Romania Mare, nr. 1533

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

*Mulțumesc vine din latina populară: multi anni irae (mulțămire), adică mulți ani fericiți.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Da, sîntem supuși ,,celei mai perfide și mai grave forme de ocupație”

Motto: ,,Poetul este fericit să atîrne în lama de cuțit”.

VLADIMIR VÎSOȚKI

Dincolo de agitația generată de epidemia de Coronavirus, de penibilul scandalului politic din țară, de reacțiile jenante ale Bruxelles-ului la orice problemă și dincolo de tupeul nesimțit pe care și-l permit unii ambasadori, ei bine, depărtîndu-mă pentru o seară de toate acestea, am moderat lansarea unei noi cărți a prietenului meu Iurie Roșca. Da, Iurie Roșca, patriotul român din Basarabia, devenit, din simbol al unirii, un fel de trădător pentru unii care se proclamă unioniști și deținători ai dreptului de a defini și a cere Unirea.

Iurie Roșca a devenit ,,omul rușilor”, altfel spus, în contextul curentului impus de uriașa mașină de propagandă atlantistă, Iurie e un mare „trădător”! Iar în paralel, începînd cu 2014, a început o amplă operațiune de inoculare a rusofobiei în România și a ideii că Rusia lui Putin e un pericol real pentru țara noastră – un agresor aflat mereu în blocstarturi, gata să țîșnească în fruntea diviziilor de tancuri pentru a ne ocupa și a ne distruge! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Rusofobia Cei care încă își amintesc expresia care a cucerit România – ,,Soarele ne zîmbește azi” – rostită în anul 2003, la București, de către președintele american George W. Bush, vreau să dați timpul înapoi și să vedeți în declarația lui un sfat oferit României. Un sfat legat de relația pe care Bucureștiul trebuia să o aibă cu Moscova – o ,,punte între Est și Vest” – pentru că, spunea președintele american, Putin nu ne este dușman, iar noi, românii, trebuie să devenim calea spre o nouă eră, să dezvoltăm o abordare diferită a geopoliticii. Asta se întîmpla în 2003, la tribună erau doi președinți, Ion Iliescu și George W. Bush.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (4)

La circa 15 km de Tg. Secuiesc, spre Ojdula, se întîlnesc cetăţeni de etnie maghiară, în special tineri, care fac exerciţii şi antrenamente complexe, cu pondere pe pregătirea fizică şi trageri cu arma din toate poziţiile. Ei îi spun „cercetăşie”, la derută. Mai sînt şi alte tabere organizate în acest fel, de aceea le trebuie foarte multă muniţie. Preţul unei arme, la achiziţie, în Iugoslavia, este de 400 de mărci şi ea se vinde lui Galfi Imre cu 650 de mărci, în timp ce cutiile cu cartuşe (de 24 de bucăţi) se vînd cu 8 mărci şi se cumpără cu 12-13 mărci. Este limpede că se rulează mari sume de bani. A mai intrat în raza de observaţie a militarilor români şi un moldovean vîndut, care domiciliază în Timişoara, vizavi de penitenciar – trebuie numai să treacă strada, cum ar veni – şi care merge foarte des la Budapesta, petrecîndu-şi vacanţele în zona Lacului Balaton. Iată şi alte destinaţii unde ajung armele pătrunse, ilegal, în România: Juhasz Karoly, Aleea Borsec nr.1, Cluj-Napoca; Kagyörgy Elemer, str. Zaharia Bârsan nr.3, Cluj-Napoca; Szabo Pal, comuna Bîcălatu nr.

95, judeţul Cluj; Szasz Dezideriu, din comuna Baia, judeţul Covasna, aşezare în vecinătatea căreia se află o tabără de instrucţie ungurească. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor şi Culturii din Tîrgu Mureş) În acea perioadă nu prea luam în serios nici declarațiile politice ale românilor, nici pe ale americanilor. Dar, văzînd ceea ce s-a întîmplat în ultimii 10 ani în țara asta, nu poți să nu te întrebi care este, de fapt, obiectivul cultivării, în mod agresiv, la nivelul mentalului colectiv, a urii față de ruși. Inițial, am crezut că obiectivul este unul pur economic, în sensul că noi ar trebui să cedăm piețele de desfacere companiilor din Vest, lucru care s-a și întîmplat. În baza acestei rusofobii, dar și a sinofobiei (încă nepromovată intens), noi, românii, nu am mai făcut afaceri cu rușii și chinezii la un nivel semnificativ. Industria românească a cedat piețele, fabricile s-au închis, valul capitalist a acoperit totul și acum putem spune că nu ăsta a fost obiectivul principal. (continuare în pag. a 16-a) TANO

„Zi de primăvară“, tablou de Anca Bulgaru

Natur vie cu flori

Atîtea flori pe masa mea de lucru ai revărsat, iubito, și te-ai dus eu le cufund în tainice vitralii extaziat din zori pînă-n apus. Și ele ard prin case mirodenii îmbată totul cu aroma lor ca niște mici vestale fără templu slujind un zeu absurd și muritor Și rînd pe rînd își dau cu toate duhul le prinde crabul timpului în clești eu le adun cadavrele strivite și le presar prin cărți bisericești În urma lor plutește-n încăpere miros de opium și de cancer greu oculte descompuneri vegetale de care-n somn mă-mbolnăvesc și eu Apoi visez cum cineva mă strînge ca pe un gigantic trup de crin ucis și-mi risipește generos făptura prin file vechi pe care ți le-am scris Inițiatic spațiu, pentagramă de aur roșu scînteind pe prag în vis mi-aduce Hermes Trismegistul înluminura chipului tău drag Nu mă lăsa, iubito, să mă nărui întoarce-te prin lujere de maci căci slăbiciunea ta îmi dă tărie tu ca un nufăr știi să te desfaci Aruncă-ți iar năvodul voluptății Și binecuvîntează din amvon să fim un singur trup ce se devoră fantastic precum șarpele glycon Și-așa-i îndoliată primăvara și e leșie multă împrejur să nu sporim și noi cenușa zilei predîndu-ne pustiei prematur Revino, înainte de a se stinge și cea din urmă floare din mănunchi – vei fi împărăteasa ce-mi dă viață voi fi gladiatorul în genunchi CORNELIU VADIM TUDOR

NR. 1533 l ANUL XXXI l Vineri 13 MARTIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 13 martie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

Dar, ne-am liniştit brusc cînd ne-am adus aminte că şefa „Tineretului liber” se numeşte Zvirjinski, care nu e departe de Gizinski. F Indiscutabil, oraşul de la poalele Tîmpei şi Poiana Braşov reprezintă zonele cu cea mai mare atracţie turistică pe timp de iarnă. Într-o vreme în care de-abia ne revenim şi lucrurile se mişcă greu, iată că turismul braşovean bate toate recordurile şi se constituie într-un model pentru mai toate domeniile de activitate. Şi, cum „omul sfinţeşte locul”, să-i amintim şi pe cîțiva dintre truditorii de zi şi noapte în templul de brazi şi zăpadă al acestor zone scufundate în legendă: prefectul Alexandru Popa, sociologii Otilian Neagoe şi Marin Vîlcea, economistul Mihai Oprea (Societatea „Poiana Braşov”), istoricii şi muzeografii Gh. Olteanu (Complexul Muzeal Schei), Măriuca Radu (Bastionul Ţesătorilor), Corneliu Taloş (Castelul Bran), amfitrionii turistici Ioan Matei (Cabana Ruia), Dumitru Stoica (Favorit), Stela Isac (Pajura), Mikloş şi Arişanu (Cetatea), Viorel Nica (Coliba Haiducilor), fraţii Constantin şi Alexandru Pop (Stîna Turistică), Elena Rohozneanu şi Ion Gheorghescu (Hotel-Restaurant Alpin), Nicolae Robu (Capra Neagra), Viorel Nicolae (HotelRestaurant Ciucaş), Nea Florea (Herghelia, unde o caleaşca din poveşti e trasă de căluţii albi Breazu şi Cabinet), Cornel Bănăşiu (Cerbul Carpatin), Nicolae Albu (Complexul POSTĂVARUL-ARO) şi mulţi alţii. În curînd, Poiana Braşov va căpăta statutul legal de Staţiune Turistică de Interes Naţional.

F Fostul colonel Dan Voiculescu este unul dintre acei foarte puţini ofiţeri de securitate care justifică acuzaţiile referitoare la averile strînse înainte de decembrie 1989 şi dospite acum (în cuptor, cu drojdie de bere) la proporţii colosale. Pînă ne vom ocupa mărunt-mărunt de acest personaj, care, într-un timp uluitor de scurt, şi-a făcut ziar, post de radio, post de televiziune, partid şi un mare număr de firme - vom zăbovi puţin asupra unuia dintre valeţii lui. E vorba de un oarecare Constantin Gheorghe, care îşi zice „ziarist”, dar scrie cu coledocul (ceva prin zona maţelor) după care cade pe spate de plăcere şi-şi admiră opera. În mai multe rînduri, acest Gheorghe a adus grave injurii președintelui P.R.M. fără ca acesta să-l bage în seamă, fiindcă ce s-ar întîmpla oare dacă un senator ales ar pleca urechea la toate potăile care schelălăie printre uluci? Din păcate pentru acest păduche cuibărit în mantaua colonelului de securitate Dan Voiculescu, ultimul său atac, din

numărul de luni al „Jurnalului Naţional”, i-a fost fatal: ne-a făcut curioși, am săpat noi puţin şi ce am descoperit? Am descoperit că idiotul este membru al P.R.M., strecurat de Mafia gangsterilor de teapa lui Voiculescu pentru a face valuri şi a da o lovitură pe cinste, din interior, la momentul potrivit. Dar, iată pe scurt fișa acestui şmecher: s-a născut la 17 octombrie 1954, la Piteşti, la 29 iunie 1992, în timp ce era şomer, a venit (fie din proprie iniţiativa, fie împins de la spate de alţii) şi s-a înscris în P.R.M., avînd adeziunea nr.

10131, iar carnetul de membru purta nr. 10.265; tatăl lui este faimosul Gheorghe Constantin, fost secretar cu propaganda al Comitetului județean Olt al P.C.R., calitate în care Gospodăria de partid i-a repartizat un apartament somptuos pe Calea Victoriei nr. 83-85 B, unde actualmente locuieşte şi puşlamaua. Am zis este membru P.R.M.? Eroare, era membru P.R.M., fiindcă între timp a fost dat afară de-a berbeleacul.

Teteo Voiculescule, oi fi matale negru ca smoala, dar te credeam ceva mai inteligent. Poate că te pricepi să faci bani cu lopata, dar la politică ai caş la gură, ţi-ai ales prost „cîrtițele”... Şi mai e ceva: cine s-a luat cu noi în bîză a pierdut. Totul, fiindcă pe noi ne iubeşte Dumnezeu, şi aşa mînă grea avem pentru cocoaşa borfaşilor, nici n-o să mai ştii cum te cheamă, în loc de Dan Voiculescu o să te prezinţi la vorbitor cu numele Voicu Dănescu... F Mai vreţi o dovadă că abjectul ziar „Ziua” face jocul ungurilor? După minciunile publicate de Berdely, uite că a apărut și unul Bereny, care în numărul de luni a publicat blasfemia antiromânească intitulată „Nici în ziua Sfîntului Ioan românii nu lasă cuţitul!”. De ce n-or scrie haimanalele astea despre criminalii unguri? Păi vă spunem noi de ce: fiţuica asta nu-i condusă oare de infractorul SECU S.R. Stănescu, care în urmă cu vreo 4 ani a publicat în „România liberă” mîrşăvia intitulată ,,Diversiunea Ardeal”?! F Dar, ăştia nu sînt numai nemernici, ei sînt şi f.f. prostănaci. Timp de mai bine de o săptămînă, zi de zi, pe pagina I a ziarului „Ziua” a apărut cîte un anunț cu titlul variabil: „De 2 (3, 4, 5, 6, 7, 8, 9) zile a expirat termenul pentru Marea Privatizare. Jos cu Văcăroiu care a mințit poporul! E datoria lui Ion Iliescu să-l demită”. Vedeţi că ne daţi dreptate? În ziarul ăsta a intrat trichineloza şi le-a făcut buba la nevroză. Ăştia sînt atît de cretini încît cred că Marea Privatizare e ca vaccinul împotriva poliomielitei, pe care l-au ratat ei în copilărie. Şi cînd te gîndeşti că fenomenul atît de complex al Marii Privatizări durează în Anglia de 12 ani, în Franţa de 10 ani, în Egipt de 8 ani etc. F Mai mult ca sigur că la asemenea impostori fără cultură, fără talent şi fără scrupule s-a referit celebrul fotbalist Maradona atunci cînd a strigat unor „ziarişti”: „Sînteţi o adunătură de escroci!”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 13 ianuarie 1995)

v Viața spirituală a omului înseamnă mai mult decît toate slujbele religioase.

Poporul e flămînd, fiindcă cei bogați mănîncă prea mult.

Celui care îți spune o vorbă de ocară să nu-i răspunzi. Lasă-l să roșească el singur. LEV TOLSTOI v Cel mai sigur mijloc pentru mediocri ca să se ridice pînă la înălțimea oamenilor mari este să-i calomnieze. Probabil că niciodată scorpionul n-ar fi ajuns o constelație dacă n-ar fi avut curajul să-l muște pe Hercule de călcîi. EDGAR ALLAN POE v Nu există întreprindere despre care să se poată spune dinainte dacă va face mai mult bine decît rău.

Operele pe care le admiră toată lumea sînt de obicei acelea pe care nu le examinează nimeni.

Știința e legătura omului cu natura.

Realul ne ajută să ne făurim, bun sau rău, un ideal. De aceea poate e atît de util. În întunericul în care trăim cu toții, savantul se izbește de pereți, în timp ce ignorantul rămîne liniștit în mijlocul odăii... ANATOLE FRANCE v Haina autorității morale o au aceia care comandă prin simplicitate. CHARLES WAGNER v Totul se poate căpăta în sigurătate afară de caracter. În amor te îndoiești adesea de ceea ce crezi mai mult. În orice altă pasiune, nu te mai îndoiești de ceea ce te-ai încredințat odată.

Cu cît cineva place mai mult în mod general, cu atît place mai puțin în mod serios.

Imediat ce poți nădăjdui că te vei răzbuna, reîncepi să urăști. STENDHAL

RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Ambasadorul Alfred Moses face ca Ceapaev: sare peste cal F Hagi e revoltat de minciunile din „Excrementul zilei” F Neamţul a hotărît ca Rusu să fie preşedintele României. F Un idiot: Constantin Gheorghe F Popa Țeavă a sfinţit o cocină PARTEA A II-A F Dar, să ne oprim puţin şi asupra groaznicului beţivan Elţîn. De data asta a făcut-o lată, pentru că la morţii din Transnistria, Gruzia şi Moscova (cînd a incendiat Parlamentul, cum odinioară Hitler pusese foc Reichstagului) s-au adăugat şi morţii din oraşul cu nume predestinat, Groznîi. Întors dintr-o inspecţie efectuată în capitala cecenă, Serghei Kovaliov, consilierul prezidenţial pentru drepturile omului, a declarat: „Preşedintele Elțîn este înconjurat de mincinoşi şi ticăloşi!”. Ai, ai, ai, Serioja, cum ţi s-a înroşit ţie nasul ca mujicilor deportaţi în Kamceatka, la minus 60 de grade! Ai uitat să spui esenţialul: cel mai mare mincinos şi ticălos e chiar el, Boris Elțîn, care trage Rusia în prăpastia incapacităţii lui mintale. F Un serial scandalos găzduieşte ziarul „Tineretul liber”: „Renaşterea ideilor naţionaliste - o ameninţare la adresa păcii în Estul Europei”, redactat de un oarecare Eugen Apăteanu, după un studiu publicat în revista poloneza „Wprost” de Jaroslaw Gizinski. Noi nu ştim cine l-a plătit pe acest dubios Gizinski, dar polacul prea ne crede proşti.

După ce atacă idealul nostru de a făuri o „Românie Mare”, mercenarul ăsta fără ţara şi fără Dumnezeu îşi vîră rîtul şi în Ardeal: „Nici problema Transilvaniei nu a scăpat de pana ascuţită a ziaristului polonez. În conştiinţa socială a românilor, afirmă acesta, urmele teoriei «continuităţii» vehiculate în timpul regimului Ceauşescu sînt prezente pretutindeni.

Ele confirma că naţiunea română perpetuează direct tradiţiile dacilor şi romanilor din timpul împăratului Traian” ş.a.m.d. Batjocura e totală şi fără perdea. O lepădătură ca acest Gizinski, în care probabil că îşi zornăie crucile mai multe spiţe de sînge stricat, îşi permite să ne scrie istoria, iar un ziar antiromânesc, ca „Tineretul liber”, îi ține isonul. De pildă, e publicată poza unor luptători din Caucaz, cu explicaţia: „Renaşterea ideilor naţionaliste a cuprins şi micuţul popor cecen aflat sub călcîiul ursului de la Moscova”. Aşadar, în mintea lui Gizinski şi a lui Apăteanu, un popor n-are voie să lupte pentru libertate, pentru că, nu-i aşa, vă reamintiţi titlul: „Renaşterea ideilor naţionaliste - o ameninţare la adresa păcii în Estul Europei”. Alo, Balamucul vă mănîncă, da-v-ar Dumnezeu pucioasă pe limbă şi ardei iute în fund, cîți bani aţi luat, mă, de la Mafia Noii Ordini Mondiale, ca să scrieţi asemenea ticăloşii!

Cugetri

v Nimic nu e mai măreț în lumea asta decît să vrei în chip serios. JULES MICHELET v Distracția e vrăjmașul oricărei educații.

Memoria presupune atenție. EMMANUEL KANT v Proștii citesc o carte și n-o înțeleg. Spiritele mediocre cred că au înțeles-o perfect. Spiritele distinse n-o înțeleg uneori în întregime, găsesc greu de înțeles ceea ce e greu, cum găsesc lămurit ceea ce e lămurit. Deștepții vor să găsească lămurit ceea ce nu e, și să nu înțeleagă ceea ce se înțelege foarte bine. LA BRUYÈRE v Numai slăbiciunea voinței noastre ne face slabi, sîntem întotdeauna tari în ceea ce voim cu tărie să facem. JEAN-JACQUES ROUSSEAU

RM

RM

3

Vineri, 13 martie 2020

RomÂnia mea (6)

Nu cred că există om în această țară care să nu își dorească cu adevărat ca organele de forță să fie independente și corecte din toate punctele de vedere.

Să aplice legea, să respecte prezumția de nevinovăție, să nu aibă un exces de zel nejustificat împotriva celor care sînt suspecți sau chiar acuzați. În România, pedeapsa cu moartea a fost abolită încă din 1990.

Prin urmare, pedeapsa pentru cei care greșesc grav și ajung în brațele Justiției înseamnă lipsirea de libertate, izolarea de societate și, teoretic, cam atît. Pînă la condamnarea de către instanță, inculpaților li se pot aplica măsura arestului preventiv, arestul la domiciliu și controlul judiciar.

Doar că în cele mai multe cazuri, cînd e vorba de politicieni sau de oameni de afaceri corupți, este preferată măsura arestului cu plimbarea acuzatului în cătușe, în lumina reflectoarelor. Sînt încălcate grav, astfel, pre­ zumția de nevinovăție și dreptul la imagine și la demnitate a celui acuzat. Din păcate însă, codurile noastre penale, dar și aplicarea lor lasă mult de dorit. În momentul în care Justiția a decis că ești vinovat, legea care cade asupra oricărui deținut este de departe una care seamănă mai mult cu condamarea la moarte și mai puțin cu privarea de libertate. Este grotesc ce se întîmplă în România cu aceste legi și coduri penale, noi ca țară fiind departe de a fi civilizați la acest capitol. Ce este, însă, și mai grotesc în această ecuație este opinia multor români, unii mai proști și mai răi ca alții, care nu doar că sînt de acord cu anihilarea demnității umane, dar doresc cu ardoare creșterea acestor presiuni pînă la nivel de moarte instantanee.

Justiția în România este prost înțeleasă, prost aplicată și extrem de coruptă. Nici nu vreau să mă gîndesc la mafia existentă în sistemul penitenciarelor și am convingerea că acolo nu se va face curat prea curînd. În toate țările europene cărora noi, românii, dorim să le urmăm exemplul, există legi clare, respect pentru principiile democratice, pentru dreptul la viață, demnitate și onoare. În nici o țară europeană civilizată nu există tratamente atît de inumane precum cele pe care deținuții români sînt nevoiți să le suporte, așa că cei care acum își doresc ca toți cei din închisori să fie exterminați psihic, sau chiar fizic – că oricum nu mai e mult pînă acolo – trebuie să se gîndească dacă vor să fie conduși de niște kominterniști de tip nou sau să trăiască într-o democrație modernă. Reacția pe care opinia publică din România o are față de cei care sînt închiși – politicieni sau nu – este în totală contradicție cu ideea de democrație, dar și cu definiția cu care justiția românească defilează din cînd în cînd, aceea de reeducare a celor închiși. Păi, la cîtă mizerie morală, fizică, stres și presiune există în închisori, cei care intră acolo nu doar că nu sînt ,,reeducați”, ci ies mult mai răi decît au intrat. Sistemul actual este deficitar, falimentar, inuman. Trebuie schimbat. Codurile penale existente, normele de aplicare combinate cu obediența, incompetența și prostia politiștilor, duc la tragedii fizice sau chiar psihice. Acest lucru trebuie să înceteze. În prezent, în România sistemul penitenciar este cel comunist, chiar dacă uniformele celor care îl aplică sînt moderne. Închisorile sînt, de asemenea, comuniste, legea se aplică în același sistem, și pot afirma că ,,experimentul Pitești”, atît de urît și de respins de români, se aplică în prezent la o scară mult mai mare, dar cu o intensitate mai mică. Toată

România este un „experiment Pitești“, doar că în interiorul închisorilor se manifestă ceva mai agresiv.

Se spune că gradul de civilizație al unei țări se măsoară după calitatea închisorilor. În Suedia, puținele închisori existente sînt menite mai mult unei dojeniri a celor care greșesc, și mai puțin pedepsirii lor. În Norvegia, cel care a ucis acum mulți ani 169 de copii, a fost condamnat la 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă permisă de lege, dar el nu a fost nici pe departe umilit sau distrus psihic. Indiferent cîtă durere a provocat acel individ comunității, el a fost închis în condiții umane. Civilizația l-a izolat, dar pentru păca-­ tele lui l-a judecat Dum­ nezeu. În România, pentru o potențială mită nedovedită, o persoană a fost în pragul morții, cu acordul explicit al unei opinii publice needucate, pline de ură și fără nici un Dumnezeu. Asta să fie România anilor 2020? În România mea este important ca Justiția să facă onoare titulaturii pe care o poartă, să aplice legea corect și indiferent de delictul comis de cel inculpat, fie că vorbim de un ucigaș, de un banal hoț de buzunare sau de un evazionist, de un politician corupt sau de un spion al unei țări străine.

Diferența dintre toți ar trebui să constea în anii de executare a pedepsei, nu în gradul de distrugere psihică a celui condamnat. Justiția să aibă în vedere conservarea demnității celor care au greșit. Pînă și în America, țara cea mai democrată din lume, dar și cu cei mai mulți condamnați, există dreptul deținutului la demnitate. Există legi care protejează deținuții de abuzurile celor care îi judecă și îi condamnă, chiar dacă rezultatele unora dintre aceste legi sînt date uitării la poarta penitenciarului. În România este nevoie de o reformă profundă a Justiției, a sistemului penitenciar, a modului în care pedepsele se aplică, condamnările cu executare să fie aplicate doar în cazul celor care sînt cu adevărat un pericol public, acelor persoane al căror grad de violență necesită cu precădere un regim închis. În rest, revenirea la alte valori ceva mai umane este necesară.

Indiferent cît de mare este valul de ură provocat de fapta unui condamnat, fie el criminal în serie sau politician, acesta nu poate fi distrus psihic, privat de demnitate și umilit. Nu există în nici o țară civilizată un astfel de tratament. În România trebuie să se aplice o lege similară, prin care nimeni, fie că este polițist, procuror, judecător sau chiar opinia publică, să nu aibă dreptul, nici măcar moral, de a distruge demnitatea unui alt om, suspect sau chiar condamnat de către un complet de judecată. Lichidarea nu există în democrație, așa cum nici condamnarea la moarte nu mai există. La nivel european, există numeroase prevederi legale prin care integritatea fiecărui om este protejată, dar se pare că Justiția de la noi aplică legea cum dorește, în funcție de interesele sale imediate, iar acest obicei trebuie să dispară din protocolul de aplicare.

Sper ca numărul românilor care își doresc cu ardoare să îi vadă distruși pe toți condamnații să scadă, și, în timp, rațiunea să primeze în deciziile lor. A da într-un om căzut este imoral și total neelegant. Cei care o fac dovedesc că nu reprezintă nici pe departe un etalon moral în comunitatea în care trăiesc.

Pentru ca România să prospere este nevoie de legi bune, clare, care să nu lase mult loc de interpretare, așa

cum o fac cele din prezent. Legiuitorul, Parlamentul, trebuie să redescopere fiecare lege în parte și să o regîndească în sensul cel mai corect. Este dovedit faptul că cei care aplică legea o interpretează de la caz la caz, în funcție de poziția mass-media față de subiect, dacă e cazul, sau de starea sufletească de moment a procurorului. Pentru că trebuie să recunoaștem – multe dintre greșelile existente în zona justiției sînt comise pe fondul incompetenței, nu doar al ,,reglării de conturi”. Incompetența este prezentă în Justiție pentru că, din păcate, învățămîntul precar coroborat cu nepotismul și erotismul o fac posibilă. Or, pentru a elimina din start aceste metehne, trebuie modificat în profunzime sistemul de educație al celor care urmează să decidă asupra vieții unui om, dar și al celor care fac parte din sistem, de la grefieri, la secretare sau asistente. Asemenea Medicinei, Dreptul este la fel de important cînd vorbim de viață, demnitate și chiar de noțiuni din aria drepturilor omului și democrație.

Nu poți lăsa un medic incompetent să opereze, tot așa cum nu poate fi lăsat un procuror, un avocat sau chiar judecător incompetent să intre în sala de judecată.

Acest lucru nu este posibil într-o țară care se dorește a fi europeană și civilizată. În prezent noi, românii, sîntem departe de acest deziderat. În România mea aș desființa facultățile private de Drept, aș impune un sistem de admitere foarte serios, aș legifera și impune absența nepotismului cu o lege clară prin care doar cei competenți să acceadă în funcții din sistem. Justiția este mult prea importantă într-un stat pentru a fi lăsată pradă prostiei sau reglărilor de conturi. Nu trebuie să fie implicată în jocuri politice, în zone de interes financiar. Abordarea existentă în prezent nu doar că nu ajută România să prospere, dar se pare că lovește în plin zona capitalului național.

Miniștrii Justiției nu au voie să intre în jocuri politice,

iar presiunile existente asupra lor din partea unor oameni de afaceri români sau străini, a politicienilor sau a cine știe cărui ambasador, ar trebui să fie considerate un delict major și să fie aspru pedepsite.

Justiția nu are voie să greșească, așa cum, în general, nici medicii nu au voie. Pentru că o astfel de greșeală duce automat la distrugerea sau la pierderea de vieți omenești. Reforma celei de-a treia puteri în stat este obligatorie, dar cine o va face și felul în care o va face este o altă poveste. Cert este că cei care acum, în 2020, controlează Justiția își cam fac de cap, fără să înțeleagă că, poate, în următorii ani, cei care acum stau la încasare, vor fi următorii asupritori. Istoria a demonstrat și ne arată zi de zi că Dumnezeu lucrează, că există o roată care se întoarce orice ar fi, și că nu știi niciodată cînd, dintr-un zeu al distrugerii, devii victima sistemului pe care tu l-ai creat. În România mea, cea în care eu doresc să trăiesc, îmi doresc o Justiție cu adevărat oarbă, corectă, competentă și lipsită influențele politice exercitate de grupurile de interese financiare românești sau străine. Nu doresc ca vreun ministru să fie scos la tablă de vreun ambasador, așa cum nu îmi doresc să mai văd suspecți sau condamnați umiliți. (va urma) DANTE ALIGHIERI

4

Vineri, 13 martie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Starea scriitorului corect cu sine

Pentru profesoara de muzică Octavia Crăciun, cuvintele au partea lor de frumuseţe, și ele îi vin în sprijin ca să-şi construiască nu doar partiturile muzicale, ci şi cărţile personale. Şi nu vorbim de creaţie de poezie... Subiectele pe care le dezbate sînt rodul unor lecturi din confesiunile şi biografiile unor oameni cărora le dedică, de la caz la caz, medalioane artistice... Pasiunea pentru astfel de scrieri persistă de la prima ei apariţie tipografică („Figuri reprezentative de nevăzători”, 2013 - co-autor, Nicolae Ionescu).

