România Mare, nr. 1645

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Lumea ar fi mult mai fericită dacă, în loc să deschidă televizorul, ar deschide o carte, eventual Biblia.

CornELIU VADIm TUDor

Vrăjeala verde

De cîțiva ani de zile sîntem bătuți la cap pe toate canalele media cu teoria producerii energiei din surse ecologice naturale pentru a proteja mediul de gazele emise din arderea de petrol sau gaz natural, care duc la efectul de seră. Activiști de toate soiurile au fost inventați peste noapte, începînd cu faimoasa copilă Greta – de care nu a mai auzit nimeni nimic după ce și-a făcut treaba și a ieșit din scenă –pînă la însăși președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen și al ei Pact Verde European. Toată această poveste s-a întins peste capetele noastre ca o vrajă verde, adică ecologică, timp de ani de zile, determinîndu-ne să credem că trebuie să acționăm urgent, fiindcă Planeta este foarte poluată și riscăm să murim cu toții. Din cîte observ, a fost doar o „vrăjeală verde”.

Aflu cu surprindere, dar și cu bucurie, că potențialul Mării Negre nu e doar unul turistic și balneoclimateric, ci și unul producător

de energie verde – nu puțină, ci de patru ori mai mare decît tot ceea ce producem în acest moment. De asemenea, pe viitor, oceanele și mările lumii ar putea furniza energie electrică punînd la treabă curenții care le străbat.

Potențialul eolian al Mării Negre de pe teritoriul României este estimat la 70.000 MW, adică de peste trei ori mai mult decît puterea actuală de producție de electricitate a României. Potenţialul eolian offshore, de asemenea, depăşeşte 70 GW (70.000 MW), dintre care „22 GW în turbine cu fundaţie fixă, pe fundul mării, respectiv peste 50 GW în fermele eoliene de tip floating”, după cum declara în iulie 2021 secretarul de stat Niculae Havrileţ.

Dintre companiile românești mari, Hidroelectrica deja a anunțat că are în plan construcția unor parcuri eoliene offshore de 300 MW, pentru care va investi 2,8 miliarde de lei, din care 1,8 miliarde pînă în 2025.

(continuare în pag. a 16-a)

nICU mArIUs mArIn, antreprenor HORECA

Mureșenii – dinastia culturală care a făcut istorie

După tradiţia orală păstrată în familie, patru fraţi şi o soră din neamul Chindriş au plecat, la începutul Secolului al XVIII-lea, din satul lor maramureşan – Biserica Albă – în căutarea unei situaţii mai bune. Fraţii s-au stabilit în Feleac, Ienciul de Cîmpie, Nimigea şi Rebrişoara, iar sora lor în Reteag. După obiceiul locului, au fost numiţi Moroşeni, adică veniţi din ţara Maramureşului.

În genealogia ramurii stabilite în Rebrişoara găsim, în Secolul al XVIII-lea, pe Artemie Moroşan, probabil nepotul primului Chindriş venit din Maramureş; apoi pe fiul său Ioan, născut în 1771, ajuns preot în Rebrişoara şi stegar în cohorta a VIII-a a regimentului II grăniceresc „valahic“, în care a făcut campania din Italia împotriva lui Napoleon I.

La 28 noiembrie 1812, în Rebrişoara vine pe lume, în familia lui Ioan Moroşan, un nou copil, Iacob. În amintirea primului Chindriş plecat din Maramureş, mult timp tînărul Iacob va purta încă numele de Moroşan, apoi îşi va zice Mureşanu. Viaţa lui se integrează într-unul din capitolele importante ale istoriei luptei pentru cultură şi libertate naţională a românilor transilvăneni. După temeinice studii săvîrşite în citadela culturii româneşti ardelene – Blaj, unde a avut între profesori pe Timotei Cipariu şi Simion Bărnuţiu, Iacob Mureşanu (1812 – 1887) răspunde la chemarea patrioţilor braşoveni şi se stabileşte în acest oraş în anul 1837.

(continuare în pag. a 12-a)

MIRCEA GHERMAN

Candela de argint

N-am să îmi pierd credința-n Dumnezeu Este o forță mai presus de mine Azi sînt la o răscruce, mi-este greu Îmi rîd în față cei fără rușine.

Triumfă ticăloșii, se-nmulțesc Au bani, dețin puteri nelimitate Parcă un spirit rău și nebunesc Le bagă celor drepți cuțitu-n spate.

Precum un ceas ce merge îndărăt E viața țării mele ocupate Eu fac eforturi mari să le arăt Românilor c-așa nu se mai poate.

Că nu mai e țară de trăit Și că mai jos de-atîta este iadul Însă un somn de moarte a lovit Această turmă cînd să treacă vadul.

Și totuși, este bine, orice-ar fi! Acum pricep ce planuri are Tatăl Așa lucrează El, și-a doua zi Într-un extaz divin voi spune: Iată-L!

Actualitatea pe scurt

● În contextul vremii tot mai capricioase cu care ne confruntăm în ultimul timp, lansarea unei rachete antigrindină, pentru spargerea norilor formați în urma unui ciclon din Marea Mediterană, trebuia să fie o operațiune de bun augur. Toate bune și frumoase, numai că aceasta și-a greșit ținta, nimerind în curtea unui sătean din județul Vrancea, stîrnind panică printre localnici. În mod normal, racheta ar fi trebuit să se autodistrugă în aer, dar probabil ceva nu a funcționat. Cazul este

Iată-L în toată Măreția Lui Pe Domnul, ce ne apără de rele M-a ajutat Golgota să o sui Și-apoi mi-a pus pe cap cununi de stele.

Tîrziu am înțele lucrarea Sa În tot ce face El are dreptate!

De ești trufaș, îți dă pedeapsă grea De te smerești – te spală de păcate.

Eu n-am să mă abat din calea mea

Am un toiag de preț: Sfînta Scriptură Mă simt ca Iov, la cumpăna cea grea Este pustiu la mine-n bătătură.

Nu am pe nimeni, toți m-au părăsit E și o voluptate a trădării

N-am bani de pîine, tot am risipit Precum Ovidiu, trist, pe malul mării.

Am o avere, însă, mai de preț: Un nume bun și-o operă bogată! Și-o candelă de-argint, cu foc măreț: Credința-n Dumnezeu, nestrămutată!

CornELIU VADIm TUDor

anchetat acum de poliție. ● Val de nemulțumiri în toată țara: românii protestează împotriva scumpirii carburanților, prețurile crescînd de opt ori numai într-o singură lună! ● După șase ani, fostul premier, Victor Ponta, a avut cîștig de cauză la CEDO, în procesul cu Lucian Isar. De menționat că, în țară, Ponta pierduse procesul, fiind amendat cu 10.000 de lei pentru afirmații defăimătoare. Concluzia? V. Ponta va fi despăgubit cu 2.200 euro, bani returnați de către statul român.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn sToICA

România pitoreascã

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Umbra lui Mircea Ciumara la Patriarhie F Un hoţ cu ifose: Andrei

Pleşu F Bîl-Bîl are peste 100 de ani F „Amorul vrăjitor“ dintre Victor Ciorbea şi Alina Mungiu F Halpert prostu’, cîinele nostru

PArTEA A II-A

F Primim la redacţie tot felul de publicaţii. Nu le putem consemna pe toate. Una, însă, ne-a reţinut atenţia în mod deosebit: „Vocea Mesopotamiei –publicaţie culturală şi politică a kurzilor din România“. Fără să ne implicăm în spinoasa problemă a kurzilor (care, totuşi, au şi ei dreptul la un stat al lor!), reproducem titlul uriaş care tronează pe pagina I: „Statul turc, un stat mafiot“ F Ziarul „Redeşteptarea“ din Lugoj demonstrează ce viaţă sentimentală clocoteşte prin Banat. Dintre numeroasele anunţuri apărute la rubrica „Un prieten pentru mine“, ne-a reţinut atenţia strigătul de luptă al unei puştoaice: „Pentru Tanganel (?!). Dacă eşti tu cel cu geaca de fîş albastru, atunci vino vineri la 5 în acelaşi loc, dar singur, că nu mănînc pe nimeni. Mă vei recunoaşte după păr“. Du-te Tanganele, băiatule, la urma urmei, ce poate să-ţi facă? Cel mult, poate să-ţi sugă sîngele. F Că doar n-o să te lase fără podoabe, aşa cum a făcut o asiatică fioroasă: „O thailandeză i-a tăiat penisul soţului ei şi l-a trimis în lumea largă, legîndu-l de un balon“ – aşa se intitulează un articol de comă, publicat pe pagina I a ziarului „Evenimentul zilei“, de Isabella Alexandrescu. Din păcate, Isabella nu ştie că thailandeza a făcut prozeliţi pe malul Dîmboviţei. Astfel, sîmbătă după-amiază, în frumosul decor natural de pe Dealul Cotrocenilor (Şcoala de Război), a avut loc o emoţionantă serbare populară. În cadrul ei, au fost lansate în stratosferă zmee colorate, avînd în loc de coadă – penisurile următorilor bărbaţi care sînt bănuiţi că își înşală nevestele: Mihai von Hohenzollern, Ion Raţiu, Stere Gulea, Radu Duda, Virgil Asztaloş Măgureanu, Alfred Mozes şi Zaher Iskandarani. Grație unui garou aplicat cu multă operativitate, marii mutilaţi au luat loc, cuminţi, pe nişte şezlonguri, la soare, fiind bandajaţi chiar de soţiile lor. Minunatele zmee erau înălţate, dirijate şi strunite chiar de către neveste, într-un concurs absolut delicios. Premiul I l-a cîştigat Majestatea sa Regina, care a bătut-o la mustaţă pe Elisabeta Raţiu. Zmeul cu penisul lui Asztaloş s-a agăţat într-o sîrmă de telefon. În tot acest timp, soţii pedepsiţi au cîntat în cor (subţire): „Vine, vine primăvara (Ne-a nenorocit Ciumara/ Puţele ni le-narmăm/ Şi în NATO le băgăm!“. În final, în aplauzele generale, zmeele au fost coborîte pe pămînt şi o echipă de medici veterinari a cusut la loc organele cu pricina. Se pare că au fost comise unele erori, pe deplin explicabile: penisul regal a ajuns la Radu Duda, ceea ce va provoca mari probleme de succesiune la tron! F În echipa de fotbal Universitatea Craiova și-a făcut apariția (și a marcat chiar 2 goluri!) jucătorul... Vrăjitoarea! Alte două nume şocante, care numai împreună se simt bine: Căpuşă şi Mieluşică. F Titlul săptămînii a apărut în ziarul „Azi“: „Un membru «Condor» avertizează: în curînd, preşedintele Constantinescu va mai conduce doar teoretic Ţara, practic o vor conduce Măgureanu şi ciracii săi“. Asta cam aşa e. F Un alt titlu antologic a apărut în „Ziua“: „Vadim a zis «Hai!» şi a scos P.R.M.-ul şi P.D.S.R.-ul din Senat“. F Cam tîrziu, cam cu jumătate de gură, dar uite că şi parlamentarii Puterii ajung la vorba noastră: „România e un laborator în care există pericolul ca românii să devină cobai“ – a declarat senatorul Paul Ghiţiu, de la Alternativa României. Un alt senator al aceluiaşi partid în devenire, Adrian

Iorgulescu, a mişcat şi el în front: „C.D.R. devine un organism fantomatic“. Atunci de ce mai staţi alături de ei, fraţilor? F Datorită bărbuței, mustăților și cheliei, senatorul armean Varujan Vosganian seamănă tot mai mult cu mumia de la Kremlin, aşa că îl vom boteza Varujan Leninian. F Preşedintele Academiei Române, dl. Virgiliu Constantinescu, este un om foarte ocupat: simpozioane, recepţii, ba chiar şi Purim-ul sărbătorit sîmbătă seara la Sinagoga din Bucureşti, unde s-a dus însoţit de nevasta lui. Aşa e viaţa la nivel înalt, nu-i nimic, el să fie fericit, dar aşa un om de ştiinţă să aibă o memorie aşa de slabă! Ne gîndim la bătrîna lui mamă, în vîrstă de aproape 90 de ani, pe care n-a mai vizitat-o de 3 luni, de cînd i-a adus un televizor. Auzi, profesore, la Templul Coral te mai poţi duce, oricînd, că nu se mută de-acolo, dar la mama matale nu te gîndeşti? Vezi că te judecă şi te vorbeşte lumea prin cartier şi prin Piaţa Cotroceni, şi dacă ai intrat în gura tîrgului, nu mai ieşi aşa uşor... F De cînd şi-a schimbat muza şi a părăsit-o pe Geta Buburuza, apărînd acum la braţetă cu o doamnă blondă mult mai interesantă, octavian Paler dă un randament publicistic foarte bun. Chiar dacă ne mai ciupeşte el din cînd în cînd, merge, nu-i nimic, nu-i purtăm ranchiună. În editorialul intitulat „Pîine (scumpă) şi circ (gratuit)“, publicat în „România liberă“, gînditorul din Făgăraş ia Puterea pe făraş: „Ţărăniştii sînt băntuiţi, periodic, de diverse porniri fundamentaliste. Cum se limpezesc puţin apele, se repede cineva şi aruncă o piatră ca să le tulbure. Partidul d-lui Roman vînează foloase maxime pentru sine. U.D.M.R. își vede, metodic, de propriile interese. Şi nu o dată, Guvernul dă impresia unui club de diletanţi. Ba vorbeşte fără să gîndească suficient, ba ezită şi bate în retragere la primele reacţii“. Păi, noi spunem asta de 3 luni! F Miercurea trecută, Mihaela Cutuş i-a invitat la TELE 7-ABC, în direct, pe doi comici vestiţi ai ecranului: ovreiaşul roşcovan şi incult Cristian Dumitrescu (P.D.-F.S.N.) şi românul maghiarizat Nisztor Bădiceanu (P.N.Ţ.C.D.). La sfîrşit, simpatica, masiva şi autoritara gazdă l-a întrebat pe Bourvil de la Bihor, adică pe hoţul de ciment Bădiceanu: „Şi credeţi că se vor găsi înţelepţii care să scoată din apă piatra pe care ați aruncat-o?“. Idiotul a bălmăjit ceva, dar un lucru e sigur, n-a priceput ironia subtilă a Mihaelei Cutuş, care făcea apel la zicala „Un nebun aruncă o piatră în lac şi 100 de înţelepţi nu pot s-o scoată!“. Eşti nebun, Bădicene, nebun de legat, ajunge să-ți vadă lumea mutra aia schimonosită de ură şi învinețită de negi, ca să-şi dea seama ce bulion mucegăit bolboroseşte sub chelia aia a ta, de pepene căzut din tractor. F Dacă Petre roman şi-a angajat cumnata la Senat, precum şi 6 secretare (?!) de ce să nu-şi fi angajat și pușcăriasul Bădiceanu 4 rubedenii (2 la biroul din Bucureşti și 2 la biroul din Oradea), tot pe banii Senatului, deci ai populaţiei? F Ani de zile l-am lăsat în pace pe Valentin Hossu-Longin. Am crezut că, după ce i-am reprodus fotocopiile unor dedicaţii pe care, de bună voie şi nesilit de nimeni, le-a dat cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, el va avea bunul-simţ să nu mai facă atîta gălăgie în jurul persoanei sale „dizidente“ şi „monarhiste“. Dar ne-am înşelat. Valentin n-are caracter. El se pretinde un om de tip nou: cum l-a atins pe Mişu Navetistul, s-a şi metamorfozat într-o altă persoană, imaculată şi cu pampers nou. Într-un articol publicat în „Cotidianul“ lui Moş Bulină Papillon, fostul bărbat al Luciei HossuLongin îi ataca extrem de violent pe Marius Tucă şi Cristian Tudor Popescu, sub titlul: „Doi ziarişti

repetenţi la Istorie şi un ministru monarhist“. În realitate, repetentul e chiar impertinentul, fiindcă etete ce slobozeşte Valentin pe guriţa aia ca o tîrtiţă: „Majestatea-Sa Regele Mihai al României nu mai este, de aproape un veac (?!?!) un HohenzollernSigmaringen...“. Hai, că ne-ai făcut pilaf, hoţule mic! Înseamnă că tu ştii vîrsta adevărată a lui Bîl-Bîl şi nu vrei s-o spui! F Un excelent interviu cu deputatul Ion Honcescu publică „Jurnalul Naţional“: „Campania anticorupţie declanşată de Putere este ca un drog servit zilnic cetăţeanului, pentru ca acesta să uite de foame“. F Numai în România se putea întîmpla una ca asta! Reproducem din presa ultimei săptămîni: „Deţinutul Fănel lluţ (35 de ani) din Baia Mare a evadat din sediul IJ.P. Maramureş, cu o zi înainte de a-şi fi terminat perioada de detenţie – informează IJ.P. Maramureş. Fănel lluţ era folosit ca mecanic auto la parcul de maşini al IJ.P. Maramureş. El a sărit gardul IJ.P. pentru a-şi cumpăra o sticlă de rom, după care a revenit în unitate. După scurt timp, el a sărit din nou gardul, pentru a-şi cumpăra o sticlă de bere, iar la întoarcere a agresat o femeie în scara unui bloc. Poliţiştii au descoperit evadarea doar cînd femeia agresată s-a prezentat să reclame incidentul“. Subiect de film, nu alta. Carevasăzică, lui Fănel i s-a făcut sete, după ce-a trebăluit pe sub maşinile poliţiştilor. Avid de aerul rarefiat al înălţimilor, el a sărit gardul şi s-a dus şi el, ca tot omul, să-şi cumpere un clondir de rom. L-a dat gata pe rom, din doi timpi şi trei mişcări, ceea ce putea să-i atragă un proces pentru ură rasială. Apoi s-a întors, conştiincios, la locul de muncă, unde își executa pedeapsa. Poliţiştii, ia-i de unde nu-s! Nimeni nu i-a observat nici prezenţa, nici absenţa. Ca-n comedia „Nevăzut, necunoscut“, primul film al marelui actor Louis de Funès. Dar, ceva nu era-n regulă cu metabolismul lui Fănel. Vorba Simonei Vărzaru, la Horoscopul prezentat de Postul de Televiziune Europa Nova: Pluton era-n casa lui Saturn, iar Jupiter nu se simţea nici el prea bine, căzînd grămadă peste Nebuna din Chaillot. Conform zicalei strămoşeşti, „Cine bea un rom, devine alt om“, Fănel s-a gîndit că noul om care se năştea în corpul lui simţeşte nevoia de o berică, așa că, avînd antrenament, a sărit iar gardul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Maramureş, alergînd să-şi stingă setea. Nu ne-am mira prea tare, dacă am afla că, pe tot parcursul escaladărilor, el cînta de mama focului: „Romul după Bere/ O plăcere!/ Berea după Rom/ Ce simptom!/ Romul după Vin/ Un destin/ Am un leu şi vreau să-l beu/ Să trăiască dom’ Dejeu!“. F Cine-i mic, chelios şi la ceafă scofulos? Un oarecare Ioan Groşan, care scrie zi de zi, pe prima pagina a ziarului „Ziua“, tîmpenii mai mari ca el. Au existat activişti C.C. al U.T.C. mai sănătoşi la cap ca acest plăvan care e groşan de obraz... F La fel de jigodie este şi pîrîtul Adrian Halpert care, odată la 10 zile, își face nevoile în public chiar pe trotuarul din fata ziarului „Libertatea“. Referindu-se la „normalitatea“ în care ungurii au serbat Ziua Naţională a Ungariei pe teritoriul României, cu imn şi drapele maghiare, maramoiul asta urît ca dracul şi rău ca vîrcolacul scrie: „Strigătele disperate antimaghiare – ca ale unor godaci duşi la tăiere – ale unui Gheorghe Funar sau C.V. Tudor, n-au mai avut loc și nici un fel de ecou“. Dragă Octavian Andronic, te miri şi tu că ziarul nu mai e citit nici de 7.000 de oameni. De ce? Uite de ce! Vine un vagabond de-ăsta, cu uitătură de proastă la uluci, cu obraz mînjit de o barbă de gropar, şi îi insultă pe primarul unui mare municipiu transilvănean și pe un senator votat la „prezidenţiale“ de 600.000 de oameni. Şi tu îi permiți o asemenea murdărie, Andronic! De ce? Numai pentru că e evreu şi nevasta lui, Pușa, dă cu uşa-n populaţie?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 martie 1997)

De la A la Z... culinar ä De la A la Z... culinar

Dulciurile românilor în perioada orientalã

O bună parte din Evul mediu și în toată perioada (pre)modernă, românii, în special cei din Muntenia și Moldova, s-au aflat sub influența directă a Orientului prin Imperiul Otoman. Îmbrăcăminte, moravuri și obiceiuri, instituții, cuvinte, valori culturale, toate au imprimat unei părți a societății un pronunțat iz levantin, iar bucătăria dulce nu a făcut nici ea excepție. Strîns legate de tradiții, străvechile copturi și-au continuat nestingherite existența mai ales în lumea conservatoare a satelor. Altfel au arătat lucrurile pentru orășeni, pentru boierime și pentru capii Bisericii.

Influența turcească asupra bucătăriei dulci de la noi este recunoscută sus și tare și de către Le Grand Larousse gastronomique. Se poate spune că „secolul fanariot”, acest apogeu al influenței orientale la noi, este perioada de aur a dulcețurilor de tot felul. Dar să vedem cam care sînt membri acestei familii, cunoscute mai demult sub termenul-umbrelă de confituri.

Dulceața este făcută din fructe întregi, doar dintr-un anume tip, fierte în sirop de zahăr. De la început trebuie spus că primirea la curțile domnilor fanarioți a vizitelor și a soliilor a inclus în protocol, de-a lungul întregii perioade, și servirea înalților oaspeți cu ciubuc, cafea, dulceață și alte zaharicale (adică dulciuri). La începutul Secolului al XIX-lea reprezentanții Porții erau încă primiți la Curtea din București cu cinste la țermonii, precum cele ținute de sărbătoarea musulmană a Bairamului. Și mai întîi s-a dat dulceață, cînd atunci, numaidecît, au început a cînta cu trîmbițile; s-au aruncat și din pistoale și au cîntat și meterhaneaua. Dar și comerciantului englez William Hunter, primit în audiență la Vodă Mihai Șuțu (1792) la Iași, i se arăta cinstire, fiind servit cu cafea și dulceață, care amîndouă aveau un parfum minunat.

Tratația musafirilor cu dulceață și cafea, nu doar la domnie, ci și în casele boierilor și în cele ale emergentei clase mijlocii, a fost, în Secolul al XVIII-lea și în primele decenii ale celui următor, o adevărată cutumă. Trebuie spus că celor veniți din alte areale culturale nu le picau întotdeauna bine obișnuințele cu iz oriental ale locului. La București, pictorul Barabas Miklos, fiind invitat în cîteva rînduri la masă prin case de oameni mai înstăriți sau chiar de boieri, remarca plin de dezgust că la servirea dulceții se întrebuința o singură linguriță curată și un singur pahar (pentru apă), așa că cine lua întîi primea lingurița curată, cel care însă venea după el trebuia să lingă și dulceața rămasă de la musafirul vecin... Tot în prima jumătate a Secolului al XIX-lea, aflat la Iași, dr. Weinberg remarca obiceiul boieresc de a trata musafirii cu dulcețuri: oricît de des ai vizita familia, fie și o dată sau de două ori pe zi, o tratație trebuie să ți se ofere, căci așa cere obiceiul țării. Mai norocos decît pictorul Barabas, doctorului Weinberg dulceața îi era servită pe o tavă de cafea în drăguțe vase de cristal. Într-un grațios coșuleț de argint zac lingurițele, cu care pătrunzi în dulcea chisea și împrejur stau pahare splendide, mai ales de Boemia, scumpe, pline cu apă rece. Probabil cam în această perioadă începe să fie imitat și de burghezi și de alți orășeni obiceiul servirii de dulceață cu apă și/sau cafea, de preferat în vase dedicate acestui scop. Obiceiul a dispărut abia recent. Unii bunici îl mai practicau.

Pentru dulceață se pot folosi mai toate fructele din livadă sau din pădure așa că nu exagerăm dacă spunem: cîte fructe, atîtea dulcețuri. Prima carte de bucate alcătuită în spațiul extracarpatic a fost scrisă în Secolul al XVIIlea și a circulat intens în secolul următor. Carte întru care se scriu mîncările de pește și raci, stridii, melci, legumi, ierburi și alte mîncări de sec și de dulce, dupre orînduiala lor este numele ei, iar autorul este necunoscut. Un capitol este dedicat, cum altfel, dulcețurilor. Astfel, ,,Învățături a face multe feliuri de dulcețuri” îi arată cititorului cum să prepare dulcețuri din coji de portocale amare (naramze) cu și fără lămîie, din agrișe, mure, prune, pierseci, aguride, gutui, cireșe, caise și zarzăre verzi (corcodușe). La rîndul său, bietul Barabas Miklos remarca și el că în Bucureștii anilor ‘30 ai Secolului al XIX-lea, cea mai apreciată dulceață era cea de (coajă de) lămîie. Cam în aceeași vreme, la Iași, ziarul ,,Albina românească” își anunța și el cititorii că la băcănia ținută de Hanul lui Coroi din ulița Sf. Spiridon au sosit o partidă de dulceți de zmeură proaspătă, foarte bună și ieftină. Adăugați la acestea dulcețurile pe care le găsiți în cărțile de bucate de

azi și mai ales de ieri și veți avea un tablou impresionant. În perioada despre care vorbim, se obișnuia și prepararea dulcețurilor din petale de flori. Dulceața de trandafiri merită o mențiune aparte. Era cunoscută și ca rodozahar (din greacă). A circulat și varianta transformată, conform „regulilor” etimologiei populare, în rod de zahăr. Această dulceață a făcut carieră în perioada respectivă, fiind considerată, ca și petalele de trandafir și apa de trandafiri, un simbol al prieteniei și al prețuirii față de oaspetele sosit. În trecerea sa prin Moldova către Înalta Poartă în 1779, contele de Launay a adăstat pe la curțile boierești ieșite-n calea-i. Inutil să mai spunem că a fost potopit de către gazdele sale cu cafea și dulcețuri. Însă la conacul de la Iepureni este primit cu dulceață de trandafiri. Acolo află călătorul nostru că dulceața de trandafiri e foarte căutată. Boierii sădesc trandafiri în grădini și dau petalelor diferite întrebuințări; printre altele, petalele se dau în dar prietenilor. Trandafirii pentru dulceață erau cultivați separat de cei decorativi, iar din cei dintîi se preparau nu doar dulcețuri, ci și apă de trandafiri, uleiuri și parfumuri.

Cînd vorbim de dulcețuri în epoca respectivă, este cel mai probabil că sub această denumire generală se ascundeau nu doar dulceața propriu-zisă, dar și gemul (făcut și el cu zahăr, dar nu sub formă de sirop, ca la dulceață; zahărul se toarnă peste fructele semi întregi sau bucăți, și după ce se topește, acestea se fierb), marmelada (aceasta poate fi făcută și din amestec de diferite fructe, zdrobite însă; zahărul se adaugă după ce fierbe pasta de fructe) sau magiunul (de obicei din prune pastă, fără zahăr; Radu Anton Roman mai cunoștea magiunuri din caise sau corcodușe foarte coapte). În cazul magiunului, denumirea este împrumutată din turcă. La turci însă, magiunul este o pastă divers colorată din zahăr caramelizat sau melasă, cu unt și cu multe mirodenii și ierburi.

În 1783 în Muntenia, între două războaie ruso-otomane, Vodă Caragea îl servește pe consulul Rusiei la curtea sa nu doar cu dulceață și cafea, ci și cu șerbet. Acesta se prepară prin fierberea cu zahăr sau sirop de zahăr a sucului fructelor stoarse, amestec, care după ce se leagă este frecat bine pînă capătă consistența și textura cerută de șerbeturi. Se folosește un singur tip de fructe. Se servește cu apă rece sau cu cafea. Spicuind din cartea Bucureștilor a lui Potra, aflăm că în 1799, Vodă Moruzi primea oficiali ai Porții ,,pă pat” (adică pe sofale) și punea să fie serviți cu dulceață, cafea și ciubuc; mai aflăm că s-au adus și șerbeturi de s-au dat musafirilor de rînd. A urmat apoi o stropire cu apă de trandafiri. Avem aici de-a face cu o ierarhizare a dulcețurilor în cadrul protocolului? Se pare că da. Și pelteaua vine din turcă, iar printr-un franțuzism i s-a mai zis și jeleu. Este vorba despre fierberea sucului de fructe necoapte, semicoapte sau mai acrișoare, în coajă și împreună cu sîmburii purtători de substanță gelatinoasă. Se adaugă zahăr și se fierbe pînă se îngroașă. Se obține o masă gelatinoasă semitransparentă. Cum ar spune Anton Roman, pelteaua este un șerbet (...) fiert pe jumătate. Nu putem încheia enumerarea dulcețurilor fanariote fără să amintim așa-numitul muhalebiu de must, uitat parcă între Dunăre și mare de otomani. Anton Roman îl descrie ca pe un sirop foarte gros care devine vîscos, preparat din must, miez de nucă, făină și zahăr pudră.

Același Radu Anton Roman a mai identificat în Muntenia și Dobrogea, adevărate relicve ale bucătăriei orientale de odinioară, cum ar fi șerbeturile din flori de nufăr, flori de tei, din toporași, mentă, salcîm, din corcodușe sau struguri, dulceața din toporași și cea din coajă de harbuz (pepene verde). Tot în Dobrogea, Anton Roman știa de o plăcintă cu umplutură din flori de salcîm și nucă măcinată. Un hibrid al influențelor otomane asupra bucătăriei tradiționale românești? Și oare nu la fel se poate

spune și despre merele coapte umplute cu dulceață, aflate de el tot în Dobrogea?

Rahatul (tc. „plăcut, relaxant”) nu mai are nevoie de nici o prezentare, căci și-a găsit de mult un loc călduț în bucătăria românească contemporană, mai ales sub formă de ingredient în checuri și cozonaci. Este și el o masă gelatinoasă, dar mai tare (consistență plăcut,,cauciucoasă”, am putea spune), prezentat sub formă de cuburi colorate, mai mari sau mai mici. În turcă se numește, însă, lokum.

Bigi-bigi era la rîndu-i o variantă a rahatului, din pastă roșie gelatinoasă amestecată cu nucă și care se prezenta sub formă cilindrică. Tot cilindric sau sub formă de sul era sugiuc-ul (tc. Sugiuk – ,,cîrnat”), preparat din nuci muiate în must fiert cu făină. În timp, sugiucul a ajuns să fie numit tot bigi-bigi, iar bigi-bigi au ajuns să fie numite și merele coapte cu glazură de zahăr tos.

Alături de dulciurile românilor tradiționale (brînzoaice, cozonac și alte copturi dulci), bunătățile de mai sus se puteau găsi pe la bîlciurile și tîrgurile Secolelor XVIII și XIX, la vînzătorii ambulanți (mulți dintre ei balcanici) și în simigerii, strămoșul cofetăriei la noi. Mai găseai pistil (tc. pestil), o pastă din fructe, gutui mai ales, care se usca și apoi era servită sub formă de foi groase, dădeai peste acadele și caramele, puteai gusta simit, realizat dintr-un aluat moale dat cu susan și glazurat cu zahăr. Ca și covrigii normali, simitul mergea bine cu bragă și tot cu bragă se servea rahatul și verii săi; de aceea puteai vedea bragagii care vindeau în același timp și astfel de dulciuri – un desert complet. Prăjelile în baie de ulei aparțin și ele acestei perioade; strigătul celebru Ia gogoașa înfuriată, neamule! răsuna, alături de rahat... cu apă rece, în tot locul. Să nu uităm de halva! Rezistă cu succes pînă astăzi, făcută fiind din tot felul de ingrediente; la noi, mai ales din semințe de floarea soarelui, pastă de susan (tahini) sau făină. Nu putem decît să ne închipuim că în Secolul al XVIII-lea varietatea era mult mai mare. Să nu confundăm halvaua cu alvița, care și ea se vindea ca plăcinta caldă, fiind preparată din foi de plăcintă cu o umplutură crocantă de nuci, miere/zahăr și albușuri, totul aromatizat cu lămîie. Putem să considerăm că am intrat deja în zona prăjiturilor cu iz oriental. Nelipsită de la tîrguri și din simigerii era și turta dulce, care era comercializată la Istanbul încă din Secolul al XVI-lea sub numele de bogcea. Apoi baclavaua, cea preparată din foi de plăcintă umplute cu migdale, fistic și, la noi mai ales, nuci, totul îmbibat în miere și/sau sirop de zahăr; sarailia (din tc. sarayle – „ca la/de palat”), care diferă de baclava, nu atît prin ingrediente, cît prin formă: rulouri. Însiropat este și cataiful, dar foile de plăcintă sînt înlocuite cu tăiței foarte fini; umplutura este cam la fel ca și la celelalte: variațiuni pe aceeași temă dulce!

Revenind la Anton Roman, acesta pomenește de prăjiturelele „sudiste” numite corăbiele; sînt turtițe din aluat cu miez de nucă, unse cu marmeladă sau gem și presărate cu zahăr. Nu poate nimeni ști cum se numeau acestea acum 200 de ani, dar ni le putem imagina așteptînd pe o tipsie (tc. tepsi), lîngă chiseaua (tc. kise) cu dulceață de pe o măsuță de cafea (tc. kahve) de lîngă sofaua (tc. sofa) din camera de oaspeți a cutărui boier. În 1793, generalul rus Kutuzov se oprea, în drumul său către Istanbul, și la Curtea lui Vodă Moruzi, fiind servit, pe lîngă dulcețuri, cafele și șerbeturi, și cu poame. Fructe în sens general? Fructe uscate, ca în accepțiunea populară? Mai degrabă fructe confiate și diverse zaharicale pe bază de fructe și zahăr. Aceeași carte de bucate din Secolul al XVII-lea, care a ajuns la noi ca manuscris brâncovenesc, ne dă o idee despre aceste „poame” de lux. Capitolul ,,Mîncări de poame uscate și verzi, în zile de sec și de dulce” ne dezvăluie că fructele proaspete sau cele uscate (după ținerea lor în apă caldă), erau fierte cu vin (roșu sau alb), zahăr și mirodenii scumpe și apoi amestecul era turnat peste felii de pîine prăjită, totul fiind presărat cu... zahăr. Erau vizate perele și gutuile împreună, merele, un combo de cireșe, vișini, prune pîrguite și piersici, piersicile singure și, la sfîrșit, doar prunele.

Încheiem micro-periplul nostru fanariot și postfanariot dedulciți de tot la zaharicale și dulcețuri și convinși că, cel puțin dintr-un punct de vedere, viața multor trăitori în acea perioadă a fost foarte, foarte dulce. Înainte de a vedea ce a urmat, mai am o întrebare. Zahăr mai doriți?

