România Mare, nr. 1668

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Poate că ar fi bine ca, pe lîngă o Zi Naţională, să avem şi o zi raţională, adică de reflecţie şi de meditaţie asupra destinului nostru, ca Neam şi ca Țară!

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziua Națională, un prilej pentru Unire

Se împlinesc 32 de ani de cînd 1 decembrie a fost proclamată drept Zi Națională a României. Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată drept Zi Națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, la articolul 12, alineatul 2.

Primul 1 decembrie ca sărbătoare națională mă găsea în pragul majoratului.

Urmărisem toată copilăria transmisiunile tv de la paradele din București ocazionate de sărbătorirea zilei de 23 august, așa că eram pregătit pentru a sărbători cum se cuvenea prima Zi Națională de după Revoluție. Din păcate, nu am avut parte nici de parade militare, nici de festivități, ci doar de o vreme mohorîtă, care parcă anunța anii la fel de

mohorîți ce aveau să vină peste țară.

Ziua a fost marcată de discursuri pe care nu mi le mai amintesc în detaliu și care nu spuneau oricum mare lucru.

Singurul moment pe care mi-l amintesc a fost acela în care discursul lui Corneliu Coposu a fost huiduit de cetățenii adunați la ceremonii. Nu am înțeles reacția oamenilor, nu știam foarte bine nici cine era Coposu și ce importanță avea acel discurs, primul al unui fruntaș țărănist la Alba Iulia după 53 de ani, cum aveam să aflu de curînd. Acum, știind mult mai multe despre istoria recentă a României, după ce am văzut toate filmele despre colectivizare (atît pe cele pro, cît și pe cele contra), imaginea aceea capătă alte sensuri. (continuare în pag. a 16-a) Nicu Marius Marin, antreprenor HORECA

1

Decembrie Ziua Nationalã a României ,

DE ZIUA NAȚIONALĂ POEȚII CÎNTĂ ȚARA De ce 1 Decembrie?

Din cele 365 de zile dintr-un an calen­daristic – în afara unor varii sărbători menite să ne reamintească evenimente bisericești, legate de cultul creștin ortodox, primite cu evlavie și cu aplecare spre rugăciune și luminarea sufletului, la care nu accede întreaga populație a Țării – există o singură zi care unește într-un fluviu național întrega suflare românească (mă rog, excepție face, în mod artificial, organizația iredentistă numită UDMR!) – ziua în care se întîlnesc și se contopesc toate sărbătorile de peste an ale românilor – această zi-emblemă este 1 Decembrie – ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI. Semnificația acestei zile devine și mai deplină dacă ne gîndim că Ziua Națională se sărbătorește nu numai pe teritoriul actual al Țării noastre, dar, și de către românii de peste hotare, cei care, deși muncesc și trăiesc în alte țări ale lumii, nu uită Patria de unde au plecat ei, părinții sau bunicii lor.

De-a lungul Istoriei, Ziua Națională a României a avut diferite date de sărbătorire, fiecare dintre acestea fiind determinate de schimbări politice și

sociale survenite la nivel național: 24 Ianuarie – Unirea Principatelor Ro­ mâne (între 1861-1866); 10 Mai – Sosirea lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România (1866), Ziua Independenței României (1877) și încoronarea Principelui Carol (1881) – între 1869 și 1947; 23 August – Revoluția socială și națională, antifascistă și antiimperialistă (în viziunea regimului comunist), de fapt, lovitura de stat de la 23 august 1944) – între anii 1948 și 1989; 1 Decembrie – Ziua Marii Uniri de la Alba Iulia (1918), Zi Națională adoptată prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, consemnată ca atare și în noua Constituție a României, la art. 12 (2). (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

La Multi, Ani, dragi români!

Ardealul

Fiii tăi îşi blestemară ziua naşterii, amară, întuneric şi ruşine, cazne grele şi omor şi ca turme fulgerate din senin se-nspăimîntară prigoniţi de-un înger negru tocmai pe moşia lor s-au lipit de stînci şi codri, şi în mlaştini se-adînciră, şi-au durat colibe-n rîpe, tot prin peşteri au cinat, se hrăneau cu rouruscă, mînătărci şi calomfiră, peştele le-a fost tainul, jirul, trudnicul vînat.

Fluvii tragice brăzdară chipul tău ca de icoană, ai trăit fără prihană un mileniu greu, de iad, te-au secătuit de vlagă, ţi-au supt sîngele din rană, ţi-au smuls vintrele de aur, grîul, munţii verzi de brad, tu aveai aici cutume, ei – doar acte mincinoase, dreptul tău era vecia, traiul demn şi înţelept, în adîncul tău prinsese rădăcini un cer de oase, ei le-au profanat cu ura şi cu lipsa lor de drept.

Aveai sanctuare dace, temple şi mulţimi de castre, mii de pietre funerare şi inscripţii vechi de rit, în întreg acest tezaur al eternităţii noastre ei au răsucit cu poftă plugul lor cel ruginit, şi-au împodobit coroana cu scîntei de piatră rară despuiate samavolnic de pe sceptrul tău bogat, ţi-au bătut cununi de flăcări şi de spini, ca să te doară, fiere ţi-au turnat pe buze, în urzici te-au îmbrăcat. Şi ţi-au pus căluş în gură, trupul tău de pom în floare l-au împresurat cu lanţuri, ca pe un tîlhar de rînd – în acest mileniu groaznic, fără lună, fără soare, podul lacrimilor tale lega cerul de pămînt… Şi te-am liberat, de-a pururi, întregind a ţării horă, în văzduhul jertfei noastre ca un astru viu răsari, tu, pămînt al pătimirii, eşti mătasea Tricoloră ce-a încins, sărbătoreşte, brîul României Mari!

CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1668 l ANUL XXXIII l 29 NOIEMBRIE – 5 DECEMBRIE 2022 l 24 PAGINI l 6 Lei

2

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ciorbea e viu, dar nu-i sănătos F O canalie fără Ţară: Sergiu Cunescu F Kalașnikov – mortul viu, din lada goală, de sub scara fără trepte F Mişu Navetistul se va echipa de luptă F Cîţi cîini m-au lătrat, toţi au turbat!

PARTEA I F Bomba săptămînii a explodat într-un domeniu la care nici nu ne-am aşteptat: „Ţînţarii înţeapă în special persoanele cu sexualitate pronunțată!“. La această concluzie au ajuns, pe căi diferite, două echipe de cercetători din Franţa şi Finlanda. Că-n Franţa sînt țînţari, asta o spune orice carte de Istorie, carevasăzică, de la Marea Revoluţie din 1789. Dar ce ţînţari or fi, fraţilor, în Finlanda, pe gerurile alea de-ţi îngheaţă focu-n aragaz şi linia norocului din palmă? În orice caz, concluzia e foarte interesantă. Şi la noi, pe meleagurile carpato-danubiano-pontice, există astfel de persoane, care au o găleată de hormoni în al lor corp, devenind victime sigure ale acestor vampiraşi bîzîitori, care nu numai că îi înţeapă, dar îi şi muşcă, îi călăresc, le bagă limba-n ureche, îi posedă în mod sălbatic. Este cazul, bunăoară, al cunoscutului deputat creştindemocrat Ion Raţiu, care are organismul făcut ciur din pricina milioanelor de înţepături pe care le-a încasat, de-a lungul existenței sale, la 80 de cotolani, pe unde nici nu gîndeşti. Surse apropiate Zîmbatului Naţional ne-au informat că de-aia şi are el la gît, zi şi noapte, non-stop, un papillon – ăla nu-i papillon, ci o elice cu frecvență zăpăcitoare care, pe măsură ce bagă viteză, dizolvă o pastilă anti-țînțărească, zzzz-vîîî, programată să-i alunge pe teroriştii ăia mici. Oamenii de ştiinţă au mai stabilit că de-aia și zîmbește atît de des liderul national-ţărănist: fiecare zîmbire a lui e precedată, în mod forţat, de o înţepătură adîncă, în zone intime. În aceste condiții, pornirile erotice ale londonezobucureșteanului nostru sînt perfect explicabile, oameni sîntem, ce naiba! Pe baza unui studiu de fezabilitate, Mister John a aflat că dacă mai scapă de hormoni, din cînd în cînd, ţînţarii îl lasă în pace; armistiții în care se poate consacra, în voie, integrării euro-atlantice. Din nenorocire, organismul lui produce hormoni în permanență, proporţia rămînînd neschimbată: un hormon – un tînţar, un hormon – un ţînţar. F După ce-a încasat doi bocanci în gură, scurt, şi de la N.A.T.O., şi de la U.E., Victor Ciorbea a ținut o Conferinţă de Presă de rîsul lumii. Ştiţi cum a început el întîlnirea cu ziariştii? „Sînt încă viu şi chiar sănătos!” Hai să ne pupi în dos! Că eşti viu, mai treacă-meargă, se vede căţi mişti ochii şi îţi aranjezi freza pe la urechi, sanchi, eşti Cicero. Dar că eşti sănătos, asta n-o poţi pretinde, Ciorbeo, fiindcă nu eşti. Dacă tu eşti sănătos, atunci fata cu trei plămîni şi cu pulpe de dropie a Bărăganului, Anuța Cătuna, care zboară mai iute ca vulturul testicol al lui Bill Clinton, ce mai e? Extraterestră? F Dar Chiorul nu e numai prost ca noaptea, el e şi măgar, fară pic de maneră. Aflăm din acelaşi ziar „Ziua“ că el a acuzat partidele din Opoziţie că – „deşi se declară pentru intrarea în structurile euro-atlantice şi pentru aplicarea reformei, folosesc un limbaj naţionalist şi şovin“. Lua-te-ar dracul din uşa bisericii, Urîtule, că tare ticălos mai eşti! Deci U.D.M.R.-ul poate să-şi bată joc de români cum vrea muşchii lui, iar dacă P.R.M., P.D.S.R. şi P.U.N.R. protestează – gata cu ştampila, au limbaj naţionalist şi şovin! Ce te faci însă cu ţărănistul George Pruteanu, preşedintele Comisiei de Învătămînt din Senat, care i-a ţinut la respect pe unguri, cît a putut? Şi el o fi şovin? Dar cum ar trebui să reacţioneze parlamentarii români la agresiunea ordinară a acelui beţivan primitiv, cu cap de vulpe lovită de strechea turbării, pe nume Attila Veresztoy, care a dat buzna, la ceas de seară, peste membrii Comisiei de Învățămînt a Senatului (deşi, el nu e membru!) amenințîndu-i că dacă nu vor modifica Legea Învățămîntului, o să se căiascî amarnic şi le va arăta el, U.D.M.R.-ul, cine este?! Nebună scroafă te-a mai lepădat sub gard, Ciorbeo, arză-te-ar lacrimile românilor din Ardeal, să te perpeleşti ca țiparul pe jeratic pînă dai în tifos exantematic. F Pînă și Sorin

Roșca Stănescu scrie, în „Ziua“, că rezultatele imediate ale vizitei lui Emil Constantinescu în Japonia sînt „relativ modeste“. Noi ştim să citim printre rînduri, aşa că dacă Sorineță Nătăfleață a scris aşa, înseamnă că rezultatele reale sînt „relativ catastrofale“. Dar, speriat de propriul curaj, S.R. Stănescu pune imediat în funcţiune pompa de umflat crocodilul de cauciuc: „România va putea fi beneficiara unor investiţii care vor însuma, poate, zeci de miliarde (?!) de dolari...“. Unde am mai auzit noi chestia asta? Aaa, da, în campania electorală din toamna anului 1996, cînd Emil Constantinescu ameţea un Popor, şi aşa buimac, promiţînd că vor sosi 60 de miliarde de dolari! Parc-a fost ieri... F Acum, Emil l-a invitat pe împăratul Akihito la o partida de lupte sumo, amîndoi goi puşcă, doar cu un şnur pe abajur, dar voinici nevoie mare, apucîndu-se zdravăn ba de ţăcălie, ba de harakiri, ce se găsea, pe-acolo. Tot de la Sorinei cel Tembel aflăm că Emil a produs crearea unui „parteneriat economic special cu Japonia“. Unde am mai auzit noi şi chestia asta? Aaa, da, în discuţiile cu americanii, germanii, ucrainienii etc. Faceţi loc, faceţi loc, Emil e pe primul loc!

Cine îi va scoate din cap şi ideea asta fixă, pe care o azvîrle pe tarabă ca pe cine ştie ce găselniţă?! Toate relaţiile de pînă acum ale României cu Japonia, sau cu alte Ţări, ce-au fost pînă acum, vărule, nu „parteneriat“?! A trebuit să vii tu şi să pretinzi că dai Istoria cu cracii-n sus şi că, de la tine încolo, totul se va scrie altfel? Anton Pann are o vorbă pentru politicienii de tip C.D.R.: „Sau taci, sau zii ceva mai bun decît tăcerea!“. Sau, și mai bine: „Slabă viață, tîrța-pîrța, mai nimic“. F Dar, să revenim la corespondența pe care „Sorin Roşca Stănescu o transmite de la bordul aeronavei prezidenţiale aflată undeva între Tokyo şi Insula Javra“ (sau Java, n-am înţeles prea exact). Orbit de CHEIA şi de C.D.R. „Naşul“ de la „Ziua“ susţine că japonezii „Trăiesc după principiul «numai împreună putem reuşi»“. Hai, bă, las-o jos, n-o mai zgudui atîta, că dereglezi pilotul automat al zeppelinului. Deci deviza cu care s-a prezentat C.D.R. în alegeri a devenit lozinca unui popor întreg – n-a ţinut figura în România, hop că a preluat-o Japonia!

Urechistic, cum îi șade bine unuia care dă ordine de imprimare la telefon, Sorin scrie că „Un diriginte de poştă, la țară, cîştigă 7800 de dolari pe lună“. Minciună mai mare rar ne-a fost dat să citim, fiindcă toată lumea care a vizitat Japonia ştie că salariile sînt destul de mici, aceşti oameni mulţumindu-se cu puţin iar regimul de viaţă fiind, prin tradiţie, unul de austeritate. Mai degrabă, credem că ziaristul a scos din burtă un zero, cu mînuţa lui, cifra corectă fiind 780 de dolari. F Şi acum, să sfîrşim cu începutul. Adică cu titlul corespondenţei: „Dacă Japonia se decide, atunci ne-a pus Dumnezeu mîna în cap“.

Acest tip de presă necinstită face foarte mult rău Poporului Român. Pentru că ea nu prezintă realitatea, ci iluziile unor grupuri de interese (cu ziariştii lor aserviţi) care amăgesc populaţia cu minciuni de genul: „Mîine, toţi investitorii străini ne vor prelua datoriile, vor face «injecţii» de miliarde de dolari, gata, s-a terminat cu sărăcia, Poporul nu se mai sacrifică, se vor sacrifica doar conducătorii!“. Şi am văzut cum se sacrifică ei, conducătorii: care prin Japonia, care prin Germania, care prin Canada, care prin Franţa, care prin America etc. ... F Agenţia ROMPRES a intoxicat întreaga massmedia cu o ştire stranie: „Mihail Kalaşnikov, inven­ tatorul puştii-mitralieră care îi poartă numele, se gîndeşte de multă vreme să construiască utilaje agricole, în special semănători – a anunţat ieri Agenţia ITAR-TASS, citată de Agenţia France Presse“. Toate bune şi frumoase, dar noi ţinem minte că cele 3 agenţii anunţaseră, acum un an, că Mihail Kalaşnikov... a murit!

Sîntem curioşi ce se ascunde aici. F Dar un alt Mihăiță faimos n-a murit, ci trăieşte, e tînăr ca Verdele de Paris și vrea să-şi petreacă vacanţa în România. E vorba de Mihai von Hohenzollern, flăcăul care a prins 76 de ciulini în

RM

blănița vieţii, care se ţine gîra-mîra de Ţărişoară, n-o slăbește din ochi, ce, e prost? Iar scoate Ciorbea Chiorul 1 milion de dolari din buzunar (din buzunarul românilor, firește) să-i asigure pușlamalei fonfăite un huzur împărătesc, cu tot neamul lui de juninci vitaminizate cu lapte elveţian. Ce vacanţă vrea ăsta, fraţilor? Ce-a muncit el, ca să aibă vacanţă? Vîjîiala aia bezmetică prin vreo 10 Ţări ale lumii (tot pe banii românilor, ce credeţi?), cînd el s-a făcut că-i convinge pe străini să bage România în N.A.T.O. iar străinii s-au făcut că-l bagă în seamă – asta se numeşte muncă? Păi exact Țările unde zicea el că-i mai tare și că are rude încoronate, au fost şi cele mai înverşunate adversare ale aderării României la N.A.T.O. La ce-ai mai venit mă, gloabă răpciugoasă, să ne tulburi viaţa? Ai venit să-ţi iei răsplata? Cît ceri ca să ne laşi, definitiv, în pace? Nu văzuşi ce-a păţit Leka Întîiul Şi Ultimul, fiul lui Zogu Pintenogu, care s-a fîţîit ca un Rambo albanez printre nenorociţii ăia flămînzi şi desculţi, cu patru pistoale la brîu, cu şase pumnale şi zece grenade, înarmat pînă-n dinţi, defilînd cu tărtăcuța lui de curcă beată printre nişte şiruri de oameni care numai de monarhie n-aveau nevoie? După ce-a trebuit să moară vreo cîţiva nefericiţi în jurul lui, Auroleka s-a cărăbănit în mare grabă, îi mirosea a formol pe la nas. şi nu se ştie dacă se găsea un copîrşeu pe măsura lui (2,02 metri). Ţi-ar plăcea să te joci şi tu de-a războiul, Mișule? Atunci pune mîna şi notează care e uniforma de camuflaj şi arsenalul, noi ştim ce-ţi trebuie matale: 1) Un costum de scafandru de-al generalului Degeratu, cu una ţeavă de respirat pe gură şi una ţeavă de făcut pipi-n apă, ca să nu fi nevoit să ieşi din dispozitiv şi să-i turmentezi pe rechini; 2) Coiful pe care Împăratul Akihito al Jap Jap Jap Japoniei (că tot eşti matale cam bîlbîit) i l-a dăruit lui Emil Constantinescu, iar acesta a declarat că-i va prinde bine atunci cînd mulţimile îl vor bombarda cu roşii; 3) Masca de gaze pe care sînt nevoiţi s-o poarte salariaţii Ministerului de Externe atunci cînd, la vreo şedinţa, Adrian Severin se descalţă de opincile lui de ciobănaş şi rămîne cu cartofii afară, răspîndînd parfumul lui Gianni Versace, la trei zile după înhumare; 4) O bandulieră de mitralieră, cu mii de gloanţe, pe care un soldat uzbek a vîndut-o în Piața Obor pe o sticlă de Vodcă Răsputin, nici nu-i nevoie să bagi muniţia în puşcă, ajunge doar să treci pe lîngă Victor Ciorbea şi gloanţele se vor aprinde de la lupele lui, poc-poc, pocpoc, o să te învîrți ca un titirez, zice lumea că au dat drumul chinezii la jocurile de artificii; 5) Un aruncător de flăcări AG ultimul tip, bun şi la pîrlît porcul; 6) O drujbă, că tot n-ai matale nici o slujbă, de 50 de ani; 7) O oală de noapte căptuşită cu pampers, pentru ca nu care cumva să vadă suita regală că-ți e frică de luptă, fiindcă aşa ceva ar demoraliza-o şi-ar dezerta în tabăra lui Mao. Fie ca ori să mori pe cîmpul de luptă, ori să te încoronezi la Alba lulia! Măria-Ta, dacă tălică te îmbraci aşa cum ți-am indicat noi, n-o să-ți mai stea nimeni în cale, vei îngenunchea Parlamentul, iar din Constituție vei face zeci de cornete de seminţe, pe care le va vinde Simina Mezincescu, direct de pe motocicletă, de-o să mutăm şi Capitala în comuna Cornetu! Vino, Sire, să te urci pe coviltire şi să plimbi ochii roată peste Ţara toată. Lu’ Coana Mare îi promitem că nici o orchestra n-o va mai deranja cu cîntecul „Noi sîntem români!“, chiar acum o brigadă artistică de monarhişti, compusă din Ion Caramitru, Dan Grigore, Andrei Pleşu, Octavian Paler şi Valentin Hossu Longin repetă marşul „Noi nu sîntem români!“. Ah, ci vino odată, Mişule – cum ar fi zis Ştefan cel Mare, pe patul de moarte. Tînărul cuplu princiar Margareta – Radu Duda numai aici e hărăzit să-l conceapă pe urmaşul tronului, aşa că prevedem că fiica mai mare a lui matale o va lua în pîntece la Mînăstirea Cocoşul, iar ginerele lui matale o va lua în partea dorsală de la călugărul Vasile, secondat (în calitate de mîna a doua) de părintele Clipa, pentru că aici e Ţara lui Vlad Ţepeș, să nu uităm. Dacă Margareta va naşte o fată cu Duda, o vom boteza Omida. Dacă Duda va naşte un băiat cu Vasile sau Clipa îl vom boteza Dudaev... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 25 iulie 1997)

RM

3

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Români cu care ne mîndrim * Români cu care ne mîndrim

George Enescu: „Nu! Nu mi-am părăsit Ţara! Am luat-o cu mine!”

Revista pariziană „Le monde musical” a publicat o frumoasă biografie a lui George Enescu cu prilejul cursului de interpretare ținut de marele nostru violonist la École normale de musique de Paris. Mulți români nici nu bănuiesc ce înseamnă numele Enesco la Paris….

Este adevărat că noi ne mîndrim și îI iubim pe marele nostru artist. Totuși el ne face, peste graniță, o cinste mult mai mare decît ne închipuim. Dacă bucureștenii îl iubesc, parizienii îl adoră. Enescu este cunoscut în România, dar în străinătate e celebru.

Este caracteristică reclama pe care o fac marii fabricanți de coarde pentru marfa lor. Enesco cîntă numai pe coardele noastre, se laudă ei. Am văzut un anunț într-un ziar parizian conceput astfel: „Thibaud, Enesco, Yssaie întrebuințează numai coardele cutare”.

Iată, într-adevăr, o splendidă trinitate: cei trei mari violoniști ai lumii! Dar Enescu este mai cu seamă apreciat în înaltele foruri muzicale din capitala Franței; acolo este cunoscut nu numai ca violonist, ci și ca pianist, violoncelist, compozitor, șef de orchestră… „Le monde musical” din Paris însoțește articolul tinerei jurnaliste Marguerite Vessereau (biograful lui George Enescu) de mai multe clișee și portrete: casa din Liveni, județul Dorohoi, unde s-a născut Enescu, părinții lui Enescu, ultima fotografie a maestrului… E interesant de observat că marele muzician are o față de copil, un copil mare, aproape aceeași față pe care o avea la cinci ani. O întîmplare fericită face să ne cadă în mînă o fotografie de pe acea vreme. Este o fotografie credem inedită. Poate că nici maestrul nu a știut despre existența ei și va avea o surpriză văzînd-o reprodusă, pentru prima dată, în „Realitatea Ilustrată”. Fotografia pe care o publicăm este mai cu seamă interesantă prin faptul că îl reprezintă pe Eneseu așezat pe două perine, puse anume pe scaun, pentru ca astfel copilul să ajungă bine la masă, spre a-și nota ideile muzicale.

La cursul de interpretare ținut la Paris de către George

Enescu a asistat un public muzical numeros: specialiști, concertiști sosiți din diferite țări europene și chiar din America, unde Enescu este popular în urma turneelor făcute.

Anul trecut cursul de interpretare pen­ tru vioară a fost predat de către celebrul Thibaud, iar pentru literatura pianului de către Alfred Cortot, cel mai mare pianist al vremurilor actuale. Cortot a trecut atunci în revistă muzica lui Chopin în zece conferințe speciale. Anul acesta Alfred Cortot a făcut tot zece conferințe despre compozitorii moderni francezi. La rîndul său, Enescu s-a ocupat de literatura viorii. Ambele cursuri au fost considerate ca adevărate evenimente muzicale.

Conferințele au avut loc în sala cea mare de concert de la École normale și au fost însoțite de demonstrații artistice alese. Elevi dintre cei mai buni ai institutului muzical parizian, École normale, sau absolvenți remar­ cabili au executat piesele corespunzătoare ale autorilor muzicali despre care au vorbit maeștrii Cortot și Enescu. Este interesant de notat că, cu prilejul acestor importante cursuri din capitala Frantei, s-au distins ca remarcabili interpreți cîțiva tineri muziciani români care actualmente își perfecționează studiile muzicale la Paris. Domnișoara Clementina Cristescu, violonistăconcertistă, a cîntat împreună cu Radu Mihail la cursul lui Enescu. O altă excelentă violonistă româncă, doamna Alexandrescu, s-a relevat de asemeni la aceste cursuri.

Doamna Alexandrescu este soția compozitorului Romeo Alexandrescu. Tînărul pianist Radu Mihail, absolvent cu două premii al Conservatorului din București, care, în

cursul stagiunii de iarnă, s-a mai produs de cîteva ori în public la Paris, a cîntat atît la cursul de interpretare al lui Enescu, cît și la conferințele maestrului Cortot relative la muzica lui Chopin. Apoi a cîntat la ultima ședință, de încheiere, a maestrului Cortot, relativ la muzica modernă franceză. Tinerii muziciani români au fost urmăriți cu mult interes, făcînd impresie și fiind cît se poate de bine apreciați de către publicul select internațional venit în metropola lumii pentru scop artistic.

Marguerite Vessereau promite o carte despre Enescu, acum ocupîndu-se în special de copilăria maestrului, arată că șapte frați ai lui, mai mari, au murit toți de mici, dintre care cinci secerați dintr-odată de o difterie nemiloasă. Biograful francez descrie cu multă tandrețe viața de familie a copilului genial, grija și spaima mamei terorizată de nenorocirile avute. Pe tatăl lui Enescu îl descrie ca pe un om de o vastă cultură intelectuală, iubit de țăranii de pe moșia sa pentru energia lui dreaptă și bunătatea-i rămasă proverbială. Bunicul lui Enescu a fost preot. Părintele Gheorghe Enescu avea o voce magnifică, răsunînd în bolta bisericuței din sat, voce care a Iăsat amintiri neșterse în inima și mintea nepotului. Mama lui Enescu, acompaniindu-se la chitară, compunea cîntece cu caracter românesc.

Autorul acestor rînduri poate adăuga că a cunoscut în orașul Mihăileni din nordul Moldovei pe un unchi al marelui muzician, tot preot, un bărbat distins, de o rară inteligență, de asemeni cu aplecări muzicale. De altfel, tatăl lui Enescu era și el violonist. Dar puțin timp după ce fiul a început să ia lecții de vioară, auzindu-l într-o zi, a exclamat: „Mi-arunc vioara în pod! De-acum înainte vei cînta tu, George!”. Și George a cîntat ca nimeni altul. Vioara lui a răsunat peste hotarele țării noastre, ducînd faima de român pînă dincolo de Ocean. Acum Enescu locuiește mai mult la Paris, dar în compozițiile sale muzicale se reflectă poezia cîmpiilor noastre, solemnitatea impresionantă și neuitată a slujbelor religioase de la bisericuța din sat, fluierul păstorului, parfumul florilor, misticismul doinei românesti….

Sursa: „Realitatea ilustrată”, 21 august 1930

a scris despre măiestria iconarilor pe sticlă Constantin Brăiloiu, eruditul cercetător înregistrată, din Transilvania, despre poetul Rainer Maria Rilke și despre compozitorul său preferat, Claude Debussy. al folclorului românesc Constantin Brăiloiu a murit pe 20 decembrie 1958 Una dintre personalitățile românești de vîrf ale Secolului XX este Constantin Brăiloiu, etnomuzicolog, compozitor, critic muzical, sociolog, profesor, con­ siderat de Bela Bartók „cel mai remarcabil cunoscǎtor al folclorului românesc și unul dintre cei mai buni folcloriști ai Europei”. S-a născut pe 26 august 1893 într-o familie de intelectuali, tatăl său, Nicolae Brăiloiu, fiind un cunoscut jurist. Descoperindu-i înclinațiile către muzică, părinții îl trimit să studieze în străinătate și astfel tînărul a făcut studii muzicale și generale din 1910 pînă în 1912 la Viena, Vevey și Lausanne, iar din 1912 pînă în 1914 a învățat la Paris, pregătindu-se pentru a deveni compozitor. Influențat de D. G. Kiriac, bunul său prieten, Brăiloiu a decis să se dedice cercetărilor de folclor muzical, activitatea de compozitor și de istoric rămînînd în plan secund. În viața cercetătorului se disting trei perioade distincte, toate avînd însă o concepție unitară despre artă.

Debutul tînărului muzician a avut loc în 1911, întrun moment în care școala românească era puternic influențată de muzicienii europeni, iar eforturile compozitorilor români se îndreptau spre consolidarea unui stil românesc. Deși Brăiloiu trăise mult timp departe de țară și studiase cu profesori din vestul Europei, de la primele audiții ale lucrărilor sale, și mai ales ale celor „Trois poèmes arabes”, criticii parizieni l-au încadrat printre artiștii „cu suflet de folclorist”.

Alături de compoziție, în această perioadă Brăiloiu a publicat cronici muzicale în diferite reviste de specialitate străine și românești. În a doua perioadă a vieții sale profesionale, între 1918 și 1943, cercetătorul a desfășurat o susținută activitate teoretică și practică pentru crearea unei estetici naționale. Împreună cu George Enescu, D. G. Kiriac, Ion Nonna Otescu, Dimitrie Cuclin și Mihail Jora, Constantin Brăiloiu a

înființat, în 1920, Societatea compozitorilor români, deve-­ nind teoreticianul și sus­ ținătorul acesteia pînă în 1943. În 1928 a fondat Arhiva de folclor, un centru tehnic de culegeri și studii folclorice, instituție susținută din fondurile Societății compozitorilor români, organizînd culegerea sistematică a muzicii populare pe baze științifice. În ultima perioadă de activitate, cuprinsă între anii 1943 și 1958, savantul român s-a dedicat aproape exclusiv studiilor de folclor și etnomuzicologie, a devenit director al Arhivei internaționale de folclor muzical din Geneva (înființată împreună cu profesorul Pittard, pe 26 iunie 1944), conferențiar la Centrul național de cercetare științifică din Paris, atașat la Departamentul de etnologie muzicală de la Musik de l’Homme și conferențiar la Institutul de muzicologie al Universității Sorbona.

După instaurarea regimului comunist, autoritățile de la București au încetat să-i mai susțină financiar activitatea, iar Brăiloiu a fost nevoit să trăiască doar din retribuția pe care o primea pentru conferințele susținute.

Soția sa, Lucia Brăiloiu, care se temuse să părăsescă țara, a devenit chiriașă în propria casă, pentru că noul regim îi naționalizase locuința de lîngă Grădina Icoanei. În plus, în reședința familiei fuseseră instalați și alți chiriași, care au distrus parțial biblioteca cercetătorului. În 1954, împreună cu muzicologul belgian Paul Collaer, Brăiloiu a pus bazele unui Cerc internațional de studii etnomuzicologice și, sub auspiciile Arhivei din Geneva, a editat un mare număr de discuri de folclor românesc (1943-1950) și internațional (1948-1949), apoi, din 1951 pînă în 1958, a realizat 40 de discuri din Colecția universală de muzică populară

în Elveția. La dispariția sa, muzicologul Sabin Drăgoi a publicat un articol omagial, din care cităm: „A încetat din viață, la Geneva, muzicologul român Constantin Brăiloiu. Discipol al vrednicului înaintaș D. G. Kiriac, a cărui moștenire folclorică a continuat-o și valorificat-o, colaborator apropiat al genialului George Enescu, prieten și colaborator al marelui folclorist Bela Bartók, Constantin Brăiloiu a fost unul din cei mai de seamă folcloriști muzicali ai noștri, cunoscut străinătății prin bogata și valoroasa sa operă. Constantin Brăiloiu a fost unul dintre întemeietorii Societății compozitorilor români, în cadrul căreia a organizat Arhiva de folclor, ce a devenit, sub conducerea sa, una din cele mai însemnate instituții de acest fel din lume. Ajutat de o erudiție rară și însuflețit de o rîvnă și dragoste nemărginită pentru creația poporului, el a cules și valorificat folclorul cu metode și mijloace înaintate, lăsîndu-ne o moștenire de neprețuit.

