Romania Mare, nr. 1534

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Atunci cînd scriu, am senzația că înmormîntez un popor de cuvinte în cimitirul alb al hîrtiei – numai cititorul le poate aduce la viață din nou.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

30 de ani de ,,evoluție” capitalistă: de la ,,Epoca de aur”, la… ,,Stați acasă” Motto: ,,Aşa ne-am molipsit noi de minciună/ Şi am furat, ba chiar ne-am prostituat/ Iar toate astea, astăzi, se răzbună...” – Corneliu Vadim Tudor Veștile despre epidemia cu coronavirus sînt din ce în ce mai înspăimîntătoare – nu numai prin cifrele îmbolnăvirilor și deceselor sau prin măsurile ca pe timp de război; lipsa certitudinilor, a explicațiilor clare din partea specialiștilor contribuie la această situație care tinde să se transforme într-un episod dramatic, poate chiar tragic, ce ar putea rămîne consemnat în istorie drept cea mai bună dovadă a neputinței și mizeriei sistemului capitalist impus de ,,lumea civilizată”.

Pentru cei care au trăit în România ,,Deceniilor de înfăptuiri mărețe” este imposibil de acceptat sloganul actual ,,Stați acasă” – ca fiind marea ,,rezolvare” a virusului. Am crescut într-o țară pentru care nimic nu putea opri dezvoltarea – nici inundațiile, nici cutremurul, nici seceta, nici munții, nici rușii, nici americanii! O țară în care nimeni nu ,,stătea acasă” la greu! Și acum auzim soluția, după 30 de ani de ,,libertate” și ,,capitalism”: ,,Stați acasă”! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Alertă națională Scriam acum ceva vreme că nouă, generația anilor ʼ70, ne-a fost hărăzit să trăim vremuri importante – un comunism compromis, un socialism fals, o revoluție trucată și impunerea de noi valori. Nu știam atunci, sau poate că intuiam, că o să asistăm la impunerea unei stări de alertă, un fel de preambul al unei stări de asediu, o antecameră a dictaturii, fie că e militară, fie că este a unui sistem, ca acum.

Asediul coronavirusului asupra lumii este real. Nu este vorba nici de dezinformare și nici de știri false. Există, ucide bătrînii în general, mai iartă cînd e vorba de tineri și este atotpătrunzător din punct de vedere geografic. A pornit din China, a trecut prin Italia, și de acolo a ajuns aproape în

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Românii şi maghiarii pot şi trebuie să trăiască în pace... (1) Plăcută surpriză trăim, în această zi sfîntă, a Împăraţilor Constantin şi Elena, 21 mai.

A dat bunul Dumnezeu să plecăm pe ploaie din Bucureşti şi să ajungem pe soare aici, în inima Transilvaniei româneşti. Şi ne-a dat, acelaşi Dumnezeu, o vreme după inima noastră de români. Sîntem însoriţi în gînd şi în inimă, pentru că nu dorim ceartă cu nimeni, nu am venit să semănăm vrajbă, nu am venit să incităm spiritele. Am venit ca fraţi ai românilor din Covasna şi pot să spun, în privinţa maghiarilor, că a venit tăticul lor de la Bucureşti! (Aplauze, urale) Ştim, cu toţii, Istoria acestor meleaguri. Pe la începutul veacului, nu era o maghiarizare atît de barbară, cum s-a întîmplat în acest „deceniu blestemat” dintre 1990 şi 2000. Dar vă asigur eu că această batjocură împotriva elementului etnic românesc majoritar va înceta. Românii nu sînt minoritari, nici în Covasna, nici în Harghita, românii sînt majoritari pe întreg teritoriul naţional, şi aşa vor fi întotdeauna, iar cui nu-i place, să dispară din faţa ochilor noştri! (Aplauze) (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (21 mai 2000, discurs rostit liber, în centrul Municipiului Covasna) toată lumea. Și pe la noi, pe la români, e prezent, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să ne golească rafturile. O panică generală a cuprins România, o stare de asediu culinar aș putea spune, prin intermediul căreia românul și-a amintit că în genele lui de supraviețuitor al istoriei un factor important a fost și este asigurarea unui stomac plin. Nu știu exact ce este în mintea românilor care au luat cu asalt magazinele, dar sigur voi afla curînd. Impunerea la nivel de stat a unei stări de criză, a unei alerte generale, poate să fie privită ca un gest extrem, luat ,,la cald”, dar cum ceea ce vedem că se întîmplă în Italia este și rezultatul unor decizii întîrziate ale guvernului, putem să spunem că noi, românii, ne-am mișcat ceva mai repede. (continuare în pag. a 17-a) TANO

„Amintiri cu primăvara“, tablou de Anca Bulgaru

Pdure sfnt I. Pădurea mea de brad, pădure sfîntă Nu mă mai satur de lumina ta Primește-mă cînd toată slava cîntă Și rîde iar copilăria mea.

II. Îmi este dor de vremea fermecată Cînd fără nici o grijă hoinăream Îmi este dor de-o mamă și de-un tată Pe care astăzi, Doamne, nu-i mai am.

Refren: Pădure sfîntă, ce frumos era Sub streașina de arbori seculari Cînd zmeura în crînguri înflorea Și-o stea de aur blînd călăuzea Sălbăticiuni de vis, cu ochii mari Acolo este toată viața mea!

III. Aici mi-a fost natura mamă bună Și-o fată tot aici am îndrăgit.

Cît de puternici sîntem împreună Eu doar în templul tău sînt fericit.

IV. Pădurea mea cu ghiocei la poale Mă înfrățesc cu tine în destin Ce bine-i la răcoarea vrajei tale Mă-mbată parcă cel mai dulce vin.

CORNELIU VADIM TUDOR (poem extras din volumul ,,Cîntece de dragoste”)

ANUNȚ IMPORTANT!

Avînd în vedere situația actuală pe care o traver­ sează România, este posibil ca aparițiile săptămînale ale revistei noastre să sufere modificări în perioada Pagina 10 pentru înțelegere tuturor următoare. Mulțumim cititorilor noștri și vă adresăm rugămintea de a con­ tacta Oficiile poștale și vînzătorii autorizați pentru a afla detalii cu privire la apariția pe piață a revistei.

Vă dorim multă sănătate!

NR. 1534 l ANUL XXXI l Vineri 20 MARTIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 20 martie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ambasadorul Alfred Moses face ca Ceapaev: sare peste cal F Hagi e revoltat de minciunile din „Excrementul zilei” F Neamţul a hotărît ca Rusu să fie preşedintele României. F Un idiot: Constantin Gheorghe F Popa Țeavă a sfinţit o cocină PARTEA A III-A F Preotul Sandi Mehedințu, intrat în Istorie cu porecla (dăruită de noi) Popa Ţeavă, a făcut o faptă creştinească: în Ajunul Bobotezei s-a deplasat cu cădelnița într-o cocină şi a săvîrşit o sfeştanie.

Respectivul lăcaş pestilenţial nu e altul decît sediul ziarului „Evenimentul zilei”. Dar, iată cum scrie Reporterul Ciocan (?!) despre ruda lui de la Ferometal, Popa Ţeavă: „Mulţi dintre redactorii celor două publicaţii au îngenuncheat în timpul slujbei oficiate de părintele Mehedințu în incinta redacţiei”. Evlavioşi hingheri, nimic de zis, dar o ciocănitoare pe care o avem noi acolo ne-a ciripit că ei n-au jucat teatrul asta prost din credinţă faţă de Dumnezeu (aiurea, de unde atîta credinţă la nişte spălători de morţi şi vînători de oameni?!) - ei au căzut în genunchi pentru a fi la nivelul de înălţime al Piticului Utecilă. Dar, să continuăm reportajul lui Ciocan despre Ţeavă: „La sfîrşitul slujbei busuiocul cu care s-a săvîrșit Sfîntul Botez a fost disputat de către domnişoarele din redacţie pentru a-şi visa, în noaptea ce urma, ursitul”. Hai că-i tare, auzi cu ce se ocupă Popa Ţeavă în redacţia lui Ardei Umplut: se întoarce cu spatele şi aruncă cu legături de busuioc, iar căţelele alea leşinate de Andra Manta, Marcela Feraru, Simona Popescu, Ileana Lucaciu şi Oana Maiuga se tăvălesc pe jos, în patru labe, ca să pună mîna pe obiect, să-l bage sub pernă şi să-l viseze pe nenorocitul ăla capabil să se implementeze în coteţ cu ele! Iată ce opinii a cules, a doua zi, neastîmpăratul ăla mic de Alcibiade. ALCIBIADE: Stimată tovarăşă Ileana Lucaciu, noi ştim că sînteți măritată pentru a doua oară, de ce v-ați mai introdus busuioc sub pernă?

ILEANA LUCACIU: De-a dracu’ ce-i carnea pe mine, că nu mă mai satur. E timpul să mă mărit iar, maşinăria mea bătrînă are nevoie de un injector nou.

ALCIBIADE: Şi ce-aţi visat, mă rog? ILEANA LUCACIU: Se făcea că eram iarăşi la un prezidiu, secretară P.C.R. Lîngă mine, cine crezi că aplauda?

ALCIBIADE: Lăsaţi-mă să ghicesc: Miliţia de Moravuri! ILEANA LUCACIU: Nţțţ, n-ai ghicit.

Te blochez o rundă, cu mascota asta din cîrpe de şters vase pe care scrie Rodrig Andrişan. Lîngă mine făcea propagandă Regele Mihai. ALCIBIADE:

Dor de Cuza

(La 200 de ani de la nașterea Domnitorului) Din ceruri cade iarna ca-n povești, Un giulgiu alb se-ntinde-n depărtare, Printre troienele din București Aștepți s-apară lupii pe cărare;

Aoleu, vă măritaţi cu el? Dar e absurd, are 5 fete grăsane şi 74 de ani (sau viceversa!), vai de capul lui, o să-l băgaţi în pămînt... ILEANA LUCACIU: Mă, tovarăşe Alcibiade, da’ ce slab pregătit mai eşti! Păi n-ai auzit de guriţa mea, care fac minuni cu ea? Mi se zicea „pompa de vacuum“, dacă pun dantura acum, pe platforma continentală a Mării Negre, „Gloria“ dă faliment şi scot petrolul taman din Kîrkîzghistan şi din Peninsula Kola, unde am auzit că ruşii au dibuit nişte rezerve uriaşe. Eu am început la 13 ani în port, scol letconul şi la mort! ALCIBlADE: Uf, m-am liniştit, deci nu-l băgaţi în pămînt pe Majestatea-Sa...

ILEANA LUCACIU: Cum o să-l bag, nătăfleaţă, în pămînt? Păi îl rabdă pămîntul? Îl băgăm în partid, asta am visat! ALCIBIADE: Formidabil! Intră la P.N.L.-Cîmpeanu sau la P.N.Ţ.CD.-Coposu?

ILEANA LUCACIU: Tocmai aici e şpilul, că intră la P.C.R.! Se făcea că stă lîngă mine, pe oliţă, eu îi dau carnetul roşu, iar arbitrul Ion Crăciunescu dă buzna peste noi, fluieră ca Inter-City în Gara Frecăței, şi-l dă afară de pe teren. Nu se poate una ca asta. M-am trezit imediat... ALCIBIADE: V-ați trezit din somn?

ILEANA LUCACIU: Nu din somn, ci din beţie, că eram beată moartă, tot în vis, cum ar veni. Atunci am pus mîna pe Ţeavă și, cu o forţă nebună în corp, miam făcut din ea o Seceră, şi cum Ciocan era la doi paşi, gata emblema! ALCIBIADE: Totuşi, busuiocul ăsta nu v-a ajutat să vă vedeţi ursitul? ILEANA LUCACIU: Ba da, însă mă ruşinez să spun cine era.

ALCIBIADE: Haideţi, vă rugăm frumos... ILEANA LUCACIU (trece de pe un picior pe altul, ca barza): Nu, nu pot, am roşit toată, a fost ceva ca-n filme...

ALCIBIADE: Haideţi, doamnă, învingeți-vă ruşinea, că mai avem și alte interviuri de realizat. ILEANA LUCACIU: Aș vrea, îmi stă pe limbă, dar zău că...

ALCIBIADE (enervat la culme)? Da’ hai o dată, boala dracului, ce tot te bălăngăni atîta şi dai ochiurile alea peste cap? ILEANA LUCACIU: Aşa, bravo, aşa îmi place, să fii bărbat! Pe tine te-am visat, micule, mă fugăreai prin pădure şi eu alergam goală şi despletită, pînă cînd m-am împiedicat de vaca lui Victor Surdu, care tocmai făta un viţel, în vreme ce agrarianul cînta la pian şi orchestra de damigene „Marşul Măgarilor”.

Normal că am căzut în nas, viţelul s-a speriat şi a rupt-o la sănătoasa, iar Victor Surdu după el, din copac

în copac, ca Tarzan, strigînd: „Ludwig, hai la tata, tu vei fi mascota noastră la alegerile prezidenţiale, te-am botezat ca pe Beethoven!“. Numai că viţelul era surd şi el, nenorocitul - aşa că m-am angajat şi eu în urmărirea lui, pînă cînd, extenuată şi cu limba scoasă, am căzut din pat şi m-am trezit de-a binelea.

Al doilea interviu a fost realizat chiar cu şeful femeiical. ALCIBIADE: Stimate Ion Cristoiu, ce-a fost, domnule, cu spectacolul dat de Popa Ţeavă? O fi ceva adevărat în chestia cu busuiocul? ARDEI UMPLUT: Domnule, în aparență aşa e, dar la o privire mai atentă nu e chiar aşa. Ca analist, eu i-am transmis părintelui Mehedinţu să vină cu celebra lui Țeavă, dar să mai pună una, orizontal, şi să facă o cruce, cum stă bine unui slujbaş al Bisericii. Or, el m-a ascultat numai în parte: a sudat două țevi, ce-i drept, dar le-a îndoit la vîrfuri în așa fel încît a rezultat o zvastică. Iar ce-a cîntat el acolo, pe nas, n-a fost un psalm, ci cîntecul „Io cu lanţuri la picere/ Tu desfaci sticle de bere/ Magdaleno, Magdaleno!“. ALCIBIADE: Mda, cam nasol, deci tot „golan“ a rămas... ARDEI UMPLUT: Aaa, ş-asta n-ar fi nimic. Dar cînd moţatele astea ale mele au îngenuncheat, el s-a întors cu spatele şi, sanchi, s-a făcut că le aruncă busuiocul dar în realitate şi-a dat pantalonii jos, le-a arătat popoul, pe care l-a bătut cu palma de 666 de ori (curat Antichrist!), şi a cîntat melodia din filmul indian „Vagabondul”: „Avaramuuu, aaa-aaa-aaa/ Avaramuuu, aaa-aaa-aaa/ Mi se zice Raj Kapoor/ Şi să mă pupaţi în c... !”.

ALCIBIADE: Deci, Ciocan a minţit cînd a scris că Țeavă a aruncat cu busuiocul? ARDEI UMPLUT: Nu, n-a minţit. Instalîndu-mă imediat în fruntea unui echipaj, eu l-am somat să arunce cu buchetul ăla o dată, că aşa e datina. Dar, pentru că mi-am făcut între timp un „new look“, am slăbit, mi-am pus ochelari, şi eram şi-n şpilhozen, Popa nu m-a recunoscut şi s-a luat de corpul meu: „Ce datini visezi, bă, că-ți dau o platină-ntre ochi, te-ai uitat cum araţi, ca o găină zăpăcită? Staţi în genunchi, netrebnicilor, că acuşica arunc şi cu busuioc!“. Ei bine, ştiţi ce-a fost în stare să facă puşlamaua? A aruncat cu actorul Florin Busuioc, ăla care prezintă la tembelizor emisiunea Tip-Top-Minitop, la care mă uit şi eu cu mare plăcere. ALCIBIADE: Formidabil! L-a luat aşa, pur şi simplu, şi l-a aruncat pe spate? ARDEI UMPLUT: Exact. Le-a cocoşat pe năroadele alea. După care țopăia ca Rasputin după ce a fost înjunghiat de Felix Iusupov (ştiţi care, secretarul Regelui Soare, Ludovic Sătmăreanu al XV-lea) şi striga: „Na măritiş! Aţi vrut Busuioc? Aveţi Busuioci”. Apoi şi-a strîns jucăriile şi a zbughit-o pe fereastră, noroc că era zăpadă mare afară şi-a căzut bine, nu şi-a rupt decît douăşpatru de coaste, o mînă, un picior și sticla de vodcă...

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 13 ianuarie 1995)

Fulgeră gloanțele ca de năluci Ce-n tropot intră chiar și-n dormitoare, Atac de trădători, nu de haiduci, Se-abate peste Casa Domnitoare;

A cîta oară ne oprim din drum Și, încapabili să vedem lumina, Intrăm cu Țara în vîrtej și fum Și-apoi ne plîngem, căutîndu-i vina?

Și, Cuza pleacă-n pribegie-n van Cu lacrima-nghețată pe făptură, Tristețea lui de la-nceput de an Ne va rămîne crudă-nvățătură

Mereu mai abdicăm la cîte-un drept, Pierdem Ocaua sau e fals cîntarul.

Cînd ai un Cuza, cum să fii adept Să schimbi Religia și Calendarul?

Apar și lupii-ncet, de după pom, Și-adulmecă în noaptea grea, cu ură, Dar lupii-aceștia sînt cu chip de om Și năvălesc aduși de o trăsură;

Dar, și blestem, pe cap și pe popor, Ce ne va apăsa. A cîta oară Sacrificăm cîte-un Conducător Așa cum cer călăii de afară?

Sînt stăpîniți de gînduri cu păcat, Mîna să-i muști, cînd ieri i-ai dat onorul, S-ajungă mai degrabă la Palat Și să gonească-n noapte Domnitorul!

De nu-i gonim, îi omorîm nedrept, Trecîndu-i, vii, în somnul cel de moarte, Cu niște glonțe risipite-n piept, Și-apoi rămîn o filă ștearsă-n carte!

RM

Cuza trăiește încă printre noi, Spiritul lui ne luminează casa, Și-n valul de-ntrebări și de nevoi Îl așteptăm în prag, la Ruginoasa; Poate-ntr-o zi, în prag de făurar, Printre reforme – Stea și Călăuza – Îl vom zări, înalt, cu pasul rar, Pe Domnitorul nostru, Vodă – Cuza!

GEO CIOLCAN

RM

3

Vineri, 20 martie 2020

RomÂnia mea (7)

Cînd vorbim despre Armată ne vin în minte automat paradele militare la care am fost martori, sau, după caz, perioada cînd noi înșine am fost militari. Dacă, însă, vorbim despre Armată la timpul prezent, nu avem foarte multe de povestit, pe de o parte pentru că Armata obligatorie nu mai este de actualitate în România, și, pe de altă parte, pentru că interesul tinerilor pentru această instituție este destul de scăzut.

Pînă în 1990 Armata reprezenta un factor important în economia românească, dar și în sufletele românilor.

Acum, instituția s-a schimbat. Reforma în zona mili­ tară a fost foarte dură, a dus la deființarea multor unități militare, la scoaterea în șomaj a multor cadre, la reducerea drastică a echipamentelor militare terestre și aeriene de origine sovietică. Putem spune că, din cauze cel puțin ciudate, avioanele moderne de tip MIG 29 sau IAR 93, de fabricație românească, au fost fie părăsite și lăsate pradă timpului, fie dezmembrate. Aceeași soartă a avut-o și singurul submarin aflat în dotarea Marinei Militare – Delfinul, sau Pandele, cum era alintat în anii ʼ80 de către militari – care din 1994 nu mai dispune de bateriile necesare efectuării de misiuni, soarta lui fiind pecetluită imediat după Revoluție.

Pînă în 1990, Armata română dispunea de echipamente de proveniență sovietică sau românească. Exista o industrie locală care, pe timp de război, ar fi putut asigura, din spatele frontului, capacitatea Armatei de a apăra granițele țării. În general, o țară poate fi considerată puternică dacă deține propria industrie de apărare, sau măcar dacă un procent semificativ din dotarea Armatei se află pe teritoriul propriu. Pînă în 1990, industria de apărare producea tancuri, artilerie de cîmp și antiaeriană, rachete, camioane, transportoare blindate, vehicule de teren, armament ușor, precum și muniția aferentă. Industria românească mai producea aparatele de zbor subsonice IAR 93, realizate în colaborare cu Iugoslavia, precum și IAR 99 Șoim, un aparat destinat în special antrenamentului. În rest, flota aeriană militară se baza pe mai mult de 150 de aparate MIG 21, elicoptere fabricate la Ghimbav, în județul Brașov, sub licența Puma, și avioane de transport tot sovietice, IL sau AN. În 1989, Flota românească a fost dotată și cu aparate MIG 29, moderne pentru acei ani, aparate a căror soartă lipsită de viitor o știm deja.

Nu putem spune că în acea perioadă industria de apărare era la un nivel tehnologic foarte înalt, dar știm că România se afla în primele 10 țări la nivel de export de echipament militar. Faptul că noi, românii, deținem propria industrie de apărare ne conferă o oarecare independență și o voce puternică în diplomație.

Din punct de vedere economic și geo-strategic, cele mai puternice state sînt cele care dețin propria industrie de apărare. Vorbim aici de SUA, Rusia, China, Franța, Anglia, Turcia, Israel, Germania, Suedia, Iran și chiar Coreea de Nord. În ciuda achiziționării de echipamente militare de miliarde de dolari, Arabia Saudită nu deține nici un fel de industrie locală de apărare, fapt care o face vulnerabilă în fața oricăror confruntări armate.

Cu cît industria de apărare proprie este mai puternică, cu atît statul respectiv este mai vocal cînd e vorba de diplomație și mai stabil cînd e vorba de economie. Să nu uităm declarațiile ambasadorului american la Moscova, Jon Huntsman, conform cărora portavioanele reprezintă „100.000 de tone de diplomație internațională”.

După 1990, întreaga Armată română, precum și industria de apărare au fost reformate. În prezent, aceasta din urmă a fost redusă la cîteva puncte, forța de muncă s-a pierdut, iar achizițiile militare se axează aproape exclusiv pe achiziții din străinătate. Nu vreau să precizez ce fel de achiziții se fac, cum se fac și de ce se fac, mai ales că deciziile nu se iau în funcție de nevoile Armatei, ci de factorii politici. Făcînd parte din NATO, România a fost nevoită să se adapteze unor cerințe chiar dacă acestea nu au coincis cu interesele noastre

statale. Există multe semne de întrebare cu privire la ce s-a întîmplat în Armata română în ultimii 30 de ani, și probabil că timpul ne va oferi răspunsurile. În România mea, țara în care doresc să trăiesc, există o altfel de abordare a modului în care Armata română ar trebui dotată, înzestrată și echipată, dar și a percepției pe care cetățenii țării trebuie să o aibă vizavi de această instituție. Sîntem încă departe de vremurile în care tancurile vor fi transformate în tractoare, sau cînd armele vor fi aruncate în coșul de gunoi al istoriei pentru totdeauna. Pînă atunci, forța armată rămîne principalul apărător al granițelor unor state, ca o ultimă linie de negociere utilizată de diplomație. Cu cît resursele și educația populației țării respective sînt mai vii, cu atît apărarea devine mai facilă, mai ușor de îndeplinit.

În ultimele sute de ani, poate chiar de la începutul vremurilor, aceste pămînturi au fost teatru de operațiuni militare, fie că era vorba de apărarea meleagurilor, fie pentru că alții se războiau aici. Teritoriile României de azi fie au fost apărate cu prețul sîngelui, fie au fost teritorii de schimb ale marilor puteri. Să nu uităm că preluarea Basarabiei de către Imperiul Țarist în 1812 a fost de fapt un troc cu Imperiul Otoman, nimic mai mult. Turcii au dat rușilor din ce nu aveau. Foarte bună afacere pentru turci, proastă afacere pentru ruși.

Românii de atunci și cei de acum încă mai poartă în suflet și în propria istorie evenimentele de atunci.

Să ne gîndim puțin la viitor. Sîntem stat membru NATO și pînă prin 1991, am fost stat membru al Pactului de la Varșovia. Am făcut parte, așadar, în ultimii 70 de ani, din două alianțe militare. Una în care eram prieteni cu URSS și cu alte țări socialiste, și alta, cea din prezent, în care teoretic sîntem dușmani ai Rusiei și prieteni cu acele țări foste socialiste, dar și cu cele cu care eram inamici pînă în 1990. Armata nu mai este așezată pe valorile sovietice, ci pe valori nord-atlantice. Avem acum armament compatibil NATO, avem avioane MIG 21 și F16, dispunem de sisteme AA Patriot americane, care nu știu cît de compatible sînt cu cele sovietice din dotare. În acest moment, Armata română este prezentă pe diverse teatre de operațiuni militare: Irak, Afganistan sau diverse țări din Africa. În ceea ce privește autoritatea și prestanța Armatei sau gradul de încredere al populației, putem spune că acestea sînt departe de imaginea pe care o avea pînă în 1990. Să nu uităm că în ultimii zece ani de comunism, Armata era folosită mai mult la muncile cîmpului și mai puțin la lucruri care îi intrau în atribuții.

Eu nu sînt adeptul alianțelor militare. Istoria ne-a învățat că indiferent din ce Alianță faci parte, la final tot pe locul pierzător ești. Privind în urmă, în istoria modernă a României de la 1877 pînă la 1945, alianțele nu au adus țării noastre siguranța politică pe care victoriile militare au asigurat-o. Prin urmare, eu aș milita pentru o recunoaștere la nivel internațional a statutului de neutralitate al României, recunoaștere aprobată de ONU. Chiar dacă pare o utopie, cred că atunci cînd va redeveni independentă, diplomația românească trebuie să se concentreze și pe acest aspect. Un stat neutru, nealiniat, recunoscut internațional are avantajul de a fi în primul rînd un refugiu sigur al capitalului, așa cum a demonstrat Elveția că este. Lumea are nevoie de

o Elveție a Estului, iar o țară precum România poate dobîndi un astfel de statut, dacă există voință politică și diplomație. Este adevărat că acest lucru implică niște costuri ceva mai mari, dar care merită din plin asumate. În primul rînd, o țară neutră cu adevărat dispune de o Armată puternică, de o industrie de apărare proprie și depinde foarte puțin de alte țări. Un alt avantaj, dar și un alt cost este acela că poți achiziționa cel mai bun armament de pe piață, indiferent în ce parte a lumii este fabricat. În acest mod, asiguri și piață de desfacere unor țări care nu doar că îți vor aprecia efortul, dar chiar îți vor apăra neutralitatea. Noi nu avem nevoie să facem parte din alianțe militare, nu ne dorim să atacăm pe nimeni, nici măcar acum, cînd sîntem în NATO și vedem ce se întîmplă pe la granițele Rusiei.

România, ca stat neutru, cu o armată puternică, cu o industrie de apărare proprie și cu o diplomație naționalistă, este soluția pe care noi, ca stat, trebuie să o abordăm în viitor, în România mea. În trecut, pe șantierele noastre navale s-au construit distrugătoare, corvete și vedete de luptă. Se mai pot face și acum. În trecut, România a construit avioane. Poate nu cele mai moderne, dar sub licență se pot fabrica și în viitor. Nu văd nici un fel de problemă în a avea propria industrie de apărare, propria resursă de apărare, propriile produse militare de export. Am reușit o dată, putem face asta și a doua oară. Armata română se poate număra printre cele mai puternice din Europa, și, pentru asta, primul pas care trebuie făcut este cel politic. Pentru a ajunge la nivelul recunoscut internațional de stat neutru, avem nevoie de diplomați care să cunoască acest parcurs și de un serviciu de informații externe (SIE) pe măsură. Pentru că știm că ceea ce vedem de multe ori la TV este, în fapt, proiecția publică a muncii ofițerilor din Servicii. De această dată, la nivelul Serviciilor de Informații, precum și al Ministerului de Externe, dar și al Parlamentului și Președinției, trebuie depuse eforturile necesare pentru a pune România pe orbita țărilor neutre, alături de Elveția și Suedia, de exemplu.

Sînt puțini cei care cred în viabilitatea unui astfel de proiect, într-o reală neutralitate a României, dar dacă privim în urmă, vom vedea că alianțele nu au ajutat cu nimic. Din păcate, trădările de ordin politic pe care țara noastră le-a suferit în rîndul propriilor politicieni, dar și al celor care trebuiau să asigure siguranța națională pe timp de pace, au făcut ca proiecte de acest gen să fie din start refuzate la nivelul opiniei publice.

România, ca stat național independent, ca geografie și ca resurse, se poate poziționa fără nici un fel de problemă în tabăra țărilor neutre. Ceea ce ne împiedică ține de factorul politic, de calitatea oamenilor care ne conduc și de integritatea generalilor din Serviciile Secrete. În acest moment, Armata română pare să aibă un rol mai mult decorativ, iar „faptele de arme“ ale unor generali care au fost condamnați pentru că și-au încredințat singuri case au dus la slăbirea încrederii populației în calitatea și moralitatea Armatei. Pe viitor, redobîndirea acesteia ține strict de cei care doresc cu adevărat să fie mîndri că sînt parte a forțelor armate, că reprezintă brațul care apără granițele țării. Și din acest punct de vedere, aș renunța la factorul civil din fruntea Ministerului Apărării, deoarece se cam știe că cei care sînt puși acolo, acei civili, nu au cum să se impună în fața militarilor, mai ales că sînt cazuri în care aceștia sînt, de fapt, parte a unor instituții de forță distincte, fie că vorbim de SRI, DIA sau SIE. Această farsă trebuie stopată și e normal ca la cîrma unor militari să fie pus un militar care nu doar că se poate impune, dar știe mult mai bine decît un civil de ce anume are nevoie Armata pentru a fi aptă să îndeplinească misiunile ce i se ordonă. (va urma) DANTE ALIGHIERI

4

Vineri, 20 martie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Trăim fiecare cum putem

Trăim în era minciunilor. Trăim în era sarabandelor, în lumea trădătorilor de neam și țară, cărora nu le pasă de urmași, de viitorul nației române. Trăim de toate, fără să ne alegem cu nimic din epoca aceasta capitalistă, cînd omul nu știe ce să mai creadă, la cine să asculte și la ce să ia seama pentru viitorul lui. Pentru viața sa, prea plină de griji și de nevoi... Trăim într-o țară confiscată de politicieni care, sub pretextul că i-a ales poporul, fac ce vor din ea, din noi, sfidîndu-i pe românii care i-au trimis pe ei în fruntea țării, spre a le sluji interesele. Pe zi ce trece, vedem că cei de la putere nu înțeleg nimic din ceea ce își dorește cu adevărat poporul. Ca un blestem al românului care, de cînd se știe, pare că nimeni nu-l ascultă, nimeni nu îl bagă în seamă... Ce vremuri pline de controverse și, mai ales, de jaf la drumul mare trăim... Pentru că în acești din urmă ani, tot mai mulți români au fost nevoiți să ia calea pribegiei, lăsînd totul în urmă: casă, masă, familie...