ANDREI GUSTy (Sodelicious.ro)

Alexandru Moruzi primește zaharicale la Curtea Nouă

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Scriitorul Dumitru K Negoiță va rămîne, pentru mine, amintirea frumoasă a unui demn slujitor al culturii

Era de așteptat, poate, ca poetul Dumitru K Negoiță să plece dintre noi, știindu-l cu sănătatea destul de șubredă în ultimul timp, dar nu așa de repede. A plecat, doinit de toate ofurile sale, pentru că lăsa în urmă, nerealizate, multe dintre proiectele sale. Și unul dintre acestea era cel prin care, în vara acestui an, își propunea să sărbătorească aniversarea înființării Revistei ,,Uscînd o lacrimă”, pe care a fondat-o și de a cărei apariție s-a ocupat ca de creșterea unui copil. Ne-a părăsit tocmai cînd mai avea multe cărți de scris, de organizat evenimente culturale și alte multe lucruri demne de prețuit pentru viața spirituală a Buzăului. Am vorbit cu el la telefon de nenumărate ori. Nu am știut de suferința pe care o ducea pe picioare decît destul de tîrziu... În urmă cu ceva vreme, dacă nu mă înșală memoria, cred că era a treia zi de Paște a anului trecut, am aflat că era internat la Spitalul Fundeni, unde urma să fie operat... Nu i-am cerut detalii, nu e în firea mea să mă bag cu bocancii în sufletul omului. Ulterior, însă,

aveam să aflu că în trupul său, ce părea neatins de vreo suferință, se cuibărise o boală necruțătoare... Și totuși, cîteva semne începuseră să apară. La prima noastră întrevedere după pandemie, aveam să constat la el o schimbare bruscă: glasul obosit, o paloare a feței, privirea încețoșată, iar ochii lui străluceau în orbite ca două luminițe în bătaia vîntului primăvăratic. Nu mai era omul de odinioară, falnic ca un stejar... De-acum, pentru el nu vor mai cînta păsările pămîntului, nu vor mai murmura apele, stelele de deasupra dealurilor nu vor mai lumina... Nimeni nu îl va mai auzi vreodată vorbind, doar cărțile îi vor rămîne mărturii ale gîndurilor sale, singurele care îl vor aminti generațiilor viitoare.

Poetul Dumitru K Negoiță a avut o inimă mare, generoasă cu colegii de breaslă, dar mulți dintre contemporanii săi nu au știut să-i prețuiască prietenia. Inima lui s-a oprit pentru totdeauna și nu va mai bate în ritmul bucuriilor și tristeților pe care le-a exprimat în creațiile sale. A plecat la ceruri să se odihnească alături de prietenul lui de o viață, scriitorul Marin Ifrim, cu care să-și împărtășească amintirile care i-au unit, în nobila misiune de scriitori și editori de reviste, dedicată oamenilor iubitori de artă.

Pentru mine, scriitorul Dumitru K Negoiță va rămîne, pentru totdeauna, amintirea frumoasă a unui om cu o capacitate de muncă uluitoare, cu simțul prieteniei, deschis pentru toți cei care i-au bătut la porțile revistei sale, ,,Uscînd o lacrimă”, un titlu meditativ, exprimînd

Povestea Mariei Rasputina, „fiica celebrului călugăr nebun“

Matryona Grigorievna Rasputina s-a născut pe 27 martie 1898 în satul siberian Pokrovskoye din Tobolsk și a fost fiica lui Grigori Rasputin și a soției sale, Praskovya Fyodorovna Dubrovina. În septembrie 1910 fata a plecat la Kazan, unde a făcut gimnaziul, apoi s-a mutat la Sankt Petersburg, unde prenumele ei a fost schimbat în Maria. Călugărul Rasputin le luase pe ambele sale fiice, Maria și Varvara, să locuiască cu el în capitală, în speranța de a le transforma în „doamne”. Fiul cel mare, Dmitri, a rămas cu soția sa în satul Pokrovskoye.

Grigori a încercat să le înscrie pe fete la Institutul Smolny, prima instituție de învățămînt pentru domnișoarele nobile din Rusia care funcționa sub patronajul personal al împărătesei Rusiei, dar, din cauza descendenței obscure, acestea nu au fost primite, astfel că tatăl le-a înscris în octombrie 1913 la școala particulară Steblin-Kamensky. Grigori Rasputin a locuit, împreună cu cele două fiice ale sale, într-un apartament cu cinci camere aflat pe Strada Gorochovaia 64, lîngă gara Țarskoe, fiind îngrijiți de o menajeră și de nepoata acesteia.

În timpul Primului Război Mondial Maria a fost pentru scurt timp logodită cu un ofițer georgian pe nume Pankhadze care, datorită intervenției lui Rasputin la familia imperială, nu a fost trimis pe front și și-a făcut serviciul militar în batalioanele de rezervă din Sankt Petersburg. Nu se știe cum s-au despărțit cei doi, dar evenimentele aveau să se precipite pentru familia lui Rasputin în scurt timp, iar despre soarta logodnicului nu s-a mai aflat nimic.

Călugărul Rasputin, considerat primejdios pentru soarta imperiului, din cauza influenței mari pe care o avea la curte, a fost victima unui complot, în urma căruia și-a pierdut viața. Mai mulți nobili l-au momit la palatal prințului Felix Iusupov, unde i s-a pus în vin și cozonac o anumită cantitate de cianură, dar otrava nu l-a afectat. Hotărît să-și ducă la îndeplinire planul, Iusupov l-a împușcat cu un revolver în piept, dar nu a reușit să-l doboare pe călugăr, care a amenințat că-i va denunța țarinei pe toți conspiratorii. Un alt glonț l-a nimerit pe fugar, care s-a prăbușit în zăpadă. Urmăritorii l-au lovit cu bîtele, după care l-au aruncat în Rîul Neva, trupul său fiind pescuit din apă după trei zile. Fiicele lui au fost cele care au anunțat dispariția și tot ele au identificat o gheată aflată pe parapetul podului Bolshoy Petrovsky ca fiind a tatălui lor. Mai tîrziu, în cărțile pe care le-a publicat, Maria Rasputina a menționat că ucigașul călugărului, contele Felix Yusupov, ar fi fost

homosexual și și-ar fi dorit o relație cu tatăl ei, motivul crimei fiind refuzul acestuia din urmă.

Nu se știe dacă cele două fiice ale lui Rasputin au fost prezente la înmormîntarea lui Grigori Rasputin, care a fost înhumat, la dorința expresă a țarinei, în grădina contesei Vyrubova, lîngă Palatul Alexander, dar Maria a susținut că a fost de față la ceremonie. După crimă, ambele surori au primit cîte o indemnizație de 50.000 de ruble de la familia imperială, iar în aprilie 1917, în toiul Revoluției bolșevice, fetele au fost închise în Palatul Tauride și anchetate de ofițerii Armatei roșii.

Pe 5 octombrie 1917 Maria s-a căsătorit cu Boris Soloviev, fiul lui Nikolai Soloviev, trezorierul Sfîntului Sinod și unul dintre admiratorii tatălui ei, dar după căderea guvernului provizoriu situația lor a devenit incertă. În primăvara anului 1918, Boris și Maria au fugit la mama ei, în Tobolsk, apoi s-au mutat la Vladivostok, unde au locuit aproape un an. Boris a fost arestat de Armata Albă fiind suspectat de înșelăciune și trădare, și apoi a fost trimis la Chita, un oraș din Zabaykalsky Krai, iar Maria a fost supusă mai multor interogatorii fiind întrebată dacă știe ceva despre bijuteriile dispărute ale familiei Romanov.

În 1920 s-a născut Tatyana, prima fiică a cuplului și, după cîteva luni, Boris și Maria au reușit să fugă din Rusia cu un vapor. S-au stabilit inițial la Praga, unde au deschis un restaurant cu specific rusesc, dar afacerile au mers prost, așa că s-au mutat la Viena. Cea de-a doua lor fiică s-a născut în 1922 la Baden, în Austria. Maria Rasputina a luat apoi lecții de dans la Berlin și a avut o aventură cu Aron Simanovich, un fost prieten al tatălui ei. După cîteva luni s-a mutat împreună cu soțul și cu cele două fiice la Paris. Boris a lucrat la o fabrică de săpun ca portar de noapte, apoi la o spălătorie de mașini. A murit de tuberculoză în iulie 1926, iar Mariei i s-a

suferința urmată de vindecare, prin scrierile găzduite în paginile publicației lui de suflet. Iată că a venit vremea ca el să plece să se odihnească într-un lan de stele albe, sau pur și simplu la rădăcina unui fir de iarbă, să fie cît mai aproape de pămîntul din care s-a născut și-n care și-a găsit odihna veșnică. La despărțirea de el, nouă ne revine datoria de a-i păstra vie memoria, așa cum l-am cunoscut: un om bun, coleg devotat breslei sale și, nu în ultimul rînd, strașnic manager cultural.

Drum bun, amice, și recunoștință publică pentru tot ceea ce ai făcut, împăcat cu tine, apoi împăcat cu noi, pentru gloria ta postumă. Dumnezeu să te vegheze în Împărăția Sa, în rîndul celor drepți, care merită binecuvîntata Lui lumină cerească. Drum lin și aleasă pomenire!

ION MACHIDON, directorul Revistei ,,Amurg Sentimental”

oferit un post de dansatoare de cabaret datorită numelui ei extrem de cunoscut în epocă, deși nu avea vreun mare talent artistic. În această perioadă a aflat că sora ei mai mică, Varvara, murise din motive necunoscute la Moscova.

În 1928, cînd contele Felix Yusupov, ucigașul călugărului Rasputin, aflat și el la Paris, și-a publicat memoriile în care oferea detalii despre circumstanțele morții tatălui ei, Maria l-a dat în judecată cerîndu-i daune de 800.000 de dolari. Cererea a fost însă respinsă în instanță, pentru că tribunalul francez a decis că nu are jurisdicție asupra unei crime politice care a avut loc în Rusia. Un an mai tîrziu, în 1929, Maria avea să publice prima carte despre tatăl ei: „Rasputin cel real”. În același an s-a angajat la Busch Circus, unde trebuia să danseze „tragedia vieții și a morții tatălui său”.

În ianuarie 1933 a primit un contract la Cirque d’hiver, perioadă în care s-a ocupat de dresura de ponei. Un an mai tîrziu se afla la Londra cu o trupă de circ ambulant, iar în 1935 a plecat în Statele Unite, primind un angajament la Hagenbeck-Wallace Circus, o companie cu sediul în Indiana. Trupa a făcut turnee în întreaga Americă și Maria a devenit îmblînzitoare de lei, fiind numită pe afișe „fiica celebrului călugăr nebun ale cărui fapte în Rusia au uimit lumea”.

În 1938, celor două fiice pe care Maria le avea cu Boris și care rămăseseră în Europa li s-a refuzat intrarea în Statele Unite, iar ei i s-a impus să părăsească țara în termen de 90 de zile. Numai că în martie 1940, Rasputina s-a căsătorit cu Gregory Bernadsky, un prieten din copilărie și fost ofițer al Armatei Albe, care locuia la Miami. Cuplul a divorțat în 1946, dar între timp ea devenise cetățean american.

Nu a avut însă deloc o viață lipsită de griji, situația materială devenise extrem de precară, așa că a fost nevoită să se angajeze într-o fabrică din Miami și apoi la un șantier naval din Los Angeles. Maria a lucrat apoi în diverse fabrici de armament ca muncitoare pînă în 1955, cînd nu a mai putut face muncă fizică din cauza vîrstei înaintate. S-a întreținut lucrînd ca infirmieră în cîteva spitale, oferind lecții de limba rusă și făcînd servicii de îngrijitoare pentru persoane vîrstnice.

În 1968 a pretins că are proprietăți paranormale, a spus chiar că Pat Nixon, soția președintelui Richard Nixon, a vizitat-o în vis și i-a transmis diverse mesaje, încercînd să își construiacă o carieră de clarvăzătoare. Ca o curiozitate, Maria avea doi cîini de companie, pe care i-a numit Youssou și Pov, după numele asasinului tatălui ei, Felix Yusupov. În ultimii ani ai vieții, femeia a locuit în Los Angeles, trăind din ajutor social. A murit pe 27 septembrie 1977, la vîrsta de 79 de ani, și a fost înmormîntată în cimitirul Angelus-Rosedale. DosArEsECrETE.ro

Din lumea epigramei potatorice

Unul din aspectele vizate de ingenioasa epigramă este mîngîierea gîtlejului cu diverse licori (esențe). E o temă pe care am mai abordat-o pentru că este atît de frecventă la concursuri încît nu ne mirăm că, adeseori, s-a îmbătat și ea. Ba, îi întrece pe cei mai mulți ce se țin de garduri sau merg pe trei cărări: ea merge pe patru cărări, oferite de versurile catrenului. Și, mereu iscoditoare, a ajuns la concluzia că unii nu se lasă toată viața de pahar:

Viața-i dă cu picătura

Vinul și țărîna-n cupă:

Vinul îi deschide gura

Și țărîna i-o astupă.

Ba, în unele zone ale țării nu se folosește paharul și nici cupa. Iată ce se preferă în Ardeal:

Ardeleanul și-azi aplică

Datul ce-i menține vlaga:

Nu bea cu ocaua mică, El preferă și-azi uiaga

Îmi permit să amintesc faptul că am rădăcinile într-o zonă de dealuri dogorîte de podgorii, în care văile și colinele se succed întocmai ca valurile care nasc dorul lui Blaga. Și, cum pe aceste locuri mirifice au trăit călugări, vinul capătă semnificații dumnezeiești pentru oricine știe ce este sfînta împărtășanie, chiar dacă n-a citit Biblia.

Epigramele, care se-mbată de-atîtea licori care încap în variatele catrene, au căpătat cracterizarea ,,potatorice” (de la lat. poto,-are – a bea, de unde potabil și poțiunea de la farmacie, ,,leac” care se bea).

Deși epigrama, scrisă în versuri, nu e chiar poezie, ci o specie a genului liric, cea ,,potatorică” se apropie, uneori, de valorile poetice, ca expresie. Pentru că atunci cînd se murmură versurile lui Eminescu, de exemplu, efemerul și veșnicia își dau mîna, munții și văile, cerul și țărîna îl ascultă ca-n rugăciune, străbunii cu degete de stele se prind în horă pe Calea Lactee, iar pentru noi, muritorii, devin un imn închinat vieții și iubirii, o lumină venită în sufletul nostru de la Dumnezeu. Or, epigrama potatorică simulează diverse stări pentru a se strecura în tabăra celor pe care îi vizează. Vîrful săgeții ei țintește spre cei care duc prea des paharul la gură, paharul cu băutură alcoolică. Dar, cum ea e mult mai isteață decît cei care o desconsideră (pentru că, de fapt, n-o cunosc!), știe că nu tot ce e în pahar e alcoolic și că nu toți care se dedau la ambrozie întrec măsura. Și, astfel, îi ajută să rămînă cu visele întregi. În plus, nu toate butoaiele/ sticlele/paharale conțin țuică, pălincă, vodcă, bere, sau vin – Fetească, Băbească, Cotnar, Cabernet, Pinot noir, Dăbuleni, Dealul Mare, Jidvei, Murfatlar, Niculițel, Panciu, Tîrnave etc. – și nici whisky, ci și sucuri, ceai, coca-cola ș.a. Ba, mai mult, iată ce constată această isteață creație literară care dă dovadă de înțelepciune acumulată încă din anii Antichității:

Știu și astăzi autorii, Chiar și sculptorii și-actorii

Că succesul evident E-n butoiul cu talent.

(Corneliu Iovuța)

Se poate spune că alcoolul are o mare importanță în viața socială a oamenilor, contribuind la sociabilitatea umană și la strîngerea legăturilor sociale dintre membrii unei anumite societăți. Consumat în exces însă, el poate constitui o problemă socială, cu implicații grave asupra sănătății indivizilor. În 1932, se considera că orice om care consumă, în 24 de ore, mai mult e 0,5 gr. de alcool pe kilogram din greutatea sa, comite un abuz și e amenințat de alcoolism.

Alcoolismul duce la boli cronice precum ciroza, tulburări nervoase, tremurul mîinilor, deteriorarea discernămîntului, a comportamentului etc. Consecințele sociale ale alcoolismului sînt la fel de grave: cresc cazurile de delicvență, criminalitatea și mortalitatea; familiile sînt distruse și se instalează sărăcia; este atacată substanța umană, lezînd organele genitale și potența, mărind numărul de avorturi și de copii morți la naștere, dar mai ales de copii degenerați și/sau cu malformații grave. Pe drept cuvînt, alcoolismul este considerat unul dintre cele mai de temut flageluri sociale, motiv pentru care, de-a lungul timpului, au fost adoptate diverse măsuri legislative de combatere a sa.

A bea este un cuvînt moștenit din latină (bibo, bibere); băutura desemnează lichidul care se bea, precum: apă, lapte, suc de fructe, sifon etc., dar bături sînt și vinul, țuica, pălinca. Dintre atîtea băuturi, vinul este nelipsit de pe masa românului. Într-o discuție pe care a avut-o cu un grup de oameni de cultură la Palatul Cotroceni, pe 30 aprilie 2004, Ion Iliescu a spus că, din punct de vedere al băuturii, Europa se împarte în trei mari zone: Nordul, unde domină berea, Centrul și Sudul, unde stăpîn e vinul, și Estul – zona vodcii. Pentru a bea, Păstorel folosea derivate de la lat. poto, potare, de la care s-a format potator, potatoris (bețiv), adică neologismele potabil, poțiune, potatoric. Numărul impresionant de creații epigramatice pe această temă forma cel mai întins capitol, credem noi, din epigrama românească (întrecută, poate, azi, de epigrama care vizează politicul, cu individul reprezentativ al lumii politice actuale, cel care nu merge pe picioare, ci cu avionul și cu valiza de bani alături). Personajul principal este supusul lui Bachus – zeul numit, la greci, Dionisos care, zice-se, se trăgea de pe meleagurile geto-dace. Dacă Dionisos este cel care-l îndeamnă pe om să bea, precuviosul Pafnutie (numele sub care a fost sanctificat pictorul/zugravul Pârvu Mutu – 1657-1735, autorul portretelor votive din multe biserici din Muntenia) e socotit ocrotitorul bețivilor care, deși în echilibru fragil, se țin, totuși, pe picioare, iar în cazul în care cad, nu pățesc nimic. Să se lase de băutură, oamenii îl ascultă pe medic: Doctorul i-a spus odată Să nu bea prea mult lichid; El l-a ascultat îndată Și de-atuncea bea solid.

Iar Efim Tarlapan completează: De ne punem pe băut, Nu ne limităm la Prut, Bem și Marea Neagră-albastră Că și-aceea e a noastră.

Înțelegem că epigrama și vinul merg mînă-n mînă: În viață mi-am legat hodina

De epigramă, bat-o vina Și astfel mi-am legat destinul

De Păstorel, bătu-l-ar vinul! (Mihai Moleșag)

Da, Păstorel e patronul epigramei potatorice. Iată cum se ruga el:

Fă-mă, Doamne, morcov, ceapă, Fă-mă, Doamne, tot ce vrei, Praz, dovleac, spanac, ardei, Dar păzește-mă de apă!

Acest mare epigramist, care a-nchinat un imn de slavă vinului de Cotnari, ne îndeamnă să-i închinăm un articol separat. Totuși, redăm ,,avertismentul” lui: Oare nu-ți mai amintești

Vorba din bătrîni lăsată?

Din beție te trezești, Din prostie, niciodată.

Dar cu avocații nu poți să te pui, ei găsesc totdeauna un revers al ideii:

Între beat și între prost, Opțiunea n-are rost Cîtă vreme n-ai aflat

Cum e prostul cînd e beat. (Emil Ianuș)

Da, se mai spune că unora le lipsește o doagă, dar iată replica unui băutor:

Se zvonește-n lumea-ntreagă

Cum că mi-ar lipsi o doagă, Dar, la mine, altu-i chinul: Sînt întreg, lipsește vinul!

(Vasile Matei)

Există replică și pentru un renumit butoi: Diogene cel vestit, Filozof nemulțumit, Cică în butoi dormea Numai după ce-l golea. (Nicolae Nicolae)

Cică după mai multe pahare, omul spune vrute și nevrute:

Pe la orele tîrzii, Cînd prea tare te dispui, Mai întîi spui tot ce știi Și-apoi nu mai știi ce spui. (I. Berg)

Trebuie să recunoaștem că vinul te dispune: Vinul vechi și-o glumă nouă Fac pereche amîndouă; Vinul nou și-o glumă veche Fac de-asemenea pereche.

(Marcel Breslașu)

(Radu D. Rosetti) Băutura peste măsură face, din om, neom. Un epigramist, invocînd vița nobilă care dă vinul de soi, întreabă ciorchinele: De viță nobilă, ciorchine Ce faci din seva-ți vin de soi, Gîndindu-te-ai, vreodată, bine Ce porci poți face tu din noi?

(Mihai Teognoste) După cum am sugerat, mai toți epigramiștii îl curtează pe Bachus. Veron Ene consideră că: Pe Prut de-ar curge vin, Legal ori clandestin, Putea-vom să-l sorbim Doar noi, eu cu Efim.

Cică vinul bun te-mbată, ca bărbat, precum o femeie la 40 de ani, care E ca și vinul bun, sadea, De viță nobilă și pură

Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea Dar nu toți țin la bătură.

(Nae Bunduri)

Aria epigramei potatorice este mult mai largă. Nu ne iluzionăm că lectura acestei pagini îi va împiedica pe cei vizați să mai bea. De fapt, tot degeaba, toate televiziunile avertizează telespectatorii să bea, zilnic, 2 litri de lichide, și mulți își spun: ,,bine, bine, vom bea 2 litri, dar nu ne precizează de cîte grade!”.

În concluzie, aceste catrene nu reprezintă un refugiu, ci o șansă care propulsează spiritual, producînd zîmbete sau chiar veselie. Nu vrem să-i îmbătăm pe cititori, ci doar să îi binedispunem.

ELIs rÂPEAnU

Păstorel Teodoreanu (1894-1964), patronul epigramei potatorice

Polemici

Realități

incontestabile

« Controverse

Privind harta României, rămîi fascinat de varietatea uimitoare a reliefului, dar, dacă adăugăm la aceasta bogăția inegalabilă a resurselor pămîntului românesc, devine limpede de ce țara noastră a fost numită ,,Grădina Maicii Domnului”. Și ea ar fi putut deveni ,,Raiul pe Pămînt” pentru toți trăitorii de pe aceste meleaguri, dacă cei care s-au perindat la conducerea țării după 1989 n-ar fi procedat precum găina care, văzîndu-se în vîrful grămezii cu grăunțe, a început să le împrăștie după bunul plac, dînd posibilitate ,,suratelor” care stăteau la pîndă, să se înfrupte pe săturate, fără reținere, dar mai ales fără rușine. ,,Grămada de grăunțe” la care neam referit, metaforic vorbind, a fost o țară ce dispunea de o industrie diversă și cu un mare potențial, realizată cu trudă și sacrificii în regimul de ,,tristă amintire”, dar pe care niște neaveniți, cocoțați la putere după ce ne-am luat ,,porția de libertate”, au considerat-o ,,un morman de fiare vechi”. Au apărut atunci, micii ,,oligarhi” autohtoni, care au pus mîna pe cîteva ramuri industriale, în rest, lăsînd cîmp liber investitorilor străini să preia tot ce era mai profitabil. Și aceștia au profitat... Au lăsat totul în paragină, punînd la mezat terenurile pentru a obține credite de la bănci sau pentru a ridica niște construcții imobiliare. După ce s-au distrus obiective majore din economia românească, pentru a se relua totul de la zero, s-au făcut împrumuturi masive la finanța mondială, îndatorînd poporul român pe decenii întregi. Asta, după ce, cu mari eforturi din partea populației, la schimbarea de regim din 1989, România nu mai avea nici o datorie externă. Toate împrumuturile fuseseră achitate integral, caz unic în istoria țărilor lumii.

,,Deșteptul se orientează după vînt”, zicea Brâncuși. Inteligentul are vîntul lui propriu, însă una din tragediile

actuale o reprezintă invazia ,,deștepților” care au acaparat munca unui întreg popor ,,defavorizat”. Spațiul și timpul reprezintă ,,scena” pe care se ,,joacă” devenirea lumii noi. Marile cauze se nasc la răscruce de drumuri, unde direcția o dă ,,destinul”, iar poteca ți-o face istoria. ,,Centrul, ferit de intemperii, este insensibil la morile de vînt. Ființa românească vibrează la cauzele mari, dar din păcate istoria ni le-a tipărit mereu cu litere mici. Sîntem prea mici pentru a fi mari, și prea mari pentru a fi mici. Purtăm în noi conștiința periferiei noastre. La răscruce bate vîntul, și vîntul istoriei ne-a bătut cu generozitate. Cînd bate vîntul, grîul crește în spic sărac, iar noi, săraci am fost de cînd ne știm. Neavînd altceva, săracul are nevoie de frumusețe, frumusețe care-i transcende urîtul realului”.

Poporul român nu este vinovat de eșecul ,,trecutului”, nu el a inventat Dictatura, cum nu este vinovat de faptul că ,,România inteligentă” a rămas repetentă. În toată lumea coruptă de azi, cînd toți culpabilizează pe toți, nu poți să nu te întrebi cu uimire: unde sînt milioanele de români nepătați?

Este încă posibilă readucerea în lumea politică românească a credinței, singura dimensiune care investește lupta politică cu esența sa umană.

LILIAnA TETELEA

Din Bucure ş tii de altădată

Prima cafenea din Bucureºti – cum ne-a învăþat turcul să tragem de cafele într-o mare lene

Cînd mai auziți expresia ,,bei cafea ca turcul”, să știți că vorba are un mare sîmbure de adevăr. Turcu’ i-a învățat pe bucureșteni să bea cafele, turcu’ le-a dedat la lenea de dinainte și de după cafeluță. Bucureștenii au luat obiceiul de a sorbi cafele de la turci, iar turcii de la arabi. Prima mențiune documentară a unei cafenele în București apare în anul 1667, spune profesorul Constantin C. Giurescu în ,,Istoria Bucureștilor”. Cică era în Tîrgul de Sus o ,,cahvenea” ținută de un turc, Hamie, fost seimen (soldat din corpul militar al ienicerilor – n.red.) al Sultanului. Hamie avea ,,kahvesi”, adicătelea cafea cu caimac, tare de rămînea zațul în jumătate de ceașcă.

Dacă ne gîndim că Nicolae Iorga susține că porumbul a apărut prima dată la Timișoara în anul 1690, înseamnă că tot cam în acele timpuri a ajuns și cafeaua la noi, cam deodată cu mămăliga. De cafea se bucură familia domnitorului, dar era și ,,tain” pentru mai marii turci veniți la București. În Anatefterul lui Brâncoveanu se spune că în ,,7 iulie 1696 Măria sa Hanul de oaste îi dă 15 oca de cafea lui Ianachi Clucer”, din aceea parțial prăjită pentru că otomanii exportau în afara imperiului doar cafea prăjită sau parțial prăjită ca să nu, Doamne ferește, se apuce careva să-și facă plantație în fundul curții. Stăteau turcii la taifas cu ciubuce și zaharicale, leșinați pe perne moi, cu havuzuri pe terase, cu poeți și trubaduri. Ghicitorii în cafea se numeau ,,kahve fali”, iar vicioșii (adică dependenții) ,,kahve tiryakisi”. Exista cafea pentru oboseală (yorgunluk kahvesi), pentru luat o pauză (mola kahvesi), cafea cu sare (tuzlu kahv), cafeaua pețitorilor (goruculer kahvesi) și cafeaua ,,kahvedasului”, adică a ,,tovarășului” de cafea. ,,În 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti zidește

Casele Beilicului, pe Podul lui Șerban Vodă, pentru turcii, pașalele, emirii, mumbașirii și capigiii cari veneau să aducă Domnului ordine, înștiințări, vești bune sau vești rele de la Constantinopole. Într-aceste case, cari se aflau cam pe unde este acum podul Dîmboviței, turcii erau hrăniți pe socoteala domniei atît cît stau în capitală. (...) Podul este ulița care, înainte de Podul Mogoșoaiei, a văzut cele mai multe alaiuri și ceremonii pe dînsa. Intrarea cu alai a Domnilor, a Doamnelor și Beizadelelor Domnului, intrarea cu alai a slăvitului firmam împărătesc, a unui Pașă mai mare, a unui elci, adică ambasador creștin singur sau cu Madama Măriei sale, toate acestea se făceau pe Podul Beilicului, pe care alergau toți bucureștenii să vadă, să admire și-apoi, cum e firea românului, să rîdă și să zeflemisească”.

Cafenelele din București erau supravegheate de stăpînire ,,ca să nu se facă vorba despre domnie și despre devlet” (împărăția turcească, Imperiul Otoman – n.n). Pentru că în astfel de locuri cu caimac se apuca lumea să bîrfească domnia și să-i vină idei de revoluție. După 1800, în București încep să apară și cafenele simandicoase, europene, cu mese și scaune, ba chiar și cu mese de biliard. Profesorul Giurescu pomenește de unul, Huverstrome, un neamț care avea cafenea cu biliard în anul 1801 lîngă poarta Bisericii Domnești de la Curtea veche. Primul care a deschis cafenea cu biliard la București a fost bărbierul Michel sau Michali, un venețian. Profesorul Giurescu scrie că în decembrie 1785, Michel avea printre clienți chiar și un consul. ,,O masă cu picere și pervazul de biliard” a avut și Papazoglu, în anul 1828, patron de han. I-a vîndut-o lui Chir Antonache, ,,sudit vretanicesc”, britanic adică. Călătorul german Sturmer trece prin București în anul 1816 și notează: ,,crîșmele și pivnițele sînt foarte frecventate, cafenelele nu au însă un renume prea bun”. În

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Un minut înainte de miezul nopţii“

motto: ,,Este ceasul să vă treziți din somn… Noaptea este foarte înaintată, se apropie ziua” – Romani 13.11,12

Ceasul Apocalipsei este un ceas simbolic inventat de oamenii de știință la începutul Războiului Rece și este setat înainte sau înapoi, arătînd cîte minute despart omenirea de o catastrofă de proporții globale, care ar duce la anihilarea ei, moment simbolizat prin miezul nopții. Inițial, Ceasul a fost un indicator al pericolului nuclear, însă evenimentele de după anul 2000 au determinat Consiliul de Directori ai Buletinului Oamenilor de Știință din Domeniul Atomic de la Universitatea Chicago să ia în calcul atît încălzirea globală și deteriorarea mediul înconjurător, cît și amenințarea armelor biologice. Ceasul a fost setat prima dată în iunie 1947, indicînd ora 11.53. În anul 1953 a indicat cel mai scurt timp pînă la miezul nopții (2 minute), cînd au fost testate primele bombe cu hidrogen. În 1991, minutarul Ceasului indica cea mai lungă durată pînă la miezul nopții, 17 minute, datorită încheierii Războiului Rece și a semnării tratatelor de dezarmare. Apoi, în 2018, Ceasul a indicat iarăși două minute înainte de miezul nopții (amenințarea nucleară și lipsa cooperării internaționale). Și Isus Christos a vorbit despre „semnele timpurilor“ (Matei 16.3). Acestea sînt în primul rând morale: „în zilele din urmă“ oamenii sînt egoiști, nu vor să mai știe de Dumnezeu. Pe „ceasul spiritual“ este „un minut înainte de miezul nopții“. În curînd, timpul de har pe care ni-l oferă încă astăzi Dumnezeu se apropie de sfîrșit și urmează judecata celor care nu s-au împăcat în timpul vieții cu Dumnezeu!

aceste locuri de pierdut vremea se aflau și damele care ghiceau în cafea. Purtau ,,rochie de coftirie cu fîșii de mătasă”. ,,Rochia răsluită/ în spate răscroită/ La brîu cu paftale/ Paftale cu bolduri,/ Lăsate pe șolduri/ Paftale cu zale/ Lăsate pe șale”.

Potrivit unei catagrafii din 1819, în București erau 31 de cafenele. Călătorul italianul Domenico Zaneli spune că localurile erau de două feluri: unele cu ziare și biliard și celelalte ,,de modă turcească, toate înnegrite de fumul ce iese neîntrerupt din sutele de lulele pe care le vezi mereu în mîna mușteriilor care stau toată ziua, ca niște automate, pe băncile cele unsuroase”. În anul 1872, potrivit Dicționarului statistic al României, întocmit de Dimitrie Frunzescu, în București existau o sută de cafenele mari și mici. În unele, pe lîngă cafea, se vindeau confeturi, adică bomboane, zaharicale și șerbeturi. ,,Șerbeturi, dar ce șerbeturi! De o mie de soiuri, de trandafiri, de șocolată, de vanilie, unul mai gustos și mai aromat decît altul. Acestea se pot vedea la toate cofetăriile și cafenelele, dar în special la acelea care au scaune afară pe uliță. Să știți că după plimbare cucoanele vin să se răcorească aici cu înghețată oferită de cavalerii amabili. Înghețata e o adevărată minune, și nici nu-i scumpă: un leu porția”.

B365.RO

Lumina din cărți

„Adam şi Eva“, de Liviu Rebreanu, un roman de dragoste mai aparte

Pe fondul unei crime pasionale, partea introductivă a romanului ,,Adam și Eva” vehiculează riscant un lexic abstract, de combinații și sugestii metafizice: refacerea atomului spiritual, metempsihoza, reîncarnarea, revelația, regenerarea spiritului, temeliile ființei, moartea, fericirea, misterul sufletului nemuritor, instinctul iubirii ca reminiscență a originii divine a omului.

Profesorul de filosofie Toma Novac, muribund, asistat de sora de caritate Dafina și vizitat de Ileana, iubirea lui dumnezeiască, femeia basarabeancă al cărei soț ucrainean Ștefan Alexandrovici Poplinski l-a împușcat din gelozie, găsindu-l în flagrant delict de adulter, are revelația unor taine ultime, așezate în jurul a două noțiuni: Iubire și Dumnezeu.

Inițierea lui sceptică se realizează sub influența bătrînului Tudor Aleman, care îl îndrumase pe calea unei științe a sufletului, prezentată sub forma unei metempsihoze împrospătate: un șir de 7 reîncarnări succesive ajunge la limanul unirii a două suflete prin iubire, numai după de-a șaptea moarte; atomul spiritual se reface, părăsind existența materială, iar sufletul retrăiește instantaneu viețile anterioare.

