România Mare, nr. 1568

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.co

SArbAtori fericite

Miniaturi biblice

 Marii compozitori germani care L-au cîntat pe Isus înseamnă pentru Creștinism la fel de mult ca autorii celor 4 Evanghelii: Bach, Händell, Haydn și Beethoven.

 Isus vorbește ca un istoric: ,,Îngrijorările veacului acestuia...”

 Ce-ar fi, oare, viața noastră fără Isus? Nu Calea – ci Rătăcirea. Nu Adevărul – ci Minciuna. Nu Viața – ci Moartea.

 Noi nu-L putem diviniza pe Isus, fiindcă el este deja divin. De fapt, El ne divinizează pe noi. Da, asta este realitatea: în timp ce Diavolul ne divizează, Isus ne divinizează.

 Isus e singurul prieten care îți rămîne atunci cînd te-au părăsit toți.

 Zicem adeseori Fiul lui Dumnezeu, dar niciodată Tatăl lui Isus.

 Adevăratul creștin nu este cel care Îi cere ajutor lui Isus, ci acela care Îl ajută pe Isus – să nu mai pătimească, să nu mai fie prigonit, să-Și vadă lucrarea împlinită.

 Isus este dublul nostru eteric, prezența permanentă de lîngă noi, adică umbra noastră luminoasă.

 În lumea asta totul este în contratimp: Isus se naște iarna și moare primăvara...

 Lumea s-a obișnuit să împartă erele în două: înainte de Christos și după Christos. Și totuși, mă întreb: a existat ceva înainte de Christos?

 A fi născătoare de Dumnezeu – o imensitate cosmică, pe care mintea noastră nu o poate cuprinde.

Poveste de iarnă

Şi-mi mai aduc aminte de-un Crăciun la gura sobei proaspăt văruite se desluşea cum viscolul nebun surpa departe staule de vite

La bariera noastră de oraş prindeau contur poveşti medievale troianul sărăciei, uriaş scotea pe hornuri fumuri lungi de jale

să nu ne facem legea de ruşine şi pluguşor, şi cîntece de stea împletituri păgîne şi creştine

Şi nu era ca tine pe pămînt un alt tezaur viu de bunătate tu risipeai un duh aşa de sfînt sub bolta casei noastre fermecate

Şi era bine, mamă, şi trăiai şi Moş Crăciun la uşă sta să bată această frescă pogorînd din rai ce n-aş mai da să o revăd vreodată... 

Sorbeam colinde vechi din gura ta

Adulmecam sfioşi în preajma ta ca puii rîndunicilor pe ramuri un pom firav de iarnă strălucea podoabe de argint jucau pe geamuri

Aşa te văd, într-un halou de ger tot drămuind bucatele puţine bazilica răsfrîntă-n giuvaer îngenunchind, ca să te rogi de bine

Noaptea de Crăciun

În viața lui Isus avem izvorul poporul nostru s-a născut creștin pe noi, românii, chiar Mîntuitorul ne-a-mpărtășit cu pîine și cu vin Purificați de patimi și ispite ne subțiem în spirit, an de an istoria putere ne trimite Apostolul Andrei e tomitan În noaptea asta Biblia răsună trec sănii trase de oștiri de cai iar junii ne urează pace bună Privim pe boltă jerbele-n alai e sărbătoare, sîntem împreună oprește clipa, Doamne, și mai stai!

„Doamne, ocroteşte de duşmani ţara mea de glorii. La mulţi ani!“

CornELIU VADIm TUDor

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

F S.P.P.-ul funcţionează, încă, ilegal F S-a dezvorţat Tetea Crin Halaicu

F Supărăciosul Bombonel F Actorul Florin Zamfirescu demască gaşca masonico-demolatoare de la UNITER F Toţi informatorii SECU vor primi Legiunea de Onoare

PArTEA I

F Ne-a vizitat la redacţie un general activ, care e şi jurist de profesie şi care ne-a declarat: „Rău face preşedintele Ion Iliescu că se înverşunează să-şi apere protejaţii pînă în pînzele albe. Aşa face cu Diodor Nicoară de la Timișoara. Aşa face cu Bujor Sion de la Washington. Nu altfel procedează în cazurile unor alte personaje dubioase, pe care ar trebui să le lase din braţe, pînă nu-l vor compromite definitiv. Noi înţelegem că e un om corect şi luptător, cu spirit de echipă, dar unii se folosesc efectiv de bunătatea lui. De ce vă vizitez? În legătură cu acest Dumitru Iliescu, care face de rîs Corpul generalilor români. Îl cunosc destul de bine. Era instructor cu propaganda la Regimentul 2 Mecanizate, aparţinînd de Divizia 1 Bucureşti. Primea leafă ca instructor de partid, de altfel, a fost ales secretar adjunct cu propaganda pe regiment. A urmat şi Academia Militară, dar Secţia Politică, iar după 1990 şi-a dat nişte diferenţe. Pe 26 decembrie 1989, generalul Voinea a fost sunat de generalul Militaru, care i-a cerut 2 ofiţeri pentru paza lui Ion Iliescu. Atunci, Voinea a telefonat la Divizie, cerînd nişte ofiţeri mai scunzi, iar locotenent-colonelul Gheorghe Carp i-a trimis 4 ofiţeri: locotenent-major Nagy (era încă „moda“ cu Tökeş), locotenent Toma, locotenent-major Agapie şi căpitan Iliescu. Toţi au fost avansaţi la excepţional. De pildă, Nagy (ofiţerul scund, cu mustăcioară, care nu se dezlipeşte de Ion Iliescu) e locotenent-colonel, dar, din păcate pentru el, e implicat într-un scandal cu un ceas de aur: însoţindu-l pe preşedinte într-o vizită printr-o ţară arabă, a primit cadou un ceas de la un şeic, l-a vîndut cu 4000 de dolari unui patron din Constanţa, dar, ulterior, obiectul s-a dovedit a nu fi fost de aur, ruginea şi coclea, privatizatul a făcut scandal, să-şi recapete banii, Nagy nu vrea să-i dea (sînt peste 8 milioane de lei!) şi uite tot aşa. Dar, să nu ne abatem de la subiect. Deci, ne aflam încă în 26 decembrie 1989. Inimosul Carp i-a dus pe cei 4 la generalul Militaru, unde au făcut 5 ore de anticameră. Pe la orele 22, au plecat cu toţii la Palatul Victoria. Acolo îşi avea Iliescu sediul. Aici a intrat în acţiune complexul conducătorului mic de statură: aşa cum l-a pus Nicolae Ceauşescu şef peste gardă pe colonelul Nicolae Stan, avansat ulterior la gradul de general, tot astfel l-a uns şi Ion Iliescu pe Dumitru Iliescu, pe motiv că era cel mai scund şi cel mai înfiptce-i drept, Carp l-a propus ca şef al grupului de aghiotanți, avînd în vedere asemănarea de nume (presa ticăloasă a scris că ar fi rude, dar totul nu-i decît o minciună). În ziua de 27 decembrie, au fost aduşi toți 4 din nou, de data asta îmbrăcaţi militar, cu cravată la gît, pregătiţi cu bagaje pentru misiune îndelungată, pe 2 schimburi, cîte 2. Care e problema cea mai importantă? Serviciul de Protecţie şi Pază funcţionează TOTAL ILEGAL şi poate fi socotit ca o organizaţie PARAMILITARĂ, înarmată nu se ştie cum, de către cine şi în baza cărei legi. Sînt

un jurist vechi şi cu experienţă, aşa că mă pronunţ în cunoştinţă de cauză, poate să dea preşedintele Ion Iliescu nu ştiu cîte comunicate prin Traian Chebeleu, poate da tot felul de explicaţii şi Biroul de Presă al S.P.P.-u-lui, dar legea e lege. Astfel, potrivit Legii 51 privind Siguranţa Naţională, un asemenea organism trebuie să funcţioneze în baza unei Legi Organice, votată de Parlament. Numai că S.P.P.-ul funcţionează pe baza unui Regulament aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, semnat de Ion Iliescu, regulament care e ilegal şi neconstituţional. Ce fel de armată e asta? Cine îi aprobă uniformele, gradele, bugetul? C.S.A.T. nu e competent, ci numai Parlamentul. Decretul pe care l-a dat Ion Iliescu pe timpul C.P.U.N.-ului, la începutul lui 1990, a căzut în desuetudine, pentru că, între timp, au fost votate Legea Siguranţei Naţionale şi, ceea ce e mai important, Constituţia. Eu nu zic că S.P.P.-ul nu e necesar, dimpotrivă, dar el trebuie să aparţină ori de M. Ap.N. ori de Ministerul de Interne, ori de S.R.I. - fireşte, poate fi şi de sine stătător, cum prevede Legea 51. Dar, în tradiţia veche românească, Garda Domnitorului sau a Regelui aparţine de Armată. Pe cînd aşa? Instituţia respectivă e scăpată complet de sub orice control, l-au îmbrobodit unii pe preşedinte, cum au vrut, şi el tace chitic, bietul om, fiindcă viaţa lui e în mîinile lor. Aşa că nu mă miră că fostul căpitan înfigăreţ, de lîngă Strehaia, taie şi spînzură în voie, se poartă ca un feudal şi-şi ţine sub acelaşi acoperiş instituţional şi nevasta, şi amanta, propune avansările pe care le vrea el, fiindcă are rang ministerial, de secretar de stat. Una dintre marile ilegalităţi: protejarea dubioasă a lui Paul Marcu, fost şef al Poliției Strehaia, apoi şeful Serviciului de Circulaţie la Inspectoratul Judeţean al Politiei Mehedinţi, de unde trebuia să fie trecut în rezervă pentru grave abateri. Numai că l-a recuperat Dumitru Iliescu, l-a luat la S.P.P. şi, din căpitan, l-a făcut, într-un an şi jumătate, locotenent-colonel. Acest Paul Marcu are dosar de cercetare penală deschis la Procuratura Militară Craiova. Procurorul Filimon, care a instrumentat cazul, intenţionează să-i dea curs în justiţie, dar se opune acelaşi abuziv Dumitru Iliescu. Atunci cînd Curtea de Conturi a efectuat un control acolo, trebuia să verifice, în primul rînd, fondul problemei. Pe mine, personal, m-a nemulţumit declaraţia de presă a profesorului Ion Bogdan, cum că el nu ştie, n-a văzut, n-a auzit etc. Acolo s-a produs o muşamalizare scandaloasă şi, ca dovadă că am dreptate, Parlamentul trebuie să ceară Raportul controlului efectuat în perioada 8 aug. – 21 aug. 1994 de o echipă a Direcţiei generale a finanţelor, apărării naţionale şi ordinii publice (din Ministerul de Finanţe), compusă din locotenent-colonel Ioan Diaconu, locolenent-colonel Eugen Pîrlea şi economista Camelia Bejinaru. Expertiza celor 3 incoruptibili a fost întreruptă brutal de Curtea de Conturi, care a acoperit fraudele. Mai mult, Eugen Pîrlea a avut chiar de pătimit, fiind nevoit

să plece din Ministerul de Finanţe, să abandoneze şi haina militară şi să se mute la Banca Ion Țiriac. E bine că vă luptaţi cu Mafia, toată ţara apreciază asta, dar vedeţi că un braţ puternic al Caracatiţei s-a cuibărit chiar în Palatul Cotroceni. Sper că preşedintele n-o să facă iar o criză de nervi împotriva dvs. şi n-o să strige, ca în atîtea rînduri, îndemnul lui de luptă: «Toată artileria grea, pe ăştia!»“. F Domnule preşedinte Ion Iliescu, noi chiar vă preţuim şi dorim să vă apărăm, de ce nu vă scuturaţi de ploşniţele astea? Iată încă vreo cîteva informaţii despre ilegalităţile săvîrşite de Mitică Fără Frică, aşa cum ne-au fost relatate de nişte oameni care lucrează chiar în Palatul Cotroceni: 1) Trăiește efectiv cu chelneriţa Anca Filimon, o mignonă drăgălaşă, blondă, cu ochi albaştri; cam bondoacă de felul ei, măritată şi mamă a unui copil mic, pe care a făcut-o ofițereasă şi a luat-o cu el în concubinaj la Paris (a băgat-o anul trecut la Academia de Poliţie, pe un loc obţinut cadou, astfel încît pe 7 mai 1995 a făcut-o locotenent); 2) Propria sa nevasta e luată de acasă, în fiecare dimineaţă, cu un Opel Vectra oficial, al S.P.P.ului, dar face un ocol şi o duce şi pe fata lor la şcoală, pe banii statului; 3) Dumitru Iliescu circulă numai cu un Mercedes Combi 300, negru, al S.P.P.-ului, şi are în garaj un splendid Opel Vectra gri, primit ca MITĂ de la firma aceea dubioasă din Belgia; 4) Maşinile Opel Vectra au fost cumpărate cu bani gheaţă (peste 2 milioane de dolari) din Belgia (?!), în loc să fie cumpărate direct de la Uzina din Germania, în acest scop deplasîndu-se cu valizele de bani vreo 2-3 ciraci ai lui Dumitru Iliescu, care au închiriat un avion TU-154 de la Romavia, în 1991, aparat ce a zburat spre Bruxelles gol-goluț; 5) Un alt Opel Vectra a fost dăruit de samsarii belgieni colonelului Sarău, care a murit, într-adevăr, în condiții foarte suspecte: gonea nebuneşte spre Galaţi, pentru a se întîlni cu colonelul Usturoi, şeful firmei kaghebiste din Chişinău, „Valeologia“, de la care urma să primească 250.000 de dolari partea lor, a lui Iliescu şi Sarău, dar se pare că cineva a „aranjat“ maşina, astfel încît s-a răsturnat pe drum drept; 6) De ce trebuia să-i dea Usturoi adjunctului lui Dumitru Iliescu un sfert de milion de dolari? Pentru nişte arme şi muniţii luate din Republica Moldova; 7) Dar, arme şi muniţii a cumpărat S.P.P.-ul şi din Belgia, tot cu valizele de dolari în mînă, ceea ce nu se obişnuieşte nicăieri, fiindcă nu se ştie ce parte îşi reţin pentru ei negociatorii şi există tot felul de alte riscuri; de pildă, au fost cumpărate arme de vînătoare Browning, cu 7 focuri (cu bile de cauciuc, cu alice, cu gaze lacrimogene şi cu breneke), cu alicele astea au fost împuşcaţi minerii în septembrie 1991, fiindcă nişte fraieri au încurcat cartuşele, în loc să tragă cu gloanţe de cauciuc, i-au găurit efectiv pe mineri cu alice ş.a.m.d. Exemplele sînt mult mai numeroase. Vi le vom furniza la timp. În orice caz, personajul nu-i cinstit și vă COMPromITE atît în ţară, cît şi în străinătate. Degeaba încearcă el acum să-și dea doctoratul (?!) la Academia de Poliţie „Al. I. Cuza“, fiindcă nu va păcăli pe nimeni şi repetă, pas cu pas, cariera de politruk şi infractor a lui Spiroiu F Din surse demne de încredere, am aflat că George Copos vrea să devină cel mult prim-ministru şi cel puţin primar-general al Capitalei. Are pretenţii foarte modeste, nimic de zis.

(va urma)

ALCIBIADE

(Text preluat din revista „România Mare“, nr. din 2 iunie 1995)

Ultimele ore din viaţa lui Dostoievski

La data de 22 decembrie 1849, membrii unui grup literar intelectual rus cunoscut sub numele de cercul Petraşevski, au fost trimişi în Piaţa Semyonov din Sankt Petersburg pentru a fi executaţi. Cînd călăii îşi pregăteau armele pentru a trage, un mesager venit din partea ţarului a oprit totul, fluturînd un steag alb. Ca într-un film de la Hollywood, ţarul Rusiei, Nicolae I, a transmis că i-a iertat pe cei ce urmau să fie executaţi. Acesta a încercat în acest mod să impună atît teamă, cît şi să obţină recunoştinţa oamenilor. Printre cei ce au scăpat ca printre urechile acului de moarte s-a aflat şi renumitul scriitor rus, Feodor Dostoievski.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!” era crezul său, iar pana care-i ţîşnea din suflet îşi trage seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mare gînditor, titanul literaturii ruse a crezut pînă în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.

Primul roman, primul succes, prima criză de epilepsie

de membri ai cercului au fost arestaţi. „În conformitate cu ordinul suprem al ţarului, vă poruncesc să-l arestaţi pe locotenent – juniorul şi artistul literar Feodor Dostoievski la ora patru dimineaţa. Să puneţi sigiliu pe toate lucrările, manuscrisele şi cărţile lui şi să trimiteţi imediat toate aceste materiale, împreună cu Dostoievski, la Secţia 3 a Poliţiei Regale. Dacă Dostoievki susţine că anumite documente aparţin altor persoane, ignoraţi aceste afirmaţii şi sigilaţi şi aceste documente”, se arăta în nota de arestare emisă pe numele romancierului.

Familia Dostoievski provenea dintr-un neam renumit de lituanieni din satul Dostoievo. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, zgîrcit și alcoolic, medic la Spitalul Săracilor din Moscova, era căsătorit cu frumoasa Maria Feodorovna Neceaeva, care iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin, și care moare la 35 de ani, de turberculoză. Aveau împreună 8 copii. După moartea soției, Mihail Andreevici Dostoievski lasă fetele în grija unor mătuși și trimite băieții la pensionul francezului Souchard, apoi îi înscrie la Școala de inginerie militară de la Sankt Petersburg, cu regim dur.

Feodor, blondul palid, nervos și visător, citea enorm. Își dorise să țină în mînă cărțile scrise de Pușkin, Balzac sau Gogol, nu pușca, să nu fie aliniat în front și comandantul să urle: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”. Visa să devină ca Shakespeare. Se considera poet, nu inginer, atunci cînd e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic din cadrul armatei. „Să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”, spunea adesea autorul romanului „Idiotul”, participînd la viața de seară a cafenelelor, la cîte un joc de cărți. Debutează cu romanul „Oameni sărmani”, în 1845. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski și în salonul familiei Panaev, unde o tînără cu păr buclat și nume ilustru citise romanul, dorea să-l cunoască, iar scriitorul leșină în fața ei. Era prima criză de epilepsie nediagnosticată medical. După niște ani, soția lui Panaev, care era actriță, povestindu-și întîmplările din salon, scria în memoriile sale: „Dostoievski era un tînăr nervos și sensibil. La început a fost timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul său”. „Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țîșnea direct din suflet”, îi scria fratelui său Mihail, în 1847, cînd publică „Dublul”. Genialul înălțat la ceruri de către unii și coborît în infern de către alții, după primele succese literare își dă seama că gloria nu ajută prea mult, iar Sankt Petersburg devenise un iad pentru el.

Spre Siberia, cu lanţuri la picioare, o Evanghelie ºi 10 ruble

Din cauza imaginii negative create de romanul „Dublul”, Dostoievki a suferit mult, avînd şi probleme financiare grave. El a fost forţat să se bazeze pe Belinsky şi grupul său de prieteni. Astfel, avea să-şi petreacă mai toate weekend-urile la reşedinţa lui Mihail Petraşevski, care era un intelectual şi un avocat al socialismului utopic. Grupul strîns la domiciliul acestuia a început să discute despre problemele ţării şi să hulească iobăgia. Acest grup de weekend a devenit cunoscut sub numele de cercul Petraşevski. În afară de Petraşevski, Dostoievski şi Belinsky, cercul era alcătuit din persoane precum scriitorul Mihail Saltîkov-Şcedrin, poetul Aleksey Pleshcheyev şi pictorul Taras Şevcenco – toţi cunoscuţi ca socialişti. În afară de iobăgie, ei au discutat despre politica socialistă, opoziţia faţă de ţarul Nicolae I şi literatura interzisă. Toate acestea au încetat la data de 23 aprilie 1849, cînd cei 35

„Nu îmi mai rămăsese mai mult de un minut de trăit”

Grupul a fost încarcerat în închisoarea Sfinţii Petru şi Pavel, unde erau închişi cei mai răi infractori ai ţării. După cîteva luni de închisoare, membrii grupului au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare pentru distribuirea de scrisori cu observaţii abuzive despre Biserica Ortodoxă şi Guvern şi propagandă antiguvernamentală. La data de 22 decembrie 1849, aceştia au fost trimişi legaţi la ochi în Piaţa Semyonov din Sankt Petersburg, unde urmau să fie executaţi. „Acolo a fost citită sentinţa morţii tuturor, după care ni s-a spus să sărutăm crucea. Apoi trei dintre noi au fost legaţi de stîlp pentru execuţie. Eu eram al şaselea. Cum cei trei au fost legaţi, iar eu eram în al doilea lot, nu îmi mai rămăsese mai mult de un minut de trăit”, îi scria ulterior Dostoievski unui frate deal său. Călăii şi-au pregătit armele, iar la un moment dat s-a auzit strigătul: „Pregătiţi-vă să trageţi!”. În secunda imediat următoare şi-a făcut apariţia un mesager al ţarului Nicolae I, care a transmis un ordin de-al acestuia, prin care se oprea întreaga execuţie. Toţi cei 35 de prizonieri au fost iertaţi, aceştia avînd ochii plini de lacrimi. Deşi iertarea a fost convenită cu o zi înainte, ordinul avea să fie anunţat în ultima secundă.

Cu o Evanghelie primită cadou, 10 ruble și lanțuri grele de 4 kg la picioare, este urcat într-o sanie cu destinația Siberia. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, ajunge în 1850 la Omsk, fortul înconjurat de șanțuri adînci, unde temnicerul-șef Krivțov, un bețiv roșcovan și fioros, cu epoleții murdari, îl amenință cu bătaia la cea mai mică abatere. Ras pe cap, îmbrăcat într-o tunică, se instalează în cazemata cu dușumeaua putredă, sobe care scoteau fumul înăuntru, iar apa curgea de pe acoperiș în interior. Puricii și ploșnițele colcăiau. În cimitirele vii de la Omsk, ocnașii munceau, jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital, cu lanțuri la picioare. Nefiind atît de vinovat, Dostoievski trăiește în același loc cu cele mai sinistre „celebrități” ale lumii penale din Rusia, ce devin sursă de inspirație pentru cartea „Amintiri din casa morților”. Muncește ca salahor, apoi dezmembrează șlepuri, în genunchi pe zăpadă, în gerul ce îngheța mercurul. Între două interogatorii, gîndurile negre îi erau alungate de petecul de cer ce pătrundea prin geamul spart al cazematei și ajungea pînă la patul său de lemn. „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de pînă atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori îmi binecuvîntam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă revizuire a vieții mele interioare”. Tînjește să scrie, dar n-avea pană, hîrtie și nici nu i se dă voie să o facă. În 1854, înrolat ca simplu soldat în Batalionul 7, escortat fără lanțuri, cu „cerul deasupra, aer proaspăt și sentimentul libertății în suflet”, autorul romanului „Crimă și pedeapsă”, ajunge în orășelul uitat de lume Semipalatinsk, aproape de granița cu China, tot în Siberia. Are noroc. Baronul Vranghel, care-l cunoștea și-l adora ca scriitor, devenise procuror, era șeful unității. Îl invită la el, se împrietenesc, fac baie în rîu, pescuiesc, merg în excursii. Îi oferă pană, hîrtie și cărțile din biblioteca sa, în secret. Sub protecția lui Vranghel, Dostoievski citește, scrie, însă n-are voie încă să publice.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea „Visul” cu o scrisoare care-l emoționează pe romancier. Corespondează, apoi se întîlnesc, se împrietenesc îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”. Boieroaica răsfățată

care dorea să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma dragostei neîmplinite, scriitorul. Amîndoi proveneau din medii diferite, hotărăsc să se despartă. Totuși, rămîn prieteni.

Cînd Anna Grigorievna îl ajută să stenografieze „Crimă și pedeapsă”, Dostoievski se afla la o răscruce a vieții. Avea trei posibilități: să plece la Ierusalim și să rămînă acolo, să se stabilească într-un oraș european și să se ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare a doua oară în Rusia. Anna avea 20 de ani și el 44 cînd s-au cunoscut în apartamentul lui modest. Fusese recomandată ca să-l ajute în a-și stenografia cărțile. Datorită ei, alege ultima variantă. Se îndrăgostise de scriitor în timpul lucrului, se căsătoresc, pleacă prin orașele din Europa pentru trei luni și se întorc acasă după patru ani. În călătoriile lor prin orașele din Europa, scriitorul a proiectat romane pe care le-a ars, apoi le-a rescris în Rusia. Tot atunci, primii doi copii au murit la cîteva luni de la naștere.

Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat din viața ei și a trăit sacrificînd tot, căci era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Cu tot trecutul lui încercat, îndemna generos tinerii care își căutau drumul în viață: „Înălțațivă prin spirit și formulați-vă idealul”.

Ultimele ore din viaţa lui Dostoievski

O bătrînă ramolită și bogată din familie, ce locuia pe la Moscova, lăsa prin testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după moarte. Era mătușa scriitorului care se răzgîndește și modifică în secret testamentul. Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului, era răsfățatul Rusiei, și-i lăsa averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani surorile nepomenite în actul cu pricina. După moartea mătușii, sora mai mare sosește de la Moscova și-i cere să nu le dea bani surorilor mici, ci pămîntul. Cearta aprigă din ianuarie 1881 a declanșat prima hemoragie. În cîteva ore, scriitorul a devenit alt om. Cheamă un medic și un preot pentru spovedanie și împărtășanie. În timp ce le arăta copiilor o revistă, sîngele a țîșnit iar din gît, îngrijorînd toată familia. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a corectat „Jurnal de scriitor”. Peste două zile cartea trebuia să intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și îngîndurat. În dimineața de 9 februarie 1881, se trezise prea devreme, iar cînd a intrat soția în cameră să-i constate starea, pe la ora 7.30, i-a spus: „Știi, Annia, sînt trei ore de cînd nu dorm și mă tot gîndesc, și nu-mi dau seama limpede că am să mor astăzi”. Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea cînd fusese deportat în Siberia. Ea deschide cartea sfîntă și citește: „Ioan însă îl oprea, zicînd: «Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?». Și, răspunzînd, Isus a zis către el: «Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr»”. El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? «Nu mă opri». Nu mă reține, în semn că am să mor”. Ea avea ochii înlăcrimați cînd el, arătîndu-i copiii, adaugă: „Te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gînd”. La ora 11.00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copii lîngă el. Își revine și o roagă pe Anna ca să citească parabola fiului risipitor. După lecturare ziua a decurs normal. La ora 19.00 în urma șocului hemoragic își pierde cunoștința. O oră mai tîrziu era deja în comă, iar la ora 20.38 și-a dat ultima suflare. Titanul literaturii ruse, care a crezut pînă în ultima clipă a vieții sale că lumea se va salva prin frumusețe, a fost condus pe ultimul drum de către toată populația orașului Sankt Petersburg. Își exprimase dorința de a fi îngropat lîngă N. Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă a fost îngropat în cimitirul Mînăstirii Alexandr Nevski.

După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o bibliografie cu 5.000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la Staraia Russa. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă, motivînd că i-ar fi întinat memoria.

ZIArUL mETroPoLIs

Atitudini « Polemici

ÎN BUCUREȘTII DE ALTĂDATĂ

Povești de la „Caru cu Bere”

Caru cu bere nu este o crîșmă oarecare, unde se poate bea bere și se pot mînca frankfurteri și crenvurști... A fost înființat în anul 1879, în clădirea vechiului han Zlătari. Restaurantul Caru cu bere și-a căpătat o mare reputație în rîndul bucureștenilor și al vizitatorilor străini prin arhitectura sa specială, prin preparatele culinare și bere prezentată la desfacere. Dar pînă să ajungă aici, drumul a fost lung și strădania multă, și i-a fost dat unui transilvănean gospodăros să întemeieze acest restaurant tot atît de bucureștean ca și ,,Hanul ui Manuc” ori ,,Capșa”. Neculai Mircea – om modest descălicat aici de prin ținuturile Ardealului, frate bun cu chiverniseala – a înjghebat pe locul acesta o mică berărie, care, prin felul original de a te servi, a devenit punctul de întîlnire al tuturor oamenilor de afaceri. La început, localul era numai pe jumătate cît este acum. De-abia prin anii ’24-’28 a fost completat cu partea din față. (...)

Prin anii ’38-’39 se mai găseau la Caru cu bere ospătari care depășeau vîrsta de șaptezeci de ani ori șaptezeci și cinci. Aceștia nu mai lucraseră în altă prăvălie: erau aici de cincizeci și chiar de șaizeci de ani, cum erau moș Cornea, State sau Kaiser...

Scriitorii și clienții casei

Povestește moș Kaizer, bătrînul chelner:

– Moș Kaizer, mata i-ai cunoscut pe Caragiale, pe Coșbuc, pe Brezeanu...

– Eh!... Au fost și ei niște amărîți în viață, ca și mine. Parcă n-ar fi avut casă. Îi apuca ziua la cîte-o masă. Mai mult vorbă decît alișveriș! Da dom’ Neculai, primul stăpîn al localului, îi îngăduia. Zicea că ăștia atrag și pe alți mușterii, mai grași. Numai Iancu – ăl de zicea că ține prăvălie într-o gară – era, ce-i drept, mînă spartă: plătea pentru toți mangosiții. Apoi să-l fi văzut cînd luau ,,luleaua neamțului”... Toți mușteriii zgîiau ochii la masa lor. Nu știu ce tot îndruga ăl cu ochelarii pe șnur, că-i făcea să rîdă cu lacrimi pe ceilalți. După o vreme, parcă li se stingea felinarul. Muți, domle! Nenea Iancu le vorbea, iar ceilalți tăceau ca peștele în apă. Jurnaliști, deh! Condeieri! Cu ăștia nu te puteai pune rău. Dom’ Neculai închidea ușa din față, iar eu le dădeam drumul dimineața, prin dos...

– Da pe Eminescu l-ai cunoscut, moș Kaizer?

– Ăl cu chica mare? Ăl de la Timpul? Ăl de-a compus cîntecul Pe lîngă plopii fără soț, zici?... Eee! Pe-atunci eram tinerel, băiete! Eram băiat de prăvălie la ,,La Căpitanu”. Aveam un galben pe an. Masă, casă, și-un costum de haine pe deasupra. Ehei, timpuri de huzur, băiete!...

Veni vorba și de Iancu Brezeanu:

– Măi!, făcu moș Kaizer, oprindu-se să-și mai tragă puțin sufletul. Aman om mai era și Iancu Brezeanu! Ce crezi că-l împinge gîndul să facă într-o zi cu-n birtaș ceși pusese firma ,,Ca la mama acasă”? Intră coțcarul ăsta în locantă, comandă băutură și mîncare, după ce-și satură bine burta, dă să plece. Birtașul îl oprește din drum și-i zice: ,,Păi bine, coane Iancule, nu plătiți?”. Conu Iancu îl împroșcă de la înălțimea sa c-o privire batjocoritoare și-i zice: ,,Păi bine, mă... ăsta. Cînd ai plătit tu la mă-ta acasă vreo para pentru masă?”. (...)

Mai erau și alții care scriau și beau, doar nu se umplea berăria numai cu clasici încă în viață. Iar cei rămași în viață nu-și mai controlau debitul cuvintelor și vorbeau toți, dar nici unul nu asculta. Într-un astfel de moment apăru un nou mușteriu, care-și făcu o intrare furtunoasă. – Vă salută Stan Palanca și vă cere să-l împușcați cu-n șpriț!

Se așeză liniștit la masă, își turnă vin în pahar, fără a-și cere voie de la cineva, și începu să îndruge verzi și uscate. Mi-l apropiai de suflet în momentul cînd aflai că este autorul textului mult-apreciatei romanțe Smaranda... Cu sensibilitatea sa, care nu părea a fi teatrală, storcea lacrimi convivilor atunci cînd își povestea sfîrșitul în versuri:

Un ins, un derbedeu

Certat cu lumea și cu banul

Și poate chiar cu Dumnezeu

A fost găsit zvîrlit în stradă...

Și ieșea din prăvălie ca un glonte, lăsîndu-i pe cei de la masă cu amețeala acestor versuri, fără a-i învrednici măcar c-un mulțumesc!

Așa ceva nu există!

...Moș Kaizer îmi povesti odată de-un client al său, mare mîncău dar și bun de plată.

– Dacă îl vedeam la masă pe domnu’ Carol – zicea el – nu mai aveam nevoie de alți mușterii. Mînca cît zece și plătea cît douăzeci. Și se duce într-o zi domnu Carol la doftor; nu se simțea bine cu burta lui de balenă.

,,Domnul doctor, zicea mușteriul meu, nu știu ce-i cu mine, nu prea am poftă de mîncare”. Atunci, doftoru îl întrebă: ,,Puteți să-mi spuneți care-i meniul dvs. zilnic?”.

