România Mare, nr. 1612

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nici o dictatură nu apare din senin. Ea e pregătită prin mii de zile și nopți de abuzuri ale regimurilor anarhice, care fac legitimă nostalgia după o mînă de fier.

CornELIU

VADIm TUDor

EDITORIAL

Discursul lui Streinu-Cercel –o palmă dată guvernanților

Pe data de 27 octombrie a avut loc în Parlament votul pentru legea care urma să impună Certificatul Verde la locul de muncă. Legea a picat la vot pentru că senatorii PSD au votat ,,împotrivă”, iar preşedintele Comisiei de Sănătate din Senat, medicul infecţionist Adrian Streinu-Cercel (PSD), a declarat, în plen, că proiectul de lege care introduce obligativitatea certificatului verde la locul de muncă, atît la stat, cît şi la privat, este greşit din punct de vedere conceptual şi ştiinţific, pentru că atît persoanele vaccinate, cît şi cele nevaccinate pot să se infecteze cu noul coronavirus şi a arătat că cei care au trecut prin boală asimptomatic nu pot beneficia de acest certificat, ceea ce constituie o discriminare.

Discursul la care fac referire a fost o surpriză pentru multă lume, fiindcă nimeni nu se aștepta ca o personalitate în domeniul medicinei să spună lucrurilor pe nume. Dacă luăm în considerare competența aleșilor noștri de a concepe legi nu e o surpriză acest proiect, fiindcă mie îmi e clar de multă vreme că parlamentarii români au deficiențe grave în ceea ce privește domeniul legislativ. Dovadă în acest sens stau sutele de acte normative emise în ultimii ani, desființate de Curtea Constituțională sau modificate în mod repetat pentru că erau greșit concepute, ultimul exemplu de acest fel fiind Codul Fiscal pe care parlamentarii l-au modificat de cîteva ori în decurs de 2-3 luni.

Este evident că acest certificat discriminează categorii largi de români, fiind gîndit în mod clar pentru a obliga cetățenii să se vaccineze, atentînd în acest fel la dreptul la muncă, ceea ce ar fi atras multe sesizări ale Curții Constituționale, care ar fi declarat legea neconstituțională.

(continuare în pag. a 16-a)

MARIUS MARIN

Fii inteligent, gîndește și nu te lăsa furat! Fii vadimist!

Vadimismul nu este doar un curent politic este un standard la care fiecare om inteligent, mai devreme sau mai tîrziu, va adera!

Vadimismul este calea pe care România va alege, la un moment dat, să o urmeze, dacă își dorește cu adevărat să fie prosperă, independentă, bogată ca națiune și ca stat. În România ultimilor 20 de ani, statalitatea se diluează, viermii politici care rod la temelia statului român fiind înlocuiți la fiecare 4-5 ani, tocmai pentru a distrage atenția poporului prostit, dar și pentru a așterne pe creierele spălate ale multora o aparentă iluzie de democrație. Prin valorile sale, prin obictivele sale, vadimismul urmărește îndepărtarea din zonele sensibile ale statului a acelor căpușe care îl distrug din interior și readucerea la ascultare a celor aleși sau numiți, pentru a aduce prosperitate celor care i-au ales, și nu sărăcie și incertudinea istorică a faptului că noi mai sîntem o națiune.

Mai devreme sau mai tîrziu, poate peste un an sau poate peste 100, dacă încă vom mai fi aici, vadimismul va fi opțiunea poporului român, pentru că, după anii în care românii au rătăcit prin deșert, acest curent va deveni, în mințile și sufletelor lor, ceea ce fondatorul acestei paradigme declara acum mulți ani – ,,farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună”. (continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

Perla i scoica

Sînt plin de tine, de lumina ta de ochii tăi ca mierea în pocale ajunge să privesc intens o stea și prind medalionul ființei tale

Te port adînc, precum și tu cîndva m-ai tot purtat prin bolți zodiacale ca scoica suferind de-o boală grea mi-e păstorită inima de jale

Și dacă totuși nu mai e nimic iar dincolo se-ntinde doar pustie de tine, mamă, n-am să mă dezic

Abia atunci cînd moartea o să-mi scrie și voi fi nor, și lacrimă, și spic tu în sfîrșit vei trece-n veșnicie.

CornELIU VADIm TUDor

„Toamna la moară“, tablou de Anca Bulgaru

America –demontarea unui mit (10)

SUA – jandarmul popoarelor sau groparul acestora?

Ajungînd la ultimul episod al acestui serial jurnalistic, un adevărat maraton prin istoria belicoasă a Statelor Unite ale Americii, cu implicații de toate felurile (politice, economice, sociale, teritoriale, militare etc.) în sînul entităților sau al popoarelor pe teritoriul cărora au acționat, maraton inspirat din cartea ,,O lume în criză”, semnată de colonel (r) Florian Gârz, s-ar fi cuvenit un fel de bilanț al semnificației acestui material, în contextul nou al geopoliticii americane, cu filiații de tip NATO. Considerînd, însă, că fiecare episod din cele nouă, apărute pînă acum, a reflectat și concluzii unitare, este mult mai productiv să utilizăm spațiul tipografic rezervat acestui ultim episod din serial, în continuare, atît unor noi dezvăluiri avînd la bază cartea amintită, cît și unor analize pe subiect, cu trimiteri la istoria recentă a SUA, guvernată de influența transformatoare a schimbărilor politico-militare și administrative de pe arena internațională.

Chiar dacă poate căpăta și coordonatele unei anumite concluzii, pentru că am exclus din start acest procedeu, luînd-o doar ca pe o constatare de principiu, cred că cititorii au reținut din cele nouă episoade ale acestui serial apetența SUA la război, la declanșarea de conflicte sîngeroase, indiferent în ce stadiu de dezvoltare și sub ce guvern au evoluat, preocuparea cotidiană a acestui popor pare a fi doar politica înarmării, urmată de folosirea armelor pentru cotropirea unor teritorii și popoare – la început pentru a pune capăt unor ,,revoluții”, mai apoi, în epoca postmodernă, mobilul fiind acela de a implementa ,,democrația” americană, chiar fără voia localnicilor, în anumite părți ale lumii, departe de fruntariile Americii.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un cap al Mafiei Ţigăneşti: Dan Voiculescu F Alcibiade îi scrie lui Jirinovski

F Un agramat ranchiunos: Ion Cristoiu F Avem şi noi extratereștrii noştri, maro cu ochii roşii F Cum a manglit Bombonel funcţia de Naşă

PArTEA A II-A

F Incontestabil, marea curvă a politicii româneşti rămîne Adrian Năstase, care numeşte lichelismul lui – abilitate politică. Exprimînd dispoziţia P.D.S.R.-ului „să dialogheze cu C.D.R. şi cu partidele neparlamentare“, Bombonel a precizat, cu emfaza aia care îi tremură în piftia neagră a guşei „Este exclusă din start orice discuţie sau colaborare cu P.R.M.“. I-auzi brîul! Dar te-ai întrebat cine vă bagă în seamă pe voi, Bombonico? Ţi-ai pus vreodată problema că o formaţiune de oameni corecţi, ca P.R.M., nu intră în cîrdășie cu un animal de pradă, ca tine, mai ales după ce ofiţeri superiori ne-au informat că ai primit peste 1 milion de dolari, în 1992, de la mafiotul arab Zaher Iskandarani? Crezi că te va apăra de puşcărie Francmasoneria sau Mafia Internaţională a Homosexualilor?! Haida-de! În cazuri de tîlhărie şi jaf, nici o organizaţie ocultă nu mai are vreo putere, vezi situaţia lui Willy Claes, a foştilor preşedinţi din Coreea de Sud etc. F Aoleu, să vedeţi ce-a păţit Ardei Umplut! S-a rostogolit şi el pînă în Israel şi nu i-a dus valiza ambasadorul României, nu l-a omenit, nu l-a încărcat de daruri şi atenţii! Cum dea fost posibil? Aterizează într-o Țară străină un mercenar de presă, care îşi face bocancii cu cravata preşedintelui executiv al partidului de guvernămînt, şi uite că nu tremură nimeni de frică, lumea îndrăzneşte să îşi vadă de treabă! Dar, să-i dăm cuvîntul acestui veritabil şantajist, că să vadă toată lumea ce zace în tigva lui. Furînd o sintagmă de-a noastră, devenită celebră, Piticul Sovietic zice în articolul intitulat apocaliptic „Ceva nu e în regulă la M.A.E.“: „Dacă mai exista vreo îndoială că sub domnia lui Ion Ilieseu, România a devenit Ţara lui Papură Vodă, felul în care M.A.E. a sărit de fund (?!) în sus la observaţiile noastre privind prestaţia ambasadorului Aurel Stanislav (numele corect e Sanislav – nota red. R.M.) reuşeşte să-l spulbere definitiv“. Şi acum, să vedeţi cum îşi motivează piticania orgoliul bolnav: „Graţie unui minim dialog cu cei 32 de jurnalişti ai delegaţiei, directori şi redactori şefi de jurnale, personalităţi ale Radioului şi Televiziunii, Aurel Stanislav ar fi avut posibilitatea de a-şi îmbogăţi zestrea de date despre Ţara în care România îl ţine pe banii contribuabililor pentru a-i reprezenta interesele“. Vedeţi ce îngîmfat şi nărod e Monstrul din Găgeşti? Deci el tremură de furie, cu spume la gura aia asimetrică, pe motiv că ambasadorul nu s-a prezentat să-l înveţe el, Cristoiu, cum e cu Israelul, să-şi ia omul notiţe, altminteri degeaba stă acolo pe banii poporului român! De la gîtul ambasadorului, violatorul de găini sare la beregata ministrului de Externe, fiindcă a văzut că ţine figura şi nu i-a tras încă nimeni şapca aia leninistă pe ochi: „Hotărît lucru! Hălăduitorul pe meridianele planetei, numitul (?!) Theodor Meleşcanu, ori ne crede proşti, ori a fost beat (?!) cînd a dat undă verde răspunsului M.A.E.“ Adică, vedeţi cum vă adresaţi lu’ băiatu’, că el e omul lui Asztalos şi aţi îmbulinat-o! Nimeni pînă acum, nici măcar teroriştii de la U.D.m.r., nu l-a făcut beat pe ministrul de Externe al României

(care nici nu are viciul ăsta!) şi nu l-a jignit cu apelativul care se folosește în instanță sau la pîrnaie, adică „numitul“. Dar lui Ardei Umplut i s-a permis, el are corespondență publică cu Bombonel şi Şarpele cu Ochelari, el e implicat în campania electorală a P.D.S.R.-ului, cine mai e ca el? Şi acum, răbufnirea maladivă de orgoliu: „Ea (Declaraţia m.A.E. – nota red. R.M.) încearcă să ne convingă că din cauză că Ministerul şi Ambasada n-au fost informate de vizita noastră, ambasadorul României n-a ştiut că pe teritoriul Israelului s-a aflat, timp de o săptămînă, o delegaţie de 32 de personalităţi de marcă (?!) ale presei româneşti“. Adică el scrie despre el însuşi că e o „personalitate de marcă a presei româneşti“. Ce v-am zis noi, că avem de-a face cu un bolnav psihic? Dar, staţi să vedeţi, răzbunarea piticului e pe termen lung, că aşa a învăţat el la C.C. al U.T.C.: „La Ministerul nostru de Externe ceva nu-i în regulă. Lucru pe care, de altfel, îl vom şi demonstra în numerele viitoare“. Ceea ce avea să se întîmple în ziarul de luni, cînd atît ambasadorul, cît şi soţia lui, sînt tîrîţi în troaca porcilor. Ce derbedeu! Care îndrăzneşte, cumva, să nu-i satisfacă lui o hachiţă, e tăvălit prin gunoaie, latrine, vînturi, noroaie şi alte porcării în care abundă „editorialele“ lui, atît de gustate de fiica acelui gangster al agriculturii, care dispare deacasă şi pe la 2 noaptea, numai în papuci şi pelerină, dar goală puşcă pe dedesubt, eheee, cîte mistere nu se petrec prin Bucureştii noştri fanarioţi! După cum se vede, Cristoiu întîi îşi fixează o teză, după care se dă peste cap s-o demonstreze! Într-un alt denunţ, (fiindcă vagabondul a dezlănţuit o adevărată campanie demolatoare) se scrie: „ne-am convins încă o dată, luînd cunoştinţă de comportamentul lui Aurel Sanislav (aici îi scrie numele corect – nota red. R.M.) că mediocritatea atinge punctul grav al iresponsabilităţii (?!). De ce mă, znamenie de om? Faptul că nu te-a întîmpinat pe tine şi nu ţi-a stat la dispoziţie te îndreptăţeşte să faci un ambasador al României, un diplomat de carieră, IRESPONSABIL?! Arză-te-ar focul de la aragaz, cu cine ți-a dat nas, că tare nebun mai eşti! Şi în acest text, el se lustruieşte singur: „În Israel s-a aflat, ca să zic aşa, floarea presei româneşti“. Mda, s-ar putea să aibă dreptate, gîndindu-ne că sînt flori şi flori, cum ar fi aia a porcului, aia a ţigăncii etc. Dar, Piticul Utecilă face ce face şi iar îşi dă în stambă cu analfabetismul lui: „Faptul că această vizită de documentare a fost acceptată şi de alţi directori şi redactori şefi de jurnale (...) mi-au (corect „mi-a“) mai risipit din reticenţa iniţială“. Auzi, loază, cînd tu nu ştii să faci acordul între subiect şi predicat, ce cauţi mă să dai lecţii altora, să-i tragi la răspundere, să terorizezi tot ce nu ţi se supune? Aşa scrie „floarea presei româneşti“? Hai să punem mînă de la mînă şi să-l înscriem pe Ion Cristoiu (fost comunist) la o şcoală ajutătoare. F Pe Postul Naţional de Televiziune şiau făcut apariţia barbarismele: un crainic de la Actualităţi vorbea de „relaţiile româno-vaticane“ (?!) iar un intervievat zicea că un tînăr îşi va lua „masteratul“. Bine că n-a zis „masturbatul“.

F Face ce face Nicolae Manolescu-Apolzan pentru a scăpa de spectrul falimentului. Observaţi că inventează mereu cîte un pretext, mai ales sîmbăta şi duminica, pentru a ocupa micile ecrane? În realitate,

partiduleţul lui nu există şi n-a existat nici înainte - credem că toată lumea a înţeles că, dacă n-ar fi candidat în 1992 pe listele C.D.R., acest artificial P.A.C. n-ar fi intrat nici măcar la bodega Parlamentului. Acum, mai nou, Răţoiul Donald, cu faţa lui de ceaun afumat, s-a gîndit că n-ar fi rău să se agațe de ghiulelele de la piciorul lui Ilie Ilaşcu, propunîndu-l pe acesta la Premiul Nobel pentru Pace. Că odrasla de legionar n-are nici în clin, nici în mînecă cu patrioţii români din Basarabia, o dovedeşte întreaga lui activitate antiromânească şi antiunionistă, culminînd cu batjocorirea în fiţuica falită „România literară“ a marilor luptători Leonida Lari, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi. Nu la Ilaşcu s-a gîndit Manolescu, ci la el însuşi, în mintea lui beznicioasă un asemenea premiu i s-ar cuveni lui, noi ştim bine marfa. F De altfel, şi revista „Ţara“, condusă de Horia Alexandrescu, l-a mirosit pe impostor, aşa încît săptămîna trecută a scris: „Refuzat pe faţă de P.N.Ț.C.D., partidul care a încercat toate variantele – se numeşte P.A.C. - îşi întoarce privirile spre alte zări. Dl. Nicolae Manolescu a început să curteze asiduu P.D. (F.S.N.), mergînd pe ideea susţinerii unei candidaturi unice (a Opoziţiei) la Preşedinţie. Rezultă că e gata să-l susţină pe Petre Roman, ceea ce înseamnă îngenuncherea criticului. Previzibilă...“. F Am aflat cum s-a învîrtit Adrian Năstase de funcţia care-i mai lipsea: aceea de naş (naşă) la nunta Nadiei Comăneci. Iniţial, era vorba ca naş să fie patronul ziarului „Cronica Româna“, Gh. Chivu, unde lucrează mama gimnastei. S-a pregătit omul timp de 1 an de zile, s-a agitat, s-a preocupat de masă, lăutari etc. Dar, pe ultima sută de metri, s-a băgat pe fir Bombonel, care, cu o tenacitate diabolică, a făcut presiuni asupra bietului om, să-l lase pe el, c-o fi, c-o păţi, că el o să-i dea o casă luxoasă mamei sportivei, că nu-şi dă seama ce semnale politice sînt aici etc. Şi aşa se face că a rămas omul cu buza umflată! Acesta e adevărul gol-goluț, pe care îl ştim din anturajul lui Gh. Chivu! F „Excrementul zilei“ e în veşnică goană după senzaţional. Mai zilele trecute, orgănelul lui Ardei Umplut (pe care l-au ciugulit găinile) a publicat un material intitulat: „Potrivit afirmaţiilor unor experţi în O.Z.N.-uri, Armata braziliană a făcut prizonier un extraterestru maro cu ochii roşii“. Ce mare scofală! Creaturi de-astea, maronii, sînt şi pe la noi, cu nemiluita, care capătă ochi roşii imediat cum se matolesc, dar nu le mai face nimeni ostatice: Crin Halaicu, Dinu Patriciu, Fane Spoitoru, Gigi Boieru, George Pruteanu, Dan Voiculescu, Dincă Gogoşarul, Dide Puşcărie şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, llie Ionescu. F Tămbălău la U.D.m.r.: fostul senator Szöcz Geza a manglit aproape 300 de milioane de lei de la Fundaţia Internaţională „Transsylvania“.

F Cele două Andree care prezintă ştirile la ProTV, Andreea Esca şi Andreea Berecleanu, au un salariu lunar de cîte 2.000 de dolari fiecare, adică peste 6 milioane de lei. Felicitări, fetelor, ca mîine o să vă cunune Bombonica şi pe voi. F Viclean cum îl ştim, Boris Elțîn le-a luat comuniştilor jucăria electorală: a încropit el, rapid, o Uniune Sovietică ceva mai mică, prin unirea Rusiei cu Bielorusia, Kazahstanul şi Kîrghistanul. F Unul din liderii P.L. ’93, Horia Rusu, a declarat sec: „Prezenţa lui Virgil Măgureanu în funcţia de director al S.R.I. este un pericol pentru Siguranţa Naţională şi totodată compromite această instituţie“.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“ nr. din 5 aprilie 1996)

România mea (1)

Majoritatea românilor, dacă nu chiar toți, își doresc să trăiască într-o țară bogată. Românii vor să fie respectați în lume pentru ceea ce reprezintă, și nu pentru ceea ce cred alții că sînt. Nu cred că există român, sau cel puțin român cu mintea întreagă și cu inima deschisă, care să nu viseze ca el, familia și viitorul lui, să fie parte a unei țări puternice. Îmi amintesc cu cîtă mîndrie se vorbea în anii ʼ70-ʼ80 de modul în care Armata română i-a oprit pe sovietici la graniță în 1968, ,,cu laserul” care le-a ,,topit cel puțin trei tancuri”, sau cu cîtă verticalitate și respect era privită Armata în acei ani, și cu cît respect se discuta despre faptul că ,,vom avea bomba nucleară” sau că ,,securitatea noastră e foarte puternică în spionaj”. Nu am știut atunci, și nici acum nu avem dovezi clare că așa a și fost.

Poate că erau doar datele unor experți în dezinformare, sau emanații ale unor minți prea vizionare. Cert este că românii erau mîndri de acest lucru. Erau mîndri și de sistemul de învățămînt, de tot ce însemna dascăli, ingineri, specialiști și doctori în diverse domenii. Pe atunci, în anii aceia, a avea acest titlu ceva foarte important, ceva care se putea obține doar prin foarte multă muncă. În fapt, cred că, în afară de ,,academiciana” soție a președintelui de atunci al României, executată în decembrie 1989 la Tîrgoviște, toți cei care se intitulau doctori aveau acest titlu obținut pe bune, și nu așa cum vedem sutele de ,,doctori” de azi, al căror număr îl va depăși curînd pe cel al celor care învață în sistemul preuniversitar. În ciuda anumitor suferințe și îngrădiri pe care noi, românii, le-am resimțit în anii ʼ80 mai ales, există acolo, în inimile noastre, sau ale unei majorități, o mîndrie și o dragoste nativă de țară. În fapt, dacă e să compar istoria românilor din intervalul 1859 – 2019, perioada 1960 – 1990 a fost una total atipică pentru modul de viață cu care am fost obișnuiți în perioadele pre și post acestui interval. Niciodată nu voi spune că sistemul socialist – comunist a fost unul foarte bun pentru poporul român, mai ales că eram prea tînăr ca să îl judec în totalitate, dar nu voi nega realizările lui, mai ales în anii 1965 – 1989, fie că sînt ele economice sau sociale. Dacă vă uitați bine în zona online, românii se mîndresc cu Transfăgărășanul și Casa Poporului, și mai puțin cu obiective realizate după anul 1990.

Ne dorim să avem o țară frumoasă, puternică, cu o economie sănătoasă și independentă. Nu ne dorim ca ambasadorii să ne arate cu degetul și nici ca alții să ne dicteze ce să facem. În majoritate, românul este o fire care iubește independența, libertatea și modul lui de viață. Românul, luat ca individ, nu dorește să vină careva la el în casă și să îi spună ce să facă. Așa sîntem noi, ca structură. Sîntem diferiți de mulți europeni prin modul nostru ușor labil de a ne adapta și de a trece diverse praguri. Sîntem destul de fluizi cînd e vorba de anumite valori care nu ne afectează la nivel personal, dar foarte duri cînd e vorba de interesele noastre directe. Ăștia sîntem – sau ăștia sînt românii. Poporul, așa cum este el, nu poate să fie judecat prin politicienii care îl reprezintă, așa cum nici politicienii pe care îi vedem la TV nu ne reprezintă deloc interesele naționale, ci mai degrabă pe cele ale altor națiuni. România se află într-o intensă transformare socială, oscilînd între o migrație masivă către un trai mai bun și o debandadă socială totală a celor care au decis să doarmă, totul pe un fond intens dominat de Servicii, prin extensiile lor în zona mass-media și a politicienilor. Nu mai există nici un fel de reper la care să te raportezi, tu, ca român, pentru că în fiecare zi sînt detonate foarte multe fumigene mediatice, bine gîndite și bine direcționate, astfel încît cel care încearcă să deslușească ce se întîmplă dincolo de fumul din fața scenei are de ales între a renunța la adevăr și a-și vedea de viața lui privată, sau a se lăsa dus de valul minciunilor și al dezinformărilor pînă într-un punct în care nu mai poate desluși care este adevărul și care este minciuna, devenind o legumă perfect manevrabilă de către sistem. Pentru că sîntem parte a unui sistem total nefavorabil nouă, și total

folositor celor care îl implementează. Este și asta o dictatură, doar că una mult mai nocivă, pentru că fețele celor care te devorează sînt mereu altele, schimbate fie la 4 ani, fie mai tîrziu sau mai devreme, în funcție de interesele păpușarilor. În acest moment, România nu mai există ca stat. Nu pentru noi. România este o colonie, zic mulți, dar eu cred că sîntem mai jos de atît. Nu mai dispunem de nici un mod legal de a ne apăra împotriva celor care sug națiunea de vlagă, tocmai pentru simplul fapt că cei aleși să fie anticorpii acestor trădări sînt ei înșiși parte a trădărilor. Iar tu, ca om normal, într-o țară care era normală pînă acum ceva ani, ai devenit o formă de energie pentru cei care sînt conectați la sistem, o baterie, un alergător pe o pistă plină de obstacole, avînd atîrnată în față, într-un băț, o pungă plină cu promisiuni și speranțe, la care evident că nu vei ajunge niciodată. Ăsta este prezentul tău, al țării, și ăsta e viitorul națiunii tale, al României, în cel mai bun caz. Pentru că cei care au bani, cei care îți bagă prostii în creier, își văd de viață și construiesc pentru ei și acoliții lor lumea aceea minunată, plină de realizări, averi și bogății la care tu, cetățean mărunt, tot speri. Comunismul a fost și este nimic față de ce trăim acum, cînd vorbim de manipulare, control și bătaie de joc. Existau și atunci minciuni, fel și fel de dezinformări, dar erau baloane de săpun pe lîngă ce vedem că se întîmplă în lume, zi de zi. Că nu doar la noi e așa de roz situația, e cam peste tot. Să nu ne plîngem, sînt și alții băgați în acest malaxor.

Românii își doresc să fie mîndri de țara lor, de valorile lor. Este firesc să fie așa. Ne fălim cu Aurel Vlaicu, cu Paulescu și cu Coandă, cu Marin Moraru, Florin Piersic, Caragiale, Hagi. Ne mîndrim cu ei, este în gena noastră să fim mîndri de cei care ne-au adus cel puțin un zîmbet pe buze, sau o nouă perspectivă asupra vieții. Acum ne agățăm de aceste valori, de Tudor Gheorghe, de exemplu, marele maestru care, chiar și atacat de hienele așa-zis liberale, reușește să atragă oameni adevărați și speranța că încă se mai poate face ceva.

Și pe acest fond ne întrebăm: cum de am ajuns aici și cine este, de fapt, cel care controlează totul? Răspunsul este simplu: banul! Și nu mă refer aici la șpăgile și la banii furați de politicieni – ei au avut, și au, rolul lor în acest sistem complex de subjugare a unei națiuni. Eu mă refer la faptul că în acest moment, banii care fac să se învîrtă sistemul economic autohton, în proporție de mai mult de 90%, nu sînt românești. Cînd capitalul de rulment al unei țări nu mai aparține acesteia, din toate punctele de vedere și oricum o privești, acea țară este ocupată. Este adevărat că mulți nu conștientizează acest lucru și nici măcar nu îi interesează, dar adevărul cam ăsta e. Cum s-a ajuns, însă, ca economia României să fie dominată de capital străin, este o altă poveste și sînt sigur că Serviciile Secrete și alte instituții ,,de bine” din România, știu bine acest lucru. Doar că și ele au cîștigat din asta, că doar ăia nu erau tembeli să lupte pentru un popor precum românii, despre care Petre Țuțea spunea că ,,am făcut 17 ani de pușcărie pentru un neam de proști”. Poate că avea dreptate cumva. Deci, de asta Olanda și Austria ne spun ce să facem, de asta diverși ambasadori dictează miniștrilor noștri, pentru că aici sînt, de fapt, banii lor, iar noi, românii, sîntem muncitorii care îi basculează din cînd în cînd la ei în ogradă. De asta pădurile sînt puse la pămînt, pentru că banii ajung acolo unde trebuie, fie prin Austria, fie prin conturile unor politicieni. De asta noi sîntem dezbinați, pentru ca ei să fure mai mult și să nu ne treacă prin cap să cerem o majorare de salariu. Din acest motiv, companiile românești au fost puse jos, de asta Justiția a fost cumpărată în majoritate, și tot din acest motiv nimeni nu face nimic care să aducă ceva mai multă valoare românilor. Nu vor lua de la gura lor pentru a-ți da ție, române, așa cum nici tu nu vei fi mai blînd cu semenii tăi cînd familia ta este prinsă în cercul vicios al supraviețuirii. Iată de ce nu se vor face autostrăzi care să lege cele trei mari regiuni istorice ale țării, și iată de ce Constanța nu va fi legată de Europa dacă nu va exista

un profit real pentru cei care dețin acțiunile acestei țări. Economia este un factor complex, voltaic cînd este cazul, muma și ciuma deopotrivă, o armă teribilă aflată la îndemîna celor care ne conduc și la baza căreia mor majoritatea visurilor de revenire a românilor.

România nu mai există, așadar, ca stat, iar prosteala asta cu votul, cu alegerile, cu democrația este doar o piesă de teatru iefină de la cap la coadă, care se joacă aici de 30 de ani, pentru ca mințile românilor să fie aduse la nivel de substanță incoloră, inodoră și fără relevanță. Ce mă face să fiu mîndru că sînt român reprezintă tocmai acei peste 50% dintre români care nu mai ies la vot, români care au arătat că s-au prins care e treaba cu România, cu alegerile și cu democrația, și au ales să nu ia parte la acest circ macabru, în care trapezistul este chiar poporul român, iar în sală se află acei trădători și conducători ai sistemului. Acei 50 și ceva la sută care nu votează vor fi, poate, în viitor, soluția, puterea de revenire a României la nivel de stat național, așa cum a fost cîndva. Pentru că ceea ce nu înțeleg proștii ăștia de prin Servicii, de prin Guvern și de prin Parlament, este că România poate fi stat național, independent și suvern, cu o economie puternică, chiar și cu un capital străin majoritar. Sînt necesare o verticalitate și o dorință ca țara asta să fie bogată și cu o populație sănătoasă mintal și fizic. În alte țări precum Ungaria, Serbia, chiar și Cehia și Croația – ca să nu mai zic de Rusia – capitalul străin din economie este mare, dar asta nu înseamnă că un ambasador își poate permite să își facă de cap, așa cum se întîmplă la noi. Asta nu înseamnă că o companie multinațională care activează acolo își poate permite să nu plătească impozite sau să își scoată angajații în stradă ca să dea jos Guvernul, așa cum se întîmplă la noi. Acolo există oameni de stat, acolo nu există trădare. Pe noi ne-a adus aici trădarea Serviciilor, trădarea acelor generali, care nu doar că au permis să se ajungă în acest punct, dar au încasat și comision pentru asta. Din fericire însă, nu există nimic mai sigur în această lume decît efemeritatea ei, așa că vom asista, mai devreme sau mai tîrziu, la răsturnări de situație, la modificări ale polilor, la schimbări care vor poziționa adevărul în fața națiunii române, dar și la sacrificii din partea celor care, acum, se cred nemuritori.

România, așa cum mi-o doresc, așa cum românii, în majoritate, și-o doresc, nu este una a Serviciilor și nu este una a trădării. România mea este una a prosperității, a bogăției materiale și spirituale, este una a demnității și onoarei. România mea este țara cuvîntului dat și respectat, este țara unde o strîngere de mînă este mai presus decît orice contract. România mea este țara al cărei prezent contează, pentru că, dacă acum se face ce trebuie, viitorul nu are cum să nu fie unul bun. România mea este o țară care nu merită să își sacrifice fiii de dragul unui viitor luminos, care, poate, nu va veni niciodată. România mea este o țară în care cea mai importantă resursă este timpul, iar cea mai mare bogăție, cunoașterea.

* * *

A fi român în acest început de mileniu este, cu adevărat, o provocare. În general, cu mici excepții, a fi român este o provocare. Nu știu cînd acest neam a avut parte de liniște, de prosperitate reală, de o profundă grijă de prezentul și viitorul lui. Fie că a fost vorba de dușmani interni, fie de inamici externi, fie de furturi și interese, întodeauna românul a avut parte de ,,circ” la greu, uneori împreună cu pîine, alteori nu. Dacă privim la cele scrise de Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, sau Ion Creangă, ne dăm seama că viața românilor de la sfîrșitul Secolului XIX - începutul Secolului XX nu era cu mult mai bună, mai deosebită de cea pe care o trăim acum. Cînd citim ce scriau marii clasici avem senzația că sîntem contemporani cu ei, că ne-am întors în timp. Politica dîmbovițeană nu diferă prea mult, nu a evoluat. Prostia nu este deloc de neglijat în politică, așa cum nici handicapul nu este. Trădarea este la fel de prezentă cum era și în Secolul XIX, iar inerția se regăsește din plin acum, la fel ca și atunci. (va urma)

DANTE ALIGHIERI, 2018

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Dilema

Mă aflam într-un magazin alimentar cu ștaif... Lume multă... Oameni de toate vîrstele, răspîndiți printre rafturile cu marfă, încă indeciși asupra cumpărăturilor pe care urmau să le facă... Alții, cu cărucioarele pline, sau doar cu cîteva produse, erau gata de pornire spre casele de marcat. Cum stăteam așa, cuprins de o moleșeală a nostalgiilor – pentru că afară era o toamnă frumoasă, care mă purta pe cărările timpului spre anii copilăriei, cînd toamnele străluceau de rod sub razele soarelui – numai ce văd în fața mea un cetățean cam de aceeași vîrstă cu mine, cu părul alb, lung de vreo două degete, că se oprește la doi metri în fața mea și, măsurîndu-mă lung cu privirea, de parcă m-ar fi cunoscut de undeva, mă întreabă:

- De ce ți-ai acoperit toată fața cu masca, bașca ți-ai tras pînă peste frunte și fesul, că abia ți se văd ochii?