Prima iubire este cea a păstorului Brahman Mahavira, fiul lui Kaurava și al Radhei pentru frumoasa Navamalika. Regele Arjuna îl va ucide pe Mahavira cu sînge rece, după ce-l supune unor chinuri groaznice. A doua iubire este cea a marelui dregător egiptean Unamonu, căsătorit cu Neferma pentru frumoasa Isit, dar va fi ucis de către oamenii faraonului Dadefra, fiul

faraonului Kufu. A treia iubire este a unui scriitor dintrun templu babilonian, Gungunum, fiul lui Pidur Libur și Nim-Utumu, pentru sclava Hamma, dar va muri și el ucis cu paloșul, la porunca regelui Iluma – Ilum. A patra iubire este a cavalerului roman Axius, fiul lui Nigidius Saturnius și al Lolliei, pentru sclava Servilia, care se afla în slujba soției sale Chrysilla Autronia. El se va sinucide cu același pumnal mic de argint cu care soția sa o ucisese pe Servilia. A cincea iubire este a călugărului medieval Hans, alias Adeodatus, pentru Maria, de fapt o întrupare pămînteană a Fecioarei Maria. Călugărul este chinuit de amintirea Margaretei Hippler și de aparițiile Satanei. El va muri plin de remușcări și îndoieli. A șasea este a revoluționarului provincial Gaston Duhem pentru o călugăriță tînără pe nume Yvonne. Gaston Duhem era un ateu convins și de aceea nu se înțelegea cu părinții, socrii și soția sa foarte credincioasă, pe nume Antoinette.

Cugetări ale filosofului Arthur Schopenhauer, din lucrarea „Viaţa. Amorul. Moartea“

 Conceptul viață este cel mai real din cîte cunoaștem, centrul în jurul căruia se rotește neîncetat realitatea neschimbătoare. Voința de a trăi cît mai mult posibil care însuflețește toate ființele organizate este înnăscută, absolută. La omul de geniu suferința este condiția sa existențială.

 Dacă mizeria este flagelul continuu al poporului, plictiseala este flagelul societății așa-zis instruite.

 Viața fiecărui om este o luptă continuă, cu mizeria, cu plictiseala, cu semenii săi, cu realitatea.

 Voința este eternă, elementul intelectual ține de timp. Voința omului se manifestă prin: forța de reproducere, nervozitatea și sensibilitatea. Forței sexuale îi corespund: băutura, hrana bună, siesta, odihna și somnul.

 Cel mai mare om din lume nu este cuceritorul, ci acela care se stăpînește pe sine însuși.

 Un caracter nobil, un spirit drept, o natură veselă și un corp sănătos sînt bunurile supreme și cele mai de preț pentru fericirea noastră.

 A-ți fi de ajuns ție însuți, a fi tot pentru tine este cea mai bună condiție a fericirii tale.

 Nervozitatea are drept corespondent plăcerea de a călători, dansul, călăria, artele războinice. Sensibilitatea se regăsește în poezie, muzică, invenții sau filosofie.

 Numai banii sînt un bun absolut, pentru că prin intermediul lor îți poți procura oricare dintre aceste bunuri.

 Faptele nobile sînt săvîrșite cu inima, în timp ce marile creații ale omenirii se săvîrșesc cu capul.

 Spaima, dependența permanentă față de părerea semenilor îi împinge pe oameni la gesturi necugetate, sacrificîndu-și pentru gloria viitoare odihna, sănătatea și chiar viața.

 Prietenii se numesc sinceri, dușmanii sînt sinceri.

 Prin viclenie, minciună, disimulare, oamenii nu fac decît să se înșele pe ei înșiși. De aceea, pentru a trăi printre oameni trebuie să respectăm individualitatea fiecăruia, oricare s-ar arăta, și trebuie să ne gîndim să-l utilizăm după posibilitățile și înclinațiile sale, fără să sperăm vreo schimbare și fără să condamnăm.

 Dragostea este, ca instinctul vital, cel mai puternic dintre toate resorturile.

 Amorul platonic este o prostie. Scopul unic, real

al oricărei uniri din dragoste este procreația, nașterea unui copil.

 Femeile preferă bărbații între 30 și 35 de ani, căci nu gustul conduce voința femeii, ci instinctul care recunoaște în această vîrstă apogeul forței virile și generatoare.

 Ceea ce cucerește femeia este curajul, hotărîrea, bunătatea inimii, spiritul de dreptate, căci toate aceste calități tatăl le va transmite copilului.

 Unirea nu se face cu capul, ci cu inima. Căsătoriile din dragoste sînt făcute în interesul speciei, nu al individului.

 Femeile întrec bărbații în milă, abnegație, umanitate, iubire față de aproapele său.

 Bărbatul însurat duce toată povara existenței, celibatarul n-o are decît pe a sa. Oricine se consacră muzelor trebuie să rămînă celibatar.

 Bărbatul poate zămisli ușor mai mult de o sută de copii într-un an, dacă ar avea la dispoziție atîtea femei; femeia, oricîți bărbați ar avea, nu poate duce pe an decît o sarcină.

 Credința în căsătorie este artificială pentru bărbat și firească pentru femeie și, prin urmare, adulterul femeii, din cauza consecințelor și pentru că este împotriva firii, este

Este în preajma lui Robiespierre, Marat și a lui Lebon, la izbucnirea Revoluției franceze din 1789. Ironia sorții este că va muri ghilotinat tocmai de către fostul prieten Lebon, după ce încercase s-o salveze pe nevinovata călugăriță Yvonne, și ea sfîrșind la ghilotină. În fine, a șaptea iubire este cea a lui Toma Novac pentru Ileana. Scepticul Toma Novac trăiește tocmai momentul acestei revelații, ca o proiectare în eternitate și ca o purificare de lumea materială a celor șapte vieți.

Prin intermediul lui Tudor Aleman, autorul își explicitează tema romanului, însoțind tribulațiile ultime ale conștiinței lui Toma Novac: „Prin iubire numai se poate uni sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăiește în om”.

Principiul narativ al romanului se întemeiază pe principiul mistic al transmigrației sufletelor: ,,Bărbatul și femeia se caută în vălmășagul imens al vieții omenești. Un bărbat din milioanele de bărbați dorește pe o singură femeie, din milioanele de femei. Unul singur și una singură, Adam și Eva! Căutarea reciprocă, inconștientă și irezistibilă, e însuși rostul omului. Pentru a înlesni căutarea aceasta se fac, se refac și desfac toate legile și convențiile morale și sociale, tot ceea ce se numește emfatic progresul omenirii”.

Romanul ,,Adam și Eva” (scris de Liviu Rebreanu în anul 1925) realizează o plonjare recapitulativă în abisul temporalității. Metempsihoza oferă o structură metafizică în cadrul căreia cele șapte narațiuni celebrează același sens utopic al aspirației erotice. Prezentul este copleșit atît de trecutul reiterat obsesiv, cît și de viitorul extatic al Nirvanei.

cu mult și mai de neiertat decît acela comis de bărbat. Dragostea bărbatului scade vizibil din momentul în care el este satisfăcut sexual. Dragostea femeii, dimpotrivă, crește din momentul satisfacției sexuale.

 Cînd apare credința, filozofia nu mai există, dispare.

 Moartea lui Socrate și răstignirea lui Isus sînt două mari mișcări caracteristice umanității.

 În bisericile protestante, ceea ce se vede mai întîi este amvonul; în bisericile catolice – altarul. Aceasta este o dovadă că protestantismul se adresează, înainte de toate, rațiunii, iar catolicismul credinței.

 Oare mai are dreptul religia să predice blîndețea și îngăduința cînd este bine cunoscută prin intoleranța ei? Iau drept mărturii Inchiziția, războaiele religioase, cruciadele, uciderea lui Socrate, rugul lui Giordano Bruno sau al lui Vanini.

 Caracteristica americanului din Nord este vulgaritatea sub toate formele: morală, intelectuală, socială și artistică.

 Creștinismul este doctrina profundei vinovății a geniului omenesc prin existența sa chiar și a profundei dorințe a inimii de o salvare care nu poate fi obținută decît prin sacrificiile cele mai grele, prin renunțarea absolută la tot ce ține de lumea noastră.

 Viața este prisosul pe care-l avem de îndeplinit. De aceea, cuvîntul sfîrșit sună bine.

 Motivele care-i determină pe oameni să acționeze sînt în număr de trei: Egoismul, care determină bunăstarea individului, el este fără margini; Răutatea, care dorește nenorocirea aproapelui; Mila, care vrea binele aproapelui, ea merge pînă la noblețe și grandoare.

 La bătrînețe, experiența asupra valorii lucrurilor și a fondului plăcerilor purifică sufletele. La tinerețe, omul este mai mult poet, iar la bătrînețe mai mult filozof.

 Singurătatea este soarta tuturor spiritelor superioare. Cîteodată vor fi triști, dar se refugiază întotdeauna în singurătate, alegînd-o ca pe cel mai mic dintre două rele.

 Moartea este marele rezervor al vieții. Numai înțelegînd marea trecere, ordinul și ritmul ei vom fi împăcați cu noi înșine.

 Individul este expresia în timp a speciei care este în afară de timp. Moartea este pentru specie ceea ce somnul este pentru individ.

Pagină realizată de MIRCEA PÎRLEA, IOAN CORNEANU

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Cine a fost Maria Puia?

Pe placa memorială amplasată pe fațada fostei clădiri a Penitenciarului Alba, dezvelită în 5 iunie 2008, sînt inscripționate în marmură următoarele cuvinte: ,,În această clădire în care a funcționat Penitenciarul din Alba Iulia și-a pus capăt zilelor tînăra de numai 30 de ani (1885-1915) PUIA MARIA, de la Blaj, pentru a salva viața și libertatea patrioților români implicați în grupul celor care au răspîndit în Transilvania poezia «Vrem Ardealul!» de Radu Cosmin, în anul 1915, militînd pentru unirea tuturor românilor. Eternă să-i fie memoria!”. Vom încerca, în cele ce urmează, să devoalăm, în parte, povestea acestei martire a neamului românesc, ajutați fiind de cîteva texte descoperite în presa interbelică.

A murit mama unei eroine

,,Zilele trecute a murit la Blaj, în etate de 81 de ani, dna. Maria Puia, mama martirei naționale Maria Puia și a mecanicului din Blaj, dl. Ștefan Puia.

Cine a fost Maria Puia? A absolvit liceul de fete din Blaj în 1914. Apoi, în același an, după ce izbucnise războiul, se găsește în ranița unui elev normalist din Blaj, aflător pe frontul din Polonia, poezia lui Radu Cosmin «Vrem Ardealul!». Ancheta făcută descoperă că poezia o avea de la Blaj și că ar fi răspîndit-o printre elevi, între alții, și absolventa de liceu Maria Puia. Ea este deținută, dusă în închisoarea de la Alba lulia și rău chinuită. De acolo-i scrie mamei sale o scrisoare, prin care îi aduce la cunoștință că cei de la închisoare nu i-au dat voie nici să o viziteze doctorul, nici să o spovedească preotul. Știe că moare, maică-sa să o aducă după moarte acasă, să o îmbrace în costum național, cu opinci în picioare și cu tricolor în păr, pentru că vrea să fie înmormîntată ca româncă. A fost adusă la Blaj, dar nu a fost înmormîntată în costum național și tricolor, pentru că scrisoarea a fost prinsă și reținută de gardienii închisorii. Bătrîna mamă a fost înmormîntată, zilele trecute, lîngă fiică-sa...” (Sursa: art. ,,A murit mama unei eroine”, publicat în ziarul ,,Unirea Poporului”, numărul din 2 mai 1943).

Scrisoare către mama

,,Iubită mamă, frați și surori, Un ultim adio vă zic, căci oricum mai tîrziu tot trebuia să mor. Nu fiți triști deloc, fiți cu nădejdea la Dumnezeu. Grijiți de ce aveți. (...) Eu sînt împăcată cu toate, numai după voi cei ce rămîneți pentru mine mă doare, dar decît să moară o sută, mai bine eu. (...) La revedere în lumea cealaltă, dacă aci nu ne-am putut bucura de o altă fericire. Pe mine să mă îmbrăcați în costumul meu de Pădureancă, că sînt română, cu opinci, cu cîrpa și straița mea roșie. Dacă mamei îi e dorința să mă îmbrace în haină albă, da, dar să nu facă cheltuieli. Îi sărut mîinile mamei pentru creșterea bună pe care mi-a dat-o. Am greșit și eu o dată fără să fiu iertată. Un ultim sărut vă depun tuturor, pe aceste mătănii, pe care eu m-am rugat mult aci în închisoare.

Nu pot să zic nimic în contra celor de aici, toți m-au cinstit și primit cu vorbe bune. Aș dori, mamă, să mor în patul meu, dar așa mi-a fost soartea. Cred că de aici voi fi așezată, barămi, în căruța dumitale mică, cu care am lucrat mult și eu. Nu cred dacă va fi iertat să fiu înmormîntată cu preot, dar deși nu, roagă-l pe domnul Coltor, ori Ghiaja sau alții să le rostească un adio tuturor celor ce mi-au făcut calea presărată cu flori, iar mie merit pentru neam.

Scumpă mama, sărut mîinile, nu te supăra, o, Ștefane și Pile, cum mi-i de dor de voi, că sînteți departe și nu mă vedeți, cu gîndul la voi trebuie să mor.

A voastră fiică, soră care vă dorește. Aș fi dorit să mă mărturisesc, dar aici nu se poate, nici la biserică nu am fost.” (Sursa: art. ,,Puia Maria – o martiră pentru unitatea neamului românesc”).

Biata Maria Puia…

,,N-a știut-o nimeni. N-a vorbit nimeni despre dînsa. În Ardeal și mai puțin decît aici în Regat. Acolo trebuie să se puie gurii strajă, căci domnii jandarmi și

agenții secreți care mișună pînă și prin casele familiilor bune, românești, într-o clipă te dau pe mîna judecătoriei marțiale, care nu iartă șopotele de trădători...

A fost o biată fată săracă, care-și agonisea pîinea cu munca-i de dactilografă în biroul unui avocat român din Blaj. Unica nădejde și mîndrie a unei mame văduve și nenorocite. Nu știa și nu văzuse lume. Nici soldați români nu văzuse decît doar în cărți poștale ilustrate și în «Războiul de neatîrnare» a maestrului George Coșbuc. Știința ei de carte era puțină, dar sufletul său românesc era atît de mare. Crescută acolo, în orășelul școlilor, sorbise aerul de românism, nou, încrezător și dornic de mîntuire, ce se răspîndește din fiecare catedră românească de peste munți. Așteaptă și ea, ca toată lumea, bubuitul tunurilor românești. În țăcăneala plicticoasă a mașinii de scris, adeseori mintea ei de visătoare, tinerețea ei de 17 ani, plutea departe spre Predeal, trecea cu regimentele de căciulari pe Tîrnave în jos către Alba Iulia lui Mihai Vodă. Și seara, cînd însoțită de un licean din clasa a VII-a sau a VIII-a trecea spre căscioara unde o aștepta cu dor măicuța sa, povestea blajin de armata românească, de nenorociții care mor pe cîmpiile Galiției și îndemna pe însoțitorii săi să ia cărarea munților. Nu știa nimic dinspre București, dar bănuia, îi spune inima ei curată, că nu se poate ca regatul român să stea în amorțire și să nu-și mîntuiască frații. * * *

Într-o zi îi ajunse în mînă un exemplar dintr-o gazetă națională din București. I-l adusese în corset o doamnă. Fata alergă la birou, închise ușa și ceti într-o răsuflare tot ce era pe cele patru pagini. Ceti apoi din nou și ceti apoi și a treia oară, arătînd și altora ziarul. Privirea ei și gîndul i se opriră la o poezie: «Vrem Ardealul!».

Iată, nu o înșelaseră bănuielile. Știa ea că România are să vie! Dar nu se poate ca această poezie să o citească doar ea. De ce să nu se bucure și ceilalți, și băieții și toată lumea care așteaptă? Gazeta nu poate ajunge în mîna tuturora. Se și rupe de la o vreme... Și în ziua aceea de toamnă, în anul Domnului 1915, biata Maria Puia a lucrat toată după amiaza la mașina «Yost» copiind în 40 de exemplare miraculosul strigăt în versuri: «Vrem Ardealul!», care pentru ea și pentru cei care așteptau ca și dînsa era glasul adevărat și cinstit al României. A doua zi Blajul întreg cunoștea poezia. Unii dintre liceenii mai mari o învățaseră chiar pe de rost. Poemul «Vrem Ardealul» a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material incendiar, atît pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei ardeleni. Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hîrtia în tureacul cizmei. Ce s-a întîmplat apoi – e dureroasă povestea. Doi liceeni din clasa a VIII-a plecară din Blaj să treacă în România și să intre aici în școala militară. În munți dăduseră zăpezi grele și băieții se rătăciră pe la TurnuRoșu. Fură prinși de patrulele de jandarmi și duși înapoi. Li se scotociră buzunarele și la unul dintr-înșii fu găsit un

exemplar dactilografiat din «Vrem Ardealul!». Se făcu la Blaj îndată o anchetă severă și minuțioasă și, după multă trudă patriotică, marea patrioată vinovată, care era cît pe ce să răstoarne statul ungur, fu descoperită. Jandarmii puseră mîna pe dînsa, o bătură pînă la sînge și o porniră pe jos la pușcăria subterană din cetatea Albei Iulia. N-o putură însă închide de-a dreptul între zidurile umede, deoarece trupul bietei fete era plin de vînătăi și răni, două coaste rupte de paturile puștilor și întreg organismul slăbit de trudă și de pierderea sîngelui. O ținură o săptămînă în infirmerie, să se întremeze nițel, ca să poată fi luată din nou la bătăi. O duseră apoi în beciuri și o ferecară în cătușe.

Urmară săptămîni întregi de interogatorii, de bătăi, de cercetare după complici. Nu a mai putut vorbi cu dînsa nimeni, și nici dînsa nu mai putu spune o vorbă către nimeni. Mamă-sa biata fu dată afară chiar și din oraș. Vina era descoperită: trădarea de patrie, ațîțarea la revoltă și jignirea persoanei sacrosante a lui Franz Joseph erau vădite. Vinovata avea să-și ia răsplata după dreapta și nesmintita justiție maghiară. Că oare rostitu-s-a sentința la moarte sau nu s-a rostit – puțin ne mai interesează. Sentința aceasta a fost în orice caz îndeplinită. Cei șapte jandarmi și paznicii unguri au avut grijă ca temnița lui Horia să nu-și dea înapoi victimele cetluite odată de zidurile sale.

Într-o dimineață pîcloasă de toamnă, cînd pe drumuri căzuse întîia zăpadă, din curtea pușcăriei porni o căruță cu două mîrțoage ducînd un sicriu din patru scînduri nefățuite. Într-însul dormea scăpată de chinuri «trădătoarea» Maria Puia. Nici cunoscuți, nici neamuri, nici mamă. Nimeni nu o însoțea spre lăcașu-i de veci. Doi jandarmi și un temnicer cu baionetele la pușcă stăteau doar de strajă în haraba, de parcă le era teamă să nu se scoale din morți. (...) În curînd va fi un an de cînd se odihnește sărmana visătoare. La înmormîntarea ei n-a fost preot, la capul ei nu este cruce. Doar primăvara dacă va fi semănat cîțiva clopoței și iarbă verde în țărîna rodnică de tinerețe…” (Sursa: art. ,,Biata Victoria Puia…”, semnat Vasile Stoica, publicat în ziarul ,,Adevērul”, numărul din 13 iulie 1916. Notă: articolul menționează în tot cuprinsul său numele de Victoria Puia, în mod evident eronat; de aceea am înlocuit în transcriere numele de Victoria cu numele real, Maria). În amintirea fecioarei-martire

Vom încheia cu cu pasaj extras din volumul memorialistic ,,Prin Ardeal”, publicat de Radu Cosmin, autorul poeziei ,,Vrem Ardealul!”, în anul 1919: ,,Știam de mult din ziarele capitalei și mi-au povestit-o azi pe de-a amănuntul cîțiva profesori, cum aici, în Blaj, au pătimit mulți înflăcărați cititori ai poesiei mele «Vrem Ardealul», scrisă în 1914. Răspîndită prin foi scrise la mașină, de către o copilă, Mărioara Puia, mulți din cei la care a fost găsită, studenții învățători, soldați în tranșee, preoți, chiar cu vicarul mitropoliei în frunte, au pătimit persecuții zilnice, ba și închisoare din partea ungurilor. Mai mult încă, mai sfîșietor: sărmana copilă care o răspîndise, închisă în temnița din Alba Iulia, a fost aflată, într-o dimineață spînzurată de gratiile celulei ei. Sărmana își făcuse seama singură, neputînd să mai îndure amenințările cu moartea pe care i le făceau zilnic sbirii ei! Așa reiese dintr-o scrisoare lăsată familiei, așa spun călăii.

Cine își poate închipui în ce stare de suflet am mai putut grăi celor două mii de ascultători! Mi-am închinat primul gînd și întîiele cuvinte fecioarei martire, a cărei sfîntă umbră, din cerul ei de îngeri, fericită, privește azi spre norodul Blajului adunat liber, în fața Cîmpului Libertății, în liberul Ardeal, al nostru pentru veci!

Pulberea în care se svîrcolesc azi călăii ei e mîngîierea marelui ei suflet de româncă. Ticăloșii și-au luat pedeapsa. Și e 10 Maiu. Și le vorbesc de vitejiile Armatei române. Le apoteozez eroismul și jertfele poporului nostru și strălucita cîrmuire a Dinastiei noastre. Și împins de tumultoasa lor aclamare le citesc, cu grai înecat de lacrămi: «Vrem Ardealul!», «Sub arme», «Tricolorul», și «Mărășeștii!».” (Sursa: Radu Cosmin, extras din volumul memorialistic ,,Prin Ardeal”, 1919).

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (131)

Limba chineză (4)

Scrierea ideografică/ Scrierea hieroglifică (1)

Această scriere este atît un factor esențial de coeziune națională pentru China, cît și un factor de unitate culturală și de civilizație pentru popoarele Asiei – chinez, japonez, coreean, vietnamez etc. –care, de mai mult de 1.000 de ani, folosesc scrierea ideografică chineză ca pe propria lor scriere (japonezii) sau utilizează scrieri derivate din aceasta. În ciuda complexității scrierii ideografice chineze, există, încă din Antichitate și pînă în prezent, sisteme de scriere rapidă, de tip stenografie. Dintre acestea, menționăm „caoshuׅ“ (scriere rapidă) – sistem de scriere utilizat în timpul Dinastiei Han; elementele componente ale ideogramelor erau legate între ele, făcînd această scriere de neînțeles pentru neinițiați. În epoca modernă, s-au utilizat mașini de scris cu ideograme, iar odată cu revoluția informatică, scrierea ideografică chineză se redă cu ajutorul calculatorului. Însă, caligrafia – una din cele șase arte, predate de către Confucius discipolilor săi pentru a deveni oameni superiori, elita Chinei – a rămas la fel de prețuită de către chinezi.

În continuare, dăm cîteva exemple de ideograme, în scriere pinyin, cu explicația lor:

Bun – lb. ch.: hao este formată din ideogramele femeie (nii) și copil (zi); semnificația este clară: femeia și copilul sînt bunurile cele mai de preț ale omului.

Zori – lb. ch.: dan este formată din ideogramele soare (ri) și yi (orizont; cifra 1); semnificația este: soarele este la orizont.

Roșu – lb. ch.: hong este formată din ideogramele mătase (si) și muncă (gong); semnificația este: roșul

Bolile și Istoria (9)

Holera şi reforma sanitară (9)

Cel care avea să întreprindă primele cercetări pe acest făgaş a fost John Snow, un medic londonez considerat primul specialist în anestezie şi care devenise interesat de holeră încă din 1832, cînd făcea practică medicală pe lîngă un renumit chirurg din Newcastle-on-Tyne. În urma a numeroase cercetări, el a emis ipoteza că boala nu se transmitea prin aerul urît mirositor (miasma), ci prin intermediul mîinilor nespălate şi a mîncării consumate din aceeaşi veselă cu persoanele bolnave. Snow, care se stabilise între timp în Londra, a fost convins de veridicitatea ipotezei sale după epidemia din 1849 şi a concluzionat că mîinile oricărei persoane ce vine în contact cu bolnavii se contaminează cu holeră şi, dacă persoana respectivă mai prepară şi mîncare, riscul unei infectări masive a întregii sale familii creşte considerabil. Aşa explica el uimitor de rapida extindere a holerei în rîndurile sărăcimii; şi totuşi, se întrebau criticii acestei teorii, de ce şi bogaţii, care nu trăiau cîte zece suflete într-o cameră şi erau serviţi la masă de bucătari în livrea şi cu mănuşi, se îmbolnăveau totuşi? Snow credea că o explicaţie adecvată în acest sens ar fi că dejecţiile celor suferinzi de holeră se amestecau „cu apa folosită pentru băut sau în scopuri casnice, care se scurgea în pămînt şi ajungea în fîntîni sau în reţeaua de canalizare. De aici, trecea în rîurile de unde se aprovizionau oraşe întregi“. Chiar în perioada respectivă a avut loc în Londra un incident dramatic, singurul prilej ca studiile lui Snow să intre în conştiinţa publicului. În 1849, majoritatea caselor din cartierul londonez Golden Square nu erau deservite de canalizare, ci de aşa-numitele „cişmele cu pompă”. O astfel de fîntînă, cu debit puternic, se afla pe strada principală a acestui cartier. La sfîrşitul lunii august, holera produsese deja peste şase sute de victime în zonă. Epidemia a atins apogeul pe strada principală, aici înregistrîndu-se 344 de morţi în doar patru zile! Snow a investigat 89 dintre aceste decese şi a remarcat că, excepţie făcînd zece dintre victime, restul se alimentau cu apă de la cişmeaua de pe strada principală. Printre cei

este o culoare nobilă care îmbină frumusețea mătăsii și utilitatea muncii.

Bărbat – lb. ch.: nan este formată din ideogramele ogor (tian) și forță (li); semnificația este: bărbatul este forța care muncește ogorul etc.

Scrierea ideografică chineză are o transcriere oficială în alfabetul latin numită pinyin, care se însușește obligatoriu prin sistemul de învățămînt din China. Scrierea ideografică chineză are și o transcriere în alfabetul slav, precum și alte tipuri de transcriere. Deoarece scrierea ideografică chineză este un puternic factor de coeziune națională pentru China – prin posibilitatea înțelegerii prin scris a vorbitorilor de dialecte reciproc neinteligibile –, are avantajul practic de a diferenția numeroasele amofone ale limbii chineze (amofone: cuvinte, silabe sau grupuri de cuvinte, care se pronunță la fel ca altele, fără a se scrie identic) și se bucură de o puternică tradiție multimilenară, limba chineză nu poate renunța la scrierea ideografică.

Artele în Dinastia Tang (1)

Caligrafia (1)

Caligrafia chineză este o creație artistică cu pensulă, cerneală și hîrtie ca materiale principale. Este un simbol unic, caracterizat de ritmul pensulei și al cernelii, care se integrează în atitudinea față de natură, societate și viață, arătînd modul de gîndire, personalitatea și temperamentul chinezilor și, totodată, transmițînd informații.

Caligrafia chineză și ideogramele sînt inseparabile una de celelalte. În procesul de formare și dezvoltare a ideogramelor, caligrafia a transformat ideogramele inițiale în caractere simbolice, cu trăsături de pensulă clare, linii fluide și structuri standard, care au reflectat dezvoltarea continuă a civilizației și a societății chineze. De asemenea, ideogramele sînt asemenea unei „platforme interactive“ pentru toate tipurile de scriere, stiluri și școli de caligrafie, ca unitate principală, punînd

morţi se numărau şi oameni care locuiau pe alte străzi, dar preferau să se aprovizioneze cu apă de la această cişmea, şi cîţiva copii care, în drum spre şcoală, se opreau cîteodată sa se răcorească, tot la cişmea. Aşa s-a născut faimoasa poveste potrivit căreia, atunci cînd epitropul local l-ar fi întrebat pe Snow ce anume trebuie făcut, doctorul a răspuns fără să stea pe gînduri: „Împiedicaţi lumea să mai ia apă de la cişmeaua de pe strada principală şi epidemia va înceta”. În zilele noastre, pe locul unde s-a aflat cişmeaua aducătoare de moarte se află o cîrciumă purtînd numele lui John Snow, deşi respectabilul savant a fost toată viaţa lui un abstinent convins...

Snow a urmărit traseul urmat de conductele diferitelor companii de canalizare şi a ajuns la concluzia că majoritatea cazurilor de holeră erau frecvente în cvartalele deservite de o anumită companie, fiind aproape absente în celelalte. El a descoperit chiar străzi pe care, deşi conductele se găseau una lîngă alta, nu aparţineau aceleiaşi companii, astfel că în unele case epidemia făcea ravagii, iar în celelalte era inexistentă. Cazurile erau frecvente în casele deservite de Compania A şi rare aflate în aria de acoperire a Companiei B. Astfel, John Snow a demonstrat pentru prima dată că holera era o boală provocată prin intermediul apei. Peste patru ani, în timpul epidemiei din 1853, rezultatul studiilor sale avea să se dovedească exact, cînd savantul britanic a comparat două dintre principalele companii de canalizare din Londra. Apa asigurată de o companie provoca o rată a deceselor de 315 persoane la 10.000 de case, cea asigurată de compania concurentă, o rată de doar 57 persoane. Snow a avansat ipoteza că acea materia morbi care produce holera ar fi un organism viu. Doctorul William Budd din North Tawton, menţionat anterior pentru cercetările sale privind febra tifoidă, s-a mutat la Bristol, unde a studiat epidemia de holeră din 1849, şi a ajuns la părerea că agentul cauzativ al acestei boli este capabil de a se multiplica în interiorul organismului uman, unde ajunge prin intermediul apei contaminate. Atît Snow, cît şi Budd, nu doar că au confirmat avertismentul hulitului Chadwick, că apa potabilă curată şi o eliminare eficientă a dejecţiilor sînt esenţiale pentru sănătatea orăşenilor, dar au anticipat,

bazele dezvoltării constante și inovației în caligrafie. Deci, ele sînt complementare unele celorlalte, iar caligrafia a devenit o artă cu caracteristici etnice chineze. Termenul caligrafie din limbile indo-europene provine din limba greacă veche, însemnînd „scriere frumoasă“ (kali = frumos; graphos = scriere). Acest termen se potrivește perfect caligrafiei chineze, care, alături de pictură, este una din artele cele mai prețuite în China. Scrierea cu caractere chinezești a fost numită pentru prima dată shufa (caligrafie) în China, în timpul Dinastiei Tang. Anterior, în timpul Dinastiei Han, se folosea termenul shu pentru a denumi arta caligrafiei. În perioadele ulterioare Dinastiei Han de Răsărit, datorită diferitelor modalități de trasare a liniilor în diferitele stiluri de scriere – așa-numitele Shu Yi – caligrafia a ajuns să fie considerată ca o performanță a talentului și a cunoștințelor. În perioada Dinastiilor Wei, Jin și aceea a Dinastiilor de Miază-Zi și de Miază-Noapte, Daoismul marelui filozof Zhuang Zi a cîștigat o mare popularitate. În legătură cu aceasta, înțelegerea scrierii cu ideograme/ caligrafiei a fost legată de conceptul filosofic DAO. De exemplu, un renumit caligraf din Dinastia Jin, numit Wang Xizhi, spunea: „Scrierea ideogramelor înseamnă pentru DAO ceea ce este Cerul pentru Pămînt“. De atunci, termenii Shu și Shu Yi, care denumeau caligrafia, au fost înlocuiți cu termenul Shu Dao, folosit pînă la începutul Dinastiei Tang, cînd a început să se folosească termenul Shufa, utilizat pînă în zilele noastre. De la mijlocul Dinastiei Tang, caligrafia a fost adoptată la scară largă. Deoarece nu vrem să transformăm acest material într-un Tratat de caligrafie, nu vom insista cu descrierea evoluției caligrafiei în epocile ulterioare Dinastiei Tang – Dinstiile Song, Yuan-mongolă, Ming și Qing-manciuriană, precum și în epoca Republicii China și cea a Republicii Populare Chineze. Menționăm însă, că în toate epocile s-au scris Tratate despre caligrafie și s-au remarcat numeroși artiști caligrafi.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

prin cercetările lor, teoria lui Pasteur despre microbi. După Pasteur, a venit rîndul lui Robert Koch să identifice, în sfîrşit, microorganismul responsabil de atîtea victime, de-a lungul vremii. În 1883, savantul german a anunţat descoperirea bacilului holeric, pe care 1-a numit Vibrio cholerae, deşi Felix Pouchet fusese primul care observase acest bacil, examinînd la microscop fecalele bolnavilor, fără să realizeze însă că tocmai priveşte „călăul“ a milioane de oameni...

După demiterea lui Chadwick şi a colaboratorilor săi, Comisia Generală pentru Sănătate a fost reconstituită, ori de cîte ori era necesar, beneficiind şi de sprijinul unui corp de consilieri medicali, printre care se numărau statisticianul William Farr şi John Simon, Ofiţerul Sanitar pentru Londra. Aceşti doi specialişti şiau propus să stabilească dacă Chadwick avusese sau nu dreptate. Ei au examinat documentaţia companiilor de apă londoneze, analizînd apoi rata mortalităţii în zonele deservite de acestea, aşa cum făcuse anterior şi Snow, dar la o scară mai mică şi cu mijloace mai reduse. Rezultatele au fost surprinzătoare, ajungîndu-se de la un maxim de 137 la un minim de 37 de decese la 10.000 de locuitori. Compania în a cărei arie de acoperire se înregistraseră cele mai puţine victime folosea un procedeu de filtrare a apei pe bază de nisip, introdus în urmă cu două decenii de către James Simpson.

John Simon a prezentat rezultatele studiului în faţa Comisiei, în mai 1856. Atunci, Parlamentul a luat hotărîrea de a încredinţa Sănătatea Publică din nou Consiliului de Coroană şi 1-a împuternicit să numească un Ofiţer Sanitar, în a cărui sarcină cădea investigarea problemelor de sănătate şi pregătirea, de cîte ori era cazul, de proiecte de lege în domeniul medical, acte ce urmau să fie trimise Parlamentului spre aprobare. Consiliul de Coroană l-a învestit în această funcţie chiar pe John Simon, care va rămîne în funcţie pînă în 1876, la cinci ani după ce Sănătatea Publică trecea în jurisdicţia unor comisii locale formate de guvern. (va urma)

F REDERICK C ARTWRIGHT

M ICHAEL B IDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cu faţa ascunsă şi cu ochii înlăcrimaţi

Fiind un mare scriitor și un apropiat al regretatului Vadim, numele lui Fănuș Neagu (1932-2011) apărea frecvent în paginile Revistei ,,România Mare”. Totdeauna, la ziua de naștere, se publicau fragmente din prozele sale, dezvoltînd desfășurări epice de mare densitate, cu ample și originale disponibilități de invenție verbală. Alteori, la vreo zi festivă, preamărea frumusețea localității natale, Grădiștea de Sus, de lîngă Brăila, aflată între Deltă și marginea Bărăganului, cum poate numai Creangă și-a mai evocat Humuleștii nașterii sale. Alteori, apărea cu articole critice pe diferite subiecte politico-sociale și culturale, căci maestrul era un polemist neîntrecut și nu admitea nelegiuirile politicienilor care, în doar două decenii, duseseră țara de rîpă, ei și trepădușii din jurul lor. Și acești neisprăviți i-o plăteau îndepărtîndu-l din funcțiile publice și interzicîndu-i aparițiile la televizor. A rămas de pomină ideea unora de a-i cere lui Fănuș Neagu să candideze la funcția de senator de Brăila în alegerile din 1992. Vă dați seama, scria el undeva, ce va zice bunicul meu, împușcat de liberali în 1907, cînd va citi în jurnale că nepotul său a devenit senator liberal de Brăila? Mai ceva ca moșierul Traian Barbăroșie, tartorul de altădată al județului...