El a pătruns tainele fenomenului creației, datorită însușirilor cu care a fost înzestrat. C. Brăiloiu a propus înființarea Arhivelor internaționale de muzică populară de la Geneva, iar în urma unei însărcinări primite de la UNESCO, a pregătit o colecție universală de folclor pe discuri. Aprecierea marelui dispărut nu poate fi cuprinsă în cîteva rînduri. El se va impune pe măsură ce opera sa va fi cunoscută în toată bogăția și valoarea ei. La moartea sa, Institutul de folclor cinstește și păstrează memoria unei vieți de muncă pilduitoare și dezinteresată”.

Memoria eminentului cercetător în etnomuzicologie a fost păstrată vie de regretata profesoară Emilia Comișel, colaboratoare a savantului, cea care și-a dedicat o mare parte din activitatea științifică muncii de documentare, cercetare, clasare și editare a lucrărilor lui Constantin Brăiloiu.

Sursa: „Revista de folclor”, 1956 – 1966

4

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

RM

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

contribuit la devalizarea avuției țării. Poemele mele, întrun fel sau altul, pot fi socotite descrieri lirice amănunțite, pe care le-am dăltuit, cu tot dragul, în marmura cuvintelor, ca martor ocular al celor 32 de ani de cînd noul capitalism s-a așezat pe plaiurile noastre, și nu din voința omului de rînd, ci a conducătorilor, că așa ne-a fost dat nouă... Vedem cum tot mai mulți români nu mai vor să audă de țara lor, sînt tot mai indiferenți la problemele ei. Fiecare visează cum să plece cît mai repede, oriunde în lume, acolo unde crede că bunăstarea pică din cer. Așa a ajuns România de azi... Mai mult hăituită decît apărată, și bogățiile ei, vîndute bucată cu bucată. Românii noștri nu mai sînt patrioți, nu mai pun preț pe valoarea și frumusețile țării lor. Nu se mai vorbește despre faptele de vitejie ale înaintașilor, oameni simpli, care nu aveau carte, dar care au înțeles că, dacă nu-și apără țara și neamul, vor fi veșnic supuși prigoanei, orfani de idealuri și de munți, de cîntecul păsărilor de la noi, de bogăția brazdelor de pîine din țara numită, cîndva, Grădina Maicii Domnului. Noi i-am spune Raiul dacolatinității, în care se regăsesc cîntecele noastre milenare,

freamătul doinelor, însoțite de rugăciunile și credința în Dumnezeu. Toate acestea datorîndu-se rădăcinilor noastre de daci liberi, care nu se vor îngenunchiați și care își doresc să trăiască întru bunătate și armonie. De aceea se spune că românii sînt oameni buni, milostivi și ospitalieri, care își întîmpină oaspeții cu pîine și sare, ceea ce înseamnă spor... Așa sînt ei, și îi vedem astfel mai cu seamă în zilele de sărbătoare. Numai că pentru tot ceea ce se întîmplă acum în țară, de vină nu e nici soarta, nici Dumnezeu, ci noi toți, de la vlădică pînă la opincă, pentru că nu știm a ne apăra, vorba ceea, ,,nevoile și neamul”. Riscăm să pierim ca neam, dacă nu ne trezim și nu facem ceva să oprim dezastrul. Și acel ceva înseamnă Unire. Altfel, vom dispărea în uitare și nimeni nu va mai ști de neamul care a trăit pe această gură de rai, cu o limbă ,,dulce ca un fagure de miere”. Iată rostul acestor poeme, pe care le-am scris din dragoste de România.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Amintiri despre scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu

pe care o trădau ochii ei mari şi adînci, de-o strălucire uneori aproape de nesuportat.

Aşa aveam s-o revăd la noi, pe «un deal», sub teiul cel mare, alături de Ionel, veniţi pentru întîia oară să ne viziteze. La fel de simplu îmbrăcată, cu tocuri joase, purtînd însă brăţări pe încheieturile fine ale mîinilor şiun cordon minunat pe mijlocu-i subţire. Părul negru, creţ şi răzvrătit era la fel de dîrz şi de sprinten ca şi stăpîna lui.

– Ce bine-mi pare că te văd, coane Mihai! Ce mai lucrezi? Ce frumos e în cuibul matale! Unde-i coana Catincuța? Unde-s copiii?

Avînd alături pe Ionel Teodoreanu, Lily izbutea să-l întreacă… în pledoarie. Apa vorbelor ei năvalnice curgea liberă şi nestăvilită, acoperind imediat conversaţia.

Povestea exact la fel cum scrie ori, dacă vreţi, scrie la fel cum povesteşte şi acuma, îndată ce-o stîrneşti cu vreo întrebare care-i trezeşte rezonanţe, nesilit, cu haz şi spirit de observaţie şi, în acelaşi timp, cu o adîncă şi sinceră simplicitate.

– De ce nu mai scrii, Lily?

– Ce să mai scriu, Profiriţă dragă? Sînt bătrînă, la toamnă împlinesc optzeci şi cinci de ani, mi-a spus în vara asta, găsindu-ne amîndouă în Ținutul Neamţului, în preajma Valeriei Sadoveanu, prietena noastră comună, căreia eu îi eram oaspete pentru o vreme în casa din vîrful dealului, de la Văratec.

Bătrînă? Lily? Asta-i bună! Nu urca ea la fel de sprintenă pîntecele pantei abrupte a drumului sătesc ori cele 104 trepte ce trec prin curtea Palatului Episcopal? Şi asta zilnic, ba, cîteodată, chiar de două ori pe zi. Cît despre scris, ar mai avea atîtea de spus despre oameni şi întîmplări de demult, pe care le poartă în sine ca pe-o comoară închisă cu cheiţă tainică. Dar, cum o provoci, scoate îndată cheiţa şi deschide besacteaua cu giuvaieruri. Toată lumea tace şi priveşte mai cu seamă la ochii adînci şi pătimaşi care trădează un destin de eroină. Dragostea ei unică pentru Ionel, soţul şi tatăl copiilor ei, o plasează lîngă marile îndrăgostite ale lumii: o Beatrice, o Cloe, o Julietă. Tăria şi dîrzenia caracterului ei o aşază între acele rare fiinţe gata să moară pe rug, ca o Ioana d’Arc, să se sacrifice pentru o idee, cu preţul vieţii. Această adîncime pătimaşă, însă curată ca lacrima, îmbinată cu sprinteneala spiritului şi cu ascuţimea observaţiei, a dat literaturii noastre pe marea povestitoare – după părerea mea şi cred că şi a multor altora care s-au delectat citindu-i cărţile – bineînţeles că lăsîndu-l de o parte din aureola lui, pe autorul «Amintirilor», pe hîtrul de la Humuleşti. Şi-aşa cum, apăsînd pe pedala unei orge, aceasta prinde a arunca în aer sunete pătimaşe şi dramatice, dar în acelaşi timp e în stare să şi ciripească cu sprinteneală şi volubilitate, la fel aş vrea şi eu să pot apăsa pe sufletul marii noastre prozatoare, Ştefana Velisar Teodoreanu, care e în acelaşi timp şi buna mea prietenă – ca să ţîşnească din adîncu-i, atît de bogat şi încă atît de tînăr, noi povestiri minunate şi nespus de preţioase pentru literatura noastră”. (Profira Sadoveanu) Delicata scriitoare Ștefana Velisar Teodoreanu a încetat din viață pe 31 mai 1995, la vîrsta de 97 de ani, la București, și a fost înmormîntată la Cimitirul Bellu.

Sursa: dosaresecrete.ro

Poemele mele

Cu ocazia Centenarului Marii Uniri (2018), am scris mai multe poezii cu caracter patriotic, continuarea celor din volumele ,,Cu tălpile goale” (2011), ,,Ceasul de la Sfîntul Gheorghe” (2012) și ,,Prin ochii lui Vadim, Ardealul cîntă!” (2015), pe care le-am adunat în volumul ,,Țara mea de la străbuni” și care, din motive economice, a apărut în primăvara anului 2022. Am purces la acest gest poetic, pe de o parte, ca român care își iubește țara, și, pe de altă parte, ca scriitor, considerînd că, în felul acesta, îmi aduc și eu contribuția la evidențierea acestui eveniment istoric important din viața poporului român. Și o fac cu toată dragostea ce-o port țării mele, nevoită acum să înfrunte o lume pusă pe căpătuială și jaf.. Fiindcă, dacă s-a ajuns aici, de vină nu este doar omul politic, ci fiecare dintre aceia care, în funcție de interesele personale, au

Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily), s-a născut pe 17 octombrie 1897, în acelaşi an cu viitorul ei soţ, Ionel Teodoreanu, și a fost fiica juristului şi diplomatului Ştefan Lupaşcu şi a Mariei Mazurier, care era născută în Franța. Tatăl era fratele Mariei Lupaşcu, soția lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, deci Ştefana Velisar a fost verișoară bună cu Cella şi cu Margareta, fiicele scriitorului, prin intermediul cărora la Iaşi, în 1918, l-a cunoscut pe Ionel Teodoreanu. ,,Copilăria mea a fost plină de ruperi, de morţi, de despărţiri. Într-un fel, a fost o copilărie tristă. Tata umbla pe tot globul, nu-şi găsea astîmpăr, pleca mereu, iar eu muream de dorul lui. Mă obişnuisem de mică sămi fac singură poveşti în care totul se termina frumos şi bine. Cînd, pe la 6 ani, am fost dusă la bunicii mei din Remirmont, în Vosgi (mama era franţuzoaică), inventam poveşti fantastice şi senzaţionale despre Bucureşti şi despre ţara din care veneam, ca să îmi uimesc şi să îmi impresionez rudele franceze. Tot ce era din România era extraordinar. Refuzam să mănînc şi ceream mîncăruri româneşti care nu se cunoşteau acolo. În cele din urmă, pentru că trăiam numai cu dulciuri, m-am îmbolnăvit, dar nu mi s-a ghicit boala, diagnosticîndu-se mal du pays şi am fost adusă acasă. Lipsisem un an şi jumătate. Cînd am plecat vorbeam româneşte şi nemţeşte, dar copiii învaţă şi uită la fel de repede; la întoarcere nu ştiam decît franţuzeşte. Cînd am auzit vorbindu-se româneşte, mi se părea că seamănă cu un ciripit de păsări sau cu un clipocit de apă curgînd printre pietricele”, îi mărturisea scriitoarea Anei Blandiana într-un interviu publicat în România literară, în octombrie 1977.

Volumul prozatoarei, ,,Ursitul”, publicat în 1970, rememorează cu delicatețe episodul care a precedat căsătoria cu Ionel Teodoreanu. Tinerii aveau doar 21 de ani și, din cauza războiului, nu își finalizaseră studiile superioare, Ionel avea doar Bacalaureatul, iar Ștefana era încă la liceu.

S-au întîlnit în preajma Crăciunului, acasă la familia Teodoreanu. S-au împrietenit în acea seară şi idila a continuat la Bucureşti cu întîlniri şi plimbări, întrerupte de boala Ștefanei, care a fost afectată de gripă în timpul pandemiei din 1918. Cei doi tineri s-au logodit pe 6 martie 1919, apoi ea și-a însoțit tatăl la Paris, iar Ionel s-a întors la Iaşi, unde şi-a luat licenţa în drept. Părinţii lui speraseră că depărtarea îi va face să uite de mariajul

pe care îl programaseră, dar nu a fost așa. Cei doi tineri s-au căsătorit la Iaşi, în casa mirelui, pe 15 februarie 1920.

Cuplul a avut doi băieți gemeni, „cu năsucuri de mici faraoni egipteni” sau „doi Buda mici de pămînt ars”, Gogo şi Afane. Ștefana Velisar Teodoreanu a început să publice în „Bilete de papagal”, „Familia”, „Timpul”, „Revista Fundaţiilor”, fără știrea soțului. Cînd a aflat, el i-a reproșat că nu l-a înștiințat, iar ea i-a răspuns: „Am luat un pseudonim ca să nu te fac de rîs dacă scriu prost”.

Profira Sadoveanu, fiica lui Mihail Sadoveanu, i-a dedicat bunei ei prietene, Ștefana Velisar Teodoreanu, un articol emoționant ce a fost publicat în România literară în 1982, pe care îl redăm în continuare: ,,Nu toți copacii arată la fel în pragul iernii. E cîte un castan care-şi păstrează frunza verde pînă ce dă îngheţul, pe cîtă vreme alt semen al său abia de-i mai spînzură pe crengile-i uscate o frunză galbenă şi pleoştită. Aşa e şi cu noi, oamenii. Adesea ne iese în cale cîte-un bătrîn pleşuv, gîrbov şi morocănos, de care aflăm cu uimire că ne-a fost pe vremuri tovarăş de joacă. Pe cîtă vreme alţii, la aceeaşi vîrstă, sub uşoara ninsoare care a căzut asupră-le, îşi păstrează vigoarea şi vioiciunea, ba, mai mult, uneori timpul i-a afînat, adăugîndu-le o nobleţă uimitoare - cum s-a întîmplat cu părintele meu, căruia, la peste şaptezeci şi cinci de ani, un mare medic elveţian i-a spus, după ce-l consultase: «Sînteţi cel mai frumos om pe care l-am văzut vreodată!».

La fel ca şi «conu-Mihai», cum îi spunea ea marelui ei prieten Sadoveanu, şi Lily Teodoreanu, cunoscută lectorilor din minunatele-i cărţi: Cloşca cu pui, Calendar vechi, Viaţa cea de toate zilele, Acasă, Ursitul, Căminul, Şoapte întru Asfinţit, sub numele de Ştefana Velisar Teodoreanu, împlinind în toamna asta, la 18 octombrie, optzeci şi cinci de ani, departe de a se schimba, şi-a păstrat toată sprinteneala, agerimea minţii, expresivitatea şi nobleţea fiinţei pe care o cunosc de mai bine de o jumătate de veac... Iat-o pe aleile Copoului, de mînă cu cei doi gemeni ai ei în vîrstă de cinci ani, Gogo şi Afani, păşind voiniceşte, ca la o bătălie. «E foarte mică, neagră la piele şi cu părul scurt» - consemnează cu haz scriitoarea, în «Ursitul», spusele tatălui ei, conu Ştefan Lupaşcu, cînd se punea problema unei rochii de mireasă pentru «fetiţa» lui.

E drept că era scundă şi brună. Cu înfăţişarea asta de mică zeitate indiană a şi rămas întreaga viaţă; dar nu o zeitate ce visează, mută şi neclintită, cu picioarele sub ea, ci una sprintenă, vioaie, veşnic în mişcare, clocotind de o patimă

RM

5

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Unirea, în catrene

Visul de veacuri al românilor, Unirea, e exprimat, cu multă trăire, și în epigramă. Unitate înseamnă unire, comuniune, fraternitate, coeziune, legătură (mai ales, legătură de sînge) – trăsături de care a dat dovadă neamul românesc de-a lungul istoriei sale milenare. Acestea s-au manifestat prin unitate de limbă, credință, tradiții, obiceiuri, prin viețuirea continuă, statornică pe meleagurile moștenite de la străbuni. Unirea celor trei țări românești a fost un ideal al românilor, realizat pentru foarte scurt timp de Mihai Viteazul, la 1600. Această vremelnică izbîndă a întărit și mai mult dorința de unire a neamului.

Basarabia, parte a Moldovei, cu o populație 86% românească, a fost smulsă în 1812 și supusă jugului țarist mai bine de un secol, acaparată cu lăcomie și separată, în epoca modernă, de Țara-Mamă. Dar, la marginea ei, veghează și azi Ștefan cel Mare și Sfînt, în vechile sale cetăți: Cîntînd, cînd soarele apune, O doină-n chip de rugăciune, La Nistru-n crîng, pe-o mărgioară, Stă Ștefan Vodă la hotară.

Amintirea acestui mare voievod redeșteaptă visul de Unire în aceste vremuri bulversate, în care așazisele retrocedări îi spoliază pe adevărații proprietari ai bunurilor țării. Cu atît mai mult se cuvine să li se facă dreptate celor cărora li se cuvin înapoiate pămînturile, cu tot ce se află pe ele: Se zice că Ștefan cel Mare Aflat-a de retrocedare Și, de la Putna, cere-ndată Să i se dea Moldova toată.

Românii poartă și astăzi, în inimi, chipurile celor care au devenit simboluri ale Țării, iar epigramiștii, prin puterea lor de comunicare, își dezvăluie dorința de Unire în catrene, forma literară scurtă, cuprinzînd patru versuri, cîte brațe are o cruce. Ca în exemplul următor, ,,Mihai Viteazul și Mihai Eminescu”: Zodii sfinte înălțară Aștrii-acestor doi Mihai: Unu-ntregitor de Țară, Altu-ntregitor de grai.

Alba Iulia este orașul-simbol al Unirii, aflat în inima României: La Alba, cea cu zid înconjurată, E-o catedrală cu un turn bătrîn Și-n vîrful lui, pe crucea luminată, Vezi ochii Voievodului Român.

Marea Unire de la 1918 a fost posibilă după ce s-a realizat Unirea Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859. În sufletul românilor, deci, și în spiritul epigramiștilor, cele două realizări epocale se suprapun ca într-o piramidă a înălțării neamului. Și, dacă în ajunul primei Uniri, Alecsandri adresa îndemnul Hai la Milcov cu grăbire,/ Să-l secăm dintr-o sorbire, astăzi, acest îndemn e readus la ordinea zilei (G. Petrone): Cum Rîul Milcov ce odinioară Stătea în drumul nostru spre Unire, Și Prutul ce vremelnic ne separă Putea-vom să-l secăm dintr-o sorbire.

Cu altă ocazie, am subliniat importanța pe care au avut-o două personalități la Unirea din 1859 și la Marea Unire: Cocuța Vogoride, care a dat la iveală corespondența soțului ei – caimacamul Vogoride, și geograful francez Robert Ficheux, care a demonstrat că, în Transilvania, majoritatea locuitorilor vorbesc limba română, nu limba maghiară.

La destrămarea Imperiului Austro-Ungar, criteriul de bază privind stabilirea de noi țări a fost limba vorbită de populațiile provinciilor respective. Or,

profitînd de această hotărîre, maghiarii au falsificat recensămintele și hărțile de pe teritoriul Imperiului, iar Ungaria înaintase Parisului ,,hărți ale Transilvaniei în care zona montană, precum și platourile, locuite numai de români, din Maramureș, Oaș, Hațeg, Lăpuș, Apuseni, Năsăud etc., apăreau pustii”. În această variantă, ,,populația maghiară aglomerată în orașe, acolo unde românilor le era interzis să se așeze, apărea ca majoritară în Ardeal”. Norocul românilor a fost că misiunile de geografi francezi, conduse de Robert Ficheux, s-au deplasat pe toate plaiurile transilvane, au inventariat și au anunțat existența covîrșitoare a românilor acolo unde, pe hărțile maghiare, erau pete albe. Rezultatul este prezentat la Comisia de la Paris, demonstrînd prezența majoritară a românilor în Transilvania. Și acesta a fost un factor determinant privind decizia marilor puteri de la Trianon, prin care Transilvania a revenit României. În felul acesta, după cum subliniază și scriitorul Radu Anton Roman, ,,îi sîntem toți, pe veci, datori lui Robert Ficheux”.

Multe sînt de spus și despre românii din Basarabia, care arborează steagul Tricolor încă din noiembrie 1917 (sfințit de episcopul Basarabiei, Gavril) și intonează imnurile Deșteaptă-te, române! și Pe-al nostru steag e scris Unire. La 27 martie 1918 se semnează actul prin care vechea provincie românească Basarabia, ruptă de Moldova și alipită de Rusia în 1812, se unește cu Mama sa, România. Alexandru Marghiloman, primministru al României, trimis la Chișinău, semnează actul de Unire, exprimîndu-și satisfacția: ,,Am luat act de declarația dumneavoastră, declar că o primesc”.

Numele lui este invocat și azi: Marghiloman, trimis solie, Semnă Unirea mult visată; Ce bine-ar fi ca azi să-nvie S-o mai semneze înc-o dată.

După 1940, Moldova lui Ștefan cel Mare este din nou dezmembrată, prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Revine Țării, pentru cîțiva ani, după ce, în 1941, soldații români trec Prutul. Apoi Basarabia ne-a fost din nou smulsă, urmarea, în sufletul românilor moldoveni, fiind exprimată într-o epigramă antologică de Vasile Larco: Doar cei bătrîni mai pot să spună Ce-au tras sărmanii moldoveni Cînd s-au culcat cu ,,noapte bună” Și s-au trezit cu ,,dobrîi deni”.

Situația de astăzi este cunoscută: românii basarabeni se luptă pentru păstrarea limbii și a identității naționale.

Dorința lor este exprimată direct (Efim Tarlapan, Chișinău): Chișinău și București – Două state românești – Ar fi tare fericite De-ar fi statele unite.

O luptă de veacuri au dus și românii din Transilvania pentru păstrarea identității de neam și de limbă, luptă ce se poate compara cu cea dusă cu otomanii de celelalte două țări românești:

Ei n-au avut un Voievod Ștefan, Nici un Mihai ce lua la turci grumazul, Dar pentru neam, românul ardelean A fost și Ștefan, și Mihai Viteazul. În 1997, cînd, în Săptămîna luminată, epigramiștii s-au adunat la Chișinău, la prima ediție a Festivlului de epigramă și fabulă ,,Donici, cuib de-nțelepciune”, toți cei din autocar simțeam durerea sfîșierii Țării, a smulgerii Basarabiei și a Bucovinei de Nord: Se toarnă-n suflet liniștea pascală, Simțim pe frunte stropii de agheasmă, Se-ntinde Țara ca o catedrală Cu două lacrimi pe catapeteasmă.

La 1 Decembrie 1918, cînd s-a înfăptuit visul Unirii, a răsunat Imnul ca o înălțare (Eugen Deutsch): Cînd frații mîinile și-au dat Ca să-și serbeze bucuria, Un cînt solemn a răsunat: Se deșteptase România! Și asta s-a-ntîmplat pentru că (Eugen Albu): Pe-acest pămînt pe care s-au jertfit Românii, mii, n-a fost o bucurie Mai mare ca atunci cînd s-au unit Să întregească Marea Românie.

Mircea Ionescu-Quintus ne-a lăsat și el, spre nemurire, gîndul său de Unire - ,,La Alba Iulia”: Regele și-un brav popor Au unit pe veșnicie, Sub drapelul tricolor, Marea noastră Românie. În sufletele românilor cred că și azi arde aceeași dorință de reunificare (G. Petrone): Într-o perpetuă cinstire, Azi am pășit în anu-n care Serbăm un veac de la Unire, Gîndind la Reunificare.

Iată și visul unui bătrîn basarabean (I. Toderașcu, Costești), la un veac de la Unire: Avînd un licăr în privire, Bătrînu-a spus cu ochii-n rouă: S-a dus un veac de la Unire Dar n-ar strica o alta nouă!

Realitatea istorică de azi nu este uitată nici de epigramiști: Constat că timpul este slut Chiar și norocul este spîn Cît timp pe malul stîng de Prut Curg și-astăzi lacrimi de român.

Dar, ca tot românul și chiar mai mult decît oricare alt român, epigramistul nu scapă nici o ocazie să incite, să învioreze spiritele cu umoru-i proverbial (Mihai Cimpoi, Chișinău): De se va face iar Unirea Și se va bea atunci cu țoiul, Fiind prea mare fericirea, Vom încerca și cu cimpoiul!

Tudor Groza Delacodru, din Serbia, se adresează basarabenilor cu mult ,,zuduf românesc”: Basarabeni, iscoadele străine Ne pregătesc o ,,limbă păsărească” – Se cade să-i primim cum se cuvine C-o-njurătură ,,neaoș românească”.

Speranța în Unire e vie în conștiința românilor (Gh. Bîlici, Chișinău): Uniți în cuget și simțire, Înnobilați prin cutezanță, De vrem a Țării dăinuire, Unirea-i unica speranță.

Deci, să nu uităm, cît mai e timp, că în Unire stă puterea, iar Unirea înseamnă unitate de neam, de limbă, de obiceiuri și tradiții, de credință ortodoxă: De Centenar se pun la porți Drapele sfinte-ntru cinstire, Christos a înviat din morți, Românii-nvie prin Unire!

Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale

Cămara amintirilor

De cînd eram doar o fetiță, cu funde albastre în cosiță și în privirile senine cu ,,azurul de înălțime” – ... vise, vise, destrămate în spațiu de singurătate... – de la mama am învățat că fiecare lucru, oricît de neînsemnat, trebuie ,,ordonat”, eventual, și stimat. Un exemplu elocvent, și nu oarecare, e CĂMARA, în care nimic nu trebuie pus la întîmplare. Ba chiar și rafturile se cuvine să aibă ,,personalitatea” lor. Tot ce în cămară se pune trebuie să aibă o ordine anume. Evident, cînd iarna a trecut și primii ghiocei au înflorit, rafturile din cămară s-au aerisit, după ce borcanele și pungile cu produse s-au golit. Apoi, cu fiecare poliță, bine curățată și ,,îmbrăcată” cu mușama înflorată, ca să pară grădină de primăvară, cămara așteaptă cu răbdare o nouă ,,împrospătare” pentru iarna viitoare. Și, treptattreptat, produsele de sezon sînt puse la locul lor: borcanele cu murături la subsol, iar pe rafturi, frumos așezate, cele cu fructe aromate (vișine, zmeură, căpșuni, caise, afine și chiar gogonele), cu speranța că nu vor fi prea devreme ,,gustate”, ci vor ,,prinde” rădăcină pentru anul ce va să vină. Un loc important este ocupat de pungile cu făină, mălai, zahăr, pesmet și orez, ca să fie la îndemînă pentru orice gospodină bună. În concluzie, din cămară, pui și azi, și mîine, pe bucata ta de pîine, ,,un strop de fericire” și de primăvară, mai ales cînd vine iarna și, cu zăpada în ogradă, aștepți ca, în curînd, să auzi colindele și clopoțeii de-argint sunînd. Și totuși..., nu mă pot bucura de sărbători; fără să vreau, ele îmi dau fiori, fiindcă e tristă viața dusă în singurătate, după ce soțul ,,a plecat” departe. Și mi-e tot mai greu de înțeles că, din tot ce am sperat, nimic nu s-a ales... În prag de iarnă, înfrîngere totală: apa caldă este rece, caloriferul e ca frigiderul, în timp ce costul crescut al facturilor ,,ne arde” pe toți la buzunar. Și, în acest timp,

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Curierul patruped

Motto: „Mă bucur de cuvîntul Tău, ca unul care găsește o pradă mare” – Psalmul 119.162

,,mai marii” noștri nu se hotărăsc cum să împartă ,,nimicul” pentru bunica și bunicul... Ba chiar sînt foarte deranjați că trebuie să le mărească pensiile acestor ,,defavorizați” care, întîmplător, sînt ... părinții lor.

Grea năpastă pe acest popor, dar să nu uităm că, de ziua Nașterii lui Isus Christos, noi, românii, am păcătuit: ,,Și totuși, ne apasă o negură pe ploape Pe inimile noastre un lacăt greu s-a pus Nicicînd n-a fost războiul atîta de aproape Ne merităm bătaia cu biciul lui Isus (Corneliu Vadim Tudor) Speranța însă n-a murit, căci din cămara inimii răzbate, timid, IZ DE PRIMĂVARĂ în țară...

LILIANA TETELEA

În urmă cu aproximativ 90 de ani, un cîine a intrat în curtea unui spital misionar de lîngă Shanghai, China.

Căutînd ceva de mîncare într-un coș de gunoi, cîinele a dat peste o carte veche. A înhățat-o și a dus-o într-o tabără militară din apropiere. Soldații i-au văzut imediat prada. Curioși, i-au sustras cîinelui cartea și au început să o citească. Erau fragmente ale Vechiului Testament dintr-o Biblie în limba chineză. Soldații au citit cu mare interes vechile întîmplări biblice despre felul minunat în care Dumnezeu i-a condus pe bărbații și pe femeile credinței din poporul Israel cu mult timp în urmă.

Spre regretul soldaților, cartea era incompletă. Bănuind că acel cîine a găsit cartea în curtea spitalului misionar din apropiere, au solicitat acolo o carte completă – o Biblie întreagă. Șeful spitalului le-a dat soldaților mai multe exemplare. Dar acestea nu au fost suficiente pentru a-i satisface pe toți cei care doreau să citească Cuvîntul lui Dumnezeu. Astfel, au fost procurate mai multe Biblii. Încetul cu încetul, mai mulți soldați interesați au venit la studiile biblice care se țineau în spital. Mai tîrziu, un misionar a fost invitat să le prezinte acestor soldați vestea bună și mulți L-au primit în viața lor pe Christos ca Mîntuitor și Domn.

Din Bucureştii de altădată

Consumul de narcotice ºi stupefiante în perioada interbelică

Bucureștenii perioadei interbelice trăiau fiecare moment cu intensitate însă, prinși în agitația cotidianului, uitau uneori să separe pe îndelete binele de rău. În galeria răului autoimpus se distinge consumul de substanțe psihotrope, practică asociată mai ales cu tensiunile și mirajele capitalei. Atît în ceea ce privește utilizarea drogurilor cît și pentru alte realități socioculturale, Bucureștiul interbelic a jucat rolul de laborator de experimente, anunțînd noul „spirit al epocii”.

Printre cauzele primare ale consumului de droguri, în special cele de origine terapeutică, precum morfina sau opiaceele, se individualizează expunerea prelungită la aceste substanțe, în decursul unor tratamente medicale. În timpul Primului Război Mondial, morfina dar și alte narcotice au fost utilizate în spitalele românești, atît în scopul anestezierii cît și în vederea calmării durerilor.

Unii pacienți traversează limita dintre remediul benign și drogul periculos, dependența se instalează și continuă după externare. Totodată, așa cum punctează Andrei Oișteanu „unele năravuri mai mult sau mai puțin noi au fost introduse în spațiul românesc prin prezența multor ofițeri din armate străine”, fapt ce facilitează instaurarea unei mode în rîndul elitei bucureștene, extinsă treptat la alte straturi sociale.

Lumea narcoticelor și narcomanii ajung în atenția unor scriitori de renume, lucrările lor dezvoltînd tematici precum contrabanda cu droguri, imaginea stereotipă a „paradisului artificial”, sinuciderea prin supradoză sau metafora iubitei-narcoză: Panait Istrati („Chira Chiralina”, 1923), Cezar Petrescu („Calea Victoriei”, 1930), Mateiu Caragiale („Craii de Curteaveche”, 1929), Sanda Movilă („Desfigurații”, 1935), Max Blecher („Inimi cicatrizate”, 1937), Henriette Yvonne Stahl („Între zi și noapte”, 1942), Ioana Postelnicu („Bogdana”, 1939), ș.a.

Consumul de droguri de origine terapeutică a fost cu greu frînat prin aplicarea legislației, deoarece practica era

întreținută de o rețea de farmaciști și medici, cu reputație printre „inițiați”, de la care dependenții știau că pot obține cu ușurință rețeta sau medicamentul. Dintre dependențe, „beția de opium” (de morfină) atinge apogeul, situația îngrijorătoare intrînd în atenția autorităților și a presei.

Gazetele publicau constant reportaje asupra prigoanei duse de poliție împotriva traficanților, campanii care nu reușeau să oprească flagelul, ci mai degrabă duceau la scumpirea narcoticelor. În cîteva numere ale revistei „Ilustrațiunea Română”, din iunie 1931, Ion Tic propune cititorilor un reportaj dedicat „morfinomanilor capitalei”, infiltrîndu-se în cercurile consumatorilor de morfină, și prin care dorește să le arate tinerilor „primejdia ce se ascunde sub cele mai nevinovate plăceri”. Din conversația purtată cu o victimă a „paradisului artificial” reușește să extragă fațete ale universului dependenței, în care narcomanul se află adesea izolat, înfruntînd mari probleme financiare, mizerii fizice și psihice sau dificultățile procurării morfinei pe piața neagră. Promițăndu-i tinerei următoarea doză, obține și o descriere a ceasurilor „beției reci”, cosmetizată de pana gazetarului: „Între visul care-ți pregătește un mormînt atît de groaznic și viața cu zbuciumul și durerile ei nesfîrșite, este o toropeală în care stai ceasuri întregi cu capul greoi, ca după o beție groaznică, cu nervii sfîșiați, zdrobiți, cu ochii împăienjeniți, fără pic de voință, de judecată, de năzuințe omenești – un fel de cadavru viu, între viață și moarte. Într-un tîrziu, cînd te reculegi, ți-e silă de tot și de toate, te rușinezi de tine însuți, de trupul pe care-l batjocorești; ai vrea să scapi, să fugi, să înfrunți primejdia, dar simți, că o putere demonică te stăpînește mai presus de voința ta, înfrîntă...”.