Așa era, omul observase bine, nu-l puteam contrazice... Dar aveam un motiv anume pentru modul în care mă protejam. Și anume, teama de Covid... Și iată că atrăsesem atenția cuiva. Poate or fi fost și alți cumpărători care să fi remarcat același lucru... În tot magazinul nu era un altul care să poarte masca așa cum o făcusem eu. Individul care mă abordase

Din Bucure ş tii de altădată

avea și el mască, dar doar cît să-i acopere gura. Nu-l las să mă aștepte cu răspunsul la întrebarea pe care mi-o adresase, fie din curiozitate, fie doar ca să se bage în seamă, și-i zic:

- De teamă să nu vină.

- Cine să vină?

- Ai să vezi dumneata!

- Ce am să văd?

- Cînd o să vină.

- Și dacă nu vine?

- Toată lumea în tîrg vorbește că o să vină.

- Cine o să vină?

- Ai să vezi.

- Și a mai fost vreodată pe aici?

- Nu știu... De-asta mi-am luat măsurile de siguranță... Cică este mult mai periculos decît primul...

- Cine?

- El, omule... El!

- Care el?

- Cel despre care specialiștii spun că intră în corpul omului prin ochi, nas, gură, urechi... Acum înțelegi?

- Dar de unde vine?

- Păi a venit!

- Și unde este?

- Nu știu!...

Sărindar - istoria puţin ºtiută a dărîmării „bisericii coconilor” din Bucureºti

Răsfoind ediţii vechi de-un secol şi mai bine ale ,,Universului” (ziarul fondat de Cazzavillan în 1884 şi care i-a însoţit pe români, în istoria lor, timp de aproape 70 de ani), o notiţă mi-a sărit în ochi. ,,Luni s-a ţinut la Ministerul Cultelor licitaţia pentru dărîmarea bisericii Sărindarului. Dărîmarea s-a adjudecat pe un preţ de 3.500 lei. Lucrarea trebuie sfîrşită pînă-ntr-o lună”. Era ediţia din 3 septembrie 1893 şi asta înseamnă, după regula în care zilele de ieri, azi şi mîine sînt consemnate în presa vremii cu o zi întîrziere, că şedinţa de la minister se ţinuse pe 1 septembrie, chiar de-nceputul anului bisericesc –pentru Mînăstirea Sărindar… un început al sfîrşitului.

A 40-a ctitorie

În privința bisericii Sărindar, zisă şi ,,a coconilor”, se ştie prea puţin despre timpul cel adevărat al începutului. După tradiţie, s-ar fi ridicat prin anii de debut ai Secolului al XVI-lea, de către familia boierilor Cocorăşti, care avea moşie la marginea Bucureştilor. Pentru că, da, locul în care se află acum Cercul Militar, şi care fusese cîndva al Sărindarului, era în afara zidurilor cetăţii cu 500 de ani în urmă. În perimetrul delimitat azi de Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta, strada Constantin Mille şi limita estică a Cişmigiului, mînăstirea s-a zidit şi s-a înzestrat

după tipic, crescînd puţin cîte puţin în importanţă. Se zice că la icoanele ei s-ar fi închinat şi vodă Mihai Viteazul, înainte de a porni în cîte-o bătălie. Legendă sau adevăr? – nu ştim. Însă documentele păstrează daniile voievodului făcute către ,,Biserica Coconilor”. Cîteva decenii mai tîrziu, mînăstirea avea să-şi afle încă un nume, cel cu care a ajuns pînă la noi: Sărindar. Adică 40. Şi nu pentru că ar fi vorba despre cele 40 de zile dintre Paşte şi Ispas, cît sufletul Domnului hălăduieşte pe pămînt. Nici pentru că s-ar sărbători aici ziua celor Patruzeci de Sfinţi. Ci din motive mult mai simple: ruinată de vremuri, biserica aşezămîntului monahal al Cocoreştilor este rezidită de Matei Basarab fiind, astfel, cea de-a 40-a ctitorie a domnitorului. Hramul primit la sfinţirea din anul 1652 a fost cel al Adormirii Maicii Domnului. Vodă a înzestrat-o ca pe o tînără mireasă, cu odăjdii, mobilier bogat, moşii, hanuri şi mori, robi… şi apoi a închinat-o Athosului, pentru ca ruga călugărilor de aici şi cea a celor de acolo să-l „protege” în efortul lui de a ţine ţara slobodă şi poporul îndestulat.

Icoana făcătoare de minuni

Vom lăsa secolele să treacă pe deasupra istoriei Mînăstirii Sărindar şi domnitorii, boierii şi credincioşii să-şi reverse asupra ei darurile. Printre preţioasele obiecte de cult ferecate-n arginturi, va ajunge aici şi-o icoană făcătoare de minuni, zisă a ,,Maicii Domnului de la Sărindar”. Se zice că avea puterea de a vindeca boli – pe cea a minţilor rătăcite, mai ales – şi de aceea pelerinii nu încetau să curgă pe dinaintea ei. Într-un fel, faimei acestei icoane se datorează şi transformarea tîrzie a mînăstirii Sărindarului în balamuc… Oricum, dacă obiecte de preţ precum candele, năforniţe (cupe pentru anafură) şi chivoturi de argint au putut fi recuperate în timp şi au ajuns în alte mînăstiri ori în muzee, soarta icoanei a fost alta. La puţină vreme după secularizarea averilor mînăstireşti de către Cuza, ea a fost furată de egumenul grec al mînăstirii şi dusă la Constantinopol. Icoana, în banii de-atunci, era foarte valoroasă – fusese estimată cam pe la 5.000 de galbeni – şi tot după legendă ar fi fost pînă la urmă întoarsă aşezemîntului bucureştean.

- S-avem răbdare, că dacă o fi așa, ne va găsi el,

- Aoleu!, zise omul speriat. Îndesîndu-și masca mai bine pe figură, își trase în grabă geaca, ridicînd-o pînă peste frunte, că abia vedea pe unde calcă, și-o tuli printre cumpărători murmurînd ca pentru sine: ,Iată că a venit... A venit din nou, cînd toată lumea credea că a scăpat de el și că viața va fi la fel ca în vremurile bune!”...Un bărbat din apropiere, auzindu-l vorbind și văzîndu-l cît de speriat era, îl opri din drum și-l întrebă:

- Cine a venit, omule?

- Covidul... Covidul a dat buzna peste noi!

Auzindu-l și alți oameni aflați în magazin, s-a produs o panică generală, că fiecare nu știa cum să iasă mai repede, renunțînd la cărucioarele pline cu marfă, la hainele smulse de pe ei în îmbulzeala creată... În scurt timp, magazinul se golise de cumpărători, parcarea de mașini, de parcă nici nu ar fi fost vreodată oameni pe acolo.

ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Aceasta era starea mînăstirii pe la sfîrşitul Secolului XVIII, în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Ipsilanti. Chiliile mînăstirii erau ocupate acum de coconi şi jupîniţe care ,,spurcau sfînta mînăstire cu cele necuviincioase”, iar vodă, neştiind ce să mai facă, a pus să se mute acolo cei cu minţile luate, smintiţii. Cu aşa vecinătate, tineretul îndoielnic în moravuri şi-a luat tălpăşiţa. Călugării s-au transformat în infirmieri de nebuni, mînăstirea în balamuc. Urletele celor exorcizaţi de monahi au început să umple uliţele din preajma Sărindarului, încît, cu timpul, nimeni nu mai putea trăi liniştit. La 1802, Vodă Suţu a judecat jalba megieşilor mînăstirii şi a hotărît să mute balamucul în altă parte. Dar, scriu cronicile vremii, lucrul ăsta nu i-a fost întru totul pe plac Maicii Domnului, cea din icoană, care s-a supărat atît de tare, că pămîntul s-a zguduit şi mînăstirea a suferit mari daune. Semnul ceresc a fost chiar în ziua de Înviere şi tare s-au mai temut de semnul ăsta boierii vecini cu mînăstirea (jălbuitorii), Ghikuleştii, Cocoreştii, Filipeştii, care s-au pus de-au reparat biserica şi chiliile. Spre un nou început

Veacul al XIX-lea n-a fost prea uşor pentru Sărindar. Cutremure şi incendii cer noi restaurări. Pe la 1848, trupele ruseşti de ocupaţie îi alungă pe călugării greci şi-aduc în loc ruşi, spre a avea un aşezămînt al lor în capitala valahă. Şi-aşa au rămas lucrurile timp de trei decenii. La 1877, în drumul lor către Dunăre, trupele ţarului au oprit aici. Însuşi Marele Duce Nicolae a intrat în mînăstirea Sărindar şi a îngenuncheat la icoană. Apoi, pentru a doua oară, icoana a dispărut. Se zice că egumenul mînăstirii a dat-o Marelui Duce pentru ca Maica Domnului să-i fie de ajutor la război… Deatunci începînd, nimănui nu i-a păsat de ce se întîmplă cu Sărindarul. Nu-i de mirare că s-a ruinat şi că decizia cea de pe urmă a fost desfiinţarea mînăstirii, în care nu se mai putea vieţui, şi demolarea ei.

Anul 1893 a fost doar o bornă. Demolarea nu s-a făcut într-o lună, cum s-a hotărît în urma licitaţiei, ci… în 3 ani. Şi poate nici atunci nu se făcea, dacă nu se anunţa venirea Împăratului Frantz Josef la Bucureşti. Drumul lui ar fi trebuit să treacă pe Calea Victoriei, pe dinaintea mînăstirii sluţite. Nu era onorant. S-au dat jos zidurile şi s-au făcut în loc un scuar, o fîntînă şi-un piedestal, pe care s-a urcat mai apoi o machetă a Statuii Libertăţii. După încă un deceniu şi jumătate, în care pentru locul acela se făcuseră zeci de proiecte, o construcţie nouă avea să înceapă: cea a Cercului Militar, care dăinuie şi-n ziua de astăzi, înglobînd între zidurile lui sobre istorii de demult. SIMONALAZAR.WORDPRESS.COM

Mînăstirea Sărindar, 1869, desen de Amedeo Preziosi

Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich –dragostea nefericită a unui mare scriitor

Epistolele scriitorilor au fost și vor rămîne un gen literar pe cît de ambiguu, pe atît de atrăgător. Pe de o parte, sînt o modalitate savuroasă de a transforma existența în scriitură, de a împărtăși experiențe existențiale, trecînd granița delicată, deseori insesizabilă, dintre exterior și interior. Pe de altă parte, prin intermediul lor se poate reconstitui personalitatea autorului, senzația de a trage cu ochiul prin gaura cheii cîntărind, de asemenea, considerabil.

Cu un previzibil interes sporit a fost primit și volumul corespondenței dintre Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich. Volumul a fost tradus în limba română pentru Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu și poartă un titlu oarecum înșelător: „Spune-mi că mă iubești…” Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich. Mărturii ale unei patimi, editori fiind Werner Fuld și Thomas F. Schneider. Un ajutor considerabil pentru întocmirea acestui volum a oferit Maria Riva, fiica Marlenei, cea care semnează și un cuvînt-înainte. Volumul conține doar scrisorile trimise de Remarque. Din păcate, nu putem citi și scrisorile actriței, acestea fiind distruse de cea care a devenit mai tîrziu soția scriitorului. Scrisorile nu sînt datate de către autorul lor, ci sînt postdatate (cu relativitate implicită), în funcție de contextele invocate în ele sau după jurnalul scriitorului.

De la o relaţie de vis la dramă

Cei doi s-au întîlnit în 1937. Ea avea 35 de ani, el, 32. Marlene și fostul ei iubit, Joseph Sternberg, luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. S-a apropiat de masa lor un străin frumos, îmbrăcat cu stil, care s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că se se aștepta ca un clasic în viață să fie mai în vîrstă. I-a lăudat volumul care devenise celebru, ,,Pe Frontul de Vest nimic nou” (1930), după care Remarque i-a replicat că romanul merita să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară, pe care Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Apoi, au dansat împreună, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene au discutat pînă dimineața, cînd scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur, era mulțumită, de mult visa să fie inspirația cuiva. Și iat-o, acum, e Muza clasicului Remarque! La acea vreme, amîndoi erau pe cît de celebri, pe atît de diferiți. Marlene era diva înconjurată de bărbați, apărînd mereu cu alți însoțitori. În momentul întîlnirii cu Remarque, căzuse în dizgrație în lumea Hollywoodului, însă faima și banii nu o părăsiseră. Și Remarque era celebru după apariția romanului amintit, și el avea mulți bani. Ambii erau plecați din Germania din cauza contextului politic (ea nu a vrut să fie implicată în propaganda nazistă, iar lui îi fuseseră arse cărți).

Marlene a fost atrasă de manierele ireproșabile și de glasul grav și cultivat al lui Remarque, așa cum va dezvălui peste ani fiica actriței. Deși, în urma primei întîlniri, amîndoi au crezut că vor avea o relație de vis, au avut parte de o dramă de pe urma căreia au rămas aceste scrisori frumoase și triste, mărturie a ultimei mari povești de iubire din Secolulul al XXlea. Frumusețea rîndurilor scrise de Remarque se hrănea de fapt din amăgiri și dezamăgiri, din minciuni și trădări. Lui Marlene îi plăceau aparițiile publice în care era însoțită de Remarque, avea grijă ca el să arate fotogenic, sporindu-și astfel propria faimă. Îl privea adesea ca pe un accesoriu. Dar îi plăceau și libertatea, aventurile sexuale, cea cu miliardara-lesbiană Jo Carstairs scoțîndu-l din minți pe Remarque. Iar el conștientiza că face lucruri stupide, inconsistente, dar nu își putea asuma despărțirea și singurătatea. Această stare de ambivalență l-a măcinat mulți ani, răspunzînd și el cu alte aventuri.

Remarque suferea acut din pricina sentimentulului inferiorității, simțea că nu merită succesul și banii pe care i-i adusese romanul, considerîndu-se supraevaluat ca autor. Și nu doar ca autor, ci și ca bărbat era plin de neîncredere, lipsa conștiinței propriei valori și depresiile înecate în alcool făcîndu-l un partener dificil pentru Marlene, care era hotărîtă și pragmatică.

Marlene, muza ideală

Relația lor s-a încheiat în 1940, dar Marlene a rămas pentru mulți ani iubita fanteziei lui Remarque. Peste ani, acesta îi va scrie unei cunoștințe: „Știi cum e să te simți atît de stînjenit față de tine însuți, pentru că ai luat cîndva în serios pe cineva care e doar o femeiușcă frumoasă, pentru că nu reușești să te convingi să i-o spui, ci preferi încă să fii un pic prea amabil, deși ți se face greață?“. Marlene i-a fost totuși o muză ideală. Povestea lor de dragoste îl va inspira pe Remarque să scrie romanul Arcul de Triumf (1945), ecranizat în 1948, cu Ingrid Bergman, Charles Boyer și Charles Laughton în rolurile principale. Scrisorile însă nu fac nici o referire la fondul traumatizant al relației lor. Sînt poetice, tandre, tulburătoare, expresie a sensibilității și a nevoilor sufletești ale lui Remarque, sînt oglinda lui, nu a relației, nu a femeii reale care îi hrănea fantezia. Fiecare scrisoare pare un scurt capitol dintr-o poveste despre sine. O iubită rece, dar cu o imaginație fabuloasă, crescută din singurătate și dorință: „Orion e sus pe cer, zăpada licăreşte dinspre munţi, lacul foșnește și noaptea cu lună nouă se dezlănțuie afară. Se dezlănţuie şi mînă timpul, timpul care încă ne desparte, acel întunecat munte de nori al zilelor fără tine. Zile lungi, goale, dar totodată împlinite, triste și totuşi încărcate de fericire, tulburate, fără a mai fi indiferente, fără a mai fi pustii şi fără țintă – apele vieții se înalță din nou, izvoarele curg şi urcă pe pipăite prin nisip şi printre împletituri de rădăcini, răzbesc la lumină ca să se înalţe şi să devină nor, nor şi ploaie şi rouă în circuitul mistic al devenirii şi al morţii“.

Uimesc în scrisorile lui Remarque numărul și diversitatea formulelor de alint: „Tu, arzătoareo“, „iubită duioasă“, „tu, cea tandră“, ,,chip din oglindă“, „vis de aur insomniac“, „vibrîndă, nesfîrșită iubită“, „inimă a inimii mele“, „fericire fără odihnă“, „mică pasăre de cuib“, „tu, cea mai dulce“, „maimuță“, „pîine a sufletului și vis“, „fluture plecat în zbor“, „pocal al inimii mele“.

„La ce bun să ne împotrivim?“

Scrisorile sînt o oglindă a fragilității, a insecurității și a vulnerabilității lui Remarque, a amintirilor însuflețite retrospectiv cu un sens suprem: „La Lido – primul cuvînt și prima ta întrebare, în timp ce dansam – la ce bun să ne împotrivim, a fost un fulger, un fulger fără sunet, venit de departe, din vremuri de dinaintea noastră. (…) Ne-am mai împotrivit amîndoi – chiar multă vreme – , poate că uneori încă ne mai împotrivim, dar în fond știm că e un

joc, ca să aflăm și mai bine în ce măsură ne avem în stăpînire unul pe altul“.

Alte scrisori sînt poeme în proză, intense, clocotind de senzații. Mărturii fierbinți ale iubirii, textele lui Remarque sînt căptușite cu o senzualitate luminoasă, plină de candoare, în ciuda nefericirii pe care se profilează. Epistolele lui Remarque își urmează un drum al lor, independent de realitatea imediată, de lipsa de empatie a femeii iubite.

Tot ceea ce contează pare a fi viața trăită scriind, puterea de a rămîne senin, de a manifesta frumusețea, de a dărui cu simplitate iubirea: „Cîteodată, cînd stau aici singur în ploaie şi mă privesc, atunci nimic nu mai e distrus, atunci totul a revenit cu paşi neauziţi şi eşti şi tu, iar eu trăiesc fericirea de care un om n-a avut parte aproape niciodată: că bucata de tinerețe pe care mi-a răpit-o războiul se reîntoarce acum odată cu tine și că de-acum eu am de două ori mai mult decît aveam înainte: experiența pe care mi-au oferit-o vederea şi anii, faptul că ştiu ce-i splendoarea – şi prospeţimea, aventura, strălucirea tinereții. Aşa că tu eşti concomitent totul: aventura şi femeia mea“.

Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque pînă la sfîrșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood i-a rănit adînc reputația – cercul emigranților anti-fasciști ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decît de ,,ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine care îi rămăsese și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a rîs și l-a refuzat. Viața lui de familie cu Paulette a fost tristă. Și ea filma mult timp și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind pahar după pahar… Remarque o va privi mulți ani pe Marlene Dietrich ca pe un dar din care i s-a hrănit fantezia, devenind la rîndul său un „dăruitor“, chiar dacă nefericit: „În afară de niște blestemate imagini ale nenorocirii și niște bijuterii fără valoare, el îți trimite ce-i mai mlădios și mai frumos din toate cîte există pe pămînt – pisici și flori – și își înalță inima ca pe o flacară și îți mulțumește pentru tot ce i-ai dat, pumă, flăcăiandră, tovarășă, fecior princiar, oglindă și cristal curat, în care ardea și scînteia fanteziei lui – și le mulțumește zeilor că i te-au dat lumii și, pentru o vreme, lui“.

Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci cînd este treaz, și cu atît mai mult nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul, în tot acest timp, se întreba cum s-a întîmplat că, deși întîlnise o femeie perfectă, ,,dragostea ei murdară” îi distrusese viața. Remarque, căsătorit cu alta, continua însă să-i scrie lui Marlene epistole de dragoste.

Scrisorile lui Remarque vor continua să plece către marea lui iubire pînă în anul 1970, deci încă trezeci de ani după despărțirea lor. Majoritatea acestor scrisori continuă să fie pagini de literatură plină de rafinament, imaginația autorului restructurînd cu multă subtilitate realitatea.

Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Le-ar fi distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei…

* * *

În 1970, Elveția îl înmormînta pe marele scriitor Erich Maria Remarque. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină de lacrimi sub un văl gros. Liniștea era întreruptă de rarele izbucniri în plîns. Deodată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut un automobil negru, din care a ieșit un curier care i-a înmînat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit-o și a aruncat-o nervos, împreună cu buchetul, în tufișuri. Un reporter a ridicat cartea de vizită, pe care scria: ,,Adio, iubitule. Marlene Dietrich”. r m

Polemici « Controverse

Mărul de lîngă Icoană

Trăim vremuri grele, așa cum nu ne imaginam că se va întîmpla după ce ,,ne-am căpătat libertatea”. Ne-a copleșit pandemia aceasta, care seceră vieți, iar o mare parte din drepturile noastre sînt sînt puse sub obroc. Fără ,,certificatul verde”, nu mai poți lucra nici la stat, nici la privat, nu ne mai putem deplasa pe timpul nopții, iar ziua, accesul la instituțiile statului este interzis celor care nu posedă certificatul atotstăpînitor. Speriați mai ales de pierderea locurilor de muncă, pe lîngă spaima de Covid, oamenii se înghesuie la cozile pentru vaccinare. Ca de obicei, surprinse, autoritățile nu reușesc să asigure suficiente doze și chiar seringi (?!) pentru românii care, în sfîrșit, au răspuns chemării la vaccinare în masă. Apoi, încă nu se știe ce modificări mai apar în schemele de vaccinare: 1, 2, 3 doze, apoi ,,booster-ul”, însemnînd o altă doză sau doar o jumătate de doză? Sigur că nu există încă un medicament minune, dar dezastrul din ultimul val ar fi putut fi mult atenuat. Cu condiția ca autoritățile să nu-și fi bătut joc de bolnavi și să nu fi vorbit non-stop numai despre vaccinare. Au murit mulți oameni, care puteau fi salvați în fazele incipiente și medii ale cumplitei boli. Așa puține cum sînt, medicamentele anti-Covid au lipsit cu desăvîrșire din spitale și farmacii. Cele care și-au dovedit eficiența în mod practic, deși o serie de medici infecționiști și pneumonologi încă le recomandă, mai mult sau mai puțin oficial, au fost permanent denigrate. Abia acum medicamente de acest tip sînt achiționate sau căpătate din generozitatea altor state...

Pe lîngă frica de Covid, ne confruntăm cu perspectiva scumpirilor iminente la lumină și gaze. Între timp, în Capitală și în alte orașe mari, cu ,,pretenții” (vezi Timișoara), oamenii tremură de frig și se plîng de lipsa apei calde nu doar în case, ci și în spitale. Și asta tot boală înseamnă...

Amintiri de scriitor

Zmeul buclucaş

Poate n-o să mă credeţi, stimaţi cititori şi stimate cititoare, dar subsemnatul a avut prilejul să locuiască (adică să doarmă, să mănînce, să lucreze) sub acelaşi acoperiş cu o serie de nume ilustre ale literaturii noastre de după 23 august. O să spuneţi că mă laud şi, de fapt, nici mie nu-mi prea vine să cred că eu, un simplu provincial venit din părţile Aradului, sfios şi naiv, voi avea parte de un asemenea anturaj. Anturaj e cam mult zis, însă veţi vedea că, la urma urmei, pot folosi fără jenă şi acest cuvînt.

Era pe vremea cînd la Casa de creaţie Mogoşoaia stăteau Marin Preda şi Fănuş Neagu, Nicolae Breban şi Teodor Mazilu, Cella Serghi şi Gheorghe Pituţ, Nichita Stănescu şi Alexandru Ivasiuc, Octav Pancu Iaşi şi Romul Munteanu, ce mai, unul şi unul ,,muc şi sfîrc” cum ar zice Eugen Barbu.

Pe atunci se plimbau braţ la braţ Marin Preda şi Fănuş Neagu, îşi povesteau amintiri şi se alintau reciproc cu expresia ,,micimane”.

Făceau kilometri întregi pe aleile străjuite de castani bătrîni; nu ştiu ce Dumnezeu puteau să-si spună unul altuia, deoarece pe mine mă ignorau cu desăvîrşire sau aproape cu desăvîrşire.

Maestrul Marin Preda, de cîte ori mă vedea, se uita la mine ca la o arătare de pe altă lume şi mă întreba invariabil: ,,cine eşti tu, bă? şi ce cauţi aici?”.

Îi răspundeam emoţionat că sînt cutare şi încerc şi eu să scriu şi că-1 admir nespus; îi recitam o pagină întreagă din ,,Moromeţii” volumul 1 (atît apăruse pe vremea aceea) şi minţeam că am fost la dînsul în sat la Siliştea Gumeşti şi că-mi plăcuse foarte mult. Adică satul îmi plăcuse foarte mult.

De fapt, habar n-aveam unde vine satul acesta, nici azi nu ştiu prea bine, deşi, într-o bună zi, am să trec să-1 vizitez aşa... din curiozitate.

Dar mă învăţase Fănuş Neagu cu care eram în relaţii mai amicale: „Mă, nu fi prost, spune-i lui Micimanu’ (adică lui Marin Preda) că l-ai citit, că eşti mort după ce scrie, că ai fost în sat şi că n-ai mai văzut în viaţa ta o asemenea aşezare rurală. Să zici că miroase a floare de salcîmi ca-n Rai... Dă din gură, laudă-1 că poate te

Cînd, văzînd toate acestea, am ceva de spus, mă închin la icoana Sfintei Maria și Isus. Încrezătoare în ajutor, Icoanei i-am ,,dăruit” un măr, pe care l-am luat cu mine din Grădina casei părintești din Ardeal cînd, după o absență îndelungată, am revenit acolo, deși ea nu-mi mai aparține, din motive obiective.

Mărul nu s-a stricat și, în timp, s-a transformat într-o ,,bijuterie” cafeniu-aurie, pe care s-a ,,sculptat” chipul lui Decebal. Paranormal?

Pentru mine, mărul acesta reprezintă o bucățică din pămîntul strămoșesc, pe care am să-l iau cu mine în ,,lunga călătorie”, drept scut al pămîntului pe care m-am născut. Pînă atunci, îl voi păstra la icoana lui Isus. ,,Iată marea-nțelepciune:

Să trăiești în Duhul Sfînt

Viața asta-i o minune

Pace-n cer și pe pămînt!

Sigur că e tristă moartea

Vom muri și vom vedea

Important să fim de partea

Bună, nu de partea rea”. (Corneliu Vadim Tudor) LILIAnA TETELEA

publică cu vreo carte. Să nu spui nici mort cum că l-ai citit pe Eugen Barbu! Nici n-ai auzit de el! Clar!”.

După o vreme relaţiile au avansat. Marin Preda îmi zicea Dos Passos (nici astăzi nu ştiu de ce), mă bătea prieteneşte pe umăr şi mă întreba: „Mon cher, vrei să-ţi arăt cum se uită vaca?”. Eu ziceam da şi „moncherul”, dacă şedea pe scaun, îşi întorcea capul încet spre mine privindumă cu ochi mari şi cu faţa fără nici o expresie. Stătea aşa cîteva secunde fără să zîmbească, după care chicotea şi zicea „aşa se uită vaca, mon cher!”.

După ce au avansat relaţiile a început deteriorarea lor din motive care nu-mi sînt clare nici pînă astăzi...

Oricum, întîi s-au întîmplat nişte altercaţii cu Fănuş, care îmi era prieten, adică îmi este prieten, şi pe vremea aceea umblam nedespărţiţi ca doi siamezi.

Destul că o răceală de gheaţă se aşternu între cei doi mari prozatori.

Cu mine a început să se poarte mai rezervat şi nu-mi mai zicea Dos Passos... Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Acest aspect are un caracter prea intim pentru a fi dezvăluit acum și aici. Poate altădată sau, oricum, mult mai tîrziu... În orice caz, după ce s-au „răcit de tot” legăturile care-i uneau pe cei amintiţi, a avut loc următoarea scenă pe care am să v-o relatez fără a exagera ceva, sau dacă există exagerări ele sînt de natură strict literară.

Vieţuia la vremea aceea la Mogoşoaia şi plasticianul Florin Pucă. Desenator de primă mînă, grafician de excepţie, original şi îndrăzneţ în expresie. Priceput şi în migăleli de hîrtie, s-a oferit contra una sticlă vodcă rusească să meşterească un zmeu pentru fetiţa lui Fănuş. O dimineaţă întreagă a lucrat la el executîndu-l după toate regulile artei, vopsindu-1 în culori vesele. Era ca o sorcovă

Învățați de la Mine...

motto: ,,Au recunoscut că fuseseră cu Isus” –Fapte 4.13

Dominic se trezise tîrziu, iar acum trebuia să se grăbească, altfel pierdea trenul. A luat repede bicicleta și a pornit cu viteză spre gară. La colțul străzii s-a ciocnit de un băiețel. De sperietură, acesta a scăpat cutia pe care o avea sub braț. 300 bucăți de puzzle s-au împrăștiat în toate direcțiile. În ochii băiețelului s-au ivit lacrimi. Dominic a oftat, dar nu s-a dat înapoi, ci l-a ajutat pe micuț să strîngă bucățile de puzzle, în timp ce trenul său părăsea gara fără el. Băiețelul îl urmărea cu coada ochiului, iar cînd toate piesele au fost adunate, el a întrebat sfios: „Ești poate Isus?“. Dominic a început să rîdă. Acel mic incident l-a făcut să piardă trenul, dar i-a oferit ocazia să-L arate pe Domnul Isus. Să încercăm și noi să-L imităm mai mult pe Domnul nostru în viața de zi cu zi! A fi un martor al lui Isus Christos nu înseamnă să vorbim mult despre El sau să facem în Numele Său fapte impresionante, ci trebuie să arătăm în viața de zi cu zi felul Său de a fi care era caracterizat de dreptate, bunătate, smerenie, milă. El ne cere: „Învățați de la Mine, căci Eu sînt blînd și smerit cu inima“ (Matei 11.29). Să ne luăm timp ca să observăm mai atent cum ne este El prezentat în Biblie, și vom deveni tot mai asemenea Lui.

Cînd Îl vom imita, inimile noastre vor fi pline de bucurie. Dar rezultatul cel mai important al acestei imitări este efectul produs asupra vieților oamenilor care ne înconjoară și care, probabil, nu-L cunosc pe Domnul Isus. Să facă Domnul ca acest comportament al nostru să-i determine și pe ei să-L urmeze pe Domnul Isus!

şi se înălţa grozav de sus putînd fi mînuit cu uşurinţă pînă şi de un copil.

Pucă şi-a primit răsplata „în natură”, noi ne-am jucat pe rînd cu el înălţîndu-l şi coborîndu-l, pînă ne-am plictisit. Ne-am retras pe terasa de la etaj, lăsîndu-1 pe Pucă pe pajiştea din curtea interioară să se joace cu mica lui maşină zburătoare. Îl urca şi-l cobora făcîndu-1 să execute fel şi fel de figuri; era un vînt potrivit şi zmeul jucăuş părea viu. În aceste clipe de destindere a venit, întorcîndu-se din oraş, Marin Preda, care a rămas cîteva clipe în extaz uitîndu-se la zbenguiala de fluture nărăvaş a acelui obiect de hîrtie şi, pînă la urmă, apropiindu-se de grafician, i-a cerut să-i dea şi lui zmeul „să-l plimbe puţin că se pricepe”. Pucă l-a cedat contra una sută vodcă, uitîndu-se in jur ca nu cumva să apară proprietarul zmeului. Nu avea de unde să ştie că, de la etaj, proprietarul urmărea întreaga scenă cu interes deosebit.

Cînd zmeul a trecut în mîna lui Marin Preda şiacesta încercă să-l mişte în dreapta şi stînga, adică să facă „figuri” cu el, se auzi o voce puternică tăind aerul de primăvară:

- Măi Pucă, cine ţi-a dat voie să împrumuţi zmeul meu? Aud?

Autorul ,,Moromeţilor” a tresărit ca ars recunoscînd vocea „proprietarului” şi, în timp ce desfăşura sfoara de pe mînă vrînd să înapoieze zmeul, zise: „Bine, moncher, de ce nu mi-ai spus al cui e zmeul că nu puneam mîna nici mort pe el. Auzi, domnule, ce-şi închipuie, că-mi trebuie zmeul lui?...”.

La care Pucă ar fi zis pe şoptite: „Lasă, moncher, că-ţi fac şi dumitale unul mai frumos decît ăsta şi cu zbîrnîitoare”...

„Cum cu zbîrnîitoare?” a vrut să ştie viitorul posesor al viitorului zmeu. „Din ce se face zbîrnîitoarea?”.

