România Mare, nr. 1599

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Isus a zis: ,,Și vă voi face pescari de oameni”. Nu vînători de oameni, ci pescari!

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

O

situație revoltătoare: Ungaria mare și România… mică!

motto: ,,Valorile sînt mai importante decît banii”.

VIKTOR ORBAN

Mă tem că dintre cele trei sintagme cuprinse în titlu singura mai puțin reală este ,,situație revoltătoare”. Pentru că, în realitate și în fapt, românii nu se manifestă deloc revoltați; în timp ce Ungaria face o figură importantă, chiar eroică în aceste zile, România devine o prezență din ce în ce mai mică, mai supusă, mai lipsită de personalitate. Și asta, datorită conducătorilor ei – dar și românilor care, fie îi susțin, fie se retrag dezgustați și deprimați în propria lor lume, fie nu își manifestă revolta decît… pe ,,mediile de socializare”.

Doar o minoritate din România se manifestă în stradă și încearcă să construiască structuri politice – singura cale prin care se poate acționa serios pentru redresarea țării. Dar și în cazul acestei minorități se manifestă aceeași impotență românească – sînt deja împărțiți pe grupuri, nu trec peste anumite orgolii, de multe ori nu se recunosc unii pe ceilalți… Și, desigur, aceste grupuscule sînt penetrate de cei care slujesc cu totul alte interese.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Există arme climatice?

Ploile puternice care au lovit Germania, precum și incendiile din Rusia și Turcia, au readus în atenția publică întrebarea: se pot controla fenomenele naturale? În ce măsură pot fi provocate de om schimbările climatice care presupun cataclisme? Cu alte cuvinte, există o armă climatică?

Desigur, tehnologia de gestionare a vremii este o realitate. Pentru prima dată, s-a vorbit serios despre controlul naturii din Statele Unite în prima jumătate a Secolului al XIX-lea. Prima aplicare „reușită” a acestei tehnologii a avut loc în 1916, în Texas, unde Charles Hatfield a provocat precipitații abundente cu invenția sa. Apoi ploile au dus la numeroase distrugeri și pierderi de vieți omenești.

În întreaga lume au loc demonstrații împotriva vaccinării obligatorii

Weekend-ul trecut au avut loc demonstrații în întreaga lume împotriva restricțiilor cauzate de răspîndirea coronavirusului și pașapoartelor sanitare. Cele mai ample proteste împotriva „dictaturii sanitare”, la care au participat sute de mii de oameni, au avut loc în Franța. La Paris, protestatarii au blocat traficul pe ChampsElysées, au atacat vehiculele poliției, aruncînd cu pietre și lovindu-le cu picioarele. Manifestanții au provocat la bătaie forțele de ordine, care au folosit tunuri de apă și gaze lacrimogene. Nouă persoane au fost arestate. În Place de la Bastille, protestatarii au scandat „Libertate!”, iar la manifestațiile din districtele de vest ale capitalei franceze, participanții au purtat bannere pe care scria: „Opriți dictatura!”.

La Lyon, pe Place Bellecour, aproximativ o mie de oameni au mers la o demonstrație neautorizată. Patru persoane au fost imediat arestate, iar apoi protestatarii au început să arunce cu sticle în polițiști. Ca răspuns, s-au utilizat gaze lacrimogene. Demonstranții au blocat o autostradă, iar atunci cînd poliția a încercat să elibereze perimetrul, cei peste „o sută de oameni cruzi și hotărîți, îmbrăcați în negru” au format un lanț uman. Patru mii de oameni au mărșăluit pe străzile din Strasbourg pînă în Piața Republicii, scandînd „Libertate!” și cerînd demisia lui Emmanuel Macron, iar alți două mii au mărșăluit pe străzile din Lille. (continuare în pag. a 17-a) rm

Din anii ʼ90 ai Secolului al XX-lea, Occidentul a început să vorbească despre necesitatea utilizării unor astfel de tehnologii în cadrul Agendei de mediu. În anii 2000, a apărut termenul „geoinginerie”, înțeles de guvernele anumitor țări ca un fel de strategie de politică externă.

Acum un deceniu, The Guardian scria: ,,Schemele de geoinginerie sînt proiecte concepute pentru a aborda direct efectele schimbărilor climatice, de obicei prin eliminarea CO2 din aer sau prin limitarea cantității de lumină solară care ajunge la suprafața planetei. În timp ce geoingineria pe scară largă este încă în curs de dezvoltare, susținătorii controlului climatic susțin că ar putea deveni în cele din urmă necesară dacă lumea vrea să evite cele mai grave consecințe”.

(continuare în pag. a 16-a)

Cnd un brbat iubete o femeie

Cînd un bărbat iubeşte o femeie e îmbătat de muzici în amurg palate de cleştar din filme triste răsfaţă ochii lui de demiurg

Înduplecat ca fiara în capcană cu pieptul podidit de-o rană grea prin vămile orbirii se înalţă pentru a-şi lua lumină de la Ea

Şi toată viaţa lui se face orgă în catedrala unui cîmp de maci iniţiat în tainele nunțirii reîncarnarea unui antic vraci

Preschimbă-n aur tot ce va atinge depune jertfe pe altarul Ei mărinimos ca prinţul ce salvează creştinii daţi la gropile cu lei

Un sentiment între extaz şi jale ceva bolnav şi purificator –cînd un bărbat iubeşte o femeie se-mperechează îngerii în zbor.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Iarna pe uliţă F Opoziţia pune Biciuşca pe bucureşteni F Ilie Năstase îşi va termina cariera în ridicol F Caraion, sluga preaplecată a lui Ceauşescu F Un beţivan irecuperabil: Mihai Pelin F Broscoiule, pune burta pe carte!

PArTEA A II-A

F Ziarul unguresc de limba română „România liberă“ e din ce în ce mai prost scris, mai lipsit de credibilitate, mai ticălos. Pentru o fiţuică condusă de un colaborator al K.G.B.-ului (toată lumea a citit nota prin care Băcanu recunoştea că a lucrat pentru Volodin) – este cam neruşinat titlul dat sîmbătă, pe pagina I: „Graciov confirmă – Rusia vrea să pună din nou laba pe Europa de Est!“ F La fel cum neruşinată e şi turnătoria micului bătăuş portuar şi informator Secu, Al. Mihalcea: „Cum a ajuns «Jurnalul» lui Caraion la «Săptămîna»“. Nu avem, efectiv, nici vreme, nici poftă să dialogăm cu un nemernic ca acest Mihalcea, care, după ce a zdrobit destine de oameni nevinovaţi, acum e amestecat în afaceri scandaloase în judeţul Constanţa, pentru care oricine va veni la putere după alegerile din toamnă o să-l bage automat la puşcărie. Totuşi, el citează un vopsitor din Constanţa, pe nume Gh. Fărcăşiu, care i-ar fi spus lui că fotograful de la „Saptămîna“, Constantin Cioboată, l-ar fi informat că „a venit Vadim la redacţie cu doi securişti şi cu «Jurnalul» lui Caraion luat din camera lui Marin Preda, de la Casa de Creaţie de la Mogoşoaia“. Iată încă o aberaţie a tripletei de Idioţi Cioboată-FarcăşiuMihalcea: „Minciună este şi afirmaţia privind statutul de «colaborator» la revista condusă de Eugen Barbu al lui C.V.T., căci Vadim l-a dat afară pe Cioboată de la «Săptămîna»“. Mulți păduchi mai mişună prin speluncile şi birturile oraşelor! Dar, hai s-o luăm metodic: 1) În viaţa lui, Vadim n-a fost la Casa de Creaţie de la Mogoșoaia, fiindcă n-a fost membru al Uniunii Scriitorilor, şi nici măcar al Fondului Literar; alţii sînt cei care au tocat bani grei pe acolo şi au ars gazul de pomană; 2) Marele scriitor Marin Preda a murit în luna mai a anului 1980, în somn, înecat cu propria sa vomă, precum Attila (i s-a blocat epiglota), după nişte beţii crîncene la care l-au tîrît „dizidenţii“ de azi, deces constatat de medicul-scriitor Dan Claudiu Tănăsescu care l-a și găsit în camera sa de lucru și a anunțat pe toată lumea; 3) Vadim n-a văzut blestematul ăla de „Jurnal“ și nici nu l-a interesat dat fiind faptul că n-a dat niciodată nici o ceapă degerată pe acest Caraion, care n-avea talent nici cît scrumiera de pe biroul poetului, era un zero absolut și, pe deasupra, un individ rău, cu care nimeni nu putea să comunice; 4) Dacă Securitatea i-ar fi înmînat „Jurnalul“ lui Eugen Barbu, atunci de ce-a mai fost nevoie să-l fotografieze, pagină cu pagină, părăpăditul ăla de pozar?; 5) Ce este, la urmaurmei, important: cum a ajuns la o publicație un document, sau autenticitatea și conținutul documentului?; întrebarea e valabilă și pentru hingherrii de azi, care deplasează accentul oricărei discuții de pe una, pe alta, de parcă publicațiile din lumea largă ar fi datoare să-și divulge sursele de informare; 6) Problema morală a lui Caraion a fost că îi înjura pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca în „Jurnal“, dar odată ajuns în Occident, a apelat la mila lor, numai că, în clipa în care cele două gloabe rablagite au citit în „Săptămîna“ cum îi batjocorea licheaua în intimitate, l-au dat afară de la „Europa Liberă“; şi azi, dacă am mai avea un asemena caz, n-am ezita o clipă şi l-am populariza, fiindcă opinia publică trebuie să fie bine şi corect informată; 7) Pe acel Cioboată, nu Vadim l-a dat afară, ci propriile sale beţii şi porcării, ca şi nişte apucaturi

de chiulangiu care au exasperat tot colectivul redacţional, ca să nu mai vorbim de afacerile penibile cu poze la nunţi şi botezuri, pe care încasa bani grei, dar nu le onora, îl fugăreau miresele şi naşii pe Sărindari, astfel încît marele Eugen Barbu era silit să audă zilnic reclamaţii de la cei păgubiţi; 8) Degeaba încearcă proasta asta de Mihalcea să falsifice biografia senatorului Vadim: conform cărții de muncă și tuturor actelor existente la numeroase instituţii, poetul n-a lucrat niciodată, nici măcar o singură zi, la „Săptămîna“, ci numai la „România liberă“ şi „Agerpres“; dar, fireşte, peatunci nu bîntuiau prin presă atîtea canalii ca acum; aşadar, el n-avea nici o putere să-l dea afară pe trogloditul ala care cădea sub masă de beat ce era. În încheiere, să facem un pustiu de bine micilor potăi care tot urlă la Lună pe mormîntul lui Ion Caraion (Virgil Asztalos-Magureanu, Mihai Pelin, Ileana Lucaciu, Al. Mihalcea ş.a.), şi să demonstram că el n-a fost deloc un dizident şi un rezistent anticomunist, aşa cum mint ei acum, cu neruşinare. Iată numai cîteva dintre dedicaţiile slugarnice pe care el le caligrafia pe adresa lui nicolae Ceaușescu, cel care i-a dat o pensie mare şi un splendid apartament pe Bd. Titulescu. E foarte greu să treci de la mînuirea pistolului la mînuirea stiloului! Opinia publică va vedea că ele nici măcar nu erau dedicații, ci un fel de scrisori prolixe şi dezgustătoare, pe care fostul legionar le folosea ca pretexte pentru a mai cerşi cîte un favor: „Stimate tovarăşe Ceaușescu, încă o dată vă mulţumesc pentru prisosul de caldă atenţie pe care mi-l purtaţi, Cartea pe care v-o trimit conţine exact numărul anilor sărbătoriţi alaltăieri de ziarul «Scînteia», în redacţia mezină a căruia v-am întîlnit în toamna acelor prime zile de după întîiul 23 August. Pe urmă nu v-am văzut atîta şi atîta timp! Sensul celor cîteva rînduri de faţă nu vrea să se piardă în vorbe goale, dar vă rog să distanţaţi între ele două clipe şi-n intervalul creat (dacă totuşi e cumva posibil!), să-mi înlesniţi posibilitatea de a vă vorbi. Aş datora acestei bunăvoinţe dezlegarea multora dintre gîndurile mele. Și vă mult (?!) rămîn îndatorat - ION CARAION“, dedicaţie pe volumul de versuri Necunoscutul ferestrelor, 29 septembrie 1969; „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu în amintirea zilelor de la începutul «Scînteii tineretului“ – vă rog neţărmurit de mult să-mi îngăduiţi să vă pot vorbi!“ – Ion CArAIon, text reprodus după o carte de vizită; „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, pe care îl cunosc şi care mă cunoaşte, într-adevăr, o fierbinte, o bărbătească urare de lumină şi multă, și rodnică, şi umană!” - ION CARAION, dedicaţie pe volumul Selene şi Pan, 21 februarie 1971; „Tovarăşului Nicolae Ceauşescu în amintirea zilelor (şi nopţilor) şi entuziasmelor tinerelor încumetări grele din redacţie, din paginile, din anotimpurile «Scînteii tineretului»... Cu preţuire, cu respect și drag – ION CARAION“, dedicaţie pe volumul de versuri Lacrimi perpendiculare, 4 mai 1978 etc., etc. De la „respect şi drag” pînă la copitele pe care Caraion i le trăgea fostului său binefăcător, în broşurica Insectele tovarăşului Hitler, e o cale lungă! Desigur, despre morţi numai de bine, dar vă puteţi da şi dvs. seama: dacă mort fiind, acest Caraion poate face atîtea valuri şi poate provoca atîta rău, vă imaginaţi ce făcea el cînd era în viaţă? F Irecuperabilul beţivan mihai Pelin a primit de la Virgil Asztalos Măgureanu cele 2 dosare de Securitate ale senatorului Corneliu Vadim Tudor, pe care le publică în serial, trunchiat, deformat și răutăcios, cu unele adăugiri prefabricate recent, în fiţuica „Expres

Magazin“ a lui Ion Cristoiu. Fapta e gravă și penală pentru că se încălcă mai multe legi deodată. Se pare că ticăloşia s-a făcut cu acordul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Activităţii S.R.I., Vasile Văcaru, pe care epava aia umană de Pelin îl vizitează des la Senat. Nu se pierde ocazia de a fi terfelită şi memoria marelui patriot şi creator Eugen Barbu. Fireşte, toate luptele eroice ale lui Vadim și Barbu pentru Transilvania, Basarabia şi Bucovina, pentru demnitatea românească, pentru tipărirea cuvîntărilor lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Take Ionescu şi nicolae Iorga, pentru demascarea ocupaţiei ruseşti, pentru salvarea bisericilor, pentru ajutorarea atîtor oameni necăjiţi – ei, bine, toate acestea (reflectate în imprimările telefonice efectuate de Securitate în perioada 1980-1989) sînt ignorate de derbedeul ăsta de mihai Pelin. Nu-i nimic, Peline, noi n-o să îi cîrpim două palme, cum ne sfătuiesc unii, dar ai în faţă păţania lui Aristide Dragomir şi a altora care au încercat să ne suprime; atunci cînd vei muri beat mort într-un şanţ, să ştii că e bătaia lui Dumnezeu F Parlamentul Republicii Moldova demonstrează cît de adînc a fost procesul de rusificare: propunerea preşedintelui Mircea Snegur de a se modifica textul Constituţiei şi de a fi înlocuită sintagma „limba moldovenească“ cu aceea de „limba română“, a fost respinsă de rusofoni şi agrarieni. „Limba e naţionalitatea“ ­ spunea iluministul german Fichte Există limbă română şi naţionalitate română – cei care trag cu dinţii să-şi spună moldoveni, sînt, de fapt, moldoruşi. Oricum, felicitări lui Mircea Snegur: după o serie de erori şi ezitări, el s-a trezit la realitate şi merită, cel puţin pentru lupta aceasta, toată stima noastră. F Partidul de buzunar al lui Sergiu Cunescu, P.S.D.R., crede că Petre roman va cîştiga alegerile prezidenţiale, din primul tur. Aşa a susţinut bătrînelul acela care vorbeşte mult şi nu spune nimic, Constantin Avramescu (Costică, Costică, fă gura mai mică!). Singurul tur la care va cîştiga Petre roman va fi turul pantalonilor, de care or să-l apuce românii, zdravăn, şi-or să-l arunce pe fereastră, dar nu de sus în jos, ci de jos în sus, de la subsol la parter. Neruşinarea odraslei de general evreu al n.K.V.D.-ului e fără margini: după ce a distrus o Țară, mai are obrăznicia să-şi anunţe candidatura (?!) la Preşedinţia ei! Dar, bietul băiat nu ştie ce-l aşteaptă, ce tăvăleală o să-i tragem... F Nimeni nu l-a ştampilat încă drept „extremist“ pe revoluţionarul timişorean Lorin Fortuna, preşedinte al unui Partid Republican. În cadrul unei întîlniri desfăşurate la Reşiţa, el a făcut o serie de propuneri şocante, dintre care unele sînt chiar dorite de populaţie: 1) Castrarea violatorilor recidiviști (asta nu înseamnă să le taie penisul, ci să le extirpeze testiculele, ca să vorbească și ei gigea, frumos, elegant piţigăiat ca Nicolae Manolescu); 2. Reintroducerea, pentru o perioadă limitată, a pedepsei cu moartea, pentru crime deosebit de grave (aici credem că s-a gîndit la concitadinul său Vasile Popovici, numai că pe el nu-l poate executa nimeni, fiindcă e nebun, iar dilimanii beneficiază de tratament special: chiftele, mirinda și cămăşi de forţă); 3) Reînființarea şantierelor de muncă pentru deţinuţi. „Ce, nu mai poate fi făcut încă un Canal?” – a întrebat dl. Lorin Fortuna. Ba da, maistre, dar dacă nu iese unul de Navigaţie, e bun şi unul de Televiziune? F În satul Globu Rău (ce nume!) din comuna Mehadia, militarul în termen Anton Şuvăgău a violat-o şi a ucis­o pe Petra Bube, de 71 ani. Ştiţi care e ironia soartei? Biata femeie era domnişoară bătrînă, adică virgină. Ce păcat că s-a ajuns pînă aici! Mai bine s-ar legaliza casele de prostituţie, măcar ştim o socoteală, se vor diminua violurile, şi bolile venerice vor fi ţinute sub control. Iar patroanele primelor bordeluri vor fi după cum urmează: Monica Lovinescu, Andra Aurora Manta, Simona Popescu, Mihaela Armășelu şi Vladimir Alexe (va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 16 februarie 1996)

Actualitatea internaţională

Pandemia – o șansă ce nu trebuie ratată

Se pare că ideea vaccinării universale a populației împotriva infecțiilor virale a început să provoace interes încă din anii ʼ70 ai Secolului XX. În iarna anului 1976, în Fort Dix, New Jersey, oamenii au fost infectați cu un virus necunoscut, numit atunci gripă porcină. În Statele Unite a fost declarată stare de urgență, iar 48 de milioane de cetățeni americani au fost vaccinați. A fost înregistrat un singur deces cauzat de gripa porcină, al unui militar american, dar alți cîțiva mii au continuat să piară ca urmare a gripei sezoniere obișnuite. În același timp, au fost relevate multe efecte secundare ale vaccinării, unul dintre cele mai răspîndite fiind declanșarea sindromului GuillainBarré (boală neurologică paralizantă). Campania de vaccinare a fost oprită din cauza lipsei sale de sens.

Toate acestea s-au petrecut în mandatul președintelui Gerald Ford, considerat a fi vinovat, deoarece a îndemnat populația să se vaccineze. Cu toate acestea, nu după mult timp (în ianuarie 1977), Ford a părăsit Casa Albă, chestiunea vaccinării nefiind niciodată investigată pe deplin, dar investigațiile private ale medicilor au continuat. Medicul canadian Ghislaine Lanctôt a publicat în 1995 cartea „Mafia medicală”, dedicată relației dintre Big Pharma și autoritățile guvernamentale din domeniul sănătății, în care a caracterizat aceste legături drept criminale. Ghislaine Lanctôt a arătat că nu există nici o bază medicală pentru a decide vaccinarea universală în Statele Unite, dar apelurile la companiile farmaceutice a predominat. În carte, un medic canadian susține că lumea din culise, construind o nouă ordine mondială, are nevoie de vaccinuri ca arme pentru „reducerea masivă și țintită a populației lumii”. Această declarație a fost făcută cu un sfert de secol înainte ca ONU, OMS, FMI, Banca Mondială să solicite vaccinarea universală a populației lumii în lupta împotriva pandemiei COVID-19.

Curajosul cadru medical a fost persecutat, încarcerat pentru a renunța la declarațiile sale, dar nu a renunțat. El a simțit mult mai devreme decît alții că traversăm o etapă de pregătire pentru o provocare virală și mai mare, care, potrivit organizatorilor, ar trebui să se încheie cu vaccinarea la scară globală.

În 2009, a reapărut gripa porcină, desemnată prin codul A-H1N1. „Ies dintr-o lungă tăcere privind vaccinarea, deoarece simt că miza este uriașă de data aceasta. Consecințele ar putea fi mult mai mari decît se așteptau conducătorii”, scria dr. Lanctôt. Jurnalista austriacă de investigație Jane Bürgermeister a venit în ajutorul autoarei. La începutul anului 2009, a depus acuzații la FBI împotriva OMS, ONU și a mai multor oficiali de rang înalt, acuzîndu-i de bioterorism și tentativă de crimă în masă. În aprilie 2009, Jane Bürgermeister a depus plîngeri penale împotriva corporației multinaționale farmaceutice americane Baxter AG și a filialei sale AVIR Green Hills Biotechnology din Austria, care au fost acuzate că au produs un vaccin infectat cu gripa aviară. Materialul contaminat a fost trimis de filiala austriacă Baxter către 16 laboratoare din patru țări. Jane Bürgermeister nu este străină de aceste practici. La inițiativa ei, a fost lansată o anchetă judiciară împotriva companiei

farmaceutice germane GlaxoSmithKline: conform datelor preliminare, peste 4.000 de medici și oficiali din domeniul sănătății din Germania au primit mită de la această companie.

Ca parte a investigației sale jurnalistice, Jane Bürgermeister a prezentat argumente puternice în favoarea faptului că epidemia (sau pandemia) este artificială: în primul rînd, virusul în sine a fost creat de om; în al doilea rînd, cineva a ajutat la răspîndirea lui. Reacția „mafiei medicale” a fost rapidă: în iulie 2009, Jane Bürgermeister a fost concediată de la locul de muncă, de atunci, făcîndu-se remarcată ca blogger.

În același an 2009, a apărut o altă persoană care a susținut versiunea originii artificiale a gripei porcine. Acesta este Wayne Madsen, fost ofițer de informații navale al SUA și acum jurnalist de investigație. Potrivit acestuia, „vectori“ ai gripei porcine H1N1 indică faptul că virusul a fost creat prin modificarea genetică în scopuri militare ca o armă biologică.

Cunoscutul activist social englez David Icke s-a alăturat discuțiilor cu privire la natura originii gripei porcine. În 2009, acesta a publicat un amplu articol intitulat „Gripa porcină A H1N1. Gripa nu este la fel de rea ca vaccinul ei!”. Citez cîteva extrase: „Trebuie să realizăm aici și acum că dictatura fascistă nu a fost mult timp o amenințare, ci o realitate obiectivă. Pînă acum, mulți nu au observat-o, dar acum este pur și simplu imposibil să nu o vezi. [...] Conspiratorii, intenționați să reducă de mai multe ori populația lumii și să transforme restul în ceva de genul terminalelor de computer, transformă conceptul de viață din exterior. Nu au nici cel mai mic respect față de viață și nici cea mai mică compasiune față de victimele crimelor lor. Am avertizat că un astfel de moment va veni, timp de aproape 20 de ani. […] Situația nu a fost niciodată atît de gravă în legătură cu intenția actuală de a efectua vaccinarea obligatorie a întregii populații a planetei. Virusul gripei porcine a fost creat în laborator cu scopul de a provoca o panică masivă și de a prezenta vaccinul drept singura salvare”.

David Icke a enumerat principalii suspecți din dosarul pe care Jane Bürgermeister l-a predat Biroului Federal de Investigații al SUA (FBI). De ce FBI? Deoarece cele mai importante persoane implicate în dosar sînt figuri americane: președintele Barack Obama, miliardarul David Rockefeller, secretarul american pentru sănătate și servicii umane Kathleen Sibelius, secretarul american pentru securitate internă Janet Napolitano. Lista include, de asemenea, oficiali din organizații internaționale: coordonatorul ONU David Nabarro, directorul general al OMS Margaret Chan. Pe aceeași listă se mai află David Rothschild, George Soros și ministrul austriac al Sănătății, Alois Stoger. Concluzia: „virusul gripei porcine a fost creat și eliberat cu asistența Organizației Mondiale a Sănătății controlată de RothschildRockefeller – însăși organizația care a declarat atunci că virusul se răspîndea atît de repede încît a venit timpul să declare un epidemie globală”.

David Icke scria în 2009: „Simptomele gripei porcine sînt acum aproape identice cu cele obișnuite, prin urmare, considerînd toți pacienții fără discriminare ca victime ale epidemiei, nu este dificil să obțineți statistici destul de impresionante. Guvernul britanic a anunțat că nu mai este nevoie să mergi la un medic cu simptome de răceală, diagnosticul se face acum prin telefon și fără nici un test de laborator. Cît de convenabil pentru statisticile pe care le doriți!”.

Sîntem surprinși că giganților farmaceutici americani Pfizer și Moderna le-a luat doar 11 luni pentru a crea vaccinuri pentru COVID-19, pentru a obține aprobarea autorităților de reglementare guvernamentale și pentru a începe producția. Deci, această metodă expresă de pregătire pentru vaccinarea universală a fost deja testată în 2009. După cum a remarcat David Icke, renumitul Baxter AG, cu filialele sale, „este unul dintre principalii

furnizori de vaccin împotriva gripei porcine pe care guvernele din întreaga lume îl impun populației fără cel mai mic control serios al siguranței. Vaccinul la viteză maximă a depășit barierele inspecțiilor sanitare, care, în cel mai bun caz, erau limitate la teste care durează mai puțin de o săptămînă”.

Cu toate acestea, după cum s-a dovedit, nu a existat nici o campanie media în vederea vaccinării în anul 2009. A fost doar o piesă de teatru. David Icke a dezvăluit secretul: Baxter a brevetat vaccinul A H1N1 pe 28 august 2008! Adică, cu șapte luni înainte ca o nouă tulpină de virus porcin să fie înregistrată pentru prima dată în Mexic! Și începeți să vă întrebați: vaccinurile COVID-19 de astăzi au fost dezvoltate cu adevărat în laboratoarele Pfizer, Moderna și alte corporații Big Pharma? Sau au fost dezvoltate înainte? Și dacă acest lucru s-a întîmplat mai demult, cum ar fi putut fi dezvoltate fără virusul COVID-19? Ajungem la versiunea conform căreia vaccinurile au fost dezvoltate înainte de începerea așa-numitei pandemii anunțată în martie 2020 și au fost dezvoltate simultan cu dezvoltarea virusului COVID-19.

În 2009, o operațiune totală de vaccinare a eșuat. În primul rînd, revolta creată de activiști precum Jane Bürgermeister și David Icke s-a răspîndit în toată lumea. În al doilea rînd, nu în toate țările lumii autoritățile erau pregătite să participe la o conspirație mondială. În al treilea rînd, America, unde se pregătea conspirația universală de vaccinare, nu era pregătită să accepte planul. Știm că Barack Obama a devenit președinte al Statelor Unite datorită promisiunilor sale de reformă radicală a sănătății din țară. Jane Bürgermeister și David Icke au arătat că reforma a fost concepută în primul rînd pentru a putea efectua vaccinarea populației. Inclusiv în detrimentul finanțării bugetare nelimitate cu eliberarea completă a Big Pharma de orice răspundere pentru daune aduse sănătății umane și morții.

Există o declarație a lui Jacques Attali, un cunoscut finanțator și bancher care lucrează pentru Rothschild. În 2009, el a scris în L’Express: „Istoria ne învață că umanitatea se dezvoltă substanțial numai atunci cînd oamenii se tem cu adevărat. Marea Pandemie are mult mai mult succes decît orice campanie umanitară sau de mediu menită a convinge oamenii de nevoia de altruism” (prin ,,altruism”, acesta înțelege disponibilitatea oamenilor de a face sacrificii în interesul umanității – n.a.).

În 2009, Attali a cerut crearea, „pînă la următorul eveniment inevitabil, a unor mecanisme de prevenire și control, precum și a unor mecanisme logistice pentru distribuția echitabilă a medicamentelor și vaccinurilor”, care necesită „o forță de poliție globală, un depozit global și, prin urmare, impozitarea globală”. Și „atunci vom fi capabili să punem bazele unui guvern mondial mult mai repede”. Acesta este un manifest al globalismului în forma cea mai condensată!

Regretînd că oportunitatea de a lansa o „restructurare mondială” folosind criza financiară globală și gripa porcină a fost ratată în 2009, Attali a caracterizat „pandemia” de astăzi ca o oportunitate de neratat. D.A.

TABLETĂ DE SCRIITOR

Fără coroniță

Iată-mă la serbarea de sfîrşit de an a clasei a patra, însemnînd terminarea şcolii generale... Împreună cu colegii mei de clasă din sat şi cu domnul învăţător m-am urcat pe scenă, să susţinem spectacolul şcolăresc, pregătit cu mult timp înainte. Pentru că domnul, înainte de organizarea vreunei sărbări, ne dădea fiecăruia să învăţăm cîte o poezie şi, pentru că unii elevi reţineau mai anevoie un text, ne chema şi la repetiţii, să nu cumva să ne facem de rîs în final.

De îndată ce s-a tras cortina, s-a făcut linişte peste tot. Fiecare copil era îmbrăcat în cele mai curate haine. Voioşia noastră copilărească ne lumina chipurile, la fel ca soarele reflectat într-o nesfîrşită oglindă de rouă. Ce frumoşi eram... Ce bine ne stătea aşa, gătiţi de sărbătoare şi cu bucuria pe feţe.

Domnul dădu tonul cu arcuşul său. Pentru început intonăm două sau trei cîntece patriotice. Apoi, unul cîte unul, sîntem chemaţi să ne recităm poeziile. Cînd am ieşit în faţă, să-mi spun poezia şi văzînd-o pe mama în mulţime, cu privirea încruntată către mine, am crezut că mi se opreşte inima în piept. Nu mai aveam pic de aer şi mai erau, cred, două sau trei versuri de recitat, dar n-am mai putut să rostesc nici un cuvînt. Atunci m-a bufnit un hohot de plîns. A venit imediat domnul, m-a luat uşor de mînă şi m-a dus în spatele celorlalţi copii. O auzeam parcă pe mama cum cum scrîşnea din dinţi că m-am încurcat.

