România Mare, nr. 1648

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

La pescuit

Ținta pe România

În urmă cu două săptămîni scriam în articolul „Războiul așteptat de toată lumea” faptul că cei de la NATO sînt puși pe război. La nivel declarativ, toți caută pacea, dar nu fac nimic în direcția inițierii negocierilor între Ucraina și Rusia, ci doar în vederea înarmării. Au senzația că asta îl va opri pe Putin. Probabil consilierii lor nu le-au spus că violența atrage violență, că amenințările la acest nivel nu vor aduce pace, ci noi amenințări, fiindcă asistăm la un joc al orgoliilor și al mîndriei de mare putere, la care nici unul dintre cei doi adversari – NATO și Rusia –nu va dori să renunțe.

La recentul încheiat Summit NATO s-a decis înarmarea și aducerea trupelor sub ferestrele lui Putin, ca să-i tulbure somnul și

România e țara unde, dacă nu apari la televizor, nu exiști. CornELIU VADIm TUDor

să-l facă să se predea. Eu nu sînt analist politic și nici jurnalist, ci un om aflat afara sistemului, care gîndește cu capul propriu, iar pentru asta se informează temeinic. De la mine de pe prispă lucrurile se văd așa: NATO și Occidentul s-au întors la Cortina de Fier pe care o deschiseseră tot ei în 1989 cu ajutorul Calului Troian Mihail Gorbaciov. După ce și-au întins imperiul democratic (ce anacronic sună, dar cît de adevărat este) peste țările din așa-numita Europa de Est și au ajuns sub ferestrele Rusiei pe care nu au reușit să o integreze imperiului lor, profită de războiul declanșat de autocratul Putin, încurajat de incompetenții și naivii din politica occidentală, ca să separe din nou continentul.

(continuare în pag. a 16-a)

NICU MARIUS MARIN, antreprenor HorECA

EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ ȘI MAMA EI (2)

Miracolul

din sala de lectură

În sala Meridian, în universul pur al copilăriei degajat de lucrările artistice ale elevilor unor școli din județ, timpul se scurge fără a mai urmări acele ceasornicului, astfel că ne-am apropiat fără să reacționăm de ora 12, ora fixată pentru începerea desfășurării evenimentului care ne adusese la mijloc de zi în capitala prahoveană. Grăbindu-ne spre Sala de lectură, locul desemnat de conducerea Bibliotecii Județene pentru lansarea cărții doamnei Elis Râpeanu, ajunși acolo, un ciudat sentiment de neputință, și, în același timp, de inutilitate, s-a cuibărit în ochii mei, constatînd goliciunea frumoasei săli: în afara mesei pe care erau etalate o parte dintre cărțile autoarei, la loc de cinste aflîndu-se volumul ,,EPIGRAME AFORISTICE ȘI

MADRIGALURI”, a organizatorilor evenimentului, și a noastră, cei sosiți de la București, doar cîteva locuri erau ocupate de către reprezentanții publicului doritor de asemenea evenimente cu deschideri elevate spre lectură.

Exprimîndu-mi îngrijorarea în fața doamnei Mihaela Radu, directoarea Bibliotecii, un zîmbet indiscret i-a luminat fața, asigurîndu-mă că totul este în regulă, activitatea programată va începe la ora fixată și se va desfășura în condiții optime. Aproape că nici n-am apucat să răsuflu oarecum ușurat că imediat Sala de lectură s-a animat, oameni răzleți sau în grupuri mici intrau și ocupau locurile pe care le doreau – mai aproape sau mai departe de ,,masa oficială”, după criterii numai de aceștia știute.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Într-un sat de pescari

E vară iar şi iar sîntem la mare, Nimic din vraja ei nu s-a pierdut.

Ce poate fi mai minunat sub soare?

Sîntem îndrăgostiţi ca la-nceput.

Am să te duc, frumoasa mea iubită, În vechiul golf adăpostit de vînt.

O cherhana şi-o plajă părăsită, Acolo parcă-i raiul pe pămînt.

Într-un sat de pescari, Într-un loc fără nume, Ne-om ascunde, hoinari, Mai departe de lume.

Într-un sat de pescari, Plin de aur şi soare,

Eu te chem să răsari

Ca o zînă, din mare.

În zori de zi pornesc în larg sătenii, Vin pe-nserate cu năvodul plin, Şi ard pe ţărmuri sfinte mirodenii, Miroase-a alge şi-a ospăţ marin.

Atîta pace şi atîta soare!

De mii de ani e totul neschimbat. E vară iar şi iar sîntem la mare, Şi pescăruşii-n taină ne-au chemat.

Între mare şi cer

Vom trăi solitari.

Toate grijile pier Într-un sat de pescari.

CornELIU VADIm TUDor

Actualitatea pe scurt

● Ne paște o nouă pandemie, sau, mai bine zis, un nou val pandemic? Se pare că da! Oare va fi implementat un nou plan de închidere a lumii în case?

Cel mai probabil, nu! ● Traversăm cea mai dificilă perioadă economică din ultimile decenii? Așa se pare, fiindcă pe piețele financiare ale lumii se vorbește tot mai mult de recesiune. Cel mai important indice a scăzut la nivelul anilor ’70. Cu toate acestea, băncile noastre înregistrează un profit de două miliarde de lei. ● Germania se pregătește de ce este mai rău. Oraşul german Hamburg va raţionaliza apa caldă pentru gospodăriile private şi va limita temperatura maximă de încălzire în cazul unei penurii acute de gaz, a declarat senatorul său pentru mediu, în timp ce Germania se pregăteşte pentru posibile întreruperi ale importurilor de gaz rusesc. Nu-i de mirare, fiindcă alte țări au rămas fără energie după ce Rusia a oprit furnizarea gazului. ● O furtună tropicală, numită Chaba, a lovit regiunea chineză Hong-Kong. Urmarea? 27 marinari au fost dați dispăruți, furtuna rupînd o navă în bucăți. ● După ce, la propunerea PSD, a fost votat cu majoritate de voturi, Petre Daea revine în fruntea Ministerului Agriculturii. Acesta a scris vineri pe Facebook primul mesaj după ce a preluat portofoliul în Executivul condus de Nicolae Ciucă, în care s-a adresat „făuritorilor de hrană”, asigurîndu-i că va intra imediat „în dispozitivul de lucru”, astfel încît să realizeze obiectivele asumate de coaliția de guvernare. (continuare în pag. a 17-a)

IOAN STOICA

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Şarpele cu Ochelari a luat-o razna F La Antena 1 s-a dat drumul la puşcăriaşi F Un pericol public: ţărănistul Piţigoi F Manager cu 300 de oi F Zilnic, o româncă avortează F Grecul Simitis şi Moţul Sifilitis

PArTEA A II-A

F Referitor la acest ultim individ, care e o lichea de proporţii homerice, ziarul „Evenimentul zilei“ ne dă dreptate. Reproducem titlul unui articol, prefigurat de noi încă de acum două săptămîni: „În timp ce administraţia instituţiei intenţionează să concedieze 80 de angajaţi din lipsă de fonduri –Preşedintele Senatului, Petre Roman, beneficiază de serviciile a şase secretare“. Ziarul pică exact şi pe dezvăluirea numelui primei secretare, comunicat şi de noi: „propria sa cumnată, Rodica Georgescu“. Şi aşa se transformă Camera superioară a Parlamentului României într-un fel de Knesseth. Nu ți-e ruşine mă, Neulander? Chiar eşti atît de lacom şi mitocan încît să sfidezi pe toată lumea? Angajează-i, atunci, şi pe cumnată-tu, poreclit Maciste, şi pe surorile tale, şi pe fiica mai mare (făcută de coana mioara cu un ungur) şi pe fiica mai mică, şi pe tac-tu din groapă, şi, în general, pe tot neamul vostru de traistă, care n-are nici o moleculă de sînge românesc. Doar „Senatul sîntem noi!“, nu-i aşa? F Deşi noi am mai slăbit strînsoarea lui Emil Constantinescu pentru că nu dorim să se spună că obstrucţionăm lupta împotriva corupţiei şi pentru că, efectiv, ne e milă de acest om care se îndreaptă spre un dezastru sigur – iată că tocmai aceia care l-au adus la Putere îl mitraliază fără încetare. Unul dintre condeiele cele mai ascuţite este acela al Tiei Şerbănescu (bănuim că nu scrie de capul ei, ci e dirijată, din umbră, de prietena sa de-o viaţă, Ana Blandiana). În „Cotidianul“ raţist (dacă nu chiar rasist!), Tia Şerbănescu zice: „Dînsul nu s-a mulţumit cu acest ton ameninţător ce provine, probabil, din fosta sa carieră de secretar cu propaganda, ci a coborît mai adînc: «A fi patriot, în România, nu înseamnă, acum, a scrie poezii, cîntece, studii de istorie sau de filosofie. Înseamnă a fi un bun manager». Ei, nu zău? Şi cine nu-i manager, ce face?“. Aici, Capra are dreptate, nu Ţapul. Aşadar, o întreagă pleiadă de poeţi, compozitori, istorici şi filosofi nu sînt patrioţi – pe cînd managerul Curcă, sau Cocoşilă, da, ei sînt patrioţi, fiindcă sînt manageri. Se-ntrec managerii, ca Tom şi Jerry! Acum, vă daţi seama că o întreagă civilizaţie trebuie adaptata la cerinţele tranziţiei, care a reuşit miracolul să transforme porcii în găini şi găinile în fîțe. Să începem, de pildă, cu romanţele şi cîntecele de petrecere: „Manager cu 300 de oi“; „Sanie cu manageri“; „Smaranda e cea mai manageră“; „M-a făcut mama manager, măi!“ şi cîntecul din „Muppets“, „Mana-mana-manamana-na!“. F În sfîrșit, scribul cel rău de la „Cotidianul“, N. Burghelea, s-a dat pe brazdă, închinînd un omagiu preşedintelui P.r.m., sub titlul „Corneliu Vadim Tudor, personaj central al existenței noastre“. Deşi s-ar vrea şi ironic, elogiul e sincer şi arată că şi printre ţărănişti mai există oameni cu capul pe umeri: „De cîţiva ani buni, să tot fie vreo şapte, cu ajutorul mass-media, îl avem mereu printre noi pe dl. Corneliu Vadim Tudor. N-apucăm bine să ne sculăm de dimineaţă şi radioul transmite în eter glasul său răsunător, vestitor de primejdii. Nu deschidem bine televizorul şi figura sa de tribun, pus în slujba celor năpăstuiți, ne apare în fața ochilor, sfătuindu-ne cît să fim de patrioţi, pe cine să iubim, pe cine să urîm, de cine să ne ferim... Imaginea sa, parcă dăltuită în neaoşa materie primă, stă de veghe permanent la căpătîiul

naţiunii. În necruţătoare catilinare, el defineşte ce e bine şi ce e rău; ce să facem şi ce să desfacem, ce primejdii ne mai pîndesc şi din ce direcţii vin ele. Noi, oamenii de rînd, am putea trage de aici concluzia că celebrul tribun este figura centrală a României zilelor noastre“. Păi s-o trageţi, teteo, că asta-i singura voastră şansă, iar ultimul să stingă şi lumina. Meştere Burghelea, pentru simțitele cuvinte pe care le-ai aşternut pe hîrtie, deşi într-un tiraj de numai 5.000 de exemplare, te aşteptăm la redacţie, ca să-ţi încasezi onorariul, după cum urmează: de luni pînă vineri, între orele 9 şi 16 trecute fix, dacă întîrzii, îţi lăsăm plicul sub preş. F Primarul P.r.m. al staţiunii Buşteni, dl. Mielu Codescu, a făcut treabă bună: după 5 luni de întrerupere (din motive obiective) telecabinele pe traseul Buşteni – Babele – Peştera şiau reluat mersul. Totuşi, ai grijă, nea Mielule, fiindcă vine Paștele, vezi să nu cazi victimă operaţiunii strămoșești cu numele de cod M.O.V. (Miel – Ouă –Vin)! F Un anti-titlu gazetăresc din ziarul „Ziua“, în intenţia de a spori importanța Moliei Uriaşe: „Regele Mihai zgîlțîie Londra“. Asta, de parcă Londra ar fi un capac de coşciug... Este clar că discursul pe care l-a rostit Bîl-Bîl acolo a fost scris de altcineva, bănuim că de evreul originar din România, Jonathan Eyal. În acelaşi număr din „Ziua“, un alt anti-titlu, şi mai ridicol: „Regele Mihai le-a vărsat occidentalilor ciorba în poală“ (?!). Autorul nefericitului text este Adrian Pătruşcă. Carevasăzică, dacă Regele îl varsă pe Ciorbea, s-ar putea să ne aşteptăm ca şi Ciorbea să-l verse pe Rege în poala cuiva. F Nici preşedintele Curţii Supreme de Justiţie nu scapă neporcăit. Întrun ziar avid de scandal, corespondenta de la Craiova a postului PRO TV, Loredana Chimoiu, reproduce vorbele necugetate ale unui avocat local, pe nume Iancu Panait (Şapte beţe-ntr-un chibrit!). Scena s-ar fi petrecut în tinereţe, deci cel puţin acum 25 de ani: „În acea seară am lipsit circa 20 de minute. Plecasem să cumpăr ceva de mîncare. Prietena mea a rămas singură. Am lăsat uşa de la intrare deschisă. Gelu Uglean se închisese cu prietena mea în casă. Aveam o cheie la mine şi, cînd am intrat, l-am găsit pe Gelu Uglean peste (?!) prietena mea. Îi rupsese de pe ea şi capotul, şi chiloţii!“. Ia te uită la ce intimităţi a ajuns judecătorul Iancu Panait cu șturlubatica Loredana! Cînd i-o fi povestit el toate intimităţile astea, Loredana Chimoiu o fi avut chiloţii și capotul pe corpul ei? În orice caz, rodul iubirii dintre Kim Ir Sen şi Kim Bassinger este Kim Oiu din Craiova! F Titlul lunii martie a apărut în „Cronica Română“: „Zilnic, o româncă avortează“. Sărmana femeie, ce chin pe ea, ce durere, ce zbatere din picere! Cum o cheamă oare pe nenorocita creatură, dragă Horia Alexandrescu? Ce vor zice Anglia, Austria, Benelux? Pînă cînd să n-avem şi noi avortonii noştri? E posibil oare ca după fiecare chiuretaj ea să rămînă iarăşi gravidă, imediat, după care iar să avorteze, şi iar să se joace de-a mama şi de-a tata, şi broasca iar să arate că e gravidă, şi tot aşa, de 365 de ori pe an?! Cine eşti, femeie, arată-te la minge (vorba lui Rică Răducanu), să te propunem la Premiul Nobel pentru Puericultură! Da’ şi bărbaţii ăştia, nişte măgari fără maneră, s-o hărțuiască sexual și să n-o lase în pace pe această veritabilă eroină! F Postul de Radio BBC e din ce în ce mai necinstit şi, dacă nu se potoleşte, va fi parazitat în curînd. Nu mai vorbim de orientarea politică a sa, care este evidentă şi pentru o nimfomană ca Rodica Chebelica. Acum ne referim la tactica adoptată: în fiecare seară,

reporterii postului amintit se screm să pună în contradicţie (după o metodă infantilă) Opoziţia chiar în interiorul ei. De exemplu, marţi seara au fost bătuți cap în cap Florin Georgescu şi mircea Coşea, apoi Al. Lăpuşan şi Biroul de Presă al P.D.S.R. Răspunsul îl ştii dinainte. Ce se urmăreşte prin manevrele astea ridicole şi uşor de descifrat? Compromiterea Opoziţiei care, vezi Doamne, se contrazice pe sine, e inconsecventă, iar inconsecvenţa asta e un păcat mortal faţă de mititelul dezastru social-economic orchestrat de C.D.R. – U.S.D. –U.D.m r , care, vorba aia, e tot mai bine înţeles şi suportat de populaţie. În aceeaşi zi de marţi, mai toată lumea a fost jumulită de ieşeanul ăla rău de Ovidiu Şimonca (ce-o fi cu oraşul ăsta, de a dat atîtea „cozi de topor“, în frunte cu Alina Mungiu?!). Numai deputatul U.D.M.R. Elek Barna a fost citat laudativ. Ei, da! Acum recunoaştem mîna pe care a vîrît-o în beregata BBC-ului agentul maghiar Sörös!

F Preşedintele Patronatului Român al Berii, Vifor Verşescu, a declarat pentru AM PRESS: „La vară, berea la halbă ar putea costa peste 3.000 de lei!“. Atunci, adio turism! O să rămînă pe Litoralul Mării Negre Akoş Birtalan cu ungurii lui. De remarcat că, în zece ani, preţul berii a crescut în românia de... 1.000 de ori! Asta în ce priveşte berea la halbă. Dar berea la ţap? F În revista de limba română „Minimum“ care apare în Israel continuă să publice corespondenţe mincinoase pîrîtul Stan Vlad. Ştiţi cine-i secătura, ţiganul care, pe la începutul anilor ’70, a fost dat afară de la „România liberă“ pentru fraude financiare şi, dacă nu interveneau stăpînii lui de la Securitate, ar fi intrat la Puşcărie. Mai nou, milogul ăsta îi atacă pe... chiriaşii din casele naţionalizate! O mostră de jigodism, care gîdilă speranţa evreilor de a pune mîna măcar pe cîteva dintre cele 400.000 de proprietăţi cerute: „Marea majoritate a acestor case (vile şi mici palate prin cartierele... nobile ale oraşelor) au aparţinut – înainte de război – unor familii (printre care şi evreieşti) (...) Oricum, vîntul bate în favoarea proprietarilor (foşti), chiar dacă aceştia sau urmaşii lor nu mai locuiesc în România. Îi sfătuim pe cititorii noştri direct interesaţi să-şi strîngă actele necesare şi să-şi angajeze un avocat la Bucureşti, care să descurce iţele încurcate ale redobîndirii imobilelor. De-acum înainte sînt şanse ca să vă recîştigaţi proprietăţile pierdute, furate, ascunse sub diferite... formule. Noii guvernanţi consideră principiul proprietăţii civile ca esenţial în toată activitatea lor!“. Atragem atenţia Asociaţiei Chiriaşilor din casele naţionalizate că parpanghelul ăsta gros la trup şi la obraz, care vrea să-i vadă pe drumuri, trăieşte aici, printre noi, fiind prezent pe la mai toate Conferinţele de Presă. Şi mai e ceva: ca activist C.C. al P.C.R., Stan Vlad a locuit, timp de 30 de ani, tot într-o asemenea vilă, prin grija Gospodăriei de Partid, pînă ce l-a dat afară de-a berbeleacul, pe scări, nevasta lui, care era o distinsă cîntăreaţă de operă şi nu mai suporta că dihorul păros nu se spală. F În cărticica lui „Pamflete vesele şi triste“, Mircea Dinescu scrie următoarea blasfemie: „Ridicarea statuii Mareşalului Antonescu la Slobozia ar echivala cu înălţarea statuii lui Adolf Hitler la Tel Aviv“. Şi imbecil, și incult, și obraznic cu românii, și slugarnic cu strămoşii nevesti-sii, evreii. Ce-a făcut mă, handicapatule, Antonescu, de-l compari cu Hitler? A gazat el 6 milioane de români, cum se pretinde că ar fi gazat Hitler 6 milioane de evrei? A omorît el sute de mii de ţigani, cum se pretinde că ar fi omorît cancelarul german? Păi dacă-i omora, tu nu mai apăreai pe lume, boracule cu strungăreaţă, erai acum un săpunel mic, un supozitor, acolo, sub coada calului Mareşalului...

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 aprilie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Iosif Strassman, bucãtarul regal care ne-a schimbat gastronomia

Timp de mai bine de un secol mîncarea tîrgoveață, urbană, românească a împrumutat definitiv și ireversibil hălci din finețea și tehnicile gastronomiei franțuzești. Era și normal, după o perioadă în care ne dedulcisem cu șerbeturi, pilafuri și ghiveciuri orientale să ne năpustim hămesiți asupra bucatelor europenești la care poftisem îndelung. Se întîmpla asta după Tratatul de la Adrianopol, deși, pe ici, pe colo, prin cuhniile domnești, mai găseai și înainte cîte un bucătar francez ori italian care așeza burdihanele domnilor și boierilor de pe la noi în rîndul lumii vestice. Dar după 1829 influența începe să prindă contur clar, ba chiar apar și primele cărți de bucate scrise și traduse de o generație francofilă și francofonă.

Ca orice epocă, și aceasta are parte de personaje notabile dar, printre toți bucătarii și bucătărașii țării, doar unii și schimbă, prin munca lor, vremurile. I-aș aminti aici, în ordine cronologică, pe Dincă – țiganul bucătar școlit la Paris în restaurantul din Rue de la Paix condus de Felix Durijot, fostul bucătar al detronatului rege Louis-Phillipe, care a vremelnicit dezrobirea etniei în Moldova; pe Grigore Capșa, care a învățat meserie la renumita „Casa Boissier”, primul nefrancez căruia i s-a îngăduit să participe la Expoziția de la Paris; și pe Iosif Strassman, bucătar al Casei Regale, a cărui poveste fabuloasă încerc să o scriu mai jos.

întîia oară cînd fusese poftit cu bucătar cu tot, însă îl va aduce. Pricina acestei rugăminți neobișnuite era că în casa noastră de curînd întemeiată erau întotdeauna neînțelegeri cu bucătarii. Parcă era un făcut, nu împlineau niciodată anul la noi, și uneori mă găseam destul de încurcată, căci casa noastră era foarte mare. Trebuie să mă grăbesc să adaug că bucătarul ce-l am acum în serviciu își va serba în curînd jubileul de 30 de ani, ceea ce arată că dificultățile culinare n-au dăinuit veșnic”.

Ei bine, acest din urmă bucătar e Iosif Strassman. De origine german, fusese elev la școala lui Auguste Escoffier (Ritz-Escoffier), iar ulterior la Cordon Bleu, la Paris. Strassman, care mai gătise pentru fețe încoronate la Lucerna, Paris, Roma sau Atena, era bucătar în restaurantul celebrului Hotel Negresco de la Nisa și ajunsese la Curtea Regală într-o perioadă în care meniurile erau redactate în franceză, dar „începînd cu anii ʼ30, timp de un deceniu, pe meniurile cu sonorități occidentale își fac loc denumiri neaoșe de mîncăruri tradiționale românești”.

Dulciurile de dinainte de cofetãrii

românești (asta, bineînțeles, pe lîngă suita de feluri de mîncare ce poartă numele membrilor Familiei regale și pe cele ale oaspeților ei de seamă). Prăjitura Caraiman a fost creată în bucătăria de la Peleș, ea fiind, de fapt, un dublu omagiu adus muntelui – pe de o parte – și fiului rebel al reginei Maria, principele Carol, care abdicase de la titlul lui de moștenitor pentru a deveni, simplu, „cetățeanul Carol Caraiman”. Strassman a creat rețete, dar a și îmbunătățit rețete „clasice” românești.

Trimis la cantinã în epoca comunistã, salvat de Charles de Gaulle

Strassman a rămas bucătar și în timpul regelui Mihai, însă după înlăturarea monarhiei este considerat trădător și devine un paria pentru noul regim instalat la București, care îl trimite într-o cantină muncitorească săși „cîștige banii de pensie, anii petrecuți la Palat nefiind socotiți”. Din 1948 și pînă în 1968 neamțul gătește, aproape în anonimat, într-o fabrică din București.

Conceptul de cofetărie s-a impus în România, cu adevărat, abia după jumătatea Secolului al XIX-lea, dar asta nu înseamnă că înainte nu se comercializau dulciuri. Banalul de astăzi substantiv „cofetărie” avea cîndva o semnificație cu substraturi în limba română veche. Acesta se trăgea din cuvîntul „cofeturi”, care însemna, în vorbirea curentă din secolele trecute, „bomboane, zaharicale”, pe cînd „cofeturi” are originea în termenul italian „confetto”.

În prima parte a Secolului al XVIII-lea, mai precis pe la 1727, în „tariful” vamal impus de austrieci pentru Oltenia, în care erau înglobate mărfurile importate inclusiv în București, se regăseau, printre multe altele, și cofeturi venețiene, turcești și nemțești. Întrun alt document, redactat pe 1 iunie 1772, se arată că negustorul Constantin Hagi din Sibiu a cumpărat 20 de cutii de cofeturi și 10 cutii de „condite”. „Conditele” se presupune că erau tot produse de cofetărie, cel mai probabil fructe glasate. Prețurile practicate în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, precum și tarifele vamale erau în general pentru toate buzunarele negustorilor care se încumetau să practice un astfel de comerț. Spre exemplu, pe la 1776, „cofeturile de Țarigrad” se vindeau cu 60 de bani ocaua. Într-un document de pe la 1792 se arată că negustorii plăteau ca vamă 6 bani pentru ocaua de cofeturi importate și 7 bani pentru ocaua de „condite”. Existau, firește, și negustori așa-zis privilegiați. Spre exemplu, cei care erau „supuși străini, sudiți ai Rosiei și ai Nemției” (Constantin C. Giurescu, ,,Istoria Bucureștilor”, 1979), plăteau 4 bani pentru ocaua de zaharicale, în acestea intrînd și conditele, care erau taxate mai scump pentru ceilalți negustori. Un amănunt foarte interesant este acela că, în cazul în care zaharicalele conțineau scorțișoară, se plătea un tarif vamal de 24 de bani ocaua.

În cãrþile vechi de bucate prãjiturã înseamna prãjealã

Iată ce ne spune Constantin C. Giurescu despre varietatea mărfurilor importate și prețurile practicate la acea vreme. Se aduceau, tot pentru produse de cofetărie,

El a fost cel care, sprijinit și de regina Maria, a introdus meniurile în limba română și, mai ales, meniurile cu preparate românești. Mai mult chiar, Strassman creează feluri noi de bucate pe care le numește folosind toponime

Dar pînă să ajungem la el, vă rog să îmi faceți acest mic hatîr de a vă prezenta și contextul ajungerii personajului nostru la Curtea Regală. Vizita în România a împăratului Franz Joseph (16 septembrie 1896, la patru ani de la căsătoria Mariei cu Ferdinand I, pe atunci principe moștenitor) a ocazionat și prima vizită a ducelui de Edinburg, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, tatăl viitoarei regine. „Papa bineînțeles fu găzduit în casa noastră și îmi aduc aminte că i-am făcut o ciudată rugăminte, să-și aducă cu el bucătarul. Papa a răspuns glumind, că i se ceruse adesea să ia cu el un prieten, o pușcă sau o undiță, dar că era coji de lămîi, de portocale și de naramze – un soi de portocale mai mici, verzui – plătindu-se vamă 15 bani pe cîntar, apoi dulceți variate (4 bani pe borcan), chitre pentru dulceață (120 de bani de povară), „ghiulsuiu” sau apă de trandafiri (360 de bani de povară), precum și diferite varietăți de zahăr: de Veneția (mai scump, 4 bani vamă de oca), de Misir sau de Egipt (mai ieftin, numai 3 bani), precum și „zahăr nelucrat”, adică nerafinat, care costa 26 de bani de cîntar, în timp ce „căpățîni” și „măruntu praf” făceau 60 de bani de cîntar.

Ca o completare, istoricul precizează, într-o notă în care nu ne arată totuși sursele etimologice, faptul că „termenul «dulceață» a fost preluat de unguri de la noi; el nu are, de altfel, echivalent în alte limbi, nefiind identic cu franțuzescul confiture. Tot caracteristic românesc e și termenul «prăjitură»” (Constantin C. Giurescu, ,,Istoria Bucureștilor”, 1979).

Importanþa breslei bãcanilor în comerþul cu zaharicale

Primele cofetării au apărut în Bucureşti pe la jumătatea Secolului al XIX-lea, însă fireşte că asta nu însemna deloc că bucureştenii nu consumaseră pînă atunci zaharicale şi cofeturi – dimpotrivă. Prepararea zaharicalelor era însă mai degrabă o îndeletnicire casnică sau, după caz, una complementară, nicidecum specifică, deoarece termenul de zaharicale era destul de lax și putea include preparate care se comercializau, bunăoară, în cafenele sau în băcănii. „Cofetarii continuă tradiția fabricanților de «confetti», «confectiones», din coloniile orientale ale Genovei, îi găsim în Secolul al XVIII-lea la Iași (Savin, 1722-1723) și în București (Gheorghe, 1774). (…) Răpede cîștigați de rețetele turcești ei fac baclavale, «prăjituri i zaharikà», «zaharikà albe, roșii, galbene» (și în Ardealul de modă nouă). Cu prilejul unui «zăefet la chioșcu domnesc» din Iași 1805-1806 se gătesc «douăsprezece paneri de zaharicale»”, ne spune istoricul Nicolae Iorga în lucrarea ,,Opere economice” (1982).

Am pomenit de cofetari deoarece, în economia faptelor, care ține de apariția acestora în lanțul alimentar public bucureștean, o verigă importantă au constituit-o breslele care aveau deja o experiență îndelungată înaintea apariției cofetarilor și a cofetăriilor. Potrivit unor mărturii,

Revenirea lui într-o bucătărie care să îi recunoască meritele poartă două nume: Ion Radu și Charles de Gaulle. De origine din Sinaia, fostul bucătar personal al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și al lui Nicolae Ceaușescu, Ion Radu, este cel care trebuie să organizeze mesele pentru vizita generalului de Gaulle. Acesta îl cooptează în echipă pe Strassman, maestru de netăgăduit în „haute cuisine”. Impresionat de masă, de Gaulle cere să cunoască bucătarii, astfel află și detaliile sorții triste din ultimii ani a neamțului și îl roagă pe Ceaușescu să fie de acord ca Strassman să devină bucătarul Ambasadei Franței la București, cerere îndeplinită pe loc. Ambasada l-a păstrat în calitate de consultant culinar pînă în apropierea vîrstei de 90 de ani, cu doar patru ani înainte de moartea acestuia. La puțin timp după deces, discipolul său sinăian se retrage în orașul natal și în 1981 publică volumul semnat de amîndoi: ,,Preparate de artă culinară”.

negustorii bucureșteni apar încă din a doua jumătate a Secolului al XVI-lea. Pînă acolo, trebuie spus însă că o categorie importantă în asociația breslașilor era cea a băcanilor, adică cei care de cele mai multe ori asigurau desfacerea materiilor prime pentru producerea zaharicalelor. E de amintit faptul, nu lipsit de importanță, că prima fabrică de zahăr din Muntenia (potrivit istoricului Constantin C. Giurescu este inaugurată abia în 1879. Cu toate acestea, zahăr a existat, firește, și pînă atunci în prăvălii, aducerea acestuia în orașul de pe malurile Dîmboviței fiind îndeletnicirea negustorilor, în timp ce desfacerea era treaba băcanilor.

Iată, în acest sens, un anunț datat 30 ianuarie 1857 din ,,Vestitorul Românesc”, care făcea reclamă la prima băcănie bucureșteană. Sînt de evidențiat, în contextul acestui articol, produsele cu potențial de a fi folosite de cofetari: „La Martinovici și Asan. La crucea de aur în ulița Lipscanilor, în colțul Hanului Șerban Vodă, au sosit acum de curînd mai jos însemnatele articole, din cele mai bune cualități și cu prețuri moderate: ceai diferite calități, rom de Jamaica și englezesc, esență de ponciu, zahăr, cafea, cacao pisată fără zahăr și nepisată, ciocolată de mai multe cualități, salam de Verona, de Sibiu și de șuncă, cași de Emental, de Groyer și Parmasan (se așteaptă și de Olanda)”.

O altă dovadă a importanței băcanilor în dezvoltarea comerțului cu zaharicale este cea pe care o aflăm de la istoricul George Potra în lucrarea ,,Istoricul hanurilor bucureștene”: „Prăvăliile de băcănie erau pline îndeosebi cu articole alimentare aduse mai ales de peste Dunăre, la care s-au adăugat apoi articole de drogherie, farmacie și cărți, aduse din Viena. Cele mai cerute erau mirodeniile, apoi untdelemnul, zahărul, orezul, măslinele, fructele aduse din Orient (smochine, stafide, alune, migdale, portocale, lămîi etc.), care aveau numeroși consumatori în București. De obicei, aceste mărfuri le aduceau negustorii străini, care le vindeau cu ridicata la negustorii cu amănuntul sau cu «paralîcul». De multe ori prețurile de vînzare ale acestor mărfuri erau foarte mari, ceea ce a făcut ca stăpînirea să fixeze narturi (prețuri maximale) din a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea”.

DULCEromAInE.ro

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cuvîntul e arma izbînzii

Să nu ne facem iluzii că literatura pornește de la noi, cei de azi, și se termină cu noi. Lucru de neconceput chiar pentru niște naivi care se preumblă printre noi, crezînd că ei sînt buricul tîrgului literar, gîfîind din greu să urce cît mai sus pe drumul scrisului, mai mult presărat cu spini decît cu briliante... Lumea literară există de cînd a apărut omul, din timpuri străvechi, și va continua să existe cît va fi viață pe pămînt, prin condeiul celor care scriu și îmbrățișează cu talent meseria de scriitor, chiar dacă aceasta nu este trecută în nici un catalog al meseriilor. Prin urmare, din trecutul unui popor răsar minunate pagini de istorie privind existența sa de-a lungul timpului, dar și pagini de istorie literară, grație scriitorilor din epocă, care sînt greu de combătut dacă

nu ai argumente plauzibile. Amintim un singur exemplu, ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent” (1941) a lui George Călinescu, editată de Fundația Reală pentru literatură și artă.