Nu știm dacă e bine sau rău... Sigur, omul trebuie să trăiască... Se duce acolo unde traiul e mai bun, sau așa crede el... Să sperăm că este o soluție de moment și că se vor întoarce cît mai repede acasă, mai bogați, mai înțelepți și mai sănătoși... Mulți dintre ei sigur

au plecat din cauza traiului mizerabil, dar și de scîrbă față de politicienii noștri, care la televizor ne spun de toate, dar la ceea ce trebuie concret să se aștepte românii pentru un trai decent – nu! Tot mai multe și mai gogonate sînt minciunile pe care ei ni le servesc. Mă gîndesc la cei 30 de ani care au trecut de cînd România era o țară fără datorii externe. Acum, e sărăcită de noua orînduire, care a scos-o la vînzare, pe un pumn de mărunțiș, smulgînd bucată cu bucată din bogățiile țării, pentru buzunarele unora. Uite așa, avuția națională, construită cu sudoare, s-a transformat în vile, locuințe exorbitante și mașini de sute de mii de euro pentru cei care zic că vor binele României. Cît de mult bine au vrut României, vedem cu toții... Contribualii sînt buni numai să plătească taxe și impozite, iar organele fiscale îi supraveghează cu lupa, ca pe niște hoți de drept comun... Prin urmare, trăim de la o zi la alta, atît cît să nu murim, legați la mîini, la ochi, la gură, de am ajuns să vorbim singuri pe drum. În timpul ăsta, celor ce ne conduc nu le pasă nici de Dumnezeu, de nimeni, ei stau bine mersi cocoțați pe umerii acestui popor sărăcit, înfometat, bolnav și umilit... Trăim fiecare cum putem și, de vom ajunge la liman, vom avea ce povesti copiilor, nepoților. Poate că ei vor avea parte de o viață mai frumoasă, nu atît de zbuciumată cum este viața noastră, acum.

ION MACHIDON, Președintele Cenaclului ,,Amurg sentimental”

Un dar de suflet de la rezerviștii armatei române din Arad

Filiala Județeană ,,Ziridava” a Asociației Naționale a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere, Filiala Județeană ,,Zărandul” Arad a ANVR și Filiala Județeană ,,Avram Iancu“ a ANCERM i-au dăruit recent domnișoarei Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al revistei ,,România Mare”, două frumoase și onorante distincții: Diploma aniversară și Insigna Centenar, conferite cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la intrarea trupelor române în orașul Arad – 17 Mai 1919.

*** Pentru a înțelege importanța acelui memorabil eveniment al Istoriei noastre, prezentăm relatarea făcută în paginile ziarului lugojean ,,Drapelul”, din 9/22 mai 1919, preluînd informații din presa timișoreană, despre ocuparea de către trupele române a orașului Arad, petrecută sîmbătă, 4/17 mai: ,,Ea s-a desfășurat în mod pașnic și chiar ceremonios. Deja la intrarea în oraș, trupele au

fost așteptate de ispravnicul dr. Silvestru, în numele prefectului Marșieu, care nu se afla în localitate. La ora 11, primele patrule au ocupat capul podului care ducea în cetate. Apoi grosul trupelor, comandate de colonelul Pirici, au apărut la ora 12. Ele au fost întîmpinate în piața din fața Primăriei de comisarul guvernului Ferdinand Gresn și de primarul dr. Sárkányi.

Primul care a salutat trupele a fost vicarul episcopal Mihail Păcățianu, în numele episcopului român de Arad. În răspunsul său, colonelul Pirici a declarat că trupele sale nu au venit pentru a-i elibera pe români din robie, «căci românii din Arad, prin munca și luptele lor, s-au eliberat singuri», ci numai pentru a uni sub același sceptru toate ținuturile locuite de români.

După ce au cuvîntat și comisarul guvernului și primarul, colonelul Pirici le-a răspuns astfel: «Am venit la Arad în numele regelui Ferdinand, regele tuturor românilor. Armata română are ordinul să ocupe orașul Arad. Armata română a venit ca să apere orașul. Fiți convins că toate măsurile pe care le vom lua vor avea de scop numai interesele poporului, fără deosebire de confesiune și naționalitate».

Apoi colonelul și aghiotantul său, căpitanul Nicolau, au intrat în Primărie, unde au fost primiți de toți funcționarii orașului. El le-a cerut acestora să-și continue fiecare activitatea la postul său, rostul armatei fiind doar acela de a menține ordinea și liniștea. A adăugat însă că de acum înainte trebuiau respectate interesele statului

RM

APARIȚIE EDITORIALĂ

Am primit la redacție volumul intitulat ,,Zile și nopți de foc – Militarii arădeni în confruntările revoluționare; 17 decembrie 1989 – 10 februarie 1990“, apărut la Editura Gutenberg Univers, Arad, 2019. Autori: General Maior (r) Vasile-Ionel Heredea și Colonel (r) Horea Gana. Lucrarea se dorește a fi ,,un omagiu adus eroilor martiri, fiind dedicată tuturor militarilor și civililor arădeni care au dovedit curaj, răspundere și solidaritate pentru izbînda Revoluției române”. Totodată, potrivit semnatarilor volumului, scopul acestui demers editorial, cuprinzînd inclusiv un documentar istorico-militar al Cetății Aradului, este acela de a pune la dispoziția cercetătorilor istoriei recente documente culese din Arhivele Armatei, privind acțiunile Unităților Militare din județul Arad, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, în Municipiul și județul Arad. român, ale cărui ordonanțe și măsuri vor fi aplicate.

«Orice călcare a legii sau atentat contra statului român va fi pedepsit cu cea mai mare străjnicie».

Răspunzînd în numele funcționarilor, primarul a promis că toți vor susține «cu toată puterea armata română în sarcina ei». Într-un apel publicat ulterior, se repetau toate aceste lucruri, adăugîndu-se că aceia care se vor opune noii stări de fapt vor fi judecați după legea marțială română. În Comunicatul Marelui Cartier General al armatei române din 18 mai, apărut în «Drapelul» din 11/24 mai 1919, se arăta: «Am respins numeroase atacuri date de inamic în tot lungul Tisei. La 17 mai am intrat în sfîrșit în vechea cetate românească a Aradului. Orașul era în sărbătoare, toată populația, fără deosebire de naționalitate, a aclamat și a acoperit cu flori trupele române»“. În acest fel, pe cale pașnică, importantul centru Arad, unde a fost pregătită intens de conducătorii românilor Unirea din 1918, a devenit parte a țării. În ciuda tuturor mișcărilor revizioniste de mai tîrziu, el nu s-a mai desprins niciodată de atunci de România. Deși avea o populație majoritar maghiară în acel moment, Aradul se afla într-un județ predominant românesc, ocuparea lui fiind așadar pe deplin justificată.

El a rămas unul dintre marile centre economice și culturale din Cîmpia de Vest și un oraș important al României Mari create în acea perioadă.

RM

5

Vineri, 20 martie 2020

Polemici«Controverse Primele femei diplomat din România După drum lung și anevoios pentru recunoașterea profesională într-un domeniu rezervat pînă atunci exclusiv bărbaților, femeile din România au pătruns în corpul diplomatic de carieră abia după al II-lea război mondial, după cum consemnează Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe, întrun amplu material prezentat în pagina de Facebook a instituției.

Concursul pentru ocuparea unor posturi în diplomație La 16 martie 1946, Ministerul Afacerilor Străine anunța public un concurs pentru ocuparea posturilor vacante de atașați de legație și de atașați de consulat (cele mai mici grade diplomatice și consulare).

Condiţiile pe care persoanele interesate de a participa la concurs trebuiau să le îndeplinească erau: „(1) să fie cetăţean român, bucurîndu-se de toate drepturile civile şi politice, (2) să aibă vîrsta de minimum 21 de ani împliniţi şi maximum 30 de ani, (3) să fi îndeplinit obligaţiunile militare, (4) să fie apţi pentru serviciu, din punct de vedere al sănătăţii, (5) să posede diplomă de doctor sau licenţiat în drept sau litere din ţară sau străinătate, în acest din urmă caz, recunoscute conform legilor în vigoare”.

Tematica de concurs pe baza căreia candidaţii urmau să fie examinaţi cuprindea următoarele: „(a) organizarea constituţională şi administrativă a României şi a principalelor State străine, (b) principii generale de drept internaţionale public şi privat, (c) elemente de drept civil, comercial şi maritim, (d) elemente de economie politică şi de politică comercială, istoria doctrinelor economice, (e) geo­ grafie politică şi comercială, (f) istoria diplomatică de la 1815 pînă astăzi, (g) geografia şi istoria românilor, (h) limbile română şi franceză, precum şi o a treia la alegerea candidatului” .

Examenul urma să se desfăşoare în două etape.

Prima etapă cuprindea două probe scrise care erau eliminatorii. Astfel, candidaţii trebuiau să elaboreze o lucrare de drept internaţional public în limba română şi o lucrare de istorie diplomatică în limba franceză.

A doua etapă consta în susţinerea unui interviu oral.

Candidaţii urmau să primească note de la zero la zece, iar media minimă de admitere era nota şase. Comisia pentru concursul de ataşaţi de legaţie şi ataşaţi consulari era compusă din diplomați de carieră și universitari reputați, președinte fiind secretarul general al ministerului, Vasile Stoica.

Examenul scris pentru ataşaţi de legaţie s-a desfășurat la 15 mai 1946, lista cu candidaţii admişi la examenul oral fiind publicată în ordine alfabetică, fără menţionarea notei obţinute. Candidaţii admişi la examenul oral au fost evaluați de profesorul universitar Constant Georgescu la probele (1) organizarea constituţională şi administrativă a României şi a principalelor state străine, (2) principii generale de drept internaţional public şi privat, (3) elemente de drept civil, comercial şi maritim; de Ion Christu la elemente de economie politică şi de politică comercială, istoria doctrinelor economice; de Victor Brabetzianu la geografia politică şi comercială; de Eugen Filotti la istoria diplomatică de la 1815 pînă astăzi; de Constantin Văllimărescu la geografia şi istoria românilor; de Noti Constantinide la limbile română şi franceză, precum şi o a treia limbă la alegerea candidatului.

Examinarea la istoria diplomatică urma a se realiza în limba franceză. Nota finală la examenul oral era reprezentată de media notelor acordate de fiecare membru al comisiei, iar ordinea finală de clasare a candidaţilor era stabilită după calcularea mediei între nota examenului scris şi a celui oral.

În urma examenului scris, au fost admişi la examenul oral un număr de 39 de candidaţi. Din cauza obţinerii unei medii la examenul scris sub nota şase, 15 candidaţi au fost respinşi la examenul oral. Dintre cei 39 de candidaţi admişi la examenul oral, unul s-a retras din concurs, iar ceilalţi 38 au obţinut toţi medii generale peste 6. În conformitate cu regulamentul de concurs, acest lucru i-ar fi îndreptăţit pe toţi cei 38 de candidaţi să fie admişi ca ataşaţi de legaţie, însă ministrul de Externe Gheorghe Tătărăscu a decis ca doar 15 dintre aceştia să fie încadraţi la Ministerul Afacerilor Străine .

Două candidate, admise Printre candidații admiși s-au aflat și două femei, care, în urma promovării probelor de concurs, urmau să îndeplinească funcția de diplomat de carieră: Maria Dimitriu Șoimu și Mariana Zlatcu Maria Dimitriu Șoimu avea studii universitare de drept, fiind încadrată mai întîi la Diviziunea Protocolului, fiind apoi transferată la Diviziunea Politică. După 1947 a rămas în exil în Franța.

Pe cînd îşi făcea lucrarea despre Simon Bolívar, şi-a cunoscut viitorul soṭ, pe José Antonio de Villegas, diplomat columbian. Maria Dimitriu a avut trei copii, a urmat alte studii, economice, apoi şi-a construit o carieră strălucită la UNCTAD – United Nations Conference on Trade and Development -, la departamentul economic al Biroului Internaṭional al Muncii, Geneva. A scris articole, a lucrat cu diplomaṭi şi economişti ai lumii, a trăit în America şi Europa. După 1990 s-a întors în ṭară, iar în 2014 ziarele au scris despre ea „ştiri de senzaṭie”: o bătrînă cu o vitalitate extraordinară, care se luptă să-şi obțină proprietăṭile şi conduce maşina, potrivit RADOR. Mariana Zlatcu, căsătorită Alexandrescu chiar în 1946, era absolventă de științe economice, deținînd un doctorat în științe economice și politice, cu tema: Contribuția Statelor Unite la organizarea relațiilor internaționale și la dezvoltarea dreptului internațional.

Cariera ambelor femei-diplomat s-a terminat abrupt în 1947, odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și epurarea totală a diplomaților vechiului regim. Chiar dacă au avut o carieră diplomatică atît de scurtă, ele deschid calea integrării femeilor în corpul diplomatic și consular al României.

Din aceeași perioadă datează și o premieră mondială: numirea unei femei în funcția de ministru de Externe, cea a Anei Pauker, la 6 noiembrie 1947, eveniment inedit, umbrit, din păcate, de contextul ocupației sovietice și de contribuția ei nefastă la instaurarea comunismului în România.

După 1948 femeile au început să pătrundă tot mai mult în sistemul diplomatic, prima ambasadoare a României fiind Olimpia Solomonescu, la post în Senegal în perioada 6 aprilie 1979 - 21 mai 1982.

Abia însă după Revoluția din 1989 femeile au beneficiat cu adevărat de egalitatea de șanse, corpul

Regina Maria, cea mai frumoasă față a diplomației

diplomatic și consular al României devenind perfect echilibrat și în ceea ce privește egalitatea de gen, numeroase femei îndeplinind cu succes cele mai înalte funcții din cariera diplomatică: ministru, ambasador, consul general ori reprezentant la diverse organizații internaționale.

Regina Maria, un excelent diplomat Nu se poate vorbi de diplomația feminină din România fără a aminti de aportul excepțional al Reginei Maria în acest domeniu. Prin vizitele sale în străinătate, ea a făcut cunoscută țara sa de adopție și a promovat interesele naționale ale României.

Conferința de Pace de la Paris din 1919 a reprezentat un eveniment crucial pentru istoria României, deoarece tratatele de pace urmau să ratifice actele de Unire din 1918. Faptul că România fusese trecută pe lista statelor cu „interese limitate” a determinat-o pe Regina Maria, cu acordul Regelui Ferdinand, să ia decizia de a pleca la Paris și Londra pentru a susține cauza României, reamintindu-le aliaților occidentali sacrificiile armatei române din timpul războiului. A desfășurat astfel o campanie diplomatică intensă pentru recunoașterea internațională a statului român reîntregit, avînd întrevederi oficiale sau informale cu suveranul englez, George V (vărul său), cu președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, cu primul-ministru al Franței, Georges Clemenceau, ori cu alte personalități publice, formatori de opinie și reprezentanți ai presei

Regina Maria, în America europene. Prin acțiunile sale de diplomație regală, desfășurate cu îndrăzneală și dezinvoltură, Regina Maria a contribuit la obținerea de condiții cît mai avantajoase pentru trasarea noilor granițe ale țării și pentru refacerea economică.

Turneul suveranilor României din Europa din 1924 și vizita Reginei Maria în Statele Unite ale Americii și Canada din 1926 au fost succese de proporții ale Diplomației Regale și s-au bucurat de o mediatizare nemaivăzută pînă atunci.

Primirea la New York a fost copleșitoare, zeci de mii de oameni ieșind să o aclame, iar Regina a descris astfel scena în jurnalul său: „Maria!, Maria! Îmi auzeam numele strigat de mii de voci și, după obiceiul american, de la geamuri se aruncau lungi ghirlande de hîrtie și tot felul de alte bucățele de hîrtie, de la miile de geamuri ale fantasticelor clădiri, pînă cînd tot aerul se umpluse de fîlfîiri albe, ca de milioane de păsări mari și mici“.

Regina Maria a traversat apoi toată America și Canada, de la est la vest, într-un turneu de cinci săptămîni, suverana României fiind întîmpinată cu același entuziasm pe tot parcursul voiajului, intens mediatizat de jurnaliștii prezenți în cele mai importante publicații de pe mapamond. Regina Maria a fost considerată atunci cea mai populară femeie din lume.

Ea nu a mai revenit niciodată pe noul continent, însă amintirea vizitei sale în America a rămas vie pînă astăzi.

Sursa: Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe

6

Vineri, 20 martie 2020

Polemici«Controverse

Transcendența viselor Din timpuri imemoriale, omul a resimțit un impact profund în fața a trei fenomene, care de-a lungul istoriei au fost constante: Nașterea, Moartea și Visele. ,,Dat fiind că visele constituie o funcție inerentă naturii umane, de care, vrea sau nu vrea, omul nu se poate dispensa, este ușor de înțeles că sînt mulți cei care s-au întrebat, măcar o dată în viață, de unde apar și ce semnificații pot să aibă visele”. (Samael Aum Weor) Sigmund Freud, acel însemnat medic austriac, creator al psihanalizei, spunea că orice vis este apariția unei dorințe aproape totdeauna ascunse în pliurile subconștientului uman: ,,Tratînd relațiile visului cu viața cotidiană trează și după originea materialului oniric, cercetătorii au fost de părere că omul visează despre ceea ce îl preocupă în timpul zilei și îl interesează în viața sa în stare de veghe”. Pe lîngă asta, Freud a ajuns chiar să afirme că aceste interese sau dorințe subconștiente, în multe cazuri, se deghizează în imagini confuze și viziuni ciudate, care într-adevăr pot ascunde instinctele sexuale reprimate din copilărie.

Aceste concluzii sînt contradictorii cu multe mărturii pe care le cuprinde istoria și care demonstrează că această lume enigmatică a viselor, pe lîngă faptul că ea este produsul manifestării dorințelor oculte ce există în ,,psyche” a noastră, visele sînt sau nu cu caracter sexual și repetiție mecanică a întîmplărilor din ,,viața cotidiană trează”, sînt sau pot fi, altfel, fructul unei inteligențe divine care există în tot ceea ce este creat. Sînt persoane care, după ce au visat ceva, peste un timp au văzut că acel lucru s-a împlinit. Sînt mulți cei care rămîn uimiți de senzația că au trăit anterior o

întîmplare, pentru că, în multe cazuri, o visaseră înainte.

Filozofia greacă, prin intermediul lui Platon, afirmă că lumea viselor este mai reală decît lumea formelor sau a vieţii cotidiene. El spunea că ,, Omul se cunoaşte după visele sale”. Această afirmaţie a fost confirmată ştiinţific mult mai tîrziu de către Psihanaliza lui Sigmund Freud și a lui Carl Gustav Jung. Acesta din urmă a ajuns la concluzia că ,,în vise există un conţinut plin de mesaje care caută să dezlege enigmele care ne învăluie existenţa”. De-a lungul istoriei, de multe ori au intervenit visele, şi aici este cazul Calpurniei, soţia lui Iulius Cezar, înainte ca acesta din urmă să fie asasinat; de asemenea, Abraham Lincoln şi-a visat propria moarte cu o săptămână înainte de tragedie. Se spune că, uneori, descoperirile marilor chimişti îşi au originea în visele lor, cum este cazul lui Mendeleev, care a alcătuit Tabloul Periodic al Elementelor în urma unui vis. În cartea sa, ,,Amintiri, vise, reflecții”, Carl Gustav Jung povestește cum odată a visat că un vînt arctic a devastat cîmpiile Europei și le-a acoperit de gheață, iar întreaga suprafață a rămas nelocuită și fără vegetație.

Asta s-a întîmplat în iunie 1914, chiar cu două luni înainte de începutul războiului mondial. Dar ce lume extraordinară este aceasta care permite să percepem întîmplări chiar din propriul nostru viitor?

Pentru explicații la întrebarea ,,de ce aceste enigme?”, s-a apelat, fără îndoială, la marele savant care a revoluționat științele Secolului al XX-lea: Albert Einstein. Acesta a demonstrate că orice obiect, punînduși în vibrație structura atomică cu o viteză egală cu pătratul vitezei luminii (300.000 km/s), părăsește planul fizic ca să pătrundă în cel energetic. Că există adică o punte între aceste două lumi (materia și energia), deeterminată simplu de viteza sau vibrația internă a

Rudolf Valentino sau vina de a fi prea frumos (2)

Ca să evocăm exact figura, la începuturile ei, a artistului, amintim o scenă, care se petrece într-un dancing club, unde de obicei se afla Valentino.

- Cine este domnul acela brunet, cu aerul străin?, o întrebă într-o zi Richard H. Warner pe patroana stabilimentului.

- Cum, nu știți?, răspunse aceasta.

Este marchizul Guglielmi. Şi dacă insistăm, trebuie să spunem că viitorul amorez al lumii era atunci îmbrăcat într-o haină gri, capodoperă a vreunui croitor din Tarente. Pantalonii îi strîngeau feroce talia, în timp ce jiletca mică semăna cu una de frac. Cu toate acestea, în haina ciudată în care era îmbrăcat, evoca silueta viitoare a toreadorului din „Arenele însîngerate“.

Acesta era Rudy, în epoca dureroasă pentru el, şi cine l-a văzut apoi în plină glorie, elegant, cu acea prestanţă a nobililor de rasă, nu şi-ar fi putut imagina drumul străbătut de artist.

Despre omul Valentino s-au spus atîtea lucruri bune şi rele încît e greu pentru cititorul neobişnuit să îşi poată da seama de realitate.

Impresia generală în lume era că Valentino, îngîmfat, ameţit de succesele lui feminine şi de celelalte din film, ajunsese într-un hal de mîndrie care nu permitea nimănui vreo comparaţie cu el. Cu toate acestea, lucrurile se pare că nu sînt tocmai aşa, de vreme ce mărturii temeinice vin să constate contrariul, şi citate din propriul său jurnal vin să ne confirme o psihologie alta decît cea comună.

Este poate adevărat că artistul a avut acea conştiinţă a valorii lui, ceea ce, în mintea obişnuită a insului comun, înseamnă încredere în sine, mîndrie, îngîmfare. Lois Wilson, care a jucat cu Valentino în Monsieur Beaucaire, spune că Valentino îi evocă băieţaşul acela crescut prea mare pentru vîrsta lui, copilul cu ochi mari negri şi

RM

corpurilor. Deasupra și dedesubtul acestei regiuni fizice și materiale în care trăim, există alte regiuni sau lumi de manifestare care, nefiind fizice, sînt la fel de reale precum aceasta.

Una dintre aceste lumi nu este alta decît cea în care mergem în fiecare noapte, în timp ce corpul doarme în patul său. Materialul nostru animic, adică conștiința noastră închisă în acel ansamblu de elemente indezirabile constituite din Ego, Sinele însuși, scapă din corp în acele momente și, liberă de forme, trăiește în regiuni paralele cu cea fizică și tridimensională în care noi acționăm în timpul zilei. Pe lîngă acest corp de carne și oase, avem un corp energetic (numit material animic). Acest corp este prizonier în timpul orelor zilei în organismul fizic unde, cînd acesta din urmă doarme, acea energie începe să se volatilizeze, să se desprindă din conexiunile cu organismul fizic tridimensional, ca să intre în alte dimensiuni paralele cu aceasta. Omul nu-și dă seama de mecanismele care au loc în procesul prin care trecem în lumea viselor, de asemenea cunoscută, din aceste studii, ca lumea astrală: această regiune este aceeași cu cea unde merg defuncții după moarte. De aceea se înțelege motivul pentru care, uneori, oamenii au văzut în vis persoane deja moarte, și chiar au conversat cu ele, ca și cînd ar fi fost vii, cu o naturalețe uluitoare.

Acest astral este ,,A Patra Dimensiune” a științei moderne, unde ,,timpul” încetează să se comporte după criteriile pe care le avem acum: trecutul și viitorul se înfrățesc într-un etern prezent, și ieri și mîine se pot împlini chiar azi… Acesta este motivul pentru care celebrul Platon afirma că se pot vedea în vise scene din propriul nostru viitor.

Visele pot ajunge să fie, în funcție de modul nostru de a gîndi, a simți și a acționa, un mecanism formidabil, capabil să ne apropie mai mult de soluționarea finală a acestui mister care învăluie propria noastră viață…

LILIANA TETELEA să-i sacrifici cel puţin aparenţele. Astfel, Rudy, mult căutatul Rudy, cedează obiceiului şi se căsătoreşte.

Janne Acker este prima soție. Dar căsătoria lor trăieşte poetic spaţiul unei dimineţi, pentru că noua căsătorită constată eroarea imediat. Valentino nu era tipul potrivit pentru ea. Încercarea aceasta nu-l descurajează pe artist şi, după scurtă vreme, se căsătoreşte din nou cu o altă americancă, a cărei bogăţie imensă îi permitea acesteia să facă artă, sub un nume romantic rusesc: Nataşa Rambova. De ea, Valentino se leagă pentru mai multă vreme, o perioadă pare-se fericită, dacă ar fi să credem nenumăratele fotografii care au apărut și notele din jurnalul publicat de Valentino, cu prilejul vizitei făcute în Europa, în tovărăşia Nataşei.

Sosiți la Londra, unde au fost admirabil primiţi, Rudy şi Nataşa stau la Carlton, în apartamentul ocupat altădată de Pershing, Foch, regele şi regina Belgiei, Clemenceau, Briand, contele Sforza, amiralul Sims, Paderewski, maharajahul de Birakar, contele şi contesa Ishii.

Valentino era în epoca în care încă era îndrăgostit de soţia sa. Şi într-adevăr - după o potrivită expresie a lui JuIes Renard -, Valentino citait de sa femme comme d’un auteur célèbre. Din jurnalul său, scoatem, cu privire la cele de mai sus, remarca următoare: „Înţeleg de ce plătim scump acest apartament. Plătim pentru isterie, cum spune Natașa”. Şi mai departe, tot din acest voiaj, epoca pare-se cea mai fericită a mariajului său: „Nataşa spune că nici un copil măcar nu ar fi aşa de nervos ca mine cînd văd ceva nou. Nataşa are fără îndoială dreptate, dar gîndesc că nu e atît de rău să-ţi poţi păstra spiritul copilăresc, singurul care ne împinge să gustăm din toate bucuriile vieţii”. (va urma)

surîzători, pe care-l surprinzi cu nasul în borcanul cu dulceaţă şi-l săruţi după ce l-ai şters, fără să fi avut timpul să-1 cerţi, pentru că este eternul băieţaş pe care toate mamele au slăbiciunea de a-1 iubi prea mult.

Pentru lumea aceea care nu înceta a spune că Valentino era un snob, în fine, un nesuferit, şi cine poate spune cîtă invidie este amestecată în această apreciere, relatăm o anecdotă, care oferă o strălucită dovadă a felului de a fi al lui Valentino.

Era în studio într-o seară, după o zi care obosise pe toată lumea care luase parte la filmarea unor scene din Monsieur Beaucaire. Mai trebuiau luate cîteva scene de prim-plan, care arătau efectele răvășitoare ale farmecului d-lui Beaucaire asupra figurilor feminine. Scenele se întîmplau în teatrul palatului. Regizorul Olcott alesese cîteva figurante pentru aceste scene, dar nu a reușit să obțină efectele dorite. După nenumărate încercări nereuşite, una dintre femei zise foarte discret: „Dacă dl. Valentino ar voi să cînte ceva în faţa noastră, sînt sigură că scena ar avea un mare efect”.

Rudy auzi din întîmplare aceste vorbe. Fără să i se ceară, puse mîna pe chitară şi începu să cînte, acompaniinduse cu frumoasa lui voce de tenor. El nu se mulţumi să cînte trei-patru cîntece, ci continuă tot timpul filmării, adică aproape un ceas şi jumătate. Scena a avut un mare succes.

Este asta mîndrie, orgoliu, sau ce?

Prins în angrenajul complicat al unei vieţi multiple, hărţuit de noroc în afaceri de tot felul, dar mai ales în cele de femei, Valentino n-a uitat ceea ce datorează Natașa Rambova rigidei morale americane, căreia trebuie

MÉNALQUE (Almanahul ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, 1927)

RM

Vineri, 20 martie 2020

File de istorie 620 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei a domnitorului Alexandru cel Bun (1400 – 1432) cel Bun s-a născut probabil între 1375 neamestec în treburile interne ale Moldovei. Întrucît opera și 1380 (nu se știe exact anul nașterii) și a murit la nu se poate măsura valoric decît prin suma cuceririlor din Alexandru

1 ianuarie 1432. Alexandru este fiul lui Roman I Mușat (1391-1394) și al Anastasiei Doamna. Din această căsătorie au rezultat cinci fii (după documentele de cancelarie ale vremii): Ștefan, Mihail, Iuga, Alexandru și Bogdan. Pe ultimii doi, Alexandru și Bogdan, îi desemnează ca moștenitori, asociindu-i la domnie. Totuși, la moartea lui Roman I (vara lui 1394), urmează la tron fiul cel mare, Ștefan I (1394-1399), care moare în lupta cu tătarii la Worskla (13 august 1399).

Urmează Iuga, zis Ologul, care are o existență efemeră pe tronul Moldovei (august 1399 – februarie 1400). Iuga nu are o o filiație certă, ca fiu al lui Roman. În aprilie 1400, Mircea cel Bătrîn intervine în favoarea lui Alexandru cel Bun, acțiune la care se alătură mari boieri din Moldova, astfel că Alexandru urcă pe tronul Moldovei. Iuga este dus în Țara Românească, unde moare cîțiva ani mai tîrziu (1406). lexandru cel Bun reprezintă pentru Moldova factorul de stabilitate. El pune capăt luptelor pentru tron, care brăzdaseră domnia Moldovei sub urmașii lui Bogdan I și, într-o domnie de 32 de ani, asigură stabilitatea instituției domnești, organizarea statului în interior și întărirea autorității lui în afară, independența Moldovei. În timpul lui Alexandru cel Bun, țara românească a Moldovei înflorește pe plan economic și cultural. Genealogia și deci filiația stabilită de Alexandru cel Bun este foarte bogată, asigurînd continuitatea, prin urmași, a dinastiei Mușatinilor.

Din documente reiese că Alexandru cel Bun a fost căsătorit în cinci rînduri. Prima soție, Margareta, era fiica Voievodului Transilvaniei, Ștefan de Lozonț.

