România Mare, nr. 1661

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Dacă există un Guvern Mondial, trebuie să existe și o Opoziție Mondială, nu-i normal?

CornELIU VADIm TUDor

Centenarul încoronării

A fost nevoie ca în 1873 singurul copil al Principelui Carol I să moară la vîrsta de doar 4 ani, pentru ca Ferdinand să ajungă moștenitor al tronului la sfatul profesorului Păun, educatorul celor trei prinți. Procedurile casei de Hohenzollern și tratativele cu corpurile legiuitoare românești au durat ani de zile, timp în care Carol I a devenit rege al României, iar cel propus ca succesor la tron se lupta ca licean la Dusseldorf cu compuneri latinești și calcule logaritmice, după cum scrie Eugen Wolbe în cartea sa despre Ferdinand I.

Venind în România, prințul Ferdinand a cîștigat cu greu simpatia românilor care, privindu-l, nu găseau că viitorul lor conducător „avea față de rege”, cum se spune. Era un locotenent blond, cu ochi albaștri și întreaga lui ființă emana onestitate, franchețe și bunăvoință. A fost încadrat în Regimentul I Vînători și a primit drept de vot și loc în Senat, pentru a începe să ia contact cu problemele politice, economice și sociale ale țării. „Acum, că există

ACTUALITATEA PE SCURT

● Pandemia COVID-19 a avut un impact fără precedent asupra sănătății mintale a tinerilor. De Ziua Mondială a Sănătății Mintale, un nou raport UE analizează modul în care țările europene au abordat provocările pe care pandemia le-a declanșat în privința sănătății mintale și emoționale a tinerilor. „Tuturor ne pasă de sănătatea emoțională a tinerilor noștri. În urma pandemiei și a războiului pe teritoriul Europei, acest raport privind sănătatea mintală a tinerilor sosește la momentul potrivit. Sînt încîntat să văd că statele membre ale UE iau această provocare

Magia toamnei

un urmaș la tron – scrie același Eugen Wolbe – se pune problema de a asigura succesiunea dinastiei de Hohenzollern pe tronul regal al României. Încep căutările printre fiicele caselor princiare, dar Ferdinand se îndrăgostește de o boieroaică pămînteană, Elena Văcărescu. Regina Elisabeta acceptă relația lor și-i logodește într-o noapte pe cei doi, dar regele va anula a doua zi logodna din rațiuni de stat, reluînd căutările printre fetele de viță regală din Europa. Norocul îi surîde regelui nostru, fiindcă se reînnoadă o relație cu familia ducelui de Edinburgh, Maria, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, în scopul de a mijloci căsătoria tinerei prințese cu Ferdinand. După cîteva întîlniri între cei doi tineri, timidul prinț german – așa cum îl caracterizează viitoarea lui soție, Regina Maria – găsește curajul de a-i cere mîna, iar Maria spune «Da» deschizîndu-și ușa spre o viață lungă și măreață”. (continuare în pag. a 7-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HORECA

în serios și că au stabilit măsuri pentru susținerea tinerilor, în special în școli. Aceste eforturi trebuie să continue să permită tinerilor să prospere, acum și în anii următori, iar Comisia le va fi întotdeauna aproape pentru a oferi sprijin”, afirmă Comisarul pentru inovație, cercetare, cultură, educație și tineret, Mariya Gabriel. Pe lîngă eforturile statelor membre, cum ar fi România, Comisia Europeană a desemnat 2022 drept Anul European al Tineretului în recunoașterea sacrificiilor tinerilor în timpul pandemiei COVID-19.

(continuare în pag. a 17-a) r m

Neamurile proaste

Cîte neamuri proaste în această ţară! Suflete de slugă, lepre, mitocani Se întrec în vile, au maşini la scară Ştiu doar o deviză: bani şi iarăşi bani!

N-au prea multă şcoală, cam de clasa IV-a, Dar au prins clişee la televizor Toţi au doctorate, să-i admire şatra Ţipă mahalaua în osînza lor.

Şi ce morgă tîmpă! Ifose stupide!

Ochelari de aur, ţoale de import!

Fac pe francmasonii, intră prin partide…

Ah, voi, neamuri proaste, nu vă mai suport Pentru mine sînteţi nişte linge blide

Ouă de năpîrcă, ce duhnesc a mort.

CornELIU VADIm TUDor, sîmbătă, 19 iulie 2014

Predarea Armatei române de la Cârcea

Nostalgii în uniformă

Toamna românească, încărcată cu rodele strădaniei țăranului nostru, sluga de veacuri a pămîntului care ne ține – venea, de fiecare dată, cu emoția ce se prăvălea de pe ulițele obosite de praful verii fierbinți, într-un șuvoi de tineri gălăgioși, care se urcau în căruțe și mergeau pînă la cea mai apropiată gară. Odată cu ei, purtînd, uneori, cuferele din scînduri proaspăt vopsite sau unele vechi, ale unui tată sau unui frate, îi urmau și rudele apropiate, prelungind pînă la scara vagonului de clasa a II-a clipa despărțirii vremelnice de proaspătul recrut. De multe ori lăutari cu cobza și țambalul rotunjeau atmosfera de sărbătoare a satului, cînd plecau flăcăii la oaste. Cîntece de veselie și de voie bună răsunau pe peroanele pierdutelor gări de provincie, flăcăii și mîndrele care-i petreceau se prindeau în horă – semn magnific și natural că, într-adevăr, încorporarea unui nou leat de recruți, se transforma în sărbătoarea satului, metamorfoză care elibera spiritele,

cel puțin pentru o vreme, de legătura ancestrală cu pămîntul natal, feciorul satului fiind pătruns (și mîndru) de datoria sfîntă de a „face armata”, slujirea Țării, sub Drapel, constituind prima lui responsabilitate majoră, în sînul familiei. Reproducînd o strofă dintr-un cîntec militar al jumătății de Secol XX – dincolo de naivitatea versurilor se desprinde încărcătura emoțională a societății rurale, ancorată, în întregimea ei, în marea sărbătoare a plecării feciorilor la oaste: „Frunză verde, verde, de arțar,/ A plecat Gheorghiță-al nostru militar./ Cînd compania pornește/ Toată lumea se urnește,/ Ies fetițe la portiță/ Ca să-l vadă pe Gheorghiță“.

Astfel s-au petrecut lucrurile vreme de peste un secol și jumătate (vorbim de Armata Națională a României) –din iunie 1868, cînd serviciul militar devenea obligatoriu în România, prin Legea pentru organizarea Puterii Armate, excepție făcînd doar străinii – în acest caz făcînd-se diferența în situații precum cele două conflagrații mondiale sau în unele cazuri de stare excepțională.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Toamna interbelicã

A venit toamna. Din nou. La fel cum venea peste satele şi oraşele României în perioada interbelică. Cu frumuseţea pastelată a frunzelor ruginite şi cu parfumul dulce al strugurilor copţi. Cu ploile mohorîte şi interminabile – aducătoare de inevitabile inundaţii. Ce s-a schimbat? Ce a rămas la fel? Vă lăsăm pe dumneavoastră să răspundeţi, după ce veţi citi un colaj de articole „cu parfum de toamnă” culese din presa interbelică.

Culesul viilor la Nicoreºti

„Culesul de vii pe atunci, la Nicoreşti, mai ales la Coana Salomia, era cu totul altceva decît este astăzi. Oamenii şi podgorenii, ce e drept, aveau mai puţine griji, mai puţine greutăţi, dar şi viaţa, obiceiurile, datinile erau mai frumoase, mai curate. Crama nu avea becuri electrice, spalierii nu aveau postamente de beton. Podgoreanul nu cetea «manualele de vinificaţie», dar nu ştiu cum, podgorenii erau podgoreni, vinul era vin şi oamenii în general erau oameni. Viaţa liniştită, patriarhală de atunci permitea podgoreanului să iubească butucii de viţă românească cu pasiune şi, în orice caz, altfel decît iubesc podgorenii de astăzi... viţa americană.

Coana Salomia îşi îngrijea musafirii ca pe ochii din cap. Pe unii îi culegea de sub butuci, pe alţii îi doctoricea în paturile largi şi numeroase, pînă ce îi putea întruni pe toţi laolaltă în jurul sarmalelor stropite cu smîntînă şi unt proaspăt sau a cureluşelor de păstramioară de capră muiate în rubiniu de Nicoreşti, minunea autentică ce a făcut celebritatea întregei regiuni. Doar culesul ţinea şapte-opt zile şi cine «începea» culesul nu-l putea părăsi cu una cu două. Lăutarii cîntau ziua şi noaptea, oamenii se înveseleau şi cît era via de mare stăpînea numai rîs, glume şi voie bună. Cine trecea pe la vie avea dreptul săşi umple doniţa sau vasul cu must proaspăt. Aşa hotărîse Coana Salomia cea voioasă cu faţa trandafirie, cu cerceii mari de aur, care moştenise obiceiul din bătrîni. Lăutarul cu care ciocnise cel dintîi pahar cu must avea un drept şi mai mare. Putea să ridice oricît must ar fi vrut – butoaie să fi avut.

Petrecerea de care îmi amintesc a ţinut mai bine de o săptămînă. Ştiu bine că patru zile de-a rîndul vizitiul nostru a încercat să ne clintească pentru treburi la oraş. Dar cui să vorbească? Culegătorii, gazdă şi musafiri, în sunetele tarafului de lăutari, lucrau şi petreceau în aşa chip încît nici o putere omenească nu putea deplasa un singur om. Nici măcar Ştefanache dascălul nu s-a putut duce la slujba de duminică – omul mulţuminduse să cînte sub un butuc bătrîn, din fundul viei, toate cîntecele cîte le ştia pe dinafară. Culesul s-a sfîrşit, după cîte ţin minte, cu o «masă mare» cu «alivănci» – un fel de plăcinte moldoveneşti de care se dusese faima ca şi de vinul rubiniu al Coanei Salomia, la care voioasa şi harnica podgoreancă şi-a trecut, ca de obicei, cu un strălucit succes, examenul de neîntrecută gospodină.

De atunci a trecut o viaţă de om. În poarta viei unde am petrecut atîţia ani, atîta lume, văd şi astăzi, în contururi şterse, umbra străcitoare a unei femei care seamănă cu Coana Salomia cea voioasă şi cea primitoare” („Ilustraţiunea Română”, 10 octombrie 1934).

Bucureºtiul – oraºul lagunelor

„Inundaţia care a transformat mai zilele trecute cartierul Tei într-o copie nereuşită a oraşului lagunelor a prilejuit cîteva scene amuzante prin ineditul lor. Putem asista la scene în care un grup de funcţionari, cari trebuind să se ducă la slujbe, au angajat în lipsa unui alt vehicul un... camion, pentru a-i trece peste apele revărsate şi a-i debarca la staţia de tramway. Sau vedem o scenă pe jumătate comică: un mic vînzător de fructe din cartier şi-a transformat lada pe care şade de obicei, în piedestal care să-l apere de ape. Nu încetează însă nici un moment să-şi ofere marfa trecătorilor, din care unul, ispitit de merele rumene, s-a oprit... să se informeze asupra preţului. Cu toate că stă în apă pînă la genunchi, umbrela-i umbrelă... Teiul, mahala uitată de edili, bătută de Dumnezeu, cu toate că străzile poartă exclusiv numele sfinţilor” („Realitatea Ilustrată”, 3 decembrie 1931).

Pãlãrii ºi pantofi de toamnã la modã

„- Care sînt ultimele succese înregistrate de modă la capitolul palăriilor?

- Beretele şi micile toci gen «şapcă» ocupă primul loc în seria pălăriilor. Ți-am vorbit despre aceste pălării cu mult înainte de a-şi fi făcut apariţia. Dar iată că alte pălărioare vin azi să le dispute primul loc. Cu foarte mult succes au fost adoptate – mai ales ca pălării de dupăamiază – tricornurile rococo.

- Din ce material sînt mai cochete aceste tricornuri?

- De preferinţă din fetru-filt, dar care pot fi garnisite – de obicei colţurile ridicate – cu breitschwanz sau cu catifea. O condiţie esenţială pentru ca tricornul să fie, întradevăr, cochet este maniera de a-l purta.

- Această condiţie cred că e reclamată de orice pălărie.

- Orice pălărie o putem purta dreaptă sau aplecată, după fantezie. Tricornul nu este «şic» decît dacă e tare aplecat pe ochiul drept.

- Ochiul drept dispare deci din nou sub borul pălăriei, prefăcîndu-ne din nou în Ciclopi. Mi se pare de altfel că aceasta a devenit o regulă generală pentru modul de a purta pălăria actuală. Regula aceasta mai este valabilă pentru pălării înalte cu bor, gen tirolez. În schimb nu este deloc respectată cînd e vorba de o tocă fantezie, din catifea, care se poartă de preferinţă drept, aplecată pe frunte, dar nu exagerat, lăsînd liberă toată ceafa. Degajarea completă a cefii – iată regula generală a pălărillor de toamnă, care nu îngăduie nici o abatere.

- De la pălării aş vrea să trecem de-a dreptul la moda încălţămintei.

- Moda încălţămintei apare cu noutatea pantofilor foarte montanţi. În contrast cu escarpenul foarte decoltat şi cu sandalele care lăsau piciorul aproape complet liber, pe care le-am purtat anul trecut – această modă apare foarte curioasă. Într-adevăr, cu moda încălţămintei se petrece un fenomen foarte curios. În nici un alt detaliu al toaletei nu ne arătăm atît de conservatoare ca la încălţăminte. Terminăm totuşi prin a adopta noul pantof prescris de modă. Mi-l poţi deci descrie în toată liniştea.

- Pantoful de zi sau de seară se va ridica aproape ca un trotteur. Anumite tăieturi şi croieli îi vor imprima eleganţă. Dimineaţa, pantoful va avea tocul jos şi vîrful mai rotunjit. Botul pătrat începe să cadă. Se lucrează bineînțeles dintr-o piele mai solidă. După amiază, se vor purta pantofi din şevro, lac sau căprioară. Catarămi, şireturi, funde, toate sînt întrebuinţate pentru a închide cît mai mult pantoful.

Pantoful de seară are puţin aspect medieval, atît de mult se apropie de gleznă. Are tocul foarte înalt şi botul bine ascuţit. Are şi acest pantof garnituri din şireturi de fir şi fel de fel de motive din metal şi pietre. Marea surpriză pe care ne-o pregăteşte moda sînt ghetele. Au multă asemănare cu şoşoneii scurţi.

- Vom purta din nou aceste orori cu şireturi?

- Li se prezice în orice caz mult succes” („Ilustraţiunea Română”, 10 octombrie 1934).

Un articol de sezon cu parfum de bulion

În alte timpuri, nu foarte de mult și nu peste tot trecute, lăsarea toamnei peste satele, tîrgușoarele și peste mahalalele marilor orașe, era vestită și de un parfum dulce și suav

care se ridica de prin mai toate curțile gospodăriilor: mirosul de bulion. Pentru că nici lelea Ioana, nici coana Marghioala nu concepeau să le prindă iarna cu rezervele de conserve și de murături necompletate. Și între aceste minunății de conserve făcute acasă, bulionul ocupa poate locul cel mai important.

E drept că unele cucoane mai simandicoase începuseră deja să folosescă conservele cu bulion cumpărate de la prăvălie, dar gustul lor nu se putea compara cu cel al bulionului făcut acasă, nu-i așa? Nenea Gheorghe al Ioanei și Nea Tache, bărbatul lui tanti Marghioala aveau și ei un rol important în această poveste: făceau focul sub ceaunul de aramă pus pe pirostrii și țineau de urît harnicelor lor soții în timpul acestei importante activități. Pînă fierbea bunătatea de bulion citeau gazetele, pentru că – nu-i așa? – trebuia să se ocupe cineva și de treburile țării.

Bulionul ºi monarhia

„Boala Principelui României: Știri foarte îngrijorătoare au circulat astă noapte despre o pretinsă evoluție înspre rău a boalei A. S. R. Principelui (notă: Principele Ferdinand, viitorul Rege al României), știri cari din fericire nu s-au confirmat. Iată în adevăr fazele prin care a trecut Principele României pînă astă noapte la orele 12. După plecarea MM. LL. Regele și Regina, la orele 7 seara, A. S. R. a luat o ceașcă de bulion și un păhărel de șampanie și după cîteva minute a adormit. Pe la orele 9 seara somnul devenind cam agitat și temperatura ridicîndu-se la 39.3 grade, medicii au făcut A. S. R. o baie rece de 8 grade, care a produs un bun efect asupra Augustului pacient. Pe urmă A. S. R. a primit hrana-i obicinuită, i s-a făcut și o injecție cu serum artificial” („Epoca”, 17 mai 1897).

Bulionul în Parlament

„În analele parlamentare române este fără pildă barbaria săvîrșită ieri la Cameră de către turma de mizerabili ai guvernului. Dl. G. A. Scorțescu a fost osîndit să vorbească opt ore și jumătate fără întrerupere. Cînd d-sa a cerut să se suspende ședința, cireada brută, înfruptată și îmbătată în bufetul Camerei, a răcnit întruna:

- Nu se poate!

Sub scutul parlamentarismului terfelit se urmărea săvîrșirea unei crime. Din fericire dl. deputat dr. Sculy a intervenit tocmai din vreme ca să spună președintelui:

- Dacă nu se suspenda ședința, Scorțescu va cădea jos ca și mort și tot sîngele îi va izbucni pe nas. Atunci președintele, îngrozit de consecințele pe care le-ar avea mișelia biroului, a suspendat ședința numai pentru patru minute.

Dl. Scorțescu a cerut la orele 2 suspendarea ședinței pentru o jumătate de oră, ca să se întremeze puțin, să mănînce ceva. Turma de imbecili a început din nou să răcnească, și dl. Scorțescu a fost silit să soarbă din cînd în cînd, în cursul discursului, o ceașcă de bulion, ca să poată resista duhoarei ce respirau bețivanii de Nae Stătescu, Delimarcu, Mărgăritescu etc.” („Epoca”, 22 martie 1898).

Progresul, metalurgia ºi bulionul!

„O preocupare deosebitä pentru crearea și dezvoltarea gospodäriilor agricole anexe a dovedit și conducerea uzinei «Progresul», Brăila. Gospodăria agricolă anexă de pe lîngä această întreprindere cuprinde cîteva sute de hectare de teren cultivabil, precum și o crescătorie de porci și păsări. În afară de faptul că a asigurat nevoile de legume și zarzavaturi ale cantinei, gospodăria anexă a acestei uzine a livrat, anul trecut, altor întreprinderi metalurgice însemnate cantități de bulion și chiar unele legume. Ce însemnătate deosebită au gospodăriile agricole anexe pentru aprovizionarea cantinelor, reiese de asemenea din faptul că, anul trecut, gospodăria anexă a fabricii de confectii «Gh. Gheorghiu-Dej» din București a asigurat 90% din legumele și zarzavaturile necesare cantinei, dînd, printre altele, 3.600 kg pastă de bulion, 28 de tone ceapă, 18 tone praz, 31 de tone varză, 3.800 kg morcovi și altele” („Scînteia”, 6 august 1953). DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

TABLETĂ DE SCRIITOR

Poetul metaforei incandescente

Poetul Vasile Bardan, originar din comuna Valea Seacă, județul Bacău, a împlinit, anul acesta, 75 de ani de viață, prilej nimerit de analiză a operei sale lirice bogate, dar și de meditație la viitoarele creații, căci mai are multe versuri de scris... El și-a creat un drum propriu, original, în literatură, scriind însetat de ,,foamea gîndului de gînd”, asigurîndu-ne, în graiul lui Bacovia, că așa se ,,naște poezia”, prin ,,foamea bărbatului de femeie/ și foamea femeii de bărbat”. Am ales aceste versuri din creația sa (,,Poezia și foamea”, 1996) pentru explicația pe care ne-o dă autorul despre felul cum stau lucrurile în cazul poeziei sale, a simțirii poeziei ca mesaj direct și a unei filozofii desprinsă din viață. Știm că, de la publicarea acestei poezii, pentru Vasile Bardan, anii s-au scurs, cu bune și rele, însemnînd creație, muncă pentru împlinirea destinului său de poet cu metafore incandescente și emoție metamorfozată în bucurii și tristeți,

dînd naștere unui stil propriu, cu disponibilități certe de a se vedea printre creatorii marii poezii a vremurilor actuale, în era calculatorului și a spiritului clonat întru dispreț, depresie și neliniște materială națională.

Vasile Bardan este poetul care surprinde prin modul spectaculos al evoluției sale, spunînd lucrurilor pe nume, pînă la imortalizarea și redarea vizuală a unor imagini din jurul său, fie că e vorba de ,,bombardiere” - ,,Am văzut bombardiere/ aruncînd deasupra orașelor/ alimente și medicamente/ și sute de mii de tancuri/ ieșite la arat” (Lapsus) –, fie de o vrabie care-și învață puiul să zboare prima oară din cuib, așa cum o face, cu darul omului născut să empatizeze cu lumea necuvîntătoarelor, în poezia ,,Lecție de zbor”. Și scrie cu o strălucire aparte, aflîndu-se parcă la un examen, în fața unui juriu format din copii nerăbdători să afle de la el ce este o descriere poetică și care sînt ingredientele folosite. La orice provocare, poetul descrie cu pana sa de liric autentic, pe un ton prietenesc, tabloul lecției de zbor: ,,de pe marginea cuibului/ puiul privea în abis/ vrabia îl învăța să zboare/ universul îi era deschis”. Cîtă literatură în mișcare și

Panait Istrati, un visător şi un învins (I)

Cunoscut mai ales pentru povestirile sale (capodoperele Chira Chiralina și Moș Anghel), scriitorul Panait Istrati, de la a cărui naștere s-au împlinit anul acesta, pe 10 august, 135 de ani, a fost și una dintre conștiințele Secolului XX. Născut la Brăila, ca fiu al unui contrabandist grec, Gherasim Valsamis, și al unei spălătorese, Joița Istrate, a absolvit doar patru clase primare. A intrat, de adolescent, băiat de prăvălie și a rătăcit prin multe meserii fără să se poată statornici. A fost hamal, docher, zugrav și tot așa.

A avut un cult pentru prietenia adevărată şi dezinteresată: astfel, între el şi vagabondul plin de păduchi care-l citea pe Alphonse Daudet în original, Mihail Kazanski, se leagă o prietenie pînă la moarte. Prietenia cu acest enigmatic personaj este evocată în romanul ,,Adrian Zografi”. Împreună pornesc să cunoască lumea şi, la 12 decembrie 1906, începe prima sa călătorie în Egipt. La Cairo îşi cunoaşte unchiul bogat, fratele lui Gherasim Valsamis, care-i oferă o nouă viaţă cu condiţia să renunţe la iubitul său prieten, Mihail, lucru pe care-l refuză. Pleacă apoi în Siria, unde îl cunoaşte pe tînărul evreu Hună, pe care-l imortalizează în schiţa ,,Mîntuitorul (Amintire de un Crăciun)”, publicată în România muncitoare, sub pseudonimul Istrian. Hună, evreul cu cu suflet mare, mărinimos cu toţi goii ce vagabondau pe străzile Damascului şi mîncau doar de trei ori pe săptămînă, instituie ad-hoc un Babilon al flămînzilor lumii într-o magazie a tatălui, oferindu-le o masă de Crăciun.

Moartea bunului său prieten Mihail Kazanski îl aduce în pragul disperării. Pentru cei incapabili să pătrundă sensul unei prietenii adevărate este destul de greu să înţeleagă profunda relaţie dintre cei doi mari vagabonzi. Panait Istrati spunea în memoriile sale: „Întreabă-l pe cel de alături cît este dispus să sacrifice pentru dragostea sa şi atunci vei şti care-i sînt adevăratele sentimente”.

Un alt personaj care i-a marcat tinereţea lui Panait Istrati a fost Moş Popa, doctorul în matematici, ajuns hamal în Portul Brăila din cine ştie ce tragice neîmpliniri. „Moş Popa îşi îngropase adevăratul nume şi tinereţea, a doua zi după ce-şi luase doctoratul în matematici. Venise la Brăila, acum treizeci de ani, ca să care saci cu spinarea. De ce? Nu l-am întrebat şi nici n-a adus vorba”. El e cel care l-a învăţat că nu arta este aceea care trebuie să fie slujită de Frumos, ci Binele. ,,Viaţa, spunea moş Popa, este alcătuită

din două părţi: Frumosul şi Josnicia. Ultima a cotropit aproape întreaga omenire, deoarece nu cere de la om nici un sacrificiu”.

Adolescent fiind, Panait Istrati ia contact cu mişcarea muncitorească şi începe să considere că noua lui religie şi ţelul ultim al vieţii este să lupte pentru „dezrobirea omului îngenuncheat de om”. Cruntă dezamăgire va cunoaşte, şi va recunoaşte cu candoare: „În mişcarea socialistă am fost un diletant pasionat, uneori impetuos”. Încrederea oarbă doar în propria conştiinciozitate n-a ţinut la el, mai ales după ce a cunoscut ipocrizia multor aşa-zişi revoluţionari, ideologi de serviciu, patrioţi de ocazie, luptători de mucava, porniţi să parvină. Şi s-a convins tot mai mult că „elita mişcării socialiste”, care se autoproclamase apărătoarea drepturilor celor mulţi, avea cu totul şi cu totul alte legi după care trăia. Mare dezamăgire a trăit atunci cînd prietenul său Ştefan Gheorghiu, cel care nu-şi lua nici o măsură de apărare atunci cînd se aşeza în fruntea tovarăşilor de suferinţă, a fost abandonat de toţi, doborît de boală şi însingurat. A murit crezînd într-un ideal, trădat de cei în care crezuse.

Tot mai dezamăgit de oameni şi de viaţă, Panait Istrati pleacă în Elveţia în momentul în care România intră în război. După numeroase încercări ale sorții, viaţa de vagabond îl aduce în pragul disperării, fiind internat în cele din urmă în Sanatoriul Sylvana-sur-Lausanne. Unul din colegii lui de la sanatoriu îl recomandă lui Romain Rolland, cîștigător în 1915 al Nobelului pentru Literatură, căruia Panait îi scrie o scrisoare-confesiune, pe care nu îndrăzneşte să i-o trimită. În același an, 1919, moartea mamei sale îi împovărează sufletul şiaşa măcinat de boală şi lipsuri. Pe 3 ianuarie 1921, se găsea la Nisa și, lipsit de prieteni, fără un scop în viaţă, cu o existenţă la limita umanului, încearcă să-şi pună

cîtă vibrație pentru inimă și suflet... Sînt versuri care ne duc cu gîndul la marii noștri poeți clasici, care au creat din lumea necuvîntătoarelor opere memorabile pentru toate timpurile. Fără să exagerăm, prin această poezie, Vasil Bardan a creat - în era această sufocată de modernitate, farmacii și medicamente, de măcelării clandestine, oameni bolnavi de nervi, de cîrciumi și prostituate – un univers de dumnezeiască transformare, în care primul zbor al puiului e încununat de succes, sub atenta și grijulia supraveghere a mamei lui. Atenție, părinți și bunici!... Chiar dacă azi se navighează pe internet în toată lumea, din cînd în cînd, e bine să-i determinăm pe copiii și pe nepoții noștri să-și mai întoarcă, din cînd în cînd, privirea la tot ceea ce există în natură... Viețuitoarele nu se dezic de obiceiurile lor, iar omul e cazul să ia aminte la ele. Are încă multe lucruri de învățat de la aceste făpturi binecuvîntate... Felicitări lui Vasile Bardan pentru poezia sa – expresivă, vie, temperamentală, care îi conferă statutul de poet clasic în viață. Îi adresăm cele mai frumoase gînduri pentru cei 75 de ani împliniți, iar rîndurile noastre se doresc a fi o binemeritată recompensă pentru întreaga sa activitate de creație și efortul depus în slujba cuvîntului tipărit!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

capăt zilelor tăindu-şi gîtul cu un brici. În buzunar i se găseşte scrisoarea către Romain Rolland, pe care poliţia o trimite la redacţia ziarului „L’Humanite”. Romain Rolland îi răspunde celui care nu mai găsea nici un sens vieţii, scriindu-i, printre altele: „ Oricare ar fi rezultatul luptei omeneşti, nu există înfrîngere pentru cel care a simţit - fie şi-n răstimpul unei singure clipe - atingerea cu eternul”. Viaţa lui se schimbă radical. Se stabileşte la Nisa, unde începe să-şi cîştige existenţa făcînd fotografii şi începe să scrie, aşa cum îl sfătuise Romain Rolland.

Anul 1923 îi aduce lui Panait Istrati consacrarea ca „scriitor francez contemporan” prin prefaţa lui Romain Rolland la Kyra Kyralina, publicată în revista „Europa”, în care-l numeşte noul „Gorki balcanic”. În februarie 1924, la 30 mai apare Kyra Kyralina în volum, la editura Rieder, în colecţia „Prozatori francezi contemporani”. Are un succes fără precedent. În 1925 i se atribuie „Le Prix sans nom”, înfiinţat de Henry Poulaille. Începe traducerea în limba română a volumului Moş Anghel. Face totodată o călătorie în ţară pentru a se reculege la mormîntul mamei, dar şi pentru a se întîlni cu confraţii scriitori. La Iaşi se înfrăţeşte cu Sadoveanu, Topîrceanu, Demonstene Botez, Ibrăileanu. Este atacat de presa reacţionară şi urmărit de Siguranţă. Declarat „periculos ordinei de stat” şi învinuit de „defăimarea ţării”, Panait Istrati este urmărit pas cu pas pînă la plecarea din ţară.