Nu a rîs nimeni de mine. Dar de ce m-am pierdut cu firea? De ce oare am uitat poezia? Înainte de a mă urca pe scenă, domnul mă ascultase şi o ştiusem la perfecţie. Nu mă bîlbîisem, nu mă încurcasem la nici un vers. Şi atunci?...

Dar mai cu seamă mă gîndeam la mama... O făcusem de ruşine pentru că nu am ştiut poezia. Şi cît de mult îşi dorise să vadă cum şi pe mine mă aplaudă lumea. Nimeni nu m-a aplaudat, fiindcă nu am ştiut să spun poezia. ... Unii dintre părinţii mai slobozi la gură îi strigau învăţătorului să mă coboare mai repede de pe scenă, că le fac odraslele de rîs. Mă împotmolisem chiar de la primele versuri. Şi era o poezie scurtă, de trei strofe... Domnul o alesese anume pentru mine... Avea cuvinte frumoase, simple... Mă împotmolisem, de frică să nu o fac pe mama de rîs, că prea se uita la mine... Mi se înmuiaseră picioarele, mai ales cînd o văzusem cît de atent mă fixa cu privirile. Parcă o auzeam zicîndu-mi: ,,Vezi, drace, să nu te încurci şi să-mi dai de lucru la palme!”. M-am înecat în sughiţuri şi lacrimi, văzîndu-mă în faţa atîtor oameni... Venise acolo aproape tot satul...

Copilărie... Viaţa zbuciumată a unui copil, ca a unui cîine zburătăcit din toate părţile...

Şi mă gîndeam că, doar cu o zi înainte, ştiusem poezia ca pe apă. Acum, îmi venea să sar de pe scenă şi să fug prin lume fără să mă mai opresc, pînă în pădurea de la Şipete. Acolo, să mă culc în iarbă şi să plîng pînă voi adormi. Iar cînd o să mă trezesc, să nu mai ştiu ce s-a întîmplat pe scenă... De ce am uitat versurile? Că doar repetasem de multe ori, domnul mă şi lăudase în faţa clasei. Cred că o ştiam cel mai bine dintre toţi elevii şi, acum, pe scenă, iată că mă încurcasem...

Mii de gînduri îmi treceau prin cap. Uitasem parcă şi cîntecele. Şi cît se chinuise domnul să ne înveţe. Se întîmpla ceva straniu cu mine... Oare mă deochiase careva? Cînd domnul a început să strige premiile, miam revenit. Nu mă mai uitam în sală. Toţi cei care nu primiserăm premiu am fost chemaţi pe scenă şi ni s-a oferit cîte un pacheţel. Şi doar pentru acest pacheţel fusesem ridicat iar pe scenă. Simţeam că podeaua scenei îmi ardea picioarele desculţe, buboase, cu crăpături adînci în călcăie de la ciulinii de pe dealurile unde duceam vacile la păscut. Şi rănile se vedeau, căci pantalonii mei erau scurţi, fără manşetă, cu ţesătura deşirată. Simţeam că tălpile îmi stau pe jar...

Mama era supărată. Nici nu mă băga în seamă. Cu pachetul subsuoară, cum se termină serbarea, alergai întrun suflet acasă. Mă duc în grădină. Ce frumos era acolo! Trandafirii roşii, înşiraţi buchete-buchete, îmi şopteau parcă dintre straturile de flori: ,,Nu fi trist, Daniele, vino lîngă noi, ne vom împleti tulpinile şi-ţi vom face noi coroniţă”. Mă strecor pe sub trandafiri, iar ei îmi aşază pe cap cea mai frumoasă coroniţă. ,,Drumul tău e cu totul altfel decît al celor care au fost premiaţi azi. Nu fi trist, Daniele!”, parcă aşa mi-au mai şoptit ei, învăluindu-mi răsuflarea cu un parfum dulce, îmbietor. Frumoşi sînt trandafirii din grădina noastră, gîndeam eu, nu ca aceia de pe masa premianţilor, aduşi de părinţi pentru copiii lor. Apoi am înaintat pe cărarea din grădină, printre butucii de vie. Totul era minunat, fermecător. Vîntul adia răcoros şi-mi zvînta năduşeala care nu-mi dădea pace. Via, la rîndul ei, parcă îmi vorbea: ,,Daniele, fii bărbat, viaţa ta nu se opreşte aici, succesul tău nu constă în premiile care s-au dat azi. Rîzi, fii vesel... Numai aşa vei realiza multe lucruri bune în viaţă”. Mi se părea că şi pădurea, şi cerul îmi şopteau cuvinte de îmbărbătare. Păsările, pitite printre frunzele pomilor, mă încurajau şi ele, cu ciripitul lor zglobiu: ,,Fii tare, Daniele, şi nu te lăsa învins. Acesta-i abia începutul. Viaţa ta va fi diferită de cea a colegilor premiaţi. Drumul tău în viaţă abia deacum se deschide... De-acum”. M-am aşezat cu burta pe iarbă. Mi-am desfăcut pacheţelul. Eram curios ce conţinea, ce-mi pusese mama în el. După ce desfac ambalajul, în hîrtia groasă, galbenă şi învechită, găsesc o bancnotă de 5 lei, puţin mototolită. Erau cei mai mulţi bani pe care îi văzusem în viaţa mea, bani care îmi aparţineau. În pacheţel am mai găsit o mînă de cireşe băşicate şi vreo două caramele. Mă uitam la toate acestea cu tristeţe, dar şi cu bucurie, în acelaşi timp. Ceva, totuşi, mă frămînta. Nu ştiam ce anume: să fi fost gîndul că nu învăţasem sufiecient de bine şi că de aceea nu am luat coroniţă? Pe viitor ştiam ce aveam de făcut.

M-am întors acasă. Soarele bătea spre apus. Mama era în poartă. Erau şi alte femei cu ea. Vorbesc despre serbare... Unele îi laudă pe copiii premianţi. Altele sînt de partea celor care au primit doar cîte un pacheţel de la părinţii lor. Mama e supărată. Mă cheamă la ea şi-mi spune să-i sărut mîna mătuşii Mariţa. Femeia dascălului. Nu înţeleg pentru moment de ce. În fugă, mama îmi spune că pachetul pe care îl primisem mi-l făcuse cadou dăscăliţa. Păi, mă şi mirasem: de unde să-mi facă mama pachet, cînd ea abia răzbătea cu greutăţile şi, peste toate, să-mi pună acolo şi 5 lei?...

La vremea aceea, 5 lei însemnau preţul a două pîini, din alea rotunde, mici, din mai multă tărîţă, pe care tatăl lui Vasile al lui Jenică, care avea serviciu în fabrică, ni le cumpăra de la Oneşti, o dată pe săptămînă. Făcuse mama înţelegere cu el că, dacă ne cumpără pîine, îi va duce sacii la moară cu căruţa şi vacile noastre... Îi va aduce crengile uscate de la pădure, că pădurarul nu dădea voie oamenilor să doboare copaci verzi, fără aprobarea lui, în urma verdictului dat de comisiile speciale de la Ocolul Silvic. Cei ce s-ar fi aventurat să comită asemenea fapte riscau ani grei de puşcărie. De fiecare dată, mama mă trimitea pe mine la movilă, să mă găsesc cu el şi să-mi dea pîinişoarele. Alteori, cînd vremea era nefavorabilă, ni le aducea el.

I-am mulţumit femeii dascălului, fără însă să mărturisesc cuiva cît de rănit îmi simţeam sufletul atunci. ION MACHIDON, Directorul revistei ,,Amurg sentimental“

Titu Maiorescu, însemnări de lectură

La Muzeul Literaturii Române se găsește un caiet de însemnări al lui T. Maiorescu. Judecînd după prima și ultima dată a însemnărilor, 1906 și februarie 1917, putem deduce că avem de-a face cu unul dintre ultimele manuscrise ale criticului. Ce conține acest caiet? În general, notații zilnice: lecturi, întîlniri și discuții cu diferite persoane, comentarea unor evenimente istorice, cheltuieli zilnice (căci se știe cu ce grijă își drămuia maestrul banii). În general, sînt notații jurnaliere, întîlnite și la alți intelectuali mai vechi sau din zilele noastre. Reținem, ca pe o curiozitate, o ,,statistica inglese recentă”, publicată în ziarul ,,Secolo”, din 2 ianuarie 1907, privitoare la înălțimea unor oameni politici și artiști. Astfel, printre ,,uomini grandi”

se numără: Pietro il Grande, care măsura fix 2,05 m, poetul Thakeray – 1,93, Washington –1,90, Lincoln – 1,86 m, Darwin – 1,83, Carlyle –1,80. (La această interesantă evidență putem adăuga și noi: Cehov, Kafka, Vlahuță, M.R. Iacoban, M. Sântimbreanu, cu toții trecuți de 1,90.) Urmează ,,uomini di media statura”: Byron – 1,74, Dickens – 1,75, Gladstone – 1,73 și, după cum scrie singur, autorul: ,,Eu am 1,71”. În fine, ,,tra i piccoli” îi enumerăm pe: Beethoven –1,63, Nelson – 1,63, Balzac – 1,63, Thiers –1,60, Kant – 1,58, Napoleon – 1,57. (Dar și Tolstoi, Băieșu sau Petru Vintilă, măsurînd cam 1,60 m).

● Titu Maiorescu ne mai informează și asupra populației României la data de 19 decembrie 1912: ,,7.248.000 locuitori (1.291.000 de la 1899), dintre cari 5.918.600 rurali, 1.329.400 urbani.

Bucureștii au 3.338.000 locuitori (61.900 de la 1899). Mai sunt 5 orașe cu peste 50.000 locuitori: Iașii, Galați, Brăila, Ploiești și Craiova. Copiat 10/23 februarie 1913”.

● Memorialistul ne mai face cunoscut un cîntec popular din lucrarea ,,Vieața poporului român”, Cîntece și hore adunate de Gh. Fira, București, 1916: ,,Lola – a dracului mai ești, Nici nu rîzi, nici nu vorbești, Numai din buze zîmbești.

(Ca pentru Mona Lisa a lui Leonardo da Vinci)”.

Ultima notație a făcut-o Titu Maiorescu pe data de 29 mai 1917. A murit în ziua de 1 iulie 1917, în brațele secretarei sale, Olga Neuman. PAUL SUDITU

Polemici « Controverse

FLORICA UNGUR – privighetoare a Bihorului

Au trecut 10 ani de cînd, la 4 august 2011, Florica Ungur a plecat, în prima oră a dimineții, să se întîlnească mai repede decît ar fi vrut ea, dar, mai ales, noi, cu ceata marilor interpreți și slujitori ai cîntecului popular, cărora le ducea dorul:

Maria Tănase, Maria Lătărețu, Dumitru Sopon, Emil Gavriș, Ion Luican, Alexandru Grozuță, Felician Fărcașu, Ion Cristoreanu, Petre Săbădeanu, fosta ei elevă Valeria Peter Predescu, G. Vancu, Paraschiv Oprea, Tudor Pană, Victor Predescu, Ionel Budișteanu, Drăgan Muntean, care s­a stins pe 20 aprilie 2002, a treia zi după ce a împlinit 47 de ani, Efta Botoca (vioara cea mai blîndă, care plîngea pe glas de doină interpretată de ea), precum și cu mama ei Ileana Cociuba și cu Prof. Mihai Pop. Să scriu despre această privighetoare a Bihorului e necesară o carte pe care, de altfel, am realizat-o în 2015. Dacă vrei să știi cum ești, spune un proverb românesc, uită-te mai des în oglindă. Și, dacă Dumnezeu ți-a dat putere, privește-te cu ochii altora: atunci imaginea îți va dezvălui lucruri noi. Noi o vom privi pe Florica Ungur în oglinda sufletului, a puterii noastre de a-i pătrunde harul și temeinicia cu care a slujit cîntecul popular. De multe ori discutam, în vizitele pe care le făceam la Oradea, și puncta faptul că ea nu acceptă decît „folclorul autentic, adică țărănesc. În acesta se regăsește românul în toate ipostazele vieții lui, de la naștere pînă la moarte. În cultura populară este oglindit sufletul unui neam. Folclorul ne arată cine am fost, cine sîntem, care este identitatea noastră națională /…/ O carieră de interpret adevărat (nu cîntăreț în blugi sau dive cu părul în ochi sau lațe pe spate pînă mai jos de mijloc) se clădește în timp, cu multă trudă și dăruire, iar sacrificiile pălesc în fața conștiinței că ai făcut un lucru durabil”. Uneori, era descurajată de noile aspecte sub care se produce muzica populară și se întreba în sine: „Oare am greșit și eu, ca Don Quijote de la Mancha, luînd iluziile în serios?”.

om Dan Poinar ne primea ca-n familie, în sala largă a bibliotecii. Acolo, regretata doamnă Elisabeta Cuc lăsa de-o parte cărțile și se preocupa de noi.

În manuscrisul pe care îl dețin, FLORICA UNGUR, această privighetoare trecută în lumea înaltă a spiritelor alese, se adresează, cu scrisul propriu, bihorenilor ei, oferindu-le „floarea sufletului meu și mireasma cîntecelor mele” cu care s-a identificat. Pentru că așa cum locul în care te-ai născut și ai crescut îți rămîne în ființă ca un acasă pe care îl porți oriunde ai fi, tot astfel, Floriceaua mea (așa îi spuneam) l-a păstrat și l-a dus în lume, făcînd cunoscut și altora acel acasă a celei născute în Bihor.

Am fost colege de facultate și de an, la Universitatea „C. I. Parhon”, cum se numea atunci: eu - la Limba și Literatura română, ea - la Secția clasică (Greacă și Latină). Ne întîlneam adesea la seratele studențești. Pe vremea aceea existau „seri dansante”, pe rînd (pe facultăți), unde cei „cunoscuți deja” ne retrăgeam într-un colț al sălii de dans și ne distram între noi (ea era solista corului Universității, iar eu campioană la gimnastică sportivă care, la fete, avea 6 aparate: sol, bîrnă, sărituri, paralele inegale, inele în balans și bară la 1,5 m). Ne-am redescoperit sufletele tîrziu, după sporadicele scrisori schimbate, la Oradea unde, din 1999, m-am dus, din trei în trei luni, după ceaiul pentru ficat, la acel minunat doctor ungur numit Elteș, care inventase un medicament „elkohep” neomologat pentru că n-a acceptat ca, la numele său, să se mai adauge un nume care n-avea nici în clin nici în mînecă cu descoperirea lui. Mă întîlneam cu Floriceaua mea la Biblioteca Județeană „Gh. Șincai” unde, pe vremea aceea, directorul – neuitatul om de cultură Constantin Nicolae Mălinaș - ne oferea cafele și loc de conversații la care, uneori, participa și dumnealui. Apoi, cînd Biblioteca s-a mutat (clădirea fiind retrocedată), gazdă permanentă ne-a fost Cercul Militar, unde minunatul

Vom încerca să conturăm portretul și personalitatea Floricăi Ungur, precum și meritele ei, unanim recunoscute, în interpretarea folclorului bihorean – în special a doinei cu fluierat din buze–, spicuind date culese din destăinuirile sale, din presa scrisă sau audio-vizuală. Am intrat în posesia multor materiale, prin amabilitatea unor adevărați prieteni de suflet și de spirit din Bihor. Dintre ei, cei mai apropiați au fost Dan Poinar, Ligia Antonia Mirișan –directoarea (nu director!) Bibliotecii Județene „Gh. Șincai”, Ioan Degău și Miron Blaga, autor de zeci de volume monumentale despre cultura Bihorului, Florica Bradu și tînăra deja afirmată Ioana Angela Urs, care a învățat multe de la profesoara ei. Florica Ungur s-a născut pe 8 iunie 1939 în satul Fîșca, comuna Vîrciorog (Bihor), din părinți români – Petru și Ileana, „păstrători ai obiceiurilor strămoșești în toate momentele vieții: naștere, înmormîntare, joc, semănatul și recoltatul holdelor, cultivarea și prelucrarea cînepii și chiar a inului. Un sat de dealuri și văi, înconjurat de păduri și pășuni. M-am bucurat de această viață relativ patriarhală, a satului meu, pînă la vîrsta de 17 ani, cînd am terminat liceul și ne-am mutat la Aștileu – mai la țară, cum se spune pe la noi, Fîșca fiind un sat mai izolat. Liceul îl făcusem la Vadu Crișului, l-am absolvit în 1956. Facultatea am făcut-o la București, la Universitatea C. I. Parhon, Filologia –Secția Limbi clasice (Latină și Greacă), fiind colegă de an cu Elis Râpeanu (pe atunci, Elena Dobrițoiu), ea fiind la Limba și Literatura română. Păstrez profesorilor mei – de pe toate treptele de învățămînt – o nesfîrșită recunoștință pentru că, pe mlădița fragilă, sinceră și cinstită, crescută de părinții mei, au știut să implanteze un altoi bogat în instrucția filologică de riguroasă specialitate. /…/ Cînt de cînd știu să vorbesc. Am învățat cîntecele auzite la șezători, la joc, la culesul cînepii. Bună întrebare de cînd cînt în public? Nu-mi plăcea să cînt în afara familiei înainte de a merge la școală, unde am fost obligată să cînt în fața învățătorilor, a părinților, a colegilor. Pînă la șapte ani, ca să cînt mai tare, mă ascundeam după casă, prin podul grajdului, unde erau fîn și cuibare cu ouă. Mama, Dumnezeu s-o ierte și s-o odihnească în pace, s-o țină de-a dreapta Sa, îmi spunea că mă pune să cînt pentru că se temea că nu voi ști să cînt și n-aș fi om întreg fără cîntec. /…/ În facultate, l-am cunoscut pe profesorul Mihai Pop, căruia i-am cîntat ce am știut. În urma acestui fapt, a chemat la Institutul de Etnografie și Folclor, al cărui director era, trei rapsozi din Aștileu: Cociuba Ileana (mama mea), Ardelean Floare și încă un bărbat. Imprimările se află în arhiva institutului. Spuneau că vocea mamei seamănă cu vocea Mariei Tănase” [din manuscris]. Orice iubitor de cîntec popular românesc își amintește de cîntece precum Bate vînt de la Orade; Slobozi, Doamne, glasul meu!; Cine nu știe ce-i doru; Noi merem după mireasă; Ai li, li, frunză galbănă; Io d-acela om am fost; Răsai, lună, codrilor; D-atîtea gînduri îmi vin etc.

Deci Florica Ungur spunea că ea cîntă pentru că sufletul ei e cîntător și că e fericită cînd îi face pe alții fericiți, mai ales prin cîntec. „Cîntecul popular? – se întreba ea. Ce altceva este acest tezaur decît o definire a ființei noastre ca neam?”. A fost profesoară de Latină și interpretă. Ioan Degău și Miron Blaga, în lucrarea cuprinzînd trei volume intitulată „Cîntecul de după cîntec” (totalizînd 1.552 de pagini), consideră că în structura ei comportamentală se contopesc, ca-ntr-un ecou, cele două chemări: omul de la catedră și cel de pe scenă. Totuși, ea rămîne de neînlocuit în domeniul muzicii populare, ca interpretă și culegătoare de folclor. S-a făcut cunoscută prin „trăgănatele” sale, fiind unică în cîntarea doinei pe care o însoțea cu fluierat – lucru rar la o interpretă. A fost îndrumată de nemuritorul Efta Botoca, instrumentistul care-și modifica vioara ca

un genial lutier popular, adaptînd-o specificului muzicii zonei, și care avea marele talent de a învălui orice cîntec cu podoabe, modelînd mai toate ritornelele la doinele imprimate. Dorul și doina generează sufletul românului. Și, dacă Lucian Blaga afirma în „Hronicul și cîntecul vîrstelor” că dorul, la român, apare încă din copilărie ca o boală a sufletului, pentru Florica Ungur, dorul era în ființa ei, condiție a fibrei existențiale, ea n-a fost niciodată desrădăcinată, și-a purtat dorul în ea, a trăit cu el și l-a transmis și altora prin DOINĂ – inclusă în tezaurul cultural UNESCO. Dorul se alină prin cîntec, dar nu se vindecă. Și doina – consideră Florica Ungur și experții în domeniu – constituie piatra de încercare a cîntărețului popular. Păstrîndu-ne doina, păstrăm o piatră rară a sufletului românesc. Marea Profesoară Zoe Dumitrescu-Bușulenga (1920-2006) a subliniat de nenumărate ori că fără tradiție ne pierdem identitatea. Or, limba, obiceiurile, tradițiile se transmit de-a lungul timpului, unind șirul de generații pe același fir care crește din el însuși. Și tradiție înseamnă autentic. Această mare interpretă (nu cîntăreață, că de cîntărețe nu ducem lipsă în ultimul timp!) considera că pentru a deveni slujitor, cu vocea și cu sufletul, al cîntecului popular, adică de folclor autentic, îți trebuie har de la Dumnezeu, rădăcini în pămîntul românesc, minte și multă muncă pusă în slujba glasului, a talentului. E necesar, de asemenea, să cunoști bine o zonă de cîntece autentice, fie că te-ai născut acolo, trăiești acolo și-i cunoști comorile folclorice, fie că te întorci la părinți, bunici, strămoși și culegi materiale – muzică, chiar versuri, colinde, pricesne etc. – și le treci prin spiritul și talentul tău, păstrîndu-le autenticul, întărindu-l prin interpretarea ta, specifică zonei.

Alt aspect care o preocupa era faptul că se simte în toate domeniile o criză a recunoașterii valorii, cauzată și de lipsa de interes, de grijă a instituțiilor, de la Ministerul Culturii și Centrele de Conservare și Promovare a Culturii tradiționale, pînă la organizatorii de spectacole de muzică populară, de emisiuni folclorice, devenite prilejuri de distracție, de exagerări, de ținute neconforme cu costumul popular. Cu tristețe, spunea: „acest fenomen de denaturare și chiar vulgalizare a folclorului nu cred că poate fi stopat”.

Florica Ungur a fost gratulată cu peste 100 de premii județene, naționale și internaționale. A înregistrat la Radio, TVR și Electrecord sumedenie de cîntece. A devenit parte din conștiința publică a județului și a Țării. A fost și rămîne un mare patriot. Sufletul ei s-a înălțat la ceruri pe 4 august 2011 și, pe 6 august, în ziua de Schimbarea la față a Domnului, a fost depusă și ea, cu fața în sus, în țărîna din care s-a născut.

TVR1 a transmis o emisiune in memoriam Florica Ungur, sîmbătă, 17 septembrie 2011, adică după şase săptămîni de la trecerea ei Dincolo, deci, conform credinţei românilor, după ce sufletul ei a părăsit pămîntul şi s-a înălţat la ceruri. Acolo le cîntă îngerilor şi sfinţilor, se plimbă prin grădinile Raiului. S-au spus atunci cuvinte de înaltă simţire şi de laudă. Prin glas, era unică printre Florici, apropiată de copii, deschisă la vorbă. Şi ea cîntă: ,,Dragu-mi-i şi-mi place mie/ Omul bun de omenie”.

Etnologul Doina Işfănoni consideră că omagiata era de o înaltă profesionalitate, culegînd cîntece de la sursă, mergînd prin sate. De pe poziţia profesorului şi a interpretului responsabil de ceea ce înseamnă cîntecul popular, şi-a realizat un repertoriu complet de la colinde la bocet, de la doine la cîntece de joc. „E un exemplu pentru ceea ce înseamnă dăruirea pentru cîntecul popular“.

Cercetătoarea de folclor Aurelia Cosma spune că Florica Ungur „a fost cîntec şi cîntecul a fost viaţă. A demonstrat puterea de a dărui. A fost înzestrată de Dumnezeu cu un glas de neconfundat. Nu concepea să apară decît în straiele strămoşeşti. Face parte din galeria celor mai străluciţi interpreţi ai cîntecului popular românesc“.

La ultima noastră întîlnire, marea interpretă a ținut să sublinieze: „Așa cum izvorul este al muntelui și holda-i a cîmpiei, așa cum albastrul este al cerului și al mării, verdele al ierbii și rădăcinile ale pămîntului, tălpile mele sînt ale acestei țări și cîntecul este al neamului meu românesc. Îmi iubesc neamul așa cum Îl iubesc pe Dumnezeu”. Florica Ungur a plecat, dar ne-a lăsat sufletul său de român și lumina cîntecului ei. Dr.

ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Roata Timpului (2)

Perioada anilor 1940-1944 a înglobat în ea istoria pentru un veac. Pe plan personal, a schimbat destinul meu şi al familiei mele şi, desigur, al întregii ţări. Pentru unii schimbarea a fost în bine, pentru alţii, în rău – fiecare cu destinul său, decis de cine ştie ce Tratat dintre marile puteri, iar nu de Tatăl din Cer. Iată principalele repere ale istoriei acelor ani:

- La 15 iulie 1940, Hitler trimite o scrisoare regelui Carol al II-lea, cerînd pe un ton imperativ unele concesii teritoriale către Ungaria horthystă şi ameninţînd că dacă nu se va încadra în ,,noua ordine”, atunci ,,sfîrşitul” va fi foarte aproape pentru România.

- La 30 august 1940 se semnează la Viena documentele ,,arbitrajului” germano-italian (Diktatul de la Viena), prin care partea de nord a Transilvaniei (43.492 kmp şi 2.666.000 de locuitori) este predată Ungariei horthyste, Germania şi Italia ,,garantînd” noile frontiere ale României.

- La 4 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu este numit preşedinte al Consiliului de Miniştri; regale Carol al II-lea cedează generalului principalele prerogative ale puterii.

- Guvernul Marii Britanii, prin Winston Churchill, recunoaşte acest tratat printr-o declaraţie. Carol abdică, silit de fasciştii români şi germani, transmiţînd prerogativele regale fiului său, Mihai.

- La 7 septembrie, prin Tratatul de frontieră românobulgar, partea de sud a Dobrogei - ,,Cadrilaterul” –intră în componenţa Bulgariei.

- La 12 octombrie 1940, trupele hitleriste intră în România pe baza ,,garanţiilor” privind noile graniţe. Antonescu semnează, la Berlin, adeziunea României la ,,Pactul tripartit” încheiat la Berlin, între Germania, Italia şi Japonia.

- În 21-23 ianuarie 1941, Mişcarea legionară organizează o rebeliune armată, însoţită de masacre sîngeroase. După înăbuşirea rebeliunii de către armată se formează un nou guvern, condus de generalul Antonescu, format exclusiv din militari. Marea Britanie rupe relaţiile cu România şi ia măsuri de blocadă. Toate instituţiile sînt militarizate şi astfel s-a instaurat Dictatura militară.

- În 1944 are loc acţiunea de zdrobire a Wermachtului şi, la 12 septembrie, se semnează, la Moscova, Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, pentru întoarcerea armelor împotriva Germaniei fasciste.

La 23 august 1944, are loc insurecţia armată antifascistă, răsturnarea dictaturii militare-fasciste, care marchează începutul revoluţiei populare în România. Sub preşedinţia generalului C. Sănătescu, a guvernului de coaliţie a F.N.D. cu principalele partide istorice P.N.Ţ. Maniu şi P.N.L. Brătianu, ia fiinţă Asociaţia ARLUS.

- La 6 martie 1945 se formează guvernul democrat Dr. Petru Groza, iar clasei muncitoare îi revine rolul de conducător. Astfel, timp de o jumătate de veac, ne-am închinat Crailor de la Răsărit.

Sfîrșit

LILIAnA TETELEA

Femeile din neamul Goleºtilor

Stingîndu-se de trei ori în linia bărbătească, Goleștii reapar prin femei, mai întîi prin Brâncoveni, apoi prin Leurdeni și mai tîrziu prin Știerbei. Astfel, Vișa, fiica lui Gorgan Spătarul din Golești, prin căsătorie cu Stroe Leurdenul, conducătorul partidei boierești a Bălenilor în a doua jumătate a Secolului XVII, avea să dea naștere unui fiu, Matei, care-și va lua numele de Golescu și-l va statornici. Sau, în Secolul XVIII, Radu II Golescu, tatăl reputatului Dinicu Golescu, este fiu al Anei Golescu și al lui Nicolae Știrbei. Dacă pentru vremurile mai înainte amintite, femeile citate din neamul Goleștilor reprezintă doar niște momente genealogice, în Secolul XIX, ele se impun ca femei culte, pline de energie, pătrunse de aspirațiile epocii în care trăiau.

Zoe Golescu, soția lui Dinicu, se căsătorise de foarte tînără, avînd doar 13 ani. Primul ei copil, Ana, se măritase cu Alexandru Racoviță. Devotată odraslelor sale, trăind intens frămîntările timpului, sprijinind prin toate resursele – materiale sau sufletești

– activitățile revoluționare ale celor patru fii ai ei, Zoe, sau ,,mămițica” cum o alintau copiii, va întreține o vastă corespondență, cu observații pătrunzătoare de natură social-politică, etică, diplomatică. Activitatea guvernului provizoriu din 1848 a fost, cum avea să scrie Zoe, ,,luni de fericire și voioșie generală”. ,,Republicanele” de la Golești, cum li s-a mai spus, au desfășurat în timpul exilului, ca și ulterior, o activitate meritorie.

,,Nici cu criminalii nu s-ar fi purtat mai rău”, se revoltă Zoe referindu-se la călătoria într-o ghimie puturoasă, pe Dunăre în sus, a lui Nicolae Golescu, care, fiind bolnav, e internat la Vidin. Și aceasta pentru că, notează Zoe, fiii ei au dorit doar ,,să scape pe cel oropsit și să dea pîine celui sărac”. În exil, ea îl admira pe Bem, generalul revoluției maghiare care ,,face singur cît 20.000 de soldați!”.

