România Mare, nr. 1671

CRACIUN FERICIT I .

Mărire Þie!

Mărire Ție. Fiul, născut fără prihană, S-aduci pe lume pace și să ne-alini durerea!

În vremuri de prigoană simțit-am mîngîierea

Cînd ne-nchinam cu cinste la Sfînta ta icoană;

Născut din Maică Sfîntă, a Domnului solie, Te-ai întrupat din Domnul, ca să ne fii salvare, În ieslea cea săracă, în aburi de mioare, Te-a dăruit mulțimii, Maica, Sfînta Marie;

Chiar om ai fost, ca noi: cu blîndă-nfățișare, Pășind mirat prin lume, totuși, o altă ființă, În Domnul călăuză, în marea Ta credință, Ai fost păstor de oameni, pe țărm, ca și pe mare;

Ai vindecat bolnavii și-ai miluit sărmanii, Hrănind cu vin și pîine mulțimile flămînde, De-aceea, cu nădejde, erai urmat oriunde, Iubindu-i pe săraci, nu pe acei cu banii.

Astfel n-ai fost pe placul păgînilor din templu, Zarafi îndrăgostiți perpetuu de arginți, Păgîni, la trup și suflet, pe cel mai sfînt din sfinți, L-au pedepsit în public, să fie un exemplu!

Te-au răstignit păgînii pe cruce, prins în cuie, Coroana de pe frunte părea un foc astral, Pe Golgota, păcatul, din timpul ancestral, Odată cu-nserarea părea spre cer cum suie.

Trupul Tău sfînt, prin lege, l-au coborît în beznă, Și piatră la intrare ți-au pus, ca paznic greu, Dar, dincolo de lege, veghea un Dumnezeu, Redînd Fiului viața, și-ncă viața eternă!

Și, ridicat la ceruri, icoană tutelară, Veghezi ca păcătoșii să aibă-un nou destin. De-aceea, în decembrie, cu inima mă-nchin, La chipul Tău cel sfînt, a nu știu cîta oară!

De-aceea, în decembrie, se-aprind lumini în casă Și brazii cu beteală împodobesc odaia, Copiii ne colindă, în ochii lor, văpaia, Biruitor înalță colinda cea frumoasă;

De-aceea, în Decembrie, Te naști din Cartea Sfîntă, În fiecare an, alt Christ ne intră-n sînge.

De două mii de ani, candela nu se stinge, Și, despre Tine, Sfinții, cu inima cuvîntă!

De două mii de an Te naști în măreție, Doamne, Isus al nostru, în veci, Mărire Ție!

GEO CIOLCAN

Pom de Crăciun

I-a dat viață lui Mesia, Și noi robii Lui sîntem!

Pom de Crăciun

Prietenul meu bun. Cu stele vii Și-atîtea jucării. Unde-ai ieșit

Așa împodobit?

Frumos cadou, Mă faci copil din nou...

Noaptea-i grea și albă-i neaua La drum Magii au pornit

Urmărind pe boltă steaua

Din Apus la Răsărit. Isus rîde îngerește

Maica-I dă primul sărut. Azi Scriptura se-mplinește: Domnul nostru S-a născut!

CORNELIU VADIM TUDOR

Urare de Crăciun

Ziua Sfîntă de Crăciun Să v-aducă gîndul bun, Lumină și pace-n tindă, Cu armonii de colindă,

Dragoste și frumusețe, Bunătate și blîndețe, Duhul Sfînt să ocrotească Țara noastră Românească!

De Nașterea Lui Isus Să aveți inima sus, Bucuria să vă țină Cu încredere deplină!

Domnului născut acum, Cu toți astăzi îi cîntăm, Colinde de la părinți, Ce ne-apropie de Sfinți!

Azi e zi de sărbătoare

Totu-i sfînt și luminos, Prăznuim o taină mare: Astăzi S-a născut Christos! Astăzi Fecioara Maria În ieslea din Bethleem

Pe Dumnezeu să îl slăvim, În icoană îl privim, Cum se naște pentru lume, S-o scape de-ntinăciune!

Preot

EMIL NEDELEA CăRăMIZARU

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Poliţia ţărănistului Dejeu a declanşat vînătoarea de români F Singurii instigatori sînt U.D.M.R.-ul şi Guvernul Ciorbea. F Plouă cu brotăcei F Emil Constantinescu a refuzat să ia parte la un bairam al lui Pavel Abraham-hamham! F Cum au fost dezvirginate personalităţile noastre politice

PARTEA I

F Preşedintele Emil Constantinescu, senatorul Corneliu Vadim Tudor şi alţi lideri politici vor răspunde invitaţiei minerilor şi vor participa sîmbătă, 2 august, la festivităţile desfăşurate în Valea Jiului cu prilejul împlinirii a 20 ani de la marile greve din 1977. F Fraţilor, ne-au încălecat ungurii! Odată cu venirea la Putere a C.D.R., ofensiva hungarismului a intrat într-o fază de paranoia declarată. Ne joacă bestiile astea pe degete cum vor ele, profitînd de nevolnicia C.D.R., care e şantajat de voturile U.D.M.R. După ceau neutralizat şi maghiarizat aproape complet judeţele Harghita şi Covasna (pe mîna lui Ion Iliescu) ungurii se grăbesc să facă aceeaşi operaţiune şi în judeţele Mureş şi Cluj (pe mîna lui Emil Constantinescu). Toate provocările astea din ultimele zile se precipită din convingerea că zilele „monstruoasei coaliţii“ C.D.R. – U.S.D. – U.D.M.R. sînt numărate şi n-or să mai prindă ungurii un asemenea climat favorabil. Inaugurarea rapidă a Consulatului Ungariei la ClujNapoca (în realitate, Agenţia Oficială de Spionaj a Budapestei în inima Ardealului) a fost prezentată de fătălăul ăla de Adrian Severin ca o victorie a diplomaţiei și coexistentei paşnice, broscoiul molfăind chiar un verset biblic, de genul „Fericiţi făcătorii de pace!“. Ce pace visezi mă, nenorocitule, pe mormîntul Ardealului?! Şi Hitler a mai făcut o pace de asta, ştii ce linişte era la Auschwitz și Birkenau după gazare?! Nu mai bîzîia nici musca! Necinstite, o serie de posturi de Televiziure au prezentat cîţiva gură-cască, aplaudînd mecanic – numai că ăștia erau unguri, nicidecum români. Deci pacea s-a realizat între Budapesta și U.D.M.R. În aceste condiţii, ştiind bine că Ceaușescu desfiinţase Consulatul respectiv în 1988, sub acuzaţia de spionaj, senatorul Corneliu Vadim Tudor a anunţat că-i va premia cu cîte 1 milion de lei pe patrioţii români (iar nu „hoţii“, cum au fost prezentaţi cu inconştiență!) care au dat jos steagul Ungariei de pe clădirea respectivă (unde nici n-avea voie să fie arborat conform Legii, fiindcă e o clădire particulară!). Nici un post de Televiziune n-a prezentat însă, de aproape, stema regală a Ungariei Mari, cusută pe steagul cel blestemat: populaţia ar fi văzut că Ardealul și Banatul sînt încorporate Ungariei, ceea ce e o provocare şi un sacrilegiu! Iată însă că ministrul de Interne Gavril Dejeu a declanşat o vînătoare de români, amenințîndu-i pe temerari că sînt pasibili de pedepse între 3 şi 15 ani de puşcărie! Băi, Moşulică, atîta o să stai tu la pîrnaie, nu românașii noştri! Ție nu-ți e ruşine? Ți-a luat Dumnezeu minţile? Cîți români ai fi dispus să bagi la zdup numai şi numai ca să te menţii în acea funcţie bănoasă, cu ajutorul U.D.M.R.-ului? Sau poate, în turbarea ta, vizibilă cu ochiul liber, crezi că românii rabdă la infinit toate porcăriile astea? Şi pînă cînd ai să mai asmuţi zeci de mii de poliţişti împotriva fraţilor lor? Pe muncitorii grevişti i-ai ameninţat cu represalii, pe patrioţii care au vrut să protesteze împotriva criminalului Tratat cu Ucraina i-ai împiedicat să se apropie de Neptun, blocînd toate căile de acces, pe românii din Ardeal îi vînezi cu potera şi le sperii familiile că o să putrezească în puşcărie – cine pitulescul meu te crezi tu, mă Strîmbă Lemne? F Hop că apare la televizor şi puradelul ăla cu priviri lăturalnice, de poponar, pe nume Remus Opriş. Ăsta cică e secretar general al Guvernului, vă daţi seama ce-i de Mucea Flaimucea. Sîmbătă seara, el a apărut pe un post de Televiziune, afirmînd că Legea impune ca, în localităţile unde o minoritate reprezintă 20% din populaţie, să fie instalate tăbliţe bilingve, deci ungurii au dreptate la

Tg. Mureş. Numai că fiul medicului infractor din Ploieşti minte cu neruşinare – aia nu e o Lege, ci o Ordonanţă dată de Chiorul. De ce vă bateţi, mă, joc de Transilvania? De ce îi zgîndăriţi pe români? Nu ajunge că i-ați înfometat? Acum vreţi să-i faceţi slugi la bozgori? De ce îi întărîtați pe români, forțîndu-i să reacţioneze pentru ca, imediat, să-i acuzaţi că ei sînt principalii vinovaţi? Adevăraţii şi singurii instigatori ai evenimentelor din Transilvania sînt U.D.M.R.-ul și Guvernul Ciorbea, să fie clar! Nouă nu ne e frică de jigodiile astea şi vor simţi mînia noastră, a românilor, foarte curînd. Au depăşit orice limită a neobrăzării! Deaici încolo începe iadul şi există destule forțe sănătoase în sînul Poporului Român ca să pună piciorul în prag! Domnule Emil Constantinescu, aţi proclamat cumva federalizarea României şi a Ungariei şi lumea încă nu ştie? Ce e atîta agitaţie ungurească în Ţara unde sînteți preşedinte? Unde în lume se mai petrece aşa ceva? Cît timp cred oare forţele interne şi externe care v-au adus la Putere că vor şantaja populaţia cu NATO şi cu Uniunea Europeană care, de altfel, v-au trîntit uşa în nas? Noi vă avertizăm amical, din acest colț de pagină, pentru ultima oară: opriţi agresiunea hungaristă împotriva României, pînă nu va fi prea tîrziu şi se va produce vărsare de sînge! Românii au tot dreptul să se apere, fiindcă sînt la ei acasă şi totul are o limită. Aruncaţi U.D.M.R.-ul afară din Guvernul României! Fiecare zi pierdută e mortală pentru țara noastră! Atunci cînd veți alerga să vă scăpați pielea, precum Anuța Cătuna, aduceți-vă aminte cuvintele noastre. F Din surse demne de toată încrederea am aflat că şi Armata şi Internele sînt în fierbere, mai mulţi generali fiind decişi să îşi asume orice risc pentru salvarea Patriei. Dacă fruntaşii C.D.R. şi U.S.D. se iluzionează că cele două instituţii fundamentale le sînt credincioase, înseamnă că sînt conduse de nişte copii handicapaţi. F Pe fruntea întregului GUVERN SATANIST condus de Victor Ciorbea scrie PUŞCARIE. Acum se lucrează la capetele de acuzare, în rîndul cărora se află înfometarea deliberată a Poporului Român, subminarea economiei naţionale, trădarea interesului naţional, jefuirea Patrimoniului etc. Cazanul e sub presiune. Eliberaţi ringul! Urmează ultima repriză! F Apropo de fostul şef al Statului Român: reapare tot mai des pe scena vieţii publice Gelu Voican Voiculescu, unul dintre asasinii şi groparii acestuia. Îi sfătuim pe domnii Ion Iliescu, Claudiu Iordache şi Lorin Fortuna să nu se mai afişeze cu trogloditul ăsta, fiindcă nimeni nu va merge alături de călăul lui Ceaușescu. F În ziarul „Național“ a apărut un reportaj intitulat: „Gabi Luncă stă într-o vilă cu opt camere, dar pretinde că nu are bani să plătească telefonul“. Reproducem un fragment: „Cînd păşeşti dincolo de poarta înaltă care nu lasă să se vadă decît acoperişul casei, rămîi uimit de curtea imensă pavoazată cu marmură alb-negru şi curată, fără exagerare, ca lacrima. Interiorul este fastuos, cu camere imense, înalte, în care tronează mobila veche şi scumpă“. Referindu-se la odrasla ei, care a secerat cu maşina nu mai puţin de 3 vieţi şi apoi, ani de zile, s-a zbătut să scape de pedeapsă, cîntăreața ce pozează în creştină evlavioasă zice: ,,Nu s-au gîndit oare judecătorii care l-au condamnat cu atîta uşurinţă la 5 ani de închisoare că li se poate întîmpla şi lor să lovească pe cineva cu maşina, că doar sînt la volan?! Ziarele s-au aruncat asupra fiului meu de parcă ar fi dat în cap (?!) la colț de stradă... Să dai cu maşina peste cineva se poate întîmpla oricui (?!) fiecare are un destin deasupra capului. Să-i fie ruşine lui Vadim Tudor că ne-a făcut lăutari. Despre mine s-a vorbit frumos în Ţară şi în alte Ţări, pe cînd el este cu «dosarele ruşinii»“ (?!). Asta nu-i zdravănă 1a cap,

fraților, o fi pleznit-o vreo coardă de ţambal peste occipital! Deci a face terci, cu limuzina japoneză, un cuplu de tineri căsătoriţi, dar și fătul de 3 luni aflat în pîntecele femei, și a răni grav o altă tînără – se poate întîmpla oricui, nu-i aşa? Aşa cum oricui i se întîmpla să aibă ditamai vila placată cu marmură, cum au rudarii ăstia, cărora le e ruşine să fie numiţi „lăutari“, deşi unul mai talentat şi mai breaz ca ei, Barbu Lăutaru, îl entuziasma pe Franz Liszt, care îi punea cîte un ban de aur în ulcica de vin... F Într-o Conferinţă de Presă ținută în judeţul Argeş, Viorel Sălăgean a recunoscut, în sfîrşit, ceea ce revista noastră susține de 2 ani: şi anume că Virgil Asztalos Măgureanu l-a ajutat la strîngerea semnăturilor pentru Preşedinţie, în 1992. Fostul senator a mai spus că, de cîte ori l-a vizitat pe directorul S.R.I., în acel an, la acesta se aflau liderii sindicali Victor Ciorbea și Miron Mitrea. F Apropo de Şarpele cu Ochelari: el se află în spatele tuturor indiscreţiilor de familie şi a atacurilor pe care „Național“ le publică, număr de număr, împotriva lui Emil Constantinescu. F O gafă de proporţii la TELE 7 abc: vorbind despre vizita ministrului Justiţiei din Italia, o crainică a pomenit de prezența la protocolul respectiv a soției preşedintelui României, Nina Constantinescu (?!). E clar, înseamnă că şeful statului român se numeşte Emil Iliescu. F Un prost incurabil se dovedeşte a fi pîrîtul Ştefănescu. Ştiţi care, Elefantul cu Breton, adică malacul ăla fără talent, dar cu o frunte îngustă şi groasă, care l-a înjurat pe Eminescu într-o broşură, înainte de 1989. Într-o tabletă publicată în ziarul unguresc de limba româna, fostul propagandist al U.T.C. și F.D.U.S. uită ce pîine albă, cu unt, a înfulecat sub comuniști, pînă îi plezneau fălcile, cranț-cranț, şi scrie următoarele aberaţii: ,,Aşa stînd lucrurile, nu se înţelege de ce comunismul ar fi mai scuzabil decît fascismul. Amîndouă sistemele sînt criminale, iar comunismul are chiar un accent negativ în plus. Comunismul atacă însăşi esenţa vieţii (?!), tinzînd să provoace un fel de sinucidere a umanităţii“ (?!). Alo, Paler, dacă nu chemi tu Salvarea, o s-o chemăm noi. ,,România liberă“ nu mai e un ziar, ci un Ospiciu. Cum provoacă mă, obezule, comunismul, sinuciderea umanității? Uite că tu ai scăpat cu viaţă şi, de bine ceai trăit sub ugerul comunismului, ai tras la cîntar vreo patru chintale în viu F La o emisiune consacrată actualitaţii lui Caragiale, difuzată de TELE 7 abc, actoraşul de doi lei, Mircea Diaconu, n-a pierdut prilejul de a insulta revista „România Mare“. Măscăriciul e măscărici, mai bine să nu-l băgăm în seamă, că-şi dă importanţă şi iar umblă pe papainoage monarhiste, cu Diana Peşte, pe la Curtea Veche. F Presa internaţională anunţă că actriţa Linda Gray (interpreta eroinei Sue Ellen, din „Dallas“), după alcool, droguri şi depresii, a intrat în secta religioasă „Al Treilea Ochi“. Ce nu mai zice presa este că fondatorul sectei e chiar Victor Ciorbea. F Nicolae Manolescu, apreciat pentru vocea lui de rățoi castrat, l-a făcut... prost pe Bill Clinton! F Un titlu mişcător în „Evenimentul zilei“: „Ce n-a reuşit Iliescu, a reuşit P.R.M.: Orașul Olteniţa a devenit Municipiu“. Iniţiativa legislativă, votată de Camera Deputaţilor, aparţine deputatului P.R.M. de Călărași Dumitru Bălăeț. F Într-o polemică extrem de dură, Georgeta Dimiseanu îl numeşte pe Cezar Ivănescu, „poetul necrofor“ (adică mîncător de cadavre). Necrofor, o fi, că l-a lepădat mă-sa la Solduri, dar poet? F În fiecare an, economia Turciei realizează suma fabuloasă de 180 de miliarde de dolari! F Am aflat cît a costat călătoria inutilă pe care Petre Roman a efectuat-o în perioada 2 iunie – 7 iunie 1997 pe ruta Bucureşti – Washington – Malmö – Bucureşti (sanchi, pentru NATO): nu mai puţin de 30 de milioane de lei! Cine-a plătit? Senatul României! Acesta e Bugetul unui Azil de Bătrîni pe 3 luni. F Titlul lunii iulie: „Constantin Foamete a fost prins furînd ceapă“ – anunţă „Evenimentul zilei“. Săracul Foamete, ce era să facă, şi el?!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 august 1997)

Isu

Christos, nã ă dejdea noastrã

Miniaturi biblice

 A crede în Dumnezeu e una și a crede în existența lui Dumnezeu e alta. E ceva mult mai profund. Încercați să le puneți oamenilor prima întrebare: „Credeți în Dumnezeu?”. În imensa lor majoritate, peste 90% vor răspunde „Da”. Puneți-le, imediat, și o a doua întrebare: „Credeți în existența lui Dumnezeu?”. Veți vedea ce confuzie veți provoca și ce varietate de răspunsuri veți primi.

 Principala menire a lui Isus pe pămînt a fost aceea de a fi un model comportamental – de bunătate, frumusețe și cinste – pentru specia umană, care, fără El, s-ar fi sălbăticit și, probabil, s-ar fi autodistrus pînă acum.

 Isus Christos a făcut în scurta Lui viață pe pămînt numai lucruri bune – și I s-au întîmplat numai lucruri rele.

 Enigma supremă a Creștinismului: speranța Lumii într-un viitor mai bun e legată de un om născut acum 2000 de ani!

 Cum arăta Isus? De ce nici unul dintre cei patru evangheliști nu descrie înfățișarea Sa fizică? Multă lume își pune, pe bună dreptate, asemenea întrebări. Eu nu mi le pun, fiindcă sînt inutile. Și pentru că am convingerea că autorii Evangheliilor au lăsat mărturii despre statura și fizionomia Mîntuitorului. Însă ele nu ni s-au păstrat. De ce? Cred că au fost cenzurate, ulterior, de cei care au copiat textele, le-au multiplicat și le-au transmis mai departe. Prin eliminarea oricărei descrieri fizice s-a dorit îndepărtarea laturii omenești a lui Isus și reliefarea existenței Sale divine. Dacă, de pildă, s-ar fi scris că Isus era blond și cu ochii albaștri, L-ar mai fi urmat, cu aceeași convingere că este deal lor, și celelalte rase și seminții ale Pămîntului,

Plînsul pruncului Isus

Se spune că boala psihică de care Friedrich Nietzsche a suferit timp de 11 ani înainte să moară s-ar fi declanșat atunci cînd filosoful a văzut suferinţa unui cal biciuit de stăpîn. Priveliștea crudă l-a făcut pe Nietzsche să fugă de îndată spre cal și să își pună braţele în jurul gîtului lui ca să îl protejeze. Marele filosof s-a prăbușit apoi la pămînt și, de-atunci, nu s-a mai făcut bine. Medicina sfîrșitului de Secol XIX l-a diagnosticat cu sifilis terţiar, însă revizuiri contemporane ale diagnosticului au catalogat suferinţa lui mai degrabă drept o boală maniaco-depresivă cu episoade psihotice, urmată de demenţă vasculară, sau un cancer cerebral, ori o demenţă fronto-temporală. Oricum ar fi fost, episodul cu calul din Torino a rămas emblematic pentru reacţia unei minţi cultivate în faţa durerii evitabile și inutile de pe acest pămînt.

Incapacitatea noastră de a găsi o explicaţie pentru suferinţă este adesea motivul pentru care ajungem să credem că suferinţa nu are nici un sens. În termeni similari definea Nietzsche nihilismul, pe care îl descria ca filosofia adoptată de „un om care gîndește că lumea așa cum este ea ar trebui să nu existe și că lumea așa cum ar trebui să fie ea nu există. Din această perspectivă, existenţa noastră (a acţiona, a suferi, a voi, a simţi) nu are nici un sens“ („Voinţa de putere”, secţiunea 585). Însă întruparea lui Christos este zdrobitoare împotriva viziunii nihiliste asupra vieţii.

Născîndu-se ca om, Dumnezeu a acceptat să renunţe la argumentul autorităţii în apărarea visului Său cu privire la omenire, în favoarea argumentului compasiunii: în faţa unui Dumnezeu în trup de om nu pot pretinde că sînt neînţeles, fiindcă Dumnezeul acesta a trăit ca mine. Christosul născut în familia umilă a Mariei și a lui Iosif a fost singurul copil care și-a putut alege părinţii. Și, cu toate acestea, alegerea Lui a fost un secol în care nu exista nimic din confortul pe care îl considerăm astăzi de bază pentru o viaţă deasupra liniei de subzistenţă (apă curentă,

bunăoară negrii, asiaticii, pieile roșii, eschimoșii? Așa cum Dumnezeu n-are chip, nici Fiul Său n-are și e foarte bine așa.

 De ce n-am să-L trădez niciodată pe Isus Christos? Fiindcă e singurul om care a făcut ceva bun pentru mine, vreodată, fără să-mi ceară nimic.

 Din cele patru Evanghelii, numai două – Matei și Luca – istorisesc Nașterea lui Isus Christos. Dar de unde știau cei doi ucenici ce se întîmplase atunci în Bethleem și mai tîrziu, pînă la prezența copilului de 12 ani în templu? De la Isus? Exclus. Învățătorul nu a vorbit, niciodată, despre biografia Lui. De la frații

canalizare, electricitate). Totuși, cum de Paște tindem să ne concentrăm atenţia pe suferinţa fizică a Mîntuitorului murind pe cruce, de Crăciun tindem să ne concentrăm pe disconfortul fizic al întrupării în miezul sărăciei și uităm suferinţa sufletească în mijlocul căreia s-a născut Christos. Cu ochii Săi curaţi de Dumnezeu și cu inima Sa în care se adăpostea viaţa veșnică, Christos a trebuit să privească și să simtă ce înseamnă necinstea, asuprirea celui bun, propășirea celui rău, sărăcia cruntă, abuzul, boala și durerea care au caracterizat condiţia umană și în vremea Lui, așa cum au caracterizat-o și pe vremea lui Adam și a Evei.

Dacă unui om obișnuit i se frînge sufletul de priveliștea de pe holul unui spital, cu atît mai mult I se frînge lui Christos, înconjurat numai de bolnavi și de neputincioși. Sau cînd vedea cum se împotmolesc în ignoranţă și în vicii sufletești și ucenicii Lui, la fel ca iudeii pe care căuta să îi cucerească cu imagini ale Cerului pe care El singur între oameni îl văzuse.

Scriptura este generoasă cu motivele pentru care să credem că această durere a lui Christos nu e o simplă speculaţie. Evanghelistul Ioan povestea cum, chiar înainte de a face miracolul care avea să prăvălească asupra Lui patimile din ultimele zile pe acest pămînt, Christos S-a înfiorat pînă la lacrimi văzînd suferinţa oamenilor pe care îi iubea. Prietenul Său, Lazăr, murise. Iar, la aflarea veștii, Isus părea netulburat. Pe drumul spre cetatea lui Lazăr Îl întîmpină Marta, una dintre surorile celui decedat, iar El o îndeamnă să creadă că

(verii) Lui? Imposibil, fiindcă aceștia s-au născut după El, deci nu puteau fi martori sau depozitari ai atîtor detalii. Atunci de unde? Eu cred că de la mama lui Isus, singura persoană care știa totul, cu lux de amănunte, fiindcă trăise, în mod dramatic, acele întîmplări. Iată, așadar, o nouă virtute a Fecioarei Maria: aceea de izvor al Evangheliilor! Dacă ea nu ar fi împărtășit și altora ceea ce a trăit, omenirea ar fi fost mai săracă și ar fi avut o sărbătoare mai puțin: Crăciunul. E timpul să reparăm nedreptatea care i s-a făcut, prin omisiune, Fecioarei Maria.

 Casa Domnului – ce frumos sună împerecherea asta de cuvinte! Isus, care n-a avut o casă a Lui și înnopta unde putea și unde era invitat, are acum milioane de case în toată lumea.

 Ce mic e omul! În timp ce Isus n-a îngăduit să I se spună în nici un fel, decît, arareori, Învățătorule, Istoria e plină de personalități umflate artificial, ca Alexandru cel Mare, Vasile cel Mare, Carol cel Mare, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare, Frederic cel Mare. Luați-le adjectivele, pentru o clipă, să vedeți ce mărunți redevin, de nici nu să știți din ce țară sau epocă sînt!

 Dumnezeu a făcut numai trei oameni, în mod direct: Adam, Eva și Isus.

 De 2.000 de ani, Isus este tatăl nostru adoptiv.

 Nu știu cum e la alte religii, dar noi, creștinii, Îl avem pe Isus în noi, ca pe un organ mai vital decît inima.

 Oamenii tot așteaptă ceva și nu știu ce... Creștinii, însă, știu: ei așteaptă marea întîlnire cu Isus.

 În comparație cu Isus, toți zeii Antichității par niște păpuși de ceară – se topesc sub ochii lui arzători.

 Mă încumet să dau și eu o definiție: Timpul nu este altceva decît vîrsta lui Dumnezeu. La Mulți Ani, Doamne!

CORNELIU VADIM TUDOR

„cine crede în Mine, nu va muri niciodată”. Însă atunci cînd Maria, cea de-a doua soră a lui Lazăr, I se aruncă plîngînd la picioare, Isus se uită la ea și la iudeii care veniseră cu ea și, spune Ioan, „S-a înfiorat în duhul Lui și S-a tulburat”. Apoi, cei care erau de faţă au putut vedea că „Isus plîngea”.

Plînsul lui Isus și plînsul lui Nietzsche pot părea, de la distanţă, a împărţi aceleași lacrimi. Amîndoi au plîns suferinţa și zădărnicia ei, doar că Christos vedea această zădărnicie la ambele ei capete: știa că suferinţa nu a existat dintotdeauna și că ar fi putut să nu existe, la fel cum știa și că suferinţa va avea un sfîrșit și că, datorită acestuia, ea are un sens.

Am putea spune că întruparea lui Christos, datorită căreia Dumnezeu a împărţit pîinea durerii cu oamenii, este un îndemn la „întrupare” și pentru noi. Adică un îndemn de a ne asuma viaţa aceasta, în ciuda incapacităţii noastre de a o înţelege deplin. Nu știm de ce există atîta suferinţă pe lumea aceasta, dar Christos, prin întruparea Lui, ne spune nu doar că știe și că înţelege ce simţim, ci Se pune pe Sine garanţie că lucrurile nu vor rămîne așa pentru totdeauna. „Nu cred decît istoriile care s-au scris cu sîngele celor ce s-au jertfit pentru făurirea lor”, spunea Blaise Pascal. („Cugetări creștine”). Știm deja că Christos Și-a dat viaţa pentru ca noi să Îl credem atunci cînd ne spune că ne iubește „cu o iubire veșnică”. Întruparea Lui este garanţia supremă că dragostea, așa cum ne-a promis El, este singura cale prin care puteam fi salvaţi și că, odată îndeplinită această salvare, lumea așa cum ar trebui ea să fie va exista, va fi realitate. „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” sînt chiar cuvintele Mîntuitorului. Să ne întrupăm și noi, deci, odată cu El, animaţi de încrederea că, în ciuda suferinţei, viaţa merită trăită. Este privilegiul de creștini să privim în „ochii Lui de copil al unor oameni săraci” și să lăsăm ca această privire să aibă în vieţile noastre același impact seismic pe care l-a avut pentru Nietzsche zărirea acelui cal, dar în direcţia complet opusă.

ALINA KARTMAN (Semneletimpului.ro)

TABLET ă DE SCRIITOR

Cel mai frumos brad

Nimeni nu știe ce va ajunge în viață și ce-i va oferi soarta. Pentru moș Vasile Condei, pînă să-i moară nevasta, viața îi adusese un trai liniștit, o gospodărie frumoasă. De cînd a dat nenorocirea peste casa lui, tot rostul vieții i s-a schimbat, mai ales că rămăsese cu doi copii mici de crescut, un băiat de 4 ani și o fată de 5 ani... Rămas singur, a ales să nu-și mai refacă viața; nu se împăca deloc cu gîndul ca micuții lui să-i zică mamă unei alte femei decît cea care i-a născut, deși sora lui mai mare, Catinca, îl bătea la cap să-și caute o nevastă, chiar de la el din sat... El nu și nu, se temea să nu dea peste cine știe ce femeie, căci n-ar fi suportat să-și vadă copiii certați de ea... O asemenea idee nici că-i ieșea din cap, așa că și-a propus să le fie și tată, și mamă celor doi copilași.

- La ce-mi trebuie o altă mamă pentru ei? ... Dacă Dumnezeu așa a hotărît, înseamnă că o fi avut vreo altă misiune de îndeplinit pe-acolo... Eu, ca tată, voi avea grijă de ei ca și pînă acum. Cine știe, cînd voi fi bătrîn și neputincios, se va găsi vreunul care să-mi dea și mie o cană cu apă și să mă întrebe de sănătate.

Toată osteneala și dragostea omului erau îndreptate spre copiii lui. Muncea de dimineața și pînă seara, pe unde apuca, să le asigure un trai bun și să nu simtă lipsa mamei lor... Micuții erau din cale-afară de ascultători... Erau primii la învățătură, și nu era an școlar să nu fie lăudați în fața părinților, elevilor și profesorilor... Omul era tare fericit, mai ales cînd vreun sătean îl oprea din drum și-i lăuda odraslele pentru cît de respectuoase sînt cu toată lumea. Fie că îi cunoșteau sau nu, întotdeauna micuții le dădeau bună dimineața sau bună ziua, după caz... Bașca, dacă vedeau vreun bătrîn trăgînd din greu de roata de la fîntînă pentru o găleată de apă, nu așteptau să fie rugați să dea o mînă de ajutor, știind că Dumnezeu îi va răsplăti cîndva pentru binele făcut, că așa îi învățase tatăl lor. Omul îi povățuia astfel fiindcă era foarte credincios, și tare mult își dorea ca și copiii lui să crească în dragoste pentru credință și biserică. De cîte ori mergeau la slujbă, întotdeauna obișnuiau ca, înainte de a se întoarce acasă, să se oprească la cimitirul din sat, ca să aprindă o lumînare și să se reculeagă la mormîntul răposatei lor mame. Aceste reguli de viață se datorau în primul rînd educației pe care le-a insuflat-o părintele lor, Vasile Condei. De fiecare dată cînd auzea vorbe frumoase la adresa copiilor lui, omului i se umpleau ochii de lacrimi, stăpînindu-și cu greu plînsul. Se gîndea la femeia lui Maria, mama copiilor, ce bucuroasă ar fi fost să vadă ce frumos cresc ființele cărora le-a dat viață. Cît de fericiți ar fi fost toți patru... Dar Dumnezeu știe cel mai bine ce are de făcut pentru fiecare, astfel încît, după dreapta Lui judecată, toată lumea să trăiască cu un rost pe lumea asta... Anii au trecut, și copiii lui Vasile Condei au ajuns la vîrsta adolescenței, doar că, pe măsură ce ei creșteau, la anii lui se mai adăuga cîte unul, iar puterile i se șubrezeau tot mai mult. ... Simțea că nu mai e același de odinioară, cînd de unul singur lua din pădure ditamai copacul în spinare, cale de un kilometru și nu se oprea din mers pînă ce nu-l descărca în ogradă. Acum, abia își mai duce picioarele prin jurul casei, dar e tare mîndru de reușita copiilor: fata a obținut patalama de medic la un spital din București, iar băiatul e inginer în domeniul chimiei, angajat și el în Capitală, la un institut de profil. Amîndoi tinerii erau bine plătiți, dar în fiecare ardea dorința să promoveze în profesia aleasă. Din cînd în cînd, părintele lor mai venea pe la ei, dar nu stătea mai mult de o zi, două, cînd la băiat, cînd la fată. Nu voia să-i deranjeze, îndată își lua bocceluța cu lucrușoarele lui și se întorcea la gospodăria sa, unde îl aștepta la poartă Vulturul, un cîine pe care îl adusese în ogradă fata lui, pe cînd era elevă în clasa a unsprezecea... Erau numai coastele de el, un cățelandru cu blana neagră de parcă ar fi fost

unsă cu catran. Numele de Vultur i-a fost dat nu pentru că era negru, ci pentru felul cum se juca, prinzînd din zbor orice i se arunca în aer... După ce o însoțea pe fată cale de vreo jumătate de kilometru pînă la stația de unde aceasta lua autobuzul pînă la școală, se întorcea acasă și, după ce dădea cîteva rotocoale prin ogradă să vadă dacă totul e în ordine, se urca pe prispă, cu ochii țintă spre ușă, să-l vadă pe stăpîn, dar și să se asigure că nu dă iama prin gospodărie vreun răufăcător... Mare i-a fost supărarea bătrînului cînd primise vestea că atît fata, cît și băiatul urmau să plece din țară, ea, medic la un spital din Canada, iar el, inginer în Germania, la un institut de chimie... Vestea îl ardea la inimă și, în singurătatea lui, pe prichiciul de la sobă, abia mai îngîna vorbele pentru sine, morfolind dumicatul de fasole cu mămăligă... Niciodată nu se gîndise că cei doi copii ai lui, pe care i-a crescut cu toată dragostea, o să-l părăsească pentru alte meleaguri. Tocmai acum, cînd puterile îl lăsaseră că abia reușea să-și mai ducă în casă un braț de lemne pentru foc și o găletușă de apă, că fîntîna nu era aproape de casa lui... Vulturul îl însoțea, mergînd încet în urma stăpînului său, pe care îl vedea, de la o zi la alta, tot mai abătut și neîngrijit, cu barba nerasă, cu niște tîrlici în picioare, fără a se sinchisi de ploile reci și frigul de sfîrșit de toamnă și început de decembrie, cînd pregătirile pentru sărbătorile de iarnă deveniseră o prioritate pentru cei mai mulți săteni.