„Numai din dopul acela metalic de la vodcă. Ştii, dopuşorul acela. Îl răsucim, îi dăm o anumită formă şi... îl facem să zbîrnîie. Dar, moncher, să fie dop de la sticlă rusească. Ei au dopuri făcute dintr-un aliaj special. Şi zbîrnîie...!”.

Nu ştiu dacă Pucă a meşterit sau nu un alt zmeu. Gurile rele spun că l-ar fi revopsit pe cel vechi şi ar fi scris pe partea din afară: „Acest zmeu este proprietatea lui Marin Preda şi are zbîrnîitoare”... MIRCEA MICU, (,,Fănuș, frumosul nebun al marilor metafore”)

File de istorie

Iustinian Şi teodora (IIi)

Istoria secretĂ a celui mai celebru cuplu al tronului byzantin, scrisĂ de Procopius din Cezareea

IUSTINIAN (ii)

Era simplu ca un țăran (2)

Nimic nu era temeinic, ci cîntarul dreptăţii se apleca într-o parte sau alta, după cît de greu trăgea în cumpănă cel care izbutea să aducă mai mult aur. Negoţul acesta se făcea în văzul mulţimii din preajma palatului; şi se vindeau nu numai hotărîrile judecătoreşti, ci şi cele privind legile ţării.

Aşa-numiţii referendari nu mai aveau sarcina să îndrepte plîngerile către împărat, ca de obicei, pentru ca acesta să vestească dregătorilor hotărîrile luate privind pe cei care cereau; ci adunau mărturii nedrepte de la toţi oamenii şi îl înşelau cu vorbe amăgitoare şi lăturalnice pe Iustinian, care prin firea lui era supus unor mijlocitori de felul acesta; apoi ieşeau îndată afară, închideau pe potrivnicii celor cu care se învoiseră şi le storceau cîţi bani le trebuia, fără ca aceia să mai poată spune un cuvînt şi să se apere. Oştenii aflaţi de strajă la palat intrau la judecători, în încăperea împărătească sprijinită de stîlpi, şi hotărau cu sila cum să sfîrşească judecăţile. Toţi cetăţenii ieşeau din rîndurile lor, ca să zic aşa, şi alergau pe căi neîngăduite şi neumblate mai înainte, iar toate treburile erau făcute fără pricepere şi nu mai purtau numele lor, ci statul nostru părea împărăţia unor copii care se joacă.

Mai departe a născocit un lucru nemaipomenit: dregătoriile, pe care le credea cele mai vrednice de luat în seamă din Byzanț şi din celelalte cetăţi, a hotărît să nu le mai vîndă ca mai înainte, ci căuta şi apoi numea oameni plătiţi; şi rînduia cît să le plătească, iar ei trebuiau să-i aducă toate dările. Îşi primeau simbria şi apoi luau de pretutindeni toate bunătăţile şi le aduceau la dînsul. Bunul plac, plătit cu bani, se plimba în voie de ici-colo, sub numele de dregătorie, şi jupuia supuşii. Şi aşa împăratul avea grijă în tot timpul să pună în fruntea lucrurilor pe oamenii cei mai pătaţi de sînge în adevărata putere a cuvîntului, şi izbutea totdeauna să găsească asemenea netrebnici. Pe aceştia au izbutit să-i întreacă cu mult cei care au primit slujba după aceea, iar lumea se întreba nedumerită: cum se face că ticăloşii de altădată par acum, împotriva aşteptărilor, oameni de treabă şi liniştiţi în purtările lor? Apoi cei veniţi mai pe urmă i-au înfrînt cu desăvîrşire în răutate pe înaintaşii lor, iar după dînşii au izbutit alţii, prin isprăvi năstruşnice, să facă un nume bun celor care fuseseră mai înainte. Nenorocirile s-au întins mereu şi toţi au învăţat din împrejurarea aceasta că răutatea este înnăscută oamenilor şi nu cunoaşte margini: cînd se hrăneşte cu pilda trecutului şi e împinsă de bunul plac al puterii să calce în picioare supuşii, ea merge totdeauna pînă unde îi îngăduie cumpăna răbdării celor care suferă. Aşa stăteau lucrurile în legătură cu dregătoriile romanilor.

Nevoia de fast

Printre înnoirile aduse de Iustinian şi Teodora în conducerea statului sînt şi cele ce urmează. Înainte vreme, cînd sfatul bătrînilor se ducea la împărat, obişnuia să se închine în felul acesta. Unul dintre patricieni se pleca înspre partea dreaptă a pieptului împăratului, care îl săruta pe cap şi îl lăsa să plece, iar toţi ceilalţi îndoiau numai genunchiul drept şi apoi se îndepărtau; dar nu obişnuiau niciodată să se închine împărătesei. În schimb, toţi cîţi intrau la Iustinian şi Teodora, pînă şi cei din treapta patricienilor, se aruncau repede cu faţa la pămînt, întindeau cît puteau mîinile şi picioarele, sărutau încălţămintea împăratului şi împărătesei şi apoi se ridicau. Teodora ţinea la această cinste şi nu se sfia deloc să iasă în întîmpinarea solilor trimişi de perşi sau

de alţi barbari şi să le dea daruri, ca şi cum împărăţia romanilor ar fi fost sub oblăduirea ei, lucru ce nu se mai întîmplase de cînd lumea. Mai înainte, cînd vorbea cineva cu împăratul, îi zicea „împărate“, şi soţiei sale „împărăteasă“, iar celorlalţi dregători, după cinstea pe care o avea fiecare în clipa aceea. Dar cînd îi era îngăduit cuiva un cuvînt cu unul din aceştia doi şi, venind vorba de împărat sau de împărăteasă, dacă nu încerca să le zică „stăpîne“ şi „stăpînă“, iar unora dintre dregători „robii lor”, un asemenea om trecea drept lipsit de învăţătură şi fără frîu la limbă; el pleca de acolo ca unul care a făcut o greşeală amarnică, deoarece a supărat pe cei care nu se cuvenea cîtuşi de puţin să-i atingă. În timpurile de mai înainte puţini oameni şi anevoie ajungeau în palatul împăratului; dar de cînd au luat domnia aceştia doi, conducătorii statului împreună cu ceilalţi dregători stăteau mereu la palat. Pricina era aceea că altădată ei puteau împărţi dreptatea şi ascultau de legi după cum se pricepeau; dregătorii rînduiau lucrurile potrivit datinilor, iar supuşii nici nu vedeau şi nici nu auzeau de silnicii şi de aceea numai rareori îl supărau pe împărat. Dar Iustinian şi Teodora au luat toate treburile pe seama lor, pentru totdeauna, spre nenorocirea supuşilor, şi i-au silit pe toţi să se ploconească înaintea lor, ca cei mai din urmă dintre sclavi. Aproape în fiecare zi se puteau vedea toate tribunalele aproape goale de oameni, în schimb la curtea împăratului era o mulţime de lume, gălăgie, înghesuială multă şi pretutindeni o slugărnicie desăvîrşită. Cei care îi slujeau trebuiau să stea acolo mereu la îndemînă, nedormiţi şi nemîncaţi, toată ziua şi o parte din noapte, şi îşi măcinau sănătatea; la atîta ajunsese fericirea pe care păreau că o dobîndiseră. Iar oamenii care nu ştiau nimic de toate acestea se întrebau între dînşii: „Oare unde-s avuţiile romanilor?“. Unii răspundeau cu tărie că toate se află în mîinile barbarilor, iar alţii ziceau că le-a închis împăratul în cămările sale fără număr.

TEODORA (i)

Teodora s-a născut în jurul anului 497. Unde? Nu se ştie, nici azi, prea bine. Unii cronicari susţineau că s-ar fi născut în Cipru, „în ţara pasionantă şi arzătoare a Afroditei (vezi şi Charles Diehl), alţii că patria sa natală ar fi fost Siria. Mai tîrziu, cînd în jurul celebrei împărătese s-au ţesut legendele, i-a fost găsită, mai bine zis fabricată, o genealogie demnă de o împărăteasă, potrivit căreia Teodora ar fi avut ca tată un „senator înţelept şi cu trecere” (Charles Diehl) şi nu un simplu păzitor de urşi la circ, după cum susţine Procopius în a sa Istorie secretă. Dar oricare ar fi fost genealogia sa – ilustră sau umilă – aceea care avea să fie una dintre cele mai celebre şi mai controversate suverane din cîte a avut Byzanţul, era, la vîrsta de 30 ani, cu trei zile înainte de sărbătoarea Paştelui din anul 527, încoronată ca împărăteasă. Datorită personalităţii sale extraordinare, de o complexitate uluitoare – după cum ne lasă să credem relatările cronicarilor contemporani sau posteriori ei –dar şi împrejurării că a fost soţia lui Iustinian, unul din marii împăraţi ai Byzanţului, Teodora a avut o viaţă tumultuoasă, aventuroasă, contradictorie, plină de nobleţe, dar nu ferită de pornirile şi slăbiciunile femeieşti. Timp de 21 ani. împreună cu Iustinian, ea a condus împărăţia, dovedindu-se o adevărată consors imperii. A

murit, probabil de cancer, în anul 548, în vîrstă de 51 ani. Ultima imagine a figurii ei ne-o păstrează celebrul mozaic din Biserica San Vitale, Ravena, executat în 548, anul morţii ei. Din frumuseţea ardentă de odinioară au rămas, în obrazul palid, cu ovalul mic, delicat, doar ochii mari, de o melancolie grea, penetrantă.

Trăia în Byzanț un oarecare Acacius, paznic de animale la circ, un „hrănitor de urşi”, cum zicem noi, din facţiunea (partidul – n.r.) „verzilor“. Acest bărbat a murit de boală, în timpul domniei împăratului Anastasie (491-518 – n.r.) şi a lăsat în urmă trei copile: Comito, Teodora şi Anastasia; iar cea mai mare n-avea nici şapte ani împliniţi. Văduva s-a măritat cu alt bărbat, care se gîndea să ducă mai departe împreună cu dînsa treburile casei şi îndeletnicirea celui dispărut. Dar Asterios, îndrumătorul de circ al „verzilor“, s-a lăsat cumpărat cu bani de către un altul şi 1-a îndepărtat din slujbă, punînd în loc, fără nici o greutate, pe cel care îi dăduse bani; căci îndrumătorii din circ rînduiau treburile după putinţă și cum voiau. Cînd a văzut femeia toi poporul adunat în circ, a pus celor trei copile cunune în jurul capului şi, ţinîndu-le cu amîndouă mîinile, s-a aşezat jos la pămînt şi a început a cere îndurare. „Verzii“ n-au vrut deloc să se înduioşeze, dar „albaştrii“ l-au primit în slujbă, deoarece şi lor le murise de curînd paznicul de animale.

Figurantă

După ce copilele au ajuns în floarea vîrstei, mama le-a dus îndată pe scenă, căci erau frumoase la înfăţişare: și anume, nu pe toate deodată, ci cînd credea că i-a venit fiecăreia rîndul la această îndeletnicire. Comito, fetiţa cea mai mare, a izbutit să-şi facă un nume printre tovarăşele ei; iar Teodora, sora de după dînsa, purta o haină scurtă şi cu mîneci largi, în felul sclavelor, şi-o însoţea în toate, ca o slujnică, ducînd tot timpul pe umeri un scăunel pe care se aşeza Comite cînd stătea la taifasuri.

Împărăteasa Teodora, mozaic din Biserica San Vitale, Ravena

Cînd s-a făcut mare şi coaptă pentru dragoste, a fost adusă pe scenă şi a ajuns în curînd „o tîrfă care bate uliţele“, cum ziceau strămoşii noştri. Nu era nici flautistă, nici cântăreaţă din lăută şi nici pricepută la dănţuire, ci arăta privitorilor, mereu înghesuiţi, doar frăgezimea şi goliciunea trupului ei. Apoi a încercat toate formele de teatru şi a luat parte la înfăţişarea unor bucăţi uşoare şi hazlii sau a jucat în câteva comedioare, căci era cît se poate de plăcută şi glumeaţă şi de aceea s-a făcut repede cunoscută. Femeia n-avea nici un pic de ruşine, şi nimeni n-a văzut-o vreodată în încurcătură, ci făptuia fără şovăială lucrurile cele mai necinstite (contradictorii, bizare – n.r.); avea o asemenea fire încît, chiar bătută şi pălmuită, glumea şi rîdea cu hohote iar oamenii cumsecade se dădeau la o parte cînd o întîlneau în tîrg, sau se dădeau repede îndărăt, ca să nu se atingă de hainele muierii şi să pară că s-au mînjit de această fărădelege. Cui îi ieşea înainte, mai cu seamă la începutul zilei, era un semn rău. Cu tovarăşele de meserie se arăta răutăcioasă de tot şi se purta întotdeauna ca o scorpie, deoarece hrănea în sufletul ei numai pizmă şi ură.

Ceva mai tîrziu 1-a însoţit pe Heeebol din Tir, stăpînitorul Pentapolei, dar s-a împotmolit împreună cu omul acela şi a fugit repede de acolo. Apoi a cunoscut lipsurile şi s-a văzut silită sâ trăiască din fărădelegile trupului şi a venit mai întîi în Alexandria. După aceea a străbătut tot Răsăritul și s-a întors din nou în Byzanț. (va urma)

Selecţie şi prezentare: E LISABETA PETrEAnU Traducere: H. MIHĂESCU

Elita avocaturii româneºti

Căluțiu Marțian și avocatura ca moștenire de familie

Băncii comerciale și industriale din Valea Tîrnavelor, a Băncii Comerțului – Turda și a Băncii Generale de Credit din Tîrnăveni. În paralel era acționar și președinte al SC Furnica – Tîrnăveni.

Provine dintr-o familie în care științele juridice erau la loc de cinste. Tatăl, Simion, era un avocat destoinic, motiv pentru care junele a fost vrăjit de acest domeniu. Ajuns la vîrsta studenției se va înscrie la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. După ce fură meserie de la marii avocați ai vremii își deschide propria cancelarie în Tîrnăveni. Odată cu declanșarea primei conflagrații mondiale este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Se bucură de mai multe funcții de conducere fiind delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. În perioada interbelică gustă din plin viața politică, iar în 1926 deține funcția de prefect al județului Cluj. Pentru acestea și pentru multe altele va fi distins în anul 1931 cu Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer.

Pregătirea academică și perioada debutului

Vine pe lume la 26 februarie 1883, în familia avocatului Simion Căluțiu din județul Mureș. Junele se molipsește de microbul științelor juridice pe filieră paternă, motiv pentru care se va dedica avocaturii. Își face studiile la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității „Ferencz József” din Cluj. Seriozitatea, prestanța și capacitatea de muncă, îl scot în evidență aducîndu-i mai multe burse acordate de Fundațiile ,,Alexandru Șterca Șuluțiu”, „S. Romanțai” și ASTRA. Devine absolvent în anul 1906, după care își face stagiul în cabinetele marilor avocați din acele timpuri. Pe lîngă acestea, tînărul devine și doctor în Drept la 2 aprilie 1910. Din noiembrie 1912 pornește pe cont propriu și deschide o cancelarie avocațială în Tîrnăveni. Tot acum se înscrie în mișcarea națională românească din comitatul Tîrnava Mică. Camaraderia cu avocatul și fruntașul politic Romul Boilă se va dovedi una foarte rodnică. Cei doi strîng rîndurile și încep să militeze pentru introducerea votului universal și secret, pentru învățămîntul în limbile naționalităților și libertatea presei.

Anii de război și Marea Unire

Vitregiile vremii au făcut ca acțiunile lor să nu ajungă pînă la capăt. Declanșarea primului Război Mondial împrăștie mulțimile, iar Marțian este înrolat în Regimentul 50 Alba Iulia, cu gradul de locotenent. Datorită funcției pe care o deținea este numit comandant al Gărzii Naționale din Tîrnava Mică. Ulterior, va fi desemnat adjutant al Legiunii române din Alba Iulia, ca mai apoi să fie delegat de CNR să ia parte la ședințele din 13-14 noiembrie de la Arad. Cînd focurile se mai domolesc, membrii Gărzii Naționale Române din comitatul Tîrnava Mică îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În urma constituirii Consiliului Dirigent are loc procesul de preluare a controlului în administrația locală. Marțian Căluțiu este desemnat ca prim comisar cu prerogative de conducere a întregii activități de preluare a puterii și instituire a autorității românești. În calitate de membru al Partidului Național Român, candidează în circumscripția Tîrnăveni pentru un mandat de deputat, pe care îl obține învingîndu-l pe Ioan Bianu.

În tumultul politic al vremii

Tulburările din peisajul politic și incertitudinea în care se scălda formațiunea liberală îl fac să părăsească partidul la braț cu Octavian Goga. Cei doi trec de partea Partidului Poporului în mai 1920, iar avocatul Marțian devine pentru o scurtă perioadă liderul județean al partidului. Atunci cînd nu făcea politică activa în domeniul bancar. De numele său se leagă înființarea

Căluțiu Marțian a practicat avocatura la Tîrnăveni pînă în anul 1926, cînd s-a mutat definitiv la Cluj. Pentru întreaga activitate va primi în anul 1931 Ordinul Ferdinand I în grad de ofițer. Părăsește această viață la 8 iulie 1940 și este înmormîntat la Cluj.

Gheorghe Dubleșiu, avocat de geniu și promotor al culturii

a luat trenul cu destinația București. Între stațiile Cisteiul Român și Crăciunel, lîngă Blaj, s-a produs nenorocirea. Acceleratul în care se afla s-a ciocnit cu un tren personal. Șase persoane au fost rănite și trei au fost găsite fără suflare. Printre ele, și avocatul Dubleșiu.

Povestea avocatului Ioan Demian, participant la Marea Adunare

Națională de la Alba Iulia

S-a molipsit de ,,microbul” științelor juridice pe filieră paternă. Studiază la Facultatea de Drept din Cluj, loc în care obține și doctoratul, apoi cenzura la Budapesta. Pe lîngă profesie, se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. A fost membru ASTRA, mai întîi în Despărțămîntul Deva, iar mai apoi a devenit membru fondator al Despărțămîntului Hunedoara. Pentru întreaga activitate a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de Comandor.

Pregătirea profesională și debutul în avocatură

Vine pe la 11 martie 1875 ca al patrulea copil al soților Nicolae și Ana Dubleșiu, din satul Romos, comitatul Hunedoara. Cînd mai crește este trimis la școala din Orăștie, după care se transferă la Gimnaziul superior de stat din Sibiu. La 13 ani rămîne orfan de tată. Isprăvind cu Bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Aici se remarcă prin dragoste de carte, seriozitate și un comportament exemplar. Din această pricină, va fi beneficiarul unei burse de studiu acordată de Fundația Emanoil Gojdu.

La 20 aprilie 1901 își obține doctoratul la Cluj, iar peste puțină vreme susține examenul de cenzură la Budapesta. Ajuns avocat cu acte în regulă, Gheorghe se reîntoarce în Hunedoara, unde își deschide propriul birou pe 9 iulie 1903. Tot acum se implică în organizarea vieții sociale, economice, culturale și politice a românilor din Hunedoara și ținuturile aferente. Alături de economistul Vasile Osvadă, Nicolae Macrea și alți apropiați, a organizat o ,,casină” română în localitate, adică un fel de instituție de cultură care aduna cei mai străluciți cărturari ai localității.

Implicarea în viața politică

După izbucnirea primei conflagrații mondiale, destinul lui Gheorghe Dubleșiu ia o întorsătură stranie. Unele surse spun că a fost mobilizat și trimis pe front în Marele Război, ca ofițer de rezervă. De cealaltă parte, se zvonește că a activat în localitate pînă în anul 1916, cînd România ar fi intrat în război. Atunci, autoritățile au decis să-l trimită alături de alți lideri români hunedoreni în lagărele din Ungaria. La intervenția comitelui suprem, Ladislau Mara, ar fi fost eliberat. Cu toate acestea, un lucru e cert. La data de 5 noiembrie 1918 are loc adunarea de constituire a Consiliului Național Român din circumscripția electorală Hunedoara, prilej cu care va fi ales președintele acestui organism. Ulterior, elita hunedoreană îl deleagă ca reprezentant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Nu se știe exact cînd a debutat în politică, cert este că a făcut parte din tabăra Partidului Național Român. Dubleșiu era adeptul direcției activiste și susținea lupta pentru emanciparea românilor. În decursul carierei sale politice a fost membru în Consiliul Hunedoarei, unde din cei 23 de consilieri, doar patru erau români. La 3 aprilie 1919 este numit prefect al județului Ciuc, iar un an mai tîrziu este pus în fotoliul de prefect al județului Hunedoara. Din anul 1935 se mută la Sibiu și își deschide un birou de notar public. În timpul iernii din 1938 Gheorghe Dubleșiu

Absolvent al Facultății de Drept din Budapesta, Ioan fură meserie în birourile celor mai iscusiți avocați din acele timpuri. Se remarcă drept un susținător de seamă al românilor din Transilvania și militează de zor pentru respectarea drepturilor naționale. Cînd nu pleda la bară, avocatul Ioan Demian se implica în felurite activități culturale. Este membru fondator al ASTREI, președinte al Reuniunii de cîntări Doina și conducătorul mai multor asociații cu caracter socio-cultural. În toamna lui 1918 va figura printre participanții cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Formarea ca avocat

Vine pe lume la 6 ianuarie 1878, în comuna Băița, județul Hunedoara. Primele clase le face la școala confesională din localitate, după care urmează cursurile Gimnaziului din Brad și liceul ,,Andrei Baron de Șaguna” din Brașov. În timpul liceului a fost coleg cu mai mulți tineri din Ardeal și Banat, care vor juca un rol de seamă în realizarea Unirii. Ajuns la vremea studenției, se îndreaptă către Facultatea de Drept din Budapesta, unde își susține licența în anul 1904. Devine doctor în științe juridice la Cluj în anul 1906, după care își începe practica avocațială în birourile avocaților Ioan Popp, Virgil Olariu și Iustin Miron. Examenul de liberă practică îl susține în fața unei comisii de pe lîngă Curtea de Apel din Tîrgu Mureș, stabilindu-și domiciliul la Sînnicolau Mare. Aici își va deschide un birou avocațial care va funcționa pînă în anul 1930.

Lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri

Susținător al cauzei românilor din Transilvania, Ioan Demian participă la manifestările organizate de către PNR în zona Sînnicolau Mare, unde se afla un nucleu de luptători pentru drepturile românilor.

În toamna anului 1918 îl găsim implicat în organizarea Gărzilor Naționale Române la Sînnicolau Mare, promovînd unitatea națională a românilor. După toate acestea va fi delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din partea Cercului electoral Sînnicolau Mare. Iată cum rememora avocatul Ioan momentele premergătoare Unirii: ,,Am plecat spre Alba Iulia împreună cu preotul ortodox dr. Petru Fleșeriu din localitate mergînd spre Timișoara. Aici am evitat cu greu cordonul și opreliștea pusă de către armatele sîrbești. Ne-am întors la Periam, am plecat la Aradul Nou, apoi am luat trenul spre Alba Iulia, ajungînd în dimineața zilei de 1 decembrie, participînd la marea și înflăcărata adunare națională”.

Pe final de carieră

Odată înfăptuită Marea Unire, Ioan Demian a fost ales deputat în Parlamentul României Mari. Între anii 1930 și 1934 a locuit la Periam, urmînd ca din anul 1934 să se stabilească la Timișoara. În anul 1950 are loc desființarea instituției notarului public și este informat de către șeful postului de poliție Perima că locuitorii din Banat vor fi deportați în Bărăgan. Fără să mai stea pe gînduri, își ia familia și se ascunde la surorile sale din Hărțăgani, în localitatea natală. Aici își va consuma ultimii ani din viață, trecînd la cer pe 30 ianuarie 1952. mATrICEA.ro

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (98)

Masajul (2)

În opera „Xin Tang Shu“ se spune că există doctori în masaj, maeștri în masaj etc. Într-o altă operă, „Tang Liu Dian“ se mentionează că la Curtea imperială existau 56 de practicanţi/„muncitori“ în masaj, 115 discipoli, un doctor în masaj și un maestru în masaj. Masajul se află printre disciplinele predate la Şcolile de Medicină. Renumiții medici Sun Simiao şi Ouyang Sun prezintă în operele lor foarte multe metode de masaj și de Qi Gong. În Dinastia Tang, mai precis în Perioada „Tian Bao“, masajul chinezesc a fost introdus în Japonia, Coreea, India etc. Pe atunci se folosea, în primul rînd, automasajul, care era foarte popular și avea ca scop prevenirea îmbolnăvirii.

În Perioada „Tian Bao“ și în întreaga Epocă Tang, metodele de Qi Gong se bazează pe masaj. Operaţiunea de masaj se făcea cu unguente, care se întindeau pe suprafaţa pielii, pentru a evita rănirea acesteia. Unguentele erau preparate din diferite plante medicinale. Tot în lucrarea „A Şasea Operă Clasică din Tang“ se menţionează că masajul poate trata „cele opt afecțiuni“ – vîntul, răceala, căldura, umezeala, foamea, saturaţia, oboseala și stresul.

În dinastiile Ming și Qing-manciuriană este un al doilea vîrf de dezvoltare ştiinţifică a masajului. Acum, se foloseşte în tratarea bolilor din domeniul pediatric. În această epocă apare sinonimul Tui Na pentru An Mo. În opera „An Mo Jing“ din această perioadă, se spune că bolile copiilor, în marea lor majoritate, sînt în ficat și splină. Tot în opera menţionată se vorbește despre faptul că bolile copiilor se pot depista după amprentele

Generalul Napoleon contra generalului Tifos (1)

Napoleon Bonaparte a fost, fără nici o îndoială, una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale istoriei. Dar aventura napoleoniană este în egală măsură povestea omului care a declanşat-o, cît şi a soldaţilor ce l-au urmat pretutindeni pe acesta. Armata lui Napoleon, născută în chinurile unei naţiuni devastate de revoluţie și de război civil, precum şi de agresiunea unor monarhi vecini, s-a manifestat ca o colosală maşinărie de război, cea mai puternică de la Imperiul Roman încoace, spre a subjuga aproape întreaga Europă. De aceea, destinul lui Napoleon nu poate fi analizat separat de cel al ostaşilor săi. Cariera strălucitoare a celui dintîi împărat al francezilor avea să se încheie de altfel, odată cu înfrîngerea, în nesfîrşitele stepe ruseşti, a Marii Armate, devenită victima propriei lui ambiţii. După ce aproape că nu cunoscuse eşecul, vreme de două decenii, armata franceză a fost fărîmiţată în vara anului 1812, parte din cauza calculelor greşite ale lui Napoleon, parte din pricina bolii. Căci armatele franceze aveau să fie confruntate, în acel an, cu cel mai perfid inamic: tifosul sau „febra ocnaşilor“, cum mai era cunoscut în epocă. Febra tifoidă reprezintă prin excelenţă o boală a mizeriei şi lipsei de igienă. Agentul cauzativ, Rickettsia prowazekii, aparţine unei clase de bacterii intermediare între cele relativ mari, răspunzătoare de producerea sifilisului şi tuberculozei şi care pot fi observate cu ajutorul unui microscop obişnuit, şi spre deosebire de virusurile care declanşează variola şi pojarul şi care sînt atît de minuscule încît nu pot fi studiate decît apelînd la un microscop electronic. Organismul este răspîndit prin intermediul păduchilor, care-şi găsesc adăpost fie în blana animalelor, fie prin ungherele clădirilor vechi, dar pot să infesteze, de asemenea, şi trupurile oamenilor certaţi cu apa şi săpunul, precum şi cutele hainelor lor murdare. Nu muşcătura, ci excrementele de păduchi transferă virusul tifosului la om.

Tifosul şi-a căpătat denumirea de „febră a ocnaşilor“ pentru că el este frecvent asociat comunităţilor umane unde predomină mizeria, murdăria şi sărăcia. Cum odinioară se presupunea că febra era produsă

degetelor. Masajul terapeutic se poate face prin metoda ciupirii, masării în cerc, apăsării, împingerii, frecării, scuturării etc. În total, 18 metode sînt folosite în tratamentul copiilor, dar și al adulților. Tratarea copiilor se face mai degrabă prin cele 18 metode de masaj, decît prin acupunctură. În dinastia Qing-manciuriană s-a constituit o nouă ramură a masajului, numită „masaj ortopedic“, care cuprinde opt metode de tratament. La începutul Republicii Populare Chineze – proclamată la 1 octombrie 1949 –, majoritatea medicilor de Medicină Tradițională Chineză au fost persecutaţi şi obligaţi să lucreze ca frizeri, simpli maseuri la băile publice etc. În anii ’50 ai Secolului al XX-lea s-au înfiinţat multe școli de masaj și clase de instruire în domeniul masajului. Masajul s-a extins de la cel clasic, la ramuri precum masajul pentru tratarea afecţiunilor interne, externe, ginecologice, pediatrice, O.R.L. etc., ajungîndu-se la 20 de tipuri de masaj, precum: (a)împinge, (a)scoate, (a)apăsa, (a)freca, (a)roti, (a)împunge, (a)frecţiona, (a) scutura, (a)oscila, (a)mîngîia, (a)ciupi, (a)împinge – cu trei sau cu cinci degete, (a)roti prin ciupire, (a)presa, (a) bate, (a)rostogoli, (a)frămînta, (a)bate cu degetul etc. Pentru simptome diferite, se aplicau diverse tipuri de masaj. Prin masaj se reglează starea fiziologică și se înlătură boala. Masajul are trei metode de aplicare: 1. aplicarea puterii statice; 2. aplicarea puterii mobile; 3. îmbinarea celor două. Prima se face prin aplicarea fixă pe o zonă fixă sau un punct fix. A doua se referă la o zonă fixă pe care se aplică mişcări dus-întors. A treia constă în aplicarea în anumite zone a puterii statice şi în alte zone aplicarea puterii mobile. Datorită celor trei moduri de aplicare a puterii, ea penetrează în mod diferit și anume la suprafaţă, mediu și profund. La suprafaţă, acţionează asupra pielii și a vaselor de sînge; mediu, acţionează asupra muşchilor; profund, acţionează pînă la ligamente, oase și măduvă. Metoda

de mirosurile urîte, judecătorii purtau, în timpul proceselor, buchete de flori parfumate, spre a nu se contamina de la condamnaţi! Infecţia îsi are originea în temniţele imunde ale sfîrşitului de Ev Mediu si ea a cuprins în scurt timp toate clasele sociale,de la hamalul din port pînă la funcţionarii din birourile luxoase. Deşi au existat trei mari puseuri infecţioase, toate în Secolul XVI, aceste episoade par să fi fost de fapt incidente tîrzii din istoria tifosului. Originea maladiei rămîne încă învăluită în mister. Unii cercetători susţin că ea ar proveni din Orient, ca o infecţie produsă de păduchi şi şobolani. Ciprul şi coasta levantină au fost de asemenea propuse ca regiuni de origine, prima epidemie majoră fiind, după toate probabilităţile, cea din Spania, petrecută între 1489-1490. În fine, o altă ipoteză afirmă că ar fi de fapt vorba despre acea „boală a foametei“, amintită în cronicile antice.

Nu există îndoieli că lumea a asociat tifosul cu condiţiile dramatice impuse de războaie, încă de la apariţia lui. Campaniile militare, cu tot cortegiul de distrugeri şi nenorociri pe care-1 impuneau, provocau, totodată, afluenţa unor mari mase de oameni. Constrînşi să trăiască împreună, să poarte aceleaşi haine pe lungi perioade de timp, fără posibilitatea de a-şi asigura o curăţenie corporală adecvată, soldaţii erau cei mai expuşi bolii. În aceste circumstanţe, păduchii se înmulţeau rapid şi, cum tifosul este o maladie letală şi extrem de contagioasă, rata mortalităţii a influenţat de multe ori soarta războaielor. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă epidemia, relativ de mică întindere, ce a afectat armata franceză care asedia Napoli, în iulie 1528, şi care a provocat totuşi moartea a aproape jumătate dintre soldaţi, avînd o contribuţie decisivă la acceptarea de către Papa Clement al VII-lea a condiţiilor umilitoare impuse de monarhul spaniol Carol Quintul. Tot tifosul a fost motivul pentru care armatele lui Maximilian al IIlea au fost nevoite să-şi întrerupă campania împotriva turcilor, din 1566. Soldaţii au purtat germenii boli pretutindeni în Europa, în timpul războiului de 30 de ani, dintre 1618 şi 1648 şi probabil că, în această perioadă, infecţia a făcut ravagii pe continent.