Eterul (eter dietilic) era o altă substanță cu proprietăți narcotice populară în Bucureștiul interbelic. Folosit inițial ca anestezic general, consumul de eter cauza

o formă de toxicomanie numită eteromanie, care consta în consumarea repetată de cantități crescînde de eter în scopul obținerii unei stări de excitație psihică. Consumatorii proveneau din diferite medii socio-profesionale: moșieri, artiști, artiste de muzichall, chelneri, picoli, garderobiere, ș.a. Deoarece dependența te însoțea pretutindeni, domnii inventaseră dispozitive ingenioase pentru a-și asigura dozele în orice circumstanță. „Acul de cravată este legat cu un tub subțire de cauciuc de o bașică plină cu eter, pe care o ține în buzunarul pantalonilor. La cea mai mică apăsare, acul împroască picături fine de eter, pe care eteromanul le inhală”. În schimb doamnele, atunci cînd nu puteau servi șampanie cu eter sau „inhalau vaporii tampoanelor îmbibate cu această doctorie” preferau varianta discretă a bomboanelor cu eter.

Interbelicii își cunosc relele, le identifică și iau măsuri prompte. În 1928, pe fondul creșterii consumului de narcotice, a fost promulgată „Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante” (Legea nr. 58). Cîțiva ani mai tîrziu, prin Înaltul decret regal nr. 2111 (iulie 1933), s-a aprobat „Regulamentul monopolului de stat al stupefiantelor”. Reglementarea identifica toate produsele naturale și sintetice avînd conținut stupefiant și acorda monopol statului român asupra „importului, depozitării, fabricării, debitării, punerii în circulație și comerț în întreaga țară a tuturor produselor și substanțelor stupefiante”, narcofilia devenind ilegală.

Historia.ro

RM

7

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

File de istorie 1 Decembrie 1918, ziua Marii Uniri Intrată în Marele Război în august 1916, alături de Antanta (Franța, Anglia și Rusia) care făgăduise realizarea idealului românesc de unitate națională, măcar în ceea ce privește teritoriile aflate sub stăpînire austro-ungară (Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Bucovina), România, copleșită numeric și material de forța armatelor germano-austro-ungare, cu două treimi din teritoriu ocupate, va fi nevoită să încheie umilitorul Tratat de Pace de la București (7 mai 1918), din fericire niciodată ratificat de Regele Ferdinand I.

În contextul prăbușirii economico-militare a Puterilor Centrale, ca urmare a epuizării cauzate de primul război mondial, popoarele asuprite din cadrul milenarului Imperiu Habsburgic, rebotezat din 1867 Austro-Ungaria, declanșează acțiuni de eliberare și de constituire a unor noi state naționale. Astfel, pe 28 octombrie, după mari manifestații populare, se proclamă statul independent Cehia. Două zile mai tîrziu, exemplul cehilor este urmat de slovaci, care se unesc cu cehii, formînd un nou stat, Cehoslovacia. În cursul lunilor octombrie și noiembrie 1918, reprezentanții popoarelor sud-slave pun bazele unei federații ce va lua oficial ființă pe 1 decembrie, în aceeași zi cu Marea Adunare Națională de la Alba Iulia: Iugoslavia. Pe 16 octombrie, marele om politic polonez Józef Pilsudski proclama „existența statului polonez independent“. Cele două „nuclee dure” ale Dublei Monarhii își oficializează și ele divorțul prin proclamarea Republicii Austria (12 noiembrie) și a Republicii Ungaria (16 noiembrie). Imperiul încetase să existe de facto și reprezentanții românilor nu aveau decît să ia act de această nouă realitate și să acționeze în consecință.

Astfel, Consiliul Național Român, organ politic al românilor din Transilvania, a hotărît convocarea Marii Adunări Naționale și alegerea delegaților reprezentativi. Convocarea s-a publicat pe 20 noiembrie în următorii termeni: „Convocăm Adunarea Națională a națiunii române din Ungaria și Transilvania, la Alba Iulia, cetatea istorică a neamului nostru, pe ziua de duminică, 18 noiembrie (1 decembrie, pe stil nou) a.c., la orele 10 a.m. ARAD 7/20 noiembrie 1918, secretar Gh. Crișan, prezident dr. Ștefan Cicio-Pop”.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia Alegerea Albei Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale se impunea de la sine. Alba Iulia fusese orașul triumfalei intrări a lui Mihai Viteazul în „Ziua tuturor Sfinților” din noiembrie 1599, fusese, de asemenea, orașul înfricoșătorului martiriu al lui Horea și Cloșca, sfîrtecați pe roată în februarie 1785. Era deci locul care îngemăna cel mai bine bucuria cu suferința, uralele de entuziasm cu strigătele de durere ale unui întreg popor. În aceeași zi de 20 noiembrie în care se decidea convocarea adunării naționale, a fost dat publicității și manifestul-protest intitulat „Către popoarele lumii”, act acuzator la adresa politicii duse de guvernul maghiar, dar și un apel patetic la respectarea drepturilor românilor din Ardeal: „Din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, națiunea română este hotărîtă a pieri

Sala Unirii din Alba Iulia, simbol și templu al României Mari

mai bine decît a suferi mai departe sclavia și atîrnarea”. Pe lîngă cei 1.228 de delegați oficiali din toate zonele Transilvaniei, învestiți cu așa-numitele credenționale, un fel de împuterniciri care le permiteau să participe în mod direct la dezbaterile din Sala Unirii și să voteze, peste 100.000 de români, mai cu seamă din zonele limitrofe, au umplut Platoul Romanilor, de lîngă Alba Iulia, locul unde avea să se desfășoare, de fapt, conclavul românității ardelene. Siguranța delegaților și a adunării era asigurată de trei cordoane de avanposturi prin care nu se putea trece decît în grupuri compacte sau cu legitimații speciale.

Mobilizarea maselor se făcuse, evident, în primul rînd prin viu grai, dar și prin presa românească a vremii: „Veniți cu toții la Marea Adunare Națională care se va ține la 1 decembrie în Bălgradul lui Mihai Viteazul. Veniți cu miile și cu zecile de mii! Lăsați pe o zi grijile voastre acasă, căci în această zi vom pune temelia unui viitor bun și fericit pentru întreg neamul nostru românesc”. Și într-adevăr, zile bune înaintea datei de 1 decembrie, toate drumurile și trenurile erau pline de însuflețiții români care veneau la cea mai mare sărbătoare a neamului lor.

Trenurile, după cum relatează documentele vremii, erau împodobite cu mlădițe verzi de brad și cu drapele naționale. Pe întreg parcursul drumului spre Alba Iulia nu conteneau chiotele de bucurie și cîntecele patriotice: „Deșteaptă-te, române“, „Treceți, batalioane române, Carpații“, „Ardealul ne cheamă“, „Hora Unirii“ etc.

Atmosfera tensionată de emoție a acelor zile este surprinsă în mărturiile unor participanți la marele eveniment: „Pe două părți a șoselei care urca din orașul Alba Iulia în Cetate, apoi pe baza zidurilor Cetății, erau înșirați, la cîte 20-30 de pași, gardiști din gărzile românești din Munții Apuseni. Moți tineri, voinici, toți în haină de pănură albă, cu căciuli negre. Pe umeri, arma. Lîngă

Episcopul Iuliu Hossu citește Rezoluția de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 poarta Cetății, în care mai e și azi o celulă în care a fost închis Horea, patru gardiști, ca patru statui, strănepoții celor frînți pe roată – acum victorioși. Și ca aspect – dar mai ales ca semnificație – era o priveliște splendidă, șirul de ostași-țărani, stăpînind Cetatea dușmană cucerită” (Ionel Sava, participant la 1 decembrie 1918).

Iată și un sugestiv fragment din amintirile lui Ion I. Lapedatu, strălucit economist, viitor ministru de Finanțe, fratele istoricului și omului politic Alexandru I. Lapedatu, participant activ la evenimentele ce au premers actul de la 1 decembrie: „Orașul furnica de lume românească.

Cunoscuți și prieteni din toate părțile te agrăiau la tot pasul [...] Pe la 11-12 noaptea avea să sosească trenul de la Cluj, cu care știam că sosește și Badea Gheorghe Pop

de Băsești, președintele partidului (Partidul Național Român, n.n.) […] La despărțirea de Badea Gheorghe, am plecat și eu spre locuință. În drum, m-am întîlnit cu cîțiva prieteni tineri, dintre care îmi amintesc pe Silviu Dragomir, Iosif Șchiopu, Constantin Bucșan și Ghiță Pop, care căutau încă unul-doi colegi să redacteze o telegramă care, după părerea lor, trebuia trimisă monarhului (Regele Ferdinand) a doua zi după prima ședință. Am redactat noi un text care nu ne-a convenit [...] La despărțire, către casă m-am întîlnit cu Iuliu Maniu. I-am spus de textul telegramei, dar el, rece ca întotdeauna, mi-a răspuns: «Să nu vă pripiți. Nu știm dacă statul nostru va fi republică sau monarhie»“.

Tuturor acestor negocieri și speculații li se va pune capăt a doua zi, cînd venerabilul Gheorghe Pop de Băsești (1835-1919) va deschide lucrările Marelui Sfat Național cu memorabilele cuvinte: „Acum slobozește, Doamne, pe robul tău, căci ochii mei văzură mîntuirea neamului românesc”. I s-a dat apoi cuvîntul lui Vasile Goldiș care a citit „Expunerea istorică de motive“ (Goldiș era el însuși un strălucit profesor de istorie), precum și „Rezoluția de unire a Ardealului cu România“.

După ce a făcut un aspru rechizitoriu monarhiei habsburgice – „Veacuri de-a rîndul poporul românesc, adevăratul și legitimul proprietar al pămîntului, ce fusese odată Dacia Romană, a fost străin și sclav pe pămîntul său strămoșesc” – Goldiș a propus: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Ţara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți, la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, decretează Unirea acelor români și a tuturor teritoriilor legate de dînșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între rîurile Mureș, Tisa și Dunăre”. „Hotărîrea de la Alba Iulia apare ca o sinteză între programul național și cel social și o sinteză între unirea necondiționată și unirea condiționată. (Există mărturii că un grup de tineri ofițeri ardeleni, alarmați de zvonurile despre o unire condiționată, au pătruns în camera unde se redacta hotărîrea și au exercitat presiuni pentru proclamarea unirii necondiționate. În cele din urmă, Iuliu Maniu avea să găsească formula finală, dar numai după lungi discuții cu Al. VaidaVoevod, partizan ferm al unirii necondiționate)” (Florin Constantiniu).

Pînă la unirea definitivă a fost înființat un Consiliu Dirigent în frunte cu Iuliu Maniu, menit să gestioneze afacerile Transilvaniei. O delegație în frunte cu Vasile Goldiș, Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu a fost însărcinată să prezinte actul Unirii, la București, Regelui Ferdinand.

Zece zile mai tîrziu, pe 11 decembrie 1918, Regele Ferdinand I semna Decretul Regal nr. 3631, care stipula la articolul 1 unirea cu România a „ținuturilor cuprinse în Hotărîrea Adunării Naționale din Alba Iulia de la 1 decembrie 1918”. Recunoașterea internațională a deciziilor de la Alba Iulia va veni odată cu semnarea Tratatului de la Trianon, dintre România și Ungaria, pe 4 iunie 1920.

Sursa: historia.ro

8

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Însemnări inedite • Însemnări inedite

Joseph Maria von Radowitz în misiune la București (I)

Joseph Maria von Radowitz face parte dintr-o lungă suită de diplomaţi germani care, în veacul trecut şi la începutul secolului nostru, ne-au lăsat testimonii scrise asupra răstimpului petrecut la noi. Spre deosebire însă de mărturiile celorlalţi – consulul Niegebauer, prinţul von Bulow, Kiderlen-Wächter sau Friedrich Rosen – aceea a lui von Radowitz n-a atras, pînă acum, decît incidental atenţia istoricilor români, deşi priveşte o perioadă extrem de importantă şi frămîntată din epoca făuririi României moderne. De altfel, şi în patria autorului textul a fost publicat doar o singură dată, şi anume în anul 1925, în volumul 16 al colecţiei „Izvoare istorice germane ale Secolului XIX, sub titlul „Note şi amintiri din viaţa ambasadorului Joseph Maria von Radowitz”. Atras de figura diplomatului, îngrijitorul ediţiei amintite, Hugo Holbein, a publicat curînd după aceea şi un studiu amănunţit despre politica europeană a lui Bismarck în anii ’70 şi misiunea lui Radowitz.

Lectura memoriilor lui von Radowitz impune, ni se pare, cel puţin cîteva precauţiuni. În primul rînd, trebuie să se ţină seama de faptul că autorul a început să le aştearnă pe hîrtie în anul 1900, la trei decenii după sosirea lui la Bucureşti, timp mai mult decît suficient pentru ca unele amintiri să pălească, iar prezentarea altora să fie influenţată de desfăşurarea unor evenimente posterioare. În al doilea rînd, trebuie să avem în vedere că von Radowitz a fost interpretul fidel şi entuziast al unei anume politici, aceea a „cancelarului de fier“ ceea ce, de asemenea, a conferit o certă notă definitorie şi o bună doză de unilateralitate relatării sale. Cum nu e, desigur, de prisos să ştim, că însuşi genul memorialistic ca atare era pe atunci prea des tributar unor canoane care făceau ca imperativul adevărului istoric să se împletească cu nevoia de transfigurare a artei, sau, dacă vrem, cu transpunerea personală a realităţii, care nu mai semăna însă prea mult cu ea.

Aşa stînd lucrurile, înţelept e să nu luăm drept monedă curentă nici toate afirmaţiile şi consideraţiile lui von Radowitz; dar cumpănindu-le cu necesara circumspecţie, alături de o sumă de informaţii interesante şi utile, vom descoperi cu siguranţă şi un tablou plin de culoare al timpului şi moravurilor epocii, ca şi al dedesubturilor unor evenimente la care el a fost, deopotrivă, martor şi actor. Şi acum, înainte de a parcurge şi comenta textul propriu-zis al memoriilor, să încercăm să reconstituim, fie şi foarte succint, jaloanele carierei diplomatice a lui Joseph Maria von Radowitz, prelungită de-a lungul a aproape unei jumătăţi de veac.

Născut la 19 mai 1839, la Frankfurf pe Main, von Radowitz a frecventat cursurile universităţilor din Bonn şi Berlin, iar în 1860, la numai 21 ani, a intrat în serviciul Ministerului de Externe al Prusiei. Primul lui post peste hotare a fost la Istanbul. În 1862, a fost numit secretar de legaţie în China şi Japonia şi tot în acelaşi an a trecut la conducerea Consulatului general prusian din Shanghai. În 1865 a fost trimis să lucreze la Ambasada Prusiei din Paris, iar în 1866 a luat parte, ca ofiţer de ordonanţă, la războiul dintre Prusia şi Austria.

Scurt timp după aceea, a fost numit reprezentant diplo­ matic al Confederaţiei statelor germane de nord, nou creată sub egida Prusiei, pe lîngă Curtea din München – Bavaria mai era atunci un regat independent –, iar în 1869 trimis la Bucureşti, în calitate de consul general şi delegat al Prusiei în Comisia dunăreană europeană. În 1871 a plecat, ca însărcinat cu afaceri, la Istanbul, iar între 1873 şi 1882 a reprezentat interesele germane pe lîngă regatul grec, într-o perioadă dificilă a istoriei acestei ţări zguduite de convulsiile „crizei orientale“.

Ambasador la Istanbul între 1882 şi 1892, von Radowitz a încurajat politica de expansiune germană pe malurile Bosforului, obţinînd acceptarea de instructori germani

în armata otomană şi impulsionînd penetrarea Industriei germane în Imperiul otoman.

Admirator şi partizan fără rezerve al politicii lui Bismarck – cel care i-a şi uşurat, de altfel, valorificarea propriilor însuşiri politice şi diplomatice – şi socotind ca o datorie de onoare de a o servi cu fidelitate, după retragerea mentorului său von Radowitz a trebuit să se mulţumească cu postul de mai mică însemnătate de la Madrid. Ultimul prilej ce i s-a mai oferit de a acţiona în prim-planul eşicherului politic european a fost Conferinţa de la Algesiras din 1906, care a tranşat, însă, în favoarea Franţei disputa franco-germană în problema dominaţiei asupra Marocului. Eşecul la această conferinţă a însemnat şi sfîrşitul carierei sale diplomatice. Retras în viaţa privată, von Radowitz şi-a dat ultima suflare la 16 ianuarie 1912.

Prolegomene la sosirea pe meleagurile româneşti Numit la Bucureşti în toamna anului 1869, von Radowitz a mai zăbovit totuşi la Berlin pînă la 7 ianuarie 1870, timp în care atît regele Prusiei, cît şi prinţul moştenitor şi cancelarul i-au dat instrucţiuni pentru misiunea căreia urma să-i facă faţă. Directivele celui din urmă au fost astfel rezumate de proaspăt numitul consul general la Bucureşti: „Să vedem dacă şi cum se poate menţine la Dunăre tînăra dinastie hohenzollerniană; dacă îşi va putea consolida poziţia în ţara agitată acest lucru va fi binevenit, dar noi nu vom putea pune în joc propriile noastre interese politice pentru a o ajuta să iasă din prea mari dificultăţi. Eu nu trebuia să las pe prinţ (Carol – n.red.) să-şi facă nici un fel de iluzii în această privinţă. Altminteri, însă, Bismarck avea o bună părere despre el şi-l socotea un om capabil“.

Numirea lui von Radowitz în capitala României se mai explica însă şi prin alte considerente. „Interesul pentru atît de expusul vlăstar al Hohenzollernilor crescuse mult de la ultima-i vizită în Germania şi odată cu căsătoria sa, încît reprezentanţa de la Bucureşti cîştigase în însem­nătate. Dar mai cu seamă, între timp, se dezvoltaseră legăturile noastre materiale cu România, datorită întreprinderii de căi ferate Strousberg. Toată lumea deja voise să dea bani pentru acest lucru, fascinată de marele sforar aflat atunci la apogeul prestigiului lui. De la prinţii Casei regale şi cele mai mari nume ale aristocraţiei şi pînă jos la cel mai mărunt deţinător de capital, toată lumea era părtaşă la afacerile lui Strousberg. Omul părea să aibă un toiag fermecat care, la simpla atingere, făcea să ţîşnească pretutindeni izvoare de aur, la care trebuia numai să te adapi“. Iar Strousberg se pricepuse să profite din plin de această încredere oarbă în puterea lui de a scoate bani din piatră seacă. Trăia pe picior mare, aureolat de faima posedării unei imense averi, socotită drept cea mai sigură garanţie a solidităţii întreprinderilor sale.

Achiziţionase un mare domeniu în Boemia, avea moşii şi fabrici în multe regiuni ale Germaniei şi îşi construise un fastuos palat la Berlin, pe Wilhelmstrasse (devenit ulterior Ambasada Marii Britanii). În aceste împrejurări, şi von Radowitz a socotit că era de datoria lui ca, înainte de a pleca la noul post, să facă o vizită faimosului bancher. De altfel, atît Bismarck cît şi ministrul Delbruck, îi recomandaseră stăruitor să-l considere pe Strousberg o forţă şi să coopereze la favorizarea intereselor pe care le reprezenta. Dar prezentîndu-se la impunătoarea reşedinţă a bancherului diplomatul şi-a văzut împiedicat accesul de o droaie de inşi veniţi cu cele mai neaşteptate solicitări. Încît, excedat de perspectiva de a face o lungă anticameră, von Radowitz şi-a anunţat intenţia de a se retrage. Aflînd însă de ea, bancherul l-a primit numaidecît – e adevărat, în cămaşă de noapte şi halat de mătase, ceea ce n-a făcut o prea bună impresie tînărului şi ambiţiosului diplomat, care nici n-a ascuns-o, de altfel, amfitrionului său, care

RM

a reacţionat doar printr-o rece şi artificioasă politeţe.

Mai tîrziu, cei doi se vor întîlni şi se vor cunoaşte mai de aproape, atît la Bucureşti, cît şi la Berlin.

La 7 ianuarie 1870, von Radowitz s-a înapoiat, în fine, la München, la fostu-i post, unde a făcut obişnuitele vizite de adio, tinerii diplomaţi au dat o recepţie în cinstea lui, iar la 21 ianuarie a părăsit capitala Bavariei pentru ca, prin Veneţia, să se îmbarce pentru Istanbul, iar de acolo să plece la Bucureşti. În capitala otomană, pe care o cunoştea bine din timpul misiunii pe care o îndeplinise acolo, a rămas de la 28 ianuarie pînă la 7 februarie 1870. Vremea era foarte urîtă şi, cum Ambasada Prusiei era instalată într-o clădire veche şi insalubră, într-o noapte, povesteşte von Radowitz, a trebuit să rămînă treaz, în dormitorul lui, adăpostindu-se sub umbrela deschisă. Cu toate acestea, rebelele intemperii nu l-au putut împiedica să facă multe vizite, la Poartă şi corpului diplomatic.

Ali paşa, marele vizir, l-a primit ca pe un vechi cunoscut şi l-a rugat să recomande românilor să fie „pe cît posibil calmi şi ponderaţi“. Căci, şi-a putut da seama von Radowitz, „prezenţa prinţului din casa de Hohenzollern în fruntea Principatelor dunărene nu era agreabilă Porţii“, care vedea în ea începutul unui soi de aspiraţie către independenţă şi ar fi preferat să aibă de-a face „cu un gospodar byzantin-oriental de modă veche“. De altfel, şi Prusia – ne asigură von Radowitz – repetase de mai multe ori Istanbulului că nu urmărea nici un fel de interese proprii care s-o determine să susţină poziţia politică a prinţului Carol, ci că dorea, dimpotrivă, mai presus de orice, menţinerea statuquo-ului în relaţiile acestuia cu Poarta. De aceea oficialităţile otomane „credeau, ba chiar se bizuiau pe buna noastră înrîurire pentru a deconseia, la nevoie, Bucureştiul“, să ia vreo măsură „incorectă“. În cursul celor opt-nouă zile petrecute astfel pe malurile Bosforului, von Radowitz s-a străduit, fireşte, să culeagă cît mai multe informaţii despre România, prinţul Carol, partidele politice din ţară şi a şi fost temeinic „îndoctrinat“ – cum se exprimă el – în toate aceste privinţe. Diplomatul prusian Keyserling i-a descris situaţia în culori nu prea trandafirii, iar fostul administrator al prinţului, maiorul von Falkenhayn, so­sit între timp de la Bucureşti, i-a dat şi mai puţine motive de optimism. Pe scurt, toate semnele denotau că – ne spune von Radowitz – „cu Constituţia importată de-a gata, pe care poporul n-o putea digera de fel, iar prinţul o acceptase şi jurase prea repede, nu se putea merge mai departe“.

Dar cele mai minuţioase informaţii asupra cercului de oameni cu care urma să aibă de-a face dincolo de Dunăre i-au fost furnizate chiar de agentul român la Istanbul, Dimitrie Sturdza, un „tînăr pe care ambiţia, inteligenţa şi o educaţie multi­laterală îl ajutaseră să înainteze de timpuriu în viaţa politică“. Mai mult, D. Sturdza ar fi împins atît de departe bunăvoinţa faţă de proaspăta cunoştinţă, încît îi înmînase chiar nişte foarte amănunţite notiţe despre personalităţile bucureştene cu care trebuia să înnoade contacte politice şi sociale sau care jucau, în genere, vreun rol în viaţa publică a ţării.

Multe din aceste notiţe erau împănate cu observaţii sarcastice sau amare, altele cuprindeau totuşi mult adevăr, încît „catalogul“ întocmit de D. Sturdza i-a fost de un „real folos“ lui von Radowitz în activitatea sa. Deşi nu chiar în toate cazurile, întrucît Sturdza se lăsase condus, în întocmirea „catalogului“, de puncte de vedere strict personale şi partizane. „El era legat de Ion Ghica – ne explică în această ultimă ordine de idei von Radowitz – pe care mi l-a înfăţişat ca pe «un om cu un excelent caracter şi ca pe un important bărbat de stat». Ceva mai încolo, am să arăt însă că lucrurile nu stăteau de fel aşa“. Motivele acestei ultime remarci a lui Radowitz, evident nefondate, vor rezulta limpede din curgerea ulterioară a evenimentelor. În sfîrşit, în ciuda vremii proaste, la 7 februarie 1870 von Radowitz s-a îmbarcat pe un vas cu aburi cu destinaţia Varna. Călătoria n-a fost lipsită de peripeţii, dar editorul amintirilor diplomatului, considerînd că descrierea lor n-ar fi totuşi prea relevantă, a renunţat să ni le mai comunice peste timp, gratificîndu-ne doar cu o succesiune pe puncte. (va urma) „Magazin istoric”

RM

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (153) Arta (1) Artele decorative (1) Spre deosebire de Occident, a cărui istorie a artei a cunoscut continuu schimbări de formă datorită schimbărilor de stil, arta chineză, de-a lungul secolelor și chiar a mileniilor, se caracterizează printr-o continuitate uimitoare. Principal motiv pentru aceasta este respectul față de Tradiție, întotdeauna prezent în China. Obiectivul principal al artistului chinez din perioada clasică nu a fost crearea noului, ci imitarea, cît mai fidelă, a originalului, a modelelor vechi. Acest fapt nu este perceput, sub nici o formă, ca plagiat sau ceva incorect. Putem face, parțial, o paralelă cu situația din pictura religioasă ortodoxă, care, de sute de ani, urmează canoanele pictorii milenare byzantine.

Conform concepției confucianiste, în arta chineză discipolul își urmează și își venerează Maestrul. Dar și celelalte doctrine religioase – Daoismul și Budismul – au influențat arta clasică chineză. Începută în Dinastia Sui, marea sculptură budistă s-a dezvoltat în Dinastia Tang. În Dinastia Tang s-a adăugat o expresie mai realistă și mai naturală. După deschiderea spre lumea exterioară a Imperiului Tang, ne referim în special la schimburile culturale și religioase cu India, sculpturile budiste din Dinastia Tang au fost influențate de arta indiană Gupta. Arta budistă s-a prăbușit spre sfîrșitul Epocii Tang, cînd împăratul Wuzong a interzis, în anul 845, toate religiile străine, inclusiv budismul. Acest împărat a readus Daoismul la poziția sa anterioară. De asemenea, el a confiscat proprietățile bisericii budiste și i-a forțat pe credincioși să se ascundă. Majoritatea sculpturilor din lemn din Dinastia Tang nu au supraviețuit persecuțiilor

Bolile și Istoria (31) Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (11) În toată Africa Ecuatorială nu existau decît 600 de kilometri de cale ferată, iar totalul reţelei feroviare pe continent, incluzînd-o pe cea a Africii de Sud colonizată puternic de britanici şi olandezi, nu depăşea 90.000 kilometri, adică de două ori mai mult decît existau la acea vreme în insulele britanice, ţară infinit mai mică decît uriaşul continent negru, şi în condiţiile în care căile ferate aveau, în Rusia, singurul stat din lume comparabil ca suprafaţă cu Africa, nu mai puţin de 400.000 kilometri!

Astfel, Africa, greu de străbătut fie din şaua calului, fie din vagoane trase de locomotive cu aburi, a trecut de la mersul pe jos la motorul cu combustie internă.

Rezumînd, putem spune aşadar că Africa a fost locul unor extraordinare experimente tehnologice şi sociale.

Iar pînă la sfîrşitul Secolului XX, aceste experimente nu se încheiaseră cu succes, pentru că foametea, sărăcia, bolile, supraaglomerarea în locuinţe mizere, ostilităţile tribale şi ura rasială încă mai erau prezente. Nimeni nu poate prezice ce soartă rezervă viitorul continentului african sau care va fi rezultatul final al experimentelor desfăşurate aici. Iar dificultăţile constau, oricît ar părea de curios, în însăşi ritmul ameţitor al schimbărilor, în această parte a lumii, schimbări care nu au fost însoţite şi de o implementare adecvată a măsurilor sanitare luate în regiunile „civilizare“ ale planetei. Din această cauză, maladiile africane, care fac încă victime şi în debutul mileniului III, riscă oricînd, în lipsa unei asistenţe medicale eficace, să genereze, în următoarele decenii, probleme grave, pe plan mondial.

Regina Victoria și prăbușirea monarhiei ruse (1) La prima vedere, regina Victoria pare persoana cea mai puţin potrivită pentru dubioasa onoare de a fi facilitat accesul la putere lui Lenin şi acoliţilor săi bolşevici. Dar deseori în istorie se întîmplă lucruri

9

religioase, dar operele în piatră s-au păstrat într-o măsură mai mare.

Arta chineză este o artă vizuală care se bazează pe patrimoniul chinez și pe cultura chineză. Arta Epocii de Piatră timpurie datează de la 10.000 î.Chr. și constă, în principal, în ceramică simplă și sculpturi. După această perioadă timpurie, arta chineză, la fel ca și istoria Chinei, este clasificată de obicei după succesiunea dinastiilor conducătoare ale împăraților chinezi, majoritatea durînd cîteva sute de ani. Arta chineză are, fără îndoială, cea mai veche tradiție continuă din lume și este marcată de un grad neobișnuit de continuitate, lipsit de echivalent cu prăbușirea occidentală și recuperarea treptată a stilurilor clasice. Mediile care au fost de obicei clasificate în Occident de la Renaștere ca arte decorative sînt extrem de importante în arta chineză. O mare parte din cele mai bune opere în ceramică, textile, lemn lăcuit sculptat și alte tehnici au fost produse de-a lungul unei perioade lungi de timp de diferitele fabrici sau ateliere imperiale, care, pe lîngă faptul că au fost folosite la Curte, au fost distribuite în interiorul Chinei și în străinătate de la o scară imensă, demonstrînd bogăția și puterea împăraților chinezi. Mare parte din cele mai bune opere au fost produse, în general, de artiști rămași necunoscuți, în special în domeniul ceramicii. Tradiția laviului, practicată în special de pictorii de Curte, în special a peisajelor, florilor și păsărilor, a dezvoltat valori estetice în funcție de imaginația individuală și de observarea obiectivă a fiecărui artist, situații similare cu cele occidentale (n.n.: laviu – mod de a colora monocrom un desen prin tente cu tuș diluat sau cu o culoare de apă; desen executat în acest mod).

După ce contactele cu arta occidentală au devenit din ce în ce mai importante din Secolul al XIX-lea încoace, în ultimele decenii China a participat cu un succes din ce în ce mai mare la arta contemporană la nivel mondial. În tradiția chineză, principalele arte decorative sînt: Bronzul, Jadul, Sculptura și Ceramica.

Bronzul. Epoca prestigioasă a bronzurilor chineze se situează între dinastiile Shang/Yin și Han. Începînd cu Secolul al III-lea î.Chr., piesele vechi constituie obiectul unei adevărate venerații. Subliniem faptul că marea calitate tehnică și artistică a bronzurilor din Shang/Yin nu a mai fost apoi niciodată egalată. Obiectele cele mai bune privind calitatea aliajului, tăieturii și finisajului datează aproximativ din perioada între Secolele al XIV-lea și al XII-lea înaintea erei creștine. O dată cu Dinastia Han, intrăm într-o perioadă a cópiilor din ce în ce mai stîngace a pieselor vechi. În ceea ce privește oglinzile și agrafele, care țin în parte de orfevrărie, producția pieselor frumoase se va menține timp de mai multe secole. Principalele obiecte de bronz sînt: 1. vazele, recipientele, potirele, cupele și uneltele rituale, ale căror forme se împart în 30 de tipuri principale.

Aceste obiecte erau destinate cultului, în primul rînd Cultului Strămoșilor Imperiali. 2. clopotele; 3. armele și piesele de harnașament, ornamentele carelor sau ale mobilierului funerar, uneori încrustate cu turcoaze, apoi în Perioada „Statelor Combatante“ realizate din aur și argint; 4. agrafele și oglinzile, fabricarea celor din urmă continuîndu-se pînă în Dinastia Ming; 5. din Secolul al IV-lea î.Chr., mici statuete din bronz aurit cu tematică budistă.