Ilustrul epigramist George Corbu, vine în sprijinul afirmației noastre, cu volumul ,,Duelul sutei de sonete (2012), scris în colaborare cu Mircea Trifu Adversarii sînt doi epigramiști care ,,practică un duel elegant, spiritual, de sonete, ca și cum ar fi epigrame”. Acest schimb de idei a apărut la începutul anului 1970 din inițiativa lui Mircea Trifu și a devenit ,,cea mai lungă bătălie literară”, încheiată cu sonetul 101, semnat împreună. Volumul reprezintă un omagiu adus emeritului umorist și epigramist Mircea Trifu (19221994), care în anul 2012 ar fi împlinit 90 de ani, așa cum se menționează pe foaia de titlu. Ediția este îngrijită și prefațată de dr. Elis Râpeanu, figură emblematică în peisajul nostru universitar și scriitoricesc. Cartea este bogată în conținut literar prin cele 100 de sonete epigramatice, scrise cu aplomb într-un duel camaraderesc dintre cei doi protagoniști, în ordinea trecerii lor pe copertă: Mircea Trifu și George Corbu, cei doi tachinîndu-se într-un duel poetic, elegant, în mod egal, prin cele cincizeci de sonete semnate de fiecare. În cuprinsul cărții, însă, sînt 101 sonete, cu cel (,,Către cititori”, pag. 139), semnat de ambii autori, în care aceștia, în mod jovial, se adresează cititorilor, pentru împăcarea lor metaforică atît cu divinitatea, dar mai ales cu posteritatea lor, dat fiind faptul că, în cazul celor doi, avem de-a face cu două pietre tari, încît nici unul nu e dispus să îngroape securea războiului în favoarea celuilalt. Acest sonet este o pagină de literatură spumoasă, în valurile căreia se intersectează conștiința unor creatori cu vocația scrisului în sînge: ,,Istoria sorti să se repete/ Războiul crunt al celor două roze;/ Din spinii lor, prin lungi metamorfoze/ Porni războiul Sutei de Sonete.// Înfrîngeri alternînd cu-apoteoze/ Sigiliul și l-au pus pe îndelete,/ Sondînd compartimentele secrete/ Ca sub impulsul tainicei hipnoze,// Dar oare-a fost îndreptățit temeiul/ Ce ne-a făcut săncrucișăm condeiul,/ Ori am nutrit speranțe iluzorii?// În vrăjmășia endecasilabă,/ De ne-am aflat cumva degeaba-n treabă.../ Probabil o vor spune cititorii!”.

Ce a ieșit din acest tărăboi prietenesc: o minunăție de carte de sonete scrise la foc încins de doi titani, așezați temeinic în cîmpul literar, inamici în acest duel, iar în viața de zi cu zi, prieteni la cataramă. Studiul științific ,,Sonetul. Sonetul umoristic și sonetul epigramatic”, semnat de dr. Elis Râpeanu, este, pe de o parte, o lecție despre rigorile sonetului pentru cei care vor să cocheteze cu el, atenționînd, însă, că acest gen de scriere nu e ca o poezie oarecare; sonetul cere multe reguli stricte care se impun a fi respectate. Este opinia unui specialist în materie, de care, zicem noi, e bine să se țină cont,

pentru că doar așa nu ar mai fi atîta degringoladă în lumea literară. Și, în acest sens, dr. Elis Râpeanu pornește de la constatarea că, în zilele noastre, toată lumea scrie de toate, dar nu de la vîrsta juneții, ci în prag de bătrînețe, fără a deține un minim bagaj de știință literară. Cele o sută de sonete din volumul amintit dezbat o arie destul de largă de metafore, formulate cu aplomb de ambele părți, mijlocindu-se printr-un limbaj academic, de parteneri meticuloși. Ca prieteni literari, ambii autori și-au adus ofrande prin sonetele lor, într-un climat de reciprocitate ce ține de structura omului care știe cînd să vorbească și cînd să tacă, cînd să rîdă și cînd să scoată sabia... În cazul lor, cuvîntul e arma izbînzii... Ei revigorează starea sonetului ca scriitură, prin versuri aparent simple, dar meditative la cel mai înalt grad de înțelegere a omului artist. Amintim și noi, din galeria sonetiștilor, pe cei care au devenit mituri ale literaturii, fără a-l omite pe enciclopedistul Gheorghe Asachi, întemeietorul sonetului românesc, urmat de Mihai Eminescu, Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Petru Marinescu, cu volumul său, intitulat simplu ,,Sonete”, beneficiind o armonioasă prezentare a lui Nichita Stănescu, și, nu în ultimul rînd, Radu Cârneci, autorul ,,Antologiei sonetului românesc” (2009). De altfel, această din urmă lucrare reprezintă punctul de plecare al prefeței semnate de dr. Elis Râpeanu la volumul ,,Duelul sutei de sonete”, din care notăm ca argument la cele afirmate mai înainte: ,,Sonetul domină literatura italiană trei secole. El capătă o înflorire și răspîndire ca nici o altă specie literară pînă atunci, transformîndu-se într-un adevărat «fenomen cultural» (comparabil cu cel al epigramei noastre în actualitate). E abordat nu numai de literați, ci și de persoane de diferite profesii – medici, militari, funcționari. Aceasta duce la deformări ale sonetului, precum și la extinderea ariei lui de cuprindere – apar sonetul satiric și chiar sonetulpamflet. Scade gradul de abstractizare, al stilului aforistic ce exprimă setea de înțelepciune a poeților Renașterii care, prin poemele endecasilabice, realizau modele de frumusețe, de adevăr și de iubire, considerată factorul conjunctiv al Universului” (pag. 8). Observăm, așadar, că nu e vorba de o simplă prefață, ci de un studiu, lucrat la meserie, cu privire la istoria sonetului, trimițîndu-ne adeseori la antologia lui Radu Cârneci. Dr. Elis Râpeanu, cu condeiul muiat în cerneală de mir și arome de lună nouă, ne amintește de mari personalități așezate la umbra timpului, trăind printre noi prin cărțile lor de sonete... Acest lucru îl face scriind despre două personalități fascinante ale sonetului românesc: Mircea Trifu și George Corbu. Cu simțul dumneaei de analist profund privind psihologia omului, despre George Corbu scrie: ,,George Corbu e suflet bîntuit de neliniști existențiale” (pag. 25). Nici Mircea Trifu nu scapă de o analiză pertinentă: ,,Fiecare dintre combatanți este un insinuant. Subliniem faptul că nota de umor la Mircea Trifu e accentuată adesea de întrebările, aparent nevinovate, pe care le pune, pentru el întrebarea fiind metoda prin care se detașează de dramele vieții”.

Concluzionînd, spunem că am citit ,,Duelul sutei de sonete” cu bucuria lacrimilor din spatele ochelarilor, pentru a povesti și altora că a fi poet e una, dar să scrii sonete e cu totul altceva, dacă nu ești conectat la cultura universală, astfel încît să fii tu universal. Protagoniștii acestei confruntări ironico-umoristice au harul cuvintelor la ei. Toate cele 100 de sonete se înlănțuie, preluînd motivul sau titlul ca idee principală pentru ripostă și tocmai această înlănțuire de idei este specifică duelului. Pentru cititor, lectura acestor sonete epigramatice este o adevărată delectare. Sonetul nu trebuie privit ca o angoasă, ci ca o mare artă, izbîndă supremă a chibzuinței în înfruntarea stărilor omenești.

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

A rtificii

⁕ Acela nu este patriot care n-a învățat a fi folositor obștii. GHEORGHE ASACHI

⁕ Nu trăiți ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-și dă ouăle de le clocesc alte păsări și-i scot pui, ci fiți ca șoimii și vă păziți cuibul vostru.

NEAGOE BASARAB

⁕ Pentru slobozenie și moșie cu cinste a muri, decît prin veacuri cu necinste a trăi, mai cu folos și mai lăudat este. DImITrIE CAnTEmIr

⁕ Naționalitatea și limba sînt mai scumpe decît libertatea, căci libertatea pierdută se poate recîștiga, dar naționalitatea niciodată. GEORGE BARIȚIU

⁕ Dacă dușmanul vostru vă cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decît să fiți privitori împilării și ticăloșirii Țării voastre. ȘTEFAN CEL MARE

⁕ A anticipa și a preveni este datoria înțelepciunii și a patriotismului. GHEORGE WASHINGON

⁕ Cînd un prost face un lucru de care îi este rușine, întotdeauna pretinde că nu-și face decît datoria. G. B. SHAW

⁕ E o îndrăzneală bărbătească a privi răul în față, a-l sili să se oprească, a-l pătrunde liniștit, rece și liber, și a-l descompune în părțile lui bune. J. G. FICHTE

⁕ Răzbunarea omului nobil este iertarea și uitarea. TALLEYrAnD

⁕ Cînd sîntem umiliți, ce incendiu al sîngelui! Un fier înroșit în foc se răsucește în venele noastre. EmIL CIorAn

⁕ Oamenii nu te respectă atîta timp cît nu-i înspăimînți puțin. D. H. LAWRENCE

⁕ Sinceritatea este partea esențială a caracterului omului. IMMANUEL KANT

⁕ La sinucidere se gîndește doar un nebun, un ticălos sau un om de mare valoare, pentru care lumea este prea mică. BOLESLAW PRUS

⁕ Destinul multor oameni a depins de faptul dacă în casa părinților lor era sau nu o bibliotecă. EDMONDO DE AMICIS

⁕ Înalță-ți sufletul atît de sus, încît ofensa să nu poată ajunge pînă la el. DESCARTES

⁕ Nici sărăcia nu poate înjosi sufletele mari, nici bogăția nu le poate înălța pe cele josnice.

VAUVENARGUES

⁕ Superstițioșii sînt în societate ceea ce sînt fricoșii în armată: intră într-o panică îngrozitoare și o răspîndesc. VoLTAIrE

⁕ Tot ceea ce distruge individualitatea este despotism, orice nume ar purta. JOHN STUART

mILL

⁕ Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. MIHAIL KOGĂLNICEANU

⁕ Toată albina își apără căscioara cu ácele și cu veninul său. GRIGORE URECHE

⁕ Talentul e un accident prin care norocul îl ridică pe om la cele mai mari onoruri, scutindu-l de strămoși. G. CĂLINESCU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un cuplu legendar de scriitori:

Ileana Vulpescu şi Romulus Vulpescu

Cei doi scriitori nu pot fi amintiţi/evocaţi/apreciaţi decît împreună. Şi-au unit vieţile de tineri şi au trăit ca şi cum ar fi fost o singură fiinţă. I-am cunoscut pe amîndoi şi pe fiecare în parte, erau suflete şi spirite apropiate de oameni, de orice condiţii ar fi fost aceştia, dar îi iubeau pe cei cu idei, cu talent, cu condei. Au trăit intens. Trăiau momentele vieţii lor nedreptăţite, faptele lor, dar şi faptele, gîndurile împărtăşite de alţii.

Date privind viaţa, cariera, scrierile lor sînt ştiute de cei care i-au cunoscut şi i-au apreciat ca personalităţi de valoare, inconfundabile, ale culturii româneşti. Şi, dacă au uitat ceva, pot consulta internetul. Ea, la origine, olteancă, s-a născut în judeţul Dolj, la Bratovoeşti, la 21 mai 1932 (de Sfinţii Constantin şi Mama Sa Elena) şi s-a mutat în veşnicie înainte de sărbătorirea numelui de botez preluat de la Împărăteasa de ziua căreia se născuse – Elena (Ileana) – la 12 mai 2021. El era, la origine, ardelean: se născuse la Oradea, pe 15 aprilie 1933 şi ne-a părăsit la 18 sept. 2012, la o lună după moartea singurului lor copil – Ioana, care-i părăsise la 41 de ani. N-au avut o bătrîneţe fericită, banii nu-i dădeau afară din casă şi doctorii prinseseră meteahna să-şi umple buzunarul şi de la bolnavi, şi de la oamenii sănătoşi. Lucru care se întîmplă, mai abitir, şi azi, de conivenţă cu farmaciile, că vorba aia:

Boala asta-i boală grea, Nu ştiu ce să zic, bădie, O să-ţi spun părerea mea

Numai după-autopsie.

Parcă-l aud spunînd, aşa cum a scris în prefaţa cărții mele „Adam şi Eva Epigrame cu şi fără frunză”:

„Elis Râpeanu este apărată de talent şi de bunăcuviinţă ce-i sînt proprii ca şi făcutul cu ochiul, nu-i fie de deochi, întrucît de deocheat s-a îngrijit singură...”.

Într-un articol din CERTITUDINEA (nr. 112/2020), Marian Dobrescu precizează că acela care vrea să pătrundă într-un domeniu pentru a-l explora, a-i pătrunde secretele sau să descifreze trăsăturile cuiva, trebuie să acţioneze simultan în două locuri: în el însuşi şi în subiectul pe care şi l-a ales. Studiile superioare absolvite, ce au scris şi ce au publicat cei doi scriitori Ileana şi Romulus Vulpescu – se ştie de către cei care i-au preţuit: amîndoi au terminat Facultatea de Filologie din Bucureşti, Secţia Limba şi literatura română, dar şi-au însuşit şi limbi străine; Ileana Vulpescu se distinge ca un mare romancier, fiecare nouă carte a sa fiind nu numai un eveniment, ci şi un valoros dar pentru literatura română; surprinde prin originalitate, prin adîncire în universul uman, romanul „Arta conversaţiei” (publicat în 1972, avînd mai multe reeditări). Romulus Vulpescu rămîne ca poet cu profunzimi filosofico-sociale, dar a scris şi proză, traduceri din franceză (a fost unul dintre puţinii cunoscători ai francezei din perioada scriitorilor François Villon, rabelais...), din italiană, a scris şi teatru, scenarii de film, a fost publicist şi politician (Laureat al Fundaţiei „România Mare”), a fost şi director al Teatrului Mic.

Ileana Vulpescu era de o sensibilitate, de o adîncime de gîndire greu de întîlnit – evident, şi în scrierile sale. Romulus Vulpescu exprima realitatea fără ocolişuri, totuşi era şi el delicat, presăra în vorbire şi în scrieri –care aveau un caracter dialogic cu cititorii – parabole, pilde, proverbe neaoşe, anecdote, mituri: un univers de gîndire şi simţire. Surprindea prin legăturile de idei neaşteptate; spiritul său era croit parcă pe aceeaşi lungime de undă cu al lui Ştefan Cazimir (1932-2021) cu care a făcut armata la Cluj, unde viitorul Profesor, critic literar şi apigramist a scris poezii nostime (să nu zic haioase), precum „Obiala meletarului”. Nu pot să uit un moment din trecut cînd, fiind în vizita obişnuită din vacanţă la Rebrişoara şi la Năsăud, la

familia scriitorului Valeriu Varvari (1934-2012) în 1988, nepoata sa Daniela Deac mi-a înmînat invitaţia să particip la sărbătorirea organizată de absolvenţii Liceului „George Coşbuc”. Pe invitaţie era scrisă, cu litere îngroşate, strofa din poezia „În fiecare zi” de Romului Vulpescu: În fiecare zi ne batem joc

De păsări, de iubire şi de soare Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămîne un deşert de disperare!

Au fost români de Ţară, de neam, de credinţă. Romulus Vulpescu spunea (şi scria) că limba română este istoria Ţării, în fiecare silabă e taina unui strop de sudoare, în fiecare vorbă stau de strajă o armă şi-un brăzdar, o carte scrisă în limba română e o ţară. Ileana Vulpescu susţinea că limba română e cea mai aleasă limbă dintre limbile romanice. Cînd zici mamă, tată, cer, pămînt, cruce şi cînd te închini spunînd în numele Tatălui şi-al Fiului şi-al Sfîntului Duh, zici România. O apreciau mult pe marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Buşulenga (19202006) care le insuflase dragoste de neam, de credinţă, predînd, la cursul de Literatură universală, Biblia şi aducîndu-l, în Amfiteatrul „Odobescu” de la Filologie, pe Părintele Constantin Galeriu

Romulus Vulpescu era şi un împătimit al limbii şi literaturii franceze. Cita versuri din François Villon (1431-1463) şi fraze întregi din Blaise Pascal (16231622) – „L’Homme, dans la nature, n’est qu’un roseau pensant... Omul în natură nu este decît o trestie gînditoare, cea mai firavă... Universul îl poate zdrobi într-o clipă, dar chiar în momentul morţii el va fi superior Universului pentru că el ştie că moare, în timp ce Universul nu ştie nimic despre acest lucru” (am scris din memorie). Apoi spunea: „pensant, pensant, dar mai calcă omul şi pe de lături”.

Se sprijineau unul pe altul şi nu rareori Ileana Vulpescu îl încuraja pe cel cu care împărţea clipele vieţii, căutînd argumente pentru o atitudine sau alta faţă de cei care nu apreciau cultura română. Să ne gîndim la atitudinea lui Romulus Vulpescu cînd, pe 18 iunie 1972, se relua, după 6 decenii, procesul lui Caragiale (1852-1912) împotriva lui Caion, care-l calomniase pe marele dramaturg, susținînd că, în „Năpasta”, l-a plagiat pe un scriitor ungur inexistent. Pe 11 martie 1902 avusese loc procesul. Caion (Constantin Ionescu Caion, 1882-1918) nu se prezintă, totuşi e condamnat la trei luni închisoare şi plata sumei de 10.000 lei. Împuternicitul a atacat decizia cu inculpat în lipsă, şi

cauza se rejudecă pe 10 iunie 1909, printre avocaţii săi numărîndu-se şi Ion Tanoviceanu, renumit penalist şi profesor universitar. Dezbaterile se încheie la 1 noaptea şi juraţii îl declară nevinovat pe Caion. Acest verdict a constituit o pată pe obrazul justiţiei române (Cf. ROMÂNIA MARE, nr. 1643, 7-13 iunie 2022), pată care s-a şters pe 18 iunie 1972 cînd, într-un proces literar prezidat de Şerban Cioculescu, Caion e condamnat la „oprobriul veşnic al opiniei publice, în literele române”. Reluarea procesului s-a făcut la propunerea lui Romulus Vulpescu, care „a cerut pentru inculpatul Caion cea mai cumplită pedeapsă: aceea de a-i ajunge numele substantiv comun, omonim cu defăimător sau calomniator. Numele lui Caion, doar prin această infamantă familie de cuvinte – un caion, a caionisi, caionism – poate intra în istoria literaturii române”. Romulus Vulpescu, ca şi Ileana Vulpescu, trăia intens semnificaţia cuvintelor pe care le manevra în scris sau în expuneri. Nu se sfia să folosească exemple din limbajul popular, în care toate cuvintele circulă ca la ele acasă. A rămas de pomină sonetul lui Mihai Codreanu (1876-1957) – „preţuit autor al unor splendide culegeri, Statui – Sonete şi evadări din sonet (1939)” – pe care îl specifică şi îl publică pentru prima oară în „Predoslovia” la volumul „Adam şi Eva” (amintit mai sus), sonet din care nu lipsesc cuvinte ce nu figurează, de exemplu, în DEX-ul din 2006.

Aceşti oameni, atît de importanţi pentru cultura românească, erau primitori şi săritori, gata să ajute pe oricine-i solicita. Îi vizitam în locuinţa lor de pe Str. Radu Cristian nr. 1. Pe el îl găseam la biroul său, abia se vedea dintre cărţile din stînga şi din dreapta, iar pe parchet se înălţau, ca nişte stîlpi, teancuri de cărţi. Doamna Ileana Vulpescu mă invita într-o cămăruţă din stînga, o încăpere mai îngustă, cu fereastră mare, cu un pat de o persoană, măsuţă la capătul patului şi, în partea opusă, cu rafturi de cărţi. A rămas să trăiască singură încă 9 ani după ce, în 2012, Romulus Vulpescu s-a dus să se întîlnească, în ceruri, cu mari scriitori români, francezi, italieni.... Sprijinul scriitoarei, pînă la moarte, gata s-o ajute, cu dragoste şi credinţă, să organizeze gospodăria, întîlnirile, vizitele, a fost doamna profesoară de matematică Angela Robu. Prin dumneaei, neuitata autoare a „Artei conversaţiei”, mi-a transmis nişte cuvinte, despre scrierile mele, care mi-au topit sufletul: „Dac-aş putea, aş citi cărţile d-nei Elis Râpeanu chiar şi după ce mor, încă douăzeci de ani!”. Am primit, cu dedicaţie, pe 13 mai 2017, ultimul său roman, „Preludiu” (Ed. Tempus, ediţie nevarietur). L-am citit adîncind în suflet fiecare rînd din acest „preambul” al plecării în veşnicie, de parcă ar fi fost gîndurile mele, pe care eu n-aş fi putut să le exprim cu atîta trăire şi artă. Acesta este cel mai trist roman pe care l-a dăruit literaturii române, dar e şi mărturia unei trăiri intense.

Vă sărut mîna, în gînd, Doamnă Ileana Vulpescu, mîna cu care ați scris atîtea valoroase cărți și cu care, cu puteri foarte slăbite, atunci, la cei 89 de ani, încă vă închinați.

Ileana şi Romulus Vulpescu au trăit unul pentru altul şi amîndoi pentru Ţara în care au văzut lumina zilei, au scris, au militat pentru păstrarea neamului şi a valorilor româneşti. Şi ce putea fi mai elocvent privind dragostea lor decît mărturisirea din poeziile lui Romulus? Redăm doar o strofă din poemul „DESTIN”, în care, printre altele, declară „Noi ne iubim... dar cuplu consacrat”.

Noi ne iubim, visîndu-ne-n secret Perechea pasionată şi celebră Trăind în moarte, fără de regret, Un scurt şi iluzoriu act de febră!

Acolo, în „viaţa fără de sfîrşit” sînt împreună, se iubesc, o îmbrăţişează şi pe fiica lor Ioana şi se gîndesc la neam, la Ţară, la viitorul ei. Rugaţi-vă, dragii şi neuitaţii noştri scriitori, pentru dăinuirea neamului românesc şi pentru păstrarea pămîntului, a integrităţii şi suveranității României. Amin! Dr. ELIS RâPEANU

Polemici « Controverse

Balsamuri spirituale

Petrache Poenaru –haiduc și pandur

La nici 22 de ani, tînărul grămătic Petrache Poenaru, absolvent al Școlii Obedeanu, din Craiova, lasă călimara cu cerneală deoparte și intră într-o ceată de haiduci, animat de dorința de mai bine pentru neamul său. La prima luptă, însă, ceilalți haiduci își dau seama că tînărul Poenaru nu are nici o legătură cu lumea armelor, află că e un intelectual și-l prezintă, spre amuzament, lui Tudor Vladimirescu. Tudor este încîntat de inteligența și agerimea acestui tînăr și-i propune să i se alăture, lucru primit cu entuziasm de Poenaru. Devine, în numai cîteva săptămîni, chiar omul de taină al lui Tudor Vladimirescu și șef al Cancelariei și al conțopiștilor.

Pune bazele primului ziar românesc

Conștient de faptul că o luptă nu se cîștigă numai prin înălțimea idealurilor și forța armelor, ci și printr-o bună popularizare a cauzei, Petrache Poenaru îi propune lui Tudor Vladimirescu tipărirea unui ziar, care să răspîndească în rîndul românilor dorințele și scopurile armatei de panduri. Tudor acceptă, și astfel ia naștere primul ziar românesc, ,,Foaia de propagandă”.

Creatorul Tricolorului

două bucăți pătrate de pînză (alb-albastru). Preluat, apoi, și de pașoptiști, Tricolorul ajunge, din 1881, Drapel Național. A inventat tocul cu rezervor

Viața în armata de panduri a lui Tudor Vladimirescu nu a fost lipsită de pericol, tînărul Poenaru fiind, în mai multe rînduri, aproape de moarte. Tudor îl roagă să părăsească țara și să-și continue studiile, în acest mod fiind de un real folos neamului. Pleacă, așadar, la școli înalte, la Viena și Paris, unde studiază Politehnica, ajungînd absolvent al Școlii Politehnice din Paris. În timpul studiilor, brevetează primul toc cu rezervor din lume, mai întîi, la Viena, apoi, la Paris (brevet nr. 3.208, din 25 mai 1827), cu titlul ,,Condeiul portăreț, fără sfîrșit, alimentîndu-se însuși cu cerneală”. Această invenție a revoluționat domeniul instrumentelor de scris, contribuind astfel la crearea unui obiect folosit de miliarde de oameni. A fost primul toc cu rezervor de cerneală din lume, precursorul stiloului, realizat, în 1863, de Brissant și Coffin, și perfecționat, în 1884, de Watterman.

Primul român care a călătorit cu trenul

După terminarea studiilor, ajunge în Anglia, unde, la 15 septembrie 1830, se deschidea prima cale ferată din lume, între Liverpool și Manchester.

Cumpărături la discre

motto: ,,Voi, toți cei însetați, veniți la ape, și cel care nu are bani să vină, să cumpere și să mănînce. Veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată!” – Isaia 55.1

Cumpărăturile săptămînale din supermarket sînt probabil pentru unii o metodă de relaxare binevenită, pentru alții o necesitate enervantă. Căruciorul de cumpărături se umple cu iaurt, cu suc de portocale, cu un pachet de paste, cu legume proaspete… Apoi, cînd ajungem la casă, așezăm toate articolele pe banda rulantă și casierița ia fiecare produs în mînă, iar displayul îi indică prețul.

Viața se aseamănă cu un tur prin supermarket: ne servim din dreapta și din stînga, ne îndeplinim pe cît posibil orice dorință și încercăm să ne atingem toate țelurile și visurile. Tot ce realizăm are însă prețul său: nervii sînt suprasolicitați, corpul este ruinat, iar conștiința este apăsată de acuzații! Concluzia lui Dumnezeu este: „V-ați înșelat singuri“ (Ieremia 42.20).

Deși Istoria Drapelului Național al României este încă neclară, cele 3 culori fiind folosite aleatoriu, de mai multe armate române, de-a lungul Istoriei, Petrache Poenaru a fost cel care a adus Drapelul Național definitiv în conștiința românilor. Inspirat, se pare, de francezi, Poenaru concepe Drapelul Tricolor modern, ce devine, în scurt timp, stindardul armatei lui Tudor Vladimirescu, înlocuind, astfel, steagul vechi, format din

La 27 octombrie 1831, tînărul Petrache Poenaru afirma, printre altele: ,,Am făcut această călătorie cu un nou mijloc de transport, care este una dintre minunile industriei secolului... Douăzeci de trăsuri legate unele de altele, încărcate cu 240 de persoane, sînt trase, deodată, de o singură mașină cu aburi...”. Devine, în 1870, membru al Academiei Române, iar în 1872, președintele Societății pentru Învățătura Poporului. În discursul de recepție, de la primirea în Academia Română, Petrache Poenaru avea să spună: ,,Cele 5 luni cît am fost pandur și haiduc mi-au schimbat complet destinul și voi păstra toată viața în inimă acele clipe mărețe”.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Cea dintîi berărie din ,,Micul Paris“

Deși berăriile bucureștene deveniseră o prezență obișnuită în România sfîrșitului de Secol XIX, răspunsul la întrebarea ,,unde a fost cea dintîi berărie din București?” nu este unul ușor de dat. ,,Nu cunoaștem noi lucruri mai însemnate din trecutul Capitalei noastre, darămite locul unde strămoșii noștri se cinsteau cu bere!” – afirma scriitorul interbelic Ioan Massof în debutul articolului ,,Bere în București” (publicat în revista ,,Realitatea Ilustrată”, numărul din 6 decembrie 1938). Iar noi nu putem să îl contrazicem. Cu toată dificultatea însă, Ioan Massoff a încercat să găsească răspunsul la această importantă întrebare.

Unde s-a vîndut bere la noi, întîia oară

,,Se pare însă că berea s-a vîndut la noi, întîia oară, într-un fel de dugheană de pe strada Cîmpineanu de astăzi, în jurul Hanului lui Filaret, care se afla pe locul unde se găsește astăzi Teatrul Național (notă: vechea clădire a Teatrului Național din București, de pe Calea Victoriei, distrusă în urma bombardamentului din 26 august 1944). Afirmația aceasta o facem după o întîmplare, un simplu fapt divers povestit de istoricul V. A. Urechia, care are meritul de a se fi îndeletnicit și cu amănunte din trecutul nostru, amănunte de însemnătate pentru viața socială. Cică într-o noapte din luna mai a anului 1811, răspîntiașul, adică gardistul care făcea de pază lîngă Hanul lui Filaret, a găsit pe jos doi ofițeri ruși (notă: întîmplarea a avut loc în timpul ocupației rusești a Bucureștilor).

- Ați băut multă votchi, gospodin! – zice omul Agiei (poliției).

- Niet votchi, piva! Nu rachiu, ci bere! – zise unul din ofițeri, pe care-l ajuta răspîntiașul să se ridice în picioare.

- Auzi colo, să se îmbete cu băutura nouă, de la Johan Neamțu! – gîndi răspîntiașul. Cu votchi, da, mai înțeleg, dar cu zeama neamțului! Măre, gustul filonichie (adică alegere) nu are!

- Te văd! Te văd! – strigă răspîntiașul, după cum era dator să strige, ca să se sperie hoții, rezemînd și pe al doilea muscal de cișmea, de care sprijinise și pe cel dintîi. Te văd! Te văd!

Iată întîmplarea povestită de V. A. Urechia, istoric cu multe păcate, dar și cu meritele lui, între altele după cum spusei pentru că n-a trecut cu vederea lucruri mici, din care se pot trage încheieri nelipsite de interes. Așadar, dacă cei doi ofițeri beți turtă au fost găsiți de omul poliției cam prin Piața Teatrului de astăzi – sigur între Adriatica și Cercul Militar – nu-ncape îndoiala că locul unde s-a comis beția era prin apropiere, picioarele ofițerești neputînd să reziste unui drum mai lung după înghițirea licoarei lui Iohan. Acesta trebuie să fi avut prăvălia peste drum de aripa dinspre strada Cîmpineanu a Teatrului Național, unde de ani de zile au fost sediul unor bodegi, unele din ele ca aceea ținută de Caragiale, intrate în istoria literară”.

Domniþa Ralu ºi berea

,,Băștinașii însă nu prea căutau băutura nouă din cîrciuma lui Johan, zis Neamțu, deși această băutură era bine cunoscută pe vremea aceea în Occident. Rușii, amatori de băuturi de orice soi, n-au stat prea mult pe gînduri pentru a încerca «piva» care-ți dă o beție cu totul specială. De bună seamă că domnul Johan zis Neamţu a venit cu formula de prin țări străine și a pus-o în practică la noi, unde a dat de cereale din belșug. Dar berarul neamț ambiționa să ajungă furnizor al Curții Domnești. Gîndul acesta i-a fost cu noroc și să vedeți de ce. După plecarea rușilor din țară, a venit la domnie Vodă Ion

La casa de marcat scoatem de obicei bancnota potrivită sau cardul de credit și achităm cumpărăturile. Dar cu ce veți achita vina vieții dumneavoastră în fața lui Dumnezeu? „Ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16.26). Atunci veți sta cu mîinile goale. Dar lucrurile se pot schimba! Dumnezeu este gata să ierte pe oricine își recunoaște păcatele. De ce? Pentru că Isus Christos a plătit prețul pentru ele.

Caragea, a cărui fiică a fost celebra Domniță Ralu, cea care a organizat primul spectacol teatral în București, chiar în casele părintești, după cum se arătase și în alte privinți, avînd felurite inițiative. Cînd berarul Johan s-a dus la palat cu un paner cu douăsprezece sticle de bere, de față era și frumoasa Ralu. În timp ce Vodă și ceilalți s-au strîmbat la gustul amar al băuturii, Domnița a zîmbit, fiind de părere că e foarte bună, și rugă pe berar să-i mai aducă ceva sticle, pentru a le putea servi oaspeților ei. Neamțu, care-și dădea seama cît i-ar putea fi de folos o «propagandă» a Domniţei, i-a adus bere și, în scurt timp, susținut de consulul Prusiei, dar și de Domniță, a obținut monopolul fabricării berii. Obiceiul de a bea bere răspîndindu-se, Johan făcea dever bun, reușind să strîngă și parale bune. Dar concurența îl pîndea. Căci, în scurt timp, s-a arătat un altul, dornic să prepare bere, unul Gheorghe Crepțul. A fost și procesul în jurul acestei chestiuni, moștenitorii lui Johan obținînd cîștig de cauză.

Dar, încetul cu încetul, fabricarea berei a căzut în... domeniul public. Totuși, chiar acum cîteva luni, mi se pare că se stîrnise, prin reclame în ziar, o adevărată bătălie a berii. Cine a izbîndit de data aceasta, mărturisesc că n-am aflat. Că așa e în firea omului: să nu vadă ce-i înaintea ochilor...”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Petrache Poenaru (1799-1875), portret de Constantin Lecca

File de istorie

SfÎntul Cuvios Pafnutie –PÎrvu Zugravul, portretistul desÃvÎrªit

Cuviosul Pafnutie – Pîrvu, iconarul de la Robaia, a fost recunoscut drept cel mai mare pictor bisericesc român al epocii cantacuzine și brâncovenești, întemeietor și dascăl al unei școli de iconografie byzantină cu specific național, dar și ca un mare trăitor al Ortodoxiei româneşti.

Zugrav și pictor de icoane, Pîrvu Mutu (1657-1735) s-a născut în Cîmpulung. Anii de ucenicie i-a petrecut în Bucovina, după care, revenit în Țara Românească, a pictat mai multe ansambluri murale, în special pentru familia Cantacuzinilor.

Adevărat creator de școală în epoca lui Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu, Pîrvu Mutu se impune prin desenul remarcabil, coloritul variat și realismul compoziției. Acest din urmă aspect este reliefat mai cu seamă în tablourile votive, dintre care se remarcă cel din pronaosul Bisericii ,,Trei Ierarhi” din Filipeștii de Pădure, unde înfățișează nu mai puțin de 55 de membri ai familiei Cantacuzino. În Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” din Bordești s-a aflat autoportretul său (extras în anii ’60 și păstrat, împreună cu tabloul votiv, la Muzeul de Artă al României). Un alt autoportret al său se găsește la Filipeștii de Pădure. Zugravului Pîrvu i s-a zis „Mutu” nu pentru că ar fi fost cu adevărat mut, ci pentru că picta numai în stare de rugăciune a minții sau sau a inimii și, fiind cu totul transportat în sfințenia icoanelor pe care le picta, nu vorbea cu cei din jur. Se spune că dacă se întîmpla totuși să vorbească, oprea lucrarea pînă în ziua următoare. Era nu numai un mare artist, ci și un mare rugător. Spre sfîrșitul vieții s-a retras la Mînăstirea Robaia, unde a fost tuns în monahism, primind numele de Pafnutie. A trecut la Domnul în anul 1735.