Febra tifoidă a rămas endemică în întreaga Europă, din Secolul XVII pînă la începutul Secolului XX, dar epidemiile majore nu izbucneau decît în condiţii de

„frămîntării“ se aplică la suprafaţă şi se foloseşte o forţă mai mică. Mişcarea este circulară și influenţează plămînii, care se corelează cu metalul din „cele cinci elemente“. „A împunge și a scutura“ influenţează inima, corelată cu focul. Meteda „a scoate şi a ciupi“ se aplică pentru mușchi. Metoda „a bate cu degetul“ influenţează ficatul, corelat cu lemnul. Metoda „a împunge cu degetul îndoit şi a apăsa“ are acţiune mai profundă, acţionînd asupra oaselor. Are, de asemenea, influență asupra rinichilor, corelaţi cu apa. Cînd se aplică masajul și pacientul este întins pe pat, se folosesc mai multe metode combinate. Reiterăm ideea că pentru practicarea masajului se foloseşte teoria Yin (Femininul) – Yang (Masculinul) și a „celor cinci elemente“. Cele cinci zone în care se aplică masajul se află la suprafaţa corpului și anume: 1. zona inimii; 2. zona plămînilor; 3. zona ficatului; 4. zona splinei; 5. zona rinichilor. Pentru diferitele afecţiuni ale acestor organe se aplică metode diferite de masaj: 1. Zona inimii – Metoda principală este rotaţia din interiorul spre exteriorul zonei și între coastele doi, cinci și șase. Toate bolile legate de intestinul subţire pot fi tratate/ masate tot în zona inimii. 2. Zona plămînilor. Masajul care se aplică de sus în jos tratează tusea, astmul etc. Masajul de jos în sus are funcţia de a controla insuficienţa respiratorie și urinarea. Toate bolile legate de intestinul gros pot fi tratate cu aceeaşi metodă de masaj. 5. Zona ficatului – Masajul se face de la dreapta la stînga. Are funcţia de a debloca Qi-ul ficatului. De la stinga la dreapta are funcţia de hrănire a sîngelui. Datorită legăturii dintre ficat și vezica biliară, bolile vezicii biliare se tratează cu acelaşi tip de masaj. 4. Zona splinei – Metoda principală este masajul prin rotaţie în sensul acelor de ceasornic şi invers. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

război, foamete sau extremă sărăcie. Statele Unite, ocolite de toate aceste plăgi, au fost astfel ferite de boală pînă la începutul Secolului XIX, cînd o epidemie a afectat Philadelphia, în 1837. Dar istoria tifosului este complicată de existenţa mai multor forme pe care boala le poate lua. „Adevărata“ febră tifoidă, caracterizată prin temperaturi corporale ridicate, delir, crize şi eczeme apărute pe piele, este foarte periculoasă. Alte forme, mai puţin grave, sînt așa-numita „febră a Munţilor Stîncoşi“, maladia lui Brill (despre care medicii au stabilit recent că ar fi de fapt o recrudescenţă a tifosului epidemic şi au redenumit-o maladia BrillZinsser) şi „febra tranşeelor“, deşi în privinţa acestei ultime afecţiuni există controverse că ar fi o formă de tifos. Preponderentă în primul război mondial, „febra tranşeelor“ are ca purtători tot păduchii, dar s-a constatat că microorganismul ce o provoacă nu este Rickettsia, ci Rochelima. Toate armatele angajate în conflagraţia mondială erau năpădite de păduchi, trăind, în tranşeele aproape mereu pline de noroi, în condiţii mizerabile, nemaiîntîlnite din perioada medievală. Şi totuşi, pe frontul de vest şi-a făcut simţită prezenţa o formă non-fatală de „febră a tranşeelor“, mai uşoară decît tifosul propriu-zis, şi care a infectat forţele franco-engleze şi germane. Adevăratul tifos a lovit cu o violenţă rar întîlnită în Balcani şi pe frontul de est, cauzînd pagube umane importante austriecilor, sîrbilor şi mai ales ruşilor. După revoluţia bolşevică din 1917 și războiul civil ce a urmat, foametea si molimele au devastat Rusia. Doar în partea europeană a Rusiei au fost semnalate aproximativ 20 de milioane de cazuri de tifos, care, între 1917 și 1921 au făcut între 2,5 si 3 milioane de victime.

Modul de transmisie a tifosului de la păduchi a fost descris pentru prima dată în 1911. Dar abia peste cinci ani, savantul brazilian H. da Roche Lima reuşea să identifice agentul cauzator, numele ştiinţific al acestuia fiind inspirat de cel al americanului Howard Taylor Ricketts şi de cel al polonezului S.J.M. von Prowazek, ambii victime ale maladiei pe care o investigaseră cu acribie.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT

MICHAEL BIDDISS

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un autor dramatic doar ocazional

Pe 31 ianuarie 1949, G. Călinescu a fost dat afară de la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București și înlocuit cu dentistul Ion Vitner, care era susținut de o pletoră de pseudoliterați de origine evreiască – S. Bratu, S. Iosifescu, N. Moraru, Ileana Vrancea, Elena și Henri Wald, V. Mîndra, T. Șelmaru, Ș. Nedelcu, N. Popescu-Doreanu. Toți aceștia erau sprijiniți de Leonte Răutu și Iosif Chișinevski de la nivelul C.C. Dar, Gheorghiu-Dej înțelege greșeala făcută, căci, la data aceea, P.M.R., abia înfiripat, avea nevoie nu numai de muncitori și țărani în rîndurile sale, ci și de intelectuali adevărați, chiar dacă proveneau din tagma burgheziei inamice. Rolul intelectualilor, tovarăși de drum destul de naivi și doritori de glorie, dar și timorați, atrași cu multă perfidie într-un partid care se dorea eterogen, era acela de a demonstra că membrii săi proveneau din toate clasele sociale, prin urmare, era și un partid eminamente național. De aceea, în noiembrie 1949, Gheorghiu-Dej îl angajează pe G. Călinescu director al Institutului de Istorie Liberară și Folclor, dar care avea să fie înființat și să funcționeze pe de-a-ntregul abia în 1951. Căci la Universitate, unde se consolidaseră cei de mai sus, aproape aduși de mînă, nu mai putea fi vorba. Era destul de riscant să ți-i pui pe toți în cap. Abia după moartea lui Stalin, acestora avea să li se mai înmoaie glasul. Aceeași politică de atragere a intelectualilor va fi continuată și în anii următori, cînd scriitori precum T. Arghezi, L. Blaga, T. Vianu și alții își vor exhiba oportunismul și, încet-încet, vor fi repuși în drepturi prin reprimirea lor în Uniunea Scriitorilor și în Academie, precum și prin publicarea operei.

Preocupările științifice ale lui G. Călinescu se vor îndrepta mai mult asupra scriitorilor minori din Secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului următor, care nu implicau dificultăți politice de interpretare și analiză. Ca de exemplu, lucrarea de doctorat a tinerei și frumoasei cercetătoare Cornelia Ștefănescu, condusă de G. Călinescu, și care avea ca subiect de analiză viața și opera lui Spiridon Popescu. De multe ori, în ședințele de sumar de la începutul săptămînii, șeful nu se sfia să-l ridiculizeze pe adjunctul său, care și el contribuise la eliminarea sa de la Universitate: ,,Nu-i așa, Novicoave?”, care se mulțumea doar să zîmbească condescendent. Dar, politica aceasta era aplicată și clasicilor. Fiindcă ideologia politică a vremurilor era obligatorie și trebuia ca toți să fie reconsiderați în nota marxist-leninistă lipsită de orice echivoc. Așa cum era cazul cu I.L. Caragiale, după cum ne informează istoricul literar Maian Popa care, consultînd presa literară din anii aceia, spicuise fragmentul: ,,Poporul a fost exploatat de o clasă care încă îl mai ținea în jug. Izbăvirea lui va veni atunci cînd va scoate din sînu-i pe conducător, cînd, prin urmare, va avea însăși cîrma țării. Se va întîmpla acest lucru? Firește că da. Poporul va ajunge în chip necesar la acest moment și va îndrăzni să-și răfuiască socotelile lui de secole” (G. Călinescu, într-un articol pubicat în Revista ,,Contemporanul”, 1 februarie 1952).

G. Călinescu a fost un autor plenipotent, căci după cum a declarat de mai multe ori, a avut vocația creației, nu a procreației. El a fost, în primul rînd, critic și istoric literar. ,,Divinul critic”, așa cum l-a numit E. Barbu, sau, în opinia acad. E. Simion, ,,Cel mai mare critic european din perioada 1940-1990”. Abia după aceea romancier, gazetar, poet, dramaturg. Și peste toate, profesorul absolut, care, prin tot ce a scris și cuvîntat, a demonstrat cum se scrie o carte și ce trebuie să cuprindă fiecare gen și specie literară în particular. Cîteva dintre producțiile teatrale produse de G. Călinescu, majoritatea într-un singur act, au fost adunate, în 1965, într-un volum care cuprinde piesele: ,,Phedra”, ,,Basmul cu minciunile”, ,,Napoleon și Sfînta Elena”, ,,Răzbunarea lui Voltaire”, ,,Tragedia regelui Otakar și a prințesei Dalibor”, ,,Crăiasa fără cusur”, ,,Ludovic al XIX-lea” și altele. Sursa de inspirație a acestor monodrame o constituie anecdotele

istorice, mitologia și folclorul, dar, în general, după opinia specialiștilor, ele ar fi bune mai degrabă pentru teatrele de păpuși marionete. Cîndva, chiar în anul morții scriitorului, s-au jucat cîteva piese la televizor, dar, de atunci, n-au mai fost repezentate. Se pune întrebarea: de ce s-a apucat G. Călinescu de teatru, din moment ce n-a deținut o vocație în domeniu? Adversarii lui, căci, la fel ca orice artist, a avut și adversari, nu numai admiratori, au pus totul pe seama vanității și orgoliului de care dă dovadă orice individ superior, convins că, știindu-le pe toate, le poate face pe toate. Precum N. Iorga, de exemplu. În ceea ce-l privește, conducătorul Institutului de Literatură se credea și un fel de monarh și se comporta ca atare, obligîndu-și subalternii să joace în aceste piese la locul de muncă sau chiar la el acasă.

In ultimele zile ale anului 1955, G. Călinescu și-a început, ce-i drept mai modest, celebra serie de spectacole în casa lui, care devenise un bogat muzeu de artă și cultură prin cărțile, covoarele și tablourile sale, celebrul scrin, devenit personaj în romanul ,,Scrinul negru” și, cum veți vedea, prin reprezentațiile teatrale ocazionale. Începutul, susține Ovidiu Papadima în notațiile sale, publicate în Revista ,,Manuscriptum”, martor și participant direct la eveniment, a fost foarte modest și legat de Sărbătorile de Iarnă. Ca director, G. Călinescu a împărțit daruri de Crăciun și de Anul Nou fiecărui membru al echipei sale, pe care îi considera ca formînd o adevărată familie. Institutul, avînd și o secție de folclor literar, ,,Jupiter tonans” s-a gîndit să reînvie tradițiile populare de iarnă, împărțind daruri la toată lumea, dar și punîndu-i pe membrii sectorului – I.C. Chițimia, Gh. Vrabie, Al. Bistrițianu și Ov. Papadima –să se documenteze și să vină cu precizări exacte legate de eveniment. De mare succes s-au bucurat colindele, cîntecele și dansurile, adevărate bijuterii artistice. În primăvara anului 1956, o parte dintre membrii Institutului s-au constituit într-o echipă de teatru, urmînd dorința directorului, care îi dorea pe toți ca oameni ai unei noi Renașteri, iubitori și realizatori și în artă, nu numai în știință. După sfaturile lui, trupa teatrală constituită ad-hoc a prezentat piesa ,,Franțuzitele” de C. Facca. O frumoasă surpriză au oferit interpretele Cornelia Ștefănescu, Rodica Florea, Liliana Țopa, precum și Alexandru Bistrițianu și Valeriu Ciobanu. S-au procurat decoruri și costume de epocă de la Teatrul Național. Spectacolul s-a ținut la sediul Institutului și s-a bucurat de o bună primire din partea publicului. În concepția lui G. Călinescu, un intelectual fără o pregătire profesională în această artă (cum ar veni, actorul amator) ar sluji mai bine textul și intenția autorului, decît actorul profesionist, preocupat mai mult să-și expună măiestria profesională. Așa i-a venit ideea elaborării unor mici spectacole în locuința sa, cu texte scrise chiar de el.

La sfîrșitul anului 1956, împărțirea darurilor s-a făcut în contextul unui monolog dotat cu toate strălucirile fanteziei și umorului călinescian. Monologul începea cu un foarte lung dialog și urma cu împărțirea darurilor fiecărui membru al Institutului, pe care îl caracteriza printr-o vorbă de duh și mai ales cu cîte o referire la cîte o întîmplare petrecută în Institut, cunoscută bine de toți ceilalți. Cîțiva invitați – între care Al. Rosetti, G. Ivașcu sau Al. Piru – constituiau publicul

spectator. Cu acea ocazie, Moș Crăciun a fost Ov. Papadima. Iată monologul lui G. Călinescu: ,, – Iote și pe Moș Ajun!

– S-am iertare, Moș Crăciun! Nu e vreo mare problemă; Am înaintat în sechemă.

– Bine-ai venit, Moș Crăciun, Ce ne-ai adus rău ori bun?

– Eu aduc doar bucurii, De-ar fi numai jucării, Nici ăst an n-au fost uitate Domniile-Voastre.

Trageți-mi sacul din spate, Vrabie, ce visezi, ai, Ție ți-am adus mălai, Pe Bistrițianu cel smerit Îl facem actor emerit, Iar lui Chițimia care cu vorba ne poartă Îl așteaptă un cal mîndru în poartă. Rolandei și lui Pericle

Le-am adus în niște sticle

Alte minți blagoslovite, C-aud că sînt la cuțite; Pericle zice că face crimă, Iar Rolanda pentru aceeași pricină În mijlocul casei leșină. Sache va călători la anul

Unde cîntă pelicanul.

Rodica Florea Chiper

De n-o muri de ger, La vară capătă blană de jder.

Pe Dora, cînd mă-ntorc ăst an, O duc s-o scald în Iordan

Că i s-a urît de noi (...)”.

Cîteva lămuriri nu strică în legătură cu persoanele și faptele lor, care au constituit obiectul glumelor lui G. Călinescu. În primul rînd, e de remarcat jocul de cuvinte între numele folcloristului Gh. Vrabie și un cunoscut proberb. I.C. Chițimia pregătea un studiu despre cal, ca personaj al basmelor noastre. ,,Sache” era porecla pe care Călinescu o dăduse psihologului Constantn D. Botez. Valeriu Ciobanu se pasionase pentru studiul papagalilor. La fel și ,,Piroaia”, porecla Elenei Piru, soția lui Al. Piru și mare amatoare de muzică. ,,Sfîntul Spiridon” era aluzia la teza de doctorat a Corneliei Ștefănescu despre scriitorul Spiridon Popescu.

În anul 1957, ceremonialul s-a repetat, însă darurile erau scoase din sac pe nevăzute, după cum decidea norocul pentru fiecare, ceva asemănător cu mai cunoscutele plăcinte cu răvașe. O scenetă jucată cu aceiași actori și în fața unui pubic mai numeros s-a numit ,,Irod și Salomeea”. Piesa e brodată pe tema biblică cunoscută, dar ascunzînd o meditație asupra vieții și oamenilor, așa cum rezultă din înțelepciunea populară. Călinescu a construit-o cu elemente folclorice românești, fără să o localizeze la noi. Scrierea urma lucrării mai ample - ,,Studii și cercetări de istorie literară și folclor”, așa că maestrul se afla în plină atmosferă folclorică. Poate influențat de Creangă, personajul Irod se comportă ca un împărat din basmele noastre. E senil, văicăreț, capricios, sentimental și crud, preocupat de a avea un fecior care să îi asigure succesiunea la tronul împărărției. Salomeea corespunde caracterologic femeii cu purtări rele, creionată de Călinescu în ,,Estetica basmului”. Rolul lui Irod era interpretat de Ovidiu Papadima. Salomeea era Liliana Țopa. Gh. Vrabie, D. Ciuchindeal și Viorica Leca interpretau celelalte personaje. Scenariul, regia și muzica erau ,,semnate” de G. Călinescu.

Iată, în încheiere, un scurt fragment din această creație în versuri: ,,CHIȚIMIA: Împărate Iroade,/ Ce vierme în suflet te roade/ De stai cu coatele-n poale/ Și plîngi cu atîta jale? IROD: Amară mi-e soarta, vai mie,/ Sfetnice Chițimie,/ În suflet rău mă doare/ Căci mi s-a făcut de-nsurătoare,/ Vrînd eu împărătiță și cocon/ Ca să urmeze os din mine la tron./ Iar fata cu care-aș mînca pită și sare/ Privire galeșă pentru mine n-are./ Of, of, of, de moarte să mor aș vrea./ O sabie/ Dă-mi repede, sfetnice Vrabie! (...)”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Aºa vă place istoria?

Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre ,,Agapia cea tăinuită de lume” (II)

„Moşneagul ne povesti apoi frumuseţile priveliştilor care încep din preajma Crăcăoanilor şi ţin pînă departe, dincolo de Mînăstirea Neamţului. Din comoara mînăstirilor se desprinde, ca o salbă dumnezeiască aşezată pe o jumătate de arc: Secu, Sihăstria, Sihla, Văratec… Iar înlăuntrul deschizăturei de arc, ceva mai spre miază-noapte, strălucind de frumuseţe, Agapia…

Privelişti, una mai frumoasă decît alta... De pildă, priveliştea de pe Ciungi: în jos îşi arată podoaba Văratecul; în dreapta Băltăţeştii de lîngă noi; în stînga Cetatea Neamțului şi tîrguşorul cu acelaşi nume; iar în faţă o nesfîrşită şi minunată vale…

Pornim din nou la drum. Străbatem Bălţăteştii, care surîd în coloritul vioi al jocurilor de lumină matinală ca un copil somnoros, pe jumătate treaz, care mai gustă încă din frumuseţea visului din care s-a trezit. Este staţiunea cu «sare tămăduitoare» – uneori miraculoasă –care peste cîteva luni îşi aşteaptă sezonul. De la capătul Bălţăteştilor, orizontul se deschide larg, luminos, pînă la cotitura drumului, care apucă spre apus drumul Agapiei. De la «cotitură», privim în depărtare pieptul muntos care mai susţine încă, împotriva vitregiei vremurilor, ruinele cetăţii Neamţului.

Silueta cetăţii în paragină se desluşeşte destul de bine în decorul pitoresc care ne face să rămînem cîtva timp în contemplare… Mai sînt şapte sau opt kilometri pînă la mînăstire. Drumul este destul de bun şi maşina străbate, fără osteneală, şi această parte de drum. Sîntem la porţile Agapiei…

Balaurul cu şapte capete nu este însă singurul pericol care ne pîndeşte pe drumul ce duce spre «frumoasa mînăstire Agapia, cea tăinuită de lume». Se spune că inundaţiile, incediile, cutremurele şi celelalte

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (17)

Aşa cum s-a exprimat domnul Jean Bernier, unul din istoricii acestui episod, nici Pilat din Pont şi La Palice la un loc n-ar fi izbutit mai bine. Secretul Pearl Harbor-ului trecea „de la un «turf» politic la congelatorul istoriei de mîine“. Şi s-ar fi putut menţine mult timp această somnolenţă dacă nu s-ar fi ivit într-o bună zi un nepoftit care să tragă semnalul de alarmă în faţa tuturor acelora pe care tăcerea nu făcea decît să-i încînte. Acest nepoftit nu era un om căruia să-i placă să se ţină de glume. Era un om din marină, contraamiralul R.A. Theobald, care avea anumite motive să ia poziţie în această polemică: el fusese cel care comandase distrugătoarele la Pearl Harbor. Nu se grăbise să se facă ascultat pentru că aşteptase să fie în deplină cunoştinţă de cauză. În 1954 el a publicat la New York Secretul Pearl Harborului. În cercurile politice de la Washington, cartea a produs efectul unui trăsnet. Pentru amiralul Theobald existau doi vinovaţi în ceea ce priveşte atacul de la Pearl Harbor: japonezii, care1 săvîrşiseră, şi Franklin D. Roosevelt, care, cu bună ştiinţă, crease condiţii suficiente şi necesare pentru ca el să poată avea loc şi, totodată, deşi informat, lăsase ca acest atac să se desfăşoare.

Mînăstirea Agapia

În 1995 au început ample lucrări de restaurare a acestui monument istoric, ele fiind finalizate la începutul anului 2009. O mare atenţie a fost acordată picturilor murale originale aparţinînd lui Nicolae Grigorescu, acestea fiind supuse unor lucrări de refacere şi recondiţionare. Prin finalizarea acestor lucrări s-a reuşit redarea în circuitul turistic şi ecumenic a unui monument deosebit de important pentru cultura românească. Sfîrșit

Sursa: Art. „Mînăstirea Agapia”, Ion Tic, Revista „Ilustraţiunea Română”

nenorociri de care au avut parte, uneori, locuitorii ţinuturilor se datorează unui vechi blestem: «Preotul Darîngă, care a scris Istoria Sfintei mînăstiri Agapia, ca şi harnicul preot Mătasă, care s-a ocupat îndeaproape de dovezile trecutului atît de glorios pentru istoria vieţii monahale din acest ţinut, vorbesc destul de limpede despre această întîmplare: Mînăstirea Agapia a adăpostit călugări pînă la 1804, cînd mitropolitul Veniamin Costache a transformat-o în mînăstire de maici, aducînd aicea călugăriţe din mai multe locuri: din Văratec –unde erau prea numeroase, Socola, Paraschiva, Gîrcina, Vînătorii Pietrei. Călugării din Agapia, împrăştiaţi pe la alte mînăstiri, au aruncat blestem greu asupra călugăriţelor care le-au luat mînăstirea. Blestemul acesta ce a îngrijat mult pe maice din pricina deselor primejdii ce le veneau asupră a fost ridicat, după multă stăruinţă şi osteneală, prin o «carte de deslegare» emisă de Patriarhul de Constantinopol în 1816 şi semnată de 16 mitropoliţi şi episcopi”. În 1847, pe latura de sud a incintei mînăstirii a fost amenajat un paraclis cu hramul Nașterea Maicii Domnului și Duminica Tuturor Sfinților. Catapeteasma paraclisului a fost adusă de domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) de la Mînăstirea Bisericani, paraclisul fiind sfințit la 31 august. În 1858, stareța de atunci, Maica Tavefta Ursache, l-a adus pe pictorul Nicolae Grigorescu, pe atunci în vîrstă de numai 20 ani, pentru a repicta pereții interiori ai bisericii principale a mînăstirii. Lucrările au durat trei ani (1858-1861). Cu această ocazie, biserica a fost înzestrată cu mobilier nou, lucrat la Viena și Paris. Biserica a fost resfințită la 25 ianuarie 1862 de către arhiereul Calinic Miclescu.

Douăzeci de ani nu înseamnă cine ştie ce. În momentul în care a apărut cartea de faţă, trecuseră douăzeci de ani de cînd se sfîrşise cel de-al II-lea război mondial. Războiul acesta e încă foarte aproape de noi. Multora ni se pare că s-a terminat mai ieri. Şi în vreme ce Churchill, izolat pe insula lui, aştepta invazia, americanii se gîndeau, la rîndul lor, că primul război mondial abia se sfîrşise. Rar s-a întîmplat ca voinţa de pace a unui popor să fie atît de unanimă. Pretutindeni izolaţioniştii triumfau. Nimic nu demonstrează mai bine această stare de spirit decît un discurs al lui Roosevelt însuşi. În noiembrie 1940 el candida pentru obţinerea celui de-al treilea mandat de preşedinte, avînd certitudinea că numai intrarea în război a Statelor Unite ar putea salva Anglia – şi o dată cu ea întreaga lume. Or, iată ce declara el la Boston, la 4 noiembrie 1940: „Întrucît am ocazia să vă vorbesc, mame şi taţi, vreau o dată mai mult să vă dau asigurări. Am mai spus-o şi o s-o repet mereu: copiii voştri nu vor fi trimişi să lupte într-un război străin“.

În vremea aceea, curentul neutralist era deci atît de puternic în America, încît Roosevelt fusese obligat, pentru a reuşi să fie ales, să i se integreze. A izbutit să fie ales. Şi, din prima zi, a început să se gîndească prin ce mijloace ar putea să atragă Statele Unite în război. Dar cum? Întrebarea asta, peste mulţi ani, avea să şi-o pună la rîndul lui şi amiralul Theobald. Timp de mai bine de trei ani, el avusese acces la cele treizeci şi nouă de volume care cuprindeau concluziile şi arhivele anchetelor întreprinse în legătură cu Pearl Harbor. El studiase cu răbdare cele mai mici detalii, analizase cîteva mii de documente. În ce scop? Pentru

Încă din 1940, de la înfrîngerea Franţei, Franklin D. Roosevelt fusese convins de necesitatea intrării în război a Statelor Unite. Cînd 1-a văzut pe Hitler stăpîn peste Europa occidentală, de la Brest pînă la Varşovia şi de la Capul Nord pînă la Neapole, a fost cuprins de groază. De groază şi de furie. Acest mare liberal simţea o repulsie instinctivă pentru dictatura nazistă. A văzut Marea Britanie izolată, fără nici un aliat în faţa invaziei hitleriste. Roosevelt dorea din toată inima să alerge în ajutorul ei.

a descoperi adevărul. Terminînd această muncă de titan, nu s-a temut să dea în vileag concluziile la care ajunsese. Punctul lor de plecare se învîrtea mereu în jurul unei evidenţe: Roosevelt fusese ales după ce făgăduise poporului american că nu-1 va tîrî în război. Cu toată această promisiune, Statele Unite au intrat în conflict – şi au intrat cu entuziasm. „Cum să determini poporul să lupte? – raţiona amiralul Theobald. Numai un eveniment de proporţiile unui cataclism ar fi putut determina Congresul să formuleze o declaraţie de război, şi o asemenea hotărîre n-ar fi constituit cîtuşi de puţin o garanţie că naţiunea avea să-i răspundă cu acel elan unanim care a constituit întotdeauna una din cheile de boltă ale victoriei. Aşa se punea problema pentru preşedinte. Soluţia depindea de constatarea foarte simplă că dacă trebuie să fie doi ca să se lupte, e tot atît de necesar ca unul din cei doi să înceapă. Deoarece în Statele Unite opinia publică era atît de categoric împotriva războiului, trebuia ca una din puterile Axei să fie determinată să atace Statele Unite, şi într-un mod care să le convingă în mod categoric de necesitatea intrării în luptă. Era indispensabil să se producă un fapt cît mai dramatic“.

Unul din cei doi trebuie să înceapă. La 28 septembrie 1940, Japonia, Germania şi Italia semnaseră un pact tripartit, prin care se angajau „să facă front comun împotriva oricărei puteri care, fără să fie implicată în momentul respectiv în războiul european sau în conflictul chino-japonez, l-ar ataca pe unul din cei trei semnatari“. Cu alte cuvinte, un război cu Japonia ar fi antrenat în mod automat războiul cu Germania şi cu Italia. Preşedintele Roosevelt nu avea posibilitatea să trimită în ajutorul lui Churchill flota şi armata sa. Opinia publică americană s-ar fi opus cu îndîrjire acestui lucru. (va urma)

ALAIn

lumea nesigurĂ ÎN CARE TRĂIM

America – demontarea unui mit (10)

(urmare din pag. 1)

De-a lungul timpului, istorici, analiști politici și militari, oameni de știință sau simpli cetățeni care mai au sentimentul apartenenței la o anumită Patrie și la o anumită cultură și istorie, s-au tot întrebat ce fibră războinică va fi stat la rădăcina acestui popor? Ce spiriduș îl îndeamnă (întărîtă) la provocări benevole, intrînd de multe ori în balamuc, cu extindere internațională, din care iese ,,șifonat”? Ce conducători belicoși, dar și utopici, au avut Statele Unite, de i-au dirijat pe americani să se arunce orbește în zeci de războaie care nu erau ale lor? Și, o ultimă întrebare, legitimă pentru oricine iubește Pacea și frumusețea acestei lumi: cum de a găsit politica revanșardă a conducătorilor Americii (oricare ar fi fost aceștia) ecou favorabil în rîndul maselor populare?

Probabil, răspunsurile la aceste întrebări (și la multe altele care s-ar desprinde din ecoul de superputere al SUA) ar trebui căutate în embrionul ancestral al primilor aventurieri de pe continentul nord-american, un timp al luptei pentru existență cotidiană, discrepanță colosală între mobilul incipient și cel generat de societatea capitalistă, dornică de îmbogățire pe seama resurselor naturale ale altor popoare și țări. Am mai scris în acest serial: în cele aproape două secole și jumătate de existență statală, SUA au beneficiat doar de 21 de ani de pace, iar dacă scădem cei 6 ani datorați crizei mondiale (1935-1940), mai rămîn 15 ani de liniște și pace în societatea americană. Pentru cine este interesat de statistici, iată anii de pace ai Statelor Unite: 1796,1797, 1807-1809, 1826, 1828-1830, 1897, 1935-1940, 1976-1979 și 2000. Fără să fii specialist în istoria războaielor ești sigur că te afli în fața unui record mondial în materie, neegalat nici de imperii care au dominat lumea sute și chiar mii de ani!

După exemplele pe care le-am trăit în ultima vreme, mediatizate mult de media internațională: invadarea Coreei de Sud, a Irakului și a Afganistanului, bombardarea criminală a Serbiei, sau mai vechi –asaltul asupra Cubei – putem evidenția un fiasco total în aceste politici de a ,,pune ordine” în țări diferite, fără ca cineva (Organisme Internaționale) să-i fi încredințat acest rol de jandarm internațional. Momentan, SUA își ling rănile după eșecul major din Afganistan, așteptînd în stand-by un moment

prielnic pentru un alt act samavolnic împotriva unui stat independent și suveran. Față de dezastrele și de crimele săvîrșite asupra unor popoare nevinovate, doar pe principiul că erau mai slabe din punct de vedere militar, încălcînd normele și tratatele ONU, Statele Unite s-au dovedit, în cele peste două secole de existență, groparul libertății popoarelor lumii, culmea – pretinzînd că, astfel, exportă democrația americană acolo unde societățile umane duc lipsă de acest sistem de valori...

Statele Unite – așa cum nu le cunoaștem

La acest capitol din prezentul episod am plecat de la constatarea domnului colonel (r) Florian Gârz care, la pagina 274 din cartea ,,O lume în criză”, scrie: ,,De vreo trei decenii, românii trăiesc cu iluzia că țara lor s-ar afla în niște «relații speciale» cu SUA, iar «parteneriatul strategic» cu americanii le asigură pacea și bunăstarea”. Las la o parte naivitatea de copil a acestor români la care se referă autorul, iluzia acestora fiind una deformată de binoclul prin care privesc realitatea imediată, și vă invit să privim în ,,bucătăria” democrației americane – modelul nostru unic, clamat cu atîta nerv și de unii politicieni, asemenea, de unele canale de televiziune, vrînd să ne facă să stăm în genunchi în fața ,,complexului America”.

Astfel, cum procedează autorul Florian Gârz, ne vom opri la cîteva pagini dintr-o lucrare a savantului american Jared Diamond, ,,Momente decisive: cum reacționează națiunile în fața crizelor și a schimbării”, lucrare girată cu titlul de academician al autorului, care scoate la lumină o fațetă a Americii mai puțin (sau deloc) cunoscută pe bătrînul continent, iar acolo unde europeanul se întîlnește cu istoria Statelor Unite, aceasta este citită printre rînduri, ori este hiperbolizată. Să fim atenți, deci, la ceea ce ne dezvăluie un savant american dornic să descrie faptele nu după anumite concepții, ci după realitatea nealterată a societății americane.

