România Mare, nr. 1578

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

În Limba Română sînt două cuvinte fermecate, ca o pereche de cai înhămați la o sanie: a înrîuri și a îndigui. Arta înrîurește, morala îndiguiește.

CornELIU VADIm TUDor

EDITORIAL

Semnal politic puternic: un nou partid, șansa așteptată de România

Motto: „Singurele drumuri despre care ştiu sigur că nu duc nicăieri, sînt cele abandonate“.

oCTAVIAn PALEr

Știrea sună așa: ,,Poate apărea un nou partid pe zona de stînga, așa cum a apărut pe zona dreaptă“. Așa-zisul partid de dreapta ar fi AUR, Alianța pentru Unirea Românilor, iar cel de stînga ar fi atît o formulă de echilibrare a eșichierului politic, cît și o necesitate resimțită și anunțată de oameni politici și analiști. Precizez că autorul ,,știrii“ citate este însuși Adrian Năstase, creatorul și primul președinte al PSD. Fac aici o precizare esențială - Adrian Năstase a realizat PSD-ul modern prin unirea a două componente: cea nouă, axată pe conexiunea internațională, cu precădere cu Uniunea Europeană, și cea tradițională, bazată pe unirea cu vechiul PSDR, partidul cu peste 120 de ani vechime.

(continuare în pag. a 8-a)

DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Lumea unipolară –comunismul global al umanității

Democrația implică pluripartidism. Mai multe partide, de diverse orientări, se luptă, teoretic, pentru binele țării pe care doresc să o guverneze sau pe care chiar o guvernează. În comunism, această practică nu există, un singur partid fiind la conducere, o singură doctrină, un singur conducător extrem de greu de dat jos.

Diversitatea forțelor politice dintr-un stat se numește democrație. La nivel regional și global, se numește multipolaritate, care presupune existența mai multor centre de putere care își doresc, prin diverse mijloace, să își întărească puterea și să ofere propriilor cetățeni securitate și prosperitate. O lume multiploară este echivalentul democrației. La nivel global, echivalentul comunismului se

Politicienii româniclanul spinărilor plecate

La nivel european sîntem poate cel mai obedient popor față de marile puteri, fie că vorbim de Germania, Franța, Olanda sau chiar Suedia. Sîntem slugi, iar cei care ne reprezintă nu fac nimic altceva decît să plece spinarea. Toți cei care au încercat să impună o politică oarecum verticală, care să țină cont și de interesele poporului român, au fost eliminați din peisaj. Fie politic, fie fizic. Nu există nici un politician care să aibă forța necesară de a da un exemplu de demnitate. Asistăm la un teatru ieftin al unor personaje vocale, dar lipsite de forță. Pentru că, în fond, totul se reduce la puterea de a face cu adevărat ceva. A te tăvăli prin țărînă, a aprinde lumînări la tate bisericile și a te zbate să ieși în evidență sînt acțiuni pe care le poate face oricine. Poți fii senator sau doar un român de rînd, dar dacă ieși în evidență, dacă ieși din rînd numai de dragul spectacolului, devii vedetă.

Mentalitatea de slugă a luat naștere imediat după 1990. Capitalismul nu s-a instalat pe deplin în România niciodată, așa cum nici liberalismul autentic nu a reușit să treacă granița. Aici, bandiții au pus stăpînire inițial pe țară, și, încet, încet, prin trădarea unora, au fost măturați, unul cîte unul, și în locul lor au venit companiile străine. Nu este nimic extraordinar în asta, nu este nimic normal în realitatea în care trăim.

(continuare în pag. a 17-a)

LIDIA VADIm TUDor

numește unipolaritate, hegemonia unui singur stat. Atunci cînd nu există nici un oponent al celui mai puternic, ce pot face țările aflate în această închisoare pentru a se elibera pe cale pașnică? Rolul ONU a fost aducerea marilor puteri la aceeași masă pentru a discuta și a-și împărți lumea. Teoretic, ONU reprezintă singura putere mondială, sub umbrela căreia se dezvoltă multipolaritatea statelor care o compun. Ei bine, în realitate nu mai este așa. Acum sîntem foarte aproape de a-i oferi lumii un comunism global, dar cu o altă denumire ceva mai ușor digerabilă – globalism sau progresism agresiv. Nu se numește comunism, dar comunism este. Existența unui singur partid e comunism. Cînd la nivel global există un singur decident, tot comunism se numește, chiar dacă acel decident sînt SUA, o fostă mare cetate a democrației ajunsă acum la nivelul unui neocomunism greu de definit și dificil de oprit din dezvoltare.

(continuare în pag. a 16-a)

Romnia pitoreasc

Ieirea din iarn

Începe astrul iernii măreţ să se topească treptat îl simţi cum arde pe-al primăverii rug şi-n urma lui rămîne o ţară românească mai pură şi mai plină de semne de belşug. Această iarnă aspră a fost un dar al firii urcînd pe cai de jertfă dintr-un trecut ocult prin gura ei, pesemne, pelasgii şi ilirii ne-au spus ce ierni domniră la Dunăre, demult. Azi, suflă băltăreţul ca soarele prin lupă surpînd împărăţia zăpezii pe pămînt un singur colţ al ierbii e de ajuns să rupă cu răsuflarea-i caldă armuri de neînfrînt. În staule jilave nasc alte generaţii de vietăţi şi ierburi cu trup îmbălsămat şi-n nopţi de ovidenii simţi cum tînjesc Carpaţii de aurul şi vlaga care le-au fost furat.

Împung orbeşte puii prin bulbii de răchită în cruciada hranei pornesc în zori de zi sub craniul ca de fosfor al soarelui se-agită un univers ce fierbe în seve porfyrii. E-atît de bine, Doamne, din beciurile gheţii pîraie de-alabastru şi muguri se desfac privighetori de geniu primesc botezul vieţii vestind o primăvară cum n-a mai fost de-un veac.

Prelingeţi focuri roşii şi verzi din giuvaere şi bateţi toaca veche în cuib de mînăstiri la temelia ţării noi cărămizi de miere încep să scînteieze ca galbenii-n chimir. Primiţi deci primăvara cu pîine şi cu sare cu vin de prospeţimea granatei s-o cinstiţi din Dunăre la Tisa, din Olt şi pîn’ la Mare să fim cu toţi, de-a pururi, sub sceptrul ei uniţi. Fii azi binevenită pe plaiuri carpatine tu, vietate sacră şi plină de noroc îngăduie-ne iarăşi a ne-nchina la tine tu, ce purifici lumea fără s-o treci prin foc. Cu duhul tău de-un verde fluorescent să bucuri pămîntul ţării mele cel scuturat de jug –revarsă chipul slavei pe fiinţe şi pe lucruri şi-nalţă România în pace şi belşug.

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F Cum a fugit nevasta Iui Feldman cu un hăndrălău american F A reapărut pușcăriaşul Lucian Mătăchescu F Adio, generale Nițu! F Mortul care rîde F Fantoma lui Marghiloman sau a lui Brucan? F Oltenii cu cobilița

PARTEA A II-A

F Mai mulţi scriitori au reclamat la noi apucăturile unor transfugi de a-şi tipări în România maculatura. E cazul cuplului comic-fantezist Monica LovinescuVirgil Ierunca, două rablagituri de oameni care şi-au strîns toate zdrenţele de pe la „Europa Liberă“, mai rău ca nişte cerşetori, şi le-au publicat pe hîrtia şi pe banii românilor la Editura Humanitas, furată de Liiceanu şi de nişte mafioţi francezi. La fel, Paul Efimovici Goma a publicat 9 cărți (?!) în România post-decembristă. Una mai proastă ca alta, fiindcă gugumanul n-a avut în viaţa lui nici un strop de talent. De pildă, într-un așa-zis roman, intitulat „Sabina“, el povesteşte cum, pe cînd avea 15 ani, a asistat la violarea propriei sale mame de către nişte securişti, scenă insuportabilă, care provoacă voma cititorilor. Dar, iată ce ne-a declarat o vînzătoare de la Librăria Editurii Militare, de lîngă C.C.A.: „Neinspirată idee a avut Gabriel Liiceanu, de a pune o banderolă de hîrtie pe unele cărți, de diferiţi autori, pe care scrie ROMANE INTERZISE. Dacă nu era prostia asta, noi am fi vîndut cărţile. Aşa însă, nu le-a mai cumpărat nimeni, fiindcă lumea e sătulă pînă peste cap de impostorii ăştia şi nu poate uita că marile romane au apărut pe timpul comuniştilor, cînd se făceau cozi de mii de persoane. Mă gîndesc la «Cronica de familie» de Petru Dumitriu, la «Bietul Ioanide» şi «Scrinul Negru» de George Călinescu, la «Moromeții», «Cedrul» şi «Cel mai iubit dintre pămînteni» de Marin Preda, la «Groapa», «Princepele» şi «Săptămîna Nebunilor» de Eugen Barbu, la «Îngerul a strigat» de Fănuş Neagu, la «Arta Conversaţiei» de Ileana Vulpescu, la «Niște ţărani» de Dinu Săraru ş.a.m.d.“. F Felicitări Televiziunii Române pentru documentarul istoric difuzat duminică dimineaţa și închinat bisericilor ortodoxe din Transilvania (realizatoare Maria Preduţ). F A apărut nr. 173 al revistei „Politica“, săptămînal al Partidului România Mare. Reproducem cîteva titluri din sumarul bogat şi spectaculos al acestui număr: „Tratatele cu Ungaria şi Ucraina“ (Corneliu Vadim Tudor); „Dacă spaniolii au semnat Pactul de la Montcloa, de ce n-ar fi semnat şi românii Pactul de la Snagov?“; „Pădurile României iau calea... Ungariei!“, „Uciderea Pruncilor“; „Reforma răsuceşte logica şi sărăceşte populaţia ţării“ (prof. dr. Ion Chirculescu); „Cimpanzeul Gugui, de la «Barikada», va fi împăiat de Mişcarea Ecologistă“ (Al.I. Mănescu); „Cine fură de la Armată – ne-au vizitat la sediul central al partidului nişte femei necăjite“; „Ticăloasele lichele“ (Gheorghe Constantin-Anin); „Justiţia mînă-n mînă cu corupţia“; „Consiliul Europei, amestec de fetişism, legendă şi realitate“ (Sever Meşca); „Crime, tîlhării, violuri” (pagină realizată cu sprijinul I.G.P.); „Joe Lando, atrăgătorul Sully din filmul «Dr. Quinn», este noul personaj romantic al televiziunii americane“ (traducere de Beatrice Olteanu); „La răscrucea solstiţiului de vară a mai murit un geniu al românilor: Emil Cioran“; „Secretele P.N.T.C.D., un partid legionaro-bolşevic“ (prof. Ion Nania): „Pretenţiile aberante ale ungurilor enervează lumea civilizată“; Programul Televiziunii Naţionale pe săptămîna 26 iunie – 2 iulie; Ultima oră; Umor; Cuvinte încrucişate; Sport (Dan Ioan Mirescu); „Republica de la Ploieşti – sau cum era să ofere cadou Moş Crăciunescu Cupa României la Fotbal“ (C.V.T.). Din păcate, indus în eroare de Televiziune, autorul cronicii meciului a crezut că tuşierul mincinos, care s-a făcut că plouă la uriaşul ofsaid din care au

egalat rapidiştii, se numeşte Nicolae Grigorescu – în realitate, numele lui e Zoltan Erdely, un mai vechi client al ziariştilor cinstiţi, infractor dovedit. Reproducem din pamfletul consacrat lui Moş Crăciunescu de 1a „Samsung“, firmă care sponsorizează... Rapidul: „Era limpede că 4 jucători aflaţi în spatele apărării adverse nu pot anula o flagrantă poziţie de ofsaid, indiferent cine ar fi «şters» balonul în acea înghesuială (...). Îmi pare rău de Rapid. Dar asta e o lecţie dură a vieţii, din care va trebui să înveţe ceva. Felicitări ploieștenilor, au luptat exemplar, ca nişte bravi urmaşi ai acelora care, pe la 1870, au proclamatără Republica, împotriva lui Carol I“. F Noi nu vrem să ne exterminăm adversarii, ci numai să-i ajutăm să apuce pe calea cea bună - aşa că vom lăuda fără rezerve articolul de sport publicat de Cristian Tudor Popescu pe pagina I a ziarului „Adevărul“, intitulat „Echipa Puterii marchează un autogol electoral“. F Se aude că roDIPET-ul are un contract ilegal de asociere cu ziarul Guvernului, „Vocea României“. Ce înseamnă asta? Asta înseamnă că jumătate din pierderile înregistrate de respectiva publicație sînt acoperite de roDIPET. De unde? De la celelalte publicaţii, inclusiv de la „România Mare“. Ce facem, domnilor Adrian Turicu şi Şerban Rădulescu? F Şi cînd te gîndești că Poliția nu-și îndeplineşte datoria elementară de a păzi sediile partidelor parlamentare! Vineri, 23 iunie, la sediul central al P.R.M., iar n-a călcat un picior de poliţist, deşi era nevoie, pentru că vinerea se ţine tradiționala Conferință de Presă. Din păcate, întîlnirea conducerii P.R.M. cu presa era să fie stricată din nou de un zăpăcit pe nume Rizoaica Dumitru, care pretinde că e inginer pe la Uzinele Faur şi care nu înţelege că n-are nimeni timp de elucubraţiile lui. În tensiunea creată (speculată imediat de un maimuţoi de la „Adevărul“) a fost chemată Poliția, să-l evacueze pe turbulentul care perturbă conferinţa unui partid parlamentar, și creează, sistematic, provocări. Dar, ia Poliţia de unde nu-i! Au fost căutați atunci generalii Dănescu, Pitulescu şi Nițu, dar nici ei n-au putut fi găsiți, ei erau în week-end, deh, mai uşor se vorbeşte cu primul-ministru sau cu preşedintele țării decît cu ei. Avînd în vedere că situaţii de genul acesta s-au tot repetat (colonelul Vasile Popa de la Capitală ştie de reclamațiile conducerii P.R.M.) şi temîndu-ne noi ca, în curînd, să nu se producă scene şi mai grave, îl rugăm pe tînărul ministru de Interne să se implice şi să ne spună: are dreptul un partid parlamentar să-şi desfăşoare în linişte şi siguranţă Conferinţele de Presă?; cît de mare crede generalul-locotenent Niculae Nițu că a ajuns, de cînd i-a mai crescut o stea pe umăr (şi cu ajutorul nostru), de nu mai catadicseşte să răspundă la nici un telefon?; oare trebuie să fim căldărari ca să ne bage în seamă? F Citim cu sufletul cernit un titlu din ziarul unguresc de limba română: „«România literară» în pericol“, de Nicolae Prelipceanu. Aflăm că nici Ion Rațiu, nici György Sörös nu mai pompează bani în leşinata publicaţie unde Nicolae Manolescu are senzaţia că e director, dar, de fapt, hățurile le trag nişte puşlamale pe nume Gabriel Dimiseanu, Alex. Ştefănescu, Rodica Zafiu, Mircea Mihăeş, Cristian Teodorescu. Concluzia prelipcenească e de rîsul lumii: „Poate că editurile, ale căror cărți sînt recenzate sistematic în paginile revistei, ar putea contribui cu sume proporţionale (?!) cu beneficiile fiecăreia, pentru a împiedica un dezastru ce s-ar răsfrînge aproape direct şi asupra lor“. Mai pe româneşte, asta e cerşetorie în toată regula! Adică, daţi-ne de pomană, ca să vă prezentăm cărțile! Iată ce ne spune un fost redactor al revistei cu pricina: „Am întîlnit oameni, atît în Capitală, cît şi în provincie, care plîng de

ciudă şi de neputinţă că fosta lor gazetă de suflet a ajuns în halul ăsta de ticăloasă, de antiromânească. Ei încă o mai cumpără, simt nevoia unei reviste de cultură, tot trag nădejdea să se schimbe ceva şi să se abandoneze politica asta cîinoasă, dar slabă speranţă“. F O așa-zisă şi auto-intitulată Şcoală Superioară de Jurnalistică a realizat recent un sondaj de opinie privind cititorii bucureşteni ai presei. Să mori de rîs, nu alta! Iată primele 12 locuri ale preferinţei cetăţenilor din Capitală: 1) „România liberă“; 2) „Evenimentul zilei“; 3) „Jurnalul Național”; 4) „Ziua“; 5) „Adevărul“; 6) „Cotidianul“; 7) „Libertatea“; 8) „Curierul Naţional“; 9) „Cronica Română“; 10) „Tineretul liber“; 11) „Academia Caţavencu“; 12) „România Mare“. E clar că avem de-a face cu un fals, dar nu orice fel de fals, ci unul făcut de oameni proşti. În realitate, în asemenea cazuri, nu trebuie nici un fel de sondaj de opinie, cel mai bun indicator este TIRAJUL. Dacă avem în vedere TIRAJUL real, de 70.000 de exemplare (fără nici un retur!) al revistei noastre, şi adevărul că fiecare exemplar e citit de 7-8 oameni, publicaţia noastră fiind devorată şi de simpatizanţi, şi de adversari, în egală măsură - atunci este limpede că „România Mare“ se află pe primul loc. Să mai pomenim oare de miile de colecţii ale revistei noastre, legate cu panglică Tricoloră, atît în ţară, cît şi peste hotare, în vreme ce nimeni nu poate dovedi că vreun cetăţean are colecţia fiţuicilor „Evenimentul zilei“ sau „Ziua“? Ce minte sănătoasă poate crede că publicaţii cu tiraje variind între 4.000 şi 20.000 de exemplare („Ziua“, „Cotidianul“, „Libertatea“, „Tineretul liber“) se pot situa înaintea unei reviste cu 70.000 de exemplare, care a creat un partid şi un fenomen de masă? Tot aşa, a fost tras de păr Violatorul de Găini, pentru a fi scos „ziaristul cu cea mai mare influenţă în viaţa publică“. Asta visează Ardei Umplut, dar nu păcăleşte pe nimeni. Toate previziunile lui (paralizarea ţării de greve, căderea Guvernului, ridicarea imunităţii unor parlamentari patrioți, tot felul de coaliţii etc.) nu s-au îndeplinit, ba chiar s-au întors şi s-au spart în dovleacul lui. Pînă una-alta, nu ridicolul pitic cu gura la ceafă i-a schimbat pe procurorul general Robu, pe ministrul Apărării, Spiroiu, pe generalul-infractor Florică, pe prefectul de Argeş, pe prefectul de Caraş-Severin, ba chiar şi pe Petre Roman, pe fondul mineriadei din septembrie 1991 - ci Corneliu Vadim Tudor. Ce influenţă are caricatura de Cristoiu? Asupra murăturilor? Asupra şoferilor de taxi care plescăie de plăcere cînd citesc despre chinezii gata tranşaţi, în frigărui, prin geamantane? El n-are influență, nenorocitul, nici în propria lui redacţie, de unde au fugit, mîncînd pămîntul, peste 50 de oameni în 4 ani. Să mai consemnăm numai că dubioasa Şcoală de Jurnalistică a perceput suma de 500.000 de lei de la fiecare ziar care a vrut să publice minciuna cu pricina. F Dar, Monstrul din Găgeşti a făcut ce a făcut şi iar şi-a plimbat moaca aia scofîlcită, de ocnaş bolnav de SIDA, pe la televizor. Toată lumea s-a uitat sîmbătă seara la el ca la o arătare din filmele de groază: cu ochii duşi în fundul capului, cu limba dusă în fundul lui Victor Ionescu, cu zgîrciuri de praştie la gît, ca nişte curele de transmisie zbîrcite, în locul celor 3 guşi topite cu sodă caustică, cu un rictus de hoţ prins la furat, arborînd nişte pulpe de scroafă în blugi, care n-au putut fi afectate de regimul de slăbire, ceea ce crea o disproporţie hidoasă între ele şi trupul pipernicit (jumătate Cristoiu Nou, jumătate Cristoiu Vechi!)huliganul presei române a stîrnit mila tuturor. Parcă era Fărămiţă Lambru dezgropat după 10 ani. Am aflat că, prin fața Magazinului Gepa Electro Center, unde sînt în vitrină nişte televizoare, pietonii treceau, se opreau, îşi lipeau nasul de geam, apoi se întorceau cu fața spre biserica de peste drum, îşi scuipau în sîn, îşi făceau 3 cruci şi rosteau înfriguraţi: „Doamne apără şi miluieşte, a fătat vaca lui Popa Tatu, ia uite ce vițel bătrîn, mai şi vorbeşte, pocitania, ăsta e sfîrşitul lumii!“. (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 iunie 1995)

114

Povestea vie ţ ii eruditului Mircea Eliade (1)

Avea 15 cărţi publicate cînd a fost dat afară de la catedra de Logică şi Metafizică a Universității Bucureşti pe motiv de pornografie în literatură. Mircea Eliade a plecat în străinătate ca diplomat, iar în 1945, cînd a fost exclus din diplomaţia română, numărul cărţilor publicate ajunsese la 25. Cît a fost trei decenii profesor de Istoria Religiilor la Chicago și-a scris întreaga operă în română, franceză şi engleză. Filosoful culturii și istoricul religiilor era mîndru că-i român și a făcut cunoscută România în străinătate.

Copilăria ºi adolescenţa unui pierde-vară

Din admirație pentru Ion Heliade Rădulescu, locotenentul Gheorghe Ieremia, tatăl viitorului erudit, își schimbă numele în Eliade (Monitorul Oficial nr. 78 din 1899), familia se mută de la Rîmnicu Sărat la Cernavodă, iar în 1914 se stabilește în București, pe strada Mîntuleasa. Mircea, copilul neastîmpărat al familiei Eliade, care s-a născut în 13 martie 1907, la București, juca oina pe maidanul primăriei sau ,,Hoții și vardiștii”, se agăța de tramvaiul cu cai, închiria săniuța de la prietenii de joacă plătind cu nasturi, bile și soldați de plumb. Citea o carte pe zi, în pod, pivniță, sau în fundul grădinii. Pasionatul de zoologie aduna reptilele și insectele de prin pădurea Băneasa sau parcul Herăstrău, de unde se întorcea acasă la miezul nopții: „(…) obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care adusesem șopîrle, broaște, tritoni. Petreceam ceasuri întregi urmărind viața domoală, mohorîtă a gîndacilor de tot felul, a brotăceilor, a șopîrlelor”, scrie Mircea Eliade în „Memorii”.

Corigentul primului an de liceu, pe care toți îl considerau un pierde-vară, îşi publică cercetările de naturalist amator în publicațiile „Ziarul științelor și al călătoriilor”, „Orizont”, „Știu tot”. La 15 ani nota într-un caiet cu însemnări despre cît îşi propunea să citească într-o zi, cîte pagini să traducă, cîte cuvinte noi din limbile străine să învețe și să nu uite de animalele și insectele lui, încheind: „Așa să m-ajute voința! Semnat: Mircea”. Adolescentul cu miopie galopantă doarme patru-cinci ore pe noapte, face experiențe chimice în laboratorul improvizat din podul casei. Hașdeu și Iorga devin idolii adolescenței sale. Student fiind, se lansează în publicistică. Pamfil Șeicaru scria în „Cuvîntul”, în 1926: „O serioasă cultură (…) o inteligență critică și o vioiciune de stil se întrunesc în articolele studentului Mircea Eliade. Însemnările critice asupra prozatorului Ionel Teodoreanu vădesc o sigură înțelegere literară, o precisă clasificare, care se orînduiesc într-o frază robustă, bine ritmată, luminoasă. Mircea Eliade va fi mai mult decît un nume în critica literară – o tinerească realitate”.

Teza lui de licență „Contribuții la filosofia Renașterii” a fost tipărită de Institutul de Istorie și Teorie Literară, cu prefața semnată de Zoe Dumitrescu Bușulenga, în care declara: „Inserat deja în rîndurile gînditorilor și creatorilor români de primă mărime, Mircea Eliade a făcut, asemenea lor, experiența aproapelui și a departelui, exercițiul analizelor finale românești, răspunzînd nevoilor unei geografii spirituale”.

India, dragostea pentru Maitrey, yoga ºi primele romane

Era licean cînd a conferențiat despre vechea Indie documentîndu-se doar din cartea lui Schuré, rămîne fascinat de țara Vedelor și Upanișadelor, învață sanscrita și descoperă yoga. Citește toată bibliografia. Ca bursier la Societatea Națiunilor, la Geneva, în 1927, își completează informațiile despre filosofia indiană,

citește „Istoria filosofiei indiene” de Surendranath Dasgupta și despre opera culturală a maharajahului Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, căruia îi solicită o bursă pentru doi ani la Calcutta, ca să studieze cu profesorul Dasgupta. Acesta îl admite doctorand, maharajahul îi oferă bursa. Cu vaporul, apoi cu trenul, în 1929 ajunge la Calcutta, se instalează într-o pensiune, unde meditează sau învaţă sanscrita toată ziua. Tot în acel an, maharajahul moare, bursa din țară întîrzie, Eliade se îmbolnăvește și stă în spital. Dasgupta îl găzduieşte în casa lui, unde scriitorul îi predă franceza fiicei profesorului, Maitrey, iar ea-l învaţă bengaleza. Programul îi este la fel de riguros. Ia ore de scrimă, criquet, lupte greco-romane, jiu-jitz-ul japonez, pleacă în India de Nord, ca să cunoască yoghinii. Redactează primul roman: „Lumina ce se stinge”. În 1930, Dasgupta află de relația romancierului cu fiica sa Maitreyi, îi cere să părăsească locuința. Nu are de ales, șase luni trăiește la Rishikesh, în Himalaya, într-un așram situat lîngă o pădure deasă plină cu maimuțe, păuni, șerpi, pisici sălbatice, șacali. Instalat într-o colibă pe lîngă mînăstire, poartă robă portocalie, cunoaște posturile yoga numite ,,asane”, devine practicant. Asceza îi priește. Meditează în Lotus, învaţă „Salutul Soarelui”, face baie în Gange, mănîncă orez, legume fierte, lapte și uneori turte de orez cu miere. Ars de soare cu o barbă roșcată, revine la Calcutta, învață tibetana, studiază folclorul indian, unde nu stă prea mult timp, căci lipsa banilor îl determină să se întoarcă în România. Ajuns acasă, visînd să creeze un institut de orientalistică, își pregătește teza de doctorat şi publică tulburătorul roman de dragoste autobiografic „Maitreyi”, care a fost apoi tradus în 10 limbi, comparat cu marile capodopere ale literaturii universale, pentru care primește Premiul „Tekirghiol-Eforie”.

Primul curs ºi amintirile altora despre Mircea Eliade

În urma doctoratului de succes despre yoga, ţine cursuri la catedra de logică și metafizică de la Universitatea din București. Despre primul curs în amfiteatrul „Titu Maiorescu” scria în memoriile sale: „Rîndurile din față erau ticsite cu doamne și domnișoare elegante, al căror parfum răzbătea, cu neașteptată violență, pînă la mine la catedră. Publicul feminin alcătuia, de altfel, majoritatea. Probabil că erau și multe studente de la Litere, dar nu cred că urmăreau și alte cursuri, în afară, poate, de cele ale lui Nae Ionescu. Aveam destulă experiență, așa că am reușit să vorbesc aproape un ceas, fără să consult notele pe care le aveam în buzunar, și, deşi, am prezentat cu destulă rigoare concepția răului și a salvării în India, am fost ascultat ca un oracol și răsplătit cu aplauze de întrunire politică”. Mircea Eliade a fost profesor cinci ani la Facultatea de Litere și Filosofie din București, iar succesele cursului său erau răsunătoare. „Cursurile lui la Universitate erau fascinante. Avea o putere unică de comunicare cu publicul, un fluid care se desprindea din întreaga lui ființă. Dădea parcă din el bucăți din propria-i viață pe care noi, auditorii, le absorbeam. Îmi amintesc că odată vorbea despre religia primitivilor. Informațiile nu ni le comunica numai prin intermediul vocii, dar și din vîrful degetelor care vibrau întregind trăirea pe care voia să ne-o comunice”, își amintea Edgar Papu.

Acuzat de pornografie, percheziţiile, lagărul, revista ,,Zalmoxis”

„Portarii mă intimidează… văd cu groază că se apropie termenul de chirie și eu n-am manuscris. Aici am ajuns după 12 volume publicate și după atîtea succese”, scria asistentul universitar şi romancierul celebru, în ale sale memorii. Ros de invidie, redactorul

„Neamului românesc” publică fragmente din romanele „Domnișoara Christina” și „Întoarcerea din rai”, acuzîndu-l pe Mircea Eliade de pornografie. Prin adresa Ministerului Educației Naționale către universitate se cere să se facă cercetare asupra lucrărilor publicate și să fie sancționat de lege. Ideea de a-l elimina pe Eliade din universitate sub pretextul pornografiei în literatură declanșează proteste în rîndul studenților. Emil Cioran şi Constantin Noica îl apără în articolele din publicațiile vremii. Degeaba!

La vremea cînd fusese înlăturat din învățămînt, Eliade avea 15 cărţi publicate, îmbogățise fondul Bibliotecii Universității din Bucureşti şi-l mai frămînta ideea înființării unui institut de studii orientale. Obsedat să iasă din timp cu ajutorul miturilor, simbolurilor și riturilor, scrisul rămîne arderea mistuitoare despre care spunea: „Să simți cum fiecare rînd scris îți smulge din viața ta, îți stoarce întreaga substanță a vieții tale. Numai așa merită să scrii”.

Pregătește revista „Zalmoxis” despre care pomenea într-o scrisoare adresată lui Cezar Petrescu: „Cinci descinderi, percheziții, descindere la proprietar, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soția și copilul nostru nu au somn. De cinci zile de cînd au venit să mă ridice – fără mandate, firește – eu sînt fugărit ca un vînat de lux, din casă în casă, din gară în gară, din oraș în oraș. Am de lucru, ca să-mi pot plăti chiria și coșnița și nu pot lucra. M-am angajat să editez în limba franceză o revistă de studii religioase, „Zalmoxis“, și am primit studii de la savanți străini. Nu pot tipări revista pentru că nu găsesc fonduri. Și, mai ales, pentru că sînt urmărit ca un cîine”.

În 1938 este arestat, dus la poliție, doarme pe jos, i se fac percheziții la domiciliu, i se cere să semneze o declarație că se solidarizează cu mișcarea legionară. Indignat, refuză să semneze. Nu fusese în nici un partid politic. Este transportat în lagărul de la Miercurea Ciuc. Soția sa, Nina, adresează regelui o scrisoare prin care explică importanța apariției revistei „Zalmoxis”, unde colaborau cinci savanți, că soțul său și-a dedicat viața științei și literaturii. Preocupările lui Mircea Eliade nu aveau nimic comun cu politica, dar viața sa continua să fie zbuciumată, plină de datorii și necazuri după ieșirea din lagăr. Primește și subvenție pentru editarea revistei „Zalmoxis”. O contribuție la apariția revistei a avut-o și Constantin Noica, care-l felicită: „Ce impresionantă e revista, așa cu recenzii, note, clișee! Ai adus Occidentul în România și încă în ce Românie”.

Mîndria de a fi român, Parisul ºi yoga creaţiei sale (1)

În 1940 cînd Mircea Eliade părăsește România, ca atașat cultural la Londra, al doilea număr al publicației era în tipografie. Odată cu apariția revistei îi crește prestigiul internațional, primește scrisori de felicitare de la savanții italieni, germani și americani. Este numit secretar de presă pe lîngă legația română din Lisabona, unde cinci ani au fost destul de rodnici pentru diplomatul, eseistul, memorialistul, folcloristul, romancierul, filosoful culturii și istoricul religiilor. În 1943 se confesa părinților printr-o scrisoare trimisă din Portugalia: „Nu lucrez ca să mă aprecieze cei din țară, fac cunoscută România în străinătate. Presa portugheză scrie zilnic despre România și despre mine”.