Anii 1925, 1926, 1927 au fost cei mai fecunzi din viaţa scriitorului, devenit „grand poète romancier” - scrie şi publică şase cărţi, în paralel desfăşurînd şi activitatea de publicist. Este invitat în U.R.S.S. la cea de-a X-a aniversare a Marii revoluţii din Octombrie, unde ajunge pe 19 octombrie 1927. Aici se întîlneşte cu Nikos Kazantzakis, cu care porneşte către Grecia, intenţionînd să viziteze Kefalonia. Devine indezirabil, datorită convingerilor sale de stînga şi nu i se mai reînnoieşte permisul de şedere. În 1929 părăseşte definitiv U.R.S.S. şi la 20 mai același an termină de scris „Spovedanie pentru învinşi”, primul document în care este demascată mascarada comunistă şi care-i va aduce cele mai mari necazuri; dar cel mai important va fi conflictul de idei pe care-l va deschide cu Romain Rolland. În 15 octombrie 1929 apare în librării, editată de Rieder, în colecţia „Témoignages”, Spovedanie pentru învinşi. Un atac de o virulenţă fără precedent, orchestrat de Partidul Comunist Francez, a pornit toată presa de stînga din Occident. (va urma) r m

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Prima școală în care s-a predat

Limba Română dincolo de hotarele țării

Cu mai mult de un deceniu în urmă, am publicat studiul „Limba română în lume”, bazîndu-mă pe sfaturile date de Valeriu Papahagi (1906-1983) și pe cercetarea lucrărilor existente la Biblioteca Academiei. Studiul, prezentat mai întîi la Simpozionul Științific al Cadrelor didactice de Limbi străine care a avut loc la A.S.E. în mai 1983, a fost completat, adăugînd informații noi (auzite doar de la savantul aromân, care a scris mult pe această temă, dar sutele de pagini de manuscris le-a moștenit nepotul său –italienistul marian Papahagi de la Cluj-Napoca, dar nu le-a publicat). Un loc important în expunere a fost acordat lectoratelor de Română în străinătate. Apoi, la „Consfătuirea pe țară a cadrelor didactice care predau limba română la studenții străini” de la Craiova (26 – 27 aprilie 1985), am prezentat lucrarea în care puneam accentul pe atenția pe care au acordat-o savanții străini limbii române încă din secolele trecute, amintind de cursurile de limbă română inițiate în străinătate. La trezirea acestui interers au contribuit, din plin, personalitățile aromânești prezente în diferite colțuri ale Apusului Europei, încă înainte de existența României ca națiune, ca stat. Consider că, pănă astăzi, nu s-a acordat suficientă atenție contribuției aromânilor la susținerea neamului românesc, la dezvoltarea limbii române și a culturii noastre, la îmbogățirea școlilor în limba română în Transilvania, la menținerea Credinței Ortodoxe. În noua lor patrie, aromânii aduceau cu ei o lungă experiență în comerț și capitaluri pe care leau valorificat rapid, devenind un factor catalizator. Influența lor a fost relevantă mai ales asupra populației de la oraș, unde au pus bazele comerțului. Dar ei nu s-au mărginit numai la preocupări negustorești, ci au contribuit la menținerea și întărirea Bisericii ortodoxe.

Profesorul meu de romanistică (savantul care cunoștea toate limbile și dialectele romanice – Valeriu Papahagi, la ale cărui manuscrise n-am avut acces) mi-a amintit de Mihail Boiangi, care, în 1813, a scris Gramatica românească sau macedo-valahă, publicată apoi de Dimitrie Bolintineanu, pe cheltuiala lui Costache Negri și, după aceea, de Pericle Papahagi în 1815. „De altfel – spunea Profesorul meu –Dimitrie Bolintineanu era aromân, ceea ce explică pentru ce scriitorul a luptat ca să trezească interesul pentru românii macedoneni!”.

În legătură cu migrarea aromânilor, Profesorul repetă că, după distrugerea Moscopolei de către musulmani, vlahii s-au împrăștiat și mulți s-au stabilit în Imperiul Habsburgic, la Viena, la Buda și Pesta. După eliberarea acestor cetăți de sub stăpînirea otomană, în 1686, în orașul devastat au apărut mai multe neamuri ortodoxe, ca sîrbi, greci și macedoneni. În scurt timp, și-au construit aici și o comunitate bisericească, iar cu cîțiva ani mai tîrziu au ridicat și o biserică.

predarea limbii române în școala comună Schola Valachico-Graeca Pestiensis. Răspunsul este favorabil și, la 25 iulie 180, Locotenența a dat permisul nr.16194 pentru a se înființa o școală valahă și, din același an, a început să funcționeze Schola Romanesca Normală în libera și crăiasca cetate Pest, avînd trei clase, condusă de Constantin Diaconovici-Loga (1770 – 1850) despre care Valeriu Papahagi avea cuvinte de laudă. Se născuse la Caransebeș și a fost profesor și la Arad. Citez: „A luptat pentru desfacerea bisericii române ortodoxe de sub ierarhia sîrbească. Pe lîngă lucrări bisericești, a scris și studii de filologie, ca Ortografia sau dreapta scriere (Buda, 1818) și Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor (Buda, 1822) – o carte de pionierat pentru stabilirea terminologiei gramaticale, chiar dacă întîlnim exprimări ca: vocale sunătoare (sonore) sau năsoase (nazale), consoane nesunătoare (surde), buzoase (labiale) sau gîtoase (pronunțate în gît, laringale)”.

Amănunte despre această școală am primit, cu amabilitate, de la doamna Maria Berényi (n.15 apr.1959), poetă în maghiară și română, doctor în Filologie (la Universitatea din Budapesta) și în Istorie (la Universitatea din Cluj-Napoca), cercetător științific, cu distincții primite din partea statului român (de exemplu, Premiul „Eminescu” din partea Editurii Mihai Eminescu, Medalia Aniversară a Universității „Petru Maior” din Tîrgu-Mureș, Ordinul Cultural în grad de Comandor, acordat de Președintele României în 2011). Domnia sa culege informații, privind această școală, din presa vremii și din alte surse, documentele școlii fiind pierdute.

„Strădania aromânilor de a-și păstra identitatea de neam în domeniul bisericii ortodoxe orientale se împletește cu mișcarea culturală, cu importanța pe care o acordau școlii, activitatea lor dovedindu-se de mare sprijin pentru susținerea unui suflu românesc în acest important centru cosmopolit, o mișcare ce va avea urmări fericite pentru promovarea culturii românești în Monahia Habsburgică“ (s.n.).

Cum biserica era comună grecilor și macedonenilor, aceștia din urmă au înaintat, la 27 iulie 1807, o petiție, cerînd directorului școlilor din Pozsoni să accepte

„Mitropolia Banatului”, 1966, p.4-6), în care se subliniază rolul femeilor în mișcarea culturală a românilor din Budapesta: „Era în perioada cînd la Pesta au intrat în lupta pentru emanciparea culturală și femeile din această capitală. Ele au înțeles că a se organiza nu e numai treabă de bărbat și s-au constituit în Societatea femeilor române din Pesta (1815)”.

2) Numele absolvenților din anul I le citisem și pe fotocopiile pe care le primise Valeriu Papahagi din Budapesta, rămase la nepotul său de la Cluj. Încă de atunci, m-a surprins un nume: Muthi: așa se cheamă și unchiul meu din Rebrișoara, o comună bogată, cu oameni harnici, situată la 2 km de Năsăud, pe drumul care duce spre Sîngeorz-Băi: Ștefan Muthi. Acest nume de familie e înregistrat sub mai multe forme: Muthi, Muti, Mâti, Mîti. Tot aici sînt familii cu numele Varvari. Probabil, un autor care a scris despre Rebrișoara, sesizînd muzicalitatea acestui nume, asociindu-l și cu Muthi, le consideră, pe ambele, italienești. Or, oferim dovada că aceste nume sînt, la origine, aromânești (macedonene). De altfel, nici nu ne miră: Rebrișoara – locul de naștere al interpretului de muzică populară Cristian Pomohaci, e o comună în care nu s-a făcut colectivizarea, cu oameni întreprinzători, pricepuți în comerț și în afaceri, care și-au păstrat credința ortodoxă.

Revenind la istoria primei școli de limbă română din afara granițelor țării, se specifică faptul că anul școlar era eșalonat pe două semestre: 1 septembrie – 31 martie și 1 aprilie – 31 august. La începutul și la terminarea fiecărui examen, cei mai buni elevi ai școlii rosteau scurte discursuri în română, germană și maghiară, în fața autorităților. Școala Normală românească din Pesta a funcționat pînă în 1888.

Prin datele oferite, redă un tablou grăitor al acelei școli românești, reușind să prezinte nu numai disciplinele predate, printre care Religia ocupa un loc de frunte, ci și lista absolvenților, pe semestre și ani. Iată cîteva nume de elevi din anul școlar 1808/1809:

Eminenți: Alexander Teodorovics, Mihael Macsinka, Ilie Blana, Theodor Muti, Nahum Lazaru, Iohann Bezucha, Nicolae Petrovics, Constantin Docso, Iuliana Theodorovics, Rozyna Argyr, Anastasie Kujșoru.

I clasă: Theodor Nicolae, Anna Zyko, Maria Zsembu, Katharina Zyko, Maria Karkalics, Hellena Rajkovics, Sophia Lykovsky, George Pektenariu, Nahum Kujșoru.

II clasă: Kristodor Mucsinka, Iohann Thuna, Iohann Mihajlovics, Elisavetha Karkalics, Iohann Muthi, Katharina Bezucha, Maria Blana, Elisavetha Bezucha, Maria Vitali, Anastasia Schulya.

Cu ușurință, orice filolog își dă seama că j notează semivocala ĭ, iar cs redă sunetul č: Teodorovici, Macinca, Petrovici, Kuișoru, Karkalici etc.

Această listă ne îndeamnă să facem două comentarii:

1) Prezența fetelor printre cursanți – un lucru progresist pentru acea vreme. Maria Berényi citează din lucrarea lui Virgil molin (1898 – 1968), „Din istoricul parohiei române ortodoxe din Pesta” (în

Nu putem încheia articolul închinat acestei școli fără a cita următoarele rînduri, scrise cu atîta participare de Doamna Maria Berényi: „Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgică, politica școlară și confesională a josefinismului favorizau eforturile acelor învățați macedoromâni care erau stabiliți aici și care trăiseră momentul deșteptării naționale a diferitelor popoare. Negustorii și proprietarii funciari aromâni din Ungaria, Banat și Transilvania «asistară la spectacolul înălțător al deșteptării conștiinței naționale... Se simțiră deosebiți de grecii a căror limbă o întrebuințau în afaceri și o considerau ca limbă maternă deopotrivă cu modestul și necunoscutul dialect în auzul căruia crescură departe, în satele muntoase ale patriei» (nicolae Iorga, Istoria literaturii, vol.2, p.254).

Pepiniera redeșteptării naționale pentru aromâni au fost Viena și Budapesta, unde luaseră contact cu învățați români din Transilvania: Petru Maior, Gheorghe Șincai, Samuil Micu Clain și alții. Coloniștii macedoneni din Pesta revin la conștiința obîrșiei lor naționale și sînt mîndri de limba lor strămoșească. La procesul acesta de redeșteptare națională a contribuit, firește, în primul rînd curentul literar latinist, pornit la sfîrșitul veacului al XVIII-lea. Sub influența corifeilor Școlii Ardelene, macedoromânii înlocuiesc în scrierile lor literele grecești cu cele latine, introduc pentru prima dată un număr mare de dacoromânisme și latinisme în locul cuvintelor străine din dialectul aromân, și își publică cercetările despre românii de dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descoperirea identității etnice și lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident”.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Educația tinerilor

Se insistă, în ultima perioadă, pe proiectul de țară ,,România educată”, cu accent mai mult pe partea de învățămînt, și mai puțin pe educația civică, sport, pregătire militară, sănătate, necesare unei dezvoltări armonioase a tineretului, iar măsurile propuse, menite să ,,reseteze” sistemul românesc de predare în școli sînt de-a dreptul fără precedent. Cum ar fi renunțarea la mediile semestriale și la obligativitatea tezelor, întrucît ,,și-au dovedit inutilitatea și nu își ating scopul”. Ba chiar se avansa, la un moment dat, ideea renunțării la Bac. Asta, în condițiile în care s-a constatat că doar unul din doi copii înscriși în clasa I ajung să ia examenul de Bacalaureat. Restul devin ,,carne de tun” pentru munci necalificate în România și străinătate. Se insistă excesiv de mult pe ,,competențe” și mai puțin pe cunoștințe din domenii esențiale și aprofundarea cunoașterii unor noțiuni de bază. Și nu mai miră pe nimeni că sistemul de învățămînt românesc generează un număr nepermis de mare de analfabeți funcțional. Am văzut recent, la o emisiune TV, un reportaj printre studenții din primul an, în care tinerii intervievați se arătau convinși că există o diferență de competențe între primul-ministru și... premier (?!). Sau că puterea executivă aparține... parlamentului (?!). Dar iată cum arăta o splendidă pledoarie pentru educația tinerelor generații, făcută în urmă cu mai bine de 85 de ani, de dr. Alexis Carrel, chirurg și biolog francez, laureat al Premiului Nobel în 1912, un text reprodus de C.V. Tudor în cartea sa „Parfumuri și culori“: ,,În tinerețe, un climat nou și deprinderi noi pot provoca modificări adaptive, care să rămînă persistente. De aceea serviciul militar obligatoriu, impunînd fiecăruia un gen de viață, anumite exerciții și o anumită disciplină, favorizează mult dezvoltarea indivizilor. Ar fi posibil să redai energia și cutezanța acelora care le-au pierdut, așezîndu-i în cele mai aspre condiții de existență. Uniformității și blîndeții vieții din școli și universități ar trebui să le substituim obiceiuri virile. Acomodarea cu o disciplină

Din Bucure ş tii de altădată

Căsătorii bucureştene

Între cele două războaie totul se scurtează: călătoria cu trenul sau cu automobilul, părul femeilor, rochiile, căsătoriile. Regulile amorului încep să se schimbe, la fel ca mentalitățile. Divorțul, altădată rar sau de neînchipuit, devine un fapt comun. Aceste prefaceri sînt reflectate și în literatură, dacă ne gîndim, de pildă, la romanele lui Camil Petrescu („Patul lui Procust”) sau Mircea Eliade („Întoarcerea din rai”, „Huliganii”, „Nuntă în cer”). Un personaj eliadesc, Barbu Hasnaș (din „Nuntă în cer”) își amintește astfel de anii de imediat după Marele Război, cînd lumea părea să-și fi ieșit din matcă, iar dragostea din convenții și moralitate: „Era prin 1924, cînd eleganța si desfrînarea Bucureștiului atinsese culmi nemaipomenite. Prietena mea avea una din primele case noi făcute în capitală, iar ceaiurile și cocktailurile ei erau notorii. (…) Nu știu dacă dumneata îți mai aduci aminte de epoca aceea, a jazzului și a cocktailului, cînd bîntuia moda părului tuns à la garçonne și rochiile se purtau scurte pînă deasupra genunchilor. Cred ca niciodată tineretul n-a avut o libertate mai deșănțată ca atunci. (…) Era, de altfel, stilul anilor acelora ca fetele să-și aleagă partenerii la dragoste cu aceeași franchețe cu care și-i alegeau la tenis”.

fiziologică, intelectuală și morală determină în sistemul nervos, în glandele endocrine și în conștiință schimbări definitive. Ea dă organismului o integrare mai bună, o vigoare mai mare și mai multă aptitudine de a înfrînge obstacolele și primejdiile existenței. Omul atinge cea mai înaltă dezvoltare a sa cînd e expus la intemperii, cînd e lipsit de somn și apoi doarme mult, cînd hrana lui e aici îmbelșugată, aici rară, cînd cucerește prin efort adăpostul și hrana. El trebuie să-și folosească mușchii, să se obosească, să se odihnească, să lupte și să sufere, să fie uneori fericit, să iubească și să urască, voința lui să se încordeze și să slăbească, să lupte contra semenilor lui sau contra lui însuși, pentru a face oamenii rezistenți și îndrăzneți, trebuie folosite iernile lungi ale munților, țările cu anotimpuri alternative arzătoare și înghețate, acelea unde sînt neguri reci și puțină lumină, care sînt bătute de uragane, al căror pămînt e sărac și acoperit de stînci. În astfel de ținuturi s-ar putea așeza școlile, destinate formării unei elite aspre și incandescente, iar în țările din sud, unde soarele arde necontenit, unde temperatura este caldă și egală... Energia morală, echilibrul nervos, rezistența organică sporesc la oamenii expuși alternativ la cald și la frig, la uscăciune și umiditate, soare violent, ploaie și zăpadă, vînt și ceață, într-un cuvînt la intemperiile obișnuite ale ținuturilor septentrionale. Alergarea pe teren accidentat, urcușul munților, lupta, înotul, munca în pădure și la cîmp, expunerea la vitregiile vremii și o anumită asprime de viață produc armonia mușchilor, scheletului, organelor și sufletului”.

LILIAnA TETELEA

Va aduce la lumină

motto: „Dar toate aceste lucruri, cînd sînt dezvăluite, sînt date pe față de lumină” – Efeseni 5.13

Într-un muzeu din Jamaica se păstrează un cap uriaș de rechin și, lîngă el, în aceeași vitrină, se află niște hîrtii îngălbenite, strînse cu o curea de piele. Ambele obiecte sînt mărturii ale unei întîmplări neobișnuite.

În urmă cu mai bine de o sută de ani, un vapor englezesc a prins în Antile un rechin gigantic, în pîntecele căruia s-a găsit acea legătură de hîrtii. După cum a rezultat dintr-o cercetare amănunțită, hîrtiile proveneau de pe vaporul „Le Nancy“. Acest vapor fusese de mai multe ori bănuit că făcea afaceri ilegale și că încălca legile vamale. În ciuda audierii temeinice a conducerii și a echipajului de pe „Le Nancy“, tribunalul marin nu a putut dovedi vinovăția acestora, pentru că lipseau toate documentele necesare: comenzi, liste de transport, facturi etc. Căpitanul de pe „Le Nancy“ aruncase în mare aceste documente incriminatoare. Dar cînd s-a găsit pachetul de hîrtii în pîntecele peștelui, tribunalul a putut dovedi vina echipajului de pe „Le Nancy“, și bărbații și-au primit pedeapsa meritată.

Va veni ziua cînd Dumnezeu va aduce la lumină tot ceea ce ascund oamenii. Atunci păcătosul va întîlni un Judecător drept și neînduplecat. Astăzi încă este har. Astăzi, oricine își mărturisește vina în fața lui Dumnezeu și Îl acceptă pe Domnul Isus ca Mîntuitor găsește îndreptățire pe deplin.

Revoluția care bulversează relațiile amoroase intră și în atenția presei. Astfel, întîlnim în „Realitatea ilustrată” din 4 august 1937, un articol întreg despre căsătoriile bucureștene efemere. Conform autorului, căsătoria ar fi o formă de neutralizare a pasiunilor,

prin resursele ei de liniște și plictiseală: „La un moment oarecare al tinereții sale, omul devine o mașină explozibilă: pasiunile clocotesc în el ca lava într-un vulcan și dacă nu intervine căsătoria cu virtuțile ei de liniște și plictiseală, toată această substanță explozibilă face erupție sub una din formele destul de cunoscute ale crimei pasionale”. Erodarea acestui factor de echilibru, căsătoria, în epoca modernă ar fi provocat, potrivit articolului, creșterea numărului de sinucideri și de crime din dragoste. Ele se înmulțiseră într-atît în capitală, încît locuitorii păreau să fi preluat caracterul ardent și tumultuos al sud-americanilor: „Cronicarul bucureștean a avut foarte mult de lucru în vara aceasta, la capitolul crimelor pasionale. Se părea la un moment dat că bucureștenii au împrumutat temperamentul amoros al sud-americanilor și că nu mai concep iubirea decît drept pretext pentru focuri de revolver sau otravă”. Odată înfăptuită căsătoria, cuplul nu era scutit de drame. Efemer, mariajul se dizolva uneori foarte rapid. Într-un alt articol din decembrie 1936 avem chiar o statistică riguroasă: în cele 8 ore de lucru cotidiene, ofițerul stării civile din capitală (singurul) căsătorea perechi din 20 în 20 de minute, în total 24 pe zi. Circa 15% dintre căsătorii nu durau mai mult de un an, 10% durau 5 ani, iar 5% 10 ani. Tribunalul încheia în fiecare zi un divorț o dată la 3 ore. Pentru unii, căsătoria părea să fie așadar o reacție chimică între două persoane, scăpată de sub control, care sfîrșea fie în adulter, fie în divorț, fie în ambele: „După mulți, este o experiență chimică în care, din două corpuri inofensive, se produce un venin. Fie că unul din soți a găsit că lanțurile căsătoriei sînt atît de grele încît a trebuit să cheme și pe un al treilea să-i dea ajutor, fie că în adevăr căsătoria este o fortăreață asediată: cei care stau afară vor să intre, iar cei care sînt înăuntru vor să iasă

cît mai repede – se ajunge la divorț”. Se identificase chiar un punct critic al căsătoriilor, în jurul a 3 ani și jumătate – dacă îl depășeai, scădeau considerabil șansele despărțirii.

Reticența tinerilor de a se căsători apare și cu alte ocazii în presa vremii, chiar cu note umoristice, cum ar fi de exemplu un articol intitulat sugestiv „Nu vreau să mă însor!” din 1942, apărut în aceeași revistă. „Vor să mă însoare. Am prieteni cari și-au pus în gînd să mă căpătuiască cu orice preț: ba unii pun și pe nevestele lor să-mi bată capul. Cucoanelor le dau răspunsul obligatoriu: «Dacă aș fi sigur că găsesc o femeie ca d-ta… Aș fi foarte dispus…». Dau să se înțeleagă că în asemenea caz n-aș sta o clipă la îndoială, pe cînd în mine însumi mă rog: «Dumnezeu să mă ferească de așa pacoste!». Bărbaților le spun adevărul, anume că sînt încă prea tînăr ca să mă însor”.

Tot în 1942, de data asta în suplimentul revistei, am găsit o serie de aforisme simpatice despre bărbați, femei și căsătoriile lor nefericite:

● Nu există decît două feluri de femei: e o nebunie să te însori cu unele și o crimă să te însori cu altele.

● Bărbații preferă femeile și detestă căsătoria. Femeile preferă căsătoria și…

● O femeie nu este mulțumită decît cînd e măritată, și nu e fericită decît cînd e divorțată.

● Bărbații se însoară pentru că sînt obosiți; femeile pentru că sînt curioase; și unul și altul rămîn dezamăgiți.

● Căsătoria este singurul subiect asupra căruia toate femeile sînt de acord și toți bărbații în dezacord.

● Noi, femeile, nu ne cunoaștem amanții decît cînd ne-au părăsit.

● Există atîtea femei care chiar a doua zi după nuntă sînt văduvele soțului pe care și l-au imaginat!

● Acum o sută de ani, fata mare și burlacul erau creațiuni artificiale. Azi nu. E sigur că celibatul e starea normală sau, cel puțin, o stare anormală fericită.

RO

File de istorie

Centenarul încoronării

(urmare din pag. 1)

„La data de 10 ianuarie 1893 s-a sărbătorit la Sigmaringen căsătoria urmașului la tron cu drăgălașa englezoaică – continuă E. Wolbe. Ajungînd în România, aceasta este impresionată de țăranii în costume naționale care o primesc în stațiile de la Predeal pînă la București, dar mai ales de soldații din regimentul de vînători ai lui Ferdinand. Regina scrie: «În fața soldaților nu aveam senzația că sînt străină, am avut chiar de la început impresia că ei mă vor primi necondiționat, fără nici un fel de neîncredere. Izvora simpatia noastră dintrun presentiment al viitorului, al acelor ani glorioși dar îngrozitori, pe care aveam să-i suportăm împreună?»”.

Anii vor trece repede, copiii vor veni pe lume, și, pe nesimțite, vor trăi momentul 3 august 1914, cînd la Sinaia va avea loc Consiliul de Coroană ce trebuia să decidă poziția României în Primul Război Mondial ce tocmai începuse. După trei ore de discuții s-a decis neutralitatea, fiindcă dorința românilor era eliberarea de sub dominația seculară austro-ungară. Două luni mai tîrziu, la 10 octombrie 1914, regele Carol I se stingea din cauza unei paralizii cardiace, fără să apuce să înfăptuiască idealul național românesc, așa cum nota Nicolae Iorga. Această cinste avea să revină moștenitorului său, Ferdinand I și soției sale, Regina Maria.

Primii doi ani pe tronul României nu au fost ușori pentru noul rege. Războiul era în plină desfășurare în Europa, iar opinia publică românească ardea de nerăbdare să treacă munții în Transilvania, pentru a-i elibera pe românii de acolo, așa cum făcuse în 1600 Mihai Viteazul. Au fost doi ani lungi și grei de neutralitate, de care regele a ținut cu dinții la fel ca și genialul său primministru, Ionel Brătianu, care continua să negocieze intrarea României în război de partea Antantei, cu toate că-și dădea aere de adept al neutralității.

Pentru rege, cum spuneam, cei doi ani de neutralitate însemnau un adevărat martiriu. Credincios față

de poporul său, credincios însă și față de patria germană căreia îi datora educația primită și unde trăiau părinții, frații și prietenii lui, el se luptă cu sine, neștiind ce să facă. Pînă la urmă, meditează: dacă așa poruncește un întreg popor căruia regele i-a jurat credință? În afară de aceasta, România era un stat constituțional, iar el a depuse jurămînt pe Constituție, prin urmare era de datoria lui să se orienteze după politica majorității parlamentare. Poate că era chiar predestinat să dea satisfacție poporului care, deja de multe secole, trăia cu dorul de unitate națională. Regele este smuls din acest proces de cumpănire de Antanta, declarînd guvernului român scurt și cuprinzător: „Dacă nu intrați în război, atunci nouă n-o să ne pese de România la încheierea păcii”. Rusia a fost și mai brutală de atît: „Vă acordăm Transilvania, Banatul și Bucovina. Vreți? Dacă nu, imediat intrăm militărește în România cu 100.000 de oameni”. Amenințarea pune lucrurile în mișcare, iar Ferdinand știe că ceasul deciziei sosise! Rușii nu păreau a glumi cînd proferau o amenințare. Înaintarea lor era de neoprit, iar regele nu avea de gînd să-și lase țara invadată niciodată. Acum trebuia făcut sacrificiul cel mai mare, supraomenesc chiar, rupînd legăturile cu familia, prietenii, țara natală și tradiția.

La București, se realizase o înțelegere între Franța, Italia, Anglia, Rusia și România. Pe această cale România se angajează să pătrundă cu armata în Austro-Ungaria pe 15 august 1916, iar puterile în chestiune recunosc României dreptul de a intra în posesia ținuturilor austroungare pe care tratatul le specifică mai îndeaproape. Declarația de război și intrarea trupelor române în Transilvania sînt fixate de chibzuitul nostru rege pentru data de 27 august, în dimineața căreia deschide Consiliul de Coroană ce trebuia să aprobe intrarea țării în război, cu declarația: „Domnii mei, doresc într-adevăr să vă aud părerea, dar eu am obținut deja o mare victorie: m-am învins pe mine însumi!”.

Vor urma doi ani grei, începuți însă bine, prin avansul armatei noastre în Transilvania, urmat la scurtă vreme de dezastrul care ne face să pierdem totul și să ne retragem la Iași, pe linia fortificată din sudul Moldovei. Se încheie Pacea de la București în condiții umilitoare pentru noi, pe care însă Parlamentul nu apucă să o ratifice, astfel încît ea nu mai produce efecte juridice, iar cum situația trupelor germane pe front se înrăutățea, totul se răstoarnă în favoarea noastră; astfel, pînă la finalul anului 1918, România era eliberată de inamic, iar Transilvania și Basarabia se uneau cu ea prin voința românilor trăitori în cele două vechi pămînturi românești.

Iată cum se finaliza în acest fel idealul de veacuri al românilor de a trăi uniți între

aceleași granițe, ideal împlinit nu de un român, ci de un străin. De un german care a știut să pună mai presus de sentimentele sale datoria față de poporul căruia îi era domn și de soția lui, admirabila Regina Maria, atît de iubită și de onorată de noi toți, pentru contribuția sa de seamă avută la realizarea Marii Uniri.

Astfel, la data de 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, în catedrala finalizată într-un an și jumătate, Ferdinand și Maria aveau să fie încoronați ca suverani ai României,. Ceremonialul a durat o zi întreagă și, la finalul său, regele Ferdinand își pune pe cap greaua coroană de oțel fabricată din metalul unui tun capturat la Plevna în 1877, în timp ce regina îngenunchează în fața soțului ei. Regele îi pune apoi soției sale coroana de aur. Cu lacrimi în ochi, regina se ridică în picioare, își îmbrățișează și sărută soțul, scrie același Eugen Wolbe în cartea sa „Ferdinand I, Întemeietorul României Mari”.

Așa s-a finalizat lupta de secole a românilor de a trăi între aceleași granițe, iar anul acesta se împlinesc 100 de ani de la acel moment. Un centenar pe care Revista „România Mare” nu putea să nu-l onoreze, pentru a reaminti românilor ce lucru măreț au realizat acum un secol și punîndu-l în balanță cu cele ce se întîmplă în prezent, să le dea imboldul să se unească și să ducă mai departe moștenirea lăsată de miile de eroi care s-au jertfit pe altarul Marii Uniri, ca sacrificiul lor să nu fie zadarnic.

Încoronarea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, Alba Iulia, 15 octombrie 1922 Prințul Carol (stânga), Regele Ferdinand și Regina Maria, 1922

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Fridtjof Nansen și rolul decisiv în dizolvarea uniunii dintre Norvegia și Suedia (III)

Cincizeci de coroane de la un lepros şi zeamă de lămîie din partea unui stat (2)

După reuniunea de la Kovno a reprezentanţilor germani, ruşi, austrieci, polonezi s-a constituit „Ajutorul Nansen“ – o organizaţie independentă de Liga Naţiunilor. Evitînd astfel controlul diplomatic şi obstacolul creat de relaţiile diplomatice dintre anumite state, Nansen putea acționa în numele său. „Flota lui Nansen“ pentru repatriaţi, alcătuită din vase de transport reamenajate, plutea între Narva şi Swinemunde, pe „drumul scurt” al Balticii. Alţi foşti prizonieri – printre care şi români transilvăneni din fosta Armată habsburgică – se întorceau pe „drumul cel lung” străbătînd jumătate de glob, peste oceane, de la Vladivostok. În septembrie 1921, Nansen putea să raporteze la Geneva: 447.604 prizonieri de război din 26 de ţări fuseseră repatriaţi. Întoarcerea lor acasă costase mai puţin de o liră sterlină pe cap de om, sumă derizorie în comparaţie cu cea cheltuită pentru a-i trimite să ucidă sau să fie omorîţi.

