor nucleare. Proliferarea nucleară trebuie prevenită și criza nucleară trebuie evitată. China se opune cercetării, dezvoltării și utilizării armelor chimice și biologice de către orice țară în orice circumstanțe”.

Mi-a tras atenția ultima propoziție, în care menționează dezvoltarea și utilizarea armelor biologice, fiindcă mi se pare o referire indirectă la laboratoarele de dezvoltare și studiere a virușilor, pe care Vladimir Putin susține că le-a descoperit în Ucraina, dar despre care nu a prezentat încă dovezi pertinente și concludente.

Punctul 9. Facilitarea exporturilor de cereale. Toate părțile trebuie să pună în aplicare inițiativa pentru cereale la Marea Neagră semnată de Rusia, Turcia, Ucraina și ONU pe deplin și eficient într-un mod echilibrat și să sprijine ONU în a juca un rol important în acest sens. Inițiativa de cooperare privind securitatea alimentară globală propusă de China oferă o soluție fezabilă la criza alimentară globală”.

Da, m-au înduioșat pînă la lacrimi cu preocuparea lor pentru criza alimentară globală. Parcă ar fi o concurentă

la Miss SUA, care ne vorbește despre „pacea mondială”. Spun asta fiindcă am găsit un articol de pe site-ul CNBC, care scria, în 2 martie 2022, următoarele: „În 2021, producția internă de porumb a crescut cu 4,6%, în timp ce cumpărătorii chinezi s-au îndepărtat de porumbul din SUA pentru a deveni cel mai mare cumpărător de porumb al Ucrainei – reprezentînd o treime din importurile de porumb din China, potrivit rapoartelor guvernului american. Ucraina a reprezentat o parte importantă a eforturilor Chinei de a îmbunătăți securitatea alimentară națională prin diversificarea furnizorilor săi de cereale, a declarat Stephen Olson, cercetător senior la Fundația Hinrich, o organizație nonprofit axată pe probleme comerciale. «Orice întreruperi în transporturile din Ucraina către China ar crea fără îndoială presiuni inflaționiste», a spus el”

Punctul 10. „Oprirea sancțiunilor unilaterale. Sancțiunile unilaterale și presiunea maximă nu pot rezolva problema ci doar creează noi probleme. China se opune sancțiunilor unilaterale neautorizate de Consiliul de Securitate al ONU. Țările relevante ar trebui să înceteze să abuzeze de sancțiuni unilaterale și de «jurisdicție cu braț lung» împotriva altor țări, pentru a-și face partea lor în atenuarea crizei ucrainene și pentru a crea condiții pentru ca țările în curs de dezvoltare să-și dezvolte economiile și să îmbunătățească viața poporului lor”.

Un punct în care îi atenționează pe americani să nu mai facă pe șefii planetei, fiindcă mai sînt și ei, chinezii, pe aici.

Punctul 11 „Menținerea stabilității lanțurilor industriale și de aprovizionare. Toate părțile ar trebui să mențină cu seriozitate sistemul economic mondial existent și să se opună utilizării economiei mondiale ca instrument sau armă în scopuri politice. Sînt necesare eforturi comune pentru a atenua consecințele crizei și pentru a preveni perturbarea cooperării internaționale în domeniul energiei, finanțelor, comerțului cu alimente și transporturilor și să submineze redresarea economică globală”.

Prevederea aceasta le folosește și lor ca cel mai mare producător al lumii, fiindu-le teamă că, în cazul în care le-ar da prin cap să-și debarce trupele în Taiwan, s-ar trezi sancționați pe modelul Rusiei, lucru ce ar afecta economia mondială și le-ar putea aduce pe cap americanilor trei sferturi din planetă.

Punctul 12. „Promovarea reconstrucției postconflict. Comunitatea internațională trebuie să ia măsuri pentru a sprijini reconstrucția post-conflict în zonele de conflict. China este pregătită să ofere asistență și să joace un rol constructiv în acest demers.”

Cum s-ar spune „băi băieți, am înțeles că v-ați umplut buzunarele de bani din vînzarea de arme întreținînd războiul, dar a venit momentul să cîștigăm și noi din reconstrucția Ucrainei și vrem să ne tăiem partea cea mai mare aici”

Citind toate acestea, cum să nu le dea Jack Sullivan răspunsul pe care l-a dat ? El și ai lui au pîinea și cuțitul în mînă, cum se spune, și să le lase jos că așa vor chinezii? Haida de ! Să fiu sincer, eu am așteptat cu interes propunerea de pace a chinezilor, ce fusese anunțată încă de la Conferința pentru Securitate Internațională de la München. Citind însă aceste 12 puncte m-am dezumflat, fiindcă e clar că ele reprezintă o declarație meșteșugită, la care să se poată referi și pe care să se sprijine, cînd vor ajunge în situația Rusiei, adică oricînd în următorii 5 ani cît va dura mandatul domnului Xi-Jinping.

Dacă nu ești chițibușar cum am fost eu analizînd declarația chinezilor, vei observa că cele scrise acolo sînt lucruri normale, pe care orice om le gîndește și le dorește. Totuși m-a frapat numărul punctelor propuse de chinezi:12. De ce nu mai multe sau mai puține, m-am gîndit și, fiindcă-i știu națiune veche cu multe tradiții și simboluri, am căutat să văd ce înseamnă pentru ei acest număr.

Am aflat că, pentru chinezi, numărul 12 reprezintă armonia dintre yin și yang fiindcă, în numerologia chineză, cifra 1 este un număr yang, guvernat de Soare și simbolizînd independența și individualismul, iar 2 este un număr yin guvernat de Lună și reprezintă simetria și echilibrul. Împreună în numărul 12: armonie.

Curios, nu? Cum ar veni, propunerea lor a vrut să echilibreze individualismul occidentalilor, pentru a aduce pace în regiune. Remarc subtilitatea și meșteșugul lor de a întocmi documentul acesta așa cum ați putut citi și dumneavoastră.

Nici nu vreau să-mi imaginez ce rezultate ar avea o confruntare a inteligențelor pe termen lung cu americanii... n.m.

Un punct de vedere

După opt decenii, o nouă Normandie. În secret, Ucraina pregătește operațiunea decisivă

În jur de 2.500 de vehicule militare și transportoare blindate vor arunca în luptă 30.000 de soldați ai Kievului, în încercarea de a produce o falie majoră în armata Kremlinului. Stagiile de antrenament se apropie de sfîrșit, armele au început să ajungă în țara vecină, pregătirile pentru contraofensivă au intrat în linie dreaptă.

● La jumătatea lunii ianuarie, într-un centru de instrucție american din Germania, 500 de militari au început un program de pregătire complex care urma să dureze în jur de cinci săptămîni. ● Oficial ucrainean: „Forțele rusești și-au intensificat operațiunile ofensive în cel puțin patru sau cinci direcții, dar încă nu au obținut succese semnificative”. ● Trupele Moscovei raționalizează obuzele și muniția pentru a putea susține asalturile asupra localităților Bahmut, Liman și Vuhledar. ● Experți militari: „Orașul Melitopol, aflat în sud, e obiectivul strategic al forțelor ucrainene”. ● Dacă trupele Kievului reușesc să producă o falie între forțele Kremlinului, aflate pe frontul de sud și cel de est, atunci poziția Rusiei ar deveni greu de apărat în regiunea Herson.

Benjamin Alvarado avea 19 ani cînd s-a înrolat în armată americană, fiind repartizat la Camp Fannin, Texas. A făcut instrucție pînă în luna decembrie 1943. „În ianuarie 1944, am fost transferat la Camp Howze, Texas, iar în aprilie am fost transferat în Anglia, cu nava Queen Mary. Am fost trimis în Compania G, Divizia 16, Infanterie, Armata 1 din Marea Britanie”, a povestit veteranul american, în 20 decembrie 2004, despre experiența sa din cel de-al II-lea Război Mondial. „În data de 3 iunie 1944, nava noastră, Samuel P. Chase, a fost prima care a ridicat ancora pentru a traversa Canalul Mînecii. Apele erau agitate, puntea era inundată de voma militarilor care se împrăștia peste tot. Am rămas, în cea mai mare parte a timpului, la prova navei, privind înainte. Asta m-a ajutat să nu am rău de mare!”, a continuat Alvarado povestea. „Am stat la bordul navei trei zile, ceea ce mi s-a părut puțin, deși distanța față de continent era doar de aproximativ 70 de mile. În nici un caz nu eram nerăbdător să ajung la destinație. Îmi imaginam ce mă așteaptă”, a mai adăugat fostul infanterist. „În cele din urmă, toate navele s-au fixat pe pozițiile planificate. În dimineața zilei de 6 iunie era întuneric, ceață și ploua foarte mărunt. Apa era agitată. Nu vedeam pămîntul, deși ne aflam la numai 11 mile de țărm. Zgomotul motoarelor s-a oprit. S-a făcut din nou liniște”, a spus veteranul Benjamin Alvarado.

Ordinul de debarcare a fost dat la ora 6.30 dimineața. Sute de mii de militari din SUA, Marea Britanie și Canada au început operațiunile pentru a ajunge pe țărm, în timp ce inamicul a deschis focul. 9.000 de militari ai forțelor aliate și-au pierdut viața în

primele 24 de ore de la debarcare. Infanteristul Benjamin Alvarado a supraviețuit. S-a întors învingător din război și a murit în casa sa, în anul 2015, la vîrsta de 91 de ani.

Mii de militari ucraineni și-au încheiat stagiul de pregătire în Occident

După toate datele, contraofensiva pregătită de Kiev împotriva Rusiei seamănă ca importanță strategică cu ce a reprezentat debarcarea din Normandia pentru cel de-al II-lea Război Mondial.

Și atunci și acum, toată lumea se aștepta să urmeze ceva important. Forțele naziste ca și cele ale Kremlinului, de azi, veneau după un șir de înfrîngeri. Dacă despre „Debarcarea din Normandia” sau D-Day, cum a fost numită în limbaj militar, există o întreagă bibliografie, în legătură cu așteptata contraofensivă ucraineană, secretul e total. Dar cu cît liniștea e mai mare, cu atît pregătirile sînt mai în toi. Mii de ucraineni se antrenează în statele membre NATO pentru a putea folosi armele transferate din Occident.