În 1945 ajunge la Paris cu fiica soției sale, căci între timp rămase văduv. Se întîlnește cu Cioran, o vizitează pe Elena Văcărescu, Îl cunoaște pe George Enescu, reia legăturile cu Eugen Ionescu. După Nicolae Iorga a fost singurul român invitat să țină cursuri la Sorbona. Trăiește modest, ca un student, în două odăi mobilate, cu Giza, fiica Ninei, în Cartierul Latin despre care va scrie părinților săi: „Sînt fericit că mă aflu într-un oraș cu biblioteci și profesori celebri, unde talentul, inteligența și cultura sînt apreciate“.

(va urma)

Z IARULMETROPOLIS .RO

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Limba română este patria dorurilor noastre toate

Timpul este cel ce își va spune cuvîntul pentru tot ceea ce am făcut noi, românii, pînă acum, trăind, prin poezie și artă, frumusețea limbii noastre strămoșești. Limba română este aidoma unui cîmp împînzit cu gingașe flori, de a căror bogăție s-au bucurat, de-a lungul timpului, generații întregi de români, iar spritul românesc va continua să existe cîtă vreme soarele va străluci peste brazdele de pămînt ale României, din care răsar coconi de pîine albă și maci de culoarea jarului aprins. Limba română înseamnă lanurile nesfîrșite, cu holde ce unduiesc în valuri la adierea vîntului... Ea e cîntecul cucului din livezile pline de miresme aducătoare de rod și de lumină, întru veșnicia poeziei curcubeului. E cîntecul lebedelor plutind pe luciul apelor, tălăzuind, în valuri albastre, eșarfe de doruri aprinse de iubire. Este preaplinul ce umple ulcelele de pămînt stelar, spre aducere aminte... de cei ce am fost odată, aici... De istoria noastră... De tradițiile și obiceiurile strămoșești. De bravii noștri eroi care au sfîrșit în tranșee, pentru libertatea Patriei noastre. De ciobanii cu fluiere la brîu și cu mustățile lungi, ca spicele de grîu... Aceasta e limba mea: păduri și munți, brîie de rîuri scînteind la cotituri de maluri... Limba română este iubire de glie, respectul pentru strămoșii mei, pe care Dumnezeu i-a hărăzit cu dar divin și i-a așezat aici, întru existența generațiilor de azi, de mîine, de peste veacuri și milenii... Ea e patria mea, frumoasă ca o zînă din poveste. E nemurirea cerului, cu bolta plină de stele, cu soarele strălucind

peste grădini și podgorii de struguri ca niște purceluși rotofei ce se scaldă în lumina aurie a zorilor... E cîntecul privighetorii care se înalță către zorii zilei, din frunzișul copacilor de sub fereastra casei... Așa e limba română de cînd o știu și am auzit-o cîntată din fluier, de baciul de la stîna noastră, seara. Mi se părea atunci că, din fluierul său ieșeau îngeri cu fețele albe de pace și liniște, inundînd împărăția aceea de singurătate, în care se auzeau doar lătratul cîinilor, cînd în preajmă simțeau vreo sălbăticiune, și behăitul mioarelor, adulmecînd cu botul fagurii proaspeți de iarbă și boabele de rouă argintie agățate de plăpîndele ei fire... Limba română e zborul albinelor, întru dragostea lor de codrii cei veșnici, de lanurile de floarea-soarelui... Aceasta este limba română, pe care o putem defini ca fiind, prin cuvintele sale, un izvor de miere albă și mîțișori de plop, curgînd alene, spre dăinuirea ei, pe această gură de rai, numită România, țara cu oameni frumoși, aidoma pădurilor de brazi! Patria lui Ștefan cel Mare, a lui Alexandru Ioan Cuza, a lui Tudor Vladimirescu și a atîtor mari voievozi care s-au jertfit pentru Tricolorul limbii noastre... Prin ea, românul își hrănește sufletul. Toate acestea puse cap la cap și împletite într-o ghirlandă de flori de cîmp alcătuiesc preaplinul graiului nostru, care va dăinui în veci. Așa s-au născut ,,Miorița”, ,,Balada Meșterului Manole” și alte asemenea bijuterii pe care avem datoria morală de a le pune în valoare și a le perpetua, fiindcă ele fac parte din tezaurul nostru de creații literare, comori de artă care au contribuit la construirea limbii române.

Cu alte cuvinte, limba română este patria dorurilor noastre toate.

ION MACHIDON,

Președintele Cenacluui ,,Amurg sentimental”

Conacul lui Costache Negri, locul unde au luat naºtere ideile programatice ale miºcării revoluţionare paºoptiste

În comuna Costache Negri (fostă Mînjina) din județul Galați, situată la o distanţă de aproximativ 40 km de Municipiul Galați, se află Casa memorială „Costache Negri”, amenajată în fostul conac al familiei Negri, un loc de maximă importanță pentru generația pașoptistă.

Memoria locurilor marcate de semnificații istorice merită a fi perpetuată de-a lungul timpului, iar în istoria modernă a românilor, Costache Negri şi-a cîştigat un loc aparte şi prin rolul acordat moşiei sale de la Mînjina de revoluţionarii paşoptişti. Aici se întîlneau prietenii lui Negri, frecvent din anul 1845, pentru a dezbate viitoarele idei programatice ale mişcării revoluţionare amintite. Mai elocvente decît consideraţiile istoricilor, în contextul acesta, sînt amintirile unuia dintre obişnuiţii conacului de la Mînjina din epocă, poetul Vasile Alecsandri: „Două puncte foarte depărtate existau pe faţa pămîntului, în cari Românii generaţiei nouă începură a se întîlni: unul în Franţa, în cuartierul studenţilor din Paris, şi celălalt în Moldova, la moşia lui Costache Negri”.

Monument istoric din 1943

Ca om şi ca susţinător al interesului naţional, Costache Negri (1812-1876) a fost simpatizat, respectat şi apreciat deopotrivă de apropiaţi şi de colaboratori, de contemporani, dar şi de generaţiile următoare, locul său în Panteonul personalităţilor româneşti fiind clar

definit. Generațiile următoare, conştiente de semnificaţiile istorico-afective ale fostei moşii a familiei Negri (vîndută în perioada premergătoare Unirii) din judeţul Galaţi, au considerat necesară recunoaşterea ca atare a acestora şi acordarea rolului cuvenit în istoria locală şi naţională. În anul 1908, vechiul sat Mînjina a fost astfel decretat comună şi a primit numele lui Costache Negri, iar în anul 1943 (prin Decretul nr. 2336/ 23 august 1943, semnat de Mareşalul Ion Antonescu) „Casa şi parcul Marelui Vornic Costache Negri din comuna Costache Negri (fostă Mînjina), judeţul Covurlui, se clasează monument istoric”, urmînd a fi sediul unui muzeu. Muzeul s-a inaugurat însă mult mai tîrziu, în anul 1968, cu prilejul împlinirii a 120 de ani de la Revoluţia din 1848, și a fost de-a lungul anilor reorganizat tematic în concordanță cu evoluția principiilor muzeotehnicii.

Stilul de viaţă al elitei româneşti din a doua jumătate a Secolului XIX, reflectat în conacul lui Negri

Cadrul expoziţional actual al Casei memoriale „Costache Negri” sugerează secvențe din viaţa cotidiană patriarhală trăită de oameni – artizani și martori ai unor momente importante din istoria naţională. Ospitalitatea spaţiului este conferită de obiectele de artă decorativă, fotografii și corespondenţă de familie, lucrări de artă care au aparţinut lui Costache Negri, fiicei sale, familiilor surorilor lui și altor rude, precum şi unor prieteni mai mult sau mai puţin cunoscuţi publicului larg.

Saloanele destinate primirii vizitelor, audiţiilor muzicale, meselor servite în cadrul întîlnirilor obişnuite ori sărbătoreşti, urmate de îndelungi conversaţii pe teme variate, sînt relevante pentru ilustrarea tradiţionalelor întîlniri de la Mînjina, la care erau prezenți: Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza ș.a. Invitaţi şi gazde se puteau retrage și în diverse alte camere ale conacului, în funcţie de momentul zilei, pentru: rezolvarea unor probleme

D-lui Geo Ciolcan, care spune că-s mama epigramei și mă-ntreabă cine-i tatăl La epigramă zici că-s mamă Și-ntrebi de tată, dar mă miră

Că tu știai: de bună seamă

E Duhul Sfînt ce mă inspiră. Îi spun și cum m-am născut eu în august 1939

Eu m-am născut în zi senină, Spre toamnă,-n zodia Maramei Din curcubeul de lumină Și dintr-o lacrimă a mamei.

Vă spun eu cine-i femeia

EA naște oameni pe pămînt Și tot ea-i plînge-atunci cînd pier; La greu, se scoală din mormînt S-aducă soarele pe cer.

Ana lui Manole

Să-nalțe zid la mînăstire, Manole o zidi-n picioare; Jertfită-i Ana din iubire Și astăzi e nemuritoare.

gospodărești; conversație preponderent masculină pe teme economico-sociale sau politice; studiu; joc de cărţi ori şah; scrierea corespondenței; lecturi şi muzică; şuete feminine despre viaţa mondenă a saloanelor citadine, modă, gastronomie; pregătirea pentru serate, baluri de sezon, serbări tradiţionale; siestă.

Petrecerea timpului în cadrul familial, amical sau oficial la un conac precum Mînjina denotă stilul de viaţă al elitei româneşti din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, racordat într-o manieră specifică modei ambientale europene, dovadă certă a faptului că spaţiul românesc ţinea pasul Europei şi din acest punct de vedere. Această realitate s-a perpetuat și la începutul Secolului al XX-lea, cînd, probabil, urmașii familiei Negri au păstrat, ca amfitrioni, tradiția ospitalității celor care au impus conacul de la Mînjina în conștiința posterității.

An de an, pe data de 21 mai, cultura gălățeană păstrează și perpetuează tradiția memorabilelor întîlniri de la Mînjina Secolului al XIX-lea, prin organizarea, la Casa memorială „Costache Negri”, a sărbătorii intitulate „Întîlnirile de la Mînjina”.

Pentru a conserva, pe măsura importanței lui, acest loc istoric, în care s-a pus la cale Unirea Principatelor, recent, Primăria comunei, Consiliul Județean și Muzeul de Istorie au luat măsura lăudabilă de a solicita fonduri de la Ministerul Culturii pentru a pregăti un proiect amplu de restaurare și reabilitare a Casei Memoriale ,,Costache Negri”, finanțarea urmînd a fi asigurată din bani europeni.

Surse: HISTORIA.RO; DESCOPERA.RO

Polemici « Controverse

Epigramistul şi epoca sa

În 1979, începuse moda țipetelor în muzica ușoară, modă care azi s-a amplificat pînă la urlete:

Unui interpret de muzică uşoară

Pesemne-l doare rău ceva

Sau suferă de boli acute…

Dar pentru ce-o răcni așa

Cînd marile dureri sînt mute? (Giuseppe Navarra)

După cum se știe, temele sînt diverse și de un număr incalculabil, vizînd aspecte care țin de viața omului, de tot ce-l înconjoară, de tot ce gîndește. Și, deși transmite, uneori, impresii ca și poetul, epigramistul nu degenerează, ca acesta, în impresii ale impresiilor care-l înalță pe cititor în transcendent. E adevărat, uneori își înalță gîndul în sfera sublimului, dar aceasta servește ideii, o luminează.

De Paşte, cu gîndul la Basarabia şi Bucovina de Nord

În Săptămîna Mare, cea pascală, Simțim pe frunte stropii de aghiasmă, Se-ntinde Țara ca o Catedrală

Cu două lacrimi pe catapeteasmă.

Se știe că epigramistul creează forme literare scurte, versificate, dar nu tot ce e versificat e poezie sau epigramă. După cum am afirmat, el poate fi considerat și un nemulțumit al timpului său, învăluindu-și nemulțumirea în revoltă sau tristețe, în așa-numitul rîsu’-plînsu‘ din care se naște umorul, ironia, satira. Uneori selectează aspecte ieșite din comun din dorința de „atracțiozitate”, din dorința de a-l surprinde și a-l uimi pe cititor. Prin forma lor scurtă, prin măiestria artistică, prin logica și expresia firească, nesofisticată a expunerii, prin ideea care curge fără întreruperi, de la început pînă la punctul terminus – poanta ingenioasă –, multe epigrame, după cum am văzut, devin memorabile. Iată un exemplu, pe care-l scriu din memorie:

Ce e imperiul

Un uriaș mereu la pîndă

Ce se gîndește cînd e-nfrînt

Să-și lingă rana sîngerîndă

C-o nouă limbă de pămînt (Vasile Til Blidaru)

Epigramistul cutreieră limba română cu condeiul său ascuțit. El apelează la toate variantele existente în vocabular și înțelese de contemporanii săi (nu ne referim la forme greșite sau, pur și simplu la greșeli gramaticale!); el apelează la toate sistemele și subsistemele limbii: la limbajul standard, familiar, arhaic, argotic (că de jargon nu se mai poate vorbi), dialectal etc. Astfel, în catrene se pot întîlni, pentru potrivirea ideii sau a ritmului, rimei, măsurii versului, forme precum: eu văz, eu pui, eu auz, să deie, să auză, alcol, alcolic (chiar alcolist!), mișto, șuț, a șuti, sticleți, poșircă, la răcoare, la zdup, pîrnaie, uiagă, glajă, clondir, copîrșeu, coleașă, haios, botine, lovele etc Epigramistul, creator înzestrat cu un har deosebit, realizează și calambururi cu semnificații „la obiect”:

Mesajul lui Laszlo Tökes

Iubirea din mesaj transpare

Și-i rezumată într-un gînd:

„Români, aveți puțin răbdare

KOSOVO coacem în curînd!” (Gh. Constantinescu)

Aceste vremuri, această perioadă tulbure care a degradat și mentalul colectiv, provoacă și mutații în abordarea genurilor literare, a temelor, chiar mutații de gust ale receptorului de artă, în general, de literatură, în special. Dar umorul, deci și epigrama, își păstrează rolul lui. Totuși, într-un stat în care – cum scrie un ziarist de marcă, sub pseudonimul TANO, „nu mai poate asigura securitatea și bunăstarea cetățenilor săi, atunci cînd el, statul, e o marionetă în mîna altor marionete ce-i manevrează, după bunul plac, pe cei care vor să pună mîna pe putere”, nici epigramistul nu mai e tentat să stîrnească rîsul și buna dispoziție. De aceea, în ultimul timp, își exprimă revolta, criticînd aspectele societății bulversate și bulversante, realizează, mai curînd, satire, chiar pamflete, decît catrene umoristice; întîlnim, de asemenea, la tot pasul, catrene mai mult constatative în care poanta, sortită să confere, prin surpriză, energie, lumină spirituală, cu greu își face loc pentru că toată

lumea trăiește aceleași drame relevate în catrene. În felul acesta, se accentuează caracterul aforistic al acestei bijuterii literare:

Uneori, într-o grădină, Dintre pomi, pe vreme rea, Cad acei cu rădăcină

Și rămîn cei cu proptea. (Șt. Tropcea)

E epoca în care, parcă sînt scoși și morții din morminte și epigramistul are capacitatea de a sugera un „haz trist”:

Ecoul unei voci

Deși deasupra-mi cresc lăstarii

Și-azi sînt schelet, mă doare-n cot: Îi duc de nas pe toți groparii

Și mă prezint din nou la vot.

Lăsăm celor care vin după noi o idee pe care o punctăm doar: cum s-a accentuat nota constatativă a epigramei, au apărut așa-ziși confrați care numai în imaginația lor sînt epigramiști, dar vor să-și cîștige popularitate cu orice preț prin titlul de autor. Uneori, sînt chiar încurajați, lăudați de cei care-și întrețin ei înșiși mediocritatea. Iată un posibil îndemn:

Cum tomu-ntîrzia pe drum, Soția-l îndemna mereu:

Mai toți nărozii-au scos volum, Tu ce aștepți, iubitul meu?

Noi sperăm, totuși, că și în această epocă în care se încurajează, se acceptă dezrădăcinarea, în care creațiile umoristice oglindesc, mai curînd, plînsu’ decît rîsu’, epigramistul, prin talentu-i specific și cu condei bine răsucit în mînă și în gînd, să impună, și în viitor, valoarea acestei specii literare devenite simbol al spiritualității românești. La Bruyère spunea „Gloria sau meritul unor oameni constă în a scrie bine; al altora în a nu scrie deloc”. Și să nu uităm că, după cum spunea N. Iorga, creațiile aparțin țintei spre care privesc, nu numai condițiilor, trebuințelor pe care le implică atingerea acestei ținte. Și epigramistul este un om al timpului său, dar și al neamului său. Creația lui, în dialog cu cititorul, poartă amprenta vremii sale, dar oglindește, în egală măsură, metehne care țin de natura umană din toate timpurile, tendințe, atitudini, concepția despre lume și viață, raportul dintre etic și estetic, slăbiciuni ale vîrstei etc. Aceasta este zona în care s-a refugiat, în zilele noastre, umorul epigramatic. Iată un neajuns,

La vîrsta a patra

Cînd ieși afară, dup-un șpriț, Mai uiți să te închei la șliț; Uitarea intră-n obicei Și uiți apoi să te deschei.

Trăirile pe care i le insuflă politicul, lupta după „ciolan” (funcții), înstrăinarea de țară și de tot ce e românesc, corupția generalizată, degradarea intelectuală și a stării de spirit, orientarea expresă privind deteriorarea calităților sufletești și de comportament ale românului nu pot fi învăluite în umor, ci în tristețe și revoltă. Și, cînd își îndreaptă săgeata epigramei, în acțiune se implică întreaga sa personalitate, el critică, dezaprobă, sancționează, dar nu fără un „zvîc” al ideii. E un joc straniu al spiritului și sufletului epigramistului între judecata de valoare și concluzia poantei, dar, pe dialogul în care-l implică pe cititor, apasă conținutul, aspectul relevat, ideea de dreptate pe care autorul o promovează și amărăciunea sa, uneori atenuată de vioiciunea expresiei. Pentru că românul rîde și atunci cînd plînge:

Strada

Voi muri, precum se știe, Dar, ca fericit al sorții, Mulțumescu-ți primărie, Că am groapă-n fața porții. (M. Popescu) Merită subliniat un aspect important privind statutul existențial al epigramistului: el este cel care dă viață epigramei, dar și epigrama dă viață epigramistului. Dacă rolul ei e să-i „țîșnească” ideea, epigramistul este cel care-i oferă „zvîcnet” și, în felul acesta, se reconstruiește pe sine. Astfel, epigrama se constituie în simbol al vieții, ea degajă energii în gîndire, îl plimbă pe epigramist prin arii ample – sociale, culturale, lingvistice etc. Ea menține imperiul lucidității care prelungește viața, așa cum susținea

eminentul epigramist Nicolae Ghițescu (1919-2002), cel care spunea: Greu e dragi contemporani Să-mplinești optzeci de ani, După-aceea nu e greu, Că te uită Dumnezeu!

Activitatea neîntreruptă a creierului, atenția mereu de veghe, conexiunile pe care le presupune scrierea acestui „flecușteț” al literaturii îi ajută pe epigramiști să depășească vîrsta de 80, chiar 90 de ani. Să ne gîndim nu numai la Al. Clenciu (1913-2000), la Nicolae Nicolae (1927-2014), Nicolae-Paul Mihail–NICOMAH (19232013), Nelu Quintus (1919-2014), care ne-au fost contemporani, ci și la cei prezenți, precum Nicușor Constantinescu (n. 1928), George Petrone (n. 1936), dr. Gr. Lupescu (n. 1931) ș.a. Nu-i putem uita pe epigramiștii centenari, care au devenit simboluri ale Ploieștiului: Vasile Moșneanu (1911-2011) și Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017) care spunea: Nu regret c-am fost un an În Guvernul Stolojan, Dar voiam să fiu ministru De la Tisa pîn’ la Nistru.

Iar „Nea Vasile”, învățătorul, nu se putea desprinde de învățăminte, pe care le turna în catrene aforistice: Oricît ai crede că-s comori –Tezaurul, „ciolanu’-atomul” –Eu cred că-n lumea de splendori, Comoara cea mai scumpă-i OMUL.

Chiar și scriitorii care au abordat epigrama au atins vîrste venerabile: Al. Macedonski (86 de ani), Victor Eftimiu (83 de ani), „albanezul” aromân născut la Boboștița (azi, în Albania), Iancu Constantinescu (95 de ani), Ionel Gologan (94 de ani), A.C. Cuza (90 de ani), Radu D. Rosetti (90 de ani), dar și juristul Gh. Păun-Ulmu (1915-2013), cel care, la aproape 98 de ani, înnobila cu scrierile sale Cetatea de Scaun Curtea de Argeș, adresîndu-se confraților:

Urmaşilor lui Păstorel

Voi în zadar mai aspirați

Ca în Parnas să vă-nălțați Căci genialul Păstorel

A tras și scara după el!

Epigramistul, cel cu energie spirituală, istețime, umor și lumină în cuvînt, conferă cititorilor ființă din ființa sa, îi îndeamnă la gîndire, intră în dialog cu spiritele receptive înviorînd atmosfera, apelînd la înțelepciunea lor. El este un om inteligent care se adresează celor care gustă ingeniozitatea acestui „copil buclucaș” al literaturii. Să nu uităm ce scria nemuritorul Romulus Vulpescu (1933-2012) despre cei care nu numai că nu gustă umorul, fiind „constipați” spiritual, dar nu-i încadrează în breasla scriitorilor pe scriitorii valoroși pentru „păcatul” că sînt și epigramiști: Cu umorul nu se-mpacă Mulți pigmei săraci cu duhul Și cu vorba lor posacă, Otrăvesc în jur văzduhul.

Opera epigramatică e condensată, nu extinsă pînă la diluare, ca alte scrieri literare. Un volum de epigrame se supune distihului lui La Rigodière, publicat în lucrarea din 1634:

Cet oeuvre n’est pas long, on le lit en une heure:

La plus courte folie est toujours la meilleure.

[Această operă nu e lungă, o citești într-o oră/ Cea mai scurtă „nebunie” (idee extravagantă) este cea mai plăcută].

Epigramistul este un scriitor. Este un om al timpului său, al neamului său. El întruchipează, în cel mai înalt grad, structura psihică a românului, istețimea și atitudinea lui etică și estetică, este cel care cuprinde, în patru versuri, acel rîsu’-plînsu’ care ne-a însoțit de-a lungul vremii, ajutîndu-ne să rămînem în picioare. Întruchipează ereditatea morală, sufletul și spiritualitatea fibrei românești. Prin concizia creației sale, răstoarnă tipicitatea comodă, sfera liricului versificat devine mai densă și, în plus, demonstrează că în literatura de azi există spații în care valorile scrierilor umoristice nebăgate în seamă de Uniunea Scriitorilor din România se pot integra, împrospătînd fondul literar.

Dr. ELIS RÂPEANU

P.S. Catrenele la care nu e specificat autorul aparțin autoarei acestui eseu.

Meandrele istoriei postbelice în România

Polemici « Controverse De la DOMN la TOVARĂȘ (1)

1944. Războiul a luat sfîrșit. ,,Lumea era dată peste cap”.

De la DOMN la TOVARĂȘ a fost doar un pas. Noua denumire a înlocuit, la propriu și la figurat, noua ordine de stat. Domnii erau la pușcărie, doamnele, în fabrici și uzine. În epoca stalinistă, o lungă perioadă ,,fierbinte”, doar tovarășii de la Răsărit au hotărît în România ce trebuie făcut. Consilierii sovietici aveau rolul principal: ,,Tăiau și spînzurau”.

Începînd din 1948 pînă în 1952, România a fost condusă de echipa Ana Pauker, Iosif Chișinevski, Teohari Georgescu, Lothar Răduceanu, Walter Roman, Al. Moghioroș, Ervin Voiculescu, Silviu Bruckner-Brucan, Al. Graur, Mihail Roller și o mulțime de alți conaționali de-ai lor de la presa antebelică. În Securitatea stalinistă, cei ce conduceau instituția erau consilierii sovietici. Ei au lăsat o pată pe obrazul Securității române, care multă vreme după aceea a fost asimilată cu practicile staliniste, deși nu au avut nimic în comun.

În învățămîntul primar și mediu (liceal) s-au introdus manuale unice, traduse din limba rusă sau alcătuite sub controlul consilierilor sovietici. Din noile manuale lipseau personalități marcante precum Octavian Goga, Titu Maiorescu, Ion Barbu, Vasile Voiculescu. Pe baza concepției luptei de clasă, Mihai Eminescu era prezent cu poezia Împărat și proletar, iar George Coșbuc cu Noi vrem pămînt. Istoria românilor era modelată după interesul marelui vecin de la Răsărit, care trebuia prezentat ca eliberator, iar poporul român, beneficiarul politicii Rusiei și apoi a Uniunii Sovietice.

85 DE ANI DE LA NAȘTERE A LUI M ARIN S ORESCU

„Ne scapă mereu cîte ceva din viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu”

Era anul 1936 și era satul Bulzești, din Oltenia. Aici se năștea, în ultima zi de iarnă, pe 29 februarie, Marin Sorescu. Iar poezia care surprinde simplu acel moment miraculos al venirii pe pămînt rămîne una dintre capodoperele literaturii române: „Am zărit lumină pe pămînt/ Și m-am născut și eu/ Să văd ce mai faceți/ Sănătoși? Voinici? Cum o mai duceți cu fericirea?/ Mulțumesc, nu-mi răspundeți./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări/ Dar îmi place aici./ E cald, e frumos,/ Si atîta lumină încît/ Crește iarba. (…)”

Și, ca un semn că s-a născut în ultima zi de iarnă, a adorat toată viața primăvara: „Iarna nu-i anotimpul meu. Închis în casă, eu nu pot să scriu nimic. Aştept primăvara să mă dezgheţ”, îi mărturisea fratelui său, George, la un moment dat. Și tot ca un semn, a și murit într-o zi de iarnă, singur, pe un pat de spital, la doar 60 de ani… Dar pînă atunci, pînă în anul 1996, cînd urma să vină sfîrșitul, Marin Sorescu avea de trăit intens o viață. Iar copilăria, surprinsă în volumele „La Lilieci”, n-avea să fie dintre cele mai ușoare, căci, la doar 37 de ani, Nicolița Sorescu, mama lui, rămînea văduvă și urma să-și crească singură cei șase copii. Există o singură imagine cu tatăl său, pe care îl descrie astfel: „De felul lui se zice că era foarte blînd, visător, seara se suia pe o plastă de fîn și se uita la stele. Scria și poezii. Pe una a publicat-o, încrustînd-o cu briceagul pe o plută tînără pe Dobreț, singura lui tipăritură în timpul vieții, care a tot crescut cu copacul și a avut mare influență asupra mea”.

Varza cu carne

din cimitirul din Bulzești

„La Lilieci” este, de fapt, numele cimitirului din Bulzești, un loc care avea să-i marcheze viața, opera, existența, impregnîndu-l cu ceea ce s-ar putea chema „spirit românesc”. E locul în care, în ziua de pomenire a morților, se mănîncă cea mai bună varză cu carne și se bea țuică din căni. E locul în care oamenii stau de vorbă cu Dumnezeu și-I spun păsurile, e locul unde cerul se unește cu pămîntul. Bulzeștiul lui Marin Sorescu, așa cum se conturează el din superbul „La Lilieci”… În Bulzești viața și moartea se întîlnesc în fiecare zi, în Bulzești se întîmplă minuni, și nebunii își

au locul lor. Bulzeștiul e scena vie a lui Marin Sorescu, scena din care se hrănește spiritul lui și creează unele dintre cele mai frumoase imagini din literatura română.

„Poezia este o artă care doare. Doare atît cît doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă aşa de tare ca poezia”, avea să spună mai tîrziu Marin Sorescu. „De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvîntul – mai mult decît o statuie, o pînză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stîlcit, rănit, sfîrtecat…. Versul e în chin, o sodomă de ispăşire şi purificare. Şi un mijloc de supravieţuire, o supapă…. Cine nu ştie să folosească laserul vagului, nu e poet. Operaţie pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia”. O spunea cel care-i încercase din plin usturimea.

„Singur printre poeți”

La 28 de ani, în 1964, Marin Sorescu debutează cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. Au urmat „Tinerețea lui Don Quijote”, „Unde fugim deacasă?”… și, desigur, „La Lilieci”. Dar, între timp, în 1968, a început „Setea muntelui de sare”, cînd, în revista „Luceafărul” a fost publicată piesa „Iona”, urmată la scurt timp de „Paracliserul” și „Matca”. Și totul în plin comunism… Cînd spiritul lui moștenit din satul din Oltenia căuta lumina… și nu se temea să aducă în primplan mitul celebru, ba mai mult, sugerînd că închisorile sînt succesive și că ieșirea e imposibilă. O să „răzbim noi cumva la lumină”.

Întrebat într-un interviu „Care a fost faptul sau întîmplarea extraordinară pe care ați trăit-o pînă acum?”, el a răspuns simplu: „Faptul de a te fi născut este o întîmplare extraordinară. Eu nu-mi revin din această întîmplare nici acum”… Între timp, viața i-a dat cîțiva bobîrnaci. În 1991, a fost forțat să plece de la conducerea revistei „Ramuri”, pe care o condusese din anul 1978, printr-o scrisoare care a stîrnit și stîrnește încă controverse, la fel ca anumite aspecte din existența scriitorului – căci,

Manualul intitulat Istoria R.P.R., elaborat sub redacția lui Mihai Roller, avea aproape 700 de pagini, dar nu conținea nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918. Școala românească a fost transformată într-o instituție de educație în spiritul ideologiei comuniste, copiii și tinerii fiind lipsiți de posibilitatea cunoașterii multora dintre valorile autentice ale poporului român. Ei aveau acces doar la publicațiile oficiale, celelalte erau interzise pe baza unor decizii ale conducerii superioare de partid. O componentă esențială a procesului de sovietizare și de impunere a ideologiei comuniste a fost anihilarea marilor personalități ale culturii naționale.

S-a considerat că nu era suficientă interzicerea operei lor, ci trebuia ca și persoanele să fie compromise. Încă din decembrie 1944, publicistul I. Ludo a semnat un vehement articol împotriva lui Nicolae Iorga, pe care-l acuza că a urmărit „exterminarea” evreilor, că a fost un ideolog al extremei drepte din România, precum și „un înverșunat și neînduplecat adversar al Uniunii Sovietice”. Deși a fost ucis de legionari, N. Iorga nu a fost „reabilitat” de regimul democrat – popular, tocmai pentru că, prin opera sa, se ilustra ca una dintre cele mai valoroase personalități ale poporului român. În noul context istoric, nu numai că nu se cultiva valorile naționale, dar ele erau minimalizate și contestate. (va urma)

LILIAnA TETELEA

la fel ca mulți alții, și el a trăit într-o epocă tulbure care și-a pus amprenta asupra lui… Înainte să moară, pe 8 decembrie 1996, Marin Sorescu a apucat să fie un timp și ministru al Culturii, într-o perioadă la fel de tulbure. Cauza decesului, care a avut loc la Secţia de terapie intensivă a Spitalului Elias, a fost astfel consemnată: „hemoragie digestivă, masivă, provocată de ruperea varicelor esofagiene“. Avea doar 60 de ani și publicase 23 de volume. Și cîți dintre noi n-am fost tentați să strigăm ca el: „«Mamă, mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată! Prima viață nu prea mi-a ieșit”. Acest superb paragraf i-ar putea rezuma întreaga operă: „Eu cred că există o clipă în viața lumii cînd toți oamenii se gîndesc la mama lor. Chiar și morții. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, pînă se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce liniște trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, dacă ar striga cineva «Ajutor!», eu cred că ar fi auzit pe întreg pămîntul. Dacă aș avea o sticlă goală, aș scrie un bilet și l-aș lansa pe mare. «Mamă», aș scrie, «mi s-a întîmplat o mare nenorocire. Mai naște-mă o dată!» Prima viață nu prea mi-a ieșit. Cui nu i se întîmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Și dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintratîta. Și naște-mă mereu! Ne scapă mereu cîte ceva în viață. De aceea trebuie să ne naștem mereu”.

Sursa: Ziarul METROPOLIS

vreme

Mă uit la fiecare carte nouă

Ca Avram la Isac, Pe cînd se pregatea

Să-l înjunghie.