Ostenit, Nansen tînjea după tihna casei sale de la Polhoegda, unde voia să pună la punct planul de călătorie în Asia centrală, ultimul său proiect de cercetare. Dar în august 1921, reprezentanţii a 13 guverne şi 48 de societăţi naţionale de Cruce Roşie, întruniţi la Geneva, îl numiră în fruntea comitetului de ajutorare a regiunilor înfometate din Rusia. După şapte ani de război, intervenţie şi blocadă, seceta pîrjolise zonele producătoare de cereale din jurul Volgăi, din Crimeea, din Ucraina.

Înfiinţarea unui comitet nu rezolvă însă finanţarea ajutorului. Nansen a fost lăsat să se descurce singur. Hotărît să contribuie prin fapte, nu prin declaraţii filantropice, la salvarea înfometaţilor, Nansen se adresă Ligii Naţiunilor pentru a cere sprijinul guvernelor, ceea ce duse la o „răsunătoare controversă”. În timpul acesta, în Uniunea Sovietică se luaseră măsuri extraordinare pentru combaterea foametei – pe baza noii politicii economice şi a stimulării agriculturii –, prin înlocuirea sistemului predării obligatorii cu impozitul în natură; iar pe plan extern se desfăşurau intense eforturi pentru achiziţionarea de cereale şi alte alimente plătite în aur. La 2 august 1921, Lenin adresase un apel cerînd ajutor internaţional pentru înfometaţi. Gorki lansase, de asemenea un mesaj impresionant pentru salvarea copiilor: răspunseseră Romain Rolland, Anatole France, Albert Einstein, Bernard Shaw, Herbert Wells. Comitetul muncitoresc internaţional, condus de Clara Zetkin, strîngea ajutoare din Germania, Anglia, Olanda, Franţa, Belgia,

Austria. În România ziarul „Tineretul socialist” scria la 18 septembrie 1921: „De pe acum fraţii şi tovarăşii noştri din toate ţările Europei şi Americii, din Africa de Sud şi din Australia au strîns milioane, zeci de milioane pentru ajutorarea populaţiei de pe Volga... Noi, tineretul muncitoresc din România, ne însuşim acest strigăt... Faceţi propagandă printre tovarăşii de toate vîrstele ca să dea o zi de lucru pentru Rusia lovită de secetă”. „Lupta socialistă” din Prahova anunţa la 12 martie 1922: „Sînt convocate toate comitetele organizaţiilor din Ploiești pentru a se alege un comitet de strîngere a fondurilor pentru înfometaţii ruşi“.

Pentru a scoate din pasivitate Liga de la Geneva, Nansen luă cuvîntul în Adunarea din septembrie 1921: „Mandatul pe care l-am primit şi în numele căruia lucrez – spuse el – mă pune în situaţia să mă adresez guvernelor. Voi lupta să conving popoarele din Europa pentru a face să înceteze o îngrozitoare suferinţă”. Un reportaj din ziarul britanic „Manchester Guardian“ consemnă acest moment: „Cu toată tendinţa ostilă a unor delegaţi, doctorul Nansen a dominat adunarea ca niciodată. Era extrem de palid şi părea că-şi stăpîneşte cu greu emoţia. Cînd a terminat, galeria a izbucnit în aplauze nesfîrşite“. Triumful său însă a fost doar de ordin moral, căci apelul a fost respins, iar creditul refuzat.

Ţinînd seama de opinia publică şi de prestigiul lui Nansen, adversarii lui evitară o ciocnire deschisă. Trimisă spre discuţie Conferinţei financiare de

la Bruxelles – convocată la 6 octombrie 1921 –„chestiunea ajutorului“ a fost împinsă pe linie moartă. Conferinţa de la Bruxelles condiţiona ajutorul –cerînd în schimbul unui eventual credit recunoaşterea datoriilor ţariste. Recurgînd la sprijinul unor organizaţii neguvernamentale şi al unor particulari, Nansen organiză la Geneva un „Birou central de ajutorare“. La Berlin îşi începu activitatea colaboratorul său, dr. Eduard Frick. De pretutindeni soseau donaţii pentru „Fondul Nansen“: cincizeci de mii de franci de la un poet francez care îşi păstră anonimatul, douăsprezece mii de pesbs – toate economiile sale – de la un muncitor din Montevideo; cincizeci de coroane de la un lepros. Interpelat în Camera Comunelor, premierul Lloyd George confirmă asigurările lui Nansen că ajutoarele se întrebuinţau exclusiv în folosul înfometaţilor. Dar, aşa cum scria în „Daily Herald“ autorităţile britanice nu se hotărîseră să trimită decît zeamă de lămîie şi scaune de dentist! Principiul ajutorului umanitar, evocat în corespondenţa din 1919, dintre Nansen si Cicerin, și pus în practică în 1921-1922, a stat la baza acordului din 27 august 1921 cu privire la statutul Comitetului executiv al Ajutorului Internaţional pentru Rusia. Aşa cum prevedea acordul – semnat de Nansen şi Cicerin –, „personalul d-rului Nansen se obliga să se consacre exclusiv furnizării de ajutor, abţinîndu-se de la orice activitate politică sau comercială“. Prin prezenţa lor, reprezentanţii lui Nansen aveau putinţa să se asigure că întregul ajutor se împărţea victimelor calamităţilor; în timpul misiunii, o parte din personal a murit de tifos exantematic. Lucrau fără salariu, cu toţii, în frunte cu şeful lor, în timp ce în diferite capitale presa de dreapta îi acuza că „s-au îmbogăţit din aurul furat de prin biserici...“.

La sfîrşitul anului 1921, Fridtjof Nansen primi o diplomă de onoare – semnată de preşedintele Congresului al IX-lea al Sovietelor, Mihail Kalinin, – cu următorul conţinut: „Pentru nobilele eforturi consacrate salvării ţăranilor din regiunea Volgăi, vă exprimăm cea mai adîncă recunoştinţă. Poporul rus va păstra în amintirea sa numele marelui savant, explorator şi cetăţean, care a deschis eroic drum prin gheţurile veşnice ale Nordului, dar n-a putut să înfrîngă cruzimea şi indiferenţa claselor conducătoare ale ţărilor capitaliste“.

În 1922, Nansen a fost distins cu premiul Nobel pentru Pace, în timp ce se afla în sud-estul Europei ca înalt comisar al Ligii Naţiunilor pentru problemele refugiaţilor greci şi armeni şi pentru schimbul de populaţii. După încheierea războiului greco-turc, în 1922, Nansen a contribuit la alcătuirea și aplicarea unui program de ajutorare economică a populaţiilor strămutate. Fridtjof Nansen a fost primul care s-a ridicat, la Liga Naţiunilor, pentru a acuza practicile agresive ale fascismului. După moartea savantului, survenită în 1930, „Oficiul Nansen pentru refugiaţi“ s-a ocupat de valurile de victime ale nazismului.

Sfîrșit

FLORIN HERA

Membrii expediției după întoarcerea lui „Fram“ în Christiania Nansen, în rolul său de Înalt Comisar pentru Refugiați, examinează făina cu care se va face pâinea pentru ameliorarea foametei în Rusia

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (146)

Pictura (2)

Numai în lipsa unui termen mai potrivit, am folosit adjectivul „impresionist“ pentru a clasifica a treia tendință majoră a picturii Epocii Tang. Este vorba, întradevăr, de acel stil atît de specific picturii chineze, ce rezultă din aplicarea trăsăturii delicate, uneori topite unele într-altele, de gradațiile subtile ale tușului și care vizează, în primul rînd, sesizarea tonalităților unui peisaj în infinitatea nuanțelor sale, captarea vibrațiilor secrete ale obiectelor, scăldate de „suflurile“ invizibile de care este animat Universul. Ceea ce încearcă să traducă această pictură este, de fapt, o stare de suflet, în măsura în care ea este întotdeauna rezultatul unei îndelungi meditații. Nu este, deci, de mirare că Wang Wei, în același timp pictor și poet, dar, mai ales, mare adept al Budismului Chan/Zen, a fost cel care a inaugurat această Cale.

Dinastia Tang este perioada în care cărturarii încep să stabilească o corespondență între plenitudinea Vidului și culoare primordială a cernelii. Din acest proces face parte practicarea Caligrafiei – artă înrudită cu Pictura –, alături de aceea a poeziei și a muzicii, rezultatul constînd în niște opere foarte dense și stilizate.

Wang Wei – mare pictor, poet, caligraf și muzician. Este originar din Shanxi și trece examenul de doctorat în 721. Deși mare demnitar la Biroul Muzicii datorită împăratului Xuanzong, acest fapt nu îl va împiedica pe rebelul An Lushan să îl numească pe Wang Wei cenzor. Întemnițat după moartea uzurpatorului An Lushan, Wang Wei este grațiat de către împăratul Suzong. Grațierea se petrece după oferta făcută de fratele său, Wang Jin, de a-și abandona postul de demnitar în schimbul eliberării lui Wang Wei. Cariera de funcționar a acestuia din urmă se termină cu înaltul rang de vicepreședinte al Biroului Treburilor de Stat. După moartea soției sale în 730, Wang Wei nu se va mai căsători niciodată. Budist practicant, el a fost inspirat de această religie și de contemplarea naturii. Pentru a

Bolile și Istoria (24)

Ţînţari, muşte, călătorii și explorări (4)

Un tînăr pe nume Joseph Lister, învăţînd să folosească microscopul pe care i-l cumpărase tatăl său, negustor de vinuri, a fost cel care a descoperit că microorganismele acţionează ca agenţi de fermentaţie. El a a aplicat teoria lui Pasteur pentru prevenirea septicemiilor post-chirurgicale, folosind acidul carbolic pe post de dezinfectant pentru tratarea unei răni, pe 12 august 1865. Existau de altfel mulţi savanţi convinşi că germenii nu reprezentau cauza, ci efectul bolii. Bacilul cauzator de antrax fusese deja observat, la microscop, de către Franz Polender, încă din 1849, dar Polender nu înţelesese importanţa descoperirii sale. În 1876, Robert Koch a reuşit să izoleze bacilul şi chiar să-l dezvolte, într-un mediu de cultură.

Louis Pasteur, fără să aibă cunoştiinţă de cercetările lui Koch, a început, în 1877, să investigheze antraxul, pe atunci o boală care afecta şeptelul francez. El a ajuns la concluzia, în urma a numeroase experimente, că bacilul se înmulţeşte rapid în urină. A luat o picătură de sînge de la un animal infectat şi l-a adăugat în 50 centimetri cubi de urină sterilizată. Produsul rezultat l-a adăugat unei cantităţi similare de urină sterilizată şi a repetat experimentul pînă ce diluţia produsului original a fost de 1 la 1.000 de milioane. Sîngele era acum imperceptibil, dar bacilii de antrax mişunau în urină! Pasteur a descoperit că o singură picătură din acest produs, atît de diluat, injectat la un animal cu sînge cald, provoca rapid moartea de antrax, la fel ca şi sîngele luat direct de la un animal infectat cu boala respectivă.

Robert Koch şi-a extins sfera propriilor investigaţii. În 1878, el a identificat şase tipuri diferite de bacterii care provocau infecţii postoperatorii şi a demonstrat că

arăta perfecțiunea atinsă de acest cărturar remarcabil, ilustrul poet Su Shi din dinastia Song de Miază-Noapte spunea că fiecare poem al lui Wang Wei este un tablou. Un alt pictor faimos al Dinastiei Tang este Yan Liben, supranumit „artistul care a pictat divin“. Picturile sale reprezentau, în mare parte, povești daoiste și budiste, personaje, peisaje, precum și cai și căruțe, dar operele sale cele mai cunoscute au fost personajele daoiste și budiste. Yan Liben era priceput și la portrete. Portretele împăraților și ale primilor miniștri pictate de el erau foarte profunde și realiste. El a pictat trupul înalt și voinic al ilustrului împărat Tang Taizong și ochii acestuia care exprimau hotărîrea. Yan Liben a folosit scheme simple pentru a prinde poziția și gestica împăratului. Cît privește reprezentarea primilor miniștri, pictorul i-a portretizat plini de viață, fiecare avînd propria înfățișare, vestimentație, vîrstă și expresie facială. Tabloul intitulat „Împăratul Taizong primește un ambasador al Tibetului în audiență“ este una dintre cele mai importante lucrări ale lui Yan Liben. Aceasta îl reprezenta pe monarhul Tibetului, care admira sistemul administrativ al Dinastiei Tang și care a trimis soli în capitala chineză, Chang’an, pentru a propune o alianță prin căsătorie, în scopul menținerii unei păci de lungă durată între tibetani și Dinastia Tang. Împăratul Taizong a primit solia cu mare bucurie. Pictura reprezenta scena în care împăratul Taizong a primit solii. Într-o parte a tabloului se observă împăratul așezat pe tronul imperial, înconjurat de doamnele de la Curte. În cealaltă parte a tabloului, trimișii tibetani erau conduși de un maistru de ceremonii, la împărat, pentru audiență. Pictura a înfățișat cu succes înțelepciunea și bucuria împăratului și admirația solilor tibetani. Pictorul Yan Liben a descris cu claritate atitudinea adecvată a personajelor cu statut, naționalitate și identitate diferite. Pictura nu are fundal. Prin desen simplu și direct Yan Liben a înregistrat un important eveniment istoric între chinezi și tibetani. Această operă are o valoare sporită din punct de vedere istoric și artistic.

Alte picturi celebre ale lui Yan Liben sînt „Aspectul autentic al Împăratului Taizong“ și „Douăzeci și patru de oficiali cu contribuții remarcabile pentru Cabinetul Lingyan“, acestea portretizînd, în primul, marele

fiecare dintre ele rămînea la fel de periculoasă, indiferent de diluţiile în care se găseau. Preparatele sale erau însă contaminate de microorganisme străine, şi abia în 1881 el va reuşi să producă culturi pure, transplantînd colonii de bacili din generaţii crescute pe plăcuţe de sticlă, într-un mediu de gelatină şi extract de carne, ferite de aer. În 1882, el a realizat probabil cea mai importantă descoperire a vieţii, bacilul care provoacă tuberculoza, şi în documentul în care îşi expunea descoperirea adăuga şi regulile ce guvernează relaţia dintre bacterii şi boală:

• organismul cauzator este întîlnit constant în fiecare caz de boală;

• trebuie să fie posibilă cultivarea organismului în afara corpului gazdei, în culturi sterile, pentru cîteva generaţii;

• organismul, izolat şi cultivat timp de cîteva generaţii, trebuie să fie capabil să reproducă boala originară în animalele ce constituie de obicei ţinta acestei boli.

Aceste reguli sînt cunoscute drept Postulatele lui Koch şi, în toate cazurile în care ele se aplică, dovedesc fără echivoc că fiecare boală este produsă de un organism specific.

Activitatea lui Pasteur, Koch şi a altor savanţi a făcut posibilă descoperirea cauzei infecţiei, dar metoda de propagare rămînea încă să fie demonstrată. În 1877, Sir Patrick Manson, locuind pe atunci la Hong Kong, a arătat că embrionii unui vierme minuscul, numit Filarki, una dintre cauzele elefantiazisului, erau inoculaţi pe timpul nopţii de ţînţarul Culex, ei dezvoltîndu-se în corpul zburătoarei şi transmiţîndu-se la om prin intermediul înţepăturii. Teoria lui Manson a fost privită cu suspiciune, dar în 1881, cubanezul Carlos Finlay a făcut o aserţiune similară, afirmînd că febra galbenă este transmisă prin înţepăturile ţînţarilor, deşi el nu a putut aduce dovezi în acest sens. Între timp, în 1880, un medic militar francez staţionat în Algeria,

Împărat Taizong din Dinastia Tang, celălalt, demnitarii săi. Aceste tablouri au fost considerate drept apoteoze ale picturii chineze. Yan Liben a moștenit tradițiile extraordinare ale artei antice dezvoltate pe parcursul activității sale artistice. Lucrările sale se remarcă prin contururi ferme și culori neobișnuite. Personajele din picturile sale sînt bine reprezentate, iar abilitățile sale au depășit nivelul Maeștrilor antici. El a fost admirat pentru că picta divin și deține o poziție importantă în istoria picturii chineze.

Lunga domnie împăratului Tang Xuanzong marchează apogeul picturii chineze precum și al celorlalte Arte și al societății chineze clasice, în genere. Dragostea împăratului pentru artă este ilustrată de numele a sute de pictori caligrafi din această perioadă care ne-au parvenit de-a lungul istoriei avînd numele inițial de Li Longji și numele de domnie „Minghuang“. Împăratul Tang Xuanzong este unul dintre cei mai străluciți suverani din dinastia Tang, el însuși cărturar desăvîrșit. Împăratul se ocupă cu egală pasiune de poezie, pictură, grafie și muzică.

Timpul în pictura chineză. Am amintit deja de noțiunea de Vid-Plin, care este deosebit de importantă în structura artei picturale chineze. Într-un tablou, ea guvernează conceperea trăsăturilor de penel, raportul dintre ele, combinarea tonalităților, dispunerea elementelor de pictat, în vederea compoziției de ansamblu, precum și perspectiva aeriană atît de specifică picturii chineze. Toate acestea au, înainte de orice, legătură cu Spațiul, după cum este, de altfel, normal, fiind o artă prin excelență spațială. Propunem o scurtă reflexie asupra problemelor Timpului în pictura chineză. În cursul lecturilor textelor teoretice chineze, acumulate de-a lungul secolelor și a mileniilor, atenția ne este atrasă de ideea emisă de numeroși autori, idee legată de funcționarea Vidului, a Neterminatului și a Devenirii, ce se referă la Timp. A integra Timpul în reprezentarea spațială a fost întotdeauna o preocupare a artiștilor clasici chinezi. Scopul practicii lor nu era atît de a fixa un anume loc pe o scenă privilegiată, cît a crea un microcosmos organic, corespunzător microcosmoslui lui Dao (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Alphonse Laveran, a observat la microscop paraziţii malariei în celulele roşii ale pacienţilor infectaţi. Paraziţii au fost văzuţi şi de un savant italian, Camillo Golgi, care a evidenţiat şi diferenţa dintre paraziţii ce produceau „frigurile de a treia zi“ şi cei responsabili de declanşarea „frigurilor de a patra zi“.

În 1894, Manson, care se stabilise la Londra, 1-a întîlnit pe Ronald Ross, un tînăr medic care îsi desfăşura activitatea în cadrul armatei coloniale britanice din India şi care i-a arătat paraziţii descoperiţi de Laveran, pe o peliculă de sînge. Manson i-a dezvăluit opinia sa, potrivit căreia paraziţii se dezvoltă în „insecte sugătoare de sînge“, la fel cum ouăle viermilor Filaria erau incubaţi în corpul ţînţarului Culex. Întors în India, Ross a pus la cale o investigaţie pe termen lung şi, pe 20 august 1897 (dată care va rămîne cunoscută în istoria medicinei drept „ziua ţînţarului“), a descoperit parazitul malariei în stomacul ţînţarului Anopheles. Descoperirea sa a fost confirmată în anul următor de către Giovanni Grassi din Roma, care a arătat, de asemenea, că femela ţînţarului anofel este singura insectă care transmitea malaria. Ciclul vieţii parazitului a fost descoperit treptat. În 1900, fiul lui Ross a fost expus înţepăturilor de ţînţari infectaţi, trimişi special din Italia la Londra. Desigur, copilul s-a îmbolnăvit de o formă uşoară de malarie, fiind astfel protejat de viitoare atacuri. Experimentul a fost repetat cu succes de trei dintre asistenţii lui Ross, care au locuit ulterior în regiunea Campania, din centrul peninsulei italice, o zonă mlăştinoasă, cunoscută ca focar de malarie încă din Antichitate, şi totuşi, nu au contactat boala. Aceste descoperiri au reînnoit interesul faţă de teoria lui Carlos Finlay, nedovedită la data formulării ei, potrivit căreia febra galbenă este transmisă prin înţepătura ţînţarilor.

(va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA

În contra curentului

Mă sumețesc în contra tuturor jerpeliturilor de pe la noi, puse în slujba stăpînilor americano-nord-atlantici, adică globaliști, haștagiști sau mondialiști, care urzesc marea resetare și, fiind un spirit suveranist, mai glosez o dată pe marginea unor subiecte pentru care aș putea plăti cu libertatea.

Și încep discuția cu etimologia cuvintelor țară, pămînt și moș, luînd ca punct de plecare lucrarea: ,,Istoria cuvintelor”, tipărită în anul 1991 la Editura ,,Coresi” de acad. Grigore Brâncuș Ţară

Latinescul terra (provenit din străvechiul tersa, de unde s-a format românescul țară), denumește pămîntul (ca planetă), solul, uscatul (opus mării), ținutul, țara Terra s-a conservat în toate limbile romanice (fr. terre, it. terra, sp. tierra etc.), dar numai în română a căpătat semnificații pe care nu le avea în latină. ● Mai întîi, trebuie semnalat sensul de cîmp, șes, așezare rurală. Îl regăsim ca atare și într-un cîntec popular: ,,Sus la munte ninge, plouă,/ Jos la țară cade rouă”. Acest sens, pastoral la origine, s-a extins și în toponimii: Țara Bîrsei, Țara Oașului, Țara Moților etc. Dar prin cuvîntul țară, denumea și ținuturi mai întinse: Țara Românească, Țara Ardealului. De notat este și faptul că în Evul Mediu, latinescul terra avea un sinonim slav, zemlia, care, cu timpul, a dispărut. ● În limba veche, prin metonimie, țară a dobîndit și înțelesul de locuitori ai unui ținut, mulțime, ca în exemplul: ,,Multă țară se strîngea/ Și pe Iancu mi-l vedea” (folclor). ● Sintagma de boier de țară, frecventă în limba veche, înseamnă boier pămîntean, de-al locului, opus unui străin. La fel, Ion Neculce folosește sintagma om de țară în următoarea frază: ,,Domnitorul trăia bine cu boierii, căci era om de țară”. În nuvela ,,Alexandru Lăpușneanu”, Costache Negruzzi dă cuvîntului sensul de popor de jos: ,,Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg”. De la cuvîntul țară s-au format derivatele: țăran, țărănește, țarină, țărînă. Un aspect foarte important în ceea ce privește evoluția semantică a cuvîntului este și faptul că, de foarte timpuriu, și doar la noi, a căpătat și sensul de patrie. În celelalte limbi romanice, sinonimele pays – fr., paese – it., pays – sp. au la origine etimonul latinesc pagus

După terra, care, cum am văzut, și-a restrîns mult sensul originar, cuvîntul pavimentum a căpătat mai multe semnificații. Inițial, pavimentum însemna pămînt bătătorit și nivelat, pavaj. Cu timpul, s-a ajuns la alte semnificații, dar din aceeași arie semantică: scoarță terestră, planetă locuită de oameni, moșie, țară, uscat ș.a.m.d. Este posibil ca pavimentum să fi evoluat în paralel cu terra, și pămîntul bătătorit să fie în legătură cu aria (locul unde se treieră grîul), cu locul (vatra unei case) sau cu pămîntul dintr-o odaie sărăcăcioasă din chirpici. De reținut sînt și derivatele: pămîntean, pămîntesc, a împămînteni, care întăresc vechimea cuvîntului. Același rol îl joacă și expresiile și locuțiunile verbale în care se întrebuințează acest cuvînt: din pămînt, din iarbă verde, a pune la pămînt, a da de pămînt Adăugăm la aceasta și sensul juridic-administrativ din vechime: A cumpărat o bucată de pămînt (o suprafață). În încheiere, să precizăm că sensul cuvintelor terra și pavimentum a apărut mai mult la popoarele sedentare.

După opinia profesorului Alexandru Vinereanu, lucrurile stau cu totul altfel. Anume că peste 85% din cele peste 200.000 de cuvinte cîte numără vocabularul Limbii Române sînt de origine pelasgo-iliro-tracogeto-dacă, limbă care se vorbea în provinciile din jurul Daciei: Panonia, tot cursul mijlociu al Dunării, Dardania, Moesia. Tot de acolo s-au desprins italo-latino-faliscii, care au emigrat în Pensinsula Italică. Mai tîrziu, au venit acolo și osco-umbrii, plecați și ei tot din bazinul Dunării. Aceasta înseamnă că Limba Română este doar înrudită cu Latina. Tot din sudul Dunării proveneau și mulți eroi din Antichitate: Traian, Dionysos, Achil Peleianul, Enea, unul dintre întemeietorii Romei, Anchise sau Priam, regele Troiei. Drept urmare, profesorul Edgar Papu cam avea dreptate cînd, în anul 1977, și-a lansat cartea ,,Din clasicii noștri”, în care susținea că protocronismul românesc stă la baza întregii culturi europene.

Și cuvîntul moș provine din fondul geto-dac al limbii noastre, mai susține acad. Grigore Brâncuș. Sinonimia acestui cuvînt se stabilește, în primul rînd, cu om bătrîn (lat. veteranus). Cu acest sens, este cunoscut în toate graiurile daco-romane, dar și în cuvinte compuse: Moș Crăciun, Moș Martin, Moș Ene. Aceeași răspîndire o are și în sensul de bunic, strămoș. Femininul moașă are răspîndire cu sensul de femeie bătrînă (în Maramureș), femeie care ajută la naștere, de unde și cuvîntul a moși, sau a doua pereche de nași (în Oltenia). Moșii apar și în cultul morților: Moșii de Vară, Sîmbăta Morților. Calea Moșilor din București ne amintește de un bîlci de odinioară, legat de sărbătoarea moșilor. De reținut două sinonime pentru moș: auș, la aromâni și prin Oltenia, și ghiuj, prin Moldova.

Fănuş Neagu -

● ,,Brăileanul Perpessicius (Dumitru Panaitescu) să se ia de mînă cu olandezul Multatuli (cel care îndură multe). De fapt, îl chema Eduard Dekker”. ● ,,Nu sîntem prieteni cu nici un vecin. Ucrainienii ne urăsc, fiindcă în 1918 am intrat, ca niște invadatori, în țara lor și le-am fi răpit niște teritorii care erau, de fapt, ale noastre. Ungurii, că, de peste un secol, rîvnesc Ardealul. Rușii, că am intrat în NATO și în UE. Bulgarii, că visează și ei la Bulgaria Mare. Sîrbii, că în 1999 avioanele NATO care le-au bombardat țara decolau din România. Singurul nostru prieten a rămas Marea Neagră”. Pe plan internațional, nu ne respectă nimeni. Am rupt toate relațiile politice, economice și culturale cu Rusia și ne-am înhăitat cu ucrainienii, să le facem în necaz. Zelenski a devenit un Christos. La noi, politicienii condamnă imperialismul rus, dar nu condamnă imperialismul SUA, NATO și UE. ,,În timpul ăsta, Bruxellul se ajută doar pe sine, dezvoltînd relații cu Rusia”.

„Jurnal cu faţa ascunsă” - Spicuiri -

Cuvîntul mă duce cu gîndul la TVR din anii ’50-’60, cînd crainicii Cleo Stieber, frumoasa doctoriță de copii, și Florin Brătescu, ginerele sinistrului torționar Alexandru Nikolski, fix la ora 19, citeau buletinul de știri de la Telejurnalul de seară. Dar, mai înainte, făceau o introducere, un rezumat la ceea ce aveau să relateze mai pe larg, pe care le numeau spicuiri. Nu știam ce înseamnă asta și-mi închipuiam că poate avea vreo legătură cu secerișul grîului și strînsul spicelor, și-mi venea în minte scena aceea cu muierea și copiii lui Boțoghină, cînd pleacă la seceriș și îi zicea băiatului, vezi mă, să nu-și taie soru-ta vreun dești. Așadar, spicuiesc din jurnalul lui Fănuș.

Vol. I: 2004; o carte cu informații despre cum a scris romanul ,,Asfințit de Europă, răsărit de Asie”, lecturi aferente, îndoieli și izbînzi, nopți nedormite.

Vol. II: 2013.

După unii lingviști și istorici, am fi moștenit din substratul geto-dacic doar vreo 80 de cuvinte. După alții, cam de vreo două ori mai multe, cum ar fi: baligă, barză, brad, brazdă, brînză, căciulă, cătun, droaie, gard, a necheza, pîrîu, varză, viezure etc.

● ,,Petru Dumitriu, Eugen Barbu și Marin Preda... Nu se suportau, nu se căutau. Trei parîme de aur, care țineau România ancorată în golful intelectualității contemporane”. ● ,,Prima bijuterie a toamnei: ieri, o studentă la Filologia din Iași mi-a spus că, la sfîrșitul lunii mai, a fost cu doi ciorchini de cireșe pietroase, să le mînînce la mormîntul lui Ion Creangă. Cineva semănase cînepă în jurul mormîntului. M-am închinat pentru sufletul sanchiu al mătușii Mărioara”. ● ,,De cînd s-a născut din spuma mării, Afrodita stă mai mult cu cracii în sus”.