La jumătatea lunii ianuarie, într-un centru de instrucție american din Germania, 500 de militari au început un program de pregătire complex care urma să dureze în jur de cinci săptămîni. „Aceasta nu este o rotație obișnuită de trupe. Asistăm, de fapt, la unul din acele momente importante în care începe să se construiască diferența”, a declarat generalul Mark Milley, șeful Statului Major al armatei americane, aflat în vizită la baza din Germania. Instrucția acestora, conform programului, s-a încheiat în aceste zile. Dacă miile de militari antrenați în mai multe state membre NATO au urmat același parcurs, atunci pregătirile pentru contraofensiva ucraineană au intrat în linie dreaptă.

Deși toată lumea vorbește și așteaptă o operațiune de proporții din partea Ucrainei, momentul lansării e cel mai bine păzit secret. Pentru ofensivă, Ucraina va avea la dispoziție: • 300 de tancuri (aproximativ) – 200 T-72, proiect sovietic, puse la dispoziție de Polonia, Cehia și Slovacia și 100 de tancuri occidentale – Abrams, Leopard 1, Leopard 2 și Challenger 2, transferate din SUA, Germania, Marea Britanie, Spania și din alte state membre; • 450 de transportoare blindate pentru infanterie: 60 de Bradley, 90 de Stryker și 300 de M113. Aceste vehicule pot deplasa peste 10.000 de militari echipați pentru luptă; • 1.685 alte tipuri de transportoare și de vehicule blindate: Humvees, Bushmaster, Mastiff, BMC Kirpi (Turcia) etc.

Ofensiva rusă s-a terminat înainte să înceapă

Vadim Skibitski, reprezentantul direcției principale de informații militare ucrainene (GUR), a spus că „forțele rusești și-au intensificat operațiunile ofensive în cel puțin patru sau cinci direcții din regiunile Lugansk, Donețk și Zaporije, începînd cu luna februarie, dar încă nu au obținut succese semnificative, în ciuda faptului că au continuat săși sacrifice personalul și să-și epuizeze resursele”. Skibitski a mai anunțat că trupele Moscovei au ca obiectiv cucerirea orașelor Kupiansk, Liman, Bahmut, Marinka, Avdiivka și Vuhledar, toate situate în Donbass, estul Ucrainei.

Din datele publicate pe diverse canale se poate calcula că forța contraofensivei ucrainene va avea cel puțin 30.000 de militari, echipați, antrenați și 2.500 de vehicule. La asta se adaugă tunurile, dronele, lansatoarele portabile de rachete anti-tanc și sol-aer, sistemele HIMARS și altele. „Nu există nici o îndoială că ambele părți doresc să treacă la ofensivă, dar totul se reduce la cît de multe capacități dețin cele două tabere pentru a face acest lucru”, a declarat Mick Ryan, generalmaior în retragere din armata australiană, citat de New York Times. Dacă ofensiva rusă a început și merge la fel de prost ca și cele de pînă acum, cea ucraineană e într-o fază finală de pregătire.

De altfel, există informații că Vladimir Putin i-a cerut lui Valeri Gherasimov, comandantul forțelor ruse din Ucraina, ca pînă la data de 31 martie regiunile Donețk și Lugansk să ajungă sub controlul Kremlinului. Kiril Budanov, șeful Direcției de Informații din Ucraina, a declarat și el că „ofensiva rusă e atît de anemică încît nu poate fi observată”.

Trupele Moscovei au început să raționalizeze obuzele și muniția pentru a putea susține asalturile asupra localităților Bahmut, Liman și Vuhledar, a explicat acesta, într-un interviu pentru publicația Forbes. Budanov susține că „stocurile de artilerie rusești au scăzut la 30% din numărul total de obuze pe care le dețineau la începutul conflictului. Rusia a importat un lot de obuze de artilerie din Iran și că în prezent încearcă să procure un alt lot de 20.000 de bucăți, din aceeași țară”. „Rușii au lansat în jur de 20.000 de obuze pe zi la sfîrșitul lunii decembrie, în scădere de la 60.000, trase zilnic, în primele săptămîni ale războiului”, a mai spus oficialul ucrainean. Melitopol, obiectiv strategic

Dacă ofensiva rusă merge la fel de rău ca întreaga „operațiune militară specială” a lui Putin, care sînt șansele ca o contraofensivă ucraineană să împingă sîngerosul conflict aproape de final? Întorcîndu-ne la Normandia, se observă că și cele mai bine și meticulos pregătite operațiuni se pot transforma într-un eșec. Frigul, ceața și valurile au compromis debarcarea aliaților din dimineața zile de 6 iunie 1944. Nici un obiectiv planificat nu a fost atins în primele 24 de ore de la declanșarea uriașei desfășurări de forțe. Mii de soldați aliați au murit înainte să ajungă la țărm sau să reușească să tragă un singur foc. Dar în război numărul militarilor, dotarea și determinarea sînt esențiale. În final, aliații au reușit să spargă barajul german și să înainteze pe continent tocmai datorită acestor atuuri.

În ce privește contraofensiva ucraineană, „trupele Kievului au perspective limitate de a avansa în est, unde Rusia are poziții fortificate și linii de aprovizionare construite încă din 2014. Pentru a ataca în altă parte, Ucraina trebuie să țină pe loc, în est, forțele ruse, păstrînd în același timp rezerve mari de trupe și echipamente ce pot fi deplasate în altă parte”, se arată într-o analiză publicată de cotidianul New York Times

Orașul Melitopol, aflat în sud, e obiectivul strategic al forțelor ucrainene, se arată în analiza cotidianului american. „Orașul se află la intersecția a două autostrăzi majore și a unei linii feroviare cruciale, ceea ce îl face vital pentru aprovizionarea trupelor rusești din sud”, susțin experții consultați de publicația citată.

Dacă trupele Kievului reușesc să producă o falie între forțele Kremlinului, aflate pe frontul de sud și cel de est, atunci poziția Rusiei ar deveni greu de apărat în regiunea Herson. „Cu rutele de aprovizionare dinspre est blocate, întăririle rusești ar putea ajunge doar prin Crimeea – un traseu mult mai lung, care se află în raza de acțiune a rachetelor HIMARS”, anunță experții publicației.

Exact ca în urmă cu opt decenii toată lumea știa că urmează o debarcare a aliaților în Europa, dar succesul unei operațiuni militare se ascunde în detalii, în succesiunea acțiunilor, în numărul militarilor implicați și determinarea cu care luptă. Curînd, foarte curînd, misterul contraofensivei ucrainene se va risipi.

EMILIAN ISAILă (Spotmedia.ro)

Soldați ucraineni, implicați într-un exercițiu desfășurat acum o săptămînă la o bază militară din Marea Britanie

Doza de sãnãtate

Echilibrarea energetică a chakreleor este esențială pentru sănătatea noastră

Omul este opera creației divine nu numai în forma lui materială, ci și în cea energetică. Cu cît intrăm mai profund în microcosmosul fiecărui individ, cu atît mai mult ne minunăm de biologistica cu care acesta este înzestrat.

Viața nu este un aparat – privit la suprafață, individul este materie, privit în profunzime, el este o unitate între suflet, spirit și trup. Toate problemele sufletești se exprimă prin diferite afecțiuni, iar noxele toxice (virusuri, bacterii, metale grele) apasă, de asemenea, asupra sufletului nostru.

Spiritul este grăuntele cel mai profund al ființei umane și nu trebuie confundat cu intelectul, care este o altă dimensiune din corp. Șocurile emoționale au întotdeauna o influență negativă asupra sistemului energetic al omului și, automat, asupra organelor corpului. De o funcționalitate intactă și echilibrată sînt răspunzătoare toate celulele corpului.

Vremurile în care toate afecțiunile se tratau cu medicamente au trecut, în prezent informația joacă un rol esențial în vindecare sau ameliorare.

Bolile cronice sînt un semnal că unitatea în comunicarea energetică a celulei s-a întrerupt și bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ

O istorie a farselor (291)

Mitul născocitorului Münchausen (2)

Ani de zile Münchhausen a profitat de bucuriile căsniciei, ale vînătorii şi cinelor în familie, între timp devenind faimos pe plan local pentru obiceiul său de a povesti aventuri fantastice cu o precizie seacă, precum aceea a unui om ce rosteşte adevărul. Nu se ştie dacă Raspe, care provenea din aceeaşi regiune, l-a cunoscut vreodată; este sigur însă că autorul, mişeleşte, i-a luat cu împrumut nu doar faima, ci şi numele: Münchhausen (cu excepţia unei litere „h“ şi a respectivului umlaut), transformînd bătrîneţea fostului soldat guraliv într-o adevărată suferinţă. Munchausen este unic. Călătoriile lui Mandeville sînt, prin comparaţie, searbede. Totuşi, ca şi Mandeville, cînd a născocit Aventurile, Raspe a furat în deplină libertate din surse mai vechi. Plutarh, Rabelais şi legende galeze mai tîrziu strînse în volumul Mabinogion, toate la grămadă. Raspe a scornit doar trei sau patru poveşti. Aventurile sale sînt atît de nebuneşti (la propriu, cum ar fi călătoria baronului pe Lună) încît nimeni nu le poate da crezare, deşi baronul fanfaron insistă că fiecare cuvînt rostit este adevărat. Münchausen are un cîine de vînătoare care, practic, fuge de pe picioare; un cal care, tăiat în două, este cusut înapoi pentru a redeveni întreg; şi un servitor ce poate alerga din Turcia pînă în Italia şi înapoi într-o singură oră. Trăind fericit în interiorul unui peşte uriaş după ce fusese înghiţit de acesta, el povesteşte, de asemenea, în faţa publicului neîncrezător, cum un vizitiu a încercat într-o noapte geroasă de iarnă să sufle din cornul său – dar sunetele erau îngheţate şi s-au auzit numai cînd s-au topit.

Primele şaptesprezece povestiri au apărut în 1786, şi altele cinci, aventurile pe mare, au fost adăugate în cea de-a treia ediţie publicată spre sfîrşitul aceluiaşi an. Baronul lăudăros a devenit o adevărată senzaţie, astfel încît, pînă la sfîrşitul secolului, Raspe a renunţat să mai scrie, dar alţi autori au venit cu povestiri noi; au urmat, aşadar, alte opt ediţii ale Aventurilor. În privinţa lui Raspe, el a fost cel mai mare duşman al lui însuşi. Pretinzînd că a descoperit depozite imense de aur şi argint în nordul Scoţiei, în 1791 l-a ademenit pe Sir John Sinclair să-i plătească o taxă imensă de exploatare a minei, după care a fugit cu banii. Retrăgîndu-se în Donegal, Irlanda, a murit de scarlatină în 1794.

