România Mare, nr. 1587

Vom fi iarăşi ce­am fost şi mai mult decît atît!

ROM Â N IA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E­mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR «

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

De­ar avea forța rugăciunii, poezia ar deveni monstruoasă.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Partidul Comunist Român –o poveste inegalabilă pe care nu trebuie să o uităm

Motto: ,,Marele experiment comunist, care se va răspîndi în întreaga lume, va împiedica prăbuşirea şi falimentul civilizaţiei”.

GEORGE BERNARD SHAW (1931)

Scriind acest text mi­am asumat riscul atacurilor și criticilor. L­am scris atît pentru că nu avem voie să uităm paginile importante ale istoriei noastre, nici să lăsăm să fie rescrise de alții. Și sper ca românii să nu devină întratît de semidocți încît să considere comunismul răul absolut ­ sau, mai grav, să­l șteargă complet din memorie, așa cum vor energumenii ,,democrației” și ai capitalismului ,,victorios”.

Am scris acest text pe 8 mai, cînd s­au împlinit 100 de ani de la înființarea PCR. Da, în sine nu e o dată foarte importantă pentru istoria României –dar, formal, marchează apariția celui mai puternic partid din istoria României, care a scris pagini ce au schimbat, cel puțin pentru un timp, destinul național. Încep cu una dintre ideile care însoțesc actualmente orice discuție din spațiul public despre PCR: cum că ,,rușii” au impus, cu forța armată, comunismul în România. Desigur, acuzația este absurdă, fiindcă nu ,,rușii”, ci URSS a fost exportatorul de revoluție – un URSS care NU a fost creat de ruși – și nici condus la început de etnicii majoritari din marea țară.

(continuare în pag. a 8­a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Din 11 mai, volumul „DIN SCRINURILE

REGILOR“ poate fi achiziționtă de la punctele de vînzare a presei! Pg. 3

Singuri în bătaia puștii!

Uciderea – de fapt, extragerea – ursului Arthur din zona faunei românești nu mai miră pe nimeni, mai ales cînd vorbim de stăpînii coloniei România. De multă vreme, noi nu mai însemnăm nimic pe scena internațională. Sîntem doar o zonă de extracție pentru majoritatea țărilor, fie de resurse naturale, fie de resurse umane sau financiare.

După 1990, România a devenit un teren de vînătoare pentru țările învingătoare în Războiul Rece, dar și pentru unele țări aliate. Fie că a fost vorba de ,,preluarea” obiectivelor industriale strategice, fie de industria ,,falimentară” din comunism, pusă acum pe butuci, fie de resursele naturale, România nu este acum nimic altceva decît o resursă din care ,,aliații” noștri extrag tot ce se poate și cum se mai poate.

După 1990 am fost atrași de mirajul democrației lumii libere, iar Vestul a năvălit în România și a început să vîneze. Fie fabrici, fie combinate, fie oameni inteligenți, fie copii orfani, fie ramuri întregi ale industriei. De 30 de ani, aliații noștri vînează. Nu se mai opresc, nu se mai satură. Ne șantajează fie cu Justiția noastră coruptă, fie cu legile blegi date de la Bruxelles și aplicate cu discriminare și incompetență de autoritățile române, devenite, între timp, hăitașii vînătorilor occidentali.

(continuare în pag. a 17­a)

LIDIA VADIM TUDOR

Pastila sãptãmînii

,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît”

România este un stat eșuat, pe cale să se autodizolve în propria ignoranță. Obediența este cu atît mai mare cu cît stăpînul este mai impozant. Vedem obediență peste tot, iar cei care fac opinie separată sînt îndepărtați, huliți, deferiți justiției sociale sau penale. Paznicii noștri din Servicii și Justiție au făcut un zid impenetrabil în jurul politicienilor, care, la rîndul lor, merg în genunchi în fața Vestului sau dau cu biciul în iobagii români ori de cîte ori merg prin țară. Istoria noastră e plină de astfel de specimene și trăim o epocă în care germenii trădării sînt mai puternici ca niciodată.

După căderea Zidului Berlinului, țările din fostul bloc comunist au fost cucerite, la pas, de învingători. Acestea sînt regulile în război. (continuare în pag. a 16­a)

Car cu boi

Copilăria mea pe veci pierdută dă­mi filmul vieții înapoi

să mai revăd, pictată­n lemn de plută icoana unui car cu patru boi Povara lor de­o mie de chintale un abur cald de pîine risipea masive vietăți patriarhale trăgînd caleașca verii ce murea

Purtau la nuntă lăzile de zestre slujeau la oaste și la­ngropăciuni cu duhul lor de zugrăveli rupestre parcă aveau ceva de demoni buni.

Car cu boi din veac bătrîn

Eu am suflet de român

Și oriunde m­aș afla

Mă gîndesc la țara mea.

La răsuflarea lor în ieslea sfîntă se întrema un prunc mîntuitor iar jertfa Lui și astăzi îi descîntă crucificați pe viață­n jugul lor

Ei nu cunosc ce­nseamnă dușmănie răstoarnă tot pămîntul de le ceri le pun copiii flori de iasomie în coarnele tocite de poveri

Dar steaua lor încet se­mpuținează apoi se pierde tragic din tablou se va mai naște oare vreo amiază să pot dormi la umbra lor din nou? Să le mai sorb privirea­nlăcrimată să le mai mîngîi greabănul cu fîn? –copilăria mea înfiorată mai dă­mi puterea să mai văd o dată un car cu patru boi din veac bătrîn.

Car cu boi din amintiri În chenar de trandafiri. După­atîtea mii de ani Noi vom fi mereu țărani.

CORNELIU VADIM TUDOR

Romnia pitoreasc

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Presa Ucigaşă F Iliescu şi Vadim i­au ascuns mingea lui Ardei Umplut

F Petru Burcă cel prost ca o curcă F Vai de Ţara unde puşcăriaşi ca

Dan Iosif şi G.V. Voiculescu ajung demnitari F Un alt sondaj mincinos

F Înălţarea la cer a lui Sörös

PARTEA A II­A

F La fel de penibilă a fost reacţia unei părţi a clasei politice, care a fost atît de scurt şi ameţitor driblată de PRESA UCIGAŞĂ, încît a căzut în popou. Iată-l, bunăoară, pe un anume Petre Burcă (care nu e psiholog de meserie, cum scrie ziarul „Azi“, ci psihopat pe fond alcoolic) – deputat de Tg. Mureș, care după ce a încercat, alături de Radu Ciontea, să spargă P.U.N.R.­ul, a primit nişte şuturi undeva şi a fugit schelălăind la un alt infractor, ca şi el, miliardarul Dan Voiculescu, care l-a făcut membru în fantomaticul lui Partid al Umanismului Român (P.U.R., care, pe măsură ce va creşte, va deveni un adevărat PUROI). Nu l-a întrebat nimeni nimic, dar Burcă din BurkinaFasso a simţit că acu-i momentul să cerşească şi el niscaiva mărunţiş de capital electoral. La fel de penibil se poartă și voiajorul naţional Oliviu Gherman (peste 50 de deplasări în străinătate, în 3 ani, plus concedii în Occident, pe banii cui?), care s-a trezit brusc din somnu-i cel de moarte, în care-l adînciră barbarii de la Loto­Pronosport, Gospodăria de Partid de la Neptun și unele firme din Bucureşti şi Craiova, unde, mamămamă, ce afaceri învîrt unii cu binecuvîntarea genialului hipopotam. Numai că amestecul lui Oliviu Gherman e de rîsul lumii, ajungînd chiar la rubrica „Trofeul Gîgă“ din ziarul „Adevărul“: „Sînt nişte atacuri mîrşave, suburbane, care nu pot fi calificate“. Păi, atunci de ce le califici Moş Gherman? Tare sîntem curioşi să vedem cum ar califica bătrînul dansator pe sîrmă (care are treabă în politică aşa cum are treabă Boris Elțîn la suzeta cu lăptic) două subiecte fierbinţi, în care „România Mare“ s-a implicat în mod curajos: 1) Aberantele pretenţii israeliene, cu privire la cele 400.000 de proprietăți pe care ar trebui România să le cedeze; 2) Nu mai puţin aberantele pretenţii udemeriste, la care O.G. răspunde nu numai cu surîsuri elegante, nu numai cu refuzul propunerii de a scoate U.D.M.R.-ul în afara legii, dar uite că zilele trecute îl trecea pe Koszokar Gabor între primii 10 politicieni ai României, alături de Nicolae Manolescu (în revista „Cronica Politică“). Ehei, papaşa Gherman, ai impresia că eşti Metternich din Craiova, crezi că aşa merge în politica României, cu şmecherii şi curvăsării, cu mîngîierea adversarilor şi pedepsirea aliaţilor, ia vezi că acum îţi ridicăm protecţia şi dăm drumul la maldărul de scrisori, articole şi caricaturi împotriva matale. Te amăgeşti că faci parte din „lumea bună“ a intelectualităţii, care cîntă sub pian, la balalaică și citeşte Thomas Mann, dar Giulio Andreotti făcea parte dintr-o lume şi mai bună, şi uite ce-a pățit... F Cine s-a mai băgat ca musca-n posteriorul Calului Troian? Păi, nişte repetenţi de mîna a doua, ca Călin Popescu Tăriceanu (scuzaţi cacofonia!), Sergiu Cunescu, Ion Diaconeseu, Petre Sălcudeanu, Silviu Brucan, Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Corneliu Coposu, Adrian Severin, George Stancov, Petre Roman şi alţi ciumeţi. Ce să vă spun, i-a apucat brusc dragostea de Ion Iliescu, după ce, timp de 5-6 ani unii dintre ei l-au bombardat din toate poziţiile,

reclamîndu-l prin străinătate, numindu-l comunist, bolşevic etc. De fapt, ştiţi ce concluzie s-a desprins cu claritate din toată parascovenia asta, pe care n-am început-o noi? Atît Opoziţia, cît şi Presa Ucigaşă îl urăsc de moarte pe Vadim, dacă ar putea, i-ar turna acid sulfuric în ochi şi tinctură de iod în urechi, l-ar jupui şi l-ar arde de viu, după care l-ar îngropa în var nestins şi l-ar dezgropa după 6 săptămîni pentru a-l spînzura, ca să fie sigure că nu se va mai scula niciodată, fiindcă dacă se va mai scula, pre mulţi are să popească... F Ne vedem nevoiţi să precizăm, acelora care ne-au solicitat, că n-avem nimic împotriva Serviciului Român de Informaţii şi a Serviciului de Protecţie şi Pază, pe care, dimpotrivă, le considerăm foarte importante pentru societatea românească. Noi avem ceva împotriva Mafiei care încearcă să le paralizeze. F Oricum, din tot tămbălăul umflat cu pompa de jigodiile de presă, P.R.M. a ieşit întărit. După o ultimă criză de isterie, Violatorul de Găini s-a dat bătut și a publicat pe pagina I a inumanei lui fiţuici articolul intitulat: „Corneliu Vadim Tudor a devenit cel mai puternic om din Ţară“. Vai, se poate, piticotule? Cel mai puternic om din România este, într-adevăr, un Corneliu, dar nu Vadim Tudor, ci Coposu Forţosu Care Roade Osu. De supărare că Vadim și Iliescu i-au ascuns mingea şi i-au luat obiectul muncii, Monstrul din Găgeşti a făcut o complicaţie gravă: nu i-a mai venit ciclul pe luna octombrie! Acum stă cu şezutul într-un lighean cu fiertură de urzici şi lipitori, repetînd la nesfîrşit o formulă din magia neagră: „Cărămidă nouă/ Babele se ouă/ Dă Doamne să plouă/ Cărămidă rea/ Mărgeluşa mea/ Va rămîne grea!“. F Un foarte interesant interviu cu pictorul Mihai Bandac publică, pe o pagină întreagă de ziar, „Curierul Naţional“ de sîmbătă, 7 octombrie. F A fost lansat pe piață încă un Sondaj de Opinie comandat de Fundaţia Sörös. În treacăt fie spus, acest Sörös comandă cam mult în România. Deşi noi am avea suficiente motive să fim mulţumiţi (P.R.M. e pe locul 4 la partide, iar Corneliu Vadim Tudor pe locul 5 în preferinţele publicului pentru candidaţii la Preşedinţie) – totuşi, s-o spunem deschis, iarăşi se vede cusătura cu ață roşu-alb-verde. Partidul Evreiesc P.D.-F.S.N. n-are cum să întrunească 9% din voturile populaţiei, cînd el este într-un picaj dezastruos şi alte sondaje îl dădeau cu 4-5%. Pe urmă, să i-o spună Sörös lui Mutu că P.D.S.R.-ul şi Ion Iliescu sînt într-o creştere năvalnică, pe fondul degradării tot mai accentuate a nivelului de trai. E clar că evreimea mondială, care crede că conduce Lumea prin simplul joc al clapelor unui computer, a dat „undă verde“ pentru ajutorarea acelora de la care speră, la rîndul ei, ajutor (a se vedea problema retrocedării proprietăţilor, dar şi relaţiile cu organismele bancare mondiale). În urmă cu 3 săptămîni, un consilier prezidenţial a venit la noi în vizită şi ne-a spus că P.R.M. este cotat, în ultimul sondaj de opinie, cu 8,2 la sută, iar o oficialitate de la Camera Deputaţilor ne-a informat că avem aproape 10 la sută – probabil că acesta era sondajul, dar a fost „ajustat“ din mers, ca nu cumva să emitem noi pretenţii şi să discutăm de pe alte poziţii.

Mai mulţi oameni din Televiziune ne-au avertizat că s-ar putea ca procentajul de 34 la sută al P.D.S.R.-ului să se datoreze confuziei care există în mintea unor cetăţeni mai simpli, care confundă partidul de guvernămînt cu alianţa în întregul ei. Toate şmecheriile astea au fost „reglate“ de mîna evreiască a lui Sörös. Cu cealaltă mînă, ungurească, agentul respectiv a reglat alte conturi, cum ar fi, de pildă, plasarea U.D.M.R. înaintea P.R.M., deşi ele sînt cotate, fiecare, cu cîte 6 la sută, dar impresia artistică trebuie să primeze, ungurii noştri – stăpînii noştri! Şi mai e un aspect, care face aceste sondaje de-a dreptul periculoase pentru o Ţară. Un partid, sau un politician e cotat în sondaje, să zicem, cu 5 la sută, la numărătoarea voturilor el tot pe-acolo bate, fiindcă a fost furat vîrtos, cu metodă, dar în clipa în care va protesta, se vor găsi numeroşi binevoitori, români şi străini, care să-i spună: „De ce te plîngi? Şi sondajele preelectorale au indicat tot atît!“. Mare atenţie, deci, la alegerile din 1996, chiar la ora la care scriem rîndurile de faţă, sînt pregătite echipe întregi de specialişti în furtul alegerilor pe diferite meridiane ale lumii! F Ce concluzie a tras ruşinea presei româneşti din sondajul amintit? Citim pe pagina I a fițuicii Piticului Utecilă, ne facem cruce cu limba-n gură şi ne scuipăm în sîn: „În sondajul realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Armata, Biserica şi «Evenimentul zilei» rămîn pe primele locuri în topul preferinţelor românilor“. Şi să mai spună cineva că Cristoiu e numai huligan, cînd el e şi atins la bibilică! În megalomania lui fără frîu, micul scofîlcit pune cocina lui pe acelaşi plan cu cele două instituţii fundamentale ale poporului român, vechi de 2000 de ani, Armata şi Biserica! Fiindcă, e lucru ştiut, în întreaga noastră istorie numai „Evenimentul zilei“ s-a citit: cu bulina roşie în mînă îşi omora timpul marele poet exilat Ovidiu, tot bulina roşie consumau și Decebal și Burebista, ca să nu mai vorbim de marii voievozi ai neamului şi de oștile române la Posada, Rovine, Podul Înalt, Călugăreni, Şelimbăr, Zărneşti, Padeş, Plevna, Mărăşeşti, Oarba de Mureş, Păuliş şi în alte locuri ale mîndriei naționale (ehei, ar fi fost bine să fie aşa, sărmanii flăcăi din bivuacurile cîmpurilor de luptă ar fi avut şi ei cu ce să se şteargă la fund). F Dar, hai să vedem cîteva dintre articolele care îi înnebunesc de plăcere pe români şi-i fac să se închine la şomoiogul de hîrtie aşa cum se închină la Biserică şi la Armată: „Un american şi­a tăiat penisul cu cuţitul“; „Marin Florian a fost spintecat cu un fund de sticlă“; „După ce s­a curentat în baie, de frică, pe Liza Minelli a apucat­o diareea“ (?!) ş.a. Probabil din pricina unor asemenea articole cu un înalt conţinut cultural şi educativ, ministrul Învăţămîntului, Liviu Maior, a premiat „Evenimentul zilei“ cu prilejul Zilei Mondiale a Profesorilor. Aici e grăuntele de nebunie al societăţii româneşti: în vreme ce „România Mare“ îl premia pe istoricul ardelean Liviu Maior, istoricul ardelean Liviu Maior, ca într-o leapşă pe ouate, premia cea mai ticăloasă fiţuică antiromânească, partizană pe față a organizaţiei teroriste U.D.M.R., care, totodată, îi instigă pe unii elevi împotriva profesorilor şi propagă cele mai abjecte forme de debandadă şi anarhie sexuală! Felicitări, Liviu Maior, la anul, pe vremea asta, te rugăm să premiezi şi „Academia Cațavencu“, şi „Româniai Magyar Szo“, și „Fundaţia Sörös“!

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 13 octombrie 1995

Cartea la Editura Paul Editions

CASA REGALĂ A ROMÂNIEI ȘI GENUL EPISTOLAR (2)

Astfel cum s-a reținut din numărul trecut al revistei, dezvăluirile ,,Din scrinurile regilor”, volum semnat de Eugen Teodoru și apărut la prestigioasa Editură ,,Paul Editions”, se deschid cu documente originale care reflectă drama ex-domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în încercarea acestuia de a se reîntoarce în România. Iată două secvențe din scrisoarea lui Al. I. Cuza, trimisă din Paris, la 15 aprilie 1867, celui care i-a luat locul în urma loviturii de stat din 11 februarie 1866, principele Carol I: ,,Principe, graba cu care am părăsit Principatele nu mi-a îngăduit să rezolv diversele afaceri a căror situație interesează în mod special averea mea personală. Pe de altă parte, eu sînt obligat să apar într-un proces în care este amestecat și numele meu și care solicită prezența mea indispensabilă în țară. Din cauza acestor probleme, am intenția să mă reîntorc cît de curînd posibil în Moldova, la moșia mea, Ruginoasa. (...) Revenind ca simplu cetățean în țara mea, nu doresc altceva decît împreună cu familia mea să pot duce o existență conformă nevoilor și poziției mele. M-aș simți foarte fericit, Principe, dacă într-o zi aș avea plăcerea să vă transmit în mod personal și asigurarea sentimentelor mele”.

Naivitatea lui Cuza s-a lovit de frică și panică –sentimente ce-l dominau pe Carol I în cazul revenirii fostului Domnitor în țară – pe care încerca să le ascundă sub cuvinte protocolare, fără acoperire în realitate. Iată răspunsul la depeșa de mai sus, trimis la două luni de la solicitarea lui Cuza de a reveni în țară: ,,Prințul meu, Am primit scrisoarea pe care ați binevoit să mi-o adresați și vreau să vă răspund la aceasta eu însumi, cu o sinceritate egală celei a dumneavoastră. Departe de a pune la îndoială bunele voastre intenții, sînt convins că dorința voastră de a reveni în România se datorează numai intereselor personale, și că prin prezența voastră aici, țara cîștigă în plus un bun cetățean. Cu acest gînd am făcut cunoscută cererea voastră Consiliului meu de miniștri. Consiliul a considerat, Prințul meu, că după ce a trebuit să părăsiți teritoriul românesc în urma evenimentelor politice atît de grave, este mai înțelept din partea dumneavoastră să nu vă grăbiți a reveni în țară. Mi se pare că pentru interesul dumneavoastră și pentru a evita toate eventualele situații dezagreabile este mai nimerit să prelungiți șederea dumneavoastră în străinătate! Devotatul dumneavoastră, Carol I. Cotroceni 2/14 iunie 1867”.

Așa cum putem constata chiar din acest volum, în umbra cuvintelor mieroase scrise de Carol I, acesta ordonase măsuri severe de urmărire a oricărei mișcări a lui Cuza care ar fi deconspirat vreo intenție de venire clandestină a acestuia în țară. Iscoade trimise în urmărirea lui Cuza trimiteau la București informații despre activitatea ex-domnitorului în străinătate, punîndu-se accent pe anturajul în care se mișca și pe intențiile mai mult sau mai puțin voalate ale lui Cuza.

Evoluția la cîrma României a lui Carol I din acei ani demonstrează politica acestuia de a-și consolida puterea prin sprijin din afară, concomitent cu neîncrederea în români, inclusiv în politicienii care îl slujeau. Iată o mostră în acest domeniu, luată din carte, dintr-o scrisoare a principelui Carol I adresată, la 2/14 decembrie 1870, lui Bismarck, prim-ministru al Prusiei, pe atunci: ,,De la patriotismul și destoinicia politicienilor români sau a specialiștilor din servicii nu se poate aștepta nici o reformă energică. Aceasta ar fi posibilă numai prin mijlocirea colectivă a Marilor Puteri, chemate a fi ocrotiroare ale principatelor dunărene care urmează a cădea la înțelegere pentru a declara înlăturată, eo ipso, constituția pe care au recunoscut-o cîndva și, prin urmare, să se găsească o soluție de înțelegere cu mine”.

Cred că fără prea multă strădanie se poate face repede o paralelă între ,,predarea” României străinătății de către neamțul Carol de Hohenzollern

și actuala ,,colonie” în care a ajuns România sub conducerea unui șef de stat cu rădăcini în Prusia lui Bismarck, Klaus Werner Iohannis...

Pentru că exemplele se succed într-un ritm trepidant și într-un număr mare, ne vom opri doar la o parte dintre acestea, suficient pentru a înțelege și a cunoaște atmosfera în care s-au petrecut, precum și substratul politic, care, de multe ori a constituit fondul generator de complicații sentimentale.

Cum era de așteptat, cunoscîndu-se apetitul lor pentru aventuri amoroase, un număr însemnat de pagini din carte ne prezintă scrisori, însemnări și chiar documente diplomatice provenite de la (sau despre) principesă, apoi regina Maria și principele, apoi regele Carol al II-lea – mamă și fiu, tributari atracției spre povești de alcov. Dacă gîndim în mod mecanic, dezvăluirile cu privire la Regina Maria și escapadele ei amoroase aduc un oarecare prejudiciu imaginii celei care era numită, în timpul primei conflagrații mondiale, ,,mama răniților”, pentru implicarea, în mod direct, la îngrijirea și vindecarea ostașilor români, sau umbresc rezultatele obținute pe plan internațional de regina Maria, un altfel de ambasador al României. Dincolo de aceste considerente emoționale, realitatea acelor vremuri ne aduce cu picioarele pe pămînt și ne obligă să privim ca atare aceste dovezi conținute de sutele de scrieri analizate.

Pînă la apariția pe scena regală a României a principesei Maria atît din corespondența dintre regele Carol I și soacra sa, Maria de Wied, cît și din trei cărți din acea vreme – ,,Misère Royale” și ,,Orient Royal”, de Robert Scheffer, secretarul particular al reginei Elisabeta și ,,Une exilée” de Pierre Loti, un confident al aceleiași regine Elisabeta – reiese lupta surdă dintre Carol I și regina Elisabeta de a pune stavilă iubirii dintre prințul Ferdinand și Elena Văcărescu. În termeni nu tocmai protocolari sînt descrise aranjamente de culise și intrigi de curte, cu trimiteri la surse încrucișate pentru a oferi o autenticitate mai clară acestor manevre de Palat.

Acum, cînd cunoaștem imposibilul mariaj dintre Ferdinand de Hohenzollern și românca Elena Văcărescu, terminat prin ,,expulzarea” fostei domnișoare de onoare a reginei Elisabeta, descoperim rapida schimbare a sentimentelor din partea prințului Ferdinand, în două componente nu îndepărtate în timp, dar diametral opuse ca expresie a iubirii sale sincere. Prima este o scrisoare a lui Ferdinand către Elena Văcărescu, din care reproducem pasajul: ,,Fără tine viața îmi pare un deșert fără margini, aridă și goală, dar prin sufletul tău se transformă într-un ocean de dragoste și fericire, pe care trebuie să-l traversăm împreună”; al doilea pasaj reprezintă opusul primului, fiind dintr-o scrisoare a prințului Ferdinand adresată unchiului Carol I, din peregrinările primului prin Europa, trimis după sfîrșitul idilei cu tînăra Elena Văcărescu: ,,Acum, încă ceva, care mi se pare de mare importanță. Nu cred că aș putea să mă reîntorc în România fără ca cel puțin să fiu logodit, și papa mi-a spus că nu concepe altfel. După cît pot să-mi dau seama, cea mai bună partidă este mica din Edinburgh (principesa Maria, n.a.). Nu este de preferat o austriacă sau o catolică!”. Ce-mi e Elena, ce-mi e Maria! Totuna!

Autorul cărții împreună cu autorul articolului, doi buni prieteni

După instalarea la Cotroceni a principesei Maria comportamentul acesteia îl îngrijorează pe Carol I, care încearcă s-o ,,lămurească” în ceea ce privește statutul unui membru al Casei Regale. Degeaba însă. Documentele generoase din această carte ne pun în fața unor acțiuni și atitudini complet nedemne pentru un viitor cap încoronat. Pentru a condensa spațiul tipografic mă văd obligat să enunț doar numele celor îndrăgosțiți de principesă (devenită regină) și invers. Boris, Marele Duce al Rusiei (,,Primește un bun rămas și o sărutare cu drag, de la cel care te iubește tandru”), tînărul ofițer Zizi Cantacuzino, adulter din care a rezultat o fetiță (principesa Marioara) pe care ulterior principele Ferdinand a recunoscut-o (mama principesei, într-o scrisoare către fiică: ,,Planul meu este să te iau cu mine imediat la Coburg, urmînd să ne stabilim acolo în vederea nașterii. (...) Principalul lucru care mă preocupă este să te scot basma curată, și să te salvez din acestă îngrozitoare situație în care nu poți și nu trebuie să mai rămîi”.

Cu toată intervenția lui Carol I, inclusiv la mama principesei, Maria de Coburg, Principesa Maria nu ținea seama de nimic, își trăia viața conform propriilor principii ,,părea intrată în stăpînirea demonului frivolității și al traiului ușor, al nepăsării și al luxului” (Eugen Teodoru). Despre noua aventură a principesei, între anii 1903-1906, cu căpitanul de marină Ioan Andrei, trecută sub tăcere atît de adversarii Palatului, cît și de Curtea Regală, vorbesc documentele, grație unui fond inedit, ce se afla în păstrarea Bibliotecii Centrale de Stat – Secția Manuscrise.

După o dragoste cu năbădăi și intervenții la nivel înalt, despărțirea era inevitabilă, dar urmările erau înecate în lacrimi: ,,Și ieri, Andrei, ai fost cu mine în colțișorul de rai, ai fost cu mine, Andrei, aproape, aproape. Of! Copilul meu, vino, vino pune capul tău pe genunchii mei și lasă-mă să plîng toată durerea sufletelor noastre...“.

Pentru a nu o neîndreptăți pe Regina Maria, în volum sînt redate și pagini din jurnalul fostei suverane, referitoare la primul război mondial, din care reținem preocupare Reginei de a ușura suferințele răniților și cea de cunoaștere a desfășurării luptelor pe front, față de care manifesta un interes constant!

La finele cărții, ca un corolar al curvărăsiei de la Palat, sînt prezentate documente referitoare la năbădăiosul Carol al II-lea, cu reperele esențiale ale aventurilor sale amoroase: liceana Maria Martini (,,păsărica”); Zizi Lambrino (cu care se și căsătorește în Basarabia, după ce dezertează de pe front și de la comanda unității; Elena Lupescu, femeia cu care se va căsători, renunțînd definitiv la Tron și plecînd în străinătate, acolo unde va muri.

Invitîndu-vă la lectura acestui adevărat roman princiar, închei cu ceea ce spunea la vremea sa Ion-Heliade Rădulescu în faimosul discurs ținut ca deputat al Constituantei Române din 1866, avertizînd parlamentarii și viitorimea: ,,Istoria omenirii este o dramă în care cei mai infami și scelerați actori sînt dinastiile” Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Regina Maria, citind unui rănit

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Lucian Blaga, personalitate complexă a culturii române moderne

La 6 mai 1961, cu 60 de ani în urmă, se stingea din viață marele poet, dramaturg și filozof român, Lucian Blaga.

Lucian Blaga s-a născut la 9 mai 1895, în satul Lancrăm din judeţul Alba. Copilăria sa a stat, după cum el însuşi mărturiseşte, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului”, deoarece viitorul poet nu a vorbit pînă la vîrsta de patru ani. Îşi face studiile primare la şcoala germană din Sebeş-Alba, apoi urmează liceul ,,Andrei Şaguna” din Braşov şi Facultatea de Teologie din Sibiu (1914-1917), unde se înscrie pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară. Absolvent (în 1920) a Universităţii din Viena. Debutul său literar a avut loc în 1910, în „Tribuna” din Braşov cu poezia „Pe ţărm”. În 1919 Sextil Puşcariu îi publică „Poemele luminii”, mai întîi în „Glasul Bucovinei”, care apărea la Cernăuți, apoi în volum aparte. În acel an ilustrul Nicolae Iorga semnalizează talentul deosebit al tînărului Lucian Blaga: „Poeziile lui Blaga sînt bucăți de suflet, prinse sincer în fiecare clipă și redate de o superioară muzicalitate în versuri care, frînte cum sînt, se mlădie împreună cu mișcările sufletești înseși. Această formă elastică permite a se reda și cele mai delicate nuanțe ale cugetării și cele mai fine acte ale simțirii. E și filosofie înăuntru, o melancolică, dar nu deprimantă filosofie, care leagă împreună toate aspectele dinafară ale naturii și, înlăuntru, toate mișcările prin care și noi îi răspundem”.

Zamfirescu, diplomat de carieră, ins distins, cu ștaif –amicii îl porecliseră „catafalc” –, fiul celebrului scriitor, scriitor el însuși.

Regele Carol al II-lea – ce-și dorea să fie și chiar era un rege al culturii (deviza îi era „Non solum in armis”) –, îi comunica președintelui Portugaliei, generalul Carmona, numirea unui nou ministru plenipotențiar printr-o scrisoare, urmată, în același limbaj diplomatic cu parfum de Secol XVIII, de un al doilea mesaj: „MARE ȘI BUN PRIETEN, În dorința care mă însuflețește de a nu lăsa un mare interval în exercițiul misiunii pe care o împlinea pe lîngă DUMNEAVOASTRĂ domnul Alexandru Duiliu Zamfirescu, alegerea MEA s-a oprit asupra persoanei domnului Lucian Blaga mai înainte sub secretar de stat la Departamentul Afacerilor Externe și, ca urmare, L-am numit în calitate de trimis extraordinar al MEU și ministru plenipotențiar pe lîngă DUMNEAVOASTRĂ.