Femeile din stirpea Goleștilor au îndemnat bărbații să continue cu demnitate lupta, făcînd sacrificii pentru a-i întreține în exil. Ana Racoviță, sora celor patru Golești, mîhnită că emigrații revoluționari români sînt dezbinați, îi avertiza pe frații ei: ,,Dușmanii țării nu cer

SĂMÎNȚA BUNĂ Cișmeaua nu avea robinet

motto: ,,Cel căruia îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!” – Apocalipsa 22.17

Muncisem toată ziua. La sfîrșitul acelei zile călduroase am intrat în hotelul la care eram cazat. La intrare am văzut o cișmea. Fiindu-mi foarte sete, m-am îndreptat spre ea. Cînd m-am apropiat mai mult, am văzut un panou pe care scria: ,,Apleacă-te și bea!”. Nu înțelegeam. M-am uitat în jur și căutam un robinet pentru a lăsa să curgă apa. Am căutat în zadar cîteva minute, apoi m-am dus la recepție pentru a-mi lua cheia camerei. „Puteți să-mi spuneți cum funcționează cișmeaua?“, am întrebat-o pe doamna de la recepție. „Cum scrie pe panou: «Apleacă-te și bea!»“, a răspuns ea fără să mă privească. Și, fiindcă îmi era foarte sete, m-am dus iarăși la cișmea. Am citit din nou cuvintele: ,,Apleacă-te și bea!”. Stăteam în fața ei și așteptam să vină apa. Dar unde era robinetul? Poate că ar trebui să fac așa cum scria acolo. M-am aplecat și imediat a venit un jet de apă limpede și proaspătă. După ce mi-am potolit setea, am privit mai cu atenție la cișmea și am văzut senzorul care făcea să curgă apa atunci cînd ajungeai în raza lui de acțiune. Această cișmea m-a făcut să mă gîndesc la o cu totul altă fîntînă. Domnul Isus spune în Ioan 4 despre apa proaspătă pe care El vrea să o dea și care liniștește setea mare a omului. „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el un izvor de apă, țîșnind în viață veșnică“ (Ioan 4.13,14). Ce trebuie să facă omul pentru a o putea bea? Să se aplece înaintea Fiului lui Dumnezeu!

mai mult decît să nu fiți uniți... Fiți atenți, frații mei, să nu greșiți”.

De asemenea, au redeschis pe cheltuiala lor școala ce încetase odată cu moartea lui Dinicu Golescu, au căutat să sădească la țărani gustul pentru cultura florilor și pentru portul național, ele însele îmbrăcîndu-se cu ii, fote și opinci și jucînd laolaltă cu țăranii la sărbători.

Alexandrina Luță Racoviță, fiica Anei, moare în vîrstă de 20 de ani, la 22 mai 1852, pentru că îngrijise, în lipsa unui medic, o țărancă bolnavă de tifos.

O scrisoare a Alexandrinei Luță Racoviță este edificatoare pentru ilustrarea concepției sociale a femeilor din neamul Goleștilor: ,,Bunul nostru popor românesc are moravuri blînde... Țăranul nostru este curat de orice vițiu în mijlocul corupțiunii. Țăranul nostru are o virtute mai presus ca oricare alta..., are un minunat bun simț, o răbdare și o încredere în Providență, că a putut suferi pînă azi tot felul de corupții, fără să se lase dus de vreun viciu, fără să ia nici unul din năravurile ciocoilor...”. Și în continuare, o inspirată convingere: ,,Poți oare să te îndoiești de viitorul unui astfel de popor?”.

VASILE NOVAC (,,Magazin istoric”, nr. 5/1971)

File de istorie

Evul Mediu Întunecat

Omenirea a cunoscut mai multe etape de dezvoltare în cursul istoriei universale. Evul Mediu timpuriu nu a fost întîmplător denumit „Epoca Întunecată”.

Autorii prezentului studiu au luat ca bază documentele publicate pînă în prezent referitoare la acea perioadă și prezintă informații extrem de importante privind acele timpuri în care oamenii erau supuși la riscuri enorme, fie că era vorba de războaie, fie de boli care făceau ravagii. Evul Mediu Întunecat a fost în mod cert una dintre ele mai grele perioade ale istoriei omenirii.

Ciuma neagră bubonică

Ciuma a fost cea mai mare cauză de decese în Evul Mediu Întunecat. Boala necruțătoare a avut un efect devastator asupra populației în Secolele al XIV-lea și al XV-lea. Cunoscută și sub denumirea de ,,Moartea Neagră”, ea a fost transmisă de purecii care trăiau pe blana șobolanilor negri, transportați de corăbiile cu mărfuri din Asia, Orientul Mijlociu și Europa.

În anul 1348 s-au înregistrat sute de milioane de victime omenești. Cele mai multe decese s-au înregistrat în Italia, Franța, Germania, Țările Scandinave, Anglia, Spania, Rusia, Veneția, Castilia, China, Portugalia, orașele Neapole, Moscova, Bagdad, Imperiul Otoman, Egipt, Țările Române.

Cum se manifesta ciuma

Această boală se manifesta prin umflături extrem de dureroase pe întreg corpul uman. Din cauza hemoragiilor masive din țesut, acestea deveneau de culoare albastru închis pînă la negru. Rata de mortalitate a acesei maladii era de 90-100%. Ea se mai manifesta și prin febră ridicată, dureri de cap, frisoane și hemoragii masive. Se transmitea prin strănut, tuse și prin salivă. Ciuma a ucis peste 750.000.000 de oameni, peste jumătate din victime fiind din rîndul populației europene. În acele timpuri nu se cunoștea cauza bolii, iar oamenii nu se puteau proteja, mai mult, nu erau asigurate nici medicamentele de combatere. Dintre cei infectați de ciumă, doar 30% aveau șanse de supraviețuire.

Sistemul de deplasare a oamenilor

Oamenii se deplasau dintr-un loc în altul în condiții greu de imaginat și erau expuși la foarte multe pericole. Lipseau spații de cazare curate, drept care călătorii erau nevoiți să doarmă noaptea sub cerul liber, astfel că pe timpul iernii riscau să moară de frig, iar unii, pur și simplu, înghețau. Oamenii călătoreau în grupuri pentru a se proteja de jafuri și crime.

Foametea

În acea perioadă era o lipsă acută de alimente, astfel că cei care călătoreau, pentru a avea ce mînca și ce bea, se dedau la jafuri, prăduind fie persoane particulare, fie hanuri, ori biserici și mînăstiri.

Cauza principală a foametei a constituit-o înrăutățirea condițiilor climatice, concretizate prin

ploi abundente și de lungă durată, precum și frigul persistent. Din lipsă de hrană, oamenii se vedeau nevoiți să consume scoarță de copac, rădăcini, fructe de pădure și ierburi. Această alimentație precară a dus la apariția malnutriției, a tuberculozei, a variolei, dezinteriei, febrei tifoide și a altor infecții intestinale. Timp de șapte ani, între 1315 și 1322, în Europa de Vest, fermierii s-au

chinuit să semene și să recolteze produsele semănate, dar ele nu ajungeau la maturitate. Din această cauză, mortalitatea în Anglia ajunsese atunci la peste 30% din populație.

Naşterea

Nașterea în Evul Mediu Întunecat era un eveniment extrem de periculos, soldat, de multe ori, cu moartea mamelor și a nou-născuților. Travaliul femeilor însărcinate putea dura chiar și cîteva zile, multe dintre acestea murind din cauza epuizării. Nașterile erau asistate doar de femei care aveau foarte puține

cunoștințe, transmise din generație în generație, fără instrumente care să asigure viața mamelor și a copiilor, la care se mai adăugau infecțiile după naștere.

Copilăria

Copilăria era o perioadă plină de riscuri, iar mortalitatea era foarte ridicată: 20 – 30% dintre copiii sub șapte ani decedau, conform statisticilor. Cauzele au fost multiple, printre acestea figurînd malnutriția, variola, tusea convulsivă, tuberculoza și tifosul. De asemenea, din cauza malnutriției cronice, laptele mamelor era de slabă calitate și nu ajuta prea mult la creșterea imunității copiilor. Nici

în familiile mai înstărite, situația nu era mult diferită. În Anglia, în perioada 1330 – 1479, o treime dintre copii au murit înainte de a ajunge la vîrsta de șapte ani.

Intemperiile

Intemperiile au constituit o cauză fundamentală aducătoare de moarte. Marea majoritate a populației din Evul Mediu Întunecat trăia la sate. Vremea bună era foarte importantă pentru agricultură. Condițiile meteo nefavorabile pe o perioadă îndelungată de timp împiedicau lucrările pămîntului pentru arat, semănat și recoltat. Dacă verile erau reci și umede, multe culturi erau distruse. Așa s-a întîmplat în Secolele al XIV-lea și al XVI-lea, cînd calota glaciară a crescut foarte mult. În Europa erau organizate ritualuri pentru arat, semănat și recoltat. Se oficiau rugăciuni speciale pentru vreme bună. Oamenii credeau că vremea nefavorabilă se datora păcatelor săvîrșite: crime, tîlhării etc. De cele mai multe ori, se dădea vina pe vrăjitoare, se credea că ele controlau atmosfera, că provocau furtuni, vijelii și fulgere, fapt pentru care erau ucise sau arse pe rug în piețele publice.

Violenţa

Violența era generalizată, un pericol omniprezent, prin confruntări între localități sau bătăi între vecini, pe străzi, în taverne. De asemenea, aveau loc revolte violente ale vasalilor împotriva stăpînilor, răscoale ale țăranilor, toate soldate cu morți și răniți. De remarcat și faptul că rivalitățile dintre familii se întindeau pe mai multe generații. Apoi duelurile erau și ele o cale de răzbunare. În multe cazuri, se practica mutilarea fizică, precum și castrarea bărbaților. Cruciadele erau și ele o cauză a crimelor și a jafurilor.

Erezia

În Evul Mediu Întunecat, erezia era aspru pedepsită. Cei ce nu erau de acord cu ceilalți sau aveau opinii religioase diferite erau priviți ca eretici. Acuzațiile de erezie se îndreptau în primul rînd împotriva evreilor și a musulmanilor, dar și a creștinilor cu alte viziuni. Evreii și musulmanii erau persecutați, expulzați și uciși. În Anglia a fost interzisă șederea evreilor între anii 1290 și 1600. La fel s-a procedat și cu evreii din Spania, iar musulmanilor li s-a permis ședera cu condiția să se declare creștini. Apoi s-a născut teribila Inchiziție în Spania, cu scopul de a descoperi și a pedepsi toți ereticii, indiferent de cultura lor, sau că erau bărbați sau femei.

Moartea prematură

Moartea prematură sau subită era un lucru obișnuit în Evul Mediu Întunecat. Majoritatea oamenilor mureau de tineri. În a doua jumătate a Secolului al XIV-lea vîrsta medie în Anglia era de 24 de ani pentru bărbați și 33 de ani pentru femei. În Florența, bărbații trăiau în medie 28,5 ani, iar femeile 29,5 ani.

Prof. Dr. IoAn CornEAnU

Polemici « Controverse

O situație revoltătoare:

Ungaria mare și România… mică!

(urmare din pag. 1)

De asemenea, nu e clar ce atitudine au față de electoratul unor partide mari, dezamăgit de ceea ce fac actualmente liderii politici; mă refer în primul rînd la electoratul PSD, dar și la cel al PNL.

Eliberarea lui Liviu Dragnea este un semnal bine primit de marele electorat PSD, dar și de cel cu orientare național-stîngistă; ce vor face noii militanți? Vor propune o apropiere de vechi oameni politici îndepărtați de Sistem? Nu este clar deocamdată – ba chiar sînt semnale că se vor manifesta orgoliile și alte interese, nu rațiunea și inteligența politică. În fine, poate scepticismul meu este exagerat…

Acum cîteva zile, populația Ungariei a validat și aprobat referendumul propus de guvernul premierului Orban Viktor. Un referendum care pune stavilă coruperii (minților) minorilor cu aberațiile sexuale impuse de Occident. Și, atenție, Ungaria a mai făcut ceva cu această ocazie: a demonstrat cît de ipocrit, de mincinos este Occidentul – cum pretinsa ,,democrație” este, de fapt, o tiranie mascată!

Concret, promovarea acelor idei referitoare la sexualitatea nefirească în rîndul minorilor era prezentată ca o opțiune ,,democratică” a unei Uniuni Europene în care diversitatea este un principiu fundamental. Or, ce să vezi, în momentul în care Ungaria a decis să aibă o altă opinie, imediat au sărit cu toate armele contra liderului de la Budapesta, conservatorul Orban Viktor! Și nu au sărit oricum, ci cu șantaje financiare, cu amenințări de tip parchetul lui Kövesi, ba chiar și cu amenințări privind excluderea din Uniune! Dar, premierul Ungariei s-a ținut tare, le-a dat peste bot ,,europenilor”, spunîndu-le că nu se lasă nici cumpărat, nici amenințat! N-au decît să-și păstreze banii, noi nu periclităm generațiile ce vin și viitorul națiunii, le-a transmis Viktor Orban. Iar ministrul Justiției, Judit Varga, o femeie frumoasă și inteligentă, le-a spus ferm celor de la Bruxelles: ,,Nu vrem să părăsim Uniunea Europeană, ci să o scăpăm de ipocrizie”.

În schimb, Bruxellesul a trecut la minciuni și acuzații nefondate – că Orban este un dictator, care vrea răul homosexualilor! Dar Viktor Orban a fost mai deștept ca acuzatorii săi – și a supus propunerile sale deciziei populare! Referendum! Or, ungurii și-au susținut premierul și s-au opus penetrării politicilor pervers sexuale în școli și grădinițe! Pentru că despre asta e vorba, nicidecum de o „lege contra minorității gay”, așa cum mincinos au transmis cei de la Bruxelles și mașinăria lor de propagandă, iar diverși tembeli semidocți de prin showbiz, ,,vedete”, au preluat ideea fără să se informeze corect despre ce e vorba! Dar nu le-a folosit la nimic, pentru că Ungaria nu a dat un pas înapoi – națiunea fiind alături de conducători în acest caz, indiferent cîte divergențe sînt în alte spețe!

Ministrul Justiției, Judit Varga, a transmis un mesaj fulminant către Bruxelles: ,,Să fim clari în privința protecției copilului”. Acuzînd Bruxellesul că a atacat Ungaria - ,,nu pentru prima dată și probabil nu pentru ultima dată” - Judit Varga a anunțat ferm că Budapesta nu are de gînd să renunțe la atitudinea suverană nici de acum înainte. În aceeași excepțională reacție, Judit Varga, denunță ,,tăvălugul” de la Bruxelles, ,,repornit sub formă de proceduri privind încălcarea dreptului comunitar, a statului de drept, folosind amenințări politice și extorcare de resurse”. Judit Varga nu lasă nimic fără răspuns – ,,În 2015 am fost atacați pentru că ne-am apărat granițele, acum au lansat o ofensivă pentru că vrem să ne protejăm copiii. Pentru că nu lăsăm lobby-ul LGBTQ să intre în școlile noastre. Pentru că nu vrem să introducem în Ungaria ceea ce este deja obișnuit în Occident”.

Atenție la următoarele cuvinte, pentru că ar trebui scrise ca literă de lege de către orice țară: ,,Modul în care sînt crescuți copiii maghiari este dreptul exclusiv al părinților maghiari. Bruxellesul nu se poate amesteca în acest sens”. Și, argumentează jurista de reputație internațională – ,,Conform tuturor documentelor de bază ale Uniunii Europene pe care Ungaria le-a adoptat, semnat și ratificat vreodată, creșterea copiilor este o chestiune de competență națională”.

Aici apare și diferența: în timp ce România dă justiția pe mîna unui avocățel din Constanța, care nu s-a dat în lături de la șmecherii mărunte pentru a pune mîna pe o garsonieră ANL, Ungaria a numit un jurist cu mare experiență europeană, o femeie cu o educație aleasă –este o excelentă violonistă, concertează alături de mari interpreți – a practicat sportul de performanță și, foarte important, este mamă a trei băieți. Nu mai vorbesc de discursul inteligent, într-o manieră dezinvoltă, lipsită total de inhibiții estice, adică o atitudine demnă, care anunță din start poziția pe care Ungaria lui Orban o impune Europei – aceea de partener egal, niciodată cu nimic mai prejos decît orice alt stat al Occidentului! Faceți comparația cu România – și mă veți înțelege de ce titrez ,,Ungaria mare și România mică”. Și poate îmi veți înțelege durerea de peremist care se vede obligat să dea exemple de patriotism de peste Tisa…

Revenind la ministrul Justiției de la Budapesta – care se ocupă și de afacerile europene ale Ungariei – aceasta pune în fața Bruxellesului și a comunității internaționale trei principii fără drept de apel, fundamentate, atenție, pe ,,consensul social în creștere (în Ungaria)”, adică pe voința națiunii: ,,Nu putem permite copiilor noștri să aibă cursuri de orientare sexuală în școli și grădinițe fără acordul părinților”; ,,Nu vom permite promovarea tratamentelor de reatribuire a sexului și alte tratamente de reatribuire disponibile copiilor noștri minori!”; ,,Nu vom permite ca să li se afișeze copiilor noștri minori conținut media sexual, care le afectează dezvoltarea fără restricții, și nici să afișeze conținut media privind schimbarea genului!”.

Mamă a trei băieți, așa cum menționam, Judit Varga spune ferm și dă peste nas Europei progresiste: ,,Toți părinții doresc binele pentru copilul lor, protejîndu-i de toate pericolele - acest lucru, desigur, nu este înțeles de către Bruxelles și de bula de stînga, deoarece tot ceea ce contează pentru ei este ca toată lumea să danseze după cum fluieră ei”. Ei bine, Judit Varga transmite răspunsul Ungariei pentru derapajele tiranice ale liderilor Europei: ,,Am niște vești proaste pentru ei: noi nu cîntăm după această partitură!”.

Mărturisesc, mesajul acestei Iudite contemporane - care nu ezită să taie capul asupritorului nației sale oricît de puternic ar fi acesta - mi-ar fi plăcut să îl văd izvorînd din România. Dar nici pomeneală!

Cu întîrziere, un singur partid parlamentar (AUR) al României mici – mică în atitudine și chiar spirit – a propus un pachet legislativ de tipul celui din Ungaria, și asta abia la cîteva zile după ce un deputat UDMR a anunțat un proiect de acest tip! Nu are rost să întreb ce s-ar fi întîmplat dacă PRM-ul marelui Corneliu Vadim Tudor ar fi fost în Parlament! Dar, desigur, nu încape nici o comparație între acești patrioți de operetă (deocamdată) - și Vadim cu a sa echipă! De ce nu se face și în România un referendum pe această temă? Simplu, pentru că ar pica! Pentru că nu sîntem demni ca ungurii de azi!

Dar, în fine, să nu dau cu piciorul acestei inițiativebine că va fi și așa ceva… dacă va fi! Deja parlamentarii slugi ale Occidentului au anunțat că vor respinge legea, pe care o numesc, după modelul mincinos din

Vest, ,,Legea anti gay”! Și cel mai probabil inițiativa va fi respinsă! Asta e România de azi, micșorată în demnitate și spirit! Asta e ,,România mică”, a cărei ,,doctrină” a fost respingerea Referendumului pentru familia tradițională, este acceptarea în poziția de sluj a oricăror pretenții ale UE, SUA și NATO, inclusiv a impunerilor care calcă în picioare credința, tradițiile și istoria!

Apropo de istorie și Ungaria… Nu am auzit în ultimii ani mai nimic despre crimele horthyste din Ardealul ocupat (nici chiar din Ungaria), în schimb am auzit acuzații monstruoase la adresa României! Inclusiv în cazul Holocaustului! Generațiile noi aud cele mai cumplite acuzații la adresa lui Ion Antonescu și a românilor – în schimb în Ardealul ocupat de horthyști… nimic! Oare așa să fie? Sau cumva ungurii au fost din nou fermi în privința lor, a istoriei naționale, cu bune și rele, în timp ce ,,România mică” a dat curs tuturor acuzațiilor, ba a mai dat și o mînă de ajutor acuzatorilor? E suficient să vedem cum unul dintre marii acuzatori a fost numit ambasador în Israel – iar un altul în SUA!

Închei cu o rază de speranță: în contextul descris, singurul parlamentar care dovedește putere și demnitate, Diana Iovanovici Șoșoacă, a propus un proiect – o lege anti defăimare care să vizeze orice act antiromânesc: ,,Legea privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului”. Propunerea legislativă a Dianei Șoșoacă, argumentată pe zeci de pagini într-o magistrală ,,Expunere de motive”, stabilește și o definiție extrem de necesară a ,,antiromânismului”.

În ,,Expunerea de motive”, senatoarea arată și argumentează că ,,antiromânismul e la fel de primejdios ca rasismul, şovinismul, iredentismul sau xenofobia!”. Ca și aceste generatoare de războaie și acțiuni criminale, ,,antiromânismul declarativ e un prim simptom al unor posibile evoluţii politice îngrijorătoare”, atrage atenția Diana Șoșoacă. ,,În forma sa activă, acută, favorizată de un context propice, antiromânismul se va concretiza previzibil în acţiuni agresive, îndreptate contra ordinii constituționale şi a siguranței naţionale”, scrie senatoarea, argumentînd astfel și caracterul imperios al legii.

,,Ce înseamnă Antiromânismul - este considerat ca fiind percepţia referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau a ne­românilor, a proprietăţilor românilor, a instituţiilor comunităţilor româneşti sau a lăcaşurilor de cult ale românilor”, scrie Diana Șoșoacă în ,,Expunerea de motive”.

De remarcat că, în UE, o lege de acest fel a fost introdusă în Polonia, una dintre cele mai patriotice state europene, iar anumite prevederi există și în legislația maghiară. Totuși, considerăm că legea Dianei Șoșoacă este mai complexă și mai adaptată cerințelor prezentului – cînd România este sub un adevărat asalt anti-patriotic iar suveranitatea pare ceva tot mai lipsit de conținut.

În această ediție vom prezenta integral textul propunerii legislative. Acum însă mai adaug doar că senatoarea este deja luată la țintă de grupuri care doresc să îi distrugă cariera politică. Diana Iovanovici Șoșoacă este ținta unor provocări, a unor mistificări și a diverselor forme de a o mînji în culori periculoase, cu totul altele decît tricolorul pe care îl poartă în suflet. Cunosc asemenea ,,lucrări”, pentru că marele om de cultură și lider politic Corneliu Vadim Tudor a fost ținta unor astfel de acțiuni.

Nu pot încheia cu o concluzie – ci cu o întrebare: oare cît timp voi mai fi obligat să dau titluri precum cel al acestui articol? Sper că ați remarcat că nu am scris ,,dacă” – ci ,,cît timp”. Și, mărturisesc cu toată sinceritatea: mi-e teamă să întreb cîți români l-ar dori premier pe Viktor Orban…

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Cum arăta un taxi în Bucureºti acum 100 de ani?

Pînă în Secolul al XIX-lea, Bucureștii nu au cunoscut transportul public, abia în anul 1921 apărînd primele autobuze. E drept că oamenii se foloseau de tramvaiul tras de cai. Autobuzele au început să circule, inițial, pe trasee neacoperite de reţeaua de tramvaie. În aceeași perioadă au apărut și taxiurile în capitala României. Cum arăta un taxi în București acum 100 de ani?

Taxiurile au apărut în România din necesitatea oamenilor de a acoperi într-un timp scurt, distanțe cît mai mari. Primul automobil ajunsese în România în anul 1889 și îi aparținea baronului Barbu Bellu. 30 de ani mai tîrziu au început să apară și taxiurile pe străzile Bucureștilor.

O imagine postată pe pagina de Facebook Photo Historia prezintă un taxi neacoperit, care transportă un client pe străzile pline de noroi ale Bucureștilor. La volan se află un tînăr taximetrist, iar pe bancheta din spate stă un client. Mașina are numărul de înmatriculare 1017-B și fotografia ar fi fost făcută în anul 1920. Șoferul poartă o pereche de ochelari de protecție, asemenea piloților. Pe aceeași pagină de Facebook apare un alt taxi din București. Imaginea cu pricina este făcută 40 de ani mai tîrziu și se poate vedea cît de mult s-au modificat taximetrele în doar 40 de ani. Mașinile sînt acoperite și apar brenduite. Iar culoarea taxiului este galbenă.

De unde vine denumirea de ,,taxi”?

Francesco Tasso (1459-1517) a fost unul dintre fondatorii serviciului european poștal. Deși la vremea respectivă nu existau mașini, vehiculele folosite la livrare (carele trase de cai) erau galbene pentru a nu ofensa pe cineva din punct de vedere politic. Inovațiile sale în domeniul poștal l-au impresionat pe împăratul Austriei, care l-a decorat pe Tasso cu titlul de „Torre e Tasso”. Acest titlu a luat ulterior denumirea

TRANSILVANIA MULTICULTURALĂ (V)

Ortodocșii - românii (3)

Coloanele ce susțin acoperișul templului reprezintă mulțimea credincioșilor ce stau în fața Domnului zi și noapte slăvindu-L, iar iconostasul reprezintă perdeaua împodobită a templului, care simbolizează separarea între ceruri și pămînt, generînd expresia ,,a trece în lumea de dincolo”. Sigur că în Biserica Ortodoxă iconostasul poartă icoanele cele mai importante, cum ar fi, spre exemplu, cele ale celor 12 apostoli, ale Mîntuitorului și Maicii Sale.

Decorațiunile cu îngerași, flori, sfinți nu fac decît să încerce recrearea Raiului în Biserică. Numele de Biserică vine din latinul ,,basilica”, o clădire spațioasă în Roma Antică, cu multe coloane, ce servea ca sală de audiență pentru împărat sau judecători. Cînd adunările de creștini încep să o folosească ca loc de întîlnire și venerație a lui Christos, nou conducător și judecător apare instituția și clădirea fundamentală a creștinilor: biserica.

Biserica Gotică apare în momentul în care oamenii își dau seama că în bisericile de tip romanic lumina Domnului nu pătrunde în cantități suficiente; atunci apar marile deschideri din pereții bisericilor, caracteristice, după cum vom vedea, stilului gotic. În încheierea acestei introduceri vreau să mai spun că termenul ,,catedrală”, construcție monumentală típică stilului gotic, vine de la latinescul ,,catedra”, ce descrie o construcție găzduitoare a scaunului episcopal. Acum să pornim la drum și să discutăm stilurile arhitecturale transilvane.

germanizată de „Thurn und Taxis” și, cel mai probabil, de aici vine numele de „taxi”.

Cuvîntul „taxi” apare în mod oficial la începutul Secolului al XX-lea, fiind o versiune prescurtată a „taximetrului”, dispozitivul care măsoară kilometrajul automobilului.

De ce taxiurile sînt galbene?

Se spune că John Hertz (1879-1961), un antreprenor american, a comandat un studiu pentru a vedea ce culoare iese mai mult în evidenţă, de la o distanţă mai mare. Cum culoarea galben a triumfat, John Hertz și-a vopsit mașinile astfel. Din Statele Unite, moda cu mașinile galbene s-a răspîndit în aproape toată lumea.

Cine a fost prima femeie taximetrist din Bucureºti?

Se pare că prima femeie taximetrist din România era soţia unui medic şi mic proprietar de moşie în București. Femeia și-a început cariera în anul 1932 după ce a primit permisiunea de a conduce din partea bărbatului ei. „De ce meseria aceasta să nu aibă şi ea concurentele ei? Ar

Stilul romanic reprezintă în primul rînd, victoria pietrei asupra valului de pămînt și a lemnului. Zidăria de cărămidă, piatra amestecată cu cărămidă va domină construcțiile militare, civile și bisericești.

Stilul bisericesc – cea mai veche construcție romanică din Transilvania este biserica Sf. Mihai din Cisnădioara, atestată din 1223. În construcția catedralelor, bisericilor, mînăstirilor și capelelor, un rol important îl au ordinele călugărești: Benedictini, Premonstratense, Cistercieni, Dominicani, Franciscani și alții. Printre exemplele de biserici sau mînăstiri în stil romanic din Transilvania, construite aici de ordinele monastice, voi menționa Mînăstirea Sf. Ștefan Protomartirul, aparținînd ordinului Premonstratens din Oradea, construită în 1130, sau Mînăstirea Benedictină din Cluj – Mănăștur. Aceste biserici erau fie biserici hală, fie biserici cu cor rectangular sau cu turnul clopotniței deasupra corului (altarului). După 1000 de ani, în Europa Occidentală vor începe să se construiască biserici cu două turnuri la fațadă, mai tîrziu apărînd biserici chiar cu patru turnuri în cazul în care există un transept. Ferestrele bisericilor în stil romanic erau înguste și înalte, terminate într-un arc semicircular. Pe turnuri vom găsi ferestre circulare de influență cisterciană, toate aceste deschizături în ziduri fiind utilizate de către apărătorii bisericii ca guri de tragere în caz de nevoie. O característică a bisericilor romanice era aceea că aveau pictură la interior, deși astăzi nu mai găsim nici măcar o urmă de frescă.

Stilul civil – doar din documente putem spune că arhitectura civilă românească era făcută din lemn, fiind înlocuită de noile construcții. Din această cauză nu putem vorbi despre un stil civil de arhitectură românească, pentru că era arhitectura satelor, iar aceasta s-a modificat, nerămînînd construcții durabile.

Stilul militar – după Marea Invazie Mongolă din 1241, construcțiile făcute din pămînt întărite cu palisade

fi o pîine cîştigată demn şi fără multă greutate”, și-ar fi spus curajoasa șoferiță.

Într-un articol semnat de Margareta Nicolau, publicat în săptămînalul ,,Realitatea Ilustrată”, numărul din 12 mai 1932, apare povestea acestei șoferițe curajoase. Din păcate, numele primei femei taximetrist nu a fost publicat, cel mai probabil pentru că ar fi fost prea mult pentru acea epocă. „Desigur că în clipa cînd tînăra femeie s-a hotărît să se aşeze la volan ca şofeur de meserie, drumul burghezesc al căsniciei pornise pe panta dureroasă a clarificărilor, din care emană de obicei acea dîrză voluptate pentru muncă şi izbîndă în viaţă. Bărbatul, medic de plasă şi proprietar de moşie, a rămas întîi uluit de decizia soţiei”, notează Margareta Nicolau. Ziarista continuă: „După nesfîrşite discuţii casnice, şi cu valul de revoltă din ce în ce mai atenuat, bărbatul a dat voie soţiei, cu deplină încredere, să îmbrăţişeze meseria de şofeur, practicată pînă acum la noi în ţară numai de bărbaţi. (…) Doamna a apărut la început pe piaţa Capitalei, cu carnet de amatoare. Ce bine se pricepea atunci, cu cîteva cuvinte de glumă, să cumpere tăcerea agenţilor de circulaţie, care răsar ca o ameninţare la fiecare colţ de stradă”.

