România Mare, nr. 1677

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Ce ciudat: americanii, care au inventat cinematograful color, au rămas singurii care văd totul în alb și negru.

Pe principiul „să moară dușmanii mei“

Cînd ai dușmani, le poți dori „sănătate și-un căruț cu patru roate”, cum cînta în urmă cu 30 de ani un grup vocal instrumental din Oradea, doar că asta nu se poate aplica în societatea noastră tolerantă, incluzivă și care asigură drepturile tuturor, în special pe cele ale minorităților, decît dacă dubla măsură este filosofia ta de căpetenie. Mă refer la ceea ce face președintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, cu preoții și enoriași români din Ucraina. Atenție, am scris ROMÂNI, nu moldoveni, cum îi consideră el, preluînd fără jenă teoria sovietică. Dacă tot îi urăște așa de tare pe ruși, ar trebui să se dezică de tot ceea ce înseamnă aceștia și ar putea începe prin a renunța să-i numească pe cetățenii ucraineni din regiunea Cernăuți (și nu numai) moldoveni, fiindcă ei sînt români.

Ura neîmpăcată pe care Zelenski o are față de tot ceea ce este rusesc ar putea fi înțeleasă pînă la un punct, fiindcă vorbim de o națiune care i-a invadat țara, care i-o transformă în ruine, iar obligația lui de conducător ales este de a-și proteja teritoriul. Dincolo de acest punct însă, nu o mai înțeleg, pentru că mai nou președintele se amestecă în chestiuni bisericești pe care nu le înțelege nu fiindcă e un om neînțelegător, ci pentru că are o altă credință decît

cea creștină. Să intervii în viața religioasă a unei comunități la modul acesta brutal, doar pentru că ea se supune patriarhului de la Moscova, denotă o necunoaștere și o nepăsare pe care doar barbarii păgîni o aveau față de bisericile și mînăstirile pe care le distrugeau fără nici un pic de respect și frică de Dumnezeu, pentru că nu-L cunoșteau și se închinau unor zeități de lemn sau de piatră.

Citesc pe site-ul Rador o știre din data de 2 decembrie 2022, prin care sîntem informați că „Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a emis un decret prin care aprobă o decizie a Consiliului de Securitate și Apărare Națională de la Kiev de a interzice desfăşurarea pe teritoriul Ucrainei a activităților organizațiilor religioase afiliate centrelor de influență din Rusia. Controlul privind implementarea măsurilor în acest sens a fost atribuit secretarului Consiliului de Securitate și Apărare Națională al Ucrainei, Oleksi Danilov. «Vom oferi statului nostru independență deplină – în special spirituală. Nu vom permite niciodată nimănui să construiască un imperiu în interiorul sufletului ucrainean», a declarat președintele”.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

SACRIFICAREA ȘI TRĂDAREA

România nu mai are Istorie?

Întrerupt pentru o săptămînă ca să facem loc publicării articolului dedicat zilei de 24 Ianuarie – Unirea Principatelor Române (1859) – continuăm astăzi articolul cu titlul de mai sus, încercînd să dezvoltăm mai multe idei pe axa principală a situației de abandon, de sacrificare și de trădare a României, a intereselor sale naționale – act săvîrșit (de ani de zile) de către noua clasă politică a Țării: Președinte, Parlament, Guvern, Partide, anumite ONG-uri – toate la un loc și fiecare în parte (voluntar sau involuntar) contribuind la degringolada politicosocială și la marasmul economic în care se află România de peste trei decenii.

În acest început de articol (partea a II-a) voi continua de unde am rămas data trecută, adică explorînd tot universul istoric al problematicii erorilor (și trădărilor) care au loc astăzi pe seama aruncării peste bord a minunatelor lecții

ROMÂNIEI (2)

de Istorie a Patriei, în fond, de cunoaștere a timpului și spațiului de unde venim, și cum am ajuns în fundătura artificială din acest prezent dureros și nesigur al României. Făcînd o paralelă la tema Istoriei Țării noastre și la discursurile eliptice, prezentate, seară de seară, de o droaie de „experți” în științe militare (în special), dar și sociale, economice, financiare etc., cea mai firească întrebare care se naște în mintea unui român cu mintea întreagă este de felul: oamenii aceștia au lipsit oare de la toate orele de Istorie a României, ori n-au înțeles nici o iotă din spusele profesorilor și din tainele cărții de Istorie, ori, pur și simplu, ignoră realitatea faptelor, numai și numai să „dea bine” în fața Occidentului? A acelora care, în mod intenționat, au rupt file importante din zbuciumata noastră Istorie, spre a-și acoperi rapturile lor mîrșave și a-și „justifica” călcarea cu bocancii a dreptului sfînt al Poporului Român de a-și stăpîni pămîntul moștenit, pe toată întinderea lui, de la moșii și strămoșii noștri, ajungînd pînă la stirpea lui Burebista și Decebal.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

România pitoreascã

Fã o minune, Doamne, dã-ne pace

Fă o minune, Doamne, dă-ne pace prea mult ne-am lăcomit, şi ne urîm fii bun şi mută raiul mai încoace revarsă-ţi slava pe acest tărîm

Eu ştiu că merităm această soarte în lupta asta greu e să rezişti ecuatorul foametei ne-mparte în buni şi răi, umani şi egoişti

În fiece răsad din omenire sămînţă de furtună au sădit îndoliate parce şi moire

Ne sfîşiem, şi ce e mai cumplit e că-n acest amurg fără ieşire sînt semne că tu însuţi ai murit.

CornELIU VADIm TUDor

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar);

- pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 24 RON

– 3 luni – 72 RON

– 6 luni – 144 RON

– 12 luni – 288 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Televiziunea Română va emite de la Budapesta F O jigodie care ne calcă pe nervi: Sorin Dumitriu F Gilda apucă Osul F Iosif Boda, ciocul mic! F Piţigoi fuge cu parcul în spate F Steaua n-a auzit de Neulander F Vampirul din Creta

PArTEA I

F La 12 august s-au împlinit 9 luni de la căsătoria C.D.r cu U.D.m r (naş, P.D. -F.S.N.). Exact la sorocul prevăzut, a văzut lumina zilei rodul dragostei năbădăioase dintre cele două creaturi. Deşi s-a născut dintr-un mariaj din interes şi a fost scos cu forcepsul, micuţul pare destul de ofticos, avînd următoarele caracteristici: greutate mare (pe spinarea Ţării), sex incert, fruntea bolovănoasă a lui Victor Ciorbea, ochii lui Traian Băsescu, țuguierea lui Viorel Cataramă –Oblio, mustăcioara în furculiţa a lui Attila Veresztoy, fălcile lui Gavril Dejeu, gîtul lui Petre roman Neulander, pulpițele lui Zoe Petre, gura de lup a lui Mihai von Hohenzollern, limba bilingvă a lui Adrian Severin și orăcăiala moldovinească a Alinei Mungiu Pippidi. Botezul va fi oficiat de Popa Ţeavă, iar micuţul va primi numele de Căcîcea. Lume, lume, un asemenea monstru se naşte la 100 de ani! Nu pierdeţi ocazia de a-l scuipa cît mai vîrtos, ca să nu se deoache! F Un sfat pentru Poporul Român, valabil şi ieri şi azi, şi de-a pururi: „Cînd poţi să umbli, de ce să te tîrăşti?“ (Nicolae Iorga). F Marele ziar german „Süddeutsche Zeitung“, care apare la München, a scris recent: „În mare parte din vina Occidentului, în sud-estul Europei ticăie, în prezent, o bombă cu explozie întîrziată“. F Legionarul Vasile Lupu de la Iaşi şi-a găsit beleaua cu legionarul Constantin Burlacu de la new York. Într-o epistolă adresată tuturor şi nimănui, Nea Costică îi aplică un croşeu de extremă dreaptă în bărbie purtătorului de chimir ciocoiesc: „Sînt informat că ţărănistul Vasile Lupu a spus că românii trebuie să înveţe ungureşte şi că el regretă ca n-a învăţat ţigăneşște. Ca și cum România ar fi Țara țiganilor. Oare chiar nu se mai găsesc botnițe pentru astfel de javre sălbatice în România? De ce nu le închideţi ungurilor Consulatul din Cluj-Napoca, ce aşteptaţi, să vă dea ungurii afară şi să devină stăpîni ai Transilvaniei?“.

F Din cînd în cînd, George Sörös se amestecă DIRECT în Programul Televiziunii Române, ca să ştie omul pe ce a dat banii! Avem informaţii sigure că scandalosul documentar realizat de micul țucălar Horia matei şi prezentat sîmbătă seara la Actualităţi, a fost comandat de Sörös, pentru a se acredita ideea că românii şi ungurii s-ar înţelege perfect, dacă n-ar fi ei, politicienii extremişti, printre care şi liderii românilor.

Ba chiar satrapul udemerist Orban Arpad, cunoscut pentru violenţele lui fizice şi de limbaj, a declarat că dacă n-ar fi ei, extremiştii ăştia (adică românii), ar fi o pace mormîntală în zona aceea, Harghita şi Covasna. Te cred şi eu, oagăre, că ar fi o linişte de cimitir, fiindcă i-ați căsăpi voi pe toţi românii, cine ar mai îndrăzni să zică ceva? Ceea ce trece sub tăcere banda de bursieri Sörös, care a prins rădăcini la Postul Național de Televiziune, este esenţialul: de ce, de pildă, nu s-a prezentat cum a fost maghiarizată denumirea unor străzi ca 1 Decembrie şi Ştefan cel Mare? Abia de aici încolo putea începe orice dialog. F Tot un abuz incalificabil au săvîrşit şi ţărăniştii. Închipuiţi-vă că mortăciunile astea şi-au permis neobrăzarea să schimbe denumirea Bulevardului 1 Mai din Capitală în... Ion Mihalache! Ce-aveți mă, aţi căpiat? Aşa mare să fi fost învăţătorul rural, care venea la Parlament în iţari şi surtuc, ca să pară neaoş, rupt din talpa Țării, încît să-l băgați voi, peste noapte, şi în Istorie, şi în Geografie? Ce-aţi avut cu 1 Mai, care nu e o sărbătoare comunistă (cum credeţi voi, în prostia şi isteria voastră de troglodiţi), de vreme ce o serba şi o celebra în versuri şi Mihai Eminescu? Credeţi că dacă acum aţi pus gheara pe pîine şi cuţit, prin cea mai ordinară

înşelătorie, puteţi să vă bateţi joc de milioane de oameni? Nu vă gîndiți că puterea asta e trecătoare, ca tencuiala de farduri de pe faţa unei curve, şi că tot ce aţi batjocorit voi astăzi, mîine o să se spargă în capul vostru? Ce-aţi zice, de pildă, ca bustul de bronz al lui Coposu, care sfidează populaţia lîngă Biserica Kreţulescu (în vreme ce mari tribuni ca Al. I. Cuza, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Octavian Goga n-au asemenea monumente în Capitală!), va fi, ca mîine, ridicat cu macaraua şi dat la topit? V-ar conveni băi, aceştia? Vă caută moartea peacasă şi voi vă cățărați pe scări de pompieri, ca păianjenii, ca să schimbaţi nume de străzi şi bulevarde! F După ce i-au fraierit pe românii din România, şmecherii ăştia de la C.D.r. îi trag în piept şi pe românii din Basarabia. Cum credeţi că se numeşte alianţa care se înfiripă acum şi vrea să pună mîna pe Putere la Chişinău? Chiar Convenţia Democrată! Ba şi lozinca e aceeaşi: „Numai împreună vom reuşi!“. Ce nu ştiu liderii C.D. din Basarabia este că ei îi vor zăpăci rău de cap pe fraţii noştri de peste Prut, care, încet-încet, tot vor afla cam cu ce se îndeletniceşte C.D.R.-ul în România. Atunci cînd va cădea C.D.r şi va pierde Puterea la Bucureşti, ce vor face omologii săi din Chişinău? Ei nu-şi dau seama că sînt în contratimp? Şi mai e ceva: ce fel de lideri unionişti sînt domnii Iurie Roşca, Alexandru Moşanu şi Valeriu Matei, dacă ei pot ignora colosala trădare de Ţara comisă de C.D.R., care a forţat şi a patronat semnarea ruşinosului Tratat cu Ucraina? Mai avem de-a face cu români, sau cu nişte mercenari, care dansează cum le cîntă nişte stăpîni din afară? F Ar fi timpul ca muncitorii să-i alunge, definitiv, pe liderii sindicali Bogdan Hossu, Pavel Todoran şi marin Condescu. Nu de alta, dar prea au început să trădeze pe față şi să ne ia de proști. Sanchi, ei se fac că protestează, Guvernul se face că dialoghează, iar muncitorii s-au trezit, în doi timpi şi trei mişcări, daţi în brînci pe scări. Şi mai e unul care ne calcă pe nervi, încă nu ştim dacă e grecotei sau ţigan că tuciuriu e, cît cuprinde: Sorin Dumitriu, preşedintele (?!) F.P.S., care mamă-mamă ce importanță îşi dă, cum dispune el de soarta a sute de mii de oameni şi a familiilor acestora, ce adevăruri absolute deţine spurcăciunea asta, nu-i mai ajunge nimeni la nas, nici cu prăjina lui Serghei Bubka! De unde a mai apărut şi ăsta, cine l-a fătat, cu ce drept hotărăşte el ce se va întîmpla cu economia României şi cu viaţa a mari colectivităţi?! Ăsta mai are un frate geamăn, pe nume Andrei, tot demnitar şi el. De-aia au ei numai cîte o jumătate de creier, fiindcă şi l-au împărţit frăţeşte. Aşteptăm informaţii de la cititorii noştri care îl cunosc pe mafiotul de Sorin Dumitriu, fiindcă ne mănîncă palma tare rău şi, dacă el îi distruge pe muncitori, o să-l distrugem şi noi pe el, pînă la a 7-a spiţă. F Emoţionantă satisfacţie, cînd pînă şi adversarii sînt nevoiţi să te elogieze! Titlul săptămînii a apărut pe pagina I a ziarului „Evenimentul zilei“: „Creşte România Mare! Vadim îi suflă în ceafă lui Petre Roman!“. E vorba de un sondaj de opinie, realizat la comanda P.D. – F.S.N. Indiferent cît de ciudat şi întortocheat a fost paginat el, de majoritatea publicaţiilor, reiese că şi P.r.m., şi C.V.T., sînt în mare ascensiune, fiind pe locul 4. Cine ştie să citească corect un sondaj, va vedea că Vadim nu-i mai suflă în ceafă lui Neulander, fiindcă i-a şi luat-o înainte. F Se aude că, după scandalul telefonului, Gilda Lazăr îşi va găsi o sinecură în diplomaţie, ca secretar 1 sau consilier la Ambasada României din oslo. Tot La Os (Laos!) o trage aţa... F Nu degeaba l-a felicitat preşedintele P.R.M., în seara zilei de 17 noiembrie, pe „băiatul cu liceu“. Ştiţi care, Radu Berceanu, de la P.D.-F.S.N. Într-un interviu acordat „României libere“, deltaplanistul dizident trage împrăştiat, din poziţia culcat

pe spate cu capul în raniță şi cu gărgăunii în baniţă: „Nu se poate ca la conducerea treburilor Guvernului să fie, practic, numai P.N.Ţ.C.D. Remus Opriş este și Cozmîncă, şi Hrebenciuc, şi Ungheanu. El e totul acolo. Domle, dacă aţi şti ce bătălie fost la Guvern în primele săptămîni! Care în ce birou e! Pe urmă, pe maşini. Una-i Volvo cu 100 de mii de km şi alta-i Volvo cu 80 de mii de km (...). Păi, dacă discutăm de moralitate, nu ştiu de ce trebuie să pomenim despre casa lui Petre Roman şi să nu discutăm cum şi-a făcut Boda o operaţie de 200.000 de dolari în Elveţia. Din micile lui economii sau cum? Eu ştiu şi nişte provenienţe de bani ș.a.m.d. Nu mă refer acum la aceasta, pentru că este o ţintă care nu mă interesează. Dar dacă o să ridice ciocul foarte tare, s-ar putea să apară nişte surprize. Meleşcanu, social-democrat? El, care fumează trabucuri de 6 dolari bucata? Din micile lui economii, bănuiesc“. Doua chestii ne-au plăcut, îi mod deosebit: aia cu ciocul şi ailaltă cu trabucul. Carevasăzică, Berceanu ştie că Boda a făcut dărîmări şi porcării, da’ nu spune, că e gigea. Acuma, a aflat şi Boda că Berceanu ştie treburile astea, prin urmare n-o să facă ciocul mare, dar cazaciocul poate să-l facă? În privinţa ţigărilor scumpe, de foi, pe care le pufăie colonelul D.I.E., care are căşti de cosmonaut în loc de urechi, lucrurile sînt cît se poate de clare: el fumează trabuc fiindcă îi place la nebunie opera „Trabucco“ de Verdi. F Ziarul „Adevărul“ a devenit Inamicul Public nr. 1! Acesta e „calificativul“ pe care îl merită, în urma campaniei discrete pe care o face împotriva muncitorilor Tinu securistul şi Cristian Tudor Popescu sifiliticul! Tusea şi junghiul! Şi unde, mă rog?! În fostul organ al C.C. al P.C.R., „Scînteia“! Hop şi Moş Jumară Brucan, care, în numărul din 13 august 1997, îşi întoarce pe dos articolele din 1947 şi face şi el pe capitalistul sălbatic, păcălindu-se singur cum că va lua drept răgete de leu pîrțurile de șoarece pe care le emite în „banda Vest“. Printre rafinăriile construite de Ceauşescu („în megalomania sa“, zice bătrîna caiafă a Moscovei) Saul Bruckner pomeneşte şi Vega Ploieşti (veche de 100 de ani!) şi Dărmănești (construită în 1947) – deci nici una nu i se datorează lui Ceauşescu. Mai vreţi să vedeți ce B.S. mintea lui B.S.? Poftim, la alegere: „Cu cît mai repede se impune ÎNV ăȚAREA capitalismului, cu cît ea cere neapărat DEZVăȚAREA socialismului. Şi dacă, în ce priveşte democraţia, românii au făcut progrese în cei 8 ani de la revoluţie, deprinderea practicilor şi mai ales a mentalității societăţii capitaliste ne aflăm de-abia în clasele primare“. Da’ tu cîte clase ai, Beşleagă? Şi de ce te încăpăţînezi să ne dezveţi ceea ce ne ai învățat odinioară? Ar trebui să fii mîndru, fiindcă ne-ai învățat adînc și temeinic! Ţie ți se fîlfîie (vorba ta, la Conferința Naţională a P.D.S.R.), fiindcă ai dat bani grei şi atunci cînd ne învățai comunismul, şi acum, cînd ne înveţi capitalismul ca şi cum un autopsier de la Morga vrea să le predea acum, studenţilor în medicină, lecţii despre cum se aduce la viaţă un cadavru. Nu-ţi e ruşine mă, politruk nenorocit? Tocmai tu ai tupeul să ne dai lecţii de capitalism? Cu ce morală? Cu ce ştiinţă de carte? După ce ne-ai semnalizat să o luăm la stînga şi am făcut zob maşina, fiindcă la stînga nu era nici un drum – acum dai din mîini şi din picioare, disperat, să o luăm la dreapta, poate ţine figura! Băi, Anus Pauker, n-ai încercat ca, în loc să scrii ce-ți trece prin bostan, să-ți faci o clismă? Ştii ce uşurare simţi?! Ca la mama ei! Pompezi şi te uşurezi, pompezi și te uşurezi, în ritm de Hava-Naghila din Israel, simţi așa, un fel de „Sturm und Drang“ („Furtună şi Avînt“), mai ales cînd furtunul va ajunge la zăcămintele de vodcă şi de icre negre pe care le-ai îngurgitat la moscova. Ia mai lasă Ţărişoara asta în pace, drace, ţi-o ajunge şi matale cît ai furat, şi ai mințit, şi ai curvăsărit, şi ai păcălit vreo 10 generații de români, cum că eşti vreo mare sculă pe basculă, şi cînd colo ai belit mereu belengherul... (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 august 1997)

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite

În vizită la salonul de coafură al lui Ionică –coaforul

Casei Regale

Casa Regală din România, asemeni tuturor caselor regale europene, a oferit, de-a lungul timpului, diferitelor firme sau persoane, calitatea de „Furnizor al casei regale” – în semn de înaltă apreciere a produselor sau a serviciilor oferite. Dreptul de a inscripționa însemnul de „Furnizor al Casei Regale” era o mare mîndrie, aducea faimă și, bineînțeles, clienți. Vă vom povesti acum despre unul dintre acești maeștri – despre Ionică – coaforul Curții Regale. Vom arunca de asemenea o privire în salonul lui de coafură din imediata vecinătate a hotelului Athénée Palace. Salon care atrăgea în perioada interbelică tot ceea ce Bucureștiul avea mai select: „doamne, domnișoare, domni și... «don juani»”. Patronul salonului de coafură era celebrul Ionică Oprișan, cel care a avut cinstea de a fi, după cum singur se recomanda, „coaforul a trei generații din Casa noastră domnitoare”. El a fost cel care, în fiecare zi de miercuri, îl tundea pe M.S. Regele Mihai. Să pătrundem așadar în saloanele de coafură ale lui Ionică Oprișan, conduși de Ion Tik și de Al. Ștefănescu, reporterul și respectiv fotograful săptămînalului „Ilustrațiunea Română”.

În saloanele lui Ionică Oprişan

„Clientela devotată își alege întotdeauna lucrătorul, lucrătoarea și manichiureza, pentru că fiecare ține ca personalul să-i cunoască gusturile, obiceiurile și cîteodată metehnele. De aceea cea mai grea problemă pentru o cucoană care ține la această preferință este să-și capete «rîndul» în așa fel încît să fie servită de personalul care-o cunoaște. Lucrătoarele, lucrătorii, «maeștrii» și manichiurezele au la rîndul lor, aceeași socoteală, ducînd în surdină adevărate lupte cînd vreunul «răpește» clientul celuilalt. Aceste mici și nevinovate lupte sînt singurele fricțiuni pe care și le pot face discipolii de toată mîna ai maestrului Ionică. În salon este un du-te vino interminabil, simpatic și parfumat de cucoane în neastîmpărul «rîndului care nu mai vine», de domnișoare radioase de ceea ce a săvîrșit arta maeștrilor coafori; de elegante care revin pentru a rectifica o «ondolă» lăsată prea mult pe sprînceană sau cîțiva perișori scăpați din smulsoarea «pensetei»; de «donjuani» proaspăt bărbieriți care întîrzie explorînd reflexul multiplu al oglinzilor plin de capete zîmbitoare și de ochi înfierbîntați de dogoarea aparatelor de uscat părul. În așteptare, cucoanele își povestesc întîmplările mondene, cancan-urile spectaculoase ale saloanelor, necazurile croitoreselor neînțelegătoare sau încăpățînarea modistelor care nu «șarjează» suficient «pointa» sezonului. Două domnișoare povestesc unei manichiureze ultima modă a unghiilor: lac colorat după toaleta pe care o îmbraci: roșu, verde, galben, albastru, violet. Apoi, desene pe unghii, sub lac... Manichiureza face ochii mari, mirată de o asemenea năzdrăvănie. - A devenit și manichiura prea monotonă – spuse una din domnișoare. De aceea, inovatorii Occidentului au găsit și în această materie ceva de schimbat... Într-un colț, un soviet de lucrători frizeri, select și discret, discută în șoapte. Din cînd în cînd,

ucenice sprintene înveșmîntate în alb mută mesele manichiurezelor, încărcate cu sticluțe, foarfeci, pile și alifii. Domnișoara Otilia, casierița, care, pentru anumite cliente este și maestra «ondolelor permanente», supraveghează, discret, lucrul. O cucoană i se plînge că ondolele, din negre cum erau, au devenit prea castanii. Îi cere sfatul, și domnișoara Otilia, între două zîmbete și cîteva șoapte, rezolvă această tulburătoare problemă”.

Domnul Costică

„Cel mai versat dintre «maeștri» și cel mai vechi dintre colaboratorii lui Ionică, pe care cucoanele îl caută ca pe iarba de leac, este Costică, decanul salonului. Stăpîn pe meșteșugul pe care l-a ridicat la rangul unei adevărate arte, Costică, «decanul», își împarte orele cu zgîrcenia profesioniștilor supraîncărcați de clientelă. Lucrează încet, tacticos, un lucru de migală pe care numai femeile cochete îl înțeleg și pe care numai ochiul rafinat al elegantelor îl apreciază cum se cuvine.

- Costică, mai repede, ceva «rasol» – îi șoptește domnișoara B. nerăbdătoare.

Atunci, Costică se supără, face o mutră acră și răspunde:

- Degeaba ai venit, domnișoară; sînt altele care așteaptă de 3 - 4 ceasuri. Adeseori colegii și clientele îl consultă asupra feluritelor «probleme de specialitate» pe care «decanul» le rezolvă cu dexteritatea omului stăpîn pe cunoștințele sale. Pentru cele mai ciudate și mai capricioase gusturi, pentru cele mai «dificile» dintre cliente, Costică este «salvatorul»; de aceea, cîteodată, absența lui Costică echivalează cu o adevărată nenorocire”.

Manichiura „pentru domni şi doamne”

„La măsuțele lor încărcate cu mici instrumente tăioase, domnișoarele manichiureze fac puntea de unire între cele două saloane rezervate celor două sexe: bărbați și femei. Cînd n-au de lucru, își fac socoteala bacșișurilor și cotidiana constatare că... bărbații sînt mai galanți decît cucoanele. Cu toate acestea, ele preferă cucoanele, pentru că sînt mai dispuse să le asculte istorioarele, amărăciunile, bucuriile, poveștile de dragoste și necazurile... profesionale. Dimpotrivă, domnii nu ascultă, ci povestesc ei din viața lor, uneori glume care se sfîrșesc cu cîte o mică tăietură și cîțiva stropi de sînge pe care manichiurista cît ai clipi din ochi îi înăbușă cu «creionul alb» gata pregătit pentru asemenea accidente.

Una, domnișoara Marie, este o adevărată artistă în meșteșugul aranjării unghiilor. Lucrează conștiincios, atent și pe deasupra povestește frumos și chiar cu oarecare talent întîmplări și fapte. A fost cîndva nevasta unui industriaș și astăzi are o fetiță la școală. Pentru ea muncește cît e ziua de mare și pentru ea se trudește ca să rămînă în stima patronului și a clientelei. Nu prea se amestecă în treburile celorlalte colege, pentru că și meseria asta, ca mai toate, nu este lipsită de invidie, de intrigării și de

nimicuri. Alta, Katiușa, și-a făcut faima prin zgîrcenia și spiritul de economie excesiv și necunoscut unor asemenea breslașe. Apoi Anișoara, cea mai veche dintre lucrătoare. Lizica, taciturnă și speriată de surprizele foarfecelui ascuțit, care poate face buclucuri; în sfîrșit o altă blondă vorbăreață și simpatică care obosește povestind în așa fel încît clientul să nu simtă timpul pierdut într-o asemenea migăloasă operație”. Smulsul sprîncenelor

„Cea mai recentă inovațiune: smulsul sprîncenelor. Operațiunea se numește în limbajul cucoanelor «depilație». Părul este smuls în așa fel încît să rămînă o suviță subțire de sprînceană întocmai ca o urmă de creion Conté. Operațiunea se face cu ajutorul pensetei – un cleștişor de tortură, într-o cabină unde se aud, cîteodată, ecourile înăbușite ale simpaticului supliciu. Este interesant să vezi o domnișoară cu sprîncenele mari și stufoase, ieșind din cabina supliciului, jumulită ca un pui de găină. Dar moda, năbădăioasa modă, nu ține seama de nimic atunci cînd își propune să pășească biruitoare... O cucoană trecută de mult de vîrsta tinereței, pe care vopseaua de păr, aburul și dentistul o mențin în rîndul celora «între două vîrste», îmi povestea ce a pățit, întrun oraș de provincie, acum cîteva luni:

- Imaginează-ți, domnule, că nevoită să stau cîtva timp la o rudă a mea, în provincie, a trebuit să cer manichiurezei să-mi facă și depilație... Manichiureza s-a executat. Dar, neștiind bine despre ce este vorba, mi-a smuls sprîncenele cu totul. Cînd m-am privit în oglindă, eram... un monstru. Cum aveam un proces la tribunal, am fost nevoită să-mi fac două sprîncene cu un creion din acela cu care se grimează artiștii. La sedință, căldură tropicală. Mă apăram singură întrun proces. La un moment dat magistrații și avocații isbucniră într-un rîs inexplicabil. La început am crezut că am spus vreo prostie. Dar în cele din urmă am văzut pe batista cu care-mi ștergeam sudoarea, ambele sprîncene sub forma unei paste negre care-mi mînjise fața. Am fugit, am plîns și am pierdut procesul. Mi-am amintit această pățanie văzînd în laboratorul lui Ionică o doamnă cu înfățișarea respectabilă care cerea cu insistență «rîndul» pentru... o ședință de smuls sprîncenele. Dar aici sînt specialiste și pericolul este inexistent...”.

„Ondole permanente”

„În fața unei oglinzi în care becurile scaldă o mare de lumină, clientele poartă în cap un nesfîrșit număr de tuburi legate cu fire electrice. Frumoasele capete au înfățișarea unor arici monstruoși. Altele își introduc capul în întregime în niște saci încălziți cu electricitate pentru a usca părul. Aparatele de «ondole permanente» sînt cele mai perfecționate; dar întrebuințarea lor presupune oarecari cunoștințe și de aceea pentru asemenea lucrări intervine lonică în persoană. Maestra titulară a acestei aparaturi este domnișoara Otilia, care face și oficiul de casieriță și care, cu aceeași dexteritate cu care numără banii, manipulează și ondolele electrice.

- Dar de ce se numesc «permanente»?

- Pentru că, spre deosebire de «ondolele de apă», făcute cu mîna, ondolele electrice țin multă vreme, cinci-șase luni... În treacăt, domnișoara Otilia îmi făcu un curs de ondole, arătîndu-mi importanța lor în estetica și frumusețea părului. Un lucrător îmi explică apoi mecanismul aparatelor de uscat părul – săculeții aceia în care cucoanele își introduc capul cum își ascunde struțul capul în nisip. Căldură electrică. Înțeleg. Dar cînd se face prea cald...

- Facem rece cu acest buton.

- Atunci, adăugai eu, o poetă cu ajutorul aparatului d-tale poate fi cînd la Ecuator, cînd la Polul Nord... Am mulțumit lui lonică și domnișoarei Otilia pentru că mi-au îngăduit excursia în «laboratorul» încărcat cu aparate și cu vapori de parfum și am luat-o razna, pe calea Victoriei, să văd cum își poartă elegantele noastre spleenul și fantezia mantourilor de toamnă”.

Sursa: Art. „Într-o zi la Ionică”, revista „Ilustrațiunea Română”, 1929

TABLET ă DE SCRIITOR

La Mâneciu, poezia

este mîna lui Dumnezeu

Gheorghe Dușa este, indiscutabil, un poet al iubirii, al sincerității și armoniei dintre oameni. Așa e el de cînd se știe, iar în creațiile lui poetice își manifestă bunătatea față de semeni. Versurile sale sînt ca roua de pe firele de iarbă la primele ore ale dimineții cu cerul zurliu, îmbrăcat, ici-colo, cu petice de nori purtați de vînt și ceață pestriță... El scrie poezie nu ca să fie în pas cu lumea modernă, ci pentru a-și vindeca sufletul de prea multă melancolie, după care tînjește încă din anii tinereții... Poetul cîntă la cascade cu ape dezlegătoare de singurătăți și vise pierdute în amoruri. Și o face cu cămașa sufletului deschisă la toți nasturii, scriind versuri în care toți macii cuvintelor sale sînt binecuvîntați de iubiri sălășluind în extaz, în inima poetului desferecat la vorbă, ca ploaia curgînd dintr-un nor ciuruit de tunete și fulgere. El scrie pe limba florii de corn în plin calendar de iarnă, cu ferestrele afumate, prin care răzbat zbenguitul veverițelor și urletul haitelor de lupi privind la luna care, în zare, ține cununiile sfintei ierni... Scriem astfel despre acest poet marmoreean, ca despre Albastrul de Voroneț, pentru că versurile lui sînt ca o pajiște cu flori bune de vindecat tăceri, lacrimi, îndoieli, iar glasul său poetic este singular prin sinceritate și prin spectacolul inconfundabil pe care-l creează, așa cum e starea sa de locuitor al Mâneciului prahovean. Așa îi e dat lui, să umble prin Mâneciu, copleșit de frumusețea bujorului sălbatic, întru cununi de versuri sublime, bogate în muzică și în culori

îmbinînd esențe de viață și har creștin, spre împlinirea poemelor sale. De la o pagină de carte la alta, gîndurile poetului se metamorfozează, dezvăluindu-ne, de pe un piedestal de lumină feciorelnică, etapele parcurse întru înjghebarea unui destin literar pus pe muncă poetică, nu glumă. Și o face, ca întotdeauna, dar mai ales acum, în binecuvîntări de cercei de vînt fluturînd la urechi melancolii de neuitat. Și, pe cît de constant este în volumul său de poeme ,,Anotimpurile iubirii” (2022), pe atît de indiferent este la timpul lui de creație, materializat în numărul mare de poezii pe care ni le-a oferit, din cartea amintită. Sînt poezii lungi, ce par că izvorăsc din scorburi de miere de uns labele lui Moș Martin, cînd hibernează în galerii de aur, în speranța că într-o bună zi își va vedea umbra și va putea alerga din nou pe sub cerul limpede al nopții, cu luceafărul veghindu-i pe îndrăgostiții care-și scriu epistole de dor pecetluite cu sărutări. Așa cum o face poetul, vrăjit de parfumul iubitei, în poemul ,,Parfumul tău...” (pag. 50), pe care îl redăm integral, pentru farmecul declarației de dragoste și a grijii față de prozodia clasică a versurilor: ,,Parfumul tău, femeie, mă-mbată permanent/ Și să te cînt în strune n-am să-ncetez vreodată.../ Rămîi, în gîndul meu, cel mai frumos moment/ Al dragostei ce-ți port, senină și curată./ Parfumul tău, femeie, e oază și lumină,/ În casă, sărbătoare și zîmbet de copil/ În părul tău de aur și florile suspină/ Izvorul nesecat al dulcilor cîmpii.// Privirea ta, femeie, răscolitor gingașă,/ A clipelor prea grele și orelor tîrzii,/ N-o merită bărbații în goana pătimașă/ După modele false, nimicuri și prostii// Parfumul tău, femeie, mă-mbată permanent/ Și să te cînt în strună n-am să-ncetez vreodată.../ Rămîi, în gîndul meu, cel mai frumos moment/ Al dragostei ce-ți port, senină și curată!”.