,,Da, răspunse domnu Carol. Mai întîi, dimineața cînd mă scol, pe la nouă, îmi iau obișnuita mea cafeluță cu lapte, într-o căniță de două chile, cu niscaiva unt, dulceață, miere de albine, șuncă și... c-o pîine dublă, bine-nțeles prăjită, să nu mă deranjeze la stomac. Și-apoi nu mai mănînc pînă la unsprezece, cînd o iau așa, din obișnuință, ca să nu macine stomacul în gol. La gustarea asta iau o omletă cu șuncă sau brînză din cinci-șase ouă, pînă la zece, cincizece pateuri cu brînză și carne. Aproape un chil de ficăței de pasăre soté, și pe toate acestea le stropesc cu două-trei bășici de «corniță specială», mai veche dacă se poate. Și-apoi nu mai mănînc pînă la unu, cînd iau și eu, ca tot omul, masa de prînz, deși, parcă pe zi ce trece, nu mai am pofta de altădată. Prînzul îl încep c-o ciorbă sau supă, ce dă Domnul!, servită în castronul meu special, de doi litri. După asta, iau o găină rasol, sau un ciolan baban de vițel sau vacă. Apoi, iau un mușchi întreg de vacă, gătit la cuptor, cu toate condimentele și legumele de sezon. La fripturica asta nu trebuie să lipsească vinul negru. Mi se pregătește apoi o budincă specială de griș sau de orez. Fructe, brînzeturi, înghețată și termin cu «cornița» mea preferată. După care, domnule doctor, nu mai pun nimic pe limbă pînă la cinci după masă, cînd iau cîteva fursecuri, ceva lichior, cincișase pahare de mazagran și înghețată. Pe la șapte-opt, încep dineul, pe care-l iau iarăși, și-l lungesc pînă la unsprezece, cînd îmi zic: la culcuș, găină, că ți-e burta plină. Ei, ce zici, domnule doctor? Pe mine mă îngrijorează lipsa asta de poftă de mîncare!”. Doctorul – continuă moș Kaizer, zîmbind pe sub mustăți – îi zise: ,,Dublați porțiile. Știți cum vine vorba: pofta vine mîncînd!”. Și mă gîndesc la mine, termină bătrînul, cît mănîncă domnu Carol într-o zi, mie cu nevastă-mea ne-ar ajunge o săptămînă!”. ION DULGHERU (,,Din însemnările unui ospătar”)

TABLETĂ DE SCRIITOR

,,Cu domnul Macedonski, vă rog!”

În seara respectivă eram extrem de bine dispus, stare pe care de mult nu o mai avusesem, deşi în cursul zilei nu mi se întîmplase nimic deosebit. Şi, cum stam aşa la birou, facîndu-mi planul de lucru pentru a doua zi, numai ce aud zbîrnîitul telefonului, care e la un cot distanţă de mine. Sună doar cît să-l aud eu, pentru că soneria lui a fost reglată să nu-i deranjeze pe cei din casă. Sună repetat, scurt, dar nu supărător... Atît cît poţi să-1 auzi şi să-i dai atenţia cuvenită. Îl las să sune de mai multe ori, ezitînd să răspund, de teama vreunui necunoscut care vrea sămi strice seara. Dar dacă am văzut că nu încetează, ridic receptorul, fie ce-o fi: – Alo?

– Vă rog cu domnul Macedonski, zice o voce bîlbîită, de om bătrîn.

– Dar cine sînteți?

– Am onoarea să vă aud. Am mai încercat de cîteva ori... Tot insist.

– În seara asta, întreb eu?

– Sun de vreun ceas şi robotul îmi zice „ocupat“. Ce bucurie să vă aud, domnule Macedonski... Am numărul de telefon de la Lenuța, o colaboratoare de-a dumneavoastră...

– Da, dar cu ce vă pot fi eu de folos?

– O, cu ce nu-mi puteţi fi de folos... Bine că am dat de dumneavoastră... Am auzit că ați fost la Bellu acum cîteva zile şi am dat fuga într-un suflet să vă întîlnesc, iar ghinionul meu este că nu v-am mai găsit... Domnule Macedonski, am nevoie de sfaturile dumneavoastră... Ce om bun sînteţi!... Toată lumea vă vorbeşte numai de bine. – Spune-mi, omule, cu ce te pot ajuta. Deja a trecut o jumătate de ceas şi nu am auzit ce doreşti de la mine.

– Domnule Macedonski, nu vă sunam, dar doamna de care v-am amintit mi-a propus să public un dicţionar german... Eu ştiu germana la perfecţie şi am ticluit o carte de cuvinte rare, la vreo două sute de pagini... Spuneţi-mi cum, unde şi cînd vă găsesc?

Şi omul făcu o pauză destul de lungă, încît îmi vine să aşez telefonul în furcă, dar cînd să iau această hotărîre, numai că-l aud, parcă mai insistent şi doritor să afle care ar fi posibilitatea de a ne întîlni.

– Domnule, v-am acceptat dialogul, dar nu putem continua aşa, cu întreruperi. Omul trebuie să se mai şi odihnească.

– Da, domnule Macedonski... Dar vă rog insistent să mă aveţi în atenţia planului dumneavoastră de editură... Sînt om bun şi corect... Propun să ne vedem mîine.

– De acord. Ne auzim la un telefon mîine spre ora prînzului.

– Vă mulţumesc, domnule Macedonski, şi vă rămîn pururi dator.

– Dar nu sînt Macedonski... Sînt Machidon...

– Bine, domnule Macedonski, voi face cum spuneţi dumneavoastră.

Nu ştiu ce a făcut sau nu distinsul meu domn, care îmi datorează un miel pentru onoarea de a mă fi botezat Macedonski. că telefon nu am mai primit de la dumnealui cum stabiliserăm, iar de văzut nu încape vorbă să ne fi văzut vreodată. În schimb, convorbirea telefonică mi-a produs deliciul unor momente de relaxare şi al unei amintiri de neuitat.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Polemici « Controverse

Brândușa Zaița-Silvestru, artista care a dat viață păpușilor

Cînd spunem Brândușa Zaița-Silvestru, ne gîndim, în mod automat, și la Valentin Silvestru (1924-1996), alăturarea lor fiind firească: au format un cuplu nu numai ca soț și soție, ci și ca mari personalități în domeniul teatrului și al culturii românești. Activitatea lui Valentin Silvestru este foarte bogată – gazetar, prozator, dramaturg, umorist, critic teatral etc. – dar spațiul articolului nu ne permite să ne extindem. Totuși, nu putem omite contribuția sa și a Doamnei Brândușa ZaițaSilvestru la dezvoltarea teatrului de păpuși. La festivalurile de umor, care includeau și epigrama – de la Vaslui (Festivalul bienal „Constantin Tănase”, ale cărui baze le-a pus), Reșița, Fetești, București ș.a. – Valentin Silvestru era prezent, alături de această artistă care-și mînuia păpușile, în fața spectatorilor, cu degete fermecate, și pe care el o sorbea din ochi. După plecarea la stele a acestui inegalabil reprezentant al umorului, care folosea expresia „flacăra sfîntă a rîsului”, la inițiativa doamnei Brândușa, cu sprijinul unor foști colaboratori de la Radiodifuziunea Română, a fost comemorat la cafeneaua de lîngă Teatrul Odeon, de pe Calea Victoriei, unde Elis Râpeanu a citit o scurtă prezentare a celui ce ne părăsise cu 20 de ani în urmă. Au luat apoi cuvîntul D.R. Popescu, Ion Cocora, Șt. Cazimir, George Corbu ș.a. Au fost prezenți mulți intelectuali din București și din țară (actori, regizori), precum și persoane din marele public care l-au cunoscut și l-au apreciat.

părinți cu importante proprietăți – teren arabil în cîmpia Bărăganului și podgorie în Prahova. A mai avut o soră – Sanda Cămărășescu, cercetător științific la Institutul de Istorie „N. Iorga” de la Șosea. Familia avea via și conacul pe Valea Zidului, în Valea Călugărească, puțin mai jos de via și casa impunătoare a familiei mele. Tatăl său, juristul Nicolae Valter, a fost arestat, a făcut „stagiu la Canalul Dunării”, apoi prin alte închisori, fiind eliberat în 1964. Fiul, Radu Valter, cunoscător de limbi străine, a reușit, cu greu, să facă Dreptul, apoi, cînd s-a înființat seralul la Facultatea de Limbi străine de la Universitatea din București, a urmat și Franceza (1966-1972). A scris mult, atît în cele trei decenii cît a fost secretar literar la Teatrul „Țăndărică”, cît și după aceea. În afară de prima monografie a acestui locaș de cultură, a scris articole despre teatrul de păpuși, apărute în revista „Teatrul”. A tradus multe cărți din limba franceză: „Secte, democrație și mondializare” de Anne Fournier și Catherine Picard, „Luminile tainice în care m-am scufundat” de Robert Sténuit, „O cronologie a Secolului XX”, de Béatrice Compagnon și Anne Thévenin, „Bestiar fabulos”, –dicționar de simboluri animaliere de Jean-Paul Clébert etc. Radu Valter e un nume care va rămîne în cultura românească. Doamna Brândușa, care activa la acest teatru încă din 1950, înainte de a se cunoaște cu Valentin Silvestru, avea cuvinte de laudă pentru Radu Valter, care strălucea prin ținută și cultură.

Brândușa Zaița-Silvestru a fost una dintre actrițele care au activat încă din prima perioadă de afirmare a Teatrului „Țăndărică”. Într-un interviu apărut în „Libertatea”, în 2015, a spus că a dat viață păpușilor și că a iubit toate marionetele pe care le-a mînuit.

Despre istoria Teatrului „Țăndărică“, aflăm, dintrun articol al lui Paul Suditu, din „România Mare”, că, în 1945, Lena Constante (1909-2005), împreună cu Elena Pătrășcanu, a întemeiat primul teatru de păpuși de la noi, inventîndu-l pe Țăndărică – „păpușa de lemn cea mai cunoscută de români, un frate mai mic al lui Pinocchio”. A fost ajutată și de actrița Lucia Calomeri și, mai tîrziu, li s-au alăturat artiști păpușari precum Dorina Tănăsescu (artistă emerită), Antigona Papazicopol, R. Zolla, Carmen Stamatide, René George Silviu, Brândușa Zaița-Silvestru și regizorii Radu Penciulescu, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu, Ștefan Lenchiș ș.a. Omul de cultură Radu Valter, secretar literar al acestui teatru (1957-1987), sub direcția doamnei Margareta Niculescu (talentat regizor), este autorul primei monografii a Teatrului „Țăndărică”. Merită să spunem cîteva cuvinte și despre acest distins om de cultură, nu de mult plecat de la noi, după mari suferințe și amputări cauzate de diabet. S-a născut pe 7 martie 1925 la București, din

Brândușa Zaița-Silvestru s-a născut la Botoșani, la 8 iulie 1933, primind numele Marioara-Brândușa. De la tatăl său, Mihai Zaița, păstrează numele de familie și după căsătorie (8 ianuarie 1960), la Zaița adăugînd Silvestru.

În 1960, a absolvit I.A.T.C. Secția Actorie, iar după 1990 a fost profesoară la U.N.A.T.C. La televiziunea națională, a realizat seriale cu păpuși pînă în ’80. A colaborat la Teatrul radiofonic între 1959 și 1985. Extrem de inventivă, a dat naștere unor personaje memorabile: Elefănțelul curios, Cenușăreasa, Puiul, Coțofana hoață, Sînziana, Nevestele lui Don Cristobal etc. A fost voce în filmele de animație pentru copii, precum Uimitoarele aventuri ale muschetarilor, semnat de Victor Antonescu, i s-a auzit vocea unui personaj din Coana Chirița (la radio, 1986), a participat la filmul Bună seara, Irina (alături de Ștefan Iordache și Vali Seciu) ș.a. Antrenat alături de soție, Valentin Silvestru colaborează la volumul Teatrul de păpuși din România (1968).

Nenumărate au fost distincțiile primite, prin care i s-au recunoscut meritele în teatrul de păpuși și ca actriță: a primit de două ori Premiul UNITER, precum și diplome de excelență de la colegii de breaslă din Timișoara, Arad, Oradea, Galați etc., diplomă de excelență pentru întreaga activitate la Teatrul „Țăndărică”. La acestea se adaugă Ordinul Meritul Cultural Clasa a V-a pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice, semnat de N. Ceaușescu (6 noiembrie 1967) și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (13 decembrie 2002). A rămas aceeași persoană primitoare, cu replica pe buze, vioaie, gata oricînd să ajute pe cei interesați, cu informații utile. Am vizitat-o, de cîteva ori, la locuința din Piața Kogălniceanu, și m-au impresionat ordinea și curățenia de farmacie care domneau chiar și în balconul cu deschidere spre statuia lui Kogălniceanu. În septembrie 2019, după „Sîntă Mărie”, am stabilit o zi de vizită, promițîndu-i că-i fac o surpriză. O nouă carte? – m-a întrebat bucuroasă. Nu, ceva mai important decît o carte! Vai, să nu-mi aduci cadouri că nu mai am unde să le mai pun! Nu sînt „cadouri”, e ceva de suflet! M-a

primit, ca de obicei, cu sucuri și o tavă de prăjituri. I-am desfășurat, pe masă, articolul VALENTIN SILVESTRU, umorist și critic teatral, apărut în revista de înaltă cultură „CURTEA DE LA ARGEȘ” (redactor-șef Acad. Gh. Păun), pe două pagini mari. A rămas nemișcată. A luat paginile, le-a privit cu aviditate, s-a uitat la mine cu ochii umezi și și-a dat cu palma în piept: „Ah, de-acum pot să mor! Credeam că a fost uitat!”. Ce să vă mai spun? Cine se gîndea că, după trei luni și ceva, i s-au îndeplinit cuvintele? În ultima săptămînă a lui decembrie, a făcut gripă. S-a tratat acasă, cîteva zile, dar s-a agravat și a fost luată cu salvarea. După cîteva zile a murit la spital, sîmbătă, 28 decembrie 2019. Am fost anunțată de sora dumneaei, cu care locuia. I-au fost alături, pînă în ultima clipă, sora Liliana și verișoara Nicoleta. Plecarea ei într-o lume mai bună, mai dreaptă, a fost anunțată cu durere, pe internet, de colegi și prieteni, precum Monica Duțu, Adi Mondiru, Viorel Tudorache, Grațiela Ștefan-Ene Înmormîntarea a avut loc în ultima zi a anului, la Cimitirul „Izvorul Nou” din cartierul Dristor. A fost prezentă multă lume din domeniul teatrului și al culturii, care i-au adus un ultim omagiu. După slujba oficiată, în capela cimitirului, de doi preoți, a vorbit Grațiela Ștefan-Ene, care a evocat momentele principale ale vieții celei care stătea, pentru ultima dată, cu fața către cer, dar cu ochii închiși. Fosta sa studentă a subliniat faptul că Doamna Brândușa a fost nu numai o profesionistă desăvîrșită, ci și un om care punea mult suflet în tot ce făcea. A fost apropiată de oameni, de copii, de studenți. „Mie mi-a fost nu numai Profesoară, ci și prietenă. De fapt, între noi mai exista o legătură, o coincidență dată de Dumnezeu: deși eram născute în ani diferiți, ambele am văzut lumina într-o zi de 8 iulie. Prin păpușile create, prin mînuirea lor, prin glasul ei, a dăruit copiilor sufletul ei. Va rămîne un simbol pentru teatrul de păpuși și în viața culturală a țării. Îi vom păstra vie amintirea”.

Apoi a vorbit și cea care scrie aceste rînduri, încheind cu versurile unui cîntec învățat de la Părintele Constantin Galeriu, la Biserica „Sf. Vasile” din Ploiești, unde și-a petrecut copilăria și adolescența, priceasnă cu accentuată notă de doină:

Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergînd Fără să ne mai dăm seama unde ne-am trezit și cînd Fericirile sînt halte unde stăm cîte-un minut Pînă să ne mai dăm seama, sună, pleacă, a trecut Iar durerile sînt stații lungi de nu se mai sfîrșesc Și în ciuda noastră parcă tot mai multe se ivesc

Ne trec zilele, trec anii, clipe sfinte și dureri, Așteptînd hrăniți de visuri noi momente de plăceri Mulți copii voioși se urcă, cîți în drum n-am întîlnit Iar cîte-un bătrîn coboară, trist, de forțe istovit

Vine însă-odată vremea să ne coborîm și noi

Ce n-am da atunci o clipă să ne-ntoarcem înapoi Căci pe cînd privim în urmă plîngem timpul ce-a trecut, Sună goarna veșniciei, am trăit, dar n-am știut.

Actrița Brândușa Zaița-Silvestru a știut pentru ce-a trăit: „Am avut parte de cea mai frumoasă perioadă a vieții mele aici, la Teatrul Țăndărică, și am iubit toate marionetele pe care le-am mînuit”. Ea a rămas în amintirea și în conștiința românilor drept „Zîna păpușilor”, care-și împrumuta vocea personajului căruia îi dădea viață. Și nu va fi uitată.

Dr. ELIS RÂPEANU

Polemici « Controverse

Pe aripile Timpului necruțător, zboară cu el Prezent, Trecut și Viitor.

Decembrie 1989. Pruncul abia născut, cu un țipăt ascuțit, a marcat un sfîrșit și un nou început: în viață va învinge, ,,călărind” nu pe o mîrțoagă, ci pe un cal pur sînge. Pentru memoria timpului, prezentăm cîteva fragmente din amintirile unui demnitar, martor direct la momentele de început ale evenimentelor din decembrie 1989, care au marcat profund istoria recentă a României.

În cartea sa, ,,Mărturia unei istorii trăite”, fostul șef al Cancelariei R.S.R., Silviu Curticeanu, are puține de spus despre mitingul din 21 decembrie 1989. Pentru el, un lucru e cert: panica a fost creată ,,cu sînge rece și profesionalism” de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, ,,de la cele mai simple la cele mai sofisticate”, iar proasta inspirație a organizării mitingului a ,,grăbit mersul evenimentelor și a făcut iminent deznodămîntul”. ,,Mitingul din 21 decembrie – scrie autorul – a ridicat, la rîndul său, mai multe întrebări legitime.

Prima întrebare, mai mult o nedumerire, se referă la curiozitatea de a ști cine a fost naivul sau diabolica

Cu sufletul la Crãciunul din Bucovina

Pentru mine, beatitudinea și strălucirea afișate de lumea Occidentului au reprezentat vîrful de lance al unei necontenite căutări de mai bine. Apusul, în genere, cu tot ce el avea, iar nouă ne era străin. Inclusiv catolicismul și protestantismul raționalist deveniseră tentante: păreau mai parfumate decît mireasma medievală a Ortodoxiei și a tradiției sale. De aceea, atunci cînd am avut posibilitatea de a pleca peste graniță, ca bursier în țara lui Hans, nu am ezitat nici o clipă. De abia așteptam să mă simt un om normal (căci statutul de estic mă complexa destul de mult) și să privesc lumea, nu neapărat de sus, ci măcar de la nivelul zero al demnității de european. (…)

Seara de Ajun, pe Breslauer Straβe

…Mi-e frig. Mă îndrept îngîndurat, dar în același timp nerăbdător, spre Augustus Platz, pentru a vedea cu proprii-mi ochi minunile Sărbătorilor din deloc anonimul oraș german. Sînt sigur că voi exclama de uimire la fiecare pas, așa cum am reacționat atunci cînd am asistat la inaugurarea tîrgului de Crăciun, undeva, prin noiembrie.

Cotesc pe Breslauer Straβe, de unde ar trebui deja să zăresc spectacolul de lumini închipuit. Mai fac cîțiva pași și… stupoare! Nimic neobișnuit, în afara unui întuneric sinistru. În afara cîtorva domni grizonați, eleganți, însoțiți de soțiile lor la fel de bine aranjate, care ieșeau grăbiți fie de la Operă, fie din Thomas Kirche, unde ascultaseră tradiționalul concert de orgă și care, grăbiți, dispăreau repede în taxiurile înșiruite din vreme. Nici un om nu mai colora peisajul de pe acum deprimant. (…) Mă simt singur și rătăcit în această lume a ei, pe care, în „îngustimea” specifică de balcanic, nu pot s-o rezonez. Imagini și trăiri din anii mei de mult trecuți mă cotropesc, mă ridică din angoasa-mi hulpavă: pîinea rumenă și moale, proaspăt scoasă din cuptorul bunicii și „vopsită” bine cu ou, entuziasmul meu la venirea primilor copii ce ne vesteau Nașterea Mîntuitorului, prima colindă cîntată la fereastra mătușii Margalina, nerăbdarea cu care așteptam părintele să vină cu icoană… Toate astea au fost atît de demult, dar îmi sînt încă atît de vii în inimă!

Seara ajunului, în Bucovina

Încercînd să-mi alung nostalgiile, un alt tablou îmi îneacă instantaneu ochii: seara Ajunului, alături de părintele de la noi, într-un sat bucovinean, care-și primește preotul să-i sfințească după obicei casele cu atîta nerăbdare, încît copiii aleargă de cu zori și pînă

Pe aripile timpului

inteligență care a organizat mitingul. Răspunsul simplu și categoric: în deplină cunoștință de cauză, inițiatorul a fost Ceaușescu, fără consultarea cuiva, cu acordul imediat al primului-secretar de atunci al Capitalei.

Motivul nu este nici măcar o rătăcire de moment, ci credința falsă a lui Ceaușescu, adînc și definitiv înrădăcinată, că reazemul său de nădejde și necondiționat îl constituia clasa muncitoare. De altfel, în seara zilei de 20 decembrie, înainte de a pleca spre casă, Ceaușescu m-a chemat și mi-a spus că pentru a doua zi a organizat în Piața Palatului un mare miting al oamenilor muncii din Capitală, precizîndu-mi că a luat deja, personal, toate măsurile necesare împreună cu cei de la Capitală. Procedeul era total neuzitat, deoarece de organizarea mitingurilor se ocupau, în mod obișnuit, secțiile Comitetului Central. La ieșirea din birou, l-am auzit spunînd cu voce dare, dar mai mult pentru sine: «Am să le arăt eu celor de la Timișoara».

A doua întrebare se referă la împrejurarea dacă mitingul s-a transformat spontan într-o manifestare potrivnică. Răspunsul este categoric: NU. Și adevărul este

seara pe ulițele lui pentru a afla „cînd vine și la noi”... ... Sîntem obosiți de-atîta drum. Toată ziua am bătut cărările pline de omăt, ca nimeni să nu fie lipsit de binecuvîntarea închinării la icoana Nașterii. Bătrînul căruțaș, ce se învoise cu bucurie să ne însoțească în epopeea anuală a zilei de ajun, stă înfofolit în cojocu-i mițos pe scîndurica saniei, iar mustățile-i prinseseră deja promoroacă. E încă post, iar țuica fiartă, ce tare bine i-ar mai prinde acum, trebuie încă să aștepte. Așa e lăsat și acolo, în îndepărtatul sat de sub umbra Putnei, nimeni nu îndrăznea să calce porunca sfîntă a Bisericii.

Zăpada ni se prinsese de cizme care, oricît ar fi fost de înalte, capitulaseră necondiționat belșugului de omăt prin care trebuia să călcăm vîrtos. Pentru mine, proaspăt intrat la seminar, se întrevedeau pe frunte primele boabe de sudoare, dar părintele era neînduplecat: „Pînă-n seară trebuie, vrei-nu vrei, să terminăm”. Prindeam curaj și ne avîntam spre casele cu coșuri fumegînde, care, în ciuda frigului tocmai bun de crăpat pietrele, așteptau cu ușile larg deschise.

Nepoți zgribuliți pe cuptor, copii cu ochii iscoditori ce-și făceau frumos cruce înaintea icoanei pe care o sărutau sfios, bătrîni cu capul plecat și nins de vremi, bărbați ageri și mereu preocupați să-și rînduiască cum se cuvine familia în fața părintelui, mame cu obraji rumeni de la căldura focului de sub plită, unde părintele punea neapărat două bobițe de tămîie, toate acestea cîntau pe corzile slăbite ale ființei mele, într-o cheie negîndită încă de suflet străin.

„Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!”

Melodia aceasta, pe care doar puritatea lui Ciprian Porumbescu, crescut în Țara fagilor cărunți, a încercat s-o cuprindă aievea, cîntă necontenit, spre o notă mai înaltă: ultima casă din sat, acolo unde săniuța noastră cu veseli zurgălăi cu greu a reușit să ajungă. De mult apusese soarele, iar ninsoarea nu mai contenea. Ajunserăm, pănă la urmă, la finele unei zile apoteotice. Portița veche de brad, ce ne chema nerăbdătoare să pășim pe cărarea bine măturată, ne aștepta larg deschisă. Pășim încet, în melodie de tropar, spre tinda călduroasă a bătrînei case locuite de moș Vasile.

Nu-l cunoșteam. Probabil nu obișnuia să bată, așa ca mine, ulițele satului degeaba. M-a impresionat pe dată. Chipul blînd, dar ferm, brăzdat de greutatea anilor, ascunde doi ochi de un albastru cald, sub care se întinde lin, ca zăpada pe o crenguță de brad, o mustață stufoasă și mîndră. E calm. De un calm care te copleșește. O pace de pusnic, deși în casa moșului au crescut, la rîndul lor, trei suflete de copii.

Cu capul descoperit, cu lumînarea aprinsă în mînă, bărbatul stă drept, nemișcat, așteptînd clipa în care

cunoscut de prea multă lume ca să pot fi bănuit măcar de o interpretare eronată. De la fereastra biroului meu, din sediul fostului Comitet Central, am văzut mitingul de la început și afirm că lipsa de entuziasm evidentă, amărăciunea și lehamitea întipărită pe fețele oamenilor, așa cum spun unii, nu s-a transformat în revoltă, ci într-o dezordine generală, provocată de panica creată cu sînge rece și profesionalism de un regizor abil, care a avut la îndemînă mijloacele necesare, de la cele mai simple pînă la cele mai sofisticate (bastoane cu ace în vîrf, petarde, aparatură electronică).

A treia întrebare cere mai puțin un răspuns și mai mult exprimarea unei păreri personale în legătură cu influența pe care a avut-o organizarea mitingului asupra derulării ulterioare a evenimentelor. Personal, consider că, în mod cert, proasta inspirație a organizării mitingului a grăbit mersul evenimentelor și a făcut iminent deznodămîntul”.

În iureșul declanșat în zilele de foc din acel decembrie însîngerat, au murit peste 1.000 de oameni. La 25 decembrie, în ziua de Crăciun (!), zi sfîntă pentru un popor creștin ortodox, așa cum este Poporul Român, Nicolae și Elena Ceaușescu au fost executați. Soarta lor a fost pecetluită cu o zi înainte, cînd Ion Iliescu a semnat înființarea Tribunalului Militar Excepțional.

LILIAnA TETELEA

părintele-l va binecuvînta. Întinde cu grijă fuiorul de cînepă curată pe mîna preotului, își face cruce cu neprefăcută evlavie și sărută icoana în care Maica Sfîntă privește cu dragoste la Pruncul ce se cheamă Împărat al Veacurilor. Cînd Moș Vasile își ridică privirea, o lacrimă fugară îi scaldă ochii: „Vă mulțămim c-ați venit, părinte! Tare v-am mai așteptat!”. Și începe a-i spune păsul.

Nu se cuvine a asculta, așa că intru în odaia de lîngă, bătrînă și călduroasă, în care, pe masa de sub fereastră, stau merele și nucile alese cu grijă pentru a fi dăruite copiilor și Biblia mare, roasă de ani, singura sa mîngîiere. Arunc o privire de-a lungul cămăruței: un cuptor mare, pe care stă lungită o pisică somnoroasă, o laviță de-o vîrstă cu casa, o scoarță curată, împodobită cu flori, și o căldare cu apă. Aceasta era toată bogăția moșului, peste care, ca un nestemat de mult preț, stă icoana Maicii Domnului cu Pruncul, împodobită cu busuioc. Am fost în multe locuințe și palate pline de strălucire, dar nimic nu mi s-a părut vreodată mai frumos decît această odăiță veche, în care călcam direct pe lutul bine bătătorit și cuminte. Plecăm din ograda moșului cu atîta pace în suflet, încît ni se pare că zburăm pe deasupra troienelor așezate de acum binișor…

„Fetița mea va merge cîndva să colinde! Acasă!”

…Pe Breslauer Straβe zăpada fusese de mult înlăturată de utilajele primăriei. Omătul nu apucase, așadar, să mi se prindă pe bocanci. Intru îngîndurat în apartament. Soția mea, lîngă brăduț, încearcă să surprindă bucuroasă primul gîngurit al fiicei noastre de numai cîteva luni.

În clipa asta, mai hotărît ca niciodată, îmi promit: „Fetița mea va merge cîndva să colinde! Acasă!”. În spatele geamului de termopan, Breslauer Straβe, cu lumea ei, se întinde la nesfîrșit, fără punct și fără virgulă, ca o proză de Garcia Marquez.

Și dintr-o dată mi se face atît de frig… Pr. SEBASTIAN SCHIPOR (Doxologia.ro)

File de istorie

Comoara Cavalerilor Templieri

Căutătorii de comori sunt deosebit de atenți atunci cînd aud numele templierilor, dar și oamenii de știință încearcă să localizeze comoara, împletită cu legendă și dispărută în Evul Mediu, a Ordinului Templierilor. Regele Franței Filip al IV-lea cel Frumos este cel care poartă toată vina pentru desființarea Ordinului Templierilor. După numeroase războaie și mari cheltuieli pentru întreținerea Curții și a armatei, în vistieria regelui Franței, Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), bătea vîntul. Avînd în vedere această situație, regele era tot timpul în căutare de noi surse de venituri. La început a pus ochii pe evrei, care s-au îmbogățit foarte mult din comerț. Apoi a încercat ,,trucul” cu deprecierea monedei și a cerut monetăriilor să folosească mai puțin metal prețios, după care i-a năpăstuit pe francezi cu noi taxe, iar în final a venit la rînd Ordinul Templierilor.

Bogăţia ºi necazurile Ordinului Templierilor

Putem afirma că templierii erau foarte bogați, chiar nemă surat de bogați. Ordinul a fost înființat în anul 1119, la Ierusalim, de cavalerul francez Hugues de Payens. Trebuie să reținem că perioada respectivă era vremea ,,campaniilor cruciate”, cînd un mare număr de creștini, printre care se găseau cavaleri, aventurieri, plecau să lupte cu musulmanii din Țara Sfîntă. Cavalerii templieri erau ușor de recunoscut după tunicile albe și crucea roșie cu brațele despicate la capete. Ei aveau ca misiune apărarea pelerinilor creștini și a lăcașurilor de cult. Numele provine de la sediul ordinului și anume: „Muntele Templului din Ierusalim”. Denumirea oficială a Ordinului era: ,,Sărmanii soldați ai lui Christos și ai Templului lui Solomon”. În perioada care a urmat, ordinul cavalerilor a acumulat enorm de mulți bani și alte bogății. Ei realizau afaceri de comerț cu Orientul, s-au ocupat cu cămătăria și au făcut afaceri bancare cu mare succes. În calitatea lor de ,,vîrf de lance” al creștinismului în Orientul Apropiat, se bucurau de mari privilegii, scutiți de impozite, taxe și vămuire.

mărunțiș în portofelul regelui. Jacques de Molay, ultimul Mare Maestru al Ordinului Templierilor, a murit ars pe rug în anul 1314, după aproape șapte ani de detenție îngrozitoare, fără să fi divulgat nici un indiciu despre comoara templierilor. Totuși, a apărut o urmă, care este un punct important de pornire și pentru investigațiile căutătorilor de comori și ale cercetătorilor moderni. Unul dintre templierii arestați și chinuți a declarat, la un interogatoriu al Inchiziției din iunie 1308, că doi membri ai ordinului, ale căror nume le-a menționat ar fi scos avuții considerabile din sediul templierilor din Paris, din ordinul lui Hugues de Paraud, unul dintre liderii cavalerilor. Se spune că acestea au fost duse într-un port de pe Sena pe 18 vase, care au dispărut spre o destinație necunoscută.

Alte întrebări privind comoara Oricum, Filip al IV-lea și suporterul lui papal n-au obținut nimic. Visul reabilitării regale pe seama templierilor se spulberase. Și totuși, căutarea ,,legendarei comori” n-a încetat mult timp. Dimpotrivă, ,,Comoara Templierilor” se află și astăzi în capul listei căutătorilor de comori. În presă apar cu regularitate relatări despre presupusul succes. Comoara e localizată în cele mai diferite locuri de pe mapamond, desigur, fără nici o probă solidă. Nu există surse și documente doveditoare. În plus, apare întrebarea: sub ce formă se prezintă comoara, dacă totuși există? Ambalată în lăzi, într-un beci? Ascunsă în toată splendoarea ei într-o carceră subterană? Scufundată pe fundul unui lac? În afară de acestea, mulți se întreabă dacă este potrivită căutarea unei singure comori mari. Poate că templierii șiau administrat avuția descentralizat. Deci căutătorii n-ar trebui să se concentreze pe un număr de comori mai mici?

găsește splendida Rosslyn Chapel, o biserică gotică din Secolul al XV-lea. În anul 1992, vînătorii de comori locali au afirmat că, în anul 1307, templierii francezi ar fi adus aici avuțiile Ordinului. Totuși, săpăturile n-au reușit să confirme această ipoteză.

Același lucru s-a întîmplat și în cazul ,,Val de Croix”. În anul 1923, Stanislaw Marcolla, un băiat de 14 ani, a descoperit un bilet într-o carte de rugăciuni care aparținuse lui Marcellyn de Maribot, general al Împăratului Napoleon. Pe bilet erau arătate trei propoziții, din care reieșea că legendara comoară a templierilor s-ar afla sub vechiul castel Val de Croix. Marcolla și-a amintit de straniul mesaj abia după cîteva decenii și a inițiat cercetări la ruinele castelului Valeros din sud-vestul Franței. El a descoperit o veche carceră subterană cu un labirint amețitor de coridoare secrete, dar nici urmă de comoară. S-a vorbit despre inscripții misterioase, care însă n-au contribuit cu nimic la clarificarea privind comoara.