Bronzurile ritualice chinezese sînt unele dintre cele mai impresionante din Epoca Bronzului Chineză. În timpul Dinastiei Shang/Yin, China a devenit una dintre cele mai pricepute civilizații antice în confecționarea obiectelor de bronz. Arheologii moderni pot să vadă modul în care trăiau chinezii contemporani cu bronzurile ceremoniale. Începînd din 1650 î.Chr., aceste vase complexe decorate au fost destinate mormintelor regale și nobiliare, fiind produse într-o cantitate foarte mare.

Peste 200 de astfel de obiecte s-au găsit într-un singur mormînt regal. Ele erau folosite în timpul ritualurilor de aducere de ofrande. La moartea posesorului, erau puse în mormîntul său. (va urma) Christina Meiţă-Tang

bizare şi, analizînd la rece faptele, ajungem la concluzia că „marea suverană”, care şi-a impus numele asupra epocii în care a trăit şi a generat termenul de „victorian” este, într-adevăr, cauza primară a necazurilor cu care ţarismul s-a confruntat, în decursul ultimilor săi ani, chiar dacă regina a avut o contribuţie indirectă şi desigur, nedorită. În acea epocă, familiile regale ale Europei nu mai erau nici măcar ele convinse că guvernează în virtutea dreptului divin, dar încă se agăţau de absurdul principiu potrivit căruia doar ele erau mandatate să poarte coroana şi sceptrul. Nimeni nu trebuia să îndrăznească a pune sub semnul întrebării albastrul sînge regal. Căsătoriile se făceau doar în cercul familiilor domnitoare europene şi, cum acest cerc era adesea foarte strîmt, se întîmpla ca miresele să aibă grade de rudenie apropiate de miri, care le erau fie verişori, fie unchi!

Pînă la sfîrşitul Secolului XIX, nimeni nu părea să fi înţeles cît erau de periculoase aceste mariaje între rude apropiate. Biserica creştină interzicea comuniunea dintre rudele de gradul întîi, dar verişorii primari, adică fiii şi fiicele surorilor şi fraţilor, se puteau căsători, dacă în joc era o coroană sau o moştenire importantă. Credinţa de la care se pornea în aranjarea acestor relaţii cvasiincestuoase era că, dacă bunicii fuseseră mari oameni de stat, atunci nepoţii, rezultaţi din căsnicia copiilor lor aveau să fie la fel de înţelepţi. Se omitea însă că nu doar inteligenţa şi abilitatea diplomatică se transmiteau de către părinţi, ci şi alte însuşiri, mai puţin fericite...

Pentru a înţelege rolul Victoriei în colapsul ţarismului, trebuie să ne întoarcem către mijlocul Secolului XIX, cînd un călugăr catolic purtînd numele de Gregor Mendel a devenit interesat de creşterea mazărei. El îşi desfăşura activitatea în grădina abaţiei sale din Brunn, în Austria şi a fost intrigat de faptul că, dacă recolta seminţe de la păstăi de dimensiuni mari, plantele produse ulterior nu erau întotdeauna la fel de mari. El a încercat să încrucişeze o specie de mazăre cu teaca scurtă cu una cu teaca lungă, a plantat boabele obţinute şi a observat cu stupoare că plantele obţinute aveau mai toate teacă lungă, şi nu medie, sau şi lungă

şi scurtă, aşa cum s-ar fi aşteptat. Curios, călugărul şi-a continuat experienţele pînă cînd a obţinut o ramură care producea doar teci lungi şi una ce rodea numai teci scurte. Apoi, a încrucişat plantele obţinute şi a semănat seminţele. Trei sferturi din plantele crescute aveau păstăi lungi şi doar un sfert scurte.

Mendel şi-a dat seama că trebuie să existe un „factor ereditar” care determina lungimea plantelor, iar factorul ce făcea ca unele plante să fie cu păstăi mai lungi se întîlnea, probabil, de două ori mai des decît cel care determina producerea de plante cu păstăi scurte.

Dacă primul fac­tor era dublu şi o păstaie lungă (T) era încrucişată cu una scurtă (t), atunci cei doi factori puteau forma patru combinaţii: TT, Tt, tT şi tt. Dar ceea ce îl interesa cu adevărat pe Mendel era de ce tecile lungi erau dominante, de vreme ce trei sferturi dintre plantele obţinute aveau păstăi lungi (Tt, Tt şi tT) şi doar un sfert păstăi scurte (tt). Dintre cele trei sferturi, doar factorul TT producea păstăi lungi adevărate cînd era încrucişat cu o altă ramură TT, iar ceilalţi doi factori (Tt şi tT) conţineau un factor determinînd apariţia de păstăi scurte şi, chiar şi încrucişate cu ramura TT, produceau o mică proporţie de plante scurte.

După mai bine de zece ani de cercetări, Mendel a descris teoria „factorilor ereditari”, în 1866. Din nefericire, el a îngropat această genială descoperire în paginile unui jurnal obscur şi ea nu a atras atenţia nimănui la data respectivă. Poate că istoria Europei ar fi fost alta dacă implicaţiile mariajelor între rude apropiate ar fi fost înţelese mai devreme. De fapt, au trebuit să treacă 35 de ani pînă ce trei botanişti, de pe trei continente diferite, să redescopere teoria lui Mendel. În timpul cercetărilor efectuate, au dat şi peste studiile lui Mendel şi, dovedind că teoria sa este corectă, şiau asumat gloria postumă a călugărului austriac. În 1905, William Bateson, lucrînd la hibridizarea mazărei dulci, la Cambridge, a dat elementelor sau „factorilor ereditari” ai lui Mendel numele de „gene”. (va urma) Frederick Cartwright Michael Biddiss

10

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Însemnări de ieri, de azi…

5. ,,12 octombrie 1944: George Enescu dirijează­ în Sala Aro un concert pentru Armata Roșie. Se cîntă «Sheherezada». În loja centrală, un general rus și cîțiva ofițeri. Dar și români”.

6. ,,15 aprilie 1945: Moare Roosevelt. Doliu national”. (Să vezi ce jale cînd o muri Biden. Mai ceva ca la moartea lui Stalin…) ● De mortuis nihil nisi bene (Despre morți, numai de bine). ● De mortuis aut nihil, aut bene (Despre morți, ori nu vorbești, ori îi lauzi).

Avem strămoşi tot unul şi unul

Făcînd un inventar ca la carte, ne trezim că avem strămoși fundamentali: - homo sapiens (omul înțelept), care se divide în: homo sapiens acvaticus și homo sapiens subterraneus.

Mai departe: homo erectus (biped), homo ludens (pus pe joacă, mijloc de a descoperi lumea, vezi și poezia ,,După melci”, de Ion Barbu); homo cliens (client); homo noeticus (cunoaștere); homo iratus (mînios). ● ,,Mă duc și eu la Ilinca/ Și eu la Ilinca, hei!/ Să beau vinul cu ulcica./ Vinul cu ulcica/ Adu, adu, la ocale,/ Cînd la plată, nu-s parale./ Băgai mîna-n punga chingii,/ Găsîi ața mămăligii./ Băgai mîna-n pozunar,/ Găsîi cremene și-amnar/ Cînd am zîs mai adă, toarnă,/ Mă luă cu cîinii la goană…” (Georgel Nucă, pe vremea cînd cînta muzică populară românească, nu ca acum, cînd moderează emisiunile de folclor la televizor și nu mai are nici un haz, fiindcă, nefiind prea citit, nu știe să vorbească. Zici că e Ciucanezu. ● ,,Scrierea unei cărți este un act hotărîtor de existență, comparabil cu cunoașterea sau iubirea” (Marin Preda). ● ,,E adevărată vorba că fiecare om vrea să-i fie bine lui, nu altuia” (Terențiu). ● ,,Fiecare pentru sine croitor de bine” (I. Creangă). ● Guilelm Șorban (1876-1923) era tatăl cărturarului ardelean Raoul Șorban, cel care a salvat mii de evrei de teroarea horthystă. Primul Șorban a scris muzica la următoarele cîntece: ,,Mai am un singur dor” și ,,Pe lîngă plopii fără soț” (pe versuri de Eminescu) și ,,Pe umeri pletele-i curg rîu” (Coșbuc).

Originea unor nume De exemplu, numele Maria, care vine din sanscrită și are o vechime de 4-5 milenii. Face parte din aria semantică a cuvîntului latin mors, mortis și are înțelesul de moarte care naște viață, jertfă. Elena vine din greaca veche: Helios = soarele, lumina. La fel și omonimul Zoe, Joița. Joița s-a numit mama scriitorilor Panait Istrati, Marin Preda și Marin Sorescu. Numai la români întîlnim numele Rodica. Alții au Rozica (ungurii Roji), Rosa = trandafir. În literatura noastră, doar într-o poezie de Alecsandri apare o Rodică. În limba greacă, Ion înseamnă capul coloanei, deschizătorul de drum.

Așa a fost plasat în calendarul creștin.

Democraţia la români Poligamia este atunci cînd un bărbat are mai multe femei. Poliandria, cînd o femeie are mai mulți bărbați. ,,La noi, în Turcia, e un obicei:/ Un bărbat să aibă 7-8 femei,/ Iar în România toți sînt democrați:/ O femeie are 7-8 bărbați” (Folclor urban). ● ,,România nu e țara revoluțiilor, e țara aranjamentelor” (L. Rebreanu). ● ,,Trăim un secol mic. Toți mint” (G. Bacovia). Și tot el: ,,Să ne gîtuim, tovarăși!”. ● ,,Fură, mă, că de-aia te-am pus primar! Că dacă nu furi tu, vin ăilalți și fură ei. Jupoaie carnea pîn’ la os! Carnea dă-mi-o mie, și osul oprește-l tu, că are măduvă. Că și eu trebuie să dau mai departe, la partid și la miniștri. Felia cea mai groasă o ia nenea președintele” (Prefectul dînd lecții de învățămînt politic primarului din ,,Las Fierbinți”). ● Să ai avere, să ai un venit, să ai pe cineva la care să privești de sus. Iată cheia existenței omului. E o latură tristă a naturii umane: dorința de a privi de sus la semenii tăi. ● ,,Nu toți moștenim milioanele din leagăn” (Mateiu). ● ,,Cum să-ți explici anomalia că românii, care au luptat, secole de-a rîndul, să-și formeze și mai apoi săși apere limba, acum fac tot posibilul să o strice” (Ștefan Andrei, fost demnitar ceaușist). Păi, dacă și dicționarele

aprobă invazia americanismelor, precum se întîmpla cu invazia cuvintelor rusești în epoca lui Stalin… Cît despre originea Limbii Române, nu m-aș mira să aflu de la televizor că se trage din dialectul apașilor.

De la Regina Maria citire ,,Românii au suflet bun și gură rea. Nimeni nu poate începe ceva în țara asta fără să fie atacat din toate părțile…” Și tot ea: ,,Nu putem găsi suficienți oameni onești în magistratură și în armată, ca să fie condusă această țară dificilă în care vocea spiritului este revoltător de predominantă”.

Dar şi Lupeasca avea o părere: ,,Fără dictatură, nu se poate conduce în România!”.

Aflat la Paris, Emil Cioran ştie ce se întîmplă acasă 1. ,,Într-o Românie care se pregătește să-și scrie epitaful, e timpul să ne comportăm ca niște cadavre cumsecade”.

2. ,,Ce se întîmplă în România de atîta vreme confirmă ideea că democrația consumă ce produc dictaturile”.

3. ,,Eminescu este scuza noastră că existăm ca popor”. ● Scopul capitalismului e banul, iar mijlocul de a-l obține, minciuna. ● ,,Liberalii care au furat, mințit și înșelat pe toată lumea, nu-și pot închipui că alții îi pot întrece: comuniștii” (Martha Bibescu). ● ,,Lectura nu-l face pe om înțelept. Înțelept te naști.

Lectura îl face învățat” (Maugham).

Irina Procopiu – „Pagini de jurnal (1891-1950)” 1. ,,Un tip, doctorul Necker, spunea: «Dă-mi un leac împotriva oboselii, dar să nu fie odihna»”.

2. ,,Ion Marin Sadoveanu divorțează pentru a treia oară”. Memorialista simte pentru personaj ceva între admirație pentru cultura lui și milă pentru nenorocul în căsnicie. Profira Sadoveanu, care era cimotie cu scriitorul, își amintește că, pe cînd era mare și tare, nu-i mai ajungea nimeni cu prăjina la nas. Dar, cînd trecea prin momente grele, îmbrăca haine ponosite și se purta curtenitor cu toată lumea. Sînt curios ce-a scris Marian Popa despre individ, că n-a prea fost amabil cu nimeni.

3. ,,Maruka, o psihopată și o ipohondră, e furioasă că Picky (George Enescu) a tradus-o cu o infirmieră poloneză. De aceea îl traduce și ea cu cine poate (Dinu Lipatti, spre exemplu). Totuși, în casa lor, se face muzică bună. Pentru prieteni, rămîne o izmenită cu ifose aristocratice. Îi face viața un calvar lui Enescu”. Și, tangential cu subiectul: 4. ,,În timp ce războiul se întinde în toată Europa, seratele muzicale se țin lanț în București. Pe Valea Prahovei e un du-te-vino neîntrerupt”. (Privitor la acest aspect, în romanul ,,Incognito”, al lui Eugen Barbu, inspectorul-șef Mizdrache i se adresează unui subaltern: ,,Ce dracu, mă Ciripoi, ăia moare pe front, și noi cu lăutarii de gît? Dacă află Mareșalul, ne împușcă cu mîna lui…”).

Din memoriile lui Arşavir Acterian 1. ,,Bătrînețea atacă mai mult posibilitățile fizice și mai puțin facultățile intelectuale”.

2. ,,Nimeni nu e în stare să facă atîta rău așa cum face natura. Din frumoasa de odinioară, Sidonia ajunsese o floare uscată, o bătrînă cu privrea acră și cu dinți puțini și galbeni”. ● ,,Sînt foarte invidios pe măgar și pe elefant: ei mor singuri. Se izolează cînd mor. Moartea măgarilor e cea mai glorioasă. Părinții și regii mor în fața asistenței, mor ca niște vaci…” (Petre Țuțea). ● ,,Am atîtea amintiri de parcă aș avea 1000 de ani”. (Baudelaire)

Două panseuri din bogata operă a lui Th. Mazilu 1. ,,Nu pune, domnule, nimic la inimă, căci oamenii, cum îi știm, sînt niște ticăloși”.

2. ,,O femeie care n-a cunoscut în viața ei decît un singur bărbat riscă să intre în pămînt fără termen de comparație”. ● De cînd e lumea, dictatorii n-au dus lipsă de lingușitori și paraziți. Ăștia n-au obraz, așa cum n-au scrupule, și n-au scrupule, cum n-au conștiință și demnitate. Pe jumătate îi impinge viciul și pe jumătate îi atrage plata, căci dictatorii sînt nemiloși cu opozanții și generoși cu cei care îi aprobă. Simbioza dintre muște și gunoaie… ● ,,E drept că mă trag din țărani, dar am ajuns domn, și cînd unul de-al lor ajunge domn, țăranii au pretenția să-l vadă îmbrăcat ca un domn” (Tudor Gheorghe). ● ,,Fără cîntec, țăranul român n-ar fi putut să muncească, n-ar fi putut să se hodinească, n-ar fi putut să moară” (Tot el). ● ,,Așa sîntem noi, românii, de cînd ne știm, n-am văzut decît pe Dracul. Pe Dumnezeu nu L-am văzut niciodată. Poate unde nu-L merităm” (Marin Sorescu). ● ,,Cărțile nu se fac precum copiii, ci, asemenea piramidelor, după un plan premeditat” (G. Călinescu). În lunga sa existență, țăranul român a avut parte de patru împroprietăriri: - împroprietărirea din 1864, prin reforma lui Cuza; - împroprietărirea din 1924, prin reforma lui Averescu; - împroprietărirea din 1946, prin reforma ticăloasă a comuniștilor; - împroprietărirea din 1991, prin reforma lui Iliescu.

Dar numai Cuza și Averescu au rămas în istorie.

Istoricul Florin Constantiniu 1. ,,Din Imperiul Roman de Răsărit – Byzanțul (Constantinopole) – căzut, mai întîi, sub stăpînirea slavilor de răsărit și mai apoi a turcilor, s-a păstrat doar România. Din Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma, s-au păstrat Italia, Franța, Spania și Portugalia”.

2. ,,Mircea cel Bătrîn. Termenul de Bătrîn n-are nici o legătură cu vîrsta. El este traducerea în românește a cuvîntului slav starîi (vechi, dar și bătrîn), pentru a-l deosebi pe Mircea cel Vechi (1386-1418) de Mircea cel Nou, Mircea Ciobanu (1545-1559), soțul Doamnei Chiajna, fiica lui Petru Rareș, deoarece numeralul ordinal a intrat tîrziu în limba noastră”.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Episcopul Iuliu Hossu, cel care a citit proclamaţia Unirii

Episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, făcut cardinal în secret și beatificat în 2019, senator de drept în Parlamentul de la București și membru de onoare al Academiei Române, Iuliu Hossu este una din figurile luminoase ale istoriei României, poate în primul rînd pentru că e unul din cei care au citit pe 1 decembrie 1918 la Alba Iulia Proclamația de unire a Transilvaniei cu Regatul României.

Iuliu Hossu s-a născut pe 30 ianuarie 1885 în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată în comitatul Cluj. Părinții lui au fost preotul paroh greco-catolic Ioan și soția sa, Victoria, născută Măriuțiu. Copilul a început școala în satul natal, a urmat apoi gimnaziul luteran din Reghin, Liceul Romano-Catolic din Tîrgu Mureș și Gimnaziul Superior Greco-Catolic din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul Fide din Roma. În 1906 a obținut titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie și în ultimul an de studii, pe 27 martie 1910, a fost hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu al Gherlei. Începînd cu anul 1910 Iuliu Hossu a activat la Episcopia grecocatolică de Lugoj, unde a fost, pe rînd, protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar.

A participat în luna august 1914 la colecta inițiată de Primăria Lugoj pentru ajutorarea familiilor soldaților mobilizați în Corpul VII-Timișoara al Armatei Austro-Ungare. Frații lui, avocatul Vasile Hossu și medicul Traian Hossu, au fost mobilizați ca ofițeri austro-ungari, iar al treilea frate, inginerul Ioan Hossu, a fost mobilizat ca ofițer de căi ferate în Oradea.

El e cel care a pus ulterior la dispoziție locomotiva care a transportat delegația Unirii de la Alba Iulia la București. Vărul lui Iuliu Hossu, căpitanul austroungar Iustin Hossu, a luptat inițial pe frontul sîrbesc, apoi a mutat pe frontul rusesc, unde și-a găsit sfîrșitul.

La aflarea veștii morții vărului său, Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar, ca preot militar în grad de sublocotenent, la Serviciul Spiritual al Corpului VII de Armată-Timișoara. La începutul lunii decembrie 1914 tînărul a plecat de la Timișoara la Viena, împreună cu Regimentul de infanterie 64, detașat pentru paza capitalei imperiale. Acest regiment, IR 64, avea încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici, iar la Viena echipa a acordat asistență spirituală atît militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cît și soldaților răniți pe front, care se aflau internați în spitale. Pe 3 martie 1917, pe cînd încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, numirea fiind confirmată de papa Benedict al XV-lea în aprilie 1917.

Iuliu Hossu a fost cel care a citit, pe 1 decembrie 1918, mulțimii adunate la Marea Adunare Naționale de la Alba Iulia, proclamația de Unire a Transilvaniei cu Regatul României. Episcopii Iuliu Hossu și Miron Cristea, alături de alți doi fruntași ardeleni, Alexandru Vaida-Voievod și Vasile Goldiș, au primit apoi însărcinarea de a aduce la București Declarația de Unire de la Alba Iulia pe care au înmînat-o Regelui Ferdinand. În anul 1924 Episcopia de Gherla a primit, cu titlu de donație din partea Sfîntului Scaun, Biserica Minoriților din Cluj, vechiul centru episcopal de la Gherla a fost mutat în orașul Cluj, numele instituției devenind Episcopia de Cluj-Gherla, iar vechea catedrală din Gherla a primit statutul de concatedrală. În vechiul sediu episcopal, Casa Karácsonyi din Gherla, episcopul Iuliu Hossu a decis să mute sediul școlii grecocatolică de învățători, desființată ulterior de autoritățile comuniste. Între 1940-1944, ani în care Ardealul de Nord s-a aflat sub administrație maghiară, episcopul Iuliu Hossu a rămas la Cluj și tot aici a locuit și în perioada de început al regimului comunist.

Pe 21 septembrie 1948 episcopul a fost primit în audiență de premierul Petru Groza, care i-a propus scaunul de mitropolit ortodox al Moldovei, care era vacant. Cei doi se cunoșteau din perioada în care Groza era avocat stagiar la Lugoj, iar Hossu era secretar episcopal în același oraș, dar preotul a refuzat ferm propunerea și i-a cerut lui Groza să dispună repunerea în posesie asupra Academiei Teologice din Cluj, ce fusese între timp evacuată. În noaptea de 29 octombrie 1948 Iuliu Hossu a fost arestat în timp ce se afla în București, fiind dus inițial la sediul Ministerului de Interne. Trei zile mai tîrziu a fost mutat, împreună cu alți episcopi greco-catolici, la vila patriarhală de la Dragoslavele, fiind ținuți închiși, timp de cîteva săptămîni, sub pază strictă. Pe 14 noiembrie deținuții au fost vizitați de patriarhul Iustinian Marina, care le-a propus să renunțe la credința catolică, iar după două săptămîni, pe 2 decembrie 1948 au primit un exemplar din Monitorul oficial în care fusese publicat decretul de desființare a Bisericii Române Unite. Pentru că a refuzat categoric să renunțe la religia sa, episcopul Iuliu Hossu a fost transferat mai întîi la Mînăstirea Căldărușani, iar în 1950 la penitenciarul de la Sighet.

După cinci ani de detenție, în 1955 a fost dus la Curtea de Argeș, apoi la Mînăstirea Ciorogîrla și din nou la Căldărușani, unde a rămas în domiciliu obligatoriu pînă la sfîrșitul vieții. Pe 28 aprilie 1969, Papa Paul al VI-lea l-a numit cardinal in pectore (procedura prin care Papa poate alege cardinali secreți, al căror nume nu este dezvăluit), de-abia pe 5 martie 1973, după decesul episcopului, fiind făcută publică această numire. În septembrie 1969 preotul Emil Riti a reușit să-l viziteze pe Hossu în cămăruța de la Mînăstirea Căldărușani și l-a înregistrat recitind rezoluția de la Alba Iulia, documentul audio ajungînd în anul 1976 la München, la postul de radio Europa Liberă.

Cardinalul Iuliu Hossu a murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, la căpătîiul său aflîndu-se regretatul episcop Alexandru Todea.

Sursa: iiccmer.ro, Memorialul Sighet

Lumea regilor şi culisele ei

exprimat părerea. Ştim ce gîndea prinţul Charles despre arhitectură şi sistemul modern de educaţie, cunoaştem opinia sa despre alimentele manipulate genetic şi situaţia din Tibet, despre politicile americane de mediu şi metodele alternative de tratament şi despre politicile engleze în domeniul sănătăţii.

Obiceiul său de a-şi bombarda miniştrii cu scrisori şi prietenii cu memorii a dus la tot soiul de situaţii delicate. În 1999, la revenirea din Hong Kong, unde a asistat la ceremonia de transfer al suveranităţii asupra fostei colonii a coroanei către China, a scris un text destinat cercului său de prieteni intimi, sub titlul cu adevărat spiritual The Great Chinese Takeaway, unde îi numea pe membrii nomenclaturii comuniste „groteşti figuri de ceară” şi lua în derîdere pasul de defilare al gărzii. La scurt timp, preşedintele chinez de atunci, Jiang Zemin, a făcut o vizită la Londra, iar prinţul Charles a lipsit demonstrativ de la banchetul oficial, preferînd să îşi petreacă seara în compania Camillei Parker-Bowles, cerîndu-le colaboratorilor să dea publicităţii motivul absenţei: statutul Tibetului şi tratamentul aplicat prietenului său, Dalai Lama. În martie 2008, cînd Dalai Lama a făcut o vizită de o săptămînă la Londra, pentru discuţii politice, Charles i-a cerut public prim-ministrului Gordon Brown, spre groaza acestuia, să-l primească pe Dalai Lama la Downing Street, şi în acelaşi timp şi-a anunţat intenţia de a nu lua parte la Jocurile Olimpice de la Beijing, din cauza politicii Chinei în ceea ce priveşte Tibetul.

Iar tirada sa consacrată arhitecturii a stîrnit cel mai răsunător ecou. În 1984, în discursul oficial cu prilejul jubileului Institutului Regal al arhitecţilor britanici, a aruncat o adevărată bombă retorică. Astfel, a comparat extinderea de la National Gallery cu un „furuncul pe obrazul unui prieten vechi“, şi a hotărît că British

Library, mai exact noul ei sediu, ar fi mai potrivit nu pentru păstrarea, „ci mai degrabă pentru arderea cărţilor“.

Nu există nici o convenţie constituţională care să îi interzică urmaşului la tron exprimarea liberă a propriei sale opinii despre chestiunile de politică. Francheţea putea constitui o problemă abia în ziua în care ar deveni rege. În realitate, prinţul a fost perfect conştient că o atitudine reţinută este tot ce poate oferi mai bun şi că orice poziţionare politică hotărîtă se poate dovedi într-o bună zi o adevărată ipotecă.

De altfel, nici regina nu a fost deloc un exemplu de neutralitate, deoarece s-a amestecat mereu în politică, mai cu seamă în perioada Thatcher. Dar cu mult mai multă discreţie.

Regina nu o putea suferi pe Margaret Thatcher.

Crizele de ameţeală ale Doamnei de Fier făcute la Palatul Buckingham erau motiv de ironii la ordinea zilei în casa regală. Odată, în timpul unui banchet oficial, Margaret Thatcher s-a simţit atît de rău, încît a trebuit să se retragă într-un dormitor pregătit de urgenţă. „Iar a luat-o cu leşin“, se pare că ar fi remarcat regina sec. În vreme ce predecesorii lui Thatcher, Churchill, Wilson sau Callaghan, la fel şi cei care i-au urmat, Major şi Blair, îşi savurau audienţele săptămînale la regină ca pe un fel de şedinţe de terapie gratuite, se pare că doamna Thatcher trecea prin chinurile iadului. „Se aşază mereu atît de caraghios, pe marginea scaunului“, se pare că ar fi comentat regina, necruţător.

Alegerile ce au avut loc imediat după invazia britanică în Insulele Falkland i-au furnizat lui Margaret Thatcher o majoritate cum nu mai existase pînă atunci în Camera Inferioară a Parlamentului. (va urma) ALEXANDER VON SCHŐNBURG

De ce regii sînt mai afectuoși față de cai decît față de oameni? (3)

Cum respectul unui cal poate fi cîştigat, dar şi pierdut, la fel se întîmplă şi cu relaţia dintre rege şi popor. Şi, la fel cum pentru omul iubitor de libertate orice dominaţie este o oroare, dacă trebuie totuşi să se supună, numai iubirea poate consimţi ierarhia. Şi chiar dacă regii se cred ori lei, ori vulturi, ştiu foarte bine că doar caii le sînt cele mai de preţ făpturi.

Regii au dreptul la propria lor opinie politică? (1) Juan Carlos al Spaniei avea o slăbiciune pentru şeful guvernului socialist Zapatero, în schimb pe predecesorul acestuia conservator, Jose Măria Aznar, nu-l putea suferi. Albert al Belgiei nutrea un dezgust profund la adresa partidului xenofob Vlaams Belang, la fel cum Beatrix a Olandei se zbîrlea toată doar dacă se gîndea la Geert Wilders, preşedintele Partidului Libertăţii, al dreptei populiste. Lucruri bine ştiute. Dar nicăieri demonstrate public. Monarhii europeni îşi dau toată silinţa să păstreze o atitudine nebuloasă, de sfinx, în chestiunile de politică – trecînd cu vederea legendarul atac al lui Juan Carlos, „Ţine-ţi gura!“, la adresa lui Hugo Chavez. (În treacăt fie spus, Por que no te callas!, replica lui Juan Carlos, a devenit imediat soneria preferată a spaniolilor, pe celularele lor.)

Numai în ceea ce îl priveşte pe urmaşul la tronul englez nu a rămas subiect despre care să nu-şi fi

1 Decembrie 1918, minunea lui Dumnezeu DE ZIUA NAȚIONALĂ POEȚII CÎNTĂ ȚARA

Ca la toate evenimentele de anvergură din viața românilor, și problema fixării datei Zilei noastre Naționale a stîrnit discuții și controverse. După cum se știe, stabilirea datei de 1 Decembrie a avut opozanți în Parlament, unele partide politice optînd pentru data de 16 decembrie 1989, zi care ar fi avut o semnificație minoră în raport cu 1 Decembrie 1918. Pe de altă parte, UDMR manifestă și în prezent o poziție negativistă față de această dată, radicalii unguri considerînd ziua de 1 Decembrie 1918 ca o zi de doliu pentru poporul maghiar, încercînd să tulbure apele conviețuirii armonioase, în România, ale celor două etnii: românii și maghiarii.

Cu toate aceste frecușuri etnice, 1 Decembrie rămîne Sărbătoarea noastră Națională, rămîne Ziua de naștere a României Mari, pe Cîmpul lui Horea de la Alba Carolina, cînd 100.000 de români au ovaționat zămislirea acestei Uniri, Transilvania venind lîngă trupul Mamei România. În cinstea și în amintirea acestei zile unice, am ales pentru cititorii Revistei „România Mare” un semnifictiv florilegiu de versuri semnate de poeți din diferite generații, versuri ce au ca numitor comun dragostea de Țară.

Dincolo de viața cotidiană care ne pune la încercare, lăsați gîndul, măcar în această zi, să colinde prin inima fiecăruia, într-o emoție colectivă, lîngă Inima Țării – Marea Unire de la Alba Iulia, de acum 104 ani!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți mîndri asta le nutresc; Căci rămîne stînca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormîntul, Spada ta de sînge dușman fumegînd, Și deasupra idrei fluture cu vîntul, Visul tău de glorii falnic triumfînd, Spună lumii large steaguri tricolore, Spună ce-i poporul mare, românesc, Cînd s-aprinde sacru candida-i vîlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surîzînd, Ca pe Marte-n glorii să orbească-l face, Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd, El pe sînu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strînge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Tînără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai cu frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viața în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mîndrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc!

(Mihai Eminescu)

D eºt e p t a r e a Rom â n i e i ( 1 8 4 8 ) Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalță pînʼ la ceruri din a lumei deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor?

Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?

Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfînt și românesc La cel glas de înviere, la cel glas de libertate Ce pătrunde și răzbate Orice suflet omenesc?

Iată! Lumea se deșteaptă din adînca-i letargie!

Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit.

Ah! Treziți-vă ca dînsa, frații mei de Românie!

Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieței a sosit!

Libertatea-n fața lumei a aprins un mîndru soare, Ș-acum neamurile toate cătră dînsul ațintesc Ca un cîrd de vulturi ageri ce cu-aripi mîntuitoare Se cerc vesel ca să zboare Cătră soarele ceresc!

Numai tu, popor române, să zaci vecinic în orbire?

Numai tu să fii nevrednic de-acest timp reformator?

Numai tu să nu iei parte la obștesca înfrățire,

La obșteasca fericire, La obștescul viitor?

Pînă cînd să creadă lumea, o! Copii de Românie!

C-orice dor de libertate a perit, s-a stins din voi?

Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi?

Pînă cînd în țara noastră tot străinul să domnească?

Nu sînteți sătui de rele, n-ați avut destui stăpîni?

La arme, viteji, la arme! Faceți lumea să privească Pe cîmpia românească Cete mîndre de români!

Sculați, frați de-același nume, iată timpul de frăție!

Peste Molna, peste Milcov, peste Prut, peste Carpați Aruncați brațele voastre cu-o puternică mîndrie Și de-acum pe vecinicie Cu toți mînile să dați!

Hai, copii de-același sînge! Hai cu toți într-o unire Libertate-acum sau moarte să cătăm, să dobîndim.