142 de ani de la na º terea poetului Ion Minulescu

„Romanțe pentru totdeauna“ (III)

În perioada interbelică, poetul a fost inițiat în francmasonerie, la fel ca și soția sa, Claudia MillianMinulescu, care a devenit una dintre puținele femei legate de Marea Lojă de Adopţiune Steaua Orientului ce fusese fondată pe 1 martie 1922. Sînt consemnate numele a 24 de ,,surori” inițiate în mișcare, printre care prozatoarea Bucura Dumbravă, actrița Agepsina Macri-Eftimiu (soția scriitorului Victor Eftimiu), Zoe C. Pallade și Smaranda Maltopol, soția colonelului Mihail Maltopol.

Pe 11 aprilie 1944, chiar în ziua aniversării căsătoriei sale, și la aproape o săptămînă de la bombardamentele americane asupra Bucureștiului din 4 aprilie, Ion Minulescu, ajuns la vîrsta de 63 de ani, a murit la Spitalul Brâncovenesc.

Într-un articol omagial închinat lui Ion Minulescu, Tudor Vianu scria, în iulie 1944: ,,Cu Ion Minulescu a dispărut o figură foarte vie a mișcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem și dandy, purtător de steag al tendințelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, după Mircea Demetriade, Ștefan Petică și Iuliu Săvescu, înaintașii cărora le-a adus uneori omagiul său. Nimeni din cîți

Chiar dacă trăiește la Mâneciu și s-au tăvălucit anii peste el, Gheorghe Dușa cunoaște tainele cuvîntului care îi învederează versul spre locuri în care luna își spală picioarele în vaduri cu ape pletoase, numai bune de împletit eșarfe de iubiri seculare, pe care numai orologiul le poate număra și ține la secret în scorburile timpului. Și asta, pentru că, de vreme bună, el merge pe cărările sale poetice, vindecătoare de prietenii și doruri străvezii.

Cu alte cuvinte, Gheorghe Dușa nu este nici filolog, nici filozof, ci poetul iubirii toarse din fire de argint, în vremurile actuale. Volumul său de poezii ,,Anotimpul iubirii” emană sentimentul dragostei la timpul prezent, poetic timbrat cu un destin de poet rural, cu calități deosebite, demne de o judecată dreaptă, și care cu versurile sale încîntă și descîntă sufletul cititorilor săi. Iată că la Mâneciu singurătatea este poezia, iar poezia este mîna lui Dumnezeu, care-i vindecă pe oameni de insomnii, trădări și alte cele...

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

cultură generală, 1 iulie 1944).

l-au cunoscut, l-au auzit citindu-și versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere, sau numai l-au văzut trecînd înfășurat în marile lui șaluri colorate nu vor putea uita pe artistul independent în persoana căruia s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile modernismului literar. Monologul lui exploziv făcut din verva paradoxală și cinică va lipsi de aici înainte acelora care se obișnuiseră să vadă în el un camarad sau un înaintaș. Formula lui literară și umană era aproape în întregime constituită curînd după 1900 cînd, în urma celor cîțiva ani de petrecere la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeții simboliști și de acei versificatori în același timp rafinați și populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruant, care, în fiecare seară, risipeau spiritul lor scînteietor în renumitele taverne literare ale Metropolei, la Chat noir sau la Noctambule. Cînd Minulescu se înapoiază în țară și, după începuturi gazetărești în Capitală, acceptă un post administrativ la Constanța, literatura noastră era puternic stăpînită de semănătorism. Era o vreme de preocupări sociale și naționale, așa încît jocul lui literar și firea sa diletantă trebuiau neapărat să trezească rezerve. Revistele literare își țin la început ușile închise pentru el, și poetului îi plăcea să-și amintească, pînă în anii lui din urmă, de chipul cum a izbutit să-și introducă versurile în Viața literară a lui Ilarie Chendi și să-și cîștige admirația directorului, consimțind numai să-și transcrie bucățile în versuri regulate” (Revista Fundaţiilor Regale: revistă lunară de literatură, artă şi

Iar Vladimir Streinu îl numea pe Minulescu, întrun articol scris la moartea acestuia, în 1944, un poet al ,,păcii și al vieții” și găsea apoi, dincolo de suprafața sonor modulată a versurilor, ,,un dramatism tainic, instinctual migrator către alte clime și latitudini, un fel de dorință de a înfrînge condiția comună de a exista (…) aspirația eternă a sufletului omenesc de a evada, de a-și sparge limitele”.

Este un fapt evident că, prin construcția sa simetrică, prin prezența refrenelor, prin solemnitatea dezinvoltă și locvacitatea neînfrînată, prin desfășurarea deductivă și logica sa narativă, poezia minulesciană este imediat inteligibilă și ușor memorabilă. Potrivit criticului literar Dan Culcer, ,,creația poetică a lui Minulescu a contribuit la introducerea în limbajul poetic românesc a locuțiunilor graiului citadin, la dezavuarea unui limbaj poetizant, degradare a eminescianismului, înlocuindu-l cu convenționalitatea rapid asimilată care îi este proprie și care nu-și mai poate păstra prospețimea pînă la noi, cu atît mai mult cu cît ritmul constant și dinamic al inovațiilor ce i-au urmat a erodat-o cu neîndurare. Azi ne apare viabil lirismul său melancolic și nostalgic, liniștitor, ce transpare prin fardul său comic, rareori grotesc…”.

Claudia Millian a trăit încă aproape douăzeci de ani după moartea soțului ei, pînă în 1961, transformînd apartamentul în care a locuit împreună cu fiica sa întrun mic muzeu care putea fi vizitat cu o programare prealabilă. Decizia de înființare a acestui muzeu a fost luată pe 17 decembrie 1947 de ministrul Artelor de la acea vreme, Ion Pas. În 1991, fiica poetului, Mioara Minulescu, ajunsă la o vîrstă înaintată, a donat Muzeului Literaturii Române casa părinților și toate bunurile din locuință, inclusiv desenele mamei și manuscrisele tatălui, cu condiția ca acestea să fie păstrate ca si cum părinții săi ar locui încă acolo. Casa Memorială „Ion Minulescu și Claudia Millian” se află în București, pe Bulevardul Gheorghe Marinescu nr. 19, în cartierul Cotroceni. Sfîrșit r m

Casa Memorială ,,Ion Minulescu și Claudia Millian“

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nemuritorii ºi epigrama

G. Călinescu și epigrama (I)

Academicianul G. Călinescu (18991965), personalitate enciclopedică a culturii și a literaturii române – critic și istoric literar, romancier, publicist –, autorul unei vaste opere, a fost supranumit Divinul. Cea mai de seamă realizare a sa este Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent (Ediția I - 1941, Fundația regală pentru Literatură și Artă, Ediția a II-a – 1982, Ed. MINERVA). Despre condiția epigramei în literatura noastră a cîntărit mult opinia acestui mare critic și istoric literar, care nu a fost prea favorabilă: nu i-a acordat multă atenție în lucrarea fundamentală la care ne-am referit. Astfel, i se atribuie aprecierea deloc lăudabilă, devenită tabu, epigrama e un strănut literar. De fapt, puțină lume știe că butada care a făcut carieră a fost afirmația lui Mircea Pavelescu (1908-1980), nepot de frate al lui Cincinat, epigramistul care a scris, încă de atunci, epigrama Șperțarul: Șperțulescu are-un vis/ Și-o meteahnă cunoscută:/ Să-i faci cererea în scris/ Pe hîrtia de o sută. Călinescu și-a însușit formularea ironică, fiind pe gîndul său. Acest lucru îl aflăm dintrun interviu realizat în 1973 de Gabriel Teodorescu, publicat în Almanahul LUCEAFĂRUL. La întrebarea ,,Ce părere aveți despre afirmația lui G Călinescu că epigrama este un strănut literar?”, Mircea Pavelescu răspunde: ,,Am o părere foarte bună, că nu Călinescu a făcut această afirmație, ci eu, care i-am atribuit-o lui Călinescu. Virgil Slăvescu, directorul Revistei EPIGRAMA, indus în eroare de mine, a popularizat-o, propunînd-o ca temă la un concurs de epigrame Călinescu n-a protestat la această mistificare pentru că, probabil, nu era departe de părerile lui”. Cum se poate explica faptul că marele enciclopedist n-a fost sensibil la valoarea epigramei? S-a datorat, probabil, perioadei cînd, după apariția antologiei lui Crevedia și a lui Calotescu-Neicu, în 1933, se vorbea de o molimă numită epigramită (care, din păcate, bîntuie și azi). La această boală, care-i ,,lovise” pe români, se referă și Șt. Baciu, în volumul Praful de pe tobă (Honolulu, 1980, p. 517): ,,În fiecare colț de pagină de ziar sau revistă, erau adăpostite epigrame mai mult sau mai puțin reușite, și redacțiile revistelor erau luate cu asalt de plicuri conținînd zeci și sute de epigrame sosite din toate unghiurile zării. La un moment dat, se alcătuise o «Asociație a Epigramiștilor» cu sediu și cotizații, și Virgiliu Slăvescu publica revista EPIGRAMA, dedicată exclusiv catrenului epigramei, pe care Cincinat îl definea ca o morală cu concluzia în rime/ care dacă nu e bună/ are-o scuză în lungime. De fapt, cele mai multe epigrame, care se produceau, erau atît de proaste, atît de lipsite de spirit, încît puteau fi luate mai degrabă drept răvașe de plăcintă și nici atît”. Era perioada în care se publicau așa-zise epigrame fără sare și piper, și cînd, pentru a-și menține apariția, Revista EPIGRAMA găzduia tot felul de improvizații în patru versuri, încălcînd orice regulă prozodică, răfuieli, atacuri ad hominem – fapt ce a contribuit la concluzia lui G. Călinescu ,,Epigrama-i un strănut”.

Abundența epigramei pe piața literară nu scapă nici străinilor care ne vizitează țara, uimiți că această specie cunoaște o înflorire care nu se mai întîlnește la alte popoare cu tradiție în domeniu. n. Porsena (1892-1971), în lucrarea Regenerarea neamului românesc, Ed. Cugetarea, 1973, afirmă că ,,inteligența românului este vie, adaptabilă, de o comprehensiune facilă, îmbinînd fără nici un compromis claritatea: este prototipul raselor latine avînd ca atribut esențial seninătatea” (p. 23). În sprijinul afirmațiilor sale, îl citează pe filozoful german Hermann von Keyserling (1880-1946) care, în lucrarea ,,Analiza spectrală a Europei” (Das Spektrum Europas, 1928), încearcă să caracterizeze sufletul românului pe care l-a cunoscut cu ocazia periplului prin Europa și nu numai. Consideră că ,,între toți nefrancezii, românii posedă cel mai mare [mult] spirit (Esprit) în înțeles francez”. După ce descoperă la români spiritul Atenei – superior Romei, după el – și al ,,Parisului” adus prin filieră ateniană (Constantinopol), face următoarea apreciere care motivează înflorirea speciei literare în discuție: ,,Există încă în România o artă a epigramei care, din antichitate, nu mai înflorește nicăieri în lume. Poezia lirică este importantă pentru această țară, ca pentru nici o alta din țările moderne. Din trei români marcanți, unu trebuie să fie poet marcant”. Deci nu e de mirare că epigrama circulă în toate publicațiile.

lui G. Călinescu, mai ales că împotriva argumentației lor, marele cărturar prezenta maculatura publicată sub denumirea de epigramă.

În ziarul interbelic VESELIA, din Brăila (nr. din 2 octombrie 1939), se scrie: ,,Sîntem singura țară în care epigrama, această floare rară a spiritului, este cultivată într-un mod oarecum organizat”. Dar, după cum se știe, Revista EPIGRAMA publica multe improvizații care încălcau regulile prozodice sau avînd idei fade, ceea ce a contribuit, în mare măsură, la concluzia defavorabilă a lui G. Călinescu, în perioada în care scria Istoria literaturii române. În plus, se știe că manifesta intransigență față de imperfecțiunile prozodice. ,,Cum s-ar fi putut împăca G. Călinescu – se întreabă Mircea Trifu (în eseul Epigrama-i un strănut?, prezentat în Clubul Epigramiștilor Cincinat Pavelescu, 4 dec. 1984) – cu acele catrene șchioape care dominau lumea epigramei, mai ales cînd și conținutul lor era plat?” Mai mult, impresia dezagreabilă pe care i-au provocat-o asemenea producții, în anii în care lucra la Istoria literaturii române, e dublată de popularitatea pe care o crea Cincinat epigramei în cercurile în care juca rolul veșnicului sărbătorit, dar și de alte mecanisme interioare ale acestui produs literar, greu de descifrat de cei care-l resping. Nici alți critici literari nu au acordat atenție epigramei: fie au ignorat-o, fie au considerat-o improvizație sau ,,umor căznit”. Numai Șerban Cioculescu afirma, la apariția Antologiei, că epigrama e ,,jocul în care inteligența mustește ca șampania”. Atunci, el a fost o voce singulară, care nu se putea ridica deasupra criticului G. Călinescu, care considera că epigrama n-are legătură cu literatura: ,,Acest gen înflorește la banchetele politice, în anumite corpuri sociale [nelăudabile], unde, la un moment dat, se simte nevoia unei destinderi”. În ceea ce-i privește pe epigramiști, susține că aceștia nu se recrutează dintre scriitori, dintre oameni cu talent deosebit, ci dintre improvizatori. Cît de greu era să se clintească o afirmație ca aceasta, aparținînd unui critic de talia

Epigramiștii au luat, totuși, o atitudine mult mai dură, care întrecea adesea tiparul unei dispute la nivel înalt. În 1939, cînd criticul lucra intens la Istoria literaturii, l-au atacat cu armele lor în Revista EPIGRAMA, care lansase concursul avînd ca temă afirmația lui G. Călinescu. Virgiliu Slăvescu scrie: ,,Epigrama, prin însăși substanța ei, este clasică. Înrudită cu sonetul prin anumite exigențe formale, ea rămîne una dintre cele mai dificile și mai meritorii realizări spirituale Pe de altă parte, privită prin aspectul ei concis, lapidar, ea poate fi considerată ca un echivalent, în poezia satirică, al maximelor filozofice [al aforismelor]. De unde și caracterul ei pronunțat de gîndire al unora din catrenele cunoscute pînă azi”. Apoi, sesizînd direcția nouă a poeziei care se înnoiește sincronizîndu-se cu Apusul, precizează: ,,Să ne mai mirăm atunci că poeții și criticii moderni, în lupta lor împotriva vechilor tipare, au căutat să excludă epigrama din rîndurile genurilor literare? Evident, nu. Se cere pentru această artă, a catrenului satiric, să ai ceva de spus. Găunoșenia fanfară verbală a unora din poeții de astăzi rămîne stearpă în fața realizărilor de adevărată artă. Singurul patrimoniu artistic al acestora rămîne puterea superlativă a d-lui Călinescu care îi cultivă, în dauna altor genuri inaccesibile competenței sau înțelegerii sale” (EPIGRAMA, anul I, nr. 6, mai 1939, p. 16). După cum vedem, Slăvescu îl atacă fără menajamente pe cel care încă nu avea faima pe care o va dobîndi mai tîrziu – atît ca scriitor, cît și ca istoric și critic literar. În continuare, Slăvescu devine aproape zeflemitor, neiertîndu-l pe Călinescu pentru publicarea, în JURNALUL LITERAR, ,,în care apare din cînd în cînd cîte o epigramă... proastă”, a unei epigrame, semnată TOTO, care ,,contraface” o epigramă apărută în Revista EPIGRAMA. Aceasta ar fi, după Slăvescu, o dovadă că s-ar putea înșela în privința d-lui Călinescu, care ,,s-ar putea să plastroneze numai și să nu meargă atît de departe cu dezgustul pentru epigramă”. Iată ,,scrisoarea epigramatică” în cauză: Domnule dilectol, Vă log a publica cele de mai jos Levista Epigrama a făcut Concurs să dovedească

Că epigrama nu-i stlănut, Ci tuse măgălească

De fapt, judecînd după arta epigramei, această sextină nu constituie ,,cleptomanie”, cum scrie Slăvescu, ci o ripostă, o replică la altă sextină, folosind același ,,argument”, pe care-l întoarce împotriva emitentului. Iată epigrama ,,plagiată” publicată în EPIGRAMA nr.4, la 5 martie 1939: ,,Epigrama-i un strănut” –George Călinescu dixit ,,E un strănut”, ai spus tu peremptoriu, Un guturai, un lucru derizoriu... Dar proza ta de-ar fi s-o definească

E o curată tuse măgărească

Despre marele critic care, probabil, tratează nediferențiat întreaga producție epigramatică drept o improvizație de petreceri, flecușteț etc., Tudor Nedelcea pune punctul pe i în EPIGRAMA nr. 59/2012: ,,S-au iscat multe discuții pe marginea încadrării în literatură a epigramei. Recenzînd ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI întocmită de A.C. Calotescu-Neicu și N. Crevedia, celebrul critic literar G. Călinescu consideră că epigrama nu poate fi încadrată în literatură. Îi răspunde Șt. Ivanovici-Terențiu în Revista EPIGRAMA, nr. 4/1940, cu articolul Este epigrama un gen literar? Și discuțiile au continuat și continuă pe această temă, deși semnatari de epigrame sînt nume celebre. Din punctul meu de vedere, epigrama este o specie literară cu trecut, prezent și, fără îndoială, viitor”.

(va urma)

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Cartea poștală

E ora 3 dimineața. M-am trezit din somn, de frig. Un frig neîndurător care parcă-mi spune: ,,Îți amintești de mine? Într-o altă epocă anume, ne-am cunoscut destul de bine”.

Ei bine, Da, îmi amintesc, fiindcă, practic, frigul îl moștenesc și, probabil, moștenit va fi ,,din tată-n fiu”. Dar asta nu se întîmplă în sălile Marelui Palat, unde e cald și bine pentru ,,aleșii” noștri, care nu-l plîng pe OMUL DE RÎND. Iar la Primărie nu e nici o îngrijorare și nici o apăsare.

Asta mă duce cu gîndul la anii de demult, cînd în comuna natală, Tilișca, din Săliște, Primăria era singura instituție, care deservea și Poșta, Banca și Dispensarul. Acolo am avut primul meu loc de muncă, iar sătenii îmi spuneau ,,Domnișoara noastă (nu noastră) de la Primărie”. Nea Vasile, poștașul, aducea corespondența și ziarele pentru comuna noastră cu trăsura trasă de un cal cam bătrîn. Într-o zi, dintre scrisorile sosite, mi-a atras atenția o carte poștală cu un mesaj ciudat: ,,Cît de tîrziu, Cerul se răzbună. Ai fost un bun slujbaș, acum stai cu o nebună. Răzbunarea e cruntă, dar dreaptă.

Semnează: TRECUTUL”.

Cînd i-am înmînat destinatarului cartea poștală, a citit-o, apoi i-a dat o lacrimă și, uitîndu-se la mine, a zis: ,,Domnișoară, să ai grijă ce faci în viață, că totul se plătește”. Probabil că așa este. Dar, atunci, mă întreb: oare cine va plăti pentru faptul că, în casa ta, îngheți de frig, că ești nevoit să îți numeri banii pentru pîine, să-ți ajungă și pentru ziua de mîine, după ce o viață întreagă ai muncit?

Mă întreb mereu cu ce am greșit eu și toată generația mea ca să fim numiți ,,Defavorizați”? Și nu doar că AM MUNCIT, ci AM ȘI CONSTRUIT. Așadar, părinții și bunicii celor de azi au devenit AMENINȚARE INFINITĂ:

,,O linie ferată privită sub lumina lunii Și pe care să nu vină nici un tren. Și brusc, să Se audă venind și să ți se pară, ca de atîtea ori în nopțile vieții tale, Că totu-i o cale ferată pe care vine trenul Și nu știi de unde și n-ai cum Și n-ai unde să te ascunzi”.

Prezentul, minut de minut, te trece la Timpul Trecut și te compară cu CIREȘUL FĂRĂ FLOARE.

,,Pe Strada Icoanei, mister fără greș

Din fiece lucru cădea pe pămînt

Și, Doamne, ce alb înflorea un cireș De parcă pleca din altare de sfînt.

Pe Strada Icoanei, cireșul bătrîn Dădea o impresie albă, de RAI Și florile lui peste vreme rămîn Mai mult decît fructul în sine.

Cireșul pe Strada Icoanei și-acum Adus de albine e parcă mereu

Se sprijină-n una din crengi cînd, pe drum, Venind de departe, el simte că-i greu...“ (Adrian Păunescu).

... Da, e greu, e foarte greu cînd fiul și nepotul tău văd în tine un DEFAVORIZAT.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Petrecerile Secolului XIX, prilej de linişte şi relaxare

Renunțați (mintal) la sistemele audio care pun la încercare siguranța seismică a casei și somnul vecinilor din jur, la muzica electronică care face mulțimea indivizilor să țopăie la unison, la băuturile sofisticate cu ajutorul chimiei și la îmbrăcămintea exhibitorie și apoi numiți ceea ce rămîne „petrecere”. E liniște, în primul rînd, și e cam ce se întîmpla în Secolul al XIX-lea.

Erau și atunci mai multe feluri de petreceri, cele ale aristocrației, unde se găsea întreaga protipendadă bucureșteană, apoi petrecerile burgheziei, și în final, cele mai pitorești și mai interesante, petrecerile de mahala, însuflețite cu buna dispoziție și umorul mahalagiilor. Însă vom fi surprinși să aflăm că bucureștenii de atunci numeau „petrecere” multe dintre evenimentele sau întîmplările pe care noi, cei de azi, le-am socoti simple banalități. În treacăt fie spus, omul Secolului al XIXlea avea un simț deosebit al nuanțelor și al lucrurilor mărunte. Noi, cei de astăzi, îl avem prea puțin.

La începutul perioadei petrecerile cele mai reușite se întîmplă acasă, în familie. Petrecerea este sinonimă la acel început de veac cu liniștea și viața tihnită. Cea mai frumoasă petrecere are loc șezînd pe saltele, avînd alături ciubuc, cafea și pe cei mai apropiați oameni din viață, totul consumîndu-se în armonia muzicii lăutarilor. Dar sub influența modei occidentale, teatrul începe să facă parte din micile bucurii ale vieții boierilor. Așa că, atunci cînd nu stăteau acasă, aceștia mergeau la teatru, ba unii dintre ei se apucau să și joace pe scenă, din idealism. Din idealism pentru că teatrul devine instrumentul de afirmare a identității și culturii naționale, iar boierii cred asta și participă la acest ideal cu multă însuflețire.

Pe la 1835 apare teatrul, într-o baracă improvizată, pe strada ce se numește astăzi Edgar Quinet, teatru în care au jucat C.A.Rosetti, Ion Cîmpineanu și Ion Ghika.

La teatru era spectacol atît pe scenă, cît și în sală. De multe ori se întîmpla ca lumea din sală să intervină cu replici în jocul actorilor. De pildă, într-un vodevil, unde urma să fie tăiat capul unei călugărițe, unii au început să strige din sală să fie salvată tînăra fată, iar din cealaltă parte a sălii: „Lasă, boierule, că vine-un general și-o scapă!”. Iar generalul chiar și-a făcut apariția.

Puțin mai tîrziu, după jumătatea secolului, una dintre petrecerile preferate ale bucureștenilor care rămîneau pe timpul vacanțelor în Capitală era mersul la Capșa, unde își luau cîte o înghețată. Pentru doamne era cu adevărat o petrecere, pentru că nu aveau voie să intre în cofetărie pe motivul că „nu se cuvine”, interdicție transformată în privilegiu: acela de a oferi în dreapta și-n stînga mici gesturi cu mîna, aflată și ea sub protecția mănușii fine, scurte priviri iscoditoare și zîmbete, toate, bineînțeles îndreptate spre domnii așezați la mesele întinse pe trotuarul de la Capșa. Un lucru important însă, nu putea oricine să meargă la Capșa. Așa că nu foarte departe de Casa lui Grigore Capșa se aflau grădinile Rașca și Stavri, frecventate de cei a căror situație nu era departe de a acelora aflați în Piața Sărindarului, pe Cale. Așa că, putem trage o concluzie simplă: cu cît veniturile scădeau, cu atît grădinile și locurile de petrecere se găseau mai departe de Calea Victoriei. Pentru burghezia mică și mijlocie locurile de petrecere erau „Grădina cu Cai”, „Giaferul” și „Leul și cîrnatul”, iar pentru mahalagii existau nenumăratele grădini periferice, anonime unele dintre ele, sau al căror nume s-a pierdut în timp, dar despre care știm că în serile de vară erau luminate de lampioane de hîrtie colorată, și de pepeni scobiți strîmb care purtau înăuntrul lor cîte o lumînare de seu.

motto: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața ca preț de răscumpărare pentru mulți” – Marcu 10.45

Pe data de 31 ianuarie 1953, locuitorii insulei olandeze Texel aflaseră că se apropie de ei o furtună puternică din nord-vest. Nivelurile deja foarte ridicate ale apei exercitau presiune asupra digurilor insulei. Deoarece o porțiune din digul din partea de nord a insulei era într-o stare rea, au fost chemați oamenii care vegheau la siguranța digurilor. Aceștia s-au grăbit să stabilizeze digul. Nu mult după miezul nopții, primele valuri au lovit vîrful digului și, a doua zi dimineața, digul s-a rupt. Polderul (porțiunea joasă de uscat, mai joasă chiar decît nivelul mării, folosită de localnici ca zonă ce poate fi inundată mai înainte ca apa să ajungă la case) era plin cu apă. În acea dimineață s-a îndreptat într-acolo un autobuz cu oameni, ca să dea o mînă de ajutor. Ei nu știau nimic despre ruperea digului și, cînd au observat acest lucru, au încercat să evadeze înspre digurile interioare ale insulei, dar șase persoane s-au înecat. Pe piatra lor memorială scrie: „Și-au pierdut viața din cauza furtunii, fiind în serviciul de protejare a insulei. Bărbații veniseră să ajute, pentru că aveau obligația să o facă“.

Întîmplarea mă face să mă gîndesc la Unul care a venit să ajute fără să fi fost obligat și care a știut dinainte că aceasta Îl va costa viața. „Isus, știind tot ce avea să vină asupra Lui“ (Ioan 18.4), a fost gata „să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți“ (Matei 20.28). El a mers de bunăvoie la moarte, pentru că a vrut să salveze oameni și să-i aibă la Sine pentru totdeauna.

Trei grădini periferice însă pot fi amintite: Grădina de la Herăstrău, Teiu și Floreasca. Au rămas numele lor în istorie pentru petrecerile care țineau aici pînă dimineața. Petreceri cu vin mult și cu fripturi mari servite pe funduri de lemn. Petreceri care se lungeau pînă dimineața prin apele și stufărișul lacului Colentina, lac în care mulți cheflii neatenți și amețiți de vin și-au găsit sfîrșitul fără s-o știe. Aceste grădini aveau ceva special, iar acest ceva se numea muzica lăutărească. S-a păstrat în timp numele unui lăutar, datorită, probabil, pasiunii cu care cînta orice melodie. Numele lui era Wiest. Spune un vechi cronicar al Bucureștilor: „Wiest cînta cu mîinile, cu picioarele, cu ochii, cu toată ființa lui. Arcușul său sălta pe coarde în voltigiuri fantastice, era un pasionat și un fantasc, care entuziasma și ridica audiența în picioare”.

Apoi, o altă plăcere în aceste grădini erau dansurile. Lipseau desigur manierele, dar finalul dansului era de multe ori începutul unei povești de iubire. Invitația lansată de tînărul mahalagiu suna cam așa: „Hai să te fac o polcă, donʼșoară”, iar domnișoara „neangajată” lăsa ochii în jos și accepta. De multe ori, seara se termina în stufăriș, dar planurile de viitor nu lipseau niciodată, se țeseau începînd din dimineața următoare. V IABUCURESTI .RO

File de istorie

2023 – Anul cultural Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir, model de slujire şi de afirmare a ştiinţei în lume

Dimitrie Cantemir (1673-1723) ne-a lăsat moştenire o operă pe cît de bogată pe atît de variată, fiind deschizător de drum în numeroase domenii. El a fost precursor în etică, prin Divanul sau Gîlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul; în logică, prin Compendiolum universae logices institutiones; în filosofie, prin Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago; în geografie, prin Descriptio Moldaviae; în orientalistică, prin Incrementa atque decrementa Aulae Othomanicae (Istoria Creşterilor şi descreşterilor Imperiului Otoman); în istoria religiilor, prin Sistemul religiei muhamedane; în literatură, prin Historia hieroglyphica; în filologie, prin marele număr de neologisme pe care le-a introdus în limba română; în stilistică, prin încercarea de a introduce rafinamentele manierismului greco-latin în scrisul românesc; în muzică, prin cunoscutul său tratat. El „a iubit ştiinţa mai mult decît acea domnie pe care de două ori soarta i-a dat-o pentru a i-o răpi brusc şi crud… care a rămas şi în locuri atît de depărtate un om al ţării sale”. Copleşitoarea sa personalitate constituie şi astăzi un model şi un îndemn pentru felul în care se cuvine a sluji ştiinţa, de a o afirma în lume.

activităţii lui Dimitrie Cantemir sînt remarcate apariţia de sub tipar la Petersburg, în 1722, a cărţii sale despre sistemul religiei mahomedane, a unei lucrări cu caracter istorico-geografic Despre Zidul Caucazian, precum şi a altor lucrări. Anumiţi istorici admit că în Rusia a fost elaborată şi varianta în limba latină a Hronicului vechimei romano-moldo-vlahilor, lucrare pe care, după unii cercetători, Dimitrie Cantemir ar fi pierdut-o într-un naufragiu pe Marea Caspică, pe cînd făcea cale întoarsă din campania persană.

Efortul şi activitatea destul de intensă pe multiple planuri din aceşti ani au agravat mult starea sănătăţii lui Dimitrie Cantemir, care suferea de diabet zaharat. La scurt timp după întoarcerea dintr-un drum greu şi plin de primejdii, Dimitrie Cantemir se stinge din viaţă la 21 august 1723 la moşia sa Dimitrievka şi este înmormîntat în biserica construită de el la Moscova. În 1935, în condiţiile în care între România şi fosta Uniune Sovietică s-au stabilit relaţii diplomatice, osemintele distinsului om politic şi cărturar Dimitrie Cantemir au fost aduse în ţară şi înhumate la biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Pasiunea cunoaşterii

Cercetările şi studiile cărturarului român

despre zona Caucazului

În 1719, Dimitrie Cantemir, care se bucura deja de faima de savant orientalist de vastă cultură intelectuală şi de autor al unor lucrări ce prezentau un mare interes pentru oamenii de ştiinţă (atît cele ce ţineau de istoria, cultura şi civilizaţia poporului român, cît şi cele consacrate valorificării civilizaţiei orientale turcoarabo-persane) devine senator şi unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai lui Petru cel Mare în probleme de politică orientală a Imperiului Rus.

În vara anului 1722, țarul Rusiei Petru cel Mare a întreprins o expedie în Caucazul apusean (Transcaucazia) avînd drept scop asigurarea graniței de sud a imperiului său, în condițiile în care regiunea Mării Caspice era amenințată de tulburările populațiilor locale ce îngăduiseră amestecul Imperiului otoman. Împreună cu contele Piotr Andreievici Tolstoi (consilier de stat), amiral Feodor Matveevici Apraxin (comandantul flotei ruse din Marea Caspică), fostul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a făcut parte din Consiliul suprem al expediei, înființat pe lîngă marele cartier general imperial. Principala sarcină care i-a revenit cărturarului român a fost aceea de a redacta în idiom local (otomanoarab) unele manifeste și proclamația adresate de țar populațiilor caucaziene. Pentru îndeplinirea în bune condiții a acestei însărcinări, principelui i s-a pus la dispoziție o tipografie cu literele necesare.