Luînd aminte la viața virtuoasă, la trăirea și lucrarea Cuviosului Pafnutie, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rîndul sfinților, în anul 2017, an închinat iconarilor și pictorilor bisericești, rînduindu-i zi de pomenire în data de 7 august.

De la iubirea de icoane la iubirea vieţii monahale

Și-a început pregătirea de pictor la Mînăstirea Negru Vodă din oraşul natal, pe care şi-a desăvîrşit-o în Bucovina, unde a venit în contact atît cu vestitele ansambluri de pictură murală, cît şi cu iconarii ruşi şi greci solicitaţi pe atunci de ctitorii locali. Provenind dintr-un mediu de cărturari, fiind el însuşi un om cultivat, Pîrvu Mutu a ştiut să aleagă din tot ceea ce îi oferea pictura vremii tocmai acele mijloace care se potriveau cu eforturile de autodefinire, în sens modern, după modelul principalilor reprezentanţi ai culturii româneşti de atunci.

De aceea, el a acordat o atenţie particulară artei portretului, înţeleasă ca o posibilitate de exprimare a prezentului istoric, a personalităţii umane în adîncurile structurii sale. Portretele lui Pîrvu Mutu sînt investite cu o mare putere de evocare, fiind echivalentul în pictură al portretelor pe care, în aceeaşi perioadă, cronicarii moldoveni şi munteni le realizau în scris. Întors în Ţara

Autoportretul lui Pîrvu Mutu de la Mînăstirea Bordești

Românească, a lucrat o vreme ca pictor de casă al boierilor Vlădeşti, pentru care a pictat biserica Mînăstirii AninoasaMuscel, din păcate refăcută. S-a remarcat şi prin pictarea mai multor biserici pentru familia Cantacuzinilor, dintre care, mai importante sînt cele din Filipeştii de Pădure, Bordeşti, Măgureni, Lespezi, Robaia, Sinaia, Rîmnicu Sărat. Opera sa este impresionantă, cuprinzînd numeroase ansambluri de pictură murală şi un mare număr de icoane. A fost în acelaşi timp un adevărat maestru, un „dascăl“, cum i-a plăcut să se numească, atelierul său din Bucureşti fiind, de fapt, o mică şcoală de pictură. Dintre ucenicii pe care el i-a deprins cu arta zugrăviei, cel mai cunoscut este Radu Zugravul.

Între echilibrul expresiei şi stilul propriu

Familiarizat cu principalele monumente de pictură din Ţara Românească şi Moldova, la curent cu noile orientări ale picturii cretano-athonite, Pîrvu Mutu a cunoscut şi inovaţiile promovate de pictura Renaşterii tîrzii, dar şi pictura barocă, prin intermediul gravurilor de reproducere, pe care le-a putut cerceta în vestitele biblioteci ale Cantacuzinilor, mai toţi „şcoliţi“ în Italia. Aflat la confluenţa atîtor tendinţe, acesta a ştiut să păstreze echilibrul expresiei şi să afirme un stil propriu, caracterizat printr-o remodelare temperată a limbajului tradiţional pentru a deveni apt să satisfacă exigenţele epocii. Analizînd picturile mai bine păstrate, căci unele au fost distruse, iar altele refăcute, se constată că artistul îşi dă adevărata măsură nu în imagini religioase, uneori stîngace şi convenţionale, ci în portrete, galeriile sale cu figuri de ctitori anticipînd arta portretului din Ţara Românească în primele decenii ale Secolului al XIX-lea.

A definit fizionomia celor 55 de membri ai familiei Cantacuzinilor

cu cheltuiala lui Pîrvu Cantacuzino, fiul postelnicului Toma Cantacuzino. A pictat şi Mînăstirea Sinaia, Pîrvu Mutu fiind considerat de spătarul Mihai Cantacuzino cel mai potrivit pentru realizarea acesteia. Pictura în frescă a bisericii fostei Mînăstiri „Adormirea Maicii Domnului“ din Rîmnicu Sărat îi aparţine tot lui Pîrvu Mutu, al cărui portret se află la intrarea în pronaos. A executat împreună cu ucenicul său Radu şi pictura Mînăstirii Bordeşti, unde şi-a pictat autoportretul, avînd în mîna dreaptă penelul ridicat, iar în mîna stângă o paletă de culori. Recunoaştem în această imagine afirmarea răspicată a demnităţii de artist şi totodată o anticipare cu multe decenii a autoportretului lui Ştefan Luchian, care, pictîndu-şi chipul, şi-l intitula cu modestie ,,un zugrav“.

Pictor de icoane

Lui Pîrvu Mutu i se atribuie, pe lîngă numeroasele ansambluri de pictură murală, şi foarte multe icoane. Ne reţin atenţia icoanele împărăteşti din Biserica Colţea din Bucureşti, ambele ferecate, sau icoanele Isus Pantocrator tronînd şi Maica Domnului cu Pruncul tronînd, din paraclisul Mînăstirii Ghighiu, care au pe spate inscripţii cu vopsea neagră, probabil mai tîrzii, ce indică paternitatea lui Pîrvu Mutu.

Cele mai reuşite din punct de vedere artistic şi tehnic, cele mai interesante şi semnificative pentru creaţia artistului şi epocii sale sînt, fără îndoială, icoanele împărăteşti din catapeteasma Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“ din Filipeştii de Pădure şi icoana de

Capodopera artistului este tabloul votiv pictat în pronaosul Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“ din Filipeştii de Pădure (1692), ctitoria agăi Matei Cantacuzino. El a reuşit să definească fizionomia fiecărui membru al familiei Cantacuzinilor, 55 la număr, creînd totodată un ansamblu omogen, o compoziţie pe cît de unitară, pe atît de expresivă. Vestită este, de asemenea, şi pictura bisericii din Măgureni, pe care Pîrvu Mutu a executat-o în 1694

„Sfînta Treime“, cea mai frumoasă icoană pictată de Pîrvu Mutu Zugravul - Mînăstirea Sinaia hram a bisericii fostei Mînăstiri „Adormirea Maicii Domnului“ din Rîmnicu Sărat, care astăzi se află în patrimoniul Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti. De asemenea, ,,Sfînta Treime”, de la Mînăstirea Sinaia, este considerată cea mai frumoasă icoană pictată de Pîrvu Mutu. Neobişnuite în contextul artistic din Ţara Românească şi, în acelaşi timp, semnificative prin numeroase elemente provenite din pictura moldovenească de la sfîrşitul Secolului al XVIlea şi începutul celui următor, icoanele împărăteşti din catapeteasma Bisericii „Sf. Trei Ierarhi“ oglindesc rezultatele familiarizării lui Pîrvu Mutu cu arta Moldovei. De asemenea, ele ilustrează o mai largă deschidere şi înţelegere de către societatea vremii din Ţara Românească faţă de creaţia artistică românească de la nord de Milcov.

Icoana Adormirii Maicii Domnului, în care influenţele moldoveneşti lasă locul trăsăturilor ce ţin de tradiţia artei munteneşti, este, prin realizarea sa de o înaltă ţinută artistică, una dintre cele mai valoroase şi reprezentative opere de pictură brâncovenească. Privirea lui Isus se pierde în depărtare, iar albastrul străveziu şi distant în care sînt realizate mandola şi îngerii, în contrast cu cromatica mai caldă din jur, sugerează imaterialitatea lor şi conferă o dimensiune spirituală operei.

Surse: ZIARUL LUMINA.RO; BASILICA.RO

Biserica Filipeștii de Pădure, cu portretele celor 55 de membri ai familiei Cantacuzino

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Miracolul ceasului elvețian (1)

Ceasul a apărut abia în Secolul XVI, sub forma unui orologiu în miniatură, atîrnat la gît sau la cingătoare. La început grosolan alcătuit, operă a unor foşti lăcătuşi sau fierari, el avea să se cizeleze treptat. Obiect de lux, încorporat adesea într-o bijuterie ornamentală, ceasul constituia pe atunci apanajul nobilimii. La fabricarea lui aveau să participe, curînd, echipe întregi de meşteri specializaţi: aurari, giuvaergii, gravori, lucrători în fier etc.

„Dacă vrei să ai necazuri“...

Pînă în anul 1625, principalul centru de producţie a fost Germania de Sud (îndeosebi Nürnbergul şi Augsburgul) care, în nordul Alpilor, constituia şi cea mai importantă piaţă comercială şi financiară. Multitudinea de state aflate pe teritoriul germanic asigura o clientelă numeroasă vînzătorilor de obiecte de artă preţioase, în care, pe atunci, intrau şi ceasurile. De ce nu s-a înregistrat acelaşi fenomen în Italia, de pildă, care avea o situaţie politică asemănătoare şi o tradiţie comercială cu mult mai veche decît Germania? Cert este că Italia rămăsese în urma Germaniei poate şi pentru că într-o ţară unde oamenii trăiau mult în aer liber, un turn cu orologiu bine plasat sau un crainic al cetăţii era de ajuns ca să anunţe ora. În Secolul al XVII-lea, Franţa a luat locul Germaniei cu două mari centre: Paris şi Blois. Acesta din urmă fusese reşedinţa Familiei regale, avînd deja o tradiţie artizanală, căci meşteșugarii se instalau acolo unde îşi găseau clienţi. În acelaşi timp, ceasornicarii germani continuau să producă exemplare foarte frumoase, din ce în ce mai complicate, adesea însă defecte şi greu de reparat. De unde şi dictonul: „Dacă vrei să ai necazuri, însoară-te, cumpără-ţi un ceas sau bate o faţă bisericească“.

Ceasurile Secolului al XVII-lea nu erau de precizie; cele mai bune dintre ele fie o luau înainte, fie rămîneau în urmă cu 30 minute pe zi. Ele aveau numai o singură limbă care indica orele. Pe la 1675, după ce fizicianul englez Robert Hooke şi fizicianul olandez Cristiaan Huygens au inventat arcul de ceasornic, reducînd variaţia zilnică la numai cinci minute, ceasului i s-a montat și minutarul. Această nouă precizie în măsurarea timpului, adăugată pendulului (în 1657, Huygens a construit primul ceas cu pendul), a operat o revoluţie în funcţionarea ceasurilor şi a permis avîntul ceasornicăriei engleze.

Din motive determinate atît de necesităţi comerciale, cît şi de faptul că societatea britanică era mai pragmatică decît cea franceză, englezii au acordat un interes mai mare bunei funcţionări a ceasornicelor decît prezentării lor elegante. De aici şi interesul pentru un ceasornic bun, care să se remarce prin calităţile sale eminamente mecanice. Oricare lear fi fost marca de fabricaţie, la începutul Secolului al XVIII-lea ceasurile engleze erau celebre prin precizia şi fiabilitatea lor. Cinci mari nume au dominat această perioadă: Thomas Tompion, Daniel Quare

(inventatorul ceasului care permitea citirea orelor pe întuneric), George Graham, John Ellicott şi Thomas Mudge. În aceeaşi perioadă, emigrantul elveţian Fatio a introdus tehnica montării pe rubine, care a mărit longevitatea şi precizia ceasornicelor. Acest procedeu, actual şi astăzi, folosindu-se însă rubine sintetice, avea să rămînă peste un secol apanajul ceasornicarilor englezi, exemplu rar de monopol tehnic naţional, păstrat vreme îndelungată. Franţa pierduse atît de mult teren, încît în 1718 s-a văzut obligată să apeleze la ceasornicarul englez Sully, pentru a-şi moderniza fabricaţia. Ceasurile franceze din această perioadă, aşa-numitele „cepe“, nu echivalau nici pe departe cu cel mai bun ceas de fabricaţie engleză.

În Munţii Jura

Superioritatea ceasornicăriei engleze avea să fie în mod strălucit confirmată la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, prin inventarea cronometrului, eveniment ştiinţific capital pentru cea mai însemnată putere maritimă din lume. Englezii acordau o atît de mare importanţă rezolvării acestei probleme, încît în 1714 promiseseră o fabuloasă recompensă celui care descoperea o metodă de măsurare a longitudinii cu o eroare de sub o jumătate de grad. Dar ei au trebuit să aştepte pînă în 1764, cînd John Harrison a inventat, după 40 ani de muncă, un instrument satisfăcător, care avea să fie apoi rapid perfecţionat. Fără îndoială însă că ar fi o exagerare să atribuim supremaţia maritimă şi navală a Angliei din această perioadă adoptării cronometrului. S-ar putea afirma chiar contrariul: că tocmai dezvoltarea navigaţiei a fost aceea care a creat o atît de puternică cerere de ceasuri de precizie. În orice caz, răspîndirea cronometrului a fost foarte rapidă; în acelaşi timp, producţia de ceasuri de folosinţă curentă era în plin avînt. Cererea creştea odată cu comercializarea şi urbanizarea vieţii engleze. Sute de meşteri ceasornicari, folosind mii de muncitori la domiciliu, produceau zeci de mii de ceasuri pe an, graţie unei diviziuni a muncii foarte avansate.

În cea de-a doua jumătate a Secolului al XVIII-lea, pentru a satisface cererea în continuă creştere, cei mai întreprinzători ceasornicari au început să vîndă sub numele lor ceasuri fabricate de alţii, deschizînd astfel calea comerţului pur şi simplu. Prestigiul ceasornicarilor englezi era atît de recunoscut încît, relativ curînd, olandezii şi elveţienii au început să fabrice pseudoceasornice engleze, pe care le exportau adesea prin contrabandă, în Marea Britanie, fie sub formă de mecanisme ce urmau să fie montate direct în cutie, fie sub formă finită. La vremea aceea, mîna de lucru din regiunea Munţilor Jura fiind de trei ori mai ieftină decît cea engleză, situaţia ceasornicarilor britanici ar fi putut fi rapid compromisă de această concurenţă, dacă Revoluţia franceză

şi apoi perioada napoleoneană n-ar fi întrerupt schimburile.

Între timp, pe continent se pregătea o altă revoluţie în domeniul ceasornicăriei. Ceasul tradiţional, gros şi greu, devenise stînjenitor dat fiind faptul că se purta în buzunar; de aceea, în cursul Secolului al XVIIIlea, el şi-a redus dimensiunile. Această tendinţă este evidentă în mod deosebit în Franţa, bineînţeles în raport cu importanţa acordată în lumea bună eleganţei vestimentare: moda avea întîietate faţă de precizie. Astfel avea să se nască ceasul plat modern, legat de numele lui Lepine (pe la 1770) şi Bréguet (începînd din anii 1780). Curînd, faima acestui nou model avea să fie atît de mare încît Washington cerea ambasadorului său la Paris să-i trimită un asemenea ceas. Cea care a reuşit să producă acest ceas plat (atît de asemănător celor de azi), la un preţ care elimina orice concurenţă, şi care va perfecţiona mai mult decît Anglia diviziunea muncii, a fost Elveţia. Centrul industriei elveţiene de ceasuri se situa în munţii şi văile din Jura, unde o populaţie săracă, de agricultori şi ciobani, învăţase să profite într-atît de iernile lungi încît abandonase complet agricultura, adesea pentru a se consacra exclusiv muncii la domiciliu. Cu mult înainte de introducerea ceasornicăriei, localnicii prelucraseră lemnul, pielea sau metalele. Apoi, în prima jumătate a Secolului al XVIII-lea, dantela devenise, în împrejurimile oraşului Neuchâtel, principala manufactură. Dar nici una dintre aceste îndeletniciri nu a putut rezista expansiunii ceasului mai bine plătit, care, în cele din urmă, a acaparat aproape întreaga mînă de lucru din regiune.

Privite în succesiune, aceste activităţi pot părea simple. Totuşi, ceasul este mult mai complicat şi dificil decît dantela. Cum au învăţat oare aceşti munteni fruşti să fabrice un instrument de asemenea precizie şi fiabilitate, întrecînd de departe produsele celorlalte industrii? Tradiţia susţine că inovatorul a fost un autodidact local, Daniel Jean-Richard, care a învăţat meşteşugul construindu-şi singur sculele; în atelierul său, el avea să-şi formeze succesori în meserie. Dar în Elveţia mai existau şi ceasornicari protestanţi francezi, veniţi aici pentru a scăpa de persecuţii. În fine, contactele cu cea mai veche fabrică din Geneva au facilitat o permanentă răspîndire a tehnicii în Jura începătoare.

O soluţie pentru handicapaţi (1)

Situaţia economică şi avîntul demografic au jucat, de asemenea, un anumit rol. În Elveţia, ca pretutindeni, de altfel, muntele era o pepinieră de bărbaţi. Populaţia depăşea resursele ţinutului, aşa încît numeroşi elveţieni se angajau ca mercenari în armatele europene sau ca muncitori agricoli pe cîmpiile din nord. Diviziunea sarcinilor a permis lucrătorilor să capete rapid o calificare, iar caracterul familial al acestui meşteşug a oferit femeilor şi copiilor posibilitatea să presteze o muncă pe care, în Anglia şi în Franţa, o prestau muncitori cu înaltă calificare, ce îşi făcuseră ucenicia pe lîngă un meşter specializat, membru al corporaţiei ceasornicarilor. În plus, resursele importante de mînă de lucru au facilitat recrutarea, şi pentru cele mai delicate sarcini, a unor lucrători deosebit de înzestraţi. Rezultatul – o industrie beneficiind de toate avantajele: abundenţă de mînă de lucru calificată, la un preţ scăzut, meşteşugari de înaltă specializare, capabili de inovaţii. În felul acesta, ceasul elveţian, remarcabil prin eleganţa şi preţul său derizoriu (dar şi prin calitatea mediocră), avea să cucerească rapid Europa. La 1830, el era instalat pretutindeni. La rîndul lor, ceasornicarii francezi şi englezi se mulţumeau tot mai des să fie intermediari comerciali, pricepuţi să importe şi să distribuie – cîteodată chiar să reexporte – produsele elveţiene curente, către o clientelă mai puţin exigentă, rezervîndu-şi propria producţie pentru cei înstăriţi.

(va urma)

DAVID S. LANDES (traducere de Gabriela Gerota)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (134)

Artele în Dinastia Tang (4)

Caligrafia (4)

Inscripțiile în bronz au moștenit de la scrierea oraculară trăsăturile drepte de pensulă, vîrfurile și cozile importante ale ideogramelor; configurația lor s-a schimbat dintr-una liberă și spontană într-una frumoasă și ordonată. În Dinastia Zhou de Apus a crescut numărul obiectelor de bronz și, simultan, a crescut și lungimea și numărul ideogramelor inscripționate în bronz. Din impresionantă și maiestuoasă, scrierea în bronz a devenit solidă și groasă, iar trăsăturile de pensulă au devenit mai line și mai omogene, iar configurația a devenit mai uniformă și mai simetrică. Scrierea în bronz are trăsături de pensulă mai drepte și mai egale, cu un grad pictografic mai mic. Acest tip de scriere este mai potrivit pentru scrierea de mînă. În timpul Dinastiei Zhou de Apus, scrierea în bronz s-a dezvoltat în ideograme cu aceeași măsură, cu o formă suplă, o structură omogenă și un aspect ordonat, iar, pe de altă parte, a căpătat un stil liber și spontan. În același timp, a cîștigat popularitate caligrafia folosită în scopuri decorative.

Inscripțiile pe pietre în formă de tambur este denumirea unor inscripții găsite pe 10 pietre în formă de tambur și care fac tranziția de la stilul inscripțiilor în bronz la stilul xiaozhuan. Ideogramele acestui stil au un aspect pătrat, cu trăsături echilibrate și groase de pensulă, grațios și clasic totodată. Xiaozhuan este o scriere simplificată, derivată din jinwen. Această scriere a ordonat fiecare element al ideogramelor. Ea capătă frumusețe datorită deplasării către partea superioară a centrului ideogramelor, fineții, echilibrului și simetriei

Bolile și Istoria (12)

Gin, gripă şi tuberculoză (2)

Curtea regală, conacele, casele parohiale nu ofereau oamenilor simpli alt exemplu de urmat, astfel încît „palatele ginului“ rămîneau singurele locuri de relaxare deschise sărăcimii. Eşecul de a oferi o alternativă alcoolului ieftin care se putea consuma aici constituie principala cauză pentru consumul exagerat de alcool în cartierele sordide ale oraşelor industriale britanice, în timpul Secolelor XVIII-XIX.

În 1852, un suedez pe nume Magnus Huss a introdus termenul de „alcoolism“, pe care el îl definea drept o maladie cronică rezultată din dependența faţă de alcool. Astfel, problema consumului de alcool a căpătat o turnură ştiinţifică, în întreaga Europă. Discuţiile asupra virtuţilor şi viciilor alcoolului în presă (atunci, ca şi acum!) au stîrnit interesul publicului, şi în multe ţări au fost formate asociaţii al căror scop era lupta contra „demonului alcool“. De pildă, în Anglia s-au înfiinţat, printre altele, Societatea pentru Cumpătare a Bisericii Engleze sau Armata Panglicii Albastre, instituţii care predicau sobrietatea, înfrînarea de la alcool, îi obligau pe alcoolici să „depună legămînt” că vor renunţa la viciu şi militau pentru o legislaţie mai aspră în domeniu. Dar o astfel de legislaţie urma însă să implice o ameninţare la adresa libertăţii individului, aşa cum dr. Magee, episcop de Peterborough, declara în faţa Camerei Lorzilor, în 1872: „Dacă mi-ar fi dat să aleg între o Anglie liberă şi una trează, declar cu mîna pe inimă, deşi ştiu că asemenea cuvinte vor suna ciudat pe buzele unui om cu funcţia mea, că ar fi mai bine ca Anglia să fie obligatoriu trează decît să fie liberă!“.

Din prisma unor astfel de opinii radicale, nu-i de mirare că prima autorizare pentru vînzarea de băuturi spirtoase nu avea să fie introdusă în codul de legi britanic decît abia în 1904, cînd alcoolismul a încetat a mai fi un pericol. Consumul de alcool a scăzut însă mai ales din cauza schimbării de mentalitate a opiniei publice decît din pricina legislaţiei tot mai aspre în domeniu. Beţia în sine a devenit inacceptabilă şi, aşa cum se întîmplă deseori, exemplul claselor bogate, care

acestora, dar și trăsăturilor simple și netede și liniilor frumoase.

Scrierea de Cancelarie/Scrierea oficială a fost creată pe baza scrierii în stilul sigiliilor mici, pentru a se adapta nevoilor scrierii de mînă. Istoria caligrafiei chineze consemnează schimbarea Scrierii de Sigiliu în Scrierea de Cancelarie, schimbare care a constat în două aspecte. Unul este acela că structura Scrierii de Cancelarie este simplificată și pune accentul pe trăsăturile de pensulă orizontale pentru a-i conferi vigoare, iar celălalt este aspectul pătrat și vertical al scrierii, ceea ce demonstrează că scrierea de mînă se făcea cu pensule naturale.

Scrierea de cancelarie a fost preluată așa cum a fost inventată în Dinastia Qin, cînd se scria inclusiv pe fîșii de bambus și pe tăblițe de lemn. Unii cercetători susțin că Scrierea de Cancelarie datează din Perioada „Statelor Combatante“. În acest sens, sînt date ca exemplu două tăblițe de lemn descoperite în anul 1980, în provincia Sichuan. Pe ele este gravat un text, datat 309 î.Chr, care face referire la un ordin al regelui Qin Wuwang, privitor la cultivarea terenurilor agricole și la protejarea pădurilor. Comparativ cu inscripțiile pe bronz – care se gravau pe articolele din bronz, inclusiv pe cazane cu trei picioare – formele ideogramelor de pe tăblițele de lemn s-au schimbat din lungi și înguste, în pătrate și late. Aspectul lor este ordonat și clar, atît privind fiecare ideogramă cît și în ceea ce privește întregul text. Caracterele sînt simple și uniforme, cu trăsături de pensulă ale căror capete și cozi sînt vizibile; trăsăturile de pensulă oblice spre stînga sau dreapta dovedesc valoarea estetică diferită de cea a inscripțiilor în bronz. Aceste tăblițe de lemn sînt cele mai vechi artefacte cu Scriere de Cancelarie. Ele preced cu 88 de ani data unificării Chinei de către Împăratul Qin Shihuang. Așa cum am menționat anterior, Împăratul Unificator a unificat variantele ideogramelor chinezești. El a creat

propovăduiau de acum moderaţie în ceea ce priveşte consumul de alcool, a fost luat de cele sărace. De un mare ajutor au fost însă asociaţiile creştine, ce s-au implicat într-o susţinută educaţie anti-alcool, ţinută în şcolile publice.

Pe la 1895, băutura în exces încetase să mai fie distracţia favorită a studenţilor, care o înlocuiseră acum cu tutunul. Principalul importator de ţigări, George Webb, introdusese în 1864 ţigările fine produse în Virginia, despre care se spunea că ar alunga gripa. La început accesibil, datorită preţului piperat, doar celor bogaţi, tutunul a încetat să mai fie prohibit pentru clasele sărace odată cu introducerea, de către firmele H.O. Wils, a „ţigărilor populare“, care se încadrau în bugetele muncitorilor, în aşa fel încît se poate spune ca anii primului război mondial, 1914-1918, pot fi numiţi „epoca ţigărilor populare“. Trebuie astfel să remarcăm că una dintre primejdiile care pîndesc rasa umană este dorinţa pămîntenilor de a căuta evadarea, prin diferite mijloace, din realitatea crudă; odată ce unul dintre aceste mijloace se demodează, oamenii caută alinarea neîmplinirilor lor în alt viciu, nu mai puţin periculos.

Atitudinea publică faţă de consumul de alcool a cunoscut o turnură diferită în Statele Unite. Mişcarea americană pentru abstinenţă a avut un caracter mult mai politizat. Aici, bodegile, numite „saloons“, au jucat un rol important în menţinerea unui sistem politic pervertit şi mulţi oameni erau convinşi că ar fi fost imposibil ca guvernele locale să fie „curăţate“ de corupţi pînă ce saloanele nu erau desfiinţate. Primul stat care a devenit „liber“ de alcool a fost Maine, în 1851. Au urmat curînd altele, şi un lobby puternic pentru abstinenţă şi-a făcut apariţia în întreaga ţară. Acesta, şi nu actele legislative, precum „legea Volstead“, al 18-lea amendament la Constituţia americană, îndreptate împotriva consumului de alcool, a dus la interzicerea totală a fabricării şi distribuirii de alcool în Statele Unite, începînd cu 16 ianuarie 1920.

Stilul Sigiliilor mici, păstrînd și Scrierea de Cancelarie, folosită deja de mulți ani. Caracteristicile ei principale erau trăsăturile de pensulă orizontale viguroase și cele verticale line, precum și ideogramele simple, pătrate și verticale, demonstrînd spontaneitate și vivacitate. În dinastia Han de Răsărit, Scrierea de Cancelarie era matură. În timpul Dinastiei Han, Scrierea de Cancelarie avea trăsături precum capul asemănător celui de vierme de mătase și coada ca de gîscă sălbatică ale trăsăturilor de pensulă orizontale, o mișcare unghiulară între trăsăturile care aveau direcții diferite și o diferență între trăsăturile oblice spre stînga și cele spre dreapta. Forma acestei scrieri era dreptunghiulară și viguroasă și prezenta armonie între mișcările încordate și cele relaxate. Strategia de scriere evidenția utilizarea alternativă a cernelei grele și a celei ușoare, precum și diferențele datorate ridicării sau apăsării pensulei și măiestria cu care caligraful executa curbele.

Scrierea Cursivă. Aceasta a apărut din dorința oamenilor de a folosi un stil de scriere rapidă, ale cărei trăsături principale includ simplificarea punctelor și trăsăturilor de pensulă ale scrierii formale și înlocuirea radicalilor și structurilor cu altele, mai simple, pentru a crește viteza scrierii. Inscripțiile oraculare pe oase și inscripțiile în bronz, care apăruseră cu mult timp în urmă, permiteau o scriere simplă și rapidă. În timpul Dinastiei Han, acest tip de scriere s-a generalizat. După crearea primului dicționar chinez de către cărturarul Xu Shen, Scrierea Cursivă a cîștigat popularitate în Dinastia Han și a devenit scriere formală. Scrierea Cursivă se împarte în trei subtipuri de scriere: Zhang Cao, Jin Cao și Kuamg Cao. Stilul Zhang Cao, numit și Li Cao, s-a dezvoltat din scrierea Li Shu realizată rapid. El a apărut în Dinastia Qin, s-a dezvoltat în Dinastia Han de Apus și a atins apogeul în Dinastia Han de Răsărit. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Lupta împotriva bodegilor a dus la apariţia unor aparent nevinovate spiţerii, unde cetăţenii respectabili, împreună cu soţiile şi copiii lor, se puteau bucura de degustarea unor licori răcoritoare, precum apa minerală cu arome şi gheaţă. Pe lîngă acestea, se vindeau însă şi băuturi cu denumiri dubioase, precum „compotul de fructe al doamnei Pinkham“, „bitterul pentru stomac al colonelului Hostetter“ sau „Peruna“. Aceste produse, oferite pe post de remedii pentru diverse boli, erau de fapt băuturi alcoolice „camuflate“, conţinînd cel puţin o cincime alcool, pe lîngă esenţe vegetale şi arome. Vînzările unor asemenea tipuri de „whisky tonic“, întotdeauna ridicate în statele „uscate“, au atins proporţii astronomice în toată ţara, după introducerea prohibiţiei, în 1920. A fost nevoie de votarea unei legi speciale, pe 21 noiembrie 1921, care impunea reguli stricte în privinţa reţetelor medicale şi a licorilor cu uz medicinal. Legea a interzis practic vînzarea de „whisky tonic“, întrucît susţinea că nu pot fi comercializate băuturi conţinînd mai mult de 0,5 % alcool! În primii ani după introducerea prohibiţiei, opoziţia faţă de această măsură a fost redusă, dar după ce „baronii romului“ au intrat în scenă, situaţia s-a schimbat radical. America a fost practic inundată de acel „spirt“ care ruinase Anglia în Secolul XVIII. Cafenelele erau mai toate cîrciumi ce funcţionau ilegal, şi majoritatea cetăţenilor aveau în permanenţă asupra lor o butelcă, spre a o umple, cînd se ivea ocazia, cu alcool. Oamenii luau calea contrabandiştilor de băutură la fel de des precum se duceau la băcănie, de pildă. Tot în această perioadă, cocaina şi heroina, mai uşor de tăinuit decît alcoolul, au devenit vicii naţionale. Statisticile demonstrează că, la începutul anilor ’20, unul din 400 de americani era dependent din droguri. În timpul acestui deceniu şi la începutul celui următor, America a devenit o ţară a fărădelegii, unde toţi cei care purtau un revolver în buzunar îşi făceau singuri dreptate. După treisprezece ani de lupte între bande şi crime, aducînd mai degrabă cu un război civil, lobby-ul făcut la cele mai înalte nivele împotriva prohibiţiei a dat, în sfîrşit, roade şi legea care o justifica a fost abrogată, prin cel de-al 21-lea amendament la Constituţie, pe 5 decembrie 1933. Experimentul american a dovedit pericolul luptei împotriva unei singure tare a societăţii, neglijîndu-le pe celelalte.

(va urma)

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jurnalul unei doamne de onoare a Reginei Maria

Avea 19 ani Irina Procopiu (1873-1954) cînd s-a apucat să scrie ,,Pagini de jurnal (1891-1950)”, o lucrare în limba franceză și cu intarsii de română, germană, engleză și italiană. Manuscrisul s-a aflat, multă vreme, în posesia doamnelor Ina Rișcuția și Irina Iamandi, nepoata și strănepoata memorialistei, care, mai apoi, l-au încredințat istoricului Georgeta Filitti. După traducerea și corectarea unor date istorice, la care a mai adăugat o necesară introducere, note și comentarii, Georgeta Filitti a predat materialul Editurii ,,Polirom”. Care în anul 2016 l-a pus pe piață sub forma unui volum masiv, numărînd peste 700 de pagini, plus 14 fotografii de familie. A rezultat o scriere bogată în informații despre o epocă dominată de mari convulsii sociale și politice. Cît privește stilul artistic, remarcăm eleganța exprimării care oscilează adesea între duioșie și afecțiune pentru cei loviți de soartă, dar și ironie, cum este cazul cu domnul C., ,,soldățoi cu purtări de crap amorezat”, sau G.I., care își mărturisea focul inimii prin sora lui. Nu scapă de ironie nici chiar Dinu Brătianu care ,,îi plăcuse o clipă și se gîndea că dacă o va cere de nevastă, nu va zice nu”. Sarcasmul ei se îndreaptă, cu precădere, spre oportuniștii care, pînă la 23 august 1944, erau, după caz, carliști, legionari sau germanofili (ca de exemplu Victor Eftimiu sau Alexandru Rosetti), pentru ca, a doua zi, să devină brusc filosovietici.

Paginile de jurnal din perioada 1891-1850, rămase de la Irina Procopiu, oferă o privire lucidă peste vremuri, cu lumini și umbre din istoria nu prea îndepărtată a României, ,,La Belle Époque”, anii interbelici, de mare avînt economic și cultural, al doilea război, precum și dramaticele răsturnări politice și sociale de după 23 august 1944, care aveau să ducă la dispariția unor categorii sociale, incapabile să se adapteze la transformări, dar și la apariția unei societăți noi, formată din dezgustătorii oportuniști și din cei care, pînă atunci, îngroșau rîndurile dezmoșteniților.