Capacitatea, zelul și devotamentul față de persoana MEA, care-l disting pe acest ministru Îmi sînt garanții că va încerca să fie demn de încrederea DUMNEAVOASTRĂ, pe cît și de a MEA. Sper, deci, că VEȚI binevoi a-i face o bună primire și că VEȚI arăta o deplină și desăvîrșită încredere în tot ce VĂ va comunica din partea MEA și din aceea a guvernului MEU, conform instrucțiunilor sale.

Profit de această împrejurare spre a VĂ reînnoi, DOMNULE PREȘEDINTE asigurarea înaltei MELE stime.

M.R. Carol

Palatul din București, 11 martie 1938

În 1936 Lucian Blaga este ales membru al Academiei Române. Între 1939 şi 1948 activează ca profesor la Catedra de filozofia culturii a Universităţii din Cluj, apoi cercetător la Institutul de Istorie şi Filozofie din Cluj (1949-1953) şi la Secţia de istorie literară şi folclor a Academiei, filiala Cluj (19531959).

Unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care va dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc, s-a stins din viaţă la 6 mai 1961. Lucian Blaga a fost înmormîntat în satul său natal, Lancrăm.

Poet metafizic. Ce putem spune în linii mari despre opera sa literară? Există dincolo de fragilitatea umană o dorinţă puternică de a fi, de a trăi intens, precum şi o capacitate enormă de a intui lumea metafizic, cosmic, global. A fi înseamnă a participa la absolut, deasupra oricărei limitări. Opera sa este un tot organic, armonios, dinamic, pe de o parte o lamentaţie aproape tragică, o izolare, o putere covîrşitoare a timpului, iar pe de alta un sentiment al unirii desăvîrşite cu universul în tot ce are el mai frumos.

Crezul artistic al lui Lucian Blaga a fost următorul: „Cîteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adîncim aşa de mult, încît să-l prefacem într-un mister şi mai mare”.

Poezia lui Blaga poate fi percepută drept o aspiraţie la o existenţa plenară, cosmică, prin care se poate depăşi tristeţea metafizică. Într-o viziune de lumină aceasta se estompează. Contemplarea lumii pătrunde în sensul său metaforic, simbolic, de adîncime, transpus într-un lirism tragic si vitalist în acelaşi timp. ,,Și dacă poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea ei, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele mai înalte nelinişti din cîte pot atinge sufletul omenesc” (Tudor Vianu).

Între catedră și diplomație. Funcția de ministru plenipotențiar la Lisabona, într-o perioadă istorică în care România întreține puține ambasade, revenise, pînă către finele anului 1936, lui Alexandru Duiliu-

Ministrul Afacerilor Externe (semnat) Gh. Tătărăscu”.

Spre a-l face cunoscut pe noul demnitar, este pus în circulație un C.V., cu acest conținut:

,,Lucian Blaga, Născut în 1895 în Transilvania (România)

Doctor în filosofie la Universitatea din Viena

Din 1926 pînă în 1937 Consilier de Presă pe lîngă legațiile din Varșovia, Praga, Viena și Berna.

Subsecretar de Stat la Ministerul de Externe în 1938

Ministru la Lisabona.

Ca scriitor, domnul Lucian Blaga a publicat 25 de volume: cinci volume de versuri, șapte volume de piese de teatru, douăsprezece volume de eseuri și lucrări de filosofie. Dintre aceste lucrări: în versuri: «Poemele luminii» și «Lauda somnului». Piesele de teatru: «Meșterul Manole», «Cruciada copiilor», «Avram Iancu», Opere filosofice: «Trilogia cunoașterii», «Trilogia culturii».

Domnul Lucian Blaga este șeful spiritual și inițiatorul noii școli filosofice românești. Dînsul este acela care explică în chip strălucit, pentru întîia oară în România, filosofia poporului român, ajutînd astfel transformarea culturii patriarhale a acesteia într-o cultură modernă și critică, plasînd specificul românesc pe culmile gîndirii universale. Domnul Lucian Blaga este, incontestabil, șeful spiritual al tinerei generații române.

În același timp, domnul Lucian Blaga este unul din directorii celei mai importante reviste literare românești, «GÎNDIREA». Asupra operei literare și filosofice a domnului Lucian Blaga s-au scris în limba română numeroase cronici și studii, iar recent a apărut cartea domnului Vasile Băncilă, intitulată «Lucian Blaga, energie românească».

Pentru meritele sale literare, domnul Lucian Blaga a fost ales în mod direct membru al Academiei Române.

Pentru activitatea filosofică, domnul Lucian Blaga a fost chemat la Catedra de filosofia culturii a Universități din Cluj”.

Această distribuție între vocația universitară și satisfacțiile diplomației la nivel ministerial avea să tulbure liniștea sufletească a cîntărețului spațiului mioritic, în încîntătorul peisaj lusitan. Cu rezultatul cunoscut: revenirea la catedră.

Convorbire telefonică

Deunăzi, cum stam la birou și lucram ceva, numai ce aud că telefonul începe a zbîrnîi să mă scoale și din mormînt. La început, nu aș fi vrut să răspund, neștiind cine s-a trezit să mă deranjeze... Văzînd insistența cu care eram sunat, de parcă ar fi luat foc Bucureștiul, răspund enervat, ce e drept, neștiind cu cine voi avea de-a face: – Alo! Alo!... zic eu.

De dincolo, o voce de femeie, cred că nu avea mai mult de cincizeci de ani, pe un ton extrem de protocolar, își declină numele, după care începe a turui:

– Sînt de la o firmă de medicamente și facem un sondaj să aflăm ce fel de medicamente iau oamenii acum. În ce condiții și ce cantități, de la care farmacii sau lanțuri farmaceutice...

Auzind cuvîntul ,,cantități” mă cutremur – oare acum românii consumă așa de multe medicamente?

Zău că mă trec fiorii și dau să intervin:

– Dar nu înțeleg...

Vocea acelei femei nici că se mai opri și nu-mi dădu și mie posibilitatea de a interveni în vreun fel... Dumneaei o ținea morțiș, dorind să afle cît mai multe date de la mine, pentru ca, în felul acesta, săși poată completa chestionarul, întrebîndu-mă cine îmi prescrie medicamentele, vîrsta medicului de familie, cu ce combinări de ceaiuri îmi iau bulinele, și tot felul de chestii din astea, care începuseră să mă enerveze peste măsură. Văzînd că nu încetează, plictisit din cale-afară și supărat că-mi stricase buna dispoziție și elanul de lucru, o întrerup și-i zic:

– Doamnă, am înțeles care e scopul chestionarului dumneavoastră, numai că nu ați dat peste persoana potrivită. Pentru că eu sînt un alcoolic notoriu... Și putem vorbi cît doriți, dar mai ales despre vodcă... De data aceasta, cu mine nu ați nimerit-o. La revedere. Pa!

Și închei convorbirea, rîzînd în sinea mea. Eu, care sînt un luptător înverșunat împotriva alcoolului, oare cum de mi-a trecut prin cap să spun așa ceva? Ce-o fi zis biata femeie?... De data asta, iată că nu i-a ieșit așa cum se aștepta, probabil. În rest, timp irosit, fără un rezultat final, pe cheltuiala propriului buzunar... Deoarece, în zilele noastre totul costă, chiar și convorbirile telefonice, nu?! ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

Propus la Premiul Nobel. Opera poetică, filosofică, dramatică şi eseistică a lui Lucian Blaga se bucura prin 1945 de o largă recunoaştere în cadrul culturii române. Zece ani mai tîrziu, ajungem la propunerea sa la Premiul Nobel. Din lucrarea „Lucian Blaga inedit. Efigii documentare“, aflăm de la Basil Gruia că Blaga însuşi avusese în mîini referatul întocmit de prietenul său Basil Munteanu: ,,Citeşte-l cu atenţie – mi-a spus. Nici eu n-aş fi putut face o prezentare atît de clară asupra operei mele. E o sinteză extraordinară. Mi-l restitui în cîteva zile. Nu mai am alt exemplar”.

În aceeaşi lucrare găsim şi o relatare a Corneliei Blaga (soția poetului), legată de propunerea pentru Nobel: „Basil a plecat cu referatul la Stockholm, avînd certitudinea că toţi cei din comisie vor vota pentru acordarea premiului lui Lucian”. Cu alte cuvinte, avem indicii că însuşi Lucian Blaga avea cunoştinţă de faptul că fusese propus pentru Premiul Nobel. Mai mult, el citise Referatul înaintat înaltei comisii de la Stockholm. Chiar fiica sa, Dorli, în lucrarea „Lucian Blaga. Corespondenţă de familie“, scrie că „în toamna 1956, Blaga a fost propus pentru Premiul Nobel. Statul român nu şi-a dat însă asentimentul”. R.M.

Polemici « Controverse

Trei ani de la despărþirea de ªtefan Manea –creatorul HOFIGAL-ului

Se vede că destinul ne-a prescris să ne întîlnim la date memorabile. După cum și-a amintit și Domnia Sa, la prima întîlnire pe care a avut-o cu epigramiștii, la Craiova, ne-am recunoscut ca foști sportivi, întruniți în marea sală de sport de pe Strada Ștefan Furtună, unde, anual, se înmînau diplome studenților din Centrul Universitar București, care obținuseră premii la diverse discipline sportive. Era jumătatea a doua a anilor ’50: eu, pe atunci, Dobrițoiu Elena, de la Universitate, cu performanță la gimnastica sportivă la aparate, dumnealui, Ștefan Manea, de la Institutul Politehnic, Chimie Industrială, la altă disciplină sportivă.

Anii au trecut, s-au închis în clipe cu activități intense, venite dinăuntru și dinafară, pe tărîmuri profesionale diferite: eu, în domeniul filologiei și al creației literare, dumnealui, în tainele Chimiei organice pe care le pătrunsese la cursul și din tratatele savantului Acad. Costin D. Nenițescu (1902-1970) care, împreună cu soția sa, Ecaterina Ciorănescu, a elaborat numeroase procedee tehnologice de preparare a medicamentelor, antidăunătorilor etc.

Și iar a venit momentul să mă întîlnesc cu acest coleg întru sportivitate, de data aceasta, cu savantul Ștefan Manea, de fapt nu numai cu dumnealui în persoană, ci și cu produsele cunoscute în farmacii ca „leacuri” naturale din plante, dătătoare de sănătate, întăritoare de imunitate, prevenind astfel numeroasele boli apărute sau reapărute în epoca modernă. Imediat după 1990 –an în care a înființat Societatea Comercială HOFIGAL din București, îndeplinind funcția de director general pînă în ultima clipă a vieții sale. Adevărata reîntîlnire a avut loc la Craiova, la Festivalul de Epigramă, organizat prin strădania onorantului nostru confrate – Excelența Sa Ambasadorul Petre Gigea-Gorun, prieten și consătean al savantului – ambii sînt fii ai comunei Goicea din cîmpia doljană. Acest festival anual reunea epigramiști din toate zonele locuite de români, deci și din R. Moldova și din Bucovina de Nord, realizîndu-se, astfel, chiar și pentru cîteva zile, România Mare. Ștefan Manea se comporta ca oricare dintre noi, stătea alături de epigramiști, în sală, la masă, în curtea pensiunii. Era un spirit superior, cu umor, ca oricare român și, mai ales, ca orice oltean. A încurajat valorile afirmate la concursuri, contribuind la sponsorizarea premiilor obținute de participanți. În conversațiile în care informațiile științifice redate pe înțelesul tuturor se împleteau cu poante ascuțite, am aflat virtuțile benefice ale multor plante, dar, mai ales ale știrului și lucernei

Și iată că acest Mare Om, de o modestie exemplară, ne-a dat ultima întîlnire nouă, celor care l-am prețuit, la plecarea sa de pe pămînt, ca să-și adăpostească trupul la rădăcinile neamului, înălțîndu-și sufletul în nemurire în ziua Înălțării Domnului, pe 17 mai 2018. În fața Capelei Cimitirului Bellu, ne-au întîmpinat șiruri nesfîrșite de coroane de flori, avînd forma unei lacrimi (nu coroane rotunde care s-au „adaptat” noului venit din Apus!), printre care și cea din partea epigramiștilor. În capelă, mulțime de lume – om lîngă om: familia îndurerată, reprezentanți de seamă al HOFIGAL-ului, reprezentanți ai Guvernului, ai Armatei, academicieni, profesori, militari, oameni simpli beneficiari ai produselor tămăduitoare HOFIGAL, un sobor de zece preacucernici preoți și un cor de voci alese, cunoscătoare ale canonului de înmormîntare. La sfîrșitul serviciului religios de aici, și-au exprimat durerea despărțirii de acest om minunat multe personalități prezente. Prima care a susținut un necrolog cuprinzător a fost o Doamnă cu vorbirea clară, îmbrăcată complet în negru, care l-a caracterizat pe cel plecat ca om, i-a subliniat meritele în domeniul medicinei naturiste, contribuția la știința românească, enunțînd și numele marilor personalități din fruntea țării și a științei, care și-au exprimat regretul pierderii celui care a pus întreaga viață în slujba oamenilor. În

omagiul pe care l-am adus, în numele epigramiștilor, am amintit prietenia și sprijinul acordat mînuitorilor de condei ascuțit, de acest Mare Oltean care și-a revărsat izvorul vieții în rîul vieții atîtor oameni, prin produsele pe care, cu mintea, știința și perseverența sa, le-a inventat din plante.

Ștefan Manea s-a născut pe 6 iunie 1937 în comuna doljeană Goicea. A urmat școala generală (de 7 ani) în localitatea natală, apoi Liceul „Frații Buzești” din Craiova (unde își formase spiritul și ministrul și diplomatul de mai tîrziu, Petre Gigea Gorun, născut tot în Goicea, pe 31 martie 1930, care și azi ține sus făclia epigramiștilor la Craiova). A urmat Facultatea de Chimie Industrială din cadrul Institutului Politehnic București, Secția Chimie Organică, unde studentul care obținea notă de trecere, la cursul Profesorului Costin D. Nenițescu, se putea considera viitor absolvent.

A fost director al Combinatului Chimic Giurgiu între anii 1976-1987. Cu o putere de muncă rar întîlnită, cu har de cercetător vizionar și cu talent de creator, la 17 aprilie 1990, deci la o jumătate de an de cînd pironul istoriei s-a înfipt în inima istoriei noastre milenare, a înființat Compania HOFIGAL „înhămîndu-se la o muncă titanică și riscînd tot ce avea, mașina, casa, bunuri personale. În plus, avea nenumărate propuneri deosebit de atractive pe cele mai felurite meridiane /…/ Pregătirea temeinică, dar și practică – la 28 de ani, conducea deja, în calitate de director, Fabrica de Medicamente Biofarm, pentru ca, mai tîrziu, să lucreze cîțiva ani la Revista de Chimie CAER – i-a permis să se convingă de imensele avantaje pe care le oferea natura, față de diversele substanțe de sinteză pe care ni le poate pune la dispoziție industria, cea de sinteză prezentînd diferite efecte secundare ce o împing pînă în pragul interzicerii” (DACIC COOL – revista online coordonată de Cecilia Caragea). Acest oltean dotat de Dumnezeu cu inteligență, har și dăruit neamului și țării de pe meleaguri bogate în vegetații, s-a convins că drumul spre sănătate este cel dat de Natură și că e de datoria lui să valorifice flora României pentru România. Numele ales, HOFIGAL, vine de la Homeopatie, Fitoterapie, Galenice. În anul în care ne-a părăsit avea în portofoliu peste 450 de suplimente alimentare, produse cosmetice, ceaiuri și tincturi (Cf. Bianca Dorobanțu, Forbes Staff). A deținut 121 de brevete care s-au transformat în remedii naturiste. I se spunea „omul în viață cu cele mai multe brevete de invenții de pe planetă”. Să nu uităm faptul că această Companie este în continuă relație cu medicii. În 2003, a deschis Centrul de Terapie Naturală „Alexandra” din orașul prahovean Breaza, iar în 2006 a deschis Centrul Medical „HOFIMED” în București, cu metode de diagnostic și tratament care să contribuie la stimularea forțelor proprii de refacere și autovindecare a organismului fără a produce reacții adverse. HOFIGAL a organizat și propria rețea de farmacii, deși produsele sale se găsesc în toate farmaciile din țară. În cele proprii, produsele au preț de producție. Compania are, de asemenea, un colectiv propriu de cercetători. A fost o perioadă în care Compania avea în jur de 400 de angajați, iar în 2016, un număr mediu de 185.

Ștefan Manea a acordat importanță tuturor bolilor care ne fac viața grea, insistînd asupra acelora care, încet sau repede, ne mută din viața pămînteană la viața veșnică. În noiembrie 2016, ne avertizează că „Organizația Mondială a Sănătății spune că pînă în 2030 diabetul va reprezenta a șaptea cauză de deces la nivel mondial” și că „România se situează printre țările cu cea mai mare prevalență a diabetului zaharat din Europa”. În interviul realizat de Laura Dumitrache, recomanda Fitodiab, supliment alimentar cu acțiune hipogliceminală și de scădere a colesterolului. El are în compoziție pulbere de afin, dud alb, teci de fasole și mesteacăn – plante culese și prelucrate. A fost, de asemenea, preocupat de neiertătorul cancer. În ziua în care s-a anunțat Plecarea sa, pe 15 mai 2018, Mariana Butnaru scrie în Gazeta de Sud Logo:

„Chiar în momentul în care scriem acest comunicat de presă, se află sub tipar cartea Secrete pentru o viață fără cancer – un interviu fluviu realizat dintr-o perspectivă nouă și dinamică, cu multe dezvăluiri în care reputatul cercetător invita la respect și grijă față de propria sănătate și oferă ghidaje complete de a preveni această teribilă patologie care se află într-o creștere îngrijorătoare în România”. Este imposibil ca într-un articol omagial să ne referim la toate realizările sale. Ținem, totuși, să facem cunoscut cititorilor, care vor fi surprinși, că plantele cele mai benefice sănătății sînt știrul și lucerna. De asemenea, fără a face reclamă sau contrareclamă, iată ce am aflat din interviul pe care i l-a luat, lui Ștefan Manea, Laura Dumitrache: „Nu aș recomanda cartoful nici copiilor, nici adulților”. Ei ce ziceți? există oare român care să nu mănînce cu poftă niște cartofi prăjiți sau un piure cu un șnițel pufos? Dar de ce nu recomandă Ștefan Manea cartoful și – culmea! – nici mazărea? „În primul rînd că sînt dintre legumele «hrănite» cu cele mai multe pesticide care perturbă sistemul endocrin și afectează creșterea copiilor. Pesticidele care practic se află peste tot sînt vinovate de la alergii și afectarea memoriei pînă la diversele tipuri de cancer – tiroidă, colon, ficat, sîn, prostată… În al doilea rînd, pentru că în cartof se găsește solanină, o substanță cu acțiune toxică, dacă e ingerată în cantități mari. În special atunci cînd are tuberculi, cantitatea de solanină se află la apogeu /…/ Cartoful dulce nu conține blamata solanină, dar nu are gustul cartofului cu care –adăugăm noi – se desfată românii”.

Prin realizările sale, Ștefan Manea a contribuit la ridicarea prestigiului României, demonstrînd potențialul formidabil al florei românești. Acest om cu știință de carte cît pentru o generație, cu mîinile proprii cultiva plantele în condiții avansate de ecologizare și a produs diferite preparate. Plecarea sa dintre noi constituie o mare pierdere. „A murit subit, luni dimineața, 14 mai 2018. A mers, ca de obicei, la birou, unde a semnat actele necesare, ordine de plată, după care brusc s-a simțit rău și, după cîteva minute, a decedat” (interviu cu Bianca Dorobanțu).

Mă întorc la Capela Cimitirului Bellu, unde miam luat adio de la Ștefan Manea, i-am simțit tristețea că pleacă înainte de a-și realiza multe proiecte. Dar l-am văzut iar la Craiova, alături de diplomatul Petre Gigea Gorun, ascultînd și amuzîndu-se de poantele epigramelor pe diverse teme și minunîndu-se de ingeniozitatea condeielor închinate HOFIGAL-ului:

Adevăr

Natura-i dascăl, Ne învață

Pe toți un lucru capital: Ți-asiguri sănătatea-n viață Cu leacuri de la HOFIGAL.

Recomandare

Cînd sănătatea și natura

Se-mbină-n tine cordial, Îți recomand să ții și cura Lui Manea de la HOFIGAL.

Salavarea

De vrei remedii naturale

Cînd simți că te îneci la mal, În vremile-astea anormale, Normalu-nseamnă HOFIGAL.

Gînd de epigramist

Confrați ai mei, prietenește, Vă spun acum ca și-altădată Că HOFIGAL tămăduiește Și trup, și spirit, totodată.

Ștefan Manea rămîne unul, poate cel mai mare, dintre cercetătorii români în domeniul plantelor medicinale. A fost un izvor de viață, un rîu, un fluviu uriaș care, deși s-a revărsat în Marea Veșniciei, prin tot ce a făcut pentru oameni, nu va muri, va trăi pentru oameni odată cu HOFIGAL.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Arma Luminii – Crucea –

Christos a înviat! - spunînd cu sufletul curat, în candelă aprindem stele. ISUS, pe Cruce răstignit, din cuie, în ruga noastră suie și-ntinde peste EU un arc de curcubeu. În iureșul vieții, în goana nebună, SPERANȚA noastră e în mantia de Lună. Sufletul, sol din Soare, pe mantie brodează Arma Luminii cu razele sale, iar din Pomul Vieții, din care a gustat Prima Femeie și Primul Bărbat din primul veac, culegem mărgăritare, unind clipa lumii prin viu grai cu eternitatea Pomului din Rai. În candelă, se aprind stele în Cerul-Înaltul, și-n mantia Luminii parcă am fi altul. Sîntem oglinda Timpului trecut, în care se reflectă tot ce-am făcut. Și, dacă sîntem buni sau răi, Dumnezeu ne iartă, noi fiind Fiii săi.

În țara noastră – Grădină a Maicii Domnului (cum Sfîntul Părinte de la Roma o numea), albastră ca vălul Său -, a bătut o inimă generoasă, ce palpita pentru Istoria acestui pămînt.

TUDOR – nume predestinat pentru ca pămîntul țării să fie apărat –, avînd în inimă Arma Luminii, cu sufletul său, sol din Soare, a-ntins peste țară arc de curcubeu, răstigind sunetul banilor de argint, cînd Iuda chema la Cina cea de Taină.

Oglindă a Timpului trecut, gîndul curat al lui VADIM va dăinui și dincolo de veac. Cu rădăcinile adînc înfipte în Patria-Mamă, el a sădit trandafirii roșii, galbeni, albaștri în inimile noastre, în cîntecul serii, parfumînd dorul depărtării. Acum avem mustrări de conștiință că n-am știut să prețuim Trandafirul fără spini. În gînd, însă, se ascund dorințe care, pe aripi de neputințe, încearcă să zboare în depărtare, poposind peste spini în amintiri, cu dorințe sfinte, și peste morminte.

Sălășluind în noi, gîndul ne declară pace și război. Depinde de noi.

Să ne-amintim cum, încrezător în bunătatea lui Dumnezeu, Tribunul se ruga:

Pagini antologice

Moartea

Reginei Elisabeta (2)

Iar aici, în România, instinctul ei îi spunea că se petrec mari prefaceri, pentru care sufletul ei nu era pregătit, pe care mintea ei nu le pricepea. Vedea numai lămurit că România zilelor ei dispărea, că alta nouă se înălţa pe ruinele ei, o Românie a altor oameni şi a altor credinţe. În lumea aceasta i se părea că este o rămăşiţă fără rost a vremurilor duse. Mîndria ei suferea de această supravieţuire. Simţul ei estetic era jignit de acest anacronism. Sufletul ei o îndemna să plece mai repede dintr-o lume în care nu mai avea ce căuta. Singurul ei dor era deci să moară, să moară cît mai repede. Pe de altă parte, simţămintele ei creştineşti, credinţa ei într-o viaţă viitoare şi în fericirile ei o făceau să privească moartea fără teamă, cu o seninătate împinsă aproape pînă la voluptate. Ai fi zis că nici nu mai trăieşte printre vii, că pe jumătate s-a rupt de viaţa pămîntească. Nu-i mai plăcea să stea decît la Curtea de Argeş, să rămînă ceasuri întregi lîngă momîntul regelui, pe lespezile înseşi sub care ştia că în curînd va odihni şi ea. Cu vreo două săptămîni înainte de-a muri am fost în audienţă la dînsa. M-a izbit insistenţă cu care mi-a vorbit de moarte, de nerăbdarea cu care aştepta trecerea ei în lumea cea de veci, iar cînd, în ajunul morţii, doctorii se căzneau să o smulgă din ghearele ei, ea spunea necontenit: „De ce nu mă lăsaţi să mor, nu vedeţi că pe lumea aceasta nu mai am nici loc, nici rost!?...“.

Şi astfel, soarta va fi voit ca prima regină, ca şi primul rege al României, să fi murit deopotrivă de singuri în splendoarea fastului lor regal. El, părăsit de o ţară unde prin munca răbdătoare a unei jumătăţi de

,,Doamne!

Fii bun cu copiii acestui pămînt

Botează-i cu Duhul Sfînt.

Învață-i pe toți să se roage

Pune-le Evanghelia în desage.

Ferește-i de izolare, bătăi și viol

Să nu se mai toarne pentru-o țigară și-un pol.

Ei știu că afară-i dezmățul în toi

Și-n libertate zburdă marii ciocoi.

Apocalipsa o provoacă cei de afară

Nu cei din colonia penitenciară.

Mafioții, cei care țara au ruinat-o

Fac pe experții U.E. și N.A.T.O.

Ce nedreptate barbară:

Unii fură o pîine, alții fură o țară.

Și atunci, unde-i morala?

De ce umilința, mizeria, boala?

Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane.

A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu

Nu-i este mai bine poporului meu.

Mă rog pentru voi, în vremuri infernale, Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale...”.

LILIANA TETELEA

veac îşi închipuise că pusese stăpînire. Ea, străină într-o ţară şi într-o lume de care nimic n-o mai lega.

Cu toate acestea, am fi nedrepţi faţă de memoria reginei Elisabeta dacă am judeca-o, regina, numai după sentimentele ei germane, şi dacă am judeca femeia numai după manifestările ultimilor ei ani. Ca regină, Elisabeta de Wied şi-a îndeplinit datoriile către patria ei adoptivă, iar în politică nu s-a amestecat niciodată. Fie din nepricepere, fie din nepăsare, fie de teama soţului ei, căruia nu-i plăcea să împartă cu nimeni puterea. Puţin importă. Fapt este că prin atitudinea ei rezervată a scutit Coroana română de spectacolul pe care atîtea Curţi le-au oferit, şi anume a lipsei de unitate de vedere, a ciocnirii de influenţe contradictorii în sînul însuşi al Palatului Regal.

SĂMÎNȚA BUNĂ Răspunsul era pe drum înainte ca ei să se roage

Motto: ,,Înainte de a Mă chema, le voi răspunde; în timp ce ei încă vor vorbi, Eu îi voi asculta” – Isaia 65.24

Un misionar trăia împreună cu soția sa într-un orășel din Bolivia. Dar, de fapt, se simțea chemat de Dumnezeu către indieni, oameni neglijați, care trăiau în regiuni unde nu existau nici școli, nici spitale.

Într-o zi, pe cînd poverile indienilor păreau a fi tot mai aspre, s-a rugat: „Doamne, doresc așa de mult să merg la ei. Dar îmi mai lipsesc 500 de dolari“. Mai tîrziu, cînd s-a gîndit la rugăciunea lui, s-a simțit vinovat. Nu-I dictase el cumva lui Dumnezeu ce să facă? Și nu se gîndise el prea mult la banii lipsă? În dimineața următoare a mers ca de obicei la poștă. În ultimul timp primise foarte rar scrisori. Și astăzi se afla acolo doar un singur plic desfăcut. El conținea un cec cu 500 de dolari. În plic era și o scrisoare: „Eu sînt o femeie în vîrstă, de optzeci de ani, și mă rog de ani de zile pentru cineva care să meargă la indieni. Alăturat pun 500 de dolari, ca să puteți începe această lucrare pentru Domnul“. Plicul venea din Australia și făcuse pe drum peste trei luni. De-abia aștepta să ajungă acasă să-i spună soției despre plic. În grabă s-a năpustit în mica lor locuință și a strigat către soție: „Dragă, cînd poți, împachetează lucrurile, căci mergem la indieni“. A fost un punct de cotitură în viața lor și apoi și în viața indienilor printre care au lucrat de atunci mulți ani și cărora le-au dus vestea cea bună despre Isus Christos.

Este posibil și astăzi să avem parte de asemenea experiențe de credință? Putem și noi trăi așa ceva? Da, desigur! Și noi, tu și eu, putem să le trăim personal, nu doar să citim despre ele.

O singură dată în 45 de ani influenţa ei s-a exercitat, altfel în chipul cel mai funest, cînd a voit să însoare pe principele Ferdinand cu domnişoara Văcărescu. Proiectul era absurd, în contradicţie vădită cu rostul însuşi la noi al unei dinastii străine. Adevărul este că a fost atunci victima unei adevărate bande de şarlatani, în fruntea căreia se afla secretarul ei elveţian numit Scheffer, care, abuzînd de starea bolnăvicioasă a reginei, prin spiritism şi alte mijloace, au convins-o că unirea dintre moştenitorul tronului și descendenta uneia din cele mai vechi familii boiereşti din ţară corespundea dorinţei întregului popor. Suverana a plătit de altminteri scump această unică incursiune în domeniul politicii, enunţarea însăşi a unui atare proiect a stîrnit în toate cercurile şi în toate partidele o furtună de protestări. Căsătoria a fost împiedicată, şi regele, cumplit în asemenea împrejurări, a trimis-o la Neuwied, ca printrun exil de mai mult de 2 ani să se pocăiască de greşeala ei şi de încurcăturile pe care le pricinuise.

În schimb, de toate atribuţiunile fireşti ale unei regine s-a ocupat nu numai dintr-un simţămînt de datorie, dar cu inimă şi cu pasiune. Operele de binefacere nu au avut o protectoare mai devotată, nu a fost suferinţă omenească

spre care să nu se încline compătimirea şi sprijinul ei. Nobilimea scăpătată, surorile de caritate, spitalurile, orfanii, văduvele, infirmii, tuberculoşii, orbii, peste toţi s-a întins cu o regală dărnicie nesfîrşita ei caritate. Faţă de răniţi şi-a făcut datoria la 1877 mai presus de orice laudă, a reuşit chiar să-şi asigure în popor o reală popularitate, care făcea din porecla „Mama Regina“ mai mult decît un nume izvorît din retorica oficială sau din linguşirea curtenilor. Dorinţa ei de alinare a durerilor ce le vedea în jur împingea sufletul ei nobil să nu cunoască nici hotare, nici măsură. Era în stare să dea tot ce avea şi ce nu avea, nu o dată oameni fără scrupule au abuzat de acest exces de bunătate pentru a îi exploata fără ruşine naivitatea şi generozitatea. „Vatra Luminoasă“, spre pildă, a degenerat într-un scandal public; pentru orbii ei se împrumutase pe poliţe în toate colţurile Europei, iar regele Carol a trebuit să plătească datorii nebănuite de zeci de mii de lei, şi statul să intervină spre a salva fiinţa şi prestigiul compromis al azilului. (va urma)

I.G. DUCA

File de istorie

Bogdan I – Întemeietorul statului românesc independent Moldova şi al dinastiei Bogdăneştilor (Muşatinilor)

Bogdan I era originar din Țara Maramureșului, unde documentele menționează existența, în Secolul al XIV-lea, a șapte cnezate, care, așezate pe văile rîurilor maramureșene erau numite cnezate de vale.