Dintre acţiunile din această perioadă a vieţii şi

Expediția întreprinsă de țarul Rusiei Petru cel Mare în Caucazul apusean (Transcaucazia) – încheiată, în anul următor morții lui Cantemir, cu victoria Rusiei și anexarea de către aceasta a țărmului de sud-vest al Mării Caspice – a oferit cărturarului român prilejul de a efectua o serie de cercetări asupra regiunii: ridicări topografice, note despre monumentele depistate, precum și transcrierea inscripțiilor orientale întîlnite în diverse locuri. Tot acest material era destinat întocmirii unei monografii, pe care, din păcate, n-a mai apucat s-o scrie. După moartea sa, tot acest material documentar a ajuns în mîinile învățatului german Gottlieb Siegfried Bayer (1694-1738), istoric și filolog, profesor la Academia din Sankt-Petersburg. Acesta a ales datele culese de savantul român despre ,,un zid al Caucazului”, care, după părerea lui Cantemir, s-ar fi întins odinioară de la Marea Caspică pînă la Marea Neagră. Notele cărturarului român, completate cu considerații proprii și cu extrase din diferite alte lucrări istorice, au fost publicate de Bayer în limba latină, sub titlul De muro Caucaseo (Despre zidul Caucazului), în Comentarii Academiae Scientiarum Imperialist Petropolitanse, vol. I. St. Ptersburg, 1726.

Învățatul german arăta că încă de la intrarea corpului expediționar rus în Transcaucazia, oamenii au văzut un zid care se întindea pe înălțimile munților pe o mare distanță, zid foarte puternic, întărit din loc în loc cu castele și ale amenajări: ,,Înflăcărat la vedera acestor lucruri, Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei, s-a dus la țar și i-a spus că el dorește să cerceteze un monument așa de măreț, întreprinzînd o excursie de-a lungul zidului. Împăratul l-a lăudat pentru aceasta și i-a dat douăzeci de soldați, așa încît [principele] a putut vedea zidul de aproape, cercetînd traseul său, împrejurimile, fortificațiile, pe care apoi le-a descris. Nu s-a putut îndepărta prea mult, temîndu-se de atacurile triburilor din Daghestan, care ar fi putut captura acel grup restrîns în vreun loc de unde n-ar mai fi scăpat. După un drum cu primejdii multe, Cantemir s-a înapoiat în aceeași seară neatins și a însemnat în scris observațiile sale. Acest principe era un om cu suflet mare – continuă Bayer –, cu mari virtuți, obișnuit cu primejdia și avînd o dragoste de necrezut pentru știință, încît nu s-ar putea afla altul asemenea din vremurile vechi la acele popoare. Mărturie

stau comentariile lui istorice despre trecutul turcilor și al moldovenilor, despre Dacia antică și alte lucrări… Paginile cu însemnările despre zidul Caucazului –precizează Bayer – le-am primit de la Antioh Cantemir, emul al tatălui său în domeniul învățăturii. Ele cuprind numai foi desprinse, pe care principele însemna în grabă pentru amintire, pe scurt, cele văzute. Cele mai multe observații lipsesc, căci desigur pricipele Dimitrie le-ar fi scris din memorie, dacă diabetul, de care s-a îmbolnăvit în timpul expediției de la Derbenț, nu l-ar fi răpit în curînd dintre cei vii. De aceea, am crezut că trebuie să redactez eu lucrarea, pe care învățatul principe ar fi scris-o, desigur, cu mult mai mare strălucire”. Bayer arată după aceea că Dimitrie Cantemir măsurase zidul, partea cît putuse fi cercetată de dînsul, apoi a descris văile, înălțimile al căror relief îl urma, precum și castelele de piatră legate de acel zid. Localnicii atribuiau zidul și cetățile aferente acestuia vestitului împărat macedonean Alexandru cel Mare. După ce se indicau înălțimile aproximative ale munților, descrierea continuă cu multă precizie, indicîndu-se dimensiunile, precum și înfățișarea amănunțită a porților și turnurilor.

O replică

la ,,Descrierea Moldovei“

Pe baza datelor culese, Cantemir a alcătuit o hartă în acuarelă a porțiunii din zidul caucazian ce se ridica în împrejurimile Derbențului, hartă ce se păstrează și astăzi în original în fondurile Bibliotecii Academiei de Științe din Sankt-Persburg. Ea a fost reprodusă fragmentar și numai alb-negru, în studiul citat al lui Bayer; a mai fost copiată, în 1726, de către geograful francez Joseph Nicolas Delisle, împreună cu un alt lot de schițe și desene cantemiriene înfățișînd lanțul Munților Caucaz, cu indicarea limitei zăpezilor eterne, și cu textul aferent, aceste copii fiind depuse în 1735 la Bibioteca Națională din Paris. Aici au fost găsite și studiate de către savantul român George Vâlsan în perioada interbelică.

Zidul caucazian există și astăzi, sub formă de ruine, în Daghestan, începînd din dreptul orașului Derbenț și străbătînd lanțul Nordic al Caucazului de la est spre vest, pe o distanță de aprox. 70-80 km. Despre data și făuritorii lui persistă încă incertititudinea. În orice caz, Dimitrie Cantemir este primul savant European care l-a cercetat și l-a descris.

Observarea și studierea zidului de la Derbenț n-au fost desigur singurele rezultate ale cercetărilor efectuate de Cantemir în timpul expediei lui Petru cel Mare din vara anului 1722. S-au mai păstrat multe alte însemnări cu caracter geografic, arheologic și istoric, făcute cu ocazia trecerii lui prin diferitele regiuni caucaziene străbătute de oastea rusă. Toate aceste însemnări în limba latină, însoțite de schițe și desene executate de mîna lui Cantemir, au fost publicate în tomul VII (1883) al operelor cărturarului român editate în veacul XIX de către Academia Română după manuscrisele păstrate la Muzeul Asiatic (ulterior, Institutul de Orientalistică din Sankt-Petersburg), sub titlul: Collectanea Orientalia. Principis Demetrii Cantemiri varie schedae et excerpta e autographo descripta (Colecția orientală. Diferite însemnări și extrase ale principelui Dimitrie Cantemir, din manuscrisul autorului). Din indicațiile aflate în aceste însemnări se vede că Dimitrie Cantemir intenționa să scrie o istorie și o descriere geo-etnografică a regiunii, ceea ce ar fi însemnat, pentru Transcaucazia, o replică a Descrierii Moldovei. Lucrarea urma să fie însoțită de o hartă, la care principele se referă mereu în notele sale.

Deși nu s-au materializat într-o lucrare de sine stătătoare, notele și însemnările lui Cantemir prezintă o mare valoare științifică. Păstrate de urmașii lui, ele au fost arătate și date spre studiu mai multor învățați, ca Bayer sau Delisle, precupați de aceste regiuni, pe atunci prea puțin cunoscute. Iar Cantemir s-a impus cu autoritate în materie, fiind un autentic orientalist. Alături de Istoria Imperiului otoman și Sistema religiei mahomedane, cercetările sale din Caucaz completează în mod armonios studiile dedicate de învățatul român civilizației islamice. Sursa: ,,M AGAZIN ISTORIC” (1991)

Detalii din Zidul Caucazian, schiță realizată de D. Cantemir

Doctorul care a sfidat moartea: Nicolae Minovici

Nicolae Minovici a fost fratele celebrului legist Mina Minovici, căruia Institutul Național de Medicină Legală din București îi poartă numele. Ca și fratele său, și-a dedicat viața științei și a recurs la metode extreme pentru a-și pune în practică studiile. A cercetat efectele agoniei prin autostrangulare și a fost el însuși cobai, spînzurîndu-se de 12 ori.

Nicolae Minovici s-a născut pe 23 octombrie 1868, fiind al șaptelea copil al familiei lui Ștefan Minovici.

„Fire încăpățînată, îndărătnică, dar voluntară”, așa este descris copilul Nicolae. A urmat cursurile primare la școala comunală nr. 1 din Brăila, iar liceul l-a absovit în București, la Sf. Sava. Spre deosebire de frații săi, care au urmat tradiția din familie și s-au îndreptat către o carieră în domeniul științelor, Nicolae Minovici a ales artele după absolvirea liceului. În 1891, el s-a înscris la școala de Belle-Arte. În urma insistențelor fratelui său, după doar un an a abandonat artele în favoarea medicinei.

În timpul studenției a lucrat ca desenator și ca preparator al sălii de disecție, apoi al clinicii și Institutului de Chirurgie și Ginecologie. Tot în perioada în care studia Medicina, a reușit identificarea autorului unui furt săvîrșit într-o tipografie cu ajutorul amprentelor. A fost pentru prima dată cînd în România s-a reușit identificarea unui criminal pe baza urmelor digitale. În anul 1898, Nicolae Minovici a obținut titlul de doctor în medicină, cu lucrarea „Tatuajele în România”, temă abordată pentru prima dată în țara noastră. După Facultatea de Medicină din țară, și-a continuat studiile la Berlin între 1899 și 1901. Acolo a lucrat la Institutul de Anatomie Patologică și Spitalul „Moabit”, apoi s-a întors în țară unde a înființat în 1906 prima Societate de Salvare din Balcani, o societate care s-a întreținut din venituri proprii timp de 30 de ani.

„Studiu asupra spînzurătorii”

În 1904, doctorul Nicolae Minovici a publicat o lucrare inedită, numită „Studiu asupra spînzurării”, în care a cercetat efectele agoniei prin autostrangulare. Pentru a demonstra practic teoria din studiu, medicul și-a provocat de unul singur sufocarea. Nicolae Minovici s-a folosit el însuși pe post de cobai în 12

ședințe de autostrangulare. „Prima dată cînd am încercat să-mi provoc moartea în chipul acesta, zăceam întins pe patul meu, privind cerul. Cu ambele mîini mi-am strîns cu putere gîtlejul în jurul mărului lui Adam. În secunda a V-a simțeam cum se coboară peste mine un văl purpuriu și apoi un văl negru. Cu o repeziciune uimitoare defilau apoi înaintea ochilor mei sufletești fel de fel de icoane. Apoi am simțit ceva asemănător cu o cumplită descărcare electrică și totul se făcu negru. Am pierdut simțul rațiunii”, povestea medicul Minovici despre prima experiență de autostrangulare.

S-a spînzurat singur

de la o înălțime de 2 metri

În încercarea sa de a afla care este limita dintre viață și moarte, Minovici s-a spînzurat singur. „Pleoapele mi s-au închis cu forță, parcă de o putere nevăzută. Am simțit apoi cum mi se închid căile de respirație, după care a urmat un muget sinistru ce pătrundea în urechi. N-am mai auzit vocea servitorului care trăgea frînghia”, povestea medicul despre experiența trăită în folosul științei.

„Studiu asupra spînzurării” a fost o lucrare unică în domeniul medicinei românești din perioada pionieratului. În lucrarea sa, medicul constata: „Studiul spînzurării

deschide interesului și îndatoririlor, cîmpul cel mai vast, perspectiva cea mai nelimitată. Sîntem departe de a crede că asupra acestui subiect știința și-a spus ultimul cuvînt sau a renunțat la a-l spune. Nu încape îndoială că se va găsi o dezlegare și la aceasta”.

În 1902 Nicolae Minovici a lucrat ca medic legist pe lîngă parchetul Tribunalului Ilfov și Subdirector al Institutului medico-legal și profesor de Medicină Legală la școala de științe de Stat. În anul 1909 a fost avansat șef de lucrări al Catedrei de Medicină Legală, iar în aceeași perioadă a fost însărcinat de Primărie să rezolve problema cerșetoriei și a vagabondajului în București.

Plecat la Cluj, după primul Război Mondial, a reușit să creeze Institutul de Medicină Legală. În 1926, întors în București, a preluat funcția de primar al sectorului III Albastru, care cuprindea mahalalele Rahova, Grozăvești, Mandravela, Dealul Spirii, Cotroceni, 13 Septembrie și Șerban Vodă. Prin prisma acțiunilor inițiate în calitate de edil s-a ales cu porecla „Minovici dărîmă tot/ Minovici e tîrnăcop”. A curățat și a pavat străzile din aceste cartiere, a transformat maidanele în parcuri, a ridicat un cămin pentru gunoierii și măturătorii sectorului său. Tot el a construit primele WC-uri subterane din capitală.

De numele edilului se leagă și inițiativa privind oferirea de burse elevilor silitori din comuna Băneasa.

Despre întemnițatul din Turnul Temple (II)

Galeria falşilor Delfini

Guvernele din perioada Restauraţiei au adoptat o poziţie rezervată faţă de enigma din Turnul Temple, date fiind ambiţiile personale ale lui Ludovic al XVIIIlea, susţinute de cercurile nobiliare din anturajul său. Totuşi, între anii 1815 şi 1820, în zilele de 21 ianuarie (la 21 ianuarie 1793 fusese executat Ludovic al XVI-lea) şi 16 octombrie (ziua cînd, în 1793, fusese executată Maria Antoaneta), în Franţa s-au organizat numeroase slujbe religioase în memoria celor doi monarhi. În schimb, nici o ceremonie religioasă nu a marcat vreodată ziua de 8 iunie, ziua morţii Delfinului, din cauza refuzului permanent al lui Ludovic al XVIII-lea, Bourbonul restaurat. În 1817, acesta din urmă declara marchizului Henri-Evrard de DeuxBrézè: „Nu sîntem foarte siguri de moartea nepotului meu...“. Tot în 1817, la Rodez (localitate aflată la 610 km de Paris) a fost ucis magistratul Antoine Fualdes, după părerea lui Robert Ambelain, din ordinul unor persoane influente, deoarece acesta era posesorul unui dosar întocmit de mareşalul Duroc (mareşal al primului imperiu napoleonean), care proba existenţa lui Ludovic al XVII-lea.

Documente din anii 1815-1817 demonstrează că ducele de Berri a devenit partizanul convins al părerii că Naundorff – cel semnalat pentru prima dată la Berlin, în 1810 – era, de fapt, Ludovic al XVII-lea. De aceea, de nenumărate ori, Berri a cerut unchiului său, Ludovic al XVIII-lea, să abdice în favoarea

„ceasornicarului“, adevăratul moştenitor al tronului. La 13 februarie 1820, ducele de Berri a fost asasinat de Antoine Louvel la Opera din Paris. Robert Ambelain opinează că Berri cunoştea „dosarul“ lui Fualdès de la o şedinţă a Consiliului regal de la Paris, unde acesta fusese supus discuţiei.

În perioada domniei lui Carol al X-lea (18241830), s-a creat Comitetul legitimist pentru căutarea lui Ludovic al XVII-lea, format din personalităţi marcante, precum Tharin, episcop de Strasbourg, Forbin-Janson, episcop de Nancy, abatele Perreu şi alţii. S-au întreprins îndelungate cercetări, care nu au dus însă la concluzii pertinente. Sub Ludovic Filip (1830-1848), cercetările au continuat. Rezultatele anchetei au fost consemnate în aşa-numitul „Dosar roşu“, păstrat în Arhivele Ministerului de externe al Franţei, dosar astăzi pierdut.

Ajungem astfel la cazul Naundorff, de fapt numai unul dintre numeroşii pretendenţi la tronul Franţei. Galeria falşilor Delfini a fost mult mai mare: Jean-Marie Hervagault, fiul unui croitor, Mathurin Bruneau, fiul unui fabricant de saboţi, Eleazar Williams, misionar la indienii din America de Nord etc. Tuturor acestora Restauraţia le-a intentat numeroase procese. Pe Naundorff nu l-a vizat însă nici unul. După episodul Berlin 1810, ceasornicarul, mereu urmărit, s-a mutat la Spandau, la Brandenburg, la Weimar, la Crossen. În 1818, s-a căsătorit. A avut nouă copii. Încercînd să atragă atenţia cercurilor politice europene asupra originii sale, în 1831 el a publicat „Memoires du duc de Normandie”, iar în anul următor „Revelations sur l’existance de Louis

Tot la Băneasa Minovici și-a făcut un renume de bun samaritean împrumutînd cu bani și salvînd de la necazuri nenumărați localnici. Tocmai de aceea, în 1934 a fost ales primar de locuitorii satului Băneasa fără ca el să candideze. Doctorul Minovici și-a donat casa, o fermă și colecția de artă populară Primăriei București în 1934. Către finalul vieții și-a donat toate economiile bănești asociațiilor care se ocupau de copii abandonați sau orfani. În anul ieșirii la pensie a fost numit președinte al Colegiului Medical din România. A mai trăit doar trei ani după ce s-a pensionat, îmbolnăvindu-se de cancer localizat în laringe. În 1940 a suferit o operație de traheotomie la Viena și a murit un an mai tîrziu, pe 26 iunie 1941.

XVII”. Între 1833 şi 1838, Naundorff a încercat să-şi recîştige „drepturile“ în Franţa, unde l-au recunoscut chiar unii slujitori ai fostei familii regale. El a murit la 8 august 1845, la Delft, în Olanda.

Deşi manifestă serioase rezerve în legătură cu posibila legătură dintre Naundorff şi Ludovic al XVIIlea, Robert Ambelain aduce în discuţie elemente extrem de interesante, care vin în sprijinul acestei idei. De pildă, scrisorile lui Naundorff adresate ducesei dʼAngouleme, între anii 1816 şi 1818, sînt redactate într-o franceză impecabilă. Contemporanii săi au sesizat, în schimb, că Naundorff vorbea germana stîlcit şi cu greşeli gramaticale. Ambelain remarcă şi faptul că „ceasornicarul“ a furnizat amănuntele cele mai neaşteptate despre fuga familiei regale la Varennes. După cum se ştie, în iunie 1791, Ludovic al XVI-lea şi familia sa au încercat să fugă din Franţa, pentru a se alătura contrarevoluţionarilor aflaţi peste hotare. Or, numai un membru al familiei regale, participant la evenimente, ar fi putut cunoaşte aceste detalii.

Mormîntul lui Naundorff de la Delft continuă să ascundă un mare mister. A fost sau nu Naundorff Ludovic al XVII-lea? Dacă da, unde a trăit între anii 1795 şi 1810, perioadă din viaţa şi activitatea sa despre care nu există nici un document? Dacă nu, ce s-a întîmplat cu adevăratul duce de Normandia? A murit în Temple sau a rătăcit pe drumurile Europei? Oricum, enigma nu este rezolvată. Ea există alături de multe altele, continuînd să-i fascineze pe iubitorii de istorie de pretutindeni.

Sfîrșit mIHAI mA n EA

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (162)

Arta (9)

Arhitectura și monumentele (2)

Templele chinezești. Templele reflectă, în mare parte, istoria veche și vasta cultură a Chinei și sînt considerate adevărate comori arhitecturale. De obicei, un templu budist cuprinde templul propriu-zis, pagoda și grota. La rîndul lor, templele daoiste sînt cunoscute ca „Gong“ sau „Guan An“. Templele din China sînt elemente culturale care au rămas de la toate dinastiile chineze. La rîndul său, cultura templului a influențat multe aspecte ale vieții vechilor chinezi, inclusiv caligrafia, pictura, sculptura, muzica și, bineînțeles, arhitectura însăși. În unele zone din China veche se foloseau pentru construcții, în afară de lemn, și bambusul, trestia ori loess-ul, toate aceste materiale avînd rolul de a proteja oamenii în anotimpul rece. Deși locuințele tradiționale erau făcute în cea mai mare parte din cherestea, construcțiile de apărare ori mormintele din China veche erau construite din zidărie – cărămizi și piatră. Datorită conceptelor la care chinezii țineau foarte mult – putere imperială, ierarhie bine stabilită, tradiții, armonia cu natura – putem observa chiar și în zilele noastre multe vestigii ale arhitecturii chineze clasice. De-a lungul timpului, arhitectura chineză veche a influențat și stilurile arhitectonice din Coreea, Japonia, Mongolia etc.

Pagoda. Este un templu budist sau destinat altor religii din Orient – brahmanism, hinduism (n.n.: brahmanism – religie antică indiană, întemeiată pe „Vede“, al cărei zeu suprem este Brahma; hinduism – relgie răspîndită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului și ale budismului, pe care le combină cu diverse practici magice și superstiții).

Pagoda este una dintre cele mai originale construcții ale Budismului din China, fiind singurul edifiu construit

Bolile și Istoria (40)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (10)

Dar nimic nu a contat, pentru că ţarina nici nu dorea să audă critici împotriva favoritului şi „binefăcătorului“ ei. Prin urmare, cîţiva membri ai familiei imperiale au decis să schimbe tactica şi să acţioneze direct.

Din nefericire, ei nu s-au putut pune de acord asupra modului în care trebuia acţionat. Mulţi considerau necesară o declaraţie care să ateste că Alexandra nu se mai afla în deplinătatea facultăţilor mintale, dar nu vedeau nici o posibilitate de a o elimina definitiv din cercul puterii, în afara cazului în care însuşi ţarul abdica. De aceea, planul a fost considerat prea nebunesc spre a avea sorţi de izbîndă. În cele din urmă, conjuraţii au decis să-l atragă pe Rasputin într-o cursă şi să-l asasineze, sperînd că moartea lui va provoca o criză profundă în familia imperială, în urma căreia Alexandra, distrusă de durere, ar fi fost internată întrun azil de boli nervoase, iar Nicolae ar fi fost obligat să colaboreze cu Duma şi să renunţe la comanda trupelor de pe front. Crima a fost plănuită de prinţul Felix lusupov, nepotul prin alianţă al ţarului, complici fiind Marele Duce Dimitri, vărul favorit al ţarului şi fiul Marelui Duce Pavel și V. M. Puriskevici, un monarhist ardent și lider al grupării de extremă dreapta din Dumă. Povestea asasinatului josnic şi prost înfăptuit, comis în ziua de 30 decembrie 1916, şi a cărui victimă a fost Rasputin s-a spus de prea multe ori încît să o prezentăm în amănunt. Ne vom rezuma să ne exprimăm serioase dubii asupra cantităţii de otravă pusă în vinul şi prăjiturile pe care falsul călugăr le-a degustat, dar este cert că el a fost împuşcat în piept cu un pistol, de la mică distanţă, şi a mai primit alte gloanţe, de la o distanţă mai mare. Apoi a fost aruncat sub pojghiţa de gheaţă ce acoperea Rîul Neva, fiind descoperit, a doua zi, mort nu din cauza otravei sau a gloanţelor, ci a apei care-i inundase plămînii! Toate aceste bîlbe sugerează că, dacă Romanovii au fost atît de puţin eficienţi în lichidarea

pe înălțime din arhitectura chineză, caracterizată prin construcții pe orizontală, avînd un nivel sau cel mult două nivele. Ea este unul dintre elementele definitorii ale peisajului arhitectural din China și a fost asimilată de către populația chineză în urma adoptării Religiei Budiste. Pagoda este construită sub formă de turn piramidal etajat. Are mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv – 5, 7, 9, 11, 13 etaje. Fiecare etaj are streșini dantelate și multicolore, care sînt răsucite în sus. Unele au, la fiecare cat, cîte un balcon circular. Peste turn se construiesc turle sau sfere poleite. Există și modelul de pagodă sub formă de bol răsturnat. De obicei, de streșini sînt atîrnați clopoței. Pagoda chinezească își are originea atît în lou-ul chinezesc –clădirea tradițională – prin suprapunerea mai multor lou-uri, cît și în stupa indiană. Modelele de pagodă au evoluat de-a lungul secolelor. Inițial, ele erau construite din lemn, ulterior din cărămidă, piatră, marmură, iar în timpul dinastiei Song, uneori din fier. Pînă în epoca Dinastiei Tang, pagodele sînt de formă tetragonală, apoi octogonală și decagonală. Ele au un număr variabil de etaje, a căror înălțime scade proporțional de la bază către vîrf, cu excepția cazurilor cînd rămîne egală, de exemplu în Secolul al X-lea. De obicei, în pereții pagodelor sînt sculptați sute de Bodhisattva (n.n.: Bodhisattva – ființă divină, venerată în Budismul Mahayana). Dintre cele mai renumite pagode păstrate pînă în prezent menționăm Pagoda Templului „Songyuan“ de pe muntele Song, în provincia Henan, datată anul 523. Este cea mai veche pagodă din cărămidă care s-a păstrat. Pagoda „Gîștei“ din Mînăstirea „Du An“ din Xi’an – Chang’an, fosta capitală a Chinei în timpul Dinastiei Tang, datată anul 652. Pagoda templului „Fo Kuang“ din provincia Sanxi, datată anul 1056, este cea mai veche Pagodă cu elemente specifice chinezești – desenul și cheresteaua. Pagoda templului „Tian Ming“ de lîngă Beijing, datează de la sfîrșitul Secolului al XII-lea. Are uși și ferestre de imitație, decorate cu personaje budiste; are 13 acoperișuri suprapuse, îngustate spre ultimul, care

inamicului lor, nici unul dintre ei nu ar fi putut deveni vreodată un ţar mai capabil decît nevolnicul Nicolae... Dar efectul morţii lui Rasputin asupra Alexandrei a fost cu totul contrar celui scontat de complotişti. Departe de a cădea într-o stare de prostraţie, ţarina şi-a revenit rapid după şocul iniţial şi nu poate decît să ne surprindă curajul acestei femei care va avea puterea să-şi susţină familia de-a lungul următoarelor luni, cele mai negre din viaţa ei.

este de formă octogonală, deschis ca o umbrelă dintrun turnuleț. Pagoda templului „Miao Ying“ de lîngă Beijing, datată anul 1271, este construită în stil tibetan. Pagodele reprezintă unele dintre cele mai atrăgătoare elemente decorative din grădinile tradiționale chineze și în ansamblul templelor. De exemplu, „Pagoda Albă“ din parcul „Behai“ de la Beijing, datată anul 1651, este construită în stil tibetan, pe un munte artificial. Are 62 de metri înălțime, fundație octogonală de marmură albă sculptată; partea sa subțire este modelată în formă de inele, desupra cărora se află un turnuleț ascuțit și aurit. „Pagoda cu pagode“ a templului „Da Qiangque“ din Beijing este construită din cinci Pagode mici de piatră, de formă pătrată, amplasate pe vîrful unei terase înalte, compuse din 6 straturi, avînd o bază și 6 arcade, totul din marmură. La Canton, sînt renumite două Pagode de fier, inițial aurite, datînd din epoca dinstiei Song. De obicei, pagodele sînt construite pe un loc mai ridicat. În interiorul lor se află o scară de melc, care conduce pînă la ultimul foișor, de unde se deschide o priveliște magnifică a împrejurimilor. Există unele pagode asemănătoare, ca formă, cu bisericile ortodoxe. La fel ca în satele creștinortodoxe românești, în care biserica este nelipsită, în mediul rural chinezesc pagodele sînt omniprezente. Între acestea, se detașează micile pagode risipite în sate și pe cîmpuri, care sînt, de fapt, niște obeliscuri în care omul nu încape. Aceste mini-pagode sînt similare mai mult troițelor din arhitectura religioasă creștin-ortodoxă. În afara elementelor arhitectonice insolite, precum pagoda, budismul a venit în China cu numeroase alte noutăți –statui în picioare, ghemuite sau culcate, împodobite cu veșminte și odoare somptuoase; ceremonii însoțite de psalmodiere, cîntece și muzici exotice; un tip de viață monahală încă necunoscut ș.a.m.d. Nu puține pagode sînt parte a Patrimoniului Național al Chinei și obiective turistice importante, situație similară cu bisericile și mînăstirile de Patrimoniu ale României.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

(va urma)

F REDERICK C ART w RIGHT

M ICHAEL B IDDISS

În schimb, se pare că ţarul s-a prăbuşit, din punct de vedere psihic. La cererea expresă a soţiei, el a sosit valvîrtej la Ţarskoe Selo, unde va rămîne pentru două luni. Toţi oamenii pe care i-a întîlnit, în această perioadă, au fost de acord că o schimbare profundă îl afectase. Şarmul său legendar dispăruse sub umbra unui rictus grav, figura altădată senină era acum veşnic încruntată, albul ochilor prinsese o nuanţă gălbuie, iar pupilelor le lipsea strălucirea. Ţarul devenise morocănos, ezitant, uneori părînd că nu mai ştie nici măcar în ce zi a săptămînii se află şi nici unde se găseşte. Unii credeau că ţarul se afla permanent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor (furnizate de acelaşi Badmaiev). Nu există însă dovezi care să susţină asemenea afirmaţii, dar putem schiţa o motivaţie nu doar psihologică, ci şi fizică, a prăbuşirii sale. În timpul ultimelor optsprezece luni, el trăise nu doar într-un stres permanent, pe front, dar se simţea complet izolat, căci toţi consilierii şi prietenii devotaţi fie îl părăsiseră, fie fuseseră alungaţi chiar de el, la solicitarea ambiţioasei Alexandra. El trebuie să fi ştiut totuşi că această izolare se datora exclusiv loialităţii faţă de soţia sa, cît şi credinţei oarbe pe care ţarina o avea în Rasputin. „Omul sfînt” devenise pur şi simplu un drog pentru ea, la care nu putea renunţa. Dar şi acum, cînd Rasputin dispăruse, Alexandra se arăta la fel de încăpăţînată şi înverşunată împotriva tuturor sfetnicilor ţarului, cu alte cuvinte toate sacrificiile făcute de Nicolae fuseseră zadarnice. În ceea ce priveşte degradarea stării de sănătate, cea mai bună evidenţă o găsim chiar în scrisorile ţarului. Încă din iunie 1915, el o anunţa pe Alexandra: „Da, draga mea, încep să-mi simt inima bătrînă. Prima dată s-a întîmplat în august anul trecut, după catastrofa Samsonov, şi acum a apărut acelaşi simptom – simt o greutate mare pe partea stîngă, atunci cînd respir“. Pe 11 martie 1917, cînd s-a reîntors la cartierul general al armatei ruse, el îi va trimite un nou răvaş Alexandrei, şi mai elocvent: „În această dimineaţă, în timpul slujbei, am simţit o durere cumplită în piept, care a durat cam un sfert de ceas. Cu greu am putut rămîne în picioare pînă la sfîrşitul slujbei şi fruntea mi se umpluse de broboane de sudoare. Nu înţeleg ce-ar fi putut să fie asta, fiindcă nu am avut nici un fel de palpitaţii la inimă, iar mai tîrziu durerea a dispărut brusc, cînd am îngenuncheat în faţa icoanei Sfintei Fecioare. Dacă se va repeta criza, o să-l anunţ pe doctorul Feodorov“. Se pare că ţarul suferise fie un infarct coronarian minor, fie un atac de angină. Cu trei zile înainte, Nicolae părăsise Ţarskoe Selo spre a se întoarce la cartierul general, chemat de urgenţă de generalul Alexeev, probabil pentru că disciplina anumitor unităţi începea să lase de dorit. În aceeaşi zi, răzmeriţa s-a stîrnit şi la Petrograd. Vremea fusese neobişnuit de aspră, chiar şi pentru o iarnă rusească, iar transporturile pe calea ferată, aproape paralizate de ger, cazanele locomotivelor pleznind, pur şi simplu, din cauza temperaturilor extrem de scăzute. Prin urmare, aprovizionarea cu hrană şi cărbune a populaţiei lăsa serios de dorit. Se spunea că, deşi exista suficientă făină spre a asigura necesarul locuitorilor, rezervele de cărbune erau foarte reduse. Duma a atacat furibund politica falimentară a guvernului în privinţa asigurării necesarului de hrană, în vreme ce mulţimi tot mai mari de oameni flămînzi cutreierau oraşul, cerînd pîine, fără însă a provoca tulburări şi risipindu-se la cele dintîi confruntări cu poliţia. În ziua următoare, însă, numărul manifestanţilor a crescut simţitor, şi cîteva magazine alimentare au fost devastate. Cazacii au intervenit, ajutînd poliţia să menţină ordinea, dar nici demonstranţii, nici forţele de ordine nu păreau dispuşi să se atace.

LECTURI LA

Te iubesc, patria mea. Te iubesc în ştire şi te iubesc în neştire

Cam după Primăvara de la Praga, cehoslovacii își făcuseră și ei un ,,Robinson Crusoe” al lor, care începea onorabil, dar curgea spre un plictis general, fiindcă toată lumea citise cartea și cunoștea deznodămîntul. Numai că ultima parte i-a lăsat pe toți buzbeci, motiv ca filmul să fie nominalizat la Festivalul de la Karlovy Vary din anul următor. Stînd el pe insula aceea, la început, 15 ani singur și, mai apoi, alți 5 ani în tovărășia omului Vineri, care, neștiind cehește, se cheamă că naufragiatul nostru tot singur era, se vede treaba că Jiri Crusoe ăsta se dilise de-a binelea.

Pentru că, odată ajuns acasă, la muiere și copii, omul s-a dus în fundul curții, că avea o curte mare, a pus mîna pe cazma și s-a apucat să sape un șanț de jur împrejurul unei movile de pămînt, care avea drept în mijlocul ei un salcîm. Și umplînd șanțul cu apă, i-a zis muierii:

- Fă, de-acum încolo, asta e insula mea. Să nu vă prind că mă deranjați cu ceva, că vă ia mama dracului!