S-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, Nicolae Ionescu, a fost profesor de limba şi literatura română la Şcoala „Regina Elisabeta” din Bucureşti, scriitor nevăzător, iar fraţii ei au urmat studii în domeniul muzicii - Alexandru Ionescu, profesor de muzică, şi Aurelian, violonist la Filarmonica din GuadalajaraMexic. Experienţa de viaţă a făcut-o să ajungă la un nivel exponenţial ridicat, păstrînd, însă, ştacheta respectului faţă de oamenii de cultură, despre care a ales să scrie necondiţionat, drept recunoștință față de ceea ce au creat pentru cultura acestui neam... Şi au creat, zicem noi, opere importante, din moment ce numele unora dintre ei strălucesc pe firmamentul culturii noastre naţionale, precum Mihai Eminescu, George Bacovia, Ciprian Porumbescu, acolo unde recunoaşterea lor postumă este scrisă cu litere de aur. Comentariile Octaviei Crăciun sînt binevenite, scriitura sa degajînd un suflu proaspăt în literatura de specialitate, atît prin mărturiile personale,

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Enescu și Menuhin Se pare că dorita camaraderie în meșteșugurile de intelect atîrnă mai puțin de oameni decît de meserie.

Pe categorii, scriitorii, de pildă, la noi nu s-au putut grupa încă într-o solidaritate. Unde sînt laolaltă trei, ori fiecare din ei e prea genial, disprețuindu-i pe ceilalți doi, ori se despărțesc pe temeiuri mijlocii, străine profesiunii, și se ocărăsc unii pe alții ca niște chivuțe. Societatea S.R. care de obicei se scrie cu 3 inițiale, ca S.T.B., U.C.B., B.N.R., după codul telegrafic consacrat, e o entitate numai nominală, pentru încadrarea unor titluri de simplă paradă, un comitet, un președinte; încă un președinte și un președinte general. Strîns uniți, într-o disciplină de apărare și atac exclusiv profesional, scriitorii ar fi putut să fie de multă vreme o putere în loc de firmă.

Aceeași lipsă de afinitate a omeniei, în artele plastice. Individualitatea genialității e parcă și mai acuzată la pictori, rareori strînși cîte doi, trei într-o expoziție, împunși mai ales de cuantumul chiriei unei săli, și de cheltuieli. În parte, asociații pe cîte 20, 30 de zile îți atrag atenția într-un colț asupra mediocrității colegilor de panou. Prea puțină generozitate și o intoleranță medievală. Ca și cum fiecare expozant ar fi născocit el însuși culoarea, paleta, pensula și pictura.

cît și prin stilul savuros pe care îl utilizează cu multă pricepere... Fiecare subiect are istoricul lui, pentru că autoarea îşi exprimă opiniile de pe poziţia muzicianului, fără să facă rabat de la analiza profesionistă a subiectului, ca asumare a actului artistic, vădind clar familiarizarea ei cu lumea muzicală, prin studii de specialitate. Nu e vorba aici doar de portrete de muzicieni, împătimiţi de muzică şi repertoriu artistic, ci şi de poeţi, scriitori, cu unii dintre ei fiind colegă de cenaclu, cu alţii intersectîndu-se la diverse acţiuni culturale. Interesant este felul armonios de a scrie despre autori deveniţi deja legendă, manifestînd interes şi faţă de cei de azi, aflaţi pe cale de a-şi definitiva opera...

Indiferent de epoca în care trăieşte un autor, pe timpul vieţii lui, cu mijloacele proprii de exprimare, cu vocaţia sa, dar mai ales cu muncă asiduă, el caută să se impună în faţa opiniei publice întru consacrare, pentru ca numele lui să urce, astfel, în ierarhia valorilor naţionale... Nu e cazul să venim şi cu alte exemple, considerăm că este suficient pentru ca publicul să-și formeze o părere despre conţinutul recentei sale cărţi - „Succesul creaţiei” (2019) – care îl introduce pe cititor în climatul unei lecturi plăcute. Octavia Crăciun, fără a avea pretenţia de critic, îşi asumă opiniile pe marginea sumarului acestui volum cu titlu atractiv, ca mărturii şi trăriri decente faţă de unii dintre contemporanii săi, despre care vorbeşte la modul general, scoţînd în evidenţă calităţile lor muzicale, poetice, sau stilul de interpretare... Prin astfel de tablouri literare, autoarea creează o lume a sa, cu personaje pe care le îmbracă în straie de lumini poetice sincere, cu gust scriitoricesc moderat şi aplecare către lumea culturală obiectivă, în care se regăseşte cu sinele său şi aburii cernelii tipografice.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental” Excepția o aduce, în anarhia artelor, muzica, pe cît înțeleg. S-a spus întotdeauna că ea îmblînzește.

Acest foarte banal loc comun pare adevărat.

De mai multe ori, fără să-l cunosc într-altfel și urmărit în concertele lui, prin reflex, la radio, cu o ureche îngroșată de o barbară incompetență, am adus vorba de d. George Enescu, un mare muzicant și un mare camarad, în contiguitate mai cu seamă cu alt mare artist, acela în pictură, Ștefan Luchian.

Compozitorul s-a cheltuit toată viața, în toate felurile, cu o abnegație impresionantă în ce privește fie persoana lui, fie și concepțiile lui de viață, numai pentru camaraderie.

Eram internat în lagăr, cînd a fost pus în libertate supravegheată, dar în libertate, d. Matei Socor, închis între comuniști și scos din închisoare prin stăruințele d-lui George Enescu. Pe d. Pruner, care era să fie arestat într-alte împrejurări, l-a scăpat d. George Enescu. Zeci și sute de muzicanți, de toate gradele, îi datoresc fermecătorului meșter o recunoștință de bun și simplu coleg cu inima și brațele calde. Întîlnirea de la București cu d. Iehudi Menuhin, venit prin cerul a două emisfere, e de acum istorică.

Prințul vioarei american a fost primit de ctitorul român al lăutei, cu o emoționantă strîngere la piept.

D. Enescu are 70 de ani, iar frumosul Menuhin, din fotografiile pe care le-am văzut, ale unei tinereți de luminoasă francheță, numai 30. Ei s-au apropiat de Sfintele Taine cîndva, la Sinaia. Peste Atlantic, pasărea l-a purtat pe noul Lohengrin pînă la cuibul melancoliilor dascălului adolescențelor lui, ca să-l mai vadă, ca să-l mai simtă o dată alături de el.

Succesele imense ale violonistului ar fi îndreptățit înfumurarea, cu care ingratitudinea își salvează de regulă lașitățile cu un panaș. Menuhin putea să-l dea uitării pe Enescu, iar Enescu putea să fie biruit de alte trufii. Cugetul lor depășește pe om și-l învăluie cu nimb. Dar în duioasa însuflețire, trebuie căutată și vioara, glasul cel mai adevărat al lui Dumnezeu.

TUDOR ARGHEZI (1946)

RM

S ămînța bună

Cuvinte nelepte (2) Motto: ,,Îndemnați-vă unii pe alții în fiecare zi, atîta timp cît se zice: «astăzi», pentru ca nici unul dintre voi să nu se împietrească prin înșelăciunea păcatului.” (Evrei 3.13) • Te deranjează că trebuie să plătești facturi și impozite? Alții și-ar dori să aibă ce să le fie impozitat…

• Te deranjează faptul că trebuie să faci zilnic aceleași lucruri? Alții nu au gustat niciodată astfel de binecuvîntări…

• Ne-am obișnuit să ne plîngem de ce ne lipsește. Pierdem din vedere să fim recunoscători pentru cele pe care le avem deja…

• Ne-am obișnuit să rîvnim la și mai mult, uitînd că sînt oameni care n-au nici ce avem noi și care și-ar dori să fie în locul nostru…

• Am uitat prea repede că lucrurile mărunte din fiecare zi ne fac viața mai frumoasă. Ne stresăm tocmai cu privire la acele lucruri care ar trebui să ne facă să tresărim de bucurie…

• Încărunțim așteptînd lucruri grozave, experiențe uimitoare și minuni, cînd, de fapt, cea mai mare minune sîntem noi, minunea de a fi!…

• Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu! Învață să prețuiești viața, sănătatea, prietenii și darurile de zi cu zi!

• Învață să prețuiești azi, căci mîine poate fi prea tîrziu!

Sfîrșit

Amintiri despre George Enescu

* „Prima dată l-am auzit pe George Enescu la San Francisco, pe cînd eram doar un mic copil; nu l-am întîlnit atunci, dar am fost profund impresionat.

Era atît de romantic, o figură impunătoare, și a cîntat dumnezeiește în închipuirea mea. Trebuie să fi avut vreo opt ani pe atunci. Mai apoi, la 11 ani, l-am cunoscut într-un final la Paris. Venisem cu această idee în cap. A fost foarte înțelegător și a acceptat imediat să-mi fie profesor, deși era foarte ocupat, iar lecțiile puteau să fie la orice oră din zi sau din noapte, uneori la cinci dimineața, alteori înainte de a prinde un tren... Eram mereu acolo alături de el, iar el se oferea în totalitate, așa cum a făcut-o întreaga viață, tuturor celor care au avut nevoie de ajutorul lui și i l-au cerut”. * ,,Ceea ce m-a făcut să-mi doresc să studiez cu el au fost calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin, ce îl înălța deasupra celor pămîntești”. * „Îmi aduc aminte un incident caracteristic pentru spiritul lui, ce a avut loc într-o zi la Paris în timpul unei lecții, cînd am fost întrerupți de Ravel, care a venit cu Sonata încă în manuscris și care l-a implorat pe Enescu să o cînte chiar în acea seară pentru editorul «Durand et fils». Enescu, în felul lui politicos, cavaleresc, pe care l-a avut întotdeauna, ne-a întrebat pe tatăl meu și pe mine dacă îi permitem să cînte Sonata împreună cu Ravel, iar noi să rămînem să ascultăm și să reluăm lecția după aceea. Au interpretat-o foarte atent, cu Ravel la pian, iar mai apoi Enescu a întrebat dacă ar putea să o mai cînte o dată, pentru a căpăta mai multă siguranță. A pus notele la o parte și a cîntat-o din memorie. Avea o memorie muzicală fantastică!”.

YEHUDI MENUHIN

RM

5

Vineri, 13 martie 2020

Polemici«Controverse

George Bacovia – curiozități esențiale

Era un bărbat scund, cu o conformație În familie i se spunea Iorguț. Numele lui real era Gheorghe Vasiliu și a fost al cincilea copil din cei plăpîndă, avea ochii albaștri, iar ticul său era să-și nouă pe care i-au avut Dimitrie și Zoița Vasiliu, un ciupească mustața. Era un om timid, tăcut și retras, „răspundea doar dacă era întrebat”, după cum și-l comerciant și o casnică.

Nu a fost un elev bun la învățătură. În clasele amintea un cunoscut. „Societatea cere mereu oameni mici, a luat nota 8 la purtare, a robuști, care să construiască cu spor fost corigent la limba română, pentru ea, să-i ducă mai departe geografie, istorie, elină, matematică rostul. Melancolia firii mele nu ar fi și științe fizico-chimice. niciodată înțeleasă. Unii din prietenii Iubea mult porumbeii. În mei îmi spun că sînt inadaptabil, că școala primară și în liceu a crescut fug de oameni. Este o exagerare. și a îngrijit peste două sute de Iubesc oamenii și îi privesc cu interes porumbei din mai multe rase și de prin geamul din fața casei mele… toate culorile. Fiecăruia îi dăduse Evit oamenii pentru că persoana cîte un nume. mea ar aduce un fel de umbrire peste În perioada liceului s-a îmbol­ veselia lor spontană. Îi respect prea năvit de zona zoster, o eczemă mult ca să le aduc vreo supărare”. intratabilă, derivată din malaria și Scria în mijlocul naturii („deoa­ varicela netratate serios. A suferit rece operele mele sînt impresii de toată viața din cauza acestei eczeme peisagii”), schițînd cu creionul, situate la baza nasului. „Hidoșenia pe caiete cu foi dictando, cîteva ei l-a torturat pînă la nebunie pe George Bacovia (1881-1957) versuri pe care ulterior le relua și le el, care era un desăvîrșit estet”, își reformula, uneori vreme de mai mulți amintea un prieten.

La vîrsta de 17 ani, din dorința de a ajunge ani, pînă ce poemul i se părea desăvîrșit. Scria greu și, ofițer, s-a înscris la Școala Militară din Iași. N-a cel mai adesea, era nemulțumit. În momentele sale de suportat regimul de cazarmă și, după doar două depresie, voia să-și ardă manuscrisele. Transcrierea săptămîni, a evadat din internat îmbrăcat în uniforma poemelor pe foi ministeriale, înainte de a fi trimise revistelor, o făcea cel mai adesea soția lui. de cadet pe care și-o cumpărase singur.

Nu avea o conștiință artistică bine definită și S-a întors la liceul pe care l-a terminat abia la 22 de ani, după multe reexaminări, fără a-și considera arta „ca o recreație după muncă”. Întrda Bacalaureatul, obținînd însă ca echivalent un un interviu a mărturisit: „Nu am nici un crez poetic. certificat de absolvire a studiilor liceale cu media Scriu precum vorbesc cu cineva, pentru că-mi place anuală de 6,43. „Anii de liceu nu mi-au părut prea această îndeletnicire. Trăind izolat, neputînd comunica fericiți. Era prea multă asprime în școală și prea prea mult cu oamenii, stau de vorbă adesea cu mine puțină înțelegere”, a mărturisit poetul într-un interviu. însumi, fac muzică și, cînd găsesc ceva interesant, iau Avea un talent deosebit la portrete și note pentru a mi le reciti mai tîrziu. Nu-i vina mea dacă caricaturi, din care a realizat, de-a lungul vieții, aceste simple notițe sînt în formă de versuri și cîteodată cîteva sute pentru diverse gazete și reviste, dar și par vaiete. Nu sînt decît pentru mine”. pentru propria plăcere.

Nu citea foarte mult și nu avea scriitori preferați.

Ca și liceul, nici studenția n-a fost ușoară: a fost Comentariile criticilor literari la poemele sale i se exmatriculat de la Facultatea de Drept din București păreau de-a dreptul fanteziste. după șase ani în care, din cauza nefrecventării S-a căsătorit cu Agatha Grigorescu, o fată orfană cursurilor și a examenelor nepromovate, a reușit să de ambii părinți încă din adolescență. Absolventă a încheie doar primii trei ani. S-a înscris la Facultatea Facultății de Litere și Filosofie din București, a fost, de Drept din Iași, pe care a terminat-o cu greu și fără ulterior, profesoară de limba română și ea însăși poetă. a-și da examenul de licență. I s-a eliberat Cartea de Îi plăcea muzica încă din școală, cînd făcuse avocat, dar n-a profesat niciodată. parte din coruri patriotice și învățase să cînte la vioară.

Ca poet, a publicat sub pseudonimul V. George, Nu era un instrumentist bun și nici nu compunea, dar precum și G. Andoni. Ca publicist, a semnat cu improviza melodii pe diverse texte, inclusiv pe propriile pseudonimele A. Muste și Gr. Mustea – Muste(a) fiind versuri. numele strămoșilor paterni ai poetului, nume a cărui A fost bonav mai toată viața; eczema intratabilă primă atestare datează din vremea lui Ștefan cel Mare. i-a afectat psihicul. La 33 de ani a fost internat la Ca recenzent și prozator, a publicat sub psudonimele Bob, Vag și Geo Vas. „Numele [Bacovia] eu l-am luat Sanatoriul de boli nervoase din București; la 47 de ani, din dicționarul lui Hașdeu, cum cred că va fi făcut și la clinica de neuropsihiatrie Colentina, iar la 55 de ani, Arghezi în legătură cu Rîul Argeșului”, a mărturisit la Clinica de neuropsihiatrie a Spitalului Central din București. Bolnav fiind, vreme de zece ani n-a publicat într-un interviu.

La 35 de ani, i-a apărut prima carte, nici o poezie inedită.

De-a lungul vieții, a avut mai multe slujbe. Din volumul „Plumb“, sub îngrijirea lui Ion Pillat, întrcauza boemiei sale, dar și a bolii, îi era greu să respecte un tiraj de 500 de exemplare. În tinerețe, frecventa cafenelele, birturile, un program de lucru, cerea mereu concedii sau își tavernele, mustăriile și cîrciumile cu lăutari, unde dădea demisia. Astfel, a fost, rînd pe rînd, suplinitor îi plăcea să bea vin, niciodată bere. Era un băutor și profesor de desen și caligrafie la Școala Normală/ de nădejde și un boem care nu prea dădea pe acasă. Comercială de Băieți din Bacău, funcționar și ajutor ,,Bacovia mai înseamnă însă și altceva, mărturisea de contabil la Prefectura Bacău, copist la Ministerul poetul. Prescurtînd pe Bacchus în Baco și adăugînd Cultelor și Instrucțiunii Publice din București sau șef apoi cuvîntul latin via – calea, adică ajungi să vezi că de birou la Ministerul Muncii și Ocrotirilor Sociale.

La 73 de ani, a înregistrat la Radio București 28 Bacovia înfățișează pur și simplu Calea lui Bacchus. de poezii, difuzate pe discuri de vinil (apărute în 1966 Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de foarte multe ori. De vină e și regiunea în care m-am născut, și 1977 la Electrecord), apoi pe CD (apărut în 2005 viile de la Bacău avînd renumele lor”. la Editura Casa Radio, ulterior reeditat). Este singura

înregistrare radiofonică a poetului – mai făcuse una cu un an mai devreme, dar banda imprimată se ștersese.

Tristețile lui Bacovia, adunate în casa din Berceni Muzeul memorial dedicat poetului şi soţiei lui, „George şi Agatha Bacovia”, este undeva pe o străduţă din Bucureşti, între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, din păcate prea rar bătută de vreun vizitator rătăcit în această parte a oraşului.

E departe casa de pe strada care atunci se numea Frăsinetului, din Bacăul unde a venit pe lume şi ale cărui sonorităţi se vor păstra întotdeauna în pseudonimul pe care cel născut George Vasiliu l-a împrumutat, pentru a deveni poetul pe vecie „îndrăgostit” de moarte şi de tristeţile fără sfîrşit. Dar se pare că locuinţa în care, de altfel, şi-a scris cea mai mare parte a operei i-a fost aproape de suflet.

Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp.

Puţine s-au schimbat de pe vremea cînd poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gîndurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha Bacovia, cea care s-a ocupat întreaga viaţă de opera lui. Străduţa şi casa semănau prea bine, în acei ani ai primei părţi a Secolului al XX-lea, cu lumea Bacăului din care venea poetul.

Micuţă şi aproape modestă, construită în stilul anilor ’30, locuinţa transformată în muzeu este cu totul impregnată de spiritul autorului „Lacustrei”. E locul perfect pentru a „trage podul de la mal” şi a rămîne izolat, în lumea lui niciunde şi nicicînd. Întrebat, se pare, de prietenul lui, Eugen Jebeleanu, dacă urăşte cumva oamenii şi de-asta nu iese din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i

iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui. Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui… Şi lumea lui a rămas azi la fel. Pe birou, un cuţit de hîrtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn.

Pe o policioară a dulapului, lîngă desenele pentru care tînărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară – unul dintre ele reprezentîndu-l pe Eminescu şi, dedesubt, un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag: „Pierdut e tot în zarea tinereţii…” –, mîna Agathei a oprit ceasul la ora 8,10, în dimineaţa zilei de 22 mai 1957, cînd Bacovia s-a stins în această cămăruţă atît de dragă lui.

Tot ea a rupt şi fila din calendarul îngălbenit la această dată. Pe perete, se află acum o fotografie cu George Bacovia pe patul morţii. E una dintre puţinele adăugiri care s-au făcut camerei lui. Pe aceeaşi policioară, şi o fotografie a Agathei, îndoliată, la cîteva zile de la moartea poetului. Ambele completează discret „peisajul” încăperii, în acelaşi spirit al lui Bacovia, plecat pentru totdeauna să întîlnească faţă în faţă „lumea” din „Plumb”: „Stam singur în ca­vou… şi era vînt…/ Şi scîrţîiau coroanele de plumb”.

Sursa: Ziarul Metropolis

6

Vineri, 13 martie 2020

Polemici«Controverse ,,Cu-cu-rigu... Boieri mari!” ,,Cu-cu-rigu, Boieri Mari,/ Dați Punguța cu doi bani!”. ,,Punguța” s-a golit, spuse o voce, răgușit. Pensia se va majora cînd fiecare pensionar va fi cu-n picior pe tărîmul celălalt. În țara lui ,,Așteaptă”, societatea este împărțită la doi: NOI și VOI, și traiul, din această pricină, se măsoară în ,,ani-lumină”. Orice prostie e ridicată la rang de democrație.

Sînt deșarte iluziile că trăim în libertate. Liber e doar banul – Iuda Iscarioteanul.

Guvernul recent instalat și rapid alungat vrea alegeri anticipate - ,,Uite Popa, nu e Popa” – propulsînd în viitor traiul pentru popor. În zadar sperăm că ,,mezelurile cu multă carne” se vor face după rețeta de altădată. În sfîrșit, gîndacul negru a fost strivit sub asfalt, și autostrada spre Ardeal va șerpui peste 5 ani. Și cînd te gîndești că Transfăgărășanul s-a construit în 4 ani, în regimul de ,,tristă amintire”, fără un leu datorie. Regimul democrat, cînd s-a ,,înscăunat”, a luat în primire o țară fără datorie, numită acum ,,Nostalgie”. Cum să nu fii nostalgic, cînd abia scăpați de datorie, te-au înglodat în sărăcie, se poate spune, ,,pentru vecie”?

De neimaginat, și bunul-simț a falimentat. Cum e posibil ca la 16 ani, o tînără să apară pe micul ecran goală, ținînd în mînă o armă, și în între fese bentița neagră. Rezemată de poarta unei mînăstiri de călugări, ea credea că ar putea fi mărul (ispita) din care a mușcat prima femeie și primul bărbat, în primul veac.

Trecutul a fost, el, comunist, dar femeia n-a fost lipsită de bunul-simț, nu i s-ar fi permis. Siguranța omului pe stradă era la ea acasă, nici copaci tăiați, care lasă muntele golaș. Azi, nici nu se mai știe numărul elevelor răpite pentru prostituție. Banul – Iuda Iscarioteanul -, după 2000 de ani, e ,,vedetă” în prim-plan.

Este la ,,modă”, după 1989, să fie batjocorit fostul membru de partid. Acel carnet roșu era greu de obținut, trebuia să fii un om cinstit. Timpurile s-au schimbat, la loc de cinste e cel BOGAT. În realitate, comunismul, care se credea ,,stăpînul lumii”, și capitalismul, care crede la fel, n-au avut și nu au nici un țel; doar idei răzlețe, fără o finalizare concretă în beneficiul omenirii.

Poate epoca de ,,tristă amintire” și cea de azi vor deschide o altă perspectivă asupra statorniciei, a perseverenței, durității, flexibilității, inventivității, învestite de Ierarhie, la scara istoriei, spre a realiza obiectivul fundamental al stăpînirii Terrei prin Noua Ordine Mondială, care se preconizează. ,,Posteriatea nu va putea concepe că am fost nevoiți să trăim într-o beznă atît de adîncă după ce se făcuse cîndva lumină”. (CASTELLION) Indiferent de orînduirea socială, izvoarele vieții să-și urmeze cursul normal, dar... ,,Noi, ce avem un trup de animale și fără rădăcină ne mișcăm.

Noi, la suava florilor splendoare, unii pe alții ne mîncăm”. (NICHITA STĂNESCU) LILIANA TETELEA

Rudolf Valentino sau vina de a fi prea frumos (1)

Nu a venit, cum susţineau nesuferiţii directori ai publi­ cităţii marilor case americane, ascuns în burta unui vapor, emigrant de clasa a IV-a, fără avere, fără legături, căutînd norocul în acea Americă, pe care nu o iubea atît, cît o preţuia pentru situaţia pe care şi-o crease. Într-o scrisoare trimisă, într-un moment de slăbiciune, ziarului Le film din Montreal (Canada), Valentino mărturisea: „Nu sînt născut din părinţi ţărani, lumina zilei am văzut-o în Castallaneta în 1894. Tatăl meu se numea dr.

Giovanni Guglielmi şi fusese căpitan de cavalerie; în urmă a devenit bacteriolog. În America, am venit, continuă Valentino, ca pasager de clasa I şi căutam o ocupaţie ca agricultor, întrucît studiasem această specialitate. Nu este adevărat că am fost ajutor la bucătărie, bărbier sau ajutor de chelner, cu toate că la început mi-a fost foarte greu”.

Rudolf Valentino nu a întîlnit în drumul său numai acele obstacole inerente unui drum obișnuit. Dotat cu un fizic aparte, greu de etichetat, pentru că stîrnea sentimente diferite în oameni, după sexul fiecăruia, artistul a trebuit să suporte şi calvarul unei frumuseţi, exagerate de către femei, care încercau, pare-se, curioase senzaţii la vederea lui. Asta, dacă judecăm mai ales după marele succes avut în lumea feminină, după sinuciderile ce au urmat morţii lui şi după succesul constant în lumea admiratoarelor (rămase să se bucure cu alți bărbați), care, totuși, la prezentarea ultimelor filme se mai îmbulzesc să savureze linia elegantă a aceluia pe care speră să-l întîlnească într-o viaţă viitoare. Mai puţin fermecător în ochii bărbaților, și invocăm pentru asta mărturia priceputului Boisyvon de la „Intransigeant” care, într-un articol scris cu prilejul morţii lui Valentino, nota că, odată, la masă împreună cu artistul, s-a simțit dezarmat faţă de acel om pe care-l judeca după ecran şi pe care-l găsea seducător, amabil,

RM

Primvar celest O, Doamne, vine primăvara, Dar iarna-n suflet ne-a rămas Ca o poveste minunată Prin care treci etern la pas. În jurul tău e numai zloată, Și numai oameni de zăpadă...

Trec sănii albe de lumină Pe derdelușul din livadă.

Duci mînă streșină la frunte Să prinzi în flăcări o nălucă...

Adio, iarna mea de suflet, Prea ne sînt toate azi pe ducă. Și primăvara care vine, Cum vine-n sensuri trenul vieții, Va sta cu noi doar o secundă Arzînd în roua dimineții.

Apoi, semnalul de plecare Spre alte zări ca și cocorii...

Oprește, Doamne, primăvara Și-alungă-ne din suflet norii. Și dacă iarna ni-e în gînduri Și-un joc de flăcări ne e vara, Îndură-te de prunci, Stăpîne Și veșnicește primăvara.

Ilarion Boca, 1 martie 2020

Camaradul lui Valentino povestește: ,,Într-adevăr, în acel moment (amintim că cele de mai sus se întîmplau în timpul realizării unui film în care Valentino avea rol de figurant), vedeta trupei se apropie de mine şi-mi spune: Nu găsiţi că amicul dvs. este foarte atractiv?.

Era Dorothy Dalton în persoană, care se aşeză la masa celor doi amici şi, adresîndu-se unuia, îl privea pe celălalt figurant drept în ochi. O atare abatere de la regulile ierarhiei cinematografice nu putea trece neobservată. Drectorul de scenă care datora poziția pe care o ocupa faptului că era amantul vedetei, abil cunoscător al exteriorizărilor nu putea trece uşor peste scena petrecută la masa lui Valentino. O jumătate de oră după aceea, un trimis al directorului îi spunea frumosului Rudy: „Nu mai avem nevoie de dvs. Puteţi pleca, vi se va plăti o zi întreagă”.