Avea doar 19 ani Irina Procopiu cînd s-a apucat să-și noteze trăirile și spaimele că ar putea să rămînă nemăritată sau părerile despre viața muzicală bucureșteană, premierele teatrale, filmele cu precădere americane, la mare căutare. Ea se alătură altor intelectuale – Jeni Acterian, Cella Delavrancea, Alice Botez și Alice Voinescu, Anna Kretzulescu-Lahovari, Matilda Ghyka, Martha Bibescu, Elena Văcărescu sau Ana de Noailles - ,,tinere fete în floare”, cum le numise generos Marcel Proust. Toate aveau să lase posterității notații jurnaliere deosebit de interesante. La fel de strălucitoare se vădește a fi și falanga tinerilor intelectuali, filozofi, eseiști, poeți, dramaturgi, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Nae Ionescu și Mihail Sebastian, Constantin Noica, Lucian Blaga, Petre Țuțea, Alexandru Mironescu, Petre Pandrea, Ion Mihai Cantacuzino, Camil Petrescu, Mircea Vulcănescu sau Nichifor Crainic. Unii reușiseră să plece din țară la timp, alții, rămași aici, aveau să ispășească ani grei în închisorile comuniste, unde se va muri pe capete. Irina era fata generalului Anton Berindei și a Mariei Brăiloiu. Crescuse într-o familie de intelectuali și primise o educație aleasă. De mică își dorise o viață extraordinară, iar dorința i se va împlini. A trăit evenimente istorice cruciale și a cunoscut figuri marcante ale politicii – Brătienii, I. Gh. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Titulescu – și ale culturii românești

din prima jumătate a Secolului al XX-lea. A avut prietene din protipendada bucureșteană – Cella Delavrancea, Elisa Știrbei (căsătorită, prima dată, cu Al. Marghiloman și apoi cu Ionel Brătianu), arhiducesa Ileana, Maruka Cantacuzino și George Enescu, Olga Greceanu. Un grup de prietene îl formează văduvele: Veturia Goga, Nadia Duca, Georgeta Otescu, de care se simte foarte legată, căci și ea trecuse prin momente grele – divorțată de primul soț și văduvă după cel de-al doilea. Noroc cu cele 3 fiice, nepoții și strănepoții, care îi vor însenina anii bătrîneții. Dar persoana de care s-a simțit atrasă cu toată ființa a fost Regina Maria. Devenindu-i doamnă de onoare, în perioada 1914-1938, a însoțit-o în toate drumurile ei din țară și din străinătate pînă în 18 iulie 1938, cînd moartea suveranei a îndoliat întreaga țară. În vara anului 1893, Irina Procopiu se mărită cu Louis Blanc, un arhitect elvețian stabilit în București, ,,deștept și manierat”. De ziua ei, îi oferise flori, de tulpinile cărora legase monede din aur. Va avea de la el două fiice: Marie-Louise și Coletta. Foarte îndrăgostită de soțul ei, are totuși sentimentul că ceva nu merge în această căsătorie și că despărțirea nu e prea departe. ● ,,13 martie 1897, București. Sînt obosită de viață, căsătoria e o instituție caraghioasă, ea e sclavia veșnică a femeii. E plicticos ca o plesnitoare...”. După divorțul de acest elvețian, se recăsătorește cu avocatul și ziaristul Ion Procopiu. Mai are o fiică: Elena (Lila). Din nou nefericită. În 1917 avocatul moare.

Din cauză că multe caiete s-au pierdut, jurnalul are o întrerupere în perioada 30 martie 1897 - aprilie 1923. Așa se face că nu știm împrejurările în care, din 1914 și pînă în 1938, Irina Procopiu a devenit una dintre doamnele de onoare ale Reginei Maria, precum și multe amănunte din viața ei. De asemenea, nu cunoaștem nimic despre căsătoria Marioarei (Mignon) și a Elisabetei, fiicele Reginei, prima cu Alexandru, regele Serbiei, și cealaltă cu regele Greciei. Educată în cultul discreției și al exteriorizării cu parcimonie a sentimentelor, doamna de onoare de la Cotroceni lasă arareori să răzbată informații în afara Palatului și din viața Reginei, altele decît cele oficiale, optimiste și pline de condescendență. ● ,,5 septembrie 1930. Moartea colonelului Christopher Thomson o umple de tristețe pe Regină”. Abia după dispariția ei, apar în paginile jurnalului amănunte despre purtarea condamnabilă a Regelui Carol al II-lea față de mama sa, pe care o exilase la Balcic, fiindcă nu o agrea pe Elena Lupescu. Sau imediat după abdicarea acestuia. ● ,,7 septembrie 1940. Carol al II-lea pleacă din țară, iar bietul Rege Mic, Mihai I, plînge întruna”. În atare situație, Mareșalul Ion Antonescu o cheamă în țară pe Regina Mamă Elena și o instalează, culmea stîngăciei, în casa Drossu, fosta locuință a Elenei Lupescu. Acolo se descoperă scrisori adresate acesteia și de Martha Bibescu, care folosea apelativul: ,,Suverana mea”. Rămînînd în acest punct, e de reținut antipatia memorialistei față de Martha Bibescu. ● Remarcîndu-se în societatea europeană și ca principesă, și ca scriitoare, Martha a atacat-o frecvent pe Regina Maria, ceea ce, în lumea bună în care trăia, așa ceva nu era permis. După cum precizează ea însăși în memoriile sale, motivul trebuie să fi fost legătura amoroasă dintre Regina Maria și prințul Barbu Știrbey, cel cu domeniul de la Buftea, cumnatul Marthei. Și ca un prim act de răzbunare împotriva Reginei, Martha l-a invitat la Mogoșoaia pe Regele Ferdinand și aproape că l-a sedus, eveniment

care a avut ea grijă să devină public. Acum, că sîntem ,,rude”, pot să scriu ce vreau despre regină, s-a justificat ea. Și Cincinat Pavelescu, publicînd o epigramă, că a vrut sau că n-a vrut, l-a lovit pe Rege: ,,Ferdinand, de cînd e rege,/ Ce să spun, nu prea alege,/ Nici la vin, nici la femei./ Doar regina bea Știrbey”. Martha critica și obiceiul Reginei de a se îmbrăca în portul popular, cu maramă, ie și fote, ceea ce, ricana ea, o regină adevărată nu se poate preta la așa ceva.

Aceeași inamiciție o manifestă Irina Procopiu și față de văduva lui Take Ionescu, recăsătorită cu un aristocrat polonez. Bogată, curtată, cu casa deschisă și deosebit de orgolioasă, Adina se vădește ,,autoritară” și ,,orgolioasă” cînd trebuie să lucreze în echipă la vreo operă de binefacere. Mai mult chiar, se pare că noul ei soț ar fi spion.

Interesante și pline de viață sînt notațiile Irinei Procopiu în calitate de doamnă de onoare, obligațiile care-i revin, precum și programul obligatoriu de urmat. Formulări precum: ,,De serviciu la Palat”, sau ,,Sculat de dimineață și însoțit Regina” sau ,,Așteptînd Regina în Gara Mogoșoaia” apar frecvent în notațiile ei. Mai consistente și bogate în amănunte sînt știrile despre vizita Reginei Maria pe coasta Dalmației, unde se dusese să o viziteze pe fiica sa, Mignon, soția Regelui Serbiei. Aceleași impresii le notează și Regina în jurnalul său, ,,Însemnări zilnice”, făcute cu prilejul aceluiași voiaj. Citite în paralel, impresiile doamnei Irina Procopiu, deși o intelectuală rafinată, nu se ridica la nivelul de expresivitate al Reginei sau poate că, mai degrabă, aflată în serviciul Majestății Sale, nu urmărește tocmai acest aspect. Dar, se va revanșa, consemnînd cu o înaltă măiestrie artistică vizitele Suveranei prin sălile de expoziții din București, la concerte și la Operă, la recepții și la primirile oficiale. Totodată, Irina Procopiu se arată a fi o bună interpretă la pian, cînd acceptă să cînte la patru mîini cu Cella Delavrancea. ● ,,15 ianuarie 1931. Aseară la teatrul Ventura cu Gogu (dirijorul George Georgescu – n.m.). Am văzut «Roxy», o comedioară americană încîntătoare, jucată de Timică și Leni Caler. Bulfinsky și el e foarte bine în rolul tatălui. Maria Mohor, fată frumoasă, dar îngrozitor de vulgară”. ● În seara următoare: ,,Muzică la mine. În program: pianistul Ciolac, apoi trei duouri (!) cu doamnele Ștern și Viardot acompaniate de Gic”. ● ,,13 noiembrie 1932. Azi, salon oficial cu retrospectivă Paciurea, frămîntat și cumplit de trist. Desene bune. Remarcabile caricaturile lui Steriade, acuarelele lui Pătrașcu, desenele lui Tonitza. Foarte apreciate de Regină”.

Irina Procopiu este scandalizată de o părere a lui Churchill despre români: ,,Transilvania nu e locuită de ei. Basarabia au smuls-o de la ruși. Dobrogea e bulgărească”. Ce să mai crezi despre politicienii ăștia?

La fel de expresivă este și acea parte a jurnalului referitoare la perioada 1940-1950. Izbucnit cu un an în urmă, încet-încet, războiul va cuprinde întreaga Europă. Românii par a fi prinși între două mari pericole – nemții și comuniștii. Cu toate acestea, memorialista nu-și ascunde admirația față de Führer: ,,Ce mare om e Hitler! Sub nasul occidentalilor, a încheiat acordul cu sovieticii din 23 august 1939”. Adică, Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care România a pierdut Basarabia și Nordul Bucovinei. În 1940, va pierde și o parte din Transilvania. Cînd pierdem și Cadrilaterul, va scrie poate în amintirea Suveranei sale dragi: ,,Ar trebui să cerem de la bulgari despăgubiri pentru îmbunătățirile făcute acolo. Precum soții Agatha și George Bacovia, proprietarii terenului și ai vilișoarei de la Capul Caliacra. Spaime cumplite se abat asupra românilor: rușii trec Prutul și americanii bombardează Bucureștii: 17.000 de morți”. ● ,,9 martie 1950. Am stat bolnavă mai mult de patru săptămîni. Congestie pulmonară pasivă, fără febră, cu insuficiență cardiacă, penicilină și ulei camforat. Vizite. Flori, bomboane și prăjituri”. ● ,,18 martie 1950. Cele două fete mai mari vin zilnic. Așa de bune, afectuoase și pline de grijă. Lila, săraca, vine și ea cînd poate”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O scurtă istorie a sărutului

Sîntem tentați să credem că sărutul este un gest pe care oamenii îl fac de cînd e lumea. Cu toate acestea, cele mai vechi informații legate de acest mod de interacțiune umană au fost găsite abia în scrierile vedice din India (din jurul anului 1500 î.e.n.). Tot în India, un mileniu mai tîrziu, sărutul a fost menționat în ,,Mahabharata” ca fiind un semn al afecțiunii dintre oameni. Obiceiul de a-ți săruta iubita, membrii familiei sau prietenii a devenit comun probabil abia în Antichitate. Grecii foloseau – pentru a numi sărutul – cuvintele ,,philein” sau ,,kunein”. Acești termeni nu se refereau însă la sărutul pasional. Philein desemna sărutul oferit de conducătorii militari altor bărbați și erau o formă de recompensă pentru bravura militară. Kunein era considerat un mod de exprimare a respectului. Se pare că sărutul a fost definit pentru prima dată ca fiind un gest de dragoste de către romani: ,,Romanii, totdeauna ordonați, îl clasificau în trei categorii: basium, schimbat între rude și prieteni; osculum, prilejuit numai între frați și cunoscuți și, în sfîrșit, suavium, sărutul clasic al îndrăgostiților”. Sărutul putea avea de asemenea în acele vremuri și o valoare ritualică: ,,multe noroade din Antichitate îi sărutau pe morți ca să le aspire sufletul ceși lua sborul”. Primele interdicții ale sărutului aparțin de asemenea Antichității: ,,în antica Romă, Tiberiu interzicea cu strășnicie «osculum cotidianum» (sărutul zilnic), întrucît de la el se propagau multe infirmități, iar Cato își oprea femeile să se sărute de față cu copiii”. Sărutul mîinii este un obicei des întîlnit în Antichitate: ,,În Iliada, Priam sărută mîinile lui Achile implorîndu-l să-i restituie cadavrul lui Hector. De asemenea, romanii vechi dădeau inferiorilor să le sărute mîna”. Primii creștini ,,au ocolit sărutul, deoarece prin el trădase luda pe Mîntuitor”. Cu toate acestea, în anii de început ai creștinismului se încetățenește obiceiul ca tinerii căsătoriți să se sărute la sfîrșitul oficierii ceremoniei religioase de cununie, întărind în acest fel legămîntul pe care și-l fac unul altuia în fața lui Dumnezeu. Ceva mai tîrziu ,,apostolul Pavel întemeie uzul sărutului păcii cu care frații călugări se salutau în sihăstriile lor, de-a lungul lumii”.

Lumea regilor şi culisele ei

Există diferențe

de rang între regi (1)

Mai presus de rege nu există nimic. Cel puţin din punctul de vedere creştin-occidental. Întrebat dacă este regele iudeilor, Isus Însuşi i-a răspuns lui Ponţiu Pilat: „Tu zici”. Şi împăratul este tot rege, doar titlul sună mai măreţ. Suveranul oricărei ţări, indiferent cît de mică ar fi, este rege, conform protocolului. Diferitele titulaturi ale cîrmuitorilor din spaţiul nostru cultural ne-ar putea împinge să gîndim că există o ierarhie a lor, dar nu există. În India este mult mai simplu. Un rege care conduce o ţară mică se cheamă radjah. Regele care domneşte peste un teritoriu mai mare este maharadjah (rege mare). În Nepal mai exista şi un maharadjiradjah (rege foarte mare) dar şi el era tot un radjah şi, cînd venea vorba de protocol, nu avea întîietate faţă de suveranul unui principat pitic. În principiu, un rege este întotdeauna egal unui alt rege, indiferent dacă domneşte asupra unui imperiu sau asupra unui popor din Anzi, sumar îmbrăcat.

O scurtă anecdotă poate ilustra totul mai bine decît orice teorie. Este politică, şi nici întru totul corectă, dar o redau exact aşa cum am auzit-o: cu puţini ani înainte ca Statele Unite ale Americii să anexeze Hawaii în 1898, Kalakaua I, regele arhipelagului, i-a făcut o vizită prinţului de Wales (viitorul Eduard al VII-lea). Spera să-şi asigure sprijinul Angliei în faţa preaputernicului vecin american. Pe atunci, Eduard era interesat mai ales de jocul de cărţi şi nu cine ştie ce de politică, dar desigur s-a arătat dispus să-l invite pe Kalakaua la unul din marile sale dinner party-uri. Funcţionarii

Gestul sărutului și semnificația lui erau diferite în funcție de țară: ,,Multe popoare sărută cu... nasul. Eschimoșii și pămîntenii din Țara de Foc sărută frecînduși nasul unul de altul. Acest fel de sărutare, poate din cauza originei lui, a fost botezat «sărutul malaez». Chinezii își ating obrajii rînd pe rînd, mirosindu-se între ei. Chiar «Citongii» din India, cînd vorbesc despre sărutare, zic «a mirosi» și, ca să ceară un sărut, îndrăgostiții cer «un mirositor». Rușii din vremea Imperiului țarist obișnuiau să se sărute în ziua de Paști, oriunde s-ar fi întîlnit, schimbînd urările rituale Christos woskresi (Christos a înviat!), Voistino woskresi (Adevărat a înviat!). Obiceiul acesta mai dăinuiește încă și astăzi la multe popoare, mai cu deosebire la anglo-saxoni, ca sărutul sub vîsc, în seara Sfîntului Silvestru. Olandezii și englezii socotesc imoral sărutul între bărbați. În Evul mediu apare și sărutul franțuzesc, care se dădea numai pe obraji”. În unele state europene precum Marea Britanie sau Germania gestul sărutului pe obraz se practica atît între femei cît și între acestea și bărbați, dacă aceștia se cunoșteau bine între ei sau dacă erau din aceiași familie. Importanța sărutului de despărțire era atît de mare în Anglia încît femeile, atunci cînd bărbații lor plecau pentru mai mult timp pe mare, îi sărutau atît pe soți cît și pe însoțitorii acestora. Tot în Anglia însă, era considerat un sacrilegiu ca bărbații să se sărute între ei pe obraz.

Epoca interbelică – datorită apariției cinematografului – a fost perioada în care sărutul a fost ridicat la rang de artă: ,,Odată cu apariția cinematografului, sărutul a suferit o evoluție însemnată. El a fost măsurat cu metrul (notă: de peliculă) și minutul și fiecare star sau divă a ținut să se lanseze și să-și breveteze sărutul printr-un fel cît mai caracteristic și personal. Astfel, au ieșit săruturile de femei fatale, pe vremea Polei Negri și a Tedei Bara; de seducătoare, tip Marlene Dietrich și Greta Garbo, precum și o mulțime de alte «wamp», începînd cu Joan Crawford, Clara Bow și sfîrșind cu întreg convoiul colegelor lor. Cam în aceeași măsură s-a urcat și gama săruturilor bărbătești, de la Valentino, la Gilbert, Menjou etc.”.

Tot în perioada interbelică, însă: ,,Un bacteriolog american a pornit o luptă aprigă împotriva sărutului,

de protocol de la curtea engleză nu erau prea siguri de rangul exoticului rege şi l-au întrebat pe prinţul de Wales unde să-l aşeze. Lui Eduard întrebarea i s-a părut cu totul anormală – şi a răspuns cu acea formulare vestită, care apare şi ca motto al acestui capitol, şi singura de altfel corectă: fie omul e rege, şi trebuie tratat cu toate onorurile cuvenite, fie nu e, şi nu are ce căuta la curte. Dar, în realitate, un rege din Hawaii, a cărui suveranitate e veche de doar două sau trei generaţii, inspiră mult mai puţin respect decît reprezentantul unei monarhii atît de vechi precum cea engleză. Şi un Napoleon sau un Bokassa, care s-au încoronat singuri şi s-au străduit din răsputeri să se împopoţoneze cu toate însemnele regale, rămîn doar simpli actori, şi nu regi cu adevărat. De altfel, Bokassa îl rugase pe Papa Paul al VI-lea să-1 încoroneze. (Dar a fost refuzat, din păcate.) Şi atunci s-a autointitulat „întîiul ţăran”, „întîiul inginer” şi „întîiul fotbalist” al ţării sale, deci nu era cu totul străin de ceea ce înseamnă regalitatea. Dar făcea o figură atît de ridicolă în acutramentul său, instalat pe tronul din aur masiv! Şi a mai avut parte şi de un mic neajuns: Bokassa a preluat puterea de-abia în anii şaizeci, în urma unui puci. Dacă evenimentele s-ar fi desfăşurat ceva mai devreme, cam pe la 1200, omul nu ar mai fi avut nici o problemă să fie acceptat în înalta societate.

Vechimea dinastică joacă totuşi şi ea un rol. În această privinţă, socotind strict, monarhia engleză ar trebui să-i cedeze întîietatea celei daneze, pentru că, în vreme ce în Anglia s-au petrecut numeroase schimbări dinastice după cucerirea normandă, în 1066, în Danemarca domneşte aceeaşi familie de mai bine de o mie de ani, indiferent cît de cotit se vor fi moştenit genele. O

definindu-l ca un microb aducător al nu știu cîtor boale și alte nenorociri ce se abat asupra seminției omenești. Dar și această descoperire păcătuiește prin prea puțină originalitate. Principiul higienic al interzicerii sărutului s-a răspîndit în lume mai ales pentru apărarea copiilor de posibilitatea infecțiunilor. Chiar astăzi copiii americani, pe stradă, acasă și oriunde, umblă cu o pestelcuță la gît pe care sînt brodate vorbele «Nu mă sărutați!»”. Ultimul, în sfîrșit, a apărut sărutul radiofonic. Numai că de aici s-a iscat un mare neajuns. ,,Cum sărutul natural pare să nu fie destul de radiogenic, interesații au trebuit să caute un surogat, care să dea ascultătorului de departe impresiunea sărutului autentic. Și l-au găsit frecînd o bucată de plută de geamul unei oglinzi. Nu e profanare?”.

Epoca noastră a mai adăugat un capitol la această lungă listă a tipurilor de sărut (romantic, amical, ritualic, de vasalitate, de respect, radiofonic): sărutul virtual. Acesta este un sărut la distanță, simulat prin trimiterea de emoticoane în spațiul virtual sau prin scrisori pe ale căror pagini este imprimat conturul buzelor. Nu este și asta o profanare? Și să nu uităm: 6 iulie este declarată. începînd din 2006, Ziua internațională a sărutului.

Sursa: Art. „Sărutul”, publicat în revista „Realitatea ilustrată”, 1935

singură dinastie de suverani europeni a domnit vreme mai îndelungată: Wittelsbach. Încă de la începuturile Secolului al X-lea şi-au făcut apariţia ca suverani locali, în Bavaria, iar la 1180 împăratul Barbarossa le-a acordat titlul de duci. Este singura familie care a guvernat neîntrerupt din Secolul al X-lea. Şi aşa se explică de ce abolirea monarhiei din 1918 n-a avut aici nici un efect, Bavaria rămînînd pînă astăzi regat, cel puţin în mintea locuitorilor ei străvechi.

Acum cîţiva ani am participat la un eveniment care m-a făcut să realizez deodată că nu contează doar vechimea dinastică pentru recunoaşterea de care se bucură o casă regală. Mai există şi altceva.

Pe ţărmurile de nord-vest ale Insulei Borneo, la douăsprezece ore de zbor de Europa, se află un regat care a rămas neatins de majoritatea binefacerilor lumii moderne, fiind de aceea, în realitate, la o distanţă mult mai mare de noi decît cea care poate fi străbătută într-o zi. Suveranul acestui regat este Maiestatea Sa Haji Hassan Al-Bolkiah Mu’izzaddin Waddaulah, sultan în Brunei Darussalam. Darussalam înseamnă „Scutul Păcii”. Se spune că sultanul ar fi unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, într-o ţară binecuvîntată cu nenumărate resurse naturale. Brunei este cea din urmă monarhie ereditară absolutistă de pe glob.

Orice strop de ţiţei, orice boare de gaz natural, orice grăunte de nisip din Brunei, toate îi aparţin sultanului. Un guvern în sens strict nu există, ci doar un consiliu de stat, în frunte cu sultanul, care guvernează într-un stil demodat, prin decrete.

(va urma)

ALEXANDER VON SCHŐNBURG

România de lîngã noi – România realã

EPIGRAMA ROMÂNEASCĂ ȘI MAMA EI (2)

(urmare din pag. 1)

La ora 12 fix, mai ceva ca mersul trenurilor din Gara Ploiești Vest, asistența era poziționată, pregătită să ia parte la manifestarea literară care fusese anunțată prin afișul de la intrarea în Biblioteca Județeană, cît și prin mijloacele de comunicare și socializare.

În timp ce doamna directoare a Bibliotecii anunța deschiderea activității propriu-zise, reliefînd semnificația alegerii de către doamna Elis Râpeanu a Bibliotecii Județene ,,Nicolae Iorga” drept cadru organizatoric pentru lansarea ultimei cărți a domniei sale (anume, că este născută în apropiere, la Valea Călugărească), cu bucuria de a o avea încă o dată pe autoare ca invitat de onoare al acestui lăcaș de cultură, aureolat de numele ilustre ale unor personalități de seamă ale culturii, artei și literelor românești, am avut răgazul să privesc sala și să fac un ,,inventar” al celor prezenți. Acesta a fost momentul relevării unei constatări pozitive (pozitive și reconfortante), cînd am văzut în sală un amestec eterogen de participanți: de la pensionari cu chipuri blînde și cu părul albit de scurgerea anilor (doamnele ieșeau în evidență prin coloratele și ușoarele pălării de vară care le umbreau fețele) la domni între două vîrste, cu figuri care afișau bună dispoziție și deschidere pentru o eventuală conversație pe teme literare, urmînd grupa juvenilă a participanților, de la copii de gimnaziu la adolescenți care au început să-și lase barbă (cum e moda), accentuînd prin acest ,,accesoriu” efemera lor independență față de familie și față de lumea înconjurătoare.

În acest moment al constatării mele am trăit deplina mulțumire a faptului că, iată, vom vorbi în fața unei audiențe remarcabile, prezentă în miezul unei zile de vară (și ruptă de realitățile cotidiene) la o lansare de carte cu un specific aparte – epigrama. Atîta timp cît sălile bibliotecilor devin neîncăpătoare la asemenea evenimente, miracolul Culturii Românești va dăinui perpetuu, cuvintele autorului ,,Letopisețului Moldovei...” cronicarul Miron Costin: ,,CĂ NU IESTE ALTA ȘI MAI FRUMOASĂ, ȘI MAI CU FOLOS ÎN VIAȚĂ OMULUI ZĂBAVĂ, DECÎT CETITUL CĂRȚILOR”, vor trăi și vor renaște în fiecare dintre noi asemenea unui izvor de apă vie.

Elis Râpeanu și cultul epigramei

Cadrul reuniunii fiind pregătit perfect, Directoarea Bibliotecii, doamna Mihaela Radu, cea care a coordonat întrega activitate cu aplomb și cu o ușurință caracteristică oamenilor excelent pregătiți în domeniul lor, cunoscători ai momentului prezentat, a dat cuvîntul celor pregătiți pentru a-și exprima aprecierile asupra volumului în cauză, de asemenea, și cu referire la opera doamnei Elis Râpeanu. Ordinea – fără vreo importanță anume – a fost: subsemnatul, doamna Nina Grigore, istoric și muzeograf, și scriitorul Dorel Vidrașcu. Pentru că, în principiu, pledoaria celor trei s-a axat pe analiza momentului respectiv (excepție făcînd doamna Nina Grigore care, în plus, a prezentat repere de căpătîi din viața, activitatea și opera autoarei), cred că nu ceea ce am afirmat noi acolo trebuia redat în acest reportaj cu prioritate – aplauzele celor din sală după fiecare vorbitor constituind barometrul de ansamblu al miniexpozeurilor noastre – ci să așezăm în fața cititorilor revistei oglinda fidelă în care se reflectă imaginea doamnei Elis Râpeanu – un drum de peste 80 de ani de viață, de studii, de varii experiențe și de creație.

Urmăriți, în continuare, acest drum de excepție, într-o lume bulversată de conflicte de genuri din cele mai ciudate și mai periculoase, cu adevărate explozii la propriu, dar și cu multe la figurat (cu urmări tragice în viața Omenirii și a Planetei), încercări cărora Elis le-a

Reportaj

răspuns într-un mod cît mai plastic și mai la îndemîna omului cult: prin doar patru rînduri, printr-un catren plămădit din realitatea crudă a vieții noastre, care are darul să ne ușureze povara timpului și să trezească în noi dorința și setea de libertate și de viață normală.

,,Să scuture din amăreală

Că viața asta-i mult prea hîdă, Chiar fără dascăli, fără școală, Românul a-nvățat să rîdă”.

Etape

,,Pîn-la șapte ani, treptat, Să vorbească a-nvățat: Viața îl învață minte Că tăcerea-i mai cuminte”.

Să începem metodic cu începutul. Stângă V. ElenaElisabeta, născută la Valea Călugărească, la 27 august 1939. Studii: Școala elementară și Liceul la Ploiești; București: Facultatea de Limba și Literatura Română la Universitate (1957-1962); Universitatea științifică, Secția Spaniolă (1963-1966); Facultatea de limbi clasice, romanice și orientale, Secția Franceză a Universității (1966-1971); Școala Populară de Artă, Canto muzică populară și romanțe (1972-1975); Universitatea politică și de Conducere (1976-1979). Funcții: Profesor universitar la catedra de limbi moderne din cadrul Universității Politehnice din București. A predat limba franceză studenților, specialiștilor și doctoranzilor străini, precum și la Facultățile de Metalurgie, Transporturi și Chimie Industrială; Profesor univ.asociat la Univ. ,,Spiru Haret”.

În plan științific și literar doamna Elis Râpeanu deține un adevărat record de realizări, de creații literare în genuri diferite – epigrama constituind vîrful de lance. Portofoliul în acest domeniu fiind imens, voi spicui doar cîteva elemente definitorii pentru a ilustra teza de mai sus: este autoarea a peste 300 de lucrări științifice (manuale, culegeri, dicționare, comunicări științifice etc.); este membră a Sociețății Române de Filologie romanică; este membru de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova; membru fondator al Uniunii Epigramiștilor din România (1990); membru al Societății Scriitorilor Olteni; a colaborat cu articole, poezii, epigrame, la peste 30 de publicații; în întrega sa carieră literară a primit numeroase premii la diferitele concursuri de gen, fiind inclusă în peste 150 de culegeri și antologii de epigrame, precum și în cele de poezii.

Pentru a întregi portretul sumar de mai sus, să notăm că distinsa doamnă prof. univ. dr. Elis Râpeanu vorbește fluid franceza și spaniola și se descurcă în engleză și rusă.

Pentru a oferi cititorilor un prilej de respiro, după ce am cunoscut acest ciclu de studii al doamnei Elis Râpeanu întins pe o perioadă neverosimil de lungă pentru majoritatea dintre noi (în total 30 de ani în diferite forme de învățămînt!), să ne bucurăm de comunicarea domniei sale prin intermediul epigramei. Iată două epigrame care tratează același subiect, dar cu finalizări diametral opuse, ceea ce pune în joc abilitatea autoarei de a exprima un adevăr printr-o antiteză perfectă:

Pensii de parlamentar

,,Își dau aleșii-acceptu-ndată Votîndu-și cu mișcări febrile, O pensie ce-i motivată

De-un somn de patru ani de zile”.

Aleșii nu dorm în Parlament

,,Noi știm că patru ani de zile, Aleșii fac efort enorm Să strîngă-averi, să-și facă vile –Dovadă că ʼmnealor nu dorm”. Dacă v-a impresionat la cota maximă travaliul celor 3 decenii de tocitul coatelor pe băncile școlilor și amfiteatrelor, unde s-a format Prof. univ. dr. Elis Râpeanu, cu o teză de doctorat unică în analele instituțiilor de învățămînt superior nu numai de la noi, nu numai din Europa, ci din întrega lume, ,,EPIGRAMA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ”, stați să vă mirați (minunați) la următoarea știre: cartea lansată la sfîrșitul lunii iunie, la Biblioteca Județeană ,,Nicolae Iorga” din Ploiești, este cel de-al 66-lea volum scris și publicat de prolifica scriitoare, doamna Elis Râpeanu, cea pe care am cunoscut-o pînă acum cu titlul onorant de Prof. univ. dr. Și, pentru ca știrea să fie și mai năucitoare, mai senzațională, iată un ,,amănunt” edificator: În afară de două volume de poezii publicate pînă în 1989, toate celelalte (64, plus două volume îngrijite), cuprind perioada de publicare cuprinsă între bornele anilor 1995 (,,Epigrame”, Ed.. ,,Metropol”, București) și 2022 (recenta ,,Epigrame aforistice și madrigaluri”), deci, pe întinderea a 27 de ani, „mașina de scris” Elis Râpeanu a avut capacitatea să dea viață la 66 de cărți, o medie de 2,5 cărți pe an!

Dar, vorba unui fost patron de televiziune, stați așa, să vedeți ce urmează! Urmează o constatare care ne oferă prilejul să mai descoperim o notă distinctă în activitatea

de creație a autoarei Elis Râpeanu, anume atacarea mai multor genuri literare și publicistice, ceea ce denotă polivalența talentului și ușurința cu care Elis poate aborda o gamă largă de genuri. Pentru exemplificare, iată cîteva titluri semnificative: Sfatul din poiană (poezii pentru copiii); Amfora de vis și Anotimpuri în clepsidră (versuri); Băiatul cu mingea (roman); Catrene cu sprîncene; Epigrame mai mult sau mai puțin picante (plus multe alte volume) – epigrame...

Astfel cum am arătat și în partea întîi a acestui reportaj, menționînd un număr de titluri, deși epigrama este ,,Garda de onoare” a doamnei Elis Râpeanu, alte multe titluri publicate pot accede la a o încadra în alt și alt gen literar. Mă refer aici la monografii, precum Valea Călugărească pe spirală de timp; Rectorul meu, acad. Radu Voinea; Destine (Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad); Angela Buciu, la studii de istorie literară, cu precădere punînd accentul pe istoria epigramei, într-o suită de nume celebre din literatura autohtonă, astfel cum îmbogățește acest tezaur cu titluri precum: Epigrama în literatura română; Nemuritorii și epigrama – un valoros compendiu de antologie cu rezonanță la modelul epigramistic prezentat de marii înaintași ai genului, prilej cu care trece în revistă nume ca: Alecsandri, Arghezi, Blaga, Caracostea, Caragiale, G. Călinescu, M. Cimpoi, Cioculescu, Coșbuc, Crainic, Delavrancea, Eminescu, Galaction, Goga, Hașdeu, Iorga, Maiorescu, Fănuș Neagu, Rebreanu, Sadoveanu, Eugen Simion, Marin Sorescu etc.

Apropo de G. Călinescu căruia i se atribuie sintagma care califică epigrama ca ,,un strănut literar”, iată reacția din partea epigramiștilor timpului, care a făcut vîlvă în epocă:

,,O epigramă-i un strănut –Strănutu-nseamnă sănătate

Dar domnul critic n-a știut:

Strănută numai cine poate”.

Sau:

,,Zace-aici G. Călinescu, Critic foarte cunoscut

N-a murit de moarte bună

A murit de un strănut”.

Cărți precum La curtea epigramei și EPIGRAMA –un strănut literar?, într-un total de peste 800 de pagini, prezintă un studiu excelent de istorie și de interpretare a epigramei. Printr-o documentare fără precedent în actuala dezvoltare a literaturii române, doamna Elis Râpeanu ne conduce de-a lungul timpului prin sinuoasa aventură a acestui ,,strănut literar”, anunțînd capitole incitante, precum: Epigrama. Pornind de la origini; Epigrama, prin Hexagon; Dincolo de Canalul Mînecii; Epigrama în literatura germană; Epigrama în literatura rusă; Primele manifestări ale epigramei românești; Unirea în catrene etc. Iată o epigramă ce reflectă visul românilor înfăptuit la 27 martie 1918, cînd, la Chișinău, prim-ministru al României, Alexandru Marghiloman, semnează Actul de Unire:

,,Marghiloman, trimis solie, Semnă Unirea mult visată; Ce bine-ar fi ca azi să-nvie S-o mai semneze înc-o dată”.