Și scenografii de la Studiourile ,,Barandov” de lîngă Praga i-au amenajat nebunului insula cu de toate: păsări, pomi și iarbă, i-au săpat o fîntînă și i-au cumpărat o capră, de-l făceau să se simtă taman ca în mijlocul Pacificului.

Cică așa ar fi stat lucrurile și cu Adrian Sîrbu, fostul patron de la PRO-Tv. După ce americanii l-au lăsat fără jucăria din Bulevardul Pache Protopopescu, să nu se dilească și el, bossul și-a amenajat acasă un studio mai mititel, numit ALEPH, unde totul – lumina, decorurile și vestimentația angajaților – este de un alb auster și orbitor, ca în spitalele din filmele americane. O televiziune de mic-litraj sau o televiziune de nișă, cu o rază mică de bătaie, cam pînă la Ploiești și îndărăt, spre Giurgiu și Oltenița. Care îl face pe Iohannis, aflat la schi pe Postăvaru sau în vîjîială pe la Piramide sau la Miami, să n-audă cum Tatoaica îl face retardat. Cică, nu demult, cînd Xi Jinping și Biden se adunaseră în Bali, cum să-i pună piedică lui Putin, cineva lansase la o televiziune globalistă zvonul că un domn înalt și o doamnă răvășitoare, îmbrăcați lejer în alb, fuseseră văzuți jucînd golf pe imașul din spatele hotelului, unde cei doi lideri ai lumii se convorbeau în cel mai mare secret. A doua zi, însă, administrația de la Cotroceni a dezmințit apăsat zvonul mîrșav.

O televiziune de apartament, cu puține angajate care, dimineața, prezintă știrile zilei precedente, iar, pe la prînz, buletinul meteo de azi pe mîine. Au și invitați care își dau cu părerea despre ce se mai petrece în lume. Pe dată, rînduindu-se, două fete sar, cu halate albe ca niște doctorițe, să se ocupe de ei. Una cu părul șaten, pieptănat cu cărare la mijloc și adunat la ceafă, într-un coc meschin, are gîtul adus înainte ca o găină, leită Monica Iacob Ridzi, fosta ministreasă, fără noroc, fiindcă furase pentru familia Băsescu. Această domnișoară e tare în politica externă și doar ea are voie să pună întrebări unor comentatori mai însemnați, precum Ion Cristoiu. În rest, duduia nu zîmbește neam și nu i se mișcă nici un mușchi pe față. Colega ei este cam de aceeași factură. Ce-i drept, nu se pricepe la politica externă, dar, în schimb, e frumoasă de te îndoaie. Și ea are aceeași frizură, cu părul lins, dar se vede că e actriță la bază, căci știe să zîmbească. În rest, același limbaj para și non-verbal, cu mîrîielile, gestica și mișcările imperceptibile ale feței, prin care transmite o gamă variată de gînduri și stări sufletești.

În noiembrie 1989, pe cînd se ținea Congresul al XIV-lea al PCR, s-a dat la televizor un film color de propagandă cu realizările mărețe din România Iepocii de Aur. Totul era luminos în acel film: și mîndrețea de realizări, și chipurile Ceaușeștilor. Și mă întreb ce efect ar avea în comparație cu gunoaiele, șobolanii și poluarea înfricoșătoare a țării din zilele noastre? Tovarășul Eugen Mandric, un obișnuit al TVR, citea un text pe măsură. Dar, ce să vezi, după arestarea Ceaușeștilor, s-a dat iarăși filmul, însă cu un alt comentariu, citit de același Eugen Mandric: dictatorul și asasinul, savanta analfabetă, foamea și frigul etc... Se vede treaba că securiștii care plănuiseră răsturnarea lui Ceaușescu erau prea absorbiți cu împărțirea României, de n-au băgat de seamă absurdul situației: păi, dacă 25 de ani Ceaușeștii făcuseră prăpăd în jurul lor, cine plănuise și realizase modernizarea țării?

Serile trecute, pe cînd îl vedeam pe Gâdea cum îl tot lingușea pe Nicolae Ciucă (,,Ați căzut rănit, ca un erou, în bătălia de la Kandahar...”) și acesta etala o figură cretină, lăsînd impresia că ori nu înțelege ce i se întîmplă, ori îi crăpa obrazul de rușine, mă gîndeam cît de departe este clipa cînd nemuritorul Gâdea va mătura pe jos cu bietul Ciucă, la ordinul Varanului.

Klaus Iohannis vorbește cum vorbește, fiindcă nu știe prea multe. El este ca atunci cînd teai prezentat la un examen scris și ți-a căzut ce nu știai. Aveai de învățat 20 de lecții. N-ai dormit două nopți și ai învățat 19, căci la ultima a început să-ți curgă sînge din nas. Normal, te-ai oprit zicînd: las’ că n-o să-mi cadă tocmai blestemata aia de lecție. Și tocmai aia ți-a căzut! Să zicem, ,,Poezia lui Hașdeu”. Tu știai tot despre Hașdeu: că fusese un copil-minune și ajunsese lingvist, istoric, dramaturg, prozator, gazetar, profesor, spiritist. Ce mai, un uomo universale. Ai în față o coală albă A4 și îți aduci aminte doar că în materie de versuri a scris două volume: ,,Poesie” și ,,Sarcasm și ideal”. Atît și nimic altceva. Ce faci în cazul acesta? Ori ieși din examen, sperînd că la toamnă vei fi mai norocos, ori demonstrezi că-l știai pe Hașdeu ca pe apă și umpli 5 foi, pe lîngă subiect, mizînd pe înțelegerea profesorilor care-ți vor da măcar un 5, de milă. Dar tu iei nota 1, făcîndu-l pe tac-tu să exclame, ca Ilarion Ciobanu: ,,Măi Romi, mai bine beam banii, în loc să fi dat cu ei în meditatori!”. Ori, faci literele mari de un centimetru și blancuri pe măsură, să umpli pagina cu nimicul pe care îl știai.

Așa e și cu Iohannis: vorbește rar, fiindcă în capul lui e o mare sărăcie, ,,Pee-See-Dee!”). Sau cum spunea fostul său prieten, Crin Antonescu, vorbește rar, fiindcă gîndește și mai rar. Pe de altă parte, se știe că acela care vorbește mult e un tip comun și spune tîmpenii multe. În schimb, cine vorbește puțin sau deloc e un om special.

Dar Iohannis nu-și găsește locul nici colo, nici dincolo. Dacă în 8 ani de domnie n-a fost capabil să facă nici măcar atîtica pentru țara și supușii săi pe care i-a dat pe mîna UE, NATO și SUA, la ce i-ar fi folosit talentul oratoric? Sub conducerea lui, România a ajuns o țară aflată sub ocupație militară străină și administrată din afară...

Dar la ceva tot se pricepe dictatorul Iohannis. Închide gura contestatarilor săi, dezlegînd cîinii cenzurii sau, după caz, cumpărîndu-i pe rebeli. Așa cum face cu puținele publicații care au mai rămas în circulație și cu televiziunile. Dar nici rivalii săi nu sînt făcuți cu deștiul. Inventîndu-se internetul cu canalele You Tube, Facebook și celelalte, ei au născocit PODCAST-ul cu bătaie scurtă, prin care îl fac praf pe marele nimic, fiindcă cenzura nu-i ajunge sau poate se preface că nu-i ajunge, joacă la două capete, cînd or veni rușii, să-i găsească la coarnele plugului, vorba lui Eugen Barbu.

Cineva care mă iubește așa cum sînt mă vizitează periodic aici, la Mălăieni. Și ca să nu vină cu mîna goală, îmi aduce din librăriile și anticariatele bucureștene cărți și reviste. Și, ca un bonus pentru sîrguința mea la învățătură, stickuri, dacă știți ce sînt acelea, adică niște drăcii cît două dește ale unui copil. Pe unele sînt înregistrate interviuri și conferințe cu oameni de seamă din zilele noastre – artiști, savanți, sportivi de renume -, nu vreun bou de politician, neapărat doctor în prostologie. Toți cu limbariță împotriva guvernanților, dar n-au avut loc pe televiziunile mari și s-au oploșit pe canalele internet. Doamne, și ce e la gura lor, n-aveți idee! Pe altele, concerte simfonice și de muzică populară, teatru, operă și balet, preluate în cea mai mare parte de pe ,,Mezzo”. Și cînd mă satur de citit, înfig stickurile acelea undeva în spatele televizorului, căci sînt abonat la internet, și mă delectez pînă nu mai pot.

Așa l-am redescoperit pe cărturarul Constantin Barbu conferențiind pe mai multe subiecte de interes național: misterul morții lui Eminescu, vechimea românilor pe teritoriul fostei Dacii, necesitatea înființării unei Mitropolii la Constanța. Pe teribilul profesor de Literatură Română Constantin Barbu de la Universitatea din Craiova îl știam de pe vremea cînd îl tot chema Dan Diaconescu la fosta lui televiziune, OTV, dacă îi mai ține minte cineva și pe el, și televiziunea lui. Tot vorbea despre viața și opera lui Eminescu, și lumea se întreba de unde știa atîtea, că

toți învățaserăm la școală despre Eminescu, dar ce ne spunea el nu ne spusese nimeni. Omul este neschimbat: cam de 65 de ani, mărunțel și la fel de excentric în frizură, gîndire și exprimare. Aceleași ticuri verbale, caracteristice unui vorbitor pe care îl interesează doar să fie înțeles de public, nu și rigorile omileticii, leșinată după desueta artă pentru artă. În tinerețe, Constantin Barbu fusese un mentor al marelui filozof Constantin Noica, ostracizat de autorități la Păltiniș, și abia aștept să publice, așa cum a promis, o carte cu interviuri luate acestui savant, ceva peste ce au realizat Liiceanu, Pleșu și Marian Munteanu.

În anul 2021, sfidînd încă o dată Covidul, înalt prea sfințitul Teodosie Tomitanul, episcop al Tomisului, a revenit asupra unei solicitări mai vechi – anume, înființarea unei Mitropolii la Constanța. Chestiunea s-a discutat parțial și la televizor, și în presa scrisă, dar fără vreun rezultat, căci Patriarhia a ținut-o pe-a ei: din moment ce nu există documente care să ateste vechimea ortodoxiei române în Dobrogea, nu se justifică înființarea unei Mitropolii la Constanța.

Ca urmare a acestui demers, în ziua de 26 mai 2021, scriitorul Constantin Barbu s-a deplasat la Constanța, unde a ținut o conferință, difuzată doar pe internet. De cînd globalizarea și non-suveranitatea națională au parazitat conducerea țării și a societății civile în întregime, a vorbi la televiziunea publică despre naționalism și patriotism a ajuns un delict grav. Discuția a pornit de la scrisoarea de răspuns trimisă de Cancelaria Sfîntului Sinod de la București, care, considerînd că istoria Dobrogei este necunoscută sau nelămurită, afirmă că nu se pune problema înființării unei Mitropolii la Constanța. Din acest moment a intrat în luptă arhivistul Barbu, care n-a mai vrut să fie profesor, de teamă să nu ajungă didacticist. Ca urmare, el a pus în bătaie artileria grea a documentelor, imposibil de contestat. Și, încet-încet, prin sîrguința sa de atîția ani, Universitatea ,,Ovidiu” din Constanța se află în posesia unei opere fundamentale – ,,Monumenta Romaniae Historica” –numărînd peste 100 de volume tipărite, care conțin copiile color ale originalelor din piele, papirus sau hîrtie, atestînd vechimea românilor în Europa, și aflate în custodia academiilor și arhivelor străine. Actualmente, aceste volume sînt păstrate în biblioteca Universității din Constanța. În afară de acestea, savantul Barbu mai deține materie pentru alte aproape 1.000 de volume, cîntărind peste 5 tone, dar lipsa banilor îl împiedică să le tipărească. La fel de costisitoare este și operația de obținere a altor copii după manuscrise de aceeași factură, căci, spre exemplu, biblioteca Vaticanului pretinde 25.000 de euro pentru fiecare document copiat. Se încumetă Patriarhia Română să sponsorizeze această acțiune?

Din lipsă de spațiu, doar voi enumera conținutul cîtorva acte privind apartenența românilor la străvechiul neam pelasgo-iliro-traco-geto-dac, apărut în acest colț de Europa dinspre India, acum 8.000 de ani înainte de Christos, deci în plin Neolitic; reactivarea Mitropoliei la Constanța, străbunica BOR, este o necesitate, fiindcă a mai fost, după cum urmează. ● În perioada 275, cînd cu retragerea aureliană din Dacia în sudul Dunării, și pînă în 1359, cînd Mitropolitul Vicina trece din Sciția Minor cu scaunul la Curtea de Argeș, unde se înființase Mitropolia munteană, în provincia Tomis, timp de 1.000 de ani, s-au rînduit mulți Mitropoliți: Evanghelios (anul 370), Marcus, Bretanian, Gerontius, Terențius I, Teotem (390-407), Terențius II, Timotei, primul Mitropolit al Sciției, Ioanes Tomitanul și alți cîțiva, plus 14 episcopi. Aceasta înseamnă că acolo a existat o populație. ● Ai vechime, ai noblețe și poți să-i privești pe alții de sus. ● Expresia ,,Ai carte, ai parte” se pretează la trei semnificații: ai act de proprietate pe ceva, înseamnă că ești stăpîn pe acea proprietate; ai învățat carte multă, poți duce o viață mai ușoară; ai charta (act de naștere), poți dovedi că exiști. Aceasta înseamnă că Ortodoxia Română este cea mai veche Ortodoxie din Europa. ● Există actul de cumpărare a Transnistriei de către cîțiva boieri moldoveni din vremea lui DucaVodă, Sec. XVI. ● Există și un act cu existența dacilor pe Insula Șerpilor, pe vremea lui Burebista. ● Mitropolia Tomisului a existat cu 2.000 de ani înainte de atestarea Bucureștilor, în 1456. ● De ce Patriarhul Daniel nu vrea să strălucească prin Ortodoxie?

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Otilia Cazimir – veşnica poetă a copilăriei

„Povestea mea ar trebui să înceapă, așa cum încep toate poveștile, cu «a fost odată». A fost odată, demult, o fată tare prostuță. Făcea poezii, dar se sfia să-și mărturisească păcatul. (…) Dar într-o zi, fata și-a luat inima în dinți și, sărind dincolo de cal, a trimis la o revistă care nu era de nasul ei, la «Viața românească», o poezioară iscălită cu trei steluțe. Era, bineînțeles, o poezie de dragoste... Înduioșați, probabil, de naivitatea școlăriței anonime, directorul revistei, domnul Ibrăileanu, împreună cu cel mai mare povestitor al timpurilor noastre, Mihail Sadoveanu, au găsit cu cale să-i dea un nume. Cel dintîi mi-a zis «Cazimir», celălalt, «Otilia»” – avea să mărturisească scriitoarea. Otilia Cazimir (pseudonimul literar al Alexandrinei Gavrilescu) s-a născut la 12 februarie 1894, în Cotu Vameș, județul Neamț, fiind cel din urmă copil al învățătorului Gheorghe Gavrilescu și al Ecaterinei Gavrilescu, născută Petrovici, originară din Miclăușeni, județul Iași.

sufletul la Iaşi, unde se întorcea imediat după armistiţiul din 23 august 1944. La 25 noiembrie, seara, sosea în „mica gară“ amenajată în Păcurari, căci gara mare era ocupată pentru transportul trupelor sovietice către front. În drum spre casă parcurgea, emoţionată, strada Păcurari. Arsă şi nimicită de lupte, aceasta devenise „un lung şir de ruine. Ici-colo, prin cîte un fund de curte, pîlpîia o lumină săracă, o lampă chioară sau un capăt de luminare“. Găsea casa întreagă şi modestul ei avut ocrotit de un evreu. În mahala locuind şi mulţi evrei, de-a lungul timpului se ajutaseră, în timpul prigoanei procurîndu-le hrană şi adăpostind fetele unui vecin. În Iaşii de după război, lipsurile fiind mari, iar funcţia teatrală neplătită, începeau zilele grele cînd nu avea ce pune pe masă şi nici lemne de foc.

Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași, unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență. Părinţii îi spuneau Luchi, dar pseudonimul avea să-i rămînă pentru veşnicie ca o „plăsmuire de legendă“, mulţi citindu-i gingaşele versuri fără să ştie cine le scria, fiind un mister chiar şi pentru obişnuiţii redacţiei. Poeta mărturisea: „Daţimi voie să vă mărturisesc, după atîta amar de ani, că numele acesta, pe care totuşi l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintîi «Otilie» pe care am întîlnit-o în viaţă – fetiţa cu care am stat în bancă în clasa primară – era proastă, grasă şi buboasă…”. „Duduia Otilia“, își va alege un domiciliu aparte cu un scop deosebit. Într-un colț la Iașului (care va deveni mai tîrziu strada Otilia Cazimir, la nr. 4) dorea păstreze în suflet, ca într-un sipet, amintirile strămoşeşti. S-asculte înlăcrimată durerile nenumăraţilor prichindei din mahala şi ale părinţilor necăjiţi. Odată cu războiul din 1944, pleca şi dînsa, părăsindu-şi micul avut: casa, biblioteca, vechile covoare moştenite de la bunica şi noianul de amintiri înghesuite în sertare, în pod şi într-o magazioară. Angajată inspectoare a teatrelor, mergea cu Teatrul Naţional la Jimbolia şi la Timişoara, lăsînd

Oameni şi epoci

Iubirile Marthei Bibescu (3)

O seară cu prinţesa Martha Bibescu (1)

Seară de decembrie plumburie. Cer întunecat şi trist. Maşina pătrunde greu prin ceaţă. Farurile luminează o şosea rar străbătută de care, cu imense clăi de fîn, întuneric profund. Frig. Pînă şi radiatorul maşinei a îngheţat.

– Mai e mult pînă la Mogoşoaia?

– Mergeţi la castel, la Domniţa noastră?

– Da.

– Poftiţi să vă arăt drumul! Un țăran de prin partea locului ne conduce pînă la poarta castelului. Tabloul se schimbă brusc. O alee bine luminată ne arată calea, un lacheu stilat deschide o ușă de fier forjat.

Ne împresoară miros de ambră. Două drapele se înclină din înaltul scării de marmură, spre noi. Ne înclinăm spre ele. Sînt steagurile lui Bibescu Vodă. Străbatem cîteva săli cu arhitectură de palat voievodal. Paşii lacheului abia îndrăznesc să atingă mozaicul auriu. Flori albe în vase şi alte flori în vaze înalte dau un aer primăvăratec şi se prind cu flăcările jucăuşe din cămin să strice atmosfera solemnă a încăperii. Solemnă e numai clipa cînd lacheul anunţă:

– Prinţesa vine îndată. Într-adevăr, doamna Martha Bibescu nu se lasă aşteptată.

La 31 decembrie 1945, scria unor prieteni la Timişoara: „Sînt umilitor de nenorocită. Mîine e Anul nou şi noi nu avem nimic în casă“. Venea şi anul 1946, cu seceta cumplită fără pîine, alimente şi cu ogoarele pîrjolite de arşiţă. Fiind îndepărtată vechea conducere a Direcţiei Generale a Teatrelor din Ministerul Artelor, datorită schimbărilor politice, la 1 martie 1947, poeta rămînea fără modesta ei slujbă teatrală, fără nici un mijloc de trai şi cu îngrozitoarea durere de a nu putea cumpăra medicamente pentru iubitul ei nepot, Jănel, fiul surorii Elena (Nuţa), grav bolnav de TBC, ce se topea văzînd cu ochii. Pentru a obţine internarea lui la spitalul din Moroeni, unde era un medic vestit, scria disperată profesorului ieşean Petru Comarnescu, demnitar în Bucureşti, şi fostului vecin, Lucreţiu Pătraşcanu, care locuise cu părinţii, la mătuşa, Cornelia Stoica, vecină de gard. Răspunzînd apelului disperat, la 15 septembrie 1947, redăm următorul pasaj: „Dragă duduie Otilia, am primit rîndurile matale. În ce priveşte soarta nepotului matale, te rog să nu ai nici o grijă. Mai serioasă mi se pare situaţia nouă pe care Ministerul Artelor ţi-a creat-o. Fii bună şi pune din mîna pe condei şi fă-mi o propunere privitoare la situaţia matale pe care am putea să ţi-o asigurăm, în condiţiile actuale ale Iaşilor. Voi face tot ce-mi stă în putinţă săţi satisfac dorinţa. Dar să ştiu concret ce ar fi de făcut. Cu cele mai bune sentimente, L. Pătrăşcanu“. Urmărit, arestat în anul următor, anchetat vreo 6 ani, socotit trădător de unii colegi de partid, Lucreţiu Pătrăşcanu era executat în aprilie 1954, eveniment care a îngrozit-o pe duduia Otilia.

Apariţie împletită din vis şi lumină. Mlădioasă şi fină, autoarea volumelor Pays des saules, Catherine-Paris şi Perroquet vert pentru a nu reaminti decît de cele mai cunoscute, se aşază pe o banchetă din faţa căminului, ne oferă cu un gest graţios o bomboană, apoi ne vorbeşte simplu, într-o limbă armonioasă, românească presărată cu arhaisme, care în gura ei au un farmec deosebit.

Martha Bibescu nu e o inactuală, deşi trăieşte într-un castel îndepărtat, la adăpost de larma vieţii cotidiene, cu micile ei cancanuri şi sinuozităţi. E la curent cu tot ce se petrece în afară şi înăuntrul ţării. Urmăreşte tot ce se scrie, cunoaşte toate manifestările vieţii culturale de la noi şi de aiurea.

– Am început să scriu la vîrsta de 18 ani, îşi deapănă molatec prinţesa firul amintirii, în urma unei călătorii făcute în Persia. Primul meu volum se intitula: Cele opt paradise şi a fost premiat de Academie. Au urmat apoi Povestea celor mai mari bucurii din lume, Izvor, Catherine-Paris, Papagalul verde – Cu Izvor a venit și consacrarea?

– Cartea a fost tradusă în mai toate limbile. Dar eu nu aş putea spune nimic despre nici una din lucrările mele. Cum pot să știu ce valoare are produsul inspiraţiei mele spontane, pure, netulburată de nici o veleitate? Criteriul cel mai bun e interesul pe care îl stîrneşte. Sacrificiile materiale pe care le fac editorii, încrederea pe care o au în rezultatele reale ale operelor ce sprijinesc, ecoul în rîndul cititorilor şi al publicului. Iată balanţa, cu care măsor eu

Neobţinînd nici o angajare, a trebuit să trăiască traducînd din limba rusă şi franceză şi stilizînd lucrări pentru editurile bucureştene. Scria necontenit, mai ales noaptea, dormind doar cîteva ore şi uitînd să mănînce, fapt pentru care, între 1947-1954 avea la activ, traduse, aproape vreo 50 de volume cu versuri şi proză. Observînd situaţia, Zaharia Stancu îi scrie: „Ar fi o mare pierdere să te ocupi numai de traduceri“. Dar nu-i spunea nimeni din ce să trăiască dînsa şi toţi din jur, pe care-i ajuta cu „bunătate nefirească“: rude necăjite, fosta femeie din casă, Agripina, bătrînă şi nevolnică pe care o ţinea mai departe hrănind-o, îngrijind-o, plătindu-i o pensie, medicamentele şi medicii, cum proceda şi cu alţi vecini din cartier. Ar fi dorit cîteva zile libere, o vacanţă, „Cuvînt atît de fraged pentru mine/ Şi astăzi, cînd vacanţa nu mai vine“. Nu se mai putea, căci avea de terminat lucrări cu scadenţă. Se multumea amintindu-şi vacanţa copilăriei: „Vacanţă însemna, pe vremea ceia,/ Pupitrul şcolii zăvorit cu cheia,/ Apoi o casă într-un sat bătrîn,/ Concert de greieri risipiţi prin fîn,/ Plăcinte aurii cu poale-n brîu/ Şi peşte prins cu undiţa la rîu,/ Şi dinţi vopsiţi în violet cu mure;/ Apoi, plimbări pe drumuri de pădure,/ Romane răsfoite pe furiş/ Cînd cerul viu te spiona în desiş/ Cu mici şi-albastre cioburi de faianţă./ Pe vremea ceia, da, aveam vacanţă!“ („Licurici“). Acei care o vizitau, păşeau pragul căsuţei ca în alt veac. Camera ei dinspre stradă, cu vechi mobilier părintesc, părea un muzeu Topîrceanu. „Pretutindeni, pe pereţi, în ramele oglinzii mari, pe mese şi mesuţe, fotografii de-ale lui Topîrceanu“. Şi un „roi de băieţaşi cu părul zburlit şi fetiţe ochioase, purtînd în surîsul lor ceva misterios, întrebător, o întreagă familie de prichindei“. Potrivit tradiţiei, îşi servea musafirii cu o delicioasă dulceaţă de trandafiri ori o cafea fiartă pe loc şi apoi se întorcea la lucru.

Căsuţa urma să-i fie dărîmată, liliecii smulşi cu crîncenie şi pitoreasca ei străduţă umbrită de arbori centenari să dispară. Pentru Otilia Cazimir, poeta sufletelor delicate, asta însemna asasinarea întregului ei trecut, a tuturor amintirilor legate de acei pereţi înlăuntrul cărora fusese şi ea, odată, fericită. Aici s-a bucurat primind, în anul 1927, Premiul Academiei Române, apoi Premiul Femina şi, în 1937, Premiul Naţional pentru Literatură, ce-o consacrase scriitoare de seamă a ţării. S-a zbătut, a făcut plîngeri şi rugăminţi pretutindeni, la Iaşi şi Bucureşti, obţinînd iertarea căsuţei, pentru o vreme. La 8 iunie 1967, după cinci decenii de prestigioasă creaţie literară, duduia Otilia pleca după Topîrceanu, lăsînd dragului ei oraş, modesta sa odaie cu pridvor şi geamlîc – altar scriitoricesc al fostului Iaşi, donat de familie şi declarat muzeu în iunie 1972.

ISTORIEPESCURT RO

greutatea unei opere literare. Cum aş putea altfel să mă judec singură, obiectiv, fără părtinire?

Spre deosebire de alţii, prinţesa Bibescu recunoaşte că izvorul inspiraţiei sale e pur românesc:

– Scriu în limba franceză pentru că mama mea, născută Mavrocordat şi măritată Lahovary, în urma pierderii unui copil şi-a părăsit conacul din România, stabilindu-se la Paris, pe cînd eu aveam numai vîrsta de cinci ani. Aşa se explică de ce limba în care îmi exprim gîndurile e cea franceză. Sînt convinsă că asta nu poate aduce decît servicii unui scriitor de origine românească. Scriind într-o limbă universală, poţi fi tradus şi citit în lumea întreagă, înlesnind astfel cunoaşterea spiritului autohton, de către cei care nu-ţi ştiu limba. Şi cred că toţi tindem spre universalitate… Catherine-Paris, de pildă, e singura carte neamericană, reţinută de Biblioteca ambulantă care alege anual numai 12 lucrări. Neputînd fi tradusă nu ar fi devenit atît de populară încît americanii să-şi schimbe un proverb al lor «Cînd o americană a fost bună pe acest pămînt, va intra în paradis», cu «va intra în Paris».

Se ştie că eroina romanului Catherine-Paris iubeşte Parisul ca pe-o fiinţă omenească, socotindu-l paradisul ei pămîntesc.

Rog apoi pe graţioasa gazdă să facă le tour du propriétaire şi ochii mei avizi nu mai pot cuprinde atîtea frumuseţi ale trecutului, reînviat de mîinile fine, ca două porumbiţe albe, şi totuşi atît de energice ale prinţesei. (va urma)

Sursa: LECȚIADEISTORIE.RO; HISTORIA.RO

România de lîngã noi – România realã

SACRIFICAREA ȘI TRĂDAREA ROMÂNIEI (2)

(urmare din pag. 1)

În prima parte a acestui material am arătat, cu dovezi certe, puse la dispoziție de Istoriografia Românească, încrengăturile Istoriei, generate, în special, de conflicte armate internaționale, care au dat posibilitatea unor puteri să ia (cu japca) în stăpînire teritorii românești, care n-au fost niciodată (de drept) ale acestor state de tip imperialist. Cea mai cunoscută mistificare a Istoriei României este tragedia Transilvaniei, întinsă pe mai multe secole, datorită speculației ordinare practicată de hunii veniți în Pustă cu ceva înainte de anul 1000, procedeu amplificat, ulterior, de Imperiul Habsburgic, tragedie căreia i s-a pus capăt odată cu eliberarea acestui pămînt românesc de către Armata Română, înspre finalul celui de-al II-lea Război mondial. Dar, cum în articolul de față invoc în sprijin Istoria, cu trimitere direcționată pe spațiul estic al Romîniei, o altă posibilă tragedie națională, vom rămîne axați pe acest punct cardinal, încercînd să înțelegem capcana în care au căzut autoritățile române atunci cînd e vorba de apărarea intereselor legitime ale României, în raport (și la „concurență”) cu interesele (normale pentru ele) unor state vecine.

Cînd am lansat întrebarea dacă „România nu are Istorie?”, am avut în vedere așa-zisele dezbateri de la televizor, în care, cu harta în față, profesori ad-hoc ne „învață” cum stă cazul cu întinsele teritorii rusești, cu teritoriile heteroclite ale Ucrainei, cu Marea Neagră și cu Marea Azov, dar nimic despre România (din punct de vedere teritorial), ci doar ca spectru al unui virtual atac al Rusiei asupra noastră. Bănuind de ce procedează astfel acești domni, fără a-i putea opri din „lecțiile” lor de război, le voi deschide iar Cartea de Istorie, Cartea purtînd semnăturile unor istorici de seamă ai Țării (Dimitrie Cantemir, Nicolae Densușianu, Nicolae Iorga, Constantin Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Radu Rosetti, Florin Constantiniu, Ion-Aurel Pop – ca să enumăr doar cîțiva), poate, poate vor înțelege și domniile lor că România nu s-a născut odată cu Antena 3 CNN, și nici nu s-a format în jurul acestor domni generali în rezervă care mănîncă pe pîine expresia „capabilități” mai ceva ca pe o felie cu unt și marmeladă.

Ce scrie Istoria, indiferent de ceea ce ne „învață” unii la „școala” televiziunilor? Iată, printre altele.

Rușii s-au ambiționat dintotdeauna să ia în stăpînire mica fîșie de pămînt dintre Nistru și Prut. Nu că s-ar fi omorît ei după ceva mai mult de 30.000 de kilometri

pătrați ai unei provincii din Dacia, numită Moldova, însă extinderea marelui Imperiu spre Vest, chiar și cu un kilometru pătrat, era –credea conducerea de la Moscova – în viziunea Testamentului lăsat moștenire de Țarul Petru I. Judecînd Istoria astfel – ca mare putere europeană – Rusia credea că alipirea Basarabiei la România, după Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, este nelegitimă, scoțînd la înaintare, pentru susținere, aberația istorico-lingvistică –aceea că basarabenii și româniii erau două națiuni diferite sub raportul istoriei, limbii și culturii. Pentru susținerea acestei monstruozități, în anul 1924 (la numai cîțiva ani de la luarea puterii în Rusia de către Soviete), la Moscova ia ființă un fel de entitate ca o sperietoare internațională, cu un nume (l-am cataloga, acuma, hazliu) „Asociația apărarea Basarabiei de români”, la conducerea căreia a fost instalat un ucrainean (se putea altfel?): A.Grinestein, acesta avînd, de fapt, sarcina majoră de a organiza, ca Stat Sovietic, Republica Autonomă Socialistă Sovietică, Transnistria de astăzi (4.000 de kilometri pătrați). Așa cum remarcă istoricii care au studiat acest fenomen – „nașterea” unei limbi din sînul Limbii Române, la ordinul Tătucului Stalin –diriguită de străini cu totul (neam, limbă, cultură): A. Grinstein e evreu, alții, moldoveni transnistreni, alții – refugiați basarabeni, cu precădere ruși, ucraineni și evrei, cărora li se adăugau comuniștii români refugiați (90% evrei).

2. Ce personalități implicate în diferite faze ale unei acțiuni naționale, menite să salveze Țara sau s-o lase să cadă în mîinile străinilor, s-au relevat în aceste două variante de colaps național?

În acea perioadă de implementare a politicii staliniste în teritoriile Republicilor Sovietice, cine credeți că era în prima linie de moldovenizare a limbii locuitorilor basarabeni? Ucrainenii! La 19 septembrie 1924, Biroul Politic al partidului bolșevic ucrainean, ignorînd dezbaterile desfășurate cu prilejul constituirii Republicii Autonome Moldovenești, a hotărît granițele, structura guvernului, precum și limba și cultura noii autonomii. Prin această șmecherie, URSS, care pierduse Basarabia, ca urmare a procesului de autodeterminare din 27 martie/9 aprilie 1918, unire consacrată prin Tratatele de la Paris, urmărea să-și creeze un cap de pod, pentru a-l folosi, la nevoie.