Margareta desfășoară propagandă catolică în Moldova, dar domnul, cu unele aspecte tolerante, luptă pentru apărarea ortodoxiei. A doua soție a lui Alexandru este Neacșa sau Ana. Moartea acesteia survine în anul 1418. Dacă Margareta fusese înmormîntată la biserica catolică din Baia (1410), Ana este înmormîntată la Mînăstirea Bistrița (1418). Întrucît Ana nu-i putea dărui copii, Alexandru cel Bun are, din relația neoficială cu Stanca (ce a purtat formal titlul de ,,doamnă”), pe Ștefan și o fiică necunoscută ca nume, căsătorită în 1442 cu Basarab II, fiul lui Dan al II-lea. A treia căsătorie, cu Ringala sau Maria, vara regelui Vladislav al Poloniei și sora marelui duce al Lituaniei, Vitold, n-a ținut mult. Ringala, înfocată catolică, se lovește de tradiția ortodoxă apărată de Alexandru cel Bun și cere Papei Matei al V-lea desfacerea căsătoriei, fapt care s-a întîmplat în anul 1421. A patra soție, doamna Marina, fiica boierului Marin și sora boierului Bratu, i-a dăruit lui Alexandru pe Petru și alți cîțiva urmași, între care Alexandru și Bogdan, care se sting de tineri, și o fiică, Cheajna (după numele de botez, Ana). Din relația cu doamnă Stanca, a cincea soție, au mai rezultat, pe lîngă Ștefan, alți trei băieți: Bogdan al II-lea, Petru al III-lea și Roman al II-lea. La 1 ianuarie 1432, Alexandru cel Bun moare și este înmormîntat la Mînăstirea Bistrița. pera lui Alexandru cel Bun este un exemplu de demnitate și ținută morală. Ea a rezultat dintr-o politică în general pașnică, aplecată spre întărirea și înflorirea Moldovei în interior. Dar accentele adesea belicoase au fost impuse de conjunctura externă, astfel încît Xenopol scotea bine în evidență faptul că ,,în toate timpurile, chiar și în acele de aprige lupte și de pașnice frămîntări, omenirea a știut să prețuiască și acele însușiri care conduc pe calea pașnică și liniștită a popoarelor spre fericire”. Alexandru cel Bun probează un spirit diplomatic de excepție, căutînd să impună puterilor vecine o politică de prietenie și de

A

O

interior, diplomația devine arta care asigură construcția interioară, prin echilibrul rezultat din jocul diplomatic.

Pericolul cel mai apropiat fiind Polonia, Alexandru cel Bun se apropie mai întîi de Vitold, Marele Duce al Lituaniei. Vitold era văr cu Vladislav V Iagello (regele Polo­niei). Promite apoi supunere suveranului polonez (la 12 martie 1402), pe care o concretizează prin depunerea omagiului la Camenița (Podolia), la 1 august 1404. Omagiul e reînnoit în anul 1407. Aceste acte diplomatice anihilau orice eventuală acțiune a suveranilor săi împotriva Mol­dovei și tendințele expansioniste maghiare. n al doilea deceniu de domnie, Alexandru cel Bun reînnoiește tratatul cu Vladislav Iagello, în anul 1411. În acea conjunctură, Alexandru cel Bun ia în stăpînire Pocuția, în anul 1413. El trebuie să-l ajute pe regele polon în coaliția împotriva expansiunii cavalerilor teutoni: în bătălia de la Grünwald (15 iunie 1410), apoi în luptele din 1411, 1412, 1414. Dar, mai ales, în marea confruntare de la Marienburg (1422) - unde trimite un corp de călăreți, condus de spătarul Coman -, Alexandru cel Bun și-a dovedit loialitatea față de regele polon. Dar Vladislav încheie cu Sigismund de Luxemburg tratatul secret de la Lublau (15 martie 1412). La cererea regelui Ungariei, s-a introdus o clauză secretă potrivit căreia se prevedea împărțirea Poloniei între cele două regate, în cazul în care Alexandru cel Bun nu l-ar fi ajutat pe Sigismund în războiul antiotoman plănuit. Dar cînd, în mai 1420, turcii asediază Cetatea Albă, la cererea de ajutor a lui Alexandru cel Bun, cei doi monarhi nu-i acordă sprijin, și el trebuie să facă față agresiunii otomane cu forțe proprii. Spre sfîrșitul domniei, aflînd de conținutul tratatului de la Lublau, Alexandru cel Bun rupe legăturile cu polonii. În general, politica externă are un caracter defensiv, iar diplomația folosește mijloace pașnice, dar și corecte. pera lui Alexandru cel Bun capătă dimensiuni de valoare națională. Sub domnia lui, teritoriul Moldovei cunoaște cea mai mare întindere, granițe statornice, pe cursuri de apă sau creste muntoase. De pildă, înspre nord-vest, apele Serafinațului, Ceremușului și Colacinului despărțeau teritoriul Moldovei de cel al Pocuției, pe care Alexandru cel Bun o adaugă oficial la Moldova în anul 1413. Ca bun gospodar, Alexandru cel Bun se îngrijește de înflorirea economică. Concomitent cu punerea în valoare a bogățiilor țării, continuă activitatea productivă în ramurile de tradiție (agricultură și adiacentele, pomicultură, grădinărit, viticultură, pescuit, păstorit, apicultură, meșteșuguri, minerit, iar comerțul este încurajat pe toate căile).

Alexandru cel Bun apare ca organizator al statului și instituțiilor statului. A luat măsuri pentru întărirea instituției domniei, întărirea autorității în fața boierilor și a tuturor supușilor, lărgirea componenței Sfatului domnesc (în 1400 sînt menționați 12 boieri, în 1407 numărul crește la 19, în 1412 sînt 51 de dregători cu atribuții precise). În conducerea țării, Alexandru cel Bun era ajutat de Sfatul domnesc și de Mitropolitul țării. aralel, domnul a organizat sistemul administrativteritorial, pe cel judecătoresc, dar s-a ocupat și de organizarea militară a țării. În organizarea administrativă, Alexandru cel Bun s-a bazat pe tradiția „ținuturilor”, forme de organizare datînd dinainte de întemeierea Moldovei. Ținuturile erau echivalente județelor din Țara Românească și districtelor transilvănene. În vremea lui Alexandru cel Bun, teritoriul Moldovei era împărțit în 24 de ținuturi. În domeniul organizării judecătorești, Alexandru cel Bun a menționat normele juridice ,,obiceiul pămîntului” sau ,,legea țării”. Instanțele de

I

O

P

7

judecată erau: forul judiciar sătesc format din cneaz (jude ) și ,,oamenii buni și bătrîni”; scaunul boieresc al stăpînului de moșie asupra supușilor săi; pîrcălabii și județii ținuturilor; sfatul domnesc (forul judecătoresc cel mai înalt) condus de domn (judecătorul suprem). În afară de acest sistem judecătoresc nescris era și o lege scrisă: Zacon, întocmită după legiuirile byzantine. n legătură cu organizarea militară și întregul sistem de apărare, întîlnim în epoca lui Alexandru cel Bun o gîndire militară care ține seamă de cîteva laturi fundamentale: starea naturală a teritoriului și construcțiile destinate luptelor armate; organizarea formațiunilor militare și compunerea lor socială; armamentul și alte mijloace de luptă aflate în dotarea oștirii; sistemul de aprovizionare; unele principii tactice-strategice privind ducerea războiului. Întîlnim la Alexandru cel Bun o gîndire tactică și o strategie potrivită luptei defensive. El întărește cetățile de apărare ale Moldovei: Suceava, Cetatea Neamțului, Roman, Scheia, Hotin, Tighina, Cetatea Albă, Chilia (Licostromo). Ingeniozitatea lui Alexandru cel Bun reiese din faptul că, intrînd în stăpînirea Chiliei (după anul 1418), pentru apărarea cetății de orice atac, poruncește ca gura brațului Chilia să fie închisă prin implantarea unor pari ce făceau imposibilă orice încercare a vreunei corăbii de a urca pe Dunăre. oștenirea lui Alexandru cel Bun este consi­ derabilă, el ilustrîndu-se ca om politic și diplomat iscusit, organizator al statului și armatei, strateg militar, bun gospodar, apărător al hotarelor Moldovei. Există și o moștenire spirituală, avînd ca expresie principală opera culturală. În această calitate, Alexandru cel Bun apare ca un ctitor însemnat. În centrul ei se situează activitatea religioasă, date fiind poziția și rolul bisericii în stat. Viața religioasă nu se reduce la un simplu act ctitoricesc. Ea se structurează într-un sistem de gîndire (ca și sistemul militar de apărare a independenței) în scopul de a apăra credința românească de tradiție și a dezvolta așezămintele sale. Se observă o politică și o diplomație față de problemele vieții religioase. O mare contribuție a avut actul prin care se punea capăt conflictului cu Patriarhia din Constantinopol, conflict ce dura încă din vremea părintelui domnitorului, Roman. Patriarhul trimite în Moldova (în anul 1401) pe Grigore Țamblac, un călugăr erudit, care după îndeplinirea misiunii rămîne cîțiva ani în Moldova, devine ,,prezviter al marii biserici a Moldovlahiei”, scrie predici și vieți de sfinți în slavonă. Rezolvarea conflictului face ca Iosif să fie recunoscut ca mitropolit al Moldovei (în anul 1401).

Aceasta a permis desăvîrșirea organizării religioase, prin înființarea a două episcopii: pentru partea de nord a Moldovei, la Rădăuți (vechea necropolă a Bogdăneștilor), pentru regiunile din sud, la Roman (așezarea părintelui său). Un alt act este aducerea la Suceava a moaștelor Sfîntului Ioan, martirizat la Cetatea Albă, cînd cetatea era stăpînită de tătari (1415).

Alexandru cel Bun duce o politică tolerantă religioasă.

Deși a fost un apărător al ortodoxismului, Alexandru cel Bun construiește o biserică de piatră la Baia pentru episcopul catolicilor, printr-un hrisov recunoaște armenilor un episcopat cu reședința la Suceava (1401), primește pe refugiații husiți în Moldova. Alexandru cel Bun este ctitor al Mînăstirii Bistrița, din ținutul Neamț, și al Moldoviței. El înzestrează și înfrumusețează ctitorii ale înaintașilor: Neamțul, Sfîntul Nicolae din Poiana Siretului, Sfînta Vineri din Roman, mînăstirile de la Vîșnevăț, Humor, Horodnic. Alexandru cel Bun sprijină școlile din mediul mînăstiresc, trimite învățători la studiu, la universitățile din Cracovia, Viena, Praga. ronicarii se întrec în a-l lăuda, reieșind că epitetul „cel Bun” se referă la faptele lui de seamă, iar Dimitrie Cantemir evidențiază un alt aspect al moștenirii sale spirituale în cuvintele: ,,Alexandru I, ce-i zice cel Bun... este acela care, cel dintîi a făcut cunoscut străinilor numele, pînă atunci puțin știut, al moldovenilor...”.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

I

M

C

8

Vineri, 20 martie 2020

RM

Polemici«Controverse 30 de ani de ,,evoluție” capitalistă: de la ,,Epoca de aur”, la… ,,Stați acasă” (urmare din pag. 1) Sinistru este și că presa a preluat porecla coronavirusului Covid-19: ,,Virusul fără leac”!... Așa ceva, în Secolul XXI?!

Așa ceva, să fii fără apărare în ,,cea mai puternică alianță militară din istorie”? În această minunată ,,lume civilizată”, în Uniunea care ne-a cerut și pielea de pe noi ca să ne accepte în clubul său ,,select”?! Da, în aceste momente vedem adevărul, sub forma unui fenomen uluitor: neputința marilor state și ,,alianțe”, a ,,lumii civilizate”, capabile să arunce planeta în aer – dar incapabile să facă față unui virus, unei situații de criză – altfel spus, incapabile să își apere populația! Cetățenii! De ce asta? Pentru că, se vede acum, statelor puternice, ,,lumii civilizate”, nu le-a păsat niciodată de cetățeni! De fapt, este neputința sistemului a capitalismului și a uneltei sale mincinoase, democrația pluripartită - de a face ceva bine pentru oameni, pentru societate, pentru viitor!

Capitalismul a denaturat existența umană – din ființă superioară, creatoare, unită la bine și la greu, într-un consumator gregar, interesat de profitul murdar, fără idealuri, fără noblețe! Capitalismul a generat războaie, neocolonialism și sclavagism modern, arme peste arme, dar și otrava socială a promiscuității generalizate, ascunsă sub masca perfidă ,,Trăiește-ți clipa”! Da, omul capitalismului este o efemeridă, – nu cel despre care copiii și nepoții să spună peste decenii ,,Tata a construit Porțile de Fier, Vidraru, Transfăgărășanul, Combinatul, Uzina etc. etc.!...”.

Acum se vede – ,,lumea civilizată” a vizat doar profitul unor minorități și dominația mondială! Pentru asta nu au dat cetățenilor și popoarelor nici cultură și nici sănătate – ci consum, dependență, incultură și minciuni manipulatorii!

Așa s-a întîmplat și în trecutul nu prea îndepărtat, cînd marile puteri, ,,lumea civilizată”, au dat oamenilor… războaie mondiale, atacuri cu gaze de luptă, cu arme nucleare, distrugerea orașelor cu bombe incendiare, Holocaustul, crize economice și financiare – dar nu au putut face față marii epidemii de gripă spaniolă, nu și-au scos cetățenii din analfabetism, au ținut continente întregi în sclavia coloniilor, în foamete și subdezvoltare. Și, hai să nu mai ne mințim! Adevărul e că ,,frumosul” regat al României avea multe județe cu populație majoritar analfabetă – asta o spune chiar Enciclopedia lui Dimitrie Gusti, nu ,,propaganda” comunistă! Marea majoritate a zonei rurale nu avea lumină electrică, unitățile medicale erau o raritate, școlile la fel… În schimb, oamenii aveau parte de crize politice, căderi de guverne, alegeri cu scandal și minciuni… ca acum! Și proprietatea asupra majorității economiei era la fel ca acum… străină și evazionistă!

Așa că, oricît s-ar strădui ,,lumea civilizată” să blameze comunismul, acesta a adus alfabetizare și cultură de masă, electrificare, drumuri, spitale și dispensare, fabrici – și toate aparțineau poporului! Nu unei minorități sau unor grupuri străine orientate doar către profit cu orice preț!

La noi, național-comunismul lui Nicolae Ceaușescu a adus o dezvoltare puternică, într-un ritm uluitor, în toate domeniile - inclusiv în industria farmaceutică! Da, fabricile care azi produc medicamentele necesare – chiar vitale! – în bătălia cu coronavirusul au fost create sau dezvoltate în perioada Ceaușescu! Nu o spun numai eu, ci o recunoaște un specialist de prim rang – președintele patronatului din industria farmaceutică, Dragoș Damian, șeful marii fabrici Terapia Cluj – între timp intrată pe mîini străine! Ia citiți aici, negru pe alb, într-un interviu din ,,Libertatea”, primul ziar al României capitaliste, primul transformat într-un ziar de bîrfe și curvăsăreli de ,,investitorii occidentali”: ,,În România avem șansa unei gîndiri corecte, care a existat înainte de 1989. Nu e vorba de vreo nostalgie. Dar adevărul e că ATUNCI s-au făcut actualele fabrici mari, și fiecare a fost axată pe ceva, ca să putem acoperi tot: Iașiul pe antibiotice, Clujul pe injectabile și boli de inimă…”. Da, cel care spune este ,,CEO” la Terapia Cluj, adică Director General, tradus din limba păsărească a capitalismului bun doar de crize! Și de ce afirmă el că avem noroc cu ce s-a făcut atunci? Pentru că acum se întrevede o mare problemă cu importurile de medicamente și materii prime –

dar ,,noroc” că „avem cele 20 de fabrici din România care produc cam 50-60% din volumul de medicamente necesar”.

O precizare esențială: Nicolae Ceaușescu nu a dezvoltat industria farmaceutică din ,,noroc” – ci ca urmare a ,,unei gîndiri corecte”, a faptului că a ascultat și pus în practică sfaturile celor mai luminate minți ale domeniului - așa cum recunoaște și specialistul de azi! ,,Norocul” e că-capitalismul nu a apucat decît să vîndă această industrie, nu (încă) să și o dărîme.

Dar hai să mai vedem ce mai spune Damian: ,,Într-un moment ca acesta de criză se vede de ce țările ca Ungaria, Polonia sau Slovacia au procedat corect atunci cînd au privit industria farmaceutică drept una strategică. La noi, politica de dezindustrializare a fost cvasi-criminală”, spune Damian, subliniind: ,,Cinstit vorbind, trăim din fabricile de medicamente făcute înainte de 1989 și care au avut șansa să intre pe mîna unor investitori strategici și nu să fie distruse, ca în alte domenii”. Întrebare: oare ,,experții” și ,,partenerii” din UE și SUA, care ne-au tras de urechi să ne demolăm industria ,,comunistă”, nu sînt de vină pentru această ,,politică de dezindustrializare cvasi-criminală”? Ba da, pentru că ei au fost principalii beneficiari ai ,,dezindustrializării cvasi-criminale”, transformîndu-ne din concurenți, în consumători, cărora, iată, acum le spun ,,Stați acasă”! Da, vorba ,,CEO”-ului de la Terapia – „cinstit vorbind”, epidemia de acum poate ne va… vindeca de cretinismul și nemernicia cu care aruncăm cu noroi în Nicolae Ceaușescu și în epoca de care ar trebui să fim mîndri! Și să mai amintim ceva ce a mai adus naționalcomunismul lui Nicolae Ceaușescu: puterea națiunii române de a înfrunta orice, fără panică, fără să fugă, reconstruind și dezvoltînd! România lui Ceaușescu a înfruntat inundațiile dezastruoase din 1971 sau urmările devastatoare ale marelui cutremur din 1977, la fel cum a avut tăria de a spune NU actului samavolnic al ,,partenerului strategic” din 1968! România lui Ceaușescu era o țară mîndră și puternică, nu una căreia să i se spună… ,,Stai acasă”!

Un exemplu: am citit o comparație a istoricului Corneliu Pădurean, între atitudinea oamenilor și a autorităților comuniste față de cele capitaliste în fața unei calamități. În textul de mai jos, publicat de ,,Adevărul” în 2011, e vorba de potopul din 1970, cu cele mai grave inundații din istoria contemporană a României.

Comparația este cu alte inundații istorice, din 1932. ,,Dacă în 1932, arădenii au fugit cu coada-ntre picioare de apele revărsate, de data aceasta lucrurile au stat altfel”, se comentează în ,,Adevărul”. Iată ce scrie istoricul: ,,În ’70, pur şi simplu oamenii s-au simţit mai apropiaţi în necazurile care-i aşteptau. Autorităţile, la rîndul lor, au luat o serie de măsuri privind ridicarea de diguri, pornind de la învăţămintele inundaţiilor. Spre exemplu, centura de beton care există pe faleza Mureşului a fost ridicată după 1970 tocmai pentru a înălţa digul. Fiecare a participat cu ce se putea. Elevii şi-au întrerupt cursurile şcolare, iar împreună cu soldaţii au fost scoşi pe malul Mureşului la încărcat de saci cu nisip pentru consolidarea digului.

Muncitorii de la Vagoane, UTA, Teba, principalele fabrici ale oraşului, au fost, de asemenea, mobilizaţi”.

Rezultatul – în 1970, ,,Mureşul nu a mai ieşit peste oraş”. Românii acelor vremuri, bine conduși, au învins (chiar și) furia naturii. Era România care zăgăzuia ape, tăia munții cu șosele și tuneluri – și, mai ales, însemna ceva atît în lume, dar și pentru cei care erau mîndri de țara lor.

Era România românilor, nu o anexă ,,strategică”, privatizată. Începea ,,Epoca de aur”, nu… epoca ,,Stați acasă”! Era o Românie pentru care NU exista „nu putem face”! Mărturiile încă există, cu tot efortul ,,lumii civilizate” de a le dărîma și chiar de a le șterge din istorie și din memoria românilor ,,euro-atlantici”.

Dumnezeu să ajute România, că numai El mai poate!

Românii de azi trebuie să ,,stea acasă”…

S-a stins o lumină a Legii și Parlamentului României – avocatul patriot Lucian Bolcaș Lucian Bolcaș avea 77 de ani – dar părea a veni din alte secole, purtînd distincția și demnitatea altor vre­muri, a apărat țara și marile figuri ale istoriei, suferind repercusiuni din această cauză, în aceste vremuri de trădare și servilism. 11 martie a fost o zi tristă pentru România, care a pierdut un om de mare valoare și un patriot devotat – unul dintre cei mai apreciați specialiști ai Dreptului, Lucian Bolcaș, a trecut în eternitate.

Am avut plăcerea de a colabora îndeaproape cu acest mare om și, mărturisesc, nu am întîlnit un mai bun exemplu de îmbinare a științei Dreptului cu activitatea de parlamentar. Capacitatea sa de analiză a legilor, de interpretare a efectelor și implicațiilor unei propuneri legislative, era inegalabilă! Da, afirm fără dubiu, chiar cu riscul de a supăra mulți (foști) colegi, Lucian Bolcaș a fost cel mai bun parlamentar pe care l-am cunoscut.

Bolcaș strălucea prin patriotism adevărat, profundă cunoaștere a legii, cultură vastă.

Lucian Bolcaș se distingea prin educația de un rafinament aparte – era un ardelean tradiționalist, urmaș al unuia dintre semnatarii Memorandumului. Te impresiona prin modestia aceea specială a omului superior, prin sfaturile sale spuse pe ton relaxat, de nobil de viță veche. ,,Nu vă pierdeți în lucruri mărunte!”, era laitmotivul discursului său. Avea o minte excepțională, care îi permitea să pătrundă dincolo de litera actului normativ, înțelegînd legea în spiritul ei - și dînd astfel o profunzime aparte activității parlamentare!

Discursul perfect, umorul fin, distincția și eleganța relațiilor colegiale, disponibilitatea și chiar preocuparea de a împărtăși cunoașterea sa cu ceilalți, ei bine, asta m-a făcut de multe ori să spun că, dacă s-ar fi organizat cursuri pentru parlamentari, atunci Lucian Bolcaș ar fi fost cel mai bun profesor.

A fost de două ori deputat PRM, vicepreședinte al Camerei Deputaților și lider al grupului parlamentar PRM. A fost vicepreședinte al PRM, în anii de glorie ai marelui partid naționalist condus de Corneliu Vadim Tudor. Și-a apărat țara și marile figuri ale istoriei, suferind repercusiuni din această cauză, în aceste vremuri de trădare și servilism. Naționalismul său cult și elegant nu a fost pe placul clicii lui Traian Băsescu și a altora care au atacat în fel și chip România, iar din această cauză, Lucian Bolcaș, marele om de Drept, a fost îndepărtat de la locul pe care-l merita cu prisosință, și care părea făcut pentru el: Curtea Constituțională. Nu a pierdut el, ci România.

Jurist excepțional, procuror corect și abil, avocat de prim rang, cel mai bun parlamentar, orator desăvîrșit, om de cultură, patriot pînă în ultimul ceas… Un om mare, un prieten special, căruia îi voi aduce întotdeauna, cu același respect, un omagiu - din toată inima!

Mărturisesc că, de cîte ori trec pe holurile Parlamentului, parcă simt mirosul fin al tutunului pipei de care nu se despărțea - și parcă-i revăd privirea șăgalnică la apariția unei femei frumoase, acea mereu tînără pasiune a elegantului ultim lord al politicii românești, Lucian Bolcaș!

Rămas bun, Maestre!

Dragoș Dumitriu

RM

9

Vineri, 20 martie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (40) Reîntoarcerea în patrie (2)

În același ordin de zi, subliniam următoarele: „Aveţi încredere în şefii voştri care, aşa cum au ştiut să vă ducă din victorie în victorie, vă vor duce în curînd şi în ţară, la vetrele voastre. Întoarcerea în ţară preocupă Guvernul şi Înaltul Comandament încă din ziua capitulării Germaniei.

Este o problemă foarte grea, deoarece, pe lîngă transportul nostru, trebuie să se facă transportul prizonierilor şi al populaţiei civile luate cu de-a sila de către trupele germane. În afară de aceasta, pe timpul transportului spre ţară trebuie să se asigure hrana pentru oameni, grăunţe şi furaje pentru animale, benzină pentru maşini. Trebuie totul cu amănunţime organizat pentru a se face o întoarcere aşa cum merită ostaşii victorioşi. Voi ştiţi vorba din bătrîni «Graba strică treaba». De aceea trebuie să mai aşteptăm pînă ce totul va fi pus la punct, după care, în linişte şi ordine, avînd de toate pentru o călătorie lungă, să luăm cu toţii drumul spre căminele noastre dragi.

Pînă atunci, parte din voi, cei mai bătrîni, cu stagiu mai mare pe front, cu greutăţi mari familiale, vor fi, în cîteva zile, demobilizaţi pentru a pleca în ţară.

Ce a fost mai greu a trecut. În timpul cît mai avem de stat aici trebuie ca fiecare dintre voi să depună toată stăruinţa ca efectele, harnaşamentul, caii, căruţele şi tot materialul ce-1 aveţi în primire să fie curăţat, reparat, uns, cu un cuvînt, pregătit pentru plecare spre a ajunge în ţară cu o înfăţişare demnă de luptători...”. În sfîrşit, după atîtea zile de aşteptări, a sosit şi vremea cînd armata română a primit ordin să se înapoieze în ţară. Fila calendarului arăta data de 9 iunie 1945. Dar înainte de a începe marşul victorios spre ţară, s-a hotărît ca trupele noastre să defileze în oraşul Brno, prin faţa comandanţilor lor şi a populaţiei locale.

Defilarea a durat aproape două zile şi două nopţi, cu mici întreruperi. Nu este nici o exagerare.

Aproape 48 de ore au răsunat acordurile muzicilor militare în oraşul Brno. În tot acest timp pe bulevardul principal s-au perindat, în ţinută mîndră, în pas cadenţat, cu feţele radiind de bucurie, şirurile nesfîrşite ale ostaşilor români.

Populaţia care scăpase de sub ocupaţia hitleristă ovaţiona şi aplauda cu o căldură deosebită pe foştii noştri luptători.

Cu o „ploaie” de flori erau întîmpinaţi cei ce defilau. Astfel îşi manifestau localnicii sentimentele lor de bucurie şi de recunoştinţă faţă de fiii poporului român care au luptat cu bărbăţie, cot la cot şi înfrăţiţi cu ostaşii aliați, pentru înfrîngerea duşmanului comun – Germania hitleristă.

După defilarea unităţilor a avut loc o reuniune de despărţire. Îmi amintesc că la ea au luat parte, printre alţii, comandantul Armatei 1 române, general V. Atanasiu, comandantul Armatei 4 române, general Gheorghe Stavrescu. Masa noas­ tră tovărăşească, dacă se poate numi aşa, n-a durat prea mult. Însă, tot timpul am discutat şi iarăşi am discutat. Tema abordată a fost una singură: acţiunile de luptă la care am participat. Fiecare dintre noi simţea o plăcere deosebită, o pornire lăuntrică să depanăm la nesfîrşit amintiri din marea înfruntare de forţe, să „notăm” de cîte ori a trecut moartea pe lîngă noi, să evidenţiem greutăţile prin

care am trecut, să subliniem eroismul militarului român. Parcă îl aud şi acum pe regretatul meu prieten Vasilică Atanasiu, om cu o intuiţie şi cu o judecată cum rar mi-a fost dat să văd, cu cîtă căldură vorbea de ostaşul român, de bravura lui, de energia şi puterea de rezistenţă de care a dat dovadă. Lui, militarului de rînd, lui i se datorează în mare parte izbînzile repurtate de pe cîmpul de bătălie – subliniam noi în acea seară plină de neuitate amintiri. Şi acelaşi lucru îl susţin şi acum, la scurgerea aproape a douăzeci şi cinci de ani de la marea victorie. Pentru că şi atunci, în zilele războiului antihitlerist, ca şi în încleştările din primul război mondial sau din alte perioade mai de demult, cel care a dus greul războiului a fost ostaşul de rînd. El a stat zi şi noapte în prima linie, pe ger sau pe caniculă, pe ploaie sau pe viscole. El s-a bătut piept la piept cu vrăjmaşul şi a învins. Fii de-a pururi preamărit, viteaz oştean român, plămădit din sînge dac şi roman!

După încheierea reuniunii, aşteptam cu toţii clipa în care să începem marşul spre ţară. Eu n-am mai apucat să trăiesc însă acest eveniment alături de camarazii mei, să mă deplasez împreună cu ei spre patrie. Şi iată de ce. De la Ministerul de Război am primit următorul ordin: „ANTONIUS către CARAGEA (Antonius era indicativul Armatei 4 române, iar Caragea era indicativul Corpului 2 armată – n.a.)

Conform ordinului M.R. cabinet nr. 20 440, din 9 iunie 1945, domnul general Ionaşcu Costin se va prezenta d-lui ministru de Război pentru a i se încredinţa o nouă misiune. Plecarea cu primul avion.

Comanda corpului de armată va fi predată provizoriu celui mai vechi comandant de divizie din C. 2 A. Pentru conformitate, Şeful Biroului Adjutanturii, Cpt. C. Teodorescu - Nr. 182.16, din 11 iunie 1945, ora 11,45”.

Ca urmare, pe data de 12 iunie 1945, am dat şi eu ordinul de zi nr. 110, în care am arătat: „Avînd în vedere ordinul M.U. nr. 20 440/9.06.1945, prin care subsemnatul este chemat pentru o nouă misiune, las comanda Corpului 2 armată, cu începere din ziua de 13 iunie 1945, ora 5,00, generalului de brigadă Popescu Ioan, comandantul Diviziei 3 infanterie”.

Am luat avionul care mi-a fost pus la dispoziţie la Pystyany şi am plecat spre Bucureşti. Cum era şi firesc, pe timpul zborului mi-am pus o sumedenie de întrebări: „Ce s-o fi întîmplat? De ce mă cheamă?“ Răspunsul la aceste întrebări aveam să-l aflu aproape peste o săptămînă. Pe data de 21 iunie 1945 am fost numit şef al Marelui Stat Major al armatei române.

Noi şi noi probleme aveau să mă preocupe de acum înainte. Despre multe dintre acestea îmi propun să vorbesc într-o altă lucrare. În însemnările de faţă ţin să mai relatez doar despre două momente legate de amintirile mele de război şi anume: participarea, în cadrul unei delegaţii române, la parada victoriei de la Moscova şi despre reîntîlnirea cu camarazii de luptă cu prilejul primirii trupelor române care se reîntorceau victorioase de pe front în patrie.

Despre participarea mea la parada de la Moscova am aflat imediat ce am sosit în ţară. Delegaţia se compunea din generalii Constantin Vasiliu-Răşcanu, ministrul Apărării Naţionale, Costin Ionaşcu, şeful Marelui Stat Major, Nicolae Cambrea, comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu „Debreţin”, Constantin Talpeş, comandantul Diviziei 1 cavalerie, şi locotenent-colonelul Nicolae Popescu, ofiţer din Marele Stat Major.

Am plecat spre capitala Uniunii Sovietice cu avionul, în dimineaţa zilei de 22 iunie. După 7 ore şi jumătate de zbor am aterizat pe marele aeroport de la Moscova. Odată ajunşi aici, sîntem primiţi cu toată atenţia. Conduşi la Arhanghelskoe – 25 km de Moscova –, sîntem găzduiţi într-un castel, împreună cu celelalte delegaţii militare invitate la paradă. Avem ocazia să ne cunoaştem, fie în salasufragerie, frumos amenajată, fie în marele parc al castelului. În ziua de duminică, 24 iunie, ziua paradei, la ora 9,30, ne găseam în Piaţa Roşie. Printre cordoane ne-am îndreptat spre tribuna delegaţiilor militare, aflată în dreapta Mausoleului lui Lenin.

