România Mare, nr. 1589

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

ROM ÂnIA MARE

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

CORnELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL Vaccinul, noua formă de separare a societății

Finala Mondivisionului începe: Globalism contra Suveranism

Motto: „Îți dau ei mutarea în plic, Românie/ Aduc la putere doar slugi de doi bani./ Ce vast Guantanamo! Și ce colonie!“

CORnELIU VADIM TUDOR („Ce-i de făcut?“)

Da, recunosc, am pierdut vreo cîteva ore să urmăresc finala Eurovision. Eram curios să văd că ,,revine” lumea marilor spectacole artistice după închiderea pandemiei. Cîștigătorii au fost scoși din ,,pălăria” publicului - un grup de bizari italieni, interpreți ai unui gen de ,,Metal”, costumați stil Marilyn Manson. O muzică de slabă factură pentru genul Hard sau Metal Rock, de nivelul pieselor prestate la căminele culturale de tinerii „emancipați”. În rest, au fost apreciate de „public” tentative diverse – o încercare eroică de a readuce șansoneta și versul autentic (Franța), o brambureală onirico-morbidă (Elveția), sexualitate perversă (Malta), un alt Hard Metal de slabă calitate (Finlanda) sau prostul gust venit din Rusia și Ucraina etc. Sigur, par nedrept rezumîndu-mă la primele locuri, pentru că pe cele inferioare s-au clasat piese reușite, dar, per ansamblu, prima mare manifestare s-a caracterizat prin două aspecte: transmiterea unui sentiment de ,,supărare” și dominația slabei calități combinată cu prostul gust.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Ucraina nu îi va recunoaște pe români ca popor indigen?

Rușii, maghiarii și românii nu vor fi recunoscuți ca popoare indigene, rezultă din proiectul de lege introdus de președintele Ucrainei Volodimir Zelenski în Rada Supremă. Potrivit textului documentului, un popor indigen este recunoscut ca „o comunitate etnică autohtonă care s-a format pe teritoriul Ucrainei, este purtătoare a unei limbi și culturi distincte, are organisme tradiționale, sociale, culturale sau reprezentative, se recunoaște ca popor indigen al Ucrainei, constituie o minoritate etnică în cadrul populației sale și nu are propria educație

VACCÍN, vaccinuri, s. n. 1. Produs biologic preparat din germeni patogeni sau din secreții microbiene, care se administrează prin injecții sau pe cale bucală unui om sau unui animal în scop preventiv (pentru a căpăta imunitate împotriva bolilor infecțioase) sau curativ (DEX).

De parcă nu erau suficiente motivele care au stat la baza disipării sociale a românilor, acum a mai intervenit unul: confruntarea, la nivel teoretic de aceasta dată, dintre cei vaccinați și cei nevaccinați. Este evidentă nedreptatea care se face, dacă este să pornim de la termenul medical, definiția vaccinului ca atare, celor care, din motive pe care ei, ca stăpîni absoluți pe corpurile lor, le consideră întemeiate pentru a nu se vaccina. Poate se tem de efectele pe termen lung ale acestor vaccinuri care sînt impuse din rațiuni mai mult politice, nicidecum medicale. În plus, cei care promovează vaccinurile nu sînt persoane tocmai obiective. Diferiți profeți mediatici au început să latre la cei care au decis să nu se vaccineze și, așa cum ne așteptam, vor pune în mișcare, mai mult ca sigur, prin mijloace și cu resurse impresionante, un angrenaj care în mod sigur va naște legi noi, care nu doar că vor impune vaccinarea, ci vor duce la o învrăjbire a românilor. Mass-media din România selectează cu mare atenție informațiile propagate, drept pentru care nu știm cu certitudine strategiile altor state occidentale, dar nu cred că se procedează așa. (continuare în pag. a 17-a)

de stat în afara țării”. Separat, proiectul de lege menționează popoarele indigene din Ucraina, care s-au format pe teritoriul Peninsulei Crimeea – aceștia sînt tătarii din Crimeea, Karaiții, Krymchaks.

Conform documentului, popoarele indigene au dreptul la autodeterminare, protecție juridică egală, propriul statut politic în cadrul Constituției și legilor țării, definirea propriilor simboluri naționale și dezvoltare economică, socială și culturală gratuită. În plus, popoarelor indigene li se permite să observe și să dezvolte tradițiile și obiceiurile spirituale, religioase și culturale, precum și să păstreze patrimoniul cultural tangibil și intangibil.

(continuare în pag. a 16-a) N.k.

Romnia pitoreasc

Hai s facem pace

Cum te iubesc, cum te-aș fura

Minunea mea, frumoasa mea

Profil ca de statuie greacă

Sculptată de un zeu în joacă.

Se trece noaptea înspre zi

De dorul tău nu pot dormi.

Gonește ziua către noapte

Cu freamăt de cireșe coapte.

Haide, haide, hai să facem pace

E mai bine-așa!

Joacă-te cu cine vrei

Cu fluturi și cu porumbei

Cu cosînzene și cu zmei

Dar nu cu viața mea!

Și mă usuc de dorul tău

Îmi este bine și-mi e rău.

Iar dacă mă auzi cumva

Te rog să vii, iubita mea

Copilăria unde e?

O strig dar nu mai știu de ce.

năvalnic am trecut prin vreme

Sîntem maturi și-avem probleme.

Ți-am pregătit, să-ți fac pe plac Aceleași flori de liliac.

Se-aud trăsuri întîrziate Mai pe la margine de cetate.

Îmbătrînesc și-ntineresc

În raiul nostru pămîntesc.

Iar dacă ți-am greșit cumva

Revino, să mă poți certa.

CORnELIU VADIM TUDOR

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Un personaj indezirabil pe teritoriul României: M.A. Martinez F N. Manolescu n-a reuşit să-i ridice imunitatea lui Vadim, ci molozul din curtea P.R.M. F Cartelul Presei Antiromâneşti: „Adevărul“ – „Evenimentul zilei“ – „România liberă“ F O vînătoare ca-n poveşti la Odobeşti F Crima secolului: Biloi o omoară pe Marghioala F Un terorist arab: Vasile Popovici

PARTEA I

F Ca de obicei, redacţia noastră urează mult succes echipei de fotbal Steaua Bucureşti în Liga Campionilor – de data aceasta e vorba de meciul cu campioana Germaniei, Borussia Dortmund F Încă o dovadă că România e prost condusă şi că ne îndreptăm spre faliment: preţurile la benzină şi la ceilalţi carburanţi au explodat din nou, ceea ce va provoca o reacţie în lanţ la toate produsele!

F Teribil de rău a mai ajuns biata noastră Ţărişoară, de-au început s-o ia la trei-păzeşte toţi aventurierii, fie din interior, fie din exterior. Iată, bunăoară, cazul acestui lăutar flocos, cu rubaşcă rusească pe gît, Miguel Angel Martinez. Nu ştim cine l-a pripăşit pe la Consiliul Europei şi cine i-a băgat în cap că el ar fi arhitectul (?!) noii Europe, adică un fel de napoleon Bonaparte al epocii moderne. Individul e un impostor pur-sînge, face pe nebunul pe oriunde se duce şi, aidoma lui Moş Crăciun sau falsului Revizor din piesa lui Gogol, pleacă încărcat de daruri. Unul dintre darurile cu care s-a pricopsit în România este şi titlul de „Doctor Honoris Causa“ al Universităţii Bucureşti – în realitate, Moş Martinez nu poate fi doctor nicăieri ci, cel mult, pacient, fiindcă n-are studii superioare, posedă doar un pîrlit de liceu; încurajat de plîngerile lăcrămoase ale lui Palmoliviu Gherman, acest Martinez a dezlănţuit o adevărată campanie împotriva Partidului România Mare. Mojicia e fără margini, ca şi abuzul! Unde, în ce Ţară s-a mai pomenit ca un oaspete străin să apară, de două ori, pe postul național de Televiziune și să ștampileze el un partid parlamentar ca fiind extremist, informînd populaţia că Europa abia aşteaptă ca formaţiunea respectivă să fie scoasă pe tuşă, ca imediat să domnească pacea și prosperitatea, să ne pupe toți pe frunte şi să ne pună o coroniţă de bună-purtare?! Acum, vezi, meştere Gherman, ce-ai făcut? Deci nu U.D.M.R.ul e un partid extremist, ci exact acel partid românesc care l-a combătut cel mai eficient! Felicitări, Titane Gherman, ai făcut-o lată de data asta, ai toate şansele să intri în bancurile românilor precum Zăroni, pe care Petru Groza l-a făcut din grăjdar – ministru al Agriculturii. Nu putem trece cu vederea că Martinez, care ne tot asigură de dragoste eternă, dar a încercat să bage cuţitul în spatele poporului român, cu Recomandarea 1201 – l-a avut ca interlocutor, în interminabilul interviu prezentat sîmbătă seara, pe Victor Ionescu. El, care a lipăit 100.000 de dolari cît ai zice peşte (de-a fost şi destituit de Răzvan Theodorescu din funcţia de director de departament!), nu e extremist, desigur – extremişti sîntem noi, care l-am demascat. Bravo, stimați infractori, şi cît credeţi voi că va ţine baţjocura asta împotriva poporului român? În concluzie, Miguel Angel Martinez a devenit un fel de Bulă spaniol, de care rîd toţi românii şi care, de cîte ori apare la televizor, provoacă veritabile campionate interjudeţene de scuipat pe micile ecrane. Ce-o să-l mai tăvălim noi pe gitanul ăsta rătăcitor, ce pamflete în proză şi versuri o să-i facem, ce caricaturi o să-i publicăm; ca să nu uite pînă la moarte că România nu-i căţaua de sub

căruţa şatrei lui...F Tot un oaspete de limbă hispanică este şi scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa Desigur, el are altă stofă, e un intelectual de mare valoare, nu un analfabet ca Prenadez ăsta. Ziarul „România liberă“ îi face, însă, un pustiu de bine, reproducînd cîteva fragmente din ultima lui carte, „Peştele în apă“: „Detest naţionalismul, care mi se pare a fi una dintre aberaţiile omeneşti care a făcut să curgă cel mai mult sînge pe glob şi mai ştiu că patriotismul poate fi, după cum scria doctorul Johnson, ultimul refugiu al ticălosului“. Mai aveţi mulţi oaspeţi din ăştia, fraţilor? Unde-i găsiţi; la ce-i aduceţi prin Ţara noastră, ca să-i facă ticăloşi şi vărsători de sînge pe toţi cei care-şi iubesc Ţara? Acesta nu e extremism, Unchiaşule Gherman? Abia acum avem explicaţia eşecului usturător pe care l-a avut M.V. Llosa la alegerile prezidenţiale din Peru: urmaşii incaşilor, înspăimîntaţi de asemenea declaraţii necugetate, l-au preferat pe un politician de origine japoneză, Alberto Fujimori, decît pe un conaţional al lor care insultă valorile sacre ale iubirii de Patrie F Ziarul unguresc de limba română, „România liberă“, a primit ca sarcină, din partea mărunţilor agenţi americani care îl furajează cu bancnote verzi, să-l bălăcărească, în fiecare număr, pe senatorul Vadim ca fiind... nebun! În acest sens, sînt scoase din context, publicate trunchiat şi însoţite de comentarii mincinoase nişte texte din „România Mare“ care sînt atribuite preşedintelui P.R.M. (ca de obicei, fiindcă el e ţinta!), dar, în realitate, în marea lor majoritate, n-au fost scrise de acesta. Stratagema e trasă de păr şi nu păcăleşte pe nimeni. Cît despre „boala mintală“, semnatarul îi invită pe Petre Mihai Băcanu şi slugile sale, Octavian Paler şi Anton Uncu, la un consult medical, cu public, ca să vadă şi lumea cine e adevăratul nebun: un luptător care îşi apără Țara, sau nişte lichele care au sacrificat-o pe altarul burţii şi poftelor care-i macină?! Dacă n-ar domni atîta laşitate în societatea românească, ar trebui ca, în scurtă vreme, medicii psihiatri care i-au tot avut în grijă pe cei 3 schizofrenici să ne dea şi nouă o copie a bogatelor fișe clinice pe care le au. De pildă, în tinerețe, Paler era atît de dilimache încît umbla vara, pe caniculă, cu palton, fular şi şoşoni şi interpreta prin tramvaie tot felul de scenete zgomotoase, care îi scandalizau pe călători – asta o ştim chiar de la fiul său, Alexandru Paler, care a fugit şi din casa părintească, şi din Țară (se află acum în Italia), pentru că nu mai suporta batjocura împotriva mamei sale, bătrînă şi bolnavă, peste care taică-său o aducea zi şi noapte pe amanta lui, Georgeta Dimiseanu Asta nu e „paranoia sau paraphrenie“, fraţilor? Să mai vorbim de actele de nebunie ale lui Băcanu, ridicat cu ambulanţa din Portul Galaţi, unde stătea pe o bordură, îşi cînta singur mobilizatoare marşuri sovietice şi ronţăia covrigi? Să mai pomenim de bătăile demenţiale, pînă la sînge, pe care le administra Uncu nevestei sale şi zăpăcitului lor copil, ca şi despre evadarea lui de acasă cu o dactilografă bătrînă şi grasă? Toate astea sînt semne de robustă sănătate mintală, nu-i aşa? Ce cuib de şerpi s-a înfiripat la „România liberă“, cum se face troc aici cu biata noastră Țară şi sînt vînaţi toţi patrioţii români! Din

păcate, România încă se mai află sub semnul negru al lui Saturn, de 6 ani încoace, orice ar face şi orice ar zice forţele sănătoase ale naţiunii, viaţa socialpolitică este condusă pe mai departe de agenţii şi puşcăriaşii care au pus mîna pe putere, pe bănci, pe firme, pe aproape întreg patrimoniul naţional. Astrologii prevăd însă că, odată cu solstiţiul de iarnă, 21 decembrie 1995, România va intra într-o conjunctură favorabilă. Să dea Domnul! F Neobositul compozitor şi interpret Marian nistor, supranumit „ultimul romantic“, îşi lansează în aceste zile 2 noi casete audio: „Verighetele de iarbă“, este titlul acestui „double“, editat de Casa Alfa-Sound, care se anunţă de mare succes. Muzica aparţine lui Marian nistor, iar versurile provin din creaţia unor autori ca Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Dumitru Matcovski, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor (cîntecul pe versurile acestuia dînd, de altfel, titlul setului de casete). F Am zis cumva „ultimul romantic“? Am greşit, trebuia „penultimul romantic“, fiindcă „ultimul romantic“ e ţiganul (pardon, romul) vechi şi de demult nicolae Manolescu Individul ăsta şi-a construit întreaga viață pe ură, pe invidie neagră. Ar fi vrut să fie cel mai mare critic şi istoric literar, dar n-a reuşit, populaţia îi recunoaşte pe alţii: Titu Maiorescu, George Călinescu, Eugen Lovinescu, Perpessicius, Tudor Vianu, Mihai Ungheanu, Marian Popa. Ar mai fi vrut să fie chiar Preşedintele României (?!), dar nu i-au ieşit socotelile, a pierdut la mustaţă, i-au lipsit numai 99% dintre voturile populaţiei. Şi atunci, fiul legionarului vîlcean Apolzan şi-a făcut o profesiune de credinţă din a ataca sistematic, tenace, diabolic, forţele naţionale ale acestei Ţări. Lumea nu l-a uitat cînd, în august 1991, încercînd să profite la repezeală de apele tulburi ale puciului de operetă de la Moscova, Răţoiul Donald a apărut pe postul naţional de Televiziune, cerînd vehement, cu ochii ieşiţi din orbite, ca două cepe, scoaterea în afara legii a P.R.M. şi a P.S.M. (?!). În mintea lui răvăşită şi tenebroasă, avea impresia că în felul ăsta o să-i crească lui acţiunile (poate chiar şi fuduliile de care a fost castrat!), iar P.A.C.-ul va capta electoratul în creştere al celor două partide. Numai că pacu-a dat de dracu’ şi se zbate la limita periculoasă, a celor 5%, dar e mai mult ca sigur că nu va mai pupa nici un Parlament. Dar purceluşul de Manolescu are simţurile ascuţite şi urechile ciulite numai în direcţia Vadim: n-a pierdut nici un prilej de a încerca să-l suprime politic pe acela pe care îl crede marele său rival, deşi Vadim nici nu-l bagă în seamă, se uită la el ca la un ratat cu ifose, care nu-i poate face nici măcar pantofii. Zilele acestea, pizmaşul de serviciu al politicii româneşti, încercînd să facă pe plac Palatului Cotroceni (doar s-a plimbat, pe banii cetăţenilor, prin Asia şi Ţările Arabe, într-un lung turneu al preşedintelui Ion Iliescu) – se dă de ceasul morţii ca să-i ridice imunitatea parlamentară lui Vadim. Desigur, el crede că lumea a uitat că în fiţuica lui „România literară“ (finanţată de Sörös), ani de zile Ion Iliescu a fost făcut fascist, şi kaghebist, şi pro-moscovit, şi bolşevic, şi dictator etc. Acum, l-a apucat brusc dragostea față de victima preferată a atacurilor „României literare“. Mare canalie mai eşti, musiu Manolescule! Nu te mai faci bine, asta e o boală care ţine de la naştere pînă la moarte. Mai bine rămîneai la textele elogioase la adresa lui Lenin şi Gheorghiu-Dej, publicate în „Contemporanul“, prin anii ’60, ori la limbile date, ca dulău credincios, în urechea lui Gogu Rădulescu (înainte de 1990) și sub sutana lui László Tökeș (după 1990). Cîţi stăpîni mai ai de gînd să-ţi schimbi în viaţă? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 20 octombrie 1995)

200 de ani de la moartea lui

Napoleon Bonaparte, pe insula Sfînta Elena

La 5 mai 1821, după o lungă agonie, Napoleon Bonaparte, împăratul destituit al francezilor și unul dintre cei mai proeminenți lideri militari din istorie, a murit. El și-a petrecut ultima parte a viații în exil pe insula Sfînta Elena, unde și-a scris amintirile și a suferit din cauza izolării. 19 ani mai tîrziu, cenușa lui Napoleon a fost reîngropată la Paris, așa cum a cerut el în testament.

„A fost agonia unui prizonier condamnat la moarte lentă”

După înfrîngerea din bătălia de la Waterloo din 18 iunie 1815 și abdicare, Napoleon Bonaparte spera să primească azil politic în Anglia. Cu toate acestea, guvernul britanic, temîndu-se de o nouă evadare și de încercările de a restabili imperiul, și-a trimis vechiul inamic pe insula Sfînta Elena, izolată în mijlocul Atlanticului, la 2 mii de km de coasta Africii. Izolarea sa a constituit o garanție a îndepărtării definitive de continentul european. Această decizie a satisfăcut pe deplin dorințele autorităților britanice, care, după celebrele o sută de zile (1 martie 1815 - 7 iulie 1815, reprezentînd domnia lui Napoleon după prima abdicare), s-au temut de Bonaparte chiar mai mult decît înainte.

Fostul conducător și-a perceput exilul la Sfînta Elena ca pe o mare trădare a britanicilor, în a cărei nobilime crezuse sincer. Napoleon a susținut că ar fi ales să predea dinastia Bourbon restaurată, mai degrabă decît să vegeteze în mijlocul Oceanului Atlantic, fără nici o perspectivă de întoarcere în Franța. ,,Cînd a fost anunțat că își va petrece restul vieții pe insula Sfînta Elena, Napoleon a protestat, declarînd că nu au dreptul să-l trateze ca prizonier de război”, a scris celebrul istoric sovietic Yevgeny Tarle în lucrarea sa ,,Napoleon”. Acesta nota că, apoi, împăratul a fost îmbarcat pe fregata „Northum Berland”, care, după 2 luni și jumătate, la 15 octombrie 1815, a ancorat pe insulă. Napoleon a fost însoțit în exil de un cortegiu foarte mic, guvernul britanic refuzîndu-i pe toți cei care și-au dorit să îl urmeze. La început, împăratul destituit a primit o casă foarte modestă, dar apoi a fost transferat într-un conac mai spațios din satul Longwood. În aprilie 1816, Goodson Law a preluat funcția de guvernator al insulei. El era îngrozit de evadarea prizonierului său și de responsabilitatea față de superiorii săi și, prin urmare, dădea deseori ordine ciudate. Cu toate acestea, Napoleon avea deplină libertate de mișcare în jurul insulei, se plimba călare și putea accepta vizita oricui. Ignorînd în mod constant invitațiile guvernatorului la cină, el s-a întîlnit întîmplător cu numeroși turiști. Pentru a preveni o posibilă încercare de evadare a lui Napoleon (și astfel de planuri existau cu adevărat), un detașament al armatei britanice a staționat în orașul Gemstown. În plus, pe insulă locuiau reprezentanți ai Franței, Rusiei și Austriei.

Climatul sănătos și uniform al insulei Sfînta Elena și sprijinul financiar deplin nu au putut să calmeze dorința lui Napoleon. După ce a trăit sub stres constant și obișnuit cu cele 15 ore pe care le petrecea zilnic muncind, nu s-a putut obișnui cu calmul și lipsa

activității serioase din noua sa viață. Fostul împărat nuși putea dicta decît amintirile. Una dintre principalele sale greșeli, care a avut consecințe fatale pentru el, a fost recunoașterea războiului împotriva Rusiei. Evaluîndu-și viața, Napoleon a spus: „Adevărata mea glorie nu stă în cele 40 de bătălii pe care le-am cîștigat. Înfrîngerea de la Waterloo i-a uimit pe toți. Dar gloria mea eternă este asigurată de elaborarea Codului civil”. „Marele comandant, celebrul om de stat, un om cu o soartă extraordinară, Napoleon Bonaparte a părăsit scena istorică în iulie 1815”, nota Albert Manfred, specialist în istoria Franței, în biografia fundamentală a împăratului exilat. La șase ani după aceea, pe o insulă stîncoasă pierdută în ocean, viața unei persoane care a supraviețuit gloriei sale încă sclipea. A fost agonia unui prizonier condamnat la o moarte lentă, care s-a întins pe parcursul mai multor luni. Guvernul englez, pe a cărui generozitate se bazase Napoleon, nu și-a respectat promisiunile. Și-a obligat prizonierul să trăiască în condiții dificile și umilitoare, cu posibilități reduse de igienă și îngrijire, care i-au otrăvit ultimii ani din viață. În acești lungi ani de încercări și necazuri, el a arătat curaj și tărie, ceea ce l-a făcut să uite de multe dintre greșelile sale anterioare”.

„Franța, armata, avangarda“ În 1819, sănătatea lui Napoleon a început să se deterioreze semnificativ; atunci, după cum se crede, s-a dezvoltat cancerul de stomac (tatăl său, Carlo Buonaparte, a murit din această cauză la 38 de ani). În Secolul al XX-lea, s-a zvonit că Bonaparte a fost măcinat de o boală tropicală, contactată în tinerețe, în timpul unei campanii în Egipt și Siria, care apoi a revenit în forță în timpul exilului. Oricum ar fi, Napoleon a încetat să călărească și, de la sfîrșitul anului 1820, practic nu a mai călătorit nici măcar cu trăsura. Se simțea epuizat, astfel încît îi era greu chiar și să ducă o frază pînă la capăt. În martie 1821, durerile interne teribile au început să reapară și să devină mai frecvente. Pe 5 aprilie, medicul curant a informat autoritățile că situația pacientului este extrem de gravă. Cînd durerile s-au domolit, Napoleon a încercat să mențină curajos, glumind referitor la boala sa: „Cancerul este chiar Waterloo, care mi-a pătruns în organism”. La 13 aprilie 1821, împăratul a început să-i dicteze testamentul contelui Charles-Tristan de Montolon. Una dintre principalele sale dorințe a fost ca cenușa sa să fie împrăștiată pe malurile Senei. El și-a lăsat moștenirea celor apropiați care își dovediseră loialitatea, precum și soldaților și ofițerilor „Marii Armate”. Într-o scrisoare separată, Napoleon a cerut britanicilor să-și aducă alaiul și slujitorii din Sfînta Elena în Europa.

Agonia comandantului a durat cîteva zile. Pe 2 mai, în cele din urmă a devenit clar pentru medici că situația pacientului era lipsită de speranță. Chinul s-a intensificat atît de mult încît, în noaptea de 5 mai, s-a aruncat din pat delirînd și căzînd pe podea. Napoleon nu și-a mai recăpătat niciodată cunoștința. „În camera lui – unii la căpătîi, alții la ușă – alaiul și slujitorii lui s-au adunat. Napoleon își mișca buzele, dar aproape nimic nu se auzea clar; o furtună cumplită a izbucnit în ocean în acea zi, a dezrădăcinat copacii, a demolat mai multe case de pe insulă și a zguduit întreaga proprietate Longwood. Guvernatorul și ofițerii garnizoanei engleze,

aflînd despre începutul agoniei, au sosit în grabă. Ultimele cuvinte rostite de celebrul strateg au fost: „Franța... armata... avangarda...”, a rezumat istoricul Tarle. Napoleon a murit la 5 mai 1821, la orele 18:00, la vîrsta de 52 de ani.

Sicriul fostului împărat a fost scos din Longwood patru zile mai tîrziu. Pe lîngă cortegiu și servitori, întreaga garnizoană engleză, precum și marinari, oficiali civili și aproape toți locuitorii insulei, au luat parte la cortegiul funerar. Sicriul a fost coborît într-o groapă de lîngă izvorul Torbet de lîngă Longwood. O piatră funerară ce purta inscripția ,,Generalul Buonaparte” a fost amplasată pe mormîntul acestuia.

Reacția francezilor la auzul veștii morții lui

Napoleon

La Paris, moartea lui Napoleon a fost făcută publică abia la 7 iulie 1821. Intelectualitatea nu a acordat prea multă importanță acestei știri. Doar un mic ziar bonapartist a publicat un necrolog precaut: „Viața oamenilor mari nu se termină întotdeauna cu moartea lor naturală. Soarta lui Napoleon a fost predeterminată cu mult înainte de 5 mai 1821 pe cîmpiile Waterloo. În orice caz, gloria sa postumă încă nu a atins apogeul”.

Spre deosebire de parizienii bogați, locuitorii satelor și orașelor mici nu credeau în moartea lui Napoleon, considerînd că vestea era inventată de dușmanii săi. Versiunea conform căreia Bonaparte a fost ucis de britanici sau de noul guvern francez s-a răspîndit. Mulți veterani ai armatei au refuzat categoric să creadă în moartea liderului lor. Soldații pensionari credeau că Napoleon se ascunde în Spania, America sau Italia. Ulterior, ei s-au adunat anual pe 5 mai pentru a-și aminti de conducătorul lor.

Versiunea despre otrăvirea împăratului destituit a fost foarte populară, dar cercetările ulterioare o infirmă. În 1840, cenușa lui Napoleon, așa cum a visat el însuși, a fost transferată la Paris. Rămășițele sale se odihnesc într-o criptă specială din Domul Invalizilor. Catafalcul măsoară 4 metri lungime şi 2 lăţime și este amplasat într-o criptă adîncă de 6 metri, cu un diametru de 23 de metri. Pe scurt, publicul trebuie să poată vedea mormîntul împăratului fără a coborî în criptă. În fapt, în catafalc sînt 5 sicrie unul băgat în altul, trupul lui Napoleon fiind în ultimul.

Mormîntul lui Napoleon Bonaparte

Mulţimea adunată la Paris dar şi de-a lungul Senei pe care naviga sicriul lui Napoleon, scanda „Trăiască împăratul!”. „Mii, zeci de mii de oameni aplaudă trecerea corpului neînsufleţit. Ajuns în apropiere de Paris, ceremonia adună pe drumul dintre Courbevoie şi Invalizi între un milion şi un milion şi jumătate de spectatori”, notează Thierry Lentz. Funeraliile naţionale ale lui Napoleon, la Domul Invalizilor, au loc pe 15 decembrie 1840. Sicriul a fost inițial depus într-o capelă adiacentă, impunătorul mormînt desenat de arhitectul Louis Visconti nefiind terminat la acel moment.

Principalul beneficiar al operaţiunii de repatriere a trupului imperial neînsufleţit a fost curentul politic botezat „bonapartist”. Revigorat de această revenire a lui Napoleon la Dom, bonapartismul a reuşit 8 ani mai tîrziu să-l aducă la putere pe Louis-Napoleon Bonaparte, nepotul regretatului împărat. Ales mai întîi primul preşedinte al ţării – ales, în plus, prin sufragiu universal masculin, o premieră – acesta îşi va termina cariera politică pe post de împărat, sub numele de Napoleon al III-lea, care avea să fie şi ultimul monarh al Franţei. RRM

„Carul funebru al lui Napoleon se îndreaptă spre Invalizi“, după Adolphe Jean-Baptiste Bayot și Eugéne Charles François Guerard. Muzeul Armatei, Paris.

TABLETĂ DE SCRIITOR

Ioan Sebastian Bara, un mecena al cărții

A trecut ceva vreme de cînd nu l-am mai văzut pe domnul Ioan Sebastian Bara, un om deosebit, de la care am învățat, în primul rînd, cum să devii prietenul cărții și un bun cititor... Este ceea ce îl îndreptățește pe eroul nostru să fie model pentru cei care vor să devină bibliotecari, dar și pentru cei care lucrează în această nobilă meserie. Și nu o spunem din complezență, ci plecînd de la funcția dumnealui, de director al Bibliotecii Județene ,,Ovidiu Densusianu” din Deva, județul Hunedoara, pe care o ocupă de o viață. Vorba vine, căci domnul Ioan Sebastian Bara e încă tînăr, avînd suficient timp ca, și de-acum înainte, să-și poată duce la îndeplinire proiectele pe linie profesională. Îndemnul său către semeni este unul nobil, și anume, de a citi și a prețui cartea, pentru că numai așa poți avea o minte sănătoasă, iar de aici, să te poți bucura de realizări frumoase, care țin de sufletul omului, pentru că între suflet și trup există o corelație bine închegată de divinitate. Prin urmare, cu cît ești mai evoluat, cu atît ai mai mult de cîștigat pe această lume pămînteană... Nu vrem să filozofăm prin ceea ce spunem aici. Sînt fapte reale de viață, pe care le trăim, fiecare, la nivelul nostru de a percepe lumea atît ca materie, dar mai ales ca spirit... Că degeaba ai casa cu pereții plini de cărți dacă nu are cine le răsfoi, pentru că omul, în general, luat de greutățile

cotidiene, nu prea își face timp și pentru lectură... Tocmai de aceea, domnul Ioan Sebastian Bara încearcă să insufle dragostea de carte, mai ales în rîndul tinerilor. De pe poziția aceasta l-am cunoscut la Deva, la Tîrgul de Carte pe care l-a organizat în cadrul Bibliotecii ,,Ovid Densusianu”, în toamna anului 2019. La acel eveniment am participat și noi, alături de alte aproape 200 de edituri din toată țara, prilej cu care am descoperit în acest om pe profesionistul-dascăl, care vorbea cu pasiunea celui dăruit cărții și celor care o scriu. Dorința sa fiind aceea ca, prin manifestările culturale pe care le organizează, să înfiripe o legătură specială între editori, scriitori și cititori. Datorită anvergurii lansărilor de carte realizate în cadrul bibliotecii, dumnealui a reușit cu certitudine, nu doar în calitate de custode, ci și de prezentator prin excelență, arătînd că este la curent cu tema în dezbatere și cartea ce urma a fi lansată. Iată de ce ne vine a zice, de fiecare dată cînd întîlnim astfel de personaje, că ,,omul sfințește locul”. Ioan Sebastian Bara face parte din această categorie de oameni, fascinîndu-te cu vorba lui de ardelean inimos, dar cît se poate ferm cînd vine vorba de luat decizii.