Lumea bună de altădată

Irina Procopiu –„Pagini de jurnal (1891-1950)”

De reținut obiceiul burghez de a depune o carte de vizită la domiciliul cuiva pe care l-ai vizitat și nu l-ai găsit sau că ești de acord cu ideile și faptele sale devenite publice. ,,Mateiu Caragiale, snobul-snobilor, obișnuia să semneze săptămînal în cartea de onoare, deschisă la Cotroceni, doar-doar majestatea sa își va aduce aminte de el și îi va da vreo funcție sau măcar o medalie. Nici invitația la prînz la Palat n-ar fi fost de refuzat”. ● Jurnalul Irinei Procopiu este plin de notații în legătură cu mesele pe care le organizează sau la care participă. Niciodată nu mănîncă singură – dejun, prînz, ceai sau cină. Mai întotdeauna aceste mese se termină cu audiții muzicale. La fel, este nelipsită de la expoziții și concerte, teatru și Operă. Nimic nu-i scapă și totdeauna are ceva de spus, în bine sau în rău, despre ceea ce vede și aude. Și alte memorialiste de factură super intelectuală notează ieșirile în oraș, care au ca scop sau se termină cu participarea la vreun concert sau vernisaj – Martha Bibescu, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Lena Constante, Maria Cantacuzino, Cella Delavrancea și altele. Condiția Irinei Procopiu de doamnă de onoare a Reginei Maria îi cere să aibă o viață mondenă activă, cu primiri în casa ei și răspunzînd invitațiilor altora. ● ,,Februarie 1940. Răspund invitației la masa mea: Bebe Petrescu și soții Spitzmuller, Démètre Ghyka și Vladimir Mavrocordat, Jeanna Filipescu și Georges Duca”. Numai lume bună. Aceleași figuri sau poate altele le întîlnim în romanele lui Călinescu: la vîrful societății sau într-o decadență tragică. Figuri precum madam Carcalechi și regele Vahtang, Angela Valsamachi-Farfara sau contele Jablonski, Zenaida Manu și alții răspund boieroaicei Hagerliu de a supraviețui cu orice preț, pînă la veniea americanilor, chiar și practicînd meserii manuale. Astfel, cînd prințul Basarab Brâncoveanu se angajează mecanic într-un atelier, intimidat, directorul îl întreabă: ,,Chiar sînteți rudă cu domnitorul?”. ● Cînd Liviu Rebreanu este numit directorul Teatrului Național, încep bîrfele: cică acum va avea ocazia să joace și mediocra actriță Fanny Rebreanu. Sau doamna își va cicăli soțul să pretindă bani actorilor și actrițelor dacă vor să joace. ● Întoarsă în țară, după lungul ei exil, regina-mamă Elena face eforturi să-i ia locul în societate defunctei Regine Maria. ● ,,14 martie 1941, dimineața. Fac o vizită la Veturia Goga, să o rog să o vadă pe Maria Mareșal Antonescu, ca să-l roage pe Mareșal să accepte înființarea unei fundații în memoria Reginei Maria...”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ultima grenadă a caporalului (povestea monumentului din Buºteni)

Sîntem deseori fermecați de poveștile mai puțin știute ale operelor de artă. De intrigile, de poveștile de dragoste sau uneori de dramele pe care le ascund. Cunoscîndu-le, privim cu alți ochi palatul, pictura sau sculptura: ele devin parcă mai calde, mai familiare. Foarte multe dintre aceste povești le-am găsit în ghidurile turistice. Astfel de istorii ne sînt spuse uneori, cu un aer enigmatic, de ghizii muzeelor, dezvăluindu-ne parcă o taină. Vom citi povestea unui monument amplasat în piațeta gării din Bușteni, statuie pe lîngă care trecem nepăsători de cele mai multe ori: Monumentul Eroilor – Ultima grenadă a caporalului Constantin Muşat. Voi începe cu povestea caporalului erou – așa cum a fost ea redată în articolul „Desvelirea Monumentului din Buşteni (Prahova)”, semnat de Stelian Semedrescu și publicat în numărul din 16 septembrie 1928 al revistei „Cultura Poporului”.

„Constantin Muşat, din contigentul 1912, născut în comuna Crucea, judeţul Ialomiţa, fiul lui Ion şi al Chirei, de meserie croitor, cade rănit în luptele din prima campanie a războiului nostru de întregire. Din cauza rănii grave primite, medicii se văd nevoiţi a-i amputa braţul stîng; deşi propus pentru reformă, el o refuză, cerînd cu lacrimi în ochi favoarea de a pleca din nou pe front, cu braţul sdravăn ce îi mai rămăsese, ca aruncător de grenade. Regele Ferdinand, ţinînd seama de dorinţa acestui erou între eroi, prin înaltul ordin de zi No. 32 din 12 Feb. 1917, pe întreaga armată, îngăduie caporalului Muşat de-a porni din nou la luptă, dîndu-l ca pildă de eroism. Neînfricat, se avîntă luptele de la Nicoreşti, jud. Bacău, unde cade răpus de o schijă. Şi, astfel, acest brav fiu al ţării a fost ales să sintetizeze acolo, pe acele culmi, primii martori ai îndeplinirii năzuinţelor de veacuri ale neamului nostru, virtutea şi dragostea de ţară. (…) Duminică, 9 Sept. cor., a avut loc desvelirea acestui monument, pornit din iniţiativa d-rului Colceag, şi adus la îndeplinire de un comitet avînd în frunte ca preşedinte de onoare pe dl. Otto Schill, iar ca preşedinte activ pe vrednicul primar al comunei Buşteni, dl. Ioan Bănescu. Proectul lucrării a fost făcut de sculptorul Dimitriu Bîrlad şi de inginerul Mircea Radu, iar execuţia au avut-o turnătorul Teodorescu şi constructorii fraţii Costa. Solemnitatea a

Lumea regilor şi culisele ei

Cum se poate agăța un prinț moștenitor (2)

Un adevărat model al acestui gen de alianţă a fost mariajul prinţului moştenitor norvegian Haakon cu Mette-Marit, fiică a unui alcoolic şomer, mamă a unui băieţel dintr-o relaţie mai veche, cu un domn care a atras atenţia asupra sa prin implicarea în afaceri cu droguri. La nuntă, copilul a fost domnişor de onoare şi dovadă palpabilă a deschiderii şi modernităţii pestriţei familii regale norvegiene.

Poate reuşi o monarhie să-şi păstreze stabilitatea dacă nu este „populară“, dacă nu este iubită de popor? Nu cumva afecţiunea reciprocă, ţinută vie, dintre rege şi popor ar fi chiar unul dintre principiile esenţiale înrădăcinate în monarhie? Oare nu cumva un monarh lipsit de popularitate rămîne doar un simplu despot? Dar cum regii zilelor noastre nu se mai bucură nici de putere, nici de iubire, înseamnă că nici măcar despoţi nu mai pot fi. Lipsiţi de orice funcţionalitate. Recunoaşterea poporului, reflectată în vechiul ceremonial al încoronării prin aclamaţii, a fost dintotdeauna condiţia sine qua non a regalităţii. „Cuvîntul REGE este un talisman, o putere magică, dăruită să insufle tuturor forţelor şi tuturor talentelor o direcţie centrală“, scrie Joseph de Maistre,

decurs într-un fast deosebit. Buştenii, frumos pavoazat, în haină de sărbătoare şi sub un cer splendid, îşi primeşte invitaţii. La ora 11 a.m., în sunetele imnului regal, M. S. Regina, însoţită de o doamnă de onoare, trece spre biserică, iar după oficierea slujbei ia loc pe extrada frumos amenajată în faţa monumentului.

Părintele Arhimandrit Serafin Georgescu, înconjurat de clerul şi corul bisericii, condus de prof. Oancea din Braşov, oficiază un serviciu divin spre proslăvirea celor căzuţi pe cîmpul de onoare, rostind apoi o frumoasă cuvîntare. «Ne aflăm în faţa unui moment ridicat spre proslăvirea celor cari şi-au vărsat sîngele pentru întregirea neamului românesc; aşezat în marginea şoselii între biserică şi gară, generaţiile viitoare vor vorbi ca de un lucru plin de laudă, el înfăţişînd vitejia în timp de răsboi şi recunoştinţă în timp de pace. Ca smerit slujitor al lui Christos, binecuvîntez acest monument şi fie ca el să rămînă drept pildă a eroismului. Şi în ziua aceasta de pioasă amintire, gîndul nostru alunecă spre cei care au contribuit la mărirea patriei; şi în primul rînd către Regele Ferdinand, în a cărui amintire ca un pios omagiu să înclinăm frunţile; iar celui căruia Dumnezeu i-a pus în mînă destinele ţării, Regelui Mihai, să-i zicem: trăiască, trăiască M. S. Regina Maria, trăiască Familia Regală, trăiască România Mare!»”.

În același număr din 16 septembrie 1928 al revistei „Cultura Poporului”, ziaristul Radu Mislea surprinde emoția publicului din ziua inaugurării monumentului: „Vădită a fost emoţia ce s-a picurat în sufletele celor care au participat duminică la desvelirea semnului

contra-iluministul atît de venerat de Baudelaire, în lucrarea sa De la Souveraineté, dar această putere magică nu are nici un efect cînd guvernarea monarhică trebuie să se descurce fără iubire.

Casele regale au înţeles că singura lor şansă de a-şi continua existenţa în Secolul XXI este să renunţe la balastul nobilimii neloiale, cu obsesia arborilor ei genealogici impecabili, şi să se alieze cu adevărata forţă a prezentului: masele.

Ceea ce aduce cu sine o problemă mică, mică de tot: doamnele din burghezie provin din acel strat social pentru care cele mai de seamă împliniri sînt autodeterminarea, individualismul şi fericirea în viaţă. Valori din păcate greu de împăcat cu ideea monarhică. Iar reflexul proaspetei prinţese de coroană de a le conserva duce direct la ciocniri şi la distrugerea căsniciei, şi la crize de bulimie, şi la depresie. Tocmai pentru că regii nu au drept de autodeterminare şi de individualism. Prinţeselor de sînge li se inoculează asta de mici, ceea ce nu se întîmplă în cazul domnişoarelor din burghezie. Silvia Sommerlath, regina Suediei, a înţeles realitatea cît se poate de bine. Şi şi-a impus, cu voinţă de fier, năzuinţele ei personale, spre binele statului, reuşind astfel să-şi ţină casa. Dar majoritatea doamnelor din burghezie eşuează lamentabil la curte. Aşa ca vrednica de compătimire Maria Teresa a Luxemburgului. Soţia cubaneză a marelui duce al Luxemburgului a fost de repetate ori prinsă discret de angajaţi ai curţii în toiul tentativelor ei de a ajunge la

văzut al recunoştinţei și admiraţiunei, la desvelirea monumentului eroilor din Buşteni. A venit lume multă, de toată mîna şi în orice stare, să aducă prinos de veşnică amintire şi mulţumire publică acelor care în ploaia de obuze au răspuns cu glas de tunet admirabila lozincă: «Pe aicea nu se trece!». Ei nu sînt morţi, trăiesc în veci, cît românii vor dăinui ca neam. Cele 18 milioane de români răspîndiţi pe celaurile şi plaiurile României întregite au clădit în sufletele lor monumentul recunoştiinţei, cu mult înainte de a se turna în bronz. L-au pomenit, îi slăvesc, îi vor binecuvînta tot ce este român şi simte românesc. Acum cînd se pune mai mult ca oricînd problema integrității teritoriale, ei ies din gropi şi strigă: «Nu se poate lua ceea ce cu jertfă, trudă şi sînge am realizat. Cu sîngele nostru, a opt sute de mii de eroi, am stropit glia aceasta, înbibată de lacrimile suferinţei milenare frăţeşti. Sînt pămînturi, pe care ni le-aţi smuls prin înşelăciune şi pe care vi le-am luat prin drept şi eroism».

A luat parte la această sărbătoare un public numeros; bătrîni gîrbovi, cu feţe supte şi stafidite, ţinuţi de mînă de nepoţi încrezători, femei îndurerate, cu frunţi brăzdate de griji, tineri şi tinere chipeşe: viitorul și speranța țării de mîine. Iar cînd în faptul serii, vălul nopţii se va coborî în lină armonie odată cu tălăngile vitelor întorcîndu-se de la păscut pe covoare verzi de iarbă, smălţată de margherite albe, soarele împlîntînduse ca o sfeclă roşie în munţi, drumeţii vor vedea cîte o bătrînă adusă de greutatea anilor, silabisind pe acest monument numele unui erou, unicul ei fiu, alăturea de o văduvă în zăbranic plîngînd singurul ei sprijin. Subliniind munca depusă de organizatori şi aducîndule mulţumire publică, în numele presei – exponenta autorizată a opiniei publice – în general, şi în numele ziarului nostru, în special, nu ne facem decît o plăcută datorie”.

Demn de menționat este faptul că la inaugurarea din anul 1928, pe partea sudică a monumentului era amplasată o efigie cu Regele Carol I, iar pe cea nordică era amplasată efigia Reginei Maria. Cele două plăci de bronz au dispărut în anii ’50 și ar fi trebuit să fie reamplasate în 2011 printr-un proiect de reabilitare finanțat din fonduri europene, însă acest lucru nu s-a mai realizat. Este de lăudat totuși faptul că incinta monumentului a fost reabilitată între anii 2010 și 2011 (fără ca în cadrul acestei intervenții să se intervină la soclu și la statuie).

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

aeroportul din Frankfurt, în dorinţa de a se refugia clandestin în ţara ei.

Şi despre Letizia (azi, regină – n.red.) se zvonea mereu că ar fi nefericită la curtea spaniolă, că ar suferi din pricina populaţiei curioase în tot ceea ce o priveşte. Prostii! După cum vă pot asigura din surse directe. În orice caz, îi venea destul de greu să-şi joace rolul de personaj cuminte, rezervat şi atît de străin pentru ea, care este o femeie modernă şi inteligentă. Iar pentru femeile moderne şi inteligente, fişa postului unei soţii de viitor monarh nu are deloc darul să stimuleze: deschiderea de grădiniţe, inaugurarea unor tronsoane de autostradă, botezarea unor nave. Asta-i dilema. Altfel, comportamentul reţinut în public este bine compensat de calităţile de lider în propria căsnicie. Şi îi reuşea atît de bine, încît vechii prieteni ai lui Felipe se plîngeau că Letizia îl ţine complet sub papuc.

Judecînd strict, prin politica modernă de căsătorii, casele regale europene nu fac decît să se întoarcă la rădăcinile lor romantice. Cea mai veche monarhie europeană a fost cea a merovingienilor. Ei nu aveau nevoie de nici o alianţă cu „nobilii“ spre a-şi asigura prestigiul, deoarece adoraţia de care se bucurau în virtutea credinţei că sînt aleşii divinităţii nu era contestată de absolut nimeni. Iar extinderea dominaţiei teritoriale se rezolva prin campanii de cucerire, nu prin politici de mariaj.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã Predarea Armatei române de la Cârcea

(urmare din pag. 1)

Rememorăm sistemul de recrutare a tinerilor de pe teritoriul țării, încorporabili, și modul de funcționare a Armatei Populare a României, în anii postbelici – după cîteva tatonări și copieri după Armata Roșie – cei care (indiferent în ce raport s-au aflat cu această instituție) pot capitaliza atît avantajele acelui sistem, cît și unele lacune, probabil, cele legate de durata stagiului militar și de o anumită discriminare în ceea ce privește repartizarea la unități de luptă sau la cele cu profil de muncă. Fără a compromite substratul legic al Armatei și scopul ei fundamental – acela de a fi pregătită, în permanență, să apere fruntariile Țării – Armata din Epoca socialistă a României și-a asumat și alte roluri, întrepătrunse, pînă la un punct, cu misiunea ei primordială. Două direcții clasice ale acestui demers au constituit participarea Armatei la edificarea economică a Țării (industrie, agricultură), realizînd obiective care, unele, n-ar fi fost niciodată făcute fără sprijinul militarilor, iar altele ar fi fost periclitate pentru întîrzieri neproductive; cealaltă direcție a urmărit educarea și cultivarea tinerilor înrolați, plecînd de la școlarizarea precară a unora dintre ei și de la penuria de cunoștințe generale, grefată, în special, pe cei din mediul rural.

Munca de alfabetizare din Armată, care mergea mînă în mînă cu cea din instituțiile culturale de la sate, activitate finalizată nu doar printr-o diplomă de absolvire a 4 clase, ci și cu un bagaj de cunoștințe conexe, menite să-l introducă pe tînăr într-un mediu social activ, pregătindu-i platforma pentru viitoarea lui evoluție în societatea în care avea să se încadreze, nu se reducea doar la atît. În afară de faptul că învățau carte, mulți dintre tinerii încorporați învățau și o meserie, activitatea pe șantierele naționale (Porțile de Fier, Transfăgărășan, Podurile Dunărene, Canalul DunăreMarea Neagră, și alte zeci de șantiere) îi determinau să se califice într-una din profesiile de la fața locului, ceea ce însemna o schimbare radicală a vieții tînărului după lăsarea la vatră. Chiar dacă mai sînt voci (mai rare din sînul celor care au efectuat stagiul militar în acea perioadă, majoritatea fiind colportori de ocazie, rupți de realitatea acelor timpuri) care critică acel mod de instruire combinată a tînărului militar român, cei cu capul pe umeri sînt convinși că Armata a constituit – chiar așa cum era instituită de Statul Român – o adevărată Școală a Poporului

Transformările postdecembriste au cuprins și instituția militară, aceasta făcînd – chipurile – pași spre democratizare, adică o reducere drastică a efectivelor militare (de la 400.000 la 70.000, cît are în prezent), dar schimbarea radicală a constat în modul de efectuare a stagiului militar obligatoriu, acesta fiind desființat prin Legea 395 din decembrie 2005, ultima încorporare a recruților pentru militarii în termen a fost luna octombrie 2006, iar pentru militarii cu termen redus, luna iunie a aceluiași an. Ce a urmat în sistemul militar românesc? Armata, profesializîndu-se, serviciul

militar se face acum pe bază de voluntariat, militarii angajați cu contract, în mod voluntar, după reglementări noi și o pregătire sumară, fiind încadrați în unitățile militare de pe teritoriu. Bineînțeles, cadrele militare (ofițeri, subofițeri, maiștri militari) sînt absolvenții unor instituții militare de profil. Fără a intra în amănunte, alinierea instituției militare la dezvoltarea societății contemporane, urmînd și contextul general internațional, a schimbat profund atașamentul omului îmbrăcat în uniformă militară față de anumite raporturi cu Poporul Român și cu Patria Mamă, o serie de considerente pragmatice aflîndu-se și ele într-o semnificativă transformare. Dacă e bună sau rea noua formulă de încadrare a Armatei cu militari profesioniști, aprecierea fiecăruia dintre noi poate fi influențată de anumiți factori (obiectivi sau subiectivi); din această cauză să lăsăm Legea să acționeze și să privim rezultatele. Pînă atunci însă, ținînd cont de contextul geopolitic actual, în care România este împinsă în pîrjolul unui război de la frontiera noastră de Est, avem premisele formulării unei întrebări capitale: cum vor putea răspunde, în caz de necesitate, condițiilor participării la luptă, cu arma în mînă, sutele de mii de tineri ce vor fi mobilizați, la nivel național, dacă aceștia n-au avut pînă în acel moment dramatic nici o legătură cu armata? Un fel de răspuns la această întrebare l-am descoperit în rezultatul unui sondaj pe tema: „Ați fi de acord cu reintroducerea stagiului militar obligatoriu?”, răspunsul negativ atingînd cifra de peste 90%.

buzunar (numai primarul Valerică Pupăză, și o firmă deținută de soția acestuia au primit, doar ca avans, la semnarea precontractului cu firma germană, suma totală de 3.336.654 lei), pe întreaga suprafață de teren Lidl plătind 8 milioane de lei.

Toate bune și frumoase, doar că, în această ecuație vînzător-cumpărător, în graba lor de a-și îndeplini obiectivele imediate (găsirea locului pentru amplasarea depozitului, respectiv, intrarea în posesia unor sume considerabile de bani), n-au „observat” că, la doar 2 kilometri distanță, se afla (se mai află, încă) Unitatea Militară 01803L, deținătoarea unui ditamai Radar, integrat în structura de apărare NATO, prin atît de mult comentatul Scut antirachetă de la Deveselu (instalația americană Patriot – interceptoarele SM-3). De aici încolo începe caruselul duelului de adrese și note între părțile implicate într-un conflict generat atît de aviditatea după bani, cît și de indiferența (complicitatea?) organelor administrative și politice de la nivel local și județean.

Concluzia? Va fi dezastru! Doar punctul 5 din Tratatul NATO ne poate, eventual, salva... Pămînt românesc pentru străini

Ați auzit pînă acum de comuna Cârcea, din județul Dolj? Dacă vii dinspre Caracal, imediat după Coșoveni, la circa 10 kilometri pînă la Craiova, ultima localitate de pe E70, pînă în municipiul reședință de județ, este comuna Cârcea. Comuna are un istoric impresionant, fiind cunoscută ca așezarea neolitică cea mai veche de la sud de Carpați, datînd de acum 8.000 de ani, potrivit cercetătorilor Muzeului Olteniei. Tot o premieră deținută de această comună doljeană este dovada primei manifestări religioase de pe teritoriul României, acestea fiind legate de ceremonialul funerar.

Deși nu prea mare, în ceea ce privește numărul de locuitori (puțin peste 3.000), datorită apropierii de Craiova și existenței unor suprafețe însemnate de pămînt în posesia unor firme private sau a unor localnici, în frunte cu primarul, în anul 2020 Cârcea devine cel deal 6-lea centru logistic din România al retailerului Lidl din Țara noastră, pentru alimentarea cu produse a celor peste 300 de magazine la nivel național ale firmei germane. În acel moment, cînd o localitate rurală apare pe harta unui nume comercial, cu rezonanță internațională, așa cum se proiectau lucrurile și în Cârcea, părțile implicate în acest proces de construire a unui mare obiectiv (depozit) își gestionau liniștite trăirile: cumpărătorul – mulțumit că a găsit terenul (circa 250.000 mp) pe care va începe edificarea megadepozitului pentru zona Olteniei; vînzătorii –satisfăcuți că s-au văzut cu banii în

Caruselul de care pomeneam mai sus a fost pornit de unitatea militară din Cârcea, care a invocat zona critică a radarului, în care intră construcțiile ridicate pe o rază de 5 kilometri în jurul instalației militare. Luînd în considerare noua situație creată, faptul că între radar și depozitul Lidl nu sînt decît 2 kilometri, iar, pe alocuri, înălțimea viitoarei construcții atinge 20 de metri, unitatea militară din Cârcea a înaintat un raport organelor militare competente, sesizînd prejudiciile ce pot fi aduse funcționării radarului, în cazul că această construcție nu va fi stopată. Cu singura observație că prima constatare a Armatei a venit la 24 ianuarie 2022, deși lucrările fuseseră demarate de Lidl încă din vara anului trecut (iunie 2021), consider că UM a reacționat cum trebuie, punînd în prim-plan interesele majore ale României și dreptul de a-și folosi propriul teritoriu în conformitate cu nevoile sale de apărare. De aici încolo, datorită „jocului de glezne” al oficialităților doljene și a unei gafe monumentale, la nivelul cel mai de sus al Ministerului Apărării Naționale, continuarea sau oprirea construcției depozitului de la Cârcea pare a intra în zona kafkaniană a lucrurilor și întîmplărilor cotidiene. În cele ce urmează, vom încerca să înțelegem dacă mai poate fi remediată această situație care pune în pericol siguranța națională a apărării spațiului aerian al României, dar, mai ales, să cunoaștem resortul militar care a creat o situație de pionierat în sistemul militar românesc – cedarea prerogativelor apărării Statului Român și a Teritoriului Național în favoarea unei entități străine, fie ea și una cu profil comercial.

Cum s-au petrecut lucrurile? Citiți, în continuare, și vă cruciți!

Radar NATO – contra depozit Lidl!

Cum era normal, MApN apelează la instanță, juriștii militari, specializați pe speța în discuție, introduc acțiune pentru suspendarea autorizației de construcție și oprirea definitivă a lucrărilor – fapt petrecut în luna martie a

acestui an. Din punct de vedere militar, strategic, dar și juridic, motivația Armatei era destul de explicită: „Avînd în vedere detaliile constructive ale centrului logistic LIDL (construcție de mari dimensiuni, cu înălțimea prognozată de aproximativ 20 de metri) și profilul terenului din zona respectivă, zona de descoperire (vizibilitate radio) va fi afectată în mod semnificativ pe direcția SUD față de radar”.

Trezindu-se cu o astfel de speță, magistrații Tribunalului Dolj (datorită ineditului temei procesuale, sau – cine știe ce subterane oltene, care au pus la bătaie impulsuri adiacente) au tergiversat adoptarea unei hotărîri, în linia molatică a instanțelor noastre judecătorești, atunci cînd, la mijloc, sînt interese majore transnaționale, amînînd de trei ori luarea unei decizii în speța în cauză: sistarea lucrărilor și anularea autorizațiilor sau, dimpotrivă, continuarea ridicării depozitului. Contrariu unor situații similare, cînd părțile, obținînd un anume răgaz între două termene, îl folosesc pentru „ascuțirea baionetelor” și pregătirea asaltului decisiv, în cazul de față, în vara acestui an (în iulie) ia naștere una dintre cele mai „originale” soluții (propuneri) de încheiere a conflictului – aceea de împăcare între părți, printr-o înțelegere extrajudiciară. Formidabil!

Depozitul LIDL, ditamai hardughia mamut, construită – ca toate celelalte depozite străine de pe teritoriul României – pe terenurile agricole, unde, pe timpul regimului comunist, tălăzuiau în soarele verii lanuri de spice sau foșneau în muzica vîntului tomantic păduri de porumb – care, pînă mai ieri puneau în pericol apărarea antiaeriană a României, acum poate sta pe loc, cel care se va muta va fi... radarul militar, cel din mult trîmbițata rețea NATO – salvatoarea ipotetică a neajutoratei Românii! Cum de s-a ajuns la această hotărîre malefică (pentru Armată și pentru Țară) și cine a fost artizanul acesteia – am putea numi-o trădare națională? Poate nu vă vine să credeți, dar trebuie să-i scriem numele și prenumele cu litere destul de apăsate, pentru ca Poporul Român să deschidă ochii și să vadă (mai era nevoie, oare?) pe mîna căror indivizi (cică lideri) a ajuns soarta Țării, în cazul de față, soarta Armatei, deci a apărării pămîntului natal, în caz de necesitate!

Acest domn, căruia PSD, prin alunecosul lider de partid, Marcel Ciolacu, i-a încredințat funcția și marea responsabilitate de a fi în capul oștirii, adică ministrul Apărării Naționale, se numește VASILE DÎNCU Actualul sociolog de la Apărare se dovedește a fi cel mai slab ministru de după 1989, el încorporînd toată gama de trăsături incompatibile cu funcția șefului suprem al Apărării (că cel al Armatei este Președintele Klaus Iohannis – altă pacoste!). Oricine l-a urmărit în intervențiile sale cu iz filozofic și ideologic, indiferent pe ce temă ar divaga, s-a trezit în fața unui demagog clasic, a unui vorbitor de limbă străină Armatei noastre, a „Croitorașului cel viteaz”, așa cum îl definește o revistă bucureșteană. Dar nu doar în discuții bate cîmpii, mai grav este faptul că, în probleme majore ale funcționării ministerului pe care-l conduce, clujeanul Vasile Dîncu certifică grava eroare a celor ce l-au numit în acest post de o importanță vitală pentru pregătirea Armatei în vederea apărării României, ieșirile domniei sale în decor constituind dovezi irefutabile ale incompatibilității sale cu fotoliul de ministru al Apărării.

Pentru ca să înțelegem gafa impardonabilă săvîrșită în cazul radarului de la Cârcea, să trecem în revistă alte cîteva gafe pe care și-a pus semnătura aerianul ministru de la Apărare, vrăjitorul Vasile Dîncu.

1. Constatînd că România nu mai poate produce praful și pulberea pentru muniție, fiind nevoiți să importăm din Bulgaria și Serbia, s-a autoamăgit, într-un discurs din luna august a acestui an, cu reluarea producției de la fostul Combinat Nitramonia Făgăraș, asigurare făcută în fața reprezentanților NATO, de față fiind și premierul Nicolae Ciucă, fost ministru al Apărării, înaintea lui Dîncu, persoana care ar fi trebuit să cunoască în amănunt distrugerea industriei de apărare a României, la care a contribuit din plin. Care este realitatea în acest caz? Uluitor, România este în imposibilitate de a produce aceste pulberi, făcînd nul acest angajament! De ce? Citiți următorul anunț oficial, care demonstrează lipsa de realism și de informare a celor două personalități de mai sus: „Fostul Combinat Nitramonia Făgăraș se vinde la licitație la șase ani de cînd a intrat în faliment. Potrivit anunțului «Expert Insolvență SPRL» București, lichidatorul judiciar al companiei, sînt scoase la vînzare prin organizarea de licitații publice activele aflate pe platforma fostului combinat chimic din Făgăraș. Acestea se vînd în bloc, pornind de la valoarea totală de 16,4 milioane de euro”.

Mai vreți una?

2. În conflictul dintre Rusia și Ucraina, pe cînd Guvernul nega că România ar fi trimis arme Ucrainei (așa dădea bine în ochii opiniei publice), la doar trei zile de la declanșarea războiului, ministerul condus de Vasile Dîncu arăta că în perioada 27.02.- 04.03.2022, a livrat echipamente militare letale și neletale Ucrainei, pentru care la data de 10 mai 2022 a solicitat rambursarea, conform unei proceduri ad-hoc, adoptată ulterior de Comitetul EPF.

După ce ne-am „documentat” în privința activității de lucru a domnului ministru Vasile Dîncu să ne întoarcem la radarul de la Cârcea și să vedem ce trăsnăi a mai produs sociologul din fruntea Ministerului Apărării. Fiind „capturat” între traiectoriile pro și contra, venite din partea entităților implicate în acest proces, domnul ministru vrea să împace „și capra și varza”. În viziunea domniei sale, de parcă Armata ar fi o întreprindere privată, pe care o tranzacționezi la bursă, aruncînd pisica în garnizoana de la Cârcea, ministrul Vasile Dîncu emite, pe 12 iulie 2022, Ordinul de Ministru nr. 106 prin care și-a delegat competența îndeplinirii unor atribuții aflate în responsabilitatea ministrului Apărării locțiitorului Brigăzii 77 Cercetare, Supraveghere și Recunoaștere, pentru a reprezenta MApN în tranzacția judiciară din dosarul 3706/63/2022.