Sîntem împreună cu reprezentanţii bulgari, chinezi, cehi, polonezi, iugoslavi, cu care ne întreţinem tot timpul. Tot aici – spre satisfacţia noastră – ne-am întîlnit şi cu delegaţia savanţilor români, condusă de doctor Constantin Parhon – preşedintele ARLUS –, venită la Moscova pentru sărbătorirea celor 220 de ani de existenţă a Academiei Sovietice.

Marea Piaţă Roşie s-a umplut repede de trupe şi de populaţie. Totul este organizat în cele mai mici detalii. Sînt unităţi de toate armele, formate din luptători aduşi de pe cele zece fronturi de luptă; aşezarea lor începe de la stînga cu Frontul Careliei şi se continuă în ordinea în care au luptat.

Trupele sînt masate, avînd în faţa fiecărui Front cîte un fanion cu inscripţia respectivă, iar în dreapta, drapelele, mareşalul comandant al frontului şi generalii comandanţi. Sînt reprezentate armele care au fost în compunerea fiecărui front: infanterişti, artilerişti, cavalerişti, tanchişti, aviatori, trupe speciale. Toţi sînt îmbrăcaţi în uniforme de paradă, după armă. Sînt ostaşi ai cîmpurilor de bătaie, cu figurile aspre, brăzdate cu semne ale rănilor căpătate în aprige lupte, cu piepturile pline de decoraţii.

Totul este perfect organizat, totul se petrece în cea mai mare ordine şi linişte. Un batalion de ofiţeri cu arme face de gardă în jurul Mausoleului.

Ora 10,30. Apare mareşalul Rokosovski, coman­dantul paradei, pe un cal negru cu valtrap roşu, însoţit de adjutant pe un cal asemănător. O comandă „pentru onor” este dată pentru primirea mareşalului Jukov, care va primi parada. El apare pe un cal arăbesc cu valtrap albastru, însoţit de adjutant, călărind un cal la fel.

Raportul comandantului paradei a fost dat răspicat şi în auzul întregii asistenţe. Ca bătrîn ostaş, am urmărit cu atenţie şi seriozitate cum se desfăşoară această paradă. Mareşalul Jukov – însoţit de comandant – trece trupele în revistă. În faţa fiecărui front se opreşte din galop, face o urare, la care unitatea răspunde; felicită apoi pe învingători, care răspund prin „Ura” prelungit ca un ecou. În ritmul unui marş cadenţat, executat de circa 30 de formaţii de muzici militare, începe defilarea trupelor în ordinea în care erau aşezate la revistă.

Trec întîi mareşalii şi generalii îmbrăcaţi în uniforme albastre; îî cunoşti de la distanţă. Apoi infanteria în batalioane masate – (20 de ostaşi de front, 10 în adîncime) cu armele în poziţie de atac, altele cu arma pe umăr mişcînd mîna dreaptă.

Urmează celelalte arme ale frontului; alinierea este perfectă; pasul cadenţat, capul întors spre dreapta, ţinuta majestuoasă. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 20 martie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La Marea Neagră, dar nu ca la plajă

A fost o vreme cînd bărbați și femei de toate vîrstele se nărăviseră să lase baltă treburile și familia și s-o ia la picior pe cărările patriei. Sau cu bicicleta. Izbucnise o adevărată molimă națională. De mîncat, se mulțumeau cu ce aveau asupra lor și cu ce le oferea natura. La fel și cu dormitul: prin scorburi, pe la marginea drumurilor sau pe unde apucau, pe la vreun creștin.

Rar cine putea să treacă granița, așa cum a fost norocosul Iulică Popa, student la Arhitectură, care cutreierase prin Europa cu bicicleta și, la întoarcere, colegii îl așteptaseră în fața facultății cu fanfara și cu ditamai pancarta: ,,Turul EuroPopei”. L-au dat și la televizor.

Acum, de cînd cu democrația și libertățile de tot felul, poți să cutreieri prin lume doar cu alpenstockul într-o mînă și cu buletinul în cealaltă. Și, potrivit statisticilor, femeile se arată cele mai curioase să vadă cum se trăiește și prin alte părți. Iar la întoarcere, se grăbesc să publice tot felul de cărți de călătorie, care mai de care mai interesante. Așa cum am descoperit-o pe teribilista brașoveancă Raluca Feher, o rockeriță a scrisului mai mult datorită limbajului folosit: colocvial, cu întorsături dulci-acrișoare de termeni argotici, puternic acidulați, și cu niște comparații trăsnite, ca stafidele dintr-un cozonac. Abia revenită dintr-un voiaj de fix un an prin America de Sud, ea și-a întors pe toate fețele carnetele de însemnări și, în anul 2015, a tipărit o carte în două volume, deosebit de atractivă - ,,America dezgolită de la brîu în jos”.

La puțină vreme, a apărut în librării și ceva mai cunoscuta Sabina Fati, originară din județul Alba.

Dar nu cu studii și sinteze de politică externă, cum neam fi așteptat, ci cu o carte de călătorii: ,,Singură pe Drumul Mătăsii. 80 de zile, 15.000 km, 2.500 de ani de istorie” (2015). Lăudaserăm și noi cele două cărți și ne așteptam la un gest de gratitudine cît de mic, cum sînt uzanțele (un telefon sau o carte cu autograf, ca acelea primite, de-a lungul timpului, de la poetele Leonida Lari și Elis Râpeanu sau de la istoricul Ion Țugui, ce-i drept, scriitori din generațiile mai vechi...). În vara trecută, de Sîn’ Petru, am primit un alt jurnal de călătorii, semnat de Sabina Fati - ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile. (Șapte țări, opt granițe și o lovitură de stat în prime-time)”. Căutînd un răspuns la întrebarea ce le face pe cele două distinse doamne să nu-și mai găsească liniștea în patria-mumă, ne-a atras atenția un fapt. Fiind ardelence, e posibil să fi moștenit genele celor 200.000 de daco-romani care, după retragerea aureliană, poate de frica barbarilor sau poate cu vreo misiune secretă, și-au părăsit vatra ardelenească, bejenind spre nordul Europei. Unii au ajuns pînă în sudul Marii Britanii, și acolo au rămas.

Așa că de la ei s-au pricopsit britanicii cu nume ca Gheorghe, devenit, nu se știe cum, patron național, sau ca Tudor care, între anii 1485 și 1602, a înființat o dinastie cu 5 suverani. Tot de la musafirii dacoromani au preluat britanicii umorul și prazul, adoptat ca însemn heraldic de dinastia Plantageneților. Un alt exod al strămoșilor noștri s-a oprit în Danemarca și, pînă cînd vikingii au prins de veste, țara s-a numit Dacia. Mai departe, pentru majoritatea populației românești rămasă în Transilvania, a urmat un mileniu negru, de teroare și foame, impus de semințiile venite din pustiul Asiei, să treacă prin foc și sabie întreaga Europă. Dar mai ales să-i corcească pe urmașii nobilului popor daco-roman și să-i transforme într-o gloată ușor de dresat.

Dar vremurile s-au mai schimbat, sedentarismul a biruit, și dorul de ducă a ajuns să-i cuprindă doar pe cîțiva neliniștiți. E cazul să-i amintim aici pe spătarul Nicolae Milescu, cel care, pe la jumătatea Secolului al XVII-lea, deși n-avea nas, a străbătut Rusia de la vest la est, pînă s-a trezit în China.

Ajunși în zodia Iluminismului, alți aventurieri români au luat Europa la picior și ne-au lăsat informații despre cît de bine trăiesc alții: munteanul Dinicu Golescu, moldovenii Gheorghe Asachi și Atanasie Bașotă sau ardeleanul Ion Codru-Drăgușanu. În Secolul XX, odată cu apariția mijloacelor de călătorie tot mai rapide și mai confortabile, s-au intensificat incursiunile pe toate continentele. Și de vreo 30 de ani, Europa asistă la un alt exod al românilor cărora se vede că le e mai ușor să-și cîștige pîinea prin străini decît în patria străbună.

Scuza lor, de fapt un nou modus vivendi - ,,Nu scrie nicăieri că trebuie să murim în limba în care ne-am născut” – îi îndeamnă săși caute patria în alte zări. Ubi bene ibi patria. Cît despre țărișoara lor dintre Carpați și Dunăre, lăsată pe mîna hoților și a proștilor, ducă-se!

Așa cum îi place să bată coclaurii – cu piciorul, cu vaporul sau cu mașinile militare – ba prin țările din Asia Centrală, pe Drumul Mătăsii (din vestul Chinei și pînă în Turcia), ba în Himalaia, ba în jurul Mării Negre – ziarista Sabina Fati, cea curioasă și neobosită, pare venită din cele vremuri. Dar, fiindcă, odată întoarsă acasă, pune mîna pe laptop, căci vremea pixului s-a cam dus, și își așterne impresiile de călătorie - și noi, cititorii, ne grăbim să ne spunem părerea despre cele scrise. Așa cum vom face, în rîndurile de față, cu ultima ei carte, ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, apărută la ,,Humanitas” în 2015. Acest drum în circuit a început cu primul pas făcut la Mangalia pe 6 mai 2016, a trecut prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria și s-a încheiat la București. În total, 7 țări pe care Dumnezeu le-a orînduit în jurul Mării Negre.

Cu multe peripeții provocate de granițele închise, restricții de tot felul și grăniceri înarmați pînă-n dinți, demonstrînd, încă o dată, că Pontul Euxin a fost și este unul dintre cele mai fierbinți locuri din lume. Cu toate acestea, autoarea găsește puterea să ne facă un scurt istoric al regiunii, stăpînită, în vechime, rînd-pe-rînd, de greci, romani, sciți, perși. Au urmat byzantinii, iar din Secolul al VII-lea, de genovezi și venețieni. După căderea Byzanțului din 1453, stăpîni au devenit turcii.

Sub Ecaterina cea Mare (1783), în zonă s-au înstăpînit rușii. Cu alte cuvinte, vreo 2.000 de ani de războaie, bătălii, anexări, lacrimi și sînge... ● ,,Ultimul atac masiv asupra stepei deținută de sciții de demult – încheie Sabina Fati istoricul zonei – a avut loc în cel de-al IIlea război mondial, cînd armatele germane și române au ocupat Crimeea și au trecut Donul, ajungînd pînă dincolo de Volga”. După care consacră peste 100 de pagini Ucrainei, o țară inventată după primul război mondial și căzută acum la mijloc în bătălia dusă de SUA și UE cu Putin. Să reținem aspectul cel mai important: ● ,,Părerea unanimă a ucrainienilor este că americanii și aliații lor vest-europeni poartă cea mai mare responsabilitate în criza ucrainiană, pentru că au permis expansiunea NATO, pînă sub zidurile Kremlinului, în strategia lor de a scoate Ucraina de sub influența Rusiei. Și Rusia a răspuns prin anexarea Crimeei, de teamă că NATO va instala acolo o bază militară. Vă închipuiți ce spume ar face Trump dacă Putin ar instala baze militare în Mexic

și Canada... Normal ar fi ca SUA și UE să renunțe la planul de occidentalizare a Ucrainei, transformînd-o într-o zonă-tampon între Occident, SUA și Rusia”.

Urmează analiza, pe mai multe pagini, a nordestului Mării Negre, scoțînd în evidență un aspect foarte plăcut: ● ,,De ce vin americanii la Marea Neagră?

Pentru că toate fetele seamănă cu Anna Kurnikova și Maria Șarapova, și sînt disponibile. Fete de măritat, frumoase și educate. Dar și fete de vacanță cu aceleași calități. Odesa e de mult punct de atracție. Au urmat-o Kerson, Sinferopol și Sevastopol, Yalta, Rostov pe Don, Novosibirsk. Toate aceste orașe sînt sub prețurile practicate în Occident și au o climă mai blîndă”. Toate țările din jurul Mării Negre aspiră la același ideal împărtășit de Ecaterina a II-a și reverberînd de la Murmansk la Vladivostok: ● ,,Obsesia Rusiei a rămas să pună mîna pe Constantinopol și să instaureze acolo a Treia Romă. De aceea Potemkin a întărit fortăreața Sevastopol, de unde flota rusă să poată ajunge ușor spre Bosfor și Dardanele, amenințînd Istanbulul”. Și comentariile despre Georgia se întind pe mai multe pagini: ● ,,Ca să intre în UE și în NATO, americanii și rușii, mînă-n mînă cu ticăloșii de politicieni de la Tbilisi, au silit Georgia să renunțe la Abhazia și la Osetia de Sud, care au și intrat în buzunarul Rusiei.

Abhazii ar fi dorit să trăiască alături de georgieni, într-o federație, dar s-au amestecat politicenii. Pe vremea sovieticilor, Abhazia era considerată Coasta de Azur a URSS, dar, în urma războiului din 1991-1992, a trecut la ruși cu un preț uriaș: 20.000 de morți, 8.000 de răniți, 200.000 de refugiați georgieni. Multe clădiri sînt astăzi în paragină, dărîmate și jefuite. Tot dezastrul a pornit de la hotărîrea tîmpită ca Georgia să deschidă la Suhumi o sucursală a Universității din Tbilisi”. În sfîrșit, în ciuda tuturor dificultăților, călătoarea noastră a ajuns în orașul Sarpi: ,,În perioada sovietică, la Sarpi, aflat la 12 km de Batumi, era una dintre cele mai importante granițe ale lumii bipolare: pînă aici se întindea URSS, și de aici încolo începea spațiul NATO. Frontiera era închisă și complicat de trecut.

Acum, prin Batumi, port turcesc la Marea Neagră, se face contrabandă ca la balamuc, dar în special cu materiale radioactive aduse din toată Rusia și trecute prin Georgia. Culoarul dintre Turcia și Georgia este folosit de teroriștii din Cecenia și Daghistan”.

Traversînd Turcia de la est la vest, Sabina Fati pare a avea ochi doar pentru orașul Trabzon: ● ,,La Trabzon, îți dai seama că ești într-o lume de oameni mai veseli, mai primitori și mai deschiși decît în Rusia, mai lipsiți de griji decît în Ucraina sau în Georgia, mai siguri pe ei decît în Bulgaria sau România”. Trabzon și Samsun, orașe turcești pe partea de sud a Mării Negre. Dacă vreodată veți juca fotbal la Trabzon Spor sau la Samsun Spor, luați cu voi ,,Ocolul Mării Negre în 90 de zile”.

O să vă prindă bine. Și o ultimă mențiune, înainte de a intra în Bulgaria: ● ,,Uite turcii, un popor superior. La ei ceaiul e sfînt și îl beau de cîteva ori pe zi. La români este țuica. Sau berea. Și de-aia umblăm năuci și facem numai tîmpenii. Să ne luăm de mînă cu rușii; chiar dacă au interzis fumatul și vodca în locurile publice: 10% dintre bărbații ruși mor înainte de 55 de ani. Dar femeile?”. În sfîrșit, Sabina Fati ajunge în Bulgaria și i se pare că aude cîinii din Giurgiu, aidoma lui George Topîrceanu în 1916, după dezastrul de la Turtucaia, cînd căzuse prizonier la bulgari și se eliberase cu greu. Extenuată de drum, mai are totuși puterea să facă ultimele însemnări. ● ,,Varna și Burgas – două orașe la Marea Neagră, populate și stăpînite de ruși. Rușii au concesionat Burgasul pentru 35 de ani. Încet-încet, toată Bulgaria devine o mică Rusie. Se vorbește rusește peste tot”. ● ,,În anul 2016, Klaus Iohannis s-a dus la Sofia să le propună bulgarilor înființarea unei flote NATO în Marea Neagră.

Dar bulgarii n-au vrut să-i supere pe ruși, prietenii lor tradiționali, deși sînt membri NATO”. ● ,,Locuitorii din Varna de astăzi sînt mai aproape de București decît de Sofia. Ei vin frecvent să petreacă sau să facă shopping la București. Nu există autobuz Varna-București. Dar bulgarii merg pînă la Ruse și de acolo iau taxiul cu preț fix pînă la Otopeni – 40 de leva sau 20 de Euro”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 20 martie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (62) Falsificatorii lui Hitler (5)

Din pînza turcească s-au confecţionat cîrpe care au fost date în uzine să servească la curăţenie. După aceea au fost recuperate, spălate cu grijă şi s-a făcut din ele pasta pentru hîrtie. Minune! Nici cu lampa de cuarţ nu se mai putea deosebi hîrtia englezească de hîrtia lui Naujocks! În momentul în care Hagen a fost pus în temă, majoritatea problemelor tehnice fuseseră rezolvate.

Se ajunsese la o concluzie categorică: hîrtia pentru bancnote nu putea fi fabricată altfel decît manual, exact ca hîrtia de lux confecţionată „în bazine”. În Germania existau puţini muncitori care cunoşteau acest procedeu. Au trebuit să-i caute, să aleagă dintre ei pe naziştii veri­ficaţi, să-i mobilizeze. Atelierul în care avea să se fabrice hîrtia fusese amenajat într-o clădire izolată a fabricii de hîrtie Spechthausen de la Eberswalde, din apropierea Berlinului. Acolo 1-a dus Naujocks pe Hagen la cîteva zile după vizita sa la biroul de pe Delbrückstrasse.

Trebuie să spunem că limuzina englezească a lui Naujocks nu trecea tocmai neobservată. Severele restricţii impuse la consumul de carburanţi îngăduiau numai maşinilor mici să mai circule. Dar Naujocks ţinea la maşina lui, era o captură de război. O furase din Olanda odată cu agenţii britanici Stevens şi Best.

Foarte mîndru, Naujocks îi arătase lui Hagen cele trei matriţe de care dispunea deja. Îi vorbise pe larg şi despre dificultăţile ridicate de sistemul de numerotare a bancnotelor emise de Banca Angliei. „Fiecare bancnotă falsă trebuie să-şi aibă corespondentul în emisiunile englezeşti. Trebuie să corespundă totul: seria, numărul, data emisiunii, semnăturile. Orice fantezie ar fi fost imediat descoperită de către un expert”.

Următorul amănunt ne va îngădui să apreciem mai bine dificultăţile întîmpinate: datele emisiunilor respective erau eşalonate pe o perioadă ele peste douăzeci de ani şi fiecărei date îi corespundeau mai multe numere de serii. „Bineînţeles – povesteşte Walter Hagen –, nu se putea grava cîte o placă pentru fiecare dată de emisiune. Trebuiau prevăzute corpuri de schimb pentru semnături şi pentru numerele de serie; fabricarea lor a necesitat luni întregi. Existau trei sute cincizeci de serii şi fiecare dintre ele cuprindea numere de la zero la o sută de mii. Acest

Privire generală asupra dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial (6) 2. Realizări mai importante ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice (5) Un rol însemnat au avut apoi, printre alţii, D. Danielopolu, pentru aportul său însemnat în medicina internă, şi C.I. Parhon, întemeietorul endocrinologiei.

Cercetarea ştiinţifică din domeniul ştiinţelor economice - cu vechi tradiţii - a fost şi ea strîns legată de învăţămîntul superior. Bazele cercetărilor moderne în acest domeniu au fost puse prin lucrările lui N. Bălcescu, N. Şuţu, Ion Ionescu de la Brad, D.P. Marţian ș.a, care au deschis drum larg activităţii de cercetare ştiinţifică în domeniul economiei generale şi agricole, în timp ce lucrările lui P.S. Aurelian, A.D. Xenopol şi alţii, au avut un rol important în domeniul economiei industriale. Avînd în vedere lucrările lui

singur amănunt ne oferă o reprezentare clară despre volumul de muncă. Nu se fabricau decît bancnote de la cinci lire pînă la o mie de lire. Din prudenţă însă, bancnotele de cinci sute şi de o mie de lire n-au fost puse în circulaţie. Iar cele de o sută de lire n-au fost utilizate decît în mod excepţional”.

La sfîrşitul anului 1940, toate problemele de ordin tehnic păreau rezolvate. Mai trebuia soluţionat un lucru: bancnotele să pară „vechi”. Pentru aceasta nu era suficient ca bancnotele să fie supuse unui procedeu mecanic oarecare. „Bancnotele îşi au vîrsta lor, pe care numai timpul le-o conferă. Uleiul de in care e în cerneală se usucă în cele din urmă, oricît de bună ar fi hîrtia. Desenul devine mai puţin clar, contururile i se șterg. A trebuit să se facă experienţe îndelungate pînă să ajungă la soluţionarea problemei.

S-au adăugat în cerneală anumite produse chimice ca să pătrundă mai repede în hîrtie, în aşa fel încît după aceea a fost imposibil să se mai deosebească, chiar cu lampa de cuarţ, vîrsta bancnotei”.

Mai tîrziu, Naujocks avea să vorbească de ziua de 1 martie 1941 ca de cea mai frumoasă zi a acelei acţiuni de necrezut.

– Chiar aşa – i-a spus el lui Hagen –, mi-am luat inima-n dinţi, şi-n ziua aceea pentru prima dată am trimis bancnotele „mele” la expertiză unei bănci străine. L-am trimis pe unul din oamenii mei în Elveţia. Era vorba de un intermediar cunoscut acolo ca persoană onorabilă, mai ales fiindcă avea şi un cont curent destul de substanţial la banca respectivă. S-a dus el personal cu un teanc întreg de lire sterline ieşite direct din atelierele mele. În acelaşi timp, şi aici trebuie să recunoşti că m-am descurcat bine – a remarcat el –, am înaintat direcţiei o scrisoare apocrifă din partea Băncii de Stat germane, prin care aceasta din urmă exprima îndoieli serioase cu privire la autenticitatea bancnotelor. Elveţienii au fost grozav de măguliţi văzînd că instituţia noastră naţională care emite bani are atîta încredere în experţii lor. S-au pus imediat pe lucru. Examenul a durat trei zile. Au fost utilizate metodele cele mai moderne şi cele mai perfecţionate.

După care a urmat răspunsul: bancnotele erau, fără nici o îndoială, absolut autentice! S-a mers şi mai departe: au fost controlate la Banca Angliei numerele seriilor, datele emisiunilor şi semnăturile. Cei de la Londra au confirmat şi ei că „bancnotele cu indicaţiile menţionate se aflau în circulaţie”.

*** Nu se ştie dacă Naujocks citise vreodată istoria romană. Am fi înclinaţi să credem mai curînd contrarul.

Oricum, la foarte scurt timp după aceea, a avut ocazia să mediteze din plin la cît de aproape se afla Stînca tarpeiană şi Capitoliul. Fiindcă cutezase să-1 critice pe superiorul lui, Heydrich, peste noapte s-a trezit simplu soldat în armata lui Hitler. Alt paradox: Hagen îl urmă foarte curînd, în calitate de „tînăr recrut”, la cazarma din Leibstandarte, unde amîndoi au fost puşi să facă o instrucţie foarte dură.

Totul, de altfel, ne face să bănuim că această situaţie n-a fost numai consecinţa unei hotărîri nesăbuite sau a unei izbucniri de mînie a lui Heydrich. Atunci cînd a conceput proiectul la care şi-1 asociase şi pe Hagen, Naujocks a avut un scop precis: să paraşuteze bani falşi asupra Angliei ca să ducă de rîpă moneda acesteia. Heydrich însă concepuse, la rîndul lui, un proiect şi mai infam. El urmărea să-şi procure ieftin fonduri pentru S.D. Aşa că a început să organizeze vînzarea bancnotelor false în ţările neutre. Fără îndoială că, înlăturîndu-i pe Naujocks şi pe Hagen, Heydrich a vrut să se descotorosească de martori.

Din acel moment, întreprinderea luă o cu totul altă înfăţişare. Lui Heydrich i s-a părut că atelierele din Spechthausen nu erau în suficientă măsură la adăpost de indiscreţii. Pe de altă parte, se gîndea că şi cazul lui X... ar fi putut fi generalizat. Închisorile nu duceau lipsă de falsificatori de bani şi, în orice caz, Gestapoul ar fi putut, oricînd ar fi voit, să-şi recruteze, aşa cum obişnuia el, ,,mînă de lucru” din Europa ocupată, şi anume din rîndurile drojdiei societăţii. În felul ăsta, fabrica de bani falşi a devenit, în 1942, „întreprinderea Bernhard”, condusă tot de Krüger, cu singura deosebire că a fost instalată în lagărul de concentrare de la Oranienburg. Maşinile, bazinele pentru hîrtie, atelierele de gravură începură să funcţioneze de atunci în umbra posturilor de observaţie. Lucrau acolo falsificatori de profesie din diverse ţări. Dar mai lucrau şi tehnicieni de la bancă, deportaţi politici sau rasiali. Soarta deţinuţilor de la blocul 19 era, de altfel, destul de invidiată, în raport cu a celorlalţi deportaţi din lagăr. Şi hrana era mai acceptabilă. (va urma) ALAIN DECAUX

Mihail Kogălniceanu şi ale lui Nicolae Bălcescu, precum şi cele ale unor cărturari transilvăneni ca August Treboniu Laurian sau George Bariţiu, istoriografia modernă românească este ilustrată, în a doua jumătate a Secolului al XIX-lea şi în primele decenii ale Secolului al XX-lea, de profesorii savanţi B.P. Hașdeu, A.D. Xenopol, filosof al istoriei, de reputaţie mondială, arheologul şi istoricul Vasile Pârvan, dar mai ales de Nicolae Iorga, eminentă personalitate a istoriografiei româneşti şi mondiale.

Continuînd tradiţia „Şcolii ardelene”, filologii români au depus eforturi susţinute pentru elaborarea unei ortografii şi a unei gramatici unitare, ca şi a unui dicţionar, evidenţiindu-se în această direcţie B.P. Hașdeu, care a început publicarea unui dicţionar tezaur al limbii române, H. Tiktin, Lazăr Şeineanu, Ovid Densuşeanu, Sextil Puşcariu şi alţi reprezentanţi ai filologiei şi lingvisticii; în critica literară se impun Titu Maiorescu, ideolog al orientării estetice, devenit „spiritus rector” al Societăţii literare „Junimea”, din care au făcut parte Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, precum şi Dobrogeanu Gherea, reprezentant al criticii ştiinţifice în literatura română. Între cele două războaie mondiale s-au evidenţiat în

cercetările de istorie şi critică literară G. Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, George Călinescu şi Tudor Vianu. În filozofia românească s-a impus figura proe­ minentă a lui Vasile Conta, creator al teoriei „ondulaţiei universale”. Filozoful P.P. Negulescu şi psihologul C. Rădulescu-Motru s-au evidenţiat în anii dintre cele două războaie mondiale prin cercetări de filozofie a culturii. Cercetările de sociologie şi psihologie experimentală au luat amploare în cadrul Universităţilor din Bucureşti şi din Cluj, constituinduse în şcoli recunoscute peste hotare. În domeniul sociologiei un rol important l-a jucat Dimitrie Gusti, conducătorul Şcolii Sociologice de la Bucureşti. Ştiinţa şi tehnologia autohtone, cu toate progresele importante înregistrate pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial, din cauza structurii relativ înapoiate a economiei şi subordonării ei timp îndelungat intereselor altor state, continuau să fie slab dezvoltate, comparativ cu cele ale statelor avansate, în mod deosebit, cu aspiraţiile vitale de progres accentuat şi de independenţă deplină a naţiunii române între celelalte națiuni ale lumii.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102 La 200 de ani de la nașterea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza

O biografie pentru eternitate

De peste un secol și jumătate viața și activitatea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza sînt prezentate pe toate canalele media, interesul istoriografiei românești și al altor formatori de opinie pentru cunoașterea celui care a fost ales primul Domnitor al Principatelor Moldova și Muntenia și sub a cărui personalitate s-a făurit prima unire efectivă a celor două Țări Românești, crește odată cu înaintarea în timp. Cu prilejul unor evenimente cu o încărcătură istorică și socială mai emoțională – 24 ianuarie rămîne cel mai grăitor exemplu – figura colonelului A.I.Cuza apare zugrăvită în varii ipostaze, după stilul celui care o reprezenta sau după conjunctura politică în care era încadrat Domnitorul. În acest context, unii cititori, poate dintre cei care au habar de Istoria României și care mai pun mîna pe carte din cînd în cînd, pot privi reluarea subiectului Alexandru Ioan Cuza ca pe o repetare care conduce la un fel de saturație, sau la un fel de plictiseală intelectuală. Sincer vorbind – chiar dacă sînt asemenea cazuri, acestea au doar un fundament subiectiv, indus de o falsă arguție și de o grabă nejustificată a acestor preopinenți. De ce? Foarte simplu: Istoria Țării tale, oricît ai studia-o, niciodată nu devine o sarcină plictisitoare, ea fiind o știință vie, în mișcare, avînd mereu surprize pe care le dezvăluie în fața cercetătorului, în cazul de față – a cititorului. Dacă punem în balanță greutatea numelui Domnitorului Alexandru Ioan Cuza împreună cu reformele fundamentale pe care tînărul Stat Român le-a cunoscut sub domnia sa – criteriul repetării devine obligatoriu și chiar plăcut de către numeroșii săi beneficiari.

Totuși (la români există întotdeauna un ,,totuși” – depinde în ce accent îl utilizezi: justificativ sau demonstrativ) – totuși, mi-am propus să scriu acest material într-o cheie distinctă, aducînd unele elemente ce parvin din studiul unor scrieri în care autorii s-au aplecat în reliefarea unor întîmplări și date din biografia lui A.I.Cuza mai puțin cunoscute de publicul larg. Cred că îmbinînd cercetarea riguroasă cu dovezi istorice irefutabile – pe de o parte, cu descrierea unor trăsături particulare, umane – pe de altă parte, narațiunea poate deveni mai cursivă și mai atractivă, mai ales într-un moment în care omului îi cam repugnă cititul.

Pentru că am vorbit de Istorie și de importanța cunoașterii ei în aprecierea unor fapte și a unor personalități marcante din propria noastră Istorie, cred că este bine să ne reamintim ce spunea Mihail

Kogălniceanu – fost prim-ministru în Guvernul Cuza – cu referire la Istorie: ,,După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai vrednic de luarea noastră aminte decît istoria!”.

Pentru că multe momente din viața lui Alexandru Ioan Cuza sînt controversate, să începem cu data și locul nașterii. Dacă data nașterii a fost acceptată – ziua de 20 martie 1820, deși, și la acest capitol a apărut și o altă dată (12 septembrie 1818), localitatea de origine a stîrnit și încă stîrnește controverse – presa vremii și studiile istorice pe această problemă enumerînd nu mai puțin de 5 localități în care s-ar fi născut A.I.Cuza: Galați, B r ă i l a , Iași, Bîrlad, Huși! Dacă primele 3 ipoteze au fost demontate de istorici, ultimile două – Bîrlad și Huși – au rămas să se concureze, cele două urbe adjudecîndu-și fiecare cinstea de a-l avea ca fiu pe viitorul Domnitor al Principatelor Unite.