Tristeţea invadase sufletul actorului. El gîndea că singura soluţie ar fi să-şi scoată dinţii sau să-şi turtească nasul. Destinul a vrut, însă, altfel pentru gloria lui Rudy şi pentru fericirea nenumăratelor femei.

Bărbaţii au fost aceia care l-au lovit din cauza femeilor. Şi este firesc, pentru că oamenii pot ierta bogăţia cuiva, cultura, inteligenţa, în fine, tot ce vreţi. Un bărbat, însă, va răspunde întotdeauna, cînd se va vorbi de frumuseţea unui alt bărbat: Se poate, dar e un imbecil!

Valentino a purtat într-însul intuiţia viitorului său. În jurnalul pe care l-a ţinut cu prilejul ultimului voiaj în Europa, scrie: Voiam mai mult decît, simplu, averea.

Ambiţiile mele mergeau mai sus de pămînt; ele vizau să urce și să se regăsească în jurul stelelor.

Voiam renumele, voiam AMORUL. Voiam să văd numele meu răspîndit peste întreg pămîntul şi doream ca, la pronunțarea lui, el să evoce amorul. Nu mă voi reîntoarce în patrie decît după ce voi fi ajuns cineva.

Cu toate acestea, nenumărate au fost momentele sale de neîncredere şi, nu o dată, s-a gîndit la apele reci ale fluviului. Încrederea însă, marea încredere pe care o avea în posibilitățile sale și care i s-a reproşat de atîtea ori, i-a dat puteri să reziste, să aştepte şi să spere. (va urma)

spiritual, dar faţă de care nu putea încerca senzaţia din faţa pînzei.

Rudy s-a confruntat cu gelo­ zia meschină a bărbaţilor, infinit mai răi decît femeile în situaţii similare, care-i făceau greutăţi pentru că, oriunde, imediat ce era văzut, făcea obiectul comen­ tariilor feminine.

A povestit însuşi artistul unui amic, venit şi el să-şi încerce norocul în oraşul cinematografic, dar care n-a avut şansa să ajungă mai mult decît le vilain du drame, atunci cînd amîndoi, un­deva, într-o reconstituire de dancing-hall, jucau rolul unor căutători de aur din epoca eroică a Americii: „Dacă-ţi aminteşti de ultima noastră întrevedere, spune Valentino amicului său, îţi povesteam că pierdusem postul de profesor la o şcoală unde predam franceza şi italiana. Dezgustat de profesiile liberale, căutasem o ocupaţie în speranţa că, graţie organizaţiilor sindicale, aş fi mai la adăpost de concediere. Am devenit profesor de înot. Noua mea ocupaţie nu a durat decît patru zile; am fost imediat concediat. Plictisit de oraş, am căutat de lucru la ţară. Long Island era aproape.

Miliardarul oraşului m-a găsit și mi-a dat de lucru. Urma să fac un parc în stil francez, pentru castelul în care locuia.

Lucrurile mergeau bine, pînă cînd, într-o zi, miliardarul mă chemă şi dădu ordin să se strice tot ce făcusem; locul trebuia să devină un teren de golf. Cum nu mă pricepeam în această meserie, am fost concediat. Catastrofa aceasta coincidea cu reîntoarcerea din Europa a soției miliardarului. Atunci, disperat, mi-am spus că trebuie să mor. Şi dacă e vorba de moarte, de ce n-aş muri la soare?

Astfel a fost hotărîtă plecarea mea în Dorothy Dalton California”.

MÉNALQUE (Almanahul ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, 1927)

RM

Vineri, 13 martie 2020

File de istorie

7

180 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, filozof, estetician, critic literar, om politic

Titu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1840 fiind considerată ,,ca formă fără fond”, „minciună”, şi a murit la 18 iunie/1 iulie 1917. Provenea dintr-o „fantasmagorie”, ca piedică pentru dezvoltări ulterioare.

De pe această bază, Titu Maiorescu a declanşat familie de intelectuali. Tatăl său, Ion Trifu (numele de Maiorescu avea să-l ia mai tîrziu) profesor, inspector critica Academiei, a Universităţii, a Şcolii fără bazele şcolar, provenea dintr-o familie de ţărani şi participase corespunzătoare, a etimologismului, a naţionalismului, la revoluţia din 1848. Pe filieră maternă, se presupune care nu respectau adevărul şi se foloseau de pseudocă Titu Maiorescu se înrudea cu valori, opunîndu-i ideea corectă iluminatul transilvănean, Petru a naţionalismului în marginile Maior. adevărului.

Primii ani de şcoală (1846Opera lui Titu Maiorescu include 1848) avea să-i urmeze la Craiova, lucrări de filosofie, estetică, critică după încheierea cursului primar literară, filozofie a culturii, istorie.

(1851) la Braşov, va fi elev (pînă Elementele ei esenţiale se configurează în 1858) la celebrul Gimnaziu de timpuriu în lucrări al căror interes Academic Theresianum din este preponderent filosofic, dar care Viena, de unde trece la Berlin tratează, tocmai de aceea, şi probleme (1858-1859), spre a-şi desăvîrşi de antropologie, psihologie, estetică, studiile. Titus Maiorescu urmează etică, pedagogie socială. În anul cursurile Facultăţii de Drept, îşi 1859, a scris Das Verhältnis (tradusă trece doctoratul în filozofie, la în limba română în 1891, cu titlul Universitatea din Giessen cu teza: Relaţia), Einiges Philosophisches in Das Verhältnis – Despre relaţie. În gemeinfasslischer Form (Considerații anul 1861, Titu Maiorescu obţine filozofice pe înțelesul tuturor), publi­ licenţa în drept, în litere şi filozofie cată în limba germană în 1860 şi Titu Maiorescu (1840-1917) la Universitatea din Paris, dar tradusă, integral, în română, abia în eşuează în tentaţia de promovare 1981. a unui doctorat cu o teză, La Relation. Essai d’un În anul 1859, Titu Maiorescu a ţinut la Bucureşti nouveau fondement de la philosophie. o conferinţă, Socialismul şi comunismul, caracterizată După întoarcerea în ţară lucrează, între anii 1861 prin cunoaşterea temei şi obiectivitatea tratării ei. şi 1862, ca avocat şi, mai apoi, ca procuror, ca director Primele două lucrări au stat sub influenţa lui Herbart, a la Colegiul Naţional din Iaşi şi al Internatului. În 1863 lui Kant, dar mai ales, a filosofului materialist german L. a fost numit director la Institutul Vasilian (Şcoala Feuerbach şi, în general, a stîngii hegeliene. În ambele, normală de învăţători). În anul 1862 şi-a început Titu Maiorescu vădeşte, pe lîngă o activitatea la Universitatea din Iaşi, unde a fost decan impresionantă informaţie culturală, o al Facultăţii de litere şi filozofie (februarie-septembrie puternică forţă de analiză filosofică şi 1863), iar din septembrie 1863 şi pînă în 1867, rector de situare a gîndirii proprii în miezul al Universităţii. şi în spiritul problematicii filosofice În anul 1863 a înfiinţat asociaţia literară Junimea, contemporane. Raţionalismului pro­iar în anul 1867, revista Convorbiri literare, ambele priu, el îi dă o puternică notă antro­ constituindu-se în factori fundamentali ai progresului pologică, evidentă în ateismul pe care îl culturii româneşti. În anul 1884, Titu Maiorescu a trecut la Universitatea din Bucureşti, unde a predat, legitimează şi în argumentele necesităţii cu strălucire, cursuri de istoria filosofiei moderne respectului sfînt pentru părerea altora, şi contemporane, precum şi cursuri de logică. S-a chiar cînd este diferită de a noastră.

Prin studii cum sînt Despre scrierea pensionat în 1909.

Titu Maiorescu a fost membru marcant al limbii române (1866), Asupra poeziei partidului conservator, în mai multe rînduri ministru noastre populare (1867), În contra (la învăţămînt, justiţie, externe), chiar prim-ministru, direcţiei de astăzi în cultura română roluri pe care le-a îndeplinit cu măsura ştiinţei şi (1868), Beţia de cuvinte (1873) se pun culturii lui, cu gîndul statornic al necesităţii dezvoltării bazele criticismului junimist îndreptat culturale şi sociale a ţării, în funcţie de istoria şi împotriva minciunii care se manifestă peste tot, în viaţa literară, ştiinţifică, condiţiile date.

Titu Maiorescu a fost mentor al culturii româneşti politică, contra inculturii şi a mediocrităţii, a falsului moderne, ctitor al spiritului critic, patriotism, a confuzionismului care personalitate cu o contribuţie decisivă împiedică progresul valoric. Critica la dezvoltarea învăţămîntului, în maioresciană, de origine hegeliană, general, a celui filosofic, în special, inspirîndu-se din teoriile evoluţioniste a unei concepţii şi practici care şi organiciste s-a concentrat în ideea au avut efecte deosebite asupra existenţei, în România, a „formelor creaţiei literare, artistice, ştiinţifice fără fond”. din ţara noastră. Opera sa teoretică, În anul 1873 a apărut volumul profesoratul, activitatea de critic Critice, ediţia completă a apărut în literar şi cea politică au influenţat, trei volume, în anul 1908. Au avut pentru decenii întregi, viaţa spirituală un impact deosebit asupra conştiinţei şi angajările politice, instituindu-se în culturale a vremii studiile Eminescu premise şi condiţii ale unui curent, fără şi poeziile lui (1889), Oratori, retori de care este imposibilă reprezentarea şi limbuţi (1902), Poeziile domnului corectă a cursului istoriei României Octavian Goga (1906), Povestirile moderne şi contemporane. Tot ce nu domnului Mihail Sadoveanu (1906). era în acord cu starea de fapt cădea Criticile maioresciene au generat şi sub incidenţa criticii maioresciene, întreţinut spiritul treaz în cultură şi în

Bustul lui Titu Maiorescu - Rotonda Scriitorilor, din Parcul Cișmigiu viaţa politică, creînd abia pentru dezvoltări ulterioare în estetică, psihologie, filozofie, analiză specială. În anul 1876 Titu Maiorescu a publicat Logica (ediţia din 1887 cuprinde şi Metodologia), manual după care au învăţat peste 20 de generaţii de elevi şi studenţi, şi care a reprezentat, de fapt, o sinteză a orientărilor universale din acest domeniu şi, fireşte, o premisă pentru continuarea lor în cultura românească. În deceniul al optulea, Titu Maiorescu s-a apropiat de cunoaşterea operei lui Arthur Schopenhauer din care a şi tradus cîteva aforisme (în 1876), iar în 1890 a publicat, integral, lucrarea filosofului german, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă. În timpul vieţii au mai fost tipărite între 1892 şi 1915 Discursuri parlamentare (cinci volume). Au fost publicate postum, în afara lucrărilor de început, Istoria contemporană a României (1925), Prelegeri de filozofie (1980), Jurnal şi epistolar (vol. I-IX), Scrieri din tinereţe (1981).

Filosofia sa raţionalistă, concep­ ţia estetică de inspiraţie hegeliană, organicismul şi evoluţionismul care au fost proprii gîndirii lui Titu Maiorescu, îndrumarea practică a culturii, crearea de asociaţii şi reviste, prelecţiunile pe care le-a ţinut tot timpul vieţii sale, implicarea lui politică i-au adus faima de chiar direcţionar, învăţător al generaţiei sale, al culturii timpului şi al unei bune părţi a generaţiilor care i-au urmat. Elevi ai săi, Călinescu, Rădulescu Motru, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, I. Petrovici au crescut sub nemijlocita lui îndrumare, avînd ei înşişi, apoi, contribuţii de seamă în cultura românească.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Judeţeană Satu Mare Bibliografie: 1. Cotruş, Ovidiu – Titu Maiorescu şi cultura română, Piteşti, Editura Paralela 45, 2000 2. Dobrescu, Alexandru – Maiorescu şi maiorescienii, Bucureşti, Editura Albatros, 2004 3. Todoran, Eugen – Maiorescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977 4. * * * * * * * * * * - Enciclopedia marilor personalităţi din istoria, ştiinţa şi cultura românească de-a lungul timpului, Volumul II, Bucureşti, Editura Geneze, 2000.

8

Vineri, 13 martie 2020

RM

Polemici«Controverse Da, sîntem supuși ,,celei mai perfide și mai grave forme de ocupație” (urmare din pag. 1) În opinia mea, aceasta e cea mai mare operațiune de manipulare desfășurată în România! Desigur, și comuniștii primilor ani de după 1947 au procedat la o implantare a unor idei false despre chiaburi, burghezi, exploatatori etc. – dar se adresau unei populații în mare parte analfabete, fără posibilități de informare directă!

Or, acum e cu totul altceva!

Cazul lui Iurie Roșca e definitoriu pentru ceea ce se petrece; Iurie, primul mare unionist și ,,pro-european”, și-a dat seama că încîntătoarea Europa înseamnă, din multe puncte de vedere, o mare minciună. O pastilă cu otravă într-o cașetă de zahăr! Că înseamnă nu doar o dominație totală – politică, economică, diplomatică etc. – dar și o renunțare la… ceea ce el și basarabenii nu puteau ceda: întîietatea moralei și tradiției credinței ortodoxe! Iurie Roșca a ales alternativa, gîndirea și soluția alternativă, căutînd aliați în această bătălie.

Aliați din toată lumea, din Rusia – principala victimă a sovietizării atee – pînă în Occidentul sătul de lipsa de Dumnezeu. A realizat ,,Forumul de la Chișinău” – poate cea mai importantă manifestare a unui alt fel de a gîndi.

Lansarea volumului ,,Interesul Național ca modus vivendi” a stîrnit reacții extrem de puternice. A fost precedată de un bizar anunț al lui Ilie Ilașcu, care anunța, nici mai mult, nici mai puțin decît o ,,misiune de destabilizare a societății române”, operă a Serviciilor rusești! Reproduc mesajul lui Ilașcu așa cum l-a postat acesta pe Facebook, fără nici o corectură: ,,Serviciile secrete ale Federatiei Ruse, sub acoperirea unei lansări de carte a lui Iurie Roșca, organizează la 5 martie o misiune de destabilizare a societății române, la Hotelul Cișmijiu din Bucuresti, sala Servantes, la ora 18:00. Persoana intoarsa de pe Aeroportul Otopeni inapoi la Moscova pleca la această misiune...Ca sala de rezerva este planificata cea de la Centrul Cultural al Federatiei Ruse de la Bucuresti... Dragi romăni veniți în masă să aflati, că neamul romănesc nu se trage de la DACI ci de la hoardele barbare SLAVE... Bravo, ministerului de Externe al României și a SIE și SRI, care au reacționat la vreme. Trag nădejde, că și maine 5 marte ORGANELE ABILITATE a STATULUI ROMÂN își vor ONORA ANGAJAMENTELE...”.

Paranteză: povestea cu ,,savantul rus” e o mare rușine – pe care am expus-o și la lansare. Nu e vorba de nici un ,,savant”, e un om de cultură rus, un poet, care a studiat și aspecte ale istoriei vechi ale populațiilor scite/ sarmate – și a descifrat, spune el, niște tăblițe antice.

Pe baza acestor studii a scris o teorie a relațiilor dintre daci și sarmați. Nu este vreo ,,propagandă”, nu a fost promovată nici de Sputnik, nici de vreo altă agenție rusă – iar respectivul urma să-și prezinte studiile în fața unui mediu român avizat, la universități, nu să promoveze idei în fața unui public neinstruit, manipulabil. Ce era greșit în asta, nu pot să înțeleg… cert este că omul a fost expulzat, fără vreo explicație, de la vama Otopeni! Un gest inexplicabil care, fără să fie însoțit de argumente, reprezintă o faptă gravă, asociabilă cu gesturi extremiste! Am întrebat la lansare – oare ce a făcut statul român pentru daci, pentru punerea în valoare a istoriei acestora, de este atît de sensibil la o simplă teorie alternativă? În fine, un caz despre care poate vom avea mai multe date în curînd. Pînă atunci, o întrebare: oare cîți dintre cei care au atacat Biserica, axa existenței și istoriei noastre, a românilor, au fost expulzați?... Sau cei care ne-au definit drept ,,criminali”? Unii primesc chiar onoruri și funcții azi…

Să revenim la lansarea cărții lui Iurie Roșca.

Mai multe publicații au relatat, subliniind cîteva aspecte „esențiale”. Că a fost în public Gelu Voican cu soția, care a și transmis on line că eu, prezentîndu-l pe Adrian Severin, NU am precizat că e ,,pușcăriaș” și chestii ,,inteligente” din astea. Dar, ce a frapat mai tare a fost asocierea ,,Vladimir Putin, un cruciat modern”, pe care unii ziariști au pus-o în seama lui Iurie Roșca. De fapt, Iurie a spus clar că asocierea îi aparține lui Patrick

J. Buchanan, unul dintre cei mai importanți conservatori americani, consilier al președinților SUA Nixon, Ford și Reagan!

Pe scurt, cartea lui Iurie Roșca este o culegere de articole apărute în ultimii 3 ani în presa scrisă și online, nu vreun manifest cu rol special – dar este, fără dubii, o culegere de idei cu o altă orientare decît cea impusă în România. De ce spun impusă? Exact din motivele expuse aici – gîndești altfel, ești atacat, ești ,,vopsit” ca ,,om al rușilor”, plătit de Putin etc.

Voi face în această ediție un exercițiu unic: prezint fragmente (selectate de mine) din cartea ,,Interesul Național ca modus vivendi”, pentru a analiza singuri ce și unde greșește Iurie Roșca, unde ,,manipulează” – dar și unde are dreptate. Dar, mai ales, după ce veți citi, poate veți încerca să înțelegeți ce mare pericol paște România: ocupația axiologică, așa cum îi definea Sorin Dumitrescu, marele pictor, lui Iurie Roșca, situația actuală a României.

O țară care se vrea a semidocților. Citiți și vedeți o gîndire alternativă – adică o altă părere românească, nu cea promovată pe linia ,,pro-Vest”.

Notă: Intertitlurile au fost puse de mine, selecția a fost făcută fără un profil anume, doar în timpul lecturii.

Acelaşi duşman extern ,,Mai exact, şi Moldova, şi România, şi Rusia au acelaşi duşman extern: imperialismul planetar al atlantismului anglo-saxon” (Nota mea, DD: aș spune pericol, nu dușman).

Rezistenţa noastră nu poate fi doar militară, politică şi economică ,,Dar pentru a fi eficientă, durabilă şi în definitiv victorioasă, rezistenţa noastră nu poate fi doar militară, politică şi economică. Ea trebuie să fi e în primul rînd una ideologică” (Nota mea, DD: mai curînd ideatică, decît ideologică).

Care ar fi rostul acestui efort? ,,Ieri am fost întrebat din nou de către cineva de ce scriu articole, traduc, editez cărți, apoi le lansez public, organizez conferințe internaționale, alte evenimente?

Altfel zis, care ar fi rostul acestui efort, care ar fi mobilul meu interior, ce mă determină să fac toate acestea. De fapt, totul e foarte simplu. Atunci cînd, în urma unor căutări, meditații, experiențe și lecturi, reușesc să pătrund noi zone de cunoaștere, simt nevoia mărturisirii adevărurilor pe care le-am aflat. Așa e tot omul, are necesitatea firească de a-și comunica preocupările și descoperirile (mai mari sau mai mici) celor din jur”.

Societatea, gata să-și spargă capul pentru niște mize false ,,Războiul total al Vestului global (cu centrala în SUA) împotriva Estului continental (cu centrala la Moscova) sparge societatea în tabere beligerante, gata să-și spargă capul pentru niște mize false sau prost înțelese”. (Nota mea: Iurie Roșca vede lumea după chipul lui, implicat, în război... În opinia mea, lumea nu mai e nicicum, e letargică, în afara trăirii clipei nu mai e interesată de altceva.)

ONU a devenit cea mai coruptă organizație internațională ,,Vorba e că este bine cunoscut faptul că anume ONU, care, așa cum afirma recent în ultimul său discurs despre starea națiunii Viktor Orban, premierul Ungariei, a devenit cea mai coruptă organizație internațională, alături de instituțiile UE, acestea fiind totalmente penetrate și corupte de către rețelele globaliștilor de teapa lui George Sörös. Anume ONU, prin impunerea unor pretinse valori cum ar fi homosexualitatea, feminismul, poliția juvenilă, individualismul hedonist ca sistem de referință pentru țările lumii, reprezintă cel mai mare pericol la scară planetară pentru familia tradițională și natalitate”.

A fost mult mai ușor pe vremea sfîrșitului URSS ,,Din cîte se vede, a fost mult mai ușor pe vremea sfîrșitului URSS ca poporul să se ridice la apărarea valorilor naționale: Limbă, Alfabet, Tricolor, Independență. Parcă ne-am recăpătat atunci multe dintre drepturile noastre naționale. Dar oare valorează acestea ceva fără recuperarea plenară a drepturilor noastre religioase, a demnității noastre de creștini ortodocși, a onoarei noastre de a fi mărturisitori ai Lui Hristos?”

Neamul acesta a umplut cerul cu martiri și noi mucenici ,,La distanță de un secol, lumea rusă își revine cu greu din coșmarul pe care l-a trăit. Acest proces de recuperare a propriei identități, distruse aproape integral în cei 74 de ani de regim sovietic, este unul lent, anevoios, nelipsit de ezitări și chiar de unele rătăciri. Și totuși, șansa ca renașterea credinței ortodoxe și revenirea la propriile valori ancestrale să conducă societatea rusă nu doar spre depășirea iluziei comuniste, ci și a celei liberale este mare. Și asta mai ales pentru faptul că neamul acesta a umplut cerul cu martiri și noi mucenici de-a lungul sîngeroasei perioade a terorii roșii. Rugăciunile lor, conjugate cu credința și fapta celor de azi, reprezintă acea forță duhovnicească enormă, care poate să aibă o contribuție cardinală la marile schimbări ce se anunță în lume”.

Sîntem supuși celei mai perfide și mai grave forme de ocupație ,,Acum vreo doi ani și ceva, în cadrul unei emisiuni televizate pe care o înregistram la București, bunul meu prieten, academicianul Sorin Dumitrescu, iconarul, scriitorul și editorul, fiind întrebat cum o mai duce România după căderea comunismului, îmi răspundea cu durere: «Dragul meu, sîntem supuși celei mai perfide și mai grave forme de ocupație, ocupația axiologică». Oare nu anume în această perioadă s-au intensificat denigrările cu aer doctoral (în spatele căruia se pitește rînjetul bestial al demolatorilor identității românești) ale lui Eminescu?

Dar oare un Nae Ionescu, un Nichifor Crainic, un Mircea Vulcănescu, un Mihail Manoilescu, un Radu Gyr, un Petre Țuțea și atîția alții nu sînt trecuți și ei la index de către neocominterniștii specializați în stigmatizări și culpabilizări ale vîrfurilor culturii române?”

Acesta este datul fundamental, peste care nu se poate trece ,,Orice om se naşte în sînul unei familii, în sînul unui neam şi, odată cu Botezul, în sînul unei Biserici. Acesta este datul fundamental, axiologic, peste care nu se poate trece decît cu riscul de a rămîne robit de materialismul primitiv. Un dat care nu ţine cont de opţiunea personală a cuiva. E ceea ce există obiectiv, indiferent dacă cutare sau cutare ins este sau nu conştient de propria identitate. Îmbrăţişarea acestei viziuni tradiţionale asupra persoanei şi asupra colectivităţii etnice ne-a permis, de exemplu, celor care avem o preocupare aparte pentru problema naţională, să ne vindecăm de concepţia marxistă a materialismului istoric, şi să redevenim în albia unei normalităţi din care deviasem sub regimul sovietic”.

Naţionalitatea nu este un act de voinţă umană ,,Român fiind, fireşte, ţin la neamul din care fac parte. Ceea ce nu mă face să mă simt nici superior, nici inferior în raport cu alte neamuri. Pur şi simplu acesta e al meu, şi de aceea ţin la el într-un mod cu totul aparte, avînd faţă de celelalte naţiuni respectul cuvenit.

Relaţia cu mama este identică. Pe a ta o iubeşti, în timp ce celorlalte le porţi respectul. Aşa cum nu poţi face uz de libertatea de opţiune în raport cu propria mamă, care reprezintă un dat invariabil, tot astfel nu te poţi sustrage propriei apartenenţe naţionale decît printr-o fraudă logică sau o infracţiune morală. Poţi să nu fii conştient de propria identitate naţională, dar să ţi-o modifici în mod arbitrar nu îţi stă cu putinţă. Astfel

RM

9

Vineri, 13 martie 2020

zis, naţionalitatea nu este un act de voinţă umană, ce ar putea să se modifice după bunul plac al persoanei.

Poate fi vorba cel mult despre o criză de identitate, cum este cea pe care o suportă românii basarabeni ca urmare a dominaţiei străine îndelungate. Deci, nu identitatea românească a basarabenilor s-a modificat, ci conştiinţa lor a fost deplasată spre o falsă identitate”.

Proeuropean, cu aceeaşi ușuriță ca filorus ,,Fascinaţi de splendoarea civilizaţiei occidentale, văzute fugar în scurtele vizite dincolo de fosta „cortină de fier”, aceştia exaltă o frazeologie proeuropeană cu aceeaşi uşurinţă cu care mai ieri îşi afişau orientare filorusă. De fapt, astfel de atitudini superficiale sînt în contradicţie cu valorile europene autentice, care nu pot fi separate de naţiunile ce le-au creat. Prezenţa la masa naţiunilor europene cu întreaga zestre spirituală a neamului nostru este rolul natural care ne revine în familia europeană. La Strasbourg sau la Bruxelles nimeni nu are nevoie de imitatori lipsiţi de personalitate, ci de parteneri demni şi serioşi”.

Înfrîngerea noastră nu este doar una ideologică ,,Acum treizeci de ani nu eram conștienți nici de faptul că înfrîngerea noastră nu este doar una ideologică, dar și geopolitică, economică, civilizațională și culturală. Eram într-atît de naivi, încît am acceptat condițiile de capitulare impuse de către occident ca pe un dar suprem, ca pe un gest de caritate. Astfel, spre deosebire de ocupația militară brutală a URSS, în perioada perioada postsovietică s-a produs o ocupație non-militară, dulce, „soft”.

Eliberatorii occidentali nu sînt decît noii noștri ocupanți ,,Și doar după o îndelungată experiență politică, inclusiv la scară internațională, după ce am devorat numeroase cărți în domeniul geopoliticii, economiei etc., am ajuns să înțeleg ce se întîmplă cu adevărat în societatea noastră. Adevărul pe care l-am descoperit consta în faptul că eliberatorii occidentali nu sînt de fapt decît noii noștri ocupanți. Ceea ce a constituit un veritabil șoc pentru mine”

O civilizație de alternativă în raport cu un Occident global ,,Rusia sub mandatul lui Putin se afirmă nu doar ca un stat independent și o putere mondială. Ea se manifestă și ca o civilizație de alternativă în raport cu un Occident global, ultimul urmărind să se impună pretutindeni prin forța armelor, prin războaie economice, precum și prin inginerii sociale susținute de un dispozitiv propagandistic uriaș”.

Procedeu de inginerie socială negativă ,,Acest procedeu de inginerie socială negativă se bucură de un succes major în Republica Moldova în virtutea rivalității – explicabile istoric, dar contraproductive și exploatate cu perversitate la ora actuală – dintre Rusia și România asupra teritoriului nostru. Așadar, rusofilii, care sînt în mod obligatoriu românofobi, luptă de zor cu românofilii prin definiție rusofobi, «moldoveniștii» se păruiesc la sînge cu unioniștii identitari și totul merge strună preț de trei decenii”.

militare, victime omenești, divizări teritoriale definitive care face indispensabilă prezența americanilor ca singur garant în fața zisului «pericol rusesc».

Altfel zis, apărarea independenței statale a Republicii Moldova, evitarea unor conflicte interne și a unei destrămări teritoriale definitive presupune abandonarea calapoadelor ideologice sovietice, depășirea complexelor identitare, acceptarea realității cînd o singură limbă, în virtutea istoriei noastre dificile și a unui specific al mentalului colectiv, poartă două denumiri, care nu se exclud, ci se completează reciproc”.

Să exploateze diviziunile existente în scopuri strict pragmatice ,,Desigur, astfel de abordări sînt mai greu de acceptat. Ele determină abandonarea confortului psihologic pentru ambele unghiuri de vedere și reconsiderarea paradigmei de interpretare a realităților de la noi. Lucrurile se mai complică și prin faptul că ambele nișe de interpretare a realității sînt apanajul unor discursuri politice antagoniste, aducătoare de dividende electorale deopotrivă ambelor tabere beligerante.