În afara studiilor de sinteză, care pun în lumină istoricul mai puțin cunoscut al epigramei, ca gen liric, un îndreptar de aur pentru împătimiții epigramei,

din volumele cu monografii și biografii – dincolo de datele legate de subiectul propriu-zis –printr-un studiu cu o valență de acribie multidisciplinară, autoarea extinde cadrul literar, introducînd noi orizonturi de cunoaștere, adiacente subiectului primordial, dar elocvente pentru întregirea portretului ,,desenat” prin scris. Astfel de extrapolări benefice întîlnim în volumele Risipitorul de frumuseți – Tudor Gheorghe, Gala Galaction și Valea Călugărească, Lumină din Lumină..., Marea profesoară Zoe DumitrescuBușulenga, și în alte lucrări

Ștefan Cazimir dixit

Cu emoția unui sacrilegiu inerent, ne întoarcem la fila de calendar de acum 23 de ani, 10 iunie 1999, cînd, pe un referat asupra unei teze de doctorat, înainte de a-și depune semnătura, prof. univ. dr. Ștefan Cazimir concluziona: ,,În lumina celor arătate mai sus, consider că lucrarea doamnei Elena-Elisabeta Râpeanu corespunde exigențelor unei teze de doctorat și o recomand în vederea susținerii, propunînd nota 10 (zece)”.

Într-adevăr, după ce s-a impus, într-o singularitate eroică în epigrama autohtonă, detronînd cohortele de autori de gen masculin care tronau în jilțurile de promenadă ale catrenului neaoș, dominînd cei peste 99% de dueliști bărbați (nu fără a stîrni valuri de invidie și de cîrcoteli), Elis Râpeanu a devenit o persoană demnă de Cartea Recordurilor, fiind singura femeie pînă în prezent – la nivel mondial – care a obținut un doctorat cu o temă inedită: ,,EPIGRAMA ÎN LITERATURA ROMÂNĂ”.

De aici și îndoielile inițiale ale profesorului Ștefan Cazimir, conducătorul de doctorat al doamnei Râpeanu, care ,,fotografiază” plastic ineditul situației și îndoielile firești ale omului titrat. Pentru autenticitate și atmosferă, reproducem un fragment semnificativ, semnat Prof. univ. dr. Ștefan Cazimir: ,,Singura, pînă în prezent, care s-a dovedit capabilă să ducă treaba la bun sfîrșit este Elis Râpeanu, adică tocmai candidata al cărei subiect, Epigrama în literatura română, îmi trezise inițial o accentuată rezervă și nu prea eram tentat să-l accept, îmi imaginam crisparea Senatului Universității la auzul unui titlu atît de frivol, sub îndrumarea unui conducător cu o reputație asemănătoare (de liber-schimbist). (...) Ea a trecut cu succes prin filtrul referatelor, al examenelor parțiale și și-a susținut teza în octombrie 1999, obținînd titlul de doctor în filologie: este primul «doctor în epigramă» din lume”.

Crucea instalată de Elis Râpeanu și fratele ei Aurel-Tudor Stângă la mormîntul mamei și fratelui lui Gala Galaction. Slujba de sfințire și pomenire a morților din această familie a fost săvîrșită de Protos Casian Costache de la Mînăstirea „Sf. Nicolae“ din Valea Orlii, Chițorani

Opera doamnei Elis Râpeanu este apreciată atît de publicul larg cît și de oamenii de litere, cum a făcut-o, printre alții, și Acad. Fănuș Neagu: ,,Doamna Elis Râpeanu scrie poezii frumoase și epigrame care se țin minte. Exemplu: «Femeia are drept de vot/ În Parlament și peste tot/ Și mulți din senatori ar vrea/ Să fie-n Cameră cu ea». Iubitorii de poezie iubesc și epigrama bună. O știu de la unul din marii poeți lîngă care mi-am trăit tinerețea. Mărturisirea făcută în crucea zilei și nu în ceasul zorilor cînd ferocitatea omenească ațipește și ea pentru o clipă. Doamna Elis Râpeanu, vă mulțumesc pentru viața închinată cuvîntului ce cîntă și se tipărește în surîsul inimii. Elogii”.

Dincolo de carte...

Volumul Epigrame aforistice și madrigaluri, la a cărei sărbătoare de lansare către publicul cititor am fost martor, a intrat de acum în legendă. Răsfoirea lui descoperă încă o dată universul epigramei doamnei Elis Râpeanu, convertit în pagini ce vor rămîne emblematice pentru literatura românească de gen. Pornind de la prefața semnată de scriitorul oltean Tudor Nedelcea – care își dezvoltă subiectul pe cele două trăsături esențiale, generate de personalitatea autoarei: singularitatea domniei sale în epigrama românească și vastitatea preocupărilor și cercetării sale în varii domenii – și citind cele 13 capitole ale cărții, fiecare cu un motto sugestiv pentru reflectarea conținutului acelui segment de carte, totul demonstrează inteligența creatoare a doamnei Elis Râpeanu, nota dominantă constituind-o sintagme preluate de la autori de renume.

De pildă, Cap. I se deschide cu un citat din Nicolae Iorga: ,,Umorul e ca mirosul florilor. El nu se răspîndește în suflete veștede”, urmînd catrenul: ,,I-e dat omului să rîdă/ Cum frunza-i dată pomului/ Că rîsu-n viață-și are rostul,/ Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul”. Cap. III are pe frontispiciu un citat din ,,Timpul”, 10 iulie 1881, dintrun articol semnat de Mihai Eminescu: ,,Nu sînteți voi Națiunea! Totul e străin la noi, afară de mizerie. Numai ea e națională”. Urmează epigrama, la temă: ,,Fie-i lauzi, fie-i critici,/ Nu căta să-i ai amici/ Că prietenii politici/ Nu-s prieteni, ci complici”. La Cap. V, consacrat problemelor din justiție, după un citat semnat de epigramistul Vasile Ghica – ,,Unii își angajează un avocat, alții-l cumpără pe judecător” – spumoasele epigrame ,,rezolvă” multe aspecte spinoase din acest domeniu. Iată una: ,,În roba cu lavetă cît mai șorț, Judecătorul spune cu tărie: Prostia nu-i pricină de divorț, Cel mult, motivul de căsătorie”.

Nici prietenii lui Bachus nu scapă înțepăturii autoarei: ,,Cînd îl vede-n bătătură

Iarăși beat pe-o buturugă, Tot de mamă îl înjură

Că l-a învățat să sugă”.

Sutele de epigrame și madrigaluri din acest volum vin în avalanșă peste cititor, biciuirea moravurilor unor semeni de-ai noștri și ale unor tare ale societății românești contemporane, prezentate cu atîta naturalețe și cu o personificare ideală a personajelor, ne aduce zîmbetul pe buze, mai ștergînd din încrîncenările vieții. În acest fel, alăturîndu-se celorlalte volume de epigrame semnate de prietena mea (și a tuturor iubitorilor de frumos) Elis Râpeanu, volumul Epigrame aforistice și madrigaluri îmbogățește tezaurul literar pe care, astfel cum reiese și din titlul acestui reportaj, ni-l lasă moștenire ca ,,Mamă” a epigramei românești.

Cu bucuria și încîntarea de a fi avut prilejul să scriu acest reportaj, avînd în epicentrul său figura luminoasă a mereu tinerei scriitoare ELIS RÂPEANU și opera sa, ca etalon a unei creații universale, pusă sub semnul dominant al credinței în talent, dar și în destinul hărăzit de Dumnezeu – Creatorul Divin, în care are o încredere deplină – închei cu o epigramă a subsemnatului, la adresa doamnei Elis Râpeanu: ,,Dacă așezăm vreodată Epigrama într-o ramă, Păstorel îi este Tată, Iară Elis este Mamă!”. Sfîrșit

Doi epigramiști de marcă: Elis Râpeanu și Ștefan Cazimir

Destine remarcabile • Destine remarcabile • Destine remarcabile

Vera Atkins, românca de la vîrful spionajului britanic

Femeile au avut un rol decisiv în lupta împotriva nazismului, inclusiv cele care au acționat în spatele frontului și în special agentele din Special Operations Executive (SOE), o rețea bine organizată înființată de Winston Churchill și Hugh Dalton în vara anului 1940. SOE a avut misiuni sub acoperire în Europa ocupată și a sprijinit sau aprovizionat aproximativ un milion de operațiuni speciale în întreaga lume. Pentru organizație au lucrat zeci de femei, agente instruite să folosească arme și explozibili, să memoreze coduri complexe, să organizeze livrări de muniții și provizii, să suporte interogatori dure și, în unele cazuri, să coordoneze detașamente de bărbați. Una dintre ele a fost Vera Atkins, considerată cea mai puternică femeie din istoria spionajului, care a condus una dintre cele mai eficiente rețele de agenți, cea care a acționat în Franța ocupată, combinînd inteligența cu loialitatea în misiunile ei extraordinare care au avut un rol definitoriu în învingerea nazismului.

Ian Flemming în crearea personajului James Bond) o caracteriza astfel: „Vera îşi recruta agenţii cu grijă, îi antrena pînă cădeau din picioare de epuizare, îi testa în mod constant, apoi le organiza personal misiunile. Oamenii din armata ei clandestină ajungeau departe în spatele liniilor inamicului, luau legătura cu luptătorii din Rezistenţă, eliminau ţinte vitale, îi ajutau pe piloţii aliaţi să evite capturarea şi transmiteau la Londra informaţii prin radio”.

Vera Atkins, pe numele său real Maria Vera Rosenberg, era evreică, născută în România, la Bucureşti (sau Galați, după alte surse), pe 16 iunie 1908. Atkins provenea de la numele de fată al mamei, Zefra Hilda Etkins, o englezoaică născută la Londra. Tatăl Verei, Maximilian Rosenberg, era bancher, se născuse în Germania, la Hesse, și venise în România cu afaceri, făcînd o avere considerabilă pentru acea vreme, drept pentru care, în anii ’30, devenise apropiat de cercurile puterii. Vera a urmat școala din București și, datorită tatălui ei, l-a cunoscut pe contele Friedrich-Werner Graf von der Schulenburg, ambasadorul german la București între 1931 și 1934, alături de care a trăit o poveste de dragoste, continuată şi după ce diplomatul a fost numit ambasador la Moscova. În 1932, Max Rosenberg a murit la Viena, iar Vera, împreună cu mama și cei doi frați, Guy Wilfred Atkins și Siegfried Rosenberg, au mai rămas cinci ani în țară, apoi s-a mutat în Anglia.

Datorită relațiilor pe care le avea la București, a fost recrutată de serviciile secrete britanice și a revenit des cu misiuni în România. Sir William Samuel Stephenson, coordonatorul BSC (British Security Co-ordination), este cel care a introdus-o în lumea agenților secreți, unde a avut o ascensiune absolut fulminantă ajungînd în structurile de vîrf ale SOE.

Pentru că nu avea cetățenie britanică, Atkins a fost angajată în februarie 1941 ca secretară în SOE, apoi a fost remarcată pentru extraordinara sa capacitate organizatorică și a devenit mîna dreaptă a colonelului Maurice Buckmaster, coordonatorul secției franceze a organizației. William Stevenson (cunoscut sub numele de cod Intrepid, cel care l-a inspirat pe scriitorul

În perioada în care a lucrat pentru SOE, Atkins a coordonat o rețea de aproape 500 de oameni care au fost trimiși în Franța ocupată, i-a antrenat, le-a oferit identități false și a ținut legătura cu familiile lor. Agenții SOE proveneau din toate categoriile sociale, singura condiție pentru a fi angrenați într-o astfel de misiune fiind cunoașterea la perfecție a limbii franceze. Stăpînea ea însăși în detaliu condițiile din Franța ocupată, căile de acces și de transport, reglemententările poliției, logistica pentru luptătorii din Maquis. În plus, a creat pentru fiecare agent o poveste credibilă pe care aceștia o puteau spune autorităților în cazul în care erau capturați, iar noile lor identități erau atît de verosimile încît, datorită lor, beneficiau de un grad ridicat de protecție.

Cu toate că misiunile erau pregătite cu minuțiozitate, aproape 120 de agenți nu s-au mai întors niciodată în Marea Britanie. Cîțiva oameni au fost uciși în acțiune, dar cei mai mulți au fost arestați de germani, unii dintre aceștia dispărînd pentru totdeauna în centrele de interogatoriu sau în lagărele de concentrare.

Eficiența și inteligența Verei Atkins au fost însoțite de o mare responsabilitate față de cei pe care îi trimitea la o posibilă moarte și nu a existat nici o îndoială cu privire la loialitatea și grija ei față de agenții secreți. Îi cunoștea personal pe toți spionii și, după cum a mărturisit ea însăși mai tîrziu, anii în care a activat în SOE au fost foarte epuizanți, pentru că a trăit la cote maxime toate experiențele de viață și de moarte ale agenților de care era responsabilă. Pe lîngă mesajele codificate ale fiecărei misiuni, transmise prin cuvinte cheie în diverse emisiuni radio BBC, Vera a păstrat legătura agenților din teren cu rudele acestora din Anglia.

După terminarea războiului, a devenit membră a Comisiei Britanice pentru Crime de Război și a început să adună dovezi pentru urmărirea penală a criminalilor vinovați pentru moartea agenților SOE dispăruți în misiunile din Franța.

Timp de un an de zile Vera Atkins a vizitat lagărele de concentrare, a interogat agenți germani și a stabilit atît vinovații, cît și împrejurările în care oamenii ei au fost capturați și detalii despre modul în care și-au petrecut ultimele zile. Singurul ei caz nerezolvat este cel al unui agent care fusese trimis la Marsilia cu trei milioane de franci și nu a putut rezista tentației de a paria banii la Monte Carlo. Nu s-a stabilit niciodată însă dacă bărbatul cîștigase și trăia în secret din încasări sau dacă a pierdut toată suma și s-a sinucis.

După ce i-a trimis în instanță pe cei vinovați de moartea agenților SOE, informațiile pe care le-a adunat au stat la baza listei de onoare pe care se află înscrise numele a 91 de bărbați și 13 femei care și-au dat viața pentru libertatea Franței. În memoria lor în 1991 a fost dezvelit un monument la Valençay, în Valea Loarei.

Vera Atkins a arătat abilități formidabile în misiunea de interogare a naziștilor după război. Hugo Bleicher, un ofițer care făcuse parte din serviciul de informații și contrainformații al armatei ce funcționa pe lîngă Marele Stat Major german și care avusese ca misiune distrugerea Rezistenței franceze, a considerat interogatoriul ei cel mai complet la care fusese supus

după arestarea sa. În martie 1946, tot ea l-a interogat și pe Rudolf Hoss, primul comandant nazist de la Auschwitz, care trăia ascuns la o fermă. Cînd acesta a fost întrebat dacă este adevărat că a provocat moartea a 1,5 milioane de evrei, a protestat indignat spunînd că este o greșeală, cifra reală era de 2.345.000.

Scriitoarea britanică Sarah Helm pune la îndoială în volumul ei, ,,A Life in Secrets: Vera Atkins and the Missing Agents of WWII”, apărută în 2007, eficiența cu care Vera Atkins a coordonat rețeaua de agenți SOE. Controversele se referă la recuperarea din Franța a agenților deconspirați, sugerînd că Atkins, care avea rude din partea tatălui în Europa ocupată de naziști, e posibil să fi fost implicată într-o operațiune de salvare controversată a vărului ei, Fritz Rosenberg, lucru pe care l-ar fi ascuns de coordonatorii din SOE.

Guvernul francez a numit-o pe Vera Atkins comandant al Legiunii de Onoare în 1987, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii i-a oferit titlul de comandant al Imperiului Britanic, iar Dwight „Ike” Eisenhower, comandantul suprem al Forței Expediționare Aliate în Europa și, din 1951, al 34le președinte american, a recunoscut că, datorită misiunii secției franceză a SOE, durata războiului a fost scurtată cu șase luni, numind organizația pentru care a lucrat Atkins echivalentul a 15 divizii armate. În 1947, după moartea mamei ei, Vera Atkins s-a retras din serviciul activ al intelligence-ului britanic și a lucrat pentru UNESCO, mai întîi ca office manager și apoi ca directoare. În 1961, cînd a ieșit la pensie, s-a stabilit într-un sat din Anglia. A murit pe 24 iunie 2000, la vîrsta de 92 de ani, într-un spital din Hastings, după ce trăise ultima parte a vieții într-un cămin de îngrijire pentru persoane vîrstnice, a fost incinerată, iar cenușa ei a fost depusă în curtea curții bisericii Sf. Senara din Zennor, Cornwall.

Numele Verei a devenit cunoscut pe scară largă după anul 2006, datorită volumului jurnalistului canadian William Stevenson, „Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, deși povestea ei inspirase multe filme artistice sau documentare produse în anii ’60 – ’70, iar istoricii care s-au ocupat de cel de-al II-lea Război Mondial au realizat o serie de cercetări științifice despre operațiunile în care fusese implicată.

Viața Verei Atkins a fost sursă de inspirație pentru celebrul personaj Moneypenny din seria de 12 romane James Bond creată de scriitorul și jurnalistul britanic Ian Fleming, el însuși ofițer al Naval Intelligence Division în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Cărțile au fost ecranizate începînd cu anul 1962, iar astăzi există 24 de filme James Bond, Moneypenny fiind prezentă în toate aceste producții, în interpretarea unor actrițe precum Lois Maxwell, Caroline Bliss sau Samantha Bond.

DOSARESECRETE RO

Vera Atkins alături de membrii echipei de cercetare a crimelor de război

Vera Atkins și Maurice Buckmaster

Cronica

unei dispute celebre: Nicolae Iorga vs. Tudor Arghezi

După apariţia unor fragmente din operele lui Arghezi în manualele şcolare ale anilor ’30, scriitorul e pus la zid de Nicolae Iorga şi susţinătorii săi: e considerat „pornograf” şi autor de „insulte scîrboase”, e acuzat că „otrăveşte sufletul noilor generaţii” şi că produce daune uriaşe literaturii. După o perioadă în care nu ripostează fiindcă n-are unde, n-are cum („Biletele de papagal” dispăruseră din peisajul presei în 1929), Arghezi contraatacă straşnic, cu nerv şi cu talent: Iorga dis cută problemele litera turii, ale artei, „în scris şi grai, ca în gura pieţii, precupeţeşte”, scrie „fără talent şi adeseori fără gramatică simplă şi cu o fenomenală absenţă de măsură”, „calitatea polemicii lui e derizorie şi vulgară”. La aproape opt decenii de la conflictul IorgaArghezi, vă ducem în culisele acestui veritabil război de presă, cu arme constînd în epigrame, pamflete şi satire, şi vă propunem un final altfel decît îl ştiţi: capul răutăţilor n-ar fi fost Iorga, ci chiar Arghezi, care, cu 30 de ani mai devreme, trimitea deja primele săgeţi otrăvite înspre istoric...

De ce nu se apără Arghezi?

Presa a constituit dintotdeauna o sursă inepuizabilă de informaţii. Acum o jumătate de secol, ea reprezenta şi cea mai rapidă cale de transmitere a informaţiei. Dar ce se întîmplă dacă presa devine un cîmp de luptă? În prima jumătate a Secolului al XX-lea, Ion N. Theodorescu (cunoscut sub pseudonimul de Tudor Arghezi) conduce o serie de publicaţii săptămînale („Cuget Românesc”, „Naţiunea”, „Bilete de papagal”), iar în 1927 publică primul său volum de poezie, ,,Cuvinte potrivite”. Prima ediţie a „Biletelor de papagal” apare la 2 februarie 1928, dar, din motive diverse, la 9 august 1929 publicaţia dispare. În perioada interbelică, Arghezi este un adevărat fenomen, iar în 1935 apare în Manualul de literatură şi Limba Română pentru clasa a VIII-a de gimnaziu. Manualul, publicat sub îngrijirea lui Al. Rosetti, I. Creţu şi Jack Byck, îi promovează pe modernişti, nefavorizînd canonul tradiţional. După publicarea manualului, adversarii acestuia (în frunte cu Nicolae Iorga) atacă dur prezenţa în sumar a „pornografului”.

* * *

Nicolae Iorga – prim-ministru al României în perioada 19 aprilie 1931 - 6 iunie 1932 – înfiinţează o revistă cu scopul continuării seriei ,,Semănătorul” (revista lui G. Coşbuc şi Al. Vlahuţă), sub numele de „Cuget clar” sau „Noul Sămănător”. De fapt, prin această publicaţie, Iorga îşi propunea defăimarea lui Arghezi, Lovinescu şi altor modernişti. În primul număr al „Cugetului clar” întîlnim astfel o scrisoare de la o anumită Constanţa State, o scrisoare-atac la adresa „pornografilor” în frunte cu Tudor Arghezi, în contextul publicării romanului acestuia, ,,Cimitirul Buna-Vestire”, ce ar fi cuprins „insulte scîrboase”. De meserie institutoare, expeditoarea este „adînc îngrijorată” şi, cu multe omagii pentru Nicolae Iorga, îi cere „remedierea răului făcut în literatură” de către Arghezi şi ceilalţi „pornografi”. În realitate, scrisoarea este doar un pretext pentru începerea unor lungi şiruri de atacuri la adresa lui Arghezi şi mai puţin la adresa moderniştilor, în general. Aflăm pe parcurs, din altă scrioare adresată lui Iorga, adevărata cauză a atacurilor: apariţia lui Arghezi în manualele şcolare.

Tudor Arghezi caută o sursă defensivă, dar în zadar. „Biletele de Papagal” nu mai văzuseră cerneala tiparului de ani buni, iar colaboratorii săi trecuseră în tabăra „iorghistă”. Căutînd cea mai bună variantă de apărare, Arghezi publică primul răspuns în „Credinţa”, despre care Iorga consemnează: „Primul salut arghezian ne vine de la foaia «Credinţa» şi e semnat de un Erasm pe care-l bănuim că e mai mult de la Văcăreşti decît de la Rotterdam. Întreg arghezismul e acolo. Gluma lui «Mitică spiritualul», care discută coloarea coperţilor şi deprins a mugi, mugeşte şi pe seama noastră”. De altfel, Iorga porneşte, după propriile afirmaţii, o adevărată „luptă purificatoare” şi o „luptă contra prostiei”, iar în Conferinţa de la Liga Culturală din 19 ianuarie 1936 vorbeşte doar de pornografia ce întrecuse orice măsură şi cotropise literatura română. Istoricul publică de-a lungul a doi ani, în „Cuget clar”, insulte numeroase la adresa lui Arghezi şi a moderniştilor: satirizează, de pildă, romanul arghezian ,,Buna-Vestire”, numindu-l „Buna Beştire” sau „Buna Beştelire”. Pentru ,,Tablete din ţara lui Kuty”, o altă operă argheziană, Iorga se transformă într-un adevărat etimolog. Consideră că numele de „Kuty” are origine ungurească şi ar proveni de la „kutya” ce, în limba maghiară, înseamnă „cîine” – de aici, traducerea à la Iorga a denumirii romanului: ,,Tablete din ţara cîinilor”. „Lordul Arghezi”, cum îl numeşte Iorga, devine personajul principal al revistei „Cuget clar”, fiecare număr conţinînd insulte la adresa operei argheziene.

Se formează două tabere adverse: iorghiştii –simpatizanţii lui Nicolae Iorga (şi, desigur, membri ai Partidului Naţionalist Democrat) – şi „duşmanii poporului” (după cum îi numea însuşi Iorga). Iată, de pildă, un fragment dintr-o scrisoare a unui preot (iorghist, desigur), din judeţul istoric Covurlui, către Nicolae Iorga, în care slujitorul Bisericii îşi declara susţinerea faţă de istoric: „Dacă în urma sfaturilor mele şi a îndemnului ce l-am făcut în alegerile actuale la Covurlui, de a se alege în Sfatul Ţării oamenii Partidului Naţionalist Democrat în frunte cu Dv. şi cu Dl. Sp. Popescu mi s-a atribuit şi am fost calificat de unii şi de alţii ca pe unul din periculoşii «iorghişti» şi deci naţionalist, deşi acest crez l-am avut în sufletul meu, ascuns şi munceam mereu pentru el (…), a venit vremea să ies din rezervă şi să declar pe faţă că în adevăr sînt, am fost şi voi fi «iorghist» – sînt am fost şi voi fi întodeauna membru devotat al Partidului Naţionalist Democrat“.

„Armele“ lui Nicolae Iorga

Una dintre cele mai ingenioase metode de batjocură folosite de Iorga la adresa lui Arghezi a fost aceea prin care i se dedicau poezii, de-a dreptul comice, scriitorului. E bine cunoscut faptul că Arghezi, prin poezia ,,Testament” (publicată în volumul ,,Flori de mucigai”, 1927), continuă seria artelor poetice (începută de Ienăchiţă Văcărescu prin poezia ,,Testament literar”). Cu această ocazie, profesorul şi academicianul Iorga îi compune lui Arghezi următoarea strofă semnificativă: „Sărmana noastră poezie/ Făcută de trei Văcăreşti/ Menită deci a fost să vie/ Cu tine iar la Văcăreşti!”. Fireşte, Iorga se referă la perioada de timp petrecută de Arghezi în închisoarea Văcăreşti, acuzat de trădare, ca filogerman, în timpul Primului Război Mondial. (...)

„Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir-ar al dracului!“

Presa vuieşte că Iorga ar fi grav bolnav, că un rinichi şi-ar fi încetat funcţia şi ar avea grave afecţiuni de vedere. Arghezi încearcă să oprească atacurile considerînd că nu se poate lupta cu un bolnav. De fapt, Iorga era perfect sănătos şi se folosea de presă pentru a căpăta o brumă de compasiune din partea lui Arghezi. A doua zi, informaţia referitoare la afecţiunile lui Iorga este dezminţită, iar Arghezi se răzbună pe cel ce făcuse publică informaţia, omul de încredere al lui Iorga, N. Georgescu Cocoş. Se publică toată averea acestuia dobîndită în timpul guvernului Iorga: „uriaşe palate în Bucureşti, vilă la Sinaia” şi funcţiile deţinute: „face parte din consiliile Băncii de Scont, fabricei Zamfirescu şi societăţii de Radio şi garajului Mihăilescu”.

După publicarea articolului, Societatea Română de Radiodifuziune (unde era acţionar Cocoş) îi suspendă autorizaţia lui Arghezi (începînd cu 1 iulie 1937), dar acesta nu se lasă intimidat şi pune mîna pe un manifest scris de Nicolae Iorga în perioada de cînd era prim-ministru; în manifest, Iorga îi asigura pe evrei de tot sprijinul său. După publicarea documentului în „Bilete de papagal”, Iorga ridică steagul alb şi cere pace. Arghezi cîştigase războiul. Dem. Theodorescu, prietenul lui Tudor Arghezi, primeşte un telefon de la discipolul lui Iorga, Georgescu Cocoş, rugîndu-l să citească ultimul articol al profesorului din „Cuget clar”: „Dragă prietene, ai citit ultimul articol din «Cuget clar» al profesorului? E, acolo, o frază pe care am reprodus-o în «Neamul Românesc» şi care înseamnă o adevărată propunere de pace... Spune-i, mă, lui Arghezi, care are talent, fir-ar al dracului! Să-l citească şi să tragă consecinţele...“.

Epilog

Contemporanii au crezut că Iorga fusese capul răutăţilor, că el pornise acest veritabil război. Ei bine, nu e chiar aşa: startul „înţepăturilor” fusese dat cu mult mai devreme, chiar de către Arghezi. În anul 1904, diaconul Ion Nae Theodorescu, împreună cu un anumit Demetrius, înfiinţau o revistă literară numită „Linia dreaptă”. Pentru că era diacon şi pentru că nu-şi dorea să fie recunoscut, Theodorescu va folosi pentru prima dată pseudonimul Tudor Arghezi. Şi, în această calitate de Arghezi, va ataca dur, în numărul 3 al revistei, din 15 mai 1904, opera lui Iorga, ,,Viaţa lui Ştefan cel Mare”: „Istoria lui Stefan cel Mare, de care ne ocupăm, e scrisă greoi şi încurcat, cum este tot ce poartă numele: N. Iorga de-asupra sau dedesubt. (...) D-sa are o dibăcie permanentă de a întoarce pe dos priceperea citeţului, nu ştiu cum face fraza, nu ştiu cum o strînge de gît, că ea e opacă”.

Arghezi: „Fusesem izolat, cu condeiul şi caietele mele, pe un bloc de gheaţă cît ţara”

„Personal, de vreme ce e vorba – vă cer iertare –despre mine, am avut împotriva scrisului meu, un timp, toate autorităţile culturale asociate: Universitatea, Academia, poezia, proza, presa, poliţia, justiţia, cenzura, jandarmeria şi chiar colegialitatea imediată. Fusesem izolat, cu condeiul şi caietele mele, pe un bloc de gheaţă cît ţara, ocărît, scuipat, insultat, pentru că, fără să mă simt vinovat cu nimic, încovoiam poate graiul moştenit cu oareşcare dexteritare suspectă. Singurul drept şi singura datorie acordate unui scriitor erau să moară la spital pe o rogojină, sau la balamuc. Afară de unele strofe patriotice, cîntate la oştire şi la şcoala primară, scrise de Alecsandri, şi afară de operele semnate Carmen Sylva, respirînd o atmosferă regală, restul, cu om cu tot, era indiferent şi aproape odios. N-aş putea spune că ocările m-au neliniştit; dimpotrivă, m-au făcut mai insistent. Atacat, m-am apărat atacînd, iar adversarii s-au mulţumit să-mi schimbe denumirea de scriitor în cea de... polemist” (Fragment din „Lume veche…”, de Tudor Arghezi). H ISTORIA.RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Ținta pe România

(urmare din pag. 1)

În acest fel, rezolvă mai multe probleme: au motiv să scoată bani de la buget pentru industria de apărare – care, pentru a face un ban cinstit, era nevoită să inventeze conflicte prin Orientul Mijlociu, lucru destul de anevoios de altfel –, își rezolvă problemele economice dînd vina pe Putin și pe război și, ca să fie totul și mai bine, au plusat aducînd și China în ecuația asta, fiindcă NATO dorește să se extindă și în Asia. Prin urmare, China e trecută în noua schemă de securitate a Alianței mai mult ca un adversar economic care se folosește de echipamentele sale civile (antene de satelit, telefoane mobile, echipamente pentru antene de telefonie etc.) ca să desfășoare acțiuni de spionaj. De asemenea, au așezat-o alături de Rusia, ca să dea senzația existenței unei „Axe a răului”, atît de folositoare în caz de nevoie.

Revista Politico arăta pe 30 iunie, în articolul intitulat „NATO pășește într-o perioadă periculoasă, după întîlnirea de la Madrid”, că aliații din NATO sînt conștienți de situația tensionată în care a ajuns planeta și au insistat că vor sprijini Ucraina „atîta timp cît este nevoie” pentru a respinge armatele președintelui rus Vladimir Putin, încercînd totodată să țină Alianța departe de o luptă directă cu Rusia, avertizînd asupra faptului că acest conflict ar putea scăpa de sub control în orice moment.

Țările care formează alianța militară NATO s-au angajat în dezvoltarea unor capacități de mobilizare a numeroase trupe de-a lungul graniței Rusiei, mai multe decît în orice alt moment de la prăbușirea Uniunii Sovietice, cu noi posturi de comandă în țările baltice și, probabil, în țările nealiniate, pînă acum, Finlanda și Suedia, care au decis să se alăture Alianței aducînd-o astfel la ușa Rusiei. Secretarul general al NATO Jens Stoltenberg, la conferința de presă prilejuită de închiderea întîlnirii de la Madrid, a recunoscut faptul că pericolul îl depășește acum pe cel al Războiului Rece și l-a avertizat în mod clar pe Putin că orice invadare a teritoriului aliat va atrage instantaneu întreaga mînie a puterii militare occidentale. „Trăim într-o lume mai periculoasă, trăim într-o lume mai imprevizibilă și trăim într-o lume în care avem de fapt un război fierbinte în Europa, cu operațiuni militare pe scară largă pe care nu le-am mai văzut în Europa de la cel de-al II-lea Război Mondial”, a mai spus Stoltenberg.

Dar chiar dacă s-au angajat să sprijine Ucraina „atîta timp cît este nevoie”, a fost imposibil ca liderii să garanteze un asemenea angajament nelimitat, mai scrie Politico. Nevoile financiare ale Ucrainei sînt uluitoare, mergînd de la aproximativ 5 miliarde de euro la 7 miliarde de euro pe lună pentru a menține țara pe linia de plutire. Și țara vecină are nevoie de artilerie cu rază mai lungă de acțiune, precum și de sisteme de apărare antirachetă mai sofisticate. Există însă o declarație a lui Stoltenberg care m-a pus pe gînduri. Iat-o: „Ne-am mărit semnificativ prezența în partea de est a Alianței – cu peste 40.000 de soldați sub comanda directă a NATO – pentru a elimina orice loc de neînțelegere la Moscova cu privire la disponibilitatea noastră de a proteja fiecare centimetru din teritoriul NATO”, a spus el, adăugînd că „Aceasta este responsabilitatea de bază a NATO: să se asigure că nu există nici o neînțelegere în mintea vreunui adversar, că dacă vor face ceva asemănător cu ceea ce a făcut Rusia Georgiei în 2008 sau Ucrainei acum, asta va declanșa răspunsul total din partea întregii Alianțe”

Cum adică? Dacă China atacă Taiwan-ul, NATO îi declară război? Am spus China și nu altă țară fiindcă ea este considerată adversar în noul concept strategic al NATO, alături de Rusia. Deci nu mai sîntem alianță defensivă, ci devenim una agresoare? Ne împuternicim noi pe noi să fim gardienii planetei? Nu mai ținem cont de rezoluțiile ONU? Chiar, ce naiv sînt: oricum organizația aceea perimată și inutilă nu mai corespunde ambițiilor conducătorilor Americii.