O capelă enigmatică

De foarte multă vreme, comuna normandă Gisors, situată la 62 de km nord-vest de Paris, a părut că ascunde indicii secrete. În cetatea din zonă au fost deținuți între 1310 și 1314 Jacques de Molay și alți demnitari templieri. Jurnalistul și scriitorul Gérard de Sade a publicat în anul 1963 o carte în care avansa ipoteza că locul unde se afla comoara templierilor ar fi Castelul Gisors Presupunerea se baza pe spusele fostului gardian al castelului, Roger Lhomoy. Acesta afirma că în anul 1946, încercînd să reabiliteze o fîntînă, ar fi descoperit într-o capelă subterană 19 sarcofage din piatră și 30 de cufere, conținînd obiecte de valoare. Cercetările care au urmat n-au dus, totuși, la nici un rezultat. Tot ce s-a găsit au fost cîteva monede de aur. Săpăturile sistematice au fost interzise de autorități după ce s-a constatat că fundația castelului a fost șubrezită de săpături.

Unele romane istorice de succes

Situația favorabilă a cavalerilor templieri s-a schimbat spre sfîrșitul Secolului al XIII-lea. Mai întîi, musulmanii din ,,Sultanatul Mameluc” au reușit să cucerească în 1291 orașul Akkad, ultimul bastion din Țara Sfîntă al creștinilor. Mulți templieri s-au întors în țara natală, iar regele Filip al IV-lea al Franței a descoperit că aceștia sînt un mijloc binevenit pentru a scăpa de dificultățile sale financiare. Împreună cu obedientul papă Clement al V-lea, el a început în anul 1307 o campanie împotriva cavalerilor templieri, care erau deosebit de numeroși în Franța. S-a vorbit de erezie, de la blasfemii la păcate trupești. Conducătorii templierilor au trebuit să răspundă în fața tribunalelor inchizitoriale și au fost supuși la interogatorii sub o cruntă teroare. Dar regelui nu-i păsa de puritatea Bisericii, ci de avuția templierilor. Regele știa precis că ordinul deținea o adevărată comoară, acumulată în cei aproape 200 de ani în care dominase viața economică din Orient. Evident, pe lîngă vastele proprietăți funciare, mobile scumpe și alte obiecte de lux, aceasta cuprindea și cantități uriașe de monede de aur. În special pe acestea pusese ochii hrăpărețul rege Filip al Franței.

Dar unde se găsea comoara templierilor?

Desigur, cavalerii templieri o ascunseseră bine, poate în Palestina sau poate în Franța. Templierii posedau numai în țara natală sute de castele, care ofereau condiții ideale pentru depozitarea avuțiilor. Raziile agenților regelui la Paris și în alte orașe din Franța au avut rezultate minime, dar au adus ceva

Speculațiile cu privire la locul unde s-ar afla bogăția templierilor țin seama și de faptul că Filip al IV-lea a interzis Ordinul Templierilor în Franța, dar nu și în Italia, Portugalia sau Scoția. N-ar fi de presupus că templierii și-au transferat banii în una dintre aceste țări? Ei posedau pămînturi întinse, mai ales în Franța. N-ar fi putut să îngroape comoara pe undeva? Oricum, există o informație plauzibilă că, în anul 1306, cu un an înaintea persecuțiilor de către regele Filip al IV-lea, templierii au adus din Cipru la Paris o avere de 150.000 de monede de aur. Deci, ascunzătoarea era, totuși, în capitala Franței? Deziluzii ºi speranţe

O pistă certă de căutări era oferită de fostele castele ale templierilor, presărate prin toată Europa. Din acest motiv, raza geografică a locurilor potențial candidate este foarte mare. Totodată un caz din istoria recentă ilustrează cît de ușor poate atrage o pistă falsă. Templierii aveau în posesia lor peste 9.000 de imobile, presărate în toată Europa. Deci și multe locuri în care se puteau ascunde comori. În afară de mînăstirea fortificată din Portugalia și de puternicul castel Pontrrada din nordul Spaniei, astăzi toate castelele vechiului Ordin al Templierilor sînt distruse. În apropierea capitalei scoțiene Edinburgh, se

În contextul discuțiilor despre comoara cavalerilor templieri e greu de deosebit limita dintre realitate și ficțiune. Căci piața cărților este inundată de romane istorice, în care sunt construite mereu teorii noi. Nici unul dintre ele n-ar rezista unei verificări serioase din punct de vedere istoric, dar se bucură de popularitate și chiar de încredere. Templierii nu mai pot să dea nici o informație serioasă. După ce Ordinul a fost dizolvat în Franța în Secolul al XIV-lea, acesta a fost autorizat din nou de Napoleon. Din anul 1991, Ierusalimul este din nou sediul comunității, dar se pare că templierii moderni nu știu unde este comoara vechilor frați întru credință și nici nu mai vor să audă de ea.

Sfîntul Potir Graal

Sfîntul potir se presupune că ar fi fost în proprietatea templierilor, el are un mit asemănător celui al comorii templierilor. Legenda provine dintr-un poem medieval. Graalul e un vas care promite posesorului fericire și viață veșnică. Acesta este păzit în Castelul Graalului de un rege și de cavaleri. Deși e vorba de pură legendă, în perioada modernă nu au lipsit încercări de a găsi misteriosul castel. Deoarece povestea Graalului provine din literatura născută în jurul regelui Arthur, căutarea sa se concentrează asupra castelelor din Anglia și Țara Galilor. Pînă în prezent, cu excepția filmului „Indiana Jones și ultima cruciadă“, din 1989, căutările n-au dat nici un rezultat. Istoria universală e străbătută și astăzi, ca un fir roșu, de noi descoperiri și întîmplări din societatea omenească. Trebuie să recunoaștem că unele evenimente au rămas un mister care încă nu și-a găsit rezolvarea științifică din lipsă de dovezi palpabile. În cazul prezentului studiu privind cavalerii templieri, autorii se referă la un mare secret, care nu a fost elucidat nici pînă în zilele noastre și se așteaptă să fie scos de sub ,,vălul” misterului, de știință, de cercetători, istorici și arheologi în perioada viitoare. Oare se va putea? Aceasta este întrebarea. Prof. dr. IOAN CORNEANU

Ing. MIRCEA PÎRLEA Av. NICOLAE DECSEI

Polemici « Controverse

EDITORIAL

,,Revoluția” imbecilizării

Motto: ,,Morţii sînt mai grei decît viii, sau cel puţin aşa le par oamenilor“.

ZAHARIA STANCU (,,Șatra“)

Ar trebui să scriu despre așa-zisa Revoluție din Decembrie. Dar pe cine mai interesează și ce anume să mai scriu? Că au fost uitați cei adevărați? Că nici acum nu s-a aflat adevărul? Că încă apar impostori care susțin că au avut legătură cu evenimentele?

Ba chiar unii au și certificate… De fapt, cel mai mare impostor care profită de Revoluție este chiar președintele – cel despre care nici nu se știe exact ce anume a făcut în 1989! Și… de ce nu ar profita Iohannis de Revoluție, din moment ce un fost colaborator la Securității a prezidat condamnarea comunismului, după un dosar întocmit de fiul unui comunist de import, fost șef al catedrei de marxismleninism la Universitate în anii ’50, un fel de tartor ideologic, epurat de Dej după 1958?!

Deci, revin – de ce să ne supărăm pe impostori? Mă uit și la ambasadorul SUA, Zuckerman, care tot condamnă ,,baronii roșii” și comunismul – dar cum oare familia lui, emigrată din România, era în relații atît de bune cu liderul comunist Ion Iliescu? Și, ca din întîmplare, îmi pun întrebarea – oare o fi vreo legătură de rudenie între Barbu Zaharescu – pe numele original Bercu Zuckerman – și distinsul ambasador „Eidriăn Sacărmen”, ca să-l citez pe Radu Tudor? Cum… ,,cine a fost Barbu Zaharescu”?... Rector al Institutului „Maxim Gorki” din București în anii ’50, membru CC al PCR pînă în 1974, ambasador în Argentina, Turcia, China și Vietnam în anii ’50. Ehe, greucean, nu glumă! Familia lui Barbu ZaharescuZuckerman era din Bîrlad, cam de pe unde era și familia distinsului ,,ămeăricăn”.

Bun, ce să mai zic despre Revoluție… O să aprind o lumînare pentru sufletul mare al fratelui Ioșka, zis Dan Iosif, pentru frumosul nebun Viorel Coiciu, pentru George Constantinescu, pentru Rebeca, poate voi bea un șpriț cu camaradul Codrin, o să sper în dreptate pentru Dorin Lazăr Maior, o să-l citesc cu sinceră admirație contrariată pe Claudiu Iordache, ba chiar nu o să mă supăr pe prietenul Doru Mărieș dacă, pe 21-22, va gira din nou incursiunile în penibil ale lui Iohannis. Și, nu, chiar dacă sînt un ceaușist convins, nu pot să nu-i prețuiesc pe Gelu Voican și Petre Roman – desigur, nu pentru toate cele, ci pentru laturile frumoase pe care le-am cunoscut.

Și mai am un motiv pentru care fac apel la aceste nume și personalități – puteți să-i catalogați cum vreți, să-i numiți cum vă vine – dar un fapt trebuie să recunoașteți: NU sînt niște imbecili! Ceea ce nu pot spune despre imensa majoritate a actualilor lideri! Nu doar din România, ci de pe plan mondial!

De fapt, așa-zisa Revoluție din România nu a fost ,,confiscată” de grupările ,,de pe cocioc” – ci anexată marii revoluții mondiale a imbecilizării, fază firească a societății de consum. Pe scurt, trebuia terminat cu ideile stupide ale socialismului – gen școlarizare gratuită și obligatorie, investiții majore în cultură sau în cercetare, în binele omului de rînd… Nu, lumea actuală te vrea imbecil, condiția de bază a unui bun consumator.

Altfel spus, despre Revoluția din decembrie ’89 nu mai merită să vorbim, ci tema actuală și de viitor este ,,Revoluția” imbecilizării, cea în curs de derulare.

Mă gîndeam zilele trecute - am trecut prin marele cutremur, prin așa-zisa Revoluție, am trăit zilele execuției lui Nicolae Ceaușescu și spaima ,,teroriștilor”, am asistat direct la mineriade, la

nebunia primelor alegeri, la celebra intrare în Uniunea Europeană, în fine, le-am trăit direct pe toate! Dar, mărturisesc, așa an dement ca 2020 nu mi-a fost dat să trăiesc! De fapt, nici măcar nu mi-am imaginat că putem avea parte de așa ceva!

Sînt un pasionat al filmelor de dincolo de realitate, cu scenarii care imaginează situații extreme, șocante… Ce să mai, nici cu toate astea înmagazinate în memorie, nu am crezut că vom apuca vreodată o suprapunere atît de… aberantă de imbecilizare și imbecilitate. Nu numai în România, ci la nivel mondial! Cazul pandemiei este capacul pus pe borcanul cu imbecilitate, așa cum ar trebui definită planeta oamenilor, actualmente.

Hai să ne gîndim o secundă care este unicul adevăr irefutabil din combinația pandemiei: o gripă s-a răspîndit în întreaga lume. Asta știm sigur! Ce nu știm sigur este… restul. O fi vorba de o gripă mai mult sau mai puțin periculoasă decît altele? Nu știm sigur, din sursele oficiale! De ce nu știm asta? Poate pentru că lumea întreagă a fost prea puțin preocupată să studieze gripele anterioare, cu toate că precedenta calamitate gripală, cea din 1919, a produs cel mai mare număr de victime umane din istorie!

Nu știm mai nimic clar despre tratamentele adecvate, dar nici despre prevenție! Iar organizațiile internaționale, în frunte cu OMS, au bîjbîit penibil –poate chiar criminal! - oferind cel mai jalnic spectacol al neputinței societății Mileniului al III-lea! Dar cel mai grotesc spectacol al imbecilității mileniului „progresului” l-au interpretat (probabil l-au și scris) instituțiile politice internaționale și naționale. Adică, acele instituții care slujesc imperialismului mondial! Nu omului, nu dezvoltării societății – ci, dimpotrivă, imbecilizării!

De fapt, ele slujesc marelui vector de dezumanizare și imbecilizare! Scriam mai sus ,,imbecilizare și imbecilitate”; observați corect – am dublat noțiunea! Da, pentru că este un fenomen de tip Ouroboros, șarpele care își mușcă singur coada! Încercînd să imbecilizeze populația planetei, ,,deștepții” ajung să se transforme ei înșiși în imbecili! Sau să fie înlocuiți de imbecili! Demonstrația?

E suficient să priviți liderii Occidentului – ai SUA, ai Franței, ai Marii Britanii și așa mai departe… E destul să vedeți compromiterea ideii de demnitar, tăvălirea în orice noroi populist pentru cîteva voturi și, vai, e destul să le ascultați discursurile, pregătirea… Ce să mai zic de liderii NATO sau UE? De roboții cu discurs imprimat, sfidînd nu numai logica și bunulsimț – ci chiar faptul că omul căruia i se adresează are minte și a mai citit ceva în viața lui! Uitați-vă la alde Stoltenberg… ăsta-i om?! (vorba marelui gazetar Dan Mucenic, odihnească-se în pacea celor care nu au prins acest an dement!). Ce să mai zic de Geoană… Vă dați seama, dacă ,,Prostănacul” nostru a ajuns în fruntea ,,celei mai puternice alianțe din istorie”, cam la ce nivel de inteligență și responsabilitate se ridică megacoteria implicată în toate conflictele calde și reci de pe planetă?! Acela căruia îi plătea soacra chiria casei de protocol ocupată abuziv, acel personaj stupid, filmat cînd lua plicul cu cîteva mii de coco, acel frustrat care, deși știa că a pierdut alegerile dădea un spectacol de un penibil istoric al ,,victoriei” – da, el e în fruntea celor care… „ne asigură securitatea”! Apropo – soțul celei cu plicul apare în carnețelele dementului cu orgiile sexual-deviante din capitala ,,celei mai mari democrații din lume”. Da, ăștia sînt prin fruntea lumii!

La fel ca și decrepitul aflat pînă de curînd în fruntea „Guvernului Europei”, Comisia Europeană! Sau fostul șef al creditorului mondial FMI, Dominique Strauss-

Kahn, arestat pentru agresiune sexuală şi sechestrare, acuzat și de angajarea de curve pentru petreceri deocheate; pînă la urmă a scăpat de toate acuzațiiledar se pune întrebarea: dacă e nevinovat, atunci cît de bolnavă, cît de dementă e ,,democrația” occidentală care l-a călcat în picioare în asemenea hal?! Da, e la fel de dementă ca democrația care a dezlănțuit războaie în Orient, susținută de o presă care s-a pretat la a promova minciuni cu consecințe precum ucideri în masă, lovituri de stat, distrugerea unor țări, a unor situri istorice și culturale inestimabile, terorism și migrație, destabilizare continentală! Dar, sigur, aceasta e adevărata democrație, nu Vladimir Putin sau Xi Jin Ping, care sînt, desigur, niște ,,dictatori”!...

Ce, veți spune că l-am uitat pe perversul șef, Clinton, care făcea prostii de dezaxat mintal în biroul de unde este condusă ,,lumea liberă” – și de unde se vrea a se instaura modelul de ,,democrație” în lume? Nu, nu l-am uitat – dar îi găsesc circumstanțe… Păi să ai o nevastă ca Hillary, din a cărei corespondență dată în vileag rezultau conexiuni cu teroriștii Al Qaeda… zău așa, nu ați fi luat-o razna, precum Biluță cu Monicuța? Da, știu, era și urîțică, dar tot e bine că nu era bărbat, zic și eu, ca să-i mai iau apărarea președintelui SUA. Doar știți că țin cu Establishment-ul, am și eu acest defect!

Apropo de defecte – nu știu dacă ați remarcat, dar acești defecți din presa democratică, ,,model de presă” pentru ,,publicațiile de calitate” din România, l-au ucis de vreo 4-5 ori pe Kim al RPD Coreeană, l-au îmbolnăvit grav de cîteva ori pe Putin, iar mai nou l-au divorțat pe Trump de Melania… Adică au informat corect opinia publică mondială despre ceea ce… NU s-a întîmplat niciodată! Sau vă aduceți aminte cum goarnele NATO anunțau turbate că ajutoarele trimise de Rusia Italiei în Pandemie nu erau bune, iar în loc de medici Kremlinul a înțesat peninsula latinității cu un adevărat desant GRU? Ei bine, nu am mai auzit nimic despre asta, de vreo jumătate de an… Or fi cucerit rușii Italia între timp? Lasă că ne spun americanii și presa lor liberă! Asta e lumea în care trăim, în care sîntem ,,integrați” datorită așa-zisei Revoluții din Decembrie! O Revoluție folosită pentru a arunca românii în sarabanda imbecilizării mondiale! Românii?!... Nu, nu faceți greșeala să îi confundați sau să îi comparați pe cei din ’89 cu cei de acum! Românii de azi sînt cei pe care îi vedeți la ,,reality show”-urile cu și pentru imbecilizați, pe care peste 90% din popor le urmărește cu nesaț! Și pe care le imită, ca un popor devenit gregar!

Revoluția din ’89?... O poveste care nu mai face de mult audiență, la care nu mai participă revoluționari, ci diverși impostori disperați că nu sînt băgați în seamă de show-uri pentru imbecili.

Revoluția din ’89?... Vă dați seama că a ajuns să scrie despre asta unul ca Cartianu și să peroreze un „naționalist” de teapa lui Simion?!

Revoluția din ’89?... Cu unul ca Iohannis președinte și unul ca Orban sau Cîțu, premier și președinte al liberalilor lui Radu Cîmpeanu – nu mai zic de Brătieni?! Cu un Ciolacu șef peste PSD-ul lui Iliescu și Năstase?! Cu miniștri greu știutori de limba română, domnind peste o mare de angajați politic?

Revoluția din ’89?... Cu România ocupată? Cu România datoare vîndută? Cu România fără proprietăți economice? Cu România care nu contează decît ca praștie pentru interesele altora? Cu limba română stîlcită chiar în discursuri oficiale?

Revoluția din ’89? Dumnezeu să-i odihnească pe cei care au crezut în națiunea română și nu mai sînt printre noi – ferice de ei că nu au apucat să vadă imbecilizarea României.

Dumnezeu să-i odihnească și să-i ierte, că nu a fost vina lor!

DRAGOȘ DUMITRIU

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei

Jurnal de pe Frontul de Vest (4) Basarabia şi basarabenii

în componența României Întregite (26)

Renașterea spirituală a Basarabiei interbelice (26)

7. Astra basarabeană – o veritabilă academie militantă (3)

„Şi nu e de mirare – explica în continuare cauza acelei situaţii S.V. Goraş – fiindcă, în afară de cîteva excepţii, Basarabia n-a avut o clasă conducătoare moldovenească (din punct de vedere cultural-naţional) înainte de război, pătrunsă de un ideal naţional, pentru care să fi luptat şi să-l desăvîrşească astăzi. Din aceeaşi cauză, generaţia tînără basarabeană n-are entuziasmul generaţiei similare din celelalte provincii alipite fiindcă, pe lîngă lipsa exemplului înaintaşilor, a mai fost oprimarea lor, atunci cînd păşea în arena vieţii publice”. Din care motiv, concluziona autorul menţionat, „pentru tineretul basarabean, acţiunea de culturalizare a Basarabiei [...] trebuie să fie ca o rază purificatoare a unui răsărit tîrziu în lupta pentru ridicarea poporului basarabean”.

Gravitatea situaţiei din Basarabia consta nu numai în faptul că „încrederea în vreo îndreptare a lucrurilor nu mai încolţea aproape în nici un suflet”, ci şi în aceea că puţinii intelectuali basarabeni fuseseră divizaţi între ei de partidele politice, „care au introdus în Basarabia otrava socială într-o măsură mai înspăimîntătoare decît în celelalte provincii”. Consecinţă directă a acelei stări de lucruri, o parte a intelectualităţii susţinea făţiş că „problema Basarabiei [...] nu se mai rezolvă acum nici la Bucureşti, nici la Paris, nici la Chişinău; ea se rezolvă la Moscova şi la Balta, în capitala «Republicii Moldoveneşti». De acolo se aşteaptă să vină în curînd – afirmau respectivii intelectuali – «polcurile (regimentele) roşii», care să dezlege ele problema Basarabiei, pe care România s-a dovedit incapabilă s-o dezlege [...]”.

Cîteva exemple invocate de O. Ghibu ilustrează pregnant starea de lucruri din Basarabia acelor ani. Astfel, către 1926, din Chişinău dispăruseră nu numai cele două prime tipografii româneşti înfiinţate de O. Ghibu la 1917 şi 1918 – între care şi vechea tipografie „Albina românească” a lui Gh. Asachi, preluată ulterior de T. Codrescu şi transformată în „Buciumul român” – dar era pe cale de dispariţie întreaga presă românească, piaţa informaţională din Basarabia fiind dominată de cotidiane de limba rusă ca „Bessarabskoie Slovo”, „Bessarabskaia Pocita” sau „Utro”. Urmare ironică a acelei stări de lucruri, la 14 martie 1926, cînd ultimul ziar cotidian românesc „Dreptatea” îşi dădea obştescul sfîrşit, în ultimul său număr făcea apel la presa de limbă rusă să se milostivească a publica ea cîteva coloane în româneşte, „pentru a se da putinţa şi populaţiei române de aci a cunoaşte informaţiile zilnice în limba statului”.

Decis să „intensifice mijloacele de luptă în vederea unei biruinţi care trebuie să vină” şi profitînd de „înţelegerea cuvenită pentru situaţia din Basarabia” manifestată de guvernul de la Bucureşti, Onisifor Ghibu reuşeşte deja către 1 iunie 1926 să facă să reapară seria nouă a ziarului „România Nouă”, precum şi pune începutul sistematic de extensiune a „Astrei” în Basarabia. Venită din Ardeal cu o solidă tradiţie de naţionalism, idealism şi solidaritate, „Astra” basarabeană avea să pornească de la realităţile sociale existente, urmărind mai întîi scopul solidarizării pe baza ideii naţionale a tuturor intelectualilor Basarabiei, pentru a le oferi apoi posibilitatea de a sesiza în mod documentat atît nevoile multiple ale provinciei, cît şi mijloacele sigure de lecuire a lor. „Astra” venea în Basarabia, după cum menţiona O. Ghibu, „hotărîtă să afirme prin fapte principiul naţional într-o măsură pe care statul singur nu o poate face”.

Concepută de Onisifor Ghibu drept o „veritabilă Academie militant”, cu rolul de „far al latinităţii şi cetate a naţionalismului şi a solidarităţii”, „Astra” basarabeană şi-a desfăşurat activitatea în cadrul a 10 secţii, şi anume: secţia literară-filologică, artistică, istorică, etnografică-geografică, juridică, social-economică, tehnică, şcolară, ştiinţifică şi medicală. În secţiile respective, precum menţiona O. Ghibu, fuseseră grupaţi „cei mai de seamă muncitori intelectuali” din întreaga Basarabie, constituind, împreună, un organism relativ unitar, avînd un caracter de „academie militant”. În cadrul celor 10 secţii ale „Astrei” au fost organizate două cicluri de 70 de conferinţe, punîndu-se în discuţie o serie întreagă de probleme stringente ale realităţii basarabene din acea perioadă, conferinţele soldîndu-se cu „soluţii deosebit de preţioase”. Angajînd în activitatea „Astrei” basarabene toate forţele intelectuale ale acesteia: preoţi, învăţători, medici, ingineri, jurişti, literaţi, artişti, economişti şi oameni de stat, precum şi creînd legăturile necesare între ei în baza uneia şi aceleiaşi idei, s-a reuşit, potrivit opiniei lui O. Ghibu, plasarea noţiunii de cultură într-un cadru mai larg, mai real şi mai folositor, „scoţînd-o din îngustimea în care o încadraseră atîtea încercări de propagandă zadarnică”. Iată cum aprecia activitatea „Astrei” din acei ani Vasile Cijevschi, fost preşedinte al Congresului Ostaşilor Moldoveni din 1917, deputat în Sfatul Ţării şi cunoscut om politic şi publicist al anilor ‘20: „Saloanele Asociaţiunii «Astra» au devenit astăzi un far, unde ideile se încrucişează zilnic. În fiecare seară se ţin conferinţe cu diferite subiecte şi cu discuţii libere, iar publicul începe a se obişnui cu aceste conferinţe şi în timpul serii dă năvală în saloanele primitoare ale Astrei. Numărul ascultătorilor creşte din zi în zi. [...] Ideea «Academiei militante» prinde rădăcini în viaţa noastră şi încetul cu încetul aceasta devine o tribună liberă pentru ştiinţă şi chestiunile sociale, unde fiecare persoană competentă în materie are putinţa şi ocazia să contribuie [...] la rezolvarea chestiunilor de actualitate (...) Conferinţele care se ţin la Astra sînt pe înţelesul tuturor, iar discuţiile au caracterul oricăror discuţii academice. Acest fel de posibilităţi, pe care Astra le-a inaugurat, completează golul cultural care se simţea în viaţa noastră şi este menit să influenţeze ideile şi mentalitatea noastră, care pînă acum rămîneau la voia întîmplării”.

(va urma)

Prof. univ. dr. hab. nICoLAE EnCIU

(fragment din lucrarea ,,În componența României Întregite. Basarabia și basarabenii de la Marea Unire la notele ultimative sovietice”)

De la Oarba de Mureș la Satu Mare și Carei (4)

Ţăranul Român cu haina de Ostaş al Patriei (3)

„Potrivit misiunii încredinţate a trecut la îndeplinirea ei în eşalonul întîi: Regimentul 2 Dorobanţi pe direcţia dealul Dornişului, dealul Păcii, Ogra şi Regimentul 3 Dorobanţi pe direcţia Puszta Erdo, cota 465 Dealul Fîneţelor, Cipău. În eşalonul doi: Regimentul 19 Infanterie, înapoia Regimentului 2 Dorobanţi a urmat axul de mişcare al acestuia. Blindatele sovietice au pornit atacul la ora 10.15, fiind primite de un puternic foc de artilerie, curînd a fost reluată înaintarea şi pînă seara ating obiectivul.

În fîşia diviziei inamicul a «ripostat foarte violent prin două contraatacuri susţinut de artilerie», dar care au fost respinse. Înaintarea flancului drept al diviziei nu s-a situat la nivelul obiectivului fixat.

Datorită rezistenţelor de pe direcţia de înaintare a Diviziei 21 Infanterie, flancul drept al acesteia şi-a micşorat ritmul de ofensivă pentru a «evita un gol la joncțiunea» unităţilor. Armonizarea legăturilor şi noile misiuni stabilite prin ordinul de operaţii nr. 8 pentru ziua de 13 septembrie, Divizia 11 nu au adus îmbunătăţiri situaţiei, deoarece Divizia 21 Infanterie nu a putut înainta. Pentru a ocupa satul Ogra, divizia a «împins înainte batalionul 2 din Regimentul 19 Infanterie». Burniţa din timpul nopţii a găsit «avanposturi trimise spre dealul Brasai». După restructurarea dispozitivului de luptă al Diviziei 21 Infanterie, ofensiva a fost reluată în zorii zilei de 14 septembrie, trupele române punînd stăpînire pe malul stîng al Mureşului. Încercările de forţare din mişcare a Mureşului de la 8.45 şi apoi de la 10.15 făcute de Regimentul 3 Dorobanţi au fost însă respinse de inamic. Divizia 11 a ocupat pe Mureş un front de 16 km, de pe care nu a reuşit să rupă puternica apărare organizată la Nord de rîu.

Începînd cu 15 septembrie 1944, Divizia 11 Infanterie, la Sud de Mureş, a trecut la apărare în eşalonul întîi cu Regimentul 3 Dorobanţi la stînga, cu ambele batalioane în linie pe Cipău şi Iernut, şi cu Regimentul 19 Infanterie cu un batalion în apărare pe Ogra şi cu unul pe dealul Braşai. În rezerva dispozitivului de luptă Divizia a dispus Regimentul 2 Dorobanţi, la Giulaş. Inamicul a «tatonat cu o patrulă noul dispozitiv, patrulă care nevrînd să se predea a fost ucisă de siguranţa Regimentului 3 Dorobanți». Divizia s-a subordonat operativ în această perioadă Corpului Moto mecanizat român. Pentru îmbunătăţirea aliniamentului de plecare la ofensivă, în a doua parte a lunii septembrie, Armata 4 constituise, la 15 septembrie, acest Corp din diviziile 9 şi 11 infanterie, 8 cavalerie şi un detaşament blindat pentru a da lovitura principală pe direcţia Iernut, Singer. Trupele Diviziei 11 au fost împrospătate cu oameni de la partea operativă, sosiţi de puţin timp pe front. Încercările de forţare a Mureșului «s-au lovit de o perdea de foc de arme automate executat de inamic. În zorii zilei de 17 septembrie 1944, cu subunităţi mici pentru a induce în eroare inamicul asupra locului principal de trecere, unităţile diviziei au simulat trecerea şi în scopul de a proteja detaşamentul blindat care a progresat greu datorită rezistenței inamicului».

Din ordinul Corpului Moto-mecanizat divizia a trecut în cursul nopţii prin surprindere regimentele 2 si 3 dorobanţi dincolo de Mureș urmînd să ocupe la ora 11.00, aliniamentul dintre cotele 495 si 463 de la vest de Oarba de Mureș. Prin Ordinul de operaţii nr. 89, Corpul Moto-mecanizat a subordonat temporar Regimentul 3 Dorobanţi detaşamentului blindat. Asupra acestor forţe inamicul a dezlănţuit «un puternic contraatac la orele 15.00». Stînga dispozitivului a cedat, obligînd Regimentul 4 Moto să se replieze puţin. A fost una dintre cele mai sîngeroase zile. Atacul a fost reluat pe 19 septembrie cu prudenţă datorită flancului stîng care a înaintat cu greu. Focul puternic de artilerie şi contraatacul executat de două ori în cursul zilei au avut ca efect «străpungerea apărării de pe dealul Sîngeorgiu. Cotele 495 si 409 au căzut în mîna inamicului, obligînd detaşamentul blindat să se replieze în urma unor ciocniri violente».

Forţarea Mureşului a fost obiectivul luptelor din zilele următoare, începînd din 15 septembrie 1944. Rezistenţa dîrză a inamicului «îngropat la pămînt, dotat cu suficiente arme automate şi sprijinit eficace de artilerie, terenul favorabil apărării, precum şi timpul cu ploi mărunte, cernute, cu ceață, au împiedicat ofensiva trupelor române».

Riposta hotărîtă, susţinută de contraatacuri cu tancuri, au făcut ca pe cîmpul de luptă de la Oarba de Mureş încleştarea să fie de o extremă duritate. Pentru reuşita acţiunilor dispozitivul de luptă al Diviziei 11 a fost de mai multe ori restructurat. Astfel, la 18 septembrie, ora 11.00 colonelul Nicolae Alecu, comandantul Regimentului 3 Dorobanţi, a fost numit comandant al Grupului colonel Alecu, format din regimentele 3 Dorobanţi, 4 Moto şi 115 infanterie. Grupul a trecut la ofensivă, în dimineaţa zilei de 19 septembrie, după o pregătire de foc de artilerie de 25 de minute, începută la ora 8.00. Obiectivul principal – cucerirea cotei 495 – a fost atins cu forţele Regimentului 3 Dorobanţi la est de cotă. Inamicul a reacţionat cu violenţă prin contraatac pe direcţia cotei 495, susţinut de focuri de branduri grele, ceea ce a determinat pierderea cotei, spre ora prînzului“. (va urma)

Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUŢU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Istorie literară

în Revista „Manuscriptum”

Știu că mă discreditez mărturisind aceasta, dar, ce e, e. (Remarcați, sper, predicativa pusă la derută în fața propoziției principale. Sau cu sora ei, să vă văd: ai, n-ai, dai două concesive tot în fața principalei. Cu chestiile astea parșive, cînd școala era școală, din 15 pe loc, înaintea probei scrise la Litere, rămîneau doar 3 la oral.) Așadar, spre rușinea mea, am descoperit Revista ,,Manuscriptum” tîrziu, cînd am ajuns vecin, pe lîngă Piața Norilor, cu criticul și istoricul literar Constantin Popescu-Cadem, dar și poet, în egală măsură. Specializat mai cu seamă în poezii cu formă fixă – rondeluri, sonete, gazeluri și alte deastea. Ce-i drept, mai aveam pe-acasă vreo 2-3 exemplare, dar le pusesem pe un raft și uitasem de ele. Cu acest strălucit cărturar fusesem coleg de catedră la un liceu bucureștean, și închipuiți-vă ce halimai se făcea în cancelarie cînd începea să ne relateze despre secretele scriitorilor noștri, în timp ce unele colege se băgau peste el cu rețete de mîncare și telenovele, încă nescrise, cu Angela Similea. Dar ce spaimă o cuprindea pe directoare, la sfîrșitul consiliilor pedagogice, cînd discutam cererea unora de a vizita Occidentul, iar el mormăia din fundul sălii:

– Nu-i dați drumul, că ăsta sigur nu se mai întoarce!

