România Mare, nr. 1582

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nici o Țară n-ar mai fi înapoiată dacă i-ar fi înapoiată bogăția.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL De acum avem o zi a rușinii naționale

Motto: „Pe boltă, sus, e mai aprins,/ La noi, bătrînul soare,/ De cînd pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi răsare...“.

OCTAVIAN GOGA – „Noi“

Trebuie să recunoaștem un adevăr dureros: ne-am scris singuri pe frunte ceea ce ne-au dictat alții, iar noi am acceptat fără crîcnire: sîntem corupți, xenofobi, antisemiți, am ucis cel mai mare număr de evrei după Reich-ul lui Hitler, am ținut robi țiganii, marii noștri artiști sau conducători au avut tot felul de asemenea păcate etc. etc.

Pe scurt, pas cu pas, în mintea spălată a noilor generații se induce ideea că a fi român este ceva rușinos și penibil. Nu continui această idee acum, ci mă voi referi la ceea ce s-a întîmplat duminică, 4 aprilie. O zi sfîntă pentru mulți români, fiind și Paștele pentru catolici și protestanți, dar umbrită de suprapunerea cu ziua NATO, organizația vinovată de majoritatea conflictelor din lume.

Dar, pentru români, ziua a fost una a rușinii: aniversarea NATO s-a suprapus cu comemorarea celui mai barbar atac terorist suferit de România: bombardamentul american asupra Capitalei, pe 4 Aprilie 1944! (continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii Kievul se pregătește pentru un război cu Rusia

– Exercițiul NATO Defender Europe 2021 va fi cel mai mare exercițiu de după Războiul Rece –

Reprezentantul Ucrainei în grupul de contact trilateral privind soluționarea situației din Donbass, expertul militar si consilier independent al șefului biroului președintelui Ucrainei, Oleksiy Arestovich, a declarat că NATO desfășoară exercițiul Defender Europe 2021, a cărui pregătire este deja în curs, ca simulare pentru un război cu Rusia. „În prezent, sînt în curs pregătirile pentru acest exercițiu NATO la scară largă, Defender Europe 2021”, a declarat

Acceptul vieții sau al morții

După mai mult de un an de la declararea oficială a pandemiei în România, observăm că măsurile menite a îngropa economia sînt din ce în ce mai numeroase. Cu toate că numărul deceselor este îngrijorător, la știri nu mai apar nici izolete, nici camioane cu cadavre, nici așa-zisele gropi comune. Ceea ce înseamnă că departamentul de marketing al noului coronavirus își face treaba și ne prezintă din ce în ce mai multe știri care să ne catapulteze în zona fricii viscerale.

În prezent masca este obligatorie în toate spațiile, și nu ne-ar mira ca în curînd purtarea ei să fie impusă și în timpul somnului, cu toate că este evident că obligativitatea purtării măștii este apreciată mai mult de hoți decît de toți ceilalți cetățeni. Magazinele și-au scurtat programul pentru a evita răspîndirea virusului, singurul rezultat fiind că românii se calcă în picioare cu miile la cozi. Acest lucru, în mod clar nu poate contribui la evitarea răspîndirii virusului.

În fapt, autoritățile dovedesc, de multă vreme, dar cu precădere în ultimul an, că sînt total depășite de situație, fiind suspicionate de atentat deliberat și voluntar la viețile românilor. Nu este un secret pentru nimeni faptul că, de la un timp, în spitale nu se mai fac internări decît dacă pacientul declară pe propria răspundere că este infectat cu Covid. Este o realitate de care toți cei care au avut tangență cu sistemul sanitar românesc în ultimele luni s-au lovit.

(continuare în pag. a 16-a)

LIDIA VADIm TUDor

Arestovici. Potrivit acestuia, forțele alianței vor avea drept obiecitv un potențial război cu Rusia. În prezent, NATO transferă trupe și echipamente militare pe locurile exercițiilor propuse. Arestovich este sigur că nu a dezvăluit niciun „secret militar”. ,,Accentul principal este pus pe Balcani, Crimeea și tot ce se află la nord de Crimeea. Acestea sînt surse deschise, nimeni nu le ascunde”, a precizat diplomatul, în timp ce consilierul șefului biroului președintelui ucrainean a clarificat faptul că ,,faza activă a acestor exerciții este programată pentru perioada mai - iunie, iar acum au început pregătirile – aducerea forțelor militare și a materialului logistic, transfer care este, de asemenea, un element al exercițiului”.

(continuare în pag. a 17-a)

Romnia pitoreasc

Ora de var

Dați ceasul cu o oră înainte

Dați ceasul cu o oră înapoi

Ca să le intre Zeilor în minte

Că Timpul joacă după cum vrem noi.

Dați ceasul cu un secol mai în față

Dați ceasul cu un secol îndărăt

Să scap din veacul XX cu viață

Aș vrea cu tine, Doamne, să mă-mbăt!

CORNELIU VADIM TUDOR, duminică, 31 martie 1996

Muammar Gaddafi și Marele rîu artificial

Pagina 3

Pagina 18

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Opoziţia e proasta făcută grămadă: s-a reclamat singură la Curtea

Constituțională F Țapul la Roma F Un copil fără creier: Adrian Severin F Televiziunea ne isterizează cu P.N.L.-ul!

PArTEA I

F Opoziţia este nu numai trădătoare de țară, ci și proastă făcută grămadă! Toate eforturile Țapului Emil (a ajuns să pască la Roma, pînă l-au luat la goană gîştele Capitoliului) de a drege busuiocul şi de a smulge de la gîtul Opoziției piatra de moară a fascismului udemerist, în speranţa că electoratul o să-i acorde voturile în 1996, au eşuat lamentabil zilele trecute. Despre ce este vorba? Partidul terorist plătit şi dirijat de Budapesta a atacat Legea Învățămîntului la Curtea Constituţională. Dar pentru că udemeriştii nu sînt decît 12 în Senatul României (iar unul nici nu era în ţară, ori căzuse beat mort sub frapiera cu palinkă) şi pentru că prevederile legale spun că o asemenea acţiune are nevoie de cel puţin 25 de semnaturi, ungurii au sunat din goarna lor ruginită şi i-au chemat sub flamurile Ungariei pe 15 senatori ai Opoziţiei, care şi-au pus semnătura pe mîrşava reclamație: MIHAI BURACU (P.N.Ţ.C.D.), FLORIN BURUIANĂ (P.N.Ţ.C.D.), NISTOR BĂDICEANU (P.N.Ț.C.D.), IOAN MANEA (P.N.Ț.C.D.), ANDREI POTCOAVĂ (P.L. ’93), ŞTEFAN AUGUSTIN DOINAŞ (P.A.C.), precum şi Emilian Buzică (P.N.Ţ.C.D.), Ioan Paul Popescu (P.N.Ț.C.D.), Voicu Glodean (P.N.Ț. C.D.), Şerban Săndulescu (P.N.Ţ.C.D.), Gheorghe Cătunean (P.N.Ţ.C.D.), Alexandru Popovici (P.N.L.-C.D.), Alexandru Paleologu (P.N.L.), Adrian Popescu Necşeşti (P.N.L.), Constantin Moiceanu (P.S.D.R. - Cunescu). Şi acum începe demenţa, care l-ar face pînă şi pe bufonul presei româneşti, Ion Cristoiu (fost comunist), să exclame „Eu nu mai înţeleg nimic!“: primii 6 senatori, al căror nume e cules cu majuscule, şi care acum contestă Legea Învăţămîntului alături de teroriştii de la U.D.M.R. - cu numai o săptămînă înainte votaseră în Parlament PENTRU Legea Învățămîntului! Acestea sînt faptele, ele sînt incontestabile şi pot fi dovedite, în paralel, atît de lista de voturi din Parlament, cît şi de semnăturile respective pe Memoriul U.D.M.R. E cel mai grăitor caz de patologie politică postdecembristă: 6 indivizi care îşi spun senatori români şi pentru care statul consumă peste 2 miliarde de lei pe an (salarii, indemnizaţii, birouri senatoriale, maşini, şoferi, deplasări în țară şi în străinătate etc.) se reclamă singuri la Curtea Constituţională, pentru ceea ce au votat de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni! În comparație cu ei, udemeriştii sînt infinit mai cinstiţi, măcar ştim că ei sînt ticăloşi pe față şi îşi urmează, cu tenacitate satanică, programul. Capul răutăţilor sînt tot ţărăniştii, care îşi zic „nepoții lui Maniu“, dar ei sînt, de fapt, „chiloţii lui Horthy“. Îi lăsăm pe cititori să judece „moralitatea“ acestor aşa-zişi politicieni, care s-au aşezat singuri, cu mînuța lor, pe o listă neagră, a trădării intereselor naţionale. F În privinţa atacării Legii Învățămîntului şi de către preşedintele P.U.N.R. Gheorghe Funar, noi considerăm că, de data asta, el exagerează şi creează o problemă artificială. În condiţiile date, nimeni n-ar fi putut da o lege mai bună, iar milioanele de copii şi studenţi, ca şi sutele de mii de dascăli, nu puteau intra în vacanța de vară fără această lege. Şi iată cum, printr-o deficitară înţelegere a complexului de probleme, P.U.N.R.-ul se plasează de aceeaşi parte a baricadei cu U.D.M.R.-ul, deşi din motive diferite: primul reclamă că s-au acordat prea multe privilegii minorităţilor, al doilea reclamă exact pe dos, că nu

s-au acordat drepturi suficiente. Adevărul, ca de obicei, e relativ, cu un plus de exagerare maladivă din partea ungurilor - singura minoritate care face scandalul ăsta în România. Şi astfel, P.U.N.R. și U.D.M.R. ilustrează de minune piesa lui William Gibson, „Doi pe un balansoar“. Avem însă deplină încredere în ştiinţa juridică şi în întelepciunea tînărului vicepreşedinte al Senatului, senatorul P.U.N.R. Valer Suian, pe care îl rugăm să-şi tempereze colegii, ca să nu sfîşiem bruma de pace socială existentă. F Referitor la afirmaţiile publice repetate ale d-lui Gheorghe Funar, cum că „liderii P.R.M. și P.S.M. una vorbesc şi alta votează“, avem de precizat următoarele: 1) Senatorul Vadim a luptat în Senat pentru elaborarea unei legi cît mai bune şi mai apropiate de tradiţiile glorioase ale şcolii româneşti, făcînd o serie de amendamente vitale care au fost votate pînă şi de numeroşi membri ai Opoziției; 2) Dacă nici Vadim nu le-a dat peste bot radicalilor unguri, timp de aproape 3 ani ai noii legislaturi, atunci n-a mai făcut-o nimeni în țara asta; 3) L-am ruga pe distinsul luptător pentru cauza românilor, Gh. Funar, să nu ne spună el cum să votăm, fiindcă nici noi nu-i recomandăm cum să conducă Primăria din Cluj-Napoca; 4) Şi, la urmaurmei, într-un fel se văd lucrurile de la geamlîcul unei primării de provincie, şi altfel se văd din Agora politică a Țării, fiind încă valabil dictonul istoric conform căruia „Soarele, pentru toți românii, de la Bucureşti răsare!“. F Un risc teribil de mare îşi asumă cotidienele „Adevărul“ şi „Vocea României“, lăsînd comentariul politic pe mîna unor diletanţi care nu numai că nu pricep nimic, dar sînt şi nişte intriganţi de cea mai ordinară factură: este vorba de Adrian Ursu şi, respectiv, Florentin Popescu. Aceşti mărunţi zmîngălitori de hîrtie şi cotonogari cu pixul acuză P.R.M.-ul şi P.S.M.-ul de „şantajare”(?!) a P.D.S.R.ului, cînd, în realitate e vorba de cerinţa elementară de respectare a unui ProToCoL politic, semnat şi parafat în văzul întregii națiuni, la 20 ianuarie 1995. Unde e şantajul aici? Şi cine este mai bun de criticat: cel care solicită respectarea unui angajament scris, ori cel care, sistematic, „pasează“ aplicarea lui pînă la calendele greceşti? De altfel, corespondentul nostru din Tg. Jiu, dl. C.I. Pănoiu, ne-a scris că, la ultima ședință a Filialei Gorj a P.D.S.R., senatorul de Godineşti-Pocruia, Vasile Văcaru, a afirmat: „Noi îl minţim pe Vadim la nivel central, că doar nu sîntem proşti să-i dăm posturi de prefecţi, ca să cîştige alegerile!“. Dragul nostru tenor metafizic, interpret al operei „Fata cu părul cărunt“, cu adîncă stimă şi nepreţuită dragoste te asigurăm că nu pe Vadim îl minţiţi, ci vă mințiți singuri, iar de ce ți-e frică nu scapi - deşi n-are nici prefecţi, nici miniştri, nici bani, P.R.M.-ul va fi, la anul pe vremea asta, primul partid al țării. Acum, un sondaj IrSoP nepublicat (din raţiuni strategice) acordă partidului nostru 8 la sută din sufragiile electoratului, ceea ce spune foarte mult. În politică, cele mai autentice creşteri sînt cele încete şi sigure, eventual cîte un procent pe trimestru. Cine a avut creşteri bruşte şi spectaculoase s-a spart apoi ca un balon de săpun (a se vedea cazul partidului „Forza Italia“ al lui Silvio Berlusconi, care, aşa cum s-a umflat, aşa s-a şi dezumflat!). Bătălia pentru salvarea României e de lungă durată şi ea nu se duce cu vorbe de clacă, la un ciocănel de rachiu din cutare fief electoral. F Actul democratic al revistei noastre, de a publica şi un alt punct de vedere cu privire la Scrisoarea celor 300 de generali şi ofiţeri, este interpretat de Copilul lui Bulă (la Ion Cristoiu ne referim) drept „O jalnică

tentativă de a drege busuiocul“. Avem aici, din nou, în toată grandoarea lui de căcărează, dimensiunea sufletului rău şi urît al Violatorului de Găini: dacă nu publicăm nici o replică - ne înjură că n-am publicat-o; dacă am publicat-o, ne înjură că de ce-am publicat-o! El vorbeşte, care n-a găzduit în viața lui vreun Drept la Replică, fiindcă n-are voie nimeni să-l contrazică! Ăsta-i personajul, zi-i Ardei Umplut şi trage apa! F Dar, pe Ion Cristoiu (fost comunist) noi nu ne putem supăra niciodată definitiv. Ce s-ar face rubrica asta fără el? Acest personaj este caricatura nr. 1 a întregului Secol XX românesc, bate orice record în materie de umor involuntar, generînd cel mai savuros comic cu putinţă: şi anume acela al contradicţiei dintre ceea ce vrea el să fie (analist politic, magnatul presei, geambaş de miniştri şi parlamentari, vedetă a Televiziunii, globe-trotter, amant viril şi fatal, instanţa supremă de judecată a unui popor) şi ceea ce este în realitate (un accident genetic din epoca precernobîliană, o fleică putredă, un rahat cu ochi de sticlă, un țîşt-bîşt cu gura la ceafă, un copil născut bătrîn, din împerecherea unei baligi de vacă cu toiagul lui Petrache Lupu, care tocmai rînea grajdul, o lepră de om măruntă, intrigantă şi cu căutătură rea, un impotent care, tot trăgîndu-se de puţă, s-a pomenit că i s-au lungit, de fapt, mîinile, ca la urangutani,în fine, o faţă analfabetă şi cu ifose, care predică la săraci moralitatea - pe care o confundă cu mortalitatea - dar o dată n-a băgat mîna în valizele doldora de miliarde de lei şi de chinezi tocați mărunt, pentru a ajuta nişte copii nevoiaşi, ori bătrîni suferinzi, ori biserici dărăpănate). Ăsta-i Violatorul de Găini, o adevărată mană cerească pentru un pamfletar de profesie. Ilustrul prozator patriot Eugen Barbu - pe care canalia de la C.C. al U.T.C. anunţa în scris că vrea să-l omoare şi să-l făcă săpun (?!) - e mai viu decît Cristoiu, care se tîrăşte ca o rîmă şi se scofîlceşte de oftică, pe zi ce trece, fiindcă nu i s-a împlinit nici o profeţie catastrofală şi nici o poftă de mărire. Aşa că noi nu putem să-i dorim răul lui Ardei Umplut, dimpotrivă, îi urăm multă sănătate, să-l mai ţină Dumnezeu în viaţă ani îndelungaţi (deşi se chinuieşte rău, săracul avorton) fiindcă el e eroul principal al pamfletelor tuturor marilor ironişti. Şi, spre marea lui satisfacţie, Piticul Utecilă a intrat, în sfîrşit, într-un tratat internaţional de medicină: viaţa şi opera lui ilustrează de minune boala denumită pe latineşte Paranoia Cristoia (în popor „răpciugă“, „buba mînzului“, ,,gazul porcului“, „țîța cocoşatei“, „calculatorul mortului“ etc). F Ultimele performanţe gazetăreşti ale Monstrului din Găgeşti au smuls un geamăt de admiraţie de-a lungul şi de-a latul Europei. Pe aceeaşi pagină I a „Excrementului de prînz“ din 7 iulie, el a publicat cu delicii secrete, gîfîind de plăcere şi frecîndu-şi palmele umede ale inimii lui de melc fără casă, două articole cutremurătoare: „Primul medicament american împotriva impotenţei a primit «undă verde»“ şi „Un bărbat s-a sinucis, tăindu-şi penisul, pentru că era prea potent“. Carevasăzică, una caldă, alta rece. Din surse apropiate piticaniei care se lăfăie în vila cu 6 camere din Intrarea Nicolae Iorga, am aflat că el înfulecă cu un pumn medicamentul american şi cu alt pumn medicamentul ăla pe bază de penis de şarpe, despre care a scris săptămîna trecută, ba chiar a trimis echipaje întregi de-ale „Evenimentului zilei“ să castreze şerpii de prin munţi, şi de prin văi, ca să-i livreze lui orgănelele întregi – iar în timpul acestui tratament intensiv, Ileana Lucaciu stă la pîndă cu satîrul şi, la prima creştere debordantă a potenței monstrului, harşt, vom asista la retezarea obiectului incriminat! Teribile aventuri şi senzaţii trag de corpul lui Ion Cristoiu (fost comunist), nu-i dau pace, îl conectează la stîlpii de înaltă tensiune, bîţîindu-l ca pe solistul formaţiei „Queen“, Gică Petrescu! (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 iulie 1995)

C EA DE - A OPTA MINUNE A LUMII –CEL MAI MARE PROIECT DE IRIGAȚII DIN LUME

Muammar Gaddafi și Marele rîu artificial

Cel mai mare proiect de inginerie și construcție din epoca modernă este considerat Marele Rîu făcut de om – o uriașă rețea subterană de apeducte care furnizează zilnic 6,5 milioane de metri cubi de apă potabilă către așezările din regiunile deșertice și de pe coasta Libiei. Un sistem imens de țevi și apeducte, care include peste 1.300 de puțuri de peste 500 de metri adîncime, alimentează orașele Tripoli, Benghazi, Sirte, printre altele. Muammar Gaddafi a numit acest rîu „A opta minune a lumii”, iar în 2008 Cartea Recordurilor a recunoscut marele rîu creat de om ca fiind cel mai mare proiect de irigații din lume.

În 1953, eforturile de a descoperi petrol în sudul Libiei s-au soldat cu descoperirea unor resurse enorme de apă potabilă: 4 rezervoare uriașe subterane de apă – bazinul Kufra, bazinul Sirt, bazinul Morzuk și bazinul Hamada. Primele trei conțin 35 de mii de km cubi de apă! Analizele cu radiocarbon au descoperit apă și într-un rezervor fosil din era glaciară, de peste 40 000 de ani. La sfîrșitul anilor 1960, Muammar Gaddafi a conceput proiectul Marele Rîu Artificial, un proiect de anvergură pentru a crea o rețea de resurse de apă, care trebuia să acopere Libia, Egiptul, Sudanul și Ciadul. În octombrie 1983, o comisie a fost înființată pentru a aduce apă din sudul Libiei, unde se află lacurile subacvatice, în partea de nord, industrială a Libiei. Lucrările au fost demarate în 1984, iar construcția propriu-zisă a fost împărțită în cinci etape. Un deceniu mai tîrziu, în 1996, apa curgea deja în instalațiile caselor capitalei Tripoli!

semnificative într-o perioadă scurtă de timp. Dacă luăm în calcul costul unui metru cub de apă potabilă în țările europene (aproximativ 2 euro), atunci costul rezervelor de apă din rezervoarele subterane libiene este, conform celor mai exacte estimări, de aproape 60 de miliarde de euro. Prin proiectul său, Libia ar putea începe o adevărată „revoluție verde”, ce ar rezolva o mulțime de probleme în Africa și, cel mai important, ar asigura stabilitate și independență economică. Mai

Sarcina construcției unui asemenea sistem de irigații a fost una istorică pentru întreaga regiune din Africa de Nord, deoarece problema apei era stringentă aici încă din vremurile Feniciei. Este remarcabil faptul că proiectul a fost realizat de Libia din fonduri proprii, fără a se împrumuta de la Banca Mondială sau FMI și a fost realizat de experți din Coreea de Sud, dar toate echipamentele și tubulatura au fost construite în Libia.

Dorința unui monopol global asupra resurselor de apă este deja un factor major în politica mondială. Presa germană titra la acea vreme: „La cel de-al cincilea Forum Mondial al Apei de la Istanbul, autoritățile libiene au prezentat pentru prima dată un proiect de alimentare cu apă. Necunoașterea proiectului se datorează faptului că, deși mass-media occidentală nu a relatat nimic despre acest subiect, între timp el a depășit cele mai mari activități de construcții din lume în ceea ce privește costul: 25 de miliarde de dolari”. Diferența fundamentală între proiectul de irigații din Libia și altele de acest gen este că o sursă subterană aproape inepuizabilă este utilizată pentru irigarea terenurilor agricole, mai degrabă decît o sursă de apă de suprafață, care este ușor supusă daunelor

mult, există deja cazuri cunoscute cînd corporațiile globale au blocat proiectele de apă în regiune. Există opinia unanim acceptată că Banca Mondială și FMI au blocat în mod deliberat construcția unui canal pe ruta Nilul Alb – Canalul Jonglei, în sudul Sudanului, unde orice inițiativă de acest gen a fost abandonată după ce serviciile speciale americane au provocat creșterea separatismului în zonă

La 1 septembrie 2010, președintele Libiei, Muammar Gaddafi a pus în funcțiune această cea mai mare magistrală acvatică din lume, declarînd: „Acum că această realizare a poporului libian a devenit evidentă, amenințarea SUA pentru țara noastră se va dubla!”. În plus, în urmă cu cîțiva ani, Gaddafi a mai declarat că proiectul de irigații din Libia va fi „cel mai serios răspuns pentru SUA, care acuză în permanență Libia că simpatizează cu terorismul”. De luat în seamă este sprijinul pe care fostul președinte egiptean Hosni Mubarak l-a acordat proiectului, care nu este, cu siguranță, o simplă coincidență. Înainte de război, rîul artificial a irigat aproximativ 160.000 de hectare dezvoltate activ pentru agricultură. Și mai la sud, pe teritoriul Saharei, șanțurile de irigații scoase la suprafață servesc drept loc de adăpare pentru animale. Și cel mai important, orașele mari ale țării, în special capitala Tripoli, sînt aprovizionate cu apă potabilă.

Lungimea totală a comunicațiilor subterane ale rîului artificial este de aproximativ patru mii de kilometri. Volumul de sol excavat în timpul construcției – 155 de milioane de metri cubi – este de 12 ori mai mare decît în timpul creării barajului egiptean Aswan. Principalele ramuri ale sistemului de alimentare cu apă constau din țevi de beton de 7,5 metri lungime, cu diametru de 4 metri și care cîntăresc mai mult de 80 de tone (pînă la 83 de tone). Și fiecare dintre cele peste 530 de mii de țevi ar putea servi cu ușurință drept tunel pentru trenurile de metrou. Din conductele principale, apa intră în rezervoarele construite în apropierea orașelor cu un volum de 4 pînă la 24 de milioane de

metri cubi, iar de acolo încep conductele locale de apă ale orașelor și satelor. Apa dulce pătrunde în apeduct din surse subterane situate în sudul țării și hrănește așezările concentrate în principal pe malul Mării Mediterane, inclusiv în cele mai mari orașe din Libia – Tripoli, Benghazi, Sirte. Apa este retrasă din acviferul nubian, cea mai mare sursă cunoscută de apă dulce fosilă din lume. Acviferul nubian este situat în deșertul Sahara de est, pe o suprafață de peste două milioane de kilometri pătrați și include 11 rezervoare subterane mari. Ei bine, teritoriul Libiei este situat deasupra a patru dintre ele. În afară de Libia, există numeroase alte state africane pe stratul nubian, inclusiv nord-vestul Sudanului, nordestul Ciadului și cea mai mare parte a Egiptului. Acviferul nubian a fost descoperit în 1953 de geologii britanici care căutau cîmpuri petroliere. Apa dulce este ascunsă sub un strat de gresie feruginoasă dură, cu o grosime de 100 pînă la 500 de metri și, după cum au stabilit oamenii de știință, s-a acumulat sub pămînt într-un moment în care savanele fertile se întindeau pe teritoriul deșertului Sahara, irigate de ploile abundente frecvente. Cea mai mare parte a acestei ape a fost acumulată în urmă cu aproximativ 14 mii de ani, deși unele rezervoare s-au format relativ recent.

Cînd clima planetei s-a schimbat dramatic acum trei mii de ani, Sahara a devenit un deșert, dar apa care se scurgea în pămînt de mii de ani era deja acumulată în orizonturile subterane. După descoperirea unor rezerve imense de apă dulce, au apărut imediat proiecte pentru construirea unui sistem de irigații. Cu toate acestea, ideea a fost pusă în aplicare mult mai tîrziu și numai datorită guvernului lui Muammar Gaddafi. Proiectul a presupus crearea unei conducte de apă pentru a livra apa din rezervoarele subterane din sudul și nordul țării, în partea industrială și mai populată a Libiei. În octombrie 1983, a fost înființat Biroul de proiect însărcinat cu finanțarea. Costul total al proiectului pînă la începutul construcției a fost estimat la 25 miliarde de dolari, iar perioada de implementare planificată a fost de cel puțin 25 de ani.

Lucrările de construcție au început la 28 august 1984, cînd Muammar Gaddafi a pus piatra de temelie a proiectului. Costul primei faze a fost estimat la 5 miliarde de dolari. Libia a fost vizitată de specialiști din cele mai importante companii din lume; din SUA, Turcia, Marea Britanie, Japonia și Germania, au fost achiziționate cele mai moderne echipamente tehnologice, iar pentru așezarea conductelor de beton au fost construiți 3.700 de kilometri de drumuri, permițînd deplasarea echipamentelor grele. Principala forță de muncă necalificată a fost reprezentată de migranții din Bangladesh, Filipine și Vietnam. Prima și cea mai mare etapă a proiectului a fost lansată oficial în august 1991, cînd alimentarea cu apă a început în orașe mari, precum Sirte și Benghazi. În august 1996, în capitala Libiei, Tripoli, a fost realizată alimentarea cu apă.

Drept urmare, guvernul libian a cheltuit 33 de miliarde de dolari pentru crearea celei de-a opta minuni a lumii, iar finanțarea a fost efectuată fără împrumuturi internaționale și sprijinul FMI. Recunoscînd dreptul la alimentarea cu apă drept un drept fundamental al omului, guvernul libian nu a taxat populația pentru apă.

În 1999, Marele rîu făcut de om a primit Premiul Internațional pentru Apă de către UNESCO, un premiu care recunoaște munca de cercetare remarcabilă privind utilizarea apei în zonele uscate. La începutul războiului din 2011, trei faze ale proiectului fuseseră deja finalizate. Construcția ultimelor două etape era programată să continue în următorii 20 de ani. Cu toate acestea, bombardamentul NATO a provocat pagube semnificative sistemului de alimentare cu apă și a distrus uzina de țevi necesară construcției acesteia.

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Nimic nou sub soare

,,Ambasadorul Mahalalei” se intitulează volumul de poezii semnat de Florin Anghel Vedeanu, un titlu care, deși incitant, nu pare justificat, dacă analizăm poeziile din cuprins. Căci printre creațiile lirice ale autorului nu am găsit nici una care să evoce imaginea mahalalei de odinioară, mai cu seamă aceea din vremea în care poetul, plecînd din satul natal, sosea, cu mari speranțe, în București. Atunci, tînăr fiind și neavînd unde să stea, a apelat, în căutarea unei locuințe, la diverse persoane din zona mahalalelor bucureștene, să-l găzduiască pentru o anumită perioadă de timp. Probabil că de aici s-a inspirat cînd a ales titlul volumului, fiindcă poetul locuiește de mulți ani la bloc, iar maghernițele prin care a stat o vreme poate că nici nu mai sînt. ,,Mahalua asigură sîngele societății” – afirmă el pe coperta a IV-a, într-o poezie de cîteva versuri cu un conținut încîlcit, din care lipsește dogoarea lirică. Altfel spus, ne aflăm în fața unui poet care, în zelul lui, vrea să evoce o lume aparte, fără însă ca versurile sale să reușească să creeze o atmosferă poetică, în care să se regăsească elemente specifice vieții de la mahala... Este evident că Florin Anghel Vedeanu nu face apologia mahalalei, populată cu oameni de la marginea societății, fără educație, mulți dintre ei scandalagii, bețivi, și cu femei de moravuri ușoare... El vrea să fie credibil în ceea ce scrie, dar versurile îl dau de gol. Vedem, însă, că demersul lui este încurajat de susținători care, probabil, îl și sfătuiesc în acest sens. E cazul Niculinei Merceanu, semnatara prefeței cărții, care, după ce face o incursiune prin întreg DEX-ul limbii române, întorcîndu-i foile pe toate fețele, ne arată ce înseamnă cuvîntul mahala: ,,Mahalaua, această minoritate – majoritară totuși - este rareori în centrul atenției în ceea ce privește pulsul aspirațiilor, năzuințelor poporului; de cele mai multe ori opiniile venite din această zonă sînt modificate, contrafăcute sau chiar ignorate, minciuna prin omisiune se așază ca un tampon, ca o garnitură etanșă între clasele sociale aflate de cînd e lumea în contradicție”. E clar că Niculina Merceanu se pricepe la critică literară precum greierele, la pian. Dacă și-ar fi privit cu sinceritate creația, poetul ar fi trebuit să-și dea seama că, prin conținutul lor, versurile sale nu au nimic în comun cu lumea mahalalei pe care vrea s-o evoce. Dimpotrivă, starea lui scriitoricească se regăsește lejer în rădăcinile satului în care s-a născut, undeva, pe plaiurile teleormănene, care au dat culturii noastre mari scriitori, precum Marin Preda și Zaharia Stancu. Nu e cazul său, dacă avem în vedere poezia și proza pe care le scrie și le tipărește în cîteva exemplare, cît să-și mulțumească familia și, probabil, vecinii... Poetul trăiește într-o gravă eroare poetică, de neremediat, atunci cînd scrie: ,,Os de țăran – ce va albi cîndva pe vreun maidan -/ Fericitul copil din odaia cu varul căzut din tavan/ fiul Duhului de lut al ulcioarelor -,/ zis al cumetrei -,/ Nu poate uita seul de oaie, încălzit la focul vetrei;/ Leac al crăpăturilor picioarelor!” (,,Ce spun medicii”, pag. 29). Nimic nou sub soare. Poetul este credibil ca fiu de țăran, care își aduce aminte de traiul sărăcăcios al părinților cu mulți copii de la sat, dar nu reușește, așa cum probabil și-a propus, să ne transmită nimic din atmosfera mahalalelor bucureștene, pe care a cunoscut-o doar din postura de chiriaș vremelnic, nicidecum de om care a trăit acolo o viață întreagă. De aceea poezia lui nu poate cuprinde atmosfera tristă din mahala, oricît își dorește să fie purtătorul de cuvînt al acelor oameni. Strădania lui poetică nu poate avea nici un efect, pentru că el trăiește încă în lumea viselor patriarhale.