Soarta adevăratului Münchhausen, nu din vina lui însă, a fost la fel de nefericită. Aventurile fiind acum

și energetic de celulă – cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol.

Dereglarea celor șapte chakre energetice se reflectă în afecțiuni corporale și psihice. Chakrele energetice reprezintă ușa spre suflet, centre energetice ce pleacă din canalele coloanei și organizează la nivel corporal și spiritual procese de învățare bine definite. Chakrele energetice sînt o roată a luminii, activă în permanență cînd individul este în echilibru.

Viața funcționează ca o baterie între fiecare dintre noi și Univers, dar, ca orice baterie, ea trebuie reîncărcată, deci este necesară o reechilibrare energetică urmată de o ,,devirusare”.

Chakra I – Chakra rădăcinii are culoarea roșie, este în strînsă legătură cu sistemul urogenital și cu glandele suprarenale. Este prima treaptă a conștiinței, legătura între lumea psihică și cea pămînteană.

Chakra a II-a are culoarea portocalie și are legătură cu sistemul lombar, ganglionii spinali, glandele cu producție externă. Reprezintă dorința de a trăi.

Chakra a III-a – Plexul solar are culoarea galbenă și este în legătură directă cu sistemul digestiv și cu

traduse în germană, în ultimii săi ani de viaţă a fost vînat de cititori „curioşi, care apăreau în pragul casei sale pentru a se holba la el sau pentru a-i cere să le spună noi poveşti. Münchhausen nu putea scăpa de ei şi cînd soţia lui a murit, s-a implicat într-o a doua căsătorie, ce s-a dovedit însă dezastruoasă. Permanent urmărit din afară, sîcîit şi cicălit în casă, şi-a pierdut de tot simţul umorului, buna dispoziţie şi hazul înainte de a muri. Alături doar de îngrijitorul cîinilor lui de vînătoare, Rosemeyer, un prieten fidel, ce-i ţinea companie şi îl ajuta să scape de privirile curioase ale turiştilor, orice ar fi avut Münchhausen de comentat la adresa lui Raspe probabil că nici nu putea fi publicat.

Răpiri de către ozeneuri (1)

Legendele despre oameni răpiţi de fiinţe supranaturale, din altă lume sau extraterestre sînt la fel de vechi ca şi cele despre profetul Enoh, care „a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut“ sau despre profetul scoţian Thomas Versificatorul, ademenit în lumea basmelor timp de şapte ani de către „regina tărîmului elfilor“. Dar se pare că niciodată mai mult ca în zilele noastre nu au suferit oamenii de jignirea şi teroarea de a fi ridicaţi brusc în aer și sustrași de la activităţile lor zilnice. Mai ales în America, dar şi în alte părţi ale lumii, torentul de zvonuri despre persoane răpite de siniştri extratereștri sporeşte simţitor, în mod caracteristic, „răpiţii“ îşi amintesc oribilul eveniment doar mai tîrziu, sub hipnoză. Tipic, sînt înşfăcaţi noaptea, cînd sînt singuri, şi purtaţi (prin mijloace neclare, ca de coşmar) în ozeneuri de formă circulară, de către umanoizi pleşuvi, cu pielea cenuşie, cu o despicătură în loc de gură, cu bărbie ascuţită şi ochi hipnotici, de formă oblică. Tipic, sînt supuşi unor examinări medicale de neînţeles, umilitoare, cea mai mare atenţie fiind acordată organelor lor sexuale, de parcă extratereștrii ar fi o specie perversă interesată de procreaţie, prin încrucişare, a unor corcituri. Se vorbeşte de senzaţii paradoxale de groază, dorinţă, familiaritate şi ciudăţenie, toate la un loc.

Răpiţii nu sînt totdeauna siguri dacă se află într-o navă cosmică adevărată, solidă, dintr-o lume depărtată sau într-o altă dimensiune sau într-un domeniu imaginar, al minţii lor. Nu se ştie cu siguranţă nici natura sau originea „extratereștrilor“. „Se îngrămădeau asupra mea, ridicîndu-se din subconştientul meu“, scria Whitley Strieber în Comuniunea despre „vizitatorii“ lui (1988).

(va urma)

STUART GORDON

pancreasul. Este reprezentată prin energie, putere, vitalitate.

Chakra a IV-a a are culoarea verde și este în directă legătură cu timusul și cu sistemul circulator. Este reprezentată de iubirea necondiționată.

Chakra a V-a are culoarea albastră și este în legătură cu gîtul. Este reprezentată de adevăr, simț comunicativ, armonie.

Chakra a VI-a/ Chakra celui de-al treilea ochi are legătură directă cu sistemul hormonal și cu hipofiza.

Chakra a VII-a are culoare albastră, este în legătură cu epifiza și cu sistemul nervos central. Se află în afara cîmpului fizic al corpului, este deschisă spre infinit.

Chakrele pot fi reechilibrate prin tratamentele noninvazive oferite de medicina energo-informațională.

Terapiile oferite în centrul nostru sînt personalizate conform măsurătorii energetice a corpului. Prevenția – readucerea chakrelor energetice în echilibru – poate întrerupe fenomenul de autodistrugere din corp și poate reactiva autovindecarea.

Trăim într-o eră a informației, omul modern are nevoie de terapii inovative care să îl îndepărteze de produsele chimice și să îi repună circuitul energetic al corpului în balanță. În acel moment, comunicarea cu natura și cu universul se întregește.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Licene

ORIZONTAL: 1) Lupta contrariilor (pl.); 2) Perioade geologice – Dat dinăuntru pe dinafară; 3) Aruncați în gol; 4) Stă bine cu moralul – Legate la cap! – Secvența secolului; 5) Perioada de coacere; 6) O temă făcută fără cap! – Plecat de jos... la atac! – Loc de frunte; 7) Femei fără mască; 8) Coadă ținută sus – Are perioade mari de reproducere; 9) Împresurați și împinși pe margini! – Pierderi peste normă; 10) Trecutul considerat ca o dimensiune personală – Ieșit de sub tutela părinților.

VERTICAL: 1) Revedere cu clasa; 2) Întors la lot – Crescut; 3) Victorii fără dubii; 4) Aproapele nostru – Rămas unul din doi; 5) Nu prezintă diferențe de nivel – Scriere epică; 6) Străbunica Mărțișorului; 7) Poți să tai lemne cu el – O femeie cu frica în sîn; 8) Singură pe lume –Titlu post-universitar; 9) Eșuați pe valurile vieții – Încadrate în barem!; 10) Ordine de deplasare.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CHESTIUNI DE PROCEDURă!”

1) PRECUMPANI; 2) CU – ACUMULAT; 3) ARA – CUMNATI; 4) NICICUM – U – N; 5) AFT – CUMINTE; 6) LI – ACUMA – UR; 7) ICI – CUMATRA; 8) ZA – UCUM – ITN; 9) ATU – CUMPLIT; 10) TA – SCUMP – TE.

MÎNDRIA DE A

La Măgurele, între două civilizaţii (II)

– Mi-aţi vorbit despre colaborarea cu unele prestigioase instituţii şi programe de studii de peste hotare. Ce ne-aţi putea spune însă despre modul cum se împacă centrul dvs., amplasat pe orbita progresului şi a civilizaţiei viitorului, cu comuna din care faceţi parte, cu oamenii ei?

– Există o atmosferă foarte bună. Aici, departe de oraş, avem toată liniştea necesară studiului şi creaţiei, sîntem înconjuraţi cu dragoste şi respect de către localnici, pe care, la rîndul nostru, îi privim în acelaşi mod. Aş mai putea spune că peste 400 de cetăţeni ai comunei s-au calificat în diferite profesii şi lucrează efectiv pe platformă. Elevii claselor a IX-a şi a X-a de la şcoala generală rurală fac practică la Fabrica de aparatură nucleară. De asemenea, în comună locuiesc cam 1.200 de specialişti fizicieni. Aşa după cum ne ajută şi localnicii pe noi, în procesul direct productiv, sau cu produse agricole, tot astfel îi ajutăm şi noi, cînd e nevoie, la culesul produselor. Nu demult, cineva chiar zicea: „Mai potoliţi-i pe atomiştii ăştia, că lucrează prea repede!“. La această imagine a convieţuirii paşnice şi întrajutorării, contribuie şi activitatea Teatrului muncitoresc al Platformei, unde, în cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României“, slujesc cu talent şi dăruire arta Thaliei atît fizicieni, cît şi muncitori şi ţărani din comună...

Inaugurat în anul 1974, Centrul național de fizică adevereşte, prin activitatea laborioasă a componentelor sale (dintre care amintim trei institute, două centre de cercetare, o fabrică de aparatură nucleară, facultatea de fizică a Universităţii Bucureşti, un liceu de fizică ş.a.) că românul s-a născut nu numai poet, ci şi priceput întrale tehnicii, ceea ce l-a făcut şi îl face să dea naştere la o serie întreagă de valori de o ingeniozitate şi eficienţă care uimesc lumea. Este, dacă vreţi, o adeverire în plus a celebrei aprecieri făcute pe la începutul Secolului al XVIII-lea de către Del Chiaro, secretarul principelui Constantin Brâncoveanu, conform căreia românii posedă un dar înnăscut al tehnicii, un aşa-numit „ingeniu“, care îi face să deprindă lesne orice îndeletnicire. Şi care, am adăuga noi, ne-a făcut să dăm umanităţii plăsmuiri şi opere de pionierat, în domeniile matematicii, fizicii, chimiei, aviaticii, astronauticii, mecanicii, construcţiei de drumuri, poduri şi edificii etc.

Privesc împrejurimile scăldate în verdeaţă de pe terasa înaltă a acestei citadele a geniului creator românesc, unde energia nucleară e înnobilată de cele mai paşnice scopuri. În lumina amurgului, sub un soare care se laminează roşietic spre apus, îmbrăţişînd cu generozitate peisajul şi munca de o zi a oamenilor, totul se înfrăţeşte în sigiliul aceleiaşi geografii: tarlalele şi pămînturile în aşteptarea seminţelor, zona „fierbinte“ a platformei, unde pulsează ritmurile reactorului nuclear şi ale centrului de producţie a radioizotopilor şi compuşilor marcaţi, pilcurile de păduri şi apele domoale ale cîmpiei române, baza de agrement de la Dumitrana şi livezile înflorite, casele, ogrăzile şi vitele aşezării, vechile drumuri înguste şi şoselele argintate, şerpuind sub aerul tremurător al chindiei, toate fiind rînduite parcă de cînd lumea, într-o concordie pe care numai spiritul pacifist al românului o poate inventa. Într-o geană de fagi şi stejari bătrîni, aflată chiar în inima Platformei, se află clădirea fostei Şcoli normale de fete. Poate că nu întîmplător, destinul a făcut ca în jurul acestui nucleu patriarhal, tutelat încă de prezenţa lui Eminescu, deopotrivă de gigantic ca poet şi ca autor de cosmogonii, ca om de cultură, gînditor politic şi cercetător al ştiinţelor de toate felurile, să se închege, peste aproape un secol, cel mai mare bastion ştiinţific al ţării.