Parcă ieri a fost ziua în care am luat trenul pentru prima oară din București cu destinația Deva, fără să fi știut că aveam să cunoaștem un asemenea om deosebit. Un prieten și un slujitor al culturii... Un Mecena al cărții în adevăratul sens al cuvîntului. A fost o călătorie pe care nu o vom uita vreodată, ci o vom purta în suflet mereu vie... Ne-a oferit atîtea amintiri frumoase, despre care vom vorbi ori de cîte ori se va ivi ocazia, fiindcă e bine ca lumea să știe că pe pămîntul acesta mai sînt

Moartea lui Tudor Vladimirescu

Tudor Vladimirescu (1780-1821), revoluționarul din Vladimirii Gorjului, a pierit în urma unui complot pus la cale de căpeteniile grecești, Iordache Olimpiotul, Ioan Farmache, Hagi Prodan și Dimitrie Macedonschi, ultimii doi din tabăra lui Tudor. Domnul Tudor a fost ridicat din tabăra de la Golești, inițial pentru o întîlnire cu Alexandru Ipsilanti, și totul s-a transformat într-o crimă, în noaptea de 27 spre 28 mai 1821. Dacă a fost sau nu judecat, aceasta rămîne o întrebare deschisă. ,,L-au judecat? El nu era un om să răspundă. L-au osîndit? Ce preț putea să aibă osînda de la astfel de judecători? A fost omorît noaptea la marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează Mînăstirea Dealului cu rămășițele pămîntești ale lui Mihai” (N. Iorga).

Memoria istorică a reținut cuvintele lui Tudor: ,,Vreți să mă omorîți? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rînduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sînt în țară, dar nu sînteți în stare, și nu veți fi niciodată, a vă bate cu dînșii cu spravă”... ,,voi, oameni fără căpătîi și străini cu totul de această țară”.

episcopul Ilarion Argeșiu, au venit, după moartea lui Tudor, în Brașov, Chiriac Popescu, care ocupa pe lîngă Tudor foncțiunea de galatu (n.r. – aghiotant), spuind episcopului și la toți chiar, că pe Tudor, din porunca lui Ipsilantu, l-au scos noapte(a) căpitanul Vasile Caravia din Mitropolia Tîrgoviști(i), unde era arestat și l-au dus, împreună cu alți arnăuți, pe iazul mori(i), unde, din porunca lui Caravia, arnăuți(i) au înfipt sulițele în spatile lui Tudor, care au căzut în brînci zicînd acele cuvinte: «Hoților și tîlharilor, dacă sînteți oameni vrednici, duceți-vă și vă bateți cu turci(i) și-i scoateți din țară, dar nu cu mine, un om desarmat. Și să știți că trupurile voastre o să le mănînce cîini(i) Țări(i) Românești și păsările prin munți». După aceea Tudor a murit. Iar ei i-au aruncat trupul în puțul de lîngă acest iaz care trecea pe lîngă grădina lui Geartolu”. Pandurii au fost dezinformați cu privire la moartea lui Tudor Vladimirescu. Acestora li s-a ascuns că Tudor a fost omorît, de teama unei revolte a adunării norodului. Au fost amăgiți că a fost trimis pentru tratative la Ipsilanti, apoi a fost răspîndit zvonul că a fost înlăturat din cauza trădării.

oameni de bine cărora le pasă de țara asta, de cultura ei... Ioan Sebastian Bara este un exemplu de român de ,,viță veche” și de brav cărturar. Din păcate, oameni asemenea lui sînt prea puțini. Acesta este și motivul pentru care el trebuie cunoscut de români, și mai ales de locuitorii orașului Deva, ca un erou al vremurilor noastre, acaparate de un capitalism nu tocmai prietenos cu omul de rînd și indiferent la problemele culturale ale țării.

După cum am spus, atunci cînd l-am cunoscut pe domnul Ioan Sebastian Bara era toamnă, o toamnă cu frunzele pistruiate de bruma argintie de peste noapte, și care, în căderea lor leneșă, dădeau naștere celei mai frumoase simfonii a naturii. Acum e sfîrșit de primăvară, iar lumea nu mai e aceea din anul 2019, pandemia de coronavirus obligînd oamenii să trăiască după reguli stricte. Sîntem încă departe de revenirea la viața de odinioară, cînd oamenii se întîlneau, se îmbrățișau... Iată un motiv în plus de a mă gîndi cu emoție la zilele petrecute la Deva, la Tîrgul de Carte organizat de inimosul nostru călăuzitor într-ale cărții: Ioan Sebastian Bara.

Deie Domnul vremuri mai bune, să ne putem întîlni ca altădată... Istoria se scrie cu oameni, cu ajutorul oamenilor... La Deva, eroul nostru tocmai acest lucru înfăptuiește. Pentru toate acestea, îl asigurăm de toată gratitudinea și prietenia noastră, cu amendamentul că lumea trece, dar rămîn lucrurile frumoase, generatoare de emoții profunde, ale timpului prezent.

IOn MACHIDOn, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Madrigaluri

Lui Tudor Vladimirescu

Te chem, Vladimirescule, române, De hoți și venetici să ne ferești –Deși plecat la ceruri, vei rămîne Simbol al libertății românești.

Tudor și suita de jocuri oltenești Jocul tău cel oltenesc

Toți aleșii-l moștenesc: Joacă-n Parlament suita –Stînga, dreapta și-nvîrtita.

Ca-n gospodăriile de la țară

Azi, Tudore, tu te-ai scula din groapă

Să-i prinzi pe îmbuibații de la cîrmă

Cum scurmă după bani și nu mai crapă... La fiecare-n nas le-ai pune sîrmă.

Colacul și coliva

Ți-am face, dragă Tudore, colivă, Corupții însă viața ne-o complică –Colacul lor e cît o zi festivă, Coliva ta va fi cu mult mai mică.

ELIS RÂPEAnU

Există cîteva mărturii despre moartea lui Tudor Vladimirescu. Între acestea, o scrisoare a lui Nicolae Popescu (1801-1876), văr cu revoluționarul, grămătic și confident al episcopului de Argeș, Ilarion Gheorghiadis (Vlădica Ilarion), care face o cutremurătoare descriere a ultimelor clipe ale lui Tudor. Scrisoarea a fost dată publicității pentru început în 1992 și datează din 4 august 1872 (sursa: adevarul.ro). Iată conținutul acesteia: ,,... Istoria lui Tudor,în ceea ce vă poate lămuri deocamdată, este ast feliu. Aflîndu-mă în Brașov, ca persoană atașată lîngă

Asasinarea lui Tudor Vladimirescu este descrisă și de memorialistul rus Ivan Liprandi (1790-1880): ,,Tudor a fost închis în temnița mitropoliei, iar cunoscutul criminal Caravia a fost însărcinat să-i ia interogatoriul. Acest scelerat a supus pe Tudor la tot felul de chinuri, numai pentru a afla unde a ascuns banii, căci credea că are sume mari de bani pentru cumpărarea de arme și muniție pentru panduri, iar descoperirea lor interesa pe toți, mai mult decît acțiunile lui Tudor. Vladimirescu a suportat totul cu o tărie neobișnuită, răspunzînd că nu are nimic și că el a venit acolo pentru ca, unindu-se cu eteriștii, să lupte împreună împotriva turcilor. În cele din urmă, după două zile de cele mai crunte chinuri, l-a

anunțat pe Tudor că-l trimit la divan și, legîndu-l, au ieșit noaptea afară din oraș. Apropiindu-se de Rîul Dîmbovița, Caravia l-a împușcat cu pistolul, apoi l-au tăiat, i-au tăiat capul, iar trupul i l-au aruncat în rîu, după unii autori, într-o fîntînă părăsită. Astfel a fost curmată, prin trădare, viața lui Tudor”.

La scurt timp după asasinarea lui Tudor Vladimirescu, eteriștii sînt învinși de turci în lupta purtată la Drăgășani, în județul Vîlcea. Chiar dacă au reușit să-i înfrîngă pe revoluționari, otomanii au fost determinați să pună capăt domniilor fanariote. R.M.

Polemici « Controverse

Colegiul național „Școala

Încă din timpul primei facultăți pe care am urmat-o la Universitatea din București, Limba și Literatura română (1957-1962), am aflat de existența unui liceu renumit („Școală Medie”) care era considerat o emblemă a învățămîntului „mediu” românesc, purtînd, atunci, numele „Zoia Kosmodemianskaia”, situat lîngă Grădina Icoanei. Cu timpul am aflat mai multe despre această școală care a dat culturii românești mari personalități din diverse ddomenii. Cea care mi-a stîrnit interesul pentru Școala Centrală de Fete – denumirea tradițională a acestei instituții de învățămînt, a fost neuitata Aurora Gruescu, de care m-au legat sufletul și adîncul gîndirii de ființă cu origine străveche pe pămîntul românesc. Această reprezentantă a silviculturii românești, născută la Oituz, în zona pădurilor milenare, cu fiecare amintire aducea un elogiu școlii și profesorilor care au pus bazele personalității sale.

Pe mica Aurora, cea obișnuită cu libertatea și răsfățul din familia cu cinci frați mai mari, care o alintau, liceul (care atunci cuprindea clasele, de azi, a V-a – XII-a) a impresionat-o și s-a obișnuit greu cu rigoarea, strictețea și sobrietatea care se impuneau. Rodica Simionescu subliniază în volumul închinat acestei prime femei inginer silvic din România și din lume („Legămînt în taina codrilor”, Ed. Comandor, Constanța, 2001, 262 p.): „A avut noroc de dascăli buni. În primii doi ani de CENTRALĂ, a avut-o directoare pe doamna Maria Delavrancea, soția scriitorului Barbu Ștefănescu Delavrancea. O ființă de o finețe și de o bunătate rară. Zîmbetul ei cald o mîngîia. Cînd a ieșit la pensie, elevele au plîns din tot sufletul. Aveau și de ce. Rar se întîmpla ca într-un singur om să fie atîta bunătate, competență și înțelepciune. Atîta har, atîta lumină… Altă profesoară, Elena Pogoneanu (soția lui Mircea Vulcănescu) era total opusă – de o severitate ieșită din comun și, uneori, nejustificată”.

Aurora i-a păstrat o vie amintire și doamnei Elena Malaxa, profesoara de Matematică. În perioada în care a condus liceul, s-a schimbat uniforma elevelor. Rochiile de „ațică” în pătrate roșii și albe, cu șorț negru, cu guleraș alb brodat, la care elevele din cursul superior adăugau fundă neagră, purtate cu ciorapi negri, sub influența noilor uniforme de inspirație anglo-saxonă, au fost înlocuite cu fuste plisate de culoare bleumarin și ciorapi albi. De la neuitata directoare care nu și-a ridicat niciodată indemnizația pentru această funcție, transformînd-o într-o bursă ce-i purta numele, de care beneficia una din elevele silitoare cu stare materială precară, i-a rămas în ființă îndemnul adresat elevelor: „Să fii folositor celor din jurul tău”.

Toate aceste relatări mi-au readus în minte liceul pe care l-am urmat la Ploiești, pe „Calea Oilor” (azi și atunci str. Gh. Doja), în vestitul sediu „I.L. Caragiale”, unde funcționa și Școala Medie nr. 2 de Fete „Al. Toma”, numită, după 1957, „Mihai Viteazul” și mutată pe B-dul Republicii, lîngă Biserica „Sfîntul Gheorghe” unde cîndva fusese renumitul Liceu „Sfinții Petru și Pavel”. Acest renumit liceu avea la intrarea principală, în stînga și-n dreapta, statuile sfinților Petru și Pavel, care astăzi se găsesc la intrarea Catedralei Sf. Ioan. Mi-au apărut în minte profesori nemuritori ca Virginia Ionescu (la „Română”), Octavia Nicolescu (la Educație Fizică), exigentul Paul D. Popescu (la Istorie) dar și Nicolae Simache (1905-1972) căruia elevii năstrușnici îi dedicaseră catrenul inspirat din „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, „Dup-un colț de stradă/Apare un nas/Hop și Domn’ Simache/Dup-un sfert de ceas!”; nu pot să nu amintesc de soții Mătușa, profesorii care mi-au fost antrenori la gimnastică sportivă (la 6 aparate), „călătorind” cu această echipă prin toate capitalele țărilor socialiste, devenind apoi vicecampioană națională la campionatele universitare; Gh. Mătușa este profesorul care „l-a virusat” cu mișcarea (după propria-i exprimare) și i-a fost antrenor de gimnastică lui Octavian Belu. Nu dispun de suficient spațiu să scriu mai multe despre acest liceu al sufletului și al formării

Centrală“ din București

tiparului meu ca intelectual. O mai amintesc, totuși, pe „tovarășa directoare” Iavorschi, suflet ales, care-și apăra mereu elevele, chiar și în fața profesoarelor.

Documentîndu-mă despre Școala Centrală din București, am aflat lucruri interesante care merită să fie cunoscute. A fost și este una dintre cele mai vechi și mai vestite licee/colegii din România care, de curînd, a sărbătorit 170 de ani de la edictul de înființare.

Pe 19 martie 1851, Domnitorul Barbu Știrbei a aprobat, prin edict domnesc, înființarea unui „Pensionat Domnesc de Demoazele”. Datorită căutării unei clădiri adecvate, înzestrării ei, selectării personalului și numirii primei directoare, școala este inaugurată abia pe 20 noiembrie 1852. Se pune astfel piatra de temelie a Școlii Centrale, „școala care va deveni în timp echivalenta feminină a Liceului Sf. Sava, întemeiat cu trei decenii mai devreme”. Imobilul Școlii situate azi pe Strada Icoanei a fost ridicat în anii 1889-1891 de către Ion Mincu (1852-1912), părintele fondator al stilului arhitectonic neoromânesc. Trecătorii pot observa și astăzi ancadramentul frumos decorat al ferestrelor, cu frunze și flori, precum și numele marilor doamne din istoria țării noastre, gravate în exterior: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza, Domnița Bălașa, Carmen Sylva Tinerele fete trebuiau educate astfel încît să devină soții ascultătoare, dar și sprijin bărbaților lor, mame și gospodine. „Dacă nu vom face educația fetelor – a cuvîntat Domnitorul Barbu Știrbei, în 1851 – apoi și ostenelile bărbaților vor fi zadarnice”. În timpul lui Al.I. Cuza, în 1864, Școala își deschide porțile elevelor din întreaga țară, selecția făcîndu-se nu după starea socială, ci după merit, în urma unui examen de admitere – un adevărat concurs. Disciplinele studiate de tinerele domnițe ar speria orice elev din ziua de astăzi, care se plînge de orarul încărcat la care-l obligă școala: religie (primul obiect din catalog), limba română, istoria, geografia, cosmografia, mineralogia, fizică, biologie, chimie, limbile latină, italiană, franceză și germană, desen, filozofie, contabilitate și deprinderi economice, matematică, psihologie, igienă și gimnastică (pentru prima oară introdusă într-o școală de fete).

O mare importanță în rezultatele obținute de eleve o aveau profesorii și directoarele – cîrmuitoare care aveau grijă ca absolventele să părăsească școala cu deprinderi și învățăminte fundamentale în viața unei femei. Prima directoare a fost Suzana Baycoianu, după care au urmat nume care fac cinste școlii și culturii românești. Dintre acestea, pe lîngă cele amintite mai sus, le menționăm pe Eleonora Constantinescu, Constanța Evolceanu, Georgeta Hagi, Elena Mavrodin, Georgeta Vasile ș.a. Revenim, cu amintirea, la Aurora Gruescu: ea sublinia mereu superioritatea pregătirii elevelor în această școală, nivel susținut pînă în zilele noastre. Multe dintre cele dotate și silitoare au reușit în carieră, deschizînd drumul afirmării femeii în domenii rezervate bărbaților, contribuind totodată la renumele acestei școli. Amintim nume celebre precum Maria Cuțarida (18571919) – cea dintîi femeie medic din România, Sarmiza Bilcescu-Alimăneșteanu (1867-1935) – prima româncă doctor în Drept, Crisanta Christeanu-Romniceanu –prima licențiată în științe fizico-chimice, Elisa Leonida Zamfirescu (1887-1973), sora lui Dimitrie Leonida, prima femeie inginer din lume, Sofia Ogrezeanu-Ionescu (1920-2008) – prima femeie neurochirurg din România și din lume, Ada Zăgănescu (1889-1976) – prima femeie diplomată a Școlii Superioare de Arhitectură din București, Maria Teohar (1885-1975) – prima femeie astronom din România, Aurora Gruescu (1914-2005) –prima femeie inginer silvic din România și din lume, Silvia Creangă – prima femeie Doctor în Matematică a Universității București. Lista poate fi completată cu alte nume celebre de femei din domeniile artei și culturii: Maica Smara (Smaranda Gheorghiu), Agatha Bîrsescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Florica Dimitrescu, Lucia Demetrius, Tamara Buciuceanu-Botez, Olga Tudorache, Violeta Andrei, Maia Morgenstern, Monica Ghiuță ș.a.

În anul 1948, regimul instaurat de „cei mai aprigi comuniști”, aduși de tancurile sovietice, îi interzice Elenei Malaxa dreptul de a profesa, fiind apoi arestată și condamnată la închisoare, deși singura ei „vină” a fost că s-a dăruit acestei școli cu sufletul, pregătirea profesională și susțineri materiale din partea fratelui, privind diverse amenajări și completări ale clădirii și ale dotărilor.

Date noi mi-a oferit, cu multă amabilitate și dăruire, doamna profesoară de Franceză Mariana Vișan, care a fost directoarea (sic!) Școlii în perioada 2015 – febr. 2021. În vremurile grele – nu numai pentru această instituție de învățămînt, ci pentru întreaga cultură română, Școala Centrală a devenit Școala Medie nr. 1, apoi Școala Medie Mixtă „Zoia Kosmodemianskaia”, Liceul de Filologie-Istorie (cu același nume). E meritul conducerii Școlii, al profesorilor și al elevilor că, și în epoca așa-zis comunistă, instituția și-a păstrat renumele de liceu de mare prestigiu.

După ’90, și-a redobîndit denumirea de ȘCOALA CENTRALĂ. Directoare (sic!) devine fosta elevă a acestui liceu, doamna Svetlana Bodnăraș, care s-a străduit să introducă studiul intensiv al limbii franceze la clasele primare și să revină la studiul de bază al acestei limbi. Să nu uităm că, din anul 1961/1962, s-a introdus în școală ciclul primar, cu prima generație de copii de 6 ani (ulterior, s-a revenit la vîrsta de 7 ani a elevilor din clasa I).

În 1970, se construiește Trupa de teatru în limba franceză și ia ființă revista Școlii purtînd titlul SPAȚII. Din ’70 pînă în ’80, se impune liceului predarea în limba rusă, revenindu-se apoi la limba franceză ca limbă predominantă. În septembrie 2008, liceul a intrat în programul Bacalaureat cu mențiune „bilingvfrancofonă”. Elevii de la clasele cu predare în limba română și franceză, pe lîngă disciplinele studiate în română, studiau în franceză și Istoria Franței și Geografia Franței, precum și, la alegere, una din disciplinele Matematică, Fizică, Economie, Geografie și Istorie generală, care va fi și probă, în plus, de Bacalaureat. De altfel, încă din clasa a XI-a, elevii au o probă anticipată a examenului final, bilingv, la această disciplină optată. Nu e ușor să faci față acestor cerințe – modul interdisciplinar solicită aplicare și muncă mai multă decît la elevii de la alte licee.

În 2015, Școala Centrală a obținut din partea Statului Francez distincția „LabelFrancEducation”. Interesant este faptul că, pentru a-și menține distincția, se depune candidatura (dosarul) din trei în trei ani –fapt realizat deja de două ori, anul acesta așteptînd, cu optimism, reînnoirea acestei adevărate decorații pentru a treia oară. Demn de menționat este și faptul că elevii au obținut între 11 și 13 premii la Olimpiada Națională de limbă franceză, precum și la Olimpiadele Internaționale.

Școala dispune de condiții optime pentru pregătirea elevilor, are și internat, semiinternat și cantină. Actualmente, la conducere se află, în locul doamnei Mariana Vișan, profesorul de Matematică Lucian Octavian Popa – spirit deschis spre disciplinele umaniste, fiind preocupat de studiul în limba franceză, și doi directori (hai să lăsăm numele „oficiale”, deși e vorba de directoare!) adjuncți: profesoara de Matematică Daiana Irenne Azamfirei și profesoara/ învățătoarea, cu studii superioare, Andreea Smeureanu Numărul elevilor este de 1.600, care învață în 55 de clase dintre care 28 sînt de liceu. Școala și-a păstrat, de-a lungul timpului, chiar în perioade mai puțin favorabile, prestigiul de unitate școlară cu absolvenți care au făcut cinste culturii și științei românești. Trăsătura generală a acestei școli este strînsa colaborare dintre profesori, elevi, părinți – preocupați de îmbinarea tradiției cu noul.

În aceste rînduri, prea puține după valoarea pe care o reprezintă școala în învățămîntul românesc, le aduc un călduros omagiu profesorilor, elevilor, părinților și sper să le fiu alături anul viitor, la împlinirea a 170 de ani de cînd Școala Centrală și-a deschis porțile. Dr. ELIS RÂPEAnU

Polemici « Controverse Stele galbene

Anii ’40. Eram atît de mică, și totuși atît de mare. În mine creștea fiecare întîmplare, prindea aripi și zbura prin toată existența mea.

În relația mea cu Timpul, există o anume familiaritate: el se face că mă prinde, eu mă fac că nu mă ajunge, și astfel conviețuim de cînd mă știu. ,,Trenul” în care călătorim prin viață se va opri într-o zi, fără să ne dăm seama că ne despărțim de tot ce iubim.

Trecutul rămîne legenda în care este sculptată amintirea lui A FOST ODATĂ... A fost odată o ȚARĂ pe care hoardele barbare au invadat-o. Un teritoriu a fost furat, orașele au fost bombardate, iar noi aducem osanale celor care, în cîteva secunde, au transformat mii de oameni în umbre, într-un război nefăcut de noi. Drept ,,recompensă” le-au fost ridicate statui ca unor veritabili eroi, asigurîndu-i că e „O.K.“ pentru noi.

Trecutul încearcă însă să revină, prezentul e incert, iar viitorul, un mare semn de întrebare, în care doar BANUL, cu putere absolută, subjugă. Istoria merge mai departe, dar, din păcate, apar idei reîncarnate ale celor care au trimis la moarte, la Auschwitz, bărbați, femei, copii nevinovați, crezînd că ,,ei” sînt trimișii lui Dumnezeu.

La 30 august 1940 se semnează la Viena documentele ,,arbitrajului” germano-italian (,,Diktatul de la Viena”), prin care partea de nord a Transilvaniei este smulsă României și predată Ungariei horthyste: Germania și Italia ,,garantează” noile frontiere ale României. În acele împrejurări, am avut ,,plăcerea” să-l văd pe Horthy Miklos cînd a trecut cu trenul prin gara comunei mele. Atunci, am avut ,,datoria”, alături de alți elevi, să cînt ,,Horthy Miklos catonaia voagyung” (Sînt soldat al lui Horthy), îmbrăcată în tirolez: Roșu, Alb, Verde.

Într-o dimineață, fără soare, dar cu ceață, prietenele mele evreice, Suri și Helen, avînd pe piept cîte o stea galbenă, au fost urcate, împreună cu părinții lor, într-un tren marfar descoperit, aglomerat (om lîngă om), care le-au dus la Auschwith, unde au sfîrșit...

Pagini antologice

Moartea

Reginei Elisabeta (4)

Tîrnacoapele încep să lovească, dar zidăria nu se sparge. Zidarii de la 1874 erau mai conştiincioşi decît cei de azi. În cele din urmă, stratul este străpuns, dar locul sicriului conţinea pămînt. Constatarea era stranie. Se putea totuşi ca sub acest pămînt să dăm de oseminte. Groparii încep din nou să sape şi sapă, sapă mereu, fără să dea de nimic. Faptul devenea din ce în ce mai straniu. Mă uit la rege, regele se uită la mine, se încinge între noi un întreg dialog mut. Să fie oare adevărată legenda? Începem să fim îngrijoraţi, cu un mormînt gol toată funebra operaţie se sfîrşea în ridicol. În sfîrşit, la o mare adîncime, amestecat cu ţărîna, s-a găsit un os, pe urmă altul, o iconiţă de argint ruginită, cîteva bucăţi dintr-un sicriu de lemn cu ciucuri de mătase verde, la urmă întreg scheletul. Un lănţişor cu o cruce de aur arăta încă locul gîtului, deasupra un craniu de o mărime excepţională, cu o frunte proeminentă, ce-ţi evocau chipul ei aşa precum fotografiile ni-1 transmiseseră. Regele ne povesti atunci că priveliştea acestui craniu înnegrit de pămînt îl făcea parcă să revadă pe mica verişoară cu care în copilărie se jucase la Sigmaringen.

Pe cînd preoţii îşi spuneau rugăciunile, un aghiotant se apropie de rege şi îi înmînă o telegramă. Împăratul Wilhelm îl vestea că unul din fiii lui, pare-mi-se August Wilhelm, care se afla în inspecţie pe frontul balcanic, va sosi la Bucureşti spre a asista la funeraliile reginei Elisabeta. Suveranul se arăta vădit necăjit de această inoportună vizită. La mormîntul reginei Elisabeta

Eram copil, dar în suflet mi-a intrat un spin pe care niciodată n-am reușit să-l elimin. Și cînd te gîndești că, în prezent, unii descreierați vor să reînvie marea tragedie. Iar oamenii nepăsători ,,stau în banca lor”. Poate va fi prea tîrziu cînd se vor trezi din somnul în care visează ,,viață îmbelșugată”, ,,pară mălăiață”...

Stele galbene

- În memoria evreilor deportați în lagărele naziste –

Din Iad, stele galbene cad. Pe piepturi străluceau reci –Suliți de metal, înfigîndu-se în trupuri supte, Moarte în chinuri neîntrerupte.

Prietenele mele dragi, Ghizi, Suri, Helen!

Copilăria mea vă caută în Cer Dar voi v-ați oprit pe veci În Istoria anilor patruzeci.

Zidul dintre Răsărit și Apus s-a dărîmat, Dar a rămas suspendat De frînghia gravitației

Ce-i trage pe unii oameni înapoi, În anii patruzeci și doi. Oameni, stele rătăcitoare, uneori cad Să caute stele galbene în Iad.

Prietenele mele sînt dincolo de stele.

LILIAnA TETELEA

însuşi regele nu mai putea suporta manifestaţiunile de simpatie ale Puterilor Centrale. Într-adevăr, de la moartea regelui Carol calea pe care o străbătusem era mai lungă decît ni se păruse. Pecetluirea mormîntului la Argeş nu a fost însă atît de mişcătoare ca aceea a regelui Carol. Zidarii erau grăbiţi, biserica lipsită de misticism, clerul părea că repetă în silă slujba cu care se obişnuise, lacrimi curate de ţărani nu au mai venit să stropească piatra, abia închisă.

Știrbei, Henry Catargi şi cu mine, martori oficiali ai acestei ultime ceremonii, ne-am reîntors tîrziu şi, obosiţi, am adormit într-un vagon prost luminat. Cînd ne-am apropiat de Bucureşti, îl auzim deodată pe mareşalul Curţii, Catargi, strigînd speriat: „Unde e Coroana, am pierdut Coroana!“. Nu pierduse Coroana de aur a reginelor României, dar o rătăcise sub pernele vagonului.

Parcă soarta ţinea să mai dovedească o dată deşertăciunea măririlor lumeşti, parcă ea se credea datoare să arate că în faţa morţii sînt deopotrivă cei cu, ca şi cei fără de Coroane! Sfîrșit I.G. DUCA

Reuben Johnson, eşti liber!

Motto: ,,Duceți-vă în toată lumea și predicați Evanghelia la orice făptură!” – Marcu 16.15

La mijlocul Secolului al XIX-lea, în SUA, guvernatorul statului Ohio a acceptat să elibereze cinci bărbați din închisoarea de stat, datorită comportării lor bune, indiferent cine erau sau ce săvîrșiseră înainte. Întemnițații au fost observați timp de șase luni, fără ca ei să știe de această consimțire. Într-o zi au fost adunați toți întemnițații, iar directorul închisorii le-a spus: „Am aici în mînă documentele de eliberare pentru cinci întemnițați“. Directorul a citit primul nume: „Reuben Johnson – poți să intri în posesia documentelor de eliberare“. Dar nimeni nu a pășit în față. Directorul a repetat numele: „Reuben Johnson – aici sînt documentele tale de eliberare, semnate de guvernator. Ești liber“. nimeni nu s-a mișcat. Dar mulți întemnițați se uitau la un bătrîn care era acolo de peste 20 de ani – Reuben Johnson. El însă nu sesiza la cine se referă, așa că se uita în jur să-l caute pe fericitul care era acum eliberat. Mulți i-au spus: „Reuben, de tine este vorba“. Cînd toți se uitau la el, a înțeles în sfîrșit că despre el era vorba. Reuben s-a ridicat și a mers tremurînd în față, a luat documentele, s-a întors la locul său, a citit numele său pe ele și a început să plîngă. Abia atunci cînd ceilalți deținuți au fost duși înapoi în celulele lor, iar el a fost lăsat afară, a înțeles că era cu adevărat liber. El – Reuben Johnson.

Evanghelia se predică oricărei făpturi. Oricine poate să o audă, oricine poate să o accepte, oricine poate să obțină de la Dumnezeu „documentele de eliberare“. Într-adevăr, indiferent cum vă numiți, astăzi, în Secolul al XXI-lea, să știți că despre dumneavoastră este vorba!

Copacul

Caldul soare-al verii țese-acum ferice

Fire lungi prin aer, tort de-argint curat; Bate-o dulce boare cîmpu-nrourat

Legănînd prin lanuri aurul din spice

Frunzele gătite ca de sărbători

Rîd, pe spate vesel capul și-l aruncă –Un copac, el singur, gol de tot pe luncă

Stă-ntr-atîta lume de cîntări și flori

n-are bucurie nici de vînt și ploae, Nici de cînt de paseri, nici de cuib cu pui; Din podoaba-antreagă a vieții lui nu-i rămase bietul nici măcar o foae

Ce rușine, Doamne! Cît de bucuros

Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe Prin pustii cu neguri, printre stînci deșarte, Ori să vie vîntul să te-azvîrle jos.