Poemul ,,Scrisoare tatălui meu” (pag. 272) este un exemplu grăitor pentru cele afirmate de noi: ,,Vinde, tată,/ Mînzul acela nărăvaș/ Deși e pintenog – cum îmi scriai -/ Tu singur și bătrîn.../ Eu sînt pe-aici cu viața de oraș.../ Nevoie de ceva mai ai?/ Sînt bine, tată,/ Dar tot mai bine îmi era cosaș.../ Oricum, tu grijă să nu ai/ Cam zece ani să mai rămîn.../ Dacă mai ai, trimite-mi niște caș,/ Cu sănătatea cum mai stai?// Și totuși, tată, vinde mînzu-acela nărăvaș!”. Această poezie-epistolă impresionează prin dramatismul sentimentelor trăite de fiul rătăcitor plecat la oraș, față de părintele condamnat la singurătate și chin, în satul din care poetul a plecat săși facă un trai mai bun în lumea Bucureștilor. Am ales acest poem pentru a demonta afirmațiile aberante ale Niculinei Merceanu, care-l gratulează pe autor cu titlul de Ambasador al mahalalei, făcînd afirmații puerile, de genul: ,,Toate trăirile autorului sînt înconjurate de natură: dudul, salcia, brazii, Rîul Vedea”. Ce legătură au toate acestea cu mahalaua?... Ar fi fost de preferat ca Florin Anghel Vedeanu să fi scris despre oamenii din șantier, care își duc viața în barăci, printre noroaie, buldozere și macarale; ar fi fost mult mai credibil decît să-și însușească titlul de Ambasador al Mahalalei... Prin modul în care interpretează poeziile autorului, Niculinei Merceanu îi scapă multe aspecte, nu de ordin filozofic, mai degrabă elemente de fond. Din păcate, versurile care îmbracă mesajul poetului nu reușesc să creeze spectacol în materie de artă poetică.

,,Ambasadorul Mahalalei” este un volum de poezii fără obiect de studiu, adică fără mahalaua al cărei ,,ambasador” se vrea a fi poetul. Indiscutabil, pasiunea lui pentru poezie este evidentă, dar nu suficientă, mai ales că avem în persoana lui un om cultivat și dornic să se afirme. Transcriem, cu plăcere, poezia ,,Mama” (pag. 270), în care autorul își manifestă, ca și în cazul poemului ,,Scrisoare tatălui meu”, în spirit esenian, dragostea față de aceea care i-a dat viață: ,,Dă-mi, mamă,/ Mîinile amîndouă să ți le sărut/ Mîinile astea,/ Care au frămîntat și cocă, și lut/ Mîinile să ți le sărut iară,/ Mîinile astea/ Care miros a cocă, a lut și a țară,/ Mîinile ți le sărut încă,/ Mîinile astea/ Care miros a cocă, a lut, a țară și a iubire adîncă!// Mîinile să ți le sărut pentru atîtea vecii/ Mîinile astea,/ Pentru cît s-or naște copii.// Dă-mi, mamă,/ Mîinile să ți le sărut!”. Acesta este poetul Florin Anghel Vedeanu, cîntărețul lumii rurale, nicidecum al mahalalei...

Nu întîmplător am ales poeziile închinate părinților, locurilor natale, pe care poetul le cîntă cu duioșie, raportîndu-se la întreg neamul lui de țărani, de la care probabil a moștenit cîte ceva, mai ales credința în Dumnezeu. Am ales cele două poezii pentru a scoate în evidență sensibilitatea unui om care creează o atmosferă poetică vibrantă din durerea și lacrimile celor care îi sînt dragi. Poezia lui este o plenitudine conjuncturală, cu derivații între modern și versul popular tradițional.

Fie el sau nu ,,Ambasadorul Mahalalei”, autorul volumului cu acest titlu este un poet cu afinități literare pe care și le asumă ca pe o normalitate a vieții lui. ION MACHIDON, directorul revistei ,,Amurg sentimental”

AmInTIrI LITErArE

I.L. Caragiale: ,,Nu se poate artă fără migăleală”

Scriitorul

Vintilă RussuȘirianu povestește, în memoriile sale, cîteva momente mai puțin știute despre marele dramaturg, care, adeseori s-a confruntat cu imagini nedrepte despre felul său de a fi. ,,Răutatea lui Caragiale, explică el, nu era decît o legendă fabricată de detractorii săi. O inimă caldă a bătut generos în pieptul lui, iar prietenia a fost un cult pentru el”. Același autor ne dezvăluie adevărata manie pe care o avea Caragiale pentru perfecțiunea textului și respectul pentru cuvîntul scris.

,,Porecla «Moş Virgulă» şi-a scos-o singur după ce a analizat îndelung, cu mult timp înainte de a pleca la Berlin. «Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Cîţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gîndirii… Vezi, pe mine mă frămîntă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrînesc, ştiţi cum să-mi ziceţi? Să-mi ziceţi Moş Virgulă!…». Scrisul a fost viaţa lui, chiar dacă, în faţa foii de hîrtie, se simte complexat: «Nu ştiu, cînd am hîrtia albă dinaintea ochilor, mă apucă aşa ca o ameţeală şi o spaimă… Mi se pare că e cineva în spatele meu care-mi pune mîna pe umăr, poate chiar eternitatea, şi se uită să vadă ce scriu». Aflat la Berlin, nu-şi uită mania, iar vestea, că ar fi bătut un tipograf berlinez după ce îi trimisese trei depeşe pentru a corecta un punct şi o virgulă, într-un text aflat sub tipar, se împînzise printre cunoscuţii din România, ca fulgerul. La prima vizită în ţară, la un pahar cu vin, toţi prietenii voiau amănunte despre întîmplare, iar Caragiale le-a spus: «Cine nu dă cuvenita atenţie punctuaţiei nu poate fi cu adevărat un scriitor. Punctuaţia este, pentru scriitor, ceea ce sînt indicaţiile de tempo şi expresie pentru compozitor. O bucată muzicală, dacă acele indicaţii nu sînt date aşa cum trebuie, devine o harababură: tot aşa, şi o bucată literară redactată cu punctuaţie greşită. Punctuaţia rezolvă ecuaţia cuvîntului. Cuvîntul e factorul major al scrisului nostru… Eu scriu greu. Cu multă migală şi dorinţă de limpezire. A fi limpede e o chestiune de onestitate faţă de cititor. De aceea respect necontenit cuvîntul. Eu nu m-am temut şi nici nu mă tem de tîlhari, nici de furtunile trăznite, nici de duşmani. Dar mă tem şi mă voi teme mereu de cuvînt»”. R.M.

Polemici « Controverse

Epigrama, de mînã cu zeiþa Themis

După ce a dat o raită (o raită numai!) prin domeniul politicii, zîna umorului românesc s-a gîndit la alt domeniu, strîns legat de cel politic și, de data aceasta, epigrama pășește pe teritoriul zeiței Themis – fiica lui Uranus și al Geei, zeița care stătea în apropierea lui Zeus, prezidînd dezbaterile, hotărîrile, deciziile, jurămintele, personificînd Justiția, legile, ordi stabilită. Personificînd imparțiali tatea, e reprezentată cu ochii legați, într-o mînă cu balanța și, în cealaltă, cu spada. Și epigrama, băgăreață cum e, a vrut să se convingă dacă în țara în care se plimbă, azi, Papură Vodă, această zeiță își face datoria. Și primul lucru de care s-a convins a fost minciuna fariseilor din fruntea țării.

Degeaba perorează-n plen strategii

Și toți susțin s-audă fiecare

Că-n țară domină puterea legii

Cînd forța făr’delegii e mai mare.

Pentru că, printre altele

În vremurile cu schimbări febrile, Cînd mulți își dau cu cărămida-n piept, Îți capeți drepturile doar cu pile

Și tot cu pile capeți ce-i nedrept.

Și toate sînt sub lege:

În țară legea-i suverană –

Eu mă refer la legea pilei:

Deși hoția-i subterană, Se face la lumina zilei.

Ce să mai spunem de minciună și curtea zeiței?

I se rotesc, prin bătătură, Apucători și mulți mișei

Că-n țara-n care tot se fură, Minciuna are cinstea ei.

La drept vorbind, minciuna are dreptate:

Minciuna-n pene moi de struț

Acuză adevăru-n față

Că practică nudism în viață

Umblînd în lume gol-goluț.

Și minciuna trece foarte repede peste dealuri, peste văi, peste mări și țări, peste rîuri și fluvii. Ba, într-un mare oraș transilvan există și un Pod al Minciunilor, dar

De podu-acesta, azi pustiu, Pe mincinoși îi doare-n cot

Că-n timp ce el e la Sibiu, Minciuna crește peste tot.

Pentru că minciuna a devenit materia primă a aleșilor:

Un drum spre Raiul mult visat

E doar cu adevăr pavat, Dar cei ce-aleargă spre tribună

Pavează drumul cu minciună.

Deci să nu vă mirați de următoarea tactică

Și pentru cei din Parlament, Cu pregătire foarte bună, Minciuna e un argument

Chiar pentru propria minciună.

Și, în asemenea cazuri, ce face legea? Care e atmosfera prin tribunale, unde se judecă procesele?

Acolo unde domnește zeița Themis?

Corupții joacă perinița

Și Themis mari dureri îndură: Legată e, la ochi, zeița, Dar unii-o leagă și la gură.

La aceasta, epigrama vine cu o completare: Azi Themis mari dureri îndură

Că hoții o legară și la gură; Ne-ar bucura să fim în stare S-o coasem noi la buzunare.

Zeița are o mare durere: Zadarnic strigă Themis că o doare Văzînd balanța cum se-nțepenește… Cînd adevărul nu stă în picioare, O țară-ntreagă vezi cum se tîrăște.

Din păcate, cu timpul, s-a stricat și ea:

Coboară Themis în instanță, Dar s-a schimbat și ea, cu anii, Că-n loc de probe, pe balanță, Zeița cîntărește banii.

Altă practică a devenit curentă: Cîte-un proces mereu se-amînă, Dosarul alte probe cere… Întîi se trece pe sub mînă Și-apoi se trece sub tăcere. În fond, care-i atmosfera în tribunale?

Cu atîta forfoteală

Pe culoar și-n încăperi, Unde lege nu-i tocmeală, Ci, mai nou, negocieri.

Pentru că e de domeniul evidenței

Cei ce-au apucat ciolane –

Hoții mari de milioane –

Azi sînt oameni nepătați

Cînd alți hoți sînt judecați.

Pentru că marii corupți, prin tribunale,

Pășind tăcuți, cu grijă mare, Cu pași de lupi și neștiuți, Ei calcă legea în picioare

Prin sala pașilor pierduți.

Și profitorul

Milioane-n cont culege

Ca oricare dintre zmei –Nu se-mpiedică de lege, Trece pe deasupra ei.

Putem să afirmăm că azi are loc o mare discriminare:

Cînd doar c-un măr el a păcătuit

Adam o grea pedeapsă a primit

Dar hoții ce ne fură raiu-ntreg

Cu nici o condamnare nu se-aleg.

Dar se mai întîmplă și minuni, cînd e vorba de cîștiguri:

Din combinații neștiute, Spera cîștiguri – mii și sute, Da-n loc să ia cîștigu-n bani

A încasat vreo patru ani.

Și, după aceea, se mai și laudă: Om cinstit sînt, de onoare, Nu beau, nu fumez, nu-nșel, Nici nu fur, sînt om model…

Pînă ies din închisoare.

Acestea sînt minuni rare azi. E condamnat cel care a furat o pîine sau o gogoașă, nu cei vinovați de culpe majore. Și opinia publică ia la cunoștință că există atîtea și atîtea nereguli în domeniul judiciar și toate se acoperă. Ba, mai mult, oamenii politici, dovediți că au teza de doctorat plagiată, continuă, bine mersi, îmbuibarea și șefia din fruntea vreunui partid, și ne privesc cu zîmbet nestingherit, chiar sfidător, de pe ecranele televizoarelor. Și am vrea să știm și noi, acelui domn care a recunoscut cu gura lui că e vorba de plagiat, i s-a retras titlul de doctor sau a rămas doctor în continuare? În cazul din urmă, doctoratele corect obținute, prin cercetare de ani (nu de luni sau săptămîni) sînt în primejdie:

Un zvon de groază-a fost lansat

Cu teza mea de doctorat

Că cică fi-va anulată

Fiindcă nu e plagiată!

De la avocați, cică nu putem avea nici o pretenție, ei sînt datori să-l apere pe inculpat, să-l scoată basma curată sau să-i îndulcească situația. În cazul acesta, ce poți să-i spui unui avocat?

Cu argumente în răspăr, Tu vorbe după vorbe-aduni –

Aforisme despre dreptate

● Mintea dreaptă, simplă, senină a făcut însă din dreptate o cumpănă. Cumpăna dreptății! Și ce e dreptatea decît menținerea dreptului? Și ce e dreptul decît echilibrul?

MIHAI EMINESCU

● Dreptatea fără putere este neputincioasă, puterea fără dreptate este tiranică. BLAISE

PASCAL

● Cine ți-a făcut o nedreptate nu rămîne cu o datorie față de tine, ci cu o pierdere față de el însuși. NICOLAE IORGA

● Dacă dreptatea ar fi o sîrmă, aș îndrepta-o.

EUGEN BARBU

● Dreptatea aparține acelora care cred în ceva, nu scepticilor. OCTAVIAN PALER

● Cel mai puternic nu este niciodată de-ajuns de puternic pentru a fi totdeauna stăpîn dacă nu știe să transforme puterea în dreptate și supunerea față de el în datorie.

JEAN JACQUES ROUSSEAU

● Să avem convingerea că dreptatea face puterea și cu acastă credință să îndrăznim să ne facem datoria pînă la capăt, așa cum o înțelegem. ABRAHAM LINCOLN

● Legea și dreptatea sînt două lucruri pe care Dumnezeu le-a unit, dar pe care omul le-a despărțit. CHRLES CALEB COLTON

● Justiția este conștiință, nu o conștiință personală, ci conștiința întregii omeniri.

ALEKSANDR SOLJENITÎN

● Justiția ne poruncește să avem îngăduință față de toți oamenii, să consultăm interesele întregii rase umane, să dăm fiecăruia ce i se cuvine. CICERO

● Dacă nu menținem justiția, justiția nu ne va menține pe noi. FRANCIS BACON

● Justiția și fațada unui templu se văd cel mai bine din afară. AUSTIN O’MALLEY

● În societatea modernă, există un singur lucru, și numai unul, mai hidos decît fărădelegea, și anume justiția represivă.

SImonE WEIL

●Justiția este o mașinărie care, de îndată ce a pornit-o cineva, funcționează de la sine.

JOHN GALSWORTHY

● Ferice de cei ce păzesc Legea, de cei ce înfăptuiesc dreptatea în orice vreme! BIBLIA, PSALMI 106:3

Să lupți c-un singur adevăr Faci scut din sute de minciuni.

La bară, Avocatu-i calm, dar bătăios, Pledoaria-i trasă-un pic de păr Ca un șnițel mare și pufos Tăvălit prin zdrențe de-adevăr.

Ce poți să mai spui despre un avocat care, și la o vîrstă avansată, se laudă cu părul încă nealbit?

Păr bogat și negru mură, Nu mai are-n schimb, dantură… Cred că-i clară-nvățătura: A muncit mai mult cu gura.

Și să nu vă mirați de abilitatea și curajul unui avocat: A cîștigat pledînd cu fală În roba-i neagră ca un corb, C-a reușit s-aducă-n sală, Drept martor ocular, un orb.

ELIS rÂPEAnU

* E RATĂ: La articolul din numărul precedent, în loc de ,,Cînd știi unde s-o cotești”, versul corect este ,,Cînd știi pe unde s-o cotești”.

Polemici « Controverse A fost odată

Pe pămînt nimic nu mai e sfînt. Pe micul ecran rulează imagini de coșmar. Pe Planeta Albastră, normalitatea nu mai e la ea acasă, a rămas, undeva, în trecut. Prezentul e un mare Necunoscut, în care Planeta e populată de ființe monstruoase, printre care a apărut și Covid.

Dacă n-ai masca pe față, polițistul te ,,înhață” și, fără altă pricină, te urcă în mașină, te duce pe un cîmp părăsit și, după ce te-a ologit, împreună cu ,,colegii” săi, te transformă în gunoi. Astfel umilit de un semen descreierat, te mai poți considera OM?

Pentru ,,ciolan”, în forul cel mai înalt, ,,aleșii” se ceartă ca în șatră, făcîndu-se reciproc de ocară. Nimeni nu ascultă ce se spune de la tribună, iar sala e împărțită în ,,bisericuțe”. Chiriașul din marele Palat e liniștit acum, că are guvernul pe care și l-a dorit. Nu-i pasă că e criticat, știe că va rămîne ,,cocoțat” în Scaunul Înalt pînă la sfîrșit de mandat.

Nu-mi amintesc ca în ședințele de altădată, la Marea Adunare Națională, să fie debandadă. Pe șeful statului de atunci nu l-am auzit să-i spună primului-ministru ,,pisic” și nu ,,s-a tras de brăcinar” cu nici un demnitar.

În perioada de ,,tristă amintire”, viața decurgea în ritm normal. Oamenii construiau, nu demolau, copacii înverzeau, nu se tăiau, în fabrici și uzine, fiecare muncea pentru bucata sa de pîine, acasă, nu în țări străine.

În 1969, România avea 20 de milioane de locuitori. Copilul născut atunci, care avea să marcheze această cifră, a fost ovaționat de la cel mai înalt nivel, primind cadouri și felicitări. Se dorea un popor puternic, care să reprezinte o forță capabilă să susțină dezvoltarea economică a țării. Am citit de curînd despre povestea avionului românesc ROMBAC 1-11, care a avut

Biblioteca din

Directorii Bibliotecii

Biblioteca era condusă de un director angajat, a cărui importanță reieșea și din faptul că regii îi încredințau instruirea și formarea urmașilor la tron. În acest post căutat și bine plătit ajungeau personalități cunoscute din lumea învățaților antici, corifei ai vremurilor lor.

Începînd din anul 284 î.Chr., primul director al bibliotecii a fost filologul Zenodot din Efes, cunoscut ca primul editor critic al operelor lui Homer. I-a urmat în 270 î.Chr., poetul epic Apollonius din Rhodos, autorul celebrei epopei despre aventurile argonauților. Prin anul 245 î.Chr., acesta a fost urmat la rîndul lui

primul zbor internațional pe data de 23 martie 1983. Iată ce relata pilotul Cezar Osiceanu, pentru DCNews: ,,România sub Ceaușescu era obligată să cumpere avioane doar din URSS! În acest fel, sovieticii țineau sub control aviația română și își asigurau o exclusivitate. Ceaușescu, care, potrivit lui Petre Țuțea, era ultimul mare patriot al României, a mutat strălucit în favoarea țării, scăpînd de acest mod impus nouă de către «frații» sovietici. Din ordinul lui Ceaușescu, în cel mai mare secret, au fost demarate studii de piață pentru alegerea producătorului și a modelului optim de avion ce urma să fie produs în România, în cursă rămînînd vestgermanii cu Fokker și englezii cu BAC 1-11. Securitatea română a demarat acțiunile de contactare a guvernelor respective și de începere a negocierilor în vederea stabilirii datelor contractuale! Și iar Ceaușescu a mutat strălucit! Concret, țintele lui Ceaușescu erau: Transferul de tehnologie vest cu tot ce ține de aceasta; Intrarea în selectul club al producătorilor de avioane; Construirea în țară de motoare de avion care urmau să echipeze, în afara avioanelor civile de transport, și viitoarele avioane subsonice de atac la sol și bombardament IAR 93! Astfel România intra pe piața producătorilor și exportatorilor de avioane civile și militare acolo unde sumele de bani vehiculate sînt enorme! România avea relații extrem de benefice ei cu un număr record de țări de pe tot globul și intenția lui Ceaușescu era să extindă politicile de barter și cu aceste două produse, avionul civil de transport și cel militar! După primul zbor comercial al primului ROMBAC 1-11, au intrat pe rînd în flotele companiilor românești Tarom și ROMAVIA și restul avioanelor construite la București. Atît înainte, cît și după 1990 o parte din avioanele ROMBAC 1-11 din flotele Tarom și ROMAVIA au fost trimise la contracte în Nigeria, Anglia (au zburat pentru RYANAIR), Austria (au zburat pentru NIKKI LAUDA AIR), Pakistan, Iugoslavia etc. În baza acestor contracte au fost pregătiți și calificați piloți și mecanici din țările respective, iar un număr de opt avioane au fost vîndute în țări din Asia și Africa”. Pentru România și aviația civilă română a fost un vis transformat în realitate și apoi distrus din incompetență, inconștiență și prostie!

Roata istoriei se învîrte mereu, mîine nu va mai fi la fel. Timpul, ucenicul lui Dumnezeu, marele Împărat, ne-a dat cîte un nou chip, de la Răsărit pînă la Asfințit!

Viața toată este povestea lui ,,A fost odată…”.

LILIAnA TETELEA

Alexandria (2)

de învățatul multidisciplinar Eratostene din Cyrene, cunoscut astăzi mai ales pentru performanța de a fi calculat aproape exact circumferința Pămîntului. Ironia sorții este că, din numeroasele lui lucrări în domeniile geografiei, matematicii, filozofiei, nu s-a păstrat aproape nimic, tocmai fiindcă a deținut funcția de director al bibliotecii pînă la moartea sa din 194 î.Chr., timp de aproape șase decenii. Odată cu dispariția bibliotecii au dispărut și manuscrisele sale.

Ordinea documentelor

Pe lîngă achiziționarea sulurilor scrise, directorilor le mai revenea sarcina de a le ordona, pentru a fi mai accesibile cercetătorilor și a publicului interesat. Eratostene și-a arogat mari merite și în această privință. Ca rezultat, biblioteca din Alexandria era vestită pentru sistemul ei ordonat de catalogare. Astfel, ca proveniență sau, în măsura în care erau cunoscute, după numele autorilor, căutarea lucrărilor donate de utilizatori era ușurată și de clasificarea pe teme și domenii de specialitate.

În acest scop, exista un catalog cuprinzînd 120 de volume, cu un indice împărțit pe materii, precum retorica, dreptul, epica, tragedia, lirica, istoria, medicina, matematica, științele naturii și diverse. A existat și o anexă a bibliotecii, mai mică, în cadrul sanctuarului dedicat zeului Serapis.

La 7 aprilie se împlinesc 90 de ani de la nașterea marelui actor Amza Pellea (19311983), un veritabil simbol al spiritului oltenesccare a creat personajul Nea Marin, devenit atît de popular printre români - și un interpret memorabil al unor figuri celebre din istoria României, precum Decebal și Mihai Viteazul.

Să ne-amintim de Nea Mărin

Cînd ciocîrlii de Dumnezeu trimise

Anunță zorii adormiți în crin, De-avem pridvoare-n inimă deschise, E ca să ne-amintim de Nea Mărin

Iar dacă prazul se cultivă încă Și zaibărul se bea-n pahare pline, Venim aici cu dragoste adîncă Să ne-amintim de tine, Nea Mărine

Ne-adună-n dor același vechi spectacol Și stelele topite în Destin, Venim de mii de ani dintr-un miracol Să ne-amintim aici de Nea Mărin

Mileniul înspre doruri noi ne duce, Au obosit și anii-n buletin, Chiar dacă Timpu-i răstignit pe cruce, Noi ne-adunăm aici, la Nea Mărin

Se pleacă-amiaza spre amurgul mov, Eroii au rămas în veac străin Cu numele zidite-ntr-un ceaslov, Dar ei ne amintesc de Nea Mărin

Și mînjii mai nechează sus pe coame, Simțim în nări mirosul de pelin, Aici, în suflet, ne-a rămas o foame Și-un dor nepotolit de Nea Mărin

În locu-n care clipa i-a apus, Răsare-n zori un curcubeu de rouă –În timp ce steaua lui lucește sus, Iubirea-ntreagă ne-a lăsat-o nouă. ELIS rÂPEAnU

Cezar și Cleopatra (1)

E greu de imaginat cum ar fi dacă știința contemporană ar avea încă acces la biblioteca din Alexandria. Am dispune astfel de un tezaur incomensurabil de cunoștințe despre Antichitate. Doar o parte infimă din fondul de cărți se mai păstrează încă sau cel puțin sînt cunoscute după titluri.

În trecut, printre istorici era răspîndită ipoteza că biblioteca ar fi fost distrusă de foc în anii 48-47 î.Chr. Pe atunci Alexandria era în plin război civil. Ptolemeu al XIII-lea lupta aprig pentru putere cu sora sa, Cleopatra a VII-a. În acele confruntări, era implicat nemijlocit generalul roman Iulius Cezar, care a trecut cu trupele lui de partea Cleopatrei, ajutînd-o să obțină în final victoria. (va urma)

Prof. Dr. IOAN CORNEANU LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN mIrCEA PÎrLEA

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (8)

Stalinismul văzut din interior (3)

Asasinarea lui Serghei Kirov

La 1 decembrie 1934, la Leningrad a fost asasinat Serghei Kirov (fost Serghei Mironovici Kostrinkov). Kirov era preferatul partidului și speranța poporului. Vestea împușcării lui a creat consternare generală. Comitetele din uzine, sovhozuri, colhozuri, organizațiile de partid au cerut energic găsirea asasinului și pedepsirea lui exemplară. Este important documentul Congresului al XXII-lea al P.C.U.S., în care se spunea: (…),,Începutul represiunilor în masă este legat de asasinarea lui Kirov”(…)

Se știe cu certitudine că asasinul lui Kirov a fost chemat de Stalin, dar pe timpul deplasării a fost ucis de cei care îl conduceau. Toți cei din gardă au fost uciși. În publicația Pravda a apărut un Comunicat în care este prezentată sumar uciderea lui Kirov: (...) ,,a fost ucis de un glonț tras de Leonid Nikolaev, care a fost arestat cînd a încercat să fugă”. (Stalinismul, Roy Medvedev, Paris, Sevil 1972, Ed. Sevil, p. 206- 207).

Autorul atentatului a fost dus la centrala N.K.V.D. A fost anchetat de directorul adjunct al sectorului Zaporojeț. Despre arestare a fost anunțat imediat Iagoda. Tînărul atentator a fost încadrat în „Blocul Antisovietic de reacționari și troțkiști”.

Nikolaev l-a ucis pe Kirov la Smolnîi, la 1 decembrie. În aceeași zi, au sosit la Leningrad:

Stalin, Molotov, Voroșilov, Ejov, Iagoda, A. Koserev, I.A. Agranov și Stakovski. La coborîrea din tren, în fața tuturor ceor prezenți, Stalin l-a pălmuit pe Nedevaev, directorul N.K.V.D.-ului din Leningrad. Secretarul lui Jdanov, Kulaghin, a descris cum s-a desfășurat ancheta: ,,La o masă lungă erau așezați Stalin, Voroșilov și Jdanov. Tînărul atentator a fost adus susținut de ambele părți. A căzut în genunchi și, arătînd cu mîna grupul de troțkiști, a spus: ei m-au forțat”.

Grupul de troțkiști prezenți în sală s-a năpustit asupra lui Nikolaev, lovindu-l din toate părțile. Alt martor a declarat că ucigașul a fost omorît la interogatoriu și că la proces a fost prezentă o dublură.

La propunerea lui Stalin, Biroul Politic a dat un Decret cu privire la măsurile excepționale. Actul avea trei puncte: „1. Se ordonă organelor de instrucție să micșoreze procesele celor care sînt acuzați de pregătirea sau executarea actelor teroriste; 2. Se ordonă organelor juridice să nu suspende executarea sentinței de condamnare la moarte; 3. Se ordonă Comisariatului de Interne să execute sentințele de condamnare la moarte împotriva criminalilor din categoria mai sus menționată. (...) Acuzatul nu putea

să afle ce conține actul de acuzare decît la proces și nu avea dreptul de a-și lua un apărător! Sentința era valabilă imediat și executată. În Raportul la Congresul al XX-lea au fost scoase din evidență crimele săvîrșite în perioada stalinismului“. (Amintiri, Nikita Hrușciov, Paris, Lafont, 1971, Ed. Lafont, p. 537-538).