Te voi sacrifica și eu

Pe aceste cîteva vreascuri

Ale cunoașterii, Și din litere va curge sînge.

Și mă voi învălui în fumul lui Să nu mă mai vadă duhurile.

Și așa voi fi bun

Materiei Încă o vreme.

File de istorie

Bolşevismul şi sovietizarea (4)

Lupta pentru putere

în Uniunea Sovietică, după moartea lui Stalin (2)

Mai tîrziu, cînd a devenit șeful Guvernului Sovietic și conducător al partidului, Hrușciov își pune în valoare poziția, dar din păcate de multe ori spunea altceva. Însă mai sînt și alte mărturisiri ale lui Bulganin și ale mareșalilor Jukov și Moskalenko. Înaintea morții lui Stalin, în februarie 1953, Bulganin, ministrul Apărării, i-a primit pe mai mulți mareșali în frunte cu Moskalenko, care au cerut întrevedere cu Stalin. Ei doreau să-i prezinte numeroasele acțiuni criminale săvîrșite de Beria și de N.K.V.D. contra Armatei Sovietice, și mai ales contra fiului său, Vasia Djugașvili. Ei doreau eliberarea imediată a generalilor și ofițerilor arestați, în frunte

cu mareșalul de aviație A.A. Novikov. De remarcat că mareșalii i-au atacat pe Beria, Malenkov și Abacumov, afirmînd că această troică ar fi ucis numeroși ofițeri și soldați cinstiți, care s-au dovedit curați. Bulganin i-a sfătuit să nu vorbească nimănui despre acest lucru și mai ales lui Stalin. Totuși, Bulganin i-a transmis lui Stalin cererea armatei, fapt pentru care a acceptat ca într-o seară să se întîlnească cu mareșalii și generalii armatei, cu prilejul celei de-a XXX-a aniversări a Armatei Roșii. Festivitățile și dineul urmau să aibă loc pe 21 februarie 1953, însă nu au mai avut loc pentru că Stalin a suferit un atac de greață foarte puternic și avea să moară la puțin timp.

Malenkov a devenit șeful guvernului și secretar general al P.C.U.S., iar Beria a fost primul său adjunct. Militarii nu au fost dispuși să renunțe la cererea lor ca Beria și Malenkov să fie înlocuiți. Ei mai cereau și eliberarea ofițerilor și a militarilor nevinovați și ca Vasia Djugașvili, fiul lui Stalin, să fie chemat în fața tribunalului.

Bulganin a înțeles că mareșalii nu vor renunța niciodată la cererea lor, așa că a aranjat ca delegația condusă de mareșalul Jukov să fie primită de Malenkov, care a acceptat și aprobat cererea lor, confirmată și de Biroul Poilitic al P.C.U.S., în ciuda opoziției lui Beria. Astfel, generalii din grupul mareșalului Novikov au fost eliberați, iar Vasia Djugașvili a fost deferit organelor de justiție. Dar militarii nu s-au mulțumit doar cu atît. Ei au formulat în fața lui Bulganin o serie de acuzații la adresa lui Malenkov și a lui Beria, mai ales că bugetul armatei a fost redus, apoi au cerut să aibă loc tratative de pace cu Coreea. Hrușciov împreună cu Bulganin au luat măsuri energice împotriva lui Beria, recunoscînd în același timp că o acțiune împotriva lui Malenkov este inoportună în acel moment.

Arestarea şi execuţia lui Lavrentie Beria (1)

N.K. Kuznețov a transcris un Raport care nu a fost publicat (el redactînd acel material abia în anul 1966), în care sînt prezentate evenimentele petrecute în Comandamentul Militar Sovietic și unde citează din amintirile mareșalului Kiril Samionovici Moskalenko, despre pregătirile pentru arestarea și lichidarea fizică

a lui Beria. El descrie cum (...) un grup de ofițeri de aviație, toți veterani și eroi din cel de-al II-lea război mondial, și-a exprimat public nemulțumirile față de acțiunile arbitrare ale organelor de securitate și ale Serviciilor de contraspionaj militar, al căror șef era Vasea Djugașvili, fiul lui I.V. Stalin și protejatul lui Beria. Pe baza unei liste întocmite de Vasea, Beria a arestat mai mulți ofițeri, începînd cu generalul Novikov. Generalul de corp de armată Moskalenko, care a fost tovarăș de luptă cu mareșalii Jukov și Koniev, aparținea grupului de ofițeri amintit, și a evocat nemulțumirile aviației din jurul Moscovei.

Nemulțumiri se regăseau și în alte armate, gata să se organizeze într-o revoltă. Mareșalul Jukov a afirmat că a trebuit să suporte șicanele și ofensele nebuniilor lui Beria. Pentru că un profesor de istorie a scris despre meritele deosebite ale lui Jukov, la Stalingrad și Berlin, fără a aminti despre I.V. Stalin, a fost arestat. Grupul de ofițeri superiori condus de Jukov și Moskalenko, la care s-a alăturat și Bulganin, au dat un ultimatum guvernului U.R.S.S. cerînd: oprirea urmăririi ilegale a ofițerilor nevinovați, eliberarea tuturor ofițerilor arestați și scoaterea din armată și judecarea lui Vasea Djugasvili.

De remarcat că guvernul U.R.S.S. și Malenkov au cedat. Din relatările mareșalului Novikov, ,,(…) s-a reușit înlăturarea și eliminarea celor mai mari criminali și dușmani ai Armatei Roșii – Beria, Malenkov, Abakumov și acoliții lor, pentru a curăța patria sovietică de această bandă de criminali și mercenari”. Mareșalul Moskalenko avea încredere că ,,Poporul Sovietic va saluta cu bucurie această schimbare”.

Despre pregătirea ședinței, aflăm amănunte din declarațiile lui Moskalenko: (…) ,,Am profitat de tulburările din Germania de Est și de mișcările unităților sovietice de ocupație, pentru a aduce la Moscova două divizii de tancuri, sub pretextul unei «regrupări strategice». Aviația, aflată sub comanda mea, stătea pe poziții de așteptare. A avut loc o întîlnire în noaptea de 20/21 iulie 1953 între Bulganin, Jukov, Hrușciov și cu mine. Discuția principală a fost ce facem cu Beria. Hrușciov a propus să fie imediat lichidat. Bulganin și Jukov au fost împotrivă. Ei au propus ca Beria să fie judecat de un tribunal popular. Noi avem nevoie de Beria viu, pentru a ne mărturisi crimele lui Malenkov”. Despre ședința istorică de la Kremlin din 21 iunie 1953, în care Beria a fost destituit din toate funcțiile și arestat, Hrușciov, la Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., cînd a fost reales ca secretar general al partidului, a declarat: (...) „Un grup important de unsprezece mareșali și generali va veni la Moscova – Kremlin, fără să-i alerteze pe Beria și garda lui. A trebuit să schimbăm programul ședinței, pentru că ne puteam aștepta la evenimente tragice. Astfel a fost realizată convocarea, anunțînd că va fi o ședință comună a Biroului Politic, a Guvernului și a unei echipe speciale a Comitetului Apărării Naționale, pentru a discuta situația din Germania de Est și implicațiile internaționale. (...) În urma măsurilor de siguranță, la mai multe intersecții au fost postate tancuri pentru a ne feri de o contralovitură din partea lui Beria. (...) Malenkov a sosit după mine. El a chemat pe șeful gărzii și i-a ordonat ca grupul de militari să fie introdus în sala 3, pentru că ședința va avea loc în sala 1. (...) Beria a sosit printre ultimii invitați și s-a adresat lui Malenkov: trebuie luate măsuri urgente privind situația din Germania de Est. (...) La orele 12 Malenkov declară că ședința este statutară și poate analiza situația politică a partidului și din țară. (...) Propun mai întîi să discutăm cazul tovarășului Beria. (...) Ceea ce se discută acum în Berlinul de Est, faptul că tovarășul Beria a trădat interesele Uniunii Sovietice, nu e o întîmplare. (...) Beria și-a omorît toți dușmanii. (...) Beria nu a fost niciodată comunist, ci un arivist calculat și egoist, care a văzut în partid calea ideală ca să-și realizeze planurile de megaloman, de criminal și de spion. (...) Bulganin, Molotov, Kaganovici și

Pervukin au adus și ei învinuiri lui Beria. (...) Mikoian a propus să se treacă la alt punct de pe ordinea de zi. (...) M-am repezit la masa prezidiului și am apăsat pe «soneria de rezervă». (…) În acel moment, ușile sălii de ședință s-au deschis, iar mareșalii și generalii s-au repezit înăuntru, toți cu pistoalele în mîini, ba și cu mitralieră, în frunte cu mareșalul Jukov, care a strigat: Sus mîinile!(...) Moskalenko și-a îndreptat arma spre Beria. (...) Malenkov, în calitatea lui de Președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., a spus: Vă ordon să-l arestați pe Beria și să-l predați instanțelor juridice competente. Beria recunoaște că, în timpul anchetei, (...) a fost împins de la spate cu pistoale și mitralieră și că a fost aruncat ca un sac într-un colț al secretariatului. (...) Această scenă a fost scrisă de Beria în 25 iunie 1953, întregul text fiindu-i trimis de acesta lui Malenkov. Grupul de mareșali și generali, în înțelegere cu majoritatea membrilor Biroului Politic, a asigurat controlul tuturor punctelor strategice din Moscova și de pe cuprinsul U.R.S.S.-ului, a organizat destituirea și arestarea șefilor Securității, care avea tendița de a deveni o forță puternică a Uniunii Sovietice. (...) Cu toate că s-a scris puțin despre ședința la care ne-am referit, aceasta a fost una dramatică și a fost urmată de arestarea tuturor celor apropiați de Beria”.

V.N. Merkulov, care colabora de mult timp cu Ministerul Securității, a avut o contribuție importantă în destituirea lui Beria. El a devenit noul ministruadjunct al Securității. Apoi a fost brusc arestat, judecat și condamnat la moarte, împreună cu Beria, așa cum s-a comunicat în ziarul Pravda din 23 decembrie 1953. Ședința Biroului Politic din 21 iunie 1953 a fost aprobată de Plenara Comitetului Central al P.C.U.S., care a acceptat hotărîrea adoptată. Serghei Kruglov a fost chemat la Malenkov, anunțîndu-l oficial că este numit în funcția de ministru de Interne. El a ajutat la epurarea și arestarea tuturor șefilor din Moscova, din capitalele republicilor și ale provinciilor autonome.

Această primă epurare a celor mai înalți conducători din organele Ministerului de Interne s-a realizat pe sectoare și pe funcții. Toate aceste măsuri au fost ordonate de Malenkov. N. Hrușciov a făcut lista care a fost contrasemnată de Malenkov, apoi înmînată unor mandatari anume desemnați, trimiși cu avioane speciale în toate capitalele republicilor.

Plecarea mandatarilor a fost anunțată de C.C. al P.C.U.S. prin telex cifrat, pentru ca aceștia să-și îndeplinească misiunea de epurare a unor cadre și, cu acordul Secretariatelor Comitetelor Centrale ale Republicilor, și a unor miniștri adjuncți ai Internelor. A fost o singură excepție, în Republica Socialistă Sovietică Georgia, patria lui I.V. Stalin și L. Beria. Acolo viceministrul B.Z. Kobulov i-a arestat pe ministrul V.G. Dekanezov și pe primul-adjunct, apoi, pe baza ordinului venit de la Moscova, a fost arestat și V.G. Dekanezov. După declarațiile lui Merkulov, a fost și el arestat, iar în total au fost arestați peste 3.500 de oameni ai Securității și funcționari. Cel mai mare număr de destituiri și arestări au fost la Serviciul de Contrainformații, acțiune condusă de ministrul Bulganin.

(va urma)

Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Nikita Hrușciov

Beria și fiica lui Stalin, Svetlana

Polemici « Controverse

Semnal politic puternic: un nou partid, șansa așteptată de România

(urmare din pag. 1)

Să nu uităm, PSDR-ul, adus de eminentul profesor Alexandru Atanasiu lîngă noua forță socialistă a lui Năstase și Iliescu, a fost unul dintre motoarele politice ale României Mari, dar și factorul principal de progres al societății ante și interbelice în materie de drepturi ale salariaților, ale femeilor – și drepturi sociale ale românilor, în general.

Astfel, sub bagheta lui Adrian Năstase și Ion Iliescu, o istorie glorioasă a fost adăugată prezentului celei mai puternice echipe politice de după 1990. Și, nu, nu e vorba de a ridica o statuie lui Adrian Năstase sau lui Ion Iliescu, ci de a readuce în memoria românilor cum și ce a însemnat noul socialism românesc – precum și de a le explica semidocților de azi, mai mult sau mai puțin tineri, că ideea de ,,hoție”, ,,baronie” și alte prostii pe care ei le atașează automat stîngii nu are nici o legătură cu cea mai importantă operă politică internă de după 1990.

Da, nu greșesc – PSD-ul lui 2001 a fost cea mai importantă operă politică de după 1990. De ce? Pentru că în România apărea primul partid suficient de puternic să discute de la egal la egal cu orice grupare politică din Europa – ca pregătire, experiență, trecut istoric, influență și relații, finanțare etc.

Paranteză – ca o comparație, acțiunea de creare a unui „super partid” seamănă cu ideea pusă în aplicare de Nicolae Ceaușescu de a crea o „super echipă” de fotbal pentru a se bate, de la egal la egal, cu marile cluburi europene. Așa a apărut marea „Steaua București”, luînd tot ce era mai bun în fotbalul românesc – un proiect care s-a soldat cu cel mai mare succes al „sportului rege”, cîștigarea Cupei Campionilor Europeni!

Revin – și nu uit că Adrian Năstase a vorbit și de dimensiunea națională, patriotică a PSD-ului anilor săi, și a evocat două nume de mare însemnătate –Adrian Păunescu și Antonie Iorgovan. Sigur, sînt și alții care dădeau într-adevăr această dimensiune națională a PSD-ului din perioada 2001 – 2004.

Ei bine, asta a dus și la atacul concertat asupra PSD-ului lui Năstase și Iliescu. Pe scurt, iată etapele și… personajul-cheie, mai bine zis, unealta: Mircea Geoană.

În primul rînd, s-au făcut presiuni externe pentru ca Geoană să fie reprimit la vîrful PSD, după ce, în trecut, se dezisese de partid prin ,,celebra” și ridicola scrisoare către Emil Constantinescu – și care a contribuit la menținerea sa în postul de la Washington. Evident, demersul esențial a fost făcut de americani, dar aparențele le-a furnizat Geoană. Greșeala lui Năstase a fost acceptarea lui Geoană și propunerea lui ca premier în cazul în care PSD ar fi cîștigat alegerile prezidențiale din 2004.

Din această postură, Geoană avea să-i dea lovitura de grație lui Năstase, cea în urma căreia avea să înceapă căderea celui mai apreciat om politic român de după 1990. Înainte de turul al doilea al prezidențialelor din 2004, Geoană a declarat că, dacă Năstase va cîștiga, atunci șeful UDMR, Marko Bela, va fi vicepremier, o premieră deci a acordării unei asemenea funcții de prim rang unui lider UDMR! Rezultatul – PRM a întors armele – iar mare parte din cele 15 procente ale

partidului naționalist al lui Vadim au mers către Băsescu! Da, Năstase a pierdut pe mîna ticăloasă a lui Geoană, omul americanilor!

Urmarea – Geoană a manevrat astfel încît să-i convingă pe „baroni” să-i acorde lui încrederea, nu lui Ion Iliescu – iar aceștia, închipuiți, orgolioși și dornici de înavuțire, l-au crezut!

A urmat prima parte a prigoanei liderilor PSD, împotriva lui Năstase, marginalizarea lui Ion Iliescu. Apoi partea a doua - eliminarea baronilor puternici, a talentatului premier Ponta, iar în final a excelentului organizator, lider cu tendințe suveraniste, Liviu Dragnea. De fapt, iată și similitudinea între Dragnea și Năstase: amîndoi au jucat cartea României independente (sigur, cu măsură!) – nu pe cea a coloniei, precum Băsescu și Iohannis! Rezultatul? Pușcărie pentru amîndoi! Ultima pe listă, Viorica Dăncilă, un lider conjunctural, dar patriot și empatic la nevoile oamenilor, orice s-ar spune, a fost îndepărtată brutal și înlocuită cu o ,,echipă”… penibilă, fără școală, fără realizări, fără vocație politică, fără… nimic! Doar cu ,,acoperire”.

De ce asta? Ca să pregătească venirea ,,mîinii murdare” a Washingtonului, Mircea Geoană! Da, este foarte posibil ca Geoană, actualmente secretar general adjunct al NATO – deci reșapat și cu caroseria schimbată - este posibilul viitor președinte al României, din partea unei marionete politice numită (încă) PSD. În realitate, Geoană nu va fi decît un alt cui la sicriul suveranității României!

De fapt, vestea cu Geoană-candidat a dat-o chiar Adrian Năstase: ,,(Cei din PSD) vor accepta varianta care a început să circule, și anume o revenire a lui Mircea Geoană, pe o formulă de candidat care să fie susținut și de PSD”, a spus fostul premier. ,,Eu cred că este un scenariu posibil”. Desigur, vă dați seama că Năstase nu umblă cu scenarii fanteziste…

Pe scurt, asta a fost povestea PSD. Spun ,,a fost”, pentru că însuși Năstase, fondatorul, consideră că nu se mai poate vorbi nici la timpul prezent de acest partid.

,,Politica este un sport de echipă - în momentul de față eu nu văd o echipă cu care aș putea să fac politică”, a declarat Adrian Năstase, subliniind că ,,PSD este practic fără direcție ideologică, fără o politică de cadre, fără departamente, fără Institutul social-democrat, încercînd penibil să se înțeleagă cu Iohannis”.

În plus, PSD și-a pierdut dimensiunea națională, consideră Adrian Năstase, dînd ca argumente atît excluderile lui Liviu Pleșoianu și Șerban Nicolae – cît și ,,încercarea de a face pe placul celor de la Bruxelles, distrugînd, conform unui model care este absolut stupid al stîngii europene, dimensiunea națională”. De fapt, prin această aservire față de

Bruxelles, PSD generează propriilor membri și apropiați ,,o nemulțumire față de o politică externă care NU mai are nimic național”, spune Adrian Năstase. Iar ca o concluzie, la întrebarea lui Răzvan Dumitrescu, ,,Adică sînteți dezamăgit de PSD?”, Adrian Năstase a părăsit tonul său diplomatic, spunînd un răspicat ,,DA!”.

Revin la întrebarea care a generat reacția ultimă: dacă fondatorul PSD, Adrian Năstase, va reintra în politică: ,,Nu, pentru că eu cred că politica este un sport de echipă şi, în momentul de faţă, nu văd cu cine aş putea să fac echipă”. Să o plasăm lîngă cealaltă afirmație – ,,Poate apărea un nou partid pe zona de stînga, așa cum apărut pe zona dreaptă”. Deci, Năstase dă un semnal clar – ar reveni în politică, dar cu un ,,nou partid de stînga”, cu care ar face echipă! Un partid care să nu ,,caute înțelegeri ridicole cu Iohannis”, pe care Năstase îl consideră un ,,simbol al stagnării și regresului”, și un partid care să nu urmeze ,,modele absolut stupide ale stîngii europene”, în speță abandonarea ideilor naționale!

Spuneam că acest nou partid este atît o formulă de echilibrare a eșichierului politic, dar este și o necesitate resimțită și anunțată de analiști de top, dar și de oameni politici care, la rîndul lor, sînt marginalizați acum, unii prin cele mai dure și ticăloase metode, inclusiv prin înscenări judiciare.

Ar exista susținere politică populară pentru un asemenea partid? Sigur, da! Populația este sătulă de ticăloșia grupărilor politice sau ,,civice” instruite și finanțate de Occident, care au adus… ce? Transformarea țării în colonie! De asemenea, fragila clasă de mijloc, așa-zișii ,,antreprenori”, care și-au sacrificat sănătatea și familia încercînd să construiască ,,visul capitalist”, văd că nu au parte decît de concurență neloială din partea multinaționalelor – și de cretinismul unor guvernări ,,de dreapta”, formate din inși care nu au lucrat decît la stat, pe funcții obținute politic!

Cît despre România, ca națiune… sigur că vrea un partid care să o împlinească – să-i dea atît dimensiunea națională, cît și pe cea internațională! Care să o scoată din rușinea stării de colonie, și să-i redea viziunea integrală – Vest și Est! Nu ca acum, cînd România privește doar către Vest – și mereu cu capul plecat! Plecat după un oscior de ros, rămas de la masa stăpînilor!

În fine, de ce un partid de stînga? Pentru că nu vorbim de stîngismul progresist, ideologia globalizării și deznaționalizării – ci de o formulă a unei decizii cu valențe moderne, civilizate – de protecție socială, de stat dezvoltat, ca element principal de stabilitate și apărare, precum și de susținere a unui segment privat ,,de mijloc”, fără aberații corporatist-speculative, aducătoare și generatoare de crize! Și, de asemenea, un partid care să încurajeze munca, nu consumul și specula –și nicidecum atotputernicia băncilor și a creditelor în fața cetățeanului!

În fine, un partid de stînga – singurele care pun accentul pe educație, cultură și sănătate, care să introducă egalitatea șanselor reale și demne pentru români – nu să-i facă să se urască între ei și să-și urască țara, dorindu-le propriilor copii să plece cît mai departe de România.

Un partid care să elimine acest ,,Nu se poate face nimic cu țara asta” – o convingere pe care acum, cu partidele și politicienii existenți, o au tot mai mulți români. Despre asta e vorba – și de asta ar fi nevoie cu adevărat!

Polemici « Controverse

Actori de altădată despre primul lor mărþiºor

Mărțișorul! Ce altceva decît acest minunat simbol al primăverii putea să fie un pretext mai nimerit pentru a lua interviuri unor mari vedete ale scenei interbelice. De ce mărțișorul? Pentru că nu există om în sufletul căruia să nu fie încrustată vreo amintire frumoasă legată de acest talisman aducător de noroc dăruit la început de primăvară. Urmează așadar un articol alcătuit din mini-interviuri luate în anul 1937 și care cuprind amintiri romantice sau amuzante legate de mărțișor. Intervievații, nimeni alții decît Constantin Tănase, Elvira Godeanu, George Vraca, Silly Vasiliu, Tantzi Cocea, Ionel Țăranu. Un adevărat regal, nu-i așa?

Constantin Tănase: ,,Pe dl. Tănase, neobositul director, animator și fruntaș al Cărăbușului l-am prins la teatru, în cabină, între două schimbări.

- Care a fost primul d-tale mărtișor?

Marele comic stă puțin pe gînduri pentru a-și aminti… Deși tînăr și svelt pe scenă, dl. Tănase nu mai este la prima tinerețe, astfel încît îi trebuie cîteva clipe pentru a răscoli în sacul aducerilor aminte.

- Povestea mărțișorului se împarte, după mine, în două epoci; prima epocă este mărțișorul copilăriei. Eram la Vaslui și mărțișorul însemna pentru mine vestirea primăverii. Mama îmi făcea a brățară din salcie pe care mi-o lega de mînă și mă obliga să o port toată ziua pînă pe-nserate. Asta pentru ca anul care începea odată cu primăvara să fie cu noroc și spor. A doua epocă a mărțișorului este pentru mine aceea din orașul mare, unde oamenii își dăruiesc anumite obiecte care prin forma, felul și valoarea lor prevestesc binele și norocul. Primul mărțișor pe care l-am primit în această categorie a fost de la un giuvaergiu de pe strada Carol care avea printre bijuteriile lui un cărăbuș de briliante adus de la Paris. Acest dar a constituit pentru mine o mare surpriză și m-a bucurat enorm. M-a surprins însă în același timp, căci nu-mi închipuiam cum cineva poate să-mi facă un dar atît de prețios, oricît de simpatic i-aș fi fost. Care nu mi-a fost însă mirarea cînd după 10-12 zile m-am pomenit acasă cu o factură de 25.000 lei. Ca să-l învăț minte, i-am comunicat că am dat și eu mai departe în

dar cărăbușul. L-am ținut vreo 4-5 zile în nervi apoi i-am achitat banii căci, interesîndu-mă, m-am convins că piesa valora într-adevăr atît. De-atunci, de cîte ori primesc ceva de mărtișor mă interesez să văd dacă e plătit sau nu”.

Elvira Godeanu: ,,Pe d-ra Elvira Godeanu am găsit-o în foaierul de repetiții al Teatrului Național. Mi-a mărturisit că se simte foarte obosită, că a fost destul de serios bolnavă în ultima vreme și că se pregătește de plecare în turneu.

- Primul mărtișor? Mărturisesc că am primit atît de multe în viața mea, încît nu-mi pot aminti care a fost primul… Cel mai frumos este însă acela pe care l-am căpătat la un început de primăvară, acum trei ani, de la un camarad de teatru, mărtișor care vestea o idilă minunată. Idila s-a sfîrșit acum, dar mi-a lăsat întipărită în suflet o amintire pe care nu o voi uita niciodată…“.

George Vraca: ,,Bizară coincidență. Răspunsul d-lui George Vraca seamănă leit cu cel al domnișoarei Elvira Godeanu, partenera d-sale în ultimele succese ale Naționalului. Iată ce ne-a spus dl. Vraca:

- Mărtișorul este pentru mine simbolul primăverii. Și cea mai frumoasă primăvară a vieții mele am petrecut-o acum trei ani, în tovărășia unei camarade din teatru. Ne plimbam dragostea pe aleile parfumate ale Cișmigiului și ne spuneam cuvinte de adolescenți. Acum totul s-a sfîrșit… Totuși nu voi uita niciodată acele zile care mi-au oferit cel mai frumos mărțișor…”.

Teme juridice de actualitate

Drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului din sfera informaţiei, comunicării şi imaginii (4)

I. Documente politico-juridice istorice esenţiale comunicării (4)

Desigur, amploarea competenţelor materiale ale Uniunii Europene, precum şi valul de aderări pe care le-a cunoscut de la Tratatul de la Maastricht, au impus instituţiilor europene afirmarea şi mai pronunţată a interesului pentru problematica drepturilor omului. Astfel, în timpul Consiliului european de la Nisa din 7 decembrie 2000, preşedinţii Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei au semnat şi proclamat Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Valoarea acestei carte este una eminamente politică şi morală, întrucît ea nu face parte din dreptul pozitiv al Uniunii Europene. Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa încorpora această declaraţie de drepturi în al doilea său titlu, conferindu-i astfel valoare juridică; dar tratatul nu a fost semnat de toate statele membre şi nu a mai putut intra în vigoare. Carta a fost adaptată şi proclamată din nou la Strasbourg, la 12 decembrie 2007. Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 menţionează, în art. 6 al Tratatului instituind Uniunea Europeană, modificat, că Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi

principiile enunţate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care are acceaşi valoare juridică precum tratatele.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 2000 interesează deopotrivă materia dreptului comunicării. Articolul 10 consacră libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie. Astfel, orice persoană are dreptul la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a manifesta religia sau convingerea sa individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învăţămînt, practici sau îndeplinirea riturilor (punctul 1). Dreptul la obiecţia de conştiinţă este recunoscut potrivit legilor naţionale care îi reglementează exerciţiul (punctul 2). Libertatea de exprimare şi de informare îşi găseşte consacrarea în art. 11 din cartă. Punctul 1 al art. 11 arată că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără ingerinţe din partea autorităţilor publice şi fără a lua în considerare frontierele. Punctul 2 dispune că libertatea mijloacelor de informare şi pluralismul lor sînt respectate.

Silly Vasiliu: ,,Pe d-na Silly Vasiliu, admirabila vedetă a Alhambrei, am interpelat-o în eleganta cabină pe care o ocupă la Excelsior.

- Primul mărțișor? L-am primit de la Nicușor (D. Nicușor Constantinescu). Este o icoană pe care o port mereu. Iată că și acum o am cu mine. A fost primul mărtișor și în același timp cel mai frumos al vieții mele. Mi-a fost oferit din suflet, cu sinceritate, de un om care mă iubea și pe care-l iubeam. Am mai primit multe mărțișoare. Nu le-am purtat însă decît pe acelea pe care mi le-a dăruit Nicușor – pe vremea aceea băìat sărac, la care fiecare leu avea o însemnătate. N-are decît să se umfle în pene Nicușor cînd va citi aceste rînduri, dar n-am ce-i face. Toată lumea știe că ne-am iubit…”.

Ionel Țăranu: ,,- Primul meu mărțișor? Nu l-am dat; l-am căpătat! – ne spune directorul Teatrului Modern. Eram elev la Liceul Lazăr, prin clasa a II-a sau a III-a. Cum era obiceiul, pe vremea aceea în fiecare primăvară se juca căte o piesă la Teatrul Național, piesă interpretată chiar de elevii liceului. În anul acela se montase Cetatea Neamțului. Eu jucam în travesti o fetiță cu cozile pe spate; cîteva replici numai. După spectacol cineva din public vine pe scenă și oferă băieților cîte o carte. Eu nu mă dezbrăcasem încă; eram tot… fată!

- Pentru fetița asta drăguță un mărțișor… Și mi-l pune de gît. Dar, vai! Cînd să se depărteze, cozile perucii se prinseră în nasturii mînecii și donatorul se pomeni cu capul meu, tuns chilug. De-atunci n-am mai jucat în travesti. Dar nici mărțișoare n-am mai primit!”. Tantzi Cocea: ,,- Am o adevărată pietate pentru darurile pe care le primesc, ne spune frumoasa vedetă a Teatrului Regina Maria. Păstrez și acum mărțișoare ce mi s-au dăruit cu ani în urmă. Fără îndoială, amintirile cele mai vechi sînt și cele mai puternice și aș putea retrăi povestea fiecărui obiect în parte. Cred însă că cel mai puternic m-a impresionat prima cruciuliță pe care am primit-o drept mărțișor. Am mai primit și altele, dar trebuie să mărturisesc că obiectul acesta de cult m-a tulburat întotdeauna. Fiindcă sînt credincioasă… Sau din superstiție poate”.

Sursa: Art. ,,Primul mărțișor – anchetă în lumea teatrului”, semnat I.G., 3 martie 1937

Alte articole din această cartă interesează deopotrivă comunicarea. Printre acestea amintim: libertatea de întrunire şi de asociere (art. 12), libertatea artelor şi a ştiinţelor (art. 13), dreptul la educaţie (art. 14), libertatea profesională şi dreptul la muncă (art. 15) şi libertatea de a întreprinde (art. 16). Potrivit Explicaţiilor cu privire la Carta drepturilor fundamentale, făcînd aplicarea art. 52 paragraful 3 al Cartei, libertatea de exprimare şi de informare are acelaşi sens şi aceeaşi aplicare ca şi cea garantată de Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Limitările care pot fi aduse acestui drept nu pot să le depăşească pe cele prevăzute în paragraful 2 al art. 10, fără a fi prejudiciate restricţiile pe care dreptul concurenţei al Uniunii le poate aduce facultăţii statelor membre de a instaura un regim de autorizare prevăzut la art. 10 paragraful 1, fraza a treia din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea mijloacelor de informare şi pluralismul derivă, potrivit explicaţiilor, din libertatea de exprimare şi informare. Ele sînt întemeiate pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene cu privire la televiziune, în special în afacerea C-288/89 (decizia din 25 iulie 1991, Stichting Collectieve Antennevoorziening Gouda e.a., rec. p. I-4007), şi pe protocolul asupra sistemului radiodifuziunii publice în statele membre, anexă la tratatul Comunităţii europene şi acum al tratatelor, precum şi pe directiva 89/552/CEE a Consiliului (în special pe considerentul nr. 17). (va urma)

Av. ION SCĂUNAȘU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

MRP în alb ºi negru

Știam că sînt cam forțate explicațiile de mai jos, dar, pe moment, nu avem la îndemînă altele, mai inteligente. Prin urmare, să o luăm de departe cu demonstrația, căci așa e regula cînd ai multe de spus. Destule lucruri îi leagă pe I.L. Caragiale (1852-1912) și I.D. Sîrbu (1929-1989). Întîi și-ntîi, că numele lor de botez sînt reproduse sub forma unor inițiale, fiindcă așa au dorit dumnealor, iar noi trebuie să le respectăm dorința. După aceea, fiind scriitori satirici, au fost și moraliști. Apoi, din pricina moralității lor exemplare, dublată de un spirit pamfletar, au avut parte de o existență agitată și presărată cu multe privațiuni. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă, cei doi mari scriitori au trăit un număr rotund de ani: Caragiale, fix 60, Sîrbu, 70, punîndu-și epigonii să-și amintească de ei o singură dată pe an. Și nu sînt singurii. Întocmind o listă, am aflat că în aceeași situație se află și alți scriitori, precum:

Costache Negruzzi (1808-1868), Delavrancea (18581918), Paul Zarifopol (1874-1934), Urmuz (18831923), Perpessicius (1881-1971), Nichita (1933-1983). Am putea să-i includem pe această listă și pe Eminescu și Creangă, dacă am admite că primul s-a născut în decembrie 1849, iar celălalt în 1839, dar, din păcate, datele existente nu sînt deloc sigure.