După explozia societății americane, moment în care SUA a devenit țara cea mai bogată și mai puternică din lume datorită unui cumul de factori, deosebit de avantajoși, de natură demografică, geografică, politică, economică și socială, din deceniul al VII-lea din secolul trecut, imperiul american a intrat într-o fază de declin. Autorul american citat crede că, între 1990 și 2005, ideea de compromis politic în cadrul celor două partide americane a început să se deterioreze, acest fapt conducînd, în anumite perioade, la cea mai redusă activitate legislativă din istoria Statelor Unite. Gradul cel mai înalt al declinului imperiului american, în viziunea lui Jared Diamond, este ilustrat de faptul că politicienii și proiectele politice au ajuns să fie controlate la o scară fără precedent în istoria SUA. Prin sistemul de vot american se poate spune că SUA este o țară doar pe jumătate democratică, deoarece aproape jumătate din cetățenii americani cu drept de vot nu votează nici măcar pentru cea mai mare funcție în stat, adică cea de președinte. Desigur, este vorba de votul, unic în lume, foarte complicat, care, în final, se rezumă la votul prin electori, 538 la număr, votul a 270 de electori (cel puțin) asigurînd alegerea președintelui. Alte carențe care lezează drastic democrația americană,

subliniate de autor, sînt rasismul, influențarea politicii guvernamentale de o mînă de oameni din fruntea oligarhiei financiare (de pildă, cei mai bogați 3 americani: Jeff Bezos, Bill Gates și Warren Buffet dețin o avere, cumulată, egală cu avuția, cumulată, a 130 de milioane de americani obișnuiți). Tocmai inegalitatea economică, discriminarea rasială, scăderea mobilității socio-economice, scăderea investițiilor americane în capital uman și în alte scopuri publice – acestea sînt considerate cele mai mari pericole la adresa existenței sistemului capitalist american, vulnerabilitățile prezentului. Studiul ne deschide o fereastră spre lumea americană, blocată pînă acum, prin care ni se arată ceva incredibil pentru un european, și anume: învățămîntul din SUA este sub nivelul celui din Coreea de Sud, din Finlanda, Germania și din alte democrații dezvoltate; sistemul de sănătate al SUA se situează sub nivelul tuturor statelor importante, la fel aspecte precum speranța de viață, mortalitatea infantilă și mortalitatea maternă.

În același timp, ne arată o altă paralelă la societatea americană – anume că, dacă în domeniile sociale, cheltuielile statului american nu acoperă nevoile, în domeniile militar, al poliției și al închisorilor, aceste cheltuieli sînt mai mari decît în cazul marilor democrații din Occident luate la un loc. Din scrierile unor specialiști americani, care analizează dezvoltarea actuală a Statelor Unite, descoperim o sumă de contraste izbitoare, fenomen ce pune într-o derută inedită pe cei (nu puțini) care vedeau în marele stat de peste ocean „paradisul american” visat de multe generații din diferite țări ale lumii. Cartea comentată ne pune față-n față cu savanții americani Ben Rthodes, Ganesh Sitaraman și Robert C. Lieberman, care au ajuns la concluzia fermă și definitivă potrivit căreia ordinea publică mondială construită de către SUA, în 1945, și care a durat 75 de ani, s-a prăbușit. Astăzi, omenirea se află într-un proces de realizare a unei noi ordini publice mondiale.

Desigur, în acest nou angrenaj macropolitic și economic nu putem neglija rolul Statelor Unite, chiar dacă acesta nu mai funcționează în vechiul cadru care fixa coordonatele politicii mondiale. Astăzi, spre deosebire de perioada amintită de oamenii de știință americani, noua ordine mondială va avea mai mulți actori, printre care China, Rusia, Japonia, Germania, India, Brazilia, dar și alte state. Privit prin lentila aportului SUA la configurarea noii ordini mondiale, profesorul universitar american Ganesh Sitaraman, în studiul său intitulat ,,Puterea americană în epoca fragilității”, notează:

,,Cînd este vorba de politica economică, o întreagă generație de lideri americani a îmbrățișat deregularea (adică amestecul statului), privatizarea, liberalizarea și austeritatea. Rezultatul a fost o inegalitate în creștere, salarii stagnate, datorii masive, beneficii sociale limitate și un sistem de asigurări de sănătate inaccesibil și ineficient, care au slăbit capacitatea de adaptare și refacere a țării, transformînd fiecare șoc economic întrun pericol existențial pentru mulți cetățeni”.

O idee care mi s-a părut excelentă, și pe care fiecare cetățean american de bun-simț ar trebui s-o adopte, este îndemnul acestui om de știință la schimbarea modului american de a privi și percepe statutul unor state considerate ,,inamice” permanente – China și Rusia. Iată acest pasaj semnificativ pentru stabilitatea păcii și securității în lume: ,,Statele Unite ale Americii să înceteze practica la care au recurs, de mai multe decenii, și anume căutarea, în afara granițelor sale, de monștri pe care să-i distrugă. SUA vor trebui să înceteze promovarea valorilor democrației prin intermediul forței militare”. Excelentă viziune a unui american cu capul pe umeri! Dar ce te faci cu nebunii de generali americani, cu concernele militare americane, care numai la planuri de pace nu se gîndesc! Între utopia profesorului universitar și pragmatismul războinic al generalilor, cîștig de cauză vor a avea ultimii. Iată proba.

Încă din anul 2006, îndoctrinat cu vedenia că ,,Rusia atacă Europa”, Pentagonul a format un grup însărcinat cu identificarea și studierea lacunelor din doctrina, tactica militară, armamentul și echipamentul Armatei SUA, în vederea stabilirii modului și gradului de exploatare de către potențialii adversari a acestor lipsuri și fisuri în sistemul militar american. Obsedați de Rusia (ceea ce observase și profesorul Ganesh Sitaraman) maimarii de la Pentagon, prin grupul format anterior, au elaborat și lansat un Manual de Război, de 61 de pagini, care tratează problemele noii tactici de luptă a Armatei Rusiei lui Putin. Cu exemple concrete, pe diferite specii de arme, studiul respectiv face o radiografie a dezvoltării actuale a Forțelor Armate ale Rusiei, punînd accentul pe așa-numitul război de ,,Nouă generație” sau de ,,A patra generație”, remarcînd apariția de noi tehnologii și tactici de luptă (dronele, războiul electronic, războiul informațional), combinate cu vechile sisteme de artilerie terestră și antiaeriană.

Mergînd pe acest calapod – asmuțirea Europei împotriva Rusiei – sub impulsul Statelor Unite în cadrul NATO, de curînd, la Bruxelles, a avut loc o întrunire a miniștrilor Apărării din statele membre ale NATO, în cadrul căreia a fost elaborat un masterplan secret de apărare împotriva oricărui potențial atac din partea Rusiei simultan în zona Mării Baltice și a Mării Negre. Cu toate că Rusia dezminte orice intenție de atac armat, susținînd că, dimpotrivă, NATO se hazardează în destabilizarea păcii în zonă prin tot felul de măsuri belicoase, după cum se vede, Marea Americă nu prea a învățat nimic din eșecurile militare din ultima vreme...

Quo Vadis America?

Astfel cum a reieșit din acest ciclu de 10 episoade jurnalistice, care au ca bază de plecare ,,O lume în criză”, cartea colonelului (r) Florian Gârz, Statele Unite ale Americii și-au zdruncinat din temelie mitul de cea

mai mare democrație mondială, printr-un șir de acțiuni – unele de-a dreptul sinucigașe – care au arătat lumii adevărata față a Americii, în special în faza post Război Rece. Problemele actuale cu care se confruntă SUA, între înfrîngerea rușinoasă din Afganistan și agravarea situației financiare, creează neliniște la Washington și în multe capitale ale lumii. De pildă, validarea unui guvern terorist în Afganistan dă mari dureri de cap Casei Albe, fiind obligată să colaboreze cu talibanii noii conduceri de la Kabul, cu toate că unele nume din noul guvern figurează pe o listă neagră a FBI, precum ministrul de Interne, pe capul căruia s-a pus un premiu de 10 milioane de dolari.

Vrînd-nevrînd, SUA vor trebui să colaboreze cu talibanii pentru a lupta împotriva unui dușman comun – teroriștii din Statul Islamic. Alt considerent al acestei colaborări și recunoașteri a conducerii de la Kabul este generat de modalitatea de acordare a ajutoarelor pe care atît SUA, cît și alte state au decis să le acorde Afganistanului. Cum poți realiza acest lucru fără să colaborezi cu talibanii de la Kabul?

Situația ingrată din Etiopia, unde Statele Unite au pornit un război politic și economic, Casa Albă motivînd ostilitatea față de conducerea de la Addis Abeba, prin ,,încălcările drepturilor omului” comise de aceasta împotriva rebelilor din Frontul de Eliberare Populară din Tigray (mișcare marxistă de insurgență), a creat încă un prejudiciu guvernului de la Washington. Ca reacție la refuzul autorităților de la Addis Abeba de a mai permite accesul convoaielor cu ajutoare umanitare pentru insurgenți, administrația de la Washington a multiplicat sancțiunile economice la adresa Etiopiei. Ajunși în acest punct, problemele se încurcă rău, în sensul că oficialitățile etiopiene au descoperit că aceste convoaie cu ,,ajutoare” se deplasau doar cu scopul de a oferi sprijin militar forțelor rebelilor din Frontul de Eliberare Populară din Tigray.

Acum urmează... lovitura primită de SUA, din cauza incapacității administrației Biden de a înțelege că popoarele lumii nu mai acceptă jugul imperialismului american: abandonat de Washington, guvernul etiopian s-a văzut nevoit să reia negocierile cu inamicii SUA – China, Rusia, precum și cu Turcia – țări cu care, în trecut, avusese rețineri la colaborări. Acum, de la China, Turcia și Iran, Etiopia cumpără drone de luptă, din Rusia, Belarus și Emiratele Arabe Unite se aprovizionează cu cantități masive de armament și muniție. De curînd, Putin a oferit forțelor aeriene etiopiene aparate de luptă de tip ,,Suhoi Su-27S”. Mai mult decît atît, după sprijinul pe linie militară, noii prieteni ai Etiopiei i-au sărit în ajutor și pe plan diplomatic. În Consiliul de Securitate al ONU, Rusia și China au reușit să oprească încercările SUA de a autoriza acest for internațional să aprobe o intervenție militară contra forțelor guvernamentale din Etiopia. În acest context, China a mai bifat o victorie în zonă, arătînd americanilor noul mod de a face politică externă și a dezvolta relații cu popoare de pe continentul african: avînd deja o bază militară în statul vecin Djibouti, construiește o cale ferată între Djibouti și Addis Abeba. Bravo lor!

În momentul de față, Statele Unite ae Americii traversează o zonă a existenței lor destul de minată, punînd administrația de la Washington în fața unor alternative inedite pînă acum în istoria de două veacuri și jumătate de la Declarația de Independență din 4 iulie 1776. După ce suferă din cauza asaltului asupra ei, în urma fugii din Afaganistan, cînd a predat țara mujahedinilor, după un război propagandistic ce s-a întins pe o durată de 20 de ani și a costat 8 trilioane de dolari, administrația Biden se apropie vertiginos de un colaps financiar. Presa internațională (nu doar cea de specialitate) semnalează situația inedită, aproape

neverosimilă, în care se află finanțele SUA, privite prin prisma datoriei imense la care s-a ajuns.

În cifre abstracte, acestea sînt impresionante: 28.529 miliarde de dolari, echivalentul a 125% din PIB, aceasta este datoria publică a Statelor Unite; în ceea ce privește datoria mondială, aici s-a atins un record de aproape 300.000 de miliarde de dolari. Dacă adăugăm știrea că statul chinez este unul dintre cei mai mari creditori externi (dacă nu este chiar pe primul loc) ai SUA, ne putem imagina presiunea financiară care apasă asupra administrației Biden, dublată de presiunea psihologică. Analiștii economici se tem de o posibilă reacție în lanț, astfel ca această datorie istorică a SUA să nu amenințe și economia mondială. Poate și această situație financiară să-l fi inspirat pe fostul președinte Donald Trump să declare, de curînd: ,,Mă simt atît de bine și urăsc ceea ce se întîmplă cu țara aceasta. Țara noastră nu a fost niciodată într-o astfel de poziție. Mergea atît de bine acum zece luni și totul e așa rău acum”. Nu am spus-o noi, ci penultimul președinte al Statelor Unite...

Iată-ne ajunși la finalul acestui serial jurnalistic conturat pe marginea cărții ,,O lume în criză”, semnată de colonelul (r) Florian Gârz, unul dintre cei mai buni profesioniști din zona Informațiilor. La început nu credeam că am să ajung la episodul cu numărul 10, judecînd, la prima lectură a volumului, că subiectul poate fi tratat într-un singur articol. După un studiu mai dedicat al capitolelor cărții și după corelarea datelor din carte cu anumite stări de fapt din teren, coroborate de mine acolo unde textul mi-a permis acest fapt, am descoperit în cele 328 de pagini ale cărții un filon „aurifer” bogat în nestemate strălucitoare, scoase la suprafață cu migală, talent și știință de autor, și dăruit cu generozitate cititorilor. Acesta a fost momentul în care – spre a valorifica esențialul datelor și analizelor pertinente din acest volum –am proiectat scrierea mea pe întinderea a 10 episoade. Personal, pentru mine a constituit o experiență plăcută să am la îndemînă un asemenea instrument jurnalistic de lucru, cu o bibliografie din surse americane, la obiect, ceea ce mi-a înlesnit capacitatea și puterea de penetrație a societății americane, în diferite stadii ale dezvoltării acesteia, cu reflectarea acțiunilor SUA asupra lumii înconjurătoare. Faptul că aproape am rescris cartea (aproape 70 de coli A4), și că am extins, acolo unde situația mi-a permis, subiectul, extrapolîndu-l cu date și întîmplări noi, cu alte stări de fapt generate de politica de forță a SUA, mi-a creat un cîmp de acțiune nelimitat, spre o mai bună reprezentare a ideilor originale ale autorului cărții.

Apropo de autor – domnul colonel (r) Florian Gârz – m-am simțit împlinit și satisfăcut pentru munca mea la crearea acestui serial cînd, după apariția fiecărui episod, am fost sunat de autorul cărții și felicitat pentru modul în care am înțeles (și am reușit) să interpretez ceea ce domnia sa a gîndit și a scris. Cuvintele acelea au constituit cea mai bogată răsplată a muncii mele de creație jurnalistică, în cazul de față. Pe această cale, la rîndul meu, îi mulțumesc pentru aprecieri, dar, mai ales, pentru ,,O lume în criză”, cartea care ne-a dezvăluit slăbiciunile unui colos mondial, în raport cu dezvoltarea lumii contemporane.

Așteptăm apariția cărții la care lucrează acum –,,Războiul hibrid” – dorindu-i sănătate pentru a termina și alte proiecte literare! Sfîrșit

Proteste în Etiopia, ca răspuns la sancțiunile impuse de americani, iunie 2021

Din culisele istoriei • Din culisele istoriei

Complotul prafului de pușcă – unul dintre cele mai controversate evenimente ale istoriei britanice (I)

Complotul prafului de pușcă din 1605, adesea denumit în secolele anterioare ,,complotul de trădare cu praf de pușcă” sau ,,Trădarea Iezuită”, a fost o tentativă de asasinat împotriva regelui Iacob I al Angliei și al VIlea al Scoției de către un grup de catolici englezi provinciali conduși de Robert Catesby. Planul prevedea aruncarea în aer a Camerei Lorzilor în timpul deschiderii lucrărilor Parlamentului Angliei la 5 noiembrie 1605, ca preludiu pentru o revoltă populară în Midlands, în urma căreia fiica de nouă ani a lui Iacob, prințesa Elisabeta, urma să fie pusă pe tron ca șef de stat catolic. Este posibil ca R. Catesby să se fi lansat în acest plan după ce speranțele ca Regele Iacob să dea dovadă de toleranță religioasă s-au redus, dezamăgind numeroși catolici englezi. Complotul a fost dezvăluit autorităților printr-o scrisoare anonimă trimisă lui William Parker, al IV-lea baron Monteagle, la 26 octombrie 1605. În timpul unei percheziții a Camerei Lorzilor efectuată în preajma miezului nopții de 4 noiembrie 1605, Fawkes a fost descoperit păzind 36 de butoaie de praf de pușcă – suficient pentru a distruge complet Camera Lorzilor – și arestat. Majoritatea conspiratorilor au fugit din Londra după ce au aflat de descoperirea complotului, încercînd să-și asigure susținere pe drum. Cîțiva au opus rezistență șerifului de Worcester și oamenilor lui în Casa Holbeche; în lupta care a urmat, mai mulți dintre conspiratori, printre care și Catesby, au fost împușcați și uciși. În procesul care a avut loc pe 27 ianuarie 1606, opt dintre supraviețuitori, inclusiv Fawkes, au fost condamnați la a fi spînzurați, tîrîți și sfîrtecați în patru.

decenii de tensiuni religioase în Anglia. Catolicii englezi au întîmpinat dificultăți într-o societate dominată de proaspăt despărțita și din ce în ce mai protestanta Biserică a Angliei. Fiica lui Henric, Elisabeta I, a răspuns diviziunii religioase prin introducerea Înțelegerii Religioase Elisabetane, prin care orice persoană numită într-o funcție publică sau eclesiastică trebuia să jure credință față de monarh în calitate de cap al Bisericii și statului. Sancțiunile pentru refuz erau dure – au fost aplicate amenzi pentru recuzare, și recidiviștii riscau pedepse cu închisoarea și chiar execuția. Catolicismul a devenit marginalizat, dar, în ciuda amenințării cu tortura sau execuția, preoții au continuat să-și practice credința în secret.

Tranziția de putere după moartea Elisabetei a evoluat fără probleme, în ciuda pretențiilor concurente la tronul englez. Succesiunea lui Iacob a fost anunțată printr-o declarație oficială a lui Cecil la 24 martie, care a fost sărbătorită în toată societatea. La aflarea veștii, în loc să producă probleme, cum se anticipa, liderii papistașilor au oferit un sprijin entuziast noului monarh. Preoții iezuiți, a căror prezență în Anglia era pedepsită cu moartea, și-au manifestat și ei sprijinul pentru Iacob, despre care se credea că întruchipează „ordinea naturală a lucrurilor”. Iacob a ordonat încetarea focului în conflictul cu Spania, și chiar dacă cele două țări erau încă teoretic în război, regele Filip al III-lea l-a trimis în solie pe Don Juan de Tassis, să-l felicite pe Iacob cu ocazia accederii la tron.

care ei i-au spus că va fi bine susținută, în special de englezii catolici.

Potrivit unor relatări contemporane, în februarie 1604 Catesby l-a invitat pe Thomas Wintour la casa lui din Lambeth, unde au discutat despre planul lui Catesby de a restabili catolicismul în Anglia prin aruncarea în aer a Camerei Lorzilor în timpul ceremoniei de deschidere a lucrărilor Parlamentului. Wintour era cunoscut ca un savant capabil, vorbitor al mai multor limbi, și luptase cu armata engleză în Țările de Jos. Unchiul său, Francis Ingleby, fusese executat în 1586 pentru că era preot catolic, și Wintour s-a convertit mai tîrziu la catolicism. Prezent la întîlnire a fost și John Wright, un catolic devotat, despre care se spunea că este unul dintre cei mai buni spadasini ai vremii, și care luase parte împreună cu Catesby la rebeliunea Contelui de Essex cu trei ani mai devreme. În ciuda rezervelor sale față de posibilele repercusiuni în caz de eșec al tentativei, Wintour a acceptat să se alăture conspirației, poate convins de retorica lui Catesby: „Noi să facem încercarea și, de va da greș, să nu înaintăm”.

Detalii despre tentativa de asasinat ar fi fost cunoscute de către principalul iezuit al Angliei, părintele Henry Garnet. Deși a fost judecat pentru trădare și condamnat la moarte, nu se știe cît de multe știa despre complot. Oricît ar fi știut, întrucît planul i-a fost dezvăluit prin spovedanie, Granat nu a putut informa autoritățile din cauza confidențialității absolute a confesionalului. Deși imediat după descoperirea complotului au fost introduse legi anti catolice, mulți catolici importanți și credincioși și-au păstrat funcțiile înalte în timpul domniei regelui Iacob I. Zădărnicirea complotului prafului de pușcă a fost comemorată mulți ani după aceea, prin predici speciale și alte evenimente publice, cum ar fi bătutul clopotelor bisericilor, obiceiuri care au evoluat în sărbătoarea cu focuri de tabără de astăzi.

Contextul religios

Între 1533 și 1540, regele Henric al VIII-lea a preluat controlul asupra Bisericii Angliei, anterior supusă Romei, ceea ce a marcat începutul mai multor

Premisele complotului (1)

Scopul principal al conspiratorilor a fost uciderea regelui Iacob, dar la deschiderea lucrărilor Parlamentului aveau să fie prezente multe alte ținte importante, inclusiv cele mai apropiate rude ale monarhului și membri ai Consiliului Coroanei. Ar fi participat și înalții judecători ai sistemului judiciar englez, majoritatea din rîndul aristocrației protestante, și episcopi ai Bisericii Angliei, în calitatea lor de membri ai Camerei Lorzilor, împreună cu membrii Camerei Comunelor. Un alt obiectiv important era răpirea fiicei regelui, a treia în linia de succesiune, prințesa Elisabeta. Găzduită la Abația Coombe, lîngă Coventry, prințesa locuia la doar zece mile nord de Warwick – loc convenabil pentru complotiști, dintre care cei mai mulți trăiau în Midlands.

Fiica regelui Iacob, prințesa Elisabeta, pe care conspiratorii doreau la început să o pună pe tron ca regină catolică

După ce regele și membrii Parlamentului ar fi murit, complotiștii intenționau să o instaleze pe Elisabeta pe tronul Angliei ca regină titulară. Soarta prinților Henric și Carol urma să fie improvizată, rolul lor în ceremoniile de stat fiind, deocamdată, incert. Complotiștii doreau să se folosească de Henry Percy, Conte de Northumberland, ca protector al Elisabetei, dar cel mai probabil nu l-au informat de acest lucru.

Robert Catesby (1573-1605), un om de „viță veche, istorică și distinsă”, a fost inspirația din spatele complotului. El era descris de contemporani ca „un bărbat arătos, înalt, falnic și iscusit cu sabia”. Împreună cu alți conspiratori, el a luat parte la rebeliunea Contelui de Essex din 1601, în timpul căreia a fost rănit și capturat. În 1603, Catesby a contribuit la organizarea unei solii la noul rege al Spaniei, Filip al III-lea, îndemnîndu-l pe Filip să lanseze o tentativă de invazie a Angliei, despre

Prima întîlnire dintre cei cinci conspiratori a avut loc la 20 mai 1604, probabil la Hanul Rața și Rățoiul, lîngă Strand, reședința obișnuită a lui Thomas Wintour atunci cînd stătea la Londra. Catesby, Thomas Wintour, și John Wright alături de Guy Fawkes și Thomas Percy, au jurat pe o carte de rugăciuni să țină secretul. Printr-o coincidență, și fără să știe de complot, părintele John Gerard (un prieten de-al lui Catesby) ținea liturghia într-o altă cameră, și cei cinci bărbați s-au împărtășit după aceea. 25 martie a fost ziua în care complotiștii au închiriat și un beci în apropierea căruia se presupune că săpaseră un tunel. Palatul Westminster era, în Secolul al XVII-lea, un labirint de clădiri grupate în jurul camerelor, capelelor și sălilor medievale ale fostului palat regal, care găzduia atît Parlamentul, cît și diverse tribunale regale. Vechiul palat era ușor accesibil; negustori, avocați și alții trăiau și lucrau în locuințe, magazine și taverne în incinta acestuia. Clădirea Whynniard era în unghi drept cu Camera Lorzilor, de-a lungul unui gang numit Trecerea Parlamentului, care ducea la Scările Parlamentului și la rîul Tamisa. Beciurile aveau caracteristicile comune ale vremii, fiind utilizate pentru a depozita diferite materiale, inclusiv alimente și lemne de foc. Beciul lui Whynniard, aflat la nivelul parterului, se afla exact sub Camera Lorzilor de la primul etaj, și se poate să fi făcut cîndva parte din bucătăria palatului medieval. Neutilizat și murdar, locul era ideal pentru ceea ce plănuia grupul să facă. Curînd după aceea, preotul iezuit Oswald Tesimond i-a spus lui Garnet că el primise spovedania lui Catesby, în cadrul căreia aflase de complot. Garnet și Catesby s-au întîlnit pentru a treia oară pe 24 iulie 1605, la casa catolicei Anne Vaux din Enfield Chase. Garnet i-a scris unui coleg de la Roma, Claudio Acquaviva, exprimîndu-și îngrijorările despre o rebeliune deschisă în Anglia. El i-a cerut Papei să emită o înștiințare publică împotriva utilizării forței.

Potrivit lui Fawkes, la început fuseseră aduse 20 de butoaie de praf de pușcă, după care alte 16, la 20 iulie. Praful de pușcă era teoretic sub monopol de stat, dar era ușor de obținut din surse ilicite. La 28 iulie, amenințarea ciumei a amînat din nou deschiderea Parlamentului, de această dată pînă marți, 5 noiembrie. Fawkes a părăsit țara pentru o perioadă scurtă de timp. Regele, între timp, și-a petrecut mare parte a verii departe de oraș, la vînătoare. El stătea pe oriunde era convenabil, inclusiv, ocazional, în casele unor catolici cunoscuți. Convins că pericolul unei revolte se disipase, Garnet a călătorit prin țară într-un pelerinaj⁠. (va urma)

UNITISCHIMBAM.RO

Iacobal Angliei

Viaţa lui Vivien Leigh – actriţa care a atins absolutul, întruchiparea eleganţei desăvîrşite

O legendă a Hollywood-ului, rămasă în istoria filmului ca actriţa care întruchipat-o pe Scarlet O’Hara, eroina tragică a Sudului Americii din ,,Pe aripile vântului”, Vivien Leigh a avut o existenţă tumultuoasă, marcată de suişuri şi coborîşuri. A fost supusă la şocuri electrice pentru o tulburare bipolară prost diagnosticată şi a murit de tuberculoză la 53 de ani, după cum scrie José Madrid în cartea biografică ,,Vivien Leigh, tragedia lui Scarlett O’Hara”. Actriţa a împărtăşit acelaşi destin nefericit ca eroina filmului.

O femeie micuță și subțirică, îmbrăcată în negru trece prin decorul de la Hollywood împingînd în prim plan o siluetă ce ține piept unor flăcări mistuitoare, așa cum scrie scenariul. Incendiul este deliberat, flăcările abia s-au aprins în „Pe aripile vîntului” și acesta este momentul în care orașul Atlanta se mistuie. După audițiile ce au durat doi ani și jumătate costînd peste 50 de mii de dolari și după ce au fost vizionate 1.400 de actrițe, filmul nu are încă personajul principal, iar producătorul David O. Szelnick este disperat. El strigă „tăiați” și se întoarce atunci cînd își aude numele. Femeia face un pas în față, își ia pălăria de pe cap și îi zîmbește, timp în care vîntul îi flutură părul și flăcările i se proiectează în licărul ochilor albaștri. Este actrița britanică Vivien Leigh. Cel care o însoțește este chiar fratele producătorului, Myron, care îi spune acestuia din urmă: „Hei, geniule! Fă cunoștință cu a ta Scarlett O’Harra”.

Saga romantică dintre Scarlett O’Harra și Rhett Butler, jucat de Clark Gable, a devenit un film legendar. „Pe aripile vîntului” a cîștigat 10 premii Oscar, inclusiv unul pentru Leigh – prima englezoaică ce a cîștigat Oscarul pentru cea mai bună actriță – și a devenit cel mai vizionat film din istorie, cu peste 35 de milioane de bilete vîndute la cinema. A fost rolul pentru care Vivien Leigh s-a născut. Asemenea lui Scarlett, Vivien a fost un

complex de frumusețe, pasiune, șarm și ambiție de fier. Tatăl lui Vivien Leigh, Ernest, și mama sa, Gertrude, erau din Bridlington, Yorkshire, însă primii ani ai căsniciei lor s-au derulat în India, unde Ernest lucra pentru o companie de brokeraj. Fiica lor, pe numele ei real Vivian Hartley, s-a născut în Darjeeling, pe data de 5 noiembrie 1913. Puțin înainte de împlinirea vîrstei de 7 ani a fost înscrisă la o școală catolică cu internat, în Roehampton, la periferia Londrei. De la vîrsta de 13 ani, cînd părinții ei au părăsit India, familia a început să călătorească prin Europa, întorcîndu-se în Londra cînd Vivien avea 17 ani. Era vivace, inteligentă și politicoasă, însă acei ani de separare de familie și strictețea școlii catolice au învățat-o să fie reținută și disciplinată, pregătind-o pentru traumele vieții ce aveau să vină. La polul celălalt, călătoriile pe continent i-au oferit un aer șarmant și sofisticat ce i-a fermecat pe toți cei care au cunoscut-o.

Barristerul Herbert Leigh Holman i-a picat în vrajă în timpul unui dans la un bal. S-au cunoscut cînd el avea 31 de ani, iar ea numai 18, și s-au căsătorit un an mai tîrziu. Chiar dacă au continuat să se iubească și să aibă grijă unul de celălalt pentru tot restul vieții lui Leigh, relația lor romantică a fost sortită eșecului. Vivien deja decisese că vrea să fie o mare actriță, așa că a început să urmeze cursurile RADA, Holman presupunînd că acesta e doar un capriciu și că în curînd se va așeza la casa ei și își va urma vocația de soție și mamă. El i-a tolerat toate ieșirile, joburile de model și rolurile mici pe care însuși i le-a asigurat prin prieteni și cunoștințe, chiar și după nașterea fiicei lor, Suzanne, în octombrie 1933. Însă nu era pregătit pentru ce avea să vină peste noapte, doi ani mai tîrziu, cînd Vivien a primit primele recenzii ale piesei în care jucase cu noul nume, The Mask of Virtue.

Marea dragoste

În mai puțin de un an, Leigh avea semnat un contract de 50 de mii de dolari cu regizorul de film Alexander Korda și se pregătea să-și părăsească soțul și copilul. „Îmi iubesc copilul, așa cum o face orice mamă, însă, cu sinceritatea tinereții, voi spune că nu-mi pot abandona toate gîndurile legate de carieră. O anumită forță din mine nu poate refuza asta”, a declarat ea. Însă nu cariera a smuls-o din sînul familiei, ci dorința. Leigh îl văzuse pe scenă pe frumosul Laurence Olivier și proiectase o introducere. Deși amîndoi erau căsătoriți, Vivien i-a spus unei prietene: „Într-o bună zi mă voi căsători cu Laurence Olivier”. Așa că înainte de Brad și Angelina sau chiar Burton și Taylor, au fost Olivier și Leigh. Au fost cuplul de aur, staruri de cinema celebre, a căror atitudine s-a intensificat atunci cînd au jucat împreună. Au jucat adesea iubiți celebri precum Antoniu și Cleopatra, Nelson și Lady Hamilton sau Romeo și Julieta, iar viața lor privată a fost la fel de pasională.

Cînd a început romanța lor, în 1936, Leigh a spus: „Nu cred că am trăit vreodată un sentiment atît de intens. Nu îmi amintesc să fi dormit vreodată; îmi amintesc doar momentele prețioase pe care le trăim împreună”. Olivier a luat și el decizia dificilă de a-și abandona soția și fiul proaspăt născut și s-a mutat împreună cu Vivien. S-au căsătorit în 1940, în timp ce mergeau către o filmare din America. Katherine Hepburn, cea care era cu ei, a oprit mașina pentru o ceremonie de 3 minute în Santa Barbara, California.

Viața lui Olivier a fost un vîrtej de turnee de teatru și decoruri de filme, pasaje couture și cocktailuri. Vivien se arunca numai la petreceri fastuoase și insista tot timpul ca oaspeții să joace cricket după cină sau să meargă la piscină înainte

de micul dejun. Printre oaspeții ei se numărau numai personalități precum Orson Welles, Humphrey Bogart, Lauren Bacall, Bette Davis sau Judy Garland. Dar nimic nu era așa cum părea. Leigh se îndoia de propriul talent și astfel a intrat sub o mare presiune psihologică, aceea de a se ridica la același nivel cu reputația lui Olivier pe scenă. Între timp, micuța Suzanne era crescută de tatăl ei și de bunica maternă. Apoi a intrat la boarding school și și-a mai văzut mama doar ocazional, însă niciodată nu a părut să-i poarte pică.

Boala şi suferinţa

În 1945 Vivien Leigh a suferit un episod sever de tuberculoză și, deși și-a luat o pauză de un an de zile, tot a rămas vulnerabilă către alte afecțiuni ale plămînilor. Însă cea mai devastatoare dintre toate a fost suferința cauzată de tulburarea de personalitate bipolară care o făcea pe Leigh să treacă dintr-o dispoziție depresivă într-o fază maniacală periculoasă.