,,Epurările sîngeroase” ordonate de Stalin

Stalin a considerat că „epurările” nu-i vizau doar pe cei din opoziție. El i-a distrus pe toți oamenii care ar fi putut forma un nou guvern. În prima fază a fost distrusă echipa de conducători capabili, apoi a doua, a treia, a patra și a cincea. (Stalin, I. Deutscher, Paris, Gallimard, 1973, Isac Deutscher, 1967) În perioada „epurărilor sîngeroase”, fără motiv real, zeci de mii de nevinovați au fost arestați și uciși. Zeci de articole și broșuri au sărbătorit ,,Constituția Stalinistă”. (…) Așa cum spunea Stalin, ea ,,a marcat o nouă etapă în calea gloriosului drum al socialismului”.

În ianuarie 1949 s-a descoperit la Universitatea Lomonosov un grup important de „complotiști”.

Pentru că unii studenți au întrebat ,,De ce în ultimii 15 ani nu s-a ținut nici un Congres?”, toți au fost arestați și trimiși în lagăre de muncă forțată.

Biograful lui Stalin, Isac Deutscher, nota: (...) ,,Izolarea Rusiei de restul lumii a devenit atît de ermetică, încît s-a transformat într-o adevărată psihoză în timpul marilor epurări. Orice contact, chiar întîmplător, cu străinii sau cu lucrurile străine era condamnat ca o contaminare”. (Ibidem). Stalin știa săși atingă țelurile printr-o cruntă teroare. Era o persoană grosolană și virulentă, dar avea și o mare putere de adaptare.

Stalin îşi dorea un Mare Imperiu Socialist

După cel de-al II-lea război mondial, cînd s-a dizolvat Cominternul, Stalin a încercat și a reușit să supună toate partidele comuniste și muncitorești europene politicii sale, cu intenția să influențeze mai ales politicile interne și externe ale noilor țări socialiste și să devină o armă în mîinile sale. Lui îi era o frică de moarte de revoluții și mișcări revoluționare. Pentru el, ideea revoluției în noul context însemna lărgirea lagărului socialist. Era împotriva cuvîntului „independent”, dar a reușit să creeze una din cele mai puternice și mai dotate armate din lume.

În mintea lui Stalin nu exista socialism, deși a adoptat poziția socialismului, ci un imperiu socialist. El a vrut să domnească peste popoarele și mișcările muncitorești internaționale. Din acest punct de vedere,

lui Stalin nu i-a fost greu să găsească un punct de sprijin destul de solid în politica sa.

La sfîrșitul celui de-al II-lea război mondial, au apărut pentru Stalin două probleme mari: prima, cum să domine noile țări socialiste și să le pună sub controlul propriei sale politici și, a doua, cum să supună politicii sale, politica mișcării muncitorești internaționale. Acest lucru s-a petrecut, într-o anumită perioadă, cu partidele comuniste și socialiste din Europa Occidentală. De aici, tirania care a domnit din 1938 pînă în 1947 și, apoi, pînă la moartea sa din anul 1953. Stalin avea convingerea că el va construi un ,,Mare Imperiu Socialist”, capabil să poarte un dialog de la egal la egal cu lumea capitalistă.

Stalin a reușit să conserve relații „aparent normale” cu Marea Chină, dar, de fapt, tensiunea era în continuă creștere între cele două țări, U.R.S.S. și China. Ea stă la baza primelor ezitări interne și a primelor rupturi din interiorul partidelor comuniste și muncitorești, care nu puteau să justifice în fața popoarelor procesul stalinist și teroarea în general.

Stalin a fost un om avid de putere. Tot sistemul său se baza pe forța și puterea miliției, securității și administrației. La cîteva luni după moartea lui Stalin, poporul sovietic, sau mai bine zis conducătorii lui, l-au pus acolo unde îi este locul, printre „tiranii” care, de-a lungul istoriei, convinși că luptă pentru o cauză bună, au făcut omenirii mai mult rău decît bine.

În Rusia, în zilele noastre, se mai păstrează o amintire mai șugubeață despre Stalin. El ar fi lăsat două testamente distincte, fiecare într-un plic sigilat. Pe primul plic, Stalin a scris: ,,Să se deschidă imediat după moartea mea”, iar pe al doilea plic: ,,Să se deschidă în caz de criză”.

La moartea lui Stalin, Biroul Politic al P.C.U.S. a deschis primul plic, în care, pe o coală de hîrtie, Stalin scrisese: ,,Spuneți poporului că sînt responsabil pentru toate relele. Stalin”. Cînd a început criza, a fost deschis al doilea plic, în care, pe o foaie era scris: ,,Acum e rîndul vostru să faceți ceea ce am făcut eu. Stalin”. Sfîrșit

Prof. dr. IOAN CORNEANU Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Moartea lui Serghei Kirov

Constituția stalinistă

Lideri sovietici purtînd cenușa lui S. Kirov

Polemici « Controverse

De acum avem o zi a rușinii naționale

(urmare din pag. 1)

Spun fără nici un dubiu că a fost un atac terorist, pentru că a vizat zone civile de mare importanță, scopul fiind răspîndirea terorii în populația unei țări! Culmea, într-o perioadă în care România era gata să încheie pacea, să întoarcă armele în favoarea taberei din care făceau parte americanii! O țară care negocia pe mai multe canale pacea a fost atacată în cel mai pur sens al ideii de terorism!

Rezultatul? Aproape 3.000 de români și-au pierdut viața atunci! Atunci a fost… atuncidar, azi, nimeni din conducerea statului, guvern, președinte, nici un șef de partid parlamentar NU amintește de acest cumplit act de terorism! Dimpotrivă! Piloții americani au două monumente în București! Cei care au ucis cu sînge rece mii de bucureșteni nevinovați și neînarmați au monumente! Ce au făcut aviatorii americani în războiul mondial? Au bombardat zona Ploiești și Bucureștiul, plus localități limitrofe! Au ucis mii și mii de români, marea majoritate civili. Au ajutat cumva după 23 august, cînd aviația germană s-a năpustit asupra foștilor aliați? Nici pomeneală! Americanii, ,,eroii”, au știut doar să aștearnă covorul de bombe, de la mare înălțime. De multe ori, fără ținte precise, ci doar pentru a distruge și a teroriza populația! Cum au făcut și în Germania – iar, mai recent, sub acoperirea NATO, au făcut în Belgrad și în alte localități din Serbia.

Și, cum menționam, tot ieri, cînd ar fi trebuit să comemorăm ziua cu cele mai multe victime civile din istoria statului român… a picat și ziua NATO – care se aniversează în prima duminică a lui aprilie. Ce este NATO, de fapt? Este SUA! Adică țara pe care o numim azi ,,partener strategic”, dar care se face vinovată de atacul terorist din 4 aprilie 1944. Ca o culme a rușinii și recunoașterii stării de colonie, liderii politici au ridicat osanale - s-au întrecut în felicitări elucubrante, din categoria ,,sîntem apărați, sîntem în cea mai puternică alianță”. Fiecare grupare politică a așternut în calea stăpînului cît mai multe laude! Cu excepția meritorie a AUR! Și, ciudat, a UDMR…

Revenindu-ne puțin, să analizăm ideea: ,,Sîntem în NATO”. Și ce-i cu asta, de fapt?!

Concret, nu ne amenința și nu ne amenință nimeni – decît poate destabilizarea creată de SUA și NATO în Orient și în Ucraina! Concret, ne-am transformat state prietene în… cu totul altceva! Concret, am renunțat la colaborări economice profitabile din cauze ,,strategice”! Concret, am renunțat la multe miliarde din statele în care am fost alături de NATO în agresiunile lor!

Concret, am renunțat la suveranitatea deciziei diplomatice, dar și economice, cel puțin în relația cu Estul! Ca să obținem… ce? Porunci?! Implicare în nemernicii internaționale de care ar trebui să ne fie rușine?! Dreptul românilor de a muri ca mercenari pe te miri unde?

Concret, am renunțat la un fundament al suveranității naționale – dreptul de a nu avea armate și baze militare străine pe teritoriul național.

Da, știu, sînt „parteneri”. Dar, ia să vedem, dacă sînt atît de ,,parteneri”, de ce ne consideră un popor de nivel inferior, care are nevoie de vize de intrare în țara lor – asta chiar în sfidarea dreptului nostru LEGAL, ca membru UE! Da,

da, SUA încalcă acordul cu UE, deci și cu noi, și ne sfidează, impunînd viză românilor! Iar noi le aducem osanale!

Sigur că vorbesc de SUA, nu de NATO, care e o butaforie, o acoperire! Evident că NATO e SUA –de fapt, e un mijloc prin care SUA domină Europa - și, de asemenea, un mijloc pentru a implica și compromite statele europene în agresiuni militare! Ce altceva a fost atacul asupra Iugoslaviei sau asupra Irakului – și cine poate spune că e justificată prezența în Siria, Afganistan, Mali etc.?!

De aceea spun, suprapunerea de ieri, 4 aprilie, coroborată cu atitudinea liderilor politici români, ne-a făcut să trăim o zi a rușinii naționale!

Asta după ce, în ultima săptămînă, am ajuns să văd cum România este din nou acuzată de antisemitism (!!!), cum Parlamentul dă o declarație prin care, practic, recunoaște un fel de recrudescență a antisemitismului la noi în țară! ,,Deputații din Parlamentul României urmăresc cu atenție și îngrijorare creșterea numărului manifestărilor cu caracter antisemit în România”, se arată în Declarația instituției fundamentale a statului – condusă acum de fiul unui securist din fosta Regiune Autonomă Maghiară!

Iar peste cîteva zile, o altă rușine: amplasarea bustului poetului național Octavian Goga în ,,Capitala culturală” a României, Iași, a fost atacată violent – iar Alexandru Muraru, reprezentantul Guvernului pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei, a declarat că ,,a primit asigurări că bustul fie va fi îndepărtat, fie va fi menționată vizibil și foarte amănunțit activitatea antisemită și persecutorie”. Incidentul i-a prilejuit și deputatei USR Cosette Chichirău să vorbească de o ,,perioadă în care România se confruntă cu un val de manifestări antisemite și xenofobe” și de ,,o nouă ascensiune a antisemitismului, a xenofobiei și a extremismului”!... Chichirău contra Octavian Goga! Prigonirea lui Goga, Iorga, Vulcănescu, Nae Ionescu, Cioran, poate și Eliade, apoi chiar a lui Mihai Sebastian, care a scris și el la ,,Cuvîntul” – și de ce nu a lui Hașdeu, că a aruncat și el cu pietrele vremii! Apoi schimbarea istoriei și ștergerea din literatură a acestor nume.

Răspund la această acțiune anti-națională prin mărturia a milioane de români care mai au încă memorie și demnitate: am trăit sub Ceaușescu și nu am auzit de așa ceva! Am trăit în capitalismul ante-NATO și am auzit vag, pe ici pe colo, despre ,,corupție generalizată, xenofobie, antisemitism” – acuzații asemănătoare cu cele ce apăreau în toate statele europene. Am zis, deh, le-o trece!... Apoi însă am intrat sub ,,umbrela” NATO (2004) – și, brusc, am devenit corupții lumii, antisemiții, istoria a început să ne condamne, sîntem plini de extremiști etc. etc.

Atunci, în virtutea coincidenței temporale și dialecticii istorice, mă gîndesc – dacă pînă la NATO nu eram așa (sau nu știam că sîntem) –oare nu cumva din cauza NATO am ajuns… în halul acesta? Și din cauza ,,parteneriatului”? Aici adaug și argumente expuse chiar de personalități la modă în SUA, inclusiv mari actori ai mașinii de propagandă de la Hollywood și circari din Capitoliu, care au denunțat rasismul din ,,cea mai mare democrație din lume”! Poate ne molipsim de la ei, Doamne ferește!

Nu mai continui… Dau cuvîntul unei românce stabilită la München, Monica Krueger, un impor-

tant și onest ,,influencer”, ce scrie un text cu care rezonez: ,,Ei ne-au omorît oamenii și noi le-am ridicat monumente!”.

,,4 Aprilie 1944! Un bombardament criminal și inutil. Ei ne-au omorît oamenii și noi le-am ridicat monumente!

Un bilanț statistic arată că de-a lungul celor 17 bombardamente aeriene, începînd cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vînătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistraţi. Toți, civili nevinovați.

Concluziile desprinse de contemporani sînt unanime: bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică. A fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, au fost distruse importante bunuri materiale.

În acea zi de 4 aprilie 1944, au murit sfîrtecaţi de bombele americane 2.942 români, iar 2.126 au fost răniţi. A fost un moment tragic, care nu trebuie uitat.

Dacă de morţii noştri nu îşi mai aminteşte nimeni, în Bucureşti există însă două monumente ridicate în memoria aviatorilor americani ucişi în misiunile de bombardament asupra oraşului: unul a fost realizat în 2002 în Cişmigiu, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff şi a fost inaugurat în 2007”.

Despre asta e vorba – și de aceea spun că 4 aprilie este o zi a durerii naționale – iar în acest an – și a rușinii naționale.

În aceste condiții fac o propunere… dureroasă: avem toate motivele să stabilim ziua de 4 aprilie ca ,,zi a rușinii naționale”! Ziua în care ne-am declarat, fără echivoc, statutul de colonie.

Sper că patrioții care și-au dedicat viața României demne și suverane – de la Vladimirescu, Heliade, Bălcescu și Cuza, la Nicolae Ceaușescu și Vadim - ne iartă pentru nimicnicia în care ne asimilăm.

La închiderea ediției: aflu că Alexandru Muraru, ,,reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și Xenofobiei”, deputat PNL, lansează ideea scoaterii în afara legii a AUR, singurul partid parlamentar cu valențe naționaliste. ,,Ei știu că sînt pasibili de scoatere în afara legii, dar e nevoie de un pact național, parlamentar, împotriva extremismului, un angajament de izolare a lor în Parlament”, a declarat Muraru. Într-un interviu acordat ,,Europei Libere”, același individ anunță și o posibilă condamnare a senatorului scriitor Sorin Lavric. ,,În opinia mea, este deja sub incidența Legii 217/215, pasibil de închisoare pînă la trei ani și știu că se va porni o acțiune în acest sens”. De ce? Pentru că a scos în evidență, nu la modul negativ, personalități ale României anilor ’30-’40! Reamintesc că fratele lui Alexandru Muraru a fost desemnat ambasador al României în SUA, în ciuda faptului că NU are nici un fel de experiență ca ambasador!

Se putea o mai bună confirmare că ne trebuie o ,,zi a rușinii naționale”? Sau poate mai multe…

P.S. Nu uitați cuvintele lui Octavian Goga, pentru că în curînd poate nu le veți mai putea citi fără să riscați mînia legilor venite de afară: „Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din poartă-n poartă./ De-am închide-a Ţării poartă,/ Alţii ne-ar cerşi la Poartă!/ Însă Hoţii-s chiar din Ţară/ Trădători la cei de-afară!“.

Polemici « Controverse

Biserica din Ivãneºti, monumentul istoric ajuns o ruinã ºi care ascunde o legendã sinistrã

În mijlocul Bărăganului, la doar 15 kilometri de orașul Slobozia, se află Biserica Cuvioasa Paraschiva din satul Ivănești, biserică ce ar fi putut fi considerată una dintre cele mai reprezentative din zonă. Deși inclusă în Lista Monumentelor Istorice, clădirea se află într-o stare de precolaps, fiind abandonată de mai mulți ani atît de enoriași, cît și de autorități și riscînd să se prăbușească în orice moment. Motivul? O legendă conform căreia lăcașul de cult ar fi blestemat și bîntuit! Încadrată în Lista Monumentelor Istorice din județul Ialomița, Biserica veche cu hramul Cuvioasa Paraschiva se află la aproximativ 500 de metri nord de satul Ivănești, Comuna Ciulnița, în zona de luncă a rîului Ialomița. Lăcașul de cult a fost construit pe parcursul a 10 ani, între 1844 și 1854, în stil tradițional muntenesc din blocuri de granit aduse din Dobrogea cu ajutorul carelor cu boi. Datarea oficială a bisericii este 1848, fiind ctitorie a familiei boierului local Gheorghe Cruțu.

Din punct de vedere arhitectural edificiul se remarcă prin structura masivă a zidurilor, planul în formă de cruce cu turlă deasupra pronaosului, turlă despre care se știe că inițial avea 13 metri și era realizată din lemn de salcîm, dar și prin coloanele de inspirație grecească de la intrare, din care două închid pereții exteriori ai clădirii. Cîndva una dintre cele mai frumoase și impunătoare biserici din zona Bărăganului, în prezent aceasta a fost abandonată și se află într-o stare avansată

de degradare – turla s-a prăbușit pe parcursul timpului iar pereții sînt crăpați și lăsați într-o parte. Cu toate acestea, se mai păstrează încă parte din inconostasul original, piatra de pisanie (deși prăbușită și crăpată) dar și părți din pictura inițială, inclusiv scena votivă a ctitorilor bisericii.

Din păcate, șansele de restaurare și repunere în valoare a monumentului sînt reduse, mai ales că una dintre autoritățile care s-ar fi putut implica în acest demers, Episcopia Sloboziei și Călărașilor, a decis împreună cu enoriașii să construiască o altă biserică (purtînd același hram) la intrarea în sat.

O ruină ce atrage doar vînătorii de fantome

Declinul lăcașului de cult coincide cu cel al întregii localități care astăzi numără mai puțin de 100 de familii. Deși pare greu de crezut, biserica, rămasă stingheră și în cele din urmă abandonată într-o vîlcea de la marginea unor movile, era cîndva situată chiar în vatra satului Ivănești. Bătrînii își aduc aminte cu melancolie și tristețe de vremea cînd „satul din luncă era plin de viață”, iar în vechea biserică „se făceau slujbe, nunți, botezuri, de toate!”. Însă, nivelul ridicat al pînzei freatice, pămîntul mlăștinos din vale, dar și amenințarea revărsării apelor rîului Ialomița, aflat în imediata apropiere, i-au determinat pe localnici să se mute treptat pe un deal situat la o distanță considerabilă de vechiul amplasament sau chiar în alte sate.

Însă nu doar riscul de inundații și lipsa fondurilor au dus la abandonarea și ruinarea bisericii monument

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (8)

II. Constituţiile României şi drepturile şi libertăţile din sfera comunicării (4)

Limitele libertăţii de exprimare au fost enumerate limitativ. Conform art. 30 alin. 6, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Au fost interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la descriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30 alin. 7). S-a statuat că răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunostinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii, în vreme ce delictele de presă urmau să fie reglementate legal.

Noutatea faţă de tradiţia noastră constituţională a reprezentat-o consacrarea dreptului la informaţie Potrivit art. 31, dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sînt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes naţional. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sînt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Textul constituţional a precizat caracterul autonom al serviciilor publice de radio şi de televiziune, care în viziunea legiuitorului constituant trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă, reglementarea organizării acestor servicii şi controlul parlamentar asupra lor fiind de resortul legii organice. Nu mai puţin importantă, în rîndul garanţiilor constituţionale în materie de comunicare, apare şi ocrotirea, în premieră,

a vieţii intime, familiale şi private (art. 26). Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este declarat inviolabil (art. 28). Constituţia asigură dreptul la învăţătură, inclusiv în limba maternă (art. 32), libertatea întrunirilor (art. 20), dreptul de asociere, cu excluderea asociaţiilor cu caracter secret (art. 37), dreptul de petiţionare (art. 47). Prezintă interes pentru materia noastră şi alte dispoziţii constituţionale. Art. 54 instituie principiul bunei-credinţe în exercitarea de către cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizi a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, fără a fi încălcate drepturile şi libertăţile celorlalţi. Desigur, sînt situaţii în care se impune restrîngerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi. Condiţiile şi limitele acestor măsuri sînt enumerate în art. 49. De foarte mare importanţă se relevă a fi şi art. 20, care arată că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte, în cazul neconcordanţei între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, avînd prioritate reglementările internaţionale.

8. Constituţia României din 31 octombrie 2003 România devenise stat membru al Consiliului Europei (1993), cînd iminenţa aderării la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, care avea să se producă în 2004, şi începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană (2000), finalizate cu aderarea propriu-zisă la 1 ianuarie 2007, au convins autorităţile şi societatea românească de necesitatea de a revizui Constituţia din 1991, care, sub unele aspecte ale sale, nu mai răspundea actualităţii, în special cu privire la transferul de suveranitate şi la unele drepturi social-economice.

Reţinem consacrarea libertăţii economice, potrivit căreia accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sînt garantate. Prezintă interes şi

istoric, ci și o legendă care i-a înspăimîntat pe localnici. Se spune că spre finalul celui de-al II-lea război mondial, mai mulți soldați nemți care au vrut să fugă din calea rușilor au încercat să se adăpostească și să se ascundă în biserică. Deși s-au rugat la Divinitate să fie cruțați, au fost în cele din urmă capturați de ruși și masacrați de față cu toți locuitorii din Ivănești. Pentru că nu au fost salvați, soldații germani ar fi blestemat lăcașul de cult, iar sufletele lor bîntuie și astăzi zona. Acest mit avea să atragă interesul pasionaților de fenomene paranormale și al vînătorilor de fantome, ale căror vizite nu au făcut decît să îi îndepărteze și mai mult pe săteni de vechea biserică și să îi aducă monumentului istoric titulatura de „Biserica dracilor care vorbesc nemțește”. În plus, zvonurile că „oameni dubioși vin să practice ritualuri satanice” aveau să le întărească locuitorilor din Ivănești convingerea că spiritele rele și fenomenele misterioase au pus stăpînire peste fostul lor lăcaș de închinăciune. Astfel, sătenii au ajuns să renunțe complet la ideea de a reface vechea biserică și au decis să construiască o alta. Astăzi lăcașul de cult, monument istoric, se află în ruină, fără uși, geamuri, cu acoperișul parțial prăbușit și pereții puternic deteriorați, iar șansele ca acest obiectiv să fie restaurat sînt infime, mai ales pentru că ar fi necesare investiții importante pentru realizarea reparațiilor capitale necesare salvării lui.

TURISMISTORIC.RO

dispoziţiile care garantează accesul la cultură, în condiţiile legii. Nu poate fi îngrădită, potrivit Constituţiei, libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, în vreme ce statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.

Modificări sau completări formale ale unor condiţii şi limite ale unor măsuri sînt prevăzute şi cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, dreptul la informaţie, dreptul la învăţătură sau restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, Constituţia a fost republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dîndu-se textelor o nouă numerotare. Astfel, în textul publicat la 31.10.2003, sînt consacrate următoarele drepturi şi libertăţi care interesează sfera informaţiei şi a comunicării: viaţa intimă, familială şi privată (art. 26); secretul corespondenţei (art. 28); libertatea conştiinţei (art. 29); libertatea de exprimare (art. 30); dreptul la informaţie (art. 31); dreptul la învăţătură (art. 32); accesul la cultură (art. 33); libertatea întrunirilor (art. 39); dreptul de asociere (art. 40); libertatea economică (art. 45); dreptul de petiţionare (art. 51).

Sînt de reţinut şi dispoziţiile cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului (art. 20), restrîngerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (art. 53), precum şi principiul exercitării drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi (art. 57).

Dintre drepturile şi libertăţile enumerate mai sus, reţinem ca esenţiale studiului dreptului informaţiei şi al comunicării libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, dreptul la imagine. Drepturi fundamentale participative la conturarea unui drept al informaţiei şi al comunicării urmează a fi socotite dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură, accesul la cultură, secretul corespondenţei, libertatea întrunirilor, dreptul de petiţionare, dreptul de asociere şi libertatea economică.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Să mai răsfoim o carte cu juveþi

Iată o carte cu un titlul care spune totul: ,,Craiova, mon amour. File de arhivă istorică și sentimentală”, apărută în anul 2009, la Editura și Fundația ,,Scrisul Românesc” din Craiova. Însuflețiți de un fierbinte patriotism local, autorii cărții, Alexandru Firescu și Constantin Gheorghiu, au risipit pe cele aproape 400 de pagini atîtea dovezi ale iubirii de moșie, încît, pot să pariez, i-au umplut de lacrimi pe toți cititorii olteni, și ei paseiști pînă-n măduva oaselor. Craiova, cu oamenii străluciți pe care i-a dat, însemnînd tot atîtea clipe de istorie. Cine ar putea să le reziste?

Cu un asemenea titlu, dacă și eu m-aș apuca să meșteresc o carte despre Chitila natală, mi-aș ușura mult existența doar lipind 200-300 de pagini goale și ambalîndu-le într-un pachet cu două coperți. Pe prima, aș scrie, tot așa, ,,Chitila, mon amour”, și dedesubt aș adăuga un scurt enunț în limbaj argotic, iar pe cealaltă aș pune o poză cu mine, deghizat într-un vagabond zdrențăros jucînd barbut. O asemenea carte, pe ochii mei, s-ar vinde ca un pliculeț cu iarbă în ,,Regie”. Tot așa cum, în 1967, Ioan Chirilă scosese o carte despre Mondialele de Fotbal din Anglia, cu Eusebio pe copertă sărutînd Cupa ,,Jules Rimet”, și motivînd că marele portughez, deși cîștigase doar medalia de bronz, de mare vedetă ce era, vindea tot. Și așa a fost, căci, la lansarea cărții, s-au spart geamurile Librăriei ,,Mihail Sadoveanu”, deși Miliția călare patrula prin zonă. Dar, să revenim la ideea principală. Cu ceva vreme în urmă, îmi venise gîndul să scriu cîteva rînduri frumoase despre Liceul ,,Laurian” din Botoșani. O dată pentru că, prin semnarea decretului domnesc de înființare în martie 1859, această școală (la început, gimnaziu de băieți cu doar 16 locuri) fusese prima realizare a lui Alexandru Ioan Cuza, abia ales domn al Principatelor Unite. Și al doilea că, mai tîrziu, pe acolo avea să treacă și Mihai Eminescu, în calitate de profesor examinator de Germană și de Istorie, în comisiile trimise de Universitatea din Iași să conducă examenele de Bacalaureat și de titularizare a unor profesori în respectiva școală. Găsisem și un titlu potrivit, credeam eu: ,,Botoșani, mon amour”. Dar, n-am avut noroc, n-a fost să fie, și să vedeți de ce.

Pînă nu demult, capitalele noastre de județ se mîndreau, dacă nu cu o universitate, o Episcopie sau vreun pod peste Dunăre, măcar cu un liceu de prestigiu, dotat cu profesori de superclasă și elevi numai de 9 și 10. Și ,,Laurian”, prin 1970 și ceva, cînd i-am trecut pragul, într-o vizită de informare, era unul dintre aceste licee, o adevărată catedrală a culturii, fala Moldovei. Acum nu mai e, cum nu mai sînt nici atîtea alte livezi în floare și nici ciocîrlii.

Prin urmare, naiv ca un adolescent, am sunat la secretariatul școlii cu rugămintea de a-mi trimite, prin poștă și pe cheltuiala mea, diverse materiale de propagandă (un istoric al școlii, fotografii, pliante, broșuri) prin care, în România acelor ani, fiecare liceu căuta să-și atragă cît mai mulți absolvenți de gimnaziu. Anterior, scrisesem și Liceului ,,Atanasie Bașotă” din Pomîrla, Botoșani, insistînd să-mi trimită ce documente mai interesante aveau despre vizitele lui Eminescu pe acolo și prietenia lui cu Samson Bodnărescu, directorul școlii în perioada 1879-1902. Și, spre surprinderea mea, cam la o săptămînă, m-a vizitat la domiciliu un domn pe care îl trimisese directorul de la Pomîrla cu o sacoșă doldora de fotografii, cărți și alte materiale legate de istoria locului. Dar, la Botoșani, spre ghinionul meu, am dat peste directorul Taturcan care, auzind ce pretenții am și la ce publicație lucrez, parcă

turbase - ,,Extremiști și fasciști!”... ,,,Huo, legionarilor și dușmani ai democrației!”... ,,La oase, sta-v-ar în gît și UE, și NATO!”. Ce mai, crocodilul Taturcan făcea spume în dialectul moldovenesc, și țineam telefonul mai departe de ureche, să nu mă stropească. Fiindcă, la data aceea, destinul începea să-i surîdă larg prin norocul care o plesnise pe Ralucuța, preaiubita și prearafinata lui fiică, ajunsă deputat de Sibiu și atît de importantă în partidul lui Băsescu, încît, la un congres, nu zici că și-a permis să-i facă declarații de amor Elenei Udrea, mărturisind că doarme cu poza ei sub pernă? Jumătate din asistență a înlemnit: ce-a apucat-o pe Turcanca, abia s-a măritat și deja a trecut la estetica lesbi? Și tocmai cu Nutzi, spaima Constitutzi? Păi, vrea s-o calce tramvaiul 24 în Piața Buzești și să rămînă fără un picior, înnegrindule sufletul mai vechilor ei prieteni, Stolojan și Iohannis? Dar, pentru cealaltă jumătate, manevra a părut o mostră de politică subțire, cam ca gestul țiganului care, intrînd în curtea nașului, i-a zis și lui Grivei: Săr’ mîna, nașule!... Istorioara aceasta s-a întîmplat acum 10-15 ani și, în afară de mine, nu și-o mai amintește nimeni. Cum vedem și la televizor, steaua Ralucuței a apucat-o tot mai sus și, dacă la răsăritu-i falnic se închină mai toată lumea, mă închin și eu, să nu mă calce și pe mine tramvaiul.