Și trecură destui ani de cînd nici unul din copii nu-i mai dădu vreun telefon, iar să vină să-l vadă, nici vorbă... Bătrînul trăia în singurătatea lui, cu Vulturul mai tot timpul dormind pe prispa casei. Stînd la gura sobei, cu cîteva vreascuri umede trosnind în foc, din cînd în cînd, un dor năpraznic îl cuprinse de copiii lui... Se gîndea că, de cînd au plecat din țară, poate că s-au și căsătorit și chiar au devenit părinți la rîndul lor... De tristețe, nu-și mai ridica ochii din pămînt. Sătenii puneau schimbarea bruscă a omului pe seama bătrîneții sau a vreunei boli. Nimeni, însă, nu știa ce avea el în suflet, ce gînduri îl macină...

Mai rămăseseră cîteva zile pînă să vină Crăciunul... Moș Condei merse la tîrgul din apropiere și cumpără un brad înalt, cu coroana verde și bogată, ca în povești... Luase și podoabe pe care să le agațe în pom: jucării, dulciuri, globulețe... Ce mai, se gîndea să fie unul din cei mai frumoși brazi de Crăciun pe îi făcuse copiilor lui cînd erau mici... La lumina focului care pîlpîia în sobă, se puse pe treabă... Se gîndea că, atunci cînd nepoții îi vor păși pragul casei, să se bucure de darul făcut... Pe cînd își admira bradul, care i se părea cel mai frumos și mai strălucitor pe care îl împodobise vreodată, observă că lipsește ceva: era păpușa fetiței sale, pe care o păstrase de la primul ei brad de Crăciun. Dădu fuga în camera de alături și o luă din cutia în care se aflau tot felul de lucruri adunate de-a lungul anilor... Puse păpușa la rădăcina bradului, așa cum obișnuia să o facă fetița lui cînd crescuse mai mare și se îngrijea singură de împodobitul pomului... Acum, moș Condei, așezat pe podea, își privește bucuros minunăția de brad, cu ochii în lacrimi, gîndindu-se cît de frumoase au fost zilele cu toți ai lui la masă și cît de mult și-ar dori să-și vadă nepoții veniți acasă împreună cu părinții lor. ... Deodată, simți că ceva îi taie respirația, iar un junghi îi alunecă prin tot corpul. Cu ochii tulburi de neliniște, privind spre ușă, se lungi pe jos, poate-poate își va reveni...

Colind de Moº Ajun

Clopoței din flori de gheață Doamne, fă Crăciun din viață Dă-ne inimă în Cer Și Duh Sfînt jos pe pămînt.

Mai fă, Doamne, flori din ură Și păduri prin uscătură, Rîuri din suflete dulci, Să-ți umpli raiul cu sfinți.

Dă-ne, Doamne, scară-n minte Să urcăm spre Cer cuvinte! Fă-ne Bethleem din țară Să ne naștem iară și iară.

Pune-ți, Doamne, Mîna Sfîntă Peste lumea ce tot cîntă, Ler din ler cu flori din Cer, În Duh Sfînt jos pe pămînt.

Colind ă m

Colindăm colinde sfinte Cu inimile cît un munte, Pe la porți pline de flori Plămădite din ninsori!

Colindăm pe căi de taină, Cu Chistos, în miez de iarnă, S-ajungem pînă la ieslea Ce ne dă mereu nădejdea!

Colindăm prin fulgi de nea Să ajungem pînă la stea, Ce ne duce-n Betleem, Pe Domnul să-L venerăm!

Colindăm cu ochi de stele, Ca să fim feriți de rele, Pe Isus să îl slăvim, Maica Sfîntă o fericim!

Colindăm colinde alese, Pentru suflete, culese, Să avem parte de bine, Prin colindele creștine!

Preot EMIL NEDELEA CăRăMIZARU

Cu gîndul acesta căzu într-un somn dulce-amar, cu palmele strîngînd la piept crengile de brad, crezînd că-s nepoții care veniseră să-l colinde... Dimineața, vecinii l-au găsit acoperit cu un strat gros de nea, ca un Moș Crăciun... Probabil că Vulturul, auzind zgomot în casă, a împins ușa cu labele, pînă a deschis-o... În acea seară, începuse să ningă viscolit, iar vîntul spulberase zăpada înăuntru... Alături de moș Condei, credinciosul său cîine, care nu se mai clintise de lîngă el, își găsise și el sfîrșitul, însoțindu-și stăpînul în călătoria sa spre Împărăția lui Dumnezeu.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

N EMURITORII Ș I EPIGRAMA

Academicianul Mihai Cimpoi –confratele epigramiștilor

La sfîrșitul lui august și începutul lui septembrie 2022, am luat parte la Congresul Mondial al Eminescologilor, ediția a XI-a, care a avut loc la Chișinău. În prima zi am plecat de la hotel, însoțită, de fapt, în toată perioada, de domnii Ionel Novac și Mihai Costin, care cunoșteau bine orașul (troleibuze, pasaje subterane etc.), și am ajuns la Academia Republicii Moldova. Aici, în sala-amfiteatru, plină de invitați, am fost martorii primirii în această Academie a domnului Theodor Codreanu (Membru Corespondent). După un festin îmbelșugat de prînz, în aceeași sală, am participat la sărbătorirea zilei de naștere a Academicianului Mihai Cimpoi care, pe 3 septembrie anul acesta, a devenit octogenar. Deci, după spusa lui Șt. Cazimir, nu mai e ,,bătrîn”, ci longeviv De fapt, acest iubitor de neam care și-a pus întreaga viață în slujba științei și culturii românești, acest mare eminescolog n-a fost niciodată bătrîn. A abordat și s-a afirmat în sfere nebănuite ale spiritualității românești, afirmîndu-se chiar și în domeniul epigramei. E clar, cu umorul specific moldoveanului șuguitor, rafinatul om de cultură, bărbat aflat la vîrsta înțelepciunii, a fost sedus de ,,domnișoara” epigramă – idee pe care o exprimă, în următorul catren, cu subtilitate:

La vîrsta a treia

Adesea, cînd admir cîte-o femeie Și văd că pot să intru la idee, Chiar dacă știu precis că nu-mi convine, Ideea e mai tare decît mine.

Îi garantăm onorantului nostru confrate că de epigramă nu se va lăsa niciodată. Astfel, la următorul catren al domniei sale se poate adăuga un vers:

Vîrstă

Încep să mă albesc la plete, Devine viața-mi tot mai grea, Încet, încet, renunț la fete, Dar nu și la... Feteasca mea.

[Și nici la epigrama mea!]

A sprijinit literatura satirico-umoristică atît ca istoric și critic literar, cît și ca Președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Sub auspiciile acestei renumite Uniuni și sub patronajul Primăriei orașului Chișinău a fost organizată, în 1997, prima ediție a Festivalului Național de Epigramă și Fabulă ,,Donici, cuib de-nțelepciune”, al cărui suflet a fost regretatul Efim Tarlapan (1944-2015), cel care spunea (scriu din memorie):

Carul Mic și Carul Mare

Pus-ai, Doamne, la loc Sfînt –Sus, pe cer, dar din eroare, Pus-ai boii pe pămînt.

Lucru la fel de important ca acela de a deveni epigramist este faptul că acest mare filolog, critic și istoric literar, autor al unor tratate unicat în literatura română, printre care se numără ,,DICȚIONARUL EMINESCU”, și-a pus știința în slujba epigramei și a epigramiștilor, manifestînd față de ei aceeași prețuire datorată oricărui scriitor. Într-un interviu publicat în Revista EPIGRAMA, el arată că acest produs literar deține – în istoria literaturii și în istoria spiritului – o autonomie fermă, neclintită de nimeni, mai mult decît atît, are o regalitate estetică în raport cu celelalte genuri și specii. Cu alte cuvinte, se identifică blazonul de noblețe al ființei care tinde să-și facă o autoradiografie, să-și reflecte calitățile și viciile, să se recunoască pe ea însăși, să-și oglindească fidel Sinea – cum ar zice Noica.

Demne de amintit sînt opiniile acestui simbol al literaturii și culturii noastre privind atitudinea uniunilor

de scriitori față de epigramiști. ,,Nu aplic personal, și nici colegii mei din Consiliul Uniunii Scriitorilor din Moldova nu aplică un statut discriminatoriu epigramiștilor. Luăm în serios epigrama și îi credem pe epigramiști oameni serioși. Bineînțeles, dacă și ei o iau în serios și sînt serioși. Seriozitatea și respectul față de produsul lor literar fac parte din cadrul deontologic al epigramistului”.

Mai redăm un fragment din răspunsurile la interviu: „Marii critici români au prețuit epigrama – chiar și marele Călinescu – și au citat în istoria lor bucăți epigramatice valoroase. Regretatul Laurențiu Ulici o desconsidera și nici nu oferea cuvîntul umoriștilor la simpozioanele literare. Cred că un critic nu poate fi complet și obiectiv dacă evită umorul și epigrama (s.n.)”. Aceeași atitudine de desconsiderare la care făcea referire Mihai Cimpoi o are și cel care mi-a fost coleg de grupă (atunci mă numeam Dobrițoiu), timp de un an și jumătate cînd a fost reînmatriculat, actualul Academician și Președinte pe viață al U.S.R. – Nicolae Manolescu. Am avut nenorocul ca, în 2006, înainte de ,,validare” (așa se proceda atunci, validarea era ultima treaptă parcursă prin ,,furcile caudine”) să se prezinte la conducerea Uniunii președintele nostru, al epigramiștilor – George Corbu – spunîndu-i că normal ar fi să facă din Uniunea Epigramiștilor din România o filială a U.S.R. Că ,,și epigramiștii sînt scriitori, de exemplu d-na Elis Râpeanu – o mare epigramistă, dar și scriitoare de talent”. Și, cînd a venit rîndul dosarului meu, domnul Manolescu a sărit în sus spunînd cam așa: ,,Aaa, d-na Elis Râpeanu, marea epigramistă, ia mai terminați, domnilor epigramiști, cu pretențiile voastre de scriitori! Înseilați patru versuri șchioape și veniți cu pretenții...”. Și dosarul meu n-a întrunit numărul necesar de voturi pentru a fi ,,validat”. Deci, cum spune francezul, ,,à bon entendeur, salut!”. Or, marele spirit – Acad. Mihai Cimpoi – încurajează creația literară, chiar și pe cea realizată de epigramiști, dacă o consideră demnă de a fi cunoscută, i-a încurajat pe mulți autori scriindu-le prefețe la volumele publicate. Am avut bucuria ca volumul meu de poezii, purtînd titlul ,,AMURGUL ÎȘI CERNE POLENUL” (Ed. Sitech, Craiova, 2006), dedicat Dealurilor din Valea Călugărească, să fie înnobilat de ,,preambulul” intitulat ,,Religia lirică a purității”, scris de Domnia Sa. Deci, nu ne mirăm că, din universul vast de implicare al acestui Academician, face parte și epigrama, pe care o consideră ,,parte componentă a carnavalescului, a marelui teatru al lumii (theatrum mundi), în care toți sîntem actori (sau numai figuranți), dirijați de un Regizor Demiurg /.../ Spiritul viu, dinamic, eliberator, «mînuitor», se opune sufletului mecanizat, static, închis

în «păcate» și povești existențiale”. Și tot dumnealui scrie: ,,Posed foarte multe volume – de la cele ale autorilor satirici, pînă la moderni și postmoderni. Cînd au pătruns șoarecii în imensa mea bibliotecă, au preferat epigramiștii clasici: ca să vezi, au și ei nevoie de umor de calitate. E o situație amuzantă care ar putea să nască o epigramă pe tema umorului șoricesc: Ei negăsind nimica de mîncare În spațiosul meu apartament, Au ros pe îndelete doar cotoare De epigrame scrise cu talent.

Mecanismul relației este viclean: publicul rîde de el însuși, epigramistul rîde și de propriile vicii, iar toți împreună rîd de lume, de alcătuirea ei absurdă. E o relație «șmecheră», care-i atrage pe toți în cursa rîsului-plînsului”.

La Seara de creație a scriitorului Gheorghe Bâlici, la ceas aniversar, la împlinirea unei jumătăți de veac (Chișinău, februarie 2013), așa cum consemnează Nina Josu în LITERATURA ȘI ARTA, numărul din 4 aprilie al aceluiași an, Acad. Mihai Cimpoi, după ce a subliniat faptul că ,,Gh. Bâlici și-a găsit formula, genul lui e epigrama”, ,,s-a produs și cu o epigramă despre Ziua Internațională a Poeziei, inspirată de faptul că, în această zi, mai mulți poeți s-au urcat pe acoperișul (terasa) Uniunii Scriitorilor”: Văzînd poeți cum alții nu-s, M-am întrebat cu glasul frînt: De ce-au urcat atît de sus Cînd au talentul la pămînt?

Apoi a dat exemple din creația epigramatică a lui Bâlici, din care și următorul catren, pe care-l știu toți confrații:

Trenule, mașină mică, Eu ți-aș da-ntr-o zi toți banii Să-l aduci pe Ionică Și să-i duci pe toți Ivanii.

Nu-l uită nici pe Ion Diviza, din creația căruia citează, printre altele:

Înregistrăm, cu noul parlament, Succese mari pe arii mai extinse: Moldova a ajuns în Occident

La depărtarea unei mîini întinse.

Fiind mereu alături de epigramiști, ca un adevărat confrate, Mihai Cimpoi a pătruns în specificul/ structura epigramei, devenind unul dintre criticii și îndrumătorii ei. În studiul privind volumul ,,TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT” (Gh. Bâlici, Ion Diviza, Efim Tarlapan), după ce subliniază valoarea epigramelor cuprinse în carte, se arată preocupat de starea actuală a epigramei, cînd ,,apar volume întregi de maculatură sub titlul de epigrame sau, ca să deruteze, epigrame și catrene fără să le diferențieze”.

Mai cităm din creația acestui Academician epigramist:

Pensionarul recăsătorit Cu noua soață, moș Andrei N-a prea avut idee proastă: Din vîrsta lui scazi vîrsta ei Și mai rămîne de-o nevastă.

După 20 de ani de la Podul cu flori Moldoveanul cel cu piatra-n sîn Doar pe jumătate-a fost român; Azi, cînd fără Țară nu mai poate, Este un român și jumătate.

Încheiem această restrînsă prezentare, cu opinia lui Gh. Bâlici, la care ne asociem: ,,Acad. Mihai Cimpoi e un umorist serios și, fără el, peisajul nostru basarabean și al celui din întreg spațiul românesc n-ar fi complet”. Așa cum i-am urat atunci, la Chișinău, în scriu aici marelui om de cultură Mihai Cimpoi: La mulți ani cu sănătate și alte importante împliniri, că acestea sînt și ale noastre!

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale Olé, Olé, Olé...

...Ceaușescu nu mai e... Nici industrie nu mai e. A fost pusă pe butuci, nimic n-a mai rămas din ea, doar spini, iar românul a ajuns slugă la străini. Pentru o bucată de pîine, muncește în abatoarele nemțești, din zori pînă în noapte, cazat la grămadă cu confrații, fie iarnă, fie vară, în locuința insalubră, numai bună pentru ,,slugă”.

Acasă, fără mamă, fără tată, în ,,România educată”, trei adolescenți, în miez de noapte, au ieșit pe stradă beți și, zărind un amărît, de foame și frig adormit, l-au bătut, l-a fugărit. Omul a ajuns la spital, maltratat în ultimul hal. În Parlament, mascaradă, cu mască și fără mască. În ajun de Crăciun, ,,Trei culori” fîlfîie pe stradă, în fruntea unor grupuri care strigă degeaba ,,Vrem una, vrem alta...”. Un popor cu genă sănătoasă a ajuns cel mai bolnav din Europa toată, spunea un medic, a cărui părere nu poate fi contestată.

Praful s-a ales de toate: Golaniade, Mineriade... La Tg. Mureș a fost pus în aplicare un plan de destabilizare... S-a vrut o Europă la cheremul forțelor oculte, ce urmăresc o dominație mondială care împinge Planeta spre Apocalipsă. Eram asigurați că vom vedea curînd luminița de la capătul tunelului, în realitate, s-ar putea s-o vedem... la căpătîiul României.

În mod diabolic, s-au luat măsuri antieconomice, toate generînd un haos general. Consilierii străini, apăruți după 1990, au impus cele mai catastrofale decizii, aruncînd țara în brațele FMI și ale Băncii Mondiale, care au făcut ce știu ele mai bine, iar clasa noastră politică s-a supus și

n-a crîcnit. Astfel, România a fost trasă din toate părțile, simultan, de o ,,herghelie de cai biciuiți”.

,,Tabloul” pictat poate fi completat cu mormanele de gunoaie și frigul din apartamente, pentru care trebuie să scoți bani mulți din buzunar, întru bunăstarea CELOR MARI.

Ni s-a promis solemn că de la 1 ianuarie 2023, pensiile se vor mări, iar toate celelalte se vor scumpi. Prin urmare, pensionarii și mai tare vor sărăci. Așa e în libertate: îți permiți de toate...

În prezent, după 33 de ani de libertate, sîntem ,,fericiți”. Avem două Românii: A LOR și A NOASTRĂ, adică a celor umiliți și ,,defavorizați”, după o viață de muncă cinstită, în anii declarați ,,devalorizați”. Bogat sau sărac, trecînd înfrigurați prin TIMP, ne rătăcim în Clepsidra de Nisip, punînd punct șederii noastre pe Pămînt. Și înțelegem acest lucru, în sfîrșit, cînd Clepsidra s-a golit.

,,Fii bun și iartă-i, Doamne, Indiferent ce au făcut.

Noi, prin Valea Umbrei Morții, Mergem de cînd ne-am născut”. (Corneliu Vadim Tudor, ,,Suflete neliniștite”)

LILIANA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Sărbătorile în „Micul Paris“ (I)

Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrînd cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămînînd să coexiste cu cele tradiţionale. Că vorbim de Secolul al XIX-lea sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar, mai cu seamă, de bucurie şi petrecere.

Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întîmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei (fapt consemnat şi de călătorii străini veniţi la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare. Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară, de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi cîte şi mai cîte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mîncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cîrnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească

masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspîndind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse.

Copii aveau şi ei preocupările lor, hotărînd unirea în cete şi învăţînd cu multe zile înainte colindele tradiţionale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopţile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar şi de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hîrtia colorată şi lipiciul din făină se găseau din belşug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.

Un element nou, adus de oraş în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun. Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparţinut lumii germane păgîne, pătrunzînd treptat şi în tradiţiile popoarelor creştine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungînd inevitabil şi la noi. Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunţi şi înmormîntări, aşa încît n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decît la înmormîntări. Adus aici prin a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întîlneşte la Bucureşti, mai întîi în casele „nemţilor”, apoi în cele ale orăşenilor avuţi pentru care inovaţia părea mai tentantă decît tradiţia. Semnale de alarmă ale intruziunii acestui obicei străin nouă au fost trase de intelectualii vremii, exempu elocvent fiind Petre Ispirescu, dar fără prea mare succes, deoarece ideea împodobirii bradului cucerea tot mai mult. Un factor important în promovarea acestui element alogen se pare că l-au avut, curios lucru, chiar şcolile noastre, care l-au propagat „cu toată pompa oficială”, pomul de Crăciun „devenind chiar punctul principal al întregii sărbători a datinilor de Crăciun”. Treptat, pomul a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzîndu-se de la casele mai avute la întreg oraşul; şi nu numai în locuinţe, dar şi în feluritele instituţii bucureştene. Cumpărarea bradului rămînea un eveniment în viaţa familiilor bucureştene, la fel ca împodobirea lui cu „panglicile cele mai sclipitoare,

Motto: „Cînd au văzut ei steaua, n-au mai putut de bucurie” – Matei 2.10

Era noapte! Un cer înstelat se întindea deasupra țării îndepărtate din Răsărit. Oameni de știință atenți priveau ca de obicei cerul înstelat. Dar ce au văzut ei deodată? Uimiți și fascinați au privit în sus. Pînă atunci nu mai văzuseră o asemenea stea, atît de luminoasă și complet neobișnuită. Oare ce însemna apariția ei?! Cercetătorii stelelor s-au sfătuit și au discutat. Pînă la urmă au înțeles: s-a născut o personalitate însemnată! Un împărat! Împăratul iudeilor! Au pornit spre Ierusalim. Dar cercetările lor au fost la început fără rezultat. În capitală, nimeni nu știa ceva. Noaptea au văzut din nou steaua unică și au urmat-o spre Betleem. Atunci au cîntat de bucurie, pentru că acum știau: Isus Christos, Împăratul Împăraților, S-a născut!

Așa cum strălucește o stea în întuneric, așa a venit Isus Christos ca și copil în această lume întunecoasă. El a adus o lumină caldă și strălucitoare. El a adus lumină de la Dumnezeu. Permite ca această lumină să strălucească în viața ta! Nu te mulțumi în aceste zile cu ascultarea istorisirii de Crăciun, ci pornește tu însuți în căutare! Doar cînd L-ai găsit tu personal și crezi în El, vei avea o mare bucurie pentru totdeauna.

cleştii şi lumînările colorate, jucărioarele cele mai hazlii şi pachete cu tot felul de cofeturi”.

Colinde la Palatul Regal

Un vechi obicei păstrat pînă astăzi îl reprezintă colindul. Dacă uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopţii şi pînă în zori, începînd cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraş colindătorii îşi începeau colindul de seara şi îl continuau pînă în miez de noapte.

Spre sfîrşitul Secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întîi de către corurile de bărbaţi:corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cîntecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales: Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copii lor. După ce terminau de colindat, uşile erau larg deschise şi oaspeţii erau poftiţi în „sala de aşteptare din josul aripii stîngi a palatului”, unde îi aştepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belşug la fel ca şi prăjiturele de toate soiurile. Colindătorii se alegeau şi cu o sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate şi voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reşedinţa mitropolitului pentru a-l colinda şi pe acesta. O oră mai tîrziu, Bucureştiul era împînzit de glasuri cristaline de copii care, împărţiţi în cete de cîte trei, patru ori cinci ţînci, cîntau cu bucurie „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. (va urma)

File de istorie

33 de ani de la Revoluţia din 1989

– file de jurnal –

22

decembrie 1989. Ora 9 dimineața. Bat la mașină. E încurcată rău. Afară, pe hol, aud larmă și plînsete de femeie. Deschid ușa. E bătrîna soră a lui Alexandru Sîrbu, maiorul-aghiotant al generalului Vasile Milea. O întreb de ce plînge. „M-a sunat Gigi acum și mi-a spus că sînt asediați în Comitetul Central, mi-a cerut să mă rog pentru sufletul lui!“. Încerc s-o potolesc, să-i spun că totul se va rezolva în curînd și n-o să moară nimeni. Nu prea pare convinsă. O însoțește un stol de femei gureșe, vecine de bloc, care știu ele că va fi și mai rău. Îi scriu o Scrisoare Deschisă cetățeanului Nicolae Ceaușescu. E a treia variantă, de ieri pînă azi. Omul e nebun, gata, s-a sfîrșit. Ce înseamnă Puterea în Orient, timp de 25 de ani!

Ora 10. Îmi telefonează Lidia, sora mea, care lucrează pe la sindicate, nu departe de Comitetul Central. La ei s-a aflat că Ceaușescu și-a dat demisia. Respir ușurat. Doamne, de n-ar mai muri nimeni! Vine la mine Dan Andrieșu. Știe cu ce mă îndeletnicesc. În urmă cu cîteva săptămîni i s-a prăpădit nevasta de cancer. Fată tînără, dacă avea 40 de ani. După înmormîntare, acasă la sora lui, m-a întrebat dacă n-aș putea deveni un Havel al României. Am rîs, deși atmosfera era funebră. „Eu în nici un caz, Dane. Îi las pe alții, mai luptători, treziți mai din timp“. Nu se dă bătut: „Bine, dar de aproape 6 luni ți-ai depus carnetul de partid, au făcut alții mai mult?“. (...) Să ajungă românii să se sfîșie între ei, să se ucidă! Imprim pe casetofon scrisoarea. E patetică. Nu știu ce se va întîmpla, dar Ceaușescu trebuie să afle de ea, s-o vadă, să se simtă umilit. N-am dat mîna cu el în viața mea, dar atîta lume crede că am fost protejatul lui! Halal protejat, m-a interzis în presă de patru ori. (...) Deschidem radio-ul și aflăm că „dictatorul a fugit“. Parcă-parcă ar fi vocea lui Mircea Dinescu. Ce treabă are el cu evenimentele astea? E om politic? E militar?

Oaspetele meu mă îmbrățișează fericit. O undă de îndoială îmi adumbrește bucuria. Asta nu prea pare Revoluția noastră, a românilor. Aud la radio, de-a valma, nume ca Dinescu, Blandiana... De unde-au apărut ăștia? Nu se cunoaște ce politică antiromânească fac? Cine știe, poate că mă înșel. Termin, în sfîrșit, de înregistrat caseta. I-o dau lui Dan, care îmi spune că o va preda unei prietene de la Biblioteca Engleză. Ieșim în stradă. O luăm la pas pe Bd. Alexandru Ioan Cuza. Lumea e încă liniștită. (...) Nu știu care dintre noi zice „Hai la Radio“. E destul de aproape. Ajungem în 5 minute. Lume multă, steaguri, megafoane. Dan îmi sugerează să intru și să citesc scrisoarea. Ezit, lumea e prea tulburată, încep să-mi dau seama de disproporția dintre ce credeam eu despre mine și ce cred alții, asmuțiți de hienele „Europei libere“. (...) Cîțiva participanți mă recunosc. „E dușman, s-a luat de Paler“ – strigă unul. Alții însă mă îmbrățișează și mă pun să jur pe steagul Tricolor că îmi iubesc Țara. Îmi dau seama cît de exaltate sînt spiritele. A lucrat propaganda! Doi tineri mă invită să intru în clădirea de peste drum, care ține tot de Radio. Stau acolo vreo 15 minute și beau o cafea. Amicii mei au plecat, fiecare în drumul lui. La radio vorbește un tînăr, Mironov. Pe urmă cineva de la „Scînteia tineretului“. Lume pestriță. Presimt că voi muri. Plutește în aer ceva nelămurit, nu-mi dau seama. Flerul meu îmi spune că se vor găsi destui „justițiari“ care să-i pună la zid pe toți cei care au avut tangență într-un fel sau altul cu Ceaușescu. Cisterna cu ură a explodat. Măcar să mor frumos.

Ies în stradă și mă îndrept, pe jos, spre casă. Pe la Piața Matache, o familie de țigani stă la poartă și strigă: „Băieți deștepți, românii, l-au dat jos pe Ceaușescu“. E soare. În ultima clipă, o virez spre Piața Victoriei. (...) În redacție la „Informația“ e forfotă mare. Apare și Dinu Săraru, care ne îmbrățișează pe Barbu și pe mine. Îl văd, prin mulțime, pe secretarul cu propaganda al Comitetului Municipal București al P.C.R., Nicolae Croitoru. (...) Acum, la „Informația“, Croitoru ne spune:

„Se pune accent pe oamenii de cultură, aveți grijă!“. Treaba asta mi-a plăcut cel mai mult. Deci iar se pune accent pe ceva anume. Urcăm la „Săptămîna“, la etajul IV. Deschidem televizorul alb-negru din biroul lui Nea Jean, care n-a mers niciodată fără cinșpe pumni. Începe să se însereze. (...) Din stradă, răzbat împușcături. Patronul îmi spune: „Vadim, hai s-o întindem spre casă, că ne fac ăștia pilaf!“ La ieșire, cu coada ochiului văd că și pe ecran se trăgea: „Nea Jeane, pînă ajungem noi în Piața Palatului, ăia din balcon or să fie morți pînă la unul, auzi ce prăpăd e acolo!“. Și am tăiat-o scurt, pe Brezoianu, prin spatele Magazinului Adam. Clădirea C.C. al P.C.R. era fulgerată de trasoare. Cînd am ajuns în dreptul magazinului de Difuzare a Presei, am simțit că se trage la vreo 10 pași de noi, așa că ne-am adăpostit după colonade. Îl văd pe profesorul Ovidiu Bădina. Ne salutăm destul de crispat. În stația de autobuz, chiar la răspîntie, niște tineri se ascund după un TAB. Intrăm și noi, în fugă, printre gloanțe, în blocul Restaurantului Expres. Sîntem vreo 7-8 cetățeni. Așteptăm cuminți la etajul 1, pe întuneric. În cîteva minute, se face iarăși liniște. Hotărăsc cu Barbu să ieșim în fugă; cotim stînga, pe Știrbei Vodă, trecem pe lîngă Restaurantul Ministerului de Interne, apoi ieșim în Nuferilor. În preajma clădirii Radio, lume multă. Luasem cu mine un braț de ziare „Libertatea“, pe care le-am împărțit oamenilor. Un tînăr ne recunoaște: „Sînt rugbyst, vă știu, vă citesc articolele. Vreți să vă fac loc să intrați în Radio, să vorbiți?“. Răspunsul nostru a fost scurt și de bun-simț: „Nu, mulțumim“. (...) Din păcate, nu putem pătrunde cu mașina prin nici o barieră. Mai rău, pe Știrbei Vodă, exact în dreptul aceluiași Restaurant al M.A.I., ne pomenim cu un val de demonstranți care mergeau pe mijlocul străzii. Un bețivan aruncă cu o sticlă în parbriz, pe care îl face țăndări, nisip, nu alta, dar din fericire noi nu pățim nimic. Mugur întoarce pe străzile laterale, pe la Editura „Cartea Românească“. Nu mai poate continua. Văzînd un ARO alb și crezînd că e vorba de vreun demnitar comunist, care fuge, un alt derbedeu încearcă să dea cu o bîtă pe fereastră. Ce-i drept, prin cîteva locuri am trecut mai ușor, pentru că deschisesem geamul și am strigat: „Fraților, sîntem ziariști!“. Cu chiu, cu vai, ajungem acasă.

23decembrie 1989 Am dormit puțin. Aproape toată noaptea trecută ne-am uitat la televizor. Nici acum nu-mi revin, tot am impresia că nu-i adevărat. Doamne, ce gînduri ai cu Țara asta? Întreaga noapte s-a tras în neștire, mai ales în zona Gării de Nord. Pretutindeni se vorbește de teroriști, de „copii ai lui Ceaușescu“, adică orfani arabi care au fost crescuți aici și i-au jurat credință. Dar unde o fi Ceaușescu? Și de ce a trebuit să dispară în sus cu elicopterul, cînd putea să dispară în jos, prin labirinturile interminabile ale Bucureștilor? Cine l-a sfătuit? (...) Nu-mi iese din minte scena de azi-noapte de la Televiziune: în studioul 4 s-a stins lumina, eram cu toții siguri că atacatorii vor năvăli și îi vor face chisăliță pe cei prezenți, dar totul s-a terminat în mod fericit, a apărut de cîteva ori căpitanul ăla tînăr, cu diagonală pe piept și uniformă nou-nouță, ca la filmare, și a rostit radios: „Situația e sub control, n-aveți nici o grijă!“. Totuși, dacă cineva ar fi dorit să oprească emisia, n-ar fi tras mai întîi în antena de pe turnul Televiziunii, n-ar fi aruncat în aer rețeaua electrică?