Privesc împrejur şi mă gîndesc că însăşi comuna, pe baza unui riguros şi amplu plan de sistematizare, va avea un nou şi modern centru civic, că se vor mai construi mai bine de 2.000 de apartamente, o primărie, casă de cultură, creşa, terenuri de sport şi multe alte edificii care vor face din Măgurele o puternică aşezare a patriei. Mă gîndesc, de asemenea, la cea mai în virstă locuitoare de aici, Ioana Păun, care numără 100 de ani şi care, dacă va mai trăi pînă atunci, şi îi dorim din suflet să trăiască, va avea motive temeinice să spună că viaţa

ei din ultimii 15-20 de ani a fost un lanţ neîntrerupt de surprize, de minuni cum numai în basmele copilăriei sale, petrecute pe vremea lui Eminescu, mai puteau fi întîlnite. În zare, marele oraş îşi întinde tentaculele însufleţite pînă în apropierea comunei. Iar aceasta poate fi privită nu numai ca un veritabil plămîn al metropolei, ci şi de sine stătător, cu o configuraţie specifică numai ei, cu un trecut, prezent şi viitor care intră sub specia inconfundabilului. În văzduhul verde, cu reflexele de rubin pe care i le încrustează soarele scăpătînd, se înalţă fumul frunzelor vechi cu parfum de mirodenii, arse de focul purificator al curăţeniei de primăvară. Dinspre biserica de două ori seculară un clopot întîrziat vesteşte lăsarea serii, cu un sunet de aramă străveche care se izbeşte de crenelurile noilor edificii şi se întoarce, umilit, înapoi. Din întreaga dezlănţuire de orgă a firii, inima mea captează şi decodifică acordurile din Allabreve în Re major al lui Johann Sebastian.

A mai trecut o zi de muncă din viaţa şi devenirea acestei comune româneşti. Seara îşi întinde corturile albe de pace, dar sub aparenţa acesteia e o fierbere surdă, continuă: a generatoarelor şi reactorului, a uzinelor subterane, de seve ale pămîntului, a gîndurilor şi energiilor în refacere ale făuritorilor istoriei noastre, oamenii. (1981)

Ramura de măslin a sportului

Poate că nu întîmplător, grecii antici și-au început cronologia de la 776 î.e.n., anul desfășurării primei Olimpiade din istorie. Şi, pentru că tot am vorbit despre cei vechi, este bine să amintesc, ca o constantă şi o permanenţă a acţiunii binefăcătoare a sportului în viaţa cetăţilor, şi faptul că înainte şi, mai cu seamă, după desfăşurarea jocurilor sportive de anvergură, se producea o efuziune pacifică, o destindere internaţională generatoare de concordie între colectivităţile umane. Ramura subţire de măslin avea să coboare astfel de pe fruntea învingătorilor în inimile entuziaste ale mulţimii, monştrii răutăţilor, lăcomiei şi vanităţii erau uitaţi pentru moment, locul lor era luat de simţămîntul comun al fraternizării prin întreceri loiale. Unul dintre cele mai reprobabile evenimente din istoria umanităţii, cu repercusiuni morale nefaste, a fost interzicerea, de către împăratul byzantin Teodosius I, la anul 394 e.n., a Jocurilor Olimpice. Dată care marchează de altfel, în mod brutal, sfîrşitul cronologic al lumii antice şi intrarea în aşa-numitul mileniu întunecat.

Elogiat de marii artişti ai lumii, de la Homer şi pînă la Hemingway (nu se mîndrea oare Alexandru cel Mare, în faţa acelora care îi contestau calitatea de grec, că a concurat la Olimpiade?), sportul a însemnat, dintotdeauna, viaţă, lumină şi bucurie, care înviorează fiinţa umană şi, dincolo de triumful învingătorului şi tristeţea plină de speranţe a învinsului, topesc în efluviile lor aureola de lauri şi flori de acant a eroismului omenesc. Iubind sportul, iubim însăşi condiţia noastră de suverani ai acestei planete, înseşi virtuţile de capătîi ale muncii şi dragostei, ale cinstei şi aspiraţiilor către mai repede, mai înalt, mai puternic. Odinioară, pentru buna desfăşurare a marilor întreceri sportive, războaiele erau întrerupte. În secolul nostru, atît de frămîntat şi tragic, situaţia, din păcate, avea să se inverseze. Însă asta nu poate dura, simţim cu toţii că forţa creatoare a muşchilor, raţiunea şi spiritul amiciţiei, vor triumfa. Iar această victorie va fi realizată, neîndoielnic, şi prin sport. Pentru că, dacă aţi observat cu atenţie, sub streaşina înverzită a stadioanelor, la adăpostul cupelor în care este aprinsă flacăra sacră a Olimpiadelor sau Universiadelor, dintotdeauna şiau făcut cuibul porumbeii. Am uneori convingerea că sportul modern, cu uriaşele sale descătuşări de energie, cu emoţiile milioanelor de oameni, constituie o sublimată satisfacere a mîndriei, atît a oamenilor individuali, cît şi a naţiunilor. Există în noi atavismele unor orgolii pe care odinioară le împlineam prin lupte barbare, prin turniruri sau războaie inutile. Iată că astăzi, acest lucru se poate face, fără vărsări de sînge şi cu cîştiguri morale infinite, şi prin întreceri sportive... Deşi, dacă stau să mă gîndesc, uneori mai înving chiar atavismele despre care vorbeam – e cazul atîtor conflicte pe terenurile de sport sau între

Murmur de reverii

de 1 și 8 Martie

Invazie de ghiocei palpită

Topit e în zăpezi alb de ispită

Rătăcitoare gînduri dau năvală

Ca mugurii pe ram într-o rafală

Din nevralgii pornite cu alai

Cresc sălcii arcuite-n timp bălai

Trăiri nedefinite, anemii

Puzderie pulsînd în reverii

În artificii, dor de rădăcini

Solare îmbăieri, culori, afini

Doar vine Primăvara murmurînd Poeme prin livezi agonizînd

Sosește Primăvara să ne-mbie

Cu tril înveșmîntat de poezie

Cu dor de Mărtișor înmugurit

La sînul mamei veșnic gîngurit

Iar vine Primăvara șnuruind

Poem de Mărtișor, un alt colind

Magnolii vii, lalele și zambile

Arome din iubiri încă fragile Îmbrătișări, izbuc de bucurie

Lumină plină, puls de poezie!

LIVIU ZANFIRESCU

suporterii din tribune, care au culminat chiar eu tristul război al fotbalului, dintre Honduras şi Salvador. Dar, mă rog, excepţia confirmă (şi avertizează!) regula. Aceste rînduri sînt scrise, îmi place să cred, de un tînăr pe care gazetăria l-a furat sportului şi care păstrează, întipărite adînc, amintiri fără egal din viaţa sportivă. Am practicat aproape toate sporturile, posibile şi imposibile, atît ca băiat sărac al unui cartier muncitoresc din Bucureşti, cît şi ca sportiv de performanţă, ca aruncător de suliţă. Iar una dintre aceste amintiri, care trădează mai curînd dispoziţia ludică ce stă la baza oricărei activităţi sportive, este o superbă bătaie cu... bulgări de zăpadă, petrecută în urmă cu două veri în Innsbruck-ul străjuit de Alpii violacei, încleştare fantezistă şi plină de bună-dispoziţie, la care au participat sute de colegi deai mei de la Universitatea din Viena, sosiţi de pe toate meridianele lumii. Jucîndu-ne chiar, noi făceam de fapt politică, dar o politică a tinereţii veşnice şi a prieteniei, a surclasării războaielor adevărate de către bătăliile feerice cu zăpadă sau flori. Îmi amintesc cu plăcere că în tabăra mea trecuseră studenţi din Beijing, Santo Domingo, Kuala Lumpur, Cracovia, Berna, Lisabona, Belgrad, Madrid, iar de cealaltă, prietenii noştri sovietici, pakistanezi, bulgari, africani, turci... Repet, era o politică a păcii, la care s-au alăturat spontan, într-o emoţionantă diplomaţie juvenilă, tineri de rasă albă, neagră şi galbenă, pe deplin conştienţi că, nu peste multă vreme, destinul planetei va sta pe umerii lor. Rezultatul? O masă ca-n poveşti la unul dintre castelele tiroleze, rîsete şi muzică, fotografii şi schimburi de adrese. Sînt cîteva dintre motivele pentru care salut din toată inima desfăşurarea la Bucureşti, în aceste frumoase zile de vară românească, a celei de-a XI-a ediţii a Jocurilor Mondiale Universitare. Iar atmosfera de fair-play şi emulaţie oare domneşte, atît pe terenurile de întreceri, cît şi în satul Universiadei, constituie un indiciu al succesului deplin al acestei manifestări. Într-o asemenea confruntare uriaşă, care a transformat pentru zece zile Capitala României în epicentrul sportului mondial, există un unic şi mare cîştigător: viaţa, miraculoasa viaţă a noastră, a tuturor, pe care trebuie să o apărăm de fulgerele mîniei, de hadesul unei posibile conflagraţii atomice, de laşitatea monstruoasă născută din somnul raţiunii. Într-un anumit fel, viitorul de pace, libertate şi belşug al astrului pămîntesc se zămisleşte în aceste clipe şi aici, sub efigia de aur a Almei-mater, pe malurile Dîmboviţei... (1981)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare De-ale