Cum reacționa femeia la uimirea celor care o vedeau la volan? „Deocamdată pînă ce ideea va prinde şi oamenii se vor obicinui, sînt încă multe de îndurat. Mulţi fac confuzii umilitoare. Îi pun însă imediat la punct, atrăgîndu-le atenţia că numai maşina mea e pe piaţă”, explica prima șoferiță-taximetrist din Capitală. r m

de lemn și-au dovedit inutilitatea în fața unui mare atac, ceea ce va duce la o polítică a construcției cetăților pe dealuri, pentru a fi mai greu de ajuns la ele și a le cuceri cu mijloacele tehnice ale timpului. Se vor face construcții de piatră, înconjurate cu ziduri de piatră, sprijinite de turnuri, bastioane, drumuri de strajă, toate prevăzute cu guri de aruncare și tragere. În Transilvania fortificații militare vor ridica sașii, prin bisericile fortificate, și Ordinul Cavalerilor Teutoni, colonizat aici de regatul maghiar între 1211 și 1225. Ei vor ridica cetățile de la Codlea, Feldioara, Cetatea Crucii și Rucăr. Cetățile teutonice sînt caracterizate de folosirea pietrei de rîu ca și material de construcție, fortificațiile fiind întărite cu turnuri de colț și de mijloc. La poarta centrală exista o barbacană (coridor lung și îngust prevăzut cu cel puțin o hersă –poartă metalică mobilă – pentru a nu lăsa inamicul săși desfășoare trupele), iar în interior camere de locuit și o cisternă cu apă, pentru a putea rezista cît mai mult. Stilul gotic – Arta gotică e un termen convențional care desemnează manifestările artistice din Secolele XIII – XIV. Ea apare în clipa în care un element arhitectural utilizat mai mult în criptele bisericilor romanice – ogiva – începe să fie folosit în încăperile principale ale lăcășelor de cult. Ogiva înlocuiește arcul dublu și preia o parte din greutatea bolților, descărcată pe zidurile groase. Ogiva descarcă greutatea construcției pe patru puncte, nu pe două, iar succesiunea de ogive va duce la o adevărată armătură a bolții. Ogiva este o structură de arce încrucișate, făcute din piatră, iar spațiile dintre nervuri se puteau umple cu ceva mai ușor, spre exemplu cărămidă. (va urma)

M ARIUS M ARIN

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Secvenţe de istorie literară

Greºeli în transcrierea poeziilor eminesciene

Primele greșeli în transcrierea poeziilor eminesciene au apărut chiar în ediția din 22 decembrie 1883. După cum susține și exegetul Nicolae Georgescu, cînd și-a văzut cartea cu semnele de punctuație plasate școlărește, ordinea poeziilor schimbată și multe greșeli tipografice și de ortografie, Eminescu s-ar fi înfuriat, ar fi rupt foile și ar fi călcat-o în picioare. Maiorescu s-a scuzat că, grăbindu-se cu editarea și apariția volumului chiar în ziua de Crăciun, a vrut să-i facă o bucurie lui Eminescu, internat de o lună în sanatoriul de la Oberdöbling de lîngă Viena. Dar, așa cum a ieșit, cartea seamănă mai mult cu un tratat de psihologie și de logică, de fapt, un mesaj criptic, de proveniență romantică, similar celui conținut de epigrama lui Macedonski (,,Un X, pretins poet, acum...”), tipărită în vara anului 1883, o parabolă în legătură cu soarta lui Eminescu. Iar poezia ,,Singurătate”, plasată la începutul volumului, sugerează izolarea și degradarea poetului.

Să mergem mai departe cu dezvoltarea acestui subiect. Cum spune o vorbă, greșelile dintr-o scriere sînt inevitabile. Unele sînt acceptabile, iar altele nu. După mai multe păreri, numărate bob-cu-bob, în ediția princeps a lui Eminescu s-ar găsi peste 1.000 de greșeli de tipar și de ortografie, pe care le-au tot perpetuat numeroșii săi editori. Pentru așa ceva, Matei Eminescu a refuzat scoaterea la vînzare a ediției Eminescu, îngrijită de dînsul și tipărită la Editura ,,Haraga” din Iași. Sau Calistrat Hogaș cu un volum de proză. Sau Ion Barbu, care și-a retras din librării volumul ,,După melci” (1929). Revenind la prima ediție Eminescu, să începem analiza cu poezia ,,La Eliade”, unde în versul 10 apare o greșeală: ,,Plăcuta-i o ghirlandă...” (adică art. nehotărît), în loc de ,,à ghirlandă” (pron. demonstrativ aceea, în forma populară), cu accent pus pe à chiar de poet, pentru a evita orice eroare, care însă tot s-a produs. Eroarea a fost îndreptată tîrziu de Perpessicius. Mai departe, retipărind ,,Scrisoarea a III-a” (apărută, prima oară, în ,,Convorbiri literare”, 1881), Eminescu face o serie de îndreptări, între care asabii, în loc de arabii (,,Cad asabii ca și pîlcuri risipite pe cîmpie...”). Perpessicius a făcut ultima corectură a cuvîntului (1939), dovadă că mulți nu știau de intervenția poetului. Tot Eminescu îndreaptă și versul: ,,La Paris în lupanare de cinismu și de lene...”, nu cinisme, cum apăruse în ,,Convorbiri”. Tot Perpessicius semnalează și alte erori întîlnite în poeziile lui Eminescu. Astfel, în ,,Glossă” apar versurile: ,,Nu spera cînd vezi mizerii/ La izbîndă făcînd punte...”, în care corect este mișeii, eroare îndreptată de Ion Scurtu în 1908. Alta: ,,Pîn-ești clară ca o roză, pîn-ești dulce ca o floare”, în care corect este cuvîntul rouă. Dar ce ziceți de celebra poezie ,,Împărat și proletar”, în care apar trei greșeli care au făcut epocă:

– ...,,A statelor greoaie cari trebuie împinse...”, în loc de care (subst. fem. pl., nu vechiul pron. relativ); – ,,Poporul lui îi face tăcut și umilit...”, pentru loc;

– ,,Atunci veți muri lesne făr-de amor și grijă...”, în loc de amar

În sfîrșit, o ultimă greșeală, dar nu cea din urmă. În poezia ,,Amicului F.I.”, din 1866, apar versurile: ,,Vieața-mi se scurge ca și marmura/ Ce-o suflă-n crivăț printre pustii,/ Mă urăsc ca crucea pusă-n cîmpii/ Și de blesteme mi-e neagră gura”. Editorii lui Eminescu s-au întrebat ce înseamnă: ,,Crucea pusă-n cîmpii”? Dacă s-ar fi dus la manuscris, ar fi aflat că e vorba de cînepii, în sensul de cînepiști. Chiar și la Ipotești, Eminescu văzuse cînepiile locului, în mijlocul cărora se înălțau cruci de lemn de care atîrnau, legate cu ață, niște lopățele prin care se alungau vrăbiile, amatoare de semințe de cînepă.

Al. Petöfi, un document din 1847

dintre cîți au fost și vor mai fi, Zaharia Stancu, nimicit de vinovăție și teamă. Ce naiba mai făcusem...?

Mi se reproșa, în general, orice discuție zgomotoasă de la Casa Scriitorilor (Madam Candrea), eram piaza-rea și de negăsitul băiat care răspundea de buna aranjare a colegilor în camerele preferate, insul obraznic nesupus ierarhiilor și lătrău de crîșmă mică la Șosea, cu te-miri-cine, de la Petre Pandrea și pînă la Dimitrie Stelaru, să viu și să dau socoteală că de aia mă plătește obștea și statul...

La 29 mai 1972, orele 11,55 fix, pătrundeam cîș și cu reverență tremurată în biroul unde Padișahul, Z.S. adică, mă aștepta neclintit ca un sfinx în scaunul sculptat al cărui spătar se termina cu două căpățîni stafidite, ca două cranii puse la uscat.

A bătut scurt și catifelat pendula ce-o avea pe perete și, instinctiv, am scos ceasul șnuruit din buzunarul de la piept, mai sus de inimă, să verific exactitatea acelui timp și a clipei cu asprimi de iască.

Alexandru Petöfi este puțin cunoscut publicului românesc. Pentru unii ca poet și publicist, iar pentru alții ca revoluționar dedicat marilor idealuri ale epocii. Participînd cu toate elanurile tinereții sale la revoluția de la 18481849, a militat pentru o colaborare între maghiari și români și a fost unul dintre aghiotanții generalului polonez Bem. Al. Petöfi a murit, ca un erou, în luptele de la Albești, lîngă Sighișoara.

După cum se știe, în septembrie 1848, trupele otomane și țariste înăbușă revoluția din Țara Românească, iar guvernul țarist este solicitat de habsburgi să ajute la înăbușirea revoluției din Transilvania. În această conjunctură, agenți ai poliției țariste elaborează, în limbile rusă, germană, maghiară și română, cîte o fișăportret a revoluționarilor Kossuth, Bem, Tancini și Petöfi, care a fost răspîndită pe teritoriiul Principatelor Române, pentru a servi la arestarea lor, în cazul cînd aceștia s-ar refugia acolo.

,,Descrierea personală a lui Alexandru Petöfi

De 36 de ani.

Născut în Ardeal.

Căsătorit.

Religiune reformat.

Vorbește nemțește, ungurește și românește.

Ocupația sau caracterul: înainte poet.

Structura trupului: mic și macru.

Fața slabă, culoarea feței brună, fruntea înaltă, părul negru ridicat. Ochii negri, nasul lat, gura proporționată, dinții buni. Fața cevași ascuțită, barbă și mustăți.

Date deosebite: Pre datină umbla cu gîtul gol. Îmbrăcăminte: După moda nemțească”.

Un ceas pentru eternitate

,,La 29 mai 1972, orele 11,52 fix, în vreme ce soarele fierăstruia geamurile fostului sediu de la Șosea, subsemnatul, ins în viață, poet și prozator, parodist și alte cele, funcționar șef-birou la «Casele de creație» ale Uniunii Scriitorilor, pătrundeam în cabinetul celui mai viu președinte

La 29 mai 1972, orele 11,55, Z.S., plictisit și moralist din incitație, văzînd gestul, s-a mirat, zîmbind în ascuțimea dură a bărbii ce începuse să-i tremure, și m-a întrebat cu inimitabila sa voce de țîrcovnic prăvălit în pragul pensionării:

– Ce ai acolo? Ce ai? Să nu-mi spui că ai un ceas!

– E un ceas, domnule președinte, am bîiguit stupefiat, stînd țeapăn ca un utemist în clipa primirii carnetului.

– Și, mă rog, de unde ai dumneata ceasul ăla? Cine îți dă dreptul să-l porți?

Întrebarea, voit stupidă, m-a paralizat inițial. Nu sînt genul slab! Pentru Padișah, însă, aveam o slăbiciune veche, un fel de sfială care venea de nicăieri și de foarte aproape. Îl iubeam cu discreție și teamă de orfan.

– Ceasul, am zis, mi l-a dat Nichita și-l port, fiindcă e o amintire și n-am altul mai bun.

M-a privit iritat cu safirele tăioase ale ochilor neîncrezători și-a comandat scurt:

– Arată-l!

L-am tras din mormîntul disciplinei sale. Era, adică, este – o frumusețe de măsurător al timpului, cu cadranul albastru-sidefiu, mare cît o monedă de 100.000, veritabilă și de argint, bătută între cele două războaie mondiale. L-a privit fix, cu un soi de mirare, și a întrebat:

– Și merge?

În clipa aceea, pendula a sunat catifelat marcînd orele amiezii. Trecuseră cinci minute lungi. Arătătoarele erau pe mijloc, exacte, ca două semne de exclamare venind să infirme o bănuială.

– De ce, de ce ți-a dat Nichita ceasul tocmai dumitale?

(Iată o întrebare pe care nici atunci, nici acum, n-o pot elucida...)

Am răspuns stupefiat:

– Nu știu...

S-a ridicat de la birou șontăcăind în preajma mea, enervat sau agitat, și m-a somat implacabil:

– Te rog să ieși afară, domnule Micu!

Am ieșit... În anticamera unde o blondă platinată se da de ora morții vorbind la telefon cu provincia, m-am îmbățoșat și am vrut să mă întorc și să-l întreb, lăsînd în plata domnului cei 1.140 de lei pe lună:

– Ce te privește pe dumneata ce și cum e cu ceasul?

N-am îndrăznit... Lupul cu ochi de peruzea, frumosul bătrîn, viguros încă, mă înspăimînta și mă făcea să-l iubesc urîndu-l pe moment.

Acum, acele vremuri au trecut. Nu mai e nici Z.S., nici sediul de odinioară... Pendula care mi-a măsurat un timp încărunțirea e mutată în alt birou. De cîte ori sună catifelat și misterios, tresar frisonat și cobor în mine refăcînd în dulci silabe inimitabilul său glas pe care, iată, cu dulce melancolie, sînt obligat să mi-l amintesc. Mircea Micu”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

„Copiii de pe Volga“

Este al doilea roman al autoarei de origine tătară Guzel Iahina, cea care semnase, doar cu trei ani înainte, bestsellerul „Zuleiha, deschide ochii”, carte care a primit încă de la apariție toate laudele criticilor de specialitate. Între ele suficient să amintim fie și numai aprecierea prestigiosului „Le Figaro Magazine”, ce sublinia că Iahina, prin creația sa, face legătura cu marele roman rusesc, readucînd în fața cititorilor noblețea și compasiunea, trăsături specifice acelei perioade. Mai mult, sînt indicii că tînăra autoare ar putea reaprinde flacăra care l-a condus pe Pasternak la Nobel. Revenind, „Copiii de pe Volga” – publicat în Rusia, în 2018 – a obținut Premiul „Bolșaia Kniga”, iar mai apoi Marele Premiu „Ivo Andric”, ambele în 2019, imediat după apariție.

Inspirate din două lumi la prima vedere diferite, uneori stranii, însă destul de asemănătoare ca fond, după o evaluare aprofundată – primul, cu acțiunea amplasată într-o colonie de muncă din Siberia în perioada 1930-1946, cel de-al doilea explorînd viața coloniilor germane de pe Volga – ambele romane se impun atenției diverselor categorii de cititori prin amploare, suflu epic, forță de evocare și umanism. „Copiii de pe Volga”, romanul la care ne referim, este structurat în șase capitole: 1. Soția, 2. Fiica, 3. Elevul, 4. Fiul, 5. Copiii, 6. Epilog, puse în directă legătură cu evenimentele petrecute în viața personajului principal, Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental.

Apreciat de la început, acest al doilea roman al autoarei capătă repede o aureolă internațională, însăși Iahina considerîndu-l viu și cutezător, un mijloc prin intermediul căruia a reușit să vorbească despre o lume vibrantă, plină de viață – aceea a coloniilor germane de pe Volga, „o lume creată cîndva de oameni veniți din altă țară și pierdută astăzi în negura timpului”.

Subiectul e de factură clasică: ducînd o viață simplă în satul Gnadental, Bach rămîne surprins cînd, într-una din zile, i se cere să dea lecții unei tinere fragile și timide de pe malul celălalt al Volgăi. Tînăra se numea Klara și era fiica unui straniu personaj, Udo Grimm, care pretinde ca, în timpul întîlnirilor cu profesorul meditator, fiica sa să-și ascundă chipul în spatele unui paravan. Bach, deși acceptase cu greu ipostaza de meditator, este atras de sensibilitatea tinerei fragile și de dorința ei de a învăța. Deplasînduse pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două”, Bach va cunoaște mai bine lumea coloniilor de pe Volga. El însuși va întocmi un calendar cu scurte caracterizări ale anilor trăiți de aceste populații în perioada 1918-1938. La fel de sensibil sufletește ca și tînăra Grimm, între meditator și aspiranta la cultură se creează în timp o trainică afinitate sufletească, ce va avea puternice consecințe în fața realităților dure ale vieții. Povestea de iubire care se înfiripă între cei doi protagoniști, Klara și Bach, este singurul fapt ce mai poate fi deslușit din multitudinea evenimentelor ce se vor succeda în continuare cu repeziciune.

aproape imposibil de urmărit. Așa cum s-a petrecut într­una din nopți, cînd Bach și soția lui sînt umiliți și prăduiți de o bandă de trei tîlhari. Greu să-ți mai aduni sufletul după o astfel de întîmplare!

Ambele maluri ale Volgăi creează pentru Iahina două universuri paralele, legătura dintre ele făcînduse prin intermediul personajului central Bach, ce va pendula între acestea: pe unul se formase ca om cu obligații profesionale, cunoscînd bine tradițiile și obiceiurile locale, în timp ce pe celălalt trăia cu ardoare pasiunea vieții sale. Pentru Schulmeister-ul Jakob Ivanovicj Bach împărțirea aceasta invizibilă a lumii se producea chiar pe mijlocul Volgăi, unde valul căpăta reflexe de oțel și argint înnegrit.

Klara își va părăsi tatăl în timpul unei călătorii cu trenul către Moscova, în vederea intrării în posesia pașapoartelor, necesare pentru a pleca definitiv în Germania. Ea va ajunge la școala unde predă Bach și-i mărturisește acestuia faptele petrecute, dar și sentimentele față de el. Vor locui la școală, dar, după un timp, din cauza prejudecăților lumii, Klara nu mai suportă atmosfera creată de unii dintre părinții elevilor și-i propune lui Bach să se mute la ferma în care a locuit în trecut cu tatăl său. Vor trece Volga pe celălalt mal și, un timp, vor trăi aici mulțumiți, familia lor fiind binecuvîntată. Din păcate, viața lor va cunoaște un parcurs plin de poticneli cauzate de necazuri, uneori

Dosare secrete ale

Să fi „dorit“ Roosevelt Pearl Harbor? (4)

„Japonezii n-aveau decît o singură cale pentru a-l scoate pe Roosevelt din încurcătură şi pe aceea au și ales­o...“. ROBERT SHERWOOD (Memorialul lui Roosevelt)

În 1941, cînd Indiile olandeze s-au văzut în situaţia de a fi înglobate în sfera economică a Japoniei, Washingtonul şi-a oferit de îndată sprijinul său olandezilor şi i-a îndemnat să opună rezistenţă. La începutul anului 1941, Statele Unite s-au alăturat Marii Britanii şi Olandei în vederea acordării unui ajutor de ordin militar şi financiar Chinei, care se afla în război cu Japonia.

La 29 mai 1941, Washingtonul a interzis exportul din Filipine în Japonia de „materii prime care ar putea servi unor scopuri militare“. La 25 iulie, drept ripostă la ocuparea Indochinei de către Japonia, Statele Unite –tot de comun acord cu Marea Britanie şi cu Olanda – au declarat sechestrate bunurile japoneze. Asta a pus capăt oricăror legături dintre Statele Unite şi Imperiul Soarelui Răsare.

În august 1941 preşedintele Roosevelt s-a întîlnit cu Churchill la Terra Nova. La întoarcere l-a chemat la el pe amiralul Nomura, ambasadorul Japoniei. Motivul? Să-i aducă ambasadorului la cunoştinţă care era „opinia

Istoriei (127)

americană cu privire la raporturile dintre cele două ţări“. Asta a şi făcut, dar pe un ton dur, care suna aproape ca o ameninţare. Amiralului Nomura i-au fost înmînate şi două documente, ca „piese de referinţă“, provenind de la Departamentul de Stat.

Cu cîtva timp mai înainte, japonezii propuseseră Washingtonului o întâlnire între preşedintele Roosevelt şi primul-ministru japonez, prinţul Konoye. Întîlnirea ar fi putut constitui o bază pentru stabilirea unor noi raporturi între cele două ţări. Notele pe care preşedintele Roosevelt le trimitea amiralului Nomura cuprindeau doar refuzuri. Guvernul Statelor Unite sublinia că ocuparea Indochinei de către Japonia, ca şi măsurile de constrîngere care o însoţiseră, nu puteau fi privite decît ca „un pas preliminar în vederea unor acţiuni de cucerire în sudul Pacificului“. Într-o atare situaţie, guvernul american considera că bazele unor noi discuţii „nu mai existau“. Nu mai putea fi vorba de negocieri decît în cazul în care Japonia s-ar fi conformat principiilor fundamentale „acceptate de multă vreme de către Statele Unite“. În afară de aceasta, „dacă... s-ar adopta în ceea ce priveşte Pacificul un program bazat pe principii paşnice şi constructive, şi dacă, în consecinţă, vreuna din ţările sau din regiunile situate în acest ocean ar fi ameninţată, guvernul nostru şi-ar duce mai departe politica sa, care constă în a acorda ajutor naţiunilor victime ale unei agresiuni, şi ar colabora cu celelalte

Aici începe țesătura cea mai dramatică a romanului. Un gînd n-a putut suporta Klara: că nu-l va putea ferici pe Bach. Cititorul va înțelege mai lesne aceasta în timpul lecturii... Klara nu supraviețuiește aducerii pe lume a unei fetițe, care primește numele Anna/ Anntche. Va fi greu ca un bărbat singur să crească un copil atît de mic. Cu fetița înfășată, Bach umblă o noapte pe lîngă locuințele unor oameni înstăriți sau în preajma unor case parohiale, cu scopul de a o lăsa pe fetiță într-un loc vizibil, spre a fi găsită de o inimă milostivă care să o crească. Nu se îndură, bătălia din sufletul său nu-i dă voie să finalizeze acel gînd. Pleacă spre casă și, în împrejurări extreme, va găsi și mijlocul de hrană, chiar dacă la început era nevoit să-i amăgească foamea cu o cîrpă udată, apoi strecurată în guriță. Cu ajutorul activistului Hoffman, căruia-i va scrie materiale de propagandă, procură fetiței lapte de capră, ce-i priește. Anntche crește repede, dar nu știe să vorbească, nici nu are cine o învăța, căci profesorul Bach rămăsese mut după nenorocirea petrecută în noaptea cînd el și soția au fost atacați de cei trei bandiți. Capitolele „Elevul” și „Fiul” îl au în prim-plan pe Vaska, un băiețandru needucat, venit la fermă să fure hrană. Cu timpul, fetița se atașează de băiat, iar Bach ajunge să îl trateze ca pe un fiu. Curînd, cei doi tineri vor fi atrași de aparatul de propagandă al vremii către organizațiile de tineret „Tînăra Gardă” sau către Casa de copii „Internaționala a treia”. După ce descoperă unde desfășurau acivitatea, Bach îi va vizita săptămînal aducîndu-le de acasă fructe. În final, va dona întreaga fermă Casei de copii amintită. Fără a rezerva un pasaj special, ori a formula vreun titlu impozant în prim-plan, Guzel Iahina construiește totuși cîteva scene interesante în care reușește să reflecte lupta interioară a lui Stalin cu adversarul său, Hitler. Aceleași scene, privite în paralel cu secvențe din acțiunea romanului, înfățișează pînă la urmă „o parabolă cu privire mitică asupra lumii”. La fel cum se poate spune că romanul acesta prezintă și o grandioasă, dar tragică epopee a germanilor de pe Volga.

Oricum ar fi, avem în față, la o analiză mai atentă, un roman excepțional, care o apropie tot mai mult pe tătăroaica Guzel Iahina de Premiul Nobel.

IOAN STOICA

puteri în vederea extinderii acestui ajutor asupra tuturor ţărilor aflate în pericol“.

În ce priveşte cel de-al doilea document, el se încheie cu următoarele rînduri foarte categorice: „Guvernul nostru consideră necesar să declare guvernului nipon că dacă acesta din urmă va lua vreo nouă măsură pe linia unei politici sau a unui program de supunere a ţărilor vecine, fie prin forţă, fie prin ameninţarea cu forţa, guvernul Statelor Unite va fi constrîns să ia imediat orice hotărîre va crede de cuviinţă pentru a asigura securitatea drepturilor şi a intereselor legitime ale Statelor Unite şi ale cetăţenilor americani, precum şi ale teritoriului lor“.

La 3 septembrie 1941, Washingtonul cerea Japoniei să accepte ca bază pentru orice discuţii viitoare următoarele patru principii:

– Respectarea integrităţii teritoriale şi a suveranităţii tuturor naţiunilor;

– Neamestecul în afacerile interne ale celorlalte ţări:

– Egalitatea în drepturi în domeniul comerţului şi al problemelor economice ;

– Statu quo-ul pe toată întinderea Pacificului.

Treptat tensiunea dintre Tokyo şi Washington creştea. În tot cursul lunii decembrie, diplomaţii celor două ţări se întîlniseră fără nici un rezultat. Din partea Washingtonului, pretenţiile sporeau. La 2 octombrie Statele Unite cereau Japoniei să dea o declaraţie „fără nici un fel de echivoc” cu privire la intenţia ei de a-şi retrage trupele din China şi din Indochina.

(va urma)

ALAIn DECAUX

Olimpul ortodoxiei –

enigmaticul munte athos

Legenda și misterele învăluie istoria Muntelui Athos. Situată în Grecia, pe „degetul de răsărit” al Peninsulei Calcidica din Marea Egee, peninsula atonită se întinde de la nord-vest la sud-est pe o lungime de circa 30 km și o lățime între 6-12 km, avînd o suprafață de aproximativ 340 km pătrați. Întreaga peninsulă este străbătută, de-a lungul, de o culme muntoasă, al cărei vîrf principal se ridică la 2033 de metri deasupra mării. Pelasgii și elenii sînt cei mai vechi locuitori ai zonei egeene, iar primele știri despre Athos le întîlnim în poemele lui Homer (în Iliada – Cîntul XIV, 224).

Legenda spune că Fecioara Maria dorea să ajungă în Cipru, unde era aşteptată de Lazăr, care a înviat a patra zi din morţi. În timp ce traversa marea, s-a pornit o furtună puternică şi barca în care se afla Fecioara Maria a ajuns la poalele muntelui Athos. Cînd Fecioara a pus piciorul pe ţărm, spune legenda, s-a petrecut o minune şi toţi idolii de piatră s-au sfărîmat în mii de bucăţi. În vîrful muntelui, statuia lui Apollo, care strălucea de-ţi lua ochii, s-a făcut şi ea una cu pămîntul. Şi, de atunci, Muntele Athos este considerat a fi tărîmul Maicii Domnului. Cu toate acestea, surprinzător, femeile nu au voie să calce pe Sfîntul Munte. „Care femeie este mai vrednică decît Fecioara Maria, să meargă“, spun preoţii.

Muntele Athos și Imperiul Byzantin

Începuturile vieții monastice în Athos ar putea data din vremea împăratului Constantin cel Mare. Primii anahoreți s-au grupat în jurul unor înțelepți, formînd cele dintîi comunități monastice în Secolele V-VI.

Este discutabil dacă împăratul Constantin Pogonatul ar fi luat, în anul 670, hotărîrea ca Athosul să aparțină monahilor, dar sigur că, în 885, împăratul byzantin Vasile I Macedoneanul a declarat independenta Athosului și l-a trecut sub stăpînirea călugărilor aflați acolo. Datorită luptelor iconoclaste din Secolele VIIIIX, multi monahi s-au refugiat din Imperiul Byzantin la Athos. Printre ei s-au aflat Petru Athonitul și Pavel Xiropotamitul. Secolul al X-lea este decisiv pentru organizarea Athosului ca o republică monahală sub suzeranitatea Imperiului Byzantin.

Doi oameni își pun amprentele pe destinul acestui teritoriu: Avramie din Trapezunt – localitatea natală a Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, și Nicefor Focas. Camarazi de arme și buni prieteni, au lucrat împreună pentru Biserică. Avramie a renunțat la armată, s-a călugărit și s-a retras în Athos, devenind organizatorul monahismului athonit și fiind cunoscut sub numele Athanasie Athonitul. Generalul Focas a devenit împărat (963-969) și l-a ajutat pe Atanasie la construirea celei mai vechi mînăstiri de la Athos, cunoscută sub numele de Marea Lavră sau Lavra Sfîntului Atanasie. Atanasie a dat o nouă organizare monahismului athonit printr-un Canonicon care impunea renunțarea la stilul idioritmic în favoarea celui chinovial; supunerea tuturor călugărilor unui protos cu drepturi mai mari decît ale unui simplu stareț; nici o vietate de sex feminin nu are voie să intre pe teritoriul Athosului; organizarea comunității monahale ca independentă de orice autoritate bisericească sau laică. Această organizare a produs nemulțumirea călugărilor adepți ai idioritmiei. Împăratul Ioan Tzimiskes i-a împăcat în anul 970 prin aprobarea măsurilor unui tipicon, care îngăduia ambele stiluri și reorganiza comunitatea monahală: fiecare mînăstire este condusă de către un egumen; toți egumenii se întîlnesc o dată pe an într-un areopag monahal în Caries (Karyes, Kareya), localitatea care devine oficial capitala Athosului; în fruntea areopagului este un protos, numit de împărat și hirotonit de patriarhul din Constantinopol, avînd jurisdicție civilă și bisericească asupra întregului Athos. Atanasie a îngăduit venirea călugărilor greci, bulgari, sîrbi, români, ruși georgieni, chiar și a celor latini, călugării și credincioșii din orașul italian Amalfi

clădind pe Athos mînăstirea Amalfitenilor. În anul 1046, împăratul Constantin al X-lea Monomahul a aprobat un nou tipicon, prin care se restrîng libertățile idioritmicilor porniți pe acumulare de averi. Acum se folosește pentru prima dată oficial denumirea de Sfîntul Munte. Împăratul Constantin al X-lea Ducas, în anul 1060, a reconfirmat autonomia Athosului și a oprit accesul femeilor, copiilor, eunucilor și animalelor de sex feminin.

Latinii și otomanii

Asupra Athosului s-au abătut invaziile pastorilor vlahi, piraților și cavalerilor cruciați. După cucerirea Byzanțului de către latini (1204), Athosul ajunge sub autoritatea bisericească a episcopului latin de Tessalonic. Urmează un șir de conflicte cărora le pune capăt țarul vlaho-bulgar Ioan Asan al II-lea, care în 1234 a rupt orice legătură cu Biserica Romei și a pus Athosul sub jurisdicția patriarhului bulgar din Tîrnovo. În 1250, Patriarhia de Constantinopol a recunoscut din nou deplina autonomie a Athosului. Împăratul Mihail al VIIIlea Paleologul a încheiat la Lyon, în 1274, o înțelegere de unire cu biserica Romei, cu care athoniții nu au fost de acord. În 1276, împăratul a întreprins o expediție de pedepsire ucigînd sute de monahi și dărîmînd numeroase mînăstiri, dar fără a reuși să le înfrîngă rezistența. Între 1307 și 1309, mercenarii din Catalonia au produs noi jafuri și distrugeri, încît numărul mînăstirilor a scăzut la 100 față de 300, cîte erau cu 100 de ani mai devreme. În 1313, athoniții i-au izgonit pe călugării latini. În deceniile următoare, Athosul ajunge sub o scurtă stăpînire sîrbă și continuă rezistența împotriva încercărilor Patriarhiei de Constantinopol de a introduce Sfîntului Munte sub jurisdicția Episcopiei de Ierisos.