Adevărul este că s-au înmulțit telefoanele de amenințare. Se aude că prin oraș au început să se plătească polițe. Nu știu dacă e adevărat, dar un redactor din Televiziune ar fi fost ucis, din răzbunare. S-a tras toată noaptea. (...) La televizor, parcă s-a mai ordonat puțin haosul. Apar profesioniștii. Fostul poet stalinist Dan Deșliu dă să citească o „listă neagră“, de scriitori și artiști colaboraționiști, care, în mintea lui, ar trebui să aibă soarta acelora care au colaborat cu nazismul (?!). Ce nemernic! L-a oprit cineva la timp. 24decembrie 1989. În zori, Lidia, sora mea, ne cheamă afară, pe mine și pe nevastă-mea, să vedem un spectacol rar: vreo 7-8 teroriști împușcați în spatele casei sale, pe trotuarul de peste drum de M.Ap.N. Ne spune că lumea trece pe lîngă cadavrele lor și le scuipă, le bagă monede în gură. Nu ne ducem să ne uităm, n-avem asemenea curiozități morbide. E Ajun de Crăciun. (...) Se moare pe capete. La Gara de Nord, cel puțin, e un bombardament inimaginabil. Cine să mai umble cu colindul, pe vremurile astea de prăpăd? (...) Am împodobit bradul și în acest an. Nici un an n-am absentat de la întîlnirea cu el, e atît de frumos, e atît de înălțător, un crîmpei de pădure iluminat sărbătorește! Și totuși, tristă duminică, vorba cîntecului care i-a dus la sinucidere pe atîția unguri. E aproape de miezul nopții. Afară, în oraș, în loc să bată clopotele, bat tunurile și latră mitralierele. (...) 25decembrie 1989. Sfînta zi de Crăciun. Unde sînt iernile copilăriei? De ani de zile, ciclurile parcă s-au inversat: avem zăpadă de Paşte şi soare de Crăciun. O pojghiţă subţire de gheaţă s-a aşezat, totuşi, pe lîngă şanţurile cu apă, pe sub balcoanele unde s-a mai spălat un covor. Timid şi fără vlagă, se aude un dangăt de clopot. (...) Sună la uşă administratorul blocului, bătrînul Predescu. E forfotă teribilă, monşer, trebuie să facem de gardă la uşa de la intrare, mişună teroriştii, sar de pe un bloc pe altul, minune mare! Cît de puţin pregătiţi sîntem pentru asemenea încercări ale vieţii! Toată experienţa noastră, toată ştiinţa de carte, toate obişnuinţele umane nu mai fac două parale. Un glonţ bezmetic poate să rupă lanţul cîtorva zeci de generaţii. Am o sabie căzăcească în casă, pe care e încrustat anul 1912. Mi-a dăruit-o Soby Cseh, de ziua mea. S-o iau? Să n-o iau? Mai bine n-o iau, mă mai fac de rîs. De cine să mă apăr cu ea? De mitraliere? De oamenii-panteră care sar din bloc în bloc?

26decembrie 1989. E marţi, a doua zi de Crăciun. Televiziunea nu mai conteneşte cu colinde, icoane, sănii cu zurgălăi. E o feerie, mi se umple sufletul de bucurie. Privesc cu multă milă la majoritatea crainicilor şi prezentatorilor TV, care fac eforturi paranormale de a părea altceva decît sînt, de a arăta că i-a silit cineva să lucreze cum au lucrat, să vorbească cum au vorbit. Cîtă laşitate! Ce spectacol dezgustător! (...)

Ce ruşine! Cum poate un om, care l-a slujit ani de zile pe Ceauşescu, să jubileze la moartea lui, petrecută în Sfînta Zi de Crăciun? Urmărim înregistrarea cu sufletul la gură. Ceauşescu e de o demnitate extraordinară. Nu reiese clar cînd au fost făcute cele 60.000 de victime – în ultimele zile sau în cei 25 de ani de domnie? Îngrozitor de enervant şeful completului de judecată, nu-i văd chipul, nu i se aude decît vocea. Vorbeşte ca un bădăran, el dă spectacol, ştie că e filmat. Mai izbuteşte să mă calce pe nervi avocatul apărării, care de fapt îl acuză cel mai tare pe Ceauşescu. Ce mascaradă! Încă mai sper că nu-i adevărat. „Nu-i adevărat, Cornel – îmi spune sora mea – ăsta nu-i Ceauşescu, e o dublură a lui. Păi ce, aşa arată el?“. Am ajuns şi la final. Dintr-un cadavru cu haina ferfeniţă, se ridică fumegarea gloanţelor, ca negura peste un munte. De ce nu s-o fi filmat întreaga execuţie? „Din păcate, el este, Lidia. Uite-i haina şi căptuşeala, uite-i cravata grená, el a mai apărut cu astea. Ce scrie Pacepa, că zilnic i se ardeau hainele pentru protecţie, e o scorneală. L-au împuşcat ca pe un cîine!...“.

CORNELIU VADIM TUDOR

(fragmente din volumul „Jurnalul Revoluției de la Crăciun la Paște”)

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (IV)

Preferințele Vienei şi Pestei

Curînd totuşi dimensiunile şi acuitatea întîmplărilor ce polarizau atenţia opiniei publice, atît în vestul Europei, cît şi la noi, aveau să sufere modificări dramatice. „Cîte ceva despre negocierile privitoare la succesiunea la tronul Spaniei auzisem de mai înainte, graţie unor aluzii confidenţiale ale prinţului Carol, însă nu mă aşteptasem ca ele să constituie atît de repede impulsul pentru un nou război, deşi în speranţele şi convingerile mele, acesta era inevitabil“ – ne încredinţează von Radowitz. În orice caz, imediat ce perspectiva unui conflict armat franco-prusian a devenit iminentă, primul gînd al consulului general a fost să ceară înrolarea în armata operativă prusiană; dar superiorii săi i-au descurajat acest elan belicos şi i-au cerut să rămînă pe loc, la Bucureşti. „Aşa încît – se autocompătimeşte el – a trebuit să mă resemnez a petrece această epocă măreaţă şi hotărîtoare, al cărei presentiment dominase de ani de zile gîndurile mele, în exilul românesc, printre oameni răuvoitori şi dezagreabili agitaţi, fără să-mi pot aduce altă contribuţie decît aceea impusă de plicticoasele, fastidioasele treburi cotidiene“.

Raţiunile acestei stări de spirit prea puţin stenice se întemeiau pe mai multe surse de nemulţumire. Prima dintre ele era acutizarea conflictului dintre prinţ şi guvern pe de o parte şi „valul de radicalism“ al opiniei publice – ale cărei simpatii pentru Franţa şi antipatii faţă de Prusia luau forme tot mai manifeste –, pe de altă parte. E adevărat, mişcarea republicană declanşată la Ploieşti, la 20 august 1870, de Candiano-Popescu eşuase, iar după înăbuşirea ei prinţul şi guvernul socotiseră că, în loc să dramatizeze evenimentul, cel mai cuminte era să-i ridiculizeze. Von Radowitz nu era însă de aceeaşi părere. „În realitate – credea el a şti – lucrurile nu stăteau aşa; dacă Candiano n-ar fi acţionat atît de imprudent şi şiar fi acordat mai mult răgaz pentru pregătiri, ar fi putut rezulta o revoluţie care ar fi măturat dinastia tînărului Hohenzollern“. Şi ca şi cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, în octombrie a urmat verdictul Curţii cu juri din Tîrgovişte, care îi achitase pe toţi complotiştii, în frunte cu Candiano. „Imediat s-a aflat – mai pretinde consulul general – că sentinţa a fost cumpărată cu bani daţi de partidul roşu“. Lezat în amorul propriu, prinţul Carol a considerat-o însă un afront personal şi a hotărît să se retragă de la guvernarea unei ţări „în care se puteau petrece asemenea lucruri“. Dar nu şi-a pus totuşi imediat în aplicare gîndul. Mai mult, la începutul lui decembrie 1870 a decis să întreprindă un demers pe lîngă puterile garante, cu excepţia Franţei, spre a obţine aprobarea pentru schimbarea Constituţiei, iar în caz de refuz să abdice. În versiunea lui von Radowitz, lucrurile s-ar fi petrecut astfel: „El (prinţul) ar fi vrut ca scrisoarea către suveranii puterilor garante să fie expediată printr-o foarte discretă mijlocire a reprezentanţilor lor la Bucureşti. Abia la cererea colegilor mei englez şi austriac a hotărît să adreseze o scrisoare similară şi sultanului, solicitînd, însă, în acest scop o intermediere engleză. Care s-a şi produs, dar fie din cauza unei indiscreţii voite, fie dintr-o stîngăcie, s-a soldat doar cu rezultatul că a stîrnit o şi mai mare suspiciune a Porţii, sultanul refuzînd acceptarea scrisorii, în timp ce celelalte curţi o şi primiseră. Întreg demersul prinţului pe lîngă puteri n-a fost nici abil, nici oportun. Eu îl avertizasem, în schimb, n-am dezaprobat de fel hotărîrea lui de a părăsi România. De altfel, primisem și de la Bismarck, aflat la Versailles, răspunsul ca prinţul să renunţe la demersul lui pe lîgă puteri ori să-l amîne pînă după încheierea păcii, întrucît orice complicaţie românească era de două ori inoportună, iar noi nu i-am putea da nici măcar un ajutor moral. Era, însă, prea tîrziu, scrisoarea către regele nostru şi către ceilalţi suverani fusese expediată“.

Între timp, constata von Radowitz, agitaţia „roşilor“ lua o nouă amploare. La 14/26 decembrie, sub presiunea ostilităţii din Cameră faţă de prinţ şi de guvernul considerat prea obedient faţă de el, cabinetul Manolache Costache Epureanu a trebuit să-şi depună mandatul. Corpurile legiuitoare au impus prinţului un guvern prezidat de Ion Ghica şi sprijinit pe elemente antidinastice. Şi, culmea, o nouă înrăutăţire a situaţiei s-a produs la numai cîteva zile după aceea – mai exact la 18 decembrie – cînd s-a aflat că Strousberg nu putea plăti cuponul pe ianuarie al obligaţiilor emise de căile ferate şi că solicita garanţia statului român. În aceste împrejurări, prinţul Carol a dat publicităţii (mai întîi în ziarele germane) faimoasa sa scrisoare privată prin care condamna Constituţia prea liberală din România şi-şi justifica „ultima încercare“ de a dobîndî sprijinul marilor puteri. Ceea ce a înveninat însă şi mai mult polemicile din presă şi Parlament, sporind ostilitatea faţă de orice era prusian. În acelaşi timp, victoriile germane împotriva Franţei, departe de a înfrînge acest sentiment, îl exacerbau şi mai mult, iar partidul „roşu“ se folosea de această stare de spirit spre a lovi şi mai puternic în domnitor.

De altă parte, sesizînd ceea ce li se părea un prilej favorabil, cabinetele de la Viena şi Pesta păreau să întrevadă cu toată seriozitatea o posibilitate nesperată de a dezmembra Principatele române. O scrisoare primită de von Radowitz, la sfîrşitul lui februarie 1871, de la von Steinitz, ministrul Prusiei la Viena, evoca cît se poate de explicit această eventualitate: „Este limpede că ameninţarea cu abdicarea a prinţului a provocat la Viena şi Pesta temeri de o dominaţie roşie şi, legată de ea, o propagandă naţională; dorinţa ca prinţul să rămînă este, de aceea, firească şi sinceră, cu atît mai mult cu cît atît Beust şi contele Andrassy, cît şi împăratul Franz Joseph cred, în fine, ceea ce pînă acum n-au vrut niciodată să creadă, anume că prinţul Carol n-o să fie utilizat de noi împotriva Austriei. De îndată ce Hohenzollernului îi va fi luat acest caracter de torpilă anti-ungurească la Dunărea de Jos, el va fi, evident, mai agreabil decît Brătianu celor din Viena şi Pesta.

Însă şi mai mult, ei ar prefera o despărţire a principatelor; această dorinţă este, probabil, singura comună Rusiei şi Austriei, şi e împărtăşită şi de Turcia“. În „rolul principal“ (I)

La sfîrşitul primei decade a lui martie 1871, respectiv în seara zilei de 10/22, a survenit un eveniment care, după toate probabilităţile, a apăsat foarte greu asupra amintirilor lăsate diplomatului de timpul petrecut la Bucureşti. A fost, după propria-i exprimare: „O întîmplare care atunci a făcut senzaţie departe peste hotarele României şi în care eu am jucat rolul principal“. Să-l lăsăm deci pe von Radowitz să-şi interpreteze partitura acestui rol. Nu înainte totuşi de a preciza că punctul ei de plecare a fost ostentativa marcare a victoriei prusiene asupra Franţei. Aşadar, ce s-a întîmplat?

„De la începutul războiului cu Franţa – relatează von Radowitz – colonia germană din Bucureşti evitase cu bună ştiinţă orice demonstraţii, chiar cu caracter strict privat, întrucît, din cauza binecunoscutelor simpatii ale populaţiei moldo-valahe, ele ar fi putut stîrni indignare. Odată cu apropierea lui 22 martie, ziua de naştere a regelui şi de puţină vreme şi împăratul nostru, şi odată pacea cu Franţa încheiată, nu mai exista, însă, nici un motiv pentru a nu organiza această sărbătoare, în maniera obişnuită, în cadrul coloniei germane. Ea a fost pregătită ca o sărbătoare a păcii şi întrucît prinţul, din cauza doliului din familia prinţesei, nu putea da un dineu oficial la Palat, era de la sine înţeles ca eu să preiau conducerea banchetului nostru german. Pînă seara, sărbătorirea zilei de naştere a regelui s-a bucurat de o largă participare a concetăţenilor noştri şi fără nici o piedică: serviciu religios solemn, la care

am luat parte împreună cu reprezentanţi ai prinţului în uniformă, vizite oficiale ale miniştrilor, personalului de la Curte, colegilor mei şi multor altor persoane. Banchetul era aranjat în sala Slătineanu (ulterior Capșa), într-o încăpere de restaurant separată, mult utilizată în asemenea scopuri şi prevăzut pentru ora 8 seara. Cum primisem unele semnale că s-ar putea ca seara să aibă loc o demonstraţie a gloatei împotriva noastră, cu două zile înainte şi în dimineaţa acelei zile i-am întrebat atît pe primul-ministru, cît şi pe prefectul poliţiei ce cred despre asta şi amîndoi m-au asigurat că nu trebuia să-mi fac nici grijă. Nici nu ne aşezasem, însă, la masă (eram circa 150 de persoane), cînd a început primul atac din stradă. Continuarea descrierii celor întîmplate o las în seama relatării publicate de «Norddeutsche Allgemeine Zeitung»“

De ce a crezut von Radowitz că epistola din ziar i-ar putea întări propria versiune e acum greu de ştiut, cu atît mai mult cu cît s-ar putea prea bine ca ambele relatări să fi avut aceeaşi sursă sau, în orice caz, una foarte apropiată. Oricum, descrierea din ziar a continuat-o perfect pe aceea a diplomatului, din punctul unde acesta se oprise: „Atunci cînd s-au adunat, participanţii la banchet nu credeau în posibilitatea unor tulburări serioase, deşi în stradă nu era nici urmă de pază poliţienească. Numai la uşile sălii erau şase jandarmi, aduşi şi plătiţi (după obiceiul locului) de comitetul organizator. Deodată – era puţin după 8 seara şi invitaţii tocmai dădeau să se aşeze la masă – o gloată de vreo şaizeci de inşi a urcat, în fugă, treptele şi a dat buzna în sală. Jandarmii au fost daţi deoparte, dar invitaţii s-au apărat împotriva invadatorilor şi i-au gonit în josul scării, după care s-au întors în sală şi au baricadat uşile. Atunci, mulţimea din stradă a lansat un înfricoşător bombardament cu pietre asupra casei scării, care a fost complet distrusă, Pînă atunci poliţia nu-şi făcuse deloc simţită prezenţa. Abia la sosirea unui detaşament de poliţişti s-a retras gloata de la intrare, dar numai pentru ca, în larma huiduielilor, să zvîrle cu pietre în ferestrele şi balconul dinspre stradă al sălii. Aceasta a durat peste o oră şi a dus la totala distrugere a ferestrelor balconului şi chiar a unui colţ al zidului. Cînd, în fine, au apărut trupele, ele au ocupat trotuarul, dar s-au mulţumit doar să interzică masei să intre în clădire. Ploaia de pietre a continuat. N-a fost schiţată nici măcar o tentativă de a curăţa strada, dimpotrivă: organe de poliţie şi ofiţeri s-au asociat la vacarmul general. Întrebaţi de ce nu intervin cu armele împotriva gloatei, au răspuns că niciodată un român n-are să ridice arma contra altui român de dragul nemţilor. Din surse sigure se ştie, însă, că ministrul interzisese categoric capilor armatei să intervină, fie şi numai cu baioneta. Abia după cîteva ore, asediatorii s-au retras destul de mult, pentru ca germanii să plece, în grupuri răzleţe şi sub proprie acoperire...“.

A doua zi, într-o scrisoare către familie, von Radowitz a povestit cum – atunci cînd manifestanţii au pătruns în sală – o piatră de pavaj, destinată să-l izbească în cap, i-a lovit umărul stîng, iar cîteva focuri de revolver trase asupra-i nu şi-au atins ţinta.

În 10/22 martie însă, rămas ultimul la faţa locului, afirmă von Radowitz, după miezul nopţii s-a dus de-a dreptul la Palat, însoţit de ministrul de externe Callimachi-Catargiu şi de ministrul de finanţe D. Sturza. În drum spre Palat, relatează tot el, s-a folosit de prilej spre a exprima „pe tonul cel mai energic“ părerea sa despre „mizerabilul rol jucat“ în acea împrejurare de guvern, în frunte cu Ion Ghica şi să le recomande, „în cazul că mai voiau să-şi păstreze propria onorabilitate“, să se dezică imediat şi public de primul ministru. „Cînd am intrat în Palat – citim mai departe – l-am găsit pe prinţ foarte nervos şi zguduit de cele întîmplate, încît n-a mai fost nevoie să protestez energic. În jurnalul său el se referă astfel la întrevederea noastră: «Consulul general e calm, dar profund jignit de cele întîmplate; el comunică prinţului că socoteşte drept complici poliţia şi guvernul şi aşteaptă, ca satisfacţie pentru nemaipomenitele evenimente, demiterea lui Ion Ghica...»“. Ceea ce, după cum se ştie, s-a şi întîmplat.

(va urma)

„MAGAZIN ISTORIC”

Bethel Henry Strousberg

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (156)

Arta (4)

Sculptura (2)

În domeniul sculpturii Tang menționăm, de asemenea, reprezentarea calului, cum sînt magnificele basoreliefuri din mormîntul împăratului Taizong și figurinele funerare. O seamă de statuete funerare din Secolele al VII-lea și al VIII-lea, demonstrează interesul pe care chinezii Epoci Tang îl poartă străinilor, cu chipul în general întunecat și cu nas proeminent. Cu o umbră de ironie și cu o tendință spre caricatură, aceste lucrări apar pline de prospețime. Invazia de străini, de elemente ale unor culturi îndepărtate, de produse exotice – sclavi, animale, plante, bucate, parfumuri etc. – nu vor întîrzia să acționeze asupra sensibilității epocii, îmbogățind cu aporturile ei civilizația Imperiului Tang. Figurine mici de lut sau lemn au fost descoperite în morminte din timpul Dinastiei Tang. De obicei, religia chineză autohtonă – Daoismul – nu se folosește de reprezentări fizice ale zeităților, mai toate sculpturile religioase fiind budiste. Majoritatea sculpturilor au creatori anonimi, doar cîteva nume fiind cunoscute. De la originile istoriei chineze și ale tuturor civilizațiilor, au fost create obiecte din bronz, jad și os, care făceau parte din ritualurile șamaniste. În aceste forme de bronz și jad se arată pentru prima dată unul dintre principiile esențiale ale artei chineze: sinteza ei între spiritul creativ artistic și funcția socială și ierarhică, cărora leau fost destinate încă de la conceperea lor.

Caracteristicile sculpturii. Una dintre diferențele dintre sculptura chineză și cea occidentală este aceea că sculptorul chiar acordă multă atenție peisajului care este prezent. La figura umană este foarte atent în conturarea siluetei, conturul este rafinat, iar ochii,

Bolile și Istoria (34)

Regina Victoria

și prăbușirea monarhiei ruse (4)

Una dintre caracteristicile bizare ale hemofiliei este că, deşi femeile reprezintă elementul care o transmite, ele nu sînt afectate deloc, în schimb boala este fatală urmaşilor lor de sex masculin. Nici măcar un tată afectat de hemofilie nu o poate transmite fiului său. O femeie poate suferi de hemofilie doar dacă mama sa este purtătoare a bolii, iar tatăl este hemofiliac. Boala propriu-zisă se manifestă prin imposibilitatea sîngelui de a se mai coagula, ceea ce face ca o cît de mică tăietură să poată fi fatală pacientului. Această anomalie a fost observată cu multe veacuri în urmă printre popoare, precum evreii, care practicau circumcizia. Prima descriere precisă datează însă abia din 1803, ea fiind făcută de doctorul american John C. Otto, care scria: „În anumite familii există o predispoziţie pentru declanşarea de hemoragii. Este o circumstanţă ciudată faptul că doar bărbaţii par să fie vizaţi de această afecţiune. Şi totuşi, deşi femeile nu sînt afectate de boală, ele o pot transmite feţilor de sex masculin pe care îi nasc“. De vină este lipsa unei proteine din limfa sangvină, care este esenţială pentru producerea coagulării. În timp ce, la un om normal, o rană încetează să mai sîngereze după cel mult un sfert de oră, în cazul unui hemofiliac, timpul este mai mare, putînd ajunge chiar la cîteva ore! Astfel, suferinzii de această maladie se află într-un pericol permanent. O rană neînsemnată, banală pentru orice om, lor le poate ameninţa viaţa. O julitură superficială le provoacă dureri imense, din cauza sîngelui din straturile inferioare ale pielii, afectate în mică măsură, care tinde să-şi croiască drum spre suprafaţă. Asemenea sîngerări „în interior“ sînt deosebit de periculoase, pentru că medicii le pot trata doar provocînd ţesuturilor vătămate răni deschise, spre a favoriza eliminarea sîngelui.

În cazul care ne interesează, se pare că gena mutantă îşi are originea în organismul reginei Victoria sau poate al mamei sale, ducesa de Kent, care nu a avut alţi copii

din care radiază spiritul interior, persistă un interes deosebit. O altă caracteristică a culturii chineze este accentul pus pe îmbrăcămintea personajelor. Ceea ce caracterizează cel mai mult cultura chineză este marea cunoaștere tehnică a materialelor în care este realizată. Realizatorii sculpturii chineze tradiționale sînt mai degrabă considerați artizani decît artiști. Din acest motiv, aceștia nu sînt menționați în majoritatea cărților și a documentelor istorice care vorbesc despre arta chineză. Sculptura chineză este o artă anonimă, creație de ateliere colective. Sculpturi în fildeș, lemn și bambus. Sculptura în fildeș este una dintre cele mai vechi arte. Au fost găsite podoabe în morminte care datează din dinastia Shang/Yin. Aceste piese au un desen și o execuție atît de excepționale, încît vorbesc despre o dezvoltare anterioară, care ne-ar putea duce în timpurile preistorice. În Dinastia Tang și în dinastia Song, sculptura colților și a coarnelor a devenit mai sofisticată din punct de vedere tehnic și estetic. Sculptura în lemn are o istorie îndelungată în China. Motivele sale se inspiră din mitologie și credințe populare despre noroc, prosperitate, armonie, longevitate. Cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, chinezii sculptau în bambus. Dar începînd cu dinastia Ming, sculptura acestui material a devenit o artă industrială profesională, căreia îi s-au dedicat tot mai mulți artizani. În această artă sînt recunoscuți școli și sculptori importanți.

Tematica sculpturilor chinezești. Majoritatea sculpturilor chinezești sînt legate de religie și eroi, atît reali, cît și imaginari. Prin sculptura în piatră și arhitectura în lemn, societatea s-a manifestat ca o comunitate profund ierarhizată. Sculptura în piatră a început ca o decorare majestuoasă și reprezentativă a căilor funerare ale mormintelor imperiale din dinastia Han și mai ales a mormintelor dinastiei Ming.

Între ele găsim mari animale reale și mitologice și reprezentarea claselor sociale – cărturari, militari, dar și străini etc. Sculptura a fost strîns legată de răspîndirea

în afara viitoarei suverane. Nu se cunosc cazuri de hemofilie în familia regală britanică sau în ramura de Saxa-Coburg-Saalfeld, din care provenea ducesa. Se ştie însă cu certitudine că unul dintre cei patru fii ai Victoriei, prinţul Leopold, a murit de hemofilie. Dintre cele cinci fiice, două au transmis hemofilia fiilor sau nepoţilor lor. Cazul cel mai tragic este al mezinei, prinţesa Beatrice, care s-a căsătorit cu prinţul Henric de Battenberg. Ambii băieţi proveniţi din acest mariaj au murit de hemofilie. O fiică, Ena, l-a luat în căsătorie pe regele Spaniei, Alfonso XIII, doi dintre copiii lor murind tot din cauza acestei boli, în etate de 20, respectiv 31 de ani. Această istorie morbidă este tipică familiilor afectate de hemofilie şi, cum nici un strămoş al reginei Victoria nu a suferit de boală, nici din partea mamei, şi nici a tatălui, istoricii se întreabă, pe bună dreptate, dacă nu cumva măreaţa suverană nu a fost cumva rodul unei legături extraconjugale a mamei sale. Cu alte cuvinte, a fost ea fiica naturală a ducelui de Kent, sau a avut un alt părinte? În ciuda asemănării fizice cu ducele şi cu tatăl acestuia, George III, şi a posibilităţii ca mutaţia genetică să fi survenit spontan (aşa cum se întîmplă în aproape un sfert din cazurile de hemofilie cunoscute), o urmă de dubiu asupra paternităţii ei persistă încă...

Al treilea copil al Victoriei şi a doua fiică, Alice, s-a născut în 1843 si va deveni soţia lui Ludovic IV, Mare Duce de Hesse-Darmstadt. Cuplul a avut doi copii, dintre care unul a murit de hemofilie la numai trei ani. Dintre cele cinci fiice, cea mai tînără rămasă în viaţă, Alix, s-a căsătorit cu ţarul Nicolae II, autocratul stăpînitor al tuturor ruşilor, aducînd astfel cumplita boală în familia Romanovilor.

Alix, sau pe numele ei de botez Alice Victoria Louise Beatrice, prinţesă de Hesse-Darmstadt, s-a născut la Darmstadt, pe 6 iunie 1872. La vîrsta de şase ani, şi-a pierdut mama şi sora mai mică, din cauza unei epidemii de difterie. Familia o vizita cu regularitate pe „bunicuţa Victoria“, cel puţin o dată pe an. După moartea fiicei sale, suverana britanică a început să-l considere pe tînărul văduv ca pe propriul ei fiu si vizitele au devenit tot mai dese. Crescînd, Alix a devenit o tînără fermecătoare, cu părul auriu şi ochi albaştri, dar foarte timidă şi retrasă.

budismului. Grotele Yuangong, Longmen și Dunhuang prezintă lucrări de piatră, cărămidă și stuc, care reflectă Panteonul budist. În aceste piese, influența străină și transformarea sau adaptarea la gustul și estetica chineze pot fi apreciate ca una dintre cele mai mari contribuții ale schimburilor culturale produse pe Drumul Mătăsii. În toată China se pot vedea numeroase sculpturi ale lui Buddha, cu influențe din Tibet și India, Buddha are trăsături fine, priviri îndepărtate și misterioase. Din Secolele al VII-lea și al VIII-lea, sculpturile lui Buddha au început să apară cu o mai mare expresivitate, bucurie și realitate, cu linii mai curbate și forme moi.

Soldații de teracotă din Xi’an. Acești soldați sînt un set de peste 8.000 de figuri de războinici și cai de teracotă, care fac parte din „Armata divină“ a mausoleului lui Qin Shihuang Di, împăratul unificator al Chinei. Sînt de dimensiuni naturale: cca 1,80 m înălțime, sînt echipați cu armuri realizate tot din teracotă; inițial, țineau în mîini arme reale. Unicitatea lor este că fiecare personaj are caracteristici/fizionomie proprii. Sînt viu colorați și strălucitori.

Ceramica. Istoria ceramicii chineze se suprapune istoriei Chinei. În acest sens, epocile cele mai îndepărtate au fost denumite în funcție de tipurile de ceramică descoperite în locurile preistorice. Formele care datează din primele două dinastii istorice –Shang/Yin și Zhou pot fi deduse uneori după formarea bronzului lor, ca, de exemplu, trepiedele. Către Secolul al V-lea î.Chr. apare gresia, pastă pusă în cuptor la o temperatură foarte mare, decorată apoi cu un strat exterior numit „email“. Această invenție chinezească va duce la producerea porțelanului. Diferența dintre teracotă, gresie și porțelan se face în special în funcție de gradul de temperatură a cuptorului: între 600°C și 1.000°C pentru teracotă; între 1.020°C și 1.200°C pentru gresie; între 1.200°C și 1.400°C pentru porțelan. (va urma)

CHRISTINA MEIŢă-TANG

Deşi nu avea o inteligenţă ieşită din comun, a fost totuşi o elevă sîrguincioasă, dovedind în adolescenţă aptitudini pentru istorie, geografie, literatură şi muzică. De asemenea, manifesta interes pentru medicină. Idealurile specifice epocii victoriene, munca asiduă, disciplina şi credinţa au fost slujite de frumoasa prinţesă de-a lungul întregii sale vieţi zbuciumate. Ea a devenit o puritană desăvîrşită, „doamna“ victoriană tipică, obsedată, în secret, de sex, dar tratînd, în discuţiile cu ceilalţi, acest subiect cu dezgust. De o timiditate patologică, era lipsită de şarm, calitatea esenţială a unui suveran. Puțini oameni o cunoşteau cu adevărat, dar pentru aceştia ea era mereu „strălucitoarea Alix“, numele fiind un omagiu adus părului său auriu şi ochilor scînteietori.

În 1884, această prinţesă în vîrstă de doar 12 ani, făcînd parte dintr-o minoră familie princiară, a călătorit pentru prima oară la curtea celui mai întins imperiu al vremii, cu ocazia căsătoriei sorei sale mai mari cu Marele Duce Serghei, fratele ţarului Alexandru III. Aici, tînăra a făcut cunoștiință cu țareviciul Nicolae, fiul suveranului rus, un june cu doar patru ani mai mare decît ea. De cum s-au văzut, între cei doi s-a ivit o fulgerătoare dragoste la prima vedere.

Dacă Alix avea problemele genetice despre care am discutat, nici Nicolae nu era lipsit de astfel de probleme. Originea necazurilor sale consta în „primul factor ereditar“ constatat de Mendel. Tatăl ţareviciului, Alexandru III, era un uriaş înalt de aproape doi metri şi de o forţă fizică imensă. Îndoia între degete, în joacă, monezi de argint şi, în timpul unui accident, susţinuse pe umeri acoperişul unui vagon de tren prăbuşit pînă ce membrii familiei sale putuseră să iasă din vagonul avariat. Cînd ambasadorul austriac îl anunţase, în cursul unui dejun de lucru, că ţara sa intenţionează să maseze două divizii la graniţa cu Rusia, ţarul se înfuriase şi, luînd o furculiţă din argint masiv, o înnodase, pur şi simplu, şi i-o aruncase în faţă diplomatului total lipsit de tact, strigîndu-i: „Iată ce fac eu cu diviziile voastre.“ Acest om, puternic ca un taur, deşi cam greu de cap, se căsătorise cu o femeie mignonă, însă avînd un caracter de fier.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

„Prinţul reportajelor“

L-am descoperit pe F. Brunea-Fox 1979, cînd tocmai apăruse ,,Reportajele mele, 1927-1938”, o carte tratînd despre mizeria cumpită în care își duceau zilele mulți români în perioada interbelică. Sau poate, numai cei fără noroc, fiindcă așa le căzuseră bobii, deși, în zilele noastre, sînt destui care afirmă că, în acele vremuri s-a trăit cel mai bine la noi. Trebuia să ai mult curaj, ba chiar inconștiență, ca să pătrunzi pentru un reportaj și un interviu cu un fitecine în mahalale și penitenciare periculoase, pe sub poduri, prin case de orfani și spitale sau în coloniile de leproși. Dar, cu siguranță, și o aplecare spre marginea sordidă, urît mirositoare și purulentă a existenței umane, cum numai evreii o mai aveau pînă aproape cu un secol în urmă, cînd era vorba să plîngă de mila semenilor urgisiți de vremuri...

Copilăria îmi fusese marcată de o carte, ,,Drumul se pierde în depărtare”, a unei autoare sovietice, Alexandra Brustein. Cartea o primisem ca premiu la învățătură și cumințenie în școala primară, dar mi se părea total nepotrivită, fiindcă vorbea despre mizeria cumplită dintr-un ghetou evreiesc din Bielorusia, vizitat săptămînal de un medic, tot evreu, tatăl scriitoarei, și el la fel de sărac. În opinia mea, nu lacrimile, bolile și suflerințele puteau contribui la educația unui copil.