Dar el stă, sărmanul, stă-nrădăcinat –Iată vie-un fulger și-o să mori! nu plînge! nu! Veni futuna, vai, numai spre-a frînge Crengi din el, lăsîndu-l și mai rușinat!

CARMEn SYLVA

File de istorie

Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog

român şi gînditor creştin al Secolului XX

Dumitru Stăniloae (1903-1993) s-a născut în urmă cu 118 ani, la 16 noiembrie 1903, în localitatea Vlădeni, județul Brașov. A urmat cursurile școlii primare din satul natal, apoi s-a înscris la liceul confesional Andrei Șaguna din Brașov, studiind aici între anii 1914 și 1922. Frecventează un an cursurile Facultății de Litere din București și urmează Facultatea de Teologie din Cernăuți (19231927), devenind licențiat cu teza Botezul copiilor. Între 1927 și 1928 este trimis de către mitropolitul Nicolae Bălan la studii de specializare pentru Dogmatică și Istorie bisericească la Facultatea de Teologie din Atena, apoi la München și Berlin (1928 – 1929), Paris și Belgrad. Dumitru Stăniloae a obținut doctoratul în teologie la Cernăuți, avînd ca teză Viața și activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, lucrare publicată în anul 1929 în revista Candela

al Universității din București (1992). De asemenea, a primit premiul Dr. Leopold Lucas al Facultății de Teologie evanghelică din Tubingen, Crucea Sfîntului Augustin de Canterbury, din partea primatului Angliei (1981).

În iulie 1990, Dumitru Stăniloae devine membru corespondent al Academiei Române, iar din anul 1992 membru titular. În ziua de 5 octombrie 1993 a trecut la cele veșnice. După deces, trupul său a fost depus în Catedrala Patriarhală din București, unde i s-a oficiat slujba înmormîntării în ziua de 7 octombrie. Trupul neînsuflețit a fost așezat în cimitirul de la Mînăstirea Cernica, alături de soția sa, Maria.

Cugetri duhovniceti

? Rugăciunea îl eliberează pe om, îl degajă de natura exterioară și de sine însuși. În acest fel, ea ține sufletul deschis către Dumnezeu ca Persoană. Cel ce nu se roagă rămîne rob, închis în mecanismul complex al naturii exterioare și al înclinațiilor patimilor sale, care îl domină pe om mai mult decît o face natura.

? Slava spre care e chemat omul este aceea de a deveni tot mai mult asemenea cu Dumnezeu, cu cît devine mai mult om.

? Creștinismul este taina creșterii unei persoane din altă persoană.

? Orice persoană este în mod natural un focar al iubirii. Începînd de la ultimul focar al iubirii – care este Dumnezeu Tatăl – continuînd prin iubirea Fiului – care este vița din care provin și în care sînt mlădițele – între toate e unitatea iubirii, care dă vinul bucuriei.

? Cel mai frumos și mai convingător discurs despre dragoste este îmbrățișarea!

? Nu există limită în posibilitățile omului educat.

? Mîntuirea stă în strînsă legătură cu responsabilitatea.

Tot în acest an a fost numit profesor suplinitor la Academia Teologică din Sibiu, predînd pe rînd sau concomitent Dogmatica, Istoria bisericească universală, Apologetica (1929-1932 și 1936-1937), Pastorala (1932-1936) și Limba greacă (1929-1933). În anul 1932 devine profesor provizoriu, iar în 1935 profesor titular definitiv la catedra de Dogmatică.

După alegerea rectorului Nicolae Colan ca episcop al Clujului, Dumitru Stăniloae a fost numit rector al Academiei (1936-1946). După ce s-a căsătorit în anul 1931, a fost hirotonisit diacon, iar în anul 1932 ca preot. Este hirotesit protopop stavrofor în anul 1940. Dumitru Stăniloae a fost membru al Adunării eparhiale a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopal.

Din ianuarie 1934 și pînă în mai 1945 a fost redactor la Telegraful român. În anul 1947 este chemat la Facultatea de Teologie din București la catedra de Ascetică și Mistică, iar în anul 1948, cînd Facultatea a devenit Institut Teologic de grad universitar, a fost încadrat ca profesor titular de Teologie, Dogmatică și Simbolică.

Din cauza scrierilor sale, Dumitru Stăniloae a fost încarcerat în închisorile comuniste, unde a stat 5 ani (1958-1963). În anul 1965 a fost reîncadrat, rămînînd în funcție pînă în anul 1973, cînd s-a pensionat. După pensionare, a activat ca profesor consultant pentru cursurile de doctorat, conducînd numeroase teze de doctorat în Teologie, Dogmatică și Simbolică și fiind membru și președinte în comisiile de doctorat.

Chipul său blînd atrăgea o mulțime de ucenici dornici de a-i urma pilduitoarea viață. Fiind considerat unul dintre cei mai de seamă teologi și gînditori creștini din lume, a făcut parte din delegațiile Bisericii Ortodoxe Române care au vizitat alte Biserici: Germania Federală (1970), Grecia (1971), Biserica Coptă din Egipt (1971), Vatican (1971). A fost delegat la al II-lea Congres al profesorilor de Teologie ortodoxă de la Atena (1976). A participat la numeroase consultații și conferințe teologice organizate de diferite Comisii ale Consiliului ecumenic al Bisericilor în mai multe țări. A conferențiat la Facultățile de Teologie din Atena, Tesalonic, Paris, Strasbourg, Bonn, Heidelberg, Tubingen, Freiburg, Geneva, Oxford și la Institutul ecumenic de la Bossey (S.U.A.).

Dumitru Stăniloae a primit numeroase distincții, între care: Doctor honoris causa al Facultății de Teologie din Tesalonic (1976), al Institutului Teologic St. Serge din Paris (1981), al Facultății de Teologie din Belgrad (1982), al Universității din Atena (1991) și

? Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental.

? Ortodoxia e schemă pentru viaţa normală şi ajutor dumnezeiesc pentru viaţa normală, adică dogmă şi har dumnezeiesc.

? Religia nu e o teorie, ci un mod de-a fi.

? Orice persoană sau lucru cuprinde forma sa întreagă în fiecare moment al dezvoltării.

? Cerem ajutor sfinților, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriți față de ei și convinși că noi înșine nu putem avea o atît de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru că nu sîntem atît de smeriți ca ei.

? De pe dealurile bucuriilor în văile necazurilor, așa decurge viața unui om duhovnicesc.

? Isus Christos, ipostasul supremei afecțiuni și rațiuni, intră cu noi într-o comuniune ca de la om la om, într-o legătură interumană, umanizîndu-ne deplin prin îndumnezeire.

? Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata așteptării între bătaia Sa la poartă și fapta noastră de a deschide.

DUMITRU STĂnILOAIE

A tradus: Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, după Hristos Andrutsos, Sibiu, 1930; Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, în 12 volume, 1946-1991; Pămîntul cîntînd în imagini. Frescele exterioare ale mînăstirilor din Moldova, după Vilhem Nyssen, București, 1978. În colecția Părinți și scriitori bisericești, traduce: Sfîntul Grigore de Nissa. Scrieri, București, 1992; Sfîntul Atanasie cel Mare. Scrieri, București, 1987-1988; Sfîntul Chiril al Alexandriei. Scrieri, 1991, 1992, 1994; Sfîntul Ioan Scărarul. Scara, București, 1992; Sfîntul Dionisie Aeropagitul. Scrieri; Sfîntul Grigorie de Nazianz. Cele 5 cuvîntări teologice etc.

MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Județeană Satu Mare

Lucrări de referință: Dumitru Stăniloae s-a remarcat prin numeroasele sale lucrări și traduceri apărute în țară și străinătate. Amintim dintre lucrările publicate în volume: Viața și activitatea patriarhului Dositei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Române, Cernăuți, 1929; Catolicismul de după război, Sibiu, 1933; Viața și învățătura Sfîntului Grigore Palama, Sibiu, 1938; Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939; Poziția domnului Lucian Blaga față de creștinism și ortodoxie, Sibiu, 1942; Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Teologia dogmatică și simbolică – manual pentru institutele teologice (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și Ioan Petreuță), 2 volume, București, 1958; Uniatismul în Transilvania, încercare de desmembrare a poporului român, București, 1973; Teologia Dogmatică Ortodoxă – pentru institutele teologice, 3 volume, București, 1978; Teologia Morală Ortodoxă pentru institutele teologice, Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981; Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987; Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990; Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992; Chipul evanghelic al lui Hristos, Sibiu, 1992; Chipul evanghelic al lui Hristos, Sibiu, 1992; Șapte dimineți cu părintele Stăniloae (convorbiri cu Sorin Dumitrescu), București, 1992; Sfînta treime sau La început a fost iubirea, București, 1993; Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Craiova, 1993; Iisus Hristos, lumina lumii, București, 1993; Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Cluj-Napoca, 1993; Calea spre lumina dumnezeiască la Sfîntul Grigorie Palama, 1930; O luptă pentru ortodoxie în Țara Hațegului, 1939; Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, 1944; Mărturisirea păcatelor și pocăința în trecutul Bisericii, 1955; Judecata particulară după moarte, 1955; Legătura interioară dintre moartea și învierea Domnului, 1956; Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfîntul Ioan Gură de Aur, 1957; Comunitate prin iubire, 1963; Iconomia în Biserica Ortodoxă, 1963; Mișcarea ecumenică și problemele lumii contemporane, 1963; Autoritatea Bisericii, 1964; Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain, 1968; Transparența Bisericii în viața sacramentală, 1970; Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea poporului român și a unității naționale, 1978; Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini în solidaritate cu cei ai limbii române în general, 1979; Icoanele în cultul ortodox. Liturghia, urcuș spre Dumnezeu și poartă a cerului, 1981; Locașul bisericesc propriu-zis, cerul pe pămînt sau centrul liturgic al creației, 1981; Sinodul II Ecumenic și Simbolul niceoconstantinopolitan, 1981; Mărturisirea dreptei credințe prin rugăciunile preotului însoțite de răspunsurile credincioșilor ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice și a împărtășirii cu ea, 1982; Contribuția călugărilor sciți la precizarea hristologiei la începutul secolului VI, 1986; Sfînta Treime și creația lumii din nimic în timp, 1987; De ce sîntem ortodocși, 1991. Foarte multe scrieri au văzut lumina tiparului în străinătate: Trei lucrări despre Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Atena, 1973 și 1978; Rugăciune, libertate, sințenie, Atena, 1980; Dumnezeu, lumea și omul (traducere în limba greacă de pr. Constantin Coman și George Papaeftimiu), Atena, 1990; Dogmatica, tradusă în limba sîrbă de episcopul Mitrofan Kodici și tipărită în S.U.A., 1994.

Polemici « Controverse

Finala Mondivisionului începe:

Globalism contra Suveranism

(urmare din pag. 1)

Cam în această paradigmă de exprimare ,,artistică” s-a regăsit ,,publicul” primului mare spectacol de după pandemie. Sau „plandemie”. Dar vă rog să rețineți: singura rază de lumină –calitate, mesaj lăuntric, cultură, talent - vine din țara care a adus revoluții și evoluții: Franța.

Ei bine, am considerat necesar să încep cu acest episod din prezent, dar ce vreau să vă propun este să îl proiectăm către viitor, în bătălia în care sîntem toți angrenați – politica.

Pentru că, dacă am văzut paradigma sentimentelor și alegerilor publicului în spectacolul ,,artistic”, oare va fi ea diferită în spectacolul politic? Personal, nu pot să spun nu sau da, mai ales dacă e să ne gîndim la România. Și asta pentru că e o țară influențabilă, cu tot mai puțină personalitate (și demnitate), dar și pentru că mai sînt cel puțin doi ani pînă să înceapă bătălia finală. Și, totuși… de ani buni vedem că nu apar personalități ci, dimpotrivă, dispar! Așa că oferta, peste doi sau trei ani, va fi cam aceeași cu cea de acum. Iar în linii mari, confruntarea se va duce între doi poli: globalismul și suveranismul. naționalismul este trecut la ,,așa nu”, fiind anatemizat din belșug cu fenomene care, de fapt, nu îi sînt proprii – xenofobie, șovinism, etnicism, antisemitism… Mă surprinde, dar în această maculare a marelui sentiment național văd implicați intelectuali, oameni pe care i-aș fi regăsit între apărătorii unui drept al cetățeanului de a-și pune națiunea – nu etnia! – mai presus de orice altceva pămîntesc sau uman.

Revin – bătălia se va da între globalism și suveranism. Amîndouă sînt, de fapt, niște noțiuni vagi, care acum se formează – sau pe care le vor defini așa cum vor învingătorii, cei care vor avea puterea. Așa cum Conciliul de la niceea a definit Evangheliile ecumenice – și ce anume să conțină.

Acum globalismul include și exclude haotic; include interesele marilor companii, trusturi, concerne bancare și investiționale, alături de grupări radicale de ,,justițiari” pentru cei mulți, amintind de aberațiile celor care au pus la cale execuțiile nobililor în Franța revoluționară, sau ale celor cu stare în Rusia bolșevică. Cum se împacă aceste două categorii? Simplu: una manipulează, cealaltă este manipulată. Apoi, tot aici avem ,,revoluționarii” genurilor și sexualității, alături de ,,nedreptățiții” unor curente de gîndire și ,,credințe” bizare –adică avem ,,curcubeu” alături de întunericul satanist. Cum se împacă și acestea? Exact ca un conglomerat gen armata hunului Attila: sînt uniți de gîndul că vor cuceri lumea. Apoi, rămîne de văzut…

Dincolo, la suveraniști – există o anumită temere; să nu încalce regulile internaționale, chiar dacă bătălia e pentru suveranitate. De aceea nu sînt naționaliști. De fapt, e un fel de conservatorism, axat pe credință și tradiții, nu pe apărarea gloriei naționale, a istoriei – ci mai curînd a produselor interne de larg consum, a economiei naționale… În fine, e bine și așa, pentru moment, își spun mulți dintre cei care șiau pus în piept panglica naționalismului. Ceea ce și eu cred că e adevărat.

Desigur, și suveraniștii sînt împărțiți – nu acceptă anumite figuri care, culmea, au fost lovite chiar de globaliști! Adică nu toți dușmanii

dușmanului meu sînt prietenii mei. Lipsiți de mijloacele financiare și logistice ale globaliștilor (mai ales mass-media și rețelele de socializare), la suveraniști se simte mult amatorism, uneori frustrare și neîncredere. Dar… revin la ceea ce spuneam – e bine și așa deocamdată…

Ajung și la România, unde se anunță o concurență… sinistră, aș spune, pe zona globalistă: Cioloș, Kövesi, Geoană – și eventual un ,,liberal” din categoria Orban sau Cîțu. Greu să te decizi care e mai sinistru – sau mai supus intereselor străine, nu? Ei bine, cunoscutul sociolog și analist politic Mirel Palada, unul dintre puținii care chiar fac cu pasiune și talent analize politice, vine cu un început de certitudine – Kövesi. ,,Eu continui să cred că principalul nume, principala șansă în România să devină următorul președinte al României este Laura Codruța Kövesi”, spune Palada, recunoscînd că ,,Este un scenariu absolut oribil pentru mulți, un scenariu absolut entuziast pentru alții, depinde de care parte a patului politicii ești”. Dar, subliniază Palada – ,,tare mă tem că în anul grație 2021 vorbim prea mult despre Cioloș, despre Barna, și despre Boc, și despre Geoană, și prea puțin despre Kövesi”. Palada consideră că ,,din felul în care a fost construită profesional, e din ce în ce mai plauzibil, mai probabil ca ea să fie construită pentru a fi următorul președinte al României”. Adică un președinte care să instituie regula simplă – ori slugă a globalismului, ori la pușcărie. Cel puțin pare clar…

Ajung și la suveranism, unde deocamdată par a fi în ,,cărțile” preferințelor publicului trei nume – Adrian năstase, Liviu Dragnea și Diana Șoșoacă (în ordinea vîrstei, desigur). Concret, mă iau după reacțiile publicului la evenimentele legate de Dragnea și Diana Șoșoacă – și după un proiect vehiculat prin cercurile veteranilor politicii, în cazul lui Adrian năstase.

Diana Șoșoacă e dusă acum de un curent pe care l-a creat aproape singură, radicalismul ei este uman – nu inuman, ca la ,,haștagieni” – e inteligentă, pregătită, abilă și duce la tăvăleala politică și mediatică. Este, așa cum am mai spus, o reflectare locală a Marinei Le Pen, în opinia mea, românca fiind superioară calitativ, dar nu la fel de abilă, versată și mai ales susținută. Iar România nu e Franța, o țară care nu a fost influențată în istorie – și care a influențat Europa, lumea și istoria. Altfel spus, dacă Franța poate impune o decizie suverană, România… mai greu. Dar, așa cum scriam la început, cînd mă refeream la Eurovision, e bine că lumina – și în cazul suveranismului cu tentă națională – vine din Franța.

Adrian năstase este fără dubii cel mai pregătit om politic de după 1989, iar la ora actuală ar fi o garanție a valorificării relațiilor estice. În plus, experiența sa uriașă – cu bune și rele – îl plasează în vizorul multor politicieni vechi, care mizează pe crearea unui partid clasic, de stînga-centru, care să preia puterea și să scoată țara de sub multiplele obediențe. Voi reveni în viitor la acest proiect, pentru că pare extrem de interesant, din multe puncte de vedere. Și chiar fezabil, pentru că nu e gîndit de entuziaști, ci de oameni cu mare experiență.

În fine, varianta Liviu Dragnea - de mare actualitate, datorată apropiatei eliberări a celui mai important deținut politic român actual. Iar Dragnea este văzut ca un pericol de globaliști, de

Bruxelles, pentru ceea ce a încercat să facă –apropierea de conservatorismul care prinde tot mai mulți aderenți și care are un nucleu dur în țările Vișegrad. În acest sens, progresismul a marcat cu satisfacție înfrîngerea lui Liviu Dragnea și încarcerarea lui, odată cu preluarea puterii de către personaje ale Sistemului, total supuse celor de la Bruxelles și WashingtonnATO. Practic, principalul reper al noului PSD este fostul om al Serviciilor olandeze, actual lider progresist și prim-vicepreședinte al Comisiei Europene, Frans Timmermans. Or, problema cu Liviu Dragnea este că, în ciuda tuturor eforturilor de a-l distruge, acesta nu a cedat în anii de pușcărie și nu a renunțat la ideea unei viitoare implicări în politică. Acest fapt este cunoscut în PSD, iar ,,leadership-ul” primește tot mai multe semnale că fostul președinte are nu doar susținători – dar chiar persoane care doresc să i se alăture imediat ce va reveni în activitatea politică. Pe de altă parte, semnalele externe din zona Vișegrad arată că se dorește o revenire a PSD în zona conservatoare. Spun revenire, pentru că, în afara ideilor promovate de Dragnea pe plan intern, dorința lui era de a se apropia de gruparea central europeană.

În acest fel se explică și derapajul lui Iohannis despre tratativele PSD cu premierul maghiar Orban Viktor pentru ,,a da Ardealul ungurilor”. De fapt, Iohannis a executat o manevră pentru a îngreuna/stopa tentativa de apropiere a principalului partid românesc de gruparea Vișegrad, în numele căreia Dragnea discuta cu Orban Viktor, iar în paralel existau discuții cu conservatorul italian Matteo Salvini.

Ei bine, la ora actuală ,,pericolul” revine – iar reactivarea lui Dragnea, direct sau prin interpuși, pune probleme serioase unui Bruxelles care se clatină după șocul pandemiei. Mai bine zis, după ce tot mai mulți europeni încep să înțeleagă cît de fals, de corupt au jucat atît Bruxellesul, cît și multe dintre guvernele occidentale. De aceea, încep să se ia măsuri pentru ca statele europene să nu iasă din ,,aliniament” – iar România este vizată, ca o țară importantă în UE ca dimensiune, populație și poziționare atît față de statele Vișegrad, cît și ca poartă maritimă și terestră de la granița estică. Din informațiile mele, în PSD este o adevărată vînătoare de ,,deviaționiști” de la linia conducerii, iar liderii cu experiență evită din această cauză să se apropie de Capitală, făcînduși de lucru prin ,,teritoriu”. Și, evident, așteptînd ca ,,vînătorilor” să li se frîngă elanul... sau gîtul. Electoratul PSD este nemulțumit – iar asocierea cu Bruxelles-ul lui Timmermans nu e privită cu ochi buni. Ca dovadă în aceste sens, este suficient să se citească reacțiile și comentariile la urările liderilor PSD de ,,Ziua Europei”! Pe acest fond iese din închisoare Liviu Dragnea – culmea, o eliberare condiționată și... suprapusă eliberării, tot condiționate, din pandemie. Sau ,,plandemie”, cum spun din ce în ce mai mulți. Așa că e de înțeles teama de revenirea, pe contrasens, a unui lider puternic – căruia s-ar putea să i se potrivească zicala: ce nu te omoară, te întărește. Ce va face Dragnea? Cu siguranță nU va sta.

Cam astea sînt datele problemei la revenirea din ,,plandemie”, ocazie cu care începe, de fapt, și finala ,,Mondovisionului”: globalism contra suveranism. Or, chiar dacă nu avem locuri în primele rînduri sau la lojă, sîntem și noi pe acolo, prin sală.

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Casa cu lanțuri, primul muzeu al Capitalei

Muzeul municipal, prima instituţie oficială dedicată Bucureştilor, a fost înfiinţat în perioada interbelică, în anul 1931, din iniţiativa unor particulari entuziaşti. El a fiinţat în ,,Casa cu lanţuri”, de pe Calea Victoriei, care aparţinea boerului Moruzi. Astăzi, clădirea nu mai există, iar Muzeul Municipiului Bucureşti îşi desfăşoară activitatea, din 1959, în Palatul Suţu, de la Universitate. Radu D. Rosetti, în ,,Vechituri”, ne-a lăsat o mărturie emoţionantă despre primul muzeu al Capitalei.

,,Dacă mai era nevoie de arătat ce se poate realiza cînd pui suflet într-o muncă cinstită, înfăptuirea Muzeului Municipal, deschis publicului săptămîna trecută, este un exemplu mai mult. De cum intri, îţi iei adio de la legenda lui Bucur, în mod definitiv. Dinu Rosetti citind mai demult în Odobescu că «în epoca preistorică malurile şi bălţile Dîmboviţei erau locuite» şi mai apoi, în Cronica Numismatică şi Arheologică, lucrarea d-lui C.S. Nicolaescu - Plopşor (Urme de noui aşezări preistorice în preajma Bucureştilor), s-a apucat să caute de unul singur prim cărămidăriile şi gropile Capitalei dinspre Bellu, din Dealu Spirii, sau din vecinătatea Cişmegiului, că de sub temeliile zidurilor în preajma cărora locuieşti, s-au scos obiecte străvechi sau oseminte de oameni cari au locuit aici cu sute de ani înainte de Christos! Săpături (...) continuate cu rîvnă la Bordei, la Ciurel, la Bucureştii Noi sau la Lacul Tei, au scos la iveală, rînd pe rînd, idoli, unelte casnice, monede şi vase din epoca de piatră, de bronz sau de fer, statui, chiar şi podoabe artistice de aur, unele mai de preţ decît altele. Frumos orînduite, după îndrumările dlui Ion Andrieşescu, directorul muzeului naţional de antichităţi, toate aceste vestigii ale trecutului constituie din punct de vedere ştiinţific, partea cea mai interesantă a muzeului. O impresie cu care rămîi este puterea tradiţiei şi instinctul rasei: «motivele» pe cari le vezi pe chenarele vaselor lucrate naiv cu mii de ani în urmă, sînt aceleaşi de pe iile, cămăşile sau fotele ţărăncilor noastre de azi!

Dacă tata Bucur şi-a pierdut prestigiul, Traian şi-l menţine intact. Revedem mîndri efigia imperatorului în cîteva sute de medalii. E drept că trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului, dar să nu uităm nici pe d-rul Severeanu, care, în colaborare cu d-nii Nuber şi Orghidan, ne prezintă o colecţie numismatică cum nu sînt multe pe glob. Comoara se completează cu vitrina dindărătul căreia se-nşiră toate monedele Muntene şi

Moldovene băute în ţară între 1364 şi 1799. Fiindcă ne ocupăm de metale, să nu părăsim camera pînă nu vom arunca o privire şi asupra Secţiei cu Măsuri şi greutăţi. Iată balanţa romană, de folosinţa cărea nu vor să se lase oltenii noştri, în ruptul capului, iată dramurile, talerul, ocaua şi cotul, chiar şi kilogramul de porţelan din timpul ocupaţiei din 1917, cînd oţelul şi bronzul erau bune numai pentru tunuri. Dar care colţ al muzeului poţi să-l ocoleşti? Unică colecţie de manuscrise ale voevozilor noştri; a hărţilor din secolele trecute, relative la ţara noastră, unde se-ntinde şi primul plan al Bucureştilor, a lui Barotin, de la 1865; a chivotelor, a potirelor, icoanelor şi candelelor dela bisericile Brâncoveneşti; a fotografiilor reprezentînd Dîmboviţa înainte de canalizare, Poşta lui Wilner, Curtea Veche, azi Piaţa Sf. Anton etc. etc... printre ele, zîmbitoare poza lui «Moş Răţoi, dela biserica Slobozia din Bucureşti, care pe la 1865 vindeca mîini şi picioare fracturate»”. Scriitorul, entuziasmat, aminteşte şi secţia Stampelor, Manuscriselor vechi şi documentelor. Apoi ,,o piesă de senzaţie e manuscrisul muzical al Steluţei, apărută la Viena, în editura Lewy la 1872. Autorul romanţei sentimentale care a făcut să lăcrămeze pe bunicii noştri şi ne înduioşează şi pe noi, e şi el alături, cu favoritele respective: Dumitru Florescu. Sînt puţini care-i ştiu meritele, şi aceia cred că e vorba de un lăutar oarecare. Se cuvine să-l scoatem din modestia în care a stat ascuns pînă azi, aducînd la cunoştinţa tuturor că a fost un boer sadea, magistrat, prefect şi sensator, tatăl distinsului consilier de la Curtea de casaţie, D. Florescu, şi, detaliu mişcător, bunicul secretarului Muzeului Municipal ale cărui comori le înşir. Şi e de datoria noastră să-i venerăm numele, nu numai fiindcă e autorul inspirat al Steluței, ci fiindcă a fost iniţiatorul fundării Conservatorului de muzică din Bucureşti, prin raportul adresat domnitorului Barbu Ştirbei la 1859, la care a adăugat o Metodă muzicală proprie (ce se poate vedea

şi ea în vitrină) urmare a intervenţiei făcută mai înainte de L. Wiest la 1851. Pentru cei cari cred că Institutul nostru naţional de muzică a luat naştere la 1864, datele interesează. Tot în această vitrină, descifrînd Hora lui Cuza Vodă, de acelaşi Dumitru Florescu, constatăm că bucata aceasta muzicală a servit de canava lui Hubisch, la compunerea imnului «Trăiască Regele», şi mai contemplăm, surprinşi, un alt imn naţional, al lui Gackstater, care se cînta la 1860”.

Radu D. Rosetti completează: ,,Un document de nimic s-ar părea, dar care e important nu pentru că aflăm că era poftit «cine vrea să se întreacă cu Madam», ci pentru că într-un minut ne instruim cît de mare era odinioară oraşul, că exista un Han Manuc, că nobleţea plătea după voinţă, şi că ziua se socotea după ora turcească – după cum învăţăm dintr-un raport către domnitor al prefectului poliţiei Capitalei, colonel adjutant Bibescu, că la 19 aprilie 1862 s-au vîndut 37.991 de pîini şi s-au tăiat 24 de vite, iar în arestul poliţiei se aflau 12 indivizi. Iată ce au înţeles diferiţii donatori, cari s-au grăbit să imite gestul membrilor din comitet, dîndu-şi obolul lor – printre alţii, d-rul Skupiewsky, care expune un foc al Bucureştilor din 1874 şi familia Butculescu, care a adus vederi şi acte din timpul primei noastre expoziţii – şi iată ce-ar trebui să priceapă toţi cei ce posed obiecte, tablouri, fotografii sau documente vechi, relative la istoria Bucureştilor. În definitiv, toate aceste bogăţii constituiesc un patrimoniu al naţiunii, puse în valoare mai bine decît oriunde în cadrul Muzeului Municipal”. Şi Rosetti încheie în acelaşi stil umoristic: ,,Iar cei ce se tînguiau mai zilele trecute că Hala Vechiturilor din calea Văcăreşti a fost dărîmată, să se consoleze că de-acum Bucureştii vor avea o altă sală cu «vechituri», aceasta în Calea Victoriei, desigur mai interesantă”.

Într-o carte apărută în perioda comunistă, referitor la istoria muzeului Bucureştilor, se spunea: ,,Muzeul municipal al oraşului Bucureşti a funcţionat în casa Moruzi pînă în toamna anului 1940, cînd clădirea, fiind grav avariată de cutremur, colecţiile sale au fost mutate, în parte, în imobilele din str. Ştirbei Vodă nr. 34 şi 47. Deoarece vechea casă Moruzi nu a mai putut fi restaurată şi a fost supusă demolării, în anul 1942, primăria oraşului Bucureşti a cumpărat imobilul din Calea Victoriei nr. 151 (fosta casă Cesianu) unde s-au adunat toate colecţiile muzeului Municipal, dispersate în diferite localuri. În timpul bombardamentelor aeriene la care a fost supusă Capitala în 1944, cele mai preţioase materiale ale muzeului au fost evacuate în comuna Rasnic (Dolj). Pînă în anul 1948 muzeul a fost închis.

Povestea a continuat... în stil comunist.

BUCURESTI555.RO

societăți este nevoie de constituirea acesteia, de dobîndirea personalității juridice, de înregistrarea fiscală și autorizarea pentru protecția muncii, sanitară, sanitar-veterinară și de mediu, după caz, a sediului social, sediilor secundare sau la terți.

Persoana sau persoanele care doresc să întreprindă activități economice au la dispoziție posibilitatea, printre altele, de a opera prin intermediul unui profesionist denumit ,,societate”, al cărei regim juridic este reglementat, în principal, de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și de Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și de multe alte acte normative care privesc autorizațiile, acordurile, agrementele, permisele, licențele de funcționare, obligațiile fiscale, raporturile de muncă, raporturile de credit ș.a.m.d.

Cel interesat să folosească instrumentul care este societatea are de ales între cinci forme juridice ale acesteia:

societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acțiuni, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată. Diferența între aceste forme juridice este dată de întinderea răspunderii asociaților/ acționarilor/ comanditaților/ comanditarilor și de modul de organizare și funcționare al acestora. Desigur, este de notorietate faptul că mai practicate sînt societatea cu răspundere limitată și societatea pe acțiuni, în cadrul cărora răspunderea pentru obligațiile sociale sînt limitate la aportul asociaților/ acționarilor la capitalul social. Acestei limitări a răspunderii i se aduce atingere în materie fiscală, existînd forme de atragere a răspunderii asociaților/ acționarilor societăților cu răspundere limitată sau pe acțiuni în anumite situații. Pentru operarea unei

În acest sens, se solicită, mai întîi, verificarea disponibilității și rezervarea denumirii/ firmei societății la Oficiul Registrul Comerțului de pe lîngă orice tribunal, verificarea și rezervarea fiind acum efectuate la nivel național. Denumirea/ firma propusă este de regulă una de fantezie la care se adaugă terminația specifică formei juridice alese. Este nevoie de ceva imaginație pentru a obține rezervarea unei denumiri, întrucît, de regulă, funcționarii Oficiului Registrului Comerțului sînt destul de selectivi și văd similitudini cu alte denumiri chiar și atunci cînd acestea nu există deloc. Vă veți conforma în cele din urmă pretențiilor lor, pentru că o atitudine belicoasă în acest punct este contraproductivă. Puteți, facultativ, să rezervați și o emblemă a societății.