Susținătorii Bîrladului ca loc de naștere al Domnitorului aduc în sprijinul acestei versiuni unele documente cum a r fi: Diploma de Bacalaureat de la Paris; Almanahul de la Gotha, 1862 (în care sînt trecute date despre familiile domnitoare din Europa); o scrisoare a Doamnei Elena Cuza, în care aceasta notează ,,Bîrladul, patria iubitului meu soț”.

Pregătind acest material am găsit într-un album editat la Iași o reproducere a pașaportului lui Alexandru Ioan Cuza, din 1867, în limba germană, unde locul de naștere este trecut ,,Berlad în Moldavia”.

Partizanii orașului Huși pare să fi cîștigat partida avînd de partea lor numele și notorietatea istoricului Nicolae Iorga, el fiind acela care a întreprins și demersuri în vederea declarării casei din Huși în care s-a născut A.I.Cuza, monument istoric. Și bătălia pentru impunerea casei în care s-a născut viitorul colonel – cea din Bîrlad și cea din Huși – susținută de istorici locali din cele două orașe vasluiene, poate

genera paralela care să incite și mai mult spiritele.

Demne de remarcat în această ,,concurență” (foarte lăudabilă, de altfel) sînt oficialitățile din cele două orașe, care nu au fost capabile să pună pe picioare o Casă Memorială închinată lui Cuza. Dacă la Bîrlad casa în care se presupune că s-ar fi născut Cuza mai există, transformată în locuință socială, avînd o placă comemorativă în curte, casa din Huși a căzut pradă buldozerelor în octombrie 1989, prilej de a mai șterge o filă din Cartea de Istorie a Neamului.

Pentru a eluda într-un fel misterul adevăratului loc de naștere al lui Alexandru Ioan Cuza, oferind o explicație la încurcătura generată de confuzia locului de naștere, îl cităm pe istoricul din Huși, Costin Clit.

Acesta susține că originea bîrlădeană a lui Alexandru Ioan Cuza se datorează fixării acesteia, în mod eronat, chiar de Cuza, pe cînd se afla la Paris, pentru inducerea în eroare a unor cămătari care-l căutau pentru încasarea unor datorii făcute în capitala Franței. De fapt, adresa indicată ar fi fost a unui Cuza, dar a vărului viitorului Domnitor...

Actul Unirii Principatelor Române de la 24 Ianuarie 1859 a constituit piatra de temelie a viitorului Stat România. La 161 de ani de la acest eveniment epocal, semnificația lui începe să-și piardă strălucirea, ceea ce induce în mentalul unora o atitudine periculoasă, anume că pe români îi interesează mai mult prezentul (cu încercările lui care ne dau bătăi de cap și cu incertitudinea zilei de mîine), trecutul lăsîndu-l doar în grija cercetătorilor și istoricilor. Rememorarea unor pagini din trecutul nostru istoric, precum în cazul de față, cred că face bine oricui, mai ales că Unirea Principatelor – marele pas înaintea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 – rămîne evenimentul care îl are în prim-plan pe Alexandru Ioan Cuza.

După înfrîngerea Revoluției de la 1848, Unirea Principatelor a devenit obiectivul esențial al mișcării unioniste. În urma Conferinței de Pace de la Paris (1856), Tratatul de Pace semnat de marile puteri ca urmare a Războiului Crimeei și a înfrîngerii Rusiei, a venit cu hotărîri privind Principatele Române: *înlăturarea protectoratului Rusiei și înlocuirea acestuia cu garanția colectivă a marilor puteri europene; *revenirea în componența Moldovei a 3 județe din sudul Basarabiei; *organizarea unei Adunări Ad-hoc în fiecare Principat, în care să se exprime păre­ rea populației cu privire la Unire.

Trecînd prin Adunările din 1857, care au adoptat rezoluții similare privind Unirea, se ajunge în anul următor cînd, la 7/19 august, Convenția prevăzută de Tratatul încheiat la Paris hotărăște următoarele: *Țara Românească și Moldova vor purta numele de Principatele Unite; *la Focșani va exista o Comisie Centrală care va avea sarcina de pregătire a legilor; *tot la Focșani se va forma o Curte de Casație comună; *armatele vor avea o organizare identică pentru a forma, la nevoie, una singură; *fiecare țară va avea domnul său; *țara va avea un guvern și o adunare legislativă.

Beneficiind de aceste prerogative, Moldova și-a ales domnitorul în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, la 5/17 ianuarie 1859. În Țara Românească problemele au fost mai complicate, la domnie fiind mai mulți pretendenți (Gheorghe Bibescu, Barbu Știrbei). Învingînd elementele conservatoare, reprezentanții partidei naționale au reușit să-l impună pe același Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie/5 februarie 1859, impunînd voința poporului și păcălind, într-un fel,

Statuia lui Alexandru Ioan Cuza, Piața Unirii, Iași, opera sculptorului Raffaelo Romanelli

cerberii Europei în ceea ce privește alegerea unui singur domn în cele două Principate. În urma recunoașterii de către marile puteri a dublei alegeri și a Unirii depline a Principatelor (1859-1861) sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza au fost adoptate măsuri care au pus bazele Statului modern român.

Lui Alexandru Ioan Cuza contemporanii i-au pus multe în cîrcă. În timp ce unii îl apărau, alții îi creionau un portret nu prea de lăudat: afemeiat, practicant al jocurilor de noroc, zeflemist, bețiv și alte invective, culminînd cu acuzația că a obținut trei grade militare în doar 10 zile! Deoarece știm cum se creează legenda – extrapolînd și exagerînd calitățile și defectele unui om – nu facem comentarii pe marginea ideilor exprimate, probabil, de adversarii lui Cuza.

Pentru o mai clară lămurire a acestei problematici, citez din ,,Viața lui Cuza”, biografie scrisă de Dimitrie Bolintineanu (născut cu un an înaintea lui A.I.Cuza, deci un bun cunoscător al realității acelor ani): ,,Se impută domnului patima jocului. El nu mai juca alta decît jocuri ordinare cu amicii, de cînd se numise domn. Îl acuzau de mîndrie. În casă era amabil cu toți, îi punea pe toți să șadă, le permitea să fumeze, să rîdă. Îl acuzau de băutură: nu bea decît apă la masă și un lichior după masă. Îl acuzau de patimă pentru femei.

Nu a despărțit nici un bărbat de femeia sa, nu a făcut să plîngă nici o mamă pentru fiica sa răpită”.

Ingenioase explicații, dar, dacă citești și printre rînduri, descoperi în justificările lui Bolintineanu un fel de arguție camaraderească. Oricum le-ai lua, spusele bolintineanului sînt menite să spele oarece impurități de pe numele Domnitorului.

Pentru că am amintit mai sus de ,,miracolul” avansării – nota bene – numai în 10 zile – de la gradul de sublocotenent la cel de maior, mă simt dator să lămuresc acest mister.

Iată succesiunea faptelor. În anul 1857, Alexandru Ioan Cuza era pîrcălab de Galați, numit în acest post de fostul domnitor Grigore Al. Ghica. Caimacanul, adică locțiitorul de domn, Nicolae Conachi-Vogoride, antiunionist declarat, dorind să pună la cale falsificarea listelor electorale pentru Divanul Ad-hoc, a încercat atragerea tînărului pîrcălab în această operațiune murdară, fără a bănui reacția lui Alexandru Ioan Cuza. În materializarea acestei fraude electorale, caimacanul a folosit (ceea ce

el credea că este un act de corupție) avansarea rapidă a lui Cuza. Alexandru Ioan Cuza primise gradul de sublocotenent încă din 1849, pe cînd funcționa ca director în Ministerul de Interne. Astfel, caimacanul Vogoride a emis 3 decrete succesive, din 3 în 3 zile, avansîndu-l pe Alexandru Ioan Cuza pînă la gradul de maior (locotenent, căpitan, maior)!

Caimacanul, însă, nu știa cu cine are de-a face.

Ferm pe poziția sa de unionist, maiorul Alexandru Ioan Cuza nu a căzut în capcană, nelăsîndu-se sedus nici de tresele primite într-un termen foarte scurt. El a replicat camaicanului dîndu-și demisia din postul de pîrcălab de Galați, imputîndu-i acestuia gravele încălcări în ce privește corectitudinea pregătirii alegerilor pentru Adunările Ad-hoc. Prin cuvinte simple, dar pornite din inimă, fostul pîrcălab de Galați îi scria lui Vogoride, la 24 iunie 1857:,,Mă văd silit, cu o vie părere de rău, împotriva dorinței ce am de a sluji patriei într-o vreme așa de gingașă, a vă cere dimisionarea mea din funcția de pîrcălab, fiind o tristă povară sub un asemenea sistem”.

Prin acest gest radical, Alexandru Ioan Cuza a pus mai presus de înălțarea sa în grad interesele Țării, refuzînd trădarea idealului Unirii. Dincolo de cîte se vor spune la adresa Domnitorului, dragostea lui pentru Popor și pentru dreptate va marca, emblematic, cei 7 ani de domnie.

O altă imagine a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza este aceea care are în centru iubirea lui pentru Maria Obrenovici – o iubire extraconjugală ale cărei implicații se regăsesc și în finalul abrupt al domniei, pecetluit în noaptea de 11/12 februarie 1866. Tumultos în luarea unor hotărîri personale, apăsat și de nefericirea

Locul de veci al domnitorului Al. Ioan Cuza, Biserica Trei Ierarhi, din Iași

Doamnei Elena de a nu putea avea moștenitori, Cuza găsește în Maria Obrenovici nu doar o amantă, ci și o confidentă, în curînd aceasta fiind parte din camarila de la Palat. Avînd cu Maria doi copii pe care-i recunoaște și îi adoptă alături de prima Doamnă a Principatelor, aducîndu-i la Palat, împreună cu mama lor, Domnitorul încalcă toate preceptele, sfidînd opinia publică. ,,Monstruoasa coaliție” care a pus la cale detronarea lui Alexandru Ioan Cuza a avut un aliat neașteptat în persoana Mariei Obrenovici, care, în noaptea fatală, fiind în aceeași cameră cu Domnitorul, a deschis ușa complotiștilor, aceștia arestîndu-l pe Cuza fără a provoca vreun incident. În dormitorul alăturat dormeau Elena Cuza și cei doi fii ai soțului ei cu amanta Maria!

Poate că și acest triunghi amoros – nepotrivit și imoral pentru un astfel de nivel social – să fi contribuit la pregătirea terenului pentru detronarea și alungarea din Țară a lui Cuza. Unii analiști și istorici pun trădarea Mariei Obrenovici pe seama faptului că gestul ei l-a salvat pe Domnitor de la moarte, ei putînd pleca din București pe 13 februarie, separat, de la Brașov plecînd împreună.

Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi găsește la Viena, unde triunghiul conjugal se reface, drama familiei Cuza cunoscînd meandrele de la limita suportabilului. Cert este că, atunci cînd fostul domnitor se îmbolnăvește, Maria Obranovici îl părăsește. Ea găsise deja un înlocuitor!

Astfel, după 7 ani de la dubla alegere entuziastă a lui Cuza ca Domnitor atît al Moldovei cît și al Munteniei, unindu-le într-un singur Stat – Principatele Unite Române – și după împlinirea unor reforme capitale care au pus bazele Statului modern român, s-a dovedit că, deocamdată, clasa politică nu era pregătită să susțină un domn ,,de pămînt”, intrigile și interesele divergente (exploatînd și greșelile făcute de Cuza) au dus la lovitura de stat din 11/12 februarie 1866.

La 200 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza, noi citim Istoria și rememorăm faptele devenirii noastre ca Popor, Neam, Țară. Desigur, avem și noi problemele noastre, poate mai mari și mai complicate ca pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Însă, ce ne spune nouă astăzi Unirea de la 24 ianuarie 1859? Ce ne spune, astăzi, omul Unirii, moldoveanul Alexandru Ioan Cuza? Trebuie să recunoaștem că sîntem într-un viguros declin nu numai economic, ci și social, etic și cultural. Cîți dintre sutele de tineri care își petrec serile în Centrul Vechi al Bucureștilor, luînd cu asalt localurile de pe vechile străzi bucureștene, știu că – vizavi de unde petrec ei, pe strada Smîrdan, la numărul 39 – zace în ruină fostul hotel ,,Concordia” – locul în care a fost ales (și în Țara Românească) domnitor tot Alexandru Ioan Cuza?

Ce să mai spunem de autorități (Primărie, Ministerul Culturii, Academia Română, Parlamentul României – la președinte nu mă bag, el este profesor de fizică!), autorități care, de 30 de ani, nu sînt capabile să coroboreze toate datele problemei: retrocedări, revendicări, răscumpărări etc., și să facă un Muzeu al Unirii în această clădire?

Acum 100 de ani, cu ocazia Centenarului nașterii lui Alexandru Ioan Cuza, marele Iorga spunea, printre altele: ,,Alexandru Ioan Cuza s-a ridicat pentru o misiune istorică, a pătimit pentru dînsa și s-a stins ca un mucenic al misiunii istorice pe care și-a impus-o.

Cuza nu a pretins să fie mai mult decît ceea ce cerea vremea lui, dar a avut superiorul bun simț și marele talent politic de a nu fi niciodată mai puțin decît ceea ce vremea cere de la un om în situația lui”.

Astăzi, la bicentenar, în lipsa domnului Nicolae Iorga, punem punct și ne întoarcem la nebunia și drama acestor zile, la inamicul public numărul 1 al întregii planete – enigmaticul Coronavirus!

GEO CIOLCAN

Hotelul Concordia, locul în care Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domnitor în Țara Românească

14

Vineri, 20 martie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ei au făcut România Mare – Grigore Cazacliu (1) În aceste pagini încerc să scriu cîteva amintiri despre tatăl meu, Grigore Cazacliu, pentru a face cunoscută activitatea sa ca om politic, în special în perioada făuririi României Mari, de pe parcursul anului 1918. Cînd scriu aceste rînduri, eu, ing. Anatolie Cazacliu, fiu al lui Grigore Cazacliu, am 92 de ani.

Grigore Cazacliu Membru fondator al Partidei Naţionale Membru al Sfatului Ţării din Basarabia Semnatar al Unirii din 1918, Chişinău Participant din partea Basarabiei la cele trei Uniri: Chişinău, Cernăuţi, Alba Iulia Deputat în Parlamentul României Mari, în şase legislaturi Rezident regal între anii 1938-1940 Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul

*** Grigore Cazacliu s-a născut la 25 ianuarie 1892, în satul Cuşălăuca, comuna Cotiugenii Mari, judeţul Soroca, ca fiu al lui Alexandru Cazacliu şi al Evdochiei, ambii fiind copiii unor căpitani de mazili (mazil – om liber, trăitor la marginea Moldovei, alcătuind oastea de graniţă). Astfel, Alexandru era fiul căpitanului de mazili al judeţului Soroca, Nicolae Cazacliu, iar Evdochia era fiica căpitanului de mazili al judeţului Orhei, Nicolae Fotescu.

Grigore Cazacliu a urmat întîi cursurile şcolii primare din comuna Cotiugenii Mari, iar apoi cursurile Liceului Tehnic Agricol din Soroca, de care era foarte mîndru. După liceu, s-a prezentat la Institutul Agricol de la Odesa, unde fratele lui, Vladimir, era deja student. Dar, în scurt timp după aceasta, fiindcă se apropia războiul, a fost trimis la o şcoală de ofiţeri. Nu ştiu pînă la ce grad a ajuns, dar ştiu că prin anii 1920, în România întregită, a fost concentrat cu gradul de locotenent al Armatei române.

La răspîntie Prin anii 1916-1917, tatăl meu s-a întors în Basarabia, unde a început să activeze în cadrul grupelor de „studenţi moldoveni” ce se opuneau regimului rusesc, regim care de pe atunci începuse să devină bolşevic, şi a intrat în Partida Naţională, fiind unul dintre fondatorii acesteia. În acea perioadă tulbure, în Basarabia erau foarte multe frămîntări între cele mai diferite organizaţii, care aveau şi orientări diverse: pro-ruse, pro-comuniste, proucrainiene sau cu caracter local, găgăuzi, ruşi etc. Dar şi unele pro-moldoveneşti, chiar pro-româneşti. Se infiltrase încă de atunci ideea că localnicii erau moldoveni şi nu români, românii fiind consideraţi duşmani care voiau să cucerească Basarabia şi să-i subjuge pe localnici. Mult au avut de luptat cei din Partida Naţională şi din organizaţiile studenţeşti – care activau foarte bine şi în universităţile din Kiev şi din Odessa – dar şi grupările de soldaţi moldoveni. Dar uneori apăreau şi detaşamente de ardeleni care veneau de pe frontul mai de nord; aceşti ardeleni erau ostaşi fugiţi din armata austro-ungară ce stăpînea în acel timp o mare parte din Ardeal şi se înrolau în detaşamente cuprinse în armata rusă, dorind să lupte contra cotropitorilor Ardealului – unguri şi austrieci – şi pentru eliberarea acestuia.

După ce a început revoluţia la ruşi şi ruperea frontului respectiv, detaşamentele de ardeleni se retrăgeau prin Basarabia spre România. Grigore Cazacliu era foarte apropiat de aceştia şi reuşea să-i aducă uneori spre Chişinău, în sprijinul mişcărilor pro-româneşti. Cu o astfel de ocazie, cînd a stîrnit furia pro-ruşilor, pro-comuniştilor şi pro-ucrainienilor, aceştia s-au repezit să-l bată şi de acolo a scăpat cu greu şi – după cum povestea un martor ocular – numai datorită voiniciei lui. A se vedea, de pildă, cartea ,,La răspîntie. Moldova de la Nistru 1917-1918”, de dr. Dimitrie Bogos, participant activ la evenimente; cartea a apărut la Întreprinderea editorialpoligrafică „Ştiinţa” Chişinău, în anul 1998.

Sfatul Ţării Spre sfîrşitul anului 1917 a luat fiinţă în Basarabia un fel de parlament, denumit Sfatul Ţării. În acest Sfat al Ţării, în care erau delegaţi din toate părţile Basarabiei, atît moldoveni, cît şi alte naţii, au fost, din partea ţinutului Soroca, şi cei doi fraţi Cazacliu: Vladimir şi Grigore. Dar în Sfatul Ţării era şi un al treilea membru al familiei noastre, anume Ioan Cazacliu – fratele bunicului meu – care era judecător în Chişinău. Acest Sfat al Ţării a declarat într-o primă etapă independenţa Basarabiei – şi numai după cîteva luni, şi cu toată opoziţia pro-ruşilor şi a pro-ucrainienilor, la 27 martie 1918, a hotărît Unirea cu România. Din păcate, România se afla în acel timp într-una dintre cele mai negre perioade ale sale, fiind redusă numai la Moldova – între Carpaţi şi Prut. Regele era refugiat la Iaşi, iar Armata română era retrasă pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, luptînd cu nemţii. Bucureştiul cu Muntenia şi Oltenia erau sub ocupaţie germană. (va urma) Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (55) O nouă înfrîngere. Cauze şi consecinţe! (4) „Neglijarea săpării șanțurilor de comunicații a dus la o defectuoasă hrănire a oamenilor din prima linie. Neschimbați și nespălați timp de săptămîni, mîncînd numai o singură dată pe zi, oamenii s-au debilitat prematur. Intervențiile armatei pentru ameliorarea situației nu au dat roadele dorite. Reflexele vieții de tranșee trebuie căpătate dinaintea sosirii trupelor pe front”. (Mențiunea unui document al Armatei 3, care lupta la Cotul Donului).

Situația s-a agravat în urma înfrîngerilor înregistrate la Cotul Donului și Stepa Kalmucă. În timp ce își inspecta poziția de luptă, plutonierul t.r. Claudiu Ștefănescu, a auzit (în noaptea de 4 spre 5 decembrie 1942) pe cineva, aflat într-o goapă acoperită cu o foaie de cort, rostind retoric, pe un ton „de deprimare și deznădejde”: „Unde ești, Antonescule, să-ți vezi oștirea?”. Cîteva zile mai tîrziu (8 decembrie), același subofițer informa că militari din compania 7 din Regimentul 20 infanterie din Divizia 4 infanterie au afirmat că „în ipoteza unui atac ei nu ies din gropi”, deoarece „nu erau nebuni” să se aventureze în luptă. Cu același prilej, aceștia au adresat comandanților ierarhici, inclusiv generalului Florea Mitrănescu, comandantul Corpului 7 armată, „înjurături de toate felurile pentru faptul că sînt ținuți de 7 luni pe poziție, pentru faptul că nu li se aduce mîncare decît la 3-4 zile, în schimb muniție li se aduce în mod regulat”. În aceleași momente critice, pretorul Corpului 4 armată, locotenent-colonelul E. Enghiurloiu, atragea și el atenția: „Moralul militarilor este foarte scăzut. Rătăciții continuă să umble dezorientați și flămînzi prezentînd un aspect jalnic cerșind hrană, dedîndu-se chiar la furturi de alimente de la gazdele care le-au dat adăpost”. La rîndu-i, un ofiţer rus, capturat la 14 decembrie 1942, la Darganof, declara următoarele: „Soldatul dumneavoastră se descurajează repede. Orice contrarietate, orice situaţie dificilă, ca de exemplu o hrană proastă, intemperiile naturii, o oboseală mai mare, un bombardament puternic de artilerie sau de brandturi, un atac cu care, apariţia inamicului pe flancuri sau pe comunicaţii etc., îl descurajează şi îi răpeşte posibilităţile sale de luptă. Acest lucru este cunoscut de oamenii noştri care îl exploateză”.

Cele afirmate de ofiţerul rus, aprecia generalul Radu Korne „sînt juste şi vinovat nu este atît soldatul, cît ofiţerul care în bună parte nu este convins de măreţia ceasului de faţă şi nici de rostul adînc al sacrificiilor noastre de astăzi. Vinovat este în special ofiţerul de rezervă, produs în mare parte al scăderilor trecutului şi care nu poate avea nici pregătirea şi nici autoritatea morală necesară în faţa soldatului (bineînţeles că sînt şi excepţii fericite, dar nu prea multe)”.

Prelungirea războiului, greutăţile vieţii pe front şi în interiorul ţării, neregulile săvîrşite în procesul de mobilizare şi trimitere pe front a tuturor categoriilor de ostaşi şi ofiţeri, neîncrederea în cîştigarea războiului alături de Germania, propaganda defetistă etc., au fost numai cîteva din cauzele care au diminuat moralul militarilor români şi după dezastrul din Cotul Donului şi din Stepa Kalmucă. Chiar şi atunci cînd frontul a ajuns în apropierea graniţei de est a Ţării! „Depărtarea rapidă a războiului de granițele țării a făcut ca populația să cunoască efectele lui, în special prin doliul pe care a trebuit să-l poarte pentru pierderile care au împuținat sau distrus unele familii” (Maiorul Alexandru Evolceanu, unul dintre adjutanții Mareșalului Ion Antonescu). În februarie 1944, soldații Diviziei 4/24 infanterie primeau scrisori din țară cu conținut alarmant: „Se evacuează Bucovina și Basarabia”, „Gospodăria se ruinează”, „Familia moare de foame”, „Vecinul… din sat nu a fost o zi pe front și este acasă”. Nemulțumiți şi dezamăgiţi erau şi mulţi dintre ofiţerii diviziei, aflaţi pe front de peste un an, în timp ce în țară mai erau ofițeri „ce nu cunosc războiul”, primind chiar, sub diferite motive, diurne și indemnizații, ca și cei de pe front. Alții, trimiși pe front, se îmbolnăveau subit și în baza avizelor medicale erau clasați în interior. De aceea, generalul Radu Niculescu-Cociu întreba: „Este just ca ofițerii din interior să aibă același tratament ca cei de pe front? Este comparabilă munca și sacrificiul celor din interior cu ale celor de pe front?”. Apoi, răspundea: „Credem că nu este moral ca ofițerii aceleiași armate să fie împărțiți în două categorii. Este imperios ca acești ofițeri, dacă nu pot suporta campania, să fie scoși din armată pentru caz de boală pentru a face loc celor ce luptă”. În momentul în care frontul a ajuns din nou pe teritoriul național (martie 1944) „neliniștea, îngrijorarea și demoralizarea au început să se arate pe fețele tuturor”.

Lipsa totală a informațiilor a determinat pe mulți români să recurgă la știrile postului de radio „Londra”, care „arătînd situația de pe frontul nostru, strecoară și otrava necesară coborîrii moralului la un nivel cît mai scăzut posibil”. (Alexandru Evolceanu). La concluzii asemănătoare a ajuns și generalul Radu Niculescu-Cociu: „Ofițerii care se înapoiază din concediu au un dispreț suveran față de dezmățul ce văd că se petrece în țară. Acest dezmăț tinde să atingă moralul celor de aici, care văd în acest dezmăț refuzul celor din interior de a se integra în comandamentul vremurilor prin care trăim. Azi, cînd țara trebuie să lupte pentru cauzele drepte ce au împins-o pe acest drum, nu este moral ca populația aceleeași țări să fie divizată prin tembelismul și dorința de trai fără limită a acelor din interior. Nu este moral ca o parte să se sacrifice pe front din sentimentul datoriei, iar altă parte să profite de bucuriile unei vieți ușoare în interior”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 20 martie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Cafeneaua Fialkowsky, fieful lumii literare a Capitalei (1)

Cafeneaua a prins viaţă foarte greu în mediul bucureştean, remarcîndu-se odată cu emanciparea urbană a Capitalei Valahiei Mari şi a locuitorilor săi.

Fiind pandantul în micro al pieţei, nu întîmplător, după edificarea Teatrului cel Mare, în 1852, şi polarizarea vieţii spirituale şi politice în această zonă centrală, începe şi cafeneaua să intre în peisajul obişnuit al vieţii mondene ce se derulase pînă atunci numai cu discreţie, în casele boiereşti, departe de ochii vigilenţi ai domniei sau ai oamenilor Porţii.

Prima cafenea e atestată documentar pe la 1667 şi se afla în posesia unui ienicer din garda sultanului, Kara Hamie. Aceasta se afla pe locul unde astăzi se ridică Banca Naţională. Cafeneaua e însă puţin frecventată de locuitorii români ai Bucureştilor, pentru care băutura energizantă originară din Cornul Africii şi Yemen nu exista în culturalul gastronomic. E foarte posibil ca turcii călători prin Valahia sau alţi locuitori ai Imperiului Otoman să fi fost consumatorii exclusivi ai acestei locante cu specific oriental; un alt dezavantaj îl va reprezenta fumatul, care era agreat excepţional de locuitorii neaoşi ai Bucureştilor. Localul nu se bucură de mare succes, fiind preluat, pentru 65 de piaştri, de un anume Kovaz başa. Alt turc, Ivaz, pe la 1691, avea şi el o locantă similară în Cotroceni, pe care, peste puţin timp, o va prelua cel mai performant antreprenor al vremii, Biserica. Preţul de vînzare e de 30 de lei.

Treptat, apar şi primele cafenele ţinute de români, semn că felul de viaţă molcom şi meniul fanariot fuseseră deprinse deja de bucureşteni. Pe la 1731 e pomenită cafeneaua unui Gheorghe cafegiul, iar pe la 1741, lîngă grădina Sf. Gheorghe, ţinea cafenea un anume Oprea. Cea mai importantă cafenea din epoca fanariotă va fi tot a unui turc, Altîntop, care o va deschide lîngă Curtea Domnească în 1781 – avea două odăi şi grădină ce se întindea pînă la malul Dîmboviţei.

Pe la 1825 încă fiinţa. (…)

Un ochi al lumii, o piaţă a ştirilor Prima cafenea modernă, de inspiraţie occidentală, e pomenită în 1820: „Brener” de pe strada Smîrdan, pe atunci „Uliţa nemţească”, cafenea care va dăinui mult, pînă în 1913, cînd clădirea ce o găzduia a fost demolată. Peste ani, un ziarist de la săptămînalul satiric cu simpatii liberale „Ghimpele” puncta faptul că grădina acestei cafenele era populată exclusiv de „alde burtă verde”. Peste ceva timp, prin 1837, un călător francez, Raoul Perrin, notează apariţia a încă două cafenele: „Pentru distracţiile din afara casei există în cartierul Lipscani două cafenele recent deschise, unde se găsesc ziare muntene şi străine”.

(

RM

în nomenclatorul fanariot, ciubucciul, aşa cum a fost, iniţial, şi celebrul personaj literar Dinu Păturică. Acum începe a se cultiva şi tutunul, unul nu foarte bine cotat, care se preferă a fi exportat, consumul intern neputînd să-l preia.

Abia după adoptarea ţigaretei şi a pipei, obiceiuri introduse la noi de primele generaţii de „bonjurişti”, cafeneaua îşi intră în drepturile ei; acum şi casele boiereşti încep să-şi adauge saloane pentru fumat.

Mari personalităţi politice şi literare ale timpului vor priza fără măsură noile ingrediente ale loisirului, printre remarcaţi numărîndu-se domnitorul Unirii Mici, Alexandru Ioan Cuza, Caragiale, Macedonski sau Eminescu, despre care se spune că în perioadele de efervescenţă creatoare se izola zile în şir în cămăruţa sa numai cu tutun şi cafea.

Calea Victoriei nr. 39 Cafeneaua Fialkowsky. Scurt istoric Pînă la jumătatea secolului, numărul cafenelelor de stil european e foarte mic, predominînd cele cu specific oriental, „unde clienţii şedeau pe scăunele de paie, fără spetează sau pe laviţe de-a lungul zidului, unde li se aducea cafeaua şi narghileaua”. Dintre ingredientele cafenelei bucureştene lipseşte cu desăvîrşire şahul, încă o dovadă că modernizarea urbană de la noi a venit pe filieră franceză: în Europa sportul minţii trona în cafenele, primii campioni mondiali, Steinitz şi dr.

Lasker, provenind din acest mediu. La noi sînt adoptate, mai întîi, tablele şi jocurile de cărţi, pe urmă apare şi biliardul, sportul rege al cafenelelor, prin anii ’50 ai Secolului al XIX-lea existînd deja două manufacturi care produceau mese, bile şi tacuri. Ca meniul monden să fie complet mai lipseau ziarele, ce apar şi ele foarte greu în peisaj din cauza numărului mic de potenţiali cititori; să notăm că primul chioşc de presă apare la Bucureşti, în Piaţa Teatrului, abia la începutul anilor 1870, iar primele cotidiane de tradiţie, abia peste 15 ani, deservind primele generaţii de cititori ce au beneficiat de impunerea obligativităţii învăţămîntului primar de către Cuza. Drept urmare, cafeneaua rămîne pentru multă vreme un ochi al lumii, o piaţă a ştirilor căutată cu ardoare de amatorii de noutăţi sau de senzaţional. Aşa putem să-l înţelegem pe irezistibilul Costăchel Gudurău din „Telegramele” lui Caragiale, care nu se poate consola cu gîndul că „nu a mai putut ajunge cafine”.