Sau cînd, într-o iarnă, s-a întîrziat cu o zi plata salariilor, și el a început să protesteze că dacă s-ar fi întîmplat așa ceva pe vremea liberalilor, precis ar fi căzut guvernul. Că era liberal din moși strămoși dom’ Popescu, nu securist, cum bănuiau unii, și unchiul lui Tăriceanu, cum aveam să aflu mai tîrziu. Dar cu grecoteiul Tăriceanu era en froid, pe motiv că nu mișca un deget, să fie și el primit în Uniunea Scriitorilor, căci publicase mai multe cărți și avea dreptul. Nici el, nici Vosganian, vicepreședintele. Fiindcă acolo era mare și tare măgarul de Nicolae Fasolescu. Pe urmă, Constantin Popescu-Cadem s-a pensionat și i-a băgat pe toți în măsa cu Uniunea lor cu tot. Iar eu, divorțînd, m-am mutat pe Bulevardul Șincai și, din foști colegi, am devenit vecini. În consecință, am început să-l vizitez și, astfel, să-l cunosc mai bine. Locuia singur într-o garsonieră dublă, căptușită cu cărți, precum Angelo Deliu din ,,Europolis” și alți cuceritori de profesie, rămași, în afara pensiei, fără nici un sprijin la bătrînețe. În biblioteca uriașă, cît un perete, pe masa de 12 persoane din mijlocul odăii, pe lada și spătarul patului, în șifonier, pe hol, în debara, în frigiderul defect de mai mulți ani și pe balconașul cît un geamantan – cărți, cărți și iar cărți. Toată garsoniera mirosea a hîrtie scorojită.

copertă sînt anunțați scriitorii care formează sumarul revistei: Cantemir, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi, Iorga, Goga, Radu Stanca, Dosoftei, Camil, Mateiu, Negruzzi. Sub această listă, un portret necunoscut al lui Dimitrie Cantemir tînăr, cu părul negru, curgîndu-i pe umeri, probabil o perucă, și un turban alb cu dungi pe cap. Portretul, semnalat de Nicolae Iorga, se află în colecția M.L.R. Pe ultima copertă color, un colț din

a acestei reviste, o scrisoare cu desen în creion, de Th. Pallady (Paris, 11 noiembrie 1939). În interiorul ultimei coperți, altă surpriză de factură istorico-literară. Un fragment din eseul ,,Directive artistice”, semnat de Camil Petrescu în vremea cînd se visa un inventator în domeniul regizoral. Cum se știe, în dramele sale, adeseori Camil a încurcat regizorii cu indicațiile sale imposibile. Mai mult, cînd s-a hotărît să dea lecții specialiștilor, regizîndu-și drama ,,Mioara”, s-a ales cu fluierăturile publicului.

camera de lucru a lui Tudor Arghezi de la Mărțișor, cu celebra bibliotecă maronie, întinsă pe un perete întreg, și un baston rezemat de fotoliul grena, probabil bastonul cu care maestrul se preumblase prin București; un scrin, un covor persan în culori stinse și nelipsitul tabou pe un perete. În anii 1927 și 1928 această bibliotecă a fost martora unei dispute aprinse între poeții Tudor Arghezi și Ion Barbu. Meșterul tîmplar tocmai terminase montarea ultimului raft, și Arghezi, cu mîinile la spate, îi admira isprava. Atunci a intrat pe ușă Ion Barbu. Și-a scos pălăria și a grăit:

– Am venit să-mi ridic volumul care mi-a fost rezervat.

Și Arghezi, rămînînd ostentativ cu spatele la musafir, i-a răspuns:

Să răsfoim acum nr. 20/1975. Tot aleatoriu. În josul nelipsitului Sumar de pe prima copertă, care n-a reținut vreun scriitor-surpriză, ne atrage atenția portretul în peniță al lui Ionel Teodoreanu, de fapt, o schiță, executată de Ștefan Dimitriescu la Iași, în iarna anului 1931. Pe un fond roșu-corai, scriitorul, îmbrăcat într-un pulover bleu, ne surprinde cu o figură mai degrabă tristă decît meditativă. Păru-i ondulat punîndu-i în evidență doar tinerețea, nu și elanurile specifice. Și cînd te gîndești că această schiță urma să devină un portret în ulei în care scriitorul apărea alături de nevastă-sa, Ștefana. Tabloul, frumos înrămat, se află la Pinacoteca din Iași. Pe contracopertă, 3 dedicații cu autograf: ● ,,D(omnu)lui profesor Gheorghe Scriban în semn de colegială afecțiune, Ioan Slavici («Din bătrîni»). ● ,,Domnului A. Philippide membru al Academiei Române –omagiu din partea autorului. D. ZAMFIRESCU. Roma 1902. («În război»). ● ,,Domnului Bassarabescu, un clasic românesc, cu omagii. T. Arghezi. 17 Dec. 1929. București. (A cumpărat primul exemplar din librărie.)”. Ce carte să fi scos Arghezi în 1929? Probabil, ,,Icoane pe lemn”. Pe ultima copertă a revistei se lăfăie, în propria-i splendoare, cea mai celebră piesă de mobilier din literatura noastră, Scrinul negru al lui G. Călinescu și, prin el, proprietatea arhitectului Ioanide. Care, cum se vede, nu e deloc negru, e maroniu, ,,...o comodă Louis XV în lemn de palisandru în ton întunecat și cu intarsuri în chip de ghirlande din lemn de trandafir. Mobila avea trei sertare cu profil curbat și înlocuia obișnuita placă de marmură cu un placaj tot din palisandru...” – G. Călinescu. Această piesă de mobilier de lux ar merita un articol separat, dar aș avea nevoie de ediția din 1977, consacrată romanului omonim al prozatorului, precum și mobilei, apărută la Editura ,,Eminescu” sub îngrijirea cercetătoarei Cornelia Ștefănescu. Numai că cele două volume masive sînt în biblioteca mea din București, iar eu sînt aici, și cu pandemia asta, care bîntuie mai ales prin tîrguri și metropole, nu știu dacă mai apuc să ajung acolo prea curînd.

La el am descoperit colecția ,,Manuscriptum” –cîteva sute de exemplare, așezate, în mai multe coloane, pe masă și pînă-n tavan. I-am cerut împrumut cîteva și mi-a dat. Așa am aflat de colaborarea lui cu revista de vreo cîțiva ani, căci era un arhivar neobosit și descoperise multe documente valoroase legate de viața și opera lui Nenea Iancu și Mateiu Caragiale, Arghezi, Minulescu și alții. Eram mai tînăr ca el și, chiar în ziua cînd împlinise 80 de ani, i-am cerut ca suvenir cîteva ,,Manuscrise”, dar m-a refuzat categoric.

– Cărțile sînt copiii noștri! Dumneata ai da din ele?

– N-aș da.

– Păi, vezi?... Și apoi, dacă mori înaintea mea?...

Pe urmă, cînd a murit, în vara anului 2016, s-a ales praful de comoara aceea. Cu greu am intrat în legătură cu niște nepoți care mi-au vîndut vreo 40-50 de exemplare, din care storc și dau publicității tot ce mi se pare mai valoros din literatura română – articole, fotografii inedite, note diverse, amintiri.

Așa mi-a venit ideea unui articol despre coperțile exterioare și interioare ale revistei, care conțin comentarii la unele fotografii mai speciale, scurte istorii, versuri, unele miniaturi în proză și alte bijuterii literare. Să răsfoim, la întîmplare, numărul 22, din 1976. Pe prima

– Nu-mi amintesc să-ți fi rezervat vreun volum. Contrariat, Ion Barbu a ieșit trîntind ușa... Și cînd te gîndești că cei doi mari poeți se răciseră din pricina unui cățel, iar apariția volumului ,,Cuvinte potrivite” ar fi putut să-i apropie. Dar, n-a fost să fie, căci, dacă e să facem o cercetare, am afla că poeții sînt cei mai orgolioși oameni din lume.

Să răsfoim un alt număr din Revista ,,Manuscriptum”, anume acela din 1972 (9). Revistă fondată de Perpessicius în 1969 și funcționînd sub girul Muzeului Literaturii Române. Pe prima copertă, nelipsitul Sumar format din: Eminescu, Ghica, Vinea, Agîrbiceanu, Vianu, stolnicul Cantacuzino, Pallady, Upton Sinclair, Perpessicius... Dedesubt, un portret al lui Lucian Blaga senin, o acuarelă de Magdalena Rădulescu (din colecția acad. Aurel Avramescu). Pe coperta interioară, așezate unele sub altele, 3 piese: un fragment dintr-o scrisoare pe care Ioan Slavici a trimis-o, de la Măgurele, editorului său la data de 20.I.1907: ,,Iubite amice, M-am cam și mirat cînd am văzut că vă avîntați la edituri făcute pentru marele public român, care e amator de cărți primite în dar. Mă bucur deci că tot ați vîndut vreo 300 de exemplare și astfel aveți destul temei spre a nădăjdui că o să vă scoateți odată cheltuielile de tipar, ceea ce eu n-am reușit să obțin prin cărțile editate de mine însumi”. ● La mijloc apar cîteva replici din drama ,,La țărmul mării”, de Mihail Săulescu, o piesă de idei cu trimiteri la semnificațiile abstracte cultivate de simboliști. ● În sfîrșit, poezia ,,Aș vrea să fiu gînd”, de Al. Vlahuță, o creație din tinerețe, fără profunzime. Pe ultima copertă

Așa că întind mîna și apuc din raftul de aici numărul 38/1980. Pe prima copertă, ne privește din nemișcare un cap albăstrui spre negru al lui Eminescu, sculptură de Gheorghe D. Anghel, autorul mult mai cunoscutei statui din fața Ateneului, pentru cei mai mulți, o capodoperă. Dar, pentru detractori, o bizarerie, căci poetul e în chiloți și desculț. Aceiași care au văzut în gestul lui Geo Bogza de a agăța o ghirlandă de garoafe albe și roșii la gîtul poetului o mare porcărie, un kitch fără margini. Imediat, pe pagina a șasea din interior, un poem, ,,El e cel care...”, semnat de același Geo Bogza: ,,El e cel care a spus că teiul e sfînt – El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. După ce i-ați rostit numele, cum mai puteți spune o josnicie, fără ca buzele să vi se carbonizeze pe dinți? El e cel care a spus că teiul e sfînt – El e cel care, oricîte deznădejdi ne-ar încerca, ne dă temeiuri ca, totuși, să nu deznădăjduim – El a spus că teiul e sfînt – El e cel în care toată ființa noastră, de la începutul începuturilor și pînă la sfîrșitul sfîrșiturilor, se va oglindi tot atît de miraculos și de pur, ca universul într-un strop de apă – El e cel care a spus că teiul e sfînt. 15 IANUARIE, DATA CELEI MAI EMOȚIONANTE ANIVERSĂRI DIN VIAȚA POPORULUI ROMÂN - Geo Bogza”.

Pe ultima pagină a revistei, o ,,Marină” de Al. Macedonski, datînd din 1909. N-ar strica un articol despre pasiunea pentru desen și pictură a multor scriitori, precum: Delavrancea, Arghezi, Bacovia, Cezar Petrescu, Perspessicius, Marin Sorescu. PAUL sUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintiri din comunism (24)

Partea a II-a – VARA

Tăierea porcului era, așadar, tratată cu multă seriozitate de toți copiii, mai ales că era un moment unic în viețile noastre: toți membrii familiei – părinți, bunici, unchi, rude mai mult sau mai puțin îndepărtate participau la acest ritual tradițional. Odată tranșat, porcul se transforma în diverse bunătăți, începînd cu celebra pomana porcului, care se servea pe loc, împreună cu țuica fiartă presărată cu piper și mămăliguța fierbinte, tare, taiată atent cu ața de bunica mea.

Ziua de Ignat era, de fapt, pentru copii, cel mai important eveniment al sărbătorilor de iarnă. Nu neglijam, însă, nici venirea lui Moș Gerilă, bătrînelul cu barbă albă căruia îi scriam în fiecare an și care ne răsplătea cu cadourile cerute, sau mersul la slujba de Crăciun, de unde bunica era nelipsită.

Săniușul

Zilele lungi, bogate în zăpadă, ne trimiteau de cînd se iveau zorii la derdeluș – în fapt, două dealuri care se uneau într-o vale în care toți copiii erau în siguranță. Pe atunci, în școală și prin intermediul televizorului eram atenționați să nu ne dăm cu sania în zonele cu mașini. Cele două dealuri unite într-o formă frumoasă de U întins erau locul unde fiecare părinte știa că ne poate găsi, atîta vreme cît era zăpadă. Cum în acei ani nu se găseau sănii de cumpărat, și nici magazine care să le comercializeze, săniile erau făcute de cei care se ocupau cu sudura, care aveau ceva fier prin bătătură, sau, pur și simplu, cîteva scînduri de lemn. Eu nu aveam o sanie pe măsura visurilor mele, așa că în fiecare an mergeam la nenea Dogaru, vecinul unchiului Ion, și mă rugam de el printr-o frază care chiar și astăzi îmi este amintită de cei care mă auzeau:

- Îmi dai și mie sania, nea Gogule? Hai, măi, mi-o dai?

După multiple rugăminți care se repetau zi de zi, sania îmi era livrată la poartă, iar eu mă puteam bucura

Misterul Kennedy (9)

„Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!“. JACQUELINE KENNEDY

Şi astăzi, după trei ani de la atentat, guvernatorul Connally repetă fără încetare:

– Păstrez întipărită în minte fiecare fracţiune de secundă din ceea ce s-a petrecut în maşină pînă în clipa în care mi-am pierdut cunoştinţa. Amintirea scurtului răgaz ele timp scurs între focul de armă care 1-a lovit pe preşedinte şi durerea provocată de glonţul care m-a lovit pe mine este şi astăzi la fel de proaspătă ca atunci.

Iar doamna Connally repetă şi ea la rîndul ei:

– Ceea ce-mi amintesc eu legat de primele două focuri de armă cuprinde patru evenimente distincte. Mai întîi am auzit un zgomot puternic şi ciudat – nu mă prea pricep la puşti – în spatele nostru. După aceea am întors capul la dreapta şi l-am văzut pe preşedinte cum îşi ţinea gîtul strîns. Apoi m-am întors spre John şi am auzit al doilea foc, care 1-a lovit pe John... Probabil că l-am privit dinspre dreapta cînd a fost lovit, pentru că l-am văzut prăbuşindu-se spre dreapta. Astfel, am avut timp să-1 văd pe preşedinte după ce fusese lovit de al doilea glonte. După aceea, soţul meu s-a prăbuşit, iar eu am întins mîna ca să-1 trag către mine... Înainte de a se prăbuşi către stînga, spre soţia lui, guvernatorul Connally are timp să-şi vadă genunchii plini de sînge. Înspăimîntat, începe să ţipe cu glas ascuţit:

– Nu, nu, nu, nu! Au să ne omoare pe amîndoi! Jacqueline Kennedy îl aude. Dar totul se petrece foarte

de plăcerea datului pe derdeluș pînă la lăsarea serii, cînd trebuia să o înapoiez. Pe derdeluș ne strîngeam zilnic minim 25 de copii – unii mai mari, alții mai mici, cu sănii de toate felurile, unele din fier, altele din lemn, unele mai mari, altele mai înguste. Se organizau concursuri de viteză, de sărituri peste trambulină, de cine urcă mai repede la deal sau de orice altceva ne mai trecea prin cap. Singurul risc existent era ca două sănii să se ciocnească, pîrtia fiind destul de îngustă riscul de lovire era destul de mare dacă nu eram atenți. Un astfel de incident, destul de grav, de altfel, s-a întîmplat cînd Andrei al lui Pena s-a lovit frontal cu Florin, fratele mai mare al lui Alin, coliziune care i-a cauzat lui Andrei rănirea mîinilor. Asta nu l-a împiedicat, însă, ca a doua zi să fie prezent pe derdeluș, așa cum nici pentru noi, ceilalți copii, frigul nu exista, gerul nu îl simțeam, iar acasă ne întorceam doar cînd aveam hainele ude leoarcă. Îmbrăcămintea noastră era preponderent din lînă, ținea bine la ger, dar nu și la zăpadă. Nu aveam haine impermeabile, nici măcar cizme de cauciuc. Partea bună era că, după o jumătate de oră de cînd puneam hainele pe sobă la uscat, ne reluam activitățile.

Bobîrnacii

În noaptea de Crăciun, începînd cu ora 3 dimineața, toți copiii mai mici de 10 ani mergeam cu colindul cu ,,borbîrnacii” prin stat. Îmi amintesc și acum cîteva dintre versurile pe care trebuia să le rostim odată ce ajungeam la geamul celor colindați: ,,Bună dimineața la Moș Ajun!/ Am venit și noi o dată,/ La un an cu sănătate,/ Ne dați, ne dați, ne dați ori nu ne dați?/ Bună dimineața la Moș Ajun!”. După această urare eram răsplătiți cu covrigi, bomboane, fructe, nuci. Degrabă plecam fiecare spre casă pentru a răsturna săculețul înțesat de daruri. Singurul stres era faptul că unii săteni nu își legau cîinii și se mai întîmpla să fim puși pe fugă imediat cum intram pe poartă. Dar, în general, astfel

repede. Extrem de repede. Mai repede ca gîndul. Ea îi va spune lui William Manchester că exact în momentul acela s-a întrebat: „De ce strigă?”.

Urmează ultimul glonţ. În clipa cînd pătrunde, Jacky e aplecată spre soţul ei. Şi ea vede. Ea vede foarte clar desprinzîndu-se o aşchie din ţeasta lui John. În prima clipă nu curge sînge deloc. Apoi, deodată, sîngele se porneşte, începe să gîlgîie, ţîşneşte peste tot, un torent roşu, un val halucinant de sînge şi de materie cervicală. Connally urlă mereu. Şi Nelly la fel. Sîngele împroaşcă totul, îi împroaşcă pe toţi: pe Jacky, pe şoferul Greer, pe agentul special Kellerman, pe soţii Connally. Atunci, Jacky se ridică în picioare şi ţipă ca ieşită din minţi:

– Oh! Nu! Nu! Oh! Dumnezeule! Mi-au omorît bărbatul! Te iubesc, Jack!

Chiar după prima detunătură, Kellerman a întors capul spre dreapta, în direcţia zgomotului. L-a văzut pe preşedinte cum îşi duce amîndouă mîinile la gît. Imediat i-a spus şoferului:

– Accelerează! Sîntem loviţi!

Apoi a apucat microfonul şi a trimis un mesaj către maşina din frunte: „Sîntem loviţi, repede la spital!”. Şoferul William Greer a auzit şi el, la rîndul lui, un zgomot pe care l-a luat – va spune mai tîrziu – „drept un rateu al motorului uneia dintre motocicletele care încadrau maşina preşedintelui”. La cea de-a doua detunătură a aruncat o privire peste umăr: l-a văzut pe guvernatorul Connally cum se prăbuşeşte. Chiar în momentul acela, Kellerman i-a strigat: – Accelerează!

(va urma)

de episoade erau rare, oamenii fiind buni nu doar în preajma Sărbătorilor.

Plugușorul

Ultima zi din an era marcată de mersul cu Plugușorul, obicei care începea în dimineața zilei de 31 decembrie, și se termina în jurul amiezii, în urma căruia toți copiii își umpleau pușculițele cu monezi de 1 leu, 3 lei sau, după 1978, de 5 lei. Plugușorul era pregătit cu mare atenție de cei mari. Bicele din cînepă trebuiau să pocnească conform obiceiului, clopoțeii să producă zgomotul corespunzător, iar costumele populare să fie bine croite. Era inacceptabil ca vreunul dintre noi să nu poarte straie tradiționale, să nu aibă un bici și o talangă bune. Grupul era format, de obicei, de un băiat care avea talanga, doi, trei flăcăi care pocneau din bice, și unul care strîngea banii. Cei mai îndrăzneți mergeau cu caii, și făceau un spectacol greu de egalat. În comunism, sărbătorile de iarnă erau foarte frumoase, tradițiile erau atent respectate, iar obiceiurile extrem de simple. Oamenii purtau cele mai frumoase și elegante haine, iar uratul nu era făcut de dragul banilor sau al darurilor. Era o atmosferă la care noi, locuitorii din acel sătuc uitat de lume, țineam foarte mult. Sărbătorile de iarnă se încheiau în dimineața zilei de 1 ianuarie, cînd tinerii mergeau la urat cu Sorcova. Un fapt de menționat este că în zona mea natală mersul cu Steaua nu era un obicei practicat. Sorcova, în schimb, era modul în care noi, copiii, mai obțineam cîte un ban de la rude, fiind un obicei ceva mai restrîns.

O altă tradiție era mersul la vînătoare de iepuri, cu cățeii din curte. Nu am prins niciodată un iepure, dar distracția era remarcabilă. Cei mari ne spuneau, sau poate doar glumeau, că iarna, fiind zăpadă mare, iepurii aleargă mai greu și astfel cîinilor le e mai ușor să îi prindă. Am încercat foarte mulți ani să prindem măcar un iepure, și, cu toate că am întînit pe cîmp mulți iepuri pe care cîinii i-au alergat, nu am avut nici un rezultat. (va urma)

T.T.

SĂMÎNȚA BUNĂ

O, noapte preasfințită!

Motto: ,,Nu vă temeți, căci iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul” –Luca 2.10

Imnul „O, noapte preasfințită“ a fost compus de un pastor al unei biserici din Oberndorf în noaptea cînd se pregăteau să serbeze Nașterea Mîntuitorului. Orga din biserică se stricase, astfel că pastorul trebuia să pregătească o cîntare simplă, pe care să o cînte fără orgă. Organistul bisericii a fost atît de mișcat cînd i-a citit versurile pentru prima oară, încît a spus: „Cuvintele cîntă singure în această poezie!“. Astfel, imnul a fost cîntat pentru prima dată într-o biserică mică în anul 1818, iar de atunci s-a răspîndit în toată lumea, așa că astăzi nu există țară unde să nu fie intonat. Nu este o odă închinată nopții cînd S-a născut Isus; cuvintele pot părea neizbutite. Este un triumf al bucuriei: Christos S-a născut! ,,O, noapte preasfințită!

Toate-s în odihnă.

Toți dorm, numai părinții sfinți Stau veghind lîngă al lor iubit.

Dormi și Tu, o, Prunc Sfînt!

O, noapte preasfințită!

Glas îngeresc sună!

Auzi din cer: «Aleluia!»

Acest cuvînt, o, cum răsună: Christos ne mîntuie!

O, noapte preasfințită!

Saltă, o, inimă!

Acum Fiul lui Dumnezeu

Te mîngîie prin harul Său! Christos S-a născut!”

ROMÂNIA DE LÎNGĂ NOI –ROMÂNIA REALĂ

,,România este o lumînare aprinsă care străluceşte desupra lumii“ (1)

– Interviu cu Părintele EMIL NEDELEA CĂRĂMIZARU, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, București –

Pentru numărul special de Crăciun și Anul Nou, am convenit cu redactorul-șef al revistei să facem un interviu cu un om al bisericii pentru a ne releva însemnătatea Sărbătorii Creștine a Nașterii Mîntuitorului, cu tot evantaiul de manifestări și datini creștine care au loc în această lună. Și unde am fi găsit un interlocutor mai calificat pentru un dialog pe această temă, în contextul destul de complicat al vieții noastre laice, decît la Biserica Sf. Gheorghe Nou – ctitorie a martirului Neamului Românesc, Constantin Brâncoveanu – în persoana părintelui paroh Emil Nedelea Cărămizaru. În dialogul ce urmează veți descoperi nu numai un vrednic slujitor al Domnului, care aduce lumină în sufletele enoriașilor, ci și un excelent cunoscător al Istoriei acestui Neam, un patriot autentic și un om ancorat în realitatea cotidiană, suferind ca și noi, ceilalți, dar trecînd această suferință, ca pe o încercare, prin filtrul credinței în Cuvîntul biruitor al Domnului.

Lecția de Istorie

Geo Ciolcan: Părinte Cărămizaru, mulțuminduvă din start pentru amabilitatea și disponibilitatea de a purta acest dialog pentru cititorii revistei ,,România Mare”, într-o perioadă în care timpul vă este drămuit, vă propun să începem convorbirea noastră cu o temă de istorie. Eu cred că dumneavoastră sînteți un privilegiat pentru faptul că slujiți într-o biserică moștenitoare a unui trecut istoric unic în România – biserica aceasta fiind ctitorită de marele și vrednicul întru Domnul, Voievodul Constantin Brâncoveanu. Pentru că nu toată lumea cunoaște viața acestui martir al credinței creștine și nici miracolul prin care osemintele lui Constantin Brâncoveanu au ajuns să se odihnească în acest lăcaș sfînt, vă rog să ne dezvăluiți fantastica minune a lucrării Domnului privind biruința după moarte a acestui domnitor al Țării Românești.

Pr. Emil Nedelea Cărămizaru: În mare, istoria acestui sfînt lăcaș reprezintă, așa cum ați spus și dumneavoastră, o pagină importantă pentru spiritualitatea și cultura românească și pentru istoria noastră națională și are o semnificație aparte, care merită cunoscută. Ctitorie a Sfîntului martir Constantin Brâncoveanu, tîrnosită la anul 1707, a fost sfințită în ziua de 19 iunie, cu mare alai. Familia domnească a invitat la slujba de sfințire pe marii ierarhi ai lumii ortodoxe de atunci, printre care

se afla Patriarhul Ierusalimului. Locul acesta este sfințit de secole, pentru că pe acest așezămînt au mai fost cel puțin două biserici, lucru demonstrat în urma cercetărilor făcute de vrednicul de pomenire profesor Panait I. Panait, pe care am avut prilejul să-l cunosc personal, care m-a ajutat foarte mult la deschiderea mormîntului marelui Voievod, în anul 2014.

Dovada afirmației de mai sus este și faptul că avem în biserică moaștele Sfîntului Nicolae (mîna acestuia) aduse la vechea biserică de către Voievodul Mihai Viteazul împreună cu doamna Stanca și cu fiul lor Necula Voievod chiar în anul primei Uniri, adică în 1600. De fapt, tot Panait I. Panait mi-a mărturisit că, pe baza unor cercetări mai vechi făcute cu un îndrumător de-al său, profesorul Dinu Rosetti, s-a descoperit că în acest loc a fost construită prima biserică în vatra veche a Bucureștilor, cu hramul Marelui Mucenic Sfîntul Gheorghe.

G.C.: Cu atît mai valoroasă devine istoria acestui lăcaș vechi de peste 300 de ani, dacă acesta a fost înălțat pe o vatră a altei biserici cu alte sute de ani mai înainte. Care este misterul descoperirii moaștelor lui Constantin Brâncoveanu în Biserica Gf. Gheorghe Nou?

Pr. E.N.C.: Se știe că după ce a fost decapitat la ordinul sultanului, pentru că n-a vrut să se lepede de credința neamului lui, trupul domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în Bosfor de unde a fost

recuperat de oameni credincioși Voievodului, acesta fiind adus în țară de doamna Maria, soția Domnitorului, și îngropat în mare taină în acest lăcaș, la 18 iunie 1720. Cum anul acesta s-au împlinit exact 300 de ani de la întoarcerea în pămîntul țării a trupului Brâncoveanului, această zi căzînd într-o duminică, am ținut să marcăm acest eveniment printr-o slujbă specială, în prezența unui sobor de preoți și a unor istorici și oameni de cultură care au avut tangență cu punerea în valoare a mormîntului marelui Voievod. Cu acest prilej, Preafericitul Patriarh Daniel ne-a trimis un mesaj de binecuvîntare.

G.C.: Avem în față candela din argint de deasupra mormîntului. Acest odor, cum îi spuneți dumneavoastră, a ascuns secretul mormîntului Voievodului timp de două secole. Cum a fost ,,deconspirat” acest secret?

Pr. E.N.C.: După epitaful ascuns pe corpul superior al candelei, care, descifrat, ne spune, în limbajul acelor vremuri: ,,Această candelă ce s-au dat la sfeți Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului domn IO CONSTANTIN BRÂNCOVEANU BASARAB VOEVOD și este făcută de doamna măriei sale, Maria, care și măria sa nădăjduiește în Domnul iarăși aicea să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7728” (1720).

G.C.: Chiar se poate să nu fi știut nimeni, timp de două secole, de existența acestui mormînt?

Pr. E.N.C.: În conștiința clerului din București s-a cunoscut că rămășițele Domnitorului Constantin Brâncoveanu sînt înmormîntate la această biserică. De exemplu, atunci cînd a fost înmormîntat în această biserică ultimul descendent al Brâncovenilor, Grigorie Brâncoveanu, la începutul Secolului al XIX-lea, la înmormîntare a participat și cunoscutul Ierarh Ilarion al Argeșului, care, în cuvîntul rostit cu acest prilej, a spus, printre altele: ,,Aici sînt înmormîntați Brâncovenii, în frunte cu martirul Constantin Brâncoveanu”.

G.C.: Aceasta a fost doar o afirmație a unui prelat, rămasă ca atare. Cînd a intrat pe fir Istoria, ca să spun așa?

Pr. E.N.C.: În anul 1914 Nicolae Iorga a organizat o expoziție la o altă ctitorie de-a lui Brâncoveanu, Mînăstirea Hurezi, motiv pentru care l-a delegat pe secretarul Comisiunii Monumentelor Istorice din vremea aceea ca acesta să se ocupe de aducerea unor odoare (candele, icoane etc.), ca exponate la expoziția preconizată. Acesta a fost momentul astral cînd s-a descoperit pe candela adusă de Doamna Maria și așezată în biserica aceasta, epitaful care a stat ascuns 200 de ani. G.C.: Să recapitulăm. Timp de două secole nu s-a știut unde este îngropat Constantin Brâncoveanu. Abia în 1914, grație descifrării înscrisului de pe candela ce străjuia mormîntul necunoscut, s-a aflat unde odihnește Domnul Țării Românești, cel care și-a pus amprenta, în

mod atît de hotărîtor, nu numai asupra artei vremii sale, ci și asupra dezvoltării Capitalei Țării. Nu au existat polemici pe acest subiect?

Pr. E.N.C.: Cum să nu? În spațiul public au apărut o serie de controverse între specialiști (istorici, arheologi, antropologi), culminînd cu anul 1931 cînd au fost deshumate rămășițele Domnitorului, făcîndu-se o expertiză la nivelul acelor ani, condusă de profesorul legist doctor Mina Minovici, care a autentificat apartenența acestor moaște lui Constantin Brâncoveanu.

G.C.: Ce s-a întîmplat după aceea cu osemintele Domnitorului? Cum au procedat autoritățile vremii, atît cele bisericești, cît și cele laice?

Pr. E.N.C.: Pe vremea aceea, Constantin Brâncoveanu nu era trecut în rîndul sfinților, eveniment ce avea să se întîmple în acest secol. În cazul de față osemintele mucenicești au stat pînă în 1934 în altarul bisericii, după care au fost așezate în mormînt în urma unei procesiuni celebre, din 21 mai 1934, cînd, de la Patriarhie pînă aici, o mulțime de oameni, în frunte cu Regele și Familia Regală, și cu un sobor de preoți, au cinstit repunerea în mormînt a acestor oseminte.

Procesiunea s-a repetat, desigur la altă scară, pe 21 mai 2014, la împlinirea a 300 de ani de la martirajul Brâncovenilor, tot pe traseul Patriarhie – Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, de data aceasta împreună cu moaștele Sfîntului martir Constantin Brâncoveanu. Cu acest prilej s-au făcut alte analize antropologice, de data aceasta sub tutela Academiei Române, de către o comisie de specialiști condusă de academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici, moment în care s-a emis și un document oficial de autentificare a moaștelor ca aparținătoare lui Constantin Brâncoveanu. După cum vedeți, acest document se află așezat la noi în biserică, la Sfintele moaște, în racla din acest baldachin frumos.

G.C.: După cum se vede, anul 2014 a fost un an cu semnificație specială pentru biserica dumneavoastră. Cu mult har, cu bucurie și evlavie ați cinstit memoria ctitorului acestui lăcaș, Sfîntul întru Domnul, Constantin Brâncoveanu.

Pr. E.N.C.: Într-adevăr. Pentru noi, însă, acel an a mai purtat amprenta unui eveniment măreț – pe 15 august, la împlinirea a 300 de ani de la moartea lui Constantin

Brâncoveanu, am organizat o mare și sfîntă slujbă de resfințire a acestui lăcaș, eveniment la care a participat întregul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din afară sosind cinci delegații patriarhale din întreaga lume creștină, tot în acel an reușind, cu binecuvîntarea Preafericitului, să restaurăm monumentala catapeteasmă, care este cea mai frumoasă catapeteasmă brâncovenească din țară.

Lecția de religie (1)

G.C.: Părinte paroh, pînă acum ne-ați deschis Cartea de Istorie nu numai a acestui lăcaș sfînt, ci și a Neamului Românesc, arătîndu-ne că sînteți un înfocat cititor de Istorie și un excelent povestitor. La acest capitol cred că cititorii revistei noastre vă vor adresa mulțumiri în gînd după ce vor lua la cunoștință despre sfînta poveste de viață și de moarte a Voievodului Martir Constantin Brâncoveanu. În continuarea acestui interviu vă propun să ne ancorăm în realitatea acestor zile și a acestui timp, și să vorbim despre apropiata sărbătoare a Crăciunului – ziua Nașterii Fiului lui Dumnezeu. Pînă atunci însă, vorbiți-ne ceva despre postul Crăciunului, etapă în care ne aflăm în prezent. Semnificație, mod de interpretare, impactul acestuia asupra omului contemporan.