De aceea, propun să vedem cum se manifestă și la alții patriotismul local, o combinație între provincialism, regionalisme și paseism cît cuprinde, prin care sînt scoase la lumină figuri proeminente, fapte și diverse întîmplări care au rămas în istorie. Și să începem enumerarea ,,craiovenilor din tată-n fiu”, după cum ne invită cei doi autori îndrăgostiți pe veci de Craiova lor natală, cu Înalt Preasfinția sa Nifon Criveanu (1899-1970), Mitropolitul Olteniei, ierarh strălucit, cărturar vrednic, scriitor bisericesc și administrator îndemînatic. Sfinția sa i-a urmat în păstorire și apostolat pe Antim Ivireanu, învățatul Chezarie, cărturarul Damaschin, gospodarul și cărturarul Filaret, Sfîntul Calinic. Să nu scăpăm din vedere marele neam al Brăiloilor. Strămoșul familiei a fost Barbu Clucerul, un apropiat al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Urmașul lui s-a numit Cornea, care a avut doi fii, Dumitrașcu și Barbu, cu toții ridicați împotriva domniilor fanariote. I-au urmat, în Secolele XVIII și XIX, Constantin, Dumitrache, Nicolae și Ion. În vremurile din urmă, s-a evidențiat muzicologul Constantin Brăiloiu. Altă mîndrie a Craiovei a fost marele liberal Eugeniu Carada (1836-1910). Inimos și priceput, el a ocupat mai multe funcții. În primul rînd, a fost primar al Capitalei (1866-1869), cînd a canalizat Dîmbovița și, împreună cu regele Carol I, a înființat Banca Națională Română, care a sprijinit Războiul pentru Independență, și a luptat la Rahova. Și cum sîngele apă nu se face, a sprijinit înființarea Teatrului Național din Craiova. Personalitate complexă, Eugeniu Carada a fost și autor dramatic. El a scris prima operă românească, ,,Fata de la Cozia”, pe muzica lui Alexander Flechtenmacher. Ca liberal, o fi furat și el, dar faptele în folosul patriei au precumpănit și iată-l fixat în Istoria neamului. Rămășițele-i pămîntești se odihnesc în Cimitirul ,,Sineasca” din Craiova. Ioan Tanoviceanu și Iulian Teodorescu au fost doi mari avocați și profesori de Drept, cunoscuți mai mult pe plan local. Barbu Bălcescu a fost fratele mai mic al celebrului Nicolae Bălcescu. Participant și el la Revoluția din 1848 din Țara Românească și la fel de obscur precum Bonifaciu Florescu, poet și jurnalist liberal, fiul nelegitim al Bălcescului, rămas în istorie doar ca detractor al lui Eminescu. Mulți au fost primarii Craiovei, mulți și hoți, ca toți primarii – Romanescu, Georgescu, Negrescu, un

Mihăilescu, Măldărescu – care, dacă n-au făcut prea multe sub aspect edilitar, au lăsat urme în special în plan cultural: biblioteci, donații de cărți și alte de-astea. Soții Olga și Petre Gigurtu. Ea, scriitoare sensibilă, el, general, președintele comitetului de organizare a Monumentului Independenței din Craiova, dedicat eroilor români căzuți în Războiul de Independență al României, la care luase și el parte. Adînc recunoscători, urmașii i-au uitat cu totul și, zic cei 2 autori ai cărții, nici o străduță și nici măcar un părculeț nu le poartă numele. În schimb, n-au uitat-o pe celebra cîntăreață Elena Teodorini (1857-1926), o mare soprană și, în egală măsură, pianistă și desenatoare. Trebuie cel puțin să menționăm și marea familie de cărturari patrioți descendenți din arheologul C.S. Nicolaescu-Plopșor Infirmînd parcă zicala că în Oltenia nu prea a călcat picior de evrei, ci mai mult în Moldova, autorii cărții au consacrat 6 pagini și jumătate evreilor Felix Aderca, eseist și critic literar, Filip Lazăr, compozitor de notorietate. În primii ani ai tinereții sale, și Constantin Brâncuși, care fugise din Hobița Gorjului, și-a găsit adăpost și îndrumare la Craiova, ca elev la școala de arte și meserii și ca băiat de prăvălie pe la negustorii orașului. Contactul lui Eugen Ionescu cu Craiova s-a făcut în 1934, cînd și-a început colaborarea la Revista ,,Meridian” alături de alte nume importante din perioada interbelică – M. Eliade, N. Ionescu, Em. Cioran, M. Sebastian, P. Pandrea ș.a. Jean Negulescu este primul oltean care a cucerit Hollywoodul. În îndelungata sa carieră (a murit la 93 de ani) a scris muzică, a realizat decoruri și a regizat peste 40 de lungmetraje de ficțiune și aproape 150 de scurtmetraje documentare.

Multe instituții a creat Craiova de-a lungul timpului, la mare concurență cu Bucureștii și cu celelalte orașe mari ale țării – Teatrul Național și Teatrul de Păpuși, Liceul Militar, Restaurantul ,,Minerva”, echipa de fotbal ,,Craiova Maxima”... Dar și artiști, savanți, preoți, oameni politici și legende nemuritoare, precum uriașul Gogea Mitu de 2,30 m și 52 cm la picior, Fane Mămăligă Trompetistul, Florea Nebunul, Aurică Pungașul, Domnul Titu... Însă, din lipsa de spațiu tipografic, mă voi opri la trei mari epigramiști care au dus faima acestei specii literare atît de îndrăgite. Unul este I.C. Popescu-Polyclet, magistrat de profesie, dar și posesorul unui condei cu care l-a împuns, de atîtea ori, pe inegalabilul Cincinat Pavelescu (care era chel): ,,Eu știu de ce te porți cu lumea/ Așa-ndrăzneț și ai noroc,/ Căci ura lor nu poate face.../ Să-ți ia vreodată părul foc”. Alta, pe adresa unui coleg chefliu: ,,Nouă, cînd sîntem pe stradă/ Și-un trotuar nu e prea mare,/ Numai ție-ntotdeauna/ Nu-ți ajung două trotuare”. Sau poetului Tudor Măinescu, autorul volumului ,,O fată mică se închină”: ,,Denunț pe Tudor ca satir;/ Deși, în fond, eu îl admir, –/ Cu acest volum astăzi constat/ Că la «minore» el s-a dat”. Următorul epigramist este Artur Blascioc. Iată o epigramă a sa dedicată profesorului italienist Ion Schinteie: ,,Trece o splendidă femeie/ Și s-a mirat că n-ai luat foc./ Era cred singurul mijloc/ Să dovedești că ești... Schinteie!”. Nici o coafeză en vogue n-a scăpat de ironia sa: ,,Te-ntreb în șoaptă, evident/ Să nu-ți creez deranjamente/ Cînd tot faci bucle «permanente»/ De ce n-ai prețuri «permanent»?”. În sfîrșit, de atenția lui Artur Blascioc n-au scăpat nici speculanții: ,,Ouă roșii, precupețul/ Ne oferă să ciocnim.../ Or fi roșii, însă prețul/ Prea ne face să roșim...”. A venit momentul să ne amintim și de epigramistul Al. C. Calotescu-Neicu Era un intelectual rasat, care, în perioada interbelică, publicase mai multe plachete de versuri. A avut mult de suferit din pricina ironiilor sale, cum ar fi: ,,În Camera de-agricultură/ Atît de grea a fost sincopa/ Încît nemaigăsind remediu/ A trebuit să cheme... popa”. Alta, cu referire la o plimbare a parlamentarilor pe Dunăre: ,,De ce pe Dunăre în sus/ Nu-i prea riscantăaceastă cale?/ Gîndiți-vă ce-ar pierde țara/ De v-ar lua Dunărea... în vale”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Opera Naţională Bucureşti, la ceas aniversar

Opera bucureșteană a sărbătorit la 1 aprilie un moment important din istoria sa: chiar dacă existența unei Companii de Operă găzduite de Teatrul Național de pe Calea Victoriei datează încă din 1885, la 1 aprilie 1921 are loc instituționalizarea acesteia sub titulatura Opera Română din București, printr-un decret guvernamental care îl avea printre semnatari pe Ministrul Culturii din acea vreme, poetul Octavian Goga. Gestul autorităților era unul cît se poate de potrivit, România aflîndu-se, la mai puțin de trei ani de la încheierea marelui război, într-o perioadă de plin avînt din punct de vedere economic și social.

Tradiţia teatrului liric românesc numără mai mult de două secole. Încă din 1772, la Bucureşti era semnalată prezenţa unei trupe de operă. În 1836, concertul de sfîrşit de an, dat de elevii Şcolii de Muzică şi Declamaţie, atragea atenţia nu doar asupra frumuseţii muzicii de operă, ci şi a unor tinere talente precum Eufrosina Vlasto, care avea să facă o carieră internaţională. În cea de a doua jumătate a Secolului al XIX-lea mulţi alţi interpreţi români şi-au cîştigat celebritatea pe renumite scene ale lumii. Faima unor interpreţi ca Elena Teodorini, Haricleea Darclée, Margareta Iamandi-Nuovina, Grigore Gabrielescu, Dimitrie Popovici Bayreuth s-a creat într-un spaţiu cultural care a inclus Scala din Milano, Opera din Paris, Metropolitan-House sau Opera din Petersburg.

Prima companie românească de operă se datorează însă lui George Stephănescu. Începînd din 1885, ea a funcţionat ca o secţie a Teatrului Naţional. Din păcate, lipsită fiind de un sprijin material oficial, această companie şi-a încetat activitatea în 1902. Companii particulare înfiinţate de elevi ai lui George Stephănescu, dar şi cîntăreți de renume, români şi străini, stagiune după stagiune, au întreţinut însă pasiunea publicului pentru artă lirică. Prezenţa spectacolelor de operă s-a impus de la sine, ca o necesitate culturală. Înfiinţarea, în

1919, a „Societăţii lirice” care, doi ani mai tîrziu, trecînd sub oblăduirea statală, a devenit Opera Română, marca sfîrşitul unei etape frămîntate şi, totodată, începutul unei activităţi stabile. Spectacolul inaugural al noii instituţii a fost, el însuşi, un eveniment deosebit, la 20 deecembrie 1921 cu opera „Lohengrin” de Wagner, sub bagheta lui George Enescu. Jean Athanasiu, George Folescu, George Niculescu-Băsu, Emilia Gutzianu, Florica Cristoforeanu, Traian Grozăvescu, Viorica Ursuleac, Margareta Metaxa, Marta Cebotari, Constantin Stroescu, Dimitrie Onofrei sînt doar cîţiva dintre cei care au conferit strălucire spectacolelor româneşti.

De 100 de ani încoace, prima scenă lirică a ţării a cunoscut o activitate intensă. Repertoriul a cuprins mai mult de 150 de titluri de opere şi de balet, de o mare varietate, însumînd marele repertoriu universal. O atenţie deosebită a fost acordată şi creaţiei româneşti, care a cunoscut o remarcabilă dezvoltare datorită creaţiei unor compozitori precum George Enescu, Gheorghe Dumitrescu, Alfred Mendelsohn, Zeno Vancea, Mircea Kiriac, Cornel Trăilescu, Laurenţiu Profeta ș.a.

Noul local al Operei Române, ridicat în 1953, a oferit un cadru mai somptuos unei activităţi deja existente şi deosebit de bogate. Pentru prima oară însă, Opera devenea o instituţie în sine, desprinsă de spectacolele de operetă sau de teatru, împreună cu care funcţionase pînă atunci. Continuînd acele frumoase şi îndelungate tradiţii la care ne refeream, an de an, generaţie după generaţie, atît pe scenele româneşti cît şi pe acelea străine, cîntăreţi ca Petre Ştefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan Iordăchescu, Teodora Lucaciu, Lella Cincu, Iulia Buciuceanu sau

Dosare secrete ale Istoriei (110)

Misterul Kennedy (23)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Miau omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Locuind la o oarecare doamnă Paine, care vorbeşte ruseşte, Marina îi împărtăşeşte nemulţumirile şi decepţiile ei. Pînă şi pe plan sexual Marina e o femeie dezamăgită, şi nu se teme s-o mărturisească. Cînd o femeie ajunge să facă asemenea confidenţe, catastrofa e aproape. Şi Oswald ştie asta. În 1963, la începutul lunii februarie, Oswald a găsit într-o revistă, American Rifleman, un articol de reclamă pentru o carabină prevăzută cu o lunetă cu vizor telescopic. La 12 martie 1963, Oswald a expediat un mandat poştal de 21,45 de dolari firmei „Klein’s Sportir, Goods” din Chicago (Illinois). Împreună cu mandatul se afla şi bonul de comandă tăiat din American Rifleman. Bonul de comandă era semnat cu litere de tipar scrise cu mîna: „A.J. Hidell, cutia poştală 2 915, Dallas, Texas”, Totul fusese expediat într-un plic pe care erau scrise de mînă acelaşi nume şi aceeaşi adresă a expeditorului. Rîndurile scrise de mînă de pe bonul de comandă, ca şi cele de pe plic aveau să fie recunoscute mai tîrziu, de mai mulţi experţi, ca fiind scrise de Lee Harvey Oswald. La 20 martie, carabina a fost trimisă de firma „Klein’s” la cutia poştală din Dallas. După actele din

arhiva firmei „Klein’s”, era o carabină italiană 6,5 X-4X cu lunetă, avînd numărul de control C 836, iar numărul de serie, C 2 766.

Cutia poştală pentru care fusese expediată carabina îi fusese închiriată lui „Lee H. Oswald” de la data de 9 octombrie 1962 pînă la 14 mai 1963. Experţii pentru identificarea grafiei de la Ministerul de Finanţe şi de la F.B.I. au declarat că „semnătura şi celelalte menţiuni existente pe cererea de închiriere a acestei cutii poştale erau scrise de mîna lui Lee Harvey Oswald, la fel ca nota cu schimbarea adresei datată 12 mai 1963 şi prin care Oswald cerea să i se trimită corespondenţa pusă la această cutie la New Orleans, unde se instalase la 24 aprilie”. Ancheta a stabilit că respectiva carabină, expediată de la Chicago la 20 martie 1963, fusese primită la Dallas „în perioada în care Oswald folosea cutia care-i fusese închiriată”.

Pentru ce numele de „A. Hidell”? Oswald se folosise în mai multe rînduri de acest nume. În ziua asasinării preşedintelui Kennedy, cînd Oswald a fost arestat în cinematograful „Texas”, el avea asupra sa un revolver Smith şi Wesson calibru „38”, cumpărat cu un bon de comandă pe numele „A. J. Hidell, douăzeci şi opt de ani”. Experţii au declarat că şi în acest caz „scrisul de pe formularul de comandă poştal era al lui Lee Harvey Oswald”.

(va urma)

ALAIn DECAUX

balerini ca Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Valentina Massini, Gh. Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, Eugen Marcui, Ioan Tugearu au dus departe în lume renumele talentelor româneşti.

Participarea la mari concursuri internaţionale cum sînt acelea de la Geneva, Toulouse, Vercelli, Verviers, Sofia, Moscova sau Salzburg, ca şi numeroase turnee peste hotare, au configurat rezultate cu totul deosebite. Numeroşi artişti de mare talent şi faimă îşi desfăşoară activitatea în cadrul Operei Române care, de cîţiva ani încoace, a devenit o instituţie de rang naţional. Numărul lor este deosebit de mare şi nu putem. în spaţiul acestor rînduri, să-i menţionăm pe toţi. Ei asigură, însă, seară de seară, continuitatea unei strălucite tradiţii.

În cei 100 de ani de activitate, Opera Națională București a devenit o componentă fundamentală a culturii și vieții muzicale și dă măsura unui nivel general al receptării artei, aceasta cu atît mai mult cu cît finalul Secolului XX și începutul Secolului XXI înlesnesc accesul publicului nu numai la spectacolul propriu-zis, ci și la înregistrările sonore și la transmisiile online ale marilor evenimente lirice. rrm

SĂMÎNȚA BUNĂ

Stăruința tatălui în rugăciune

Motto: ,,Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide” – Matei 7.7

Un țăran credincios avea un fiu pe care îl iubea mult și se ruga zi și noapte pentru întoarcerea lui la Dumnezeu. Fiul era deseori plecat de acasă din cauza serviciului. Într-o zi era iarăși acasă. Tatăl s-a hotărît să-i vorbească despre lucrurile divine. Supărat și respingător, fiul i-a spus:

- Tată, eu nu aș vrea să-mi mai vorbești despre aceste lucruri. Ori nu-mi vei mai vorbi despre aceste lucruri, ori sînt forțat să nu mai vin pe acasă.

Foarte întristat de comportamentul fiului său, tatăl i-a spus:

- Dragul meu, departe de mine gîndul să te jignesc! De aceea, în viitor nu-ți voi mai vorbi despre Isus al meu. Vreau totuși să-ți spun doar atît: nu va trece nici o zi în care să nu mă rog pentru tine.

După cîteva luni, fiul se afla iarăși la părinții lui. Dimineața, cînd și-a părăsit camera, a auzit din încăperea alăturată vocea tatălui său. Curios, s-a apropiat de ușa întredeschisă. Și a auzit cum tatăl lui, cu vocea tremurîndă, se ruga lui Dumnezeu pentru fiul său rătăcit. Atunci, mîndria inimii acelui tînăr a fost frîntă. Convins de starea lui păcătoasă, el a intrat în cameră și a îngenuncheat lîngă tatăl său și I-a cerut lui Dumnezeu iertare pentru vina lui. Desigur, sînt mulți părinți credincioși care se roagă pentru copiii lor. Chiar și pentru cei ajunși la adolescență se roagă poate mama sau tata. Dumnezeu ascultă aceste rugăciuni și, la momentul potrivit, îi va determina pe acești tineri să deschidă Mîntuitorului ușa inimii lor. El dorește să-i atragă la El prin dragostea Lui. Să stăruim în rugăciune pentru copiii noștri! Nici un efort nu este în zadar!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Erou sau trădător? –O întrebare inutilă şi periculoasă (4) – Radiografia unei trădări –

Reîntoarcerea la izvoare

Am ajuns la al patrulea episod despre cazul Pacepa. Cînd scriu aceste rînduri încă nu întrevăd dimensiunea scrierii, cu finalul în care vom face cunoștință cu actul oficial de acuzare, inclusiv cu pedeapsa hotărîtă, și în care, de asemenea, vom afla și despre efortul postdecembrist al unor conaționali în promovarea unui proces de reabilitare a dezertorului Ion Mihai Pacepa. Puse față în față, condamnarea și ,,reabilitarea” vor da măsura aplicării Justiției în cadrul celor două epoci cu idealuri și precepte juridice devenite antagonice. Pînă atunci însă, studiind materialul documentar, te simți ca într-o apă învolburată în care vrei să înoți într-o anumită direcție, dar vîrtejul din adîncuri nu te lasă, încercînd să te abată din drum. Dacă mai apar și Sirenele, posibilitatea de a ajunge la mal este substanțial diminuată, înecul devenind iminent.

în ce privește relatarea surselor, esența faptelor care au premers actul defectării generalului Pacepa rămîne nealterată, doar nuanțele care apar oferă o vizualizare a aceleiași teme în nuanțe colorate mai diferit, ceea ce contează, desigur.

Încadrarea absolventului de Chimie Ion Mihai Pacepa în instituția Securității într-o perioadă de cristalizare a acestei entități specifice nu a fost întîmplătoare, dar nu a fost nici așa cum ne-a prezentat-o chiar Pacepa în lucrările sale autobiografice. Se spune că de mic era hărăzit artei, stăpînind binișor vioara, ceea ce părinții, cu o situație materială apreciabilă, își doreau cu ardoare. Intrînd la Facultatea de Chimie, studentul Pacepa și-ar fi dorit o calificare de farmacist, o meserie onestă și în folosul nemijlocit al oamenilor. Însă, n-a fost să fie!, cum spunem atunci cînd destinul ne schimbă cîrma vieții.

Metafora de mai sus este ca un fel de paranteză la descoperirile pe care le-am făcut, deși într-un fel eram pregătit ca, în timp ce aprofundez acest caz, din punct de vedere jurnalistic, să mă întîlnesc cu surprize, pentru că, în fond, însăși viața pesonajului principal din acest serial a constituit un lanț neîntrerupt de surprize. ,,Reîntoarcerea la izvoare” este sintagma generată de un telefon pe care l-am primit după începerea publicării serialului de față. Persoana care a sunat s-a arătat surprinsă de acuitatea cu care am prezentat faptele istoriei văzute prin prisma personajului Pacepa, adăugînd că a activat o vreme în preajma generalului, deținînd o serie de date (unele dintre ele contrare unor teze elaborate de mine, în anumite etape ale evoluției subiectului), și de aceea m-a întrebat dacă aș fi interesat să intru în posesia acestora, în vederea completării documentației legate de subiectul controversat, Pacepa.

Bineînțeles că am acceptat. Omul trăise și lucrase în Sistem, avea, deci, cunoștințele și autoritatea profesională (și morală, după știința mea) să scoată la lumină noi date, întîmplări și atitudini din panoplia generalului Pacepa. Chiar dacă apar unele deosebiri

La Pacepa destinul (într-o primă fază) a venit dinspre Răsărit sub denumirea de NKVD, serviciul rus pregătind planuri mărețe, în vederea azvîrlirii acestuia în lupta secretă cu alte servicii similare din lume, bineînțeles, din lumea considerată la acea vreme inamicul numărul 1 al Uniunii Sovietice și al tuturor țărilor satelit ale Moscovei. Dacă cineva crede că modelul de a accede la o instituție atît de selectivă și de închistată, precum se prezenta în acei ani Securitatea, în felul explicat de mai sus nu poate fi verosimil, să pună în balanță bariera insurmontabilă ce se afla în fața tînărului Pacepa pentru a fi admis în elita Ministerului de Interne: originea socială –mic burgheză, handicap la care se adaugă și apartenența sa la YMCA (,,Asociația Tinerilor Creștini”, cunoscută și ca Organizația Amici SUA!). Quod erat demonstrandum! Niciodată nu ar fi fost primit în organele Securității, rămînînd un violonist valoros sau un farmacist cu halat alb și cu ochelari. Sigur ar fi fost mai bine pentru toate părțile!

Pentru a-și folosi pregătirea din facultate, inițial a fost numit la compartimentul Securitatea Economică (Direcția de Contrasabotaj), pe partea de petrochimie, unde Gheorghe Ghorghiu-Dej dezvoltase un proiect îndrăzneț (în contradicție cu ordinele de la Moscova), anume încercarea de a ascunde Moscovei rezervele noastre de țiței prin lucrări de mascare a acestor resurse cu plantații de copaci. Ce-a făcut Pacepa, noul ,,specialist” în petrochimie al Securității Române? Ce altceva decît să-și informeze stăpînul care îl plantase –buruiană de mătrăgună – în grădina Securității – a dat imediat raportul șefului consilierilor sovietici: România ascunde de Uniunea Sovietică rezervele de petrol, pentru a sabota aprovizionarea Țării de la Răsărit! Doamne, ce scandal contondent s-a iscat între cele două țări, dar și ce furtună s-a dezlănțuit la nivelul Ministerului de Interne, ministrul Drăghici, cerînd capul turnătorului, l-a chemat la raport pe șeful Securității raionului Titu, locul geografic unde se mascaseră prin împădurire bogatele cîmpuri petroliere. Acesta (n-are relevanță să-i dăm numele acum), pentru a-și apăra pielea, îi dezvăluie lui Drăghici vinovatul: unicul din Sistem care cunoaște acest subterfugiu al tovarășului Dej este tovarășul locotenent-major Pacepa!

În acest moment, pe cînd steaua tînărului Pacepa era gata să apună în negura dizgrației, salvatoarea providență îl scoate încă o dată la mal: ministrul ordonă mutarea lui Pacepa de la Direcția de Contrasabotaj la DIE (Direcția de Informații Externe), unde ar fi spus ministrul Drăghici: ,,Ăia de la DIE lucrează mînă-n mînă cu sovieticii, și dacă acest Pacepa vrea să trădeze, și are cui, măcar să-i trădeze pe prietenii sovietici!”. Pentru a întări caracterul duplicitar al lui Pacepa și a demonstra camelionismul în care și-a trăit viața, vă reamintesc ce-am scris în episodul doi al acestui material, reproducînd cuvintele rostite de acesta în momentul transferului la DIE: ,,Îmi uram acum și bojocii din mine pentru că nu am avut curajul să spun un «nu» mai răspicat atunci cînd am fost repartizat să lucrez acolo, și eram bolnav numai la gîndul că făceam parte din acea infernală mașină de represalii politice”. Descoperind că această declarație nu este altceva decît o minciună gogonată menită să-i rotunjească aureola de sfînt al suferinței umane pe altarul sacrificiului pentru Patria Română, intrăm iarăși în blocajul unei persuasiuni aproape inexplicabile: cum a putut – încă odată – spionul Pacepa să scape de Contrainformațiile Securității, rămînînd, în continuare, în Sistem, pregătind alte trădări? O întrebare superfluă, care agită și mai abitir apele cazului Pacepa, încremenit ca o ștampilă pe certificatul de naștere al unei instituții de importanță vitală în lupta pentru păstrarea independenței și suveranității noastre naționale. Cei care au fost în preajma lui în acea perioadă și care așteptau din zi în zi căderea lui Pacepa (prea se adunaseră multe dezacorduri cu activitatea sa de spion) cred că salvarea a venit de la vîrful partidului, acolo unde cei care l-au protejat și acoperit erau ei înșiși prinși în siajul KGB.

Un bun cunoscător al Istoriei Securității României declara fără să-i tremure vocea ceea ce foarte mulți ofițeri din Sistem, chiar dacă împărtășesc aceeași idee, nu au curajul să o exprime în mod public: ,,Mihai Pacepa a fost ofițerul și eroul KGB-ului, trădătorul patriei căreia i-a jurat credință, agent multiplu și mercenarul CIA”. Dacă aș fi scris aceste rînduri de la mine (deși eram convins de această realitate), aș fi fost categorisit ca instigator și mincinos, așa însă, cînd afirmațiile vin din partea unui general al Securității Române, care i-a cunoscut toate dedesubturile, cred că nu mai este loc de comentat.

De comentat poate fi o temă care a scăpat multor analiști ai cazului Pacepa, anume profilul lui de as al spionajului românesc. Îmi pare rău să vă dezamăgesc pe cei care, orbiți de fumul petardelor fumigene lansate de Pacepa în spațiul public, nu ați reușit să întrevedeți adevăratul chip al versatilului Mihai Pacepa. Cunoaștem trăsăturile malefice ale lui Pacepa: corupt, cameleonic, perfid și versatil, mincinos, hoț, dar după studierea mai multor documente în cauză am descoperit că nici steaua lui de as în materie de spionaj nu rezistă. Iată o caracterizare care ne lasă fără replică: ,,Era fricos, nu rezista unei întîlniri cu un spion pe teritoriul străin. Transpira, îi tremurau mîinile, lega țigară de la țigară. Cînd agentul nostru îl vedea atît de stresat cerea imediat ofițerului său de legătură să nu mai vină Mihai Pacepa la întîlniri, deoarece induce nesiguranță și chiar poate deconspira legătura”. Profil de spion, profil de trădător!

Începutul sfîrșitului

Nimic nu anunța furtuna care se apropia prin perdeaua de nori a activității cameleonice a lui Pacepa. Și nimeni n-ar fi bănuit-o. Doar poate

Contrainformațiile Securității! Generalul Pacepa era încă pe cai mari. Obediența sa față de familia conducătoare, în special față de Elena Ceaușescu, îi crea un paravan la adăpostul căruia consilierul Președintelui Țării țesea pînza de păianjen a trădării României. Realitatea începea să-și arate colții, deși relația lui Pacepa cu Elena Ceaușescu, în special după ce aceasta îi ordonase să-i caute un ginere pentru Zoia, îi era, în continuare, un scut de durată.

Abordînd acest subiect de natură matrimonială trebuie să subliniem încă o lovitură pe care a dat-o generalul Pacepa celei mai sensibile zone a informațiilor externe – cea a agenților ilegali. De ce? Pentru că, la indicațiile ,,savantei” de a-i găsi urgent un ginere (nemulțumită de orientările Zoiei pe plan intern, în acest demers), Mihai Pacepa a ordonat să se caute un candidat pentru a cere mîna fiicei cuplului prezidențial din rîndul agenților ilegali trimiși în Occident cu scopul ,,strategic” de a cuceri doamnele și domnișoarele cu un relativ potențial pentru a fi atrase în activitatea de spionaj. Pentru cine cunoaște cît de cît fragilitatea statutului acestor ofițeri (agenți) ilegali, într-un teritoriu total ostil, poate intui gravitatea procedeului inițiat de Pacepa și pericolul deconspirării acelor agenți cu prilejul aducerii lor în țară spre a-i prezenta domnișoarei Zoe Ceaușescu.

Se cunoaște succesul vizitelor lui Nicolae Ceaușescu în străinătate, la nivelul șefilor de stat, succes în care era mîna lui Pacepa, prin oamenii pe care îi avea la post, dar și cu ajutorul pe care l-ar fi putut primi de la entități din exterior. Drept răsplată pentru încoronarea lui Ceaușescu, de fiecare dată cu laurii unui mesager al unei țări bine apreciate în lume, Mihai Pacepa era tot mai mult apreciat și ,,luat în brațe” de familia Ceaușescu, mărindu-i siguranța generalului că niciodată nu i se poate întîmpla ceva nefast.

Declicul care l-a pus în gardă pe generalul Mihai Pacepa a avut loc în primăvara fugii acestuia din România, cînd generalul Nicolae Doicaru a fost demis de la conducerea Direcției de Informații Externe și

numit ministrul Turismului. În noua conjunctură creată, Mihai Pacepa era sigur că va fi numit la conducerea DIE, lucru care nu s-a întîmplat, Ceaușescu hotărînd altceva. Nimeni nu a cunoscut vreodată motivul (motivele) pentru care șeful Statului și-a întors pentru prima dată privirea de la generalul său, ignorîndu-l întrun moment pe care Pacepa îl aștepta ca pe o înălțare în funcție.

În atare situație, în capul generalului Pacepa s-a aprins beculețul, iar în rîndul susținătorilor lui din afară s-a declanșat alarma: lui Pacepa i se pregătea ceva! Acest ,,incident” care se alătura ,,ieșirilor din decor” anterioare ale lui Mihai Pacepa (descoperite, dar nefructificate de Nicolae Ceaușescu), n-a rămas singular.