Au rămas în conștiința publicului acei istorici literari, lingviști și alți diverși statisticieni, care i-au numărat toate cuvintele pe care le-a folosit Eminescu în poeziile sale, le-au împărțit în vocale și-n consoane, în arhaisme și neologisme pînă ne-a luat durerea de cap. Alții au numărat proverbele folosite de Creangă, iar alții numele alese de Caragiale pentru personajele comediilor sale, precum și semnificația lor. Avînd deci atîtea exemple ilustre dinainte, am prins curaj și, cu ceva ani în urmă, am întocmit și noi o listă cu scriitorii noștri longevivi (începînd cu Cella Delavrancea – 104 ani) și alta cu scriitorii morți de tineri (Cârlova, Iulia Hașdeu, Labiș).

Despre Caragiale, Perpessicius și I.D. Sîrbu am mai scris nu demult. Așa că, prin jocul întîmplării sau mai degrabă prin intervenția acelei entități care ne poartă sîmbetele și ni s-a aplecat peste umăr șoptindu-ne scrieți ceva și despre Miron Radu Paraschivescu (19111971), fiindcă și el se află în situația cînd i se potrivește aniversarea cu comemorarea, iată scriem și despre dînsul. Chestiune dificilă, căci subiectul nostru, deși n-a fost vreun longeviv, a prins două epoci diferite. Prima, cînd, ca ilegalist și mai apoi comunist fanatic, a publicat mult – mai ales versuri, eseuri și amintiri -, a făcut gazetărie și traduceri, a descoperit talente. Și cealaltă, la cîțiva ani după moartea sa, cînd a trecut în uitare, pe motiv că fusese un stalinist feroce și dogmatic, iar după 1989, ce să mai vorbim, în timp ce noi mîncam salam cu soia, comunistul ăsta...

Ca intelectual de stînga, mrP, cum l-au gratulat admiratorii, a pătimit multe. Dar, după 23 August și pînă la moartea sa, a avut mare trecere și s-a bucurat de toate onorurile. A publicat mult și a ieșit frecvent peste hotare. În calitatea lui de scriitor progresist, a fost ales în mai toate funcțiile de conducere ale breslei scriitoricești. Natural, contemmporanii l-au lingușit. Adeseori, era invitat la Facultatea de Filozofie, unde îi aprofunda pe Marx, Engels și Lenin, scoțîndu-le în evidență laturi ale personalității lor, pînă atunci necunoscute. Să-l ia naiba pe Hegel cu abstracțiunile lui, își încheia el prelegerile, a sosit vremea să descifrăm concretețea ontologiei, așa cum ne învață dumnealor. Dar, cum se întîmplă adesea cu oamenii mari, după trecerea sa la cele veșnice, numele și faptele lui MRP s-au destrămat în țărîna uitării. Căci așa e în viață: trebuie să fim pregătiți și pentru eșec.

Poetul MRP a luat-o de jos, făcînd, mai întîi, gazetărie, mai în răspăr cu vremurile sau mai pe placul lor, la multe publicații - ,,Cuvîntul liber”, ,,Facla”, ,,Era nouă”, ,,Contemporanul”, ,,Azi”, ,,Meridian”, ,,Ramuri”. Astfel, a avut ocazia să-i cunoască și pe alți

intelectuali militanți, precum George Macovescu, Eugen Jebeleanu, Stefan Roll, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Mihu Dragomir. La 23 august, cînd cu lovitura de palat a regelui Mihai, MRP tocmai corecta în șpalt ultimul număr al ziarului ilegal ,,România liberă”, și cu greu a scăpat de arestare. A descoperit talente – Geo Dumitrescu, Marin Preda, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu. ,,Numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul să intru în istoria literaturii române”, ar fi declarat el într-un acces de sinceritate. MRP a debutat în literatură simpatizînd cu cercurile avangardiste. Volumul de poezii ,,Primele”, precum și colaborările la revista ,,unu” sînt tot ce-a mai rămas posterității din acele vremuri de teribilism estetic. În atare situație, în zilele noastre, aceluia care se încumetă la un comentariu asupra acestui poet i se recomandă o atitudine împăciuitoristă, cum se spunea cînd steaua lui începea să urce, adică fugind de exagerațiuni sau, după cum se poartă moda acum prin presă, opiniile divergente să se bucure măcar de un drept la replică. Prin urmare, nimeni dintre supraviețuitorii vremurilor sale nu-și mai aduce aminte să-l fi întîlnit pe MRP în manualele de școală, cu fotografia, viața, opera și analiza vreunui poem de-al său întins pe cîteva pagini. Și nici în programa de Bacalaureat. Alți scriitori, de aceeași apartenență politică și ideologică, da. Precum Mihai Beniuc (cu poezia ,,Mărul de lîngă drum”), Eugen Jebeleanu (poemul ,,Lidice”), Mihail Davidoglu (piesa ,,Cetatea de foc”), Geo Bogza (,,Cartea Oltului”, reportaje), Zaharia Stancu (romanul ,,Desculț”). Însă MRP, nu. N-a apărut în manualele de școală, dar, în schimb, n-a lipsit din dicționarele și antologiile de scriitori români.

A fost de mirare că unii admiratori sau poate dintre cei care nu auziseră de dînsul l-au descoperit într-un necrolog din 1971, semnat de Paul Anghel, și în mai multe fotografii din tinerețe apărute într-un număr tîrziu al Revistei ,,Manuscriptum” cu care sperăm că v-ați obișnuit să o găsiți în notațiile noastre. Era un număr din 1981, cînd e de așteptat ca un poet să devină măcar un nume de stradă sau să nu se mai știe că ar fi trecut și el prin lumea noastră. Iată ce scria Paul Anghel în 1971, la moartea fostului șef: ,,Era – și mă cutremur cînd scriu aceasta! – mai mult decît un poet, cum această țară a avut și are din belșug. Era mai mult decît un poet, și va rămîne mai mult decît un poet (...) Noi am avut mulți și străluciți poeți ai nației, iar poezia lor a rămas misionară. Misionarismul lui Miron Radu Paraschivescu e altfel, de o altfel de calitate, nouă în peisajul liricii românești, misionarismul lui e comunist (...) Miron știa că adevărul comunismului se poate rosti oriunde, la tribună, în poezii, la mitinguri, obraz lîngă obraz (...)”.

Cum spuneam, cînd era mare și tare, contemporanii făceau coadă la ușa lui MRP, să-l lingușească. Îndeobște tinerii care sperau că le va surîde și lor norocul, și maestrul le va descoperi și potența farmecele, hotărîndu-le destinul. Iar după moartea sa nu s-au grăbit să-i terfelească memoria, cum au făcut cu atîția alții, dărîmîndu-i statuia și punîndu-i opera pe foc. Poate unde l-au privit fără ochelari și l-au considerat un poet minor, și nu merită atîta atenție, căci, de multe ori, înjurăturile sînt și o recunoaștere indirectă și tardivă a unor merite. Urmașii săi, că au fost tineri sau mai răscopți, au știut să facă dihotomia dintre vremelnicul activist MRP și nemuritorul artist MRP.

În 1986, cînd s-au împlinit 15 ani de la moartea lui MRP, poetul Leonid Dimov, unul dintre talentele descoperite de maestru, spre lauda sa, a ținut să-i mulțumească și postum, publicînd articolul ,,Legenda MRP”, plin de o pioasă recunoștință. ,,Mulți, înainte de a-l cunoaște pe Miron Radu Paraschivescu, au cunoscut legenda care circula pe seama lui, și care, ca orice legendă, păstra un grăunte de adevăr aureolat și nenumărate exagerări și dubioase născociri. Dar, dincolo de aceste accidente de

stil, o realitate te izbea de îndată ce-l cunoșteai: acest om păstrase o disponibilitate pentru toate semnele de viață autentică (...) În 1961 i-am trimis pe adresa lui din Bdl. Magheru cîteva poezii. Am primit următorul răspuns: «Vulpescule, lasă-te de goange!» (...) Puțin mai tîrziu, ne-am cunoscut și, deși nu m-am numărat niciodată printre intimii săi, toată viața lui, mi-a acordat tot sprijinul...”.

Ce-i drept, MRP și-a trăit ultima jumătate de viață în plin comunism, care nu admitea nici cea mai mică abatere de la linia partidului. Nu știm însă ce-ar fi făcut după 1989, cînd atîția alți membri PCR, năpîrlind brusc, s-au dezis de învățătura marxistă. Ba au cerut chiar iertare pentru rătăcirea de o jumătate de secol (precum Brucan). În articolul intitulat ,,Pe marginea literaturii”, publicat în revista ,,Era nouă” din 1936, MRP își definește crezul estetico-ideologic pe care l-a urmat și în ilegalitate, și după aceea: ,,Literatura și arta proletară vor reuși să se impună și să se facă ascultate, fiindcă aduc într-o lume care moare valori permanente și umane. Numai grație acestor valori proletariatul se face ascultat și înțeles (...)”. Generațiile mai vechi poate își mai aduc aminte de ideologia proletcultismului, care cerea ca arta să oglindească realizările frumoase din industrie și agricultură, cuceririle revoluționare ale poporului.

Mișcătoare sînt, în schimb, notațiile jurnaliere făcute de Ioan Grigorescu care, în decembrie 1970, îi însoțise pe soții Paraschivescu la Paris, unde se duseseră să consulte un medic. MRP nu știa că este atins de o boală gravă, dar familia știa și credea că la Paris poetul își va găsi leacul. Au tras la Hotelul ,,Ken Moore” din Montparnasse. Poetul tocmai citise ,,L’Express”, unde, aidoma vechilor egipteni, scria că secretul vieții este să cunoști... secretul morții. ,,Păi, dacă viața, se întreba MRP, evoluează nu în funcție de ceea ce reprezintă, ci în funcție de ceea ce nu este, care trebuie să fie rațiunea morții?”. Într-o zi a poftit vin roșu și soția i-a turnat un pahar. ,,E rău, a exclamat el, dacă mă lasă să-mi fac de cap!...”. Într-adevăr, verdictul analizelor a venit necruțător, și cei doi au plecat spre casă. ,,... Și lăsați prostiile, n-am cancer”, a șoptit MRP urcîndu-se în taxiul care îl ducea la aeroport și exprimînd o fărîmă de speranță. Cu o zi înainte îl cuprinsese veselia, demonstrînd că poeții știu să și moară frumos: ,,Încă trăiesc! Tîmpiților, habar n-aveți ce înseamnă să poți spune asta! Încă trăiesc! Și nu m-am făcut vierme! Are cineva să-mi reproșeze ceva?”.

Tribilismul atît de cunoscut al criticului și istoricului Marian Popa nu se dezminte nici în cazul poetului MRP, pe care îl creionează în tușe groase, adesea incredibile. Astfel, scrie M. Popa, din pricina unui lues contractat în tinerețe și tratat superficial, tot restul vieții, MRP a avut un comportament deviant, care a necesitat un control psihiatric permanent. Zice-se că, la recomandarea psihiatrului Eduard Pamfil, s-ar fi deplasat la Paris, să se cate. (O fi vorba de o altă deplasare, înaintea celeia din 1970? – n.n.) Francezii s-ar fi mirat că un astfel de bolnav era lăsat să umble în libertate. Într-o vizită la Varșovia, ar fi înjunghiat-o pe poeta Veronica Porumbacu. Se prefăcea că vorbește la telefon cu Gheorghiu-Dej și cu Ana Pauker, le dădea indicații și chiar se răstea la ei. După război, s-a ocupat cu nimicirea adversarilor (vezi cazul Arghezi). Într-o ședință, ar fi strigat: ,,Să iasă afară din sală Arghezi!”. În sfîrșit, ieșea pe balconul casei sale de lîngă Cinema ,,Aro” și cînta ,,Internaționala”. Opera de căpetenie a lui MRP este volumul de poezii, ,,Cîntice țigănești”, realizate într-un lexic argotic, material țigănesc și romantic, kitch de mahala, viață țigănească în viziune țigănească, erotism între spectaculos și lamentabil. Lipsit de cultură, MRP ar fi furat în stînga și-n dreapta – Garcia Lorca sau Anton Pann. Și chiar el a recunoscut acest păcat: ,,La mai toate cărțile mele am luat titluri de împrumut. Adică am încercat întotdeauna să fiu într-o filiație, într-o continuitate, într-o linie de corespondență cu spiritul latin, care caracterizează limba și literatura noastră”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (34)

Partea a II-a – VARA

Teroarea școlii primare (1)

După ce în clasa I eu nu am primit premiu, mama a decis să mă mute la oraș, acolo unde părinții mei locuiau. Spre deosebire de mulți dintre cei din generația mea, care au numai cuvinte de laudă la adresa învățătorilor lor, eu nu pot spune același lucru. Chiar dacă școala la care am fost înscris era una dintre cele mai bune, învățătoarea pe care am avut-o nu s-a ridicat nici pe departe la nivelul așteptărilor.

Problema era faptul că în școli era permisă bătaia. Poate că nu era oficial acest fapt, dar eu vă spun că bătaia pe care am încasat-o în perioada aceea a fost una destul de traumatizantă. În plus, exista și pe atunci o scară a valorilor. Cei care aveau părinți ce ocupau poziții înalte – medici, polițiști, securiști sau membrii importanți ai PCR – nu erau nici măcar bruscați, fiind atent dojeniți cu vorba bună. Cei care nu erau în această categorie aveau o viață destul de grea în cazul în care rezultatele la învățătură nu erau pe măsura așteptărilor. Pentru noi, copiii, era ceva normal să luăm bătaie, și din acest motiv, nu spuneam acasă ce ni se întîmpla la școală. Îmi amintesc momentul în care învățătoarea, din motive numai de ea știute, a renunțat să ne mai aplice corecții cu indicatorul și ne bătea cu un cablu gros fie la palmă, fie pe spinare. Eram fosrte stresat să nu afle părinții acest lucru crezînd că și ei, la rîndul lor, mă vor cocoșa cu bătaia. Astfel de practici, în acele vremuri, erau firești.

Dar a venit și ziua în care ai mei au aflat. În clasa a treia, eu și colegul meu de bancă nu am răspuns la lecție pe placul tovarășei, fapt pentru care a început să ne lovească cu indicatorul fără să o intereseze pe unde dădea. Și eu, și Mihai, colegul meu, am încercat să ne apărăm, dar pînă cînd nu a rupt bucata de lemn pe noi, nu s-a oprit. A fost una dintre cele mai dure trăiri pe care eu, copil de 9 ani, le-am experimentat. Nici măcar părinții mei, care mă mai atenționau cu cîte o palmă, nu mă bătuseră în asemenea hal. Pentru mine și pentru Mihai a fost extrem de dureros, dar am lăsat în urmă evenimentul și am mers acasă, la finalul orelor, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

În acei ani, chiar dacă mulți spun că toți eram egali sau că totul era perfect, nu era deloc așa. Elita era elită, iar clasa muncitoare era marginalizată. Cu toții îi tratam cu respect pe cei cu carte, pentru că, în acele vremuri, școala se făcea greu, nu pe bani. Cei care urmau o facultate erau cu adevărat capabili, deștepți. Poate că în alte orașe puteai face facultatea prin relații, dar în Alexandria anilor ʼ70 - ʼ80 așa ceva nu exista. Respectul pentru dascăli, pentru studenți, pentru ingineri, exista, iar aceștia aveau locul lor în societate. Sigur că mulți muncitori nu îi aveau la inimă pe ingineri, mai ales pe cei stagiari, pentru că, pe bună dreptate, de multe ori muncitorii erau superiori în producție. În rest, acest ,,orgoliu” era repede pus deoparte, pentru că toți știau că cei proaspăt ieșiți de pe băncile facultăților sînt profesioniști.

(va urma)

Dosare secrete ale Istoriei (106)

Misterul Kennedy (19)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

La orele 13,22, şeriful-adjunct Eugene Boone şi ofiţerul de poliţie Seymour Weitzman descoperiră între două rînduri de cutii – la extremitatea nord-vestică a etajului cinci –, lîngă scară, o „carabină cu chiulasă mobilă prevăzută cu o lunetă cu vizor”. După cum a stabilit Comisia Warren, ,,nimeni nu s-a atins de armă şi nici n-a mişcat nimic din loc pînă la sosirea căpitanului Fritz şi a locotenentului Day”. Arma a fost fotografiată „aşa cum se afla, aşezată pe jos”. Zadarnic a căutat locotenentul Day urme de amprente digitale pe extremitatea mecanismului de înarmare. Cît despre partea de lemn, ea era prea zgrunţuroasă ca să păstreze vreo urmă de amprentă. Atunci Day a apucat carabina de pat şi a ţinut-o aşa, în vreme ce „căpitanul Fritz, manevrînd chiulasa, a extras un cartuş netras”.

Boone a declarat că, atunci cînd Day se pregătea să facă fotografii, s-a angajat o discuţie cu privire la originea şi marca puștii.

– Tocmai începusem să discutăm în jurul lui. Iar el (Fritz) a spus că părea a fi un Mauser 7,65.

Agentul Weitzman avea și el impresia că era vorba de un Mauser. Unul din primele rapoarte întocmite de poliţie va pomeni de un Mauser. Procurorul Wade va pomeni şi el de un Mauser la conferinţa de presă televizată din ziua de 23, a doua zi după crimă.

În realitate e vorba de o carabină marcată Made Italy şi CAL. 6,5. Curios că poliţiştii aflaţi de faţă n-au ştiut să citească corect inscripţiile de pe carabină: o eroare care avea să fie, bineînţeles, comentată şi răscomentată. Mai tîrziu se va şti că această armă italiană era un MannlicherCarcano. Mark Lane deduce din această „eroare” că, ceva mai tîrziu, adevăratei arme a crimei – un Mauser – i-a fost substituită o altă carabină, un Mannlicher-Carcano, care-i aparţinea lui Oswald... E greu să acceptăm o asemenea explicaţie, care pare să provină mai curînd dintr-un roman poliţist decît dintr-un raţionament istoric. Trebuie să ţinem

Ei bine, tocmai în acea zi de vineri am avut apă caldă acasă, lucru rar în blocurile turn din Alexandria. Mama a decretat că e timpul ca eu să fac o baie, așa că m-am băgat direct în cadă, încîntat nevoie mare. La un moment dat, mama a intrat să mă săpunească bine, moment în care a observat vînătăile pe care le aveam pe umeri, pe brațe și pe spate. Cînd am văzut că s-a alarmat, că l-a chemat și pe tata să vadă urmele de pe corp, am început să plîng și să strig că nu s-a întîmplat nimic, că eu am greșit și că nu mai fac. În realitate, însă, părinții mei au avut un șoc cînd au aflat ce pățisem la școală și m-au sigurat că nimeni, niciodată, nu mă va mai atinge în acea școală. A doua zi, mama și tata s-au dus direct la Inspectoratul școlar din județ, unde au depus o plîngere. Apoi, la școală a venit un domn înalt, cu aer superior, care, împreună cu directorul, a băgat-o în ședință pe tovarășa învățătoare. Cu toate acestea, datorită faptului că era soția unui mare șmecher local, nu a pățit nimic, revenind la catedră în scurt timp. A continuat să fie la fel de dură cu toți copiii din clasă, aplicînd la fel de des bătăi. Singurul de care nu s-a mai atins am fost eu. Văd și acum, expuse pe internet, diverse fotografii din acei ani și mulți oameni din generația mea își laudă învățătoarele din școala generală. Ei bine, eu pot spune că învățătoarea mea a fost un adevărat monstru. Orele cu ea erau o teroare, cel puțin pentru mine și pentru copiii care proveneau din altfel de familii decît cele ale unei elite comuniste locale. Nu am avut, nu am și nici nu voi avea niciodată respect pentru acel cadru didactic. Pentru mine, a fost un factor permanent de stres timp de 3 ani, pînă în clasa a cincea.

cont şi de emoţia şi de zăpăceala care domneau în preajma locului unde se săvîrşise asasinatul în momentul în care operau poliţiştii. În acelaşi timp, paznicul depozitului, Truly, a coborît de pe acoperiş, pe care îl inspectase îndelung împreună cu agentul Backer. El a văzut cum poliţia îi interoga pe salariaţii de la depozit, adunaţi cu toţii într-o singură încăpere. Se aflau acolo vreo cincisprezece inşi. Truly băgă de seamă, cu surprindere, că Oswald nu se află printre ei, deşi pe Oswald îl văzuse bine cînd urca.

Atunci Truly se duse imediat la căpitanul Fritz. Îl găsi la etajul cinci, examinînd carabina. Îi semnală dispariţia lui Oswald, îi dădu adresa, numărul de telefon şi semnalmentele lui. Către orele 12,45, în urma depoziţiei lui Brennan, maşinilor poliţiei le fusese transmisă descrierea unui suspect: un bărbat de rasă albă, slab, măsurînd aproximativ 1,75 m, în vîrstă de circa treizeci de ani. Această descriere corespundea cu cea pe care Truly i-o făcuse lui Fritz despre Oswald: Fritz păru impresionat de acest fapt. Căpitanul părăsi depozitul şi plecă repede la cartierul general al poliţiei. Sosi acolo puţin după orele 14. Dădu ordin ca doi detectivi să pornească pe urmele unui oarecare Lee Harvey Oswald. În biroul asasinatelor și al furturilor calificate, în care Fritz tocmai dăduse ordinul de mai înainte, sergentul Gerald L. Hill interveni:

– De ce e urmărit acest Oswald?

– Lucrează la depozit şi n-a răspuns cînd s-a făcut apelul salariaţilor.

– Ar fi inutil să ne mai deplasăm, căpitane. Individul de colo e Oswald.

Iată un fapt în stare să-i taie răsuflarea pînă şi unui căpitan de poliţie, fie el chiar din Dallas. Fritz îl examină pe bărbatul cu cămaşă maron, care stătea pe bancă, cu şuviţele de păr lipite de frunte şi de tîmple, avînd o tăietură deasupra ochiului drept şi cu ochiul sting tumefiat. Prin ce miracol se afla în mîinile poliţiei, chiar înainte de a se fi emis ordinul de arestare, individul suspectat că l-ar fu ucis pe Kennedy?

(va urma)

ALAIn DECAUX

T.T.

SĂMÎNȚA BUNĂ

„Am tot soarele pentru mine“

Motto: ,,Domnul să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu!” – 2 Tesaloniceni 3.5

A venit primăvara și oamenii ies din casele lor pentru a se bucura de primele raze calde ale soarelui. O femeie în vîrstă s-a așezat în fața casei ei, a închis ochii și a spus mulțumită: „Am tot soarele numai pentru mine!“.

Un drumeț, care tocmai trecea pe acolo, a auzit-o și a dat din cap dezaprobator. Dar apoi s-a gîndit: „De fapt, aș putea spune și eu exact același lucru ca această femeie. Nu este minunat că ea are tot așa de mult soare ca și mine?“. În calitate de creștini, putem spune că tot așa este și cu dragostea Domnului nostru. Dumnezeu îi iubește pe toți copiii Săi! Acest lucru este așa de simplu, încît oricine îl poate înțelege. Dar, dacă mai cugetăm puțin, descoperim un adevăr de o valoare inestimabilă.

Indiferent de cît de mulți oameni acceptă mîntuirea în Domnul Isus, toți sînt binecuvîntați „cu orice binecuvîntare duhovnicească în locurile cerești, în Christos“ (Efeseni 1.3). Fiecare poate să primească aceste binecuvîntări pentru el personal și să se bucure de ele, fără ca binecuvîntările altuia să fie prejudiciate. Toți se pot bucura de întreaga bogăție – și tu, și eu!

Uneori ne îngrijim intens de treburile vieții. Nu este un lucru greșit. Dar Domnul nostru lucrează în noi, ca „să ne așezăm iarăși la soare“, să ne îndreptăm privirea spre dragostea lui Dumnezeu. El știe din proprie experiență cît de binefăcător este să cunoaștem această dragoste, cînd treburile vieții ne copleșesc. Ce dragoste minunată ne arată Dumnezeu!

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

Sculptorul Ion Georgescu – artistul complet

Nu demult arta românească l-a comemorat pe marele și inegalabilul Constantin Brâncuși cu prilejul împlinirii a 145 de ani de la nașterea sa. Evenimentul a fost marcat de românii care nu l-au uitat pe gorjeanul care a dus faima României în Europa artistică, plecînd din Hobița de Gorj. Cum era de așteptat, ,,România Mare” a fost în linia întîi în a scrie despre omul Brâncuși și opera sa genială, revista demonstrînd, ca de altfel și în alte prilejuri, atașamentul solid față de valorile reale ale artei și culturii noastre, aducînd în lumină portrete de creatori din acest domeniu, de multe ori venind cu lucruri și date inedite, care să întregească profilul artistic și uman al celui prezentat.

În peisajul sculpturii moderne românești, înaintea afirmării lui Brâncuși (fiind mai mare ca acesta cu 20 de ani), în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea, un nume nou stîrnește admirație și aprecieri Georgescu. Despre acest artist complex, care abordează mai toate genurile sculpturii (portret, compoziție statuară, monumente, relief), ca și pictura în ulei și în acuarelă, implicat direct și în sfera învățămîntului artistic, veți afla în rîndurile ce urmează, în contextul preocupării noastre de a aduce în fața cititorilor revistei nume și portrete ale unor oameni de artă dintr-un trecut mai îndepărtat sau, dimpotrivă, dintr-un timp mai aproape de noi, sub imperiul unei declarații de principiu: a avut și are și România artiști de toate genurile, cu expresie pe plan intern, dar și dincolo de hotare, pe care nu avem voie să-i uităm niciodată.

București la tînăra vîrstă de 23 de ani. Pentru a-l fixa în memoria artei sculpturale românești pe Karl Storck să amintim cîteva opere rămase în urma acestui artist: Carol Davila (din fața Universității de Medicină și Farmacie ,,Carol Davila”, din București), statuia spătarului M.Cantacuzino, statuia Domniței Bălașa și multe busturi: Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, C.A.Rosetti, Theodor Aman; de asemenea, frontonul Universității bucureștene.

Cine dintre bucureșteni n-a trecut prin Piața Universității și nu a admirat cele patru statui: Mihai Viteazul, Ion Heliade Rădulescu, Spiru Haret și Gheorghe Lazăr, dar cîți cunosc faptul că impozanta statuie ce-l reprezintă pe Gheorghe Lazăr – cărturarul iluminist și fondatorul învățămîntului în limba națională în Țara Românească este opera sculptorului Ion Georgescu? Plecînd numai de la această imagine, care, bineînțeles, nu este unică, ne putem forma orizontul de creație și de inspirație națională a artistului și a operei sale pe care le vom cunoaște cu acest prilej. Critica de artă consemnează evoluția artei sculpturale românești de la o artă decorativă aplicată arhitecturii, fapt petrecut în Secolul al XIXlea, ca un fel de prag de la care sculptura autohtonă evoluează simțitor, afirmîndu-se cu caracteristici proprii, impunîndu-se acea sculptură ale cărei volume evoluează în spațiu, neaderînd la nici o suprafață plană. În acest sens, primul artist care poate fi definit cu statut de sculptor cu adevărat modern, de formație neoclasică, a fost Karl Storck (1826-1887), de origine germană, venit la

Prezența în această pagină a sculptorului Carl Storck este determinată de locul acestuia în modernizarea sculpturii românești de la jumătatea Secolului al XIXlea, precum și de faptul (legat intrinsec de subiectul principal al acestui material) că unul dintre cei mai buni elevi ai profesorului Carl Storck de la Școala de Arte Frumoase din București a fost viitorul mare artist plastic Ion Georgescu. Ion Gergescu s-a născut la București, la 18 ianuarie 1856, deci acum 165 de ani. Tatăl său, patron de prăvălie, dorește dezvoltarea intelectuală și emanciparea fiului și-l înscrie la Școala de Arte și Meserii de pe Podul Mogoșoaiei (Calea Victoriei de astăzi). Aceste școli speciale erau adevărate pepiniere pentru tinerele talente (la București – Ion Georgescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea, în provincie –Brâncuși, Corneliu Medrea, Romulus Ladea). Simțindu-se în stare de o evoluție fără obstacole a noii arte pe care o descoperise atît de timpuriu, tînărul Ion Georgescu urcă pe o treaptă mai sus pe viitorul soclu de mare sculptor, înscriindu-se la Școala de Arte Frumoase, unde director era pictorul Theodor Aman și profesor cel de care aminteam mai înainte, Karl Storck. Să nu omitem un amănunt deloc de neglijat: elevul Ion Georgescu avea 16 ani. În cei cinci ani de studiu, unde a obținut și bursă, talentul nativ al tînărului, dublat și triplat de seriozitatea lui pentru învățătură și de îndrumarea calificată și entuziastă a dascălilor, au avut darul să contureze fără tăgadă profilul viitorului sculptor român.

Cum firescul vieții își spune și aici cuvîntul, traiectoria imprimată de talentul și sîrguința tînărului absolvent de Școală de Arte Frumoase îl înscrie pe orbita concursului pentru o bursă de studii în străinătate, pe care o cîștigă la Paris cu o lucrare model, un basorelief inspirat din lucrarea lui Girardon ,,Răpirea Prosperinei”, instalată în grădinile Versailles. Concursul pentru bursă a fost mai amplu, opera pomenită a fost însoțită de o sculptură în ghips, alături de două studii și de două tablouri în ulei.

În urma rezultatelor, în toamna lui 1877 tînărului Ion Georgescu i se aprobă o bursă de cinci ani în străinătate, acesta alegînd Parisul, Școala de Belle-arte.

La Paris, venind cu un bagaj de cunoștințe complexe însușite

în Școala de la București, învățăcelul Ion Georgescu se afirmă încă din primul an, ochii și mîinile lui constituind armele cu ajutorul cărora își etalează (neostentativ) talentul artistic. La numai 25 de ani lucrările pe care le realizează la Paris cîștigă laurii aprecierilor profesioniste ale profesorilor. Astfel, în 1881 participă la Salonul Francez, unde este distins cu Mențiunea de onoare a juriului, pentru compoziția ,,Copilă rugîndu-se”. Cu ecou puternic în presa pariziană, dar și în cea de la București, această sculptură era o dovadă a nivelului artistic major la care ajunsese artistul. Critica de artă a reliefat expresia chipului acestei copile care emană candoarea molipsitoare a vîrstei transfigurată în linii blînde, aducătoare de o gingășie infantilă, coroborată cu neprihănirea privirii îndreptată în sus și amplificată de mîinile împreunate atît de firesc a rugă.

Dorind să fie stăpîn pe secretul abordării cu succes a compoziției, tînărul student și-a însușit secretele anatomiei umane reușind să redea în sculptură liniile complicate ale corpului uman – precizia și sensibilitatea constituind atuurile sale în a-și defini pregătirea. Din etapa pariziană, în afară de compoziția care a cucerit Mențiunea de onoare la Salonul din 1881, ,,Izvorul” și ,,Aruncătorul de lance” sînt două sculpturi care degajă o autenticitate aproape impersonală, confirmînd treapta de maturitate la care ajunsese tînărul artist.