Pr. E.N.C.: Postul este o chemare. Postul este dragoste.

G.C.: Multă lume îl socotește ca o obligație Nu este așa?

Pr. E.N.C.: Păi nu poate fi o obligație, pentru că Dumnezeu nu ne obligă, Dumnezeu ne iubește. Dar dacă vrem să-I urmăm vorbele și să ajungem la mărturisire, la fericire, sfatul Bisericii este de a-I asculta îndemnul. Dacă Dumnezeu ne-ar obliga, atunci nu ne-am mai putea mîntui, pentru că, în acest caz, ar fi exclusă libertatea omului. Libertatea, dublată de voință, sînt elementele care ne conduc la îndumnezeire, așadar și postul este un element important constitutiv al drumului nostru către acest punct culminant.

chiar dacă mîncăm numai fasole și varză, nu este un post adevărat. Ne păcălim singuri.

Pr. E.N.C.: Postul, așa cum am spus, este dragoste, este lumină, este alegerea liberă, pentru că Dumnezeu ne-a dat în dar viața și libertatea de a alege calea care poate duce la Dumnezeu, calea sfîntă care trece prin purgatoriul postului. După 40 de zile de post ne întîlnim cu marea sărbătoare – Nașterea Domnului Isus Christos.

G.C.: Părinte Cărămizaru, ajungînd la momentul astral al lunii decembrie – Nașterea Fiului lui Dumnezeu – sărbătoare primordială în Calendarul Creștin Ortodox – știm că aceasta se repetă de aproape 2000 de ani. Această repetiție, pe diferite trepte ale dezvoltării societății umane, nu putem spune că a dus oarecum la o diminuare a interesului omului pentru această zi, simțind că strălucirea ei s-a estompat odată cu scurgerea secolelor?

Pr. E.N.C.: Într-adevăr, se repetă. În fiecare an avem Nașterea Mîntuitorului Isus Christos. În latină se spune că ,,Repetitio est mater studiorum” (Repetiția este mama învățăturii – n.a). Repetiția sărbătorilor nu este un factor care să ducă la un fel de plictis, de plictiseală că tot se repetă același lucru. Nu este așa. Pentru noi, sărbătoarea de la 25 decembrie este întîlnirea noastră cu veșnicia. Noi sîntem atemporali atunci cînd sărbătorim un praznic, un praznic mare, cu atît mai mult Nașterea sau Învierea Domnului.

G.C.: De fapt, este o repetiție la o altă scară temporală, în condiții diferite, date de epoci istorice și

curente politice și sociale diferite, astfel că repetiția nu mai e deloc o repetiție, ci se poate spune că, în acest fel, fiecare an e un nou început.

G.C.: Pragmatic și ușor de înțeles acest răspuns. În ce privește postul, are vreo definiție? Cum ar suna aceasta în urechea unui creștin contemporan?

Pr. E.N.C.: Postul este un îndemn și o invitație christică. Noi Îl imităm pe Christos, pentru că El Însuși a ținut post atunci cînd a intrat în activitatea sa divină, umană, a ținut post 40 de zile și 40 de nopți, a ținut un post negru, mergînd pînă dincolo de limitele fizice ale corpului uman, arătînd că se poate. A făcut-o din smerenie, a făcut-o din dragoste pentru umanitate, pentru că postul nu l-a ținut pentru El. El era Însuși Dumnezeu, l-a ținut pentru noi ca să ne scape de moarte, să ne scape de păcate. În acest caz, postul este o recomandare avînd două aripi – prima și cea mai importantă, este cea spirituală; a doua aripă a acestui trup pe care îl numim post este partea aceasta fizică, ce ține de rînduiala alimentară.

G.C.: Adică în cuprinsul perioadei de postire intervin niște rețineri atît de nivel alimentar, cît și de nivel psihologic. Spun corect?

Pr. E.N.C.: Da, aveți dreptate – rețineri, ca să nu le spunem restricții. Desigur, cea mai importantă parte a postului este partea spirituală, adică înfăptuirea binelui sufletesc sub toate formele: rugăciune, pace, bunătate. Fără rugăciune nu mai e post, e dietă. Postul înseamnă și mai mult, înseamnă întîlnirea noastră cu Dumnezeu. De bună voie și nesiliți de nimeni ne întîlnim cu Dumnezeu prin post și prin rugăciune. După sintagma pe care o rostește Mîntuitorul în Noul Testament: ,,Acest neam de demoni nu pleacă decît cu post și cu rugăciune”, iată cum Mîntuitorul ne dezvăluie aceste două elemente care ne duc la izvorul vieții.

G.C.: Din ce ne explicați dumneavoastră, noi trebuie să înțelegem că postul fără partea spirituală,

Pr. E.N.C.: Intensitatea și lumina fiecărei sărbători ne fac să găsim noi coordonate ale trăirii acestui moment. În fapt, ce să sărbătorim noi acum? Sărbătorim cel mai mare eveniment pe care ni l-a dat Dumnezeu mai presus de mintea omului, cînd Fiul lui se hotărăște printr-o dragoste infinită să se facă asemenea nouă – om. Astfel, pleacă dintr-o lume a perfecțiunii într-o lume relativă, cum este spațiul fizic. Dumnezeu alege să devină asemenea nouă, arătîndu-ne ce reprezentăm noi pentru El. Dumnezeu ne arată că nu sîntem singuri în universul acesta temporal, ci că avem un Părinte care ne iubește.

G.C.: Cum percepe un credincios faptul că nu este singur, în bătaia vîntului, așa cum se spune în popor, singur în calea răului, a diavolului?

Pr. E.N.C.: Noi niciodată nu sîntem singuri și abandonați. Avem un Părinte care ne iubește enorm, și atunci devine asemenea nouă – primește o naștere dintrun om. Mama Lui este Născătoarea de Dumnezeu, de aceea nu i se spune născătoare de om. Această mamă îl naște pe Dumnezeu pe pămînt – Fecioara Maria. De altfel, Dumnezeu alege ca din Slava Sa infinită să vină într-o lume finită și mărginită ca să fie cu noi împreună, să-și consume existența umană, experiența umană, și apoi să ajungă la apogeu – apogeul fiind lucrarea Sa, în trei ani de zile dă lumii legea iubirii și îi schimbă fața. De fapt apoteoza constă în întîlnirea dintre Moarte și Înviere. El moare. Alege să trăiască trauma morții, moare ca și noi. Se naște ca noi, moare ca noi, dar înviază ca Dumnezeu! Prin acest miracol se arată că moartea nu există, există doar viața și că El este calea adevărată spre această viață. (va urma)

Interviu realizat de GEO CIOLCAN, 13 decembrie 2020

Mînăstirea Văcăreşti, un tezaur risipit (2)

În 1946, Constantin C. Giurescu aprecia Mînăstirea Văcăreşti ca monumentul cel mai reprezentativ din Secolul al XVIII-lea, concluzionînd că „Văcăreştii înseamnă punctul cel mai înalt al sculpturii în piatră atins în Muntenia. Şi acest monument unic, în loc să fie un loc de pelerinaj al iubitorilor de frumos şi o mîndrie a Bucureştilor, a ajuns, prin lipsa de pietate şi de înţelegere a generaţiilor trecute, să slujească drept biserică de închisoare! Această ruşine trebuie să înceteze; în chiliile vechiului lăcaş trebuie instalate o şcoală şi o bibliotecă, aşa cum a fost acum două sute de ani”.

De regulă însă, închisoarea şi monumentul de arhitectură de la Văcăreşti vor constitui subiecte separate, care în aceeaşi prezentare nu se întîlneau decît cel mult tangenţial, fără excepţie zidirile de la Văcăreşti fiind situate între admiraţia fără rezerve a elitelor culturale şi indiferenţa autorităţilor, inclusiv a majorităţii opiniei publice. În ceea ce priveşte penitenciarul de la Văcăreşti, aici, în perioada interbelică, erau atît deţinuţi de drept comun, cît şi politici, condamnaţi pentru activităţi contra siguranţei statului (de regulă, comunişti, dar şi legionari). După 1944, pînă la desfiinţarea din 1973, închisoarea de la Văcăreşti a fost folosită mai mult pentru tranzitul deţinuţilor de drept comun şi politici şi ca spital penitenciar.

Între anii 1954 - 1965 Comitetul de Stat pentru Construcţii, Arhitectură şi Sistematizare (CSAC/ CSCAS) adresează mai multe solicitări Ministerului Afacerilor Interne (MAI) pentru desfiinţarea închisorii de la Văcăreşti, fără un succes imediat, dovedind însă creşterea interesului pentru valorificarea ei ca monument istoric şi de arhitectură. Probabil mai ales din raţiuni practice, datorate condiţiilor improprii de detenţie ale fostei mănăstiri, cît şi de securitate, generate de extinderea masivă a oraşului Bucureşti şi în zonele apropiate, după 1965 închisoarea de la Văcăreşti este dezafectată treptat, operaţiune finalizată în octombrie 1973.

Tentativa de restaurare eşuată

Odată cu trecerea clădirilor în grija Muzeului de Artă al RSR şi a Direcţiei Monumentelor Istorice şi de Artă – DMIA au fost demarate primele faze de cercetare şi restaurare ale ansamblului de la Văcăreşti şi se deschide un şantier arheologic aferent lucrărilor. Se considera cu mult optimism că Mînăstirea Văcăreşti va intra în sfîrşit într-o etapă de normalitate, urmînd să fie pusă în valoare ca monument de arhitectură de extraordinară importanţă, care într-un timp relativ scurt va fi cuprins în circuitul cultural naţional. Proiectul de revitalizare a Mînăstirii Văcăreşti, modificat permanent, corespunzător unei teme mereu puse în discuţie, a urmărit totuşi constant evidenţierea imaginii iniţiale

Tineri la muncă voluntară pe șantierul de restaurare a Mînăstirii Văcărești; în plan secund, turnul-clopotniță

a ctitoriei Mavrocordaţilor, păstrînd însă acele adăugiri făcute în timp, care erau în concordanţă cu arhitectura originală. În principiu, se avea în vedere amenajarea unui mare muzeu de artă şi arhitectură medievală sau/ şi bisericească, care ar fi cuprins expoziţii permanente şi temporare, adăpostite mai ales în clădirile din jurul incintei principale, biserica domnească şi paraclisul erau destinate să cuprindă colecţiile de icoane, într-o altă variantă de temă se propunea ca în biserică să poată fi organizate şi concerte, fiind însă exclusă menirea lor religioasă, iar galeria cu arcade urma să fie un lapidariu. În construcţiile din cadrul incintei mici urmau să fie grupate spaţiile pentru cercetare, laboratoarele de restaurare şi atelierele pentru mica manufactură artistică.

Între 1973-1977 sînt demolate mare parte din construcţiile parazitare atît din incinta, cît şi din exteriorul mînăstirii, se restaurează galeria cu arcade (singura parte a mînăstirii a cărei restaurare a fost finalizată, dar pînă la urmă demolată în 1986), foişorul paraclisului (restaurat parţial), au fost demarate lucrările la biserică, casa domnească şi stăreţie şi s-au făcut cercetări în corpurile fostelor chilii. Pînă la urmă, în 23 februarie 1977 a fost avizat cu calificativul „excepţional” un proiect de restaurare a Mînăstirii Văcăreşti, apreciat unanim că pentru prima dată propune „ceva coerent şi logic” (conform prof. Răzvan Theodorescu) sau că „păstrează spiritul ansamblului, cu folosirea adecvată a unor soluţii moderne” (conform arh. Aurelian Trişcu).

Dar nu a fost să fie. În foarte scurt timp, cutremurul din 4 martie 1977 accentuează avariile construcţiilor de la Mînăstirea Văcăreşti, afectînd în special biserica domnească. Odată cu desfiinţarea la 1 decembrie 1977 a Direcţiei Monumentelor Istorice, proiectul a devenit o amintire, iar lucrările de restaurare ale mînăstirii încep să treneze, intrînd într-o perioadă de incertitudine, cu suspendări şi reluări în cîteva rînduri, pînă cînd vor fi oprite definitiv.

Distrugerea

Pe 2 decembrie 1984, cu ocazia unei „vizite de lucru”, Nicolae Ceauşescu ordonă demolarea Mînăstirii Văcăreşti, chipurile pentru realizarea în locul ei a unui alt Palat al Justiţiei, care ar fi permis dezafectarea celui aflat lîngă Piaţa Unirii. Dispoziţia era greu de motivat şi cu atît mai aberantă cu cît Mînăstirea Văcăreşti era la mare distanţă de zona centrală a oraşului şi fără nici o legătură directă cu noul ansamblu de construcţii al puterii comuniste în plină execuţie şi pentru care se desfiinţau cartiere întregi ale Bucureştilor, începînd din Calea 13 Septembrie – Uranus, Dealul Arsenalului –Izvor, Piaţa Unirii, demolările din anii ’80 ai secolului trecut extinzîndu-se treptat pînă la Şoseaua Mihai Bravu.

În decembrie 1984, primele construcţii distruse din ansamblul Văcăreşti sînt cele de pe latura vestică a incintei mari. În 30 decembrie 1984 la biserica domnească au fost demolate turlele de deasupra pridvorului, şi în 21 ianuarie 1985 este doborîtă turla pronaosului. Pe parcursul anilor 1985 şi 1986, printr-o serie de memorii şi intervenţii oficiale sau neoficiale şi-au exprimat deschis dezaprobarea un număr, nu foarte mare, de intelectuali: Dinu C. Giurescu, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, Virgil Cîndea, Dionisie M. Pippidi sau Mihail Şora, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Dan Nasta, dar şi arhitecţii Grigore Ionescu, Henrieta DelavranceaGibory, Gheorghe Leahu, Aurelian Trişcu, Peter Derer, Nicolae Pruncu ş.a. Fără nici un ecou, sînt sesizate asupra importanţei Mînăstirii Văcăreşti şi pentru salvarea ei instituţiile responsabile, cum ar fi Comitetul Central al PCR, Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, atitudinea lor fiind de la caz la caz de rea-voinţă, indiferenţă, laşitate sau neputinţă.

Între ianuarie 1985 - decembrie 1986 continuă distrugerea Mînăstirii Văcăreşti relativ încet, în etape, însă cu o consecvenţă de nezdruncinat din partea autorităţilor comuniste. Cu cinism se caută formele şi

se întocmesc documentaţiile care să legalizeze şi să absolve de răspundere instituţiile implicate în demolare. Pentru salvarea aparenţelor sînt dispuse operaţiuni nesemnificative de recuperare a unor componente din cadrul monumentului, în special a frescelor şi a unor elemente de pietrărie, întîrziind demolarea bisericii şi a paraclisului. În septembrie – noiembrie 1985 o echipă de profesori şi studenţi din cadrul Institutului de Arte Plastice, condusă de Dan Mohanu, Oliviu Boldura, Nicolae Sava şi Constantin Blendea, în condiţii deosebit de precare şi sub o continuă presiune politică, poate desface numai 5% din pictura murală din cei 2.500 mp care acopereau la interior biserica domnească. Din pictura paraclisului nu s-a putut salva nimic. Cele cîteva panouri de frescă recuperate de la Văcăreşti au fost risipite în diverse locuri, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Municipiului Bucureşti – Casa Melic sau Institutul de Arte Plastice. Un timp, panouri de frescă sînt depozitate şi într-un subsol al Casei Scînteii, unde a fost distrus practic în totalitate, datorită

unei manevrări defectuoase, un fragment de circa 30 mp, cel mai mare recuperat, reprezentînd „Adormirea Maicii Domnului”.

În grabă se recuperează şi cîteva elemente sculptate în piatră, cum ar fi fragmente din coloanele pridvorului bisericii şi ale brîului median al acesteia (se pare, recuperat integral), bucăţi din stîlpii pronaosului, părţi din ancadramentele ferestrelor, monumentalele portaluri de intrare în biserică şi paraclis, unele capiteluri ş.a., care sînt duse în curtea Palatului de la Mogoşoaia sau, mai tîrziu, la Mînăstirea Brâncoveni. Unele mici rămăşiţe au fost sustrase şi de către muncitorii care lucrau la demolare, dar practic totul a ajuns cu basculantele la gropile de gunoi. Dovedind încă o dată dezinteresul faţă de monumentul de la Văcăreşti, cele două incinte ale mînăstirii au fost folosite în primăvara anului 1985 pentru desfăşurarea cîtorva scene de război, cu efecte de artilerie, din filmul ,,Noi, cei din linia întîi”, în regia lui Sergiu Nicolaescu, producîndu-se avarii serioase construcţiilor de aici. Demolarea întregului ansamblu de la Văcăreşti se termină la sfîrşitul lunii decembrie 1986, începutul lunii ianuarie 1987, ultimele distruse fiind paraclisul şi biserica domnească.

Speranţa din anii 1973-1977, că puterea comunistă ar fi cea care să sprijine salvarea Mînăstirii Văcăreşti, s-a dovedit o utopie. Regimul ateu a transformat ctitoria Mavrocordaţilor, pînă la urmă, într-un morman de moloz, fără multe ezitări sau remuşcări, cu un dispreţ total faţă de tradiţia culturii româneşti.

(va urma)

Macheta Mînăstirii Văcărești

OVESTI ADEVARATE p

... Despre CrAciun )

Cum a ajuns Crăciunul sărbătoarea brazilor împodobiţi, a cadourilor, a lui Moş Crăciun? Pentru a răspunde acestor întrebări este necesară o întoarcere în timp, în Secolul al XVII-lea, în Olanda, unde găsim un tablou care înfăţişează sărbătoarea Sfîntului Nicolae, arhetipul lui Moş Crăciun. Acesta este descendent al spiritelor şi spiridușilor care însoţeau cortegiul lui Hellequin, vînătorul sălbatic care răpea copii și conducea cortegiile morţii în nopţile de iarnă. Sfîntul Nicolae a transmigrat probabil în America, pe navele olandezilor şi ale populaţiilor nordice, care au găsit acolo o altă patrie, mai primitoare, între Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Totusi, reapariţia sa în hainele colorate în roşu ale bătrînului cu barbă, cu glugă şi coş cu daruri, nu este de dată atît de recentă.

Roșul şi albul, culorile canonice ale lui Moş Crăciun

Trecerea de la zeitate protectoare a New York-ului (fiecare simbol are întotdeauna o origine locală, chiar și atunci cînd devine ulterior o referință globală) la erou american i se datorează scriitorului Washington Irving, cel care publica, în 1809, „Istoria oraşului New York povestită de Dietrich Knickerboker”, care impune personajul Santa Claus.

În 1823, altă creaţie literară, de data aceasta o poezie, „A visit from St. Nicholas”, scrisă de Clement Clarke Moore, se bucură imediat de o popularitate atît de mare, încît este învăţată pe de rost de americani. Micul poem este cel care a iniţiat ilustrările grafice ale lui Santa Claus, care au pătruns treptat în toate casele. Au apărut pe rînd cizmele, vestonul îmblănit, apoi ciorapii albi, pălăria de vînător şi pipa albă. În prima poezie a lui Moore nu era specificat obiceiul sărbătoririi Sfîntului Nicolae la 24 decembrie. Istoria Crăciunului și a simbolurilor sale este însă legată de un alt eveniment din epoca modernă: afirmarea vieții private şi creşterea rolului economic și social al familiei burgheze. Crăciunul, sărbătoarea copiilor, este sărbătoarea darurilor și, deci, a carităţii. Cel care a consfintit această mentalitate este tot un scriitor, Charles Dickens, care în 1843 a publicat celebrul „Cîntec de Crăciun”, de multe ori ilustrat de cinematografie și desenele animate. Deabia ulterior devine un obicei, iar în 1865 o mare parte din statele americane impun prin lege această sărbătoare.

Fragmentele de legendă care sînt si astăzi povestite copiilor se completează treptat cu fabrica de jucării, casa de iarnă a Moşului, sacul din pînză castaniu, coborîrea Moşului prin hornul căminului. Ilustratorii i-au îmbogățit figura lui Moş Crăciun cu noi referinţe, topografii şi obiceiuri.

La sfîrşitul anilor ’20, Santa Claus devine pentru toţi încarnarea generozităţii naţionale şi un mijloc de promovare comercială fără precedent. În 1930, compania Coca-Cola, care doreşte să îşi extindă piaţa adresîndu-se celor tineri și foarte tineri, solicită folosirea lui Santa Claus pentru publicitate. În acest fel, roșul şi albul de pe eticheta Coca-Cola devin culorile canonice ale lui Moş Crăciun.

Spiriduşii nu au fost mereu prietenii Moşului

Cîndva, spiriduşii furau cadourile de sub brad, nu le aduceau. Ideea de spiriduşi de Crăciun vine din credinţa străveche conform căreia gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urîţi, pentru că, deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în fiinţe răutăcioase şi nesuferite atunci cînd nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspîndită era că ei se purtau precum persoana cu care aveau de-a face, fiind fie răutăcioşi, fie drăguţi. În Evul Mediu, mai degrabă, aşteptau daruri decît să le facă. Abia pe la mijlocul Secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Scriitorii scandinavi, cum ar fi Thile, Toplius sau Rydberg, au combinat cele două trăsături oarecum contradictorii ale personajelor: ei îi prezentau pe spiriduşi puţin răutăcioşi, dar buni prieteni şi ajutoare de nădejde ale lui Moş Crăciun. Unii spun că există 13 spiriduşi, alţii sînt convinşi că este vorba de nouă, alţii şase. Dar unde locuiesc?

Cum au apărut renii şi casa din Laponia?

Într-o vreme se credea că Moş Crăciun şi spiriduşii săi se simt foarte bine în casa lor de la Polul Nord. În 1822, poetul american Clement Clark a publicat lucrarea „A Visit From St. Nicholas” (cunoscută şi ca „The Night Before Christmas”) în care el l-a descris pe Moş Crăciun ca pe un spiriduş bătrîn şi blînd, care zboară în jurul lumii într-o sanie trasă de opt reni. În 1885, Thomas Nast a desenat doi copii privind la o hartă a lumii şi urmărind călătoria Moşului de la Polul Nord în Statele Unite, deci se presupunea că acolo, în îndepărtatul nord, locuieşte bătrînul cel bun. Dar în 1925 s-a descoperit că nu există reni la Polul Nord, aşa că toţi ochii s-au întors spre Finlanda, unde există multe astfel de animale. În 1927, Markus Rautio, un prezentator de emisiuni pentru copii la postul naţional de radio finlandez, a declarat că Moşul locuieşte pe un munte în Laponia. Azi pare aproape sigur că Moş Crăciun şi cei 11 spiriduşi ai lui stau bine ascunşi undeva pe muntele Korvatunturi în Laponia, Finlanda, în apropiere de graniţa cu Rusia. Pepper Minstix, unul dintre spiriduşi, este paznicul de credinţă al satului lui Moş Crăciun.

Cum reuşeşte acesta să se mişte atît de repede, într-o noapte, din Laponia pînă în casele tuturor copiilor din lume? Cu foarte multă vreme în urmă, Moş Crăciun şi spiriduşii săi au descoperit formula specială, secretă, a prafului magic pentru reni, care îi face să zboare. Acest praf magic este împrăştiat peste fiecare ren cu puţin timp înainte de a pleca din Laponia, în ajunul Crăciunului. Este suficient pentru a-i face să zboare întreaga noapte în jurul lumii. Zborul este, de altfel, foarte rapid: aproape de viteza luminii de Crăciun. Rudolph este cel mai celebru ren. El este conducătorul celorlalţi opt, pe nume Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer şi Vixen. Cînd Rudolph era pui, nasul său a fost atins de Magia Crăciunului şi de atunci este strălucitor şi roşu.

Prima felicitare de Crăciun tipărită

din lume

Prima felicitare de Crăciun tipărită din lume, datînd din 1843, a fost expusă la Muzeul Charles Dickens din Londra. Felicitarea colorată manual, care avea preţul de un şiling, a stat la baza unei tradiţii la nivel global. Concepută de Henry

Cole şi ilustrată de John Callcott Horsley, felicitarea a fost scoasă pe piaţă în acelaşi an în care Dickens a publicat „Colind de Crăciun/ A Christmas Carol”. Felicitarea prezintă o familie adunată în jurul unei mese, savurînd un pahar de vin, şi mesajul „Crăciun fericit şi un An Nou fericit ţie!”. Din cele 1.000 de exemplare tipărite, doar 21 au supravieţuit, iar cea expusă la muzeul londonez a fost împrumutată de un comerciant de cărţi din San Francisco. Şpaltul original pentru felicitare este şi el expus în muzeu.

Cole a jucat un rol important în înfiinţarea sistemului poştal Penny Post în 1840 şi în conceperea primei felicitări de Crăciun. În prezent, miliarde de felicitări sînt vîndute anual în lume.

Unul dintre cele mai cunoscute colinde din lume, „Jingle Bells”, nu a fost scris pentru Crăciun

Născut în 1822, compozitorul James Lord Pierpont a compus muzica şi a scris versurile pentru versiunea de bază a colindului. Sora sa mai mare, Juliet, s-a căsătorit cu milionarul Junius Spencer Morgan, iar fiul lor cel mare,

Una din primele „vederi“ ce-l reprezintă pe Moș Crăciun (sfîrșitul Secolului al XIX-lea)

John Pierpont Morgan, şi-a urmat tatăl în afacerile bancare, devenind unul dintre cei mai puternici bancheri din Epoca de Aur. Compozitorul colindului ,,Jingle Bells” era fiul lui John Pierpont. În 1857, cînd a fost lansat prima dată colindul de către o casă de producţie din Boston, melodia avea titlul ,,One Horse Open Sleigh”. Doi ani mai tîrziu, numele a fost schimbat în ,,Jingle Bells”. În suburbiile din Medford au apărut zvonuri conform cărora faimosul colind ar fi apărut în timp ce Pierpont bea în taverna Simpson în 1850, la un an după ce tatăl său a preluat o biserică uniariană. Pierpont a scris cîntecul în vara lui 1857, în timp ce se afla în Boston. Unii istorici susţin că melodia era cîntată în timpul slujbei de Ziua Recunoştinţei. Este de menționat și faptul că acest colindul a fost prima melodie redată în spaţiu, astfel că, cu 9 zile înainte de Crăciunul din 1965, doi astronauţi de la bordul Gemini 6 au transmis către Turnul de Control: ,,Avem un obiect care pare a un satelit care merge din nord spre sud într-o orbită polară”. Raportul a fost întrerupt de sunetul ,,Jingle Bells”.

Ce-şi doreau copiii de la Moş Crăciun în urmă cu 80 de ani

Copiii anilor ’20- ’30 aşteptau Crăciunul cu nerăbdare, cu emoţie şi speranţă, îi scriau scrisori lui Moş Crăciun, care aducea, pe lîngă daruri, şi bradul împodobit, erau încurajaţi să îi ajute pe cei nevoiaşi, mergeau cu Steaua şi vesteau naşterea lui Christos, apoi cu Pluguşorul şi cu Sorcova. Marile bucurii ale celor mici erau şi în acele vremuri dulciurile şi jucăriile. Acestea erau cadourile pe care şi le doreau şi sub brad sau sub pernă, acolo unde nu exista un pom împodobit. Cei mai norocoşi primeau şi îmbrăcămite: „haine şi cu căciuliţe, platonaşe, pantofiori, chiar şi ghete”. Copiii îşi doreau şi cărţi şi se pare că le preferau pe cele „frumoase şi cu poze”.

Cu cîteva zile înainte de Crăciun, copiii visau la cloşti şi cocoşi de ciocolată, măgăruşi sau fluturei de turtă dulce cu polen de zahăr pe aripioare, bombonele, uşi de zahăr, portocale. Băieţii îşi imaginau cum se vor juca cu caii de lemn sau de pîslă, cu trîmbiţile vopsite cu roşu, cu o armată de pitici, soldaţi de plumb şi tunuri, argintate săbioare şi armonici mici ori trompete sau jucării mecanice. Fetiţele se îmbujorau cu gîndul la păpuşelele de cristal sau la cele puse-n cutiuţe ori la jucăriile de pluş cu care vor juca. Cadourile de Crăciun nu erau singurele pe care le primeau. Revistele vremii consemnează preferinţa copiilor pentru soldaţi, biciclete, aparate de fotografiat sau ceasornice de buzunar. Cărţile erau considerate unul dintre cele mai potrivite cadouri pentru cei mici. „Cel mai frumos şi nimerit dar de Crăciun nu poate fi decît o carte!”.

La fel ca şi acum, comercianţii nu puteau rata momentul sărbătorilor de iarnă pentru a-şi creşte vînzările, numai că invitaţia de a cumpăra se făcea pe alt ton. „Copii buni şi silitori! Rugaţi pe părinţii voştri ca la Sfintele Sărbători şi Anul Nou să vă cumpere un ceasornic de mînă brăţară sau de buzunar eftin şi frumos, de la Ceasornicăria PAX din Calea Griviţei unde se găsesc şi instrumente muzicale”. Această reclamă apărea în numărul special de Crăciun din 1926 al unei reviste pentru copii. rrm

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pas tila sãptãmînii

Pentru un An Nou mai bun!

Finalul acestui an ne reunește pe toți fie în jurul mesei de Crăciun, fie ciocnind un pahar de șampanie la trecerea dintre ani. Dacă acum un an cineva ne-ar fi spus cum va fi 2020, mă îndoiesc că ne-am fi închipuit că o asemenea pandemie ne va fi tovarășă de drum tot anul, și nu un război, așa cum data de 3 ianuarie 2020 ne indica la vederea fiarelor contorsionate ale unei mașini distruse la Bagdad. Nimeni nu a putut anticipa dezastrul pe care Covid-19 l-a făcut în Europa și SUA, chiar dacă la finalul anului trecut am văzut un popor chinez mai mobilizat și mai determinat ca niciodată în lupta împotriva coronavirusului. Frumusețea vieții stă, de cele mai multe ori, în imprevizibilul de zi cu zi, dar și în modul în care fiecare dintre noi încercăm să fim poate mai buni cu noi înșine, mai buni cu cei din jurul nostru.

Ne apropiem cu pași repezi de 2021, un An Nou de la care efectiv nu știm la ce să ne așteptăm. Sînt semnale că pandemia va ataca mai dur în următoarele cinci, șase luni, dar, pe de altă parte, existența unor vaccinuri, chiar dacă sînt controversate, ne dă o rază de speranță. Vedem un pol major de instabilitate geopolitică format încă din anii trecuți, dar acum este posibil să asistăm fie la o relaxare la umbra unor acorduri diplomatice, fie la o tensionare a relațiilor între anumite țări. Numele viitorului președinte american va fi clar abia la data de 20 ianuarie 2021, cînd va avea loc ceremonia de învestire a acestuia, la Casa Albă. Trump lasă o mare responsabilitate pe umerii noului președinte, dată fiind politica comercială agresivă pe care a dus-o împotriva Chinei, în mod special, împotriva Rusiei și chiar Europei, fapt care i-a atras antipatia din partea multor cancelarii occidentale. China își consolidează puternic poziția economică și militară la nivel mondial, printr-o politică fermă de apărare a propriilor interese economice, în timp ce își întărește armata și industria de apărare, semnal care ne face să ne gîndim că finalul acestui secol îi poate aparține.

Europa este la fel de nesigură și de divizată precum era și la finalul anului trecut, mințile corupte și prea puțin interesate de coeziunea statelor care o formează fiind un obstacol greu de depășit de către Bruxelles. Observăm politica naționalistă fermă a Ungariei și Poloniei, care intră în totală contradicție cu modul obedient al României

Zuckerman are nevoie de Mă-Ciucă pentru intimidare?

Un eveniment cel puțin ciudat s-a petrecut recent –premierul interimar al României, generalul Nicolae Ciucă a primit o înaltă decorație de la americani, prin intermediul ambasadorului SUA, Adrian Zuckerman. Meritele pentru decorare se referă la perioada activității din Afganistan a generalului – deci prima întrebare este… de ce e decorat acum? A doua întrebare vizează posibila legătură cu faptul că, de cînd e ministru, s-au plătit sume record către SUA, pentru armament, în valoare de peste 3 miliarde de dolari!

În fine, ultima nedumerire – de ce a fost decorat Ciucă exact cînd se punea problema numirii sale ca premier deplin – iar PNL se opune? Ba chiar și unele Servicii, după anumite surse…

Analist și scriitor de excepție, cunoscutul avocat Aurelian Pavelescu, președintele PNȚCD, contribuie deseori la înțelegerea unor evenimente bizare care se petrec în ultima perioadă – de exemplu și această decorare a premierului interimar, Nicolae Ciucă.

Interesantă a fost și participarea celor mai importanți oameni ai statului la eveniment – dar punctul culminant l-a constituit discursul lui Adrian Zuckerman, din care aflăm ,,ceva halucinant”, după cum remarcă Pavelescu: ,,Nicolae Ciucă este salvatorul României!” – și de aceea i-a conferit cea mai înaltă medalie americană.