... Era noaptea de Înviere și, în loc să mă duc la biserică și să iau lumină, sau, pur și simplu, să mă culc, împins de un puseu masochistic, eu îl citeam pe Brunea-Fox cu nenorociții lui scoși la înaintare –bețivani și prostituate, sau vagabonzi, cerșetori și orfani, care se zbăteau să trăiască laolaltă cu bolile mizeriei – tuberculoză, sifilis și lepră. Nu-mi venea să cred că putuseră exista asemenea destine. Și la noi, în Chitila, erau destui săraci, bolnavi, bețivi și cerșetori, dar nu ca în cartea lui Brunea-Fox, cum i-o fi găsit, Doamne, pe toți ăia?

Erau ca în celebrul roman al lui Zaharia Stancu, cu boierul care pusese botnițe țăranilor siliți să-i culeagă via, nu cumva să-i mănînce strugurii, scenă de necrezut mai ales pentru cititorii-țărani, care nu văzuseră asemenea batjocură în satul lor, dar și pentru o parte din critică. Deși, peste decenii, Fănuș Neagu avea să scrie că e adevărată scena cu botnițele, fiindcă, și în satul lui din Bărăgan, un boier ticălos făcea la fel, stinge-i-s-ar neamul!

Cele de mai sus s-au petrecut în 1979. Alte vremuri, alți oameni, alte așteptări de la viață. Acum, mi-a căzut iarăși în mînă F. Brunea-Fox (1898-1977), de fapt, Filip Brauner, pe numele lui din buletin, probabil vreo cimotie cu alți Brauneri, pictori și graficieni, unii apropiați de idealurile bolșevice, alții avangardiști dintre cei mai îndrăzneți. Unul dintre ei, prin căsătoria la bătrînețe cu pictorița și scriitoarea Lena Constante, fosta amantă a lui Lucrețiu Pătrășcanu și deținută politic vreo 13 ani, a devenit cumnat cu matematicianul Grigore Moisil.

Același autor cu aceeași carte - ,,Reportajele mele, 1927-1938”, retipărită în anul 2020 la Editura

,,Polirom”. Pentru început, doar am răsfoit însemnările lui Brunea-Fox, ceva între reportaje într-o altă lume, arătînd mai degrabă ca bolgiile infernului, și memorii, vreo 70 la număr, împărțite pe mai multe cpitole. Și m-am lămurit ce avea să mă aștepte la lectura propriu-zisă: mizerii de tot felul, case cu stafii, cerșetori și leproși, o călătorie noaptea la clasa a treia cu un tren-fantomă, curve de tractir și de trotuare, capete sparte și alte scene din campaniile electorale. Așa erau vremurile și oamenii în perioada dintre cele două războaie mondiale, cînd domneau regii și partidele istorice, pare a spune Brunea-Fox, intelectual roșu declarat. Și, pînă să mă așez pe citit, ca în urmă cu 40 de ani, o afacere cu poticneli, vă închipuiți, mi-am zis să aflu și ce zice criticul și istoricul literar Marian Popa, singurul pe care îl am la îndemînă, despre personaj, dacă i-o fi rezervat vreun rînd în monumentala sa creație ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”. Și dacă da, unde l-o fi plasat: la jurnaliști cu veleități și performanțe literare sau direct la marii prozatori? Și l-am găsit la pagina 932, vol. II, cu următoarea dedicație: ,,F. Brunea-Fox este tipul gazetarului de stînga, care reușise să îmbine intenția militantă cu gustul publicului pentru senzațional. («Cinci zile printre leproși», 1928; «Pericolul stupefiantelor», 1929 etc.)... Supranumit «Prințul reportajelor», el este unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, deoarece a putut să marcheze presa epocii prin articole care au scos la lumină și aspecte care nu fac cinste nici unei societăți. Prin comparație, insistă Marian Popa, un critic sever al regimului totalitar de după 1944, comunismul instituționalizat nu a permis presei, în general, și nici reporterilor să fie atît de critici cu vremurile și oamenii lor. Și tovarășii admiteau critica, dar numai pînă la un anumit nivel și completată neapărat cu autocritica”.

O altă categorie de reporteri au reprezentat-o scriitorii mai vîrstnici, care au peregrinat prin lagărul socialist, proslăvind virtuțile noii orînduiri. Se cuvine să-l amintim aici pe G. Călinescu, autorul volumelor, de fapt jurnale de călătorie: ,,Kiev, Moscova, Leningrad” (1949) sau: ,,Am fost în China nouă” (1955). Apoi: Tudor Arghezi - ,,Cu bastonul prin București”, Eugen Barbu - ,,Jurnal în China” (1970), Scarlat Callimachi - ,,Un călător în URSS” (1960). Dar călătorii în țările socialiste, în scop de propagandă, au mai făcut și alții: N. Moraru, E. Frunză, Ion Pas, Veronica Porumbacu, T. Popovici, V. Bîrlădeanu. Puțini erau scriitorii care aveau voie să viziteze Occidentul și să scrie laudativ la adresa societății capitaliste.

Dintre toate reportajele adunate în această carte, cele mai terifiante sînt cele din lazaretul de la Lărgeanca, din ostrovul Deltei, și publicate în 1928 în Ziarul ,,Dimineața”. În acea vreme, mai funcționa un lazaret (sau leprozerie) la Tichilești, lîngă Isaccea. Zona aceasta, Tulcea-Dobrogea, și o parte din sudul Olteniei erau cele mai atinse de cumplita maladie. În epocă, se zicea că lepra e o boală sfîntă, venită de la Dumnezeu, după cum scrie și în Evanghelie, și de ea suferise și Lazăr fără să crîcnească, pînă cînd l-a vindecat Isus Christos. Citind relatările lui Brunea-Fox, din pîcla memoriei mi se ivesc foarte vag secvențe văzute la televizor, cîndva, cu bolnavii de la colonia de leproși de la Tichilești. Reportajul se făcuse parcă vara, fiindcă totul era alb acolo:

căsuțele pacienților, abia văruite, potecile cu pietriș abia greblat, fiindcă venise televiziunea să filmeze, copacii și iarba. Unii chiriași dădeau interviuri întorși cu spatele, fiindcă nu mai aveau nas și buze, mîncate de boală. Alții își ascundeau mîinile în buzunare sau la subțioară, din aceleași motive. Mai norocoși, fiindcă boala era de-abia la început, un bărbat și o femeie urmau să se căsătorească.

În 1928, lepra era (o mai fi și acum?) cauzată de un bacil misterios, care pătrunda în corp și făcea să putrezească țesutul pînă la os și să cadă. De aceea unii bolnavi ajungeau desfigurați, iar alții ciungi și ologi. Leac pentru lepră nu exista. În lipsa medicamentelor analgezice (cum ar fi morfina), durerile erau cumplite. Disperați, unii ajungeau la un preot, să se mărturisească, dar sfinția-sa le presăra țărînă pe cap și le citea slujba de înmormîntare. Odată încuibată în corpul cuiva, lepra, ca și luesul (sifilisul), parcurgea trei etape de evoluție, alternate cu momente de acalmie, care îl făceau pe bolnav să creadă că s-a vindecat, sărmanul. Înainte de a pleca la Lărgeanca, gazetarul Brunea-Fox a stat de vorbă cu doctorul Mina Minovici, care l-a lămurit cum se încuibează boala, se manifestă și cu ce urmări. Dar, cum toate aceste amănunte vă pot afecta emoțional (după cum circulă o vorbă la televizor), mai ales fiindcă i s-a găsit leacul (s-a eradicat), ne oprim aici cu partea tehnică a chestiunii, ca să-i spunem așa, anexîndu-ne mai mult pe politica urmată de autoritățile române în anul 1928, privind îngrijirea bolnavilor din lazarete.

De fapt, ca și astăzi, autoritățile nu făceau nimic. De aceea, nu m-aș mira să reapară focarele de lepră, cum s-a întîmplat cu recrudescența altor boli cîndva eradicate: tuberculoza, poliomielita, rîia. După cum ne spune Brunea-Fox, la Lărgeanca, bolnavii erau de capul lor. Nu existau medici, nu existau asistente și surori medicale, nu existau paznici. După cum nu existau nici medicamente, vată și tifon pentru oblojit rănile purulente. Pentru hrana bolnavilor, guvernul alocase 20 de lei pe zi (cînd o pîine era 12 lei). În atare situație, bolnavii ieșeau din izolare, vagabondînd prin sate în căutarea unei bucăți de pîine sau a unei cîrpe, săși oblojească rănile. Intau în cîrciumi, beau din pahare și, în felul acesta transmiteau lepra mai departe. Mai în putere și mai îndrăzneți, cîțiva leproși luau trenul și ajungeau la București, să depună o jalbă cu cerințele lor minime, dar nu se alegeau decît cu promisiuni, căci țara era săracă și atunci, fraților. Doar puțini ,,leproși evadați” au fost aduși la Lărgeanca între baionetele jandarmilor, restul s-au pierdut sau poate au murit cine știe pe unde. Știind ce periculoși erau, țăranii din vecinătatea lazaretului îi luau pe fugari la goană cu ciomegele și cîinii dresați să-i recunoască imediat. În Franța Evului Mediu, încearcă Brunea-Fox să facă puțină istorie a fenomenului, Biserica a instituit un adevărat ceremonial prin care leproșii erau despărțiți de cei sănătoși. Din punct de vedere civil, ei erau condamnați la surghiun prin izolare și considerați deja morți. Acolo li se dădea o haină de culoare specială, pentru a putea fi recunoscuți de departe, o pereche de sandale și un clopot prin care își anunțau tecerea printr-o localitate, pentru ca lumea să se ferească din calea lor. Doar cu mănușile aveau voie să atingă ceva. Li se mai dădeau un blid de lemn, o cană și un coșuleț numai ale lor. După care erau părăsiți să moară singuri.

Poate că Pămîntul nostru este iadul altei planete, citeam undeva. Poate. Dar sigur în leprozeria de la Lărgeanca, în anul 1928, funcționa (mai funcționează?) iadul românesc. Dacă în scriptele Ministerului Sănătății scria că acolo s-a instituit ,,Un regim special, cu 1 kg pîine, 250 g ceai sau lapte, o supă și o porție de mîncare pe zi”, în realitate leproșii nu primeau mai nimic. Unii erau ceva mai norocoși cu cele cîteva oi care le furnizau puțin lapte și lîna pe care o foloseau la acoperirea găurilor de pe corp și membre, așa murdare cum erau.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Crăciunul în Familia Regală

Regina Elisabeta a României, amintiri de nepreţuit

„Pentru primul nostru Crăciun împreună îi făcui cadou Principelui Carol un brăduleţ al cărui singur ornament era un mic leagăn, cel mai mic pe care l-am putut găsi, căci mă temeam să nu mă înşel şi ca acest simbol să nu fie prematur! Al doilea Crăciun ne-a fost complet ruinat de o criză ministerială, cum ne-a fost şi cel de-al treilea, pentru cel de-al patrulea, în schimb (1873), mă reîntorceam pentru prima dată în vechea mea patrie împreună cu fiica mea, pe care am prezentat-o astfel pentru prima dată mamei şi fratelui meu… A fost un Ajun ca altădată, cu mulţi invitaţi, cu fiicele seniorilor ce ne erau vecini, dar şi cu fetiţe de la orfelinatele din jur. În mijlocul acestei mulţimi gălăgioase, fiica mea, Principesa Mărioara, mi se părea ca o zînă ce zboară”.

Principesa Mărioara, fiica reginei Elisabeta și a regelui Carol I a încetat din viaţă în primăvara lui 1874,

lăsîndu-i pe părinții săi profund îndurerați: „Nu am mai sărbătorit apoi Ajunul Crăciunului, dar nu am scris aceasta niciodată rudelor noastre, căci nu voiam să îi întristăm pe cînd cîntau în jurul brazilor lor împodobiţi… Am fost apoi, mult mai tîrziu, invitaţi la alte Ajunuri. În lipsa mea, datorată exilului din 1892-1894, o tînără principesă moştenitoare apăruse (Principesa Maria, soția lui Ferdinand) şi doi bebeluşi văzuseră lumina zilei (Principele Carol şi Principesa Elisabeta) şi, cînd le văzui capetele bălaie, m-am rugat Domnului în gînd, cerîndu-i să îmi dea putere. Şi Domnul nu m-a abandonat, am învăţat, graţie Lui, să surîd din nou. Astăzi multă vreme a trecut şi în curînd voi fi pregătită din nou să mă duc la Ajunurile copilaşilor din familia noastră ca mătuşa pe care o aşteaptă cu braţele deschise, deoarece le aduce o mulţime de cadouri şi poate că aceşti copilaşi simt în braţele care îi strîng şi buzele care îi îmbrăţişează sentimentele materne ce mi-a fost dat să le încerc doar atît de scurtă vreme” (Regina Elisabeta, 1902, L’Independance roumaine).

Lumea regilor şi culisele ei

Regii au dreptul la propria lor opinie politică? (4)

Cafeneaua domnului van Harten, învecinată cu domeniul de douăzeci şi patru de hectare, avea o privelişte excelentă spre grădina fostului împărat. Domnul van Harten pretindea o taxă echivalentă a cincizeci de cenţi de astăzi pentru un loc pe terasă. Dar mulţi au considerat-o speculă curată, ce poate fi atît de senzaţional la un bătrîn care taie lemne? Wilhelm al IIlea a mai trăit douăzeci de ani la Doorn şi a murit în dimineaţa de 4 iunie l94l, de embolie pulmonară. Dacă există, aşa cum susţine Helmut Kohl, o „indulgenţă a naşterii tîrzii“, în cazul lui Wilhelm al II-lea trebuie să se poată vorbi despre lipsa de indulgenţă a morţii tîrzii. La reputaţia lui postumă nu a contribuit în nici un caz telegrama de felicitare trimisă lui Hitler după victoria Wehrmachtului asupra Franţei („Sub impresia profundă a capitulării Franţei vă felicit..“). Pe de altă parte, se pare că şi-a manifestat indignarea după pogromurile antievreieşti din noiembrie l938, ceea ce a scăpat aproape total printre rîndurile istoriografiei. Înmormîntarea sa, cel puţin, trebuie să fi fost demnă (chiar dacă o fanfară din Wehrmacht a interpretat stingerea). Însă epitaful pe care şi l-a ales este în orice caz grandios: „Nu mă lăudaţi, căci nu merit laudă; nu mă preamăriţi, căci nu merit preamărire; nu mă judecaţi, căci voi fi judecat“.

Şi sfîrşitul ultimului împărat Habsburg a fost jalnic, dacă privim în perspectiva măririi şi a gloriei imperiului cezaro-crăiesc. Cînd l-am întîlnit pe Otto von Habsburg, fiul acelui Carol al Austriei, în vila sa din Pocking am Starnberger See, mi-a povestit cum a trăit, alături de părinţii săi, la Schönbrunn, sfîrşitul Imperiului Habsburgic. În noiembrie l9l8, cînd s-au încins lucrurile, ofiţerii din garda imperială, care juraseră credinţă familiei, s-au făcut nevăzuţi. „Doar cîţiva viteji soldaţi de gardă bosniaci au rămas pînă la sfîrşit. Toţi ceilalţi au fugit. Printre care şi aghiotantul tatălui meu, un anume prinţ Zdenko Lobkowicz“. Şi hoardele de lingăi de curte, nenumăraţii unchi, veri şi verişoare, de îndată ce la Schönbrunn nu a mai rămas nimic de sărbătorit, şi-au luat tălpăşiţa şi nu mai vedeai pe nimeni nicăieri. I s-a povestit lui Otto mai tîrziu cum contele Josef Hunyady, şambelanul ungur, s-a apropiat în clipele acelea de împăratul său, a luat poziţia corectă pentru o comunicare oficială şi a rostit rigid: „Permiteţi să raportez, Maiestatea Voastră are o familie de tot căcatul“.

Otto von Habsburg avea pe atunci şase ani. După sfîrşitul „vechii ordini mondiale”, a intrat fără voie în ping-pongul dintre marile puteri şi familia sa, faţă de care nu au avut mai multă consideraţie decît pentru nişte veşminte vechi, risipite de istorie. Primul din seria mai multor refugii a fost un castel de vînătoare de pe pămînt austriac, după care familia imperială a fost urcată în tren şi expediată în Elveţia, unde a fost de mai multe ori silită să-şi schimbe reşedinţa – pentru ca, în cele din urmă, să

Regina Maria, evocări despre Crăciunul în război

● „Ziua de Crăciun! De obicei era o zi plină de flori; toţi prietenii şi cunoştinţele mele îmi trimiteau flori. Casa noastră era parcă o grădină. Aici nu se poate găsi cu nici un preţ o floare, nici măcar cel mai mic buchet de toporaşi. La 11.00 a avut loc o slujbă oficială la Mitropolie. Înainte şi după, muncă şi iar muncă, căci trebuia să sfîrşim pregătirea pachetelor de Crăciun. În această seară am trimis pe front 3.000 de pachete, 400 au fost trimise înainte regimentului meu şi mai sînt 1.000 gata pregătite pentru spitale, iar noi lucrăm fără clipe de răgaz” (1917).

● „Luni, 24 decembrie 1918/6 ianuarie 1919: Ajunul Crăciunului la români. Multe de făcut, foarte ocupată, adunînd cît de multe daruri este posibil în aceste împrejurări dificile. Am reuşit mai mult sau mai puţin, să găsesc cîte ceva pentru fiecare, şi lucruri drăguţe pe deasupra. Dejun şi o mică slujbă la Vechiul Palat, potrivit obiceiului. La opt mare dineu cu toată casa noastră. Am avut doar un mic brad de Crăciun pe bufet şi darurile modeste au fost date din mînă în mînă. După dineu ne-am schimbat cu toţii în costume naţionale româneşti şi am plecat la o mare serbare dată de familia Chrissoveloni, sub patronajul meu, pentru soldaţii francezi, englezi şi români. Ne-am întors în jur de 1.00 cu sentimentul că totul a fost un succes” (1918).

● „Vineri, imediat după micul dejun, înainte ca vreunul din familia mea să-şi facă apariţia, m-am dus la un pom de Crăciun, într-una din mahalalele sărace, printre muncitori, în partea în care lucrează doamna Ivlev. Era o zonă puternic socialistă, însă ea a făcut acolo multe lucruri bune. Eu am fost o dată sau de două ori şi am ajutat cît am putut. Doamna Ivlev munceşte în numele meu şi cu ajutorul meu, în măsura posibilului. De acolo, după ce am dat haine, jucării şi dulciuri la mulţimea de văduve şi orfani, m-am întors repede la palat ca să mă îmbrac pentru obişnuita mică ceremonie religioasă a Ajunului de Crăciun cu Mitropolitul şi Sfînta icoană” (1922).

● „Sîmbătă, m-am dus la pomul de Crăciun pentru Mihai. La 7.30 am avut o mică adunare în jurul pomului nostru de Crăciun, care anul acesta n-a reprezentat pentru mine nici o bucurie fără Ileana, şi de asemenea fără celelalte două fete mari ale mele, care nu sînt aici. Am dăruit tuturor cadouri” (1923).

DOSARESECRETE.RO

ajungă pe insula portugheză Madeira. Împăratul Carol a murit acolo în 1922, sărac-lipit şi lipsit de îngrijire medicală adecvată, într-o vilă pusă la dispoziţie de o portugheză bună la suflet. Condiţiile dificile din Quinta do Monte, aşezare de undeva, din înălţimea golfului, ne sînt cunoscute din scrisorile unei slujnice vîrstnice, care continua să muncească, gratis, pentru familia imperială scăpătată: „Nu există lumină electrică, apa curge doar la primul etaj şi jos, în bucătărie. [...] Singurul nostru combustibil e lemnul verde, umed, care scoate un fum îngrozitor. Ne spălăm doar cu apă rece. Rufele nu sînt niciodată fierte, ca acasă. Aici, soarele ar trebui să le albească, dar cum iese atît de rar din nori, nu ne rămîne decît să privim cu invidie în jos, spre Funchal, unde e mereu senin. Casa e atît de umedă, încît totul miroase a mucegai“. Într-o altă scrisoare, tot ea notează: „Dacă am cunoaşte pe cineva cu influenţă în Antantă, poate că ar reuşi şi Maiestatea Sa să-şi închirieze o casă cumsecade. Maiestăţilor Lor ar trebui să li se pună la dispoziţie bani suficienţi săşi asigure un trai rezonabil. [...] Ceea ce tuturor ni se pare cel mai rău este că, în mai, împărăteasa aşteaptă un copil, iar ei nu-şi permit nici moaşă, nici medic. [...] Ne străduim cît putem să facem faţă situaţiei cumplite. Iar cînd ne simţim la capătul puterilor, şi vedem cu cîtă răbdare suportă Maiestăţile Lor toate lipsurile, mergem şi noi mai departe, cu un nou curaj“.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

Opt ani degeaba (2)

Prezentăm, astăzi, partea a doua a materialului dedicat celor opt ani de cînd România este condusă de Președintele Klaus Iohannis. Fără a avea pretenția de a oferi cititorilor o analiză exaustivă – fenomenul are încă o serie de necunoscute și de aranjamente de culise, care au jalonat catastrofala exercitare de către cel în cauză a importantei funcții publice, aceea ce Șef de Stat – ca și în numărul precedent, voi puncta cîteva probleme care, încet, încet, să închidă cercul în jurul acestei Președinții Naționale antiromânești. Beneficiind, în plus, și de rezultatul negativ din 8 decembrie, de la Bruxelles, în ceea ce privește intrarea României în spațiul Schengen, demonstrațiile care să susțină titlul de mai sus vor fi mai ușor de susținut și mai directe.

Schengen? Care Schengen?

Așa după cum cunosc cititorii revistei „România Mare”, cu doar 3 numere în urmă am publicat articolul (în două episoade) „Cacialmaua numită Schengen”, material în care îl apostrofam pe Președintele Klaus Iohannis (ca, de altfel, și pe alți politicieni români, responsabili de eșecul pe care-l preconizam) pentru slaba (aproape inexistenta) mobilizare colectivă – o activitate laborioasă și continuă – în care să fi pledat, cu argumente decisive, pentru acceptarea unui drept legitim al României, al Țării pe care acești conducători sînt obligați să o dirijeze printre meandrele acestei Europe ingrate și nesimțite. Motivele incriminării mele jurnalistice s-au dovedit a fi destul de întemeiate atîta timp cît, pe 8 decembrie, în cadrul votului statelor membre UE, Austria și Olanda au votat împotriva aderării României la spațiul Schengen. De aceea, și în acest început de articol voi aborda subiectul „Schengen”, privit mai mult prin prisma letargiei și lipsei de eficiență cu care a acționat șeful Statului Român, în relația directă cu colegii săi din Uniunea Europeană, vizavi de exercitarea unui lobby perfect și persuasiv.

Apropo de deranjul pe care ni l-au provocat cele două țări, în cadrul votului de joi, 8 decembrie, după înregistrarea acestei certitudini, la nivel național s-a declanșat o campanie furibundă, orientată pe mai multe direcții:

1. Reacții dure împotriva reprezentanților celor două state, în mod special împotriva cancelarului Austriei, Karl Nehammer;

2. Reacții de „pedepsire” a unor firme cu capital austriac care acționează în România: (OMV Petrom,

BCR și Raiffeisen, Omniasig, prin întreruperea colaborării unor entități locale cu aceste firme;

3. Reacții împotriva politicienilor români (inclusiv a europarlamentarilor), acuzați de o slabă implicare în pregătirea terenului pentru intrarea României în Schengen;

4. Reacții (cam slăbuțe) împotriva ineficienței Ministerului de Externe al României și a ambasadorului nostru la Viena, excelența Sa Emil Hurezeanu;

5. La nivel oficial, MAE român a hotărît retragerea de la post și rechemarea în Țară a ambasadorului român din capitala Austriei.

Trecînd în revistă aceste „niveluri” ale reacției oficialităților, mass-media sau cetățenilor de rînd față de votul negativ din 8 decembrie, într-o perioadă în care românii sînt confruntați cu grave probleme interne (creșterea nejustificată a costurilor la energie, materiale de construcții și la alimente, amenințarea perpetuă a conflictului militar de la granița de Est a României, iarna care s-a instalat deja), ai fi tentat să acorzi o notă de trecere la această „trezire” a Națiunii, mișcată la toate palierele sociale și politice, ca răspuns la batjocura la care a fost supusă România, pe 8 decembrie, la Bruxelles. Eu, însă, vă propun să nu ne grăbim cu acest entuziasm general, pentru că, în majoritatea cazurilor, acesta îmbracă o reacție pur emoțională, purtați de un val (este adevărat) al unei frustări europene, dar – în final – tardivă și, uneori, chiar grobiană.

De ce? Urmăriți termenii demonstrației.

a) Fără a diminua vina celorlalți din spectrul politic autohton, vina primordială pentru rușinea pe care România a trăit-o săptămîna trecută la Bruxelles aparține Președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis! Am scris de atîtea ori, au arătat și alți colegi de presă (poate o să reproduc cîteva titluri din ziare, la adresa lui Iohannis): în cei 8 ani de cînd acest domn este în fruntea Statului Român, n-a făcut nimic special pentru România și pentru Poporul Român. Faptul că se plimbă pe la diferite summit-uri și stă la dineu lîngă crema politicii europene, asta nu spune nimic, în raport cu participarea sa implicată la acele reuniuni. L-ați văzut vreodată luînd cuvîntul, în numele României, și cerînd soluții pentru rezolvarea unor probleme pe care ni le creează Uniunea Europeană (agricultură, mediu, dezvoltarea afacerilor, învățămînt etc.)? L-ați văzut pe actualul Președinte al României, atunci cînd vine din „excursiile” plătite de Statul Român, de la întîlnirile de nivel de șefi de State și Guverne, să apară pe sticlă și să ne spună cu ce rezolvare concretă, pentru Poporul Român, s-a întors de acolo?

Niciodată. Sau, dacă a făcut-o, ne-a prezentat un fel de informare, ca rezultat la ceea ce hotărîseră alții pentru Țara noastră, de parcă el ar fi fost o agenție de presă care își ținea abonații la curent cu evenimentele interne și internaționale! În momentele în care radia de fericire la vreun anunț, atunci era minutul lui de grație, în care anunța Poporul ce pustiu de bine ne-a mai făcut, adică cu cîte miliarde de euro a mai îndatorat România, cumpărînd armament de la americani, bucuros nevoie mare că a căpătat o șapcă, în grad de amintire, de la un președinte al SUA.

După cum au decurs lucrurile pînă acum, Președintele

României ne arată că, în problemele esențiale ale politicii externe a Țării este adeseori în afara subiectului propriuzis, astfel cum s-au petrecut lucrurile și cu campania de aderare la spațiul Schengen. Este inadmisibil ca, în calitate de șef de Stat, să stai în expectativă într-o situație ca aceea generată de problematica europeană care pregătea (chiar dacă artificial) unele piedici împotriva acestei aderări. Să nu fii informat de nivelul la care se pregătesc aceste piedici și să nu contracarezi viguros, fără scrupule, cu demnitatea de Șef de Stat și cu mîndria de român (oare)! Altfel nu se explică optimismul necenzurat, cu doar cîteva zile înainte de Consiliul JAI, din 8 decembrie, cînd, aflat la Tirana, la o reuniune în problemele Balcanilor de Vest, nu arăta prea îngrijorat. Degeaba vii acum, la spartul tîrgului, și declari nonșalant, prefăcîndu-te că suferi pentru acest eșec... programat: „Dragi români, România nu se oprește aici. Lipsa consensului în ceea ce privește aderarea României la Schengen, pe fondul opoziției Austriei, este profund nedreaptă pentru țara noastră și cetățenii români”.

Da, cam atît a înțeles domnul Klaus Iohannis din jocul mîrșav al prietenilor domniei sale din Austria! Cînd rostea aceste cuvinte doar constatatoare, s-o fi gîndit la întîlnirile de la Cotroceni cu oameni din prima linie a afacerilor austriece din România, OMV Petrom și Holzindustrie Schweighofer, sau la mitingul (în geacă roșie) la care a fost însoțit de un președinte de bancă austriacă în România? Românii așteptau de la Președintele lor nu să se asigure că nu ne vom opri și vom învinge și ultima redută numită Austria (dacă între timp, n-o mai apărea și altă „Austrie”!), ci să definească în mod clar cauzele interne care au frînat acest demers european, cu toate consecințele acestuia, propunînd soluții viabile, de la înălțimea unui Șef de Stat, soluții (nu doar principii) care ne-ar fi redat încrederea în Președintele Țării, dincolo de deziluzia momentului Schengen. Așa, doar cu „Dragi români ...”, îi răspundem și noi cu un început de poezie „Dragă Președinte, adio și n-am cuvinte!”

b) Ministerul de Externe se înscrie pe locul doi în cursa cu obstacole pentru Schengen. Bogdan Aurescu, ministrul nostru care aleargă prin lume pentru cauze cu rezonanță de propagandă diplomatică (în special pe tema fierbinte a războiului din Ucraina și a ajutorului dat de România pentru „salvarea” Republicii Moldova), în loc să aibă un plan concret, axat pe problemele stringente ale României, cele din interior, nu cele create de politica SUA, cu doar cîteva zile înaintea Consiliului JAI din 8 decembrie, se lăuda în presa bucureșteană că a lămurit problema cu Olanda și Suedia. Faptul că plutea într-o eroare regretabilă ne ilustrează interpretarea sa conform căreia ridicarea MCV ar fi biletul de intrare al României în Schengen, cînd, nici pe departe, nu acesta era pragul, ci afluxul de migranți, pus, în mod aberant, pe seama României.

Ambasadorul României la Viena, excelența Sa Emil Hurezeanu, care ar fi trebuit să reprezinte principalul nostru vector și atu în demontarea falselor acuzații aduse de cancelarul Austriei cu privire la împotrivirea sa în ceea ce privește acceptarea României în Schengen, a

Premierul Nicolae Ciucă, alături de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen

manifestat o dubioasă lentoare în acțiunile de susținere a intereselor Țării pe care o reprezintă la cel mai înalt nivel diplomatic. Doar într-un tîrziu, cînd răul se produsese și Europa vuia de eșecul „programat” al României, domnul Hurezeanu s-a trezit din „il dolce far niente” și i-a adresat, pe ultima sută de metri, o epistolă președintelui federal Alexander Van der Bellen, după cum s-a văzut, fără efect, doar ca metodă de spălare a unei imagini maculate. Degeaba a făcut referiri la istoria Austriei (o fi amintit și de Maria Tereza, de tragerea pe roată, la 28 februarie 1785, a conducătorilor Răscoalei țăranilor români din Transilvania – Horea și Cloșca?), adresantul nu s-a lăsat înduplecat! „Urmărim de cîteva zile cu mare uimire repoziționarea surprinzătoare a guvernului federal cu privire la preconizata extindere a Spațiului Schengen” – astfel începea scrisoarea.

Chiar dacă a trecut la coarda sensibilă: „Permitețimi, domnule președinte federal, să vă adresez un strigăt de ajutor, care nu trebuie înțeles ca o reclamație sau critică...” (ba, dimpotrivă, tocmai așa trebuia configurată scrisoarea – ca pe o critică la mizeria diplomatică arătată de foștii noștri stăpîni), rezultatul epistolei a fost zero, probabil, poșta nu l-o fi găsit la domiciliu pe domnul președinte! Apropo: cînd ne vorbea pe undele „Europei Libere”, de la München, și ne înjura zdravăn, încercînd să ne facă să înțelegem cît de proști sîntem că-l suportăm pe Ceaușescu, domnul Emil Hurezeanu parcă era mai vocal (sau ni se părea nouă pentru că era mai tînăr!). Oricum am întoarce-o, și acest eșec se datorează, în principal, Președintelui Klaus Iohannis, care are responsabilități bine definite în politica externă a României. Dar, dacă avem „Stat eșuat”, așa cum s-a plîns chiar Președintele în persoană, ce să ne mai mire sau să ne întristeze (după caz) eșuarea acceptării României în acest buclucaș de Schengen!

c) Parcă trase la indigo cu cele anterioare, declarațiile premierului și președintelui PSD vin să confirme catastrofa, omițînd să ne spună pe ce s-au bazat pînă acum, cînd au așteptat încrezători primirea României în Schengen. Nicolae Ciucă (blînd și împăciuitor): „Unanimitatea nu a fost posibilă astăzi, în contextul în care un singur stat membru, Austria, a refuzat aderarea României”. Mulțumim, domnule prim-ministru, dar asta știam și noi! Marcel Ciolacu (a bătut cîmpii cu Rusia și a deplîns statele UE care vor avea de suferit din pricina lipsei României din Schengen!): „Opoziția nedreaptă a Austriei este un cadou gratuit de Crăciun pentru Vladimir Putin. (...) Statele europene nu vor uita că decizia de astăzi a guvernului de dreapta austriac are efecte grave asupra viitorului european”. Ca să vezi!

d) Isteria declanșată de acest eveniment, care, totuși, nu era deloc imprevizibil, a coalizat atît forțe politice românești, cît și o droaie de comentatori (mai mult sau mai puțin avizați), mobilizînd și oamenii de rînd, efortul tuturor de a face front comun împotriva sentimentului de Țară abandonată fiind generalizat de televiziuni, care se întrec în analize economice, lansarea de anateme internaționale, ajungînd pînă la propunerea unei petiții la nivel național: „Vrem PETROM înapoi!”, căutînd să impună autorităților procedura de naționalizare a companiei OMV Petrom. Personal, admir această hemoragie de patimi cu iz „patriotic”, dar, dincolo de efectul primordial emoțional, judecînd cu luciditate, pot adresa o întrebare simplă: unde au fost pînă acum acești „justițiari”, de cînd s-a privatizat Petrom, de cînd băncile austriece din România fac profit pe banii românilor și de cînd Schweighofer Holziindustrie golea munții de pădurile dacilor? Știți ce se va întîmpla, cît de curînd, cu această avalanșă de „răzbunări”? Se vor întoarce, ca un bumerang, împotriva românilor, caz în care Guvernul de la Viena, moștenitor al vechilor metehne habsburgice, se va transforma din acuzat în acuzator, punîndu-ne pe tavă situația socială a firmelor austriece de pe teritoriul României, care asigură locuri de muncă multor cetățeni români (numai în principalele societăți comerciale cu capital austriac, din România, sînt angajați peste 15.000 de salariați români). În ce privește preluarea companiei Petrom, ar fi un gest de

mare fidelitate față de acest popor, dacă Guvernul și Parlamentul ar materializa acest demers public, numai că nu cunoaștem clauzele din contractul de vînzare a părții achiziționate de Austria, ca să putem anticipa rezultatul acestui demers...