În 1392, patriarhul Antonie a redat Athosului deplina autonomie. În 1406, împăratul Manuil Paleologul aproba un tipicon care accentuează idioritmia, instituie un consiliu de 15 călugări pentru conducerea mînăstirilor și menține protosul. În 1430, Athosul a intrat sub dominația Imperiului Otoman. Sultanul Murad al IIlea i-a acordat autonomie și privilegii, confirmate mai tîrziu de Mahomed al II-lea în semn de respect pentru că Sfîntul Munte a acceptat supunerea față de Poartă mai înainte de căderea Constantinopolului. Nici un musulman nu avea dreptul să calce acolo, cu excepția unui aga care asigura relațiile diplomatice între sultan și conducerea comunității monahale de pe Athos. Au existat chiar și sultani care au ajutat mînăstirile, așa cum o demonstrează pomenirea lui Selim I între ctitorii mînăstirii Xiropotamu.

Cu timpul, turcii au început să pretindă mînăstirilor anumite contribuții în bani. Au fost cazuri cînd acestea n-au putut plăti suma cerută și sultanii au ordonat confiscarea metodelor athonite, răscumpărate în dese rînduri cu bani românești. Între Secolele XV-XIX, românii au fost cei mai generoși binefăcători ai Grădinii Maicii Domnului, cum i se mai spune Athosului. Cu ajutorul voievozilor, mitropoliților, episcopilor și al celorlalți credincioși din Țara Românească și Moldova s-au zidit biserici noi, turnuri de clopotnițe, turnuri de apărare, paraclise și chilii, s-au reparat mînăstiri, s-au trimis bani și daruri. Domnii români au dăruit mînăstirilor athonite veniturile unor mînăstiri și metoace bogate, sate și moșii întinse, păduri, țarini, podgorii, vămi și altele.

Aceasta era o recunoaștere a autonomiei și caracterului interortodox al Sfîntului Munte. Stăpînirea otomană asupra Athosului se menține pînă în 1912, cînd începe primul război balcanic. La 2 noiembrie 1912, armata greacă ocupă Athosul. Pacea de la Londra (30 mai 1913) pune Athosul sub ocupație militară internațională. Pacea de la București, din 10 august 1913, nu menționează Athosul, dar stabilește o linie de demarcație între Grecia și Bulgaria prin care acest teritoriu este atribuit Greciei. Protocolul semnat la Conferința ambasadorilor Marilor Puteri de la Londra, în noiembrie 1913, declara Athosul republică independentă și autonomă. Regatul grec a profitat de începerea primului război mondial, care a împiedicat Marile Puteri să reglementeze definitiv statutul Sfîntului Munte, expulzînd peste 1.000 de ruși. În timpul primului război mondial, Athosul a fost ocupat de militari francezi și ruși. În vara lui 1917, intră din nou sub controlul statului grec.

Tratatul de la Sèvres, din 10 august 1920, prin art. 13, impune Greciei respectarea autonomiei Athosului: „Grecia se angajează să recunoască și să mențină drepturile tradiționale și libertățile de care se bucurau comunitățile mînăstirești ortodoxe ale Sfîntului Munte, în conformitate cu hotărîrile art. 62 al tratatului de

1926, cu dispoziții preluate din sus-amintitul statut, care afectează autonomia Sfîntului Munte chiar și în chestiuni ce țin de problemele bisericești.

Prin aceste măsuri, statul grec a anulat în fapt autonomia Athosului, și-a depășit drepturile ce-i reveneau ca stat mandatar asupra teritoriului athonit, pe care îl tratează ca pe un teritoriu anexat și supus deplinei suveranități a Greciei. De aceea, pentru a salva aparențele, administrația Athosului nu a fost inclusă în cadrul administrației comune de stat, ci a fost trecută în sarcina Ministerului de Externe.

În toate schimbările pe care le-a suferit Constituția Greciei de-a lungul anilor, prevederile adoptate în 1926 au rămas neschimbate în privința Athosului. În ziua de azi...

În prezent, pe Muntele Athos sînt mai multe mînăstiri: Careia, Marea Lavră, Vatoped, Iviron, Hilandar, Dionisiu, Cutlumus, Pantocrator, Xiropotamu, Zografu, Dochiaru, Caracalu, Filoteu, Simonos Petra, Sfîntul Pavel, Stavronikita, Xenofont, Grigoriu, Esfigmenu, Sfîntul Pantelimon şi Constamonitu şi două schituri româneşti: Lacu şi Prodromu.

Astăzi, organul suprem al Muntelui Athos este Comunitatea celor 20 de stareți sau Chinotita, cu sediul în Careia, capitala administrativă. Primele cinci mînăstiri: Lavra, Vatopedu, Iviru, Hilandaru și Dionisiu au dreptul să-l aleagă, dintre cei 20, pe starețul care va ocupa funcția de Protos al Sfîntului Munte. Chinitita are dreptul să judece conflictele grave din Athos, hotărîrile sale avînd putere de lege. Alt organ de conducere a Muntelui Athos este Sfînta Epistasă formată din cinci delegați aleși anual de mînăstiri. Epistasa are rolul de organ executiv, punînd în practică hotărîrile Chinotitei. Sfîntul Munte are drapel propriu: un steag byzantin pe fond galben, cu vulturul bicefal ținînd în gheare sabia, simbol al dreptății, și globul cu crucea pe el, semnificînd biruința creștină prin credință.

Idioritmia (formă de organizare monahală în care călugării duc o viață liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii etc) și creșterea bunăstării mînăstirilor le-au accentuat independența, încît, pe la 1660, instituția protosului a dispărut și conducerea Athosului revine comisiei de egumeni. În 1783, un nou tipicon semnat de patriarhul Gavriil impune revenirea la stilul chinovial și reorganizează conducerea comunității, încredințata unei epitropii formate din 4 epistați (întîistătători), aleși pe o perioadă de un an dintre cei 20 de delegați ai mînăstirilor mari.

Subiect de drept internațional

În Secolul al XIX-lea, Sfîntul Munte trece prin grave crize. Între 1822 și 1828 este ocupat militar de turci și doar intervenția Rusiei îl salvează de la distrugere. În 1833 pierde venituri din cauza secularizării a peste 400 de mînăstiri de pe teritoriul Greciei. În 1863 are loc secularizarea averilor mînăstirești în România și Athosul pierde o altă importantă sursă de venituri. La Congresul de la Paris din 1856, Athosul atrage atenția Marilor Puteri europene, iar la Congresul de la Berlin, în 1878, devine subiect de drept internațional. Tratatul de la Berlin, în art. 62, preciza: „Monahii de la Athos, oricare ar fi locul lor de origine, vor continua să fie protejați în proprietățile și privilegiile de pînă acum și se vor bucura fără nici o excepție de deplina egalitate a drepturilor și a beneficiilor”.

la Berlin, din iulie 1878”. Aceeași obligație a fost asumată de Grecia și prin tratatul semnat cu Turcia la Laussane, în 24 iulie 1923. La presiunile statului grec, o comisie alcătuită din 5 călugări greci de la Athos a alcătuit un statut de organizare a Sfîntului Munte, în 188 de articole. Statutul a fost semnat de reprezentanții a 19 mînăstiri mari, întruniți în adunarea extraordinară la Caries, la 10 mai 1924. Conducerea mînăstirii ruse Sfîntul Pantelimon l-a respins și, conform tradiției, statutul n-ar fi trebuit să intre în vigoare. Prin abuz, în hotărîrea de adoptare a acestui statut se precizează că a fost acceptat de toate cele 20 de mînăstiri, situație confirmată prin aprobările date de patriarhul de Constantinopol și, ulterior, de statul grec prin decretul din 16 septembrie 1926. Printre dispozițiile care erau contrare tradiției athonite sînt cele prin care: se anulează independența schiturilor, chiliilor și colibelor, declarîndu-le dependințe ale mînăstirilor istorice; se fixează odată pentru totdeauna numărul mînăstirilor istorice la 20; declară toți monahii athoniți, cetățeni greci; se interzice depășirea numărului de 6 monahi la o chilie. Grecia își extinde suveranitatea deplină asupra Athosului prin Constituția din 22 septembrie

La Careia are sediul și reprezentantul statului grec, guvernatorul civil care face legătura între organele bisericești ale Athosului și guvernul Greciei. Guvernatorul este numit pe timp de patru ani și are la dispoziție un număr de militari și polițiști cu care asigură paza și ordinea.

Numărul turiștilor care pot vizita Sfîntul Munte este strict reglementat și condiționat de obținerea unui permis de acces eliberat de către Directorul Bisericilor din cadrul Ministerului elen al Afacerilor Externe sau de către Directoratul de Afaceri Civile pentru Grecia nordică de la Salonic. Istoria multiseculară a Athosului, împletită, pe alocuri, cu istoria românilor, are o încărcătură spirituală unică. Fiecare loc este plin de sfințenie și are istoria sa aparte. Patria monahismului ortodox, Sfîntul Munte adăpostește unul dintre cele mai mari tezaure de spiritualitate, artă și cultură din întreaga lume creștină. r m

Schitul Prodromu

Schitul Lacu

Marea Lavră

Din culisele istoriei

Politica URSS în fața amenințării de război pe două fronturi (2)

Atuul japonez al lui Stalin

De-a lungul celui de-al II-lea război mondial, Stalin, Roosevelt și Churchill nu au legat niciodată direct deschiderea unui al doilea front de Japonia în declarațiile oficiale. Cu toate acestea, această conexiune a fost luată în considerare. Era „destul de clar că deschiderea de către aliați a unui al doilea front împotriva Germaniei în vest este legată de Washington de disponibilitatea URSS de a ajuta Statele Unite în est”. Intrarea URSS în războiul împotriva Japoniei a fost folosită de Stalin ca atu în negocierile privind deschiderea unui al doilea front de către aliați.

Pentru prima dată, Stalin a făcut public un indiciu cu privire la dependența ajutorului sovietic în războiul împotriva Japoniei, cu perspectiva ca Marea Britanie și Statele Unite să deschidă un front în Europa imediat după izbucnirea războiului din Pacific. La 6 iulie 1941, ambasadorul britanic la Moscova, Stafford Cripps, i-a scris lui Churchill: „Rușii înțeleg semnificația luptelor lor pentru noi și, în mod firesc, așteaptă de la noi unele măsuri practice ca răspuns la ajutorul pe care ni-l dau”. La 12 iulie 1941, la Moscova, a fost semnat un Acord privind acțiunile comune ale URSS și ale Marii Britanii în războiul împotriva Germaniei. Acesta stipula următoarele:

mesaj s-a rezumat la faptul că „șefii de personal nu văd o oportunitate în a face ceva la o scară atît de mare încît să vă poată aduce chiar și cel mai mic beneficiu”. Abia după înfrîngerea germanilor de lîngă Moscova, Stalin a început să se gîndească serios la viitoarea coordonare a planurilor strategice cu URSS la Londra și Washington. A devenit evident că rezultatul celui de-al II-lea război mondial va fi decis nu în Africa și Pacific, ci pe frontul sovieto-german.

Documentele declasificate din arhiva personală a lui Stalin au clarificat oarecum situația. A devenit clar că dispoziția privind un al doilea front a fost inclusă în comunicat la cererea lui Stalin. Într-o telegramă adresată lui Molotov la 3 iunie 1942, Stalin a insistat că „printre altele, ar trebui menționată și problema creării unui al doilea front în Europa și faptul că există un acord deplin în această privință”. Roosevelt și-a dat seama că Stalin avea nevoie de o astfel de formulare chiar dacă în realitate nu ar fi posibil să se deschidă un al doilea front în 1942. Era important să-i dăm lui Hitler impresia că Statele Unite și Marea Britanie s-ar putea opune Germaniei din vest în orice moment. Roosevelt nu a vrut să complice relațiile cu Stalin, respingînd cererea sa de formulare clară în comunicatul de pe al doilea front. Mai mult, președintele a hotărît ferm să se întîlnească cu Stalin cît mai curînd posibil pentru a discuta o gamă largă de probleme, printre care se numără și problema ajutorului sovietic în războiul cu Japonia.

,,1. Ambele guverne se angajează reciproc să acorde asistență și sprijin de orice fel într-un adevărat război împotriva Germaniei hitleriste;

2. Se angajează, de asemenea, ca în timpul acestui război să nu negocieze și nici să încheie un armistițiu sau un tratat de pace, cu excepția consimțămîntului reciproc”.

Acest acord nu însemna că Marea Britanie și-a asumat obligația de a întreprinde orice acțiune militară pentru a atenua situația URSS. Britanicii au considerat că este mai profitabilă concentrarea eforturilor militare asupra păstrării posesiunilor coloniale din Orientul Apropiat, Mijlociu și Îndepărtat. Recunoscînd că frontul rus a fost decisiv, Churchill credea că, atîta timp cît trupele germane erau ocupate pe acest front, o invazie a Angliei era imposibilă. Nu au existat motive să se bazeze pe asistența militară americană, unde s-au limitat doar la promisiunile verbale de asistență economică acordate URSS. Conform planurilor strategice pentru vara anului 1941, intrarea americanilor în războiul mondial a fost planificată doar pentru mijlocul anului 1942. În cea mai dificilă primă perioadă a războiului, Uniunea Sovietică a trebuit să se bazeze doar pe ea însăși.

Situația s-a schimbat dramatic după izbucnirea războiului din Pacific. Suferind înfrîngerea japonezilor, anglo-americanii au început să ia în considerare mai serios problema stabilirii unor relații cu URSS. Guvernul sovietic era pregătit pentru asta. Încă din 3 iulie 1941, Stalin declara în discursul său rostit la radio: „În acest război de eliberare nu vom fi singuri. În acest mare război vom avea aliați loiali în fața popoarelor din Europa și America. Războiul nostru pentru libertatea patriei noastre se va contopi cu lupta popoarelor din Europa și America pentru independența lor”. Probînd poziția URSS cu privire la posibilitatea cooperării sale în războiul cu Japonia, Roosevelt și Churchill și-au amintit cuvintele lui Stalin: „Legea marțială a URSS, precum și a Marii Britanii, ar fi îmbunătățită semnificativ dacă s-ar crea un front împotriva lui Hitler în Vest (nordul Franței) și în nord (Arctica)”. În mesajul adresat lui Churchill la 18 iulie, Stalin scria: „Frontul din nordul Franței nu numai că putea scoate forțele lui Hitler din Est, dar putea face imposibilă invadarea Angliei de către Hitler. Îmi imaginez dificultatea de a crea un astfel de front, dar mi se pare că, în ciuda dificultăților, ar fi trebuit creat nu numai de dragul cauzei noastre comune, ci și pentru interesul Angliei în sine. Cel mai bun moment pentru a crea un astfel de front este acum, cînd forțele lui Hitler sînt deviate spre Est și cînd Hitler nu a reușit încă să își consolideze pozițiile în Est. Este și mai ușor să creezi un front în nord”. Răspunsul lui Churchill la acest

La mijlocul lunii decembrie 1941, Churchill, adresîndu-se lui Stalin, a mărturisit: „Este imposibil să descriu sentimentul de ușurare cu care aflu în fiecare zi despre remarcabilele tale victorii pe frontul rus. Nu m-am simțit niciodată atît de încrezător în rezultatul unui război”. Victoria de lîngă Moscova ar fi putut fi începutul înfrîngerii complete a Germaniei și a sateliților săi, dacă Marea Britanie și Statele Unite ar fi decis să se opună acesteia în 1942. În cele mai dificile condiții de ocupare a regiunilor occidentale și de evacuare a unui număr mare de fabrici militare din țară, industria militară a URSS, cu prețul eforturilor uriașe, a furnizat frontului armele necesare, suficiente doar pentru trupele de pe frontul sovieto-german. Aceasta a forțat Moscova să refuze cererile americane de ajutor în războiul împotriva Japoniei. La Londra și Washington s-a simțit vulnerabilitatea pozițiilor lor: provocînd URSS într-un război cu Japonia, britanicii și americanii au încercat să-i impună o povară suplimentară.

Acțiunile comune ale aliaților din Europa ar accelera fără îndoială în mod semnificativ victoria lor în al II-lea război mondial, inclusiv teatrul de operațiuni militare din Pacific. Cu toate acestea, declarînd dorința „națiunii și armatei britanice de a lupta cu inamicul cît mai curînd posibil și de a ajuta astfel la lupta curajoasă a armatei și a poporului rus”, Churchill a exclus de fapt posibilitatea deschiderii unui al doilea front în 1942. Roosevelt a acordat mult mai multă atenție deschiderii unui al doilea front în Europa cu ajutorul URSS în războiul cu Japonia. La 4 martie 1942, el a ordonat șefilor de stat major să prezinte puncte de vedere cu privire la posibilitățile Uniunii Sovietice de a efectua operațiuni militare împotriva Japoniei în cursul continuării războiului cu Germania. În același timp, el a intenționat să dezvolte planuri pentru operațiuni comune ale forțelor armate ale Statelor Unite și ale URSS în teatrul din Orientul Îndepărtat.

Pentru Roosevelt era clar că mai devreme sau mai tîrziu Stalin se va alătura războiului împotriva Japoniei. Provocarea a fost aceea de a-l determina pe Stalin să facă acest lucru cît mai devreme posibil. Iar deschiderea frontului în vest a fost o modalitate de a realiza acest lucru. În timpul discuțiilor cu Molotov de la sfîrșitul lunii mai - începutul lunii iunie 1942, Roosevelt a subliniat că cei din conducerea SUA „doresc să creeze un al doilea front în toate modurile posibile”. De fapt, președintele a dat vina pe britanici pentru întîrzierea deschiderii unui astfel de front. El a fost chiar de acord să indice în comunicat, în urma concluziilor discuțiilor sovieto-americane, o dată specifică pentru deschiderea frontului în Occident. Următoarea prevedere a fost inclusă în comunicatul publicat: ,,În timpul negocierilor, s-a ajuns la un acord deplin cu privire la sarcinile urgente de creare a unui al doilea front în Europa în 1942”. Istoricii au numit această mișcare „puzzle-ul Roosevelt”.

La 5 august 1942, Roosevelt i-a adresat o telegram lui Stalin: „Am primit informații pe care le consider cu siguranță de încredere, conform cărora Guvernul Japoniei a decis să nu ia măsuri militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice în prezent. Aceasta, cred, înseamnă o amînare a oricărui atac asupra Siberiei pînă în primăvara anului viitor”. Aceste informații au fost confirmate de informațiile primite de Moscova prin intermediul serviciilor de informații. Cu toate acestea, Roosevelt nu și-a abandonat încercările de a-l convinge pe Stalin să înceapă să coopereze cu Statele Unite în războiul împotriva Japoniei cît mai curînd posibil. Generalul maior de aviație Phillett Bradley, care a sosit la Moscova în vara anului 1942 pentru a purta negocieri militare, în timpul unei întîlniri cu Stalin din 6 octombrie, invocînd interesul personal al președintelui, a încercat să afle direct „ce opinii are Stalin cu privire la ajutorul american împotriva Japoniei”. Era vorba despre posibilitatea ca Forțele Aeriene Americane să obțină baze pe teritoriul Orientului Îndepărtat sovietic.

Stalin a explicat: „Relațiile noastre cu Japonia sînt guvernate formal de un pact de neutralitate. Japonezii ne-au asigurat de mai multe ori că nu intenționează să încalce acest pact. Dar în țara noastră este imposibil să găsim cel puțin o persoană care ar crede aceste asigurări. Japonezii pot rupe acest pact și pot ataca URSS în orice moment. În prezent există relații între Japonia și URSS care ar putea fi catalogate drept o lume armată”. Răspunzînd ofertei de asistență americană în cazul unui atac al Japoniei asupra URSS, Stalin a respins politicos, dar ferm, o astfel de asistență, spunînd că „acum avem nevoie de ajutor împotriva Germaniei, cu care sîntem în război”. Aceasta a fost o aluzie directă la absența unui al doilea front în Europa.

După cum știți, în locul aterizării promise a trupelor anglo-americane în nordul Franței în 1942, Statele Unite și Marea Britanie au lansat o ofensivă în Africa de Nord, care, deși a complicat poziția Germaniei, nu a împiedicat concentrarea principalelor forțe din sectorul sud-vestic al frontului sovieto-german. Exprimîndu-și dezamăgirea față de o astfel de politică a aliaților, Stalin a declarat la 6 noiembrie 1942, într-un discurs dedicat aniversării a 25 de ani de la Revoluția din octombrie: „Să presupunem că a existat un al doilea front în Europa, așa cum a existat în primul război mondial, iar al doilea front ar abate spre el, să zicem, 60 de divizii germane și 20 de divizii ale aliaților germani. Care ar fi poziția trupelor germane pe frontul nostru? Nu este greu de ghicit că situația lor ar fi deplorabilă. Mai mult, acesta ar fi începutul sfîrșitului trupelor fasciste germane, pentru că, în acest caz, Armata Roșie nu ar fi acolo unde este acum, ci undeva lîngă Pskov, Minsk, Zhitomir, Odessa. Aceasta înseamnă că deja în vara acestui an armata fascistă germană s-ar fi confruntat cu propria sa catastrofă. Și dacă acest lucru nu s-a întîmplat, a fost pentru că germanii au fost salvați de absența unui al doilea front în Europa”.

În condițiile efective ale refuzului Statelor Unite și Marii Britanii de a ajuta Uniunea Sovietică prin acțiuni militare în vest, Stalin a avut toate motivele să respingă încercările lui Roosevelt și Churchill de a realiza deschiderea unui al doilea front în est împotriva Japoniei.

Sfîrșit D.A.

Winston Churchill Iosif Vissarionovici Stalin

Cetatea lui Negru

Vodă,

scoasă la lumină pentru

Cetatea de lîngă satul făgărășean Breaza i-a aparținut lui Negru Vodă și de aici se presupune că ar fi început descălecarea peste munți în Țara Românească. Negru Vodă, supranumit Radu Negru sau Radul Negrul Voievod, a fost, potrivit legendei, fondatorul și primul domn al Țării Românești. Existența lui reală este controversată, făcînd subiectul mai multor cercetări ale istoricilor români și străini. Unii istorici susțin ipoteza că Negru Vodă ar fi doar o poreclă a unor personaje distincte sau contopite, atribuită lui Thocomer, Basarab I sau chiar lui Radu I.

Săpăturile arheologice realizate pe acest sit atestă existența unor construcții din veacul al XIII-lea și chiar ziduri din perioada dacică. Din vechea fortăreață se mai văd acum doar ruinele din piatră, pentru că în şapte secole de existenţă natura a acoperit suficient de mult lucrarea omului.

Obiectivul este puþin promovat

La Cetatea Breaza se urcă destul de greu pe un drum abrupt care pare mai degrabă săpat de apa vreunei cascade, iar obiectivul este destul de puțin promovat, traseul nefiind semnalizat, astfel că puțini știu de el. Printr-o colaborare între Muzeul ,,Valer Literat” și Asociaţia ,,Ţara Făgăraşului”, cetatea va fi mai vizibilă din acest an. Proiectul are valoarea de 60.000 de lei, dintre care 48.500 lei reprezintă o finanţare de la Consiliul Judeţean Braşov, iar diferenţa este contibuţia Asociaţiei. Acest proiect va fi implementat în perioada 1 august – 30 octombrie 2021. „Avem o parte de cercetare, care se va finaliza cu un raport de cercetare cu date istorice, de care se va ocupa în special partenerul nostru de proiect, Muzeul Valer Literat. În baza raportului, vom realiza un panou informativ ce va fi amplasat la Breaza, pentru ca toţi cei care ajung acolo să afle cîteva informaţii despre ceea ce vor vizita. Vom face şi indicatoare de tip săgeţi, care să conducă turiştii pînă la Cetate şi vom amenaja traseele de urcare. Vom

turişti

tipări în primă fază un număr de 800 de broşuri, a cîte 40 de file fiecare, atît cu informaţii despre Cetatea lui Negru Vodă de la Breaza, cît şi cu celalalte obiective din Ţara Făgăraşului. Broşurile vor conţine fotografii profesionale pe care le vom realiza cu fotografi din zona noastră. Ulterior, putem multiplica aceste broşuri, în funcţie de necesităţi. Primele 800 de exemplare sînt prinse în proiect. Vom face un film documentar de 15 minute, pe care îl vom promova pe toate canalele online ale Asociaţiei, cum ar fi paginile de Facebook sau Instagram. Nu în ultimul rînd, vom organiza cu ajutorul partenerului de proiect un simpozion pe această temă”, a declarat Ioana Radevici, directorul executiv al Asociaţiei „Ţara Făgăraşului”.

Pentru a ajunge la cetate puteți merge pînă la Mînăstirea Breaza, drum accesibil cu mașina. Apoi, urmează o drumeție de 20 – 30 de minute pe o potecă (marcată cu punct roșu) ce merge prin pădure pînă la Cetate. Este recomandat să cereți informații suplimentare de la săteni pentru a putea localiza cetatea ascunsă în pădure. Cetatea este situată pe Colţii Brezei, între Pojorta şi Brescioara, iar montaniarzii care vor să-şi continue drumul, după ce au făcut un popas la ruine, mai au de urcat în jur de patru ore pînă la Lacul Urlea. În drumul lor dau şi peste celebra poieniţă numită ,,La Rugă”, care se află la 10 minute de mers pe jos de ruinele castelului.

Potrivit informațiilor din tradiția populară, Negru Vodă, care a trăit pe vremea tătarilor, ar fi fost viteaz, frumos şi înţelept. El a strîns în jurul lui mai mulţi voinici, cărora le-a vorbit despre suferinţele îndurate de pe urma tătarilor de fraţii lor de dincolo de munţi. După ce au chibzuit îndelung, ei au hotărît să vină în sprijinul acestora. Aşa au trecut munţii şi au ajuns la Cîmpulung, într-o zi de sărbătoare, cea a Sfîntului Ilie. În vreme ce tătarii, încărcaţi de prăzi şi aburiţi de alcool, chefuiau şi se veseleau, au fost atacaţi de Negru Vodă. Mulţi ar fi fost ucişi, iar cei rămaşi în viaţă, alungaţi din ţară. Pe urmă, Negru Vodă, rămas peste munţi, a trecut la

Salonul Regal, bijuteria ascunsă a Gării de Nord

Puțini știu că în Gara de Nord, asfixiată de magazine, tarabe și chilipiruri există un loc autentic, neatins de kitsch. Dacă intrați în Gara de Nord pe intrarea principală dinspre coloane (cunoscută în epocă drept ieșirea pasagerilor și partea nouă a gării), la aproximativ 50 metri, pe partea dreaptă, veți găsi o „bijuterie” – Salonul Regal.

Din Gara de Nord pleacă și sosesc în fiecare zi peste 200 de trenuri. O foarte mică parte a călătorilor din aceste trenuri au avut ocazia să intre în Salonul Regal. Clădirea Gării de Nord are o istorie legată de regalitate. A fost inaugurată în 1872 de către domnitorul Carol I, viitorul rege. O singură încăpere păstrează și acum farmecul acestor vremuri și aceasta este Salonul Regal. Acest Salon Regal a fost inaugurat tot de către Carol I, dar cînd era deja rege, în 1896, special pentru vizita împăratului Franz Joseph al Austro-Ungariei. A fost restaurat în 1926 și mai apoi în 2013, în prezența Principesei Margareta și Principelui Radu. Salonul păstrează somptuozitatea stilului nobiliar și este parte din istoria familiei regale, fiind sala de așteptare atunci cînd aceștia călătoreau cu trenul. El nu a fost însă niciodată deschis publicului. Dățile în care ușile înalte înt deschise sînt extrem de puține. Doar la evenimente speciale și la cerere. În rest, doar praful domnește peste Salonul Regal. Salonul este și acum intrarea oficială în Capitală pentru pasagerii trenului Orient Expres.

Secretul Gării de Nord

Gara de Nord nu a fost gîndită niciodată să fie cea mai importantă gară a României. Mereu au existat planuri de ridicare a unei alte construcții și mai impozante: Carol I își dorea o Gară Centrală, iar Nicolae

Ceaușescu o gară mare, dar la marginea Bucureștiului. Pentru că planurile au fost amînate din diverse motive, s-au produs modificări, întotdeuna considerate temporare de către autorități, la Gara de Nord. Astfel, azi, undeva pe un culoar ascuns după tarabele vînzătorilor ambulanţi, pe o placă de marmură stă scris: Salonul Regal. Istoria lui începe în anul 1895-1896, cînd în vechea Gară Tîrgoviște, proaspăt botezată Gara de Nord, se construiește o aripă unde este amenajat un salon oficial. În 1926 în locul salonului ridicat de Carol I, a fost construit cel care se găsește acum în Gara de Nord. Construcția a durat şapte ani și detaliile alese pentru această încăpere unică în țară noastră au fost selectate pe sprînceană.

În acest salon, în 1928, în prezența Regelui Mihai, a fost prezentată prima locomotivă cu aburi, construită de uzinele Malaxa. Majestatea Sa, Regele Mihai nu a mai călcat în acest salon pînă la moarte. Ultima sa vizită a fost în 21 decembrie 1947, cînd se întorcea de la Londra, de la nunta actualei Regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii. La restaurarea salonului din 2013 au fost

ridicarea de cetăţi, mînăstiri şi sate la poalele munţilor şi pe văile rîurilor. Aşa s-a produs ,,descălecatul” Ţării Româneşti de către voievodul făgărăşean. Cetate părăsită din Secolul al XV-lea

Din cetate se mai disting turnul hexagonal la interior (exterior circular), turnul circular, fîntîna, şanţurile cu valuri de la nord şi sud. Cetatea a fost ridicată pe etape. Prima dată au fost ridicate turnurile, în a doua jumătate a Secolului al XIII-lea, pe urmă zidul de incintă cu o lungime de 84 de metri, undeva la sfîrşitul Secolului al XIII-lea - începutul Secolului al XIV-lea. Lăţimea cetăţii, luînd cotele la exteriorul zidurilor, variază între 10,2 m şi 18,6 m. Intrarea în cetate cu o lăţime de 1,2 m, inaccesibilă carelor, este situată pe latura de est. Vechiul drum de intrare nu se mai distinge, iar pantele abrupte pleacă acum chiar de sub ziduri. Copaci ce îşi înfig rădăcinile printre pietrele fortificaţiei macină încet, încet aceste vestigii istorice. În capătul sudic al cetăţii s-a adăugat o mică construcţie pînă la mijlocul Secolului al XIV-lea, care se presupune că a fost o capelă. Intrarea la capelă se putea face din cetate sau din exteriorul cetăţii, după cum se vede în schiţă. Tot atunci s-a ridicat şi zidul ce împarte cetatea în două şi care are prevăzut o cale de trecere între cele două zone. Fîntîna se crede că a fost construită ultima. Cetatea a fost părăsită cîndva în Secolul al XV-lea.