Iar într-o democrație de masă politicienii, de regulă, sînt captivii simpatiilor și percepțiilor electoratului.

Sarcina acestora nu e să practice o pedagogie națională aducătoare de consens național și stabilitate internă, ci tocmai să exploateze diviziunile existente în scopuri strict pragmatice”.

Clasa politică românească a cedat suveranitatea națională

Ce rol ni se atribuise în economia globală

Care dintre cele două tabere beligerante are dreptate?

,,Fascinația indusă de către «democratizare» a fost atît de puternică, încît am recurs la liberalizarea economiei, la privatizarea de masă, la liberul schimb, la creditarea externă, și asta fără ține cont de faptul ce rol ni se atribuise în economia globală. Astfel, Moldova a devenit o periferie a sistemului capitalist mondial”.

,,Bine, bine, s-ar putea întreba cititorul, și atunci care dintre cele două tabere beligerante are dreptate? Răspund: nici una, nici alta. Adevărul e că doar depășirea acestor clișee de gîndire ne poate scoate din capcana unor jocuri inspirate dinafară, care țintesc repetarea scenariului georgian și ucrainean în Republica Moldova: ostilități

,,Poate oare o clasă politică românească, care a cedat suveranitatea națională în favoarea «partenerilor strategici» occidentali și a pierdut orice urmă de onoare, spirit de sacrificiu și demnitate, să genereze un «proiect de țară» cu pretenții de refacere a României interbelice?

Oare guvernul de la București are libertatea de acțiune, necesară realizării unui astfel de proiect? Oare nu centrele de influență de peste ocean fac și desfac toate jocurile politice și economice de la București?”

Noua (dez)ordine mondială (3)

concepuți artificial, procesul va deveni ireversibil, iar nașterea naturală va fi imposibilă, astfel încît controlul populației va deveni un fenomen legat de strategiile economice”.

Pentru aprofundarea procesului, vă invit să citiți ,,Minunata lume nouă”.

Mai mult, ,,supravegherea în masă va fi atît de dezvoltată încît fiecare pas pe care îl facem va fi înregistrat pe cel puțin trei canale diferite. Cerul ne va supraveghea la modul real, deoarece tehnicile imagistice ale sateliților vor evolua astfel încît va fi detectată chiar și o zgîrietură în plus. Cît de curînd, se va implementa justiția automatizată, iar în loc să ne prezentăm în fața unui judecător, vom iniția un proces din portofelul digital, iar sentința o va dicta un program specializat, dotat cu inteligență artificială. Nu vor mai exista căi de atac, deoarece va fi unanim acceptat faptul că un program nu are cum să greșească.

Libertatea de mișcare va fi limitată și controlată, iar orice rezistență va fi inutilă, deoarece canalele de identificare vor fi atît de dezvoltate, încît nu vom putea trece neobservați nici măcar în intimitatea propriei case.

Pentru orice deplasare vom avea nevoie de aprobare, care ne va fi acordată sau respinsă prompt, prin intermediul portofelului. Pușcăria va fi desființată, libertatea de mișcare ne va fi îngrădită, iar în cazul unei condamnări, pur și simplu nu vom mai putea părăsi domiciliul. Tot așa, dacă ne aflăm în concediu, un anumit comportament ne va putea trimite acasă fără drept de apel”.

Pare înfricoșător, dar acesta este doar începutul!

După ce bunul Dumnezeu a creat Pămîntul și omul, iată că așa-zișii ,,iluminați” vor să satanizeze întreaga Planetă, alarmant fiind faptul că acești nebuni par a fi de neoprit. Da, sîntem în picaj, și asta pentru că oamenilor a început să le dispară curajul, demnitatea, educația, cultura, responsabilitatea, bunul simț și, cel mai grav, credința – în Occident, bisericile lipsite de enoriași au început să fie demolate sau transformate în azile, cluburi, restaurante, muzee.

Motivul pentru care s-a ajuns aici este că toți ,,s-au stricat de tot, nu există nici măcar unul care să facă bine”

(Psalmul 52.4), astfel încît ,,rentabile au mai rămas, se știe/ Doar cimitirul și prăvălia cu sicrie” (autorul).

De fapt, toate acestea se găsesc consemnate în Biblie, lucrare în care, pe lîngă multitudinea de informații spirituale evidente, există și un cod secret descoperit de dr. Eliyahu Rips, poate cel mai apreciat expert în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care se află la baza fizicii cuantice. A se reține că descoperirea lui Rips a fost confirmată de matematicieni de renume de la universități precum Harvard, Yale sau Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Dacă Eliyahu Rips a descoperit acest cod secret la începutul anilor ʼ90, este limpede faptul că trăim cele din urmă vremuri. Mai mult, conform principiului unanim recunoscut potrivit căruia orice civilizație ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, într-un punct culminant urmat de declin, omul de știință Peter Turrin (Universitatea din Connecticut, SUA) a concluzionat faptul că civilizația noastră se află în declin deja de multă vreme, dar punctul critic va fi atins în jurul anului 2020, an în care, iată, e sămînță de război mondial în Iran, Australia este devastată de incendii, Turcia este pusă la pămînt de numeroase cutremure, China răspîndește la nivel mondial virusul Covid-19, iar la Polul Nord se înregistrează temperaturi maxime de 17 grade Celsius.

Se spune că extratereștrii ne privesc ca pe niște microbi care produc epidemii de ură, trădare, răzbunare, lașitate, invidie și prostie, punctul culminant fiind acestă Nouă (dez)Ordine Mondială, care ,,ca o fiară îi silește pe toți, pe cei mici și pe cei mari, și pe cei bogați și pe cei săraci, și pe slobozi și pe robi, să își însemneze fruntea sau mîna dreaptă. Astfel, nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, ci doar cel însemnat cu numele fiarei sau cu numărul numelui fiarei” (Apocalipsa 13.16-17).

Ce soluții avem? Doar a ne ruga și ,,a asculta de Dumnezeu mai mult decît de oameni” (Sfinții Apostoli), așa cum o făcea și Vadim pînă să plece la Cer: ,,Of, Doamne Bun,/ Mereu mă-nchin,/ Cînd o să mor,/ În Raiul Tău să vin!”.

Sfîrșit VALENTIN TURIGIOIU

Motto: ,,Dumnezeu a făcut lumea în șase zile, iar în a șaptea, lumea L-a negat pe Dumnezeu”.

Corneliu Vadim Tudor Așa o fi, dar eu cred că un simplu apel la Ambulanță ar putea să vă ducă direct la un sanatoriu de maximă siguranță. Ai uitat de Bunul Dumnezeu, Cel care a creat Universul în care, iată, dumneata ești doar o greșeală de tipar? Oricum, cele menționate pînă acum reprezintă doar cîteva elemente pe care le veți simți pe propria piele mai repede decît vă puteți imagina, iar dacă vă vine greu a crede, haideți să vedem ce informații ne oferă Internetul la o simplă căutare a sintagmei ,,trenduri economice”: ,,totul va fi electronic, iar impozitele, taxele sau celelalte obligații se vor reține la sursă aproape în totalitate din portofelul electronic pe care îl veți deține.

Banii nu vor aparține țării sau comunității în care locuiți, ci vor fi creații absolut impersonale, aparținînd unor entități abstracte cărora le veți plăti inclusiv taxe pentru folosirea banilor.

Absolut tot ce dețineți va fi înregistrat în portofelul electronic. Cel care vă va amenda pentru infracțiunile comise în trafic nu va fi un polițist, ci propriul dumneavoastră autoturism. Pentru a scăpa de haosul amenzilor și de impozitele piperate, veți avea posibilitatea să închiriați serviciile unei mașini care se va conduce singură, însă acest fapt nu vă va scuti de riscul de a muri într-un accident generat de un comportament aberant al mașinii, un accident în care nu veți putea interveni. În scurt timp, vor apărea tehnologii de producere a copiilor, care vor face ca procesul natural de naștere să devină o excepție. Oricum, în aceste condiții, serviciile publice de sănătate nu vor mai aloca fonduri pentru maternitate sau pentru ariile de care aceasta se ocupă. Dacă veți dori să concepeți un copil pe cale naturală, va trebui să vă asumați acest risc. Începînd cu a treia generație de copii

10

Vineri, 13 martie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... ,,Să vezi ce-o să mă înfurii dacă n-am să găsesc nimic dincolo...”

(Piedone, comisarul fără armă)

C

u excepția depresivilor care, de multe ori, își găsesc liniștea în suicid, nici un alt om, indiferent de cît de bătrîn ar fi, nu dorește să moară.

Nici chiar cei grav bolnavi, despre care se spune că s-au împăcat cu soarta. Chestiunea este insurmontabilă.

Cînd se roagă, nimeni nu zice: ,,Doamne, ia-mă!”.

Zice: ,,Doamne, mai lasă-mă!”. Fiindcă nu se știe nimic despre misterul morții. Vede doar consecințele ei și asta nu-i cade bine. Povestea cu migrația sufletului, nu se știe unde, rămîne doar o poveste, cîtă vreme lipsesc dovezile. Iar noțiunile de ,,suflet”, ,,mîntuire” sau ,,lumea cealaltă” plutesc în abstract și nu pot concura cu instinctul matern sau cel de autoapărare. Și totuși... Și totuși, hai să cercetăm bibliografia de la sfîrșitul volumului ,,Mintea de dincolo”, apărut în anul 2015 la Editura ,,Școala Ardeleană”, sub semnătura lui Dumitru Constantin Dulcan. Acolo se găsesc 105 titluri de lucrări puse în circulație de autori străini și români, dintre care unii, precum Gregg Barden, Constantin Dulcan, Stanislav Grof, Raymond Moody sau James Redfield, au fost traduși în toate limbile. Aceștia, dar și alții s-au exprimat cu precizie și argumentat științific (vezi fizica cuantică) asupra unor lucruri invizibile, dar despre care începem să aflăm cîte ceva. Și dacă înmulțim respectivele titluri de lucrări cu miile și chiar milioanele de alte scrieri apărute în lumea întreagă, mai ales în anii din urmă, vedem că, încet-încet, se ridică vălul și de pe misterul lumii de Dincolo, marea Taină a lumii. Și că Mileniul al Treilea a început cu regăsirea lui Dumnezeu și a Sfintei Scripturi într-o lume secularizată și atee. Prin aceasta, se confirmă profeția lui André Malraux care, acum o jumătate de veac, afirma că Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. Paradoxal, dar omenirea a intrat în această fundătură prin apariția civilizației din Secolele XIX și XX, cînd, nemaitemîndu-se de Dumnezeu, a dispărut frica, și dacă nu ne vom trezi rapid, vom merge la pierzanie. n partea I a cărții sale, Dumitru Constantin Dulcan începe procesul de clarificare a lucrurilor, punînd în discuție dihotomia lumea aceasta / lumea cealaltă.

Pentru neinițiați, lumea aceasta sau lumea fizică este o lume vizibilă, reală, biodegradabilă și, prin urmare, efemeră. Personajul principal este omul plămădit din pămînt și sortit să se întoarcă în pămînt. Lumea cealaltă este invizibilă (,,Voi nu mă vedeți pe mine, dar eu vă văd pe voi”) și eternă. Acolo, corpul spiritual (sufletul) își continuă existența și după moartea corpului fizic.

Dar unde se află teritoriul lumii de Dincolo? După unii, acesta este unul dintre marile mistere ale lumii.

După alții, totul este o exagerare, căci acea lume este tot aici, paralelă cu lumea noastră, dar nu o vedem și simțim. Așa cum ne face să înțelegem și ziaristul american James Redfield în cartea sa, ,,Profețiile de la Celestine”. Cînd vom reuși să transcedem la nivelul înalt al ,,Conștiinței cosmice”, va dispărea și zidul dintre ,,aici” și ,,dincolo”. Recent-înființata Asociație de Psihologie Transpersonală a descoperit legătura dintre om și Univers, care par să aibă aceeași origine spirituală, create de aceeași ,,mînă”. În baza acestor teorii, omul viitorului trebuie să opteze pentru o adevărată cunoaștere spirituală și să stabilească o relație armonioasă cu ,,Ființa de lumină”, despre care știința încă nu are o noțiune, cu noi înșine, cu semenii noștri și cu natura. Parafrazîndu-l pe André Malraux, viitorul omenirii va fi unul spiritual sau nu va fi deloc. În opinia lui D.C. Dulcan, avem cu toții misiunea de a obține izbăvirea prin spiritualizare, nu prin moarte.

Numai așa va veni Pacea Christică pe Pămînt, care va favoriza apariția unei ființe – Homo Noeticus – un urmaș al lui Homo Sapiens, Homo Erectus și Homo Ludentis, adică omul cunoașterii și al colaborării, nu al urii și al crimei, viitorul om.

I

Așa după cum Filozofia se bazează pe cercetarea a două elemente principale – ontologia (existența) și gnoseologia (cunoașterea) – și cartea lui D.C. Dulcan începe cu lămurirea ,,Misterului de a fi”. Al doilea mister este acela că Universul funcționează sub efectul unei rațiuni numite Conștiință. Dacă ar fi singurele mistere, ar mai fi cum ar fi, dar omul mai depinde și de alte mistere – dragostea, nașterea, moartea, ereditatea, mecanismele memoriei. Știm prea puține lucruri despre ele, și e datoria capacității umane, Cunoașterea, să le smulgă secretele.

Conștiința este o parte importantă a naturii umane, ,,Axis Mundi” (Axa Universului), capacitatea omului de a gîndi și de a se gîndi pe sine. Se pare că locul ei este în creier și ține de domeniul cunoașterii. Conștiința este Dumnezeu Însuși. um s-a făcut lumea? La atîtea și atîtea opinii, D.C. Dulcan o adaugă și pe a sa. În momentul zero al Universului nu era nimic. Nu era Spațiu, nu era Timp, nu era Lumină, nu era Materie. Și, după cum susține, nu Big-Bang-ul s-a auzit primul, ci Inteligența, Conștiința de Sine, Cuvîntul, expresia unei noțiuni peste puterea noastră de înțelegere, Logosul, Știința. Prin Cuvînt, vidul ,,ascultător” a început să se miște, să ia forme. Deodată, cum spune Eminescu în ,,Scrisoarea I”, și descoperind astfel formula Universului, și deci a lui Dumnezeu, inspirat de Imnul Cosmogonic din ,,Rig Veda”, a apărut un punct, mai mic decît un vîrf de ac.

Mai mic decît ,,boaba spumei”. Punctul acela de mișcare a devenit ,,stăpînul fără margini peste marginile lumii”.

Dar de unde a apărut acel Punct? Mister, marea Taină a lumii, ,,nepătrunsul ascuns”, cum îl numește Lucian Blaga. Deodată, peste negrele genuni a apărut cuvîntul ziditor: ,,Fiat lux!”. Și lumină se făcu, devenind materie. Și acest prim gînd era expresia unei Conștiințe. Iar Conștiința aceea s-a numit Dumnezeu. Iată de unde vine forța creatoare a Cuvîntului, Logosul, acel ,,Fiat lux!”, și de ce este de natură sacră. În ultima zi, Dumnezeu l-a făcut pe om și i-a dat rațiunea și capacitatea de a comunica prin cuvinte.

Avînd rațiune, omul a dobîndit puterea de a acumula cunoștințele prin învățătură și prin experiență. Celelalte ființe, pluri- și monocelulare, cu sau fără sistem nervos, își satisfac nevoile de hrană, apărare sau de înmulțire, vin pe lume, zice-se, cu instinct. În realitate, ele vin pe lume cu programe gata formate. De către cine? Bineînțeles, de către o Inteligență, o Cunoaștere, elaborate undeva în Univers. Prin inteligența lui, omul poate schimba lumea, prin inteligența lor, celelalte viețuitoare depind de natură.

Omul are o inteligență de lux, celelalte viețuitoare au o inteligență atît cît e necesară să existe. Pînă și celula are inteligență, capacitate de adaptare, după cum este cazul cu celula canceroasă, SIDA, virusurile și bacteriile.

Toate sînt mai inteligente decît toată medicina lumii.

O componentă a Conștiinței este Iubirea (în grecește, Agapi), care nu are un aspect fizic. Este bunăvoință, generozitate, căldură sufletească. Provine din Marea Ființă de Lumină. n partea a II-a a cărții sale, C.D. Dulcan aduce în discuție experiența morții clinice, marea descoperire a vremurilor din urmă, mijlocul prin care unii pot comunica cu lumea de dincolo. Moartea clinică este diferită de moartea biologică. Primul care a scris despre moartea clinică este Raymond Moody, în cartea sa ,,Viața după moarte”. Dar fenomenul era cunoscut încă din Antichitate, cînd circulau niște ,,Cărți ale morților”.

La început, subiectul lasă impresia că a murit. Se decorporalizează și își vede trupul inert. Face semne celor din jur, strigă, dar nu-l aude nimeni. Plutește în aer. Urmează trecerea printr-un tunel întunecat. La capătul celălalt i se deschide o lume de lumină, fericire și iubire. Îi ies în cale rudele, părinții, prietenii. I se

C

I

arată și Corpul de Lumină, în fapt, Dumnezeu. Rămîne acolo, pe tărîmul fericirii absolute. În unele cazuri, este trimis înapoi, ,,Încă n-a venit vremea ta”. Și, cu regret, se întoarce la viața fizică, plină de mizerii și suferințe.

Lumina-Dumnezeu este o entitate diferită de cel de pe Pămînt. Zice-se că urmează revederea filmului vieții noastre, cu bune și rele, moment în care ne judecăm singuri faptele. Nu există ,,Înfricoșătoarea judecată a lui Isus”. Regatul Fericirii Eterne este Acolo, lîngă El. Comunicarea între oameni se face pe calea gîndurilor și prin priviri (limbajul psihochinetic, cum au animalele și bebelușii). Toți cei ajunși Acolo au aceeași vîrstă, între 30 și 33 de ani. avantul psihiatru Neale Walsch a stabilit 3 stadii ale morții: - cînd subiectul este dezorientat și nu știe dacă a murit; - cînd subiectul înțelege că a murit. Urmează decorporarea; - cînd, odată ajuns Dincolo, în lumea fericirii și a iubirii eterne, se întîlnește cu Ființa de Lumină.

Contopirea cu Aceasta este țelul vieții și al morții.

Religios sau ateu, este imposibil să mori fără Dumnezeu. În pofida războaielor, a poluării și altor atîtea nenorociri, viitorul se anunță totuși îmbucurător.

Căci în SUA, Japonia și Europa au apărut cabinete unde se practică regresiile transpersonale prin terapia spirituală, precum și călătoriile extracorporale, levitația, telepatia, hipnoza, vindecările de toate felurile. Ce-i drept, aceste practici, numite inițieri în mistere, erau cunoscute și în Antichitate, dar, abia acum, au început să fie puse la îndemîna publicului.

Dar să vedeți minunea-minunilor: fiind în starea de decorporalitate, te poți deplasa oriunde și cu o viteză mai mare ca viteza luminii. În plus, poți trece prin ziduri (precum Bourvil, într-un film din anii ’50, cînd ieșea din închisoare după bunul-plac), prin apă, prin pămînt, prin plăci de oțel. Sau poți vizita alte planete.

A-ha, spirikismus!, ar zice Caragiale cinicul. Și se mai zice că și noi, oamenii mediocri, mai ales cînd dormim, se întîmplă să ne decorporăm, dar, tîmpiți cum sîntem, credem că am visat. oți vorbim despre Rai și Iad, dar nu știm că totul se reduce la o stare de spirit. Raiul este Imperiul Luminii și al Iubirii, cum am văzut.

Iadul aparține celor care, decorporîndu-se, refuză să treacă prin tunel și rămîn suspendați într-o zonă neutră, suspendată și întunecată dintre cele două lumi, rătăcitori, solitari, deprimați. Dar Dumnezeu, reevaluîndu-i, îi recuperează și îi trimite și pe ei pe Tărîmul Luminii Eterne.

Dar, să vedeți alta. Odată ajunși Dincolo, cum spuneam, ne ies înainte părinții, rudele, prietenii și ne bucurăm de reîntîlnire. Buun. Dar ne iese și SufletulPereche, geamănul nostru de sex opus, care s-a desprins, odată cu noi, din scînteia divină, în momentul apariției noastre în Univers. Și animalele noastre de casă ne așteaptă Acolo. În Templul Înțelepciunii, vizionăm filmul vieții noastre. În Templul Înregistrărilor, citim scrierile cunoscute și necunoscute legate de istoria omenirii. În Templul Justiției activează Sfatul Bătrînilor, 18 la număr, femei și bărbați.

Din lipsă de spațiu și de timp, ne rezumăm doar la enumerea altor capitole din cartea lui D.C. Dulcan, promițînd că vom trece la un comentariu in extenso, într-un viitor articol. Iată despre ce e vorba: - despre reîncarnare, care se face cînd vrea Dumnezeu; - despre ereditate; copii-minune, genii; - despre posibilitatea de a comunica cu morții; spiritism, medium etc.; - este permisă euthanasierea?; - fizica cuantică, ultima descoperire a omenirii și calea cea mai directă și rapidă spre lumea de Dincolo; - revelația (cînd intri în contact direct cu Dumnezeu sau saltul cuantic în Conștiință). A nu se confunda cu Inspirația, cînd Divinitatea doar te asistă de la distanță.

PAUL SUDITU

S

T

RM

11

Vineri, 13 martie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (61) Falsificatorii lui Hitler (4)

Două zile mai tirziu, Hagen stătea alături de Naujocks, în faţă, într-un automobil mare, englezesc, pe care acesta din urmă îl conducea nebuneşte. Pe drum, Naujocks comenta ordinele pe care le semnase Heydrich după ce Hitler îşi dăduse încuviinţarea. Se putea citi: „Nu e vorba propriu-zis de bani falşi în adevăratul sens al cuvintului, ci mai mult de o emisiune complimentară neautorizată. E foarte important, aşadar, ca biletele de bancă să fie absolut identice cu cele adevărate, aşa încît nici cei mai avizaţi experţi britanici să nu poată să găsească cea mai mică deosebire”.

Roţile maşinii, blocate de o frînare bruscă, scrîşniră pe asfalt, şi maşina se opri în faţa unei clădiri lungi şi joase. Ajunseseră la Eberswalde, în apropiere de Berlin, la fabrica de hîrtie de la Spechthausen. Naujocks, însoţit de Hagen, străbătu o curte păzită de SS-işti. Trecură de primele santinele şi pătrunseră într-o a doua curte, în care se aflau alţi SS-işti. Comandantul lor îl salută pe Naujocks, care schiţă un salut neglijent cu mîna. În holul clădirii erau alţi patru SS-işti. Naujocks deschise o uşă, şi cei doi intrară într-o încăpere în care lucrau vreo doisprezece muncitori. Hagen fu izbit de la bun început de nişte hîrdaie cu diametrul de doi pînă la trei metri, pline cu o pastă groasă.

- Cu ceea ce e în ele putem să ruinăm tot Imperiul britanic, spuse Naujocks în glumă.

Cel mai bătrîn dintre muncitori făcu cîţiva paşi spre ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu ochi albaştri şi cu un păr cărunt pe care-1 purta destul de lung, ca artiştii dinainte de război.

- Uite-l pe prietenul nostru X... – îi spuse Naujocks lui Hagen. Ţin să te anunţ: e un as în specialitate. Dacă ai să-ţi vezi de treabă, ai să auzi povestea lui.

Trebuie să recunoaştem că povestea acestui om ar fi ispitit şi pe un romancier. Există oameni care nu izbutesc să-şi găsească un echilibru social – cu totul relativ de altfel – decît în marginea societăţii. X...

Privire generală asupra dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei autohtone pînă la sfîrşitul celui de-al II-lea război mondial (5) 2. Realizări mai importante ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice (4) Legătura permanentă dintre activitatea de cercetare ştiinţifică şi producţie a favorizat dezvoltarea tehnică a unor ramuri productive. Astfel, în domeniul mineritului, ocupaţie cu vechi tradiţii în România, rezultatele cercetărilor ştiinţifice întreprinse în cadrul unor întreprinderi mai importante, în special în Valea Jiului (Lupeni), Baia Mare şi Munţii Apuseni (Gura Barza), au fost aplicate în producţie. Cercetările cele mai importante se referă la stabilirea metodelor de mare productivitate în minele de cărbuni şi minereuri, îmbunătăţirea procesului de flotaţie, cianurarea minereurilor aurifere, cocsificarea şi brichetarea cărbunilor etc. Aceste cercetări au contribuit la introducerea în producţie a unor metode moderne de exploatare - abatajele frontale cu stîlpi metalici în minele din Valea Jiului, exploatarea prin înmagazinare la zăcămintele aurifere de la Săsar (Baia Mare) etc. şi a unor tehnologii superioare pentru valorificarea substanţelor minerale, precum cele care au stat la baza construirii Uzinei de Cianuraţie de la Baia Mare, a instalaţiei de semicarbonizare a cărbunilor de la Petrila, a instalaţiilor de deshidratare a lignitului etc. În ramura industriei extractive de petrol şi gaze, cercetările propriu-zise se făceau la centrele de

avea incontestabile talente de desenator şi de gravor.

Fără îndoială că, în împrejurări normale, ar fi putut să reuşească foarte bine din punct de vedere profesional.

Dar tot ceea ce înfăptuise nu izbutise decît să-l ducă direct la ilegalitate. O adevărată fatalitate. În lumea interlopă a Berlinului, X... se făcuse foarte repede cunoscut ca cel mai abil falsificator de bani din mediul respectiv. Cînd se „monta” vreo lovitură, întotdeauna se apela la el. El avea ultimul cuvînt cînd era vorba de fabricarea hîrtiei, de alegerea cernelurilor, de gravarea plăcilor şi de tirajul bancnotelor. Cînd „emisiunea” era gata, stocul de bancnote false era vîndut unuia sau mai multor angrosişti. După care, conform unui obicei împămîntenit în atari situaţii, întregul material era distrus.

Acest gen de existenţă nu era lipsit de riscuri. Din cînd în cînd, X... se trezea la închisoare. Dar privea accidentele de acest soi cu o filozofie remarcabilă şi-i plăcea, mai ales atunci cînd se afla în prezenţa magistraţilor care instruiau procesul, să facă tot felul de consideraţii ironice cu privire la soarta lui. În 1940, X... tocmai îşi ispăşea o pedeapsă cu închisoarea. Într-o zi, uşa celulei lui se deschise, şi paznicii îi ordonară să-şi strîngă boarfele. Lucru care, desigur, n-a durat mult.

- Sînt transferat la altă închisoare? – a întrebat el.

- Ai să afli imediat.

Spre marea lui surprindere, n-a mai fost dus la nici o închisoare, ci la fabrica de hîrtie din Spechthausen.

Acolo îl aştepta Naujocks. SS-istul intră direct în subiect: serviciul lui avea nevoie de un „expert”. După toate informaţiile, X... era unul dintre cei mai buni. Ar fi de acord să-şi asume o sarcină de interes naţional?

X... avea simţul umorului: situaţia i s-a părut deci foarte nostimă. Avea ocazia, nesperată pentru un falsificator de bani, să i se pună la dispoziţie tot ce va cere.

X... a preluat, sub conducerea căpitanului SS-ist Krüger, toate operaţiile acelui ciudat atelier. Ceea ce i se cerea era să facă nişte matriţe care să reproducă cît

se poate de exact rasterul, literele, desenele şi, mai ales, filigranul bancnotelor englezeşti. X... se puse îndată pe lucru.

Dificultatea cea mai mare a fost gravarea imaginii ovale din colţul de sus, din stînga bancnotelor. Naujocks i-a dat desenului aceluia numele de „Britania”. Con­ trolau zilnic imaginea obţinută, comparînd-o cu foto­ grafiile luate după originalul mărit de zece ori şi proiectat pe un ecran. Ca să obţină o imagine exactă a „Britaniei”, le-au trebuit şapte luni.

Problema hîrtiei ridica dificultăţi care păreau la început de nerezolvat. Principalul era să se obţină – cu orice preţ – o hîrtie care să nu fie cu nimic deosebită de cea folosită de Banca Angliei. S-au făcut peste douăzeci de încercări. De fiecare dată cîte ceva nu mergea. Hîrtia era cînd prea mată, cînd prea lucioasă, sau nuanţa era puţin diferită.