Ținta predilectă a pamfletarului Fănuș Neagu a fost Băsescu, acest troglodit bețivan, curvar și analfabet, care, în perioada 2004-2014, a luat țara în arendă și a jefuit-o după bunul plac, fără ca autoritățile să-l împiedice în vreun fel. Și nu i-a iertat nici pe ciracii săi – profesorul Nicolae Manolescu, staroste pe viață la Uniunea Scriitorilor, și Horia Patapievici care, ani la rînd, a prăduit sumele uriașe cu care Chiorul înzestrase Institutul Cultural Român.

A făcut epocă devastatorul pamflet ,,Hoitarii”, pe care maestrul l-a publicat la noi spre sfîrșitul anului 2010, avîndu-i ca victime pe Vladimir Tismăneanu, Andrei Cornea și același Patapievici, tustrei odrasle de torționari comuniști. Acești neisprăviți au maculat memoria scriitorilor Adrian Păunescu și Mihai Ungheanu, abia dispăruți, pe care i-au învinovățit, cu spume la gură, cum că ei au întronat și slujit dictatura stalinistă în România. Dintre toți apropiații și colaboratorii celor doi dispăruți, numai Fănuș Neagu a avut tăria să sară în apărarea memoriei lor, ceilalți, bine orientați, au preferat să tacă, fiindcă nu aveau chef să fie acuzați de antisemitism. ,,Observ, plin de furie, își începe «Marele Blond» pledoaria, că, de la o vreme, ori de cîte ori dispare în noaptea veșniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deșertul gîndirii, se ridică doi, trei sau patru vulturi hoitari, care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent (...) Cum de îndrăzniți să ne înjurați morții, chiar în ziua cînd îi ducem la groapă? De unde această pornire imbecilă de a ne spurca izvoarele? (...) Sînteți niște provocatori și jerpelituri...”.

Aidoma și altor scriitori, de-a lungul vremii, în anul 2004, romancierul, dramaturgul, gazetarul și povestitorul Fănuș Neagu și-a surprins cititorii cu o creație inedită, ,,Jurnalul cu fața ascunsă”, vol. 1, tipărit la Editura ,,Semne”. Era o carte conținînd informații despre cum a scris romanul ,,Asfințit de Europă, răsărit de Asie”. Genul nu era o noutate. Și alți mari scriitori străini (Th. Mann, Balzac sau Maupassant) și români (Rebreanu, Sadoveanu, Camil, Eugen Barbu sau Baranga) ne-au lăsat pagini memorabile despre victoriile și înfrîngerile la masa de scris, chinuri ale creației disimulate în demonii solitudinii și ai scrisului.

Jurnalul lui Fănuș Neagu ne aduce informații interesante despre cum a scris ultimul său roman, o compoziție metafizică despre antropologia românilor din zilele noastre, abia scăpați din lanțurile comunismului, care, timp de 50 de ani, le-a gîtuit conștiința, făcîndu-i mai lași, mai nepăsători cu limba și cu țara lor și mai proști ca oricînd. Și titlul romanului care, la început, curgea spre o piesă de teatru, sugerează pericolul pe care civilizația asiatică îl reprezintă pentru Europa. Limba rusă jucînd rolul de traducător în limbile de circulație al acestui pericol cu un ceas mai devreme. De asemenea, prin paginile jurnalului trec diferite personaje politice și din lumea literară. Despre mulți s-a lămurit demult, pe alții nu-i poate înțelege.

● În ziarul ,,Adevărul”, C.T. Popescu îl înjură pe Nicolae Breban, care îi trimitea lui Nicolae Ceaușescu cărțile sale cu dedicație. ,,Ce imbecil!, se dezlănțuie memorialistul. Nu poți să înjuri pe cineva cînd îi trimiți cărți cu dedicație. Toți scriitorii îi trimiteau cărți”. ● ,,Maria Mareșal Antonescu, pentru a se putea căsători cu Ion Antonescu, a cumpărat o căsuță în Insula Ada-Kaleh. Prin lege, o fată fără zestre nu se putea căsători cu un ofițer. A murit la Cocarageaua. E înmormîntată la Bellu, într-o parcelă cu Gheorghiu-Dej și Aurel Vlaicu. Ciudat se aliniază oamenii la Marea Trecere”. ● Iată o scenă savuroasă, întîlnită în lucrarea ,,Văduva lui Mao”, de Lucien Bodard: ,,Mao decide să-l primească pe Nichita Hrușciov în piscina lui. Dar, nu pe mal, ci în apă, unde îi plăcea atît de mult să se bălăcească. Ah, imaginea lui Hrușciov în chiloți și în maieu face toate paralele. Nefericitul de el nu știe să înoate și îl urmărește sufocîndu-se pe Mao care își etalează talentele, în timp ce interpreții aleargă în jurul bazinului”. ● Marin Preda la Sinaia: ,,Dacă se naște un Nicolae Labiș care să scrie proză cum scrie și poezie, eu îl omor cu ciomagul ăsta!...”.

Așadar, primul volum al jurnalului fănușian apăruse în 2004, dar eu l-am citit și am scris cîteva rînduri despre el, tîrziu, în 2014, cînd scriitorul deja murise, după o boală cumplită și operații grele, care îl măcinaseră, împiedicîndu-l să-și termine romanul și partea a doua a jurnalului.

Bănuiam că volumul al II-lea al jurnalului apăruse pe undeva, dar nu îl găsisem sau poate era în pregătire la vreo editură. În iarna aceasta, un amic, știindu-mi frămîntările, mi l-a împrumutat, și tare m-am mirat să aflu că lucrarea apăruse în 2013 la Editura ,,Muzeul Național al Literaturii Române”.

Simplificînd oarecum metoda de lucru, putem spune că amintirile lui Fănuș Neagu merg pe trei direcții principale. Prima cuprinde momentele cînd boala dă primele semne, internarea și operația la ,,Elias”, optimismul medicilor și speranțele familiei: soția Stela, fiica Anita, pe care a iubit-o nespus, și ginerele Cornel Jianu, un strălucit medic veterinar... Înhămat la lungul și dificilul proces de redactare a romanului și a jurnalului, boala avansează și-i rămîne doar speranța că va duce la bun sfîrșit cele două proiecte. Vizitele prietenilor Mihai Ispirescu, Mihai Ungheanu și alții, precum și interviul dat lui Ovidiu Ioanițoaia, în care mărturisește că nu-i este frică de moarte, ci de clipa morții, citîndu-l pe Edgar Wallace, îl mai reconfortează întrucîtva. Dar moartea

neașteptată și cam în același timp a celor doi prieteni îl deprimă, făcîndu-l să-L roage pe Dumnezeu să-i mai dea atîta viață cît să termine cărțile. A doua direcție de analiză a cărții cuprinde meditațiile lui Fănuș Neagu pe marginea evenimentelor politice de după 1989, care conduseseră la distrugerea țării. Cel mai mult îl dureau pe strănepotul țăranului ucis în răscoala din 1907 asalturile împotriva culturii și a Limbii Române, ascensiunea ticăloșilor la conducerea țării, tot mai lacomi, versatili și proști, urmașii ticăloșilor din perioada 1950-1965, care băgaseră în pușcărie toată floarea intelectualității române, și declaraseră colectivizarea țării, culminînd cu uciderea cailor. Acei nenorociți care creaseră Era ticăloșilor și pătrunseseră în literatură sub umbrela obsedantului Deceniu. ● ,,Nu popoarele mici fac istoria. Ele doar o suportă”.

● ,,– Nu-i așa că Dumnezeu n-a mai trecut demult prin țara noastră?

– Și dacă n-a mai trecut, ce s-a mai întîmplat?

– Păi, tu ești chior?”

● Stema României: ,,Țara asta, supusă jafului sistematic al politicienilor, trăiește, de prea multă vreme, numai din ordin străin și după păreri de împrumut. Cei ce ne conduc ar trebui să păstreze în minte vorbele prințului Albert, soțul Reginei Victoria: «Nu pot discuta natural cu un popor înfometat». Și totodată ale lui Merimée: «Mi-e teamă să nu devin socialist, mîncînd mereu dineuri gustoase, în veselă aurită». ● ,,Sîntem un neam cumplit de ciudat. Am văzut la televizor execuția Mareșalului Ion Antonescu concomitent cu execuția Ceaușeștilor”. ● ,,Nu mai avem victorii. Să-mi răspundă cei care au dărîmat comunismul de ce aveam numai și numai victorii? Întreb cu toată cinstea. Și de pe poziția unuia care a urît comunismul care mă punea cu botul pe labe. Democrația mă pune în cumpănă”. ● ,,Aproape 98% dintre români se întorc acasă din diaspora ca dintr-o măsea stricată”. ● ,,Sfînta mare nerușinare a luat în stăpînire un neam fără noroc”. ● ,,Omul, această maimuță greșită” (I. Beldie). Se pupă cu: ,,Românii, aceste maimuțe balcanice”. ● ,,Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis... Românii își iubesc călăii pînă la ultima lor fibră. Dacă mîine ar candida tuspatru la Cotroceni, ne-ar fi greu să alegem dintre ei” (n.m.). ● Mihail Kogălniceanu despre dinastia Hohenzollern: ,,Il n’y a rien à faire avec cette dynastie”. Merge la pachet cu: ,,În aproape 90 de ani, dinastia Hohenzollern (1866-1947) a furat mai mult decît întreaga administrație turcească în 400 de ani” (autor necunoscut). Și cu: ,,Hohenzollernii, o rasă de criminali stacojii și idioți” (Friedrich Nietzche).

Dar ținta principală a atacurilor formulate de Fănuș Neagu rămîne Traian Băsescu, unul dintre cele mai odioase personaje din istoria românilor. ● ,,Toți trădătorii României au îmbrăcat cămașa fumului. Oamenii normali cu greu mai pot trece strada”. ● ,,Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Iohannis, dar-ar Dumnezeu să li se usuce numele!” (n.m.). Vine la pachet cu: ,,Nu vom promova în funcții înalte decît proștii, cu condiția să fie și lichele” (A. Baranga). Și cu: ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri” (bestia Brucan). ● ,,În cele aproape 2 mandate, Băsescu a fost un om puternic. În fiecare an își mai cumpăra un polițist și un procuror. Acum, umblă săși cumpere niște popi, căci l-a ajuns blestemul unui ocnaș nevinovat: dar-ar Dumnezeu, nenorocitule, să apuci ziua cînd ai să ai nevoie e un avocat, un doctor și un popă!”. ● ,,Blestemată de Băsescu, România are asigurate, în sfîrșit, batalioanele de tinichigii. A început epoca de aur a burlanelor de tablă, Tismănenii, care iubesc Valahia ca dracul tămîia. Nemernicul Băsescu și-a vîrît bocancul în crăpătura ușii altarului României”. ● ,,Țară-i asta, măi Costache?! (Caragiale). Țara mititeilor și a manelelor.

● ,,Elena Ceaușescu și frații ei gemeni, Ion Rîmaru și Traian Băsescu. Primii au murit de glonț, ție cînd îți vine rîndul, lepădătură?”. ● ,,România – țara mea bătută de soartă” (Fănuș). Merge la pachet cu: ,,România – o țară fără noroc” (Al. Mironescu). ● ,,Comedie neagră. Dansam la auzul veștii că soții Ceaușescu au fost dați morții. Azi, după 20 de ani, regretăm că i-am ucis. Ce neam pătimaș. Ce neam robit dezastrului”.

PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Spitalul Brâncovenesc – cea mai mare instituţie medicală din România, demolat dintr-o eroare

Ridicat între 1835 și 1838, de Băneasa Elisabeta ,,Safta” Brâncoveanu, soața lui Grigore Basarab, ultimul descendent direct al marelui Domnitor Constantin Brâncoveanu, spitalul a reprezentat, vreme de 146 de ani, o instituție medicală de top. Deși nu intra în planurile axei Uranus – Casa Poporului – Victoria Socialismului – Piața Unirii, avea să fie demolat în martie 1984, dar nici pînă astăzi nu se știe dacă din ordinul lui Nicolae Ceaușescu ’au ba. Arhitecții de atunci au făcut o mare nebunie, păstrînd, pe un bloc din Centrul Civic, cîteva dintre elementele brâncovenești ale faimoasei instituții.

E 21 martie 1821 cînd Tudor Vladimirescu, însoțit de vreo 1.000 de oșteni, își face intrarea în București, pe Podul Calicilor. De pe Dealul Mitropoliei sînt, însă, întîmpinați cu focuri de armă de către arnăuții lui bimbașa Sava, dar acest lucru nu va împiedica avansarea lor în Orașul lui Bucur. Tudor ține în mîna ridicată o pîine mare, ca o promisiune a prosperității și a păcii. Ei, bine, deși în această acțiune nu apare numele Spitalului Brâncovenesc, neridicat încă, putem vorbi despre întîia sa ,,menționare”: Tudor este găzduit în casele Zoei Brâncoveanu, unde, peste ani, se va ridica faimoasa instituție.

Pe 4 decembrie 1834, Băneasa Elisabeta ,,Safta” Brâncoveanu, văduva lui Grigorie Basarab, Mare Ban al Valahiei, merge de cumpără de la comisul Costache Crețulescu locul din spatele Bisericii Domnița Bălașa. Omul ei i se stinsese în aprilie 1832, iar ea îi scria, pe 8 iunie, mitropolitului Veniamin Costache: ,,Amar mie, prea sfinte părinte, că sabia ascuțită a pătruns ticălosul meu suflet”. Primise de la răposat, cu limbă de moarte, ridicarea unui spital întru ajutorarea nevoiașilor, unde orice sărman să poată fi tratat, fără a plăti! Vînduse averi multe, pogoane întregi, zice-se și bălți pline de pește, pentru a nu duce lipsă de bani.

După cumpărarea locului, dădu drumul la construcție, ce începu pe 28 august 1835, cu punerea pietrei de temelie. ,,Safta” avea carte, era fiica marelui ban Tudorache Balș, și ceruse, încă de la începuturi, ca acolo să răsară, pe lîngă spital, și o școală medicală. Se gîndise la toate, o minte ce o luase cu mult înaintea vremurilor sale. Pentru întreținerea locului, lăsa, prin testament, moșiile: Dăbuleni, din județul Romanați, Comojeni, Nedeia și Nedeița, Măceșul și Măceșul Mare (Sîrbesc și Rumânesc) din județul Dolj, precum și dealuriile cu viile Cernăteștilor, din Săcuieni, pentru ca, după ridicarea spitalului, urmașii ei ,,să-l înzestreze cu averi producătoare de venituri pentru buna funcțiionare

Lumea regilor şi culisele ei

De fapt, de ce poartă regii coroană? (3)

În majoritatea culturilor timpurii ale Orientului, era răspîndită credinţa că însemnele suveranilor nu au fost create de mînă de om, ci date regilor de forţe divine.

„Cele dintîi reprezentări ale unei coroane, spune Laszlo, se pot vedea la Persepolis, în Iranul actual, fiind datate din Secolul al III-lea înainte de Christos. Mai multe reliefuri săpate în stîncă reprezintă un rege primind o cunună împodobită cu panglici din partea zeităţii supreme a religiei zoroastrice, Ahura Mazda“. Reprezentarea suveranului primind coroana direct de la zei, spune Laszlo, a ajuns în Byzanţ, prin intermediul culturilor orientale antice. „În Ungaria a rămas vie pînă astăzi credinţa în puterea misterioasă, emanată de coroană”, mă asigură el. „De aceea li se şi pare firesc tuturor ca ea să se afle acum exact în centrul clădirii Parlamentului din Budapesta – doar puterea supremă o deţine Parlamentul”.

Şi cînd, în sfîrşit, am ajuns înaintea ei, Laszlo a amuţit. Coroana Sfîntului Ştefan poate fi văzută doar de două ori pe zi, de cel mult şapte persoane deodată, şi atunci doar însoţite de un paznic delegat de Parlament. Aşa cum tronează, discret luminată, în spatele peretelui din sticlă blindată, pare enormă. Cît de straniu trebuie să fi arătat Carol al IV-lea, cel din urmă încoronat, în 1916?

și întreținere”. Merge mai departe, lasă unele case și unele prăvălii din București, cu chiriile acestora, ca după arenzile luate de pe moșii să se întrețină 60 de paturi, urmînd ca numărul acestora să crească.

Pe 14 octombrie 1838 se face inaugurare mare, în prezența lui Alexandru Dimitrie Ghica Voievod, primul domnitor regulamentar al Țării Românești. Arhitectul Joseph Hartl născuse o minunăție, primul director era Francesco Nisato, un renumit chirurg italian al acelor ani. Pacienții erau primiți ,,fără deosebire de orice nație, stare și religie și vor fi, parte bărbătească și femeiască”, potrivit cu numărul paturilor. Finalmente, băneasa pune să se scrie, chiar la intrare, în capul scărilor: ,,La ocîrmuirea acestui spital, niciodată supt nici un fel de cuvînt, sau propunere să nu se amestece stăpînirea, nici să supue supt nici un chip îngrijire streină, sau supt eforia și epitropia celorlalfre spitaluri, ci totdeauna și în toată vremea își va avea eforia și epitropia deosebită, după cum s-a întocmit în acest testament… Iar la împotrivă și cel ce va înstrăina și cel ce va orimi să adauge la avutul său vreuna dintre acestea să fie depărtat de la fața lui Christos și socotit în veci de hrapitor celor sfinte, întrucît acest spital și averile lui sînt întocmite spre folosul obștei”.

Deși nu există, nicăieri, un text ce să confirme acest lucru, acum este momentul în care pleacă la drum o ,,afurisenie” de-a bănesei, cea care adaugă (n.a. – cel puțin verbal, pentru că în scris nu s-a păstrat nimic): ,,Și de moarte năprasnică, în zi de Crăciun să crape cel care se va atinge de aceste locuri”. Multă vreme, nou-apărutul Spital Brâncovenesc va fi cea mai moderă unitate spitalicească din București, cu tot cu Așezămintele sale. Trebuie menționat că la momentul ridicării sale, pe malurile Dîmboviței mai existau trei instituții de acest tip: Colțea, Pantelimon și Filantropia, toate afiliate la Eforia Spitalelor.

La început, Brâncovenescul n-a avut secții specializate. În 1842 a mai primit un corp de clădire, apoi altele, între 1855 și 1857. În 1859 au fost organizate secțiile de medicină internă, oftalmologie și chirurgie, iar în 1887 apare prima clinică de medicină internă universitară, sub păstorirea marelui Nicolae Kalinderu. Tot aici se fac primele cercetări de balneologie din România, sub îndrumarea lui Anibal Teohari, șef al Clinicii Terapeutice. În Secolul al XX-lea, Spitalul Brâncovenesc devine o instituție medicală-pilot. E afectat de cîteva incendii. În 1904, planșeele din lemn sînt schimbate cu cele din beton armat, o premieră în România. În 1921, la reforma agrară, cînd sînt expropriate moșiile familiei Brâncoveanu, locul intră în grave probleme financiare. Regele Carol al II-lea

Ce efect arhaic trebuie să fi avut pe creştetul unui om al Secolului XX? Cel mai tare frapează nestematele mari, neşlefuite, care o împodobesc, o reprezentare a lui Isus Christos în mijlocul frunţii, aşezat ca un Buddha pe un tron byzantin, şi crucea ei strîmbă. Toată lumea vorbeşte în şoaptă. „Rugăm ţineţi distonţo!“, ne solicită ghidul, care îşi ia extrem de în serios îndatoririle de paznic al coroanei. „Rugăm nu foceţi fotogrofii!“, o aduce imediat la ordine cu voce solemnă pe o japoneză, care îşi pregătise camera digitală. Crucea s-a strîmbat, continuă el, în Secolul al XV-lea, cînd patrioţii au îngropat coroana ca să o salveze de invazia turcilor. Laszlo mă priveşte cu coada ochiului şi îmi şopteşte: „Mai tîrziu!“. Mai tîrziu m-a asigurat că e o simplă eroare foarte răspîndită. „Crucea a fost dinadins montată strîmb. Unghiul de înclinaţie are exact 66 de grade, cît cel determinant în construirea piramidelor de la Gizeh. Şi tot 66 de grade are şi unghiul de înclinaţie a axei de rotaţie a Pămîntului către Steaua Polară. Pentru strămoşi, Soarele şi Steaua Polară erau baza reprezentării lor asupra lumii. Soarele, ca zeitate ce hărăzeşte viaţa aducînd rod, iar Steaua Polară ca mijloc al Universului. Şi crucea de pe coroană nu e deloc strîmbă, ci dreaptă, ea înclinîndu-se, odată cu Pămîntul, spre centrul Universului!”. Nimeni nu poate rămîne mai mult de un sfert de ceas lîngă coroană. Accesul este strict reglementat. Laszlo şi cu mine nu am reuşit să ne luăm gîndul de la ea tot restul zilei. Nu ne-am întors cu tramvaiul la hotel, ci am pornit-o de-a lungul Dunării,

acordă importante venituri așezămîntului. Pe 8 iunie 1938 spitalul ia, din nou, foc. Cei 350 de bolnavi sînt, însă, în siguranță. Pe perioada celui de-al II-lea Război Mondial, devine spital militar, cu 500 de paturi. Regele Mihai I încearcă, imediat după terminarea conflagrației, să-i restabilească autonomia, dar Guvernul Petru Groza îl trece în proprietatea statului. Prin 1949 apare, aici, prima ,,Clinică de Ortopedie și Traumatologie” din țară. După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu decide reorganizarea Bucureștilor, după un nou plan urbanistic. Imediat apare ideea Centrului Civic dar, cel puțin în primă instanță, Spitalul Brâncovenesc nu pare a intra în sfera… demolărilor, deoarece nu e pe axa Uranus – Casa Poporului – Victoria Socialismului – Piața Unirii, ci la un cioc de barză lîngă. După ce dictatorul dă drumul, oficial, la lucrările de modernizare din zonă, Spitalul Brâncovenesc primește condamnarea la moarte, pe 26 martie 1984. Trei zile mai tîrziu, începe demolarea sa. Personalul medical e distribuit la alte instituții. Arhitectul Cristian Dicu-Sava, care, începînd cu 1980, a fost director la ,,Proiect București”, își amintea că ,,într-o vineri, Ceaușescu a hotărît să demoleze, iar luni a început lucrarea. Era un spital proaspăt renovat, monument istoric. Sălile de operație erau acoperite cu marmură, dar n-a contat!”. După ce locul este „curățat”, pare că povestea e gata: după 146 de ani de viețuire, în care fusese în slujba bolnavilor, Spitalul Brâncovenesc piere! Dar este momentul în care apar două ,,piste”: una la nivel de idee, cealaltă, palpabilă!

Se spune că Ceaușescu nu autorizase demolarea. Că nu ar fi știut despre ea, atîta vreme cît clădirile nu-i influențau construcția Victoriei Socialismului. Că la aflare veștii că a avut loc demolarea (n.a. – făcută din exces de zel), ar fi demis niște directori, ajungîndu-se pînă la cei din Primăria Capitalei. Lucru nedovedit. Nicolae Ceaușescu a pierit de-un Crăciun. Cu sau fără pisania Spitalului Brâncovenesc…

FERRATUMBANK.RO

în vreme ce el, o adevărată enciclopedie, mi-a povestit istoria Ungariei. Era rece şi bătea vîntul, iar lîngă noi Dunărea îşi vedea de cursul ei maiestuos spre răsărit. „Ungaria o poţi înţelege doar dacă pătrunzi semnificaţia coroanei, spune Laszlo, de fapt, întreaga istorie a Ungariei se concentrează în jurul luptei pentru deţinerea coroanei. Cînd s-a stins vechea dinastie arpadiană, la începutul Secolului al XIV-lea, magnaţii s-au înfruntat pentru stabilirea urmaşilor, dar văduva ultimului rege se refugiase din ţară luînd cu ea şi coroana, în lipsa căreia nu putea nimeni domni de drept. Abia cînd cumnatul ei, regele Andrei al III-lea, a intrat din nou în posesia coroanei, ungurii l-au recunoscut suveran legitim. Mai tîrziu, Carol de Anjou s-a încoronat cu o altă coroană, dar cum cea a Sfîntului Ştefan se afla la regele Vaclav al Boemiei, poporul îl considera tot pe el, şi nu pe ducele de Anjou, suveran de drept. Apoi, în Secolul al XV-lea, la moartea regelui Albrecht, tot regina văduvă a fost cea care a scos coroana din ţară, pentru a-i asigura domnia fiului ei minor, Ladislau. Magnaţii şi-au ales un rege, dar fără coroană era lipsit de legitimitate – şi, în cele din urmă, Ladislau a devenit cu adevărat suveran“.

După ceva mai mult de trei secole, Iosif al II-lea al Austriei a trebuit să constate, la rîndul său, modul iraţional în care poporul îşi recunoştea suveranul după posesiunea coroanei Sfîntului Ştefan. (va urma)

Istoria – acum 200 ani

Mureșenii – dinastia culturală care a făcut istorie

(urmare din pag. 1)

Avea pe atunci 25 de ani şi era cunoscut pentru talentul lui de ziarist. Ca şi colegul şi prietenul său Ghorghe Bariţ, Iacob Mureşanu îşi dedică activitatea misiunii de a ridica nivelul cultural-politic al românilor braşoveni şi, prin ei, al tuturor românilor transilvăneni. Înfiinţarea unui organ de presă în limba română şi crearea unor instituţii de educare a tineretului constituiau, în acea epocă, deziderate de mare însemnătate ale românilor din Transilvania, conştienţi de drepturile lor strămoşeşti şi de imperativul intensificării luptei de eliberare naţională.

Alegerea lui Iacob Mureşanu a fost, în adevăr, o alegere fericită. În scurt timp echipa aceasta de tineri şi entuziaşti intelectuali s-a completat, prin chemarea la Braşov a lui Andrei Mureşanu, vărul lui lacob. În oraşul de sub Tîmpa, Iacob Mureşanu a dus cu rîvnă, timp de aproape 50 de ani, o activitate prodigioasă. Înzestrat cu o remarcabilă clarviziune a realităţilor şi a viitorului socialpolitic-cultural al poporului român, dotat cu însuşiri multilaterale şi impulsionat de un neastîmpăr creator, plin de ingeniozitate, Iacob Mureşanu ne-a lăsat o operă în care-şi găsesc ecou manifestările, evenimentele şi cerinţele de seamă ale timpului.

Culturalizarea maselor constituia un punct principal în programul de afirmare şi de luptă pentru existenţă a poporului român în Transilvania, în prima jumătate a Secolului al XlX-lea. De aceea socotim că activitatea lui Iacob Mureşanu, ca profesor şi apoi ca director al liceului latino-german, timp de aproape 40 de ani, merită elogioase aprecieri pentru roadele deosebite obţinute în educarea tinerelor generaţii. Iacob Mureşanu şi întregul grup de intelectuali braşoveni au avut acea măiastră iscusinţă de a contribui la trezirea conştiinţei naţionale tocmai prin şcolile care urmăreau un scop opus. L-au convins pe abatele Antonie Kovacs, prieten al românilor, el însuşi după mamă român, să ia iniţiativa şi să obţină autorizaţie pentru deschiderea unor cursuri gimnaziale la Braşov, aducînd în acest scop un profesor român de la Blaj. Cu o dibace insistenţă în programa şcolară au introdus ore de predare de limba română. Un mare interes pentru acest gimnaziu şi o impresionantă solidaritate românească se observă imediat. În registrele de contribuţii benevole ale liceului, chiar din primii ani, aflăm importante sume dăruite de negustori români, cunoscuţi susţinători ai cauzei naţionale, ca: Gh. Nica, Rudolf Orghidan, Radu şi Oprea Popea, Nicola Stan, Vasile Lacea, Teclu, Greceanu etc. Un istoric maghiar al liceului menţiona că „Iacob Mureşanu a purtat pe umerii săi timp de un deceniu cauza gimnaziului în curs de înfiinţare întocmai cum purta legendarul Atlas Ceriul...“. Istoricii atestă că majoritatea elevilor au fost români pînă

Iacob

1848, a susţinut cu înfocare Unirea Principatelor şi dezvoltarea tînărului stat român. A fost un factor principal în luptele politice duse în timpul aşa-zisei „ere constituţionale“ din Imperiul habsburgic şi din perioada dualismului; a apărut pe banca acuzaţilor în procesul „Pronunciamentului“; Războiul de independenţă din 1877 a avut în Iacob Mureşanu un fervent susţinător. Pentru întreaga sa activitate a fost ales membru al Academiei Române în 1877. În panegiricul adus în faţa mormîntului, în 1887, tribuni veterani ai Revoluţiei din 1848 l-au numit pe Iacob Mureşanu „cel mai distins publicist şi apărător al drepturilor noastre naţionale“.

Ia 1850, cînd s-a înfiinţat Liceul „Andrei Şaguna“, iar mai tîrziu, pînă la 1875, cînd Mureşanu trece la pensie, numărul românilor se menţine egal cu al germanilor şi maghiarilor. Se poate afirma ca adevăratul întemeietor şi susţinător al acestui liceu a fost Iacob Mureşanu. A doua acţiune spre care s-au concentrat forţele românilor din prima parte a Secolului al XIX-lea, la care Iacob Mureşanu este iarăși prezent, a fost înfiinţarea unui ziar românesc. În anul 1838, după eforturi continue, a apărut „Gazeta Transilvaniei“. Alături de Gh. Bariţ, Iacob Mureşanu luptă cu o admirabilă dîrzenie pentru menţinerea ziarului românesc, în permanenţă ameninţat de cenzura guvernamentală cu suspendarea. „Gazeta Transilvaniei“ a fost mult timp singura şcoală politică care creştea pe români. Ea a jucat un important rol în pregătirea opiniei publice în preajma şi în timpul Revoluţiei de la 1848. În anul 1850, în perioada marii reacţiuni habsburgice, „Gazeta“ a fost suspendată. A apărut pericolul suprimării. Dar Iacob Mureşanu a făcut toate eforturile posibile şi a obţinut, în septembrie 1850, aprobarea pentru reapariţia „Gazetei Transilvaniei“. Rolul politic al „Gazetei“ a crescut continuu, devenind un adevărat „organ al tuturor intereselor naţionale“. Pe plan social-cultural, Iacob Mureşanu îşi înscrie numele la temelia unor numeroase instituţii. El iniţiază, în anul 1850, la o sugestie a tînărului Dimitrie Sturza, înfiinţarea unei societăţi literare, apreciată ulterior drept „preludiul la Academia Română“. De numele lui este legată înfiinţarea unei şcoli de agricultură în Transilvania, a Academiei de drept cu limba de predare română, a unei şcoli de muzică în Braşov, a unor „şcoli de învăţătură“ la Braşov, Blaj, Sibiu, Abrud, a Liceului „Andrei Şaguna“ etc. Cu prilejul dezbaterilor din „ţară“, adică din România, premergătoare înfiinţării Universităţii din Bucureşti, Iacob Mureşanu urca la tribună, și își aducea contribuţia plină de înţelepciune, afirmînd o avansată concepţie asupra problemelor sociale şi culturale. O altă însemnată iniţiativă a sa, cu importante consecinţe politice, naţionale, a fost înfiinţarea „Reuniunii Femeilor Române“. „Astra“, societatea românească transilvană, cu un atît de remarcabil rol cultural şi naţional, „Casina Română“, „Fabrica de hîrtie din Zărneşti“ sînt, de asemenea, instituţii şi întreprinderi la ale căror temelii îl găsim pe Iacob Mureşanu. Concomitent, el duce şi o intensă activitate literară şi critică, dublată de o largă și însemnată acţiune de difuzare a cărții în toate regiunile locuite de români, întărind permanent ideea de unitate românească. Ca om politic, Iacob Mureşanu s-a afirmat în momentele cruciale ale istoriei poporului român din Secolul al XIX-lea. În rîndul exponenţilor adevăratei linii naţionale în

Un alt membru al acestei familii este Andrei Mureşanu, acela care a ridicat la jumătatea veacului al XIX-lea stindardul „Marseiezei“ poporului român, „Deşteaptă-te române“, în sunetele căruia s-a dus decenii la rînd lupta pentru înfăptuirea idealurilor naţionale. Imnul, denumit la apariţie, în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, nr. 25, din 21 iunie 1848, „Un răsunet“, reprezintă punctul culminant al operei sale literare. Andrei Mureşanu ne-a mai lăsat şi o bogată moştenire publicistică. Importanta sa muncă depusă, începînd cu anul 1838, la „Gazeta Transilvaniei“ şi la „Foaie pentru minte, inimă şi literatură“, unde timp de mulţi ani a redactat alternativ cu Gh. Bariţ cîte un număr din ziar, îi dau dreptul de a fi considerat între ctitorii acestui organ, pe drept cuvînt numit de Mihail Kogălniceanu „veteranul ziaristicei române“.

Şi figuri ilustre din neamul Mureşenilor continuă să apară. Iată-l pe Aurel Mureşanu (1847 – 1909), continuator direct al activităţii politice-sociale şi publicistice a tatălui său. Este acela pe care Nicolae Densuşianu îl va califica drept „reprezentant ilustru al cugetărilor şi simţirilor româneşti, apărător sincer şi neobosit al drepturilor şi libertăţii naţionale, exemplu al tăriei de convingeri de activitate şi sacrificiu, el trece la nemurire în cercul acelei puternice şi glorioase generaţiuni din Secolul al XIX-lea care a dus la lupta uriaşă pentru dezrobirea şi înălţarea poporului român şi a pus bazele viitorului nostru naţional“. Iar profesorul Alex Bogdan îl completa: „Ceea ce a fost odinioară Petru Maior pentru tinerime, devenise... şi Aurel Mureşanu“.