În acest context propagandistic notoriu, în urma unui proces de îndoctrinare întins pe 24 de ani, la 26 iunie 1940, Guvernul României primea acel ultimatum celebru, din partea URSS, prin care ni se cerea, într-un mod imperativ, cedarea Basarabiei către vecinul de la Răsărit. Neintrînd în amănuntele acestui subiect – destul de dureros pentru România – doresc să fac doar cîteva precizări de principiu, mai ales că, la o simplă comparație, situația pare similară cu cea din zilele noastre (mai puțin ultimatumul). Similitudinea îmbracă, în principal, două fațete ale aceluiași subiect:

1. Cum a reacționat clasa politică atunci, și cum reacționează în prezent –pusă în fața unei hotărîri radicale?

Căutînd răspunsuri la întrebările de mai sus, nu trebuie să ștergem prea mult praful de pe Cartea de Istorie, și le aflăm. Punctul 1 este cel mai ușor de explicat. În 1940, Guvernul și Coroana României n-au fost cuprinși de focul patriotismului național, nefiind capabili să răspundă negativ acelui ultimatum criminal, Regele Carol al II-lea fiind un fricos, dominat de o camarilă feroce, interesată doar de propria căpătuială; Guvernul – ros de contradicții și orientări diferite, și copleșit de forța militară a Sovietelor, n-a mizat pe nici un sentiment de sorginte eroică, uitînd complet de Mărășești, Mărăști și Oituz, sau de exemplul unor țări mici, dar care au înfruntat colosul rus, așa cum a fost Finlanda mareșalului Mannerheim. Culmea minciunii și a sfidării este faptul că, pretinzînd cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, Nota ultimatum, semnată de ministrul de Externe sovietic, Molotov, începea astfel: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcînd prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”.

Istoria, adevărata Istorie, demontează degrabă aceste două minciuni:

a) În Basarabia nu a existat niciodată o majoritate ucraineană, dimpotrivă, încă din 1912, de la anexarea de către Imperiul Rus, majoritatea etnică a fost românească, asemănătoare cu cea din Bucovina;

b) După cum am scris mai sus, Basarabia și-a declarat independența față de Rusia, din 1918. Tot așa cum se cunoaște, URSS a fost creată în 1924. În concluzie, România nu putea să „desfacă” de la URSS Basarabia, pentru cel mai plauzibil motiv – URSS nu exista pe atunci!

Ce nu este clar?

Pentru ruși, Istoria Basarabiei începe în anul 1918 sau, cel mai devreme, cu 1812. I-a-ntrebat cineva: ale cui teritorii au fost acestea timp de aproape 2000 de ani? Le-a spus cineva că, iată, nici în Ultimatum și nici în Tratatul secret Ribbentrop-Molotov nu era prevăzută ocuparea Bucovinei de Nord și nici a Ținutului Herța, teritorii care nu au aparținut niciodată nici Rusiei, nici Ucrainei, fiind alipite în mod abuziv, la 28 iunie 1940? Faptul acesta a avut loc în condițiile unui regim

de la București slab, situația coroborată cu teoria Comiternistă, la care aderase și „ucenicul” (Partidului Comunist din România), anume că România, fiind un stat imperialist, care a cucerit teritorii de la vecini, acum venise momentul să le înapoieze!

Pentru a completa paralela dintre comportamentul criminal al Statului Român de sub conducerea lui Carol al II-lea și al actualului Stat „condus” de Președintele Klaus Werner Iohannis, nu e mare lucru de spus, coordonatele care duc la pierderea identității statale, la dispariția suveranității, la înrobirea economică a Statului și la sărăcirea Poporului, de asemenea, la ocuparea Țării de forțe armate străine, indiferent sub ce pretext se întîmplă acest fenomen, sînt asemănătoare. Un singur amendament aș avea, în raport cu această similitudine, obiecție transformată în următoarea întrebare: Dacă Regele Carol al IIlea, care, în 1938 inaugurase în România un regim de autoritate monarhică, după ciuntirea României din 1940 (pierderea Transilvaniei, a Basarbiei, a Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța) a plătit cu abdicarea, la 6 septembrie 1940 („Azi, zile de vitregie nespusă îndurerează țara, care se găsește în fața unei mari primejdii. Aceste primejdii vreau din marea mea dragoste pentru acest pămînt, în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecînd astăzi fiului meu, pe care știu cît de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei”), domnul Klaus Iohannis, care, neproducînd nimic palpabil (pentru România) în cei 8 ani de cînd este la Cotroceni, și care azi îndreaptă România spre dispariție, fiind gata, la comanda străinilor, să arunce Țara într-un conflict armat cu Rusia – cum va plăti? Și, o întrebare suplimentară: va mai avea timp să plătească?

Umilirea României

Pentru a pleca de la o explicație și o înțelegere etimologică a acestui cuvînt care își face tot mai mult loc în comentariile multor jurnaliști și analiști politici, să deschidem și de data aceasta Dicționarul și să citim din carte. Deci: Umilință – „Sentiment, atitudine de inferioritate; supunere”. Chiar dacă definiția respectivă mai are și alte nuanțe, ceea ce este definitoriu pentru a înțelege semnificația expresiei analizate, ne este de ajuns. De ajuns și, de asemenea, important pentru a determina o bază de plecare în încercarea de a ne raporta – ca Stat, ca Națiune, ca mentalitate – la acest fenomen nedorit în care se află România zilelor noastre, situație văzută și prin conjunctura unor politici europene care urmăresc diminuarea puterii ca Națiune, în avantajul unei globalizări riscante și artificiale.

Indiferent de adîncimea de ancorare în realitatea imediată a României și indiferent de unele opțiuni politice, nu te poți preface orbit de dragul puterii politice și să nu vezi (să nu simți) degringolada clasei politice românești, disoluția spre care se îndreaptă Statul Român, care s-a lăsat prins în capcana unei organizații militare cu structuri suprastatale – numită NATO – organizație dirijată de peste Ocean de factorii politici (dar, mai ales, de cei militari) ai Statelor Unite ale Americii. Citiți Istoria, dragi compatrioți! Citiți-o, și nu veți găsi, în secole de restriște și de suferință – nici în perioada fanarioților sau în cea a ocupării staliniste a Țării – momente ca acestea din zilele noastre, de decădere morală și politică, a Statului Român!

Respectînd definiția umilinței, în contextul demersului meu jurnalistic, ar trebui să trec în revistă întreaga sarabandă de trădări și vînzări de Țară (la bucată), în ultimii 30-33 de ani, ceea ce, desigur, ar fi o utopie, fiindcă mi-ar trebui timp și răbdare să scriu o întreagă bibliotecă a „României vîndute”. Tocmai în acești ani s-a conturat umilința României, acest sentiment de supunere oarbă străinătății, de cocîrjare a coloanei vertebrale a Țării în fața mașinăriei de hoții a Occidentului, și în fața „Unchiului Sam”, considerați noile repere politice și morale ale României postdecembriste. În această atmosferă de „balsam” capitalist, în care politicienii români au fost „botezați” ba de președinții Donald Trump și Joe Biden (ca să nu-i

amintesc decît pe ultimii doi președinți ai SUA), ba de Emmanuel Macron, ba de mereu zîmbăreața Ursula von der Leyen, ca să nu mai vorbim de cinicul propagandist al unui al III-lea Război Mondial, Secretarul general al NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, România a pierdut întreaga putere și forță economică pe care le avea acumulate pînă în decembrie 1989, devenind dependentă de produsele altor state (pînă și de pîine, lapte, ouă, cartofi, fructe, carne) – mai mare rușinea!

Care rușine?

Cu rușinea ca blazon emblematic, clasa politică autohtonă, în frunte cu „adormitul” Președinte Iohannis, defilează, din ce în ce mai mult, pe minatul bulevard al Europei anului 2023 – pe cel al subjugării unei părți a economiei Țării, a Bugetului și (caz grav în Analele Istoriei moderne) a teritoriului, a Armatei – în numele frăției de cruce cu NATO și, subsidiar, „apărării” și „salvării” Ucrainei – un stat din afara NATO și, așa cum am arătat de nenumărate ori, care ne-a creat grave probleme de-a lungul timpului, și nici acum nu se oprește din a întreprinde acte și manifestări împotriva României!

Pentru mulți români, implicarea Țării noastre în sloganul internațional „Salvați Ucraina” ar părea ca o faptă umană, menită să ducă la eliberarea unei țări vecine de sub încercările altui stat (în speță, Rusia) de a o ocupa. Astfel, cum am explicat și în alte articole pe această temă, și, de altfel, cum a scris și o mare parte a presei românești, situația acestui război nu se poate califica într-o astfel de paradigmă. În primul rînd, nu este războiul României și, după cît cunoaștem noi, România nu are nici un angajament, reieșit din vreun Tratat cu Ucraina, să sară în ajutorul acesteia, în caz de necesitate; în al doilea rînd, ajutorul pe care i l-am oferit în cele 11 luni de la izbucnirea conflictului rusoucrainean a depășit cu mult un ajutor oferit direct Ucrainei, și a părut că avea și un alt sens, anume, atacarea și distrugerea unui stat terț – Rusia; în al treilea rînd, provocarea „Ursului” din Urali ne-ar putea costa prea mult, „salvarea” din partea NATO, pe care se sprijină gîndirea îngustă a politicienilor noștri, este ca o frecție la un picior de lemn, trupele de mercenari cantonate în bazele militare din România sînt doar ținte ale rachetelor rusești, pînă să devină „apărătorii” României lui Eminescu; și, în al patrulea rînd, dar nu cel din urmă, ar fi răspunsul conducerii Ucrainei, în speță, al Președintelui Volodimir Zelenski, ca mulțumire la sacrificiul pe care România îl face pentru a-i ajuta țara, și, mai periculos, la riscul pe care și-l asumă țara noastră băgîndu-se în mijlocul acestei furtuni generate de două țări cu aceeași limbă și cu un trecut istoric asemănător, furtună amplificată de isteria NATO, alimentată de SUA, în interesul vînzării de cît mai multe arme ale trusturilor americane de armament. Pentru a fi corecți pînă la capăt, aș putea adăuga și un punct 5, formulat astfel: dacă ne ocupăm atît de mult și cu atîta risipă materială de salvarea unui popor (în afara noastră), de bunăstarea Poporului Român cînd ne vom ocupa, adică, mai pe românește, Guvernul, Parlamentul, Președinția nu trăiesc în România? Nu văd săracia în care se zbat milioane de români, în special pensionarii?

Nu văd cîți oameni, ajunși în pragul limitei unei vieți normale, își pun capăt zilelor? Nu văd acești guvernanți exodul tot mai mare de români care își părăsesc vatra lor și pleacă în bejenie, aruncîndu-se în valurile periculoase și necunoscute ale unei lumi care, de multe ori, îi respinge, abandonîndu-i la ghena societății?

Răspunde cineva la aceste întrebări, precum și la cele care se pot desprinde din exemplele de mai jos?

Citiți, comparați și judecați!

Aproape de finele anului trecut, datoria României ajunsese la 651,508 miliarde de lei, față de „numai” 373,49 miliarde de lei de la închiderea anului 2019. E bine, domnule președinte Iohannis?

Pentru plata datoriei Ucrainei, Uniunea Europeană obligă țările UE să scoată din buzunar 5 miliarde de euro. România, deși la sărăcie deține primul loc (împreună cu Bulgaria), la plata datoriei de mai sus a fost inclusă în rîndul țărilor bogate (locul 13, din 27), revenindu-i suma de 60.453.864 de euro. E bine, domnule președinte Iohannis?

Nu demult, președintele Zelenski, în continuarea strigătului conform căruia „Salvînd Ucraina, salvați Europa!”, a catadicsit să mulțumească țărilor care au ajutat Ucraina, enumerînd SUA, Marea Britanie, Polonia, Țările Baltice, Germania și Franța. De România n-a scos nici un cuvînt, noi sîntem buni doar să-i dăm, punîndune pe ruși în cap, iar la mulțumire primim o înjurătură! E bine, domnule președinte Iohannis?

În timp ce Statul cheltuie sume imense pentru chiria refugiaților ucraineni (1.100 de euro în Năvodari, 1.300 euro în Galați, pe lună), angajații MAI primesc 360 de lei pe lună pentru chiria angajaților. Chiriile exorbitante au sărit mult peste normal în localități de lîngă graniță. De pildă, Primăria Galați a plătit într-o lună de zile chirii pentru 184 de locuințe ale refugiaților ucraineni, în valoare de peste 25.000 de euro. E normal, domnule președinte Iohannis?

Pe 13 decembrie 2022, Rada Supremă ucraineană a adoptat Legea Minorităților – lege profund antieuropeană, cu conținut xenofob, în urma căreia elevii români din Ucraina nu mai pot învăța în limba lor maternă decît în licee autofinanțate, iar bisericile române ortodoxe și mînăstirile au fost închise, preoții și călugării fiind scoși afară de trupe înarmate! În comparație cu acestă mîrșăvie, în România există 3 licee de stat cu limba de predare ucraineană (Suceava, Sighetul Marmației și Lugoj); în același timp, Statul Român oferă o serie de facilități cetățenilor ucraineni refugiați în România: cursuri de limba română (gratis), finanțări gratuite de la Bugetul de Stat pentru cetățenii ucraineni care se înscriu la studiile universitare din România etc., etc. Citiți și vă minunați de opinia președintelui Zelenski în aceasă privință: „Cînd situația va permite, minoritatea română din Ucraina va avea parte de aceleași drepturi, protecție și tratament ca și minoritatea ucraineană din România”. E bine, domnule președinte Iohannis? Așa stau lucrurile în legătură cu umilirea României (și a românilor) de către oricine: UE, NATO, Olanda, Austria, Ucraina (prin președintele Volodimir Zelenski)! Sîntem mai umiliți decît Moș Ion Roată, cînd vechilul l-a scuipat pe obraz, cînd țăranul s-a plîns de birul greu care-l apăsa. Dacă în vremea aceea, lui Moș Ion Roată i-a făcut dreptate, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza sărutîndu-l acolo unde-l murdărise nesimțitul de vechil – nouă, românilor, cine să ne facă dreptate și să-i pună la punct pe cei care ne umilesc?

Cine?

Președintele? E ocupat cu primirea decorațiilor!

Parlamentul? E ocupat cu vacanțe prelungite și cu dormitul în bănci!

Guvernul? E ocupat cu vînzarea ultimelor active din averea Țării, să fie liber, fără probleme, să aibă timp să golească visteria Țării cumpărînd de la americani tot surplusul lor de armament și tehnică militară!

Partidele? Se pregătesc pentru viitoarea împărțire a prăzii, după alegerile din anul următor!

Dar Poporul? Aici e aici! Poporul încă dormitează și visează să ningă Dumnezeu din cer, apoi să vină un îngheț glaciar, să-i transforme în statui de gheață pe cei pomeniți mai sus! Cît despre umilire, mai vedem! Poate se rezolvă de la sine! Amin! Sfîrșit

Jurnal de front • Jurnal de front

Asaltul Königsbergului (III)

Bombardiere de noapte – ziua (II)

Un timp, Novikov s-a plimbat agitat prin adăpostul spaţios, şi cînd Golovanov a raportat că e gata, a făcut un gest energic cu mîna:

– La 13.10 trimiteţi-vă „armada“ asupra Königsbergului!

Apoi, luînd legătura cu armatele 1 şi 3 aeriene, Novikov le-a ordonat să trimită toate bombardierele şi avioanele de asalt care mai erau disponibile împotriva aerodromurilor şi poziţiilor artileriei antiaeriene a inamicului. În mai puţin de o oră, 516 bombardiere grele au lansat asupra oraşului peste 3.700 de bombe, cu o greutate totală de 550 de tone. Numeroase fortificaţii au fost distruse. Deplasarea tancurilor, camioanelor şi subunităţilor de infanterie cu armament greu ale inamicului a devenit imposibilă. Apărarea duşmanului s-a divizat în focare de rezistenţă izolate. Spre sfîrşitul zilei corpurile Armatei 43 au ajuns pînă la suburbia Ratshof şi au cucerit cîteva cartiere în partea de nordvest a Königsbergului. Un detaşament de asalt din Divizia 235 a reuşit să lichideze garnizoana fortului 5, blocat în ziua precedentă. Succesul a fost asigurat de acţiunile eroice ale pionierilor diviziei. Uraganul de foc nu i-a împiedicat să dezamorseze peste 200 de mine şi să deschidă drumul infanteriei. Ei au scos explozibilul din mine şi l-au detonat lîngă zidul fortului. Dar acesta n-a cedat. Nici a doua explozie n-a dat rezultate. Au trebuit dezamorsate încă multe mine, pentru a face două încărcături puternice. Explodarea lor simultană a produs, în sfîrşit, o spărtură mare în zid. De partea cealaltă a fortului, pionierii locotenentului Işkinin făceau acelaşi lucru, iar soldaţii Merenkov şi Malîghin introduceau o încărcătură de exploziv în ambrazura caponierei. Lăsîndu-şi tovarăşul în adăpost, Merenkov se tîrî să instaleze detonatorul, dar a fost rănit. Malîghin se grăbi în ajutorul prietenului, dar şi el sfîrși la fel. Şiroind de sînge, el îl trase înapoi pe Merenkov şi detonă încărcătura. Aproape simultan îşi detonă încărcătura şi locotenentul Işkinin. Toţi aceşti pionieri curajoşi au primit titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”. La căderea

serii garnizoana fortului 5 a depus armele şi deasupra lui s-a înălţat drapelul roşu.

Foc împotriva parlamentarilor

Nici în a treia noapte nu le-am dat fasciştilor vreun răgaz. Aviaţia de noapte a lansat asupra centrului oraşului 569 tone de bombe. La ora 8 ştafeta a fost preluată pentru încă două ore de aviaţia frontului, iar la ora 10, după pregătirea de artilerie, toate armatele au reluat ofensiva.

În jurul orei 15 generalul Beloborodov, care asculta la telefon un raport de luptă, îmi spuse radios:

– Un regiment din Divizia 24 a făcut joncţiunea cu unităţile unei divizii din Armata 11, care au trecut rîul Pregel.

Mi-am dat seama că în felul acesta se realiza încercuirea completă a garnizoanei Königsbergului, care nu mai avea scăpare. Analizînd rezultatele zilei a treia, am înţeles că garnizoana încercuită are o singură posibilitate de salvare: în noaptea următoare să atace în lungul rîului Pregel şi să încerce să se unească cu gruparea „Semland“. Dacă nu se hotărau să facă acest pas disperat, le rămînea o singură speranţă – să mai reziste cîteva zile pe ultimul şi cel mai puternic aliniament care cuprindea partea centrală a oraşului. Într-o privinţă, situaţia garnizoanei încercuite se îmbunătăţise întrucîtva: noi nu mai aveam posibilitatea să folosim masat aviaţia de bombardament, de teamă să nu lovim trupele proprii.

Încercînd să evite o vărsare de sînge inutilă, A.M. Vasilevski a adresat trupelor încercuite apelul de a depune armele. Dar comandantul Königsbergului a hotărît totuşi să răzbată spre vest. Prevăzînd o asemenea acţiune, trupele noastre au întîmpinat în mod organizat contraatacurile executate de inamic, atît din peninsula Semland, cît şi din centrul oraşului. Numai în sectoare izolate, sub protecţia întunericului, grupuri de fascişti au reuşit să se infiltreze în dispozitivele noastre, unde şi-au găsit sfîrşitul. În timpul nopţii, două grupe de antifascişti din comitetul „Germania liberă“ au izbutit să pătrundă în centrul oraşului şi să difuzeze manifeste cu apelul nostru de a depune armele. Una dintre grupe, avînd un steag alb, a încercat să se apropie de citadelă, dar fasciştii au deschis focul împotriva parlamentarilor.

Cînd, în zorii zilei de 9 aprilie, lui A.M. Vasilevski i s-a raportat că nu există nici un indiciu cu privire la capitulare, el l-a chemat pe generalul Barsukov, comandantul artileriei frontului, şi i-a ordonat să concentreze focul întregii artilerii asupra centrului oraşului, pentru ca, pînă la căderea serii, armatele să poată încheia asaltul Königsbergului. După o scurtă, dar puternică pregătire de artilerie, asaltul a fost reluat pe tot frontul. Corpul de la flancul drept al Armatei 43 a cucerit fortul 6, iar diviziile celorlalte două corpuri au pătruns în centrul oraşului, cucerind toate fortificaţiile. Forţînd rîul Pregel, unităţile diviziei comandate de generalul Tolstikov au ajuns în apropierea castelului regal. Generalul Guriev, comandantul corpului, aflat mereu în sectoarele cele mai grele, a sosit la faţa locului şi i-a ordonat generalului Tolstikov să cucerească acest important nod de apărare din centrul oraşului, apărat de batalioane de ofiţeri.

La sfîrşitul zilei de 9 aprilie raioanele de nord-vest, vest ți sud ale oraşului se aflau în mîinile noastre, inamicul menținîndu-se doar în centru și în partea de est. În cele din urmă, comandantul Königsbergului a luat prima hotărîre înţeleaptă, trimiţînd parlamentari prin care comunica încetarea rezistenţei. A.M. Vasilevski a dat dispoziţii ca reprezentanţii noştri să-i însoţească la comanamentul german. La orele 21.30 generalului Otto Lasch i-a fost înmînat ultimatumul comandamentului sovietic şi, după oarecare ezitări, el a ordonat trupelor sale să înceteze rezistenţa.

În zori, din centrul orașului au pornit coloane lungi de prizonieri. Înapoindu-mă la punctul de comandă al frontului, am găsit acolo un grup de generali fascişti, în frunte cu Otto Lasch. Deprimaţi de căderea atît de rapidă a fortăreţei pe care o considerau inexpugnabilă, ei aşteptau posomoriţi întîlnirea cu A.M. Vasilevski, care îşi exprimase dorinţa să-i interogheze. Cînd am intrat în cabinetul comandantului frontului, mareşalul Vasilevski discuta cu un grup de comandanţi sovietici despre rezultatele operaţiei, încheiată cu deplin succes, în decurs de numai patru zile.

A.M. Vasilevski a ordonat să fie introduşi generalii prizonieri. Fostul comandant al Königsbergului răspundea la întrebări destul de degajat. Referindu-se la bilanţul luptelor, el spuse cu amărăciune:

– Era imposibil de presupus că o cetate ca Königsbergul va cădea aşa de repede. Comandamentul rus a conceput bine această operaţie şi a executat-o ireproşabil. Sfîrșit

Traducere realizată de Al. COVALIU

(

OVESTI ADEVARATE p

Şampania – vinul civilizaţiei. Scurtă incursiune

în istoria licorii pe plaiurile mioritice (II)

„Vinurile mele au o superioritate nediscutabilă”

În 1928, Basilescu a vîndut 48.796 de sticle de șampanie, iar în anul următor 39.344 de sticle. În același timp, a finalizat reconstruirea fabricii și a amenajat pivnițele, introducînd apă curentă, lumină electrică și a instalat două motoare Diesel care să ajute la creșterea producției. În opinia sa, materia primă – vinul produs de viile sale – era la un nivel calitativ comparabil cu cel din Franța. Proprietarul nu se sfia să afirme, cu argumente, că vinurile autohtone sînt superioare celor din Franța. „Vinurile mele – afirma Basilescu –, recoltate din aceleași feluri de vițe Pinot Alb – ca și al francezilor din Champagne – au o superioritate nediscutabilă: la noi, toamna este dulce și fără ploi, strugurii sînt sănătoși, ei ajung la maturitate normal și dau un vin excelent; în Champagne, de obicei, toamna este ploioasă și strugurii sînt mucezi; vinul este, prin urmare, bolnav și ei sînt obligați a-l vindeca cu ingrediente chimice; aceste fapte sînt cunoscute și recunoscute de St. Marceaux însuși”. Industria șampaniei creată de Basilescu a fost reconstruită cu bani împrumutați, iar aceștia trebuiau, evident, returnați. Practic, au fost primiți bani, utilaje și echipamente în valoare de 9.000.000 de lei, iar după cîțiva ani trebuiau returnați 22.500.000 de lei, deoarece dobînda inițială a fost de 9%, însă ulterior a crescut la 12%. Cei 9.000.000 de lei au fost folosiți la achiziționarea a 300.000 de sticle de șampanie, adică 30 de lei/sticlă. În 1927, prețul total de fabricație a unei sticle de șampanie era de 250 - 280 de lei, iar pe piață se vindea cu 300 de lei. Inițial, moneda națională (leul) avea o valoare de 2 - 2,5 centime aur, însă ulterior s-a stabilizat la 3,15 centime aur, ceea ce a afectat prețurile de vînzare. În context, o sticlă de șampanie a trebuit vîndută pe piață cu 150 - 200 de lei. Cu alte cuvinte, prețul șampaniei a scăzut, iar datoria la instituțiile financiare creditoare a crescut.

Odată cu accederea Partidului Național Țărănesc la putere (noiembrie 1928), politica economică s-a schimbat radical față de cea promovată de liberali. Doctrinarii țărăniști, consiliați din afara României, au adoptat principiul „porților deschise”, ceea ce a avut impact și asupra băuturilor alcoolice. A fost adoptat un nou tarif vamal, care a prevăzut taxe scăzute pentru vinul și șampania importate, ceea ce ducea la o concurență neloială produselor autohtone. Cu toate aceste neajunsuri, în perioada 1 octombrie 1929 - 31 decembrie 1930, Basilescu a vîndut 71.468 de sticle de șampanie, în valoare de 11.798.634 de lei, adică un preț mediu de 165 de lei/sticla de șampanie.

Profesorul de Economie Politică a intuit că prăbușirea bursei din New York (octombrie 1929) va afecta, mai devreme sau mai tîrziu, și România, iar industria creată de el se va confrunta cu diverse probleme. Avea, totuși, semnale pozitive privind desfacerea șampaniei sale: „Azi nu există colț în țară în care ea să nu fie cunoscută și cerută, fiind cea mai bună, ceea ce mă autorizează să nădăjduiesc a spori în viitor cifra vînzărilor mele”. Totuși, pentru a amortiza șocul crizei economice, Basilescu a propus Societății Naționale Creditul Industrial, unul dintre marii creditori, realizarea unui cartel al celor trei producători de șampanie din România „și de aici înainte nu vom mai acorda decît credite circumspecte, iar nu pe întrecere ca pînă azi”. Unul dintre motive era greutatea cu care se recuperau banii pe marfa distribuită. La data respectivă, Rhein avea de recuperat 20.000.000 de lei din marfa expediată pe piață (vin și șampanie), Mott – circa 5.000.000 de lei, în timp ce Basilescu doar 500.000 de lei. Practic, acest sindicat al fabricanților de șampanie trebuia să pună capăt unei concurențe păguboase pentru toți trei.

Sub egida Societății Naționale Creditul Industrial trebuia creat un birou de vînzare unic, care să monitorizeze vînzările și încasările, precum şi stabilirea creditelor în funcție de buna-credință a solicitanților, stabilirea creditelor „hazardoase”, contingentarea vînzării în raport cu importanța fiecărei industrii de vinificație ș.a.

Fabrica lui Basilescu şi comuniştii

Industria autohtonă a șampaniei a continuat să funcționeze și să satisfacă toate gusturile, oricît de exigente ar fi fost acestea. Nicolae Basilescu, primul român care s-a apucat de treabă în industria șampaniei, a închis ochii la 4 martie 1938 și a fost înmormîntat în biserica pe care a ctitorit-o în cartierul Bucureștii Noi din Capitală. Urmașii săi i-au continuat afacerile, inclusiv producerea tipurilor de șampanii, pînă la naționalizarea decisă de regimul comunist (11 iunie 1948).

Regimul totalitar de stînga numea în funcții oameni mai puțin pricepuți, dar loiali pînă în măduva oaselor. Cam așa a fost și cu scurta perioadă în care Constantin Doncea, unul dintre vîrfurile Partidului Comunist Român, a fost viceprimarul Capitalei (noiembrie 1947 - februarie 1948) și adjunct al ministrului Construcțiilor (februarie 1948 - martie 1950). Între altele, a aprobat și s-a pus în aplicare demolarea clădirilor din curtea Fabricii Basilescu, inclusiv locuințele proprietarilor și cele de serviciu. Dar fabrica a rămas, a fost rebotezată „Zarea”, a continuat să producă șampanie și să fie părtașă la bucuriile personale ale oamenilor. În prezent, fabrica a rămas ca un simbol, iar cartierul înconjurător poartă amprenta unică a creatorului său – Nicolae Basilescu. Un nume, un brand, un gust inconfundabil. Sfîrșit HISTORIA.RO

ªampania pe meridianele lumii

Șampania este una dintre cele mai admirate și populare băuturi de pe glob și este aproape imposibil de imaginat o aniversare, un banchet sau un revelion fără această licoare cu calități speciale. A fost prezentă la milioane de nunți, a lansat mii de nave la apă, a participat la nenumărate petreceri și a creat momente speciale între mii de cupluri Este vinul veseliei și sărbătorii. Cu spuma sa efervescentă și bulele ce explodează, gîdilînd cerul gurii și înmiresmîndu-l cu parfumul delicat al strugurilor din care este făcută, șampania nu are rival printre celelalte băuturi. Nu a fost însă întotdeauna așa! La descoperirea sa accidentală, de către călugării francezi, în urmă cu aproape 500 de ani, șampania a fost considerată… un vin stricat! Dar, să o luăm cu începutul.

Hugh Capet, primul rege al Franței, încoronat în 987 d.Chr. la catedrala din Reims, situată în inima regiunii Champagne, este cel care a început o lungă tradiție preluată și de monarhiile ulterioare, de a servi vinul local ca parte a ritualurilor de încoronare. În acele vremuri, în regiunea Champagne se producea un vin slab, rozaliu, realizat din struguri Pinot Noir. Locuitorii regiunii Champagne erau invidioși pe reputaţia vinurilor obţinute de către vecinii lor din Burgundia, aflată mai în sud, şi au încercat să producă și ei vinuri roșii de aceeași calitate. Însă climatul nordic al regiunii Champagne, situată practic la limita extremă a viticulturii durabile, făcea ca strugurii să se coacă greu și deseori să aibă un nivel mai ridicat de aciditate și mai scăzut de zahăr decît ar fi trebuit. În plus, temperaturile reci de iarnă opreau prematur din fermentație vinul în pivnițe, lăsînd în stare latentă celulele de drojdie care erau reactivate apoi de căldură primăvara, făcînd ca vinul să înceapă din nou să fermenteze. Unul dintre produsele secundare de fermentație era eliberarea de dioxid de carbon, care se înmagazina în sticla în care vinul era îmbuteliat, creînd presiuni imense. Cum primele sticlele franțuzești erau subțiri, adeseori acestea explodau, creînd haos în beciurile bieților călugări care chiar au denumit licoarea „vinul diavolului”. Iar în cazul fericit în care totuși sticlele supraviețuiau, vinul din interior conținea bule și făcea spumă, ceva ce inițial i-a îngrozit pe primii oameni care l-au gustat, considerîndu-l defect.

Contrar legendei și credinței populare, nu Dom Perignon este cel care a inventat vinul spumant. El doar a adus contribuții importante în ceea ce privește producția și calitatea vinurilor Champagne. Cel mai vechi vin spumant înregistrat este Blanquette de Limoux, care se pare că a fost produs de călugării benedictini din Abația Saint Hilaire aflată în apropiere de Carcassonne, în 1531. Călugării au realizat acest lucru prin îmbutelierea vinului înainte ca fermentarea inițială să se încheie. Ca națiune puternică și prosperă, dar cu resurse limitate în vinificație, Anglia s-a implicat foarte mult în dezvoltarea vinurilor spumante din regiunea

Champagne. Englezii au fost primii care au văzut ca o trăsătură pozitivă tendința vinurilor Champagne de a produce spumă și bule și au încercat să înțeleagă acest fenomen. Astfel încît, un secol mai tîrziu, omul de știință și medicul englez Christopher Merret a realizat un procedeu superior de producere a vinurilor spumante prin adăugarea de zahăr în vinul finit pentru a crea o a doua fermentație. Christopher Merret a prezentat în 1662 Societății Regale documentele sale în care detalia ceea ce astăzi este numită „metoda champenoise”. Acest lucru a avut loc cu șase ani înainte ca Dom Perignon să pună piciorul în Abația de Hautvillers și aproape cu 40 de ani înainte de data la care se consideră că acest celebru călugăr benedictin ar fi inventat „șampania”. Descoperirile lui Merret au coincis cu evoluțiile tehnice înregistrate de fabricanții de sticlă englezi care au realizat recipiente ce puteau rezista la presiunile interne produse în timpul procesului de fermentare secundară.