TURISMISTORIC RO

prezenți reprezentanţi ai familiei regale, nu și regele. Imediat după abdicarea Regelui Mihai, Salonul Regal a fost numit Salonul Oficial. Abia în 2013, și-a recăpătat atributul inițiat. Pe placa mărunt gravată de deasupra salonului scrie acum: ,,Salonul Regal de Primire”. În perioada comunistă, după abdicarea Regelui Mihai, a fost numit Salonul Oficial.

Aplicaþii lucrate minuþios

Stilul arhitectonic în care a fost construit salonul este cel empire. Camerele sînt împărțite cu panouri, iar plafoanele lor, de obicei în culori deschise, sînt decorate cu aplicații lucrate minuțios. Lampadarele au fost aduse de la Paris, iar pereții sînt acoperiți cu marmură. Tot mobilierul a fost inițial din piele de culoare roșie, însă peste ani pielea fost înlocuită cu o catifea în aceeași culoare. Rolul Salonului Regal de astăzi nu mai este cel original. El servește mai puțin Casei Regale, președintelui sau premierului, care preferă mijloace de transport mai rapide.

Deschis doar de cîteva ori pe an

,,Salonul Regal este promovat anual, ca obiectiv cultural în perioada derulării programului educaţional Şcoala Altfel, cînd îşi deschide uşile pentru fiecare vizitator, fie că este elev sau simplu călător, dar şi iubitorilor şi pasionaţilor de istorie feroviară. De asemenea, de două ori pe an, Salonul Regal are statutul de intrare oficială în Capitala pentru pasagerii trenului Orient Expres”, spun reprezentanţii CFR SA. Pe lîngă acest salon, România mai are și alte gări regale: Gara Cotroceni (azi intrarea în Palatul Cotroceni dinspre Șoseaua Geniului), Gara Băneasa, cele două gări regale din Sinaia, precum și Gara Curtea de Argeș. TURISMISTORIC.RO

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Există arme climatice?

(urmare din pag. 1)

Pentru a influența clima, se utilizează o varietate de metode: polimeri plastici, adăugarea de var în apă, îngroparea cărbunelui pentru a reține carbonul în sol, pășunat specific, eliberarea de aerosoli sulfat în stratosferă pentru a reflecta lumina soarelui înapoi în spațiu, folosind vehicule fără pilot pentru a crește acoperirea oceanului prin pulverizarea apei de mare în aer, vopsirea acoperișurilor în alb pentru a crește reflectivitatea și chiar plasarea unor oglinzi mici în spațiul dintre Pămînt și Soare.

La nivel teoretic, au fost prezentate idei cu privire la posibilitatea utilizării geoingineriei pentru eliminarea rapidă a dezastrelor naturale. De exemplu, s-a exprimat opinia că „dacă sulfații stratosferici eliberați în timpul unei erupții vulcanice majore din emisfera nordică ar putea fi contracarați rapid prin eliberarea deliberată de sulfați în emisfera sudică, atunci ambele emisfere

s-ar răci; aceasta ar fi o mare victorie pentru a preveni seceta severă”. Cu toate acestea, declarațiile rămîn la nivelul ipotezelor.

Definiția geoingineriei a fost dată de Consiliul american pentru relații externe. Se vorbește deja direct despre gestionarea climei ca pe o armă: ,,Geoingineria reprezintă acele tipuri de tehnologii de gestionare a climei care includ injectarea de aerosoli în stratosferă, îmbogățirea oceanului cu fier și dispersarea norilor folosind apa de mare. Securitatea națională este inseparabilă de știință, problemele juridice și etice asociate cu aceste tehnologii sînt exact aceleași ca și în dezvoltarea bombei atomice. Dacă o mare putere, cum ar fi Statele Unite, decide să utilizeze astfel de tehnologii, ar putea să conducă la o cursă a înarmărilor climatice, avînd în vedere dorința statelor de a manipula clima în avantajul lor”. Este deja clar din această definitie că există arme climatice. Afaceri externe, o publicație a Consiliului pentru Relații externe, a promovat tema geoingineriei încă de acum mulți ani. SUA au un număr mare de brevete în acest domeniu. Legalizarea unor astfel de tehnologii și aplicarea acestora le va oferi companiilor americane nu numai profituri colosale, ci și

Un proiect de excepție: ,,Legea privind prevenirea și combaterea antiromânismului”

Senatoarea Diana Șoșoacă și-a pus în aplicare unul dintre cele mai curajoase proiecte – o lege antidefăimare care să vizeze orice act antiromânesc. ,,Legea privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului”, deși pare simplă și clară, poate avea efecte complexe – și nu numai pe plan național.

Propunerea legislativă a Dianei Șoșoacă, argumentată pe zeci de pagini într-o magistrală ,,Expunere de motive”, stabilește și o definițe extrem de necesară a ,,antiromânismului”. În ,,Expunerea de motive”, senatoarea arată și argumentează că ,,antiromânismul e la fel de primejdios ca rasismul, şovinismul, iredentismul sau xenofobia!”.

Ca și aceste generatoare de războaie și acțiuni criminale, ,,antiromânismul declarativ e un prim simptom al unor posibile evoluţii politice îngrijorătoare”, atrage atenția Diana Șoșoacă. ,,În forma sa activă, acută, favorizată de un context propice, antiromânismul se va concretiza previzibil în acţiuni agresive, îndreptate contra ordinii constituționale şi a siguranței naţionale”, scrie senatoarea, argumentînd astfel și caracterul imperios al legii.

Senatoarea face o atentă subliniere a românismului ca suport al națiunii, subliniind faptul că această e compusă din varii etnii care converg întru românism, cea mai înaltă formă democratică a păstrării și conservării tradițiilor minoritare etnice. Un atac la o etnie din România este un atac la românism, reiese din argumentația Dianei Șoșoacă, legea fiind, așa cum arătam în pasajul citat anterior, o apărare contra oricăror tendințe precum rasismul, șovinismul, xenofobia sau antisemitismul.

,,Ce înseamnă Antiromânismul - este considerat ca fiind percepţia referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum şi manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau a ne-românilor, a proprietăţilor românilor, a instituţiilor comunităţilor româneşti sau a lăcaşurilor de cult ale românilor”, scrie Diana Șoșoacă în ,,Expunerea de motive”.

Națiunea română este rezultatul luptei și colaborării tuturor românilor, indiferent de etnie – iar întru apărarea Națiunii și valorilor sale fundamentale – credința, suveranitatea, libertatea, limba, cultura, tradițiile și istoria - este creată legea Dianei Șoșoacă.

De remarcat că, în UE, o lege de acest fel a fost introdusă în Polonia, una dintre cele mai patriotice state europene, iar anumite prevederi există și în

legislația maghiară. Totuși, considerăm că legea Dianei Șoșoacă este mai complexă și mai adaptată cerințelor prezentului – cînd România este sub un adevărat asalt anti­patriotic iar suveranitatea pare ceva tot mai lipsit de conținut.

În acest ultim sens atrag atenția, înainte de a prezenta integral textul propunerii legislative, că senatoarea este deja luată la țintă de grupuri care doresc să îi distrugă cariera politică. Diana Șoșoacă este ținta unor provocări, a unor mistificări și a diverselor forme de a o mînji în culori periculoase, cu totul altele decît tricolorul pe care îl poartă în suflet.

Iată textul Legii ,,privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului”:

Art. 1 - Prezenta lege are ca scop stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului.

Art. 2 - În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

a) prin antiromânism/antiromânesc/antiromânește se înțelege atît percepția referitoare la români și România, exprimată ca ură împotriva acestora, cît și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, a istoriei, a identității, a proprietăților acestora, a sărbătorilor acestora și a României, împotriva instituțiilor publice și organizațiilor neguvernamentale, a liderilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult, a tradițiilor și a limbii române; b) prin organizație cu caracter antiromânesc se înțelege orice grup format din 3 sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor antiromânești. În această categorie pot fi incluse organizațiile cu sau fără personalitate juridică, partidele și mișcările politice, asociațiile și fundațiile,

„dreptul moral” de a fi în vîrful piramidei în gestionarea acestor procese. Unul dintre primele brevete în acest domeniu este US3613992, ce indică o metodă de modificare a vremii inventată de Robert Knollenberg (SUA). Brevetul a fost depus pentru înregistrare în martie 1966.

Un alt brevet, sub numărul US3564253, ce indică un sistem și o metodă de iradiere a zonelor suprafeței Pămîntului, a fost inventat de Arthur Buckingham de la Westinghouse Electric Corporation. Brevetul datează din 16 februarie 1971. Nu este vorba doar despre „însămînțarea” norilor ce se poate face cu ajutorul avioanelor, ci și despre o utilizare mai precisă a metodei.

Interesant este brevetul US5762298, ce indică utilizarea sateliților situați pe orbita Pămîntului pentru a modifica efectul radiației solare asupra ciclurilor meteorologice ale Pămîntului. Inventatorul este Franklin Chen, iar brevetul a fost acordat în iunie 1998.

Repet: nu există nici un motiv să ne îndoim de existența armelor climatice. Mai complexă este problema relației dintre război și posibila utilizare a geoingineriei ca „declanșator” al acestuia.

societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte persoane juridice care intră sub incidența prezentei legi;

c) prin simboluri antiromânești se înțelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul;

d) prin materiale de propagandă antiromânească se înțelege: imagini, mesaje text, conținut audiovideo, precum și orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul.

Art. 3 - Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antiromânești constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 4 - Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de știri și informații, materiale antiromânești constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

Art. 5 - (1) Confecționarea, vînzarea, răspîndirea, precum și deținerea în vederea răspîndirii de simboluri antiromânești constituie infracțiune și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și utilizarea în public a simbolurilor antiromânești.

(3) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvîrșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.

Art. 6 - (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antiromânesc, precum și aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvîrșirea unei alte infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

(3) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute la alin. (1), dacă denunță autorităților existența organizației înainte ca aceasta să fi fost descoperită și să se fi început săvîrșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.

(4) Dacă persoana care a săvîrșit una dintre faptele prevăzute la alin. (1) și (2) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.

DRAGOȘ DUMITRIU

În întreaga lume au loc demonstrații

împotriva vaccinării obligatorii

(urmare din pag. 1)

„Veste galbene, antifasciste, feministe, sindicaliști, cetățeni, ecologiști... E timpul să vă treziți!”, „Virusul este Macron!” sînt doar două dintre inscripțiile cu care manifestanții au defilat. „Sîntem aici pentru a apăra libertatea, pentru a ne apăra bunurile, dreptul de a alege. Nu sîntem împotriva vaccinului, dar acesta este un experiment care trebuie să se oprească!”, a declarat o protestatară reporterilor AFP.

La Marsilia, nu au existat ciocniri cu poliția. Mii de oameni s-au plimbat de-a lungul străzilor orașului, dansînd și scandînd: „Nu sîntem apți pentru sclavie!”. Manifestări împotriva restricțiilor coronavirusului au avut loc în alte zeci de orașe din Franța.

În Marea Britanie, la Londra, protestatarii au mărșăluit din Trafalgar Square către Downing Street, împotriva primului-ministru, Boris Johnson. Protestatarii au cerut arestarea acestuia și au purtat afișe cu inscripții precum „Corpul meu îmi aparține”, „Fără pașapoarte de vaccinare”, „Apără-ți libertatea”.

Manifestări împotriva pașapoartelor sanitare au avut loc și în zeci de orașe din Italia. Protestele au urmat unui miting desfășurat la Torino, care a adunat

Marea resetare a lumii (3)

Firește că tot ceea ce e legat de industria turismului –adică transportul, lanțurile hoteliere, restaurantele și închirierile de mașini – are de suferit din cauza măsurilor adoptate contra acestui virus. Limitarea circulației persoanelor are multe repercusiuni asupra vieților noastre, fiindcă prin turism ajungi în mod direct și nemijlocit să cunoști realitățile din alte locuri și să nu mai iei de bun ceea ce citești prin presă. Exemplul cel mai bun îl constituie turiștii străini care veneau în România cu imaginea unei țări mediocre, unde erai jefuit pe stradă, unde românii își vindeau copiii și cîinii vagabonzi umblau pe străzi în haite. Odată ajunși aici, constatau o realitate complet diferită și se întorceau în țările lor, schimbînd percepția compatrioților față de noi și demontînd astfel minciunile mass-media.

Tot ceea ce teoretizează Klaus Schwab se bazează pe frica și anxietatea unora dintre semenii nosștri față de COVID. Toate cele descrise mai sus se bazează pe asta. Întrebarea este cîți dintre oameni sînt cu adevărat speriați de COVID și vor face tot ceea ce este scris în carte? Fiindcă dacă procentul celor înfricoșați de COVID este sub 50%, atunci cartea lui Schwab e egală cu zero și nimic din cele scrise nu se va realiza. Concluzia este că trebuie să ne schimbăm felul în care trăim după modelul propus de autor, idee care mie nu îmi surîde. Este un model care ne pune pe toți în aceeași oală, ne nivelează, ne dictează cum să ne trăim viețile, ne așază sub o conducere globală unică. Mie îmi seamănă a comunism, cel criticat de capitaliști ca domnul Schwab. Eu consider că oamenii trăiau mult mai bine divizați în națiuni decît amestecați de-a valma unii cu alții, pierzîndu-și identitățile și rădăcinile în creuzetul unei noi societăți. Una de dezrădăcinați, desigur. Îmi place mult mai mult ideea de colaborare și de schimb economic între state, fiindcă-mi place să știu că o mașină germană are o anumită calitate, iar o înghețată italiană se diferențiază de una belgiană. Îmi place ca fiecare lucru să se identifice cu ceva, nu să fie toate făcute în același loc, purtînd însă mărci diferite, ce și-au cîștigat notorietatea și valoarea în lumea aia naționalistă și divizată care nu îi place domnului Klaus Schwab. Nu îmi doresc să fim toți la fel, fiindcă experimentul comunist a arătat limpede că e imposibil. Vreau să trăim toți, împreună, într-o lume a națiunilor. Pentru mine, diversitatea înseamnă națiuni, popoare, istorii și tradiții diferite, nu să-mi pun un tricou în culorile curcubeului și să-mi strig mîndria (pride) pe străzi. În concluzie, refuz lumea pe care o descrie

cîteva mii de persoane în seara zilei de 22 iulie, la cîteva ore după ce premierul Mario Draghi a anunțat noile restricții. Manifestanții au protestat împotriva „sclaviei pașapoartelor și vaccinărilor forțate”, „fraudei Covid” și „dictaturii pașapoartelor verzi”. Manifestări au avut loc în toată Italia: la Roma, Bergamo, Bologna, Florența, Genova, Milano, Napoli, Palermo, Torino. Peste patru mii de oameni au participat și la mitingul din fața clădirii Parlamentului grec din centrul Atenei, pentru a treia oară în luna iulie, pentru a se opune vaccinării obligatorii în rîndul lucrătorilor din domeniul sănătății. Protestatarii au aruncat cocteiluri Molotov, iar poliția a folosit gaze lacrimogene. ,,De ce ne aflăm aici? Pentru că sîntem împotriva vaccinării obligatorii. Vrem ca fiecare grec să decidă singur ce vrea să facă cu corpul său”, a declarat protestatarul Komninos Georgios. Un alt protestatar, Andreas Genias, a declarat: „Sîntem aici pentru a ne opune în mod pașnic vaccinărilor obligatorii. Decidem singuri dacă vrem sau nu să fim vaccinați. Terorismul și măsurile primului-ministru nu vor funcționa”. Mii de manifestanți au mărșăluit pe străzile din Dublin, Irlanda, în semn de protest față de pașapoartele sanitare. În capitala Slovaciei, Bratislava,

Schwab în cartea sa și am să mă bat cum voi putea ca să o fac mai bună pe cea actuală, să păstrez morala, obiceiurile și tradițiile care dau farmec vieții.

Mîndria (1)

Mîndria este un sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii care creează o senzație de mulțumire, de satisfacție, de plăcere și de bucurie. Sentiment de mulțumire cauzat de un succes, de o reușită, de o victorie. În sensul negativ, reprezintă o mîndrie exagerată, cînd individul are o atitudine de superioritate nejustificată față de alții; ea mai este numită măreție, îngîmfare, înfumurare, semeție, fală, fudulie, orgoliu, trufie. Unii afirmă că răbdarea și îngăduința sînt calități, dar nu și mîndria. Cineva poate fi mîndru de calitățile sale, în localitatea, regiunea natală, sau țara sa. Sentimentele exagerate de mîndrie sînt criticate, de exemplu, în unele fabule ale lui Alexandru Donici sau La Fontaine Mîndria este deosebit de pregnantă în unele culturi sau la unele popoare, ea se manifestă nu numai verbal, ci și printr-o anumită ținută a corpului sau prin gesturi.

Am început cu definiția mîndriei pentru că ea ilustrează o mișcare socială sprijinită puternic de media globală și cunoscută în general sub numele englezesc de pride, pe românește mîndrie, care, ca de obicei, împinge lucrurile într-o direcție greșită. Mîndria nu ascultă de nimeni, fiindcă ea se crede atoateștiutoare, și ca urmare, va căuta să-și impună valorile, la nevoie cu forța, și celor care nu cred în ele, doar pentru că îi consideră niște needucați, niște brute cărora dorește să le schimbe viețile în bine. Mă rog, în ceea ce ea consideră că e bine, nu în ceea ce este bine de fapt. De aici, lucrurile vor curge previzibil: mîndria va reuși să se impună o vreme asupra celor mulți, pînă cînd ei o vor alunga și-și vor repune valorile în drepturi.

Există pe lumea aceasta niște parade ale „mîndriei” (pride parades) în care băieți și fete îmbrăcați în haine colorate în culorile curcubeului defilează pe străzi în sunetele muzicii, ca să atragă atenția asupra lor și să ne spună tuturor că nu le e rușine de ei și se simt mîndri de ceea ce sînt, fiindcă, nu-i așa, mîndria e un sentiment opus rușinii. E și asta o formă prin care o minoritate socială, după ani de ostracizare, ne semnalizează tuturor că trăiește printre noi și că-și asumă în totalitate viața pe care și-au ales să o trăiască. Au drepturi egale cu noi, pot munci, pot iubi și se pot manifesta cum doresc ei. Nu e nimic rău în asta. De-a lungul istoriei au existat minorități sociale care au manifestat pentru drepturile lor și uneori au reușit, prin

demonstranții, cărora li s-au alăturat politicieni din opoziție, au blocat intrarea în clădirea Parlamentului, protestînd împotriva privilegiilor acordate celor vaccinați. Poliția a folosit gaze lacrimogene pentru a dispersa mulțimea, iar o polițistă a fost rănită.

Cu proteste similare, mii de australieni au ieșit pe străzile din Sydney pe 24 iulie, scandînd „Libertate!”, ,,Aruncă masca, ridică vocea!” și „Trezește-te, Australia!”. Manifestanții au blocat drumurile orașului și s-au adunat în fața Primăriei din Sydney, aruncînd sticle de plastic și ghivece de flori în poliție. S-au întocmit aproximativ 90 de rapoarte privind încălcări ale legii, iar 57 de persoane au fost arestate. Proteste au avut loc și la Melbourne și Brisbane.

Autoritățile orașului german Kassel au interzis o demonstrație împotriva restricțiilor provocate de coronavirus, planificată de mișcarea Querdenker (Thinking Across). În ciuda interzicerii evenimentului, unii dintre opozanții restricțiilor coronavirusului au mărșăluit pe străzile din Kassel. Poliția a împrăștiat protestatarii; două persoane au fost arestate pentru refuzul de a părăsi zona și au fost întocmite dosare penale împotriva a 31 de manifestanți.

Nu numai Europa și Australia protestează. La 25 iulie, la Mumbai, India (fosta Bombay), mii de oameni au manifestat împotriva carantinei și a vaccinărilor obligatorii. În semn de solidaritate cu protestatarii, s-au adunat oameni din 45 de țări și 120 de orașe.

forță, să și le impună, vremelnic, asupra unei majorități. Spun vremelnic fiindcă acea majoritate s-a scuturat de dictatura minorității și a avut grijă ca abuzurile să nu se mai repete vreodată. Exemplul cel mai apropiat nouă este instaurarea prin forță a comunismului în statele Europei centrale și de est, după terminarea celui de-al IIlea Război Mondial. L-a instaurat o minoritate socială, comuniștii, prin forța Armatei Roșii și știm cu toții cum s-a terminat totul.

Ei bine, minoritatea socială despre care vorbesc eu face aceeași greșeală ca a comuniștilor: își impune cu forța modelul social și principiile de viață asupra unei majorități care nu e de acord cu ele. De ceva vreme, asist cu uimire la o creștere a propagandei homosexuale în media. Filmele, muzica, concursurile, desenele animate, evenimentele sportive, toate fac o propagandă agresivă și deșănțată acestei orientări sexuale. Mereu s-a spus că propaganda și prozelitismul nu sînt normale, fiindcă pot leza sentimentele altor oameni, că nu sînt „corecte din punct de vedere politic”. Cu toate acestea, văd aplicîndu-se dubla măsură în acest caz. Nu te mai poți uita la un film artistic sau istoric pe canalele dedicate producțiilor cinematografice în sistem pay-per-view, pe care cu toții le cunoașteți, fără să existe o scenă de amor între persoane de același sex sau o persoană aparținînd comunității LGBT. Nu există concurs muzical, de talente sau de umor, care să nu promoveze membri ai acestei comunități. Am găsit în desenele animate pentru copii scene de lesbianism și discuții relaxate despre acest subiect, așa cum găsesc pe Tik-Tok și pe canalele tv dedicate copiilor și adolescenților referiri la această minoritate socială.

Vreau să fiu bine înțeles: nu am nimic împotriva libertăților și drepturilor acestei comunități, dar nu suport propaganda agresivă care i se face. Mă deranjează activitatea prozelită făcută cu o intensitate așa de mare încît dă senzația că s-ar dori transformarea întregii rase umane într-una de homosexuali. Poate sînt eu paranoic. Problema este că, punînd această mișcare alături de altele asemănătoare, constat că am ajuns să trăiesc într-o lume în care majoritatea ajunge nu doar să fie condusă de o minoritate, ba chiar este pedepsită dacă vorbește sau se manifestă contra acestei minorități. Cum spuneam la început, același lucru l-au făcut și comuniștii în 1947, în țările pe care au ajuns să le conducă, avînd în spate Armata Roșie.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HorECA

China va putea provoca precipitații artificiale aproape în toată țara

Acum cîteva săptămîni, televiziunea din Emiratele Arabe Unite a făcut publice imagini cu ploi abundente provocate de dronele ascunse printre nori. Cu toate acestea, chinezii au avansat mai mult în provocarea ploii artificiale și, pînă în 2025, vor provoca ploi artificiale pe 60% din teritoriul lor. Pînă în 2035, nu vor avea egal în această artă, dar țările vecine se tem că această practică s-ar putea termina foarte, foarte rău. Nu te poți juca cu vremea.

La sfîrșitul anului 2020, Beijing a aprobat un program național de modificare a vremii. Un apel de ploaie artificială este considerat punctul cheie al programului. Secetele și pericolele de inundații pot fi corectate cu o serie de tehnologii care provoacă precipitații abundente atunci cînd și unde este necesar, mai degrabă decît aleatoriu. De exemplu, cea mai comună și dovedită tehnologie rămîne însămînțarea chimică a norilor, ceea ce duce la creșterea dimensiunii picăturilor și la precipitații ulterioare. Utilizarea dronelor pentru astfel de practici în China este considerată instrumentul cel mai promițător

pentru corectarea vremii. În acest scop, drona Ganlin-1 a fost testată în luna ianuarie a acestui an. Un proiect similar va fi implementat în Emiratele Arabe Unite. Cu toate acestea, Emiratele încearcă să pună în aplicare o abordare diferită, mai economică și mai ecologică – provocarea ploii prin folosind descărcări electrice. Descărcătoarele suspendate pe aripile avioanelor sau

The Telegraph: Europa de Est este un ghimpe în coasta Uniunii Europene

„Cortina de fier civilizațională din Europa amenință să sfîșie continentul, iar țările din fostul Pact de la Varșovia își păstrează suveranitatea și cultura, devenind mai degrabă un ghimpe decît un bun valoros pentru elita de la Bruxelles. Primul-ministru olandez Mark Rutte a întrebat recent dacă este posibil să se creeze o nouă Uniune Europeană fără Ungaria și Polonia”, titrează cel mai vechi cotidian britanic, The Telegraph

Această diviziune civilizațională a existat întotdeauna, dar astăzi a izbucnit din nou ca urmare a disputelor dintre Uniunea Europeană, pe de o parte, și Budapesta și Varșovia, pe de altă parte. Vorbim despre atitudinea față de drepturile persoanelor care aparțin comunității LGBT, notează ziarul. Dar, indiferent de contradicțiile din interiorul UE, atîta timp cît nu există un mecanism de excludere a statelor membre, doar articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană permite privarea oricărei țări de dreptul de vot. La Bruxelles, oficialii au început deja să discute

despre faptul că a sosit momentul să pună acest articol în practică, pedepsind țările ostile din Europa de Est.

Potrivit The Telegraph, în prezent Bruxellesul nici măcar nu poate forța țările neascultătoare să ia decizia de care are nevoie UE. Problema este că în fiecare an statele membre ale UE din Europa Centrală și de Est au din ce în ce mai puțin nevoie de finanțare europeană. Sancțiunile împotriva Poloniei și Ungariei și privarea de finanțare a acestora vor duce la faptul că atractivitatea de a face parte din Uniunea Europeană pentru ei va dispărea rapid. „În plus, țările din Europa de Est au obținut o poziție relativ stabilă în economiile lor cu un nivel scăzut al datoriei, cu un sector industrial și informațional dinamic, de care țările din Europa de Vest devin din ce în ce mai dependente. În ceea ce privește ponderea datoriei publice în raport cu PIB în 2020, Ungaria (78%) a fost semnificativ nu numai sub Franța (115,9%) și Italia (159,6%), ci și sub indicatorii din UE per ansamblu (93,9 %). Și în Polonia lucrurile au stat mai bine (56,6%) decît în Germania (71,2%). Țările din

Spectrul războiului civil francez

Amenințările formulate de oficialii francezi afectează toți concetățenii de pe toate platformele media franceze. Din 15 septembrie, se va permite suspendarea contractului de muncă al unei persoane care nu respectă obligația de vaccinare. De asemenea, se instituie amendarea cu 45.000 de euro pentru cei din restaurante, amenda de 1.000 de euro pentru cei care nu respectă carantinele, și măsura disponibilizărilor, a blocării conturilor bancare și interzicerea vizitelor etc. „Vom include în lege o prevedere specială privind suspendarea unui contract de muncă, întrucît o persoană nu își poate exercita profesia dacă nu a fost vaccinată”, spune ministrul Muncii, a cărui obligație principală era în trecut protejarea lucrătorilor și respectarea dreptului lor la muncă.

între 12 și 17 ani. Ministrul Sănătății, Olivier Veran, este gata să disponibilizeze mii de medici calificați doar pentru faptul că respectă bioetica consacrată în Codul de la Nürnberg după tribunalul pentru medicii Germaniei lui Hitler. Agitația guvernului francez este ilustrată cum nu se poate mai bine de renumitul tratat chinez clasic „Arta războiului”, în fragmentul în care Sun Tzu explică exact ce acțiuni conduc statul spre dezastru. Niciodată în istoria Franței, de 2000 de ani, de la Iulius Cezar pînă în zilele noastre, nici un rege, împărat, șef de guvern sau președinte al republicii nu a dorit distrugerea poporului său. Dar Macron nu ascunde aceste intenții. ,,Acesta este un război împotriva noastră!”, strigă manifestanții pe străzile orașelor franceze.

dronelor creează zone în nori cu particule încărcate de umiditate, care, datorită electricității statice, cresc și ele și provoacă ploaie. Se spune că precipitațiile abundente din Emiratele Arabe Unite sînt cauzate de instalații electrice, nu de reactivi. Este probabil ca și China să ajungă la o astfel de soluție dacă se dovedește a fi mai economică decît pulverizarea substanțelor chimice.

Patru ani mai tîrziu, inițiativa Chinei de a provoca în mod artificial ploaie pe o suprafață de 5.500.000 km. pătrați a creat îngrijorare în rîndul țărilor vecine – de exemplu, acest subiect a fost discutat în mod activ în mass-media indiene. În același timp, astfel de intervenții la scară largă în fenomenele naturale au un impact asupra vremii globale. Evident, această problemă necesită un studiu atent și deschidere, iar tehnologiile moderne de prognozare a vremii ar trebui să ajute în acest sens.

Rețineți că sfera schimbărilor meteo a existat de cîteva decenii. În Statele Unite, de exemplu, acest lucru a fost abordat îndeaproape după cel de-al II-lea război mondial. Peste 50 de țări au început să implementeze programe de monitorizare a vremii în 2017, potrivit Organizației Meteorologice Mondiale, iar inovațiile precum dronele au accelerat ritmul în ultimii ani.

Europa Centrală și de Est și-au păstrat în mare parte propriile valute. Prin urmare, le va fi relativ ușor să părăsească UE”, scrie autorul articolului, Jonathan Saxty.

Între timp, Uniunea Europeană se află într-un impas, în Europa de Vest se spune din ce în ce mai mult că țări precum Polonia și Ungaria „își beau sîngele” și devin un obstacol în calea democrației. Cu toate acestea, problema este că, după părăsirea Uniunii Europene, Polonia și Ungaria pot intra în alianță cu Rusia. Întradevăr, fără „solicitări” persistente de la Bruxelles, este puțin probabil să-și poată menține ostilitatea față de Rusia pentru o lungă perioadă de timp, ceea ce pare astăzi prea atractiv – o țară cu proiecte naționale uriașe, întinderi vaste și resurse naturale.