Cel mai important a fost cnezatul Cuhea al Bogdăneștilor, situat pe valea Vișeului și pe cursul superior al Izei. El era format din 17-18 sate la care ulterior se adaugă altele (vreo 4-5 sate). Centrul cnezatului era la Cuhea, reședința familiei voievodale, din care se trage Bogdan I, întemeietorul Moldovei. Întrucît cnezatele erau centre de rezistență românească împotriva expansiunii maghiare, cnejii erau aleși de juzii sau cnejii sătești și, apoi, realeși încît dregătoria cnezatului devenea ereditară, conform vechiului drept românesc nescris (jus valachicum). La rîndul lor, cnejii locali alegeau un voievod al tuturor românilor din Maramureș (Vayvoda Olachorum de Maramurisio). Această funcție de voievod al Maramureșului a aparținut și lui Bogdan I.

Întrucît urmașul lui Carol Robert, Ludovic de Anjou (1342-1382) în politica de expansiune avea nevoie de îndepărtarea tătarilor de la hotarele regatului maghiar și de ajutorul cnejilor români (pe care-i socotea vasali), a trimis la 1343 o armată puternică spre Răsărit, în ținuturile de unde năvăleau tătarii. Din aceasta făceau parte și românii maramureșeni conduși de voievodul lor, Dragoș. Tătarii sînt înfrînți și alungați peste Nistru, în cîmpiile de la nordul Mării Negre (așa-numitele ,,părți tătărești”) și în Crimeea.

Dragoș întemeiază un stat în nordul Moldovei (Moldova Mică) cu capitala la Baia. Statul era restrîns ca întindere și reprezenta, de fapt, un ținut de apărare, de genul celor înființate de Carol cel Mare la granițele Imperiului său. Dragoș Vodă este considerat astfel primul descălecător. De numele lui este legată și legenda populară Dragoș la vînătoare (de zimbri). El domnește puțin (1352-1353) și se află sub vasalitatea lui Ludovic de Anjou. Urmașii săi, Dragoșeștii, au același statut: Sas (1354-1358), fiul lui Dragoș, Balc (1359), fiul lui Sas și nepotul lui Dragoș. Lupta împotriva tătarilor era, pe lîngă o realitate istorică, și un pretext pentru regalitatea maghiară de a-și extinde autoritatea în ținuturile românilor. Sînt evidente tendințele desființării vechilor alcătuiri politice românești și libertățile acestora și de a le supune.

Voievod al Maramureşului şi domn al Moldovei timp de 4 ani În calitate de voievod al Maramureșului, Bogdan I încearcă să dezlănțuie o revoltă generală în Maramureș (1349), dar eșuează. Zece ani mai tîrziu, forțele locale din Moldova organizează o răscoală puternică împotriva penetrației maghiare. Se pare că nu în acel an, ci mai tîrziu (sfîrșitul anului 1363), Bogdan I, în înțelegere cu căpeteniile din Moldova, pornește acțiunea de scuturare a suzeranității maghiare după ce, prin meritul lui Dragoș, fusese înlăturat jugul tătarilor. Are loc al doilea descălecat din Maramureș, de data aceasta, cel hotărîtor, acțiunea lui Bogdan I (se pare deci că nu la 1359, ci la 1363) este încununată de succes: alungarea lui Balc din Moldova Mică și, prin ajutorul primit de la forțele locale (populația Moldovei), unirea tuturor formațiunilor politice de pe teritoriul Moldovei și întemeierea statului. Pierderea acestui însemnat teritoriu românesc l-a determinat pe Ludovic de Anjou să încerce timp de cîțiva ani scoaterea lui Bogdan I din Moldova. Dar nereușind, recunoaște prin Diplomă regală (2 februarie 1365) ieșirea Moldovei de sub suzeranitatea Coroanei Sf. Ștefan.

Soția lui Bogdan I a fost Maria, de origine poloneză. Fiul lor s-a numit Lațcu. Data morții lui Bogdan I nu este certă: 1365 sau 1367. Ultima poate fi mai exactă, deoarece, dacă la 1363 s-a produs descălecatul lui Bogdan I din Maramureș, iar la 1365 e recunoscută independența Moldovei, înseamnă că domnia lui a fost foarte scurtă.

Bogdan Întemeietorul

Opera lui Bogdan I este asemănătoare în multe privințe cu cea a lui Basarab I. Și Bogdan I este Întemeietorul de Țară și dinastie. Acțiunea de unificare s-a realizat tot prin luptă și tot împotriva expansiunii maghiare și a tătarilor. Numai că în cazul Moldovei, deși acțiunea de întemeiere a fost rezultatul factorului intern, determinant ca și la întemeierea Țării Românești, aici au existat descălecători cerți (Dragoș, Bogdan), iar în Țara Românească Negru Vodă (Radu Negru al cronicilor) este considerat de unii doar un personaj de legendă.

Ceea ce rămîne de bază este că Bogdan I a avut un rol esențial în acțiunea de întemeiere, ca și Basarab I. Faptul este dovedit de numele statului întemeiat, care inițial s-a numit Bogdania, de la numele adevăratului întemeietor. De unde s-a ajuns la numele dat dinastiei: Mușatinii După fiul lui Bogdan I, Lațcu, urmează un anume Costea voievod, menționat în pomelnicul Mînăstirii Bistrița, căsătorit cu Margareta, fiica sau nepoata lui Bogdan I. Cum Margareta este mama certă a celor trei frați (Petru, Roman și Ștefan) care îi urmează în această ordine, pe rînd, lui Costea la tron, cum drepturile la domnie nu s-au transmis niciodată prin femei, cei trei frați nu puteau fi ai Margaretei Mușata (cum apare ea în documente) ci ai lui Mușat.

Personajul inexistent Mușat devine Costea Voievod. Mușatinii sau Bogdăneștii sînt deci urmașii Întemeietorului statului și dinastiei, Bogdan. Bogdan I reprezintă în Istoria Românilor al doilea descălecat al Moldovei, dar pe adevăratul Întemeietor ,,a toată Țara Moldovei”, începutul istoriei Moldovei. Bogdan I este simbolul și purtătorul independenței, domn neatîrnat, ,,singur stăpînitor” ca și Basarab I.

Moștenirea lui constă tocmai în acest mare dar de unificator și eliberator.

Ctitor de aşezăminte

În scurta domnie, lasă Țării Moldovei lăcașuri bisericești, ctitorii, altare ale ființei de neam. Îi sînt atribuite de specialiști o biserică de lemn la Volovăț, o biserică de piatră numită Biserica Bogdăneștilor, situată lîngă actuala Mînăstire Rîșca, dar pe care tătarii au distrus-o în anul 1510, și, mai ales, Biserica de la Rădăuți, unde este înmormîntat și care devine necropola Bogdăneștilor. Săpăturile arheologice au permis recuperarea costumuui cu care fusese înmormîntat: o tunică de cavaler împodobită cu 63 de nasturi de argint, aur și email verde; 33 la gît, la genunchi, și cîte 15 în lungul fiecărui antebraț. La mîna stîngă se afla un inel de aur masiv, încrustat cu email negru și o inscripție cu caractere arabe, incizată ulterior, nedescifrată.

Din porunca lui Ștefan cel Mare, care se socotea deopotrivă os de Bogdan și de Mușatin, deasupra mormîntului lui Bogdan I a fost așezată o piatră funerară cu inscripția în limba slavonă ce pomenește pe străbunul său, bătrînul Bogdan Voievod: ,,Cu mila lui Dumnezeu Io Ștefan Voievod, domnul Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit acest mormînt strămoșului său bătrînul Bodan voievod, în anul 6988 (1480), luna ianuarie, în 27”.

MIRCEA PÎRLEA

LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN Prof. dr. IOAN CORNEANU

Biserica Bogdana din Rdui

Biserica ,,Sf. Nicolae” (Bogdana) este considerată a fi cea mai veche construcție bisericească de zid din Moldova, fiind ctitorită de voievodul Bogdan I, întemeietorul statului feudal moldovean.

Mînăstirea Bogdana datează din perioada de constituire a statului feudal moldovean. Inițial, locul unde a fost construită biserica era în mijlocul unor codri seculari. Biserica ,,Sf. Nicolae” a

fost zidită de voievodul Bogdan I (1359-1365) în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru izbînzile obținute în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber și independent la răsărit de Carpați, în Țara Moldovei. El a ales această biserică spre a servi drept necropolă domnească atît lui, cît și urmașilor familiei sale, aici fiind îngropați domnitorii Moldovei pînă în timpul lui Alexandru cel Bun, dar și rudele familiilor domnitoare.

Biserica a îndeplinit în decursul timpului un rol istoric, religios și cultural deosebit. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun (14001432), biserica a devenit reședință episcopală, episcopii de Rădăuți avîndu-și reședința în incinta mînăstirii. Între anii 1479 și 1482, Ștefan cel Mare a pus pe mormintele a șase domnitori ai Moldovei lespezi frumos sculptate, decorate cu motivul obișnuit al împletiturilor, deosebite de la o lespede la alta, avînd inscripții în limba slavonă. La intrarea în biserică, se află o pisanie datînd din perioada lui Bogdan al III-lea (1517). Biserica a fost restaurată în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, care i-a adăugat un pridvor închis în față în anul 1559 și a înlocuit chenarele unor ferestre cu altele noi, de factură gotică. În Secolul al XVII-lea și la începutul Secolului al XVIII-lea, aici au fost copiate mai multe lucrări bisericești (un tetraevanghel în limba slavonă - 1613 etc.). În anul 1744, episcopul Varlaam (1734-1745) a înființat aici o tipografie în care a tipărit mai multe cărți bisericești, printre care și Ceaslovul din 1745, aflat și astăzi în colecția Mînăstirii. Totuși, în 1750, odată cu alegerea episcopului Iacob Putneanul ca mitropolit al Moldovei, tipografia a fost mutată la Iași.

Mînăstirea Bogdana, astăzi

Ca urmare a lucrărilor efectuate în ultimul deceniu al Secolului al XX-lea, s-a înlocuit în 1996 catapeteasma degradată din lemn de tei a Bisericii ,,Sf. Nicolae” cu una nouă din lemn de stejar, iar în 1998 s-a finalizat construcția unui corp de chilii și a unei biserici noi, cu hramul ,,Sf. Ierarh Leontie de la Rădăuți”.

Mînăstirea Bogdana ­ cca. 1898

Polemici « Controverse

Partidul Comunist Român – o poveste inegalabilă pe care nu trebuie să o uităm

(urmare din pag. 1)

La fel, nici majoritatea celor din conducerea PCR-ului din 1921 nu erau etnici români. Dar... destinul a vrut ca în cele două țări partidul comunist să devină motorul dezvoltării naționale – dînd un nou sens naționalismului – departe de accentele etniciste.

Am scris un prolog destul de lung, pentru a explica modul în care un personaj complex, considerat unul din demonii istoriei, Iosif Stalin, a schimbat cel mai nou sistem social politic și economic aplicat pînă acum, comunismul original, creînd unul mult mai adaptat societății de atunci și mai pragmatic, care a produs miracole economice și de dezvoltare socială, de educație și chiar de conștiință, dar și victime cumplit de multe.

Stalin și transformarea comunismului

Stalin era gruzin – osetin – și, ca o picanterie, există o îndepărtată legătură de sînge între osetini și români, mai ales cu cei din zona Moldovei; lui Stalin i se datorează schimbările esențiale ale comunismului. El transformă comunismul leninist-troțkist, pe care l-am numi azi progresist, într-un comunism al dezvoltării naționale forțate, pe toate planurile!

Stalin a înțeles că visele lui Buharin despre agricultură și meșteșuguri nu vor fi capabile să asigure nici măcar subzistența uriașei țări - ci rolul acesta revenea industriei. Așa că a început dezvoltînd energetica, înțelegînd importanța sectorului, iar prima sa mare lucrare a fost barajul - Hdrocentrala Niprului, Dneproges, urmat de sute de hidrocentrale și termocentrale, bazate pe cărbunele din ,,inima energetică a Uniunii, Donbass. A urmat apoi industria grea, siderurgia, construcția de mașini – supunînd poporul unui efort extraordinar, dar realizînd un miracol al dezvoltării economice. Un aspect important – Stalin NU a făcut asta din ,,inspirație” –ci după ce s-a consultat cu cei mai buni economiști, ingineri și alți specialiști de marcă. Vă aduce asta aminte de ceva? Cu siguranță… dar nu e tot!

Stalin a înțeles că agricultura individuală nu asigură hrana numeroasei populații, o populație întinsă pe zone diferite, care necesita o redistribuire a unei producții controlate, nu pe modelul face fiecare ce și cum dorește. Da, a folosit metode dure, au fost crime, dar foametea din 1932-1933, inclusiv episodul ,,holodomorului”, nu a existat după colectivizarea începută în 1928-29 și terminată în 1937. Stalin a declanșat cea mai mare campanie de alfabetizare - peste 100 de milioane de sovietici au învățat să citească și să scrie. În artă, URSS a devenit un promotor de prim rang al curentelor moderniste și postmoderniste – inclusiv un artist genial precum Brâncuși a fost promovat în URSS.

Așa cum spuneam, una dintre marile schimbări aduse de Stalin a fost transformarea comunismului inițial, renunțarea la ideile pe care acum le numim ,,progresiste” - de libertinaj sexual, de internaționalism și anti-naționalism, de atacuri violente la biserică și credință. Stalin, fost elev de seminar, a înțeles importanța Bisericii în conștiința rușilor și a ortodocșilor, în general. Așa că i-a lăsat pe ruși să se roage, iar Biserica nu mai este atacată, ci tolerată. Nu este dărîmată nici Catedrala Vasili Blajenîi din Piața Roșie – așa cum doriseră troțkiștii în anii ’20, atunci opunîndu-se comisarul pentru cultură, Lunacearski. În spațiul românesc, sovieticii, care au făcut prăpăd în 1941 și mai ales în primul deceniu după 1944, nu au dărîmat Biserica Mazarache, simbol al Chișinăului, care domina orașul de pe colină – și care a fost ascunsă după blocuri… după ,,căderea” comunismului, nu în perioada aceea!

Naționalismul este văzut de Stalin ca un pericol doar în cazul în care este folosit pentru crearea de conflicte în societate. Așa că Stalin a creat un naționalism sovietic, bazat pe mîndria dezvoltării, a puterii statului și Armatei Roșii, dar s-a ferit de promovarea etniei dominante, deci de dezvoltarea naționalismului rușilor. Poate acesta este și motivul pentru care a existat partid comunist în toate republicile URSS, cu excepția celui al… RSFS Rusă! Da, nu a existat Partidul Comunist al RSFS Rusă, ci se considera că PCUS – al URSS este reprezentativ pentru Rusia!

În fine, Serviciile secrete… Deși Stalin este învinovățit de ,,milioane de crime” comise de NKVD, iar Beria este văzut ca mîna cu care a comis crimele, adevărul este mult diferit. În primul rînd, situația era de așa natură, încît duritatea era văzută ca singura soluție; nu numai în URSS, ci în întreaga lume. În al doilea rînd, NKVD scăpase de sub control, iar sub Nikolai Ejov are loc ,,marea epurare” (1936-1938), ba chiar și o tentativă de a lua puterea supremă. Teroarea NKVD este stopată de Stalin prin numirea lui Beria și executarea lui Ejov. Asta nu înseamnă că nu au mai fost victime ale uriașei transformări în mișcarea-i neînduplecată…

Pe scurt, Stalin și Partidul Comunist de sub comanda sa au creat marea URSS, o forță de nivel mondial, cu o dezvoltare economică impresionantă – inclusiv cu realizări de cel mai înalt nivel științific. De asemenea, ca medie per locuitor, populația URSS a atins un nivel al educației mult peste orice țară din lume. Și, să nu uităm, Stalin, cu toate greșelile și nenorocirile care i se pun în seamă – pe bună dreptate sau nu – a fost sufletul și mintea necruțătoare a rezistenței și apoi a victoriei asupra nazismului.

PCR – un parcurs cu etape complet distincte

De ce am scris atît despre Stalin la centenarul Partidului Comunist Român? Pentru că sistemul comunist în varianta lui Stalin a fost modelul dezvoltării statelor comuniste, în primul rînd economic și educațional – dar și ca atitudine națională. Din păcate, de multe ori, mai ales la instaurare, sistemul a adoptat o atitudine necruțătoare, chiar criminală, generatoare de victime… Și, tot din păcate, apărarea comunismului spune că nu a fost singurul sistem care a produs victime. Toate – dar chiar toate! - au produs! Mai ales sistemul capitalist ,,civilizator” aplicat în Asia, America sau Africa.

De aceea este obligatorie diferențierea dintre etapele existenței și transformării PCR – aspect care trebuie înțeles și promovat de orice român de bună credință. Și un aspect pe care cei ce apar în spațiul public încearcă să îl omită.

1921 – 1944: o apariție reprimată brutal

Prima etapă, care a influențat prea puțin societatea românească, este cea dintre 1921 și 1944. Aici pot fi făcute cîteva remarci: PCR apare pe fondul unei perioade de mare deschidere ideatică din România anilor 1919 – 1922; înființarea PCR este reprimată brutal de autorități, fapt care duce la o adevărată revoltă a unor figuri importante ale intelectualității de atunci. Din presa vremii rezultă că mulți membri ai organizațiilor lucrătorilor erau simpatizanți ai comuniștilor – deci nu se poate spune că, la vremea înființării, nu existau decît puțini comuniști în România.

Primul secretar general al PCR, Gheorghe Cristescu, zis ,,Plăpumarul”, era o figură cunoscută în lumea Bucureștilor. Era proprietarul unui atelier de plăpumi și al unei cîrciumi frecventată de persoane din toate mediile sociale, chiar și cele înalte. De asemenea, fiica

sa, Tita Cristescu, a cîștigat titlul de Miss România în 1926, fiind una dintre frumusețile epocii.

Comuniștii se implică în grevele din perioada Marii Crize, 1929 – 1933, reprimate sîngeros de autoritățile țărăniste și liberale. În anii ’20, mulți activiști PCR se refugiază în URSS, unde sînt pregătiți pe mai multe planuri, nu numai ideologic –de la acțiuni subversive, la conducerea unor colective, aceștia sînt pregătiți de școala sovietică.

1944 – 1945: sub semnul Armatei Roșii

A doua etapă începe cu anul 1944, cînd datorită victoriilor Armatei Roșii apropierea de URSS devine o necesitate pentru cei care urmăreau dărîmarea regimului Antonescu. În primul rînd cercul Palatului, dar și oameni din Siguranță și din Armată iau legătura cu agenți comuniști – așa cum spuneam, excelent pregătiți de URSS pentru activități subversive.

Rolul acestora, în frunte cu Emil Bodnăraș, este important în perioada lui august 1944 – și în săptămînile următoare, împotriva represaliilor germane și pentru preluarea puterii. Ulterior, odată cu intrarea trupelor sovietice, rolul comuniștilor devine decisiv, iar odată cu Guvernul Groza începe, practic, instalarea puterii comuniste – dar nu și a celei naționale.

1947 – 1954: Epoca marii prigoane

Acum, în 1945, începe a treia etapă din viața PCR, care se va întinde pînă la jumătatea deceniul 6 – în 1953-1954, deci imediat după decesul lui Stalin. Pentru a menține un control asupra României, Stalin trimite în fruntea instituțiilor persoane de origine evreiască – știind că aceștia vor introduce un regim dur, chiar de teroare, ca represalii după crimele comise de români contra evreilor în Transnistria și în URSS. Sînt prezenți și trimiși ai puterii de la Moscova, iar în România sînt trupe sovietice. Atunci au loc marile condamnări – inclusiv ale unor fondatori ai PCR! –mutări domiciliare obligatorii și o adevărată prigoană contra partidelor istorice, contra românilor cu stare, dar și a unei mari părți a intelectualității.

Colectivizarea începe în 1949 și se încheie în 1962, dar cele mai dure momente se întîmplă în perioada 1950 – 1954. Practic, această perioadă, dominată de personaje fără legătură cu spiritul național, multe (re) venite din afară, este cea mai acuzabilă din istoria PCR. Totuși, acum are loc votarea planului de electrificare a României (de 10 ani, 1951-1960) și începe construirea Hidrocentralei de la Bicaz (1950) și a altor obiective importante pentru o Românie subdezvoltată și devastată de război.

1954 – 1958 și 1958 – 1964: revenirea națională

Etapa a patra, 1954 – 1964 - sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu Dej, începe o politică de revenire națională. Sînt eliminați cei impuși în funcții de conducere în perioada stalinistă, totul sub privirile oamenilor Moscovei, care nu au obiectat. Mai mult, ca și în etapa anterioară, URSS a ajutat România cu tehnologie și diverse facilitați. De altfel, marea realizare a lui Dej este cîștigarea încrederii depline a Moscovei (oricum, Dej se bucura de stima lui Stalin) iar, ca urmare, trupele sovietice părăsesc România în 1958 – fapt care nu s-a întîmplat în celelalte state din noul Pact de la Varșovia (1955).

Urmează o perioadă de dezvoltare - este finalizată Hidrocentrala de la Bicaz și se construiește Vidraru, apoi se construiesc întreprinderi, căi ferate, cartiere de locuințe etc. De asemenea, începe deschiderea internațională a României.

De menționat că în 1964 sînt eliberați din pușcării ultimii deținuți politici. În concluzie, această a patra etapă este de transformare a comunismului întrunul de orientare națională, schimbare care va fi definitivată sub Nicolae Ceaușescu. â

Polemici « Controverse

1965 – 1980: inegalabila epocă Nicolae Ceaușescu

În fine, etapa a cincea, care începe cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, ca secretar general al PCR, și se va întinde pe aproape 15 ani, pînă în 1980 – se caracterizează printr-o dezvoltare fără precedent a României, pe toate planurile: economie, rol internațional, cultură, știință, educație, sănătate, sport, investiții în turism, nivel și condiții de trai, siguranța vieții etc. Realizările și investițiile acestei perioade sînt colosale – ar trebui pagini întregi pentru a fi enumerate – și ele cuprind TOATE domeniile și în TOATE zonele țării. Sînt reintegrați în societate pe poziții demne de pregătirea lor marea majoritate a foștilor deținuți politici, iar scriitorii interziși sînt repuși în drepturi (cu puține excepții).

Pe plan extern, Nicolae Ceaușescu și PCR scriu o pagină unică în istoria României, cu performanțe greu egalate de puține țări ale lumii: opoziția la intervenția din Cehoslovacia, intermedierea cu succes a relației Israel cu OEP și lumea arabă, relaționarea China –URSS, China – SUA, susținerea luptelor de eliberare din Africa și a dezvoltării statelor africane, implicarea în revenirea monarhiei spaniole, susținerea activă a mișcării de nealiniere, susținerea revoluțiilor populare din America latină etc.

Chiar dacă România dezvoltă relații excelente cu SUA și Europa occidentală, relațiile cu URSS rămîn bune, dar nu apare nici un fel de subordonare – participările în CAER și Pactul de Varșovia fiind avantajos valorificate pentru economia românească. România a devenit vector de prim rang al luptei pentru pace și dezarmare. Absolut remarcabil și imposibil de egalat este recordul de vizite de stat, vizite oficiale și relaționări diplomatice de toate nivelurile, realizat de Nicolae Ceaușescu și diplomații epocii sale.

Sub Nicolae Ceaușescu, PCR devine promotorul naționalismului luminat, fără tendințe etniciste, promovînd prin educație, cultură, turism dar și prin economie tot ce era făcut în România de „români, maghiari, germani și de alte naționalități”, cum menționa șeful statului în toate discursurile. Același naționalism se manifestă prin promovarea studiilor și cercetărilor istorice, insistînd pe aprofundarea unor figuri marcante – Burebista, Mircea cel Mare, Cantemir, Bălcescu, Cuza – și chiar s-a revenit asupra figurii Mareșalului Ion Antonescu. Se acordă o importanță cu totul specială studiului literar, dar și publicării unor serii de opere ale clasicilor români, plus cercetări de excepție ale creației folclorice. Creația literară este formidabilă, iar pleiada – Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, Dinu Săraru, Fănuș Neagu, Octavian Paler, DR Popescu, Nicolae Breban ș.a. – scrie un uriaș capitol al culturii. La fel cineaștii sau muzicienii! Nicolae Ceaușescu aprobă manifestări naționale - festivalul ,,Cîntarea Românei”, în Cultură, și ,,Daciada”, în Sport. De asemenea, manifestările inegalabile de cîntec și poezie realizate de genialul Adrian Păunescu au generat creații superbe, rămase în tezaurul patriotismului românesc.

În concluzie, se poate spune că acești 15 ani ai ,,Epocii Nicolae Ceaușescu” formează perioada de glorie a PCR – fiind perioada de maximă dezvoltare a României. Și, da, Ceaușescu preia mult din comunismul național al lui Stalin – fără a introduce duritatea acestuia. Nici nu era nevoie… În plus, Ceaușescu a beneficiat de terenul pregătit de Gheorghiu Dej și de intelectualii care l-au ajutat, în primul rînd Gheorghe Maurer și Alexandru Bîrlădeanu, principalul opozant la Planul Valev.

1981 – 1989: singur împotriva tuturor

A șasea și ultima etapă a PCR - anii ’80 (19811989) sînt dominați de dorința lui Ceaușescu de a se

împotrivi deciziei Occidentului, de a opri dezvoltarea statelor estice prin tăierea creditărilor internaționale. Președintele României a încercat să își ducă la bun sfîrșit planurile de investiții și dezvoltare, suplinind finanțările externe cu un efort uriaș intern. Astfel, construirea unor mari obiective – tronsoane de metrou, ansamblul Casa poporului și arterele centrale ale Bucureștilor, Canalul Dunăre – București, irigarea întregii agriculturi, mare parte din Combinatul Petrochimic Midia, spitale și policlinici, sute de întreprinderi, sute de mii de locuințe etc. etc. s-au făcut prin ,,strîngerea curelei” la nivelul populației. Fenomenul s-a agravat după 1985, cînd Ceaușescu a decis, inexplicabil, rambursarea datoriei externe. Printr-un efort uluitor, marcat de lipsuri în alimentație și condiții de trai, România lui Ceaușescu reușește această performanță unică pe plan mondial și în istorie – o țară fără nici o datorie externă!

Și tot ca un vis al lui Ceaușescu, poate utopic, dar care subliniază buna sa credință, a fost acea idee: ,,omul de tip nou”. Inițial, era vorba de ,,omul de tip nou, comunist”. Apoi acesta s-a transformat în omul educat și profesionist, devotat patriei. Un om care, ca eroii din filmele epocii, renunța la orice avantaj pentru a-și face datoria și a-și păstra conștiința curată. O stare care se atinge prin ceea ce se numea ,,înaltă conștiință civică, patriotică și revoluționară”. Da, un vis utopic, poate… Dar oare de ce acele filme rulează și acum, cu mare succes de public?!

Revin… Din păcate, această ultimă perioadă este caracterizată prin transformarea PCR într-o suprastructură dominată total de conducător. Un conducător care, chiar dacă era patriot și avea idei excepționale, devenise o țintă a propagandei și Serviciilor externe – dar și un obstacol pentru liderul sovietic, Mihail Gorbaciov. Practic, PCR devenise un partid fără personalitate, total supus conducătorului – nu pentru că acesta ar fi impus voința sa cu forța, ci pentru că liderii PCR știau că așa își vor face viața comodă, în condițiile în care Ceaușescu ducea tot greul țării. Așa încît, odată cu căderea și executarea lui Ceaușescu, nici unul dintre foștii săi apropiați NU a fost în stare să ridice steagul PCR, să se expună. De altfel, puterea ,,democratică” venită la putere a avut grijă să îi arunce în pușcărie pe cei din familia lui Ceaușescu și pe membrii Comitetului Politic Executiv al PCR, dar și pe alte personalități din partid.

1990 – 1991: Comunismul –,,pericol” pentru Siguranța Națională

În 1990, PCR este aparent desființat, deși formal situația nu era clară. Apoi, prin Legea Siguranței Naționale din 1991 se pune o barieră apariției unor partide cu denumirea de ,,comuniste”.

Astfel, în Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României, la Art. 3. se arată – ,,Constituie amenințări la adresa siguranței naționale a României următoarele:

h) inițierea, organizarea, săvîrșirea sau sprijinirea în orice mod a acțiunilor totalitariste sau extremiste de sorginte comunistă (…) care pot pune în pericol sub orice formă unitatea și integritatea teritorială a României, precum și incitarea la fapte ce pot periclita ordinea statului de drept;

l) inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii.

În Parlamentul României a existat de altfel aproape unanimitate cînd s-a propus scoaterea în afara legii a PCR – fiind remarcabilă o singură voce care s-a opus: Ion Rațiu! Venerabilul țărănist, revenit din exilul anglo-american, a susținut că NU este democratic ca un partid să fie interzis prin lege, ci trebuie să rămînă la latitudinea cetățenilor dacă vor sau nu să voteze un astfel de partid.

1992 – prezent: marginalizații urmași ai PCR

O primă încercare de revenire a unui partid continuator al PCR este făcută de fostul premier comunist Ilie Verdeț, care înființează, în noiembrie 1990, Partidul Socialist al Muncii, avîndu-i alături pe poetul Adrian Păunescu și pe fostul lider ale tinerilor comuniști, Tudor Mohora. În 1992 intră în Parlament, la limită, pentru ca la alegerile următoare să nu mai prindă ,,pragul”… în mod suspect. În 2003, la doi ani după moartea lui Verdeț, PSM este absorbit de PCR.

Tot atunci, o grupare formată în jurul fostului deputat Constantin Rotaru spune NU dispariției PSM – și reface partidul. Ulterior, se votează la Congres transformarea în PCR… dar Tribunalul respinge denumirea. La ora actuală, partidul se numește Partidul Socialist Român – și se așteaptă o decizie CEDO privind interzicerea denumirii PCR.

Între timp, Tribunalul a aprobat înființarea Partidului Comunist Român Secolul XXI, condus de Constantin Crețu.

Onoare lor!…

Revenind la anii ’90 se cuvine să amintim că o încercare de refacere a PCR a fost întreprinsă de tînărul cercetător de la Institutul de Cercetări Tipografice, Virgil Zbăganu, secretarul sindicatului tipografilor. Zbăganu înființează Comitetul de Reorganizare a PCR, iar presa reacționează dur. În 1992, tînărul intelectual marxist… este găsit decapitat pe o șină de cale ferată! O moarte rămasă misterioasă…

Tot în primii ani după 1990, presa nou apărută dar și ziariști care slujiseră fostei propagande de partid au susținut o intensă prigonire a PCR și a tot ce era legat de ,,comunism”. Cu mici excepții – ziariștii și diverse personalități grupați în jurul lui Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu (Revista ,,România Mare”), Ilie Neacșu (revista ,,Europa”) și Dan Claudiu Tănăsescu (revista ,,Săptămîna”) nimeni nu a luat apărarea PCR.