După moartea lui Ludovic al XIVlea al Franței în 1715, curtea lui Philippe II-lea, Duce de Orléans, a făcut din șampanie vinul favorit în rîndul nobilimii franceze. Tot mai mulți viticultori din zona Champagne au început să producă în mod deliberat vinuri spumante, dar încă nu aveau capacitatea de a controla în întregime procesul. Șampania era produsă încă după metoda rurală, prin care vinul era îmbuteliat înainte ca prima fermentație să se încheie. Abia în Secolul al XIX-lea a început să fie folosită metoda champenoise, cea inventată cu 200 de ani în urmă de către Christopher Merret. Prin readucerea în atenție a dopului de plută, uitat odată cu decăderea Imperiului Roman, și descoperirea de către englezi, în 1844, a colierului metalic ce conferea mai multă siguranță, și problema aruncării dopurilor în aer, datorită presiunii, a putut fi controlată. Astfel au fost puse bazele industriei moderne de producere a șampaniei. Progresele Casei Veuve Clicquot în dezvoltarea metodei champenoise au făcut ca producția de vinuri spumante să devină profitabilă și în această perioadă au apărut multe dintre firmele celebre astăzi în producția de șampanie de calitate: Krug (1843), Pommery (1858), Bollinger (1829). S TELIANTANASE RO

Pe principiul

„să moară dușmanii

mei“

(urmare din pag. 1)

Președintele Ucrainei ar trebui să știe că sufletul nu are cetățenie, ci aparține lui Dumnezeu, nu unei țări sau unui șef de stat. De asemenea, afilierea unei biserici ortodoxe la o patriarhie sau alta e o chestiune suprastatală, care nu poate fi dictată de către autoritățile laice. Neștiind aceste lucruri, Zelenski se arată a fi un om deloc religios, ci mai degrabă un laic sau agnostic – asta demonstrează gîndirea și comportamentul pe care le are.

Site-ul activenews.ro a publicat pe 19 ianuarie un material în care se vorbește despre comportamentul serviciilor polițienești ucrainene, trimise să verifice aplicarea legii în teritoriu. Iată ce declara la acea dată Părintele Mihail Jar, starețul ortodox român al Mînăstirii Bănceni din regiunea Herța (Ucraina), care a spus la Antena 3 că mînăstirile din zonă au fost vizate de controale violente ale Serviciilor de securitate ucrainene. Mai mult, preotul susținea că, de frica Serviciilor, clericii nici nu se mai pot ruga lui Dumnezeu: „Au început prigoanele grele și mari, ne-au distrus complet. Ne-au distrus, pur și simplu trebuie să răbdăm pentru Christos, pentru credință. Dar nu în felul ăsta. Nu te poți ruga nici la Dumnezeu acum, să stai să dormi cu frică în casă. Au intrat noaptea la Mitropolie la Cernăuți, au intrat noaptea peste ei în case cu (puști) automate, i-au pus (pe clerici) la perete, au spart geamurile. (...) Au mers la mînăstiri de maici, le-au pus la pămînt, le-au

„Voucheriada” 2023

Autoritățile române anunță pentru 2023 măsuri de ajutor pentru categoriile cele mai afectate de scumpiri. Măsurile vizează aproape toate nevoile de bază: facturile la energie, alimente și mese calde, rechizite și îmbrăcăminte, dotarea locuințelor, ajutoare pentru mame și nou-născuți. Pachetele de măsuri anunțate de autorități pentru 2023 sînt gură de oxigen pentru familiile și persoanele vulnerabile din România. De altfel, specialiștii în politici publice și lucrătorii în domeniile de asistență socială sînt de acord că este nevoie urgentă de aceste ajutoare. Fără ele, categorii întregi de oameni nu ar putea supraviețui. Una din principalele întrebări este, însă, dacă măsurile sînt sustenabile pe termen lung, dacă ce e pe hîrtie și în declarații politice se întîmplă și în realitate. Mai multe voci avizate spun clar: „Nu!”.

Potrivit Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europenene, românii din categoriile vulnerabile vor beneficia de următoarele măsuri de sprijin în 2023:

● 1.400 ron pentru a sprijini plata facturilor la energie.

● 1.500 ron, în șase noi tranșe, pentru alimente și mese calde.

● 500 ron pentru preșcolari și elevi, pentru rechizite și îmbrăcăminte.

● Pachet de 24 kg cu ajutoare alimentare.

● Vouchere pentru repararea locuințelor și cumpărarea de electrocasnice.

● 5.000 de euro pentru dispozitive și aparate medicale pentru persoanele cu dizabilități.

● 2.000 ron pentru mamele cu copiii nou-născuți.

George Jiglău, lector universitar la UBB Cluj-Napoca și cercetător la Centrul pentru Studiul Democrației spune că, în România, problema politicilor publice în domeniul social este una de fond: oferă doar asistență, nu și oportunități: „E această modalitate de lucru a statului, de a interveni strict din perspectiva venitului. Celor care nu au venituri să își acopere nevoile, le dăm bani, în mînă, sau vouchere. Le dăm oamenilor bani, dar ei tot săraci rămîn. Unii nici nu vor să muncească, dar noi le dăm bani. Genul acesta de acțiuni nu fac decît să rostogolească sărăcia”.

Există și situații în care nici măcar posesia acestor vouchere nu ajută, din motive birocratice mai ales, afirmă Mihaela Nabăr, directorul executiv al World Vision România, organizație non-guvernamentală globală dedicată bunăstării copilului. „În momentul în care te uiți la implementare (în cazul voucherelor educaționale de 500 ron), apare o ruptură. Nu îmi

apăsat cu călcîiul pe cap, lucruri foarte grele. Aici la noi s-a oprit puțin, nu știu din ce cauză. Cel mai mult s-au controlat Mitropolia și mînăstirile. Bisericile din sate au stat liniștite. Mînăstirile au fost controlate mai tare”, a spus preotul român. Mie, ca ortodox și ca om care a învățat istoria, asemenea scene îmi amintesc de Cruciada a IV-a din anul 1204, care a devastat Constantinopolul, cruciații ucigînd preoții și mirenii ortodocși, violînd călugărițele, jefuind și distrugînd locașurile ortodoxe, sau de prigonirea acelorași ortodocși de către protestanți, prigoană de care românii transilvăneni au fost extrem de loviți. Ce ar însemna acum, pe sistemul ucrainean „să moară dușmanii mei”, să ne amintim cum am fost prigoniți la noi acasă timp de 800 de ani de către maghiari și austrieci, să ne repezim peste ei să-i scoatem afară din casele, bisericile și școlile lor și să le interzicem pînă și să viseze în maghiară sau germană? Observ că asta vrea să facă regimul de la Kiev, care se folosește de scuza războiului pentru a instaura o dictatură ca la carte. În acest context, vreau să le amintesc oficialilor ucraineni că în urmă cu 80 de ani, cînd bombele naziștilor cădeau peste Londra și Franța era ocupată de Wehrmacht, nici Churchill, nici Charles de Gaulle nu au instaurat dictatura, așa că dacă tot vor să se integreze în UE ar fi bine să ia exemplu de la marii oameni de stat și nu de la rușii pe care îi urăsc. Pînă acum, prin tot ceea ce fac, demonstrează că sînt adepții metodelor KGB-iste și staliniste, nu ai celor europene.

Vorbind despre aceleași manifestări condamnabile ale regimului de la Kiev, ziarul mureșan Cuvîntul Liber titrează următoarele: „Reportajul filmat, transmis în

amintesc ca termenele de plată să fi fost vreodată respectate. Voucherele ar trebui să ajute copiii cînd începe școala. Dar, de exemplu, banii care trebuiau dați copiilor nou înscriși în program, pentru anul școlar 2022-2023, nu au ajuns la timp. Dacă un copil avea nevoie de resurse să înceapă școala în septembrie, nu a avut pur și simplu cu ce să își cumpere rechizite”.

Voucherele pentru energie nu economisesc energia

Anca Sinea e coordonatoarea „Observatorul Român al Sărăciei Energetice“ (ORSE), și afirmă că nici aceste vouchere, dar nici celelalte măsuri de pînă acum nu îi fac pe oameni să își schimbe comportamentul de consum. „Oamenii știu că primesc bani sau prețuri plafonate. Dar problema este calitatea locuințelor, consumă prea multă energie, iar măsurile nu sînt construite să răspundă la chestiunea consumului”, constată experta ORSE. Măsurile de compesare și plafonare, fără campanii de promovare a modurilor de reducere a consumului, nu fac decît să pompeze bani într-un sac fără fund, afirmă Anca Sinea: „Ajutoarele și compensările ne amorțesc conștiința și inițiativa. Politicienii spun «noi am dat», raportăm pe hîrtie, oamenii spun «e bine că se dau compensări, putea să fie si mai rău, merge și așa», dar problema de fond rămîne nerezolvată”.

Diavolul, ca și reușita politicilor sociale, stă în detalii

Există acest consens printre specialiști și beneficiari: voucherele de energie oferă un ajutor extrem de necesar. Însă ca măsura să funcționeze, e nevoie de organizare, de proceduri, de o infrastructură, de furnizori, de facturi, de birocrație. În zona rurală din estul județului Bacău lucrurile sînt departe de a îndeplini aceste condiții, cel puțin în chestiunea lemnelor de foc, combustibilul principal folosit la încălzire.

Ionuț Chiriță descrie situația din acest moment. „O căruță de lemne a ajuns la 500 de lei fără factură. Dacă nenea care vinde lemne cu căruța prin sate ar veni cu facturier, ar fi unic în istorie. Apoi, el trebuie să aibă încredere că bătrînica sau bătrînelul nu va uita de factură, o va da poștașului, acesta va face ordin de plată, va deconta cu voucher, și apoi nenea cu căruța de lemne va încasa banii. E o utopie. Un primar mi-a spus că dacă iarna asta vede o căruță de lemne vîndută cu cardurile de energie își face cruce”. În plus, mai e și problema clarității programelor de susținere. „Comunicarea proastă e un mare minus în derularea măsurilor de acest fel. Și nimeni

seara de 14 ianuarie și duminică, 15 ianuarie, de postul România TV, a dezvăluit atrocitățile săvîrșite în bisericile românești în care liturghiile se țineau în limba română. Au distrus icoanele sfinte, au devastat altarele, iar unui preot i s-a tăiat gîtul, fiind lăsat într-o baltă de sînge în fața altarului. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române din Ucraina, din ordinul lui Zelenski, a fost otrăvit cu mercur, i s-a pus cuțitul la gît deoarece continua să săvîrșească liturghia în limba română după legea promulgată de Zelenski, în decembrie 2022, prin care s-a interzis folosirea limbii române în biserici, școli și instituțiile de stat. Împotriva preoților ortodocși s-a dezlănțuit prigoana: amenzi, procese penale, arestări și, în final, expulzarea din Ucraina, exemplu un preot care a îndrăznit să țină liturghia într-o altă locație și nu în biserică, întrucît credincioșilor români ortodocși le este frică să meargă la biserică din cauza prigoanei la care sînt supuși în permanență”.

„Să moară dușmanii mei” este, de fapt, Legea Talionului practicată și de poporul evreu, mai ales în perioada de început a „Vechiului Testament”, pînă la apariția judecătorilor. Ultima oară cînd am verificat Biblia, aceasta conținea și „Noul Testament” care îl completează pe cel vechi și aduce porunca cea nouă de a ne iubi unii pe alții. Ceea ce face conducerea Ucrainei cu preoții ortodocși este oribil și nu este în avantajul ei, ci dimpotrivă și sper, pentru binele ei, să nu i se întîmple ceea ce i s-a întîmplat lui Stalin cînd americanii nu au mai avut nevoie de el. Istoria ne așază pe fiecare la locul meritat.

nu este tras la răspundere”, spune Mihaela Nabar, de la World Vision, care spune că inducerea confuziei poate anula măsuri foarte bune: „Părintele dintr-o comunitate izolată, care se bazează pe acest voucher, nu știe dacă acesta ajunge, cînd va ajunge, și nu are pe cine să întrebe. Astfel programele, chiar bune, își pierd credibilitatea din cauza unei implementări defectuoase”.

Soluții există, mai trebuie competență și

decența comunicării

„În general, nivelul de competență al celor care iau decizii în stat este mic” constată George Jiglău. „Asta se suprapune și pe lipsa de cooperare între instituții, la nivel local, central, local-central, între ministere. Ceea ce, cumulat, ne face nepregătiți în fața unor crize de genul ăsta”. Iar un nou exemplu din teren e oferit de Ionuț Chiriță, de la Fundația de Sprijin Comunitar. „Există legislație prin care autoritățile locale pot contracta servicii sociale oferite de furnizori privați, fie că este ONG sau firmă. Dar nu există nici acum normele de aplicare”. A fost un caz, relatează Ionuț Chiriță, în care o primărie a fost amendată de Curtea de Conturi pentru că a făcut achiziții pentru programe sociale în lipsa normelor de aplicare. „Curtea de Conturi nu stă să se uite că moare bătrînul în casă. În lipsa normelor de aplicare, e prea mult loc de interpretări. Și atunci autoritățile locale fug de inițiative, pentru că riscă să fie amendați. Și această problemă se aplică la toate categoriile de proiecte, pensionari, copii sau familii defavorizate”.

Iar în energie, situația nu e cu mult mai clară. Orice strategie eficientă, spun specialiștii, se bazează pe cooperarea între stat, societate civilă și companii. În acest moment, aceasta nu există. „Un minister știe cît cîștigă fiecare familie. Altul cunoaște calitatea locuințelor. Altul cunoaște componența familiei. Companiile știu exact care sînt consumurile. În absența tuturor acestor date combinate nu știm ce să compensăm, cît să compensăm, ce trebuie făcut”, spune Anca Sinea de la ORSE.

În final, tuturor acestor tipuri de probleme se adaugă și realitatea crizelor multiple cu care se confruntă și România. E foarte greu să faci politici pe termen lung sub presiunea unor noi și noi urgențe. „Avem dificultăți în a rezolva aceste lucruri pe termen lung, temeinic, și a fi pregătiți pentru momente dificile, de care mă tem că vom tot avea parte”, constată George Jiglău de la UBB. Dar tot el identifică și o urmă de speranță: „Faptul că sîntem parte din UE ne face să fim într-un loc mult mai bun decît am putea fi. Din inerție, de voie de nevoie, sîntem parte a unor dinamici care ne trag în sus”.

ADrIAn ArDELEAn (romania.europalibera.org)

● În timp ce miniştrii lor de interne se întîlneau la Stockholm cu ceilalţi colegi din UE pentru a discuta despre migraţie la o reuniune informală, cancelarul austriac Karl Nehammer l-a primit joi la Viena pe premierul olandez Mark Rutte, pentru a discuta pe aceeaşi temă. Ambii politicieni s-au opus în decembrie aderării României şi Bulgariei la Schengen şi par să fie în continuare pe aceeaşi lungime de undă, menţinîndu-şi poziţia, relatează presa austriacă, citată de news.ro. Cancelarul Nehammer şi premierul Rutte au subliniat legăturile strînse dintre Austria şi Olanda. „Sîntem uniţi în obiecţia noastră faţă de extinderea Schengen în acest moment”, a anunţat cancelarul austriac, citat de Kronen Zeitung. ● Președintele Klaus Iohannis a transmis un mesaj cu prilejul Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului, afirmînd că „rasismul, antisemitismul și discursurile pline de ură își croiesc iarăși drum pe continentul nostru”. „Să nu uităm niciodată că Holocaustul reprezintă un apogeu al urii, intoleranței, disprețului și prejudecăților, iar lecția sa cutremurătoare trebuie să rămînă întotdeauna în memoria noastră colectivă, să ne țină conștiința trează și în alertă. Xenofobia, rasismul, antisemitismul și discursurile pline de ură își croiesc iarăși drum pe continentul nostru, în ciuda a numeroase inițiative de combatere a acestora. Pentru democrație, toleranță, drepturi și libertăți trebuie să acționăm acum, cu mai multă energie și implicare! Nu putem permite să fie negate ori minimalizate suferințele milioanelor de victime!”, a spus Klaus Iohannis într-un mesaj transmis de consilierul de stat Cătălina Galer, în cadrul ceremoniei organizate la Templul Coral din București. ● Preşedintele Letoniei, Egils Levits, a salutat decizia cancelarului german Olaf Scholz de a trimite tancuri Leopard 2 în Ucraina. „Decizia este corectă. Securitatea Europei este în pericol. Este mai bine să ajutăm Ucraina acum decît alte țări mai tîrziu”, a declarat oficialul. În ceea ce privește acuzația Rusiei că au fost depășite liniile roșii prin decizia de a trimite tancuri grele de luptă, Levits a arătat că „linia roșie a fost deja depășită de Rusia prin atacarea Ucrainei”. Ucraina, spune el, trebuie ajutată să își apere națiunea, statul, în vreme ce Rusia constată că agresiunea nu poate aduce beneficii, a spus președintele Letoniei. Limitele ar dispărea într-adevăr dacă am permite Rusiei să beneficieze de pe urma agresiunii. Levits a exprimat încîntarea statelor baltice generată de faptul că restul Europei și NATO au hotărît să consolideze securitatea în fața agresiunii rusești. „Toată lumea în Europa se gîndește acum la apărare. Este firesc să ne sporim capacitățile în domeniu atîta vreme cît avem un vecin agresiv”, spune liderul leton. ● Comisia Europeană vrea să reducă birocraţia şi costurile pentru a ajuta operatorii de telefonie, precum Deutsche Telekom, Orange, Telekom Italia şi alţii, să îşi extindă reţelele de telefonie 5G. Potrivit unui document al Executivului comunitar consultat de Reuters, Comisia Europeană, care vrea ca toţi europenii să aibă conectivitate la nivel de gigabit şi 75% dintre companiile din UE să utilizeze infrastructura cloud sau inteligenţa artificială în 2030, ar urma să îşi anunţe propunerea, denumită Gigabit Infrastructure Act, în data de 10 februarie. ● Fostul şef al diplomaţiei americane sub Donald Trump, Mike Pompeo, afirmă într-o carte publicată marţi că India şi Pakistanul au fost în pragul unei confruntări nucleare în 2019 şi că Statele Unite au evitat atunci escaladarea, notează AFP. „Nu cred că lumea realizează cu adevărat cum rivalitatea dintre India şi Pakistan a putut fi atît de aproape de a se transforma într-o confruntare nucleară în februarie 2019”, scrie Pompeo în cartea sa, „Never Give an Inch”. India a lansat lovituri aeriene în februarie 2019 în teritoriul pakistanez ca represalii pentru un atentat sinucigaş care a ucis 41 de paramilitari indieni în Kashmir. Pakistanul a ripostat doborînd un avion indian şi

prinzînd pilotul. Pompeo, care se afla la Hanoi pentru un summit între preşedintele Donald Trump şi liderul nord-coreean Kim Jong Un, povesteşte că a fost trezit de un apel telefonic urgent de la un înalt responsabil indian. Mike Pompeo scrie apoi că diplomaţii americani au reuşit să-i convingă atît pe indieni, cît şi pe pakistanezii că nici una dintre ţări nu pregătea un atac nuclear. ● O toxină vegetală care există de zeci de ani în trestia de zahăr poate deveni cel mai puternic antibiotic din lume, potrivit unui nou studiu. Antibioticul, numit albicidină, este produs de agentul patogen bacterian ce provoacă „arderea” frunzelor trestiei de zahăr – Xanthomonas albilineans. După mai multe cercetări, concluzia la care au ajuns cercetătorii este că albicidina ar fi folosită de agentul patogen pentru a ataca planta – trestia de zahăr, în acest caz particular. Se știe de ceva timp că albicidina este foarte eficientă în uciderea bacteriilor, inclusiv E. coli și S. aureus. Aceste superbacterii, renumite pentru rezistența lor crescîndă la antibioticele existente, au determinat o nevoie vitală de noi medicamente eficiente, scrie sciencedaily.com. În ciuda potențialului său antibiotic și a toxicității scăzute în experimentele preclinice, dezvoltarea farmaceutică a albicidinei a fost împiedicată. Asta pentru că oamenii de știință nu au identificat foarte bine mecanismul prin care acționează. ● Un start-up finanțat de Bill Gates vrea să modifice hrana vacilor, pentru a reduce încălzirea globală. Mai exact, compania australiană intenționează să reducă metanul eliberat de vaci atunci cînd rîgîie. Start-up-ul Rumin8 din Perth lucrează în prezent la un supliment alimentar – replicat sintetic din alge roșii – care inhibă procesul generator de gaze. Rumin8 a anunțat că a atras 12 milioane de dolari de la fondul de investiții Breakthrough Energy Ventures, înființat de Bill Gates în 2015. „Am fost foarte mulțumiți de primirea pe care am avut-o din partea fondurilor de impact climatic din întreaga lume”, a declarat directorul general al Rumin8, David Messina. „Există o dorință reală de a finanța soluții pentru emisiile de metan enteric provenite de la animale și, din fericire pentru Rumin8, aceștia pot vedea beneficiile tehnologiei noastre”, a adăugat el. În octombrie anul trecut, Noua Zeelandă a propus taxarea gazelor cu efect de seră pe care animalele de fermă le produc prin rîgîit și urinare, în încercarea de a combate schimbările climatice. În cadrul acestui sistem, care este o premieră mondială, fermierii vor plăti pentru emisiile agricole sub o anumită formă pînă în 2025.

● Plafonul prețului gazelor a fost adoptat de guvernele Uniunii Europene pentru a reduce creșterea facturilor. Dar pentru experții UE însuși ar putea fi inutil în acest scop și, ceea ce este mai rău, ar putea duce la instabilitate financiară care ar putea pune în dificultate administrațiile publice și pe contribuabili. Plafonul de preț va intra în vigoare în februarie și, conform acordului de la Bruxelles, după luni de negocieri, va intra în vigoare dacă prețurile gazelor tranzacționate pe TTF în Amsterdam vor depăși 180 de euro pe megawatt oră timp de trei zile. În prezent, prețurile sînt în jur de 70 de euro pe megawatt oră. Pentru unii observatori, meritul acestui declin s-ar datora plafonului de preț: amenințarea plafonului a fost suficientă pentru a reduce speculațiile și pentru a readuce operatorii de piață la sfaturi mai blînde, potrivit Europa Today. ● Kolumbo, un vulcan subacvatic situat în largul insulei greceşti Santorini care nu a înregistrat nici o activitate timp de aproape 400 de ani, dă semne de trezire. O cameră magmatică nedetectată anterior se umple treptat cu materie topită, ceea ce i-a determinat pe cercetători să recomande monitorizarea în timp real a vulcanului, relatează The Guardian. Ultima dată cînd vulcanul Kolumbo a erupt, în 1650, au murit 70 de persoane, însă impactul unei erupţii echivalente din prezent ar putea fi mult mai mare în contextul creşterii populaţiei şi a activităţilor turistice pe insula Santorini. Kolumbo aparţine familiei de vulcani extrem de explozivi, capabili să expulzeze în atmosferă o coloană de pînă cîteva zeci de kilometri

înălţime. De asemenea, este susceptibil să declanşeze un tsunami, o perspectivă deosebit de periculoasă. ● Cercetătorii de la instituții precum Memorial Sloan Kettering Cancer Center, din SUA, lucrează pentru a găsi alternative non-mamifere pentru astfel de studii și experimente. Astfel, s-ar putea reduce numărul de rozătoare utilizate în cercetarea biomedicală, un rezultat pozitiv în sine și unul care, de asemenea, ar putea duce la scăderea costurilor și ar putea accelera rezultatele. Pînă în prezent, cea mai convenabilă și potrivită alternativă o reprezintă omizile, cel puțin cînd vine vorba despre a studia inflamația intestinală, un factor de risc pentru dezvoltarea cancerului colorectal, se arată într-un raport publicat de jurnalul Nature Communications, citat de Medical Xpress Deoarece aproximativ 75% dintre genele umane cunoscute care cauzează boli au omolog la insecte, aceste modele ar putea fi utile în cercetările preclinice viitoare în alte boli, cum ar fi cancerul, diabetul, neurodegenerarea și infecțiile. ● Papa Francisc a criticat legile care incriminează homosexualitatea ca fiind „nedrepte”, spunînd că Dumnezeu își iubește toți copiii așa cum sînt ei, și a cerut episcopilor catolici să primească în Biserică persoanele LGBTQ, scrie ANSA.it. „A fi homosexual nu este o crimă!”, a spus Suveranul Pontif într-un interviu pentru Associated Press. Este întotdeauna necesar să se facă distincția „între un păcat și o crimă”, a subliniat Papa Bergoglio. ● Dmitri Peskov, purtătorul de cuvînt al preşedintelui rus Vladimir Putin, le-a sugerat jurnaliştilor să nu-şi piardă timpul urmărind filmul BBC „Putin vs the West”. Aceasta a fost reacţia oficialului, la lansarea filmului BBC „Putin vs the West”. El a spus că Kremlinul nu a reacţionat la lansarea filmului de către compania britanică, dar a evaluat deja episodul lansat. „Dacă restul filmului este în aceeaşi notă, atunci nu vă sugerăm să vă pierdeţi timpul”, a spus purtătorul de cuvînt al Kremlinului. O privire generală asupra filmului denotă faptul că acesta se bazează pe „povestea care durează de un deceniu de confruntări relatată de liderii occidentali, care au avut un schimb de confruntări” cu Rusia în timpul preşedinţiei lui Vladimir Putin. Acesta cuprinde perioada anexării Crimeii la Rusia, în 2014, şi include evenimentele din Ucraina. Anterior, mass-media străină a mai filmat documentare despre liderul rus. Anul trecut, canalul american HBO a lansat documentarul „Year One: A Political Odyssey”, al cîştigătorului Premiilor Emmy John Maggio, a cărui temă centrală a fost conflictul cu Rusia, precum şi relaţia dintre preşedintele american Joe Biden şi Vladimir Putin. În 2020, serialul documentar „Putin: A Russian Spy Story” a fost lansat de televiziunea britanică, cu referire la istoria preşedintelui rus. Filmul a fost difuzat de Channel 4, care la sfîrşitul anului 2019 a prezentat filmul „Opinion: Seeing the world through Putin’s Eyes”, scrie Rador. ● OMS a decis să menţină nivelul de alertă ridicat cu privire la pandemie. Directorul general al OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, a urmat astfel recomandările Comitetului de urgenţă privind reglementările în domeniul sanitar la nivel internaţional referitoare la COVID-19, reunit vineri la nivel de experţi pentru a 14-a oară şi care şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la riscul reprezentat în continuare de noul coronavirus. Tedros Adhanom Ghebreyesus anunţase deja că, în opinia sa, este prematură ridicarea celui mai înalt nivel de alertă privind pandemia de COVID-19. Pandemia se află probabil într-un „punct de tranziţie” şi are în continuare nevoie de o gestionare atentă pentru „atenuarea potenţialelor consecinţe negative”, a precizat OMS într-un comunicat. Peste 6,8 milioane de persoane şi-au pierdut viaţa de la izbucnirea, în urmă cu trei ani, a pandemiei de COVID-19, care a afectat toate ţările de pe glob, devastînd comunităţi şi economii. r m

Un punct de vedere

Avioane după tancuri. Și apoi?

Transferul de arme occidentale către Ucraina a intrat într-o nouă fază. După ce neînțelegerile dintre Washington și Berlin s-au risipit, atît ministrul de Externe Kuleba, cît și Zelenski au anunțat că ar avea nevoie de sisteme ofensive și mai performante pentru a reuși să elibereze țara.

● Pentagonul va livra 31 de Abrams către armata ucraineană. Acestea vor ajunge pe front la începutul lunii martie. ● Germania a anunțat și ea că un număr de 14 Leopard 2 vor fi transferate forțelor de la Kiev cît mai repede posibil. ● Reacția Moscovei s-a situat între nepăsarea trucată și amenințarea sinceră. ● Forțele militare conduse de Vladimir Putin au pierdut, de la începutul conflictului, în jur de 40% din tancurile funcționale aflate în dotarea armatei. ● Joe Biden: Decizia nu e o amenințare la adresa Rusiei. Dacă trupele Kremlinului s-ar fi întors acasă, acolo unde le este locul, războiul s-ar fi încheiat demult.

Președintele SUA a intrat într-o zonă de mari turbulențe cu un an și jumătate înainte de alegeri. Documentele secrete găsite de avocații săi la locuința personală din Wilmington, statul Delaware, predate Departamentului de Justiție, l-au pus pe picior de egalitate cu fostul președinte în ce privește neglijența în administrarea informațiilor clasificate. Criza declanșată în interiorul Partidului Democrat din cauza rușinoasei descoperiri e un balon de oxigen pentru Donald Trump, care și-a propus să intre din nou în cursa pentru Casa Albă.

Dacă agenda internă e ocupată de dezbaterea din jurul documentelor secrete, cea internațională are în centru discuția din jurul transferului de tancuri către Ucraina. Printr-o decizie anunțată în data de 25 ianuarie, de Casa Albă, Joe Biden a cerut Pentagonului să livreze 31 de tancuri Abrams M2 (un batalion ucrainean) către forțele armate conduse de Volodimir Zelenski. Astfel s-a pus capăt controversei transatlantice, Olaf Scholz, cancelarul Germaniei, deblocînd și el transferul tancurilor Leopard 2 către Ucraina. Șeful executivului de la Berlin a anunțat că va trimite un escadron (14 bucăți) din modelul 2A6. Cel mai important pas făcut are legătură cu posibilitatea ca și celelalte state NATO să poată trimite tancuri Ucrainei. Pînă acum, din anunțurile aliaților, s-au strîns 125, adică 4 batalioane.

Cel mai bun tanc din lume

Volodimir Zelenski le-a transmis aliaților, înainte de întîlnirea de la baza militară Ramstein, din Germania, că pentru a organiza o ofensivă consistentă, la începutul primăverii, are nevoie de 600 de vehicule blindate și 300 de tancuri.

„Am fost complet deschiși și transparenți în ceea ce privește nivelul de complexitate a tancului Abrams. Este, așa cum a spus și președintele, cel mai puternic tanc din lume. Și sînt multe lucruri care îl fac să se afle în această poziție. Am fost foarte sinceri

în această privință”, a declarat amiralul John Kirby, coordonatorul comunicării strategice a Consiliului Național al Securității SUA, într-o conferință de presă ținută în data de 25 ianuarie. „Este nevoie de instruire. Există cerințe sofisticate de întreținere și un complicat lanț de aprovizionare. Tancul folosește un motor cu turbină cu gaz, practic, un motor cu reacție, pentru a obține cei 1.500 de cai putere. Așadar, sînt multe lucruri care trebuie făcute pentru a opera pe front aceste mașinării”, a adăugat oficialul american. „Nu am exclus niciodată tancurile din pachetul de ajutor militar promis Ucrainei. Am evoluat de la începutul acestui război, iar echipamentul pe care îl furnizăm Ucrainei e adaptat la condițiile de pe front”, a mai declarat John Kirby.

O problemă politică

Deși reprezentantul SUA a încercat să prezinte lucrurile într-o notă pozitivă, discuțiile dintre Berlin și Washington au fost încinse. Cancelarul Olaf Scholz a condiționat transferul acestei arme doar dacă SUA se alătură demersului.

Trebuie amintit că la începutul invaziei statele membre NATO au anunțat că alianța nu va intra în conflict cu Rusia, dar va sprijini Ucraina.

Pentru a nu intensifica tensiunile dintre organizația militară nord-atlantică și Moscova, Emmanuel Macron și Olaf Scholz au precizat încă din primele zile ale conflictului că nu vor trimite avioane de luptă și tancuri Ucrainei. Granița a fost trecută după mai mult de o săptămînă de negocieri, presiuni diplomatice și reacții ale opiniei publice. „Se pare că problema a fost tot timpul una politică, nu militară, iar liderii noștri ar fi trebuit să dea undă verde pentru Abrams cu mult timp în urmă, oferindu-le germanilor confirmarea faptului că securitatea colectivă va prevala. Uluitor în această situație e cît de speriați sînt aliații noștri de a se confrunta cu Rusia fără participarea SUA”, a declarat Evelyn Farkas, înalt oficial al Pentagonului pentru Ucraina, în administrația Obama, citată de New York Times

De ce arme mai are nevoie Ucraina pentru a cîștiga războiul?

La scurt timp după ce negocierile în ce privește transferul de tancuri s-au deblocat, oficialii ucraineni au făcut apel la aliații occidentali pentru a le oferi și mai mult sprijin.

Dmitri Kuleba, ministrul de Externe, a postat pe Twitter un mesaj în care anunța că următorul obiectiv al Kievului este să obțină avioane de luptă de fabricație occidentală. De asemenea, în discursul său zilnic, Volodimir Zelenski a subliniat importanța dezvoltării colaborării din domeniul apărării: „Trebuie să deblocăm furnizarea de rachete cu rază lungă de acțiune către Ucraina; e important să ne extindem cooperarea în domeniul artileriei. Avem nevoie să realizăm furnizarea de avioane către Ucraina”, a declarat președintele.

Reacția Moscovei la anunțul că peste o sută de tancuri occidentale vor ajunge în țara vecină pînă în luna februarie s-a situat între nepăsarea trucată, manifestată de Dmitri Peskov, purtătorul de cuvînt al lui Vladimir Putin, și amenințarea sinceră exprimată de Serghei Neceaiev,

ambasadorul rus din Germania. „Tancurile nu vor schimba nimic fundamental pe front, vor fi distruse la fel ca toate celelalte dispozitive inamice. Transferul de armament nu va aduce nimic bun în relația dintre Rusia și Germania”, a declarat Dmitri Peskov. Ambasadorul Neceaiev a subliniat că „decizia e una extrem de periculoasă. Va duce la un nou nivel de confruntare și va distruge orice urmă de încredere reciprocă”. Diplomatul a făcut rapid o paralelă cu cel de-al II-lea Război Mondial, spunînd că: „Guvernul de la Berlin a aprobat ca tancuri de luptă cu cruci germane vopsite pe blindaj să fie trimise din nou pe frontul de est, ceea ce va duce în mod inevitabil la moartea nu numai a soldaților ruși, ci și a populației civile”.