La Paris, în orașul-lumină al Europei, Ion Georgescu profită din plin de evantaiul de posibilități de a fi cît mai mult în contact direct cu marea artă a omenirii, celebrele opere ale Antichității și Renașterii fiindu-i călăuză în studierea modelelor. Desigur, Muzeul Luvru era obiectivul principal de vizitare metodică și, în același timp, placa turnantă a înțelegerii clasicismului și romantismului european. Pentru că la început am pomenit de pluralitatea artei acestui român la Paris, și aici se înscrie pe mai multe direcții, neglijînd desenul și pictura, realizînd lucrări care-i definesc talentul de artist plastic complet.

Ciclul de învățătură de la Paris încheindu-se, artistul se reîntoarce în țară gata pregătit să înceapă greul (dar luminosul) drum al carierei sale. Cum opera artistică ia naștere lucrînd, sculptorul Ion Georgescu primește și realizează comenzi, în special solicitări pentru portrete-busturi ale unor oameni din viața noastră culturală și nu numai, cum au fost: Mihai Eminescu,

„Copilă rugîndu-se“

Statuia lui Gheorghe Lazăr, Piața Universității din Capitală

Dimitrie Bolintineanu, Mihai Pascaly, Iulia Hașdeu, C.A.Rosetti, doctorul Carol Davila, Constantin Lecca, Vasile Alecsandri, generalul Alexandru Cernat, generalul Florescu și alții

Citind studiile de specialitate despre portretistica acestui sculptor reținem intuiția artistului de a adopta o libertate creatoare deplină, părăsind tradiția clasică în favoarea unei reprezentări în concordanță cu expresia lăuntrică a personajului în așa fel încît trăsăturile exterioare ale portretului să oglindească eul personal, arderea interioară a celui care pozează ca model. Caracterizarea de mai sus, aplicată, de exemplu, la portretele actorului Mihai Pascaly și ale scriitorului Dimitrie Bolintineanu, proiectează în fața ochilor noștri ,,chipul celebrului interpret, regizor și dramaturg din perioada de început a teatrului românesc, sculptat cu iscusință și căldură, într-o poetică plăsmuire a trăsăturilor înnobilate de un mistuitor foc creator, este o operă plină de nerv, străbătută de un freamăt lăuntric...” (despre Mihail Pascaly), și ,,prin forța sa de pătrundere psihologică, sculptorul izbutește să-i evoce expresiv chipul meditativ, ușoară tristețe nostalgică, firea-i blîndă, definind personalitatea acestui generos revoluționar pașoptist” (despre Bolintineanu).

Trecem acum la o altă dimensiune a sulptorului Ion Georgescu – sculptura monumentalistă. După realizarea, așa cum am văzut, a unor portrete remarcabile, artistul primește comanda unor monumente (publice sau funerare), care demonstrează forța creatoare a acestui sculptor tînăr, operele create dovedind o îmbinare perfectă a geometriei formelor cu plasticitatea lor, tratînd realitatea ca atare, fără încărcarea operei cu un balast vizual inutil. În acest ciclu de realizări, statuile cărturarilor Gheorghe Lazăr (București) și Gheorghe Asachi (Iași) întrunesc aprecierile unanime ale specialiștilor care converg spre elogiul îmbinării în aceste opere de artă a mobilității cu echilibrul, a atitudinii cu gestul natural, imprimînd blocului de marmură din fața privitorului o mișcare intuită a personajului și o simetrie a formelor care preced orice mișcare.

Poate că privirile noastre, trecători pe lîngă aceste monumente, nu sînt capabile (noi neavînd pregătirea artistică necesară) să descopere elemente semnificative care dau viață personajelor întruchipte în duritatea pietrei și a marmurei cioplite. Oprițivă cîteva minute în fața statuii lui Gheorghe Lazăr din Piața Universității din București și uitați-vă cu atenție. Ce vedeți? Un personaj cu o carte în mînă, cu o privire pe deasupra și cu o mantie atîrnîndu-i pe un umăr. Privită mai insistent, statuia ne dezvăluie detalii care subliniază atît trăsăturile fizice, cît și pe cele interioare: mantia drapată cu falduri generoase

semnifică monumentalitatea figurii și forța ce rezidă din croiala în linii sobre a costumației: cartea, cu degetul între file răsfoind în căutarea paginii cu subiectul de citit, are legătură directă cu privirea-i meditativă ridicată cu doar cîteva secunde de pe pagina de carte. Astfel a știut artistul să ne redea figura iluministului din Avrig Gheorghe Lazăr, condensînd atitudinea ,,Învățătorului” în dragostea pentru carte, prin simbolul pe care-l ține în mîini.

Statuia reprezentîndu-l pe Gheorghe Asachi, de la Iași, păstrează stilul realist, dar reflectă cu totul altă trăire interioară exprimată și prin liniile sobre ale feței personajului. Trăsătura esențială a statuii de la Iași este asigurată de faptul că sculptorul l-a prezentat pe Asachi la o vîrstă înaintată (în jur de 80 de ani) așezat într-un jilț, ceea ce conferă din capul locului o geometrie specială a spațiului. Gheorghe Asachi apare adîncit în gînduri, parcă rupt de lumea exterioară, pe chipu-i brăzdat de cute adînci pe frunte i se poate citi resemnarea omului trecut prin bătăliile vremii. Liniștea din ochii adînciți în orbite, precum și pana din mîna dreaptă, alături de mîna stîngă, cea care ține un vechi hrisov cu pecete, pot fi interpretate ca o reflectare interioară a unei vieți consacrate binelui poporului din care face parte.

Senectute și vibrație interioară – omagiate într-o marmură rece cu numele întemeietorului învățămîntului românesc, a presei și a teatrului în Moldova – astfel poate fi catalogată această operă.

Ne întoarcem la București.

În centru, lîngă Dîmbovița și vizavi de Palatul de Justiție se află Biserica Domnița Bălașa, ce poartă numele fiicei domnitorului Constantin Brâncoveanu. Reclădită a treia oară după construcția și reconstrucția din 1751 și 1883, după proiectele arhitectului Alexandru Orăscu, între anii 1881-1888, în prima jumătate a Secolului al XX-lea acesta era locul preferat al elitei bucureștene, aici oficiindu-se multe nunți și botezuri fastuoase ale prodipendadei din Capitală. Dacă în curtea bisericii vedem impunătoarea statuie a Domniței Bălașa, opera lui Karl Storck, fostul profesor al lui Ion Georgescu, în biserică, în spațiul tradițional rezervat mormintelor, între naos și pronaos, pe partea dreaptă, se află mormîntul Domniței Bălașa, un foarte interesant monument funerar realizat de sculptorul Ion Georgescu. Monumentul realizat în urma cîștigării unui concurs organizat de Epitropie este reprezentativ pentru simbolistica de venerație a unei persoane dragi. Artistul a gîndit lucrarea în două planuri pe verticală avînd la mijloc chivotul cu osemintele Domniței. Peste

acesta, din marmură, este sculptat un înger care ține în mîini un pergament desfășurat, pe care putem citi următoarele: ,,Aici repauzează osemintele Domniței Bălașa fondatoarea acestui sf. Lăcaș. Decedată în anul 1751” În plan inferior, pe trepte, o femeie îngenunchiată, ducînd mîna stîngă la frunte, într-o simbolistică a durerii materne, cu privirea în jos, răscolită de flacăra neputinței, aduce cu mîna dreaptă o coroană de lauri drept omagiu pentru ființa dispărută. Așa cum am constatat și în alte sculpturi, reprezentarea îmbrăcămintei personajului, cu falduri ce drapează în mod vizibil formele naturale ale trupului, iese și aici în evidență. În plus, îmbrăcămintea femeii este compusă din fotă și ie, costum național ce conferă creației artistice o aură de sorginte pur românească.

Urmele artei sculptorului Ion Georgescu le aflăm la București în locuri diverse, fiecare dintre aceste opere frapînd prin redarea naturală a expresiei umane reîncarnată în piatră sau marmură. Dacă treceți pe strada Lipscani prin fața Băncii Naționale a României, puteți admira în două nișe, două alegorii în piatră întruchipînd Justiția și Agricultura, opera sculptorului Ion Georgescu, celelalte două (Mercur și Vulcan) fiind opera unui alt sculptor din generația sa, Ștefan Ionescu Valbudea.

După studiile de la Paris și după ce în țară cunoscuse succesul, urmare a realizării unor lucrări unanim apreciate, în 1887, la 31 de ani, tînărul sculptor este numit titular la catedra de Sculptură a Școlii de Arte Frumoase, luîndu-i locul profesorului Carl Storck, decedat. Educația pe care o primise și exigența cu care își îndeplinea munca de artist, la care se adăugau însușiri pedagogice deosebite, toate aceste atribute a încercat să le transfere și studenților săi. Despre personalitatea sa complexă, despre raportul cu cei din jur, cei care l-au cunoscut ne-au lăsat mărturii, ca și despre deschiderea artistului spre cunoașteri reciproce, deși munca în atelier era acaparatoare, devorîndu-i aproape tot timpul. Privit sub acest unghi părea un ins taciturn, dar atunci cînd avea timp era destul de sociabil, răspîndind în jur un aer de om informat, ancorat în modernitatea lumii, gata oricînd să-și susțină temele predilecte – totul pus în slijba artei sculpturii care îl subjuga.

Dovadă că artistul percepe arta ca pe o cutumă indispensabilă este și angrenarea sculptorului în viața artistică a vremii, devenind un fervent animator al acestei fațete a vieții sociale. Preocupat de soarta artiștilor în societate, în anul 1890 propune înființarea unei societăți care să apere interesele profesionale ale artiștilor, constituind, în același timp, și un cadru organizat în care artiștii să-și expună operele. Cercul artistic, avîndu-l ca președinte activ pe Ion Georgescu și președinte de onoare pe Theodor Aman, care avea să dăinuie pînă în 1947, este bine primit de artiști, expozițiile organizate sub egida acestuia constituind oglinda artei românești la acea dată. În anii în care creația sa ajunsese la maturitate a avut și alte inițiative sociale și artistice menite să atragă tineretul spre arta plastică și să perfecționeze metodele de lucru și de creație în sculptură, pictură, desen.

Din păcate, firul vieții și al activității lui Ion Georgescu se rupe la doar 42 de ani, în plină forță de creație, cînd ar mai fi avut multe de spus în arta monumentală românească și în pedagogia artistică. A căzut ca secerat chiar în fața Ateneului Român, în ziua de 30 noiembrie 1898, în fața lăcașului în care își etalase, în cadrul unor expoziții, lucrările.

După Carl Storck, considerat primul care deține în România statutul de sculptor modern, de formație neoclasică, Ion Georgescu, elevul celui dinainte, poate fi numit primul nostru sculptor monumentalist român.

Astăzi, la 165 de ani de la nașterea artistului, sculpturile sale ne înfrumusețează viața cotidiană, prin această Istorie scrisă în piatră și marmură a lumii românești de acum 150 de ani.

Bibliografie:

* Enciclopedia României

* Dicționar Enciclopedic Român

GEO CIOLCAN

* Dicționarul sculptorilor din România

* Arta românească modernă și contemporană

„Întristarea“ - Monumentul funerar al domniței Bălașa din Biserica Domnița Bălașa (1884)

Statuia lui Gheorghe Asachi, Iași

Asasinarea lui Alexandru al II-lea, țarul reformator (1)

Pe 1/13 martie 1881, țarul Alexandru al II-lea străbate străzile din Sankt Petersburg în trăsura sa, cînd o bombă explodează, rănind vizitiul si caii. Scăpat ca prin minune, țarul reuseste să iasă din trăsură. În acel moment, din mulțime tîșneste un om, care-i aruncă o a doua bombă la picioare. După o anchetă minuțioasă, asasinii sînt demascați: sînt membri ai societății secrete ,,Narodnaia volia” (,,Voința poporului”).

Reforme și opoziție la reforme

După gustul amar al înfrîngerii în Războiul Crimeei (1853-1856), care diminuase considerabil forța de exprimare a Rusiei pe plan european și după o perioadă de penitență internă –așa cum se exprimase ministrul de Externe, prințul A. M. Gorceakov – Rusia avea nevoie de noi reforme, pentru ca statul să se adapteze condițiilor de modernitate. Alexandru a lăsat să se înțeleagă foarte repede că în Rusia vremurile trebuie să se schimbe. La început au fost mici modificări. A fost anulată interdicția de a călători în străinătate, a fost atenuată cenzura, mulți deținuți politici au fost eliberați, printre care și cei 29 de decembriști supraviețuitori. Speranțele oamenilor au fost, de asemenea, încurajate de vestea că țarul vrea să desființeze iobăgia. Herzen publicase deja o scrisoare deschisă, adresată lui Alexandru, încă din martie 1855: ,,Dați pămînt țăranilor. El le aparține, de altfel. Grăbiți-vă!”.

așteptat și de o reformă administrativă, apoi și de una a justiției (1864), opera ministrului Dmitri Zamiatin. În 1864 sînt create zemstve, sau consilii locale alese, ce primesc răspunderea învățămîntului public, a sănătății publice, a dezvoltării economice locale, a construirii de drumuri. La sfîrșitul anului 1861, Alexandru l-a numit în funcția de ministru al Educației pe reformatorul Alexandr Golovin, care a realizat și o reformă a învățămîntului. Au urmat reforma financiară și apoi cea a armatei, care s-a întins pe o perioadă de 12 ani (18621874). Încercările de reformă în domeniul politic au întîmpinat rezistența fermă a birocrației și, mai tîrziu, chiar a monarhiei. Speranțele tot mai mari într-o schimbare, măsurile progresiste insuficiente, au produs frustrări și, în cele din urmă, au dus la o situație revoluționară în perioada 1859-1861.

Închisorile încep să se umple din nou de deținuți, spionii mișună peste tot. Oficial nu mai există grupări secrete și nici studenți revoluționari. În realitate, ele continuă să acționeze, așteptînd să le vină vremea. Unii istorici au văzut în insurecția poloneză și în prima tentativă de asasinat două puncte de răscruce în domnia lui Alexandru, care au marcat sfîrșitul marilor reforme, ba chiar începutul unei contrareforme.

Către 1874 a apărut ideea unirii tuturor forțelor într-o organizație comună. La începutul iernii 18741875 a fost creată Organizația social-revoluționară a întregii Rusii sau Cercul moscoviților. În această organizație au intrat studenți ruși care făcuseră studii la Zürich, membri ai cercului revoluționar al studenților gruzini, dar și muncitori. Moscoviții considerau că principala lor sarcină era cea de a face propagandă în rîndul muncitorilor, servind totodată și drept mediatori între țărani și intelectuali. Organizația nu a putut să desfășoare o activitate de anvergură și a fost desființată.

„Nu mai avem nevoie de țar”

În primele săptămîni de la preluarea puterii, Alexandru a plecat la Moscova și le-a cerut nobililor reuniți să se gîndească la problema desființării iobăgiei, spunînd cu acest prilej: ,,Cu ajutorul lui Dumnezeu, bunăstarea și ordinea în Rusia trebuie consolidate și desăvîrșite, trebuie să domnească legea și dreptatea”. Speranțele lui Alexandru de a găsi sprijin pentru promovarea emancipării șerbilor în rîndurile nobilimii au fost, în mare măsură, zădărnicite, astfel că el a fost nevoit să forțeze ritmul reformei. Nobilimea, în special cea mică și mijlocie, a intrat în panică, neînțelegînd care ar fi avantajele desființării iobăgiei. Era și normal, dacă ne gîndim că Rusia era o țară în care prestigiul nobilului se calcula în funcție de numărul de suflete, respectiv șerbi. Problema dacă țăranii trebuiau să primească sau nu pămînt părea, de asemenea, de nesoluționat. Atunci au fost înființate în întreaga țară comitete regionale, cu scopul de a înregistra opiniile proprietarilor și a le transmite forului central. Treaba mergea greu, așa că Alexandru și-a pierdut răbdarea și a declarat în ianuarie 1861 că se va opune tentativelor de a o amîna: ,,Doresc, cer și ordon ca totul să fie gata pe 15 februarie”. Actul definitiv a fost semnat pe 19 februarie și publicat pe 5 martie.

Ce însemna, însă, această reformă care viza circa 47 de milioane de țărani dintr-o populație de 61 de milioane? În primul rînd, țăranilor li s-a acordat libertate. Şerbia si dările se mențineau pe o perioadă de tranziție de doi ani, timp în care se încheiau înțelegerile privind răscumpărarea. Fiecare țăran avea dreptul la casa în care locuia, la curte și la terenul pe care îl lucrase pînă atunci. Timp de 49 de ani, pămîntul rămînea în proprietatea unei comunități sătești, așa-numita ,,mir”. În prima etapă, țăranii s-au arătat nemulțumiți, pentru că nu aveau cu ce să plătească pămîntul ce li se oferea, astfel că, în primăvara anului 1861, au apărut o serie de tulburări aproape în toate provinciile în care se aplicase deja emanciparea. Şi cum guvernul nu dispunea de un aparat administrativ care să urmărească plățile, au fost acumulate datorii imense. A fost nevoie, cum era de

La aceasta s-au adăugat, în 1863, și tulburările din Polonia. Deși oferise Poloniei autoadministrare și privilegii ce fuseseră anulate de tatăl său, Alexandru a fost primit la Varșovia cu fluierături. Au început demonstrațiile și acțiunile subversive împotriva țarului. În locul fratelui său Konstantin, Alexandru l-a trimis pe contele Berg, care a luat măsuri extrem de dure împotriva răsculaților. Au urmat apoi deportări, condamnări la moarte, pedepse cu închisoarea. Toate aceste măsuri au prejudiciat nu numai prestigiul de care se bucurase Alexandru, ci prestigiul Rusiei. După înăbușirea revoltelor din Polonia și Lituania, au reînceput mișcările protestatare în Rusia. Pentru Alexandru, acum dușmanul nu era numai în afară, ci în propria-i țară.

Intelighenția se răzvrătește

La urcarea pe tron a lui Alexandru, după o lungă perioadă care apăsase greu asupra spiritului, intelighenția rusă a văzut deschizînd-se în fața ei un viitor plin de speranțe. Noul țar venea cu dorința sinceră de schimbare, de reformă a instituțiilor, fiind un spirit mult mai umanist decît predecesorii săi.

Dar cine erau aceia care se numeau ,,intelighenția”? Aceasta era compusă, în mare parte, din intelectuali, fii de nobili, funcționari, militari, negustori. Ei moșteniseră toate idealurile și visurile decembriștilor înfrînți de Nicolae I. La începutul anilor ʼ60, cei mai cunoscuți membri ai intelighenției erau Cernîsevski, Bakunin și Herzen.

Primele încercări de agitație politică au apărut la începutul anilor ‘60, cînd opoziția față de sistemul țarist începe să se intensifice. În toamna anului 1861 apar revolte studențești în Moscova, Petersburg și Kazan, revolte ce sînt înăbușite de poliție și armată. Mișcările studențești sînt folosite de către revoluționarii de profesie în lupta lor politică. Începînd cu 1862, deci în prima perioadă revoluționară de după reforma din februarie 1861, apar numeroase societăți secrete. Fanatici care sperau ca, prin înlăturarea țarului, starea socială din Rusia să se poată îmbunătăți erau încă foarte puțini. Unii se aflau în universități, în rîndul studenților, care descoperiseră în străinătate ideile socialiste. Dmitri Karakozov, cel care a atentat la viața țarului în aprilie 1866, era un astfel de fanatic, ce făcea parte dintr-o ligă secretă numită Cercul lui Isutin. Numeroasele demonstrații publice de loialitate și recunoștință nu au reușit însă să-l consoleze pe țar. Încrederea în sine a lui Alexandru a fost foarte zdruncinată în urma acestei tentative de asasinat. Deși glonțul nu nimerise ținta (deoarece un țăran îl izbise peste mînă pe Karakozov), faptul că acum totul putea fi posibil îl tulbura cel mai mult.

Alexandru a încercat, totuși, să continue reformele liberale, dar atunci dușmanii reformei l-au prevenit că aceste încercări vor duce la pieirea statului. Drept dovadă, i-au prezentat proclamațiile apărute în presa vremii. Unele aveau un ton sentimental, altele erau agresive, dar și unele, și altele îl speriau pe Alexandru: ,,Nouă nu ne trebuie țar, nici împărat, nici unsul lui Dumnezeu, nici mantie de hermină ce acoperă incapacitatea ereditară, ci un șef ales, care să primească simbrie pentru munca sa. Iar dacă Alexandru al IIlea nu înțelege acest lucru și nu înțelege să facă de bunăvoie această concesie poporului, cu atît mai rău pentru el”. Proclamația ,,Molodaia Rossia” (,,Tînăra Rusie”) a apărut cu prilejul aniversării a o mie de ani de la întemeierea statului rus (1862) și a fost scrisă de un grup de studenți de la Universitatea din Moscova. În proclamație scria clar: ,,Pentru a ieși din această situație înrobitoare avem nevoie de o revoluție, o revoluție sîngeroasă, implacabilă, care să schimbe radical totul, fără excepție, toate bazele societății contemporane. Noi nu ne temem de ea, deși știm că va curge sînge și că vor muri, poate, și oameni nevinovați”.

În primăvara-vara anului 1862, în Petersburg, ca și în multe orașe de provincie, ca din senin, au loc o serie de incendii care par de neînțeles. Aproape în fiecare zi, vîlvătăi mari cuprind cîte un imobil. Incendiile sînt, desigur, provocate, dar incendiatorii nu sînt de găsit. În septembrie 1862 au loc arestări masive și peste o sută de literați, cercetători, studenți, ofițeri ajung în închisori. Se înființează și o comisie specială care să cerceteze organizațiile presupus revoluționare. Nihilismul continuă să înflorească, dar problema nu se limitează doar la proclamațiile de tipul ,,Tînăra Rusie”, sau la articolele incendiare. Problema este mult mai complexă decît își poate imagina Alexandru.

„Glasul inimii”

sau Katia Dolgorukaia (1)

În 1865, Alexandru trebuie să facă față unei grele încercări: țareviciul Nicolae se stinge din viață la numai 21 de ani, cu puțin înaintea logodnei cu prințesa Dagmar a Danemarcei (locul lui avea să-l ia următorul fiu, care va deveni Alexandru al III-lea și care se va căsători cu prințesa Dagmar). Durerea îl cufundă într-o puternică depresie. Singura lui alinare devine acum idila cu tînăra Ecaterina Dolgorukaia, idilă începută pe cînd aceasta avea numai 17 ani și fusese prezentată pentru prima oară la balul Curții, în 1863, imediat după ce terminase Institutul Smolnîi, în care studiau în special fiicele de nobili scăpătați.

La 4/16 aprilie 1866, Alexandru devine, așa cum am văzut, obiectul unei tentative de asasinat, pe cînd se plimba în Grădina de vară în compania prințesei Maria de Baden și a contelui de Leuchtenberg, fratele acesteia. Dmitri Karakozov, un fost student (fusese exmatriculat, pe rînd, din Universitatea din Kazan, apoi din cea din Moscova), făcea parte dintr-o ligă secretă, numită Cercul lui Isutin, înființată în 1863. (va urma)

Grigore Antipa - părintele

oceanografiei româneºti (1)

Numele lui Grigore Antipa a intrat în memoria noastră colectivă mai puțin prin cunoaşterea directă a vieţii şi a activităţii savantului, cît mai cu seamă prin raportarea la ctitoria sa cea mai mare și, evident, cea mai popularizată: Muzeul de Istorie Naturală ce-i poartă numele și care se află în Piața Victoriei din București. Grigore Antipa s-a înscris în galeria marilor sămănători (tot era la modă curentul!) de cultură și civilizaţie românească din timpul lui Carol I. Numele său stă alături de cel al lui Anghel Saligny în construcţii, Spiru Haret în educație, Nicolae Iorga și Vasile Pîrvan în istorie, Emil Racoviţă în biologie, Vasile Lascăr în administrație, Maiorescu și Rădulescu-Motru în filozofie, Brâncuşi în artă, Enescu în muzică, Ion Mincu sau Petre Antonescu în arhitectură, Vlaicu și Coandă în aviaţie, Eminescu și Caragiale în literatură și lista poate continua. Grigore Antipa nu e doar un săditor de cultură și știință românească, dar mai ales e sincron, dacă nu cumva antemergător, cu tot ceea ce se întîmplă în Europa, în domeniile în care el și-a adus contribuția.

Viața lui Antipa n-a debutat sub auspicii prea fericite. Mama sa, Zoe Șendrea (numele amintește de unul dintre vitejii boieri ai lui Ștefan cel Mare, portar al Sucevei şi cumnat cu marele voievod), este căsătorită împotriva voinței sale cu Iorgu Leon, de care se desparte după doi ani, luîndu-l cu ea și pe fiul rezultat din această căsnicie eșuată: Nicolae Leon, de un an, fratele vitreg al lui Grigore. Zoe se recăsătorește cu Vasile Antipa, avocat din Botoșani, cu care are un al doilea fiu, pe Grigore, născut pe 7 decembrie 1867, în orașul din nordul Moldovei. Și acest mariaj durează doar doi ani, din cauza morții lui Vasile. La 7 ani, micul Grigore rămîne orfan și de mamă, Zoe Antipa fiind răpusă de febra tifoidă. Rămîne, alături de fratele său vitreg, în grija unchiului său, fratele mamei, Panaite Șendrea. Urmează pensionul „Mărgineanu” din Botoșani, apoi trece la Institutul Academic din Iași, cea mai bună școală a timpului, întemeiată de un grup de profesori universitari, majoritatea membri ai „Junimii”: Titu Maiorescu, Petre Missir, A.D. Xenopol, Petru Poni etc. „Am avut norocul să fiu elevul a patru învățați dascăli, care au trezit în mine interesul viu pentru științele ce ni le predau și au avut o influență hotărîtoare asupra dezvoltării mele ulterioare”, își va aminti mai tîrziu Grigore Antipa. Acești patru mari dascăli au fost: geologul Grigore Cobălcescu, chimistul Petru Poni, A.D. Xenopol, profesor de istorie și Petre Missir, profesorul de

economie politică. Antipa se împrietenește acum cu un alt viitor mare savant, Emil Racoviță, fondatorul biospeologiei. Cine își putea închipui la mijlocul anilor ’80 ai veacului al XIX-lea că cei doi colegi de bancă din Institutul Academic vor ajunge într-o zi academicieni, iar cel care îi va face raportul de primire în Academie, în 1910, lui Emil Racoviță, va fi însuși Grigore Antipa? Între timp, Grigore urmează cursurile Institutul Academic din Iaşi, numit şi Institutele Unite. Nicolae, venit într-o scurtă vizită în România, își dă seama că exigențele facultății ieșene sînt sub potențialul de învățare al fratelui său și se decide să-l ia cu el, la Jena, unde Grigore devine student al Universității de aici, începînd cu anul 1885. În perioada în care Antipa s-a înscris la Universitatea din Jena, Haeckel nu era doar prorectorul Universității, ci una dintre cele mai proeminente personalități ale științei europene. Cucerit de darwinism, Haeckel își va publica în 1866 opera sa fundamentală, ,,Morfologia generală a organismelor” carte care a pus bazele ecologiei ca știință. Prin seriozitate, inteligență și comunicativitate, Antipa cucerește repede simpatia marelui savant care, pînă la sfîrșitul vieții, îl va menționa pe discipolul său român drept unul dintre cei mai înzestrați studenți ai lui. La sfatul lui Haeckel, Antipa vizitează în iarna anilor 1888-1889 stațiunea zoologică de la Villefranchesur-Mer, unde își descoperă adevărata vocație, cea de cercetător al faunei marine. Nici că se putea anturaj mai bun pentru viitorul savant decît tovărășia unor învățați de talia englezului Bolles Lee, a americanului H. Ward și a elvețianului Du Plessis. Mai mult chiar, Grigore Antipa face cunoștință cu prințul Albert I de Monaco (1889-1922), pasionat de cercetările marine, fondatorul celebrului Institut Oceanografic din Monte-Carlo (1906) și al Muzeului Oceanografic din micul principat mediteraneean (1910), înnobilat de prezența în fruntea sa, ca director, timp de peste trei decenii (1957-1988) a faimosului cercetător și om de televiziune Jacques-Yves Costeau. Hotărît să se dedice în întregime studiilor oceanografice, Antipa își susține teza de doctorat în martie 1891, despre meduzele fixate din arhipelagul Spitzbergen, obținînd de la Hackel calificativul „summa cum laudae”.

După terminarea facultăţii, Antipa pleacă la specializare în stațiunea zoologică de la Napoli, unde lucrează alături de Salvatore Lo Bianco, cel mai bun cunoscător al faunei mediteraneene, şi ihtiologul Raffaele, care îl inițiază pe român în studiul migraţiei peștilor. Iar fondatorul stațiunii zoologice

de la Napoli, marele embriolog Anton Dohrn, îi dă următoarea povață lui Antipa, sfat pe care savantul îl va urma toată viața: „Munca de organizator pe care o desfășor aici, unde am de-a face și cu pescarii, ca și cu învățații și cu regii, și unde pot să urmăresc mai bine și cercetările mele științifice, îmi dă o satisfacție mai mare. Studiază numai bine, cu condeiul în mînă, chestiunile de care dorești să te ocupi, și sînt sigur că, cu energia și cu pregătirea dumitale științifică serioasă, vei reuși orice vei întreprinde”.

Regele şi Savantul

Dimitrie C. Sturdza-Scheianu, om politic conservator, ministru al Justiției în cabinetul lui Lascăr Catargiu (1891-1895), a fost protectorul lui Grigore Antipa, pe care l-a ajutat mult în carieră. Cu el stabilise Antipa ca, odată întors în țară, să se ocupe de organizarea unui muzeu de istorie naturală, precum și de studiul apelor și pescăriilor din țară. În 1892, cînd Antipa revine în România, erau la putere chiar conservatorii lui Lascăr Catargiu. Lui Antipa i se încredințează sarcina organizării pescăriilor, deși nu avea decît 26 de ani. Ce se întîmplase? Probabil prin intermedierea aceluiași D.C. Sturdza-Scheianu, Antipa este primit în audiență de Regele Carol I, la castelul Peleș. Relația dintre monarh și savant s-a înfiripat repede. Grigore Antipa venea din Germania, țară de care Carol I rămăsese legat prin mii de fire sentimentale. Vor fi vorbit poate despre Dresda – Florența Germaniei – cea plină de muzee, pe care Antipa o vizitase asiduu, iar Regele era un împătimit al picturii, deși, cinstit vorbind, nu întotdeauna de cea mai bună calitate. Mult mai probabil însă au vorbit despre ce putea să facă Antipa pentru România și Regele pentru Antipa. Cert este că suveranul român, dornic să modernizeze toate sectoarele de activitate ale țării pe care venise de la izvoarele Dunării să o păstorească, îl va recomanda pe Antipa miniștrilor săi. În primul rînd, lui Petre P. Carp, ministrul Agriculturii și Domeniilor, căruia îi sugerează să-l lase pe Antipa să-și implementeze planul său de reorganizare a pescuitului în România. În al doilea rînd, lui Iacob Lahovary, ministrul de Război, care trebuia să-i faciliteze tînărului cercetător îmbarcarea pe navele militare românești din Marea Neagră în vederea desfășurării primelor programe sistematice de cercetare ale acestei mări. În sfîrșit, al treilea ministru, cel al Instrucțiunii Publice, celebrul și talentatul om politic Take Ionescu, urma să-l numească pe Antipa la conducerea colecţiilor zoologice ale Muzeului de Științe Naturale. (va urma) rrm

Grigore Antipa citind „Darea de seamă a Muzeului pentru 25 de ani de activitate“ în cadrul ședinței solemne condusă de Regele Carol al II-lea, la 24 mai 1933

Regele Carol al II-lea alături de Grigore Antipa răsfoind Cartea de Onoare a Muzeului, la 24 mai 1933

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Lumea unipolară –comunismul global al umanității

(urmare din pag. 1)

În acest moment, pot spune că nu există nici o mare diferență între Germania anilor ʼ30 și SUA actuală. Se pare că libertatea excesivă duce la agresivitate. Or SUA, de cînd s-au văzut singure pe terenul de joacă numit Terra, au luat-o efectiv razna.