Autor al multor traduceri şi lucrări originale literare, Aurel Mureşanu înfiinţează, în 1862, „Compania literară a junimii studioase din gimnaziile superioare din Braşov“. După debutul în publicistică, în anii 1863 – 1864, a lucrat o vreme în calitate de corespondent al „Gazetei Transilvaniei“ lîngă Dieta din Sibiu. Plecat apoi la studii la Viena, Aurel Mureşanu şi-a continuat activitatea patriotică. Cunoscîndu-l îndeaproape, profesorii l-au numit chiar „fiul fanaticului român Mureşanu“. La Viena, leagă o strînsă prietenie cu Mihail Eminescu; activează ca preşedinte al societăţii „România“ şi luptă, împreună, pentru unificarea societăţilor româneşti din Imperiul Habsburgic. Şi mare a fost bucuria lor cînd într-adevăr pot realiza această unificare în 1871, în societatea „România jună“, nume dat de Aurel Mureşanu. Sub semnul aceleiaşi prietenii stă şi proiectul de program al serbărilor de la Putna, pentru comemorarea lui Ştefan cel Mare. În activitatea publicistică, Aurel Mureşanu se afirmă cu tot mai multă vigoare. Colaborează la „Gazeta Transilvaniei“ şi la presa vieneză şi mai ales la revista „Die Reorm“ a cunoscutului Fr. Schusselka. Articolele sale „Transilvania şi românii“, „Romanii Orientului“, „Un nemaipomenit act de barbarie modernă” etc., publicate aici, au avut un larg ecou şi consecinţe imediate în lupta naţională a românilor, dusă în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea. În 1878, cînd Iacob Mureşanu se retrage de la conducerea „Gazetei Transilvaniei“, Aurel Mureşanu îi ia locul. Devine „primul gazetar de profesie român din Transilvania“. Noul redactor are meritul de a fi ridicat nivelul redacţional al „Gazetei Transilvaniei“ la înălţimea sarcinilor politice impuse de complicata situaţie din împărăţia chezaro-crăiască şi de a-i fi dat o orientare justă şi consecventă pe linia adevăratelor interese ale românilor. Tot el este cel care, începînd din aprilie 1884, transformă „Gazeta“ în ziar cotidian. În anul 1887 înfiinţează o tipografie proprie, împlinind astfel un vechi deziderat al tatălui său.

Majoritatea articolelor lui urmăresc solidarizarea şi organizarea vieţii politice a poporului român din

Familia Mureșenilor

Andrei Mureșanu

Mureșanu

Transilvania. Face apel la mase, în lupta pentru apărarea fiinţei naţionale a poporului român, împotriva măsurilor vexatorii ale oficialităţii şi caută să întreţină o legătură cît mai strînsă cu celelalte naţiuni oprimate din Imperiul habsburgic. Participă, cu deosebit zel, la întemeierea şi orientarea Partidului Naţional şi redactează proiectul iniţial al Memorandului. În repetate rînduri el a luat apărarea ţăranilor români care s-au ridicat în 1907 împotriva exploatării. „Răposatul patriarh al presei din Ardeal – scria Octavian Goga într-un articol despre viaţa lui Aurel Mureşanu –, ale cărui articole le ceteam zilnic cu profundă veneraţie în tinereţea noastră, avea însuşirile care-l predestinau rolului de îndrumător al opiniei publice la noi... Toate faptele politice care se săvîrşeau în vremea lui îi purtau pecetea individuală. Nu era comentatorul care vine în urmă, ci, la cele mai multe ocazii, autorul gîndului iniţial. În acest chip, fie că la Viena fonda societatea «România Jună», fie că scria articole la revistele din străinătate sau contribuia acasă la întemeierea vechiului Partid Naţional, fie că făcea închisoare la Cluj sau compunea «Memorandul» către împărat, Aurel Mureşanu era în acţiunea permanentă a evoluţiei unui popor şi din călimara lui se ridica binecuvîntarea cotidiană necesară şi fructificatoare ca pîinea cea de toate zilele“.

Făclia purtată de Aurel Mureşanu, decedat în 1908, a fost preluată de Iacob Mureşanu junior. El va deveni întîiul compozitor român care înţelege că rolul său de artist este de a-şi pune tot talentul şi toată rîvna în iniţierea unei şcoli româneşti de muzică. A activat, aproape 40 de ani, rînd pe rînd, ca pianist, dirijor, pedagog, muzicolog, folclorist, ctitor al şcolii muzicale româneşti şi, mai ales, compozitor fecund, abordînd aproape toate genurile: simfonic, vocal-simfonic, lieduri, piese instrumentale, coruri, operete etc. Născut la Braşov în 29 iunie 1857, Iacob Mureşanu junior dovedeşte încă din copilărie înclinaţiile sale spre muzică, primele sale încercări componistice evidenţiind un real talent. Totuşi, la îndemnul părinţilor, urmează cursuri politehnice la Viena. Dar chemarea sa pentru muzică îl face ca drumul spre o carieră tehnică şi ştiinţifică să-I schimbe cu unul spre artă. În consecinţă, pleacă la Lipsca, unde termină, cu succes, Conservatorul. Se reîntoarce în patrie pentru că, după cum spune într-o scrisoare din 1881 către fratele său, „scopul şi tendinţa mea în artă nu le pot urmări aicea, ci numai în ţară“.

Într-adevăr, reîntors în ţară, devine profesor la Braşov, pentru ca apoi, începînd cu anul 1885, timp de treizeci şi doi de ani, să desfăşoare la Blaj prodigioasa activitate în slujba „artei naţionale“. Înaintea tuturor marilor noştri înaintaşi care au fost în vreun fel preocupaţi de folclorul muzical, Iacob Mureşanu junior, deşi nu avea pe atunci mai mult de 24 de ani, ajunsese să-şi dea

seama de valoarea muzicii noastre populare şi de necesitatea de a o culege şi nota. Pentru realizarea acestui scop, Iacob Mureşanu, scoate, în anul 1888, revista muzicală „Muza română“. „Precuvîntarea“ de pe prima pagină a „Muzei române“ poate fi socotită drept un program-manifest al creării unei şcoli muzicale româneşti, rezultat al crezului său de artist luptător: „În popor deci trebuie să căutăm originea acelor nenumărate cîntece, doine, salturi şi hore, din popor trebuie ele culese, bine studiate după caracter şi datini şi apoi prelucrate după regulile armoniei şi date publicităţii. Numai aşa se va putea răspîndi muzica noastră naţională, nu numai între noi, ci chiar între străini, şi numai astfel se va manifesta înaintea tuturora o nouă notă caracteristică a individualităţii noastre naţionale“.

La activitatea sa de folclorist se adaugă şi creaţia proprie. Iacob Mureşanu e socotit azi unul dintre creatorii muzicii noastre culte, de factură clasică, inspirată din intonaţiile muzicii populare, criteriu esenţial, în toate timpurile şi pentru toate popoarele, în făurirea şcolii muzicale naţionale. Prin cele peste 250 de lucrări, cuprinzînd circa 30 de lieduri, 120 de coruri, 100 de piese de pian, 7 operete, lucrările simfonice şi vocal-simfonice, ca: uvertura „Ştefan cel Mare“, „Mănăstirea Argeşului“, „Brâncoveanu Constantin“ etc., Iacob Mureşanu îşi înscrie numele în patrimoniul naţional al artei componistice. A fost numit întemeietor al „genului instrumental“, „creatorul primului poem simfonic românesc“, „maistrul neîntrecut al muzicii corale“, „creatorul formei mari vocal-simfonice“ etc.

În generaţia următoare a Mureşenilor, Aurel A. Mureşanu este acela care va prelua arhiva şi biblioteca familiei, ducînd o intensă muncă de valorificare a acestui preţios fond. Om de o erudiţie deosebită, cîştigată prin studii de istorie, filozofie, filologie paleoslavă, literatură, prin cunoaşterea limbilor greacă, latină, bulgară, spaniolă, franceză, rusă, maghiară, germană, el realizează şi lucrări istorice care aduc o contribuţie preţioasă la cunoaşterea trecutului poporului român. Arta muzicală, aşa de puternic ancorată în familia Mureşenilor, s-a exprimat creator prin fiul lui Iacob Mureşanu junior, Iuliu Mureşanu (1900 – 1956). Compozitor de seamă a cărui „întreagă creație este mărturia vie a dragostei pentru poporul nostru“, Iuliu Mureşanu se înscrie cu cinste în rîndul impresionant al înaintaşilor săi. Prin creaţia sa artistică a devenit unul dintre principalii compozitori din epoca de maturizare şi perfecţionare a şcolii româneşti de muzică. Studiile temeinice făcute la Torino şi Lipsca au întărit la Iuliu Mureşanu dragostea pentru melosul popular românesc, pe care o mărturiseşte astfel: „Am scris, scriu si voi scrie totdeauna româneşte, fiindcă eu numai astfel înţeleg rostul unui compozitor român: să scrie în limba şi muzica poporului al cărui fiu este“. Cele patru suite pentru orchestră, concertele de pian, fagot, corn, trompetă, numeroasele lucrări instrumentale şi vocale, toate alcătuiesc o importantă contribuţie românească adusă patrimoniului muzical universal. Premiile Enescu decernate în 1937 şi 1940 confirmă că Iuliu Mureşanu a fost un muzician de real talent şi de aleasă pregătire, care va rămîne în amintirea noastră ca unul dintre acei oameni care au ştiut să facă din munca şi viaţa lor un preţios îndreptar. La 29 septembrie 1887, după ce Iacob Mureşanu a fost petrecut pe ultimul drum, urmaşii săi primeau, pe lîngă mărturia pilduitoare a unuia dintre cei mai însemnaţi luptători pentru progresul naţiunii noastre, şi moştenirea unei impresionante arhive şi biblioteci, cu peste 12.000 de volume, 18.000 de documente, reviste, publicaţii, partituri muzicale etc. Pentru ca acest tezaur indispensabil oricărei

munci de cercetare ştiinţifică a istoriei, culturii şi artei româneşti timp de un veac şi jumătate să fie la dispoziţia oamenilor de ştiinţă se va înfiinţa în curînd, la Braşov, un Muzeu memorial al Mureşenilor.

,,Casa Mureşenilor’” s-a înfiinţat în anul 1968, ca urmare a donaţiei făcute de urmaşii familiei Mureşanu. Ei puneau astfel în operă testamentul cultural al lui Iacob Mureşanu, oferind statului român, în vederea organizării unui muzeu, spaţiul necesar (o clădire construită în Secolul XVI în stil neoclasic, declarată monument istoric), o foarte valoroasă colecţie de mobilier, pictură, sculptură şi, mai ales, o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, numărînd peste 25.000 de documente. Muzeul este consacrat memoriei mai multor membri ai acestei familii cu mari merite în viaţa culturală şi politică a vremii lor. După ce a fost subordonat, o perioadă, Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, începînd din 1998 a devenit muzeu de sine stătător. Muzeul ilustrează în special viaţa şi activitatea poetului Andrei Mureşanu, autorul imnului de stat al României, a publicistului Iacob Mureşanu, a fiului său Aurel Mureşanu, gazetar şi publicist, continuatorul tatălui la conducerea ,,Gazetei de Transilvania’”, şi a compozitorului Iacob Mureşanu jr. Cele patru încăperi ale muzeului cuprind exponate ce ilustrează viaţa culturală a Braşovului din a doua jumătate a Secolului al XIXlea. La intrarea în muzeu se află o sculptură în bronz reprezentîndu-l pe Iacob Mureşanu-tatăl. Colecţia de artă decorativă şi artă plastică cuprinde piese de mobilier Biedermayer aparţinînd familiei, tablouri aparţinînd pictoriţei Elena Mureşanu, prima pictoriţă româncă din Braşov şi sculpturi lucrate de Traian Mureşanu.

De asemenea, corespondenţa dusă de Mureşeni reprezintă o adevărată reţea în care sînt prinse toate provinciile româneşti şi personalităţi din toate domeniile: literatură, ştiinţă, artă, politică, învăţămînt; totul s-a aflat sub semnul preocupărilor multilaterale caracteristice acestor patrioţi. Au avut corespondenţă cu M. Kogălniceanu, Axente Sever, August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, Simion Bărnuţiu, Gh. Bariţ, Alex. Papiu Marian, V. Alecsandri, D. Bolintineanu, Ion şi Titu Maiorescu, Iosif Vulcan, I. Codru Drăguşanu, I.L. Caragiale, Andrei Bîrseanu, Ion Agîrbiceanu, Octavian Goga, Aron Pumnul, Vasile Pîrvan, Ion Micu Moldovanu, Pavel Vasici, Nicolae Teclu, V. Babeş, Aron şi Nic. Densuşeanu, Gh. Bogdan-Duică, Sextil Puşcariu, fraţii Hurmuzaki şi încă mulţi alţii. Pe lîngă corespondenţa politică, în Arhiva Mureşenilor se găsesc –sporindu-i valoarea culturală – numeroase manuscrise ale Mureşenilor şi ale corespondenţilor ziarelor conduse de ei. Muzeul deţine şi o colecţie de instrumente muzicale, iar în aceeaşi clădire este amenajat şi muzeul memorial ,,Gheorghe Dima” (1847-1925), cuprinzînd obiecte, fotografii şi documente aparţinînd compozitorului.

Testamentul pe care Mureşenii îl lasă urmaşilor ca un exemplu de adevărat patriotism l-a formulat înţeleptul Iacob Mureşanu într-o sinteză de o impresionantă actualitate: „Patriotismul cel mai leal, mai călduros si mai distins cu credinţa către patria cea mare, puterea morală, emanciparea de sub jugul deşertăciunilor şi patimilor omeneşti, integritatea vieţii, încrederea în ea, solidaritatea acţiunilor cerute de necesitatea existenţei, spiritul comunal pentru fericirea statului şi a naţiunii, leala purtare şi franca procedare, pe faţă, spiritul, ardoarea şi curajul la tot genul de întreprinderi folositoare cu puteri unite şi înfrăţite – aceste virtuţi unite în spiritul carităţii şi al frăţietăţii cu nepregetată activitate, cu promptitatea la sacrificii, cu abnegare de sine sînt cele mai scumpe garanţii pentru o viaţă mai fericită“.

Muzeul „Casa Mureșenilor“, Brașov

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei • Din culisele istoriei Moartea lui Dag Hammarskjöld, fost secretar al ONU –Crimă, sinucidere sau greşeală de pilotaj? (II)

Ultimul mesaj

La 23.35, SE-BDY solicită comunicare cu turnul din Ndola: „Vom fi pe verticala localităţii Ndola pe la 23.47”. Martin transmite obişnuitul buletin meteorologic: vînt estsud-est, vizibilitate 5/10 mile, uşoară ceaţă. La ora 0.10, controlorul Martin primeşte un nou apel din partea avionului SE-BDY: „Zărim luminile voastre. Ne aflăm la verticala localităţii Ndola. Coborîm. Confirmaţi”. Turnul din Ndola răspunde: „Calarea altimetrului 1.021 mb. Indicaţi sosire la 6.000 picioare (1.800 m)”. SE-BDY confirmă „1021”. Acesta va fi ultimul său mesaj.

Ndola solicită comunicare din nou. Nici un răspuns. Controlorul continuă să cheme SE-BDY. În zadar. Căpitanul Deppe îşi pierde răbdarea. Cu aprobarea lui

Martin, încearcă şi el să cheme SE-BDY. Nimic. La 0.35, Martin permite avionului OO-RIC să decoleze. Zbor liniştit. Lordul Lansdowne aterizează la Salisbury la 1.46. Imediat după sosirea lui, ministrul îl întreabă pe înaltul-comisar adjunct, Scott:

– Aveţi ceva veşti de la avionul secretarului general?

Lordul Lansdowne povesteşte, emoţionat:

– Am fost consternat cînd am aflat că nu se primise nici o veste. Încă de pe atunci eram foarte îngrijorat. Nu-mi puteam închipui ce se întîmplase. Căpitanul era şi el foarte neliniştit.

Pe la ora 0.45, SE-BDY tot nu dă nici un semn de viaţă. La 1.15 turnul din Ndola lansează două apeluri: unul –poliţiei oraşului pentru a afla dacă a fost semnalat vreun accident sau vreo explozie în regiune; al doilea – controlului aerian din Salisbury, pentru a afla dacă SE-BDY a dat vreun semn de viaţă. Răspunsuri negative din ambele părţi. La 1.50, Martin înştiinţează Salisbury că nu mai există nici un contact cu SE-BDY. Controlorul de la Salisbury transmite la Johannesburg, pentru a se comunica la Leopoldville. Încă de la ora 1.42, comandantul Williams trimite la Salisbury un mesaj Incerfa (de incertitudine) cu privire la SE-BDY. La 3.30, doi poliţişti se prezintă la aeroport şi comunică agentului de pază că inspectorul van Wyk a observat pe la orele douăsprezece şi jumătate noaptea o lumină puternică pe cer. Această lumină venea dinspre apus, direcţie spre care se îndreptase un avion cu puţin timp înainte. Poliţiştii raportează superiorilor lor, care hotărăsc să trimită cîteva patrule la Land Rover, în direcţia indicată, dar ele se întorc fără nici un rezultat. La 5.50 un alt controlor al circulaţiei aeriene vine din Ndola. Turnul îşi reia operaţiunile pe la ora 6. La ora asta este sigur că SE-BDY nu mai are nici o picătură de carburant şi că s-a oprit undeva, normal sau în urma unui accident. Controlorul înştiinţează Salisbury, care lansează semnalul Detresfa (avion în pericol). Încep cercetările. Poliţia trimite patrule încă de la ora 7.45. Avioanele lui Royal Rhodesian Air Force îşi încep şi ele cercetările la ora 10. Epava este descoperită la ora 15.10 de unul din aceste avioane. Poliţiştii, informaţi şi călăuziţi de civili, sosesc la locul catastrofei cîteva clipe mai tîrziu.

Trei anchete

În urma primei examinări a epavei, aflată la 9,5 mile (13 km) de aeroport, se constată că „aparatul s-a lovit de copaci la o altitudine de 4.375 de picioare (1.307 m) deasupra nivelului mării, în timp ce urma o traiectorie descendentă, virînd uşor spre stînga şi cu o viteză de intrare pe direcţia de aterizare normală. Deschizătura făcută în copaci ne oferă o indicaţie foarte bună în ce priveşte direcţia pe care o urma aparatul”. Accidentul a avut loc la ora 0.13. Trenul de aterizare era scos afară, voleţii erau deschişi la 30 de grade, deschizătura făcută în copaci era de 800 de picioare (240 m), iar rezervele de benzină s-au scurs. A avut loc atunci o explozie urmată de un incendiu puternic. Mai multe corpuri au fost proiectate din avion în prima zonă necarbonizată. Patru pasageri mai purtau centurile de siguranţă. Cei 16 pasageri (împreună cu echipajul) muriseră în urma rănilor, cu excepţia sergentului Julien, care a fost găsit viu, cu arsuri pe 55% din suprafaţa corpului, dar avea să moară trei zile mai tîrziu de uremie. Autopsia a dovedit că cel puţin două victime au murit pe loc, chiar cînd s-a prăbuşit avionul. Au mai fost efectuate apoi alte trei anchete pe locul catastrofei. Prima din ele, efectuată sub conducerea direcţiei aviaţiei civile rhodeziene, la 19 septembrie, nu a permis determinarea cu precizie a cauzelor accidentului, dar a ridicat multe probleme – posibilitatea de sabotaj sau

de atentat, greşeală sau vreo slăbiciune a piloţilor – încît guvernatorul general al Rhodesiei a hotărît să însărcineze o comisie juridică pentru o cercetare amănunţită. Raportul acestei comisii a fost predat guvernatorului în februarie 1962. Pe de altă parte, Organizaţia Naţiunilor Unite a numit şi ea o comisie de anchetă internaţională, care s-a întrunit de douăsprezece ori, în special la New York, Leopoldville, Salisbury şi Ndola, înainte de a-şi încheia raportul la 8 martie 1962. Comisia Naţiunilor Unite a depus concluzii destul de vagi, care nu exclud nici posibilitatea unui sabotaj, nici aceea a unui atac din văzduh sau de pe pămînt, nici aceea a unei defecţiuni materiale sau a unei greşeli de pilotaj. A renunţat să claseze aceste cauze posibile în ordinea verosimilităţii.

Ne vom referi, deci, la raportul foarte precis al Comisiei rhodesiene pentru că a fost elaborat la locul catastrofei cu numeroase dovezi amănunţite, cît şi pentru faptul că autorii lui îşi sprijină tezele pe părerile unor specialişti ai aviaţiei civile, în marea majoritate britanici şi suedezi.

Aceşti experţi exclud posibilitatea unui sabotaj, în ciuda lipsei parţiale de supraveghere a aparatului pe aeroportul din Leopoldville: eventualii sabotori nu puteau şti ora aterizării şi apoi nici o urmă de explozie a unei bombe nu a fost descoperită cînd s-au cercetat rămăşiţele avionului.

De asemenea, anchetatorii nu reţin posibilitatea unui atac de pe pămînt sau din văzduh. Dacă avionul ar fi fost obiectul unui atac terestru, s-ar fi găsit urme de gloanţe sau de alte proiectile şi radio-ul de bord ar fi transmis un mesaj. Or, aşa ceva nu s-a întîmplat. În ipoteza unui atac aerian, ar trebui să se admită că intercepţia ar fi avut loc noaptea, operaţie deosebit de dificilă, şi că s-ar fi produs o explozie înainte ca avionul să se lovească de copaci, fapt pe care experţii îl exclud cu desăvîrşire. Aparatele katangheze disponibile pentru un asemenea atac se aflau atunci în Africa de sud pentru revizie.

Greşeală de pilotaj?

Examinarea pieselor aparatului a dovedit că şi ipoteza unei defecţiuni mecanice trebuie exclusă. Tot aşa, dacă vreo slăbiciune a unui pilot este posibilă, e puţin probabil să fi fost simultană la cei trei piloţi. Nu a avut loc, de asemenea, un incendiu la bordul avionului. Trebuie, deci, să ne întoarcem la greşeala de pilotaj, căci chiar dacă aparatul ar fi efectuat în mod desăvîrşit manevra sa de aterizare se afla totuşi prea jos în momentul accidentării.

Anchetatorii au găsit printre rămăşiţele aeronavei patru manuale cu hărţi care indicau aeroporturi aflate în apropiere. Trei dintre ele fi manualele lui U.S. Air Force, al patrulea era un manual Jeppesen, folosit de obicei de piloţii de la Transair. Manualele militare nu cuprindeau hărţile localităţii Ndola, dar harta aeroportului Ndola de lîngă Leopoldville figura la un loc vizibil. Unul din manuale era deschis şi îndoit la pagina Ndolo. Se ştie că acest aeroport se află la o altitudine de 951 de picioare (285 m), în timp ce aeroportul de la Ndola este la 4.187 de picioare (1.256 m). E drept că pagina Ndola a manualului care a fost găsit poartă scris pe ea cu cerneala verde – peste textul tipărit: „Ndola, 2.500 picioare”, altitudine ce trebuia atinsă la capătul virajului de intrare pe direcţia de aterizare. În ce priveşte manualul Jeppesen regăsit, nu conţine pagina Ndola. O fi smuls oare pilotul această hartă ca s-o prindă cu un ac de scaunul lui? În cazul acesta, foaia o fi ars în incendiul care a izbucnit după ce s-a produs accidentul. E sigur că piloţii şi-au pus problema hărţilor şi a celor două altitudini ale aeroporturilor din Ndola şi Ndolo. Dar pilotul n-a avut nici o îndoială, căci nu a întrebat turnul de control din Ndola. E adevărat: comandantul Hallonquist nu avea încredere în utilitatea unor informaţii de confirmare. Experţii sînt siguri că pilotul hotărîse să efectueze o coborîre şi o aterizare cu ochiul liber. Dar, după viraj, aparatul coborînd prea jos, el n-a mai putut vedea luminile aeroportului şi tocmai în această „gaură neagră” s-au ivit în faţa lui crestele copacilor.

Răzbunarea mercenarilor?

Concluziile anchetatorilor nu au convins toată lumea. O’Brien s-a întrebat cui putea folosi această eventuală crimă. El exclude pe Chombe, care era prea fericit să-1 vadă pe Hammarskjöld desolidarizîndu-se de subordonaţii lui şi venindu-i în întîmpinare: „N-avea mai multe motive să-1 omoare pe Hammarskjöld care se îndrepta spre Ndola, decît ar fi avut Hitler să-1 omoare pe Chamberlain cînd se îndrepta spre Münhen”. Dar O’Brien crede că, în schimb, mercenarii ar fi avut interes să-1 elimine pe secretarul general al ONU,

ca să se poată menţine în Katanga. Ofiţerii din O.A.S., fasciştii lui Lasimone erau şi rămîneau fascişti. Aveau alte datorii de plătit „Domnului H.”: Algeria, Suezul, Tunisia. Nu încape îndoială că aveau agenţi la Brazzaville şi la Leopoldville şi că supravegheau aerodromul din Kolwezi. Aveau cu siguranţă prieteni şi la Ndola. Aveau experienţa asasinatului politic şi erau probabil convinşi că uciderea lui Hammarskjöld va fi o „binecuvîntare” pentru omenire. Un portughez a afirmat chiar, în iulie 1966, în „Diario de Mozambique”, că acela care a doborît avionul este un scoţian, un ofiţer mercenar, dar această acuzaţie a fost dezminţită cu vigoare de alţi mercenari: nu exista nici un portughez printre ei; această mărturie este, deci, lipsită de valoare. Sinucidere?

Vom exclude, de asemenea, ipoteza sinuciderii, formulată de un ziarist suedez. E drept că, după moartea lui Hammarskjöld, unul din prietenii lui, Leif Belfrage, a găsit în apartamentul lui din New York un carnet de însemnări de o profunzime de gîndire care nu este egalată decît de sentimentul de nelinişte şi de pesimism de care sînt pătrunse. Obsesia morţii revine aproape la fiecare pagină. Vom cita doar cîteva pasaje:

● „Într-un viraj, la o coborîre, îşi pierdu controlul volanului. Cînd maşina fu proiectată peste taluz, îl străfulgera un singur gînd: aşadar, misiunea mi-e împlinită – singuru-i gînd, ostenit şi fericit” (1945).

● „Să fii credincios viitorului tău. Chiar atunci cînd nu mai înseamnă decît să te pregăteşti să mori cum trebuie” (1951).

● „Lucrul cel mai greu e să mori cum trebuie” (1952).

● „Înainte vreme, moartea figura întotdeauna la întruniri. Acum se află la aceeaşi masă cu mine: trebuie să-i fiu prieten” (1955).

● „Trupul tău trebuie să se obişnuiască cu moartea lui” (1957).

Acest sentiment prevestitor a jucat oare vreun rol în neputinţa de care a dat dovadă secretarul general de a pune capăt haosului congolez? Conştiinţa înaltă a lui Hammarskjöld ne interzice să bănuim măcar o clipă că ar fi putut angrena în bezna morţii alte zece persoane.

O „revelaţie” americană

În sfîrşit, într-un discurs rostit în faţa Camerei reprezentanţilor a Statelor Unite, la 12 septembrie 1962, dl. Donald Bruce, deputat din partea statului Indiana, a criticat politica americană în Congo. După ce a arătat că un comitet afro-scandinav a trimis 20.000 de lire mişcării naţionaliste rhodesiene, a precizat că societatea Liberian American Pedish Minarab Cy (L.A.M.C.O.), constituită în Liberia cu capitaluri americane şi suedeze, desfăşoară o intensă activitate în Katanga. Această companie, care manifestă un deosebit interes pentru metalele neferoase, pare să fi luat în considerare perioada tranzitorie cînd „colonialiştii” vor ceda locul „naţionaliştilor”; aceştia din urmă, dovedindu-se incapabili să exploateze singuri resursele miniere din Katanga, ar primi oferte de serviciu din partea lui L.A.M.C.O., care s-ar substitui astfel lui „Union miniere du Haut-Katanga”. Printre conducătorii lui L.A.M.C.O. figurează domnii Linner Bob Hammarskjöld, fetele „domnului H.”, şi Georges Ball. Totuşi, la cererea „domnului H.”, dl. Sture Linner, directorul lui L.A.M.C.O., cu salariul anual de treizeci de mii de dolari, a demisionat din acest post pentru a deveni şeful operaţiunilor civile ale O.N.U. în Congo. Se ştie că dl. Linner s-a străduit apoi să aplice cu o vigoare deosebită rezoluţiile Consiliului de Securitate. Informaţiile furnizate de dl. Bruce explică, fără îndoială, orientarea anti katangheză a anturajului lui Dag Hammarskjöld. Ele nu ne dau însă date precise privind reacţia „Uniunii miniere” faţă de aceşti periculoşi adversari. Aşadar, acest om îşi urma tragicul destin. Întrucît nici o ipoteză, cu excepţia greşelii de pilotaj, nu rezistă unei analize critice – aşa cum am putut vedea – ar trebui oare să afirmăm, în concluzie, că Dag Hammarskjöld a murit în ziua de 1 septembrie 1961 pentru că comandantul Per Hallonquist, prea sigur de el, a confundat Ndolo cu Ndola şi n-a vrut, poate să-şi recunoască greşeala? Marile enigme istorice au, uneori, explicaţii foarte simple, prea simple chiar pentru ca imaginaţia populară să le accepte. Totuşi, secretarul general al Naţiunilor Unite nu a apărut şi unele piese din dosarul dramei congoleze şi katangheze rămîn secrete. Deoarece niciodată nu va putea exista o certitudine absolută, moartea lui Dag Hammarskjöld va rămîne întotdeauna învăluită în mister.

Sfîrșit

JACQUES DE LAUNAy („Magazin istoric”)

Yedikule – fortăreaţa celor şapte turnuri (II)

Cronica lui Radu Popescu, ocupîndu-se de evenimentele anului 1613, arată că între zidurile celor şapte turnuri a stat o vreme şi polonul Coreţchi, ginerele doamnei Elisabeta Movilă. Începînd mai ales cu veacul al XVII-lea, au fost aruncaţi în fortăreaţă şi unii căpitani de haiduci din sud-estul Europei, care luptau împotriva exploatării feudale şi a dominaţiei otomane.

Dar evenimentul cel mai zguduitor al epocii 1-a reprezentat închiderea şi asasinarea tînărului sultan Osman al II-lea, în mai 1622. Conducînd o expediţie împotriva cetăţii Hotin, ocupată de poloni, Osman a nemulţumit un grup de ieniceri, cu ocazia distribuirii soldelor. Mai tîrziu, la instigaţia marelui vizir Daud-paşa, a izbucnit la Hipodromul din Istanbul o mare răscoală a ienicerilor şi spahiilor. Iată ce povesteşte Cronica lui Miron Costin în această privinţă: „Au luat ienicerii pre sultan Osman şi l-au pus pre un cal prostu, acoperit pre capu, să nu-1 cunoască nime, şi întîi la Edi-Cula îl ducea, apoi temîndu-se sultan Mustafa, să nu iasă cumva iară la împărăţie, au trimis poruncă să-1 omoare, și omorîndu-1 ienicerii pre cale la Edi-Cula, l-au îngropat la un mecetu împărătescu, iară fără nici o cinste”.

Se ştie că timp de cîţiva ani, începînd din aprilie 1653, a zăcut la Yedikule Vasile Lupu, voievodul Moldovei. Mai amănunţit decît Miron Costin, continuatorul său, Ion Neculce, relatează: „După ce s-au dus Vasilie-vodă la poartă, l-au închis turcii la Edicula. Şi-l pîrîe domnii moldovenescu şi Racoţi, craiul Ungurescu şi sta tare asupra lui, să-i omoare împăraţia. Şi giuruie trii mii de pungi de bani iar Vasilie-vodă îşi pierdusă toată nedejdea de viaţă. Şi ş-au chemat toate slugile, cîte ave pre lîngă dînsul,

acolo la Edicula şi şi-au împărţit toată averea lor. Şi leau dzis, de-a peri, să fie averea aceea lor, iar de nu va peri, să i-o de iarăş înapoi. Şi-l aştepta numai ceasul, să vie să-1 omoare. Iară atunce vizirul au chemat pre toţi paşii ce era la Poarta împărătească şi au sfătuit cu dînşii şi li-au spus cum dăruiescu trii mii de pungi de bani, ca să-1 omoară pre Vasilie-vodă. Şi toţi au sfătuit să-1 omoară, numai unul dintre dînşii au dzis că mulţi bani sînt, dar la o împărăţie o leafă nu agiungu bani şi nu sînt mulţi. Şi acest om poate-fi este trebuitoriu, de giuruiescu ei atîte pungi de bani să-1 omoară. Că acest om să cunoaşte că-i harnic. Şi poate să vie o vreme să trebuiască şi să slujească împărăţii mai mult preţul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. Şi grăind acel paşa acel cuvînt, au lăsat toţi după cuvîntul lui. Şi l-au iertat împărăţia pre Vasilie-vodă şi l-au slobozit din Edicula. Şi după aceea curînd era să-1 suie domn. Iar n-au zăbăvit şi au murit”. Atît Miron Costin, cît şi Radu Popescu menţionează în cronicile lor, pe la începutul veacului al XVIII-lea, prezenţa lui Mihail Racoviţă, voievodul Moldovei, la Şapte Turnuri. Cronica lui Radu Popescu arată împrejurările în care Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, a fost închis, în aprilie 1714, la Yedikule, unde a fost decapitat cu mulţi din familia sa, la 15 august 1714. După doi ani, la 7 iunie 1716, a fost ucis la Yedikule Ştefan Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti (1714-1715), împreună cu marele cărturar Stolnicul Cantacuzino.

Printre călătorii străini care au lăsat descrieri amănunţite ale fortăreţei Yedikule amintim pe W. Delich (1597), Melling (1819) şi îndeosebi pe medicul francez Pouqueville, consul de Ianina, închis acolo. Aceştia ne-au lăsat şi vederi interesante ale celor şapte

Podul si Turnul Galata

turnuri. Începînd cu Selim al III-lea (1789 - 1808) şi cu urmaşul său, Mahmud al II-lea (1808 - 1839), au încetat decapitările la Yedikule, iar închiderea străinilor s-a rărit considerabil, ca urmare a reformelor de tip european introduse în Turcia. După 1829, cetatea a fost lăsată tot mai mult în paragină. În cursul anilor 1831 - 1832, a fost mutată aici menajeria cu lei de la Atmeydan. Pe la 1856, în turnurile fortăreţei erau înmagazinate muniţii. În urma cutremurului din 10 iulie 1894, Yedikule s-a năruit şi, în 1895, a trecut sub administraţia muzeelor din Istanbul. După această dată, istoricii turci au început să cerceteze mai îndeaproape trecutul citadelei. Aşa, de pildă, Mehmet Ziya bey, secretarul general al Comisiei monumentelor vechi, şi Makridi bey, conservatorul muzeelor, au întreprins săpături pe ruinele vechii Yedikule. Apoi, savantul Halil Ethem a consacrat celor Şapte Turnuri un mic studiu cu 60 de figuri şi un plan al cetăţii, cerînd în încheiere restaurarea ei. Această restaurare s-a efectuat în cursul ultimilor ani, cînd Yedikule, ca monument istoric, a devenit accesibil tuturor vizitatorilor.