Ce ascunde și nu spune Președintele Iohannis?

Deși n-ar trebui să ne mirăm (știm deja că Iohannis se mișcă greu și gîndește încet), la o distanță de 4 zile de la eveniment, luni, 12 decembrie, Președintele Klaus Iohannis a ieșit la lumină, exprimîndu-și părerea vizavi de eșecul României (de fapt, al lui și al anemicei clase politice care ne conduce) la votul Consiliului JAI, pentru accederea Țării noastre la spațiul Schengen. Luînd, probabil, la cunoștință despre rezultatul unui sondaj recent, pe marginea vinovăției acelor din cauza cărora n-am intrat în Schengen, unde, conform răspunsurilor participanților la sondaj, Președintele Klaus Iohannis este principalul vinovat, acesta și-a modelat discursul, încercînd să înmoaie inimile românilor care se mai uită în gura Președintelui: „Votul din Consiliul JAI este foarte problematic pentru noi toți în România și trebuie să spun că am fost dezamăgit și supărat după ce am primit rezultatul acestui vot”.

În cuprinsul acestui mesaj televizat, domnul Iohannis vine cu un punct de vedere care implică întrebarea din intertitlul de mai sus, pentru că ecuația următorului pasaj ascunde una sau mai multe enigme petrecute între zidurile Palatului Cotroceni. Mai întîi să facem cunoștință cu textul respectiv, după care să detaliem: „Dacă este momentul să căutăm vinovați, cu siguranță sînt lucruri care puteau fi făcute altfel, mai bine, chit că îmi este greu să înțeleg cum să faci mai bine dacă cu doar două săptămîni înainte de vot o parte își schimbă nepregătit și neexplicat atitudinea față de vot”. Aceste fraze ascund un oarecare mister, pe care domnul președinte a încercat să-l mascheze cu ajutorul unui mare semn de mirare, făcîndu-se că nu înțelege întoarcerea la 180 de grade a poziției Austriei față de admiterea României în Schengen! Oare, chiar este surprins șeful Statului? Pentru a ne edifica de faptul că președintele României era în temă de mai mult timp cu opoziția Austriei, propun să ne întoarcem cu doar trei săptămîni în urmă și să pășim, sub acoperire, într-o sală cochetă de la Cotroceni.

Deschizînd încet ușa, îl vedem în prim-plan pe ditamai directorul general executiv al OMV Petrom, domnul Alfred Stern, în fruntea unei delegații austriece, stînd la taifas cu președintele nostru, nimeni altul decît domnul Klaus Iohannis. Subiectul? Comunicat pentru alde gură cască de ziariști, ca „axat pe activitatea și planificarea de investiții în România”, deriva, de fapt, din dorința părții austriece de a pune stăpînire pe încă o resursă naturală a României – gazele din Marea Neagră. Oficial, comunicatul emis de Cotroceni sună astfel, adîncind parcă enigma care avea să explodeze pe 8 decembrie, la Bruxelles: „Cu această ocazie, președintele a reiterat importanța strategică a proiectului pentru România și a solicitat conducerii OMV începerea cît mai rapidă a

exploatării offshore în cadrul perimetrului deținut de Romgaz și OMV Petrom, avînd în vedere că legea de specialitate este una favorabilă și se află în vigoare”. Cînd era în față cu delegația austriacă, președintele României era la curent cu declarația ministrului de Interne austriac, Gerhard Karner, care clama sucirea poziției față de votul pe care urma să-l dea la Consiliul JAI din 8 decembrie – un vot negativ. Oamenii din acel birou: pe de o parte, Președintele României, pe de altă parte, un director general executiv al unui mare concern petrolier (de proveniență română, dar stăpînit, acum, de firma austriacă), însoțit de experți în meserie – gîndeau fiecare în altă parte, președintele nostru fiind măcinat de regretul că a putut fi indiferent la un Raport Contrainformativ al SIE care îl avertiza de șantajul preconizat de Austria, privind promovarea la Palatul Victoria a unei persoane cu o influență solidă în mediile politice și informative de la Viena. Așa cum arată sursele informative, omul lui Iohannis, actualul premier Nicolae Ciucă, nu mai este în cărți pentru funcții importante în Stat, delegația OMV avînd tupeul să-l propună pe un fost politician român, „transfug” acum cu întreaga familie la Viena, fost conducător al unui serviciu important din România.

Pentru că șantajul OMV este dublu (gazele din Marea Neagră și impunerea de premier – contra primirii României în spațiul Schengen – la care se adaugă amenințarea cu ieșirea de la guvernare a UDMR, și destabilizarea guvernării României), tot jocul acesta fiind suprapus cu reacția dură a ministrului de Interne austriac, ne imaginăm ce presiune simțea Președintele României asupra sa, presiune mascată în spatele unor declarații de fațadă, menite să adoarmă conștiința românilor. Iată că, după votul negativ din 8 decembrie, cînd cărțile au fost date pe față, noi, românii (interesați mai mult sau mai puțin de Schengen) trebuie să știm adevărul din spatele cortinei. Președintele Klaus Iohannis are datoria morală (de cea care rezidă din responsabilitatea funcției de Președinte de Stat, nu mai vorbesc) de a informa opinia publică despre adevăratele motive ale respingerii intrării României în Schengen (cel care derivă din numărul migranților „strecurați” prin România, intrînd deja în legendă).

Este înjositor pentru noi, pentru Poporul Român, ca Președintele Țării să ne mintă în față, trecînd la „secret” un act de șantaj abject al unui stat membru UE, pentru a cîștiga atît economic, cît și politic din prostia și frica demnitarilor români de a reacționa în mod deschis și curajos, în asemenea situații. Mai ales că, în cazul în care informațiile pe surse sînt reale și Președintele Klaus Iohannis n-a cedat șantajului, acesta ar putea răsturana eșafodajul croit de mass-media pe seama atitudinii șefului Statului Român în această chestiune. Transparența, și în cazul de față, ar mai putea șterge din liniile sumbre ale Puterii de la Cotroceni, în ultimii 8 ani. Ne-am ferit de belgieni. Ne-am ferit de suedezi. Ne-am împotmolit în austrieci. Tot am blamat firma Damen și afacerea corvetelor, în legătură cu opoziția Olandei. Acum ne-am întors împotriva OMV Petrom – jucătorul austriac numărul 1 pe piața economică a României, cu o cifră de afaceri de aproape 24 miliarde lei și cu un profit net de 2,7 miliarde lei (2021) și cu peste 8.000 de salariați. La o asemenea forță economică, cunoscînd și cîți demnitari români sau membrii familiilor acestora sînt hrăniți cu salarii babane de la sînul acestei societăți austriece, cred că e greu, dacă nu imposibil, să-i speriem pe directorii de la Viena cu o petiție online semnată de „opincarii” de valahi. În asemenea condiții, măcar acum, cînd Schengeul se îndepărtează pînă va pieri în ceața politicii europene, președintele României să-și respecte cuvîntul și să „comunice onest și responsabil”, spunîndu-ne, oficial, cu ce l-a șantajat delegația OMV Petrom, primită la Cotroceni, pe 21 noiembrie a.c., doar la cîteva ore de la anunțarea de către ministrul de Interne austriac a refuzului de a vota pentru aderarea României la spațiul Schengen? Ce ascunde și nu ne spune Președintele Iohannis? (va urma)

GEO CIOLCAN

Președintele Klaus Iohannis și Alfred Stern, directorul executiv OMV Petrom, 21 noiembrie a.c.

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Stendhal – pe drumurile istoriei (I)

Pentru biografia politică a lui Henri Beyle (1783-1842), devenit cunoscut, sub numele său de scriitor Stendhal, un amănunt revelator ni-l oferă gîndul lui atunci cînd, la numai zece ani, a aflat despre ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea, la 21 ianuarie 1793, în timpul Revoluţiei franceze: „una dintre cele mai mari bucurii din viaţa mea“, a notat Stendhal în „Jurnalul” său.

Politica şi ideile politice au jucat un rol însemnat în viaţa şi gîndirea lui Stendhal. Elevul iluminiştilor acordă politicii o importanţă primordială în evoluţia societăţii omeneşti. „Memoriile unui turist”, „Preumblările din Roma”, „Viaţa lui Napoleon”, „Jurnalul” oferă abundente mărturii despre ceea ce am putea numi sociologia lui Henri Beyle. Pentru el, ca şi pentru Montesquieu sau dna de Staël, psihologia şi morala unei epoci erau determinate de concepţiile politice. Stendhal este printre puţinii critici literari romantici care au explicat fenomenele artistice prin condiţionarea lor politică.

Iacobin la 10 ani

consideraţia bărbaţilor şi inima femeilor. Este şi el un veleitar, gata să-şi cheltuiască energia într-o lume care se clădeşte pe temelii mai bune sau, cel puţin, care promit să fie mai bune. Şi cum să rezişti, în fine, ispitei de a-l urma pe Bonaparte?

Generalul Bonaparte şi împăratul tiranic

Problema atitudinii lui Stendhal faţă de Napoleon e deosebit de interesantă, deoarece ea se deosebeşte de poziţia generală a romanticilor. Legenda lui Napoleon, aşa cum a zămislit-o generaţia romantică, îşi are explicaţia în reacţiunea micii burghezii şi a maselor populare faţă de regimul odios al Bourbonilor restauraţi în 1814.

a înaltului cler din Franţa Restauraţiei şi a monarhiei lui Ludovic Filip.

Revenind la relaţia Stendhal - Napoleon, se cuvine deci să observăm că, în timp ce la Hugo sau la Beranger, Napoleon apare totdeauna ca „titanul“, „împăratul victimă“, „vulturul exilat“, „conducătorul unei epopei expansioniste“, la Stendhal persistă imaginea juvenilă a generalului, frate bun întru energie şi democratism cu Julien Sorel. Mi se pare, deci, că bonapartismul lui Stendhal nu e o dezminţire a iacobinismului manifestat de copilul de zece ani, ci o confirmare nuanţată a lui.

Opţiunea pentru viitor

Mulţi interpreţi ai lui Stendhal au căutat adesea să demonstreze „apolitismul“ scriitorului, pornind de la o frază celebră din primul său roman, „Armance”, reluată apoi şi în „Roşu şi negru”: „Orice idee politică într-o operă literară e ca un foc de revolver în mijlocul unui concert“. Privit în contextul operei şi al altor numeroase mărturii, citatul dovedeşte în fond contrariul. Desigur, Stendhal este împotriva politicii introduse brutal şi nefiresc în opera de artă; e împotriva lozincilor lipite, care falsifică situaţiile şi caracterele, dar nu e împotriva sensului profund politic, necesar oricărei opere veritabile.

Nu au lipsit exegeţi severi care să-i reproşeze lui Stendhal oscilaţiile sale politice, ba chiar un anumit oportunism. Să examinăm însă lucrurile mai îndeaproape. Oare reacţia lui la ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea să fi fost anormală şi cu nimic justificată pentru un băiat crescut într-un mediu provincial şi regalist? Se poate, dar în tot cazul acest iacobinism precoce nu va fi dezminţit. Vin apoi anii de tinereţe (1800-1814). Parisul imperial, campaniile militare, cariera funcţionărească a lui Stendhal, vărul puternicului ministru Pierre Daru. Este oare Stendhal, în toţi aceşti ani, un feroce războinic sau un funcţionar imperial slugarnic? În Germania sau în Rusia, Stendhal este, ca şi Fabrice del Dongo – eroul entuziast şi sensibil din „Mînăstirea din Parma”, care ilustrează concepţia stendhaliană despre viaţă – cam comod, dar cu nimic înfeudat mentalităţii claselor dominante. La Milano, în 1800, ofiţerul de dragoni e captivat de muzică şi de Angela Pietragrua mai mult decît de gloria militară. Şi sînt cunoscute numeroasele admonestări pe care le suportă prea puţin disciplinatul ofiţer. Stendhal nu are nimic din militarul de carieră al vremii: nu e nici profitor, nici feroce, nici bădăran. Din Moscova în flăcări, jefuită de armata lui Napoleon, Stendhal – după cum povesteşte Prosper Mérimée – nu ia decît un volum de Voltaire, pe care apoi, cuprins de remuşcare de a fi descompletat o ediţie frumoasă, îl lasă neatins pe albul zăpezii... De ce oare atunci intelectualul Beyle se simte atras de această viaţă grea şi tumultuoasă? Mai întîi pentru că trebuie săşi cîştige existenţa. Pînă la moartea tatălui (şi chiar după aceea), o duce greu. În anii Consulatului (1799-1804) şi ai Imperiului (1804-1814), cariera ofiţerească e facilă şi sigură, mai ales cînd verii Daru te pot sprijini. Apoi, viaţa contemplativă nu-l încîntă pe micul burghez din Grenoble. El nu e aristocrat ca Alphonse de Lamartine sau ca Alfred de Vigny. Nu e un laudator temporis acti (lăudător al timpurilor trecute). Valul oamenilor de jos a crescut odată cu revoluţia. Stendhal, ca şi Julien Sorel din „Roşu şi negru”, vrea să cucerească gloria şi averea,

Atitudinea lui Stendhal faţă de Napoleon I este mult mai diferenţiată şi adesea mai justă. Mai întîi, spre deosebire de Beranger, care se făcea ecoul sentimentelor micii burghezii, sau de Victor Hugo, care-l va imagina pe Napoleon prin intermediul tatălui său, generalul Hugo, Stendhal l-a cunoscut personal pe Bonaparte. L-a văzut pentru prima oară în mai 1800, iar după bătălia de la Marengo, a fost admis în loja generalului, la Scala din Milano. L-a văzut din nou în 1806 la Berlin, în 1812 la Moscova, în 1813 în Silezia. Napoleon i-a vorbit pentru prima oară la Kremlin, apoi în timpul campaniei din 1813. Beyle şi-a dobîndit deci cunoaşterea acestuia printr-o experienţă oarecum directă şi frecventă. S-ar putea presupune că, slujindu-l pe Bonaparte, Stendhal trebuia să-l fi adulat mai mult decît Berranger sau Hugo. Dar e tocmai invers. Desigur, sînt numeroase şi categorice declaraţiile favorabile lui Napoleon. Unele sînt străbătute chiar de o emoţie autentică. Compunînduşi un epitaf în 1821 (anul morţii lui Bonaparte), Stendhal scrie: „Aici zace Arrigo Beyle Milanezul. Trăi, scrise şi iubi. Se stinse în vîrstă de... ani, în 18... L-a iubit pe Cimarosa, pe Shakespeare, pe Mozart şi pe Correggio. A iubit cu ardoare pe V., M., A., Ange, M., C, şi, deşi nu era tare frumos, fu şi el iubit mult de 4 sau 5 din aceste iniţiale. A respectat un singur om: pe Napoleon“. Începînd să compună „Viaţa lui Napoleon”, Stendhal mărturiseşte: „Resimt un fel de sentiment religios scriind prima frază din istoria lui Napoleon“. Sau, în altă parte: „El a fost singura noastră religie“. S-ar putea conchide că Stendhal are un cult absolut pentru împărat. Şi totuşi: „Dragostea pentru Napoleon e singura pasiune care mi-a rămas, ceea ce nu mă împiedică să văd defectele minţii sale şi jalnicele slăbiciuni ce i se pot reproşa...“.

Tot mai mult, iacobinul Stendhal stabileşte o distincţie între generalul Bonaparte şi împăratul tiranic. „În 1797 puteai să-l iubeşti cu ardoare și fără rezerve; nu-i răpise încă ţării sale libertatea...“. Stendhal anticipă aşadar judecata lui Engels despre Napoleon şi despre dublul rol pe care acesta l-a jucat: în Europa monarhică, purtător de cuvînt al ideilor Revoluţiei din 1789; înlăuntrul Franţei, reprezentant fidel al oligarhiei burgheze. Standhal iubeşte fără rezerve în Napoleon pe generalul Revoluţiei, care intra în 1796 în Milano, în fruntea unei armate tinere, însufleţite de idealurile iacobine. Imaginea generalului de 27 ani revine ca un laitmotiv în „Viaţa lui Napoleon”, care se ocupă aproape exclusiv de campania din Italia. Chipul împăratului nu-şi află loc în amintirea lui Stendhal. Pe autocratul care se declară împărat la 1804 Beyle îl urăşte, ca şi pe Papa Pius VII: „E alianţa evidentă a tuturor şarlatanilor: Religia consfinţind Tirania“.

De altfel, spiritul raţionalist al lui Stendhal a respins totdeauna ideile religioase, ca pe expresia flagrantă a despotismului şi a tradiţiilor perimate. Nu s-ar putea susţine că Stendhal era un ateu declarat, aşa cum numai un materialist consecvent poate fi. Nenumărate sînt însă dovezile poziţiei sale anticlericale şi anticatolice. Pentru democratul dornic de libertate, aristocraţia şi clerul nu sînt decît două măşti ale aceluiaşi duşman. De la un capăt la altul, opera standhaliană este şi o imensă satiră

Poziţia lui Stendhal faţă de Restauraţie e limpede. Citiţi orice pagină de roman sau de amintiri şi veţi vedea cîtă ură acumulată împotriva regilor, aristocraţilor, preoţilor. E vremea în care agenţii monarhiei habsburgice îi trimit lui Metternich rapoarte secrete despre activitatea de „carbonaro periculos“ a lui Stendhal. Oricare ar fi fost realitatea, exista o fibră de conspirator pătimaş în Stendhal. Revoluţia din iulie 1830 va aduce oare dreptatea şi libertatea rîvnită de liberali? În zilele de 27, 28 şi 29, în timp ce muncitorii se bat pe baricade, Stendhal îşi corectează, cu storurile trase, ultimele pagini din romanul lui Julien Sorel, fiu de ţăran pornit şi el la luptă împotriva unei orînduiri nedrepte.

Liberalul Stendhal speră că monarhia lui LudovicFilip va şterge amintirea Restauraţiei. Anii trec însă şi situaţia rămîne aproape aceeaşi. Locul preponderent al burgheziei agrare a fost luat de burghezia financiară. Poporul e nemulţumit. În 1831, ţesătorii din Lyon se răscoală şi declară prima Comună din istoria proletariatului francez. Grevele se ţin lanţ. Hugo, Michelet, George Sand scriu despre mizeria maselor şi demască abuzurile clasei exploatatoare. Dezamăgit, dezgustat, închis în sine, Stendhal părăseşte Parisul.

A fost numit de contele Molé ministrul de externe al lui Ludovic-Filip, mai întîi consul la Triest, în 1830 (dar Metternich nu şi-a dat agrementul), apoi, în 1831, la Civitá-Vecchia, în Statul papal, Stendhal iacobinul, sol al Franţei la Vatican – ce ironie a soartei! În acalmia orăşelului de provincie, pe care o compensează frecvente călătorii la Roma, înconjurat de intriganţi şi dezgustat de birocratismul superiorilor săi ierarhici, Stendhal renunţă la orice opinii politice declarate. De acum încolo îşi va transpune gîndurile în ceea ce scrie. Astfel, se nasc rînd pe rînd „Lucien Leuwen”, „Mînăstirea din Parma”, „Memoriile unui turist”, „Lamiel”... Anii 1830-1842 nu infirmă deci spiritul său critic, ci, dimpotrivă, îl potenţează prin intermediul operei.

Posteritatea va opera revalorificarea mult aşteptată, în timp ce mai marii zilei vor fi daţi uitării: „Cine va mai vorbi peste o sută de ani de de Villele, de de Martignac?“, îl întreabă Stendhal pe Balzac într-o scrisoare emoţionantă. Şi atunci „diletantul“ va fi repus în toate drepturile sale.

Întrebarea „pentru cine scriu?“ revine adesea sub pana consulului de la Civitá-Vecchia. Stendhal e veşnic preocupat de înţelegerea şi de ecoul pe care le va putea găsi în rîndurile cititorilor. Aflînd în naraţiunea epică modalitatea cea mai adecvată artei sale, Stendhal arde de dorinţa de a fi celebru şi totuşi se resemnează să nu fie, rămînînd principial, adică nefăcînd nici o concesie prostului gust burghez de la 1830: „Dacă vrei să placi foarte tare azi, trebuie să te hotărăşti ca peste douăzeci de ani să devii ridicol“. Hotărît lucru, el nu va fi un autor la modă, pentru că nu poate să scrie pentru burghezie, ci împotriva ei. Consecvent cu sine însuşi, Stendhal nu poate admite compromisul de a plăcea pe moment şi, totodată, de a se exprima integral pe sine: „Poţi oare să scrii pentru două clase: pentru oamenii de treabă şi pentru băcanii milionari?“. Trebuie deci să optezi. Şi Stendhal optează pentru viitor. „Voi fi înţeles prin 1880... prin 1935...“ – în perspectiva timpului, orice constrîngere a dispărut. Poţi îndrăzni orice. Poţi să scrii ce vrei, poţi să spui ce simţi şi cum simţi. Ca și în cazul lui Diderot, mi se pare că Stendhal posedă o uriaşă forţă de anticipare. De unde, senzaţia izbitoare de prospeţime şi de modernitate a unei opere care este, cu fiecare lectură, o permanentă redescoperire.

VALENTIN LIPATTI

Minunea apariţiei lui Mesia, din perspectivă istorică

Diferit de toţi marii fondatori de religii, Isus din Nazaret este unic în viaţă şi moarte, în natură şi caracter. Numai cercetătorii superficiali Îl pot considera doar un înţelept popular, un mare profet, un geniu revoluţionar moral. Isus este diferit de toţi, chiar şi prin Naşterea Sa. Steaua a fost văzută şi înţeleasă doar de magi. Îngerii au fost văzuţi doar de păstori. Simeon şi Ana au recunoscut Copilul doar pentru că erau profeţi. Dar locuitorii tîrgului în care Isus a copilărit, şi mulţi dintre contemporanii Săi, nu au văzut în El decît un tînăr sărac şi înţelept. Isus, cu toate minunile Lui, care aproape au intrat în legendă, a fost văzut în timpul vieţii doar de cîteva sute de mii de oameni. Martorii morţii Sale au fost cîteva sute, iar la Învierea Sa au fost prezenţi cel puţin o sută de necredincioşi, care însă au uitat totul după ce au fost şperţuiţi. Iar după 65 de ani, toţi martorii s-au stins din viaţă. A rămas mărturia scrisă, a cărei valoare depăşeşte experienţa unui singur martor, oricare ar fi el. Şi, pe lîngă mărturia unică a evangheliştilor apostolici, avem o mărturie a preştiinţei divine – profeţiile ebraice – care Îl văzuseră pe Mesia cu multe secole înainte de a Se naşte.

Profeţia lui Daniel este, de fapt, o revelaţie a lui Gabriel (Daniel 9:21) – acelaşi înger al Domnului care avea să anunţe atît naşterea lui Ioan Botezătorul, cît şi a lui Isus (Luca 1:19,26). Ea a fost scrisă în cuvintele următoare (Daniel 9:25 TFL): „De la porunca de-a reda şi-a rezidi Ierusalimul, pîn’ la Mesia-Domnitor, vor trece şapte săptămîni şi şaize’ş’două; – În grele vremi se vor reface, piaţă şi for judecător”.

Aritmetica profeţiei

Există multe profeţii privitoare la Mesia. Unii sînt impresionaţi de unele profeţii mesianice, alţii, de altele. În fine, există şi ignoranţi de bunăvoie, care nu sînt impresionaţi de nici una. O incursiune atentă în profeţiile privitoare la locul şi timpul apariţiei lui Mesia le poate schimba perspectiva.

Noel, Noel, cu 700 de ani înainte de vreme

Profeţiile arhaice despre Mîntuitorul prevedeau că El Se va naşte dintre urmaşii lui Avraam (Geneza 22:18). Apoi a fost precizat Israel (Num. 24:17), din care mai tîrziu a fost indicată ginta lui Iuda (Gen. 49:10) şi, după mai multe secole, „casa lui David” (2 Samuel 7:16; 23:3-5). Au apărut apoi descrieri predominant tipologice ale caracterului şi activităţii mesianice, în cărţile Psalmilor (Psalmi 2; 22; 45; 110 etc.). Cu circa 720 de ani înainte de Naşterea lui Isus, profetul Mica (Miheia) a prevăzut locul în care Marele Rege avea să Se nască. Traduse după textul ebraic tradiţional, versurile au următoarea formă: „O, tu, Bet Léhem, ceată de efrată,/ Din miile lui Iuda mic popor,/ Din tine-mi va ieşi Cel zis odată/ Să fie-n Israel stăpînitor./ Dar ale lui iviri sînt de demult,/ Din veacurile timpului cărunt.” (Mica 5:1 TFL). Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Mat. 2:6), indicînd „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Bet-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei, referitoare la Betleemul din Iudeea, este importantă, deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19:15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul Naşterii lui Isus (cf. Luca 2:4.15; Ioan 7:41.42).

Timpul Naşterii, arătat cu 530 de ani înainte

Nu există nici o profeţie directă cu privire la momentul Naşterii lui Isus. Totuşi, există în cartea biblică a lui Daniel o profeţie spectaculoasă despre timpul apariţiei Sale publice, cînd Isus avea să fie făcut cunoscut poporului evreu. Ştiind că, după legile israelite, cineva trebuia să aibă cel puţin 30 de ani împliniţi pentru a ocupa o funcţie în stat sau la templu şi că Isus a împlinit această condiţie (Luca 3:23), trebuie scăzuţi 30 de ani de la momentul prevăzut pentru apariţia Lui publică, pentru a şti data aproximativă a Naşterii. Timpul proclamării lui Christos, al descoperirii Lui înaintea poporului iudeu, a fost momentul botezului Său la Iordan, cînd Ioan Botezătorul L-a prezentat mulţimilor adunate.

Stihul al treilea din textul tradus mai sus se armonizează cu Septuaginta şi cu traducerile ortodoxe. „Şapte săptămîni şi şaizecişidouă de săptămîni”. Aceasta este o formă poetică de a spune „69 de săptămîni”. În acelaşi timp, ea conţine un cod de cronologie apocaliptică, descifrat cu cheia clasică din Scriptură (Num. 14:34; Ezra 4:6), care arată că în cod profetic o zi apocaliptică simbolizează un an. Exprimarea din profeţie subliniază, de fapt, că întreaga perioadă a celor „70 de săptămîni”, adică 490 de ani, este formată din jubilee (perioade de cîte 7 x 7 ani), care la rîndul lor sînt formate din septenale (săptămîni de ani, cf. Levitic 25). Două sărbători importante pentru israeliţi sînt implicit menţionate în profeţie: anul sabatic şi anul jubiliar. În fiecare al şaptelea an, numit an sabatic după modelul săptămînii de zile, sclavii israeliţi trebuiau eliberaţi, iar ogoarele lăsate necultivate, ca să se „odihnească”, să nu se epuizeze. Jubileul se sărbătoarea o dată la 49 de ani, în al 50-lea an, care era totodată primul din perioada următoare. Această sărbătoare extraordinară prevedea întoarcerea gratuită la primii proprietari ai tuturor bunurilor înstrăinate (pămînturi şi case, Levitic 25:23). Anul al 49-lea fiind an sabatic, iar al 50-lea fiind jubiliar, efectul ideii de eliberare şi restaurare se cumulează. Dar profeţia lui Daniel nu se referă doar la 7 ani sau la 7 x 7 ani, ci la o perioadă de 70 x 7 ani, adică un megajubileu – singurul cunoscut în Scriptură, reprezentînd şi numărul maxim, simbolic, de ocazii pînă la care Isus a extins iertarea (Matei 18:22).

Profeţia a fost făcută în primul an de după cucerirea Babilonului de către mezi şi perşi (Dan. 9:1; cf. 5:30-31), adică în 538 î.Ch. Îngerul spune că perioada menţionată de profeţie trebuie calculată începînd cu edictul care avea să legalizeze restituirea şi reconstrucţia Ierusalimului, în alte cuvinte, restaurarea civilă (politică) a iudeilor, după exilul babilonic.

Steaua profeţiei şi Soarele creştinismului

Strălucită este prezicerea răsăritului Soarelui creştinătăţii şi al lumii. Perioada de 69 de „săptămîni” (69 x 7) după decretul restaurării civile (457 î.Ch.) înseamnă 483 de ani, din care, scăzîndu-i pe cei 457 de dinaintea erei creştine, ajungem la anul 27 d.Ch., cînd, potrivit profeţiei, ar fi trebuit să apară în public Mesia Conducătorul. Numărînd înapoi 30-31 de ani, vîrsta maturităţii şi a începutului misiunii lui Isus, ajungem la anii -4 sau -3 (4 sau 5 î.e.n.). Există interpretări ortodoxe şi protestante actuale care se apropie mult de aceasta.

Nu trebuie uitat că, pe vremea lui Isus, oamenii aveau diferite sisteme de calculare a timpului. Cu siguranţă, nimeni nu s-a gîndit atunci, văzînd Pruncul Sfînt în iesle, că lumea întreagă va socoti cîndva timpul după Naşterea Lui. La patru secole după Naşterea lui Christos, cînd a fost inventată era creştină de către cunoscutul călugăr dobrogean Dionisie Exiguus, calculul a fost făcut greşit cu cel puţin 4 ani. Aşadar, profeţia lui Daniel cere ca dată a apariţiei publice a lui Isus anul 27 al erei creştine şi o dată a Naşterii Sale cu 30-31 de ani înainte.

Istorie şi Biblie

Luca (3:1,23) arată că data la care Christos a fost proclamat de Ioan Botezătorul era al 15-lea an al lui Tiberius, ceea ce după un calcul brut ar însemna anul 28-29 (din toamnă în toamnă), foarte aproape de anul 27 d.Ch., – an cerut de profeţie. Studii cronologice şi calendaristice mai aprofundate pot duce la rezultate mai precise, dar pentru o previziune care a fost pe secole înaintea evenimentului, eroarea de +/- 1 este neglijabilă.

Tiberius a început să domnească din august anul 14 d.Ch., iar anii de domnie erau calculaţi în mod inclusiv pe vremea aceea în provinciile orientale, ceea ce înseamnă că primul an de domnie începea chiar cu accesiunea la tron. În acelaşi timp, anii de domnie se numărau ca ani întregi, anul iudaic civil fiind din toamnă în toamnă (septembrie/octombrie), ceea ce este în acord cu metoda siriană de calcul pe care trebuie s-o fi folosit Luca. Aceasta înseamnă că, după calculul lui Luca, primul an al lui Tiberius este format doar din cele circa 2 luni pînă la începutul noului an, în octombrie anul 14, la care adăugăm 13 ani plini (oct. 14 – oct. 27), totalizînd astfel 14 ani de domnie, pînă în toamna lui 27. Odată cu anul nou în octombrie 27 se intră în al 15-lea an al lui Tiberius, după calculul lui Luca. Acesta este exact momentul botezului lui Isus, la vîrsta de aproximativ 30 de ani.

Există şi o altă posibilitate de ajustare a datei. Anumiţi autori susţin, pe temeiuri numismatice, că Tiberius poate să fi fost coregent cu Augustus timp de circa doi ani, ceea ce înseamnă că anul al 15-lea din Luca 3 ar fi anul 26-27 şi nu 28-29. Împlinirea profeţiei este sprijinită şi de o dată menţionată de Ioan (2:20). La primul Paşte de după botezul lui Isus, trecuseră 46 de ani de cînd Irod cel Mare, pe la anul 19 î.Ch., începuse restaurarea Templului, ceea ce înseamnă că acel Paşte de după botez a avut loc probabil în primăvara anului 28 d.Ch. Data confirmă împlinirea profeţiei.

Minunea pentru mine

În concluzie, profeţia lui Gabriel ne conduce direct la anul proclamării lui Christos (27-28 d. Ch.), la aproape 31 ani de la Naşterea Sa (5 î.Ch.), care este astfel atestată istoric de Evanghelii. Luna şi ziua Naşterii Lui nu le ştim. 25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă (Ziua Naşterii Soarelui Învingător), pe care creştinii au transformat-o în Ziua Naşterii lui Christos, Soarele Dreptăţii, făcînd din ea sărbătoare imperială, sfîntă şi obligatorie.