În 1951, cînd a jucat rolul lui Blanche DuBois în filmul „Un tramvai numit dorință”, pentru care a fost recompensată cu un Oscar, era reflexia vie a nebuniei, vulnerabilității și maniei. Ea și Blanche erau aproape una și aceeași persoană.

Astăzi, actrițe precum Catherine Zeta Jones sau Carrie Fisher pot vorbi deschis despre tulburarea bipolară cu care se confruntă, fără să le fie teamă că-și vor distruge cariera, însă Leigh era terifiată să nu se afle adevărul. Bîrfele despre starea ei au început să circule încă de prin

1937, cînd a jucat-o pe Ofelia lui Hamlet, pe aceeași scenă cu Olivier. Crizele începuseră să se amplifice, pînă cînd secretul nu a mai putut fi păstrat.

În 1953, cînd Leigh avea 40 de ani, a început filmările pentru „Elphant Walk” în Sri Lanka. Insomnia ei cronică s-a înrăutățit și a început să aibă halucinații. În avionul ce se întorcea spre L.A. a încercat să sară din zbor. Întoarsă la Hollywood, a început repetițiile pentru „Streetcar”, însă a refuzat să mai iasă din cabina ei. În cele din urmă, a fost sedată și internată într-un spital de psihiatrie din Anglia. La vremea respectivă erau puține medicamente pentru bolile mentale, iar terapia ei consta în a fi legată pentru a se calma, dar și în șocuri electrice. În anii 1950 tratamentele psihiatrice erau experimentale și doar puterea ei de muncă a putut-o ține în picioare. Pe de altă parte doar personalitatea a determinat-o să obțină atît de multe. Fără demonii interiori, nu ar fi primit roluri ca cel al lui Scarlett O’Harra sau Blanche DuBois. Însă era prea mult de îndurat pentru Olivier, așa că, după 20 de ani de căsnicie, a divorțat de Leigh, părăsind-o pentru mai tînăra actriță Joan Plowright. Și Vivien a început o nouă relație cu actorul John Merivale, care o adora, conștient fiind de bolile ei mintale. Povestindu-i fiului lui Olivier despre cele trei iubiri ale vieții ei, Vivien a spus: „Herbert m-a învățat cum să trăiesc, tatăl tău cum să iubesc, iar John cum să fiu singură”.

La vîrsta de 45 de ani Leigh suferea în continuare de episoade bipolare teribile, însă pe scenă era tot o actriță foarte bună. Mai mult decît atît, s-a apropiat de fiica ei, Suzanne, după nașterea nepotului ei. Vivien a continuat să lucreze și a apărut în 19 filme și aproape 40 de piese de teatru.

În 1967, cînd avea 53 de ani, tuberculoza a revenit. Pe data de 8 iulie, într-o vineri, Vivien Leigh a murit în apartamentul său din Londra, din cauza lichidului ce-i umpluse plămînii și nu i-a mai permis să respire. John Marivale a încercat să o resusciteze, urmărit de poza lui Olivier de pe noptiera ei.

Afișul filmului „Pe aripile vîntului“

Vivien Leigh și Laurence Olivier în „Romeo și Julieta“

Fii inteligent, gîndește și nu te lăsa furat! Fii vadimist!

(urmare din pag 1)

Ca și poporul ales de Dumnezeu, care a rătăcit prin deșert timp de 40 de ani pînă la regăsirea lui ca națiune, și pe noi, românii, această perioadă de 30 de ani de democrație ne va ajuta să deschidem mai bine ochii în viitor și să fim o națiune, un popor unit în jurul valorilor pur românești pe care vadimismul pe promovează. Dacă pe poporul evreu, Moise a fost cel care l-a condus spre regăsire, care l-a eliberat din Egipt, în România, vadimismul ne va elibera de mafia politicienilor care au distrus statul și îl va ajuta să se regăsească. Sînt mulți cei care nu pot înțelege valorile pe care Vadim Tudor le-a promovat și le-a apărat pînă cînd a părăsit acest pămînt. Sînt mulți cei care, oi fiind, se alătură unor grupuri antiromânești numai pentru că nu simt patriotismul cultivat de vadimiști, nu au capacitatea să îl înțeleagă. Însă, sînt și mai mulți cei care se alătură acestui curent minunat, cei care aderă la principiile vadimiste și la obiectivele lui. Oile vor urma curentul impus de străinătate, iar cei plătiți de alții, din afară sau din interiorul Serviciilor, ne vor denigra pentru că obiectivul lor nu este o Românie

puternică. Dar cei care își iubesc țara vor fi mereu alături de națiune, și înțeleg faptul că cele mai frumoase valori și cea mai frumoasă țară din lume este chiar țara în care fiecare s-a născut. Se spune despre România că este ,,grădina Maicii Domnului” sau ,,leagănul marilor civilizații”. Poate că așa și este, sau poate că nu. Dar noi, vadimiștii, ne dorim asta. Și știm că se poate!

Puterea israelienilor, o mînă de oameni risipiți timp de secole prin lume, stă în dragostea lor față de simbolurile naționale, de istoria lor, de țara lor. Naționalismul i-a salvat de la dispariție, iar ei au înțeles că doar uniți vor fi stăpîni. Ne dorim ca vadimismul să constituie un liant, un factor de uniune al tuturor românilor, fie că sînt moldoveni, ardeleni, munteni, dobrogeni. Ne dorim să adunăm în rîndurile noastre tineri deștepți, cu inițiativă, oameni inteligenți, spirite vii, care nu mai doresc să piardă nici măcar o zi într-o țară devorată pe interior de căpușele trădării.

Se spune că tot ce este important în viață se obține cu dragoste sau cu sînge. Și dacă privim în istoria noastră, putem observa că tot ce a fost mai valoros în țara asta minunată a fost obținut cu sîngele soldaților români,

Discursul lui Streinu-Cercel – o palmă dată guvernanților

(urmare din pag 1)

Nu contest vaccinarea contra Covid-19, dar sînt de părere că, atîta timp cît este eliminată complet din discuție importanța tratamentelor împotriva acestui virus mortal, cît și existența celor care au dobîndit imunitate în urma infectării, statul român dă apă la moară mișcării antivacciniste care va vedea în aceste eforturi o confirmare a tuturor teoriilor promovate.

În clipa de față, prioritatea guvernanților ar trebui să fie detensionarea secțiilor ATI ale spitalelor nu peste patru săptămîni – cît ar dura aproximativ protejarea contra COVID a celor ce se vaccinează în prezent – ci ACUM. Pentru asta, autoritățile ar trebui să aprovizioneze farmaciile cu medicamente antivirale, să oblige populația să se testeze pentru a fi depistați la timp cei infectați și izolați la domiciliu cu tratament medicamentos, în paralel cu vaccinarea. Din punctul meu de vedere acestea sînt măsuri urgente, care ar

După Dezbinatorul

și Instigatorul, căutăm Unificatorul

Soluția de guvern prezentată de Ciucă avîndu-l în coaste pe Cîțu este de-a dreptul paranoidă. Vasilică Cîțu visează că va rămîne la butoane, deși i se pregătește plăcuța suedeză Cuie Mîțu. Cele două partide de la care puteau veni voturile i-au tot spus că nu vor vota un guvern minoritar și, totuși, Cîțu se încăpățînează să le bage degetele în ochi. Spectacolul caracterelor este pe culmea penibilului. „Urmașii Brătienilor”, perdanți în alegeri, cer acum „ciumei roșii” să-i mențină la putere.

Cîțu a fost de-a dreptul nesimțit atunci cînd i-a dat generalului Ciucă un mandat suprarestrictiv, trimițîndu-l prin oraș să obțină susținere pentru guvern minoritar, dar nu cumva să negocieze cu PSD și USR! Directiva pe care căprarul politic Cîțu i-a dat-o generalului cu 4 stele a fost clară: „PNL nu va negocia cu cel mai mare dușman al poporului român. A negocia cu PSD înseamnă a negocia împotriva poporului român”.

Cîțu nu-i suportă nici pe useriști pentru că au votat moțiunea de cenzură. Iar apelativul de „zombi politic” cu care l-a gratulat Drulă îi mai bubuie

stopa acest val de decese și ar detensiona sistemul sanitar.

Întorcîndu-mă la discursul domnului Adrian Streinu-Cercel, acesta e o „rara avis” în peisajul politic românesc, fiindcă renumitul infecționist și-a permis să spună lucrurilor pe nume, amendînd amatorismul de care au dat dovadă inițiatorii acestei legi. Pe de altă parte, discursul la care fac referire le-a arătat inițiatorilor acestei legi unde au greșit și ce trebuie să corecteze, Streinu-Cercel întinzînd o o mînă de ajutor adversarilor politici, pe care sper ca aceștia să o folosească cum se cuvine pentru a corecta cele necesare.

Mai există o încercare la Camera Deputaților – factor decizional – și e posibil ca această lege să treacă la vot în forma nemodificată. Acest fapt ar atrage o mulțime de probleme guvernaților, care nu vor putea controla valul de nemulțumiri al unor categorii de români care nu vor putea face vaccinul din cauza unor probleme de sănătate.

și acum în urechi. Nici Iohannis nu-i are la suflet pe useriști, considerîndu-i niște „crizatori”, mai ales după ce deputații USR au propus o comisie parlamentară de verificare a averii ghinionistului profesor cu 6 case obținute din meditații.

Criza alcăturii guvernului, blocarea negocierilor, dialogul surzilor, opintelile pe copitele din spate ale tuturor combatanților sînt, în esență, fațete ale urii generalizate din care se hrănesc Iohannis, Cîțu, Rareș Bogdan și ceilalți din gașca lor. Politica urii li se întoarce în cap precum un bumerang.

Ura promovată de Iohannis în societate e generalizată, ruptura este adîncă, rănile sînt sîngerînde. Tensiunile nu sînt doar în politică. Nu doar partidele nu se mai înțeleg între ele, dar nici oameni cu oameni, vecini cu vecini, copii cu părinți, bașca „clujenii” cu „teleormănenii”… Sau, mai recent, vaccinații cu nevaccinații…Dihonia este totală. Într-o asemenea atmosferă, blocajul politic

sînge vărsat în războaiele din ultimii 200 de ani, dar și cu dragostea unor conducători care au iubit poporul român, pentru libertatea căruia au luptat. Vadimismul reprezintă calea spre un viitor integru, spre libertate, spre progres, calea spre îndeplinirea năzuințelor fiecărui român. Ne mîndrim acum cu faptele de eroism ale românilor, cu cei care au realizat lucruri mărețe în afara țării, în locuri care au fost mai receptive la nevoile și la capacitățile lor. E timpul ca mentalitatea de slugă să se stingă, ca românii să tindă spre orizonturi mai îndepărtate decît cele permise pînă acum. Ne dorim ca oamenii să cucerească lumea cu creierul, cu mintea, și nu cu forța brută a brațelor. Va veni vremea cînd tot mai mulți români vor înțelege că cei inteligenți nu se lasă manipulați, că patrioți nu își vor lăsa țara la greu, că sărăcia nu este nici pe departe benefică pentru nimeni și că, pentru a fi bogat, nu trebuie să mai permiți altora să te fure. Vadimismul este plaforma, baza prin care oamenii inteligenți pot participa la eliberarea națiunii de proștii și de trădătorii care au subjugat-o!

Așa cum omul a cucerit pămîntul cu inteligența sa, românii își vor recupera țara prin implicarea celor care știu că viitorul lor și al copiilor lor depinde de deciziile și de acțiunile lor. Vadimismul nu este doar un curent politic. Vadimismul este un standard la care fiecare om inteligent, mai devreme sau mai tîrziu, va adera!

Ce vor face autoritățile cu aceste persoane? Le vor lăsa fără serviciu, pe motiv că nu au reglementat în lege o procedură specifică? Ce vor face autoritățile cu cei care au anticorpi dobîndiți în mod natural? Vor fi concediați? Guvernanții își vor pune România în cap, fiindcă nu sînt în stare să conceapă o lege coerentă, deși atunci cînd ne cereau votul se pretindeau a fi ași în activitatea de legiferare, funcția de bază a oricărui parlamentar?

Partea proastă e că, în timp ce noi pierdem vremea fiindcă aleșii noștri, în lipsa oricărui plan de acțiune, nu știu nici să scrie legi, oamenii mor. Mă uit la situația din Europa – în unele țări acest Certificat Verde a început să fie eliminat fiindcă s-a atins numărul de persoane protejate contra bolii, fie prin vaccin, fie prin trecerea prin boală, fie prin tratament medicamentos. La noi, lucrurile trenează fiindcă avem niște politicieni care se comportă ca un elev scos la tablă cu lecția neînvățată.

Sper din suflet ca peste patru ani să avem maturitatea necesară de a pune în funcțiile de grea răspundere oameni competenți, care să fie în stare să conducă România.

era inevitabil. Răspunderea pentru starea de lucruri din societate revine mai întîi lui Băsescu-Petrov. El este cel care și-a bazat puterea pe dezbinare, prin crearea unui sinistru sistem juridico-securist pentru a-i servi răfuielilor politice. După aceea, Werner Iohannis a ridicat ura la rangul unei politici de stat și a readus terminologia nazistă în discursul public, în tăcerea vinovată a luptătorilor împotriva antisemitismului. Moștenirea sa politică este una a instigării la huliganism politic și la dictatura străzii, crezul său de președinte fiind că adversarii politici nu trebuie înviși, ci distruși.

Băsescu a fost Dezbinatorul.

Iohannis a fost și este Instigatorul.

Aceste două personaje sinistre ale politicii românești de vîrf au furat istoriei contemporane a României două decenii de liniște și de concordie de care, în plin efort de modernizare, țara avea nevoie ca de aer. Din punctul de vedere al traumelor suferite de societatea românească, în ansamblu, perioada 20052025 este comparabilă cu perioada 1945-1965 – în relativitatea condițiilor istorice respective, desigur.

Actuala criză politică va trece cumva. Vor mai trece și altele. Va fi aruncat în debaraua istoriei și acest Iohannis. Problema este ce urmează. Va fi mult de reparat în societatea românească. (…)

Nebunia (II)

Novavax este una dintre companiile care încearcă să dezvolte un vaccin împotriva noului coronavirus. Programul Warp Speed al Administrației Trump a finanțat mai multe companii, inclusiv Johnson & Johnson, Merck & Co., Pfizer Inc., Moderna Inc. și AstraZeneca Plc, pentru a obține vaccinul cît mai devreme.

Operațiunea Warp Speed urmărește astfel să scurteze un proces care, de obicei, durează ani întregi. Programul este coordonat de generalul Gustave Perna, care conduce Programul pentru Dotări al Armatei SUA, și de fostul director executiv al GlaxoSmithKline, Moncef Slaoui. Fondurile vor permite Novavax să înceapă faza finală a studiilor pentru vaccin, pe 30.000 de subiecți.

Compania de biotehnologie a mai primit, în luna mai, 388 milioane dolari de la Coaliția pentru inovație în prevenirea epidemiilor, cea mai mare contribuție din partea organizației la acea vreme. Candidatul la vaccin al companiei este menit să creeze anticorpi care blochează proteinele pe care noul coronavirus le folosește pentru a-și infecta gazda.

Companii de medicamente și institute de cercetare din toată lumea lucrează la peste 130 de vaccinuri experimentale, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Moderna, Pfizer și Universitatea din Oxford, care lucrează cu AstraZeneca, sînt printre cele care au început testele clinice pe pacienți sănătoși.

Poate din cauza acestei grabe și a arderii etapelor, cel puțin din punctul de vedere al oamenilor, cărora nimeni nu le-a explicat cum se poate face asta, încep să ridice vocea antivacciniștii și să spună tot felul de lucruri negative despre noile vaccinuri bazate în special pe tehnologia ARNm. Ce nu pricep eu, ca un neavenit în materie, este cum poți să sari niște etape de testare a unui vaccin, cînd cei de la OMS și EMA spun că nu se poate face asta?

Ne răspunde la această întrebare, pe data de 30 august, șeful Administrației americane pentru Siguranță Alimentară și Farmaceutică (FDA). Întrun interviu pentru Financial Times, Stephen Hahn a spus că agenția pe care o conduce este pregătită să autorizeze vaccinul înainte de finalizarea celei de-a treia părți a testelor clinice, atîta vreme cît oficialii înțeleg că beneficiile sînt mai importante ca riscurile. Însă el a apărat instituția pe care o conduce împotriva acuzațiilor că grăbește procesul pentru a-i îmbunăți șansele de realegere președintelui Trump. ,,Este de datoria sponsorului (dezvoltatorului de vaccin) să ceară autorizația sau aprobarea, și noi luăm o decizie privind cererea. Dacă vor face acest lucru înainte de terminarea fazei a treia, am putea considera că este adecvat. Dacă vom găsi că e inadecvat, vom lua o decizie”, a spus Hahn. Decizia lui Hahn privind acordarea unei aprobări pentru producerea vaccinului Covid-19 probabil va fi una dintre

cele mai importante și delicate decizii din istoria sistemului public de sănătate din SUA.

China și Rusia au aprobat vaccinuri fără să aștepte finalizarea celei de-a treia părți a testelor clinice, care este cea mai mare și mai riguroasă parte dintre toate testele pentru dezvoltarea unui medicament. Însă aceste state au fost criticate de către oficiali din sistemele de sănătate publică – inclusiv cei din SUA – care au avertizat că ar putea fi nesigur să faci un astfel de lucru.

Doctorul Hahn a insistat că există o cale sigură pentru ca un vaccin să devină disponibil înainte de terminarea Fazei Trei a testelor – probabil prin emiterea unei autorizații de urgență pentru uz de către anumite grupuri, și nu un acord general. ,,Autorizația noastră de urgență nu este același lucru ca o aprobare deplină. Standardul legal, medical și științific pentru acest lucru, este că beneficiul depășește riscul în cadrul unei urgențe sanitare”, a spus el.

Ce nu știam eu atunci, dar am aflat între timp, este faptul că această tehnologie ARNm a fost inventată de o unguroaică pe numele ei Katalin Karikó.

În anii ’60, descoperirea ARNm fusese anunțată cu mare entuziasm științific. Cercetătorii din SUA și Europa au urmărit ani la rînd să descopere exact modul în care ADN-ul este implicat în crearea proteinelorșirurile lungi de aminoacizi, vitale pentru creșterea și funcționarea tuturor formelor de viață.

S-a dovedit că ARNm a fost răspunsul. Aceste molecule acționează ca niște magnetofoane digitale, copiind în mod repetat instrucțiuni din ADN-ul aflat în nucleul celulei și transportîndu-le către structuri de fabricare a proteinelor, numite ribozomi. Fără acest rol-cheie, ADN-ul nu ar fi altceva decît un șir inutil de substanțe chimice, așa că unii au numit ARNm-ul „software-ul vieții”.

ARNm artificial, proiectat și creat într-un vas Petri și apoi livrat celulelor pacienților bolnavi prin nanoparticule, a oferit o modalitate de a instrui corpul să se vindece singur.

În 1985, Karikó a decis că este timpul să părăsească Ungaria și să se îndrepte spre SUA. Aici a început să lucreze la terapii cu ARNm care ar putea fi utilizate pentru îmbunătățirea transplanturilor de vase de sînge, prin producerea de proteine pentru a menține în viață vasele nou transplantate. Din nou s-a izbit de finanțarea proiectelor.

În 2005, Karikó și Drew Weissman au publicat un studiu care anunța o formă modificată în mod specific de ARNm și care a înlocuit Uridina cu un analog – o moleculă care arăta la fel, dar nu a indus un răspuns imun. Cînd șoarecii au fost injectați cu acest ARNm modificat, au supraviețuit. „Ne-am dat seama în acel moment că acest lucru va fi foarte important și ar putea fi utilizat în vaccinuri și terapii. Așadar, am publicat o lucrare, am depus un brevet, am înființat o companie și apoi am constatat că nu există interes. Nimeni nu ne-a invitat nicăieri să vorbim despre asta”, povestește ea. Abia în 2010, Derrick Rossi, cercetător la Universitatea Stanford, captivat de lucrarea lui Karikó și

Weissman, a fondat, cu un grup de profesori de la Harvard și MIT, o companie de biotehnologie, numită Moderna, cu scopul clar de a utiliza ARNm modificat pentru a crea vaccinuri și terapii. Iar după ani de lupte pentru a convinge că cercetarea ei a meritat, Karikó știe că descoperirea sa în tehnologia ARNm ar putea schimba viața a miliarde de oameni din întreaga lume și ar putea contribui la sfîrșitul pandemiei globale.

Interesant e că, în august 2020, nu se mai auzea nimic despre cele 115 tratamente diferite pentru COVID pe care EMA susținea că le-ar putea aproba încă din vara acelui an, în schimb toată lumea ardea etapele de producere a vaccinurilor, în timp ce oamenii mureau, fiindcă exista doar medicamentul Remdesivir.

Pe data de 4 septembrie 2020, Organizația Mondială a Sănătății spunea niște lucruri extrem de normale, apreciez eu acum. Citez: „Nici unul dintre vaccinurile potenţiale aflate în etape avansate ale studiilor clinice nu a demonstrat pînă acum «un semnal clar» care să ateste o eficienţă de cel puţin 50%, considerată necesară de către OMS”, a declarat purtătoarea de cuvînt a acestei organizaţii, Margaret Harris, motiv pentru care oficiali americani din domeniul sănătăţii publice şi reprezentanţi ai companiei Pfizer Inc. au anunţat că un vaccin dezvoltat de acest grup farmaceutic ar putea fi disponibil pentru a fi distribuit cel mai devreme spre sfîrşitul lunii octombrie a anului 2020. Harris a precizat: ,,Chiar nu ne aşteptăm să asistăm la o vaccinare în masă pînă la jumătatea anului viitor, fiindcă această fază trei a studiilor clinice trebuie să dureze mai mult, deoarece trebuie să vedem dacă vaccinul oferă cu adevărat o protecţie şi, de asemenea, cît este de sigur”, a adăugat ea, referindu-se la o fază a cercetărilor medicale în cadrul căreia sînt realizate studii clinice de amploare. „Mulţi oameni au fost vaccinaţi, însă noi nu ştim dacă vaccinul funcţionează... În acest moment nu avem un semnal clar care să ateste că vaccinul administrat deţine cu adevărat nivelurile cerute de siguranţă şi de eficienţă”, a mai spus Margaret Harris.

Ei bine, eu am înțeles că vaccinul trebuie să fie eficient contra virusului pe care dorește să-l combată și în același timp trebuie să fie sigur pentru viața omului. Nu știu ce s-a întîmplat într-o lună și jumătate, dar pe 23 octombrie 2020, Germania declară că se pregătește să înceapă vaccinarea anti COVID după ce a plătit 735 de milioane de euro ca să accelereze cercetarea noului vaccin, iar pe 9 noiembrie compania Pfizer, anunță că vaccinul ei a ajuns la o eficacitate de 90%.

Așadar, în doar 2 luni și 4 zile cîte au trecut din 4 septembrie 2020, de cînd OMS spunea că nu există vaccinuri care să ateste o eficiență de cel puțin 50% pînă pe 9 noiembrie, cînd Pfizer anunța că vaccinul dezvoltat de ei a ajuns la 90%, oamenii de știință au făcut o minune. Păi cum așa? Înseamnă că toți specialiștii de la OMS și EMA care spuneau că trebuie să treacă cel puțin 1 an și jumătate pînă la începerea vaccinării ar trebui să-și dea foc la diplome pentru că au comunicat informații mincinoase.

Considerînd adevărată eficiența de 90% a vaccinului contra virusului, ar rămîne de aflat dacă și a doua condiție de care ne vorbea doamna Margaret Harris, referitoare la siguranța acestuia pentru om, a fost îndeplinită. Totuși, acest lucru a fost posibil din cauză că etapele de verificare s-au desfășurat în paralel, nu consecutiv.

Pe 23 noiembrie 2020 compania Astra Zeneca anunța că vaccinul produs de cercetătorii de la Universitatea Oxford in Marea Britanie a atins și el o eficacitate de 90% în doar 10 luni, deși procesul normal e de 10 ani. Vaccinurile astea sînt ca fețifrumoșii din basmele românești care creșteau într-un an cît alții în zece. Să vedem totuși ce conține acest vaccin și cum funcționează el.

(va urma)

MARIUS MARIN

În pragul unei crize energetice –gazul scump trage Europa la fund

Europa își poate redresa economia pînă la sfîrșitul anului și chiar depăși nivelul pre-pandemic spune șefa Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde. Sînt șanse, spun experții intervievați de Gazeta.Ru, dar criza energetică și creșterea prețurilor pot deveni un obstacol serios.

Economia zonei euro continuă să se redreseze activ, a declarat președintele Băncii Centrale Europene (BCE), Christine Lagarde, în urma unei întîlniri desfășurate joi, 28 octombrie a.c. Ea a catalogat drept confortabile condițiile financiare din zona euro pentru companii, consumatori și sectorul public. Potrivit acesteia, un mediu de afaceri favorabil poate fi menținut prin actualul Program de achiziții de urgență pentru pandemie (PEPP). Dar volumul încasărilor lunare va scădea. „Continuăm să credem că toate condițiile financiare favorabile pot fi menținute cu un ritm relativ mai moderat de răscumpărări de active decît în al doilea și al treilea trimestru al acestui an”, a clarificat Lagarde.

PEPP a rămas la același nivel – 1,85 trilioane de euro. De asemenea, BCE a menținut dobînda de bază la credite – la zero, rata la depozite – la minus 0,5%.

În septembrie, Lagarde a fost mai optimistă decît acum în evaluarea perspectivelor economiei europene. „Procesul de redresare economică se intensifică”, a spus la acea vreme șeful BCE. Ea a atribuit acest succes vaccinării Covid. „Peste 70% dintre europenii adulți sînt complet vaccinați, economia în ansamblu s-a redeschis, permițînd consumatorilor să mărească cheltuielile și companiilor să intensifice producția”, a spus Lagarde.

Șeful BCE se așteaptă ca ritmul creșterii economice să depășească nivelul pre-pandemie pînă la sfîrșitul acestui an. „Impactul economic al pandemiei s-a slăbit semnificativ, deoarece restricțiile au fost ridicate ca urmare a intervențiilor de sănătate de succes și a ratelor ridicate de vaccinare”, a spus Lagarde.

Conform prognozei Comisiei Europene, economia zonei euro va crește anul acesta cu 4,8%, după ce anul trecut PIB-ul zonei euro a scăzut cu 6,6%. La sfîrșitul anului 2019, economia zonei euro a crescut cu 1,2%.

Între timp, Lagarde a numit două motive care ar putea încetini redresarea economică. În primul rînd, prețurile crescute ale resurselor energetice. În al doilea rînd, inflația, care se menține la cote ridicate. „Inflația a crescut la 3,4% în septembrie. Ne așteptăm ca inflația să crească și mai mult în acest an”, a declarat Lagarde, citată de Reuters

Drept urmare, autoritatea de reglementare a anunțat păstrarea parametrilor principali ai politicii monetare. Banca Centrală va continua să răscumpere active în cadrul programului de răscumpărare de active cel puțin pînă în martie 2022 inclusiv. Pînă acum, volumul

De fapt, în economia europeană, totul este mult mai rău decît spune șeful BCE, a declarat Serghei Suverov, economist de frunte la compania de investiții Arikapital. „Inflația este la un nivel scăzut pe termen lung, aproape întreaga regiune este în pragul unei crize energetice. Prețurile gazelor au atins un nivel fără precedent de 2.000 de dolari la mia de metri cubi în primele zece zile ale lunii octombrie și, deși acum valorile de vîrf au scăzut, europenii se așteaptă, evident, la o creștere a tarifelor pentru locuințe și servicii domestice și energie electrică”, spune Suverov. Iar creșterea tarifelor va duce la o creștere a prețurilor pentru multe bunuri și servicii. „Adică este posibil ca inflația să crească, iar acest lucru ar putea obliga BCE să înăsprească politica monetară, cu riscuri pentru creșterea economică și bunăstarea populației”, prezice expertul.

Pe termen lung, valorile de vîrf ale inflației afectează negativ starea de spirit a consumatorilor europeni, conform analistului-șef al Sovcombank, Mihail Vasiliev. „În zona euro, inflația anuală în septembrie a crescut la valoarea maximă din ultimii 13 ani. Există riscuri ca inflația să persiste o perioadă mai lungă decît se așteaptă BCE”, spune Vasiliev.

În plus, guvernele țărilor sudice ale zonei euro (Grecia, Spania, Italia) rămîn puternic dependente de finanțarea deficitelor bugetare prin răscumpărarea obligațiunilor lor de către autoritatea europeană de reglementare. „BCE încă reduce treptat programul de răscumpărare de obligațiuni, care se traduce într-o creștere a costului împrumuturilor acordate guvernelor. Din luna martie a anului viitor, BCE

De ce neagă omenirea amenințările climatice evidente și nu se teme de dezastre? (1)

Milioane de oameni neagă

schimbările climatice în ciuda argumentelor științifice

Încălzirea globală necesită din ce în ce mai multe acțiuni și fonduri din partea umanității, dar unii încă se îndoiesc de realitatea unei catastrofe iminente. Termenul de „scepticism climatic” a apărut chiar și în comunitatea științifică – este descris ca o neîncredere în ideile științifice despre schimbările climatice, pînă la negarea lor. Sentimentul public similar s-a intensificat deja în multe țări din întreaga lume, împiedicînd acțiunile guvernamentale de a încetini creșterea temperaturilor globale.

va opri complet QE-ul pandemic, care ar putea provoca probleme în cele mai slabe țări din zona euro din punct de vedere economic în ceea ce privește deficitele de finanțare”, spune Vasiliev.

Covid forțează rescrierea prognozelor

Nu toate măsurile adoptate pentru stoparea pandemiei sînt benefice. „Vaccinurile nu țin pasul cu noile tulpini de coronavirus, care pot duce la reimplementarea restricțiilor, cu toate consecințele care decurg din previziunile excesiv de optimiste”, a spus Suverov.

Negarea schimbărilor climatice este promovată de companiile de petrol și gaze care generează cele mai multe emisii de carbon. În plus, acest punct de vedere este adesea apărat de marile corporații și de centrele de cercetare conservatoare (în primul rînd în Statele Unite). Miliardarii frați Koch, care și-au făcut avere inclusiv din rafinarea petrolului, în perioada 19972018, au cheltuit aproximativ 145 de milioane de dolari pentru a sprijini scepticii climatici. Și gigantul petrolier Exxon Mobil, pînă de curînd, a minimalizat sistematic importanța schimbărilor climatice în declarațiile publice și a plătit cercetători pentru furnizarea de date false. Îndoiala publicului larg cu privire la consensul științific legat de amenințările climatice se datorează, în parte, acoperirii media a subiectului. Adesea, efectul încălzirii globale asupra umanității apare în mass-media ca o problemă controversată și insuficient

studiată. Un studiu comun al Universităților din Cardiff și Canberra sugerează că, de cele mai multe ori, oamenii neagă responsabilitatea umană pentru schimbările climatice (antropogenitatea), admițînd existența acesteia.

În același timp, există un consens aproape complet în comunitatea științifică asupra multor aspecte ale teoriei încălzirii globale. 97-98% dintre cercetătorii climatici susțin conceptul de creștere antropică a temperaturii, așa cum este prezentat de Grupul Interguvernamental al Națiunilor Unite pentru Schimbările Climatice (IPCC). În plus, oamenii de știință care neagă responsabilitatea umană pentru încălzirea globală au de obicei mai puțină experiență și realizări decît cei care susțin poziția IPCC.

Dovezile privind schimbările climatice antropice au fost recunoscute de către academiile naționale de științe din toate țările dezvoltate și o serie de oameni de știință și organizații științifice consideră că negarea încălzirii globale este o formă de negare a științei. Pe lîngă consensul dintre oamenii de știință, există și dovezi mai convingătoare. În 2021, o serie de evenimente meteorologice extreme au

Pyotr Pushkaryov, analist-șef la TeleTrade, este încrezător că nu vor fi probleme cu indicatorii formali precum PIB-ul din punct de vedere statistic. „Astfel de indicatori vor fi cu siguranță ajustați pînă la sfîrșitul anului, exact așa cum ne-a promis tuturor doamna Lagarde. Știm că cifrele care indică o posibilă creștere economică, atunci cînd sînt calculate numai în termeni monetari, și nu în natură, sînt înșelătoare”, spune Pushkarev.