În ceea ce mă privește, cred că este important să existe dreptul de a alege. Cred că progresul lumii nu a fost generat de un imperiu, cu toate că, la nivel comercial, imperiile au avut rolul lor în istoria lumii. Modul în care SUA împarte în lume ,,democrația” este asemănător cu repartizarea creștinismului în America de Sud, cu mult timp în urmă, cînd preoții aveau într-o mînă o Biblie și în cealaltă o sabie. Și nu putem spune că a fost bine ce au făcut. Acum, americanii au într-o mînă dolari cu care cumpără politicieni și structuri, iar în cealaltă cîteva sute de mii de tone de diplomație.

Lumea multipolară este și va rămîne adevărata democrație a civilizației. Lumea unipolară nu va depăși niciodată nivelul retrograd al unui comunism mascat. Aceasta este realitatea, iar cei care cred contrariul sînt, de obicei, plătiți pentru a susține lumea unipolară. Indiferent de țară, indiferent de civilizație, indiferent de epocă, progresul omenirii s-a produs mereu pe un fond al diversității. Pînă și conflictele au avut un rol important în progres, fie că vorbim de știință, fie de latura socială. Lumea a prosperat pentru că diversitatea a primat în fața unei plictisitoare perfecțiuni a unui comunism mai mult sau mai puțin forțat. O lume în care o potențială Putere nu va avea deloc Opoziție va reprezenta finalul societății actuale. Cel mai trist este că mințile luminate ale planetei sprijină necondiționat o lume unipolară, doar pentru simplul fapt că ei vor trăi bine în lumea aceea. Nu înțeleg și nu au înțeles niciodată că, de obicei, valorile se schimbă, că roata se învîrte și că nu știm niciodată cînd noaptea de cristal va fi urmată de o noapte a cuțitelor lungi.

Îmi doresc ca intelectualitatea să înțeleagă că o lume unipolară nu trebuie să existe, mai ales că, pentru țările mici, așa cum este România, este foarte dăunătoare. În 1989 am scăpat de comunism, de acel partid unic care a făcut atît bine, cît și rău. Cert este că noi, românii, ne-am dorit libertate și un regim democratic. De ce să renunțăm acum la aceste valori, doar din frică sau pentru că aceasta este direcția în care merge turma?

În acest moment, la nivel global există foarte puține state care se opun hegemoniei americane. ONU a devenit o paiață, un organism mort care înghite sume uriașe de bani. Presiunea pe care țările prizoniere globalismului comunist mondial o pun asupra țărilor rebele este imensă și este doar o chestiune de timp pînă cînd acestea vor ceda. Ce vom face după aceea? O putere mondială unică, un guvern mondial condus de cei care au demonstrat că nu pun prea mare accent pe viață, ci doar pe profit și imagine?

Cei care încă mai pot face diferența vor dispărea într-o lume mai bună. Problema este că viitorul lor nu va fi întocmai. Spun cei care au viitor, pentru că toți cei care adoră comunismul global nu au urmași, sînt cei ale căror gene se închid odată cu moartea lor, fapt pe care acum mulți îl înțeleg, pentru că nu le pasă cu adevărat ce urmează după ce ei se transformă în praf și pulbere

Comunismul global este nociv. Democrația globală este șansa de care țările mici trebuie să profite, pentru că, în lupta celor mari pentru putere, cei mici se pot strecura cu abilitate și pot crește fie în siajul lor, fie la umbra lor. Avem multe exemple de acest gen în istorie și, cumva, viitorul nu trebuie schimbat atît de radical încît să lăsăm niște minți cu adevărat bolnave să transforme întreaga lume într-un imens lagăr de concentrare în care politicienii locali și acoliții lor sînt gardieni, iar elita mondială este o clică despre care nu știm dacă vreodată va fi judecată.

Dumnezeu este mare, și El știe că drumul umanității în această direcție nu este unul bun. Prin eliminarea Turnului Babel, El a dat un mesaj clar lumii asupra faptului că nu va permite ca omenirea să fie formată dintr-un singur stat, cu o singură limbă. Exact asta își dorește elita globală actuală. Un Turn Babel pe care, într-un fel sau altul, Dumnezeu îl va dărîma. Fie cu vorba bună, fie cu palma.

Francisc Tobă: un gunoi!

Recent, Diana Ivanovici Șoșoacă și-a exprimat public nemulțumirea pentru faptul că Francisc Tobă, colegul său din aceeași mizerie (PNR), a fost acuzat de infracțiuni lipsite de probatoriu. În acest sens, Ninel Peia, președintele partidului, a declarat: ,,Toți membrii partidului meu au fost aleși pe sprînceană și toți simt și gîndesc românește”, dar nici nu a pus bine punct afirmației sale că Șoșoacă a și fost exclusă din partid, Mircea Chelaru a fugit mîncînd pămîntul, iar Francisc Tobă a rămas pe post de umplutură. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Politica românescă e-un gunoi/ Bișnițari, și curve, și lichele/ Poate doar un salvator război/ Ne-o scăpa de aste duhuri rele”. Și, pentru că actori incumbit probatiu (cel care acuză trebuie să probeze – n. red.) este principiul fundamental al presei libere, obiective și independente, haideți să aflăm adevărul în legătură cu o mare mizerie. Francisc Tobă a pus bazele unui grup infracțional bine organizat, cu un singur scop: fraudarea bugetului de stat. În 2007, el a înființat ilegal Federația Română de Snooker, s-a ales singur președinte, iar cu timpul i s-au alăturat Victor Athanasie Stănculescu, Marius Locic, Constantin Paraschivescu, Prințul Sturza, cu gîndul la ,,cașcaval” și la o viață de huzur. Vă puteți închipui la ce performanțe sportive se raportau aceste personaje care se întreceau în condamnări penale și scandaluri mondene? Să ne amintim faptul că generalul Stănculescu a fost eliberat din pușcărie pentru a fi supus unei operații pe cord, dar la cîteva zile de la ieșirea din detenție a fost surprins de ziariști la păcănele, însoțit de o mîndră în vîrstă de 25 de ani. A fost arestat din nou, apoi eliberat de milă, de silă, moment în care Francisc Tobă l-a luat de mînuță și l-a dus direct la o lojă masonică, unde a fost uns mare mason!

Revenind la grupul infracțional, Francisc Tobă i-a băgat la înaintare pe secretarul general al Federației, Constantin Paraschivescu, și pe vicepreședintele acesteia, Marius Ancuța, pentru a întocmi acte false, a le semna și a le prezenta la Ministerul Tineretului și Sportului pentru a obține anual finanțări de la bugetul de stat. Am aflat toate acestea datorită faptului că sînt președintele celui mai performant club sportiv din România la sporturile cu bile (snooker și biliard): Snooker Star Club Snagov, cu aproape 4.000 de trofee la nivel național și 18 titluri de campioni mondiali, club sportiv care a fost afiliat la F.R. Snooker.

La un moment dat, l-am somat direct pe Francisc Tobă: ,,Gîndiți-vă bine! Ori facem sport de performanță, ori intrați la pușcărie!”. Nu m-a înțeles și, în replică, a organizat o așa-zisă Adunare generală folosindu-se de cîțiva sportivi și arbitri, care au votat excluderea mea pe viață din lumea sportului de performanță. Evident că am apelat la instanța de judecată, care a anulat irevocabil respectiva decizie asumată de Francisc Tobă. Dar povestea nu s-a oprit aici.

În stilul celor mai criminale regimuri bolșevice, Tobă și ai lui au dispus excluderea clubului snagovean din cadrul Federației Române de Snooker, fapt repetat de șapte ori la rînd. În momentul în care judecătorii anulau excluderea o dată, Tobă mai băga una pe țeavă, victimele acestei infracțiuni fiind sportivii snagoveni, copii cu vîrste cuprinse între 8 și 12 ani, care, prin pasiunea, munca și sacrificiile mele au ajuns cei mai buni din țară. Cert este că Francisc Tobă a acționat ca și cum federația ar fi fost vreo moștenire personală, lăsînd deoparte orice lege în vigoare sau statut al federației. Chiar și în prezent el susține că este președintele federației, deși Î.C.C.J. a anulat toate organele de conducere în octombrie 2014. Mai mult, Tobă a refuzat să răspundă oficial petițiilor mele, deși instanțele de judecată l-au obligat să o facă. Pentru nesupunerea în fața sentințelor judecătorești, a fost amendat de patru ori de către Curtea de Apel București – Secția de Contencios Administrativ (Dosarul 8947/2/2012, Dosarul 8950/2/2012, Dosarul 4086/2/2012 și Dosarul 8951/2/2012). Amenzile însumate au depășit un miliard de lei. Credeți că Tobă a achitat vreun leu? Nicidecum! El este ,,domnul colonel, care simte și gîndește românește”, ca să nu mai vorbim de faptul că Iohannis, Cîțu și întreg Parlamentul se plîng că ,,țara nu are bani”.

Nu sînt bani și din cauza faptului că inspectorii Curții de Conturi au descoperit în anul 2010 și 2011 fraude bugetare la nivelul federației lui Francisc Tobă (conform Raportului Curții de Conturi nr. 1606/ 25.09.2018). Cazul a fost sesizat la Parchetul T.M.B., o anchetă penală a fost demarată, timp în care secretarul general al federației, Constantin Paraschivescu, cel pe care Tobă îl băgase la înaintare, a decedat la vîrsta de 84 de ani, neputînd face față unei anchete penale. La fel a sfîrșit și celălalt complice, vicepreședintele Marius Ancuța, care a murit înaintea anchetei penale, dîndu-și seama cît de grave erau faptele comise. Înainte, însă, mi-a cerut scuze pentru faptul că a votat sancțiunile menționate anterior. Tot pe lumea cealaltă au ajuns și doi funcționari ministeriali care au avut obligația de a supraveghea Federația de Snooker și de a aviza finanțările bugetare către F.R. Snooker, deși eu, personal, le-am atras atenția în nenumărate rînduri că documentele sînt false.

Cu toate acestea, Francisc Tobă pozează întrun invidid cu conștiința împăcată, de unde și concluzia: ,,Șleahta asta de handicapați/ Falsă e, din cap pînă-n picioare/ Zău că-ți vine cap în cap să-i bați/ Și să-i bagi în ocnele de sare” (Corneliu Vadim Tudor).

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît ca Tobă să intre singur în tomberon sau să se călugărească în cel mai retras schit din lume. Hai, valea! Drum bun, cale bătută, cinʼ te-o prinde să te... felicite! (n-am găsit altă rimă).

VALENTIN T URIGIOIU

Doar o parte a faimoasei echipe sportive pe care Francisc Tobă a... ucis-o!

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Politicienii români -

clanul spinărilor plecate

(urmare din pag. 1)

Analfabeții, agramații, inculții și impostorii au urcat pe treptele puterii și de acolo au anulat tot ce însemna conștiință, patriotism, dorința de a aparține acestui neam. Statalitatea a fost mazilită, iar în locul ei observăm cum indivizi obosiți și total nepotriviți distrug totul în cale.

Pentru că atîta vreme cît românul trăiește în Matrix, cîtă vreme românul este o baterie pentru aceste mașini zilnic flămînde, netoții și bandiții sînt ,,agenții Sistemului”, care au grijă ca totul să funcționeze, iar mașinăriile guvernelor străine să își extragă energia din măduva osoasă și din materia cenușie a individului. Românul este jignit de la cel mai înalt nivel al legislativului, în Palatul Parlamentului, loc în care, teoretic, ar fi trebuit să fie cei mai români dintre români. Ei bine, acolo sînt mulți, foarte mulți trădători, hiene care se hrănesc din seva românilor, și

care pun la loc de frunte jignirea celui mai mare patriot român, Corneliu Vadim Tudor.

Am auzit, deunăzi, că un animal de casă, un pisic fără gheare, un om de paie al Sistemului al cărui nume nu merită menționat, a avut tupeul să îl jignească pe cel pe care poporul român l-a numit Tribunul, chiar în plenul Parlamentului. Ei bine, aleșii neamului nu au luat canalia de urechi, ci au aprobat-o, prin tăcerea lor complice, majoritară. Un individ care îl jignește pe tatăl meu, pe omul care acum nu mai are puterea de a se apăra. Și nici unul dintre cei aflați la marea tribună a Parlamentului nu a luat atitudine față de această infamie. La ce să ne așteptăm de la niște slugi? Sfatul meu pentru acel individ mediocru este să încerce să învețe să citească. Abia după aceea să asimileze măcar 10% din discursurile pe care tatăl meu le-a rostit de la tribuna acestui for legislativ, timp de 16 ani. Pînă atunci, însă, sper ca demisia lui să fie cerută de partidele așa-zis naționaliste din Parlament.

Din păcate, România este sluga străinilor, prin politicienii ei de paie. Nu mai există nimic autentic în această țară, decît, poate, presiunea la care sîntem supuși voalat, mediatic sau prin sancțiuni nevăzute, pe care Sistemul aflat la putere le aplică celor care încă

După piesa „Pandemie“, corul globalist cîntă piesa „Catastrofă climatică“

Soliștii sînt Klaus Schwab, Prințul Charles, Bill Gates, Lynn de Rothschild, Papa Francisc și alții...

Klaus Schwab, în noua sa carte ,,COVID-19: The Great Reset”, a scris că virusul Covid-19 a oferit oportunități excelente pentru a începe o restructurare radicală a ordinii mondiale (pentru Great Reset), dar pandemia, din păcate, nu va fi foarte lungă. Oamenii se pot sătura de temerile asociate cu virusul, iar restricțiile și interdicțiile vor deveni invalide. Sînt necesare noi amenințări și este de dorit ca acestea să fie durabile. Astfel, potrivit lui Klaus Schwab, amenințarea schimbărilor climatice pe planetă este noul pas în acest plan.

Principalul obstacol în calea implementării planului Great Reset a fost Donald Trump. Președintele american a fost destul de calm în legătură cu amenințarea Covid-19, iar atitudinea sa față de problema climatică a înfuriat pur și simplu elita globală. Trump nu a recunoscut amenințarea încălzirii globale și a decis să retragă Statele Unite din acordul climatic de la Paris din 2015. Fostul președinte american a fost înlocuit de Joe Biden. La cîteva ore după procedura de inaugurare din 20 ianuarie a.c., noul președinte a semnat un decret privind revenirea Statelor Unite la acordul climatic de la Paris. Joe Biden se află la Casa Albă de aproape două luni, dar a afirmat în repetate rînduri că Statele Unite vor lupta eficient împotriva amenințării climatice și că sînt gata să devină lider mondial în această luptă.

Pe 22 februarie a.c., moștenitorul tronului britanic, Prințul Charles, s-a adresat participanților la Conferința științifică a Commonwealth-ului Națiunilor Britanice. El a afirmat că în prezent sarcina principală a științei este de a spori rezistența societății la trei provocări globale: schimbările climatice, pierderea biodiversității și o pandemie virală. Clima este pe primul loc. În data de 3 februarie, presa din întreaga lume titra: prințul Charles i-a trimis un mesaj lui Biden, în care salută „renașterea climatică” a Americii (întoarcerea la Acordul de la Paris din 2015) și prezintă modul de organizare a luptei împotriva provocării climatice; prințul Charles se gîndește la nepoții săi cînd vorbește despre schimbările climatice.

În ceea ce îl privește pe Klaus Schwab, el și-a dedicat cel puțin o treime din carte subiectului schimbărilor

climatice. Bill Gates a intrat și el în subiect, vorbind în detaliu despre planurile și realizările sale. Schimbările climatice ar putea fi mai grave, dar există lecții din criza actuală care ne vor ajuta să pregătim soluții atunci cînd ne confruntăm cu următoarea de acest gen.

Este uimitor cît de sincronizați sînt Gates și Schwab. Acum Gates și-a lansat propria carte, ,,Cum să eviți un dezastru climatic”, despre care declara, în octombrie 2020: „Eu voi propune un plan pentru ceea ce trebuie să facem în următorul deceniu și nu numai, pentru a crea instrumentele care ne vor ajuta să eliminăm emisiile de gaze cu efect de seră, în timp ce extindem soluțiile eficiente pe care le avem deja. Și sugerez niște pași concreți pe care indivizii, guvernele și companiile le pot face pentru ca acest lucru să se întîmple”. Nu aș fi surprins să aflu că Fundația Bill & Melinda Gates va trece de la proiectele legate de vaccinarea în masă la proiecte de energie verde.

Redăm cîteva pasaje din carte:

- „De cîțiva ani am devenit convins de trei lucruri:

• pentru a evita catastrofele climatice, trebuie să reducem emisiile de gaze cu efect de seră;

• trebuie să implementăm instrumentele pe care le avem deja, precum energia solară și eoliană, mai rapid și mai eficient;

• trebuie să creăm și să implementăm tehnologii perturbatoare care să ne ajute să finalizăm restul călătoriei.

- argumentele au fost și sînt încă puternice. Stabilirea unui obiectiv va reduce emisiile, dar nu le va elimina”. Susținătorii teoriei „efectului de seră” se împart în două categorii. Unii cred că pentru a preveni o catastrofă climatică este suficient să „înghețe” emisiile de gaze cu efect de seră la nivelul actual. Alții consideră că este necesar să se reducă emisiile totale la un nivel sigur. Și există „zero-uri”, care cer eliminarea completă a emisiilor de gaze cu efect de seră cît mai repede posibil. Bill Gates este acest „zero”. Iată ce declară: „Am scris această carte pentru că văd nu numai problema schimbărilor climatice. De asemenea, văd o oportunitate de a rezolva această problemă. Acesta nu este un optimism iluzoriu. Avem deja două dintre cele trei lucruri de care avem nevoie pentru a finaliza orice afacere mare. În primul rînd, avem ambiția condusă de entuziasmul unei mișcări globale în creștere, condusă de tineri profund preocupați de schimbările climatice. În al

mai mișcă în front. Bogații sînt prea siguri pe ei, prea îmbuibați, și, chiar dacă văd nedreptatea, nu le pasă. Săracii sînt prea săraci, și nu înțeleg ce se întîmplă. Iar cei care ridică vocea o fac fie pentru că urmează niște ordine, fie pentru că încă mai speră într-o resetare a situației actuale.

Românii nu sînt naivi. Românii efectiv nu știu ce se întîmplă. Iar cei care înțeleg sînt marginalizați de gloata care ne-a adus în situația dezastruoasă în care ne aflăm. Este mult prea devreme pentru a spune că nu se mai poate face nimic în România sau este mult prea tîrziu să mai facem ceva. Nu știm ce ne va oferi ziua de mîine, dar îmi este teamă că, dacă mîine, țara noastră ar avea șansa de a redeveni o forță, românii nu ar ști ce să facă cu ea și ar vinde-o pe nimic străinilor. România a fost mare, cîndva, dar nu a știut să profite de ocazia pe care istoria i-a oferit-o. Dimpotrivă, obediența a cîștigat, și atunci ne-am făcut preș în fața germanilor, așa cum o facem și acum. Prin urmare, dacă mîine vom avea șansa să fim stăpîni pe soarta noastră, vom renunța imediat la acest statut și ne vom pleca spinările, exact așa cum facem acum, la mai mult de 30 de ani de la marea schimbare din 1989.

doilea rînd, avem obiective mari pentru rezolvarea problemei, deoarece mai mulți lideri naționali și locali din întreaga lume încearcă să contribuie. Acum avem nevoie de o a treia componentă: un plan concret pentru a ne atinge obiectivele”.

Din aceasta putem concluziona că Bill Gates este încrezător că programul său radical de a atinge acel nivel „zero” contează pe sprijinul oamenilor care reprezintă interesele elitei globale. Este nevoie de un plan specific, o foaie de parcurs. Și în cartea sa, el a încercat să schițeze un astfel de plan, astfel încît pînă la mijlocul secolului actual să fie atins rîvnitul „zero”. Susținătorii teoriei „efectului de seră” din comunitatea științifică de astăzi sînt foarte activi. În februarie, a fost publicată cartea ,,The New Climate War: The Fight to Take Back Our Planet”, scrisă de profesorul american de climă Michael E Mann. Publicația The Guardian a anunțat lansarea acesteia pe 14 februarie, împreună cu cartea lui Gates.

Michael Mann este probabil cel mai mare expert în domeniul schimbărilor climatice din Statele Unite în prezent. Pentru majoritatea oamenilor, numele său nu spune nimic, dar cei care urmăresc lupta purtată în lume în jurul climei și-l amintesc. La un moment dat, a fost la epicentrul scandalului global Climategate... La sfîrșitul anului 2009, fișierele care conțineau informații, inclusiv corespondența prin e-mail, au fost furate din baza de date a Departamentului de Climatologie a Universității din East Anglia. Informațiile publicate de hackeri au arătat că angajații departamentului erau implicați în falsificări. A fost identificată o rețea internațională de „experți științifici” implicați în formarea contraafacerilor climatice. Michael Mann a fost una dintre figurile-cheie din această rețea. Și acum, împreună cu Bill Gates și alți „radicali climatici”, a început să sperie apocalipsa climatică. N.K.

Guvernul german a elaborat patru planuri pentru Nord Stream 2

Guvernul german și fracțiunile partidelor de coaliție din Bundestag analizează patru opțiuni de acțiune în situația proiectului Nord Stream 2 – de la o oprire temporară a construcției la aplicarea în viitor a așa-numitului mecanism de închidere a conductei, care ar lega aprovizionarea cu gaze a UE de aprovizionarea Ucrainei. Acest lucru a fost raportat zilele trecute de publicația germană Handelsblatt

Publicația a subliniat că „unii contestatari ai conductei sînt dezamăgiți” de faptul că Departamentul de Stat al SUA a decis să renunțe la sancțiuni suplimentare împotriva firmelor implicate în proiect. În ciuda faptului că noua administrație consideră că realizarea Nord Stream 2 este o greșeală, este pregătită pentru un dialog cu Berlinul despre viitorul conductei. Publicația a menționat că Statele Unite vorbesc despre „negocieri la nivel înalt” cu guvernul RFG.

Autoritățile germane discută despre cum să-i mulțumească pe americani și să-i determine să renunțe la sancțiunile împotriva companiilor participante. Una dintre opțiunile posibile este aplicarea unui „mecanism de oprire” la conducta de gaz, adică încetarea aprovizionării cu gaz prin Nord Stream 2 în

cazul în care Rusia reduce volumul de gaz transportat prin Ucraina. Cu toate acestea, acest scenariu ridică multe întrebări „din punct de vedere juridic și politic”, deși, în general, este evaluat pozitiv în Statele Unite. „Amenințarea de a întrerupe propria aprovizionare nu este o strategie inteligentă”, spune, de exemplu, președintele comitetului de politică externă al Bundestag, Norbert Röttgen, citat de Handelsblatt. Experții avertizează că Germania, prin crearea unui „mecanism de oprire”, „își va tăia craca de sub picioare”: prețurile gazelor ar crește în acest caz, iar companiile care participă la proiect ar putea cere daune de mai multe miliarde de dolari.

A doua opțiune este suspendarea construcției în timpul negocierilor cu Statele Unite. Se discută despre crearea unei comisii, care ar include reprezentanți ai Statelor Unite, din mai multe țări ale UE, inclusiv din Europa de Est. Al treilea scenariu, care este discutat în guvernul Germaniei, prevede o creștere semnificativă a investițiilor în sectorul energetic al Ucrainei și consolidarea cooperării în sectorul energetic, studiind posibilitățile de furnizare a hidrogenului „verde” de acolo în viitor. A patra opțiune este finalizarea construcției, în ciuda tuturor amenințărilor și criticilor legate de proiect.

Marile „centre ale capitalismului global” părăsesc

Statele Unite, Europa și Japonia

Capitalismul modern își are originea în Anglia Secolului al XVII-lea și s-a răspîndit în timp în toată lumea. Evoluția sa a dus la crearea unei economii globale organizate în jurul centrelor și periferiei (colonizată economic și adesea politic). În aceste centre – în principal în Europa de Vest, America de Nord și Japonia – capitalismul și-a concentrat activele acumulate. Fabrici, birouri, magazine, centre de distribuție și rețele de transport au format orașe cu dezvoltare rapidă. Agențiile guvernamentale auxiliare, școlile, universitățile și spitalele au devenit, de asemenea, centre ale capitalismului urban, în special în Secolul al XIX-lea și cea mai mare parte a Secolului al XX-lea.

Cu toate acestea, în ultima jumătate de secol au apărut noi centre ale capitalismului, care au crescut în mod rapid. China, India și Brazilia sînt exemplele cele mai elocvente de creștere a locurilor de muncă, salarii reale, consum, profituri și investiții. Mărimea și influența lor globală le transformă în noi centre ale capitalismului. Adevărul dur al dezvoltării economice moderne este acesta: capitalismul își părăsește vechile centre și se mută în altele noi.

Capitalismul american a atins dominația mondială în Secolul al XX-lea, după ce două războaie mondiale și mișcările anti-coloniale au distrus imperiile europene care ar fi putut lupta pentru o astfel de dominație. Oricît de impresionantă ar fi fost, dominația capitalismului american nu a durat mult. Ca o ironie a sorții, marii capitaliști ai vechilor centre au ajutat la crearea de noi centre, atrași fiind de salarii și de piețele de consum în masă aflate în plină creștere.

Multe dintre cele mai mari corporații capitaliste s-au mutat (sau s-au extins) din centrele vechi în cele noi. Pe măsură ce acele corporații care s-au mutat mai devreme au obținut mai multe profituri, presiunile concurențiale au accelerat alte corporații să ia decizia de a le urma exemplul. Această migrație continuă și astăzi.

comerciale, tarife ridicate și hărțuirea unor corporații și directori chinezi individuali nu au oprit sau modificat dezvoltarea economică a Chinei. La fel și denunțurile politicilor Chinei față de Hong Kong, minoritatea uigură, proprietatea intelectuală etc. În 2020, economia Chinei a crescut cu 2,3%, în timp ce economia Statelor Unite a scăzut cu 3,5%. Recordul Chinei în pandemia Covid-19 a fost mult mai mare decît cel al Statelor Unite. Pe scurt, nu a existat nici o încetinire a declinului Statelor Unite în raport cu China. Consecințele acestei mișcări a centrelor capitaliste afectează aproape toate aspectele vieții oamenilor. Costurile și datoriile care afectează învățămîntul superior american contrastează puternic cu expansiunea uriașă a învățămîntului superior chinez.

Mult mai accentuat a fost contrastul dintre disponibilitatea Chinei și limitarea Covid-19 și, să zicem, Statele Unite și Marea Britanie. Desigur, din perspectiva sănătății publice, India și Brazilia arată că și centrele emergente ale capitalismului se pot confrunta cu dificultăți serioase atunci cînd guvernele lor nu pot mobiliza atît resursele private, cît și cele publice pentru a atinge obiectivele sociale prioritare.

Centrele vechi și noi ale capitalismului își organizează afacerile/ locurile de muncă în același mod dihotomic. O minoritate sînt angajatori și o majoritate sînt angajați. Minoritatea decide exclusiv care va fi produsul, ce tehnologie va fi utilizată, unde va avea loc producția și cum va fi distribuit venitul net (către cine și pentru ce). În timp ce vechile și noile centre ale capitalismului tind să prezinte întreprinderi private și publice, este de remarcat faptul că ambele tipuri de întreprinderi din ambele centre sînt organizate în aceeași dihotomie angajator/ lucrător care definește capitalismul. Problemele capitalismului sînt diferite de cele ale capitalismului în creștere. În Statele Unite, Europa de Vest și chiar Japonia, multe corporații capitaliste urmăresc strategii defensive (relocare, fuziune sau reducere).

Dar asta ar însemna o deteriorare inevitabilă a relațiilor cu Statele Unite, a remarcat Handelsblatt. Publicația a raportat că guvernul german încearcă să găsească o soluție care să permită atingerea unui compromis cu toate părțile interesate.

Despre sancțiuni și proiect

Amprenta economică a SUA în comerțul mondial și în fluxurile de capital cedează în mod constant creșterea altor țări. Dominația globală a dolarului american contracarează numărul tot mai mare de tranzacții care implică alte valute. Cu toate acestea, dolarul continuă să scadă pe fondul unei crize sanitare și economice. Atacurile masive ale fostului președinte american Donald Trump asupra Chinei prin războaie

Salariile reale stagnează. Șomerii se mută sau emigrează în căutarea unui loc de muncă și își distrug viețile. Inegalitatea crește pe măsură ce primii 5% (acționari mari, manageri de top) obțin majoritatea profiturilor din mișcarea capitalismului în țările cu salarii mici și din automatizare. Restul de 95% se luptă să reducă la minimum costurile și poverile pe care le implică relocarea centrelor capitaliste și alte strategii orientate spre profit. În schimb, China, India

Statele Unite a adoptat anterior o serie de sancțiuni împotriva participanților la Nord Stream 2. Acestea includ legile privind combaterea adversarilor din America prin sancțiuni (CAATSA) și legile privind protecția securității energetice europene (PEESA).

Proiectul Nord Stream 2 presupune construirea, pe două linii, a unei conducte de gaz cu o capacitate totală de 55 de miliarde de metri cubi pe an, de la coasta Rusiei prin Marea Baltică, pînă la Germania. Lucrarea a fost suspendată în decembrie 2019 după ce compania elvețiană Allseas a abandonat instalarea conductelor din cauza posibilelor sancțiuni ale SUA. Dar în decembrie 2020, Nord Stream 2 AG a reluat amplasarea conductei, construind 2,6 km din conductă în zona economică exclusivă a Germaniei.

Gazprom se bazează pe punerea în funcțiune a Nord Stream 2 într-un interval de timp rezonabil. Se remarcă faptul că Nord Stream 2 rămîne unul dintre proiectele de investiții prioritare ale holdingului în 2021. N.K.

și Brazilia se confruntă cu provocările capitalismului în creștere rapidă, mai asemănătoare cu cele cu care s-a confruntat capitalismul în Secolelul al XIX-lea și începutul Secolului XX în vechile sale centre. Rezistența, sindicatele și mișcările socialiste apar din faptul că muncitorii se grăbesc spre orașe și întreprinderi industriale și adoptă în consecință noi moduri de gîndire și de comportament. Poluarea, locuințele inadecvate și condițiile insalubre sînt mai mult sau mai puțin îngrijorătoare pentru noile centre. Concurența nemiloasă creează condiții de muncă îngrozitoare, la fel ca și capitalul mobil internațional care caută profituri rapide.

Volatilitatea ciclului de afaceri și tendințele adînc înrădăcinate care duc la creșterea inegalității în venituri au determinat critici sociale. Acestea din urmă sînt deseori împrumutate și adaptate de la mișcările muncitorești, socialiste și comuniste care au crescut în vechile centre ale capitalismului. Pe de o parte, mișcarea capitalismului de la centrele vechi la cele noi îi aruncă pe veterani într-un declin pe termen lung, manifestat în declinul industriei și al orașelor. Politica ignoră prioritizarea creșterii, rezolvarea conflictelor interne într-un mod care reproduce capitalismul în creștere și modelarea lumii într-un exemplu distinct de centru-periferie. În schimb, politica se îndreaptă spre menținerea statu quo-ului global împotriva forțelor multiple care îl distrug. Pentru mulți politicieni, această schimbare de concentrare degenerează întrun țap ispășitor pe fondul unei cascade de diviziune socială și declin. Pe de altă parte, capitalismul găsește un teritoriu profitabil în noile sale centre. Creșterea de acolo compensează declinul din vechile centre. 1% din populație este din ce în ce mai bogată, deoarece atrage din ce în ce mai multe venituri atît din centrele vechi, cît și din cele noi. Ceea ce se întîmpla în țările capitaliste – mișcarea de la vechile centre la noile centre de înaltă tehnologie – a fost aplicat în întreaga lume. Marea necunoscută este dacă diferitele probleme ale capitalismului, atît în centrele sale vechi, cît și în cele noi, vor submina în mod colectiv sistemul sau îi vor da o viață nouă. Conflictul mocnit dintre centrele vechi și cele noi – exprimat, de exemplu, în lupta dintre Statele Unite și China – va urma vechea cale de la conflictul economic la cel militar. Atunci marea necunoscută va rămîne fără răspuns, iar capitalismul global va îndeplini o profeție a criticilor sale: contradicțiile sale interne vor fi autodistructive.