Vizita lui Nicolae Ceaușescu în SUA, în perioada 11-17 aprilie 1978, poate fi considerată ca începutul sfîrșitului domniei lui Mihai Pacepa. Organizată cu mult fast, la invitația președintelui SUA Jimmy Carter, și începută într-o notă optimistă, după discursul elogios al președintelui american, vizita s-a încheiat cu un fel de vot de blam pentru omnipotentul Mihai Pacepa. Iată cele două cadre diametral opuse care au adîncit crevasa dintre Pacepa și susținătorul său. Primul – discursul oficial de recepție a liderului român, susținut de Jimmy Carter, care se încheia astfel: ,,Este un mare avantaj pentru mine, ca Președinte, să am șansa de a mă consulta cu un lider național și internațional precum este vizitatorul meu de azi”; al doilea cadru – la terminarea vizitei, în fața hotelului unde era cazată delegația română, a fost organizată o manifestație de către un grup de emigranți maghiari, cu lozinci și cu un șir de acuzații la adresa lui Nicolae Ceaușescu, fapt care l-a înfuriat și scandalizat pe acesta din urmă. Imediat l-a chemat pe Pacepa și l-a trimis să rezolve penibila situație, ceea ce nu s-a întîmplat, ungurii continuîndu-și recitalul, țintuindu-l pe Ceaușescu în hotel ca să nu fie atacat de manifestanți cu ouă crude.

fost lăsată să devină prea vocală? Cine a avut interesul să umbrească vizita Președintelui României în SUA, vizită apreciată de ambele părți ca una de real succes?

Analizînd acum datele problemei din urmă cu peste 40 de ani, în special prin prisma capacității de sinteză a unor oameni din sistem, aș aminti aici, în primul rînd, pe generalul Iulian Vlad, secretar de stat, șef al Departamentului Securității Statului, cel mai competent să emită aprecieri și probabilități. Cunoscîndu-se rigurozitatea respectării ordinii publice la americani, în cazul comentat, generalul Vlad are cîteva ipoteze: 1. Americanilor le-a scăpat de sub control situația, CIA sau FBI ,,nu au apreciat că va fi ceva de amploare și de natură să îl supere profund pe Ceaușescu și, deci, să îi pericliteze poziția lui Pacepa” , ori 2. ,,Poate au lăsat lucrurile să meargă astfel pentru că poziția lui Pacepa începuse să se degradeze de mai mult timp. Sigur, ea s-a erodat puternic, mai ales după. Au intervenit elemente noi, s-au cunoscut fapte noi, iar decizia lui de a trece de cealaltă parte, adică de a trece și fizic de cealaltă parte, l-a determinat s-o facă în iulie 1978”. Să reținem sintagma ,,adică de a trece fizic de cealaltă parte”! Ce ne sugerează această constatare? Faptul că, înainte de a trece cu trupul dincolo de Cortina de Fier, la americani, generalul Mihai Pacepa trecuse cu tot bagajul său: informații, cunoștințe, idealuri, inimă, spirit! Cum este calificat acest gest în limbajul celor de la Informații? Desigur – trădare. Atunci, cum se poate clădi pe acest putregai uman, cu toate dovezile pe care le cunoaștem, statuia de lumină a unui erou național? Chiar atît de miopi am ajuns încît să nu deosebim negrul de alb și grîul de neghină?

Bineînțeles că momentul a fost exploatat din plin de către presa occidentală, ceea ce a contribuit la amplificarea nervozității și nemulțumirii președintelui României. Din acel moment Mihai Pacepa n-a mai organizat nici o vizită a lui Ceaușescu. A rămas cu funcția de secretar de stat, adjunct al șefului DIE. Și a mai pierdut un soclu pe care și-l pregătise cu multe speranțe de împlinire – acela de a ajunge primul șef al Casei Prezidențiale (Mareșalul Palatului, cum era pe timpul Regelui), proiect la care Ceaușescu, săturat, probabil, de dereglările din comportamentul lui Pacepa, a renunțat definitiv.

Rămas de căruță, Mihai Pacepa, obișnuit să stea numai în fruntea mesei, probabil, și în înțelegere cu forțele de susținere din afară, și-a țesut planul de fugă, folosind angrenajul pe care l-a condus, ca pe o trambulină de salt în ,,lumea liberă”, lume căreia se vînduse demult. Simținduse marginalizat, Mihai Pacepa tremura la gîndul că va fi descoperit. Evenimentul nedorit din SUA l-a făcut să mediteze la cît va cîntări acesta în hotărîrea pe care o va lua, deoarece cîteva semne de întrebare îi măcinau gîndurile: cum a apărut acea manifestație spontană fără a fi împiedicată de organele americane de ordine? Și dacă a apărut, de ce a

În cartea Luciei Hossu Longin ,,Față în față cu generalul Ion Mihai Pacepa”, referindu-se la momentul în care președintele Carter i-a acordat azil politic, prilej cu care generalul fugar l-a făcut pe Ceaușescu albie de porci, același general rememorează succesele vizitelor lui Nicolae Ceaușescu, astfel: ,,Cu două luni înainte, același președinte Carter l-a prezentat lumii pe Ceaușescu drept mare lider național și internațional. Iar cele două camere ale Congresului SUA s-au întîlnit în sesiune extraordinară ca să-l onoreze. Am fost alături de Ceaușescu în acele zile și am văzut cum toată lumea care îl aplauda în Washington îi cînta osanale. Cîteva săptămîni mai tîrziu, Regina Angliei a făcut un triumfător tur al Londrei, în caleașca regală, împreună cu tiranul și l-a decorat cu cel mai înalt ordin britanic. Am fost lîngă Ceaușescu din nou și am văzut cum a fost divinizat”.

Drept să spun, nu știu cum să încadrez această evaluare pozitivă a comentariului generalului Pacepa referitoare la personalitatea președintelui României văzută în oglinda unor vizite de stat în unele dintre cele mai importante țări din lume! Să fi fost vorba de vreo undă de nostalgie după viața tihnită de la București, de mare ștab la Curtea ,,împăratului” Ceaușescu, în raport cu cea din America, unde a trebuit să stea ascuns ca o cîrtiță în fundul pămîntului, fără aer și fără lumina călăuzitoare a Partidului?

Oricum, de aici încolo începe cutremurul sistemului de informații român, grație celui pe care unii îl văd erou național! Prin gestul său incalificabil, Pacepa – de pe poziția pe care o avea în Securitatea națională –nu l-a trădat numai pe Ceaușescu și regimul lui, ci, mai degrabă a trădat interesele României, ale sistemului ei de securitate externă, cu pierderi incomensurabile, lăsîndu-ne descoperiți în fața spionajului internațional!

Acesta este adevărul, văzut fără patimi politice, adevăr pe care îl veți descoperi, în continuare, în epopeea numită ,,Cazul Pacepa”! (va urma)

GEO CIOLCAN

Președintele Nicolae Ceaușescu, alături de președintele SUA, Jimmy Carter, și de cele două prime doamne, 1978

Președintele Nicolae Ceaușescu, alături de Regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, 1978

Mărirea ºi decăderea familiei de Medici (1)

Istoria familiei Medici este o mărturie a ascensiunii către culmile puterii, a invidiei și intrigilor ce decurg de aici și, în cele din urmă, o istorie a decăderii. La origini o familie de bancheri de clasă mijlocie, familia de Medici s-a transformat într-o adevărată dinastie politică ce a condus Florența timp de trei secole, care a dat lumii catolice patru papi și a cărei pasiune pentru artă a făcut din orașul toscan nucleul Renașterii italiene. Epoca de Aur a Florenței familiei Medici a fost perioada Secolelor al XV-lea – al XVI-lea, între domnia lui Lorenzo Magnificul (1469-1492), cel mai cunoscut exponent al familiei, și cea a lui Cosimo I (1537-1574), ultimul mare conducător de Medici. Aceasta este partea cea mai cunoscută a istoriei familiei, devenită faimoasă datorită lui Lorenzo I de Medici, cunoscut drept „Magnificul”, patron al lui Michelangelo și da Vinci.

Familia de Medici este nu doar celebră, ci de-a dreptul emblematică pentru Renașterea italiană. Ascensiunea acestor oameni – de la nivelul de modești negustori de pînă pînă la statutul de mare dinastie politică – a început cu Giovanni di Bicci de Medici. Fiind, potrivit relatărilor vremii, un om de afaceri viclean și inovator, Giovanni a început prin a da bani cu împrumut în Roma și a folosit zestrea primită în urma căsătoriei sale pentru a fonda o bancă privată în centrul Florenței.

Membrii familiei au creat cea mai mare bancă din Europa Secolului al XV-lea, care a durat din anul 1397 pînă în 1494. Cosimo cel Bătrîn (1389-1464) a înființat banca Medici la Florența, apoi în alte orașe-state, inclusiv Geneva, Veneția și Roma, unde statele papale vor începe să colaboreze cu afacerea sa. În timpul vieții sale, în cele din urmă va înființa sucursale în orașe precum Londra, Bruges și Lübeck. Acestea au făcut ca papalitatea să poată comanda mărfuri în toată Europa, iar episcopiile să plătească taxe de departe. Locul în care a fost înființată banca reprezintă numai unul din factorii care au asigurat prestigiul băncii lor. Banca Medici a fost și punctul în care s-au format și dezvoltat, de asemenea, și unele dintre instrumentele financiare pe care le folosim și în zilele noastre. Au introdus contabilitatea cu intrare dublă sau practica înregistrării debitelor și creditelor plătitorului într-un singur jurnal. Acest lucru a făcut mai ușoară și mai precisă calcularea valorii nete.

Familia de Medici a ajuns să fie foarte ușor un fel de centru al Florenței. Este recunoscută chiar și în zilele noastre pentru influența remarcabilă pe care au avut-o în perioada contemporană lor. Sînt recunoscuți pentru faptul că au inovat foarte mult în domeniul bancar, au adus noi sisteme bancare și chiar au pus fundamentele pentru a face din Florența un punct de iradiere culturală. Iar prin intermediul strategiilor politice adoptate și al patronajului unor artiști importanți precum

Michelangelo, au dus la apariția Renașterii. Atunci cînd ne referim la familia de Medici vorbim de o perioadă de timp de ordinul sutelor de ani. Secole în care influența lor a fost foarte importantă în punctele cheie ale organizării societății italiene. Pentru a înțelege mai bine contextul în care familia a devenit o reală putere chiar în dezvoltarea Europei, trebuie spus că Italia nu era unificată atunci cînd de Medici reușeau să iasă puțin la lumină. Era organizată în orașe-stat, o imensă diferență față de statele de tip național care se aflau în jurul său, precum Franța. Cetățile la care facem referire sînt în principiu Siena, Veneția, Napoli și Florența. Punctul culminant al succesului lor a fost atins în perioada 1434 și 1737, interval în care figuri importante s-au perindat pe scena politică și nu numai. Patru papi au fost instaurați de familia de Medici.

„Nașii” Renașterii

Familia de Medici este punctul comun dintre Capela Sixtină, Domul din Florența și Bazilica Sf. Petru –datorită contribuției sale toate acestea au putut să fie construite sau finalizate. Familia a avut inspirația de a combina politicile de păstrare a păcii, mecenat și, uneori, relații personale, care au creat o atmosferă favorabilă pentru artiștii importanți precum Michelangelo pentru a crea capodopere.

Dacă ar fi să vorbim despre importanța sau puterea orașelor-stat Florența, Milano, Napoli și Roma, aceasta nu era cea mai puternică din punct de vedere militar, iar acest lucru a făcut Italia vulnerabilă în fața posibilelor cuceriri într-o perioadă în care orașele-state italiene se luptau pentru putere. Totuși, familia de Medici a fost formată din membri care erau de asemenea și diplomați uimitori. Cosimo cel Bătrîn credea că războiul nu era un factor prielnic pentru comerț și negocia sfîrșitul unei serii de războaie purtate în Lombardia. Acest lucru a contribuit la stabilirea unui acord de teritoriu reciproc între state.

În cele din urmă, conspirația a eșuat, iar familia de Medici a expulzat membrii Pazzi din Florența. Evenimentul a întărit controlul asupra orașului lor și a fost comemorat prin artă de pictorul Stefano Ussi și de ilustratorul Tancredi Scarpelli.

Noi ne vom opri însă în cele ce urmează asupra succesorilor lui Cosimo de Medici, ale căror povești de viață sînt dominate de mistere pe care istoricii nu au reușit nici pînă în ziua de astăzi să le deslușească.

Toți marii lideri ai familiei au fost urmați de succesori prea slabi

Cosimo di Giovanni de Medici, cunoscut și sub numele de Părintele Patriei, a fost primul membru din dinastia de Medici care a condus de facto Florența, după ce ramura familiei din care se trăgea Lorenzo Magnificul rămîne fără moștenitori pe linie masculină. S-a făcut atunci apel la o altă ramură a familiei, care preferase, pînă în acel moment, să se țină departe de scena politică, ocupîndu-se în schimb de dezvoltarea băncii Medici. Cînd ajunge la conducerea unei Florențe cu grave probleme politice, Cosimo avea 17 ani; pînă la sfîrșitul domniei sale de aproape patruzeci de ani, orașul avea să revină la gloria de odinioară, consolidîndu-și atît poziția politică, printr-o alianță cu Carol Quintul, cît și cea economică, prin revitalizarea comerțului cu lînă și mătase.

Din căsătoria cu Eleonora de Toledo, fiica viceregelui de Napoli, Cosimo a avut 11 copii (dintre care patru au murit înainte de a ajunge la maturitate). După tradițiile epocii, el și-a căsătorit copiii în marile familii nobiliare sau chiar regale din Italia și Europa pentru a-și consolida alianțele politice. Spre exemplu, fiul cel mare, Francesco, care avea să-i succeadă la conducerea Florenței, se căsătorește cu Ioana de Austria, fiica Împăratului Romano-German. Isabella e măritată cu Paolo Giordano I Orsini, membru al unei importante familii nobiliare italiene, în timp ce Ferdinand este trimis în rîndul clerului încă din copilărie, fiind numit cardinal la doar 14 ani.

Cosimo I moare în 1574, la vîrsta de 55 de ani, și e succedat de fiul său, Francesco. Așa cum și Lorenzo Magnificul a fost urmat la conducerea Florenței de un fiu care n-a reușit să se ridice la standardele impuse de predecesorul său, nici Francesco nu calcă pe urmele tatălui. Îi lipseau talentul politic, interesul pentru bunăstarea orașului și simțul etic. Astfel, cei 13 ani de domnie aveau să fie marcați de o conducere de-a dreptul incompetentă, corupție, violență și intrigi.

Francesco de Medici distruge prestigiul familiei (1)

Conspirația Pazzi

Conspirația Pazzi a fost un complot între Francesco de Pazzi și Papalitate pentru a răsturna familia de Medici, care se afla la conducere. La data de 26 aprilie 1478, Catedrala din Florența a oferit o masă publică pentru 10.000 de oameni. Printre aceștia se numărau Lorenzo Magnificul și fratele său, Giuliano de Medici. Un grup de bărbați a întrerupt masa, atacînd duo-ul cu cuțite. Giuliano de Medici a fost înjunghiat pînă la moarte, dar Lorenzo de Medici a reușit să ajungă la sacristia bisericii doar cu răni. Atunci cînd cetățenii florentini au văzut că Lorenzo Magnificul este atacat, au intervenit. L-au capturat pe conspiratorul Jacopo de Pazzi, l-au aruncat pe fereastră și l-au tîrît pînă la rîul Arno. Salviati, un conspirator care era și arhiepiscop la Pisa, a fost spînzurat în fața palatului Vecchio.

Poate cele mai mari intrigi dintre toate au fost cea din jurul morții soției sale, Ioana de Austria, și cea din jurul propriului deces, învăluit și astăzi în mister. Căsătoria dintre Francesco și Ioana de Austria nu are o poveste fericită. Cei doi nu s-au înțeles deloc, poate și din cauza dezinteresului manifestat de Francesco, iar Ioana a fost extrem de nefericită în Toscana, unde suferea din cauza dorului de casă. Relația dintre cei doi soți a avut de suferit și din cauza infidelităților lui Francesco, care începe o relație cu Bianca Capello, o femeie de origine venețiană căsătorită cu un oficial din Florența.

Se pare că cei doi nu s-au mulțumit cu o relație clandestină (cunoscută, însă, de toată lumea, căci Francesco nu s-a sfiit s-o instaleze pe Bianca într-un palat special amenajat pentru ea), astfel că au pus la punct un plan pentru a scăpa de partenerii lor. Soțul Biancăi moare în 1572, ucis pe străzile Florenței aparent din cauza unei intrigi amoroase. Se presupune însă că soția lui și amantul au fost implicați. Apoi, în 1578, moare și Ioana, iar Francesco se recăsătorește imediat. Graba cu care Francesco și Bianca și-au oficializat relația după dispariția ultimei piedici din calea lor a trezit multe suspiciuni și s-a zvonit că amorezii ar fi conspirat s-o otrăvească pe Ioana. (va urma) rrm

Francesco de Medici și Bianca Capello (pictură aflată în colecția Museo di Capodimonte, Napoli)

Politică și parfum oriental la Bazargic

Vizita pe care o vom face azi în Bazargic nu este prima ,,plimbare” pe care o facem prin locurile pline de farmec ale României Mari din perioada interbelică. Însoțind reporterii interbelici am ascultat cîteva dintre poveştile insulei dispărute – Ada Kaleh sau am aflat despre femeile cu crucea tatuată în frunte din Cadrilaterul românesc.

Bazargicul românesc de altădată – Tolbuhin în perioada 1940 - 1989 şi Dobrič astăzi – este situat la 37 de kilometri de frontiera de azi a României. În perioada interbelică a fost capitala fostului judeţ Caliacra. Localitatea este una cu o istorie zbuciumată: în Secolele al IV-lea şi al III-lea î.e.n teritoriul de azi al oraşului a fost locuit de traci; în Secolul al VIIlea în această zonă încep să se stabilească bulgarii –dar aceştia sînt alungaţi de invaziile pecenegilor din Secolul al XI-lea. Oraşul a fost reînfiinţat în Secolul al XVI-lea de către Hacioğlu Pazarcik, cel care i-a dat şi numele. În 1878 oraşul devine parte a Bulgariei şi primeşte pentru prima dată numele de Dobrič. Parte a Cadrilaterului, Bazargicul a aparţinut României între anii 1913 şi 1940 – an în care a redevenit bulgar. Să pornim acum la drum înspre Bazargicul încă românesc în anul 1939, însoţiţi de V. Gheţea, fost reporter al revistei ,,Realitatea Ilustrată”.

De la Medgidia la Bazargic

,,Fără să vreau, iată-mă la drum. Ştiu atît: că a trebuit să schimb trenul Bucureşti - Constanţa la Medgidia. Şi amintesc de această gară, deoarece adevărata excursie în ţinuturile cu climă orientală aici începe. Destul de obositor, după 5 ore de drum, să schimbi trenul – şi asta la 5 dimineaţa.

Medgidia. Nu interesează oraşul, ci gara. Foarte rece. Nimic atractiv. Cîţiva turci hamali, un peron descoperit şi un cîmp deschis, în faţă. Trenul soseşte cu întîrziere. Noroc că nu are prea multă lume de luat. Cîţiva negustori, 5-6 soldaţi şi două tinere fete, destul de obosite dar vesele. Pentru omorîrea timpului, căci trenul nu mai venea, am cumpărat de la bufet seminţe. Deocamdată am crezut că n-am ce face, dar mai tîrziu am aflat că a mînca seminţe pe stradă, la spectacole şi la restaurant, e la modă. La Bazargic toată lumea mănîncă seminţe. Trenul mult aşteptat a sosit. Nu prea impozant, dar nou vopsit în culoarea verde. Ca un şarpe se tîra pe şinele paralele, tăind în două cîmpia Dobrogei. Deziluzia veni repede. Trenul mergea foarte încet şi căldura începuse. În fine, la ora 10.30 coborîm în gara Bazargic... Tinerele mele însoţitoare m-au asigurat doar atît: «În Bazargic se petrece bine». Deci, cu această impresie am coborît în gară şi cu primul birjar am intrat în oraş. În Bazargic nu există tramvai sau taxi. De multe ori, nefiind trăsuri, te mulţumeşti să o iei apostoleşte. De la gară, un boulevard destul de lung şi prost întreţinut te conduce în centru. Natural. Te aştepţi la un «centru» puţin stilat, un centru care să facă faţă lucrurilor. Deloc. O moschee veche şi cocoşată străpunge cerul albastru cu turnul ei. În plin centru e o baie comunală cu amestec de mînăstire. Mulţumit de faptul că bazargicenii au dat loc de frunte curăţeniei, mai trec cu vederea; dar baia aceasta datează de vreo

600 de ani şi tot primitivă e. N-are duş, n-are cazane, doar cîteva pietre încălzite pe care te culci şi cîţiva inşi care aruncă cu apă pe tine. Baia a fost construită de turci...

Centrul Bazargicului se mărgineşte la o întretăiere de mai multe străzi, fără nici o importanţă. Şi totuşi, e un oraş frumos. Frumos nu prin luxul şi noua arhitectură adoptată, ci prin farmecul oriental, încă nepierdut. Viaţa de veselie şi amor se reduce la vizitarea cîtorva restaurante, care în timpul verii îţi servesc băutură caldă. La Bazargic fiind lipsă de apă, e normal să nu fie nici gheaţă”.

O seară în Bazargic ,,O lume cosmopolită îmbogăţeşte populaţia acestui oraş. Turci, bulgari, tătari, ruşi, armeni, prea puţini evrei şi peste 50% români. Totuşi, spre seară, strada îţi pare o babilonie. Nu înţelegi nimic. Însoţit de cîţiva reprezentanţi ai condeiului din localitate, am început să fac cunoştinţă cu oraşul Bazargic. Prima dată e prea puţin atrăgător, stil oriental, dar mai tîrziu îţi devine simpatic. Iar seara – pe la ora 8 – am început să-i simt farmecul. În Bazargic, pe strada principală ce duce la grădină, te poţi aştepta să întîlneşti pe stradă de la cuconiţa cea mai cochetă şi mai stilată, pînă la bătrînul turc ce-şi duce oile şi purceluşii la apă (…). Viaţa acestui oraş, care-i o învîlmăşeală de orientalism şi de occidentalism, îţi prilejuieşte momente de distracţiune. Cele 2-3 localuri din centru cu lumea cea mai selectă îţi oferă o bere rece şi un şpriţ cumsecade, mai ales seara cînd începe să cînte orchestra rusească, iar Lola, simpatica diseusă, apare pe scenă. Restaurantul Central e singurul refugiu, unde Iordache, simpaticul chelner, ştie ce să servească. Dar oraşul – la periferie –avea aspectul că plînge. Vaietul acela turcesc, casele de pămînt joase, viaţa dezordonată, dădea impresia că e în veşnic doliu. Bazargicul plînge. Bazargicul – la centru –rîde” (V. Gheţea, art. ,,Bazargic, oraş oriental”, publicat în „Realitatea Ilustrată”, 15 august 1939).

La o cafea cu Colea Ciumetti

Îl vom părăsi acum pe reporterul V. Gheţea şi vom merge să bem o filigeană de cafea şi să facem puţină politică împreună cu Ion Tic, reporter al ,,Ilustraţiunii Române” şi cu Cola Ciumetti - un ,,perseverant luptător al cauzei naţionale”: ,,La Bazargic, la cafeneaua care-mi oferea o filigeană cu cafea amestecată cu năut prăjit, fac cunostinţă cu Cola Ciumetti, «preşedintele legionarilor», adică al coloniştilor macedoneni. Avocat în Bazargic, este desigur cel mai reprezentativ dintre macedonenii stabiliţi la noi şi în acelaşi timp cel mai vajnic şi mai perseverent luptător al «cauzei naţionale». A venit în ţară acum nouă ani, transplantînd din meleagurile macedonene focul sacru al românismului, cu acea dragoste, cu acel cult care-l face cu drept cuvînt fruntaş între fruntaşi.

Ce a făcut Cola Ciumetti în Macedonia, a rămas desigur în istoria sbuciumată şi luminoasă a fraţilor noştri, de atîtea ori înfrăţiţi cu moartea. Ce face acum, în România, este cu atît mai demn de admirat cu cît acest mare român luptă zi de zi pentru fraţii lui macedoneni, împotriva tuturor greutăţilor, mizeriilor, ameninţărilor care, bineînțeles, nici nu-l descurajează, nici nu-l sperie. Editează o gazetă a coloniştilor şi prezidează societatea lor cu sediul în Bazargic. Stă de pază la toate încercările multiple, felurite şi îndrăzneţe ale iridentei bulgare, care pare a avea în acest Bazargic un centru important. Cola Ciumetti ne vorbeşte cu însufleţire de româneasca operă a colonizării, de sprijinul necondiţionat pe care ar trebui să-l dea toate partidele, de problemele mari macedonene «care au mai rămas încă deschise»: - Îndeosebi – adaugă Cola Ciumetti – avem o chestiune a loturilor, pe care bulgarii le cumpără

Iosif Iser, „Cafenea din Bazargic“

de la emigranţii turci. Înţelegeţi interesul nostru de a reda acest pămînt românesc românilor. Bulgarii, ajutaţi de băncile lor iridentiste, încearcă să acapareze acest pămînt. Ar trebui ca guvernul, prin orice mijloace, să oprească această criminală înstrăinare, cu atît mai mult cu cît are la îndemînă dreptul de preempţiune.

- Credeţi că ar mai putea veni mulţi macedoneni?

- 1.500 de familii macedonene aşteaptă cu înfrigurare ceasul în care să poată păşi în Cadrilater. Ele au însă nevoie de pămînt şi noi n-avem încă convenţii pentru schimbul de colonişti, cum au grecii, turcii şi bulgarii, ale căror guverne lichidează şi partea materială a problemei.

Fruntaşul macedonean ne vorbeşte apoi de scopurile societăţii «legionarilor» pe care o prezidează şi de diferitele aspecte ale Cadrilaterului românizat.

- Problema colonizărilor se integrează de minune în marea şi indisolubila operă a celor care au înfăptuit unitatea noastră naţională. De aceea ea depăşeşte cadrul preocupării izolate a diferitelor partide politice. Acesta este motivul pentru care cerem tuturor cîrmuitorilor să privească problema dintr-un singur unghi: acela al intereselor curat româneşti. Şi nu ne putem plînge că partidele politice, toate la un loc, privesc altfel problema” (Ion Tic, art. ,,La marginea Cadrilaterului”, ,,Ilustraţiunea Română”, 29 august 1934).

Puţină istorie

Voi încheia cu un scurt istoric al acţiunii de colonizare a Cadrilaterului cu colonişti românomacedoneni din perioada interbelică: ,,Deşi primele mişcări pentru colonizare s-au pornit din regiunile Veria, Meglenia şi Vodena ale Macedoniei greceşti, primii colonişti n-au venit de aici, ci tocmai din Albania, din comuna Pleasa. Încă din august şi-au făcut apariţia, venind cu trenul, un număr de vreo 70 de familii, care au fost îndreptate spre județul Durostor, alegîndu-şi ca loc de aşezare punctul Susurluc, aşezat în plină cîmpie, lîngă nişte fîntîni cu apă. Acolo se ridică acuma frumosul sat Frăsari, una din cele mai importante aşezări de colonişti din jud. Durostor. Cam în acelaşi timp, alte familii de colonişti se aşezau în comuna Cocina. Aceşti colonişti se aflau în ţară încă de prin anii 1912-1914. Luptători de frunte, ei fugiseră în Ţară la apropierea armatelor greceşti de ţinuturile Megleniei, ştiind că dacă nu vor face astfel vor fi executaţi. Astfel a păţi Vani Kima din Liumniţa, spînzurat în mijlocul comunei în anul 1912. Mai mult ca oricare alţii, dînşii aveau drept la ocrotirea Statului român, căci fuseseră cei mai aprigi luptători dincolo. Veniţi în ţară, mai toţi făcuseră ca voluntari campania din 1913 din Bulgaria, apoi aceea din 1916-1918. Unii dintre ai lor au căzut chiar pe cîmpul de luptă. Mulţi poartă decoraţia Virtutea Milliară cu spade. Aceşti bărbaţi viteji duceau o viaţă grea în Bucureşti ca salahori sau mici negustori. Ei au fost îndreptaţi spre Cadrilater, unde şi-au regăsit rostul lor vechi de plugari neîntrecuţi” (C. Noe, art. ,,Colonizarea Cadrilaterului”, revista ,,Sociologie românească”, aprilie-iunie 1938). DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

Acceptul vieții sau al morții

(urmare din pag. 1)

Dacă analizăm măsurile adoptate și impuse de guvernanți nu vom observa nimic altceva decît faptul că sînt inutile.

În România oamenii nu mai mor din nici o altă cauză, doar de Covid. În curînd chiar și cei care mor în accidente rutiere sau de muncă vor fi declarați morți de Covid și nu ar fi exclus ca diverși indivizi aflați în funcții publice să declare că noul coronavirus ne poate ucide inclusiv pe trecerea de pietoni. Personal, nu am spus niciodată că acest virus nu există sau că nu trebuie să respectăm anumite măsuri de prevenție. Doar că măsurile adoptate în România depășesc cu mult capacitatea mea de înțelegere. Să recapitulăm puțin. Nici o persoană aflată în nevoie nu poate fi internată în spital dacă nu semnează o declarație conform căreia este infectată cu Covid și nici o posibilă greșeală comisă de vreun medic în tratarea sa nu poate fi catalogată drept malpraxis. Sînt interzise autopsierile persoanelor infectate, cadavrele sînt vîrîte în saci și băgate între patru scînduri la cîteva ore după deces, fără a beneficia de o slujbă creștinească măcar și fără a putea fi conduse pe ultimul drum de rudele îndurerate. La cerere, așa cum s-a întîmplat deja în cazul unor persoane publice, se pot efectua teste care să certifice cauza morții, dar rezultatele sînt manipulate de aceiași ,,măcelari”, fără nici o sursă de aprobare independentă, presa amplifică dezastrul, iar politicienii aplică măsuri din ce în ce mai dure. Practic, dacă cineva are o criză de apendicată care necesită o intervenție chirurgicală, ambulațierii sînt obligați să solicite pacientului să declare în scris că are Covid pentru a-l putea transporta la spital.