Două discursuri previzibile

Mă refer, desigur, la discursul președintelui american Joe Biden și la cel al președintelui rus Vladimir Putin, de la mijlocul săptămînii trecute. Cei doi oficiali au făcut, încă o dată, referire la situația confruntării din Ucraina. Mă gîndeam că, poate, ne spun ceva nou și ne anunță că se gîndesc la pace. Ce naivitate din partea mea! Biden vorbea planetei, în urmă cu un an, tot la de la Varșovia, iar Vladimir Putin rostea un discurs asemănător prin luna septembrie a anului trecut, cu ocazia alipirii a 20% din teritoriul

ce aparține, conform tratatelor internaționale, Ucrainei. În urmă cu un an, Biden ne spunea cum NATO va apăra fiecare centimetru din teritoriul său, cum Putin e un om fără cuvînt, mînat de ambiții expansioniste, cu care a încercat să stea de vorbă fără să reușească să-l convingă de ceva. Apoi, a făcut apel la istorie, spunîndu-ne cum lupta de acum este continuarea celei din anii revoluției de la Praga, a celei maghiare și a altor lupte contra sovieticilor.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Pace prin război

Ultimele două săptămîni au fost pline de evenimente extrem de importante pentru istoria pe care o trăim în mod activ cu toții, iar unul din ele a fost Conferința pentru Securitate Internațională de la München, un eveniment anual privind politica internațională de securitate care are loc în orașul german din 1963. Motto-ul conferinței este „Pace prin dialog”. Este cea mai mare adunare de acest gen din lume. Anul acesta deviza conferinței nu a fost respectată, fiindcă cei reuniți acolo au vorbit doar despre „pace prin război”, nu prin dialog. Spun asta deoarece nu au invitat Rusia nici măcar formal, sub motivul

de a nu-i oferi o platformă pentru propaganda sa. La conferință s-au adunat în primul rînd țările din alianța vestică, ce luptă cu Rusia pentru a o izola și a-și face loc pe continent. De fapt, am senzația că această nevoie de spațiu seamănă cu acel „Lebensraum” care acum 80 de ani a distrus Europa. Curios e faptul că acest concept vine tot din vest și se duce tot spre Rusia, ba chiar utilizează pentru deplasare tancuri germane cu cîte o cruce inscripționată, lucru care îi convine lui Vladimir Putin pentru a-i motiva pe rușii săi să lupte contra Occidentului.

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Însurătoarea de tînăr e ca gustarea de dimineață, dar te apucă o foame pe la prînz!...” (CornELIU VADIm TUDor)

Cînd Emerich Jenei a fost desemnat cel mai elegant și frumos bărbat din România, n-am făcut parte din juriu, dar cînd Corneliu Vadim Tudor i-a întrecut cu mult pe Florin Piersic și Ilie Năstase în clasamentul relațiilor cu sexul frumos, pot să vă spun că am fost chiar președintele juriului.

Sînt martorul vremurilor în care Cornel – așa îl apelau apropiații – era asaltat continuu de cele mai superbe femei, pe care le trata cu o eleganță rar întîlnită. De fapt, el își punea în practică propriul principiu, pe care îl făcuse public ca sfat pentru prieteni: ,,Nu vă culcați niciodată cu o femeie care n-ar fi demnă să vă devină soție!”. Mai mult, Cornel avea darul de a anticipa cu lux de amănunte intențiile damelor cu care relaționa, iar celor care insistau să intre în sufletul său cu buldozerul le spunea verde-n față: ,,Ești o mare ghinionistă, pentru că la zodiac nu s-a spus că Săgetătorul (zodia lui Cornel) va intra în Fecioară pe Lună plină și cu draperia trasă”.

Cert este că, atunci cînd o idilă lua sfîrșit, Cornel nu lăsa răni și nu divulga nimănui amănunte despre cele trăite, ceea ce puțini bărbați fac în astfel de situații. Dar să revenim la întîlnirea mea cu Cornel, la Barul ,,Doina”, de pe Bd. Kiseleff.

Fusesem invitat de un coleg de serviciu, urmînd să o cunosc pe frumoasa sa soție, care evolua ca balerină, seară de seară, în acel bar. Cornel mi-a adus un număr al Revistei ,,Săptămîna”, în care Eugen Barbu scrisese ceva despre o întîmplare pe care i-o povestisem cu ceva timp în urmă. Era vorba de o deplasare aviatică la Arad, cu echipa de fotbal condusă de Jenei, unde urma să jucăm un meci în Campionatul Național. Avionul militar cu care am zburat era vechi, ruginit și cu o dotare specifică parașutiștilor. Avea două motoare cu elice și, în momentul punerii lor în funcțiune, toate tablele avionului au început să vibreze, iar niturile păreau că se vor desprinde singure. Trec peste faptul că nici un călător nu a primit parașută, deși mai toți ceruseră acest lucru. Ce mai, speram la unison ca rabla de avion să se defecteze înainte de a decola, dar nu a fost să fie așa. I s-a dat verde la zbor, și avionul s-a poziționat la unul din capetele pistei. S-au pornit motoarele și avionul a început să accelereze pentru a decola. Atmosfera fonică era groaznică și, în afară de ,,Brrr... Zdrang... poc, trosc... văleu, văleu!”, nu se mai auzea decît vocea tremurîndă a unui pasager înlăcrimat, care spunea ,,Tatăl nostru” pe silabe.

La un moment dat, avionul a frînat brusc și toți ne așteptam să ni se dea ordinul: ,,Săriți, scăpați care puteți!”. Oricum, pînă să ne dezmeticim din zdruncinătură, avionul a întors și a început să accelereze către celălalt capăt al pistei, manevră finalizată tot cu o frînă bruscă. Ei bine, astfel de încercări de decolare s-au repetat de vreo 7-8 ori, dar, în cele din urmă, s-a reușit ridicarea de la sol, probabil cu ajutorul unei rafale de vînt, că motoarele funcționau tot la modul scîrța-pîrța.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

TURIGIOIU

Pace prin război

(urmare din pag. 21)

Mă întreb cam cît de proști sînt conducătorii care-i ridică mingi la fileu adversarului?

Revenind la acest important eveniment, aș putea extrage cîteva idei principale, care stau la baza viitoarelor acțiuni și intenții ale participanților în privința războiului din Ucraina – aceasta fiind tema principală. S-au adunat ca să decidă cum să pună capăt unui „război ciudat”, cum l-am mai numit eu, și care deja s-a lungit prea mult.

Conform National Public Radio (NPR) din SUA, la acest adevărat „Davos al apărării” Statele Unite, prin vocea Kamalei Harris, a vorbit despre crimele de război ale Rusiei „descriind modul în care soldații ruși vizează în mod deliberat civili, invocînd dovezi ale violurilor «larg răspîndite și sistemice», torturii, uciderilor în stilul execuției, bătăilor, electrocutării și deportării, inclusiv copii care, a spus ea, au fost separați crunt de părinții lor”, după cum spun cei de la NPR.

Acum, și Putin a afirmat că americanii au în Ucraina laboratoare ce produc viruși letali, afirmînd că deține probe în acest sens încă din aprilie anul trecut, dar eu nu am văzut încă nici una din probele astea. Consider că la fel e și cu crimele de război ale rușilor în Ucraina, pe care deocamdată nu am auzit să le fi dovedit nici o comisie de investigații. Apropo de asta, ați mai auzit ceva de „masacrul de la Bucha”? Ceva, orice, un raport cît de mic al unei investigații, așa cum se face în mod profesionist pe lumea asta? Nu vi se pare ciudat că nu avem un astfel de raport? Mie da, și

mă dezamăgește foarte tare asta, pentru că mă conving tot mai tare că media internațională nu mai investighează pe cont propriu, nu mai pune întrebări, ci reflectă doar punctul de vedere al celor care o dețin. Cred că e așa, fiindcă nimeni din presa asta internațională pe care și eu o citesc și din care citez în articolele mele nu a scos un cuvințel despre articolul lui S. Hersh legat de distrugerea conductei Nord Stream II de către americani. Cum tu, jurnalist, ai un astfel de subiect pe masă și nu-l dezvolți și nu tragi de el săptămîni de zile? Nu există așa ceva.

Dacă americanii vorbesc ca să se afle în treabă, Uniunea Europeană, prin vocea Ursulei, „a spus, conform aceluiași NPR, că statele membre trebuie să colaboreze cu industria de apărare pentru a intensifica producția de muniții pentru Ucraina, care, potrivit secretarului general al NATO, Jens Stoltenberg, le folosește mai repede decît le poate înlocui Europa”. Această afirmație a lui Stoltenberg mă face să mă întreb care ar fi soarta Europei într-un război contra Rusiei, dacă toate armele moderne trimise acolo nu i-au putut ajuta pe ucraineni să-i împingă pe ruși dincolo de graniță, ba mai mult, industria europeană de armament nu e în stare să le înlocuiască în ritmul cerut? Este că Putin ajungea cu tancurile pînă la Paris cît ai bate din palme? Nu se găsește nimeni să-i interpeleze pe corigenții aștia cu gulere albe care s-au cocoțat în funcții înalte la Bruxelles, dar strălucesc prin incompetență?

Singurul oficial prezent la această conferință care a dorit să-i respecte deviza „Pace prin dialog” a fost Wang Yi, unul dintre puținii politicieni externi capabili să influențeze Rusia, scrie The Guardian. Acesta a anunțat că China își va lansa inițiativa de pace cu ocazia împlinirii unui an de la debutul războiului și a consultat deja

Două discursuri previzibile

(urmare din pag. 21)

Ce a uitat să ne spună este faptul că lupta polonezilor contra rușilor este seculară, de pe vremea cînd regatul polon deținea părți mari din Ucraina actuală și se lupta cu Rusia și pentru zona din stînga Niprului, așa cum cititorii „României Mari” știu din articolele recente pe această temă.

Zilele trecute președintele SUA se arăta foarte încîntat pentru că tot ceea ce spusese cu un an în urmă se împlinise: războiul continuă (afirmase că va dura mult), democrația este susținută în Ucraina ( așa crede domnia sa), iar statele din coaliție sînt mai unite ca niciodată. Cînd scriu că se arăta încîntat, mă refer la faptul că, cel puțin la început, Biden a interpretat acel discurs la fel ca un actor. Declama, nu rostea un discurs politic. Accentua anumite cuvinte, ridica pumnii în aer, aveam senzația că urmăresc o vedetă pop sau un pastor american. Apoi a devenit brusc arogant, vorbind „de sus” cu mîndrie și cu autosuficiență despre cum democrațiile se vor întări în lume și autocrații vor slăbi și așa mai departe. Apoi, deodată a menționat numele Moldovei și mi-am ciulit mirat urechile să aud ce are de zis. A spus așa: „Hotărîrea poporului moldovenesc — (aplauze) — hotărîrea poporului moldovenesc de a trăi în libertate le-a cîștigat independența și i-a pus pe calea aderării la UE. Președintele Sandu este aici astăzi. Nu o văd unde este așezată în public, dar sînt mîndru să fiu alături de ea și de poporul iubitor de libertate din Moldova. Aplaudați-o, vă rog”. De ce s-o fi referit la Moldova și la Maia Sandu? Cumva ca să le arate moldovenilor că o susține și asta ar trebui să facă și ei sau pentru alte scopuri viitoare, la a căror împlinire doamna președintă trebuie să ajute?