Sfîrșit

MIHAIL GUBOGLU

Localizat în centrul Lumii Străvechi, Istanbulul reprezintă unul din cele mai importante oraşe din Orient, faimoase atît pentru monumentele istorice cît şi pentru peisajele pitoreşti. Este singurul oraş din lume care se întinde pe două continente şi a fost capitala a patru imperii: Roman (între anii 330-395), Byzantin (între anii 395-1204 şi 1261-1453), Latin (între anii 1204-1261) şi Otoman (între anii 1453-1922), iar vreme de peste 1.600 de ani, peste 120 de împăraţi şi sultani au condus lumea de aici. Este cel mai mare oraş din Turcia şi al doilea oraş ca mărime după numărul de locuitori din Europa, după Moscova.

În Istanbulul Evului Mediu toate cetățile erau fortificate cu ziduri înalte și cu turnuri de apărare, pentru a putea face față invaziilor. Multe dintre locurile în care turnurile s-au păstrat (integral sau parțial) constituie mai mult decît atracții turistice – veritabile dovezi ale unei istorii care și-a pus amprenta asupra evoluției popoarelor care au locuit în respectivele cetăți. Unul dintre orașele cu un puternic renume (și răsunet) chiar și peste veacuri, este Constantinopol, rîvnit, de-a lungul anilor, îndeosebi de otomanii care au suferit numeroase înfrîngeri pînă ce armata lui Mahomed al II-lea a reușit să îl cucerească. În acea perioadă, în partea de nord a Cornului de Aur (un golf care se unește cu Strîmtoarea Bosfor), în Galata, locuiau genovezii care au contribuit la succesul din 29 mai 1453. ,

Regiunea lor, asemenea așezărilor umane medievale, era protejată de ziduri și avea turnuri înalte; unul dintre ele, chiar dacă a suferit mai multe modificări de-a lungul timpului, veghează și în prezent apele Cornului de Aur, ca un martor al trecerii anilor și al evenimentelor petrecute aici. Este vorba despre Turnul Galata, care astăzi oferă o priveliște incredibilă, la 360 de grade, a Istanbulului. Întreg orașul este amplasat pe coline, motiv pentru care locurile de panoramă sînt des întîlnite; Turnul Galata este mai mult decît atît, este un liant între lumi și timpuri și, cumva, atunci cînd ajungi în vîrf ai senzația că privești, de sus, toți anii de istorie zbuciumată, nu doar minaretele moscheilor care străpung văzduhul. Povestea lui începe din perioada byzantină, în anul 528, pe cînd avea întrebuințarea de far; ulterior, genovezii l-au reconstruit, din piatră, în cel mai înalt punct al zidurilor ce înconjurau Galata. Odată cu victoria otomanilor, aceștia au intrat în posesia lui și l-au transformat în închisoare și, mai apoi, în hambar. Turnul Galata a avut scop strategic secole întregi și, în pofida avariilor și a reconstrucțiilor (datorate îndeosebi incendiilor și cutremurelor), el păstrează aceleași dimensiuni ca turnul din Secolul IV ridicat de genovezi. În momentul în care coborîți din lift, puteți citi o legendă conform căreia un aviator, Hezarfen Ahmet Çelebi, în anul 1348, a zburat cu aripi artificiale făcute de el, din Turnul Galata deasupra Bosforului pînă la Üsküdar (în partea asiatică), în total fiind un

zbor de 3,3 km. Deși descoperirile științifice curente ne dovedesc că acest fapt a fost (și încă este) imposibil, Sultanul Murad al IV-lea a fost atît de impresionat, dar și de speriat în același timp de capacitățile aviatorului încît l-a trimis pe acesta în exil în Algeria. În fine, etajele superioare ale turnului sînt utilizate de un restaurant și o cafenea, unde seara se organizează spectacole cu specific turcesc.

Foarte aproape de el se află, peste malurile celebrului Corn de Aur, Podul Galata, chiar dacă actuala construcție nu se mîndrește cu o vechime atît de îndelungată precum a turnului cu același nume. Însă ideea existenței unui pod aici a dăinuit încă din vremea lui Mahomed Cuceritorul, căci acesta însuși a amplasat aici un pod mobil, din vase, pentru a putea asedia Constantinopolul. Chiar și Leonardo da Vinci este legat de acest proiect, deoarece sultanul Baiazid al II-lea i-a solicitat să proiecteze un pod, însă rezultatul (mult prea modern pentru o societate care încă se ghida după vechi cutume) nu a fost aprobat.

Chiar dacă ideea a fost amînată pînă în Secolul XIX, cînd s-a ridicat în acest loc un pod de lemn pe pontoane (înlocuit în anul 1922 cu cel din prezent), Podul Galata este cea mai veche construcție ce unește malurile Cornului de Aur, făcînd legătura între centrul orașului și centrul său istoric (Sultanahment).

Astăzi, podul și zona dimprejur, de pe malul vechiului Constantinopol, reprezintă un loc pitoresc, unde localnicii obișnuiesc să pescuiască sau să comercializeze tot felul de delicii locale, iar turiștii să îi admire. Asta dacă nu aleg localurile de la primul nivel al podului. Chiar și turnul adăpostește un local la ultimul nivel, în cazul în care dorim să ne odihnim după urcuș (dacă alegem scările) sau după coada căreia merită cu prisosință să nu îi cedăm, căci priveliștea ne va recompensa toate eforturile.

Cele două atracții ale Istanbulului sînt unele dintre cele mai puternice simboluri ale orașului și ale succesiunii puterilor (îndeosebi byzantină și otomană) din aceste locuri; însă, chiar dacă ambele imperii au apus, ele continuă să strălucească chiar și la secole distanță de cînd au fost construite. r.m.

Rãzboi corupþiei

Vrăjeala verde

(urmare din pag. 1)

Pentru acest proiect Hidroelectrica contează pe fondurile europene, conform cursdeguvernare.ro. O mare parte a zonei economice exclusive a României este formată din zone de ape adînci (peste 50 m), fiind potrivită doar pentru turbinele flotante (instalate pe platforme plutitoare). În Europa au fost demarate recent proiecte eoliene offshore la aproximativ 60 km de ţărm, o distanţă care se află chiar în zona de tranziţie între ape de mică şi mare adîncime în cazul României. Studiul Grupului pentru Politici Energetice evidențiat pe același site identifică două potenţiale grupuri care au condiţii favorabile pentru o primă etapă de dezvoltare a energiei eoliene offshore bazată pe folosirea turbinelor fixe: primul grup permite un factor de capacitate de 33 - 35% şi adîncimi sub 50 m, la 40 - 60 km de ţărm (factorul de capacitate reflectă diferența dintre capacitatea nominală și cea reală a unei turbine într-o anumită locație, sau raportul dintre puterea curentă și cea maximă). Acest grup oferă un echilibru corect între resursele eoliene şi costurile de realizare a reţelei electrice offshore, bazat pe posibilitatea injectării energiei electrice în staţia Constanţa Sud şi pe proximitatea faţă de Portul Constanţa. Al doilea grup oferă resurse eoliene marginal mai bune, dar reţeaua electrică existentă se află la o distanţă considerabil mai mare de ţărm, iar conexiunea cu aceasta ar trebui realizată prin Delta Dunării, care este o zonă protejată.

Referitor la aceste parcuri offshore, raportorul Peter van Dalen de la Comisia de pescuit a Uniunii Europene a întocmit un raport referitor la impactul pe care îl au parcurile eoliene din larg și alte sisteme de energie din surse regenerabile asupra pescuitului. Astfel, avînd în vedere comunicarea Comisiei din 11 decembrie 2019, intitulată „Pactul verde european” (COM(2019)0640), Strategia Uniunii Europene privind biodiversitatea pentru 2030, stabilită în comunicarea Comisiei din 20 mai 2020 –intitulată „Strategia UE privind biodiversitatea pentru 2030: Readucerea naturii în viețile noastre” (COM(2020)0380) – recomandările Comisiei din mai 2020 vizează interacțiuni pozitive între parcurile eoliene din larg și activitățile de pescuit și Raportul din 2020 al Comisiei privind economia albastră, din 11 iunie 2020, întrucît Uniunea Europeană urmărește să devină neutră din punct de vedere climatic cel tîrziu în 2050, în conformitate cu obiectivele Pactului verde.

Întrucît Comisia a propus un obiectiv de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) cu cel puțin 55% pînă în 2030, în timp ce Parlamentul a solicitat ca obiectivul de reducere a emisiilor de GES să fie de 60% pînă în 2030; întrucît energia din surse regenerabile offshore este una dintre opțiunile pe care le au statele membre pentru atingerea acestui obiectiv; întrucît ea ar trebui să joace un rol esențial

* Rãzboi corupþiei

în atingerea acestor obiective printr-o abordare integrată care ține seama de cei trei piloni ai sustenabilității; întrucît, potrivit estimărilor Comisiei, 30% din cererea de energie electrică a Uniunii Europene din 2050 va fi acoperită de energia eoliană offshore, ceea ce corespunde unei creșteri de la capacitatea eoliană offshore actuală de 12 GW în UE27 la o țintă de 300 GW în 2050; întrucît, potrivit estimărilor Comisiei, cererea va ajunge la 40 GW din capacitatea energiei oceanice pînă în 2050... Ei bine, pentru toate aceste motive se dorește înfăptuirea acestor parcuri eoliene și a turbinelor de pe fundul mării. Să vedem ce spunea raportorul pe data de 6 ianuarie 2021. Acesta subliniază necesitatea unor sisteme energetice alternative pentru a avansa către obiectivele Pactului verde. Cu toate acestea, construirea, exploatarea și dezafectarea parcurilor eoliene în larg au un impact asupra fundului mării, a vieții marine și a biodiversității. Efecte negative pot apărea de-a lungul ciclului de viață al unei turbine eoliene offshore.

studiile empirice recente lipsesc evaluările efectelor economice și socioculturale ale energiei din surse regenerabile offshore asupra activităților de pescuit.

Impacturile cîmpurilor electromagnetice continue permanente ar putea schimba comportamentul speciilor electrosensibile și al speciilor sensibile la cîmpuri magnetice. Acest lucru ar putea crea bariere artificiale pe fundul mării. În cazul cablurilor de pe fundul mării, speciile bentonice și demersale sînt mai expuse la cîmpuri electromagnetice decît cele pelagice, dar la unele turbine eoliene offshore cablurile se află la mijlocul coloanei de apă și pot interacționa și cu specii pelagice. Îngroparea cablurilor nu atenuează impacturile potențiale puternice ale cîmpurilor electromagnetice deoarece, în general, cîmpul magnetic trece prin fundul mării.

S-a demonstrat că sunetul subacvatic are efect în principal asupra peștilor și a mamiferelor marine și mai ales în etapa de construcție. Zgomotul produs de fixarea pilonilor de susținere și de operațiunile de anrocament pot cauza daune auditive temporare sau permanente pe o rază lungă și, implicit, pierderea simțului de orientare, împiedicînd astfel peștii să găsească hrana și zonele de reproducere și de creștere a puietului și să își localizeze semenii în scopul împerecherii. Impactul zgomotului și ale diferitelor frecvențe, inclusiv infrasunete, în timpul fazei de exploatare, pot depinde de specia și vîrsta peștilor. Implicațiile biologice ale sunetului și reacția multor specii sînt încă necunoscute. Cu toate că se aplică măsuri de reducere a zgomotului, de exemplu perdele de bule, și tehnologii de instalare silențioase, cum ar fi compactarea cu vibrații, cercetarea încă mai are multe lacune de acoperit.

Cum peștii sînt în general atrași de structurile dure, fundațiile parcurilor eoliene din larg pot avea efectul unui recif artificial. Amplasarea parcurilor eoliene din larg în zone atent alese poate contribui la inițiativele de gestionare a activităților de pescuit. Însă acest beneficiu al unui potențial efect de recif trebuie privit cu precauție, deoarece dezafectarea turbinelor eoliene transformă, cel mai probabil, acest efect benefic într-unul pur temporar.

Turbinele eoliene offshore au în medie un ciclu de viață de 25-30 de ani, deci foarte puține turbine au fost dezafectate pînă acum. În consecință, sînt disponibile foarte puține dovezi științifice cu privire la efectele dezmembrării și dezafectării turbinelor eoliene offshore asupra ecosistemului, respectiv cu privire la posibilitatea de reciclare a componentelor acestora. În afară de efectele ecologice și de mediu și impactul lor asupra vieții marine, din

În concluzie, Raportorul susține că parcurile eoliene din larg ar trebui construite numai dacă se garantează că nu vor exista efecte negative ecologice asupra mediului și nici economice și socioculturale, în conformitate cu obiectivele economiei albastre și ale Pactului verde european. Dacă trebuie luate decizii înainte să fie disponibile cunoștințele necesare, ar trebui aplicat principiul precauției în conformitate cu articolul 191 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). În cazul în care amenajarea spațiului maritim, avută în vedere de statele membre, nu garantează acest lucru, ar putea fi nevoie de legislație suplimentară la nivelul Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, e foarte bine că se mărește capacitatea energetică a României fără să poluăm mediul. Sper ca recomandarea Raportorului să fie luată în calcul de cei cărora le-a fost adresată și să nu se construiască aceste parcuri dacă impactul lor asupra mediului va fi unul negativ.

La cum stau lucrurile însă, îmi e teamă că nu va fi deloc așa. Agenția Reuters anunța, pe 18 mai 2022, că Germania, Belgia, Țările de Jos și Danemarca s-au angajat să construiască cel puțin 150 de gigawați (GW) de capacitate eoliană offshore în Marea Nordului pînă în 2050, pentru a crea o „centrală ecologică” pentru Europa. Sarcina va fi o provocare, deoarece lanțul european de aprovizionare cu energie eoliană se luptă să facă bani, iar ritmul construcției este încetinit de perioade lungi de autorizare, fiindcă pandemia le-a stopat procesul de producție, iar inflația pornită de mașina de tipărit dolari a Statelor Unite le lovește afacerile. Aproximativ 150 GW ar fi suficienți pentru a alimenta 230 de milioane de locuințe europene, dar ambiția este, de asemenea, de a folosi energia verde pentru a produce hidrogen și combustibili verzi pentru industriile grele și transporturi care nu pot fi electrificate direct cu ușurință, a declarat ministrul danez de afaceri Simon Kollerup. În tot acest articol, dar și în altele pe această temă, nu am citit nici măcar o mențiune despre impactul asupra mediului al acestor instalații, așa cum scria raportorul Peter van Dalen de la Comisia de pescuit a Uniunii Europene, ci doar despre cantitatea de energie produsă și despre cum va ajunge ea să ne decupleze de la gazul rusesc. Din cîte se vede, generația care vrea să facă miliarde din energia verde e pe cai mari și nici nu se gîndește să lase hățurile, pentru că acești indivizi sînt flămînzi de faimă și avere și îi doare în cot de mediu și de toate celelalte povești cu care ne bat la cap de ani de zile, doar ca să creeze valul de susținere populară pe care să navigheze ei umplîndu-și buzunarele. Din păcate, visul frumos s-a terminat, balonul de „săpun verde” s-a spart și patima de arginți se vede în toată hidoșenia ei lucind deasupra Uniunii Europene. Sper din suflet să nu ne trezim peste 50 de ani cu grave probleme de mediu, create tocmai de cei care pretind că vor să-l protejeze.

Actualitatea pe scurt

(urmare din pag. 1)

● Insula Șerpilor de la Marea Neagră, transformată de ruși într-o adevărată fortăreață: în zonă au fost aduse șase nave de război cu 36 rachete „Kalibr”, 46 de nave noi și alte două submarine. ● Un reprezentant al ONU îi avertizează pe ruși să nu adopte cu forța copiii ucrainieni (care ar fi de ordinul miilor), mutați în Rusia de la începutul invaziei. ● Ucraina nu mai vrea nimic rusesc pe teritoriul ei. Parlamentul de la Kiev a adoptat un proiect de lege pentru interzicerea muzicii rusești, a importurilor și distribuției de cărți și alte produse tipărite din Rusia, Bielorusia și din regiunile din Ucraina ocupate de separatiștii susținuți de Rusia, ,,în vederea protejării culturii”. Proiectul de lege care interzice muzica în limba rusă în public crește, de asemenea, cota de muzică ucraineană la radio și televiziune de la 35% la 40%. În plus, sînt interzise turneele artiștilor ruși, dar prevede excepții pentru artiștii care au condamnat public invazia rusă în Ucraina. ● Pentru că toţi sportivii din Rusia şi Belarus sînt interzişi la turneul londonez de la Wimbledon, ca urmare a războiului declanşat în Ucraina, tenismena rusă Natela Dzalamidze a hotărît să reprezinte de acum înainte Georgia, astfel că va putea fi prezentă pe iarba de la All England Club. O decizie care ar putea să nu fie privită cu ochi buni la Moscova, orașul în care s-a născut. ● După doi ani de pandemie, anul acesta, în vacanța de Rusalii, turiștii au cheltuit pe litoral peste 150 de milioane lei. ● Crește consumul de droguri, constată și Lucian Bode, ministrul de Interne; poliția a inițiat o serie de controale și în penitenciare. ● „Variola maimuței” se extinde și în România: au fost confirmate, pînă la această oră, 4 cazuri. UE a decis cumpărarea a 110 mii de doze de vaccin contra acestui virus. ● Angajații din sistemul sanitar au desfășurat proteste ample în fața Guvernului. Ei cer mărirea salariilor, mai ales pentru riscurile suportate în perioada pandemiei. ● Scumpiri și la momente funeste: o noapte la capelă a ajuns să coste mai mult decît o noapte la pensiune. Lumea, disperată! ● Elena Udrea a fost extrădată din Bulgaria. Ajunsă în țară, a fost dusă la Penitenciarul Tîrgșor, unde va sta trei săptămîni în carantină, urmînd apoi ispășirea pedepsei. ● În perioada 13-19 iunie a.c., agenda președintelui României a fost deosebit de încărcată: participarea în Olanda la o reuniune în format închis, primirea în țară a președintelui Franței, Emmanuel Macron, deplasarea la Kiev, unde, alături de președinții Italiei, Franței și Germaniei, a purtat discuții cu Volodimir Zelenski pentru găsirea unei soluții de încetare a războiului, apoi a urmat întîlnirea

cu Majestatea sa, Phelippe al Belgiei, la Baza 57 Aeriană, Mihail Kogălniceanu, unde se află și un contingent de militari belgieni. ● După vizita în țara noastră, Emmanuel Macron s-a deplasat în Republica Moldova. „Este prima vizită după 20 de ani – a subliniat Maia Sandu – a unui președinte francez, iar relațiile dintre țările noastre au devenit mult mai dinamice. Franța este pentru noi un partener economic important”. ● ANRE anunță că dă liber la forarea gazelor în Marea Neagră. Să fie într-un ceas bun! ● Compania ALRO Slatina anunță că peste 500 de angajați ai Societății vor intra în șomaj tehnic. ● În ultimul timp, se poate vorbi de o adevărată mafie a carnetelor de conducere false. De ce ne-am mira că Romănia se află pe primul loc în UE la accidente rutiere soldate cu decese? ● SUA și UE cer Rusiei să elibereze porturile de la Marea Neagră de navele rușești, pentru a înlesni transportul a milioane de tone de cereale din Ucraina, în vederea evitării foametei în lume. ● Înainte de război, Ucraina deținea 30 milioane de terenuri agricole, iar acum, din cauza invaziei, un sfert dintre acestea au rămas necultivate sau, cultivate fiind, au fost distruse de bombardamente. ● Papa Francisc dorește să meargă la Moscova pentru a avea o discuție cu Vladimir Putin pe tema încetării războiului din Ucraina. ● Pentru a ține piept rușilor, Volodimir Zelenski cere liderilor europeni ca Ucraina să fie susținută cu noi cantități de arme: 300 de lansatoare, 1.000 de obuziere, 500 de tancuri și alte echipamente militare. ● Peste două sute de refugiați ucrainieni solicită acces la serviciile de sănătate din țara noastră. ● Vacanțele pe Litoral, anul acesta, sînt cu 15% mai scumpe fată de anul precedent. ● Legume, pe bază de abonament. La Pănătău, județul Buzău, verdețurile, luate din seră și puse în lădițe, sînt date direct abonaților.

● La 19 ani distanță de la momentul memorabil al premiilor MTV, Britney Spears și Madonna s-au sărutat din nou. Cele două vedete au recreat momentul pasional, în timpul nunții lui Britney, care a avut loc pe 9 iunie, la Paris. ● AUR se alătură protestelor contra creșterii exagerate a prețurilor. Se cere plafonarea acestora. ● A început exploatarea resurselor de gaze din Marea Neagră și, odată cu aceasta, au renăscut speranțele românilor pentru cîștigarea independenței energetice.

● Un urs, venind dinspre pădurea Dîmboviței, a fost văzut mergînd agale către palatul din pădurea Scroviștei, apoi s-a îndreptat către palatul din pădurea Snagov, de unde se vede că... e un urs cu pretenții! ● Tragerea la sorți a desemnat adversara echipei CFR Cluj în primul tur al cupelor europene: Piunik Erevan (Armenia). Să sperăm că echipa noastra va prinde și turul al doilea...

● Pe 17 iunie a.c. a început Campionatul european de scrimă, la seniori, din Antalya (Turcia), unde țara noastră a deplasat 12 fete și 4 băieți. ● La Campionatul

Cele trei ipostaze ale Occidentului

Cît de drastic are a schimba războiul RusiaUcraina ordinea mondială? Are Uniunea Europeană a porni către crearea unei armate de format european? Cheltuielile pentru acest proiect ar diminua nivelul general de trai în UE. Acest mers către stagnarea socială ar influența alegerile și suveraniștii ar putea cîștiga teren. La limită, ar putea avea loc o reformă a instituțiilor UE.

De ce ar alege europenii să nu mai depindă de NATO? Unii ar spune că aceasta ar fi o cale prin care primul Occident (Europa) s-ar elibera de cel deal doilea (SUA) pentru a se alia cu cel de-al treilea (Rusia). În ce scop? Pentru ca hegemonia americană să fie slăbită, iar rezistența față de ascensiunea Chinei să nu fie jucată doar în funcție de interesele SUA. Marea noutate a ordinii mondiale din ultima vreme nu este Rusia oligarhică, ci China. Dar, pe termen mediu, acum, al treilea Occident are a pierde prestigiu, așa că o alianță Europa-Rusia ar fi un proiect pe termen lung.

Președintele Macron a avut cel dintîi inițiativa unei armate europene. Nu s-au gîndit, probabil, prea mulți că deja în 2022 această inițiativă avea a căpăta o relevanță specială. Dar, încă o dată: cum vor suporta oare europenii creșterea cheltuielilor militare în UE

și diminuarea cheltuielilor sociale? Germania se simte dezlegată de constrîngerile militare sub care a stat în ultimii 77 de ani și a anunțat că va investi 100 de miliarde de euro pentru înzestrarea sa cu armament. În urmă cu cîteva săptămîni, anunțase că se simte dezlegată să vîndă arme în țări non-NATO. Aceste știri schimbă logica pentru care a fost creată Alianța Nord-Atlantică în 1949, anume aceea de a-i ține pe germani departe de militarism și pe ruși departe de germani. Cine a măsurat dacă dependența Germaniei de gazul rusesc nu e preferabilă pentru Berlin dependenței de gazul american? Antiamericanismul e mai vocal la Paris, dar e real și la Berlin.

Recent, la summitul Uniunii Europene de la Versailles, Macron nu a mai insistat asupra problemelor de securitate ale Uniunii. Ca să nu deranjeze susceptibilitățile NATO în noul context, aflat la un pas de un conflict Rusia-NATO. Dar a subliniat că actualul model european este contestat. Cu siguranță, nu avea în vedere contestările național-suveraniste. A apărut între timp un concept nou: Europa suverană. În sintagma aceasta, suveranismul face referire negativă la dependența UE de sistemul de securitate mantelat de NATO.

Mondial de gimnastică aerobică de la Guimaraes (Portugalia), România a cîștigat medalia de argint pe echipe.● Podul de 916 metri de peste Luțca (Neamț) s-a prăbușiț la șapte luni de la inaugurare, prinzînd sub dărîmături două mașini! În urma acestui incident, Ionel Arsenie s-a autosuspendat din funcția de președinte al PSD Neamț. În plus, DNA a deschis un dosar. ● Femeile de succes din România au fost premiate în cadrul Galei ,,Top 100 femei de succes”, eveniment organizat de revista ,,Capital”. Printre laureate s-au numărat Sabrina Preda, realizator de emisiune la Antena 3, dar și Gabriela Firea, căreia i s-a decernat Premiul pentru promovarea proiectului de creștere a natalității din România. ● Geminoid – DK este numele primului android care te-ar putea păcăli că e viu! ● Pacienți redirecționați? Aceasta este măsura anunțată pentru tratarea bolnavilor de pe Litoral, în condițiile în care Spitalul de boli contagioase Constanța se află în lucrări de curățenie și reparații, tocmai în plin sezon estival. ● Nou record pentru datoria publică a României: statul s-a îndatorat cu peste 600 miliarde lei! ● În plină criză, pădurarii vor primi costume din stofă fină, care vor costa, în total, circa 100 mii de euro! ● ANAF anunță, pentru perioada următoare, efectuarea unor controale la sînge, pentru depistarea evazioniștilor. Șeful ANAF afirmă că peste cinci sute de mii de milionari, persoane fizice, nu și-au declarat veniturile și că peste 200 miliarde de euro nu sînt impozitate. „Și Al Capone, subliniază el, a fost arestat pentru evaziune fiscală”.● Tramvaie noi, cumpărate cu bani europeni, au fost trase pe dreapta. Unii dintre vatmani nu știu să le conducă. ● De-ale justiției: condamnați la închisoare după ce au furat un vas cu untură și două pălării.● La Iași, o șoferiță beată, care circula cu 160 km pe oră, a omorît patru muncitori care lucrau la reparația unei guri de canalizare. Alţi trei muncitori au fost răniţi şi au fost duşi la spital. ● China a lansat la apă al treilea portavion gigant. ● În calendarul popular, data de 24 iunie este cunoscută drept ziua de Sînziene sau Drăgaica, zi în care credincioșii ortodocși sărbătoresc și nașterea sfîntului Ioan Botezătorul. Mergînd pe firul tradiției, în multe localităti din țară sînt organizate, cu acest prilej, spectacole tematice. La Buzău, spre exemplu, locul unde se desfășoară asemenea manifesțări a rămas cunoscut sub denumirea de „Tîrgul Drăgaica”. ● Ultima oră: veste îmbucurătoare pentru sportul românesc. Tînărul David Popovici devine marea vedetă a înotului mondial. Presa de specialitate din Occident scrie la supelativ despre puștiul de 17 ani din România, după ce acesta s-a calificat în finala Mondialelor cu cel mai bun timp, reprezentînd și un nou record mondial de juniori.

Cert este că UE a căpătat o șansă de a încheia un lung șir de crize ale unității sale și de a-și reface elanul prin trecerea la o politică suverană de securitate. Economiștii știu bine că industriile înzestrării militare ar diminua mult riscul de șomaj pe teritoriul UE. Cîndva, vocile politice majore ale Europei își vor lua curajul de a constata că NATO a forțat politica extinderii sale pînă dincolo de limita provocării Rusiei. Într-un viitor nu prea îndepărtat, primul Occident și cel de-al treilea ar putea coopera mai eficient decît au încercat să coopereze al doilea Occident și al treilea? Rămîne de văzut. În fond, antioccidentalismul rusesc s-a născut față de primul mai ales din pricina extinderii catolicismului către Est. Visul ecumenic al marelui teolog rus Vladimir Soloviov era ca țarul să închine Rusia față de urmașii de la Roma ai lui Petru.

Probabil că, fără această cusătură reparatorie a cămășii lui Christos, primul Occident și cel deal treilea nu vor putea coopera mai eficient decît au făcut-o SUA și Rusia. Pentru că, în evoluția sa istorică particulară, Rusia se află departe de separarea dintre Biserică și Stat, care în Franța a devenit posibilă la 1789. Ceea ce nu înseamnă că alianța dintre primul Occident și cel de-al doilea nu a fost pusă în criză de actualul război din Ucraina.

IOAN BUDUCA (Cotidianul.ro)

Vladimir Putin nu renunță la idealurile imperialiste. Soarta fostelor state care formau URSS, în viziunea liderului de la Kremlin

Putin a amenințat voalat și a spus că Rusia va recurge la folosirea armelor nucleare doar „dacă este necesar” pentru a-şi apăra suveranitatea. „Nu sîntem o ameninţare, dar toţi trebuie să ştie ce avem noi şi ce vom folosi dacă este necesar pentru apărarea suveranităţii noastre”, a spus Vladimir Putin la Forumul economic de la Sankt Petersburg.

Președintele Rusiei face o paralelă cu țarul care a purtat un război împotriva Suediei și spune că „operațiunea specială” din Ucraina provine din „valorile fundamentale”. Mai mult decît atît, acesta s-a comparat cu țarul rus Petru cel Mare din Secolul al XVIII-lea, și a justificat cele două acțiuni ca fiind căutări istorice pentru recîștigarea pămînturilor rusești. „Petru cel Mare a purtat marele război nordic timp de 21 de ani. S-ar părea că a fost în război cu Suedia, a luat ceva de la ei. El nu a luat nimic de la ei, a returnat (ceea ce era al Rusiei)”, a declarat joia trecută președintele rus după ce a vizitat o expoziție dedicată țarului. După luni de zile

în care a negat că Rusia este condusă de ambiții imperiale în Ucraina, Putin a părut să îmbrățișeze această misiune, comparînd campania lui Petru cel Mare cu acțiunile militare actuale ale Rusiei. „Aparent, este și soarta noastră să returnăm (ceea ce este al Rusiei) și să consolidăm țara. Și dacă pornim de la faptul că aceste valori de bază constituie baza existenței noastre, vom reuși cu siguranță să rezolvăm sarcinile cu care ne confruntăm”.

Putin, aflat acum în al 23-lea an la putere, a încercat în repetate rînduri să justifice acțiunile Rusiei în Ucraina, unde forțele sale au devastat orașe, au ucis mii de oameni și au forțat milioane de cetățeni să fugă, impunînd o viziune asupra istoriei care afirmă că Ucraina nu are o identitate națională reală sau o tradiție de stat. Criticii au declarat că remarcile lui Putin privind expansiunea NATO spre est și alte nemulțumiri față de Occident sînt de fațadă, pentru a justifica un război tradițional de cucerire. Vladimir Putin le-a spus participanților la summitul economic de la Sankt Petersburg că, din punctul său de vedere, tot teritoriul

Ucraina „americană“ pierde războiul cu Rusia?

Pentru a înţelege mai bine războiul în curs din Ucraina trebuie luat în considerare un fapt destul de neobişnuit, ignorat de analişti sau trecut sub tăcere din motive evidente. Ucraina nu e o ţară oarecare. Începînd din 2014 şi chiar dinainte, cum vom vedea, Ucraina a devenit un stat aproape american.

Înainte de Maidan, în decembrie 2013, Victoria Nuland, subsecretar de stat, atrăgea atenţia public, într-o conferinţă, că SUA investiseră deja în Ucraina 5 miliarde de dolari şi că ar fi timpul să-şi rentabilizeze investiţia. „Am investit peste 5 miliarde de dolari pentru a sprijini Ucraina în aceste scopuri (democratizare, bună guvernanţă, participare civică - n.n.) şi în altele care vor face o Ucraină sigură, prosperă şi democratică”.

Recent a fost votat în Congresul american un ajutor pentru Ucraina de nu mai puţin de 40 de miliarde de dolari, ajutor militar dar nu numai. De fapt, cine plăteşte salariile, pensiile şi soldele ucrainenilor? Între 2014 şi 2022, SUA mai „investiseră” în Ucraina, prin FMI, Banca Mondială sau direct, între 14 şi 18 miliarde de dolari. La 27 martie 2014, „Fondul Monetar Internaţional a acordat Ucrainei un ajutor financiar între 14 şi 18 miliarde de dolari (între 10 şi 13 miliarde de euro) menit să evite falimentul care o ameninţă, cu condiţia să ia măsuri severe de austeritate. Cu cîteva ore înainte de o dezbatere la ONU privind anexarea Crimeei de către Rusia, Kievul a primit o susţinere substanţială din partea occidentalilor pe frontul economic. FMI a anunţat că a finalizat un plan masiv de salvare a finanţelor fostei republici sovietice care merge pînă la 27 de miliarde de dolari pe doi ani”. De asemenea sume colosale nu s-a bucurat şi România, un „aliat” foarte docil, foarte supus al SUA, şi nu s-a bucurat nici măcar Polonia, un aliat foarte special al SUA. Polonia, ca şi Ucraina, are o foarte puternică diaspora în SUA şi în Canada. În 2018 erau recenzaţi 9.152.000 de americani „polonezi” şi 1.106.000 de canadieni „polonezi”. În Canada trăiesc 1.359.655 de ucraineni sau persoane cu ascendenţă ucraineană, iar în SUA, 1.009.000.

Conducătorii europeni, cei din NATO şi din UE mai ales, spre deosebire de opinia publică occidentală, iau serios în considerare această situaţie de fapt, statutul aparte al Ucrainei începînd din 2014, şi acceptă fără să crîcnească sancţiunile economice împotriva Rusiei – şase rînduri de sancţiuni – impuse de SUA pentru agresiunea la care e supusă Ucraina, deşi aceste sancţiuni le pun în pericol grav economiile. Şi de aceea Volodimir Zelenski îi trage de urechi pe liderii europeni începînd cu preşedintele şi cancelarul Germaniei. Dar Zelenski nu e de capul lui.

statelor ce făceau parte cîndva din componența URSS este, de fapt, teritoriu al Rusiei. Dintre cele 15 state care formau URSS, pe lîngă Rusia, Ucraina și Belarus, făceau parte și statele baltice, dar și Republica Moldova. „Ce este Uniunea Sovietică? Aceasta este, de fapt, Rusia istorică. După cum s-a dovedit, ea a încetat să mai existe. Și vreau să subliniez acest lucru, întotdeauna am tratat cu respect, în istoria recentă, procesele de suveranizare care au avut loc în spațiul postsovietic”, a afirmat liderul de la Kremlin.