Faptul că americanii fac ce vor pe planetă ar putea fi în general treaba lor, doar că după această întîlnire de la Madrid a devenit și treaba noastră, a românilor,

fiindcă regiunea Mării Megre a devenit o zonă strategică pentru alianța militară și fiindcă vom avea comandamente militare la nivel de brigadă (4.000 de militari). O să citez în continuare declarația președintelui României, Klaus Iohannis, pe această temă: „Anunțul Președintelui Biden referitor la prezența suplimentară americană în România, prin dislocarea unui Comandament la nivel de brigadă de luptă în țara noastră, exprimă încă o dată soliditatea Parteneriatului nostru Strategic cu Statele Unite ale Americii. (...) Suplimentarea prezenței americane, pe care am susținut-o constant, va avea un rol benefic pentru România, dar și pentru securitatea întregii regiunii. De asemenea, am decis ca grupurile de luptă să beneficieze de forțe de întărire precis alocate acestora și de prepoziționări de echipamente, dar și de muniție”.

Cu alte cuvinte, vom avea trupe străine pe teritoriul nostru, ceea ce nu s-a mai întîmplat de cînd au plecat rușii în 1956, iar asta nu e deloc îmbucurător. Și sovieticii ne-au fost aliați, dar nu i-am invitat noi să vină aici. Oricum ar fi, 4.000 de militari străini la noi în țară reprezintă o forță deloc de neglijat, care va constitui la nevoie un factor de presiune asupra organelor decizionale românești. În afară de asta, tot armamentul ăsta și toți soldații americani aduși aici vor desemna țara noastră o țintă mare pentru Rusia. Dacă războinicii iresponsabili care conduc NATO declanșează un război cu Rusia, unde credeți că se duc primele rachete rusești? Peste orașele americane? Nu. Peste cele românești. Ce va fi atunci? Ni se va transforma țara într-un cîmp de luptă și vom vedea cum e distrusă din cauza unor iresponsabili? Exact așa, dar văd că acest lucru îi provoacă satisfacție președintelui. Probabil fiindcă nu simte nimic pentru țara asta.

Astfel, președintele a decis creșterea bugetului dedicat apărării de la 2% cît e acum, la 2,5% din PIB începînd cu 2023, informîndu-ne totodată că România s-a numărat printre statele care au susținut creșterea Bugetului comun al Alianței – adică banii care se alocă Alianţei ca atare pentru funcționare –, o decizie în interesul României. Un buget sporit ne asigură o implementare eficientă a tuturor măsurilor adoptate.

Dacă Iohannis consideră că este în interesul nostru să plătim industriei militare americane bani ca să ne înarmăm, deși nu s-a dovedit că avem vreun dușman care să vrea să ne atace în afară de exagerările și invențiile presei occidentale și a oficialilor NATO dornici de război, în loc să restructurăm din temelii sistemele de educație și sănătate, să ne apucăm să terminăm termocentralele începute de Ceaușescu ca să ne sporim independența energetică, sau Canalul Dunăre-București, ori cel SiretDunăre, pentru transportul pe apă dinspre Ucraina spre inima Europei, dezvoltîndu-ne astfel țara – atunci înseamnă că nu merită să se afle în demnitatea pe care milioanele de români i-au oferit-o de două ori, fiindcă au crezut în minciunile sale despre „ciuma roșie”, cu care mai tîrziu s-a aliat.

Vorbind despre acest subiect, vreau să vă întreb: ați mai auzit ceva despre proiectul ,,România Educată”? Erau stipulate acolo niște termene asumate de care nu s-a mai scris nimic, construrirea de școli, suplimentarea bugetelor locale pentru angajarea de noi cadre didactice. Ați mai auzit ceva de toate astea? Nu, și nici nu veți mai auzi, fiindcă banii destinați acestor proiecte se duc în buzunarele constructorilor de arme din SUA. Ciudat e faptul că banii ăștia nu știu de unde vin, că noi oricum nu mai producem nimic și importăm mai mult decît exportăm.

În concluzie, la acest Summit s-a decis că trebuie să cheltuim și mai mulți bani pe înarmare, fiindcă principala amenințare la adresa securității statelor NATO este Rusia și că trebuie să ne uităm cu coada ochiului și la China, iar România devine țintă pentru rachetele rusești pentru că niște minți înfierbîntate au decis că rușii și chinezii sînt nașpa și că or să muște din noi dacă nu sîntem pregătiți. Grav e faptul că foarte mulți i-au crezut. Ce facem în situația asta? Ne rugăm la Dumnezeu să ne trimită niște oameni competenți cu care să putem vota la alegerile ce vor veni sau măcar să ne dea mintea cea de pe urmă pentru a nu ne mai lăsa prostiți de toți incapabilii ăștia care vin să ne cerșească votul și să ne transforme pe toți în ținte.

Vine sfîrșitul lumii?

Media de mainstream din Statele Unite promovează deşănţat mîncatul de insecte şi de viermi: plăcintă cu greieri, pizza cu lăcuste, bomboane cu omizi etc. Cineva ar trebui, cu umor, să propună prin ONU guvernelor din Occident să introducă obligaţia de a lua o masă pe zi cu insecte sau viermi pentru ziarişti, prestatorii media şi pentru Guverne şi Parlamente. Progresul ar fi în bună măsură asigurat! De altfel, belgienii ar vrea să taxeze crescător (de la 6% la 12% sau chiar pînă la 20%) consumul de carne. Ca să „înverzească” hrana şi să aducă, în acelaşi timp, plusuri la buget.

Miniştrii din guvernul britanic şi-au dat demisia pe bandă rulantă. Nu-l mai suportau pe halucinantul lor prim-ministru. Au lăsat să se înţeleagă că deciziile acestuia sînt incoerente şi compromit grav Partidul Conservator. Boris Johnson a intrat în concurenţă directă cu Volodimir Zelenski, fantasticul preşedinte al Ucrainei, pentru titlul de cel mai aberant şef de stat sau de guvern. Fără şanse. Actorul Zelenski e „invincibil”. După ce 60 de miniştri, secretari de stat şi alţi demnitari din guvernul britanic şi-au prezentat demisiile joi, la începutul după-amiezii, şi-a anunţat demisia şi „clovnul” Boris, mai nou, zis „ucraineanul”.

Johnson pare să fie prima victimă politică occidentală a războiului din Ucraina şi a sancţiunilor economice „bumerang” hotărîte de Vest împotriva Rusiei. Vor urma Joe Biden şi Partidul Democrat după alegerile de mid term din noiembrie? Dar vor cădea şi alţii. Mario Draghi? Emmanuel Macron? Olaf Scholz?

Încă nu ştim răspunsul la cîteva întrebări importante care vor schimba lumea în lunile următoare:

- Cînd se va încheia războiul din Ucraina şi cît de mult va „elibera” (într-un fel sau altul) Rusia din Ucraina?

- Ce se va întîmpla cu industria şi cu economia germană în lipsa gazului ieftin din Rusia?

- Vor decide germanii intempestiv, împotriva voinţei SUA, să deschidă gazoductul Nord Stream 2?

- Cînd va începe prăbuşirea Burselor din SUA şi din UE? Care vor fi evoluţiile euro şi ale dolarului pînă la sfîrşitul anului?

- Cîte luni mai rezistă euro? Populaţiile se vor supune încă o dată mascaradei reînnoite Covid şi vaccinurilor aferente?

În România, în lipsă de subiecte autentice, ne preocupă, în presă, în media, dacă Mircea Geoană va candida la prezidenţialele din 2024 sau dacă le va cîştiga concurenta sa, Laura Codruţa Kövesi. Dar ce om serios îl va mai vota pe Mircea Geoană? Îl va susţine partidul de stînga-dreapta NATO? Sau cine va vota pentru procuroarea de tristă amintire Kövesi? Partidul Comisiei Europene? Sociologii, făcătorii de sondaje şi ziariştii îşi cîştigă greu pîinea. De aceea inventează asemenea subiecte penibile, fără vreo legătură cu viaţa din ce în ce mai grea a alegătorilor. Indecenţă şi prost-gust, patologice. Obrăznicie şi obscenitate.

Fermierii olandezi au ieşit cu tractoarele (și un tanc - n.r.) pe autostrăzi. Li s-au alăturat şi automobiliştii. Pescarii din Olanda au blocat porturile. Protestele violente nu sînt specifice nici olandezilor şi nici popoarelor nordice. Acolo, prin tradiţie, totul se discută. Dar Olanda are de prea mulţi ani cel mai „globalist” prim-ministru şi cel mai fanatic adept al Marii Resetări, Mark Rutte, cel care nu-i iubeşte deci pe olandezi, dar nici pe români. Olandezilor le-a ajuns. Cariera superantipaticului Rutte va trebui, probabil, să se încheie, la fel ca mandatul lui Boris Johnson. Deşi Justin Trudeau, în Canada, alt globalist detestat, e încă în post după formidabila mişcare a camionagiilor. În România, prim-ministrul Nicolae Ciucă e, în schimb, stabil. A fost spălat şi de ruşinosul plagiat şi se visează chiar preşedinte. După nulisimul Iohannis, Ciucă ar fi un progres (alegere între două rele - n.r.): nu a fost votat direct niciodată de nici un român (votul traficat al liberalilor nu interesează). O culme a „democraţiei”… PETRU ROMOȘAN (Art-emis.ro)

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Pe 2 iulie a.c., a avut loc prăznuirea a 30 de ani de la canonizarea domnitorului Ștefan cel Mare. Sfîntul domnitor a fost cinstit prin rugăciune și activităţi culturale la Mînăstirea Putna, ctitoria sa. Mii de credincioși au luat parte la această sărbătoare. Întrucît Sfîntul Ştefan cel Mare este şi ocrotitorul mînăstirii, între zidurile Cetății Putnei a avut loc tradiționala ceremonie militară, cu depunere de coroane și flori. După intonarea Imnului de stat al României și a Imnului de stat al Republicii Moldova, reprezentanți ai autorităților din ambele țări au depus coroane la mormîntul domnitorului. A urmat ceremonialul militar dedicat sărbătoririi Sfîntului Domnitor Ștefan cel Mare la 518 ani de la trecerea la cele veșnice și la 30 de ani de la canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română. ● La Gura Rîului, județul Sibiu, a fost organizat Festivalul Național „Bujorul de munte”, ediția a XVIII-a, manifestare la care a fost improvizat și un tîrg cu bunătăți gastronomice specifice oieritului.Acompaniamentul: muzică populară locală. Prezent la spectacol, Ansamblul folcloric profesionist „Cindrelul – Junii Sibiului”. ● Bujorul devine simbol național. Senatul a adoptat, în calitate de primă Cameră sesizată, propunerea legislativă prin care bujorul a fost declarat floarea națională a României. Propunerea legislativă adoptată de Senat prevede că autoritățile administrației publice locale vor organiza periodic expoziții florale care să marcheze floarea de bujor ca floare națională; de asemenea, vor amenaja în parcuri și grădini publice spații florale de bujor, dar și alei de bujori. ● O mină de război folosită de armata Rusiei în conflictul din Ucraina a fost observată în cursul săptămînii trecute la o distanță de aproximativ 39 mile marine (70-72 km), în largul Mării Negre, în apropiere de Capu Midia. După primirea sesizării, șeful Statului Major al Forțelor Navale a ordonat executarea unei misiuni de cercetare și intervenție în raionul maritim în care a fost sesizată mina. De asemenea, ministerul turc al Apărării a anunţat descoperirea şi neutralizarea unei mine în Marea Neagră, în largul coastei aşezării Igneada, lîngă graniţa cu Bulgaria, a informat presa turcă. ● România a cerut sprijinul Greciei pentru intrarea în Schengen, cu prilejul vizitei pe care premierul României, Nicolae Ciucă, a făcut-o la Atena. „În ceea ce priveşte relaţiile bilaterale, l-am rugat pe domnul prim-ministru şi, desigur, echipa dumnealui, să ne sprijine în tot ceea ce înseamnă demersul nostru de a fi cît mai curînd admişi în spaţiul Schengen. Este un obiectiv naţional, este o recunoaştere faţă de eforturile pe care ţara noastră le-a făcut în acest sens”, a declarat primul-ministru Ciucă în fața premierului Greciei, Kyriakos Mitsotakis. Premierul Ciucă i-a atras atenția omologului său elen că atitudinea României în sprijinul Ucrainei este un element care trebuie să urgenteze primirea României în Schengen. De asemenea, a fost abordată problema dependenței de gazul rusesc, stabilindu-se că în Grecia va fi deschis interconectorul BRUA, care va livra gaz lichefiat Bulgariei și României, începînd din toamnă. ● Droguri la o frizerie din București, unde traficanții obțineau bani frumoși din vînzări, pe care apoi îi investeau în case, mașini sau îi cheltuiau în vacanțe de lux. ● Pentagonul a oferit un ajutor militar Ucrainei în valoare de 820 milioane dolari, ceea ce reprezintă a 14-a livrare de echipamente militare, între care și rachete de artilerie de mare mobilitate Himars. De asemenea, Slovacia oferă Ucrainei toate aparatele de zbor Mig-29 pe care le deține, iar Norvegia a anunțat acordarea unui ajutor pentru Ucraina în valoare de un miliard de euro. ● În plină criză energetică, cea de-a treia termocentrală a CE Oltenia, sucursala de la Ișalnița, a fost oprită ca urmare a lipsei cărbunelui. Situația a apărut după ce Tribunalul București a suspendat Acordul de Mediu

la Cariera Minieră Roșia, cea mai mare din țară. Oamenii sînt disperați deoarece vor rămîne fără locuri de muncă ● În urma avalanșei provocată de topirea ghețarului „Marmolada” din Alpii italieni, presa a anunțat dispariția a numeroase persoane. Zece persoane au murit. ● Începerea construcției metroului din Cluj Napoca, la a patra amînare: Termenul pentru depunerea ofertelor pentru proiectare și execuție a fost prelungit cu o lună și jumătate, pînă pe 22 august. Cu o valoare totală estimată la 6,66 miliarde lei, licitaţia pentru construirea metroului clujean a fost lansată în luna martie, iar termenul limită iniţial pentru primirea ofertelor sau a cererilor de participare era 9 mai 2022. ● Seceta face ravagii atît la noi în țară, cît și în Europa, unde raționalizarea apei pare a fi o necesitate. ● Româncele Ioana Zelko și Oana Geambașu se află în Liga elitelor la Harvard. În cadrul ceremoniei de absolvire a studenților prestigioasei univesități, cele două tinere și-au manifestat recunoștința pentru tot ceea ce au învățat, declarînd că își doresc să se întoarcă în România. ● Peste 70.000 de oameni s-au distrat în ultima noapte a Festivalului Neversea, ce a avut loc pe Plaja Modern din Constanța. În ciuda controalelor și a numărului impresionant de polițiști, sute de tineri au fost depistați pozitiv la consumul de droguri. ● Luni, 11 iulie 2022, s-au împlinit 25 de ani de la lansarea Parteneriatului strategic România-SUA. Premierul României a transmis un mesaj cu această ocazie: „Se împlinesc 25 de ani de la lansarea Parteneriatului Strategic între România și Statele Unite ale Americii. Inițiat la 11 iulie 1997, cu prilejul vizitei la București a Președintelui Statelor Unite William J. Clinton, Parteneriatul Strategic reprezintă un reper esențial al politicii externe a României, alături de apartenența la Uniunea Europeană și NATO. Parteneriatul Strategic cu Statele Unite marchează începutul consacrării orientării occidentale a României și integrării sale în structurile europene și euro-atlantice. (…) De interes special pentru România este aprofundarea cooperării bilaterale în domeniul energiei nucleare civile, ceea ce poate contribui în mod decisiv la asigurarea securității energetice a țării noastre. Notabile în acest sens sînt progresele substanțiale realizate recent în proiectele de dezvoltare a Centralei de la Cernavodă și de construire a primei centrale din regiune bazată pe tehnologia americană a reactoarelor modulare mici – SMR. România va continua să-și consolideze apărarea și reziliența pentru a se afirma ca un aliat solid și de încredere al SUA în regiune, pilon de stabilitate pentru flancul Estic al NATO și UE, precum și un susținător ferm al unității transatlantice și un apărător activ al sistemului internațional bazat pe reguli și valori, care reprezintă garanții ferme pentru soluționarea războiului actual, stabilitatea globală, pacea și prosperitatea la nivel mondial”. ● Lech Wałęsa propune dezmembrarea Rusiei: ,,Să organizăm o revoltă a popoarelor din această țară. Populația lor trebuie redusă la mai puțin de 50 de milioane de locuitori”. Într-un interviu acordat postului francez de televiziune LCI (La Chaine Info), fostul preşedinte al Poloniei şi fondator al Solidarităţii, a declarat că securitatea globală ar putea fi asigurată printr-o ,,revoltă a popoarelor anexate de către Rusia”. Wałęsa îndeamnă Occidentul să meargă mai departe decît să elibereze Ucraina; cere ca inclusiv Rusia să fie eliberată: ,,Chiar dacă Ucraina va cîştiga acest război, este posibil ca peste cinci ani să ne aflăm în aceeaşi situaţie, iar în zece ani să vedem un alt Putin ridicînduse”, a avertizat Lech Wałęsa. El este de părere că, pentru ca acest scenariu să poată fi evitat, trebuie forţată o schimbare a sistemului politic intern din Rusia, şi sugerează ,,să organizăm o revoltă a popoarelor din această ţară”. ● Germania se pregătește de cele mai negre scenarii. În tot mai multe orașe sînt lansate celule de criză și se pun la punct planuri de urgență, pe fondul crizei energetice provocate de conflictul Rusia-Ucraina. Multe dintre sălile de vaccinare au fost transformate în centre de încălzire pentru cei care nu își vor permite să-și plătească

utilitățile în sezonul rece. ,,Trebuie să ne obișnuim cu faptul că această situație nu se va schimba în viitorul apropiat. Cu alte cuvinte, ne confruntăm cu o provocare istorică”, a declarat Olaf Scholz. În unele orașe din regiunea Renania-Palatinat sălile polivalente, în care au avut loc anterior evenimente sportive, expoziții și concerte, vor deveni de asemenea săli comune unde oamenii se vor putea încălzi. Deja, mulți dintre germani se confruntă cu probleme majore după ce prețurile au explodat la utilități și la alimente. ● Rectorul Politehnicii București semnalează lipsa acută de ingineri în țara noastră, identificînd circa 600 de mii de asemenea cadre care ar trebui formate în următorii zece ani. ● După circa cinci luni de zile ale războiului lui Putin, în Ucraina, într-un editorial al publicației Jerusalem Post, este evocată imaginea celor patru călăreți ai Apocalipsei din Vechiul Testament. Conform profeților Ezechiel și Ieremia, aceștia reprezintă: ciuma, războiul, foametea și, în final, moartea! Să fie viitorul atît de sumbru? ● Lipsa tot mai acută de hrană, foametea care bate la ușă determină China să producă deja în laborator carne din celule stem și ouă din plante! ● Batoanele, pîinea ori dulciurile pe bază de insecte se vor găsi și în magazinele de la noi. Comisia Europeană a aprobat deja trei insecte care pot fi consumate în siguranță și de oameni. Analizele au arătat că sînt o sursă incredibilă de proteine și vitamine: greierele, lăcusta și viermele de făină. Ca să stimuleze afacerile în acest sector, Comisia oferă și fonduri europene. ● Un afacerist, întors din străinătate în satul Roșia, Hunedoara, n-a mai găsit acolo decît un singur locuitor, iar terenurile năpădite de buruieni. Înainte de a-și aduce tatăl înapoi, pentru ca acesta să nu sufere un șoc, a cumpărat întregul teren al satului părăsit (circa 300 ha.) și a reparat casa părintească. Apoi, i-a venit o idee de afaceri și a organizat o bază turistică unde oamenii pot trăi în mijlocul naturii, ca în urmă cu o mie de ani! ● Grecia și Bulgaria au inaugurat, vineri, gazoductul prin care se vor aproviziona cu gaze naturale din Azerbaidjan, care are o capacitate iniţială de trei miliarde metri cubi pe an. Interconectorul Grecia-Bulgaria leagă reţelele pentru transportul gazelor naturale ale celor două ţări vecine, furnizînd, prin urmare, acces la Coridorul Sudic de Gaze şi o gamă de noi surse de gaze. Va transporta gaze din Azerbaidjan via gazoductul Trans Adriatic Pipeline şi din alte surse, prin planificatul terminal de gaze naturale lichefiate de la Alexandroupolis, în nordul Greciei. Gazoductul are o lungime de 182 km, din care 151 km în Bulgaria şi 31 km în Grecia, cu o capacitate proiectată să ajungă pînă la trei miliarde metri cubi de gaze naturale, care ar putea fi majorată la cinci miliarde metri cubi de gaze naturale dacă va exista cerere pe piaţă. ● Agenţiile sanitare ale Uniunii Europene au recomandat luni un al doilea booster anti-COVID-19 pentru toate persoanele cu vîrsta de peste 60 de ani în contexul unei noi creşteri a numărul de infectări şi de spitalizări pe teritoriul Europei, informează Reuters ,,Este crucial ca toţi cei de peste 60 de ani şi toate persoanele vulnerabile să se prezinte pentru un al doilea booster cât de curînd posibil”, a precizat într-o declaraţie comisarul european pentru Sănătate, Stella Kyriakides. Agenţiile sanitare ale Uniunii Europene au recomandat în aprilie un al doilea booster doar pentru persoanele cu vîrste de peste 80 de ani şi pentru cei aparţinînd grupurilor vulnerabile. Noua recomandare este aşteptată să faciliteze decizii naţionale în scopul accelerării campaniilor de vaccinare, care au încetinit sau aproape s-au oprit în ultimele luni. ,,Observăm în prezent rate de incidenţă a COVID-19 în creştere şi o tendinţă crescătoare în ceea ce priveşte internările şi gradul de ocupare din spitale şi de la terapie intensivă în multe ţări, cauza fiind subvarianta BA.5 a Omicron”, a indicat Andrea Ammon, directoarea ECDC, într-o declaraţie.

Marea Resetare – realităţi, utopie, conspiraţie

Expresia Marea Resetare a generat peste opt milioane de interacţiuni pe Facebook și postări despre ea au fost distribuite de aproape două milioane de ori pe Twitter, de la lansarea iniţiativei.

Înainte de alegerile prezidenţiale americane din 2020, într-un video de aproximativ 6 minute, Michael J. Matt, fondatorul Remnant TV, anunţa pe un ton grav că „ei sînt gata să declanșeze marea resetare“ și că numai Donald Trump le stă în cale. Există mult mister și multă speculaţie în jurul conceptului de Great Reset („Marea resetare“) și este scopului acestui articol să facă puţină lumină într-un subiect complex și mult speculat.

Să ne informăm de la sursă

Marea Resetare este un program al Forumului Economic Mondial (FEM), la care aderă oameni de afaceri, oameni politici, personalităţi din zona academică, precum și alţi lideri internaţionali.

Programul constă într-un set de previziuni și propuneri pentru deceniul actual care sînt avansate în speranţa de a stimula intervenţii adecvate din partea liderilor lumii. Această viziune este proiectată în contextul actualei pandemii de COVID-19, dar este formulată pentru a răspunde schimbările climatice periculoase, care sînt acum în creștere. Potrivit Google Trends, în ultimul an și jumătate, căutarea după Great Reset a înregistrat un vîrf în săptămîna alegerilor din SUA, în 15-21 noiembrie 2020 și continuă să aibă căutare. Articolul de faţă urmărește să ofere o informare responsabilă cu privire la platforma Great Reset și să o compare cu viziunea profetică a Apocalipsei lui Ioan.

Sursa principală de informare cu privire la Marea Resetare și la legătura ei cu pandemia este cartea intitulată ,,COVID-19: The Great Reset”, semnată de Klaus Schwab, fondatorul FEM, și de Thierry Malleret, manager partener la Monthly Barometer. Cartea este un eseu semiacademic despre lumea post-COVID și este scrisă pornind de la premisa că de răspunsul la pandemie depinde și abordarea încălzirii globale. Potrivit celor doi autori, lumea actuală se caracterizează prin interdependenţă (ceea ce face ca o problemă să dea naștere multor altora), prin viteză (52% din populaţia lumii este online) și prin complexitate (ceea ce evidenţiază imprevizibilitatea). Există cinci domenii în care Schwab și Malleret văd nevoia unei schimbări drastice.

Resetarea economică

Autorii se întreabă ce este mai important să salvezi într-o situaţie de criză: vieţile oamenilor sau economia? Evident că primele sînt mai importante. Într-un articol separat, pentru revista Time, Schwab își definește viziunea asupra unei economii mai bune printr-o nouă versiune de capitalism (socialism?). În esenţă, el pledează pentru ca firmele să nu mai urmărească doar profituri înguste și pe termen scurt, ci și binele tuturor oamenilor și al planetei. Schwab deplînge dictonul „business of business is business“ (ceea ce în esenţă transmite că singura responsabilitate a unei afaceri e profitul) și recomandă preocupări mai largi în zona de afaceri. Trebuie să recunoaștem că viziunea aceasta pare pozitivă. În această perspectivă trebuie să privim, de exemplu, industria verde care crește treptat în popularitate și se numără printre preocupările oamenilor politici.

Oricît de pozitivă ar suna această viziune asupra economiei viitoare, Apocalipsa vede diferenţele dintre mici și mari, bogaţi și săraci, liberi și sclavi (Apocalipsa 13:16) perpetuîndu-se pînă la sfîrșitul istoriei. Mai mult decît atît, la capătul listei de schimburi de produse între negustorii pămîntului și femeia-Babilon găsim „încărcături de trupuri și suflete omenești“ (Apocalipsa 18:13). Asta ne arată că, din perspectiva Bibliei, preocuparea platformei Marea Resetare și a FEM pentru o economie echitabilă, pentru toţi și pentru planetă, fie este un demers sincer care va eșua, fie este pur și simplu o propagandă menită să acopere vechiul comerţ capitalist în care cei puţini se îmbogăţesc.

Resetare socială

Cei doi autori remarcă o diminuare a încrederii în instituţiile statului (din pricina răspunsului defectuos faţă de pandemia de COVID-19. Unul din rezultate este tendinţa de a dori schimbări radicale. Ca să prevenim acţiuni radicale faţă de alte ameninţări (de exemplu, încălzirea globală, inegalitatea socială), care ar putea

aduce mai mult rău decît bine, trebuie făcute niște schimbări radicale din timp. Companiile, pe de altă parte, cerșind ajutor în timpul pandemiei, au sporit importanţa guvernului. Iar intervenţia guvernului a favorizat compania în dauna angajatului. Schwab și Malleret se abţin de la predicţii precise, dar oferă cîteva contururi globale ale modului în care societatea va fi afectată: o redistribuţie masivă a bogăţiei dinspre bogaţi spre săraci, alegerea solidarităţii în dauna competiţiei și a bunăstării sociale în dauna creșterii economice.

Ultimul punct sună destul de utopic. Apocalipsa nu vorbește despre egalitate socială la sfîrșitul vremurilor. Dar prevede creșterea importanţei guvernamentale și radicalizarea socială. Balaurul dă fiarei marine o „autoritate atît de mare“ (Apocalipsa 13:2), încît locuitorii pămîntului o consideră pe aceasta din urmă fără egal în dominaţie și putere (13:4). Autoritatea globală a fiarei marine este afirmată clar în 13:7 și apoi transferată fiarei pămîntești în 13:12. Bazîndu-se pe această jurisdicţie mondială, fiara din urmă este în poziţia de a ordona locuitorilor pămîntului să facă o imagine a fiarei marine care, la rîndul ei, exercită o autoritate globală (13:16-17; cf. v. 7). Acest lucru pare să puncteze creșterea importanţei guvernamentale și modul în care companiile se vor impune în faţa angajaţilor. La sfîrșit, nu va fi oferită nici o libertate personală. În același timp, imaginea fiarei este o creaţie a locuitorilor pămîntului (straturile inferioare/comune ale societăţii), care se radicalizează imediat ce este adusă la viaţă. Resetare geopolitică

La nivel geopolitic, resetarea FEM sugerează că, odată cu pandemia, tendinţele către deglobalizare sînt în creștere. BREXIT-ul și alegerea președintelui Trump în urma discursului său naţionalist, la care aș adăuga și cazul mai recent al Ungariei, arată reculul globalizării în lumea vestică. Acesta este motivul pentru care avem nevoie de o naţiune care să ocupe vidul hegemonic. În lipsa acesteia, lumea va suferi de un „deficit de ordine globală“, iar Secolul XXI va adînci prăpastia dintre state și multipolaritate. Nu există un alt candidat mai bun decît SUA, deși unii cred că este nevoie și de suportul altor aliaţi. Numai o politică proactivă ar putea reclădi încrederea publică în ce privește politicile climatice și Acordul de la Paris. Pentru acești analiști, lumea se află acum într-un punct de cotitură și în faţa unor oportunităţi de „resetare“ care nu se mai întorc.

Marea resetare reprezintă și o trilemă: (1) democraţia plus naţionalismul exclud globalizarea; (2) naţionalismul plus globalizarea exclud democraţia; (3) democraţia plus globalizarea exclud naţionalismul. Potrivit acestei trileme, dacă globalizarea va face parte din ecuaţie, atunci fie democraţia, fie naţionalismul trebuie excluse. Cartea Apocalipsei prezintă puterea hegemonică de la sfîrșitul timpurilor sub simbolul fiarei pămîntești. Aceasta pare a fi figura cheie, adevărata legătură dintre autoritatea fiarei marine și formarea chipului ei. Sub conducerea fiarei pămîntești, atît democraţia, cît și naţionalismul par să se diminueze drastic. În acest sens, Marea Resetare este una dintre cele mai bune căi de a anticipa aceste dezvoltări ulterioare.

Resetarea de mediu

Principala preocupare la acest capitol este încălzirea globală. Pus în legătură cu actuala criză de COVID-19, riscul încălzirii globale se accentuează mai lent decît pandemia, dar va avea consecinţe mult mai grave. Felul în care omenirea răspunde pandemiei va determina într-o mare măsură modul în care vom diminua efectele climatice. Prin urmare, politicile favorabile climei sînt urgente. Speranţa se leagă în prezent de președintele american actual. Apostolul Ioan prezintă viitorul planetei în termeni „fierbinţi“. Prima plagă de la sfîrșitul timpului aduce o boală teribilă de piele, a doua aduce dezastre pe mări, a treia o lipsă de apă și, în timpul celei de-a patra judecăţi, soarele pîrjolește locuitorii pămîntului cu o mare arșiţă (Apocalipsa 16,8-9). Soarele torid, lipsa hranei și a băuturii sînt, de asemenea, resimţite de marea mulţime a celor 144.000 în haine albe (Apocalipsa 7:16). Acest lucru mă face să cred că, mai devreme sau mai tîrziu, resetarea mediului va eșua pe drum, chiar dacă pare un plan bun.

Resetarea tehnologică

Ultimul domeniu al schimbării este tehnologia. O tendinţă observată este obișnuinţa de a folosi tehnologia mai mult timp, ca urmare a restricţiilor din timpul

pandemiei (școală, cumpărături, serviciu online). Oamenii au acceptat mai ușor ceea ce înainte li se părea de neînlocuit: filme, mîncare, comunicare, exerciţiu fizic și altele, toate în variantă online, au început să pară normale. Toate lucrurile au devenit e-: e-learning, e-commerce, e-gaming, e-books, e-attendance. Noua normalitate este hrănită și de dictonul „mai sigur-mai ieftin-mai verde“ (safer-cheaper-greener).

Utilizarea în exces a platformelor de comunicare și marketing online deschide, evident, și subiectul confidenţialităţii. Acest principiu fundamental devine volatil în contextul în care sănătatea publică este în pericol. Schwab și Malleret sugerează că urmărirea utilizatorilor este o componentă esenţială a răspunsului faţă de pericolele cauzate de COVID-19. Cu peste 5 miliarde de smartphone-uri la nivel global, potenţialul de a identifica persoanele infectate este fără precedent. De fapt, așa cum se arată în diverse sondaje americane și europene, numărul cetăţenilor care par să favorizeze urmărirea smartphone-urilor de către autorităţile publice este în creștere. Evident că asta naște temeri serioase cu privire la libertăţi și drepturi.

Perspectiva de a fi permanent și ușor de monitorizat pare să reflecte ceea ce Ioan a văzut atunci cînd a spus: „I s-a dat putere să dea suflare chipului fiarei, pentru ca acesta să vorbească și să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina chipului fiarei. Și a făcut ca toţi – mici și mari, bogaţi și săraci, liberi și robi – să primească un semn pe mîna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acela, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei“ (Apocalipsa 13:15-17). Nu ne putem imagina posibilitatea unui boicot economic global pentru cei care refuză semnul fiarei și, în cele din urmă, un decret de moarte pentru cei care nu se închină imaginii fiarei marine decît dacă există un sistem de supraveghere. Marea Resetare introduce ideea supravegherii și într-un context legat de un pericol pentru sănătate. Apocalipsa vorbește despre mult mai mult.

Marea Resetare, teoria conspiraţiei și Apocalipsa

În cercurile analiștilor politici, Marea Resetare a fost primită cu sentimente combinate și practic întotdeauna cu îngrijorare. Unii o consideră prea neputincioasă pentru a schimba ceva semnificativ, alţii o văd drept un instrument de propagandă în spatele căruia cei bogaţi se îmbogăţesc și mai mult. Unii autori scot în evidenţă pericolele catastrofice pentru libertate ale controlului guvernamental. Un lucru este sigur, Marea Resetare nu este o conspiraţie. E o propunere pentru un program public. Totuși asta nu elimină consecinţele negative ale erorilor decizionale ale promotorilor ei, mai ales pericolul subminării libertăţilor fundamentale. De partea ei, Apocalipsa plasează conflictul final dintre bine și rău în contextul închinării. Așa cum arată acum, elementul religios nu face parte din programul Marii Resetări. Schimbările pe care liderii de la FEM le propun nu sînt religioase, dar sînt din domenii care se pot intersecta cu religia, la un moment dat. În Apocalipsă, elitele sînt opresive și I se opun lui Dumnezeu, iar urmarea lor de către locuitorii pămîntului pare a se realiza într-un moment în care aceste elite salvează planeta. Creștinii procedează bine dacă sînt atenţi la felul în care se dezvoltă astfel de fenomene, dar trebui să evite pripeala exagerărilor și a predicţiilor prăpăstioase pînă cînd lucrurile nu sînt clare. Unele lucruri pe care le prezice Apocalipsa nu le vom înţelege deplin pînă nu se vor întîmpla.