(va urma)

Av. IOn SCĂUnAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Povestea primului avion românesc. Cum era să colaborezi cu Aurel Vlaicu

În Arhiva de istorie orală a Societăţii de Radiodifuziune se află o înregistrare de o mare valoare documentară, o mărturie despre construirea primului avion realizat de un român pe pămîntul României. Înregistrarea a fost făcută în februarie 1982 cu Ion Ciulu, mecanicul care l-a ajutat pe Aurel Vlaicu să construiască aeronava.

,,În 1909 aveam 18 ani. Eram ucenic în anul III la Arsenalul Armatei. Colaborarea mea cu Aurel Vlaicu a început în toamna anului 1909, cînd Vlaicu s-a prezentat la Arsenalul Armatei pentru a-şi construi primul său avion cu motor, «Nr.1». A venit atunci la Arsenal, trimis de la Ministerul de Război. A venit cu planuri, cu schiţe şi am început lucrarea. A dat schiţe să se lucreze la partea lemnoasă, la atelierul de lemnărie. După aceea a venit la secţia mecanică şi a dat iar schiţe pentru diferite piese, tendoare. Eu am lucrat la tendoare prima dată. Erau de sîrmă făcute, nu erau tendoare cumpărate, erau din sîrmă de oţel, îndoite, lipite cu alamă şi le filetam. A trebuit să facă întîi scule pentru ele, trebuia folosit atelierul de focoase, care avea strunguri, să facă piuliţele de alamă. Şi aşa am lucrat încet, încet. Ăsta a fost primul avion care s-a făcut în Ţara Românească. Aproape de 1 ianuarie 1910 Aurel Vlaicu a plecat la Paris să-şi comande motorul şi cînd s-a întors de la Paris a dat, mi se pare, şi pe la Berlin şi a comandat ţeava de aluminiu, coloana vertebrală a avionului. Şi cînd a venit în ţară, în atelierul de vopsitorie, pentru că era un atelier mare, am improvizat şi am închis cu scîndură şi cu sac şi acolo am început montajul. L-am montat… încet, încet a început să se înjghebeze avionul. Întîi şi-ntîi a venit rombul ăla

Dosare

din faţă, am început să montăm coloana vertebrală, pe urmă partea din spate, patina. Am început să-l închegăm. Pe la sfîrşitul lui aprilie, pe la începutul lui mai 1910 avionul era gata, dar nu ne venise motorul. Motorul a venit foarte tîrziu din Franţa, nu ştiu din ce cauză. Era un motor Gnôme rotativ, cu 7 cilindri, de 50 de cai putere. Şi am montat motorul la avion, am făcut întîi proba acolo, în Arsenal, că s-adunase tot Arsenalul cînd am dat drumul la motor… la vîjîitul acela care se făcea… Pe urmă l-am demontat, l-am suit într-un vagon de cale ferată şi l-am dus la Cotroceni, la Aerostaţie. Acolo era un hangar mare unde se umflau baloanele captive în care se urcau pentru observaţie. L-am montat întîi jos, unde era o groapă mare, adîncă de vreo 4 m. Vlaicu a cumpărat scînduri, a făcut la suprafaţă o platformă şi acolo, pe platforma aia am montat avionul. Şi pe urmă au început zborurile. A început cu el să facă rulaj pe cîmp, dar ba se defecta una, ba alta, pînă cînd l-am pus la punct… După aceea, într-o zi, pe 15 iulie, venise foarte multă lume, printre care prinţul Carol care era însoţit de profesorul său Murgoci, prinţul Niculae, prinţesele Elisabeta şi Mărioara, amîndouă cu trăsura. Şi cînd şi-a luat zborul, fie că de emoţie, poate frica de necunoscut – pînă atuncea făcuse el zboruri, aşa, la mică înălţime: un metru, nu ştiu ce – atunci s-a ridicat la vreo 20 de metri înălţime, aproape la vertical. Cînd a văzut el că se duce la vertical, a oprit motorul. Avionul a alunecat pe partea dreaptă şi a căzut şi s-a rupt. Am dat fuga cînd am văzut chestia asta, m-a luat Carol cu maşina lui şi ne-am dus şi l-am scos de sub aripi. Cînd am ridicat aripa să-l scot de sub avion l-am întrebat: «Ai păţit ceva, Vlaicule?». «N-am păţit nimic, doar

secrete ale Istoriei (117)

Misterul Kennedy (29)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELInE KEnnEDY

La orele 2,30, Ruby părăseşte postul de radio, îndreptîndu-se spre Dallas Times Herald. Acolo a stat de vorbă cu mai mulţi ziarişti, cărora le-a făcut impresia că e „foarte zguduit” de asasinarea preşedintelui şi „surescitat”, datorită faptului că-1 văzuse pe Oswald la biroul poliţiei. Pe la orele 4,30, Ruby s-a întors acasă. L-a sculat pe George Senator, prietenul care locuia împreună cu el. Au stat de vorbă îndelung despre asasinarea preşedintelui, căutînd să desluşească întîmplarea. Ruby avea impresia că totul vine de la extrema dreaptă. Era foarte impresionat de un articol împotriva lui Kennedy publicat chiar în dimineaţa aceea în Dallas Morning News.

Se temea de un val de antisemitism care s-ar abate asupra Dallasului. Poate ar fi mai bine să-şi vîndă cabaretele şi să se înapoieze la Chicago... L-a tras pe Senator într-o cafenea. Ruby vorbea tot timpul. Nu s-au întors în apartamentul lor decît în zori, cînd, în sfîrşit, s-au culcat.

Sîmbătă, 23 noiembrie, puţin după orele 10, interogatoriul lui Oswald a reînceput. Ruby a fost sculat la orele 8 de un telefon. Nu s-a mai culcat. A privit la televizor un rabin care a rostit un panegiric pentru Kennedy.

– Modul în care vorbea m-a făcut să cad pradă unei emoţii puternice – avea să explice el. Am fost zguduit cum n-am fost niciodată.

Ruby se va învîrti toată ziua prin preajma depozitului şi a sediului poliţiei. A stat de vorbă cu ziarişti, cu poliţişti. Era febril, exaltat. Şi-a criticat

concurenţii, ceilalţi proprietari de cabarete, care şi-au lăsat localurile deschise.

Puţin după orele 16, lui Oswald i s-a îngăduit să stea de vorbă cu mama şi soţia lui. Mama lui era convinsă că e nevinovat. În schimb, atitudinea Marinei denota clar că ea îl credea vinovat. La orele 14,15 au avut loc noi confruntări cu martori ai crimei, care – cu mai multă sau mai puţină rezervă – l-au recunoscut pe Oswald. Între timp s-a făcut percheziţie la familia Paine. Printre lucrurile lui Oswald, agenţii au descoperit două fotografii împreună cu negativul uneia dintre ele, în care Oswald ţine în mîini carabina şi revolverul său. Marina va declara că făcuse fotografiile acelea zdrobitor de revelatoare cu aparatul ei Imperial Reflex, pe vremea cînd perechea locuia în Neely Street, cu zece zile înainte de atentatul împotriva generalului Walker. Şi asta, la cererea expresă a soţului ei! La orele 18 i-au fost arătate lui Oswald fotografiile. Cînd le-a văzut, a început să rînjească. A declarat că fotografiile sînt trucate şi că, la momentul oportun, va arăta în ce constă falsificarea. La orele 19,15, Oswald a fost dus din nou în celula lui. Ruby tot mai umbla prin Dallas. S-a întîlnit cu numeroase persoane. Nu avea decît un singur subiect de conversaţie: asasinarea preşedintelui Kennedy. S-a întors acasă la el la orele 1,30. Seara, poliţia a luat hotărîrea să-1 transfere pe Oswald la închisoarea districtului.

Duminică, 24 noiembrie, puţin după orele 9,30, Oswald a fost supus, în biroul căpitanului Fritz, unui ultim interogatoriu, care avea să dureze aproape două ceasuri. Dimineaţa, într-un articol dintr-un ziar local se spunea că Jacqueline Kennedy va trebui să revină, probabil, la Dallas atunci cînd avea să fie judecat Oswald. Jack Ruby a citit articolul în timp ce-şi lua micul dejun.

mi-a făcut o cucă în cap» – el vorbea ardeleneşte – «mia făcut doar o cucă în cap, dar nu-i nimica. În două săptămîni avionul va fi gata», pentru că el avusese grijă să-şi facă piese de rezervă, că se aştepta că are să se mai strice ceva.

Pe urmă ne-am dus la Arsenal cu trenul, l-am refăcut iar în atelierul ăla şi pe urmă am venit înapoi, la Cotroceni. De-atunci au început zborurile, de-atunci nu s-a mai întîmplat nimic cu el. Se ducea pînă la forturi, venea înapoi, ateriza şi iar se ducea, iar venea înapoi, spre Chitila… zboruri împrejur, aşa, în apropiere. El nu cunoştea aşa bine Bucureştiul. A început zborurile şi a exersat şi a deprins bine pilotajul avionului. La Cotroceni era şi prinţul Bibescu, avea un hangar alături de hangarul Aerostaţiei. Avea un aparat Blériot. Erau puţine aparate pe vremea aia. Avionul lui Vlaicu a fost al doilea, al treilea. Şi a început o întrecere amicală. Farman-ul era mai greoi, Blériot-ul era mai mic. Farman-ul zbura mai încet, era o hardughie mare, ca o magazie. Blériot-ul avea motor mic, de 30-35 de cai putere. Avionul lui Vlaicu avea motor bun şi zbura mai repede. Aurel Vlaicu i-a întrecut pe toţi. Aparatul lui era mai bun!”.

ISTORIEPESCURT RO

Cu cîteva minute înainte de orele 11, Ruby şi-a părăsit domiciliul, luîndu-şi cu el tranzistorul. S-a dus la maşina lui, a deschis portbagajul din spate şi a scos revolverul care se afla acolo. Un Colt 38. L-a băgat în buzunar. După aceea a pornit maşina. S-a oprit la „Western Union” ca să-i expedieze un mandat telegrafic uneia dintre dansatoarele lui de striptease. După aceea s-a îndreptat spre sediul poliţiei. În faţa clădirii, o agitaţie deosebită. A dedus că transferul nu se făcuse încă, dar că era iminent. Şi-a croit drum prin mulţime şi s-a îndreptat în grabă către rampa pe care maşinile coborau în subsolul clădirii. Nici un martor nu-1 văzuse pe Ruby intrînd în sediul poliţiei; după propriile sale declaraţii, ar fi profitat de trecerea unei maşini a poliţiei şi s-a strecurat o dată cu ea în interiorul cartierului general fără să fie observat.

După o altă ipoteză, ar fi dat ajutor la deplasarea uneia dintre camerele de luat vederi ale televiziunii. Cîţiva martori au văzut camera împinsă de trei oameni. Or, manipularea ei nu necesita decît doi oameni. Ceva mai tîrziu, o fotografie a arătat camera în stare de funcţiune, deplasată fiind numai de doi oameni. S-ar putea ca unul dintre poliţişti – prieten bun de-al lui Ruby – să fi crezut de cuviinţă să-i înlesnească accesul în sediul poliţiei drept recunoştinţă pentru toate paharele băute pe gratis de atîta amar de vreme în cabaretele de noapte ale lui Jack...

Subsolul închisorii era înţesat de poliţişti, de ziarişti, de fotografi, de operatori de actualităţi filmate şi televizate. Cu multă greutate a izbutit Ruby să ajungă în rîndul întîi. Deodată s-a auzit un strigăt: „Iată-l!”, într-un tumult şi mai mare s-au aprins noi reflectoare. Şi iată că a apărut Fritz şi, după aceea, Oswald, încadrat de doi detectivi şi urmat de un al treilea.

(va urma)

– Deodată mi-a venit ideea – avea să spună el – că măcar atît îi datoram prea iubitului nostru preşedinte, s-o scutim pe văduva lui de greaua încercare de a trebui să se reîntoarcă aici.

ALAIn

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

P.C.R. - 100 DE ANI DE ISTORIE (4)

Motto: ,,În miez descătușat de primăvară/ a fost o zi asemeni celorlalte;/ nici flăcări n-au pornit pe zări să salte/ și nici comete-n cer nu se-arătară.// Dar unanim acord de vreri înalte,/ unind pe veci mulțimea proletară/ în care crez și veac se concentrară,/ vibra-n adîncul inimilor calde” (Grigore Hagiu, fragment din poezia ,,8 Mai”)

Erori forțate

Avînd la îndemînă o bogată și variată bibliografie pentru scrierea acestui documentar, făcută în mod paralel, atît din surse de dinainte de 1989, cît și din cele apărute după ianuarie 1990, un capitol aparte l-au constituit erorile diferitelor conduceri ale PSD, PCdR, PCR în aprecierea unor perioade istorice și politice din viața României și a poporului român. Analizate acum, după documentele oficiale descoperite în diferite fonduri din arhive, și punîndu-le în contextul derulării în timp a acestora, sub influența și povara unor organisme internaționale, percepute ca foruri diriguitoare, le putem acorda diferite circumstanțe atenuante; totuși nu putem închide ochii că, la un moment dat, sub egida luptei împotriva burgheziei și a moșierimii, partidul politic al muncitorimii a atentat la integritatea teritoriului național și la libertatea României.

Intertitlul de mai sus – ,,Erori forțate” – face parte din vocabularul tenisului (erori forțate și erori neforțate), cu referire la cadrul concret în care a avut loc eroarea, inclusiv cu mobilul care a generat-o. Congresul din mai 1921 pecetluise și nu prea unificarea forțelor politice de stînga din România, dovadă că, o lună mai tîrziu, în iunie 1921, social-democrații au înfăptuit Federația partidelor socialiste din România, formată din Partidul Social-Democrat din România, Partidul Socialist din Transilvania, Partidul Socialist din Banat și organizațiile social-democrate din Bucovina (conf. ziarului ,,Vremea nouă” din 3 și 10 iulie 1921).

Mai mult decît atît, o parte dintre delegații care, la congres, votaseră afilierea cu rezerve la Internaționala a III-a, la sfîrșitul anului 1921 și începutul anului 1922 se constituie într-o nouă formațiune – Partidul Socialist – care, în august 1922, intră în Federația Partidelor Socialiste din România. Restructurările nu s-au oprit aici, acestea cuprinzîndu-i și pe socialdemocrați. Astfel, în mai 1927, cu prilejul congresului Federației partidelor socialiste, se ia decizia unificării partidelor regionale într-o organizație centralizată –Partidul Social-Democrat din România. De parcă nu era de ajuns, un an mai tîrziu, în iunie 1928, un grup de militanți părăsesc PSDR și înființează un nou partid, Partidul Socialist al Muncitorilor din România, care

din anul următor creează ,,sindicatele independente”. În acest fel, la distanță de numai cîțiva ani de la ,,Marele congres” din mai 1921, de creare a PCR, în al cărui statut, la art. 1, scria: ,,Partidul Socialist-Comunist din România urmărește organizarea proletariatului pe terenul luptei de clasă și al solidarității internaționale a muncitorilor, pentru cucerirea puterii politice și aplicarea dictaturii proletariatului din regimul politic al sfaturilor în vederea socializării mijloacelor de producție, adică transformarea societății capitaliste, bazată pe exploatarea muncii, într-o societate socialistă în care munca este organizată după un plan general cu eforturile tuturor”, mișcarea muncitorească din România era divizată în trei partide, fiecare cu organizațiile sale sindicale.

Fără a discuta și interpreta realizarea obiectivelor din acest paragraf (unele utopice, altele neconforme cu realitatea românească), citim art. 2 al acestui statut, care dă peste cap întregul demers al comuniștilor români, predîndu-ne Moscovei (precum, astăzi, neam predat Occidentului!). Iată doar în cîteva cuvinte rădăcinile marilor erori politice și sociale care au urmat: ,,Partidul Social-Comunist din România este o secție a Internaționalei Comuniste de la Moscova”. Această Internațională Comunistă, care ne lega de mîini și de picioare în ceea ce privește acțiunile PCR în slujba muncitorului român și a Țării, prezenta nu mai puțin de 21 de condiții obligatorii, de afiliere la acest superconglomerat politic internațional.

Chiar înaintea congresului din mai 1921, la întîlnirea de la Harkov a delegației PSD cu ,,dirijorii” Internaționalei a III-a, membrii delegației române erau obligați să răspundă la șase întrebări foarte dificile, cum ar fi: ,,Declarați că în numele Comitetului Central al dv. sînteți de acord cu cele 21 de condiții”?; ,,Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. congres?”; ,,Declarați că imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?”; ,,Puteți garanta că imediat după întoarcerea dv. în România organul central (ziarul ,,Socialismul” – n.a.) își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”. Cum de a fost posibil ca în numele unor dogme străine cu totul de Țara noastră și de idealurile muncitorimii române (conștiente) să acceptăm asemenea decapitări ale gîndirii și acțiunii noastre libere, în beneficiul unor entități internaționale străine de idealurile pe care PCR promitea să le îndeplinească? Lipsa de experiență? Obediență? Trădare? Analizînd acum, la rece, acest fenomen detestabil, răspunsurile pot fi găsite în fiecare variantă sau în tustrele.

Pentru exactitate trebuie să consemnăm că a existat un curent politic, cel socialist-unitar, care a adoptat o altă atitudine față de hegemonia totală a Moscovei. Reținem acest fapt dintr-o Declarație ,,Către muncitorii și tovarășii din toată țara”, din 2 februarie 1922, din care reproducem cîteva precizări pertinente: ,,De acord cu principiile generale ale Internaționalei a III-a noi nu putem avea față de dînsa atitudinea entuziastă a unora dintre membrii Partidului Socialist, pentru că nu ne putem asocia la erorile și

politica ei de dezorganizare a mișcării internaționale. (...) Am spus, că Internaționala a III-a se consideră ca partid internațional și nu ca federație de partide internaționale. Cu alte cuvinte, Comitetul Executiv al Internaționalei își atribuie dreptul de a conduce mișcarea internaționalei în mod suveran, fără a ține seama de condițiile specifice ale diferitelor țări și partide și în contra părerii comitetelor conducătoare din aceste țări și partide”. Și ultima mostră, cea mai elocventă: ,,Înțelegem că necesitățile mișcării socialiste internaționale reclamă o centralizare și o disciplină mai mare decît era în răposta Internațională a II-a, dar de aici și pînă la dictatură mai e mult. Și dictatura Moscovei o respingem”. Ce folos de această încercare de verticalitate cînd răul fusese făcut! De pildă, pornind de la aprecierea eronată că înfăptuirea Statului Unitar Român de la 1 Decembrie 1918 nu era rezultanta idealului de veacuri al românilor din cele trei teritorii unite, avînd în frunte reprezentanții tuturor păturilor sociale, ci era considerată a fi opera politicii ,,imperialiste” a claselor dominante din România! Pornind de la acest neadevăr, Internaționala a III-a a criticat participarea liderilor socialiști din Transilvania la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918! În adoptarea unor rezoluții și hotărîri (în special de la congresele al III-lea , al IV-lea și al V-lea), s-au adus grave atingeri Statului Național Român, prin formularea de principii străine interesului național și contrare Istoriei. Pledînd pentru principiul dreptului națiunilor la autodeterminare, PCR a denaturat formarea Statului Unitar Național Român, lansînd periculoasa teză conform căreia România era ,,un stat tipic cu multe națiuni”, creat pe baza ,,ocupării unor teritorii străine”. De aici și sarcina desfășurării unei activități adecvate, în vederea așa-zisei ,,eliberări de sub imperialismul român a unor popoare subjugate”, pe baza principiului dreptului națiunilor la autodeterminare, pînă la despărțirea totală de statul existent. Bineînțeles, aici era mîna Uniunii Sovietice (pentru Basarabia), Ungariei (pentru Transilvania), Bulgariei (pentru Cadrilater) și Ucrainei (pentru Bucovina de Nord).

De altfel, aceste erori grave au fost recunoscute și de cel care a condus aproape un sfert de veac PCR, ducîndu-l pe cea mai înaltă treaptă de dezvoltare politică și organizatorică, fostul secretar general al PCR și președinte al României, Nicolae Ceaușescu: ,,Introducerea în documentele partidului a lozincii autoderminării pînă la despărțirea de statul unitar, indicațiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrșitoarea lor majoritate, de români nu țineau seama de condițiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greșite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român. Învățătura marxist-leninistă proclama dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naționale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite și construirii de state naționale suverane, în conformitate cu voința și hotărîrea maselor largi populare”.

După Congres

După cum ne amintim din episodul anterior, chiar în timpul desfășurării lucrărilor congresului forțele puterii au descins în sala Clubului din strada Sf. Ionică, unde au arestat delegații care votaseră pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a de la Moscova. Motivul? ,,Complot împotriva siguranței statului” – astfel a fost caracterizată această afiliere. Reacția regimului Averescu

a fost ca o alarmă de stare de urgență declanșată din două direcții: 1. Lupta regimului împotriva afirmării în România a unui partid politic al comuniștilor; 2. Afilierea la politica Moscovei, acțiune cu urmări nefaste pentru siguranța României.

Pentru a constata gradul profund de sesizare a organelor represive ale Statului cu privire la pericolul virtual prezentat de noul partid creat și pregătirea terenului pentru ceea ce avea să urmeze în 1924 (scoaterea în afara legii a PCR), iată cum sintetizează Constantin Argetoianu, ministru de Interne la acea vreme, necesitatea imperioasă a frîngerii evoluției noului partid. Făcînd paralela cu întoarcerea în Rusia a lui Lenin, prilej cu care a fost arestat de guvernul Kerenski și apoi pus în libertate, Kerenski zicînd: ,,Nu mă încurc eu cu Lenin, nu are omul acesta nici o importanță”, Argetoianu conchide: ,,N-a avut nici o importanță pînă cînd a făcut ce-a făcut și s-a întîmplat cu Kerenski și cu regimul lui ce s-a întîmplat. Noi nu dorim să jucăm rolul lui Kerenski. Noi voim pe Lenin să-l omorîm în ou, la noi”. Nimic mai limpede nici că se putea. Nici la Cameră lucrurile nu arătau mai bine. Intervenind în dezbateri, deputatul Ion Zelea Codreanu, tatăl viitorului comandant al legionarilor Corneliu Zelea Codreanu, propunea cu cinism: ,,Pentru însuși faptul că au aderat la Internaționala a III-a trebuiesc împușcați...”.

Neținînd seama de precizările unor membri marcanți ai partidului, care afirmau că ,,Noi nu ne-am afiliat guvernului sovietic de la Moscova, ci internaționalei muncitorești de la Moscova” (Gheorghe NiculescuMizil), la 5 februarie 1924 a fost adoptată ,,Legea asupra persoanelor juridice”, prin care autoritățile erau învestite cu dreptul de a dizolva organizațiile a căror activitate contravenea ,,siguranței statului”. În lunile aprilie și iulie ale aceluiași an, guvernul liberal a interzis, prin ordonanțe militare, apariția presei centrale comuniste, a declarat dizolvate Partidul Comunist și organizațiile de masă aflate sub îndrumarea sa și a trecut la arestarea unor lideri ai partidului. În luna decembrie 1924 a fost promulgată ,,Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștei publice”, cunoscută ca ,,Legea Mirzescu”, prin care se interziceau și se pedepseau aspru organizațiile ce vizau ,,ordinea legală” și ,,forma de guvernămînt”

În cei 20 de ani în care PCR a fost scos în afara legii, activitatea comunistă din România nu a sucombat. Sub diverse forme, înfruntînd prigoana regimurilor politice de la putere, PCR a fost activ, organizînd manifestații și

greve așa cum au fost cele de la Lupeni (1928) și Grivița (1933). În această perioadă, Tribunalele militare au judecat și au condamnat zeci de lideri de partid, aceștia făcînd cunoștință cu închisorile Doftana, Caransebeș, Tîrgu Ocna, Suceava, Văcărești, Mislea, Deva, Dumbrăveni, Rîmnicu Sărat, Galata, Jilava. În pledoaria sa, Lucrețiu Pătrășcanu, apărătorul în instanță al comuniștilor arestați, sintetiza desfășurarea evenimentelor astfel: ,,Un curent social, mînat de adînci forțe sociale, nu în fața unui verdict se va opri. Iar lupta clasei muncitoare din România, adusă, prin reprezentanții ei pe banca acuzării, în fața unui tribunal de excepție (Tribunalul Militar –n.a ) nu va fi împiedicată, ci va continua ca o realitate istorică mai departe”. Păcat că ,,realitatea istorică” pe care a invocat-o Lucrețiu Pătrășcanu – comunistul intelectual, devotat apărător al clasei muncitoare – avea să-i fie fatală în anii de după 1944, cînd PCR va lua puterea în România!

Grav este că, pe lîngă aceste acțiuni revendicative, menite să țină trează speranța unei cauze naționale, unii lideri ai PCR au persistat în aprecieri eronate, care au adus prejudicii însemnate percepției naționale și internaționale cu privire la una dintre cele mai sacre probleme ale existenței Statului Unitar Român – Unitatea Națională! Lipsiți de orizont politic real, îndoctrinați de documentele Internaționalei a III-a cu idei antiromânești, acești conducători ai PCR emiteau aprecieri chiar contrare Statutului și rolului PCR.

Platforma PCR în problema națională, din 1 noiembrie 1931, aprecia că: ,,Între noile granițe postbelice, trasate corespunzător intereselor prădalnice ale puterilor imperialiste victorioase, au apărut noi state imperialiste vasale ca România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia ș.a.”. Mai departe, frizînd realitatea istorică și voința poporului, aberația stalinistă atinge ,,sublimul”: ,,România, care și-a atins propriile tendințe imperialiste sub patronajul imperialiștilor europeni, în mod forțat și împotriva dorinței întregii populații, cotropind Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea, a supus unei nemaiauzite înrobiri naționale opt milioane de unguri, germani, ruși, ucraineni, moldoveni, bulgari, turci ș.a.”. După 1944, și mai tîrziu – 1960-1965 – conducerea de atunci a PCR a avut nevoie de multe argumente pentru a se dezice, în numele partidului, de asemenea devieri petrecute în anii de cristalizare a doctrinei și politicii PCR în problemele esențiale ale dezvoltării României, elaborînd noi teze care să corespundă atît ideologiei partidului, cît și aspirațiilor Poporului Român.

Este adevărat, avem și istorici autohtoni care, de dragul de a demonstra că sînt mai deștepți decît colegii lor, proiectează Istoriografia românească în planuri mistificatoare, introducînd noi teze și concepte care mai de care mai ,,originale”. Un specimen de acest fel este arhicunoscutul Lucian Boia (nota bene – fost cadru didactic universitar), care a asfixiat librăriile Țării cu volume în care prezintă Istoria României, în capitolele ei esențiale, complet deformată: Mihai Viteazul nu a realizat nici o unire la 1600; la 1918 ardelenii nici n-au vrut să audă de unirea cu România... și alte asemenea aberații.

Lucrețiu Pătrășcanu

În linia politică de afirmare a PCR, pînă în 1944, datorită influenței Cominternului, în afara românului Gheorghe Cristescu, toți ceilalți secretari generali ai partidului aleși la congrese au fost din afara Țării, purtînd handicapul necunoașterii Istoriei României, a problemelor sociale și politice de la noi etc.: Vitali Holoștenco (Barbu), membru al Partidului Comunist din Ucraina, Alexander Stefanski (Gorun), membru al Partidului Comunist din Polonia, precum și Elek Koblos, Boris Ștefanov, Ștefan Foris. Istoria PCR a fost scrisă, la propriu, de alogeni, chiar componența primului Consiliu Științific al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lîngă CC al PCR era formată în majoritate de străini cu nume romînizate: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Alexandru Moghioroș, Clara CușnirMihailovici (directorul instituției între 1951-1953). Din conducerea acestui Institut a făcut parte și ,,faimosul revoluționar” Mihai Roller, caracterizat astfel de istoricul și politologul Florian Tănăsescu (fost cercetător la acest institut timp de 20 de ani), în volumul său ,,Adevăruri neștiute despre o altfel de istorie”: ,,comunist, evreu fanatic, membru al Partidului Comunist German, din 1926, și al Partidului Comunist din România, din 1931, care a jucat un rol de prim ordin în falsificarea istoriei României”.

Cine scrie Istoria României?

Întrebarea de mai sus mi-a apărut mereu în fața ochilor în perioada de documentare pentru scrierea acestui material consacrat PCR, cu prilejul trecerii celor 100 de ani de la înființarea sa. Dintre multele volume de documentare și dintr-o seamă de studii politologice am constatat că nu puține aveau drept autori nume străine, atît de limba cît și de cultura și educația românească. Desigur, se poate spune că orice istoric sau politolog se poate pregăti pe un anumit areal geografic european, de unde, în urma accesului la unele documente din arhive, poate concepe anumite teorii și ,,lecții” de istorie pe o anumită temă. Fără a da exemple (ar ocupa prea mult spațiu tipografic) am constatat că mulți dintre acești autori scriu doar pentru a-și vinde cărțile, ei fiind în afara subiectului discutat. Sau, și mai rău, deformează în mod vădit date și evenimente cruciale din Istoria României, derutînd (cu un scop malefic) cititorul român. Greșită este și alegerea de către unii editori români a publicării ,,operelor” acestor aventurieri politologi internaționali.

Scrierea (rescrierea) Istoriei României – în diferite etape de dezvoltare a Țării noastre – a avut în primplan oameni nu doar după nume, străini de bătăile inimii românești, ci și din punct de vedere moral și doctrinar. Infiltrarea acestora în instituții de multe ori vitale desfășurării vieții normale în România, are mai multe sensuri care ar merita o cercetare și un studiu adîncite asupra acestei problematici. Dureros este că, deși după 1989 nu mai putem vorbi de o dictatură a Internaționalei a III-a, ,,specialiștii” alogeni fac legea în România, în anumite sectoare. În acest sens, vă invit să citiți cu atenție lista cu numele celor care formează Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în frunte cu șeful acestei structuri propagandistice, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leonid și Hermina Tisminețki – evrei, membri de seamă ai vechii nomenclaturi comuniste!). Deci, am ajuns să condamnăm comunismul din România sub conducerea progeniturilor acelor care – culmea ipocriziei – au pus umărul în mod direct la instaurarea comunismului în Țara noastră!

Dacă aveți interes și timp, analizați și comparați efectele Cominternului asupra evoluției Statului Român interbelic, cu cele ale Uniunii Europene expansioniste, de azi.