Pasarea răspunderii unor subalterni, oameni de specialitate, n-ar fi o nenorocire, domnul Dîncu gîndind în mod realist, ca nefiind pregătit în materie de radare, ci în sociologia mulțimilor. Dacă pînă aici totul pare că plutește în normalitate, ceea ce urmează în Ordinul amintit întrece cele mai sumbre gînduri despre cum poți da apărarea Spațiului Aerian al Țării spre a face loc unui depozit de produse alimentare de sub egida unei firme internaționale germane. Să nu supere firma germană, documentul emis de Armată vine cu o precizare halucinantă, mai ales în condițiile în care ministrul Apărării se laudă, pe de o parte, că Armata este pregătită să dea o ripostă atacatorului rus, pe altă parte, a dat fuga în Israel pentru achiziționarea unui alt scut antirachetă –dezmembrarea radarului de la Cârcea! Citiți și admirați dovada strategiei militare la români, sub comanda șefului Vasile Dîncu: „Amenajarea unei poziții temporare de funcționare a unui radar pe timpul executării lucrărilor și relocarea efectivă a radarului FPS – 117 din organica Companiei 110 Radio-locație Cârcea din poziția actuală în viitorul amplasament, care se va realiza de către pîrîți pe cheltuiala lor, cu un operator economic specializat și agreat de către furnizorul echipamentelor sau de către agenția NATO”.

Privind astfel rezolvarea cazului, cei în cauză îngroașă dosarul depus la Tribunalul Dolj cu acest incredibil document și cu înțelegerea extrajudiciară dintre reclamant și pîrîți, pregătind mutarea radarului,

pentru a nu periclita construcția depozitului. Numai că... numai că, la Tribunalul Dolj s-au găsit judecători cinstiți, care n-au căzut în cap după globalizare, și care au intuit pericolul, punînd înaintea oricărei gîndiri judecătorești interesul național, în speță interesele Armatei, aceștia respingînd bizara înțelegere dintre MapN și Lidl: „Respinge cererea părților de a se lua act de tranzacția depusă la termenul de judecată din data de 13.09.2022. Repune cauza pe rol pentru continuarea judecății. Fixează termen de judecată la data de 18.10.2022. Dispune citarea părților, prin mijlocirea grefei instanței, azi, 20.09.2022”. Între timp, ziariștii de pe plan local au făcut „săpături”, încercînd să dovedească implicarea primarului comunei Cârcea în prezenta bulversare a oricărei conștiințe naționale, în timp ce acesta susține că avizul de urbanism eliberat pentru depozitul Lidl este legal, expediindu-i pe jurnaliști la Consiliul Județean Dolj: „Ei au dat autorizația”. Fiindcă pentru noi este mai importantă poziția Armatei decît ce se întîmplă în grădina administrației locale și județene, să ne întoarcem la domnul ministru Vasile Dîncu, unde vom avea surpriza să fim martorii reîntoarcerii la spiritul național, la vîrful Armatei. Ministerul în fruntea căruia se află distinsul domn a schimbat „tactica” – de la „Relocarea efectivă a radarului FPS – 117 din organica Companiei 110 radiolocația Cârcea din poziția actuală în viitorul amplasament”, în urma analizelor, ministerul vine cu două soluții. Pentru economie de spațiu, iată, pe scurt, noile propuneri:

1. Desființarea totală a construcțiilor;

2. Realizarea unor lucrări de supraînălțare a platformei de dispunere a antenei radar, pe cheltuiala agentului economic care dorește realizarea construcției industriale.

Desigur, trezindu-se în corzi, MApN a început să gîndească logic, propunînd două soluții care pot fi viabile. Totuși, întrebarea pe care ne-o putem pune fiecare dintre noi, este aceasta: De ce apelăm mereu la „mintea de pe urmă a românului”? Sau, ca să nu părem că sîntem proștii satului și nu putem citi și printre rînduri: „Ce surprize ascunde înțelegerea extrajudiciară dintre MApN și Lidl, cea care a generat acest proces care aruncă o pată nemeritată pe uniforma Armatei Române?” Această durere este cu atît mai mare cu cît oamenii Legii îl pun la punct pe neinspiratul ministru Vasile Dîncu, atrăgînd atenția MApN că Apărarea Țării nu e ceva pe care Armata o poate tranzacționa imobiliar! Poate că, în ceasul al 12-lea, juriștii din MApN îl instruiesc și pe domnul ministru, punîndu-l în cunoștință cu articolul 3 din Constituția României, care se referă la Teritoriu.

În final, acordăm credit Comunicatului șefului Direcției informare și relații publice din MApN, generalul de brigadă Constantin Spînu, care încheie astfel descrierea întregii „panarame”: „Ambele soluții –atît desființarea construcției industriale, cît și eventuala supraînălțare a antenei pe cheltuia Lidl – asigură funcționarea radarului în parametrii optimi, ceea ce reprezintă singurul interes al MApN în această speță”. Corect, domnule general! Oricum, în anul de grație 2022, pînă să intrăm în război cu rușii (așa cum bat toba pe la televiziuni generalii de birou ai Armatei Române), Armata – folosind o figură de stil proprie jurnalismului – s-a predat la Cârcea!

Frunză verde, verde, de arțar, A plecat Gheorghiță-al nostru militar...

„Operaþiunea Colibri“ – actul care a schimbat cursul istoriei Noaptea cuţitelor lungi –adevăruri nespuse (I)

La 1 ianuarie 1934 Hitler îi trimitea lui Ernst Röhm, căpetenia formaţiilor S.A., o lungă scrisoare care se termina cu următoarele declaraţii patetice de recunoştinţă, afecţiune şi amiciţie: „La capătul primului an al marii prefaceri naţional-socialiste, mă simt dator să-ţi mulţumesc, dragul meu Ernst, pentru nepreţuitele servicii pe care le-ai adus mişcării şi să te asigur că sînt recunoscător destinului, pentru că mi-a îngăduit să am oameni ca tine printre prietenii şi colaboratorii mei. Cu dinceră prietenie şi întreaga mea recunoştinţă”. Exact şase luni mai tîrziu, la 1 iulie, Röhm era împuşcat, din ordinul lui Hitler, într-o celulă a închisorii Stadeiheim din München. Era cel mai de seamă episod dintr-o sîngeroasă răfuială care a rămas cunoscută în istoria celui de-al III-lea Reich sub numele de „Noaptea cuţitelor lungi“.

Teroarea „cămăşilor brune“

Hitler şi Röhm se tutuiau de 15 ani. Făcuseră cunoştinţă în 1919, cînd aderaseră amîndoi la un „partid“ de extremă dreaptă din Bavaria, care număra pe atunci... şapte membri. Viitorul Führer era, la acea dată, angajat civil al unui regiment din München, avînd ca misiune, după propria sa exprimare, „scoaterea cu sila a gărgăunilor democratici şi socialişti din minţile oamenilor“. Röhm era ofiţer de carieră, cu gradul de căpitan, şi făcea parte din statul major al districtului militar nr. 7. O schijă de obuz îi zdrobise, în 1914, rădăcina nasului, ceea ce dădea figurii lui porcine o înfăţişare şi mai respingătoare. De la prima lor întîlnire, cei doi s-au plăcut şi apreciat reciproc. Un an mai tîrziu, cînd Hitler şi-a creat propriul său partid, Röhm l-a urmat, obţinînd pentru el sprijinul armatei, fără de care o asemenea mişcare era sortită pieirii: fondurile statului major au servit la organizarea de mitinguri, la tipărirea afişelor şi broşurilor de propagandă, şi mai ales la angajarea de membri în batalioanele de asalt, înfiinţate în 1921 şi puse la început sub comanda unui fost ocnaş, Johann

Klintzich. Brutal, grosolan şi profund imoral, Röhm s-a ocupat cu multă sîrguinţă de educarea celor din S.A. întrun „spirit ofensiv, fără menajamente faţă de adversar, fără reticenţe şi fără compromisuri“ (caracterizarea aparţine lui Goebbels). Traduse în practică, aceste principii de conduită au însemnat instaurarea unei veritabile terori antimuncitoreşti şi antidemocratice, la München şi în alte localităţi bavareze. „Cămăşile brune“ – cum li se spunea membrilor batalioanelor de asalt, din cauza uniformei lor – atacau întrunirile partidelor de stînga, le devastau sediile şi foloseau bîta, cuţitul şi pistolul pentru a schilodi sau ucide pe cei ce li se împotriveau. În 1923, naziştii au făcut o tentativă de a înlătura guvernul landului Bavaria şi de a pune mîna pe putere. Puciul era organizat de Hitler, cu complicitatea ultrareacționarului general Ludendorff. La 9 noiembrie, în fruntea a 3.000 de membri S.A., ei s-au îndreptat spre centrul Münchenului, cu intenţia de a ocupa punctele strategice ale oraşului. Cu o zi înainte, Röhm izbutise să pătrundă în birourile ministerului de război.

Acesta a fost însă unicul succes al complotiştilor. Cîteva ore mai tîrziu, Röhm era încercuit în sediul ministerului de trupele rămase credincioase guvernului. Tentativa lui Hitler şi Ludendorff de a-l despresura a eşuat lamentabil: a fost suficientă o salvă trasă de cîteva zeci de poliţişti care barau strada Residena, pentru ca miile de „cămăşi brune“ să o ia la fugă, înspăimîntate. Convins că e grav rănit (în realitate, îşi scrîntise umărul, aruncîndu-se pe pavaj, pentru a nu fi nimerit de gloanţe), Hitler s-a grăbit şi el să se pună la adăpost.

Împreună cu Röhm şi ceilalţi consorţi, el a fost arestat a doua zi. Dar magistraţii s-au arătat deosebit de mărinimoşi cu puciştii: deşi Codul penal prevedea pedepsirea loviturilor de stat cu muncă silnică pe viaţă, Hitler a fost condamnat la cinci ani de închisoare şi eliberat după numai nouă luni de detenţiune. O soartă la fel de blîndă au avut şi complicii lui, inclusiv Röhm. Dar acesta se săturase, pentru moment, de aventuri naziste, care ofereau avantaje puţine şi riscul de a se alege cu un glonte în cap. În 1925, el a plecat în Bolivia, unde a căpătat gradul de locotenent-colonel şi s-a ocupat, vreme de cinci ani, de represiunile organizate împotriva ţăranilor. Abia în 1930 a revenit în Germania, după nenumărate insistenţe ale lui Hitler. Acesta avea urgentă nevoie de Röhm ca şef al S.A.-ului. Pe de o parte, muncitorii – şi, în primul rînd, comuniştii – se organizaseră în detaşamente de apărare, astfel încît agresiunile „cămăşilor brune“ se soldau adesea cu usturătoarea lor înfrîngere. Pe de altă parte, în rîndul batalioanelor de asalt domnea o haotică indisciplină, care le făcea să se încaiere pentru o sticlă de băutură sau pentru un ceas furat de la un trecător.

Röhm a reuşit să introducă o oarecare ordine în rîndul acestei bande de criminali. Toţi istoricii nazismului sînt de acord în a recunoaşte drept hotărîtoare contribuţia sa la pavarea drumului spre putere, pe care l-a parcurs Hitler în cei trei ani următori.

Idiotul de caporal

În 1933, Führerul era cancelar al Germaniei, în fruntea S.A.-ului, Röhm dispunea de 500.000 de oameni, cu alte cuvinte de un efectiv de cinci ori mai mare decît al Reichswehrului (armata regulată), ale cărei limite fuseseră fixate prin tratatul de la Versailles. Era o situaţie pe care ofiţerii superiori o suportau cu

dificultate, cu atît mai mult cu cît fostul căpitan nu se sfia să-şi exprime în public proasta lui părere despre ei: „Generalii sînt toţi nişte cîrpaci. Nu poţi aştepta de la dînşii nici o idee bună“.

Ambiţia lui Röhm era de a încorpora în rîndurile S.A.-ului atît Reichswehrul, cît şi numeroasele organizaţii paramilitare existente, dintre care cea mai importantă era Stahlhelm. Era un mijloc de a ocoli prevederile tratatului de pace şi, în acelaşi timp, de a face din el însuşi un generalissim. Hitler privea cu simpatie proiectul, dar se temea de o înfruntare directă cu casta militară, atîta vreme cît mai trăia bătrînul mareşal Hindenburg, care era preşedintele Republicii Germane. Un alt motiv care-l obliga pe Führer să nu se pună rău cu ofiţerii era determinat de proiectele lui expansioniste în cadrul cărora era firesc ca armata să ocupe un loc de seamă. La începutul lui 1934, conflictul dintre S.A. şi Reichswehr s-a ascuţit considerabil. O încercare a lui Hitler de a aduce antagoniştii în jurul unei mese rotunde a dat greş şi, după plecarea generalului von Blomberg, căruia refuzase să-i dea mîna, Röhm nu s-a sfiit să declare şefului şi prietenului său:

– Pe mine n-o să mă înveţe un idiot de caporal cum să mă port.

Această nedelicată aluzie la gradul pe care-l avusese Hitler în Primul Război Mondial pare să-l fi jignit grav pe Führer, mai ales că ea fusese rostită în prezenţa unui numeros anturaj. Goering, Goebbels, Himmler şi alte căpetenii naziste, cărora ambiţiile lui Röhm le creau serioase preocupări, au speculat din plin lipsa lui de tact, continuînd să furnizeze lui Hitler amănunte reale sau născocite despre dispreţul manifestat de conducătorul „cămăşilor brune“.

De un mare ajutor le-a fost Viktor Lutze, comandantul grupei S.A. „Nord“ (Hanovra), care-l invidia pe superiorul său şi ar fi dorit să-i ia locul. Lutze a intrat în contact atît cu cercurile ofiţereşti, cît şi cu Reynhard Heydrich, şeful siguranţei, aducîndule dovezi despre un pretins complot împotriva lui Hitler, conceput şi organizat de Röhm. Prin stîngăciile şi gafele lui, acesta a uşurat mult sarcina lui Lutze. Lipsit de fler, Röhm nu a înţeles că demagogia socială a naziştilor din perioada electorală nu mai era la modă după venirea lor la putere. Pentru a ralia cît mai strîns în jurul său masa „cămăşilor brune“, amatoare de o chivernisire rapidă, el a început să agite lozinca „celei de a doua revoluţii“: exproprierea marilor averi şi împărţirea lor între fidelii zvasticii, lipsiţi de mijloace materiale. Este interesant de remarcat faptul că numeroşi cercetători ai arhivelor naziste s-au lăsat amăgiţi de limbajul lui Röhm din ultimele sale luni de viaţă şi îl socotesc un exponent al aripii „stîngi“ a partidului.

(va urma)

L. GHERGHINESCU

Liderul S.A. Ernst Röhm în Bavaria, 1934

Hitler triumfător, trecînd în revistă trupele S.A. în 1935. Un soldat SS stă lîngă mașină, la stînga lui Hitler

Membri ai S.A. postaţi în faţa unei prăvălii evreieşti în 1933

Turnul Londrei – simbol al istoriei britanice şi nu numai

Două linii de metrou şi alte şase de autobuze ne aduc la poalele colinei Turnului. Modernele mijloace de locomoție ne-au transportat nu numai în spațiu, cu cîțiva kilometri spre estul centrului londonez, ci şi în timp, cu cîteva secole în amontul istoriei. Asemenea yankeului lui Mark Twain, proiectat la curtea regelui Arthur, ne trezim într-o lume pe care o ştiam de mult apusă, dar care s-a păstrat intactă, graţie celebrului tradiţionalism al englezilor.

Filele însîngerate ale cronicii

De fapt, despre Turn nu se poate vorbi la singular. Sub numele acesta se ascunde o fortăreaţă cu dublă incintă de apărare și care numără douăzeci și unu de turnuri, nu toate accesibile vizitatorilor. Cel mai vechi a fost înălţat de primul şi ultimul cotropitor al insulelor britanice din mileniul nostru: William Cuceritorul. Cînd a clădit Turnul Alb, la doi ani după reuşita expediţiei sale, victoriosul baron normand urmărea trei scopuri: să domine oraşul de pe o înălţime – conform obişnuitei amplasări a castelelor feudale, să impună respect proaspeţilor săi supuşi şi să controleze navigaţia pe Tamisa.

Treptat, de-a lungul a aproape opt veacuri de la punerea pietrei de temelie, construcţiei originale i s-au adăugat altele, în funcţie fie de necesităţile momentului, fie de capriciul monarhului din perioada respectivă. Căci, rînd pe rînd, Turnul Londrei a fost citadelă, reşedinţă regală şi temniţă; pînă în ziua de azi este arsenal şi loc de păstrare a giuvaerurilor Coroanei, fapt pentru care este vegheat de o garnizoană (comandantul ei – de obicei un colonel –poartă răsunătorul titlu de „conetabil al palatului regal şi al fortăreţei Londrei”). Dar autorităţile Turnului nu se limitează la atît: gospodărirea propriu-zisă se află în mîna unui guvernator-rezident, căruia în fiecare seară, la ora zece, gardianul şef îi încredinţează, pînă a doua zi dimineaţa, cheile fortăreţei. În afară de garnizoană, paza mai este asigurată şi de un corp de patruzeci de yeomani, înarmaţi cu gigantice halebarde şi înveşmîntaţi în tunici roşii, cu gulere de dantelă albă, scrobită şi cu un fel de jobene negre şi plate, încinse cu panglici multicolore. E o uniformă barocă, dar de o remarcabilă armonie cromatică. Ție, celui venit de departe, ţi se pare bizară şi străveche dar, după criteriile britanice de măsurare a vechiului, ea datează parcă de ieri, deoarece a fost creată abia în Secolul al XVI-lea. Cronica Turnului are aproape toate filele stropite cu sînge. În incintă, cîţiva corbi, pe care nimic nu-i sperie, ţopăie veseli în jurul unei plăci de aramă: acolo se află butucul pe care au fost decapitate două din soţiile lui Henric al VIII-lea, Anna Boleyn şi Catherine Howard. În acelaşi loc şi în acelaşi fel a pierit şi Robert Devereux, conte de Essex, pe care legenda se încăpăţînează să-l înfăţişeze ca singurul bărbat iubit de apriga Elisabeta I. O altă victimă a acesteia, Sir Walter Raleigh, întemeietorul coloniei nord-americane

Virginia, a fost închis aici în trei rînduri. Chiar Elisabeta, înainte de a se urca pe tron, a gustat, vreme de două luni, din crîncenul prizonierat al zidurilor de piatră, din porunca surorii ei, Maria Tudor. O altă regină, nefericita Jane Grey, şi-a petrecut toate cele nouă zile ale domniei ei ca deţinută a Turnului, pe care nu l-a părăsit decît pentru a fi dusă la execuţie.

Dar poate că cele mai patetice figuri, din multele care au suferit şi au murit pe cuprinsul celor cinci hectare ocupate de fortăreaţă, sînt „micii prinţi“ –Eduard al V-lea şi fratele său, ducele de York – ucişi mişeleşte în 1483 de unchiul lor, Richard al III-lea. În piesa care poartă numele acestui rege, Shakespeare, înfierînd asasinatul, pune în gura unuia din personajele sale cuvinte grele la adresa Turnului: „ruşinea de neşters a Londrei, hrănită cu mîrşave crime, săvîrşite-n miez de noapte“.

Rubine salvatoare

şi diamante nefaste

Pentru mulţi vizitatori însă, principalul punct de atracţie al fortăreţei nu este atît întunecatul său trecut, cît un prezent strălucitor – strălucitor în cel mai propriu sens al cuvîntului: bijuteriile Familiei regale. Adăpostite într-o încăpere boltită din Turnul Wakefield, sub un imens clopot octogonal de cristal, ele par însufleţite de o viaţă misterioasă, care le face să pulseze în sclipiri orbitoare din miile lor de faţete.

Cea mai veche ilustrație neschematică a Turnului Londrei. Ea prezintă Turnul Alb și poarta de apă

de uriaşul edificiu colonial, care părea a fi veşnic şi de neclintit, fastul exorbitant al caratelor şi al metalului nobil îţi sună ţie, om al zilelor noastre, ca un memento al fragilităţii imperiilor, al inevitabilei lor prăbuşiri.

„Totul e bine!“

Spre deosebire de clădirea care-l adăposteşte, vîrsta tezaurului nu este deosebit de înaintată, căci în scurta perioadă a republicii instaurate de Cromwell, marea lui majoritate a fost vîndută sau dată la topit. Cea mai veche coroană este cea lucrată numai din aur şi cîntărind aproape 2,5 kilograme; făurită în 1661 pentru Carol al II-lea, ea este utilizată şi azi la ceremonia încoronării. La deschiderea anuală a sesiunii parlamentare, atunci cînd rostea mesajul tronului, regina purta, însă, aşa numita coroană imperială de stat: în rama ei de aur sînt încrustate 3.000 de diamante şi alte pietre preţioase, printre care şi un enorm rubin brut, dăruit Prinţului Negru de Pedro cel Crud al Castiliei în 1367. La marea bătălie franco-britanică de la Azincourt, rubinul era montat pe coiful lui Henric al V-lea, căruia i-a salvat viaţa, făcînd să devieze tăişul spadei ducelui d’Alencon. În aceeaşi coroană se află și una din cele două Stele ale Africii. Cealaltă împodobeşte sceptrul şi este cel mai mare diamant şlefuit din întreaga lume şi din toate timpurile: 530 de carate. Fratele său mezin, Kohi-Noor, nu are „decît“ 108 carate şi a fost oferit reginei Victoria în 1850 de cuceritorii britanici ai statului indian Pundjab. Conform tradiţiei, Koh-i-Noor („muntele de lumină“) este favorabil femeilor şi nefast bărbaţilor, motiv pentru care este purtat exclusiv de regine. Alte şase mii de diamante se înşiră pe circumferinţa coroanei imperiale indiene, înconjurînd un smarald de 34 de carate, originar din America de Sud. Diademe şi brăţări, inele şi săbii, pinteni şi vase, lucrate toate în aur şi nestemate, întregesc fabuloasa comoară. Valoarea ei materială este cu neputinţă de apreciat în cifre. Dar încă şi mai mare este valoarea ei „morală“. Sub platoşa de cristal care le ocroteşte, fantasticele ornamente sînt martorii muţi – şi totuşi elocvenţi – ai epocii cînd soarele nu izbutea, nici măcar pentru o singură clipă în douăzeci şi patru de ore, să nu lumineze cel puţin una din posesiunile britanice de pe suprafaţa globului. Dar amintindu-ţi

Guvernatorul-rezident și-a pus apostila „aprobat” pe cererea prin care solicita dreptul de a asista la rondul de noapte al yeomanilor. E un privilegiu care se acordă cu uşurinţă, cu condiţia să nu ai cazier judiciar. Împreună cu alte cîteva zeci de turişti – englezi sau străini –, urmărim tunicile roşii, care calcă apăsat, întrun ritm lent şi solemn, spre Turnul Londrei. Semn bun: halebardele de pe umerii lor sînt îndreptate cu tăişul spre zid, semn că nimeni dintre cei de faţă nu e osîndit la moarte.

La poartă, flăcăruia pîlpîitoare a unui felinar orb îi face pe yeomani să se oprească.

– Stai! – răsună vocea de stentor a sentinelei. Cine-i acolo?

– Cheile! – răspunde comandantul detaşamentului de gardieni şi, ca la un semn, aceştia îşi scot simultan ciudatele lor jobene.

– Care chei?

– Cheile reginei!

– Treceţi, chei ale reginei. Sînt ceasurile zece de noapte şi totul e bine.

Să facem o socoteală: într-un an, ceremonia se repetă de 365 de ori; într-un deceniu – de 3.650 de ori; într-un secol – de 36.500 de ori. Sînt patru secole şi ceva de cînd n-a trecut nici o noapte – nici una! – fără ca cele cinci replici să nu se succeadă, în exact aceeaşi ordine, cu exact aceleaşi cuvinte. Cineva, lîngă noi, evocă anii celui de-al II-lea Război Mondial, în 1940, avioanele cu zvastică ale lui Goering semănau moarte şi ruină pe străzile capitalei britanice. Turnul Londrei era luminat de incendiile izbucnite în apropiere şi vechile sale ziduri se zguduiau cu fiecare explozie a bombelor. Dar, la poarta lui pîlpîia nebiruită flăcăruia din felinarul sentinelei şi vocea acesteia răsuna la fel de fermă ca totdeauna, acoperind urletul de fiară al avioanelor în picaj:

– Sînt ceasurile zece de noapte şi totul e bine...

Aşa că, dacă acum, ascultînd acest glas, simţiți ceva care seamănă leit cu un fior, să ştiți că nu-i de vină răsuflarea umedă a Tamisei. Şi nici cernitul cortegiu de umbre al celor care şi-au trăit acolo ultimele clipe de viaţă, înainte de a cădea jertfă intrigilor de curte şi setei de putere. Nu, emoţia pe care o încercați izvorăşte din certitudinea că Turnul Londrei reprezintă şi altceva decît un simbol al cruzimii despotice – ceva mult mai de preţ: dîrzenia unui popor care, nici în momentele cele mai grele ale existenţei sale, nu şi-a uitat datoria de onoare faţă de propria lui istorie şi de monumentele ei. PETrE moLDoVEAnU

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

OPEC + e pe minus

În lumina incertitudinii care înconjoară perspectivele economice globale pe piața petrolului și în contextul necesității de a îmbunătăți orientările pentru piața petrolului pe termen lung și în conformitate cu abordarea de succes de a fi proactiv și preventiv, care a fost adoptată în mod constant de către grup, coaliția națiunilor producătoare de petrol (OPEC +), condusă de Rusia și Arabia Saudită, a anunțat miercuri că va reduce producția de petrol cu 2 milioane de barili pe zi. Această decizie va crește prețul gazelor la nivel mondial, va agrava riscul unei recesiuni globale și va putea stimula Rusia în războiul său din Ucraina. Asta scrie The Washington Post, mai preocupat, se pare, de această problemă decît presa europeană. Mișcarea Organizației Țărilor Exportatoare de Petrol și a partenerilor săi a provocat o reacție puternică din partea oficialilor de la Casa Albă și a reverberat aproape imediat pe piețele financiare interne și globale, amenințînd costurile mai mari ale energiei pentru Statele Unite și țările europene, care se confruntă deja cu inflația și instabilitatea economică.

Reducerea producției amplifică și tensiunile geopolitice într-un moment precar pentru marile puteri ale lumii. Oficialii administrației Biden au făcut un efort extraordinar de a presa Arabia Saudită să producă mai mult petrol pentru a compensa penuria globală cauzată de invazia Ucrainei de către Rusia, președintele vizitînd personal liderii saudiți într-o călătorie la Jeddah. Prin această mișcare, Arabia Saudită a respins aceste cereri cel puțin parțial, lăsînd înalții oficiali de la Casa Albă să se gîndească la următorii pași și sugerînd în mod public măsuri fără precedent pentru a submina stăpînirea națiunii din golf pe piețele internaționale de energie.

Pînă la urmă, scăderea producției înseamnă mai puțin petrol pe piață și, în același timp, creșterea prețului, lucru pe care-l urmăresc toți cei care extrag și vînd acest produs. Americanii ar beneficia și ei de acest lucru, mai ales acum, cînd au devenit principalii furnizori de petrol și gaze ai Europei, după distrugerea conductei Nord Stream, lucru de care nu sînt străini. Nu o spun eu, ci Jeffrey Sachs, un reputat profesor de economie al Universității Columbia din SUA, care a afirmat la o emisiune a Bloomberg că distrugerea conductei Nord Stream a fost provocată de americani în colaborare cu polonezii, bazîndu-se pe afirmația lui J. Biden conform căreia America va găsi resursele să termine cu această conductă. După explozie, secretarul de stat al SUA, Anthony Blinken, a declarat că acest accident este o extraordinară oportunitate pentru țara lui, afirmație ciudată dacă te declari îngrijorat de atacurile asupra infrastructurii de importanță vitală pentru omenire. Chiar, ați mai auzit ceva despre investigațiile în efectuate această direcție? Cred că nici nu o să mai auzim decît, cine știe cînd, peste 50 de ani,

fiindcă dacă americanii ar fi avut dovezi irefutabile că a fost mîna rușilor, le-ar fi scos pînă acum la vedere.

Mai departe. Această decizie a OPEC+ va ajuta și Moscova să-și vîndă petrolul și gazele mai scump, sporindu-și resursele financiare de care are nevoie în „operațiunea specială” din Ucraina. Totuși, chiar dacă și America are de cîștigat financiar, președintele Biden are de pierdut pe plan electoral, pentru că peste o lună de zile americanii au alegeri parlamentare, iar președintele riscă să se trezească în Congres cu o majoritate republicană. Să nu omitem faptul că alegătorii americani ar putea fi tensionați de prețurile mai mari ale gazului, punînd în pericol hotărîrea administrației Biden de a reduce costurile la gaz înainte de alegerile mai sus menționate.

Iată cum o hotărîre de acest fel are efecte multiple și neașteptate în toată lumea. Aceasta ar fi pentru prima dată cînd grupul reduce țintele de producție de petrol de la începutul pandemiei. OPEC+ a declarat că mișcarea este necesară pentru a stabiliza scăderea recentă a prețurilor globale la energie.

În replică, americanii se gîndesc să adopte o serie de măsuri cu privire la această decizie a arabilor, în acest sens sugerînd că factorii de decizie din SUA ar putea fi interesați să abroge o derogare de lungă durată de la legea federală antitrust, care permite consorțiului să se coordoneze în mod eficient asupra prețurilor; mai mult decît atît, vor introduce o lege care ar impune ca administrația Biden să elimine trupele americane și sistemele de apărare antirachetă din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, lăsîndu-le fără apărare în fața Israelului (care știm bine că nu îi iubește deloc).

Simplificînd, saudiții au decis să-i dea o palmă lui Biden după cea de acum două luni, cînd i-au refuzat cererea de a crește producția de petrol, ajutînd indirect Rusia și poziționîndu-se astfel de partea acesteia și a celorlalte țări care luptă împotriva hegemoniei americane. Toate zvonurile legate de modul în care OPEC+ ajută agresiunea Rusiei în Ucraina sînt adevărate, dar eu știu cît va mai dura „operațiunea specială” a rușilor? Amintiți-vă ce am scris în articolul „O reuniune extrem de importantă”, despre întîlnirea membrilor G-20 din Bali, care va avea loc în noiembrie și o să vă dați seama că s-ar putea ca această decizie să îi ajute pe republicani să cîștige majoritatea în Congres pentru ca, apoi, să îl stînjenească pe Biden în inițiativele sale de a trimite în Ucraina cantități mari de arme și sume imense de bani, ba chiar să îl preseze în a negocia o pace cu Putin.