Concluzie: să NU uităm!

De fapt, blamarea PCR se bazează pe o mistificare – amestecul perioadelor, nediferențierea perioadelor ,,impuse” față de cele în care comuniștii români au preluat puterea, ridicînd România la cele mai înalte cote din istorie, la multe capitole. Nediferențierea perioadei de 24 de ani sub Nicolae Ceaușescu de cea a anilor ’50 este o uriașă nedreptate nu numai față de comuniștii români, dar și față de România. Subliniez aici stupiditatea antinațională actuală, care face să existe mai multe instituții bugetivore care studiază ,,crimele comunismului” – dar NU există nici măcar unul care să studieze ce a făcut bine comunismul! Altfel spus, sîntem gata să ne blamăm propria istorie – dar și să aruncăm la gunoi toate realizările și modul în care s-a reușit.

Pînă la urmă, povestea PCR nu este o rușine pentru România – ci rușinea este a acelora care nu o spun corect: cu petele negre corect puse, dar și cu zonele luminoase evidențiate. Din partea mea, sper să văd cum acest curent, comunismul național luminat, extrem de important pentru evoluția socială a lumii, să revină în prim plan în România.

Închei aici această prezentare, fără nici cea mai mică intenție de a fi trecut prin toate capitolele istoriei acestui extrem de important partid, care a marcat enorm istoria României. Sper ca românii să nu devină într-atît de semidocți încît să considere PCR, așa cum vor ,,partenerii” de azi, răul absolut - sau, mai grav, să-l șteargă complet din memorie. Pe lîngă crime și orori mereu extrase din contextul epocii și scoase strident în evidență, PCR sub Nicolae Ceaușescu a demonstrat că România POATE și e capabilă de realizări mărețe. Ori, dacă alții vor să uităm asta, noi nu trebuie să o facem.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Din lumea teatrului

Și la noi, se cunosc destule exemple de scriitori care și-au risipit talentele practicînd toate genurile și speciile literare. Vezi cazul lui Eliade Rădulescu, Alecsandri, Eminescu, Hașdeu, G. Călinescu, Blaga, Nicolae Iorga, Marin Sorescu. Scriitori totali sau, după o expresie de sorginte renascentistă, uomini universali.

Totodată, există și destule alte cazuri de prozatori, dramaturgi și critici de renume, care și-au surprins cititorii și cu încercări poetice, alcătuite după toate regulile prozodice și de stil, dar cam atît. Creații ocazionate adesea de vreun puseu sentimental adolescentin sau de senectute și risipite ici și colo prin gazete obscure, neapărat sub pecetea pseudonimelor sau, cel mai adesea, rămase în manuscrise. Vezi versurile lui Caragiale, Creangă, Maiorescu, Sadoveanu, Rebreanu sau Lovinescu. Cazul lor întărește adevărul cum că poeții se nasc, nu se formează, și că una este să compui poezii și alta să scrii versuri. Dar și artiștii plastici, muzicienii și dansatorii au trăit această experiență, demonstrînd că între artele lor există legături subterane, care îi împing pe oameni să-și exhibe trăirile așezînd versurile unele sub altele și legîndu-le cu rime. Desigur, cu condiția să aibă, vorba lui Toma Caragiu, suflet de vioară, care se referea la un tip și vînător, și autor de literatură pentru copii, în timpul liber.

Așadar, ce scriitori celebri în alte genuri literare s-au aventurat pe cîmpul literaturii dramatice?

● Eminescu: dramele ,,Dragoș-Vodă”, ,,Mira”, ,,Mureșanu”.

● Negruzzi: satira ,,Muza de la Burdujeni”, vodevilul ,,Doi țărani și doi cîrlani”.

● Slavici: dramele ,,Gașpar Graziani” și ,,BogdanVodă”, comedia ,,Fata de birău”.

● Macedonski: drama ,,Dante Alighieri”.

● Arghezi: satira ,,Seringa”, precum și ,,Neguțătorul de ochelari”, ,,La comisariat”, ,,Dalila”, piesete într-un act, compuse după rețeta teatrului absurd.

● Eugen Barbu: comedia amară ,,Să nu-ți faci prăvălie fără scară”.

● Marin Preda: ,,Martin Bormann”, ,,Tinerețea lui Moromete”.

Dar se cunosc și alți autori cu lucrări dramatice mediocre.

®S-ar putea să fie pentru unii o surpriză că Mihail Sadoveanu s-a exercitat și în teatru, preocupare determinată și de faptul că fusese 8 ani directorul Teatrului Național din Iași, precum și, ulterior, membru în consiliul de administrație. Sadoveanu s-a avîntat pe scenă în anul 1912, cînd i s-au reprezentat comedioarele ,,Ziua Dochiei” și ,,Zile vesele după război”. De asemenea, în perioada interbelică, la solicitarea unor teatre, a realizat dramatizări după romanele ,,Șoimii” și ,,Neamul Șoimăreștilor”, ultima în colaborare cu Mihail Sorbul.

Așa cum am mai scris și cu altă ocazie, piesa ,,Zile vesele după război” este o adaptare după comedia, la fel de ușurică, a scriitorului francez Eugène Labiche, ,,Les vivacités du capitaine”. Pe scurt, subiectul este acesta. În actul I, urmînd linia moravurilor de la începutul Secolului al XX-lea, căpitanul Barbu Asan se întoarce din Războiul de Independență (1878), însoțit de ordonanța sa, și se cazează la

mătușa Raluca Cireșanu, unde sînt bine primiți. Acolo, căpitanul o cunoaște pe tînăra Tudorița, logodită cu profesorul Filitti. Actul II. Bal la cucoana Raluca, pusă în postura de codoașă, fiindcă îi ia deoparte pe Filitti și îi comunică să o lase în pace pe Tudorița, întrucît se va mărita cu nepotul Barbu. Firesc, nepotul protestează. Actul III, tot în salonul cucoanei Raluca. Alexandru Pârlogeanu, epitropul fetei, recurge la tot felul de mașinațiuni, ca să împiedice căsătoria. Dar, intervine ordonanța Țăndărică și rezolvă impasul. Cortina. Lucrare ușurică, lipsită de nerv dramatic și adîncimea psihologică a personajelor. Poate din acest motiv, la prima ei preprezentație pe scenă, ca autor, fusese specificat ,,Anonim”, iar în caietul de sală: ,,Un călugăr de la Mînăstirea Neamț”.

®Frații Teodoreanu au fost 3 la număr: Ionel, Alexandru (Păstorel) și Laurențiu (mort de tînăr în primul război mondial ca pilot în aviația franceză). După cum îi caracterizează poetul Demostene Botez, care i-a cunoscut bine, Ionel și Păstorel erau firi opuse. Ionel era ,,de o candoare romantică de basm, în timp ce Păstorel era frust, realist, cinic, svelt și spiritual, aducînd uneori cînd cu Anatole France, cînd cu Jules Renard”. Criticul Șerban Cioculescu, mai radical, a observat și el deosebirea dintre cei doi: ,,Ionel a rămas, toată viața, un entuziast și un exploziv, nedînd prea mare atenție zicalei cum că haina îl face pe om. Ionel părea un lăutar. Păstorel, dimpotrivă, era un bărbat elegant, butonat, la patru ace, cu baston, ghetre și mănuși grispèrle. Păstorel era un lord”.

Opera lui Păstorel Teodoreanu cuprinde poezii, strînse în volumele: ,,Rodia de aur” (1929), ,,Mici satisfacții” (l931), ,,Strofe cu pelin de mai pentru Iorga Neculai” (1932), ,,Tămîie și otravă” (l932). Să nu utăm nici romanul ,,Hronicul grămăticului Vălătuc” (1928), o carte de o delicioasă savoare arhaică și regională, parodiind stilul lui Ion Neculce. Cartea se adresează unui cerc select de cititori capabili, prin erudiție, gust și rafinament, să discearnă și să aprecieze, cum se cuvine, valoarea paginilor, parfumul lexical și comedia, excelent realizată, a cuvintelor.

Dar, Păstorel a scris și teatru, domeniu în care, din păcate, vocația nu i-a prisosit, sau poate norocul nu i-a surîs chiar de la început, cum se întîmplă adesea în viață. Pe 26 octombrie 1922, a avut loc pe scena Teatrului Național din Iași premiera comediei sale întrun act, ,,V­a venit numirea”. Structural, avem de-a face cu o scriere de tip clasic, în cea mai pură descendență caragialescă, bazată pe comicul de situație, ,,imbroglio” și și ,,qui-pro-quo”, cu personaje amintind de eroii întîlniți în creațiile lui Nenea Iancu. În ciuda acestor similitudini voite sau nu, comedioara lui Păstorel a lăsat impresia unei creații pline de fantezie și cu priză la public. Spre exemplu, personajul Clocotici, de felul său comisar de poliție, aduce cu Ghiță Pristanda. Tot cam de acolo s-ar părea că vine și sergentul Corcoduș. Acțiunea se petrece într-un post de poliție provincială, recent amenajat într-o fostă cîrciumă – un inspector, un comisar, cîțiva sergenți... Eroul principal este noul prefect de poliție, ,,un domn mic cu nasul mare, poartă monoclu și are mustața tăiată englezește”. El fusese anunțat telegrafic de la București că îi sosise și numirea, dar dispăruse nu se știe unde. Cînd apare abia în ultima scenă a piesei, ne dăm seama că nu-i decît

arhetipul celorlalte personaje, bețiv, curvar etc., dar și al politicianului de ieri și de azi.

Altceva însă i-a adus ghinionul lui Păstorel, căci lucrarea, cu incontestabile calități dramatice, a fost bine primită de public și promitea a avea o viață lungă pe scena ieșană. Și, în plus, chiar dacă, la premieră, s-ar fi observat unele inadvertențe, care s-ar fi rezolvat pe parcurs, cum se întîmplă adesea, ce anume a determinat conducerea teatrului să scoată piesa de pe afiș, iar pe autor să nu mai insiste vreodată cu rejucarea ei în altă parte? În seara premierei, totul a mers bine: actorii erau inspirați și, de acolo, publicul cald și dornic în aplauze, atmosfera-atmosferă. Pînă cînd, spre sfîrșit, își face apariția în scenă actrița Anușa Bürger, interpreta dansatoarei Mimi de la cîrciuma ,,Panaioti”: tînără, frumoasă, exuberantă și care cam semăna cu Zoe și Veta. Dar avea și un cusur major: era evreică. Fapt care a stîrnit furia studenților ,,cuziști” de la galerie. În vacarmul general, ei au întrerupt spectacolul dîndu-i o altă interpretare în sală. Huiduielile studenților se intersectau cu aplauzele unei părți a publicului. În sală erau prezenți Mihai Codreanu, directorul teatrului, Mihail Sadoveanu și ceilalți membri ai comitetului de lectură, precum și Demostene Botez, Al.I. Philippide, Iosif Nădejde, Mihai Sevastos, Ion Petrovici din partea publicului. Cronicarul Wlatislavus nota în articolul său, publicat în ziarul ,,Opinia” de a doua zi: ,,În comedia d-lui Teodoreanu am văzut finalul jucat în galerie. În numele ideii naționale niște actori improvizați au arătat ce se ascundea în dosul naționalismului de paradă: o poftă de scandal și manifestații, dorința de zgomot și reclamă... Comedia d.lui Teodoreanu a fost foarte reușită și foarte bine secondată de galerie”.

A doua zi, direcția teatrului a stabilit că: ,,În ce privește recrutarea personalului artistic, nu se poate face vreo deosebire între cetățenii statului pe credințe religioase”, și n-a mai dat atenție evenimentului. Dar, s-au inflamat gazetele de la București, controlate de evrei (,,Rampa”, ,,Dimineața”, ,,Adevărul”), care au cerut pedepsirea studenților vinovați, reparații pentru actrița ultragiată, dar și sancțiuni pentru conducerea teatrului. Chemați să dea socoteală, studenții s-au justificat prostește, scoțînd-o vinovată tot pe actriță, în sensul că, în loc să se pocăiască și să se umilească, fiindcă era evreică, ea a răspuns la protestele tinerilor cu zîmbete și gesturi sfidătoare (sic). Lucrurile degenerînd, cuminte, directorul Mihai Codreanu a demisionat, dar numai după ce a scos piesa lui Păstorel de pe afiș. Și scoasă a rămas pînă-n ziua de azi...

Pînă la comedia ,,Plicul”, reprezentată în anul 1928, Liviu Rebreanu mai scrisese teatru, într-un act, dar în ungurește și fără valoare. Comedia aceasta, în schimb, s-a ridicat la un înalt nivel artistic și e de mirare că astăzi nu se mai joacă pe nicăieri. Am avut privilegiul să o descopăr prin anii ’70, interpretată de cei mai buni actori ai Teatrului de Comedie. Acțiunea se petrece imediat după încheierea primului război mondial, cînd corupția făcea prăpăd în România Mare. În goană după îmbogățirea cu orice preț, primarul unui orășel oarecare (interpretat de Dumitru Rucăreanu) își împinge frumoasa nevastă (Stela Popescu) în brațele șefului de gară (Iurie Darie), ca să pună mîna pe un vagon cu făină. Era în preajma Crăciunului, urmau alegerile, și puțină pîine dădea bine în ochii săracilor. Plicul și nevasta, iată prețul cerut de ceferist. Însă, chinuit de o gelozie tardivă, primarul face plîngere la autorități. Și vine în control un inspector pus pe făcut dreptate: ,,Eu pe unde trec, sting!”. Din nou apare plicul, mult mai dolofan, și lucrurile se rezolvă. De plătit, plătește acarul Ion Taman, căci dreptatea trebuie să triumfe. Exact ca în zilele noastre, cînd datele problemei sînt aceleași.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nicolae Grigorescu – pictorul sufletului românesc

Nicolae Grigorescu s-a născut pe 15 mai 1838 și este primul dintre fondatorii picturii române moderne. Alături de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, a devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale Secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti. A văzut lumina zilei în satul Pitaru (Dîmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1843, cînd îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşi. A moştenit talentul de la unchiul Ghiţă, primul care i-a pus cărbunele în mînă să deseneze. În anii şcolii primare a început să aducă un ban în casă realizînd iconiţe şi vînzîndu-le pe la tîrguri. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi pentru Mînăstirea Căldăruşani. Pentru sfiosul şi delicatul „Nicu” (aşa semna iconiţele), norocul s-a numit tabloul istoric „Mihai scăpînd stindardul”, pus în vitrina unui zugrav, într-o mahala a Bucureştilor. Tabloul a fost văzut de beizadeaua Mitică-Ghica. I-a plăcut şi a ajuns cu „Nicu” la domnitorul Barbu Ştirbei, care i-a dat o sută de galbeni pe el. Dar pasul pentru cariera tînărului atît de modest şi talentat a fost uriaş. I se comandă lucrări la biserici şi toţi meşterii vor ca Nicu să creeze chipurile sfinţilor, că „le face dumnezeieşte”. Toţi stareţii îl iubesc pe zugravul-minune şi ajunge la Agapia, în Moldova. „Toată noaptea visam numai îngeri şi scene religioase. Erau zile cînd tot ce făceam mi se părea trist, fără viaţă, fără armonie; şi atunci îmi venea să las totul baltă şi să plec în lume. Intra o rază de soare şi deodată se lumina şi biserica şi sufletul meu. Pe atunci noi n-avem nici un fel de orientare în artă. Era o carte veche, cu slove chirilice, care ne dădea reţete de la Muntele Athos pentru prepararea culorilor şi cîteva lămuriri despre vîrsta, îmbrăcămintea, viaţa şi însuşirile fiecărui sfînt”. Dar faima sosea înaintea lui. Pentru trei ani, Grigorescu uită de gîndul Parisului (unde voise să plece, dar fusese respins din lipsa de studii) şi lucrează frenetic la biserica Sfinţii Voievozi.

Spre 1861, la finalul superbului capitol Agapia, i se spune „sfîntul Nicu”, nu „meşterul Nicu”.

La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris. Avea douăzeci şi trei de ani şi era dornic să înveţe şi să arate ce ştie. Intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventînd atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rînd desenul şi compoziţia. Se afirmă la un concurs de profil (cu subiectul „Pictaţi un arbore”) şi se alătură în satul Barbizon unei pleiade entuziaste de pictori: Troyon, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny şi Courbet. Lucrează neîncetat ziua, le ascultă înfrigurat sfaturile seara. „Natura-i frumoasă peste tot, dar parcă una e ţara mea”, le-a spus fiul de ţăran simplu. Se îndrăgosteşte de fiica lui Millet, dar va fi doar o adiere. În 1864 se întoarce acasă şi-şi pregăteşte prima expoziţie. A fost un mare succes. Ţărăncile sale simple, curate, zîmbitoare şi carele cu boi devin pasiunile prin care-şi dedică sufletul vieţii molcome ţărăneşti. Peste şaizeci de pînze sînt dedicate celebrilor săi boi, aliatul neobosit al plugarului sărac, un simbol al forţei domesticite. Influenţat de mediul artistic de la Barbizon, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura ,,en plein-air”, ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor.

În cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1867) participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul ,,Tînără ţigancă”, revine de cîteva ori în ţară şi, începînd din 1870, participă la ,,Expoziţiile artiştilor în viaţă” şi la cele organizate de ,,Societatea Amicilor Bellelor-Arte”. În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. Devine şi pictor de front realizînd la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii. „Atacul de la Smîrdan” impresionează pe toată lumea. „Soldaţii noştri sînt nişte bravi şi zău c-am avut poftă să viu să-i desenez aci, în această baie de foc. […] S-ar putea întîmpla să rămînă ceva din opera mea care să

Dosare secrete ale Istoriei (115)

Misterul Kennedy (27)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi­au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Doctorul Carrico tratează insuficienţa suprarenală a preşedintelui – binecunoscută publicului –administrîndu-i hidrocortizon. Au venit în grabă şi alţi medici – foarte mulţi alţi medici. Doctorul Perry dă ordin să i se practice drene toracice ca să dreneze sîngele şi aerul. Se pare că circulaţia periferică se menţine. Doctorul Clark constată „o oarecare activitate electrică pe cardiotahiscopul care controlează reacţiile cardiace ale preşedintelui”. În acel moment – de-abia în acel moment – soseşte şi amiralul Burkley, medicul personal al preşedintelui. Nu poate decît să fie întru totul de acord cu măsurile luate de colegii săi şi să asculte verdictul lor: nu mai e nici o speranţă.

Cu puţin înainte de orele 13, părintele Oscar L. Huber, preot catolic, se prezintă să-i administreze preşedintelui ultima împărtăşanie. Vrea să se aşeze în genunchi. Dar podeaua este literalmente inundată de sînge. Sîngele lui John Fitzgerald Kennedy. Doctorul Clark constată decesul. Ora stabilită cu aproximaţie e ora 13.

Într-o sală de operaţii alăturată, doctorul Shaw se pregăteşte să-1 opereze pe guvernatorul Connally. Rănile lui sînt grave, dar nu-i pun viaţa în pericol.

Ceva mai încolo, în altă sală, aşteaptă vicepreşedintele Johnson şi soţia lui. Fiecare îşi pune întrebarea dacă nu cumva se află în prezenţa unui complot mai vast care urmăreşte să-1 asasineze – după preşedinte – şi pe vicepreşedinte. Cu puţin înainte de orele 13,30, Johnson părăseşte spitalul, îndreptîndu-se spre aeroportul de la Love Field. Ca să nu fie văzut de afară, se ghemuieşte în fundul maşinii. Pe la orele 14 soseşte la spital sicriul comandat pentru preşedintele Kennedy. Jacqueline nu şi-a părăsit o singură clipă soţul. Corpul e pus în coşciug repede, provizoriu şi se pleacă spre Love Field. Sicriul este aşezat în partea din spate a avionului prezidenţial. Jacqueline se aşază lîngă sicriu. Johnson depune jurămîntul. E preşedinte al Statelor Unite. O sărută încetişor pe obraz pe Jacqueline, după aceea pe Lady Bird şi spune: – Acum trebuie să ne întoarcem cu avionul la Washington.

La biroul poliţiei din Dallas, Oswald e interogat în continuare. Pe măsură ce trec orele, bănuielile se transformă în certitudine, înlănţuirea faptelor apare prea evidentă ca să mai poată exista vreo îndoială.

amintească mai tîrziu lumii întregi că soldatul român n-a crîcnit în faţa gloanţelor, după cum n-a crîcnit nici în faţa mămăligii”.

Din 1879 pînă în 1890 lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretagne la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Din 1890 se stabileşte la Cîmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfîrşită variaţie a motivului, pictează portrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. Deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române. Umblă prin ţară însetat de temele sale rurale şi aducînd omagii eterne oamenilor simpli, portului ţărănesc şi vieţii de fiecare zi. Din opera lui răzbate plăcerea de a fi român şi liniştea sufletească a artistului împlinit, care nu a uitat nici o clipă de unde a plecat. O adevărată monografie a satului românesc, a celui din zona dealurilor, se configurează din scenele cele mai simple: un car cu boi trece un vad, altul vine agale încărcat cu fîn, un țăran își ară ogorul, două fete torc la poartă, un convoi de căruțe vine de la bîlci, un ciobănaș păzește turma. Interesant este că în toate împrejurările – la muncă și la război, ca soldat, la petrecere, la bîlci, cînd se adunau mai mulți laolaltă sau în singurătatea naturii, țăranii lui Grigorescu împărtășesc o stare de voioșie, de încredere și de optimism robust. Supunînd realitatea unui proces electiv preferențial și alegînd din ea doar ceea ce corespunde sufletului său, adică stabilindu-se cu șevaletul într-o anume regiune (cea a dealurilor), manifestînd predilecție pentru un anumit tip de bărbat și de femeie, pentru o anumită vîrstă (cea a tinereții), pentru un anumit anotimp (vara), pentru un anumit copac (mesteacănul) ș.a.m.d. și, dimpotrivă, ignorînd aspectele mai sumbre, ,,pictorul colnicelor românești” ne-a înfățișat desigur un tablou cam unilateral, înfrumusețat, idealizat. Faptul este mai accentuat către sfîrșitul vieții, cînd un idilism factic, pe gustul burgheziei, își face loc în tratarea acestei teme vătămînd operei sale în ansamblu.

Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Cîmpina, acolo unde „boul Ghiocel venea singur dimineaţă, la pozat”, cum duios ne povesteşte Vlahuţă despre „sfîntul Nicu”. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată: ,,Întoarcerea de la bîlci”.

ISTORIEPESCURT RO

Chiar la orele 16 în ziua de 22 noiembrie, Oswald e prins cu cătuşele de alte trei persoane, fiind împinşi cu toţii spre o sală de şedinţe. Acolo se află o ospătăriţă, Helen Markham, singurul martor ocular al asasinării agentului Tippit. I se cere să recunoască, din cei patru, pe cel pe care 1-a văzut trăgînd asupra poliţistului: ea îl arată pe Oswald şi izbucneşte apoi în plîns. Acelaşi grup e dus şi înaintea Barbarei Davis şi a surorii sale Virginia: amîndouă l-au văzut pe ucigaşul lui Tippit trecînd în goană şi aruncînd în nişte tufişuri cartuşele goale, descoperite la puţin timp după aceea. Cartuşele sînt exact pe modelul revolverului găsit asupra lui Oswald la cinematograful „Texas”. Surorile Davis îl recunosc pe Oswald ca fiind omul pe care l-au văzut trecînd în goană. Ted Callaway 1-a văzut şi el pe Oswald trecînd în goană pe Bulevardul Patton. A şi strigat după el, dar tot ce-a obţinut în chip de răspuns a fost o mormăială nedesluşită. Callaway îl recunoaşte şi el pe Oswald.

Oswald e dus înapoi în biroul căpitanului Fritz. Pare foarte dezinvolt şi mulţumit de sine. Cuvintele lui sînt pline de ironie, de flegmă şi de dispreţ. Cu mult calm, el îi explică lui Fritz că martorii se înşală sau că au fost influenţaţi de poliţie. Pe coridor s-a întîlnit cu ziarişti. Le-a împărtăşit dorinţa lui de a face un duş şi de a beneficia de drepturile lui civile.

(va urma)

ALAIN DECAUX

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

P.C.R. - 100 DE ANI DE ISTORIE (2)

Motto: ,,Viață, mi-ai deschis înfățișarea/ Compusă din lumini și umbre, crud./ Neregulate și bubuitoare/ Pulsările-ți lăuntrice le-aud./ Și-n miezul unui ocean de patimi,/ Azi am văzut mai clar decît oricînd/ În gloriosu-i car de bătălie/ Partidul Comunist înaintînd”

(Nicolae Labiș, poemul ,,Primele iubiri” –volumul ,,Primele iubiri”, București, Editura Tineretului – 1956)

Acumulări

Perioada anilor 1918-1921, înscrisă în Istoria reală a României ca o perioadă de avînt revoluționar, s-a caracterizat prin accelerarea procesului de unificare a organizațiilor politice ale clasei muncitoare de pe un areal însemnat din teritoriul României întregite. Din documentele analizate reiese radicalizarea cerințelor muncitorilor și formularea acestora într-un cadru organizatoric înaintat și benefic. În mod gradual, în diferite locuri din țară apar materiale în presa autohtonă în care sînt cristalizate idei și scopuri de realizat. Astfel, ,,Adevărul”, organul social-democrat din Ardeal și Banat, consemna în octombrie 1907 că Partidul Social-Democrat de aici ,,nu luptă decît numai pentru dreptate, pentru binele poporului și ridicarea muncitorimii la o treaptă mai înaltă”; în gazeta ,,Social-Democrația” din Iași, la 28 octombrie 1918 este publicată o declarație cu privire la țelurile Partidului Social-Democrat din România din care se desprind noi idei precum: susținerea drepturilor națiunilor de a hotărî asupra soartei lor, că este singurul partid democrat și național în interesul cel mai adînc al cuvîntului, urmărirea desființării exploatării sub orice formă și înlocuirea ei prin socializarea mijloacelor de producție, inclusiv solul, a mijloacelor de transport și de schimb, completa prefacere a societății burghezo-capitaliste și înlocuirea acesteia cu societatea comunistă.

Odată cu desăvîrșirea statului național de la 1 decembrie 1918, sarcina socialiștilor români s-a concentrat pe formarea unui partid socialist unificat în limitele noului stat român și adoptarea unui program unitar, care să corespundă noilor realități sociale, politice și economice ale României. Misiunea aceasta a revenit Comitetului Executiv al partidului

de a se convoca un congres socialist, cu participarea delegațiilor din toate provinciile care alcătuiau statul național. În a treia decadă a lunii decembrie 1918 se concretizează acest proiect prin fixarea datelor de 6, 7 și 8 ianuarie 1919, pentru desfășurarea, la București, a Congresului, în vederea căruia Comitetul Executiv al Partidului Socialist publică ,,Proiectul de program al Partidului Socialist din România”, ca pe o ,,Declarație de principii”. După enunțarea unor principii de fond și a modului de realizare a acestora, este comunicat un set ce cuprinde un număr de 22 de reforme ce stau în sarcina Partidului Socialist, printre care: * vot universal, direct, egal și secret pentru toți locuitorii de la vîrsta de 18 ani; * înlocuirea regimului monarhiei printr-un regim republican, condus de un consiliu ales; * învățămîntul obligatoriu și gratuit pînă la 18 ani; * exproprierea tuturor fabricilor și atelierelor cu mai mult de 5 lucrători și trecerea lor în proprietatea statului și sub administrație din reprezentanții sindicatelor de lucrători și funcționari; * exproprierea tuturor pămînturilor mai mari de 10 hectare și trecerea lor în prorietatea statului și sub administrarea obștilor...

Analizînd această ,,Declarație de principii” (minus unele puncte care, cu gîndirea de acum, ni se par utopice), se constată un salt calitativ, revoluționar, în mișcarea muncitorească din România, impunîndu-se pentru prima dată necesitatea cuceririi prin orice mijloace a puterii economice și politice din mîinile burgheziei române și instalarea dictaturii proletariatului în vederea realizării idealului comunist.

Fără a diminua importanța și impactul unor astfel de principii asupra unui segment larg din populația țării, în afară de ignoranța socială a unor conaționali în înțelegerea și interpretarea evenimentelor de pe scena politică, copierea fără discernămînt și fără adaptare la condițiile din țara noastră a unor sisteme și principii universale a dăunat grav dezvoltării unei mișcări revoluționare autentice românești, prejudiciind în unele locuri credibilitatea forței de propulsie generată de un partid socialist-democrat autentic. Despre ce pierderi ideologice (și nu numai) s-au produs în diferite etape de dezvoltare a mișcării muncitorești din țara noastră, aplicînd metode aiurea, în special din linia bolșevică a Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, vom menționa în capitolele următoare, atunci cînd subiectul va permite analiza reflectării incluziunii unui corp străin

în organismul tînăr al Partidului Social-Democrat (apoi al Partidului Comunist din România).

Parcă venind în sprijinul activității Partidului SocialDemocrat, au loc mișcări greviste în mai toată țara. În Capitală, ca urmare a unor respingeri de către patroni a revendicărilor muncitorești, lucrătorii metalurgiști declară grevă la fabricile ,,Vulcan”, ,,Haug”, ,,Wolf”, ,,Lemaitre”, ,,Chiriac”, ulterior încetînd lucrul și muncitorii ceferiști, tipografii de la ,,C. Sfetea”, ,,Minerva”, ,,Adevărul”, lucrătorii de la Regie, personalul din fabricile de bere ,,Luther”, ,,Bragadiru”, cei de la întreprinderea chimică ,,Max Fischer” etc. Petroliștii de la schelele din Cîmpina, Moreni și Țintea părăsesc și ei lucrul întregind tabloul general al grevelor muncitorești. Demn de semnalat în acest moment este că, în afara revendicărilor de ordin economic apar unele revendicări de natură politică, în același timp căpătînd un pronunțat caracter organizat, acțiunile revendicative fiind dirijate de comitetele de grevă, de comitetele sindicale sau delegațiile de ateliere. Acțiunile muncitorești au culminat cu represaliile din 13 decembrie 1918, cînd guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu a răspuns cu gloanțe, în Piața Teatrului Național din București căzînd sub focul ucigaș zeci de morți și răniți. Au urmat arestări și un proces împotriva liderilor greviștilor, fiind inculpați 52 de militanți ai mișcării muncitorești. După tragicele evenimente de la 13 decembrie 1918, activitatea Partidului socialist și a sindicatelor a fost interzisă. Sediul din strada Sf. Ionică a fost devastat și ocupat de militari, ziarul ,,Socialismul” a fost interzis, banii și hîrtia de ziar confiscate. La începutul anului 1919 autoritățile sînt nevoite să permită redeschiderea școlilor, organizațiilor și sindicatelor, prilejuind noi și ample mișcări muncitorești așa cum au fost grevele minerilor din Valea Jiului, din ianuarie 1919. Dovada vie a efervescenței acestei mișcări din România, cu începere din a doua jumătate a lunii februarie 1919, Direcția Generală a Siguranței statului expediază o amplă circulară către toate brigăzile de siguranță, prefecții de poliție, prefecții de județ și comandamentele Jandarmeriei rurale din Regat, în care se constată că ,,propaganda bolșevică, stînjenită prin măsurile luate după evenimentele petrecute în București la 13 decembrie, încearcă a-și relua firul, de astă dată mai precizat și mai organizat, pe o scară mai mare de acțiune”, circulară completată cu măsuri concrete pe linie de siguranță, de urmărire a agitatorilor. ,,Este inadmisibil – se sublinia în Circulară – ca agenții provocatori să dispară și apară în chiar fața autorităților fără știința organelor însărcinate de a-i supraveghea”, de cenzurare a presei etc.