RICHARD WOLFF, ,,Economy for All” și ,,Asia Times”

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Mici meseria º i de alt ã dat ã (2)

Un călător străin în trecere prin Bucureşti s-ar putea întreba:

- Şi găsesc asemenea meseriaşi de lucru? Tinichigiii nu prezintă nici o garanţie…

Garanţie prea multă nu prezintă desigur, dar au o sănătoasă poftă de mîncare şi o familie de întreţinut. Pe umă nici nu e în interesul ordinei sociale ca obiectele să nu se strice niciodată; cu cît munca e mai ,,pirpirie” cu atît au şi meseriaşii mai mult de lucru.

Fără a fi într-un număr prea mare, coşarii care se poartă într-un costum de mare spectacol, avînd cu negreala obrazului şi cercurile cu ţepi din jurul braţului înfăţişarea de veniţi din Infern sau de la Opera Mare, au de lucru de două ori pe an: toamna şi primăvara. Iarna şi vara, acolo unde n-au lucrat coşarii, vor fi cu siguranţă chemaţi pompierii, care sînt ceva mai costisitori şi mai siniştri.

Sclavia – cine nu ştie – s-a desfiinţat demult, în afară de a femeii de serviciu. Dar de cele mai multe ori omenia stăpînilor de sclave e atît de mare că sclavele nu bagă de seamă situaţia lor reală. Nu există în ţara noastră o legislaţie de ocrotire a salariaţilor casnici; ori de cîte ori s-a legiferat vreo dispoziţie în favoarea

O istorie a farselor (188)

Farse despre sfîrșitul lumii (2)

Dar nu e nimic nou în toate astea. Creştinismul timpuriu, înainte ca Sfîntul Pavel să pună mîna pe el, era un cult iudaic mesianic, care aştepta „vremurile de sfîrşit“. După aceea, secole de-a rîndul (în special cînd vremurile au devenit mai grele), aşteptarea aceasta a continuat. Teama de extincţie era atît de mare în Europa anului 999 d. Chr., încît bogaţii, panicaţi, şi-au împărţit toate averile celor săraci - dar s-au grăbit să le ceară înapoi cînd primii zori ai noului an 1000 s-au ivit fără a aduce cu ei nici o calamitate. Europa medievală, în special în timpul Morţii Negre din 1348-1350 (în unele arii, jumătate din populaţie a pierit), era plină de ioaniţi, begarzi, beguine, „fraţi ai spiritului liber“, flagelanți şi alţii, toţi siguri că sfîrşitul era aproape. Mai tîrziu, au apărut cultele radicale protestante, precum anabaptiştii, care afirmau că sfîrşitul iminent le permite (lor sau liderilor lor) să facă ce vor.

Chivuțe așteptînd clienți

muncitorilor, s-a adăugat ,,cu excepţia salariaţilor casnici”. Totuşi numărul servitorilor şi al servitoarelor care descind în fiecare săptămînă în gara Capitalei, venind din Basarabia, Bucovina şi mai cu seamă din Ardeal, e atît de ridicat, că alături de oficiile de plasare ale autorităţilor mai lucrează numeroşi plasatori clandestini – şi însăşi strada şi grădina publică, unde cucoanele vin să-şi aleagă slujnicile. Grădina bisericii Sf. Gheorghe a fost multă vreme un ,,obor” de fete şi de femei de casă, bine cunoscut de toate bucureştencele.

Mult mai vesele sînt ,,chivuţele”, spoitoarele, care adastă în cîrduri oacheşe, cu bidineaua ridicată-n sus, pe umăr, mult deasupra capului ca un steag şi o firmă. Nu le place munca ne-ntreruptă, plătită lunar şi într-un fel au dreptate, căci nu place nimănui. Se mulţumesc cu puţin, ca să aibe satisfacţia atît de omenească de a munci puţin. Şi aşa se face că chivuţele sînt totdeauna vesele iar ,,climatul” lor sufletesc atît de înrudit cu al cuconiţelor care le angajează. Dar muşterii nu senghesuie totdeauna după astfel de disponibile meserii, tocmai pentru că ştiu că le găsesc oricînd. În adăstarea lucrului, bărbaţii şi femeile recurg la derivaţii sufleteşti,

care nu se deosebesc întru nimic de ale bucureştenilor culţi şi avuţi. Chivuţele, servitoarele, stau de taifas şi clevetesc întocmai ca doamnele din lumea mare. Cizmarii, tinichigii, tîmplarii, coşarii pun la cale un joc de cărţi, care poate să ţie toată ziua, sau o rişcă – pajura sau capul unei monede aruncate în sus din care se trag uneori bătăi din glumă precum şi alte îndemînări, mai puţin recomandabile: mînuirea clandestină a unei perechi de cărţi ascunse în mînecă şi zvîrlirea monedei astfel ca să cadă figura sau capul, după voie şi fără greş. Uneori se alcătuieşte, sub un gard sau la un grilaj, cîte o ,,bibliotecă” orală. Un meseriaş care ştie carte citeşte celorlalţi ciuciţi în jur, ultimele evenimente de la Liga Naţiunilor sau procesul averii dobîndite de un fost ministru.

Sfîrșit

Sursa: Art. ,,Toate meseriile pe stradă” –„Realitatea Ilustrată”, 20 noiembrie 1935

Zi de zi

La vîrsta de şaizeci şi patru de ani, Joanna a anunţat că este însărcinată şi pe punctul de a da naştere, pe cale miraculoasă, lui Shiloh. Doctorii au declarat că sarcina într-adevăr există. Insistînd că naşterea este virgină, pe măsură ce „sarcina“ avansa, ea a decis că Shiloh trebuie să aibă un tată adoptiv. Alegîndu-1 ca soţ pe John Smith, intendent al contelui de Darnley, s-a căsătorit cu el în dormitorul ei. Imediat, orice urmă de sarcină a dispărut. Joanna a intrat în comă şi a murit, deşi mulţi dintre adepţi au crezut în continuare că ea va reînvia.

(va urma)

STUART GORDON

Secolul al XVIII-lea („era raţiunii”) avea să fie martorul multor autodenumiţi Mesia, care îşi exploatau sexual adepţii. Printre primii se numără prusacul Hans Rosenfeld. Numind creştinismul o înşelăciune şi preoţii creştini - nişte impostori, el a declarat că îl va detrona pe împăratul Frederic cel Mare şi că va conduce lumea cu un „consiliu“ format din douăzeci şi patru de „înţelepţi“ şi că şapte sigilii mesianice vor fi deschise de către şapte „îngeri ai sigiliilor“. Pentru a se pregăti în întîmpinarea evenimentului, el le-a cerut adepţilor să-i pună la dispoziţie şapte fete frumoase („îngerii“) care să fie amantele lui. A mers însă prea departe, cerînd ca cel mai devotat adept să îi pună la dispoziţie cele trei fiice ale sale. Bărbatul a procedat întocmai, însă devenind tot mai nerăbdător pentru că Ziua Judecăţii nu mai sosea, 1-a provocat pe împărat să ia acţiune împotriva lui Rosenfeld, sperînd ca, astfel, Hans va fi forţat să îşi folosească puterile supranaturale împotriva lui Frederic şi „vremurile de sfîrşit“ să înceapă. Arestat, s-a dovedit că Rosenfeld nu poseda astfel de puteri şi, în 1782, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Născută în Devon, în 1750, Joanna Southcott s-a crezut, cu siguranţă, predestinată a conduce o mişcare profetică veritabilă, dar şi-a exprimat cu ipocrizie oroarea faţă de promiscuitatea altora, în timp ce ea însăşi nu era deloc pură. În 1792, pretinzînd că aude voci ce îi spun „cuvinte atît de îngrozitoare încît mă cutremur“, a început să facă profeţii. Succesul înregistrat de unele dintre predicţiile ei - precum aceea că episcopul din Exeter, pe atunci cu o sănătate foarte bună, avea să moară înainte de Crăciun - i-a cîştigat o grămadă de adepţi (14.000 doar într-o singură misiune). Ei credeau că Joanna este cu adevărat „mireasa fidelă“ a lui Christos, care, prin naştere virgină, va avea un fiu, Shiloh: un eveniment ce va prevesti a doua venire a lui Christos pe pămînt. Cei care au contribuit financiar la această cauză au primit „sigilii“ care să îi protejeze în calitate de „moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori comuni ai lui Isus Christos“. În 1808, după un vast succes, moralitatea adepţilor ei a fost demascată. Mary Bateman, una dintre persoanele care strîngeau banii pentru Joanna, aparent o credincioasă cumpătată, era de fapt o hoaţă care îşi avortase copilul. Arestată pentru uciderea unei anume Rebecca Perigo, Bateman a primit pedeapsa cu moartea. Spînzurată, în ciuda insistenţei sale pe eşafod că un înger va veni să o salveze, trupul i-a fost privit de peste două mii de oameni care au plătit, fiecare, trei peny pentru acest privilegiu.

ORIZONTAL: 1) Plimbat în fiecare zi – Respirat de om cîte zile trăiește; 2) De la acest mare regizor român ne-au rămas peliculele ,,Zile fierbinți” și ,,Ziua Z” (Sergiu); 3) Ioana Radu – Scriitor hunedorean, autor al povestirii ,,18 zile”, cuprinsă în volumul ,,Camera cu oglinzi” (Nicolae) – Zeița dimineții la greci (mit.); 4) Sosește numai de zile mari – Biban fără cap și coadă!; 5) Vine la sfîrșitul zilei pe la gene – Ne mănîncă toate zilele; 6) Îl întîlneai odinioară zilnic pe ulița satului – Pom fructifer; 7) În volumul ,,Înalta umbră”, acest poet ne prezintă titlul ,,Visez o zi frumoasă” (Dimitrie) – Ofertă în natură!; 8) Alexandru Raicu – Capetele unui bumerang! – Orășel în Canada; 9) Liric ardelean prezent în temă cu pozia ,,Zi de noiembrie”, din volumul ,,Turn cu ceas” (Aurel) – Zori de zi! – Rîu în Brazilia; 10) Eugen Ionescu – Obișnuitul timp al zilelor de vară.

VERTICAL: 1) Ziua marilor împliniri; 2) ,,Atîtea făclii se aprind între zi și noapte”, poezie din volumul ,,Năvodul” scris de acest poet român (Alexandru) – Viața de zi cu zi; 3) Pană de despicat – Vremea zilelor de iarnă; 4) Luată zilnic la școală – Culoare obținută prin suprapunerea tuturor componentelor din spectrul luminii zilei; 5) A văzut lumina zilei în Orient – Cunoscut poet francez de la care ne-a rămas poemul ,,Se revarsă ziua pe fîntîna inocenților” (Louis); 6) Folosit zilnic la servirea mesei – Radu Stanca; 7) Scriitor român, autor al romanului ,,Zi de vară pînă-n seară” (Marin); 8) Doar cu o zi înainte –Luate de prin ziare!; 9) Mare scriitor italian, autor al romanelor ,,Insula din ziua de ieri” și ,,Amintirea zilei de ieri” (Umberto) – Copii adoptivi... botezați în ziua nunții; 10) Scriitor contemporan, autor al romanului ,,Întîmplări din zilele nopții albe” (Cornel) – E simplu ca... bună ziua!

DICȚIONAR: EOS; RIEL; ARU

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,L UATE CU FRUMOSUL”

1) DORINTA – FI; 2) ERIS – ROMAN; 3) CANARI – INS; 4) OT – NICA – AP; 5) ROGOZ – NURI; 6) ARAS – MAR – R; 7) TIT – RO – UMA; 8) O – ITI – AMIT; 9) RETUSA – ASI; 10) IE – LIRA – SE.

Senatul din Cer (2)

Dragele noastre surori și bunii noștri frați, după o lungă și grea suferință, sufletul camaradului nostru Carol Dina s-a înălțat la cer. Creștinii știu că moartea nu există, ea este doar o etapă - dureroasă, desigurîn călătoria noastră către Tatăl Ceresc. Ilustrul nostru dispărut n-a mai apucat venirea primăverii. Așa a vrut Dumnezeu. Dar ce primăvară eternă și înmiresmată trebuie să fie acolo, sus, unde se află el acum! Dumnezeu a sădit sămînța credinței în nemurire în sufletul fiecărui om. Nimeni nu acceptă ideea că el poate muri definitiv. Nimeni. Toți avem mesaje și semnale de la cei dragi, care sînt ambasadorii noștri în lumea de dincolo. În ultima mea carte, „Cele mai frumose aforisme“, scriu că noi le facem vizite, ziua, la cimitir, morților noștri dragi, iar ei ne întorc aceste vizite noaptea, în vis. Mă adresez văduvei lui Carol Dina, fata noastră scumpă, Gabriela: nu plînge, el nu te vrea înlăcrimată, ci curajoasă și încrezătoare în ceea ce face Dumnezeu. În vara anului 2008, tu și soțul tău ați fost cu mine în Olimpul Zeilor, la Atena, într-o delegație senatorială, alături de soția și fiicele noastre; atunci mi-am dat seama ce familie frumoasă sînteți și cît de mult vă prețuiți unul pe altul. Eu știu prea bine că nici un cuvînt, nici un necrolog, oricît de frumos ar fi, nu pot să umple un asemenea gol. Așa e. Dar mai știu ce zicea Regele David, atunci cînd Dumnezeu i l-a luat pe fiul cel mic, de 2 anișori: „El nu mai poate veni la mine, dar eu mă voi duce la el“. Toți, fără excepție, vom ajunge acolo. Dar, cu certitudine, nu vom avea parte de același destin postum. Nici în ceea ce privește numele pe care îl vom lăsa pe pămînt, în urma noastră - nici în ceea ce privește locul din lumea de apoi. Mai mult ca sigur că fratele nostru, Carol Dina, va fi regretat pe pămînt și stimat în cer. Pe pămînt, pe vremea cînd, ca primsecretar al județului Galați, răspundea și de marele Combinat Siderurgic, acolo lucrau 32.000 de oameni, care trăiau onorabil și nu erau umiliți. Acum, șomajul a făcut ravagii - nu știu dacă au mai rămas 10.000 de

Jaf ca-n codru (1)

Unii cred că cea mai veche meserie umană e prostituția. După părerea mea, asta a apărut destul de recent, cînd omul era uns deja cu toate alifiile. Cea mai veche meserie cred că este hoția. Pentru că o întîlnim și la animale, face parte așadar dintr-un fond genetic comun. Nu stă în obiceiul meu să despic firul în patru, ori să teoretizez și să fac variațiuni sterile pe tema unui subiect evident pentru toată lumea. Hoția e hoție, indiferent ce veșminte îmbracă, cine o practică, de ce o face și cu ce consecințe. A-ți însuși ceva ce nu-ți aparține, prin brutalitate sau viclenie, înseamnă a fura. Deci a-l jefui pe altul, a-l minți, a-l umili, întrun scop egoist: să-ți fie ție bine!

În ceea ce ne privește, am fost printre primii care au tras semnalul de alarmă cu privire la jaful de nedescris practicat după 22 decembrie 1989. Eu, unul, nu cred că Ceaușescu a furat vreun leu în țara asta. Omul era prea mîndru, prea conștient de statura sa istorică, pentru a se preta la așa ceva. A avut alte păcate - megalomanie, despotism, autarhie - dar nu hoție. La el totul era notat, pus pe hîrtie, ordonat, inventariat, poate și din teama secretă de a nu fi bănuit de vreun succesor de deturnare de fonduri, de însușire ilegală de bunuri. Bandele care au năvălit în casa lui din Bd. Primăverii, au avut surpriza de a constata o ordine inimaginabilă, pînă și cămășile și ciorapii figurau în registre. Un astfel de om a fost Ceaușescu - meticulos, cinstit. Toate valurile de minciuni cu care a fost potopit atunci de către ziariste cu vechi păcate ideologice, care gîfîiau de nerăbdare să și le spele și să

angajați, și ăia, batjocoriți de un indian cu șalvari, care le flutură sabia lui Damocles deasupra capului. Acesta este termenul de comparație. Înainte, regimul îl lua pe om de pe stradă și îl băga în uzină. Acum, regimul îl ia din uzină și îl aruncă în stradă. Evident, pot da mult mai multe exemple, dar fondul problemei acesta este. Mai rea decît dictatura fascistă și dictatura comunistă, la un loc, este dictatura neamului prost.

Stimați prieteni, am vorbit mai mult despre stampa prăpădului economic și social pentru că bunul nostru amic, Carol Dina, a fost un eminent specialist al acestei probleme. Lumea românească, fără el, va fi mai săracă. Am să încerc să o îmbogățesc, într-o oarecare măsură, tipărind o carte, la Editura Fundației „România Mare“, cu cele mai alese articole și discursuri ale lui Carol Dina. El merită, cu prisosință, să-i perpetuăm memoria. Astăzi, o dată cu această slujbă și cu momentul în care vom încredința pămîntului înghețat al sfîrșitului de iarnă trupul martirizat de boală al lui Carol Dina, Senatul din Cer are cvorum și poate lucra pentru salvarea Neamului Românesc. E singurul care funcționează, de altfel, fiindcă știți ce haos domnește în celălalt Senat, cel pămîntesc. Aici și numai aici putea să ducă aberantul vot uninominal: au rămas în afara Parlamentului oameni de mare valoare, care, pur și simplu, stricau socotelile Mafiei - dar bine că au intrat cîrnățarii, traficanții de alcool, prostituatele la bară, bișnițarii și agenții străini. Evident, ei au avut bani să-și cumpere mandatele. Ce cumplită degradare a țării noastre! Oh, țară tristă, plină de umor… negru! - îmi permit să-l completez pe George Bacovia. Adio, bunul și minunatul meu colaborator! Ai fost un om admirabil pe tot parcursul vieții tale - și înainte de glaciațiunea istorică, din decembrie 1989, și după aceea. Ai avut funcții de mare răspundere în ambele epoci, pentru simplul fapt că erai un eminent specialist și un etalon moral. Asemenea oameni sînt o lumină și ei, de fapt, nu mor niciodată. Fie ca Bunul Dumnezeu să-ți primească sufletul nobil în Rai! Amin. Sfîrșit

CornELIU VADIm TUDor

(Necrolog rostit la Biserica Precupeții Noi, din București, vineri, 24 februarie 2012)

le remarce și pe ele noua echipă politrucă (Lucia HossuLongin, Carmen Dumitrescu, Ruxandra Garofeanu, Sanda Vișan ș.a.) aveau să fie infirmate de realitate. Nu existau cîntare de aur, nu erau WC-uri de argint, nu s-au depus miliarde de dolari prin bănci etc. Întreaga suită de minciuni era pe calapodul minții staliniste a lăutarului Armatei Roșii, pe nume Silviu Brucan, care șlefuise scenariul de compromitere cu orice preț, în ochii țării și ai străinătății, a unui întreg regim politic, ba chiar și a Armatei Române. Practica era veche, nu dăduse greș nici în 1947, iar, cu cîteva corective moderne, n-avea cum să dea greș nici în 1989. Și n-a dat, într-adevăr. Numai că, atunci, gașca de infractori a coreligionarilor lui Silviu Brucan a ținut în șah țara asta vreo 30 de ani. Acum nu a apucat 3 ani. Au fost prinși la timp și li s-a fracturat mîna aia iute, cu care mizau pe nebăgarea noastră de seamă. Pentru că dacă a existat cineva care a jefuit țara asta, acela n-a fost Ceaușescu, ci regimentul flămînd de khazari pe care el i-a îndepărtat prin anii ’70 de prin toate funcțiile, dar n-a avut, din păcate, curajul să-i tragă la răspundere pentru banditismul lor, pentru tablourile rare cu care își împodobiseră pereții, pentru mobilele scumpe, covoarele și bijuteriile agonisite pe daiboji. Adevărul este că s-a furat în țara asta de mii de ani, dar cum au furat evreii kominterniști n-a făcut-o nici măcar Hitler, care pe timpul războiului ne plătea petrolul cu aur. Și pentru că Ceaușescu le-a închis robinetul, l-au pîndit ce l-au pîndit pînă l-au lichidat. La asta se rezumă totul. Nu există politică, există numai lupta surdă dintre cei care vor să se ghiftuiască animalic și idealiștii care încearcă să-i împiedice și să întroneze legea. O teribilă ironie a sorții face ca singurul nepot al lui Ceaușescu (fiul lui Valentin și al odraslei stalinistului Petre Borilă)

Mărþişor

Se simte-n aer primăvara

Purtată de un vînt ușor

Și ghiocei, lalele și zambile

Sînt pregătite pentru mărțișor

Adio fulgi șăgalnici de zăpadă,

Ce ne-ați purtat prin basmele de iarnă

Natura cere dreptul să renască

Și se îmbracă într-o nouă haină

Și dacă sufletul vibrează

Și dacă primăvară este

S-aducem flori și mărțișoare

În viața doamnelor celeste

În viața mamelor ce-așteaptă

Cu-n zîmbet luminos pe față

Și a soțiilor iubite

Ce ne suportă de o viață

S-ducem flori și-un strop de soare

Femeilor ce-și cresc copiii

Și pierd cîte un strop din viață

De-acasă cînd le pleacă fiii

Pentru femeile frumoase

Ce strîmbă gîturi de bărbați

Și cad ca muștele în plasă

Atunci cînd sînt amorezați

Și pentru fiicele rebele

Ce umblă ziua ,,gură-cască”

Și le strigăm cînd vor să plece

,,Vezi, nu uita să-ți pui o mască”

Și pentru mamele-ncercate

Ce sînt numite ,,eroine”

Că singure își cresc copiii

Și viețuiesc de azi pe mîine

Ce vreau să îți doresc, femeie: Iubire, flori și mărțișoare

Și Domnul să te aibă-n pază

Cu Sfînta binecuvîntare.

M ARIUS B UDĂRĂSCU să fie... evreu și să trăiască acum în Israel, alături de mama lui. Precum odinioară turcii, uite că evreii au ucis un șef de stat și i-au luat și urmașul drept zălog, la Înalta Poartă, ca să-1 crească în legea lor și să se știe cine e stăpînul! Dar, să revenim la hoți. Ei, bine, un astfel de aspirator fără fund, cu un maț lung de cîțiva kilometri, este și acest Andrei Pleșu. Poate că pe unii i-o fi fascinat prin mestecarea vorbelor în gură, prin două citate latine și trei franțuzești, prin aburii aromați ai pipei prin care încearcă să-1 imite pe Hemingway. Pe mine, personal, m-au lăsat rece ifosele lui, eu din ăștia am fumat cîteva duzini la viața mea, iar pe filozofia lui nu dau două parale găurite. Personajul e un compilator nefericit, care a ciupit cu voioșie de prin diferite lucrări (aidoma lui Paler, Paleologu, Liiceanu, Șora, Hăulică) și pe urmă a emis damfuri cosmice pe lîngă sinuzita țoapelor din Balcani, care nu mai puteau de fericire că niște concetățeni de-ai lor îi contestă cu superioritate pe Heidegger, Camus, Sartre sau chiar Blaga! Trucul acesta al iconoclastiei e vechi de cînd lumea și pe știutorii de carte serioasă nu-i poate păcăli. (va urma)

CornELIU VADIm TUDor

JURNAL DE VACAN� (27)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (12)

La înapoiere, seara, ne-a prins furtuna pe drum: nişte fulgere şi trăznete apocaliptice, cum n-am mai întîlnit în viaţa mea. Mai ales la intrarea în Braşov, am avut senzaţia că trăznetele se înfig în vîrful Tîmpei, şi-l pulverizează. Sincer să fiu, mi-a fost teamă să nu ne fie trăznite maşinile de descărcările atîtor milioane de volţi.

O altă comoară inegalabilă este Cerbul Carpatin, din Piaţa Sfatului – inima municipiului Braşov. Mă bucură nespus de mult că directorul Albu a respectat propunerea pe care o fac de vreo 7 ani, şi anume aceea de a se marca pe clădirile acestui străvechi patrulater anii de construcţie. Într-adevăr, pe zidul frontal al Cerbului Carpatin acum stă scris, cu cifre metalice: 1545. E o seară de august ploioasă. Programul artistic este asigurat de acelaşi ansamblu folcloric de la „Tractorul“, unde strălucesc nişte fete frumoase şi nişte flăcăi aprigi, dar n-aş putea trece cu vederea orchestra de muzică uşoară (doi chitarişti inspiraţi cîntă cu multă măiestrie „Le Reve“) şi taraful. Localul e plin de turişti francezi. Afară, pe o ploaie cosmică, neîntreruptă, se desfăşoară Festivalul Cerbul de Aur.

Mi-a fost o milă teribilă de munca tuturor acestor oameni, ca şi de speranţele năruite ale minunaţilor braşoveni, care au fost victimele rafalelor de ploaie, aproape seară de seară. Din nou, Televiziunea a creat mari probleme: dacă acum 3 ani erau 60 de reprezentanţi ai instituţiei din Calea Dorobanţi, astăzi au venit aproape 300, cu toate neamurile şi amantele (pe Mona Roşoga nu ştiu unde să o încadrez, cert este că Dumitru Moroşanu s-a prostit rău la bătrîneţe, i-a luat Dumnezeu minţile, n-a pierdut nici prilejul acesta de a-şi băga ţiitoarea pe gîtul milioanelor de români). Îmi spuneau localnicii că s-au călcat pe picioare, în aglomeraţia aceea defilau pînă şi copii de 8 ani, cu ecusoane pe care scria „inginer de sunet”(?!). Bravo, fraţilor, aveţi copii şi nepoţi minune, daţi-i la NASA!  

În noaptea de 31 august spre 1 septembrie (joi spre vineri) am avut un vis ciudat: mă aflam în vizită pe Strada Sebastian, colţ cu Strada Cristineşti, unde am trăit între 6 şi 23 ani (cei mai frumoşi ani ai vieţii, copilăria şi adolescenţa) şi, mistuit de dorul acelor vremuri lipsite de griji, am îmbrăţişat o vecină şi am început să plîng în hohote, parcă era o descătuşare cu efect purificator. Atunci cînd m-am trezit, eram puternic marcat de ciudatul vis, dar mi-am spus că, îndeobşte, visele se tălmăcesc pe dos, adică lacrimile înseamnă bucurie.

 

Nu, de data asta n-au însemnat bucurie, fiindcă a doua zi, vineri, 1 septembrie, pe la ora 7 seara, pe

cînd făceam o mică plimbare pe lîngă Hotelul Cioplea şi Vila Mareşalului Antonescu, din Predeal, cu Lidioara, Furo, Ciontu şi încă vreo cîţiva, m-a sunat Toma Năstase de la Bucureşti: „Generalii Ioan Eugen Sandu şi Bunoaica, împreună cu alţi militari, s-au prăbuşit cu elicopterul şi au murit!“. Am rămas înmărmurit! Astea erau lacrimile mele din vis, cu siguranţă. Ulterior, generalul Costică Voicu mi-a spus, telefonic, cum s-a petrecut această teribilă tragedie – una dintre marile catastrofe aviatice din Istoria României – anunţîndu-mă că printre cei dispăruţi era şi bunul meu amic, colonelul Mihai Alexe, pe care-l ştiam de vreo 20 de ani. Ce abisuri ascunde parapsihologia! În ziua de joi (deci cu o zi înainte de accident!) un lucrător de la Poliţia Braşov, omul cu mîini de aur Aurel Săplăcan, care îmi reparase ceasul plin de apă şi n-a vrut să primească nici un ban, m-a rugat să-l ajut într-un litigiu cu o proprietate din comuna ieşeană... Mogoşeşti! Era prima oară cînd auzeam de această localitate. Oare cînd vor lua sfîrşit toate dezastrele astea aviatice, care sînt nu numai rodul unor blesteme (generalii de Poliţie Nuţă şi Mihalea au tras după ei alţi doi generali de Poliţie!), ci şi efectul anarhiei care domneşte, la noi, pretutindeni? Dumnezeu să-i aibă în paza Lui şi să le primească sufletele în ceruri!

milioane de lei pe lună, nu are nevoie să-i achite nimeni notele de plată. Nu se mai termină odată cu haimanalele astea pripăşite prin presă?

Comemorări dureroase: cîte 2 ani de la trecerea în veşnicie a lui tata (3 august) şi a lui Eugen Barbu (7 septembrie). Ce dor îmi e de ei, ca şi de Mircea Muşat!

Nu izbutesc nici acum să găsesc mormîntul şi cimitirul în care îşi doarme somnul de veci buna, blînda, cucernica, neprihănita soră a celui ce mi-a fost tată-mare, Linţa (Elena) Vlădăreanu. Soră-mea, Magdalena, îmi aminteşte un episod uluitor, care l-ar fi stimulat pînă şi pe Camille Flammarion: prin 1967, cînd s-a prăpădit bătrînica, în straiele ei albe şi negre, mama s-a dus la înmormîntare, dar nu i-a spus bătrînului ei tată, bolnav şi bătrîn, ca să nu-i grăbească sfîrşitul. La înapoierea de la Braşov, tata-mare i-a zis mamei:

- Jeni, tu, ştii că am văzut-o pe soră-mea, Linţa, acum cîteva nopţi, la fereastra mea? Stătea albă şi nemişcată, şi se uita la mine. Nu, nu am visat, eram treaz, m-am ridicat în capul oaselor şi am strigat-o, dar ea a dispărut...

 

Hai să-i mai dau atenţie şi acelui irecuperabil ţicnit pe nume Vasile Şelaru, corespondentul la Braşov al ziarului unguresc de limbă română: „Atît Prefectura, cît şi Poliţia Braşov au susţinut material (?!) prezenţa lui Vadim la Braşov” – scrie Tîmpitul de la poalele Tîmpei, în „România liberă“. La mormanele de minciuni pe care le revarsă, zilnic, infractorul ăsta, ce mai contează una în plus? Totuşi, pentru cititorii înşelaţi de Şelaru voi preciza că păstrez absolut toate chitanţele notelor de plată pe care le-am achitat, din banii munciţi de mine, atît la cazare, cît şi la masă. E la mintea cocoşului că un om ca mine, care a făcut acte filantropice şi sponsorizări de sute de milioane de lei şi care dă hrană bătrînilor, în valoare de aproape 5

Urşii bîntuie din nou prin Poiană, pînă în pragul hotelurilor şi al caselor oamenilor. Într-o noapte şfichiuită de un vînt rece, un urs a venit pînă în curtea din spate a Vilei Pajura, dar l-a gonit cîinele Eol, cu lătratul lui înfricoşător. Mi-a părut rău, Moş Martin era, probabil, rupt de foame. În urmă cu vreo 3 luni –ne spune doamna Stela – un ursuleţ, ceva mai răsărit ca un căţel, a intrat în curtea vilei nu de foame, ci ca să se joace: întîi s-a urcat în balansoar, s-a dat huţahuţa pînă i-a rupt spătarul de vinilin cu ghearele, apoi s-a suit, cît ai zice peşte, într-un copac, timp în care s-a strîns lumea chiar ca la urs...