Un prim semnal că ceva este în neregulă între Zelenski și americani îl oferă un articol publicat în The New York Times, care afirmă că vinovate pentru asasinarea Dariei Dughina sînt Serviciile secrete ale Ucrainei, după ce s-a încercat inducerea ideii că vina aparține chiar rușilor. Consider acest articol „o pisică” arătată lui Zelenski pentru cine știe ce fapte, pentru că prestigiosul ziar american este considerat de mulți jurnaliști ca fiind vocea prin care se exprimă așa-numitul „stat paralel” american, care, prin banii și influența sa, trage numeroase sfori în lume.

Una peste alta, decizia OPEC+ de a trece pe minus producția de petrol se va repercuta asupra noastră, a tuturor și, de data asta, nu va mai fi din cauza lui Putin, ci a unor băieți pe care americanii i-au cultivat și exploatat cînd au avut nevoie de ei și care acum se întorc împotriva lor. n.m.m.

Mișcarea coaliției OPEC ar putea, de asemenea, să contribuie la presiunile inflaționiste din Statele Unite și Europa, dar și să submineze efortul de a susține Ucraina în timp ce aceasta se apără împotriva invaziei ruse. În timp ce Casa Albă are un control slab asupra prețului gazului, care este ghidat de piețele globale, Biden s-a implicat mai activ în această chestiune decît mulți dintre predecesorii săi. Aceasta include ordinul său de a elibera 1 milion de barili de petrol pe zi din rezerva strategică de petrol, o acțiune care a ajutat la scăderea prețurilor, dar care acum face Statele Unite și mai vulnerabile la creșterea costurilor, deoarece se confruntă cu provocarea reaprovizionării.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Ministerul de Externe al Chinei a făcut apel la detensionarea situaţiei din Ucraina, după ce mai multe explozii au avut loc, luni, în oraşe ucrainene, inclusiv în Kiev, în ceea ce par a fi atacuri de răzbunare ale Rusiei, după o deflagraţie ce a avariat un pod care face legătura dintre Crimeea şi Rusia. „Sperăm că situaţia va fi detensionată în curînd”, a declarat purtătorul de cuvînt al ministerului chinez, Mao Ning, în cadrul unei informări de presă, relatează RADOR Kievul a fost zguduit de explozii în dimineața zilei de luni, fumul ridicîndu-se din centrul orașului. Atacurile au ucis cel puțin opt persoane, iar alte cîteva zeci au fost rănite, anunță kyivindependent. ● În septembrie, prețurile la energie în zona euro au crescut cu 40,8%. Schimbările negative în economie sînt resimțite în întregul bloc. În data de 3 octombrie, prețul în Polonia a fost de 103 euro, în timp ce în Germania a fost de 209 euro, în Cehia 227 euro, iar în Slovacia 241 euro. Între timp, în Franța prețul mediu este de 287 euro, iar în Italia și Grecia este de 332 euro, respectiv 369 euro. Polonia este țara din Uniunea Europeană care are cele mai scăzute prețuri la energia electrică, în timp ce țara noastră înregistrează prețuri cu 150% mai mari. ● Vladimir Soloviov, unul dintre cei mai mari susținători ai liderului de la Kremlin din presa rusă de stat, a deplîns bombardamentele declanșate „cu poftă” de armata ucrainiană, spunînd că NATO „a mirosit sîngele” trupelor ruse. „Ei (ucrainenii) sînt în ofensivă, cu veselie, cu poftă aș zice. Sînt plini de ei. Ei își epuizează oamenii dar nu le pasă fiindcă pierderile armatei ucrainene sînt înlocuite cu mercenari”, a declarat Soloviov. „NATO ne-a mirosit sîngele. Sînt încurajați de cît de ușor le-a fost în regiunea Harkov și cît de rapid a căzut Lîmanul în mîinile lor, iar acum, în regiunea Herson...”, a declarat el, însă fără a-și încheia ideea despre situația de pe front. „Ei cred că inițiativa este de partea lor și nu a noastră și cred că își pot șterge picioarele de noi”, precizat Soloviov. ● Produsele se scumpesc în ritm accelerat în România și am ajuns la costuri cu 3050% mai mari, asta deși prețul materiilor prime nu justifică astfel de creșteri. Retailerii recunosc că este și speculă la mijloc, dar susțin că producătorii se tem că în viitor nu vor avea anumite materii prime și încearcă să capitalizeze acum. Practic, marii retaileri scumpesc produsele preventiv, în așteptarea unei crize alimentare, dar întrebarea firească este ce se va întîmpla în momentul în care această criză alimentară chiar va fi una reală, iar dacă prețurile au sărit în aer acum, cînd nu se justifică, care vor fi creșterile cînd scumpirile vor avea și o bază reală. De partea cealaltă a baricadei însă, retailerii vorbesc şi ei de scumpiri speculative şi spun că negociază dur orice majorare de preţ de la raft, afirmînd că românii nu pot suporta scumpiri prea mari sau prea dese. ● Europa s-ar putea confrunta cu o criză energetică şi mai acută anul viitor, după ce va utiliza rezervele de gaze naturale pentru a trece de frigul acestei ierni, a declarat miercuri şeful Agenţiei Internaţionale pentru Energie (AIE), în timp ce UE caută modalităţi de a atenua criza, transmite Reuters. Ţările europene au umplut rezervoarele de stocare la aproximativ 90% din capacitatea lor, după ce Rusia a tăiat livrările de gaze ca răspuns la sancţiunile occidentale impuse în urma invaziei sale în Ucraina, informează News.ro. Pentru a ajuta la combaterea crizei, Uniunea Europeană ia în considerare un plafon al preţului gazelor, o problemă care a divizat blocul de 27 de naţiuni, deoarece unele ţări se tem că ar putea îngreuna asigurarea aprovizionării. ● Palatul Buckingham neagă afirmațiile potrivit cărora regele Charles al III-lea va fi încoronat pe 3 iunie anul viitor, în cadrul unei ceremonii restrtînse. Reacția vine după ce data, care cade într-o sîmbătă, a fost raportată de Bloomberg citînd „oficiali britanici” anonimi. Publicația a afirmat că data ar reprezenta un „omagiu emoționant” adus reginei,

marcînd 70 de ani și o zi de la încoronarea defunctului monarh în 1953. Bloomberg a adăugat că, înainte de un anunț public, au loc încă discuții cu privire la ce altă zi va deveni o sărbătoare oficială pentru a marca această ocazie. Dar o sursă de la Palatul Buckingham a declarat între timp pentru MailOnline că orice informații despre o dată sînt „pure speculații”. Aceasta vine după ce „Operațiunea Gold Orb” – numele de cod secret pentru încoronarea lui Charles – a intrat în acțiune după moartea Majestății Sale pe 8 septembrie, la vîrsta de 96 de ani. ● Un proiect de lege depus de parlamentari PSD prevede ca organizatorii evenimentelor la care se intonează imnul să distribuie participanților textul și partitura acestuia. Dacă cei care vor să cînte imnul din toți rărunchii nu vor avea la dispoziție o hîrtiuță cu primele patru strofe, organizatorii evenimentului riscă să fie amendați. În cazul adoptării sale, pe viitor, la fiecare început de sesiune parlamentară i-am putea vedea pe aleșii nației cu cîte o partitură în față, cîntînd sau răcnind, în funcție de abilitățile vocale ale fiecăruia, Imnul național. Pentru cei care se vor încăpățîna să cînte, deși sînt afoni sau vocea lor este groaznică, legea nu prevede nici un fel de sancțiune. Intonarea vocală a imnului nu va fi obligatorie, dar inițiatorii vor ca punerea la dispoziție a textului și partiturii să stimuleze pe cît mai mulți oameni să cînte „Deșteaptă-te, române!” de fiecare dată cînd au ocazia. ● Europarlamentarul german Guido Reil (Grupul Identitate și Democrație – I; n.r. – eurosceptici) a lansat un atac la adresa administrației de la București în ziua în care Parlamentul European a dezbătut aderarea României la Spațiul Schengen. Acesta a declarat că România seamănă cu Vestul Sălbatic și că nu înțelege cum a fost posibilă primirea țării noastre în Uniunea Europeană. „Cum n-a fost nimeni atent cînd a aderat această țară la UE? Cum s-a putut așa ceva, o țară cu așa infrastructură, corupție, criminalitate să fi fost primită în UE? Nu avem nevoie de România și Bulgaria nici în Uniunea Europeană, nici în Schengen”, a declarat Guido Reil în cadrul dezbaterilor din Parlamentul European. ● Președintele Klaus Iohannis a spus, vineri, că România îndeplinește din 2011 criteriile tehnice pentru aderarea la spațiul Schengen. „Noi îndeplinim din 2011 toate condițiile tehnice. Acel lucru a fost verificat. Între timp, sîntem de facto parte într-o serie de programe și proceduri aferente Schengen și ne facem treaba foarte bine. (...) Formatul Schengen permite circulația liberă a persoanelor și cred că este important și pentru români să se considere și ei europeni cu drepturi depline. (...) Este lucru cunoscut că, împreună cu noi, așteaptă și Bulgaria. Eu sînt convins că securitatea Europei și controlul asupra mișcărilor persoanelor care vin din afară ar fi mult îmbunătățit dacă România, Bulgaria și Croația ar fi cooptate în spațiul Schengen”, a spus Klaus Iohannis la reuniunea de la Praga. ● Fosta fabrică de bere Grivița –în care se spune că se producea cea mai bună bere din lume – va fi „resuscitată” și transformată într-un complex de lux, cu apartamente, restaurante și spații comerciale. Conform sursei citate, cele trei clădiri monument istoric care au supraviețuit (mălţăria, orzăria şi corpul administrativ) vor fi restaurate. Aici vor fi 31 de spaţii de locuit, un restaurant, o cafenea, spaţii culturale şi un muzeu. În clădirea orzăriei, va fi refăcută şi o instalaţie de bere: „Ar fi fost totuşi ciudat să restaurăm o fabrică de bere şi să nu avem deloc producţie de bere. Acolo intenţia este de a conlucra cu etichetele româneşti de bere care doresc să experimenteze reţete”. De la momentul autorizării, investitorul spune că, în cel mult 3 ani, proiectul va fi gata. ● Comitetul Nobel norvegian a decis să acorde Premiul Nobel pentru Pace pentru anul 2022 unei persoane și către două organizații. Astfel, Premiul a fost cîștigat de Ales Bialiatski din Belarus, apărător al drepturilor omului, organizația rusă pentru drepturile omului Memorial și organizația ucraineană pentru drepturile omului Centrul pentru libertăți civile, a anunțat comitetul norvegian pentru Nobel din Oslo. Aceștia promovează de mulți ani dreptul de a critica

puterea și de a proteja drepturile fundamentale ale cetățenilor; au depus un efort remarcabil pentru a documenta crimele de război, încălcările drepturilor omului și abuzurile de putere. Împreună, ei demonstrează importanța societății civile pentru pace și democrație. ● O explozie puternică a zguduit sîmbătă dimineață Podul Kerci care leagă Crimeea de Rusia, iar prima ipoteză a rușilor este că un camion a fost detonat în timp ce traversa podul. Pe înregistrarea din lungul podului se vede exact momentul cînd are loc explozia, dar la o privire mai atentă pare că „centrul” exploziei este mai degrabă în dreapta podului, undeva pe/deasupra apei, nu pe centrul căii de rulare, acolo unde era camionul. Nu doar că cel puțin șoferul camionului-capcană ar fi avut șanse minime să scape într-o astfel de explozie puternică, ci și cel puțin un alt șofer ar fi fost prins exact în deflagrație. Cum de nu a fost descoperit nimic în neregulă cu acest camion cînd a trecut de filtrul de securitate de la intrarea pe podul Kerci? În spatele exploziei se află Serviciul de Securitate al Ucrainei, a declarat o sursă a publicației Ukrainska Pravda. SBU nu a confirmat direct informația, dar a postat cîteva versuri edificatoare în acest sens, prin care îl parafrazează pe marele poet ucrainean Taras Șevcenko: „Răsare soarele/ Podul arde frumos/ Privighetoarea din Crimeea/ Se întîlnește cu SBU”. ● Un incendiu a deteriorat statuile enigmatice de pe Insula Paștelui, părțile carbonizate fiind ireparabile. Incendiul, care a izbucnit în urmă cu o săptămînă, a afectat „aproape 60 de hectare”, a scris, pe Twitter, Carolina Perez Dattari, oficialul patrimoniului cultural. Se spune că incendiul a fost pornit în mod deliberat și este centrat în jurul vulcanului Rano Raraku din Insula Paștelui – care este un sit al Patrimoniului Mondial UNESCO. Situl a fost acum închis din nou, în timp ce o echipă de conservare examinează amploarea pagubelor. Directorul comunității Ma’u Henua, care are grijă de parcul național, a descris evenimentul ca fiind „ireparabil și cu consecințe dincolo de ceea ce se vede cu ochii”. Există aproximativ 1.000 de statui gigantice din piatră și sculpturi pe Insula Paștelui, dintre care cea mai mare cîntărește 74 de tone și are o înălțime de 10 m. Figurile au fost sculptate de indigenii Rapa Nui cîndva între anii 1400 și 1650 și poziționate pentru a forma un inel în jurul insulei, cu fața spre interior. ● Oamenii de ştiinţă australieni intenţionează să încerce să cultive plante pe Lună pînă în 2025, în cadrul unei misiuni dezvăluite vineri, care are drept scop dezvoltarea unei colonii pe satelitul natural al Pămîntului, informează The Daily Star. „Acest proiect este un prim pas către cultivarea plantelor pentru producerea de alimente, medicamente şi oxigen, toate acestea fiind cruciale pentru stabilirea vieţii umane pe Lună”, au declarat cercetătorii într-un comunicat. Tipurile de plante vor fi alese în funcţie de capacitatea lor de a rezista la condiţii meteorologice extreme, dar şi de viteza lor de germinare. Pe lîngă faptul că ar putea pune bazele unei vieţi umane pe Lună, această misiune ar putea servi şi drept laborator pentru identificarea soluţiilor la problemele asociate securităţii alimentare pe fondul încălzirii globale, a sugerat Caitlin Byrt, profesoară la Universitatea Naţională Australiană. ● Oceanul Pacific se micşorează treptat şi va forma un nou supercontinent numit Amasia, potrivit oamenilor de ştiinţă. Pe măsură ce face acest lucru, plăcile tectonice pe care se sprijină Americile sînt împinse spre vest. La un moment dat, masele terestre ale Pămîntului se vor uni, iar Americile şi Asia se vor ciocni pentru a crea un nou supercontinent: Amasia. Chuan Huang, de la Grupul de Cercetare a Dinamicii Pămîntului de la Curtin, a declarat că „noul supercontinent rezultat a fost deja numit Amasia, deoarece unii cred că Oceanul Pacific se va închide (spre deosebire de Oceanul Atlantic şi Oceanul Indian) atunci cînd America se va ciocni cu Asia. De asemenea, se aşteaptă ca Australia să joace un rol în acest eveniment important pentru Pămînt, ciocnindu-se mai întîi cu Asia şi apoi conectînd America şi Asia odată ce Oceanul Pacific se va închide”.

S-a terminat pandemia?

În ultimele luni, știrile despre coronavirus nu au dispărut, ci s-au transformat într-un zgomot pe fundal – au fost smulse din cîmpul informațional de rapoartele din Ucraina, știrile despre introducerea de noi sancțiuni și declarațiile dure oferite de către oficialii din Rusia şi din Occident. Între timp, virusul nu a dispărut: încă infectează mii de oameni din întreaga lume în fiecare zi, deși OMS spune că, în luna septembrie, rata mortalității cauzate de coronavirus a scăzut la cote minime record în istoria pandemiei.

Vom avea o toamnă liniștită?

În ultimii doi ani, debutul toamnei a fost însoțit de o creștere bruscă a incidenței COVID-19. Cu cît era mai frig afară, cu atît oamenii petreceau mai mult timp în interior, ceea ce înseamnă, automat, că s-au expus unui risc mai mare de a se infecta. Tot în toamnă, copiii din toate colțurile lumii se întorc la școală și, împreună cu rechizite și manuale, aduc și virusul cu ei, iar în sezonul rece, semnele primare ale coronavirusului pot fi ușor confundate cu o răceală sezonieră. Cu cît erau raportați mai mulți oameni infectați, cu atît virusul se adapta mai repede la purtător și, astfel, au apărut noi mutații și tulpini. În 2020 și 2021, combinația acestor factori a creat o „furtună mediatică”, iar valurile de Covid au devenit mai periculoase.

În urmă cu cîteva luni, epidemiologii și oficialii OMS și-au exprimat teama că un scenariu similar se va repeta în această toamnă, dar la începutul lunii septembrie prognozele au devenit mai optimiste. Este posibil ca majoritatea țărilor să poată sărbători în siguranță Crăciunul și Anul Nou pentru prima dată de la începutul pandemiei. Există mai multe motive pentru a crede asta, dar principalul este că cea mai comună tulpină – omicron – este mult mai puțin periculoasă decît primele variații ale virusului, care au dus la o mortalitate ridicată în rîndul bolnavilor, a spus Ian Jones, profesor de virologie la Universitatea Reading din Marea Britanie. „Acesta este un alt virus. Avînd în vedere imunitatea actuală a populației, amenințarea cu o evoluție severă a Covid-19 este mult mai mică”, a declarat acesta. Simptomele acestei noi tulpini sînt mult mai ușor de tolerat decît, de exemplu, cele ale variantei delta. În ultimele luni, imunitatea naturală a crescut în multe țări, dar din păcate nu este atît de puternică și nu exclude reinfecția, avertizează virologii. Pentru a crește eficacitatea, vaccinurile existente sînt adaptate pentru omicron: medicamentele actualizate Pfizer și Moderna au intrat deja în circulație, iar dezvoltatorii ruși au pregătit și o nouă versiune a Sputnik V.

Cu toate acestea, optimismul poate fi prematur. Odată cu începerea vaccinării în masă la începutul primăverii anului 2021, părea că pandemia era pe cale să se încheie, dar răspîndirea rapidă a tulpinii delta a eliminat orice speranță: multe țări au fost nevoite să reintroducă măsuri stricte de carantină chiar și pentru cetățenii vaccinați.

Au trecut șase luni, iar delta a fost înlocuită de omicron: noua versiune a virusului, descoperită pentru prima dată în Africa de Sud, avea 50 de mutații neînregistrate anterior, iar oamenii de știință încă nu au ajuns la o concluzie fără echivoc asupra modului în care a fost posibil acest lucru. Pe măsură ce omicronul s-a răspîndit, au apărut simultan mai multe subspecii, iar acum lumea este dominată de BA.4 și BA.5 – variante mai infecțioase și mai rezistente la vaccinuri, dar în același timp mai puțin probabil să provoace o evoluție severă a bolii.

De data aceasta, pericolul este același: apariția unei noi tulpini, împotriva căreia imunitatea naturală „postomicron” va fi inutilă, iar cele mai recente versiuni de vaccinuri sînt mai puțin eficiente. Comisia Europeană se teme că un posibil salt al incidenței în timpul iernii și o relaxare a restricțiilor de carantină ar putea „deschide porțile” Europei pentru soiuri mai contagioase sau mai letale de coronavirus. Cu toate acestea, potrivit lui Ian Jones, evoluția către o mai mare contagiozitate este o caracteristică a virușilor. „Cu cît virusul este mai contagios, cu atît este mai puțin mortal: afectează căile respiratorii superioare, de unde este mai ușor să se transmită la noi purtători, și nu la cele inferioare, unde infecția poate duce la dezvoltarea pneumoniei”, a explicat virusologul într-un comentariu pentru presa internațională. Dacă nu apar noi mutații ale coronavirusului, atunci pînă la sfîrșitul anului numărul de infecții se va stabiliza sau chiar va scădea complet, prevăd oamenii de știință.

Linia de finish

Cînd Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat pandemia de coronavirus în urmă cu doi ani și jumătate, majoritatea țărilor erau complet nepregătite pentru aceasta. Nu existau medicamente, protocoale de tratament, vaccinuri pentru noua boală. Fiecare individ era pe cont propriu: în timp ce unele țări au reușit să stabilească sisteme întregi de urmărire a cazurilor noi, altele nu au avut resursele necesare pentru a testa nici măcar pacienții cu simptome severe.

să declarăm sfîrșitul pandemiei? După cum explică Ian Jones, o pandemie implică răspîndirea virusului în întreaga lume, adică o „panepidemie”, iar din punct de vedere tehnic aceasta nu s-a încheiat încă. „Coronavirusul nu va dispărea, dar la un moment dat incidența va scădea la un asemenea nivel încît va fi considerată o infecție sezonieră endemică”, a explicat virusologul.

Acum, nu numai că virusul în sine este mai puțin periculos, dar medicii sînt mult mai bine pregătiți și echipați pentru a trata acei pacienți la care boala este mai gravă. În acest sens, măsurile de carantină au fost relaxate semnificativ în aproape toate țările, chiar și în Australia și Noua Zeelandă, anterior destul de radicale. Blocajele în masă persistă doar în China, care aderă neîncetat la o strategie de „toleranță zero” pentru Covid-19: un focar minor este suficient pentru a carantina toți locuitorii metropolelor din republică. Cu toate acestea, această abordare ridică din ce în ce mai multe semne de întrebare: autoritățile chineze reușesc să evite o mortalitate ridicată, dar blocajele au lovit puternic economia țării. Potrivit unor previziuni, PIB-ul Chinei ar putea scădea sub trei procente în acest an. În restul lumii, viața revine treptat la normal: restricțiile stricte de carantină au fost înlocuite cu măsuri direcționate, țările și-au redeschis granițele, iar purtarea măștilor a devenit recomandată, nu strict obligatorie. Toate acestea ne fac să ne întrebăm: este timpul

OMS consideră că acest moment poate veni foarte curînd. În prima săptămînă a lunii septembrie, numărul deceselor cauzate de Covid-19 a scăzut la un nivel record, din martie 2020, cînd a fost declarată pandemia. Potrivit directorului OMS, Tedros Adhanom Ghebreyesus, lumea este cît mai aproape de sfîrșitul pandemiei – finalul mult așteptat este deja la orizont. Dar el a avertizat imediat că este prea devreme pentru a ne relaxa. „Un alergător de maraton nu se oprește cînd iese la vedere linia de sosire. Aleargă cu toată puterea lui, cu toată energia rămasă. Deci trebuie să ne pregătim. Sîntem deja la linia de sosire. Sîntem într-o poziție cîștigătoare, dar acum nu ar fi oportun să lăsăm garda jos”, consideră Tedros Adhanom Ghebreyesus, director general al Organizației Mondiale a Sănătății. Dar tentația de a face asta este mare: în cei doi ani și jumătate de pandemie, mulți oameni pur și simplu s-au săturat de restricții, recomandări și știri alarmiste. Acest fapt se observă în toate regiunile lumii.

Între timp, deși virusul a devenit mai puțin periculos ca urmare a numeroaselor mutații, el rămîne totuși mortal: mulți oameni mor din cauza acestuia mai degrabă decît din cauza gripei. De exemplu, în SUA, între 12 și 50 de mii de oameni mor în fiecare an din cauza gripei; aproape 15.000 de americani au murit din cauza coronavirusului numai în august. Cu toate acestea, din ce în ce mai puțini oameni solicită revaccinarea. De exemplu, în Țările de Jos, jumătate din populația adultă a refuzat să fie revaccinată. În Statele Unite, doar 48% din populația vaccinată a solicitat prima doză de rapel, deși a doua revaccinare împotriva omicronului este deja în curs. În Africa, situația este încă deplorabilă: într-un număr de țări de pe continent, mai puțin de 20% din populație a primit vaccinare primară (și, de exemplu, în Republica Democrată Congo, doar 3%). În același timp, cercetătorii americani au ajuns la concluzia că, după numai cinci luni de la revaccinare, eficacitatea serului este de doar 19%. Prin urmare, acum, la această linie de sosire despre care a vorbit șeful OMS, oficialii și medicii trebuie să elaboreze un program de vaccinare competent și să găsească o modalitate de a implica populația, prin analogie cu vaccinarea anuală împotriva gripei.

De asemenea, este important ca oamenii de știință să înțeleagă de unde a venit coronavirusul. Inițial, în rîndul oamenilor de știință a dominat punctul de vedere potrivit căruia pandemia a apărut ca urmare a unei tranziții interspecii – adică transmiterea de la un animal la o persoană, dar în ultimele luni tot mai mulți experți sînt tentați să creadă că virusul ar fi putut „scăpa din eprubetă”: în Wuhan, unde s-a înregistrat un focar de infecție, există un mare laborator unde au fost studiați agenți patogeni periculoși, inclusiv cei din familia coronavirusului. În septembrie, respectatul jurnal medical The Lancet a publicat un raport care sugerează că scurgerea ar fi putut proveni de la laboratoare americane.

În plus, oficialii și epidemiologii vor trebui să lucreze serios pentru a se pregăti mai bine pentru o nouă pandemie. Potrivit unor experți, omenirea s-ar putea confrunta cu un asemenea eveniment mult mai devreme decît ne-am dori. Șase din zece boli infecțioase care afectează oamenii sînt inițial de origine animală. Potrivit oamenilor de știință, încălzirea globală poate duce la răspîndirea a mii de noi viruși în rîndul animalelor, iar în următorii 50 de ani unul dintre ei se poate transmite de la animal la om și se poate răspîndi rapid în întreaga lume. Așa că este posibil să ne luăm rămas bun de la mască și de la izolare doar pentru o scurtă perioadă. N.K.

Doza de sãnãtate

Cu toții sîntem de părere că trebuie să se schimbe ceva!

Efectele coronavirusului ne vor afecta mult timp de acum înainte, deoarece au scos la iveală sistemul de sănătate perimat din țara noastră. Criza economică este resimțită de toate categoriile sociale. Fiecare dintre noi este afectat de evenimentele petrecute în ultimii doi ani, în care coronavirusul a ținut prima pagină a ziarelor. Pentru a înțelege mai bine tot ceea ce s-a întîmplat, trebuie să știm că, în urmă cu mai bine de 30 de ani, Planeta era locuită de aproximativ 6 miliarde de oameni; între timp, populația a crescut la 8 miliarde, iar tendința este de creștere. Vesticii au început să își facă probleme în privința supraviețuirii.

Suprapopularea Pămîntului duce la scăderea nivelului de trai al locuitorilor multor state și la ineficiența sistemului de sănătate care nu mai poate face față unui număr atît de mare de pacienți. Trebuie să clarificăm diferența dintre sănătate și boală. Boala nu reprezintă opusul sănătății. Ne îmbolnăvim numai cînd resursele nu mai sînt folosite corespunzător. Sănătatea este o chestiune de conștiință. Boala ne arată că sîntem pe un drum greșit, că am deviat de la normele de existență în echilibru. Pentru mulți dintre noi, este asociată cu moartea. În loc să o percepem ca pe o avertizare și să inițiem procedurile de corectare, noi luptăm împotriva bolii; ceva asemănător se întîmpla și în Antichitate: cînd

O istorie a farselor (271)

O dispariție misterioasă (3)

Cînd li s-a cerut să infirme faptul că Glenn Miller era înmormîntat acolo, oficialităţile cimitirului au răspuns de-abia după cincisprezece luni; în timp ce, la întrebările lui Wright către fiul adoptiv al lui Miller, Steve, acesta i-a scris supărat unchiului său, Herb, rugîndu-l: „Scapă-ne de bătaia de cap a tipului ăstuia“.

Povestea care începea să se contureze era că Miller participase la un scandal în incinta unui bordel din Paris şi că murise (deşi nu în Paris) în urma unei fracturi a craniului. Fiind „un tip cam chefliu şi înnebunit după muieruşti”, el se dusese la Paris cu două zile mai devreme de începerea turneului pentru a se bucura de companie feminină.

Cînd Haynes, implicat ulterior în muşamalizare, a ajuns la Paris, rămăsese cu adevărat perplex: unde se afla Miller? După o căutare frenetică, 1-a localizat pe liderul de orchestră aflat într-o stare foarte gravă datorită loviturilor primite. Dacă ar fi murit, s-ar fi iscat un mare scandal. De ce să-i strice reputaţia? În plus, dat fiind războiul în desfăşurare, ştirea ar fi putut demoraliza. Aşadar, Miller a fost transportat cu avionul la un spital militar din Columbus, Ohio, moment în care a început muşamalizarea cazului. Pierderea avionului Norseman explica absenţa lui Miller la concertele din Paris. Pînă cînd decesul lui a fost anunţat, el deja murise în Ohio. Helen, refuzînd să accepte varianta oficială, îi dăduse soţului de urmă după război şi, în final, aflase adevărul de la autorităţi, mai tîrziu cumpărînd şi locul din cimitir cu şase loturi. Miller a fost reînmormîntat aici, unde ea 1-a însoţit în 1966. Cît îi priveşte pe Niven şi Haynes, de ce să ia parte la căderea postumă în dizgraţie a prietenului lor? Mai bine să confirme că Miller a murit într-un accident de avion ce s-a prăbuşit în mare decît în urma unui scandal murdar dintr-un bordel parizian.

Levitații trucate

Pot oamenii să se ridice singuri în aer, să fie ridicaţi doar prin puterea minţii sau în timpul transelor extatice? Istoria e plină de astfel de relatări. Acensiunea fizică a lui Christos către ceruri este exemplul cel mai remarcabil. El, pur şi simplu, a continuat să urce şi nu S-a mai întors vreodată. Exemplele din secolele următoare îl includ pe Sf. Iosif din Copertino („călugărul zburător“) şi pe mediul Daniel Dunglass Home din Secolul al XlX-lea – despre care se spune că nu a fost prins niciodată trişînd.

un sol aducea o veste proastă era decapitat.

Moartea nu numai că ține de viață, dar este însăși premiza vieții. Boala arată că sistemele automate de autoreglare din corp sînt întrun dezechilibru energetic, au ieșit de sub controlul sistemului neuro-vegetativ. În corpul nostru circulă în permanență mii de celule cancerigene, care sînt distruse fără echivoc de sistemul de apărare a corpului, dar doar dacă acest sistem este în balanță energetică.