Atît BCE, cît și Comisia Europeană și-au revizuit în mod repetat previziunile privind creșterea PIB-ului în intervalul de la 4,3% la 4,8% în ultimele luni, își amintește expertul. „Prognozele inflației au fost și ele rescrise. Creșterea oficială a prețurilor în zona euro este de la 3,4% la 3,7%, dar aceste cifre frapează în modestia lor majoritatea locuitorilor din țările europene și oamenii de afaceri, care văd cît de mult a crescut prețul benzinei și gazelor, energiei electrice, dar și că prețurile, în supermarketuri, pentru cele mai obișnuite produse, au crescut cu cel puțin 15%”, spune Pushkaryov.

El sugerează luarea în calcul a indicelui prețurilor de producător (IPP), care reflectă modificările prețurilor ridicate cu 13,4%. Doar acest indicator ar trebui utilizat pentru a evalua starea reală a economiei și șansele acesteia de a reveni la nivelul de dinainte de pandemie, a adăugat expertul.

Vadim Merkulov, directorul departamentului de analiză al Freedom Finance, consideră că previziunile lui Lagarde se vor îndeplini în momentul în care se va analiza starea economiei. „Nivelul PIB-ului în 2019 s-a ridicat la 13.363 miliarde de dolari, în 2020 PIB-ul a fost estimat la 12.933 miliarde de dolari, iar prognoza consensuală a analiştilor pentru acest an este de 13.00013.300 miliarde de dolari. Adică, valorile proiectate ale lui Lagarde sînt realizabile”, spune Merkulov.

Rusia și Statele Unite au restabilit deja volumul PIB dinainte de criză, dar nu este încă foarte clar dacă Europa va reuși să se redreseze, conchide Vasiliev de la Sovcombank măturat lumea – incendiile devastatoare din Canada, Grecia, Turcia, Rusia și inundațiile din Statele Unite și Europa fiind doar începutul impacturilor severe ale schimbărilor climatice. În ciuda acestor circumstanțe, teoriile nebunești ale conspirației despre încălzirea globală continuă să se „înmulțească” în lume.

Încălzirea globală - o conspirație a guvernului mondial (1)

Mulți sceptici atribuie apariția teoriei încălzirii globale unei conspirații a guvernului mondial: ideea conducătorilor misterioși ai lumii este una dintre cele mai populare printre fanii teoriilor conspirației. Susținătorii acestei versiuni pot fi găsiți pe tot globul. Cel mai adesea, Organizația Națiunilor Unite este acuzată de conspirație, deoarece la convențiile participanților au fost semnate cele mai importante documente privind limitarea schimbărilor climatice, precum Protocolul de la Kyoto și Acordul de la Paris.

Unul dintre cei mai faimoși oponenți ai teoriei încălzirii globale este fostul șef al Comisiei pentru Mediu și Lucrări Publice a Senatului SUA, republicanul James Inhof. În 2003, în discursul său intitulat „Science of Climate Change”, senatorul a numit conceptul științific „cea mai mare farsă inventată vreodată pentru a dăuna poporului american”, acuzînd publicul de isterie fără temei și știința de falsificare a datelor. Potrivit lui Inhof, susținătorii Protocolului de la Kyoto, inclusiv președintele de atunci al Franței, Jacques Chirac, folosind teoria încălzirii globale, au căutat să cîștige putere asupra întregii planete.

(va urma)

N.K.

Doza de sãnãtate

Long Covid Sindrom

Lipsa de vitalitate fizică și psihică este cel mai întîlnit simptom post Covid la pacienții care trec pragul clinicii DermaVital. Căderea părului, dureri musculare, înțepături oculare, dureri de cap, depresii, probleme respiratorii, tranzit intestinal modificat, transpirații, neuropatie, pierderea gustului și a mirosului sînt numai cîteva dintre simptomele pe care le reclamă pacienții.

Studii recente arată că acestora li se pot adăuga și altele precum sensibilitatea mărită a capilarelor, care pot surveni chiar și la doi ani de la infectarea cu SARSCov 2, fenomen denumit generic Long Covid Sindrom, noțiune cu care va trebui să ne obișnuim, căci va fi folosită tot mai des în limbajul medical. În traducere, pacienții trec peste infecția primară, dar încă nu sînt vindecați. Mineralele, Vitamina C, Zincul și Vitamina D sînt un ajutor real în asigurarea funcționalității echilibrate a sistemului imunitar. Lipsa Vitaminei C în corp se resimte prin oboseală fizică și psihică, dar, în general, simptomele sînt nespecifice. Lipsa necesarului de zinc se poate observa mai degrabă la persoanele care nu au gust sau care nu și-au recapătat gustul după infecția cu Covid, iar deficitul de vitamina D poate cauza depresii. Deși vitamina D poate fi luată, în mare măsură, direct de la soare, corpul are capacitatea de a o seta în țesuturile circulare, unde își formează un depozit din care se servește numai cînd lipsește soarele. Ea poate fi administrată, desigur, și oral, prin tablete, dar să nu uităm că vitamina D este un hormon steroid. Ce trebuie menționat despre factori biofizicali este că, de foarte multe ori, din anumite motive metabolice, corpul nu poate sintetiza aceste minerale.

Medicina energo-informațională este astăzi în măsură să ne pună la dispoziție tratamente fără chimie, fără durere, personalizate, cu programe care învață organismul să asimileze mineralele. Adesea, pacienții

Oistorie a farselor (222)

Profesorul impostor (1)

Deși mai puțin versatil decît Ferdinand Waldo Demara, impostorul american Marvin Hewitt avea să afle că e mult mai greu să fie el însuși decît altcineva. Fiul unui poliţist din Philadelphia, un singuratic versat în domeniul avansat al matematicii încă de la vîrsta de zece ani, el s-a înscris cu mare elan la facultate, dar rutina şcolară l-a plictisit şi, oricum, familia sa era prea săracă pentru a-i plăti educaţia universitară în continuare. Părăsind şcoala la vîrsta de şaptesprezece ani, timp de şase ani a muncit în fabrici şi pe şantiere, apoi, observînd un anunţ de angajare pentru postul de profesor într-o şcoală pregătitoare din cadrul unei academii militare, a depus cererea dîndu-se drept absolvent al Universităţii Temple. Obţinînd slujba, s-a bucurat de respect atît din partea elevilor, cît şi din cea a colegilor profesori. Mai departe, împrumutînd nume şi calificări din anuarul Who’s Who, s-a înscris în concursul deschis pentru ocuparea unui post liber de specialist în aerodinamică la o fabrică de avioane şi a cîştigat. Dar numele pe care-l alesese era prea cunoscut: Marvin a fost descoperit.

Incidentul nu i-a ştirbit însă cu nimic încrederea în sine. Furînd numele şi calificările lui Julius Ashkin de la Universitatea Columbia, a început să predea fizica la Facultatea de Farmacie şi Ştiinţă din Philadelphia. Capacitatea lui de a face calcule complexe în minte a fost admirată; la examenele finale de an, studenţii lui se descurcau la fel de bine ca şi la alte materii, dar cu siguranţă „Ashkin” valora peste 1.750 de dolari pe an! Abordînd şi alte facultăţi, el şi-a mărit perspectivele de viitor prin introducerea, în rîndul recomandărilor sale, a companiei de inginerie Christie Engineeringcum? Simplu. A tipărit antetul firmei pe scrisorile de recomandare şi a angajat o secretară personală care să se ocupe de corespondenţă. Colegiul Profesoral de Stat Bemidji din Minnesota a cerut informaţii şi, bineînţeles, Christie a trimis o recomandare înflăcărată Acum, avînd o slujbă de 4.000 de dolari pe an, s-a căsătorit

se plîng de cîrcei în timpul somnului sau dimineața. Prin programele computerizate se deschide tabelul lui Meendelev și testăm lipsa magneziului, urmînd ca, apoi, să echilibrăm stocarea acestuia.

Corpul uman dispune de toate mineralele necesare, numai că, pe parcursul vieții, din cauza unor probleme de sănătate, anumite minerale nu mai pot fi depozitate sau asimilate. Administrarea pe cale orală nu implică asimililarea mineralului respectiv. Cu alte cuvinte, cum spune un proverb românesc, ,,punem căruța înaintea boilor”. Omul modern are acces nelimitat la informație și are posibilitatea să își aleagă terapiile potrivite. Boala se manifestă diferit de la individ la individ, deci și tratamentul ar trebui să fie personalizat.

La aproape doi ani de la declanșarea acestei pandemii, putem observa faptul că populația planetei este prea chimizată. Alimentația noastră este manipulată, mediul înconjurător agasant, pămîntul și apele planetei încărcate cu metale grele. Dacă în urmă cu sute de ani Hipocrate spunea: ,,Hrana voastră să fie medicamentul vostru, medicamentul vostru să fie hrana voastră”, din păcate acest dicton nu mai este deloc de actualitate.

Ca homeopat am constatat că recomandarea remediilor florale sau homeopatice nu mai dă rezultatele scontate. Plantele s-au schimbat foarte mult în structura lor biofizicală. Unele au devenit mai agresive, iar altele, deopotrivă, mai pasive. Pentru un homeopat clasic este foarte greu să găsească remediul pentru pacientul său. O combinație a terapiilor oferite de medicina energoinformațională cu remediile homeopatice și cu terapia florilor duce la rezultate bune pentru pacient, într-un timp relativ scurt.

spunîndu-i soţiei că, odată ce se angajase sub un nume fals, trebuia să continue impostura. Ea a acceptat, dar Marvin s-a lovit de un obstacol. Preşedintele facultăţii Bemidji absolvise cursurile Universităţii Columbia, ca şi Ashkin de altfel, tot insistînd să vorbească despre vremurile, atît de bune, de odinioară. Hewitt a hotărît atunci că e timpul să se mute, de această dată la catedra de fizică al Universităţii St. Louis, pentru un salariu de 4.500 de dolari pe an, unde preda fizică nucleară, mecanică statistică şi analiză tensorială, la nivel de doctorat. Şi aici era mult apreciat şi plăcut, dar într-o zi un coleg s-a întors de la Laboratorul Naţional Argonna din Chicago spunînd că se întîlnise cu un vechi prieten care lucrase cu Ashkin la Columbia şi care îşi aducea aminte de el.

Hewitt a trecut ca prin urechile acului şi de această întîmplare, dar în 1948 a citit în jurnalul Physical Review un articol al adevăratului Julius Ashkin, lector al Universităţii Rochester. Această coincidenţă a explicat-o inventînd că munca de cercetare o îndeplinise la Universitatea Rochester şi că scrisese articolul cînd se afla acolo. Hewitt a plecat mai departe la Universitatea din Utah, unde recomandările de la St. Louis şi Columbia i-au asigurat un venit anual de 5.800 de dolari, în calitate de profesor cu normă întreagă. Dar cu soarta nu e de glumit. La diferenţă de o lună, a sosit o scrisoare adresată „doctorului Julius Ashkin (?)”

Era din partea adevăratului Julius Ashkin. El îi cerea vehement să renunţe la şarlatanie, promiţîndu-i în schimb că „nu va lua măsuri imediate pentru a anunţa oficialităţile universitare”. Dar unul din colegii lui Ashkin nu a fost la fel de înţelegător. Chemat să dea socoteală în faţa preşedintelui universităţii din Utah, Hewitt a trebuit să recunoască adevărul. Deşi i s-a oferit transferul la o altă facultate sau funcţia temporară de cercetător pentru a se califica ulterior legitim în postul acum pierdut, era prea zdruncinat ca să accepte vreuna dintre oferte.

(va urma)

STUART GORDON

O medicină blîndă, care se bazează pe informația energetică a celui aflat în terapie. Vibrațiile patologice din organism pot fi neutralizate și procesul de autodistrugere este întrerupt.

O terapie adresată tuturor, indiferent de vîrstă.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Punere de acord; 2) Adus pe linia de plutire; 3) Reușite la alegeri – Picat la mijloc!; 4) Cămin părăsit! – Strămoș; 5) Însușiri de franci (sg.); 6) Din cinci în cinci! –Indicată de la distanță; 7) Prost îmbrăcat – Fug la întîmplare; 8) Unități de cercetări geologice – Deosebit; 9) Mediu ambiant – Pui de baltă; 10) Fac diverse speculații.

VERTICAL: 1) Un cap tare; 2) Călător pe căi aeriene – Contravaloarea unui serviciu; 3) Junioară la ciclism; 4) A da dinăuntru pe dinafară – Coadă de pămătuf!; 5) Arma la ochi – Locuri de coborîre; 6) Plîngeri scrise –Cap întors!; 7) Aflate în stagiune! – A expune privirilor; 8) A trage de timp – Ține calea apelor; 9) Face calea înapoi – Luat la întrebări; 10) Adunarea generală – Săritori la capră.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LAPIDARE”

1) ASIDUITATE; 2) CLAR – LUMET; 3) TUTELARA – A; 4) ITAN – RABIN; 5) VICARI – IT; 6) I – U – UTILAT; 7) TARAGANARE; 8) ATIPITE – AN; 9) TO – ONEROSI; 10) EMISA – TAIS.

MÎNDRIA DE A FI ROMÂNI

Arcul de Triumf al Unităţii

Cînd la 1 Decembrie 1918 Adunarea Naţională întrunită la Alba Iulia proclama Unirea Transilvaniei şi a Banatului cu România, destinul patriei intra pe un nou făgaş istoric. Prin jertfele extraordinar de grele pe care le-am făcut pe cîmpurile de bătaie ale întîiului război mondial, încununate de Proclamarea plebiscitară a Unirii şi de izbînda principiului de autodeterminare a naţionalităţilor, România a meritat, cu prisosinţă, realizarea acestei veritabile minuni.

Erau răzbunaţi şi puteau, în sfîrşit, să doarmă liniştiţi în pămîntul patriei toţi acei ctitori care şi-au pus pieptul la hotare şi au plătit aproape toţi cu viaţa curajul suprem de a se numi români în propria lor ţară: întîii voievozi transilvani, pomeniţi şi de Gesta Hungarorum (conform căreia hoardele lui Tuhutum „l-au ucis pe Gelu lîngă rîul Căpuşi“), apoi Glad şi oştirea sa care (după cum zice aceeaşi cronică), fiind copleşită numeric, „s-a topit precum ceara de flăcările focului şi a fost distrusă de ascuţişul săbiilor“, mai apoi Menumorut stăpînind peste Crişuri, iar mai tîrziu martirii de la Bobîlna, întemeietorul unirii de la 1600, Mihai Viteazul, precum şi o pleiadă strălucită cuprinzîndu-i pe Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu împreună cu tinerii săi tribuni şi ţăranii jertfelnici, nu mai puţin tinerii Bălcescu, Kogălniceanu şi Cuza, apoi, spre sfîrşitul veacului trecut, Memorandiştii şi toţi ceilalţi mari împătimiţi ai letopiseţelor româneşti. Un amănunt, cunoscut îndeobşte mai puţin de către marele public, este acela că, în eventualitatea înfrîngerii noastre în război, pierdeam totul, pentru că la 26 martie 1917 reprezentanţi ai Puterilor Centrale semnaseră Documentul de la Viena, prin care se preconiza ca la sfîrşitul ostilităţilor Austro-Ungariei să-i revină întregul teritoriu al României! Noi, în caz de victorie, n-am fi dobîndit nimic străin, ci numai ceea ce ne aparţinea de drept: provinciile rupte samavolnic din trupul patriei. Vedeţi discrepanţa strigătoare la cer a ţelurilor luptei? De altfel, un plan oarecum similar, de o mai mare întindere şi absurditate, era nutrit de guvernul de la Budapesta nu cu mult timp înaintea războiului româno-ruso-turc de la 1877–1878. În volumul „Războiul pentru independenţa României“ (tipărit la „Cultura Naţională“ în 1927), Nicolae Iorga scria: „De la începutul tulburărilor s-a vorbit de necesitatea anexării la Monarhie a provinciilor rebele, şi agentul României la Roma, C. Esarcu, semnala planul unguresc de a crea regatul maghiaro-balcanic, «marele Imperiu oriental şi dunărean» desfăcut cu totul de Viena pentru a-şi afla centrul în Budapesta“. Proiecte oarecum asemănătoare, deşi de pe alte poziţii, au nutrit şi alţii de-a lungul istoriei. Despre acestea, general-locotenent dr. Ilie Ceauşescu nota în lucrarea „Transilvania, străvechi pămînt românesc“ (Editura Militară, 1984): „Şi unii principi ai Transilvaniei, cum au fost Gabriel Bethlen şi Gheorghe Rakoczi al II-lea vor încerca în Secolul al XII-lea să reconstituie fie o «Dacie calvină», fie o «Dacie ungară» după expresia lui Nicolae Iorga. Dar aceste tentative nu puteau avea şanse de realizare decît dacă promotorul ei era un român, pentru că românii formau realitatea etnică absolută a spaţiului carpato-danubiano-pontic. Doar un fiu al pămîntului, un autohton, un român putea să înfăptuiască noua Dacie, aducînd sub sceptrul autorităţii sale Ţara Românească, Moldova şi Transilvania“. Am luat-o pe firul istoriei, invers, către izvoare, pentru a vedea mai limpede perspectiva tuturor acestor planuri şi frămîntări care porneau toate de la o realitate veşnic incandescentă: Ardealul. În jurul lui s-au urzit vise curate sau samavolnicii, el a fost piatra preţioasă cea mai rîvnită de către coroanele împrejmuitoare, dar dreptate trebuia odată şi odată să se facă!

Şi a venit acea zi înstelată în calendare, a venit acel elan de nedescris al sutelor de mii de ţărani şi tîrgoveţi, printre care şi mulţi socialişti – îmbrăcaţi

în straiele lor de sărbătoare şi încinşi cu brîie tricolore – care au repus pe fruntea mult brăzdată a României laurii mîndriilor străbune! De la Alba Iulia, numită după vremuri Apullum, Bălgrad sau Alba Carolina, vulturii virtuţilor dacoromâne au zburat din clopotniţă în clopotniţă, pînă la Putna şi Dealu, trăgînd după ei suflul cel tare izvorînd din brazii purificatori ai înălţimilor, zvonul de renaştere şi desprimăvărare românească. Ningea liniştit în tot Ardealul, dar sub pojghiţa rece a acelui început de iarnă fierbea fluviul fără de moarte al trezirii la viaţă! Ţie, zi fără prihană, îţi vom închina de-a pururi snopii de grîne şi maci ai recunoştinţei noastre! Pentru că la Alba Iulia s-a scris atunci o lecţie vie de istorie, o pagină din epopeea care nu se va sfîrşi niciodată. Era Alba Iulia întemeiată de împăratulfilosof Marc Aureliu, era Alba Iulia intrării biruitoare a lui Mihai, era Alba Iulia întemniţării lui Horea şi, mai apoi, a lui Avram lancu! Şi astfel se face că pe sub Arcul de Triumf boltit între 1 Decembrie 1918 şi viitorime defilează flamurile poporului nostru biruitor, care în întreaga sa existenţă n-a dorit decît să-şi lucreze în pace palma de moşie, între hotarele sale fireşti, întemeindu-şi prin luptă dreptul la viaţă.

Iubitor de neam şi ţară (I)

Fiecare popor în parte a fost întîiul savant al omenirii, întîiul artist de geniu, întîiul magistrat, întîiul rege-ostaş. Experienţa fiecăruia e unică şi ceea ce istoricii numesc – în lipsă de alţi termeni – paralelism al civilizaţiilor este în fond o simultaneitate a geniului uman în toată desfăşurarea splendorii sale. Poporul ştie din ceasuri imemoriale mersul aştrilor pe cer, el cercetează lucrarea plantelor asupra sănătăţii, tot el taie viscerele pămîntului după comori iar datinile primordiale ale vieţii şi morţii le preschimbă, prin repetiţie şi şlefuire, în tratate de etică universală. Din cînd în cînd, din trupul lui „frumos ca un copaciu“, cum ar fi zis cronicarul, se sumeţesc în văzduh mugurii înnoitori, care îl împing mai departe, îi desfac arborescența şi îi dau temeiurile nemuririi. Asemenea oameni sînt necesari şi fără de ei ar fi imposibil de închipuit progresul umanităţii. Fie că sînt oameni politici sau conducători de armii, artişti sau inventatori de geniu, oamenii aceştia sînt exponenţiali şi reprezintă certificatul de maturitate şi bărbăţie al popoarelor din care s-au născut. Aici nu se poate trişa şi de multe ori unii, care păreau glorii în timpul vieţii, au pierit nu pe limba lor, cum se spune, ci pe limba popoarelor, care refuză minciuna şi care i-au nivelat cu judecata nemiloasă a timpului.

La noi, la români, există o dreaptă măsură a duratei şi a judecăţii care conferă tuturor evenimentelor şi personalităţilor de excepţie veşmîntul curat al eternităţii. În Albacul lui Horea, de pildă, mai trăiesc şi acum strănepoţi ai Crăişorului care îi poartă numele adevărat de Nicula, iar un copil întrebat deunăzi cine a fost marele comandant a putut răspunde în chip natural: „un neam de la noi din sat“. Pentru mulţi ţărani din jurul Ipoteştilor, şi de mai departe, Eminescu nu a murit, aşa după cum nu poate muri o doină, el este ca un spirit al locurilor ele care mai amintesc case şi arbori, drumeaguri de ţară şi primitive pavaje ce i-au ascultat paşii, bătrîni ai căror părinţi l-au cunoscut fie la Iaşi, fie la Agapia sau în grădina Vîrnav a Botoşanilor. Am fost mîhnit în urmă cu puţin timp cînd o elevă, pe care am întrebat-o ce poezii a scris Eminescu, mi-a răspuns, cu candoare, Mioriţa. Dar mîhnirea mi-a trecut repede, pentru că dincolo de naivitatea ei se ascundea de fapt un subconştient colectiv care atribuie poetului naţional tocmai balada naţională, ceea ce e foarte frumos spus. Cu aceeaşi dragoste ne putem gîndi la fiecare mare tribun al naţiei care are un destin orfic, nu în sensul melodic, fireşte, ci ca semn al reîntoarcerii din infern printre mulţimile extaziate de o infinită iubire. Poporul a încredinţat fiecăruia dintre ei cheile cămărilor de taină. Cine ştie, poate că într-o semiotică ascunsă privirii, poeţii viitorului vor descifra că Ardealul, bunăoară,

este castelul de apă al ţării, pentru că de aici izvorăsc toate rîurile, dar a fost şi casa lacrimilor noastre mai fierbinţi, care sînt tot ape curgătoare. În raport cu alţii, mai adăpostiţi de furtuni, zbuciumul ne-a fost greu şi patimile multe, dar acestea sînt în definitiv pragurile bărbăţiei, nu de asta ne-am plîns noi şi există o dialectică a eroismului cu legi de fier, fără de care nu se poate zidi nimic durabil. Ceea ce mi se pare cu mult mai dureros este caracterul înfiorător de greu al fiecărui triumf românesc. Tragedia sisifică are o filiaţie carpatină probată de zădărnicirea repetată a fiecărui plan, a fiecărui drept legitim. N-am să cobor pînă departe în istorie, ci numai la o aruncătură de veacuri în spatele nostru – şi anume la pătrunderea şi acceptarea numelui de România.

De la Unirea din 1859, desăvîrşită în 1862, a fost nevoie de o luptă acerbă, timp de aproape două decenii, pentru impunerea „României“ ca nume de stat în conştiinţa Europei. Primul protest oficial 1-a comis ambasadorul lui Franz Josef la Paris, anume Richard de Metternich, care în luna martie a anului 1861 încerca să-l convingă pe Napoleon al III-lea că acest nume trebuie combătut şi interzis cu hotărîre. După numai un an, ministrul austriac al Afacerilor Externe, contele de Rechberg-Rotherilowen, acuza folosirea de către Alexandru Ioan Cuza şi Adunările legiuitoare de la Bucureşti şi Iaşi a cuvîntului România, scriindu-i ambasadorului Austriei pe lîngă Înalta Poartă: „Din punctul de vedere al guvernului imperial, inovaţiunea în chestiune capătă o însemnătate mare din cauza tendinţelor de a se face să participe şi populaţiunile româneşti din Austria la mişcarea care are loc pe malurile Dunării de Jos“. O corespondenţă diplomatică stufoasă, bogată în intrigi şi ameninţări, a circulat între unele puteri garante pentru a stopa cursul vertiginos al afirmării acestui nume. Nume care era mai mult decît un simplu cuvînt, era de fapt o idee, iar ideea cuprindea un ideal. Pentru a vă da seama cu cîtă îndîrjire se opuneau unele puteri europene şi asiatice, în special Austria şi Turcia, este nevoie doar să amintesc că şi după abdicarea şi moartea lui Cuza, pînă în preajma Războiului de Independenţă, bărbaţii politici ai ţării solicitau intrarea numelui România (care era de mult o realitate istorică!) în terminologia europeană şi, implicit, recunoaşterea sa oficială. La 11 mai 1876, ministrul nostru de Externe, care nu era altul decît Mihail Kogălniceanu, cerea acceptarea de către turci a acestui nume, pentru ca la 7 iulie, neprimind răspuns, să adreseze Porţii un memoriu acuzator, de mare răsunet în epocă, în care impunea „recunoaşterea individualităţii statului român şi a numelui său istoric“.

În întreaga perioadă cuprinsă între 1859 şi 1877, s-a dus o luptă înverşunată pe căi diplomatice pentru recunoaşterea celui mai firesc şi mai simplu drept al unui popor: acela de a-i spune ţării pe nume! Ce avea atît de cumplit acest nume, prin ce anume zdruncina scrierea lui călimările din cancelariile lumii? Semantic vorbind, el cuprindea o întreagă latinitate, întrucît era (şi este) singurul nume de ţară ce evoca Roma antică, iar din punct de vedere politic nu era altceva decît simbolul sacru pe care l-au strigat în iureşul atacului sau l-au murmurat în brazdele morţii eroii de la Plevna şi Vidin, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Un asemenea nume era de temut pentru că încorpora forţa irepresibilă a generaţii de români umiliţi. Astăzi ni se pare firesc şi parcă de cînd lumea să rostim sau să scriem România – dar gîndiţi-vă cîtă ostilitate a întîmpinat acest dulce cuvînt, cîte nopţi albe a făcut potrivnicilor noştri. Dacă în jurul unui simplu cuvînt s-a purtat o corespondenţă diplomatică impresionantă prin volumul ei, vă daţi seama ce greu s-a clădit ţara însăşi, cu cîtă jertfă am făurit independenţa şi unitatea sa.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare F RICA Sînt derutat

Constat zilele acestea ceea ce știam de mult – că românii sînt atît de căpățînoși încît doar Dumnezeu îi poate scoate din ale lor. Totuși, cred că lipsa de informații despre boli, viruși și acțiunea acestora asupra noastră este la fel de mare că încăpățînarea.

Mi-am petrecut multe luni navigînd pe internet prin așa-numitele „bule ale antivacciniștilor” și, prin urmare, le știu

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

argumentele contra vaccinurilor pe care conducătorii noștri vor să ni le impună cu orice preț. Probabil nu au sînge de român, în caz contrar ar fi știut că, pe român, dacă îl obligi să facă ceva se va opune doar „de-al naibii”, așa că trebuie să găsești alte metode de a-l convinge. Una din ele este aceea de a-i pune „cuțitul la os”, așa cum spun proverbele noastre, metodă prezentată la tv de mai bine de două săptămîni.

(continuare în pag. 23) n.m.

ETICHETA

Luni, 18 octombrie a.c., în plină criză de guvern și în mijlocul unei situații pandemice dezastruoasă, se pregăteau soluții pentru ajutorarea oamenilor aflați în suferință. Președintele României, Klaus Iohannis, a declarat, în cadrul unei conferințe de presă, că peste doar două zile va face publice măsurile pe care intenționa să le adopte împreună cu factorii responsabili, pentru a stăvili dezastrul din spitale. A trecut acest timp de așteptare și, la următoarea declarație publică, cînd toți românii așteptau marele anunț, Iohannis a declarat că în decurs de două zile (alte două zile!) primul-ministru va face publice hotărîrile ce urmau a intra în vigoare de

luni, 25 octombrie.

Desigur, veți spune că Iohannis este ardelean, sas pe deasupra, ceea ce îl face mai prudent în luarea unor decizii. Probabil, doar că ocupă o funcție în care rapiditatea luării deciziilor este decisivă. Este adevărat că sașii și românii transilvăneni cumpănesc bine lucrurile și-și organizează treaba din timp, doar că, de data asta, Iohannis, a fost trădat de moștenirea strămoșilor săi, și, în loc să pregătească valul 4 încă din primăvară, cînd numărul de cazuri înregistrate era în scădere, a declarat că am scăpat de pandemie.

(continuare în pag. a 22-a)

MARIUS MARIN

EDITORIAL

România lucrului bine eșuat

Motto: ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri./ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri”. (CORNELIU VADIM TUDOR)

După ce, pas cu pas, Iohannis și-a pus ghearele pe această țară a ,,lucrului bine făcut”, ne-a anunțat că ,,România educată” va avea un guvern și un parlament ce îi vor aparține și care vor acționa în spiritul programului său, conceput de la înălțimea omului supus puterilor străine. De fapt, ,,acest Iohannis, sluga marilor puteri, ne-a aruncat în cea mai mare prăpastie. Ne-a distrus economic, politic, ne-a pus rău cu Rusia și China, ne-a adus țara în incapacitate totală de apărare, denaturînd rezultatul votului de la ultimele alegeri generale și băgîndu-ne pe gît un guvern de neaveniți, la fel de idioți ca și el, din pură ambiție bolnavă de a avea «Guvernul meu»” (Răzvan Savaliuc, ,,jurnalul-militar.ro”).

Așadar, ,,Ni se deșartă tone de palavre/ În casele cu frigider pustiu/ Ne zgîrie pe creier niște javre/ Chiar morții își fac cruce în sicriu” (C.V. Tudor) și asta, pentru că mass-media românească, care primește anual finanțări de la buget, adică bani publici către privați(!), joacă cum i se cîntă. Observați cum televiziunile vîndute au invitați numai epave politice și mercenari media, cum ar fi: Victor Ponta (fost procuror și expremier), Pavel Abraham (fost milițian), Alice Drăghici (fost procuror), Petre Roman (fost prim-ministru), Traian Băsescu (fost turnător) sau Bogdan Chireac (fost și actual ziarist, formator de opinie, analist politic...). Adevărul este că ,,întreaga clasă politică din România este formată numai din viermi, maimuțe, lipitori și șobolani” (Dan Puric), care ,,Zi de zi se maimuțăresc/ Defilînd pe micile ecrane./ Ne-a ajuns blestemul țigănesc/ Ce coșmar!, Ce fețe mitocane” (C.V. Tudor).

Ce mai, trăim vremuri în care ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații conducători. Nu ei sînt cei care iau deciziile, ci doar execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (M.G. Wells în cartea ,,The Open Conspiracy”, 1950). Aduceți-vă aminte de momentul în care Anca Dragu, omul numărul doi în România, a declarat: ,,Am întîlniri săptămînale cu ambasadorii străini care vor să afle ce se întîmplă la guvernare”. Alo, madam, dar pe la popor cînd ajungi? Aici, mai putem vorbi și de cazul lui Crin Antonescu, care era pe val la un moment dat în politica românească, se remarcase chiar prin cîteva discursuri patriotice, dar a fost chemat rapid la ordine: i s-au arătat cîteva dosare pregătite, după care, dispărut a fost.

Este știut că, în momentul în care ai devenit adept al Noii Ordini Mondiale, nu mai e loc de întors. Dacă nu ești în stare să te supui Principiului nr.3, care prevede că ,,Nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, hoții, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări rebeliuni etc.”, îți mai rămîne de aplicat Principiul nr. 2: Exitus Patet (există întotdeauna o ieșire) sau doctrina sinuciderii – „cînd te simți neputicincios sau vinovat, pleci singur din poveste”, așa cum a încercat cîndva Adrian Năstase. (continuare în pag. 22)

VALENTIN TURIGIOIU

Un om, o via Þ ă, o epocă

Societatea românească

(3)

Pare ciudat că tocmai un om ca mine pledează pentru așa ceva, întrucît am mitraliat pe o rază de 360 de grade, jur-împreiur, am tras în tot ce mișcă, cum se spune – dar după această demonstrație de forță, dictată de o legitimă apărare și de rațiuni de ordin național, eu vin și le întind mîna tuturor acelora care se simt loiali acestei țări și le făgăduiesc din partea mea o pace durabilă. Desigur, nu voi abjura de la convingerile mele, nu voi pactiza cu nici un dușman, într-un cuvînt nu mă voi schimba – ceea ce voi încerca, însă, a schimba va fi tonalitatea polemicii, registrul criticii, pentru a avea garanția spiritului constructiv.