Apoi am observat o înșiruire de enunțuri care vorbesc despre victoria Ucrainei în fața Rusiei. Citez din nou de pe www.whitehouse.gov: „Voi repeta în seara asta ceea ce am spus anul trecut în același loc: un dictator hotărît să reconstruiască un imperiu nu va putea niciodată să șteargă dragostea de libertate a oamenilor. Brutalitatea nu va măcina niciodată voința celor liberi și Ucraina nu va fi niciodată înfrîntă de Rusia. Nu. (Aplauze.) La un an după ce bombele au început să cadă și tancurile rusești au intrat în Ucraina, Ucraina este încă independentă și liberă. (Aplauze.) De la Herson pînă la Harkov, luptătorii

ucraineni și-au recîștigat pămîntul. Deasupra a peste 50% din teritoriul pe care Rusia l-a deținut anul trecut, steagul albastru și galben al Ucrainei flutură din nou cu mîndrie. Președintele Zelensky încă conduce un guvern ales democratic, care reprezintă voința poporului ucrainean și lumea a votat deja de mai multe ori, inclusiv în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, pentru a condamna agresiunea Rusiei și a sprijini o pace dreaptă De fiecare dată în ONU, acel vot a fost copleșitor”.

În opinia mea, Biden încearcă să formeze curentul de opinie potrivit căruia Ucraina a obținut doar victorii de anul trecut pînă acum și e pe cale de a cîștiga războiul. Dacă face asta, înseamnă că Zelenski are toate șansele să se aleagă cu țara ciuntită.

S-a adresat, desigur, și cetățenilor ruși, spunîndu-le, într-o încercare de a contracara discursul lui Putin, că Occidentul nu intenționează să distrugă Rusia, ci doar să-i scoată armata din Ucraina. Mai bine s-ar fi abținut, fiindcă oricum pe ruși nu-i interesează ce are el de zis și, chiar dacă i-ar interesa, nu l-ar crede. La finalul discursului, președintele a declarat, conform site-ului Casei Albe: „Deciziile pe care le luăm în următorii cinci ani sau cam așa ceva, ne vor determina și modela viața pentru deceniile următoare”.

Nu mă pot abține să mă întreb de ce nu a zis „în următoarele 5 luni?” sau „5 zile?“ De ce „5 ani sau cam așa ceva”, lăsîndu-ne să înțelegem că ar putea fi vorba de mai mult? Are de gînd să întindă acest război pe următorii 5 ani sau are de gînd ca în următorii 5 ani să organizeze lucrurile de așa natură încît să pună lumea pe noi baze (era să scriu „pe butuci”) politice și sociale? Așa se pare, deși termenul e hazardat, fiindcă anul viitor în SUA vor fi alegeri prezidențiale. E sigur președintele Biden că le cîștigă pentru a putea împlini tot ce a spus în discursul său? Dacă le pierde, e posibil ca cel ce-i va urma să facă lucrurile diferit.

Dacă discursul președintelui Biden și tot ceea ce face sau spune este catalogat drept istoric, cuminte și extraordinar, de partea cealaltă, discursurile lui Vladimir Putin sînt, desigur, delirante, plină de ură, amenințătoare etc. Culmea e că tot ceea ce spune Vladimir Putin în discursurile sale poate fi verificat pe teren: că NATO se extinde și devine o amenințare după ce vreme de 40 de ani au fost în conflict. Rece, e adevărat, dar conflict. Că Occidentul dorește să-și impună ideile și dominația

Germania, Italia și Franța cu privire la propunerile sale. El a spus că planul de pace va sublinia necesitatea de a susține principiile suveranității, integrității teritoriale și ale Cartei ONU. Dar, în același timp, interesele legitime de securitate ale Rusiei trebuie respectate.

Mărturisesc că sînt foarte interesat de felul în care au redactat chinezii propunerea de pace și sper ca aceasta să constituie o bază de lucru pentru viitoare negocieri de pace ale acestui război. Conform ziarului britanic, „Liderii occidentali au reacționat nervoși la planul de pace chinez pentru Ucraina, dar au salutat cu precauție această mișcare ca un prim semn că China recunoaște că războiul nu poate fi privit doar ca o afacere europeană”. De ce-or fi reacționat cu nervozitate și nu cu bucurie la această propunere de pace? Poate pentru că, așa cum scria National Public Radio din SUA, citîndu-l pe înaltul diplomat chinez, „unele forțe nu au nici un interes să vadă războiul încheiat curînd din cauza «obiectivelor strategice mai mari decît Ucraina»”?

La momentul redactării acestui material mai erau două zile pînă cînd urma a ni se dezvălui conținutul acestei propuneri de pace a Chinei și vom vedea despre ce este vorba, dar dacă ea nu va conține prevederi care să dispună retragerea Rusiei din teritoriile ocupate, atunci UE și SUA nu vor accepta să discute despre pace. Probabil, chinezii au gîndit ceva inspirat din acordurile de la Minsk prin care rușii se retrag din estul Ucrainei, care va căpăta un statut de protectorat internațional, dar vor păstra Crimeea, primind totodată garanții că Ucraina nu va fi gazdă pentru rachetele americane și nu va fi primită în NATO.

Ce va fi cu adevărat, vom vedea peste două zile.

asupra barbarilor necivilizați din Orient. Păi asta fac de 800 de ani, nu de acum. E un fapt cunoscut, despre care am si scris în partea a doua a serialului intitulat „Teoria conspirației”.

Pe de altă parte, Statele Unite se comportă ca o corporație: vrea profit maxim cu eforturi minime. În cazul de față, SUA vrea să-i bată pe ruși cu ucrainenii și pe europeni cu războiul pe care-l susține în Ucraina. Eu am o problemă mare cu modul de gîndire și de acțiune al corporațiilor, în sensul că felul în care ei se gîndesc doar la profit și la maximizarea acestuia călcînd pe cadavre mi se pare revoltător, ipocrit și anormal, exact așa cum este și comportamentul SUA. Dacă americanii vor să termine războiul, au două opțiuni: pace cu cedări teritoriale sau coaliție internațională, cu trupe care să treacă la confruntare directă cu rușii și să se oprească în Piața Roșie. Altă cale nu există, decît dacă doresc să desființeze ordinea europeană actuală prin împingerea pe planul secund a Franței și Germaniei, mai dornice de a se înțelege cu Rusia decît Polonia, Norvegia, Suedia sau alte țări nordice care primesc sprijinul necondiționat al lui Biden.

Ce mă miră și mă revoltă este faptul că liderii europeni – cu excepția lui Emmanuel Macron – acceptă să pună Uniunea Europeană pe butuci, lucrînd în folosul americanilor! Dumneavoastră înțelegeți ceva din toate astea? Eu nu. Pragmatic și simplu, cînd casa vecinului tău ia foc, nu te duci să pui paie ca să-l încingi, ci arunci cu apă ca să nu se extindă incendiul și la casa ta. Cînd poți îngloba Rusia în Uniunea Europeană, ca s-o controlezi astfel mai eficient, legînd-o de tine prin interese economice politice și militare, tu ești de acord să te rupi de ea doar pentru că așa spun urmașii unor emigranți europeni că e bine pentru tine? Pe măsură ce mă uit în jur, îmi dau seama că nu doar politicienii noștri sînt incompetenți, dar, cu mici excepții și cei ai lumii, iar unele din excepțiile alea au în spatele lor fie o putere militară, cum e Rusia, fie una economică, cum e China.

Concluzionînd, cele două discursuri nu au adus date lucruri noi, fiindcă atît cît Biden cît și Putin au afirmat că nu vor da nici un pas înapoi, că războiul va fi de durată, portretizînd inamicul în cele mai sumbre culori posibile. Totuși, mi-a atras atenția narativul președintelui Biden prin care acesta prezintă activitatea militară de pînă acum a Ucrainei drept un lung șir de victorii, iar asta mă face să cred că-i pregătește ceva urît lui Volodimir Zelenski.

De-ale vieții valuri... (6)

(urmare din pag. 21)

De ajuns la Arad, am ajuns cu bine, după vreo două ore, iar cînd Jenei l-a întrebat pe pilot de ce decolarea de la București s-a repetat de atîtea ori, a primit următorul răspuns: ,,Pentru că, pe pistă, nu prindeam viteza necesară decolării!”. Acesta era unul dintre avioanele pe care tatăl meu visa să le salvez de la prăbușire, dacă aș fi fost radiotelegrafist în turnul de control al Aeroportului Băneasa. Să nu trecem nici peste faptul că aeronava era militară și destinată apărării țării, prin metoda sperierii dușmanului cu zdrăngănitul tablelor și zgomotul motoarelor.

Ceva asemănător a povestit și colegul meu de serviciu, numai că nu era vorba de avion, ci de un tren, care trebuia să-și schimbe locomotiva în gară la Craiova. Manevra a fost anunțată la megafoane, s-a precizat și linia, s-au auzit cîteva fluiere și comenzi vocale, dar, cînd să plece trenul respectiv, a luat-o din loc cel de pe linia alăturată, în sens invers și cu locomotiva tîrîș, aflată la celălalt capăt al trenului. Ce mai, panică mare, pasagerii au început să sară din garnitura pusă în mișcare, iar cei din trenul alăturat au rămas înmărmuriți.

În stilul său caracteristic, Cornel a închis discuția: ,,Atîta vreme cît în fiecare gară există cel puțin o cîrciumă, nu m-ar mira să se schimbe șinele în timp ce pasagerii se urcă în tren”. Mai departe, a avut loc dezbaterea faptului că eu nu mi-am respectat jurămîntul de a mă lăsa de băutură, după beția din trenul care m-a adus de la oaste. Era adevărat, mă jurasem că mă voi lega cu un lanț de ancoră cît mai departe de băutură, dar nu mai știam pe ce m-am jurat: pe codița de la prună, gaura de la macaroană sau pe o unghie crescută? Am încercat să-mi justific oarecum încălcarea jurămîntului, prin faptul că mi-am dat o pedeapsă prea aspră, așa că am lansat o amnistie, un decret, prin care textul jurămîntului a fost schimbat: ,,Jur ca, după orice băută, să nu mai cad sub masă sau prin șanțuri”!. Vedeți cum sună? Complet altfel, ca un adevărat text de lege, care îmi lăsa și libertatea de a bea orice, ca un simplu ,,simpatizant”, după îi numea Gigi Dinică pe amatorii în ale băuturilor alcoolice.