Pas, români! Lumea ne vede... Pentru-a Patriei iubire Pentru-a mamei desrobire Viața noastră să jertfim!

Fericit acel ce calcă tirania sub picioare!

Care vede-n a lui țară libertatea renviind, Fericit, măreț acela care sub un falnic soare Pentru Patria sa moare, Nemurire moștenind.

(Vasile Alecsandri)

Þara Pe dealuri se-nalță solare podgorii albastre și sonde Rîuri spre alte seminții duc slava bucatelor blonde. Țara și-a-mpins hotarele toate pînă la cer.

Pajuri rotesc – minutare în veșnicul ceas – peste cîmp și oier.

Fluturînd în veșminte de culoarea șofranului, ard fetele verii ca steaguri În vîntul și-n rîsetul anului.

(Lucian Blaga)

Mamă Þară Maică, mulți te-au dușmănit Că ești neam blagoslovit.

Unde sapă sapa locul, Sare din pămînt norocul.

Ai pămînt și ape multe, Vîntul stă să ți le-asculte,

Si izvoare Călătoare.

Crapii-n ele-s cît berbecii, În pomi piersici cît dovlecii, Pepenii de zahăr roșu, În grîu spicul cît cocoșu.

Pui un bob, din el răsare Mia de mărgăritare: Dulce binecuvîntare.

Fiecare fir de vînt Îl adie un descînt Fiecare stea de sus Îl mîngîie cum l-ai pus.

Noaptea-l coace și ea, luna, Caldă lui întotdeauna. Și pe cîmp cu ceru-n față Cîmpul pletele-și răsfață În adîncul lui tresare Altă vatră de izvoare (Ți-a făcut destinul semnul) Untul negru, undelemnul.

(Tudor Arghezi)

Þări i me le Desprins de veci cu nori și vijelie Stă pururi trainic muntele de stîncă.

Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie Șuvoaie rod și ape iuți mănîncă. Știți voi ce fac în cremenea bătrînă, Atîtea ploi cu munca lor grozavă?

O spală doar de clisă și țărînă, Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă. În van puhoiul spumegă și crește Scobind prăpăstii fără de hotare: Pe cît la poale rîpa se-adîncește, Pe-atît se-nalță muntele mai tare.

O, țara mea, tu culme-ncremenită, De-atîta sînge roasă și brăzdată, Azi, din adîncuri, grea și neclintită, Te-nalți în slăvi mai sus ca niciodată!

(Vasile Voiculescu)

Þa ră (fragmente) Te-am iubit! Te-am iubit totdeauna, Chiar atunci cînd ghimpii tăi îmi înțepau picioarele.

Te-am iubit cum am iubit soarele, Te-am iubit cum am iubit luna.

Te-am iubit, țară, te-am iubit totdeauna.

Te-am iubit cînd eram tînăr sfios, Te-am iubit cînd eram beat de iubire, Te-am iubit în știre și te-am iubit în neștire.

Cu sufletul meu vijelios Te-am iubit cînd eram tînăr sfios.

Te-am iubit cînd am fost om în putere.

Pe atunci tu te aflai în revoluție, în mișcare.

La hotare țăcăneau armele. La hotare.

Pretutindeni fluturau steaguri în vînt. Adiere...

Adiere cu miros de sînge. Adiere de foc. Putere.

Fericit, am trăit revoluția zi de zi.

Fericit, am trăit revoluția noapte de noapte.

Orașul mirosea a foamete. Mirosea a castane coapte.

Vom mai fi mîine? Vom mai fi?

Fericiți ne legănăm între noapte și zi. ..............................................................

Te-am iubit copil, tînăr și matur. Țară, totdeauna te-am iubit, țară.

Acum te iubesc și mai mult. Dă în seară.

Pentru mine dă în seară. De zi nu mă satur.

Nici de soarele zilei nu mă satur.

Nici de soarele zilei...

(Zaharia Stancu)

Patria Sentimentul soarelui răsărind împreună cu cea mai suavă doină din fluier, copacul sub care m-am sărutat mai întîi, bolta, ciorchinele cu o mie de boabe, surîsul bărbătesc al tatălui meu, primul meu fir de păr alb, și mersul grațios al adolescentei, ale tale sînt Patrie dintotdeauna.

Această seceră a mea și acest ciocan, spicul de grîu la fel de frumos ca mustața ciobanului din Miorița, acele sonde care stau de vorbă cu miezul pămîntului, și această demnitate a brazilor scriind pe cer numele tău, ale tale sînt Patrie dintotdeauna.

Cine sînt eu? Sună-ți cîmpiile...

Cine sînt eu? Mîngîie-ți munții...

Cine sînt eu? Contemplă-ți orașele...

Cine sînt eu? Privește-ți uzinele...

Cine sînt eu? Adulmecă-ți ierburile...

Cine sînt eu? Privește-te pe tine însăți.

Al tău sînt, Patrie.

Dintotdeauna.

(Nichita Stănescu)

Ah , d or u l d e Þ a r ă !

Un plug care ară Ah, dorul de țară! Un plug care ară din zări pînă-n noapte în inima ta Un vin dintr-o pivniță veche, stelară de care pe veci nu te poți sătura El trece prin timp și prin spațiu, așa cum taie un fulger văzduhul de vară Te trage pe roată și nu poți scăpa începe să-ți placă, apoi să te doară Îți bate sub pleoape icoane fierbinți în cuie de aur trecute prin lavă foșnindu-ți un psalm ce te scote din minți Iar tu te scufunzi într-o liniște gravă învingi depărtarea, și tremuri, și simți că fără de țară ai fi o epavă!

(Corneliu Vadim Tudor)

Ad e v ă r u l d e sp r e Þ a r ă Dezbracă-te, Țară, de hainele tale, De false injurii și false elogii,

Că tu ești mînie și trudă și jale, Dezbracă-te, Țară, de toți demagogii. Și cînte Moldova cu turlele sale, Și cînte Ardealul cu vechi orologii, Și-n clopotul neamului bată ologii, De plîns să o ia continentul la vale.

Că tu ești ursita ce sie-și ajunge, Că tu ești bătută de-o aprigă soartă, Că tu ești aceea ce pururi nu plînge Și nici nu cerșește din poartă în poartă: Că-n tot ce te lasă și-n ce te constrînge Un dor de copii tu îți tîngui pe hartă.

(Adrian Păunescu)

R u g ă p e n tr u p a tr i e Eu vin la tine dintr-un gînd curat Precum ninsoarea peste munți așterne Hlamida ei de alb imaculat – Iubirea pentru vetrele eterne.

Pe cîmpul tău cu maci aprinși de dor Lasă-mă-n palme să-ți frămînt, eu, lutul, Să-i simt căldura și să mă-nfior De firul ierbii, care e-nceputul. Și, rînd pe rînd, să fim un singur tot, Spălați, în zori, de Lună și de rouă.

Dă-mi voie fiul tău să mă socot Și brazda să-ți sărut cu buzele-amîndouă.

Cu tot ce am, cu trup și cu simțiri, Mă dărui ție, Patrie sublimă, Cu rădăcini, cu frunze și rodiri Al tău sînt, Patrie, tu mă animă! Și, cînd o fi vegherea să-ntrerup, Luceferii lumina să mi-o stingă, Te rog atît: primește al meu trup Și patru anotimpuri să mă ningă!

(Geo Ciolcan) Selecție realizată de Geo Ciolcan

14

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Istoria, prin ochii lui Edward Hyde, conte de Clarendon

Istoria culturii consemnează cazuri de personalităţi pe care doar anumite circumstanţe le-au făcut să-şi descopere o vocaţie şi un talent, ratificate – uneori – abia de posteritate. A fost şi cazul lui Edward Hyde, conte de Clarendon – omul politic memorialistul şi istoricul a cărui operă a rămas de departe cea mai însemnată sursă narativă a revoluţiei burgheze engleze de la mijlocul Secolului al XVII-lea.

S-a născut la 18 februarie 1609, în familia unui mic nobil de ţară din sud-vestul Angliei. A studiat Dreptul la Oxford şi, din 1633 a intrat în avocatură. Prima soţie i-a murit la numai şase luni de la căsătorie. Cu cea de-a doua, Frances, fiica lui Sir Thomas Aylesbury, „master of requests“, a convieţuit peste 30 ani – aşa cum însuşi spune: „very confortably in the most unconfortable times“ („foarte confortabil, în cele mai incomode vremuri”).

Ca şi alţi numeroşi nobili de ţară şi jurişti, n-a fost de acord cu politica regelui Carol I Stuart (1625-1649) de a întări absolutismul, prin diminuarea şi încălcarea prerogativelor Parlamentului. Ales deputat în 1640, s-a raliat opoziţiei, care se ridica în fruntea mişcării revoluţionare, în numele a ceea ce ea numea „vechile drepturi şi libertăţi ale poporului englez“. Erau, de fapt, drepturi şi libertăţi politice şi religioase profitabile numai pentru categoriile superioare şi mijlocii ale nobilimii şi burgheziei. Din iunie 1641, el a trecut însă în rîndul partizanilor regelui, dar a adoptat o conduită politică ce s-ar putea numi „regalist-constituţională“. Cu alte cuvinte, a dezaprobat mai departe tendinţele absolutiste ale monarhiei, a condamnat – spre exemplu – încercarea regelui, la 4 ianuarie 1642, de a aresta căpeteniile opoziţiei parlamentare şi a militat apoi pentru conciliere între regalitate şi Parlament, pe baza recunoaşterii reciproce a dreptu­rilor lor, consacrate de legi şi tradiţii sau instituite prin consensul ambelor instituţii. Edward Hyde şi persoanele cu care a împărtăşit aceste puncte de vedere au anticipat elemente din doctrina viitorului Partid Whig şi, în perspectivă mai îndepărtată, din cea liberală.

Beneficiind, în această fază a evenimentelor, de favoarea regelui, Hyde a fost promovat consilier privat şi cavaler, iar la 3 martie 1643 a fost numit cancelar al Eşichierului. În ianuarie 1645, a purtat negocieri cu Parlamentul, dar încercările sale de a realiza o împăcare au eşuat, de­oarece regele – foarte nerealist – căzuse sub influenţa grupării opuse, care-l sfătuia să nu accepte soluţionarea conflictului între monarhie şi Parlament altfel decît prin victorie militară. În consecinţă, influenţa „conciliatorului“ Hyde diminuează sensibil. La 4 martie 1645, este îndepărtat de la Curte, fiind trimis la Bristol, în suita prinţului de Wales, moştenitorul tronului. Exact un an mai tîrziu, în faţa înaintării victorioase a armatelor Parlamentului, este silit să plece în exil. După o scurtă şedere, în martie-aprilie 1646, în micul arhipelag Scilly, lîngă extremitatea de sud-vest a Angliei, s-a stabilit pentru mai bine de doi ani pe insula Jersey, în apropierea ţărmului Franţei.

La solicitarea prinţului de Wales, refugiat şi el în străinătate, Hyde a plecat în iunie 1648 la Paris.

În anturajul Curţii în exil, a peregrinat pe la Haga, Anvers și Bruges, îndeplinind, din însărcinarea ei, o misiune diplomatică la Madrid. Serviciile sale numeroase l-au aşezat tot mai aproape în încrederea prinţului, care, în urma executării tatălui său, Carol I, de către revoluţionari, în ianuarie 1649, se intitula deja regele Carol II. În calitate de consilier politic, Hyde a avut un rol principal în elabo­ rarea poziţiei moderate a pretendentului regal, în cadrul negocierilor acestuia cu Parlamentul, care au dus la restaurarea dinastiei Stuart în Anglia, în anul 1660. Lui Hyde i-au aparţinut sugestiile de a se făgădui amnistie adepţilor Parlamentului, toleranţă diferitelor confesiuni şi acceptarea, în principiu, a stării de fapt create prin confiscarea de către revoluţie a moşiilor regaliştilor.

Demis, nu demisionat Se poate spune că Restauraţia Stuarţilor (1660-1688) a fost un triumf al concepţiei politice şi al abilităţii diplomatice a lui Hyde. După 14 ani de exil, în luna mai 1660, a revenit împreună cu Carol II la Londra. Regele i-a recunoscut cu generozitate meritele, numindu-l lord-cancelar și baron Hyde of Hindon, iar la 20 aprilie 1661 – cu prilejul încoronării – l-a promovat conte de Clarendon, i-a dăruit suma de 20.000 de lire sterline şi, cu timpul, mai multe moşii în Irlanda. În următorii şapte ani, a fost cel mai influent om politic din regat. În septembrie 1660, fiica lui, Anna, s-a căsătorit cu fratele regelui, ducele de York, ce va urma la tron sub numele de Iacob II (1685-1688). Nepoatele lui Hyde, Maria şi Anna, vor ajunge şi ele regine ale Angliei.

Dar cumularea atîtor onoruri a stîrnit invidii, după cum politica lui sinuoasă, cînd indulgentă, cînd intolerantă faţă de membrii fostelor partide adverse din revo­luţie, a sfîrşit prin a nemul­ţumi şi pe unii şi pe alţii. În plus, Hyde era şi un om auster în materie de morală.

El n-a acceptat libertinajul introdus la Curte de Carol II şi nu i-a linguşit favoritele. Dimpotrivă, nu s-a ferit să le arate că le detestă. Una dintre ele, lady Castlemaine, viitoare ducesă de Cleveland, i-a devenit duşmană, cu întreaga măsură de care e capabil orgoliul feminin jignit. În 1665 a bîntuit ciuma, făcînd – recunoaşte chiar Hyde – 160.000 victime. După incendiul catastrofal care a devastat centrul Londrei (între 1 și 4 septembrie 1666), i s-au reproşat proporţiile dezastrului, ca fiind datorate lipsei de prevedere şi de măsură de combatere a flagelului din partea guvernului. Aceleaşi acuzaţii s-au abătut asupra sa în vara lui 1667, cînd flota olandeză a pătruns în estuarul Tamisei şi i-a bombardat ţărmurile.

Zgomotul canonadei duşmane nu a provocat numai panică între londonezi, cît, mai ales, un sentiment de umilinţă naţională. În faţa impopularităţii crescînde a ministrului său, regele i-a retras sprijinul şi l-a sfătuit să-şi dea demisia. În cursul unei audienţe nu lipsite de schimburi tăioase de cuvinte, Hyde a refuzat, cerînd să fie demis de către rege, ceea ce s-a şi întîmplat, la 30 august 1667. Adversarii politici s-au grăbit atunci să-1 pună sub acuzare, în faţa Camerei Lorzilor, pentru malversaţiuni şi trădare. Hyde a solicitat regelui să suspende procedura de urmărire judiciară împotriva sa, dar acesta l-a refuzat; s-a mărginit să-i transmită îndemnul de a părăsi ţara. Dîndu-şi seama că nu mai are nici o şansă, în aceeaşi noapte – era în 29 noiembrie 1667 – contele de Clarendon a fugit în Franţa, într-o mică ambarcaţiune, pregătită în taină pentru această eventualitate extremă.

Greşelile monarhiei

Anne Hyde și Iacob II, împreună cu cele două fiice

Începea astfel al doilea exil, mai dureros decît primul, fiindcă se datora – socotea el – nu numai duşmanilor, ci şi nerecunoştinţei suveranului, pe care îl servise cu devotament. Din această pribegie n-avea să se mai întoarcă, întrucît Camera Lorzilor, considerînd

RM

fuga drept recunoaşterea vinovăţiei – cu circumstanţa agravantă a sustragerii de la judecată –, a votat de îndată pedeapsa cu surghiunul, care însemna alungarea din ţară pe viaţă şi interdicţia întreţinerii oricăror legături cu el, chiar din partea familiei. După cîţiva ani, condiţiile sentinţei au fost atenuate şi unul din fiii săi, Lawrence, care va fi primul editor al operei sale, l-a putut vizita în Franţa.

Edward Hyde a murit la Rouen, la 9 decembrie 1674. Un an mai tîrziu, familia a primit permisiunea să-i aducă trupul la Londra şi să-l înmormînteze în Westminster Abbey. S-a încheiat, trist, o viaţă agitată, intrată, la mijlocul drumului ei, în vîltoarea unor evenimente dramatice, care au stimulat spiritul cultivat şi inteligenţa contelui de Clarendon la acţiune, dar mai ales la rememorări şi reflexii. Rezultatul lor au fost cele două lucrări prin care şi-a înscris numele în analele culturii engleze: Istoria răzvrătirii şi a războaielor civile începute în Anglia în anul 1641 şi Viaţa lui Edward, conte de Clarendon, pînă la surghiunirea sa în 1667, scrisă de el însuşi.

Conştiinţa faptului că este martorul unui capitol de istorie cu totul ieşit din comun şi gîndul de a-l fixa în scris, pentru generaţiile viitoare, l-au copleşit din primii ani ai desfăşurării revoluţiei. Astfel se explică, probabil, aşternerea sa la lucru, îndată după ce a părăsit Anglia. Manuscrisul Istoriei răzvrătirii poartă pe pagina întîi însemnarea: „Scilly, la 18 martie 1646“.

Deşi a cerut şi a primit încuviinţarea regelui Carol I de a elabora o asemenea istorie şi cu toate convingerile sale pro galiste, de Clarendon nu şi-a conceput opera ca o apologie sau un panegiric. Punînd înaintea altor considerente dorinţa de a da o expresie personală şi cît mai sinceră modului în care văzuse eveni­mentele, contele de Clarendon a fost conştient că opera sa nu va putea fi publicată decît după multă vreme, fiindcă – după cum spune el – într-însa „sînt zugrăvite cu curaj lipsurile unora şi răutatea altora“.

După 20 ani, de Clarendon, în cursul celui de-al doilea exil, a completat Istoria răzvrătirii şi şi-a scris Autobiografia. Din cauza fugii precipitate şi a lipsei de legături cu Anglia, n-a avut la îndemînă documente.

Doar acelea aduse de fiul său, Lawrence, cu prilejul întîlnirii lor în Franţa, în 1671, îi vor suplini parţial lacunele informaţiei. În plus memoria – care nu mai era a unui om tînăr – l-a înşelat şi ea de multe ori. Şi apoi, Hyde era acum victima unei sentinţe politice, bazate pe acuzaţii din cele mai grave. Era inevitabil ca el să nu-şi continue opera, încercînd să se disculpe şi să dea glas amărăciunii şi resentimentelor. Aşadar, partea a doua a Istoriei răzvrătirii şi Autobiografia sînt inferioare din punct de vedere istoriografic paginilor scrise în cursul primului exil. Hyde crede în determinarea direcţiilor istoriei de către oameni, de către gîndirea şi acţiunea lor, uneori bine, alteori rău inspirate. Astăzi o astfel de concepţie este caracterizată fără ezitare ca idealistsubiectivă şi neştiinţifică. Dar, pe timpul lui, în cadrul mentalităţii colective de atunci din Anglia, ea avea meritul de a concura la desprinderea judecăţilor istorice de sub tutela anchilozantă a dogmatismului teologic şi de a construi – empiric – o punte spre interpretarea raţională a faptelor şi a devenirii lor.

Contele de Clarendon explică izbucnirea revoluţiei engleze din 1640 prin greşelile monarhiei. Evită să-l acuze direct pe rege, dînd vina pe miniştrii şi consilierii acestuia. Cauza de căpetenie o vede în nerespectarea drepturilor Parlamentului, în primul rînd în dizolvarea nesă­buită a aşa-numitului „Parlament cel Scurt“, din aprilie - mai 1640. În rîndul al doilea, pune perceperea de impozite neaprobate de Parlament şi persecutarea celor ce refuzau să le achite. În al treilea rînd – extinderea competenţei tribunalelor extraordinare, răpind cetăţenilor siguranţa că se află sub protecţia legii comune şi cunoscute de toţi. Sînt fapte – conchide contele de Clarendon – care au săpat o prăpastie de neîncredere între suveran şi naţiune. Descriind corect aceste erori politice ale regelui, el nu se dovedeşte capabil să identifice condiţionările lor obiective.

Uneori observă fenomene de criză economică şi le descrie minuţios, dar nu le înţelege efectul asupra existenţei sociale, îndeosebi impulsul pe care acestea îl dau mişcărilor de masă.

CAMIL MUREŞANU

15

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

pO V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Birmingham şi cele 1001 meşteşuguri ale sale

În extindeerea lor spre vest din a doua jumătate a veacului I, romanii și-au construit o tabără în Britania, în zona din jurul rîurilor Rea și Tame (denumită astăzi Midlands). Au utilizat-o numai temporar, codrii din regiune fiind o barieră în calea înaintării în adîncime.

Dar drumurile construite de ei atunci au rămas singurele martore ale perioadei. Mai tîrziu, în veacul V, anglosaxonii au defrișat porțiuni întregi de teren, au cultivat pămîntul și au construit case. S-au născut astfel mici cătune, între care Birmingham. Numele viitorului oraș pare a proveni de la o veche căpetenie anglo-saxonă.

Registrul cadastral început din porunca lui Wilhelm Cuceritorul, în 1086, la două decenii de la bătălia de la Hastings – în urma căreia ducele Normandiei a devenit regele Angliei sub numele de William I şi s-a instalat la Londra –, atestă că majoritatea locuitorilor erau şerbi şi prea puţini oameni liberi. Prima diplomă acordată aşezării Birmingham datează din 1166, din timpul domniei lui Henric II, întemeietorul dinastiei Plantageneţilor, cînd autoritatea regală s-a consolidat. Într-un hrisov semnat de regele Richard Inimă de Leu (1189-1199) apare un anume Richard, lord de Birmingham (cu titlu acordat după cel al localităţii), căruia i se confirmaseră prin acel act posesiunile lui şi ale urmaşilor lui. Treptat, mica aşezare a devenit un tîrg, cu o populaţie în creştere şi cu un negoţ practicat, în Secolele XII-XIII, prin libertăţi şi drepturi garantate de rege. Taxele încasate, de pildă, în tîrgul de animale şi cereale se împărţeau între suveran şi lord, acesta din urmă avînd şi dreptul de a judeca şi micile pricini de încălcare a legii.

Despre bunăstarea zonei vorbeşte un fapt aparent marginal: modesta biserică normandă se reconstruieşte prin danii. Devine Biserica „Sf. Martin“, o instituţie respectată, ce conferă distincţie vieţii locale. Ea păstrează pînă astăzi mormintele primilor lorzi de Birmingham.

Se mai ştie că al treilea sau al patrulea dintre ei a fost înnobilat în anul 1306 şi că după 1500 ramura veche s-a stins.

Moarte de om Lipsită de căi de transport pe apă, ceea ce o priva de contactele cu marea, aspect foarte important în Evul Mediu, aşezarea n-a putut evolua pînă în veacul XVIII ca un mare oraş. A rămas un tîrg manufacturier. Abia după vreo 500 de ani de la prima atestare documentară i s-a acordat statutul de burg (gogough). Registrele comunale s-au ţinut însă cu stricteţe, zi de zi, aşa încît putem afla că în anul 1327 erau 75 capi de familie, care plăteau impozit a 20-a parte din venit. Reţeaua de drumuri şi viaţa comercială au înflorit, Birminghamul devenind „punctul nodal“ al unui perimetru de 40 km. Pe păşuni turmele s-au înmulţit, lîna şi pieile au trebuit prelucrate, iar registrele comunale şi parohiale şi-au făcut datoria să ia pulsul aventurii acestor oameni dîrzi. În 1367, clericul William Auncel a plecat într-o aşezare învecinată – notează documentele – să practice

Biserica anglicană Sf. Martin

tragerea cu arcul. Un concetăţean l-a rugat să-i nimerească – dacă poate – căciula, pe care şi-a aruncat-o iute la pămînt.

Auncel s-a lăsat provocat, a tras, săgeata a ricoşat într-o piatră şi a omorît un om. Registrul a menţionat incidentul, pentru că Auncel a primit o scrisoare din partea regelui, în care acesta îl absolvea de vină. În timpul domniei Elisabetei I (1558-1603) atelierele manufacturiere ale Birminghamului s-au diversificat.

De la cuţite şi alte tacîmuri locuitorii au început să toarne săbii, scuturi, apoi arme de foc, la comandă, prin contracte scrise. Această viitoare industrie s-a păstrat pînă astăzi. Era epoca Revoluţiei industriale în Anglia, cînd Birminghamul, situat la doar 180 km nord-vest de Londra, cu cei 5.000 de locuitori ai săi, a fost un „bun conducător“ al mişcării. În acea vreme la Birmingham locuiau James Watt, inventatorul maşinii cu aburi, Matthew Boulton şi William Murdock, pionieri ai dezvoltării ei, chimistul Joseph Priestley şi tipograful Baskerville, contribuind la înflorirea oraşului. Fabrica lui Boulton cel care a dezvoltat maşina cu abur pentru folosire industrială, a devenit cunoscută în întreaga Europă.

Cu poştalionul în sunetul cornului În 1714 nu se mai prelucra numai fierul, ci şi bronzul şi cuprul. S-a edificat şi finisat atunci actuala catedrală „Sf. Filip“. Totuşi, dezvoltarea industrială de la începutul Secolului XVIII a fost încetinită din cauza molimilor din veacul precedent (1626, 1631, 1637, 1654), în special epidemii de ciumă. Au apărut meserii noi, ca potcovari, fierari, rotari ş.a. La mijlocul Secolului XVII, în ciuda epidemiilor, populaţia orăşelului a ajuns la 60.000 de locuitori, iar registrele consemnau, spre exemplu, în perioada 1590-1610 un număr de botezuri ce îl depăşea anual cu 20 pe cel al înmormîntărilor, în timp ce în 1656 şi 1660 această cifră ajunge la 54. În ceea ce priveşte transportul, pînă spre anul 1770 el se făcea exclusiv pe căi rutiere. În anul 1785, prin oraş treceau 80 de rute de transport de mărfuri cu căruţele şi existau 28 de trasee de diligențe, din care 12 erau zilnice, 4 cu punct terminus Londra. Fiecare diligență pleca însoţită de strigătele şi urările celor ce îi însoţeau pe călători, de îndemnurile conducătorului diligenței, care era şi poştalion, şi de sunetele cornului.

Buzunarul omului obişnuit era afectat îndeosebi de costul ridicat al cărbunelui adus din mine, folosit nu numai la încălzitul locuinţelor, ci şi în atelierele industriale.

Soluţia ieftinirii a constituit-o săparea de canale navigabile, realizîndu-se treptat o întreagă reţea, ce folosise capitalul oamenilor avuţi, dar şi subsidiile de la Parlament. Multe ateliere s-au construit chiar pe malul canalelor. Perioada 1770-1830 a fost numită „era canalelor“.

A început era marilor invenţii, era lui „homo faber“: maşina cu aburi şi apoi locomotiva. Invenţia lui James Watt (1736-1819), perfecţionată apoi de alţi inventatori, a avut imediat multiple aplicări industriale: cu ajutorul aburului s-au bătut rapid monede şi medalii, s-a tras sîrma, s-au fabricat ţevi şi conducte, peniţe, s-a obţinut aer comprimat. Revoluţia industrială era în plină maturitate.

O invenţie a atras după sine alta, și astfel s-au perfecţionat diverse ramuri industriale şi chiar au apărut altele noi. Rata invenţiilor a crescut. Dacă în deceniul 1771-1780 erau două anual, între 1841-1850 cifra a ajuns la 26,5 patente.

S-au dezvoltat meserii şi preocupări legate de modă: catarame pentru curele şi pantofi, bijuterii. În directă sau indirectă legătură cu confecţionarea nasturilor, în 1860

Primaria veche, capodoperă a arhitecturii victoriene, construită în 1832, în Piața Victoria Square

era folosită munca a 6.000 de persoane. Apoi nasturii de metal demodîndu-se, s-au purtat cei din os, corn, lemn, carton presat, porţelan, sticlă, „perlaţi“ confecţionaţi din sideful scoicilor. Au apărut ramuri industriale, ce nu aveau aparent nici o legătură cu industria grea. De la obţinerea şi folosirea prafului de cacao s-a ajuns la fabricarea bomboanelor de ciocolată, consumate şi comandate şi peste graniţă.

Birminghamul şi-a trimis primii deputaţi în Parlament după legea reformei din 1832, prin care se uniformiza censul electoral, dublîndu-se numărul electorilor. În 1873, primar al oraşului a devenit industriaşul Joseph Chamberlain. În cei trei ani ai mandatului său s-au iniţiat reforme cruciale pentru urbe, între care planuri de lichidare a mahalalei şi de refacere a centrului oraşului. În deceniul cinci al veacului XIX, savanţii din Birmingham au intrat în relaţii cu inventatori din alte zone ale Europei. La recomandarea lui Wilhelm Siemens (1823-1883), Alfred Krupp (1812-1887), după o vizită la Birmingham, a cedat contra sumei de 10.000 lire sterline invenţia sa privind călirea pieselor metalice brute (în fapt suma a constituit capitalul, iniţial, al dezvoltării oţelăriilor din Essen). Ca urmare, şi tehnicieni englezi au fost invitaţi să lucreze în Germania. „Cele trei capitale ale Angliei” – Londra, Liverpool şi Birmingham – erau legate atît prin drumuri, cît şi prin canale, ceea ce avantaja schimburile economice între ele. Utilizarea forţei aburului a condus la inventarea de către George Stephenson (1781-1848), în anul 1829, a locomotivei. Comercianţii şi industriaşii din Birmingham au transpus repede în practică această nouă invenţie, astfel că în 1837 s-a dat în folosinţă calea ferată spre Liverpool, iar în 1838 cea spre Londra. Primul tren (55 km/oră) avea o locomotivă (botezată Fulgerul) şi opt vagoane purtînd fiecare un nume (Rîndunica, Ogarul etc). Era format numai din vagoane de clasa I, fiind urmat la scurt timp de un altul, format din vagoane de clasa a II-a. Primul Mers al trenurilor ne arată că pînă la Londra călătoria dura patru ore şi jumătate. Zilnic circulau 12 trenuri în fiecare sens.

Modernizarea oraşului s-a desfăşurat într-un ritm din ce în ce mai alert. Ca şi în alte oraşe occidentale, şi la Birmingham reamenajarea şi sistematizarea centrului oraşului au avut loc la mijlocul Secolului XIX. Prima linie de tramvai (cu cai) a apărut în 1873, dar a fost înlocuită repede de tramvaiul cu aburi şi apoi, în 1907, cu cel electric. Electrificarea oraşului a început în 1882, iar în 1900 s-a înfiinţat universitatea.

Centenara Aston Villa Industria a continuat să se diversifice. Se fabricau motoare şi echipamente electrice, din 1906 au apărut automobilele Austin şi apoi motocicletele Norton şi anvelopele Dunlop.

Ramurile industriale importante din Birmingham au prosperat în timpul Primului Război Mondial, ca de altfel şi în cele precedente: războiul Crimeei (18541855), cel cu burii (1899-1902). S-au fabricat muniţii, toluen pentru explozibili, 700 de aeroplane; tungstenul din oţelurile speciale a fost înlocuit cu crom, mai uşor de procurat, s-au făcut investiţii importante în domeniul călirii oţelurilor, pentru studiul structurii acestuia, s-a inventat aparatul microfotografic.

Războiul a atins oraşul prin cele trei raiduri de dirijabile germane Zeppelin, care au făcut unele pagube uzinei Austin (deşi majoritatea bombelor au căzut pe cîmp), dar mai ales prin morţii şi mutilaţii ce au constituit sîngerosul obol al acestuia. În onoarea lor, municipalitatea a ridicat în 1925 un Memorial. După război, viaţa şi-a reluat cursul normal; sportul preferat, fotbalul, a devenit prezent în viaţa oraşului, iar echipa favorită, Aston Villa (clubul a fost înfiinţat în 1874), din ce în ce mai cunoscută. Reţeaua telefonică s-a extins exploziv (primele telefoane fuseseră montate în 1879). Secolele XIX şi XX evidenţiază, de asemenea, personalităţi politice. În conducerea municipalităţii au jucat un rol important trei generaţii Chamberlain: după primarul deja amintit, un lord primar şi Arthur Neville Chamberlain (1869-1940) deputat, apoi prim-ministru între anii 1937-1940. În prezent, marea aglomerare urbană Birmingham are peste trei milioane de locuitori, fiind al doilea oraș ca mărime din Regatul Unit. El rămîne centrul industriei uşoare a Marii Britanii, fiind încă descris drept „oraşul celor 1001 meşteşuguri“.