Sfîrșit

GEO CIOLCAn

Nota autorului: Întrucît colegul de revistă, analistul de politică internă și internațională Dragoș Dumitriu, a publicat un amplu material în revista ,,România Mare” din 11-17 mai a.c., cu un subiect generos: ,,Partidul Comunist Român – o poveste inegalabilă pe care nu trebuie să o uităm”, în care proiectează activitatea partidului de la înființare pînă în anul 1989, cu date semnificative din acest interval de timp, am considerat să nu mai abordez și eu perioada 1944-1989, pentru a nu repeta unele date, oprindu-mă la subiectul principal al zilei – borna 8 mai 1921.

Tokyo pregătea atacul la Pearl Harbor

în timpul negocierilor de pace (2)

Dorința comandamentului flotei de a începe războiul cît mai curînd posibil a fost în mare parte asociată cu prognozele că din martie 1942 echilibrul forțelor flotelor japoneze și americane se va schimba în favoarea Statelor Unite.

Întrucît cursul spre război a fost aprobat la 1 noiembrie, Togo, ministrul de Externe japonez, fără a aștepta aprobarea oficială a acestei decizii la Conferința Imperială programată pentru 5 noiembrie, i-a trimis ambasadorului Nomura un ordin de a prezenta „noi propuneri” lui Roosevelt cu privire la planul A. Telegrama lui Nomura a subliniat că „această negociere marchează ultimul nostru efort și trebuie să înțelegeți că propunerile A și B sînt într-adevăr finale. Dacă nu sîntem în măsură să asigurăm finalizarea timpurie a negocierilor, atunci, din păcate, aplicarea planurilor de atac va deveni inevitabilă. Cînd se va încheia întîlnirea cu împăratul, vă vom informa imediat despre rezultatul acesteia, după care vă veți întîlni cu președintele Roosevelt și secretarul de stat Hull și faceți tot ce ține de dvs. pentru a-i face să înțeleagă pe deplin hotărîrea noastră”. S-a dat o indicație importantă, și anume că ,,în aceste condiții, un acord trebuie încheiat pînă la 25 noiembrie”. Acesta a fost termenul limită pentru emiterea unui ordin pentru ca un portavion să navigheze pe mare, astfel încît, după ce a parcurs distanța pînă la Pearl Harbor, să lovească insula în dimineața zilei de 7 decembrie (ora Hawaii).

După cum a devenit cunoscut după război, serviciile de informații americane au decodat rapid mesajul lui

Togo către ambasadorul Nomura, iar Roosevelt și Hull au citit-o înainte de prezentarea oficială a „noilor propuneri” ale oficialilor de Tokyo pentru președintele american. Conținutul telegramei i-a îngrijorat pe liderii americani. A devenit clar că japonezii au făcut ceva serios după 25 noiembrie. Comandamentul american credea că Statele Unite nu erau încă pregătite pentru o ciocnire cu Japonia. La 5 noiembrie, șeful operațiunilor navale ale marinei SUA, amiralul Harold Stark și șeful statului major al armatei, generalul George Marshall, i-au prezentat lui Roosevelt un memorandum în care au propus continuarea manevrelor politice pentru a întîrzia conflictul cu Japonia. În memorandum era stipulat faptul că Statele Unite „trebuie să evite războiul cu Japonia pînă la stabilirea unei poziții defensive suficient de puternice în Extremul Orient sau pînă la momentul în care Japonia amenință sau atacă direct teritorii a căror securitate este extrem de importantă pentru SUA”.

Cum a început „războiul pentru marea Asia

de Est”

La 7 noiembrie 1941, la o ședință de guvern, secretarul de stat al SUA, Cordell Hull, a avertizat cu privire la amenințarea unui război iminent cu Japonia: „Nu știm cînd și unde va lansa Japonia un atac armat, deci trebuie să fim în alertă constant”. Era clar că nu se putea vorbi despre vreun acord cu japonezii. Hull a scris mai tîrziu: ,,Concesiunile propuse au reprezentat, de fapt, predarea noastră”. Cu toate acestea, ideea de a încerca să încheie un acord interimar cu Japonia (modus vivendi) a avut susținători în departamentul Orientului Îndepărtat al Departamentului de Stat al SUA. Speranța că este încă posibilă manipularea a fost întărită de detașarea ministrului japonez de Externe Shigenori Togo la Washington, la 6 noiembrie, pentru a-l ajuta pe fostul ambasador în Belgia și Germania, Saburo Kurusu. Deși Togo, în memoriile sale, a încercat să nege acuzațiile conform cărora Kurusu a fost trimis la Washington „pentru spionaj”, în realitate așa a fost.

La 19 noiembrie, departamentul Orientului Îndepărtat al Departamentului de Stat al SUA a elaborat un proiect de acord interimar cu Japonia pentru următoarele trei luni, cu perspectiva unei posibile prelungiri a acestuia. În schimbul retragerii trupelor japoneze din sudul Indochinei, era prevăzută anularea înghețării fondurilor corespunzătoare din Statele Unite și Japonia, anunțată la 26 iulie 1941. Statele Unite s-au angajat să promoveze abolirea ordinelor similare de către Marea Britanie și autoritățile Indiei olandeze și s-au angajat, de asemenea, „să nu considere nedorită stabilirea păcii între Japonia și China” în condiții adecvate pentru Tokyo. Prin acest proiect, deși nu în mod direct, SUA recunoștea ocuparea nordului Indochinei de către Japonia, iar principalul dezavantaj era ignorarea situației din China. Cu toate

acestea, secretarul de război american Henry Simson și secretarul de marină Franklin Knox, văzînd un astfel de acord temporar ca un mijloc de întîrziere a războiului, au fost de acord cu proiectul. Aprobarea proiectului de către aliații SUA a fost mai complicată. Pe 22 noiembrie, Hull a prezentat proiectul ambasadorilor Marii Britanii, Australiei, Olandei și Chinei, cu speranța ca aceste state să aprobe o nouă inițiativă americană cu privire la Japonia. Totuși, acest lucru nu s-a întîmplat. Guvernul lui Chiang Kai-shek s-a opus categoric unei asemenea „soluții”. Ambasadorul Chinei în Statele Unite, Hu Shi, l-a întrebat pe Hull, fără menajamente: ,,Oare un astfel de acord va împiedica Japonia să își continue agresiunea împotriva Chinei după trei luni?”. Și, ca și cînd s-ar justifica, a adăugat: „Cred că șansele ca Japonia să accepte propunerea noastră nu sînt mai mari de o treime”. Cu toate acestea, acest lucru nu a putut liniști guvernul chinez. Chiang Kai-shek a bombardat Washingtonul cu telegrame care exprimau îngrijorarea cu privire la posibile acorduri cu Japonia pe baza unui „acord interimar”. De asemenea, premierul britanic Winston Churchill s-a pronunțat în sprijinul poziției chineze, cerînd acțiuni mai decisive din partea Statelor Unite față de Japonia.

Prin urmare, s-a considerat oportună consolidarea conținutul proiectului „acordului interimar”, inclusiv principalele dispoziții ale „planului personal” al secretarului Trezoreriei SUA, Henry Morgenthau, prezentat lui Hull și lui Roosevelt la 17 noiembrie. Planul lui Morgenthau s-a deosebit de cel dezvoltat de Departamentul de Stat, fiind mult mai specific în prezentarea problemelor politice, militare și economice. Cu toate acestea, proiectul de acord interimar, revizuit pe baza propunerilor lui Morgenthau, nu avea clauzele cele mai importante privind retragerea trupelor japoneze din China și renunțarea Japoniei la Pactul Tripartit. Aceste puncte au apărut în ultimul moment și, aparent, au fost concepute pentru a priva Japonia de iluzii cu privire la posibilitatea de a împinge Statele Unite să atace agresorul.

Nu există motive întemeiate pentru a afirma că propunerile făcute de partea americană către Japonia din 26 noiembrie 1941, care ulterior au devenit cunoscute sub numele de ,,Hull’s note”, au fost un ultimatum deschis. Acest lucru este dovedit de prevederile acordului care a precedat textul principal: „Strict confidențial. În mod preliminar și fără angajament”. Deși în această situație condițiile propuse de Statele Unite păreau definitive, nu se poate exclude faptul că acest lucru a fost făcut nu atît cu scopul de a provoca Japonia să dea prima lovitură, așa cum susțin unii autori, ci pentru a demonstra determinarea, fără a se opri în fața unui conflict militar.

Într-o formă prescurtată, nota lui Hull a sugerat următoarele:

1. Guvernul Statelor Unite și Guvernul Japoniei vor încerca să încheie un pact multilateral de neagresiune între Imperiul Britanic, China, Japonia, Olanda, Uniunea Sovietică, Thailanda și Statele Unite;

3. Guvernul japonez va retrage din China și Indochina toate forțele sale terestre, maritime, aeriene și de poliție;

4. Guvernul Statelor Unite și guvernul Japoniei nu vor oferi asistență militară, politică sau economică niciunui guvern sau regim din China, altul decît guvernul național al Republicii China, a cărui capitală temporară este în Chongqing;

6. Guvernul Statelor Unite și Guvernul Japoniei vor intra în negocieri pentru a încheia un acord comercial între Statele Unite și Japonia, bazat pe condiții reciproc avantajoase, favorabile ambelor țări;

7. Guvernul Statelor Unite și Guvernul Japoniei vor anula înghețarea capitalului japonez din Statele Unite și, respectiv, capitalului american din Japonia.

După cum puteți vedea, alături de propuneri de natură politică și militară, o mare atenție în acest document a fost acordată problemelor economice, a căror soluție, deși a limitat dominația japoneză în Asia de Est, a asigurat totuși Japoniei o existență demnă în cazul încetării politicii sale de agresiunea.

La 1 decembrie 1941, la Conferința Imperială, unde s-a luat decizia irevocabilă de a începe ostilitățile împotriva Statelor Unite și Marii Britanii, ministrul de Externe Togo a spus: „Trebuie să recunoaștem că, dacă acceptăm propunerile lor actuale, pozițiile internaționale ale Imperiului nostru vor scădea la un nivel mai mic decît erau înainte de începerea incidentului din Manciuria (capturarea Manciuriei de către Japonia în 1931 – n.red.). Vom fi obligați să ne retragem complet de pe continent și poziția noastră în Manciuria va fi inevitabil slăbită. Marea Britanie și Statele Unite vor cîștiga controlul asupra acestor regiuni,

iar încercarea noastră de a stabili o nouă ordine în Asia de Est va fi blocată”.

Există motive suficiente pentru a crede că nota lui Hull nu a rezolvat nimic și nu poate fi privită ca fiind cauza războiului. Afirmațiile autorilor japonezi conform cărora „dacă nu ar fi existat nota lui Hull, nu se știe ce cale ar fi luat Japonia” sînt doar o încercare de a trata cu indulgență conducerea militaristă japoneză și de a învinui Statele Unite pentru începerea războiului. Japonia ar fi mers pe calea războiului indiferent dacă ar fi existat sau nu o notă a lui Hull.

După cum a spus un istoric japonez, pînă la primirea notei lui Hull, „săgeata fusese deja lansată”. Formația japoneză de portavioane aflată sub comanda amiralului Tuichi Nagumo a părăsit punctul de concentrare din Golful Hitokappu din Insula Iturup (Insulele Kuril) și a pornit pe rute secrete pentru a lansa un atac surpriză asupra Pearl Harbor în 26 noiembrie 1941, cînd Guvernul japonez nu știa încă despre nota lui Hull. Comandamentul japonez a primit apoi biletul la Tokyo cu bucurie, numindu-l „o binecuvîntare din cer”, „harul cerului” („tenyu”).

Într-un efort de a lega direct cursul negocierilor, și în special nota lui Hull, de atacul asupra Pearl Harbor, istoricii și memorialiștii japonezi susțin că, dacă negocierile de la Washington ar fi ajuns la un rezultat care să convină Japoniei, formația de portavioane s-ar fi întors la bază. De fapt, după Conferința Imperială din 5 noiembrie, comanda Armatei și Marinei a privit discuțiile de la Washington doar ca un „nor de fum” eficient pentru acoperirea avansului portavioanelor japoneze în pozițiile lor inițiale de atac. La cererea armatei, din 28 noiembrie, un mesaj codat a fost trimis ambasadei japoneze la Washington, care conținea o instrucțiune strictă adresată ambasadorilor Nomura și Kurus „să nu lase de înțeles guvernului SUA că negocierile se încheie”.

În ceea ce privește afirmațiile potrivit cărora formația de portavioane a amiralului Nagumo, în funcție de cursul negocierilor, ar putea fi readusă în Japonia pe drumul spre Pearl Harbor, este un lucru fals: o astfel de posibilitate a fost permisă din motive complet diferite. Unitatea nu trebuia „să se întoarcă la fosta sa bază în cazul unui acord de compromis”, ci doar dacă ar fi fost descoperită de americani cu două zile înainte de „D” (ziua) și „H” (ora) desemnate ale atacului. Aceasta a fost prima dintre opțiunile pe care comandantul formației a fost obligat să le urmeze atunci cînd naviga spre regiunea Insulelor Hawaii.

Din punct de vedere militar, operațiunea s-a desfășurat fără cusur. Pe 7 decembrie 1941, la 7.50 dimineața, (ora hawaiiană, în Japonia era deja noaptea de 8 decembrie), o forță de atac aerian a atacat Pearl Harbor. În urma a două atacuri, avioanele japoneze au distrus sau au dezactivat definitiv 8 nave americane, 6 crucișătoare, un distrugător și 272 de avioane. În aceeași zi, formațiunile de portavioane din Japonia, aflate pe Insula Taiwan, au efectuat raiduri masive pe aerodromurile din Filipine, au debarcat trupe în nordul Malaya, au atacat aerodromurile britanice din Malaya și Singapore și au aterizat în sudul Thailandei. În largul coastei Malaya, avioanele japoneze au scufundat cuirasatul britanic Prince of Wales și crucișătorul de luptă Ripals. La 8 decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluție prin care declara război Japoniei. În aceeași zi, rescriptul imperial a fost publicat declarînd război Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii. După Japonia, la 11 decembrie, Germania și Italia au declarat război Statelor Unite. Apoi, Olanda, Franța și China au intrat în războiul împotriva Japoniei. Războiul a început în Oceanul Pacific sau, așa cum s-a numit în Japonia, „războiul pentru marea Asia de Est” („Daitoa senso”). Sfîrșit

OVESTI ADEVARATE p

Ultim vacanþã la Techirghiol, cu Tudor Arghezi (2)

Revista „Bilete de Papagal”, Arghezi sãrbãtorit la 80 de ani ca poet naþional

În 1928, Tudor Arghezi îi invită pe toți din familia Teodoreanu, Păstorel, Ionel și Lily alături de Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Otilia Cazimir să publice în ziarul „Bilete de papagal”, pe care l-a fondat. Au răspuns toți afirmativ. Lily Teodoreanu, după ce a născut băieții gemeni, a renunțat să scrie. La un moment dat, după ce băieții au crescut, fără să știe soțul ei, ajuns scriitor celebru cu multe romane publicate, a trimis la ziarul lui Tudor Arghezi nişte poezii, semnîndule cu pseudonimul literar Ștefana Velisar. Poemele au fost publicate atunci, iar după niște ani scriitoarea își aminti: „Directorul «Biletelor de papagal» m-a mirosit, depistînd cu finețe stilul meu. Și întrucît lumea începuse să creadă că sînt poeziile lui George Lesnea, a adăugat semnăturii numele Teodoreanu”. Velisar era un nume care circulase în familia tatălui ei, însă autorul „Florilor de mucigai” n-a fost de acord cu el. „Doamnă Lili, crede-mă, e mai bine să fii supărată decît confundată”, a atenţionat-o Arghezi într-o scrisoare.

La un an de la apariție, ziarul devine revistă. La 40 de ani de la apariţia primului număr al publicației „Bilete de papagal”, Baruțu o îndemna pe Ștefana să scrie ceva pentru jubileu. Scriitoarea i-a povestit atunci într-un articol întîmplări la care a fost martoră, despre care nu avea cine să-i mai povestească. Cînd a împlinit 80 de ani, Tudor Arghezi a fost sărbătorit ca poet național la Ateneul Român. „Cupola Ateneului Român, din fastuoasă cum este, a devenit boltă înstelată. Cît e de larg, spațiul dat de Exarc așezămîntului ajunsese a fi neîncăpător. Atîta lume venise! Oficialități, personalități cu nume de mare prestigiu, prezenți în juriu pe podium, Tudor Arghezi, lîngă Paraschiva, lîngă el bastonul de lungi drumuri prin București, într-o lojă sus, în partea stîngă a sălii. Puteam să-l văd mai bine, înalt, acolo sus. Un semn al modestiei, nespus de frumoasă modestie. După ce Bogza, din juriu, și-a terminat cuvîntarea, sub ochii tuturora a coborît de pe scenă. A urcat în locul ales de sărbătorit. A sărutat mîna lui Arghezi. Poetul chiar dacă protesta, Bogza nu s-ar fi oprit”, scrie Petre Pascu în cartea sa de evocări.

Genealogia arghezianã obscurã ºi prietenia cu I.L. Caragiale

Se spune că oamenii sînt ca vinul, cu cît îmbătrînesc cu atît sînt mai generoși. Cei apropiați lui Arghezi știau cît de generos era. Memorialistul Constantin Beldie avusese norocul să fie un apropiat al casei. Era invitat pe strada „Mărțișorului”, ca să-și culeagă din fructele ce le oferea din belșug grădina, în funcție de anotimp, sau la pomana porcului, la sărbătoarea Ignatului, aproape de Crăciun. Ca de obicei, toamna, poetul îl invita pe Constantin Beldie la vie, ca să-și culeagă struguri. Ajuns în vizită, memorialistul găsește poetul „cu înfățișarea lui de mizantrop, destul de vioi, aplecat cu asiduitate mare la treburile casei, ale curții și ale grădinii. Cotrobăia prin cuibare după oușoare, casa era măturată, ograda la fel,

cîteva vreascuri sfîrîiau sub cazanul de rufe. Peticul de vie din fața grădinii păzit de două șarle de căței, pisicile pe lîngă zid prin ogradă, în soarele tomnatic”.

După ce secretarul de redacție de la Revista „Noua Idee Europeană” își culege strugurii, este poftit în odaia pentru musafiri, de la parterul casei cu pereții albi, rafturi de cărți și multe picturi, „cîțiva Ressu, un minunat Vîlsan și un Băncilă, o păpușă decorativă de Tonitza deasupra divanului, niște desene ale Mitzurei și două gravuri ale unui artist german”, unde stau de vorbă. La vederea maldărului de hîrtii de pe masă, memorialistul curios îl întreabă despre cîtă hîrtie folosește atunci cînd scrie, și află că poetul scria ușor: „Pornesc și merg înainte pînă la corectura în șpalte, pe care mi-o fac neapărat singur și în care îmi dreg scăpările, prostiile”. Îi amintește că la Teatrul de Comedie, din București, la premiera spectacolului cu piesa „O noapte furtunoasă”, fusese vernisată și expoziția cu pagini din manuscrisele piesei amintite a dramaturgului I.L. Caragiale. „L-am cunoscut pe Caragiale – îi spune autorul «Florilor de mucigai» lui Beldie – cînd aveam 17 ani și-mi încercam condeiul

semnînd Theo. Eram un fel de custode al unei expoziții internaționale de pictură, sub patronajul revistei «Ileana», a lui Bogdan-Pitești. Expunea la Hotelul Union și Puvis de Chavannes a cărui soție era o Cantacuzină de-a noastră. Nu intra cineva pe acolo. Stăteam degeaba, dar într-o zi văd pe Caragiale intrînd cu o ceată zgomotoasă de admiratori care făceau haz de necaz. Se oprește în fața lui Puvis: «Ăsta-i Pulis de Chavannes. Mă, știi cine sînt eu?», mă întreabă Caragiale. I-am spus că nu știu. A doua zi, mă pomenesc singur cu el, încruntat, la măsuța mea: «Mă, tu ai știut ieri cine sînt eu!.. Mă, tu trebuie să scrii. Dă să văd și eu ce scrii să-ți arăt meșteșugul». M-a luat cu el să mîncăm și zile întregi nu ne-am despărțit. Scria greu. L-am văzut începînd, una după alta, cinci cărți poștale, pînă s-o brodească. După achitarea lui Caion a plecat dezgustat la Berlin. De cîte ori a venit în țară mi-a transmis vorbă printre gazetari, că vrea să mă vadă”.

Poetul Tudor Arghezi, la biroul său

printre hîrtiile împăturite, speriat să nu mă surprindă prietenul. Deseori am făcut incursiuni în zona nebuloasă a biografiei argheziene, în urma căreia a curs multă cerneală în revistele culturale ale vremii, pornind de la actul nașterii sale, în privința părinților lui nelegitimi. Era interesantă genealogia obscură și povestea cu șapte neveste a tatălui său. L-am cunoscut la o parolă, cu înalți învățați bonvivanți prelați, cu ceapă și vin înainte, apoi am dat de condeiul său fertil. Ne vedeam des la Academia Terasă, la grădina Oteteleșanu, alături de Minulescu și alții”.

Dacă I.L. Caragiale l-a încurajat pe Arghezi la 17 ani ca să scrie, Constantin Beldie i-a decis cariera. Pamfletarul vorbea așa cum scria, cu aceeași forță de viziune și de expresie colorată. Cei care l-au cunoscut își amintesc despre conversația lui uluitoare cu multă bucurie. Toate consemnările prin articolele din presă despre rarele lui conferințe, de obicei citite, arată că poetul atrăgea un public numeros. Scria mult pentru el. Își deprecia manuscrisele și deseori ajungeau la coșul de gunoi. Șerban Cioculescu povestește în „Amintiri” cum îi atrăsese atenția că manuscrisele unui mare scriitor „trebuie păstrate de el, ca un patrimoniu prețios, care ar putea fi valorificat de către urmași. Cînd Vladimir Streinu, însoțit de mine și de soțiile noastre, i-am înmînat revista în care scrisesem despre romanul «Lina», coana Paraschiva ne oferea niște cireșe mari albe și-l îmbia pe soțul ei să se servească, că-i plăceau mai ales pentru că erau amare, Arghezi citind printre filele netăiate, a spus: «La lectura articolului domnului Cioculescu o să mi se pară dulci. În cronica mea, arătam că a fost singura biruință epică marcantă, un imn închinat muncii, de către unul dintre cei mai aprigi muncitori ai condeiului din literatura noastră»”.

Constantin Beldie a fost invitat la cină. „La 70 de ani, Arghezi mînca la prînz și seara, ciorbe cu afumături, piftie, tocăniță, sarmale, friptură și cartofi prăjiți, apoi desert și nu lipsea paharul cu vin. La masă tăcea, mesteca încet, călugărește. După ce a mîncat Mitzura ciorbă, tocăniță, friptură, sarmale, tort, și-a luat rămas bun, ne-a anunțat că avea de dansat în spectacol și a plecat la teatru. Apoi am pășit amîndoi în odăița de lucru și de culcare a lui Tudor Arghezi care se afla în foișorul casei. Mobilată simplu, ca pentru un școlar silitor, cu pătuc de fier, masă de brad, ceașca de cafea și tutunul ordinar pe masă, printre multe foi. Coborîse după cafea. Am răsfoit ușor

Scria zilnic, la masa lui de lucru din foișor și avea o slăbiciune: se vedea romancier. Puțini știu că autorul „Cuvintelor potrivite” avea talent de desenator. Se bucura cînd primea elogii pentru cîte o „tabletă” – specie literară impusă în literatura română de însuși Arghezi – sau poezie publicată. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. După zece ani era distins cu Premiul Internațional Johann Gottfried von Herder și propus de către Angelo Monteverdi la nominalizările Premiului Nobel pentru Literatură. Autorul „Testamentului” a murit în 14 iulie 1967. „În ultima zi de viață – își amintește Șerban Cioculescu –, simțindu-se mai bine după boală, redactase un catren cu aceeași de totdeauna migală și luciditate creatoare. Viața de artist, de părinte și de cetățean i-a fost exemplară, ca și opera”. În 14 iulie 1967, pe pagina întîi a ziarului „România liberă” scria: „Moartea academicianului Tudor Arghezi. Trecerea în eternitate la 87 de ani”. Tudor Arghezi și-a găsit odihna veșnică alături de soție, sub pomii din grădina casei înălțate de ei, piatră cu piatră. Conform dorinţei testamentare a poetului, începînd cu 1974, „Mărțișorul” a devenit Casă Memorială.

Sfîrșit

ZIARULMETROPOLIS.RO

Tudor Arghezi alături de fiica sa, Mitzura

Ucraina nu îi va recunoaște pe români ca popor indigen? Pas tila sãptãmînii

(urmare din pag. 1)

Proiectul de lege subliniază faptul că popoarele indigene au dreptul de a-și înființa propriile instituții de învățămînt sau de a coopera cu alții pentru a-și învăța limba, de a-și crea propriile mijloace de informare, precum și de a primi finanțare pentru organismele lor reprezentative din bugetul de stat. În plus, reprezentanții popoarelor indigene, pe baza proiectului de lege, pot fi incluși în delegația Ucrainei pentru a participa la organizații internaționale, conferințe și negocieri privind drepturile lor. Problema protecției juridice egale a popoarelor indigene este menționată în special în document. Orice discriminare împotriva lor în exercitarea drepturilor lor este interzisă. În plus, li se garantează dreptul la protecție legală împotriva oricăror acțiuni care vizează privarea semnelor de etnie și integritate ca popoare originare. Este interzisă evacuarea lor sau mutarea forțată din locurile de reședință compactă sub orice formă. În plus, este exclusă încurajarea sau incitarea la ură rasială, etnică sau religioasă îndreptată împotriva lor. Statul, conform proiectului de lege, garantează protecția popoarelor indigene din Ucraina împotriva actelor de genocid sau a oricăror alte acte de constrîngere colectivă sau violență.

Este de remarcat faptul că proiectul de lege a fost depus la Rada Supremă pe 18 mai, în ziua pomenirii victimelor genocidului tătar din Crimeea. Serviciul de presă prezidențial a declarat că scopul acestui document este de a promova consolidarea și dezvoltarea națiunii ucrainene, precum și dezvoltarea identității etnice, culturale, lingvistice și religioase a popoarelor indigene. Zelenski și-a exprimat speranța că deputații vor lua în considerare documentul în viitorul apropiat, vor consolida statutul popoarelor indigene

Nimeni nu e mai presus de lege (2)

Cu alte cuvinte, vaccinarea nu este obligatorie prin lege, dar dacă nu vă vaccinați vă dăm afară din serviciu așa cum am mai citit prin media că s-ar fi întîmplat la unele societăți comerciale.

De asemenea, mi-a dat de gîndit afirmația primuluiministru, care, la finalul ședinței de guvern din data de 5 mai 2021, a spus că „putem discuta despre revenirea tuturor elevilor la școală după vaccinarea integrală a personalului din învățămînt”. Păi și ce facem dacă 15% din cadrele didactice dintr-o unitate de învățămînt nu doresc să se vaccineze? Le dăm afară? Firește că nu, fiindcă ar fi ilegal, dar s-ar putea dispune ca acele cadre didactice să nu intre la clasă, ci să facă orele online. Așa cum probabil vă dați seama, părinții copiilor din acele clase vor protesta împotriva acestei discriminări a copiilor lor, iar ministerul va arăta cu degetul către cadrul didactic ce a refuzat vaccinarea, întorcîndu-i pe părinții nemulțumiți împotriva acestuia. În această situație, cadrul didactic are două opțiuni: fie să se vaccineze împotriva voinței sale, fie să demisioneze și să plece din școală. Iată cum, cu foarte multă ipocrizie și perfidie, se poate rezolva această problemă a vaccinării.

Acest tip de discriminare se aplică deja celor care vor să călătorească, prin acel document popular numit „pașaport COVID”, celor care doresc să meargă la spectacolele publice, pe stadioane, ba chiar am citit o declarație a ministrului Educației, Sorin Cîmpeanu, care spunea că susține varianta unor universități românești de a impune studenților nevaccinați obligativitatea purtării, la cursurile fizice și la laboratoare, a unor combinezoane de protecție. Domnia-sa și rectorii acelor universități s-au gîndit că, astfel, îi vor evidenția pe acei studenți nevaccinați și-i vor supune unui soi de oprobiu public al colegilor lor, care-i vor vedea în acele combinezoane, ca să nu mai vorbesc de „mișto-ul” care se va face la adresa lor?

Această presiune psihologică îi va obliga în cele din urmă să se vaccineze împotriva voinței lor și seamănă

din Ucraina „și vor face în cele din urmă ceea ce au amînat de 30 de ani”.

Formularea specificată în proiectul de lege implică faptul că definiția popoarelor indigene nu include minoritățile naționale care trăiesc pe teritoriul Ucrainei, care au propriile lor state naționale. Aceasta înseamnă că acestea nu vor include numeroși reprezentanți ai națiunilor ruse, maghiare, române, poloneze și bulgare care trăiesc în Ucraina. Mihail Pogrebinsky, directorul Centrului de Studii Politice și Conflictologie din Kiev, a explicat că doar ucrainenii, tătarii din Crimeea și karaiții sînt indigeni în Ucraina. „De cîțiva ani am avut o agitație în ceea ce privește termenul «popoare indigene». Dar ideea este de a exclude toate pretențiile popoarelor neindigene pentru un fel de protecție a intereselor. Popoarele indigene trebuie să aibă prioritate. Este clar că acest lucru va fi perceput negativ nu numai în Rusia, ci și în Ungaria, Polonia, România, etc”, a adăugat acesta.

Directorul Fondului pentru Politică Progresistă, Oleg Bondarenko, a numit proiectul de lege ridicol pentru că încalcă toate convențiile europene posibile, în special în ceea ce privește recunoașterea ca indigeni doar a persoanelor care nu au propriul stat. În același timp, tătarii din Crimeea, așa cum a menționat el, sînt unul dintre popoarele din Rusia, adică acest popor are și propriul stat. Expertul și-a exprimat opinia că, dacă acest proiect de lege va fi adoptat, va fi posibil să se spună că drepturile minorităților naționale care nu aparțin popoarelor indigene vor fi încălcate. ,,Dar acestea sînt deja încălcate, iar acum acest fapt va fi stipulat la nivel legislative”, a afirmat el. Potrivit lui Bondarenko această lege presupune o negare a identității.

teribil cu presiunea psihologică la care erau supuși în anii 1949-1960 țăranii români care refuzau să intre cu pămîntul în Cooperativa Agricolă de Producție. Cu alte cuvinte, metodele staliniste și comuniste pe care toată lumea le înfierează cu mînie astăzi sînt îmbrăcate în haina lucitoare și intangibilă a interesului public, și sînt folosite de factorii de decizie actuali. Păi cum așa? În același interviu acordat HotNews, în care vorbea despre hotărîrea unor universități de a-și discrimina studenții, domnul ministru al Educației spune că aceleași instituții de învățămînt au avut ideea de „a prioritiza cazarea în cămine a studenților vaccinați. Așa cum dintotdeauna au existat criterii care au dat prioritate celor care au avut rezultate profesionale foarte bune sau celor aflați în dificultate din perspectivă socio-economică, așa s-ar putea acorda prioritate și celor care sînt vaccinați pentru a contribui la o siguranță sanitară în campusurile universitare. Nu-și propune nimeni să oblige pe cineva, însă aceste criterii cred că ar putea să fie luate în considerare”, a precizat Cîmpeanu. Întrebat fiind de posibilele discuții legate de discriminare care ar putea apărea în spațiul public, ministrul Educației a precizat în cadrul aceluiași interviu: „Cu siguranță pot apărea astfel de discuții, însă răspunsul este foarte clar – dintotdeauna a existat o discriminare care nu a trecut de limitele legii atunci cînd o universitate are 1.000 de locuri de cazare și 5.000 de studenți. Discriminarea e simplă: 1.000 sînt cazați, 4.000 nu sînt cazați”. Rectorii acelor universități și domnul ministru uită că e una să ții cont la cazarea în cămin de rezultatele deosebite obținute pe timpul anului universitar, de lipsa banilor pentru unii studenți, sau de dizabilitățile fizice pe care unii studenți le au și care le oferă o prioritate legală de a avea acces la învățămînt, sau le recompensează rezultatele foarte bune la învățătură, și e cu totul altceva să dai prioritate la cazarea în cămine studenților vaccinați. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca un student cu note sub 7 la învățătură, fără dizabilități fizice, și pe deasupra cu niște părinți bogați, să aibă prioritate la cazarea în cămin avînd drept unic merit faptul că s-a vaccinat? De ce?