De curînd ne-au părăsit trei artiști, nume mari ale muzicii lăutărești din România. Cauzele deceselor sînt încă învăluite în mister. În timp ce Cornelia Catanga a fost înmormîntată în cea mai mare grabă, fără a

România trădată

Oricare dintre dumneavoastră, indiferent de opinia personală, ați luat cunoștință de miile de oameni ieșiți în stradă pentru a-și exprima nemulțumirea și disperarea față de deplorabila administrare a României. Această Românie condusă cu bună știință spre dezastru de cei care sfidează poporul român și îl consideră nu partener de dialog, ci slugă. Nu, domnule Iohannis, nu, domnule Orban (Ludovic, nu Viktor), nu, domnule Cîțu, nu, domnilor guvernanți și parlamentari! Voi sînteți slugi ale poporului (care vă plătește regește), nu poporul e sluga voastră. În acest sens, noua solicitare a ministrului M.Ap.N.de modificare a Legii 346/2006, care vrea ca orice militar al Armatei Române să îl poată legitima/ reține pe orice civil din România, dă curs unei întrebări firești: conform acestei propuneri de lovitură de măCiucă, sergentul «X» sau căprarul «Y» îl vor putea legitima și pe Klaus aflat pe Valea Oltului în misiune specială de navetă la nevastă? Că doar e civil... Apropo, văd că s-au umplut de stele epoleții domnului ministru civil. Pentru care acte de „eroism”? Ca să știm și noi, „plebea”. Mîine, poimîine, dacă americanii se vor bate cu rușii pînă la ultimul ucrainean și/ sau ultimul român, se chemă că vom fi în război, deci epoleții domnului minstru vor putea primi cadou însemnul de mareșal al României? Al patrulea? Doamne, ferește!

Dacă posibilitățile inteligenței vă sînt depășite, dacă nu sînteți competenți, dacă măsurile luate de voi sînt dăunătoare și sfidați poporul, plecați. Lăsați locurile libere pentru cei care sînt capabili și vor să-și salveze Neamul și Patria de la pieire! Mii de oameni vă cer să plecați, iar voi vă ascundeți, în loc să dialogați. Privind milioanele de nemulțumiți, vă șoptiți în barbă parafrazîndu-l pe Lăpușnenu și sfidînd mulțimea:

avea parte măcar de o slujbă creștinească, în cazul lui Nelu Poieșteanu reprezentații familiei consideră că este vorba despre o moarte suspectă şi vor să afle cauza morţii marelui artist. Soția susţine că artistul nu ar mai fi fost infectat cu coronavirus, că s-ar fi vindecat. De asemenea, marea interpretă de muzică lăutărească Gabi Luncă a încetat din viață, deși se afla de mai multe săptămâni internată în spital. Deși medicii au făcut public raportul legat de moartea artistei, în care este scris negru pe alb că plămînii acesteia erau afectați în proporție de 90-100% ca urmare a unei forme severe de Covid, familia susține că interpreta de muzică lăutărească ar fi încetat din viață din cauza unei infecții nosocomiale. Nimeni nu știe adevăratele cauze ale acestor decese, iar noi, românii de rînd, trebuie să luăm de bune rapoartele întocmite de medici.

O nedumerire care frămîntă din ce în ce mai multe persoane este legată de motivul pentru care nu se mai fac autopsii persoanelor decedate de Covid. Din moment ce costumele acelea pe care asistentele și medicii le poartă zi de zi sînt eficiente, de ce nu ar fi și pentru medicii legiști? De ce persoanele infectate nu pot avea parte de înmormîntări după datinile creștinești, din moment ce sicriele sînt închise și sigilate? Care este motivul acestui protocol controversat?

Românii ies în stradă de mai bine de o săptămînă mînați poate de restricțiile orare. Sau poate de faptul că nu mai au locuri de muncă. Sau poate pentru că nu văd eficacitatea purtării măștii de protecție din moment ce acum, cînd aceasta este obligatorie atît în spațiile închise, cît și în cele deschise, numărul infectărilor a explodat. Dar nu am văzut nici un român în stradă cu o listă de aspecte pe care să le clarifice cu bandiții din Guvern, o listă de întrebări pertinente pentru care să aștepte răspunsuri realiste însoțite de argumente solide. Am văzut mii de oameni nemulțumiți de pandemie în

„Dacă voi nu ne vreți, noi vă vrem… slugi!“. Ajunge! Deocamdată „Corul robilor” manifestă pașnic, dar răbdarea are limită. Veți da ordin poterelor și soldaților să tragă în popor cu cartușe de război? Vă vor răspunde protestatarii prin cuvintele românului Coșbuc: „Să nu dea Dumnezeu cel sfînt,/ Să vrem noi sînge, nu pămînt!/ Cînd nu vom mai putea răbda,/ Cînd foamea ne va răscula,/ Christoşi să fiţi, nu veţi scăpa! Nici în mormînt!”.

Domnule Președinte, Domnule Prim-ministru, domnilor membri ai Parlamentului României, vreți să îi tîrîți pe români într-un război nimicitor, fără nici o șansă de supraviețuire. Ați încheiat fără știința lor un acord militar cu o țară neprietenă: „Consiliul Legislativ - Aviz favorabil nr. 158/29.03.2021 referitor la proiectul de Lege pentru ratificarea Acordului între Guvernul României şi Cabinetul de Miniştri al Ucrainei privind cooperarea în domeniul tehnico-militar, semnat la Bucureşti la 5 septembrie 2020”, pe care urmează să-l transforme mamelucii din Parlamentul României în lege-fără-de-lege, ca pe multe altele. După plantarea unei marionete senile în fruntea S.U.A., famila acestuia avînd afaceri deloc ortodoxe în Ucraina cumpărată de Rotschild prin odiosul Soros, situația S.U.A. la nivel planetar poate fi comparată cu căzăturile ramolitului Biden pe scara avionului prezidențial. Rusia-ChinaIran este o combinație economică și militară care pune în dificultate echibrul și așa precar de forțe. Americanii au cam rămas solitari și speranța de a redeveni forța militară „Number 1” nu mai este decît o Fata Morgana în deșertul Sahara. Zăngănitul armelor zeului Marte anunță iminenul conflict armat - războiul Ucraina (+S.U.A.) contra Federația Rusă (+China + Iran). Europa, zguduită de majore frămîntări interne, prin Germania și Franța, joacă acum la două capete, așa cum au procedat de-a lungul veacurilor. Un fel de pact

sine, nu de modul în care semenii lor mor în spitale. Mii de voci care cereau demisia lui Cîțu și a lui Arafat, cînd știm cu toții că cei doi nu sînt decît niște marionete în mîinile păpușarilor – stăpînii de facto ai acestei colonii numite România.

De curînd, două persoane apropiate mie s-au infectat cu coronavirus, ambele de aceeași vîrstă și cu aceeași boală cronică: diabet. În timp ce una dintre ele a fost intrenată în spital și a murit cîteva zile mai tîrziu, cea de-a doua a rămas acasă urmînd tratamentul prescris de doamna doctor Flavia Groșan, din Oradea, la care a adăugat o serie de suplimente si perfuzii. Astăzi, această persoană este vindecată. Asta îmi amintește de faptul că, încă de la mijlocul anului trecut, în mass-media din Italia și SUA au apărut declarațiile unor medici care afirmau faptul că intubarea pacienților este dăunătoare, în unele cazuri provocînd chiar moartea. Mai mult, în presa românescă neafiliată Sistemului a apărut un material în care se afirma faptul că la secția ATI a spitalului din Sibiu mai mult de 75% din pacienții intubați au murit. Revin cu întrebarea: care este, de fapt, scopul protocolului medical aplicat în România?

Nu există nici cel mai mic interes al autorităților pentru sănătatea românilor. Nu s-a realizat, pînă acum, nici o investiție majoră în domeniul medical, așa cum nici campania de vaccinare nu a fost făcută cu cap. În România, politicienii nu țin cont de țară, de români, fiind dedicați unor interese evidente, străine de cele ale poporului. Românii vor muri fie la porțile spitalelor, dar de alte boli în cazul în care se încăpățînează să nu declare că au Covid, fie de sărăcie, pentru că singurul loc unde poți avea acces la servicii de sănătate de calitate este un spital privat, unde tarifele sînt mari.

De curînd, ne-au părăsit Conelia Catanga, Nelu Ploieșteanu și Gabi Luncă, printre mulți alții. Se pare că noi, ca popor, sîntem condamnați, pentru că cei care nu vor muri de covid, își vor pierde oricum valorile, identitatea.

Molotov-Ribbentrop versiune actualizată. Un președinte care-i sfidează pe români în țara lor, un guvern neloial intereselor românilor, o gloată de parlamentari care ridică mîinile legate cu sfoară, aprobînd acte antiromânești, un O.N.G. fantomă creație-slugă a celui mai nociv conducător din istoria României vrea „Fără români în funcții publice” (fapt în bună măsură deja realizat sub dictatura iohannistă). Acest act este cel mai condamnabil anti-românism pentru care O.N.G.-ul în cauză trebuie să fie scos în afara legii. Pentru antievreism s-a găsit o lege, pentru anti-țigănism s-a găsit o lege, dar pentru anti-românism… la paștele cailor! Domnilor „parlamentari”, voi ați respins inițiativa legii anti-românismului. Voi nu mai aveți „Mamă” și „Tată”. Voi aveți acum Părinte 1 și Părinte 2… sau, poate, nu-i mai aveți. Go home!

Parlamentarii au aprobat autoflagelarea României condamnînd un „antisemitism” fabricat, care ne va costa pe toți, la propriu. Acum va aproba, poate chiar în unanimitate de voturi „pentru”, pactul cu diavolul pentru distrugerea României prin război, ratînd unica șansă-soluție de a păstra o stare de non-inamiciție cu Federația Rusă și de a rezolva situația prin diplomație. Unde ești, Nicolae Titulescu? Erai mic de statură, dar mare diplomat. Acum, pe scaunul tău a fost proțăpit un personaj obedient care are tot atîtea aptitudini diplomatice cîte „scăpări” de inteligență are Biden. Starea dezastruoasă a economiei și a vieții oamenilor în România nu trebuie să mire pe nimeni, pentru că peștele de la cap se-mpute, iar de la Cotroceni vine un val imens de duhoare anti-românească. Nu pot încheia fără a cita cuvintele unui mare Om și Patriot român: „Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi; şi vinovaţi sîntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit; cu toţii, pentru că am suportat”. ION MĂLDĂRESCU (Art-emis.ro)

Actualitatea politicã în lume

Pas tila sãptãmînii

Kievul se pregătește pentru un război cu Rusia

(urmare din pag. 1)

Arestovich este sigur ca mișcările armatei ruse sînt doar un răspuns în oglindă la mutările forțelor NATO, deoarece Kremlinul vede o amenințare în aceste exerciții, reacționînd la aceasta prin transferul de trupe suplimentare spre granița cu Ucraina si Polonia. De asemenea, el a declarat că se va „vărsa mult sînge” dacă Rusia va ataca, deoarece „Ucraina se va apăra prin toate mijloacele pe care le are”.

Comentariile expertului militar ucrainian au provocat reacții în Rusia. Ruslan Balbek, adjunctul Dumei de Stat a Federației Ruse a precizat: „Declarația Kievului cu privire la exercițiile NATO, care simulează un război cu Rusia, este o încercare de a-și arăta semnificația. Doar din cauza Ucrainei, alianța a format un grup și se pregătește să lupte cu Rusia pe toate fronturile. Acesta este modul în care conducerea ucraineană prezintă faptele. Alianța este o mașinărie birocratică imensă, iar desfășurarea de exerciții militare este același mod de a cîștiga bani cu furnizarea de trupe. Este naiv din partea Kievului să creadă că aliații europeni vor lupta pentru interesele președintelui Zelensky”.

Defender Europe 2021

Exercițiul militar NATO, Defender Europe 2021, programat în perioada mai - iunie a acestui an, va fi cel mai mare exercițiu militar de la sfîrșitul Războiului Rece. Condus de armata SUA, va reuni 28.000 de soldați din 27 de țări. Defender Europe 2021 va include operațiuni aproape sincrone în mai mult de 30 de locuri de antrenament în mai multe țări. Împreună cu Ucraina, țară non-NATO, vor mai fi implicate și forțe militare din Moldova și Georgia. „Urmărim îndeaproape situația COVID. Am dovedit că ne putem desfășura activitatea în siguranță în

ciuda pandemiei. Aliații noștri se bazează pe trupele noastre pentru a fi gata să apere lumea”, a comentat generalul Christopher Cavoli, comandantul armatei SUA în Europa și Africa, precizînd că ,,exercițiul va demonstra capacitatea Statelor Unite și a aliaților săi de a răspunde amenințărilor internaționale”. ,,Exercițiul ne va oferi o oportunitate excelentă de a ne perfecționa capacitățile împreună cu aliații și partenerii noștri din regiunile balcanice și din Marea Neagră, importante din punct de vedere strategic, astfel încît să fim pregătiți să răspundem oricărei crize care ar putea apărea”, a adăugat liderul militar american.

Forțele Aeriene și Marina SUA intenționează să arate „noi capacități de înaltă tehnologie” ale sistemelor de apărare aeriană și antirachetă, abilitățile brigăzilor de a sprijini forțele de securitate din Europa. Dintre cei 28.000 de participanți la exercițiu, aproximativ 2.100 provin din Garda Națională și alți 800 din Rezerva Armatei SUA, țară care își mută în prezent echipamentele și personalul în Olanda, Italia și Germania.

Exercițiul se va desfășura în mai multe etape: prima debutează la începutul lunii mai, cînd operațiunile aeriene vor fi efectuate în Estonia, Bulgaria și România, cu participarea a peste 7.000 de soldați din 11 țări. A doua etapă va dura de la mijlocul lunii mai pînă la începutul lunii iunie. În timpul manevrelor, peste cinci mii de militari din opt țări din 31 de terenuri de antrenament din 10 țări vor desfășura operațiuni de tragere în direct și operațiuni comune pentru logistica frontului pe uscat. Exercițiul de comandă va începe în iunie. Conduse de cartierul general, două mii de trupe ale forțelor terestre multinaționale vor desfășura operațiuni într-un mediu combinat de instruire, și operațiuni reale în 14 țări de pe două continente –Europa și Africa, trecînd de la o subordonare la alta, oferind sprijin reciproc partenerilor NATO.

Donbass este un punct de mare tensiune Experții militari citați de ediția americană The National Interest sînt convinși că forțele armate ucrainiene vor întîmpina probleme serioase în ciocnirile cu forțele armate ruse. Pe harta lumii, Donbass este

Alianța Rusia-Turcia-Iran ar putea fi un coșmar pentru Occident

Triunghiul Rusia-Turcia-Iran, construit nu numai pe bază militară, ar putea fi un răspuns serios pentru Occident, mai ales dacă aceste două țări din urmă aderă la Uniunea Economică Eurasiatică. Liderii demonstrează deja posibilitatea unei transformări radicale în politica externă și dorința de a construi coaliții. Dar este necesar să înțelegem în ce măsură pașii lor individuali sînt dictați de factori situaționali.

Ambasadorul SUA în Turcia, David Satterfield, după o întîlnire cu ministrul turc de Externe Mevlüt Çavuşoğlu, a declarat că achiziția Ankarei a celui de-al doilea regiment al sistemului de rachete antiaeriene rus S-400 va provoca „pași mai eficienți ai SUA”, iar Turcia „poate fi pe lista sancțiunilor”. Mai devreme, astfel de amenințări de la Washington împotriva capitalei Ankara erau la un nivel superior și toate încercările Turciei de a ajunge la un acord cu Statele Unite și alți parteneri NATO cu privire la această problemă, prin crearea de comisii tehnice mixte de conciliere, nu au avut succes. Acum Ankara a ridicat ștacheta și susține că se poate dovedi a fi din S-400 numai dacă americanii încetează să sprijine kurzii. Și din nou, nu a avut succes. Ca urmare, ediția turcă Haber7 notează că „diplomația negocierii a fost înlocuită de diplomația simbolurilor”.

Fostul președinte al SUA, Donald Trump, care a încheiat acorduri cu omologul său turc Recep Taip Erdogan, a înțeles acest factor psihologic care i-a permis Ankarei să penduleze între centrele istorice regionale de putere, precum Moscova și Teheran.

Cînd noul lider american Joe Biden a manifestat disponibilitatea de a reveni la Planul de Acțiune Comprehensiv Comun (JCPOA) din 2015, menit să dezvolte programul nuclear de la Teheran, a dat semnale că Washingtonul intenționează să schimbe situația în primul rînd în triunghiul istoric Turcia - Rusia - Iran și să abordeze Ankara din direcția iraniană. Dar, din cauza acțiunilor Washingtonului, acest scenariu a fost amînat la nesfîrșit. Cînd Statele Unite a tensionat relațiile cu Rusia, a dat impresia că americanii vor reduce nivelul presiunii asupra Ankarei și vor căuta cîteva soluții de compromis cu turcii asupra problemelor existente. Nu a fost așa. Potrivit ediției egiptene a NoonPost, „Casa Albă a suferit o schimbare neașteptată de concentrare în politica de construcție din Orientul Mijlociu în general, și față de Teheran în special”.

Demersul ambasadorului american Satterfield cu privire la S-400, pe principiul „fie - fie”, este perceput tocmai în acest context. Concluzia este că trei țări –Rusia, Iran și Turcia – care lucrează în direcția siriană, se află sub presiuni diferite de sancțiunile SUA. Această situație, potrivit ziarului israelian The Jerusalem Post, „împinge Moscova, Ankara și Teheran la o apropiere, semnalînd Occidentului posibilitatea unei noi alianțe în afara temei siriene”. În general, politica de formare a diferitelor coaliții în Orientul Mijlociu se practică de cîțiva ani. America a fost deosebit de zeloasă în acest sens, creînd alianțe cu caracter predominant militar, ori

încă un punct de mare tensiune, deoarece în viitorul apropiat, un conflict militar pe scară largă poate începe pe acest teritoriu. În același timp, este posibil ca ciocnirile armate să depășească granițele din partea de sud-est a Ucrainei și să se apropie de granițele Federației Ruse. Într-un asemenea scenariu, Rusia va fi nevoită intervină în conflict. În ceea ce privește armamentul, Kievul este cu mult în spatele Moscovei, mulți experți fiind de acord cu acest lucru.

În acest context, Alexander Boroday, fostul șef al guvernului Republicii Populare Donețk, notează că o escaladare a conflictului armat este așteptată la sfîrșitul lunii aprilie. El consideră că va fi foarte dificil pentru militarii LPR și DPR să reziste într-o lungă confruntare cu forțele militare de la Kiev, dacă Moscova nu va interveni în situație. Din acest motiv, în cele două republici separatiste din Ucraina s-a dispus mobilizarea unui număr suplimentar de recruți. ,,La aceștia se vor adăuga numeroși volunari care doresc să meargă la Donbass”, a declarat șeful autoproclamatei Republici Populare Donețk (RPD), Denis Pușilin, în timp ce viceministrul republicii, Daniil Bezsonov, și-a exprimat opinia că ,,dacă ostilitățile pe scară largă vor începe în Donbass, armata ucrainiană va aplica o lovitură militară directă la Donețk”.

Prin adoptarea de către Rada Supremă a Ucrainei rezoluției în care conflictul de la Donbass este numit „conflict armat ruso-ucrainean”, se poate spune că Kievul a înaintat Moscovei o declarație de război de facto. Dacă luăm în calcul și asigurarea pe care Joe Biden i-a dat-o lui Zelinsky asupra sprijinului militar pe care SUA îl va oferi Ucrainei în cazul unui război cu Rusia, putem spune că securea războiului a fost dezgropată în Europa. O întrebare pertinentă este ,,Pînă unde anume vor alerga cîinii războiului și ce ravagii vor face în cazul în care vor fi lăsați liberi în această zonă a lumii?”. Așa cum istoria ne-a arătat nu de puține ori, zona centrală a Europei a fost și va rămîne un cîmp de război, o zonă în care marile imperii și-au rezolvat problemele. Acum și Occidentul, dar și Rusia vor face la fel.

împotriva ISIS (o organizație ale cărei activități sînt interzise în Rusia), fie nereușită împotriva Iranului. În acest sens, alianța Rusia – Turcia - Iran a fost considerată anterior puțin probabilă, dar acum există anumite perspective pentru crearea și dezvoltarea sa ulterioară. Se poate presupune că procesul se împarte în două etape fundamental diferite.

În primul rînd, părțile implicate au acumulat o experiență de interacțiune politică și militară pe capul de pod sirian. În al doilea rînd, slăbirea influenței SUA în regiune obligă Turcia, chiar și ca membru NATO, și Iranul să solicite sprijinul unui actor extern puternic și influent nu numai pentru a rezolva problemele locale și a construi o strategie de securitate, ci și pentru a intensifica comerțul, cooperare economică și de altă natură. În același timp, este necesar să se lucreze la crearea, spune agenția guvernamentală turcă Anadolu, „a unui mecanism puternic pentru a căuta soluții comune acceptabile și pentru a menține un echilibru de interese”. Multe lucruri în această privință ar fi putut fi rezolvate dacă, așa cum scrie publicația britanică Financial Times, „Moscova și Teheran ar putea apropia pozițiile Ankara și Damasc”.

Astăzi, Moscova, Ankara și Teheran indică posibilitatea unei schimbări radicale în politica lor externă și își demonstrează disponibilitatea de a crea coaliții. În același timp, este nevoie de timp pentru a înțelege în ce măsură acțiunile lor individuale sînt dictate de factorul situațional, care, în principiu, nu poate fi exclus. Deci, scara strategică și vectorul schimbărilor din Orientul Mijlociu sînt încă în curs de formare. Răspunsurile vor veni mai tîrziu. N.K.

Canalul Suez are nevoie de alternative

Istoria blocării Canalului Suez de către navacontainer Evergreen va fi discutată mult timp. Procedurile de soluționare a consecințelor economice ale incidentului (cel mai probabil prin instanțe) vor fi, de asemenea, foarte lungi. Pe 27 martie, compania de asigurări Allianz a anunțat că pierderile comerciale la nivel mondial datorate blocării Evergreen s-ar putea ridica la 230 de miliarde de dolari. Totuși, această estimare nu este definitivă, dauna finală nefiind încă calculată, dar este evident că magnitudinea sa va fi astronomică.

Este foarte important ca această poveste să fie o lecție atît pentru victime, cît și pentru cei afectați. Ships Evergreen aparține companiei japoneze de transport maritim Shoei Kisen, care, la rîndul său, este o filială a celei mai mari corporații japoneze de construcții navale – Imabari Shipbuilding. Navacontainer Evergreen a fost închiriată Evergreen Marine din Taiwan, iar ambarcațiunea navighează sub pavilionul Panama. Această situație este denumită „steag de conveniență”, ceea ce înseamnă că nava este înregistrată într-o jurisdicție care este foarte asemănătoare cu una offshore (taxe de înregistrare reduse și proceduri simplificate de înregistrare, cote reduse de impozitare, posibilitatea unui echipaj internațional, salarii la rate minime). O serie de organizații internaționale se luptă de mult timp cu o astfel de „delocalizare” a flotei comerciale, iar acest lucru se datorează și faptului că jurisdicțiile care oferă navelor „steaguri de conveniență” sînt foarte dificil de urmărit în cazul unor daune cauzate de astfel de nave. Cel mai adesea aceasta implică poluarea mediului marin, dar pot exista și alte daune, cum ar fi pescuitul ilegal cu o navă în apele de coastă ale unui stat. Panama este cea mai populară jurisdicție FOC (instituție a acordului steagului de conveniență). Alte jurisdicții FOC sînt Liberia, Malta, Bahamas, Cipru, Singapore.

Putem afirma cu certitudine că povestea Evergreen va fi folosită de susținătorii eliminării practicii „steagurilor de conveniență”, care se vor strădui să se asigure că cea mai mare parte a responsabilității va reveni Panama, deși scepticii spun că, cel mai probabil, răspunderea va fi transferată proprietarului real al navei, compania japoneză Shoei Kisen. Și dacă se întîmplă acest lucru, această corporație va falimenta pur și simplu.

Printre posibilele lecții ale istoriei Evergreen se ridică o întrebare: este timpul să ne regîndim rutele obișnuite de transport maritim al mărfurilor? Nu este timpul să scăpăm de riscurile asociate posibilelor blocaje? Nu sînt deloc puține „gîtuirile” de genul

Canalului Suez pe planetă: unele sînt de origine naturală, iar altele sînt create de om, între care amintim Canalul Panama, deschis în 1920, functional timp de 90 de ani, și închis temporar pentru pilotaj din cauza vremii nefavorabile și a creșterii nivelului apei ca urmare a ploilor abundente. Există mult mai multe „blocaje” de origine naturală: Bosfor, Dardanele, Gibraltar, Aden, Hormuz, Malacca și alte strîmtori, care, de asemenea, au fost întotdeauna instrumente ale unor mari jocuri geopolitice.

Canalul Suez

Trebuie să reamintim faptul că Suez nu este un canal atît de fiabil al logisticii transporturilor internaționale. De-a lungul unui secol și jumătate de existență a canalului au existat multe episoade cînd a fost blocat. Canalul Suez a fost deschis transportului maritim pe 17 noiembrie 1869, cînd Egiptul se afla sub controlul britanic, iar canalul era operat de Compania Generală a Canalului Suez, o întreprindere anglo-franceză, fondată de familia Rothschild. Egiptul a fost îndepărtat atît de la gestionarea canalului, cît și de la profit, iar această poziție a fost consolidată și după ce Marea Britanie a ocupat țara în 1882. În 1956, compania de administrare a fost naționalizată de președintele de atunci al Egiptului, Gamal Abdel Nasser, iar în luna iulie a izbucnit așa-numita criză Suez – un război de o săptămînă împotriva Egiptului, la care au participat forțele armate britanice, franceze și israeliene. Canalul a fost parțial distrus, egiptenii l-au blocat scufundînd aproximativ cincizeci de nave. Traficul a fost restabilit numai în luna aprilie a anului următor.

Următoarea pauză în funcționarea Canalului Suez a apărut după războiul arab-israelian de șase zile din 1967, cînd canalul a fost închis din nou. În timpul următorului război arabo-israelian din 1973 (războiul Yom Kippur), armata egipteană a trecut cu succes canalul. După aceea, a fost efectuată deminarea canalului iar în 1975 canalul a fost redeschis pentru transport. Acestea sînt blocaje provocate de motive politico-militare, dar au existat și numeroase blocaje minore ale Suezului din motive tehnice. Pe 18 august 1990, cisterna Silver Energy, care naviga sub steagul maltez, s-a împotmolit în malul canalului din cauza unei defecțiuni a motorului; drept urmare, cisterna a fost avariată și a început să piardă petrol. A fost tractată într-o zonă sigură, iar pierderea de

petrol a fost localizată, cîteva ore mai tîrziu circulația navelor fiind reluată. Puțin peste o lună mai tîrziu, a avut loc un alt eveniment neplăcut: pe 29 septembrie, nava americană de containere Robert Lee s-a lovit de coastă din cauza unei probleme la motor, accident care a dus la aglomerarea a peste 80 de nave la intrarea în canal; tranzitul a fost reluat abia a doua zi. Pe 6 decembrie 2007 nava Eiffel s-a oprit în partea de nord a canalului și a blocat circulația a 33 de nave timp de cîteva ore. Cel mai mare blocaj tehnic a fost înregistrat în 2004: pe 7 noiembrie, cisterna Tropic Brilliance, care naviga sub pavilionul liberian, a naufragiat în apropierea orașului Ismailia din cauza unei avarii a echipamentelor de navigație. Avea la bord peste 140 de mii de tone de țiței. Cisterna a paralizat complet traficul, peste 100 de nave blocîndu-se la ambele intrări ale canalului. În urma accidentului, nici unul dintre membrii echipajului nu a fost rănit și nu a fost creată nici o amenințare pentru mediu. Nava a fost scoasă din adîncuri doar două zile mai tîrziu. Potrivit experților, pierderile Egiptului din acest incident (taxe neîncasate pentru trecerea navelor) s-au ridicat la aproximativ 24 de milioane de dolari. Ultima navigație (anterioară cazului Evergreen) în canalul Suez a fost întreruptă în octombrie 2017; din cauza unor probleme tehnice, nava-container japoneză OOCL s-a răsturnat, virînd perpendicular pe fairway; blocajul a durat cîteva ore. Numeroase comentarii ale experților cu privire la povestea Evergreen se bazează pe presupunerea că blocajul rezultat s-a datorat exclusiv unor motive tehnice (disfuncționalități ale echipamentului navei, greșeli ale căpitanului, piloților și echipajului). Dar există și alte opinii, care converg spre teorii mai mult sau mai puțin conspirative. Cu toate acestea, întreaga poveste a arătat încă o dată cît de fragil și nesigur este totul. Dacă cineva dorește, nu este atît de dificil să se organizeze un blocaj prin „gîtuirea” Suezului sau a altui canal. În Egipt, în 2015, au fost arestați membrii organizației „Frăția Musulmană“ care, conform anchetei, intenționau să comită un atac terorist pentru a bloca Canalul Suez. Planul conspiratorilor, un grup de 13 persoane, s-a rezumat la așezarea mai multor mine în cele mai vulnerabile locuri ale canalului. Costurile planificate au fost cuantificate la zeci de mii de dolari, iar daunele economice ar putea fi de zeci, chiar sute de miliarde de dolari. Nu îi putem critica pe cei care cred că povestea Evergreen este un argument puternic în favoarea unor alternative la Canalul Suez și a altor blocaje care au fost discutate de ani de zile. În primul rînd, aceasta este Ruta Mării Nordului (NSR). Din punct de vedere economic, pentru mulți expeditori și destinatari, această rută este mai profitabilă decît Canalul Suez. O altă alternativă este amintită mult mai rar, fiind vorba de proiectul de construire a unui canal din Oceanul Indian pînă la Marea Caspică prin Iran, proiect cu o vechime de peste 140 de ani. Ideea s-a născut după războiul ruso-turc din 1877-1878. În ciuda victoriei asupra Turciei, Rusia nu a reușit să pună mîna pe rîvnitul Constantinopol (Istanbul) și să stabilească controlul asupra Bosforului, ceea ce i-ar fi permis Rusiei să intre liber în Marea Mediterană. Legat de acest proiect, sub conducerea lui Nicolae al II - lea, în 1904, a fost creată o comisie ruso-iraniană care a început lucrările de proiectare a canalului. Proiectul avea deja nu doar o importanță comercială și economică, ci și militară și strategică. Dar totul a fost stopat odată cu evenimentele care au decurs după această dată - războiul ruso – japonez, primul război mondial, etc. La început, proiectul a fost amînat și apoi complet uitat. N.K.