Ziare socialiste, centrale și locale, apărute îm perioada avîntului revoluționar (1918­1921)

Motivînd orientarea și conținutul activității socialiștilor români, la finele anului 1918, denumirea Partidului Social-Democrat a fost înlocuită cu cea de Partidul Socialist. Astfel, conținutul real al coordonatelor mișcării unice muncitorești devenea un demers absolut, aflat sub egida unui for puternic, cu ramificații teritoriale în întrega Românie. În acest fel prindea tot mai mult contur curentul favorabil unificării partidelor socialiste, deziderat ce trebuia să țină seama de voința majoritară a muncitorilor.

Consolidări

Din ce-am văzut pînă acum am constatat un complex de acumulări cantitative și calitative în mișcarea muncitorească autohtonă, desfășurată sub îndrumarea unor lideri și a unor entități care nu acționau haotic, ci aveau un plan, program stabilit a priori, sau, uneori, în raport cu realitatea din teren, adică o cauză apărută instantaneu și exploatată în beneficiul programului lărgit. Detractorii și unii critici acerbi ai mișcării muncitorești din România și ai cauzelor generatoare de asemenea cutremure socio-umane și, mai ales, ai forțelor care (mai mult sau mai puțin, mai bine sau mai puțin bine) au organizat și condus aceste mișcări, de multe ori cu prețul libertății sau chiar al vieților, trec în derizoriu îndelungata perioadă de dinaintea primăverii anului 1921, tratînd într-un registru frivol sistemul de organizare a acelor activități. Acești critici, speriați de implicarea vreunei forțe politice socialiste sau, mai grav, comuniste, în această sarabandă a ridicării pe o treaptă superioară a mișcării muncitorești naționale, neagă faptul că aceste acțiuni ar fi avut ca motor de mișcare ideile socialismului (chiar dacă, pe undeva, utopic). Negînd totul, ei omit un lucru esențial, pe care un analist politic profesionist nu l-ar face niciodată –nu așază nimic în locul elementelor desființate, creînd astfel un mare hiatus într-un capitol important din Istoria României, și anume Mișcarea muncitorească.

Faptele despre care scriu au la bază documente înregistrate și păstrate în Arhiva Națională, diferite fonduri, precum și la filialele județene. Nu am spațiu tipografic spre a reproduce acești indicatori de arhivare și nici nu ar fi productiv pentru cititorul care vrea să urmărească evoluția întinsă pe durata unui secol al partidului politic al clasei muncitoare – P.C.R. Am considerat necesare aceste explicații prin prisma faptului că, pînă la momentul 8 mai 1921, mai avem de parcurs o etapă de activități și acțiuni considerate ca etapa consolidărilor, cea din care s-a ajuns, în mod legic și istoric, la vîrful săgeții urcătoare – 8 mai 1921.

La sfîrșitul Secolului al XIX-lea polarizarea partidelor cu program socialist din diferite zone ale României întregite se dovedise a fi un obstacol în crearea unui flux revoluționar concentrat, avînd vectori de sorginte națională din cît mai multe părți ale țării. Mișcările greviste din ultimul timp au reliefat impunerea coordonării luptelor revoluționare (pot fi numite și altfel) de către un singur organ al mișcării socialiste, cu

rezultatele superioare scontate. Pentru realizarea acestui deziderat trebuia, însă, învinsă o anumită inerție a unor lideri din conducerile acestor formațiuni politice, care trăiau încorsetați în concepții regionaliste, cu rezerve în succesul unei conduceri unice.

La 13 februarie 1919 s-a încercat depășirea acestui handicap printr-o declarație comună a Comitetului Executiv provizoriu al Partidului Socialist și al Uniunii Sindicale din România, prin care se făcea apel la forțele proletare din toate zonele țării de a forma ,,un singur bloc socialist, un singur partid proletar, care să ducă înainte lupta clasei muncitoare din noua Românie spre realizarea idealului ei socialist de dezrobire de sub apăsarea burghezo-capitalistă, România nouă de astăzi trebuie să devină România socialistă de mîine”. La doar cîteva zile de la adoptarea declarației, o delegație a Partidului Social-Democrat din Transilvania și Banat, formată din Iosif Jumanca și Ion Flueraș, s-a întîlnit la București cu reprezentanți ai conducerilor provizorii ale Partidului Socialist și ale mișcării sindicale din România. În comunicatul comun s-a anunțat dorința unanimă de unificare a tuturor forțelor socialiste din România. Această veste de bun augur a fost pe măsura reflectată în presa vremii. Astfel, ,,Adevărul”, organul Partidului Socialist-Democrat din Transilvania și Banat, a publicat articolul ,,Un acord cu partidul socialist din România”, în care scria, printre altele: ,,Putem avea încredere că înțelegerea încheiată la București va avea rezultatele cele mai bune și va forma punctul de plecare al unui mare și puternic partid socialist în Țara Românească”. Hărțuirea de către autorități, însă, precum și unele divergențe dintre anumite facțiuni din aceste formații politice (,,maximaliștii” și ,,minimaliștii”), la care se adaugă interpretarea greșită de către cei de la București a faptului că socialiștii din Transilvania și Banat au intrat în Consiliul Dirigent, care era organul executiv provizoriu de conducere a Transilvaniei, ales la 2 decembrie 1918 din 15 membri, sub președinția lui Iuliu Maniu (dizolvat la 4 aprilie 1920), după mai multe amînări, au făcut imposibilă ținerea unui congres general.

Totuși, la București, în zilele de 23-26 mai 1919, a avut loc prima conferință a partidelor socialiste din România de după Unire. Cu participarea unui număr de 68 de delegați reprezentînd 59 de organizații politice și sindicale, după discuții aprinse, de multe ori în contradictoriu (înțelegerea și interpretarea unor probleme interne și internaționale într-un mod gradual, separat, de unii delegați la conferință), conferința a adoptat un program apreciat astfel de ,,Calendarul muncii”: ,,Conferința s-a ocupat de organizarea mișcării și a votat programul partidului pe baza căruia s-a făcut prima unire între partidul nostru și cel din Ardeal și Bucovina, deschizînd drumul unificării complete pe care urmează s-o realizeze un apropiat congres”.

Pînă la dezideratul enunțat mai sus avea să mai treacă un an de zile, timp în care în țară au avut loc evenimente cu caracter definitoriu pentru proiecția imediată a unei forțe politice care să coaguleze energiile și doleanțele unei majorități a populației în îndrumarea României pe un drum altfel de cel pe care mergea acum și mersese de veacuri. Într-un an, într-o efervescență neobișnuită în rîndul maselor, au loc atîtea evenimente (întruniri, conferințe, reuniuni sindicale și de tineret, greve muncitorești în mai toate sectoarele industriale, arestări și condamnări ale unor lideri ai mișcării muncitorești etc.), toate aceste ,,fierberi” configurînd pasul de o importanță covîrșitoare de la 8 mai anul următor.

Pentru că lucrăm în presa scrisă trebuie să consemnăm acest mijloc de răspîndire a ideilor noi în rîndul maselor, prilej de aducere la cunoștința acestora a schimbărilor din lumea contemporană, a mișcărilor similare din alte țări, bineînțeles, a programului socialist, cu perspectiva lui benefică pentru clasa muncitoare. Unor oportuniști și ipocriți din zilele noastre astfel de acțiuni li se par fie exagerate, fie desuete, ei neputînd înțelege (la nivelul de-acum) setea de cunoaștere a celor din pătura de jos a societății, interesul acestei stări a națiunii pentru detalii, în contextul în care majoritatea punctelor din programele date publicității militau pentru o schimbare radicală a muncii și vieții muncitorului român.

Sub căldura razelor de speranță reînviată de comunicarea noului partid cu oamenii din clasa de jos – modalitate umană și sinceră, ignorată de alte formațiuni politice – masa amorfă de muncitori avea să se dinamizeze, să se ,,deștepte”, dînd semnale că nu mai poate îndura exploatarea nedreaptă de pînă atunci, punîndu-și chiar viața în pericol pentru a-și impune cerințele și a se emancipa.

Vorbind de presa acelor vremuri, am remarcat un fapt care a multiplicat puterea de penetrație a ideilor socialiste, anume apariția de publicații regionale, pe lîngă cele centrale (,,Socialismul”, ,,Social-democrația”, ,,România muncitoare” etc.), cum ar fi: ,,Moldova socialistă” și ,,Iașul socialist” (secțiunea din Iași), ,,Lupta de clasă” (secțiunea București), ,,Cuvîntul socialist” (secțiunea Severin), ,,Revoluția socială”, ,,Sfatul muncii” și ,,Monitorul socialist” (secțiunea Brăila), ,,Lupta socialistă” (secțiunea Ploiești), ,,Piatra socialistă” (!!!) - (secțiunea Piatra Neamț) Dacă ne gîndim la condițiile grele, am putea spune improprii de apariție și difuzare a acestor publicații, în care cenzura era pe primul plan, putem aprecia atît sacrificiul jurnaliștilor din acest sector de presă, cît și efortul financiar adecvat. Cu atît mai mult merită subliniată puterea, forța și inteligența organizatorilor de a pune la dispoziția românilor un suport social și ideologic demn de cauza pentru care militau.

În încheierea acestui episod vreau să evidențiez o descoperire care include o enigmă, în raport cu multe nume din primele conduceri ale Partidului Socialist (și apoi Comunist), formate din alogeni care au făcut mult rău mișcării muncitorești și comuniste din România. Enigma rezidă din comparația numelor acestor oameni din conducerile prime și cele de pe urmă. Iată, la

început, majoritatea purtau nume românești: Gheorghe Cristescu, Gheorghe Teodorescu, Al.Oprescu, I. Iordăchescu, T.Dragu, Iosif Jumanca, Ion Apolzan, Teodor Moga, Pavel Buciumean, Pavel Marcu, Bazil Surdu, Gheorghe Grigorovici, Ioan Heșca. Puține nume străine: N. Herovici, Friedrich Schneider, Heinrich Bauman, Rudolf Gaidosch. Ce s-a întîmplat ulterior? Cine a facilitat penetrarea alogenilor în rezolvarea problemelor politice ale României, aducînd grave și iremediabile prejudicii societății? Pînă la elucidarea acestor întrebări iată ,,metamorfoza” unor nume de români care n-au fost români nici prin numele real, nici prin comportament: Boris Ștefanov (bulgar, numit de Stalin, la Congresul al V-lea al PCdR, desfășurat în URSS, în 1931, secretar general al partidului), Marcel Pauker, Jaqes Konitz, Imre Aldar, Dori Colstein

Dar cei mai cunoscuți au activat după 1944, cu nume schimbate, pentru a da bine la români: Alexandru Moghioroș (Șandor Mogyoros), Al. Sencovici (Al. Senkovitz), Gheorghe Stoica (Moscu Cohn), Valter Roman (Ernst Neulander), Petru Borilă (Iordan Drăgan Rusev), Ștefan Voicu (Aurel Rotemberg), Leonte Răutu (Lev Oigenstein) Ana Pauker (Hanna Rabinson), Vasile Luca (Luka Laszlo), Leonte Tismăneanu (Leonte Tisminetki), Silviu Brucan (Brukner), Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), Petre Petrescu (Petea Gongearuc) și alții. Atunci cînd vorbim de unele greșeli și tactici aplicate de PCR, nefolositoare României, pînă la aruncarea anatemei asupra întregului, gîndiți-vă la numele de mai sus și asociați unele eșecuri cu acești șerpi veninoși strecurați în sînul unei Românii debusolate de acțiunile subversive ale unor astfel de alogeni... (va urma)

GEO CIOLCAN

Greva de la Atelierele Grivița, 1933

Greva din 29 ianuarie 1931 de la CFR

Polemici « Controverse

Din Bucure ş tii de altădată

Mandravela –răspîntia blestemată

Despre Mandravela, răspîntia blestemată, situată la întretăierea a trei drumuri, unul care ducea la casa de nebuni a lui Obregia, altul la pușcăria Văcărești și altul la cimitirul Bellu, știe tot bercenarul. Ba chiar știu și bucureștenii altor cartiere despre Mandravela, că i se dusese buhul, cu cîrciuma aceea a lui Costică Alexandrescu, unde trăgea tot felul de lume, ori de prin mahala, ori din centrul orașului, dar și de la pușcăria de-alături, niște oameni care nu se dădeau în lături de la nimic și erau gata, la o adică, să se întoarcă a doua zi la mititica, dar măcar să știe că au tăiat pe vreunul care i-a scos din sărite taman cînd își beau vinul. În Bucureştiul de altădată erau cîteva „puncte de referinţă”, cunoscute – cel puţin după nume – de toţi locuitorii capitalei. Unul dintre aceste locuri era Mandravela, o mahala de la capătul Bucureştiului (situată undeva pe la intersecţia şoselelor Olteniţei şi Văcăreşti din zilele noastre). Două cîrciumi, o tutungerie şi o gheretă la care se vindeau fructe marcau ,,răspîntia blestemată”. Aici se termina Bucureştiul –mai erau doar cîteva magherniţe insalubre răsărite de prin porumbiştea plină de gunoaie. Cu toate astea, Mandravela era o mahala celebră a timpului. Iar Ion Dragomir, reporterul revistei ,,Ilustraţiunea Română”, a colindat locul şi ne-a oferit un instantaneu luat în anul 1935 al acestui loc aparte din Bucureştiul de altădată: ,,Mandravela îşi trage renumele de la blestemata încrucişare a două drumuri funeste. Primul duce spre pușcărie; celălalt, spre casa de nebuni şi ţintirimul Trei coceni, al cărui nume a fost schimbat în Trei trandafiri de văduvele tinere, neconsolate să

ştie că răposaţii făuritori de iluzii matrimoniale zac sub o ţărînă atît de prozaic botezată. Cînd am trecut întîia dată pe la Mandravela era într-o dimineaţă, doi cetăţeni, cu ochii tulburi şi părul vîlvoi, chefuiau de zor, în sunetele unei viori hodorogite, chinuită de un ţigan gras şi răguşit.

- Zi-i, mă gaşpere!, urla unul din cheflii. Că mîine mă-ntorc iară la 411.

Erau doi proaspeţi ieşiţi din puşcărie, care-şi sărbătoreau eliberarea. Două ore mai tîrziu, retreceam pe la Mandravela în celălalt sens. În faţa cîrciumei unde petrecuseră cheflii se adunase lume, ca la urs. Am văzut uniforme de poliţie şi o ambulanţă a salvării.

- Ce s-a întîmplat?

- Ia, doi proaspeţi scăpaţi de la 411. Au petrecut de ieri dimineaţă, pe neîntrerupte. Pe urmă, s-au luat la ceartă. Unul din ei a înţepat pe celălalt. N-a avut săracul parte de libertate.

Compătimirea mergea către cuţitar, nu către cel cu maţele sfîrtecate. Totuşi, mi-e drag să petrec la Mandravela, mai ales dumineca. Am prilejul să leg cunostinţă cu oameni cît se poate de interesanţi. Aşa, de pildă, aci m-am împrietenit cu Titi Menghină, spaima

Văcăreştilor. Era într-o după-amiază. Beam liniştit un păhărel de vin roşu ronţăind alune americane cînd un om tînăr, ca de vreo treizeci de ani, lat în spate cît un garderob şi ciupit de vărsat, veni însoţit de o femeie destul de frumuşică şi grozav de împopoţonată, şi se instală alături de mine, la o masă. Mă uitam cînd la bărbat, cînd la femeie, ca unul care n-are ce face şi nu mai ştie încotro să-şi arunce ochii. Ea, mîndră de atenţia pe care mi-o stîrnise, prinse a zîmbi, privindumă şăgalnic cu coada ochiului. Deodată bărbatul, care prinsese mişcarea, se scoală cît era de mare, face un pas spre mine şi mă întreabă din vîrful buzelor, fără să descleşteze dinţii:

- Îţi place, șefule?

- Cine să-mi placă?

- Dumneaei, face el, arătînd cu capul spre femeie.

Nu ştiu de ce, îmi amintii atunci că cimitirul Trei coceni se află numai la doi paşi şi cu instinctul prăzii încolţite de fiară, răspunsei tocmai ceea ce bărbatul nu se aştepta să audă:

- Îmi place! Seamănă leit cu Marlene Dietrich. Săţi trăiască!

El se uită la mine lung, mă uitai şi eu la el, dar ceva mai puţin lung. Pînă ce isbucni în rîs şi-mi izbi una peste umăr de mă clătinai pe picioare:

- Bată-te să te bată, sfrijitule! Îmi place că eşti înfipt. Vino să-ţi prezint pe Ditrichoaia...

Şi, trăgîndu-mă spre masa lui, ordonă femeii:

- Zi «bonjur» la domnul! E d-ai noştri.

Am rămas la masa lui Titi Menghină pînă spre miezul nopţii. Cînd m-am despărţit, m-a sărutat pe amîndoi obrajii, jurîndu-mi ritos:

- Cînd oi avea vreo socoteală cu careva să mi-l spui. Vreau să bag pe unul în spital, în cinstea ta, sfrijitule!

Aviz celor cari-mi poartă sîmbetele“.

Sursa: Art. ,,Mandravela – răspîntia blestemată”, Ion Dragomir, publicat în ,,Ilustraţiunea Română”, nr. din 30 octombrie 1935

k) echipamentele, instalaţiile şi orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil exploatării unei întreprinderi;

Registrul Național de Publicitate Mobiliară –instrument de publicitate a ipotecilor mobiliare și de asigurare a priorității în caz de executare silită (1)

Registrul Național de Publicitate Mobiliară (RNPM), fosta Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare (AEGRM), este un un sistem electronic de evidenţă a priorităţii ipotecilor mobiliare şi de publicitate, structurat pe persoane şi bunuri. Este echivalentul registrului de carte funciară pentru bunurile mobile. RNPM poate fi consultată de persoanele interesate pe unul din următoarele website-uri: http://www.co.rnpm.ro/ sau http://www. mj.rnpm.ro/

Ipotecile mobiliare, gajul, precum şi orice alte operaţiuni asimilate acestora, pentru care legea prevede înscrierea în arhivă în vederea efectuării publicităţii, se înscriu în arhivă prin completarea, în mod corespunzător, a formularelor de aviz de ipotecă mobiliară. Practic, RNPM reprezintă mijlocul prin care un creditor își poate asigura un drept real accesoriu asupra unui bun sau unor bunuri mobile ale debitorului său în vederea satisfacerii creanței sale.

Avantajele folosirii ipotecii mobiliare și a RNPM prin comparaţie cu alte forme prin care creditorii încearcă satisfacerea creanţelor lor faţă de debitorii care nu înţeleg să îşi satisfacă de bunăvoie obligaţiile de plată sînt următoarele:

• reprezintă mijlocul prin care un creditor își poate asigura un drept real accesoriu asupra unor bunuri mobile ale debitorului său în vederea satisfacerii creanței sale.

Se pot ipoteca:

a) creanţe băneşti născute din contractul de vînzare, contractul de locaţiune sau orice alt act încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în considerarea asumării unei obligaţii sau a constituirii unei garanţii, a folosirii unei cărţi de credit ori de debit ori a cîştigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în condiţiile legii;

b) creanţe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;

c) conturi bancare;

d) acţiuni şi părţi sociale, valori mobiliare şi alte instrumente financiare;

e) drepturi de proprietate intelectuală şi orice alte bunuri incorporale;

f) petrolul, gazul natural şi celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;

g) efectivele de animale;

h) recoltele care urmează a fi culese;

i) pădurile care urmează a fi tăiate;

j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locaţiune, care sînt deţinute în vederea vînzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sînt furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum şi materia primă şi materialele destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de fabricaţie şi produsele finite;

l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.

• reprezintă modalitatea prin care creanţele privilegiate pot fi satisfăcute înaintea creanţelor garantate cu ipotecă sau gaj.

Potrivit Codului civil, Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sînt următoarele:

a) creanţa vînzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vîndut unei persoane fizice este privilegiată cu privire la bunul vîndut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobîndeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;

b) creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atît timp cît acest drept subzistă.

• stabilește, din momentul înscrierii, prioritatea în caz de executare silită față de debitorii ulteriori.

Cine înscrie primul ipoteca mobiliară în RNPM are prioritate în caz de executare silită a debitorului cu privire la bunul afectat garanţiei pentru obligaţia principală, bun care poate fi urmărit în mîinile oricui.

• oferă creditorilor posibilitatea de a recurge la executarea silită a bunurilor ipotecate printr-o procedură specială, simplificată

Contractul de ipotecă mobiliară înscris în RNPM reprezintă o ipotecă perfectă, care, la rîndul ei, reprezintă titlu executoriu. Procedura specială de executare a ipotecii mobiliare perfecte este reglementată de Codul civil. Timpul afectat executării este considerabil mai redus decît obţinerea şi executarea unei hotărîri judecătoreşti (fie ea şi sub forma unei ordonanţe de plată) sau unei hotărîri arbitrale. (va urma)

Av. ION SCĂUNAŞU

Biserica Sfîntului Mormînt –Kilometrul Zero al Creºtinãtãþii (3)

Altarul Sfîntului Longhin – În partea de răsărit a Bisericii Învierii, plecînd de la Altarul închisorii lui Isus spre Golgota, întîlnim pe rînd două paraclise mici. În primul dintre ele tradiţia localizează locul în care soldaţii romani au omorît un sutaş roman cu numele Longhin. Acest sutaş era un fel de superior al soldaţilor romani însărcinat cu supravegherea răstignirii lui Isus. Mişcat profund toate cele văzute el a mărturisit înaintea tuturor căci „cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Matei 27.54). Pentru mărturisirea acestui adevăr el a fost decapitat, iar capul său aruncat în groapa de gunoi a oraşului. O femeie oarbă din oraş descoperă prin vedenie capul Sfîntului şi primeşte îndată vindecare. Astfel, Sfîntul Longhin a devenit primul martir şi mărturisitor al credinţei creştine. Altarul Împărţirii Veşmintelor – Acest altar este foarte aproape de Golgota. În acest loc soldaţii romani au aruncat sorţii (zarurile) pentru hainele lui Isus: „Iar ostaşii, dacă au răstignit pe Isus, au luat hainele Lui, şi le-au făcut patru părţi, fiecare ostaş o parte, şi cămaşa. Şi era cămaşa necusută, de sus ţesută peste tot. Şi au zis ostaşii între dînşii: să nu o sfîşiem, ci să aruncăm sorţii pentru dînsa, a căruia va fi, ca să se împlinească Scriptura, ce zice: Împărţit-au hainele Mele lor şi pentru cămaşa Mea au aruncat sorţi (Psalmul 21.19). Deci ostaşii acestea au făcut” (Ioan 19.23-24).

Paraclisul Cununii de Spini – Acest paraclis se află în imediata apropiere a locului răstignirii, la numai cîţiva metri de paraclisul lui Adam. În centrul paraclisului este un stîlp de granit încadrat sub o sfîntă masă din marmură împrejmuită cu sticlă. Pe această coloană ruptă, tradiţia ne spune că a fost aşezat Domnul în pretoriu, cînd soldaţii romani i-au pus pe cap coroana cu spini. Pe icoanele care împodobesc paraclisul sînt reliefate cîteva scene ale judecăţii lui Isus. Ca o expresie a chinurilor suferite la Pretoriu şi astăzi din lemnul icoanelor se poate observa cum sîngele încă mai curge din picioarele şi fruntea lui Isus. În vinerea de dinainte de Paşti mulţi credincioşi îşi alipesc urechea de sfînta masă de marmură care încadrează stîlpul de granit şi pot auzi sunetul suferinţelor. Mulţi creştini aud aici loviturile biciului, precum şi bătăile ciocanului care au bătut cuiele în mîinile şi în picioarele lui Isus. Paraclisul aflării Sfintei Cruci – Între Paraclisul Încoronării Domnului cu Spini şi cel al Împărţirii Hainelor se află un culoar care coboară în partea de răsărit a muntelui Golgota. În vechime aici erau nişte cisterne imense săpate în piatră pentru acumularea apei care era folosită în anotimpul secetos. După răstignire Crucea Domnului a fost aruncată de evrei în această cisternă împreună cu cele ale tîlharilor.

Zidul Plîngerii, locul unde dorinţele devin realitate

Zidul Plîngerii este locul din Ierusalim cel mai iubit de evreii din întreaga lume. Situat în partea de vest a cetății, la marginea Muntelui Templului (moscheea de sub cupola aurie), Zidul Plîngerii se află la intersecția a două mari culturi și credințe: cea evreiască și cea musulmană. Zidul rămas din vechiul Templu este cel mai sfînt loc al evreilor deoarece acesta este tot ce a mai rămas din Templul lui Solomon.

Acest loc este cunoscut sub mai multe nume: Zidul de Vest, Zidul Plîngerii, Kotel. În vechile texte ebraice, locul este numit cel mai adesea Zidul de Vest, însă nu se știe exact dacă referința viza zidul actual ori un altul, din Templu, care astăzi nu mai există. Termenul ,,Zidul Plîngerii” apare abia prin Secolul al XIX-lea, în literatura engleză. Acest ultim nume provine din tradiția evreilor de a veni aici și a deplînge starea Ierusalimului și dărîmarea Templului Sfînt. Scurt istoric

Templul lui Solomon a fost construit în Secolul al X-lea î.Chr. și distrus de babilonieni în anul 586. Cel de-al doilea Templu a fost terminat și închinat în anul 516. În jurul anilor 19-37 î.Chr., regele Irod cel Mare a inițiat o imensă lucrare de extindere a Muntelui Templului. El a extins artificial platforma muntelui, rezultatul fiind un imens platou. S-au construit patru ziduri în jurul esplanadei, pentru susținerea ansamblului edificiului. Zidul actual este de fapt peretele vestic de susținere a platformei artificiale, pe

care se înalță Templul. Mărețul templu care adăpostea Chivotul Legii a fost distrus în anul 70, de către romani. Zidul se ridică în sectorul oriental al Orașului Sfînt cucerit și anexat Israelului în timpul războiului din iunie 1967. El este situat la nivelul inferior al Esplanadei Moscheilor, al treilea loc sfînt al Islamului, după Mecca și Medina. Mare parte din zidul lung de 488 de metri este subterană și se întinde în orașul vechi. Are o înălțime de 32 de metri, din care doar 19 sînt la vedere, și cuprinde un număr de 45 de rînduri de piatră, dintre care 28 la suprafața solului, iar 17 dedesubt. Primele șapte straturi de piatră sînt așezate încă din perioada lui Irod cel Mare. Următoarele patru niveluri de piatră au fost așezate în Secolul al VII-lea, iar următoarele 14 straturi au fost puse în perioada de dominație otomană, fiind atribuite lui Sir Moses Montefiore (1866). Ultimele trei straturi au fost așezate de către Muftii din Ierusalim, înainte de anul 1967.

Pentru a se şterge urma acestor evenimente, cisternele au fost umplute cu gunoaie şi pietre aşa încît pe la începutul Secolului IV aproape nimeni nu mai ştia ce s-a întîmplat cu Sfînta Cruce pe care a fost răstignit Domnul. În această vreme Sfînta Împărăteasă Elena a venit la Ierusalim şi preluînd unele informaţii de la localnici a săpat în aceste cisterne pînă a găsit cele trei cruci în partea cea mai de jos a cisternei. Astăzi aici se află un mic paraclis închinat Sfintei Cruci, iar în partea de sus este statuia Sfintei Împărătese Elena care asista la aceste săpături şi arunca bani din aur soldaţilor romani pentru a continua săpăturile. Urcînd cîteva trepte spre Biserica Învierii ajungem în altarul Tîlharului Dismas, care pe cruce a primit făgăduinţa iertării.

Biserica Învierii Domnului este cel mai sfînt loc de pe pămînt. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale creştinătăţii şi ele continuă şi astăzi să impresioneze sau să convertească total la credinţă nu numai pe cei mai puţini credincioşi, dar şi pe alţi oameni, de alte religii, care din simpli turişti devin creştini în cel mai autentic sens al cuvîntului. Aceste minuni sînt realităţi care încălzesc şi bucură nespus sufletele multor credincioşi care vin la Mormîntul Domnului şi se întorc la casele lor cu credinţa că Dumnezeu este aproape şi ajută fiecare credincios care se închină cu credinţă adevăratului şi unicului Dumnezeu, numit Isus Christos.

Sfîrșit

JERUSALEM.RO

Avînd peste șase milioane de vizitatori pe an, Zidul Plîngerii este de departe cel mai frecventat obiectiv turistic israelian. În mod curios, pietrele originale, zidite în urmă cu 20 de secole, au rezistat în timp, iar cele mai recente, mai mici, plasate în partea de sus a zidului, dau semne grave de uzură. Pietrele din epoca mandatului britanic (1917-1948) se fărîmițează și trebuie restaurate. Reparațiile riscă să provoace însă conflicte între bătrînii înțelepți. Potrivit unor numeroase interpretări ale legii iudaice este interzis să deplasezi, să înlocuiești sau să repari pietrele din Zidul Plîngerii. Marele rabin sefard Shlomo Amar a decretat în trecut că lucrările de reparare nu pot fi efectuate decît de evreii care s-au purificat într-o baie rituală, la lumina zilei.

Reguli de vizitare

La principalele intrări spre Zidul Plîngerii sînt instalate scanere. Unul dintre cele mai bune momente de vizitat Zidul este în timpul sărbătorii Sabatului, de vineri seara pînă sîmbătă dimineața, cînd evreii se adună în piața imensă, citesc și dansează pe cîntece tradiționale evreiești pînă la apusul soarelui. Credincioșii evrei plasează în spațiile dintre pietrele Zidului bilețele pe care își scriu dorințele, în timp ce alții se roagă cu voce tare. De două ori pe an, înainte de sărbătoarea Paștilor și înainte de Anul Nou evreiesc (în toamnă), cei special aleși merg la Zidul Plîngerii și scot bucățelele de hîrtie îndesate între crăpăturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Măslinilor unde le îngroapă. În fiecare an, la data 9 aprilie, evreii comemorează distrugerea celor două Temple.

Paraclisul Sfînului Longhin

Paraclisul aflării Sfintei Cruci

Paraclisul Cununii de Spini

Rãzboi corupþiei *

Pas tila sãptãmînii

,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît”

(urmare din pag. 1)

Problema este că în alte țări, cum ar fi Polonia și Ungaria, există o minimă rezistență, un mic grup de rebeli care se impun cuceririi totale a teritoriului lor. Nu vorbesc aici de Rusia, pentru că rușii sînt, de departe, cei mai puternici oponenți ai ideii de predare. Prin oamenii lor de cultură, prin filmele difuzate pe platformele de specialitate, observăm că Polonia nu se dezminte, iar mentalitatea de imperiu a redevenit la fel de importantă ca națiunea lor. În fapt, să nu uităm că Polonia a fost, încă din 1968, adepta unei independențe în relație cu Moscova, așa cum în prezent tinde și Bruxelles față de Berlin.