(va urma)

M ARIUS M ARI n, antreprenor HORECA

Moldova este vîndută pe bucăți

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) a devenit singurul proprietar și locatar al portului internațional Giurgiulești din Moldova, Danube Logistics. Acesta este singurul port din Moldova cu acces la Marea Neagră, este proprietatea statului. Reamintim că Portul Internațional Liber Giurgiulești, situat la 134 km de Marea Neagră pe rîurile Prut și Dunăre și în imediata apropiere a granițelor Ucrainei și României, a primit acces la Marea Neagră după ce, în 2006, Kievul a cedat 430 metri de Dunăre și Coastele Prutului pînă la Chișinău. Astfel, Moldova a primit acces la Marea Neagră. Schimbarea proprietarului companiei a fost deja înregistrată de instanța moldovenească. „Cu această achiziție, BERD încearcă să contribuie la continuarea funcționării și dezvoltării cu succes a portului liber internațional Giurgiulești și va căuta soluții pentru a atrage investitori internaționali în vederea susținerii și dezvoltării portului în continuare”, se arată în comunicatul serviciului de presă al băncii. Banca a reamintit, de asemenea, că instituția a fost cea care a oferit sprijin în toate modurile posibile în construcția și exploatarea portului în ultimii 25 de ani. Anterior, banca deținea 65% din acțiuni, astăzi 100%.

BERD se așteaptă ca acum „toate angajamentele restante privind alocarea de capital” să fie îndeplinite, deoarece banca nu a cumpărat doar 100% din acțiunile companiei de administrare, ci și-a asumat și datoriile. Fostul președinte al Moldovei, Igor Dodon, este sigur că obiectivele strategice nu pot fi transferate sub control străin. „Această facilitate, care a fost creată în perioada 2005-2009, este un proiect strategic pentru Moldova. Țara noastră a avut acces la Marea Neagră. Portul era condus de cetățenii noștri și de un manager străin. Faptul că a intrat sub control străin indică necesitatea de a verifica modul în care acest lucru a fost posibil. Cred că este imposibil să se dea complet un astfel de obiectiv strategic străinilor”, a declarat Igor Dodon la postul de televiziune NTV Moldova.

Politologul moldovean, membru al Partidului Socialiștilor Bogdan Tirdea, nu are nici o îndoială că aceasta este doar primul act de trădare națională al Mayei Sandu, în calitate de președinte.

În ceea ce privește BERD, germanii sînt acționarii săi principali, își amintește Tsyrdya, iar Sandu le-a făcut-o „cadou” chiar înainte de vizita sa în Germania, unde se află în prezent. „Înțelegerea” a avut loc în absența Parlamentului și a unui guvern cu drepturi depline. Și, desigur, în timpul pregătirii alegerilor. În noiembrie 2014, un miliard a fost furat în același context. În 2015, în timpul pregătirilor pentru alegerile locale, trei bănci au fost lichidate, în 2018, două bănci au fost vîndute. Ce se va întîmpla în continuare? Maya Sandu va adopta o lege privind vînzarea de terenuri către străini, după cum a promis în 2019. Zilele trecute, Renato Usatîi a propus deja renunțarea la concesiunea căii ferate din Moldova. Sandu și Usatîi trebuie opriți înainte de a fi prea tîrziu. În caz contrar, vor vinde nu numai țara, ci și cetățenii”, avertizează politologul.

Rãzboi

Vaccinul, noua formă de separare a societății

(urmare din pag. 1)

Pandemia ne-a ținut închiși în case, ne-a îndepărtat unii de alții și a răcit relațiile interumane. Sîntem, parcă, mai răi cu cei din jurul nostru, am văzut persoane care s-au încăierat pe un coș la supermarket, violența verbală din mediul online tinde să pătrundă în viața reală, în stradă, în viața de zi cu zi. Tot acest spectacol trist a fost impus politic, prin intermediul unei pandemii care a depășit cu mult zona medicală și care, dacă ar fi analizată atent, ne-ar determina să concluzionăm că am fost și sîntem martori ai unui experiment desfășurat la nivel global.

Mulți se întreabă unde sînt izoletele și măsurile extreme luate acum mai mult de un an și cum de oamenii mor doar cînd sînt internați. Sînt întrebări legitime legate de eficiența protocolului aplicat în spitale, întrebări la care nu avem răspunsuri nici acum. Unii oameni au murit de COVID, dar mult mai mulți au reușit să depășească acest episod, fără măcar să fie internați. Din spusele specialiștilor, vaccinul nu ne oferă imunitate în fața bolii, iar acest lucru este certificat de faptul că cei care s-au vaccinat pînă acum sînt la fel de expuși ca cei nevaccinați. Și ei poartă mască, și ei se supun restricțiilor, dar consideră că din cauza celor nevaccinați pandemia încă are putere, iar testul măștii încă le dă bătăi de cap.

Pandemia a distrus poate ultimele urme de bunătate pe care românii le mai aveau. Zi de zi, din cauza păpușilor de paie, a acestor politicieni, românii devin tot mai frustrați, tot mai expuși furiei, tot mai

Postcovid - nota de plată

răi unii cu alții. Furia revărsată în social-media, vorbele grele și rivalitatea dintre cele două tabere nou inventate de Sistem ne duc cu gîndul la ceea ce urmează. Statul român face greșeala de a asmuți proprii cetățeni, neștiind că ar fi suficientă o scînteie pentru ca o masă critică să se ridice și să zdruncine totul. Inclusiv scaunele celor care semnează ce li se ordonă, inclusiv viețile celor care acum se simt la adăpost.

Cînd vaccinul este impus prin lege iar cei vaccinați își dau seama că nu sînt în siguranță, este momentul să se întrebe ce se întîmplă, de fapt. Observăm că, la nivel mental, există reticențe privind pandemia, privind eficiența vaccinurilor, privind restricțiile. Observăm, totodată, că toți cei care se opun public deciziilor guvernanților – și nu mă refer doar la români – sînt îndepărtați, izolați, atacați mediatic dacă este nevoie sau chiar arestați. În aceste condiții, cum pot înainta orbește spre primul centru de vaccinare cei care au comorbidități și care pot dezvolta, în urma vaccinului, simptome grave, cînd niște inculți, corupți și trădători de neam ne impun măsuri nedrepte și chiar ilegale? În Constituția României nu regăsim nici măcar un articol care să împartă societatea între vaccinați și nevaccinați. Vaccinul poate constitui rezolvarea pandemiei, dar cred că este nevoie ca, înainte de a ne convinge de eficacitatea acestuia, politicienii să ne demonstreze că ne vor binele. Trebuie ca acești indivizi să capete credibilitate și doar așa noi, românii, cei cărora ne-au fost impuși, îi vom crede. Și nici atunci în totalitate.

Anul care s-a scurs începînd din martie 2020 şi pînă în primăvara lui 2021 pare să fi fost cel mai rău din 1945 încoace. Foarte mulţi oameni, de pe toată planeta, gîndesc astfel. A fost un an dominat de boală, frică, umilinţă, sărăcie şi moarte. Cei care vor supravieţui îşi vor aminti de această perioadă pînă la capătul zilelor. Straniu e că încă nimeni nu poate să spună cu certitudine cum s-au întîmplat lucrurile. Toate istoriile cu lilieci, cu pangolinul, cu piaţa de animale vii din Wuhan au rămas în urmă şi mai nimeni nu le mai ia în serios. Nici scăparea, din neglijenţă, din eroare, a virusului din laboratorul din Wuhan nu a fost demonstrată convingător pînă azi, deşi fostul preşedinte american Donald Trump o repeta aproape zilnic în conferinţele sale de presă.

Atunci ce a fost? O ipoteză înspăimîntătoare îşi face loc încet-încet. Şi dacă toată afacerea Covid a început ca un război biologic pentru supremaţie mondială între SUA şi China în toamna anului 2019? Un război biologic scăpat de sub control şi care a produs imense daune şi unora, şi altora? Deocamdată s-au făcut cercetări amănunțite în ceea ce priveşte rolul Chinei. Dar s-a cercetat foarte puţin eventuala implicare a SUA şi a fostului preşedinte Donald Trump. Cu excepţia, desigur, a acuzelor aproape oficiale (un purtător de cuvînt al Ministerului de Externe) aduse de China Statelor Unite. Rămîne şi misterul alegerilor americane în urma cărora Donald Trump a fost înlăturat de la putere, deşi, după numeroşi observatori, ar fi cîştigat clar alegerile. A contat anul Covid în SUA, cu foarte mulţi morţi, cu mari pierderi economice şi sociale, pentru pierderea alegerilor, dar altfel decît s-a tot scris şi spus?

Laboratoare care lucrează cu viruşi periculoşi (de grad 4) se găsesc şi în SUA sau în Franţa, nu numai în Wuhan (China). În plus, toate armatele sînt pregătite să facă faţă unui război biologic şi au trupe special antrenate pentru asta de multă vreme. Ce e sigur pentru moment e că atît SUA, cît şi China ştiu mai multe decît declară oficial. Şi politicile lor ţin cont de toate informaţiile pe care le deţin. Dar deocamdată nici unii, nici alţii nu par interesaţi să spună mai mult. Dincolo de pandemie, marile probleme economice sînt abia

Diplomație și prietenie

La finele săptămînii trecute, un bun prieten al României și, totodată, un diplomat de excepție, Secretar I al Ambasadei Federației Ruse la Bucuresti, Pavel Alekseenco, și-a încheiat mandatul în țara noastră. Un bun cunoscător al istoriei si limbii romane, diplomatul și-a luat în serios rolul pe care l-a avut în România și am convingerea că, în ciuda relațiilor glaciale existente între cele două țări, a investit timp și dragoste în funcția deținută în cadrul misiunii diplomatice la București, dar și în beneficiul țării care l-a găzduit vreme de mai mulți ani. Pentru mine, Pavel Alekseenco rămîne în primul rînd un foarte bun prieten. O relație care va rămîne apropiată indiferent de distanță, pentru că la baza relațiilor umane dar și diplomatice stă, nu de puține ori, prietenia. Și cred că aceste legături trebuie să stea și la baza unei comunicări eficiente la nivel diplomatic și a unei colaborări rodnice la nivel comercial, între România și Rusia. Îmi doresc ca Pavel Alekseenco să revină peste un timp la București și să continue munca începută încă de la debutul activității diplomatice în spațiul românesc, și anume eforturile de a încălzi relațiile dintre Rusia și România, chiar dacă în acest moment al istoriei ele sînt înghețate aproape complet. Am convingerea că generația noastră are obligația de a identifica aspectele pozitive și de a remedia împreună tot ceea ce, de-a lungul timpului, ne-a separat.

Diplomația rămîne singurul mijloc prin care ne putem remedia neînțelegerile și tot prin intermediul acesteia putem clădi o relație constructivă, bazată pe respect, în primul rînd. Ei bine, în persoana Excelenței sale, Dl. Pavel Alekseenco, avem la Moscova un prieten extraordinar, un foarte bun diplomat, care, sînt convins, ne poate ajuta să înțelegem mai bine relațiile dintre cele două state.

la început. În 2020 s-a trăit foarte mult pe datorie, pe scutiri de taxe sau amînări, pe ajutoare guvernamentale (acolo unde au existat). În SUA a plouat cu bani pentru toată lumea. De unde? De la Rezerva Federală şi de la Ministerul de Finanţe. La fel s-a întîmplat şi în multe ţări europene, unde băncile centrale şi B.C.E. au dat drumul la tiparniţă. Ce urmează după o atare răspîndire a unor bani fără acoperire (zişi „fiduciari”)? Evident, inflaţia. Inflaţia va fi unul dintre următoarele subiecte despre care se va tot scrie. Şi, cînd apare inflaţia, vorbim de scăderea puterii de cumpărare, care poate atinge cote dramatice.

Pe tot cursul anului trecut, Bursele din toată lumea, mai ales cele americane şi cele chineze, au bătut toate recordurile. În vreme ce se declarau falimente şi şomajul creştea spectaculos, activitatea era închisă sau diminuată drastic, investiţiile pe Bursă atingeau niveluri nemaivăzute. Cînd se va sparge cea mai mare bulă din toate timpurile? Sîntem la începutul unui ciclu de genul 1929-1933? Indicatorul Buffett (Warren – indicatorul împarte valoarea toală a pieţei bursiere la valoare P.I.B.ului) ne spune că piaţa bursieră nu a mai fost atît de supraevaluată din 1970. Indicele C.A.P.E. Shiller (preţul unei acţiuni în raport cu beneficiile) este de două ori mai ridicat decît media obişnuită. N.A.S.D.A.Q. a crescut cu 49% anul trecut, anul coronavirusului. La fel şi alte Burse: A.E.X. olandez (37%) sau BEL20 belgian (34%). În 2021 şi 2022, crizele politice se vor ţine lanţ. Nici unul dintre politicienii care au administrat (cum au administrat...) pandemia şi vaccinarea nu va mai reuşi să-şi înnoiască mandatul. Primul a fost Donald Trump, pentru că SUA conduce încă lumea. Vor fi alegeri în Germania (septembrie 2021) şi în Franţa (aprilie 2022). Angela Merkel va pleca la pensie şi nu e exclus să vedem în Germania un cancelar ecologist. Emmanuel Macron va avea un an foarte greu şi, la fel ca Nicolas Sarkozy sau François Hollande, nu e deloc sigur că va obţine un al doilea mandat, deşi are doar 43 de ani. Ce se va întîmpla în România? Depinde foarte mult de ce se va petrece în Germania şi în Franţa. Dar nu numai. Jocurile geopolitice foarte mari (SUA-Germania-Rusia) pot produce mari schimbări şi în România.

Politicienii care au devenit medici infecţionişti, microbiologi „competenţi” şi medicii care au devenit politruci de televizor şi dictatori improvizaţi vor fi

DAn ALEXAnDRU

chemaţi să dea socoteală. Un şir nesfîrşit de procese intră pe rol şi va face pîinea cea de toate zilele a presei. Chiar şi a mediei mainstream. Un an întreg, Constituţiile au fost puse în paranteze şi s-au dat stări de urgenţă şi ordonanţe de frică sau din interese mizerabile. Se anunţă chiar un Nürnberg al pandemiei. O echipă de peste 1.000 de avocaţi şi jurişti şi de peste 10.000 de experţi medicali, condusă de germano-americanul dr. Reiner Fuellmich, a început procedurile contra C.D.C. (Centers for Disease Control), O.M.S. şi Forumul de la Davos pentru crime împotriva umanităţii, considerînd că au fost încălcate articole ale Convenţiei de la Geneva 1949 („mutilare şi experimente medicale sau ştiinţifice nenecesare pentru tratamentul medical şi pentru protecţia persoanei”) şi, în ceea ce priveşte vaccinul „experimental”, că au fost violate toate cele 10 puncte ale Codului de la Nürnberg 1947. Asemenea încălcări atrag pedepse maxime pentru făptuitori (după Aletho News).

Cum vor reveni la normal şcoala, cultura, arta, spectacolele şi sporturile? Cît de mari sînt pierderile? Vom vedea în anii următori. Sigur e deja că foarte mulţi mici întreprinzători din domeniul culturii, artei, spectacolului au fost puşi la pămînt şi nu-şi vor mai reveni, probabil, niciodată. Dezastrul din învăţămînt va avea consecinţe pe termen lung. Marile scoruri financiare din sporturi vor fi sigur afectate, dar multe, mai ales în fotbal şi în tenis, erau, oricum, supradimensionate, neruşinate. Epoca postcovid abia începe. Şi, oricît şi-ar dori Big Pharma noi „valuri” (al patrulea, al cincilea...), noi „varianţi” ai virusului, ca să-şi vîndă statelor vaccinurile pe miliarde şi miliarde, nu va mai reuşi să-i bage pe oameni din nou în case, în ciuda complicităţilor corupte ale guvernelor, OMS şi ale altor organizaţii internaţionale compromise. Se prevăd ample mişcări sociale, chiar revoluţii. Marile averi, inclusiv cele ale Big Pharma, Big Tech sau Big Media, vor fi puse serios în discuţie. Sociologul francez Michel Maffesoli avertizează: „Va înceta strategia fricii. Elita actuală, bazată pe individualism, raţionalism, progresism, moare, s-a terminat. Va fi înlocuită de comunitate - «noi» în locul lui «eu». «Noi» e important, a fi împreună e ceea ce constituie o societate”.

PETRU ROMOȘAn (Art-emis.ro)

Efectul Rambouillet: Marine Le Pen, rivala președintelui Macron la alegerile prezidențiale din 2022

Cu un an înainte de alegerile prezidențiale, ratingul liderului partidului Unității Naționale Marine Le Pen a crescut semnificativ, avînd șanse reale de a deveni președintele celei de-a cincea republici în 2022. Un sondaj efectuat la sfîrșitul lunii aprilie, după asasinarea unui ofițer de poliție tunisian în vîrstă de 36 de ani, în suburbia pariziană Rambouillet, a arătat că ratingul lui Marine Le Pen a crescut imediat cu 8%, atingînd astfel pragul de 35%. Popularitatea președintelui Macron este, de asemenea, de aproximativ 35%.

Ziarul Le Figaro a numit saltul ratingului principalului rival al președintelui „efectul Rambouillet”, menționînd că ratingul lui Le Pen a crescut în toate grupurile sociale: printre susținătorii extremei stîngi – 25%, stînga – 19 %, dreapta – 35%, iar în rîndul celor care nu erau hotărîți – 3%. Există o mare simpatie pentru liderul „Asociației Naționale” în rîndul militarilor și poliției. Un sondaj publicat de Centrul de Cercetări Politice Cevipof a arătat că în primul tur al alegerilor prezidențiale, 44% dintre polițiști și militari ar vota pentru Le Pen, în al doilea tur 60% ar vota împotriva președintelui Emmanuel Macron. În rîndul poliției, sprijinul acordat lui Marine Le Pen ajunge la 74%. 48% dintre polițiști spun că Le Pen „înțelege problemele oamenilor din sistem”, în timp ce doar 13% pot afirma acest lucru despre Macron. Un astfel de sprijin pentru Le Pen în cadrul forțelor de securitate este de înțeles. Anul trecut, 8.719 ofițeri de poliție francezi au fost răniți, 11 fiind uciși. În fiecare oră, în Franța, un ofițer de poliție este atacat în timpul serviciului. Muncitorii din ambulanță și pompierii sînt, de asemenea, atacați în mod regulat atunci cînd încearcă să intre în „zonele islamiste” ale orașelor.

Pe 11 martie, la postul de televiziune BFM TV, Marine Le Pen a anunțat că, dacă va cîștiga alegerile

prezidențiale, va forma un guvern de unitate națională cu participarea tuturor forțelor politice. Aceasta consideră că actualul guvern „a întrunit cele mai rele caracteristici ale dreptei și cele mai rele caracteristici ale stîngii”. Nucleul electoral al candidatei rămîne intact, fiind format din oameni aparținînd clasei de mijloc inferioare, care trăiesc în orașe mici și nu pot să se adapteze la procesele de globalizare, muncitori cu calificare redusă, șomeri, pentru care migranții sînt concurenți direcți pe piața muncii.

La alegerile prezidențiale din 2017, una dintre greșelile lui Le Pen a fost campania ei pentru întoarcerea la franc. Astăzi, după cum a declarat vicepreședintele Asociației Naționale, Jordan Bardella, „problema părăsirii monedei euro nu mai este pe ordinea de zi”. În luna martie, la BFM TV, Le Pen a subliniat că nu vrea ca Franța să părăsească Uniunea Europeană, ci să o schimbe în bine, acordînd puteri statelor membre naționale ale UE. Marine Le Pen își construiește programul în jurul ideii de „localism” – prioritatea intereselor Franței provinciale și rurale, a afacerilor locale și a identității culturale a regiunilor. Această platformă electorală a fost un răspuns la performanțele „vestelor galbene”. O secțiune extinsă de mediu a apărut în programul lui Le Pen, în special o chemare la conservarea energiei nucleare franceze.

Potrivit politologului Benjamin Morel, „Marine Le Pen a reușit să stîrnească electoratul social-democrat”. Din ce în ce mai mulți alegători de stînga, susținători ai „Franței necucerite”, precum și socialiști și ecologiști intenționează

Eșecul lui Biden în Orientul Mijlociu

Una dintre consecințele agravării puternice a conflictului arabo-israelian este o scădere semnificativă a prestigiului diplomației americane în regiune, care continuă să revendice rolul de jandarm mondial. Toate părțile implicate sînt nemulțumite de comportamentul Washingtonului. Palestinienii și, împreună cu ei, întreaga lume arabă, condamnă capitala SUA pentru faptul că blochează în mod repetat rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU, care condamnă utilizarea excesivă a forței de către Israel în Fîșia Gaza și solicită încetarea focului imediat. Ei cred, de asemenea, că Biden ar fi putut opri cu ușurință spirala violenței în primele etape făcînd presiuni asupra lui Netanyahu, care a provocat conflictul în virtutea intereselor sale politice și personale.

Israelienii acuză actuala administrație americană că s-a dat înapoi de la „acordul secolului” lui Trump în Orientul Mijlociu, a generat palestinienilor „speranțe false” și i-a împins în revoltă. Aceștia susțin că, în timp ce sprijină public dreptul Israelului la autoapărare, în contact cu aceștia, Casa Albă solicită încetarea atacurilor asupra Gaza, pentru a evita o destabilizare suplimentară.

expunînd de bunăvoie sau fără să vrea minciunile primului ministru israelian. Asistentul de securitate națională al lui Biden, Jake Sullivan, l-a provocat pe omologul său israelian Meir Ben Shabbat să-și exprime îngrijorarea cu privire la evacuarea familiilor palestiniene din casele lor, ceea ce l-a iritat pe acesta din urmă.

nu neapărat să o voteze pe Marine Le Pen, ci mai degrabă refuză să voteze cu Macron dacă aceștia vor fi din nou contracandidați. Susținătorii republicanilor de centrudreapta pot, de asemenea, să o prefere pe Le Pen în turul al doilea al alegerilor, scrie Le Figaro

Fundația Jean Jaurès, într-un amplu raport analitic, a formulat ca o condiție pentru victoria lui Le Pen în 2022 divizarea așa-numitului Front Republican – unirea partidelor de stînga și de dreapta în timpul alegerilor împotriva susținătorilor Le Pen, care sînt reprezentați de oponenți ai sistemului republican. Coaliții similare s-au format în timpul celei de-a treia republici. Experții de la Fundația Jean Jaurès laudă strategia electorală flexibilă a echipei lui Marine Le Pen. „În 2017, a primit o treime din voturi în turul doi, în ciuda unei campanii eșuate”, notează Fundația într-un raport. ,,Cu puțin peste un an înainte de următoarele alegeri prezidențiale, vedem victoria finală a lui Marine Le Pen ca o oportunitate semnificativă”. Posibilitatea victoriei la alegerile prezidențiale din 2022 a fost recunoscută și de actualul ministru al Finanțelor și Economiei din Franța, Bruno Le Maire. Într-un interviu pentru BFM TV, a declarat: „Alegerea lui Le Pen este, după cum știe toată lumea, o oportunitate politică. Învingeți cu idei, credințe, rezultate”. Cu toate acestea, timpul trece repede. „Criza sănătății este, fără îndoială, cel mai mare șoc pe care l-a cunoscut țara noastră de la războiul din Algeria: 82.000 de decese, naufragiu economic și social, distrugerea multor categorii profesionale, distrugerea libertăților, în special a libertății de circulație”, scrie editorialistul Le Figaro, Maxim Tandonne.

Le Pen este, de asemenea, avantajată de faptul că 70% dintre francezi nu au găsit în Franța lui Macron potențialul de a rezolva problemele de mediu, de a lupta împotriva șomajului și de a redresa rapid economia și 80% se îndoiesc de efectul pozitiv al acestui plan. Campania de vaccinare a fost considerată prea lungă de 75% dintre respondenți (începînd din februarie 2021). Neîncrederea majorității francezilor în guvernul lui Macron, „efectul Rambouillet” și strategia competentă a lui Marine Le Pen îi sporesc șansele acesteia de a cîștiga alegerile în 2022.

Mass-media israeliană nu ezită să numească strategia Washingtonului din regiune „greșită și explozivă”. Declarațiile lui Blinken și Sullivan, în opinia lor, „doar stimulează Hamas să continue violențele și să atragă Israelul într-un război regional”. K. Glick consideră că rezultatele intermediare ale politicii lui Biden în Orientul Mijlociu sînt nefaste. Conform jurnalistului israelian, din moment ce democrații au preluat controlul asupra Casei Albe și ambelor camere ale Congresului, „Orientul Mijlociu se transformă rapid și inevitabil într-un butoi cu pulbere“. Cu cîteva luni în urmă, exista speranța că Arabia Saudită se va alătura SUA, Bahrain, Maroc și Sudan prin semnarea „acordurilor Avraam” de pace cu Israel. Acum, scenariul s-a schimbat complet. „Dîndu-și seama că SUA se îndreaptă către partea opusă”, saudiții nu mai cred că, cu ajutorul Israelului, pot constrînge Iranul. Acum speră să își rezolve singuri conflictele cu ayatollahii prin negocieri. Legăturile dintre Israel și Emiratele Arabe Unite au dat semne de regresie. Cu toate acestea, puterea de dreapta din Israel nu este preocupată doar de cursul extern al Washingtonului, ci și de statul intern al Americii, despre care se tem că le poate afecta țara. Tirania democraților, alături de „politica identitară”, a dus la o polarizare sociopolitică în America, nemaiîntîlnită de la Războiul Civil. Astăzi, două Americi și două popoare americane trăiesc în dușmănie și frică. „Israelul va suferi o soartă asemănătoare odată ce Likud și blocul de dreapta vor fi înlocuiți cu ceea ce stînga a numit ipocrit «guvernul schimbării», adică un guvern de stînga aliat cu partidele arabe antisemite și cu oportuniștii”. Președintele palestinian M. Abbas a vorbit deja la telefon cu Biden și a încercat să-l convingă de necesitatea de a pune presiune pe Netanyahu pentru a înceta focul și „a extinde orizontul politic pentru a obține o soluție politică la problema palestiniană pe baza rezoluțiilor ONU și dreptului internațional”. Cu toate acestea, în afară de apelurile pentru „reținere” și promisiunile de asistență materială (destul de modestă), Abbas nu a auzit nimic semnificativ de la Biden.

Presa arabă afirmă că „Statele Unite părăsesc treptat regiunea pentru o lungă perioadă de timp, iar locul lor va fi ocupat de Rusia”. Arab News notează că, aparent, „Washingtonul nu este dornic să se întoarcă la procesul de pace din regiune. Rusia, pe de altă parte, încearcă să atragă atenția maximă asupra sa ca alternativă la Statele Unite. Ea conduce dialogul palestinian și comunică cu liderii diferitelor grupuri politice din Palestina”. Această tendință (SUA pleacă, Rusia vine) ar putea duce la o schimbare de paradigmă globală. Acest proces a început cu o operațiune în Siria în 2015. Și acum Rusia a devenit partener și mediator în negocierile dintre Israel și Palestina. La fel ca Washingtonul, Moscova nu se așteaptă ca, prin ajutorul său, să fie posibilă încetarea acestui conflict, dar, spre deosebire de Washington, insistă asupra faptului că soluționarea ar trebui să se bazeze pe principiile ONU. Pînă în prezent, potrivit arabilor, nu este clar dacă comportamentul lui Biden este un semn că Israelul și întreaga regiune nu mai sînt printre prioritățile Statelor Unite sau este un avertisment pentru Netanyahu, care l-a susținut pe Trump mulți ani. Donald Trump se folosește de acest context pentru a reitera faptul că, în timpul mandatului său, Statele Unite era considerate ,,președinția lumii”, iar rivalii Israelului știau că Statele Unite erau aliații evreilor. Sub conducerea lui Biden, lumea devine din ce în ce mai violentă și instabilă, deoarece slăbiciunea președintelui american și lipsa de sprijin a Israelului duc la noi atacuri împotriva aliaților. Nu există nici o îndoială că, în mod neașteptat pentru mulți, problema unei așezări palestinieneisraeliene poate ocupa primul loc pe agenda întîlnirii Putin-Biden aflată în discuție. Pentru americani, aceasta nu este o veste plăcută: luarea în considerare a acestei probleme va întări inevitabil pozițiile de negociere ale Rusiei la întrunire. Washington, care a reușit să complice relațiile cu ambele părți ale conflictului, va trebui să se bazeze pe experiența și capacitățile Moscovei în tranziția către un proces de pace constructiv. Și în virtutea acestui fapt, Moscova are dreptul să se aștepte de la Washington la o atitudine mai atentă față de preocupările sale cu privire la alte probleme. În special, în ceea ce privește regiunea Orientului Mijlociu, pentru medierea rusă în acest conflict, ar putea cere americanilor să adopte o poziție mai constructivă în Siria.