Sau, plecînd pe această logică, ,,poporul român ar fi trebuit să știe el mai întîi faptele de arme și politice fulminante ale lui Ciucă și, în marea admirație populară, să vină și Ambasada SUA să spună: eroul vostru este așa

și altor țări în chestiuni de politică internă sau externă. Nu putem să nu ne gîndim la modul în care Europa acționează în relația cu SUA, China sau cu Rusia. Observăm modul în care puterea birocraților crește la Bruxelles și la Strasbourg, fapt care în timp va duce la o mai mare divizare a țărilor membre. În ceea ce privește Rusia, încă nu este clară finalitatea situației din Donbass și Ucraina, dar am senzația că relația ei cu Turcia, din ce în ce mai strînsă, va aduce noi surprize anul viitor. După războiul din Karabakh și după fermitatea manifestată de Armata rusă și de Turcia în Transcaucaz, nu ne rămîne decît să ne așteptăm la o consolidare a acestor poziții în anul care urmează, însoțită, evident de o influență sporită a statelor în această parte a lumii. Se știe că, atunci cînd dorește, Moscova își apără cu îndîrjire interesele, indiferent cîte sancțiuni sau presiuni se fac asupra ei. Vedem că în Venezuela situația este neschimbată, asemenea și în Donbass, în Siria și, vom vedea în curînd, în zona ei de interes din Orientul Îndepărtat. Anul care vine, an pe care toți îl dorim mai bun, prosper și stabil, ne poate aduce o clarificare a acestor puncte unde interesele Vestului se ciocnesc cu cele ale Estului, ale Rusiei, Turciei și Chinei, care sperăm să fie soluționate, dar nu așa cum a fost tranșată situația din Karabakh, cu mii de victime, ci prin rațiunea negocierilor.

În ceea ce privește România, țară total neînsemnată la nivel geopolitic, așa cum a fost, cu unele excepții, în ultimii 150 de ani, nu văd nici un fel de îmbunătățire a economiei și nici a situației politice. Chiar dacă Ludovic Orban, această nulitate a PNL – Partidul antiNațional Liberal – ne minte că a făcut numai bine acestei țări, economiei, știm cu toții că măsurile pe care acest incompetent le-a adoptat pentru a contracara efectele pandemiei COVID-19 au fost sortite eșecului. Acolo unde frica de asumare și corupția se întîlnesc, nu poate ieși ceva bun. Mii de firme au falimentat, în timp ce zeci de firme ,,de casă” ale PNL au prosperat. Milioane de oameni suferă, dar cel mai penibil președinte pe care România l-a avut vreodată nu a făcut nimic altceva decît să dea vina pe PSD pentru toate nenorocirile din lume. Prin urmare, indiferent cît de mult au furat ,,galbenii”, ,,roșii” tot au reușit să cîștige. Din păcate însă, din cauza banditismului politic pe care politicienii români, fie de dreapta, fie de stînga, l-au practicat în această țară în ultimii 30 de ani, vedem acum în Parlament o adunătură care nu are nimic de arătat, nimic solid de construit, dar care vine pe un fond al nemulțumirii populației. Vedem că, pe lîngă neomarxiștii din USR, așezați în fotoliile legislativului în 2016, o mentalitate profund comunistă, combinată cu un un fascism moderat, totul construit pe un nazism pe cît de vocal, pe atît de găunos, domină legislativul românesc. Nu ne-am închipuit niciodată că în România anului 2020 peste de 25% din membrii Parlamentului sînt, de fapt, adepții celor care

de mare, încît este imposibil să nu-l medaliem și noi”, scrie Pavelescu.

În cazul de față asistăm însă la situația contrară: meritele lui Ciucă nu sînt atît de impresionante pentru români, deci Pavelescu pune întrebarea firească: ,,Generalul Ciucă a prestat jurămîntul și la americani? Iar nu doar ca militar, dar și ca om politic (ministru al Apărării)?”.

Lăsînd ironia și fireștile uimiri, Pavelescu atrage atenția că ,,această sarabandă a medaliilor străinătății nu-i a bună deloc”. De fapt, este ,,un semnal prea direct că poporul român este condus prin ordine din afară. Indiferent ce înseamnă din afară. Și un mijloc de intimidare pentru cei care... nu primesc medalii!”.

Or, prin asta, ,,dl. Zuckerman îi face mai mult rău decît bine lui Ciucă, transformîndu-i numele în Mă-Ciucă, românii nu sînt chiar atît de proști”, observă Pavelescu, punînd o altă întrebare cheie: ,,De asta avea nevoie Ciucă - Măciucă acum, să inspire teama că impune dictatura militară în România cu sprijin american?”.

Dar, completăm noi – de asta aveau nevoie americanii, de o „măciucă” temută, militară, pentru a impune un fel de dictatură? Altfel spus – putea fi ,,Măciuca”… măciucă, dacă nu era în mîna unui frate mai mare și puternic?...

,,D-le ambasador Zukerman, spuneți mai bine deschis, iar ceilalți, pe care nu-i medaliați, să-și vadă de treabă, partidele pe care nu le iubiți să se desființeze, parlamentarii și miniștrii care nu vă plac să plece acasă, jurnaliștii care nu scriu de bine să se apuce de alte meserii - poate dintre ei n-ar prea vrea să fie eroi inutili”, scrie fără ocolișuri președintele PNȚCD.

Și, ca o paralelă la ceea ce se petrece în SUA – iată un final pe care ar trebui să-l citească Zuckerman și cei cărora nu li se par nefirești imixtiunile (ambasadoru)

au avut statui în această lume și care acum zac în lada de gunoi a istoiei – Lenin, Mussolini sau Hitler. Nu credeam că urmașii nedeclarați ai kominterniștilor vor fi validați de acest popor, dar trebuie să recunoaștem că politica românească din ultimii 30 de ani a făcut posibilă această realitate. Personal, consider că o mare greșeală a celor tineri este asocierea patriotismului, a naționalismului, cu valorile perimate ale unui socialism prost înțeles.

Nu cred că dragostea de neam, de țară, ține de regimurile politice sau de modul în care o țară este gestionată. Patriotismul există acolo unde inima este dispusă să îl accepte. Or, mesajele celor de la USR și AUR sînt, de departe, un mod de întoarcere la valorile pe care le-am respins categoric în 1989. Este dificil să îi spui românului că naționalismul de tip liberal este calea, pentru că imediat acesta își amintește de hoții care și-au pus pe ei blănurile de liberali. Este greu să vorbești de patriotismul liberal, cînd cei care formează PNL sînt, de fapt, doar niște comuniști frustrați, hoți la drumul mare, trădători de neam și țară, care ne-au făcut să vedem în radicalism soluția de ieșire din impas. Or, știm că, pe măsură ce radicalii se vor înșuruba în scheletul acestei țări, economia și valorile ei se vor restrînge, pentru că neomarxismul și comunismul nu sînt calea spre progres.

Nostalgicii comunismului care își amintesc de Doamna de Fier a Marii Britanii, Margaret Thatcher, care a condus Regatul Unit cu mînă fermă în anii 1979 – 1999, văd doar cele trei milioane de șomeri rezultați în urma măsurilor de reformă economică profundă adoptate la începutul mandatului, dar nu și faptul că a lăsat în urmă o națiune puternică, măreață, care a ridicat practic Regatul Unit din mocirla în care predecesorii îl afundaseră. Din acest punct de vedere, cred că România are nevoie de o mînă de fier de sorginte liberală, de o Doamnă de Fier care să poată ridica țara asta din genunchi și să îi asigure bunăstarea de care fiecare român are atîta nevoie. Politicienii români postdecembriști au ratat șasa de a face din România o putere, rămîne la latitudinea generației mele să remedieze această problemă gravă a țării. Pentru a-ți dori să trăiești într-o țară puternică, cu adevărat MARE, nu trebuie să fii comunist, socialist, liberal sau neomarxist. Nu! Trebuie doar să fii român, să îți iubești țara și poporul.

Pornind de la aceste considerente, colectivul redacțional al Revistei ,,România Mare” vă dorește multă sănătate, realizări pe măsura dorințelor și puterea de a înțelege ce se întîmplă, de fapt, în țara noastră și în lume. Vă asigurăm că proiectul nostru de consolidare și promovare a valorilor vadimiste va merge mai departe. Ne dorim să îi atragem în rîndurile noastre pe cei care pot vedea dincolo de ziua de mîine, care știu că, pentru a avea o țară, este nevoie de mai mult decît a defila cu Tricolorul de gît și a-ți striga nemulțumirea.

lui în România: ,,În SUA, de la puternicii suținători ai Președintelui Trump, cel care v-a numit, vin vești grozave: ei cheamă acolo la un nou «război de independență», un nou 1776, ca poporul să-și ia țara înapoi, că alegerile ar fi fost fraudate la greu, din interior și exterior”, atrage atenția Pavelescu, subliniind: ,,Poporul american este mai divizat astăzi decît la noi și pericolul cu mult mai mare, noi nu ne-am dărîmat, încă, statuile personajelor din istorie!”.

Iar pentru că noi nu am urmat nebuniile din SUA, Pavelescu, președintele partidului martirilor istoriei contemporane a României, îi dă un sfat final ambasadorului care încearcă să facă pe stăpînul pe aici: ,,Să fiți sigur că Nicolae Ciucă, cu toată medalia pe care i-ați dat-o azi, nu va avea statuie ecvestră în România niciodată, nu va sta pe cal lîngă Mihai Viteazul vreodată!”, încheie Aurelian Pavelescu.

Ei bine, nu pot să închei fără să menționez și informația dată de un fost partener politic al lui Pavelescu, Cozmin Gușă, care a lansat niște ,,mulțumiri”… criptice!

,,Mulțumiri patrioților din Serviciile Secrete românești care-au conlucrat pentru ca să nu fie nominalizat NICOLAE CIUCĂ! Și nu glumesc”, a transmis acum cîteva zile Cozmin Gușă. Interesant, nu?...

După alte cîteva zile, Nicolae Ciucă a primit Legiunea de Merit (în grad de ofițer) decernată de ambasadorul SUA în România, Adrian Zuckerman, într-o ceremonie desfășurată la sediul Ambasadei din București, în prezența președintelui Iohannis, tot mai supărat pe PNL... Deci, e nevoie de ,,Ciucăăăă al nostru”? Sau de ,,MăCiucă” al lor?...

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pentru a avea un viitor, România trebuie să facă pace cu trecutul

Istoria modernă a lumii, care începe undeva pe la mijlocul Secolului al XIX-lea, stă la baza actualei configurații geopoltice a planetei. Războaiele napoleoniene care au transformat Europa începutului de Secol XIX într-un cîmp de război, și modificările premergătoare formării Germaniei ca stat federal – care au dus, așa cum știm, la declanșarea celor două războaie mondiale – au dus la apariția Europei actuale, cu imperfecțiunile ei, dar foarte aproape de un ideal de structură politică suprastatală.

Germania și Franța au purtat mai multe războaie din 1805 pînă în 1945. Franța s-a luptat și cu Anglia – și aici vorbim de perioada de dinainte de anul 1800, de Războiul de 100 de ani, dar și de Waterloo sau de distrugerea flotei franceze de către englezi în apele Marocului, în timpul celui de-al doilea război mondial. Divergențele dintre Franța, Germania și Anglia au durat sute de ani, iar sutele de mii de morți rezultați reprezintă o bază solidă de cooperare economică și politică între aceste state. Conducerile lor, și chiar o parte din populație, au înțeles, în cele din urmă, că nu trebuie să se războiască între ele, ci, mai degrabă, să colaboreze. Au avut și încă mai au divergențe teritoriale – putem vorbi aici de Alsacia și Lorena, teritorii mereu disputate de Berlin și Paris încă din timpul Războiului Prusac din 1870. Dar le-au depășit. De-a lungul secolelor, teritorii întregi au fost transferate între Anglia și Franța, dar și aceste două puteri au reușit să depășească această realitate.

Pe cînd o lege pro românism?

Finalul de an aduce în prim-plan adoptarea de către Parlament, pe final de mandat, a legii prin care se dorește stoparea antițigănismului. Confom avocat.net, prin ,,antiţigănism” se înţelege atît percepţia referitoare la rromi exprimată ca ură împotriva acestora, cît şi manifestările verbale sau fizice motivate de ură împotriva rromilor, îndreptate împotriva rromilor ori a proprietăţilor acestora, împotriva instituţiilor/ ONG-urilor, liderilor comunităţilor rrome sau lăcaşurilor lor de cult, tradiţiilor şi limbii rromani. În ceea ce privește faptele pedepsite cu închisoare, proiectul de lege stabilește următoarele:

• promovarea în public, în orice mod, a unor idei, concepții sau doctrine antițigăniste, precum și utilizarea în public a unor simboluri antițigăniste, fapte pedepsite cu închisoare de la trei luni la trei ani. Excepție fac actele săvîrșite în interesul artei, științei, cercetării, educației sau dezbaterii unor aspecte de interes public;

• aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unei organizații cu caracter antițigănist, faptă pedepsită cu închisoare de la trei la zece ani. Excepție fac persoanele care denunţă autorităţilor existenţa organizaţiei, înainte ca aceasta să fi fost descoperită.

Conform proiectului de lege, prin organizaţie cu caracter antiţigănist se înţelege orice grup format din trei sau mai multe persoane care îşi desfăşoară activitatea temporar sau permanent în scopul promovării ideilor, concepţiilor sau doctrinelor antiţigăniste.

Simboluri antiţigăniste se referă la drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum şi orice alte asemenea însemne care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antiţigănismul. Materiale antiţigăniste sînt considerate imagini, mesaje-text, conţinut audio-video, precum şi orice alte asemenea

În trecutul ceva mai apropiat, Germania și Rusia s-au măcelărit reciproc atît în primul, cît și în cel deal doilea război mondial. Am putea spune că nu mai există cale de împăcare, date fiind milioanele de morți pe care și le-au cauzat reciproc. Dar, de asemenea, și aceste două state au reușit să treacă peste toate acestea, în prezent fiind destul de apropiate din punct de vedere geopolitic, avînd interese comune. Cert este că economiile lor lucrează în beneficiul amîndurora.

Polonia și Rusia au un istoric tumultos al relațiilor. Naționalismul polonez, mentalitatea lor de imperiu au reprezentat mereu o piedică serioasă în calea evoluției imperiului rus atît înainte, cît și după Petru cel Mare. Varșovia și Moscova au o istorie mult mai interesantă decît cred mulți. Dar și acestea, chiar dacă pe la granițe își arată armele, încep să înțeleagă că, la fel ca Franța și Germania, trebuie să cadă la pace.

Rusia și Turcia s-au războit sute de ani, evenimente care au produs milioane de victime. Dar, atît Ankara, cît și Moscova au înțeles că un conflict este contraproductiv, prin urmare în prezent observăm crearea unei axe puternice chiar la granița României, care, în viitor, ne va influența mai mult decît ne indică realitatea actuală. Statele cu propria politică externă, mai puțin influențată de factori externi – cum ar fi Polonia, Ungaria, Turcia –au învățat din lecția pe care Franța, Anglia și Germania au predat-o lumii în ultimii zeci de ani, și încearcă să își consolideze propriile valori, propriul drum bazat în primul rînd pe un naționalism extrem de bine calibrat, combinat cu un liberalism bine gestionat. Aceste țări au înțeles că nu este bine ca rănile istoriei să le afecteze viitorul, că trecutul nu trebuie să fie uitat. Au înțeles că pacea și iertarea trecutului, de o parte și de alta, sînt elemente esențiale ale viitorului lor ca state independente, puternice, indivizibile și prospere.

reprezentări, care transmit idei, concepţii sau doctrine care promovează antiţigănismul. Deși romii reprezintă cea mai mare minoritate din Europa, acestora le sînt încălcate drepturi fundamentale ale omului prin izolare geografică sau lipsa asigurării de sănătate, se precizează în expunerea de motive. Proiectul a fost inițiat de parlamentari din cadrul minorităţilor naţionale, PSD, UDMR, USR, ALDE, PMP.

După cum vedem, este clar că avem de-a face cu o lege care, dacă se poate spune așa, discriminează pozitiv minoritatea rromă în detrimentul majorității populației, așa cum, de altfel, ne-am obișnuit deja. Întrebările care îmi vin acum în minte, dar la care încă nu am găsit răspunsuri, sînt următoarele:

• Pe cînd o lege care să îi apere pe români de minorități, de abuzurile celor protejați de legea antițigănism la adresa majorității?

• Cînd se va adopta în Parlament o lege care să disocieze România de concepția total deformată pe care Europa o are față de români, tocmai din cauza celor care fac obiectul legii recent adoptate în Parlamentul României?

• Cînd se va adopta o lege care să îi protejeze pe români de propria lor clasă politică?

Este puțin probabil să asistăm la adoptarea și la aplicarea unor asemenea legi în România în următorii zeci, poate chiar sute de ani. Cert este că urmează acordarea unor despăgubiri pe care rromii le vor pretinde de la statul român pentru anii de robie. Vor mai cere să fie tratați cu respect inclusiv atunci cînd un polițist îi va aresta pentru cine știe ce fărădelege, așa cum vom asista la apariția unor factori extrem de tulburători atunci cînd vom vedea o șatră de rromi stabilită în Piața Victoriei sau în alte zone ale Bucureștilor, fără ca cineva să aibă curajul să facă ceva. În fond, nimeni nu riscă zece ani de pușcărie pentru normalitate, așa că nici să nu ne mirăm cînd românii vor face coloană să pupe papucii rromilor în semn de compasiune față de viața grea pe care aceștia au dus-o de-a lungul istoriei. D.A.

Milioanele de morți din trecut au parte de respectul prezentului; nu vor fi niciodată uitați, dar nici nu vor influența viitorul acestor națiuni. Asta au înțeles marii oameni de stat ai națiunilor franceză, engleză, germană, poloneză, ungară, turcă, iar exemplele pot continua și în zona Orientului Mijlociu, unde observăm o apropiere a Israelului de țările arabe, dar și în Orientul Îndepărtat, unde China își creează propria ,,Uniune Europeană” în parteneriat cu țări cu care, în urmă cu 100 de ani, era în plin război.

Marii oameni de stat, împreună cu populațiile pe care le conduc, au înțeles că războiul nu este o soluție, că morții din trecut trebuie să rămînă în istorie, în inimile urmașilor lor, ca temelie a noilor relații interstatale, și că viitorul trebuie să aibă la bază iertarea reciprocă, pentru că nimeni nu este fără de păcat în această lume. Toți înțeleg asta, numai România se pare că nu are nici capacitatea necesară de a o face, și nici oamenii de stat care să pună prosperitatea și integritatea statală mai presus de izolarea și redundanța unor decizii mai mult sau mai puțin juste.

România are nevoie, în viitor, de conducători care să înțeleagă ceea ce francezii, englezii, germanii, rușii, polonezii, ungurii și turcii se pare că au înțeles. Că pentru a avea un viitor trebuie să te împaci cu trecutul. Că pentru a avea o țară puternică trebuie să construiești pe temelia istoriei comune, să ierți și să fii iertat. Că pentru dobîndirea măreției ai nevoie forța de a accepta că nu ești nici pe departe atît de perfect pe cît crezi și că nici vecinii tăi nu au fost și nu sînt perfecți. Dacă românii nu vor înțelege că pentru a merge mai departe trebuie să facă pace cu trecutul, nu vor avea nici un fel de viitor. Și tare mi-e teamă că atunci cînd vor înțelege asta va fi mult prea tîrziu.

LIDIA VADIm TUDor

Studiu: Cîți oameni ar putea să nu primească vaccinuri antiCOVID-19 înainte de 2022

Țările cu venituri mari, unde trăieşte mai puţin de 15% din populaţia globului, au rezervat 51% dintre dozele celor mai promiţătoare vaccinuri. În aceste condiții, aproape una din patru persoane ar putea să nu primească vaccinul anti-COVID-19 înainte de 2022. Ţările cu venituri mici şi mijlocii, unde locuieşte peste 85% din populaţia lumii, vor trebui să împartă dozele rămase, susţin cercetătorii de la Johns Hopkins Bloomberg School of Public Health din Statele Unite, scrie Reuters. Un răspuns eficient împotriva pandemiei presupune ca ţările cu venituri mari ,,să participe la o distribuire echitabilă a vaccinurilor COVID-19 la nivel global”, au mai spus aceştia. ,,Incertitudinea în ceea ce priveşte accesul global la vaccinurile COVID-19 are la origine nu doar testele clinice în desfăşurare, ci şi incapacitatea guvernelor şi a companiilor producătoare de vaccinuri de a fi mai transparente şi mai responsabile în ceea ce priveşte aceste dispoziţii”, au adăugat aceştia. Începînd cu 15 noiembrie, ţările cu venituri mari au precomandat aproape 7,5 miliarde de doze de vaccinuri de la 13 producători, se mai spune în document. Printre acestea se numără Japonia, Australia, Canada, care au, împreună, peste un miliard de doze, dar au înregistrat mai puţin de 1% din numărul cazurilor de coronavirus din prezent. Chiar dacă marile companii producătoare de vaccinuri ajung la capacitatea maximă estimată de producţie, aproape 25% din populaţia globului ar putea să nu aibă acces la vaccinuri pentru încă un an sau chiar mai mult, potrivit documentului. Lansat în aprilie, pactul global COVAX Facility, din cadrul OMS are drept scop colectarea de fonduri din ţări bogate şi organizaţii nonguvernamentale pentru a accelera dezvoltarea şi fabricarea vaccinurilor împotriva COVID-19 şi distribuirea acestora în mod echitabil pe plan global. Pactul a obţinut, pînă în prezent, jumătate dintre fondurile necesare, iar Statele Unite şi Rusia, jucători centrali în dezvoltarea şi fabricarea vaccinurilor, nu au aderat, se mai spune în studiul Johns Hopkins.

RO-HEALTH REVIEW

Cum s-au stabilit ungurii în Europa?

În numeroase articole legate de limbile popoarelor europene, scrise de filologi celebri, întîlnim o informație foarte surprinzătoare: cele mai apropiate rude (în ceea ce privește limba) ale maghiarilor sînt locuitorii din Hantî și Mansi din Federația Rusă. Faptul că limbile slave aparțin acestei familii este de înțeles chiar și din punct de vedere al geografiei. Dar cum s-a întîmplat ca populația din centrul Europei și cea de dincolo de Ural, adică din Asia, să aparțină aceluiași grup etnic? Să încercăm să ne dăm seama.

Originea maghiarilor

Originea maghiarilor a fost mult timp un mister atît pentru istorici, cît și pentru filologi. Abia la sfîrșitul Secolului al XIX-lea un grup de filologi a stabilit că limba maghiarilor este cît mai apropiată de limba locuitorilor din Hantî și Mansi din Siberia de Vest. Drept urmare, arheologii au început să caute patria exactă a grupului etnic maghiar. V. Petruhin, în cartea „Miturile finougrice” afirmă că patria maghiarilor este în zona Uralilor de Sud, unde s-au constituit la mijlocul mileniului I î.Chr. Cîteva secole mai tîrziu, mai multe triburi au format un grup separat și au traversat creasta Uralului. Poate că atunci a apărut titulatura „maguara”, denumirea originară a ungurilor. Conform teoriei principale, cuvîntul provine de la „magician” și „ar” – în limbajul celor două triburi care s-au unit înainte de tranziția Uralilor; aceste două cuvinte desemnează un „om”.

Ungurii au locuit în apropierea Uralilor pînă la începutul erei noastre, apoi au plecat într-o călătorie lungă. Istoricul I. Antonov, în cartea „Bashkiri în Evul Mediu”, indică faptul că urmașii rămași ai maghiarilor (denumiți „comunitate pro-ugorskă”) au format mai multe grupuri etnice ale trans-uralilor și au participat, de asemenea, la etnogeneza bashkirilor.

În căutarea unui teritoriu

Ungurii au mers cîteva secole pînă la rîul Volga. Au ajuns sub stăpînirea hunilor, apoi a hazarilor. S-au manifestat în liniște, prin urmare în cronicile vecinilor nu există nici o referire despre ei; doar arheologii s-au referit la ei ca fiind „cultura arheologică Kushnarenkovskaya”. Apoi au traversat Volga și, în cele din urmă, au devenit

parte a Khazar Kaganate. În acea perioadă, Marea Migrație a Popoarelor se desfășura activ în Europa: după apariția noilor nomazi din Asia, cei anteriori au mers spre vest în căutare de securitate si prosperitate, apoi au apărut noi popoare și procesul a continuat. Așa s-a întîmplat și în cazul maghiarilor: apariția lor a forțat o parte din bulgari să se mute în vest, dar în Secolul al IX-lea pecenegii i-au împins spre vest pe unguri, care s-au îndreptat spre stepele regiunii Mării Negre. Astăzi arheologii găsesc urme în regiunile Zaporojie, Dnepropetrovsk și Kirovograd din Ucraina.

Din a doua jumătate a Secolului al IX-lea începe ceea ce maghiarii numesc „achiziția Patriei”. Cei doi lideri –Arpad și Kursan (ungurii au luat tradiția de a conduce doi împreună din khazar) au plecat să-și cucerească propriul teritoriu, părăsind influența bulgară și khazar.

La început, au ocolit Munții Carpați din sud și în 896 s-au stabilit în Transilvania. Aceștia au luat parte la conflictul dintre bulgari și Bizanț, dar mai tîrziu au fost împinși spre nord, pînă în Cîmpia Panonică. Aici locuiau slavii, avarii și volokii. Ungurii i-au asimilat, preluînd multe elemente din cultura lor materială și spirituală. Din Secolul al X-lea, ungurii au început să adopte un mod de viață sedentar, să-și creeze propriul regat și să-l protejeze de Moravia și Germania. O nouă națiune apare pe harta Europei – maghiarii.

Formarea unui nou popor

Dacă astăzi reprezentanții popoarelor khanty și maghiar ar fi așezate la aceeași masă, cel mai probabil nu se vor putea înțelege, chiar dacă limbile lor aparțin aceluiași grup. Acest lucru se datorează influențelor diferite și unei perioade lungi de separare. În lunga călătorie de la Urali la Carpați, ungurii au fost influențați de huni, bulgari, khazari, pecenegi și de alte triburi, ceea ce a dus în mod firesc la formarea lor ca grup separat. Acest parcurs se răsfrînge asupra limbajului, mitologiei, mentalității și culturii materiale.

Evenimentul care a avut loc în 1000 a avut o mare importanță pentru istoria țării și formarea oamenilor. Domnitorul Istvan a fost uns împărat de către Papa, Ungaria a devenit un regat, iar Istvan însuși a început să introducă creștinismul în țară conform „ritului roman”. Așadar, ungurii și-au „legalizat” prezența în Europa cu

Ce determină interesele geopolitice comune ale Rusiei și Turciei?

Procesul ruso-turc de „rivalitate interacțională” se bazează pe un profund antiamericanism al proiectelor imperiale de la Moscova și Ankara. Turcia nu va zdruncina regiunea Volga, la fel cum Rusia nu va juca cartea kurdă – orice imperiu se poate confrunta cu suficiente probleme, iar Moscova și Ankara trebuie să joace împreună într-un singur joc.

Implicarea Turciei în Transcaucaz se datorează dorinței lui Erdogan de a oferi acces la regiuni pentru dezvoltarea și tranzitul hidrocarburilor și nu diferă de obiectivele din estul Mediteranei, Asia Centrală și Africa. Vorbim despre strategia Turciei de securitate energetică și despre securitatea investițiilor în infrastructura corespunzătoare. Prezența militară turcească, în special în Azerbaidjan, este condiționată de această sarcină.

La fel ca Republica chineză, Turcia este interesată de prezența unei rețele extinse și protejate de comunicații comerciale pe uscat, prin intermediul cărora turcii nu pot fi atinși de marii rivali geopolitici, în special Statele Unite. Atîta timp cît Turcia rămîne dependentă de bunăvoința americană pentru comunicațiile sale maritime, dezvoltarea durabilă este exclusă. Țara va rămîne în limitele stabilite la Washington. De aceea, este important ca Rusia să folosească dorința Turciei de a ieși din circuitul de influență american; acestea au obiective similare și au evaluări identice asupra imaginii lumii, percepută ca un teritoriu care trebuie dezvoltat în acele locuri în care începe să apară un vid de putere, în primul rînd americană și britanică.

ajutorul celui mai autoritar om din lumea medievală –Papa. Adoptarea creștinismului i-a determinat să schimbe alfabetul în latină. Au apărut cronici, poeți și scriitori maghiari care scriau într-o limbă înțeleasă în toată Europa. Mai tîrziu, ungurii au devenit vasalii Imperiului Otoman și apoi ai „coroanei Habsburgilor”. În Imperiul Austriei au trăit bine, dar își doreau mereu mai mult, mai ales în era înfloririi națiunilor. În 1848, maghiarii au lansat o revoluție împotriva habsburgilor. Drept urmare, au fost primul popor din Imperiul Austriac care a obținut autonomia: în 1867, Austria a devenit AustroUngaria. Europa și-a amintit de oamenii aparent uitați. După primul război mondial, ungurii și-au cîștigat independența pentru prima dată în multe secole.

Ceva mai mult despre nume

Vechii cronicari ai Europei nu înțelegeau întotdeauna originea popoarelelor atacatoare, ceea ce a provocat o confuzie ale cărei rezultate le putem vedea astăzi. În unele țări, maghiarii sînt numiți cu totul altfel! Chiar și în timpul Marii Migrații a Popoarelor, împăratul bizantin Constantin Porphyrogenitus i-a numit „turci”, cronicarii francezi și italieni i-au numit huni, iar în unele țări, bulgari. În ziua de astăzi sînt, de asemenea, folosite mai multe denumiri:

Auto-denumiri – „maguars”, maguar. Ucrainenii care locuiesc în Transcarpatia (la granița cu Ungaria) îi numesc „maghiari”.

Ugrieni – datorită faptului că triburile bulgare din Europa erau numite „onoguri”, cuvîntul „ugrieni” sau „ugori” a fost utilizat în unele țări. În Rusia antică, Carpații erau numiți „Munții Ugrici”.

Ungaria – în țările vorbitoare de limbă engleză este utilizată această denumire. În timpul predominanței limbii latine se credea că ungurii erau descendenții hunilor. Așa a apărut litera „h” la începutul numelui.

Maghiari – polonezii au rostit cuvîntul „oungry” cu o expirație. Așadar, prima literă din cuvînt a devenit „b”. În Secolul al X-lea, ungurii, odinioară popor nomad din Asia, au devenit parte a Europei catolice, occidentale. De aproape un mileniu, au parcurs un drum lung și au găsit o nouă patrie. În 1918, Ungaria a reapărut pe harta Europei. Nici înainte de sosirea maghiarilor (hunii, avarii, khazarii) și nici după (pecenegii, mongoli), nimeni nu a reușit să cîștige un teritoriu în Europa pentru totdeauna.

Rusia și Turcia își recunosc reciproc dreptul de a se extinde în teritoriile din sfera intereselor lor naționale și recunosc că aceste sfere se pot intersecta și pot fi la fel de atractive pentru ambele state, ceea ce va provoca o

concurență acerbă. Însă s-a ajuns la un consens, și anume că trebuie să existe un proces de negociere continuu pentru a împiedica rivalitatea să se transforme în război direct.

Republicile Transcaucaziei și Asiei Centrale sînt incluse într-o astfel de sferă de interese reciproce a Rusiei și Turciei. Nimeni nu se supără pe nimeni, totul este deschis: împreună dezvoltă fostele teritorii imperiale și scot anglo-saxonii de acolo. Acestea sînt reguli a căror respingere va face părților mai mult rău decît bine. De aceea, se pare că uneori taberele își copieză abordările reciproce în teritoriile pentru care luptă și fac concesii inexplicabile.

Pentru Turcia și Rusia, Transcaucazia reprezintă o regiune de tranzit pentru proiectele naționale de hidrocarburi. Aici există o concurență intensă cu Statele Unite, care a cucerit deja Georgia și controlează Armenia. Iranul din Transcaucaz este, de asemenea, un jucător cu interese proprii și, prin urmare, dacă Turcia și Rusia ajung se se confrunte și permit utilizarea resurselor pentru confruntarea reciprocă, forțele a treia și a patra vor cîștiga.

Karabakh este cheia consolidării în regiune, dar cum se va concretiza aceasta pentru Rusia și Turcia dacă susțin poziții formale diferite? Acest lucru este posibil doar în cadrul unui joc geopolitic în care Turcia, prin intermediul Azerbaidjanului, realizează abolirea statutului autonom al NKR – președintele Aliyev a declarat deja că o astfel de entitate nu mai există și că Rusia se străduiește să pună în aplicare un program de cetățenie rusă pentru armenii din Karabakh, excluzînd Armenia, controlată de Soros, de la statutul de intermediar. „A vorbi despre intrarea Nagorno-Karabakhului în Federația Rusă este oarecum prematur. Trebuie admis faptul că pentru prima dată în mulți ani o regiune separată post-sovietică a început să realizeze și să accepte lipsa de opțiuni pentru un astfel

de viitor. Mai mult, Erevan și-a arătat impotența politică completă în problema cheie pentru poporul Karabakh. Organizarea unui referendum și acordarea cetățeniei ruse pentru locuitorii din Karabakh nu este ceva ușor, dar este singura decizie corectă. Artsakh nu are alt viitor. Armenia nu va putea oferi oamenilor din Karabakh nici securitate, nici un cer liniștit deasupra capului, nici bunăstare socio-economică”.