În pofida încercării mele, pe Cornel nu l-am impresionat, replica lui venind fără menajamente: ,,Măi prietene, e adevărat că un lanț te poate ține departe de orice viciu, numai că tu, în loc să-l legi de o stîncă sau de un pom secular, l-ai strîns fix de clanța ușii unei cîrciumi”.

Asta cam așa a fost, dar trebuie să precizez că, de atunci și pînă în prezent, soția, fiica, nepoții, rudele, vecinii... nu m-au văzut rupt de beat niciodată. M-am lăsat și de fumat, n-am fost niciodată la jocuri de noroc, nu mi-am înșelat soția, și asta pentru că nu am văzut alta mai frumoasă, mai înțelegătoare și mai devreme acasă ca ea. Peste ani, cînd Cornel a cunoscut-o, o alinta mereu cu vorbele: ,,Ce mai face pisicuța mea?”. Odată, de ziua de naștere a fiicei mele, soția s-a dus cu fata la sediul P.R.M., pentru a-l servi pe Cornel cu bomboane de ciocolată. Nu au fost lăsate să intre, spunîndu-li-se că șeful nu avea voie să mănînce dulciuri din cauza diabetului, plus că era în plină ședință cu toți senatorii peremiști. Soția a insistat, s-a folosit de coate și de faptul că era o doamnă pe care nu aveai voie să o atingi, trezinduse, în cele din urmă, în mijlocul încăperii, înconjurată de marii politicieni. În timp ce reproșurile au venit din toate părțile - ,,Nu se poate așa ceva!”, ,,Să vă fie rușine!”, ,,Vreți să-i faceți rău lui Vadim?” – Cornel le-a zîmbit, le-a strîns în brațe, le-a sărutat și a spus așa, ca să audă toată lumea: ,,De la aceste dragi ființe voi mînca oricînd bomboane cu ciocolată!”. După asta, culmea, toți cei care îi tăiaseră calea soției și se zbîrliseră la ea, au copleșit-o cu amabilități: ,,Poftiți pe aici, doamnă! Permiteți să vă conducem pînă la ieșire și vă rugăm să mai veniți pe la noi!”.

Să revenim, însă, la spectacolul din Barul ,,Doina”, mai precis la momentul în care au apărut

balerinele pe scenă. Ce mai, frumoase toate, parcă trase la xerox. Aceeași conformație, aceeași înălțime, la fel și costumele, coafura și machiajul. Toate acestea l-au făcut pe prietenul meu să nu-și mai recunoască soția.

Cornel chiar l-a întrebat dacă vreodată s-a întîmplat să plece cu altă balerină spre casă, crezînd că e soția sa. Pînă la urmă, Cornel i-a identificat-o, pentru că și el o cunoștea, dar mi-a șoptit: ,,Să vezi ce bîlci o să-mi facă ăsta cînd se va întreba cum de i-am recunoscut nevasta înaintea lui, adică, vezi Doamne, o cunosc mai bine decît el!”.

Nu s-a întîmplat asta, iar după spectacol, soția prietenului meu, împreună cu alte patru colege, a venit la masa noastră. Deși mă așteptam să se facă prezentările de cuviință, fetele l-au asaltat pe Cornel, în modul cel mai amical: ,,Bună, Cornel!”, ,,Vezi că te caută Ilinca!” sau ,,Vii cu mine sîmbătă la un bairam?”. Pe undeva, reacția frumuseților era firească, pentru că, în anii aceia, Cornel studia la Viena și venea în țară doar pe timpul vacanțelor.

Una peste alta, a fost o noapte frumoasă, încheiată cu zeci de pupături, ca la o cununie civilă, ,,mirele” fiind, evident, Cornel. Și, pentru că amîndoi aveam frică de întuneric, am fost nevoiți să acceptăm ca două dintre fete să ne însoțească pînă acasă, fără a stabili, din start, către a cui casă. La despărțire, i-am spus lui Cornel: ,,Uită-te bine la ea, să nu fie cumva soția prietenului meu, că ăla era ciupit bine și nu m-aș mira să fi plecat acasă cu alta!”.

Pe timpul acela, eu aveam în jur de 25 de ani, iar Cornel circa 29 și, deși ne întîlneam din ce în ce mai rar, amintirile amiciției noastre sînt de neuitat. Legat de asta, pot spune că cea mai lungă perioadă de prietenie din viața mea este cea cu Eugen și Gusti, cu care am copilărit acum 60 de ani și cu care mă întîlnesc regulat. Doamne, 60 de ani, nici nu-mi vine să cred! Pe locul doi, în acest clasament, cu 44 de ani de prietenie, se află Cornel, urmat de soția mea, pe care o știu de circa 40 de ani.

Și, dacă tot vorbesc de clasamente, ca în sport, nu pot trece peste perioada în care am continuat să fac sport de performanță, timp de vreo 10 ani, la echipa de fotbal Voința București, ce activa în Divizia C și mai apoi în Divizia B.

De fapt, după terminarea stagiului militar, am hotărît să mă retrag din sport, motivul fiind acela că bunicul meu din partea mamei a căzut la pat grav bolnav, și zilele îi erau numărate. Acest om m-a iubit enorm, și eu l-am iubit la fel de mult, fiindu-mi greu să înțeleg că va veni o vreme cînd el nu va mai fi. Cînd mi-a spus că nu va muri pînă nu o să joace la nunta mea, a căzut cerul pe mine. Eram disperat, și aș fi fost în stare să mă însor chiar și cu Baba Cloanța. Ce mai, zăpăcisem întreg cartierul, intram în vorbă cu orice femeie, doar, doar se va lega ceva. Pe cele bătrîne le întrebam dacă au nepoate, iar celor tinere, care mă respingeau, le ceream relații despre prietenele lor. De multe ori, mă simțeam un fel de ,,Rîmaru de pluș”. Pînă și balerinele și manechinele mă luau peste picior, sfătuindu-mă să mă însor cu un... bărbat, dacă altfel nu se poate. Am căutat variante și prin anunțurile din ziare, dar pe vremea aia nu prea găseai ceva ce îmi trebuia mie. Am dat, totuși, peste o variantă atrăgătoare, în sensul că femeia ar fi acceptat căsătoria, dar numai să fie fictivă și pe bani. Nu ne-am înțeles însă la preț, clienta zicînd că suma propusă de mine era exagerat de mare, plus că mă suspecta ca fiind puțin dus cu bidonul.

Din păcate, toate eforturile mele de a-l face fericit pe bunic s-au risipit ca pleava-n vînt, ceea ce a făcut ca, de tristețe, să mă închid în mine, după moartea lui. Timp de vreo doi ani, m-am refugiat în lumea cărților și a plimbărilor singuratice pe malul Lacului Herăstrău. La serviciu – secția de traduceri – colegii mă compătimeau și-și manifestau fățiș teama ca nu cumva să mă sinucid. Ei, nici chiar așa, mai ales că soarta avea să-mi ofere destule surprize plăcute, așa cum a fost aceea cînd antrenorul echipei de fotbal Voința București m-a rugat să vin în trupa sa.

Respectiva grupare era a UCECOM, sub a cărei direcție se afla și secția de traduceri în care lucram. Așa s-a făcut că am acceptat oferta și, în scurt timp, mi s-a acordat așa-zisa scoatere din producție. Antrenorul echipei era Dan Niculescu, fost portar la Poli Iași, transferat la Dinamo și, mai apoi, devenit portarul Naționalei. Absolut toți jucătorii mă cunoșteau, plus că titular în echipă am devenit din prima. Așadar, salariul mergea - în jur de 2.500 lei, iar primele de victorie erau de 2-3.000 de lei, uneori chiar de 4-5.000 de lei. Cert este că, lunar, aveam un venit mediu de 10-12.000 de lei, ceea ce l-a băgat pe tata în dilemă, neputînd crede că un fotbalist poate încasa un venit lunar așa de mare, spre deosebire de el, care, jurist fiind, nu avea mai mult de 4-5.000 de lei lunar. Oricum, tata nu luase în calcul faptul că, întrun an, o echipă de fotbal are pauză competițională de 4-5 luni, perioadă în care primeam doar salariu de la serviciu, ca să nu mai vorbesc de faptul că victoriile nu se obțineau mereu una după alta. Chiar și așa, bănuind că am dat-o în jocuri de noroc, tata mă amenința că o să mă reclame la poliție dacă nu-i spun adevărul. În cele din urmă, treburile s-au lămurit, și viața mea se umpluse iar de cantonamente, meciuri și antrenamente.

Fiind o echipă formată numai din bucureșteni, firesc că era greu de ținut în frîu, sub aspect disciplinar. Spre exemplu, într-un cantonament de iarnă organizat la Bușteni, unde am fost cazați în cel mai mare hotel al orașului, vreo 4-5 jucători, venind noaptea tîrziu de la cîrciumă, au văzut în curte un cal. Vrînd, probabil, să se grozăvească sau să se amuze, s-au decis să ducă bietul cal în hotel, apoi să-l urce pe scări pînă la etajul doi și să-l lege de clanța ușii unor colegi. Nu au reușit, deși recepția era pustie la acea oră. Oricum, erau așa de beți încît nu mai aveau simțul pericolului și împingeau calul din spate ca să urce pe scări. Au ajuns pînă la primul etaj, moment în care copitele calului și nechezatul lui au trezit tot hotelul. Cînd a văzut grozăvia, antrenorul a rămas perplex, dar a avut, totuși, tăria de a-i da afară din cantonament pe autorii faptei, trimițîndu-i direct la gară. Mai mult, a doua zi dimineață, directorul hotelului i-a dat ordin recepționerului de serviciu: ,,Du-te și fă cîteva poze hotelului, din mai multe unghiuri, să avem și noi cîteva amintiri, că nebunii ăștia, cît mai stau pe aici, s-ar putea să-l dărîme de tot!”.