S-au adresat atunci laboratoarelor de pe lîngă şcolile tehnice germane. Chimiştii au ajuns la con­ cluzia că, pentru fabricarea hîrtiei respective, Banca Angliei folosea probabil zdrenţe de pînză fără nici un adaos de celuloză. În volumul lui de amintiri intitulat Unternehmen Bernhard şi consacrat falsificării banc­ notelor, Walter Hagen a arătat cum s-a reuşit să se obţină o hîrtie care, examinată pînă și la microscop, nu se mai deosebea cu nimic de cea a bacnotelor englezeşti.

A fost supusă unei probe cu lampa de cuarţ. Dar vai!

Cele două feluri de hîrtie aveau exact aceeaşi nuanţă liliachie, dar „cea a originalului strălucea mai tare, pe cînd cea a imitaţiei apărea mai mată, mai ternă”.

E oare de crezut? Au fost necesare iar luni de zile pentru îndepărtarea acestei noi dificultăţi. Naujocks a găsit soluţia. La început se lucra cu pînză ţesută, din care se făceau zdrenţele. Pînza provenea din Turcia. Se făcuse comanda chiar la furnizorii Băncii Angliei. Se folosea exact aceeaşi pînză ca şi Banca Angliei. Numai că pînza asta era nouă. Într-o bună zi, lui Naujocks i-a trecut prin minte că probabil Banca Angliei utiliza zdrenţe care mai fuseseră folosite. A fost ca oul lui Columb. (va urma) ALAIN DECAUX

cercetări ale diferitelor societăţi din străinătate. Pe lîngă societăţile petroliere mai mari existau, însă, laboratoare în care se efectuau analize şi studii de mici proporţii, pentru soluţionarea unor probleme întîlnite în schele, organizîndu-se secţii de fluide de foraj, cimenturi, ţiţei, gaze, pentru analize de carote, măsurători de presiune şi temperatură în sonde. În domeniul prelucrării ţiţeiului au fost întreprinse în cadrul unor rafinării cercetări asupra proceselor de prelucrare.

Tot pe linia preocupărilor de îmbunătăţire a activităţilor de producţie, în 1908 a fost realizată o importantă cercetare de către Lazăr Edeleanu, care reuşeşte, primul în lume, rafinarea produselor petroliere cu bioxid de sulf. ,,Procedeul Edeleanu”, ,,Instalaţiile Edeleanu” au devenit apoi bine cunoscute în toată lumea. Mici nuclee de cercetare existau la rafinăriile „Vega” şi „Teleajen”, unde, cu personal mai redus decît la Ploieşti, s-au întreprins o serie de studii asupra calităţii ţiţeiurilor în vederea selecţionării pentru fabricaţie. în ramuri complexe ale cercetării se menţionează realizarea avionului de vînătoare I.A.R. şi dezvoltarea construcţiei de locomotive cu aburi la Reşiţa şi Bucureşti.

Cercetările din ramura ştiinţelor agricole şi silvice, iniţiate încă din prima jumătate a Secolului al XIXlea de Ion Ionescu de la Brad, au cunoscut o firească dezvoltare în România, a cărei agricultură a jucat un rol prioritar, fapt care a condus la crearea unor unităţi de profil de cercetare distinctă în învăţămîntul superior. În mod deosebit s-au dezvoltat ştiinţele agricole în cadrul Şcolii Naţionale de Agricultură, înfiinţată în 1913, devenită în 1941 Academia de Agricultură, pe lîngă care a luat fiinţă un institut de cercetări agricole,

înzestrat cu laboratoare, staţiuni experimentale şi de cercetări.

Legăturile cele mai strînse între activitatea de cercetare ştiinţifică şi cea productivă au existat între ştiinţele agricole şi agricultura cu ramurile sale. Rezultatele obţinute de cercetători în staţiunile experimentale şi în ferme model au fost preluate de producători, cu succese deosebite în cultura plantelor de cîmp, viticultură, pomicultură şi creşterea animalelor.

Rezultatele cercetărilor din domeniul ştiinţelor medicale, întreprinse în cadrul învăţămîntului superior, au adus contribuţii însemnate la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. Se impune să fie consemnat, de asemenea, aportul cercetărilor de psihologie experimentală la orientarea profesională a tineretului şi utilizarea raţională a aptitudinilor personale. Început în 1842 prin înfiinţarea unei Şcoli de Chirurgie de către N. Kretzulescu şi, mai ales, în 1857 prin crearea Şcolii Naţionale de Medicină şi Chirurgie (din 1869, Facultatea de Medicină), învăţămîntul medical s-a dezvoltat neîntrerupt sub îndrumarea unor prestigioase personalităţi, creîndu-se o valoroasă şcoală românească de medicină, în care cercetarea în domeniul ştiinţelor medicale a jucat un rol important. Printre creatorii acestei şcoli româneşti de medicină merită să fie menţionaţi: dr. Victor Babeş, cu realizări remarcabile în domeniul bacteriologiei; dr. Toma Ionescu, care a pus bazele şcolii româneşti de chirurgie; dr. Ion Cantacuzino, întemeietorul şcolii de microbiologie; dr. Gh. Marinescu, evidenţiat prin lucrările sale recunoscute pe plan mondial în domeniul neurologiei. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

ARSENIE BOCA – ntre canonizare i mistificare Preliminarii la o canonizare ntrziat

Aproape de finele anului trecut, într-un pelerinaj impresionant la mormîntul Părintelui Arsenie Boca, de la Prislop, românii ortodocși l-au comemorat pe ,,Sfîntul Ardealului”, cu prilejul trecerii celor trei decenii de la plecarea (definitivă) dintre noi a unuia dintre cei mai iubiți monahi ai Bisericii Ortodoxe Române din ultima jumătate de Secol XX. Oameni simpli, acei credincioși dintre care o parte mai vizitaseră acest loc de odihnă veșnică a Părintelui, au așteptat răbdători la un rînd de peste 2 kilometri pentru a se închina la mormîntul lui, ca semn de înaltă și curată prețuire de care s-a bucurat cît a trăit printre noi.

Cine a avut răbdarea omenească și tăria duhovnicească să se numere printre cei peste 10.000 de pelerini care au stat ore bune pînă să ajungă la locul de veci al Părintelui Arsenie Boca nu va uita niciodată grandioasa mulțime ce unduia printre pomii desfrunziți de podoaba verii, într-un convoi liniștit, așteptînd cu sfiiciune să lase gîndul lor ofrandă credinței acestui idol pămîntean. Chiar dacă Biserica nu s-a ridicat, cu această ocazie, la măreția și strălucirea momentului comemorativ, demonstrînd anumite (de neînțeles) rețineri în a fi majestuoasă într-un moment astral al scrierii unei file de aur în istoria sa contemporană, poporul a șters această încercare de estompare a unui astfel de eveniment, prin prestația sa de anvergură.

Arsenie Boca (numele de naștere – Zian Vălean) s-a născut la 29 septembrie 1910, în Vața de Sus, din Munții Zarandului, încheindu-și activitatea pe pămînt la 28 noiembrie 1989, la Sinaia, fiind înmormîntat la Mînăstirea Prislop, conform dorinței sale. Întrucît scopul acestui material nu este acela de prezentare exhaustivă a biografiei acestui monah al Bisericii Ortodoxe Române, ci un altul – urmărind configurarea unui subiect de mare actualitate – pentru fixarea în memorie a personalității Părintelui Arsenie Boca, vom caligrafia, totuși, cîteva repere din viața și activitatea ,,Sfîntului Ardealului”. În acest enunț să Mînăstirea Prislop

reamintim ipostazele sub care a fost cunoscut Părintele Arsenie Boca: preot, teolog, stareț, pictor de biserici (funcții îndeplinite sub egida Bisericii, pentru că, la un moment dat, a avut și funcții laice).

Ca stareț, a slujit mai întîi la Mînăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta de Sus, de unde este trimis la o mînăstire fără viețuire concretă – Prislop, din Țara Hațegului, unde starețul Arsenie Boca înființează o mînăstire de maici, însuflețind locul și aducînd un nou suflu duhovnicesc peste întregul ținut al Hațegului.

Prin dăruirea cu care a fost hărăzit și prin superba sa aplecare spre cunoaștere și spre cultivarea credinței ortodoxe în rîndul enoriașilor – săvîrșind multe minuni greu de înțeles și de explicat pentru novici – Părintele Arsenie Boca a fost considerat un sfînt între oameni, pentru a le mai alina suferința. Cu un asemenea statut, nu a fost prea greu să facă din Mînăstirea Prislop un adevărat centru ecleziastic, mulțimile de credincioși care se îndreptau spre Mînăstire punînd pe jar autoritățile Statului.

Din cauza masivei sale popularități, precum și a intrigilor care s-au țesut în jurul lui, Arsenie Boca a fost arestat și condamnat de mai multe ori (acuzațiile oficiale fiind acelea că a sprijinit membri ai Mișcării Legionare). După cum se cunoaște din declarațiile părintelui, acesta i-a primit pe unii membrii din Mișcare, care veneau să se împărtășească, starețul îndemnîndu-i la o conduită creștină, fără săvîrșirea de fapte inumane și fără manifestări de ură.

Dreapta rsplat pentru Printele Arsenie Boca La 30 de ani de cînd Arsenie Boca a părăsit această lume, timp în care activitatea lui monahală și liturgică – la care se adăugă repetatele minuni săvîrșite în timpul vieții – s-au sedimentat în memoria colectivă a Bisericii Ortodoxe Române, în conformitate cu Regulamentul acestei instituții, forurile de la un anumit nivel, în speță, Sinodul Mitropolitan al Ardealului, a înaintat anul trecut Sfîntului

Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) dosarul de canonizare al ,,Sfîntului Ardealului”. Documentația fiind aprobată, BOR a deschis procedurile de canonizare, invitînd specialiștii în domenii aferente acestei acțiuni să-și spună cuvîntul.

Conform oricărui dicționar, ,,a canoniza” înseamnă a trece pe cineva decedat în rîndul sfinților, cuvîntul ,,sfînt” însemnînd (într-una din variante) persoana recunoscută ca un exemplu desăvîrșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică.

Criteriile de bază fiind îndeplinite în cazul pe care-l analizăm, BOR a dat undă verde experților în teologie, în disciplina monahală, precum și în pictură bisericească – 3 direcții în care a avut expertiză Părintele Arsenie Boca – unindu-le pe toate trei întrun buchet impresionant de slujiri către Domnul. Despre așteptata canonizare – Biserica urmează și desfășoară un ceremonial aparte, care se întîmplă destul de rar, demonstrînd seriozitatea cu care se abordează această practică – a vorbit și Înaltpreasfințitul Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, încă de acum 6 ani: ,,Aș fi cel mai fericit om din lume să pot să semnez și eu pe actul de canonizare”.

Toate bune și frumoase – cum spune românul – doar că entuziasmul inițial s-a cam topit în bătaia vîntului!

Depinde din ce parte a spectrului politico-social-religios bate năbădăiosul vînt care a stîrnit controverse tocmai cînd se aștepta materializarea acestei propuneri de canonizare.

După cum vom citi mai jos, putem distinge direcția acestui vînt distrugător, care nu mai ia în considerare actul de canonizare a Părintelui Arsenie Boca.

Ridicînd secretomania de pe un eveniment al teofaniei românești, oameni de cultură care s-au aplecat cu pasiune și cu credință asupra operei Părintelui Arsenie Boca au organizat, în luna decembrie a anului trecut, simpozionul ,,130 de ani de la nașterea lui Nichifor Crainic și 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a Părintelui Arsenie Boca”, locul ales fiind Biblioteca Astra din Sibiu, iar inițiator pr. Mihai Sămărghițan. În cadrul acestei acțiuni, cercetătorul Florin Duțu a anunțat descoperirea a două fresce aflate în capela ,,Sfîntul Apostol Andrei” din incinta grupului Școlar de Construcții și Arhitectură ,,Carol I” din Sibiu.

Cele două fresce impresionante o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe, cealaltă fiind cunoscuta scenă „Lăsați copiii să vină la mine!”.

Cu acest prilej s-a reliefat, încă odată, prietenia dintre ,,poetul închisorilor”, Nichifor Crainic, și ,,Sfîntul Ardealului”, Părintele Arsenie Boca. Iată și expresia acestei legături de suflet dintre doi români care au suferit pentru Țara lor – poemul ,,Odă din pribegie”, scris de poet în anii grei de temniță: ,,Ajută-mi Tu, Stăpîn ceresc,/ Nepîngărit de braț dușman/ Să-nfășur cerul românesc/ În sarica unui cioban.// Iar codrul de-o mai fi român/ Pe creștetul de stîncă dac,/ În hăul lui am să rămîn/ Din zdrențe slavă iar să-mi fac!”.

Astfel era pregătit momentul astral din preajma comemorării celor 30 de ani de la mutarea Părintelui Arsenie Boca la ceruri, cînd urma procedura de canonizare. De ce nu s-a întîmplat pînă acum? Cine se opune? Căutăm răspunsurile în capitolul următor – într-o făcătură ordinară - un fel de rechizitoriu (cu statut de blasfemie) la adresa pătimitorului Arsenie Boca.

Cartea – ca otrav pentru suflet Vă mai amintiți de Tatiana Niculescu-Bran, fosta, la un moment dat, purtătoare de vorbe a lui Klaus Iohannis? Doamna în cauză, după ce a fost îndoctrinată pe cînd lucra la BBC World Service, a trecut în umbra Editurii Humanitas, straportina de pe care a lansat niște cărți-biografii, căutînd personalități celebre, dar

Mînăstirea Brâncoveanu, Sîmbăta de Sus

și controversate, pentru a ne prezenta varianta sa cea Duțu: ,,Înaltpreasfințitul Nicolae Bălan, Mitropolitul mai verosimilă: ,,Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, Ardealului, după instaurarea comunismului a avut ,,Mihai I, ultimul rege al românilor”, ,,Regina Maria: curajul să declare într-o ședință a Sfîntului Sinod că Ultima dorință”. Cine le-a citit – și este documentat nu acceptă decorațiile regimului comunist atîta timp în materie, din surse istoriografice – nu are păreri cît preoții sînt în închisori”. critice tocmai bune despre scrierile fostei doamne În acest context în care autoarea se pretează la din sălașul de la Cotroceni. Astfel s-a întîmplat și cu scotocirea mocirlei securiste pentru a ni-l prezenta cartea ,,Nopțile Patriarhului”, un volum distructiv în pe Mitropolitul Bălan în cele mai sumbre culori, care autoarea pune în circulație națională – fără nici aceasta procedează astfel pentru a lovi, prin ricoșeu, o reținere față de autenticitatea informației – o droaie în Părintele Arsenie Boca cu intenția de a diminua de zoaie ale Securității la adresa Patriarhului Teoctist, capitalizarea sacră a bogăției de maculîndu-i viața închinată slujirii Bisericii noastre. idei și de fapte a ,,Sfîntului” de la Constatînd că-i merge și că nimeni n-o trage la Prislop, întinînd ,,fișa” pregătită răspundere (în primul rînd Patriarhia Română) pentru pentru actul canonizării. mistificarea vieților unor înalți slujitori ai Bisericii Paginile cu lectura morbidă Ortodoxe Române, a mai dat o lovitură de imagine. a unor documente de la CNSAS Concret, Tatiana Niculescu (numele de Bran nu mai abundă în această carte insalubră. apare pe coperta cărții) scoate de sub tipar – tot la Deschisă chiar aleatoriu, cartea Editura Politică – pardon! – Editura Humanitas, cartea emană un aer pestilențial în ,,Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie relevarea unor scenarii regizate Boca”. de fosta Securitate, pe care În loc să se documenteze, în primul rînd, din fosta consilieră prezidențială sursele BOR, autoarea de la Humanitas (apropo: le prezintă cu o satisfacție s-a ,,îmbolnăvit” de la directorul Editurii) trece din perversă, dacă ne gîndim la nou pragul CNSAS – așa cum procedase și în cazul dejecțiile reproduse. Nu știu Patriarhului Teoctist – șterge praful de pe dosarele dacă este cazul să argumentăm Securității și scoate la lumină mizeriile unei instituții cu ,,materialul clientului” – care a făcut mult rău intelectualilor români după 1944. exemple de furuncul gazetăresc Pornind de la o miză eronată – dar, sînt sigur, aleasă fiind la îndemînă în cartea cu în mod intenționat – Tatiana Niculescu sacrifică zeci pricina – numai că, și în cazul de de pagini din carte pentru a reproduce și a comenta față, hîrtia suportă anevoie acest unele materiale cu conținut pornografic (sadomic) grad de poluare mediatică. despre persoana care nu ar fi trebuit să fie poziționată Mulți oameni din presa autohtonă, numeroși în centrul acestei lucrări – Înaltpreasfințitul Nicolae intelectuali care au avut o oarecare tangență cu metodele Bălan, Mitropolitul Ardealului. din era postbelică a Securității, au discernămîntul să Mitropolitul Nicolae Bălan (1882-1955) este înțeleagă cum, în multe cazuri, Securitatea pregătea o mare personalitate a vieții dosare cu materiale contra­ bisericești creștine din România, făcute, fie pe teme politice, fie pe de la jumătatea Secolului XX. cele economice, fie cu substrat A fost membru al Academiei obscen. În cazul Mitropolitului Române, membru al Sfîntului Nicolae Bălan, chiar fostul Sinod al Bisericii Ortodoxe Șef Rabin, Alexandru Șafran, Române. Prin poziția sa în BOR a demontează aberațiile reproduse devenit ocrotitorul a doi duhovnici de Tatiana Niculescu, în cartea sa de marcă ai BOR: Arsenie de Memorii – ,,Un tăciune smuls Boca și Dumitru Stăniloae; a flăcărilor. Comunitatea evreiască format multe gene­rații de teo­ din România 1939-1947”, prin logi, buni slujitori ai Bisericii. următorul pasaj edificator: Înaltpreasfințitul Nicolae Bălan, ,,Probabil aceste file strecurate Mitropolitul Ardealului a luat în dosarul Mitropolitului Nicolae atitudine împotriva Diktatului Bălan sînt din perioada cînd i de la Viena în Consiliul de s-a fabricat un dosar pentru a fi Coroană din 29-30 august 1940; epurat din funcția de Mitropolit apoi, în timpul celui de-al pentru că pusese bazele Misi­ doilea război mondial, a salvat unii Ortodoxe Române din Înaltpreasfințitul Nicolae Bălan, mulți evrei de la Holocaust.

Transnistria în 1941. Cei care Mitropolitul Ardealului Așa cum arată istoricul Florin au avut acest interes au fost

bolșevicii veniți pe tancurile sovietice, după 23 august 1944”.

Quod erat demonstrandum! Dar, cui să-i demonstrezi?

Unei doamne care, plecînd de la un subiect ce prezintă 1001 premise pentru o biografie de excepție (obiectul biografiei fiind astfel), a însăilat o pseudobiografie ale cărei elemente directoare nu converg spre Arsenie Boca, ci spre fostul lui mentor, Mitropolitul Nicolae Bălan, descris cu lux de amănunte cît a fost acesta de homosexual și de zoofil! Mai mult decît atît, Tatiana Niculescu, părîndu-i-se incompletă macularea Mitropolitului Nicolae Bălan, vine cu alte invective la adresa unor oameni care au pătimit în închisorile comuniste pentru neabjurarea lor de la credința ortodoxă, punîndu-i în impostura de informatori ai Securității pe Părintele Arsenie Boca și pe maica Zamfira (o apropiată a starețului de la Prislop). Și chiar pe stareța Mînăstirii Vladimirești, maica Veronica, eroina serialului ,,Miresele lui Christos”, publicat în revista noastră cu cîteva numere în urmă, cea care a fost condamnată la ani grei de temniță pentru ,,port ilegal de uniformă”...

Deocamdată, nici CNSAS-ul, nici Patriarhia Română și nici Academia Română nu au reacționat, pesemne reprezentanții acestor instituții lecturează numai cărți cu basme populare!

Cineva însă încearcă să trezească lumea la realitate.

Doamna dr. psihiatru Zoe Maria Dăian – nepoata Părintelui Arsenie Boca – a adresat o plîngere CNSAS, arătînd faptul că Tatiana Niculescu nu a respectat metodologia și etica cercetării științifice, falsificînd biografia unchiului domniei sale. Reclamanta a mai arătat că Tatiana Niculescu a încălcat grosolan Regulamentul și Legea CNSAS, în care se stipulează fără echivoc: ,,În activitatea de documentare, cercetătorii acreditați au obligația să respecte și să ocrotească viața intimă, familială și privată a celor care au fost persecutați de organele Securității Statului”, solicitînd retragerea acreditării de cercetător Tatianei Niculescu.

Deși în răspunsul CNSAS se recunoaște încălcarea deonto­ logiei profesionale de către Tatiana Niculescu, prin afirmații clare – ,,În același timp, confirmăm faptul că în cadrul volumului sînt reproduse și comentate pasaje din documentele consultate, care fac trimitere, prin proiecția perspectivă a cadrelor Securității, la viața privată a fostului Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, de natură a putea afecta imaginea și prestigiul postum al (ale – n.a.) acestuia (...) considerăm că respectivele pasaje puteau fi prezentate într-un mod aluziv, fără a afecta în vreun fel conținutul volumului și argumentația acestuia (mai ales că ieromohanul Arsenie Boca nu a fost implicat în faptele imorale semnalate în mod speculativ de informatori, ci doar a fost contemporan cu ele” – fapta abjectă a autoarei se lăfăie încă în vitrinele librăriilor, producînd un grav deserviciu istoriografiei românești.

Cu toate argumentele pe masă, nepoata Părintelui Arsenie Boca nu exclude varianta ca apariția acestei cărți otrăvite să fi avut un scop malefic – blocarea canonizării ,,Sfîntului Ardealului” – care ar fi urmat să aibă loc la împlinirea celor 3 decenii de la moartea Părintelui Arsenie Boca, eveniment amînat sine die de către Sfîntul Sinod.

GEO CIOLCAN

14

Vineri, 13 martie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Ducatul Bucovinei sub administrația austro-ungară (3) A doua jumătate a Veacului al XIX-lea este martoră, și în Bucovina, a resurecției spiritului național, a intensificării activității culturale și politice, a afirmării identității naționale a românilor bucovineni. La acest fapt au contribuit și o serie de aniversări sau comemorări legate de istoria mai veche sau mai recentă a Moldovei. În primul rînd, este vorba despre aniversarea a 400 de ani de la zidirea Mînăstirii Putna (1871), prilej de manifestare a solidarității naționale a tuturor românilor. Serbările de la Putna au fost organizate de un comitet compus din Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D.Xenopol și alții, iar printre participanți s-au numărat Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Grigore Tocilescu etc. Cu același prilej, Ciprian Porumbescu (1853-1883) a interpretat cunoscuta horă a „Daciei întregi”, iar Eminescu mărturisea că: „prin această manifestație s-a ridicat simțul național, iar studenții, care au apărut din toate ținuturile românești, vor contribui după aceasta într-o largă măsură la redeșteptarea poporului român”. În 1875, cu ocazia împlinirii unui secol de la cotropirea Bucovinei, bucovinenii organizează la Iași și la Paris manifestații contra dominației habsburgice. La întrunirea de la Iași participă și studenții din Cernăuți, grupați în Societatea studențească „Arboroasa”, al cărei al doilea (și ultim) președinte a fost Ciprian Porumbescu. Cu același prilej, Mihail Kogălniceanu publica la Paris și București broșura ,,Rapt de la Bukovine”, în care, pe baza recent găsitei corespondențe dintre cancelarul imperial Kaunitz și ambasadorul austriac la Poartă, baronul Thugut, face un necruțător rechizitoriu al răpirii Bucovinei.

Referitor la acest fapt, Kogălniceanu concluzionează: „Ruși, turci, greci, toți s-au vîndut, pe bani și pe odoare, de la feldmareșalul Marii Ecaterine, (...) pînă la Iachovachi Rizo, nedemnul socru și capuchehaie al domnului Moldovei. În lunga listă de corupți pe care Thugut o împărțește fără rușine cancelarului Mariei Tereza, (...) numai Moldova legală, numai Grigore Ghica Voievod și cu boierii Divanului său s-au ținut necorupți”.

Războiul de Independență a prilejuit alte manifestări de solidaritate și simțire românească ale bucovinenilor, cu atît mai mult cu cît prima jertfă a războiului a fost un voluntar bucovinean, Constantin Popescu, mort la Calafat în timpul bombardamentelor turcești. În octombrie al aceluiași an, Societatea „Arboroasa” – denumire populară a Bucovinei ce amintea de bogăția secularilor codri ai provinciei – își exprimă adeziunea la manifestările comemorative legate de împlinirea a 100 de ani de la asasinarea domnitorului Grigore al III-lea Ghica. Un rol important în toată această efervescență națională l-au jucat și unele publicații precum: „Bucovina”, „Gazeta Bucovinei”, „Patria” sau societăți culturale dintre care trebuie amintite în primul rînd „Societatea pentru cultură și literatură română în Bucovina”, creată în 1864 sub președenția lui Gheorghe Hurmuzachi, „Junimea” (urmașa „Arboroasei”, interzisă de autorități), avîndu-l ca preșe­dinte pe istoricul Dimitrie Onciul, și „Concordia”, înființată la Cernăuți, în 1885. În ceea ce privește activitatea politică a românilor bucovineni, aceasta avea, din nefericire, să sufere din pricina disensiunilor dintre conservatori și liberali, precum și din cauza neînțelegerilor privitoare la colaborarea cu rutenii, unii lideri români (Aurel Onciul) militînd pentru apropierea față de aceștia. În aprilie 1892 ia ființă Partidul Național Român, urmat de Partidul Popular Național (1900), întemeiat printre alții de juristul Gheorghe Popovici, deputat în Parlamentul de la Viena și care ridicase – frumos exemplu de solidaritate națională!

– chestiunea românilor din Transilvania, persecutați de guvernul maghiar. În 1905, cele două partide vor fuziona sub președinția lui Iancu Flondor (1865-1924), care însă va demisiona cinci ani mai tîrziu afirmînd: „Discordia și lupta între frați care a cauzat neamului nostru din Bucovina multe și numeroase scăderi (...) încep din nou a se îmbuiba în rîndurile noastre”. Faptul că românii din Bucovina nu au fost supuși unor presiuni vizînd pierderea identității naționale, similare celor pe care le-au avut de suferit românii aflați în jurisdicția guvernului de la Budapesta, probabil a contribuit la o mai slabă reacție politică – și nu numai – a păturii conducătoare românești din Bucovina. „Diviziunea și conflictele – uneori foarte ascuțite – din cadrul mișcării naționale românești au făcut ca ea să nu aibă forța celei din Transilvania. Nici Biserica ortodoxă din Bucovina nu a jucat rolul – atît de important – avut de cele două biserici (ortodoxă și unită) din Transilvania” (Florin Constantiniu).

Sfîrșit HISTORIA.RO

Jurnal de pe Frontul de Est (54) O nouă înfrîngere.

Cauze şi consecinţe! (3) Cu toate acestea, numeroase au fost situațiile de gravă criză morală, prima producîndu-se în ianuarie-februarie 1942, după trei-patru luni de lupte grele duse în Crimeea: „Trupa este extrem de obosită. Este lipsită de orice aprovizionare şi igienă. Militarii stau în frig şi continuu îmbrăcaţi. Toate batalioanele sînt în linie. Ofiţerii şi trupa sînt plini de paraziţi; sînt numeroase cazuri de scabie. Din această cauză nu se pot odihni. Tot timpul în ger şi viscol; au stat sub cerul liber sau în mici adăposturi de stîncă. Efectivele au scăzut simţitor; sînt multe companii comandate de sublocotenenţi şi plutoane de sergenţi. Din cauzele arătate mai sus moralul trupelor este evident scăzut; trupa nu mai acordă încredere în promisiunile şefilor” (General Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de munte).