Pomeneam mai sus că obiceiul consumului de cafea s-a anturat foarte bine cu fumatul, iar multă vreme fumătorii au adoptat moda orientală a prizatului din narghilea: „bărbaţii fumează flegmatic din narghilele lungi sau din frumoase ciubuce cu capătul de chlihlimbar deliciosul tutun de Metelin (o insulă grecească) sau Latakia”. Aceştia au fost puţini, limitaţi la membri protipendadei şi ai unui anturaj subţire, acestei plăceri datorîndu-i-se şi apariţia unui nou slujitor

Una dintre cele mai importante cafenele din a doua jumătate a Secolului al XIX-lea a fost cafeneaua Fialkowsky, care se găsea în dreapta fostului Teatru Național, pe strada Cîmpineanu, colț cu Calea Victoriei, și care a funcționat între 1853 și 1898.

1854 – Cofetarul Fialkowsky deschide la parterul imobilului o cafenea și o cofetărie, care vor fi foarte apreciate în epocă. Isteț și întreprinzător, Fialkowsky a știut să exploateze dorința de distracție și soldele consistente ale ofițerilor din trupele de ocupație, în anii Războiului Crimeii. Astfel, în vara lui 1853 a închiriat Grădina Warenberg de pe malul Dîmboviței, în care a

Biliardul în cîrciumile bucureștene deschis un restaurant foarte gustat de militarii ruși, dar și de bucureșteni. Consumatorii se delectau cu trupa de varietăți care venea de la Grădina cu Cai și cu orchestra faimosului Ludovic Wiest. Despre ambele localuri vorbeste cu plăcere tînărul locotenent Lev Tolstoi.

Cafeneaua lui Fialkowsky avea mese de biliard, dar clienții jucau și table și domino. ,,Mulți ani a fost o cafenea literară. Scriitori, ziariști și actori de la Teatrul Național erau oaspeții constanți ai localului: Macedonski, Caragiale, Constantin Nottara, Matei Millo, Constantin Bacalbașa”. Aici se aflau vești și se scriau articole pentru gazete, se recitau poezii și se făcea critică literară. Toată lumea vorbea tare. Aici se făcea marea politică, liberalii aflați în opoziție veneau în cafenea să pună țara la cale. Proprietarul casei era croitorul maghiar Török, iar patronul cafenelei era Fialkovsky, român de origine poloneză. Cafeneaua era frecventată de lumea bună, de diplomaţi, actori, scriitori şi de artişti. Modestia financiară a scriitorilor, clienţi statornici ai cafenelei, a fost imortalizată de Victor Eftimiu în cîteva versuri, dacă nu neapărat geniale, măcar săltăreţe: ,,La Fialkovsky-n cafenea/ Talente grămădite-o sumă/ Ce multă apă se consumă/ Şi rar se bea cîte-o cafea/ La Fialkovsky-n cafenea”.

1855 – La etajul casei și-a desfășurat activitatea ,,Clubul Român”, primul club deschis în București.

Societatea fusese înființată de prințul Dimitrie Ghica, cel supranumit ,,Beizadea Mitică”. (va urma) Leviathan.ro, Historia.ro

16

Vineri, 20 martie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei SUA ajută România… prin tupeul și aberațiile ambasadorului Zuckerman!

Ambasadorul SUA, Adrian Zuckerman, a transmis un mesaj românilor – amintind încă o dată de zicala ,,Vorbele… rămîn vorbe”. Adică SUA continuă să trimită mesaje aberante, în loc să ajute România – vezi Doamne, ,,parter strategic”! Încă o dată se vede că parteneriatul înseamnă pentru SUA pretenții financiare și economice, tupeu maxim și impunerea voinței în România – chiar dacă aceasta a însemnat NUMAI decizii în defavoarea țării noastre. Impunerea lui Băsescu peste voința populară, alungarea marelui investitor mondial - China, înghețarea relațiilor cu Rusia, partener tradițional și profitabil. Și, în schimb… vorbe goale, obrăznicie – și multe impuneri și pretenții aberante. Cum aberant e și mesajul lui Zuckerman. ,,În numele preşedintelui Trump doresc să exprim aprecierea mea profundă pentru faptul că românii s-au unit în acest moment de criză pentru a răspunde la o problemă de magnitudine globală”, a transmis, printrun Comunicat, ambasadorul Adrian Zuckerman. După acest frumos și corect început, ambasadorul nu renunță la stilul său de a crea intrigi și de ataca PSD, chiar și în aceste momente grele. Iată ce – și mai ales CUM – spune Zuckerman: ,,Membrii diferitelor partide politice, în special preşedintele Camerei Deputaţilor, Marcel Ciolacu, care au acţionat rapid pentru confirmarea şi depunerea jurămîntului de către Guvern, trebuie lăudaţi pentru faptul că au pus siguranţa României şi a poporului său mai presus de apartenenţa politică - ei au dat un exemplu de leadership în circumstanţe exigente”.

Deci, nu PSD a decis să treacă peste orice resentimente și interese politice… ci Ciolacu! Nu peste 120 de parlamentari PSD au dat votul pentru situația de criză… ci Ciolacu! Cu alte cuvinte, Zuckerman ignoră sau chiar sfidează gestul PSD – pentru că Ciolacu NU a luat singur decizia. Cel puțin așa credem…

Zuckerman spune că ,,este nevoie de măsuri rapide şi drastice, aplicate de un guvern stabil şi concentrat asupra problemei, pentru a opri răspîndirea bolii COVID-19”, deoarece ,,sînt în joc sănătatea, siguranţa şi bunăstarea poporului român şi a lumii”. Probabil că Zuckerman NU a citit simulacrul de program de guvernare al guvernului Orban, pentru că altfel ar fi remarcat plasarea pe locul 12 a măsurilor din Sănătate!

Poate și de aceea Zuckerman aberează, spunînd că ,,preşedintele Iohannis şi prim-ministrul Orban trebuie de asemenea lăudaţi pentru conducerea şi implementarea promptă de măsuri extraordinare menite să protejeze vieţile şi bunăstarea oamenilor”. Pe bune?... Orban, din ,,izolarea” lui – sau Iohannis, care anunță ,,starea de urgență” fără să spună cînd și cum o ia, creînd panică și dînd posibilitatea apariției panicii?!

De Raed Arafat o fi auzit Zuckerman? Adică de omul căruia i se datorează ,,implementarea promptă de măsuri extraordinare menite să protejeze vieţile”

Mesajul unui rezervist către politicienii români Motto: ,,Din tot ce faceţi, să nu uitaţi, români,/ Nu sîntem neam de slugă, ci rasă de stăpîni”.

1. Aţi înşelat poporul spunînd că vreţi să îi oferiţi o viaţă mai bună. În fapt, aţi vrut o viaţă mai bună doar pentru voi şi pentru acoliţii voştri.

2. Aţi furat miliarde de dolari din bugetul statului, deturnînd banii de la buget spre conturile firmelor voastre şi ale acoliţilor voştri.

3. Aţi căpuşat vreme de 30 ani toate firmele de stat, distrugînd întreaga economie de stat.

4. Aţi încălcat drepturile omului, făcînd legi strîmbe ce v-au protejat pe voi, pe interlopi şi pe gangsterii ce vă înconjoară, şi prin aceleaşi legi strîmbe aţi înrobit poporul.

5. Aţi privat poporul de dreptul la o viaţă decentă, aţi dus o adevărată politică de genocid împotriva acestui popor, prin distrugerea intenţionată a sistemului sanitar, prin încurajarea migraţiei medicilor de valoare, prin lipsa de medicamente, prin desfiinţarea unor spitale (aţi condamnat un popor la moarte).

6. Aţi furat dreptul la o bătrîneţe decentă pensionarilor ce au muncit o viaţă şi şi-au plătit asigurările în mod corect.

7. Aţi distrus toată industria românească, aducînd ţara pe marginea prăpastiei, fără şansa de a se mai ridica.

Aţi distrus industria chimică, industria constructoare de maşini, industria navală, industria electrotehnică, industria de utilaj minier, industria extractivă, industria alimentară etc.

8. Aţi distrus toată agricultura, România ajungînd dintr-un mare exportator, un mare importator de grîne.

9. Aţi distrus, prin politica voastră, tot sistemul de irigaţii şi toate serele renumite ale României.

10. Aţi distrus toate livezile şi fondul genetic de excepţie al pomiculturii româneşti.

11. Aţi transformat România dintr-un mare exportator într-o societate de consum, într-un importator care nu produce mai nimic în ţară şi importă pînă şi cereale, legume şi fructe.

12. Aţi distrus toată industria turistică a ţării, aducînd în ruină toate hotelurile şi staţiunile turistice și balneare înfloritoare în 1990, cu scopul de a vă autoîmproprietări voi cu ele, pe preţuri de nimic.

13. Aţi distrus tot sistemul economic privat, înrobindu-l cu taxe care să vă asigure vouă bani pe care să îi puteţi deturna prin bugetul de stat.

14. Aţi sufocat sistemul economic privat cu o birocraţie nemaiîntîlnită nicăieri pe planetă, cu scopul de a da de lucru, salarii mari nejustificate unor funcţionari, unei caracatiţe clientelare imense.

15. Ati dat străinilor toate bogăţiile naturale ale țării, bogății pe care străbunii noștri le-au apărat vreme de 2000 de ani cu prețul vieții.

16. Aţi îndatorat această ţară cu peste 100 de miliarde de euro, fără să fi realizat cu acești bani absolut nimic pentru ţară.

17. Aţi distrus învăţămîntul românesc care, după 26 de ani, a ajuns, de pe primul loc în Europa, pe ultimul loc.

18. Aţi favorizat înmulţirea clanurilor interlope care terorizează oraşele ţării prin violenţă, furt, înşelătorie, jafuri, cămătărie, trafic de persoane, promiscuitate şi taxe de protecţie.

19. Aţi batjocorit istoria acestei ţări impunînd în şcoli o istorie mincinoasă ce murdăreşte trecutul acestui popor cu scopul de a-i fura sufletul, demnitatea, mîndria, patriotismul.

nu a auzit Zuckerman?! Omul pe care ,,vizionarii” și derbedeii urlători din stradă voiau să-l demită! Atîta sfidare s-a mai pomenit?! ,,Poporul american este unit cu poporul român şi alături de acesta în eforturile noastre de a lupta împreună pentru contracararea acestei pandemii”, spune Zuckerman. Cum adică, în ce fel se simte această ,,unire”?

Eventual printr-o amînare de la plata rachetelor? Ah, am uitat – ne-au cerut să plătim în avans… Și mai zice ambasadorul că ,,vom continua să lucrăm împreună pentru a-i ajuta pe cei mai vulnerabili din societăţile noastre, pe cei bătrîni şi pe cei bolnavi, pentru a nu ceda în faţa acestui flagel”. Cum, în ce fel? Cel puțin vreun ajutor din bogata Americă? Vorbe goale și sfidare, tupeu și pretenții! ,,România a demonstrat încă o dată că este pregătită pentru măreţie”, încheie Zuckerman, subliniind ritos că ,,liderii săi s-au ridicat la înălţimea provocării acestei noi crize şi au pus România şi românii pe primul plan”.

Sigur că da, mai ales atunci cînd Iohannis l-a propus că Cîțu premier, acesta și-a bătut joc de partide și apoi a demisionat! Măreț, zău așa! Și da, are dreptate Zuckerman – ,,Acest lucru exemplifică integritatea şi hotărîrea care au transformat România într-o parte crucială a comunităţii economice, sociale şi politice a Europei”. ,,Bancul” final: ,,Românii nu au prieten mai bun decît Statele Unite ale Americii, care vor sprijini România la fiecare pas”. Pe bune, cineva l-a testat pe Zuckerman de virus?...

Ambasadorul spune adevărul doar în urarea de final: ,,Dumnezeu să-i binecuvînteze pe români şi să-i ţină în siguranţă şi sănătoşi!”. Așa este – NU Statele Unite, nu NATO, nu UE, nu ,,vizionarii” Orban, Iohannis sau Ciolacu îi vor ajuta pe români, se pare, ci medicii-eroi, persoane puse pe ,,lista neagră” precum Arafat – și mai ales Dumnezeu, Cel pe care SUA și energumenii progresismului susținut de Washington vor să-l treacă la ,,așa nu”.

DRAGOȘ DUMITRIU 20. Aţi distrus cultura acestui popor prin subfinanţare şi dezinteres, încurajînd proliferarea culturii de cîrciumă şi de maidan şi a filmelor de proastă calitate.

21. V-aţi făcut facultăţi private, ca să vindeţi aşazise diplome, în realitate, hîrtii fără valoare, unor tineri dezorientaţi, care nu mai înţeleg nimic din principiile selecţiei pe bază de cunoştinţe şi valoare.

22. Aţi făcut de ruşine numele ţării noastre, România fiind azi ruşinea Europei, iar românii, cei mai dispreţuiţi cetăţeni din Europa.

23. Aţi provocat cel mai mare exod din istoria acestei ţări, aţi transformat românii în ultimul popor migrator al istoriei.

24. I-aţi răpit unei întregi generaţii de copii dreptul la mamă, dreptul la tată, dreptul la familie, prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate.

25. Aţi defrişat pădurile ţării ca să le daţi pe mai nimic străinilor, îmbogăţind doar cîţiva politicieni (DIN ACEŞTI BRAZI DOBORÎŢI FĂRĂ MILĂ LA PĂMÎNT, VA RĂSĂRI UN LĂSTAR CARE SE VA NUMI AVRAM IANCU, IANCU JIANU, TUDOR VLADIMIRESCU, CEL CARE A SPUS CĂ PATRIA E NORODUL, NU TAGMA JEFUITORILOR).

26. Aţi înstrăinat tot sistemul bancar al ţării făcînd din români slugi la străini.

27. Aţi distrus tot comerţul românesc, aducînd în ţară hipermarketuri care au transformat sute de mii de mici întreprinzători români în sclavi de hipermarket.

28. Aţi distrus cercetarea românească, una dintre cele mai competitive din lume în urmă cu 30 de ani.

Să nu uităm: exemplul într-o localitate îl dă primarul, dascălul și popa, iar pe scena politică – politicienii, începînd de la președintele României și terminînd cu ultimul funcționar de la Primărie. Cînd aceștia umblă cu dosare penale și cătușe la mîini, ce exemplu să ia tineretul nostru?

Plt. adj. (r.) ILIE CRISTEA

RM

17

Vineri, 20 martie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Un viitor incert (4)

NATO strînge un pumn de forță la granițele Rusiei.

La exercițiile Defender Europa 2020 vor participa 20.000 de militari americani și 17.000 din alte țări NATO. Acesta este cel mai mare exercițiu de transfer al soldaților americani în Europa din ultimii 25 de ani.

Manevrele vor avea loc în perioada 20 aprilie - 20 mai pe teritoriul a zece țări europene, inclusiv Lituania, Letonia, Estonia și Polonia. Vorbim doar despre exerciții militare, așa că, teoretic, nu trebuie să ne speriem, mai ales că la Idlib s-a găsit deja o soluție în urma căreia focul a încetat, iar în Ucraina situația stagnează, este liniște, așa cum și în cea mai mare bază americană din Europa, Kosovo, se pare că este. Odată cu transferul de soldați și echipament militar greu, bombardierele invizibile B2 americane sînt transferate în Europa pentru ,,a se familiariza cu geografia europeană”.

Problema reală este că la Idlib liniștea este temporară, pentru că interesele Rusiei și ale Turciei diferă, fiind doar o chestiune de timp pînă cînd se va ajunge din nou la ciocniri directe între Siria și Turcia.

Bashar al-Assad a anunțat deja că, mai devreme sau mai tîrziu, trupele străine aflate pe teritoriul sirian, fără acordul Damasc, vor fi forțate să plece, asta în timp ce Erdogan are alte planuri. Este evident că e doar o chestiune de timp pînă cînd situația se va încinge, liniștea fiind imposibilă atît timp cît Turcia înarmează ,,rebelii”/,,armata siriană liberă”, sau, cum sînt văzuți de la Damasc, ,,teroriștii”. Acolo, în Siria, lucrurile nu sînt nici pe departe lămurite, Turcia are propriile interese, Damasc dorește anihilarea tuturor elementelor care luptă cu armata siriană, iar interesele Rusiei nu coincid cu cele ale turcilor. Să nu uităm că încă este neclară poziția kurzilor, pentru că și ei își doresc un statut cît mai autonom atît pe teritoriul Siriei, cît și al Irakului, situație pe care Ankara nu doar că nu o acceptă, dar este decisă să facă mult scandal pentru a o contracara. Putin și Erdogan s-au înțeles pentru o perioadă, dar ambii știu că acolo situația este mult prea complicată pentru ca acordul stabilit pe 5 martie a.c., să reziste. În Europa, pe lîngă exercițiile militare ale NATO, cele mai mari din Europa din ultimii 25 de ani, sînt de remarcat poziția Ucrainei și unele semnale de îngrijorare venite de la Belgrad. Pe de o parte, Zelensky, un comediant în ale politicii, ne anunță insistent că Ucraina va renunța la acordurile de la Minsk, și dorește să aibă o viziune și o atitudine proprii cu privire la republicile Lugansk și Donețk, unele fierbinți, din cîte se pare. Și, întîmplător sau nu, canalele oficiale promovează filmulețe cu dotarea armatei ucrainiene și determinarea acesteia în a rezolva problema teritoriilor rebele. În același timp, se anunță dorința Kievului de a achiziționa ,,fier vechi” american – distrugătoare ieșite din uz sau foarte aproape de acest termen – astfel încît prezența acestora în Marea Neagră să contracareze flota rusă. Deci, coincidență sau nu, în perioada cînd la granița Rusiei se află o componentă militară NATO de anvergură, Kiev dorește să își rezolve problema din Donbas, independent de cele stabilite în capitala Belarusului.

O altă coincidență este achiziționarea de către Belgrad a unor sisteme de apărare AA, respectiv Panțir1, din Rusia, avînd ca obiectiv consolidarea armatei sîrbești. Or, această consolidare vine pe un fond politic destul de precar în Balcani, mai ales că președintele Vučić a declarat că se fac presiuni internaționale puternice pentru ca Serbia să iasă din orbita Rusiei și să adere la UE și NATO. Se pare însă că evenimentele din anii ʼ90, în mod special cele din 1999, încă nasc emoții puternice în Serbia, așa că este puțin probabil să asistăm la o schimbare de macaz a Belgradului și la o rupere a acestuia de Moscova. Pe acest fond, neînțelegerile cu Kosovo sînt la fel de prezente, astfel că orice provocare poate duce la amplificarea tensiunilor în zonă.

Coincidență este faptul că, în această perioadă, în Belarus au loc exerciții comune ale armatei locale cu trupe din NATO, mai exact din Marea Britanie.

Este o mare surpriză, evident, întrucît pînă de curînd Lukașenko se prezenta ca fiind prietenul Rusiei și al

lui Putin. Dar, se pare că vizita lui Pompeo la Minsk a fisurat această relație. Sau cel puțin așa pare în acest moment. În privința Rusiei, dacă e să dăm crezare declarațiilor președintelui Putin din 1 martie 2018, declarații legate de noile arme ale Armatei Roșii, dar și de modul galopant în care Rusia se înarmează în ultimii 20 de ani, putem spune că implementarea lor în zona operațională încă nu a fost concretizată sau, cel puțin, nu 100%. Se știe că la nivel operațional există un număr relativ mic de avioane MIG 31 dotate cu rachetă hipersonică ,,Pumnal” și că în proximitatea Moscovei există un regiment de rachete Avangard. Sistemul antiaerian S500 nu este operațional deocamdată, dar va intra în producția de serie în acest an, iar despre renumitul Poseidon nu știm dacă este sau nu operațional în prezent. Rachetele ,,Zircon” reprezintă doar o parte din fregatele Rusiei, una aflîndu-se acum în Marea Mediterană. Încă nu este implementat noul armament la nivel de masă, așa că în acest moment, chiar dacă este mult mai puternică decît acum 10 ani, armata rusă nu are mijloace puternice de a contracara, la nivel convențional, un atac al NATO la granițele sale. Poate că în 4-5 ani, acest lucru va fi posibil. Acest aspect nu are cum să fie ignorat de strategii militari ai Alianței NordAtlantice, astfel încît – ce să o mai dăm cotită – pentru NATO, dar în mod special pentru democrații americani, acesta este cel mai bun moment pentru a înscena ceva și a pune Rusia la respect.

Scenariul este simplu, chiar dacă este evident că Donald Trump nu are nici un fel de interes să scape cîinii războiului din lesă tocmai acum. El nu dorește nici un fel de război, înainte de alegeri, și în nici un caz unul cu Rusia, fie limitat, convențional sau prin interpuși. Dar, se pare că asta se pregătește. În Ucraina există încă o mare influență a democraților americani, fiind necesară doar o manipulare gen Maidan, ca în perioada aprilie - mai să se intervină puternic, în urma unor provocări, firește, în Donbas, cu tehnică militară grea și cu multă mass-media. Ce se va întîmpla atunci?

Rusia va interveni în apărarea propriilor cetățeni, pentru că mulți posedă cetățenie rusă, moment în care ,,pumnul de fier al NATO” – care deja se află la granițele Rusiei, în Polonia și în Țările Baltice – să primească brusc o nouă misiune, reală de această dată.

Kievul va cere ajutorul aliaților, NATO va interveni, limitat sau în forță, și tot ,,coridorul sanitar” va lua foc, inclusiv România. Este un scenariu pe care ni-l putem doar închipui, deoarece, în realitate, războiul nu este dorit nici de Vladimir Putin și nici de Donald Trump.

Dar Arhitectul care dorește să grăbească puțin lucrurile poate dispune o încingere limitată la granița Rusiei. Este momentul ideal, Rusia nu este încă pregătită militar, Trump poate pierde alegerile instant dacă mor militari americani, Ucraina vrea să își recapete teritoriiile, iar nivelul rusofobiei a atins punctul de fierbere în țările foste sovietice și foste socialiste.

Populația este armată mental, promovarea rusofobiei își arată deja efectele, așa că, la momentul oportun, militarii și populația civilă vor acționa împotriva Rusiei, fără măcar să se întrebe din ce motiv. O vor face din ură, din convingere, fără să se gîndească la ce va urma. Cu un astfel de prilej, NATO nu se va mai întîlni prea curînd, iar rușii știu acest lucru și, probabil, își iau măsurile de apărare adecvate.

Ce vor reprezenta pentru opinia publică occidentală imaginile transmise agresiv de mass-media pe tot mapamondul – imagini cu civili ucrainieni uciși cu sălbăticie de un obuz căzut într-o piață aglomerată din Mariupol? Obuz venit din neant, toți acuzînd, însă, rebelii ruși din Donbas. Așa a început atacul NATO asupra sîrbilor bosniaci, în 1995. De la un obuz căzut într-o piață, în Sarajevo, și a cărui origine nu e cunoscută nici în ziua de azi. Armata ucraineană va ataca republicile Lugansk si Donețk, cu o largă aprobare mediatică occidentală și pe un fond emoțional puternic, care nu va lăsa loc de rațiune în tot ce va urma. Cum va reacționa Rusia, avînd în coastă un puternic factor de descurajare NATO? Se va limita Ucraina la Donbas? Va ,,cere” prin forță și Crimeea?

În ceea ce ne privește pe noi, românii, nu cred că vom scăpa din acest scenariu, din acest malaxor al furiei, dacă el va deveni realitate. Aprinderea unei scîntei pe o perioadă de maxim 3 - 4 luni coincide cu perioada în care aceste manevre NATO au loc. Se știe că Germania a invadat URSS în 21 iunie 1941, pe perioadă de vară, astfel încît drumurile din Ucraina, Belarus și Rusia să poată susține tehnica militară a armatei germane. S-a dovedit însă că distanța de la granița Poloniei cu Ucraina pînă la Moscova a fost prea lungă, așa că actualii strategi au micșorat această distanță cu mult – țări precum Ucraina și Țările Baltice fiind deja parte a zonei de șoc.

Dacă acest scenariu se va concretiza, dacă aceste declarații pașnice ascund un mare adevăr, pun pariu că situația din Siria se va deteriora rapid, armata siriană și cea rusă devenind ținte pentru trupele NATO din zonă, dar, în mod special, pentru armata turcă. În acest mod, situația fiind greu de controlat, Rusia poate să ceară o negociere pe scară largă, să se predea înainte de a apela la arme nucleare, sau, dimpotrivă, să facă ceea ce a făcut în cel de-al II-lea război mondial – să meargă pînă la Berlin sau chiar Bruxelles și să rezolve situația, trecînd și prin Varșovia, Kiev, București și Istanbul.

Ce se va întîmpla? Timpul ne va răspunde. Din nefericire, se pare că timpul nu mai are răbdare.

TANO

Pastila sãptãmînii

Alertă națională

(urmare din pag. 1) Această fugă după mîncare, pe care o observăm în ultimele zile, îmi amintește de luna martie a anului 1994, cînd la cabana Poiana Izvoarelor fiind, eu și cîțiva colegi de facultate am fost izolați din cauza zăpezii pentru cîteva zile, cu toate că ne planificasem vizita pentru doar cîteva ore. Îmi amintesc că acele 4-5 zile, noi, cabanierul și alți turiști am supraviețuit cu slănină, pîine, palincă și ceva ceapă, pentru că altceva nu se găsea. A fost nu doar cea mai euforică stare de asediu din viața mea, dar și un exemplu că slana și ceapa se înțeleg perfect cu palinca și pîinea.

Revenind în prezent, mi-am propus să intru într-o izolare autoimpusă împreună cu cîțiva prieteni, avînd ca provizii doar alimentele mai sus enumerate, și să vedem cît și unde ne va duce starea aceasta de alertă națională.

Dacă privim peste graniță, observăm că diaspora se întoarce oarecum forțat acasă, fiind cazuri destul de multe în care infecțiile din țară li se datorează. Și vedem păreri împărțite, unele de-a dreptul populiste – de ce să nu lăsăm românii să revină acasă, uitînd că, de fapt, ei ne pot aduce mari probleme – și altele responsabile, prin care li se cere să nu se întoarcă aici decît după 14 zile de carantină. Sincer, în acest caz, pe populiști nu îi înțeleg și nici măcar nu îi votez.

Mergînd mai departe, observăm că autoritățile chineze sînt optimiste în ceea ce privește evoluția – în fapt, involuția – infecțiilor cu Covid-19, și acuză în mod direct faptul că armata SUA nu ar fi total străină de declanșarea acestei pandemii. În general, cetățenii lumii cam știu că nimic nu este întîmplător, practic guvernul chinez nu face altceva decît să confirme faptul că originea acestui coronavirus nu este tocmai naturală. Sînt suspiciuni fie că poporul chinez l-a fabricat, fie că el a fost „plasat“ în regiunea Wuhan de către americani. Nu există, însă, nici un fel de confirmare oficială, așa că virusul Covid-19 va rămîne un produs al unei partide de sex nereușite dintre un liliac și un șarpe.

Oamenii de știință spun că undeva prin iunie-iulie pandemia se va încheia. Eu cred că ceea ce trăim acum este un preambul al unui fenomen mai mare, mai de efect, mai fierbinte și foarte prezent în zona geografică a Europei de Est. Așa că, lăsînd deoparte starea de alertă națională din prezent, e bine să ne pregătim sufletește pentru starea de asediu, pe care eu o întrevăd în viitorul apropiat.

18

Vineri, 20 martie 2020

România are o singură șansă de a nu intra în criză: ESTUL Conform specialiștilor, criza epidemiei cu coronavirus, recunoscută formal ca pandemie, nu va mai dura decît 2 – 3 luni. Institute de cercetare, citate de doctorul Raed Arafat, preconizează în Europa și SUA o evoluție de tip Gauss, cu maximul situat undeva la mijlocul lui aprilie. Dar, un fapt e cert – economia mondială e afectată. Și, așa cum spun mulți analiști, efectele nu vor fi pe termen scurt. La fel de cert, România este mai vulnerabilă în fața unei crize decît la atacul virusului. Asta pentru că România acceptă acum să fie o țară dependentă funcțional de UE, ca un fel de periferie ascultătoare a mecanismului economico-financiar al Bruxelles-ului. Un mecanism ancrasat acum de efectele bizarei pandemii și a ultra-bizarei panici. Deci, după pandemie, vor urma efecte de tip criză economică, dar nu cred că va fi o criză propriu zisă la nivelul celei de tip 2008-2009, sau, mai rău, celei din 1929-1933.

Paranteză: da, știu, sînt un optimist... Mai mult, nu cred nici în căderea sistemului financiar mondial, cel puțin nu în deceniile următoare.

Asta pentru că, în ciuda multiplelor probleme și dezechilibre create de sistemul bazat pe dolar, nu e îndeplinită condiția esențială: apariția alternativei la dolar, majoritar agreate (faptul că unele state s-au înțeles să facă tranzacții într-o altă monedă nu e relevant, indiferent de puterea acelor state). În plus, dialectica istorică nu susține o asemenea schimbare… ceea ce pentru mine, ca analist al concretului, înseamnă mult. În istorie, crizele au fost multe, dar dolarul a rămas.

Revin la concretul măsurilor de criză, pentru că trebuie să explic ce înseamnă, practic, formula ,,periferie ascultătoare a mecanismului economico-financiar al Bruxelles-ului”? Simplist spus, înseamnă că sîntem ultimii care vor primi un ajutor – și primii care vor accepta să sufere, fără să crîcnească, de pe urma efectelor de tip criză. Băncile, lanțurile comerciale, producătorii din industrie care domină actualmente economia românească sînt sucursale ale unor multinaționale occidentale; toate se vor orienta prioritar pentru a se recupera în zonele din care vin – și abia la final către periferii tip România. E firesc, e logic, din multe puncte de vedere. *** Să ne amintim de criza din 2008-2009: pentru cine a împrumutat regimul ,,pro-occidental” Băsescu bani, ,,Axa București – Londra – Washington”? În mare parte, pentru a susține pierderile sucursalelor băncilor occidentale din România. Precizare esențială: guvernele Băsescu au împrumutat, dar românii sînt datori și plătesc! *** Ce va însemna acum ca România să rămînă la periferia – la coada – recuperării din criză? E clar - decalajul față de țările UE se va accentua. Și încă un adevăr: formula ceaușistă „Creștem odată cu țara” nu se poate transforma în ,,Creștem odată cu datoria externă” în condițiile în care nu investim în dezvoltare, ci doar în speculație și consum. *** Iată cîteva probleme ale Europei Unite care afectează direct România: - Europa Occidentală nu are bani mulți de investit în România și în nici un caz bani pentru dezvoltare, pe termen lung, ci pe termen scurt, cu profit maxim; mai dur spus – speculă; - Europa Occidentală e o piață pretențioasă, cu care balanța comercială nu poate fi decît negativă,

iar acum scăderea economică a Occidentului va face piața mult mai grea pentru firmele ,,periferiei”, care vor fi primele eliminate; - Condițiile pentru românii care muncesc în vest vor fi mai dure, iar locurile de muncă reduse, chiar și numai pentru o perioadă.