Astfel, echipa lui Biden, spun israelienii, „fură” de la IDF o strînsă „victorie finală”. Toate părțile implicate în conflict sînt la fel de dezamăgite de lipsa totală de claritate a strategiei regionale a echipei Biden, crezînd că aceasta contribuie la haosul din Orientul Mijlociu. Noua administrație americană părea să se fi îndepărtat de cursul lui Trump, dar nu a oferit nici un program propriu pentru pacea din Orientul Mijlociu, concentrîndu-se pe un segment extrem de restrîns al agendei mondiale. Experții avertizează că obsesia cuplului BlinkenSullivan, care dictează acțiunile președintelui, Rusiei și Chinei, va duce la eșecul Washingtonului în alte domenii, pentru care Biden nu are resurse nici intelectuale, nici de altă natură. În Israel, oamenii sînt extrem de nemulțumiți de comportamentul secretarului de stat Blinken, care, ca evreu, era de așteptat să fie mult mai flexibil. În schimb, acesta a respins în mod deschis acuzațiile israeliene cu privire la justificarea distrugerii în atacul aerian din Gaza a unei clădiri care găzduia birourile agențiilor internaționale de știri. Potrivit Newsweek, „Blinken nu a văzut nici o dovadă că membrii Hamas au acționat în acea clădire”. Declarația vine după ce Netanyahu a făcut referire la transferul unor astfel de date americanilor, Pagină realizată de N.k

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

„Master-Plan“ interbelic

Rețeaua de drumuri și de căi ferate construită începînd cu domnia Regelui Carol I – proiect continuat și după Marea Unire – este în bună măsură cea pe care o utilizăm și astăzi. ,,E interesant să reamintim că, atunci cînd i s-a propus principelui Carol de Hohenzollern tronul Principatelor Unite, acesta, uitîndu-se pe hartă, i-a spus lui Ion Brătianu: «România e destinată unui viitor strălucit. Pe teritoriul ei va trece șoseaua Angliei spre Indii!»”. Nu a fost doar o constatare vizionară. Trei sferturi din rețeaua feroviară pe care o România o deține astăzi a fost construită în timpul domniei Regelui Carol I (din păcate, pe multe tronsoane se circulă astăzi cu viteze mai mici decît atunci). Tot în aceeași perioadă a fost derulat un program de anvergură de pietruire a drumurilor. Într-un singur an, în România acelor vremuri se pietruiau mai mulți kilometri de drum decît totalul kilometrilor de autostradă construiți în România după 1989.

Proiectele începute în timpul domniei primului rege al României au fost continuate și după primul război mondial. Unul dintre cele mai importante proiecte de construcții de drumuri din perioada interbelică a fost construcția autostrăzii Londra-București-Istanbul, arteră europeană care urma să permită parcurgerea cu automobilul a distanței Londra-Istanbul în doar 24 de ore. E adevărat că termenul de autostradă e pretențios dacă ne referim la accepțiunea pe care o dăm astăzi acestui cuvînt. Era vorba de șosele cu o singură bandă pe sens dar asfaltate ,,ca-n palmă” și care făceau parte din marele proiect european. Este de menționat că porțiunea românească a acestui proiect era aproape finalizată în anul 1936, în timp ce în Ungaria, Bulgaria, Grecia și Turcia se înregistrau întîrzieri importante. Finalizarea aproape în totalitate a porțiunii de pe teritoriul României Mari din traseul ,,autostradei europene” – una dintre cele mai importante căi de comunicație rutieră și azi – este consemnat în articolul ,,Autostrada Londra-BucureștiIstanbul”, publicat în revista ,,Ilustrațiunea Română”, numărul din 14 octombrie 1936: ,,În momentul de față, această șosea internațională, care traversează Europa de la Apus la Răsărit, e fapt împlinit. Mai sînt prea puțini kilometri de asfaltat pentru ca această autostradă, care leagă Londra de Istanbul în mai puțin de 24 ore pe uscat, să fie realizată. Șoseaua, prin toate statele prin care trece, e construită conform unui tip standard, stabilit într-o conferință internațională de turism. La noi în țară șoseaua internațională parcurge aproape

O istorie a farselor (199)

Fraude informatice (2)

Doar în Marea Britanie, peste 50 de detectivi de la Scotland Yard lucrează non-stop pentru descoperirea unor asemenea delapidări, ce aduc prejudicii în valoare de peste 100 de milioane de lire sterline, în timp ce se spune că escrocheriile americane prin intermediul computerului se bucură de o înfloritoare industrie ce valorează 150.000 de milioane de dolari pe an. O astfel de fraudă necesită doar cunoaştere şi spirit întreprinzător; cazurile prezentate în continuare sînt numai cireaşa de pe tort, adică situaţiile în care autorii lor au fost descoperiţi, precum angajatul unei bănci americane, care, la fiecare taxă mai mică de zece dolari pentru un serviciu vîndut clienţilor, adăuga zece cenţi şi, pentru taxele mai mari de zece dolari, adăuga un dolar. Deschizînd un cont sub dubiosul nume de Zzwicke, el a depozitat aici banii ceruţi în plus şi ar fi putut foarte bine scăpa neobservat, dar banca la care lucra a decis ca, în cadrul unei campanii promoţionale, să ofere cadouri primului şi ultimului nume aflate în ordine alfabetică pe lista de clienţi.

Un alt angajat bancar ambiţios, tot din America, a sustras zece cenţi din fiecare cont şi a transferat cîştigul la ultimul cont aflat în contabilitate - adică al lui personal, deschis sub un nume fantomă, care începea însă cu litera Z. Un adevărat domn, Zydel (numele său aflîndu-se chiar mai jos, în ordine alfabetică) şi-a deschis şi el un cont. Cînd a observat că balanţa

Harta stării drumurilor, 1938

650 kilometri, între Episcopia Bihorului și Giurgiu, prin cele mai frumoase priveliști românești. Pentru turismul nostru, șoseaua aceasta e de un folos imens. Călătorul străin, chiar numai în tranzit prin țara noastră, are ocazia să vadă diferitele aspecte ale pămîntului românesc, de deal, de munte, de vale, de pădure, de oraș și de sat. E foarte greu ca cineva să rămîie nepăsător față de aceste minunate frumuseți pe care le posedă pămîntul românesc și să nu se mai întoarcă pentru a studia în amănunțime și a străbate, de la un capăt la altul, țara aceasta cu nenumărate posibilități turistice.

Șoseaua internațională vine de la Budapesta, străbătînd pusta ungurească de la Szolnoc la Ártánd (notă: Ártánd este un sat din județul Hajdú-Bihar, Ungaria), și șoseaua ajunge la Borș, stația de frontieră românească. Prin Ungaria șoseaua nu a fost încă asfaltată, nu e încă o autostradă. La Episcopia Bihorului, unde se face revizia bagajelor, șoseaua e asfaltată ca în palmă. Cei 7 km. care despart Episcopia Bihorului de Oradea Mare sînt un drum minunat de-a lungul Crișului Repede, care însoțește șoseaua internațională pînă în capitala Crișanei. La 15 kilometri de frontieră călătorul străin găsește un oraș frumos, cu hoteluri și restaurante occidentale, cu teatre, cinematografe, statui, muzee și o mișcare pe străzi, ca la Budapesta. De la Oradea la Tileagd, șoseaua asfaltată își continuă drumul prin aceeași vale a Crișului Repede, pe care a urmat-o de la frontieră. De la Tileagd la Aleșd, șoseaua nu e gata încă, dar va fi peste cel puțin un an de zile. E o distanță de numai de 20 de kilometri, care se va împlini foarte lesne. De la Aleșd, de unde începe din nou autostrada, ea străbate văile munților Apuseni, prin locuri de o frumusețe sălbatică, cum au prea puține țări din Europa. Șoseaua străbate Borodul, Ciucea, Huedinul, Gilăul, trece prin Cluj și urcă dealul Feleacului. Se află acum în inima Transilvaniei. De la Feleac la Turda

contului său creştea în mod inexplicabil, cinstitul domn Zydel a telefonat băncii şi astfel frauda a fost dată în vileag. În Minneapolis, un funcţionar bancar i-a dat comanda computerului să ignore toate cecurile extrase din propriul său cont; o înşelătorie ieşită la iveală doar cînd computerele s-au stricat şi banca a fost nevoită să recurgă din nou la demodata contabilitate primară, de mînă. În Washington, un funcţionar de la serviciul de taxe şi impozite a programat un computer al Fiscului să listeze toate returnările de impozit nerevendicate, după care le-a trimis rudelor sale. Stanley Rifkin, programator la o bancă din Los Angeles, a memorat codurile zilnice ale departamentului de telegrafiere al băncii şi a transferat zece milioane de dolari în contul propriu. El a fost prins doar cînd un complice al său s-a destăinuit unui bărbat ce s-a dovedit a fi agent FBI. Un alt client viclean a deschis un cont într-o bancă din Washington, obţinînd astfel borderoul personalizat al depozitului său. Ştia că nu semnătura de pe extras poate fi recunoscută de computer, ci simbolurile imprimate pe ele cu cerneala magnetică. Strecurînd apoi propriul borderou din registrul de vărsăminte printre cele puse pe tejghea pentru clienţii ce îşi uitaseră registrul de depozit, în trei zile el a reuşit să obţină fraudulos 100.000 de dolari, şi-a lichidat contul şi a dispărut. Multe astfel de fraude sînt atît de complexe, încît adevărul iese la lumină doar dacă şarlatanul face o greşeală.

(va urma)

STUART GORDOn

șoseaua nu e gata. De la Turda la Diciosînmartin (notă: azi Tîrnăveni) autostrada se lucrează acum și automobilistul are ocazia să vadă pe o distanță de 15 km. cum se toarnă o autostradă. Trece apoi prin Aiud și Teiuș, ca în apropiere de Alba Iulia să înceapă din nou autostrada. Aici sînt cîteva priveliști minunate pînă la Sibiu, unde pe o distanță de încă 20 de km. se lucrează la autostradă. De aici, pe coastele munților, prin locuri pe care nici pana cea mai măiastră nu le poate descrie, autostrada trece prin Avrig, Voila, Făgăraș, Șercaia, Vlădeni și Codlea pînă la Brașov. De aici, străbătînd renumita vale a Prahovei, prin Predeal, Azuga, Bușteni, Sinaia, Comarnic, Cîmpina, Ploiești ajunge la București. Din Capitală, autostrada pleacă prin Jilava pînă la Giurgiu, de unde trece Dunărea cu bac-ul la Rusciuk. De aici pînă la Istanbul nu e gata decît o foarte mică porțiune din autostrada internațională. De la București, o altă ramificație a autostradei pleacă, prin Popești, Budești și Oltenița, trece Dunărea la Turtucaia și își continuă drumul la Constanța, pentru cei ce vor să facă drumul la Constantinopol pe mare. De la Ploiești pînă aproape de Urlalți s-a făcut asfaltarea unei noi șosele internaționale, de mai mic interes, prin Buzău, R. Sărat, Focșani, Bacău, Roman, Hîrlău, Botoșani, Dorohoi, Cernăuți, trece spre Polonia prin Lwow și Varșovia, legînd România de țările baltice. Importantă pentru noi este autostrada Londra-București-Istanbul, care, avîndu-se în vedere dezvoltarea exceptională din ultima vreme a autoturismului, va aduce, prin tranzit, un impresionant număr de turiști, care vor depinde de felul nostru de a-i primi ca să se mai întoarcă la noi”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

ORIZOnTAL: 1) Legumă generatoare de forță – Rădăcină de morcov!; 2) Resort – Patul puștilor; 3) Căzute prost – Luminile rampei; 4) Simbolicul loc doi – Un extraterestru care ne dă tîrcoale; 5) Te pune în posesie – Pămînt nelucrat; 6) Oficiu de ocrotiri sociale – Înscrisă în cerc!; 7) Pregătit la proțap – Joc pe aripi!; 8) Pregătit pentru cursele cu cai – nu-i prinzi la serviciu; 9) Joc popular – Ținut la rece; 10) Expunere la soare.

VERTICAL: 1) Lucrare agricolă – Soluție tampon; 2) Calificate după perioada de ucenicie; 3) Document – Fructele mîniei; 4) Test esențial! – Element chimic alb-albăstrui; 5) În zare! – Manual de sudură; 6) Casă cu marchiză –Piatră semiprețioasă; 7) Cadru pregătit pentru activitatea din bibliotecă – Rîuri secate!; 8) A se pregăti pentru proba de rezistență – Suferă în tăcere (fem.; pl.); 9) Hîrtie de calitate – Așezare indiană; 10) Stări febrile.

DICȚIOnAR: TELU

GH. EnE

Dezlegarea careului ,,MODURI”

1) UnILATERAL; 2) nECAZ – nICI; 3) ITI – AnUMIT; 4) CA – E – OM – DE; 5) E – TERMEn – R; 6) LUA – RARITA; 7) ULII –DATOR; 8) L – SUL – T – C; 9) AR – TOCILAR; 10) RELEU – VOTA.

PE n TRU ÎMPROSP

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (4)

„Cu talentul lui Vadim, pus în slujba PNȚCD, cu ziarul «Dreptatea» condus de Vadim, cu alți oameni de talia lui Vadim, PNȚCD nu s-ar fi zbătut azi pe patul de moarte. Am mai purtat apoi cîteva discuții și cu Coposu, și cu Vadim pe tema venirii sale la conducerea ziarului nostru. În timpul acestor discuții, a mai apărut un element al unor posibile colaborări între PNȚCD și Vadim. Era vorba de schimbul unei locuințe, pe care o primise cu repartiție Vadim, cu o altă casă, repartizată ca sediu al organizației de sector a PNȚCD. Cititorul se poate întreba: de ce vin eu astăzi să public aceste mărturii despre evenimente ce s-au întîmplat acum 15 ani? Iată care sînt motivele pentru care m-am hotărît să rup tăcerea și să revin în arenă, pentru prima dată după evenimentele din decembrie 1989.

1) Dl. Corneliu Vadim Tudor va deveni președinte al României și de aceea cetățenii României trebuie să cunoască adevărul și numai adevărul în legătură cu evenimentele legate de viața lui.

2) Eu am lipsit mulți ani din țară, lucrînd în diplomație, în cadrul Organizației Națiunilor Unite și între timp am auzit că au apărut numeroase articole și cărți care deformează adevărul sau îl prezintă, pur și simplu, greșit. Ca participant direct la evenimente importante în perioada decembrie 1989 – iulie 1990, am datoria morală și istorică să povestesc evenimentele așa cum au fost și cum le-am trăit.

3) PNȚCD continuă să se afle într-o agonie prelungită din anul 2000, cînd nu numai că nu a mai intrat în Parlament, dar a traversat tot felul de lupte fratricide. Astăzi, după alegerile locale din iunie 2004, acest mare partid a dispărut, practic, de pe scena politică românească. Zilele acestea, PNȚCD și-a ales o nouă conducere, punîndu-l în frunte pe primarul din Timișoara, dar el azi nu se mai poate numi creștin și democrat, ci, cel mult, PNȚ.

4) Ca unul dintre membrii fondatori ai acestui partid și autor, alături de poetul Ioan Alexandru, Liviu Petrina și Iftene Pop, al acestei sintagme, Creștin și Democrat, adăugată la tradiționalul nume PNȚ, și ca unul dintre membrii primei conduceri restrînse a acestui partid, mă simt obligat să contribui la analiza factorilor ce au dus la prăbușirea acestei formațiuni și, eventual, să sugerez soluții pentru refacerea ei.

5) Această analiză este necesară pentru istorie, pentru înțelegerea corectă a evoluției societății românești după evenimentele din decembrie 1989 și a actualei scene politice de la noi din țară.

În primul rînd, trebuie spus că PNȚCD a rezultat din fuziunea unui partid tînăr, numit Partidul Național Creștin Țărănesc (înființat de poetul Ioan Alexandru, Liviu Petrina, Iftene Pop și subsemnatul, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989) și cîțiva oameni din jurul lui Coposu, care fuseseră în tinerețe membri ai Partidului Național Țărănesc și pretindeau că vorbesc în numele acestui partid. Actul de fuziune a fost scris de mine, în casă la Coposu. A fost deci o fuziune între două aripi, una tînără și una bătrînă. În acea casă și în acea noapte, prin acea fuziune, s-a comis o mare greșeală politică: societatea românească a fost lipsită de un adevărat partid creștin de dreapta. Noi, cei 4, am fost de bună-credință și am acceptat cu dragă inimă această fuziune, crezînd în rectitudinea morală a unor oameni cum au fost Corneliu Coposu, Ticu Dumitrescu, Ion Puiu și Valentin Gabrielescu, pe care i-am cunoscut în perioada discuțiilor preliminare semnării acestui act. Am crezut că și alți bătrîni, care stătuseră în închisoare, vor fi tot așa de corecți și democrați ca și reprezentanții cu care noi negociasem. Două au fost chestiunile importante dezbătute la acea reuniune de fuziune: conducerea și denumirea noului partid. Interesant de reținut pentru istorie este faptul că alegerea noii conduceri a fost un element relativ

ușor. Organul de conducere supremă a fost un Consiliu format din 9 persoane. Pe Coposu l-am ales președinte, iar pe Petrina secretar general. Ioan Alexandru, Iftene Pop, Ion Puiu și Ion Diaconescu au fost aleși vicepreședinți. Valentin Gabrielescu, Gabriel Țepelea, Victor Negară și eu am fost aleși consilieri. Mie mi-a revenit responsabilitatea relațiilor internaționale ale partidului. Discuții prelungite și adeseori aprige au avut loc cu privire la denumirea noului partid. Aripa bătrînă dorea ca numele partidului să fie tot PNȚ, iar noi, cei tineri, doream un nume nou, cum ar fi Uniunea CreștinDemocrată. În final, ca o formulă de compromis, am hotărît ca pînă la viitoarele alegeri parlamentare noul partid să se numească PNȚCD. Ceea ce trebuia să fie un provizorat de cîteva luni a rămas pînă în zilele noastre. Conducerea partidului, hotărîtă cu ocazia acelei fuziuni, s-a tot mărit apoi prin cooptarea, făcută de Coposu, a unor colegi de ai săi de suferință. Între cei cooptați au fost Ion Bărbuș, Liciniu Faina, Klaps Constantinescu, Nicolae Ionescu-Galbeni, Traian Iliescu, Șerban Ghica. Din partea aripii tinere au fost cooptați Vasile Vetișanu și Gavrilă Copil. Cea mai nefericită cooptare a fost a lui Ioan Lup, ca secretar general. Dacă pot fi mai mulți vicepreședinți, președinte sau secretar general nu poate fi decît unul. Cu 2 secretari generali, partidul nostru a reușit să dărîme noaptea ceea ce construia ziua. S-a mers în așa fel cu aceste cooptări, încît aripa bătrînă a devenit majoritară ca număr. După puțin timp, această majoritate de oameni bătrîni, toți pensionari și neavînd nici o ocupație, era mereu la sediul partidului și lua decizii în lipsa noastră, a celor tineri, fără să ne consulte și, nu de puține ori, decizii greșite politic și ideologic. Noi, cei tineri, trebuia să mergem zilnic la serviciile noastre. La partid mergeam doar la terminarea programului de lucru. De aceea, eram mereu puși în fața faptului împlinit. Faptul că bătrînii luau hotărîri fără să ne consulte era nedemocratic și semăna, paradoxal, cu ceea ce se întîmpla în fostul P.C.R. Foarte grav era însă că partidul devenea fanatic anticomunist și antisecurist. Dimensiunea democrată a dispărut, prin marginalizarea de către bătrîni a aripii tinere și, apoi, dimensiunea creștină a iertării și împăcării a dispărut, prin profesarea unei uri nesăbuite contra celor care au fost membri P.C.R. și, mai ales, contra foștilor securiști. Pentru mine, care fusesem nu numai membru P.C.R., dar care lucrasem și la fostul C.C. al P.C.R., devenea din ce în ce mai greu să le explic bătrînilor că societatea românească evoluase mult din 1945 și arăta, în 1990, cu totul altfel. La fel erau în dificultate și colegii mei, Petrina și Pop, foști membri de partid și foști diplomați. Nu numai că nu eram ascultați, nu numai că opiniile noastre realiste și creștine nu erau luate în considerare, dar, încetul cu încetul, oameni negri la suflet, cum era Klaps Constantinescu, ne făceau și pe noi securiști, fără nici un fel de argumente ori probe. Oricît le explicam unora dintre ei că noi am terminat facultatea în 1964, cînd deținuți politici nu mai erau și, deci, nu mai aveam cum să mergem la închisoare, ei nu puteau accepta faptul că, deși fusesem formal membri P.C.R., am putea fi tot așa de buni, dacă nu și mai buni și mai loiali membri ai PNȚCD. Noi am dovedit că în prima zi cînd am avut puterea și șansa de a avea o opțiune, adică în 22 decembrie 1989, am optat pentru un alt partid decît în cel în care fuseserăm obligați să intrăm. Dar această opțiune nu era înțeleasă și apreciată de cei de teapa lui Klaps. Nu se putea purta o discuție democratică și logică cu oameni obtuzi și orbiți de ură contra comuniștilor, cum a fost Klaps. Acest Klaps ne considera pe noi, foștii membri P.C.R. din anul 1990, tot așa de vinovați pentru suferințele sale personale și pentru suferințele generației sale, cum au fost membrii de partid din anii 1944–1950. Klaps și alți oameni ca ei au eliminat creștinismul din numele partidului și au introdus intoleranța și ura, bazate pe apartenența formală sau afectivă la defunctul

Regrete tîrzii

În toamna vieții mele socotesc

M-am risipit ușor în tot și-n toate, Și-n mintea mea se naște uneori Un sentiment de inutilitate.

Cu mintea și cu trupul am luptat

Și am mizat pe cartea rațiunii

Și pentru suflet n-am făcut nimic Cînd am gustat înțelepciunea lumii.

Puteam cu mintea mea să înțeleg

Că valul vieții e la fel ca marea

Și m-am lăsat purtat în sus și-n jos

Dar nu puteam să înțeleg iertarea.

M-am însoțit cu oameni fel de fel

Ce susțineau dreptatea sus și tare, S-au dovedit a fi niște ratați

Și-am aruncat la porci mărgăritare.

Acum, cînd parcă m-am trezit din somn, Cînd Dumnezeu mi-a arătat lumina

Cu sufletul spre ceruri vreau să zbor, Să las în urmă lumea și rutina.

Aș vrea să merg la nunta lui Christos, Dar haine n-am pentru așa o nuntă, Păcatul meu mă ține pe Pămînt Și lăcrimez în rugăciune sfîntă.

MARIUS BUDĂRĂSCU

P.C.R. și la defuncta Securitate. Corneliu Coposu era diferit de Klaps și alți talibani ca acesta. El înțelegea că Securitatea din anul 1989, care îl trădase pe Ceaușescu și făcuse posibile evenimentele din decembrie, era cu totul alta decît Securitatea care îl băgase pe el la închisoare. Dar Coposu nu putea face față valului de ură și intoleranță generat de cei din jurul său. Cu Liviu Petrina fusesem coleg de liceu, cu Iftene Pop și cu poetul Ioan Alexandru, coleg de facultate; ne cunoșteam din timpul anilor de studenție de la Cluj. Toți 4 eram oameni cu școală, proveniți din mediul țărănesc al Ardealului. Toți 4 făcuserăm studii în străinătate, publicaserăm cărți și aveam idealuri patriotice și naționale, pe care încercam să le realizăm, în timpul vieții noastre, deci sub regimul comunist. Nici unul dintre noi nu era comunist în esența și sufletul său, dar a trebuit să ne înscriem în P.C.R., deoarece carnetul de membru de partid era actul absolut necesar pentru a putea promova în societate. Știindu-ne neatașați sincer și firesc de regimul comunist, pentru fiecare dintre noi intrarea în P.C.R. a fost examenul cel mai greu pe care am avut a-l trece. Realizasem destul de devreme, fiecare dintre noi, că o opunere, pe față, contra regimului, ar fi însemnat sfîrșitul carierei noastre. De exemplu, eu și cu Liviu Petrina comiseserăm acte de nesupunere încă din timpul liceului, cînd pentru manifestări patriotice și naționale, fuseserăm exmatriculați, și apoi reprimiți cu greu, pentru a nu se da amploare unei activități ce nu era pe placul autorităților acelor vremi. Iftene Pop fusese dat afară din facultate pentru simplul motiv de a fi cîntat cîntece patriotice. Deci, faptul de a fi făcut parte din partidul comunist era unul de necesitate, și nu unul de ideal“.

(va urma)

CORnELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

JURNAL DE VACAN� (38)

Partea a IV-a

IAnUARIE – FEBRUARIE, 1996 (9)

Şi cînd mă gîndesc că bunul meu amic, Ion Moldovan, împuşcă francul, ca atîtea mii de muncitori braşoveni! De Crăciunul lui 1995 nu erau bani pentru salarii în tot judeţul şi muncitorilor li s-au dat bancnote vechi, găurite şi cusute cu aţă (?!), de-au crezut bieţii oameni că sînt bani falşi. Îl sfătuiesc pe Ionaş să se ţină tare pe poziţii, să reziste. Aşa cum îi sfătuiesc, periodic, şi pe generalii Ion Pitulescu, Costică Voicu şi Iulian Medrea, ca şi pe coloneii Vasile Popa şi Pavel Abraham. Nu se poate ca minciuna, şi ticăloşia, şi banditismul să triumfe! Nu se poate aşa ceva! Ar fi împotriva Istoriei Naţionale, a Bibliei! Iată de ce mă fac antisemit toţi derbedeii ăştia, de teapa lui Vasile Popovici şi Ion Cristoiu. În mintea lor de troglodiţi, probabil că şi Poliţia Română e antisemită, fiindcă a îndrăznit să aresteze un tîlhar israelian. Încă o dată, îi asigur pe evreii cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu că îi preţuiesc din adîncul inimii, dar poate ne vor răspunde ei: în ce Ţară din lume s-au mai uns rulmenţii cu Pepsi?

Mi-a adus Daniela, fata sorei mele, o carte excelentă: „Creştinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creştine“, scrisă la 1954 de americanul Earle E. Cairns şi tipărită recent în româneşte, de către Societatea Misionară Română. Pe pagina de gardă, nepoata mea, care e foarte evlavioasă, mi-a scris un fragment din profeţiile lui Ezechiel: „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea, pentru Ţară, ca să n-o nimicească, dar nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mîniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul Dumnezeu“.

Acord un interviu unui post de Televiziune particular, din Braşov. Timp de 27 de minute trag tare, din toate poziţiile. Regretatul Mircea Muşat îmi spunea uneori, rîzînd: „Măi, Patroane, ai tras tare din unşpe metri!”. Ecourile sînt peste aşteptări, nu-mi place să mă laud.

Ninge iar în Poiană. Apăsător, masiv, cu nişte funii de borangic alb, care se împletesc la războiul

de ţesut ce leagă cerul de pămînt. Aş vrea să merg cu Telefericul, pe Cristianul Mare, dar mi se spune că e o pojghiţă de gheaţă foarte riscantă, nu putem să ne îndepărtăm de cabină nici cîţiva paşi. Mă mulţumesc să stau pe terasă, să ascult muzică (Wagner şi Beethoven) şi să privesc la munţii copleşitori, împovăraţi de neguri grele, ca nişte cavaleri în armură de ceaţă macbethiană.

Aşa o fi stat şi Hitler, pe terasa vilei de la Berchtensgarden, punîndu-şi plăci la patefon?

Ce deşertăciune: să ai iluzia că imperiul Reichului va domni un mileniu, iar el să dureze abia un ... deceniu!  

Rînd pe rînd, membrii micii noastre expediţii cad ca muştele. Adică se îmbolnăvesc. Dar ştiţi cum? Rău de tot: stare generală proastă, temperatură, infecţie stomacală, atonie musculară. Se pare că e vorba de o epidemie, cu un virus buclucaş, care se localizează la stomac.

Copiii, ceva mai puţin rezistenţi şi tăbăciţi, au capotat primii. Ulterior, s-au îmbolnăvit nevastămea, sora mea Magdalena, Cornel Ciontu, Iuliu Furo, Mitzura Arghezi. Acum, a venit şi rîndul meu. Că doar n-oi fi robot, nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin. Boala a debutat în noaptea de miercuri spre joi. Pur şi simplu, m-am trezit din somn zgîlţîit de nişte frisoane ca de Polul Nord, îmi clănţăneau dinţii (minunatul doctor Constantin Găucan n-a prevăzut chestia asta!), aşa că, la repezeală, am pus un halat pe mine şi m-am culcat la loc. M-am culcat? Am zăcut, acesta e cuvîntul! Dar zăcere de-aia grea, cu vise confuze şi fărîmiţate, cînd ai tot muri. „Din tălpi pînă în creştet, nimic nu-i sănătos” – spune profetul biblic Isaia. Bucuraţi-vă, duşmani! Ceva tot m-a răpus, m-a trîntit la pat, mi-a venit de hac! Toate alea mă dor. Sînt rău de boală, semăn cu tata, săracul, care gemea şi se văicărea ca mai toţi oltenii, din orice. „A prins vulpea rană“ – îi spunea mama, invariabil, făcîndu-i frecţie şi dîndu-i să înghită „nasturi“. A doua zi, pe la prînz, vine doctorul Poienii, să mă vadă. Ciocăneşte-n spinare, îmi ascultă inima, mă pune să scot limba şi să zic „Aaaa!“. Ce chestie, dom’le, senator să scoată limba la oameni, aşa ceva s-a văzut mai rar! (Dar dacă, totuşi, cineva a încercat să ne otrăvească?) Îmi spune că e plină staţiunea de cazuri din astea. Pînă şi directorul Otilian Neagoe a căzut la pat, cu febră de 40 de grade. (Gurile rele spun că i-a căzut termometrul în palinkă, aia are 40 de grade, dar eu nu cred, Neagoe rămîne un om de valoare, chiar dacă fostul lui şef şi coleg de facultate, Gh. Fulga, se pare că 1-a îndoctrinat să nu mai apară pe la noi pe la vilă, doar îl criticăm pe tăticul lui, Iliescu!). Trec pe antibiotice, paracetamol, siropuri, frecţii.

Toată ziua de joi am zăcut. Am contramandat chiar şi vizita la Rîşnov. Am refuzat să vorbesc la telefon pînă şi cu şeful de cabinet al colegului meu de Senat, Petre Ninosu, care m-a sunat pe telemobil, probabil pentru a mă anunţa că mi-a fost ridicată imunitatea parlamentară, ori că am devenit inamicul public nr. 1. (A doua zi, omul m-a găsit şi mi-a semnalat pentru „Săptămîna pe scurt“ o greşeală apărută în „Cronica Română“, unde se afirmă că preşedintele P.R.M. ar fi... Mircea Ionescu-Quintus; încă o dovadă că îndrăgita rubrică e o operă colectivă).

Şi în această turmentare a bolii, cînd parcă nu mai eram eu însumi, s-a produs un miracol: am rîs cu hohote! De ce? De cine? Am aflat de „protestul“ vehement al acestui personaj caraghios pe nume Emil Constantinescu, care mi-a închinat o întreagă Conferinţă de Presă. Ce era la gura cu ţăcălie a Ţapului, nu se poate povesti! Niciodată nu l-am luat în serios pe acest ierbivor piţigăiat, de o incultură devastatoare (să-l confunzi pe Shakespeare cu Schiller, să-i încurci între ei pe preşedinţii americani Theodore Roosevelt şi Franklin Roosevelt, asta da, o gafă de proporţii!), ratat penibil, care se simte chemat să joace un rol istoric (?!) în România şi, din 4 în 4 ani, pînă la adînci bătrîneţe, se cere la oliţă în văzul naţiunii, candidînd la funcţia de preşedinte. Eu să trădez secrete de stat? Şi-a şi găsit omul!