Pe aceeași linie de apreciere, Marele Stat Major informa Misiunea Militară Germană (11 ianuarie) că trupele din Crimeea erau „extrem de obosite, iar starea sanitară lasă mult de dorit… semnalîndu-se numeroase cazuri de scabie și paraziți”. La rîndu-i, generalul Mihail Lascăr, comandantul Brigăzii 1 munte, raporta (25 ianuarie) că are „companii comandate de ofiţeri subalterni de rezervă şi plutoane comandate de subofiţeri şi sergenţi”, că deficitul în cadre se ridica la 40%. Ca urmare, solicita ca „brigada să fie înlocuită de pe front şi să treacă în refacere”. Demersuri asemănătoare au făcut şi alţi comandanţi români.

De la București, lucrurile se vedeau diferit.

Mareșalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie pe raportul generalului Gheorghe Avramescu: „Moralul trupei este ce este moralul ofiţerilor. Ofiţerii sînt deci cei adevăraţi vinovaţi dacă această situaţie este reală. Ofiţerii de la comandamentul Corpului vînători de munte, de la comandamentele de divizie şi pînă la comandanţii de batalioane. Este evident că situaţia în care împrejurările războiului au dus trupele de munte şi de cavalerie este foarte gravă. Sînt evenimente care nu au fost prevăzute, dar cărora trebuie să le facem faţă.

Nimeni nu a socotit că în timpul iernii ruşii vor fi capabili de atîtea reacţiuni şi atîtea acte de iniţiativă. S-a crezut şi contat pe o stagnare. În faţa situaţiei create, ce era de făcut? Cu tot pericolul trebuia să retragem trupele? Se poate concepe o astfel de mentalitate? Trupele germane luptă de 5 ani, aleargă de pe un front pe altul fără răgaz, suferă de aceleaşi privaţiuni şi trăiesc şi se zbat cu aceleaşi greutăţi şi totuşi se bat. O fac pentru ţara lor. O fac pentru victorie.

Iar noi ne-am obosit în cîteva luni! În războiul trecut luptătorii noştri au îndurat în Moldova greutăţi şi lipsuri şi mai mari şi totuşi nu au dat nici un semn de slăbire. Să se arate generalului Avramescu şi comandanţilor de brigăzi surprinderea mea pentru lipsa lor de înţelegere.

Pentru mine, care mă zbat pentru tot neamul, greutăţile sînt mult mai mari şi totuşi nici o clipă nu m-am gîndit să mă las copleşit de oboseală, de luptă. Nu mă las fiindcă ar fi o crimă. Să se lucreze necontenit asupra moralului ofiţerilor care au moralul pe care îl au şi l-au transmis şi trupelor din cauză că nu sînt destul de căliţi. Vor fi schimbaţi şi retraşi în rezervă de îndată ce va fi posibil. […] Asemenea situaţii sînt inerente războiului, dar comandanţii de toate treptele ierarhice trebuie să dea dovadă de înţelegere şi

călindu-şi sufletele să se ridice peste greutăţile pe care le întîmpină” şi apreciază că ,,numai în împrejurări grele se văd adevăratele virtuţi ostășeşti de care corpul ofiţerilor trebuie să dea dovadă, ştiut fiind că moralul şi valoarea unităţii sînt acelea ale comandanţilor”.

Nemulțumită au fost și populația din țară, mai ales de „scumpirea excesivă” a articolelor de primă necesitate, precum și „noul regim al pîinii” (raţii de 300 grame zilnic de persoană).

Greutăți „în satisfacerea nevoilor de trai zilnic a cărui scumpete a intrat într-o fază îngrijorătoare” întîmpinau, în ianuarie 1942, și ofițerii, subofițerii și trupa Diviziei 5 infanterie. „Din cauza vieții excesiv de scumpe, cu soldele actuale nu se poate face față nevoilor care reclamă absolut strictul necesar, în special la cei cu familii” (Raportul comandantului Regimentului 6 Călărași, la 28 februarie 1942). Și de această dată replica Mareşalului Antonescu a fost fermă: „Nu avem mai mult.

Mai multă acţiune practică şi mai puţină discuţie şi promisiuni lucrătorilor. În război, muncă multă, pretenţii puţine... Omului trebuie să i se explice. Trebuie să i se arate comparativ situaţia de la noi şi de la alţii; atunci îşi va da seama că trebuie să mulţumească lui Dumnezeu că la noi este infinit mai bine ca la alţii”.

Condiţiile de luptă şi de trai din Cotul Donului, Stepa Calmucă şi Caucaz, precum şi pierderile mari înregistrate, au diminuat şi mai mult moralul militarilor români aflaţi pe front şi au sporit, în țară, nemulţumirile populaţiei civile şi opoziția față de Ion Antonescu. Starea de spirit a militarilor aflați pe front a fost afectată și de faptul că „pe la sate și în orașe sînt mulți tineri care n-au fost nici o zi mobilizați”, așa cum informa Servicul pretoral al Comandamentului Militar Odessa, la 8 august 1942.

Nemulțumiți erau și ofițerii de pe front deoarece mulți alții rămîneau în țară chiar dacă primeau ordine de încadrare a unităților aflate în înfruntarea cu inamicul, formîndu-se credința că „numai cine vrea, numai acela vine pe front”. Nemulțumiri se constatau și printre ostașii din țară, la 20 octombrie 1942, un Buletin contrainformativ al permanenței Diviziei 2 munte semnalînd: „Mulți se întreabă cu ce vor trăi ei și familiile lor dacă acum, la început de toamnă, alimentele sînt atît de scumpe și cu tendințe de urcare, ce va fi în toiul iernii, și mai ales în primăvară, căci oricîte sforțări ar face guvernul pentru înfrîngerea speculei, tot nu se va putea ajunge la îmbunătățirea situației alimentare, mai ales că recolta de grîu și de porumb din anul acesta a fost destul de slabă; de asemenea lipsa nutrețurilor pentru vite”.

Unii soldați erau nemulțumiți din cauza „prea multor scutiri de mobilizare, mai ales că unele dintre aceste scutiri sînt date persoanelor care și în timpuri normale se bucură de toate bunătățile.

Se constată că greul războiului este suportat tot de bietul țăran care în decursul vremurilor nu s-a bucurat de altceva și nu a avut parte decît de muncă”.

Moralul militarilor a fost influențat negativ și de condițiile de trai din linia întîi. „Trupele noastre au fost epuizate fizic din cauza felului în care au dus viața în tranșee. În loc de a baza serviciul pe un sistem eficace de alarmă și pe traiul și odihna organizată a restului trupei, tot efectivul apărării a fost instalat pe poziție, alături de armamentul instalat pe parapet. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 13 martie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Fiorosul Gavril Ciobanu Buzatu ultimul călău al Moldovei

(

RM

lipsească călăul Gheorghe Buzatu: ,,Călăul, la locul său în convoi, mergea grav și cu ochii încruntați.

Arunca din cînd în cînd priviri ucigașe către norod.

Poate ar fi dorit să-i aibă pe toți în mîinile sale”.

O să vă scutesc de descrierea amănunțită consemnată de presa vremii - a execuției a care a urmat. Vă voi spune doar că ,,peste cîteva zile, Gavril Buzatu fu trimes la Dorohoi spre a spînzura și pe mama vitregă a fraților Cuciuc în tovărășia căreia omorîseră pe tatăl lor. Și tot cam așa a fost și la Dorohoi, dar cu mai puțin popor adunat. Cariera călăului Gavril Buzatu s-a încheiat cu aceste trei spînzurări”.

Pădurile Moldovei erau bîntuite în prima „Colos la trup, păgîn de slut la faţă, cu o jumătate a Secolului al XIX-lea de o sumedenie privire fioroasă de te bagă în friguri la cea dintîi de cete de bandiți. Hotărît să scape țara de tîlhari, căutătură”. Aşa îl vedeau contemporanii îngroziţi domnitorul Mihail Sturza (1834 – 1849) a ales pe Gavril Buzatu, ultimul călău al Moldovei. Una cîțiva oameni neînfricați pe care i-a numit căpitani dintre legendele care continuă să-i uimească pe de poteră și pe care i-a însărcinat „să privegheze cu ieşeni este legată de trecutul sîngeros al oraşului strășnicie drumurile mari și umblate, ocrotind viața celor şapte coline. Pe la începutul Secolului al și avutul drumeților”. La scurt timp, potera a reușit XIX-lea, în Iaşi a trăit un criminal, tîlhar şi călău să prindă și să întemnițeze pe membrii uneia dintre extrem de crud: Gavril Ciobanu, zis Buzatu, din Casa ultimului călău al Moldovei cele mai temute bande de tîlhari din acele vremuri cauza înfăţişării pocite şi fioroase. Faptele sale ,,Aproape de sfîrșitul domniei lui Mihai Voevod, - ceata lui Ion Chetrarul: ,,Căpitanul de bandă Ion sîngeroase i-au înspăimîntat pe contemporani, care pedeapsa cu moartea și bătaia publică au fost Chetrariu, fiul gospodarului Iftimie al Saftei (de loc i-au hiperbolizat prin poveşti acţiunile şi au creat desființate. De slujba țiganului călău Gavril Buzatu nu din Vînătorii Neamțului), căzu în cele din urmă în astfel un adevărat mit urban. Scrierile vremii spun mai era nevoie. I se făcu fostului tîlhar o mică pensie mîinile poterașilor care-l urmăreau, căci astfel este că Buzatu ar fi fost un ţigan fugit din robie, care și-l internară la Monastirea Secu, unde își sfîrși zilele sfîrșitul oricărui rătăcit de acest fel. Odată cu el, fu s-a apucat de tîlhărit şi ucis la drumul mare. cel din urmă călău din Moldova. Va fi avut Buzatu prins și tîlharul Gavril Ciobanu zis Buzatu, ajutorul său. Fuseră aduși la Iași și asvîrliți «la gros». Iar Așa și-a început cariera ultimul călău al Moldovei, remușcări? Conștiința îl va fi mustrat? Spun mărturiile ca să nu mai scape, li se puseră la picioare lanțuri care, pe lîngă execuțiile prin spînzurare, mai executa și oamenilor din acea vreme că uneori Buzatu umbla prin de cari erau legate greutăți de cîte 200 oca de fier. osîndele prin bătaie: ,,avea un harapnic lung, grozav și păduri singur și urla ca fiarele, iar alteori cînd găsea Trupurile le fuseră de asemenea legate cu lanțuri, dureros, cu care lovea fără milă dar cu sete, ca să vadă băutură, bea în neștire pînă ce rămînea zile întregi în iar lanțurile prinse de groase cîrlige vîrîte solid în tîșnind sîngele”. Cariera călăului avea să continue pînă șanț… Mîna lui Dumnezeu trebuie să-i fi arătat, încă ziduri. Închisoarea era un beci adînc în anul 1847 și avea să se încheie de aici din viață, ce groaznice fapte făcuse”.

Imaginile care îl portretizează pe acesta sînt rare. neiluminat, închis cu o ușe ferecată și cu trei execuții care au impresionat păzită de temniceri cu flinta la umăr și populația Moldovei: „Una din cele Una dintre puţinele reprezentări ale lui Buzatu se află cu pistoale la braț”. mai neuitate execuțiuni dar și cea chiar în dosarele Arhivelor Statului de la Iaşi. ,,Era o Tribunalul Criminalicesc al din urmă făcută de călăul Gavril namilă de om, al cărui cap trecea cu mult de pragul de domnitorului Sturza a dat repede Buzatu a fost aceea a fraților Cuciuc. sus al unei uşi. Faţa slută, părul lung, murdar şi vîlvoi verdictul: tîlharii au fost condamnați Frații Cuciuc se făcuseră vinovați şi privirea sălbatică ar fi îngheţat de frică orice fiinţă la moarte prin spînzurătoare. Dar abia de paricid. În tovărășia mamei lor omenească. Purta un suman lung, ţărănesc, pe umeri după ce s-a dat verdictul ,,se văzu că vitrege, ridicaseră viața aceluia care îi atîrna o traistă, iar în mîna dreaptă ţinea un drug de nu e chip ca tîlharii să fie spînzurați, le dăduse lor viață. Unul din frații fier. Avea ochii mici ca două măsline. O arătare cum fiindcă nu se găsea călău…”. S-a dat Cuciuc și anume cel mai mare fusese nu s-a mai văzut. Un hoit uriaş, mirosind îngrozitor, sfară în țară că se caută un călău, «amploiat de minister», iar cel mic, cu un chip slut şi o privire mai fioroasă decît a lupilor. dar degeaba: ,,nimeni nu răspunse, ofițer. Tribunalul Criminalicesc îi Unghiile mari, netăiate, păreau ghearele unui urs”, fiindcă românul nu e bucuros să ucidă condamnase la moarte. Vodă întărise scrie Eugen Şendrea. Povestea lui Gavril Ciobanu zis pe semenul său, cît de păcătos”. S-a sentința, voind să dea un exemplu care Buzatu nu se încheie însă aici. În afară de imaginea Buzatu, ultimul călău recurs atunci la un obicei mai vechi, trebuia să înspăimînte pe cei cărora le- veche aflată în Arhivele Naţionale, la Iaşi, singura al Moldovei, în ținută de gală anume acela de a se făgădui ,,iertarea ar mai veni gînd de ucidere, mai ales a mărturie a existenţei ultimului călău al Moldovei criminalului care va primi această părinților lor, cari au drept la sprijin și rămîne conacul din Manta Roşie unde se spune că ar fi locuit acesta. Fostă casă boierească, impunătoarea groaznică însărcinare de a fi călău”. Ca urmare, ,,un iubire din partea copiilor”.

Execuția fraților Cuciuc a avut loc la Iași, în clădire a adunat în jurul ei o pleiadă de poveşti logofăt de la Departamentul Dreptăței se pogorî în beciurile închisorii, făgădui celor închiși iertare, 25 octombrie 1847, pe cîmpia de lîngă Mînăstirea despre fantome şi strigoi, despre care se spune că ar fi leafă bună și uniformă de va primi vreunul să fie Frumoasa, deasupra movilei Sarandei: „A doua zi, la sufletele celor ucişi de nemilosul călău.

Ea este continuată de povestea fantomelor despre călău”. Singurul dintre cei închiși care a primit 25 octombrie 1847, din zorii zilei, norodul începu a se însărcinarea a fost Gavril Ciobanu zis Buzatu, urni spre locul unde avea să aibă loc execuția. Pîlcuri, care se spune că ar bîntui chiar și în zilele noastre casa fostul tovarăș de tîlhării al căpitanului de bandă Ion pîlcuri de bărbați, copii și femei, cari își lăsaseră din Iași (fosta reședință a prințului Moruzi), din zona Chetrariu. ,,Buzatu era crud și neîndurat. Schingiuia treburile zilnice, se grăbeau să ajungă mai curînd spre Manta Roşie. Oamenii locului spun că aceasă casă și ucidea din plăcere. (…) Gavril Buzatu se născuse a prinde locuri bune, vrînd să nu le scape priveliștea este bîntuită de strigoi – suflete ale celor spînzurați – rob. (…) Vorba bună pentru el fusese harapnicul rară a spînzurării ucigașilor. Boieri și cucoane în butci care nu își pot găsi liniștea pînă cînd nu se răzbună. vătafului, loviturile de picior primite din belșug. de Viena, cu feciorii la spate, spărgeau pîlcurile de Mai spun că noaptea se aud în casă urlete urmate de Curagios nu era deloc. Cît a tîlhărit, era mereu cu norod, umplîndu-i de apă și de noroi”. Cortegiul care hohote de rîs și că în nopțile de iarnă se văd ,,lumini frica în sîn, tresărind la fiecare pas, de teama poterei. a însoțit de cei doi condamnați pe drumul către locul care fug prin conac”. Dar asta e deja o altă poveste…

Deieri-deazi.blogspot.com, Pe lîngă că era tuciuriu din născare, natura îl dăruise execuției a impresionat pe cei prezenți. ,,Popor mult Adevarul.ro se adunase în jurul Criminalului (pușcăriei), în dorința și cu o sluțenie fără seamăn. În general, Buzatu avea un aspect sălbatic și fioros. Nu-ți făcea plăcere să-l lor de a urmări alaiul și de a-și sătura curiositatea observînd întîlnești chiar ziua și, cu atît mai puțin, noaptea”.

Primul om spînzurat de noul călău al Moldovei pe omorîtori. În cap se așezară a fost chiar fostul său camarad, Ion Chetrariu. Se doisprezece darabangii cari, în pare că Gavril Buzatu și-a îndeplinit sarcina fără tot drumul, aveau să sune din nici o ezitare: ,,În ziua de 18 aprilie 1839, Buzatu, tobe. După darabangii venea în uniforma nouă, aștepta lîngă spînzurătoarea preotul îmbrăcat în hainele ridicată, să spînzure cu mîna lui pe fostul său sacerdotale, cu crucea, cartea cu căpitan și tovarăș. Își suflecă mînecile și își scuipă rugăciunile morților, o lumînare în palme. Unse bine frînghia cu săpun ca să alunece, și cădelnița din care se ridica trecu lațul împrejurul gîtului lui Chetrariu și trase de fumul tămîiei. Urmau apoi capătul frînghiei. Fostul lui căpitan nu l-a mustrat, osîndiții. Amîndoi frații erau nu i-a adresat nici un cuvînt. Nu l-a învrednicit decît îmbrăcați în haine negre. În cap cu o privire plină de scîrbă. Ce gînduri vor fi trecut aveau șepci negre. Mîinile le prin mintea fostului căpitan de bandiți, care nu erau libere, dar ostași cu arme ucisese pe nimeni și acum era ucis de cel ce-i fusese mergeau lîngă ei, escortîndu-i“.

Conacul din Manta Roșie, astăzi Din cortegiu nu putea să tovarăș și supus?”.

16

Vineri, 13 martie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pastila sãptãmînii Rusofobia

(urmare din pag. 1) România, prin politicienii ei, a demonstrat că se poate alinia rapid la tot ce i se impune, așa că economia noastră este, în mare parte, deconectată de Rusia și China. Cu toate acestea însă, propagarea sentimentelor antirusești în mediul online este din ce în ce mai acută, mai virulentă. Este deja un sentiment adus la nivelul de epidemie ideologică, implementat ușor în rîndul celor fără prea mare educație, așa că putem spune că acum, în 2020, populația este complet armată și orice se spune negativ despre ruși este considerat a fi un adevăr, nimeni nepunîndu-și nici cea mai mică întrebare asupra veridicității. Deci, care este obiectivul?

Cei care își ridică capul din zona pur naționalistă și privesc în jur, pot observa că rusofobia este în mod special cultivată în Europa, dar în mod și mai special în țările care acum formează ,,cordonul sanitar” de la granițele rusești – mă refer la Țările Baltice, Polonia, Ucraina, România și Bulgaria. Se mai observă și o creștere a intensității acestui sentiment antirusesc în Georgia și, mai nou, în Turcia. Pe măsură ce ne îndreptăm spre Vest, propagarea urii față de ruși la nivel de massă, este mai ușoară, poate puțin cronică, dar departe de a fi acută, precum se întîmplă în România, de exemplu. Noi știm că nu am fost mari prieteni cu Rusia în ultimii 30 de ani. Au fost unele momente bune, altele mai puțin, o prietenie traincă nu am avut, dar nici o dușmănie de moarte. Noi și rușii am fost precum uleiul și apa: ne-am suportat, am colaborat, ne-am aliat, ne-am războit, dar nu ne-am împrietenit. Așa a fost să fie și trebuie să luăm lucrurile ca atare. Dar să ajungem să îi urîm în asemenea hal precum am făcut-o în ultimiii 10 ani, nu s-a întîmplat niciodată, mai ales pe un fond pașnic al relațiilor. Cine crede că acest sentiment antirusesc s-a dezvoltat în contextual Maidanului, se înșală. Persoanele care au vîrste trecute de 30 de ani știu foarte bine că după 1990 ne-am certat mult mai mult cu ucrainienii, și nici în prezent nu putem spune că îi iubim, chiar dacă ni se impune o prietenie forțată. Să nu uităm de Canalul Bâstroe, de faptul că Bucovina de Nord și Bugeac sau Maramureșul de Nord sînt la ei. Să nu uităm faptul că românii din Ucraina nu beneficiază nici pe departe de drepturile de care minoritățile naționale se bucură în România. A fi rusofobi pentru că Basarabia a fost luată în 1941, prin Tratatul Ribbentrop-Molotov, la fel, nu este un motiv pentru gradul de ură la care s-a ajuns.

Bandiții aerului Traversăm o perioadă critică, dacă e să ne referim la epidemia Covid-19, virus cu care lumea se confruntă în prezent. Este dificil de anticipat cîți oameni vor mai cădea victime acestui coronavirus, așa cum nu știm încă nici cît va mai dura starea de asediu mental în care ne aflăm, sau carantina impusă de către anumite state a căror populație este direct afectată. Nu știm, dar încercăm să ne protejăm. În urmă cu cîteva luni, cînd ideea de carantină sau coronavirus nici nu intra în programul știrilor de zi cu zi, am decis împreună cu familia mea să vizităm un bun prieten din Italia, mai exact, să îi întoarcem vizita pe care el a făcut-o în România, în noiembrie anul trecut. Așa că, încă de prin luna decembrie, am rezervat biletele de avion, am achitat cazarea la hotel și am plătit o mașină de la o firmă de rent. Mini-vacanța urma să se desfășoare în perioada 3 – 8 martie 2020, așa că eram liniștiți în privința viitoarei noastre excursii și ne programasem să profităm cît mai mult de vizita noastră în Lombardia.

Basarabia a fost luată prima oară în 1812, și nu de la noi, ci de la Imperiul Otoman. Putem croșeta mult pe tema asta, dar nu există nici un fel de argument care să ne ducă la isteria de acum. Deci, care este obiectivul?

Polonia a avut mereu ceva de împărțit cu Rusia, pentru că, în fond, cele două state au fost imperii de-a lungul vremii, polonezii nefiind nici pe departe atît de imaculați pe cît vor să pară. Au făcut mizerii rușilor, dar și viceversa. Țările Baltice, la fel, au urît Rusia, dar toți știu că în URSS ele au fost republici privilegiate. Faptul că economiile lor scîrțîie exact pe fondul rusofobiei, este altceva. Cum să vină investitori în Estonia, Letonia și Lituania, cînd politicienii acestor țări anunță periodic că Rusia le va invada? Poate că asta se și urmărește – armarea populației, obișnuirea cu gîndul unei invazii iminente care să nu o ia prin surprindere. În Ucraina sentimentul antirusesc a crescut exponențial după 2014, după Maidan – eveniment în care pînă și americanii recunosc acum că au intervenit, au manipulat, au încurajat corupția punînd păpuși la conducere. Crimeea a redevenit rusească, așa cum și Donbasul dorește să fie. Cu ceva bani, o presă favorabilă și mult sînge, în acest an sentimentul antirusesc din Ucraina este pe culmi, așa că nu este deloc imposibil să vedem extrema dreaptă punînd mîna pe arme și mergînd în Donbas să rezolve problema rușilor de acolo.

Să aruncăm o privire în propria ogradă. În ultimii 15 ani s-a investit mult în zona mediatică. Presa a fost asmuțită pe Rusia și s-a implementat un program clar de cultivare la nivelul conștiinței românilor a unor sentimente evident antirusești, de repulsie totală a tot ce reprezintă Rusia. Ofensiva este dusă de către Vest, sau de cei interesați din Vest, pe toate planurile: filme artistice, documentare, materiale de presă, emisiuni TV, știri etc. Răul este mediatizat extrem, iar binele este redus la tăcere. În privința relațiilor politicienilor români cu ambasada, totul este stopat, nimeni nu are nici un fel de dorință sau aplecare spre o discuție economică cu Moscova. În general, nu avem politică externă, iar relațiile cu țările estice sînt înghețate. În ultimul an, în zona mass-media au apărut cel puțin două ziare online care sînt atît de virulente și denigratoare a tot ceea ce reprezintă Rusia, încît presa antirusă de pînă acum este considerată parfum. Deci, care este scopul?

Ziariștii care aruncă cu noroi sînt de înțeles. Nu îi condamn, pentru că se știe cît de greu se cîștigă o pîine în presă. Banii care se investesc în armarea populației împotriva rușilor au cu totul alt scop decît cel economic. Au cu totul alt scop social, pentru că în România turiștii ruși nu prea vin, iar prea mulți investitori nu sînt. Ce ne rămîne atunci?

După o analiză la rece, după ce vezi ce se întîmplă și cît de determinați sînt unii să schimbe puțin harta în această zonă, singura concluzie care stă în picioare este că, de mai bine de 10 ani, în fosta Europă de Est – în mod special în România, Ucraina, Polonia și Țările Baltice – populația este pregătită să accepte, fără să își pună întrebări, un conflict convențional și fierbinte cu Rusia, fie sub umbrela NATO, fie doar ca factor de sprijin în Ucraina.

Dacă ne uităm la unguri, bulgari, austrieci, italieni și nemți, dacă ne îndreptăm spre Vest, rusofobia scade mult în intensitate, chiar dacă politicienii lor mai scapă săgeți în direcția Moscovei. Dar la nivelul populației nu există agresivitatea pe care o găsim în România.

Asta ne poate arăta că viitorul conflict va fi limitat doar la nivelul țărilor din ,,grupul sanitar” și nu va merge mai departe – sau cel puțin așa este gîndit de cel care dorește o primăvară fierbinte în estul Europei. Rămîne de văzut dacă se va și concretiza. Pe cei care sînt reticenți la scopul final și real al cultivării rusofobiei în statele amintite îi sfătuiesc să urmărească presa care ne învrăjbește, să vadă cu ochii lor cum tinerii au ajuns să creadă că informații de genul ,,rușii au ucis 40 de milioane de români” sînt reale sau alte frînturi de adevăr bine împachetate, ori minciuni josnice.

Rusofobia din prezent îmi amintește ceea ce se întîmpla în SUA înainte de 1916, anul în care americanii au intrat în primul război mondial de partea Antantei. Pînă în 1915, în SUA exista o simpatie pentru germani, mai ales că în perioada respectivă exista pe teritoriul american o comunitate germană puternică.

Cînd era din ce în ce mai clar că Franța și Anglia vor fi înfrînte de nemți, și în urma unor documente semnate la Londra, mass-media de peste Ocean a început o campanie puternică de denigrare a soldatului german, campanie care a denigrat puternic și armata germană, toată Germania. În acest mod, populația a fost asmuțită mental împotriva nemților, astfel încît, în momentul realizării înscenării Lusitaniei, opinia publică americană a fost de acord că SUA trebuie să meargă la război împotriva Germaniei, fapt care a dus la cîștigarea războiului de către Antanta.

Ei bine, istoria se repetă. Sînt alți actori, există o altă zonă geografică, o altă țintă și un alt mod de abordare. Dar, fie că vrem să recunoaștem, fie că nu, deznodămîntul este necunoscut. Ura de atunci împotriva Germaniei s-a mutat pe ura împotriva evreilor din perioada interbelică și din al doilea război mondial, iar acum toată ura lumii este îndreptată spre ruși. Atît în cazul germanilor, cît și în cel al evreilor, totul s-a rezolvat cu un război. Care credeți că va fi deznodămîntul acum, în cazul rușilor?

Ei bine, se pare că planul nu s-a potrivit cu starea de asediu medical cu care, în acest moment, întreaga regiune se confruntă. Chiar dacă la acel moment nu părea că se va decide instaurarea carantinei, prietenul nostru din Brescia ne-a avertizat că vizita noastră nu este tocmai prudentă, că riscăm să rămînem blocați acolo, și asta nu din cauza Covid-19, ci din cauza deciziilor mai mult sau mai puțin pripite ale oficialităților italiene, o impunere a stării de carantină în zonă fiind foarte posibilă.

Avînd în vedere acest aspect, am decis să renunțăm la excursie, așa că, în timp util, am anunțat reprezentanții hotelului, firma de rent-a-car și compania aeriană, că renunțăm la călătorie, invocînd, bineînțeles, și motivul. Hotelul ne-a returnat banii în 48 de ore, compania de rent în 24 de ore, dar compania aeriană ne-a averizat că sub nici o formă nu ne putem recupera suma. Motivul? Ei nu văd o problemă în existența acestui virus. Am insistat, evident, și prin telefon și prin e-mail, aducînd ca argument situația cu care acum cei aflați în orașele din zona Lombardia (Brescia, Bergamo, Milano) se confruntă. Pe cei de

la compania aeriană nu îi interesează. După un timp, sesizînd că situația este aberantă, cei de la eSky (siteul de unde am cumparat biletele) vin cu o propunere, și anume să ne alegem o altă cursă, peste cîteva luni, astfel încît nici noi nu pierdem banii, nici ei nu ne vor pierde. Am acceptat, am ales o altă perioadă ceva mai îndepărtată, pe același traseu București – Bergamo.