Anticariatul lui Pinath de pe Calea Văcăreşti de la începutul Secolului al XIX-lea

În 1864, în București apare primul anticariat, deschis de către Leon Alcalay. Ulterior își fac apariția în orașul lui Bucur alți doi negustori care se vor ocupa cu comerțul de cărți vechi: Pinath și H. Steinberg. De cel dintîi vom vorbi astăzi, căci este primul anticar cu prăvălia pe Calea Văcărești.

Pinath și-a pus pe picioare afacerea cu cărți prin 1878 și a rămas în istoriile vremii drept unul dintre primii aticari din zona asta a Bucureștilor. Pinath, cu a lui prăvălie de carte de pe Calea Văcărești, pare el însuși un personaj… de carte. Am aflat asta frunzărind al doilea volum al cărții ,,Din Bucureștii de ieri”, scrisă de George Potra, și apărută la Editura Științifică și Enciclopedică, în 1990. ,,În 1910, pe Calea Văcărești, în fața Bărăției, se afla magazinul de anticariat a lui Pinath care, pe o firmă mare, avea emblema «La Labori», iar dedesubt, drept prezentare, și reclama «Vechea Anticuarie Pinath, casa proprie de încredere, fondată în 1878»”. Da, în 1910, Calea Văcărești mergea, hăăăt, pînă la Sf. Vineri, după cum mulți știți. Acum e doar jumătate din ceea ce era odinioară.

Pinath se îndeletnicea în primul rînd cu editatul de carte (culegeri de versuri de cîntece din folclor, romanțe, poezii și slagăre etc.) pe care le tipărea și le vindea în prăvalia proprie, alături de alte titluri de carte cerută la lectură, adică povești haiducești și istorisiri de crime celebre din acea vreme. Mușteriii lui erau mai cu seamă copii, elevi ai cursului inferior de liceu, după cum scrie H. Stahl. ,,Pentru toți elevii între 12 și 17 ani, librarul-anticar Pinath era unicul magnet plin de atracție, singurul pom cu roade din care se puteau înfrupta, siguri de mai înainte că nu vor pleca de la el cu mîna goală. Pe cînd nesuferiții anticari de pe cheiul Dîmboviței se plimbau cu mîinile în buzunar, prin fața cărților întinse larg pe mese scunde și nici nu voiau să stea de vorba cu copiii, Pinath, deși nu te privea în ochi și cu toate că te trata de la înălțime și trebuia să te agăți de mînecile hainei lui ca să-i smulgi grația unui răspuns, avea totuși un fond de optimism, care se putea transforma în bani. De aceea, dugheana lui de pe

O istorie a farselor (192)

Farse și farsori legendari (2)

Luînd formă umană pentru a-i ajuta pe ceilalţi bărbaţi să măcelărească balena, cînd unul din aceştia găseşte săgeţile de foc, Corbul ţipă în gura mare că asta înseamnă un mare ghinion. Luînd-o la fugă, îi sperie şi pe ceilalţi, care încep, de asemenea, să fugăapoi se întoarce pentru a se ospăta singur.

Cel mai renumit farsor din lumea animalelor personificate este figura indigenului american, Coiotul. Motivele-cheie ce apar în poveştile cu Coiotul includ: întreceri cîştigate prin înşelătorii; înspăimîntarea oamenilor, determinîndu-i să nu se atingă de mîncare pentru ca totul să-i rămînă doar lui (la fel ca şi Corbul); păcălirea victimei pînă cînd aceasta cade de pe stîncă; folosirea pretextului că deţine puteri magice pentru a-şi cîştiga o mireasă; şi multe legende în care, prea deştept pentru binele lui, propria înşelătorie îl trădează, lucrînd împotriva lui însuşi. Coiotul este un bufon, soarta lui servind drept un avertisment pentru oricine. Deşi este deseori ucis, reînvie permanent pentru a face tot felul de răutăţi şi pozne - plăcerea şi scopul suprem al şarlatanilor.

Calea Văcăresti, deși rău așezată, a atras ani de-a rîndul coloane întregi de pelerini minori, încărcați care mai de care cu cărți, fie căpătate la premii, fie sustrase binișor și fără știrea părinților de prin fundul bibliotecilor. Căci am uitat să adaug amănuntul că ora pinathiană, cea mai potrivită pentru vînzări și cumpărări, era între ceasurile două și trei după masă, cînd totul doarme, afară de copiii dornici după lecturi în fruntea cărora, pe atunci, se aflau poveștile despre haiduci: lancu Jianu, Grozea, Drăgușin, Miu Haiducul, Popa Cătănuță, care pentru fanarioți fuseseră tîlhari de drumul mare, iar pentru popor adevărați eroi populari”.

Dar nu care cumva să credeți că Pinath era vreun mare suflet filantrop care se îngrijea cu dragă inimă de apetitul copiilor pentru citit. Făcea bani ca orice priceput în ale negustoriei. Legea lui era tocmeala, de erai moșneag ori copil de școală: ,,După cum spune H. Stahl, «Pinath a contribuit la răspîndirea gustului cetitului la țară». Bineînțeles că el n-a avut această intenție, ci numai dorința de a vinde cît mai multe broșuri, care să-l coste cît mai ieftin și să le vîndă cît mai scump. Pentru acest motiv, broșurelele erau tipărite pe cea mai proastă hîrtie din tars, cu cel mai infect tipar și marcate cu un preț foarte ridicat pentru acea vreme, de 60 de bani bucata. Cu toate acestea, pe piața Capitalei orice carte din aceste prețioase opere se putea cumpăra cu 5 parale (echivalentul a 15 bani – n.r.)”.

Zgîrcenia lui Pinath era alimentată și de o imaginație bogată pe care o folosea ca să facă economie cam la orice. De exemplu, nu-și bătea capul prea mult cum să vîndă el o carte din care lipseau pagini. Găsea o altă carte de dimensiuni similare, îi lua paginile lipsă în funcție de numerotare și le lipea în cartea care avea mai multe șanse să fie vîndută repede și pe bani mai mulți: „Prăvălia lui Pinath era la stradă, dar mai avea în curte o serie de magazii pline cu tot felul de cărți. Ajutat de membrii familiei, Pinath îngrijea de cărți, le mai cosea, le lipea coperți din hîrtie galbenă de împachetat, plasa în locul filelor lipsă file luate de pe la alte cărți cu format similar și cu titlu oarecum asemănător. Nu era deci de mirare să găsești la începutul vreunui volum din «Misterele Parisului» de Eugène Sue, cîteva pagini sau chiar o fasciculă întreagă din «Dramele Parisului»”, explică George Potra.

Sursa: ,,Din Bucureștii de ieri – II”, George Potra

Teatral

Morala este simplă: nu vă încredeţi în simţurile voastre. Astfel de mituri sînt create şi spuse atît pentru amuzament, cît și pentru educaţie morală. Foarte cunoscute pe tărîmurile islamice sînt poveştile lui Mullah Nasruddin - iniţial sistemul doctrinar Sufi menit să zdruncine mintea omenească, îndreptînd-o către o gîndire laterală. Aşadar, se povesteşte cum, zi după zi, timp de un an sau chiar mai mult, Nasruddin a trecut de o anumită frontieră, măgăruşul lui fiind încărcat de saci plini cu paie. După fiecare călătorie, Nasruddin se îmbogăţea tot mai mult, dar vameşul nedumerit, deşi era sigur că Nasruddin face contrabandă, nu a găsit niciodată nimic în sacii acestuia, în afară de paie. Pînă la urmă, Nasruddin s-a retras din activitate, trăind o viaţă de lux. Peste ani de zile, vameşul, şi el pensionat acum, 1-a întîlnit şi 1-a întrebat cu ce anume făcea contrabandă. „Măgăruşi”, a răspuns Nasruddin.

Farse telefonice (1)

Telefonul este omniprezent. Majoritatea oamenilor îl folosesc ca mijloc esenţial de comunicare socială sau de afaceri, de o formă sau alta - dar, pînă la apariția telefoanelor mobile, unii au profitat de faptul că nu puteai vedea cine se află în spatele vocii de la capătul firului. Reginald Jones nu şi-ar fi determinat niciodată victimele să înfunde receptorul într-o găleată plină cu apă dacă s-ar fi aflat faţă în faţă cu ele. (va urma)

STUART GORDON

Locuitorii Yoruba din Africa de Vest povestesc cum, într-o zi, zeul Edshu se plimba în mijlocul a două cîmpuri, pe fiecare dintre ele muncind cîte un fermier. Zeul poartă o pălărie roşie pe o parte, albă pe cealaltă, verde în faţă şi neagră în spate (simbolizînd cele patru direcţii ale lumii). După un timp, un fermier îl întreabă pe celălalt: „L-ai văzut pe bătrînul acela cu pălărie albă?”. Cel de-al doilea fermier insistă: „Nu era albă, era roşie!”. Ajung să se ia la ceartă atît de înverşunat, încît sînt în stare să se ucidă între ei, şi doar cînd sînt aduşi în faţa căpeteniei lor pentru a fi judecaţi, Edshu îşi dezvăluie identitatea. Arătîndu-le pălăria, el rîde: „Pur şi simplu, nu s-au putut abţine să nu se certe. Îmi place atît de mult să creez probleme”.

ORIZONTAL: 1) Geniul literaturii noastre, autor al cronicii teatrale ,,Ostașii noștri” (Mihai); 2) Autorul piesei de teatru ,,A doua tinerețe” (Dragoș) – Vocea cu timbru grav; 3) Moșul cu somnul - ,,Nu fugi, ziua mea frumoasă”, piesă de teatru din creația acestui scriitor contemporan (Octav Pancu-); 4) Teatru la final! – Calcul; 5) Palatul central! – Ne-a lăsat piesa de teatru ,,N-avem centru înaintaș” (Nicuță); 6) Capră neagră – Urcată pe scări – Necunoscuta de la teatru!; 7) A ridica puțin; 8) Joacă teatru – Dramaturg japonez, autorul pieselor de teatru ,,Ploaia”, ,,Licuriciul” și ,,Șase Venere albe” (Sakunosuke); 9) Localitate în Indonezia – Autorul cunoscutei piese de teatru ,,Sabinele” (Quintus); 10) Ne-a lăsat piesa de teatru ,,Plicul” (Liviu).

VERTICAL: Dramaturg român autor al pieselor de teatru ,,Urme pe zăpadă” și ,,Omul de lîngă tine” (Paul) - ,,Omul metamorfozat în toiag”, piesă de teatru din creația acestui scriitor japonez (Kobo) – Scriitor român prezent în context cu piesa de teatru ,,Pleacă berzele” (Ion); 3) Aici (var. pop.) – Joacă teatru de plăcere; 4) Formă de teatru japonez cu măști – Fac parte din halou!; 5) Dramaturg englez, autorul piesei de teatru ,,Reuniune de familie” (Thomas Stearns) – Gintă (înv.); 6) În sînul familiei – Nicolae Rainea; 7) Autorul cunoscutelor piese de teatru ,,Copacii mor în picioare” și ,,Interzis să te sinucizi primăvara” (Alejandro) – Localitate în Japonia; 8) Teatru sătesc – A sufla ușor vîntul; 9) Rîu în Germania – Localitate în Norvegia; 10) Dramaturg francez de la care ne-au rămas piesele de teatru ,,Antigona”, ,,Oedip rege” și ,,Părinți teribili” (Jean) – Studiou gol!

DICȚIONAR: CEMA; BUO; ICE; TREB; ONE; ISE; AUN

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,LEJERE”

1) EMOTIONATA; 2) DIMENSIUNE; 3) UNICAT – Z – R; 4) CAS – MINIMI; 5) ARABIL – TAS; 6) TE – UCIGASI; 7) OTELITE – UR; 8) A – TI – ARARE; 9) RACNITURA; 10) ES –ATEISTI

PE

E vremea escrocilor (3)

Ei, bine, închipuiți-vă că timp de 3 zile, de miercuri pînă vineri, inclusiv, mi-a tot dat telefon ambasadorul Iugoslaviei - întîi pe telemobilele unor colaboratori, pe urmă pe telemobilul meu, al cărui număr i s-a comunicat fiindcă am crezut că e ceva presant.

Întrebîndu-l de ce vrea să mă vadă și ce este atît de urgent, acest om mi-a transmis că se însoară fiul lui și că ține morțiș să-i fiu naș. L-am refuzat, categoric. N-am cununat pe nimeni în viața mea, nici măcar în România, darmite în altă țară. Detest cumetriile. Refuz să merg cu lăutarii după mine, prin Balcani. Totuși, ambasadorul a insistat, afirmînd că „întreaga Iugoslavie vă e recunoscătoare pentru ce ați făcut“ și că are un mesaj foarte important. Atunci a început să mi se pară ceva suspect. L-am informat pe șeful Inspectoratului Județean de Poliție Brașov, colonelul Alexandru Ionaș (din păcate, sau din fericire, acesta n-a putut lua măsuri, fiindcă în cursul zilei de joi a trebuit să plece la București, în vederea susținerii examenului pentru gradul de general, pe care îl merită, cu prisosință, fiindcă se zbate să păstreze ordinea publică într-un județ atît de greu cum e Brașov). I-am telefonat, joi seara, și fostului nostru ambasador la Pekin, Romulus Budura, care se afla la București, pentru a-l ruga să se intereseze la Ambasada Iugoslaviei care-i problema.

Distinsul meu colaborator mi-a telefonat, după cîteva minute, și mi-a spus că ambasadorul își petrece vacanța acasă la el, în Iugoslavia. Ce ciudat! În fine, în dimineața zilei de vineri am primit telefon de la ambasador, care mi-a spus că e în Gara Brașov, că n-are mașină și că ar dori să fie condus de cineva la mine. I-am trimis pe avocatul Nicolae Iorga și pe șeful Filialei Municipale PRM Brașov, cu mașina, să-l aducă pe oaspete, care străbătuse un drum atît de lung pentru a vorbi cu mine. Nu puteam să-mi dau seama despre ce era vorba dar, dată fiind situația atît de tensionată din Iugoslavia, am crezut că aș putea fi util cu ceva, indiferent cine era cel care mă ruga. În sfîrșit, mașina l-a adus în curtea casei. Atunci s-a produs surpriza: persoana care a coborît, cu multă efuziune, dînd să mă îmbrățișeze, nu era ambasadorul Iugoslaviei! Era sîrb, era înalt și brunet, vorbea românește, dar era cu totul altcineva! „Dumneata nu ești ambasadorul Desimir Ieftici. Eu îl cunosc bine și sînt chiar amic cu el!“ - i-am spus individului. La una ca asta nu se aștepta. El mizase, probabil, tot timpul pe faptul că eu nu-l cunosc pe adevăratul ambasador. Primitor din fire și civilizat, l-am învitat, totuși, pe terasă, să-și tragă sufletul și să bea o cafea. Atunci a scos tot felul de acte care dovedeau că el strînge ajutoare pentru omenii nevoiași din Iugoslavia. Erau donații în bani, bunuri de larg consum și medicamente mai ales din zona Olteniei, am reținut chiar orașele Slatina și Caracal. Nu mi-a fost greu sămi dau seama că aveam de-a face nu numai cu un impostor, chiar cu un escroc internațional, care colectează ajutoare pentru Iugoslavia rănită de război și, probabil, le comercializează după bunul lui plac. Numai un mare șarlatan

poate pretinde, zile în șir, că el este ambasadorul unei țări, fără să clipească. Atunci, am dat ordin gărzilor mele să-l legitimeze și să-l fotografiezetot politicos. Așa după cum reiese din pașaport, el se numește Miodrag Filidzanovici, e născut la 8 iunie 1950 și domiciliază în Velikovo-Negotin. A fost condus la gară, înapoi. N-am chemat Poliția, fiindcă nu-mi plac scandalurile. Dar, prin mijlocirea aceluiași Romulus Budura, Ambasada Iugoslaviei a fost informată, însărcinatul cu afaceri mulțumindu-mi că i-am pus în gardă. Nu, escrocul nu apărea încă în evidențele lor. Dar, o dată și o dată, gheața tot se sparge. Fie numai și pentru atribuirea unei false identități și a unei funcții care nu-i aparține, acest șmecher cu un tupeu formidabil trebuie expulzat de către autoritățile române. Dacă el poate pretinde, la telefonul unui senator, că e ambasadorul Iugoslaviei, vă dați seama ce cacealmale și „tunuri“ trage prin județe, în numele suferinței sîrbilor? Aceasta este una dintre sechelele oricărui război: apar, precum ciupercile, toți nebunii, toți borfașii, toți îmbogățiții prin pradă. Eu bănuiesc ce s-a petrecut în mintea acestui Filidzanovici: a citit pe undeva, prin presa din Iugoslavia sau România, ori i-a relatat cineva că eu am organizat un transport de ajutoare pentru românii care trăiesc în Pancevo, așa că ce și-a zis? „Ia să profit și eu, ia să dau lovitura la vîrf!“. Am relatat această întîmplare pentru a vedea cît de largă și colorată e gama escrocilor. Principala lor armă e prefăcătoria. Ei joacă destul de bine, pînă la un punct, teatru. Apoi, dacă ține figura, storc profitul și dispar. Dacă nu ține, caută tot felul de subterfugii. E plină presa de asemenea canalii, venite din Israel, SUA, Germania, Italia, Franța și din alte țări. Unii au reușit să dea lovituri zdravene, ca Sergiu Băhăian, Sorin Beraru, Jack Seroussi, care au realizat averi considerabile. Alții au fost mai găinari, s-au limitat la niște icoane, la niște cărți de patrimoniu (mă refer aici și la Andrei Pleșu, care a șterpelit, pe cînd era ministrul Culturii, un incunabul tipărit în anul 1493, Poliția a făcut Dosar Penal, dar totul s-a mușamalizat, așa cum se întîmplă la noi). O categorie aparte o reprezintă escroacele care vin din Basarabia - și mă refer, îndeosebi, la așa-zisele vindecătoare. Nu le dau numele, lumea le știe. Cu foarte mici excepții, aceste basarabence induc lumea în eroare, pretind că au puteri miraculoase, că vindecă de cancer, adună bani cu lopata, se căpătuiesc bine de tot într-o zonă a spațiului românesc în care se trăiește, totuși, mult mai omenește decît în teritoriile noastre de peste Prut. Bolnavii, disperați, se agață și de un fir de pai. Efectele, uneori, sînt tragice, avînd în vedere că pacienții sînt împiedicați să consulte medici adevărați. Dar unde e reacția societății? Ce atitudine are așa-zisa „societate civilă“ față de mareea neagră a țigăncilor care a inundat plajele societății românești, pretinzînd că vindecă totul, de la argintul viu (?!) pînă la impotență și alcoolism, speculînd obscurantismul jenant al unor pături ale populației? Toată lumea tace, complice.

Fauna escrocilor face mult rău României. Ea trebuie pusă cu botul pe labe. Și în politică, și în afaceri, și în viața de zi cu zi a oamenilor. Sîntem prea săraci și prea amărîți ca să-i lăsăm pe șerpii ăștia să ne mai muște de picioare... Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor 13 august 1999

Ploaia mor ț ii

Plouă peste viață, într-o lume tristă, Plouă cu trădare, într-o lume gri, Plouă rătăcire și incertitudini, Plouă cu restricții serile tîrzii

Plouă peste masca ce ne-astupă gura Și protestul firii se oprește-n gît, Am primit paharul plin al vaccinării, Dar minciună este și murim urît

Am pierdut busola ce ne-arată calea, Rătăcim în vremuri fără Dumnezeu, În spitale moartea își ascute coasa Și hrănește, tainic, pofta celui rău Nu mai avem nume și identitate, Am ajuns procente în sondajul morții, Acceptăm ocara și trăim statistic Și în fruntea țării cîntă idioții

Unii mor în taină, alții în spitale, Viața cîntărește parcă mai puțin, Nimeni nu-i de vină, poate doar poporul, Urmărit de veacuri de un crud destin

Una după alta, acceptăm restricții, Existăm letargic și nu mai trăim, Pierdem adevărul și primim minciuna, Ce ne înconjoară și apoi murim

După viața asta ce ne-a fost furată, Vom porni spre ceruri fie și pe jos Și în veșnicie vom primi răsplată, Fericiți alături de Isus Christos.

MARIUS BUDĂRĂSCU

Răsărit de Înăl ț

Corcoduș torent de floare

Dantelat în alb de soare

Crești în geamul meu mirare Înviere și candoare

Puls din rădăcini tresare

Neamuri care mai de care

Ies din tainice izvoare

Către Cer, spre Luminare...

Toți ai mei, pe o cărare, Vin să-ncingem hora mare

Peste românești hotare

Să învie vechi odoare

Aurite-n sărbătoare

Să trezească-n calendare

Viața-viață ce nu moare...

Trăim clipa cu ardoare

Liniști albe, rouă, soare

Din Lumină roditoare

Corcoduș alb de fuioare

Înviere și candoare...

Nu ți-s clipele fugare

Vin ai mei pe o cărare

Să-nviem în sărbătoare

Din Pămînt viață răsare

Din Cer, duh de Înălțare

Peste românești hotare

Veșnicia ce nu moare!

L

JURNAL DE VACAN� (31)

Partea a IV-a

IANUARIE – FEBRUARIE, 1996 (2)

Am plecat spre Poiana Braşov miercuri, 10 ianuarie, la orele 13.30. Mult calabalîc, ca de obicei. La loc de cinste, pătuţul Eugeniei, demontat. Am luat cu mine, în microbuz, şi cei 4 căţei care, şi acasă, vieţuiesc în dormitorul meu. Ceilalţi cîini au rămas la Bucureşti, în grija femeilor care întreţin gospodăria, dar şi a altor oameni care îmi păzesc căminul (spun asta şi pentru hoţii de meserie, şi pentru ceilalţi hoţi de la unele „poliţii politice“, care imediat cum am plecat şi-au şi făcut apariţia la poartă, deghizaţi în controlori de gaze şi instalatori!). Drumul pînă sus, în Poiană, a fost destul de greu. În special, datorită găurilor pe care le-a lăsat sarea pe asfalt, după ninsori şi îngheţuri.

N-am văzut niciodată, în România, şosele atît de ciuruite, parcă sînt şvaiţer. Ăsta da, bombardament! Cineva îmi spunea că deficienţele pleacă de la compoziţia chimică a asfaltului românesc, acolo ar trebui să se umble. Oare cîţi ani ne vor trebui pentru a repara stricăciunile astea? Şi cîţi nervi zdruncinaţi, datorită traseelor deviate şi ambuteiajelor? Dar, militarii noştrii se duc să repare drumuri şi poduri în Bosnia, fiindcă aşa au hotărît marionetele care zic că ne conduc! Dacă eu, unul, aş fi cerut ca Armata să pună umărul la reconstrucţia Ţării noastre, imediat s-ar fi auzit corul de urlători care m-ar fi acuzat că repet greşelile (!?) lui Ceauşescu, că de ce să umilim Oştirea Ţării, că sclavagismul trebuie să ia sfîrşit etc. Ecuaţia e foarte simplă: a slugări la alţii, tot pe banii noştri, şi cu primejdii mari, trece drept democraţie şi integrare euro-atlantică; a munci cu folos pentru poporul nostru, nu e bine, miroase a lagăr de muncă şi a dictatură!



Poiana ne-a întîmpinat frumos, cu soare scăpătat după creste şi cu „heroina“ unei zăpezi argintii. într-o vreme în care mai toţi demnitarii şi-au făcut cel puţin o vilă (există unii, mai lacomi, şi cu 4 vile!), eu mi-am păstrat bunul-simţ şi măsura, evitînd să comit greşeala asta. Deşi eu cîştig bani munciţi de mine, pe care îi pot justifica pînă la ultimul leu, şi-mi plătesc şi toate impozitele la stat, din care (gîndesc în sinea mea) se dau alocaţii pentru copii şi pensii la bătrîni. Lasă, nu-i nimic, pot locui şi cu chirie, nu se moare din asta, ba e chiar mai sănătos. Atunci cînd voi semna Decretul de confiscare a tuturor vilelor ridicate prin fraude, pentru a le transforma în case şi tabere de copii, stabilimente turistice pentru ţărani, muncitori şi pensionari - vreau să pot privi curat în ochii oamenilor. De pildă, în vila gigantică a lui Măgureanu, de la Poiana Ţapului (în valoare de peste 2 miliarde lei!) noul stat cu adevărat democratic pe care îl vom edifica va face Casă de

Oaspeţi pentru nevăzători, pe firma căreia va străluci în soare o denumire insolită: „Şarpele cu Ochelari“.  

Piticuţa aia de Eugenia s-a făcut o rea şi o violentă ce nu s-a mai pomenit! N-are decît 1 an şi 3 luni, abia merge pe picioruşele ei, încă nu pronunţă decît vreo 10 cuvinte, dar trage la palme în stînga şi în dreapta, scurt, fără preaviz! După care rîde! Cu toţi dinţişorii ei mici, ca bobițele porumbului de lapte. Ea a văzut că nouă ne place rîsul ei, aşa că şi-a făcut un obicei, acum rîde profesional, ca Ion Iliescu. A îmbrăcat-o mă-sa cu tot felul de pufoaice, treninguri, apărătoare de vînt, parcă e un portar de hochei. Cel mai greu e cînd face pe ea, că trebuie să scoatem toate scutecele şi veşmintele astea. Îmi place să văd cum îi face maică-sa baie în lighenaşul de plastic, seara, pe la ora 7. E un spectacol! Se bălăceşte, plescăie, ia apă în gură şi stropeşte, i se face părul de la spate ca o coadă de răţuşcă - şi rîde. I-am cumpărat tot felul de jucărioare muzicale, la care învîrte Lidia; uneori, cînd cîntă vreo 4-5 deodată, am senzaţia că sînt într-un muzeu al ceasurilor. Cele mai multe palme le încasează de la ea Lidia, mititica, dar nu se supără, o pupă, o leagănă, o iubeşte. Atunci cînd s-a născut gîndacul, pe 12 octombrie 1994, eram de serviciu, la Senat. Toată lumea, de la doctori pînă la astrologi, ne-a asigurat că va fi un băiat. Era o sarcină mare, care întîrziase cu cîteva zile peste soroc. Dacă era băiat, l-aş fi botezat Ilie, ca pe tata. Dar, să dau filmul înapoi. Aşadar, pe la ora prînzului, tocmai cînd mă înjura mai vîrtos, de la microfon, ţărănistul ăla rău pe nume Nisztor Bădiceanu, cu figura lui de Bourvil chinuit, lovit de copita calului, mă pomenesc cu Flori Stoichiţescu, secretara mea de la Senat, că vine la prezidiu şi-mi spune la ureche:

– Domnu’ senator, acum a născut soţia dvs., o fetiţă! Îi e teamă să nu fiţi supărat pe ea, că n-a făcut un băiat... Am avut, ce-i drept, o sincopă a inimii. Dar nu de regret, ci din pricina şocului. Aşa ceva e un moment în viaţă, ce-i drept! Cum aş fi putut să mă supăr? Cum să nu iubesc eu un copil, indiferent ce ar fi? Îi iubesc eu pe ai altora, darmite pe ai mei! Şi lumină se făcu iarăşi în casa mea, şi-am însemnat pe răbojul Bibliei, la sfîrşit, cum că „Astăzi, 12 octombrie 1994, mi-a mai dăruit bunul Dumnezeu o fetiţă, pe nume Eugenia, după numele preaiubitei mele mame“, şi un stol de îngeri cînta în văzduh „Aleluia!“ şi „Pace noului venit!“.

Multe globuri colorate, în toată staţiunea, prin pîlcurile de brazi. S-a mai potolit forfota Sărbătorilor de Iarnă, boierii s-au dus pe la casele lor, acum a venit rîndul pălmaşilor care au muncit de Crăciun şi de Anul Nou. Eu, unul, am fost de serviciu pe Senat, între 1 şi 8 ianuarie. M-am dus la treabă, zi de zi, destoinic. Mă pot lăuda cu o conştiinţă a datoriei fără cusur, aici semăn cu bietul tata: uneori se trezea la 4 dimineaţa, să coasă la maşină, să repare vreo haină sau vreun palton,

pe care să încaseze un pol, ca, în zori de ziuă, cînd făceam noi ochi, să avem pîine pe masă, şi margarină, şi cireşe. Cum vreau să mor? Stendhal şi-a dorit toată viaţa să-1 surprindă moartea pe stradă, între oameni, ca un vrednic soldat al lui Napoleon (a văzut Moscova arzînd, în 1812) - şi Dumnezeu i-a făcut pe plac, aşa a şi murit, ba chiar întîmplarea asta a intrat în tratatele de medicină sub numele de „Sindromul Stendhal“. Eu, mai modest, ca unul care e conştient că nu va apuca să scrie niciodată capodopere precum „Roşu şi Negru“ şi „Mînăstirea din Parma“, vreau să mor ia masa de lucru, Asta-i maşina mea de cusut. Asta-i strada mea. După care mă voi muta sub marmura de omăt, lîngă mama şi tata, străjuit de brazii aflaţi la căpătîiul lor. De cîte ori mă duc la acel mormînt, unde sînt săpate primele versuri din cîntecul „Mulţumesc, iubită mamă“, mă gîndesc că vizitez propriul meu mormînt. Asta ar fi culmea dedublării, un adevărat miracol: să fiu, concomitent, şi în mormînt, şi afară, presărînd flori! În antichitatea greacă, între „mormînt” şi „trup” nu e decît o diferenţă de o literă: „sema” şi „soma”,  

Au venit şi surorile mele la Poiană, Magdalena şi Lidia. În vară, cînd am fost ultima oară, cîinele Magdalenei mai trăia. Era un cocker auriu, o frumuseţe, pe care l-am numit Spic, fiindcă semăna cu un spic de grîu. Îl primisem cadou, cu vreo 8 ani în urmă, de la colegul meu de la Agerpres, Mirel Rădulescu, şi de la soţia lui, Flori Rădulescu, realizatoarea de la Televiziune. I l-am dăruit surorii mele, care avea grijă de mama şi tata. Un cîine extraordinar de inteligent şi drăgăstos, dar nespus de gelos. De pildă, n-avea nimeni voie să mîngîie sau să sărute pe altcineva, în prezenţa lui, că lătra de mama focului, adică „Ce faceţi aici, cum vă permiteţi, de faţă cu băiatul?!”. Între timp, s-au prăpădit părinţii mei - mama în 1988, tata în 1993. La scurtă vreme, Spiculeţ a început să acuze şi el dureri, nu mai mînca, era apatic. Doctorii i-au găsit diagnosticul: cancer la splină. L-a operat, în 1995, prof. Valeriu Seiciu, care i-a scos splina. Un timp, s-a mai înviorat. Dar, după cîteva luni, cancerul a diseminat. În august 1995, umbla pe aici numai în bandaje, îl scotea Magdalena prin curte în braţe, ca un rănit de război, parcă era un Apollinaire canin. Ţi se rupea inima. În toamna lui 1995, prof. Seiciu l-a deschis din nou, dar l-a închis la loc - nu mai avea ce să-i facă. Am apelat atunci la o prietenă din Basarabia, dr. Margareta Cazacu, care e medic chirurg, dar şi vindecătoare prin bioenergie. S-a chinuit şi ea, vreo două săptămîni, dar fără nici un efect.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor

(extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (68)

Orașele Dinastiei Tang (20)

Administrația în Dinastia Tang (14)

Dreptul și Justiţia (2)

În Cod se stipulează şi tipul de doliu, mai mult sau mai puţin îndelungat, pe care îl impuneau relaţiile de rudenie sau, în alte cazuri, raporturile ierarhice –împărat, funcţionari de diverse grade, simpli particulari, persoane cu statut servil.