Oh, chinuită vietate! Şi, în general, voi, nefericite marionete de carton şi cauciuc, care populaţi un deceniu tulbure şi vă sufocaţi de morga unei iluzii a destinului, jucaţi Hora Unirii printre ţărani (cu mişcări de poponari), vi se umflă mărgelele de curcani pe la balcoanele sălilor de spectacole, spionaţi în „oglinda“ vitrinelor, cu ochi care vă joacă în cap, să vedeţi dacă s-a adunat ceva electorat, adoptaţi o mină gravă şi, paradoxal, zîmbăreaţă, în faţa reflectoarelor aprinse de o presă care vă seamănă atît de mult! Ştiţi care e numitorul comun al tuturor personajelor, care ies la rampă cerşind aplauze, de genul lui Emil Constantinescu, Adrian Năstase, Ion şi Dumitru Iliescu, Virgil Asztalos-Măgureanu, G. I. Chiuzbaian, Sever Mureşan, Mircea IonescuQuintus, Silviu Brucan, Regele Cioabă şi al altor comedianţi care şi-au făcut cîte o mică suită şi ocupă prim-planul vieţii publice? Au o înspăimîntătoare sărăcie a vieţii spirituale, sînt goliţi de cel mai elementar fior creştin. Fireşte, cei mai mulţi dintre ei ţin Crăciun şi Paşte, ciocnesc ouă roşii, îşi fac şi nişte cruci evlavioase, se mai duc şi pe la vreo biserică sau mînăstire, mai mult ca să fie văzuţi – dar inima lor e o nucă seacă, trenul vieţii lor se fîţîie, dus-întors, pe o linie moartă. Cine îmi dă mie dreptul să-i judec? Neîndoielnic, Biblia. Acea Biblie pe care eu o citesc şi mi-o asum – şi pe care ei o dispreţuiesc, fiindcă „trufia merge înaintea căderii“.

(va urma)

CORnELIU VADIM TUDOR

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Cristianul Mare

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (75)

Orașele Dinastiei Tang (27)

Administrația în Dinastia Tang (21)

Strategia (4)

Incursiunile tibetane din anul 763, în cursul cărora sînt furaţi cei mai mulţi dintre caii din hergheliile de stat, înseamnă declinul creşterii acestor animale în China de Nord-Vest.

De acum înainte, Imperiul Tang nu va recurge decît la paleative: achiziţii de cai de la particulari. De exemplu, treizeci de mii de iepe sînt cumpărate pe teritoriul Capitalei pentru grajdurile Palatului şi de la nomazi, cumpărări de cai în schimbul a zece mii de suluri de mătase în anii 815-816, în regiunea Munţilor Ordos. Are loc a încercare eşuată de a înfiinţa în 817-820, după o expropiere a pămînturilor ţărăneşti, crescătorii de Stat în zonele agricole din Shaanxi, Nenan şi nordul Nubei-ului. Vigurii, care ajutaseră Dinastia Tang în luptele din 758-759 împotriva tibetanilor, obţin în schimb monopolul asupra comerţului cu cai. Lacomi

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (7)

Toate aceste descoperiri i-au adus din partea guvernului, la stăruinţa amicilor devotaţi, o pensie viageră de 12.000 franci anual, care reprezenta salariul său de la catedra părăsită din cauza bolii. Deşi toţi îl îndemnau la odihnă, el căuta tot mai intens laboratorul, deoarece avea încă probleme de rezolvat şi ştia că numai prin muncă stăruitoare va afla dezlegarea tainelor care îi nelinişteau spiritul. El începu cercetările asupra anatraxului sau cărbunelui, tocmai cînd la noi începea războiul pentru independenţă, între anii 1877-1878, iar medici de frunte, ca Davilla, Felix, şi alţii închegau o colaborare sanitară rodnică cu renumiţii medici ruşi Pirogov, Sklifosovski şi Vadaţki.

El prepară un vaccin contra cărbunelui, descoperă microbul rougetului, o boală gravă printre porcii tineri şi de rasă, căruia de asemenea îi prepară vaccinul, se apără de atacurile numeroase ale medicilor, care se

Balada (85)

Ani de Facultate (7)

În primăvara lui 1964, colonelul (r) Stefan Genoiu s-a angajat la corpul de control al Marii Unităţi de Căi Ferate, comandată de Generalul Pălimaru. În acest fel, veniturile familiei Genoiu se rotunjeau substanţial. Fişa postului îi cerea controlorului civil să urmărească preventiv activitatea contabilă a subunităţilor militare de căi ferate răspîndite prin toată țara. De cîte ori avea ocazia, în călătoriile sale îl lua şi pe fiu, obişnuindu-l pe acesta să iubească frumuseţile naturale ale României. La Tîrgovişte tatăl şi fiul au vizitat casa-muzeu a pictorului Gheorghe Pătraşcu, unul din cei mai remarcabili artişti plastici români, cunoscut pentru ,,veneţienele” lui.

- Florinache, să ţii minte că ai vizitat atelierul şi casa celebrului pictor Gheorghe Pătraşcu, cel care i-a fost naş de botez la Tecuci mătuşii tale, Tanti Cocuţa.

- Dar naşul meu de botez cine a fost, că nu-mi amintesc de el?

- Naşul tău de botez a fost un prieten de-al meu, colonelul Caracaş, care între timp s-a dus la cele veşnice. Tu ai fost botezat la Gruiu în iunie 1944, cînd lucram la Marele Stat Major al Mareşalului Ion Antonescu. În vara lui 1951, cînd mama ta Geta a fost operată de noduli la piept, tu ai stat cîteva zile la naşii tăi de botez.

- Aşa, ca prin ceaţă, acum îmi aduc aminte... Tată, nu-i aşa că nodulii mamei nu au fost canceroşi?

- Au fost benigni! A avut noroc şi mai are de trăit, deşi familia lui Savel îi mînîncă din zile!

la cîştig, ei vînd administraţiei chineze nişte mîrţoage la prețuri exorbitante. La sfîrşitul Secolului al VIIIlea, un cal vigur era vîndut în schimbul a patruzeci de cupoane de mătase! Regiunile cele mai bune pentru creşterea cailor erau cele din Gansu Oriental, din Valea Jiang în Shaanxi şi din partea occidentală a provinciei Shanxi.

În ziua în care Dinastia Tang nu a mai fost în stare să asigure protecţia acestor regiuni împotriva incursiunilor muntenilor şi ale nomazilor, ea şi-a pierdut unul din principalele mijloace de intervenţie în Asia Centrală și a fost condamnată la repliere spre Henan și spre regiunile din Sud-Est. Aceasta a fost, fără îndoială, una din cauzele slăbiciunii Dinastiei Song, ulterioară Dinastiei Tang. Distribuirea Armatei chineze este edificatoare, iar observaţiile care pot fi făcute în acest sens nu sînt valabile doar pentru Epoca Tang. Cea mai mare parte a Armatei este concentrată în jurul capitalelor și de-a lungul frontierelor de Nord și Nord-Vest. Sarcinile lor de bază sînt apărarea Imperiului împotriva incursiunilor şi a invaziilor de la graniţe şi asigurarea protecţiei Puterii centrale contra răscoalelor din provincii. Gărzile imperiale staţionate în sudul capitalei şi armatele cantonate la nord de Palat constituie o pavăză împotriva încercărilor de lovitură

leagă de faptul că el e chimist, şi nu medic, spunînd: „Ştiinţele profită toate din împrumuturi reciproce şi fiecare contact nou este marcat de un nou progres“! Cînd este sfătuit să-şi menajeze sănătatea, renunţînd, cel puţin temporar, la lucru, spune cu modestie, dar foarte hotărît: ,,Mi s-ar părea că săvîrşesc un furt, dacă aş lăsa să treacă o singură zi fără să muncesc“.

Acum îşi începe el experienţele grele asupra turbării, căreia îi găseşte vaccinul şi devine, deodată, celebru în întreaga lume. Babeş scrie că „descoperirea aceasta a fost una din cele mai admirabile manifestări ale spiritului uman, deoarece cercetările anterioare erau amestecate aşa de mult cu date greşite, încît a trebuit un experimentator de prim ordin, armat cu o logică şi o critică neînduplecată, un muncitor îndîrjit, plin de intuiţii geniale şi extraordinar de conştiincios, pentru a face să ţîşnească adevărul din acest haos şi lumina din această obscuritate“.

La 11 decembrie 1882, după ce a văzut vindecat primul caz de turbare – copilaşul de vreo 5 ani al unui medic din Paris – el comunică metoda pe care

Un alt oraş cu rezonanţe istorice pe care l-au vizitat a fost municipiul Roman. Acolo, în plin proces de industrializare, se construise un mare laminor de ţevi sudate şi, drept urmare, Romanul medieval lăsa loc oraşului socialist. Obiectivul turistic cel mai important, din apropierea Romanului, era, desigur, casa lui Vasile Alecsandri de la Mirceşti. Florin Genoiu a păşit cu evlavie în acel sanctuar al literaturii române. Unele poezii ale lui Alecsandri, învăţate pe de rost, i-au purtat noroc la Examenul de Maturitate din vara lui 1961. La examenul oral la Limba şi literatura română i-a căzut să discute despre patriotismul operei poetice a Bardului de la Mirceşti. În holul mare al casei de la Mirceşti, înconjurat de cărţile şi manuscrisele poetului, studentul politehnist a recitat cu aplomb un fragment din ,,Dumbrava Roşie”, cu referire la discursul lui Ştefan cel Mare: „Români din toată Ţara! Boieri, vechi căpitani/ Şi voi feciori de oaste! Sînt patruzeci de ani,/ Moldova la Dreptate, pe soarta ei stăpînă,/ Mi-au pus pe cap coroana şi buzduganu-n mînă./ Prin cel atotputernic ce apele încheagă/ Păstrat-am pînă astăzi coroana mea întreagă/ Şi buzduganul teafăr, deși pe mulţi duşmani/ I-au doborît, lovindu-i, în patruzeci de ani!/ Duşmani din fundul lumii, păgîni, duşmani vecini,/ Şi cine ar putea crede! Chiar duşmani fraţi creştini!/ Trufaşi cu toţi, sălbatici, lacomi, vicleni şi orbi,/ Care-mpregiurul Ţărei, precum un cîrd de corbi,/ Stă gata s-o sfîşie, dar n-a vrut Dumnezeu,/ N-a vrut Moldova, Ţara vitează, n-am vrut eu!/ Pe Radu, Aron Petru şi Ţepeluş hainul/ I-am frînt! Maniac tatarul şi Matiaş Corvinul/ I-am frînt! Chiar pe sultanul Mehmet-Fatih l-am frînt!/ Ş-alţi mulţi cari pierit-au ca pulberea în vînt./ Voi îi cunoaşteţi bine, vitejii mei oşteni,/ Voi, pardoşi de la

de stat. În afară de aceasta, gărzile furnizează escorta împăratului în timpul deplasărilor sau detaşamente militare pentru marile ceremonii: desfăşurarea de forţe şi, totodată, de fast încredinţată trupelor de elită. În ceea ce priveşte armatele de la frontiere, ele îndeplinesc, potrivit timpului lor, două funcţii diferite. Este vorba fie de corpuri expediţionare, în care cavaleria este elementul cel mai activ, fie de garnizoane care au în sarcină liniile de apărare şi nodurile de comunicaţii. Trupele cantonate în provincii reprezintă o mică parte din ansamblul Armatei chineze în Dinastia Tang. Cît priveşte răscoalele ţărăneşti, dacă nu se transformă în rebeliuni armate, sprijinite uneori de clasele înalte, acestea nu reprezentau un pericol major. În general, erau bande de ţărani dezrădăcinaţi, care trăiau din jaf, adăpostindu-se în munţi greu accesibili sau în regiuni mlăştinoase. De obicei, astfel de bande erau prost echipate şi erau neputincioase în faţa oraşelor fortificate, unde erau reşedinţele reprezentanţilor puterii imperiale. Uneori, autorităţile tratau cu şefii unor bande, raliindu-i în schimbul acordării unor titluri și funcţii oficiale. Pentru a menţine liniștea în provincii, puterea centrală nu se baza în primul rînd pe forţă.

(va urma)

CHRISTInA MEIŢĂ-TAnG

o întrebuinţează pentru a inocula turbarea chiar la suprafaţa creierului, procedeu care îi dă totdeauna rezultate sigure. În acelaşi timp, el constată identitatea etiologică a diferitelor forme de turbare, mai ales a turbării omului şi a animalelor, arătînd conservabilitatea substanţei virulente. A făcut, între timp, peste 200 de inoculări la clinici, după care conchide că în curînd se va putea afla mijlocul de a-i vaccina pe cîini împotriva turbării, lucru care după 2 ani, adică la 1884, devine realitate. Atunci arată el posibilităţile de prevenire a izbucnirii turbării chiar la oamenii muşcaţi, printr-un vaccin care îi poartă în veci numele. El constată că virusul poate fi slăbit sau întărit prin trecerea sa pe diferite specii de animale. În acelaşi an, la Congresul internaţional de medicină din Copenhaga, Pasteur expune rezultatele experienţelor sale asupra turbării, fiind sărbătorit cu însufleţire de medicii din întreaga lume prezenţi la acest congres.

(va urma)

Dr. ALEXAnDRU CULCER

Lipneţ, vultani din Războieni,/ Zimbri fioroşi din codrii Racovii, aprigi zmei/ Din Soci, din Catabulga, din Baia, de la Şchei...” (Vasile Alecsandri).

Directoarea muzeului, o moldoveancă tînără şi frumoasă cu forme pline, l-a aplaudat din toată inima. Tatăl a ţinut să-şi aibă şi el aportul la acea mică şi spontană manifestare literar-artistică...

- Să vă recit şi eu nişte versuri care au legătură cu subiectul de faţă: ,,Ştefan, Ştefan, domn cel mare/ Seamăn pe lume nu are/ Decît numai mîndrul soare// Din Suceava cînd el sare,/ Pune pieptul la hotare/ Ca un zid de apărare!// Braţul lui făr-ncetare/ Bate ordele tatare/ Bate cetele maghiare// Bate leşi din guga mare/ Bate turci pe zmei călare/ Şi-i scuteşte de-ngropare!// Lumea-ntreagă stă-n mirare!/ Ţara-i mică, ţara-i tare/ Şi vrăşmaşul spor nu are!” (cîntec popular).

Frumoasa moldoveancă, cu şoldurile la vedere, se afla în culmea extazului...

- Excelent, domnule colonel! Acest cîntec a fost cules chiar de Vasile Alecsandri!

- Tot ce e posibil! Eu îl ştiu de la nişte legionari! Ca să vedeţi cum se scrie Istoria!

În faţa criptei unde odihnesc osemintele poetului, personajele noastre au zăbovit îndelung. Ştefan Genoiu i-a spus fiului:

- Mare om a fost Vasile Alecsandri! Poet, dramaturg, om politic, ambasador la Paris! N-am ştiut pînă astăzi că Alecsandri a murit în chinuri de cancer! Cîtă nedreptate pentru un asemenea geniu! (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (83)

HUnT - HISTRIOnUL

HRĂPĂREŢ Şl HAIn (3)

Un „gambler“ petrolist (2)

Dar şi mai repede decît se aştepta, afacerea îi aduce ,,cel puţin un miliard” şi, din nou, cînd i se vor cere lămuriri, refuză să le ofere, fără a respinge suma beneficiilor, într-o perioadă în care petrolierii independenţi sînt tot mai puţini, cînd, se ştie, „înghiţirile“ lor de către marile trusturi, precum „Standard Oil“, aparţin istoriei atît de frămîntate a ţiţeiului, Hunt îi şochează pe mulţi acţionînd de unul singur, înfiinţează „Hunt Oil Company“ şi, concomitent, îşi extinde aria prospecţiilor petroliere, mai întîi pe teritoriul american, apoi pe cel canadian. În alte locuri e mai greu, dacă nu imposibil: în America Centrală şi în sud pătrunseseră trusturile lui Rockefeller sau Deterding, petrolul şi-1 împărţiseră, ori şi-1 disputau între ei şi, de regulă, nu mai e loc pentru noi veniţi.

Ca să nu mai vorbim şi de oilman-ii independenţi, precum H.L. Hunt. Acesta, face, într-un fel, drumul invers, dacă e să-l comparăm cu cel al conducătorului lui „Royal Dutch-Shell“. E drept, evenimentul se

Povestea unui mare șahist (1)

Bobby, campion mondial pentru totdeauna (1)

La 1 septembrie 1972, la ora 12 și 50 de minute, Robert James Fischer a fost declarat campion mondial, titlu obținut prin mult comentata sa victorie spectaculoasă asupra lui Boris Spasski. De la această dată, Bobby Fischer nu a mai participat la nici o competiție, aparițiile sale în societate fiind rare și mult discutate. Pînă în aprilie 1975, cînd Bobby trebuia săși apere titlul în fața șalangerului său, Anatoli Karpov, campionul mondial a efectuat o singură mutare: 1.e4 în scurta partidă jucată și încheiată remiză cu președintele filipinez Marcos. În dispută directă cu FIDE și regulamentul de desfășurare a campionatului mondial, Bobby a refuzat să se prezinte la meci. Pretențiile sale de modificare a manierei de apărare a titlului au fost expuse în octombrie 1975 în ,,Chess Life and Review” de către Charles Kalme, profesor de matematică la Universitatea sud-californiană, și au fost considerate pe deplin justificate din punct de vedere al

Isterie colectivă și sugestie în massă (7)

Pînă şi un savant, altminteri cumsecade, precum francezul Nicolas Rémy, din Lorena, nu a ezitat să trimită pe rug, între anii 1595 şi 1616, aproape trei mii de femei, în vreme ce piosul arhiepiscop de Trier a poruncit executarea a 368 de vrăjitoare din 22 de sate, între 1587 şi 1593, depopulînd practic aşezările respective de toată suflarea feminină! Din 1623 şi pînă în 1631, prinţul-episcop de Würzburg a ars pe rug peste 900 de persoane acuzate de vrăjitorie, inclusiv propriul său nepot, un mare număr de copii şi 19 preoţi! Franţa, Germania, Elveţia, Spania, Suedia şi Scoţia au fost ţările care au participat, în mai mică sau mai mare măsură, la această formă de ucidere în masă. Germania a fost ţara cea mai afectată de vînătoarea de vrăjitoare, fapt ce va avea o semnificaţie aparte în secolele următoare. La apogeul terorii, convingerea că existau vrăjitoare devenise o dovadă a credinţei, şi a nega existenţa „maşterelor” putea duce la condamnare...

produce mai tîrziu, după al doilea război mondial. În timpul acestuia, afacerile lui Hunt nu suferiseră în nici un fel. Se ştie, America rămăsese în afara conflictului, dat fiind că tezele izolaţioniştilor triumfaseră. Dar, atacul japonez de la Pearl Harbour, din 7 decembrie 1941, a dus la intrarea S.U.A. în război cu Japonia, în vreme ce angajarea pe frontul european antihitlerist a intervenit mai tîrziu, în noiembrie 1942, odată cu operaţiunea „Torch“ – debarcarea aliaţilor din Africa de Nord. Nu e mai puţin adevărat că „lupul singuratic“ şi, pe deasupra „oilman“, detestă, pur şi simplu, orice implicare americană sau prezenţă a ei alături de aliaţi. Are, de pe acum, faima unui conservator, cu opinii şi concepţii politice rigide, se opune pe faţă preşedinţilor S.U.A., în primul rînd lui Franklin Delano Roosevelt; acesta, zice el, nu apără libera întreprindere. Singurul şef de stat pe care-l acceptă este Calvin Coolidge, pe care-l consideră un exponent fidel, un apărător al concepţiei sale. Calvin Coolidge (n. 4 iulie 1872 – m. 5 ianuarie 1933), preşedinte între 1923 şi 1929, este cel ce a promovat „prosperitatea prin favorizarea la maximum a afacerilor marelui capital, a redus impozitele pe afaceri înlesnind, în acest fel, rămînerea unor fonduri considerabile în sfera acumulărilor particulare care puteau suplimenta investiţiile în scopuri speculative;

sporirii combativității și al progresului în șah. Atunci FIDE nu a acceptat poziția lui Bobby, dar în ciclul următor al campionatului mondial, meciul pentru titlu dintre Karpov și Kasparov s-a jucat conform cererii campionului american de-a nu se calcula remizele. Fischer a avut dreptate și nu a acceptat nici un fel de compromis. Atitudinea sa a fost apreciată ca un gest ieșit din comun, ca o curată nebunie. S-a presupus atunci că Bobby ar fi dezechilibrat. Comentatorii de presă șahistă au început de atunci să insiste asupra extravaganțelor lui de la vîrsta copilăriei pînă la maturitate, creînd o falsă imagine.

Unul dintre cele mai răstălmăcite momente ale vieții lui Bobby a fost perioada în care acesta devenise membru al unei secte religioase. În California, ,,Studierea Bibliei” prin ,,Metodiștii liberi” trecînd prin ,,Evanghelia totală” nu pare o extravaganță atîta timp cît există 48 de biserici ce promovează cultul sectelor. Pînă în 1975, Bobby Fischer a fost unul din cei mai importanți contribuabili la venitul bisericii, oferind 10% din veniturile sale. Liderul bisericii, Herbert W. Amstrong, promova ideea întoarcerii pe pămînt a lui Isus Christos în anul 1975, idee ce l-a costat pe Bobby (cu aproximație) 60.000 de dolari. În 1975, evenimentul neavînd loc, Bobby a renunțat să mai frecventeze secta.

a relaxat reglementările legale în domeniul afacerilor, menţionînd strict tarifele protecţioniste“. Fireşte că un asemenea program îl încuraja pe Hunt. La rîndul său, H. L. Hunt îl încuraja pe iniţiator, fapt ce nu constituie un caz singular: orice candidat la alegeri prezidenţiale sau senatoriale, care se declară astfel, e apărat şi sprijinit material (direct sau mascat), aşa cum se cumpărau cu duiumul emisiuni de radio spre a-i difuza şi argumenta ideile ultraconservatoare.

Aşadar, Haroldson Lafayette Hunt face, în văzul lumii, paradă de ultraconservatorismul lui, deşi, cu diverse prilejuri, în perioada interbelică, unele ziare, reviste şi personalităţi politice încearcă să atragă atenţia asupra nocivităţii ideilor şi poziţiei sale. Din această perspectivă, poate nici unul dintre omologii lui într-ale miliardelor nu şi-a atras, ca Hunt, anatema unor oameni care, deşi nu erau neapărat adversari ai capitalismului, nu puteau să nu-l judece lucid şi responsabil, conectîndu-l la implicaţiile ce puteau decurge dintr-o asemenea poziţie retrogradă. Reacţia lui nu s-a lăsat aşteptată: i-a ameninţat pe faţă, aşa cum îi era obiceiul, a încercat să-i anihileze sau să-i compromită pe oamenii politici ce îndrăzniseră să-1 atace.

(va urma)

DUMITRU COnSTAnTIn

Din această perioadă datează prietenia lui Fischer cu o adeptă a sectei, Claudia Mokarow, soția unui consilier de afaceri din Pasadena. Bătrîna doamnă a expus în cîteva interviuri punctul de vedere al campionului mondial, exagerînd însă uneori asupra problemelor financiare pe care Bobby le-ar fi avut. Prin Claudia Mokarow s-a încercat deseori contactarea lui Bobby.. În 1977, Victor Korcinoi a reușit să discute prin doamna Claudia posibilitatea unei întrevederi, iar în 1980, Holly Ruiz, ziaristă, a încercat să tulbure calmul campionului, înregistrînd (fără acordul lui Robert James Fischer) o convorbire. Bobby a reacționat de astă dată violent (nu a mai recurs la procese la tribunal împotriva ziariștilor prea curioși, ce exagerează gazetărește realitatea) și ca urmare a fost nevoit să plătească o amendă de 5.000 de dolari.

Bobby Fischer a renunțat la cariera sa șahistă ,,exilîndu-se” din lumea celor 64 de pătrate, încercînd parcă să fie uitat. Idol al mai multor generații, jucător de mare excepție, el pare a-și fi uitat suporterii, fiind mulțumit să trăiască în anonimat. Organizatori de turnee de pretutindeni au încercat prin sume fabuloase să-l scoată din bîrlog și să-l readucă la tabla de joc. (va urma)

MARGARETA MUREȘAn

Cele mai grave excese semnalate în Anglia şi în coloniile americane au fost asociate cu puritanismul extremist. Deşi în insulele britanice, ca şi în Lumea Nouă, represiunile nu au atins niciodată amploarea avută pe continentul european, au existat totuşi două perioade de vîrf. Prima vizează comitatele răsăritene ale Angliei, între anii 1644 și 1647, cînd armata Parlamentului puritan obţinea numeroase succese împotriva celei regale. Acuzaţiile şi denunţurile isterice au fost instigate de Matthew Hopkins care, în 1645, va reuşi să devină chiar preşedintele unei comisii ce urmărea eradicarea vrăjitoriei din Anglia. Iniţial un modest jurist din Ipswich, Hopkins era animat de o ură profundă împotriva a ceea ce el numea „rătăciri de la adevărata cale a Credinţei” şi a cutreierat ţara în căutarea vrăjitoarelor, sprijinit de un avocat, John Godbolt, mandatat de Parlament să judece cazurile de utilizare a magiei. În mai puţin de un an, cei doi indivizi au spînzurat peste 60 de femei doar în comitatul Essex şi multe altele în Norfolk şi Huntingdonshire. În 1647, Hopkins a publicat chiar un tratat, Descoperirea vrăjitoarelor, dar în acelaşi an avea să fie acuzat el însuşi de practici magice şi denunţat ca impostor. Fostul torţionar a fost supus ordaliei sau „judecăţii lui Dumnezeu”, practică des utilizată în Evul Mediu: legat de mîini şi de picioare, a fost aruncat într-un rîu şi nu s-a scufundat, semn sigur, în opinia acuzatorilor săi, că Diavolul îl proteja. Prin urmare, Hopkins a fost spînzurat, ca vrăjitor.

Episodul american s-a derulat la Salem, pe atunci un sătuc situat la circa 30 km nord-est de Boston, în statul Massachusetts. Obsesia vrăjitoriei a început în 1692, cînd 10 fete le-au acuzat pe două bătrîne, precum şi pe un sclav indian al reverendului Samuel Parris, că le-ar fi făcut farmece. Tocmai reverendul a fost cel

care a declanşat o veritabilă isterie, ce s-a extins rapid, astfel încît, în mai puţin de patru luni, sute de femei au fost arestate şi judecate. Judecătorii au condamnat la spînzurătoare 19 femei, pe o alta, care refuzase să recunoască tribunalul, la moarte prin strivire între două pietre uriaşe, restul acuzatelor fiind aruncate în închisoare. Dar isteria a trecut la fel de repede cum se declanşase şi a fost urmată de o reacţie promptă, împotriva unor astfel de procese care încălcau orice lege şi regulă morală. În mai 1693, guvernatorul Phelps a ordonat eliberarea deţinutelor acuzate de vrăjitorie. Pînă şi faimosul Cotton Mather, un preot din Boston care avea să devină mai tîrziu, în 1713, membru al Societăţii Regale, a jucat un rol curios în acest incident. El este considerat de mulţi istorici drept un instigator al vînătorii de vrăjitoare şi nu încape îndoială că el credea cu tărie în existenţa practicilor magice şi chiar a scris cîteva tratate asupra subiectului, înainte de 1700. Pe de altă parte, să nu omitem faptul că în mai multe rînduri, Mather i-a avertizat pe judecători că folosesc metode ilegale şi că acuzaseră pe nedrept unele dintre victime. Oricare ar fi fost adevărul, trebuie să remarcăm că, într-o epocă în care ştiinţa cunoştea o înflorire remarcabilă, după secolele întunecatului Ev Mediu, mai existau totuşi savanţi luminaţi convinşi că vrăjitoarele merg pe mătură la Sabat...

Sfîrșit

F. CARTWRIGHT, M.

BIDDISS

–calea prin care înveți să îți înțelegi corpul!

Țesutul întregului corp este traversat de o rețea fasciculară care asigură elasticitatea mișcărilor și care ne îmbracă asemenea unui costum aflat întrun proces continuu de structurare. Fără energia necesară corpului, desfășurarea acestui proces poate fi blocată sau îngreunată în acomodare, dinamică, elasticitate, rezistență, extensibilitate și flexibilitate.

Starea de echilibru, respectiv balanța corpului, dă mușchilor posibilitatea de a acționa conform comenzilor. Reglarea tonusului și a sistemului neurovegetativ este cheia unui corp sănătos, lipsit de dureri.

Foarte multe persoane suferă de o blocare în flexibilitatea țesutului muscular, mai ales în cazul afecțiunilor cronice, precum: diabet, scleroză, arteroscleroză, artrită. Renumitul medic internist Peter Hansen Volkmann spunea că ,,toate bolile pleacă din intestine”, astfel că, în caz de infecții, este recomandată tratarea binomului intestinal, readucerea lui în echilibru.

Multe persoane se trezesc dimineața cu încheieturile amorțite, uneori chiar blocate, și, după multiple tratamente, simptomele se ameliorează. Durerile cervicale, durerile de umeri, lombare sau de șolduri, pierderile de echilibru, durerile de genunchi și încheieturile mici (mai ales la femei), durerile de coate – toate acestea au o legătură comună în corpul nostru. De cele mai multe ori, în timpul diagnosticării energetice, terapeuții centrului nostru constată că lichidul sinovial este redus semnificativ, iar oasele încheieturii se ating între ele printr-un ,,nisip” (acidul uric) care face ca mișcarea să fie și mai dureroasă. Este de evitat administrarea medicamentelor de sinteză, deoarece efectele secundare sînt dăunătoare

încheieturilor, iar mucoasa intestinală are de suferit.

Medicina energo-informațională oferă tratamente moderne, blînde, fără durere, fără medicamente, și terapii personalizate. Energia trebuie să curgă prin corpul nostru asemenea unui pîrîiaș de munte. Dacă sîntem în echilibru energetic, funcționalitatea fiecărui organ se autoreglează. Astăzi avem la dispoziție aparate care au la baza fizica cuantică, ce este în măsură să regleze și să deblocheze energia stocată.

În trecut, pînă la inventarea microscopului, existența virusurilor și bacteriilor în corpul nostru era o necunoscută. Cercetările realizate în domeniul fizicii cuantice au ajuns pe culmi nevisate în urmă cu cîțiva ani, iar astăzi putem oferi pacienților tratamentele personalizate de care au atîta nevoie. Medicina cuantică tratează cauza, nu simptomul, avînd la bază descoperirile fizicii cuantice, care studiază fenomenele biochimice din corp într-o permanentă mișcare, în comparație cu fizica clasică.

Corpul nostru este un computer biologic care trebuie mereu actualizat și devirusat. Perioada pe care o traversăm în prezent ne pune încă o dată în vedere faptul că sîntem nepregătiți în fața naturii dezlănțuite.

FLORICA MUnTEAnU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 ROn, preț redus acum la 500 ROn, ce pot fi achitați în două rate.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti.

tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin Press book ConsULtIng srL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPres DIstrIbUtIon srL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.