Costul biletelor era mai redus decît suma pe care ei trebuiau să ne-o restituie, și acoperea inclusiv taxa de reprogramare, așa că am stat liniștiți și am așteptat.

Răspunsul a venit implacabil: mai plătim 280 de euro și totul se rezolvă! Adică încă o dată prețul biletelor deja achitate către ei. Orice comentariu este de prisos, dar poate că nu este chiar total întîmplător faptul că o companie low-cost ungurească refuză să restituie banii unor români care, forțați de împrejurări, au decis să anuleze călătoria și au avut chiar tupeul să își ceară banii înapoi. Și da, de WizzAir este vorba, cea care vă plimbă pe cer la preț redus, dar care nu restituie banii celor care, din motive de epidemie de coronavirus, de exemplu, nu doresc să mai zboare cu ei.

ConAIR

RM

17

Vineri, 13 martie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Covid-19, un clasic model de manipulare la nivel global Mă uit în jur și nu reușesc să înțeleg. Ce se întîmplă cu noi? Pare că se confirmă zvonul conform căruia procentul celor proști ar depăși orice imaginație. Isteria a cuprins omenirea. Mulți cred cu tărie că a sosit sfîrșitul lumii!

Ca urmare, se golesc magazinele. Populația a dat buzna și își face rezerve de hrană, de apă, de medicamente.

Speculanții au început să-și etaleze meseria. Prețurile o iau și ele razna. O mască de protecție din tifon a ajuns să coste de la 20 de bani la 2 euro. Se fuge din orașe. Se suspendă cursurile școlare, se propune intrarea într-un concediu medical general, pentru toți angajații. Se închid localități, cu miile lor de locuitori cu tot.

Un alt minunat exemplu de prostie este că se încearcă izolarea tuturor celor care au intrat în contact sau au fost cîndva în aceeași încăpere cu cineva bănuit că ar fi fost în preajma unui gripat. Spun că este o mare prostie fiindcă așa ceva, practic, nu este posibil. De ce nu-i posibil? Pentru că, în mod natural, numărul persoanelor vizate va urma o creștere în progresie exponențială, imposibil de controlat. În numai cîteva săptămîni întreaga populație a Planetei ar fi deja în carantină…

Nimic nu este întîmplător Nu trebuie să fii un geniu ca să descoperi, la o privire mai atentă, că aici este vorba de manipulare. Care a fost adevăratul motiv și cum a fost lansat acest exercițiu de inducere a fricii la scară mondială, încă nu este clar.

Poate n-o să aflăm niciodată. Ceea ce nu înseamnă că nu putem recunoaște caracteristicele unei manipulări. Mai ales că este una obișnuită, clasică, fără nimic special în afara faptului că se manifestă pe o arie teritorială mult mai mare. Cineva, undeva, bagă o groază de bani în acest exercițiu de isterizare colectivă. Nu întîmplător și nu gratuit, stații de televiziune serioase își întrerup periodic emisiunile pentru a sădi spaima în populație.

Nu întîmplător și nu gratis, sîntem bombardați din ceas în ceas cu cifre care, fără a prezenta puncte de referință, nu fac decît să sperie naivii. Nu întîmplător și nu gratuit, sîntem informați cu numărul îmbolnăvirilor, al morților și al gradului de extinderie a maladiei fără a se spune nimic despre cifra celor vindecați (cifră care, la această dată, depășește 30% din îmbolnăviri și, pe măsură ce timpul trece, crește). Nu întîmplător și nu gratuit, figuri proeminente ale politicii și ale sistemului de sănătate ies „pe sticlă” sau pe calea undelor radio pentru a avertiza asupra pericolelor mortale ale gripei acesteia aproape obișnuite. Nu întîmplător, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) a revenit grabnic de la prima reacție de a ignora gripa și a deschis surprinzător de repede o campanie de isterizare pe plan mondial. Nu întîmplător și, bănuiesc, nu gratuit, acest virus a apărut în China (țara care a uimit lumea și a umilit marile puteri economice cu ritmul dezvoltării sale), chiar în ajunul Anului Nou chinezesc, atunci cînd țara cu un miliard și jumătate de oameni cunoștea cea mai mare mutație umană. Nu întîmplător, locul acela unde s-ar fi născut virusul (piața care pînă la urmă s-a dovedit a nu fi punctul adevărat al începutului de epidemie) se afla în apropierea unui laborator de cercetare a virușilor foarte cunoscut. Și, pe măsură ce ne informăm pe tema acestui coronavirus ciudat, descoperim noi și noi evenimente neîntîmplătoare.

Este doar o gripă!

Domnilor și doamnelor, este o gripă! O gripă sezonieră cu o răspîndire și cu o rată de îmbolnăvire și de mortalitate aproape similară cu a gripelor pe care le-am traversat fiecare dintre noi în decursul vieții.

Această gripă, ca și celelalte de altfel, a afectat în mod fatal numai persoanele deja bolnave, tratate de boli cronice, cu organismul slăbit de suferințe anterioare și incapabil să lupte cu oricare altă viroză. Rata

îmbolnăvirilor, clamată de o mass-media iresponsabilă ca fiind nemaiîntîlnită în istorie este, de asemenea, insignifiantă. La populația Terrei de 7,6 miliarde, există 82.164 de îmbolnăviri (cifra este aceea din data de 27 februarie, ora 09.00 dimineața), adică un procent de numai 0,000000107%! Adică 1(una) îmbolnăvire la fiecare 10 milioane de oameni. Dacă ar fi să ne referim la morți, procentul devine de 30 de ori mai mic (un deces la fiecare 300 de milioane de oameni!). Vi se pare că seamănă cu pandemia anunțată, cu apocalipsa care a înnebunit milioane de locuitori și care a închis cu armata comunități întregi?

O.M.S. spune că da. Seamănă. În opinia celei mai autorizate persoane de pe glob în ceea ce privește sănătatea noastră, dl. Tedros Adhanom Ghebreyesus, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii: „Ameninţarea unei pandemii de gripă este omniprezentă. [...] Sîntem într-o situaţie foarte delicată, în care epidemia poate merge în orice direcţie, în funcţie de modul în care gestionăm situaţia. Poate fi izolată, dar, dacă nu facem ce trebuie, va scăpa de sub control. Dacă aplicăm măsuri de izolare, precum cele aplicate de China, vom observa o scădere a cazurilor şi în final epidemia poate fi izolată”. Totodată, același domn Ghebreyesus ne sfătuiește să nu comparăm Covid-19 cu o gripă… Păi, dacă ne spuserăți chiar dvs. că este o gripă, cu ce altceva s-o comparăm, domnule Ghebreyesus? Nu aș dori să credeți că îl acuz, cumva, pe directorul O.M.S., dar este ușor de constatat că s-a contat, de către cei care ne manipulează, inclusiv pe reacția emoțională, dincolo de rațiune, a oficialităților de la toate nivelurile. Se știe, acestea sînt bîntuite permanent de frica unui eșec dacă vor fi criticate că nu au luat toate măsurile imaginabile pentru a preîntîmpina „nenorocirea”.

Cine ar avea interesul să orchestreze un asemenea scenariu? În ceea ce privește arătatul cu degetul, nu numai noi, românii, sîntem meșteri. O mulțime de analiști și de jurnaliști de pe mapamond se grăbesc în a indica „vinovații”. Conform acestora, aria celor culpabili pentru crearea și menținerea unei stări de teamă vecină cu isteria pare a fi extrem de largă. Se merge de la a indica SUA ca fiind principalul interesat, din motive determinate de ambiția de a controla mersul lumii, la incriminarea marilor corporații farmaceutice preocupate nu numai de vinderea medicamentelor, dar și de obținerea de fonduri și de intrarea urgentă în circuitul comercial a unor noi vaccinuri încă neadmise pentru tratarea oamenilor. De la obsesia miliardarilor adepți ai teoriei eugeniei de a lansa pe piață un vaccin destinat împuținării populației Terrei și controlului genetic al celor rămași, pînă la acțiunea puternicelor lanțuri de magazine de produse alimentare cu scopul de a-și vinde stocurile uriașe pe cale să devină inutilizabile. Se ajunge, în mod cît se poate de serios, la absurda idee conform căreia guvernul chinez ar fi eliberat voit virusul în propria țară cu scopul a demonstra lumii cît este de capabil în a stăpîni un fenomen de isterie națională.

Numai și numai pentru a exemplifica, am ales cîteva extrase din articole pe tema coronavirusului scrise de jurnalista Whitney Webb. „Cu toate acestea, deși multe dintre aceste teorii sînt în mod clar speculative, există, de asemenea, dovezi verificabile cu privire la interesul recent al unei agenții guvernamentale americane controversate pentru noile coronavirusuri, în special cele transmise de la lilieci la oameni. Agenția respectivă, Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată în Domeniul Apărării de la Pentagon (D.A.R.P.A.), a început să cheltuiască milioane pentru o astfel de cercetare în 2018, iar unele dintre aceste studii finanțate de Pentagon au fost efectuate în laboratoare militare

americane pentru arme biologice cunoscute, situate la granița cu China, și au avut ca rezultat descoperirea a zeci de noi tulpini coronavirus, chiar în luna aprilie a anului trecut. În plus, pînă în prezent, legăturile dintre principalul laborator de arme biologice al Pentagonului și un institut de virusologie din Wuhan, China unde se crede că focarul actual a început - nu au fost raportate pînă acum în mass-media în limba engleză. […] Deși rămîne complet necunoscut modul în care a apărut actuala epidemie, detaliile despre D.A.R.P.A. şi recentele experimente ale Pentagonului sînt în mod clar de interes public, mai ales avînd în vedere că nişte companii, care sînt parteneri strategici ai D.A.R.P.A., au început recent să dezvolte un vaccin pentru a combate epidemia de coronavirus. […] Indiferent de motivația reală din spatele îngrijorării bruște și recente a Pentagonului privind utilizarea liliecilor ca vehicul pentru arme biologice, armata americană a cheltuit milioane de dolari în ultimii ani finanțînd cercetarea asupra liliecilor, virușilor letali pe care îi pot găzdui inclusiv coronavirușii - și a modului cum sînt transmişi acești viruși de la lilieci la oameni”. Exemplele ar putea continua la nesfîrșit. În fiecare minut, într-un ritm amețitor, apar articole, studii, știri și atenționări privitoare la viitoarea ,,pandemie”.

Despre România, numai de bine În România, primului purtător de virus i se acordă mai multă atenție decît i s-a acordat în America cosmonautului Neil Armstrong după ce a pășit pe Lună!

Se întrerup emisiunile de televiziune, sînt interogați despre purtătorul minusculului ucigaș cei care conduc țara, sînt filmate la nesfîrșit roțile autosanitarei care îl transportă spre spital, sînt detaliate condițiile de izolare, aparatura, echipamentul. Sînt urmăriți insistent de camerele de luat vederi purtătorii de costume ciudate, mascați și înmănușați precum scafandrii de mare adîncime… Mii de oameni sînt „condamnați la arest la domiciliu”. Ca nu cumva să evadeze spre apetisantuʼ birt din centrul satului, s-au luat măsuri drastice pentru a fi păziți cu jandarmii. Se imaginează scenarii destinate hrănirii lor, în ture, dimineața, la prînz și seara, de către persoane special selectate dintre membrii cei mai responsabili ai comunității. După ce au fost supuși traumei de a fi devenit suspecți de răspîndirea morții, nefericiții potențiali purtători de virus sînt acum amenințați cu amenda sau cu închisoarea de vor îndrăzni să fluture vreo mînă peste ulucă.

S-a convocat, în stare de urgență Consiliul Suprem de Apărare a Țării, ca și cum s-ar fi anunțat iminența unui război devastator, pentru a se concluziona senin prin vocea cu inflecțiuni inconfundabile a scorțosului nostru președinte că nimeni n-ar trebui să se panicheze… Un medic ieșean, enervat de ignoranța autorităților și de efectul de turmă care caracterizează populația isterizată, a declarat că acceptă să în mod voluntar să fie infectat cu virusul „ucigaș”. De ce face acest gest? „Ca să-i lămuresc pe imbecilii care umblă cu chiloțeii pe nas prin aeroporturi, mă ofer voluntar să mă infectez cu virusul vieții. Să vadă și ei un medic nevaccinat «antigripal» (o tîmpenie, avînd în vedere polimorfismul virusurilor gripale) care nu moare, frate, deși «a susținut ciuma roșie» (!) Prostovănimea lumii în care trăim nu pricepe nimic, se comportă ca o turmă, de aceea este ușor de manipulat”.

Domnilor guvernanți (atîți cîți mai sînteți!), venițivă în fire! Opriți circul! Stopați isteria, nu o mai alimentați! Aveți responsabilitatea de a conduce o țară!

Lăsați jocurile politice! Nu mai profitați de o gripă pentru a cîstiga politic! Nu mai faceți pe placul stăpînilor voștri care vă plătesc și care vă mențin pe funcții! În loc să-i pedepsiți pe cei nevinovați, pe bănuiții că ar putea avea virusul (cîtă prostie în această suspiciune, practic fiecare dintre noi sîntem în această situație), pedepsiți-i exemplar pe aceia care alimentează isteria, pe cei care o cultivă, pe cei care o folosesc în cîștigul lor! Ei nu sînt anonimi, sînt la vedere. Se laudă cu asta și cîștigă miliarde de pe urma acțiunilor lor criminale.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Vineri, 13 martie 2020

RM

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (39)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (14) În taberele de staţionare de la porţile Boemiei (3)

În cadrul acestei vizite s-au prezentat, după cum s-a prevăzut, şi unele programe artistice. Un punct din aceste programe 1-a constituit şi intonarea „Marşului Corpului 2 armată”, pe versuri de locotenent GrigoriuGalaţi. Deşi textul are multe carenţe artistice, mă gîndesc că n-ar fi rău să-1 reproduc. Poate că unii cititori, foşti luptători ai acestei mari unităţi, cînd vor reciti cuvintele acestui cîntec, îşi vor aduce aminte de clipele aspre trăite pe front, de serile în care fredonau şi ei, în rînd cu ceilalţi ostaşi, acest modest cîntec.

Tocmai de aceea ţin atît de mult să-1 redau în cartea amintirilor mele de război.

Marșul Corpului doi Armată „Veniţi cu toţii mic şi mare cu acelaşi gînd, Veniţi să le ieţim în cale cu toţi cîntînd.

Că se întorc biruitorii noştri din război, Cu generalul lor în frunte, cei din Corpul doi.

Refren E marşul vostru, al Corpului doi, Ce vă întoarceţi din război, Voi neam din neam de mari luptători V-aşteaptă Ţara învingători.

Voi ce-aţi luptat, voi ce v-aţi jertfit, Cu sînge cald aţi plămădit Hotarul României Noi, Sînteţi ai Ţării bravi Eroi Şi mic, şi mare Vă vor ieşi în cale, Covor de flori vă vor presăra.

Ca-n sărbătoare, Cu mii de urale, În cîntec vă vor cînta...

Aţi dezrobit hotarul străbun, Cu piepturi din oţel de tun, Fiindcă-i pămîntul cel strămoşesc Cu grai şi portul românesc. Şi-n viitor, exemplu veţi fi, Şi ani la rînd ce vor veni Vor preamări cu toţii pe Eroi, Pe voi, ostaşi din Corpul doi”. În perioada în care trupele Corpului 2 armată au stat în zona de staţionare am simţit din plin, ca şi în timpul luptelor, dragostea caldă şi grija părintească a celor din ţară. Şi aici, ca şi pe front au sosit delegaţii din partea „Apărării Patriotice”, aducîndu-ne daruri şi scrisori de mulţumire de la oamenii muncii. Atenţia şi grija celor din România faţă de fiii şi fraţii lor care se bătuseră cu bravură cu duşmanul fascist i-au impresionat profund pe militari. Exprimînd sentimentele unanime ale subordonaţilor mei, am trimis spre patrie unele scrisori de mulţumire către „Apărarea Patriotică”. Redau mai jos textul unei telegrame pe care am trimis-o în ţară în numele tuturor militarilor Corpului 2 armată. „CORPUL 2 ARMATĂ” Nr. 21 557 din 26.05.1945 Stat Major Către APĂRAREA PATRIOTICĂ Comitetul Central Bucureşti Adînc mişcaţi pentru gestul frumos făcut de către «Apărarea Patriotică» Bucureşti, de grija pe care o poartă ostaşilor Corpului 2 armată, rog primiţi mulţumirile mele personale şi ale ostaşilor, pentru darurile trimise, care au fost bine venite în aceste

Aclamate de mulțime, trupele Corpului 2 armată defilează, la reîntoarcerea spre țară, prin orașul Brno, din Cehoslovacia. timpuri. Prin această faptă se cimentează şi mai mult legătura între popor şi armata lui.

COMANDANTUL CORPULUI 2 ARMATA General de divizie C. Ionaşcu”

Pe străzile Vienei La sfîrşitul lunii mai 1945 ne găseam tot în zona de staţionare, pe întinsul platou al Boemiei.

Pentru că aveam ceva timp la dispoziţie, m-am hotărît să vizitez unele localităţi cu trecut istoric din acea parte a Cehoslovaciei. Astfel, încă în plină lună a lui florar, cînd natura, darnică, îmbrăcase totul în jur într-o mantie verde, odihnitoare, am trecut încă o dată pe la Slavcov (Austerlitz), locul pe unde se bătuseră cu un secol în urmă oștile comandate de Napoleon. Am admirat de pe înălţimea pe care se află monumentul memorial întreaga zonă din jur. În mintea mea am încercat să reconstitui teatrul de acţiuni militare de atunci, dar n-am izbutit. Am avut impresia la un moment dat că eul din mine mi-ar fi şoptit: „Oare nu te-ai săturat de planuri de campanie?

Fii mulţumit că ai trecut prin acest loc intrat în legendă şi gata!”. Drept să spun, pentru ziua respectivă m-am mulţumit numai cu atît.

După aceea m-am gîndit că fiind aproape de Viena ar fi bine să vizitez şi capitala Austriei. Zis şi făcut. Mi-am ales mai întîi un itinerar pe hartă. Punctul de plecare 1-a constituit oraşul Brno. De aici, pînă la Viena am drumeţit pe o şosea largă, străjuită de o parte şi de alta de cireşi.

Fructele erau încă necoapte.

Cînd am trecut graniţa dintre Cehoslovacia şi Austria, gîndurile mi-au zburat atunci la vitejii tanchişti români din Regimentul 2 care de luptă. Unitatea participase zile în şir la luptele împotriva hitleriştilor pe teritoriul Austriei. Tanchiştii români s-au bătut cu dîrzenie cu duşmanul în zona localităţii Hohenruppersdorf, de la 30 km nord-est de Viena, Schrick, Wilfersdorf şi în multe alte locuri, aducîndu-şi partea lor de contribuţie la eliberarea poporului austriac. În apropiere de Viena m-am întîlnit cu grupuri compacte de austrieci. Se îndreptau agale spre marele oraş. Erau bătrîni şi copii, bărbaţi şi femei, în majoritate evrei, scăpaţi ca prin minune de ororile lagărelor de exterminare. Se reîntorceau spre Viena lui Strauss, la căminele lor, cu speranţa în ziua de mîine. M-a impresionat profund înfăţişarea acelor oameni. Feţele le erau livide, consecinţă a lipsei de hrană. De-abia se mai puteau mişca. Pentru a-şi astîmpăra foamea şi setea, copiii se urcau prin cireşii de pe marginea drumului şi se îndopau cu fructe încă necoapte. Văzînd aceste scene, ne-a cuprins mila faţă de micuţele fiinţe. Cum aveam cu noi ceva merinde, le-am dat copiilor care s-au găsit mai pe aproape cîte o bucăţică de pîine, brînză şi puţin zahăr.

Am plecat mai departe, spre ţinta călătoriei noastre.

Am intrat în Viena trecînd peste un pod de vase, întins în apropierea Bisericii Sf. Ştefan. Am trecut după aceea prin faţa Operei, renumitul lăcaş de cultură, pe scenele căreia au urcat unii dintre cei mai mari cîntăreţi şi compozitori ai lumii, între care şi unul din geniile poporului român – George Enescu.

În oraş erau numai distrugeri şi ruine. Războiul schimbase faţa frumoasei capitale austriece. Pînă şi Biserica Sf. Ştefan fusese lovită în plin. Noaptea neam găsit adăpost la o pensiune de pe Strada Operei.

Am fi vrut să urcăm la Grinzing, dar n-am apucat.

Se defectase ceva la autoturism. Am căutat un atelier de reparat. Un cetăţean binevoitor, al cărui nume îmi pare rău că l-am uitat, ne-a condus la un atelier auto.

Apoi ne-a invitat la gospodăria lui.

– Stăm foarte aproape, ne-a spus el. Vă poftim să vă odihniţi puţin, pînă se repară maşina...

După atîta insistenţă, ne-a venit greu să-1 refuzăm. Şi ne-am dus. Gazdele au fost deosebit de amabile.

Ne-au oferit posibilitatea să ne curăţăm de praf, iar apoi ne-au invitat la masă. Am fost serviţi cu o delicioasă supă de linte. Am pus şi noi pe masă ce ne mai rămăsese şi ne-am aşezat la un ospăţ serios.

După acest recreativ intermezzo, ne-am luat ziua bună şi ne-am înapoiat la maşină. În jurul ei se adunaseră cîţiva cetăţeni vienezi. Unul ne-a întrebat dacă sîntem francezi. Le-am răspuns că sîntem români.

Cînd au auzit cuvîntul român, şi el, şi ceilalţi oameni au dat admirativ din cap. Ştiau probabil şi ei că vitejii noştri ostaşi s-au bătut cu bărbăţie cu hitleriştii foarte aproape de frumoasa lor capitală. Aşa am „interpretat” eu gestul admirativ al vienezilor care se adunaseră cerc în jurul maşinii noastre.

A doua zi am continuat să vizităm oraşul. Am intrat în parcul fostului castel imperial Hoffburg, apoi ne-am plimbat pe largile bulevarde ale Vienei. În sfîrşit, am contemplat cîteva minute apele Dunării albastre. Aici, la Viena, am rugat marele fluviu să ducă pe valurile sale gîndurile noastre curate spre patria-mamă: „Du, falnică Dunăre, un cald salut Oltului, şi Mureşului, şi Siretului, tuturor apelor noastre româneşti”.

Spre înserat ne-am înapoiat la cantonamentul nostru de la Svetnov...

Reîntoarcerea în patrie (1) După intrarea unităţilor în zonele de staţionare, viaţa ostăşească a îmbrăcat multiple aspecte. Unele dintre ele am căutat să le prezint în capitolele de mai înainte. Ţin să mai remarc doar un fapt caracteristic acestei perioade: dorul de ţară, de pămîntul românesc, de casa părintească, tot mai vizibil pe feţele militarilor.

Mulţi dintre ei, fireşte, cei mai sentimentali, începuseră să discute între ei zi de zi despre clipa mult aşteptată a reîntoarcerii în patrie. Tot mai des se făceau auzite în discuţiile oamenilor astfel de întrebări: Cît vom mai sta în zonă? De ce nu plecăm? Ne-am bătut, am învins.

Dar de ce mai Zăbovim aici? O parte dintre ostaşi ieşeau chiar la raport şi întrebau pe comandanţi cînd va începe deplasarea spre ţară.

Observînd că militarii îşi puneau astfel de probleme, am dat un ordin de zi în care am încercat să-i liniştesc pe toţi. Iată ce cuprindea acest ordin: „OSTAŞI! Se observă la unii dintre voi, puţini la număr, că aţi început să vă pierdeţi răbdarea. Proverbul românesc spune: «Cu răbdarea treci marea». Cu atît mai mult şi mai uşor, puţinul timp ce ne-a mai rămas de stat aici va trece. Este adevărat că dorul de casă – de cei dragi ai noştri – ne apasă mai mult ca oricînd. Dacă pînă acum, toată fiinţa, toată activitatea noastră au fost concentrate zi şi noapte pentru zdrobirea totală şi definitivă a inamicului, azi activitatea noastră ne dă mai mult timp pentru a ne gîndi la cei lăsaţi departe, la locurile pe care, la chemarea ţării, le-am părăsit.

Aţi trecut peste greutăţi fizice şi morale pe care mintea omenească nu le poate închipui. Aţi luptat cu un inamic dîrz, aţi luptat cu greutăţile vremii (ploaie, noroaie, zăpadă, ger), aţi luat în piept munţi şi păduri, dealuri şi ape, apărate de inamic; pe toate le-aţi învins.

Aţi dovedit că aveţi o voinţă de fier şi o mare răbdare.

De aceea nu este admis, azi, cînd aţi trecut peste toate greutăţile cu fruntea sus, să vă pierdeţi răbdarea“. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

RM

19

Vineri, 13 martie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Plin de via 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Dătătoare de viață; 2) Duce o viață de cîine – Scriitor polonez, autor al nuvelei ,,În luptă cu viața” (Borislav); 3) Motiv esențial!

– Actriță americană, protagonistă a filmului ,,O zi din viața unui ștrengar” (Mia); 4) Femeia care ne dă viață (var.) – Specific; 5) O fărîmă din viața noastră – Sînt în viață! – Imun în fond!; 6) Undă! – Calul în viață! – Ăsta strînge cît trăiește; 7) Scriitor spaniol, prezent în context cu romanul ,,Viața lui Guzmán de Alfarache” (Mateo) – A scoate capul pe furiș; 8) Valurile vieții (sg.) – Leagă două vieți de oameni; 9) Liric rus, autor al poeziei ,,Tot ce scoate viața la iveală” (Serghei) – Fragment din viața Pămîntului; 10) Nu spun nimic – Probă de examen la școala vieții.

VERTICAL: 1) Început de viață nouă; 2) Bărbat de viață; 3) Bate toată viața – Localitate în Camerun; 4) Emis de la centru! – Inimă de mamă! – Noroc chior!; 5) Localitate în Estonia – Își duc viața în lanțuri; 6) Firul vieții – Cîntec de leagăn; 7) Autorul piesei de teatru ,,Viața într-o floare” (Mircea); 8) Închis pe viață – Primele semne de viață! – Început de epopee!; 9) Prinse în grup! – Are un nivel de viață scăzut (fem.); 10) Accidente pe drumul vieții – Campion.

Dicționar: OTI; IAT; EDEA; ASS GH. ENE Dezlegarea careului ,,PETE DE CULOARE” 1) METALIZATE; 2) INOTATORI; 3) N – BUBA – ALB; 4) USA – IRIMIE; 5) LI – IRISI – N; 6) ENOTI – MERI; 7) SILINIU – EU; 8) C – A – TN – RAC; 9) UTRE – OPAL; 10) AURIT – VIU.

O istorie a farselor (143) Fraudele unui escroc la Hollywood Cine spune că nu rentează sa fii criminal? David Begelman (1922-1995), preşedinte al companiei cinematografice Columbia, a delapidat propria firmă în anii ‘80, eliberînd cecuri în valoare de 10.000 de dolari, falsificînd numele actorilor-vedetă, apoi încasînd banii. Escrocheria a reieşit doar cînd actorul Cliff Robertson, întrebat de către Fisc de ce nu declarase cei 10.000 de dolari „primiţi” de la Columbia într-un an în care el nu lu­crase pentru aceste studiouri, le-a cerut contabililor de aici să prezinte cecul anulat. Cînd 1-a văzut, Robertson a evidenţiat faptul că semnătura nu îi aparţinea, constitudind un fals. „Contabilitatea creativă” a lui Begelman a ieşit la iveală. Robertson a declarat public escrocheria. „Încercăm să punem capăt corupţiei ce a devenit malignă în industria noastră cinematografică şi creşte de la an la an”, a afirmat el în emisiunea Phil Donahue

Show - şi nu a mai primit nici un rol important ani de zile. Cît îl priveşte pe Begelman... Tinseltown nu şi-a permis să-1 transforme într-un martir. Judecat pentru furt deosebit de grav, ar fi trebuit să primească ani grei de închisoare. A fost însă amendat cu 5.000 de dolari si eliberat condiţionat în schimbul a 3 ani de muncă în folosul comunităţii. Un an mai tîrziu, după ce a produs un film despre pericolul prezentat de heroină, acuzarea i-a fost redusă de la furt grav la infracţiune minoră de către judecătorul Thomas C. Murphy, care îi dăduse sentinţa iniţială. Revocînd cei doi ani de eliberare condiţionată rămaşi, judecătorul Murphy a declarat că acest om de bază al comunităţii cinematografice de la Hollywood „poate merge mai departe fără să poarte stigmatul eliberării condiţionate”. Şi aşa a făcut. Spre oroarea lui Cliff Robertson şi a altora, Begelman a fost repus în funcţia de şef al studiourilor Columbia şi un an mai tîrziu a fost numit preşedinte al companiei Metro-Goldwyn-Mayer. ,,Begelman s-a întors și MGM a pus mîna pe el” era titlul unui articol din ziarul Los Angeles HeraldExaminer. Cred că asta spune totul.