La 13 martie 2022, datoria externă a Ucrainei era de 125 de miliarde de dolari. Cheltuielile legate de serviciul datoriei pentru anul 2022 se ridică la 6,2 miliarde de dolari, adică 12% din cheltuielile bugetare. Creditorii Ucrainei sînt FMI, Banca Mondială, SUA, UE, Canada etc. După FMI, în 2020, datoria Ucrainei reprezenta deja 93% din PIB. A urmat criza Covid şi, în februarie 2022, invazia rusă, „operaţiunea militară

specială”. Structura economică a Ucrainei se compunea din agricultură, pescuit, minerit, siderurgie, industrie chimică, turism (mai ales la Marea Neagră) etc. Resursele proprii de petrol şi gaz reprezintă doar 20% şi, respectiv, 10% din nevoile naţionale. Ucraina nu e al 51-lea stat american, dar ar fi putut deveni. Dacă Ucraina ar fi atacat, în martie 2022, cele două republici „separatiste” (de fapt, autonomiste) şi dacă ar fi recuperat Crimeea, SUA ar fi avut nişte avanposturi foarte înaintate în coasta Rusiei, la o aruncătură de băţ de Moscova. N-a fost să fie din cauza „tiranului” de Putin şi a regimului său „nedemocratic”. Rusia însăşi devenise un fel de Ucraină pentru SUA pe timpul mandatelor lui Boris Elţîn, în anii ’90. Primministrul real de la Moscova era un american, Jeffrey Sachs, iar „consilierii” americani controlau pînă şi serviciile secrete ruseşti. Nu e clar de ce SUA nu au reuşit atunci, între 1992 şi 1999, să fructifice un asemenea avantaj, probabil irepetabil. Era vremea lui Mihail Hodorkovski, a lui Boris Berezovski şi a altor oligarhi care aveau acces la finanţări de miliarde, din SUA în primul rînd, şi care „privatizaseră” economia rusă comunistă. Aducerea la putere a lui Vladimir Putin a schimbat treptat paradigma.

Azi, după mai bine de trei luni de război, situaţia Ucrainei apare ca dezastruoasă. Celebrul analist militar francez Thierry Meyssan scrie sistematic despre evoluţiile din Ucraina: „Pierderile armatei ucrainene au crescut brusc după căderea Mariupolului şi schimbarea strategică a armatei ruse. Moscova nu-şi mai pune problema să distrugă stocurile de arme ucrainene, ci să elibereze Novorusia (sudul ţării). La 8 iunie 2022, ministrul ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov, evalua pentru prima oară pierderile armatei sale: 100 de morţi pe zi şi 500 de răniţi. La 9 iunie, un asistent al preşedintelui ucrainean, Mihailo Podoliak, a estimat pierderile, pentru BBC, între 100 şi 200 de oameni pe zi. La 10 iunie, preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat un decret care permite mobilizarea tinerilor începînd de la 18 ani. Conform serviciilor de informaţii britanice citate de The Independent, raportul de forţe între armatele ucrainene şi cele ruse este de 1 la 20 pentru artilerie şi de 1 la 40 pentru muniţii. O mişcare de nesupunere civică se dezvoltă în Ucraina. Tinerii chemaţi sub drapel, fără experienţă şi neinstruiţi, refuză să meargă la moarte pentru preşedintele Zelenski”.

Presa occidentală mainstream, americană şi vesteuropeană, şi-a schimbat naraţiunea cu 180 de grade. Nimeni nu mai vorbeşte de o victorie a Ucrainei împotriva Rusiei. Nici măcar New York Times, Washington Post, The Guardian, Le Monde etc. Iar războiul continuă săşi etaleze faţa hidoasă, implacabilă. Dar nimeni nu se grăbeşte să discute despre pace. Unde a dispărut armata Ucrainei? Site-ul specializat în informaţii militare verificate Moon of Alabama schiţează un tablou sumbru: „Cifrele reale sînt, cu siguranţă, mai mari decît ceea ce va admite regimul Zelenski. Într-un conflict dominat de artilerie, aşa cum a fost cel din primul război mondial (dar fără atacuri cu gaz), raportul între numărul răniţilor şi numărul morţilor este, istoric, de 4 la 1, cu unul dintre

Putin susține că ar fi respectat și suveranitatea Ucrainei, dacă ar fi avut, la Kiev, aliați cu care să fie în relații bune. El pretinde că nu are obiecţii faţă de aderarea Ucrainei la UE, pentru că aceasta din urmă nu este o alianţă militară, spre deosebire de NATO: „Nu avem nimic împotrivă, este decizia lor suverană să adere sau nu la uniuni economice. (…) Este treaba lor, a poporului ucrainean”, a declarat liderul rus la Forumul economic de la Sankt Petersburg. Totuşi, el a prezis că „Ucraina se va transforma într-o semi-colonie” a ţărilor occidentale, dacă aderă la UE.

SĂLĂVĂSTRU ALEXANDRU (Evenimentulistoric.ro)

răniţi murind mai tîrziu de pe urma rănilor. Această rată istorică a morţilor sanitari, adică a răniţilor care se sting apoi din pricina rănilor lor, a fost redusă între timp la jumătate graţie folosirii antibioticelor. Dar în Ucraina această rată ar putea fi mai mare decît de obicei în războaiele moderne pentru că infrastructura medicală e în stare foarte proastă şi numeroşi membri ai personalului medical au fugit din ţară. Să presupunem deci că, în realitate, cifrele ar fi de cca 300 de morţi pe zi, plus 1.200 de răniţi. O optime dintre răniţi, adică 150 de oameni, vor muri mai tîrziu de pe urma rănilor lor. Această rată zilnică a pierderilor este neschimbată de la începutul lui aprilie, cînd Zelenski a respins orice nouă negociere, iar războiul a intrat în faza sa de uzură. Asta înseamnă că în cursul ultimelor două luni armata ucraineană a pierdut mai mult de 18.000 de soldaţi, la care se adaugă 70.000 de răniţi. Unii dintre ei sînt morţi deja, în timp ce alţii se vor fi restabilit. Armata ucraineană număra la început vreo 200.000 de soldaţi. Mai tîrziu, între 30.000 şi 100.000 de oameni din forţele de apărare teritoriale au fost chemaţi şi trimişi pe linia frontului. După cîteva rapoarte, unele dintre aceste unităţi neinstruite au o rată a pierderilor de 65% [...]. Cvasitotalitatea rezervelor ucrainene de muniţii şi de combustibili au fost bombardate şi distruse. Ceea ce pătrunde prin graniţele occidentale ajunge cu mare greutate pe frontul oriental şi, în orice caz, nu e suficient pentru a aproviziona o armată care se bate şi face activ manevre”.

Scopurile urmărite de beligeranţi – Rusia, pe de-o parte, şi SUA, NATO şi UE, pe de altă parte – au evoluat în cele trei luni de conflict. Dincolo de cîmpul de luptă ucrainean (cu deznodămînt important legat de Severodoneţk şi, previzibil, pentru Lisiceansk şi Kramatorsk), războiul economic şi financiar începe să prevaleze. Occidentalii urmăresc în continuare asfixierea economică a Rusiei, şubrezirea armatei sale, iar ruşii urmăresc prăbuşirea dolarului, falimentul Europei care să ducă la o ruptură de SUA şi, eventual, la desfiinţarea NATO. E aşteptată China să intervină direct în conflict, chiar militar, împotriva SUA pentru recuperarea Taiwanului. Cele două războaie – cel local de pe cîmpul de luptă din Ucraina, cu participarea a 40 de ţări de partea Ucrainei, în frunte cu SUA, Polonia şi Marea Britanie, şi cel economic, mondial – sînt departe de a se încheia. Sînt, poate, doar la început. PETRU ROMOȘAN (Art-emis.ro)

Doza de sãnãtate

Baza pentru energia vieții și focul digestiei

Diferite simptome ca oboseala, durerile de spate, incontinența urinară, vezica urinară agitată au legătură, conform medicinei chineze alternative, cu rinichii slăbiți. Înainte ca aceste probleme de sănătate să se cronicizeze, se poate interveni fără medicamente, fără durere, în reglarea energetică a rinichilor și suprarenalelor. Semnele unei epuizări se pot observa din activitatea organelor celor 5 Elemente, organele Yang: suprarenale, timus, hipofiza, tiroida și epifiza.

Energia rinichilor reprezintă dorința de viață și hotărîrea de a lua lucrurile așa cum vin, ca pe un curs al vieții. Ca și depozit al energiei vieții, meridianul rinichilor are un aspect spiritual ridicat. Problemele cu care se confruntă omul pe parcursul vieții atrag, în anumite cazuri, o scădere a energiei vieții. De asemenea, procesul de îmbătrînire duce, în funcție de constituția fiecăruia, la o scădere a energiei pe meridianul Yang. Sigur că și alimentația procesată sau sportul excesiv pot duce la scăderea energetică a rinichilor și suprarenalelor. Astăzi este cunoscut faptul că acest meridian energetic se poate mereu echilibra în funcție de necesitatea corpului, prin tratamentele bazate pe informație oferite de medicina energoinformațională.

Rinichii sînt fundamentul tuturor lichidelor din corp, sprijină inima, solicită somnul și liniștea spiritului. O lipsă sau un dezechilibru energetic pe acest meridian pot duce la simptome ca transpirații (mai ales nocturne) sau dureri de coloană. Pe etajul emoțional ai impresia că nu te poți deconecta, pe de

O istorie a farselor (254)

„Contele” Victor Lustig, unul dintre cei mai mari escroci (2)

Aflat acum pe cont propriu, a descoperit în Kansas o modalitate de a folosi aceste obligaţiuni. Într-o zi, un bancher de provincie, pe nume Green, care tocmai pusese sechestru unei ferme, a primit vizita unui străin bine îmbrăcat, cu monoclu, ce s-a prezentat cu numele de contele von Lustig.

Părăsindu-şi o vreme proprietăţile din Austria pentru a căuta, în această zonă, o altă proprietate de cumpărat, contele i-a mărturisit bancherului că îşi vînduse toate obiectele de valoare – moştenire de familie – pentru obligaţiuni guvernamentale în valoare de 50.000 de dolari. Văzînd ferma, s-a declarat încîntat de ea; întorcîndu-se în biroul lui Green, a scos la iveală două pachete. A deschis doar unul, ce conţinea obligaţiuni originale, în valoare de 25.000 de dolari.

– Desigur, o să am nevoie de ceva capital pentru dezvoltarea afacerii, a spus el. Aţi putea să-mi oferiţi contravaloarea restului de 25.000 de dolari în bani peşin?

În acea seară, Lustig le-a făcut cinste lui Greene şi altui director de bancă cu o masă la restaurantul hotelului în care se cazase. Contractele şi actele de proprietate au fost semnate, Lustig a primit în numerar 25.000 de dolari şi bancherii au plecat. Pînă să afle că, în cele două pachete primite de la „conte“, doar obligaţiunile de deasupra şi de dedesubt erau originale, Lustig dispăruse. Dar nu s-a priceput să-şi acopere urmele; în New York, un avocat şi un detectiv particular l-au forţat să se întoarcă în Kansas împreună cu ei. Pe drum, el l-a convins pe avocat că oamenii îşi vor pierde încrederea în bancherii pe care i-a fraierit atît de uşor dacă incidentul devenea public. Furioşi, cei doi bancheri au căzut de acord, prin telefon, să dea întreaga afacere uitării dacă Lustig le plătea înapoi cei 25.000 de dolari. Lucru pe care Victor nu l-a făcut, dar a cerut 1.000 de dolari pentru a compensa „daunele morale şi deranjul“ ce i-au fost cauzate. Sumă pe care a obţinut-o.

O escrocherie în domeniul curselor de formula 1 din Montreal l-a adus în Paris, însoţit de „asistentul său

altă parte uiți, ai sentimentul că ești mînat din urmă de ceva. Să nu uităm osteoporoza, problemele cu încheieturile, dinții și, în general, procesele inflamatorii. În timp, dacă deficitele energetice pe acest meridian nu se reglează, se poate dezvolta clasicul sindrom Burn-out.

Cauzele acestui deficit energetic pe meridianul Rinichi/ Yin stau în imposibilitatea de regenerare, un blocaj energetic, cu alte cuvinte. Persoanele care transpiră excesiv riscă o scădere a capacității energetice a rinichilor. De asemenea, și greșelile alimentare trebuie subliniate. Rinichii produc lichidele necesare stomacului, o alimentație lipsită de lichidele necesare duce la o uscare a rinichilor. O alimentație caldă (supe de legume și oase, condimentate corespunzător) susține, de multe ori, reglarea deficitului pe meridianul menționat. Iar în cazul în care acest meridian este supraîncărcat energetic se recomandă o alimentație rece, dar umedă.

Medicina energo-informațională face diferențierea între ,,răceala internă” produsă de epuizare și tristețe, întreținută de o alimentație și o vreme nefavorabilă. Cînd sîntem răciți, dar nu avem o infecție bacteriană, este contraindicat să ne tratăm cu antibiotic. O mîncare caldă, lichide – mai ales ceaiuri calde – aduce răceala la suprafață.

O vezică urinară agitată și reîmbolnăvirea constantă, dar nu cu infecții bacteriene, arsuri la urinare și urinarea constantă, dar mică din punct de vedere cantitativ,

personal“, „fercheşul“ Dan Collins. Într-o dimineaţă, citind ziarul pe terasa unei cafenele de pe Champs Elysées, lui Victor Lustig i-a venit aceeaşi idee care, în Londra, avea să îi vină, la scurt timp, şi scoţianului Harry Furguson. „Cred, a spus el privind gînditor spre turnul Eiffel, că e momentul să intrăm în afaceri cu fier vechi“.

Aflase din mass-media că guvernul francez se gîndea să arunce la fier vechi turnul Eiffel datorită costurilor exorbitante necesare permanentelor reparaţii ale scărilor. Dîndu-se drept director-adjunct al Ministerului Poştei şi Telegrafiei, a trimis scrisori falsificate către cinci dintre cei mai mari dealeri de fier vechi din Franţa. Reprezentanţii tuturor celor cinci companii au acceptat să se întîlnească cu Lustig o săptămînă mai tîrziu, la Hotel Crillon, invitîndu-l să-şi prezinte ofertele. „Contele“ l-a ales pe André Poisson pentru că, dată fiind dorinţa lui evidentă de a căpăta recunoaşterea socială, părea cel mai fraier dintre toţi. Totuşi, cînd Collins l-a informat că oferta lui este acceptată, Poisson şi-a exprimat neîncrederea. Aşadar, Lustig l-a pus pe Collins să-i telefoneze, rugîndu-l să se mai întîlnească o dată cu „ministrul“ la hotel. Era vorba de o problemă atît de personală, spunea Collins, încît era imposibil ca cei doi să stea de vorbă la minister. La sosire, Poisson 1-a auzit pe ministru cum se plînge de „salariul lui necorespunzător“. Poisson a înţeles imediat. Mituindu-1 pe „ministru“ cu o generoasă sumă de bani, cîteva zile mai tîrziu a emis şi cecul respectiv. Încasîndu-1, „contele“ şi „fercheşul“ Dan au părăsit rapid Franţa.

În continuare, aflat în Miami, Lustig i-a spus unei tinere actriţe că este un producător de mic succes de pe Broadway. Ducînd-o la Havana, în cadrul petrecerilor şi nopţilor pierdute în cazinouri, el a informat-o că pregăteşte un nou music-hall. Un milionar din Rhode Island, îndrăgostit de lumea artistică şi de vedetism, visînd să ajungă un star pe Broadway, i-a oferit 34.000 de dolari ca investiţie a proiectului. Însuşindu-şi suma gheaţă într-un hotel din Rhode Island, Lusting şi-a dus victima într-un club de noapte, unde a primit mesajul că un apel telefonic urgent din New York îl aştepta la hotel. Promiţînd că se va întoarce, Lustig a dispărut. (va urma)

STUART GORDON

pot să fie însoțite și de dureri în partea inferioară a abdomenului. Important este, în aceste situații, să ne oferim puțină liniște, o hrană ușoară, bazată mai ales pe legume cu frunze (varză, spanac), cît și vinete, broccoli, ardei. În acest caz, administrarea de antibiotic liniștește vezica, dar dereglează foarte mult biomul microbian, flora intestinală și sistemul imunitar fără sens.

Femeile aflate la menopauză au o anumită perioadă de fluctuații pe meridianul Yin scăzut în energie. Persoanele care sînt afectate de o vezică urinară agitată simt mereu nevoia să ajungă la toaletă, deși cantitatea de urină din vezică este mică. Desigur, există mai multe cauze: musculatura slabă, stresul, problemele psihice sau inflamarea vezicii urinare.

Toate situațiile enumerate reprezintă, din punctul de vedere al medicinei energo-informaționale, dereglări energetice la nivel celular. Îndepărtarea noxelor toxice care deranjează și întrețin boala este una din principalele căi de urmat în terapie, alături de deblocarea meridianelor energetice, restabilirea comunicării energetice în organul bolnav și conectarea lui energetică la metabolismul general al corpului.

Sînt tratamente moderne, personalizate, care se bazează pe informația energetică a pacientului. Pacientul vine în clinică cu un simptom (sau mai multe), iar noi tratăm sistemul (omul bolnav în totalitatea lui, material și spiritual), iar odată cu tratarea cauzei, simptomul dispare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Parfum de femeie; 2) Te scoate din cursă; 3) Moderat în mișcări – Și-au schimbat locul (fem.); 4) Berzele piramidelor –Arzător fără flacără; 5) Ceai de măceșe! –Vînător de munte; 6) Tratează cu acid – Prostul satului; 7) Pat rabatabil! – Face pluta; 8) Nudă! –Interior gol!; 9) Material de scoarță – Vechiul tîrg; 10) La sat fără suflare.

VERTICAL: 1) Răvaș pentru succesele altora; 2) A rupe lanțul – Cotă medie!; 3) Poale în brîu – De nepătruns cu vederea; 4) Primele impresii! – Încălțat fără ciorapi – Zadarnic și fără rost; 5) Trecută în neființă; 6) Ținut de talie! – Joc de cărți în doi; 7) Plecat la han –Elemente de susținere; 8) Strînși la piept – O doză nelimitată!; 9) Colectiv fără lipsuri – Solo feminin; 10) Moștenit fără testament.

DICȚIONAR: INU

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CĂUTĂRI”

1) EsCALADArE; 2) CErCETATor; 3) RAIA – ARAMA; 4) AM – PASIVA; 5) nAVALA – Ins; 6) I – ErETIC – T; 7) ZADAr – VATA; 8) ALE – TOI – UB; 9) RETRACTARI; 10) EsEnTA – CAL.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Învăţămîntul la români (I)

Într-unul din textele lui Diogenes Laertius poate fi întîlnită o cugetare a marelui gînditor stagyrit: „Arisiotel spunea că rădăcinile învăţăturii sînt amare, dar roadele dulci”. A asemăna ştiinţa de carte cu o recoltă florală sau de fructe ale pămîntului este un izvor de poezie perpetuă. Căci învăţătura este o luptă a omului cu sine însuşi şi cu dogmele vremurilor, o ceremonie timpurie de învestire a fiinţei umane cu un titlu de nobleţe din care nu va mai fi decăzută niciodată. De la deprinderea noţiunilor elementare ale scrisului şi cititului, ale adunării şi scăderii, pînă la însuşirea temeinică a celor mai înalte cuceriri ale geniului uman, o generaţie parcurge în numai 15 – 20 de ani de şcoală sistematică întreaga istorie a civilizaţiei. Prin ştiinţa de carte sîntem contemporani cu Antichitatea şi cu civilizaţiile supersonice ale viitorimii, ceea ce dublează caracterul şi aşa miraculos al facultăţilor umane. Cu cît devii mai înţelept, cu atît eşti mai îndreptăţit să afirmi „ştiu că nu ştiu nimic”, dar pînă la acest „nimic” socratic ai acumulat enorm şi ţi-ai binemeritat numele de om şi suveran al planetei. Nu ştiu cum o fi la alte popoare, dar în ceea ce ne priveşte istoria învăţămîntului este o componentă esenţială a marii istorii naţionale. În condiţiile în care naşterea şi afirmarea poporului român au constituit un proces îndelungat, îngreunat de o istorie seismică – fiecare şcoală ce a înflorit pe acest pămînt a fost un adevărat focar de afirmare a conştiinţei naţionale, de iradiere şi prezervare a spiritului românesc. Pentru că învăţînd, fie în latină sau greacă, fie în slavonă sau în limba noastră maternă, românii au dobîndit cu timpul o şi mai vie conştiinţă de sine, o tot mai limpede imagine a mersului lor în univers în raport cu alte naţiuni. Nu vom înceta niciodată să aducem laude tuturor dascălilor, care şi-au îndeplinit misiunea cu un devotament fără margini, educînd generaţii şi generaţii de copii ai patriei, menţinînd veşnic nestinsă flacăra geniului românesc. Abia întrezăriţi prin desişul veacurilor, sfioşi şi fără podoabele postume ale gloriei, ei ni se arată ca veritabili apostoli ai neamului, aplecaţi pe tăbliţe cerate sau pe bucoavne, cu mîinile îngheţate de frigul istoriei, nespus de simpli şi de săraci, dar măreţi în finalitatea muncii lor care a adăugat pagini de aur la Epopeea poporului ce i-a născut.

Incontestabil, cel mai mare dascăl pe care l-au avut vlăstarele de români în toate timpurile a fost Mama, acea făptură vrednică şi umilă, de multe ori neştiutoare de carte, dar tezaurizatoare a unor virtuţi şi norme etice fără de preţ. Cu mult înaintea oricărei şcoli organizate, Mama a fost acea minune vie care a perpetuat limba română şi datinile, i-a învăţat pe copii preceptele primordiale ale cinstei şi hărniciei, ca şi veneraţia faţă de legendele străbune, făcîndu-şi fără simbrie datoria obştească faţă de familie şi patrie. Nu degeaba, Herbart spunea că „O mamă bună preţuieşte cît o sută de profesori”.

Vorbim despre învăţătură şi forma sa instituţionalizată, învăţămîntul, vorbim despre profesori şi elevi, dar nu ştiu cîţi dintre noi au o viziune globală asupra istoriei acestora pe pămîntul românesc. E oare nevoie, într-adevăr, de o asemenea viziune? Eu zic că da, întrucît Analele şcolii noastre înseamnă mai mult decît istorie, înseamnă genealogie şi nobleţe, luptă şi speranţă, un acord tacit între generaţii şi o rezistenţă obstinată, înseamnă, aşadar, un izvor de lumină şi de fiinţă românească.

Toate acestea, şi multe altele, le găsim cuprinse şi aprofundate într-o lucrare admirabilă pe care neobosita Editură didactică şi pedagogică o pune la dispoziţia marelui public. Este vorba despre „Istoria învăţămîntului din România” Elaborată şi îngrijită de un colectiv condus de acad. Ştefan Pascu, avîndu-i ca membri pe Anghel Manolache, Gheorghe Pârnuţă şi Ion Verdeş (în colectivul de redacţie fiind, printre alţii, prof. Elena A. Bărbulescu şi general-locotenent

Gheorghe Oprită) această amplă sinteză este cea mai serioasă tentativă întreprinsă pînă acum în domeniu. Patronată de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, cartea se înfăţişează ca un masiv tratat ştiinţific care impune o nouă perspectivă, sinoptică şi interdisciplinară, asupra a peste două milenii de predare şi însuşire a ştiinţei de carte pe meleagurile noastre. Acest prim volum apărut (care tratează istoria învăţămîntului de la origini pînă la anul 1821) deschide o serie mai largă, a cărei publicare va continua: volumul II (1821-1918), volumul III (19181944) şi volumul IV (1944-1984). Conceput ca o frescă însufleţită a învăţămîntului nostru, de la geto-daci şi pînă la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, volumul în discuţie oferă temeiuri reale de mîndrie pentru fiecare iubitor de istorie şi cultură românească. Pe baza argumentelor epigrafice, a mărturiilor antice şi medievale, a unei sume impresionante de alte documente româneşti şi străine, reiese limpede că în spaţiul nostru s-a învăţat carte cu multă sîrguinţă, s-au studiat limbile clasice şi moderne, ca şi artele şi ştiinţele, s-au şlefuit caractere şi au fost modelate generaţii întregi de pămînteni la lumina slovei. La vremea cînd unele seminţii nu trăiau încă cea de-a doua diviziune a muncii şi învolburau pulberea Asiei în căutare de păşuni, strămoşii noştri daci studiau astronomia şi medicina, dreptul şi arhitectura. Platon se entuziasma în faţa cunoştinţelor lui Zalmoxis, care cu mult înaintea lui Hipocrate a introdus un jurămînt pe care tinerii discipoli iniţiaţi în ştiinţa medicală trebuiau să îl presteze şi respecte cu sfinţenie. Am vorbit despre rolul mamei în educarea tinerelor generaţii, dar observaţi şi acest text al celui mai de seamă poet pe care 1-a dat Antichitatea latină, Horaţiu, consacrat moralei familiale a geto-dacilor: „Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi, ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă, iar soţia cu zestre nu ajunge stăpîna bărbatului şi nu se încrede într-un amant chipeş. Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor şi virtutea femeii, pentru care legămîntul căsătoriei rămîne trainic; ea se teme de alt bărbat. Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea”.

După cum se vede, cartea nu este nici pe departe aridă, în paginile ei fiind risipite cu dărnicie podoabe de viaţă autentică, frînturi de crestomaţie rară care fac lectura instructivă şi captivantă. Un tablou vivant, de o reală frumuseţe, a închinat dacilor anticul Iordanes, anticipîndu-l parcă, în stil şi vocaţie, pe Vasile Pârvan al nostru: „Vezi ce mare plăcere ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, cînd mai aveau puţintel timp liber după luptă. Putem vedea pe unul cercetînd poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi descreşterea Lunii, pe celălalt observînd mersul Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului (astrele), care se grăbesc să atingă regiunea orientală, sînt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită (...). De aceea, geţii au fost întotdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dion, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă”.

Aflăm, din aceleaşi surse vechi, şi numele întîiului poet dac atestat de istorie, tînărul rege dobrogean Cotys, a cărui operă îl impresiona pe exilatul Ovidiu. Interesante sînt şi consideraţiile privind instrucţia civilă şi militară în cetăţile greceşti pontice, ca şi cele referitoare la muzica geto-dacilor, aceştia însoţindu-şi soliile de pace cu „cîntări din fluiere şi ţitere pentru a îmblînzi sufletele duşmanilor” (după mărturia scriitorului grec din Secolul III î.e.n., Athenaios).

Era normal ca, pe trunchiul acestor viguroase tradiţii culturale şi pedagogice, florilegiul civilizaţiei romane să prindă o nouă viaţă, ivind în lumină roade excepţionale. Începînd cu Secolele II-III e.n., se poate vorbi de o înflorire puternică a culturii şi educaţiei, favorizată de noua religie în ascensiune, creştinismul. În lumina adevărului istoric, autorii tratatului reconsideră şi repun în drepturi, de pe poziţiile ştiinţifice ale ideologiei noastre,

Catrene patogene

Doar premoniţie?!

Vom mai vedea în lume drame

Va fi ca-n vremea de Apoi

Se va muri mai mult de foame

Decît din starea de război!

Dedicaţie

Dl dr. Corneliu ZEANĂ

pentru Placheta ,,Catrene virusate”

Catrenele sînt ,,pe sprînceană”

De la celebrul dr. Zeană

Periculoase, din păcate

Că-s... ,,Epigrame virusate”

O poezie într-un vers

E, totuși, doar... un fapt divers.

Dualitate parlamentară

Constați ce simplu și banal

E legea la condițional Cînd scriptic, ce ar fi legal Devine practic... imoral?

Damă bună

Actriței Doina Ghițescu

Pe la cenacluri poezie

Recită Doina, chiar și proză Sensibilă ca o mimoză Însă nu e... ,,de companie”.

Paradox

Echitația îi place

Ba, mai mult, milităria Însă combinația face

Dificilă... călăria.

LIVIU ZAnFIrEsCU

contribuţia pozitivă pe care în acele epoci tulburate a avut-o religia în fenomenul etnogenezei româneşti, al afirmării şi unificării conştiinţei noastre naţionale: „Sprijinitoare a statului feudal, biserica a jucat un rol important în dezvoltarea culturii vremii şi de asemenea în dezvoltarea învăţământului şi educaţiei. Este explicabil faptul că cele dintîi şcoli se organizează pe lîngă mînăstiri, episcopii şi mitropolii, începînd cu Secolul al XlV-lea, acestea vor deveni de altfel şi cele mai însemnate centre de activitate cărturărească, mediile cele mai propice pentru dezvoltarea culturii vremii. Domnii români, pentru a sprijini dezvoltarea culturii, vor încuraja înfiinţarea mînăstirilor, le vor acorda privilegii şi le vor înzestra cu pămînturi şi sate”. Iar dacă ne gîndim numai la un singur aspect –acela că religia noastră era diametral opusă faţă de cea a valurilor migratoare ca şi a turcilor în expansiune –, ne vom da seama că apărarea străvechilor sale norme era de fapt o armă de apărare a fiinţei etnice şi a ţării. Nimănui nu serveşte escamotarea acestor adevăruri fundamentale, păcat care a adus prejudicii grave istoriei româneşti, mai cu seamă printr-o serie de abuzuri dogmatice comise în primele două decenii de după Eliberare. Fără a face cîtuşi de puţin apologia religiei, este bine să reconsiderăm integral rolul pozitiv jucat de aceasta în existenţa patriei.

Evoluţia învăţămîntului românesc urmează traseele bogate ale însăşi existenţei naţionale. Un număr însemnat de documente, laice sau culturale –care sporeşte pe măsura atragerii romanităţii în orbita spirituală a noii Rome, prin urmare a Byzanţului – ne confirmă credinţa în caracterul neîntrerupt al predării şi însuşirii ştiinţei de carte pe teritoriul patriei. Din paginile cărţii, oricît am fi de bine informaţi, aflăm o multitudine de lucruri inedite.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Soluția este în mîinile noastre

Încă dinainte de a deveni „scriitor la ziar”, cum îmi place mie să spun, mă nemulțumeau numeroasele discuții din media, care nu aveau nici o soluție concretă vizavi de problema dezbătută și nici un termen de rezolvare a acesteia. Media aduce în atenția publicului chestiunile importante ale momentului, pentru ca acesta să ia act de ele și să se gîndească la o rezolvare pertinentă.

Vorbesc despre chestiuni care țin de societate, economie, de finanțe sau de geopolitică și pentru care nimeni nu propune soluții. Bunăoară, am auzit de multe ori că membrii Consiliilor de Administrație ai societăților comerciale

ETICHETA

de stat din domeniul energiei, spre exemplu, sînt nespecialiști, a căror unică calitate este relația bună pe care o au cu reprezentantul vremelnic al autorității statului care i-a numit acolo. Rezultatele muncii lor? Foarte proaste. Soluția pentru îndreptarea situației? Nici una. La fel se întîmplă cu toate problemele care apar. Singura menire a invitaților din studiourile TV, atunci cînd nu au de susținut părerea postului despre un anumit subiect, este să vorbească unul peste altul, să se ironizeze, să emită idei doar de dragul de a spune ceva și, desigur, aceea de a crea momente tensionate între ei, fiindcă așa li s-a spus că se face audiență. La final cînd se termină emisiunea, tu, ca privitor, nu ai înțeles nimic.

Bunăoară, cînd s-a tot discutat anul trecut despre motivul creșterii prețului la gaze, cum vor decurge lucrurile cu noile contracte pentru cetățeni, cu piața liberă etc, m-am uitat și eu la o dezbatere din aceasta. (continuare în pag. 22) n m

Despre variola maimuței, altfel

Se tot vorbește despre variola maimuței ca despre o boală de care trebui să ne ferim, iar președintele SUA –,,Robinette” – spunea că vor fi dezvoltate și ceva vaccinuri (you have an obsession, pal!). Ce nu ne-a spus nimeni – și vă anunț eu acum, în exclusivitate –este faptul că variola asta există de mult timp și chiar face victime, doar că nimeni nu și-a dat seama pînă acum. Simptomele sînt ușor de văzut: cei atinși de boală îi imită pe ceilalți – vor să aibă ce au prietenii lor, să fie ca vedetele pe care le admiră, țipă și fac scandal cînd nu reușeșc să obțină ceea ce își doresc. O consecință teribilă a acestei boli, un efect secundar, dacă vreți, este goana după bani, care

trebuie produși cu cît mai puțină muncă – deh, maimuța este leneșă – în cuantum cît mai mare și în cel mai scurt timp. Ei bine, boala asta se manifestă de mulți ani de zile și se aseamănă foarte mult cu rinocerita lui Eugen Ionescu, afectînd categorii tot mai largi de oameni. Cei mai predispuși sînt capii Planetei, care se bat prin toate mijloacele să obțină miliarde de euro, cu care să-și cumpere case, mașini, yacht-uri, avioane, bijuterii, haine sau parteneri aspectuoși cu care să se afișeze în societate pentru a stîrni invidia celor din jur și a-și alimenta orgoliul.

(continuare în pag. 23)

mArIUs mArIn

EDITORIAL

motto: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut”. (ALCIBIADE, general roman)

Într-un DEX mai vechi (1958), democrația era definită ca fiind ,,Formă de organizare a statului, în care puterea este exercitată de popor”. Dar așa ceva nu a fost, nu este și nu se va întîmpla niciodată. Se zice că poporul își trimite reprezentanții săi, prin alegeri tot democratice – așa, cam ca la Sectorul 1 București, ca să dau doar un exemplu – în organismele de conducere ale statului. Sună bine asta, dar ce ne facem că, în ultima sută de ani, poporul a votat, dar puterea a ajuns la cei care au numărat voturile, după cum a concluzionat și V.I. Stalin.

Cîndva, Ion Rațiu a spus, citînd dintr-un teoretician american care trăise cu mult înaintea lui, că ,,Democrația este un sistem social-politic în care ai dreptul să nu fii de acord cu cel care îți vorbește”. Adică exact ceea ce am scris mai sus: cei care numără voturile au dreptul să nu fie de acord cu ceea ce a votat poporul. Vedeți ce simplu este și de ce Aristotel spunea că ,,Democrația este sistemul în care face fiecare ce vrea”? Și asta se potrivește și cu zicerea lui Platon: ,,Tirania, oligarhia și democrația sînt forme de guvernămînt degenerate”.

Petre Țuțea asemăna democrația cu jigodia la cîini și o numea ,,cimitir istoric”. De asemenea, considera că ,,Democrații gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei!”. Tot el sublinia că ,,Fiecare prost luat în parte e un prost și atît. Dar toți proștii ăștia, luați împreună, devin o turmă sau cireadă democratică, un principiu istoric. Prin însăși ordinea ei ideologică, democrația îi dă dreptul unui idiot să stea alături de un geniu, să-l comande și să-i zică: ce mai faci, frate?”.

Din alte puncte de vedere, James Walker (fost primar în New York) aprecia că ,,Democrația nu are criterii de selecție a valorilor, motiv pentru care în ea se remarcă triumful cantității împotriva calității”.

Cu siguranță, cele expuse mai sus nu pot fi negate, deși se spune că democrația are și un cîine de pază devotat: mass-media. Din păcate, la nivel planetar, în proporție de 90-95%, aceasta s-a vîndut celor care numără voturile, adică ,,întîi s-a lăsat pipăită, apoi s-a cerut violată de plătitorul politic” (Mircea Chelaru, ,,România Moluscă”). S-a ajuns aici și pentru că ,,Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară” (Corneliu Vadim Tudor). De fapt, Vadim a fost el însuși o victimă a așazisei democrații, fiind furat ca-n codru la alegerile prezidențiale, în urma cărora a scris: ,,Ce alegeri? Jaf îngrozitor!/ Mascaradă nemaipomenită!/ I-a lăsat să fure-n legea lor/ Europa asta ipocrită”.