Rușii au pierdut aproape jumătate din tancuri

Din luările de poziție ale oficialilor de la Kremlin se observă îngrijorare în legătură cu trecerea la un nou nivel de înarmare a Ucrainei, unul de neimaginat la începutul invaziei.

Forțele militare conduse de Vladimir Putin au pierdut în jur de 40% din tancurile funcționale, conform unui raport publicat de Oryx, o platformă online din Olanda care analizează informațiile din surse deschise, imaginile și clipurile video publicate pe internet și pe conturile rețelelor sociale.

Cifra avansată în raport e de peste 1.500 de tancuri. Ministerul Apărării din Ucraina, în comunicatul zilnic, anunță că de la începutul invaziei forțele Kievului au distrus 3.175 de tancuri inamice. Chiar dacă aceste cifre nu au confirmarea Moscovei, pierderile sînt imense, iar din vizitele pe care le face Vladimir Putin la fabricile de armament se deduce că există o mare problemă cu capacitatea de a înlocui echipamentul distrus.

„Vladimir Putin se aștepta ca determinarea cu care Europa și SUA ajută Ucraina să slăbească, dar acest lucru nu s-a întîmplat. Tancurile sînt o dovadă în plus că angajamentul nostru e de durată și de nezdruncinat în ce privește sprijinul acordat Ucrainei și încrederea noastră în priceperea forțelor militare din această țară”, a declarat Joe Biden, în data de 25 ianuarie. „Această decizie nu e o amenințare la adresa Rusiei. Dacă trupele rusești s-ar fi întors acasă, acolo unde le este locul, războiul s-ar fi încheiat demult”, a mai spus președintele SUA.

La scurt timp după apariția anunțului oficial că aliații s-au înțeles cu privire la transferul masiv de armament sofisticat Ucrainei, artileria rusă a lansat 20 de proiectile, rachete și drone asupra Kievului, majoritatea fiind interceptate și distruse de apărarea antiaeriană. De asemenea, trei rachete rusești Kalibr au fost lansate asupra Odessei, dar și acestea au fost lovite de artileria defensivă ucraineană.

Deși conflictul a intrat într-o fază de uzură, se observă că atacurile cu rachete ale Rusiei sînt mai rare. În plus, apărarea antiaeriană ucraineană s-a dezvoltat și reușește, într-o mare măsură, să protejeze aglomerările urbane.

EMILIAN ISAILă (Spotmedia.ro)

Doza de sãnãtate

Limbajul energetic al organelor

Fiecare organ din corpul nostru „poartă” un limbaj și un mesaj către corpul fizic și către psihic. Aura poate fi astăzi citită și interpretată cu aparate de mare precizie. Se pot descifra particularități în personalitatea pacientului, atît moștenite cît și dobîndite. Cunoscînduși latura sensibilă, dar și pe cea puternică, individul poate preveni multe probleme de sănătate și își poate asigura o viață echilibrată din punct de vedere energetic. Voi expune, într-o serie de articole, organele corpului și „limbajul” fiecăruia, pe înțelesul tuturor cititorilor. Creierul fizic reprezintă partea solidă a corpului, iar în lipsa lui organismul nu este funcțional. În articolele mele am asemuit creierul uman cu un computer biologic care trebuie mereu resetat și devirusat. Cerebelul este acea arie a creierului, denumită și „creierul mic”, care nu a fost, deocamdată, total descifrată de către știință. El menține funcțiile senzoriale și motorice ale corpului în echilibru. În creierul mic sînt ancorate informațiile legate de trecut, structurile sufletului și moștenirile genetice. Conform științei ayurvedice, aici este stocată informația energetică a 14 generații de strămoși; asta înseamnă că suferințele fizice și psihice ale înaintașilor noștri, într-un anumit punct al vieții noastre, pot fi activate. La evaluarea energetică, cînd energia creierului mic este scăzută, remarcăm de cele mai

O istorie a farselor (287)

„Țara Formosa“, farsa unui șarlatan Sosind la Londra în 1701 împreună cu William Innes, capelan militar scoţian, individ ciudat, pe nume George Psalmanazar pretindea că s-a născut în Formosa, un teritoriu despre care nimeni din Anglia nu auzise vreodată. Explicînd că locuitorii Formosei seamănă mai mult cu europenii decît cu orientalii, el spunea că Innes îl convertise la creştinism. Făcînd cunoştinţă cu episcopul Londrei, l-a impresionat în aşa măsură pe venerabilul gentilom încît acesta, devenind protectorul lui, i-a obţinut o sinecură la Biserica lui Christos, din Oxford. Aici, George a început să instruiască misionari care să fie trimişi în ţara lui păgînă şi să traducă catehismul Bisericii Angliei în ceea ce el pretindea că este limba naţiunii Formosa. Deşi deosebită de orice altă limbă cunoscută, „formosa“ era sistematică şi gramaticală şi îi impresiona pe toţi cei care o auzeau şi o vedeau pe hîrtie, deşi, desigur, nimeni nu o putea citi. Cît îl priveşte pe Psalmanazar, şi el părea un străin impresionant, ducîndu-şi existenţa pe baza unei diete formată din carne crudă, rădăcini şi ierburi, în timp ce timpul şi-l petrecea lucrînd la a sa magnum opus. Capodopera a apărut în 1704 cu titlul O descriere istorică şi geografică a ţării Formosa. A devenit imediat un best-seller. Explicînd că majoritatea locuitorilor acestui tărîm trăiesc pînă la o sută de ani deoarece mănîncă numai came crudă şi beau doar sînge de şarpe, Psalmanazar afirma că, în fiecare an, 18.000 de băieţi, copii sub vîrsta de 9 ani, erau sacrificaţi în cadrul unui ritual menit să-i liniştească pe zei. Acest masacru ducea la o reducere drastică şi constantă de reprezentanţi ai sexului masculin, astfel încît poligamia era practicată mai mult din necesitate. Succesul obţinut de această relatare picantă a condus, în interval de un an, la publicarea unei a doua ediţii, dar de această dată autorul a întîmpinat probleme. George Candidus, un misionar iezuit german, care cunoştea foarte bine Formosa, a denunţat cartea lui Psalmanazar drept o adunătură de prostii. Evidenţiind greşeli minore, precum plasarea Formosei în sfera de influenţă chinezească mai degrabă decît în cea japoneză, Candidus insista că societatea din Formosa, fără a fi pe departe însetată de sînge, este atît de indulgentă, încît acolo nu există practic nici un fel de legi. Hoţii nu erau deloc pedepsiţi, iar adulterul nu era privit cu mare importanţă, cîţiva porci oferiţi cadou reprezentînd o despăgubire generoasă pentru soţul sau soţia ofensată. Nu este adevărat, a replicat Psalmanazar. Hoţii şi

multe ori influențe energetice din trecut, cu care corpul fizic se confruntă în prezent. Simptomele pot fi multiple: amețeli, pierderi de echilibru, lipsa de vitalitate. Cînd energia este în armonie, putem spune că sufletul a învățat din experientele trecute și face față situațiilor cu care se confruntă. Cînd, în schimb, energia este la cote ridicate, pot surveni dureri de cap sau pierderi de echilibru.

Partea stîngă a creierului, supranumită și „profesorul”, coordonează partea dreaptă a corpului și este responsabilă de analiză, vorbire, citit. Partea dreaptă, în schimb, o coordonează pe cea stîngă și este axată pe sentimente, forme, culori, vise, nu are noțiunea timpului, de aceea pot ieși la iveală traume vechi nerezolvate, blocaje energetice.

Energia echilibrată ne indică o persoană cu o putere mentală foarte bună, creativitate, logică în punerea în practică a ideilor. O energie scăzută pe partea frontală a creierului ne arată o dereglare a atenției și o adaptare mai dificilă la diferite situații noi. Excesul de energie în această arie ne arată că viziunile pe care le are persoana aflată în terapie sînt foarte clare și se pot manifesta oricînd. Partea pe care doarme pacientul, dar și energia

ucigaşii erau spînzuraţi cu capul în jos, după care ucişi prin lovituri de săgeată, în timp ce alte delicte conduceau la pedepse pe lîngă care spînzurătoarea, smulgerea limbii sau tăierea membrelor – specifice Evului Mediu – păreau blînde. Deoarece iezuiţii erau detestaţi în Anglia protestantă a acelor vremuri şi publicul prefera povestea lui Psalmanazar despre cetăţenii însetaţi de sînge, cruzi şi păgîni, al căror tărîm era oricum plin de aur şi argint, George a fost crezut multă vreme. Dar îndoielile asupra lui s-au înmulţit şi, deşi farsa a durat mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Psalmanazar a căzut tot mai mult în ridicol. Angajîndu-se ca funcţionar întrun regiment militar, în 1728 s-a îmbolnăvit; temîndu-se pentru sufletul său, a mărturisit că inventase toată saga pentru a duce o viaţă de „neruşinată lene, vanitate şi extravaganţă”.

Căindu-se puternic pentru păcatele sale, şi-a petrecut ultimii treizeci şi cinci de ani de viaţă ispăşindu-şi pedeapsa pentru crima comisă, contribuind cu articole amănunţite şi bine documentate la cărţi de referinţă. Ultimele sale momente de viaţă nu au fost însă fericite. Cu toate că, în fiecare seară, după douăsprezece ore de ţintuire permanentă la masa de scris, se delecta cu opiu „într-o cană pentru punci“, a devenit faimos pentru pietatea sa. „Mai degrabă m-aş fi gîndit să contrazic un episcop“, spunea despre el amicul său de pahar, Samuel Johnson. Cînd Memoriile lui au fost publicate postum, Horace Walpole remarca că Psalmanazar, ca impostor literar, avea, de altfel, mai mult talent decît Chatterton.

Vorbind şase limbi străine şi fluent în latină, adevăratul nume al lui Psalmanazar şi originea sa nu au ieşit niciodată la iveală, dar se pare că s-ar fi născut la Avignon, în Franţa.

Ptolomeu, plagiator (1)

Mult timp venerat ca cel mai mare astronom al Antichităţii, autor al unei opere compusă din treizeci de volume, Mathematike Syntaxis, Claudius Ptolemeu a trăit în Alexandria, Egipt, în jurul anului 30 d. Chr. şi este, probabil, cel mai renumit om de ştiinţă din istoria omenirii, cel puţin cît timp sistemul lui astronomic a guvernat fără nici un fel de provocare, cca. 1.500 de ani, cînd au apărut Copernic şi Galileo. Dar nu numai că greşea cînd afirma că Pămîntul se află în centrul universului; el a fost şi un adevărat şarlatan, plagiind multe dintre observaţiile „sale“ din lucrările unui astronom grec pe nume Hiparh din Rodos şi minţind cu privire la propriile calcule. (va urma) STUART GORDON

scăzută indică faptul că acesta poate fi predispus la agresivitate, dereglări olfactive, auditive sau chiar psihice. Echilibrarea energetică este deosebit de importantă pentru revenirea la normalitate.

Partea din spate a creierului este răspunzătoare de prelucrarea vizuală, perspectiva asupra vieții și amintiri, de legăturile dintre încheieturi, cap și coloana cervicală. Analiza psihică trădează greutățile vieții, ceea ce poate provoca diverse dureri.

Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să descifreze limbajul fiecărei celule, indiferent de organul în este localizată. A reechilibra balanța energetică a creierului/ corpului, a reface comunicarea între cele două părți ale creierului are un rol major pentru sănătatea noastră, care poate fi recuperată, iar multe probleme de sănătate pot fi astfel preîntîmpinate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIZONTAL: 1) Mofturos; 2) Încins la mijloc! – Reducerea tensiunii; 3) Trei într-o barcă! – Localitate în India – Bene!; 4) Aflate în stoc! – Vale pitorească în Italia – Făcut de legendă; 5) Trasă de-o ureche – Obiect matematic definit în cadrul algebrei sau geometriei (pl.); 6) Căzut la examenul de capacitate – Puse în temă!; 7) A întoarce brazda – Sportul alb; 8) Înveliș de crom! – Măsoară forța – Apt pentru lucru; 9) Jocul puștilor – Atrăgător; 10) Lăsate în pace! – Atacuri la înălțime.

VERTICAL: 1) Boală de ochi; 2) Dezvoltă căldură prin ardere; 3) Dacă nu curge, pică; 4) Necunoscuta de la geam!; 5) Înșirat!; 6) Răsărit pe hartă; 7) Decan!; 8) Steag turcesc – A fi în temă – Îndoite!; 9) Ofertă la piață! – Plin de amor! – Ued în Algeria; 10) Întunecare a minții – În inima muntelui!; 11) Proces afectiv printre oameni (pl.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DISPLAY”

1) NELAMURITA; 2) ODATă – AMAR; 3) TITANICI – C; 5) IF – CERINTA; 5) FIRAV – TERN; 6) ICI – RUINA; 7) CATRAN – TIC; 8) AT – ATIPITE; 9) ROSCATA – OR; 10) EroI – ALErT.

MÎNDRIA DE A

IUBIREA DE PATRIE (II)

Priviţi cît de patetic glăsuia Nicolae Iorga întruna din conferinţele publice ţinute în anii întîiului război mondial, despre această entitate a fiinţei româneşti: „Nimeni nu va putea aşeza în mormînt Idealul nostru” şi, mai încolo: „Puterea unui popor o formează două lucruri: sau o sublimă conştiinţă de ideal, de datoria sacrificiului, cuprinzînd pe toţi, sau o tradiţie unitară, atît de adînc înrădăcinată în mulţime încît orice s-ar petrece la suprafaţă, orice slăbiciune ar fi, nimic nu-i poate înlătura puterea”. Noi, românii, le-am avut şi trăit pe amîndouă, la confluenţa lor luînd naştere cele mai frumoase pagini de eroism. Este o cinste pentru noi, oamenii de cultură şi artă, că dascălii noştri întru înnobilarea ţării, anonimi sau celebri, au servit în majoritatea lor copleşitoare tocmai aceste aspiraţii.

Exponenţii cei mai de seamă ai spiritualităţii noastre s-au aflat întotdeauna în avanpostul luptei pentru izbînda năzuinţelor populare. Altfel, cum am putea concepe o serie dintre marile momente din constelaţia istoriei româneşti, fără aportul imens al acestora?! Este un adevăr limpede că artiştii-cetăţeni ai neamului au sorbit lacom din izvoarele vii ale Cetăţii şi, la rîndul lor, le-au îmbogăţit şi ei, cu umanismul, curăţenia morală şi forţa a tot ceea ce au întreprins. Ei toţi aveau o disciplină a spiritului şi a trupului, o forţă emulativă şi catalizatoare care îi făceau să pună mai presus de orice deşertăciune a plăcerilor şi intereselor mediate, slujirea cu evlavie a României. Astăzi, cînd ne gîndim la elanul lor şi îi cuprindem pe toţi pe ecranul încăpător al memoriei, ni se pare că exista un acord tacit între ei, un spirit pozitiv de castă, chiar dacă trăiau în provincii despărţite vremelnic, sau în exil, sau a zeci şi sute de ani distanţă unul de altul, acord conform căruia conlucrau toţi, fiecare după puterile şi specificul muncii sale, la aceeaşi operă majestuoasă, umplînd golurile rămase într-un domeniu sau altul, sprijinindu-se și completîndu-se reciproc, oferind maselor cele mai bune valori spirituale în momente-cheie, trudind cu migală şi umilinţă de apostoli la emanciparea unui popor avid de cultură. Principiul meschin al lui „vitam vivere” era scuturat ca un gînd rău de făpturile jertfelnice ale lui Varlaam şi Dosoftei, Costin şi Neculce, Şincai şi Maior, Jipariu şi Murgu, Bariţ şi Bărnuţiu, Lazăr şi Asachi, Mureşan şi Coşbuc, Goga şi Pârvan. În memoria noastră, îi vor fi veşnic purtaţi, cum ar fi spus episcopul Dunării de Jos, Melchisedec, adică purtaţi în triumf în mod firesc. Cu o asemenea zestre moştenită, noua cultură română a ţîşnit vertiginos, s-a afirmat cu o forţă vegetativă de-a dreptul miraculoasă. Era în logica lucruilor să se întîmple aşa de vreme ce pe trunchiul străvechi al patriei s-a altoit, printr-o opţiune istorică, un vlăstar nou, de o prospeţime avută numai de marile adevăruri: programul construirii unei noi societăţi, mai umane, mai bune, mai drepte. Şi pentru că tot am vorbit despre Pârvan, deopotrivă de mare şi ca istoric şi ca scriitor, îmi voi permite să-i reproduc o interogaţie, de fapt o profesiune de credinţă, care proiectează lumini vii pînă în contemporaneitate: „Cine va lămuri pe viitor care-i sensul existenței naţiunii noastre? Cine va feri naţiunea noastră de tragedia eroului dus pe căi greşite, tot mai departe de biruinţă? Cine va creşte naţiunea noastră întru eroismul activ, creator şi sigur de rostul jertfei sale, naţiunea noastră, care de două mii de ani nu cunoaşte decît suferinţa martirului, răbdarea infinită sub loviturile sorţii...? Cine va învăţa naţiunea noastră ce e ideea în viaţa popoarelor, ce e întruchiparea spre veşnicie a gîndului în formă vie şi în putere renascătoare? Cine va da naţiunii noastre suprema sanctificare a scopului vieţii spirituale,

acordarea întru sublim a scopurilor individuale cu cele sociale și universale?”.

La toate aceste întrebări dramatice, la toate problemele cardinale care au frămîntat şi frămîntă acest popor, încercăm astăzi, cu toţii, să dăm răspuns. Înălţată pe o treaptă superioară, iubirea de ţară a găsit în cei mai mulţi dintre slujitorii de astăzi ai culturii partizani înflăcăraţi, veritabili rezoneuri şi menestreli ai noii noastre ere. Indiferent de forma artistică de exprimare, pe o largă paletă de genuri şi stiluri, trebuie să întoarcem societăţii tot ceea ce ne-a dat, să contribuim la ridicarea poporului pe o simbolică scală a educaţiei şi frumuseţii fie numai şi cu cîteva gradaţii. Nu este deloc o misiune uşoară, travaliul în sine e greu, gustul estetic al fiecăruia şi al tuturor la un loc trebuie satisfăcut tot mai bine, iar comenzile vremii sînt în continuă creştere. Ne apropiem cu paşi repezi de sfîrşitul unui mileniu. Numai de noi, de întregul popor român, depinde să încheiem acest mileniu în cinste şi mîndrie, aşa cum au năzuit în stările lor de veghe, cu tîmpla lîngă inima patriei, toţi înaintemergătorii. (1981)

RĂDĂCINILE

Prin natura sufletului şi prin cea a profesiei, intru în legătură, de multe ori, cu un alt chip al Bucureştilor: cel ascuns, cel haşurat de umbre şi lumini, cel cu profunzimi istorice. Este armătura de rădăcini a acestei aşezări, care o fixează în timp şi spaţiu cu o vigoare ce a avut darul să răpună toate vremelniciile şi ostilităţile, fie ele naturale, politice sau militare. Parcurgem zilnic arterele de soare şi vegetaţie, de piatră, aluminiu şi asfalt ale acestei moderne metropole europene şi, în forfota vieţii, sîntem dispuşi să uităm ce „vistiar de bogăţii“, cum spune cronica, se află la temeliile sale. Personal, eu nu văd în hrisovul împodobit cu chinovar şi aur al lui Vlad Ţepeş din anul 1459, actul de naştere al aşezării, întrucît ea a luat fiinţă cu cel puţin cîteva mii de ani înainte. Şi mă gîndesc, ca un act de reparaţie morală, la urmele neolitice scoase la iveală de arheologi, fie în cartierul Militari, fie în Pantelimon sau Buftea. La Muzeul de istorie a municipiului pot fi văzute, de altfel, straturile de civilizaţie în care, ca în faimosul tabel al lui Mendeleev, dacă îmi poate fi îngăduită comparaţia, există încă spaţii goale ce vor fi umplute cu siguranţă de roadele săpăturilor viitoare. Era firesc ca un pămînt mănos, scăldat de meandrele Dîmboviţei, aflat nu prea departe de vîna jugulară a continentului, am numit Dunărea şi la intersecţia astrală a unor mari drumuri comerciale între nord şi sud, între răsărit şi apus, să devină vatra ospitalieră a aşezărilor umane. Urcînd către istoria mai recentă, voi spune că aproape nu există figură ilustră a letopiseţelor ţării care să nu îşi fi legat viaţa, într-un fel sau altul, de acest oraş: iată-l pe Ștefan cel Mare ocupîndu-l în noiembrie 1473, cu un gest sublim care anticipa într-un fel unirea înfăptuită puţin, mai tîrziu de Mihai Viteazul; iată-l apoi chiar pe acesta din urmă, care, la 1593, în drum spre Călugăreni „ieşi din Bucureşti cu opt mii de ostaşi şi merse de înfipse tabăra în drumul Giurgiului“ (apud. N. Bălcescu); nu-i pot uita, bineînţeles, pe revoluţionarii paşoptiști, pe Cuza Vodă (alegerea lui ca domn al Ţării Românești pecetluind Unirea Principatelor, iar asta s-a petrecut tot în Bucureşti), pe marii cărturari şi artişti ce au găsit aici un popas rodnic: Eminescu, Hasdeu, Caragiale, Iorga, Arghezi, Blaga, Pârvan, Sadoveanu şi mulţi, mulţi alţii. Farmecul acelor timpuri care, acum, de la înălţimea zorilor Mileniului III, ne apare izvoditor de artă, îl descria pe la mijlocul secolului trecut poetul francez Jules Brun într-o stampă mai puţin cunoscută: „Bătrîna mahala răsună de chiote şi de flaşnete/ Cocoşii îşi strigă cucurigul vibrant pînă în depărtare/ Iar arborii

Gara părăsită

Sîntem precum o gară părăsită, Cu ușile-nnegrite de uitare, Cu geamuri găurite și murdare Și-o firmă ce atîrnă ruginită

Mă doare crunt podeaua găurită, Tavanul coșcovit ce stă să cadă Și-n casa de bilete ruginită Păianjenii țes pînze în cascadă

Speranțe frînte, visuri ne-mplinite, Iubiri și despărțiri la ceas de seară, Tîrzii regrete încă nerostite

Le-a consumat peronul vechi de gară

Acum e trist și părăsit peronul

E năpădit de buruieni vulgare

A rezistat prin vremuri numai pomul

Ce încă dă semnalul la plecare

Direcția se-arată eronată

De vrei să pleci, firește, nu mai poți Rugina roade șina-ncovoiată

Ce plînge după-mbrățișări de roți

Un ultim tren, o ultimă speranță

Ce-ar fi salvat din haos România

Dar l-am pierdut trăind în ignoranță

Și am ales minciuna și prostia

O, Doamne! Miluiește gara noastră Croiește-ne din cer o nouă fire

Aruncă putregaiul pe fereastră

Și ne primește-n marea Ta iubire.

MARIUS BUDăRăSCU

(extras din volumul „E vremea trezirii”)

se poartă astăzi în straiele de sărbătoare.//Alături, în livada verde, sub rufele de pe frînghie/ Îşi leagănă măicuța pruncul, veghind să nu se stingă focul/ De ceaunul care fierbe o aurie mămăligă./ Un moş adus de şale trece/ Pe cînd, desculţi, copiii se ţin ciotcă/ De turcul care vinde braga rece“. Pentru a ne da seama de proporţiile gigantice ale înnoirii edilitare, după nici secol, vă voi spune că acest colţ uitat de lume, condamnat parcă să se surpe sub povara patriarhală a tristeții de provincie, este astăzi chiar zona fascinantă, de o splendidă estetică urbană, a Spitalului Municipal și staţiei de metrou „Eroilor“. Încărcaţi de istorie, rezistînd cum s-au priceput mai bine revărsărilor de ape, incendiilor pustiitoare și zguduirilor de pămînt, jafurilor străine, asediilor și bombardamentelor, Bucureştii şi-au cucerit de-a lungul vremurilor dreptul de a fi inima ţării. Puternic şi vital împînzit de industrii moderne, înălţîndu-şi navele gigantice ale urbanismului sub pavilioanele păcii, orașul păstrează încă în faldurile sale noi, încrustate ca stelele pe o mantie voievodală, biserici şi poduri vechi, pasaje pogorîte din atmosfera albăstruie de Curtea Veche geamlîcuri cu iz levantin. Prin urmare, un specific al său care îl face unic între capitalele lumii. Tocmai în această simbioză a specificului tradiţional cu inovația şi funcţionalitatea optimă, a trecutului, prezentului viitorului, în această ştiinţă de a supune timpul şi de a se sluji de el ca de o materie primă, rezidă secretul tinereţii sale fără bătrîneţe. (1981)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare De-ale vieții

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Coaliția internațională și criza armelor

Scriam în finalul articolului intulat „Tancuri pentru Ucraina”, publicat în numărul trecut, că s-ar putea ca toată această acumulare de armament trimisă acolo de țările NATO ar putea servi drept rezerve pentru o coaliție internațională care să dea buzna peste armata rusă pentru a elibera teritoriul ocupat. Indiferent de nuanțele existente aici și de simpatia sau antipatia față de președintele Zelenski, conform legilor internaționale de după cel de-al II-lea Război Mondial, Rusia a ocupat un teritoriu care nu îi aparținea. La întîlnirea de la baza militară

Ramstein din Germania, care a avut loc în urmă cu două săptămîni, nemții nu s-au lăsat convinși să cedeze tancuri Leopard 2 către ucraineni, punînd condiția ca și SUA să le trimită carele de luptă Abrams. Surprinzător, acest fapt a avut loc chiar zilele acestea. Deci, armata Ucrainei va avea blindate performante cu care să-i înfrunte pe ruși în cadrul contraofensivei pe care intenționează să o declanșeze peste cîteva săptămîni.

(continuare în pag. 24) n m

ETICHETA

Gaura din macaroană

Presa vestică a descoperit gaura din macaroană. E șocată, la fel ca opinia publică occidentală, de actele de corupție scoase la iveală de către conducerea țării vecine. Mărturisesc că, atunci cînd am văzut primele titluri pe această temă, am trecut mai departe în căutarea unei știri noi, fiindcă, pentru mine, un scandal de corupție în Ucraina e ceva banal și previzibil. Totuși, văzînd că scandalul ia amploare, am decis să cercetez puțin. Mi-am amintit cu această ocazie că

unul dintre comandanții mercenarilor americani ce luptă în Ucraina era supărat de faptul că armele trimise de Occident nu ajung în totalitatea lor la „băieții lui”, ci dispar ca măgaru-n ceață. O fi fost ăsta un semn de corupție și nu și-a dat el seama? Cum? În Ucraina? Corupție? Nu se poate! Păi nu sînt ucrainenii cei mai imaculați și mai minunați dintre europeni, cei care luptă cu răul absolut reprezentat de Putin și armata lui?

(continuare în pag. 22)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Școala va fi școală cînd omul va fi om și statul va fi stat” mIHAI EMINESCU

La vreo trei luni de la naștere, m-am îmbolnăvit grav de icter, sau gălbinare, cum se spune în popor. Mama era distrusă și simțea că mă va pierde, dar medicul care m-a tratat i-a spus: ,,Nu vă faceți griji, băiatul se va face bine și veți vedea că, peste ani, va ajunge un mare sportiv!”.

Nu știu cît de mare sportiv am ajuns, dar sport fac și acum, iar pînă la cei 70 de ani pe care îi am, nu am fost internat în spital nici măcar o zi. Evident că, în ce mă privește, aceste aspecte au fost și sînt cu mult mai importante decît orice performanță sportivă. E adevărat că, de-a lungul vieții, am fost victima unor accidente, unele foarte grave, dar mereu mă vindecam repede, pentru că eram, după cum spuneau medicii, ,,bun de carne”. Bine că n-am fost bun de grătar sau de vreun cazan cu smoală de-al lui Aghiuță.

Am avut deseori, însă, neliniști și emoții cu privire la starea mea de sănătate, mai ales că, pînă la vreo 30 de ani, îmi făceam analize după analize, pe lîngă faptul că, în calitate de sportiv de performanță, aveam două circuite medicale pe an la Institutul de medicină sportivă. După căsătorie, am lăsat-o moartă cu analizele medicale, fiindcă soția mea devenise și medic de familie, funcție pe care o deține și astăzi. Diagnosticul unei boli îl stabilește uitîndu-se regulat la reclamele pentru medicamente, după care îmi spune: ,,Dragul meu, află că sînt coaptă de boli, mă și mir că mai exist. Păi, dacă iau de bun ce-au spus ăștia acum, ar fi trebuit de mult să mă arunc pe fereastră!”. Ca să o liniștesc, schimb postul, iar dacă, din întîmplare, nimeresc la muzică disco sau grecească, uită de starea muribundă, sare în sus, începe să danseze și strigă: ,,Lasă aici, mamă ce tare e asta!”. Și o ține așa pînă îi spun că vreau și eu să mă culc.

Legat de diagnostice, care mai mereu au în ele o mare doză de neprevăzut, o să vă povestesc despre reacția pe care am avut-o atunci cînd, la o lună după o donație de sînge, am primit o somație, în care scria să mă prezint urgent la centrul de recoltare. Ziua o știam, ora era 9, iar camera 69, așa că m-am dus val-vîrtej. Cînd am ajuns și am văzut că pe ușa cabinetului, pe o coală de hîrtie A4, scria cu litere mari... SIDA (sic!), mi s-au tăiat picioarele. Ce mai, m-am prăbușit pe o canapea și, așteptînd să apară vreun cadru medical, lăcrimam. Eram singur în tot holul dar, la un moment dat, a apărut și o pereche, soț și soție, care aveau treabă la același cabinet. Aveau în jur de vreo 40 de ani și, în situația dată, era firesc săși vorbească numai printre dinți. Ba, mai mult, tipul începuse să-mi arunce niște priviri bănuitoare, care m-au pus pe gînduri. Mai că îmi venea să-l iau de guler și să-i spun că de la soția lui am luat SIDA, dar m-am gîndit că o astfel de reacție nu va schimba cu nimic situația în care mă aflam. În cele din urmă, a apărut o asistentă medicală căreia, cu mîna tremurîndă, i-am dat somația. A citit-o și mi-a spus: ,,Nu aici, e o greșeală. Mergeți la camera 13!”. Ținîndu-mă de pereți, am plecat spre camera respectivă, dar nu înainte de a-i arunca acelui tip un zîmbet sardonic.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Ștefan cel Mare și Sfînt, românul cu inimă de leu (II)

Risipiți de crivățul pustietății pe meleagurile noastre, tot felul de irozi ai minciunii și ai deșertăciunii încearcă să extirpe nervul sentimentului național, predicînd prin manualele alternative, prin emisiuni de Televiziune, publicații sau simpozioane, teza conform căreia în lumea modernă nu mai e recomandabil să fii patriot și că statul-națiune și-ar fi trăit traiul, și-ar fi mîncat mălaiul. De 13 ani încoace, o liotă de netrebnici pune la stîlpul infamiei tot ce e românesc, spurcă însemnele și simbolurile demnității naționale, insultă memoria lui Ștefan cel Mare, care, vezi, Doamne, ar fi fost un afemeiat, deci nu trebuia să fie sanctificat, dar insultă și memoria lui Mihai Viteazul, care ar fi fost un aventurier și un condotier, ca și amintirea lui Alexandru Ioan Cuza, a lui Mihai Eminescu, a Mareșalului Antonescu, a altor corifei ai „mîndriei de a fi români”. Toată lumea are voie să-și glorifice înaintașii, să arboreze drapelul național, să intoneze cîntecele vechi ale înălțării sufletești, așa cum fac americanii, francezii, englezii, israelienii, rușii, germanii, spaniolii, italienii – numai noi, românii, am fost vaccinați de bursierii Sörös, de femeia-komisar Zoe Petre și de pupila sa Alina Mungiu, de profesioniști ai diversiunilor, de factura unor Silviu Brucan, Neculai Constantin Munteanu, Radu Ioanid, Robert Kaplan și altora ca ei. Ceea ce nu e posibil pe alte meridiane, la noi devine posibil. Nicăieri în lume

nu este dublat numele unui mare oraș de o denumire aberantă, într-o altă limbă – numai la noi se poate ca Municipiul Cluj-Napoca să capete și denumirea ungurească de Koloszvar, care readuce în actualitate revoltătorul Diktat de la Viena, cu cortegiul său de atrocități împotriva românilor, dar și a evreilor din Ardealul de Nord-Vest, uciși în mod barbar de Hitler, Horthy și Szalaszy. Nu mai departe decît miercuri, 8 ianuarie 2003, postul de radio „Deutsche Welle”, mințea că numele de Cluj ar fi fost preluat de români de la ungurescul Koloszvar, cînd, în realitate, Cluj vine de la cuvîntul latin „clusius”, adică „loc închis, fortificație”. Neștiutorul de carte este un oarecare Horațiu Pepine – asta e culmea ridicolului, să porți numele unui mare poet roman, Horațiu, dar să fii bîtă la limba latină, care pentru alții e o limbă străină, inclusiv pentru unguri, dar pentru noi, românii, e rădăcina limbii materne. Printr-o simplă Hotărîre de Guvern, care încalcă și Constituția, și Legea Administrației Publice Locale, și toate cutumele interne și internaționale în domeniu, numai și numai pentru a se da satisfacție organizației ilegale UDMR, românilor li se răsucește cuțitul în rana provocată de al II-lea Război mondial. Pînă acum, Guvernul a falsificat numai sondajele de opinie – de acum înainte, văd că falsifică și raporturile demografice din țară, adică Recensămîntul populației.