De fapt, înfrîngerea Armeniei a fost cauzată de faptul că Pashinyan, cedînd cu orice preț cererilor SUA de a nu spori implicarea Rusiei în afacerile transcaucaziene, a respins de mai multe ori ofertele Moscovei, ceea ce ar fi evitat înfrîngerea actuală.

„Orice preț” s-a dovedit a fi o înfrîngere care a pus sub semnul întrebării nu numai soarta Karabahului, ci și soarta Armeniei. Frici vagi încep să-i chinuie pe cei care ieri strigau „Osana!” către Pașinyan, iar acum strigă „Răstignește-l!”. Pashinyan este, într-adevăr, un trădător al intereselor naționale ale Armeniei, dar acest lucru a devenit vizibil, oare, abia acum?

Procesul ruso-turc de „rivalitate interacțională” se bazează pe un profund antiamericanism al proiectelor imperiale ale Moscovei și Ankarei. Întrucît vorbim despre începutul divizării moștenirii geopolitice americane, cu proprietarul încă în viață, factorul principalului inamic menține Rusia și Turcia într-o coliziune directă și le împinge să respecte principalele condiții-cadru pentru interacțiune. Orice previziuni care evaluează inevitabilitatea complicațiilor în relațiile dintre cele două imperii – Turcia și Rusia – nu iau în considerare factorul anglo-saxon care se limitează reciproc. Și atîta timp cît acesta există, va fi principalul criteriu care definește tot ceea ce stă la baza relațiilor ruso-turce. Un fel de cheie care dă putere arcului relațiilor ruso-turce. În orice caz, acesta va fi rolul lui Putin și Erdogan, iar alte acțiuni ar trebui calificate drept o greșeală geopolitică inacceptabilă.

AȘA VĂ PLACE ISTORIA?

Turta dulce, desertul de craciun )

Primele mărturii ale apariţiei acestui sortiment de biscuiţi apar la sfîrşitul primului mileniu. În anul 992, călugărul armean Grigorie Macarie se retrage pentru a-și trăi ultimii ani de viaţă în Franţa, unde găteşte tot felul de produse de patiserie. Dintre acestea, cel mai apreciat desert (poate şi datorită originalităţii ingredientelelor lui) a fost turta dulce. „Piesa de rezistenţă” din componenţa „dulcelui“ o reprezintă –aşa cum o divulgă de la bun început denumirea din limba engleză, gingerbread – ghimbirul.

Prăjiturile şi biscuiţii care conţineau ghimbir printre ingrediente sînt prezenţi în istoria Secolului al XI-lea datorită Cavalerilor Cruciaţi. Întorşi din Orientul Mijlociu, ei aduc cu sine acest condiment ce urma să fie folosit de brutarii din Evul Mediu, care coceau turta dulce în forme destul de elaborate, din lemn. Peste cîteva sute de ani, în Secolul al XIIIlea, turta dulce este prezentă în Suedia, unde ajunge datorită emigranţilor germani. Aici, turta era coaptă de către călugăriţe şi vîndută împreună cu alţi biscuiţi meniţi să ajute digestia, dar şi alături de biscuiţii copţi pentru a fi pictaţi şi puşi în fereastră, pentru decorarea casei. Prin Secolul al XVI-lea, desertul era deja vîndut în afara mînăstirilor, în farmacii şi pieţele populate de producătorii locali. Tot cam în aceeaşi perioadă, Market Drayton, un oraş din Anglia, devine celebru pentru turta dulce produsă aici; o efigie mare, făcută din turtă dulce, trona la intrarea în urbe. În 1793 existau în Market Drayton patru brutării care răspîndeau mirosul tare, de ghimbir, pe toate străzile.

O istorie a farselor (178)

Farse ale angajaților nemulțumiți (3)

Isprava lui Lee, un reporter de la Burlington County Herald, un ziar din New Jersey. Cîştigînd doar 150 de dolari pe săptămînă, Lee nu era deloc în al nouălea cer şi starea lui de spirit s-a înrăutăţit cînd redactorul-şef „a început să îmi facă teorie pentru că nu eram în stare să îmi rezum paragraful de deschidere doar la două propoziţii şi să folosesc doar cuvinte mono-silabice“. Însărcinat să investigheze domeniul infracţiunilor şi alte evenimente poliţieneşti, Lee a urmat întocmai sfatul şefului său şi, ziua următoare, apar două din articolele sale. Primul titlu suna astfel: „MORT“. Şi reportajul continua: „Locul: Medford, New Jersey. Aşa [mort] a ajuns Harry Serbronski după ce s-a izbit cu maşina de un stîlp de telefonie, cu o viteză de 138 km/oră“. Celălalt titlu (articolul fiind publicat în timp ce poliţia se ocupa de arestarea unor traficanţi de marijuana) suna astfel: „136 KG FĂCUTE SCRUM“. Articolul anunţa: „Locul: Marlton, New Jersey. Un foc iute şi năpraznic a devastat o fermă, omorînd o femeie obeză de 136 kg“. Dat în judecată pentru afirmaţii răutăcioase de către familia victimei, ziarul a pierdut.

„Am fost dat afară a doua zi, spune Lee. Nu am însă nici un regret. Nici nu mi-a păsat“.

Aţi început să vă daţi seama cam despre ce e vorba? Oamenii sînt în stare de aproape orice cînd trebuie să îşi păstreze individualitatea într-un sistem care le-o subminează. Iată astfel cum procedau muncitorii de la fabrica de cherestea Fort Bragg, aparţinînd, în anii ’70, companiei Georgia-Pacific din nordul Californiei. Vinerea, în pauza de prînz, dădeau telefoane de ameninţare cu bombe. „Am plasat patru explozive plastice în hidrocentrală“, susţineau ei. „Sînt programate la ora 4.00. p.m. Nimeni nu mai lucrează astăzi!“. După care, închideau. Aşa că toată lumea avea zi scurtă vinerea, pînă cînd, după o vreme, tactica a devenit desuetă. Nimeni nu se mai deranja nici măcar să caute bombele.

Şi celor care au muncă de birou le place la nebunie să îşi bată joc de sistem. Randall, un funcţionar în asigurări, de la departamentul arhivare, povesteşte cum a reuşit, chiar dacă şeful lui îl urmărea în

Fraţii Grimm şi formele de turtă dulce

Dacă la începuturi turta dulce era coaptă în principal sub forma unor inimi (iubire), porci (viaţă, bunăstare) şi îngeri (bunătate), în Secolul al XV-lea au fost inventate cele mai populare forme, cele cu siluete de bărbaţi şi de femei. Figurinele cu mare conţinut de ghimbir au fost consemnate pentru prima dată la curtea reginei Elisabeta I a Angliei şi erau, de cele mai multe ori, „chipul cioplit“ al unor personalităţi care frecventau dineurile oferite de Alteța Sa.

Şi tot în primele secole de viaţă, turta dulce avea drept ingrediente principale pesmetul, zahărul, alunele de pădure măcinate şi, fireşte, ghimbirul. Cu timpul, englezii au înlocuit pesmetul cu făina de grîu şi au adăugat ouă şi îndulcitori. Astăzi, reţeta e ceva mai elaborată şi conţine următoarele ingrediente: unt gras, zahăr brun, făină de secară şi de grîu, scorţişoară, nucşoară, cuişoare măcinate, enibahar măcinat, zahăr vanilat şi ghimbir. O adevărată bombă de condimente! În funcţie de ţara unde este preparat, desertul are forme şi denumiri diferite: în Polonia e numit „pierniczki” (un biscuit subţire, crocant), în Cehia i se spune „pernik”,

permanenţă, să strecoare deoparte poliţele de asigurare neplătite la zi, punînd hîrtiile într-un dosar greşit sau dînd dosarului un număr de înregistrare greşit; astfel, persoanele care nu puteau achita obligaţiile la termen, mai cîştigau puţin timp. „Firma ar fi avut nevoie de un incendiu frumuşel“, adaugă el, „dar beneficia de un bun sistem ignifug“. Iris, operator de sondaje telefonice, spune cît de des ea şi colegii ei nu realizează deloc interviuri, ci completează singuri chestionarele cu răspunsuri inventate, apoi „se prăpădesc rîs“ cînd văd statisticile - total eronate - publicate. Alţi funcţionari au ajuns, din rutină, să încheie rapoarte false cu cifre de vînzări, să arunce la toaletă documente importante sau să folosească echipamentele companiei în scopuri financiare personale.

Cît priveşte lumea banilor, cu atîtea înşelătorii de sute de milioane de dolari, puse în practică de oameni din interior, precum Ivan Boesky, este uşor să considerăm întreaga industrie financiară o mare farsă. Comercianţii de pe piaţa livrărilor la termen fac afaceri cu mărfuri care nu există; șmecherași cu un strop de geniu de pe Wall Street, din Londra şi Tokyo decid soarta naţiunilor prin manipularea datelor electronice fără nici o legătură cu lumea reală; haosul total este uimitor de uşor de produs. „Am văzut o grămadă de comercianţi pierzînd milioane de dolari pentru compania lor în cîteva minute, doar pentru că erau mahmuri sau supăraţi pe şefii lor“, declară un broker anonim. „E simplu: te duci la un telefon de la departamentul de tranzacţii şi începi să butonezi. Aceste telefoane «touch-tone» sînt conectate la un computer care efectuează tranzacţii în bloc. Într-o zi, am ridicat receptorul mai multor telefoane de acest gen, am apăsat pe o grămadă de butoane şi apoi am alergat la ecranul cu tranzacţii, unde am urmărit cum se schimbă piaţa. Nu voi şti niciodată, dar probabil că, într-o secundă, am determinat vînzarea a peste un milion de acţiuni IBM. Totul a devenit o joacă fenomenală pentru mine şi îmi plăcea enorm să dau lucrurile peste cap în departamentul de tranzacţii, iar apoi să urmăresc pe ecran fluctuaţiile pieţei“. (va urma)

STUART GORDON

în Scandinavia veţi mînca un „pepparkakor”, în timp ce nemţii preferă o versiune mai pufoasă numită „lebkuchen”.

Începînd cu anii 1800, turta dulce a devenit „prăjitura Crăciunului“ în multe ţări, probabil datorită accesului mult mai facil al populaţiei la făină şi zahăr. După ce fraţii Grimm au descris o casă făcută din turtă dulce în „Hänsel şi Gretel“, decorată cu tot soiul de bomboane şi creme, brutarii germani au început să coacă turta dulce şi sub formă de căsuţe. Iar în unele zone din Germania se mai păstrează şi astăzi obiceiul modelării turtei dulci sub forma unor case elaborate pe care, în ziua de Crăciun, copiii urmează să le rupă şi să le înghită pe nerăsuflate.

HISTORIA RO

ELEGIE

ORIZONTAL: 1) Te lasă fără lucru; 2) Învățător fruntaș; 3) Bătut des la cap – În jurul casei;

4) Fixate în față la baterie – Firele din interior!;

5) Rău... de mare – Cursă întinsă la drumul mare;

6) Școală pentru hoții de meserie; 7) Prin centrul orașului! – Sfoară văzută cu lupa – Zăgaz în calea păstrăvilor; 8) Nu e în vigoare – Șarpe verde în pădurile tropicale; 9) Schimb de locuri – Un complet unanim recunoscut; 10) Întinsă la pămînt – Supranormativ la debit (pl.).

VERTICAL: 1) Ascunderea adevărului; 2) Cu putere de convingere; 3) Un caz de forță majoră –Fura prin tîrguri cînd era mică; 4) E loc și cu el! – Dans țigănesc; 5) Acoperit cu clăbuci – Despărțit în două părți!; 6) Sursă de inspirație pentru o lume de vis – Ucigași plătiți; 7) Iubiți cu patimă; 8) Încadrate în barem! – Probă de apă; 9) O jumătate de porție! – I se atribuie o sarcină în plus; 10) Speranța de viață a optimiștilor.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ADIACENTE” 1) CUTREIERAT; 2) ALTITUDINI; 3) LI –MATELOT; 4) ATLETIC – ZU; 5) REALI – AZIL; 6) A – CAZARI – A; 7) SERTAR – DOR; 8) ITI – REGATE; 9) IMBINARE; 10) ACAR – AGILA.

PE n T r U Î m P ros P Ă TA r EA m E mor IEI

Răscoală-te, române! (2)

Un asemenea circ nu existase nici pe vremea lui Nero. Cu timpul, încet-încet, evenimentele aveau să fie stăpînite de cel care s-a priceput să transforme revoluţia permanentă într-un război permanent: Napoleon Bonaparte. Om din popor, şi el. Dar nu din poporul francez, ci din poporul italian, fiindcă ce altceva sînt corsicanii, decît italieni? El a ştiut să transforme Franţa, fulgerător, dintr-o ţară asediată într-o ţară asediatoare, cu scopul, mărturisit, de a da Naţiunii Franceze sentimentul grandoarei. Şi i l-a dat, cu prisosinţă. Iar gloata l-a urmat. Pentru mine rămîne un mister modul în care un militar crescut în restricţii cazone de o duritate extremă a ştiut să evite a fi bădăran, dovedind că este un om de un rafinament desăvîrşit. „Spiritul absolut călare!” – zicea despre Napoleon filozoful german Hegel. În 3 cuvinte a comprimat un tratat de 3 tomuri. Decimat, flămînzit, zdrenţuit, îndoliat de campaniile napoleoniene fără sfîrşit, vreme de 20 de ani (1796-1815), poporul francez n-avea să-l trădeze, însă, pe idolul său. Fără doar şi poate, la un asemenea împărat, un asemenea Popor! El, micul caporal Bonaparte, ridicase ştacheta mîndriei naţionale atît de sus, încît tot ce a urmat după epoca lui s-a raportat la asta şi iată pricina pentru care francezii au făcut veritabile tragedii naţionale şi familiale din dezastrele de la 1870 şi 1940. Să ai un Napoleon în spate şi să te bată ba un Bismarck, ba un Hitler! Nu se poate tolera aşa ceva – păreau a spune, şi chiar spuneau, cu ochii în lacrimi, generaţii întregi de francezi. Şi pînă la urmă a fost tot cum a vrut Franţa. De fapt, cum era normal să fie.

Ce ne facem, însă, noi, românii? La ce ne raportăm? La cei care au adus glorie ţării – sau la cei care i-au trădat? Pentru unii români, personajul central, de la care începe Era Noastră, nu e Isus Christos, ci Iuda Iscarioteanul. Ca să scape de „boierii hicleni” (trădători), Ştefan cel Mare a renunţat la scaunul domnesc şi s-a călugărit. Da, da, Leul Moldovei n-a murit ca domn, renunţînd în favoarea fiului său, Bogdan, tocmai ca înscăunarea acestuia să nu mai fie contestată de vrăjmaşi.

Am vorbit, recent, cu stareţul Mînăstirii Putna, care mi-a spus – din relatările acelora ce au asistat la ultima deshumare a oaselor lui Ştefan cel Mare – că acesta nu are coroana pe cap, nici alături, fiind îngropat nu sub cripta de marmură înflorată, ci într-o gropniţă secretă, evident, din motive strategice, pentru a nu-i fura sau profana cineva sfintele moaşte. Şi încă Ştefan a murit fericit, cu ţara întreagă! Dar ce ne facem cu ceilalţi, hăcuiţi, sfîrtecaţi între cămile, descăpăţînaţi, sugrumaţi cu şbilţul harapului, împuşcaţi ca nişte cîini turbaţi? Poporul nu i-a apărat, asta e drama cea mare. Parcurg, cu viteza minţii, fiecare secol românesc din ultima jumătate de mileniu. Numai sînge şi lacrimi. Numai năvăliri pustiitoare ale străinilor. Numai copii şi femei în robie la păgîni. Numai pungi cu aur date ca tribut (aşa se numea şpaga pe atunci). Numai urgie (cuvînt rămas în limba noastră din dialectul byzantin). Unde era Poporul Român? A boicotat Istoria – spune Lucian Blaga. A primit jeturi de urină – zice un epigon palid al lui Caline, pe nume H. R. Patapievici. Eu, unul, cred că nici una, nici alta. Poporul Român a înaintat, greu şi tenace, aidoma unui fluviu subteran. În straturile sale cele mai adînci, el a rămas curat din punct de vedere etnic. Aşa se explică rezervoarele impresionante ale bazinelor etnografice, ori, mai degrabă, ale provinciilor istorice.

Poate că cea mai grăitoare dovadă a rezistenţei spiţei româneşti este permanenţa – chiar ca a unui fluviu subteran – a aromânilor, sau macedonenilor noştri dragi. Ei n-au ajuns în Peninsula Balcanică,

mai ales în Grecia (Pind), de nicăieri. N-au migrat din Ţările Române acolo, cum greşit au susţinut unii diletanţi. Pur şi simplu, aromânii sînt traci romanizaţi, aşa după cum românii sînt daci romanizaţi.

Atunci cînd stăpînirea romană a cuprins toată Peninsula Balcanică, a avut loc un proces pe cît de rapid, pe atît de natural de romanizare a elementului autohton, care era o ramură a marii familii trace, iată de ce sîntem noi fraţi, de cel puţin 1800 de ani încoace. Acesta mi se pare cel mai bun argument împotriva acelora care susţin tezele aberante ale „vidului” de populaţie din spaţiul carpato-danubiano-pontic, cu bătaie la Transilvania. Din moment ce aromânii s-au păstrat, nealteraţi, creştini, timp de mai bine de 15 secole în mijlocul străinilor, pentru a ieşi acum la suprafaţă şi a-şi cere dreptul la viaţă, nu văd cum de-ar fi renunţat românii la Transilvania, care nu e orice provincie, ci leagănul Neamului Românesc, sanctuarul de jertfă şi comornicul inepuizabil, încerc să-mi înţeleg Poporul, cu bune şi rele. Nu-l idealizez, nu-l sanctific. Dar nici nu pot permite oricărei „cozi de topor” sau oricărui komisar străin să-l profaneze. Poporul Român e un sfînt, aşa ceva nu se poate contesta. Martirajul lui n-are margini. El este, deopotrivă, şi Eroul Necunoscut, şi pruncul care se naşte chiar acum, cînd scriu rîndurile de faţă. „Cine se naşte în Franţa, este francez” – spunea Napoleon Bonaparte. Tot astfel, cu o rezonanţă mai mică, dar cu aceeaşi convingere, voi spune şi eu: „Cine se naşte în România, este român”. Adică şi ungurii, şi rromii, şi armenii, şi evreii şi celelalte minorităţi care au sosit aici nepoftite de nimeni, dar au fost tolerate şi tratate cu multă, uneori prea multă omenie. În curînd, s-ar putea ca în România (după modelele Franţei şi Greciei, bunăoară) să nu mai fie recunoscută nici o minoritate, ci doar o singură Naţiune – Naţiunea Română. Avem, cel puţin din acest punct de vedere, multe de învăţat de la Franţa şi Grecia.

Cu ce sînt datori românii să tot suporte smiorcăielile ungureşti, reclamaţiile pe la tot felul de foruri internaţionale? La fel şi cu rromii – dacă nu-şi vor băga minţile-n cap şi nu se vor apuca de muncă cinstită, îl vor regreta pe Mareşalul Antonescu. Din pricina minorităţilor – etnice, sexuale etc. – am ajuns să nu mai vedem Poporul Român. Mafia politică internaţională ne tot scoate ochii cu drepturile minorităţilor, dar la ei acasă nici americanii, nici englezii, nici germanii, nici spaniolii, nici alţii ca ei nu tolerează subminarea Statului Naţional şi privilegii absurde, pe criterii etnice. Noua arhitectură a Europei trebuie să ţină seama de vocea majorităţii, care, pe deasupra, are şi îndreptăţire istorică. Eu înţeleg necesitatea schimbării, în bine, a mentalităţii Poporului Român cu privire la Era Nouă în care ne pregătim să intrăm. Dar nu voi înţelege, niciodată, şi nu voi urma directivele de mutilare sufletească a acestui Popor, de şantajare şi învinovăţire a lui.

Iubesc prea mult Poporul Român, fiind gata, oricînd, să şi mor pentru el – ca să permit oricărui venetic să-l pună în genunchi, pe coji de nuci, să-i aşeze jugul pe umeri, să-l biciuiască pe arătura sfîrşitului de veac şi de mileniu, să facă experimente dureroase pe el. Încerc să-mi păstrez luciditatea pînă la capăt, deşi, uneori, spumeg de furie. Pentru prima oară în presa română voi face să apară cîteva fragmente dureroase din lucrarea marelui sociolog Dimitrie Drăghicescu, intitulată „Din psihologia Poporului Român”. Am ales nişte pasaje mai dure, pentru că din analiza lor s-ar putea să desprindem mai multe adevăruri de care avem nevoie în tentativa noastră, a fiecărei generaţii de români, de a găsi răspunsuri la cele 3 întrebări fundamentale: cine sîntem, de unde venim şi încotro ne îndreptăm? Iată, aşadar, un capitol din „evanghelia criticistă”

Cîntec de stea

Au îngheţat pescarii pe Dunăre azi-noapte parcă-i prăpădul lumii din ‘907 Agonizează veacul ca un profet nebun ce sufletul şi-l vinde pe-o mînă de tutun Primim o veste proastă în fiecare zi războaie fratricide şi molime-n copii

Se moare şi de foame, se moare şi de frig la ţărmul Mării Moarte s-a-prăbuşit un dig Egală-i tragedia de zece mii de ani mereu va smulge vîntul fereastra la sărmani Scriptura se-mplineşte, aşa ne este dat nu-i ciumă – sînt războaie, şi tot ne-au secerat La cumpănă de ere, crucificat în cuie într-un chivot de aur Isus la ceruri suie El, mielul, pălmuitul cu haine de urzici încoronat cu spinii întregii Asii Mici Eu cred legenda tocmai pentru că e absurdă dar ce e logic oare cînd Antichriştii zburdă? Cînd mor copii de cancer sau împuşcaţi în cap atunci cînd se-nfierbîntă în lume vreun satrap? E singura scăpare: îngenuncheaţi o dată la candela ce plînge cu flacără bogată Smeriţi-vă-n odaie, cînd nimeni nu vă ştie la ceas de spovedanii şi sfîntă liturghie El este farul sigur ce bate pînă-n larg pe marea în furtună e singurul catarg întoarceţi-vă gîndul şi faţa spre Mesia nimic nu o să pierdeţi, dar cîştigaţi vecia în clipa grea a morţii noi fără El am fi ca Dunărea în iarnă şi bezna din pustii înalţă-te spre slavă, poporul meu frumos şi ia botezul zilnic de la Isus Christos!

CornELIU VADIm TUDor (31 decembrie 1992 - 2 ianuarie 1993)

a Poporului Român: „Legăturile noastre istorice cu turcii sînt factorul cel mai puternic, care a determinat, pe cale curat socială, soarta Neamului nostru şi chipul dezvoltării lui. Subjugarea noastră de către turci este momentul absolut covîrşitor al Istoriei noastre. Din acest fapt decurg toate restriştile şi toate pericolele prin care a trecut Poporul Român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea naţională, ca şi cauzele degenerării societăţii româneşti. Cu năvălirea turco-tătară se încheie pentru noi lanţul de restrişti violente şi sălbatice, năvălirile barbare încetează, însă spre a lăsa loc unor năvăliri şi înrîuriri semicivilizate. Năvălirile şi înrîuririle sub această din urmă formă sînt acelea ale grecilor moderni şi ale ruşilor. Întradevăr, pe căi diferite, elementul grecesc modern pătrunse în sînul Poporului Român, încetul cu încetul. Mai întîi ei veniră aici ca neguţători, şi se găseau încă de mult în împrejurimi, prin oraşele de lîngă Marea Neagră: Cetatea Albă, Chilia. „Căderea Constantinopolului împingînd pe mulţi greci a se expatria, un număr însemnat din ei apucă – cei învăţaţi, către Ţările apusene, unde puteau trage folos din învăţătura lor, cei mai de rînd spre Ţările Române”. Inundaţia grecească pe solul românesc se făcu după revărsarea acestui element din Constantinopol. Pe lîngă negoţ, religia fu haina sub care se strecurară în ţările noastre epigonii Byzanţului corupt şi degenerat. În acelaşi timp, legăturile politice, care ne puneau sub ordinele sultanilor greceşti din Ţarigrad, deveniră mijlocul de canalizare spre Ţările Române a drojdiei etnice din uliţa Fanarului.

(va urma)

CornELIU VADIm TUDor 14 iulie 2000, Eforie Nord

JURNAL DE VACAN� (17)

Partea a III-a

AUGUST 1995 (2)

În traversarea Africii, de la Nord la Sud, cu un Boeing 737 supraetajat, al companiei olandeze KLM, am intrat într-o turbulenţă atmosferică îngrozitoare, care a durat nu 10 minute, nu 1 oră, ci nu mai puţin de 3 ore. Întregul avion dormea, era cu mult după miezul nopţii, numai eu rămăsesem treaz, mă uitam maşinal la micul ecran video-tv fixat pe braţul fotoliului, pentru a vedea harta Africii şi poziţia avionului, ca şi numărul de ore şi de kilometri care ne-au mai rămas (în total, 10 ore nonstop, pe ruta Amsterdam - Johannesburg), cele mai periculoase zguduituri au fost deasupra Camerunului, mai exact, înainte de traversarea Ecuatorului şi după aceea, în răstimpuri, îl mai trezeam pe vecinul meu Spiro, un diamantar sud-african, provenit dintr-un tată grec şi o mamă italiancă, el mă liniştea, îmi spunea că face drumul acesta de patru ori pe an, dar că soţia lui refuză să se mai deplaseze, tocmai din pricina furtunilor atmosferice, apoi el adormea din nou şi eu iar mă uitam la micul ecran colorat, scoteam Noul Testament dăruit de tata şi mă rugam: „Doamne, Dumnezeule mare şi sfînt, ajută-ne să scăpăm cu toţii cu viaţă, fă Tu să mă întorc cu bine acasă, la copilaşii mei, să le sărut umerii mici, Amin!“.

 

Şi iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga. În expediţia asta la Poiană mi-am propus să merg şi eu cu un microbuz nou. Aveam unul vechi, ce-i drept, dar făceam cam 5 ore şi-mi era teamă de serpentine, fiindcă rabla rămăsese de nenumărate ori în pană –ultima dată, la înmormîntarea amicului Paul Anghel, cînd văduva lui, Malvina Urşianu, m-a rugat să-i fac rost de un microbuz pentru a transporta coroanele de flori, l-am dat pe-al redacţiei, dar pe la mijlocul drumului hîrbul s-a împotmolit, aşa că a trebuit să transbordăm totul în cîteva autoturisme. Acum, am cumpărat un microbuz Mercedes, alb, cu 14 locuri, direct de la firma din Bucureşti. Aici am găsit înţelegere şi îl voi plăti în rate. E o adevărată bijuterie. Cred că e cea mai bună investiţie pe care am făcut-o. Dacă nemţii s-ar ocupa numai de maşinării şi de muzică şi dacă ar lăsa politica în pace, toată lumea ar fi cu mult mai fericită, inclusiv Germania. Avînd în vedere că microbuzul va fi folosit şi la viitoarele Conferinţe de Presă itinerante ale partidului nostru,

i-am rugat pe meşterii lui Viorel Păunescu, de la „Lido“, să picteze cu albastru închis, de-o parte şi de alta a maşinii, vulturul cruciat şi emblema „România Mare“. Ca să se ştie.  

Am luat în microbuz şi copiii. Să-i mai văd de aproape, să-i mai ţin în braţe. Pe fetiţe le-a împopoţonat mama lor cu pălărioare fistichii, pe care le-am cumpărat de la Cape Town. Cel puţin Eugenia, parcă e un matroz sovietic de pe o navă de pescuit oceanic, ştiţi care, din acelea cu cozorocul la spate. Anul trecut, pe vremea asta, a făcut şi ea drumul Bucureşti - Poiană şi-napoi, dar nu la aer, ci în burta maică-sii. Acum, pe 12 august, a împlinit 10 luni. Are o forţă în mînuţe şi picioruşe ceva de speriat, parcă e pe arcuri, se agită, se zbenguie, apucă tot ce vede, zilele trecute a dat jos cratiţa cu chiftele, dacă nu-i cedezi imediat ce vrea ea, face un tămbălău infernal – oare cu cine o semăna fetiţa asta? Cu tăticul ei? Nu pot să cred, aşa ceva nu există! Lidia a mai crescut, acum are alte responsabilităţi, deşi psihologii şi medicii spun că abia începînd cu vîrsta de 6 ani copiii intră în faza discernămîntului. Dar tot mică e, tot se alintă, tot se prosteşte. Dimineaţa vine la patul meu şi mă trezeşte cu clopoţeii unui glas nepămîntesc: „Tati, tati, deschide ochişorii!“. O mai încearcă gelozia uneori. Atunci cînd vede că lumea forfoteşte mai mult în jurul ghemotoacei de Eugenia, bate din picior şi strigă: „Alo, n-am înţeles, da’ pe mine nu mă iubeşte nimeni în casa asta?!“. Acum se zămisleşte în ea, cu mai multă claritate, instinctul de mămică, pe care îl are orice fată: cel mai mult îi place să povestească prietenilor mei (miniştri, generali, senatori, deputaţi, scriitori), ca să mă facă bine de rîs, cum m-a născut ea pe mine, cum m-a ţinut în burtica de sus, iar pe surioara Eugenia a ţinut-o în burtica de jos. Are nişte „aruncări“ de vorbe de-a dreptul suprarealiste. Joia trecută ne-am dus la cimitir, mai exact, la 3 cimitire, la Bellu, pe Antiaeriană (unde e înmormîntată mama soţiei) şi la Ghencea. La Bellu, sora mea, Magdalena, şi nevasta mea puneau flori la mormintele lui Eugen Barbu, Mihai Eminescu, Gh. Eminescu, Caragiale, Coşbuc, Sadoveanu, Călinescu, Gane, Rebreanu, Marin Preda, Gh. Pituţ, Ion Iuga, Labiş. Augustin Z. N. Pop, Aurel Covaci, Zaharia Stancu, Mihai Ralea, Traian Săvulescu, iar mai alături, Paul Anghel, Victor Eftimiu, Nicolae Iorga, Al. Macedonski şi la crucea fetei lui Dumitru Graur. Eu îmi odihneam oasele ostenite, pe banca adumbrită, ţinînd-o pe Lidia în braţe. Atunci cînd şi-a pus capul pe genunchii mei şi, toropită de vipia miezului de august, a dat să aţipească, i-am spus: „Lidia, să nu adormi, că aici nu sîntem în avionul de Salzburg“. La care ea a oftat şi mi-a dat un răspuns care m-a tulburat profund: „Eh, şi cimitirul e tot un avion. Un avion cu morţi...“. Cine-o fi vorbit prin gura acestui înger neprihănit, ce spirit de Dincolo? Îmi amintesc ce-mi spuneau Ileana şi Romulus Vulpescu care, în urmă cu vreo 20 de ani, notau amuzaţi vorbele fetiţei lor, Ioana, pe care le-au şi publicat într-un almanah.   În Poiană, ciclul vieţii şi al morţii merge înainte. Întîi am aflat de moartea puişorului fătat de ursoaica Lidia. Îl născuse prin februarie, după ce isprăviserăm noi vacanţa de iarnă. Proasta de ea, 1-a scos afară din bîrlogul amenajat de oameni, iar micuţul, care n-avea decît o lună, a îngheţat. Ce-o simţi o mamă cînd i se pră-

pădeşte puişorul? Îngrijitorii uriaşei rezervaţii naturale „National Krüger Park“ din Africa de Sud îmi spuneau că au văzut, nu demult, o maimuţă din specia babuin purtîndu-şi în braţe, timp de 2 săptămîni, puiul... mort! Pur şi simplu nu voia să se obişnuiască cu ideea că el nu mai există. O „molimă” care a făcut ravagii printre cîinii Poienii, pe care în atîtea rînduri i-am hrănit cu mîna mea, este otrava. Bestii cu chip de om au otrăvit, în ultimele luni, mai toţi cîinii aşezării: pe bunul şi devotatul Ţie, al doamnei Stela, care îngrijeşte Vila Pajura, apoi cîinii din preajma Stadionului şi a Bazei Olimpice, cîinii de la Cabana Cristianul Mare, dar şi cei de la Stîna Turistică ş.a.m.d. Dar, cea mai tragică moarte a avut-o marele cîine ciobănesc Bălan, de la Coliba Haiducilor. îmi povesteşte Viorel Nica: - L-au omorît alţi doi cîini, domn’ senator. El era legat de lanţ, s-a luptat ce s-a luptat, nu era nimeni prin preajmă, aşa că pînă la urmă l-au răpus. Ce cîine bun a fost! Punea ursul pe fugă!