La fel și Ungaria, chiar dacă în imperiul AustroUngar a fost privită ca o capitală de mîna a doua, Budapesta are în gene o abordare diferită a realității. Ungaria, așa mică cum o vedem noi acum, a fost totuși parte din două imperii, iar proiecția cazonă a Vienei a lăsat urme adînci în conștiința colectivă a maghiarilor. Iată de ce acum, la nivel european, fostele imperii se opun cu toată forța preluării de către Berlin, Paris sau Bruxelles. Observăm, fără un efort prea mare, că în proximitatea granițelor României se conturează premisele unor noi imperii, ale unor noi puncte de putere. Vedem o Polonia din ce în ce mai puternică, ce erodează țările din jur, pentru ca în viitor să refacă imperiul pe care l-a avut cîndva – și este doar o chestiune de timp pînă cînd acest lucru se va realiza. La fel procedează și Ungaria în relația cu Ucraina, Slovenia și România,

în timp ce, probabil, face ochi dulci Vienei pentru o mai mare deschidere, poate, în timp, a unei federații autroungare. Mai vedem că, în sud-est, Turcia lui Erdogan face pași mari spre refacerea puterii de altădată a Imperiului Otoman, chiar dacă încă nu se văd rezultatele imediate în expansiunea și preluarea unor noi teritorii. Pentru a fi puternic, uneori ai nevoie doar de o mentalitate pe măsură. Israelul este un stat mic, dar foarte puternic, și asta doar pentru că, după sute de ani de teroare, evreii au înțeles că nu au altă soluție de supraviețuire, în afară de a se uni.

Pe frontispiciul Revistei ,,România Mare” stă scris un citat al lui Petru Rareș: ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît”, care mereu mi-a ridicat numeroase semne de întrebare. Cîndva, acest popor a fost măreț, puternic. La ce anume se putea referi Petru Rareș, decît, poate, la Moldova lui Ștefan cel Mare? Altă perioadă istorică la fel de măreață nu prea există în istoria Principatelor Române și, ulterior, a României. Mulți nu acordă importanța cuvenită bătăliei de la Vaslui, cînd Ștefan cel Mare a aplicat turcilor o bătaie soră cu moartea. Este ca și cum, în prezent, o țară precum România ar învinge armata SUA într-o luptă directă. La acea vreme, Imperiul Otoman era, poate, cea mai puternică formație militară din lume, iar prin Mohamed al II-lea, zis și Cuceritorul Constantinopolului, în 1453, era o forță de temut nu doar pentru Moldova, ci pentru majoritatea armatelor lumii. Ei bine, Ștefan I-a învins.

Cred că la acest eveniment s-a referit fiul lui Ștefan cel Mare și Sfînt, Petru Rareș, pentru că, dacă privim la Moldova de dinainte de Ștefan și la ce a urmat, nu prea avem repere care să ne indice măreție și putere. Au mai fost războaie, au mai fost victorii, dar și multe înfrîngeri. Dar, la nivelul anului 1475, noi, ca națiune, fie că ne-am numit Țara Românească, fie Moldova sau chiar Transilvania, nu prea am mai fost.

Un asemenea raport de putere, un asemenea mod de abordare pe care Ștefan cel Mare l-a aplicat în Moldova nu regăsim în istoria noastră medievală, modernă și contemporană. Petru Rareș ne-a îndemnat să redevenim forța de altădată, să ne recăpătăm mentalitatea de cuceritori. Pentru că noi, în 1475, prin Ștefan și răzeșii lui, am fost, pentru 47 de ani, adevărați cuceritori. Și cumva trebuie să ne regăsim în interior puterea de a redeveni ce a fost Moldova în trecut și chiar mai mult decît atît.

Pentru a fi o națiune puternică este necesar un conducător potrivit, care să fie susținut de o elită pe măsură. Nu resursele naturale susțin o țară, pentru că noi avem resurse, dar nu avem conducătorii potriviți. Nu trebuie să deții cele mai mari rezerve de petrol, de diamante sau de litiu din lume ca să fii puternic. Trebuie să ai mintea, forța și devotamentul unei elite care, printr-un lider pe măsură, să conducă națiunea spre un drum al prosperității. Noi am avut astfel de sclipiri și în politică, și în războaie și în sport. Dar acestea au fost excepțiile care ne-au confirmat că, la nivel mental, sîntem inferiori, și că doar printr-o schimbare profundă de percepție putem porni pe drumul spre a fi o națiune puternică.

Pielea ursului din pădure și... tresa nobiliară Pe cînd ne vaccinăm și în stația de tramvai?

Un prinț austriac a intrat în țara noastră, a pătruns în pădurile virgine într-un perimetru protejat de lege și a împușcat cel mai frumos urs din România! De fapt, un exemplar superb nu numai în țara noastră, ci, din cîte am aflat ulterior, unic în Europa! Ce a făcut acel prinț cu ursul respectiv? I-a luat pielea, a aruncat cîteva mii de dolari în ochii unor fraieri și a plecat în Austria afișînd un zîmbet ironic în colțul gurii. A dus pielea ursului din pădure la el acasă și a făcut din ea un trofeu prețios, pe baza căruia și-a adăugat încă o tresă nobiliară pe blazonul familiei. Evident, fapta lui va fi transmisă de ai săi prin viu grai, din generație în generație! Nimeni n-o să-și pună problema că a săvîrșit o nelegiuire...

Ce fel de prinț o mai fi și ăsta?! Cum de nu l-a mustrat conștința pentru că a împușcat fără milă un animal superb, lipsit de apărare? Și nici faptul că a corupt cîțiva fraieri nu i-a păsat... Prinț sau borfaș, fapta săvîrșită e aceeași. Dar, ca să ajungă în această situație, prințul trebuia să aibă aprobare. Și a avut! „De ce să aibă proștii ăștia de români un astfel de exemplar?”, și-o fi zis înaltul demnitar care a dat o astfel de autorizație, bazată, în fapt, pe o șmecherie. Vezi Doamne, autorizația ar fi fost emisă pentru împușcarea unei ursoaice amărîte, care făcea rău unor localnici din zonă! Numai că pentru aceasta nu era nevoie de un prinț austriac. Și a urmat ceea ce acum știe toată lumea... Deși cîțiva inși știau că se comite o ilegalitate, nici unul dintre ei nu a luat vreo măsură pentru a o împiedica. Chiar cu riscul de a-și înfrunta șeful! „Așa a fost să fie. Ăsta e destinul ursului”, a conchis în manieră mioritică cel căruia îi trecuse o clipă prin cap ideea că nu e bine ceea ce se întîmplă. Și s-a produs dezgustătorul eveniment... Care, evident, trebuia să se desfășoare în mare secret. Dar n-a fost să fie... Cineva a avut „neastîmpărul” de a face cîteva fotografii, din care una îl înfățișează pe „prințul” respectiv savurînd o țigară după uciderea ursului. Un exemplar superb lipsit de apărare, ce putea fi admirat de mulți semeni ai noștri, adus la nasul ucigașului înarmat pînă-n dinți! Un ucigaș cu sînge rece, care a apăsat pe trăgaci fără mustrări de conștiință, făcînd din fapta reprobabilă un titlu de glorie... nobiliară! O glorie bazată pe minciună și lașitate, fiindcă, în fața opiniei publice, care a reacționat dezaprobator, marele prinț nu are tăria și demnitatea – trăsături specifice caracterelor nobile –de a recunoaște că a ucis superbul exemplar, ci susține, în pofida evidențelor, că a împușcat un urs... oarecare! Încă o dovadă a „calității” sale... nobiliare. Interesant de urmărit e și ce se întîmplă cu vinovatul, sau vinovații, din tabăra română!

IOAN STOICA

Spectacolul oferit de guvernanți nu are legătură cu pretinsa campanie de vaccinare. Este un kitsch ce se vrea ridicat la rang de izbîndă. Premierul își dă ifose ținînd scurte cuvîntări colo și colo, prin parcări, vorbind nimicuri. Ține seama la vaccinați ca un socotitor de CAP. Dan Barna își aranjează interviurile, indicînd reporterilor ce întrebări să i se pună. Ministresa Sănătății face vizite de lucru prin Bihor, la cabinetele medicilor de familie. Iar Gheorghiță, doctorul în haine militare, anunță că cine vrea să fie vaccinat de el să vină colo sau dincolo. E o mîndrie să te vaccineze șeful campaniei? Se dau poze cu autograf? Televiziunile dedulcite la miluirea guvernamentală se întrec în reportaje propagandistice. Am auzit cele mai cretine întrebări, de la „de ce vă vaccinați?” și terminînd cu „acum, că v-ați vaccinat, vă simțiți mai bine?”. Răspunsurile, la fel inteligente ca la concursurile Miss Universe: „Vreau ca pacea să triumfe în lume, să nu mai fie bogați și săraci și copiii din Namibia să nu mai moară de foame”. Cum ar fi fost să fi răspuns „mă vaccinez pentru ca animalele fără stăpîn din România să nu mai fie chinuite”?

Campania de prost gust. Ceea ce ar fi trebuit să fie o campanie serioasă, documentată și cu mare priză la public a ajuns un soi de manea politico-medicală. Unele centre de vaccinare își întîmpină doritorii cu acorduri de muzică, să curgă serul în ritm de vals. La Castelul Bran, un afiș te anunță că se fac vaccinări de neuitat. Pînă unde se întinde prostia?

Imaginația ghiolbanului român este de nestăvilit. Lipsesc doar ofertele, „la un vaccin făcut primești un dans în poală de la vampirițe topless”. Dar cum ar putea fi luată în seamă campania asta din moment ce Ioana Mihăilă, ministresa Sănătății, face transmisii în direct pe Facebook sau pe la televiziuni cînd își miluiește înțepații de mîna ei cu insigna „M-am vaccinat”? Atîta revărsare de prost gust rar întîlnești.

Insigna de vaccinat fruntaș. Triumfalist, din oră în oră, televiziunile parte cu puterea la propaganda asta dezmățată anunță numărul de vaccinați. 2.000, 3.000, 4.000, încă 1.500 la începutul zilei. Sîntem anunțați că numărul tot crește, ca să scăpăm de pandemie, de parcă restul nu ar vrea asta. Fanfaronada cu note cosmopolite e tot mai agresivă și prostească. Te uiți pe burtierele televiziunile și vezi cum ne vaccinăm în drive-true, în drive-thru, drive-tru și niciodată în parcare. Ne vaccinăm internațional, nu românește. Pentru ce atîta circ? De ce atîta scălîmbăială? Premierul se grăbește să anunțe că pînă la sfîrșitul lunii vom ajunge la 5 milioane de vaccinați. Nu cred și nu văd de ce atîta grabă. Undeva se ascunde un lucru care nu ni se spune. În statisticile europene probabil că vom figura cu un loc fruntaș dacă vom ajunge la numărul visat de Cîțu. Ce vom cîștiga din asta? Dă Europa note pentru hărnicie și impresie artistică? Ne scade prețul la următoarele achiziții de vaccinuri? Poate ne va împărți insigne precum ale Ioanei Mihăilă, dar nu ne va spune și la ce ne sînt de folos.

Stația Pfizer. Preocuparea lui Florin Cîțu de a ajunge mai repede la 5 milioane de vaccinați mi se pare falsă. Îl interesează sănătatea noastră dar nici acum nu a mișcat un deget în privința spitalelor. Internări refuzate, spitale blocate, operații amînate. Dintr-odată, România și-a rezolvat toate problemele, educația, nivelul de trai, șomajul, rămăsese doar vaccinarea. Este atît de pornit să o termine încît ar fi în stare să deschidă centre și în stațiile de tramvai, ca să nu mai zic de benzinării. Pînă și la trecerile de pietoni s-ar putea monta două cabine. Pînă se face verde tot mai prinde doi clienți. Altminteri lipsită de obligativitate, vaccinarea a descoperit calea constrîngerilor. Pe măsură ce trece timpul vor fi tot mai puține lucruri pe care le-ai putea face dacă nu ești vaccinat. Șantajul cu zemurile anti Covid sînt tot mai evidente.

VALENTIN BOERU (,,Național”)

Singuri în bătaia puștii!

(urmare din pag. 1)

România s-a transformat într-un ținut de vînătoare, un teren de testare și se îndreaptă, ca să citez din întelepciunea poporului amerindian, spre a deveni ,,un veșnic plai de vînătoare” pentru așa-zișii noștri prieteni, mai mult sau mai puțin prinți, pe care obediența noastră a început să îi deranjeze.

Un imens aspirator – Occidentul – se află deasupra noastră și prin el se scurg pădurile, gazele, petrolul, inteligența și banii noștri. Tot ce se putea lua s-a luat, iar ceea ce nu a putut fi furat a fost distrus. Nimic din ce aveam nu mai stă acum în picioare, iar afacerile importante au fost preluate tot de Occident. La o privire atentă a listei de personalități din politică, Justiție, Servicii Secrete care au fost medaliate cu distincții putem citi printre rînduri un singur cuvînt: trădare! Oare ce serviciu au făcut Coldea, Kovesi, Tăriceanu, Niki Șpagă, Maior sau Năstase poporului francez de au fost decorați, și cît de mare a fost

Vizitați

Harghita și Covasna! (2)

Călătorind în acea parte de țară, vorbind cu maghiarii, o să-i ajutați să vă cunoască și poate veți auzi din gura lor ceea ce eu am auzit, nu o dată: „Putem trăi foarte bine în România, care e cea mai bogată și mai bună țară din Europa”. Vă promit multe surprize plăcute în Harghita și Covasna, unde veți găsi printre altele și o categorie profesională care în multe zone ale României nu mai există: meșteri populari. O să-i găsiți pe fierari, pe olari, pe dulgheri, pe țesători, făurind cu mîinile lor obiecte extrem de frumoase. O să vedeți porțile secuiești, inspirate, zic eu, de cele maramureșene, o să vedeți portul popular maghiar și secuiesc extrem de frumos, iar în materie de obiceiuri veți afla surprinși că avem multe obiceiuri comune cu ei. Vizitînd zona și stînd în pensiunile lor, o să-i ajutați pe oamenii de acolo să se ridice economic la același nivel cu zonele bogate din România, iar cînd un om are cîștiguri financiare se gîndește cum să-și consolideze bunăstarea în locul în care se află, nu prin alte părți.

Dacă cu maghiarii din România lucrurile se pot regla în acest fel, prin interacțiune, oare nu la fel s-ar putea rezolva lucrurile și cu cei din Ungaria? Întreb fiindcă la ei lucrurile stau mult mai rău ca aici, fiindcă aceștia au senzația că românii mănîncă la prînz carne de ungur și le beau sîngele ca Dracula. Nu fabulez deloc și mă bazez pe trei mărturii. Prima e a unei recepționere de etnie maghiară, de la un hotel din Cluj Napoca. Discutînd cu ea, fata îmi spunea acum vreo 10 ani că a avut clienți din Ungaria care, auzind-o vorbind cu ei maghiară, au întrebat-o speriați dacă nu îi e frică să vorbească ungurește în gura mare, în public, fiindcă ei auziseră că pentru așa ceva românii i-ar pune pielea pe băț. Firește că fata le-a spus că nu e nimic adevărat, lucru care sper că le-a schimbat optica. A doua mărturie e a unui maghiar, chelner pe un vas de croazieră pe Dunăre, care avea un coleg român. Odată, rămînînd peste noapte cu vasul la Giurgiu, a fost invitat de colegul român la un pahar de vin în București. Acolo, românul s-a întîlnit cu prietenii săi și și-a prezentat colegul drept „Janosz din Budapesta”, moment în care, îmi povestea Janosz, a fost convins că va fi agresat extrem de grav, totul sfîrșindu-se însă, cu o petrecere care a durat pînă noaptea tîrziu. Vă asigur că omul era foarte serios cînd îmi povestea aceste întîmplări. A treia mărturie aparține unei cliente din Danemarca, unguroaică după tată, care la sfîrșitul călătoriei prin România s-a declarat încîntată de tot ceea ce văzuse și trăise și mi-a spus că tatăl său nu

deserviciul făcut României? Pentru că din cauza acestor medaliați țara noastră este zero barat în toate domeniile și un imens teren de vînătoare pentru Vest. Vestul prieten, dar, cu asemenea prieteni, nici că mai avem nevoie de dușmani. Uciderea ursului Arthur este un eveniment tragic, în urma căruia unii s-au iritat, în timp ce adepți plătiți și fanatici ai Vestului au luat la mișto reacția românilor, spunînd că nu înțeleg de ce ne crizăm pentru uciderea unui urs, cînd problemele României sînt mult mai mari. Au dreptate, dar vrem să credem că Romania este încă un stat. Dar cum noi nu reprezentăm nimic la nivel internațional, cînd vînătorii fac ce vor în țara noastră, hăitașii nu fac nimic altceva decît să asmută vînatul în bătaia puștii lor. Fie că vorbim de un urs, o fabrică, fie că este un copac sau un sistem de învățămînt, vînătorii prăduiesc, împușcă tot, omoară tot și ne lasă mai săraci decît am fost vreodată.

Nu ar trebui, așadar să ne mirăm și să ne mai enervăm. Nu prințul ăla care l-a omorît pe Arthur

va crede cînd o să-i spună ce fain e în România și ce oameni buni sînt românii, fiindcă el o educase altfel.

Eu, la rîndul meu, am fost ajutat în Budapesta de două unguroaice să găsesc drumul spre un loc de parcare, după ce am povestit ceva cu ele și am aflat că una din ele venea anual cu părinții la Miercurea Ciuc în pelerinaj la statuia Fecioarei Maria. Așadar, cu ungurii din Ungaria tot interacțiunea interumană e cheia rezolvării problemei.

Ce vreau să demonstrez cu acest articol este faptul că e bine să ne lepădăm de stereotipurile pe care societatea ni le bagă în cap, fiindcă lucrurile, în realitate, stau complet diferit. Pe români îi îndemn să meargă să îi cunoască mai bine pe maghiari, să se lase cunoscuți de aceștia, fiindcă astfel nu vor putea fi învrăjbiți de nimeni, niciodată și vor putea să se ridice economic sprijinindu-se unii pe alții.

România –teren de vînătoare (1)

Am aflat cu multă tristețe uciderea ursului Arthur din pădurile Covasnei de către prințul austriac Emanuel von und zu Liechtenstein. Domnia-sa a venit în România prin luna martie, unde a plătit o taxă legală, în valoare de 7.000 de euro, ca să împuște un urs. Pînă la urmă, vînătoarea este legală în țara noastră. Problema e că prințul a făcut o confuzie, împușcînd nu ursoaica agresivă care băgase în sperieți localnicii cărora le păgubea avutul, ci coșcogeamite ursul, care trăia în adîncurile pădurii fără să supere pe nimeni.

Poate că i s-ar fi trecut cu vederea faptul că a împușcat alt urs decît cel pentru care primise autorizație, dacă animalul ucis nu ar fi fost cel mai mare urs observat în România și probabil cel mai mare dintre toți cei care trăiau în Uniunea Europeană. Măsurătorile cadavrului indică faptul că Arthur avea 593 de puncte din 600 care reprezintă maximum posibil în industria vînătorii de trofee. ,,Un asemenea punctaj record nu a mai obținut nimeni de multă vreme”, afirmă domnul Gabriel Păun, președinte al Agent Green, organizație neguvernamentală și non-profit pentru protecția Mediului, înființată în anul 2009 în România, a cărei activitate este investigarea crimelor de mediu, expunerea lor strategică și promovarea unor soluții pentru conservarea biodiversității și asigurarea bunăstării generațiilor viitoare.

Voi adresa două întrebări, la care aștept răspunsuri din partea Ministerului Mediului, prin ancheta pe care a declanșat-o în urma sesizării făcute de Agent Green România și Verein Gegen Tierfabriken (VGT) din Austria.

și care nu va primi nici măcar o mustrare scrisă din partea Guvernului este vinovat. Și nici măcar vînătorii care fac ce vor pe aceste plaiuri nu sînt de vină. Ei nu fac nimic altceva decît să aplice mentalitatea de cuceritori. Noi, românii am fost și vom fi slugile lor, așa cum am fost timp de secole. Obediența noastră este atît de mare, iar hăitașii sînt atît de devotați încît nu m-ar mira ca, în viitor, în bătaia puștii să fie chiar românii. Sigur se va găsi o modalitate prin care semenii noștri vor fi urcați prin copaci iar vînătorii austrieci sau nemți, francezi sau olandezi, vor începe să tragă în ei, așa cum pe vremuri se proceda cu cei de culoare de prin Africa. Sau poate îi vor lua în bătaia puștii pe cei care nu sînt vaccinați, pentru că, din cauza lor, veniturile Big Pharma vor scădea. Noi, ca stat, ca popor, sîntem singuri. Nu avem prieteni, iar cu cei cu care ne mai înțelegeam ne-am stricat relațiile. Conducătorii noștri, hăitașii, ne vînd zi de zi, fără nici un menajament. Serviciile secrete sînt vîndute cu totul, asemenea Justiției. Noi, românii, sîntem copiii nimănui, sîntem singuri în bătaia puștii!

1. Cum a aflat prințul Emanuel von und zu Liechtenstein de trofeul care se plimba liber prin pădurile noastre? Dacă a fost informat de oficialii români, aceștia au partea lor de vină în acest încă nedovedit act de braconaj.

2. De ce din data de 12 martie 2021, cînd a fost emisă „Fișa de Evaluare a trofeului blană de urs brun”, și pînă în 5 mai 2021, cînd am citit această știre în media românească, nimeni nu s-a sesizat despre această faptă? De ce abia acum? Dacă pădurarul Asociației Agent Green monitoriza ursul de cîțiva ani, este posibil să nu fi știut că acesta a fost vînat? Nu a avut idee că pe teritoriul pe care îl avea în supraveghere și care forma habitatul acestui urs – aria protejată Natura 2000 Oituz-Ojdula – în data de 12 martie 2021 avea să se organizeze o partidă de vînătoare? Nu a auzit focurile de armă, nu a văzut pe nimeni cărînd cadavrul ursului din pădure? Un urs a cărui blană are o lungime de 2.40 metri nu poate fi scos din habitat într-o sacoșă. Dacă totuși, presupunem că pădurarul nu a știut toate acestea, de ce a durat aproape două luni pînă a observat că Arthur lipsește?

Sînt foarte curios să văd rezultatele anchetei, fiindcă este posibil să releve niște răspunsuri pertinente și concludente la întrebările pe care, în necunoștința procedurilor care există în acest domeniu, mi le pun. În altă ordine de idei, cînd acte asemănătoare au avut loc pe teritoriul României în trecut, au fost aduse la cunoștința opiniei publice cu foarte mare întîrziere, iar rezultatele anchetelor nu au mai fost publicate niciodată. În mesajul asociației Agent Green este semnalat faptul că „România a încălcat în mod consecvent legislația comunitară în domeniu de cînd a intrat în UE, prin stabilirea cotelor de recoltare și de derogare fără a implementa vreodată măsuri de coexistență și coadaptare. Mai presus de toate, România nu și-a măsurat niciodată populația de urși prin metode științifice, care includ probe ADN. Măsurătorile realizate pînă acum s-au bazat doar pe observații directe ale reprezentanților fondurilor de vînătoare. O astfel de metodologie a permis numărarea aceluiași urs de multiple ori într-o singură zi și, în consecință, nu s-a știut niciodată numărul exact al urșilor din țara noastră. În cazul lui Arthur, este posibil ca ursul să se fi deplasat sute de kilometri de vara trecută, cînd fermierul Berszan Gheorghe a raportat că o ursoaică i-ar fi făcut pagubă, și pînă în ianuarie, cînd s-a hotărât să ceară asociației de vînătoare să împuște animalul. Întreaga documentație subsecventă necesară legalizării aparente a partidei de vînătoare pentru prinț a fost realizată în mare grabă.

(va urma)

M ARIUS M ARIN, antreprenor HORECA

Biden: ,,Independența Kosovo este un proces ireversibil”

Pe 25 aprilie a.c. au avut loc alegeri parlamentare în Albania, care nu au fost lipsite de scandaluri. Cu trei zile înainte de votul din Elbosan, ciocnirile dintre activiștii partidului socialist aflat la guvernare și cel mai mare partid de opoziție au ucis o persoană și au rănit alte patru. În ziua alegerilor, un polițist a fost rănit grav în orașul Fouche Arez, lîngă Tirana, iar în satul Libofsha s-a încercat arderea unei secții de votare. Cel mai puternic scandal a avut loc în Kosovo, unde a venit pentru alegerile din Albania o delegație condusă de primul ministru al Republicii Kosovo, Albin Kurti

Kurti este liderul mișcării pan-albaneze de autodeterminare din Kosovo. Anul acesta, această mișcare a participat pentru prima dată la alegerile parlamentare din Albania. Cu toate acestea, sondajele din martie au arătat că mai puțin de 1% dintre cetățenii albanezi sînt gata să voteze pentru pan-albanezi. Perspectiva de a se uni cu kosovenii nu îi mulțumește pe albanezi.

Curatorul proiectului Kosovo din UE, raportorul Parlamentului European privind problema Kosovo, Viola von Cramon, care într-un fel este lobbyist pentru Priștina, a reacționat la activitatea liderului Autodeterminării cu un tweet ascuțit: „Nu pot să înțeleg ce se întîmplă. Pe de o parte, toată lumea din Kosovo se plînge de interferența Serbiei sau de președintele Aleksandar Vučić, pe de altă parte, premierul kosovar votează chiar într-un stat vecin. Inacceptabil. Cel puțin pentru mine”.

Șeful Cancelariei pentru Kosovo și Metohija sub guvernul sîrb, Petar Petkovic, a dat o definiție clară acestei mișcări: „Orice om care observă planurile lui Albin Kurti de a crea o «Albanie Mare» ar putea vedea astăzi că obiectivul său principal este crearea acestei entități periculoase, subminînd direct pacea și stabilitatea în Balcanii de Vest. Participarea lui Kurti la alegerile din Albania și mesajele pe care le-a trimis de acolo au reprezentat un pas înainte spre realizarea ideii sale despre Marea Albanie. Este necesară o opoziție directă în calea acestor idei”.

Dar una este să spui acest lucru și alta să o faci. Albin Kurti a ocupat funcția de prim-ministru al Republicii Kosovo din februarie pînă în iunie 2020. Americanii l-au considerat un politician energic, un disident care a servit propaganda pan-albaneză într-o închisoare iugoslavă și nu a pus niciodată mîna pe o armă. Cu toate acestea, s-au înșelat. Administrația republicană americană a planificat „mini-Schengenul balcanic” – integrarea economică cu frontiere de stat deschise. Cu toate acestea, Kurti nu a dorit integrarea. El a înlocuit taxele de 100% la mărfurile sîrbești cu „măsuri de reciprocitate” și, ca urmare, Belgradul ar fi fost obligat să recunoască documentele comerciale ale Republicii Kosovo. Aceasta ar însemna recunoașterea efectivă a independenței fostei regiuni sîrbe. Sîrbii nu au putut fi de acord cu acest lucru. Priștina nu a recunoscut documentele sîrbe, iar comerțul dintre Serbia și fosta sa regiune autonomă a înghețat. Kurti a sabotat deschis participarea Kosovo la inițiativa balcanică Mini-Schengen, afirmînd că ar prefera fie un „mare spațiu albanez Schengen”, fie aderarea la UE.

Albania și Kosovo” și „Viziunea relațiilor SUA cu BiH - Bosnia şi Herţegovina”. Ambele programe au fost precedate de o introducere: „Biden s-a întîlnit cu Slobodan Milošević, pe care l-a acuzat de crime de război și, la întoarcerea în Statele Unite, a cerut un embargo asupra armelor în BiH și a cerut SUA să conducă Occidentul ca răspuns la agresiunea sîrbă”.

Ne interesează în special primul document. Programul Kosovo al candidatului la președinție Biden specifica clar că „independența Kosovo este un proces ireversibil”, că Biden „va insista asupra administrării justiției pentru crimele de război din Kosovo fără teamă și va cere răspundere deplină și rapidă pentru cei dispăruți, inclusiv frații Byutyuki” (Trei frați Byutyuka – cetățeni americani de origine albaneză, instruiți pentru operațiuni militare de militanții Armatei de Eliberare Kosovo; au fost împușcați de ofițeri ai ministerului iugoslav al afacerilor interne). De asemenea, Biden s-a angajat să „invite partenerii UE și aliații NATO să dezvolte împreună o strategie pentru a lega ferm Balcanii de Vest de instituțiile euroatlantice”.

În timpul campaniei electorale, Biden a acordat o atenție specială problemelor spațiului post-iugoslav. Și anturajul lui Biden nu a uitat în special de Kurti, care a fost jignit sub conducerea lui Trump. „O voce pro Joe Biden este o voce pro consolidarea valorilor comune ale justiției, libertății, autodeterminării și oportunității pentru toți. Adică, tot ceea ce a legat întotdeauna Statele Unite ale Americii, Kosovo și diaspora albaneză ca aliați loiali”, a spus Kurti înainte de alegerile din SUA.

Odată cu victoria democraților din Statele Unite, Curtea Constituțională a regiunii, complet dependentă de curatorii americani ai proiectului Republicii Kosovo, care susținuse anterior legalitatea revocării premierului printr-un vot de neîncredere, „brusc” a constatat că votul pentru înlăturarea lui Kurti a fost ilegal. Și, prin urmare, noul guvern este, de asemenea, ilegal, fiind necesară repetarea alegerilor. Așa s-a făcut: în februarie, Autodeterminarea a primit 48% din voturi la alegeri, aproape dublînd numărul deputaților săi. După aceea, parlamentul reales l-a aprobat pe Kurti în funcția de prim-ministru și a anunțat imediat că dialogul cu Belgradul este pentru el pe „locul șase sau al șaptelea” în lista priorităților și că este necesar „să ne unim împotriva Serbiei”.

La începutul lunii februarie, duetul Kurti - Osmani a vizitat teritoriul celei mai mari enclave sîrbești, Kosovska Mitrovica, demonstrînd că puterea Priștinei în Kosovo este totală. Osmani, aleasă președinte al Republicii Kosovo, a declarat că „pacea va fi realizată numai atunci cînd Serbia se va pocăi”, că această țară „trebuie să își asume responsabilitatea pentru tot ceea ce a făcut în Kosovo” și că „justiția nu va fi realizată decît dacă toți infractorii sîrbi vor fi aduși în fața justiției”. „Osmani are legături trainice la Washington, are un masterat și un doctorat în Statele Unite”, comentează Vladimir Marinkovic, deputat al Adunării Naționale a Serbiei. „Și această femeie are un rating mai mare în unitatea americană decît politicienii aparținînd partidelor conduse de foști comandanți de teren ai Armatei de Eliberare din Kosovo. Își construiește politica pe vechile povești de propagandă, potrivit cărora sîrbii sînt de vină pentru tot ce s-a întîmplat în anii ʼ90”.