Nu ştim ziua şi luna Naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al Naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei (27 d. Ch.) şi, implicit, al Naşterii Lui (5 î.e.n.), deşi multă lume încă aşteaptă să vină un Mîntuitor mai convenabil.

Mintea, care a prevăzut locul şi timpul Naşterii Mîntuitorului, a ştiut dinainte, de asemenea, locul şi timpul naşterii noastre, în aşteptarea mîntuirii. Acela care este din veci, care îşi are viaţa în afara spaţiului şi timpului, privind simultan în trecut, prezent şi viitor, S-a coborît, în spaţiu şi timp, la locul şi timpul potrivite, pentru a Se dărui pe Sine – Isus Christos, singura noastră speranţă.

FLORIN LăIU (Semneletimpului.ro)

Naționaliști de conjunctură

De vreo săptămînă românii spumegă de furie împotriva Austriei și încearcă, fiecare după forțele proprii, să-i pedepsească pe afaceriștii austrieci pentru decizia celor care îi conduc de a nu ne primi în spațiul Schengen. Astfel, mulți români au decis să nu își mai alimenteze mașinile de la OMV-Petrom în timp ce alții și-au închis conturile bancare deținute la Raiffeissen și BCR.

Aceste demersuri au fost susținute, și chiar sugerate de mass-media românească, ce și-a dovedit, încă o dată, puterea de a determina comportamentele celor ce cred în ea. Un post de televiziune a mers chiar mai departe de atît, și a inițiat o petiție prin care cerea naționalizarea companiei Petrom, unde statul român deține un procent de 20,69%, iar Persoane Fizice și Juridice 28,14%.

Toată Europa se arată revoltată pe decizia Austriei, iar pagina de Facebook a cancelarului Karl Nehammer a fost asaltată de mesaje din partea românilor, care-i urau să piardă alegerile și îndemnau la boicotarea companiilor austriece. Parlamentarul român Rareș Bogdan se întreba: „Ce trebuie să mai facem pentru a fi tratați de la egal la egal și respectați? Să provocăm o criză alimentară la nivel european, să blocăm la graniță trenurile și sutele de camioane cu cereale care tranzitează zilnic România spre piețele occidentale, în Olanda, Belgia, Franța, Austria, Germania, Italia? Nu ne obligați să jucăm și noi dur. Am fost mult prea eleganți și mult prea tăcuți pînă acum. Nu sîntem mai puțin europeni decît cei din vest”.

Eu nu mai privesc televiziunile românești decît pentru a urmări diverse meciuri de fotbal sau cînd se întîmplă cine știe ce eveniment important. Serile trecute, mi-am rupt 30 de minute din viață să zappez doar ca să văd valul de supărare și declarațiile pe tema refuzului Austriei de a ne primi în Schengen. Stăteam și mă uitam „sidefat”, cum spunea un personaj dintr-un serial comic, și-mi venea să-i întreb pe toți cei care-și exprimau revolta: Păi, bine, oameni buni, acum v-ați trezit? Pînă acum ce-ați făcut? În ultimii 30 de ani, timp în care economia românească pe care Petre Roman o declarase „fier vechi” pentru noi, dar bun pentru occidentali, s-a vîndut bucată cu bucată, nu v-ați sesizat că străinii ne iau pămîntul de sub talpă? În ultimii 30 de ani, cei care acum vă ridicați poalele-n cap vă făceați un titlu de mîndrie din alimentatul la OMV și din cardul galben de la Reiffeisen, că CEC și BT vă miroseau a brînză și a cioban, ori voi vă credeați niște occidentali rafinați! Cînd ambasada Austriei la București i-a făcut jocurile lui Băsescu, ajutîndu-l să păcălească opinia publică cu privire la depunerea celei a doua candidaturi la președinție, erau buni austriecii. Nu-i așa, domnilor „băsiști” revopsiți? În urmă cu 8 ani, cînd actualul președinte al țării cîștiga primul mandat și-și lansa cartea, făceați cozi la librării, leșinați de admirație în fața neamțului și a descendenței sale austrogermane, fără să vă gîndiți că austriecii sînt niște nenorociți. Cînd noi, ceilalți români, alimentam de la Rompetrol, singura companie petrolieră românească, aveam conturi la BT sau CEC și mergeam la schi la Predeal, Sinaia și Poiana Brașov, ne zîmbeați superior. Acum? Ei bine, acum nu mai știți cum să-i stuchiți pe austrieci. V-ați trezit așa, peste noapte, din narcoză? Mă mir și sînt curios cît o să vă țină.

Valul ăsta de naționalism mi se pare generat de o doză uriașă de oportunism a politicienilor, care de pe la începutul toamnei au înțeles că acest val îi poate menține la putere, așa cum le poate garanta televiziunilor audiențe foarte mari aducătoare de profit. Prin urmare, cei care pînă mai ieri își băteau joc de naționalismul

unui Vadim, unui Păunescu sau al unui simplu patriot român, acum strigă cel mai tare și se bat cu pumnul în piept oftînd de grija și de mila țărișoarei. Mi se face greață cînd îi văd, fiindcă știu că naționalismul lor e izvorît din oportunism, nu din sentimente curate, patriotice. Pe de altă parte, toată această mișcare naționalistă nesinceră dă prilejul inamicilor naționalismului-liberal și suveranismului să asimileze aceste mișcări fascismului și extremismului politic, așa cum procedează site-ul romania.europalibera.org, cînd scrie următoarele: „De aici și pînă la un val de naționalism și suveranism nu este decît un pas. Unul de care vor profita în primul rînd partide extremiste precum AUR. „S-ar putea ca partidele care propagă astfel de mesaje să aibă o problemă, mai ales PNL, pentru că, de fapt, cîștigătorii reali vor fi extremiștii, cei de la AUR și alții asemenea lor”, spune pentru Europa Liberă sociologul Ovidiu Voicu. N-ar fi de mirare să profite, pentru că, de exemplu, deputatul Ninel Peia (fost AUR, actual PSD), cere ieșirea României din Uniunea Europeană. „Noi spunem RO-Exit”. Comentariile în favoarea unui RO-Exit merg în direcția suveranismului și antieuropenismului. La fel și cele lăsate la postările existente pe pagina de Facebook a lui George Simion, care a ținut o conferință de presă la Bruxelles, alături de europarlamentarul Cristian Terheș, sub sloganul „Data viitoare votați patrioți, nu mai votați hoți impotenți”. Observația mea este că un RO-Exit nu-și are rostul, fiindcă pe noi ne-ar lăsa într-o situație economică dificilă, iar pe unii europeni i-ar bucura. Pe de altă parte, le-am da economia pe degeaba, în loc să folosim banii europeni ca să ne refacem o parte a economiei productive. Este de dorit să votăm, de acum înainte, patrioți. Dar de unde să-i luăm? – că nu prea există pe scena politică.

Sociologul Ovidiu Voicu spune, pentru siteul citat mai sus, că „AUR va profita de cazul Schengen și ar putea crește din nou în sondaje. Un astfel de curent nu ar fi însă singular în România, se înscrie într-o mișcare mai amplă europeană, care a prins aripi și în Statele Unite în timpul președinției Trump”. „Toate aceste frustrări, nemulțumiri care apar în țările europene, cu atît mai mult în țări periferice ale Uniunii Europene, cum sînt România și Bulgaria, nu fac decît să alimenteze curentele politice eurofobe, naționaliste, suveraniste, antioccidentale și, indirect, rusofile”, spune pentru Europa Liberă profesorul de relații internaționale Valentin Naumescu”.

Acum, nu vă supărați, stimați ziariști de la Europa Liberă, dar ce ați dori să facem noi, cei care ne vedem tratați ca europeni de mîna a doua? Să-i iubim pe cei care secole de-a rîndul ne-au tratat cu dispreț și au luat șapte piei de pe noi? Nu sîntem, din păcate, atît de perfizi și de vicleni ca voi, încît să vă zîmbim prietenește în față, pentru a vă înfige cuțitul în spate cu prima ocazie. Ne descărcăm și noi cum putem.

Problema e că toți acești naționaliști de conjunctură vor schimba direcția îndată ce li se va ivi o altă oportunitate favorabilă și aducătoare de cîștiguri, lăsîndu-ne cu buza umflată. Tocmai de aceea regret că nu avem o alternativă serioasă la acești naționaliști apăruți peste noapte, fiindcă din păcate oamenii de tipul lui Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau al profesorului Andrei Marga nu îndrăznesc să facă pasul în față și să se organizeze într-un partid care să schimbe în bine țara. Majoritatea românilor care acum nu mai știu cum să-i sancționeze pe austrieci ar fi primii care i-ar ținti cu pietre fiindcă, din păcate, memoria de scurtă durată și chiar uitarea sînt două atribute ce îi caracterizează pe majoritatea oamenilor.

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

Fotbalul a învins în cea mai politizată Cupă mondială

Duminică, s-a terminat cea mai controversată Cupă Mondială. De la istorica întrecere din Uruguay, din anul de grație 1930, cînd doar trei țări europene au participat, inclusiv România, nu s-a mai văzut o asemenea finală, dar nici asemenea narative compulsive ale lumii, ce și-a făcut din toleranță steag fals. Finala așteptată cu sufletul la gură Franța - Argentina a adunat o audiență uriașă, de peste trei miliarde de telespectatori, semn că Regele fotbal mai are încă priză la marele public. Prin golul înscris din penalty, Leo Messi, iar apoi prin șutul imparabil al lui Angel Di Maria, Argentina conducea, înainte de pauză, cu 2-0. A dominat copios, doar că Mbappé nu a vrut capitularea și a semnat cu numele său trei reușite, ducînd Franța în prelungiri. 2-2, după 90 de minute. În minutul 108, Messi a mai înscris o dată, dar Kylian Mbappé a egalat din nou și totul s-a decis la penalty-uri. Sud-americanii au purtat albiazurii în triumf, iar echipa lui Lionel Scaloni a ridicat Cupa Mondială, iar Messi s-a îmbrăcat cu un bisht (haină imperială arabă) și a primit Gheata de aur, după ce a marcat de opt ori. Aceasta este istoria, pe scurt, a celei mai disputate finale de cupă mondială.

S-ar fi băgat și clovnul războinic în poză, dar n-a fost primit!

Aranjorii războiului din Ucraina au încercat să-l vîre pe Volodimir Zelenski în deschiderea finalei, pe șestache-n decor, ca diavolul coarnele printre magi. N-a prins fenta! Spre cinstea lor, oficialii de la FIFA au refuzat, în ciuda presiunilor uriașe făcute de administratorii fricii. „Sîntem o organizație globală și nu discriminăm pe nimeni. Apărăm valori, drepturile omului și drepturile tuturor la Cupa Mondială. Miliardele de oameni care urmăresc turneul la televizor au propriile lor probleme. Vor doar să urmărească fotbal 90 sau 120 de minute, fără să se gîndească la nimic, doar să se bucure de un moment de plăcere și fericire. Vrem să le acordăm un timp, în care să poată uita de problemele lor și să se bucure de fotbal”, a spus Gianni Infantino, președintinele FIFA, conform CNN.

Iată că nu e totul pierdut. După ce a pierdut Nobelul, nu a reușit să-și facă „eroica” prezență, mediată electronic, pe scena Oscarului, după ce umanitatea a descoperit resorturile ascunse ale scenariului de circ #slavaucraina, Volodimir Zelenski a mai primit o palmă. De la Jules Rimet, inițiatorul Cupei Mondiale – desfășurate odată la patru ani, ca un triumf al sportivității – încoace, nu s-a mai adus un asemenea afront sportului rege. Farsorii „minunatei lumi noi” n-au limite, pentru că li s-a permis prea mult. Au impus BLMul ca acțiune simbolică (așa am văzut minunat echipă a Angliei, îngenuncheată la ordin), steagurile curcubeu, organizațiile LGBT, falsa luptă pentru egalitate de gen, într-un spațiu sacru, în care umanitatea se închină la măiestuosul Rege Fotbal. Pentru a impune Noua Ordine Mondială, „distrușii” Diavolului de la Davos au călcat toate principiile în picioare, în încercarea diabolică de distrugere a unui mit care mereu se reinterpretează.

Cupa Mondială din Qatar va rămîne în istorie ca una dintre cele mai criticate, murdare și contestate competiții sportive. Șeicului Tamim Al Thani, emirul țărișoarei arabe, i s-au adus cele mai mari calomnii. Oare, umanitatea și-a pierdut memoria? O Cupă Mondială a fost organizată și de Germania nazistă, în 1938 și de Argentina, sub o dictatură militară, în 1978, și în Rusia putinistă, în 2018. Dar așa o campanie de denigrare nu s-a mai văzut.

Fotbalul a învins fitiliștii din servicii

Narativele presei mainstream au obosit planeta. Arsenalul de invective cuprindea mesaje de genul: „Qatarul a exploatat și maltratat muncitorii în timpul construirii stadioanelor”; „calendarul Cupei Mondiale ar perturba meciurile din liga europeană”; „suporterii nu ar putea să bea bere în timpul meciurilor”; „este ilegal să fii gay în Qatar”; „Qatarul este condus de un monarh totalitar”; „Qatarul a cîștigat în 2010 dreptul de organizare a competiției prin mită”, iar lista este lungă.

Occidentul – care și-a făcut o efigie din toleranță – a fost aruncat într-o oază nămoloasă de către agenții corectitudinii politice. Suporterii voiau să vadă fotbal, nu să simtă junghiuri propagandistice. Nu e misiunea unei Cupe Mondiale de fotbal să schimbe regulile de organizare ale unei societăți, să impună cu forța democrația de tip euro-atlantică. De fapt, a fost un atac josnic asupra lumii arabe. Mult lăudatul Occident s-a prăvălit dogmatic asupra șeicului. E prima competiție organizată într-o lume majoritar musulmană. O atitudine discriminatorie, demnă de un tribunal al bunului simț. Pentru unii, arena e o catedrală, pentru alții un imens templu al corurilor sacre.

Actualitatea pe scurt

● Majoritatea cetățenilor austrieci sprijină refuzul țării lor de a accepta aderarea României şi Bulgariei la Schengen, cei mai mulţi dintre susţinători fiind alegători ai conservatorilor aflaţi la putere (OeVP) şi ai partidului naţionalist FPOe, arată un sondaj de opinie, citat de presa din Austria. Astfel, 52 la sută dintre cei chestionaţi au spus că aprobă decizia blocării aderării României şi Bulgariei la Schengen, în vreme ce 34% au declarat că nu sînt de acord. Decizia de respingere a aderării este cel mai mult aprobată de votanţii OeVP şi FPOe. ● Banca Națională a României va lansa, începînd de luni, în circuitul numismatic o monedă de aur cu tema Tezaurul de la Pietroasa –Vasele Poligonale, potrivit unui comunicat al băncii centrale. Aversul monedei prezintă vasul octogonal din Tezaurul de la Pietroasa, inscripţia ,,ROMÂNIA”, în arc de cerc, valoarea nominală ,,10 LEI”, anul de emisiune ,,2022” şi stema României, informează Agerpres. Reversul monedei prezintă cele două vase poligonale din Tezaurul de la Pietroasa şi inscripţiile în arc de cerc ,,TEZAURUL DE LA PIETROASA” şi ,,VASELE POLIGONALE”. Monedele din aur, ambalate în capsule de metacrilat transparent, vor fi însoţite de broşuri de prezentare, precum şi de certificate de autenticitate, redactate în limbile română, engleză şi franceză. Pe certificatele de autenticitate se găsesc semnăturile guvernatorului BNR şi casierului central. Tirajul maxim pentru moneda din aur este de 1.000 piese. Preţul de vînzare pentru moneda din aur este de 580,00 lei, exclusiv TVA, inclusiv broşura de prezentare şi certificatul de autenticitate. ● Armata rusă, sosită în Belarus ca parte a creării unei grupări regionale de trupe, va efectua exerciții tactice de batalion, a anunțat luni Ministerul rus al Apărării, scrie Interfax. Ministerul rus al Apărării a declarat că armata rusă de la terenurile de antrenament din Belarus ,,continuă cursul de antrenament intensiv de luptă”. În noiembrie, Ministerul Apărării al Federației Ruse a raportat despre pregătirea tancurilor rusești, artileriști, unități de comunicații, război electronic, ingineri și un detașament medical cu destinație specială din Districtul Militar de Vest la terenurile de antrenament din Belarus. Anterior, Ministerul Apărării din Belarus a raportat că pînă la 9.000 de militari ruși și cîteva sute de vehicule blindate vor ajunge în republică pentru a crea un grup comun de trupe.● Elon Musk și-a pus funcţia de şef al Twitter în mîna fanilor. Duminică noaptea, Elon Musk a postat pe pagina sa de Twitter un sondaj în care îi întreabă pe urmăritorii săi dacă ar trebui să renunţe la post. În doar 8 ore de la publicarea sondajului, au votat peste 14 milioane de oameni, iar rezultatul arată că mutările lui Elon Musk de la preluarea companiei şi a platformei de socializare nu au fost pe placul utilizatorilor. Conform datelor finale, peste 57% dintre cei care au votat s-au pronunțat pentru plecarea lui Musk de la conducerea platformei sociale. ● Președintele Belarusului, Alexandr Lukașenko, l-a numit pe Serghei Aleinik în funcția de ministru al Afacerilor Externe, a informat agenția de presă BelTA. Aleinik ,,a lucrat pînă acum în Ministerul de Externe ca prim-adjunct”, se arată în raport. Serghei Aleinik a fost numit în funcția de ministru al Afacerilor Externe, după ce fostul ministru de Externe din Belarus, Vladimir Makei, a murit la sfîrșitul lunii noiembrie, la vîrsta de 64 de ani. Serghei Aleinik s-a născut în 1965 la Minsk. Absolvent al Facultății de Traduceri a Institutului Pedagogic de Stat al Limbilor Străine din Minsk (1986), a studiat la Academia Diplomatică, din subordinea Ministerului Afacerilor Externe austriac (1992-1993). În perioada 2013-2020, a fost ambasador al Belarusului în Regatul Unit și, concomitent, în Irlanda, ambasador al Belarusului la Sfîntul Scaun, pecum și reprezentant permanent al Belarusului pe lîngă Organizația Maritimă Internațională. ● O nouă moarte suspectă în rîndul oligarhilor ruși. Este vorba de Dmitri Zelenov, care a

murit în circumstanțe neclare în Antibe, Franța, în timp ce își vizita prietenii pe Riviera Franceză. Bărbatul, în vîrstă de 50 de ani, s-a simțit rău după cină, apoi probabil a căzut pe scări și apoi de pe o balustradă. Decesul acestuia a fost confirmat de parchetul din Grassa, după ce știrea circulase deja pe canalele rusești Telegram, relatează Agenzia Nova. Zelenov a făcut avere în domeniul imobiliar, dar după 2008 a înregistrat pierderi financiare importante. La Moscova, compania sa DonStory ridicase turnul de 254 de metri înălțime al Palatului de Triumf, care a fost pentru o vreme cea mai mare clădire rezidențială din Europa. Înainte de a suferi pierderi colosale, averea lui Zelenov a fost estimată de Forbes la 1,4 miliarde de dolari. ● Președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, efectuează luni și marți o vizită de lucru în România. Luni, Roberta Metsola va avea întîlniri cu preşedintele Klaus Iohannis, cu premierul Nicolae Ciucă, dar şi cu preşedinţii Camerei şi Senatului - Marcel Ciolacu şi Alina Gorghiu, potrivit Agerpres. În aceeași zi, după-amiază, preşedinta Parlamentului European se va adresa parlamentarilor români, care se vor reuni în şedinţă comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului. Marţi, Roberta Metsola se va întîlni cu tinerii în cadrul evenimentului ,,Împreună sîntem Europa”, organizat de Biroul PE în România, în parteneriat cu Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Potrivit instituţiei de învăţămînt superior, ,,Evenimentul este o oportunitate pentru toţi tinerii de a interacţiona direct cu preşedinta singurului organism european ales prin vot direct de către cetăţeni şi singurului Parlament transnaţional din lume, dar şi de a se inspira reciproc şi de a-şi schimba opiniile”. ● Decizie istorică a Tribunalului București în cazul avocatului Robert Roșu, condamnat fiindcă și-a apărat un client. Vineri, Tribunalul București a dispus obligarea Statului Român la plata unor daune morale către avocatul Robert Roșu în valoare de 1 milion lei, adică 200.000 euro, precum și daune materiale de circa 2,2 milioane lei, echivalentul a 400.000 euro. La aceste sume se adaugă dobînda legală aferentă de la data cererii de chemare în judecată (mai 2022) și pînă la data plății efective, notează Lumea Justiției. Daunele primite de Robert Roșu se referă la abuzul comis împotriva sa de DNA și „Completul Negru” al Înaltei Curți în dosarul ,,Ferma Baneasa”. ● Un cuplu gay sesizează CEDO după ce Polonia a refuzat să recunoască căsătoria realizată în Germania. Agata Kowalska, jurnalistă, și Emilia Barabasz, avocată, s-au căsătorit în Germania în 2018 și, întoarse în Polonia, au căutat să-și înregistreze certificatul de căsătorie. Registrul civil polonez a refuzat acest lucru, deoarece căsătoria între persoane de același sex nu este recunoscută în Polonia. Cuplul va duce cazul la Strasbourg, deoarece consideră că dreptul lor la respectarea vieții private și de familie – care este protejat de articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului – a fost încălcat. Timp de trei ani, Polonia a fost clasată drept cea mai ostilă țară din UE față persoanele din comunitatea LGBTQIA+, de către ILGA-Europe, un ONG cu sediul la Bruxelles. Pe lîngă faptul că nu se pot căsători, cuplurile de același sex nu pot forma parteneriate recunoscute legal și nu pot adopta copii în Polonia. ● Rusia va trimite muzicieni pe frontul cu Ucraina, pentru a ridica moralul soldaților. Ministerul rus al Apărării a transmis săptămîna trecută formarea „brigăzii creative de primă linie”, care va include atît vocaliști, cît și muzicieni, iar cetățenii sînt îndemnați să doneze instrumente în acest scop, potrivit BBC. Între timp, ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, a vizitat trupele din prima linie din Ucraina. Într-o declarație postată pe Telegram, Ministerul Apărării din Rusia a transmis că Șoigu „a zburat în jurul zonelor de desfășurare a trupelor și a verificat pozițiile avansate ale unităților rusești în zona operațiunii militare speciale”. ● Oligarhii ruși cer despăgubiri de la UE pentru „daunele” suferite în urma sancțiunilor. În total, ei au intentat 61 de procese la Curtea Europeană de Justiție împotriva sancțiunilor impuse de Uniunea Europeană,

după invadarea Ucrainei, potrivit tabloidului german Bild. Oligarhii ruși Grigori Berezkin și Ghenadi Timcenko se numără printre cei care solicită despăgubiri pentru „prejudiciul moral” pe care se presupune că l-au suferit din cauza sancțiunilor. Berezkin susține că „a suferit daune grave asupra reputației” și că „nu există nici o legătură materială între el și politica Rusiei în Ucraina”, potrivit dosarului său. Oligarhul mai susține că nu sprijină guvernul Federației Ruse și solicită o plată simbolică de 1,05 dolari ca despăgubire pentru prejudiciul moral. Pe de altă parte, Timchenko – care locuiește în Elveția – dă în judecată pentru 1 milion de euro sub formă de despăgubiri, acuzînd UE de o „eroare de evaluare” cu privire la „relația dintre reclamant și președintele Putin”. Alți reclamanți proeminenți îi includ pe fostul proprietar al clubului englez de fotbal Chelsea, Roman Abramovici, și Mikhail Fridman, fondatorul și managerul marelui grup financiar Alfa-Group. ● China a raportat, luni, primele decese provocate de Covid-19 după mai multe săptămîni în care criza Covid din această țară s-a adîncit ca urmare a relaxărilor bruște de restricții și a unei politici anti-pandemice haotice, scrie Reuters. Semne de întrebare cu privire la bilanțul real al infectărilor și deceselor au apărut după ce guvernul de la Beijing a anunțat primele două decese după luni de zile. Datele guvernului de la Beijing sînt puse la îndoială mai ales în condițiile în care au fost observate zeci de dricuri așteptînd în fața unui crematoriu din Beijing și lucrători îmbrăcați în costume de producție cărînd morți în clădire. ● În Coreea de Sud autoritățile se declară îngrijorate de amploarea pe care a luat-o, în ultimii zece ani, fenomenul denumit ,,Moartea singuratică”. Conform legislației din Coreea de Sud, se consideră ,,moarte singuratică” atunci cînd o persoană care trăiește fără a avea pe nimeni moare în urma unei sinucideri sau a unei boli, iar corpul acesteia este găsit abia după ce a trecut ,,o anumită perioadă de timp”. Printre cauzele care stau la baza acestui fenomen se află criza demografică a țării, decalajele din domeniul asistenței sociale, sărăcia și izolarea socială, care s-au accentuat în timpul pandemiei de COVID-19. În 2021, în Coreea de Sud s-au înregistrat 3.378 de astfel de decese, în creștere față de 2.412 cîte au fost în 2017, arată un raport publicat de Ministerul Sănătății și Protecției Sociale, aceasta fiind prima statistică publicată de cînd guvernul de la Seul a promulgat în 2021 Legea privind prevenirea și gestionarea deceselor ,,în singurătate”. ● Aproape jumătate dintre fetele din Uniunea Europeană care devin mame pînă la vîrsta de 15 ani sînt din România. Concret, 45% dintre naşterile înregistrate în rîndul fetelor cu vîrste mai mici de 15 ani din Uniunea Europeană provin din România, informează organizația Salvaţi Copiii România, arătînd că țara noastră se menține pe primele locuri în UE27 și în ceea ce privește rata mortalității la copii sub un an. ● ,,E.T. Extraterestrul” din filmul lui Steven Spielberg a fost vîndut pentru 2,6 milioane de dolari. Marioneta celui mai cunoscut extraterestru din cinematografie a fost vîndută în cadrul unei licitații, la 40 de ani după lansarea celebrului film regizat de Steven Spielberg, relatează Agerpres care citează AFP. La același eveniment au fost licitate și mănușile de box ale lui Robert De Niro din ,,Raging Bull”, ciocanul lui Thor și mătura lui Harry Potter, precum și toiagul cu care Charlton Heston a despărţit Marea Roşie în ,,The Ten Commandements” ● Elveţia şi-a suspendat participarea la un program al ONU menit să reinstaleze refugiaţi vulnerabili, din lipsă de capacităţi de găzduire, copleşite de un aflux de persoane care au fugit de războiul din Ucraina, au anunţat luni autorităţile elveţiene, informează AFP. ,,Programul de reinstalare nu va fi vizat, doar admisiile vor fi temporar suspendate”, a declarat purtătorul de cuvînt al Secretariatului de stat pentru Migraţie, Lukas Reider, într-un comunicat. Circa 100.000 de solicitanţi de azil şi refugiaţi, dintre care peste 70.000 au fugit de războiul din Ucraina, au sosit în Elveţia de la începutul anului, cifre fără echivalent după al II-lea război Mondial. R.M.

Ucraina – o „țară de falie“

Este de mirare că, în tot războiul informațional/ dez-informațional care însoțește conflictul armat din Ucraina, nimeni nu face referire la celebra carte din 1996 a lui Samuel Huntington – „Ciocnirea Civilizațiilor și Refacerea Ordinii Mondiale”, unde Ucrainei i se acordă o analiză specială, care pune în evidență o bună parte dintre motivațiile conjuncturii geopolitice în care ne aflăm astăzi. Huntington este unul dintre cei mai renumiți politologi americani, fost profesor de științe politice la Universitatea Harvard, președinte al Asociației Americane de Științe Politice, coordonator pentru planificarea securității în cadrul Consiliului Securității Naționale al Statelor Unite (1977-1978).

Ciocnirea civilizațiilor

Conform paradigmei civilizaționale a lui Huntington, „viitoarele conflicte internaționale vor fi generate de state sau grupuri de state ce aparțin unor civilizații diferite”. În prima jumătate a Secolului XXI, patru civilizații se vor confrunta dominant pe arena internațională: Civilizația Occidentală (cu stat lider, sau, în termenii lui Huntington, „stat nucleu” – SUA), Civilizația Ortodoxă-Rusă (nucleu Rusia), Civilizația Islamică (nucleu încă nedefinit) și Civilizația Sinică (nucleu – China). „Ciocnirile periculoase ale viitorului se vor naște probabil din aroganța universalistă vestică, intoleranța islamică și autosuficiența agresivă sinică”.

Noi, împreună cu Europa, așa cum este configurată acum prin Uniunea Europeană, facem parte, desigur, din Civilizația Vestică, dar statul nucleu al acestei civilizații, marea putere care dictează regula jocului în confruntări, este dincolo de ocean. Cînd Huntington se referă la aroganța Universalismului Vestic, trebuie să ne gîndim la ceea ce unii dintre conducătorii Statelor Unite ale Americii numesc „excepționalismul american”. „În lumea care se naște, a conflictelor etnice și a ciocnirii civilizațiilor, încrederea Vestului în universalitatea culturii vestice are trei racile: este falsă, este imorală și este periculoasă” – spune Huntington. Nu este singura voce critică de mare prestigiu din vecinătatea imediată a centrului de putere al „statului nucleu al civilizației occidentale”, dar este, probabil, cea mai tăioasă.

Primul grup de conflicte între Statele Unite și Islam a însîngerat Orientul Mijlociu și Nordul Africii în primele două decenii ale acestui secol: Afganistan, Irak, „Primăvara Arabă” (Tunisia, Egipt, Libia, Siria, etc.), mai degrabă cu efectul unei uriașe destabilizări a zonei, cu grave consecințe pentru Europa, decît de import de democrație liberală occidentală, în numele căreia SUA au declanșat intervențiile militare, cu sau fără mandat ONU. „Principala responsabilitate a liderilor Occidentului nu este de a restructura alte civilizații după chipul și asemănarea lor, ci de a prezerva, proteja și reînnoi calitățile unice ale civilizației occidentale”, spune Huntington. Desigur, această frumoasă exigență se înscrie pe linia a ceea ce se numește „moral politik”, în opoziție cu „real politik”-ul actualelor confruntări, în care aspectele civilizaționale sînt, de fapt, subsumate acerbei lupte pentru resursele naturale ale planetei și pentru piețele de desfacere, precum și pentru recunoașterea statutului de mare putere.

Linia de falie ucraineană (1994)

În privința conflictului pe care îl trăim astăzi, între cele două mari state nucleu – Statele Unite ale Americii și Federația Rusă – previziunea lui Huntington este categorică: „Speranțele de încheiere a unor parteneriate inter-civilizaționale strînse, precum cele referitoare la o colaborare între Rusia și America, exprimate odată de către conducătorii lor (perioada Gorbaciov), nu se vor materializa”; cu amendamentul, valabil încă în momentul de față: „Totuși, statele nucleu folosesc rareori forța unuia împotriva altuia”. Într-adevăr, Statele Unite nu duc un război direct cu Federația Rusă, ci un „război proxi”, un război prin procură în Ucraina.

Țări de falie

Un al doilea aspect esențial pe care Huntington îl relevă este cel al țărilor divizate civilizațional intern („cleft countries”), printre care dă o atenție specială Ucrainei, prezentînd o hartă a acestei divizări, bazată pe rezultatele alegerilor prezidențiale din 1994: în toată jumătatea estică a Ucrainei votul a fost favorabil lui Leonid Kucima (în Harkov, Lugansk, Donețk, Zaporojie, Crimeea – peste 70%); în toată jumătatea vestică votul a fost favorabil lui Leonid Kravciuc (remarcabil – în jur de 90% în „zona poloneză”, Lvov, Ivano-Frankivsk, anexată Republicii Socialiste Sovietice Ucraina în 1940, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, și, din nou, în urma Tratatului de Pace de la Paris). Alegerile din 1994 au fost cîștigate de către Kucima. „Ucraina este o țară divizată, cu două culturi distincte. De mai multe secole, linia de falie dintre Occident și ortodoxie trece prin centrul Ucrainei” – scrie Huntington. Toate alegerile ulterioare din Ucraina au confirmat această linie de falie.

Primele alegeri prezidențiale care au căpătat un caracter dramatic – și au prefigurat războiul civil din Ucraina declanșat în 2014 – sînt cele din 2004, care au dus la „Revoluția Portocalie”. Următoarele alegeri prezidențiale, din 2010, cîștigate de către Viktor Ianukovici, susținut de către Moscova, în fața Iuliei Timoșenko, susținută de către Washington, confirmă întru totul harta Huntington.