„Cît timp va putea Bruxelles să suporte țările conservatoare recalcitrante din Europa de Est? Numai timpul ne va răspunde, dar se pare că nici una dintre părți nu este pregătită să dea înapoi. Statele membre ale UE din Europa Centrală și de Est nu au fost niciodată mai puțin dependente de UE decît sînt acum și, pe măsură ce generația de după Războiul Rece devine majoră, popoarele predominant slave din Est ar putea decide că sînt mai puternice decît Europa de Vest”, încheie The Telegraph război, dar împotriva celor vaccinați. Cei vaccinați nu vor avea drepturi pînă cînd nu vor fi vaccinați cu a treia, a patra, a cincea doză și vor considera vaccinul un simplu medicament.

Da, acesta este războiul. Emmanuel Macron a anunțat acest lucru pe 16 martie 2020, cînd a declarat „Sîntem în război”. Dar este un război împotriva propriilor cetățeni. Parizienii ies în stradă cu stele galbene în semn de protest, iar mulți văd o legătură directă între evenimentele de acum 80 de ani și cele din zilele noastre. La început, medicii erau buni soldați, virusul era un dușman declarat, iar francezii erau victime civile. Inamicii de astăzi sînt teoreticieni ai conspirației și medici nevaccinați. Locul tulpinii nu a fost încă stabilit. Mîine vor fi noi dușmani și un nou

Pentru Franța, cu tradițiile sale, paradoxul incredibil este că astăzi cei care sînt nevaccinați sau care au primit doze insuficiente, conform instrucțiunilor emise, vor avea mai puține drepturi în propria lor țară decât pedofilii sau teroriștii! Trebuie să lăudăm administrația lui Emmanuel Macron, care a reușit să îi unească pe cei care erau dezbinați anterior și a creat condițiile pentru un tsunami social în toate categoriile sociale. Francezii au uitat de diferențele lor sociale, culturale, de proprietate, rasiale, și s-au unit în ostilitatea lor față de autorități. Merită amintite cuvintele lui Olivier Dassault, miliardar și politician care a murit în martie, un om care s-a născut în bogăție, dar care știa să trăiască precum oamenii obișnuiți: „Este posibil ca Franța, țara speranței, să fi uitat atît de mult de fiii și fiicele ei, încît răzvrătirea este singurul lucru care le-a rămas?”. Acesta este unul dintre paradoxurile epocii: cei hrăniți îi înțeleg pe cei flămânzi, iar săracii de ieri se comportă acum precum invadatorii. Este dificil să nu fim de acord cu cele rostite de John Fitzgerald Kennedy: „Dorind să suprimăm revoluțiile pașnice, facem revoluțiile violente inevitabile”.

Angajații magazinelor, restaurantelor, centrelor comerciale trebuie vaccinați pînă la 30 august, iar lucrătorii medicali pînă la 15 septembrie. Dacă pînă la data stipulată nu le vor fi eliberate certificatele de vaccinare, atunci contractele de muncă le vor fi imediat suspendate. De asemenea, minstrul francez al Transporturilor instituie obligativitatea pașaportului sanitar pentru toate mijloacele de transport de la 1 august. Premierul Jean Casteks a anunțat demararea campaniei de vaccinare pentru copiii cu vîrste cuprinse Pagină realizată de n.K.

Aşa vă place istoria?

Mata Hari – nașterea unei legende

Sinonim cu spionajul, exotismul și frivolitatea, numele Mata Hari făcea istorie la început de Secol XX. Cazul misterioasei femei care scandaliza Europa la acea vreme, prin ușurința cu care își oferea serviciile intime oricui ar fi fost gata să îi întrețină modul extravagant de viață, avea să rămînă în istorie drept unul dintre cele mai controversate momente ale mileniului trecut. A fost, într-adevăr, Mata Hari una dintre cele mai mari spioane din istorie? S-a făcut vinovată de moartea a zeci de mii de francezi, așa cum susțineau acuzatorii, sau nu a reprezentat decît un țap ispășitor care să mascheze incompetența autorităților de la Paris? La mai mult de un secol de la dispariția sa, Mata Hari pare că nu și-a dezvăluit încă toate secretele.

O apariţie scandaloasă

Scandalurile au însoțit-o pe Mata Hari, pe numele ei adevărat Margaretha Geertrude Zelle, încă din primii ani ai vieții. Înscrisă de la vîrsta de 14 ani la școala unei mînăstiri, pentru a deprinde bunele maniere și arta gospodăriei, așa cum o cereau obiceiurile vremii, tînăra olandeză avea să fie exmatriculată doi ani mai tîrziu pentru seducerea directorului instituției. Peste alți doi ani, Geertrude avea să își încheie adolescența cu o căsătorie scandaloasă, măritîndu-se cu Campbell MacLeod, un vîrstnic ofițer scoțian din armata olandeză, pasionat, mai degrabă de aventuri amoroase și alcool decît de întemeierea unei familii. Căsnicia lor nu avea să dureze decît șapte ani, date fiind excesele bahice urmate de ieșiri violente ale soțului, dar și datorită pasiunii tinerei femei pentru bărbații în uniformă. Criza familială pe care o traversau cei doi se va acutiza odată cu moartea misterioasă a fiului lor, de care se acuză reciproc. Se pare că, în realitate, acesta fusese otrăvit de un servitor abuzat de MacLeod, deși vinovatul nu a fost descoperit niciodată. Despărțirea survine în 1902, moment care o găsește pe Geertrude lipsită de orice fel de sprijin material și de posibilitatea de a-și cîștiga existența.

Tînăra pleacă la Paris pentru a-și încerca norocul. După mai multe tentative nereușite de a poza pentru artiști, Geertrude se vede nevoită să recurgă la singurul lucru ce îi putea asigura un venit: prostituția.

Oistorie a farselor (209)

Un escroc specializat în vînzarea de titluri nobiliare (2)

De unde veniseră toţi aceşti bani? De la victimele sale, cărora le vindea titluri de onoare. Tariful mediu era de 10.000 de lire pentru demnitatea de cavaler, 35.000 de lire pentru titlul de baronet şi 50.000 pentru cel mai mare titlu aristocratic, cel de pair. Folosindu-se de bogatele lui relaţii, Gregory descoperea cine urma să primească un titlu de onoare şi dacă individul respectiv îl dorea atît de mult încît să accepte să-1 plătească. Apoi îi trimitea victimei o scrisoare în care îi sugera o întîlnire pentru a discuta problema confidenţial. Mulţi au plătit fără a şti măcar dacă au obţinut vreodată titlul. Sau Gregory căuta oameni de afaceri bogaţi dornici să fie înnobilaţi, apoi le falsifica numele pe Lista de Titluri.

Dar în timp ce guvernul putea vinde titluri de onoare (guvernul de coaliţie al lui Lloyd George a vîndut în valoare de peste şase milioane de lire pentru a mări fondurile Casei Lorzilor şi a cîştiga susţinători), persoanele individuale nu aveau acest drept, mai ales după 1925, cînd noul guvern conservator al lui Stanley Baldwin a declarat această formă de comerţ ilegală. Dar Gregory a continuat oricum, deşi conservatorii au infiltrat un reprezentant oficial în organizaţia lui, pentru

Mata Hari

Punctul de cotitură în viața femeii al cărei viitor părea cît se poate de sumbru avea să îl constituie slujba care i se oferă la un circ ambulant. Aici ea va deprinde tainele dansului oriental, moment în care simte că norocul este pe cale să se schimbe. Geertrude își reinventează identitatea, pretinzînd că este fiica unei indience care ar fi murit la naștere, renunțînd și la numele ei în schimbul denumirii de Mata Hari, expresie care în Indiile Olandeze însemna ,,ivirea zorilor”.

Noul personaj cunoaște un succes rapid și răsunător, ajungînd în numai cîțiva ani să dea reprezentații în toate marile capitale ale Europei. Spectacolul ei era unul incendiar, ce șoca asistența prin nuditatea totală a dansatoarei, lucru nemaiîntîlnit la vremea respectivă. De altfel, Mata Hari este considerată inventatoarea spectacolelor de streaptease. Nu miră pe nimeni faptul că tînăra era asaltată de o mulțime de admiratori dispuși să plătească sume exorbitante pentru favorurile ei. În numai cîțiva ani, olandeza metamorfozată în indiancă devenise cea mai scumpă curtezană din Europa, favorita cercurilor elitiste formate din capete încoronate, politicieni, oameni de afaceri și, nu în ultimul rînd, vechea ei pasiune – ofițerii de carieră.

Începutul sfîrºitului

Reîntoarsă la Paris în 1915, după o prelungită ședere la Berlin, în care se spune că l-ar fi cucerit chiar pe prințul moștenitor al Germaniei, Mata Hari se vede implicată într-un scandal neprevăzut, cu iz politic. Într-o perioadă de nesiguranță și de neputință a autorităților franceze în fața serviciilor secrete germane, tînăra este acuzată de spionaj în detrimentul Franței. Dorind poate să își dovedească nevinovăția, ea se oferă să acționeze ca agent secret, urmînd să își folosească relațiile din Berlin pentru a obține informații. Rămîne un mister jocul făcut de Mata Hari, precum și natura serviciilor oferite de ea atît ofițerilor germani cît și celor francezi. Cert este că dansatoarea primea sume enorme de bani din ambele tabere, motiv pentru care va fi arestată la 12 februarie 1917, chiar în holul hotelului Athenée Palace din Paris. Cinci luni mai tîrziu, ea va fi adusă în fața instanței, întrunul dintre cele mai controversate procese ale secolului. În ciuda lipsei oricăror dovezi, Mata Hari – care își susținuse permanent nevinovăția – este acuzată de înaltă trădare și condamnată la moarte. Era evident că autoritățile

a obţine lista de persoane cărora le promisese titluri. În curînd, totul a început să meargă prost. Plătind 30.000 de lire pentru tilul de baronet, un client a murit înainte de a-1 primi, şi executorii săi testamentari au pretins banii înapoi. În decembrie 1932 (ameninţat cu şantajul pentru homosexualitatea lui: un delict criminal pe atunci), i-a oferit locotenentului comandant Edward Leake, din marina regală, titlul de cavaler pentru 12.000 de lire. Leake s-a dus apoi la poliţie. Gregory a fost arestat. Judecat pe Bow Street conform Decretului 1925, s-a declarat, la sfatul avocatului său, nevinovat. Amendat cu 50 de lire sterline şi pedepsit cu două luni de închisoare, după eliberare a plecat la Paris, unde a trăit sub numele de Sir Arthur Gregory. A ajuns însă într-un spital german, unde a şi murit în 1941. Un final atît de previzibil!

Farsa unor exploratori (1)

Cunoscuţi mai mult pentru violuri, jafuri şi arta navigării decît pentru imaginaţie, vikingii erau nişte mincinoşi talentaţi. În Secolul al IX-lea, ajungînd pe cea mai mare insulă a lumii, ei au găsit o întindere îngheţată de munţi în interiorul Cercului Arctic, optzeci şi cinci la sută din ea rămînînd pentru totdeauna sub gheaţă. Doar ariile de coastă erau, la margine, înverzite - numai în timpul verii. (va urma)

STUART GORDON

de la Paris aveau nevoie de un țap ispășitor pentru pierderea navelor din Marea Mediterană, care fuseseră scufundate de către submarinele germane, atacuri în care își pierduseră viața nu mai puțin de 50.000 de francezi. Apelurile olandeze către președintele Franței rămîn fără ecou, urmînd ca sentința să fie pusă în aplicare cît mai rapid.

Execuţia misterioasă

Unul dintre cele mai misterioase episoade ale întregului proces rămîne execuția acesteia. Sentința urma să fie îndeplinită la marginea pădurii Vincennes, în zorii zilei de 15 octombrie 1917, de către un pluton format din 12 oameni. Puținii martori au declarat că femeia a apărut îmbrăcată cu cele mai bune haine, aruncînd ocheade avocatului care o însoțea și preotului care trebuia să asiste la execuție. Calmul său era unul neobișnuit pentru astfel de momente, fapt ce a alimentat o legendă care a făcut înconjurul lumii. Se pare că un influent admirator din armata franceză ar fi plătit plutonul de execuție pentru a trage cu gloanțe oarbe, acțiune de care Mata Hari nu ar fi fost străină. Cu toate acestea, încercarea celor doi fusese deconspirată, ducînd la execuția victimei, care nu bănuia nimic. O altă versiune a poveștii spune că, înainte de a fi executată, Mata Hari și-ar fi desfăcut haina de blană, dezvelindu-și trupul în fața soldaților care urmau să o ucidă.

Probabil că adevărul nu va fi niciodată cunoscut; în fond, au trecut peste 100 de ani în care autoritățile franceze nu și-au schimbat poziția față de presupusa spioană. Cert este că legenda frumoasei olandeze a depășit granițele timpului, ea rămînînd în istorie drept prima femeie fatală în accepțiunea modernă a cuvîntului, și un exemplu pentru viitoarele generații de spioni.

orIZonTAL: 1) Drum bun (pl.); 2) Adună cu de-a sila; 3) Cozonac bine copt – Potrivit la picioare; 4) Un odor de tip vechi – Sfîrșește... de moarte bună; 5) Sentință de interdicție – Se dau la iepuri pentru hrană; 6) Mijlocași într-o formație națională de juniori – Stau în cort... la Eforie!; 7) Mare și tare – Egale cu zero; 8) Semnal de atac – Greaca veche (masc.); 9) Săpate pe față – Schimburi de baie (sg.); 10) Cîștig în deplasare.

VErTICAL: 1) Partide de dame; 2) Te trimit în judecată; 3) Aproape de adevăr – Bucată muzicală cu caracter narativ; 4) Acte de verificare – Matca fluviului!; 5) Pun la adăpost bunuri de peste mări și țări – A te da de-o parte; 6) Luate de la țărm și duse în larg! – Se lasă cu greutate – Domol; 7) Dat afară din cîmpul muncii; 8) Servesc fără reproș (fem.) – Așezată pe scaun; 9) Accesoriu pentru o gură de lup – Piele de împrumut – Pe ultimele locuri în tur și retur!; 10) Necuviință în raport cu persoanele respectabile (pl.).

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,MONOM”

1) UMOR – RECIF; 2) NARATA – AMA; 3) ITA – EMANAT; 4) LETAL – LITA; 5) AMOREZI – UL; 6) TARAGANARI; 7) ETICA –AV – T; 8) RI – IRITATA; 9) ACAR – SARUT; 10) LATENT – ASI.

PENTRU ÎMPROSP Ă TA r EA m E mor IEI

Ce este Europa? (2)

Un alt francez ilustru, Montesquieu, care a vizitat meleagurile noastre în anul 1729, mai exact zona Banatului, afirma ceva perfect valabil și astăzi: ,,Europa nu este decît o Națiune compusă din mai multe”. Lipsa de realism cu care au fost abordate toate aceste probleme, de­a lungul timpului, reprezintă explicația pentru care nici unul dintre proiectele unificării continentale, de la utopiile Evului Mediu – Pierre du Bois, în 1305, Tomasso Campanela, Thomas Hobbes – și pînă în Secolul XIX, n-a avut sorți de izbîndă. Între timp, însă, s-a întîmplat ceva: s-a întîmplat că de aici, din Europa, au pornit cele două războaie mondiale. Iată numai cîteva dintre motivele care au făcut imperios necesară pacificarea Europei prin ea însăși. Pentru a nu mai fi posibile alte nenorociri. Pentru ca leagănul civilizației moderne, care este Europa, să nu devină propriul său mormînt. E vorba de un proces complex și de lungă durată, dar finalitatea sa va fi în interesul tuturor. Avertizez și asupra greșelii pe care sînt tentați unii să o facă, și anume să opună Europa – Americii. Numai că cei doi mari poli de Putere nu sînt antagonici, ci se completează în perspectivă istorică.

Așa după cum s-a văzut, discursul meu nu critică pe nimeni. Avem oaspeți străini – cum sînt doamna Catherine Lalumiére, domnul Walter Schwimmer, Lordul Russel-Johnston – care și-au lăsat toate treburile și au venit la București, pentru a fi alături de noi, drept pentru care se cuvine să le mulțumim. Ne vede țara și nu e frumos să ne certăm între noi, tocmai pe o temă care îndeamnă la armonie, la unire, la concordie. Dar înaltele oficialități continentale știu, la fel de bine ca noi, că România are mari și serioase probleme, care o trag în jos și ar putea să o transforme într-o povară din ce în ce mai grea pentru noul edificiu. Pe fondul unor erori grave ale actului politic, de aproape 14 ani încoace, care au transformat democrația în anarhie, România ocupă locul I în Europa la sărăcie, corupție și tot felul de maladii –și ultimul loc la nivelul de trai, la siguranța vieții, la respectarea normelor democratice și a drepturilor omului. Realitatea aceasta este și ea nu poate fi ascunsă. În aceste zile se împlinește 1 an de cînd eu, unul, mi-am dat demisia din Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în semn de protest față de desființarea abuzivă a postului independent de Televiziune OTV. Este limpede că, dacă acest post ar fi funcționat, el ar fi găzduit dezbaterile necesare pentru a se risipi neclaritățile și confuziile legate de noua Constituție. În ianuarie 2000, cu prilejul unui dialog pe care l-am purtat, la Sala de Marmură a Senatului României, cu domnii Romano Prodi și Günter Verheugen, le-am spus acestora că românii știu că, în următorii ani, vor sosi mari sume de bani de la comunitatea europeană, dar dacă acești bani nu se vor regăsi în creșterea nivelului de trai, în sănătate, în învățămînt, în infrastructură – atunci decepția va fi teribilă și există riscul ca populația acestei țări să-și piardă încrederea în toate proiectele și programele de anvergură continentală. Eu am semnat, din 1993 și pînă acum, toate documentele și protocoalele necesare pentru realizarea consensului politic în vederea integrării euro-atlantice a României. Dacă am mai avut, cîteodată, unele ezitări, acestea au fost firești și s-au datorat faptului că îmi place să gîndesc cu

mintea mea, ca să știu ce să spun electoratului, astfel încît acesta să mă urmeze. O vorbă de spirit spune că „cine consimte ușor, trădează la fel de ușor”. Astăzi, lucrurile au devenit clare și voința politică a României de revenire, cu fruntea sus, în marea familie a Europei, din care a fost exclusă prin trădarea de la Yalta, este ireversibilă. Tocmai de aceea am considerat că e mai bine să așteptăm adoptarea noii Constituții Europene, pe care România și-o poate însuși fără probleme. Doamnelor și domnilor, România va deveni membră cu drepturi depline a Uniunii Europene atunci cînd demagogia va fi înlocuită cu realismul; cînd lăcomia de putere și de avere va fi înlocuită cu noblețea sentimentelor creștine; cînd spiritul aventurist va fi înlocuit cu maturitatea deplină a celor care sînt datori să rezolve problemele oamenilor. Faptul că eu mă lupt cu corupția reală a fost recunoscut, zilele acestea, de prestigioasele ziare „The New York Times” și „International Herald Tribune”, cărora doresc să le mulțumesc, pe această cale, că au înțeles esența fenomenelor din România și că apreciază sacrificiul meu idealist. Am intrat în Mileniul III. Și Europa, și România, vor fi mai tari împreună. Experiența acumulată de cele 15 state membre, în domeniul economic, legislativ, administrativ, de protecție a minorităților, ne va fi de folos și n-are rost să reinventăm roata, de vreme ce atîtea minți luminate au cucerit toate aceste valori înaintea noastră.

,,Aici e pricina cea dreaptă și bună” – spunea, cu 400 de ani în urmă, întîiul unificator al celor trei Țări Române, Mihai Viteazul. Este de datoria noastră să ne gîndim astăzi și la soarta fraților noștri din Basarabia și Bucovina, teritorii răpite, samavolnic, în 1940, ca urmare a Pactului stalinistohitlerist, care, din păcate, încă mai produce efecte și nu pricepem de ce nu este denunțat public. Nu putem înțelege de ce, oare, ceea ce a fost valabil pentru Germania, care s-a unificat pașnic în anul 1990 – și acest eveniment a fost salutat și de noi, cu entuziasm – nu mai e valabil și pentru România. Atît Uniunea Europeană, cît și NATO au nevoie, pentru strategiile lor, de o Românie puternică. Rugăm comunitatea internațională, totodată, să ajute România să-și recapete Tezaurul Național, deținut, în mod ilegal, de Rusia, mai ales că, în 1916, Franța și Marea Britanie ne-au dat garanții ferme că acesta va reveni la noi. Primiți-ne cu valorile noastre, cu folclorul nostru, cu puritatea morală a unui popor evanghelizat de Apostolul Andrei. Am dori să nu ne confunde nimeni cu valurile de țigani care au început să terorizeze Occidentul, devenind o problemă dificilă a lumii contemporane. Vorbind în termenii basmelor copilăriei noastre, România nu e Cenușăreasa Europei, ci Frumoasa din Pădurea Adormită, care a început să se trezească.

„Ce este Europa?” – se întreba Paul Valéry. Un răspuns poate fi acesta: Europa este acel loc binecuvîntat unde, în acordurile de apoteoză ale „Odei Bucuriei” – creată de doi germani geniali, Beethoven și Schiller – Mîntuitorul Isus Christos va veni pe Pămînt, a doua oară, pentru a nu-l mai părăsi niciodată… Gloria in Excelsis Deo!

Sfîrșit

Plîng pentru tine, sfîntă Românie Că nimeni nu te mai numește Mamă Și-n rugăciune nimeni nu mai cheamă

Pe Dumnezeu, peste pămînt și glie.

Copiii tăi, ce i-ai hrănit la sînul

Din care curge laptele cu miere

S-au vitregit cu gîndul la avere

Și-n alte țări și-au căutat destinul.

Străinii dornici de îmbogățire

Hiene lacome, cu boturi hîde

Te storc de bogății și-ncep a rîde

Și mucenicii plîng în cimitire.

Conducători murdari vîndură neamu’ Niște săraci ce nu mai au măsură

Dar cînd le va intra pămînt în gură

Și-or aminti atunci de Brâncoveanu.

Nu mai avem nimic al nostru

În inima pădurii urlă drujba

Pădurea moare și își cîntă slujba

Și ursul nu-și mai află adăpostu’

Plecăm în alte țări să învățăm

Că școala noastră ,,nu mai este bună” Dar nu vom fi decît a doua mînă Și obiceiuri rele importăm.

Dar nu sînt trist, nădejdea mea e vie Că Dumnezeu, în marea sa iubire, Te va salva din rău și rătăcire, Că te iubește, scumpă Românie.

Caseta cu bijuterii

(Proverb francez)

a Scrisul, măi băieți, e meseria cea mai grea din lume. Numai la noi se improvizează toți scriitori și miniștri. (I.L. Caragiale) a Nimeni nu te poate face să te simți inferior fără consimțămîntul tău. (Eleanor Roosevelt) a Bogăția, gloria și puterea sînt fumurii! Neant! Bogatul găsește pe unul și mai bogat decît el, gloria oricui poate fi întunecată de gloria mai mare a altuia, cel puternic e învins de altul și mai puternic... doar dragostea ne face egali cu zeii. (H. Sienkiewicz)

a În conversații nu aduce vorba, la tot pasul, cu rost sau fără rost, de isprăvile și întîmplările tale; căci plăcerea pe care o ai de a povesti nu o au și cei dimprejur de a o asculta. (Epictet) a Viața e un curcubeu care include și culoarea neagră. (Evghenii Evtușenko) a Nu-ți sînt scumpe ridurile de pe fruntea și de la ochii femeii tale? Gîndește-te bine că ridurile astea s-au făcut în lunga voastră tovărășie de griji și nevoi. Gîndește-te bine că ele sînt semnul că se apropie vremea cînd tu și tovarășa ta aveți să vă despărțiți pentru totdeauna. Gîndește-te că asta e fața rîzătoare pe care o așteptai cu pieptul înfrigurat în nopțile de vară. (G. Ibrăileanu) a Nu există suferință mai mare decît amintirea fericirii trecute, în timp de nenorocire. (Dante Alighieri)

CornELIU VADIm TUDor (Discurs rostit la Sesiunea Solemnă a Parlamentului României, 7 octombrie 2003) a Nu trebui să-ți alegi ca soție decît femeia pe care ai alege-o ca prieten dacă ar fi bărbat.

Candele de zăpadă (1)

Argument

Lupta de la Oarba de Mureş a durat trei săptămîni (septembrie - octombrie 1944) şi a fost una dintre cele mai sîngeroase bătălii din cel de-al II-lea război mondial. Armata Română a suferit pierderi mari: peste 11.000 de morţi şi 20.000 de răniţi. Esenţa operaţiunii a constat în forţarea Rîului Mureş şi cucerirea Dealului Sângiorgiu, unde ultimele rezerve ale trupelor hitleriste formaseră o redută imposibil de învins, alcătuită din cadrul natural foarte dificil (dealul avea, pe alocuri, o pantă de 65 de grade) şi susţinută de baterii de artilerie şi raiduri ale avioanelor Stukas şi Messerschmidt. Trupele române au primit o misiune aproape sinucigaşă: aceea de a ataca frontal, în luptă corp la corp! Toate demersurile comandanţilor români, în frunte cu generalul Gh. Avramescu (Armata a 4-a) de a primi încuviinţarea

Secvenþa 1

Ştraif de tip telex, fără alt sonor decît ţăcănitul imprimantei:

La 30 august 1940, Hitler şi Mussolini au impus Diktatul de la Viena, prin care România era obligată să cedeze Ungariei horthyste Transilvania de nordvest. Au ajuns, astfel, pe mîna regimului fascist de la Budapesta un teritoriu de peste 42.000 km pătraţi şi o populaţie de peste 1,3 milioane de români. Atunci s-a prăbuşit sistemul politic instaurat în Europa prin Tratatul de la Versailles, din 1919.

În tot acest timp, pe ecran apar imagini reprezentînd Palatul Belvedere, din Viena – întîi faţada, acoperişul şi obloanele verzi, pe o vreme ploioasă, mohorîtă, apoi interioarele, unde au loc dezbateri aprinse între miniştrii de Externe ai Germaniei şi Italiei – Ribbentrop şi, respectiv, Ciano – pe de o parte, şi ministrul de Externe al României, Mihail Manoilescu, însoţit de Vaier Pop. Telefoane nervoase, expuneri la hartă, o agitaţie febrilă. Intermitent, se arată secvenţe de arhivă cu defilarea trupelor hitleriste pe Champs-Élysées şi pe alte bulevarde ale Europei îngenunchiate.

Secvenþa 2

Cadrul se mută la Palatul Regal din Bucureşti. Aici are loc Consiliul de Coroană, convocat în regim de urgenţă de Regele Carol al II-lea. Pendula din perete arată orele 3.23 – este evident, după iluminaţia din încăpere şi după perdelele trase, că e noapte. Regele, îmbrăcat în uniforma lui preferată, cu fireturi şi epoleţi de paradă, cu care apărea în calitate de comandant de regiment pe frontul din Moldova, în primul război mondial, prezidează şedinţa – dar nu în capul mesei, ci la mijloc. În jurul mesei dreptunghiulare au luat loc, după cum urmează – pe partea stîngă: Silviu Dragomir, Andrei Rădulescu, Ion V. Gruia, Radu Budişteanu, Ion Macovei, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Victor Iamandi, Victor Antonescu, A.C. Cuza, Regele Carol al II-lea, Patriarhul Nicodim, generalul Arthur

unor atacuri prin învăluire, sprijinite de aviaţia tactică, s-au izbit de refuzul Armatei Sovietice. Grăitoare este, în acest sens, mărturia ulterioară a prof. univ. dr. Gh. Arsenescu, de la Institutul de Medicină şi Farmacie din Tîrgu Mureş, care, în septembrie 1944, a luptat ca medic în linia I a frontului de la Sângiorgiu - Oarba de Mureş: „Aici, la Oarba, a fost moarte curată. Era o poziţie inexpugnabilă. Puteau să ne ajute cu aviaţia. Ai noştri mureau ca muştele. Cred că au fost băgaţi unde nu trebuia. Dacă vroiau, veneau cu avioanele şi rădeau totul. 11.000 de tineri pe care îi aşteptau soţiile, copiii, familiile şi încă vreo 20.000 de invalizi, eroii care n-au mai trecut pe sub Arcul de triumf...

Acesta reprezintă ultimul scenariu de film scris de Corneliu Vadim tudor.

Din păcate, în urma morții marelui regizor Sergiu Nicolaescu, proiectul a rămas neterminat.

Văitoianu, dr. Constantin Anghelescu, general David Popescu, dr. Victor Gomoiu, Gh. Tătărescu; pe partea dreaptă: Horia Zelea Codreanu (fratele lui Corneliu Zelea Codreanu), preotul Ion Moţa, colonel Nicolae Păiş, Nichifor Crainic, Dumitru Caracostea, Dinu Brătianu, George Mironescu, Ion Gigurtu (primulministru). Al. Vaida-Voevod, Constantin Argetoianu, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, Mihail Priboianu, Ernest Baliff, Vasile Noveanu, general Gh. Mihail, Teofil Sidorovici. În capul mesei. Mareşalul Palatului, Ernest Urdăreanu.

regele Carol al II-Iea: Domnilor, circumstanţele fac ca timpul nostru să fie extrem de limitat. Supun la vot propunerea de arbitraj de la Viena. Domnul preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ion Gigurtu, are cuvîntul.

Ion Gigurtu: Aceasta este situaţia. Dacă nu vom accepta ultimatumul, România va fi nimicită, o să dispară ca stat. Eu sînt pentru primirea arbitrajului.

regele Carol al II-lea: Domnul consilier regal Alexandru Vaida-Voevod.

Al. Vaida-Voevod: Pentru mine ar fi foarte uşor să ţin un discurs patriotard, dar mă gîndesc ce ar însemna sfişierea Ţării, mai ales după cedarea Basarabiei şi

Palatul Regal, din București

a Bucovinei de Nord. Ar însemna bolşevizarea acestei Ţări, ruptă la graniţă şi sfîşiată. Sînt pentru primirea arbitrajului.

regele Carol al II-lea: Domnul Constantin Brătianu.

Constantin I.C. Brătianu: Eu sînt contra.

regele Carol al II-lea: Dl. Nichifor Crainic, ministrul Propagandei Naţionale.

nichifor Crainic: Sire, dacă nu primim arbitrajul, facem război. Dacă îl primim, salvăm restul Ţării. Să nu uităm că în Istorie Ungaria a dispărut de două ori ca stat, iar Polonia de trei ori. Noi, românii, niciodată. Eu votez pentru.

De aici încolo ritmul votului se accelerează.

regele Carol al II-lea: Domnul Horia Zelea Codreanu.

Horia Zelea Codreanu: Pentru.

regele Carol al Il-lea: Domnul Ion Mihalache.

Ion mihalache: Contra.

regele Carol al Il-lea: Domnul consilier regal

A.C. Cuza.