Iată de ce e nevoie de noi. Pentru a arăta tuturor că nimeni nu-și poate face de cap în țara asta, împotriva

Gaura din macaroană

(urmare din pag. 21)

Să vedem ce scria despre asta prestigiosul ziar britanic The Guardian, pe data de 6 februarie 2015, sub titlul „Bun venit în Ucraina, cea mai coruptă națiune din Europa!”. Eu zic că pe englezii aștia îi plătise Putin să scrie rău de ucraineni; altfel nu-mi explic. Anyway, cum ar zice jurnaliștii britanici, articolul este unul extrem de lung și vorbește îndeobște despre corupția din sistemul de sănătate al țării, dar la un moment dat zice așa: „Din 1991, oficialii, deputații și oamenii de afaceri au creat scheme complexe și foarte profitabile pentru a jefui bugetul de stat. Furtul a schilodit Ucraina. Din economia care a fost la fel de mare ca și a Poloniei în momentul declarării independenței, acum a rămas doar o tremie. Ucrainenii obișnuiți și-au văzut standardul de viață stagnînd, în timp ce o mînă de oligarhi au devenit miliardari. Furia publică a alimentat două revoluții. În 2004, protestele de stradă l-au ajutat pe Viktor Iuşcenko să învingă o încercare a premierului de atunci, Viktor Ianukovici, de a truca alegerile prezidenţiale. În timpul celor cinci ani petrecuți la putere, Iușcenko nu a reușit să disloce rețelele corupției. Pe fondul deziluziei larg răspîndite, el a pierdut alegerile din 2010 în fața lui Ianukovici, care, la rîndul său, a fost alungat în februarie 2014, după ce corupția a căpătat forme și mai virulente. Oficialii Parchetului general, care au fost intervievați de «Reuters», au susținut că, între 2010 și 2014, oficialii furau anual o cincime din producția națională a țării. Acest comportament a infectat toate sectoarele societății ucrainene. Președintele Ianukovici locuia într-un palat vast la marginea Kievului. După ce a fugit, protestatarii au găsit picturi, icoane, cărți și ceramică în valoare de milioane de dolari stivuite în garajul lui”.

După cum puteți observa, furtul din bugetul statului e obicei vechi prin locurile acelea, obicei nestîrpit nici măcar de cele două revoluții din 2010 și 2014. Din această profitabilă activitate a furtului de la stat au apărut așa-numiții oligarhi, putred de bogați, care nu mai știau ce să facă cu banii și unde să

îi cheltuiască. Chiar, ați auzit în ultimele luni, de cînd începu războiul din țara lor, să fi donat niște miliarde armatei sau cetățenilor? Întreb pentru că, uite, noi, europenii, am donat și donăm miliarde de euro pentru ei. Dacă jurnaliștii din presa internațională ar fi cercetat arhivele, ar fi constatat că ucrainenii nu sînt în nici un caz îngerașii pe care îi prezintă ei, ci niște oameni care, după ce au trăit 80 de ani într-un regim profund corupt (cum era cel din Rusia Sovietică), nu au cum să-și lepede peste noapte anumite obiceiuri rele.

Același The Guardian scrie acum, referitor la scandalul de corupție din Ucraina, următoarele: „O serie de oficiali ucraineni au fost demiși sau au demisionat în ultimele patru zile pe fondul acuzațiilor de corupție, deoarece președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenskiy, încearcă să adopte o abordare de toleranță zero a problemei. Cincisprezece înalți oficiali și-au părăsit posturile încă de sîmbătă, dintre care șase au primit acuzații de corupție de la jurnaliști și autoritățile anticorupție din Ucraina. Valul de schimbări a început sîmbătă, cînd ministrul adjunct al infrastructurii, Vasyl Lozinskyi, a fost reținut de anchetatorii anticorupție și demis din funcție. El a fost acuzat de procurori că a umflat prețul echipamentelor de iarnă, inclusiv al generatoarelor, și că ar fi sifonat 400.000 de dolari. Anchetatorii au mai găsit 38.000 de dolari în numerar în biroul său. De asemenea, a fost demis Oleksiy Symonenko, procurorul general adjunct al Ucrainei, care a plecat în vacanță în Spania la sfîrșitul lunii decembrie, într-un Mercedes deținut de un bogat și important om de afaceri ucrainean. Ca răspuns la scandal, Consiliul de Securitate Națională al Ucrainei a interzis luni oficialilor să călătorească în străinătate pînă la încheierea războiului, cu excepția celor care se ocupau de afaceri oficiale. Pînă la deciziile de luni, oficialii bărbați erau considerați o excepție la interdicția de a părăsi țara, interdicție care viza bărbații ucraineni de vîrstă militară. Schimbarea a continuat marți dupăamiază, cabinetul de miniștri al Ucrainei anunțînd că cinci șefi regionali au fost demiși, dintre care doar unul este anchetat pentru corupție, alături de alți trei viceminiștri și doi șefi de agenții de stat. Reznikov a spus că acuzațiile fac parte dintr-un atac informațional

Istoriei, a Spiritului Public, a Logicii, a Bunului-Simț. Acesta e filonul de aur al Naționalismului Luminat, promovat de absolut toate popoarele care se respectă și pe care îl cultivăm și noi. Țările de pe bătrînul continent se pot integra în Europa Unită numai cu valorile lor inconfundabile, doar cu Specificul Național al lor. Noi vom fi respectați doar ca români, nu ca o massă amorfă, născută în laboratoarele de clonare ale unor secte fără Patrie. Acesta e secretul succesului meu politic și al formațiunii pe care o conduc: am fost și am rămas oameni de caracter, iubitori de Neam și Țară, la fel cum au fost părinții și fluviul generațiilor de înaintemergători. Noi spunem un „Nu!” categoric, împotriva dezrădăcinării, alienării, umilirii, barbarizării țării noastre.

Îmi plec fruntea și genunchii dinaintea acelui uriaș care a fost Ștefan cel Mare și Sfînt, Mușatinul dătător de legi și datini. Astăzi, 10 ianuarie, ar fi trebuit să se tragă clopotele pe toată întinderea țării, în semn de osana creștină pentru românul cu inimă de leu, care a domnit 47 de ani și a salvat Europa de puhoaiele otomane. Am să închei cu cîteva dintre nemuritoarele versuri ale capodoperei lui Eminescu, „Doina”: „Ștefane, Măria Ta

Tu la Putna nu mai sta

Las’ Arhimandritului

Toată grija schitului, Lasă grija sfinților

În seama părinților, Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă.

Doar S-a-ndura Dumnezeu

Ca să-ți mîntui neamul tău”… Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

asupra ministerului și a ordonat serviciilor de securitate din Ucraina să investigheze cine a dat publicității contractele. Shabunin a spus că schema de corupție a fost «prea primitivă» pentru ca publicul să nu înțeleagă. Conform contractelor obținute de jurnaliști, un singur ou costa 17 grivne ucrainene. Prețul ouălor, al cartofilor și al varzei este binecunoscut în Ucraina, a spus Shabunin, care a menționat că prețurile cu ridicata ar trebui să fie mai mici decît în supermarket”.

Poziția SUA, cel mai mare susținător și finanțator al Ucrainei, a fost exprimată de către ambasadorul în Ucraina Bridget Brink, care a declarat luni, în cadrul unei conferințe la Kiev: „Nu poate fi loc în viitoarea Ucraina pentru cei care folosesc resursele statului pentru propria lor îmbogățire. Resursele statului ar trebui să servească poporul”. Foarte frumoase declarațiile, dar vreau să văd cu ce metode democratice o să curețe el Ucraina de corupție și, mai ales, în cît timp?

Acest scandal de corupție se alătură raportului Amnesty International de anul trecut, în care erau clar exprimate îndoielile cu privire la identitatea celor care au comis masacrul de la Bucha, la scandalul din iulie anul trecut ocazionat de demiterea unor înalți oficiali din Serviciile secrete ucrainene, inclusiv a șefului Serviciului de Securitate al țării, bănuiți sau dovediți de colaboraționism cu rușii, dar și de o altă demisie a unui consilier prezidențial de la Kiev, care a spus că racheta presupus rusească care a lovit blocul din Dnepr, acum cîteva zile, ar fi fost doborîtă de antiaeriana locală – asta duce la concluzia că ucrainenii au tras ei înșiși în acea clădire. Toate aceste evenimente strică imaginea neprihănită pe care Zelenski se chinuie de ceva vreme să o creeze țării sale în fața opiniei publice europene și americane, care îl sponsorizează cu arme și bani, iar, de la o imagine boțită pînă la agravarea ei și la ruperea prieteniei, uneori distanța e foarte mică. Vom vedea ce ne aduce viitorul și mă amuză să văd cum presa occidentală descoperă abia acum „gaura din macaroană” și, cu ipocrizia ce o caracterizează, schimbă placa fără nici o problemă. Halal de asemenea presă!

De-ale vieții valuri... (2)

(urmare din pag. 21)

Acum, problema era alta: dacă pe ușa camerei 69 scria SIDA, oare pe ușa cabinetului cu cifra ghinionistă 13 ce urma să găsesc scris? Speram din tot sufletul că acolo voi găsi notat PLATFUS, GREAȚĂ sau MĂTREAȚĂ. N-a fost să fie așa, pentru că la cabinetul cu pricina se analizau cazurile de HEPATITĂ, deci tot un fel de mare belea, dar, spre fericirea mea, după cîteva scurte analize, am plecat spre casă sănătos tun.

Revin, însă, la perioada despre care începusem să povestesc în articolul din numărul trecut.

Așadar, eram la liceu și jucam baschet în Divizia A. Deși aveam un program foarte încărcat, începusem să particip la evenimente cultural-științifice desfășurate la ambasadele țărilor occidentale, mergeam aproape săptămînal la teatru, iar de la spectacolele Cenaclului Flacăra din București nu am lipsit niciodată. Eram atît de pasionat de respectivul cenaclu, încît mi-am cumpărat o chitară și m-am dus glonț la un centru muzical de pe Str. Lipscani. Profesoara era tinerică și frumușică, iar colegii de curs erau vreo zece copii de 8-12 ani. Însă pe mine asta nu mă deranja. În cele din urmă, profesoara, care era tinerică și fruușică, a ținut să-mi explice că tehnica de predare pentru cei mici era una, iar pentru cei mari, așa ca mine, era alta. Din acest motiv, doamna profesoară, așa tinerică și frumușică cum era ea, a luat decizia de a mă separa de cei mici, urmînd să fac cursuri nu în grup, ci doar eu cu ea. Dacă, pînă atunci, cînd eram la grămadă cu cei mici, lipseam des de la cursuri, după respectiva hotărîre nu mai lipseam, apăream cu mult mai devreme și chiar am cerut să vin zilnic la cursuri. Doamna profesoară tinerică și frmușică a fost de acord, iar pentru aprofundare mi-a propus să facem ,,cursuri” și la ea acasă. Zis și făcut, treaba mergea ca unsă, iar ea îmi lăuda foarte des instrumentul: ,,Ce tare e! Așa ceva n-am mai văzut!”. Într-adevăr, aveam o chitară dintr-un lemn tare, bine uscat, ceea ce făcea excelentă rezonanța, iar dacă era bine acordată, cîntam o zi întreagă la ea. Cursurile au ținut vreo doi ani, și asta pentru că era o plăcere să asculți o profesoară tinerică și frumușică în timp ce-ți preda lecția. Eu o înțelegeam așa de bine încît, de multe ori, nici nu mai trebuia să vin cu chitara la cursuri.

Cert este că, din cauza chitarei, m-am lăsat de baschet și m-am apucat de fotbal. De la 17 ani și pînă la 19, am jucat fotbal pe fals la tot soiul de echipe din ligile inferioare. A juca pe fals însemna să participi la meci pe legitimația altui jucător, chiar dacă nu semănai sub nici o formă cu cel din fotografie. De multe ori, se făceau verificări, și arbitrul mă întreba în ce an m-am născut, în ce oraș, cum se numesc părinții etc., dar aceste amănunte le memoram cu 2-3 ore înainte de meci. Făceam asta pentru bani –200-300 de lei de meci și chiar mai mult –, dar și pentru faptul că, după meci, mi se dădeau fel de fel de produse. De la F.C. APICOLA am primit borcane cu miere, de la A.S. 30 Decembrie aveam parte de o sacoșă plină cu pui, așa-zișii Frați Petreuș, iar de la F.C. Abatorul luam numai carne macră.

Acum să nu credeți că toate produsele acestea erau scoase din respectivele întreprinderi cu acte în regulă. Nicidecum, metoda era simplă și veche de cînd lumea: FURT! Se fura atunci ca la balamuc. Spre exemplu, cei de la ,,Abatorul” mi-au povestit că muncitorii furau carnea punînd fleica într-o șapcă și apoi, șapca pe cap. Mătușa de la APACA povestea că la fabrica ei se sustrăgeau pînzeturile prin înfășurarea lor în jurul abdomenului, după care femeile îmbrăcau o haină mai largă. Așadar, în timp ce muncitorii de la ,,Abatorul” aveau la plecare, spre casă, capul mare sub șapcă, celor de la APACA li se umfla stomacul din cauza ,,ficatului mărit”. Chiar mă întreb: în cîte luni sau zile s-ar fi înfăptuit atunci acele Cincinale

realizate în 4 ani și jumătate, dacă în această țară nu se mai fura nimic? Cred că, într-o astfel de situație, s-ar fi putut realiza instantaneu, mai ales că statisticienii comuniști erau specialiști la acest capitol.

Oricum, în ce mă privește, mi-a mers treaba, numai că pe la vîrsta de 19 ani, tata mă stresa din ce în ce mai mult, reproșîndu-mi întruna că nu mă gîndeam deloc la viitor. Trăiam, zicea el, ca dus de valuri și nu conștientizam că se apropia Bacalaureatul, stagiul militar, facultatea, căutarea unui loc de muncă și întemeierea unei familii. Da, aici avea dreptate, dar nu înțelegea că mie îmi plăcea să trăiesc clipa, cum se zice. Gaz pe foc a pus și mătușa de la APACA, promițîndumi că va găsi o fată serioasă, cu care să am o relație de vreo 2-3 ani, după care să ne căsătorim. Avea de unde selecta, mai ales că era membră în conducerea Casei de Modă Venus, singura din țară în acest domeniu. Așa s-a făcut că am cunoscut o mulțime de manechine, dar am avut o profundă reținere privitoare la ,,seriozitatea” de care îmi vorbise mătușa. Spun asta, pentru că mai mulți prieteni care au relaționat cu frumuseți din lumea modei au rămas cu amintiri nu tocmai frumoase. Chiar îmi închipuiam cum ar fi ca, după ce se închide ușa budoarului, să mă pomenesc legat de pat, biciuit și cu încheieturile mîinii crestate, pentru a deveni frate de cruce cu ,,iubita”.

De aceea, ca să-mi justific refuzul, în fața mătușii inventam povești tipice telenovelelor din zilele noastre: ,,Fata asta mi-a mărturisit că suferă de o boală incurabilă, și doctorii i-au spus că mai mult de doi ani nu va trăi, iar pe cealaltă am urmărit-o și am aflat că e în plin divorț, plus că are și doi copii”. Mătușa mă credea și mă compătimea mereu. La ,,vrăjeală” eram profesor. Chiar am jucat ca figurant într-un film documentar, în rolul unui martor mincinos. De fapt, multă lume mi-a spus că ochii mei verzi sînt foarte credibili, de unde și concluzia: ,,Ochii verzi niciodată să nu-i crezi!”. Legat de asta, soția mi-a povestit că, mult înainte de a se căsători cu mine, a avut un vis în care se făcea că un tip cu niște ochi verzi superbi a cerut-o de soție și ea a acceptat, deși omul nu era prea frumos... Dar asta sigur nu-i din vis, e băgată de ea așa, ca să-mi știrbească splendoarea...

Odată, cînd am pierdut niște bani, m-a întrebat ce văd cînd mă uit în oglindă. I-am răspuns scurt și sec că văd o lumină strălucitoare, ca un soare, dar replica ei m-a ,,îngropat” de-a binelea: ,,În baie nu mai avem oglindă de vreo două luni, de cînd ai spart-o cu patentul, încercînd să fixezi dulia de deasupra ei”. Deh, asta e, de-ale vieții valuri...

Dar să revenim la frămîntările mele de la vîrsta de 19 ani, cea mai presantă fiind legată de examenul de Bacalaureat, pe care nu l-am susținut din simplul motiv că nu m-am înscris. După admiterea la liceu, cu peripeții de-a dreptul inimaginabile (v. articolul precedent), mă jurasem că nu voi mai susține nici un examen important organizat de Ministerul Învățămîntului, deși această decizie era în totală contradicție cu visul tatălui meu, care mă vedea apărînd primul pe lista absolvenților. Ca să scap și negăsind alte soluții, am hotărît să-mi cumpăr o Diplomă de Bacalaureat de la mulțimea de ofertanți de pe piață. Ăsta a fost și motivul pentru care am avut ceva de negociat, dar, pînă la urmă, cu numai 3.000 de lei, am intrat în posesia diplomei mult-visată de tata. I-am prezentat-o, m-a strîns în brațe, mi-a dat și bani. Dar nu observase faptul că intrasem în posesia ei... cu cinci zile înainte de începerea examenului. Asta mă duce cu gîndul la Jean de la Craiova, manelistul de succes, care, în loc să se ducă la Bacalaureat, presat fiind de tatăl său, ca și în cazul meu, s-a dus la o cîntare prin zona Brăilei. La un moment dat, întrebat la telefon de îngrijoratul lui părinte dacă a ajuns la Bac, Jean, aflat în lumea sa, i-a răspuns: ,,Da, tată, am ajuns, am luat bilet și în maxim 30 de minute vom traversa Dunărea cu bacul!”.

Mărturisesc că, deși am făcut o mulțime de trăznăi, tata m-a bătut doar o dată, cînd aveam vreo 14-15 ani. Motivul a fost legat de faptul că, atunci cînd profesoara de Istorie m-a trimis la cancelarie să-i aduc catalogul, am intrat cu el în toaletă, mi-am motivat toate absențele și mi-am pus și cîteva note la materiile unde eram în picaj. La școală, tata m-a apărat, spunînd că am fost un hoț mai cumsecade, pentru că nu-mi trecusem numai note de 9 și 10, ci de-alea mai amărîte, între 6 și 8. În schimb, acasă, mi-a băgat capul între picioare, și-a scos cureaua și a început să lovească cu putere aerul din dreapta și stînga fundului meu, strigînd: ,,Na, mă, să te înveți minte!”. Iar eu strigam ca din gură de șarpe: ,,Au, văleu, nu mai daaa...!”.

Adevărul este că tatăl meu, fost ofițer al armatei române, părea un om puternic, dar în realitate era un tip sensibil, milos. Ca dovadă că, atunci cînd și-a strîns cureaua în mînă pentru a lovi, i s-a înmuiat sufletul, și s-a prefăcut că lovește unde trebuie. Cu toate acestea, o scurtă perioadă de timp, pretindeam, în fața tatălui, că, vezi Doamne, nu voi uita niciodată lecția educativă a acelei ,,bătăi”. Dar, după o vreme, el mi-a spus: ,,Auzi mă, cînd te-am bătut atunci, urlai ca din gură de șarpe, dar lacrimi nu aveai deloc”.

Da, recunosc, am avut un tată minunat - Dumnezeu să-l ierte -, care îmi lipsește mult, mai ales în aceste vremuri mizerabile, în care România a ajuns ca o căprioară sfîșiată de lupi hămesiți. Tatăl meu era un mare patriot și, cînd l-a cunoscut pe Corneliu Vadim Tudor, mi-a spus: ,,Ăsta este omul de care nu trebuie să te dezlipești!”. Dar s-o luăm pe îndelete.

Pe tata nu-l impresiona faptul că eu jucam fotbal și umpleam frigiderul. După ce mi-a văzut Diploma de Bacalaureat, prin intermediul domnului colonel Marin Ciuperceanu, care era redactor-șef la rubrica de sport a publicației ,,Apărarea Patriei”, a obținut o întrevedere cu domnul Emerich Jenei, pe atunci antrenorul echipei de ,,Tineret Speranțe” a Clubului ,,Steaua București”. Jenei, fost mare jucător al Stelei, dar și al Naționalei, se retrăsese la peste 40 de ani, fiind numit antrenorul echipei de tineret-speranțe al marelui club militar. În acea vreme era căsătorit cu actrița Vasilica Tastaman, iar în lumea mondenă era considerat unul dintre cei mai eleganți și frumoși bărbați din România. Cu toate acestea, el a fost și continuă să fie un om deosebit de modest, finuț și inimos, numai bun de pus pe rană, cum se zice în popor.

Emerich Jenei i-a spus tatălui meu să mă aducă la club pentru a da probă de joc la echipa sa. Cînd am auzit, i-am spus lui tata că nu știe ce vorbește și că vrea să joc într-un film SF. Cum să dai probă de joc la cea mai bună echipă din țară, în care jucau Marcel Răducanu, Aelenei, Șumulanschi, Ion Ion, Pîslaru ș.a., toți selecționați și în loturile naționale?! În meciuri amicale, această echipă învingea de multe ori echipa mare a Stelei, în care jucau Iordănescu, Gigi Tătaru, Sătmăreanu, Hălmăgeanu, Nam, Dumitru (fost la Rapid), Costică Șefănescu (viitorul căpitan al echipei naționale), Iordache (portarul naționalei) ș.a., antrenorul lor fiind Valentin Stănescu, pentru apropiați, Nea Tinel.

Ce mai, emoții gîrlă, de nu-mi venea să plec de acasă. Dar cînd am intrat în teren, am uitat de tot și de toate. Am făcut ceea ce știam eu mai bine, adică să ascund mingea de adversari ca prin magie. La sfîrșitul probei, Jenei m-a întrebat doar atît: ,,Unde ai stat ascuns, băiete, pînă acum?”. Ziua s-a terminat cu o masă mare dată de tatăl meu la terasa Restaurantului ,,Cina”. Din întîmplare, acolo se aflau Eugen Barbu și Corneliu Vadim Tudor, pe care tata i-a invitat la masa noastră. Dar, despre asta, în numărul viitor al Revistei ,,România Mare”, dacă o mai găsiți pe piață. Veți afla astfel, printre alele, cum mi-a furat mitraliera comandantul unității în care îmi satisfăceam stagiul militar, în timp ce eram de gardă la drapelul unității. (va urma)

po L i T ică G eopo L i T ică

Coaliția internațională și criza armelor

(urmare din pag. 21)

Dacă tancurile fabricate de germani vor ajunge relativ repede pe cîmpul de bătaie, fiindcă vor fi trimise nu doar de țara producătoare, ci și de alte state care le dețin, cu tancurile Abrams povestea e mai complicată, fiindcă acestea nu există pe stoc, ci trebuie produse. Acest lucru a fost declarat de oficialii Casei Albe, conform The Wall Street Journal: „Totuși, tancurile americane nu vor oferi Ucrainei o capacitate armată pe termen scurt. Ei au spus că Abrams va dura mult mai mult să fie livrat decît Leopards, deoarece tancurile americane sînt achiziționate prin industria de apărare în loc să fie scoase din stocurile de apărare existente, mai ales că acestea nu sînt pline”, a declarat John Kirby, un purtător de cuvînt al Consiliului Național de Securitate. „Dar chiar dacă Pentagonul a avut un inventar în exces, a spus el, ucrainenii au nevoie de timp pentru a se antrena cu tancuri, iar SUA și ucrainenii trebuie să creeze o linie de aprovizionare pentru a le întreține și a le alimenta. Cînd ajung acolo, vrem să ne asigurăm că ucrainenii știu să le folosească. Oficialii americani au spus că 31 de Abrams ar fi suficiente pentru un batalion de tancuri ucrainene și vor fi trimise împreună cu opt vehicule blindate de recuperare M88 pentru a tracta și repara tancurile avariate. Oficialii administrației Biden au refuzat să spună cît timp va dura livrarea de tancuri Abrams, dar unii oficiali americani au spus că ar putea dura cel puțin 12 luni sau mai mult pînă vor ajunge primele. «Tancurile Abrams sînt cele mai capabile tancuri din lume, dar și extrem de complexe de operat și întreținut», a spus Biden miercuri, adăugînd mai tîrziu: «Livrarea acestor tancuri pe cîmp va dura timp»”, se mai arată în publicația amintită.

Carevasăzică, mai durează pînă ajung tancurile, ba chiar s-ar putea nici să nu mai fie nevoie de ele, fiindcă pînă atunci războiul s-ar putea încheia sau va fi pe cale să se încheie. „Jmecheri” americanii. I-au pus pe nemți să livreze Leopard 2, pentru ca ei să-și îndeplinească partea lor de promisiune peste un an, iar dacă nu va mai fi nevoie, tancurile pe care le vor fabrica între timp vor fi vîndute țărilor care au donat Leopard ca să-și întregească stocurile.

Cam același lucru îl recunoaște și The New York Times, care scrie în articolul din 26 ianuarie 2023, intitulat „How Biden Reluctantly Agreed to Send Tanks to Ukraine”: „Anunțul președintelui Biden, de miercuri, conform căruia va trimite tancuri M1 Abrams în Ucraina, a venit după săptămîni de negocieri tensionate cu cancelarul Germaniei și alți lideri europeni, care au insistat că singura modalitate de a debloca un flux de arme grele europene este ca

Statele Unite să trimită tancuri proprii. Decizia sa, oricît de reticentă, deschide acum calea pentru ca tancurile Leopard 2 de fabricație germană să fie livrate în Ucraina în două sau trei luni, furnizate de mai multe națiuni europene. Deși nu este clar dacă vor face o diferență decisivă în ofensiva de primăvară, faptul că președintele Volodymyr Zelensky intenționează acum să recupereze teritoriul confiscat de Rusia este ultima dintr-o serie de escalade care au afectat Statele Unite și aliații săi NATO și i-au adus mai aproape de conflictul din Ucraina”.

Întrebat de un reporter dacă Germania l-a forțat să se răzgîndească cu privire la trimiterea de tancuri, Biden a spus: „Germania nu m-a forțat să mă răzgîndesc. Am vrut să mă asigur că sîntem cu toții împreună”. Ce frumos a spus-o domnul președinte... „Am vrut să fim cu toții împreună”. Împreună, adică egali; dacă ei dau, să dăm și noi, doar că a uitat să spună că țara lui este primus inter pares și din poziția asta îi dă mîna să facă pe generoasa.

Cu Abrams ne-am lămurit. Să vedem acum de ce toată lumea a tras de germani ca să trimită tancul lor pe cîmpul de luptă, deși nici acesta nu va ajunge mai repede de 2-3 luni din acest moment. Ne lămurește tot The New York Times: „Leoparzii europeni, deși vin în multe versiuni care folosesc diferite tipuri de muniție, sînt considerate tancuri mai ușoare și mai agile decît Abrams și mai potrivite pentru contraofensiva viitoare. Acest lucru va cere forțelor ucrainene să spargă liniile de tranșee săpate de ruși, o situație asemănătoare cu cîmpurile de luptă din Europa din Primul Război Mondial – pentru care a fost inventat tancul”.

Deci, ucrainenii se pregătesc și ei de ofensiva de primăvară ca și rușii, doar că aceștia, în cursul anului trecut, și-au îndeplinit obiectivele anunțate în declarația de război, chiar dacă ei o numesc operațiune specială, anume demilitarizarea Ucrainei (au fabricile de armament și infrastructura distruse în proporție foarte mare), denazificarea (batalionul Azov a cam fost desființat) și asigurarea securității rușilor din provinciile pe care le-au înglobat teritoriului rus. Nu pot decît să sper că tancurile Leopard își vor face treaba foarte bine. Dar dacă nu și-o fac? Dacă le vin de hac rușii? Ce facem atunci? Stocurile de armament ale țărilor europene se cam golesc și cînd spun „țările” mă refer la Spania, Polonia, Finlanda și altele care dețin aceste blindate.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Problema cu adevărat gravă este aceea că, în materie de tancuri, Rusia deține, conform declarației generalului în rezervă Dan Grecu, 13.000 de care de luptă. Acesta a declarat pentru Defense România că „Marea problemă a Rusiei însă e că majoritatea acestor tancuri sînt vechi, nu vorbim deci de tancuri moderne. Practic, în serviciu operativ sînt doar 3.500 de tancuri (de toate tipurile) din cele aproximativ 13.000. Restul se află în depozite și e necesar să treacă printr-un proces de mentenanță înainte să fie «aruncate în luptă». Desigur, foarte multe dintre ele sînt în stare avansată de degradare”. El a arătat că pericolul pe care îl reprezintă Rusia ține de resursele pe care statul agresor le are, nu de componenta tehnologică. Cu alte cuvinte, „asemenea resursei umane, rușii pot arunca în luptă în continuare un număr mare de tancuri și blindate, cu toate că

sînt depășite tehnologic. O tactică care a fost folosită și în cel de-al II-lea Război Mondial, cînd Armata Sovietică a aruncat milioane de oameni în luptă, slab echipați sau deloc, copleșind inamicul prin număr nu prin calitate”.

Ce facem, așadar, dacă la un moment dat, după ce vestul european își va subția semnificativ resursele, dacă rușilor le dă prin cap să facă o plimbare pînă la Paris folosind în acest scop tancurile? Cu ce ne apărăm? Pînă fabricăm alte tancuri s-ar putea ca ele să iasă de pe banda rulantă cu steaua roșie pe ele, în loc de cruci sau cercuri în diferite culori. O să spuneți că ne apără americanii cu rachetele cu rază lungă de acțiune. Poate, dar am să vă arăt ce scrie despre asta Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSSI), de la Universitatea Georgetown din Washington, DC. A fost înființat în anul 1962 pentru a găsi modalități ca Statele Unite să supraviețuiască ca națiune și să prospere ca popor, definind viitorul securității lor naționale. Aceștia au făcut o simulare a unui război între China, Taiwan, Japonia și SUA după o incursiune a 47 de avioane chinezești peste linia de demarcație maritimă cu Taiwan-ul, din care a rezultat că, în acest caz, SUA ar putea pierde cel puțin două portavioane, în timp ce flota Chinei ar fi distrusă aproape în totalitate, iar pierderile de militari s-ar cifra la aproximativ 3.500 de americani și 10.000 de chinezi, fără ca „micul stat chinez” să-și poată atinge obiectivul. Poziția globală a SUA ar fi afectată timp de mulți ani, ca urmare a pierderilor suferite.

Ca și cum nu le-ar fi fost suficient acest raport, la începutul acestui an, pe 24 ianuarie, au mai făcut unul, în care au analizat capacitatea industriei de apărare americane de a susține acest război. Defense România ne prezintă rezultatele acestui nou raport: „Ajutorul militar american acordat Ucrainei a ajutat la prevenirea unei victorii a Rusiei împotriva Ucrainei, dar această asistență a epuizat stocurile Pentagonului și a arătat că industria americană de apărare nu se poate dezvolta astfel încît să acopere nevoile pentru un război major, a constatat think tank-ul CSIS. Așa cum demonstrează războiul din Ucraina, un război între marile puteri va fi probabil un conflict prelungit, în stil industrial, care are nevoie de o industrie de apărare robustă, capabilă să producă suficiente muniții și alte sisteme de arme pentru un război prelungit dacă descurajarea eșuează”, a scris Seth Jones, vicepreședinte-senior și director al programului internațional de securitate la CSIS. „Avînd în vedere timpul necesar pentru producția industrială, ar fi probabil prea tîrziu pentru industria de apărare săși intensifice producția dacă va începe un război”. Ca să fie clar pentru toată lumea, același raport spune că: „Baza industrială de apărare din SUA nu este pregătită pentru un război pentru Taiwan, deoarece ar rămîne fără muniții cheie cu rază lungă în mai puțin de o săptămînă”. Firește că răspunsul oficialilor americani nu a întîrziat, aceștia afirmînd, potrivit The New York Times, că Pentagonul își va spori producţia de rachete cu 500% în următorii doi ani. Ați înțeles bine: în următorii doi ani. Nu mîine, nu poimîine. Adică exact ce spuneam mai sus: dacă se pornește alt conflict, o să vorbim cu toții rusește în mai puțin de o lună, fiindcă nu o să avem cu ce ne bate. În condițiile astea, mă întreb ce rezultate va avea pe front o coaliție internațională de state rivale Rusiei, dacă lucrurile stau așa cum le-am prezentat eu aici.

Sper ca Biden, Macron, Ursula și toți ceilalți să aibă un plan bun, fiindcă altfel de noi va fi rău, nu de ei.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.