Fracturarea Ucrainei

Fracturarea Ucrainei între Vest și Est, practic de-a lungul liniei de falie Huntington, a început prin acerbele lupte politice și de stradă de la Kiev și din vestul Ucrainei, din noiembrie 2013 - februarie 2014, soldate cu peste o sută de morți, care au dus la demiterea președintelui ales, Viktor Ianukovici, și a guvernului său. Protestele și, mai apoi, luptele de stradă au fost declanșate după decizia guvernului ucrainean al lui Ianukovici de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Conform Institutului Internațional de Sociologie din Kiev, 38% din populația Ucrainei dorea Uniunea Vamală cu Rusia, iar 37,8% aderarea la Uniunea Europeană. Evenimentele, declanșate în Piața Independenței (Maidan Nezalezhnosti) de la Kiev și mediatizate sub termenul de Euromaidan, sînt interpretate la Casa Albă ca o revoluție democratică pro-occidentală, iar la Kremlin ca o lovitură de stat cu sprijin american.

propunînd alegeri parlamentare anticipate. Opoziția refuză și inflamează strada. Celebrul senator american John McCaine, unul dintre „uliii” de la Washington (aripa dură a Congresului SUA), vine la Kiev și vorbește mulțimii de la tribuna Euromaidanului. Pe plan extern, Ianukovici propune, de asemenea, un compromis, anume de a intra în parteneriat cu UE, fără a ieși din CSI. Angela Merkel îi reproșează lui Ianukovici: „ne-am așteptat la mai mult” (la ieșirea din Comunitatea Statelor Independente).

O foarte expresivă ilustrare a liniei de falie ucrainene este harta din articolul lui Max Fisher din Washington Post, din 24 ianuarie 2014, intitulat „This is the one map you need to understand Ucraine’s crisis”. Într-adevăr, harta Max Fisher constituie baza înțelegerii debutului crizei ucrainene. Ea suprapune peste rezultatele alegerilor prezidențiale din 2010 (galben – pro-Occident, pro-UE; albastru – pro-Rusia, pro-CSI) distribuția geografică a protestelor și acțiunilor de forță ale militanților „promaidan”, din ianuarie 2014 (hașurat). Protestele au început la Kiev, în noiembrie 2013, și s-au extins în Ucraina de Vest (hașurat), cu ocuparea clădirilor guvernamentale (marcată cu hașura neagră – din nou în „zona poloneză” a Ucrainei de Vest). Așa cum arată harta, Ucraina de Est, deocamdată, în ianuarie 2014, tace. Ianukovici (Partidul Regiunilor) încearca, pe plan intern, un compromis cu opoziția (partidele naționaliste Patria, Svoboda - Libertatea, Ucraina noastră, Udar - Lovitura),

Sub presiunea străzii, guvernul Ianukovici demisionează, președintele Ianukovici este destituit. La Kiev se instalează un guvern naționalist (partidele Patria, Svoboda, Ucraina noastră). Primul act legislativ al noului Parlament (Rada) de la Kiev este abolirea statutului de limbi regionale al limbilor minorităților naționale pe teritoriile corespunzătoare lor.

Populația rusofonă a Donbass-ului reacționează. În martie 2014 încep în Ucraina de Est mitingurile „antimaidan”, imagine în oglindă a celor „pro-maidan” din Ucraina de Vest, din noiembrie 2013 - februarie 2014. Inclusiv cu ocuparea clădirilor guvernamentale. La începutul lunii aprilie activiști pro-ruși ocupă sedii administrative regionale din estul Ucrainei, de pildă la Donețk, și cer organizarea unui referendum pe tema separării de Ucraina. Noul guvern de la Kiev trimite în Donbass trupele „anti-tero”, inclusiv, bine-cunoscutul, de acum, Batalion Azov.

2 mai 2014 este cea mai sîngeroasă zi de la răsturnarea de la putere a președintelui Ianukovici. Nouă persoane își pierd viața în timpul unei ofensive militare contra separatiștilor la Sloviansk. Militanții pro-ruși doboară două elicoptere de război ucrainene. La Odessa 40 militanți „anti-maidan” ard de vii în Casa Sindicatelor, unde se retrăseseră după ce corturile din fața clădirii le fuseseră incendiate cu cocteiluri Molotov. Ultrașii, aici ca și la Euromaidan, ca pretutindeni, au fost elementele catalizatoare ale transformării „protestelor pașnice” în confruntări violente. Neclarificat juridic, masacrul de la Odessa are interpretări diferite și este folosit ca atare în actualul război mediatic.

Masacrul de la Odessa

În primăvara lui 2014 – iată, o altă primăvară, de data aceasta în inima Europei –, războiul civil din Ucraina era în plină desfășurare. Avînd însă, spre deosebire de alte războaie civile, o conotație geografică precisă: între Ucraina de Vest și Ucraina de Est. Afirmația uzuală că „Ucraina vrea în UE și NATO” este inexactă. Ucraina era un stat de falie. Ucraina de Vest, Ucraina Kieveană, vrea în UE (și în NATO). Ucraina de Est vrea în Federația Rusă și în CSI.

Dintre cele trei scenarii pe care Huntington le discută, evoluția actuală a evenimentelor a dus spre cel pe care îl considera ca avînd o probabilitate medie, anume ca „Ucraina să se divizeze de-a lungul liniei de falie, în două entități distincte, iar cea estică să se unească cu Rusia”. Și aceasta pentru că – putem aprecia acum –, în cazul Ucrainei, situația ei de stat de falie se suprapune peste conflictul geopolitic dintre Statele Unite și Federația Rusă – un conflict civilizațional global în termenii analizei lui Huntington, și, de fapt, componenta de bază a uriașului conflict geopolitic actual. Această suprapunere a făcut ca soluția de compromis rezonabil a Acordurilor de la Minsk (2014-2015) să fie practic pulverizată.

Ceea ce ne interesează, ca români, este ca această confruntare geopolitică, devenită din ce în ce mai fierbinte, să nu se extindă asupra teritoriilor noastre, inclusiv cele de peste Prut. Războiul acesta nu este al nostru. Global, este războiul Statelor Unite ale Americii cu Federația Rusă. Local, este un război identitar și teritorial al slavilor de răsărit. Interesul nostru este Pacea.

Propaganda belicoasă și, într-o bună măsură, dez-informativă, care se practică pe unele canale de televiziune, nu servește, aduce grave prejudicii intereselor românilor, care ar trebui, cu abilitate diplomatică și cu prudență, să stea cît mai departe (cît mai departe se poate) de acest conflict.

Prof. dr. TIBERIU TUDOR (Revista „Lumea“)

Doza de sãnãtate

Sănătatea intestinului determină calitatea vieții

Tot mai mulți oameni reclamă dureri de stomac, arsuri, reflux gastric și diaree cronică sau colon iritabil. Balonarea survenită imediat după masă, constipația și meteorismul sînt simptome întîlnite la 1 din 3 oameni. Terapeutul ar trebui să se axeze pe cauza dereglărilor digestive.

Medicina clasică tratează simptomul, iar cea energo-informațională pune accentul pe cauza afecțiunii, tratînd corpul în integralitate. „Dieta” recomandată pacientului este schimbarea stilului de viață.

Pe o perioadă îndelungată, afecțiunile cronice ale tractului digestiv duc la pierderea masivă a mineralelor și vitaminelor din organism, la o subțiere a mucoasei intestinale, care face ca noxe toxice din intestine să ajungă, prin sînge, în tot organismul. Semnalele de alarmă transmise de intestine se constituie în formarea de gaze, regurgitare, dureri și modificări ale scaunului sau oboseala survenită imediat după masă. Apariția sau acutizarea unor boli cronice reprezintă, de asemenea, un semnal care indică dereglări intestinale. Legătura dintre sistemul gastro-intestinal și calitatea somnului este influențată masiv de hormonii serotonină/ metatonină.

În ultimul timp, se discută mult despre o posibilă legătură între depresie, lipsa de concentare, pierderile de echilibru – chiar și în cazul copiilor cu ADHD – și sistemul gastric.

Diagnosticarea energetică ne poate arăta cu mare exactitate care sînt dereglările existente în sistemul

Oistorie a farselor (281)

„Patul Celest“, o înșelătorie științifică

Ţinut minte în relaţie cu Lady Hamilton, amanta lordului amiral Nelson – un erou al marinei engleze, acest pat înviorător a fost inventat de „doctor Graham“. Personajul era un scoţian sumbru care, în Londra anului 1780, organiza „Templul sănătăţii“, o instituţie cu virtute dubioasă, amplasată atît în cartierul Pall Mall, cît şi în Adelphi. Valeţi în uniforme aşteptînd răbdători la uşa de la intrare îi ademeneau pe trecători în interiorul bogat în atmosferă erotică. Geamuri colorate aveau vedere la canapele îmbrăcate în satin; puterea înviorătoare a Patului Celest (cunoscut şi sub numele de Patul Electromagnetic) era susţinută de o gamă largă de alte remedii-fantomă, precum „băi de pămînt“ şi „balsamul divin“. Ajutat de încîntătoarea Emma Lyon, mai tîrziu devenită Lady Hamilton, bunul doctor Graham îi ademenea pe bogaţii hedonişti să-şi cheltuiască banii pe aceste remedii. „Ca să petreci o singură noapte în pat te costă nu mai mult de o sută de lire“, scrie „Trojan“, un editorialist al vremii ce folosea acest pseudonim, „dar mai există şi, alte paturi electromagnetice pentru care tarifele sînt doar jumătate din această sumă. Doctorul spune că a cheltuit în jur de şaizeci de mii de lire pentru construcţia Patului Celest şi că orice femeie care va dormi în el are garanţia că va da naştere unui copil frumos“.

„Trojan“ şi alţi jurnalişti de opinie nu au reuşit să explice dacă „garanţia“ implica o vizită a Sfîntului Duh (Graham îşi numise patul „Sfîntul sfinţilor“ sau „Tronul graţiei supreme“) sau o vizită a lui Graham însuşi sau dacă toţi clienţii de sex masculin îşi aduceau cu ei viitoarele mămici. Oricum, este clar că Graham ştia deja despre Mesmer şi că îi prefera pe clienţii îngrijoraţi de propria sănătate, sexuală sau de altă natură. Sprijinit pe şase picioare solide din sticlă, patul, cu cearşafuri şi perne drapate, era scufundat în parfumuri „garantate să trezească în oricine dorinţele de pasiune cele mai ascunse şi sentimentele cele mai înfocate”. Pentru a accentua trezirea simţurilor erotice, mici şocuri electrice străbăteau salteaua în timp ce un „armoniu“ (cu Emma la clape?) oferea fundalul romantic potrivit.

gastric. Disbalanța energetică, blocajele, prezența paraziților și a microbilor, virușilor, metalelor grele, candida și noxele toxice care emit în permanență unde electromagnetice sînt captate de aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică.

Omul modern are acces la informație, iar acest avantaj îi conferă putere. Puterea de a alege terapii minim invazive, cît mai puțin nocive, eficiente, blînde și lipsite de efecte secundare. Fiecare boală se manifestă diferit de la persoană la persoană, de aceea terapiile personalizate sînt extrem de eficiente.

Înainte de orice terapie medicamentoasă trebuie restabilit mileul microbiotic al intestinelor. În practica noastră zilnică întîlnim rezultate destul de rapide dacă intestinul este readus în balanța energetică proprie. Fiind cel mai puternic organ din corpul nostru, intestinul are un potențial foarte mare de refacere.

Medicina energo-informațională oferă terapii blînde, fără efecte secundare, fără durere, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

Se pare că Graham (care a murit în 1794, după ce afacerea sa a dat faliment, Patul Celest fiind vîndut prin licitaţie publică) s-a născut cu două secole mai devreme decît ar fi trebuit.

Farsa unor exploratori la Polul Nord (1)

Există ceva legat de Polul Nord care încurajează frauda – poate faptul că este singurul punct de referinţă obţinut cu ajutorul compasului în mijlocul sălbăticiei îngheţate din zona arctică, fără a avea nimic deosebit care să-l distingă de alt punct de referinţă aflat în jur, la sute de kilometri depărtare. Cook, deja batjocorit pentru a fi pretins că a escaldat Vîrful McKinley, a fost şi mai mult luat în derîdere în 1909, cînd a declarat că a atins Polul Nord; în timp ce Byrd, deşi revendicarea lui din 1926 de a fi pilotat un avion deasupra Polului Nord a fost acceptată de multă lume (cel puţin în America), a fost, de asemenea, un înşelător. Ca urmare, şi astăzi Robert E. Peary rămîne aclamat drept cuceritor. Se presupune că, la data de 7 aprilie 1909, acest explorator maniac şi-a văzut visul împlinit, aflat în sania trasă de cîini şi în fruntea echipei sale de eschimoşi şi a lui Matthew Henson, singurul american pe care l-a ales să-l însoţească în această ultimă reuşită a sa.

Totuşi Henson era fostul servitor al lui Peary. Era, de asemenea, şi o raritate în Arctica: un bărbat negru. Peary a căutat Polul Nord însoţit doar de cei pe care îi considera inferiori.

Acest lucru reiese din cartea Polul Nord, pe care Henson a scris-o în numele lui. Peary spune că Henson nu avea, „ca moştenire rasială, îndrăzneala şi iniţiativa lui Bartlett... sau ale lui MacMillan sau Borup“ – oameni cu experienţă care refuzaseră să îi stea alături în ultima sa escapadă. Cît îi priveşte pe eschimoşi, „desigur, aceştia nu erau în stare să conducă o expediţie, dar puteau să mă urmeze şi să stăpînească cîinii mai bine decît orice bărbat alb“. Şi la „Pol“, ordonîndu-i lui Henson să dea tonul la „trei ovaţii voioase“, ei se manifestaseră „cu adevărată încîntare, ca nişte copii, în faţa succesului nostru“. Ceea ce Peary nu menţionează este că nici unul din membrii echipei nu ştia cum să facă faţă greutăţilor –o abilitate pe care colegul său explorator, Bob Bartlett, o stăpînea la perfecţie. Dar Bartlett nu se afla acolo. (va urma)

STUART GORDON

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

mpria cerului

Tot mai mulți români își administrează numeroase medicamente de sinteză din cauza problemelor de sănătate cronice cu care se confruntă, iar nocivitatea acestora se observă în dereglarea funcționalității intestinelor. Consistența mucoasei intestinale începe să se deterioreze, iar microbiomul intestinal, odată dereglat, este foarte greu de repus în rol. Desigur că, în multe situații, din cauza unor boli cronice sau a unor infecții este necesară administrarea unei medicamentații mai severe, dar după întreruperea acesteia este recomandată restabilirea energetică a microbiomului intestinal și a mucoasei intestinale – o detoxifiere la nivel celular. O alimentație echilibrată constituie un avantaj major asupra sănătății noastre, deoarece este mai bine să prevenim decît să ajungem să tratăm.

ORIZONTAL: 1) Poet român, autor al ciclului de versuri ,,Scară la Cer” (Virgil); 2) Constelația din regiunea ecuatorului ceresc – În volumul ,,Călătorul neîmplinit”, acest poet chilian ne prezintă titlul ,,Aceste ceruri” (Omar); 3) Ridicat cu fața spre cer –Zeul Cerului în mitologia greacă; 4) Ciulin – Eclipsă pe cer! – Simplă întrebare; 5) Traian Iancu – Cer fără nori; 6) Pentru ei, cerul e închis – Actor american (Mischa); 7) Poet român prezent în context cu titlul ,,La Zakopane, cerul e pal și somnolent” (Emil),,America on line” (abr.); 8) Ochiul spre cer – Cîntec de slavă – Ape fără pește!; 9) Ion Hobana – Picate din cer! – Poet de etnie maghiară, autor al volumului ,,Un leagăn pe cer” (Andras); 10) ,,Călătorie spre cer a anormalilor”, poezie din creația acestui poet bucureștean (Gellu) – Ne-a lăsat volumul de schițe ,,Sub cerul umbrei mele” (Vasile).

VERTICAL: 1) Protagonist al peliculei ,,Un petec pe cer” (Jean); 2) Înălțarea viilor către cer –Pusă la zid (de amorul artei): 3) Fiul lui Zendabel (mit.) – Un animal de temut!; 4) Unu la zero! –Viteaz al regelui David (V.T.) – Cornescu Maria; 5) Una în fața oglinzii! – O pată pe cer; 6) ,,Cerul este al vostru”, peliculă cu această actriță franceză în rol titular (Madeleine); 7) ,,Ceresc albastru condamnat la moarte”, poezie din volumul ,,Apa iubirii”, scris de acest liric autohton (Constantin) – În acest mod; 8) Poet prezent în temă cu titlul ,,Stă luna strajă arc întins pe cer” (George Demetru) – Se scutură din cer iarna – Curs mediu!; 9) Interpreta cîntecului religios ,,Privesc pe cer” (Anișoara) – Cerc; 10) Desenează pe cer unde electromagnetice – Prozator spaniol, autor al volumului ,,Sălașul ceresc” (Fray Louis).

DICȚIONAR: AUER; AOL; RISA; ANU; ORUC

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,DEPRINDERI”

1) MACADAMURI; 2) ADEVAR – SAL; 3) TACANITURI; 4) UP – RADAR – C; 5) RAPI – IVARE; 6) I – LIOTA – A; 7) ZOI – PANICA; 8) APASAT – DIG; 9) RATACITORI; 10) ELENI – ALEE.

MÎNDRIA

Pacea

Din ce în ce mai mult, dorinţa de pace izvorăşte din ceea ce facem, roadele muncii noastre şi modul eroic în care făurim o civilizaţie superioară pe pămîntul generos al României fiind practic expresii vii ale umanismului şi raţiunii româneşti. Ale spiritului adînc, responsabil şi echilibrat în care judecăm că fiecare cetăţean al lumii trebuie să-şi aducă, în felul lui, contribuţia la edificiul Păcii. Cuvîntul la ordinea zilei în lumea întreagă este Pacea – şi aceasta nu e o simplă abstracţiune aşa după cum, din păcate, au tratat-o mulţi pînă acum. Ea este, şi va fi, cîtă vreme aripile de uraniu şi stronţiu ne adumbresc soarele, o necesitate imperioasă, însăşi condiţia elementară a vieţii pe Pămînt. Ştim foarte bine – unii din cărţile de istorie şi produse artistice, alţii din propria experienţă – ce rană uriaşă a brăzdat obrazul Terrei odată cu cel de-al II-lea Război Mondial. Peste 50 de milioane de victime, ţări şi oraşe devastate, bunuri ale civilizaţiei trecute prin foc şi, mai presus de toate, înjosirea nepermisă a speciei umane, tentativa de a o umili şi flagela, tocmai pe ea, fără strălucirea şi geniul căreia întreaga arhitectură cosmică parcă n-ar avea nici un rost... Ar fi, de asemenea, superfluu să vă mai spunem ce ar însemna o nouă conflagraţie, în condiţiile în care încărcătura nucleară stocată ar putea distruge de cîteva sute de ori Planeta pe care trăim.

Cum s-a ajuns aici, ce cromozomi inumani ai lăcomiei, cruzimii, lipsei de logică şi poftei deşănţate de putere au condus către aceste praguri ale demenţei, ce interese primejdioase de cucerire imperialistă şi drept al forţei brutale au putut să îşi insinueze umbra corozivă printre cariatidele iubirii? Ca ţară care a cunoscut, vreme de secole, ce înseamnă nedreptatea, pofta de anexiune a agresorilor externi şi ghiarele de cobalt ale războaielor, România se pronunţă astăzi cu toată hotărîrea pentru oprirea cursei înarmărilor, pentru prezervarea Păcii şi a vieţii pe pămînt. Făcînd apeluri repetate la realism şi tratative, ca fiind singurele mijloace eficiente de soluţionare a problemelor conflictuale dintre state, poporul român are tăria morală de a se înscrie în primele rînduri ale luptei pentru triumful Păcii, pentru dezvoltarea liberă a naţiunilor şi participarea judicioasă a lor, indiferent de mărimea şi galoanele de civilizaţie pe care le mai flutură unii din vanitate, la schimbul mondial de valori. Este drept şi imperios necesar să ne păstrăm omenia şi demnitatea, să fim cu adevărat fraţi şi să facem tot ce e omeneşte posibil pentru ca lumina să biruie, iar nu întunericul de peşteră din mintea troglodiţilor, să acţionăm strîns uniţi, toţi fiii Planetei, pentru a determina guvernele, pe liderii politici şi militari, să se gîndească bine la soarta a peste patru miliarde de oameni cărora nimeni nu are voie să le răpească dreptul sacru la viaţă.

Cum am putea oare să încheiem un articol despre Pace decît prin mijlocirea hieratică a poeziei? Căci, spunea întîiul mare poet al acestor meleaguri, l-am numit pe Ovidiu: „Pacea este prielnică; înlăuntrul păcii s-a născut iubirea“; şi această invocaţie nobilă: „Vino, pace blîndă, şi rămîi pe tot Pămîntul! Tu vei fi pentru conducători o glorie mai mare decît războiul“. (1980)

Augurii unui An Nou

Astronomic vorbind, naşterea unui nou prunc al zeului Chronos este normală, previzibilă şi riguros calculată prin logica aştrilor. Însă, din punct de vedere uman şi poetic, sosirea unui An Nou poartă cu sine emoţiile ivirii unei noi galaxii, ale unui început de drum şi epocă, ale unei frumoase ceremonii care fascinează şi tulbură. La noi, la români, prin forţa geografică a lucrurilor, prin varietatea veşnică a celor patru anotimpuri cu frăgezimi vivaldiene, Anul cel Nou prinde viaţă aproape de mijlocul iernii. Aşa a venit şi acest an, cu hlamida voievodală a zăpezii pe umeri,

cu belşug şi colinde ale juventuţii, atît de asemănătoare cu vechile obiceiuri de sfîrşit de an ale strămoşilor noştri, romanii – Saturnaliile, Calendele şi Dies natalis Solis invicti. Pretutindeni, în sate şi oraşe, în colectivităţile de muncă şi cinstite gospodării au luminat pomii de iarnă, au răsuflat colindele purtătorilor pluguşorului, ale vorniceilor şi junilor buni. Iar cînd aceste evenimente care ţin, la prima vedere, de o perpetuare a tradiţiei, de dispoziţii ludice şi elan artistic, sînt judecate la scară naţională, cristalizînd imaginea unui popor neclintit din datinile lui străvechi, liber şi iluminat de torţa geniului creator, atunci se poate vorbi şi de un aspect social şi politic al serbărilor de sfîrşit de an.

Ce ne va aduce Noul An? Ei, bine, numai de noi depinde ca viitorul să fie pregătit, sufleteşte şi fizic, în cele mai intime articulaţii ale sale, ca o epocă de linişte şi prosperitate, în care, chiar dacă mai sînt greutăţi, previzibile sau imprevizibile, să avem simţămîntul datoriei împlinite şi să ştim că am făcut totul pentru ridicarea condiţiei umane pe noi culmi, pentru fericirea şi libertatea patriei. Anul cel Nou are, aşa după cum se vede cu ochiul liber, semne şi auguri cît se poate de buni. Fie deci bine venit şi să aducă poporului român numai roade bogate şi bucurie, fericire şi milenii de pace! (1980)

2050 (I)

Admirabilă, de grave rezonanţe patriotice, este hotărîrea de a celebra memoria primului stat dac centralizat şi independent de sub conducerea lui Burebista. Au trecut de la momentul de apogeu al statului dac 2050 de ani. Istoricii şi literaţii au tot scris despre viaţa dacilor, în toate timpurile, însă în mod concret s-au păstrat din păcate extrem de puţine mărturii. Regretabilă, generînd un mare gol în istoriografia noastră, în însuşi actul nostru de naştere, este pierderea a două opere care ştim cu siguranţă că au fost scrise: poeziile lui Ovidiu în limba geto-dacică şi „De bello dacico“ a primului străin care a urcat pe tronul Romei, spaniol de origine, cel care avea să devină împăratul Traian. Cine au fost dacii, cum au trăit, ce moştenire ne-au lăsat? Neam paşnic, preţuind mai mult unealta, ei n-au venit de nicăieri, ci s-au născut aici, din timpuri imemorabile. Ei formau cel mai puternic neam al tracilor. După cum scrie acad. Em. Condurachi, „numele etnic thrax sau thraex apare încă din „Iliada“ şi „Odiseea“ şi era acordat de Homer tuturor tracilor ce locuiau nu numai în partea de răsărit a Peninsulei Balcanice, dar şi în Asia Mică şi în insulele din nordul Mării Egee. Poemele homerice amintesc şi numele de Thracia, ca ţară locuită de aceşti traci, fără a o delimita însă din punct de vedere geografic.

Istoria arată că geto-dacii locuiau pămîntul mănos cuprins între Dunăre, Tisa, Marea Neagră şi Nistru, depăşind uneori aceste hotare – ca dovadă că şi astăzi, după mai bine de două milenii, în ţările din zonă trăiesc urmaşi de-ai lor, romanizaţi, adică fraţi de-ai noştri, care s-au stabilit acolo încă de atunci ori s-au pus la adăpost ulterior de valurile migraţiilor. Este un lucru ştiut că înzestrarea excepţională a pămîntului românesc, bogăţiile măruntaielor sale, cu formele de relief atît de dulci şi împînzite cu ape, cu clima lui binecuvîntată de ploi şi soare, a fost în egală măsură un factor binefăcător, dar şi un izvor de lăcomii, jafuri şi ocupaţii străine. Va trebui să se scrie istoria acestei ţări aşa cum a fost ea, cu aurul ruginit de sînge şi pîinea bună care i s-a furat, cu marile cruzimi şi nedreptăţi pe care le-a îndurat, cu eroismul şi asceza unui popor unic sub soare, care n-a asuprit niciodată pe nimeni, ci veşnic a plătit tribut marilor sale însuşiri şi dorinţe de a trăi liber! Dacii, apoi daco-romanii, proto-românii şi românii propriu-zişi n-au părăsit niciodată acest sanctuar geografic, aşa cum mai încearcă unii să mintă cu neruşinare istoria. Nu poţi părăsi o comoară de pămînt mai cu seamă cînd îţi este loc de naştere şi de îngropăciune. Alipiţi de munţii păduroşi, au rezistat în permanenţă tuturor valurilor de năvăliri şi influenţe: de la întîii sciţi, din Secolul al IX-lea î.e.n., şi

De vorbă cu iarna

M-am întîlnit cu Iarna la Predeal... Era-mbrăcată ca și-acum un an, Cu-aceeași albă rochie de bal, Păstrată vara sus, pe Caraiman... Călătoream spre țara unde cresc Smochine, portocale și lămîi...

Eram într-un compartiment de clasa I, Cu geamul mat, pietrificat de ger, Și canapeaua roșie de pluș, Sub care fredona-n calorifer, Sensibil ca o coardă sub arcuș, Un vag susur de samovar rusesc...

Și-am coborît în gară, pe peron, Să schimb cu Iarna cîteva cuvinte...

Venea din Nord,

Venea din Rosmersholm

Din patria lui Ibsen și Björnson, De-acolo unde-n loc de soare

Și căldură

Înfrigurații cer... Literatură...

Și m-a convins c-acolo-i mult mai bine

Decît în țara unde cresc smochine, Curmale, portocale și lămîi, Și din compartimentul meu de clasa I

M-am coborît ca un copil cuminte

Și m-am întors cu Iarna-n București...

O! Tu, sfătuitoarea mea de azi-nainte, Ce mare ești, Ce bună ești, Ce caldă ești!... ION MINULESCU

pînă la tătarii şi avarii de la începutul mileniului în care trăim. Înflorirea supremă a dacilor a fost, fireşte, sub sceptrul lui Burebista. El a unit toate triburile acestora, le-a disciplinat şi, în foarte scurt timp, începînd cam de pe la anul 82 î.e.n. a învins toate neamurile celtice, şi pe ceilalţi duşmani de la hotare, întemeind un stat puternic. Grecii din oraşele pontice ascultau de el, numindu-l „cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Thracia, şi stăpînitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre“ (aşa reiese din inscripţia cetăţeanului Acornion din Dionysopolis), iar romanii ajunseseră a se teme de el. Armata lui atingea cam 200.000 de oameni, ceea ce era fabulos pentru acel timp. Atît Caesar (care aminteşte de hotarele dacilor – „ad jines Dacorum“ – în „De bello galico“), cît şi rivalul său, aveau însă, ca o fatalitate, să cadă pradă unor violente conspiraţii, fiecare în ţara lui, primul la anul 44 î.e.n. iar celălalt, pare-se, la foarte scurtă vreme, poate în acelaşi an. Este util să comentăm pe scurt importanta inscripţie a acestui Acornion. Datează din anul 48 î.e.n. şi din ea rezultă că senatul şi poporul dionysopolitanilor dau un decret în onoarea cetăţeanului amintit, care, de bunăvoie, şi cu cheltuială proprie, şi-a luat asupra lui o solie către tatăl lui Burebista şi apoi către Burebista însuşi; că Acornion a intrat în graţia lui Burebista şi a fost trimis ca sol al acestuia la Roma, la Galus Pompeius, fiul lui Gnaeus, pe care l-a întîlnit în Macedonia, lîngă Heraclea, şi cu care a dus la bun sfîrşit nu numai tratativele referitoare la rege, cîştigînd pentru el bunăvoinţa romanilor, dar a încheiat şi acorduri favorabile pentru cetatea sa; că, în sfîrşit, cînd Burebista a început să-şi întemeieze marele stat, oraşul Dionysopolis s-a supus de bunăvoie şi nu a vrut să înfrunte urgia vestitului rege. Statul dacilor decade după moartea acestuia, fărîmiţîndu-se, dar nu pentru multă vreme.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Criminalitatea „gulerelor albe“ de la Bruxelles

Scandalul de corupție de la Bruxelles izbucnit zilele acestea a trecut aproape neobservat în România pentru că mass-media de la noi era preocupată să le strige austriecilor în față „Huo!”. Ce s-a întîmplat de fapt? Citez din cotidianul spaniel El Mundo: „Fostul vicepreședinte al Parlamentului European, grecoaica Eva Kaili, încă reținută, este protagonista unui caz care a zguduit Uniunea Europeană. Poliția a confiscat deja aproape un milion de euro”. Doamna respectivă ar fi primit bani din Qatar pentru „a apăra interesele emiratului. Odată cu trecerea orelor, arestările și perchezițiile continuă, chiar și la sediul Parlamentului European, care se confruntă, poate, cu cel mai mare scandal de corupție din istoria sa.

Președintele Parlamentului, Roberta Metsola, a ținut un discurs pentru a încerca să salveze credibilitatea atinsă a instituției. El a dat asigurări că „democrația europeană este atacată” și a promis că „nu va exista impunitate”, scrie același ziar spaniol citat. Inițial am fost tentat să trec peste știre, fiind mult prea obișnuit cu ideea de scandal de corupție, care la noi în România ajunsese ceva comun într-o perioadă, dar am revenit asupra ei fiindcă, totuși, era vorba despre Parlamentul European al cărei vicepreședinte a făcut lobby pentru Qatar, țară acuzată în principal de nerespectarea drepturilor omului.

(continuare în pag. 22) N.M.

ETICHETA

Crăciunul, minunea pe care o sărbătorim cu toții

Poezia „Ninge peste Ardeal”, pe care o veți regăsi la finele acestui material, am scris-o prin 1995, cînd călătoream cu trenul spre casă venind de la Oradea, unde eram student. Mi-a plăcut mereu să merg cu trenul și să privesc „la peisage”, vorba Tanței din sceneta lui Ion Băieșu, iar acel decembrie era parcă mai frumos, pentru că ningea. Ningea ca în basme și asta m-a făcut să scriu poezia pe loc. Mă gîndesc acum cît s-a schimbat percepția pe care o am despre Crăciun de atunci și pînă acum. Despre „Crăciunul de altădată”, din copilăria mea, cît și despre cel în care ne-am luat „rația de libertate” sau despre cele petrecute alături de copii mei, am scris în articolul publicat anul trecut, pe vremea asta, în „Tribunul”.

De data aceasta am vrut să aflu cum se vede

această sărbătoare prin ochii celor din alte generații. Pentru copii mei, Crăciunul simbolizează atît Nașterea lui Isus Christos cît și momentul în care familia se reunește ca să sărbătorească împreună acest eveniment. Mai înseamnă venirea lui Moș Crăciun și primirea neașteptatelor cadouri, care nu întotdeauna se potrivesc cu cele din scrisoarea către bunul moș, dar sînt mereu prilej de bucurie.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

Motto: ,,Doamne, dă-le oamenilor minte, iar unora, și instrucțiuni de utilizare!” (Din înțelepciunea românească)

Nu, idioții la care mă refer nu sînt acei indivizi cărora, cîteodată, le vin diferite idei, după cum se face bășcălie în anumite situații. Aici va fi vorba de acei oameni care suferă de idioție, care este o ,,debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însușirii vorbirii și a deprinderilor elementare, nivelul intelectual neatingînd pe cel al unui copil normal, de 2-3 ani” (DEX). Ăstora li se mai spune că sînt tîmpiți, cretini, imbecili, nerozi sau ,,duși cu bidonul”, adică o ființă ce nu prea are legătură cu omul creat de Dumnezeu.

La drept vorbind, idioții pot fi oricînd considerați adevărate pericole sociale, motiv pentru care, spre exemplu, în prealabilul ocupării unor funcții politicoadministrative se cuvine expertizarea neuro-psihică a tuturor candidaților. Din păcate, în România ultimilor 33 de ani, așa ceva nu s-a făcut, dar ,,Presa minte ca o scroafă/ Statul parcă-i impotent/ Toți fac gafă după gafă/ Nu-i Guvern, nici Parlament./ Ce Lege se mai respectă?/ Legea Junglei, asta-i clar!/ Biserica e suspectă/ Școala este un coșmar/ Iar Justiția, un calvar” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Deșteptarea, fata mea!”).