M-a impresionat mult această variantă canină a „Mioriţei“! Carevasăzică, doi cîini haini s-au sfătuit cum să-l omoare, la apus de soare, pe altul mai ortoman şi mai înstărit, care avea tainul lui la un restaurant şi devenise un fel de vedetă, aşa că l-au sfîşiat cu colţii, din ură şi gelozie. Care-o fi măicuţa bătrînă a lumii animale ce îl plînge acum pe Bălan, la nunta căruia, fireşte, a căzut o stea, cu gust de supă caldă, de fidea? Dar, au apărut şi alte vietăţi, parcă în compensaţie. Întîi de toate, locul lui Ţie l-a luat un pui de dalmaţian, de fapt o căţeluşă, de aproape 3 luni, pe nume Peggy. Alături de ea, căţeluşa roşcovană, cu ochii verzi, Lola, pare un monument de fidelitate: stăpîna a dat-o unei familii din Bran, păstrînd pentru gospodărie un puişor de-al ei, dar după vreo 10 zile s-a pomenit cu Lola în ogradă, slabă şi jigărită, venise acasă pe jos, peste munţi şi peste văi, după bolta înstelată, miresme şi alte semne numai de ea ştiute... Apoi, nea Victor Chirciu ne-a spus, în vreme ce dădeam mîncare la urşi, la iepuri şi la păsări, că Ela, căprioara, a fătat un ied, mai mare dragul. Îl ţine la el acasă, fiindcă e tare mic şi speriat. L-a botezat Ghiţă. A doua zi, neam pomenit cu micul căprior în curtea vilei, adus de stăpînul lui, ca să se joace cu copiii. L-a lăsat două ore la noi, l-am ţinut în sufragerie, de teamă că s-ar putea să fugă. Ce capodoperă a Dumnezeirii, această sălbăticiune catifelată, cu ochii ei mari, cu picioarele din spate mai înalte decît cele din faţă, dar fragile şi nesigure toate patru, cu urechile sale ascuţite pentru zgomotele cosmice şi cu un şnur roşu în jurul gîtului, să nu-l deoache cineva! (va urma)

CornELIU VADIm TUDor (extras din cartea ,,Jurnal de vacanță”, apărută în anul 1996, la Editura Fundației Umaniste ,,România Mare”)

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (54)

Orașele Dinastiei Tang (6)

Chang’an – Capitala Dinastiei Tang (5)

În Orașul Exterior locuiau atît demnitari, cît și persoane obișnuite. Aici se afla și zona comercială a orașului, care avea o formă pătrată, iar marginea cetății înconjura orașul pe o circumferință de 35 de km. Cum am prezentat anterior, capitala Chang’an se împărțea în 110 pătrate/cartiere, dintre care două mari piețe și o moschee. Orașul Exterior a fost construit în anul 652, în scopul de a înconjura celelalte două orașe construite în interior – Gongcheng și Huancheng. Al doilea împărat al Dinastiei Tang, ilustrul Taizong a renunțat la folosirea Orașului Palat, considerîndu-l o clădire sărăcăcioasă și umedă. Ca urmare a ordonat constuirea „Palatului Marii Limpezimi“, în afara orașului. Începînd de acum înainte, această nouă construcție a servit ca reședință împăraților Tang și ca loc de ceremonii și audiențe. În epoca Dinastiei Tang, Chang’an-ul era cel mai mare oraș din lume avînd o populație stabilă de peste un milion de locuitori, o cifră remarcabilă pentru epoca respectivă. Chang’an-ul era un oraș „modern“, în sensul percepției contemporane, întrucît pe amîndouă laturile străzile erau

Maria Callas, regina fără regat (30)

Moartea lebedei (7)

Spectacolele cu Norma din luna mai, de la Paris, vor marca începutul sfîrşitului. Timp de un an şi-a adunat toate forţele. Şi vocea ei aproape intactă – unele mici defecţiuni... – a rămas instrumentul pe care-1 ştim. Dar dintr-o dată, iată că la Paris, în acea primăvară a anului 1965, nimic nu mai merge.

S-a întors obosită de la New York. În cîteva săptămîni a mai slăbit încă cu vreo cinci kilograme. Meneghini, pe de o parte, continuă să multiplice chiţibuşăriile juridice şi Onassis este plecat. Pentru Maria încep să se adune semne contradictorii. Doctorii care o examinează constată o scădere de tensiune îngrijorătoare şi i se sugerează să nu mai cînte. Dar Maria ştie ce înseamnă să nu apară pe o scenă cînd a fost anunţată.

Un Mario del Monaco, cîteva zile înainte, la Catania, a putut să se oprească să cînte în mijlocul operei Carmen; o indispoziţie uşor de înţeles la un artist, atît şi nimic mai mult. De asemenea, dacă Renata Tebaldi nuşi îndeplineşte angajamentul la Metropolitan, publicul, presa, toată lumea înţelege perfect. Dar ca Maria Callas, „Callas“ să se recuze – este un adevărat scandal, sau

Balada (64)

Ultimii ani de carieră militară (3)

Se lăsă o tăcere grea. După un timp, cu voce domoală, Nicolae Genoiu se adresă fratelui mai mare.

- Neică Fănică, faci cum crezi că e mai bine pentru dumneata! În altă ordine de idei, vreau să te anunţ că tatăl nostru, Genoiu ʼăl bătrîn, e foarte bolnav şi mult nu cred s-o mai ducă. Se află în curtea de alături în grija Lenei, sora noastră mai mare. Va trebui să-i împărţim averea. Ce vei face cu pămîntul care îţi aparţine?

Colonelul răspunse sec.

- Uite, Nicolae, de faţă cu Mişu, cu surorile noastre Leana şi Veta, declar cu mîna pe inimă că partea ce-mi revine ţi-o las ţie! Să se bucure şi copiii tăi de partea mea! Aniţă, să ai parte de copii frumoşi şi sănătoşi! * * *

A doua zi, Ştefan Genoiu îşi vizită tatăl suferind şi căzut la pat. Bătrînul, lăcrimînd de emoţie a avut totuşi puterea să-i adreseze cîteva vorbe:

- Fănică, sînt fericit că te revăd în haina militară!

- Am ajuns colonel, tăticule!

- Bravo ţie! Ce mult s-ar bucura să te vadă, dacă ar trăi, naşul tău, Fănică Protopoescu şi Generalul Bădescu. Fănică, să treci pe la doamna General Bădescu

flancate de canale largi pentru scurgerea apelor reziduale și de șiruri de sălcii și salcîmi. Pe mici poduri, se putea trece peste canale, ajungîndu-se în cartierele de locuințe. În Chang’an nu locuiau doar chinezi, ci și numeroși străini – uiguri, persani, sirieni, arabi, indieni, coreeni, japonezi. Aceștia veneau în China ca negustori, studenți, diplomați, călugări sau pelerini. Așa cum am menționat anterior, străinii își aveau propriile așezăminte religioase. La Chang’an, zidul închidea o suprafață atît de mare, încît vechea separație dintre orașul propriu-zis și periferie a fost anulată. Palatele, birourile și administrațiile guvernului, precum și parcurile imperiale se aflau unul lîngă altul și formau un complex unitar, separat de restul teritoriului orașului. Chang’an era o așezare nouă, situată pe un teren favorabil din punct de vedere al cerințelor fengshui/geomanției. Locul ales pentru amplasarea Capitalei este foarte important. Rațiunile în virtutea cărora se face această alegere sînt pentru chinezi același lucru ca și în alte părți ale lumii: comunicațiile, transporturile, apărarea, aprovizionarea cu apă, facilități privind aprovizionarea etc. Dar, în China, odată ce locul Capitalei este fixat, se acordă o atenție deosebită connfigurației orașului, respectiv axelor de circulație, cartierelor. Schema după care se efectuează această distribuție este foarte veche. Dovezile arheologice, datorită cărora putem recunoaște

chiar mai rău – un capriciu. Şi apoi Maria iubeşte Parisul şi nu vrea să nu-şi ţină promisiunea faţă de Georges Aurie, directorul Operei, şi nici faţă de Prêtre care are încredere în ea ca şi în el. Atunci, făcînd haz de necaz, Callas se hotărăşte să cînte. Ea nu se opreşte, îşi mistuie vocea, viaţa: va mai cînta doar de şase ori pe o scenă.

La 14 mai, o oră înainte de începutul primei reprezentaţii, se află în cabina sa. Este singură acolo cu persoana care o ajută să se îmbrace şi dintr-o dată simte ,,că nu va putea“. Un trac brusc, iremediabil. I s-au dat nenumărate medicamente, i s-au făcut tot felul de injecţii. Maria are 42 de ani şi dă ochii cu publicul de operă pentru o penultimă oară. Nici publicul, nici ea nu ştiu nimic. Acesta păstrează amintirea spectacolului cu Tosca din februarie. Atunci, ia hotărîrea finală: va cînta, dar se va auunţa că este suferindă. Publicului îi revine să fie indulgent. Aşa că atunci cînd începe primul act al spectacolului pus în scenă de Zefirelli, care mai fusese văzut în anul precedent, fiecare se teme, se aşteaptă la ce-i mai rău. Lîngă Giulietta Simionato, vechea ei prietenă care interpretează rolul Adalgisei, este pur şi simplu sublimă. Alături, Callas şi Simionato, triumfă împreună. Şi chiar dacă aria „Casta Diva“ a fost cîntată mezza-voce, critica în întregimea ei a aplaudat ceea ce a auzit.

Trei zile mai tîrziu, Maria, într-o emisiune televizată, oferă acelaşi chip senin, aceeaşi încredere în

înainte de a pleca. Cum îl cheamă pe nepoţelul meu?

- Florin! Noi îi zicem Florinache!

- Florinache, vino să te mîngîi pe căpuşor! Eu sînt bunicul tău!

Cu voce stinsă, Gheorghe Genoiu se adresă fiului.

- Fănică, mai am puţin şi mă duc şi eu după Zinca mea şi fratele tău Alexandru...

* * *

Despărţindu-se de bătrînul Genoiu, Ştefan Genoiu, împreună cu soţia Geta şi Florinache, se duseră la conacul Bădeştilor. Dar casa boierilor de altădată arăta acum ca orice casă ţărănească de prin partea locului. Curtea nu mai era pietruită şi heleşteul era secat. Maria Bădescu îmbătrînise şi se plîngea că o dor picioarele.

- Sărut-mîna, doamnă General! Pe Geta, soţia mea ai mai văzut-o. A terminat geografia ca şi Eleonora, fiica dumneavoastră! Cu ce se ocupă acum Eleonora?

- E la Bucureşti, la un Institut de cartografie! Are în lucru acum un atlas geografic!

Elena Bădescu îi admiră lui Ştefan Genoiu uniforma militară.

- Ai ajuns colonel, Fănică! Să-ţi meargă bine!

- Doamnă General, vă mulţumesc încă odată pentru tot ce aţi făcut pentru mine! Acesta este fiul meu, Florin!

- E băiat mare! Florine, nu te întreb ce vrei să te faci, dar atîta îţi zic: să ai voinţă ca tatăl tău şi să înveţi carte! Maria Bădescu schimbă vorba.

planurile mai multor orașe-palate din dinastia Shang/ Yinn ne permite să stabilim particularitățile orașelor chinezești, particularități care s-au păstrat nu numai pînă în Dinastia Tang ci și pînă în zilele noastre.

Dinastia Tang avea o Capitală secundară, orașul Lueyang din provincia Henan, în partea esticăcetrală a Chinei, Capitală care a fost privilegiată de împărăteasa Wu Zetian. În anul 691, Wu Zetian a mutat mai mult de o sută de mii de familii – aproximativ o jumătate de milion de persoane – din Chang’an către Lueyang, pentru a popula acest din urmă oraș. Cu o populație de cca. un milion de persoane, Lueyang devine al doilea mare oraș al Imperiului Tang. Orașul este tăiat în două de către rîul Lue. În jumătatea de nord-vest a Lueyang-ului se afla o vastă incintă care cuprindea Palatul imperial și Orașul imperial. Lueyang era împărțit în cartiere, înconjurate de ziduri și avea trei piețe principale, accesibile pe rîu sau pe canale. Mulțumită existenței rîului Lue, orașul beneficia de fertilitatea agriculturii din sud, precum și de trafic comercial înlesnit de Marele Canal. Totuși, în final, Curtea Dinastiei Tang a retrogradat statutul de Capitală a Lueyang-ului și nu s-a mai întrunit la Lueyang după anul 743, deoarece problemele de aprovizionare ale Chang’an-ului au fost rezolvate.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

sine, toată lumea se miră: cum poate Callas să anunţe că nu se simte bine, cînd este în plină formă? Şi totuşi seria neagră a spectacolelor cu Norma la Paris a început. De aici înainte „numărul“ Mariei Callas la Paris va fi un exerciţiu de acrobaţie de înaltă clasă, în care ani de zile tot repeta saltul mortal fără plasă la trapezul zburător. Se aşteaptă, lumea se teme, fiecare îşi ţine respiraţia; Callas rezistă – dar mai apoi Callas este doborîtă. A treia seară, la 21 mai, Fiorenza Cossotto a înlocuit-o pe Simionato, şi Callas se simte mai puţin bine. Ea termină totuşi primul act tocmai la timp. în antract trebuie să i se facă o injecţie. Restul operei se desfăşoară fără incidente, dar Callas se simte foarte obosită. Profită de ultimul antract pentru a se întinde, renunţînd să-şi schimbe costumul. Pe de altă parte Cossotto beneficiază în mod egoist de această situaţie şi cîntă cu toată vocea duetele, epuizînd-o pe biata Callas, care nu o mai poate urma. Dar la 25 mai totul se petrecea încă bine. Va cînta, nu va cînta? Va putea, nu va putea? În mijlocul circului, acolo unde a ales ca să-şi facă apariţia – căci nu avea altă scăpare – ea priveşte vidul, abisul negru al Palatului Garnier, fosa orchestrei, închide ochii şi se lansează. Va cînta... Surle şi tobe, marş triumfal, Bellini şi Callas, Callas şi Zefirelli: încă o dată, iată că a cîştigat. (va urma)

PIERRE-JEAN RÉMY

- Ce face Genoiu ʼăl bătrîn?

- A căzut la pat şi e îngrijit de Leana!

- Şi Nicolae cum o duce cu politica?

- Bine, e activist la Piteşti!

- Fănică, să te ai bine cu Nicolae! E un băiat bun! La sugestia lui comuniştii au renunţat să mai facă pe aici colhoz, pe coclaurile astea! Şi nici de arestări nu am auzit! Pe Nicolae îl duce mintea la politică, tu însă să nu te amesteci în ciorbalîcul lor, al comuniştilor! Ai altă educaţie!

* * *

Într-o noapte caniculară de iunie fostul prefect liberal de Vrancea dormea cu fereastra deschisă în dormitorul său din casa de la Focşani. În toiul nopţii a avut un coşmar cumplit: se făcea că a venit Securitatea să-l aresteze şi să-l ducă pe şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră. Brusc a sărit din pat, s-a lovit de lighianul cu mizerii şi fără să-şi dea seama ce face, a sărit pe fereastră. Împiedecîndu-se de un burlan, Ignat Lascu şi-a fracturat piciorul drept în mai multe locuri cu răni adînci. Suferind şi de diabet, rănile au progresat în infecţie şi bătrînul liberal a fost internat la un spital din Bucureşti. A fost prea tîrziu. Piciorul s-a cangrenat şi doctorii au apelat la ultima soluţie pentru a-i prelungi viaţa: amputarea. (va urma)

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (62)

CALUST SARKIS GULBENKIAN –„DOMNUL 5%” (5)

„Micile sale servicii”

Faza acumulărilor pariziene e încheiată şi Calust Sarkis se mută în anul 1899, la Londra. Pentru început reşedinţa şi-o stabileşte la hotelul Savoy, nou şi foarte căutat de „vedetele” capitalului sau de cele politice, sosite în capitala britanică. Aici îşi continuă tatonările şi primele combinaţii încep să se înfiripeze. Peste un an, la moartea lui Kessler, cînd Henri Deterding e numit girant al lui „Royal-Dutch”, privirea acestuia pentru acoperire şi combinaţii se îndreaptă spre Londra. Or, între apropiaţii lui Calust Sarkis Gulbenkian se află deja şi Marcus Samuel, conducătorul lui ,,Shell”, iar raporturile lor, de afaceri, dar şi prieteneşti, evoluează neaşteptat de bine şi de rapid, aşa încît atunci cînd şi Deterding face pasul spre Samuel, Calust Sarkis veghează de aproape. Unii nu exclud varianta că acesta din urmă l-ar fi şi sfătuit insistent să nu refuze colaborarea cu olandezul, el mergînd pe mîna lui. Că este aşa sau, poate, altfel, nu e prea important: se ştie, de acum, ce înseamnă uniunea, din 1907, dintre „Royal Dutch” şi „Shell”! Totuşi, locul

Trenul de aur (1)

– În 1939, România a ajutat guvernul și autoritățile poloneze să tranziteze țara noastră pentru a ajunge în siguranță în Occident, împreună cu o parte a armatei, mulți civili și... cu tezaurul polonez –

Teoria caracterului nivelator al civilizaţiei, care internaţionalizează anulînd diferenţele, reprezintă o simplă teorie. O dovedește, între altele, una din trăsăturile caracterului unic și irepetabil în geografia din jur a poporului român – ospitalitatea politică. Şirul de indivizi şi de grupuri omeneşti care şiau găsit azilul necesar pe teritoriul românesc este impresionant. Cine n-a găsit loc de refugiu sau de azil politic pe pămînt românesc? Un astfel de caz este și acela al tranzitării prin România a aurului polonez în 1939, atunci cînd nimeni n-a ajutat, practic, nefericita Polonie, în afară de România.

Cronicar pe urmele Istoriei (1)

La litera „K” din cartea de telefon a Varşoviei, pe anul 1980, la paginile 293-294, nu mai puţin de 66 de abonaţi purtau numele celui căutat de mine: Karpinski. Dacă aş fi ştiut și prenumele omului pe care vroiam

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (94)

Epilog (6)

La vremea cînd unul din autorii cărţii, Pierre Salinger, se afla la Bagdad la începutul lui septembrie, ministrul irakian al Afacerilor Externe l-a anunţat că Saddam Hussein dorea să organizeze o dezbatere televizată cu George Bush. Informaţia a fost transmisă la Casa Albă care a răspuns cu un NU categoric. Într-un interviu acordat pe 15 noiembrie la Bagdad lui Peter Jennings, corespondentul reţelei ABC, Saddam Hussein sublinia că era gata să angajeze tratative cu Statele Unite şi cu Arabia Saudită dar „fără condiţii prealabile”, ceea ce însemna că nu s-ar fi retras din Kuweit înainte de a fi obţinut o soluţie negociată. Poziţiile lui Bush şi a lui Saddam Hussein păreau ca evident ireconciliabile. În lipsa unei retrageri unilaterale a lui Saddam Hussein, în lipsa unei soluţii negociate, în lipsa unei rezolvări arabe, situaţia se îndrepta spre un război şi numai o lovitură de teatru ar fi putut-o schimba.

La 29 noiembrie 1990, Consiliul de securitate al ONU a adoptat o rezoluţie care autoriza recurgerea la forţă împotriva Irakului şi conţinea o clauză care îi fixa lui Saddam Hussein o dată limită pentru evacuarea Kuweitului - 15 ianuarie 1991. Aceasta însemna că

si rolul lui Calust Sarkis Gulbenkian nu vor fi niciodată limpede precizate de părţi, cu toate că din Hyde Park Garden, somptuoasa reşedinţă londoneză a acestuia, pe care o va ocupa un sfert de veac, merg fire directe spre Saint-Helen’s Court, imobilul de unde Sir Henry Deterding va conduce cu aceeaşi mînă de fier destinele lui „Royal Dutch-Shell”.

De altfel, de pildă, cînd, în 1910, Henry Deterding preia zăcămîntul Groznîi din Caucazul septentrional, sfătuitorul principal şi avizat, după ce fusese şi studiase cu de-amănuntul la faţa locului, nu e altcineva decît Calust Sarkis Gulbenkian. Apoi, cînd familia Rothschild începe să pună la îndoială eficacitatea activităţii firmei „Compagnie du Mazout” – prima din afară interesată de zăcămintele din Baku – invocînd unele persecuţii declanşate de regimul ţarist, Deterding, beneficiind şi de serviciile lui Gulbenkian, e pe aproape şi, în condiţiile cunoscute (pentru patru cincimi din ,,resurse” vînzătorul obţine 4 milioane florini acţiuni la „Royal Dutch” şi 240.000 lire sterline acţiuni „Shell”), „Royal Dutch-Shell” preia controlul tezaurului de la BibiEibat. Încă nu ştim cît a primit omul din umbră, dar nu trebuie să ne grăbim cu cifrele recompenselor lui, cînd încă sîntem ia începutul intrigilor şi combinaţiilor pe care le va ţese cu o abilitate ce va dura decenii la rînd şi va deveni legendară. În schimb, să-i dăm cuvîntul unuia care îl cunoaşte şi-i face un portret care, în liniile

să-l găsesc, lucrurile s-ar fi simplificat mult. Nu erau decît patru Andrzej, un Apolinary, doi Boleslaw, cinci Henryk. Doar Karpinski Jan şi Karpinski Stanislaw erau cîte șapte.

Telefonul din camera hotelului „Ewropejski”, unde trăsesem, mă îmbia să-mi încerc norocul. Avea legătură directă cu oraşul, deci nu eram nevoit să-i cer centralistei să-mi dea pe rînd toţi Karpinski din cartea de telefon. Şi nici să ias în frigul de ianuarie, la un telefon public din stradă, cu un buzunar plin de fise, nu aveam chef. M-am aşezat comod în fotoliu, mi-am pus telefonul pe genunchi și am început sondajul metodic, bifînd numerele care îmi răspundeau. Şansa era una la şaizeci şi şase. Deci merita efortul. Bineînţeles, dacă nu se adevereau spusele din ajun ale prietenilor mei, cineaştii de la „Kadr”, care încercaseră să mă convingă că omul căutat de mine ba era mort de mult, ba plecat din Polonia, şi chiar dacă îl găseam, la ce mă puteam aştepta din partea unui nonagenar pus să-mi relateze o întîmplare petrecută cu mai bine de patruzeci de ani în urmă?

sale esenţiale, nu se va schimba: „Să-l privim mai îndeaproape pe acest Gulbenkian cu părul său negru, sprîncenele sale groase şi stufoase, actor desăvârşit, diplomat subtil, slujit de o voce mieroasă, întotdeauna gata să se interpună fără a uita să obţină remuneraţii pentru micile sale servicii, fastuos fără ostentaţie, suplu pînă şi în îndărătnicie. Semne particulare: este pasionat de activitatea financiară mai mult decît de petrol, îl detestă din tot sufletul pe Rockefeller – poate pentru că Rockefeller are o patrie iar el nu are, sau are prea multe”. De fapt, cred că aici se impune o corecţie: cu timpul, se va dovedi, ca şi în cazul lui Sir Henry Deterding (pentru el, cum s-a mai zis, adevărata patrie era petrolul), că şi ţara lui Calust Sarkis va fi tot petrolul sau, ca să lărgim „teritoriul”, afacerile cu el!

Mai trece un an şi, în lumea ţiţeiului, proaspătul sosit – într-un fel – nu e dintre cei ce achiziţionează terenuri, în interes propriu şi nici nu cumpără produsele rafinăriilor spre a le revinde; el prospectează şi facilitează tranzacţii, devine cunoscut iar de unii chiar temut. În cancelariile diplomatice ale unor state cu interese petroliere, figura lui Gulbenkian devine familiară. Cineva are chiar curiozitatea să reconstituie una dintre numeroasele lui vizite la un ministru de pe malurile Tamisei, şi scenariul ei e plin de învăţăminte.

(va urma)

DUmITrU ConsTAnTIn

(va urma)

IOAN GRIGORESCU

Memoria bătrînilor mi-a oferit însă adeseori surprize. Multora dintre cei cruţaţi de scleroză, anii senectuţii, în loc să le diminueze bagajul de amintiri, li se amplifică, făcîndu-i capabili să relateze amănunte neaşteptate, pe care chiar ei le considerau uitate. Aşa se întîmplă uneori cu miopii; la bătrîneţe încep să le scadă dioptriile. Ba chiar s-a înregistrat cazul unui nonagenar căruia i-ar fi crescut al treilea rînd de dinţi. Aşa că îmi făceam curaj. Era duminică, şi pînă a doua zi tot nu puteam încerca o altă cale de investigaţii. Karpinski Abdon... Ce nume! 31.96.86. Ocupat. Am început bine! Trag în dreptul lui o linie, să nu uit, să revin... Karpinski Alojzy: 36.85.26. Apel lung. Nu răspunde nimeni. Altă linie. Observ că unii dintre abonaţi au înscrisă, înaintea adresei, profesia. Deci lista se reduce. Evident, printre ei, nici unul de profesie... pensionar! Karpinski Apolinary, strada Przasnyska 16. În sfîrşit, un receptor ridicat. Se aude un „alo” rostit de o voce de femeie. Îmi cer scuzele de rigoare şi întreb dacă telefonul respectiv nu aparţine „Pana Karpinskiego, bylego dyrektora Banku Polskiego”? (domnului Karpinski, fostul director al Băncii Polone”)? Mi se spune să aştept o clipă. Aştept. Poate am noroc încă din primele focuri. Apolinary... Nu sună rău pentru un fost director de bancă. La celălalt capăt al firului receptorul este trecut dintr-o mînă în alta. O voce răstită de bărbat mă întreabă ce vreau. Repet. „Ascultă, Pane, ştii unde-i strada Przasnyska?” Spun că nu ştiu. „Asta e, că dacă ai şti, n-ai mai întreba. Pe o stradă ca asta nu locuiesc directorii de bancă!”.

războiul nu putea fi declanşat înainte de sfîrşitul lui ianuarie sau începutul lui februarie 1991. Bineînţeles, era suficient ca Saddarn Hussein să comită o provocare militară pentru ca războiul să izbucnească mai devreme. În acest moment a survenit lovitura de teatru. Chiar a doua zi după votarea rezoluţiei, George Bush a propus începerea de discuţii cu Irakul, sugerînd ca Tarik Aziz să vină la Washington şi ca Baker să meargă la Bagdad. Lui Saddam Hussein i-au trebuit 24 de ore ca să reacţioneze şi să răspundă pozitiv. Primejdia războiului nu este încă îndepărtată, dar preşedintele american, în această iniţiativă, dispune de două atuuri: votul de la ONU îi dădea mînă liberă pentru a acţiona militar şi în acelaşi timp îi permitea ca eventualele negocieri să nu pară o dovadă de slăbiciune.

De acum înainte, Bush putea flutura în acelaşi timp ramura de măslin şi spada.

* * *

Notă adresată de ministrul de Externe irakian, dl Tarik Aziz, secretarului general al Ligii statelor arabe, la 16 iulie 1990.

Domnule Secretar general al Ligii Statelor arabe, Salutări frăţeşti!

Doresc să reamintesc de la început principiile în care crede Irakul şi pe care le-a aplicat cu stricteţe şi consecvenţă în relaţiile sale cu celelalte state arabe.

Irakul consideră că arabii constituie, peste frontierele de stat, o aceeaşi naţiune, că bunurile lor trebuie să aparţină şi să fie de folos tuturor, că răul care îi loveşte pe unii îi atinge pe toţi. Aceasta este concepţia după care Irakul a judecat întotdeauna bogăţiile Naţiunii arabe şi după care şi-a gestionat propriile bogăţii. Irakul consideră de asemenea că, în ciuda tuturor celor îndurate de Naţiunea arabă în timpul perioadei otomane, apoi sub jugul colonizării occidentale, în materie de dispreţ, dezbinare, represiuni şi încercări de denaturare a identităţii naţionale, componentele unităţii sale rămîn puternice şi vii. În pofida divizării sale în mai multe state, lumea arabă rămîne totuşi o aceeaşi patrie, şi fiecare palmă din pămîntul său, fie într-o ţară, fie în alta, trebuie judecată dintr-un punct de vedere naţionalist şi, mai precis, din punctul de vedere al securităţii naţionale arabe comune. Nu trebuie să ne scufundăm în abisul unei viziuni înguste şi egoiste cînd este vorba de interesele şi drepturile cutărei sau cutărei ţări. Să păstrăm întotdeauna în cuget interesele superioare ale Națiunii arabe, precum şi calculele strategice esenţiale pentru securitatea naţională arabă, şi ele trebuie să primeze întotdeauna în relaţiile interarabe. (va urma)

PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

PLUGUsOR DE COTROCENI ,

Aho, aho, Români blazați, Stați puțin și nu plecați Prin lume să colindați. Lîngă brad v-alăturați Și urarea-mi ascultați Că-i urare de români, De la moși, de la străbuni. Aho, aho, Cu plugușorul, S-o luăm cu binișorul Nu de la taica Traian

Că mulți l-au bîrfit în van Confundîndu-l cu Ivan!

Ci mai de-aproape, de-un an, Cînd sasu-a descălecat După cinci ani cît a stat Călare peste o țară Șchioapă, cu-n picior afară. Doar că el, acolo-n deal, Se credea pe Ducipal!

A descălecat fălos

Dar nu prea a mers pe jos Fără Țară, în pustiu, Nici măcar pîn-la Sibiu, Că iar s-a urcat în șa Călare, Măria Sa, Și-a dat pinteni la cîrlani Pentru încă vreo cinci ani Să stea peste noi călare Ca pe cal Ștefan cel Mare!

Ia mai mînați măi, hăi, hăi Și sunați din zurgălăi

Cu patos și cu mandat Să se-audă la Palat!

Aho, aho,

Voi, ce votați

Dar nu știu cum vă uitați

Cînd buletinul luați

Și-n chenar îl ștampilați!

După ce, cinci ani întregi, Ne-a tratat ca niște blegi, Cum poți să-l mai realegi?

După cîți ani am pierdut

Cu-n îngîmfat surdo-mut, Ce se face că lucrează

Dar el șade, meditează, Filozof, ce să mai spui, Visează partidul lui!

Ia mai mînați măi cu votul

Să schimbăm odată totul, Trageți apa, măi flăcăi, Hăi, hăi!

Aho, aho, Ce mai urare, Că-i mai mult o-nmormîntare.

Aici ne-a adus prostia

Să-nmormîntăm România În datorii colosale

Pentru-ambițiile sale, Ne-a aliniat de zor

Ca ultimul servitor

Pentru case-mpărătești, De la țări care ne-njură Și-apoi vin la noi și fură!

Tu, românule, plătești

Pentru-ambiții nebunești!

Datorii de miliarde Țara-n sărăcie arde, Salariile-s pricăjite

Pensiile nu-s mărite, Alocații de copii

Lor le par că-s fantezii!

Ce drumuri, ce șantiere, Cumpărăm mitraliere,

Că dăm bani pe șenilate

Și nu dăm la Sănătate.

Că Orban și cu partidul Ne păcălesc cu Covidul, Cu Arafat și Tătaru, Cu virusul și amarul

Nu avem nici de morți știre Și nici loc în cimitire. Stă poporul și îndură Greutăți fără măsură, Ținînd botnița pe gură!

Avioane, tancuri grele, Rachete cu multe guri, Niște fiare, vechituri! Cînd industria noastră zace Ca-ntr-o lungă, lungă pace, Noi ne-narmăm pînă-n dinți Și-așteptăm cuminți, cuminți, Să ne-atace cu Katiușa Rusul, să ne ia cenușa!

Ia mai zdrăngăniți șenila Că te-apucă plînsul, mila,

Aho, aho, De Anul Nou

Punem lacătul și lanțul

Ca să ne facem bilanțul

Celui mai nefast guvern

Ce ne-a dus Țara-n infern

Cu minciuni și minciunele

Că ne-am săturat de ele!

Criticînd p-ăl dinainte

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei libere, corp C, camera 126, sector 1, bucureşti. tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Doar promite și ne minte, Făcînd numai tevatură Și-mproșcînd în jur cu ură! Să nu-i mai urăm un an, Că e Cîțu, că-i Orban, Sau cine-o fi premier Că în casă e tot ger, C-am ales niște primari, O tanti și niște pari, Care cred c-a fi primar E să stai ca-n galantar, Căci, și-așa, de ai dușmani, Nu-ți fac nimic patru ani,

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin PRess book ConsultIng sRl. e-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: sC MAnPRes DIstRIbutIon sRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi PoŞtA RoMÂnĂ. Codul Issn 1220 – 7616.

Chiar de scuipă și te-njură, Tu ți-ai făcut sinecură!

Ia mai mînați, cetățeni, Și voi, dragi bucureșteni, Și sunați din clopoței

Să se trezeasă și ei!

Aho, aho,

La anul care vine

Să auzim și de bine, S-avem un guvern pe bune, Un guvern de uniune, Că voi, mai multe partide, Vă mîncați ca niște hidre.

Potoliți-vă odată

Că Țara nu-i o bucată

De șorici, ca, la Crăciun

S-o luați la micul dejun!

În Parlamentul ales

(c-am semănat și-am cules), Să nu mai fie gîlceavă, Să treceți grabnic la treabă, Că urgențe sînt uitate: Pensiile mari – tăiate, Legi curate și concrete, Nu Ordonanțe, Decrete! Mai puține ministere, La fonduri, fără mistere, Să dați bani pe meritate, Nu pe veri și pe cumnate! Numiți miniștri cu carte

Nu de cei ce sînt departe De problemele din viață Și stau cu whisky la gheață! Aduceți copiii-n clasă, Școala nu se face-acasă, Dacă nu e profesorul, Degeaba calculatorul!

Nu vă luptați între voi Ca lupii cînd mîncă oi, Luptați-vă pentru Țară, Să vină românii de-afară, Că avem în Țară loc

Și la muncă, și la joc!

Ia mai dați din bice iar

C-am rupt fila-n calendar, S-aruncăm tot la gunoi

Și să mai luăm cu noi

Gîndul bun și bucuria –Să trăiască România!

Să-i fim bravi contemporani –

LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI!

GEO CIOLCAN