Nu s-a întîmplat asta, dar, în ultima zi a cantonamentului, s-a petrecut ceva demn de a fi menționat. La masa de prînz, în timp ce ne aflam la felul doi, șeful restaurantului ne-a somat să părăsim sala de mese cît mai urgent, motivul fiind acela că Nicu Ceaușescu urma să sosească acolo pentru a lua prînzul cu securiștii săi. Fără nici un comentariu, asta am făcut, ieșind pe aleea principală din fața hotelului cu șnițelele și chiflele în mînă. Chiar în acel moment, trei mașini negre au oprit brusc în parcare, din ele coborînd vreo 5-6 indivizi supli, cu costume, cravate negre și cu nelipsiții ochelari fumurii. Cînd un coleg de echipă l-a remarcat pe Nicu Ceaușescu, eu am întrebat cu un ton ridicat: ,,Care e, mă, care e?”. Auzind asta, Nicu s-a îndreptat spre grupul nostru și a întrebat cine este cel nedumerit. Evident că a trebuit să ies în față și să-i spun că am vrut să-l cunosc pe viu, cum se spune. El mi-a întins mîna, s-a recomandat și și-a exprimat satisfacția de a mă cunoaște. M-am prezentat și eu, iar cînd i-am explicat din ce motiv am fost evacuați din sala de mese, s-a încruntat și mi-a zis: ,,Vino cu mine și arată-mi cine este cel care a decis asta!”. Așa am făcut, după care șeful restaurantului a primit ordinul să pregătească un șir de vreo 12 mese, la care s-au așezat apoi toți cei ce fuseseră evacuați, plus agenții securității. Nicu s-a așezat lîngă mine, declarîndu-mi că se aștepta să am o reacție temătoare, atunci cînd ne-am aflat față-n față. De reținut că, la sfîrșitul mesei, un ospătar mi-a adus o șampanie frapată, șoptindu-mi la ureche: ,,Cu mult drag, din partea tovarășului Nicu Ceaușescu!”. (va urma)

 Cronicã literarã  Cronicã literarã 

O călătorie în prezent, la timpul trecut (I)

În acest fel se poate interpreta cartea despre care mi-am propus să scriu acum. Chiar titlul de mai sus sugerează miezul paradigmei în care a fost concepută și scrisă această carte interesantă (și incitantă) prin cel puțin două caracteristici de scriere în care se încadrează cartea și numele autorului. În ce privește genul de scriere a acestui roman –eu îi spun roman, deși autorul folosește, atunci cînd se referă la această scriere, titulatura de carte – nici nu apuci bine să intri în conținutul acestuia că îl și poți cataloga: science fiction (SF). Numai că, cu cît înaintezi în conținutul romanului, certitudinea de la început prinde a se clătina, întrucît elementele caracteristice romanului SF nu sînt singulare, ele împletindu-se, uneori, în mod surprinzător, cu realități contemporane, procedeu care adîncește și mai abitir enigma sub care este conceput acest roman.

Acest sentiment l-am simțit pregnant, și motivat, abia la sfîrșitul lecturării cărții, atunci cînd, într-un remember nostalgic, am trecut în revistă teancul de romane științifico-fantastice citite în anii copilăriei, pe cînd eram fascinat de călătoriile și de întîmplările spectaculoase și pline de suspans, pe care ni le deschidea o lume enigmatică și necunoscută a acestui stil de scriere. Citind acum, la maturitate, o astfel de scriere, am comparat-o doar ca gen, pînă la un punct, de-acolo mai înainte, acest roman devine atipic pentru ștampila de SF, printr-o stratagemă uzitată de autor, care, cu o abilitate ingenuă, pune la cale un transfer temporal al cititorului exact în lumea paralelă în care și-a transferat și eroina principală a întregii povești. Tocmai acest procedeu fizic, de intrare și dispariție printr-o poartă temporală, pe unde se și întoarce eroina noastră, creează enigma unui roman complex, cu unele rezolvări atît de inteligent și de subtil „inventate” de autor, încît nici cea mai sclipitoare minte a vreunui cititor nu va putea intui deznodămîntul dintre imaginile formate de la primele pagini pînă la finalul de la paginile 192 și 193.

Acum, după ce am „aprins” atmosfera cu o punere în temă asupra unei cărți apărute de curînd, să dezvălui cele două elemente principale: titlul cărții și autorul, pentru a putea merge mai departe pe firul acestei captivante narațiuni. Deci, titlul romanului:

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

1962 – Cursă contratimp; autor: Marin Nicu Marius Da, da, dacă ați reținut bine numele autorului și l-ați comparat cu numele colegului de pagină, semnatarul editorialului și al altor rubrici din revista noastră – Nicu Marius Marin, nu ați greșit cu nimic, autorul romanului și autorul articolelor din „România Mare” sînt una și aceeași persoană, cu adăugirea că, în pagina revistei a mai adăugat, după nume, sintagma „antreprenor HORECA” ( în „traducere”: Hoteluri, Restaurante, Catering). După cum veți citi, în conținutul cronicii mele, acest HORECA se reflectă substanțial în paginile acestei cărți, ceea ce prezintă o altă trăsătură inedită a scrierii la care sîntem martori prin acest articol.

Dacă despre roman am putea spune că avem deja primul contact cu el, vine acum rîndul să-l cunoaștem pe autor, pus din nou într-o situație inedită, deoarece nu este de formație nici filolog, nici ziarist, nici om de cultură – preocupări profesionale care i-ar fi facilitat (din punct de vedere logic, spun eu) aplecarea spre scrierea unui roman, mai ales, a unui roman reușit, cum este „1962 – Cursă contratimp”. În acest caz, cine ești, domnule autor, și... ce-ai făcut în ultimii 5 ani? (n-ați uitat această întrebare stereotip, adresată de Petre Mihai Băcanu, imediat după evenimentele din decembrie 1989!). Trecînd la treburile noastre, să-i dăm cuvîntul (scrisul) autorului însuși. Nicu Marius Marin: „Nici nu știu cu ce să încep. Profesional vorbind, am absolvit în 1997 Facultatea de Drept de la Universitatea din Oradea. După facultate am lucrat 6 luni la un post de radio brașovean, desființat între timp, Radio 1 Brașov, și apoi alte 6 luni am fost în armată, la Școala de Poliție Cîmpina. După asta am profesat ca jurist 9 ani, apoi am înființat Agenția de turism Vizit Transilvania Travel, cu un prieten, și, de atunci am devenit ghid turistic. Am scris ghiduri de turism pentru România, o broșurică turistică pentru Transilvania, articole de blog pentru cele două site-uri, și, de un an și jumătate, scriu la «România Mare». Pe lîngă toate acestea sînt formator al CCI Brașov, în cadrul cursului de formare pentru ghizii de turism, unde am învățat pînă acum cîteva zeci de viitori ghizi în turism. Sînt căsătorit din 2005, am o fată de 14 ani și un băiat de 8 ani”.

Acesta a fost, fotografiat la minut, traseul în viață al autorului care ne-a pus în fața unei realități bruște, izbite cu buzduganul din cetatea municipiului de sub Tîmpa, provocîndu-ne să ne punem mintea și imaginația la contribuție, să scormonim prin ungherele amintirilor noastre și să scoatem din sipetul ferecat al aventurii umane dezlegarea la care ne cheamă „1962 – Cursă contratimp”. Pînă să deschidem și noi enigmatica poartă prin care autorul ne trece, cu rezerve incerte de a mai reveni printre contemporani, să mai elucidăm un „secret” al domnului Nicu Marius Marin – anume, acela al devenirii colaborator al revistei „România Mare”, bineînțeles, în afară de chemarea dînsului spre atmosfera de autentică exprimare a ideilor și sentimentelor cu substrat din sfera naționalismului luminat și a patriotismului – principii pe care revista noastră le promovează. Pur și simplu, a fost o invitație de a scrie un articol, invitația venită din partea regretatului colaborator al „României Mari”, cel care avea profunzime și profesionalism în tot ceea ce scria, luat prematur dintre noi de Covidul care ne macină viața de doi ani de zile – Dan Alexandru Tano

Romanul „1962 – Cursă contratimp” ne dezvăluie chiar din „Cuvîntul înainte” al autorului, masca sub care apare această scriere (despre care v-am avertizat cînd am scris de HORECA, anume că, dacă te gîndești bine, partea SF a cărții nu este altceva decît momeala, nada autorului (nu uitați: ghid turistic) de a ne prezenta o parte din frumusețile și edificiile unor părți din România: Bucureștii, Brașovul și Clisura Dunării, în special. Cred că suprapunerea acestor două planuri cu trecerea pe primul loc cînd a unuia, cînd a celuilalt, constituie cea mai inovativă metodă de a îmbina, de a împleti o curiozitate virtuală cu o realitate suculentă, mai ales că, în multe privințe, această realitate nu mai este actuală pentru tînăra generație de după 1989. Iată o nouă componentă a factorilor care mă obligă să consemnez apariția acestui roman ce trebuie citit în două chei (cel puțin).

Pentru că am amintit de „Cuvîntul înainte”, iată cum își configurează autorul semnificația scrierii sale: „Dragă cititorule, ai deschis o carte-document. Nu te speria, nu te voi plictisi cu chestii tehnice sau cu descrieri. Te voi purta în trecut prezentîndu-ți un timp de mult uitat. O să savurezi parfumul unor vremuri liniștite în care nu existau internet și telefoane inteligente sau Netfix, dar exista comunicare, sinceritate și ajutor reciproc. Vremuri în care, deși era greu, oamenii se bucurau de ceea ce aveau și-și făceau viață frumoasă, pentru că știau să trăiască”. De aici încolo, cu doar cîteva personaje, Marin Nicu Marius reușește să construiască o adevărată frescă a României de dinainte de 1989, punînd această călătorie inițiatică sub semnul enigmatic al unui roman SF. În esență, planul cărții începe cu dorința Iuliei, o brașoveancă, studentă în ultimul an la Facultatea de Litere din București, care, răspunzînd invitației unei prietene, Alexandra, acceptă, la sfîrșitul de săptămînă, să facă o excursie pînă la Canionul 7 scări, din Muntele Poiana Mare, de lîngă Brașov. Cum tinerețea îmbie la aventuri, fetele, după ce nu s-au înțeles pentru a urca pînă la Cabana Piatra Mare, au hălăduit printre copaci, părăsind, la un moment dat, traseul marcat. În aceste împrejurări începe aventura Iuliei, dedublarea ei, în timp și spațiu, și nedumerirea Alexandrei despre dispariția prietenei ei. (va urma)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.

GEO CIOLCAN