Mă opresc aici cu enumerarea problemelor Occidentului care afectează România. Sînt mai multe, dar ce am enumerat e suficient pentru a

înțelege un fapt clar: acum, cînd se vor simți efectele crizei, NU Occidentul va fi soluția pentru România. *** Soluția evitării crizei de către România înseamnă cîteva măsuri esențiale pe care Occidentul, UE și SUA ni le refuză: - Investiții pe termen mediu și lung ale statului, prin cooptarea unor parteneri în regim de maxim 49% cedare a proprietății (ca pe vremea lui Ceaușescu ceea ce Occidentul nu acceptă); - Dezvoltarea unor piețe extra-comunitare, pe măsura posibilităților României, nu potrivit impunerilor și presiunilor SUA și UE; - Încurajarea investițiilor străine, pe baza criteriului economic, nu pe criterii ,,strategice”, nu pe combinații falimentare de tip G2G, bazate pe ,,parteneriate” iluzorii, care au adus numai prejudicii economiei – vezi cazul industriei de armament; - Dezvoltarea unei societăți de stat – chiar în parteneriat 51/49% cu investitori privați sau străini - capabilă să realizeze marile proiecte de infrastructură, la ora actuală acestea fiind accesibile doar unor firme străine (occidentale); - Dobîndirea independenței deciziei României în domeniul energetic, deschiderea către colaborare și parteneriate directe cu orice stat, fără imixtiuni ,,strategice” (să nu uităm că România pierde enorm pentru că a refuzat ,,strategic” să participe în colaborare cu Rusia la construirea unei conducte de transport gaze, și pierde enorm prin anularea colaborării cu China în domeniul nuclear – ambele ,,refuzuri” fiind dictate de SUA); - Per ansamblu, impunerea, ca principiu general al acțiunii guvernamentale a criteriului economic al investiției durabile, eliminînd toate restricțiile și favorizările ,,strategice”, justificate de pretinse ,,pericole” și ,,amenințări”. *** În plus, reluarea relațiilor pe direcția Est nu reprezintă doar o necesitate, dar ar oferi României un avantaj uriaș în fața Occidentului: - Deschiderea majoră către China, cel mai mare și dinamic investitor mondial, nu blocarea stupidă, la comanda SUA; - Reluarea la scară extinsă a relațiilor economice și strategic-energetice cu Rusia, inclusiv în domeniul transportului de gaze; în plus, Rusia este ofertantă atît ca piață de desfacere, cît și ca materii prime,

RM

dar și prin produse de înaltă tehnologie, din varii domenii; - Dezvoltarea colaborării cu Turcia, atît în domeniul economic, al securității regionale, dar și al valorificării poziției maritime – prin dezvoltarea capacității de pătrundere a mărfurilor extracomunitare prin Constanța, via Izmir și Istanbul; vă imaginați ce ar însemna un parteneriat Constanța – Izmir (Turcia), eventual și Novorossiysk (Rusia), ca o alternativă la dominația olandeză de la Rotterdam?

- Reluarea relațiilor economice cu statele producătoare de petrol din Orient, în primul rînd cu Iran.

Un aspect vital trebuie subliniat: în timp ce România este blocată ,,strategic” în a relua parteneriatele cu puterile Estului, statele puternice din UE fac pași hotărîți în respectiva direcție. Or, amînarea, întîrzierea, în acest caz poate fi fatală! *** De fapt, dacă țara noastră va întîrzia, va rata o dublă oportunitate: - evitarea crizei, prin soluția investițională și comercială alternativă la Occidentul afectat de criză; - transformarea României într-o pro­fitabilă poartă de intrare în UE a resurselor energetice și a mărfurilor din Est și din alte zone extraeuropene. *** Recent, profesorul universitar de economie internațională Dan Voiculescu, unul dintre cei mai experimentați oameni politici și personalitate de prin rang a afacerilor, atrăgea atenția: ,,În următorii 3-5 ani, în care vor avea loc transformări majore la nivel global, crizele vor fi depășite cu succes doar de statele care beneficiază de o economie națională robustă și un sistem financiar-bancar competitiv”.

Ce înseamnă ,,statele care beneficiază de o economie națională”? Statele care au puterea de decizie în privința propriei economii - nu impusă din afară, ,,strategic” sau ,,comunitar”! Pentru Dan Voiculescu, statele cu economie națională robustă sînt cele ,,care au o clasă de mijloc semnificativă, cantitativ și calitativ, care va putea să asigure o mare parte din necesarul de producție și consum”. Cum se va ajunge aici? Numai prin protejarea IMM și a firmelor românești de către stat – nu prin lăsarea lor ca pradă în fața multinaționalelor și a investitorilor speculanți din Vest! (Plus transformarea în victime ale politicii „anticorupție”, impusă ipocrit de America familiei Biden!). *** În concluzie, soluția vine de unde sînt bani pentru investiții - nu pentru speculă - există resurse și piață accesibilă: Estul! Mult mai puternic, prin disponibilitate, și mai puțin ipocrit decît arogantul Occident! *** Și, atenție – NU propun ieșirea din Uniunea Europeană! Dimpotrivă, propun să facem ceea ce fac statele deștepte din UE! Adică să facem ce e bine și profitabil pentru cetățenii noștri – și să ne valorificăm avantajele. Inclusiv prietenia și imaginea excelentă pe care țara noastră o mai are în Est, urmare a vremurilor cînd România lui Ceaușescu demonstra că este capabilă, serioasă și independentă, dornică să facă treabă bună – nu să fie unealta altora.

Hai să privim și altfel problema: care este alternativa la Est? Nu Vestul, ci… restul! Restul care ne rămîne de la masa celor bogați. Ne vom mulțumi cu asta? Mai rău – oare putem crede că vom supraviețui în acest fel mult timp?

Dragoș Dumitriu

RM

19

Vineri, 20 martie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Sub arme 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Perseverență în țintirea unui obiectiv; 2) 14 plutoane! – Aflate sub arme; 3) Zeul războiului în mitologia greacă – Dispozitive de siguranță la grenade; 4) De la caporal la general!

– Te privește de sus; 5) A deschide focul – Aflate pe epoleții unor ofițeri (sg.); 6) Efecte de război (sg.)

– Frînă (reg.); 7) Eremia Grigorescu – Bombă de calibru redus – Întîlnită pe peron!; 8) Calificativ pentru o unitate model – Aripile unei escadrile!; 9) Vine după o înfrîngere – Actor englez, prota­ gonist al filmelor ,,Trei soldați” și ,,Misiunea brigăzii” (David); 10) Trupe parașutate în spatele frontului – Cîntece de slavă.

VERTICAL: 1) Esența srviciului militar – Primii adversari!; 2) Procedee de surprindere a inamicului; 3) Vechi locuitor al Greciei – Se lasă cu greutate; 4) Decaster (simb.) – Se ocupă de militarii aflați în campanie; 5) Stau în turn! – Unul, două iatagane! – Încăcătură de mitralieră folosită și la pistoale!; 6) Tip de mașină de tricotat – Locul unde se înfruntă două armate; 7) Scriitor român prezent în context cu volumul ,,Ostașul și țara” (Hristache) – Nicolae Iorga; 8) Ordin de concentrare – Primii voluntari!; 9) Punct ochit – Regizor englez al peliculei ,,Ultimul război” (Sir Carol); 10) Pregătite pentru război.

Dicționar: FEI; ERO; DAS; IMIT GH. ENE Dezlegarea careului ,,PLIN DE VIAȚĂ” 1) ANIMATOARE; 2) CANIS – PRUS; 3) OTI – SARA – E; 4) MUMA – TIPIC; 5) ORA – IAT – MU; 6) DA – AT – AVAR; 7) ALEMAN – ITI; 8) RID – NAS – U; 9) ESENIN – ERA; 10) TAC – IMPAS.

O istorie a farselor (144) ,,Bufnița Cenușie” (2) Archibald a început chiar să-şi picteze pielea în culori închise, astfel încît în 1906, rudele sale, ajunse la disperare şi nemaiînţelegînd nimic, au cedat şi i-au plătit călătoria spre Canada.

Din Toronto s-a îndreptat către pădurile cele mai ascunse ale Canadei, unde a cunoscut tribul Ojibway. A rămas în mijlocul acestuia, însurîndu-se cu o fată pe nume Angele. În acea perioadă, în viaţa sa nu s-a întîmplat nimic ieşit din comun, dar odată cu izbucnirea primului război mondial, s-a înrolat în armata canadiană. Rănit în 1916 în timpul bătăliei de la Flanders, a ajuns în stare de convalescenţă la spitalul militar din Hastings. Reînnoind prietenia cu o veche amică din copilăria petrecută în acest oraş, Florence Holmes, el s-a căsătorit cu ea, dar doi ani mai tîrziu a părăsit-o şi s-a întors în tribul Ojibway.

Aflat din nou în Canada, a fost îngrozit să vadă că tot ceea ce însemna vechi şi tradiţional era distrus

într-un ritm prea rapid. Mine, căi ferate şi fabrici de cherestea împînziseră teritoriile. A plecat atunci spre vest, pămîntul indienilor Iroquois, unde s-a căsătorit cu Gertrude Bernard care, adoptînd numele Anahareo, specific tribului Iroquois, 1-a convins pe Archibald să vadă cum însăşi cultura tradiţională nu mai este în pas cu natura şi că vînătoarea şi prinderea în capcană a animalelor ameninţă viața în sălbăticie. În cele din urmă, Belaney s-a trezit că a devenit altcineva. Adoptînd numele indian, specific tribului Ojibway, de Wa-Sha-Quon-Asin, însemnînd „Cel-cezboară-noaptea”, şi prescurtîndu-1, aşa cum se cuvine, în „Bufniţa Cenuşie”, a început să scrie. Prima sa carte, Oamenii ultimei frontiere (1931), a fost urmată de Pelerini în sălbăticie. Şi deşi tribul Ojibway şi alţi canadieni ce trăiau în zonele împădurite ştiau că el este un farsor, pînă în 1930, cînd a fost intervievat de către scriitorul Lloyd Roberts, Archibald Belaney aproape că dispăruse. După cum Roberts afirma entuziasmat: „Amprenta strămoşilor lui apaşi, de netemut, putea fi observată în fizicul său înalt, cu o puternică structură osoasă, cu trăsăturile ascuţite, cu ochii pătrunzători, chiar şi în cele două şnururi ce-i atîrnau, balansîndu-

se, din cămaşa din piele de căprioară, cu franjuri”.

Aşadar, în faţa unui public încîntat, s-a ivit acest bărbat despre care se spunea că s-a născut în Mexic în 1888 şi că a fost adoptat de către tribul Ojibway, vînător şi ghid montan ce luptase în Franţa şi apoi se întorsese în mijlocul naturii împreună cu iubita lui soţie Iroquois. Îndrăgostindu-se de nişte pui de castor orfani, îşi dedica acum viaţa salvării animalelor. Şi acest lucru era în parte adevărat. Dezbaterile publice pe tema mediului înconjurător i-au îmbunătăţit simţitor veniturile şi, cînd în 1935 editorul său 1-a convins să meargă într-un turneu promoţional prin Anglia, „Bufniţa Cenuşie” a acceptat şi a creat o adevărată senzaţie. Ţinînd două sute de prelegeri pe parcursul a patru luni de zile în faţa a mai mult de două sute cincizeci de mii de oameni, cu Pelerinaje tipărite în nouă ediţii în treisprezece luni, el a avut o intrare dramatică la Palatul Buckingham, îmbrăcat în haină de piele de căprioară, cu franjuri, la brîu cu o salbă de scoici şi un cuţit înfipt în teacă, unde s-a adresat ţanţoş re­gelui George: „Sosesc în pace, frate”. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 20 martie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Românii şi maghiarii pot şi trebuie să trăiască în pace... (1) (urmare din pag. 1) Aşa după cum, probabil, unii dintre dvs. cunoaşteţi, am avut o săptămînă destul de grea.

Am avut mai multe apariţii la o serie de posturi de Televiziune şi cred că a fost în folosul mişcării naţionale româneşti. Nu puteam refuza, azinoapte, invitaţia amicului meu Adrian Păunescu, de a participa la emisiunea lui de la postul TELE 7 abc. I-am spus că voi veni, în zori, aici, la Covasna, şi el a stăruit ca, totuşi, să particip.

Eu cred că am făcut bine că m-am dus, pentru că, uneori, dacă apari la un post important de Televiziune, aşa ceva valorează cît un turneu în 10 judeţe ale Ţării. Aşa că în cursul dimineţii nu am închis ochii decît o oră, am dormit între 6 şi 7 dimineaţa. Acesta e un record în viaţa mea, nu mai sînt la prima tinereţe, şi nu sînt nici atît de viril ca dl. Emil Constantinescu, care rezistă, vedeţi bine. Trag femeile de el, şi el tot în picioare rămîne! (Rîsete, aplauze) Aşa obosit cum sînt, şi aşa trambalat şi tracasat, am lăsat totul deoparte şi am venit, pentru că este, totuşi, momentul să simţiţi că nu sînteţi singuri pe lume, că adevăraţii politicieni de la Bucureşti nu v-au uitat. O dată cu venirea mea aici, şi a echipei noastre, se reinstaurează autoritatea Statului Român în judeţul Covasna, să fie foarte clar! (Aplauze) Vă asigur că nu am nimic împotriva etniei maghiare, pe care, personal, o preţuiesc. Eu nu sînt un om absurd, nu sînt un fanatic. Îmi place să cred că, prin formaţia mea, de absolvent de Filosofie la Bucureşti şi de Istorie la Viena, prin îndelungatele turnee pe care le-am făcut în toată lumea – am fost de 2 ori şi la Budapesta, a 3-a oară am să mă urc pe cupola Parlamentului de acolo şi am să pun o opincă – aşadar îmi place să cred că sînt un om care înţelege civilizaţiile altor Popoare. Ştiu cultura maghiară poate mai bine decît o cunosc mulţi dintre fruntaşii UDMR-işti. Ştiu opera lui Petöfi Sandor, a lui Ady Endre – marele prieten al „poetului pătimirii noastre”, Octavian Goga – de la familia căruia Goga avea să cumpere frumosul castel de la Ciucea, unde a şi fost înmormîntat, în 1938, şi unde, zeci şi zeci de ani, iubita lui soţie, Veturia Goga, a migălit, ca o călugăriţă, ca o furnicuţă, mozaicul acela frumos, byzantin, şi i-a făcut mausoleul. Cunosc „Tragedia omului”, de Imre Madach, cunosc muzica maghiară – Franz Liszt, Béla Bartok – şi Dansurile ungare, în special 5 şi 6, compuse de Johannes Brahms.

Pot să spun că am o reală şi sinceră preţuire faţă de ceea ce e bun în etnia maghiară. Au dat şi sportivi buni, şi economişti buni, şi cîţiva laureaţi ai Premiului Nobel. Dar nu voi fi niciodată de acord cu pornirea unora de a încerca să ne colonizeze ei pe noi, de a încerca să demonstreze că ne sînt superiori, de a încerca să ne convingă de faptul că, fără ei, noi nu am avea nici o brumă de civilizaţie, de a încerca să federalizeze, să sfîşie teritorial această Ţară. Eu cred că ungurii cinstiţi din judeţele Harghita şi Covasna – HARCOV, cum i-am spus eu acestei zone, în 1991, cînd a fost elaborat Raportul Parlamentar – ar trebui să înţeleagă, în sfîrşit, faptul că UDMR-ul nu le reprezintă interesele. Dacă le-ar reprezenta cu adevărat interesele, s-ar fi ocupat, în primul rînd, de starea drumurilor. De la Braşov pînă aici sînt cele mai proaste drumuri pe care le-am văzut în România. Şi e păcat, pentru că suferă şi românii, şi maghiarii, în aceeaşi măsură. Dacă UDMR le-

ar fi apărat interesele, s-ar fi luptat, în Senatul şi Camera Deputaţilor de la Bucureşti, să ridice puţin, măcar cu o gradaţie, nivelul de trai al maghiarilor amărîţi, pentru că sînt oameni nevoiaşi şi printre ei. I-am văzut, unii sînt cerşetori, umblă în zdrenţe, trăiesc în nişte bordeie, vai de capul lor! Şi nu întîmplător, am observat că foarte mulţi unguri, pe traseu, ne-au salutat cu dragoste. De ce? Ca să îi scăpăm de sub jugul UDMR-ului. (Aplauze) Ţin să precizez că nu am venit în campanie electorală, şi vă spun şi de ce. În imensa lor majoritate, politicienii români consideră judeţele Harghita şi Covasna a fi aproape pierdute pentru electoratul românesc, în sensul că nu prea pot da senatori şi deputaţi de origine română. În parte, este adevărat, dar nu e mai puţin adevărat că pentru noua legislatură, care va începe în noiembrie – şi fiţi convinşi că atunci va fi o altă configuraţie a Parlamentului – vom impune un amendament prin care judeţele Harghita şi Covasna să aibă reprezentanţi români, obligatoriu, în Parlamentul României, 1 senator şi 1 deputat în fiecare judeţ. Vă promit eu că vom face asta!

(Aplauze) Ce-aş mai putea să vă spun? Am să vă dau încă un semn că nu am nimic împotriva etniei maghiare şi nici nu e nevoie să mă explic şi să mă scuz, pentru că sînt un om cu frica lui Dumnezeu.

Uneori, ştiţi bine, e mai mult gura de noi, strigăm şi noi să mai potolim fierbinţeala de palinkă şi de gulaş piperat din capul unora. Însă cu populaţia ungurească propriu-zisă n-avem nimic de împărţit şi, iată, am în stînga mea un om care demonstrează, prin propriul său exemplu, că există şi maghiari care refuză să fie reprezentaţi de o organizaţie segregaţionistă şi de tip paramilitar, de fapt de factură medievală. Acesta e deputatul de Bucureşti al Partidului România Mare, Iuliu Furo. (Aplauze) Dacă vă interesează care e părerea mea despre ce a făcut UDMR-ul pînă acum, eu pot să vă spun că şi-a terminat gloanţele, nu mai are nici un fel de justificare. A lătrat la Lună, a crezut că sperie pe cineva. Noi am rîs de ei, mai ales cînd îl vedeam pe Markó Béla, care seamănă cu mumia împăiată a lui Vladimir Ilici Lenin. (Rîsete, aplauze) Atunci cînd îi vedeam în Parlament că se agită, şi pe el, şi pe György Frunda, şi au sărit peste cal, împreună cu Csapó Joszef, şi au propus un proiect de autonomie teritorială a aşa-ziselor Ţinuturi Secuieşti – de unde şi pînă unde ţinuturi secuieşti, sînt ţinuturi româneşti toată ziua – eu i-am avertizat, de la microfonul Senatului: „Domnilor de la UDMR, să nu vă bată gîndul cel rău să proclamaţi autonomia teritorială a judeţelor Harghita şi Covasna. Pentru că în clipa următoare, noi vă vom opri şi lumina, şi apa, şi aerul din cer, şi o să muriţi sufocaţi!”. (Aplauze) Ce-i drept, unii n-ar suferi prea mult. Szabó Károly şi Attila Verestoy, cînd au auzit că le oprim apa, au zis: „Mare scofală, noi bem vodcă, palinkă ş.a.m.d.”.

(Rîsete, animaţie) Treaba lor! De cîte ori vorbeşte un UDMR-ist ca ăsta, de la microfonul Senatului, îmi vine să dau cu sifon, să le fac şpriţ.

Am venit să ne privim în ochi, să ne vedem.

Am mai venit să iau putere de la voi, cum cred că şi voi luaţi putere de la noi. Mă vedeţi, sînt întreg, sînt în picioare, pentru că banda care mă tot atacă, haita asta care mă tot tîrăşte prin tribunale, n-are putere asupra mea. Emil Constantinescu va pierde Puterea la toamnă şi el ştie bine că, atunci cînd îmi voi prelua noul meu loc de muncă, el va ajunge în celula în care a stat Miron Cozma. (Aplauze, se scandează „Vadim! Vadim!“) În ceea ce priveşte aşa-zisele lor relaţii externe, pe care ei le au şi noi

nu le-am avea, eu însumi vă spun că am făcut un veritabil tur de forţă de la începutul anului pînă acum. M-am întîlnit cu tot ce înseamnă valoare politică europeană. Ne-am cunoscut mai bine, şi ei şi-au dat seama că noi nu sîntem nici pe departe extremişti, nu sîntem şovini, nu sîntem împotriva nici unei minorităţi. Dar vrem să fie respectată Constituţia şi vrem să fie aplicate standardele internaţionale, care sînt valabile din Marea Britanie pînă în Spania, Franţa şi Germania.

Am avut dialoguri fructuoase cu domnii Romano Prodi, Günther Verheugen, Lordul Russell-Johnston şi preşedinţii Bundestagului şi Bundesratului din Germania, Ţară pe care am vizitat-o acum cîteva săptămîni. Tuturor le-am explicat că nu are nevoie nimeni de o enclavizare în inima Transilvaniei româneşti, că nu are nevoie nimeni de conflictele pe care le tot visează gărgăunii din capetele unor fruntaşi UDMR-işti, că nu are nevoie nimeni de un nou Kosovo, cum ne ameninţă o parte a presei de limbă maghiară din Harghita şi Covasna, că nu are nevoie nimeni de migraţii, de bejenii, de transferuri de populaţie disperată. Eu zic că românii şi maghiarii pot şi trebuie să trăiască în bună rînduială, în pace, pentru că sînt creştini. (Aplauze) Singurii care au stricat această atmosferă au fost unii cu mintea înfierbîntată, din UDMR. Asta e realitatea. În clipa în care vii în Senatul României şi fluturi un proiect de autonomie teritorială, în clipa în care ameninţi, în mass-media, cu un nou Kosovo, în clipa în care scrii că Armata Română e Armată de ocupaţie în Harghita, Covasna şi Mureş, în clipa în care nu permiţi să se ridice o cazarmă românească pe teritoriul Statului Naţional Unitar Român, în clipa în care refuzi, ca parlamentar, să juri credinţă şi loialitate Statului Român, şi nu recunoşti actul istoric de la 1 Decembrie 1918 – atunci nu mai reprezinţi pe nimeni în această Ţară. Nu te mai reprezinţi nici pe tine, eşti, pe undeva, ca o oaie neagră în mijlocul unei turme de oi albe. Noi cu asemenea excese, cu asemenea extremişti avem de luptat. Să le intre bine în cap că, atîta timp cît există Partidul România Mare, cît există senatorul Vadim Tudor, cît există patrioţi devotaţi la Bucureşti, la Cluj – cum e Gh. Funar, cum sînt alţii – nu se va destrăma Ţara!

(Aplauze) Stimaţi prieteni, v-am spus că astăzi este o zi sfîntă. Am fost în Sfîntu Gheorghe, la Catedrala Ortodoxă, unde am asistat la oficierea unei slujbe emoţionante. Atunci, văzîndu-i pe români, cu pruncuţii lor, îngenuncheaţi şi cu lumînări în mîini, m-am gîndit ce purificatoare e forţa morală a creştinismului, cîtă putere poate da religia noastră sacră celor mai năpăstuiţi români din Istorie, care sînt românii din Harghita şi Covasna. Voi toţi sînteţi ca nişte Ilie Ilaşcu în propria voastră Ţară. M-am gîndit la geneza creştinismului de stat, oficializat pe teritoriul întregului Imperiu Roman. Sfinţii părinţi care sînt în această distinsă adunare, şi din Sfîntu Gheorghe, şi din Covasna, din această frumoasă catedrală în curs de edificare – şi pe care eu am ajutat-o primul, eu am dat prima danie pentru bisericuţa dvs. de aici, trebuie să ştiţi asta, aşa cum am dat la peste 60 de biserici şi mînăstiri – m-am gîndit că sfinţii părinţi ştiu foarte bine că, în anul 312, împăratul Constantin cel Mare (unii istorici zic că Licinius) a avut un vis, înaintea bătăliei de pe podul de peste Rîul Milvius, împotriva unui rival al său la împărăţie, Maxenţiu. I-a spus un înger în vis să coasă semnul crucii pe steagurile lui de luptă. (va urma)

RM

21

Vineri, 20 martie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (62)

223) VASILE LUCACIU. O altă prezență mare, cu adevărat mare a Condicii de Drum! Preot și politician, martir al luptei pentru eliberarea românilor de sub jugul străin, Vasile Lucaciu s-a născut în 1852, la Apa, județul Satu Mare. A studiat Teologia și Filosofia la Roma, unde obține diploma de doctor în Filosofie. Rămîne în țară și e numit preot în comuna Er-Sâncraiu. În 1878 devine profesor de filosofie la liceul de stat din Satu Mare. Renunță la catedră, în 1885, cînd e numit paroh la biserica din Sisești, același județ. Intră în vîltoarea luptei politice, remarcîndu-se printr-o veritabilă elocință oratorică și o voce pe măsură, dublate de dîrzenie – motiv pentru care e numit Leul din Sisești. În 1892 e ales secretar general al Partidului Național Român. Este unul dintre protagoniștii Mișcării Memorandiste. A fost închis de mai multe ori, iar țăranii pentru care se jertfea l-au petrecut cu gîndul și l-au colindat la zăbrelele temnițelor, închinîndu-i „Doina lui Lucaciu”: Cîntă mierla prin păduri Robu-i Lúcaci la ungúri Pentru sfînta libertate De care noi n-avem parte (…)

Vine dalba primăvară Fi-va Lúcaci liber iară… În 1907 e ales deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta. Atunci, ungurii au dat foc la casele unor români, în încercarea disperată de a-i face să nu meargă la vot, ci să alerge să stingă focul.

Aceasta stratagemă primitivă n-a reușit, Vasile Lucaciu fiind ales cu o majoritate covîrșitoare. În Parlament el a rostit filipice curajoase împotriva Legii Apponyi, de maghiarizare prin învățămînt.

Din Jurnalul lui Raymund Netzhammer aflăm că, atunci cînd Vasile Lucaciu a încercat să-i vorbească lui Ottokar Czernin, ambasadorul Austro-Ungariei la București, acesta i-a răspuns, ca un mitocan, că abia așteaptă să-l vadă spînzurat (?!). El este unul dintre preoții români pe care ungurii îi doreau spînzurați, chiar în ziua de 15 august 1916, cînd s-a răspîndit, ca fulgerul, vestea intrării României în război – în antologia de texte „Douăzeci de ani de la Unire“, îngrijită de Tiron Albani, e descrisă o scenă petrecută în acea zi, în gara din Arad, cînd ungurii strigau, turbați, către un tren plin cu 217 români arestați (dintre care 70 de preoți și 50 de învățători): „La spînzurătoare cu popii valahi!”.

Dar, Vasile Lucaciu a avut zile și a trăit, slavă Domnului. După Marea Unire e ales deputat și în Parlamentul de la București. Nu scapă nici el de mocirla politicianismului balcanic. După discursul inaugural rostit de Ionel I. C. Brătianu în cel dintîi Parlament al României Mari s-a produs un incident neplăcut: Vasile Lucaciu (din sală) i-a strigat lui Al. Marghiloman (care tocmai vorbea), „Ești un trădător!”, la care versatul politician de pe Dîmbovița i-a răspuns că el, „trădătorul”, n-a făcut speculă cu vagoanele de cereale pe care Vechiul Regat le dăruise Ardealului în timpul celor 2 ani de neutralitate, așa cum ar fi făcut, chipurile, părintele Lucaciu. În 1920, Vasile Lucaciu e convins de generalul Al. Averescu să intre în Partidul Poporului. A redactat, ani de zile, „Revista catolică”. Moare la 70 de ani și e înmormîntat la Sisești, la funeralii luînd parte, în mod simbolic, delegați ai tuturor provinciilor românești. A fost supranumit de Octavian Goga „omul-drapel”, iar Nicolae Iorga îl considera „cel mai mare talent al românilor ardeleni”. Întîlnirea dintre cei doi Vasile s-a produs cu numai un an înainte de moartea Leului. Reconstituind discuția celor doi, deduc că Vasile Popa l-a rugat pe Tribun să-i dea o scrisoare de recomandare pentru Roma,

unde intenționa să se deplaseze, pe urmele lui Badea Cârțan: merg mai departe cu „istoria detectivă” și cred că i-a spus prelatului că și el e greco-catolic. Altfel nu se explică tonul extrem de cald în care îi dă viza pe „pașaport” bătrînul luptător: „Pre acest bun patriot îl recomand în atențiunea Onorab. Noastre Legațiuni în Roma, și în special a Exc. Sale Al. Lahovary, transmițându-i și pe calea aceasta salutări omagiale.

Dr. V. Lucaciu, deputat. București. 31–III-1921”. Așa după cum se poate constata refăcînd traseul ulterior al țăranului nostru, el n-a mai ajuns în Cetatea Eternă.

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (106) Prin urmare, Vasile Popa nu umbla cu „falsuri”, cum fusese acuzat de acel biograf al lui Badea Cârțan.

224) CONSTANTIN SĂRĂȚEANU. Magistrat și om politic. Născut în 1862, la Buzău. În Guvernul Averescu e ministru de Interne (ianuarie-martie 1918). În ziua de 9 oct. 1929, ca urmare a decesului lui Gh. Buzdugan, el este ales de Adunarea Națională ca Înalt Regent, alăturîndu-se Prințului Nicolae și Patriarhului Miron Cristea. Nu scrie rău: „Dacă mulți din cei cu minte multă ar avea și inima, sufletul lui Vasile Popa, desigur că nu ne-am găsi în starea nenorocită de azi. 11/ IV/1921. C. Sărățeanu”. Dacă atunci, cînd România era mare și învingătoare în război, starea era „nenorocită”, atunci ce-am mai putea spune noi, cei de azi?

225) ANGHEL SALIGNY. Inginer, constructor și om de știință. Se naște în 1854, la Șerbănești, județul Galați. Învață în Germania, la Școala tehnică superioară de la Charlottenburg, pe care o absolvă la 21 de ani, în 1875. Profesor la Universitatea din București. În 1884 folosește, pentru întîia oară în lume, betonul armat la silozurile de cereale, ceea ce asigura o mai bună protecție a grînelor împotriva intemperiilor și dăunătorilor. A proiectat și a supravegheat lucrările la Podul de la Cernavodă, peste Dunăre (Podul Regele Carol I), cel mai lung de pe continent în acea vreme, terminat în 1895. Podul era atît de solid, încît n-a putut fi aruncat în aer nici măcar de Armata Română, în toamna anului 1916, cînd s-a încercat oprirea înaintării trupelor dușmane din Dobrogea către București. A

amenajat și sistematizat porturile de la Constanța, Galați și Brăila. Membru al Academiei Române, al cărei președinte a fost în perioada 1907–1916.

A contribuit la efortul de război nu numai prin podurile și drumurile pe care le-a făcut, ci și în mod nemijlocit, ca șef al Direcției Generale a Munițiilor de pe lîngă Ministerul de Război. În 1922 prezidează Comitetul de organizare a serbărilor de încoronare a cuplului regal Ferdinand și Maria, de la Alba Iulia.