În Codul Tang, pedepsele încep cu amenda şi ajung pînă la moartea lentă prin supliciu. Între ele enumerăm: bătaia, surghiunul, însemnarea cu fierul roşu pe faţă, amputarea și decapitarea, toate după un barem alcătuit minuţios, în funcţie de gravitatea faptei comise. Condamnările minore se puteau transforma în amenzi. Totul contribuia la transformarea apelului la Justiţie într-o procedură impresionantă. Reclamantul şi acuzatul se simţeau ambii vinovaţi cînd se prezentau în faţa unui Tribunal ale cărui ceremonial şi teatralitate erau menite să inspire teamă şi respect. Nimeni nu se adresa magistratului decît în genunchi, încadrat de două

gărzi, prosternîndu-se în faţa estradei înalte, unde stătea reprezentantul Tronului înconjurat de asistenţii săi. Estrada era îmbrăcată în mătase şi semăna cu un altar. Audienţele erau publice şi interogatoriile trebuiau să aibă loc în timpul audienţelor. Deci, reclamantul nu putea să ascundă nici unul dintre motivele care îl determinau să își acuze oponentul, deşi putea dori, de exemplu să păstreze tăcere asupra unei neplăceri conjugale sau financiare care l-ar putea face ridicol. Cît despre acuzat, nu numai că îşi vedea onoarea pătată, dar putea fi supus unor interogatorii care să recurgă la tortură. Mărturisirea era un element indispensabil al procesului și nimeni nu putea fi condamnat înainte de a își fi mărturisit fapta. Acuzatul nu avea avocat şi trebuia să îşi dovedească singur nevinovăţia. În cazurile grave, acuzatul era închis încă de la începutul procesului. Severitatea detenţiei și cea a interogatoriilor depindeau uneori de sumele de bani oferite gărzilor şi angajaţilor tribunalului.

Magistratul districtului este cel care împarte dreptatea, înconjurat de asistenţii săi, în sala de audienţe a centrului administrativ. Reprezentant al împăratului, el poartă ca şi acesta titlul de „tată şi mamă pentru popor“. I se aduc la cunoştinţă atît fapte penale, cît şi procese comerciale sau certuri între vecini. Arhivele Tribunalului înregistrează audiențele și deciziile luate.

Condamnările minore sînt duse la capăt direct de magistratul local. Celelalte sînt doar propuse de acesta şi constituie obiectul unei anchete aprofundate înainte de a fi executate. În afara rolului său de judecător de instrucţie şi, uneori, a celui de anchetator, sarcina magistratului nu este aceea de a cîntări răspunderile, de a „spune legile“, ci aceea de a fixa cu exactitate natura delictului, În funcţie de modelele ce îi sînt puse la îndemînă prin Cod, procedînd prin asimilare şi conformîndu-se unui barem care prevedea, după caz şi în chip foarte strict, mărirea sau reducerea pedepsei. Aceste caracteristici ale dreptului chinez sînt străvechi şi oferă indicaţii despre echivalența absolută existentă, atît în limbă, cît şi în concepte, între termenii şi noţiunile de delict și de pedeapsă. Limba chineză nu cunoaşte decît un singur termen pentru ambele noţiuni: zui. Scara pedepselor comportă, cum am mai arătat, serii de penalităţi, care îşi schimbă natura în funcţie de gravitate – lovituri de nuia, lovituri de bambus, muncă forţată, deportare și muncă forţată, sugrumare, decapitare. Deosebit de alte tipuri de legislative, Codul Tang are un caracter strict penal. (va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Tu, in questa tomba (Aida) (13)

Nu a mai rămas nimic, decît afară, pe stradă, în viață, noi toți care sîntem acolo știind cine este ea. Știm cine este și ce reprezintă. Căci dacă a existat vreodată un singur miracol adevărat, tocmai acesta este. Într-o epocă în care opera era un gen căzut în desuetudine, un lucru uitat, plin de somptuozitate, care se oferea doar între spirite rafinate, Callas a făcut să renască lumea mirifică a Operei. Numele ei singur este îndeajuns pentru ca omenii să se intereseze, să-și pună întrebări, să vrea să știe: Ce este Norma? Dar Traviata? Și Tosca? La 16 ani, mă așezam la coadă în fața casei de bilete de la Opera din Paris, de la ora 6 dimineața. Eram doar o mînă de nebuni – nici măcar nu eram fanatici: niște nebuni! – și dacă ajungeam atît de devreme pentru un bilet era pentru că voiam să prindem locurile din față, de sus, de la balconul al patrulea. Eram cîțiva, întotdeauna aceiași. Doamna aceea bătrînă, cu pliantul ei, tînărul entuziast – să fi fost eu? – care perora. Și apoi a sosit Callas... și a luat totul. A luat cu ea totul. Iată miracolul Callas. Și să spui că nu mai e nimic?

Balada (78)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (9)

Ştefan Genoiu era îngrijorat pentru soarta fiului său. Văzîndu-l şi bolnav de hepatită a intrat în panică. Era convins că Florinache făcuse prea mari eforturi la şcoală şi din această cauză îşi pusese în pericol sănătatea fizică şi mintală. Pur şi simplu nu se mai înţelegea cu el. Florinache îşi închipuia că le ştie pe toate şi nu mai asculta de ai săi. Ca părinte i-a cerut sfatul profesorului de Română, pedantului Alexe Necaşu, un om cult şi de talent, cu multă experienţă de viaţă.

- Domnule colonel, în cazuri de acestea, literatura e tămăduitoare. Vă sfătuiesc pe amîndoi să citiţi romanele lui George Călinescu: Bietul Ioanide şi Scrinul Negru Dar să le citiţi cu toată atenţia.

După ce au devorat pur şi simplu cărţile recomandate, tatăl şi fiu le-au comentat împreună.

- Florine, de ce crezi că Alexe Necşu ne-a pus să citim romanele lui Călinescu?

- Din mai multe motive! În primul rînd a vrut să ne demonstreze unde duce ruptura sufletească dintre tată şi copiii săi! Dacă Pica şi Tudorel ar fi ascultat de tatăl lor, arhitectul Ioanide, şi nu ar fi făcut politică legionară,

Ceea ce se petrece la 16 septembrie 1977, în Avenue Georges-Mendel, nu este decît ultima mișcare a unei simfonii lente, funebre și triumfale, în care Maria Callas le întîlnește dintr-odată, față-n față, și pe Violetta, și pe Mimi, și pe Tosca, și pe Norma, și pe Gioconda...

S-a sculat tîrziu în acea zi. Spune că se simte bine În ajun s-a plimbat puțin, a mîngîiat cățelul. A cîntat la pian și poate a văzut și un film. Un film ușor, care a distrat-o. ,,Sînt atît de multe lucruri teribile pe lume...”. În dimineața aceasta a luat micul dejun, poate că a uitat

Eram o sută, sau poate cinci sute; acum sîntem cu zecile sau sutele de mii. Căutăm discurile și fotografiile ei. Mai întîi ne-am mulțumit cu discurile din comerț. Cu acelea pe care le puteam găsi, căci nu le găseam pe toate. Atunci comandam Somnambula de la Londra, sau Cio-Cio-San din America. Mai apoi am căutat și altele, cele de ,,contrabandă”; primele discuri de contrabandă: clasicele. Traviata dirijată de Giulini sau Lucia sub bagheta lui Karajan, Nabucco, Machbeth și Vecerniile... și, pe urmă, acelea care la început nu au fost difuzate decît într-un număr redus, de către firme necunoscute: toate spectacolele de la Mexico City, cu Tosca, Trubadurul, Rigoletto... Dragă domnule Smith de la New York, care ați tras obloanele: nu vom mai primi scrisorile dvs. concepute în acel stil elaborat, care ne descopereau comorile pe care le dețineați! Și făceam schimb de adrese, discuri, benzi, fotografii. Callas singură, închisă în apartamentul ei din arondismenul al 16-lea? Dar noi toți sîntem acolo, în jurul ei...

ei nu ar fi murit împuşcaţi de autorităţi! Mie cele citite îmi vor fi de învăţătură şi mă voi sfătui cu tine în toate împrejurările de aici înainte! Apoi, citind romanul Scrinul Negru am înţeles că lumea şi orînduirea socială în care tu, tatăl meu, ai trăit 45 de ani, a fost nedreaptă, hidoasă şi caraghioasă. Personajele burgheze descrise în roman, care frecventează talciocul pentru a-şi vinde ultimele obiecte de valoare, sînt de tot rîsul. Ca om tînăr, atras de ideile comuniste şi de realizările materiale ale orînduirii socialiste, am mai înţeles că nu toţi activiştii de partid sînt oameni cinstiţi şi de toată lauda!

- Florinache, ţine seama de ce îţi spun şi eu. Lumea şi orînduirea socială în care eu am trăit 45 de ani nu a fost chiar aşa de păcătoasă cum o descrie Călinescu. Le mai şi inventează! Între două războaie mondiale România a dat lumii mari poeţi, scriitori, artişti, savanţi, profesori de matematici, medici, ingineri, oameni de finanţe, militari eroi, de care tu ai auzit şi de care vei mai auzi dacă vei studia la Politehnică. După ce am citit minciunile şi fanteziile debitate de George Călinescu, mă voi apuca să-mi scriu memoriile pentru a lăsa posterităţii un document adevărat despre tinereţea generaţiei mele!

* * *

Diploma de Maturitate În urma examenului depus în sesiunea iulie 1961 la şcoala medie Nr. 24 ,,Vasile

să ia medicamentele obișnuite, dar, în ultimul timp, asta i se întîmplă adesea. A stat mai mult timp în pat. Apoi, iată, așa, dintr-o dată, se simte rău. O stare proastă, cum a mai avut de atîtea ori în ultima vreme. Tensiunea e foarte scăzută. Ca de obicei, Bruna a venit să-i aducă medicamentul și apoi a plecat. Maria este acum în camera cu mobilierul venețian greoi, vrea să se scoale. Pune un picior jos și face cîțiva pași în direcția camerei de baie. Atunci, Bruna aude zgomot. Un corp care a căzut. Bruna aleargă speriată. Maria căzuse în camera ei, lîngă o măsuță, aproape de baie. ,,M-am simțit rău...”. Face o grimasă, Ferruccio sosește să o ajute pe Bruna ca să o ridice și să o așeze în pat. O durere ascuțită o săgetă, dintr-odată, în partea stîngă... E Violetta, bineînțeles, sînt ultimele secunde ale operei. Bruna e cuprinsă brusc de îngrijorare. La Fel și Ferruccio. Telefonează doctorului Mariei, care nu este de găsit, apoi altuia, care nu vrea să vină. Telefonează la Salvare: va veni un doctor. Bruna a pregătit o cafea neagră foarte tare. Trebuie stimulată circulația. Maria soarbe puțină cafea, se simte mai bine. Bruna se întoarce, și Ferruccio... Maria Callas s-a stins.

Două ore mai tîrziu, întinsă pe cuvertura brodată, Maria Callas nu a fost niciodată mai frumoasă și mai tînără...

1 decembrie 1977

Sfîrșit PIERRE-JEAN RÉMY

Alecsandri” din Bucureşti, se acordă absolventului Genoiu Şt. Florin, care a terminat cursurile în anul şcolar 1960 - 1961 prezenta Diplomă de Maturitate, secţia REAL, spre a se bucura de toate drepturile acordate de legile şi regulamentele în vigoare. Ultimii trei ani de studii au fost absolviţi cu mediile 9,26; 9,33; 9,67. Notele de la Examenul de Maturitate au fost: Limba şi Literatura română - 9, Istoria României - 10, Noţiuni de marxismleninism - 10, Matematică - 10, Fizică - 10, Chimie - 10, Bazele darwinismului - 10. Media generală - 9,85.

Cu aceste rezultate la învăţătură şi la Examenul de Maturitate, Forin Genoiu a fost declarat şef de promoţie, întrecînd-o pe concurenta lui, Nicoleta Popovici.

Serbarea de sfîrşit de liceu a avut loc la Restaurantul Ministerului de Interne din Str. Ştirbei-Vodă. Florin Genoiu şi-a surprins colegii şi profesorii cu o alocuţiune: ,,Generaţia mea s-a născut în anul de foc 1944. Părinţii noştri au luptat şi s-au chinuit pentru ca noi, copiii lor, să avem parte de vremuri mai bune şi, de ce nu, de fericire. Astăzi, dragi colegi, ne-am luat soarta în propriile mîini şi devenim responsabili pentru vieţile noastre. Fie ca noi să trăim în cinste şi dreptate, în pace şi bună înţelegere şi să ducem mai departe idealurile înaintaşilor!”. (va urma) FLORIN

Maria Callas, regina fără regat (44)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (76)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (19)

Domnul 5% e sacrificat (3)

Trio-ul – englezi, francezi, americani – nu se poate înfrunta la nesfîrşit şi se ajunge la convocarea, în iunie 1928, a unei conferinţe trilaterale, la Ostende (oraş-port din Belgia). Aici, soluţia o propune acelaşi obişnuit artizan al compromisurilor: Calust Sarkis Gulbenkian ia un creion roşu şi cu el, pe harta mare întinsă pe masă, împrejmuieşte fostul Imperiu Otoman. Apoi cere celorlalţi: ,,Să ne luăm angajamentul să nu solicităm nici o concesiune înăuntrul acestei linii roşii”.

Ca şi acordul Sykes-Picot, şi acesta, semnat ia Londra, o lună mai tîrziu, la 28 iulie – rămîne secret. Oricum, satisfacţia „Domnului-Şiling-aur” este mare: e în avangarda combinaţiilor politico-financiaropetroliere şi, ca urmare, veniturile îi cresc constant. Mai mult, soluţia de acum va rezista vreme îndelungată, pînă după al II-lea război mondial!

Amintirile unui ofițer criminalist (5)

Perdeaua de fum (5)

A doua zi, respectiv în dimineaţa de 19 octombrie, în jurul orei 6,00, Vasile fusese văzut de o vecină a Anetei în gara C.F.R. Constanţa. S-a făcut atunci legătura că el se urcase în acceleratul 824, cu plecarea din Constanţa la ora 6,34, în direcţia Medgidia, Feteşti etc. În privinţa omorului, suspiciunile îndreptate împotriva lui nu aveau un caracter definit, însă era un „personaj” interesant. O cunoscuse pe victimă cu ani în urmă, făcîndu-i vizite împreună cu soţia sa. Aneta, după ce se despărţise în fapt de Vasile, atunci cînd mai întîrzia seara în Constanţa şi pierdea ultima cursă spre Ovidiu, obişnuia să meargă la bătrînă şi să doarmă la ea peste noapte. Vasile bănuia că soţia sa se duce acolo cu bărbaţi şi, cu un an şi ceva în urmă, într-o seară, intrase peste bătrînă găsind-o pe Aneta singură.

...Aşadar, în prim-plan, „Belphegor“.

Sosi şi mult aşteptata clipă a întîlnirii cu el. Între timp, trimisesem după concubina sa, Mira M., pentru a putea folosi eventualele contradicţii care se puteau ivi între declaraţiile lor.

„Belphegor“ tremura ca varga.

– Te rog să ne prezinţi biletul de tren cu care ai călătorit pînă la Focşani!, i-am cerut eu.

– Nu-1 mai am, l-am aruncat, zise el foarte speriat. N-am ştiut că-mi trebuie...

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (7)

Voci rare, dar temerare (2)

Este interesant de semnalat, fie numai şi în treacăt, că unii dintre inchizitorii specializaţi în vînătoarea de vrăjitoare s-au trezit la un moment dat că sînt ei înşişi „mari maeştri în arta magiei negre”, organizînd „liturghii diavoleşti” şi ucigînd, cu mijloacele banale ale otrăvii sau pumnalului, persoane care le displăceau, în numele „stăpînului sub-pămîntean”.

În prima jumătate a Secolului XVII, reacţia împotriva terorii antifeminine a devenit mai puternică. În a sa Teologia Universalis, Adam Tanner, de exemplu, demonstrează cu o stringentă logică că aşa-zisele mărturisiri ale vrăjitoarelor nu pot fi luate în consideraţie: dacă ele sînt cu adevărat „slugi ale satanei”, nimic din ce spun nu corespunde adevărului, iar dacă afirmaţiile lor sînt demne de crezare, înseamnă că cele din gura cărora ieşeau nu se abătuseră de la dreapta credinţă.

Înfruntări și decepții (1)

„Războiul petrolului” cunoaşte şi păci, şi armistiţii, încheiate, toate, spre a fi cît mai grabnic încălcate. Dar are şi episoade cînd aparenţa ascunde lupte subterane, intense şi pătimaşe, în care protagoniştii sînt puţini, se numără pe degetele unei mîini, sumele vehiculate au multe zerouri, în vreme ce obiectul lor îl formează, de regulă, popoare şi teritorii situate, hăt, departe, iar cu acestea combatanţii n-au nimic de-a face, în afara setei lor nepotolite de înavuţire!

Nu este altul cazul unor state latino-americane unde, nu-i o surpriză, Gulbenkian e „deschizător de pîrtie”, iar Deterding „închizător”, ca să folosim termeni din schi. După obicei, şi spre a-şi ilustra patima misterului, cînd la orizont apare o nouă afacere, se mută, cu cartier general cu tot, la faţa locului. De fapt, dă impresia celor cu care tratează pentru că, întotdeauna, la Londra sau la Paris şi-a avut reşedinţa oficială. Acum a venit la rînd America Latină. Începutul, o ştim de la Deterding, îl reprezintă Mexicul, o ţară care, la acea oră, nu se bucură de pace, întrucît nu vor magnaţii petrolului. Conflicte interne sînt copios întreţinute sau declanşate din afară: se folosesc incidente neînsemnate ca pretexte ale unor intervenţii armate masive americane, precum cea din aprilie 1914, cînd trupele S.U.A. ocupă centrul

– Ce ai făcut în seara de 18 octombrie... pînă să vii acasă şi să pleci cu taxiul la gară?

– Trafic... Ce să fac! Trafic de carne vie, doar ştiţi cu ce mă ocup, răspunse el privind la procuror, care începuse să zîmbeascâ.

– Cunoşti ce înseamnă un mandat de arestare?, îl întrebă Păun.

– Cunosc, dom’ procuror, doar nu sînt venit cu pluta pe mare. Ca să vă convingeţi că sînt un băiat cinstit, vă pot da în primire toate amazoanele pe care le cunosc, toate codoaşele, plus alte chestii care v-ar putea interesa. Aur, valută, radiocasetofoane, ţigări, blugi... Deci „Belphegor“, am interpretat eu şi cu Ovidiu, era dispus să se dea singur în primire, să facă din nou puşcărie pentru proxenetism, numai să scape de belea. Curioasă şi foarte suspectă atitudinea lui, deoarece noi nu-i spusesem nimic de bătrîna Elena Cincotă, nu făcusem nici cea mai mică aluzie.

– Bine, zise Păun întinzîndu-i un pix şi cîteva coli de hîrtie. Scrie tot ce ştii, dar mai înainte povesteşte cu lux de amănunte, pe ore şi minute, fiecare mişcare pe care ai făcut-o în ziua de 18 octombrie începînd de cînd te-ai sculat. E clar?

– E clar, dom’ procuror!, se ridică „Belphegor“ în picioare. Dar să nu-mi faceţi vreo rotea şi să mă băgaţi în vreo chestie mai gravă...

– Ce chestie?

– Nu ştiu, da’ zic şi eu!

L-am lăsat singur.

– Ştie de crimă!, îmi zise Păun pe culoar.

Un alt jurist, Paul Layman, apelează la judecători, invitîndu-i să cîntărească cu mai multă prudenţă indiciile fragile şi adesea inexistente pe baza cărora erau condamnate presupusele vrăjitoare. La începutul Secolului XVII, - un fost inchizitor german, Friedrich Spee, întrebat de episcopul din Würzburg cum de încărunţise la vîrsta de numai 30 ani, a avut temeritatea să-i răspundă că aceasta se datora numeroaselor femei pe care le spovedise înainte de execuţie şi care erau nevinovate de crimele ce li se imputau. Spee nu s-a mărginit la acest act de curaj. Datorită eforturilor sale, Philip Schönborn, mare elector de Mainz, a abrogat normele judiciare discriminatorii faţă de femei. Mai mult decît atît, în lucrarea sa Cautio Criminalis (Precauţia faţă de criminal), Spee scoate în relief ridicolul şi lipsa de fundament a credinţei în vrăjitoare şi combate cu îndîrjire folosirea torturii ca mijloc curent de smulgere a recunoaşterilor.

În această privinţă, Spee insistă asupra faptului că procurorii, schingiuitorii şi călăii îşi justificau existenţa prin victimele care le treceau prin mîini şi aveau tot interesul să le sporească numărul la maximum, întrucît

regiunii petrolifere. Nici Anglia nu rămîne de o parte, unelteşte prin interpuşi aflaţi în Mexic, şi astfel, în Europa, se vorbeşte, la un moment dat, de primejdia unui „conflict pe faţă” între Anglia şi Statele Unite.

În 1918, „Royal Dutch-Shell” achiziţonează societatea „Mexican Eagle Co” plătind două miliarde franci francezi. Aceasta posedă concesii enorme, mult material, o flotă de petroliere şi, zice Anton Zischka, „un şef expert în confecţionarea de revoluţii mexicane ostile tentativelor diplomatice ale Statelor Unite, adică ale trustului Standard Oil”. Şi astfel, într-un răgaz scurt, se pare mai scurt decît cel în care J. D. Rockefeller a ajuns „King Oil”, Deterding dispune de terenuri în California şi Texas (S.U.A.), în Mexic, în Honduras, în Columbia, trecînd prin Venezuela şi Panama.

Omul care, de obicei, stabileşte şi conduce „regula jocului”, şi aici, în operaţiunea de şoc antiamerican, este Calust Sarkis Gulbenkian. Resentimentele mai vechi faţă de John D. sînt dublate de altele împotriva guvernului de la Washington pentru trădarea armenilor şi, firesc, el nu iartă: peste tot, unde e petrol, vrea să-i devanseze pe americani. Şi, cum se vede, reuşeşte. Nu e singur în lupta aceasta sui-generis. (va urma)

DUmITrU ConSTAnTIn

– Da. Îi este teamă.

– Să vedem ce scrie şi apoi verificăm. Hai, acum, să stăm de vorbă cu concubina lui. A adus-o Biţu. E în biroul de alături. Poate de la ea o să aflăm ceva cu care să-i facem... roteaua, îmi zîmbi prietenul meu, luîndumă după umăr.

Mira M., concubina lui „Belphegor“, o femeie de origine turcă, ne-a convins încă de la început că este sinceră. Era o femeie simplă şi foarte corectă. Ea nu cunoştea combinaţiile concubinului ei, însă stătea cu el fiindcă, în credinţa sa musulmană, „femeia trebuie să aibă bărbat“.

– Despre Vasile ce ştii? Ce fel de om este?, am întrebat-o.

– Un derbedeu! Un puşcăriaş şi un beţiv!, mi-a răspuns ea fără nici o reticenţă.

– A mai avut intimităţi cu sora ta? Îţi dai seama la ce mă refer...

– Naiba să-1 mai suporte, dar nu Aneta! Se dă numai la puştoaice. Adică nu! Cînd e beat, n-alege... S-a legat şi de o bătrînă din Ovidiu.

Păun numai că nu încremeni, iar eu am simţit dintr-o dată că nu pot să mai respir.

– Ştie... Ştie şi Aneta?, am întrebat-o mai mult în şoaptă fără să mă pot controla.

– Nu. Nu i-am spus, să nu-i mai amărăsc sufletul şi cu asta.

– Cine-i bătrîna?

– Nu ştiu cum îi zice, dar ştiu strada, ştiu unde stă. (va urma)

TrAIAn TAnDIn

în afara salariilor erau plătiţi şi cu bucata. Autorul demască barbaria cu care erau tratate acuzatele, cărora înainte de execuţie li se coseau buzele pentru ca nu cumva să revină asupra mărturisirilor făcute şi să nuşi dezvinovăţească aşa-zişii complici denunţaţi sub chinuri.

Spee stăruie îndelung asupra perversităţii aşanumitelor ordalii (încercări) ale apei şi focului, la care erau supuse inculpatele. Aruncată într-un rîu, acuzata nu-şi dovedea nevinovăţia decît dacă se îneca, deci atunci cînd era prea tîrziu; dimpotrivă, arsă cu fierul roşu, femeia era considerată nevinovată numai dacă aplicarea stigmatului nu lăsa nici o urmă. Încet, foarte încet, activitatea lui Agrippa, Wier, Tanner, Spee şi a urmaşilor lor a început să dea roade. Odată cu ultimele decenii ale Secolului XVII, vînătoarea de vrăjitoare şi-a pierdut din nefastul ei elan şi a ieşit treptat din domeniul istoriei, intrînd în cel al lingvisticii, pentru a desemna o persecuţie organizată şi sistematică, promovată din nou în Secolul XX de regimurile fasciste şi fascizante.

Sfîrșit

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Terapia sindromului post- Covid

Pentru o a avea o sănătate echilibrată este nevoie de o comunicare energetică la nivel de celulă - organ - sistem. Pentru ca informația să ajungă la fiecare celulă a corpului este obligatoriu ca energia să curgă nestingherit în corp, asemenea unui pîrîiaș de munte, curat și răcoritor. Potențialul fiecărei celule de a se curăța și autoregla este esențial în dobîndirea unei imunități stabile și unui metabolism echilibrat.

Cu cît înaintăm în vîrstă, cu atît este mai important ca energia să fie distribuită echilibrat în organism, deoarece în cazul persoanelor în vîrstă acesta face față cu greu infecțiilor.

Pandemia provocată de coronavirus ne arată cît de vulnerabili sîntem în fața unui pericol real pentru sănătate. Mulți specialiști din domeniul sănătății afirmă faptul că individul modern este ,,chimizat” și, prin urmare, nu poate face față cu brio infecțiilor.

Medicina energo-informațională, o medicină care se bazează pe informația oferită de corp, oferă terapii personalizate în conformitate cu statutul energetic al fiecărui pacient, adresate atît copiilor, cît și adulților indiferent de vîrstă. Vorbim despre terapii fără durere, fără medicamente, care tratează omul în integritatea lui.

Institutul care ne coordonează activitatea din Germania vine în ajutorul oamenilor afectați de pandemie cu soluții și metode de tratament personalizate. Astfel, s-a constatat faptul că foarte multe persoane care s-au infectat cu virusul Covid-19 au rămas cu simptome precum:

- amorțeli ale membrelor, oboseală constantă, respectiv lipsa de vitalitate fizică și psihică;

- reducerea simțitoare a capacității de oxigenare a plămînilor, tuse seacă sau productivă, respirație greoaie, dureri la nivelul sternului;

- dureri de încheieturi, mușchi și migrene;

- probleme de concentrare și gîndire;

- lipsa sau reducerea mirosului și gustului, transpirații, dureri pe canalul auditiv;

- dereglări masive ale sistemului gastric, colon iritabil;

- afecțiuni cardiovasculare: dureri în zona inimii, tahicardie, aritmii.

Cu alte cuvinte, sindromul post-Covid se manifestă printr-o imunitate debusolată, care nu mai are potențialul energetic necesar corpului pentru a merge mai departe. Mai mult, Institutul de medicină alternativă din Germania ne pune la dispoziție programe destinate persoanelor care au făcut vaccinului anti - Covid - 19. Aceste terapii, denumite ,,terapii de eliminare a efectelor nocive după vaccin” sînt recomandate în primele 2-3 zile după vaccin.

Persoanele care au fost infectate cu Covid-19 sau care au făcut vaccinul anti - Covid pot apela cu multă încredere la terapiile oferite de medicina energo - informațională, care se focusează pe reglarea personalizată a imunității fiecăruia și pe readucerea metabolismului general al corpului în balanța din care este ieșit. Să nu uităm nici de Terapia 4W, care se axează în mod deosebit pe imunitatea înnăscută, care poate avea anumite minusuri încă de la naștere, sau poate acumula pe parcursul vieții ,,fisuri” ce pot fi corectate. Este imunitatea care trebuie să sară în apărarea corpului atunci cînd acesta este ,,atacat” de factori patogeni din exterior (paraziți, viruși, bacterii). În schimb, imunitatea dobîndită se construiește pînă în jurul vîrstei de 8-11 ani și intră în acțiune numai după ce imunitatea înnăscută nu face față.

Aceste terapii moderne oferite de medicina energoinformațională au la bază fizica cuantică. Funcționalitatea unui organ și a țesutului său poate fi astăzi reglată, iar fenomenul de autodistrugere poate fi întrerupt.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

OFERIM

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PREss bOOK COnsulTIng sRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: sC MAnPREs DIsTRIbuTIOn sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.