Frica este cel mai mare dușman al individului pentru că declanșează în organism o cascadă de hormoni de stres care, la rîndul lor, îngreunează regenerarea și vindecarea organismului. Cine are în permanență frica de a se îmbolnăvi atrage boala. Aceasta nu ne aparține, noi sîntem sortiți să ducem o viață creativă și lipsită de griji, să ne iubim unii pe alții și să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Pentru aceasta, corpul și sufletul au nevoie de pauze și de o reîntoarcere la mecanica cuantică, menită a restabili o nouă ordine energetică în organism.

Prof. univ. dr. Christopf Hueck susține că „libertatea este izvorul sănătății” și denumește măsurile adoptate în timpul pandemiei drept „dictatoriale”. Despre un alt val pandemic se vorbește încă din vară, dar acesta nu

Totuşi, amintindu-ne de principiul societăţii Fortean conform căruia oamenii care simt nevoia să nu creadă sînt la fel de creduli ca şi cei care simt nevoia să creadă, este probabil o uşurare să fii capabil să dovedeşti că cel puţin un singur practician al levitaţiei este farsor – mediul brazilian Carlos (Carmine) Mirabelli (1889-1951).

Spunîndu-se despre el că poate produce automat scrieri în douăzeci şi opt de limbi străine şi că poate rosti, în stare de transă, discursuri în douăzeci şi şase de limbi, că este, de asemenea, capabil să materializeze spiritul unor persoane decedate cu o identitate uşor de aflat, că poate juca biliard fără a atinge tacul şi, aparent, că poate călători cu o viteză apropiată de cea a luminii, Mirabelli era cunoscut şi ca o persoană ce poate efectua, cu succes, levitaţii. Sau cel puţin aşa afirma el. În 1934, sceptica Societate de Cercetare a Fenomenelor Paranormale (SPR) şi-a trimis un cercetător, Theodore Besterman, să investigheze cazul lui Mirabelli. În opinia acestuia, a investigat atîta cît era necesar. „Mirabelli este, fără îndoială, un simplu şarlatan“, îi scria Besterman autorului Guy Lyon Playfair în 1973. Totuşi, nereuşind să descopere nici măcar dovezi scrise privind activitatea anterioară a lui Mirabelli, el s-a întors cu o fotografie edificatoare, rătăcită în arhivele SPR pînă cînd a fost dezgropată în iunie 1990 de către cercetătorul american dr. Gordon Stein. Această fotografie arată cum Mirabelli este aparent ridicat în mijlocul aerului, cu braţele întinse la orizontală şi cu ochii deschişi, cu capul aproape atingînd tavanul unei încăperi cu o înălţime de cel puţin 4,3 m (cum avea să verifice Playfair). Purtînd inscripţia: „Pentru domnul T. Besterman de la Carlos Mirabelli” şi datată 22 august 1934, fotografia arată clar semne de retuş ori pe negativ ori pe o versiune anterioară a pozei, după care se realizase exemplarul cu pricina. Conturul îmbrăcămintei și încălţămintei este intensificat, și dovada se află chiar sub pantofi. Acolo, modelul tapetului din spatele lui Mirabelli, în restul fotografiei puternic focalizat, este estompat. De ce? Pentru că în acel punct se găseşte exact treapta scării pe care a stat Carlos, aceasta fiind ştearsă sau accentuată. Pe o fotocopie sau folosind o lupă, după cum evidenţiază Playfair, orice îndoială dispare. Mirabelli a falsificat cel puţin această poză. Totuşi, întîmplarea nu dovedeşte că şarlatania se aplică şi în cazul Sfîntului Iosif, al Sfintei Tereza sau al lui Daniel Dunglass Home. În concluzie, credeţi sau nu credeţi, după cum vă e dorinţa. (va urma)

STUART GORDON

poate apărea în aceeași formă, deoarece virusul suferă, permanent, mutații.

Virușii nu constituie un pericol pentru un organism sănătos! Un sistem de apărare aflat în echilibru energetic poate să facă față oricărei forme de virus. Experiențele acumulate de omenire de-a lungul timpului sînt setate și depozitate într-un vacuum cuantic, fiind la dispoziția fiecăruia dintre noi. Mai clar: informația are un aspect spiritual, ea aparține de a șaptea și a opta dimensiune, iar noi trebuie să fim în rezonanță pentru a o putea utiliza. Măsurile excesive de siguranță pot duce la o formă de nevroză colectivă.

Medicina energo-informațională oferă terapii care se bazează pe informația proprie a fiecărui pacient, terapii fără durere și fără administrarea de medicamente de sinteză. Autoreglarea energetică a corpului și repunerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem readuc organismul în echilibrul propriu și îl repun în legătură cu universul.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Impedimente

ORIZONTAL: 1) Bine așezat; 2) Navete spațiale; 3) O moștenire falsă – Fermecat; 4) Articulată – Casete!; 5) Interior gol! –Floare de crin! – Pornită în larg; 6) Oameni cu stare; 7) Taie contactul – Joacă în finală!; 8) Direct – Epilog trist; 9) Rație zilnică – Ăsta nu se mai satură; 10) Tip de fentă – A geme.

VERTICAL: 1) Unități forestiere – Abuz de putere; 2) O groază de oameni (pl.); 3) Ieșit la vot – Funcția de reproducere; 4) Fioroși; 5) Alifie de uz intern! – Ridicare a prețului; 6) Asigură securitatea navelor – Ton sec!; 7) Făcute de basm; 8) Ridicat pe verticală –Mijlocul navei! – Termen redus; 9) Specialist în sunete; 10) A încerca de probă – Mereu în opoziție.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LA ȚARĂ”

1) ADAM – MAROC; 2) LELITA – AMU; 3) ERA – INDIA; 4) CA – ICI – NNE; 5) SITA – USE – C; 6) ANALE – EROU; 7) N – IATAC – TA; 8) DAC – NEAM – D; 9) REALI –TOGO; 10) IR – NENISOR.

MÎNDRIA

Manifestul de la Cluj-Napoca

România trebuie condusă de români! (III)

Toți politicienii și trepădușii Puterii sînt numai cu ochii după furat și ce este oare așa-zisa privatizare decît un jaf îngrozitor? Ultimele două exemple, petrecute chiar în acest noiembrie: vinderea ROMTELECOM la o companie grecească de stat, care nu are o para chioară, și ciopîrțirea Stațiunii Neptun-Olimp, de către clientela actualei Puteri. Și, pe măsură ce Țara e deșelată de furturi și impozite, conducătorii și rubedeniile lor se „sacrifică” de zor, ridicîndu-și vile somptuoase și depunînd mari sume de bani în bănci românești și străine. Unde sînt cele 60 de miliarde de dolari promise de Emil Constantinescu? În fantasmele minții lui! Pentru că a venit timpul să o spunem limpede, deschis, tranșant: România este condusă de un personaj căruia îi lipsește o doagă! Da, îmi asum această răspundere, în temeiul unor observații foarte atente. Faptele și vorbele lui Emil Constantinescu nu sînt cele ale unui om normal. Pentru că dezechilibrat psihic – și nu altfel – se numește un individ care-și înfometează Poporul cu bună-știință, dar justifică și ridică actele de contrabandă la rang de politică de stat, care plutește în norii unui donquijotism ridicol, erijîndu-se în lider regional. Și asta n-o spunem numai noi, tot mai multe ziare din lumea largă acuză, pe față, structurile de tip mafiot care paralizează România. Pe baza unor informații furnizate de ofițeri ai Serviciilor Secrete, exasperați că șefii lor nu iau nici o măsură, am făcut un calcul elementar, din care reiese că, în numai 2 ani, Emil Constantinescu și familia sa au pus deoparte peste 100 de milioane de dolari. Ce părere aveți: îi lăsăm să cheltuie tezaurul ăsta, cu burta la soare? Împiedicat în propriile minciuni, ca un vînzător fanariot de gogoși în proprii lui șalvari, Emil Constantinescu potopește peste capul românilor, zi și noapte, valuri de infracțiuni, stupidități, bîlbîieli, enormități, dînd cel mai jalnic spectacol din Istoria politicii la români, care ne trimite cu gîndul la Ciubăr Vodă, personajul alienat dintr-o piesă a lui Vasile Alecsandri. Un singur om poate provoca nenorocirea a milioane de oameni! Personal, am toată compasiunea față de semenii noștri suferinzi, dar atunci cînd ei dețin funcții strategice trebuie să-i împiedicăm, cu orice preț, să facă rău la atîtea mulțimi de oameni. Partidul România Mare cere, astăzi, suspendarea imediată din funcție a lui Emil Constantinescu pentru incapacitatea mintală de a-și exercita mandatul. Românul are o vorbă: boală lungă, moarte sigură! Iubim prea mult această Țară ca s-o lăsăm să se transforme în maidanul unor aurolaci care se joacă de-a politica și fac experimente iresponsabile. În măsura în care medicii, ca și parlamentarii, vor fi împiedicați să se pronunțe și Emil Constantinescu va rămîne în funcție, eu voi cere condamnarea lui la închisoare pe viață. Temeiul constituțional este dat de Articolul 84, alineatul 3 din Constituție, unde e incriminată Înalta Trădare, articol care face trimitere la Codul Penal, și anume la articolul 155 (trădarea de Țară, știrbirea unității și siguranței Statului), Articolul 162 (subminarea Puterii de Stat), Articolul 163 (acte de diversiune și sabotaj, degradarea Patrimoniului Național) și Articolul 165 (subminarea economiei naționale, cu pagube importante, în varianta agravantă). Mai mult ca sigur, vom supune votului Parlamentului debarcarea din funcție a acestui șarlatan de o maximă periculozitate pentru Țară, lăsînd Justiția, apoi, să-și facă datoria. Toate aceste incriminări nici nu mai trebuie să fie probate și exemplificate aici, pentru că efectele politicii lui Emil Constantinescu se văd la tot pasul și ele se rezumă în două cuvinte: CATASTROFĂ NAȚIONALĂ. El a ajuns în incapacitatea de a mai

fi crezut de cineva în Țara asta, l-au abandonat pînă și cei mai înfocați suporteri ai săi. Cineva trebuie să plătească pentru acest faliment de partid și de stat. În aceste condițiuni, Opoziția Națională Unită ar trebui să părăsească Parlamentul, să provoace o criză politică majoră și să determine organizarea, de urgență, a alegerilor anticipate. Le vom demonstra că fără noi nu se poate! La ora actuală, conform Barometrului real efectuat de IMAS pe luna octombrie, P.D.S.R. și P.R.M. au, împreună, 52% din sufragiile populației. În orice caz, toată lumea, inclusiv comunitatea internațională, realizează că așa nu se mai poate. România a ajuns un loc viran, totul e vraiște, nu mai există nici o autoritate statală. Astăzi, noi am venit să reinstaurăm autoritatea Statului Român, uzurpată de unguri, pe tot cuprinsul Transilvaniei. Aceasta e o zi istorică, să țineți minte!

Stimați compatrioți din Cluj-Napoca și din celelalte așezări ale Transilvaniei, Partidul România Mare a venit, în sfîrșit, acasă la el. Biruit-au gîndul – după cum zice cronicarul – și i-a dat Dumnezeu lui Ghiță Funar mintea românului cea de pe urmă și l-a făcut să primească oferta de a deveni secretar general al celui mai drept, celui mai justițiar și celui mai patriotic partid din Istoria modernă a României – Partidul România Mare. Astfel, vom fi mai puternici. Ce ne lipsește să fim tari, să fim învingători, să fim reformatorii Patriei noastre? Numai Unirea ne lipsește! Acum sînteți peste 10.000 de oameni în Piața Avram Iancu. Să vedem ce va scrie mîine presa, cum o să vă decimeze, l-am întors astăzi vizita fratelui Funar, care venise la București și, într-o ceremonie solemnă, primise ștampila cu Vulturul Cruciat și drapelul de luptă al partidului. Am venit acum la Cluj nu să cer, ci să ofer. Vă ofer dragostea mea. Vă ofer puterea mea de luptă. Vă ofer idealismul meu curat, care mă face să nu mă plec în furtună, să țin fruntea sus și să frîng armele dușmanilor, pe genunchi, ca pe vreascuri. Istoria fiecărui Popor e ciclică, iar acum a venit și vremea Naționalismului Luminat să conducă România. Același curent suflă prin toată Europa. Avem un program de guvernare redutabil, care va scoate Țara din criză. Nu vă rușinați cu noi. Nu vă fie frică să ne urmați. Știți bine că aceasta este calea cea dreaptă, a adevărului. Noi sîntem trup din trupul Țării și nu cerem nimic pentru noi, ci totul pentru Neamul Românesc.

Mă închin vouă, credincioși ortodocși, greco-catolici și de alte confesiuni: iubiți-vă ca frații, pentru că toți sînteți români! Vă vorbesc vouă, cetățeni ai Clujului, tîrgoveți și țărani, muncitori și șomeri, intelectuali și pensionari, gospodine și veterani de război: sămînța iubirii de Patrie n-a murit, nu s-a uscat și n-a fost aruncată la ghena Istoriei. Bucureștii nu v-au abandonat, am venit să vă depunem ofranda Capitalei la picioare. Ascultațimă și voi, studenți ai Ardealului. N-aveți bani, locuiți în cămine mizere, sînteți prost îmbrăcați și vă drămuiți fiecare mie de lei, iar după ce terminați facultatea riscați să îngroșați rîndurile șomerilor. Veniți alături de noi, fiindcă noi pentru voi ne batem, pentru voi ne-am lăsat pacea căminelor în toiul iernii și vă încredințez că vom avea mijloacele și priceperea să păstrăm inteligențele Țării acasă, să nu mai aleagă drumul spinos al exilului. Alăturați-vă nouă, militari de la toate armele, care încremeniți lîngă piatra de hotar sau vă tremură inima să nu fiți înjunghiați de bandele de răufăcători – numai noi vă vom aduce la Putere și vă vom reda demnitatea. Milioane și milioane de români vin lîngă noi, fiindcă noi sîntem ai Țării și simțim pulsul Poporului Român. Salutare și vouă, servus, cetățeni români de altă etnie, noi vom fi cei mai buni frați ai voștri dacă veți manifesta loialitate față de Statul Național Unitar Român! Aducețivă aminte că eu nu v-am mințit niciodată, încet-încet ați ajuns cu toții la vorba mea, fiindcă numai cinstea, judecata sănătoasă și patriotismul mai pot salva Patria

Exemplul lor în plină zi Un „sacrificiu” poate fi Vedem cît de „inteligent” Ard kilowații-n... Parlament!

Model celebru Decizia păcălitorului

Speriată-i deodată retina

La cifre din „planul tăcut”

Degeaba stingem lumina

Plătim pentru... anul trecut!

Pandemie de IQ

Apar ciudate alimente

Cu acompaniament de greier Și becuri noi, inteligente Dar nu și pentru ei... în creier!

LIVIU ZANFIRESCU

de la pieire. În turla Istoriei, bate acum ora cea mare a României.

Lăudată fie, de-a pururi, generația de uriași care a făptuit Unirea! Slavă veșnică Eroului Necunoscut, Armatei și Bisericii care au purtat spre izbîndă flamurile și prapurii împărătești ai urmașilor Romei! Și blestemate fie „cozile de topor”, care ne fac viața un calvar și nu ne lasă să îngrijim acest picior de plai și această gură de rai așa cum știm, după datină, din bătrîni. „Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni/I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni/ Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru, spre-a o face de ocară/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară/ Prea v-ați arătat arama sfîșiind această Țară/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu se-arate – odată ce sînteți – niște mișei!” Astfel vom rosti și noi, o dată cu Poetul Național, și să-i ferească Dumnezeu pe netrebnici de blestemele românilor! Pentru că blestemele acestui Neam veșnic obidit s-au prins întotdeauna, mai ales cele rostite în sanctuarul Pieței Avram Iancu.

Iubiți frați și îndrăgite surori, ca mîine vor începe Sărbătorile de Iarnă. Nicăieri nu sînt mai tulburătoare ca în Transilvania, pentru că aici zăpada este afinată cu lacrimi, colindele descind direct de la Bădița Traian și Ler Împărat, iar globurile de rubin din brazii împodobiți au picuri de sînge sfînt. Începe Zodia Săgetătorului. Ninge cu fulgi mari în tot Ardealul. Ne așteaptă o iarnă grea. Dar la capătul ei, vom fi altfel decît așa cum am intrat. Indiferent ce se va întîmpla, în bine sau în rău, Țara va cunoaște o cotitură majoră. Nutrim speranța că schimbarea va fi în bine, altminteri nu ne-am încumeta la o povară atît de apăsătoare. Vom supraviețui. Renașterea Patriei e aproape. Ne vor ruga El să luăm Puterea. Căci mult a fost, puțin a rămas.

Doamne Dumnezeule mare, apără și binecuvîntează Poporul Român! Nu-Ți întoarce fața, Doamne, de la patimile și nădejdile noastre, pentru că noi ai Tăi sîntem și numai pe Tine Te avem! Adu-ne Tu înapoi, la Cina Patriei, Basarabia și Bucovina, fiindcă nu mai putem și ne uscăm de dorul lor! Ai milă și îndurare, Părinte Ceresc, de acest Neam de mucenici, care mult nu mai poate răbda și trag lupii flămînzi de trupul lui de martir, în dricul iernii, iar Luceafărul deșteptării nu se mai arată odată! Nu ne părăsi! Nu ne mai bate, ne-ai încercat destul credința, pogoară-Ți îngerii din înalturi asupra noastră! Binecuvîntează, Doamne, Clujul eroic, Transilvania sacră și România nemuritoare, căci a Ta e puterea, și slava, acum și în vecii vecilor, Amin!

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (21 noiembrie 1998, Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca)

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Teoria continuității (1)

Pe vremea cînd se făcea carte în țara asta și cînd manualele erau întocmite profesionist, în spiritul metodicii didactice, copii învățau la Istoria României despre Teoria continuității Daco-Romane, capitol de o extremă importanță pentru orice român aflat în dialog cu neprietenii de alt neam și limbă. În capitolul respectiv ni se spunea că, după marele eveniment din anul 271, numit Retragerea Aureliană (după numele împăratului Aurelianus, care a decis relocarea armatei și administrației romane la sud de Dunăre), pe teritoriul Daciei Romane a rămas populația daco-romană. O numim așa fiindcă reprezenta un

amestec încă nedefinitivat, din care, între Secolele III-V se vor naște limba și poporul român.

Armata și administrația romană s-au retras, pentru că în acea perioadă a istoriei începuse migrația popoarelor, fenomen care va duce la formarea popoarelor europene de astăzi. Acești migratori sînt numiți barbari, pentru simplul motiv că, în cultura romană, acest cuvînt îi desemna pe toți cei din afara ei, adică pe străini. Astfel, acum îi denumim „barbari” pe acei oameni cu comportamente necivilizate sau huliganice, din cauza faptului că acești invadatori războinici așa se comportau. (continuare în pag. 24) n m

ETICHETA

Plagiatorii

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, verbul „a plagia” înseamnă a-ți însuși, a copia total sau parțial ideile, operele cuiva, prezentîndu-le drept creații personale; a comite un furt literar, artistic sau științific. În ultimii ani, politica românească a fost marcată de numeroase scandaluri de plagiat, finalizate cu demisia celor acuzați. Firește că o parte a opiniei publice s-a inflamat și a răbufnit pe social media împotriva celor care îndrăzniseră să comită furtul intelectual.

Încă de la început ceva nu mi-a mirosit a bine în toate poveștile acestea – de la scandalul care îl viza pe Victor Ponta pînă la cel în care personaj

principal este ministrul Educației, Sorin Cîmpeanu. În primul rînd, faptul că erau exclusiv oameni politici, care trebuiau înlăturați din funcțiile pe care le dețineau; apoi faptul că motivul acesta al plagiatului mi se părea complet nepotrivit pentru a forța un om politic săși dea demisia. Pe urmă, nu îmi amintesc ca mass media să fi dezvăluit identitatea celor care au descoperit plagiatele și cum au ajuns aceștia să citească lucrările respective și să-și dea seama că ele sînt plagiate.

Pentru a identifica un plagiat ar trebui să deții cunoștințe extrem de vaste în domeniul respectiv, nu doar să fii citit rafturi întregi de literatură de specialitate, dar și să fi reținut pasaje întregi astfel încît să-ți dai seama de plagiat. Dacă există astfel de oameni în România, bravo lor, deși într-o societate în care majoritatea cetățenilor nu mai este în stare să citească nu o carte, ci un articol de ziar, mă îndoiesc că există cineva capabil de asemenea performanțe.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Sîntem într-o situație cum n-am fost de mult. Este criză peste criză și, totuși, ne descurcăm”. (Klaus Iohannis)

Cînd ne-a spus că ,,România a eșuat”, Iohannis a făcut-o ca și cum și-ar fi realizat un mare plan, dar, în realitate, el nu a reușit altceva decît să pună bomboana pe coliva întregii națiuni. De fapt, omul a executat întocmai ordinul mondialiștilor, care l-au învățat și ce rețetă de vitriol să folosească împotriva propriului popor.

Așa s-a făcut că ,,Cea mai neagră ciumă” (PNL) și ,,Cel mai penal partid” (PSD) s-au unit și, într-o veselie, s-au apucat să sape cel mai larg și adînc mormînt al acestui popor. Au otrăvit apoi tot și au îngropat pe rînd tot ce le-a ieșit în cale. Mai întîi au căsăpit Credința, Educația și Sănătatea, adică principialii piloni ai oricărei societăți cu adevărat civilizate, democrate și dezvoltate. Au urmat Justiția, Armata și Economia, toate făcute praf și pulbere. De aceea România a ajuns să aibă cea mai slabă Administrație statală din Europa, adică, ceea ce spunea și Corneliu Vadim Tudor, încă din anul 2014: ,,Încrengături de rude și amante/ Sufocă-ntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat” (,,Demisia!”).

Se pare că numirile în funcțiile-cheie ale statului se fac în urma unor testări ,,serioase”, de genul:

- Cît face, Nicule, o mie nouă și cu o mie nouă?

- Două mii noi.

- Bravo, te facem ministru la Finanțe.

Cam așa a ajuns ministru la Energie și Virgil Popescu care, se zice că, atunci cînd a fost întrebat dacă are căldură acasă, a răspuns: ,,Nu prea am, dar mă descurc, că-l am pe socrul meu cam bolnav și face febră des, iar noi îl mutăm dintr-o cameră în alta, să încălzim toată casa”.

Ne aflăm în această situație și pentru faptul că, la preluarea unei funcții de demnitar al statului, a ieșit din uz obligația de depunere a jurămîntului cu mîna pe Biblie. Nu se mai ține cont nici de starea de sănătate a celui în cauză, fișa medicală nemaifiind obligatorie la orice angajare. Din aceste cauze nici nu trebuie să ne mai mirăm de ce ,,Această țară zilnic pică Bac-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Demisia!”).

Ce mai, România este... varză, și acrită, și tocată, dar Iohannis zice că ,,ne descurcăm”, și asta, în timp ce prin mass-media serioasă, curajoasă și obiectivă, apar titluri de genul ,,Unii și-au pierdut regina/ Noi înmormîntăm benzina/ Și ne moare și lumina”, sau ,,Zace țara în repaus/ cu celebrul Mickey Klaus” (,,Cațavencii”, nr. 37 și 38 – 2022).

Și, dacă trăim astfel de vremuri, oare ce face talpa țării, care duce în spate toată această năpastă? Păi, ce să facă, dacă nu este la meci, la terase sau la pomeni, face mitinguri de protest, toate sub genericul ,,Mergem să ne cerem drepturile”, deși respectivele drepturi există. Ele sînt trecute în Carta universală a drepturilor omului, sînt stipulate și în Constituția României, precum și în alte legi aflate în vigoare. (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Bătrînii

României nu sînt „niște amărîți”, ci „niște sfinți” (II)

Eu am satisfacția, totuși, că prin integritatea și idealismul nobil care mă caracterizează, noi reușim, deocamdată, amînarea deznodămîntului. Și, din cînd în cînd, i-am convins și pe alți politicieni să ni se alăture. Este și cazul Legii pentru majorarea pensiilor. Puțină lume știe că eu sînt cel care a propus această Lege. S-a întîmplat imediat după 19 aprilie 2007, cînd Parlamentul l-a suspendat pe Traian Băsescu. Atunci am avut o iluminare specifică profesiei mele de sociolog: mi-a venit ideea adoptării unei măsuri sănătoase, pentru prioritatea absolută a țării, și anume creșterea nivelului de trai. L-am sunat pe președintele interimar, Nicolae Văcăroiu, pe Telefonul Operativ din cabinetul meu de la Senat. El se afla la Palatul Cotroceni. I-am spus, textual: „Domnule, hai să dăm o

Lege pentru creșterea pensiilor. Bătrînii nu mai suportă. Avem datoria să arătăm tuturor că țara merge mai bine fără acest factor dizolvant, pus pe un veșnic scandal, care e Băsescu. Iar dacă economia reală funcționează și ritmul de creștere este, într-adevăr, de peste 5%, în fiecare an, atunci există și sursa de finanțare”. Țin minte că în biroul meu era mai multă lume, în frunte cu președintele Camerei Deputaților, Bogdan Olteanu. Apoi, i-am telefonat primului-ministru, căruia i-am făcut aceeași propunere. După care am încercat să vorbesc, tot pe telefoanele speciale de la Senat, cu guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, și cu primul-adjunct al său, Florin Georgescu – din păcate, ora era tîrzie și pe ei nu i-am mai găsit. Iată că, după aproape 2 luni de „incubație”, ideea mea a prins viață și Parlamentul a aprobat, cu

Biblia e jurnalul intim al lui Dumnezeu (I)

Stimați ascultători, una dintre cele mai importante porunci ale Decalogului biblic este „Să nu minți!”. E vorba de porunca a 9-a, care, în mod exact, sună astfel: „Să nu mărturisești strîmb!”. Noi, românii, am simplificat-o întrucîtva, păstrînd, însă, esența interdicției divine. Minciuna este o urîciune înaintea Domnului. Viața noastră pendulează între plus și minus, între bine și rău, între drept și nedrept, între adevăr și minciună. Deși oamenii mereu își complică viața, alegînd variantele cele mai proaste. În existența noastră de zi cu zi, în drumurile noastre întîlnim semeni cu care, de fapt, nu semănăm cîtuși de puțin, fiindcă aceștia parcă au pe dracul în ei, dezvoltă energii negative și au o natură conflictuală care îi transformă în factori dizolvanți. Îi vedem și îi auzim, ne izbim de comportamentul lor, ne ajung, apoi, la cunoștință tot felul de intrigi, bîrfe și alte mîrșăvii și, pur și simplu, ne crucim de ceea ce le poate pielea! „Uite ce zăcea și-n ăsta!” – exclamăm din ce în ce mai des, cînd ne dăm seama că un om pe care l-am ajutat, sau, măcar, căruia i-am vorbit frumos și nu i-am făcut nici un rău, întoarce către noi o față hidoasă. Acest șoc l-am trăit, din plin, în perioada imediat următoare evenimentelor sîngeroase de la 22 decembrie 1989, cînd unii oameni, cărora le făcusem numai bine, s-au comportat ca niște bestii. În ceea ce mă privește, reprezentarea plastică cea mai grăitoare pentru această tipologie este personajul principal din filmul „Exorcistul”, al lui Friedkin, care făcea spume verzi la gură, își rotea capul cu 180 de grade pînă îi ajungea gura la ceafă și viceversa, apoi înjura și blestema cu o voce gravă, vocea diavolului ce pusese stăpînire pe trupul și sufletul său. Puțină lume știe că personajul posedat de diavol, din filmul „Exorcistul”, a avut un model real, și anume o adolescentă din România de la începutul Secolului XX, cercetată la vremea aceea de tot felul de specialiști români și străini datorită fenomenului de „Poltergeist” – adică mișca obiectele doar cu privirea, deforma lucruri, spărgea geamuri prin concentrarea gîndului și tot felul de alte ciudățenii „psihotronice”, care i-au băgat în sperieți pe oameni și au făcut-o celebră în toată lumea. Necuratul există, desigur, și a recunoaște asta nu este deloc o dovadă de promiscuitate, ori de lipsă de cultură – așa cum prea des se grăbesc unii să-i ironizeze pe oamenii simpli care, ce-i drept, nu știu ei prea multă carte, dar au „școala vieții” și sînt pățiți. Lumea de dincolo există, și ea, fără nici un fel de îndoială, iar exemple avem cu nemiluita de-a lungul Istoriei. Poate că cel mai grăitor dintre toate este documentul cunoscut sub numele „Cartea lui Enoh”, text religios considerat apocrif și, din păcate, neluat în seamă de către înțelepții care, în Secolul II după Christos, au asamblat fasciculele Bibliei. Asta, deși ceea ce istorisește Enoh despre „Civilizația lui Dumnezeu”,

pe care a vizitat-o, nu diferă cu nimic de „Cartea lui Ezechiel”, ce figurează, la loc de cinste, în Vechiul Testament. Acest Enoh a fost un personaj real, fiind al șaptelea Patriarh biblic, de la Adam, și tată al celebrului Matusalem, cel care a trăit 969 de ani. Dar, iată citatul biblic: „La vîrsta de șaizeci și cinci de ani, Enoh a născut pe Matusalem. După nașterea lui Matusalem, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani și a născut fii și fiice. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute șaizeci și cinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”. Așadar, Enoh s-a înălțat la cer, deci n-a murit și n-a cunoscut putrezirea trupului. Fiindcă și asta e o problemă a noastră, a oamenilor. Nu sîntem foarte siguri și nu avem dovezi prea multe că sufletul e nemuritor – dar sîntem absolut siguri că trupul moare și putrezește ca o ruină în umezeala și întunericul pămîntului.