MIHAI CONRAD

16

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Ziua națională, un prilej pentru Unire

către turiști slaba organizare și pregătire. Unul care îi conduce pe turiști cu fermitate de-a lungul traseului va primi la final aplauzele și mulțumirile acestora.

Alegerile din 2024 nu sînt chiar atît de departe, dar încă nu văd un conducător care să ne poată organiza pentru a aduce în fruntea noastră oameni capabili să muncească pentru noi, nu în interes propriu. Un model în acest sens este profesorul Andrei Marga, al cărui discurs echilibrat și inteligent este ceea ce eu vreau să aud de la președintele țării și de la oamenii din anturajul său.

Ziua Națională trebuie să ne aducă aminte tuturor că ea a fost posibilă doar prin oameni de stat patrioți, naționaliști și, nu în ultimul rînd, inteligenți, așa cum au fost Brătianu, Regele Ferdinand sau Regina Maria, care astăzi ar fi considerați de media progresistă drept populiști, fasciști și desigur, extremiști.

De Ziua Națională îndemn la unire și la coalizarea forțelor pentru a nu ajunge „mai rău decît sîntem, ba chiar mai rău decît atît”, parafrazînd motto-ul de pe prima pagină. Revista pe care tocmai o citiți este un astfel de pol al suveraniștilor români și al celor care aderă la principiile vadimiste exprimate în doctrina naționalist-liberală a PVR. Profit de ocazie pentru a-i invita alături de noi pe cei care vor să scrie în paginile revistei, fiindcă scrisul i-a trezit mereu pe cei adormiți.

De Ziua Națională îmi doresc împlinirea tuturor dorințelor de bine pentru această țară, și pentru poporul ei. Dragi români, să fiți sănătoși, optimiști și să îi aduceți lîngă voi pe cei cu același cuget, fiindcă doar împreună putem reuși să punem România pe drumul pe care cu toții ni-l dorim.

MCV, biciul Occidentului și norocul României

Acum aceste mandate sînt de 3 ani și pot fi reînnoite; c) în același scop al păstrării distanței față de politică și al respectării verticalei ordinelor, procurorul general nu ar trebui să poată ocoli ierarhia subordonaților atunci cînd constată că măsurile de urmărire penală sînt ilegale sau nefondate; d) și fiindcă noile prevederi îi mută pe polițiștii judiciari la Ministerul de Interne, experții Comisiei de la Veneția consideră că ar trebui să se prevadă în mod explicit prin lege că poliția judiciară nu raportează cu privire la activitatea sa către ministrul de Interne. În mod normal, parcursul Legilor Justiției ar trebui reluat, pentru evitarea tăierii fondurilor, fiindcă aceste legi permit sau chiar încurajează intruziuni ale politicului în Justiție. Fără insistența și presiunile Comisiei Europene nimic nu se va întîmpla, pentru că elita politică actuală preferă laxitatea și letargia.

Ridicarea MCV la 15 ani după admiterea României în Uniunea Europeană este cu adevărat un moment important, iar Klaus Iohannis, Nicolae Ciucă, ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, merită să se laude, deși nu li se datorează. România a beneficiat și acum, ca de atîtea ori în istorie, de o șansă, pe care urmează să o joace cum poate. Cu talent și diplomație sau dînd cu bîta în baltă. În ultimii 150 de ani, țara a avut cîteva șanse pe care le-a jucat bine și altele pe care nu a știut cum să le urmeze. De fiecare dată, însă, pentru a merge înainte a avut nevoie de biciul Occidentului, încă de la obținerea independenței, cînd la Congresul de la Berlin din 1878, cancelarul Bismarck a condiționat recunoașterea independenței de acordarea cetățeniei române tuturor evreilor din țară în bloc. Și atunci, însă, liderii români s-au fofilat. Pe moment, Ion Brătianu și Mihail Kogălniceanu nici n-au vrut să audă, au încercat să facă aranjamente paralele, dar pînă la urmă, acela a fost un punct important în evoluția țării, chiar dacă naturalizarea evreilor a durat ceva vreme.

România a avut noroc să fie primită în UE cu ultimul tren, a fost acceptată în NATO, fiindcă și-a jucat bine cărțile în războiul din Kosovo, iar acum se află într-o poziție privilegiată în aranjamentul Vestic. Cu toate acestea, încă mai face aranjamente pe sub masă, încă mai vrea să ajusteze lucrurile în favoarea unor mici interese și privilegii, în defavoarea celor mari.

Sabina Fati (Presshub.ro)

(urmare din pag. 1) Ce ar trebui să ne mîhnească la 32 de ani de la acel moment? Un aspect ar fi că România de atunci avea industrie și nu avea datorie externă, iar cea de azi, din contră, nu mai are industrie, dar are o datorie externă exorbitantă.

Cei care-l huiduiau pe Coposu în ʼ90 astăzi se uită la televizor să vadă dacă le crește pensia sau, dimpotrivă, muncesc în străinătate pe bani puțini, pe care, în loc să îi investească în vreo afacere productivă care să aducă bani în țară, îi utilizează întru satisfacerea unor mici dorințe și nevoi personale. Organizatorii manifestărilor, se știe, trăiesc bine mersi, fără să își bată capul cu țara.

Mulți dintre noi am uitat marile scandaluri care ne-au atras atenția asupra faptelor reprobabile ale unor oameni politici și am continuat să-i alegem în funcții de răspundere, iar cînd am avut în față personalități dornice să lucreze în beneficiul nostru – ca Vadim Tudor și Adrian Păunescu – le-am desconsiderat și le-am dat deoparte. Nu mă miră, fiindcă majoritatea conducătorilor sau a oamenilor care au dorit binele nației au avut aceeași soartă.

Privesc acum în jur și nu văd o coagulare de forțe politice care să se bată pentru noi. Nu văd un lider care să conducă aceste forțe. Văd doar ce am văzut și acum 32 de ani: mulțimea huiduind omul care venea cu un mesaj diferit de ceea ce-i plăcea ei să audă. Asta e confirmarea faptului că poporul român are o memorie

Banii europeni vor continua să depindă de felul în care funcționează Justiția, fiindcă România are nevoie mereu să fie sub presiune pentru a păstra drumul drept. Bucureștiul a scăpat de Mecanismul de Cooperare și Verificare, mai degrabă în urma unui context geopolitic favorabil țării, dar nu e clar încă dacă scopul Comisiei Europene a fost să ajute Bucureștiul în cursa pentru Schengen sau să-i dea o compensare în cazul în care va fi din nou exclusă din cel mai mare spațiu de liberă circulație din lume. În mod surprinzător, declarațiile de satisfacție ale oficialilor români după ridicarea de către Comisia Europeană a MCV, Mecanismul de Cooperare și Verificare, nu leagă această realizare de eventualitatea aderării țării la Spațiul Schengen.

MCV era un sistem de monitorizare a justiției instituit de Comisia Europeană pentru România și Bulgaria, la acceptarea acestor state în UE, pornind de la constatarea că în ambele corupția era endemică, iar sistemul judiciar se afla în conexiuni bolnave cu politicul. Bulgaria a scăpat de această monitorizare acum doi ani, dar România a continuat să rămînă sub lupă, după aroganța antireformelor avansate de PSD în perioada lui Liviu Dragnea (2017-2019). Demolările făcute atunci de social-democrați în Justiție n-au fost cu totul reparate între timp, fiindcă accesul politicii în Justiție, prin numiri și clanuri bine solidificate la nivelul magistraților, a rămas un deziderat pentru destui politicieni din arcul de guvernămînt.

România va rămîne sub lupa Comisiei Europene, fiindcă pe mai departe monitorizarea Justiției se va face în interiorul Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR), prin care UE oferă 29 de miliarde de euro Bucureștiului pentru următorii cinci ani.

Rezultă implicit că acești bani ar putea fi blocați în cazul în care Bucureștiul derapează din nou de la statul de drept. Spre deosebire de perioada Dragnea, însă, cînd PSD intra cu bocancii în Justiție, acum

de foarte scurtă durată. În ultimii ani, am avut parte și de evenimente deosebite organizate de Ziua Națională; un exemplu este o campanie desfășurată de postul de televiziune Antena 3, intitulată „Pe Tricolor e scris Unire”, în cadrul căreia românii erau invitați să-și arate atașamentul față de drapel trimițînd povești, filmulețe manifestări cu steagul în mîini. Campania a avut mare succes, copii și cadre didactice participînd; eu însumi mi-am cumpărat atunci o replică a drapelului Armatei române din timpul Primului Război Mondial, care de atunci ocupă un loc de cinste la mine în casă. A fost un moment care i-a unit pe români în jurul unui simbol puternic, însă de atunci nu am mai experimentat ceva asemănător.

Există multă dezbinare între noi pe diferite motive, iar prin comportamentul lor, politicienii care se revendică a fi naționaliști și suveraniști își îndepărtează alegătorii.

Cînd spun alegători nu mă refer la cei deja convinși, ci la cei neutri, care pot înclina balanța alegerilor, după cum s-a văzut în SUA recent, cînd alegătorii neutri au făcut diferența în anumite state.

Momentan, românii formează o națiune dezor­ ganizată, haotică, din cauza lipsei unui conducător care să ne spună ce avem de făcut și să ne coordoneze. Masele, din ce am observat eu după 16 ani ca ghid de turism (timp în care am condus și coordonat zeci de grupuri), trebuie conduse, fiindcă lăsate de capul lor nu ajung nicăieri.

Un ghid care-și lasă grupul din mînă are toate șansele să nu-și atingă obiectivele și la final să i se reproșeze de

modificările se fac pe tăcute, uneori destul de subtil, alteori cu ajutorul Curții Constituționale, în așa fel încît beneficiile să fie maxime pentru clasa politică și frăția magistraților organizați în feude, iar zgomotul să fie minim. Altfel spus, guvernul nu respinge criticile făcute de Comisia de la Veneția asupra pachetului Legilor Justiției: Legea organizării judiciare, Legea statutului judecătorilor și procurorilor, Legea organizării Consiliului Superior al Magistraturii, sugerînd că e gata să treacă la modificări. Viteza cu care au trecut prin Parlament, au fost promulgate de președinte și validate de Curtea Constituțională indică, însă, o oarecare consecvență în filosofia juridică autohtonă, care între timp ar trebui să accepte o rupere de trecut.

Comisia de la Veneția recomandă practic schimbarea celor mai controversate puncte din interiorul acestor legi și cere: a) o selecție meritocratică pentru toate nivelurile instanțelor și parchetelor, deci organizare de concursuri; b) apoi insistă că procurorii de rang înalt, inclusiv procurorul general, procurorii șefi ai Direcției Naționale Anticorupție (DNA) și ai Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism (DIICOT), precum și adjuncții acestora să fie numiți pe o perioadă mai lungă de timp fără posibilitatea reînnoirii mandatului lor. În acest fel posibilele ingerințe politice se reduc, la fel și tendințele liderilor de parchete spre servicii făcute persoanelor care i-au numit sau ajutat să ajungă în aceste fotolii și care i-ar putea sprijini din nou.

RM

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Actualitatea pe scurt

● Frigul și foamea care dau tîrcoale românilor, din cauza ultimelor evoluții mondiale, îi fac pe oameni săși amintească de perioada comunistă. Cu fix o lună înainte de ziua în care au fost omorîți soții Ceaușescu, în timpul așa numitei Revoluții din 1989, românii se gîndesc la una dintre acuzațiile aduse familiei dictatoare: „Ați ținut în întuneric și frig și ați înfometat poporul român“ suna aceasta. Iar cuplul Ceaușescu a plătit cu viața. Acum, spun românii revoltați, nici măcar nu e cineva tras la răspundere. Nu este prima dată cînd românii își amintesc de vremurile de dinainte de 1989, mai ales după ce Ursula von der Leyen scria pe twitter astă-vară, într-o postare intitulată: „Eco­ nomisiți gaz pentru o iarnă sigură”: „Să acționăm împreună pentru a diminua consumul de gaze și pentru a asigura o plasă de siguranță pentru toate țările UE”. ● Potrivit unor noi statistici, încă 12 milioane de oameni din America Latină au intrat într-o sărăcie extremă după izbucnirea pandemiei de Covid. Printre factorii responsabili de creşterea acestui bilanţ îngrijorător se numără piaţa muncii aflată în dificultate şi inflaţia. Comisia Economică ONU pentru această regiune a transmis că această creştere a numărului persoanelor aflate în sărăcie extremă constituie un regres echivalent cu o perioadă de 25 de ani, transmite Rador. ● Ministrul adjunct al Afacerilor Externe din Bulgaria, Kostadin Kodjabaşev, a declarat că se poartă un dialog activ cu Ţările de Jos privind aderarea la Spaţiul Schengen: ,,Tema este inclusă pe ordinea de zi a Consiliului Justiţie şi Afaceri Interne din 8 şi 9 decembrie. În zilele de 15 şi 16 decembrie, va avea loc reuniunea liderilor UE şi nu exclud posibilitatea ca şi acolo să fie discutată această problemă. Este o chestiune de decizie politică, dar logica este că, odată ce sîntem pregătiţi din punct de vedere tehnic, nu există nici un obstacol pentru a fi primiţi şi din punct de vedere politic”, a subliniat Kodjabaşev. ● Peste 23 de tone de deşeuri de PVC au fost descoperite într-un ansamblu rutier care s-a prezentat pentru control pe sensul de intrare în ţară în Punctul de Trecere a Frontierei Giurgiu. Deşeurile erau încărcate în Bulgaria şi erau destinate unei societăţi din Germania.

Poliţiştii de frontieră şi comisarii Gărzii de Mediu au decis să oprească intrarea în ţară a deşeurilor şi să le returneze societăţii expeditoare, după ce au descoperit că documentele de transfer nu sînt complete. ● Germania a anunțat vineri că discută cu aliaţii din NATO propunerea Poloniei ca sistemele de apărare antiaeriană Patriot ale armatei germane să fie trimise în Ucraina. Secretarul general al alianţei, Jens Stoltenberg, sugerase anterior că NATO nu s-ar opune unei astfel de măsuri. Guvernul german a oferit Varşoviei sistemul Patriot pentru a contribui la securizarea spaţiului aerian polonez după ce recent o rachetă a lovit teritoriul polonez, omorînd două persoane. Ministrul Apărării al Poloniei, Mariusz Blaszczak, a cerut însă ulterior Germaniei să trimită aceste unităţi de rachete Ucrainei. Potrivit lui Stoltenberg, astfel de desfăşurări ar trebui să fie decizia statelor individuale, luînd în considerare reguli pentru utilizatorii finali. ● Preşedintele rus Vladimir Putin a afirmat vineri, în cursul unei întîlniri cu mame ale soldaţilor trimişi să lupte în Ucraina, că „împărtăşeşte durerea” celor care şi-au pierdut fiii şi le invită să nu creadă „minciunile” care circulă despre „operaţiunea militară specială”, potrivit AFP şi Reuters, scrie Agerpres. „Viaţa este mai complicată decît ceea ce se vede la televizor sau pe internet, există multe minciuni”, a adăugat preşedintele rus, în timp ce rudele militarilor denunţă pe reţelele de socializare condiţiile în care unii dintre aceştia sînt trimişi la luptă. Putin a spus că nu regretă lansarea a ceea ce el a numit „operaţiune militară specială” împotriva Ucrainei, prezentînd războiul ca pe un moment de cotitură în care Rusia a înfruntat în sfîrşit o hegemonie occidentală arogantă, după decenii de umilinţe în anii care au urmat destrămării Uniunii Sovietice în 1991.

● ONU consideră ,,autentică” filmarea în care 12 soldați ruși sînt executați, însă cere o investigație criminalistică.

Rusia a acuzat la vremea respectivă armata ucraineană de execuţia sumară a 12 soldaţi, după apariția unei înregistrări video care a circulat în social media ruse și în care se vede cum aceştia se predau în faţa trupelor ucrainene în satul Makiivka, Lugansk. Filmarea se întrerupe brusc cînd apare un alt militar rus și deschide focul asupra ucrainenilor. Filmarea continuă, apoi, cu cîteva secunde după execuție în care se văd soldații ruși prăbușiți la pămînt. Asupra acestor imagini, ONU consideră că trebuie efectuată o investigaţie crimi­ nalistică independentă şi detaliată pentru a se putea determina ce s-a întîmplat exact. ,,Cer ambelor părţi să dea instrucţiuni clare forţelor proprii că nu trebuie să existe represalii şi nici răzbunări împotriva prizonierilor de război’”, a semnalat comisarul Volker Turk, res­ ponsabil ONU. ● Preşedinţii României, Klaus Iohannis, al Lituaniei, Gitanas Nauseda, al Letoniei, Egils Levits şi al Poloniei, Andrzej Duda, au adoptat vineri o declaraţie comună privind securitatea regională şi integrarea europeană, în care confirmă continuarea eforturilor de sprijinire a Ucrainei, dar și „nevoia comună de a contracara politica de revizionism a Rusiei și încercările de a rescrie istoria”. Cei patru șefi de stat au participat la summitul dedicat întăririi Flancului Estic al NATO, susţinerii Ucrainei şi Republicii Moldova, care a avut loc la la Kaunas, în Lituania. De asemenea, ei au salutat „realizările semnificative ale Ucrainei în avansarea pe calea integrării europene şi euro-atlantice” şi „confirmă angajamentul asumat de consolidare a eforturilor comune în sprijinirea integrării europene a Republicii Moldova, salutînd progresul înregistrat de această ţară pe această cale”, potrivit documentului citat. ● Peter Szijjarto, șeful diplomației ungare, a declarat la o conferință de presă că Ungaria va cere Uniunii Europene să ia măsuri pentru a se asigura că autoritățile ucrainene „nu fac operațiunile companiilor europene imposibile”. „Aceste companii nu au încălcat nici o regulă, singurul lor «păcat» este că au o prezență și în Rusia”, a spus el. Comisia Europeană a propus, în aprilie, o suspendare de un an a tarifelor pe toate produsele ucrainene care nu sînt deja acoperite de un acord de liber schimb, pentru a ajuta țara pe perioada invaziei rusești. Szijjarto a spus că Ungaria nu se va opune unei extinderi a liberului schimb pentru produse ucrainene care este în vigoare pînă în iulie 2023.

Compania farmaceutică ungară Richter anunța la începutul acestei luni că, din cauza unei schimbări în legislația ucraineană, autorizațiile pentru unele produse ar putea fi revocate dacă producătorul operează în Rusia și plătește taxe statului agresor. ● Numărul companiilor germane care au ignorat riscul de a fi prea dependente de piaţa chineză este remarcabil, a spus vineri cancelarul Olaf Scholz, subliniind nevoia de diversificare. „Importanţa pieţei chineze nu are nevoie de explicaţii”, dar obiectivul este să nu existe dependenţă de nici o piaţă, a declarat oficialul german într-un interviu acordat revistei Focus, preluat de Reuters. „Prin urmare, sînt surprins de cît de dependente s-au făcut unele companii de pieţele individuale şi au ignorat complet riscurile”, a spus Scholz. Astfel de dependenţe arată că Germania trebuie să fie mai activă în domeniul materiilor prime, cum ar fi litiu şi cobalt. „Chiar şi în sectorul minier, nu ne mai putem permite să ne simţim confortabil”, a adăugat cancelarul, potrivit Agerpres. Invadarea Ucrainei de către Rusia, care le-a arătat oficialilor germani că economia este prea dependentă de energia rusă, a determinat o reexaminare a relaţiilor cu Beijingul, cu care firmele germane au relaţii apropiate, în special în domeniul producţiei. Doar patru companii germane Mercedes-Benz, BMW, Volkswagen şi BASF - erau responsabile pentru o treime din toate investiţiile europene în China în 2018-2021, conform unui studiu realizat de firma de cercetare Rhodium Group. ● Un oficial de rang înalt de la Kiev a confirmat relatările din presa israeliană privind uciderea unui grup de instructori

17 militari iranieni în Peninsula Crimeea, anexată de Rusia. Ei ar fi fost eliminați în urma unor atacuri ale Ucrainei. Oficialul a avertizat că iranienii de pe teritoriul Ucrainei care sprijină invazia Rusiei vor fi și ei vizați, scrie The Guardian. Purtătorul de cuvînt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a transmis un mesaj cinic joi, spunînd că Ucraina „ar putea pune capăt tuturor suferințelor posibile ale populației civile” dacă va fi de acord cu „cerințele părții ruse”. Teheranul a respins inițial informațiile că livrează drone Rusiei, dar apoi a recunoscut că furnizează „un număr mic” de avioane fără pilot înainte de declanșarea războiului din Ucraina, pe 24 februarie. Teheranul neagă în continuare că a trimis instructori pentru a-i ajuta pe soldații ruși să manevreze dronele. ● Ungaria va furniza un ajutor financiar de 187 de milioane de euro pentru Ucraina, drept contribuţie a sa la viitorul pachet de sprijin al Uniunii Europene în valoare de 18 miliarde de euro în 2023 pentru Kiev, potrivit unui decret guvernamental publicat miercuri de Budapesta, relatează Reuters.

Guvernul premierului Viktor Orban a anunţat că doreşte să-şi plătească partea sa de sprijin pentru Ucraina, dar că o va achita bilateral şi nu prin credite comune ale UE. Aşadar, ,,guvernul cere ministrului Finanţelor să se asigure furnizarea a 187 milioane de euro care vor fi partea Ungariei din cele 18 miliarde de euro care vor fi acordate Ucrainei”, arată documentul citat. Pentru obţinerea fondurilor pentru acest credit, pe care Ucraina va trebui să îl ramburseze în 35 de ani, Comisia Europeană se va împrumuta de pe pieţele de capital. Totuşi, propunerile pentru pachetul financiar trebuie să fie aprobate de Parlamentul European şi de cele 27 de state membre ale UE, iar Budapesta a anunţat că nu va lua parte la împrumutul comun al UE. ● În perioada 28 - 30 noiembrie, Bucureștiul devine capitala diplomaţiei europene şi euroatlantice. Marţi şi miercuri, va avea loc, la Bucureşti, Reuniunea miniştrilor Afacerilor Externe ai statelor membre NATO. Discuţiile miniştrilor de Externe din statele membre NATO, alături de omologii din statele partenere şi invitate, vor avea în vedere măsurile de întărire a apărării şi descurajării pe Flancul estic în contextul războiului de agresiune dus de Federaţia Rusă în Ucraina, sporirea sprijinului aliat pentru Ucraina, combaterea ameninţărilor din registrul hibrid, discutarea modalităţilor pentru gestionarea provo­ cărilor pe termen lung generate de acţiunile Chinei, consolidarea rezilienţei comunităţii euroatlantice, inclusiv în domeniul energetic. La Reuniunea miniştrilor de Externe din statele membre NATO va fi abordată și continuarea susţinerii pentru creşterea rezilienţei Republicii Moldova, Georgiei şi Bosniei şi Herţegovinei. Evenimentul va fi găzduit, în numele României, de ministrul Bogdan Aurescu. De asemenea, luni şi marţi, se va desfăşura, în Capitală, Reuniunea Liderilor de la München (Münich Leaders Meeting MLM), la care vor lua parte peste 75 de reprezentanți la nivel înalt din peste 25 de state, actuali şi foşti oficiali, experţi şi analişti renumiţi, formatori de opinie, pentru a aborda subiecte de interes major pe agenda regională, europeană şi euroatlantică. ● Igor Dodon, fostul președinte pro-rus de la Chișinău, recent eliberat din arest la domiciliu, acuzat, printre altele, de trădare de patrie, a condamnat bombardamentele rusești din Ucraina și a mulțumit României pentru ajutorul acordat. Declarațiile făcute pentru publica.md sînt total opuse față de discursul tradițional în care susținea invazia declanșată de Putin, spunînd că „ceea ce se întîmplă în Ucraina ar fi o lecție pe care ar trebui să o însușim”. ● Italia intenţionează să introducă anul viitor o taxă excepţională unică de 50 la sută pe veniturile companiilor energetice care au beneficiat de pe urma creşterii preţurilor petrolului şi gazelor naturale, conform proiectului bugetului pe 2023 consultat de Reuters, informează Agerpres. Taxa se va aplica în cazul acelor venituri care depăşesc în 2022 cu cel puţin zece la sută media veniturilor din perioada 2018 - 2021. Este prevăzut, însă, un plafon de 25 la sută din valoarea activelor nete la finalul lui 2021.

R.M.

18

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Despre importanța Campionatului Mondial de fotbal din Qatar

O dată la patru ani are loc Campionatul Mondial de fotbal, cînd toți ne transformăm în fani ai diferitelor echipe participante. Cînd v-ați uitat ultima oară la fotbal? Acum patru ani? Vă amintiți probabil secvențe de atunci. Eu fac parte din această categorie de fani.

Nu înțeleg bine ce este Liga Campionilor, dar știu sigur că există o Cupă Mondială la fiecare patru ani. Și de fiecare dată – o dată la patru ani – mă întreb dacă am dreptul să fiu interesat de fotbal timp de o lună dacă nu m-am uitat nici măcar la un meci în ultimii patru ani.

Cupa Mondială din Qatar. Oamenii nu au învățat încă cum să pronunțe în mod corespunzător numele acestei țări, iar principalul eveniment sportiv al anului are loc deja loc acolo. Qatarezii au cheltuit 200 de miliarde de dolari pentru organizare, și asta deși vorbim despre prima Cupă Mondială din Orientul Mijlociu. Și, poate, aceste fapte sînt cele care salvează imaginea mediatică a campionatului. La urma urmei, astăzi se întîmplă atît de multe lucruri în lume încît oamenii nu mai sînt atît de interesați de fotbal. Și, iată, meciurile Campionatului Mondial desfășurate într-o monarhie absolutistă, într-o țară în care puterea emirului este limitată doar de legea Sharia, unde partidele politice, sindicatele și demonstrațiile sînt interzise! Presa occidentală a început relatările cu

faptul că muncitorii mor la construirea stadioanelor: 37 de persoane au murit pe șantiere. Înainte de începerea campionatului, presa a mai scris că șeicii din Qatar i-au mituit pe jucătorii echipei naționale a Ecuadorului, astfel încît să piardă în fața Qatarului. Meciul Ecuador - Qatar a deschis campionatul, astfel că pentru prestigiu gazdele aveau nevoie de o victorie. S-a vehiculat suma de 7,5 milioane de dolari. Ecuador a cîștigat cu 2 - 0. Ori șeicii au oferit prea puțin, ori ecuadorienii s-au dovedit a fi mai buni.

Apoi au urmat numeroase surprize: s-a dovedit că acest campionat, chiar și în cadrul situației existente de tensiune mondială, poate fi foarte interesant. Victoria Angliei asupra Iranului era previzibilă: 6 - 2. Cu toate acestea, iranienii au marcat două goluri pentru țara care a inventat fotbalul! Arabia Saudită a învins Argentina!

Vorbim despre primul meci de grupă, argentinienii au

marcat în total patru goluri, dar arbitrul a anulat trei dintre ele. Și totuși, arabii au învins marea putere a fotbalului. Accident? Poate. Dar un accident care va rămîne în istorie.

De fapt, pentru noi, fanii ocazionali, Cupa Mondială este valoroasă tocmai pentru asta: informații senzaționale care stîrnesc nedumerire. Îmi amintesc de campionatul care a avut loc în urmă cu patru ani în Rusia. La urma urmei, nimeni nu credea că acest lucru este posibil, pentru că Rusia, în general, era o țară nepotrivită să găzduiască evenimente de o asemenea amploare. Conform opiniilor celor mai incisivi comentatori sportivi, Cupa Mondială din Rusia a lăsat o impresie foarte bună mai ales din perspectiva organizării. Cu toții ne amintim sutele de mii de suporteri care ovaționau pe străzi, mexicani fericiți după victoria asupra Germaniei, croați triști după meciul final și ruși surprinși după înfrîngerea Spaniei.

Aceste campionate – organizate în țările care nu au o tradiție în ale fotbalului – provoacă nedumerire.

Acesta este efectul secundar al globalizării: ceea ce a fost inventat în Occident, a început să aparțină lumii întregi. De fapt, cine plătește două sute de miliarde de dolari, primește oaspeți. Iar faptul că fotbalul se măsoară în bani a încetat de mult să mai fie o știre.

Principalul aspect de luat în seamă este că banii investiți în fotbal aduc bucurie milioanelor de suporteri din întreaga lume. Pînă la urmă, această bucurie de a evada într-o realitate paralelă de cea politică este cea care ne aduce o oarecare ușurare. Chiar și pentru o lună, sau poate doar o zi.

Stația în sine este diferită prin faptul că nu necesită hidrocarburi poluante pentru funcționare, astfel că nu va produce deșeuri și nu va consuma motorină, în schimb, va utiliza hidrogen și surse de energie regenerabilă.

Astfel, stația va crea locuri de muncă pentru aproximativ 20 de familii. Proiectul cuprinde mai multe clădiri de tip dom legate prin pasaje: amplasarea structurilor superioare seamănă cu un fulg de zăpadă – de aceea stația a primit acest nume. În iunie 2021, viceprim-ministrul rus Yury Trutnev a confirmat faptul că urmează să construiască această stație, iar un înalt oficial al Consiliului Arctic din Rusia, Nikolai Korchunov, a remarcat că Beijing și Seul sînt gata să coopereze cu Rusia în timpul construcției „Fulgului de zăpadă”. Potrivit lui Korchunov, China și-a exprimat, de asemenea, dorința de a furniza echipamente pentru proiect.

După lansare, Snezhinka va deveni un loc pentru testarea și demonstrarea tehnologiilor de susținere a vieții ecologice atît pentru partenerii ruși, cît și internaționali.

Pe 5 iulie 2021, a devenit cunoscut faptul că un loc de testare a energiei cu hidrogen va fi creat la MAS, iar acest lucru a fost anunțat la expoziția Innoprom din Ekaterinburg , unde a fost prezentat și un model al stației.

Acordul privind crearea stației a fost semnat de directorul executiv al Institutului de Tehnologii Arctice al Institutului de Fizică și Tehnologie din Moscova, Iuri Vasilyev și de directorul general adjunct pentru dezvoltare strategică al Grupului de companii Inenergy,

Mihail Kozlov. MIPT, una dintre cele mai bune universități din lume, va lua parte într-un mod activ la construcția stației. Totodată, a devenit cunoscut faptul că cercetătorii de la stație vor trebui să se ocupe activ de problemele care se află astăzi pe agenda energetică actuală. În special, vorbim despre utilizarea hidrogenului, a surselor de rezervă și stocarea energiei, precum și a parcurilor eoliene. „Vom implementa un proiect care nu are analogi în lume, pentru a crea o stație arctică autonomă. Va fi o stație dotată cu cele mai moderne tehnologii, de fapt, un prototip al orașului viitorului. Proiectarea acestei facilități începe astăzi”, a precizat Dmitri Livanov, rector al MIPT. Între timp, s-a stabilit faptul că Snezhinka MAS va deveni unul dintre cele mai mari centre de cercetare, unde oamenii de știință din întreaga lume vor putea efectua experimente. Proiectul a fost conceput ca fiind deschis oamenilor de știință din întreaga lume – în special, Norvegia a manifestat interes în acest sens.

Cu toate acestea, după începerea războiului, situația geopolitică din lume a început să se schimbe, iar țările occidentale au adoptat o poziție ostilă Rusiei.

Acest lucru nu va afecta în nici un fel construirea Snezhinka: pe 15 iunie 2022, Nikolai Korchunov, ambasadorul general al Ministerului de Externe al Rusiei și președintele Comitetului înalților funcționari al Consiliului Arctic, a declarat că proiectul va fi implementat indiferent de participarea partenerilor străini. El a clarificat că țările membre ale Consiliului Arctic au renunțat să mai participe la proiect, dar rușii își continuă planurile. În același timp, a menționat diplomatul, conceptul proiectului și conținutul acestuia sînt rezultatul contribuției intelectuale a Rusiei.

Potrivit ultimelor date, construcția „Fulgului de zăpadă” va începe în primăvara anului 2023 – acest lucru a fost anunțat pe 11 noiembrie la Forumul internațional „Zilele Arcticii și Antarcticii la Moscova”, de Yuri Vasiliev, director executiv al Institutului de Tehnologii Arctice de la MIPT. Potrivit lui Vasiliev, operațiunea de testare a Snezhinka este planificată să înceapă în 2024, iar în anul următor, 2025, stația ar trebui să fie lansată complet. Reprezentantul MIPT a explicat că partenerii internaționali nu s-au retras oficial din proiect, dar relațiile cu aceștia sînt momentan înghețate. Cu toate acestea, specialiștii ruși pregătesc deja documente privind cooperarea cu colegii din China, India și Brazilia.