LAURENȚIU MOȚ (Semneletimpului.ro)

Doza de sãnãtate

Lipsa mirosului influențează demența

Speranța de viață a crescut considerabil pe planetă, astfel că în Japonia, de exemplu, trăiesc cele mai multe persoane cu vîrste de peste 100 ani. Ca atare, și cazurile de demență sînt tot mai frecvente, mult mai multe decît în decursul secolului trecut. Memoria începe să se deterioreze, iar acest fapt deschide calea spre multe alte probleme de sănătate.

Faptul că sîntem ființe energetice nu mai este o noutate pentru nimeni, ca de altfel nici faptul că funcționăm cu energie, că neuroni se refac constant, dar cei noi sînt asemenea unor bebeluși, care trebuie învățați să ia locul celor uzați. Aici intervine medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică și care folosește informațiile energetice ale corpului în scop terapeutic. De cele mai multe ori observăm, la pacienții aflați în terapie, un dezechilibru între cele două emisfere ale creierului.

Simțul mirosului cel mai vechi simț al omului, conectat, prin sistemul limbic, cu locul unde se prelucrează și depozitează emoțiile și amintirile. Chiar și după zeci de ani un anumit miros poate aduce la suprafață amintiri vechi depozitate în creier. Un sistem al mirosului neafectat influențează toate domeniile vieții. Simțul acesta scade în intensitate la multe

O istorie a farselor (257)

O fraudă de proporții (2)

Exploatînd ignoranţa generală din America Centrală şi rîvna obişnuită a americanilor de a investi în ţările de peste ocean, MacGregor s-a lăudat peste tot că Poyais (Ţărmul Ţînţarilor) este un adevărat paradis. Înconjurat de munţi măreţi, cu imense zăcăminte de aur, bogat în arbori de mahon şi cedru, pămîntul fertil hrănea turme vaste de vite şi era propice culturilor de bumbac, zahăr, porumb, fructe tropicale – orice ai fi plantat. Exista un frumos oraş-capitală, chiar la gura Rîului Negru, cu un palat şi o clădire a parlamentului, o sală de operă şi o catedrală, bulevarde, poduri, bănci şi porturi. Guvernul era democratic, cu trei Camere numite prin alegeri libere, iar şeful statului era – cine altcineva, Gregor I, prinţ suveran al naţiunii Poyais şi căpetenie al tribului Poyer! Şi lumea l-a crezut. Nimeni nu s-a întrebat de ce diplomaţii sau navigatorii nu auziseră vreodată de Poyais – dar nici MacGregor nu a lăsat timp de gîndire. S-a mişcat repede. În calitatea sa de „Gregor I”, promovînd investiţiile şi colonizarea, i-a trimis pe William John Richardson, mîna lui dreaptă („comandantul celui mai ilustru ordin al Crucii Verzi”) cu scrisori de acreditare către „fratele său suveran”, regele George al Vl-lea. Richardson a fost primit la curtea britanică. Recunoaşterea diplomatică a coloniei Poyais a fost asigurată discret, prin mită; pe străzile Londrei şi oraşului Edinburgh se vindeau gravuri ale capitalei ţinutului Poyais; pamflete ce descriau pămîntul rodnic şi accentuau profitabilitatea acestuia au ajuns în mîinile oamenilor de afaceri şi ale bancherilor; un ghid pentru viitorii colonizatori a fost produs de un alt conspirator, Thomas Strange-ways; MacGregor a angajat chiar trubaduri care să elogieze la colţ de stradă, în cîntecele lor, minunatul tărîm. În Londra şi Edinburgh s-au creat birouri de emigrare, viitorilor locuitori din Poyais li s-a vîndut teren cu patru şilingi acrul; şi în septembrie 1822, primii cincizeci de investitori au pornit, pe mare, din Leith, cu pachebotul Honduras Packet. Printre ei se aflau fermieri ce îşi vînduseră toate proprietăţile pentru a putea plăti traversarea oceanului şi artizani al căror meşteşug nu mai era la mare căutare odată cu apariţia tehnicilor de producţie în masă. Aşa au plecat cu toţii către paradisul promis, chiar în timp ce MacGregor, la începutul anului 1823, încă îi mai convingea pe bancherii firmei londoneze Sir John Perring and Co. să-i înainteze un împrumut de 200.000 de lire sterline „cu scopul consolidării statului Poyais”. Pledoaria lui Gregor a avut succes, bancherii subscriind, în curînd, pentru a deveni acţionari la construcţia noului stat. Perring nu a pus la îndoială nici un moment garanţiile acestei investiţii,

persoane odată cu înaintarea în vîrstă, sau în cazul existenței unor probleme de sănătate. Infectarea cu coronavirus a dus la pierderea sau deteriorarea mirosului, chiar și acum existînd multe persoane care nu și-au recăpătat complet mirosul după îmbolnăvire.

Autoreglarea și devirusarea energetică a organismului pot restabili simțul mirosului, omul fiind un computer biologic care trebuie mereu resetat și readus în echilibru energetic.

Deteriorări majore ale mirosului putem observa în cazul pacienților aflați în faze incipiente de demență, Parkinson și Alzheimer, chiar cu cinci ani înainte ca boala să fie diagnosticată. Am încercat foarte des administrarea de uleiuri esențiale de oregano sau lavandă, în cadrul terapiei Oxiaroma. De altfel, terapiile pe care le aplicăm în centrul german DermaVital sînt întregite de un training de învățare a pacientului să folosească des mirosul de lavandă și oregano. În căminele de bătrîni cît și la domiciliu se pot folosi aceste mirosuri, dar numai esențe naturale, cumpărate de la magazine de produse

descrise ca „resursele generale ale statului Poyais”. La urma urmei, de ce să se fi îndoit de sinceritatea unui om care fusese primit personal de către rege şi care, de curînd, fusese numit cavaler pentru serviciile aduse în sprijinul relaţiilor dintre Marea Britanie şi Poyais? Între timp, colonizatorii de pe Honduras Packet au ajuns pe Ţărmul Ţînţarilor, unde nu au găsit decît plaje părăsite şi aride, dealuri bătute de soare. Unde era Poyais? Unde era oraşul de aur? Au trimis o echipă de recunoaştere în vest în timp ce un alt vas sosea din Scoţia, cu 150 de colonizatori la bord. Imediat ce au debarcat, un uragan a luat pe sus cele două corăbii, aruncîndule departe, în mare, facîndu-le să eşueze. Mulţi au murit înainte ca vestea despre situaţia lor să ajungă în Insulele Honduras, colonie britanică aflată la 300 de mile depărtare, înspre nord. Vaporul de salvare din Belize a sosit tocmai la timp pentru a preveni anihilarea totală a celor naufragiaţi. Alte vapoare au ridicat ancora pentru a intercepta încă şapte ambarcaţiuni cu viitori colonizatori ai statului Poyais, întorcîndu-i din drum sau îndrumîndu-i către cele mai apropiate porturi. Începînd cu toamna anului 1824, sute de persoane deziluzionate se întorceau acasă pentru a-şi deplînge înfuriaţi povestea incredibilă şi a-1 găsit pe vinovat. Dar MacGregor ajunsese deja în Franţa, efectuînd aceeaşi escrocherie. Primul grup de colonizatori francezi a pornit să navigheze din Le Hâvre la sfîrşitul anului 1825. Cum a fost posibil ca scandalul să izbucnească numai după atîta vreme sfidează raţiunea, la fel ca şi faptul că, în Londra, un alt împrumut a fost lansat, de această dată în valoare de 300.000 de lire sterline, luîndu-se ca garanţie „minele de aur din Paulaza”, inexistente. Din nou, investitorii s-au năpustit cu nemiluita.

Dar cel puţin ştirea s-a răspîndit în toată lumea. Cînd MacGregor s-a întors, în pripă, la Londra în 1827, a fost arestat şi trimis la închisoarea din Tothill Fields. Totuşi, cei „mari şi valoroşi”, care se implicaseră în această afacere şi îşi primiseră „ciubucul”, erau disperaţi, încercînd să evite publicitatea. Ca urmare, toate acuzaţiile au fost retrase, MacGregor a fost eliberat şi sfătuit să se întoarcă la Paris, unde s-a întîmplat exact acelaşi lucru. Mai mulţi ani de zile, Gregor a stat cît mai ascuns, bucurîndu-se de cîştigurile sale pătate de sînge, dar în 1836, incredibil, a încercat o revenire. A suferit un eşec. Nimeni nu mai era interesat de Poyais. Falit, în 1839 a făcut cerere pentru obţinerea cetăţeniei venezuelene, restituirea fostului lui grad militar şi o pensie viageră. Toate acestea i-au fost acordate. S-a stabilit la Caracas, devenind un respectat şi onorat veteran al războiului de eliberare, petrecîndu-şi restul vieţii în tihnă. Sir Gregor MacGregor, prinţul statului Poyais, a scăpat basma curată. (va urma)

STUART GORDON

organice și numai în sticluțe maro, după recomandarea terapeutului. Este, de asemenea, cunoscut faptul că anumite uleiuri esențiale, prin sistemul limbic, influențează stările de oboseală, depresie, somn, atacuri de panică. Prin terapiile oferite de medicina energo-informațională uleiurile esențiale pot pătrunde prin sistemul nevos direct în creier prin cavitatea nazală, unde celulele nervoase sînt poziționate în afara barierei sînge-creier.

Prin terapiile oferite, medicina energo-informațională poate influența, respectiv amîna, declanșarea multor boli neurodegenerative. Omul modern are nevoie de terapii personalizate, care să îl ajute să se trateze fără administrarea de medicamente de sinteză.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ndoieli

ORIZONTAL: 1) Oameni fără pereche; 2) Indicații clare sau simple închipuiri –Perioadă de bilanț; 3) Vin la gheață; 4) Plecați de jos! – Prins de mînă; 5) Te pune pe gînduri –Legături bilaterale!; 6) Instrument de percuție din lemn – A da de cheltuit; 7) Cai verzi pe pereți – Are multe defecte; 8) A trata cu gogoși – Cap de coloană!; 9) Anunță precipitații cu descărcări electrice – Capul răutăților; 10) O groază de cîini.

VERTICAL: 1) Nu întrece măsura; 2) Fiecare cu rătăcirile ei – Mijloc de producție în lucru!; 3) Roman vechi – Te oprește din cursă; 4) Citit din scoarță în scoarță! – N-o duce mult; 5) Lucruri fără importanță; 6) Om din epoca de piatră; 7) A fixa pe linie de serviciu; 8) Lăsare la vatră – Marginile barajului!; 9) Scumpă la vedere – I se pun pirostriile; 10) A deschide calea – Variantă la alegere.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MĂRTURII”

1) SILIABISIRE; 2) ACOPERITOR; 3) TOCATE – I – E; 4) IN – SEPARAT; 5) RAMA – ALIPI; 6) IRITARI – A; 7) Z –TOLANITA; 8) ABUR – BATIC; 9) RARITI –ACU; 10) ICI – OLARIT.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Rădăcini ale culturii româneşti

Nu întotdeauna criteriul cronologic este predominant, aşa după cum, dacă îmi este îngăduit, la vinurile vechi nu numai anul contează, ci şi viţa, aurul nisipurilor, căderea luminii pe o traiectorie limpede. Ceea ce unora le părea a fi o enigmă a istoriei universale, pentru noi are o logică impecabilă – naşterea şi permanenţa poporului român fiind ipostaze fireşti ale vieţii, chiar dacă în anumite etape de vîrstă lipsesc documente. Cel mai temeinic document este însuşi poporul, cu trăsăturile sale unitare pe toate întinderile locuite, cu limba sa neschimbată în esenţă de cca 15 veacuri, cu datinile, obiceiurile şi portul său în alb, negru şi pe alocuri roşu, adică în culorile fundamentale ale Daciei Australe, dar şi ale Greciei şi, în general, ale întregului străvechi areal tracic. Aş îndrăzni să afirm că nu întîmplător, onomastica noastră a preluat aceste culori, multe nume de familie însuşindu-le ca atare (Albu, Negru, Roşu) în vreme ce la alte popoare aria cromatică e mai stridentă, iar onomastica o reflectă întocmai. Nu e un argument ştiinţific, normal, dar pentru un popor de agricultori şi păstori, care fierbea sevele cîmpului pentru lîna proaspăt toarsă a turmelor, pentru îmbrăcăminte, aşadar, dar şi pentru ornamentică, singurul exces cromatic (roşul) care deborda estomparea culorilor era de fapt un indiciu arhaic al fecundităţii şi al vieţii. Poate că ar trebui să ne ocupăm ceva mai mult despre o formulă care nici în trecut nu avea acoperire, iar astăzi, în condiţiile unor studii interdisciplinare pătrunzătoare, a devenit ete-roclită şi chiar vătămătoare. Este vorba despre aşa-numitul „mileniu întunecat“ din existenţa poporului român. El ar fi fost cuprins între retragerea aureliană (271 e.n.) şi întemeierea primului stat feudal, Ţara Românească (1290). în raport cu epocile următoare, această mie de ani are o mai palidă acoperire documentară. Şi totuşi, la o analiză mai atentă, vom vedea că acest mileniu n-a fost deloc întunecat, au existat numeroase luminişuri în raza cărora se poate citi limpede prezenţa tenace, îndîrjită şi răbdurie a poporului nostru.

O asemenea privire îndreaptă către epoca respectivă distinsul nostru cărturar dr. Nestor Vornicescu, autor al unei lucrări impunătoare: „Primele scrieri patristice în literatura noastră. Secolele IV-XVI“ (Craiova, 1984). Intenţiile autorului sînt mai ample şi acoperă o perioadă ceva mai mare, dar din bogăţia de informaţii topite în paginile volumului mi-am îngăduit să le extrag pe acelea privitoare la anumite priorităţi româneşti, la depistarea, în fiecare secol, a cîtorva mărturii excepţionale referitoare la permanenţele noastre. Desfoliind argumentaţia şi faptica de anumite indicii cu caracter cultural, din toată această carte rămîne miezul curat al unei puternice activităţi spirituale a strămoşilor noştri, care au realizat miracolul sintezei daco-romane, florilegiile străromâne şi, mai apoi, temeliile marelui edificiu cultural românesc. La epoca în care unele valuri migratoare nici măcar nu ştiau bine ce e cu ele, înaintaşii noştri altoiau pe trunchiul străvechilor valori autohtone podoabele unei originale sinteze roma-noelenistice. Elocvente sînt inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite pe teritoriul ţării noastre (cărora dr. Emilian Popescu le-a consacrat o carte extrem de utilă). Este de la sine înţeles că, alături de repere epigrafice, au existat şi scrieri propriuzise, păstrate în lăcaşuri de cult, în biblioteci. După convingerea lui Nestor Vornicescu, împărtăşită şi de alţi autori şi întemeiată pe săpăturile arheologice, în fosta Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) au fost descoperite pînă acum temeliile a nu mai puţin de 30 de lăcaşuri din secolele IV-VI; relicve asemănătoare, din aceeaşi epocă, au fost identificate în Oltenia (mai cu seamă basilica de secol IV de la Slăveni-Olt, cercetată de regretatul istoric Dumitru Tudor), Transilvania, Moldova, Banat. Interesantă este şi mărturia byzantinologului maghiar Gyula Moravscsik, care afirma că „înainte de invazia mongolă (1241) numărul mînăstirilor de rit răsăritean din sudul Ungariei feudale (Banatul

şi o parte a Transilvaniei – n.n.) se ridica la 600, dintre care au putut fi localizate cam 400“. Veritabile focare de cultură românească, unde de bună seamă că nu se înălţau numai rugi şi nu se săpa grădina la infinit, ci se scria şi se traducea masiv, se caligrafiau manuscripte şi se zugrăveau miniaturi – aceste lăcaşuri au avut, în mare parte, o soartă tristă. Multe dintre ele au fost distruse de furia tătarilor şi, mai apoi, a turcilor, altele (cum a fost acela de la CenadMorisena) au fost transformate de regalitatea maghiară şi şi-au pierdut caracterul iniţial etc. O pierdere ireparabilă a constituit-o ruinarea celor 200 de mînăstiri din sudul Transilvaniei – salbă de lumini şi învăţături, bombardată de tunurile generalului austriac Bukov. A fost una dintre cele mai cumplite barbarii din istoria Ardealului nostru, o autentică tentativă de deznaţionalizare, întrucît acolo se aflau multe crîmpeie din actul de naştere al civilizaţiei noastre, mistuite de flăcări, îngropate sub ruine. Pentru noi, românii, spulberarea nemiloasă a acelor monumente de arhitectură românească şi de spirit mi se pare a fi cel puţin tot atît de odioasă ca şi incendierea bibliotecii din Alexandria pentru întreaga umanitate!

Sînt numai cîteva indicii care pledează pentru convingerea că mileniul respectiv era departe de a fi întunecat. Unul dintre meritele fundamentale ale lucrării scrise de dr. Nestor Vornicescu este înfăţişarea, cronologică şi tematică, a principalilor scriitori care au activat pe vatra străveche a României, după retragerea aureliană. Efect al virtuţilor unui spirit enciclopedic, dar şi al unor remarcabile calităţi analitice şi literare, această sinteză este una dintre cele mai pertinente şi mai lucide treceri în revistă ale părinţilor literaturii noastre. Sînt figuri de oameni vii, care au existat cu adevărat, sînt frînturi de texte care însufleţesc şi astăzi, după scurgerea a peste un mileniu de la elaborarea lor. Să ne gîndim, de pildă, la Scrisoarea despre Pătimirea lui Sava Gotul, martirizat prin suplicii şi înecat în rîul Buzău, la anul 372, în timpul persecuţiilor declanşate de regele got Athanaric. Aceasta este cea dintîi scriere patristică atestată la noi, fiind considerată de savanţii străini drept un „document istoric de rangul întii“ (A. Ehrhardt) şi o „perlă a aghiografiei antice“ (H. Delehaye). Iată-l şi pe Teotim I, atestat la anul 392 ca arhipăstor la Tomis şi numit de huni „zeul romanilor“. Interesantă este şi opinia autorului nostru, care îl consideră „primul scriitor străromân cunoscut, recunoscut şi preţuit pentru înaltele lui însuşiri, fiind în acelaşi timp un strălucit dascăl“. O figură memorabilă a reprezentat-o şi Ioan Cassian, născut pe la anul 360, probabil într-un sat de pe valea Casimcei (vezi „Dicţionar de Istorie Veche a României“, coordonat de prof. univ. dr. Dionisie Pippidi), care făcuse studii de literatură clasică (Virgiliu, Horaţiu, Salustiu, Cicero etc). El a fost un mare cîntăreţ al dragostei între oameni, pe care o considera „ştiinţa activă”, sinteza tuturor virtuţilor omeneşti. Despre personalitatea sa, prof. univ. dr. I. G. Coman (deseori invocat în cartea prezentată) scria că a ilustrat „ca daco-roman, echilibrul între Orient şi Occident“, omagiind totodată „paginile sale încărcate de erudiţie şi meditaţie, el trăind circa cincisprezece ani sub martiriul alb al pustiului“. Una dintre cele mai interesante apariţii ale perioadei de etnogeneză a poporului român este Dionisie Exiguul, născut în Dobrogea pe la anul 470, despre care Cassiodor, primul-ministru al împăratului Theodoric, afirma că preda dialectica la Vivarium, fiind de neam dac, dar cu maniere „întru totul romane”. El este autorul uneia dintre cele mai mari cuceriri ale civilizaţiei mondiale, pe lîngă care trecem cîteodată nepăsători, întrucît pare naturală precum aerul, dar fără de care existenţa în parametrii cunoscuţi a umanităţii ar fi de neconceput: calculul astronomic al erei noastre. Un reputat expert modern, Amelli, scria despre el: „Dacă mi s-ar cere părerea despre Dionisie eu sînt convins că sub numele şi haina lui smerită se ascunde un mare geniu, expert în aproape toate ştiinţele şi unul dintre acei bărbaţi pe care obişnuim a-i numi biblioteci vii sau ambulante...“. În completarea medalionului, ca şi a acestei priorităţi astronomice naţionale care îl profilează pe Dionisie ca

Ecou visător

Excepționalului interpret de muzică ușoară Constantin DRĂGHICI

M-am rătăcit, m-am depărtat de mine DRĂGHICI trezi din vis copilăria

M-am regăsit ce dor mi-era de mine În cîntecul ce-aduce bucuria.

Am răspîndit parfum de „Cireșar“ Vibrînd printre aromele de tei În liniștea-cuibar de chihlimbar Cu smirna și cu mierea dinspre zei...

M-am rătăcit, pierdut-am din aldine

Prin endorfine căutînd tăria

Prin feromoni te-am regăsit pe tine

Prin rugăciune sfîntă, sihăstria...

M-am rătăcit... m-am regăsit... în fine Copilul visător de altădată

DRĂGHICI se-aude în ecou, virgine Melodioase triluri, deodată...

LIVIU ZANFIRESCU

pe un Einstein al Evului Mediu timpuriu, dr. Nestor Vornicescu scrie: „Este cunoscut astăzi celebrul car solar de la Bujoreni-Teleorman, din Secolul VIII î.e.n. Este o legătura psihologică şi ştiinţifică între fondul ancestral astronomic al spiritualităţii dacice –menţionat şi de Jordanes în Getica sa – şi preocupările originale de cronologie ale lui Dionisie“.

Capitole speciale sînt consacrate şi lui Laurenţiu de Novae (pe care Sigebert de Gembloux îl numea „cel dulce ca mierea“) şi mai cu seamă, lui Niceta de Remesiana, care a avut o prodigioasă activitate atît în Dacia Medite-ranea cît şi în Dacia Ripensis. Lui îi închină Paulin de Nola, într-unui dintre poemele sale, cîteva versuri care iluminează statura morală a contemporanului său, dar şi ocupaţiile vitale ale dacoromanilor din secolul IV: „La cuvîntu-ţi cald, scitul semblînzeşte/.../ Şi amîndoi dacii:/ unul arînd pămîntul, iar altu-n sarică/ mînîndu-şi din urmă pe-al Dunării ţărm/ turmele bogate“. Marele său imn scris în proză ritmică, în aşa-numitul „Cursus Leoninus“, şi cîntat de 15 veacuri încoace (tradus, printre alţii, şi de Luther), numit „Te Deum laudamus“ era considerat de F. Cayre „cea mai frumoasă relicvă de limbă latină a lăcaşurilor ce se împodobesc cu timpurile romane“.

Dar lucrarea amintită se constituie şi într-un tulburător elogiu ridicat în onoarea Limbii române. Deşi numeroşi dintre protagoniştii cărţii n-au scris în română, care la acea oră era în curs de constituire, totuşi rădăcinile graiului nostru răzbat de sub scoarţele manuscriptelor, secol după secol, pînă la coroana arborescentă a limbii naţionale. Pe baza mărturiilor existente, din noianul de texte vechi analizate, ca şi din cercetarea atentă a specificului latinesc incontestabil al graiului popular, autorul formulează adevăruri ce se constituie, deopotrivă, în concluzie a lucrării şi în profesiune de credinţă: „Romanitatea noastră este un fapt cultural care se încadrează în istoria politicosocială a spaţiului sud-est european, în speţă balcaniccarpatic-pontic. (...) Parte integrantă a romanităţii orientale, poporul nostru a evoluat cîtăva vreme, sub raport cultural, în contextul specific byzantinoslav, ceea ce explică procesul plurilingv al circulaţiei literaturii epocii vechi pe parcursul cîtorva secole... Slavii nu posedau o cultură proprie în epoca aşezării lor în Sudul Dunării, asupra lor s-a exercitat influenţa puternică a romanităţii orientale, în stadiul ei de atunci (...) Poziţia noastră geografică şi existenţa noastră istorică înseamnă factori de determinare atît spaţială cit şi temporală – o determinare prin situarea într-o zonă de convergenţă a celor mai înalte valori spirituale, care au rezervat romanilor un important rol istoric”. CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

Supliment al Revistei România Mare Concluziile le trage fiecare

Comunizarea Occidentului

Șocant titlu, nu-i așa? Cum ar putea fi Occidentul comunist? Civilizația spre care toate popoarele lumii tind, exportatorul de democrație și libertăți al lumii, să fie comunist? Ei bine da, doar comunismul a plecat din Germania prin Marx și Engels, dar fiindcă pe vremea aceea puternicii Europei nu aveau chef să testeze pe pielea lor această nouă doctrină și, probabil, pentru că Rusia îi incomoda, l-au făcut pe Lenin pachet și i l-au trimis țarului să-și testeze și să-și implementeze ideile acolo. După victoria revoluției bolșevice, au studiat o sută de ani noua doctrină și au căzut cu toții de acord că regimul comunist e o doctrină excelentă pentru niște mici dictatori ca ei, și poate fi implementată în Uniunea Europeană.

Prin urmare, au regîndit modul de organizare și funcționare internă al Uniunii după modelul sovietic și, după o perioadă de reglaj fin al mecanismelor, s-au apucat de construit „omul nou”. Fiind băieți finuți, nu au apelat la metodele folosite la experimentul Pitești, ci la ceva mult mai perfid. Au venit cu binișorul și au erodat, cu o tenacitate de șobolan, pilonii unei vieți normale: familia, școala, biserica, moralitatea, pînă cînd au obținut cetățeni semidocți și motivați de un singur scop în viață: plăcerea personală sub toate formele, exploatînd în acest sens pofta de bani, de putere, de plăceri carnale.

(continuare în pag. 22) n m

ETICHETA

Diletanții se-ntorc

,,Diletanții” este titlul unui articol publicat în cadrul acestei rubrici acum ceva timp, în care vorbeam despre faptul că aplicarea ideilor privind renunțarea la combustibilii organici și trecerea la cei pe bază de vînt și soare sau forța valurilor este una organizată prost și extrem de pripită. Am înțeles pe urmă de ce e așa: cei care au conceput-o (îmi e greu să spun că au gîndit-o, fiindcă nu-s capabili de așa ceva) se grăbesc să producă foarte mulți bani de pe urma ei înainte să moară.

Recent, miniștrii Mediului din Uniunea Europeană au decis, după 17 ore de discuții, să aprobe pachetul legislativ propus de Comisia Europeană pentru reducerea cu 55% a emisiilor de gaze de seră pînă în 2030 față de 1990. Înlocuirea motoarelor cu ardere internă se adaugă altor măsuri menite să reducă gazele cu efect de seră cu echivalentul a 310 milioane de tone de CO2, au decis miniștrii

Mediului reuniți la Luxembourg pentru a stabili poziția comună a Consiliului UE în negocierile cu Parlamentul European. Asta nu înseamnă însă, așa cum au lăsat impresia toate canalele media, că din 2035 se oprește fabricarea mașinilor cu motor termic. Conform procedurilor, această propunere va ajunge acum în așa-numitul „Trilog” – reuniuni ale reprezentanților Consiliului European (președinției), Parlamentului European și Comisiei Europene.

(continuare în pag. 23)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

motto: ,,Orice membru al Noii Ordini Mondiale care dorește să avanseze către cele mai înalte grade trebuie să renunțe la orice formă de religie”. (JIM MARRS - ,,Iluminati”)

Am mai spus și o repet: Principiul numărul unu de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale – renunțarea la orice formă de religie – este dovada cea mai clară a faptului că ne îndreptăm către ,,o societate bazată pe ideologia luciferică” (David Livingston).

În 1773, Maier Rothschild, împreună cu 12 oameni extrem de bogați și influenți, a stabilit și ritualul de inițiere în Ordinul Iluminati, pe care Jean Pierre Louis deLuche îl descrie în cartea sa ,,Eseu asupra sectei Iluminati”: ,,După ce, într-o sală întunecată în care se afla un altar straniu, construit din schelete umane, candidatul își depune jurămîntul de supunere față de Lucifer, se spală cu sînge de om pe mîini și chiar bea o parte din el”. De reținut că ,,adepții Noii Ordini Mondiale își au odraslele la școli speciale, unde studiază tehnica sinuciderii, arta răzbunării, eliberarea religioasă sau distrugerea entității familiale” (Dr. John Coleman, ,,Ierarhia Conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”). Mai mult, Fritz Springmeier a precizat că ,,o astfel de școală este Skull and Bones, din cadrul Universității Yale, unde au învățat și președinții americani George H.W. Bush și fiul său, George W. Bush, majoritatea cursanților obținînd poziții de rang înalt în cadrul agențiilor guvernamentale, în special în CIA”. Ritualurile bizare de inițiere din cadrul acestei școli au fost dezvăluite de Ron Rosenbaum, într-un articol publicat în revista Esquire: ,,Membrii selectați făceau băi în noroi, erau așezați apoi în sicrie, unde li se cerea să dezvăluie fiecare detaliu al vieții intime, menit a servi, ulterior, ca instrument de șantaj”. Oare pe la ce școli speciale au învățat Cîțu, Cioloș, Barna, Geoană, Rareș Bogdan, Ciucă și mulți alți politicieni care, după ce, mare parte din ei, au refuzat să pună mîna pe Biblie cînd au depus jurămîntul de preluare a unei funcții de demnitar, au contribuit din plin la punerea pe butuci a țării? Trăim vremuri în care ,,românii părăsesc țara lor, ca șoarecii o corabie care arde” (Mihai Eminescu, ,,Credem că destul am vorbit...”, Ziarul Timpul, 9 ianuarie 1879).

Din păcate, mass-media românească, ticsită de acoperiți, descoperiți, dezactivați, descurajați și deochiați, se face că nu vede cum țara geme în ghearele sărăciei, sufocată fiind de șomeri, de bolnavi, de analfabeți și oameni care mor cu dreptatea în mînă, în loc să se facă ecoul celor ce suferă și nu au putere să-și ridice vocea împotriva unei clase politice arogantă și coruptă: ,,Vă bateți joc de sufletele noastre/ Și-ați profitat de clipa cînd am plîns/ Să provocați doar haos și dezastre/ Ca să furați în voie tot ce-am strîns” (Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb”).

Cert este că forța morală a națiunilor va fi slăbită, iar șomajul în masă va demoraliza întreaga societate. Se vor desființa noțiunile de religie și familie. Deja, în România, pentru a evita supunerea în fața directivelor globaliste, 300 de preoți s-au retras din cadrul B.O.R., refugiindu-se în cele mai ascunse locuri din Munții Carpați, iar în Occident, din cauza lipsei de enoriași, bisericile sînt demolate sau transformate în muzee, aziluri, restaurante, cluburi etc.

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Eu nu cunosc decît trei mari religii monoteiste:

Creștinism, Creștinism și iar Creștinism! (IV)

De două luni are această funcție și, pe drum, urcînd Golgota – pentru că o Golgotă am văzut că este drumul pînă la sfînta voastră mînăstire, fiind foarte greu de urcat pe o asemenea vreme caniculară – am rugat-o să facă demersurile necesare ca, la anul, pînă la viitoarea prăznuire a Schimbării la Față, să pietruiască drumul, sau să-l asfalteze, să găsească o finanțare de la bugetul local și să vă ajute și pe voi, pentru că e păcat, sînt atîția oameni în vîrstă și atîția copilași care se chinuiesc. Atîta lucru cred că putem să facem și noi pentru voi.

Aș vrea, în încheiere, să-mi permiteți să citesc un Psalm, pe care îl știam odinioară pe dinafară, cînd eram foarte mic, aveam 5 sau 6 ani, și mă duceau părinții la Adunare, la Casa de Rugăciuni. Părinții mei au fost pocăiți, Creștini după Evanghelie, iar eu niciodată nu m-am dezis de ei. Au fost campanii televizate împotriva mea și a părinților mei, care s-au dus la Domnul, între timp. Vrăjmașii mai că nu-mi spuneau: ,,Leapădă-te de ei!”. și eu am zis: ,,Mai bine mi-aș tăia mîna dreaptă decît să mă dezic de ei!”. Isus Christos a fost unul singur. El, cînd va veni, va trebui să bată la o singură ușă, cea a Bisericii Creștine Unificate. Acum sînt 18 mari denominațiuni creștine. Isus este obosit! După răstignire, după 2.000 de ani de preluare a păcatului Lumii, este din cale-afară de ostenit. Să nu sporim și noi această osteneală a Lui! Să nu-L facem să bată

la 18 uși! Să bată la o singură ușă! În Mileniul III Creștin eu sînt sigur că lucrarea Domnului va merge în această direcție, iar Biserica lui Isus Christos va fi unificată. Dacă acum nu e pace în lume, dacă acum e vărsare de sînge, dacă acum se întîmplă atîtea ticăloșii este și din cauza nenumăratelor schisme care, de la anul 1054 pînă mai aproape de zilele noastre, au avut loc între bisericile lui Isus Christos. Dar Biserica lui Christos este Mireasa lui Christos! Este una singură! Aceasta este convingerea mea! În direcția asta va merge lucrarea Domnului, cu sau fără voia unor ierarhi religioși. Biserica Creștină are peste 1 miliard de credincioși. Este cea mai importantă forță religioasă a lumii. Eu nu cunosc decît trei mari religii monoteiste: Creștinism, Creștinism și iar Creștinism! Dați-mi voie să vă citesc Psalmul 23, pe care, repet, îl spuneam, în copilărie, pe de rost, dar am mai îmbătrînit și eu între timp, așa că va trebui să deschid Biblia, pentru a vă arăta ce iubesc eu mai mult din cei 150 de psalmi, dintre care numai 73 îi aparțin Regelui David, ceilalți sînt scriși de alții, dar ei sînt absolut unitari: ,,Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic. El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul și mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de nici un rău, căci Tu ești cu mine. Toiagul și nuiaua Ta mă mîngîie. Tu îmi întinzi masa în fața

Comunizarea Occidentului

(urmare din pag. 21)

Societatea s-a modelat și ea corespunzător, obținîndu-se o masă inertă de indivizi dirijați de stat sub toate aspectele, care nu-și mai pun întrebări, care au senzația că sînt atoateștiutori și care achiesează la toate năzdrăvăniile pe care conducătorii lor le aruncă spre aprobare populimii, adică nouă, ca să păstreze o aparență de drept și de democrație, așa cum se întîmplau lucrurile și în comunism.