Am pomenit de Enoh întrucît înălțarea lui la cer face și mai credibilă o altă înălțare la cer, săvîrșită după cîteva mii de ani: cea a lui Isus Christos, care a făcut cu mult mai mult decît a umblat cu Dumnezeu, el fiind chiar Fiul lui Dumnezeu. De altfel, pentru corecta informare a celor care doresc să afle adevărul, am început să public „Cartea lui Enoh”, în serial, în revista mea, „România Mare”. Repet ceea ce am afirmat cu alt prilej: eu consider că neincluderea „Cărții lui Enoh” în Biblie, precum și incendierea, de două ori, a Bibliotecii din Alexandria reprezintă pierderi incomensurabile pentru civilizația umană; dacă toate acestea ar fi fost evitate, Omenirea ar fi avut telefon, radio, televizor și aviație încă din vremea Renașterii, de acum cca. 500 de ani. Dar, pesemne că acesta a fost Planul lui Dumnezeu: să ne deschidă ușa revelațiilor încet-încet, toate la timpul lor. Am fi avut toate acele cuceriri mai devreme, dar, în Secolul XVIII, probabil, ne-am fi făcut Planeta țăndări. Așa și cu lumea de dincolo, despre care vorbeam și despre care sînt convins, 100%, că există. La fel cum era convins și Camille Flammarion, care nu era vrăjitor sau astrolog, ci un mare savant, ce a revoluționat astronomia. El a dat sfoară în lumea largă, la cumpăna Secolelor XIX și XX, pentru ca oamenii care au avut experiențe paranormale și, mai ales, au primit mesaje de dincolo de moarte, de la ființele dragi, să-i scrie la Paris, să-i comunice tot ce s-a întîmplat. Rezultatul: nu mai puțin de 4 cărți senzaționale, tipărite, cu cca. 10 ani în urmă, și la noi, selectiv, într-un singur volum, intitulat chiar „Mesaje de dincolo de moarte”. Desigur, mi se poate spune că evidențele sînt extrem de puține și sporadice, așa e, dar atîta încuviințează Dumnezeu, deocamdată, să aflăm. Vă dați seama cum ar arăta viața noastră dacă spiritele care ne guvernează, ori alte entități din lumea de dincolo, ar sparge, clipă de clipă, frontiera dintre aceste universuri și ne-ar vizita în permanență, ori ne-ar sufoca, uneori, cu prezența,

unanimitate de voturi, Legea pentru mărirea pensiilor. Circul pe care l-a făcut apoi Traian Băsescu ține de caracterul lui și nici n-are rost să insist. Îl cred și eu că e supărat, fiindcă asta n-a fost inițiativa lui – n-avea cum să fie, pentru simplul motiv că fusese inițiativa mea, iar Parlamentul și Guvernul au îmbrățișat-o. Fac aceste cuvenite precizări pentru a-i informa, corect, pe cei care caută să găsească paternitatea acestei idei – deși, în fond, asta contează mai puțin. O idee simplă ca oul lui Columb, dar atît de binevenită pentru milioanele de pensionari ai acestei țări, cărora le dă speranțe că încă nu e totul pierdut, că Statul se gîndește la ei și nu au fost abandonați. Pensionari pe care eu niciodată n-am să-i numesc „niște amărîți”, așa cum i-a jignit Traian Băsescu. Nu, bătrînii care ne-au născut și ne-au crescut, acești veritabili eroi, care au scos țara dintre ruinele războiului, au modernizat-o și ne-au predat-o la cheie, nu pot fi „niște amărîți”, ci „niște sfinți”.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (Text citit la Radio România, vineri, 20 iulie 2007)

cu dragostea, cu sfaturile lor? Aceea n-ar mai fi viață, ci coșmar. Toate la timpul lor. Însă oamenii trebuie cultivați. Ei trebuie să primească învățătura cea rară și bună, care să-i apropie de esența fenomenelor.

„Poarta galactică” ce duce către această „Curte a miracolelor” este Biblia. Nu întîmplător, Cartea Sfîntă este considerată temelia înțelepciunii. Fiindcă ea nu e doar cea mai importantă carte de religie, de cultură, de știință – ea chiar cuvîntul lui Dumnezeu. Aș putea spune că Biblia e Jurnalul intim al lui Dumnezeu. Al singurului Dumnezeu care ne-a creat, ne iubește, e gelos și e nemărginit în generozitatea Lui. Cine Îl are pe Dumnezeu în inima sa, nu se teme nici de oameni, nici de fenomene atmosferice, nici de alte nenorociri. De bună seamă, e greu de înțeles asta în copilărie sau la tinerețe. Natura umană își cere drepturile ei, trebuie să fie lăsată să se desfășoare, să-și consume energiile, să cîștige forță și înțelepciune. Nu puțini sînt acei artiști care, la maturitate, s-au referit, cu o anumită nostalgie, la „păcatele tinereții”. Ba unii chiar și-au făcut un titlu de glorie din niște nebunii și abuzuri care nu erau, cîtuși de puțin, o hîrjoană a „vîrstei de aur”, ci un mod de viață rușinos, ce îi scandalizase timp de vreo 30 de ani pe românii de rînd. În mod concret, mă refer la emisiunea unui post privat de Televiziune – altminteri, foarte popular și necesar –unde trei băieți de bani gata s-au lăudat, timp de cîteva ore, cu isprăvile lor din tinerețe, ce năzdrăvănii făceau, ba chiar acte de dizidență față de regimul comunist condus, culmea, chiar de părinții lor! Furat de peisaj și cu mintea tulburată de glumele și hohotele celor trei clovni îmbătrîniți în rele – întîmplător, nici unul nefiind român la origine – moderatorul a decretat, de cîteva ori, că aceea este, pur și simplu, o „emisiune istorică” (?!). Fără doar și poate, ar fi fost și mai istorică dacă invitații ar fi mărturisit, cinstit, și cîte violuri au organizat, și ce afaceri murdare au făcut, și ce profituri și privilegii au stors, zilnic, de pe urma poziției părinților lor, în comparație cu o populație din ce în ce mai înnebunită de lipsuri și sfidată, în față, de viața scandaloasă, de trîndăveală și huzur, a unor asemenea beizadele. Ce ușor este să pozezi în „bunul samaritean”, care a făcut bine la oameni, dar s-a mai distrat și el, din cînd în cînd! Ca om care a trăit, pe viu, perioada anilor ’50 - ’80 ai Secolului XX pot depune mărturie că nu s-a ales nimic bun din odraslele nomenclaturii de atunci, care au fost o generație de trîntori. Pînă la urmă, tot copiii oamenilor simpli și amărîți au răzbit în viață, fiindcă ei au știut, de mici, ce înseamnă o felie de pîine prăjită pe plită, unsă cu untură și frecată cu un cățel de usturoi, care s-au hrănit cu dude, cu corcodușe, uneori și cu flori de salcîm și au cunoscut prețul de sudoare și lacrimi al muncii părinților, avînd o educație spartană. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (Textul a fost citit la Radio România, la 13 august 2004)

Plagiatorii

(urmare din pag. 21)

Un alt lucru cel puțin ciudat a fost faptul că acuzația de plagiat a fost făcută după ani buni de la momentul scrierii lucrării vizate și mă miră cum de taman la momentul oportun cineva a citit-o și a descoperit furtul intelectual; apoi faptul că acesta nu a fost semnalat încă de la început de coordonatorul lucrării, care se presupune că știa cel mai bine conținutul acesteia.

Nu am înțeles iritarea celor care înfierau această practică, deși ei nu aveau nici o legătură cu mediul universitar și, în afară de lucrările de control de la școală, nu scriseseră nimic altceva în viața lor ca să aibă idee cum se face o lucrare de licență sau una de doctorat. Comportamentul ăsta se aplică tuturor „abaterilor de la morală” din politica și din societatea românească, unii dintre semenii noștri grăbindu-se să ridice primii piatra ca să lovească judecînd și criticînd, ignorînd faptul că nu sînt albi ca spuma laptelui, ci asemenea unor dalmațieni.

Să luăm exemplul scandalului de plagiat care îl vizează pe ministrul Sorin Cîmpeanu, acuzat că ar fi plagiat un curs pentru studenți în 2006, deci în urmă cu 16 ani. De atunci, zeci de studenți au studiat și au învățat folosind acel curs de specialitate fără ca nici unul să sesizeze ceva. De asemenea, mă îndoiesc de faptul că profesorii ale căror lucrări fuseseră copiate

de ministrul Cîmpeanu nu au avut cunoștință, în cei 16 ani, de acest fapt și nu l-au semnalat. În altă ordine de idei, vreau să spun că este imposibil în ziua de azi să mai scrii o lucrare originală în domenii clasice de activitate, în care lucrurile sînt bine stabilite de secole – vorbesc aici despre Drept, Agricultură, Literatură, Istorie și așa mai departe. Cu mici excepții, în domenii în care se descoperă lucruri noi sau se inovează, în rest nu prea ai ce contribuție novatoare să aduci. Lucrarea mea de licență în Drept Constituțional este formată cap-coadă din fragmente extrase din trei cărți scrise de specialiști, pe care eu le-am sintetizat. Toate sînt menționate în bibliografie. Dacă, din greșeală, nu aș fi trecut unul dintre autori și profesorul meu coordonator nu ar fi observat, s-ar fi chemat că am plagiat?

Ce vreau să spun este că se pot găsi motive mai rezistente și mai apropiate de adevăr decît acuzațiile de plagiat care, după cum vedeți, pot fi extrem de ușor demontate. Mi se pare de-o ipocrizie înfiorătoare și de o incapacitate nemaiîntîlnită să apelezi la o asemenea acuzație „de doi lei”, cum se spune în popor, doar fiindcă nu ești în stare de mai mult. Este la fel ca arestările acelea spectaculoase, cu televiziunea și presa de față, care creau scandal, emoție, indignare, iar după trei zile cel arestat era eliberat din lipsă de probe, însă obiectivul – cel de a provoca valuri în societate – fusese atins.

Nu îi plîng pe politicienii acuzați de plagiat. Sînt convins că marea lor majoritate și-au luat titlurile de doctor într-o anumită știință fără să scrie cu mîna lor un

Mitingurile la români, un fel de petreceri cîmpenești

(urmare din pag. 21)

Sînt mulți mitingiști care vin la protest, dar nu știu pentru ce au venit. Unii declară că au ales să protesteze că așa le-a spus primarul sau pentru că au primit cîteva sute de lei de la nu știu care politician.

Cîndva, se striga în stradă ,,Vrem spitale, nu catedrale!”, iar mai zilele trecute, adepții făinei făcute din viermi urlau ca din gură de șarpe: ,,Vrem sanctuare, nu abatoare!”. Ce mai, circul este total, mai ales că în spatele acestor mitinguri nu se mai regăsesc partidele politice, ci tot soiul de ONG-uri, care mai de care mai dubioase și susținute financiar chiar din Bugetul statului.

Partidele politice nu mai agreează astfel de acțiuni, întrucît nu mai au susținători în rîndul maselor populare, așa că preferă să facă pact cu diavolul, adică să se alieze cu cei de la putere, pentru a conduce prin rotație (v. cazul PSD și PNL). S-au și stabilit cîteva variante de viitor, cum ar fi cea în care Ciolacu va fi președinte al României, Iohannis premier, iar Ciucă, ceva prin NATO. De reținut că Uniunea Europeană nu va contesta niciodată astfel de variante, gîndind cam așa: ,,Cît timp în capul statului sînt aceleași pramatii și lichele, nu are rost să căutăm alți imbecili, pe care nu știm dacă îi putem îngenunchea atît de ușor cum am făcut-o cu ăștia!”. Iată de ce sloganul ,,Vrem alegeri anticipate”, strigat pe la mai toate mitingurile, nu-și mai are rostul. Orice viitoare alegeri, așa-zis democratice, în România, vor fi identice cu cele din care a ieșit cîștigătoare Clotilde Armand.

Pe fluturașul prin care s-a anunțat mitingul din București – Piața Universității, ora 14,00, scria așa: ,,Frig și întuneric, sau alegeri anticipate?”. Din start, a

fost clar că respectivul miting avea un caracter politic, deși organizatorii (Partidul AUR cu al său George Simion) au promis că nu va fi nimic politic în această acțiune.

Tot nepolitic și în aceeași zi, Diana Iovanovici Șoșoacă a programat un miting în Piața Victoriei, dar la ora 17,00. Pînă aici, toate bune și frumoase, motiv pentru care m-am dus la Universitate, cu gîndul de a pleca apoi și la celălalt protest. M-am bucurat cînd am constatat că George Simion strînsese circa 3.000 de oameni, dar m-a surprins decizia lui de a porni cu aceștia spre Piața Victoriei, deși avizul pentru mitingul său era doar pentru Piața Universității.

Așa s-a făcut că, prin jurul orelor 16,00, oamenii lui George Simion s-au unit cu cei aproape o mie de protestatari aflați în Piața Victoriei, unde se afla o tribună improvizată, dotată cu o stație de sonorizare. Numai că, în loc să se producă unirea, s-a pornit un adevărat război, vinovat de cele întîmplate fiind numai și numai George Simion. Spun asta, pentru că oamenii săi au venit dotați cu vuvuzele, aceștia primind ordinul de a sufla în ele tocmai în momentele în care țineau discursuri Diana Șoșoacă, Gabriela Calițescu (Nașul TV), Luis Lazarus, Oana Lovin ș.a. Mai mult, instalația de sonorizare a lui George Simion a fost lipită de cea a manifestanților care dețineau avizul de a protesta în Piața Victoriei și a fost pusă în funcțiune la maximum, cu muzică patriotică. Jandarmii au asistat pasivi la cele întîmplate și nu au intervenit pentru a neutraliza această acțiune.

Timp de aproape două ore, cei din piață l-au rugat, l-au implorat pe George Simion să fie bărbat și să vină la tribună pentru a ține o cuvîntare. Nimic! Omul

rînd și fără să citească absolut nimic din materialul ce trebuia sintetizat în vederea creării lucrării de doctorat, așa cum cred că mulți dintre ei s-au îmbogățit fără să știe cum se face un plan de afaceri sau cum se conduce un SRL, fiindcă afacerile lor au fost, în majoritate, cu statul. Unor asemenea oameni, care nu sînt în stare să facă bani prin forțe proprii, nu ai cum să le dai pe mînă gestionarea unei țări, pentru că e clar că o vor gospodări prost și nici nu te poți uita la ei ca la niște intelectuali atîta timp cît majoritatea nu sînt în stare să lege două fraze cum se cuvine.

Nu voi înțelege, însă, de ce trebuie să găsești ca motiv pentru a-i schimba tocmai plagiatul? De ce nu îi schimbi arătînd, pur și simplu, adevărul: acela că sînt incompetenți pentru funcția pe care o ocupă, fără să mai inventezi motive care stîrnesc nedumeriri și care pot crea o anumită simpatie izvorîtă din compasiunea față de plagiator.

Din păcate, plagiatori ai calităților de ministru, de senator, ba chiar de președinte, avem destui în țara asta, deși acuzați în mod oficial sînt doar cîțiva. Vina e a noastră, fiindcă la marele control pe care îl facem asupra lucrărilor de doctori în politică nu observăm că sînt copiate cuvînt cu cuvînt după lucrările unor politicieni adevărați, profesioniști. În loc să le punem ștampila de plagiatori, să îi supunem oprobiului public și să îi dăm afară din funcție, noi punem pe lucrările lor ștampila „votat” și le acordăm încrederea noastră încă patru, respectiv cinci ani.

devenise și mai plin de ură și a dat ordin unor gealați să ocupe tribuna, iar aceștia au trecut la îmbrîncirea și alungarea celor aflați pe ea. Evident că au intervenit jandarmii, lumea își făcea cruce, iar mie mi-au dat lacrimile, fiindcă atunci am înțeles că poporul român e pierdut. Chiar mă întreb de ce ,,Mai credem în lideri și-n vorbe în vînt?/ Ei mint cum respiră și ieftin ne vînd/ Ne pierdem în patimi fără folos/ Și credem în viața fără Christos” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

În final, femeia, doamna Diana Iovanovici Șoșoacă, cu cei aproape o mie de susținători ai săi, a obținut o victorie clară împotriva celor trei mii de rătăciți, conduși de ,,bărbatul” George Simion, un fel de șmecheraș de gang, care, învins, a fost nevoit să plece din piață, dispărînd în ceață. A fost urmat de susținătorii săi, purtînd tot felul de pancarte, una dintre acestea avînd înscris următorul mesaj: ,,România vrea 800.000 de evrei cu copiii lor”. No comment!

De menționat și faptul că aproape toți susținătorii lui George Simion, care veniseră la protest doar pentru a-și arăta mușchii, semănau leit, fără nici o exagerare, cu personajele îndrăgitului serial ,,Las Fierbinți”. Cam astfel de simțăminte a avut și Corneliu Vadim Tudor, atunci cînd a scris versurile: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Cît s-a degradat poporul meu!/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”). Prin urmare, e firesc ca, atunci cînd poporul nu reacționează ferm și la obiect, să vină Iohannis și să ne spună că ,,ne descurcăm”, și încă cum!

Cert este că poporul român nu mai este ce-a fost, adică patriot, curajos, luptător, credincios, drept și inteligent. Exemplul de mai sus dovedește clar faptul că, în prezent, 80-90% dintre români și-au început somnul de frumusețe, dar vă rog: Să nu-i treziți! Fiindcă, în loc să dea de pămînt cu cei care le-au administrat o supradoză de somnifere, vor veni peste noi, cei care am decis să ieșim în stradă ca să luptăm pentru Adevărul și Libertatea noastră, dar și a lor. Ne vor reproșa că i-am trezit și că nu ne-am luat și noi vuvuzele. Dar, apropo, aceste suflători nu au cumva vreo legătură cu Serviciile care, prin anii ’90, i-au înzestrat pe mineri și pe alți ,,protestatari” cu... bîte?

Oricum, noi nu avem decît opțiunea de a le spune: Fraților și dragă Simion, ,,Somn ușor/ scuze plăcute/ șanse și cauze/ toate pierdute” (Andrei Păunescu).

o no U ă perspectivă as U pra istoriei

Teoria continuității (1)

(urmare din pag. 21)

Armata romană decide să se retragă în sudul Dunării, pe un teritoriu controlat de ea, fiind dificil să apere o graniță ce pornea de la Zalău și cobora drept spre Drobeta Turnu Severin, trecînd peste munți, dealuri, văi, rîuri și mai ales păduri imense. Da, păduri, pentru că atunci peste 80% din teritoriul țării noastre era acoperit. O astfel de frontieră era greu de apărat, astfel că romanii au preferat să pună între ei și acești migratori o graniță pe care erau siguri că inamicii nu o vor putea trece: Dunărea. Au lăsat astfel în urmă populația romanizată de agricultori și de păstori, care era legată de locurile unde se născuseră, trăiseră și muriseră strămoșii ei, cu sute de ani înainte de Christos. Pe aceștia nimeni nu-i putea dezrădăcina, așa că au rămas pe acele meleaguri. Aș putea compara situația de atunci cu cea din Ucraina, din prezent, în care patru milioane de ucraineni foarte bogați hălăduiesc prin Europa în timp ce „talpa țării” a rămas pe loc, să se bată cu dușmanul.

Daco-romanii noștri nu se puteau bate cu năvălitorii, așa că au fugit din fața lor ascunzîndu-se în pădurile dese care acopereau pe atunci munții, trăind acolo permanent. Coborau însă pe văile cu pămînt roditor, ocupate vremelnic de războinicii migratori, pentru a-l lucra și a obține cele necesare traiului zilnic, atît pentru ei, cît și pentru barbarii ce le ofereau protecție în schimbul hranei. Oaspeții aceștia nepoftiți au trecut pe aici vreo 800 de ani; îi menționez pe: goți, vizigoți, vandali, huni, ostrogoți, gepizi, longobarzi, avari, slavi, pecenegi, maghiari, mongoli. Ajunși în vest, unii dintre ei constituie regate puternice, cum fac spre exemplu vizigoții în Spania, ostrogoții lui Theodoric și longobarzii în Italia.

E lesne de înțeles că, atunci cînd locuiești în păduri și te îndeletnicești cu munca cîmpului, cu vînătoarea și pescuitul, încercînd totodată să negociezi pacea cu toți nebunii violenți care trec pe pămîntul tău, nu-ți mai arde de alte activități cum ar fi scrisul, mai ales că s-ar putea să nici nu-l stăpînești foarte bine, dacă ne gîndim că intelectualitatea provinciei părăsise în majoritatea sa acest teritoriu pentru a se proteja la sudul Dunării. În acest fel, nu avem, pentru aproape 8 secole, nici o informație scrisă despre daco-romani și despre urmașii lor direcți, românii. Am spus „informație scrisă” pentru că sursele de informare ale istoricilor, numite în mod convențional „izvoare”, se împart în două mari categorii: scrise (inscripții, documente, scrisori etc.) și nescrise (arme, podoabe, vase, clădiri, morminte etc.).

în dietă să se procedeze în chip just, în număr proporțional cu această națiune (reprezentare proporțională în dietă și funcționărime)”.

În susținerea cererilor, românii ardeleni arătau că sînt cei mai vechi și primii locuitori ai țării, spre deosebire de națiunile germană, secuiască și maghiară, venite aici mult mai tîrziu și înstăpînite cu forța armelor. Iată, în acest sens, un extras din Supplex Libellus Valachorum: „Fericite auguste împărate! (...) Națiunea română este cu mult cea mai veche dintre națiunile Transilvaniei din vremea noastră, întrucît este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, al unei tradiții niciodată întrerupte, al asemănării limbii, datinilor și obiceiurilor, că ea își trage originea de la coloniile romane aduse la începutul Secolului al II-lea de către împăratul Traian, în nenumărate rînduri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să apere Provincia. Urmașii lui Traian Augustul au stăpînit Dacia cîteva secole. Sub a lor neîntreruptă stăpînire, în această Provincie a fost răspîndită și credința creștină după ritul bisericii răsăritene prin străduința episcopilor Protogen, Gaudențiu, Niceta și Theotin, mai ales în Secolul al IV-lea, după cum ne-o arată această întreagă istorie bisericească. (...) Cînd ungurii, către sfîrșitul Secolului al IX-lea, sub ducele (lor) Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, locuitorii romani ai acestor (părți) se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi scriitor al Ungariei, Anonymus, notarul regelui Béla. În fruntea lor se afla în clipa aceea ducele lor propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și domnia și viața. (...) Atît istoria Patriei cît și istoria romană ne arată că românii au locuit în părțile Transilvaniei desigur cu multe secole înainte de a fi venit ungurii, și, cînd ei, pierzînd în luptă pe propriul lor duce Gelu, nu s-au mai împotrivit ungurilor, ci mai curînd, de bunăvoia lor, prin chiar acest fapt au admis de la sine pe unguri la conlocuirea cu dînșii, la concetățenie, ca și la comunitatea drepturilor regnicolare. Ungurii au fost mulțumiți cu această liberă și spontană acțiune a românilor, și amîndouă neamurile și-au găsit în concetățenie și în comunitatea drepturilor fericirea lor, pe care n-au voi s-o încreadă sorților unui război ulterior, de al cărui sfîrșit nesigur amîndouă trebuiau să se teamă. (...) Că sașii au venit în părțile Transilvaniei în Secolul al XII-lea, (iar) armenii și bulgarii în Secolul al XVIIlea și că au obținut (și ei) admisiunea, ne mărturisesc, afară de istorie, privilegiile și diplomele principilor. Mai rămîn germanii, cetățeni ai Patriei, care, după cum ne-o dovedește de asemenea istoria, au venit în Provincie mai ales pe la sfîrșitul Secolului al XVII-lea cu armata fericitului împărat Leopold și au obținut admisiunea exact în același fel în care (au obținut-o) și ungurii, care au venit pe la sfîrșitul Secolului al IX-lea” (D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, ediția 1967, Ed. Științifică, București, 1967).

vreme ce noi continuam să ne chemăm români ori rumâni, iar locul în care trăiam – Țara Românească. Aceeași situație se găsește la maghiari, pe care noi îi numim „unguri”, în vreme ce ei își spun „mogyor”, iar țării îi spunem „Ungaria”, în timp ce ei o denumesc „Magyororszag”. La germani e la fel cu „neamț – deutsch” și „Germania – Detschland”. Ei bine, această petiție a românilor a deranjat cercurile nobiliare maghiare și germane din Transilvania vremelnic ocupată, care au căutat să-i răspundă în așa fel încît să justifice drepturile lor de a-i trata pe români ca pe o populație tolerată. Astfel a apărut teoria istoricului austriac (în fapt, german din Sudeți) Eduard Robert Rösler, ca urmare a publicării în 1871 a cărții sale „Romänische Studien”. Acesta a susținut teza exterminării poporului dac odată cu cucerirea romană, precum și cea a retragerii complete a populației romanizate de pe tot cuprinsul provinciei Dacia în Secolul III (anul 271). Locuitorii fostei provincii ar fi fost strămutați în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română și poporul român.

Aceste idei mai apar în discuțiile cu unii maghiari sau chiar germani trăitori în Europa, fiindcă teoria aceasta, în ciuda criticilor primite în mediile academice, a fost totuși inclusă în manualele școlare de istorie a Ungariei din ultimii 200 de ani, astfel încît generații întregi de maghiari au învățat-o și se folosesc de ea. Din păcate pentru ei, pornesc la luptă cu arme tocite, fiindcă toate susținerile lor pot fi desființate – atenție! – cu argumente și probe, de oricine are un strop de informație pe această temă. Spun argumente și probe fiindcă Istoria, ca orice altă știință, se bazează pe argumente, nu pe vorbe goale.

Pornim de la faptul că românii dispar din izvoarele scrise pentru 800 de ani din motivele expuse mai sus, dar atunci cînd apar, începînd cu anul 1000, cînd se pun bazele regatului maghiar prin botezul creștin de rit apusean al lui Ștefan I, apar nu doar ei, ci și denumirile latinești ale apelor și localităților existente aici de pe vremea romanilor, pe care maghiarii nu aveau de unde să le cunoască și să le consemneze dacă nu exista o populație care să fi trăit aici din 271 – 1000, care să le folosească, să le păstreze. Exemple: Apullum, Napoca, Potaissa, Alutus, Maris, Argesis. Despre faptul că populația daco-romană a rămas pe loc în 271 am vorbit, așa că nu mai revin, dar legat de aceasta am să vă spun că poporul român e singurul din Europa care s-a născut creștin – sau, mai bine zis, a fost creștin înainte de a se naște. Spun asta fiindcă toate celelalte popoare de pe continent au fost creștinate cînd deja își ziceau frînci, spanioli sau germani, pe cînd la noi, daco-romanii au evoluat împreună cu limba lor spre românism între Secolele III și V după Christos, iar prin Secolul IV avem dovezi puternice că aceștia erau deja creștinați.

Dovezi care atestă faptul că teritoriul României și, implicit al Transilvaniei, era locuit de români cu cinci secole înainte de invazia maghiară, nu sînt doar sutele de morminte, vase de ceramică, tezaure, arme, resturi de case sau cetăți cu valuri de pămînt găsite pretutindeni, ci și dovezi ale creștinării daco-romanilor, cum este fragmentul dintr-un donariu de bronz din Secolul al IV-lea, cu inscripția „Ego Zenovius votum posui” („eu Zenovius am făcut această ofrandă”), al cărui disc conține monograma lui Christos), găsit la Biertan și marcat printr-o placă de bronz existentă în parcul de lîngă biserica fortificată pe care sigur ați vizitat-o, Porolissum lîngă Zalău (templu păgîn, transformat în lăcaș creștin), Apullum, Drobeta, inscripții cu martiri creștini daco-romani și, desigur, cripta celor patru martiri creștini din Dobrogea de la Niculițel.

Dacă nu avem scrieri, avem în schimb destule descoperiri arheologice din categoria izvoarelor nescrise, care dovedesc faptul că pe teritoriul României, după Retragerea Aureliană, a continuat să trăiască în mod neîntrerupt o populație de limbă latină, urmașă directă a dacilor și a coloniștilor romani: românii. De ce e important să știm asta? Fiindcă se găsesc destui indivizi, prost informați, care vin să ne spună că noi ne-am născut ca popor în sudul Dunării, de unde am venit la nordul fluviului, după Marea Invazie Mongolă din 1241, deranjînd viața pașnică a maghiarilor așezați aici de vreo 100 de ani. De fapt, toată discuția asta despre „cine a fost primul în Transilvania” a pornit prin Secolul al XVIIIlea, cînd românii ardeleni, sătui să îndure nedreptățile la care erau supuși de sute de ani de ocupația maghiară, au redactat o Petiție a Românilor din Transilvania (Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae), pe care au adresat-o împăratului Leopold al II-lea al Sfîntului Imperiu RomanoGerman. În cuprinsul documentului, aceștia cereau împăratului „ca numirile odioase și pline de ocară: tolerați, admiși, nesocotiți între stări și alte de acest fel, care ca niște pete din afară, au fost întipărite fără drept și fără lege pe fruntea națiunii române, acum să fie cu totul îndepărtate, revocate și desființate“ (reintegrarea românilor ca națiune de drept în Transilvania); națiunea română să fie repusă în folosința tuturor drepturilor civile și regnicolare (restituirea drepturilor istorice vechi medievale); clerul acestei națiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în același fel ca și clerul națiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii (egalitatea clerului); la alegerea slujbașilor și deputaților

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Observați probabil argumentația solidă folosită, cît și menționarea denumirii de „vlahi” sub care erau cunoscuți românii, nume utilizat în continuare de o anumită parte a istoriografiei europene atunci cînd se referă la noi. Occidentalii ne denumeau valahi, pentru că acest termen, provenit din numele unui trib de celți romanizați, volcae, a ajuns să fie transformat de germani în „valh” ( însemnînd cetățean vorbitor de latină, romanizat) și apoi de slavii care s-au ciocnit de ei în vlah, nume ce ni l-au atribuit nouă atunci cînd au ajuns aici. De aceea, toți străinii ne-au numit așa în

Firește că într-o discuție contradictorie cu cineva care și-a însușit bine teoria roesleriană vi se va spune că toate acestea sînt minciuni fabricate de comuniști, lucru care vă va descumpăni, dată fiind puterea imagologică a etichetei „comunist”. Ei bine, în acest moment, puteți începe să lucrați cu materialul clientului și să-i serviți dovezi din istorici, autori și regi maghiari, fiindcă pe aceia nu-i poate nimeni bănui de comunism sau pro-românism, nu-i așa? Despre toate acestea însă, în articolul de săptămîna viitoare! (va urma)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

Donariul de la Biertan