Pagină realizată de N.K.

„Prototipul orașului viitorului”.

Rusia va construi o stație arctică unică

În primăvara anului 2023, construcția Stației Internaționale Arctice Snezhinka (IAS) va începe în districtul autonom Yamalo-Nenets (YaNAO). Acest proiect, care nu are analogi în lume, va deveni unul dintre cele mai mari centre de cercetare, unde oamenii de știință vor putea efectua experimente. Snezhinka, un complex autonom pe tot parcursul anului, va funcționa pe baza surselor de energie regenerabilă și a hidrogenului. Primele știri despre viitoarea construcție a Snezhinka au apărut în ianuarie 2020 – unul dintre autorii proiectului, directorul executiv al Institutului de Tehnologii Arctice al Institutului de Fizică și Tehnologie din Moscova (MIPT), Iuri Vasilyev, a vorbit despre acest lucru.

Potrivit lui Vasiliev, principalul domeniu de activitate la stația arctică – un proiect strategic de talie mondială – va fi ingineria. „Dacă nu vorbim despre cercetarea militară în Arctica, atunci pînă acum majoritatea stațiilor arctice existente au fost angajate în studiul naturii. Acest lucru este foarte important din punctul de vedere al studierii climei, al observării florei și faunei”, a declarat Iuri Vasiliev, director executiv al Institutului de Tehnologii Arctice MIPT. La stația Snezhinka, oamenii de știință plănuiesc să creeze soluții tehnologice în domeniul construcțiilor, inteligenței artificiale, telecomunicațiilor, medicinei, agriculturii și roboticii. Ei vor studia, de asemenea, schimbările climatice și tehnologiile de decarbonizare, procesul de îndepărtare a carbonului din diferite materiale.

RM

RM

19

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Doza de sãnãtate Secretul „creierului” din intestine Este cunoscut faptul că sentimentele sînt setate în centrul corpului, mai precis în abdomen. Dar ne cunoaștem, noi, într-adevăr, „creierul” din intestine?

De-a lungul unei vieți cu o durată de 75 de ani ajung în intestine peste 30 de tone de alimente și 50.000 de litri de lichide. „Creierul” din intestine conduce foarte inteligent milioane de substanțe chimice care trebuie analizate și milioane de toxine care trebuie eliminate.

Cu un creier gîndim și cu celălalt se realizează digestia.

Cele două comunică prin așa numita axă a creierului intestinal și „vorbesc” aceeași limbă. Toți mesagerii informativi din cap se găsesc, de asemenea, și în „creierul” din intestine. Un exemplu este serotonina, care în cap induce relaxarea, iar în intestine are rolul de a regla ritmul motilității (activității) intestinului și reglează sisemul imunitar. Sistemul gastric are un cuvînt de spus superior celui dictat de creier. Aproape 90% din informațiile pe care le gestionăm pleacă din intestine în creier. Cu alte cuvinte, „creierul” din intestine are multă putere: el împarte instrucțiuni organelor învecinate, coordonează apărarea corpului de infecții, pune musculatura în mișcare.

Studiile actuale efectuate în neurologie se preocupă în a observa dacă există vreo legătură între bolile specifice creierului din cap (depresia, Alzheimer, Parkinson) și „creierul” din intestine. Astfel, în cazul

pacienților care suferă de Parkinson s-au găsit modificări și în mediul intestinal. Mai mult, degenerările nervoase apar mai repede în creierul enteric decît în cel din cap. Pacienții suferă, de cele mai multe ori, de dereglări în sistemul gastric înainte de a fi măcar observate modificări în creier. Întregul sistem gastric este prevăzut cu o rețea de nervi formată din milioane de celule nervoase, mai mare decît sistemul nervos aflat în măduva spinării.

Centrul digestiei se găsește în creierul enteric. De aici se coordonează circulația în sistemul gastric, dar și activitatea intestinelor. Prin axa intestine - creier se face legătura cu sistemul nervos central. Creierul enteric nu are performanțe cognitive. O inovație în domeniu este descoperirea faptului că intestinul are un rol hotărîtor în privința sănătății noastre. El nu primește numai „ordine”, ci transmite semnale foarte importante creierului. În procesul digestiei sînt necesare aproximativ 2 kg de bacterii, astfel că peste 100.000 de miliarde de bacterii, aproape de zece ori mai multe decît celulele corpului, participă la procesul digestiv. Rezidurile metabolice rezultate ajung, prin sînge, și în creier. De aceea, astăzi flora intestinală este considerată a fi o componentă a creierului. Cînd flora intestinală se dezechilibrează, în

fost refuzat. Aşadar, într-un ultim articol al rubricii O istorie a farselor (278) a„Din pupitrul lui Jerry Croyden“, fanii sportivi au

Presa sportivă, păcălită de un farsor

Iritat de mediatizarea acordată echipelor americane de fotbal din provincie, Morris Newburger din New York, agent de schimb şi totodată fan al fotbalului, s-a hotărît, în 1941, să inventeze o echipă proprie de fotbal, „Profesorii din cîmpie“. După ce a telefonat la redacţia ziarului New York Herald Tribune oferind detalii despre modul cum „Profesorii“ tocmai cîştigaseră un meci împotriva echipei de la Beacon Institute cu scorul de 20-0, a descoperit că anunţul lui a fost atît de bine primit, încît s-a gîndit să contacteze şi redacţia publicaţiei New York Times, agenţiile de presă United Press şi Associated Press, peste tot prezentînd aceeaşi informaţie. Astfel încurajat, a creat o listă cu date fictive la care echipa lui avea programate meciuri, după care a născocit articole axate pe progresele înregistrate de „Profesori“ sub semnătura unui jurnalist fictiv, a cărui rubrică era intitulată: „Din pupitrul lui Jerry Croyden“. Antrenată de Ralph Hoblitzel zis „Grăbitul“ şi folosind faimoasa strategie în W lansată de acesta, echipa (din care făcea parte şi un anume Morris Newburger pe post de înaintaş) înregistra succes după succes. Starul echipei era un viguros metis chinezo-american, Johnny Cheung, avînd porecla „Cometa celestă“. Povestind cum Cheung obişnuia să consume castroane întregi de orez la mijlocul fiecărui meci, „Croyden“ îi anticipa acestui jucător viitorul măreţ, sută la sută american, cu atîta convingere, încît adevăraţii redactori sportivi au devenit interesaţi de subiect. S-a ajuns pînă în punctul în care Herb Allen de la New York Post a publicat un reportaj despre Cheung, un bărbat pe care nu îl întîlnise niciodată şi care nu exista (cinicii pot afirma că, în orice caz, aceasta este o practică standard a tabloidelor).

Dar cînd „Profesorii“ erau pe picior de a intra în campionatul naţional, farsa s-a destrămat. Conform unei versiuni, minciuna a fost expusă de Caswell Adams de la New York Herald Tribune, care a aflat adevărul de la un prieten ce lucra pentru o companie telefonică şi care îl auzise pe Newburger recunoscînduşi festa în timpul unei convorbiri personale. Adams a publicat noutatea la 14 noiembrie 1941; revista Time l-a ameninţat atunci pe Newburger că e pe cale să-l expună. Aparent, el i-a implorat pe cei de la Time să nu publice nimic pînă la sfîrşitul sezonului fotbalistic, dar

aflat că şase „Profesori“, inclusiv Johnny Cheung, au fost declaraţi necorespunzători pentru echipă după ce nu au fost în stare să treacă de examenele de la mijlocul sezonului, obligîndu-l pe antrenorul Hoblitzel „Grăbitul“ să anuleze restul meciurilor din acel an.

Escrocii din comerțul cu artefacte (1) Ca o încheiere a triumviratului celor mai atroce escroci specializaţi în vînzarea de repere faimoase din cultura unei naţii, precum Columna lui Nelson (Arthur Furguson) sau turnul Eiffel (Victor Lustig), să facem acum cunoştinţă cu Solun Osmun, odinioară cel mai convingător agent de vînzări din Istanbul. Deşi în anii ’60 a revenit pe calea cea dreaptă, după ce a petrecut douăzeci şi cinci de ani din viaţa lui profesională în închisoare, în tinereţe s-a specializat în vînzarea celor mai cunoscute repere turistice, monumente şi moschei din Turcia. Printre obiectele pe care le-a vîndut turiştilor naivi se numără binecunoscutul pod Galata, ce traversează Cornul de Aur şi leagă cele două părţi ale oraşului Istanbul, două turnuri de pompierie byzantine, orologiile din pieţele oraşului, clădirea universităţii şi alte obiecte de importanţă mai mică, precum linia de metrou, diferite tramvaie şi întreaga linie ferată Simplon-Orient Expres.

Unele dintre acestea depăşesc imaginaţia, dar descrierea modului în care el a reuşit să vîndă orologiile din pieţele publice o să vă ajute la formarea unei imagini generale asupra metodelor sale. Aşteptînd sub un astfel de orologiu pînă se oprea un trecător care îşi potrivea ceasul de mînă, Osmun îi ieşea în întîmpinare şi îi cerea 2,50 lire turceşti. Întrebat de către victimă care este motivul pentru care ar plăti, Solun îi explica: pentru că el este proprietarul orologiului. În mijlocul discuţiei controversate ce, evident, urma, apărea un complice al lui Osmun, care, de asemenea, îşi potrivea ceasul de mînă şi îi plătea lui Osmun 2,50 lire, moment în care şi străinul proceda aidoma. Una dintre victime era un negustor din Anatolia care, ajungînd să poarte o discuţie cu turcul la o ceaşcă de cafea, l-a întrebat cît costă toată afacerea. O avere, a spus Solun, care, de această dată, a reuşit să-i vîndă anatolianului două orologii din piaţa Beyazid pentru echivalentul a o sută de lire sterline. (va urma) STUART GORDON

organism se produc mereu inflamații, motiv pentru care tot mai multe studii susțin că bolile neurodegenerative pornesc dintr-o dereglare energetică în flora intestinală.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără efecte secundare, fără durere, destinată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Are la bază fizica cuantică și oferă terapii personalizate de echilibrare energetică. Diagnosticarea energetică, tratamentele și buletinul de analize energetic se fac în centrul nostru. Refacerea comunicării între cele două creiere se poate realiza numai pe cale energetică. Se restabilește axa „creierul” din intestine - creierul din cap și se reface flora intestinală.

Omul este un computer bio-energetic care trebuie mereu detoxifiat pentru a putea fi repus în balanța energetică din care este ieșit. Bolile apar mai întîi în cîmpul energetic.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Simfonie n galben 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Plantă erbacee veninoasă, cu flori mari galbene – Galben în fond!; 2) Stînjenei cu flori galbene – Marea galbenă; 3) Femeie de rasă galbenă; 4) Hublou spart! – Galben la față! – Nicolae Ene; 5) Pictor român, autor al tabloului ,,Flori galbene” (Ion) – Galben la cioc; 6) Protagonist al filmului ,,Trandafirul galben” (Traian); 7) Lac în Scoția – Interpretul personajului Ibrahim, din filmul ,,Răpirea fecioarelor” (Colea); 8) Furnizori de icre galbene – Roșii într-o mare galbenă; 9) Galbeni orientali! – Fir... uneori galben – Cal cu părul galben; 10) Liric maramureșean prezent în temă cu titlul ,,Trandafirul galben” (Tiberiu) – Ceva între gălbenele și lotus.

VERTICAL: 1) A jucat alături de Florin Piersic, George Motoi și Traian Stănescu în filmul ,,Trandafirul galben” (Ion); 2) Fantomă bîntuind prin filele îngălbenite de vreme – Tigheluit; 3) Garanție – Arie din Operă; 4) Liric rus, prezent în context cu poezia ,,Garduri vechi, urzici îngălbenite” (Serghei) – Insulă în Marea Galbenă; 5) Stație terminus! – Virtute; 6) A șicana – Adrian Daminescu; 7) Leziune – În ce fel; 8) Petale de sipică! – Ridare; 9) Puse în plic! – Galbenă la spate! – Leit (reg.); 10) Autorul schiței ,,Galbenă și carpenă” (Ion) – Localitate în Japonia.

DICȚIONAR: EIL; TAN; UCIT; IGE GH. ENE Dezlegarea careului ,,CONFIGURARE” 1) MODIFICARI; 2) INIMITABIL; 3) LOVI – ATACA; 4) IRITARE – OR; 5) TUNA – ALESI; 6) AR – TOS – PA; 7) RISIPITORI; 8) E – TEU – ALIC; 9) SOI – SURE – A; 10) CULTIVATOR.

20

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

RM

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI Viena sau fascinaţia istoriei (III)

Personal, îmi place să cred că oraşul, care capătă din ce în ce mai mult o vocaţie internaţională, se află mai mult sub însemnele heraldice ale „Odei bucuriei“ a lui Beethoven, decît ale „Pădurii vieneze“ a lui Strauss. Această convingere mi-a fost întărită într-un sfîrsit blajin de octombrie cînd, cu haina în mînă, m-am încumetat să ajung, de unul singur, în cartierul Heilligenstadt, Tande, pe Probusgasse. La nr. 8, se află locuinţa în care Beethoven a scris, la 6 octombrie 1802, prematurul său testament. Am urcat cu pioşenie cărarea care duce spre templul titanului, paşii mi se afundau în covoarele de Buhara ale frunzelor moarte, Danubiul se pierdea în zare, îngropat în fumul amurgului, şi mă minunam de lumina nefiresc de frumoasă a văzduhului, picurată parcă de miere şi asemănătoare, la culoare, apei în care s-au spălat pepite de aur. Ajuns la destinaţie, am intrat brusc în forfota cîtorva convoaie de turişti.

După înfăţişare şi fanioane, se vedea că vin din cel puţin trei continente. Am păşit, fiecare, pragul scund al casei, aplecîndu-ne capetele, aşa cum se cuvine să faci cînd intri într-un sanctuar.

(Aşa, probabil, este şi în încăperea din Pantheon unde se odihnesc rămăşiţele lui Napoleon – pragul de sus e extrem de coborît, dar asta au făcut-o francezii în mod special, pentru a sili şi pe englezi să îşi plece fruntea în faţa temutului lor inamic.) Afară, de la bordul unei maşini, o casetă trimitea în eter acordurile „Odei bucuriei“.

Era limpede pentru toţi că, într-un asemenea esperanto, oamenii se pot înţelege de minune.

Românii la Viena? Oare ce noutate se mai poate scrie despre trecerea personalităţilor româneşti prin acest vad de interferenţă a civilizaţiilor? Între întîia atestare a noastră pe meleagurile vechii urbii şi puternicele legături statornicite astăzi între cele două ţări şi popoare, istoria a durat un arc de timp deosebit de bogat şi interesant. Românii, unii celebri, alţii anonimi, au poposit de-a lungul vremurilor în Viena din motive felurite, dar cu un singur şi puternic simţămînt: acela al servirii propriei lor patrii.

Lista lor este atât de lungă şi, în mare parte atît de cunoscută, încît ştiind că atîţi compatrioţi au trecut pe aici, nu te poţi simţi, niciodată, singur sau stînjenit. Iată-l, de pildă, pe Mihai Viteazul, în urma unei glorioase pribegii, descinzînd în Viena, şi provocînd la tot pasul, după mărturiile contemporanilor, o impresie extraordinară, fiind „puternic şi înalt“ şi avlnd „o înfăţişare frumoasă“. Puţin s-a vorbit, însă, despre faptul că hanul „Cerbul de Aur“, unde a tras marele voievod, s-a aflat pînă în anul demolării, 1883, în posesia vestitei familii von Karajan şi că, printre personalităţile întîlnite de Mihai în anturajul imperial, se număra şi astronomul Tycho Brahe.

Acesta ar fi putut, pesemne, cercetînd cerul înstelat al istoriei, să-şi dea seama că steaua orbitoare a principelui român avea să apună în curînd pentru a răsări, după cîteva secole, cu şi mai multă putere...

O altă sursă de aprecieri istorice, şi chiar de poeme, o poate constitui şi prezenţa lui Eminescu, oraşul reprezentând, după spusele lui Perpessicius, „oaza adiată de zefiri din biografia poetului, dumbrava sfinţită de muze a lirismului eminescian“. Aici, în noaptea Anului Nou 18691870, poetul, împreună cu ceilalţi membri ai „României June“, care studiau în „alma mater Vindobonesis“, s-a dus cu colindul la o locuinţă din Dobling, urînd, după datina străbună, sănătate şi ani fericiţi unui principe în exil, de numele căruia s-au legat înfăptuiri fără pereche

ale României moderne: Alexandru Ioan Cuza.

Cum a decurs acea seară, ce şi-or fi spus tînărui Eminescu şi mult încercatul Cuza, n-o să ştim probabil niciodată, istoria lăsînd asta pe seama fanteziei artiştilor...

Dar, pe lîngă informaţiile cunoscute, există şi o serie de mărturii inedite, descoperite recent de istoricii noştri, dintre care le-aş aminti pe cele pe care le-am consultat şi eu în bogatele arhive vieneze.

Iată astfel (în „Kriegsarchiv, Feldakten“) un memoriu întocmit în 1781 de căpitanul Egermann, participant la înăbuşirea răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, în care sînt compătimiţi românii transilvăneni care se refugiau în păduri şi se hrăneau cu mălai din coajă de stejar şi unde se propune „să fie scos din starea de sclavie de pînă acum valahul îngrozitor de oprimat“. Şi cînd te gîndeşti că de prin 1765, sub Iosif al II-lea, iluminismul (care trebuia să însemne, în primul rînd, umanism) fusese ridicat în imperiu la rang de politică de stat! Un interes deosebit îl prezintă şi actul prin care tribunii Avram Iancu şi Al. Papiu Ilarian refuză decoraţiile oferite de împărat „atîta timp cît nu se înfăptuieşte egalitatea în drepturi a naţiunii române cu celelalte naţiuni“. Extrem de interesante sînt şi documentele convorbirilor purtate de consulul austriac la Bucureşti cu Al. I. Cuza şi Mihail Kogălniceanu în problema politicii externe a Principatelor Unite. Referitor la marile răscoale ţărăneşti de la 1907, aflăm aprecierea – interesantă, în perspectiva timpului – a ministrului de externe de la Viena, conform căreia acestea aveau „un caracter agrar şi comunist“. Mă opresc aici cu prezentarea acestor documente, nu înainte de a-mi exprima convingerea că, la cele peste 200.000 de microfilme pe care le-au efectuat la Viena cercetătorii Arhivelor Statului din Bucureşti, se vor adăuga, an de an„ noi şi preţioase mărturii privitoare la istoria patriei.

Iată trei palate-emblemă ale Vienei: Hofburgr Schönbrunn şi Belvedere. În fiecare am fost impresionat, în mod deosebit, de cîte ceva anume.

La cel dintîi, unde se desfăşoară din ce în ce mai multe reuniuni internaţionale consacrate păcii, am fost mişcat sufleteşte nu atît în faţa stucaturilor, nici a monumentalităţii clasice a lăcaşului, ci, mai cu seamă, în faţa... porumbeilor. Parcă simţind că acolo se vorbeşte despre pace, adică şi despre ei, oştirile zgomotoase şi imaculate ale porumbeilor părăsesc piaţetele din faţa catedralelor Stephansdom şi Votivkirche şi se adună în curtea geo­metric tăiată a Hofburgului.

La Schönbrunn, în chip paradoxal, cele mai vii amintiri le-au lăsat nu membrii casei imperiale, ci duşmanul neîmpăcat al acesteia – Napoleon.

Iată scările pe care tînărul revoluţionar Friedrich Staaps a încercat să-l ucidă, iată biroul de lucru al corsicanului, încrustat în palisandru şi plin de goblenuri stinse, iată şi patul în care şi-a dat sfîrşitul nefericitul său fiu, regele Romei. În imensa sală de bal, scăldată în apele de cleştar ale cîtorva sute de oglinzi şi lămpi de murano, s-a ţinut vestitul Congres. Pe colina care străjuieşte parcul (copie reuşită a celui de la Versailles) se înalţă pavilionul în formă de Acropole, cunoscut sub numele de Gloriette, pe creştetul căruia vulturii habsburgici au rămas cu pliscurile mîncate de ploi şi de timp. Priveliştea este înviorată, din cînd în cînd, de ţipătul pescăruşilor şi de o puzderie de raţe de baltă, cu capetele muiate parcă în verdele de cucută, care populează lacul. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (1978 - 1979)

Lacrimi și flori la mormîntul Tribunului

Motto: ,,Există un Dumnezeu în cer, care vede, judecă și îi bate pe ticăloși cînd lumea le e mai dragă” – CORNELIU VADIM TUDOR Cu mulți ani în urmă, pentru mine, ziua de 28 noiembrie era un prilej de bucurie și fericire, pentru că aveam ocazia să-i trimit un mesaj de felicitare președintelui meu drag, cu care mă mîndream atît de mult.

Făceam parte dintr-un partid cu un lider adevărat naționalist, un mare patriot român, un om cinstit și drept, cu credință în bunul Dumnezeu, un luptător pentru popor și țară. Pînă în prezent, nici un politician nu a fost în stare nici măcar să-l egaleze.

Precizez un lucru, ca să nu fiu înțeles greșit. Eu nu îi aduc laude pentru că am fost membru PRM și am fost alături de el mai bine de 23 de ani. El nu are nevoie de laudele mele. Un om ca el, o mare personalitate a culturii și politicii românești, atît de cunoscut în țară și peste hotare, nu are nevoie de laudele nimănui. Eu doar amintesc ceea ce știu toți românii care l-au iubit și prețuit, pentru că el era SPERANȚA tuturor. Trăiesc printre oameni, aud ,,vocea străzii” și o transmit mai departe. Vadim i-a iubit pe români, iar românii cei adevărați l-au iubit pe el! Nu a fost lăsat să vină la putere, pentru că ar fi stopat afacerile necurate ale politicienilor corupți. Asta spune vocea străzii, milioanele de români necăjiți.

De la Vadim am învățat multe lucruri, și pe plan politic, și pe plan uman, de aceea nu îl pot uita. Mereu mă gîndesc la el și sînt sigur că și românii care au crezut în Vadim gîndesc ca mine: România ar fi arătat cu totul altfel cu un președinte patriot adevărat ca el, nu slugă, așa cum au fost toți președinții țării din acești ultimi 32 de ani și care, toți la un loc, nu au avut valoarea lui Vadim. Ce le-a lipsit? Mintea și inima lui Vadim, dragostea față de țară și de români, credința în Dumnezeu.

Tot ce a spus cu ani în urmă se adeverește: * ,,Nimeni dintre cei care au ochi să vadă n-ar putea să nu vadă că țara asta bogată a devenit o ruină”; * „Mi-am dat seama că țara mea a început să se năruie, atunci cînd în locul librăriilor au fost deschise cîrciumi”; * ,,Îți mulțumesc, Doamne, că de-a lungul vieții m-ai ferit de păcate de moarte, crimă, hoție, minciună. Cum m-aș fi uitat în ochii copiilor mei?”; * ,,Ce putem face noi, românii? Nu putem face nimic, atît timp cît la putere se mențin aceiași impostori și gangsteri deghizați în politicieni”; * ,,Dă, Doamne, minte americanilor, pînă n-or să facă Planeta biftec!”; * ,,Lumea ar fi mult mai fericită dacă în loc să deschidă televizorul, ar deschide Biblia”; * ,,E datoria mea să apăr acest popor”; * ,,Așa sînt eu, un om dintr-o bucată, vertical, cu care nu se poate negocia interesul național ori bogățiile sale”; * ,,Tot ce vă cer este ca, împreună cu mine, să aveți încredere în Dumnezeu. Eu nu v-am mințit vreodată, n-am făcut avere. Eu cred în poporul român ca în lumina soarelui”; * ,,Dumnezeu, în aceste clipe, ne vede pe toți și ne judecă.

Atît prietenilor, cît și dușmanilor mei, eu am puterea de a le ura sănătate și fericire! Răstigniți-mă, dacă vreți, dar o să fie mai greu fără mine!”.

La vîrsta mea, de 72 de ani, am ce povesti, și povestesc din ceea ce am trăit, nu din ce-am văzut la televizor. Trăim vremuri grele și văd cum întreaga lume nu mai are nici un viitor cu acești lideri nebuni care o conduc. Toți vorbesc numai despre război, înarmare, foamete, boli, crize. Din cauza acestor politicieni fără minte și fără inimă, încalc o poruncă din Sfînta Biblie, care spune ,,Să îl iubești pe aproapele tău”. Dar eu nu am cum să-l iubesc pe cel care îmi face viața grea și care mă disprețuiește. Un asemenea om este dușmanul meu! Voi toți, cei care v-ați bătut joc de popor și ați distrus această țară, veți plăti într-o zi. Să nu uitați asta!

Data de 28 noiembrie este, de șapte ani încoace, o zi tristă.

Mesajul meu, altădată, de felicitare, s-a transformat în mesaj de comemorare a marelui patriot Corneliu Vadim Tudor. Sîntem alături de familie, de distinsa doamnă Doina, fiicele Lidia și Jeni, cu lacrimi în ochi și durere în suflet. Dumnezeu să-l ierte! Nu-l vom uita niciodată.

VASILE CERLINCĂ, Suceava

RM

21

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Lumea pe dos

Campionatul Mondial de fotbal din Qatar este evenimentul sportiv care va ține capul de afiș în următoarele 30 de zile. Un Campionat Mondial desfășurat, ca niciodată, iarna pentru că are loc într-o țară în care clima toridă din timpul verii nu permite disputarea unor meciuri de fotbal în acest anotimp.

Nu vreau să fac o cronică sportivă, ci mi-aș dori să analizez felul în care se încearcă promovarea unei mișcări socio-sexuale, în ciuda faptului că nu toți oamenii de pe planetă sînt de acord cu ea – mă refer, desigur, la mișcarea LGBTQ. Ca și la Campionatul European de anul trecut, ce s-a desfășurat în mai multe

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

orașe europene, s-a făcut o promovare agresivă a mișcării LGBTQ, promovare care în Qatar nu a avut succes întrucît organizatorii nu le-au permis jucătorilor afișarea simbolurilor acestei comunități, deși era vorba „doar” despre o banderolă în culorile curcubeului.

Dacă aceste simboluri ar fi fost afișate de membri acestei comunități nu aș fi avut nimic de comentat, pentru că oamenii vor să se facă cunoscuți, însă este peste putință să pricep de ce le fac propagandă heterosexualii, mai ales că homosexualii, lesbienele și transexualii nu mai sînt ostracizați sau chiar omorîți, cum se întîmpla acum 150 de ani în vestul european, ci se bucură de toate drepturile majorității heterosexuale. (continuare în pag. 23) N.M.

EDITORIAL

Vreți în Schengen?

Motto: ,,Mulți mari lucruri socotesc/ Și nici mici nu isprăvesc”. ANTON PANN

ETICHE

TA

Omul nou

De mulți ani, dar mai cu seamă în ultimii cinci, observ pașii care se fac peste tot în Occident pentru transformarea civilizației, rafinarea, dacă vreți, într-un produs de vîrf care să încheie procesul început acum 1000 de ani pe continent. Din păcate, ceea ce observ este o decădere, nu o înălțare a civilizației pe care o cunoșteam eu din cărți, din istorie și din viața de zi cu zi. O decădere prezentată, însă, ca un progres nemaiîntîlnit pînă acum.

Citesc articole de presă, văd filme, ascult muzică, iau contact, prin social

media, cu figuri marcante din Occident și am senzația că nu mă potrivesc în noua lume pe care ei o creează și pe care vor să ne-o impună tuturor. Mă simt ca „burjuiul” sau „chiaburul” din anii ʼ50, care nu înțelegea lumea care se construia în jurul lui și care-i dădea peste cap toate principiile de viață de pînă atunci; asemeni celor ce formau clasa mijlocie din România anilor ʼ50 ʼ60, îmi vine să mă refugiez în munți. (continuare în pag. 22) MARIUS MARIN

NU! Eu și familia mea sîntem întrutotul împotriva acestei aderări. Nu ne trebuie Schengen, deși ne tot prostesc ăștia că, vezi Doamne, vom putea umbla creanga prin toată Europa, fără opreliști. Da, așa este, dar nu uitați că, în trenul sau avionul cu care veți călători, se vor buluci tot soiul de criminali, hoți, evadați din pușcării, teroriști, spioni ș.a.m.d. S-ar putea să fiți tovarăși de compartiment chiar cu ministrul care a fraudat fondul de pensii sau cu interlopul care v-a omorît copilul pe trecerea de pietoni.

Treziți-vă, frați români, și nu mai umblați după cai verzi pe pereți că, oricum o dați la întors, aderarea la Spațiul Schengen nu este altceva decît o pură cacealma, cum bine scria publicistul Geo Ciolcan, în recentul său articol din Revista ,,România Mare”. De fapt, tot cacealmale au fost și mult trîmbițatele aderări la ONU, UE, NATO, OMS etc., toate fiind concepute de marile puteri financiare, care au inițiat aceste structuri numai și numai cu gîndul la ,,cașcaval”, adică la ,,ochiul dracului”. De aici și concluzia potrivit căreia aceste organizații, uniuni, alianțe... sînt de sorginte satanistă, precum a fost Turnul Babel din Antichitate, pe care Dumnezeu nu l-a acceptat sub nici o formă.

A se constata și faptul că, în absolut toate cazurile, ctitorii acestor alianțe sînt exact aceiași indivizi care au creat tot soiul de crize, războaie, calamități, pandemii...

Spre exemplu, Uniunea Europeană a fost înființată de țări precum Franța (care, cu al său Napoleon Bonaparte, a tăvălit întreaga Europă pentru a o pune sub cizma sa), Germania (cea care a declanșat două războaie mondiale). Să nu uităm de Belgia și Olanda, care, la fel ca Anglia și Spania, au colonizat cu sabia și tunul teritorii întinse de pe suprafața Pămîntului, iar acum, albindu-și trecutul, s-au unit pentru a ne demonstra că, sanchi, vor pace, progres și prosperitate în Europa.

Tot așa a apărut și NATO, care s-a vrut a fi un fel de ,,jandarm planetar”, cu scop defensiv, iubitor de pace și încredere reciprocă, dar pînă acum a iscat cele mai multe războaie și, în același timp, a ajuns pe primul loc în lume în comercializarea armamentului învechit, chiar ruginit, România fiind, în acest sens, unul dintre cei mai fideli clienți ai acestei mașinării de război. Și, pentru că în spatele unor astfel de alianțe se află banul, trăinicia lor se bazează pe cotizațiile încasate de la membrii acaparați care, cu cît sînt mai numeroși, cu atît cîștigul acestor structuri e mai mare. Spre exemplu, la început, Uniunea Europeană a avut în componența sa 12 state, de la care încasa, să zicem, pentru a simplifica demonstrația, o cotizație de 1 euro/an, însemnînd un venit de doar 12 euro anual, adică foarte puțin, dar soluția creșterii numărului de cotizanți era pregătită cu zeci de ani înainte. O varianță a ei a fost descrisă în amănunt de un clarvăzător italian, Pietro Ubaldi (1886-1972), care, în cartea sa, ,,Profecias”, apărută în Brazilia, scria: ,,Pentru a învinge Rusia nu este deloc nevoie să fie atacată. Rusia va fi ucisă de propriul său conducător, și cînd se va întîmpla asta, sinuciderea statelor va invada lumea. Atunci, se va putea vorbi deja de Apocalipsă”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

RM

Un om, o viaÞă, o epocă

Statuia Trianonului (I)

În schimb, știa despre Rusia destule, ba chiar a simțit, pe pielea lui, ce înseamnă vecinătatea cu o asemenea țară. E bine de știut că gloriosul nostru voievod a murit cu inima plină de durere, din pricina situației fiicei sale preaiubite, Elena, care era căsătorită cu țareviciul Dimitrie, fiul țarului Ivan al III-lea. Era o „căsătorie politică”, pentru întărirea, prin sînge, a bunelor relații dintre Moldova și Rusia. Dar la Kremlin intrigile erau urzite de o femeie, pe nume Sofia Paleoloaga, noua nevastă a autocratului, o „scursură a Byzanțului”, după cum obișnuia să-mi spună despre asemenea oameni cărturarul Alexandru Rosetti. Prin intrigi și malversațiuni, prin acuzația că ar face parte chiar dintr-o sectă iudaică, după cum scrie un istoric englez, Elena a fost azvîrlită în temnița de la Petropavlovsk și apoi asasinată. Tatăl ei asista, neputincios, de la depărtare, la aceste atrocități. Nimeni nu l-a putut ajuta. I-a dat Dumnezeu să bea și această cupă amară. Ce era, în fond, Moldova, față de gigantul care se năștea? Și ce sistem de alianțe exista în Europa la acea vreme, în afara cîtorva ligi și uniuni sporadice, cum au fost acelea de la Kosovopolje, din 1389, și Lepanto, 1571, împotriva ofensivei Islamului? Prima formulare, expresă, a principiului republican al organizării internaționale și al pacificării Europei – după cum spune Dimitrie Gusti – îi aparține avocatului francez Pierre Dubois, cunoscut în latinește ca Petrus de Bono, care între anii 1305 și 1307 publică lucrarea ,,De recuperatione Terrae Sanctis”; era vorba de recucerirea, de la musulmani, a Mormîntului Sfînt de la Ierusalim. Ulterior, europenii au tot încercat să pacifice, sau să unifice Europa: și Emeric Crucé, și Ducele de Sully, și Saint-Pierre, și Thomas Morrus, și Tomasso Campanella, și Immanuel Kant. În special gînditorii Secolului Luminilor au dat substanță acestui

ideal. De o frumoasă memorie rămîn cuvintele adresate de întîiul președinte american, George Washington, lui Lafayette: „Sînt cetățeanul marii republici a umanității.