În ultimii ani, lumea a virat-o decis spre un regim comunist „cu față umană”, cum se spunea la noi acum trei decenii, adică păstrînd niște aparențe democratice. Dar haideți încercăm să schimbăm sau să distrugem hotărîrile Uniunii! Va fi greu spre imposibil să o facem din cauza mecanismelor alcătuite în așa fel încît noi să nu avem cîștig de cauză.

De asemenea, se folosesc, la fel ca staliniștii, de presiunea exercitată de masele populare asupra celor care ies din rînd și nu urmează linia trasată, așa cum ne spunea colegul Bogdan Vasile în articolul său despre implementarea doctrinei LGBTQ în rîndurile studenților de la Oxford și din alte mari centre universitare occidentale, asemănătoare cu felul în care, în deceniul 5 al Secolului XX, erau forțați țăranii români să intre cu pămîntu-n colectiv. Acum, țăranii nu mai sînt forțați să intre cu pămîntu-n colectiv, ci să-l dea statului, ca să-l transforme în pîrloagă, așa cum au început deja britanicii să facă prin nordul țării lor, ca să refacă vechile habitate naturale în vederea protejării speciilor de animale și de plante, fiindcă turmele de vaci și de oi fac caca, pișu, ba se mai și, scuzați, pîrțîie, iar aceste gaze și substanțe sînt extrem de periculoase pentru mediu și pentru speciile amenințate cu dispariția din Europa. Micșorînd suprafața agricolă, scazi cantitatea de hrană alocată populației și, de aici, vă dați seama cîte lucruri se pot întîmpla.

Iată cum noii politruci ai Uniunii Europene (era să scriu ,,sovietice”) ne vor binele și se gîndesc doar la noi și e firesc că se și supără atunci cînd fermierii olandezi ies cu tractoarele pe străzi după modelul camionagiilor canadieni ce protestau contra COVID, ca să le spună guvernanților că le distrug afacerile de o viață obligîndu-i să-și închidă fermele.

Chestia asta înseamnă că: multe animale vor trebui sacrificate, iar numărul redus al celor rămase va determina creșterea prețului de vînzare a laptelui și cărnii astfel încît nu-și vor mai permite să consume aceste produse bogate în proteine decît ăia care au zis că nu e bine cu proteinele, cu nitrogenul (adică azotul care compune 78% din aerul ce-l respirăm și din cauza asta trebuie interzis) și cu amoniul, fiindcă distruge natura așa cum scriau cei de la Reuters. Probabil ați observat că, în asemenea cazuri, nimeni nu vine să-ți prezinte niște studii pe tema asta care să arate niște cantități, niște limite, ceva. Este ca și cum eu v-aș interzice să mîncați zahăr fiindcă produce diabet, fără să mai adaug că el produce diabet dacă-l consumați în cantități mari, cu o frecvență săptămînală sau zilnică crescută și ținînd cont de istoricul medical. Așa și aștia de la UE: trebuie să scădeți șeptelul, că amoniacul din fecalele și urina vacilor și a oilor se scurge în lacuri și le poluează, de parcă animalele astea ar produce rîuri de urină pe care le-ar direcționa drept în lacuri și rîuri poluîndule iremediabil. Vedeți cît de tîmpiți ne consideră dacă sînt în stare să motiveze astfel legile aiuristice pe care le dau? În lipsa cărnii și a laptelui de pe piață, sau în condițiile vînzării acestor produse la prețuri exorbitante, o să ajungem să mîncăm porcării fabricate în laboratoarele lor, care nu ne vor face să fim mai sănătoși și mai fericiți, ci dimpotrivă.

Cînd Ceaușescu ne dădea să mîncăm salam cu soia acum 40 de ani era criticat de „ieuropenii” de atunci, probabil geloși că nu puteau face și ei la

potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, și paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, și voi locui în Casa Domnului pînă la sfîrșitul zilelor mele”. Amin.

Îngăduiți-mi, în încheiere, iubiți credincioși, să fac ceea ce n-a făcut, pînă acum, nici un parlamentar al României, și anume să-mi scot insigna de aur, de senator, de la piept și s-o dăruiesc păstorului vostru, acestui om deosebit, care este Mitropolitul Bisericii pe Stil Vechi. Eu nu am simțul proprietății. Funcția de senator au încercat mulți să mi-o ia, miau ridicat imunitatea, dar nu a vrut Dumnezeu să mă lase pradă vrăjmașilor. Acest simbol, care este aurul, la popoarele vechi semnifică atragerea căldurii și luminii Soarelui. Din acest motiv popoarele vechi purtau aur. Repet, eu nu am simțul proprietății, dar am un simț al loialității deosebit și, pentru credința și vrednicia acestui om care, cu rîvnă, cu modestie și cu evlavie vă păstorește și vă arată calea cea dreaptă a Mîntuitorului nostru, ca să nu vă depărtați de cărarea trasată de moșii și strămoșii voștri, pentru acest om deosebit fac gestul acesta și voi anina de veșmintele sale byzantine, dacă-mi permit canoanele, această insignă. (Aplauze puternice)

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor (Discurs rostit liber, la 19 august 2004, cu prilejul marelui praznic al Schimbării la Față a Mîntuitorului Isus Christos, pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi, la Mînăstirea Slătioara, jud. Suceava)

fel. Ei bine, uite că acum au ajuns în acea situație, care nu mai e criticată de nimeni. De ce? Păi fiindcă europenii au știut să-și ambaleze mizeriile în cutii strălucitoare, presărate cu multe intenții bune, așa cum e și drumul spre iad.

O altă caracteristică comunistă ce începe să se vadă în Uniunea Comunistă Europeană este presa activistă și de propagandă, dar și cenzura media a adversarilor. Deocamdată agențiile de presă rusești nu mai pot fi citite din statele Uniunii Europene, fiindcă au fost blocate, iar presa activistă e foarte ușor de identificat. Că libertatea cuvîntului și a exprimării e încă garantată e un adevăr și sînt sigur că va mai fi multă vreme de acum încolo, atîta timp cît e pe Facebook, Twitter sau Instagram. Cred că de aia s-a și inventat social-media: să poți să-ți verși năduful pe guvernanți. Postezi acolo, îi înjuri împreună cu cei din bula ta, vă răcoriți, și ei, conducătorii, își pot vedea liniștiți de aplicarea planurilor pe care le au, fără să le fie teamă de vreo răscoală sau revoluție care să dea cu ei de pămînt.

Nu e nevoie să vă mai spun că autoritățile astea democrate și blînde au reprimat cu bestialitate mișcările de protest din timpul pandemiei, care au avut loc în Canada, Australia, Germania, Franța, Italia cît și prin alte părți, arătînd un dispreț și un cinism inimaginabil față de dorințele, viețile și libertățile oamenilor pe care îi reprezentau. Comuniștii măcar îți spuneau de la început ce urma să pățești dacă ieși din rînd, pe cînd actualii marxiști preferă să-și ia măsurile de siguranță mai sus menționate pentru a nu păți ce au pățit comuniștii acum 30 de ani. Poleiala și falsa bunătate pe care o afișează vor cădea de pe fețele lor așa cum au căzut și în pandemie și, cu cît vor cădea mai des, tot mai mulți oameni vor vedea cum sînt de fapt și se vor trezi.

Spre binele lor, al celor care acum se cred extrem de puternici și influenți, sper să nu prindă ziua în care poporul se va răscula, fiindcă toate regimurile care au deviat de la sarcina de a lucra în numele poporului și pentru popor au sfîrșit-o prost.

ETICHETA

Diletanții se-ntorc

(urmare din pag. 21)

Majoritatea propunerilor urmează procedura legislativă ordinară, în cadrul căreia Consiliul și Parlamentul European negociază pentru a-și reconcilia pozițiile. Odată ce se ajunge la un acord în „triloguri”, textele de compromis sînt adoptate în mod oficial de către Consiliu și Parlament înainte de a deveni lege, care este aplicată de toate statele membre.

După cum se vede, mai e mult pînă departe, plus că, dacă pînă în 2035 nu se dezvoltă infrastructura stațiilor de încărcare a bateriilor în așa fel încît să fie nu doar multe, ci și atît de performante încît să-ți ia maximum 30 de minute pentru un „plin de curent”, atunci proiectul lor va fi un eșec răsunător de care vor rîde și copiii de grădiniță! În afara stațiilor de încărcare ar trebui ca bateriile să fie suficient de încăpătoare astfel încît să reziste 480 km pe timp de vară cu aerul condiționat pornit și cu alte surse consumatoare de curent.

Concluziile le trage fiecare

(urmare din pag. 21)

Ce mai, ,,Cioclii apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne-au batjocorit CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-au ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-au îngenuncheat sub biruri și ne-au pus sub pază sfinții” (Eliana Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”). Trec peste faptul că Biserica română, ca instituție, privește, din mijlocul opulenței și luxului pe care și le permite, cum sataniștii își ating planurile pas cu pas. B.O.R. nu a avut nici o reacție cînd s-au votat legea educației sexuale la copii și legea căsătoriilor între homosexuali, care pot chiar înfia copii, sau cînd, în societatea românească, manifestările LGBTQ s-au produs aproape săptămînal, în zilele sărbătorilor creștine și în preajma bisericilor. Oricum, evenimente de acest fel sînt multe, ca, de altfel, și alarmele trase de societate pe acest subiect. Spre exemplu, recent, am intrat în posesia unor documente provenite din zona Serviciilor Secrete, din care reiese faptul că, într-un viitor cît mai apropiat, va începe la nivel planetar o amplă acțiune de intoxicare a creștinilor, cărora li se va inocula ideea că Biblia, cu tot ce scrie în ea, nu este decît o mare înșelăciune, mai precis un mijloc prin care omenirea a fost făcută să creadă în ceva ce nu există.

Fără alte comentarii, iată doar cîteva din enunțurile ce vor fi făcute publice cît mai curînd, cu mențiunea că nu se precizează despre ce variantă a Bibliei este vorba:

1. Buda: A fost născut de o tînără fată pe nume Maya. A avut 12 ucenici. Unul l-a trădat. La moartea sa cerul s-a întunecat și pămîntul s-a cutremurat.

2. Mithra: S-a născut la 25 decembrie, într-o peșteră, mama sa fiind o fecioară. Păstorii au venit cu daruri să i se închine. A fost răstignit de un copac. A înviat dînd lespedea în lături, apoi s-a înălțat la cer. Se așteaptă a doua venire, ca să judece omenirea.

3. Christos: Nu apare în documentele vremii. Istoricii și scriitorii timpului nu-l pomenesc. La moartea sa s-ar fi produs un cutremur, neconsemnat, însă, în scrierile vremii. Se spune că tot atunci ar fi avut loc și o eclipsă totală de soare, care ar fi ținut timp de 3 ore, ceea ce este o absurditate. Plinius cel Bătrîn (anii 23-79), în scrierile sale, nu face nici o referire la Christos, la existența unui cutremur și a unei eclipse de soare.

4. ,,Prima Apologie” (Fustinius, Sec. II d.Chr.): ,,Voi credeți într-o poveste deșartă și vi-l faceți singur pe Christos”.

5. Filosoful roman Celsius (Sec. II d.Chr.): ,,Voi ne hrăniți cu născociri și nici măcar nu știți să le faceți verosimile. În afară de Evanghelii, nu există nici o singură mărturie scrisă a unui martor ocular sau a unui contemporan cu Christos”.

6. Noul Testament: Au fost peste 40 de evangheliști, însă biserica a selectat doar 4, restul celor scrise au fost arse în anul 325, cînd a avut loc sinodul de la Niceea. Acolo s-au stabilit dogmele care există pînă în zilele noastre. Cele 4 Evanghelii admise: Matei, Marcu, Luca și Ioan, dar de ce nu a fost admisă și Evanghelia lui IUDA? Autorii Evangheliilor admise relatează fapte la care nu au asistat. Ioan Gură de Aur a scris că numele autorilor Evangheliilor au fost date abia în Secolul V. Autorii Evangheliilor nu cunoșteau geografia, istoria, moravurile și obiceiurile țării respective. În textele evanghelice există

Nu doar stațiile de încărcare și bateriile încăpătoare sînt importante, ci și infrastructura rutieră, fiindcă dacă te vei deplasa pe șosele cu frînări și accelerări dese din cauză că drumul are gropi sau e aglomerat, atunci autonomia mașinii, de 480 km, este pusă în pericol față de un drum lin, la viteză constantă pe autostradă, care nu solicită atît de mult bateria. Să mai pomenesc și de faptul că va trebui să distrugi o întreagă industrie a motoarelor termice sau că prețurile mașinilor electrice nu vor fi pentru toți oamenii, sau să zic despre faptul că Uniunea Europeană va deveni un ring de bîlci, unde mașinile alimentate cu curent prin trolee se ciocnesc unele de altele spre deliciul celor care le conduc? E clar că în afara granițelor UE nu vei avea ce să cauți cu ele pentru că nu vei avea de unde să le alimentezi. Ce facem? Ne izolăm singuri? Ce folos că noi, membrii UE, nu mai avem poluare în orașe, dacă țările din jurul nostru poluează în continuare? Cu ce ajută mașinile noastre electrice și industria noastră cu emisii

multe greșeli grosolane. Spre exemplu, Nazarethul a fost întemeiat în Sec. II d.Chr.

7. Matei (Capitolul II): ,,Isus S-a născut în zilele cîrmuirii împăratului iudeu”, care era mort de 4 ani. Documentele vremii nu pomenesc nimic de uciderea a 14.000 de prunci. Un asemenea masacru nu putea fi trecut cu vederea de scriitorii contemporani.

8. Luc, fost medic (Capitolul II): ,,Isus S-a născut pe cînd, în Siria, guverna Quirimius”, dar acesta a condus Siria începînd cu anul 6 d.Chr.

9. Luca [Capitolul XX (1)]: ,,Isus a fost răstignit în timpul a doi mari preoți iudei: Ana și ginerele său, Caiafa”, dar în Palestina nu au existat niciodată concomitent doi mari preoți, pentru că Ana a fost mare preot între anii 6 și 15 d.Chr., iar Caiafa a urmat în anii 30 d.Chr., deci trimiterea lui Isus de la Ana la Caiafa nu corespunde adevărului.

10. Matei (Capitolul XXII): Pilat este prezentat ca un om blînd și mărinimos, dar în realitate a fost crud și brutal. Reședința sa a fost la Cezarea, nicidecum la Ierusalim, unde a fost judecat Christos. Mai mult, obiceiurile iudeilor nu permiteau arestarea în timpul sărbătorilor pascale și nici judecarea noaptea. Răstigniții pe cruce (în formă de ,,T”) erau legați cu sfori și lăsați să moară de sete și foame. Eronată și mențiunea că soldații romani au participat la răstignire, aceștia venind în Ierusalim la circa 30 de ani după uciderea lui Isus.

11. Matei (Capitolul VIII): ,,Isus a izgonit demonii din doi demonizați într-o turmă de porci, care s-au înecat în mare”, dar în Palestina nu se creșteau porci.

12. Isus: Înainte de așa-zisa înălțare la cer, ,,a ținut o predică pe munte” (Matei, Capitolul V) sau ,,a fost rostită la șes” (Luca, Capitolul VI).

13. În cele 3.829 de manuscrise ale Noului Testament, păstrate pînă în zilele noastre, oamenii de știință au descoperit aproape 150.000 de inadvertențe, deosebiri, contradicții etc.

14. Evanghelia de la Ioan: Se vorbește despre învierea lui Lazăr. Celelalte Evanghelii trec sub tăcere această minune.

15. Începutul Secolului IV: Circulau peste 40 de Evanghelii: Petru, Iacov Iuda, Luca, Matei, Marcu, Ioan, Nicodim, Toma, Eva, Maria ș.a. În anul 325, clerul Sinodului de la Niceea a ales numai 4 Evanghelii (Marcu, Matei, Luca, Ioan), celelalte fiind interzise (de ce?) și distruse.

16. Matei (Capitolul 5,9): Isus a spus că ,,Fericiți sînt făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”, în timp ce Luca a zis: ,,Cine n-are sabie, să-și vîndă veșmîntul și să-și cumpere sabie”.

17. Marcu (Capitolul XIII, 20): ,,Evangheliile trebuie propovăduite în primul rînd tuturor neamurilor păgîne”.

18. Matei (Capitolul X): ,,În căile păgînilor să nu mergeți!”.

19. Matei (Capitolul X, 35-36): ,,Este firesc ca celui ce are să i se mai dea și să-i sporească avuția, iar celui sărac să i se ia și ce are. Robilor, plecați-vă stăpînilor voștri cu toată frica! Sclavului nesupus merită să i se aplice o pedeapsă corporală cumplită” (Isus).

20. Episcopul Augustin (Secolul IV-V): ,,Dacă autoritatea bisericii nu m-ar obliga, nu aș da crezare Evangheliilor”.

21. Papa Bonifaciu (Secolul XIII): ,,Nici un basm n-a adus vreodată atîtea venituri cîte a adus basmul cu Christos”.

reduse de carbon clima pămîntului? O asemenea idee puteau avea doar diletanții de la conducerea Uniunii Europene, din care facem și noi parte, din păcate. Crezusem la un moment dat că au lăsat baltă proiectul, dar nu!, ei s-au întors în scenă ca să ne arate cît sînt de hotărîți să-și ducă treaba la bun sfîrșit și să dea cu oiștea-n gard. Ca Ieremia!

În afară de lacunele acestui pachet legislativ, remarc știrea imperfectă care dă ca sigură oprirea producției mașinilor cu motoare termice din 2035, deși mai sînt 13 ani pînă atunci, niște negocieri de purtat, deși trebuie votat în Parlament pînă să ajungă lege, și nici ajunsă lege nu e sigur că nu o abrogă cineva. Cu alte cuvinte, mai e mult pînă departe și în 2024 avem alegeri pentru Parlamentul European, care pot da o majoritate care să nu voteze Fit for 55 și atunci toate eforturile lor au fost în van. Vom vedea ce va fi. Cert e că dacă mai au multe idei din astea năstrușnice, corigenții de la Bruxelles ar putea pica examenul de peste doi ani și să se întoarcă pe băncile școlilor de unde, se vede treaba, au plecat prea devreme.

22. La Congresul al XVI-lea de la München, clericii au discutat problema înlăturării nepotrivirilor flagrante și erorilor cuprinse în scriptură, rezoluția finală sunînd așa: ,,Credinciosul nu are dreptul să aprofundeze divergențele textului, ci să primească smerit învățătura creștină”.

23. Hotărîrea Sinodului Bisericii din anul 692 –Constantinopol: ,,Noi stabilim ca de azi înainte Christos, Dumnezeul Nostru, să fie zugrăvit pe icoane cu chip omenesc, în locul chipului de miel, ca pînă acum”.

24. Christos este un cuvînt grecesc care înseamnă ,,UNS”, ,,TRIMIS”. Cînd Biblia a fost tradusă în limba greacă, cuvîntul ,,MESIA” din ebraica veche a fost tradus ,,HRISTOS”.

25. PAȘTELE era sărbătoarea vechilor iudei, de peste 3.000 de ani, biserica legînd această sărbătoare de sărbătoarea Învierii lui Christos.

26. Biserica din SUA a elaborat un cod al relațiilor dintre muncitori și patroni, în care se spune că ,,muncitorul trebuie să-l iubească pe cel care îi dă de lucru”.

În încheiere, vă prezint o scurtă listă de comparații/ asemănări, ce mă scutește de orice alt comentariu:

a) Kamsa poruncește să fie uciși pruncii pentru a scăpa de Krishna vs. Irod poruncește uciderea a 14.000 de prunci pentru a scăpa de Isus.

b) Buda și Krishna nu și-au scris predicile vs. Isus nu a lăsat nici o frază scrisă.

c) La 28 de ani, Buda s-a retras în pustiu, fiind ispitit de diavol vs. La 30 de ani Isus s-a retras în pustiu, fiind ispitit de diavol.

d) Dintre discipolii lui Buda unul l-a trădat (Devatta) vs. Iuda îl vinde pe Isus.

e) La vîrsta de 12 ani, Buda s-a pierdut de părinți, găsit apoi în mijlocul înțelepților vs. Același lucru se scrie și despre Isus.

f) Buda predică pe munte vs. Isus predică pe munte. g) Buda se scufundă în apa sfîntă vs. Isus intră în apa Iordanului.

h) ,,Adonis a înviat!” vs. ,,Adevărat a înviat!”.

Așadar, un fel de plagiat mai ceva decît în zilele noastre, dar important este ce va urma de acum încolo. Se va isca un război religios de amploare, sau se merge în continuare pe varianta rezoluției de la München, adică ,,credinciosul nu are dreptul să aprofundeze divergențele textului bibic, ci să primească smerit învățătura creștină”? Ce s-ar întîmpla dacă în manualul de religie elevii din România vor întîlni astfel de enunțuri? Ce reacție va avea Patriarhia Română față de cele redate mai sus? Dacă va continua să doarmă în păpușoi, cu speranța că i se vor mări finanțările bugetare, logica elementară mă va ajuta să concluzionez că este vîndută sataniștilor.

Iată de ce Mult Prea Fericitul Patriarh are obligația de a explica Mult Prea Necăjitului Popor Român care este adevărul în această situație. Va avea curajul să se opună Satanei și să ajungă erou planetar, sau va alege postura de obedient al cioclilor apocaliptici? E cazul să vă treziți, fiindcă ,,Există semne tot mai grăitoare/ Ca funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (Corneliu Vadim Tudor,,Apocalipsa nu dă telefon”).

P.S. În ultima clipă, am primit confirmarea de a face public numele celui care mi-a înmînat materialul aflat la baza acestui articol. Este vorba de domnul col. (r) Nicolae Manea, istoric și patriot de prim rang, în vîrstă de ... 100 de ani.

po L i T ică G eopo L i T ică

Model de acțiune pentru renașterea neamului românesc

Peste 85% dintre americani nu cred ce spune presa. Ultimul sondaj de piață al celor de la Gallup arată că aproape nimeni nu mai crede ce scriu ziarele sau vorbesc televiziunile de știri. Dacă aceste cifre sînt reale atunci se naște o întrebare foarte importantă, valabilă și pentru țara noastră: De ce acceptă populația bătaia de joc, crimele și jaful la care este supusă de către guvernul controlat de corporații?

Am găsit răspunsul studiind istoria revoluțiilor din ultimii 230 de ani. Deși aparent foarte diferite ca structură și rezultat, toate revoluțiile, fie ele constituționale (America, Franța, Europa și Japonia), comuniste (Rusia, China, Cuba), cele îndreptate împotriva dictatorilor (Mexic, Nicaragua, Iran), revoluțiile ,,colorate” (Filipine, Europa de Est, URSS, Ucraina) sau cele arabe (Tunisia, Egipt, Libia, Siria), toate s-au sprijinit pe cinci piloni de rezistență fără de care nemulțumirile populației, oricît de mari au fost acestea, nu ar fi putut produce schimbarea dorită:

1. Colaps financiar național;

2. Conflict între elitele statului și guvernanți;

3. Populația antagonizată de încălcarea contractului social;

4. Un narativ comun între elite și popor ce conține o soluție de ,,mai bine”;

5. Un context internațional favorabil schimbării radicale a întregii structuri de putere.

Pentru izbucnirea unei revoluții este necesar ca toate cele cinci condiții de mai sus să fie îndeplinite. Realitatea zilelor noastre, atît peste ocean cît și în

România, este că elitele și guvernanții sînt în echilibru reciproc, narativul de „mai bine” între elite și popor nu există, iar comunitatea internațională este dominată de progresismul globalist care este doar o formă avansată a comunismului internaționalist al primelor decenii ale Secolului XX. Deși nu realizăm, ne aflăm în mijlocul celui de-al doilea val comunist. Așadar protestele izolate din stradă nu pot aduce schimbarea dorită de popor decît dacă acestora li se adaugă elitele societății și dacă apare un context internațional favorabil. În cazul României elitele sînt străine, capitalul autohton a fost pulverizat, iar vecinii noștri urăsc ideea unei națiuni române unitare, independente și suverane.

Aceasta este situația reală și orice plan de salvare a națiunii române trebuie să țină cont de ea. Cum poate arăta mugurele acestui plan de salvare?

1. Organizarea de micro-celule comunitare formate din 10-20 de membri care să se întîlnească față în față și să discute și rezolve probleme exclusiv la nivel local (în componență să existe cel puțin un avocat, un comerciant, un profesor, un medic, un inginer, un contabil și un student).

2. Formarea unei rețele de consfătuire între aceste micro-celule prin care să se schimbe informații și să se pună la punct un prim Manifest al standardului de viață dorit de toți membrii acestei rețele comunitare (social, cultural, economic la nivel local). Pentru organizarea rețelei să fie folosiți curieri speciali tradiționali off-line (fără rețele sociale pe internet).

3. Lansarea de micro magazine cu capital exclusiv

Marea minciună despre încălzirea globală pe înțelesul tuturor

Așa cum v-am obișnuit voi scrie scurt și la obiect despre acest subiect. Digerați informațiile pe care vi le ofer și hotărîți în mod independent. În anul 2007 un grup de 52 de angajați de la Națiunile Unite, membri ai Comitetului Interguvernamental pentru Schimbările Climatice (UN IPCC) au elaborat un document presupus științific pe care apoi fostul vicepreședinte american Ai Gore l-a promovat în lumea largă și astfel populația a venit în contact cu ceea ce avea să devină ,,Încălzirea Globală provocată de omenire”. Acest raport este atît de superficial, improvizat și fals încît 1.000 de oameni de știință din toată lumea s-au ridicat în mod oficial și au demonstrat fără putință de tăgadă că totul este fals.

Iată cîteva comentarii ale acestora:

● ,,Orice analiză științifică rezonabilă trebuie să concluzioneze că teoria de bază este greșită!”. Dr. Leonard Weinstein a lucrat 35 de ani la NASA Langley Research Centre. Weinstein este în prezent cercetător principal la Institutul Național pentru Industria Aerospațială.

● ,,Vă rugăm să vă liniștiți: Pămîntul se va vindeca –Clima este dincolo de puterea noastră de control... Pămîntului nu-i pasă de guverne sau de legislația lor. Nu puteți găsi încălzirea globală reală în observațiile meteorologice de astăzi. Schimbările climatice sînt o chestiune de ere geologice, ceva ce pămîntul face în mod obișnuit pe cont propriu, fără a cere permisiunea cuiva sau a se explica”. Dr. Robert B. Laughlin, Stanford University, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 1998.

● ,,În esență, falsul a ieșit la iveală. Totul este o fraudă și chiar și cei care au falsificat datele din raport au recunoscut că cifrele folosite în cazul analizei temperaturii nu sînt reale. Probabil că ce i-a dat de gol pe aceștia a fost îndrăzneala cu care au falsificat datele”. Dr. Christopher J. Kobus, profesor asociat de Inginerie Mecanică la Universitatea Oakland, specializat în energie alternativă, termică fenomene de transport, debit în două faze și sisteme de energie fluidă și termică.

are propriul ciclu și noi nu putem identifica tendințe semnificative în modificările acesteia deoarece datează de milioane de ani, în timp ce studiul a început abia recent. Sîntem copii ai Soarelui. Pur și simplu ne lipsesc datele necesare pentru a trage concluziile corespunzătoare”. Dr. Anatoli Levitin, șef laborator variații geomagnetice la Institutul de Magnetism Terestru, Ionosferă și propagarea undelor radio a Academiei Ruse de Științe.

● ,,Sute de miliarde de dolari au fost irosiți în încercarea de a impune o teorie antropogenetică pentru încălzirea globală (AGW), teorie care nu este susținută de dovezile din lumea fizică. AGW a fost impusă cu forța printr-un baraj de povești de groază și îndoctrinare care începe în manualele de școală elementară”. Luís Lino, geolog brazilian care a scris cartea ,,Frauda încălzirii globale: Cum a fost transformat un fenomen natural într-o urgență mondială falsă”, în 2009.

● ,,Îmi este rușine de ceea ce știința despre climă a devenit astăzi. O comunitate «științifică» ce se bazează pe un model inadecvat a dat vina pe dioxidul de carbon (CO2) și pe cetățeni nevinovați pentru încălzirea globală pentru a face bani. În cazul în care aceasta este «știință» atunci eu ca om de știință sînt rușinat”. William C. Gilbert, cercetător chimist care a publicat în august 2010 un studiu referitor la relația termodinamică dintre temperatura de suprafață și concentrația vaporilor de apă din troposferă.

● ,,Natura disfuncțională a științelor climatice nu este decît un mare scandal. Știința este prea importantă pentru ca societatea noastră să fie utilizată în mod abuziv în cadrul Comunității de Știință a Climei. Așa-ziși experți de la UN IPCC au eliminat în mod deliberat rezultatele alternative prezentate de cercetători care nu respectă dogma IPCC”. Dr. Hans Jelbring, climatolog suedez la catedra de Paleogeofizică și Geodinamică a Universității din Stockholm.

românesc, iar clienții inițiali să fie chiar membrii celulelor de mai sus, familiile lor și prietenii acestora. Magazinele să se organizeze într-o rețea comună pe model cooperatist pentru a putea beneficia de fonduri comune, putere de cumpărare sporită și pentru ca astfel să devină competitivă ca preț cu lanțurile multinaționale. Acesta poate fi începutul, iar dintre cei care se vor implica în acest proces vor apărea lideri locali, iar dintre ei se vor ridica lideri regionali care vor forma o Ligă a renașterii neamului românesc. Nu vă temeți de trădători, securiști și dușmani care vor încerca să vă saboteze activitatea pentru că mărimea celulelor și natura relațiilor comunitare vor contribui la formarea unui veritabil sistem ,,imunitar” care vă va apăra. Acesta poate fi începutul, mic și firav, dar plin de viață și de speranță.

Închei cu un sfat pentru toți cei care simt românește: nu mai strigați după unire, nu mai așteptați să apară lideri providențiali și nu mai căutați salvarea la alții. Marea masă nu luptă niciodată, ci doar se aliniază celor puternici la fel cum se aliniază pilitura de fier magnetului. Începeți lupta pentru renaștere la voi în casă, la voi în bloc, în cercul vostru de prieteni. Dacă ei vă cred și vă adunați 10-20 de oameni harnici, hotărîți și iubitori de neam românesc puteți începe deja să frămîntați aluatul din care va crește din nou România Mare. Nu există politică mare fără aceste micro-celule pur românești și știu cu certitudine că mai avem printre noi minți, suflete și voințe care să pornească pe drumul luptei civice pentru renașterea neamului românesc. Salvarea neamului nostru depinde de noi toți. Noi sîntem liderii pe care-i tot așteptăm în zadar. Urniți-vă și veți trăi infinit mai bine!

● ,,Există cicluri geologice clare în care atît temperatura cît și salinitatea cresc și scad. Aceste cicluri sînt legate de activitatea solară... În opinia mea și a institutului nostru problemele legate de stadiul actual de încălzire sînt exagerate”. Pavel Makarevich, biolog la Institutul Biologic al Academiei Ruse de Științe.

● ,,Întreaga idee a încălzirii globale antropogenetice este complet nefondată. Acolo pare să fi fost doar o afacere pe bani buni cîștigați de Michael Mann, Al Gore și IPCC ONU și Rajendra Pachauri ca o consecință a acestei înșelăciuni, deci este vorba de fraudă”. Hilton Ratcliffe, astrofizician din Africa de Sud.

● ,,Pentru că efectul de seră este mai degrabă temporar decît permanent, previziunile despre încălzirea globală semnificativă în Secolul XXI de către IPCC nu sînt susținute de date”. Profesor Michael Beanstock de la Universitate Evreiască.

● ,,Încă nu putem ști precis din punct de vedere științific. În ciuda a ceea ce este posibil să fi auzit în massmedia, nu există un consens de opinie care să declare că aceasta este o problemă. Datorită variabilității naturale a vremii nu se poate ști nimic statistic pentru următorii 150 de ani”. Tom Tripp, director de dezvoltare al US Magnesium.

Iată doar cîteva din comentariile celor 1.000 de oameni de știință care converg într-o singură concluzie: omenirea este mințită cu bună știință, schimbările climatice nu sînt determinate de activitatea oamenilor, dar se folosește această minciună pentru promovarea agendei globale a unui guvern unic, pentru distrugerea independenței alimentare a omenirii și pentru realizarea de profituri uriașe din taxele pe dioxidul de carbon.

Știu cu certitudine că foarte curînd va trebui să luptăm împotriva acestei minciuni la fel de agresiv ca și împotriva minciunilor despre criza sanitară, deoarece restricțiile impuse de arhitecții acestei minciuni climatice sînt aceiași psihopați care ne bagă pe gît seruri experimentale, măști inutile și distrugerea contactului uman.

● ,,Energia pe care omenirea o generează este atît de mică în comparație cu acel buget total de energie terestră încît pur si simplu nu poate afecta clima... Clima planetei

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în

Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

● ,,Susținem că nu există nici un motiv de îngrijorare cu privire la schimbările climatice provocate de om pentru că nu există nici un fel de dovadă că un astfel de lucru se întîmplă”. Antonis Christofides and Nikos Mamassis, oameni de știință de la Universitatea Tehnică din Atena.

Salvarea se află în abilitatea noastră de a ne regăsi unii pe ceilalți în interiorul unor micro comunități unde să ne protejăm cultural, social și economic.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.

BOGDAN VASILE