Odată cu venirea la putere a duetului OsmaniKurti, numărul atacurilor asupra sîrbilor din Kosovo a crescut dramatic. Oamenii sînt bătuți în mod demonstrativ în enclavele sîrbești – în Kosovska Mitrovica în nord și în Gracanica în sud. Autorii bătăilor fie nu pot fi găsiți, fie incidentele sînt declarate „lupte regulate”. Și ca răspuns la includerea mînăstirii sîrbe medievale Visoki Dečani în lista celor șapte monumente cele mai periclitate din Europa de către organizația europeană pentru protecția patrimoniului cultural Europa Nostra, Osmani și Kurti au trimis o scrisoare organizației, în care au declarat că obiectul arhitectural „nu are și nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu dialogul dintre Kosovo și Serbia”. Apoi a apărut un anumit Consiliu pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților din Kosovo, cerînd o anchetă a „atrocităților” starețului mînăstirii Savva Janic, care ar fi transformat Visoki Dečani într-o bază militară, unde a distribuit arme milițiilor sîrbești și au fost ținuți ostatici albanezi.

Drept urmare, americanii au obținut îndepărtarea lui Kurti: a fost anunțat un vot de neîncredere prin parlamentul kosovar și a fost semnat Acordul de la Washington, în septembrie 2020, pentru normalizarea relațiilor economice dintre Serbia și Kosovo. Aceasta a devenit subiectul unor critici destul de dure atît din partea democraților din SUA, cît și din UE.

Joe Biden, a publicat două programe în octombrie anul trecut – „Viziunea relațiilor SUA cu

Kurti a cerut imediat votul pentru protejata sa, nominalizată la președinție, Vjosu Osmani, care a studiat și a predat în SUA. După ce Belgradul a donat 1.000 de teste PCR către Kosovo în aprilie anul trecut, Osmani a spus că gestul „nu este capabil să șteargă crimele care au fost comise în trecut”. Iar cînd fostul președinte al Kosovo, fostul bandit și comandant de teren Hashim Thaci a fost luat în custodie de Tribunalul special din Haga, Osmani, devenind și președinte, și călătorind în Albania, a căutat insistent la Tirana recunoașterea oficială a „genocidului kosovarilor de către sîrbi”.

Între timp, Washingtonul discută despre includerea Madeleinei Albright în procesul de „dialog” dintre Belgrad și Priștina, care în 1999 a desenat personal pe o hartă țintele bombardate de avioanele NATO. Iar Biden trimite „scrisori prietenoase” liderilor balcanici. La începutul lunii februarie, el a trimis „felicitări” președintelui sîrb Aleksandar Vučić cu ocazia Zilei statului sîrb, în care a afirmat „necesitatea încheierii unui acord cuprinzător între Belgrad și Priștina pe baza recunoașterii reciproce”. Vučić a răspuns în spiritul: „Mulțumesc, dar Belgradul rămîne pe poziții”. După ce Osmani a fost ales președinte al Republicii Kosovo, Biden i-a trimis felicitări: ,,Statele Unite vor continua să sprijine eforturile de a asigura o pace durabilă printrun dialog productiv între Kosovo și Serbia și, în cele din urmă, printr-un acord cuprinzător de normalizare care credem că ar trebui să se concentreze pe recunoașterea reciprocă”.

La Priștina, acest lucru a fost întîmpinat cu încîntare. Osmani a spus: „Vom coordona fiecare pas diplomatic pe care îl facem cu Statele Unite și administrația Biden. Ierusalimul nostru este acolo”.

Totul este pregătit pentru atacul decisiv al Occidentului asupra spațiului post-iugoslav. Și nu există nici o îndoială că un astfel de atac va avea loc. N.K.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Călătoriile

Eroului Necunoscut (1)

Regele Ferdinand al României legifera prin Decretul Regal nr. 1913 din 26 aprilie 1920: ,,Comemorarea eroilor căzuți în război se va face, în fiecare an, în ziua Înălțărei Domnului nostru Isus Christos, din luna mai, cînd floarea este mai bogată. Această zi se decretează ca sărbătoare națională și va fi serbată în toate comunele țărei printr-un parastas, prin procesiuni și serbări cu caracter național și patriotic după un program stabilit de societatea «Mormintele eroilor căzuți în război» și la care vor lua parte toate instituțiile de stat și particulare”.

Trei ani mai tîrziu, luînd exemplul autorităților franceze, Guvernul României ,,a hotărît desgroparea osemintelor Ostaşului necunoscut şi înmormîntarea lor de veci în capitala ţării, la Bucureşti, în ziua de 4/17 mai 1923, într-un mausoleu în faţa Muzeului Militar din Parcul Carol”. Ca urmare, în primăvara anului 1923 au fost organizate o serie de manifestări emoționante care au marcat ridicarea monumentului care urma ,,să amintească urmașilor jertfa celor care au înfăptuit Întregirea”: ,,un mormînt al «Eroului Necunoscut», înaintea căruia să îngenuncheze și orfanul, al cărui părinte și-a dat sufletul prin tranșee neștiute, și mama al cărei fiu nu s-a mai întors și pe care zadarnic l-a adăstat, și femeia al cărei soț a rămas pierdut, fără nume, pe cîmpul de luptă”.

Alegerea osemintelor

„Ostaşului necunoscut”

Mormîntul Eroului Necunoscut pe vremea cînd era amplasat în fața Muzeului Militar

- Acesta e tatăl meu!

Şi îngenunchie, spre a rosti o rugăciune. Plîngeau generalii, Mitropolitul, preoţii, soldaţii, elevii şcoalelor. Liniştea fu întreruptă de suspine şi de murmurul glasului micului orfan, care, plîngînd, se ruga pentru tatăl lui...”.

Osemintele Eroului Necunoscut au fost transportate la București cu onoruri militare. Trenul special ,,în drumul său spre Bucureşti s-a oprit în toate staţiile şi pretutindeni a fost întîmpinat cu flori şi coroane de către autorităţi, cler, școale, invalizi, orfani şi văduve de război”.

Ceremonia de la Gara de Nord

Locuitorii capitalei au pregătit o primire triumfală rămășițelor Eroului Necunoscut. În ziua de 2 mai 1923 ,,străzile oraşului erau împodobite cu drapele naţionale, covoare, flori şi verdeaţă. De-a lungul străzilor erau înşiraţi elevii şi elevele şcoalelor din capitală. În

Procedura stabilită pentru alegerea osemintelor care urmau să reprezinte ,,Eroul necunoscut” a fost una aparte. ,,Foaia Diecezană” din 7 mai 1923 consemna: ,,Pentru alegerea rămăşiţelor Ostaşului necunoscut, destinat a fi transportat la Bucureşti, s-a hotărît să se ridice rămăşiţele a cîte unuia dintre ostaşii necunoscuţi de pe cîmpurile de luptă: Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Tg. Ocna, Jiu, Prahova, Bucureşti, Dobrogea, Ardeal şi Basarabia. Osemintele odată alese au fost aşezate în sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc; toate de acelaşi model şi mărime. Desgroparea s-a făcut după datinele creştineşti şi cu onoruri militare. Sicriele au fost transportate apoi la Mărăşeşti şi depuse în biserica de acolo”. La biserica din Mărășești, orfanul de război în vîrstă de 13 ani Amilcar C. Săndulescu a ales unul dintre cele 10 sicrie pentru a fi depus în mormîntul Eroului necunoscut din București. Aceiași publicație relata: ,,După serviciul religios, dl. gen. Mărdărescu, ministrul de război, s-a dus lîngă micul Amilcar Săndulescu, orfan de război, elev în clasa I-a a liceului militar din Craiova şi cel mai sîrguitor şi mai cuminte şcolar din clasa I-a a tuturor gimnaziilor şi liceelor militare din ţară. Ministrul de război l-a luat de mînă pe micul orfan şi împreună au înconjurat cele două şiruri de sicrie. Apoi elevul Săndulescu a fost lăsat să aleagă singur coşciugul cu osemintele Soldatului necunoscut. Tremurînd de emoţie, orfanul a pornit încetişor pe lîngă sicrie... În biserică se făcuse o linişte mormîntală... Copilul ajunse la rîndul al doilea de sicrie, se opri în dreptul celui de al patrulea şi al cincilea coşciug, ezită o clipă, apoi, cu glasul înecat de lacrimi, exclamă:

Oistorie a farselor (197)

Foca din Hampstead

Monstrul din Loch Ness, Scoţia, a fost prima dată observat în 1933 de către doi directori de hotel din localitate. La fel, în Londra anului 1926, povestea despre două foci prinse într-un mic lac din Hampstead Heath, în apropierea staţiunii Valea Sănătăţii, fusese dată publicităţii de un alt director de hotel local, Fred Gray.

Timp de ceva vreme înainte de 25 august, se spunea că în Lacul Hampstead există o creatură ciudată - „o creatură neagră, imensă, cu cap de gorilă, ce lătra ca un cîine răguşit”; sau poate o „fantomă”. În acea noapte, un pescar din oraş, dl Trevor, a pretins că a capturat creatura. Prinsă şi închisă într-un rezervor de fier în hotelul lui Gray, aceasta s-a dovedit a fi o tînără focă. Deşi sălbatică, se bucura atît de mult de peştele proaspăt cu care era hrănită, încît a devenit cunoscută sub numele de „Fericita din Hampstead”. Ziarele emiteau ipoteze conform cărora această focă şi altele pe care Gray afirma că le auzise lătrînd în lac ajunseseră aici pe Rîul Fleet, ce se vărsa în Tamisa. Nu era clar cum pescarul reuşise singur să ridice cu undiţa foca ce se zbătea şi apoi să-i scoată cîrligul, ca ulterior s-o care pe deal, pînă la hotel.

La 2 noiembrie 1926, Daily Chronicle anunţa existenţa unei alte foci, care fusese pescuită, în

faţa unei „mulţimi încîntate”, de către un „pescar extraordinar”, chiar dacă animalul „se lupta ca un leu şi lătra ca un cîine”. Foca murind foarte repede, pescarul s-a descotorosit de carcasa ei - aşa spune Gray, susţinînd din nou că mamiferul, care probabil a înotat de-a lungul Rîului Fleet, avea „o grămadă de solzi”.

Numai aiureli pentru aiuriţi! În primul rînd, focile nu latră; ele au blană, nu solzi; şi chiar după o iarnă grea şi cu multă zăpadă, Rîul Fleet nu ajunge niciodată la o adîncime mai mare de 30 cm. Totuşi, numai în 1986 (cu mult după decesul lui Gray în 1941), sculptorul local Hubert Adamson a aflat adevărul de la nepotul lui Gray, Charlie Abbot, odinioară membru al unui bîlci ambulant, care acum locuia împreună cu familia chiar în staţiunea din Hampstead Heath.

Unul din locurile unde Charlie ajunsese cu bîlciul fusese King’s Lynn, pe coasta de est a Angliei. Acolo, un prieten pe nume Bone (dintr-o familie de pescari din King’s Lynn) îi povestise cum familia lui prinsese o focă şi, în glumă, o transportase în Hampstead, de unde aterizase în rezervorul lui Gray. Poate că nici nu atinsese vreodată apa din Lacul Hampstead. Cît priveşte a doua focă, Gray o inventase.

„Cred că totul a fost din distracţie”, comenta Hubert Adamson, „dar cu siguranţă hotelul (lui Gray) nu a avut deloc de suferit în urma evenimentului”. (va urma)

STUART GORDON

piaţa gării erau aşezate trupele designate, delegaţii invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război şi a foştilor luptători. Pe peronul gării au luat loc casele civile şi militare ale M. S. Regelui şi A. S. R. Principelui moştenitor, membrii guvernului, înaltul cler, generalii, ataşaţii militari străini, înalţii demnitari ai statului, cavalerii ordinului «Mihai Viteazul» şi compania de onoare cu muzică şi drapel”. După oficierea unui scurt serviciu divin pe peronul Gării de Nord, sicriul învelit în drapelul național a fost transportat, pe un afet de tun tras de 8 cai, pînă la Biserica Mihai Vodă. Ziua de 3 mai 1923 a fost una în care locuitorii Bucureștilor și-au adus omagiul Soldatului necunoscut: ,,Mii de cetăţeni au defilat prin faţa sicriului. Toţi elevii şcoalelor, conduşi de profesori, au adus prinosul lor de recunoştiinţă Ostaşului necunoscut, depunînd pe sicriu jerbe de flori. Au depus coroane autorităţile civile şi militare şi societăţile din Capitală şi ţară. Coroanele nu mai încăpeau în biserică, și au fost aşezate în jurul bisericii şi pe locul din faţa intrării”. (va urma)

Sursa: Art. ,,Ostașul necunoscut”, publicat în „Foaia diecezană”, nr. din 7/20 mai 1923

La mai mare

ORIZONTAL: 1) Vorbă inspirată spusă în gura mare; 2) Pierderea unui mare înaintaș – Membru al marilor familii; 3) Faimă; 4) Mari cît toate zilele – Un mare pîrlit –Dat ca exemplu; 5) Teu! – Test esențial! – A cunoscut primul marea dragoste; 6) Ieșită în relfief la mare; 7) Goluri de pe extreme! –Ape fără pește! – Efect colateral!; 8) La mare înghesuială – Cîntare pentru oameni mari; 9) Lucrează la mare adîncime – Periodice de mare tiraj; 10) Reprezentative selecționate în lotul mare.

VERTICAL: 1) Aplicații la marile manevre; 2) Curse întinse la drumul mare –Plin de risc!; 3) Produc uneori dureri mari –Pusă la zid cu mare durere; 4) Micuț la talie! – Fratele mai mare, mai apropiat de părinți; 5) Se întinde de foame – Aflate într­o parte!; 6) Se remarcă prin reacții de mare promptitudine – Micul om mare; 7) Teșite la capete! – Locul marilor culturi (pl.) –Nucleu de neon!; 8) Așezat pe scaun la o masă mare – Afirmație – Rație zilnică; 9) Probă de mare domn – Loc în care curățenia este obligatorie; 10) Primită cu mare entuziasm.

DICȚIONAR: ICU

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CU PRIETENIE”

1) AVATI – RIVA; 2) LANE – AVRAM; 3) TN – MUTI – SI; 4) RENARD – PIC; 5) ULA – A – LILA; 6) I – PS – LESE; 7) SPATARU – SC; 8) TODEA – CUCU; 9) IRIMIE – SUT; 10) ATASATA – U.

PENTRU ÎMPROSP

TAREA MEMORIEI

MICĂ ȘEDINȚĂ DE SPIRITISM (2)

(urmare din pag. 1)

Așa și cu dumneata, dragă domnule Coposu: citind acest capitol pe care mi l-ai consacrat, am priceput, în sfîrșit, ce om de nimic erai, ce mincinos și ce ticălos ai fost toată viața, ce cromozomi strîmbi te zdruncinau și te făceau să gîndești urît, să deformezi realitatea, să ai convingerea că poți minți oricît și pe orice temă, fiindcă ești credibil, încît ai avut grijă să-ți găsești protectori mereu, ba pe Iuliu Maniu, ba Securitatea, ba o străinătate care te-a plătit bine ca să-i aduci pe unguri și pe monarhiști la Putere.

Merg mai departe și spun că, dacă ai fi afirmat neroziile astea despre altcineva, poate că aș fi fost ispitit să cred că o parte din ele sînt adevărate; numai că toate astea se referă la mine, care știu bine că lucrurile au stat cu totul și cu totul altfel și mintea mea refuză să priceapă cum a putut o ființă vie, născută din femeie, să debiteze asemenea nelegiuiri! Abia acum îmi explic de ce-a decedat PNȚCD-ul așa cum a decedat, cu palme și ocări, cu turnătorii și alte denunțuri – el era făcut după chipul și asemănarea matale, domnule Coposu!

Dar, hai să analizez, punct cu punct, expectorațiile respective: 1) Niciodată n-am cerut cuiva să mă salveze, cu atît mai puțin unui bătrîn de 75 de ani, despre care nu auzisem în viața mea. 2) Niciodată n-am spus cuiva „sînt muritor de foame“ și toți oamenii din jurul meu știu că și în condițiile în care, la începutul lui ianuarie 1990, mi-am dat, din nou, demisia de la Agerpres, din solidaritate cu Eugen Barbu, eu am trăit onorabil, fiindcă tipărisem, pînă la ora aceea, 7 cărți și aveam frați și surori care m-au ajutat. 3) Nevastă-mea nu m-a dat afară din casă (?!) și n-am dormit în Gara de Nord; e de-a dreptul caraghios ca un om demn, ca mine, să se ducă la un bătrîn necunoscut și să i se plîngă, brusc, de toate nenorocirile lumii; mizeria asta e din aceeași familie cu acuzațiile „dumneata vorbești, care la revoluție ai stat ascuns sub pat?“ (sau în baie, sau în pivniță, de la caz la caz); ar fi fost primul și ultimul caz din România cînd un scriitor cu 7 volume, absolvent de Filozofie, bursier Herder la Viena, ziarist arhicunoscut, erou de polemici internaționale, să devină, brusc, în cîteva zile, și muritor de foame, și client al băncilor din Gara de Nord. 4) Vizitele mele (fiindcă au fost două, dar ai uitat!) la sediul central al PNȚCD s-au datorat faptului că acest partid se făcuse stăpîn peste imobilul din Str. Dr. Staicovici nr. 25; de 1 an de zile, eram în tratative cu Consiliul Popular al Capitalei (Silvestru Vîrtosu) dar și cu Gospodăria C.C. al P.C.R. (Ion Coman) întrucît casa se eliberase prin plecarea în Germania a unui medic, pe nume Degeratu – să mă mut acolo, pentru a fi mai aproape de tatăl meu, după ce se prăpădise biata mama; asta am spus eu liderilor țărăniști, să nu se calicească la acel imobil, fiindcă ei pot lua și alte spații, dar eu n-aș mai fi găsit ceva în apropierea tatii. 5) N-am cerut, niciodată, să intru în PNȚCD, și asta o spun sub prestare de jurămînt; de altfel, dacă ar fi existat o CERERE de-a mea în acest sens, de ce n-a fost publicată nici pînă acum?; mai mult decît atît, dacă doream să devin membru al PNȚCD, cine m-ar fi putut împiedica, în condițiile în care s-a văzut ce „selecție“ s-a făcut, iar scandalurile colosale de corupție din ultimii ani arată cine a intrat în acel partid (Ioan Mureșan, Radu Sârbu, Marin Luțu, Dumitru Branc ș.a.); dimpotrivă, Pop Iftene, Liviu Petrina și Pavel Suian mi-au propus să conduc eu ziarul „Dreptatea“, spunîndu-mi „Vei fi pentru «Dreptatea» ce-a fost Eminescu pentru «Timpul»!“. Am refuzat, pentru simplul motiv că eu doream să-mi scot revista mea; la toate acele întîmplări a fost de față venerabilul țărănist Petru Popovici și el poate depune mărturie. 6) Dragă maistre Coposu, matale nu mi-ai zis niciodată că eu aș fi „compromis“ și că am făcut ceva „în dauna poporului român“, eu eram și atunci o celebritate, iar un bătrînel ca dumneata n-ar fi îndrăznit

asta; dimpotrivă, mi-ai spus că mă agreezi foarte mult, că îmi citeai pînă și articolele de sport din „Săptămîna“, că odată chiar ai vrut să-mi trimiți o scrisoare, că m-ai înțeles că am scris despre Ceaușescu („Ceaușescu a fost un patriot!“, m-ai asigurat, în cadrul ușii, cînd mă conduceai spre ieșire), dar că n-ai mai priceput de ceam scris despre Elena Ceaușescu. 7) Toată scena aia cu bătaia e atît de delirantă, încît nici nu merită să o pomenesc; un lucru nu spui, nea Coposule: linșarea aia a mea s-a petrecut de față cu matale, în birou, de vreme ce, după consumarea „evenimentului“, te-ai simțit dator să le spui „găliganilor“ să mă bată mai „civilizat“?; ar fi și greu să mă lovească cineva fără să intre în ghips, în secunda următoare, și apoi eu nu eram singur, era și fratele meu, colonelul, cu mine, și mai erau și doi colegi de la Agerpres. 8) Scriitura „urechistă“ se vede și din datarea apariției revistei „Politica“ – aceasta a ieșit pe piață nu după o lună (martie 1990), ci după 2 ani (februarie 1992); 9) N-am primit nici un leu de la nici o Securitate, e o dovadă de inconștiență să se afirme așa ceva; banii necesari tipăririi revistei „România Mare“ (1 milion de lei) mi-au fost împrumutați, în mai 1990, de un prieten din Germania, Gh. Nițu; aici, subconștientul îți joacă feste, d-le Coposu, fiindcă d-ta crezi că toată lumea putea primi bani de la Securitate așa cum ai primit matale, zeci de ani, și în închisoare, și în libertate, pînă în anul 1989, ca turnător cu plată („tîrfă cu respect“, zicea Sartre), care a zdrobit destine, asta-i realitatea, ce s-o mai îndulcim noi cu zaharină, ai fost cel mai zelos turnător al „poliției politice“. 10) Noi am avut două întîlniri la sediul PNȚCD, nene Coposule, după cum am mai scris, dar memoria îți joacă feste și nu-ți aduci aminte decît de una.

Pe urmă, în capitolul cu pricina se mai afirmă ceva de domeniul demenței, astfel încît eu mă îndoiesc că d-ta, domnule Coposu, ai murit de plămîni, boala era la cap. Referindu-te la alegerile parlamentare din septembrie 1992 scrii ceva incredibil: „În ultimul moment, în ultima zi, cînd s-au totalizat rezultatele întîrziate, în special de la secțiile mai îndepărtate, care nu aveau linii telefonice (aici te crezi la alegerile din 1946 – nota mea) a venit o avalanșă de voturi care a ridicat procentele la partidele astea (PRM și PSM – nota mea) așa, din senin. La secția cutare (?!) din Maramureș, Vadim Tudor – 3.000 de voturi nejustificate, sau Păunescu nu știu cîte voturi“. A putut să apară, în România, o asemenea minciună incalificabilă? Iată și dovada că s-a mințit: PRM a crescut, de la an la an, pînă la 21%, fără nici un ajutor, de la nimeni. Așa e? Iar în vremea asta, PNȚCD s-a prăbușit, pînă a ieșit din Parlament. Așa e? Aceasta-i proba verității. Dar, pentru că nu-mi place să rămîn dator nimănui, fie el viu sau mort, am să reproduc acele file din Jurnalul meu referitor la evenimentele de atunci. Ele au fost scrise la cald, chiar atunci (nu rememorate după 5 ani!) și au fost publicate în volumul „Jurnalul Revoluției, de la Crăciun la Paște“ Editura Fundației „România Mare“, 1999. „5 februarie 1990. Încep săptămîna, de luni dimineața, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorință să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viață. Am acum o ilustrare vie a elegiei «Amărîtă turturea», ori a legendei antice Philemon și Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de frumoase de Goethe, chiar în «Faust». Cum să-l împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el și, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i țină și lui oasele și plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mișcă gîrbovit prin odaie, printre fotografiile și lucrurile ei, îmi vine să urlu și să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar... Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Strada Dr. Staicovici nr. 25. Țărăniștii au angajat un grădinar, au așezat niște bănci și scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranță să mai capăt eu locuința, pe ce-au pus mîna bătrînii ăștia stătuți... Îmi iau, totuși, inima în dinți și, însoțit de

Glasul vîntului

Aș vrea să ascult glasul vîntului

Lunecînd prin copacii adolescenței mele

Și glasul tău dulce

Inundînd inima mea

Deocamdată nu­l ascult

Decît pe primul.

Ultima sabie

Se ia vîntul la luptă cu mine

Dar trebuie să nu mă las copleșit

Cum marinarul nu se lasă învins

De uriașele talazuri ale oceanului dușman

Adio!

Ultima sabie nu m­a nimerit.

GEORGE MILITARU

frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al țărăniștilor. Marcu rămîne afară, la mașină, e militar și nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros și mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la ușa lui Coposu mă interpelează: «Aaaa, aveți fular verde, sînteți legionar!». Cu numai cîteva zile înainte, aceeași zuză se luase de fularul meu roșu: «Aaaa, aveți fular roșu, sînteți comunist!». Războiul fularelor în citadela țărănistă poate fi foarte interesant întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Nelson Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La țărăniști e vînzoleală mare, dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan și Corneliu Mocanu, care au venit să-și ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Țepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare și fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a șterpelit un ziar. Extrem de aferat și agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilința onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2–3 ore de anticameră la Eugen Barbu și la mine, acum e și el dizident, țărănist și manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situația casei, că Liviu Petrina mă și repede: «Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!». I-am pus cruce și ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, «Mielul turbat». Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd și o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaț. Abordez o temă: cea referitoare la «dictatura democrației». Nu-i de acord, zice că așa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci și că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărțim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrșitul anului 1989. Știam de alți fruntași țărăniști, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu și, ulterior, pusese pe hîrtie niște amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenția mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuță), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieșea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: «Ce femeie frumoasă a fost Clara!» – nu știu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinerețe, o unguroaică, ce purta același nume“.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(„România Mare“, nr. 735, din 13 august 2004)

JURNAL DE VACAN� (36)

Partea a IV­a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (7)

În noaptea de vineri spre sîmbătă a nins. O feerie! Globurile mari şi apoase, atît de bogat colorate, au transformat brazii staţiunii în nişte vitralii gantice. A nins liniştit, temeinic, ca la facerea lumii. „Trec trenurile lungi ca o ninsoare“... Ce vers frumos a scris Labiş! În ziua de Sf. Ştefan, pe 27 decembrie, mama lui, doamna Profira, a împlinit 86 de ani. I-am trimis cîteva daruri, din inimă, ca omagiu pentru femeia care a dat Poporului Român un mare, tulburător poet. În Ajun de Crăciun, aflîndu-mă în Cimitirul Bellu, cu copiii, soţia şi Magdalena, şi trebăluind noi la mormintele lui Eminescu şi Barbu, prin giulgiul des al ninsorii am zărit o nălucă: era sora lui Labiş, Margareta, care venise prin nămeţi şi se străduia, cu palmele îngheţate, să aprindă o candelă. Cu cîtă efuziune neam îmbrăţişat şi ne-am sărutat acolo, în sanctuarul nepieritor al Civilizaţiei Româneşti, unde, pe o rază de numai 200 de metri, repauzează osemintele unor ctitori fără pereche: Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, George Călinescu, C. Gane („Trecute vieţi de doamne şi domniţe“), Eugen Barbu, Marin Preda (în sfîrşit, s-au împăcat pentru vecie!), Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Gheorghe Eminescu, Augustin Z. N. Pop, Paul Anghel, Zaharia Stancu, Nicolae Iorga, Al. Macedonski, A. D. Xenopol, Victor Eftimiu şi iarăşi, mereu şi mereu, Mihai Eminescu, pentru că el este Alfa şi Omega, începutul şi sfîrşitul...

Au sosit, pentru două zile de odihnă, Marcu, Lidia şi bărbatul ei, Liviu, apoi Toma Năstase, Ilie Merce şi soţia lui, ca şi fiica lui Cornel Ciontu, care e mama lui Bogdănel. Încet-încet, „familia“ noastră a crescut la 30. Sîmbătă, pe la 11 dimineaţa, pornim spre Plaiul Foii. Loc de pelerinaj! Priveliştea, ca de obicei, grandioasă, Pîrîiaşul Bîrsa are malurile împodobite cu horbotă sclipitoare şi gheaţă de argint şi ametist. Masivul Piatra Craiului e copleşitor, ameţeşti numai dacă te uiţi în sus, către şeile şi crestele lui neguroase. Mîncăm ceva afară, pe fugă, şi bem ţuică fiartă. Mitzura zice că priveliştea acestei ape e neschimbată de milioane de ani. Daniela îi răspunde, conform Bibliei, că Pămîntul n-are decît 6000 de ani. „Da, dar Apa?“ – o zeflemesc eu. Amicul Ion Moldovan, de la „Rulmentul“, mi-a adus o broşură turistică a zonei, tipărită prin anii ’50. Ştiţi ce denumire avea Refugiul Diana? Pur şi simplu Comsomol... Păi, ce să mă mai mire, cînd întreaga Cetate de la Poalele Tâmpei se numea Oraşul Stalin?

 

Primesc, regulat, mapa cu corespondenţă. Felicitări neasemuit de frumoase, de sărbători, de peste mări şi Ţări: buna noastră soră întru Domnul Isus, Trudy Tait, cu fiul său Edwin, cei care au adus masive ajutoare constînd în haine şi încălţăminte, mă felicită de la editura lor din S.U.A. Şi tot din S.U.A. îmi scriu d-na şi dl. dr. Şerban C. Andronescu o felicitare ca o icoană, cu chenar metalic, de bronz, şi tiv de catifea roşie, dar la fel de mult mă impresionează urările sosite de la Teodora Aldea din Perth - Australia şi de la dr. Corneliu Florea, din Winnipeg - Canada. Printre maldărele de scrisori, iată şi una de la neuitata mea prietenă, frumoasa senatoare sudafricană Cheryl Lausberg. Ne-am împrietenit în iulieaugust 1995, în Cape Town şi Pretoria. Femeie la vreo 38 de ani, din mamă daneză şi tată suedez (să mă ierte dacă i-am încurcat), un cap splendid - ochi albaştri, păr negru, tuns scurt, şi gură aşa cum o arată numele, ca de cireaşă - Cheryl mi-a produs o excelentă impresie, fiindcă are o conversaţie bogată, iubeşte mult animalele şi bea zdravăn whisky (ca atîţia nordici) - beam eu, la recepţii, un pahar de apă minerală, ea isprăvea imediat o stacană cu „apă de foc“, dar uite că era mai trează decît toţi. Acum, „cireaşă“, stabilită cine ştie cum (şi după cîte generaţii!) tocmai în străfundurile Africii, mă roagă să iau notă că nu o mai cheamă Lausberg, ci a revenit la numele ei de fată, Gillwald. Probabil că a divorţat. Nu-i nimic, Cheryl, vino în România, îţi găsim noi un bărbat pe cinste...