Eu văd geniul uman unit prin legături frățești, ca o familie. Noi am aruncat o sămînță de libertate și de unire, care va încolți, puțin cîte puțin, pe tot Pămîntul. Într-o zi, după modelul Statelor Unite ale Ametricii se vor constitui Statele Unite ale Europei”. La puțină vreme după îngroparea lui Washington, în 1799, la Mount Vernon, un alt personaj ilustru, Napoleon Bonaparte, scria, pe Insula Sfînta Elena: „Eu mor, dar las în urma mea doi uriași în leagăn: Rusia și America”.

El se luptase cu Rusia și fusese învins de Generalul Iarnă – dar respectase America și chiar dorise, după cea de-a doua abdicare, să ceară azil peste Ocean.

Anii au trecut. Rusia și America s-au dezvoltat, fiecare, în felul său. Neîndoielnic, fiecare are o mare cultură. Și tot neîndoielnic, ceea ce are America în plus este stabilitatea unui model democratic care, pînă acum, a mers mai bine decît cele ale altor țări. De 220 de ani, la americani funcționează un Parlament bicameral, președintele e ales, prin vot universal, din 4 în 4 ani și n-are dreptul decît la, cel mult, două mandate, iar Constituția e literă de Evanghelie. Aceia care critică America și pentru ceea ce are ea foarte bun, fie n-o înțeleg, fie o invidiază. Astăzi, ne-am adunat aici pentru a aduce omagiul nostru glorioasei națiuni americane. Este națiunea care a ajuns pe Lună, este națiunea care i-a dat lumii pe Edgar Allan Poe, Ernest Hemingway și Tennessee Williams, este națiunea fără de care ne-ar fi imposibil de conceput lumea modernă, cu descoperirile sale, cu ritmul ei trepidant. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Discursul a fost rostit la Cluj-Napoca, la 2 iulie 2002)

determinîndu-i să acționeze așa cum li se dictează, nu cum ar simți ei că este bine și moral.

Orice încercare de a combate mesajele ziarelor sau televiziunilor situate de partea acestui „om nou”, ce trebuie făurit pentru a susține noua civilizație occidentală, este lovită din toate părțile, iar cei care se raliază sînt batjocoriți și discreditați prin acordarea unor etichete mincinoase în care privitorii cred. De ce?

Pentru că le place să dea cu pietre, să strige „huo” ca să se răcorească, fiindcă să analizezi și să gîndești e greu, iar să „te pui contra curentului” e neindicat, fiindcă teai izola (multora le place uniformizarea și preferă să-i tragă în jos pe cei ce se ridică, decît să se ridice lîngă ei).

Probabil vă întrebați cum e acest om nou despre care vorbesc. Am să vă satisfac curiozitatea citînd din site-ul Deutsche Welle, nume consacrat de zeci de ani în Grupul instituțiilor media de calitate. E vorba de un articol în care se evidențiază lucrurile care nu convin ziariștilor de la acest site, iar ei fac asta cu multă măiestrie, cu rafinament, manipulînd cititorul extrem de elegant încă din titlu. Este important de precizat că nu am nici o legătură cu partidul despre la care se face referire și nici nu voi avea. Așadar, titlul: „Cum se transformă AUR în partid conservator”. În prima fază te gîndești că nu e ceva rău să fii conservator, adică să fi atașat de tradiție în viața politică, economică și culturală. Subtitlul ne spune, însă, că: „AUR vrea să intre în liga oficială a extremiștilor europeni, așa că și-a făcut un institut politic și a invitat radicali de dreapta de pe tot continentul pentru a demonstra că Europa e într-o «fază de degenerare»”. Astfel, ei induc încă de la început ideea că a fi conservator înseamnă a fi extremist și radical de dreapta, adică fascist, și știm cu toții ce crime oribile au săvîrșit fasciștii, deci nu fiți conservatori, că e de rău. Iată ce ușor e să induci idei și păreri. Dacă sugestia din titlu a fost prea subtilă, autorii o dezvoltă, după cum urmează: „Ei vor mai mulți bani și mai puțină justiție, mai multă grijă pentru familie și marginalizarea celor care au alte opțiuni, mai multă Biserică și mai puțină democrație.

Europa lor e un continent al patrioților excesivi, în care

fiecare țară să facă ce vrea, în care cultul naționalismului să devină politică de stat. În Europa lor, femeile n-ar mai trebui să fie stăpîne pe corpul lor, comunitatea LGBT ar urma să dispară sau să se ascundă, Biserica și-ar da avizul pentru marile legi, iar convingerile lor ar înlocui libertatea noastră”, scrie autoarea.

Dacă analizați acest fragment de text, veți observa că el conține toate dezideratele noii societăți și ale omului de tip nou care se dorește a fi implementat.

Concret, omul nou va trăi singur sau în familii de preferință homosexuale, cea heterosexuală nemaifiind la modă, va fi liber cugetător, fiindcă Dumnezeu nu încape în această nouă lume, și va executa conștiincios ordinele primite dintr-un centru de putere la fel ca și statul în care va trăi. Țările își vor pierde identitatea și istoria, rămînînd doar cu numele, ca să se poată diferenția între ele. De fapt, ar putea primi chiar numere, e mai ușor. Femeile de tip nou vor fi stăpîne pe corpul lor, adică vor putea omorî fără să fie trase la răspundere copii încă nenăscuți, în virtutea ideii enunțate mai sus. Pe scurt, va exista libertatea deplină a oamenilor de a face ce vor. Atîta timp cît ascultă ce li se spune, desigur. O societate decăzută, promiscuă, în care majoritatea este ținută în cea mai adîncă ignoranță, ascultînd doar de nevoile trupului (mîncare, băutură, distracție și sex), fiindcă cele ale sufletului nu vor fi considerate ca importante decît pentru elita conducătoare. O societate în care, atunci cînd încetezi a mai fi un util producător de profit, ești eliminat fără regrete, asta dacă nu cumva te elimini singur din cauza depresiei izvorîtă din singurătate, din neglijarea nevoilor sufletești și a lui Dumnezeu.

Dacă ăsta e „omul nou”, dați-mi voie să mă dezic de el și să vă îndemn să vă protejați copiii de ideile progresiste care li se induc prin toate mijloacele posibile. Acesta e singurul mod în care putem evita ca generațiile viitoare să se nască într-o lume care va semăna extrem de tare cu iadul creștin.

Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Woodrow Wilson Stimate gazde, Preacinstite fețe bisericești, aceasta nu este o manifestare politică, ci una istorică. Și mai e ceva: un test, un examen pe tema „Cum înțeleg unii democrația?”. Noi, cei de față, am făcut dovada că o înțelegem și că o promovăm. Probabil că pentru unii, ura față de noi e mai mare decît dragostea față de America. Pentru ei, democrația se îneacă într-un pahar de whisky cu gheață. Sau poate nu ni se iartă faptul că am avut noi inițiativa aceasta și n-au avut-o ei. Pagubă-n ciuperci! În ceea ce mă privește, eu am dorit ca aici să fie prezentă o singură Ambasadă: Ambasada lui Dumnezeu pe pămînt, în cazul de față – bisericile surori, ortodoxă și greco-catolică. Pesemne că în România am rămas numai noi: patrioții români și Biserica Creștină.

La care se adaugă și Armata, prin venerabilul Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” Ludovic Todea, locotenentcolonel, în vîrstă de 89 de ani. Prin urmare, au putut veni aici, la această ceremonie, veteranul de război Ludovic Todea, de 89 de ani, și veteranul de pace Raoul Șorban, de 90 de ani – și nu vin cei care huzuresc pe banii românilor și ai americanilor! E bine de știut.

Stimați prieteni, de aproape 500 de ani, în ziua de 2 iulie suflarea românească din toate colțurile pămîntului comemorează trecerea în eternitate a lui Ștefan cel Mare. Osemintele lui galbene de sfințenie se odihnesc la Mînăstirea Putna, după o viață de luptă și încordare.

El a fost numit de Papa Sixtus al IV-lea „Atlet al Creștinătății”, dar nici Creștinătatea, nici Europa, nu l-au ajutat mai mult de-atît, decît cu aceste vorbe. La acea oră a Istoriei, America era descoperită de 12 ani. Ștefan cel Mare nu avea cum să știe despre America.

Omul nou

(urmare din pag. 21) Omul nou, cel pe care comuniștii doreau să-l formeze atunci, era de fapt omul gloatei, omul impersonal de la natură şi apoi impersonalizat pînă la capăt printr-o educație artificială, după tehnica dresajului şi a automatizării, așa cum a fost homo sovieticus. Acest om nou urma să fie ca un șurub în angrenaj, beneficiarul virtualei societăți viitoare finale, adică al societății comuniste, care va extirpa toate rădăcinile autentice ale tradițiilor spirituale ca să devină societatea ideală fără clase sociale, dar şi constructorul acestei societăți utopice (cf. Octavian Țicu). Cîtă asemănare între doctrina sovietică a „omului nou” și cea progresistă de acum, nu?

Ce mă derutează și mă sperie, în același timp, este faptul că acesta e modelul spre care tinde civilizația occidentală. Atunci este adevărat că socialismul și comunismul au fost doar niște experimente reușite pe care acum vor să le implementeze în societățile vest-europene? Se pare că da. Avantajul nostru, al celor trecuți prin acest experiment, este acela că știm la ce să ne așteptăm și putem identifica relativ ușor „schemele de tratament” care ni se aplică. Avantajul acesta este diminuat considerabil de imaginea pe care autorii occidentali ai experimentului ne-au creat-o în fața cetățenilor din statele lor: neserioși, mincinoși, ignoranți – într-un cuvînt, „necivilizați”, astfel încît avertismentele noastre să fie decredibilizate de la început.

Media pe care Occidentul a dezvoltat-o în ani – băieții care țin în mîini frîiele politice și economice ale lumii nu gîndesc și nu planifică pe termen scurt, ci pe termen lung și foarte lung – a căpătat o autoritate de „cavaler al dreptății”, care acum îi permite să fie crezută indiferent ce ar spune. De aceea, pentru mari mase de oameni, etichetele puse de această media, fie ea scrisă sau vorbită, schimbă ușor percepția acestora

RM

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

Lumea pe dos

(urmare din pag. 21) Să le susții drepturile, în condițiile în care acestea sînt inexistente, e una și să faci propagandă acestei orientări sexuale neîmpărtășită de marea majoritate a oamenilor, e cu totul altceva. Consider că le faci chiar un imens deserviciu, așa cum scriam și în articolul „Mîndria”, publicat în urmă cu cîteva numere: „Dea lungul istoriei au existat minorități sociale care au manifestat pentru drepturile lor și uneori au reușit, prin forță, să și le impună, vremelnic, asupra unei majorități.

Spun vremelnic fiindcă acea majoritate s-a scuturat de dictatura minorității și a avut grijă ca abuzurile să nu se mai repete vreodată. Exemplul cel mai apropiat nouă este instaurarea prin forță a comunismului în statele Europei centrale și de est, după terminarea celui deal II-lea Război Mondial. L-a instaurat o minoritate socială, comuniștii, prin forța Armatei Roșii și știm cu toții cum s-a terminat totul. Ei bine, minoritatea socială despre care vorbesc eu face aceeași greșeală ca a comuniștilor: își impune cu forța modelul social și principiile de viață asupra unei majorități care nu e de acord cu ele. De ceva vreme, asist cu uimire la o creștere a propagandei homosexuale în media.

Filmele, muzica, concursurile, desenele animate, evenimentele sportive, toate fac o propagandă agresivă și deșănțată acestei orientări sexuale. Mereu s-a spus că propaganda și prozelitismul nu sînt normale, fiindcă pot leza sentimentele altor oameni, că nu sînt «corecte din punct de vedere politic». Cu toate acestea, văd aplicîndu-se dubla măsură în acest caz. Nu te mai poți uita la un film artistic sau istoric pe canalele dedicate producțiilor cinematografice în sistem pay-per-view, pe care cu toții le cunoașteți, fără să existe o scenă de amor între persoane de același sex sau o persoană aparținînd comunității LGBT. Nu există concurs muzical, de talente sau de umor, care să nu promoveze membri ai acestei comunități. Am găsit în desenele animate pentru copii scene de lesbianism și discuții relaxate despre acest subiect, așa cum găsesc pe TikTok și pe canalele tv dedicate copiilor și adolescenților referiri la această minoritate socială”.

La Campionatul Mondial de Fotbal din acest an echipa Angliei a vrut să-și trimită căpitanul pe teren cu o banderolă în culorile curcubeului ca să facă reclamă comunității sus numite, iar jucătorii echipei Germaniei au făcut fotografia de dinaintea începerii meciului ținînd mîna la gură ca o formă de protest față de interdicția FIFA de a discuta chestiunea minorității homosexuale sau de a o promova pe terenul de joc.

Vreți în Schengen?

(urmare din pag. 21) Așa s-a făcut că omul însemnat pe frunte, Mihail Gorbaciov, un înfocat adept al Noii Ordini Mondiale, și-a distrus propria țară prin Perestroika sa, care a dus la desprinderea unui număr de șase state – Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina și Moldova – toate hipnotizate de o cît mai rapidă aderare la Uniunea Europeană. Iată de ce Vladimir Putin nu a fost interesat și nici nu a participat la funeraliile lui Gorbaciov. Să nu uităm că același personaj s-a implicat direct și în lovitura de stat din România, în anul 1989. Tot în acea perioadă, Cehoslovacia s-a divizat, prin apariția Cehiei și Slovaciei, iar puțin mai tîrziu, NATO a făcut ,,pace” în Iugoslavia printr-un război sîngeros, în urma căruia au apărut alte șase state noi europene. Uite-așa, Uniunea Europeană a ajuns de la 12 state la un total de 27, toate cu cotizația anuală achitată la zi, cu precizarea că aceasta s-a mărit în timp la 2 euro/an, deci s-a ajuns la un venit anual de 54 de euro. De reținut și faptul că toate țările UE sînt ajutate continuu prin... credite, a căror dobîndă, plus penalizări și alte cele, duc la o datorie anuală a cărei medie este, să zicem, în jur de 1,5 euro/an. Așadar, de la un venit de 12 euro/an, prin aderări în valuri, Uniunea Europeană a ajuns la un profit de circa 100 euro/an. Și acum ridicați această cifră la nivelul miliardului sau a zecilor de miliarde, fiindcă aceasta este realitatea.

23

Faptul că această propagandă agresivă a homo­ sexualității și a schimbării genului are efect este evidențiat într-un articol Reuters din 6 octombrie a.c., intitulat „Creșterea numărului de copii care caută terapii de gen” și în care se vorbește despre un fenomen ce ia amploare în SUA. „Mii de copii din Statele Unite se identifică acum ca un gen diferit de cel care le-a fost atribuit la naștere, numărul lor crescînd pe fondul recunoașterii tot mai mari a identității și drepturilor transgender, chiar dacă se confruntă cu prejudecăți persistente și discriminare.

Pe măsură ce numărul copiilor transgender a crescut, la fel a crescut și accesul acestora la terapii de afirmare a genului, o mare parte din acestea oferite în zeci de clinici din spitalele importante. Statisticile au fost, pînă acum, intuite. Reuters a colaborat cu compania de tehnologie a sănătății Komodo Health Inc pentru a identifica cîți tineri au căutat și au primit îngrijire. Datele arată că din ce în ce mai multe familii din toată țara se confruntă cu întrebări profunde despre ce tip de îngrijire să urmeze pentru copiii lor, plasîndu-i în centrul unei dezbateri politice naționale vitriole asupra a ceea ce înseamnă protejarea tinerilor care se identifică ca transgender”.

Graficele publicate în cadrul acestui articol arată o creștere, în ultimii cinci ani, a numărului acestor cazuri de la 15.172 la 42.167 de persoane. Oare de ce? S-or fi născut greșit toți copii aștia așa dintr-odată sau are legătură cu întețirea propagandei despre care vorbeam mai sus? O revistă pentru femei din Statele Unite publică un articol intitulat „Primul bărbat biologic cîștigă Miss Greater Derry, un concurs de frumusețe organizat de organizația Miss America” în care vorbește despre această premieră, popularizînd-o în acest fel. Mă întreb care e rostul? Cum să dai coronița de regină a frumuseții unui transexual care, așezat în fotografia de grup alături de celelalte participante, arată grotesc? Ce-o fi fost în mintea membrilor juriului? Vid? La recentele alegeri parlamentare din SUA, scrie site-ul american foxnews, „Minnesota alege primul parlamentar de stat transgender”. Foarte bine, treaba lor, poate e un om competent, dar de ce scoți în evidență faptul că e transexual? De ce faci din asta o laudă? La noi în țară emisiunea „Vocea României” a marcat o premieră, scrie site-ul infomusic.ro, prin prezența lui Ricardo Gabor, care a cîntat (bine, de altfel, după ce l-am văzut pe youtube, fiindcă nu urmăresc această emisiune) în travesti, spre surpriza membrilor juriului. Tudor Chirilă a declarat că: „Faptul că tu ești în 2022 la Vocea României, venind din Spania, cu look-ul ăsta, și cu orice fel de orientare sexuală ai avea tu, este extraordinar!

Pentru că noi sîntem o țară intolerantă, noi sîntem o țară cu un model cultural care are mari prejudecăți vizavi de

minoritățile sexuale și, indiferent dacă tu ai fi straight (heterosexual – n.red.) sau orice altceva, apariția ta duce cu gîndul la asta, și mie mi se pare foarte important ca tu să fii aici cît mai mult. Regret că nu m-am întors ca să fii în echipa mea și poate să mergi cît mai departe pentru a aduce un pic de normalitate și a vedea că oamenii nu trebuie discriminați pe nici un fel de criteriu”. Îi voi răspunde juratului, dar și celor care gîndesc ca el, că eu nu cred în intoleranța românilor, fiindcă de mai mult de 2000 de ani, de cînd stăm aici în crucea vînturilor, i-am primit pe toți cu egală bunăvoință, indiferent de credințele sau orientările pe care le aveau, fiind chiar un exemplu de toleranță pentru celelalte țări europene.

Cui folosește toată această propagandă agresivă a stilului de viață LGBTQ? Oare cei care o promovează să nu știu că orice stimul aplicat în exces duce la reacții contrare celor dorite sau, ca să fiu în ton cu tema articolului, „pe dos”? Dorind să le facă un serviciu celor care au această orientare sexuală atrăgînd de partea lor simpatia lumii întregi, vor reuși pînă la urmă să atragă nu simpatia, ci adversitatea majorității, căreia încearcă să i-o bage pe gît. Pe măsură ce trece timpul observ că reacțiile lumii întregi la încercările Occidentului de a-și impune cu forța ideile de diversitate, energie verde, neo-marxism, gîndire și libertate fără limite a omului, sînt unele de respingere, fiindcă binele făcut cu forța nu mai e bine și asta a spus-o foarte clar Christos.

Lumea noastră s-a întors pe dos de cîțiva ani, scara valorilor s-a răsturnat complet doar fiindcă au ajuns să ne conducă cei mai incapabili dintre noi, corijenții generației mele, cum am spus nu o dată. Cum facem să-i dăm jos? Prin alegeri democratice, firește.

Problema este cum îi convingem pe cei care ar avea competența și inteligența să ocupe acele funcții, pentru că mulți dintre ei nu vor să se amestece în mizeria numită politică, pentru că fie nu au vocație de eroi, fie au familii pe care nu vor să le expună unor pericole ce s-ar abate asupra lor în lupta cu sistemul. E o întrebare la care va trebui nu doar să reflectăm în următorii doi ani, ci să îi și găsim împreună un răspuns.

Aceeași metodă se aplică și în cazul ONU, NATO, OMS etc., planeta devenind un fel de uger de la care sug numai cei care nu știu ce înseamnă să hrănești și să îngrijești ființa care te ține în viață. Legat de asta, să nu uităm, de pildă, că Rafila, noul ministru al Sănătății, a pus la bătaie bani mulți din bugetul țării ca să cumpere... pastile cu iod, pentru că Putin, vezi Doamne, ,,va da cu nucleara!”. Dar să nu pierdem din vedere că el a fost cîndva reprezentantul României la OMS, și ăia, din cînd în cînd, îl mai abordează la modul: ,,Ce faci, băiete, nu ne mai dai și nouă ceva de ciugulit?”. Tot pe același calapod au acționat și escrocii implicați în campania anti-Covid-19, adică Arafat, Cercel, Cîțu, Vela, Gheorghiță... Dar, din păcate, Justiția românească nu-i trage la răspundere, că acolo sînt alți escroci, și deasupra lor se află nimeni altul decît Iohannis, cel care ne-a anunțat că ,,România a eșuat!”. De fapt, ăsta a fost și scopul globaliștilor, cînd l-au instalat în fruntea țării, ca să o pună pe butuci și apoi să vîndă și butucii.

Se zice, însă, că premierul Ciucă, alt năuc, ar fi găsit o soluție de ieșire din rahat: ,,Declarăm război tuturor și apoi ne predăm” sau, altfel spus, punem suveranitatea țării pe tavă, după cum spumegă și Alinuța Gorghiu prin Parlament, de vreo doi ani încoace. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare./ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (,,Lumea românească”).

Așa după cum spuneam, mie, cel puțin, nu-mi trebuie nici sărbători și limbi străine, nici Spațiul Schengen, nici

Uniunea Europeană, NATO, ONU, OMS sau Banca Mondială, și așa ar trebui să gîndească toți românii. Ăștia ne-au adus la sapă de lemn, ne-au mințit, ne-au trădat și ne-au batjocorit continuu. Dacă nu ne unim și nu ne vom debarasa de acești veritabili sataniști, ne vor mînca viermii de vii. De aceea ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”). Înțelegeți, frați români, că noi nu trebuie să rezistăm, noi trebuie să dăinuim, mai ales că sîntem un popor binecuvîntat, care trăiește în Grădina Maicii Domnului, ajunsă, cîndva, ,,grînarul Europei”. Noi i-am avut înaintași pe Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Constantin Brâncoveanu și pe Mihai Eminescu, iar în țara asta s-au găsit cele mai vechi dovezi ale existenței umane. Noi nu sîntem urmașii maimuțelor, noi sîntem urmașii Sfinților. Și, în susținerea acestei afirmații, iată o pilduitoare parabolă. În menajeria unui circ, o maimuțică înlăcrimată spunea: ,,Cît am bătut eu jungla, scuzați, n-am observat,/ În obștea de maimuțe, cocotier privat,/ Nici garduri și nici paznici, nici pui murit de foame/ Sau omorîți în taină de așazise MAME.../ La noi nu se întîmplă război religios,/ Nici «sfinte» inchiziții, nici libertate-n lanțuri,/ Nici chefuri după care să ne culcăm în șanțuri/ Și nici o îndoială ce duce la ateism,/ Nici ordini mondiale, nici materialism.../ E-adevărat că omul a coborît ca soi,/ Dar, să fim rezonabili, n-a coborît din noi!” (Ilarion Căpățînă, Revista ,,Porunca iubirii”, nr. 3/2008).

24

Nr. 1668 l 28 noiembrie – 5 decembrie 2022

POLITICĂ

GEOPOLITICĂ

Internetul și globalizarea ar putea uni lumea și ar putea face oamenii mai fericiți (II) Pereți în loc de poduri (2)

De exemplu, aveți doi prieteni de pe Facebook cu opinii opuse: un iubitor de pisici și un iubitor de cîini.

Dacă vă plac și comentați mai des postările primului, postările celui de-al doilea vor dispărea treptat din feedul dvs. În schimb, algoritmii vă vor sugera tot mai multe postări referitoare la pisici de la alți utilizatori. Cert este că scopul benzii algoritmice este de a menține atenția unei persoane cît mai mult timp posibil. Pînă la urmă, rețelele de socializare și-au dat seama rapid că nu au nevoie de utilizatori pentru a se educa și a-și lărgi orizonturile, pentru că vin pe internet pentru a se relaxa și a se distra, ceea ce înseamnă că oamenii pot și trebuie ținuți la ecran cît mai mult timp.

Iar acest principiu al rețelelor sociale a atras imediat reprezentanții mediului de afaceri care caută din ce în ce mai multe modalități noi de a-și promova produsele.

Algoritmul este foarte abil în a impune unui utilizator dorința de a cumpăra. Anterior, algoritmul analizează unde locuiește o persoană, ce venit are și de ce are nevoie în acel moment. De fapt, rețelele sociale fac jumătate din muncă pentru corporațiile mari, fac selecția personalizată a produselor și oferă o platformă pentru promovarea acestora. Afacerile s-au dovedit a fi dispuse să plătească mulți bani pentru asta, iar Facebook, Instagram și alte platforme online nu au ezitat să profite de acest lucru, transformînd de fapt oamenii – sau mai degrabă, avatarurile lor digitale – într-o marfă. Într-o astfel de situație, este complet neprofitabilă modernizarea algoritmilor pentru a uni toți oamenii lumii. Dimpotrivă, este mai bine să creăm din ce în ce mai multe grupuri separate de cumpărători, pentru că asta aduce mai mulți bani de publicitate, pentru că fiecare grup are nevoie de o abordare separată. Deloc surprinzător, veniturile Meta au crescut exponențial: în doar zece ani (din 2010 pînă în 2020), veniturile Facebook au crescut de la 1,2 miliarde de dolari la 86 de miliarde de dolari. În același timp, amploarea datelor pe care platformele online le colectează despre utilizatori a devenit cunoscută utilizatorilor obișnuiți destul de recent, în 2018. Mai mult, s-a dovedit că algoritmii de social media sînt folosiți nu numai de corporațiile globale pentru a vinde electrocasnice și

RM

produse cosmetice, ci și de politicienii ale căror bunuri nu mai sînt atît de inofensive.

Prețul libertății de alegere În 2018, a fost făcută publică știrea conform căreia Facebook a permis scurgerea datelor de la zeci de milioane de utilizatori. Jurnaliștii Channel 4 au descoperit că firma britanică de consultanță Cambridge Analytica colectează informații personale despre utilizatori prin intermediul platformei de socializare din 2015. Inițial, a fost vorba despre datele a 50 de milioane de oameni, dar ulterior conducerea rețelei de socializare a recunoscut că au fost mult mai multe victime ale scurgerilor de informații. Cambridge Analytica a distribuit pe Facebook un test cu întrebări personale despre utilizator, în funcție de rezultatele căruia a fost posibil să-și întocmească profilul psihologic. Aplicația s-a bazat pe un test care oferă o descriere exhaustivă a unei persoane în cinci parametri: deschidere, conștiință, extraversie, bunăvoință și nevrotism. Oamenii au încercat zeci de afirmații în spiritul „Sînt încrezător în mine”, „Sînt sufletul companiei”, „Mă simt adesea trist”. Compania a analizat răspunsurile și informațiile personale ale utilizatorilor care au completat chestionarul, precum și ale prietenilor acestora. Apoi datele obținute au fost vîndute către terți, inclusiv analiști politici. Jurnaliştii occidentali cred că activităţile Cambridge Analytica au influenţat campaniile politice de pe întreaga planetă, inclusiv Brexit-ul, alegerile din Kenya, Nigeria, Cehia.

Dar, desigur, cea mai uimitoare știre legată de vînzarea datelor utilizatorilor Facebook este scandalul din jurul alegerilor prezidențiale din SUA din 2016, în timpul cărora Donald Trump a învins-o pe Hillary Clinton.

CNN, în investigația sa, a raportat că echipa Trump a plătit Cambridge Anaytica mai mult de cinci milioane de dolari pentru campanie personalizată în rețelele sociale.

Pentru realizarea profilurilor psihologice au fost folosite aceleași date obținute ilegal.

Cu toate acestea, scandalul și litigiile globale nu au oprit creșterea veniturilor Facebook, o mare parte dintre acestea provenind din publicitate. Pînă la sfîrșitul anului 2020, această sumă a ajuns la 86 de miliarde de dolari.

Utilizatorii continuă să vadă reclame pe rețeaua socială și se bucură de selecția personalizată a informațiilor, știind că datele lor personale devin o marfă. Potrivit

lui Ilya Grashchenkov, directorul general al Centrului pentru Dezvoltarea Politicii Regionale, răspîndirea internetului și a noilor media, care avea ca scop inițial construirea încrederii și stabilirea unui dialog între autor și cititor, a avut efectul opus. În loc să devină o personalitate cu drepturi depline care filtrează informațiile și efectuează o evaluare independentă a evenimentelor, o persoană devine foarte încrezătoare, susceptibilă la influență și, ca urmare, se degradează, crede omul de știință.

Acum, cu ajutorul rețelelor sociale, o persoană își poate însuși cu ușurință orice punct de vedere. Acest lucru este nociv, pentru că o societate controlată devine slabă și lipsită de voință. Adică, aceștia sînt oameni care nu sînt capabili să ia propriile decizii, să fie responsabili pentru ei înșiși și să se angajeze în politică.

Andrey Bystritsky, președintele Consiliului de administrație al Fundației pentru Dezvoltare și Sprijin al Clubului Internațional de Discuții Valdai, consideră că oamenii sînt din ce în ce mai închiși în grupuri cu gînduri similare și îndepărtează în mod deliberat informațiile care contrazic punctul lor de vedere.

Aceeași „bulă de filtru” este de vină pentru acest lucru, ducînd la efectul unei camere cu ecou: întărește sistemul de convingeri al utilizatorului, care nu vede opinii alternative și crede că majoritatea îi împărtășește valorile. Ca rezultat, acest lucru duce la o denaturare a percepției realității, iar dominația evidentă a unei idei în comunitate închide o persoană într-o cușcă de informații și îi slăbește gîndirea critică. Pentru a fi convins de validitatea acestei afirmații, este suficient să ne uităm la știrile false de pe Twitter, care se răspîndesc cu 70% mai rapid decît postările adevărate, spun oamenii de știință. Și nu numai mass-media și politicienii sînt responsabili pentru asta. Unei persoane moderne nu-i plac informațiile plictisitoare, este mai probabil să facă click pe ceva spectaculos sau șocant.

Prin urmare, videoclipurile cu o tonalitate radicală și teorii ale conspirației sînt deosebit de populare pe YouTube.

Deloc surprinzător, afacerile și politica profită din ce în ce mai mult de credulitatea a miliarde de utilizatori ai rețelelor sociale, împărțindu-i în grupuri de interese pentru a-și promova cu succes ideile și produsele. Și conceptul de piață globală, formulat în ultimul secol, îi ajută foarte mult în acest sens. (va urma) N.K.

ANUNŢ IMPORTANT!

Abonamentele la Revista ,,Ro­mâ­ nia Mare” se pot face prin inter­mediul Poștei Române, astfel: - la Oficiul poștal de care apar­țineți (abonamentele se înnoiesc lunar); - pe site-ul www.posta-romana.ro, sec­țiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează: – 1 lună – 24 RON – 3 luni – 72 RON – 6 luni – 144 RON – 12 luni – 288 RON Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Redacția

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.