Oare una dintre cele mai însemnate valori democratice nu este cumva legată de alegerile libere și corecte? Cum pot fi învinovățite tocmai victimele alegerilor fraudate, oameni de bună credință, cărora democrația le-a garantat faptul că votul lor contează?

(continuare în pag. 23)

Un om, o via Þ ă, o epocă

Eu nu cunosc decît trei mari religii monoteiste:

Creștinism,

Creștinism

În definitiv, noi sîntem, toți, membri ai Partidului lui Isus Christos. El e Lumina Lumii. El e Împăratul tuturor veacurilor. Împărăția Lui durează mai mult și decît Împărăția lui Alexandru cel Mare, și decît cea a lui Iuliu Cezar, și decît cea a lui Napoleon Bonaparte. Toate s-au surpat, dar Împărăția lui Christos va dăinui veșnic, avînd în vedere că apelează la fibra cea mai lăuntrică a omului ca om. Omul simte dumnezeirea în el. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa, sădindu-i o sămînță, aici, în suflet. În clipele de primejdie sau atunci cînd trecem hotarul dincolo, în viața de apoi, noi nu spunem ,,Oh, Satana!”, sau ,,Oh, Drace!” – ci spunem ,,Oh, Doamne!”. Noi Îl avem pe Dumnezeu în noi. E organic sădit în noi, iar în clipe de restriște apelăm la El.

Au apelat în momente dificile pentru ei și înalții ierarhi ai prea credincioasei voastre biserici, care se simt, întrucîtva, persecutați. Și nu e vorba neapărat de ei, pentru că ei sînt obișnuiți să ducă greul, dar e vorba de această biserică a voastră, despre care puțină lume a auzit în România. Eu sînt sociolog al religiei. Cînd am absolvit Facultatea de Filozofie, în 1971, mi-am dat licența în sociologia religiei, prima diplomă cu această temă după cel de-al II-lea război mondial. Nu s-a dorit să se accepte acea teză, din pricina faptului că era ceva ieșit din comun. Fusesem îndrumat să îmi aleg o teză din sociologia industrială, sociologia rurală, sociologia sportului, sociologia timpului liber. Dar eu, crescînd cu 4 Biblii în casă, în cultul dragostei față de Isus Christos, fiindcă așa ne-au educat pe noi, cei 5 copii, iubiții noștri părinți, m-am ținut tare și am zis: ,,Numai asta vreau să fac! Pentru că a venit timpul să fac și ceea ce trebuie, pentru mine, pentru conștiința mea, pentru dreptul meu de a mă uita odată și odată, în viitor, cînd voi avea familie, în ochii copiilor mei!”. M-a ajutat profesorul nostru de sociologie care, între timp, a devenit nume de stradă, fiindcă a fost un cărturar autentic, Miron Constantinescu, Dumnezeu să-l ierte! El m-a sprijinit și am dat acea licență. Spun asta pentru a vă convinge că, în unele privințe, știu mai mult decît știu alții despre Biserica pe Stil Vechi. Ne aflăm într-un moment cînd unii, foarte grăbiți să marcheze teritorii, de parcă ar fi niște cuceritori, au stabilit că sînteți „stiliști”, sau „sectanți”. Este regretabil că se întîmplă așa. Voi nu v-ați schimbat! Culmea este că voi ați rămas așa! Voi ați rămas loiali față de calculul vechi al Bisericii Creștine, la care un rol foarte important l-a jucat un protoromân de-al

și iar Creștinism! (II)

nostru. Este vorba de Dionisie Exiguul, sau Dionisie cel Mic. A trăit puțin acel om, cum se trăia în acea perioadă, cu numai cîteva secole următoare morții și Învierii Mîntuitorului Isus Christos. Biografia lui e cuprinsă între anii 500 și 550. El a stabilit Calendarul creștin, după nașterea lui Isus. Dar cu mici variații, pentru că nu avea instrumentele științifice necesare. El a stabilit toate astea și în funcție de conjuncția aștrilor, precum acea stea, care a mers pe boltă, cu adevărat. Aceea a fost o stea trimeasă, ca o mireasă, de Domnul pentru călăuzirea păstorilor și a magilor. Există o variație de 3-4 ani, savanții încă nu au stabilit exact. În orice caz, Isus nu S-a născut la anul 0, anul frontierei între cele două Ere: Înaintea Erei Noastre și După Era Noastră. Se pare că S-a născut cu 3-4 ani înainte. Dar schimbă asta, cu ceva, situația? Schimbă cu ceva situația faptul că voi v-ați ținut de Crăciunul care, de 1.800 de ani, se serbează la 25 decembrie? Știm bine ce s-a întîmplat la 1582, cu Papa Grigore al XIII-lea, care a reformat Calendarul Iulian, cel după Iuliu Cezar. Știm bine ce s-a întîmplat în anii ’20 ai Secolului XX, mai precis în anii ’23 și ’24, cînd s-au recalculat toate acestea. Dar, repet, cel puțin așa se vede din punctul meu de vedere, ca sociolog al religiei, ca doctor în Istorie și doctorand în Teologie: alții s-au mișcat, alții s-au schimbat! Voi sînteți pedepsiți că ați fost foarte fideli, că ați fost foarte constanți.

Eu nu vă promit marea cu sarea și, în general, feriți-vă de cei care fac promisiuni. Nu mai vorbesc de prudența pe care trebuie să o manifestăm față de profeții mincinoși. Profeții sînt în Biblie, ori sînt cei care se sacrifică pentru credință și primesc lumină din partea Domnului, ori au forța de a anticipa, datorită revelației, unele evenimente. Eu am să abordez această chestiune, a Bisericii pe Stil Vechi, în Parlamentul României. Am să vorbesc și cu întîistătătorii Bisericii Ortodoxe și am să caut să-i conving să vă aplice același tratament pe care îl aplică și altora. Este foarte curios lucru: Biserica Ortodoxă, pe care eu o iubesc, fiindcă e Biserica noastră națională, e Biserica Dreaptă – în greaca veche, ortodoxia asta înseamnă, ,,ortos doxa”, credință dreaptă... Am să caut să-i conving, ziceam, ca, așa cum aplică un tratament civilizat și echitabil altora, chiar din alte religii, opuse celei creștine, să vi-l aplice vouă, în primul rînd, care sînteți frații și surorile lor! Biserica Ortodoxă Română este unul și același trunchi, din aceeași rădăcină! Toate diferențele calendaristice, științifice, astronomice așa de puțin contează! Ceea ce contează este credința extraordinară care v-a atras ca

Soluția este în mîinile noastre

(urmare din pag. 21)

În loc să ni se explice cu exemple concrete și să ni se spună ce se întîmplă și se va întîmpla, să ni se comunice, așadar, lucruri importante despre viitor, am asistat la o discuție pe contre, în care nimeni nu a explicat nimic clar, acuzîndu-i doar pe adversarii politici de incompetență și nepăsare. Nu am avut, firește, răbdarea de a asculta pînă la capăt pentru că nu aveam ce. Discursuri goale de conținut auzisem destule pînă atunci. Ei bine, abandonînd emisiunea în cauză, am găsit o soluție pentru a-i sancționa și poate a-i determina, cu timpul, pe patronii de trusturi media să facă emisiuni în folosul cetățeanului: i-am scăzut audiența nemaiuitîndu-mă la televiziunea respectivă (sau post de radio, ziar etc.). Trusturile media trăiesc din audiență, fiindcă ea măsoară cantitatea de bani pe care o primesc pentru reclamele difuzate. Așadar, lovindu-i în audiență, le atragi atenția că nu este bine ceea ce fac. Nu sînt singurul care a făcut acest lucru și zecile de mii de români urmăritori ai canalelor de știri sau discuții de pe Youtube stau mărturie. Pînă la urmă, presa vorbește, atrage atenția, uneori explică lucruri pe care le fac

politicienii și noi, cetățenii, dar mai mult de atît nu poate face pentru a îndrepta lucrurile în România. Cei care pot și trebuie să facă ceva sîntem noi, cei mulți. Deținătorii puterii în țara asta. Ce să facem, o să mă întrebați. Să votăm niște oameni care, ajunși la putere, să schimbe lucrurile în viața țării și a noastră. Da, să-i votăm, pentru că singura soluție în democrație este cea a votului. Este arma cea mai corectă și mai eficientă împotriva celor care ne conduc prost. Pînă acum un an, toți spuneam că nu avem cu cine vota, fiindcă nici un partid nu se dovedește a fi demn de votul nostru. Ei bine, acum există Partidul Vadimist Român.

Doctrina i-o cunoașteți fiindcă ați citit-o în rubrica „Vadimism” din ,,Tribunul”, iar dacă nu ați luat contact cu ea, vă invit să o faceți. Trebuie însă ca noi toți, cei care sîntem atașați valorilor vadimiste, să le spunem și altor români despre ele, distribuind în social media, fie pe Facebook, Twitter sau LinkedIN, articolele din ,,România Mare” și ,,Tribunul”. Să le spunem cunoscuților noștri despre PVR și tuturor celor cu care luăm contact. Pe scurt, să promovăm vadimismul și

un magnet aici! Este credința care-i animă și pe frații voștri, și pe care am văzut-o din nou, nu mai departe decît duminică, de Sfînta Maria. Am fost la Sîmbăta de Sus, unde mă număr printre ctitorii noii biserici, eu nutrind o veche prietenie pentru cărturarul Antonie Plămădeală, care e Mitropolitul Ardealului, la ora de față fiind suferind. M-am dus acolo și am văzut cum presărau oamenii hăinuțe de copii, bluzițe, rochițe, baticuri, șaluri, numai să le atingă preoții. și atunci m-am gîndit la acel verset minunat al lui Isus, care spunea: ,,Credința ta te-a mîntuit!”.

Atunci cînd credem cu tărie în Dumnezeu și ne rugăm la El – nu pentru lucruri mari, ci pentru lucruri mici, de zi cu zi, pentru sănătatea noastră, pentru copilașii noștri, să le fie bine la școală, să fie ocrotiți, să ne trezim dimineață luminați și să adormim la fel, să mai apucăm și un alt răsărit de Soare – Dumnezeu ne va răspunde. Repet: cînd ne rugăm pentru lucruri mici. Să nu-I cerem Luna de pe cer! Toate acestea declanșează ceea ce medicii numesc, în limbajul lor, endorfine (sînt niște substanțe din organismul omenesc, de bună seamă, plăsmuite și călăuzite de Dumnezeu, în marea milă a Lui), iar atunci cînd îngenunchem, cînd ne rugăm pe genunchi, se declanșează nestăvilite izvoare de energie și de lumină. Sîntem mai curați la față. Cînd luăm Sfînta Biblie în mînă nu ne mai e frică de nimic. Pentru mine, Biblia e un medicament. Indiferent cîte boli ai avea, cît de suferind ai fi, cînd iei Biblia și te rogi pe genunchi, ai legătură directă cu Dumnezeu din cer. Nu mai contează nici o vrajbă, nici o mîrșăvie, nici o mizerie omenească. Ceea ce contează e numai relația noastră cu Dumnezeu! Asta n-are nimeni dreptul s-o obtureze! N-are nimeni dreptul să strice, să vătămeze această relație a Poporului Român cu Dumnezeu.

Există, totuși, Schimbare la Față și la noi, cei mai mărunți. Toți am păcătuit în viață, mai mult sau mai puțin, dar vine un moment de trezire a conștiinței. și dacă Dumnezeu ține la tine și vrea să recupereze lumina pe care a sădit-o în tine, te ajută să te trezești. Îți arată calea cea dreaptă. Eu L-am descoperit destul de tîrziu pe Dumnezeu. Nu vă luați după cei care pretind că sînt nespus de credincioși, pe motiv că își fac cruci de dimineață pînă seara. Nu cred că aceea e credința adevărată. Credința adevărată înseamnă, în primul rînd, să pui capăt la păcat.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor (Discurs rostit liber, la 19 august 2004, cu prilejul marelui praznic al Schimbării la Față a Mîntuitorului Isus Christos, pentru credincioșii Bisericii Ortodoxe pe Stil Vechi, la Mînăstirea Slătioara, jud. Suceava)

valorile sale. Revista ,,România Mare” apare pentru că dumneavoastră, cititorii (printre care mă număr și eu) ați ținut-o în viață, dar nu-i acordă nimeni sprijin și sponsorizări, pentru că numele lui Vadim încă le inspiră teamă, astfel încît singurii noștri sponsori rămîneți dumneavoastră, motiv pentru care v-am și cerut părerea, în mediul online, despre introducerea unui abonament pe site. Va veni momentul, la următoarele alegeri, cînd PVR o să aplice deviza revoluționarilor pașoptiști –„Prin noi înșine” – ca să-și găsească resursele pentru a se prezenta în fața electoratului și a trimite reprezentanți în Parlament. Pînă atunci însă, trebuie să conștientizăm că dacă noi nu spunem românilor că am găsit soluția la problemele lor și nu creăm curentul popular care să schimbe lucrurile în țara asta, nimeni nu o va face pentru noi.

Avem în mîinile noastre soluția politică. Mai trebuie doar să depunem un efort pentru ca ea să ajungă la românii care nu o cunosc. Dacă nu vom face asta, atunci o să ne scufundăm tot mai rău în situația în care sîntem, fără să mai putem spune nici măcar „Ce să-i faci? Asta este situația. Nu avem nici o soluție” – fiindcă ea, soluția, am avut-o, dar nu am vrut să o folosim.

Despre variola maimuței, altfel

(urmare din pag. 21)

Pentru a-și satisface poftele, calcă peste marea masă de cetățeni, care, prin votul, lor îi învestesc în acele poziții de putere – în treacăt fie spus, nu știu de ce îi țin acolo legislatură după legislatură.

Așa au ajuns aleșii noștri să dea termene extrem de scurte și nerealiste pentru implementarea surselor de energie verde: vor să devină noii miliardari și regi ai eolienelor, regi ai petrolului și gazelor fiind deja alții, iar tinerii progresiști trebuie să-și trăiască viața luxoasă la care aspiră și pentru care consideră că s-au născut.

Această variolă a maimuței despre care vorbesc eu a început să contamineze oamenii în Secolul XX, îndeosebi din anii ’70, cînd noile generații creșteau cu mentalitatea că totul li se cuvine, în virtutea faptului că s-au născut în democrații relativ prospere. Acest fals intelectual a fost întreținut de politicieni fie din rațiuni electorale (pentru a fi aleși), fie din rațiuni strategice (pentru ca electoratul occidental să nu fie atras, în anii Războiului Rece, de modelul comunist de organizare, care promitea Raiul pe pămînt, fără însă a avea mijloacele de a-l înfăptui). Astfel încît în prezent, majoritatea celor trăitori în societăți democratice pur și simplu nu pot să accepte ideea de bază, că „nu există prînz gratuit” și că nu totul li se cuvine, după ce, timp de milenii, oamenii au crescut cu mentalitatea că nimic nu li se cuvine în mod automat, ci doar rodul propriei lor munci (mai bine sau mai rău răsplătită de societate). Crescînd cu această mentalitate, au început să se imite unii pe alții în ceea ce privește nivelul de trai, gonind după cîștiguri imediate și foarte mari. Astfel, individul a ajuns să devină sclavul propriei munci, să trăiască la locul de muncă (cazul unei tinere corporatiste care

nu se putea dezlipi de activitatea pe care o avea fiindcă banii cîștigați se duceau la plata creditelor la casă, mașină și vacanțe luxoase – o viață trăită pe credit, care nu e viață omenească, ci un iad autoimpus). Așa e cînd te contaminezi cu variola maimuței: te transformi într-o maimuță și începi să imiți.

Practica merge pînă la a prelua comportamentele popstar-urilor în vogă, care, ținînd cont de cum se îmbracă și cum dansează, s-ar putea numi extrem de potrivit pornstar-uri. Grav este faptul că fetele, în special, cînd ajung să dețină conturi de tik-tok adică de pe la 6-7 ani, descoperă aceste mici filmulețe ale „pop(porn)star-urilor” și încep să imite dansuri, să facă tot felul de gesturi și mișcări obscene, imitîndu-și idolii. Firește că intervenția părinților ar trebui să fie imediată, în vederea corectării acestor devieri comportamentale și să le explice copiilor că oamenii nu sînt maimuțe, că e bine să concurăm între noi, ca indivizi urmărind mereu să ne situăm în top, făcînd ceea ce considerăm și mai ales ceea ce putem, nu încercînd să-i copiem pe cei din jur care poate au alte posibilități materiale sau talente. Aceasta este problema: variola maimuței nu ne lasă să ne mulțumim cu ce avem și să ne întindem cît ne e plapuma, ci ne stimulează să vrem mereu mai mult, să ne depășim posibilitățile, chiar dacă asta ne poate cauza suferință. Imitatul e dăunător, mai ales pentru că goana după bani produși rapid afectează, cum spuneam, țări și popoare.

Conducătorii noștri din ultimii 30 de ani au dorit să se îmbogățească peste noapte, iar calea cea mai rapidă și la îndemînă a fost vînzarea industriei românești în schimbul unor comisioane. Mereu am considerat că aceste comisioane au fost mari, dar îmi dau seama că, pentru cei care le-au plătit, raportîndu-se la cîștigurile

Democrația: cancerul societății românești!

(urmare din pag. 21)

Cînd Vadim Tudor a contestat rezultatul alegerilor prezidențiale fraudate, mass-media l-a catalogat ca ,,nebun”, acuzîndu-l că ,,a atentat la valorile democratice”. Halal democrație!

Oricum, Vadim nu a rămas dator, dîndu-le o replică dură celor pe care i-a numit farisei: ,,Îi simți cum li varsă fierea-n sînge/ Ne pizmuiesc și cîrîie în gol/ Ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ Ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol”. Bietul Vadim, prietenul meu, mi-a mărturisit cît de mult a suferit după mîrșăvia alegerilor prezidențiale. Dar, gîndind ca un adevărat creștin, spunea despre cei care îi pregătiseră eșecul: ,,Eu nu-i blestem... la fel cum șerpii-n spume/ Nu pot fi pedepsiți mai mult deatît:/ Ei s-au născut să se tîrască-n lume/ Și nu-i destin mai crud și mai urît” (,,Fariseii”).

și procure/ Partide, parlamente și guverne” (,,Țară fără țară”).

Îmi amintesc că, în anul 1991, o jurnalistă tinerică și-a propus să realizeze un interviu de răsunet cu Petre Țuțea, care fusese ,,redescoperit” de tinerii generației postdecembriste. Fata visa că va scoate de la ,,Nea Petrică” răspunsuri care mai de care filozofice, motiv pentru care întrebările trebuiau să fie pe măsură, subiectul lor urmînd să aibă ca temă noua democrație din România. Cînd strategia interviului a fost finalizată, iar Petre Țuțea era pregătit să răspundă, a venit prima întrebare: ,,Domnule Petre Țuțea, dacă v-aș pune o întrebare privitoare la noua democrație din România și nu veți ști ce să răspundeți, ce reacție veți avea?”. Răspunsul a venit aproape instantaneu: ,,Voi rămîne perplex!”, ceea ce a făcut-o pe jurnalistă să refuze, deznădăjduită, continuarea interviului.

obținute prin eliminarea de pe piață a concurenței românești și a pieței imense pentru produsele lor, ele au fost o nimica toată. După ce nu a mai fost nimic de vîndut, s-au apucat să cumpere crescînd importurile, tot ca să-și bage bani în buzunare. Acum, cînd avem posibilitatea de a ne reface industria productivă pe spezele războiului din Ucraina, așa cum scriam în editorialul de săptămîna trecută din Revista ,,România Mare”, conducătorii noștri nu mișcă un deget, pentru că știu că profitul ar fi unul mic, ori pe ei nu-i interesează decît profiturile mari și imediate. De ce? Pițipoancele cu care se afișează sînt „eurofage” atinse de variola maimuței, care vor, de asemenea, cîștiguri mari și rapide, care să stîrnească invidia prietenelor lor. Ei, la rîndul lor, au nevoie de mașini luxoase, case și avioane cu care să-și impresioneze prietenii. Rezultatul: ei sînt tot mai bogați, România și românii tot mai săraci. Noi, la rîndul nostru, ne zbatem să rezistăm și vrem venituri mai mari, nu pentru mașini și case luxoase, ci ca să ne putem plăti taxele, facturile și să ne trimitem copii la școală.

Bogații ăștia atinși de variola maimuței se comportă astfel fiindcă li s-a inoculat ideea că viitorul e, de fapt, prezentul și au o singură viață în care trebuie să trăiască cît mai bine, fără să țină cont de nimeni și de nimic, în afară de propriile lor pofte. În rarele lor clipe de luciditate nu sînt decît niște oameni triști și depresivi, care aleargă după plăceri efemere.

Variola maimuței nu reprezintă nimic altceva decît patimile din noi, viața trăită fără Dumnezeu, fără speranță, fără nimic. Ce nu știu mai marii Planetei este faptul că nu există vaccin sau tratament pentru boala de care suferă, decît la Doctorul din Ceruri, care toate le poate. Însă, așa cum spunea chiar El, e mai ușor să treci o cămilă prin urechile acului decît să bagi un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.

eu cine sînt: sînt român, naționalist, creștin ortodox și militarist. Visul meu e ca fiecare babă română să mulgă vaca cu cască militară pe cap”.

* ,,Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sînt tîmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit pînă la moarte”.

* ,,Ion Iliescu a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului. Cum ai spune: sînt încîntat de dulceața și de deliciul produs în mine de cancer...”.

* ,,Comuniștii au vrut să ne facă fericiți cu forța: bă, să fiți fericiți, că vă ia mama dracului! Comunismul se poate impune doar cu bîta, cu parul! Comunismul a transformat România în teren viran. Comuniștii sînt un fel de văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile”.

* ,,Dacă românii l-au votat pe Ion Iliescu, înseamnă că avem un popor de tîmpiți” (După alegerile din 20 mai 1990).

* ,,Există o carte a unui savant american care încearcă să motiveze științific Biblia. Asta este o prostie. Biblia are nevoie de știință cum am eu nevoie de Securitate”.

Da, așa s-a și întîmplat: în timp ce Corneliu Vadim Tudor a intrat în istorie pe poarta geniilor, Ion Iliescu, cel care l-a furat la alegerile prezidențiale, a început să intre, din ce în ce mai des, pe poarta inculpaților la DNA, sub acuzația de... genocid (sic). Și, pentru că, în democrație, ,,destinul crud și urît”, despre care vorbea Vadim, s-a adeverit și în cazul altor ,,democrați” –cum ar fi: Emil Constantinescu (Afacerea ,,Țigareta”), Traian Băsescu (dispariția Flotei), Klaus Iohannis (afaceri imobiliare și trafic de copii), Clotilde Armand (fraudarea alegerilor), Sorin Oprescu (mită), Adrian Năstase (termopane și moștenirea mătușii Tamara), Elena Udrea (mită), Liviu Dragnea (găinării) ș.a., oare mai putem vorbi de democrație în România? Vorba lui Vadim: ,,Românie, ce țară ești tu?/ De ce te pîndesc oare toți/ Își dau cu părerea, te țin sub teroare?/ Hăituită și ruptă de hoți/ Mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (,,Românie, sat fără cîini”), sau, cum spunea Adrian Păunescu: ,,Mai rafinați ca hoții din pădure,/ Fraudatorii epocii moderne/ Pe ce furară umblă să-

Trebuie spus că Petre Țuțea (1902-1991) a cunoscut din plin ,,valorile democratice” ale regimului comunist și ar fi avut multe de spus, dar pentru că nepriceputa și neinspirata jurnalistă nu a aflat nimic de la domnia sa, hai să vă prezint doar cîteva din amintirile și enunțurile filozofului, formulate în anumite ocazii:

* ,,În hăinuța de pușcăriaș am fost închis trei ani în beciurile Securității, apoi la Jilava, Ocnele Mari și pe urmă la Aiud. În total au fost 13 ani de închisoare” (1948-1953 și 1956-1964 – n.m.).

* ,,Cînd m-au anchetat, am leșinat din bătaie. De multe ori îmi doream să mor, dar nu pot să povestesc tot ce-am suferit, pentru că nu vreau să ofensez poporul român spunîndu-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozități”.

* ,,Odată, un colonel anchetator m-a întrebat de ce ponegresc regimul comunist la Restaurantul Scriitorilor, și i-am răspuns că acolo vin tot felul de oameni: deștepți, imbecili, scriitori, curve și popi. Dacă ăștia spun despre mine fel de fel, hai să vă spun

* ,,I-am asemănat odată de democrați cu vacile care dau douăzeci și cinci de kile de lapte pe zi și apoi se baligă în șiștar”.

* ,,M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, dom’le? I-am spus că împotriva lor vorbește tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Și mi-au dat 20 de ani muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentința de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?!”.

* ,,De multe ori, cînd îmi reveneam după bătaie, îmi trecea prin cap să mă sinucid, dar nu era drept. N-am venit pe lumea asta din voia mea și n-am nici un drept să plec din ea că așa vreau eu. Numai Dumnezeu poate decide ce să facă cu creația Sa”.

(Extrase din cartea ,,322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea” – Editura Humanitas, 2017).

Alte comentarii fiind de prisos, este de la sine înțeles de ce putem concluziona că, în România, democrație nu a fost niciodată, nu este și nici nu va fi, iar dacă, prin absurd, va apărea așa ceva, rețineți vorba asta înțeleaptă: ,,Decît o democrație bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă” (Corneliu Vadim Tudor).

po L i T ică G eopo L i T ică

SUA și Europa boicotează cultura

rusă.

Cum va suferi întreaga lume din această cauză? (I)

Unul dintre cele mai fierbinți subiecte de discuție publică din ultimele luni a fost soarta culturii ruse în fața indignării globale față de războiul din Ucraina. Instituțiile emblematice suferă din cauza sancțiunilor. Tradiționalul turneu de vară al Baletului Bolșoi din Londra a fost anulat, pavilionul rusesc de la Bienala de la Veneția a fost închis pentru prima dată în 40 de ani, dirijorul Valeri Gherghiev s-a confruntat mai întîi cu anularea concertelor de la Carnegie Hall din New York și de La Scala din Milano, apoi a fost concediat din postul de dirijor șef al Orchestrei Filarmonicii din München. Rusia este separată cu sîrguință de întreaga lume printr-o nouă Cortină de Fier, care de data aceasta este coborîtă de forțele Occidentului. Turneele artiștilor cheie ai planetei, expoziții și proiecții de filme ale majorității studiourilor de film străine au fost anulate în Rusia, care se află într-o izolare culturală fără precedent.

„Cînd armele vorbesc, muzele tac”

Începînd din primăvara lui 2022, expresia poate fi reformulată astfel: ,,cînd armele vorbesc, muzele nu tac”. În ciuda numeroaselor procese intentate Rusiei și în ciuda faptului că sfera culturii (spre deosebire de multe altele) nu a fost direct afectată de nici o sancțiune oficială, conversațiile, disputele și conflictele pe tema culturii sînt cele mai mediatizate: în cultură, spre deosebire de contractele de petrol și gaze și rapoartele de pe fronturi, totul părea a fi rezolvat. Regizorii ucraineni fac apel, în continuare, la boicotarea cinematografiei ruse, se scriu rubrici în apărarea lui Pușkin și a stejarului lui Turgheniev (exclus de la nominalizarea pentru Arborele European al Anului), pe străzile Moscovei apar oameni care susțin interzicerea lui Cehov și a lui Ceaikovski, și care tună și fulgeră în comentariile de pe rețelele de socializare. În ce măsură sînt justificate toate aceste manifestări de frică și indignare? Sînt cel puțin nefondate. Imediat după începerea războiului în Donbass, cea mai mare parte a lumii și-a schimbat dramatic atitudinea față de Rusia.

Teatrul Bolșoi a suferit cel mai mult din cauza acestei schimbări – aparent, datorită faptului că este o instituție bugetară a statului federal și, cel mai important, timp de multe decenii a fost considerat semnul distinctiv al țării și chiar a fost, în perioada Războiului Rece, una dintre puținele oportunități pentru occidentali de a privi în spatele Cortinei de Fier. În noua realitate, teatrul nu va mai putea îndeplini această funcție – Royal Theatre Covent Garden s-a grăbit să anunțe anularea tradiționalului turneu de vară al Baletului Bolșoi din Londra. Cu toate acestea, este de remarcat faptul că acestea nu au fost anunțate în prealabil, iar biletele nu au fost puse în vînzare din cauza incertitudinii cu privire la eventualele restricții din cauza coronavirusului.

Cele mai notorii cazuri de boicotare a artiștilor ruși sînt asociate cu muzica clasică și de operă. Probabil cel mai cunoscut muzician rus din străinătate, dirijorul Valeri Gherghiev, a suferit o respingere totală. Maestrul de renume mondial, cîștigător al multor premii, nu doar rusești, ci și străine, s-a confruntat mai întîi cu anularea concertelor de la Carnegie Hall din New York și La Scala din Milano, iar apoi a fost demis din funcția de dirijorșef al Orchestrei Filarmonicii din München. Motivul demiterii a fost faptul că Gergiev, care și-a exprimat în repetate rînduri sprijinul pentru politicile lui Vladimir Putin, contrar apelurilor primarului din München, nu a făcut declarații publice cu privire la atitudinea critică față de operațiunea specială. Dirijorul continuă să tacă, dar nu doar fostul ministru rus al Culturii, Mihail Shvydkoy, s-a exprimat în sprijinul lui („Cultura, arta nu trebuie să fie ostatici ai sancțiunilor și ai situațiilor politice”), ci și președintele turc Recep Tayyip Erdogan, care a ales cuvinte și mai puternice. ,,Abordările fasciste față de persoanele de origine rusă care trăiesc în țările occidentale sînt inacceptabile”, a declarat oficialul.

Gherghiev nu este singura vedetă a culturii ruse căreia i s-a cerut să facă o declarație politică fără echivoc. În plus, cîntăreața de operă de renume mondial Anna Netrebko a fost somată în a lua atitudine, iar cînd a întîrziat să-și exprime opinia, atît Opera Metropolitană, cît și Opera de Stat din Bavaria au încetat să mai lucreze cu ea. La sfîrșitul lunii martie, Netrebko, care locuiește în Austria, a ieșit public cu o declarație în care condamna operațiuninea specială, după care a devenit ținta unor critici nemiloase. Cu toate acestea, spectacolele ei de la Scala au revenit în repertoriu. Este demn de remarcat faptul că cerința ca personalitățile culturale să-și indice poziția politică este contrară libertății de exprimare, fapt remarcat chiar și de mass-media străină – de exemplu, în Deutsche Welle. ,,Cred că este greșită deteriorarea relațiilor cu artiștii ruși și cultura rusă; noi, ca societate, ar trebui să permitem libertatea de opinie, oricare ar fi aceasta”, a declarat Julian Nida-Ryumelin, filosof german, fost ministru al Culturii al Germaniei.

Dirijiorul Valeri Gherghiev și sopranele Anna Netrebko și Olga Peretiatko erau printre cei mai apreciați artiști ruși în Occident, înainte de invadarea Ucrainei

Cea mai nobilă dintre arte

Viitorul culturii ruse moderne din Occident pare mult mai tulburător. Aceste anxietăți sînt valabile în special pentru cinema, nu numai pentru cea mai importantă (și cea mai profitabilă) dintre arte, ci și pentru un boicot care continuă să răsune în spațiul public. Inițiatorii anulării propuse, după cum ați putea ghici, sînt realizatorii de film din Ucraina, care au emis deja mai multe declarații conform cărora filmele din Rusia ar trebui excluse din festivalurile internaționale. În unele cazuri, aceste apeluri au fost urmate de acțiuni concrete: de exemplu, regizoarea Alina Gorlova și-a retras filmul „This rain will never end” de la Festivalul de film GoEast Est-European din Wiesbaden, Germania, întrucît i s-a interzis să prezinte proiecții retrospective ale filmelor regretatului Alexander Rogozhkin. GoEast s-a grăbit nu doar să corecteze programul, eliminînd din el acele filme rusești care au fost finanțate de Fundația Kinoprime a lui Roman Abramovici, dar a organizat și o dezbatere legată de atitudinea față de cinematografia rusă, la care au participat doar vorbitori din Ucraina, care și-au conturat încă o dată revendicările de boicot. În ciuda insistențelor cineaștilor ucraineni, este încă prea devreme să vorbim despre un boicot al cinematografiei rusești – cel puțin despre unul atît de complet, asupra căruia se insistă. Cele mai prestigioase festivaluri au emis deja declarații în care au promis că vor refuza să primească „delegații oficiale ruse și persoane asociate cu autoritățile ruse” (cu alte cuvinte, reprezentanți ai Roskino și ai Ministerului Culturii). Ucrainenii au fost, de asemenea, nemulțumiți de faptul că filmul lui Kirill Serebrennikov „Soția lui Ceaikovski” (filmat fără finanțare de la stat) a intrat în competiția principală a Festivalului de Film de la Cannes. Veneția, Cannes și Berlin au declarat că nu vor limita participările nici pentru cineaștii ruși, nici pentru cei ucraineni.

Adresa redacţiei revistei

„România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Și decizia Eurovision de a refuza participarea Rusiei la ediția din acest an a fost previzibilă. Concursul, care se caracterizează printr-o abordare a muzicii pop, și-a motivat decizia prin faptul că organizatorii nu și-au dorit să transforme scena într-o arenă a luptei politice. Avînd în vedere natura competitivă a Eurovision, respingerea artiștilor ruși a devenit previzibilă atunci cînd federațiile sportive internaționale au procedat asemenea. Aparent, un astfel de curs al competiției muzicale nu va duce decît la încercări intense de a crea o alternativa rusă – despre care, în fapt, se vorbește încă din 2014, an marcat de victoria Conchitei Wurst.

În plină campanie de boicotare a filmelor rusești, probabil cel mai faimos regizor ucrainean modern, Serghei Loznița, a căzut victimă a discriminării. A fost exclus din Academia Ucraineană de Film pentru declarații privind inadmisibilitatea anulării filmelor la nivel național (în același timp, Loznița și-a anunțat și retragerea din Academia Europeană de Film din cauza nemulțumirii față de blîndețea poziției acesteia cu privire la evenimentele din Ucraina). O astfel de măsură este puțin probabil să afecteze cariera unui regizor de renume mondial cu o asemenea reputație: noul său film, ,,A Natural History of Destruction”, va fi prezentat și la Cannes. Regizorul a declarat: ,,Vă rog să nu cădeți în patima nebuniei. Nu puteți judeca oamenii după pașaportul lor, ci doar după acțiunile lor”. (va urma) n.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.