Nici nu s-a vindecat bine Lidia şi uite că mi se îmbolnăveşte fetiţa mai mică. Plînge, nu mănîncă, are temperatură 39 de grade, iese afară vreo 7-8 scaune pe zi, e roşie în gît – pe scurt, ne alarmează teribil. Griji de

părinţi. Îmi aduc aminte de bunul meu amic, regizorul de teatru Mihai Dimiu. Tot două fete avea şi el. A doua s-a născut cu probleme. S-a zbătut şi a dus-o la Paris, s-o opereze la cap. „Mulţumesc lui Dumnezeu, Cornel, că a reuşit operaţia şi acum s­a făcut fata ceva mai bine“ - acestea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui. După care, la scurt timp, omul de teatru şi dascălul de la I.A.T.C., Mihai Dimiu, s-a prăpădit. I-a explodat inima, pusă la atît de grele încercări. Era încă tînăr, sub 55 de ani. Aşa ne mistuie dragostea de copii, pe noi, aceştia, cei care punem totul la inimă. Ferice de nesimţiţi, că nu-i zdruncină nimic şi apucă suta de ani! A luat-o nevastă-mea, val-vîrtej, pe mititică şi a dus-o la Spitalul din Braşov. N-a reuşit mare lucru. Starea proastă se agrava. Atunci ne-am hotărît să căutăm un medic pediatru mai experimentat. Săritor cum îl ştim, maiorul Gh. Achim, şeful postului de Poliţie al Poienii Braşov, ne-a venit în ajutor. „E un doctor Gună, din Braşov, un mare diagnostician“. Ne-am pus pe telefoane. Pînă la urmă, l-am găsit. Îşi începea consultaţiile la ora 4.00 după-amiază. Ne-am dus cu toţii la el, vreo 15, cîţi am mai rămas. Omul s-a pensionat şi şi-a deschis un mic cabinet în fundul curţii. Strada e plină de comercianţi, tot felul de cîrciumioare cu „bere la halbă“, o forfotă de gospodari care descarcă pîini calde, drugi de slănină afumată, butoaie cu brînză etc. Îmi place scena, parcă sîntem în „Till Eulenspiegel“, cu farmecul acela de burg hanseatic, greu de povestit în cuvinte. Bătrînul doctor e foarte amabil. Ne cere s-o dezbrăcăm pe micuţă, pînă la brîu. Mă uit la ea cu duioşie: ce umeri mici are, ce mînuţe ca două crochete, ce pieptişor firav, ca de porumbiţă! Acum s-a speriat de noua ei stare şi a izbucnit în hohote de plîns, i s-au umflat vinişoarele la gît, e roşie ca sfecla, se îneacă, are faţa udă de lacrimi, în zadar o îmbiem cu tot felul de jucării aflate cu prisosinţă în cabinetul improvizat, zadarnic o pupă Lidia şi încearcă să o îmbuneze – pînă nu-şi face ea programul de plîns, bogat, sănătos, nu se lasă. Medicul şi-a dat seama despre ce e vorba: o viroză respiratorie, combinată cu o enterocolită, datorită alimentelor. „Cea mîncat în ultimul timp?“. Ne-am adus aminte: a ronţăit şi ea un cîrnăcior de mistreţ, la Cabana Junilor, ori vînatul e un aliment greu! Luăm reţeta, acum să vedem de unde cumpărăm medicamentele. „Cît ne costă consultaţia, domnule doctor?“. Omul nu vrea să primească nimic. Insist. Nu vrea în ruptul capului, zice că a făcut-o de plăcere şi să fie copilul sănătos. Atunci îi dăruiesc un Almanah România Mare şi o Antologie de versuri, cu dedicaţie.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Masivul Piatra Craiului

Plaiul Foii, Brașov

Pîrîul Bîrsa

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (73)

Orașele Dinastiei Tang (25)

Administrația în Dinastia Tang (19)

Strategia (2)

Faptul că „Cele o Sută de Şcoli“ utilizau acelaşi vocabular și că aceleaşi noţiuni erau folosite încă din această epocă în domenii atît de diverse, ilustrează continuumul în cadrul căruia s-a format și s-a dezvoltat mentalitatea chineză. Mereu adaptate la specificul epocii, subliniem că strategiile străvechi nu erau folosite doar în Dinastia Tang, ci pînă în zilele noastre. Menţionam că și chinezii manifestau aversiune faţă de o specializare care ar ignora dimensiunea universală a oricăror demersuri, acţiuni sau gînduri, chiar dacă acestea se concentru asupra unui domeniu limitat.

Două manuale de Strategie, care au străbătut secolele și mileniile, evidenţiază această timpurie și strălucită Artă a Strategiilor. Primul este cel al lui Sun Wu, numit și Sunzi, cunoscut sub numele de „Arta Războiului“ și datînd din Secolul V î.Chr. La

Pasteur descoperă „dușmanii nevăzuți ai omului“ (5)

În acest laborator modest, prin a cărui fereastră scundă pătrundeau amurgurile violete ale Parisului, dimpreună cu adierile sărate pe care le trimite oceanul, Pasteur îşi continuă lucrul început la Lille, făcînd îndată o a doua descoperire, tot aşa de importantă ca şi fermentaţia lactică, anume fermentaţia alcoolică, dovedind că şi acest soi de fermentaţie este datorat unor fiinţe microscopice şi că el este însoţit totdeauna de producerea glicerinei, a cărei prezenţă n-o bănuise nimeni pînă la el.

În acest timp, Pasteur are parte de o mare durere, pierzîndu-şi fiica mai mare, care moare în urma unei febre tifoide. Durerea îl ameţeşte un timp, dar îl face să se consacre cu mai mare rîvnă studiului microbilor, care produc nu numai fermentaţiile necesare, dar şi bolile omului şi ale animalelor. Acum încolţeşte în el ideea că ar putea să găsească un leac care, întrebuinţat la timp, ar feri omenirea de suferința prin care el trecuse de curînd.

Odată încolțită această idee, experienţele sale urmăresc cu hotărîre un drum practic: aflarea unei metode efective de luptă împotriva microbilor.

În micul laborator de la Şcoala Normală, Pasteur făcea tot felul de experienţe minunate, care au atras,

Balada (83)

Ani de Facultate (5)

Inginerul G.M. era totuşi un ,,Stan Păţitul” în relaţia lui cu Magistrul. La un examen din cadrul pregătirii de doctorat îl asigură pe profesor că a învăţat aşa de bine încît va fi evaluat de nota 10 la toate întrebările. Şi întradevăr, doctorandul îi răspunde impecabil lui Neniţescu la 20 de întrebări. Dar Magistru nu se dă bătut şi mai pune o întrebare hors concours

- Uite, Mihai, te mai întreb ceva în afara examenului, că tot spui că le-ai învăţat pe toate din cartea mea!

- Vă rog, domnule profesor!

- Mihai, ia spune, ce ştii tu despre diagrama lui Iablonski?

Se lasă o tăcere mormîntală, după care, ruşinat, cel examinat oftează:

- Domnule profesor, mă declar înfrînt!

Dar Neniţescu s-a supărat pe asistentul la care ţinea cel mai mult.

- Mihai, să-ţi fie de învăţătură! Cel ce examinează are pîinea şi cuţitul, iar cel examinat nu are cum să ştie ce se află în capul examinatorului! Diagrama lui Iablonski se referă la fenomenul de fosforescenţă,

acesta s-au făcut numeroase comentarii, dintre care le amintim pe cele ale lui Cao Cao – ilustru strateg și poet, care şi-a înfiinţat un regat pe ruinele dinastiei Han şi Bu Mu, poet din Dinastia Tang. Cel de-al doilea Tratat de Strategie îi aparţine lui Sun Bin. Acesta din urmă a fost pierdut încă din Antichitate, dar memoria și învăţăturile sale au rămas neşterse pînă din epoca modernă, cînd a fost redescoperit în anul l972, într-un mormînt din provincia Shandong. Confucianismul, Legismul și Școala lui Yin și Yang şi-au exercitat fiecare influenţa asupra Școlii Strategiilor. Strategia militară chineză se bazează pe o ierarhie morală, pe teama de pedepse şi, de asemenea, pe existenţa şi circulaţia celor cinci elemente – pămînt, apă, foc, metal – între polii antagonici și complementari reprezentați de elementele yin – femininul și yang – masculinul. Trebuie să înțelegem cum, în interiorul unei mişcări care animă toate lucrurile, toate situaţiile şi toate evenimentele, care se dezvoltă conform legii de alternanţă între yin și yang, se formează și se destramă echilibrul forţelor existente. De bună seamă, nici un strateg nu se bazează doar pe propriile sale planuri, iar din strategia militară fac parte atît şiretenia, cît şi complexitatea echipamentului. A pune peste tot steaguri pentru a da impresia că există trupe numeroase, a simula retrageri, a

în sfîrşit, atenţia guvernului asupra lui. I se atribuiră cîteva odăiţe, într-o clădire laterală a şcolii, atît de mici şi de întunecoase, încît astăzi ele n-ar ajunge nici pentru un adăpost pentru cobai. Dar, oricît de mici şi de întunecoase, din ele se răspîndi lumina teoriilor lui Pasteur, care, de astă dată, porni hotărît lupta sa contra ideilor greşite ale generaţiei spontanee a microbilor. „Toată lumea trebuie să afle, spunea el, că microbii au şi ei părinţi“.

El arată că fiecare fermentaţie este provocată de un anumit microb, care trăieşte în aer, în apă şi chiar în pămînt. Descoperă că unele soiuri de microbi nu au nevoie nici măcar de aer: microbii anaerobi. „Fără microbi, constată el, suprafaţa pămîntului ar fi acoperită cu cadavre; ei sînt aceia care dau oxigenului calitatea de a le arde şi de a prepara viaţa nouă”.

Astfel, pe lîngă vechea concepţie, că microbii nu sînt decît nocivi, el arată că mai sînt infinite specii din aceste microorganisme microscopice, care contribuie la continuarea şi îmbunătăţirea vieţii omului pe pămînt, pe care ni-i putem face aliați şi care ne pot aduce foloase mari, dacă ştim cum să ne purtăm cu ei.

Fireşte, însă, că marele merit al lui Pasteur este acela de a fi identificat cîţiva microbi ucigaşi şi de a fi dat semnalul pentru începerea marii lupte împotriva lor.

Ideile lui Pasteur despre microbi au deschis, peste tot unde oamenii de ştiinţă erau preocupaţi de aceste probleme, discuţii pasionante. Mulţi l-au atacat

o problemă de chimie-fizică foarte importantă, care pune în evidenţă stările triplet, ca în cazul formării fotoxidului de antracen!

Cu alte cuvinte, lui Neniţescu nu-i plăceau infatuaţii.

- Domn’ Mihai, puneţi-mi şi mie întrebări, de probă, să vedem ce iese!

La acel exerciţiu de pregătire, Florin Genoiu a răspuns la 15 întrebări de chimieorganică din 20, dar la examen a avut şansa să-i răspundă Magistrului la toate întrebările. Pe foaia de examen a scris tot ce se afla în Tratatul de Chimie Organică despre nitrili şi despre sărurile cuaternare de amoniu. A luat nota 10 şi a fost felicitat de Neniţescu:

- Tinere, eşti liber şi independent!

* * *

Aflat la Govora într-o practică industrială la Combinatul de produs sodice, Florin Genoiu se purta cu colegii mîndru nevoie mare, după succesul avut la examenul de chimie organică şi mai ales ca urmare a felicitărilor primite din partea profesorului Neniţescu.

Oraşul Rîmnicu Vîlcea era în plină reconstrucţie şi se preconizau noi şantiere industriale. Localnicii vorbeau de o extindere considerabilă a Combinatului chimic.

Fiind aproape de Horezu, Florin Genoiu se hotărî să-i facă o vizită unchiului Nicolae. Acesta l-a primit cu

pregăti ambuscade, a trimite spioni, a avea agenţi dubli, a atrage duşmanul în locul cel mai nepotrivit pentru ripostă, toate acestea fac parte din arsenalul strategilor şi figurează la loc de cinste în manualele de strategie. Cît despre maşinile de război, capcane, şanţuri umplute cu lănci, inundaţii sau incendii provocate, acestea fac şi ele parte din resursele strategiei militare. Toate aceste metode și accesorii converg către acelaşi scop: a obţine victoria într-un mod cît mai eficient, iar pentru acest țel este întotdeauna necesar un plan bine gîndit. Captarea realităţii în desfăşurare, aflată în spatele aparențelor prezentului imediat, aprecierea momentului în care elanurile se vor dezlănțui, controlul asupra intervenţiei elementelor aproape imperceptibile, prin acţiuni asupra moralului adversarului sau trucuri, acestea sînt doar cîteva aspecte ale modului în care preceptele strategiei se înrădăcinează în ordinea lumii de care aparțin. Unul din principiile de bază ale strategiei chineze este aplicarea noţiunii de „non acțiune“. Din această perspectivă, cea mai mare victorie este aceea obţinută fără luptă: observarea situaţiei, cunoaşterea terenului, evaluarea desfăşurării evenimentelor fac posibilă asigurarea superiorităţii. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ­TANG

făţiş pe directorul Şcolii Normale, acuzîndu-1 că are halucinaţii vizuale. Se născocesc felurite anecdote hazlii pe socoteala lui, ziarele sînt pline de polemici care îi grăbesc, de fapt, celebritatea, pînă şi biserica se amestecă în aceste discuţii, considerîndu-l ateu, care se închină acestor vietăţi nevăzute cu ochiul liber.

Abia în 1862, adevăraţii oameni de ştiinţă încep să împărtăşească vederile lui Pasteur, care, la propunerea lor, este ales membru al Academiei de ştiinţe, ca o încununare a studiilor sale cu desăvîrşire noi asupra microbilor. Nu întîrziară să se arate nici roadele practice ale descoperirilor făcute de el. Astfel, el stabileşte că bolile vinului se datoresc unor fermenţi, care se dezvoltă ori de cîte ori anumite condiţii de temperatură sau variaţii atmosferice le uşurează pătrunderea şi dezvoltarea lor în vin. Căutînd mijloacele de apărare, el arată că singura metodă de distrugere a acestor microorganisme dăunătoare este de a ridica, pentru cîteva minute, temperatura vinului, încălzindu-l pînă la 50-60°. Fiind foarte simplu, procedeul acesta li s-a părut multora neştiinţific şi, astfel, nu a fost aplicat, la început, pe scară întinsă cum ar fi fost de dorit. Cei care au făcut-o şi-au dat însă seama de binefacerile descoperirii lui Pasteur, care printr-o observaţie aşa de simplă a adus podgorenilor francezi beneficii imense, salvîndu-le recoltele de la distrugere.

(va urma)

Dr. ALEXANDRU CULCER

bucurie şi l-a felicitat pentru succesele lui la învăţătură. Şi fiind şi zi de duminică, l-a luat cu el într-o scurtă excursie pe Valea Olteţului. Pe drum, maşina secretarului de partid a oprit la poarta unui sătean. Florin Genoiu a fost surprins de dialogul purtat de unchiul Nicolae şi bietul om, speriat de o asemenea vizită.

- Ascultă, bă, legionarule, tu nu te mai potoleşti? De ce mă pîrăşti încontinuu la Comitetul Central?

- Fiindcă mă pui să dau declaraţii la Miliţie şi să spun pe unde lucrez!

- Păi tu ce ai vrea, legionarule? Cînd umblai cu pistolul la brîu îţi convenea? Acum să ni te mai supui şi nouă, comuniştilor!

Undeva, pe malul Olteţului, Nicolae Genoiu a oprit maşina, şi-a scos pistolul din buzunar şi l-a descărcat de gloanţe. Florin Genoiu a rămas perplex.

- Ai pistol, nea Nicolae?

- Da! Dar am fost anunţaţi că ni se va lua armamentul la toţi activiştii de partid. Tu, nepoate, ţine-te de învăţătură şi nu de politică! La Govora se vor extinde construcţiile industriale şi va fi nevoie de mulţi ingineri chimişti.

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani“ (81)

HUNT ­ HISTRIONUL

HRĂPĂREŢ Şl HAIN (1)

„Cu miliardele sale a încercat să oprească timpul în loc. Etichetat de revista The New Republic drept «cel mai reacţionar om din America», Hunt a fost un zelos partizan al lui Joseph McCarthy şi fervent sprijinitor al «vînătorii de vrăjitoare» dezlănţuită de acesta”.

(Revista Der Spiegel, decembrie, 1973)

Nu sînt multe cazurile cînd, venind vorba despre miliardari, cunoscătorii lor apropiaţi să aibă aceeaşi opinie – fie că se referă la viaţa sau la afacerile acestora. Şi mai puţine sînt situaţiile cînd opinia este total negativă, fără nici o nuanţă aprobatoare. Unul dintre aceste cazuri singulare este al lui Haroldson Lafayette Hunt, fondator, şi el, al unei dinastii.

S-a născut la 17 februarie 1889, în localitatea Ramsey din estul statului Minnesota, care, pe atunci, avea circa o sută de mile pătrate şi vreo sută de mii de locuitori. În Minnesota, al 32-lea stat admis în uniune, se află şi Lacul Itasca, de unde izvorăşte Mississippi,

Nikola Tesla –stăpînul fulgerelor (3)

O rază a morţii (2)

Începînd de prin 1900 şi pînă a murit, Tesla a efectuat cercetări în legătură cu fisiunea nucleară care avea să ducă la inventarea bombei atomice, afirmînd la dejunul organizat cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, din 10 iulie 1937, că perfecţionase un nou tub care făcea posibilă zdrobirea atomului. În 1937 a elaborat un tratat, intitulat Arta proiectării energiei concentrate nedispersate prin mediile naturale. Susţinea că inventase o „rază a morţii”, care putea distruge orice la orice distanţă, afirmînd că „peste cîţiva ani, popoarele vor putea să se lupte fără armate, nave de război sau tunuri, cu arme mult mai teribile, a căror forţă distructivă şi rază de acţiune nu vor avea, practic, nici o limită. Un oraş aflat la orice distanţă de inamic va fi distrus de acesta şi nici o putere din lume nu-1 va putea împiedica să facă acest lucru“.

Studiind undele, a descris în 1917 „metoda magnetică“, pentru detectarea prezenţei unei mase de fier sau de oţel, care arăta locaţia exactă a unui submarin aflat sub nivelul mării prin transmiterea de unde radio de înaltă frecvenţă ce se loveau de suprafaţa navelor şi se reflectau, aducînd informaţii despre poziţia şi mărimea

Isterie colectivă și sugestie în massă (5)

Loialitatea patriotică faţă de o cauză sau faţă de un regim poate fi stimulată apelînd tot la sentimentele mulţimii, dar la fel de bine pot fi însufleţite şi senimentele de frică, ură sau mînie. Acestea sugerează individului că trebuie să treacă imediat la acţiune, preferabil la una violentă, deşi deseori nu există nimic de făcut, ori obiectivul protestului este prea îndepărtat pentru el. Atunci însă cînd necesitatea acţiunii imediate se transferă de la individ la mulţime, lucrurile se schimbă radical și va lua imediat naştere o mişcare de masă, adeseori căpătînd forme bizare, căci participanţii nu-şi pot exprima protestul în mod eficace.

Mania dansului, în Germania medievală, este un bun exemplu în acest sens. Am putea descoperi probabil un mobil care să fi declanşat această patimă, anume intoxicaţia cu o substanţa otrăvitoare aflată în pîinea de secară. Secara era o cereală larg răspîndită în nordul Europei, în perioada respectivă şi, deseori, mai ales în perioadele ploioase, ea era infectată cu fungi de Claviceps. Produsul rezultat, numit de chimiştii din zilele noastre ergotina, era o substanţă complexă şi foarte periculoasă. Unul dintre componenţii săi

fluviul de care e legată intrarea lui H. L. Hunt în lumea cow-boy-lor ce cultivă bumbac.

Deşi face parte dintr-o familie cu venituri apreciabile la ora respectivă, nu-l atrage prea mult şcoala. Nu e un fapt neobişnuit pentru biografia celor ce vor ajunge superbogaţi – Rockefeller sau Hughes, Getty ori Vanderbilt – dar, spre deosebire de aceştia, copil fiind, nu are aptitudini practice sau comerciale, menite să-l evidenţieze în vreun fel.

Bumbacul și speculațiile (1)

Copilăria, ca şi adolescenţa, nu i se remarcă prin ceva deosebit. Cînd îi moare tatăl, moşteneşte o sumă considerabilă şi, cu toate că nu manifestase interes pentru cultura bumbacului, foarte răspîndită pe meleagurile lui natale, iată-l urmînd sfaturile unor amici ai părintelui. Cultivă bumbac pe întinse terenuri din imensa deltă a fluviului Mississippi şi, cum vitregiile naturii îi ocolesc cîmpurile, recoltele sînt consistente, iar el încasează sume substanţiale, mereu mai mari. Într-un veac ce moştenise de la cel precedent „goana după afaceri“ şi „setea de afaceri“, faptul îi permite să se lanseze în speculaţii cu terenurile bune spre a fi plantate cu bumbac, afacere, în fond, mai rentabilă decît culturile propriu-zise, supuse şi capriciilor sau calamităţilor naturii.

acestora (sonarul de astăzi). Printre desenele şi schițele rămase de la Tesla este şi o navă spaţială, imaginată de el în 1917, sub forma unui trabuc, autopropulsată, fără elice sau aripi, condusă prin radio şi care putea ajunge la orice punct dinainte stabilit.

Vizionarism, vizionarism, vizionarism

Tesla nu a primit Premiul Nobel, dar a inventat echipamente care i-au ajutat pe cel puţin patru savanţi să cîştige Premiul Nobel. Nici Edison nu 1-a primit, cei doi au fost nominalizaţi pentru a primi împreună prestigiosul premiu în 1915, dar animozitatea dintre ei i-a făcut să refuze să-1 împartă. Se pare că Tesla ar fi fost nominalizat şi în 1912 pentru experienţele cu transformatorii de înaltă frecventă şi înaltă tensiune. La 18 mai 1918, a primit medalia „Edison“, acordată de Institutul American al Inginerilor Electricieni din Statele Unite și Canada, pentru gîndirea lui creatoare, pentru că acolo unde „alţii vedeau numai bariere invincibile și forțe contradictorii, el a ştiut să le depăşească şi să le ţină sub control, armonizîndu-le direcţiile şi învăţîndune cum să utilizăm la mare distanţă, în motoare practice, puterea Niagarei“.

Ca un Nostradamus al vremurilor moderne, bazat nu pe inspiraţia mistică, ci pe cunoaşterea temeinică a legilor naturii şi pe calcule știinţifice, vizionarul Tesla vorbea despre o lume a viitorului în care omul

era acidul dietilamid-lisergic, mai bine cunoscut sub denumirea de LSD, drogul emblemă al generaţiei hippy, folosit de către adepţii mişcării flower-power tocmai pentru că stimula răspunsul organismului la ritmurile muzicale. Alte efecte includeau halucinaţii, agitaţie şi viziuni intens colorate.

Răbufniri ale maniei dansului au avut loc deseori în Germania medievală, pînă pe la sfîrşitul Secolului XVI. Iar fenomenul nu s-a mărginit la puzderia de stătuleţe germane, ci a fost întîlnit şi în alte ţări europene. Ultima „epidemie de dans” cunoscută, afectînd un număr mare de oameni, a fost raportată în anul 1911, în apropierea coastei Dardanelelor. Dar cel mai important incident de acest gen s-a petrecut la Aix-la-Chapelle, în iulie 1374, cînd sute de oameni au luat cu asalt străzile dănţuind, zbierînd şi făcînd spume la gură. Mulţi sufereau de halucinaţii, unii aveau impresia că fuseseră cufundaţi într-un ocean de sînge, alţii pretindeau că văzuseră cerurile deschizîndu-se, spre a-L dezvălui pe Isus Christos pe tronul divin, alături de Sfînta Fecioară Maria. Iniţial, dansatorii au fost priviţi ca nişte ciudaţi, dar foarte rapid ei au cîştigat aderenţi, gata să le imite mişcările dezlănţuite. Mii de persoane au fost afectate şi, pe măsură ce această veritabilă nebunie se împrăştia ca o ciumă, pretutindeni pe continent, ea se cristaliza, luînd forma unui protest anti-clerical îndreptat cu

Oricum, în scurtă vreme, Haroldson Lafayette devine temut de „colegii“ în speculaţii sau printre marii fermieri, pe ale căror întinse cîmpuri trudesc, zi-lumină, negrii, imigranţii legali, sosiţi tocmai din Europa, sau cei ilegali, veniţi din Mexic, spre a se angaja pe plantaţiile, ferite, de regulă, de ochii poliţiei, ai reprezentanţilor fiscului şi ai Serviciului de Imigrare. Sîntem încă la începutul Secolului al XXlea, cînd Statele Unite plonjaseră în forţă în domeniul industrializării, „febra aurului“ trecuse, dar este în plină evoluţie cea a petrolului şi ea-i contaminează pe mulţi. De aici şi valul de imigranţi, goniţi de condiţiile grele de acasă şi atraşi de promisiunile abil făcute şi parvenite de peste Oceanul Atlantic.

În preajma primului război mondial, preţurile bumbacului şi cele ale terenurilor cresc vertiginos. Evident, scumpirile îl avantajează şi pe Haroldson Lafayette Hunt, care-şi vinde foarte bine recoltele, de regulă mari, sau face tranzacţii avantajoase cu plantaţiile. Aşa se face că se vorbeşte deja despre averea adunată într-un interval scurt de tînărul cowboy, ce nu rămîne la aceste domenii, se interesează chiar de grafica de carte (!? – n.n.) şi îşi extinde cîmpul de acţiune. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

va fi atotputernicia care putea controla anotimpurile, va putea provoca ciocniri între planete, va putea crea viaţă sub toate formele și aceasta într-un moment în care posibilitatea fertilizării in vitro sau a influenţării genomului uman nici măcar nu fuseseră gîndite. Vorbea despre maşini care vor zbura necontenit în jurul Pămîntului anticipînd sateliţii de astăzi şi despre comunicarea cu ajutorul unor mici aparate ţinute în buzunar! Şi vizionarismul lui în privinţa vieţii sociale este impresionant, căci tocmai el, care nu avusese niciodată nici un fel de relaţii cu femeile, le acorda acestora un rol preponderent în viitorul omenirii: „Implicarea femeii în noi domenii de acţiune, preluarea treptată de către ele a conducerii bărbaţilor vor disipa sensibilitatea feminină, vor reduce instinctul matern, astfel că maternitatea şi căsătoria vor părea neplăcute şi civilizaţia umană se va apropia tot mai mult de organizarea perfectă a stupului de albine. Urmează o nouă ordine a sexelor - conducerea de către femei“. Într-un interviu din 1926, Tesla a afirmat că mintea femeii a demonstrat că dispune de aceeaşi capacitate de achiziţii şi realizări mentale ca și bărbaţii, şi în generaţiile viitoare această capacitate se va accentua. Femeile, susţinea el, au mai mult spirit de iniţiativă, pentru că sînt dispuse să ignore mai uşor precedentul şi să înceapă o nouă civilizaţie pornind de la zero.

(va urma)

ANCA IRINA IONESCU

precădere asupra huliţilor, dar atotputernicilor prinţiepiscopi. Şuvoaie de dansatori extaziaţi au invadat Ţările de Jos şi, coborînd de-a lungul Rinului, au făcut noi ciraci în Germania. Mulţimile în delir au luat cu asalt clădirile Bisericii, preoţii şi călugării erau hăituiţi şi împroşcaţi cu invective şi blesteme. Cu toate acestea, este interesant că nici măcar un singur prinţ-episcop nu a fost atins de mînia populară, aceasta oprindu-se la straturile de jos ale puterii ecleziastice. În stadiul final al manifestărilor, dansatorii păreau deseori total insensibili la stimuli externi sau la durere, ceea ce este mai curînd un simptom al isteriei decît al intoxicaţiei cu LSD. Strania manie prezintă asemănări flagrante cu mişcarea flagelanţilor. Trebuie totuşi amintit că mişcarea flagelanţilor a pornit ca o suită de procesiuni religioase, destinate să combată ciuma, şi s-a dezvoltat, de asemenea, ca o formă de protest împotriva abuzurilor comise de nobili, Biserică şi regi. Atît mişcarea flagelanţilor, cît şi mania dansului produceau exacerbarea dorinţei sexuale. Aceasta pentru că atît acţiunile brutale, cît şi emoţiile violente stimulează cel mai primitiv instinct, plăcerea sexuală sau instinctul de reproducere. Nu-i de mirare de aceea că dansul a reprezentat întotdeauna o componentă esenţială a ritualurilor vrăjitoreşti.

(va urma)

F. CARTWRIGHT, M. BIDDISS

Doza de sãnãtate

Nervul Vagus – „drumețul“

Ești obosit, lipsit de vlagă și vitalitate, stresat?

Toate acestea duc la îmbolnăvire și provoacă dereglări masive în sistemul energetic al corpului. Activarea energetică a nervului vagus aduce corpul, spiritul și sufletul din nou în echilibru.

Nervul vagus este cheia spre balanța corpului. Neliniștea, frica și stresul îndelungat îi provoacă individului numeroase probleme de sănătate, dar și sufletești. Acesta bate la ușile medicilor, dar nu obține nici un rezultat.

Readucerea în echilibru a sistemului parasimpatic nervos, din care face parte și nervul vagus, detoxifierea și activarea lui atrag ameliorarea eficientă a multor probleme de sănătate: migrene, tinitus, afecțiuni digestive, dureri, frici, depresii, neliniște internă, somn agitat. La baza acestora este stresul, adică o problemă pe care nu o mai putem gestiona și la care corpul reacționează prin simptomele menționate mai sus.

Nervul vagus are o importanță majoră în organismul nostru. Pleacă de la baza creierului, coboară pe lîngă trahee, se îndreaptă spre plămîni și inimă, și ajunge în abdomen, atingînd prin ramurile lui (peste 100.000) toate organele corpului, motiv pentru care este supranumit ,,drumețul”. Tot prin nervul vagus pleacă semnale de la creier spre organe, care duc și aduc informații. Cu alte cuvinte, nervul vagus conduce și influențează cea mai mare parte din funcționalitățile sistemelor corporale.

Medicina energo­informațională vă pune la dispoziție terapii moderne de readucere a corpului în balanța energetică din care este ieșit, repunerea în mișcare a sistemul de autovindecare și întreruperea fenomenului de autodistrugere. După diagnosticarea energetică sînt recomandate diverse tratamente, realizate cu ajutorul apa­

ratelor de terapie care au la bază fizica cuantică, o fizică modernă, care se bazează pe informație și este recomandată atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. De cele mai multe ori întîlnim pacienți cu un sistem nervos extrem de încărcat cu toxine. Limfa, care ar trebui să colecteze toxinele corpului, al doilea sistem imunitar al corpului, este și ea supraîncărcată. Este cunoscută implicarea sistemului limfatic în problemele de sănătate. Mai mult, studii recente arată implicarea limfei în bolile neuro­degenerative precum demența, Alzheimer, scleroza multiplă.

Autoreglarea energetică a corpului, reglarea sistemului nervos, detoxifierea la nivel microcelular, reglarea cîmpului bactericid­virucid patogen reprezintă numai cîțiva din pașii pe care îi propune medicina energo­informațională în terapii. Tratamentele sînt personalizate și se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în terapie. Ședința începe cu o măsurătoare energetică, prin care aparatul setează statutul energetic al pacientului. Valorile energetice ale fiecărui organ sînt setate în aparat și reglate conform potențialului energetic al fiecărui individ. Fizica cuantică ne pune la dispoziție posibilități terapeutice nevisate în urmă cu cîțiva ani. Omul modern are nevoie de acest gen de terapii personalizate, mai ales în cazul bolilor cronice și neurodegenerative.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo­informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Centrul German Dermavital vă

la dispoziție tratamente post Covid, de prevenire a sechelelor ce pot apărea după infecția cu Covid-19, cît și tratamente post Vaccin, pentru neutralizarea efectelor secundare ale vaccinului.

Adresa redacţiei revistei „românia Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

TERAPIA 4W

zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într­o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PreSS book ConSultIng Srl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MAnPreS DIStrIbutIon Srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA roMÂnĂ. Codul ISSn 1220 – 7616.