Va fi „România Mare“ mai puțin combativă, mai puțin incisivă și amuzantă? Nu, nicidecum. Va fi, în schimb, mai eficientă și mai justă în aprecieri, va evita să se mai lupte cu toată lumea deodată, așa cum am făcut-o în unele numere din anul trecut. E timpul, cred eu, să ne punem pe zidit. Adică să ne suflecăm mînecile și să facem treabă. Iar la așa ceva trebuie angrenate toate forțele națiunii. Și dacă au existat pînă acum oi rătăcite, iar Dumnezeu le-a luminat calea pentru a reveni la stîna lor, vor fi binevenite, nu le vom reproșa nimic. Avem nevoie de toți maghiarii, germanii, țiganii, evreii,

ETICHETA

lipovenii, armenii, grecii, sîrbii, turcii, tătarii și ceilalți minoritari loiali acestei țări, le prețuim sincer virtuțile și, atîta vreme cît vor respecta Constituția României și ideea de concordie socială, noi vom fi nu numai prietenii, ci și protectorii lor. Așa după cum ne dictează buna tradiție românească, cel puțin de la Mihai Viteazul încoace. Să dea Dumnezeu să fie acest 1992 anul păcii și înțelegerii între noi, pentru a putea ieși din impas. Deoarece nu ne putem bate și cu formidabila criză, dar și între noi, așa ceva încă nu s-a mai pomenit pe aceste meleaguri, mai cu seamă că avem destui neprieteni pe la hotare.

Aceasta este societatea românească a sfîrșitului de secol și de mileniu. Bună, rea, cum o fi – asta e, n-o putem schimba decît schimbîndu-ne în bine fiecare dintre noi. Așa ceva cere timp și nu putem face abstracție de temeliile acestei societăți, care sînt anonimii, cei foarte mulți și foarte necăjiți. Fără ei nu putem întreprinde nimic. Dar cum noi, politicienii și oamenii de cultură, sîntem la vedere, trebuie să ne gîndim că de mai bine de 2 ani dăm acestor milioane de cetățeni un spectacol deseori regretabil. Și e timpul să ne oprim. E timpul să roșim. Cît sîntem noi de șefi de partide, sau academicieni, sau artiști celebri, lumea se uită la noi, se freacă la ochi și nu-i vine să creadă. Poate fi anul 1992 un an al păcii între fruntariile României, am putea să ne privim în ochi și să ne strîngem mîinile cum am făcut-o la ceremoniile pe care le-am pomenit?

Eu cred că da. Cel puțin eu, unul, ca și toți cei de la

Sînt derutat

(urmare din pag. 21)

Acum dă vina pe cei care nu s-au vaccinat. Convenabil, nu?

Încă de la începutul pandemiei, eu nu am înțeles mare lucru din măsurile luate de conducerea statului, cum nu am înțeles nimic nici din propaganda vaccinurilor, campania de vaccinare sau din eficacitatea tratamentului anti COVID. Încă de la finele anului trecut, cînd situația începuse a se liniști odată cu apariția primelor seruri, nu am văzut pe nicăieri, nici la TV (unde, e adevărat, nu mă mai uit încă din primul mandat al lui Iohannis), nici pe internet, specialiști în medicină, oameni cu notorietate în domeniu, credibili, care să ne explice „ca la proști” cum se zice, de o mie de ori, dacă este nevoie, cum se manifestă această boală, care e sitiația vaccinurilor (istoric, mod de funcționare, reacții adverse etc.), și, mai ales, să ne pună la dispoziție toate resursele existente pentru vindecarea bolii.

Care este motivul pentru care guvernanții nu au făcut nimic din toate acestea din martie 2020 pînă în septembrie a.c.? Nu am idee. Cert e că au gestionat prost situația, nu au gîndit, nu le-a păsat, fiindcă îmi este teamă să să gîndesc măcar la faptul că tot acest haos a fost premeditat. Din moment ce nici măcar o guvernare din cele existente în ultimii 30 de ani nu s-a dovedit a fi competentă, m-aș fi mirat ca cea din prezent să fie. Ah, să nu uit. Singurul moment cînd am fost lăudați pentru competență a fost anul acesta, în primăvară, cînd campania de vaccinare „la liber”, și mai ales inițiativa celor de la Castelul Bran de a permite vaccinarea fără programare a tuturor cetățenilor UE, a fost considerată o acțiune „smart” de foarte mulți străini. Pe unii dintre ei i-am însoțit atît la centrele de vaccinare (pentru prima doză și rapel) cît și prin țară, în scurte excursii ocazionate de vaccinare, ca ghid.

Nu înțeleg de ce președintele României a amînat atîta timp măsurile pe care urma să le ia. Implementarea certificatului verde este menită a obliga oamenii să se vaccineze. Se naște, firesc, întrebarea: de ce trebuie să ne vaccinăm obligatoriu toți? Dar dacă sînt oameni care, spre exemplu, au probleme de coagulare a sîngelui? Ce facem cu cei care, din varii motive, nu vor cu nici un chip să se vaccineze? Îi lăsăm să moară? De ce nu se implementează testarea masivă și tratarea celor depistați pozitiv? Aceste întrebări nu își găsesc răspunsuri deocamdată.

În sfîrșit, constat că atît politicienii noștri, cît și cei străini au reușit, prin măsurile luate, să zăpăcească populația și să dea apă la moară așanumiților „antivacciniști” dar și teoriilor conspirației, fără să facă nimic ca să le combată sau să le demonteze cu argumente solide. În situația aceasta, de ce se miră că oamenii sînt reticenți cu privire la vaccinare?

Deruta care m-a cuprins de la începutul pandemiei e încă prezentă și nu mai știu ce să cred, iar ca mine sînt mulți alți români. Dumnezeu e singura constantă, iar sfatul de a mă vaccina l-am primit în urmă cu două săptămîni de la o persoană care, între timp, a fost răpusă de această boală și a cărui moarte m-a șocat profund. Am considerat că e bine să-i urmez sfatul, mai ales că la ce sistem imunitar am, mă mir că mai trăiesc încă. Mai departe, cu credință în Dumnezeu și rugăciune, le vom primi pe toate și vom vedea ce e de făcut, fiindcă este clar că pe aleșii noștri nu ne putem baza prea mult.

„România Mare“ n-avem nimic de împărțit cu nimeni, n-am omorît pe nimeni în decembrie 1989, n-am arestat pe nimeni în ianuarie 1990, n-am jefuit pe nimeni la percheziții, n-am prăduit patrimoniul național, ba, dimpotrivă, am căutat să-i ajutăm pe cei aflați în suferință, după puterile noastre. Așa că noi dormim liniștiți, cugetul nostru e curat ca lacrima.

Frați români, mai lăsați răfuielile, și tonul inchizitorial, și agitațiile care nu fac decît să clatine structurile statului și redutele sale de apărare. E loc pentru toată lumea în această țară bogată, inclusiv pentru fostul rege și fiicele sale, cu condiția, desigur, să învețe cu toții o meserie, altfel le va fi cam greu. Știți ce este important pentru țara noastră, în 1992? În primul rînd, să nu mai moară nimeni de moarte violentă, prin urmare să nu mai trăim tragedii. În al doilea rînd, stabilitatea să devină reală. În al treilea rînd, să facem în așa fel ca marile platforme industriale și uzine aflate pe butuci să-și revină la viață și să producă. În al patrulea rînd, să-i atragem pe adevărații și puternicii investitori străini. În al cincilea rînd, să declanșăm un veritabil program de măsuri pentru supraviețuirea bătrînilor și a tuturor celor neputincioși, în conformitate cu magnificele valori ale Creștinismului. În al șaselea rînd, să stîrpim din rădăcină, ca în Elveția sau chiar ca în Turcia, fenomenul infracțional.

Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor („România Mare“, nr. din 10 ianuarie 1992)

România lucrului bine eșuat

(urmare din pag. 21)

De fapt, toate aceste lucruri se învață în școli și universități speciale, unde adepții Noii Ordini Mondiale își educă odraslele. O astfel de școală este ,,Skull and Bones, din cadrul Universității Yale, unde au învățat și președinții americani Gheorge H.W. Bush și fiul său, George W. Bush, majoritatea cursanților obținînd poziții de rang înalt în guverne sau agenții guvernamentale, în special C.I.A.” (Fritz Springmeier). Oare Florin Cîțu și liota de useriști au învățat la o astfel de școală? Pentru că toți par să gîndească la fel! În asemenea centre univesitare ,,se studiază tehnica sinuciderii, arta răzbunării, eliberarea religioasă sau distrugerea entității familiale” (Dr. John Coleman, ,,Ierarhia Conspiratorilor – Povestea Comitetului celor 300”). De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că mulți din spuma politicii românești actuale sînt atei, necăsătoriți, fără copii, vicioși, trădători, corupți, aroganți și chiar instabili psihic.

Așadar, cu cît ești mai pramatie sau lichea, ai șanse să devii rapid lider politic, iar dacă ai făcut și pușcărie prin SUA, ai toate șansele să ajungi premier sau, cine știe, președinte. Să nu trecem nici peste faptul că ,,psihopații iubesc puterea, războaiele, nedreptățile, iar toate acestea ies la iveală atunci cînd astfel de persoane urcă în vîrful funcțiilor politice, administrative, sociale” (Martha Stout, ,,Psihopatul de alături”).

Oare în ce categorie îl putem încadra pe Klaus Iohannis care, în timp ce guvernul său era în picaj și spitalele, în plină pandemie, continuau să ia foc, el pleca la schi, sau ne invita să ne apucăm de golf? Apoi, cînd creștea exponențial numărul morților din spitalele fără medicamente și cu bolnavii ținuți în frig, prezidentul pleca în străinătate, pentru a mai primi o tinichea cu colan, pe care să o alăture șepcuței norocoase, ceea ce mă duce cu gîndul la celebrul roman ,,Acei bolnavi care ne guvernează”, de Oliver Stone. În susținea celor expuse aici vine și un articol recent, ,,Teroarea începe să se vadă”,

scris de Dan Diaconu, în care autorul evocă o dovadă a aroganței și a ,,alfabetismului nefuncțional”. Iată ce spune el: ,,O să rămînă în mentalul colectiv mostra de stupizenie plăvănească, rostită pe un ton de prostie sobră: în România s-au vaccinat mulți oameni. (...) Păcat că sînt puțini”. Iar cei de la ,,Starea nației” (Prima TV) au definit o asemenea nerozie drept ,,un fel de rîgîială a propriei sale incompetențe”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”).

Cînd un ,,Domn prezident-tiran-rentabil/ Nu a ezitat, nu a lăcrimat deloc/ Și-un întreg popor român, nerentabil/ A fost trădat scurt și echivoc” (Adrian Păunescu), este evident că trebuie alungat cu parul. În perioada post-comunistă, președinții României s-au remarcat doar prin scuze ridicole, de genul ,,Nu am avut pîrghii” (Ion Iliescu), ,,M-au învins serviciile!” (Emil Constantinescu), ,,Iarna nu-i ca vara!” (Traian Băsescu) și ,,România a eșuat” (Klaus Iohannis).

Uite așa, România a ajuns pe catafalc. Cu greu ne-am lămurit că ,,Apocalipsa o provoacă cei de-afară/ Nu cei din colonia penitenciară./ Mafioții, cei care țara au ruinat-o/ Fac pe experții UE și NATO” (C.V. Tudor). S-au dus vremurile în care, atunci cînd țara era în pericol, românul lua coasa sau un par din gard și pleca la luptă. Acum, oamenii fac mitinguri pentru concerte, concedii, păcănele... făcînduși iluzii că, fiind plecați la meci sau la pomeni, Apocalipsa nu-i va găsi acasă.

Cert este că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, în timp ce Satana (Noua Ordine Mondială) își realizează planul pe repede înainte. Alo, Patriarhia Română, mai ești peaici? De ce bisericile se golesc, în timp ce cîrciumile sînt arhipline? Știți că mulți preoți s-au ascuns în munți, iar românii au început să-și facă altare în propria locuință?

Am ajuns să jelim, precum măicuțele lîngă mormînt: ,,Săracă țară bogată,/ Vine vîntul să te bată,/ Vine cerul să te ningă/ Și toți morții să te plîngă” (Nicolae Dabija). Oricum, vor vedea ei ce vom păți noi!

ana L i Z e @ opinii @ comen T a R ii

Frica

(urmare din pag. 21)

Așa cum cunosc argumentele antivacciniștilor, le cunosc și pe cele ale provacciniștilor, iar ele vin la pachet cu o aroganță, o răutate și o mîndrie pe care nu mi le pot explica oricît aș încerca. Nici unii, nici alții nu dețin adevărul absolut, dar, în ceea ce-i privește pe provaxxeri, ei își imaginează că, printr-un comportament arogant, vor determina vaccinarea cît mai multor semeni. Comit aceeași eroare ca organismele statului care, nu de puține ori, prin intermediul reprezentanților, i-au amenințat pe antivacciniști cu repercusiuni.

Pe un om căruia îi e frică să se vaccineze fiindcă crede cu tărie că acest vaccin o să-i facă mai mult rău decît bine e puțin probabil să-l convingi de contrariu, așa cum cei care s-au vaccinat au făcut-o tot din frică. Din frica de a nu muri de COVID sau de a nu-și pierde locul de muncă, vacanțele ori drepturile. În ambele cazuri, frica de moarte dictează comportamentele. Totuși, frica de eventuala moarte în urma vaccinării

este, cred eu, pentru unii oameni, mai puternică decît teama de a-ți pierde serviciul, drepturile și libertățile sau chiar viața prin contaminarea cu virusul COVID.

Am întrebat numeroși antivacciniști dacă s-ar vaccina în situația în care ar contracta virusul HIV, ca să văd dacă și în această situație disperată ar persista în convingerile lor. Cei mai mulți dintre ei au ocolit răspunsul, iar cîțiva au spus că nu s-ar vaccina, ceea ce mă face să cred că respectivii nu știu sau au uitat ce înseamnă să ai SIDA. Pe scurt, sistemul imunitar, chiar și ajutat de medicamente care țin virusul sub control, este la un nivel atît de scăzut încît orice întîlnire cu virusul SARS-Cov2 echivalează cu o moarte sigură.

Ei bine, aceste răspunsuri hotărît negative îmi demonstrează subțirimea cunoștințelor medicale profunde pe care aceștia le au și a experiențelor de acest fel. Să susții că nu te-ai vaccina, deși asta îți dă o șansă în plus la viață, cînd și așa viața ta atîrnă de un fir de păr, înseamnă fie că ai prea multă mîndrie ca să renunți la principiile tale, fie că ești singur pe lume, iar moartea ta nu ar îndurera pe nimeni, fie că, pur și simplu, nu înțelegi

Despre naţionalismul liberal (VII)

Naţionalismul liberal contra naţionalismului socialist (2)

Într-un mediu de libertate a învăţămîntului (cu un voucher educaţional sau un sistem asemănător care să garanteze libertatea de opţiune a cetăţenilor), întregul conflict pe care l-a creat Generalitat de Catalunia în domeniul lingvistic ar dispărea complet.

Este posibil ca naţional-socialiştii să se convertească la naţionalismul liberal?

Analiza naţionalismului liberal efectuată pînă acum posedă, pe deasupra, virtutea de a permite furnizarea de argumente foarte puternice acelor apărători ai idealului naţionalist care, pînă în prezent, şi intepretînd greşit exigenţele acestuia, l-au conceput, mai mult sau mai puţin, de o manieră intervenţionistă sau socialistă.

Astfel, unui naţionalist, adevărat susţinător al ideii de naţiune, i se poate argumenta că există doar două modele de cooperare între diferitele naţiuni: fie cel bazat pe principiile libertăţii comerţului, imigraţiei şi autodeterminării deja văzute, fie cel bazat pe protecţionism, intervenţie şi coerciţia sistematică de origine statală. În plus, este uşor de explicat oricărui naţionalist că modelul de protecţie coercitivă şi intervenţie faţă de alte naţiuni este destinat inevitabil eşecului. Autarhia astfel creată generează o dinamică de război şi distrugere care, în ultimă instanţă, va slăbi enorm acea naţiune care se doreşte a fi apărată. Prin urmare, modelul protecţionist al relaţiilor dintre ţări nu prezintă nici un fel de viabilitate. Unica alternativă viabilă care, cu caracter general, începe a fi recunoscută chiar între naţionalişti, este ca naţiunile să concureze pe un plan de egalitate bazat pe principiile de libertate a comerţului şi imigraţiei. Desigur, presupunînd că se acceptă şi se aplică libertatea comerţului şi imigraţiei între naţiuni, se poate face un pas înainte în argumentarea teoretică cu naţionalistul şi i se poate explica faptul că dacă optează să fie, în sfera propriei naţiuni, un naţionalist intervenţionist şi regulator (adică mai mult sau mai puţin, socialist), măsurile sale dirijiste vor fi sortite eşecului dacă dintr-un anumit motiv nu se reuşeşte aplicarea lor simultană în toate naţiunile concurente într-o zonă geografică mare. Adică este absurd să se stabilească măsuri de reglementare şi intervenţie într-un singur stat-naţiune (de exemplu, Comunitatea Economică Europeană) dacă nu se reuşeşte ca, printr-o directivă sau normă emanată de la Bruxelles, să se impună aceeaşi intervenţie restului statelor-naţiune şi regiunilor Comunităţii. Prin urmare, singurul lucru pe care îl va reuşi acel naţionalist cu veleităţi intervenţioniste şi socialiste, în ultimă instanţă, dacă îşi urmăreşte cu efort şi eficacitate obiectivele

sale de intervenţie, va fi să mute centrul de greutate al deciziilor politice şi economice de la naţiunea despre care spune că o apără la centrul politic al statului sau organizaţiei politice mai ample de care aparţine (Madrid sau Bruxelles). Adică realizăm, din nou, cît de corectă este intuiţia socialistă a lui Jacques Delors, Felipe González şi alţi euro-fanatici care, în ultimă instanţă, pretind o întărire continuă a puterilor Bruxelles-ului. Însă, ceea ce pare paradoxal şi contradictoriu este că mulţi lideri naţionalişti au apărat, de asemenea, în dauna propriilor naţiuni, supradimensionarea centrelor statale de putere, cînd au urmărit politici intervenţioniste.

Din această perspectivă nu ar fi o îndrăzneală a afirma că mare parte din responsabilitatea centralismului madrilen în Spania îşi are originea chiar în naţionalismul catalan care, istoric, atunci cînd a încercat să-şi urmărească şi să-şi atingă privilegiile (de tip protecţionist etc.), nu a avut îndoieli în a merge la Madrid pentru a „pactiza” şi a obţine legi din domeniul statal care obligau toate regiunile, sporind, în ultimă instanţă, puterea capitalei în dauna propriei naţiuni despre care spuneau că o apără. Prin urmare, nu există, din punct de vedere istoric, mai mari responsabili de centralismul madrilen decît chiar miopii naţionalişti catalani. Acest paradoxal rezultat istoric pare că se repetă în relaţie cu domeniul mai amplu din Comunitatea Economică Europeană, la care naiv recurg liderii diferitelor regiuni şi naţionalităţi gîndind că astfel se va diminua puterea statelor-naţiune, fără să îşi dea seama că, de fapt, consolidarea federală a Comunităţii dă naştere supradimensionării unei puteri centraliste, cea a Bruxelles-ului, care eventual poate să ajungă mult mai rea. Astfel, devin stranii „tovarăşi de călătorie” naţionaliştii naivi care apără sporirea puterilor Bruxelles-ului în dauna statelornaţiune şi naivii entuziaşti pro-europeni (precum Felipe González şi alţii) a căror intuiţie socialistă îi conduce la consolidarea puterii Bruxelles-ului, fără ca vreunul dintre ei să realizeze că acest lucru se face pe seama unei continue slăbiri a ideii naţionale spaniole şi a simbolurilor sale naţionale, cum ar fi monarhia, precum şi pe seama unei progresive slăbiri a ideii naţionale la nivel regional (ale cărei decizii contează mai puţin în comparaţia cu cele pe care le ia Comunitatea).

În acest domeniu, la fel ca în altele, vedem cum se întîlnesc eronatele şi naivele interese ale naţionaliştilor şi socialiştilor, toate în dauna adevăratului spirit liberal care trebuie să ajusteze relaţiile pacifice, armonioase şi fecunde între diferitele naţiuni.

În orice caz, nu trebuie să renunţăm la utilizarea argumentaţiei raţionale faţă de naţionaliştii de tip intervenţionist, deoarece cei în care predomină idealul naţionalist asupra ideologiei intervenţioniste sau coercitive, pot sfîrşi prin a înţelege că adversarul cel

despre ce e vorba, iar ochelarii de cal te împiedică să privești în jur și să vezi întregul. În condițiile astea e clar că abordarea guvernului de a-i obliga pe acești oameni să se vaccineze este una greșită.

În ceea ce mă privește, frica de COVID a prevalat și m-am vaccinat în urmă cu cîteva zile, deși a fost o decizie pe care am luat-o greu. Cu toate acestea, am motive puternice să cred că nu am greșit. Așa cum mi s-a spus, este o decizie personală, pe care fiecare trebuie să o ia pentru el, judecînd cu grijă și rugîndu-L pe Dumnezeu să-l lumineze pentru a alege ce este mai bine.

Frica și deznădejdea sînt groaznice și ne fac mult rău. În timpurile acestea dominate de nesiguranță, de lipsa unor informații corecte și temeinice, frica de COVID și cea de vaccin este cea care ne dictează comportamentele. Vom vedea care dintre acestea va fi mai puternică pentru majoritatea oamenilor și singurul lucru pe care-l putem face e să ne rugăm mai mult Celui de Sus și să nădăjduim că, indiferent ce decizie vom lua, zilele noastre sînt în mîna Lui și mila Lui e mai mare decît fricile noastre.

mai important al ideii de naţiune pe care o apără sînt politicile intervenţioniste în toate sferele (economic, cultural, lingvistic etc.) care pînă acum le-au preconizat.

Poate că una dintre explicaţiile cele mai plauzibile pentru naţionalismul intervenţionist se regăseşte în complexul de inferioritate şi în lipsa siguranţei de sine pe care le au multe naţiuni. Şi, de aceea, tocmai naţiunile aflate în recul şi, prin urmare, mai nesigure, sînt cele care reacţionează mai violent contra propriilor slăbiciuni. Sfîrșit

J.H. SOTO

Chiar și în zilele în care e genial, Iohannis e mediocru

1. Nicușor Dan a zis că nu s-a vaccinat pentru că n-a avut timp. Un om inteligent ca el putea să ne ia la mișto cu vrăjeli mai deștepte. Pardon, dar e evident că Nicușor ne sublicitează și de-aia nu s-a forțat să scornească o chestie plauzibilă. Era mai corect să spună „dom’le, sînt două tabere, iar io mă aflu într-o majoritate care nu are încredere în vaccin”. „N-am avut timp să mă vaccinez” sună ca „n-am avut bani să mă vaccinez”. Dacă ne jucăm așa, mă mir că n-a zis „nu m-am vaccinat pentru că nu cunosc Bucureștiul și n-am găsit nici un centru de vaccinare”. Dacă avea talent de scriitor, o băga pe asta: „am plecat voios să mă vaccinez, dar mi s-a stricat mașina și am luat-o pe jos. Și cum mergeam io așa, mi-a intrat părul în ochi, mi-a căzut un testicul într-o fîntînă și am fost nevoit să mă întorc acasă”.

2. Piramidalul Iohannis a fost în Egipt. L-a căutat pe Keops. E vorba despre papagalul Keops din cărțile polițiste ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu. „România este interesată de stabilizarea situațiilor de criză din Orientul mijlociu”, a declarat acest Kant al lucrului bine promis. Cîtă profunzime! „A bătut în fundul lumii cineva”, vorba lui Arghezi. Eu am mai scris că sasul elocvent ca un Trabant e mediocru chiar și în zilele în care e genial. Dar marele lui noroc e că poporul acesta se mulțumește cu foarte puțin. Și micul lui noroc, mai ales în aceste zile, e că, în comparație cu useriștii, Iohannis e cu adevărat strălucitor. Sigur, în preajma useriștilor, și un analfabet se poate hrăni cu himera competenței. Și pentru că are experiență în domeniu, Iohannis i-a dat pe useriști spre adopție.

3. Inessa Armand. O franțuzoaică, o comunistă din anturajul lui Lenin. Avea și Eugen Barbu, în „Incognito”, un comunist „sub acoperire” înfipt ca secretar al unui ministru. Numele personajului era Armand Sachelarie. Am scris și eu așa, fără nici un apropo(nț).

4. Miercuri a fost „Ziua Mondială a Sustenabilității”. Și cred că i-a urat la mulți ani surioara ei, Predictibilitatea. În România există și „Ambasada Sustenabilității”. E clar. Am murit prea tîrziu.

RĂZVAN IOAN BOANCHIȘ (National.ro)

covi D-19 pe mapamon D

Un cercetător acuză: Vaccinul Pfizer atacă sîngele uman creînd cheaguri vizibile la microscop

La sfîrșitul anului 2020, înainte chiar ca vaccinul Pfizer să fie lansat, oameni de știință și experți de top din întreaga lume au avertizat că serurile Covid de la Pfizer și Moderna prezintă un risc extrem de ridicat de a provoca cheaguri de sînge, miocardită și alte probleme cardiovasculare, scrie InfoWars

Un an mai tîrziu, Pfizer și Moderna au fost obligate să emită avertizări care confirmă faptul că vaccinurile lor controversate pe bază de ARNm pot provoca, într-adevăr, o listă lungă de probleme, care nu se limitează doar la sistemul cardiovascular.

Recent, cercetătorul științific Dr. Richard Fleming, în colaborare cu Dr. Kevin W. McCairn, a

Vaccinat – Infectat – Mort

Confruntați cu creșterea dramatică a numărului de infectări în rîndurile vaccinaților, „experții” au schimbat din mers discursul: „Dacă ești vaccinat, este adevărat că te poți infecta, dar nu mori!”. Realitatea îi contrazice flagrant. Persoanele vaccinate cu schema completă au reprezentat marea majoritate a deceselor de COVID-19 în Suedia și Marea Britanie în cursul lunii septembrie, un fenomen care tinde să se generalizeze în tot Occidentul ultra-vaccinat. Agenția de Sănătate Publică din Suedia a raportat că 70% dintre decesele de COVID-19 înregistrate în perioada 1-24 septembrie i-au avut ca victime pe cei „complet vaccinați”, potrivit ziarului suedez Svenska Dagbladet. În perioada respectivă, în Suedia s-au înregistrat circa 130 de cazuri de COVID-19 soldate cu moartea pacienților. „Este vorba în continuare mai ales de persoane vîrstnice, însă experții în vaccinare observă o tendință de scădere a protecției vaccinale în Suedia”, titrează Svenska Dagbladet

Printre posibilele cauze ale creșterii numărului de decese în rîndul vaccinaților se află faptul „că a trecut ceva timp de cînd cei mai în vîrstă s-au vaccinat, că a crescut acoperirea vaccinală (procentul din populație vaccinat), că restricțiile au fost relaxate și că tulpina Delta a devenit dominantă”, a declarat microbiologul Farshid Jalalvand pentru ziarul suedez.

Numărul de decese a scăzut considerabil în Suedia, după ce autoritățile au relaxat și mai mult restricțiile în luna iunie. În iulie și august s-au înregistrat practic zero decese de COVID-19, scrie LifeSiteNews

Numărul morților a reînceput să crească la jumătatea lunii septembrie, dată la care aproape 75% dintre

testat, in vitro, vaccinul Covid-19 de la Pfizer pe probe proaspete de sînge uman și a făcut o serie de descoperiri șocante, care confirmă constatările comunității medicale.

Ce se întîmplă cu globulele roșii la contactul cu serul Pfizer/ BioNTech - Comirnaty?

După ce s-a adăugat ser Covid de la Pfizer în probele de sînge, s-a observat cum globulele roșii au început să se subțieze, iar culoarea roșie a început să își piardă tot mai mult din intensitate – culoarea roșie fiind un indicator al oxigenului și hemoglobinei. Apoi,

suedezii de peste 16 ani erau vaccinați cu schema completă.

În ciuda campaniei de vaccinare masive din Suedia, recenta creștere a numărului de infecții a dus la înregistrarea celui mai mare număr de cazuri de COVID-19 în azilurile și casele de bătrîni din luna februarie încoace. Aceasta în condițiile în care experții au afirmat că vaccinurile au rolul de a-i proteja în primul rînd pe vîrstnici, categoria de populație cea mai predispusă riscurilor COVID-19. În fața acestei situații jenante, autoritățile sanitare suedeze au adoptat un nou protocol de testare, care va ascunde proporția reală de infectați din rîndurile vaccinaților.

În urmă cu două săptămîni, Agenția de Sănătate Publică din Suedia a anunțat că persoanele complet vaccinate, cu simptome de coronavirus, vor fi exceptate de la testare, la numai cîteva zile după ce agenția a dezvăluit o creștere a numărului de decese în rîndurile vaccinaților.

Și în Marea Britanie situația este asemănătoare. Un raport al Agenției de Securitate Sanitară a Marii Britanii (UKHSA), dat publicității pe 7 octombrie, arăta că marea majoritate a deceselor de COVID-19 din septembrie s-a înregistrat în rîndurile celor complet vaccinați, la fel ca și majoritatea internărilor în spitale. De notat că Marea Britanie are o rată de vaccinare aproape identică cu cea din Suedia. În perioada 6 septembrie – 3 octombrie 2021, 70% dintre cazurile de COVID-19 soldate cu decese au survenit în rîndul celor vaccinați cu schema completă, potrivit datelor UKHSA. S-au înregistrat 2.281 de morți printre cei vaccinați complet și doar 611 la cei nevaccinați, în interval de 28 de zile de la un test pozitiv.

În rîndurile persoanelor vaccinate cu schema parțială s-au înregistrat 98 de decese. Numărul de decese în

celulele au început să plutească împreună și să se aglomereze, indicînd fie o pierdere de oxigen, fie o scădere a hemoglobinei. Toate acestea s-au petrecut în decurs de 1-2 minute.

Concluzia cercetătorului este că, după injectarea vaccinului Pfizer, globulele roșii din sînge vor avea o capacitate semnificativ mai redusă de a transporta oxigenul – atît de necesar vieții – de la plămîni în organism.

rîndurile britanicilor complet vaccinați a cunoscut o creștere dramatică în luna august. În perioada 9 august – 5 septembrie, Public Health England a raportat 600 de decese de COVID în rîndul nevaccinaților și 1.659 de decese în rîndul celor vaccinați cu două doze.

Și din punct de vedere al spitalizărilor, ultimele cifre ale UKHSA arată că persoanele vaccinate sînt cu circa o treime mai numeroase decît cele nevaccinate: 3.910 internați complet vaccinați față de 2.400 de internați nevaccinați. Persoanele complet sau parțial vaccinate au reprezentat 64% dintre internări. O tendință asemănătoare – de creștere dramatică a numărului de infectări – se înregistrează și în Statele Unite. Un raport din septembrie al Departamentului de Finanțe a dezvăluit că aproximativ 60% dintre pacienții vîrstnici din sistemul de asigurări Medicare, din statul Vermont, la data de 7 august erau complet vaccinați.

De asemenea, Vermont, care este cel mai vaccinat stat american, a raportat luna trecută că 76% din decesele de COVID înregistrate în septembrie au fost în rîndul celor complet vaccinați. În statul Maryland, unde circa 85% dintre adulți sînt deja vaccinați cu cel puțin o doză, peste 40% din decesele recente de COVID-19 s-au înregistrat în rîndurile celor complet vaccinați. „În ultimele șase-opt săptămîni, peste 40% din persoanele care au murit în Maryland erau complet vaccinate”, a declarat fostul director al CDC, Robert Redfield, în prezent consilier special al guvernatorului Larry Hogan.

Abonamentele la Revista ,,România Mare” se pot face prin intermediul Poștei Române, astfel:

- la Oficiul poștal de care aparțineți (abonamentele se înnoiesc lunar); - pe site-ul www.posta-romana.ro, secțiunea Abonamente presă.

Costul unui abonament variază, după cum urmează:

– 1 lună – 17 RON

– 3 luni – 51 RON

– 6 luni – 102 RON

– 12 luni – 204 RON

Codul de identificare în catalogul Poștei Române este 19.360.

Vă mulțumim!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRESS book ConSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPRES DISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞTA RoMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.