Deși unui idiot nu-i poți da carnet auto sau dreptul de a supraveghea și îndruma o clasă cu 30 de elevi, la noi se dă undă verde oricui. Nici nu trebuie să ne mai mirăm de ce la anumite butoane au ajuns indivizi precum Iohannis, Ciucă, Cîțu, Clotilde, Vanghelie, Traian Băsescu sau Arafat. Ce mai: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri”. Dar, ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine./ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic că-s «spuma» țării. Ce rușine!” (Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Am ajuns să trăim vremuri în care idioții se cred cei mai șmecheri dintre politicieni și cei mai capabili politicieni dintre idioți, astfel încît cel mai toxic, mefitic și păgubos sector al societății românești este clasa politică. Luați, spre exemplu, cazul ministrului Virgil Popescu, de la Energie, care calcă pe greblă continuu, și care are ceva în comun cu fizionomia lui Bill Gates. Mai nou, acest Virgil Popescu a aflat că, în Evul Mediu, se obișnuia să se impoziteze fumul care ieșea pe hornul caselor, și ce și-a zis: ,,Hai să-i impozitez pe toți cei care se folosesc de energia obținută prin intermediul panourilor solare!”. Așa a apărut vestita lege a ,,impozitului pe Soare”, care se referă la căldura captată de panourile solare, de care profită, vezi Doamne, anumiți cetățeni. Dar s-a omis un principiu esențial, prevăzut în Constituție: ,,proprietatea privată este inviolabilă”. Or, acele panouri solare constituie proprietate privată, și posesorul lor, care și-a investit banii proprii, le poate folosi cum, cît și cînd vrea el, termenul de impozitare neavînd nici o justificare în acest caz. Este ca și cum te-ar impozita cineva că te uiți la televizor sau că porți ceasul la mîna dreaptă. Sau că ți-ai construit niște recipienți în care strîngi apa de ploaie pentru treburile gospodăriei, ca să faci economie la consumul de apă pe care statul ți-l facturează la prețuri tot mai mari.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Statuia Trianonului (IV)

Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Woodrow Wilson

Avem aici, printre noi, un mare salvator de evrei în timpul celui de-al II-lea război mondial: prof. dr. Raoul Șorban. Să-l aplaudăm! În decembrie 2001, cînd i-am decernat fiicei lui Albert Schweitzer Premiul Fundației „România Mare”, am avut plăcerea să vorbesc la telefon cu această distinsă doamnă, care a adresat numai cuvinte de dragoste și de îmbărbătare pentru Poporul Român. La ieșirea din Librărie, o ziaristă de la Radio Cluj m-a întrebat, simplu: „De ce e nevoie de Woodrow Wilson la Cluj?”. I-am răspuns tot cu o întrebare: „De ce e nevoie de Kemal Attatürk la București?”. Nu știu cîtă nevoie este de statuia lui Attatürk în Capitala României – probabil că este, fiindcă omul a fost un reformator adevărat – dar, în mod sigur, de statuia lui Wilson în inima Ardealului este. Fiindcă acest om reprezintă personificarea Trianonului! Fără el, Trianonul n-ar mai fi fost posibil în parametrii cunoscuți. Aceia care spun că pe ei îi doare Trianonul au prilejul, acum, să vadă, cu ochii lor, cum arată coșmarul lor, cu figura lui de bronz, nemuritor și rece, după cum ar fi spus Poetul Național. Îndrăzniți să-l dați jos! El a înfrînt încăpățînarea și trufia acelora care, sute și sute de ani, au nesocotit voința popoarelor. Fără „unda verde” dată de Wilson, Iuliu Maniu nu i-ar mai fi răspuns lui Oskar Jaszy, la întrebarea „În definitiv, ce vreți dvs., românii?” – nu i-ar mai fi răspuns, deci, „Desfacerea totală!”. Totodată, Istoria Europei s-ar fi scris altfel dacă nu ar fi fost Woodrow Wilson. În lecturile mele, am descoperit o exclamație spirituală a unui alt mare om al epocii, primul-ministru francez Georges Clemenceau,

președintele Congresului de Pace de la Versailles, care îi spunea ministrului său de Externe, André Tardieu: „Ce vrei să fac? Mă aflu aici între un om care se crede Napoleon și altul care se crede Isus Christos!”. Cel care se credea Napoleon era premierul britanic Lloyd George. Cel care se credea Isus Christos era președintele american Woodrow Wilson. Pentru Poporul Român atît de obidit și bătut de soartă, în unele momente, acest om poate chiar a fost Mesia. Sau, mai bine spus, Mesia ne-a vorbit prin el. Fiindcă Dumnezeu nu se adresează cîtorva miliarde de oameni, ci numai unora, celor aleși, celor inițiați, celor clarvăzători. Iar popoarele, dacă vor să le fie bine, îi urmează. Dăruim astăzi Clujului străbun acest monument din bronz și piatră de rîu, care va eterniza memoria unui adevărat conducător de oameni. Apa trece, pietrele rămîn. Totodată, această statuie va contribui, cu siguranță, la întărirea prieteniei dintre România și America. Românii l-au dat Americii pe generalul George Pomuț – americanii l-au dat României pe președintele Woodrow Wilson. O statuie ca asta valorează cît 1.000 de clauze ale națiunii celei mai favorizate. Printrun asemenea monument, interesele Americii în România și în Balcani vor fi mai bine reprezentate și promovate. În special după tragedia de la 11 septembrie 2001, relațiile româno-americane au intrat pe un nou făgaș, al durerii, dar și al responsabilității, al voinței de a smulge, din rădăcină, flagelul barbar al terorismului, flagel care ucide, fără alegere, copii, femei, bătrîni, oameni nevinovați. Este momentul să afirm, răspicat, că apreciem discursul rostit de președintele George W. Bush la Universitatea din Varșovia,

Criminalitatea „gulerelor albe“ de la Bruxelles

(urmare din pag. 21)

Una din primele reacții ale Poliției a fost aceea de a pune sechestru pe bunurile Evei Kaili, care a fost totodată acuzată de spălare de bani, corupție și participare la o organizație criminală. În doi ani, depozitele sale bancare s-au dublat (în 2018 avea o avere declarată de 210.000 de euro, iar în 2020, această cifră a urcat la 461.846 de euro). În vîrstă de 44 de ani, a lucrat mult timp la televiziune, ajungînd chiar să prezinte știrile pe unul dintre cele mai cunoscute canale din țara ei, între 2004 și 2007. La 29 de ani, a devenit cel mai tînăr deputat; în 2014 a fost aleasă europarlamentar, iar în 2022, vicepreședinte al Parlamentului European. Pe 4 noiembrie, Kaili a împărtășit o poveste pe Twitter despre întîlnirea ei cu Emirul Qatarului; cîteva săptămîni mai tîrziu, el a afirmat în Parlamentul European că Cupa Mondială a condus Qatarul la o „transformare istorică” cu „reforme care au inspirat lumea arabă”.

Stau și mă întreb: ce capacități o fi avînd această femeie de a ajuns să ocupe scaunul de vicepreședinte al Parlamentului European la doar 44 de ani? Cît de pricepută să fie în ceea ce face ca să merite înălțarea într-o asemenea poziție onorantă? Desigur, nu a lucrat singură, ci împreună cu alți colegi din Partidul Socialist European: Pier Antonio Panzeri, Francesco Giorgio, Luca Visentini, Marc Tarabella și Marie Arena. Se pare că povestea începe cu acest Panzeri care a fost europarlamentar socialist între 2004 și 2019, avînd funcția de șef al relațiilor Uniunii Europene cu țările arabe, inclusiv Qatar, poziție care i-a facilitat întîlniri de rang înalt cu numeroși demnitari. În 2019 a plecat din Parlamentul European și a fondat un ONG al cărui scop era acela de a lupta contra celor care nu respectau drepturile omului. Atît de bine i-au mers afacerile încît, la casa lui Panzeri din Bruxelles, poliția a găsit 600.000 de euro în numerar, iar la domiciliul său din Italia alți 17.000 de euro de asemenea, în numerar. Corriere della Sera dezvăluie că, în ancheta lui Panzeri, apare o conversație telefonică între el și soția lui în care aceasta îi spune că nu pot cheltui „100.000 de euro în vacanțe, ca anul trecut”. Panzeri este în arest.

Dacă domnul ăsta nu putea cheltui 100.000 de euro în vacanțe, vă dați seama ce probleme are soțul Ursulei von der Leyen, despre care se bănuiește că ar fi încasat milioane de euro din afacerea cu Pfizer pentru vaccinurile Covid? Săracii oameni! Ei bine, de la acest ONG ajunge Eva Kaili să aibă probleme fiindcă, potrivit ziarului El

Mundo, „Francesco și Eva s-au întîlnit la Bruxelles cînd el lucra ca și consultant specializat în drepturile omului. Este un mare fan al navigației și a lucrat ca profesor de navigație. Potrivit diverselor rapoarte din presa locală, Giorgi și Kaili au creat recent o companie imobiliară, cu sediul în bogatul cartier Kolonaki din Atena”.

Al patrulea personaj implicat în povestea asta, Luca Visentini, a lucrat și el în ONG-ul lui Panzini, activînd de 25 de ani în mișcarea sindicală, fiind actualul secretar general al Confederației Europene a Sindicatelor (reales în 2019). A fost și el arestat la început, acuzat de corupție și spălare de bani, dar a fost eliberat la scurt timp, scrie El Mundo

Ultimii doi, Marc Tarabella și Marie Arena, sînt și ei europarlamentari socialiști. Tarabella este vicepreședinte al delegației pentru relații cu Peninsula Arabică și, deși părerea sa despre Qatar era una foarte proastă, cu 9 ani în urmă ea s-a îmbunătățit simțitor: „În ultimele luni, a apărat public «avansurile» și «reformele» făcute de țară în ceea ce privește drepturile muncii. Unii colegi văd imaginea de acum 10 ani, dar trebuie să te uiți la evoluție și să o apreciezi”, spunea el în urmă cu doar o săptămînă, cu cîteva zile înainte ca acest scandal să iasă la iveală. Cît despre Marie Arena, aceasta lucra pentru ONG-ul lui Panzeri.

Singurul lucru important din tot acest scandal, în opinia mea, este acela că Poliția belgiană și-a făcut treaba intervenind în această poveste pentru a-i pune capăt. Sper doar ca intervenția să nu fi fost făcută doar pentru a scăpa de niște indivizi deveniți brusc indezirabili pentru mai marii UE. Dacă nu e așa, mă bucur și sper ca „să le ție Dumnezeu năravul”, cum se spune pe la noi.

Scandalul acesta lovește în credibilitatea Uniunii Europene, care a fost mereu, dincolo de un proiect economic și politic, o companie morală, fondată pe piloni umaniști solizi, care au făcut din ea un reper internațional pentru apărarea libertăților civile și a drepturilor omului. Acum, scrie El Mundo, „Parlamentul European își riscă credibilitatea în investigarea celui mai mare scandal de corupție din ultimele decenii. Așa-numitul Qatargate – un complot umbrit de mită pentru a transforma parlamentarii europeni în lobby-iști pentru emiratul și arbitrii celeilalte Cupe Mondiale, cea care se joacă pe covoarele diplomației – a devenit un cutremur politic, a cărui undă de șoc poate fi devastatoare pentru imaginea Europei. Cazul a pus în frîu Parlamentul, singura instituție europeană aleasă prin sufragiu direct, considerată așadar cea mai democratică

în care a formulat cele două imperative ale dezvoltării în Secolul XXI: democrația și economia de piață. Așa este, aceasta e calea de urmat, firește, cu păstrarea Specificului Național, cu acea Europă a Patriilor, de care vorbea generalul Charles de Gaulle.

Astăzi, 2 iulie, cînd la Putna și în toată Moldova trag clopotele întru veșnica pomenire a lui Ștefan cel Mare, să ne amintim că au existat și străini care ne-au iubit și care, fără să știe prea multe despre voievozii noștri, au simțit, în felul lor, fluviul de patimi și sînge al Poporului Român. Un astfel de om a fost Woodrow Wilson. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui! Aduceți-vă copiii în pelerinaj la statuia acestui om de anvergură universală. Acest monument nu desparte, ci unește, cheamă la veghe și la concordie. Aceia care au fost invitați la festivitate și n-au venit – n-au boicotat o ceremonie, ci au boicotat însăși America! Noi am vrut să-i încercăm și ei au intrat în panică, așa că s-au sinucis. Noi le-am dat șah și ei au transformat șahul în mat. Noi am jucat pe terenul lor și am cîștigat prin neprezentarea adversarilor. Dar, să nu ne pierdem umorul. Nu pentru niște aventurieri trecători am durat noi această lucrare monumentală, ci pentru o idee eternă, pentru viitoarele generații de români și americani. Noi nu-l anexăm pe Woodrow Wilson, dar nici nu putem să-l abandonăm în uitare, așa cum ar vrea unii. Aceia care au boicotat, cu inconștiență, această ceremonie înălțătoare, nu reprezintă interesele Americii în România – nu-i nimic, le vom reprezenta noi, și pentru ei! E un moment al Adevărului. Doamne, binecuvîntează România și America!

Sfîrșit

CORNELIU VADIM TUDOR (Discursul a fost rostit la Cluj-Napoca, la 2 iulie 2002)

și mai apropiată de cetățeni și însărcinată să acționeze ca contrapondere și control al organelor executive ale Uniunii. (...) Președintele Parlamentului European, Roberta Metsola, a vorbit despre un «atac la democrație» căruia trebuie răspuns cu maximă forță. UE trebuie să ajungă la fondul chestiunii cu o anchetă exhaustivă care să-i pedepsească pe cei responsabili și, în același timp, să aprofundeze coordonarea organizațiilor care asigură curățenia conduitei membrilor săi și integritatea instituțiilor”.

Sînt foarte curios dacă ancheta declanșată va face curățenie, însă pentru mine acest scandal nu e o mare surpriză. Am scris de multe ori că ceva nu e în regulă la Bruxelles și că nu-mi place ce se întîmplă acolo și acest scandal îmi confirmă presupunerile, pe care sînt convins că și dumneavoastră le-ați făcut.

Dacă băieții și fetele cu „gulere albe” din Parlamentul European ar fi atenți, și-ar da seama că Dumnezeu tocmai i-a atenționat să-și mai domolească mîndria și inițiativele contra familiei, educației, bisericii și a celorlalți stîlpi ai societății, pentru a nu păți mai rău. Fiindcă nu cred că se vor gîndi la asta, mă aștept să li se mai întîmple niște lucruri asemănătoare curînd, pentru că lăcomia pentru bani și putere care-i caracterizează pe mulți nu va rămîne nesancționată. Sînt foarte curios ce vor spune trompetele progresiste din social media despre acest scandal care, în mod evident, este un motiv de euroscepticism pentru mulți cetățeni ai continentului. Spun asta fiindcă pînă acum, în opinia lor, doar partidele etichetate de ei drept „xenofobe”, „extremiste” și „naționaliste” generau astfel de sentimente, nu autoritățile de la Bruxelles. Iată că acum s-a întîmplat și asta. Ce vor spune, ce vor face? O vor da la întors, pentru că ipocrizia și dubla măsură le sînt pe plac.

Sper ca acest scandal de corupție să se finalizeze cu sancțiuni legale și să le mai dea peste nas aroganților care erau atît de siguri de infailibilitatea și superioritatea instituțiilor europene în fața lumii.

Notă: Termenul de criminalitate a gulerelor albe este deseori confundat cu unii termeni apropiaţi ca sens, pe care unii autori îi consideră sinonime cu primul. Este vorba de următoarele concepte: corupţia, criminalitatea de serviciu, criminalitatea persoanelor cu funcţii de răspundere (a funcţionarilor publici), criminalitatea profesională, criminalitatea elitei, criminalitatea respectabilă, criminalitatea corporativă, criminalitatea economică, criminalitatea de gospodărie, criminalitatea de producţie şi criminalitatea de business (business crime).

(urmare din pag. 21)

Păi, dacă am ajuns pînă aici, ,,De ce nu puneți și pe rîs impozit/ Și birul progresiv pe sărăcie?/ De ce nu puneți taxe pe-ntuneric?/ Impozitați și vîntul careadie!/ Taxați iubirea, somnul, nostalgia/ Impozitați total telepatia/ Taxați sever și strîngerea de mînă,/ Penumbra, deznădejdea și oftatul/ Și unghiile care cresc întruna,/ Pe nou-născuții ce nu știu cum îi cheamă/ Impozitați și laptele de mamă/ Adăugați impozite și taxe./ Pe taxe și impozite mărunte,/ Impozitați și lacrima și ploaia!/ Taxați adînc și morții din morminte!/ Impozite pe floarea dăruită,/ Impozite pe cald, ca și pe rece,/ Impozite pe rouă și pe Lună,/ Impozite pe notele de zece,/ Impozite și taxe pe cuvinte,/ Și biruri pe ecou, și pe tăcere,/ Cafeaua, ceaiul, apa de fîntînă,/ Fereastra, ușa, merită accize/ Cînd, cu o poftă tragică, Guvernul/ Îi dă un nou impuls acestei crize” (Adrian Păunescu, ,,Impozite, biruri și taxe”).

Adevărul este că, în România, nu mai este de trăit. Întreaga societate a ajuns să fie compusă doar din două categorii: idioți și proști! Primii conduc prin decizii care mai de care mai idioate, evident, iar ceilalți se lasă prostiți continuu, că doar nu degeaba sînt considerați proști. Mai mult, între cele două categorii s-a cimentat o perpetuă stare de înțelegere, ce se manifestă prin așa-zisul vot democratic. Astfel, după ce i-au votat pe idioți, proștii au posibilitatea de a alege liber care le va fi soarta: fie să renunțe la căldură, apă caldă, lumină și telefon, fie să moară de foame... Legat de aceste aspecte, se zice că un român a intrat într-o librărie și a întrebat unde poate găsi cărți despre ,,România educată”, ,,Justiția reformată” și ,,Spațiul Schengen”, iar răspunsul primit a fost acesta: ,,Căutați la raionul cu S.F.!”.

Crăciunul,

Și, dacă tot veni vorba de Spațiul Schengen, am și eu o întrebare: Păi, măi europenilor, dacă ne-am unit, nu înseamnă că sîntem egali în drepturi și îndatoriri, că avem aceeași monedă, că sîntem precum frați între noi, că facem afaceri avantajoase pentru ambele părți și că ne susținem și ne apărăm reciproc? Oare ce credeți că s-ar fi putut întîmpla dacă, după ce m-am însurat, i-aș fi spus soției că nu poate umbla în frigider, în debara și pe balcon, că banii familiei îi voi drămui eu și că, de îmbrăcat, o va face după cum vreau eu? Și încă ceva: cum mama dracului ați uitat că înaintașii voștri, în urmă cu secole, scriau misive de mulțumire domnitorilor români care, prin vitejie și curaj, puneau stavilă expansiunii islamice spre centrul Europei? Nu e moral să dați uitării vremurile în care, de frica cotropitorilor, vă tremurau coroanele cu briliante pe cap și vă scăpați pe voi în straiele de catifea fină, în schimb se umflau mușchii pe voi cînd a fost vorba să colonizați tot soiul de triburi din Africa sau America Centrală.

Chiar așa, n-ați vrea să rescriem împreună Istoria omenirii, bazată pe adevăr, logică și obiectivitate? Iată, spre exemplu, Vladimir Putin și-a manifestat acordul cu privire la crearea unei noi și adevărate istorii a Rusiei. Este vorba de întrunirea din 4 noiembrie 2022, desfășurată în Sala Centrală de Expoziții Manej de la Moscova, cu ocazia Zilei Unității Naționale. În unanimitate, s-a luat hotărîrea să se editeze noi manuale de Istorie, în care să se scrie adevărul despre trecutul Rusiei. După o amplă expunere a academicianului Anatolii Torkunov, rectorul Institutului de Stat pentru Relații Internaționale de la Moscova, Vladimir Putin a rostit o alocuțiune în care, printre altele, a spus: ,,În mod categoric trebuie îndepărtat complet orice fals istoric, și sînt absolut de acord cu rescrierea istoriei.

(...) Se vorbește despre ideea retrocedării acelor teritorii care au fost smulse din Polonia de către Stalin după

minunea pe care o sărbătorim cu toții

(urmare din pag. 21)

Pentru generația bunicilor, sentimentele generate de marea sărbătoare creștină nu sînt foarte diferite de cele ale nepoților. Cu toții își doresc să vadă familia împreună, sperînd și nădăjduind în mai bine, bucurîndu-se de cadourile primite de la Moș Crăciun, dar, mai ales, de cele dăruite nepoților, pentru că bucuria acestora e cel mai mare cadou pentru ei, care nu au avut în vremurile grele ale anilor ʼ50, sărbători atît de strălucitoare ca cele de acum.

Mamele duc greul sărbătorii, avînd grijă să cumpere cadourile, să le împacheteze la ore tîrzii din noapte, după ce au terminat de copt prăjiturile, cozonacii și toate celelalte bunătăți care vor dispărea într-o clipită din farfurii, la masa de Crăciun.

Nu s-a schimbat nimic de sute de ani și toți simțim și petrecem la fel pentru că sîntem creștini, pentru că sîntem români și pentru că asta am făcut

de cînd am deschis ochii pe lume, iar copii noștri vor duce mai departe sărbătoarea Nașterii Celui care s-a pogorît din ceruri întrupîndu-se prin mijlocirea Sfintei Fecioare, pentru ca astfel să ne scoată din umbra morții și din iad. Aceasta e de fapt minunea pe care o sărbătorim, dincolo de cadouri și de bucuria trupului vremelnic pe care-l purtăm. Asta nu trebuie să uităm niciodată. Nu trebuie să uităm că tot ceea ce avem ne e dat de Dumnezeu, ale noastre fiind doar păcatele. Lui trebuie să-i mulțumim în această mare zi și în fiecare zi vieții noastre pentru că existăm și ne dă posibilitatea de a ne apropia de El și a ne îndrepta cu ajutorul Lui aici, pe pămînt, chiar dacă unii își doresc să nu mai apuce Crăciunul următor din cauza vieții grele pe care consideră că au avut-o și de care vor să scape.

Atîta timp cît ne vom păstra tradițiile și credința ortodoxă, nu vom pieri ca nație, avînd un trecut la care să ne raportăm și care să ne hrănească viitorul. Atîta timp cît copii noștri vor afla de la noi de unde venim, cine sîntem și încotro mergem, cîtă vreme vor crede în Dumnezeu și vor urma calea Lui, nu ne va putea îngenunchea nimeni niciodată.

al II-lea război mondial. Tot atunci, au fost smulse suprafețe mari, enorme din România, din Ungaria. Iată de ce, ideea retrocedării acestor teritorii a devenit de actualitate”.

În concluzie, se poate spune că Putin, așa ,,criminal de război” cum se zice că este, căruia i-a înțepenit piciorul și îi tremură mîna, ar fi dispus să ne retrocedeze nordul Bucovinei, nordul Maramureșului, sudul Basarabiei și chiar Insula Șerpilor, dar ce să vezi și să nu crezi? Românii, nu și nu! Se reneagă pînă și zicala ,,Mănînci, calule, ovăz?”. Spun asta pentru că, prin vocea ministrului de Externe, Bogdan Aurescu, noi, românii, ne-am luat adio de la această unică și, mai mult ca sigur, ultimă șansă istorică: ,,Ministerul Afacerilor Externe al României respinge aserțiunile exprimate de președintele Federației Ruse, care induc în mod fals ideea că România ar avea pretenții teritoriale față de Ucraina. (...) În acest context, România reafirmă susținerea sa fermă pentru independența, suveranitatea și integritatea teritorială ale Ucrainei, în frontierele sale recunoscute internațional”. Acum e clar?

Așadar, înțelegeți de ce titlul acestui articol se referă la IDIOȚI? Oare la ce ,,teritorii recunoscute internațional” se referă acest ministru? Păi, matale nu ai aflat că, în urmă cu vreo 2-300 de ani, capitala Rusiei țariste era la... Kiev și că teritoriile menționate de Putin au aparținut României din cele mai vechi timpuri? Și, la urma urmei, ce treabă avem noi, românii, cu războiul din Ucraina? Dar, pînă să găsiți răspunsul, nu vă dați seama că ați ajuns să vă scărpinați la urechea stîngă cu piciorul drept, precum maimuțele?

Cert este că, pe cît de implicați vă credeți, pe atît de mult vă meritați blestemele românilor: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara./ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”).

„Ninge încet peste Ardeal

Zăpada se pogoară peste țară

Pe dealul din zare trece un car

Și un țăran mușcă din pîinea-i de secară.

El pare o umbră albă peste dealuri

Un blînd și mitic Moș Crăciun

Ce aduce copiilor daruri

În seara sfîntă de Ajun.

Afară continuă să ningă

Cu fulgi rotunzi și albi ca și o pîine,

O pîine mare, dulce, țărănească

Făcută aici, pe vatra strămoșească.

Ardealule, copil al țării mele, Zăpada se așează peste tine

Și-n toate așezările tale, Românii-s veseli, petrec și o duc bine.

Vă doresc un Crăciun fabulos alături de cei dragi și fie ca Moșul să vă aducă în traista lui în primul rînd sănătate, pace și bucurie, fiindcă dacă le avem pe acestea, pe celelalte, cu ajutorul lui Dumnezeu, le facem noi.

Căci iarna în Ardeal e o feerie, Cu sfintele noastre sărbători creștinești

Cu cîntece, jocuri și petreceri o mie, Așa o iarnă doar în Ardeal găsești.

Doar iarna se aud colindători, Iar bicele pocnesc prin sate

Mînuite de dalbi urători, Ce zic sătenilor colinde minunate.

În pivniți se desfund buți cu vin,

Și porcu-i sacrificat de Ignat, De Crăciun sătenii la biserică vin Și clopotele mai tare bat!

Doar iarna vezi aburind cozonacii, Albi și pufoși ca fulgii de nea

Ce cad la infinit din ceruri, Acoperind de zăpadă țara mea!”

Colindele - TRADItIE, legenda si mister , ,

De cîte ori calendarul se deschide la fila lunii decembrie, indiferent de starea în care ne aflăm, involuntar, gîndul se întoarce în timp, amintirea Sărbătorii Crăciunului țîșnind cu vigoare din sipetul unei copilării fericite, cucerite pînă la identificare de efervescența care punea stăpînire pe întreaga ființă odată ce se apropia emoționantul eveniment – 25 Decembrie – minunea nașterii pruncului Isus.

Mirajul colindului la români, tradiție străveche, răsărită în vatra vechii Dacii, deși a cunoscut o serie de transformări, a rămas la fel de puternic, tradiția adaptîndu-se la evoluția societății, în special prin creșterea evolutivă a copiilor – vectorii tradiționali ai acestui fel de urare. Fără să intrăm în analiza conținutului literar al colindului, versurile, în majoritate, cu autori anonimi, reflectă momentul zero al emoției umane în fața Nașterii Domnului Isus Christos, fiul lui Dumnezeu din cer, bucuria și fericirea de a vesti, simbolic, nașterea Mîntuitorului, fiind transmise din generație în generație, cu prilejul Sărbătorii Crăciunului.

Din multele variante (nepolitizate) ale acelor colinde pe care, personal, le știu pe dinafară din anii copilăriei, am ales un mănunchi, în încercarea de a restitui atmosfera de altădată, cînd tradiția, legenda și misterul colindelor de Crăciun formau acest trident creștin care punea în umbră unele evenimente nefavorabile, în acea vreme, majorității românilor. Fie ca și acum, lăsîndu-ne luminați de ecoul acestor colinde sfinte, să încercăm să trecem peste greutățile cotidiene și să avem în față Icoana Sfîntă a Mîntuitorului, care, fiți siguri, nu ne-a uitat. Nici noi să nu-L uităm!

Sfînta Sărbătoare de Crăciun să vă intre în casă cu pace, cu liniște și cu iubire! La Mulți Ani!

Astãzi s-a nãscut Christos

Astăzi s-a născut Christos, Mesia cel luminos, Lăutați și cîntați, Și vă bucurați.

Mititel, înfășețel, Cu scutec de bumbăcel, Lăutați și cîntați, Și vă bucurați.

Și de-acum pînă-n vecie

Mila Domnului să fie, Lăudați și cîntați, Și vă bucurați.

Trei crai de la rãsãrit

Trei crai de la răsărit

Spre stea au călătorit

Și-au mers după cum citim

Pînă la Ierusalim.

Acolo unde au ajuns

Steaua-n nori li s-a ascuns

Și le-a fost a se plimba

Și prin oraș a întreba:

Unde s-a născut, zicînd, Un crai mare de curînd?

Iară Irod împărat

Auzind s-a tulburat:

Pe crai în grabă i-a chemat

Și în taină i-a-ntrebat

Ispitindu-i, vru setos, Să îl afle pe Christos.

Zicînd: „Mergeți de aflați

GEO CIOLCAN

Unde era pruncul născut.

Și cu toți s-au bucurat

Pe Christos dacă-au aflat

Cu daruri s-au închinat

Ca la un mare-împărat.

Și-apoi dacă au purces

Pe altă cale au mers

Precum le-a fost lor și zis

Îngerul noaptea, în vis.

Iară Irod împărat

Văzînd că s-a înșelat

Foarte rău s-a supărat, Oaste mare au pornit

Și-n Betleem a intrat, Mulți coconi mici au tăiat

Pînʼ la paisprezece mii

Toți prunci, mărunței copii.

De doi ani și mai în jos

Ca să taie pe Christos.

O, tirane, crud Irod:

Mori în blestem de norod; Nefiind el bucuros

De nașterea lui Christos.

Seara marelui Ajun

Astă seară-i seară mare, Florile dalbe, Seara marelui Ajun

Și-a bătrînului Crăciun, Cînd s-a născut Domnul bun.

Noi umblăm

Și colindăm

Din clondir turnîndu-ne, Din gură zicîndu-ne: Treceți, Mergeți

La grădină, La grădina Raiului, Sub sprînceana plaiului, Rupeți fir De trandafir

Și-un mănunchi de busuioc, Să vă poarte noroc; Treceți, mergeți la fîntînă

Cu-o steluță albă-n mînă, La fîntîna lui Iordan, Străjuită de-un zăgan, Luați apă de botez, Semănînd pe drum orez. Stropiți casă, Stropiți masă, Stropiți fața lui Christos, Să vă fie de folos, Stropiți sîni de fete mari Și flăcăi cu umeri tari, Gospodari s-or nimeri Și duios ne-or dărui, Un colac

Stropit cu mac, Pe colac vadra de vin, Cu buchet de bun pelin, Că așa-i lege din bătrîni, Din bătrîni, din oameni buni, Bună-i vremea-n aste case, Cu perdele de mătase, La mulți ani și sănătate, Sănătate bună-n toate...

Steaua

Steaua sus răsare Ca o taină mare, Steaua luminează Și adeverează. Steaua strălucește Și lumii vestește Că astăzi curata, Prea nevinovata

Florile dalbe

Sculați, sculați boieri mari, Florile dalbe, Sculați voi, români plugari, Florile dalbe, Că vă vin colindători Noaptea pe la cîntători, Și v-aduc un Dumnezeu, Să vă mîntuie de rău, Un Dumnezeu nou născut, Cu flori de crini înăscut, Dumnezeu adevărat, Soare-n raze luminat.

Sculați, sculați boieri mari, Sculați voi, români plugari, Că pe cer s-a arătat Un luceafăr de-mpărat: Stea comată, strălucită, Pentru fericiri menită.

Iată lumea se-nflorește, Pămîntul că-ntinerește, Un porumbel aurit

Dinspre apus a venit, Floare dalbă a adus

Și la streașină v-a pus; Și vă zice să trăiți, Întru mulți ani fericiți Și ca pomii să-nfloriți, Și ca ei să-mbătrîniți, În pridvoare, în cerdac, Să-nfruntați veac după veac. Florile dalbe, Flori de măr.

Cunună de calopăr...

Mos Crãciun cu plete dalbe

Moș Crăciun cu plete dalbe A sosit de prin nămeți Și aduce daruri multe La fețițe și băieți. Moș Crăciun, Moș Crăciun! Din bătrîni se povestește Că-n toți anii, negreșit, Moș Crăciun la noi sosește, Niciodată n-a lipsit.

Moș Crăciun, Moș Crăciun! Noi am fost cuminți tot anul Și miloși am fost mereu, Și în fiecare seară, Ne-am rugat la Dumnezeu. Moș Crăciun, Moș Crăciun! L-am rugat de sănătate

Și vrînd mă-nștiințați

Să merg să mă-nchin și eu Ca unuia Dumnezeu”.

Craii dacă au plecat

Steaua iar s-a arătat

Și-a mers pînă a stătut

Pe-astă noapte-ntunecoasă, Pe cărare lunecoasă, Nimerirăm l-astă casă, Unde șade un om bun.

Domnul bun că ne primea

Cu clondirul de-a dreapta, Cu paharul de-a stînga,

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Fecioara Maria Naște pe Mesia, În țara vestită Vitleem numită, Magii cum zăriră Steaua – și porniră, Mergînd după rază Pe Christos să-L vază. Și dacă sosiră, Îndată-L găsiră Și i se-nchinară Cu daruri gătite, Lui Christos menite, Luînd fiecare Bucurie mare, Care bucurie Și aici să fie, De la tinerețe Pîn-la bătrînețe.

Pentru noi, pentru părinți, Pentru scumpa noastră țară Înălțat-am rugi fierbinți. Moș Crăciun, Moș Crăciun! Selecție realizată de GEO CIOLCAN

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.