 

O situaţie cu totul specială are Casa Ţărănească din Predeal. Actualmente, aceasta aparţine Regiei Protocolului de Stat, în fond Patrimoniului Naţional. Ea a fost construită în anul 1938, de fostul ambasador al României la Londra, V.V. Tilea, (unchiul lui Ion Raţiu) – un diplomat relativ obscur, departe de valori ca Nicolae Titulescu, Duiliu Zamfirescu, Take lonescu ş.a. Acesta a înălţat edificiul, nu se ştie cu ce bani, înzestrîndu-l cu valori patrimoniale extraordinare, în special piese de mobilier din Secolele XVIII şi XIX. La intrarea României în cel de-al II-lea război mondial, Tilea a rămas la Londra, iar generalul Antonescu 1-a declarat trădător de Ţară şi criminal de război, el fiind reabilitat mai tîrziu de regimul comunist, mai precis de ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu. Astăzi, cele două fiice ale bogatului moşier, care fac împreună cam 180 de ani, s-au trezit din somnul cel de moarte şi au dat în judecată statul român, pentru a intra în posesia acestui tezaur. Procesul se află pe rol la ora actuală, la Braşov, dar nu ne-ar mira ca nişte magistraţi corupţi să se lăcomească iarăşi şi să înstrăineze şi acest monument al arhitecturii româneşti. În ritmul acesta, poate fi atribuit Palatul Cotroceni unora dintre numeroşii urmaşi ai voievodului Şerban Cantacuzino?! Sau ar mai fi o soluţie: să dăm de bună voie această clădire, în schimb suveranul bîlbîit va restitui cele 42 de tablouri de El Greco, Tizian, Rembrandt şi de alţi maeştri, pe care le-a scos peste graniţă şi le-a făcut pierdute. În orice caz, trebuie să elaborăm de urgenţă legi foarte severe, pentru a împiedica hemoragia Patrimoniului Naţional! (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Vila Mareșalului Antonescu, Predeal

Restaurantul Cerbul Carpatin, Brașov

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (64)

Orașele Dinastiei Tang (16)

Administrația în Dinastia Tang (10)

Sistemul de examene (2)

Cealaltă parte o reprezentau oamenii din popor, care fuseseră remarcaţi de magistraţii locali și ale căror studii fuseseră încurajate de autorităţile prefecturale. Aceşti tineri erau prezentaţi în fiecare an de către fiecare prefectură, odată cu contribuţia la Trezorerie. 2. Examenele pentru Selectarea Funcționarilor. Mandarinii de gradul al şaselea sau cu un grad inferior trebuiau să se prezinte la aceste examene pentru a putea obţine un post, dacă pînă atunci nu au mai deţinut vreunul sau pentru a obţine un alt post cînd li se încheie mandatul.

Trecerea acestor examene determina înscrierea pe o listă de posturi atribuite, însă funcția se putea lăsa aşteptată mai mulţi ani, cu excepţia cazurilor în care candidatul trecea examenul de Înaltă Compoziție sau pe cel de Preeminență; atunci, funcţia era obţinută imediat. Examenele erau compuse, pe de-o parte, din Dosarul personal al candidatului și din aprecierile pozitive sau negative pe care le conţine și, pe de altă parte, din anumite interviuri și probe mai ușoare decît cele din

Maria Callas, regina fără regat (40)

Tu, in questa tomba (Aida) (9)

Şi cum Maria se afla atunci într-un moment al vieţii ei în care vroia să încerce, încearcă. Se duce la Torino, unde începe prin a se certa cu Gavazzani, care trebuia să dirijeze şi, în cele din urmă, fără prea mare succes, găseşte cîntăreţii, pe Raina Kabaivanska – şi azi o emoţionantă Tosca – şi pe Gianni Raimondi. Dar acestea nu ajută deloc la gloria ei, şi premiera din aprilie 1973 nu este urmărită decît cu un interes redus.

Din contră, ceea ce va urma, încercarea întoarcerii la disc şi mai ales concertele din 1973–1974, vor dovedi că Maria Callas este pentru marele public o vedetă care pune în mişcare mulţimea, fiind gata – hieratică, statuie superbă încadrată în legenda sa – să intre vie în istoria cîntecului mondial.

Ne-ar place să vorbim cît mai mult despre acest ultim disc, niciodată difuzat, înregistrat la sfîrşitul anului 1972, la Londra. Callas începuse să-1 vadă din nou pe Di Stefano, înflăcăratul Giuseppe di Stefano din anii săi tineri: cu el a avut înfruntări, triumfuri, răbufniri de furie – dar de el era legată prin amintiri, care, toate dintr-odată, îi păreau pline de fericire. Pînă într-atît, încît un impresar londonez, Gorlinsky, avusese ideea de a-i

Balada (74)

TATĂL ŞI FIUL (1957- 1995)

Ani de Liceu (5)

Faptele narate de bunica Dada coincideau cu cele expuse de profesorul lui, Alexe Neacşu, în timpul orelor de literatură română. Dar ce îşi amintea Vasilica Lascu? Poetul Şt.O.Iosif, îndrăgostit de poeta Natalia Negru, s-a căsătorit cu aceasta, dar prietenul lui literar, poetul Dimitrie Anghel, printr-un act de trădare, i-a sedus nevasta, accentuîndu-i acestuia darul beţiei. Poetul Şt.O.Iosif moare în iunie 1913, iar cuplul de amanţi Natalia Negru - Dimitrie Anghel mai supravieţuieşte pînă în noiembrie 1914, cînd are loc drama de la Buciumeni de lîngă Tecuci. Bolnav de gelozie, Dimitrie Anghel trage un glonţ spre iubită, aceasta este lovită în picior şi leşină. Anghel crede că a ucis-o şi se sinucide pe loc cu revolverul. Dar Natalia Negru a fost numai rănită şi a trăit mulţi ani după consumarea dramei. Sic transit gloria mundi… De Ilarie Chendi Vasilica Lascu fusese chiar îndrăgostită, dar cu discreţie, fără a-şi mărturisi sentimentele, suferind enorm după moartea acestuia. La fel ca Natalia Negru, Vasilica Lascu şi-a lăsat să-i crească părul lung pînă la călcîie. Şi, deşi era

Examenele de Doctorat. În această etapă se aprecia și prezentarea și calitatea exprimării orale şi scrise, precum și capacitatea candidatului de a răspunde la întrebări administrative sau politice, în sensul larg al termenului. Candidaţii care au trecut trebuiau să ceară postul pe care doreau să îl obțină. Uneori, cînd era vorba despre un examinator renumit a fi sever, candidaţii obişnuiau să ceară un post într-o regiune exact la polul opus de ceea ce îşi doreau, pentru a avea şansa de a merge acolo unde și-ar dori. Teoretic, un candidat putea refuza trei posturi, cel de-al treilea refuz determinind o amînare de un an. Pentru a se prezenta la aceste examene, trebuia îndeplinită una dintre următoarele condiţii: a) De a fi trecut Examenul de Doctorat; b) De a avea legătură de rudenie cu împăratul, destul de apropiată pentru a avea dreptul să țină doliu timp de trei luni în caz de deces al Suveranului, ceea ce conferea rangul VII; c) De a fi fiu de mandarin – dar a fi fiu de mandarin de gradul întîi nu conferea decît gradul al şaptelea din prima clasă; d) De a fi absolvit unul dintre cele două colegii rezervate fiilor celor cu înalte ranguri; e) De a purta un titlu onorific; f) De a fi îndeplinit cu succes funcţii subalterne şi de a fi fost evaluat favorabil mai mulţi ani.

Remarcăm că privilegiile legate de ereditate – despre care menţionăm că sînt descrescătoare în proporţie directă cu generaţiile – se limitează la un rang modest în ierarhia mandarinală şi la dreptul de a da examenele de selectare

pune să înregistreze împreună duete. În acea vreme se stabilise între tenor şi Maria o legătură ciudată, bazată pe o imensă tandreţe dar dincolo de aceasta exista şi un fundal profesional – sentimente şi afaceri strîns legate. Literalmente, Maria îl regăsise pe Di Stefano şi odată cu el un şir întreg de amintiri: ceea ce ar fi putut împlini împreună. Erau discurile acelea sub egida Operei Scala care dăinuiau. De aici dorinţa de a reînnoda legăturile. De a continua. De a încerca: încă o dată, împreună. Tînărul dirijor Antonio de Almeida, azi director muzical la Nisa, specialist în Offenbach şi care pune în scenă operele cele mai rare din repertoriul italian şi francez, dirija Orchestra Simfonică Londoneză, iar înregistrările au avut loc în vechea biserică Saint-Giles Cripplegate, la Londra. Azi, Saint Giles se află la marginea unui enorm ansamblu de birouri, reşedinţe moderne, săli de concerte şi expoziţii – în curs de construire în 1978 – Centrul Barbican, chiar în inima Londrei. Este una din cele mai vechi biserici ale Londrei, avariată de bombardamente în timpul războiului, frecventată altădată de Oliver Cromwell şi Shakespeare. Acolo îşi doarme somnul de veci Milton. În acel loc, timp de două săptămîni, Almeida a încercat imposibilul: să readucă la viaţă o voce. Erau duete clasice: Don Carlos, Forţa destinului, Vecerniile Siciliene, Elixirul dragostei, Aida. Dar vocea Mariei Callas era afectată acum de un vibrato teribil care denatura tot ceea ce făcea. Di Stefano, pe de

fată de preot, ajunsese la o concluzie stranie: ,,Vreau ca după ce mor să mă ardă focul! Prea am fost o nefericită în viaţă!”.

Impresionat de ce-i vedeau ochii, Ştefan Genoiu şi-a apostrofat nevasta:

- Vezi, Geto, ce fraţi ai? Beţivi, cartofori şi curvari! Au dreptate comuniştii cînd zic despre voi, micii burghezi, că îngroşaţi masa lumpen-proletariatului! * * *

În vara anului 1958, profesorul-diriginte G.I. l-a trimis pe Florin Genoiu la un curs de perfecţionare a activiştilor UTM din licee. Acţiunea aceasta politică s-a desfăşurat după tot tipicul comunist în incinta Institutului Agronomic Bucureşti.

Lectori de la C.C. UTM (Uniunea Tineretului Muncitor) ţineau prelegeri despre istoria partidului comunist sovietic, PCUS, istoria partidului comunist român, PCR-PMR şi despre aspecte ale politicii interne şi internaţionale.

Elevii erau antrenaţi la acţiuni de muncă patriotică, la manifestări cultural-artistice şi sportive.

Din grupa lui de studiu, lui Florin Genoiu i-a plăcut de o fată, Viorica Tismăneanu. Părinţii ei erau ilegalişti comunişti evrei şi locuiau în casele activiştilor comunişti din Cartierul Primăverii. Cu toate insistenţele lui, fata

a funcţionarilor, fără să fi trecut în prealabil Examenul de Doctorat. Aceste privilegii nu îi scutesc pe beneficiarii lor de a trebui să treacă Examenele de Selecţie, care sînt indispensabile atît pentru intrarea în cariera mandarinală, cît şi pentru avansarea în această carieră. În acelaşi timp, însă, accesul la ierarbia „în circuit“, rezervată funcţiilor superioare, începînd cu cea de magistrat districtual, devine posibil pentru cei care, fiind „în afara circuitului“, ocupă la început poziţii modeste.

Existau, de asemenea două mijloace adiţionale prin care un candidat putea fi admis să se prezinte la examenele de selecţie a funcţionarilor. Primul consta în efectuarea de servicii bancare în beneficiul statului, aducîndu-i astfel un profit bănesc. Cel de-al doilea era rezervat celor care făcuseră parte din Garda Armată timp de treisprezece ani în şir – caz în care cineva poate fie efectueze acest stagiu, fie să plătească o taxă echivalentă – perioadă la capătul căreia se dă un examen uşor, care dă dreptul de a se prezenta la examenul pentru selectarea funcţionarilor. Şi militarii dădeau examene care le asigura un grad teoretic echivalent cu cel al civililor, dar care, în realitate era mai puţin preţuit.

Aceste examene nu implicau probe literare şi erau la fel de puţin apreciate ca şi ultimele trei categerii de Examene de Doctorat. (va urma)

CHRISTINA MEIţĂ-TANG

altă parte, pierduse posibilitatea de a cînta piano şi nu putea decît să folosească o voce la maximum. În această perioadă, Maria a aflat de moartea tatălui ei, starea sa psihică era cît se poate de rea – şi în cele din urmă Maria singură a hotărît că discul realizat cu preţul unui montaj complex, cuprinzînd o multitudine de arii, care fuseseră de mai multe ori înregistrate, nu va apărea. Nimeni din participanţii la aceste şedinţe nu a păstrat benzile cu ultimele încercări ale Mariei... pentru a ne lăsa măcar cîte ceva din vocea ei...

Din concertele anului următor, în schimb, ne-au rămas înregistrări clandestine, cam vreo 100 la număr... şi toate sînt unele mai triste decît altele. Dureroase, întradevăr, dar evocatoare totuşi. Căci Maria vrea mereu să încerce. Acum se străduie plină de disperare, cu toată energia. Şi apoi mai este şi Di Stefano, în el vede reflectîndu-se un timp trecut şi în tovărăşia lui se simte, pentru prima oară, bine. Aproape chiar fericită. Să înfruntăm împreună publicul. Va fi marele turneu din 1973–1974. O altă poveste. O poveste tristă: căci deşi sînt despărţiri strălucitoare, plecări superbe, această lungă serie de concerte, în opt ţări, eşalonate pe timp de şapte luni – urmînd apoi prelungirea din Extremul Orient – nu a fost decît o demonstraţie a unui final absolut, a stingerii iremediabile a vocii Mariei Callas. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

nu i-a dat nici o atenţie. Era curtată de băieţii din grupă şi nu avea ochi pentru ,,studiosul” Florinache, care îşi luase rolul în serios şi se îndoctrina pe zi ce trecea cu propaganda comunistă.

Prelegerea de la finalul ciclului de pregătire a fost ţinută de un important activist de partid, responsabil cu educarea comunistă a elevilor şi studenţilor. Activistul, un om tînăr, de statură mijlocie, cam tuciuriu la faţă, a fost prezentat ca fiind Ion Iliescu. Acesta vorbea liber, cu patos, capta asistenţa şi reuşea să convingă. Cuvîntarea i-a fost întreruptă în mai multe rînduri de aplauze. ,,- Stimaţi tovarăşi utemişti! Cel mai important eveniment politic din ultimul timp, cu repercusiuni în viaţa Ţării noastre, dar şi cu reverberaţii în cadrul politicii internaţionale este retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României. Acest fapt dovedeşte încrederea stabilită între conducerile de partid şi de stat din Uniunea Sovietică şi Republica Populară Română, personal între tovarăşii Hruşciov şi Gheorghe Gheorghiu Dej. Contrarevoluţia din Ungaria, regizată de cercuri imperialiste, hortyste şi iredentiste, nu a avut nici un efect asupra construirii socialismului de către Poporul Român. (va urma)

FLORIN IORDACHE

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (72)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (15)

Împărțeala prăzii (2)

Scrisoarea se încheia astfel: „Vă invit, deci, să evacuaţi regiunea petroliferă a Irakului şi s-o remiteţi proprietarilor legitimi, altfel mă voi vedea obligat să acţionez împotriva dumneavoastră prin toate mijloacele pe care mi le pune la dispoziţie dreptul. Vă rog să primiţi asigurarea înaltei mele consideraţiuni. Dr. Samuel Untermeyer, New York”.

Ce reţin destinatarii, din text? Dacă tuturor conţinutul le apare straniu, sînt surprinşi de locul unde domiciliază legatarul – New York – şi se întreabă dacă nu cumva acesta are în spate marile monopoluri americane. Teama lor e suplimentată copios cînd, la Lausanne, unde are loc o Conferinţă internaţională, îşi face apariţia însuşi dr. Samuel Untermeyer, însoţit de un căpitan, Bennett, şi cere „în numele justiţiei şi legii, respectul cuvenit pentru proprietatea celor 22 moştenitori ai lui Abdul Hamid al II-lea”. Acum, demersul are toate datele spre a fi speculat la maximum de o parte a presei, aşa încît avocatul e solicitat de gazetari, delegaţi, oameni politici sau de afaceri, curioşi să aibă date despre viaţa

Amintirile unui ofițer criminalist (1)

Perdeaua de fum (1)

Dimineaţa, urcîndu-mă în acceleratul 821, cu destinaţia Constanţa, am avut o presimţire plăcută pe care, neştiind cum s-o definesc, am trecut-o în contul razelor de speranţă că asasinul va fi identificat. Presimţirea avea însă chipul unui bărbat brunet şi delicat, un fin psiholog, pe care nu-1 mai văzusem... de trei zile, de cînd ne despărţisem în Gara de Nord, venind de la Focşani, unde ne ocupam împreună de un caz de omor, un dublu asasinat. Ne cunoscusem la Focşani, fiind prima misiune comună, şi acolo, pe „baricadă”, se înfiripase între noi o prietenie care promitea foarte multe lucruri frumoase.

Ne-am bucurat cînd ne-am văzut în tren şi am fost plăcut surprinşi aflînd că avem acelaşi drum, numai că el trebuia să meargă din Constanţa la penitenciarul „Poarta Albă” pentru a audia un deţinut care făcuse o sesizare în legătură cu omorul de la Vrancea. Îmi telefonase la birou să-mi comunice acest lucru însă eu fusesem plecat.

Vrăjitoarele - un genocid de trei secole (3)

Doi călugări misogini (2)

Documentul lui Sprenger şi Kramer, doct, pedant şi feroce, este de un misoginism obsesiv şi fanatic. Împărţit în trei capitole, conform canoanelor scolasticii, Malleus analizează şi interpretează fiecare aspect al „teoriei şi practicii vrăjitoriei”. În prima parte, autorii susţin că existenţa vrăjitoarelor este o realitate şi că a nega puterea lor înseamnă a comite crima de erezie. Cei doi călugări îngrămădesc argumente în vederea demonstrării tezei că femeia – şi numai femeia – este făptura cea mai vulnerabilă la ispitele diavolului. Iată un exemplu din logica celor doi dominicani: ieşind din coasta lui Adam, coastă care este îndoită, femeia are o structură fizică defectuoasă încă de la naştere, ceea ce îi perverteşte şi mintea, şi sufletul.

În cea de-a doua parte a lucrării, autorii descriu practicile vrăjitoarelor, pe care le împart în două categorii: mulieres phytonicae (femei superstiţioase, care se ocupă mai ales cu ghicitul viitorului) şi mulieres maleficae (adevăratele vrăjitoare satanice, care s-au devotat în întregime demonilor subpămînteni). Sprenger şi Kramer precizează că au ajuns la această clasificare

şi haremul califului. Se zice că „Standard Oil” ar fi dorit să achiziţioneze, plătind bani gheaţă, drepturile succesorilor princiari, fugiţi şi sărăciţi mai toţi. Ca orice senzaţie, şi aceasta are o viaţă scurtă, în scenă intrînd reprezentantul oficial al guvernului american la Conferinţă, amiralul Colby Chester, care acuză direct şi fără înflorituri Londra şi Parisul că „vor să fure Americii fructele victoriei” şi anunţă că „va împiedica aşa ceva”. La faţa locului, în Turcia, intervenţia are efectul scontat. Cum Chester promite protecţie Anatoliei împotriva Angliei, guvernul turc oferă americanilor dreptul exclusiv pentru 99 de ani (sic!) de exploatare a ţiţeiului din vilaietele Bagdad, Mosul, Van, Bitlis şi Erzerum. Aici intervine o nelămurire: în primul şi al doilea dintre vilaiete se află trupele engleze, aşa încît bătrînul amiral Chester se mulţumeşte cu restul, echivalat la ora respectivă la 1.500.000 de dolari.

Chiar şi aşa, de la Londra se cer contramăsuri, care nu întîrzie şi sînt discutate în aprilie 1923, tot la Lausanne, cînd, la masa negocierilor, se întîlnesc demnitari englezi şi turci. Vorba vine că se întîlnesc, întrucît tratativele sînt conduse de britanici, care se oferă să renunţe la extrateritorialitatea cetăţenilor lor în Turcia; restituie Bosforul şi Dardanelele Turciei; în schimb, cer doar Mosulul! Trei ani mai tîrziu, în iulie 1926, Turcia semnează acordul ce fixează limitele Mosulului şi primeşte bani (2,5 milioane dolari) plus ceea ce i se promisese la Lausanne. Chester nu e, nici el, nemulţumit. Dar în birourile trustului „Standard Oil” domneşte o evidentă supărare. Se spune că pînă

I-am spus pentru ce fusesem trimis la Constanţa peste noapte şi am hotărît din priviri să ne cuplăm deşi aveam fiecare misiuni diferite. Razele de speranţă în elucidarea noului caz căpătau contururi incandescente, căci „omul de lîngă mine”, cum l-aş putea denumi foarte simplu, era un talentat profesionist în meseria pe care mi-o alesesem şi eu. Numele lui: Ovidiu Păun, procuror criminalist la Procuratura Municipiului Bucureşti (atunci era delegat la Procuratura generală a R.S.R.).

Aşadar, o echipă formată fără nici un ordin – ad-hoc! – din spiritul pasiunii ce ne lega de meseria noastră. O simbioză de vis şi totuşi reală între un procuror criminalist şi un ofiţer de judiciar la Serviciul omoruri... ... În dimineaţa zilei de 19 octombrie, în jurul orei 6,00, cetăţeanul Ariff Mehmet, mergînd la serviciu pe Str. Poporului din Constanţa, a observat ieşind fum din imobilul în care locuia bătrîna Elena Cincotă, în vîrstă de 67 ani. A alertat imediat pe proprietarii casei, care locuiau într-un alt imobil, în fundul curţii, şi împreună au încercat să stingă incendiul. Mai înainte însă au încercat s-o salveze pe bătrînă, dar ea era decedată în pat, acolo unde focul luase proporţii şi nu permitea să te apropii. În plus, fumul te îneca... Au sosit pompierii şi un echipaj de la miliţia Municipiului Constanţa.

de pe urma mărturiilor obţinute în cursul proceselor instrumentate de ei. Fără a mai adăuga, bineînţeles, că aceste mărturii fuseseră smulse după torturi sălbatice.

Un singur exemplu va fi suficient pentru a scoate în evidenţă fanatismul dement şi criminal al inchizitorilor germani. În a doua parte a lucrării, ei citează, cu toată convingerea, exemplul unei vrăjitoare din satul Baldhust, de lîngă Konstanz. Jignită că nu a fost invitată la nunta unor vecini, bătrîna s-ar fi adresat diavolului, care dezlănţuise o ploaie torenţială în momentul culminant al ceremoniei nupţiale. Evident, probe despre această „crimă” nu puteau exista. Judecătorilor le-a fost suficientă opinia vecinilor că ploaia se datorase nemulţumirii femeii. Aceasta a fost arsă pe rug. În cea de-a treia parte a manualului lor, autorii indică normele pe care trebuie să le urmeze procesele intentate vrăjitoarelor. Aşa cum rezultă din text, puterea judecătorilor era absolută, vinile acuzatei erau aprioric indiscutabile, apărarea sa devenea imposibilă, tortura se impunea ca o necesitate, iar sentinţa capitală era inevitabilă. În acelaşi capitol, se enumeră indiciile pe baza cărora o femeie putea fi bănuită de practici magice. Reiese clar că invidia, delaţiunea, răzbunarea şi alte multe resentimente erau mai mult decît suficiente pentru a trimite pe o nefericită în faţa inchizitorului. Şi iată

şi John D. ar fi fost deranjat într-una din după-amieze, „pentru consultări”. Se începe cu blocarea lui Chester, „un outsider”, care nu trebuie să concureze un trust, iar acesta cedează pînă la urmă. Apoi, W. Teagle, succesorul lui Rockefeller în fruntea lui „Standard Oil”, ameninţă serios Londra şi Turcia. Primeşte totuşi ceva: 21,5 la sută din toate bogăţiile viitoare ale Mosulului. În satisfacţia de moment, conducătorii trustului newyorkez nu-şi dau seama că, în fond, cifra reţinută de Anglia, 32,5 la sută, nu înseamnă doar atît, din moment ce englezii deţin controlul absolut al teritoriului irakian!

După Napoleon, Talleyrand (1)

Euforia „păcii petroliere” a Mosulului trece şi ea, iar istoricii constată implicaţiile publice şi particulare. Prima constă în abandonarea de către americani a problemei armene, dat fiind că obţinuseră concesiunile de la Turcia. Cît priveşte consecinţa particulară, Essad Bey susţine că ea ,,n-are nimic de-a face cu Ministerul Afacerilor Externe, nu mai mult cu indignarea morală. Iar ea preocupă lumea petrolieră mai mult decît orice note armene, drepturi succesorale ale celor 22 prinţi şi prinţese ale casei Osman sau miliardele amiralului Chester. Această consecinţă întru totul particulară este personificată de Calust Sarkis Gulbenkian, căruia acum i se zice „Talleyrandul petrolului”. Iar el declară lupta deschisă pentru a prelua petrolul din Mosul. (va urma)

DUMITRU CONSTANTIN

Oamenii legii şi-au suflecat şi ei mînecile şi au ajutat cum au putut la stingerea incendiului.

Nu s-a putut stabili cauza incendiului, iar cadavrul bătrînei, ce prezenta arsuri foarte grave, a fost transportat la morga spitalului din Constanţa. A doua zi, cu ocazia autopsierii cadavrului, medicul legist Paul Negrescu a constatat că moartea bătrînei Elena Cincotă nu s-a datorat multiplelor arsuri provocate de incendiu, aşa cum se crezuse iniţial, ci asfixiei mecanice prin sugrumare, cu fracturarea osului hioid!

Alertă! Alertă de la un capăt la altul pe culoarele miliţiei judeţene Constanţa. Verdictul adevărat al cazului: omor mascat de incendiu!

Imediat s-a deplasat la locuinţa bătrînei o echipă operativă în frunte cu un procuror criminalist şi locotenent-colonelul Nicolae Biţu, de la serviciul judiciar, care au procedat la recercetarea locului faptei. Cu această ocazie s-a constatat că imobilul incendiat în care locuise bătrîna era compus dintr-un antreu, o debara, o cameră de zi şi, în continuare, o cameră dormitor ceva mai mare, ambele încăperi cu pardoseală din lemn.

(va urma)

TrAIAn TAnDIn

un alt exemplu, citat de autori şi care le demonstrează pe deplin ferocitatea. Într-o vară secetoasă, un tînăr exasperat a exclamat cu voce tare: „Cînd o să vină ploaia odată?”. Fetiţa sa, în vîrstă de opt ani, s-a oferit să-1 ajute. Nevenindu-i să-şi creadă ochilor, tatăl a văzut-o cum fuge spre rîu, unde a bătut apa cu palmele de şapte ori, invocînd numele diavolului. Imediat după aceea, a plouat din belşug”. Întrebîndu-şi fiica de unde învăţase descîntecul, ea i-a răspuns că de la mama sa. După spusele fetiţei, în timp ce ţăranul era la munca cîmpului, nevasta lui primea în casă bărbaţi care reprezentau întruchipări ale necuratului. Pentru a se convinge pe deplin de puterile supranaturale ale copilului, tatăl i-a cerut să declanşeze o ploaie cu grindină asupra ogorului unui vecin. Fetiţa s-a executat. După care ţăranul s-a dus la inchizitori şi şi-a denunţat soţia şi fiica.

Inutil să precizăm că, la judecată, bărbatului nu i s-a reproşat nimic, nici măcar că a distrus recolta vecinului. La fel de inutil este poate să amintim că acest vecin a tăgăduit pînă la capăt că grindina i-ar fi pricinuit nişte pagube şi că reclamantul nu a trebuit să aducă nici o dovadă în sprijinul acuzaţiilor sale. Soţia sa a fost arsă pe rug, iar fetiţa pedepsită cu 25 de lovituri de bici. (va urma)

SERENA FOGLI

Doza de sãnãtate

Durerile de stomac

Durerile de stomac pot avea cauze pur corporale, dar de cele mai multe ori psihicul joacă un rol important în acest tip de dureri. Alături de durerile reumatice, acestea sînt cele mai frecvente dureri cu care ne confruntăm pe parcursul vieții. Ele apar de cele mai multe ori după ingerarea de alimente nepotrivite (prea acre, prea sărate, prea condimentate), excesul de cofeină sau alcool.

Anual, prin stomacul unui om trec o tonă de alimente. Glandele mucoasei stomacale (35 de milioane) produc zilnic 3 litri de lichid stomacal necesar prelucrării hranei, iar stomacul preia prelucrarea proteinei în procesul de digestie. De cele mai multe ori, la apariția primelor dureri de stomac (inflamarea mucoasei stomacale) ajută o cură de două zile de post numai cu apă. Dacă pacientul nu are probleme grave cu stomacul poate consuma și ceaiuri de ghimbir, anason sau chimen, iar durerile și gazele se vor ameliora simțitor. O bucată de pîine uscată, consumată dimineața pe stomacul gol, este de asemenea de un real ajutor, mai ales în cazul scaunelor moi.

Multe medicamente de sinteză administrate pe o perioadă mai lungă de timp produc o dereglare a microbiomului intestinal.

Afecțiunile cele mai frecvente ale stomacului sînt: refluxul gastric, infecțiile stomacale/intestinale, inflamațiile mucoaselor sistemului gastric (gastrita), stomacul iritabil. De cele mai multe ori, sînt provocate de un stil de viață nesănătos sau stres. Cele mai întîlnite sînt arsurile stomacale și refluxul gastric, care se aseamănă unei dureri arzătoare ce pleacă din abdomen, prin spatelele plexului solar, și urcă pînă în gît, putînd provoca răni pe laringe și esofag. Sînt declanșate de atrofierea mușchiului de închidere a stomacului, de obicei imediat după masă sau la aplecare. Spre deosebire de stomac, care este căptușit cu o membrană rezistentă la aciditate, esofagul nu are această membrană. Alimentele condimentate și alcoolul trebuie evitate.

Gastrita (inflamația mucoasei stomacale/intestinale) este cea mai frecventă afecțiune în domeniul gastrointestinal. Cauza poate fi chiar și o boală autoimună

nedetectată – celulele de apărare a sistemului imunitar atacă celulele de producere a acidității și, ca urmare, stomacul produce mai puțină aciditate, automat producîndu-se mai multă gastrină și semnalîndu-se carența de vitamina B12. Totuși, conform statisticilor medicale, 85% din gastrite au ca și cauză principală existența bacteriilor patogene, în special Helicobacter Pylori. Această bacterie ajunge în stomac prin hrana contaminată, se așază pe mucoasa stomacală, și, cu ajutorul unei enzime, își creează un mediu alcalin. Acest ,,drăcușor” din intestine poate întreține o inflamație permanentă a mucoasei stomacale, ducînd la diferite forme de ulcer.

Stomacul nervos sau dispepsia produc arsuri și dureri pe partea superioară a abdomenului, ducînd la o circulație deficitară în abdomen.

În sistemul gastro-intestinal este produsă peste 80% din imunitatea noastră. Tot de aici ne vine și relaxarea. Serotonina, hormonul fericirii, se produce în mare parte în mucoasa intestinului gros, iar la lăsarea serii se metabolizează în melatonină, hormonul somnului.

Schimbările de anotimp influențează mereu sistemul gastric, care simte nevoia de detoxifiere. Medicina energo-informațională propune tratamente moderne, fără medicamente, fără durere, destinate atît copiilor, cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă. O detoxifiere la nivel celular se recomandă cel puțin o dată la schimbarea de anotimp.

Terapiile se bazează pe informația energetică a corpului, deci sînt personalizate. Aparatele au la bază fizica cuantică, ce se impune tot mai mult în medicina neurobiologică, deoarece tratează cauza. Sînt tratamente adecvate omului modern, chimizat în exces.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Telefon:

www.dermavital-med.ro;

TERAPIA 4W –zidurile de apărare a imunității înnăscute!

Cardul activează 4 straturi energetice în formă de cerc, în jurul imunității înnăscute.

Omul modern, persoanele care au mai multe afecțiuni cronice, au urmat sau urmează tratamente cu chimioterapie/ radioterapie, au fisuri energetice în imunitate, chiar și copiii au de multe ori dereglări energetice.

Sistemul imunitar este principala linie de apărare împotriva intrusului (bacterii/ viruși), într-o formă nespecifică. El intră în acțiune cînd un intrus depășește prima barieră a sistemului imunitar dobîndit și este memorat de către acesta. Testele făcute după acest set de terapii au confirmat neutralizarea frecvențelor patologice emise de viruși/bacterii.

Terapia 4W se execută timp de 4 zile consecutive, durează aproximativ o oră, nu doare și nu are efecte secundare.

Costul a 4 ședințe este 640 RON, preț redus acum la 500 RON, ce pot fi achitați în două rate.

Medicina cuantică –întîlnire între știință și

sănătate

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Sevicii

- diagnosticare energetică

-buletin de analize energetic

Tratamente

- autoreglare energetică

- eliminarea metalelor grele

- terapie antifumat

- deblocare energetică

- echilibrarea chakrelor

- echilibrarea meridianelor energetice

- detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei

- refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem

- reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședințele de tratament cu programe speciale

- reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PReSS bOOk CONSuLTINg SRL. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPReS DISTRIbuTION SRL., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.