Moare în plină glorie, în 1925. Își lasă și el „votul” în „urna mobilă” a țăranului din Ardeal, scriind o urare care, sub condeiul unui om valoros și bătrîn, ca el, are alte semnificații decît la cei care folosesc clișee în lipsă de idei proprii: „Să trăiască România Mare. Anghel Saligny. 29 Aprilie 1921”.

226) CHARLES DROUHET. Scriitor și istoric literar român, născut la Bîrlad, în 1879, din părinți francezi. Profesor de limba și literatura franceză la Universitățile din București și Iași. A scris studii consacrate literaturii franceze (Balzac) și române (Costache Conachi, Grigore Alexandrescu, Vasile Alecsandri, Al. Macedonski). Moare în 1940. „Cu bărbați inimoși ca Dl. Vasile Popa s’a făcut România Mare. Să servească de exemplu tuturora. C. Drouhet.

28 Aprilie 921”. Remarc în mod deosebit scrisul acestui francez, care folosește o limbă română curată, spre deosebire de unii români ridicol de cosmopoliți, care îmi aduc aminte de Franțuzitele lui Facca; doar cu cîteva pagini înainte, de pildă, se distinge un fel de parodie în limba franceză, semnată de un oarecare Jean Georges Baleano (Ion Gheorghe Băleanu), care își dă și adresa: Rue Scaune 35!

Recunosc, umil, că alăturarea asta de cuvinte „Rue” și „Scaune” n-am mai întîlnit-o pînă acum și cred că nici n-o să mai am prilejul. De-a lungul întregului document analizat aici se observă rămășițe ale „bonjourismului” generației de la 1848 și urmașilor săi – fenomen pozitiv la acea epocă, a desprinderii din placenta fanariotă, dar desuet odată cu intrarea într-un nou veac și ciclu istoric. „Moda moare tînără”, scria Jean Cocteau. Miile de însemnări din Condica de Drum reprezintă atît mărturii istorice și biografice, cît și dovezi ale evoluției limbii vorbite și scrise. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Cu o experiență de mai mult de 25 de ani în zona antreprenorială, ne-am aflat în prima linie, iar acum venim să te îndrumăm, să te ajutăm să îți construiești propriul drum în zona de afaceri.

Consiliere de afaceri

Cu bani puțini, nu oricine poate face asta, dar noi te putem consilia pentru că și noi am parcurs acest drum.

Consiliere juridică

Ai o problemă de ordin juridic, o încercare pe care dorești să o depășești, ai nevoie de consiliere juridică?

Consiliere de imagine

Ai nevoie de o idee, vrei să îți faci o campanie în mass-media, ai nevoie de advertoriale, de comunicate de presă?

Contact: Á Luni - Vineri: orele 11.00 - 19.00 * contact@startupp.ro Ø Str. Ion Nistor, nr 6, sector 3, București

start with Us!

22

Vineri, 20 martie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (20) Familia tradiţională chineză (1) În China Dinastiei Tang, celula de bază a societăţii era familia, care se baza pe cuplul format din soț și soție.

Majoritatea societății era dominată de monogamie.

Poligamia era prezentă doar în clasele superioare: Împăratul, demnitarii, înalţii funcţionari, bogătaşii. (v. Împărătesc și concubine imperiale). Totuşi, un împărat nu putea avea decît o singură soţie principală, celelalte fiind soții secundare, desemnate de obicei în ordinea în care au intrat în familie: a doua soție, a treia soție etc. În afara soţiei principale și a soțiilor secundare, bărbații puteau avea mai multe concubine, care aveau un statut mai apropiat de cel de servitoare, decît de soție. Concubinele erau cumpărate și vîndute. În China veche, inclusiv în Dinastia Tang, legăturile de familie se manifestau în diverse moduri. l. prin raporturi rituale – şi anume cultul închinat strămoşilor comuni; 2. raporturi economice - ajutor financiar acordat unui membru al familiei sau al clanului în caz de nevoie; 3. alegerea de moștenitori pentru cei fără copii.

Existau şi anumite reguli specifice pentru încheierea unei căsătorii, de exemplu interdicţia de a se căsători

Casa Poporului – adevărata istorie (54) Casa Republicii: De la proiect la destin (5) Zis şi făcut. S-au început toate demersurile pentru ridicarea mamei de acasă dar totul s-a oprit în momentul cînd un bucătar de la restaurant le-a spus că: „Bă, dacă asta era nepoata lui Ceaușescu, păi da îi venea Mercedesul la poartă să îi aducă carnea de vacă. Nu venea la noi să ne ceară!”. Mama sau tata îi ruga pe bucătarii hotelului să le vîndă pe ascuns vreo 500 g de carne de vacă, pentru a ne găti nouă, copiilor, supă de vită la indicaţia doctoriţei de familie. Iată ce detaliu ne-a salvat familia de la catastrofă! Argumentul bucătarului se pare că a fost destul de bun ca mama să fie lăsată în pace.

Dar ăsta nu a fost singurul incident! În puţin timp ne-au fost smulse porţile de la curte tot din aceeaşi fervoare revoluţionară, tot de acelaşi tip de revoluţionari implicaţi. În 1991 mama a fost acuzată în calitate de autor şi şef de proiect complex, răspunzător de realizarea obiectului de investiţie „Casa Poporului”, de subminarea economiei naţionale. O altă acuzaţie la fel de gravă a fost cea de genocid. Într-o ţară care,

Balada (30) Dragoste cu năbădăi (4) Cum învăţase pe dinafară cronica rimată a lui Topîrceanu ,,În jurul unui divorţ”, Fănică Genoiu repeta în gînd celebrele versuri care i se potriveau în acea situaţie nefericită: ,,Trebuind să plece Mişu la Vaslui Pentru nişte case-un amic de-al lui Unul de la Bancă l-a pornit cu sila Să ia trenul numai pînă la Chitila Şi să stea acolo tocmai timpul strict Ca să-i poată prinde în flagrant delict.”

Disperat, revine acasă, dar nici urmă de femeie. Iar o apucă prin oraş şi din nou acasă. La un moment dat, în apropierea casei lui madam Iuga, zăreşte o mogîldeaţă ieşind din parcul vecin şi intrînd în fugă în curte. Era tocmai ea.

- Unde ai fost? Să-mi spui imediat unde ai fost!

- Nu am fost nicăieri, cu nimeni!

Dar Fănică era pus pe scandal.

RM

cu o persoană care poartă acelaşi nume de familie, fapt care presupunea o înrudire, deși vagă. Legea intervine și în situații precum executarea familiei criminalului care făptuise crime deosebit de grave. Clanul era un grup de persoane originare din același loc și avînd același nume de familie. Apartenența la o familie și la un clan este determinată de tată. Soția își părăsește familia de origine și devine membră a familiei soțului. Soția va onora strămoșii soțului său, chiar dacă își păstra numele de familie pe tot timpul vieții (v. „Numele chinezești“). În familiile modeste se întîmpla adesea ca o fetiță să fie adoptată ca viitoare noră și să intre astfel foarte devreme în familia viitorului soț.

Prima soție/Soția principală se bucura de drepturi importante. Ea este singura stăpînă adevărată a casei.

De asemenea, ea este mama legitimă și recunoscută a tuturor copiilor soțului său. În Dinastia Tang exista instituția divorțului, precum și repudierea soției de către soț. Aceste acte sînt reglementate strict. Ele pot fi cauzate de un motiv judiciar – condamnarea unuia dintre soți îi oferă celuilalt motivul de a divorța – sau de adulter dovedit al soției. Divorțurile și repudierile erau rare, deoarece căsătoria era adesea realizată ca o alianță între familii, fiind greu de desfăcut, pentru că ruptura putea aduce neplăceri ca, de exemplu, restituirea zestrei. Soțiile secundare se află sub autoritatea primei soții. Ele intră în familie prin căsătorie și nu pot fi

ușor repudiate. Copiii pe care îi nasc sînt considerați, conform riturilor, ca aparținînd stăpînului/tatălui și primei soții. O familie de rang social inferior celei a soțului se considera flatată dacă fiica lor era acceptată ca soție secundară a unui bărbat de rang superior celui al familiei sale. În ceea ce le privește pe concubine, ele nu au nici un drept. Ele sînt cumpărate precum sclavele, pot fi alungate sau revîndute și, cum am menționat anterior, statutul lor este apropiat de cel al servitoarelor și inferior soțiilor secundare. Copiii născuți de concubine pot fi recunoscuți și adoptați în mod oficial de către stăpîn/tată și de către prima soție sau pot să rămînă în personalul casei.

Scopul soției este acela de a asigura dăinuirea familiei şi, în consecinţă, să aducă pe lume cel puţin un fiu care să continuie Cultul Strămoșilor. O maximă spune că, dacă pînă la 30 de ani, o soţie nu a născut un fiu, ea trebuie să-şi vîndă bijuteriile pentru a-i cumpăra soţului său o concubină, care să dea naştere unui băiat.

Totuşi, existau și alte mijloace pentru a-și asigura urmaşi. Dacă un cuplu nu are fii, ci numai fiice, şeful familiei poate să îşi adopte unul dintre gineri, să-i dea numele său şi să-l transforme în fiu pentru a îndeplini îndatoririle cultului strămoșilor. O altă posibilitate este aceea de a adopta fiul unuia dintre fraţi, care este deja membru al familiei. (va urma) Christina Meiţă-Tang

abia ieşită dintr-o dictatură comunistă, are tendinţa să distrugă toiul din răzbunare şi dorinţă excesivă de reînnoire, mama nu a mai putut rămîne. În mod ironic, tot ceea ce pe plan naţional o distrugea a propulsat-o pe plan internaţional unde a dat sute de interviuri. Atacată de presă în România, ea nu a căutat să îşi ascundă dreptul de autor, ci şi l-a asumat şi l-a făcut public şi pe plan internaţional.

Frédéric Mitterrand, nepotul preşedintelui, a invitat-o în 1990 la Paris. În Franţa a fost susţinută de Frédéric Mitterrand, care, pasionat de proiectul ei, a găzduit-o pe ea şi pe tata luni bune la Paris, înlesnindu-i contacte cu arhitecţi şi designeri francezi. Printre aceştia s-a aflat şi Gisela Trigano, unul din cele mai cunoscute nume în designul interior, cu care mama a legat o strînsă prietenie. Prin intermediul ei, mama a intrat în contact cu faimosul designer Philippe Starck. Mama a lucrat pentru Club Med, ajungînd să proiecteze şi în America, mai exact în Florida şi Bahamas. Peste graniţe a fost apreciată ca arhitectă şi a intrat în ordinul arhitecţilor francezi. Paris i-a apărut ca o oază de speranţă şi de linişte, în apele tulburi care aproape că o înecaseră în România. S-a îndrăgostit nebuneşte de oraşul artiştilor, a intrat în contact cu arhitectura franceză, care a rămas pentru ea un continuu izvor de inspiraţie (şi proiectul pentru amenajarea esplanadei este inspirat din arhitectura franceză - din păcate nu a ajuns nici acum să se concretizeze!). Ar fi avut posibilitatea să rămînă

în Franţa, să emigreze cu toată familia. Dar mama a fost o patriotă, şi-a iubit ţara şi oamenii ei cu o dragoste totală, puternică. A decis să revină, să se lovească de răutatea oamenilor, să se lupte cu noua clasă politică pentru ideile ei, pentru a-şi păstra statutul de arhitect al edificiului. A preferat, decît să întoarcă spatele ţării ei, să lupte împotriva celor care o defăimau şi îi denigrau creaţia. Întoarsă în România, a reluat proiectarea la Casa Republicii, care nici după revoluţie nu era finalizată. Mai erau multe spaţii de amenajat. Zi de zi asta era grija ei cea mai mare, stătea la fiecare detaliu, lucra de dimineaţă pînă seara cu o vervă de nedescris.

Noi de multe ori veneam cu ea la Casa Republicii, în Dacia veche, şi ne ascundeam de gardienii de la intrare pe bancheta din spate... Pesemne nu avea voie să intre cu noi. Ne plimbam şi noi pe culoarele nesfîrşite, ne plimbam cu mama prin subsoluri, vizitam şantierul de la Senat, mîncam la restaurantul de la Camera Deputaţilor (care era mult mai ieftin decît un restaurant în oraş) şi petreceam ore întregi prin clădire. Chiar şi eclipsa din 1999 tot de pe terasele Casei Republicii am văzut-o.

Cînd regizorul Costa Gavras a filmat în 2002 la Casa Republicii filmul „Amen”, noi am însoţit actorii prin galerii, fascinate de modul în care se turnează un film. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Nu-i adevărat, ai fost cu americanul, mînca-l-ar ciuma! În cele din urmă Elisabeta a mărturisit.

- Fănică, m-am întîlnit cu inginerul Richmond în interes de afaceri! Nu te-am trădat! În urma acestei întîmplări, a urmat o nouă despărţire, care a ţinut două luni, deoarece focoasa femeie iar a revenit la uşa Căpitanului. Şi iar s-a pus pe plîns. Şi iar Fănică a iertat-o. Dar de data aceasta concubinajul lor scîrţîia din toate încheieturile. Concediată de la depozitul de cherestea, Elisabeta s-a retras la Comarnic.

Spre iarnă, a revenit la Cîmpina pretinzînd că a rămas gravidă şi că nu doreşte să menţină sarcina. Căpitanul Ştefan Genoiu a găsit un ginecolog pe care l-a plătit regeşte, cerîndu-i acestuia în schimb favoarea de a asista la operaţie. Nu mai avea încredere în spusele fostei sale iubite. În timpul operaţiei, sub anestezie, Elisabeta Serghie şi-a înşirat amanţii spre stupefacţia încornoratului. Pentru a se vindeca definitiv de amorul ghebos, mare iubitor de teatru şi mai ales de Caragiale, Fănică Genoiu a învăţat replica lui Crăcănel din ,,D’ale carnavalului”: ,,Am plîns, cum plîng şi acuma, căci eu ţin mult la amor; am plîns şi am iertat-o… pe urmă

am prins-o iar, şi iar am plîns şi am iertat-o, nu de multe ori, dar cam des… aşa, cam de vreo cinci, şase ori… Ce-mi ziceam eu? Vorba d-tale: «femeie, ochi alunecoşi…»”. *** Spre sfîrşitul anului 1938, Ştefan Genoiu a conferenţiat pentru prima dată în viaţa lui în faţa unei săli arhipline la „Societatea Enciclopedică Iulia Haşdeu”. Tema a fost aleasă de colonelul-comandant şi se referea la aspectele războiului modern pregătit mai ales de Germania hitleristă după acordul de la Munchen.

Accentul expunerii trebuia să cadă pe apărarea pasivă a populaţiei civile. Sponsorii manifestării erau societăţile petrolifere interesate să-şi conserve instalaţiile la vreme de război. Din ordinul Colonelului comandant, Căpitanul Ştefan Genoiu trebuia să vorbească liber şi nu după un text scris. Pentru a se documenta, i-a cerut sprijinul Generalului Marius Bădescu, devenit consilier regal şi prieten al lui Armand Călinescu. Conferinţa a fost un succes şi aplaudată la scenă deschisă. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 20 martie 2020

Cineva a avut curiozitatea să cerceteze şi să reconstituie cu precizie cum decurge o zi de lucru a lui John D., la sfîrşit şi început de veac. Dimineaţa se scoală la 7 şi, după un mic dejun frugal (pîine, lapte, fructe), pregătit zeci de ani la rînd de aceeaşi bucătărească – Edle Johnson –, se îmbracă la fel de modest ca întotdeauna, apoi coboară cele 9 trepte ale scării locuinţei, o ia pe 54 Avenue, ajunge la staţie, urcă în metrou şi se îndreaptă spre staţia Broadway – unde, la numărul 26, s-a mutat sediul lui „Standard” – şi la ora 9 fix intră în imobil. Îşi începe munca. Face o pauză doar la prînz, cînd dejunează cu cei 15 membri din consiliul de conducere al trustului. Revine în birou şi-1 părăseşte la ora 17. Ajunge acasă cu metroul. Seara o dedică numai familiei. Nu fumează şi nu bea. Mai tîrziu, cînd încep transmisiile radio, îi place să le asculte; iubeşte muzica de orgă şi cea intimă, de familie. Citeşte ziare, în special rubricile comerciale sau de afa­ceri şi aproape deloc cărţi. Se culcă la ora 21 fix. Cu copiii –

În viaţa lui John D. intervin probleme; deşi încă de pe la 50 de ani era măcinat de o boală ciudată, acum suferă de mari dureri de stomac şi nu suportă aproape deloc hrana, slăbeşte într-un ritm care-i şochează şi pe profani în ale medicinei, cheleşte total, îşi pierde faimoasa şi impunătoarea mustaţă cafenie de altădată, îi dispar sprîncenele şi chiar genele pleoapelor, ajungînd să arate ca o adevărată mumie. În schimb, afacerile îl au în prim plan. E adevărat, din „president of the board” (administrator delegat) al trustului devine doar „chairman” (preşedinte) al şedinţelor, păstrînduşi biroul de la numărul 26 de pe Broadway, sediul lui „Standard”. Pretinde că, în opt ani, n-a revenit aici decît o singură dată („şi atunci pentru că am fost rugat să particip, pentru a mi se cere un sfat”), dar cunoscătorii intimi ai trustului ştiu bine că doar el dirijează şi iniţiază totul. Invocă faptul că are un succesor capabil, de încredere – e vorba de adversarul lui de cîndva, John D. Archbold, cel care-1 pusese, o scurtă vreme,

în dificultate, pentru ca apoi să treacă integral de partea celui puternic. Susţine că foştii „colaboratori au făcut cît mine pentru dezvoltarea lui Standard Oil; după plecarea mea, numeroase inovaţii esenţiale şi foarte fericite au fost aduse afacerii”.

Reaminteşte că boala, regimul alimentar (lapte bătut şi ulei de măsline, alternativ, cîteva linguri pe zi) şi cel fizic (masarea picioarelor şi jocul obligatoriu de golf) îi acaparează timpul, în detrimentul afacerilor.

Iniţiaţii îşi dau seama că formula dizolvării trustului a fost, este şi rămîne o izbutită farsă! Ca şi ideea retragerii lui din afaceri. De pildă, preia acţiuni în minele de fier din statul Minnesota ale fraţilor Merritt şi în căile ferate ce le servesc. Cel care îi mijloceşte totul nu este altcineva decît reverendul dr. Gates, membru al unei societăţi baptiste de educaţie. De altfel, după 1900 acesta va conduce trustul filantropic al lui John D. Biografii mai reţin că, loviţi de criză economică, fraţii Merritt recurg la John D. Rockefeller, solicitîndu-i un avans provizoriu de 100.000 de dolari, în schimbul unor acţiuni. „Regele petrolului” îi refuză – nu are nici o disponibilitate! Altă dată, cedînd în faţa insistenței lor de a discuta personal cu el, îi ascultă cîteva minute, apoi conversează alte cîteva minute despre banalităţi şi-i trimite la... Gates, aflat pe undeva prin regiune. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Memoriile unui celebru criminalist român (108)

realizaserăm decît cunoaşterea şi analiza cazurilor.

Numeroasele verificări şi recercetarea persoanelor suspecte aveau să prelungească şi misiunea noastră.

După mai multe analize, a fost reţinută şi ipoteza că omorul din 11 septembrie 1972, victimă fiind Carmen, a fost săvîrşit de către un alt autor decît cel al infracţiunilor ce s-au succedat după 25 de zile. În acest caz, spre deosebire de celelalte, presupuneam că infractorul ar putea face parte şi din rîndul angajaţilor Trustului de construcţii, care erau cazaţi în acelaşi dormitor cu victima. N-am putut însă abandona nici ipoteza privind bolnavul psihic care a acţionat, în toate cazurile, fără un mobil determinat! Mai toţi cunoşteam că bizareriile sînt caracteristice bolnavilor de acest gen.

Pe fondul aprecierilor generale, nota unei analize obiective a colegilor mei ne-a determinat să evidenţiem, de altfel, şi faptul că între cazul amintit şi celelalte nu existau suficente elemente de asemănare cu valoare de interpretare criminalistică. În schimb, nu puteam ignora nici împrejurarea negativă (transportarea victimei, în stare de comă, de la locul agresiunii în apa Someşului).

Dacă în celelalte cazuri necunoscutul n-a riscat de a se angaja într-o astfel de activitate suplimentară, pentru că rămînerea victimei în locuinţă nu i-ar fi afectat interesele, el avînd un alt domiciliu, în acest caz criminalul ar putea locui sub acelaşi acoperămînt.

Pe baza acestui raţionament, ofiţerul Barbu a coordonat verificările celor 400 de persoane cazate în dormitoarele comune. După un timp, rezultatul investigaţiilor 1-a putut convinge despre importanța suspiciunilor ce planau asupra unora. Cercetările începuseră cu cel mai suspect dintre ei – un funcționar din administrația dormitoarelor -, asupra căruia el și-a îndreptat atenția în mod deosebit. Încă dinaintea sosirii noastre ofițerul cercetase timp mai bine de două săptămîni, dar acum raporta: „N-am reuşit să-i administrez probe din cauza vicleniei sale şi a unor împrejurări negative; urmele au fost şi ele distruse chiar de către acest bănuit!”. Colegul nostru avea un grup de subordonaţi şi era într-adevăr însărcinat să elucideze ipoteza că autorul s-ar afla printre salariații cazaţi tot în pavilionul unde locuise victima. El se ocupa aproape în exclusivitate de acest caz al victimei Carmen, cunoscînd că era singura „afacere” în care fusese admisă şi ipoteza unui alt autor decît bolnavul care comisese celelalte omoruri şi tentative.

Biroul nostru, în care lucram cu locotenentcolonelul Secărea, era vizitat mai tot timpul de cei care ne prezentau referatele de clasare ori de luare în atenție a bolnavilor cu o anumită simptomatologie. (va urma) DUMITRU CEACANICA

pentru cei ce fac publicitate”; el încarnează de minune ,,visul american”. Fiu al unor imigranţi jamaicani, el a crescut în cartierele cele mai defavorizate din Harlem şi din sudul Bronxului. Notele obţinute la şcoală erau mediocre. La şcoala primară fusese şcolarizat în ,,clasele pentru cei înceţi”, rezervate elevilor avînd unele dificultăţi. Intrat în armată, el se va face remarcat în Vietnam, unde a primit 11 medalii. Poziţiile sale dure în legătură cu ,,ameninţarea” sovietică îl fac remarcat în anturajul lui Reagan. Imigrantul de culoare intră atunci la Casa Albă şi negociază cu abilitate tranziţia de la Reagan la Bush. Numit şef de stat major şi general cu 5 stele, el afirmă, oarecum provocator: ,,Am urcat treptele armatei fără să joc nici bridge, nici golf şi nici tenis”.

James Baker, cel de al treilea cu acest nume, cum îi place lui să precizeze, este, dimpotrivă, un om de bani gata, la fel ca şi cel mai bun prieten al său, George Bush. Acesta din urmă a studiat la Universitatea Yale, iar Baker la Princeton. Banii familiei aveau ca sursă un important birou de avocatură la Houston, care i-a permis să se lanseze cu succes în afaceri şi în politică.

Secretar general al Casei Albe sub Ronald Reagan, apoi ministru de Finanţe, el nu încetează sa-1 frecventeze

pe viitorul preşedinte: dineuri, week-end-uri, partide de pescuit. Dacă tonul său e la fel de măsurat ca cel al lui Bush, replicile sale sînt uneori mai incisive şi cîteodată lasă să-i scape o surprinzătoare emoţie.

Brent Scowcroft este la mijloc între aceste două tipuri de oameni. La 65 de ani, acest fost general de aviaţie, taciturn, definit ca un ,,militar intelectual”, este un spirit pătrunzător. Profund loial lui Bush, el a trăit îndeaproape numeroasele conflicte de competenţă ce i-au opus, sub diverse preşedenţii, pe predecesorii săi în funcţia de şef al Consiliului Naţional de Securitate şi pe secretarii de stat. El ştie că aceştia din urmă au avut de cele mai multe ori cîştig de cauză şi de aceea a ales să nu se facă remarcat faţă de personalitatea lui Baker, mai însetat decît el să fie apreciat de massmedia. Dar Scowcroft este un om-cheie, o adevărată eminenţă cenuşie, lucru pe care probabil l-a moştenit de la mentorul şi fostul său şef, Henry Kissinger. De la începutul crizei, el nu 1-a părăsit practic pe preşedinte, pregătindu-i discursurile şi declaraţiile, analizînd în amănunt rapoartele Serviciilor de Informaţii şi evaluînd cu grijă riscurile şi preţurile fiecărei alegeri. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (28) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (28)

Atacul lui Watson (4)

,,Omul cu ciocanul” (7) Să fi fost oare scos din spital ca fiind remis (într-o stare ameliorată) şi astăzi să stea cuminte şi speriat doar de ceea ce făcuse?

Aceste ultime explicaţii ale pauzei îndelungate, în pofida faptului că autorul nu fusese încă depistat, trebuiau – în cele din urmă – împărtăşite şi colegilor mei, lucru pe care l-am şi făcut, dar cu grija de a nu-i demobiliza. Spun asta pentru că aveam să pornim şi noi tot de la început. Cei mai mulţi dintre ofiţeri continuau verificările tuturor bolnavilor din oraş, în ciuda recomandărilor noastre din prima şedinţă de lucru. Mă convinsesem că aceştia îşi dăduseră avizul, cu privire la perimetrul stabilit, doar de circumstanţă. Ar fi fost greşit deci să-mi impun, în mod rigid, numai punctul meu de vedere, mai ales că aveau şi ei motive legate de temerea de a nu-1 scăpa pe autor. Erau bine intenţionaţi şi nu doreau să rişte cu nimic; miza era prea mare!

La sfîrşitul lui octombrie 1973 împlineam şi noi douăzeci de zile de deplasare, timp în care nu

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (60) Un adevărat cabinet de război (2) Cei trei se pun de acord. Ar fi un dezastru să pui Moscova în faţa unui fapt împlinit. Dacă Gorbaciov critică public desfăşurarea forţelor, riscă să fie compromis tot efortul angajat pentru ca ONU să voteze sancţiunile. Votul la sediul organizaţiei internaţionale trebuie să aibe loc a doua zi dimineaţa; Scowcroft sugerează ca acest interval ,,scurt dar suficient” să fie folosit pentru a informa Moscova asupra intenţiilor americane şi a o linişti. ,,Putem - spune Scowcroft să ne folosim de această situaţie de urgenţă pentru a cimenta mai rapid relaţiile sovieto-americane”. Se ia hotărîrea ca Baker, profitînd de decalajul orar, să-1 sune la Moscova, seara, pe Şevardnadze.

Există contraste între personalităţile lui Scowcroft, a lui Powell şi a lui Baker, cei trei bărbaţi aflaţi tot timpul în prima linie în conducerea acestei crize şi care formează un adevărat cabinet de război. Colin Powell este, după spusele unuia dintre prietenii săi, ,,un adevărat vis

fetele şi băiatul – se poartă la fel de rigid ca şi altădată mama lui, Elisa, cu el. Săptămînal, John D. II, Edith, Bessie primesc cîte 50 de cenţi fiecare. De altfel, nici cînd, în 1897, John D. II a devenit student la „Brown University”, nu beneficia decît de sume foarte modeste.

Cel mai generos gest al tatălui? O tricicletă oferită cu mare fast, dar tuturor!

Mumia vie (1)

24

Vineri, 20 martie 2020

Doza de sãnãtate Depresia – de la neputință pînă la sentimentul că viața nu mai are nici un sens

Tratarea pacienților depresivi este o adevărată provocare pentru fiecare terapeut.

Deoarece discreția și sentimentul de răspundere vizavi de pacient au prioritate, pentru pacient constituie un mare ajutor dacă terapeutul este, totodată, și psiholog. La loc de frunte ar trebui să stea colaborarea dintre medicina clasică și medicina alternativă, în folosul pacientului.

Stresul permanent, grijile, sentimentul de vinovăție, frica zilei de mîine duc la încărcarea corpului cu energie negativă. Automat, orga­ nismul este invadat de aciditate, care perturbă comunicarea energetică la nivel celular și, în timp, duce la îmbolnăvire. Ficatul este primul organ care începe să se deregleze, urmat de tiroidă, care dă simptome precum palpitații, somn neliniștit, dereglări pe tractul gastric, lipsa

poftei de mîncare și o slăbiciune totală, urmată de frica permanentă că se va întîmpla ceva rău.

Comunicarea ener­ge­tică între celulele corpu­ lui și comunicarea inter­ personală pot ame­liora simțitor depresia. Nu fie-­ care individ dispune de capacitatea de a comunica intensiv verbal.

Chiar și pentru un terapeut-psiholog/psihiatru poate fi adesea dificil să identifice liantul de comunicare cu pacientul său. În timpul terapiei, se formează un cordon energetic între pacient, aparat și terapeut.

Medicina energo-informațională vine în ajutorul pacienților cu depresie atît în paralel cu tratamentul oferit de medicina clasică, cît și în terapii individuale.

Repunerea comunicării energetice între pro­­cesele fiziologice ale corpului și cîmpurile infor­ maționale duce la deblocări și autoreglări.

Readucerea armoniei în corp, suflet și spirit reprezintă primul pas în terapiile oferite de această disciplină, fără medicamente, fără durere.

Viața cotidiană este ade­sea impregnată de stres, agitație, ne lăsăm prinși de prea multe probleme și uităm să ne bucurăm, să fim mai atenți cu noi înșine, să comunicăm mai atent unul cu celălalt, să ne respectăm pe noi și pe cei din jurul nostru.

Programele antistres de tipul Mindfulness Based Stress Reduction sînt de un real ajutor

RM

pentru stările depresive. Organismul începe să se relaxeze, iar pacientul reacționează mult mai detașat la reîntîlnirea cu factorul stres.

Desigur că tehnicile mentale sînt întotdeauna de recomandat în funcție de starea pacientului, mai ales cînd negativitatea apare la suprafață.

Studiile statistice arată că depresia este cea mai răspîndită afecțiune la nivel global. În acest caz, terapiile multimodale (medicina clasică, medicina energo-informațională, acu-­ punctura) sînt de viitor, deconectarea și auto­ reglarea informației energetice în organism fiind remediile de bază în tratamente.

Terapeuții din domeniul medicinei alter­na­ tive, respectiv medicinei energo-informaționale, observă zilnic cîtă nevoie au pacienții depresivi și de terapii alternative. Chiar după primele ședinte, pacientul se simte mai puțin stresat și încep să dispară o parte din simptome ca: palpitații, nod în gît, sentimentul de vinovăție sau teama că ceva rău urmează să se întîmple.

Este o disciplină modernă, care se bazează pe informația energetică a pacientului și care este folosită în scop terapeutic. Chiar și detoxifierea organismului la nivel microcelular reprezintă o binefacere pentru pacienții depresivi care urmează și terapia recomandată de medicina clasică, o medicamentație severă, care lasă foarte multe informații nocive pe organele de elimare: ficat, rinichi, splină, limfă, intestine.

Aparatele de biorezonanță care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să descifreze debusolarea energetică din organism și să regleze chakrele și meridianele energetice.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.