A.C. Cuza: Contra.

regele Carol al Il-lea: Domnul consilier regal Gheorghe Tătărescu.

Gh. Tătărescu: Pentru.

În acest moment sună telefonul. Mareşalul Palatului se scoală de la locul lui, ridică receptorul. Pendula arată orele 3.50.

Secvenþa 3

Scena se mută, înapoi, la Palatul Belvedere. Aici, în Golden Kabinet (Cabinetul de Aur), tronează un tablou al Prinţului Eugen de Savoya. Alături, ministrul de Externe al României vorbeşte în aparat: Mihail Manoilescu: Alo? Sînt Manoilescu. Domnule Urdăreanu, cum staţi? Fabricius ne-a înştiinţat că, dacă în 5 minute nu dăm răspunsul, Germania nu-şi ia nici o răspundere. Presiunea e foarte mare...

Secvenþa 4

În Sala de Consiliu, votul s-a terminat. Era clar că el fusese o simplă formalitate, rezultatul se ştia dinainte.

regele Carol al II-lea: Domnul Ernest Urdăreanu, ministrul Casei Regale, va da citire Comunicatului care urmează să fie difuzat prin presă şi radio.

Ernest Urdăreanu: Consiliul de Coroană, luînd în deliberare comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german şi italian, a hotărît acceptarea pretenţiilor Axei asupra tratativelor româno-maghiare, cu 21 voturi pentru, 10 voturi contra şi 1 abţinere.

Pendula bate ora 4. În paralel, printr-un procedeu de suprapunere a imaginilor, pe ecran este redată scena semnării Diktatului, urmată de leşinul ministrului de Externe al României, care cade pe masă, simbolizînd, parcă, însăşi prăbuşirea României. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

Palatul Belvedere, din Viena

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (85)

Artele marțiale (4)

Aspirantul la titlul de maestru trebuia să facă față la nenumărate atacuri-surpriză, cu toate armele posibile. Se spune că foarte puțini concurenți reușeau să scape cu viață din „culoarul morții“ și să obțină titlul de Maestru „Shaolin“. La Templul „Shaolin“ se practicau, de asemenea, „stilurile interne“. Aceste stiluri se bazează tot pe energia vitală qi, dar, spre deosebire de „stilurile externe“, utilizează o practică non-violentă, nu necesită calități fizice excepționale și nu agreează mișcările violente, cu mare consum de energie.

Călugării-luptători din Templul „Shaolin“ au rămas vestiți pentru posteritate și prin luptele duse împotriva invadatorilor străini. Astfel, în Secolul al XIII-lea ei s-au opus năvălirii mongole, care a instaurat în China dinastia străină Yuan-mongolă. Luptele lor au încetat pînă la căderea dinastiei străine. Au rămas memorabile

Daniel Defoe și Serviciul

Secret Britanic (5)

Minciuna – unealtă de lucru (2)

Harley se arăta în continuare la fel de meschin în recompensarea lui Defoe, după cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de acesta: ,,Cît despre familie, șapte copii etc... Așa că, domnule, aveți în grijă o văduvă și șapte copii”. Era o aluzie clară la ceea ce i se putea întîmpla și la răspunderea ce apăsa asupra lui Harley.

James Sutherland, biograful lui Defoe, subliniază că ,,munca lui în Scoția, în verile anilor 1706 și 1707, a constituit cel mai mare succes al vieții sale publice, ieșită din obișnuit și totuși obscură”. Biograful nu pune la îndoială că, în timpul șederii în Scoția, Defoe a apelat deseori la minciună ca unealtă de lucru, dar a muncit eficace pentru țara sa. Defoe pretindea că venise la

Balada (95)

Armata Populară (3)

motto: ,,Armata populară, armata din popor.../ Apărătoarea păcii şi-a libertăţilor...”

Don’ Colonel, după ce citi cele scrise de fiu, reflectă dacă era cazul să vină în întîmpinarea cererilor lui intempestive. Dragostea de tată se arătă mai tare ca raţiunea şi, într-o duminică de toamnă cu soare blînd, se repezi pînă la Bacău. Acolo avea un coleg de promoţie, pe colonelul din arma geniului, Trandafir Sachelarie. Cu ajutorul lui îl scoase din cazarmă pe Florinache. Dar a avut surpriza să-l vadă însoţit şi de colegul lui de facultate, Valeri Osenştain. Lui don’ Colonel i se părea că acest Osenştain, prin gărgăunii şi infatuarea lui, avea o influenţă negativă asupra lui Florinache. Osenştain era nepotul lui Leonte Răutu, care reuşise timp de 20 de ani să rămînă şeful propagandei comuniste din România, păcălindu-i pe I.V.Stalin, Ana Pauker, Dej şi Ceauşescu. Nepotul nu împărtăşea convingerile politice ale unchiului şi avea o singură dorinţă: să emigreze în SUA. Pentru tînărul evreu, serviciul militar în Armata Română era o povară insuportabilă. După ce a mîncat şi a băut bine pe banii lui don’ Colonel, Valeri şi-a mărturisit intenţiile.

- Domnule Colonel, eu nu vreau să învăţ să ucid. Vreau să trăiesc într-o lume a păcii. Din cauza aceasta visul meu este să emigrez în SUA. De la Războiul de Secesiune, America de Nord nu a mai cunoscut ororile războiului pe teritoriul ei. Aşa cum este separată de două oceane, este imposibil să fie cucerită militar. Acolo, în America, voi putea să-mi desfăşor o activitate literară de scriitor profesionist.

* * *

Vizita tatălui nu a schimbat cu nimic traiul de elev militar al lui Sorin Genoiu. La examenele de sfîrşit

luptele în care călugării Templului „Shaolin“ au învins oști de 10 ori mai numeroase decît ei. Un alt exemplu: în Secolul al XVI-lea se remarcă, prin măiestria în practicarea artelor marțiale, generalul Yu Dayu, fost discipol al Templului „Shaolin“. Laolaltă cu monahii de la acest templu, generalul a reușit să eradicheze pirateria de pe costele de est ale Chinei. Un moment de cumpănă pentru artele marțiale din China și, în primul rînd, pentru Templul „Shaolin“, l-au reprezentat invazia manciuriană și instaurarea dinastiei străine Qing-manciuriană. La fel ca în cazul invaziei mongole, mînăstirile devin loc de refugiu pentru conducătorii războaielor de rezistență anti-manciuriană, tabere de rezistență și de pregătire a luptătorilor. Această situație este similară cu momente din Istoria României, de exemplu refugiul la Mînăstirea Tismana, județul Gorj, al lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de eliberare națională și socială a românilor de sub ocupația străină turco-fanariotă, în anul 1821. În China, odată instalată ocupația manciuriană – inclusiv din cauza trădătorilor și a colaboraționiștilor

Edinburgh pentru a exploata o fabrică de sticlă sau un teren agricol. Mai tîrziu, cînd astfel de povești au dat semne de uzură, a spus că scria o istorie a unirii și o nouă versiune a psalmilor. ,,Am spionii și pensionarii mei pretudindeni – îi scria lui Harley – și mărturisesc că cel mai ușor lucru din lume este să recrutezi oameni care să-și trădeze prietenii. Am spioni în Cameră, în Parlament, oriunde și, sub pretext că scriu istorie, îi fac să-mi povestească tot”. În sfîrșit, la 18 ianuarie 1707, cele două parlamente au votat actul de ratificare, iar în martie, regina Ana a promulgat unirea. Defoe a considerat că s-a achitat de misiune.

El lucra într-un fel cu totul original, pe căi ocolite, așa încît nu e ușor să rezumi cu precizie, în termeni simpli, ce anume a făcut sau ce rezultate a obținut. Sub anumite aspecte, a fost un șef de rețea. Tehnic vorbind, era folosit ca agent și plătit conform rezultatelor, dar el realiza și coordonarea informațiilor culese de alte persoane și încerca adesea, din proprie inițiativă, să

de ciclu, după ce a luat note de 9 şi 10 la ,,Tragerile de artilerie”, ,,Tactică şi strategie” şi la ,,Cercetarea chimică şi de radiaţie”, Căpitanul Fînaru şi-a bătut pur şi simplu joc de el la examenul de ,,Instrucţia frontului”. I-a ordonat să se arunce într-un morman de zăpadă murdară cu urme de urină şi excremente de cîine. Florin Genoiu a refuzat categoric.

- Culcat, elev!

- Nu execut un asemenea ordin care nu are legătură cu examenul de ,,Instrucţia frontului” cu grupa şi plutonul! Voi ieşi la raport!

Rezultatul a fost că a primit nota 4 şi gradul de sergent major.

La Bucureşti, don’ Colonel l-a apostrofat:

- Te-ai dus la armată bou şi te-ai întors de acolo vacă!

- Tată, nu mă lua peste picior. Vei vedea că am avut dreptate cu acest Fînaru! Să aşteptăm rezoluţia Comisariatului Militar la raportul meu!

După cîteva luni a sosit şi răspunsul. Sergentul major în rezervă Florin Genoiu era înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă. Fiul, în culmea bucuriei, se adresă tatălui.

- Ai văzut, don’ Colonel, că am avut dreptate cînd am afirmat că acel Fînaru se comporta ca un plutonier din armata burghezo-moşierească şi îşi bătea joc de subordonaţi, încălcînd regulamentele militare?

Pile. Cunoştinţe. Relaţii (1)

Florin Genoiu reuşi să-i transmită lui Carmen Popescu, prin intermediul unei colege de facultate, ziua, ora şi locul exact al întîlnirii. Această secretomanie se datora părinţilor lui Carmen, care i-au interzis fiicei lor reluarea relaţiilor cu ,,comunistul”.

- Atît de punctuală nu ai fost niciodată! Şi la prima noastră întîlnire ai întîrziat!

Carmen îl luă de braţ. Se aflau pe Magistrala NordSud în apropierea Podului Mărăşeşti.

- Domnule asistent, avem chestiuni importante de discutat! Ai terminat cu bine Armata?

– se fac razii repetate asupra mînăstirilor și se dispersează cu forța comunitățile monahale. Mînăstirea/ Templul „Shaolin“, unanim recunoscut nu doar pentru spiritualitatea elevată și patriotismul călugărilor, ci și pentru măiestria neîntrecută a acestora în artele marțiale, a fost atacată de numeroase trupe manciuriene. În ciuda apărării disperate și a jertfei de sine a monahilor luptători, Templul „Shaolin“ a fost cucerit și distrus de către invadatori, fiind reconstruit în epoca modernă. Tradiția consemnează că cinci dintre călugării-Maeștri au primit misiunea de a se salva pentru a duce mai departe tradițiile Templului „Shaolin“. Ei au reușit să scape din încercuire și să fugă. Acestora li se datorează continuitatea artelor marțiale, de la ei pornind cele cinci mari stiluri de arte marțiale din sudul Chinei. Acum se dizolvă „stilurile interne“: Baguachan, Taijiquan, Xingyi etc. Stilurile de arte marțiale de la Templul „Shaolin“ se răspîndesc în toată China și peste hotare încă din Evul Mediu. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

contureze o politică. Este poate unul dintre motivele pentru care s-a afirmat, de altfel eronat, că a fost șeful Serviciului Secret al epocii. Cînd Harley a părăsit postul, l-a sfătuit pe Defoe să servească mai departe guvernul. Treptat, încrederea pe care o căpătase Defoe în capacitatea sa de a influența situațiile l-a făcut să propună autorităților măsuri din ce în ce mai îndrăznețe și mai originale. Una dintre aceste idei, bazate pe experiența de agent secret, era ,,o curte de apel pentru toți cei lezați sau oprimați, fie ei prinți, popoare din Europa, pînă la capătul lumii”. În fondul ei, această propunere se asemăna mult cu prima concepție despre o Societate a Națiunilor a lui Woodrow Wilson. Totodată, scriitorul își folosea tot mai des pana ca armă în activitatea de spionaj și de contraspionaj. Era un efort deliberat de a influența politica în cel mai subtil mod.

Sfîrşit

rICHArD DEACon

- Da, fără incidente majore! Dar tu, Carmen, ce noutăţi ai pentru mine?

- Nu prea vesele!

Urmară clipe de tăcere insuportabile pentru tînărul inginer, care se desprinse de braţul fetei.

- Dar ce s-a întîmplat?

- S-a întîmplat că sînt curtată de un director adjunct, cu 10 ani mai în vîrstă decît mine, şi care mă cere de nevastă!

Întrebările sunară vijelios, ca o mitralieră.

- L-ai iubit? Îl iubeşti? Te obligă părinţii la această căsătorie?

- Mama şi tata sînt de acord! Directorul are o mătuşă bogată în America.

- Carevasăzică, tot averea contează!

- Ei nici chiar aşa, că doar nici tu nu eşti un sărăntoc!

- Atunci, de ce să nu ne căsătorim?

- Fiindcă tu, Florine, ai alte scopuri în viaţă decît cele pe care le am eu! Tu vrei să ajungi savant într-o societate socialistă multilateral dezvoltată!

- Nici chiar aşa, exagerezi! Eu vreau să-mi încerc norocul în ştiinţă, poate dau de leacul cancerului. Penicilina s-a descoperit datorită şansei lui Fleming de a lăsa o cultură microbiană lîngă una de mucegai. Iar cît priveşte societatea socialistă multilateral dezvoltată, să ştii de la mine, nu e chiar o bazaconie. Viaţa demonstrează, zi de zi, că socialismul creează teoretic şi practic premizele afirmării personalităţii umane. Sîntem încă foarte tineri şi avem datoria să ne înţelegem epoca, o epocă revoluţionară în toate domeniile vieţii.

Dar Carmen Popescu nu-l mai asculta. O luase înainte şi făcea semne disperate unui taxi.

Florin Genoiu strigă după ea.

- Carmen! Carmen!

Inutil... Trecătoarea lui iubire din liceu plecase întrun taxi pentru totdeauna... (va urma)

FLorIn IorDACHE

Maladiile în Lumea Antică (4)

Starea sănătății publice după căderea Imperiului Roman (3)

Hunii au adus cu ei noi boli, care au produs o serie de cumplite epidemii, numite de istorici ,,plăgi”. Un interesant punct de vedere pune însă chiar și înfrîngerea lor pe seama unei boli de tip ,,european”, față de care nu erau imunizați. În timpul anilor 451-454, sub sceptrul lui Attila, hunii ajunseseră pînă în Galia și nordul Italiei, dar s­au întors inexplicabil, înainte de a ataca Roma. Istoricii consideră că Papa Leon, care l-a întîmpinat pe conducătorul hun, dojenindu-l, ar fi artizanul acestei acțiuni, dar lucrurile au stat probabil altfel, ,,biciul lui Dumnezeu” fiind convins să se retragă din pricina iminenței declanșării unei epidemii, ce i-ar fi decimat trupele.

,,Molima lui Antonius“

Cunoscută și sub numele de ,,boala lui Galen”, Molima lui Antonius a început în anul 164, printre trupele coîmpăratului Lucius Verus, staționate la fruntariile răsăritene ale imperiului roman. Molima s-a limitat la această regiune vreme de doi ani, făcînd ravagii în rîndul legiunilor conduse de Avidius Claudius, trimise să înăbușe o revoltă în Siria. De aici, boala i-a însoțit pe soldați pe drumul lor spre casă, răspîndindu-se rapid și ajungînd la Roma în 166. Rapida sa extindere către toate colțurile lumii cunoscute a provocat nenumărate victime, astfel încît zilnic căruțe întregi încărcate cu cadavre părăseau cetatea eternă și alte mari orașe imperiale. Acestă molimă este notabilă și din pricina faptului că ea a provocat prima breșă în liniile de apărare romane. Pînă în 161, imperiul se extinsese constant și își menținuse frontierele păzite cu strășnicie. În acel an, însă, o hoardă germanică a forțat granița de nord-est a Italiei. Teama și dezorganizarea au împiedicat lansarea unui contraatac eficient împotriva barbarilor, timp de

Minuni și miracole (10)

Combustia umană spontană (2)

Faptul că textilele aflate în apropiere nu sînt afectate niciodată stîrneşte nedumerirea specialiştilor. Acest fenomen inexplicabil este numit combustie umană spontană. Adesea, mulţi dintre cei supuşi combustiei umane spontane stau pur şi simplu pe un scaun în clipa în care sînt afectaţi de acest fenomen. La un moment dat, s-a crezut că majoritatea subiecţilor erau alcoolici, şi o veche teorie asupra combustiei umane spontane susţinea că este cauzată de o reacţie chimică provocată de alcool în sînge şi de o izbucnire de furie la oamenii în vîrstă. Această teorie este acum infirmată, însă există anumite caracteristici comune în apariţiile combustiei umane spontane. În general, trunchiul corpului este ars cel mai tare şi, frecvent, tălpile înnegrite, fumegînde sînt găsite în locul unde ar fi trebuit să se afle persoana. În mod similar, braţe, cranii sau chiar coloana vertebrală sînt adesea singurele rămăşiţe ce pot fi identificate.

Vătămarea corpurilor afectate de combustia umană spontană pare să fie produsă de o temperatură mult mai mare chiar şi decît cea din crematoriu. O particularitate a cazurilor de combustie umană spontană o constituie faptul că, în ciuda temperaturii extreme – pe care experţii o estimează la aproximativ 600°C –, materialele sau obiectele din jurul persoanei nu sînt distruse, deşi, evident, îmbrăcămintea lor este arsă şi, uneori, în locul în care ar fi trebuit să se afle picioarele lor se găseşte o bucată de covor pîrjolit. Într-un asemenea caz, o femeie a murit în pat în urma unei combustii spontane, însă cearşafurile nu prezentau nici o urmă de arsură. Totuşi, uneori, o pulbere unsuroasă, negricioasă, ca de funingine, poate fi observată pe tavan şi pe pereţii din apropiere.

Combustia umană spontană a fost înregistrată în anul 1673, de James Dupont, un francez care a făcut o selecţie de cazuri de acest gen, în cartea sa, De Incendiis

opt ani. Abia în 169, întreaga forță a legiunilor imperiale a fost trimisă spre a da piept cu invadatorii. Ei au fost respinși și alungați către pădurile întunecoase de unde veniseră, dar se pare că în această înfrîngere, nu doar curajul și disciplina legiunilor au jucat un rol important, ci și bolile contagioase pe care acestea le aduceau cu ele, mulți războinici germani fiind găsiți morți, în marșul triumfător al legiunilor, fără însă a avea vreo rană evidentă. Epidemia a durat pînă prin 180, una dintre ultimele victime fiind, din păcate, și cel mai nobil dintre conducătorii romani, împăratul filosof Marcus Aurelius. El a murit după șapte zile de boală, refuzînd chiar să-l vadă pe fiul său, Commodus, de teamă ca acesta să nu cadă, la rîndul său, pradă teribilei maladii! După un scurt respiro, boala s-a întors însă, cu și mai mare violență, în 189.Deși mai puțin extins, acest nou episod avea să afecteze dramatic Roma, provocînd, la apogeul său, peste două mii de morți zilnic, în capitala imperiului.

Numele medicului Galen este asociat epidemiei dintre 164 și 189 nu doar fiindcă el a trăit în epoca respectivă, ci și pentru că a lăsat o descriere a modului de manifestare a bolii. Simptomele inițiale erau febra ridicată, inflamația mucoasei bucale și a amigdalelor, sete neostoită și diaree. Galen mai descrie totodată și o erupție de piele apărută în a noua zi de boală, uneori uscată, alteori purulentă, cu apariția unor pustule, precizînd însă că mulți bolnavi sucombau chiar înainte de apariția acestei erupții. Există o asemănare cu molima ce a răvășit Atena în în timpul lui Pericle, dar certa origine asiatică și mențiunea acelor pustule i-au condus pe mulți istorici la concluzia că aceasta pare să fie prima menționare a unei epidemii de variolă.

De altfel, o teorie de ultimă oră vehiculează ideea că însăși migrația hunilor spre vest s-a declanșat din cauza unei epidemii similare, izbucnită în Mongolia, epidemie care s­a transmis ulterior triburilor germanice, pentru a face apoi mii de victime în rîndul romanilor. Criticii acestei teorii susțin însă că efectele produse de boală asupra lumii romane nu sînt deloc asemănătoare cu cele provocate de malarie în Europa Secolelor XVIXIX. Dar, așa cum vom vedea în capitolele ce urmează,

Corporis Humani Spontaneis. Interesul lui Dupont pentru acest subiect a fost iniţial stîrnit de procesul Nicolle Millet. În cazul respectiv, un bărbat a fost găsit nevinovat de uciderea soţiei deoarece juraţii au hotarît că ea fusese victima unei combustii spontane umane. De la sfîrşitul Secolului al XVII-lea, ideea de combustie umană spontană a cîştigat teren şi a fost acceptată de oamenii obişnuiţi. Însuşi Charles Dickens a pus fenomenul pe seama morţii unui personaj numit Krook în romanul său din 1852, intitulat Casa Umbrelor.

Cel mai faimos caz de combustie umană spontană s-a înregistrat la 2 iulie 1951. Din Mary Reeser, pensionară în vîrstă de 67 de ani din Florida, SUA, nu s-au mai găsit decît craniul, care se micşorase atingînd dimensiunile unei mingi de baseball, coloana vertebrală, piciorul stîng şi un morman de cenuşă rămas în fotoliul ei. Autorităţile au declarat că femeia murise într-un incendiu obişnuit izbucnit în casă, însă nici un obiect din apartamentul ei, incluzînd cearşafurile de bumbac şi un vraf de ziare aflate în apropiere, nu a fost distrus.

Un eveniment similar a avut loc relativ recent în Franţa. La 17 noiembrie 1998, puţinele rămăşiţe ale unei femei în vîrstă de 67 de ani numită Giselle au fost găsite în ferma ei de lîngă Honfleur. Au fost descoperite doar un morman de cenuşă şi piciorul ei stîng în care avea un papuc. În acest caz, chiar şi scaunul cu rotile în care stătea femeia s-a dezintegrat, deşi restul casei a rămas neatins de foc.

În asemenea cazuri, anchetatorii nu pot decît să facă presupuneri sau să opteze pentru cea mai plauzibilă soluţie, avînd în vedere inconsistenţa faptelor. Cercetătorii fenomenului de combustie spontană umană nu au nici ei o explicaţie satisfăcătoare. Combinaţia dintre alcoolism şi starea de nervozitate nu are nici un temei ştiinţific, iar sugestia potrivit căreia fenomenul ar fi cauzat de depuneri excesive de grăsime care se aprind la întîmplare este de asemenea respinsă, în timp ce teoria conform căreia combustia umană spontană este cauzată de o anomalie în cîmpul electric al organismului nu poate fi verificată.

prima apariție a unei maladii cunoaște deseori o formă și o evoluție total diferită de următoarele sale episoade. ,,Plaga lui Ciprian” (1)

După anul 189, cronicile nu mai menționează o altă epidemie importantă, pînă în jurul anului 250. Atunci a apărut ,,plaga lui Ciprian”, care a schimbat, cu siguranță, istoria vestului Europei. Natura maladiei este încă necunoscută. Ciprian, episcopul creștin al Cartaginei, descrie simptomele bolii, incluzînd vomismente puternice și diaree, ulcerații la nivelul amigdalelor, febră ridicată și deseori gangrena membrelor inferioare și superioare. Se vorbește despre o rapidă propagare a simptomelor la nivelul întregului organism și de o permanentă sete. Nu există însă nici o mențiune la apariția de erupții cutanate, deși spusele clericului creștin, potrivit căruia ,,boala cuprinde repede tot trupul”, ne face să ne gîndim la manifestări vizibile de această natură. Ca și în cazul molimei ateniene, din urmă cu șase secole, ,,plaga lui Ciprian” a avut originea în Etiopia, de unde a trecut în Egipt și coloniile romane din nordul Africii, grînarul Romei. Din această perspectivă, epidemia se identifică, am putea spune, cu ,,molima lui Orosius”, din 125, un exemplu tipic de asociere foamete-boală, precedată de o invazie de lăcuste care a dustrus ogoarele africane, provocînd o cumplită criză de hrană. Menționarea de către episcopul Ciprian a gangrenării mîinilor și picioarelor ne duce însă cu gîndul la ergotism. Aceasta reprezintă o intoxicare gravă a organismului uman, provocată de consumarea pîinii făcută din secară infectată cu ciuperca Claviceps purpuraea, și a apărut destul de frecvent, de-a lungul secolelor, dar există puține posibilități ca secara, cultivată mai ales în Europa și aproape deloc în nordul Africii, ,,grînarul” tradițional al Imperiului, să fie sursa de pîine a Romei. Împotriva acestei teorii converg și durata foarte mare, ca și extinderea epidemiei, astfel încît este corect să păstrăm un semn de întrebare în privința naturii bolii.

(va urma)

FREDERICK CARTWRIGHT, MICHAEL BIDDISS

Probabil că, deocamdată, cea mai acceptabilă explicaţie este aceea potrivit căreia fenomenul se produce din voinţa Domnului. Deşi afirmaţia nu are un temei ştiinţific, pe moment, ea reprezintă răspunsul cel mai liniştitor în faţa unui mister care este cu adevărat inexplicabil.

Personaje misterioase (1)

Anastasia/Anna Anderson (1)

În luna februarie a anului 1920, la doi ani după execuţia ţarului rus şi a familiei sale, o tînără femeie a încercat să se sinucidă, aruncîndu-se de pe un pod din Berlin. A fost salvată, dar cînd a ajuns la spital nu avea asupra ei nici un act care să-i dovedească identitatea şi nu a vrut să-şi dezvăluie numele.

Spitalul a trimis-o într-un azil de nebuni unde a fost recunoscută drept fiica ţarului, marea ducesă Tatiana. Femeia a negat că ar fi fost Tatiana, dar, în timp, a dezvăluit că, de fapt, ea era cealaltă fiică a ţarului, ducesa Anastasia. Ea a explicat că baionetele soldaţilor comunişti trimişi să îi ucidă fuseseră tocite şi că ea supravieţuise tentativei de asasinare.

Unul dintre soldaţii care veniseră să ia cadavrele a observat că ea era încă în viaţă şi a ajutat-o să fugă în România. Femeia venise la Berlin ca să îşi găsească mătuşa, prinţesa Irene, însă teama că nu va fi recunoscută a determinat-o să comită un gest atît de dramatic. Femeia a adoptat numele de Anna Anderson şi a petrecut o mare parte din viaţă încercînd să demonstreze că era Anastasia.

Cînd s-a împrăştiat vestea apariţiei ei, una dintre doamnele de onoare ale Alexandrei a vizitat-o la spital, însă Anderson şi-a acoperi capul cu o pătură, astfel că femeia a declarat-o escroacă. În mod similar, prinţesa Irene a cunoscut-o pe Anderson şi i-a dezminţit versiunea, deşi se spune ca, în particular, nu era foarte convinsă, iar fiul său Sigismund a declarat chiar el că a crezut că Anderson era Anastasia.

(va urma)

mATT LAmY

Echilibrarea

Omul este opera creației divine nu numai în forma lui materială, ci și în cea energetică. Cu cît intrăm mai profund în microcosmosul fiecărui individ, cu atît mai mult ne minunăm de biologistica cu care acesta este înzestrat.

Viața nu este un aparat – privit la suprafață, individul este materie, privit în profunzime, el este o unitate între suflet, spirit și trup. Toate problemele sufletești se exprimă prin diferite afecțiuni, iar noxele toxice (virusuri, bacterii, metale grele) apasă, de asemenea, asupra sufletului nostru.

Spiritul este grăuntele cel mai profund ale ființei umane și nu trebuie confundat cu intelectul, care este o altă dimensiune din corp. Șocurile emoționale au întotdeauna o influență negativă asupra sistemului energetic al omului și, automat, asupra organelor corpului. De o funcționalitate intactă și echilibrată sînt răspunzătoare toate celulele corpului. Vremurile în care toate afecțiunile se tratau cu medicamente au trecut, în prezent informația joacă un rol esențial în vindecare sau ameliorare. Bolile cronice sînt un semnal că unitatea în comunicarea energetică a celulei s-a întrerupt și bucăți din țesutul organelor s-au separat informativ și energetic de celulă – cu alte cuvinte, celula organului bolnav funcționează la un singur pol. Dereglarea celor șapte chakre energetice se reflectă în afecțiuni corporale și psihice. Chakrele energetice reprezintă ușa spre suflet, centre energetice ce pleacă din canalele coloanei și organizează la nivel corporal și spiritual procese de învățare bine definite. Chakrele energetice sînt o roată a luminii, activă în permanență cînd individul este în echilibru.

Viața funcționează ca o baterie între fiecare dintre noi și Univers, dar, ca orice baterie, ea trebuie reîncărcată, deci este necesară o reechilibrare energetică urmată de o ,,devirusare”.

Chakra I – Chakra rădăcinii are culoarea roșie, este în strînsă legătură cu sistemul urogenital și cu glandele suprarenale. Este prima treaptă a conștiinței, legătura între lumea psihică și cea pămînteană.

Chakra a II­a are culoarea portocalie și are legătură cu sistemul lombar, ganglionii spinali, glandele cu producție externă. Reprezintă dorința de a trăi.

Chakra a III-a – Plexul solar are culoarea galbenă și este în legătură directă cu sistemul digestiv și cu pancreasul. Este reprezentată prin energie, putere, vitalitate.

Chakra a IV-a a are culoarea verde și este în directă legătură cu timusul și cu sistemul circulator. Este reprezentată de iubirea necondiționată.

Chakra a V-a are culoarea albastră și este în legătură cu gîtul. Este reprezentată de adevăr, simț comunicativ, armonie.

Chakra a VI-a – Chakra celui de-al treilea ochi are legătură directă cu sistemul hormonal și cu hipofiza.

Chakra a VII-a are culoare albastră, este în legătură cu epifiza și cu sistemul nervos central. Se află în afara cîmpului fizic al corpului, este deschisă spre infinit.

Chakrele pot fi reechilibrate prin tratamentele noninvazive oferite de medicina energo-informațională.

Terapiile oferite în centrul nostru sînt personalizate conform măsurătorii energetice a corpului. Prevenția –readucerea chakrelor energetice în echilibru – poate întrerupe fenomenul de autodistrugere din corp și poate reactiva autovindecarea.

Trăim într-o eră a informației, omul modern are nevoie de terapii inovative care să îl îndepărteze de produsele chimice și să îi repună circuitul energetic al corpului în balanță. În acel moment, comunicarea cu natura și cu universul se întregește.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Centrul

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss bOOk COnsUltIng sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPREs DIstRIbUtIOn sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞtA ROMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.