,,Bufnița Cenușie” (1) Archibald Belaney, cunoscut ulterior sub numele de „Bufniţa Cenuşie” („Primul indian care arăta întradevăr ca un indian”), a fost cel mai mare farsor al modernităţii. El a profitat de pe urma imaginii romantice a americanilor băştinaşi, pretinzînd că s-a născut în Mexic în anul 1888, dintr-un scoţian și soţia sa indiană.

Aceasta - afirma Belaney - îl cunoscuse pe tatăl lui după ce se întorsese dintr-un turneu în Anglia împreună cu Buffalo Bill Cody şi spectacolul său, Wild West Show. În realitate, era fiul unui berbant local notoriu şi al unei fete în vîrstă de 13 ani, pe care tatăl său o luase de soţie după ce prima nevastă murise în condiţii neclare. Belaney a fost crescut de către mătuşile sale nemăritate din Hastings, Anglia. Familia 1-a plătit pe tatăl lui să rămînă în străinătate, aşa că Archibald a fost trimis la o şcoală locală de lingvistică, dar nu a reuşit să se adapteze. Tot timpul era plecat în mici excursii, cutreiera pădurile şi munţii, trăindu-şi fantezia de a fi un adevărat indian nord-american. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 13 martie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (4) (urmare din pag. 1) Aceste arme şi aceşti nemernici vor trage, odată şi odată, nu numai în ţinte de antrenament. În cine vor trage oare? Am făcut publice aceste date, şi le voi tipări, in extenso, în numărul de marţi al revistei „România Mare” – revistă care, de o lună, circulă în lumea largă prin INTERNET – pentru simplul motiv că situaţia a devenit primejdioasă şi intolerabilă. La ultima întîlnire pe care a avut-o conducerea P.R.M. cu Emil Constantinescu, în februarie 1998, l-am întrebat pe acesta, tot cu martori, ce măsuri va lua împotriva trupelor paramilitare maghiare, care s-au înmulţit ca ciupercile veninoase şi reprezintă un duşman perfid pentru populaţia românească lipsită de apărare. „Acestea sînt sub control!”, a răspuns preşedintele Ţării, recunoscînd, pentru prima oară, că ele există. De aici, din inima însîngeratului Municipiu Tg. Mureş, care ştie bine ce înseamnă vandalismul hoardelor tumefiate de ură, eu îi transmit lui Emil Constantinescu un avertisment sever: trupele para­ militare nu trebuie să fie sub control, ci sub pămînt!

Aş vrea să fiu bine înţeles: aceasta nu e o manifestare antimaghiară, ci antirevizionistă şi anti-iredentistă.

Ideal ar fi să domnească pacea şi armonia, dar dacă unii dau semne prelungite de alienare mintală, este de datoria României şi a Ţărilor civilizate ale lumii să-i pună la respect cu cea mai mare fermitate.

Stimaţi prieteni, acestea sînt numai cîteva dintre preocupările Partidului România Mare. Noi nu v-am minţit niciodată. Şi nici n-am alergat după căpătuială, ci am slujit, întotdeauna, Interesul Naţional. Oamenii au început să se trezească şi să despartă grîul de neghină, statuile de caricaturi. Poate că asta e o boală naţională şi noi încă nu ne-am dat seama: pînă nu se loveşte el, românul, bine de tot cu capul de pragul de sus, nu se învaţă minte. Aş numi halucinaţia colectivă din noiembrie 1996 „taxa pe curiozitate”.

Lumea a fost curioasă să-i vadă şi pe ceilalţi la treabă. Ce-a ieşit, se vede la tot pasul: dezastru pe

Pomul vieii Azi vă voi spune adevărul, cu bucurie şi durere Îmi iau puterea de la vulturi şi de la secolii ce vin Lăsaţi poetul să vorbească, alt drept pe lume nici nu cere Iar adevărul vieţii noastre ne va elibera deplin.

Priviţi pe harta veche-a lumii, şi unde-i viscolul mai mare Şi unde plînge ochiul cosmic – acolo este Ţara mea Aşa a fost destinul nostru, să împietrim lîngă hotare Şi plugul ruginea în pîine, şi pîinea-n gură sîngera... Şi-am îndurat în jug de flăcări un bir ce nu se poate spune Pe care ni l-au pus pe aer, pe roua zorilor de zi Ni s-au furat păduri de grîne şi munţi de aur şi cărbune Iar vatra noastră a fost iadul celor mai mari ticăloşii Şi cînd de-atîtea patimi multe secau izvoarele vederii Noi am tras fulgerul din teacă şi-un duh creştea răzbunător În inima Hiperboreii noi Romei îi eram străjerii Şi zeii Daciei slujiră numai acest viteaz Popor În zvon de clopote şi bucium se ridicau atunci în zale Bărbaţi ca Dunărea de aprigi şi credincioşi acestei Ţări: Menumorut, şi Glad, şi Gelu trădaţi în nopţi medievale Muşatinii şi Basarabii celor dintîi descălecări

toată linia! Există riscul ca, în curînd, să nu mai avem ce guverna. Asta nu trebuie să ne împiedice însă a acţiona, cu rapiditate şi hotărîre, pentru singura soluţie pragmatică de ieşire a Ţării din fundul prăpastiei. Iar această soluţie o reprezintă alegerile anticipate! Alegeri pe care, sînt convins, le vor cîştiga forţele naţionale.

Ca mîine, ne vor ruga să luăm Puterea. Şi abia atunci va începe adevărata curăţenie de Paşte. De pildă, una dintre intenţiile P.R.M. este să dea în judecată Guvernul Ciorbea pentru risipirea iraţională a zeci de miliarde de lei pentru confecţionarea, instalarea şi paza plăcuţelor bilingve. În ceea ce priveşte ecusoanele bilingve pe care actualul primar U.D.M.R.-ist al Municipiului dvs. îi sileşte pe funcţionarii Primăriei să le poarte, opinia noastră e tranşantă: avem de-a face cu o acţiune de umilire şi discriminare a fiinţei umane, care nu seamănă decît cu forţarea evreilor să poarte semnul distinctiv pe piept, şi anume steaua galbenă a lui David. Respingeţi, cu bravură, aceste orori de sorginte inchizitorială, care trădează un primitivism înfiorător.

Rupeţi şi daţi jos semnele hungarismului agresiv! La nevoie, am să vă plătesc eu amenda la toţi! Agăţaţi de gîtul acestui primar bolnav de ură, Fekete-Pekete, toate plăcuţele bilingve şi duceţi-l cu magnetul pînă la Budapesta! Staţi de veghe! Rezistaţi pînă ce vom veni noi la Putere şi atunci Ţara noastră va deveni iar Ţara noastră! Nu credeţi în fantasmagoriile care perorează că, în eventualitatea că naţionaliştii vor cîştiga alegerile, România ar fi izolată pe plan internaţional. Avem şi noi prieteni puternici, şi în Occident, şi în Orient, aşa că să nu ne poarte nimeni grija. Dar o Ţară se conduce din interiorul ei, niciodată din afară. Într-un fel, Guvernul Ciorbea seamănă cu Călugărul Rasputin: moare greu. Acum, la aşezarea bomboanei pe coliva Guvernului, să vărsăm o „Lacrima Ciorbea” pe mormîntul acestor marionete. Adio, dragii noştri Emil şi Victor! Ultimul dintre voi este rugat să stingă lumina de la capătul tunelului şi să închidă robinetul celor 60 de miliarde de dolari!

Ei, toţi tribunii Naţiunii, aveau o misie în lume: Să ţină Patria pe hartă, unită-n datini şi în grai Şi de-au fost plini de biruinţă, sau muritori fără de nume La fel şi-au asumat destinul şi izgoniţi au fost din rai. Îmbolnăviţi de dorul Ţării, răpuşi de ştreang, de glonţ, de spadă Bătrîni şi tineri, deopotrivă, decapitaţi sau exilaţi Ei toţi au îngrăşat pămîntul cu alba oaselor zăpadă Ei toţi sînt baciul Mioriţei, crucificat peste Carpaţi Frumos au păstorit Poporul, în vremi de pace sau războaie Dar ce-a fost oare pacea noastră decît un încordat răgaz?

Muşcaţi de arşiţi şi bejenii, spălaţi de sînge şi de ploaie Ei îmbrăcau cămaşa morţii purtînd o Ţară pe grumaz.

Aşa se scrise Epopeea acestei Naţii încercate Istorie fără duminici şi fără praznice şi nunţi Priviţi, vă rog, pe harta lumii şi îmi veţi da apoi dreptate Şi veţi vedea de ce Carpaţii sînt cei mai falnici dintre munţi.

Aici ne-a răstignit destinul, pe roza vînturilor sale Însinguraţi în pandemonium, să-i facem Europei scut Iar de-ar fi existat nu patru, ci zece puncte cardinale Mai mult ca sigur că şi ele tot pe la noi ar fi trecut.

Aşa ne-am scris Independenţa, şi Unitatea, şi Mîndria Iar ele au stîrnit în preajmă furtuna urii tuturor De mii şi mii de ani, temeinic, nasc pui de lei în România Şi ei nu vor muri, de-a pururi, cînd pentru Naţiune mor!

Apar din Pantheonul umbrei preasfinte firi vizionare Ei au un braţ pe ctitorie, iar celălalt pe spada grea Sînt Mircea, Alexandru, Iancu, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare E veşnic Pomul Vieţii noastre şi el va fi mereu în floare Şi trăznetul Mihai Viteazul, izbind cu pohta ce pohtea Cît vor mai fi făclii la Putna, la Dealu şi la Mărăşeşti Îşi cîntă Eminescu „Doina” lîngă rănitele hotare Vin Brâncoveanu, Horea, Tudor şi Avram Iancu Crăişorul Dar ele cresc întregi în visul Eternităţii Româneşti Bălcescu, Mureşan, Bărnuţiu şi Cuza Vodă renăscut Şi-n urma lor tălăzuieşte, prin veac, Măria Sa Poporul Citiţi Istoria străbună şi-atunci veţi înţelege bine Înnobilat de tragedia Eroului Necunoscut!

Cît de cumplită-i moştenirea atîtor jafuri şi urgii

În încheiere, daţi-mi voie să aduc omagiul nostru fierbinte faţă de generaţiile de aur de la 1848 şi 1918.

Din fericire pentru Ţară, acei români minunaţi n-au fost nici internaţionalişti, nici globalişti, nici vînzători. Tocmai de aceea ei au intrat în Pantheonul de statui al Neamului Românesc. Noi la asemenea tribuni trebuie să ne raportăm. Să nu care cumva să vină ziua cînd copiii noştri ne vor întreba de ce-am dormit, de ce-am fost laşi, de ce am risipit zestrea înaintaşilor, de ce-au ajuns ei, pruncii noştri, salahorii şi ruşinea Europei. Asemenea coşmar nu trebuie să trăim niciodată. Vom intra în structurile Europei numai şi numai cu valorile noastre, cu identitatea noastră, cu religia noastră, cu datinile noastre, cu provinciile noastre istorice. Nu vă lăsaţi amăgiţi de sirenele cosmopolitismului de tinichea.

Diavolul poate lua multe chipuri şi poate vorbi pe multe voci. Numai astfel a fost posibilă învrăjbirea, de către unguri şi ţărănişti, a celor două biserici creştine surori. Exact asta mai lipsea României!

Dar noi ce păzim? Sîntem oameni maturi şi vrednici – sau figurine de argilă, bune de îngropat pe malul rîului, de Caloiene? Indiferent ce Guvern se va forma în aceste zile, el nu va face decît să amîne, cu ceva timp, deznodămîntul. Boală lungă, moarte sigură.

Pregătiţi-vă de alegeri anticipate! Pregătiţi-vă şi de supravegherea urnelor şi a centrelor de votare, fiindcă toate pîrghiile Puterii se află, deocamdată, în mîinile acestei „echipe a morţii”, care e capabilă de orice samavolnicie pentru a rămîne în funcţie.

Numai că i-au ajuns blestemul românilor şi bătaia lui Dumnezeu. Şi-au făcut-o cu mîna lor. Atîta s-au certat şi atîta s-au măcinat, încît, la primul strănut al nostru, vor cădea grămadă. Avem astăzi un semn din cer că tot ce-i românesc nu piere, iar vrăjmaşii, care s-au încăierat 500 de zile ca chiorii, sînt risipiţi ca făina orbilor. Trăiască unitatea Neamului Românesc şi România Mare! Sărbători Fericite de Sfintele Paşti care se apropie şi La Mulţi Ani! În încheiere, daţi-mi voie să dau citire unui poem-parabolă despre trădarea de la Yalta şi Tezaurul României, publicat în anul 1984.

În nopţi de linişte răzbate dinspre Tezaure străine Un plîns înăbuşit, de aur, furat sărmanei Românii De unde să mai aibă Ţara cînd a fost stoarsă de putere?

Prin ce miracol să mai fiarbă uraniu, aur şi ţiţei?

Să iasă-n faţă detractorii ce colportează prin unghere Şi dacă ei cunosc vreo taină, mă jur să îi ascult pe ei!

E aspră Epoca, prieteni, întreaga lume e o rană Iar cei ce-au jefuit odată ne cer tot nouă datorii Păcatul nostru este cinstea, ca şi mîndria suverană Dar eu prefer asceza asta îmbelşugatei lor robii E timpul să vorbim de-a dreptul, să ne privim cinstit, în faţă: Am fost vînduţi, dar cina-y alta şi nu cunosc mai trist măcel Românul e moral şi vrednic, şi poţi să îl cîştigi pe viaţă Iar dacă-i spui tot adevărul, îţi dă şi haina de pe el Puneţi la treabă fariseii, atîţi cîţi vor mai fi sub soare E mult de construit în Ţară, aşteaptă pîinea forţe noi Independenţa stă în muncă, dar preţul ei e-atît de mare Încît o zi de pace costă cît un mileniu de război.

E greu, dar ştim că vom învinge şi ne va fi mai tare Ţara Nu ne speriem de sacrificii, căci noi răbdăm de mii de ani Să pedepsim trădarea snoabă, să poarte toţi la fel povara Aşa pricepem noi lozinca de-a fi egali şi suverani.

N-avem de nimeni a ne teme, sîntem stăpîni la noi acasă Am cucerit aceste drepturi printr-un asediu uriaş Avem o singură conştiinţă şi o Istorie frumoasă Şi vom răspunde, pentru toate, în faţa oricărui urmaş.

Am plăsmuit aceste rînduri cu bucurie şi durere Vrea cineva să mai se-ntîmple atîtea groaznice orori?

E doar un cînt din Epopeea unui Popor care nu piere Şi care-şi flutură spre stele drapelul lui în Trei Culori!

Sfîrșit

RM

21

Vineri, 13 martie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (61)

219) WILHELM FILDERMAN. Figură marcantă a evreilor din România. Născut în 1882, la București. A urmat cariera juridică, fiind avocat.

Timp de 20 de ani (1921– 1941) a fost președintele Federației Comunităților Ev­ re­iești din România, funcție pe care o reia în perioada 1944–1946. În timpul celui de-al II-lea război mondial a desfășurat o activitate neobosită pentru salvarea evreilor de prigoana germană, găsind înțelegere și sprijin la Mareșalul Antonescu, născut în același an cu el.

Mărturiile doctorului în Drept Filderman constituie, astăzi, o sursă prețioasă de informare pentru cei care doresc să cunoască ADEVĂRUL, reprimînd, încă din fașă, elanul nesănătos al diversioniștilor, ce încearcă să acrediteze minciuna că în România ar fi fost un Holocaust contra fiilor lui Israel. Într-o lucrare născută greu, în condiții pe care le-aș numi infernale, pe coperta căreia se află manșeta tipărită „Carte interzisă în 1994 și trimisă la topit”, se găsește, în final, un PROTEST decent, dar categoric, care pivotează în jurul figurii luminoase a lui Wilhelm Filderman: „Participanții la cel de-al 4-lea simpozion ROMÂNISM ȘI ANTIROMÂNISM, desfășurat la București în zilele de 19 și 20 iunie 2003, au luat cunoștință de faptul că, în contextul efortului general care se face pe plan internațional pentru a elucida condițiile și cauzele care au produs cumplitul holocaust anti-evreiesc din anii 1939– 1945, autoritățile evreiești, în mod special cele din România, adoptă o atitudine obstrucționistă față de nobila cauză a adevărului. Ne referim la următoarele aspecte și evenimente: 1) Sînt multe și insurmontabile obstacolele care se ridică în calea celor ce doresc să consulte arhivele aflate în proprietatea unor autorități sau instituții evreiești. În vreme ce, bunăoară, arhivele românești au fost puse integral la dispoziția cercetătorilor evrei, arhivele Comunității Evreiești din România sînt inaccesibile istoricilor români. Același regim îl au și arhivele evreiești din Israel.

2) Un caz deosebit de grav și de elocvent îl reprezintă jurnalul și memoriile lui Wilhelm Filderman, cel care a fost ani de zile președintele comunității evreiești din România și care, în 1957, la Congresul Mondial de Statistică a declarat că «în nici o țară dominată de naziști nu a supraviețuit o așa mare proporție a populației evreiești ca în România», iar cu altă ocazie, în 1955, în fața justiției elvețiene, a afirmat sub jurămînt că «Mareșalul Antonescu a făcut tot ce a putut pentru a îmblînzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilornaziști». Legatarii testamentari ai marelui lider evreu au încercat să publice în România Jurnalul și Memoriile lui Wilhelm Filderman, ținînd seamă de faptul că aceste documente sînt redactate în limba română și au ca subiect viața politică din România, inclusiv perioada anilor 1939–1945. Din păcate, la intervenția autorităților israeliene a fost împiedicată publicarea acestor manuscrise, a căror soartă nu mai este cunoscută. Cerem explicații publice pentru acest gest care lezează încrederea între oameni, între popoare, între state și cerem acces liber la Arhiva Filderman.”

Au existat și mai există, din fericire, evrei cinstiți și cu frică de bătaia lui Dumnezeu. Filderman moare la 81 de ani, în 1963, ilustrînd, prin propria sa supraviețuire și longevitate, că evreii au fost

protejați de români. „Să trăiască badea Vasile Popa!

Luptătorului care cu primejdia vieții sale a propovăduit întregirea neamului românesc, un modest luptător pentru mai multă dragoste și înfrățire în libertate. Dr. W. Filderman. 7 Ianuarie 921”.

220) EMIL RACOVIȚĂ. Savant și explorator.

Descedent al unei vechi familii de boieri autohtoni, care a dat nu mai puțin de trei domnitori. Născut la 1868 (aceeași „promoție” cu Vasile Popa) la Iași.

Licențiat în Drept (1889) și în Științele naturale (1891) la Universitatea Sorbonna. Profesor la Universitatea

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (105) din Cluj. Ia parte, alături de renumitul explorator norvegian Amundsen, la expediția întreprinsă în Antarctica de nava „Belgica” (1897–1899).

Fondator, în 1905 (împreună cu prietenul său R. Jeannel) al unei noi științe: biospeologia, care se ocupă de formele de viață din peșteri. Înființează cel dintîi institut de speologie din lume, la Cluj, în 1930. În perioada 1929–1930 e rector al Universității din Cluj. Academician și președinte al Academiei Române. Moare în 1947. Ciobanul nostru fără turmă nu îl găsește la Cluj, ci în orașul natal, Iași – iar asta se deduce dintr-o însemnare de dedesubt, a lui A. C. Cuza, dată la Iași, în 31 decembrie 1920. Dar, iată ce scria, totuși, discretul Emil Racoviță, folosind un creion chimic, cred că împrumutat de la solicitant, adică de la Vasile Popa (așa îmi explic utilizarea abundentă a acestei ustensile de scris): „Patriotismul ideal este adevărata temelie a României Mari. Credința lui Popa să fie pilda românilor. Dr. E. Racoviță”.

221) OREST TAFRALI. Arheolog. Născut în 1876. A murit în 1937. Aromân de origine. Profesor la Universitatea din Iași. Publică un număr apreciabil de studii de istorie, cele mai multe în limba franceză, printre care și un excelent titlu: România de ieri și de azi. Scrie romane (Mina Frunză, Urmărind idealul)

precum și schițe, portrete, articole diverse. În Album el face o evaluare precisă a muncii lui Vasile Popa: „Cartea de față e o operă însemnată, reunind semnăturile atîtor ilustrațiuni (sic!) române, atîtor inimi patriote, care au văzut și realizat România mare. D-lui Vasile Popa, acestui suflet arzător după idealul național, trebue să-i mulțumim, că a reușit să reunească aici atîtea sentințe, impresii și idei, cari se referă la unicul gând al tuturor bunilor Români: Neamul și Patria, Mărirea, gloria și consolidarea lor.

O. Tafrali, profesor universitar Iași. Iași 14 ianuarie 1921”. A se observa sintagma „buni români”, care, din păcate, astăzi este demonizată de cei care încearcă să dea o direcție antiromânească spiritului public, prin interpretarea eronată a sintagmei „societate civilă”. Iar dacă îi întrebi cine a enunțat, pentru prima oară, această sintagmă – „societate civilă” – ridică din umeri, fiindcă e tare grea cartea...

Părintele expresiei cu pricina e Hegel.

222) PIMEN GEORGESCU. Mitropolit al Moldovei. Născut în 1857. În perioada 1902–1909 este Episcop al Dunării de Jos. În 1909 ocupă scaunul de Mitropolit al Moldovei și, din 1926, funcționează și ca președinte al Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrucît Patriarhul Miron Cristea era membru al Regenței. Prelatul (care în 1921 avea 64 de ani) îl primește pe cuviosul creștin, probabil îl și ospătează, fiindcă venea de la drum lung și n-avea simbrie, apasă pe pagină ștampila albastră a Mitropoliei și scrie doar atît: „Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei. Iași, 17 Ianuarie 1921”. Aflat într-o dispoziție mai bună, sfîntul părinte mai dă o dedicație, după 2 ani: „Unirea într-o singură țară a Neamului nostru a fost visul de aur pentru care au luptat strămoșii noștri. Prin jertfe sîngeroase visul s-a împlinit. Acum să (sic!) cuvine ca uniți sufletește să lucrăm pentru fala neamului și mîndria noastră a tuturor. Pimen, Mitropolitul Moldovei și Sucevei. 12 Mai 1923. București”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

Cu o experiență de mai mult de 25 de ani în zona antreprenorială, ne-am aflat în prima linie, iar acum venim să te îndrumăm, să te ajutăm să îți construiești propriul drum în zona de afaceri.

Consiliere de afaceri

Cu bani puțini, nu oricine poate face asta, dar noi te putem consilia pentru că și noi am parcurs acest drum.

Consiliere juridică

Ai o problemă de ordin juridic, o încercare pe care dorești să o depășești, ai nevoie de consiliere juridică?

Consiliere de imagine

Ai nevoie de o idee, vrei să îți faci o campanie în mass-media, ai nevoie de advertoriale, de comunicate de presă?

Contact: Á Luni - Vineri: orele 11.00 - 19.00 * contact@startupp.ro Ø Str. Ion Nistor, nr 6, sector 3, București

start with Us!

22

Vineri, 13 martie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (19) China și Tibetul (3) Datorită soţiei sale din familia imperială Tang, regele Songtsan Gambo - întemeietorul regatului tibetan - a construit Templul budist Jokhang şi Palatul Petala - reşedinta lui Dalai Lama, conducătorul cultului budist. Menţionăm că regele Songtsan Gambo a domnit 69 de ani şi a murit la vîrsta de 82 de ani.

Istoria consemnează că prinţesa Wen Cheng din China și prinţesa Devi Bhrikuti din Nepal, ambele soţii ale regelui Songtsan Gambo, au introdus budismul în Tibet. Mînăstirea Micului Jokhang din Tibet a fost construită special pentru a găzdui statuia lui Buddha, adusă de prinţesa Wen Cheng. Regele Tibetului a primit cu bucurie darurile Imperiului Tang: seminţele aduse de prinţesa chineză au fost plantate în Tibet și au înflorit.

Specialiştii chinezi le-au arătat tibetaniler metode agricole mai avansate pentru a îmbunătăţi agricultura în Tibet. Meşteșugarii şi artizanii chinezi i-au învăţat

Casa Poporului – adevărata istorie (53) Casa Republicii: De la proiect la destin (4) Un alt personaj cu care mama se identifica în viaţă era Faust, din drama cu acelaşi nume scrisă de J.W. Goethe. Era impresionată de spiritul de sacrificiu şi de dorinţa de cunoaştere a lui Faust, care a oprit secunda, pierzîndu-şi sufletul, numai în clipa cînd a văzut cum oamenii construiesc un pod. Mama cita des cuvintele lui Faust: ,,Verweile doch, du bist so schön” (Clipă opreşte-te, eşti atît de frumoasă). Mama era fascinată de creatori, de creaţie, de spiritul artistic şi de jertfa totală. De aceea a şi ţinut atît de mult la imaginea Casei Republicii şi la dreptul ei de creator. Ea nu se considera un arhitect, un simplu profesionist, ci se considera un artist; Casa Republicii nu era un simplu proiect de arhitectură, era o operă de artă, în care îşi investise tot timpul şi toata viaţa (chiar ea a spus despre Casa Republicii că: „Este creaţie 100%. O consider o lucrare de artă de o excepţie cu totul ieşită din comun”). Mama nu se lupta pentru o casă, ci pentru o idee.

Multă lume a avut de-a lungul timpului impresia că faptul de a face parte din familia unui om cu renume este extraordinar şi poate aduce numai beneficii. Se considera că ai un statut privilegiat, că îţi poţi permite orice, că trăieşti la ceea ce alţii pot numai visa. Ar putea

Balada (29) Dragoste cu năbădăi (3) Ştefan Genoiu simţea acut lipsa Elisabetei. O femeie pasională, trăindu-şi sexul prin toate fibrele trupului, nu se uită uşor, cît ai bate din palme. Iubirea nu poate fi nici persiflată şi nici condamnată. Cum şi căderea în plasa unei iubirii absolute nu duce la nimic, decît la pierderea timpului, atît de preţios vieţii. Militar de carieră, Fănică Genoiu era hotărît să-şi înfrunte destinul cu tot curajul. În anii ʼ30 erau la modă romanele lui Camil Petrescu ,,Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război” şi ,,Patul lui Procust”. Tînărul ofiţer avid de literatură şi teatru le citise pe nerăsuflate şi avea asupra lor păreri critice personale. Pentru Ştefan Genoiu, comportamentul personajului Ştefan Ghiorghidiu faţă de propria-i nevastă era inacceptabil, în sensul că o adulteră nu poate fi iertată, ci neapărat părăsită!

Iar sinuciderea personajului George Demetru Ladima din ,,Patul lui Procust”, pur şi simplu îl enervase întratît încît n-a mai fost în stare să recitească respectivul roman. ,,Ce tîmpenie este să te sinucizi pentru o femeie, chiar frumoasă”, gîndea cît se poate de raţional bărbatul

RM

pe tibetani abilităţile lor la ţesutul mătăsii, la fabricarea hîrtiei şi a cernelii. De atunci s-a statornicit pacea şi s-a început simbioza dintre China şi Tibet, iar Drumul Mătăsii a devenit o conexiune sigură și solidă între China Dinastiei Tang şi Tibet.

Cînd prinţesa Wen Cheng a murit în anul 680, Tibetul a organizat o înmormîntare somptuoasă pentru prinţesa iubită, iar Dinastia Tang a trimis un emisar în Tibet pentru a o jeli. În tot Tibetul s-au răspîndit multe mituri şi poveşti despre Wen Cheng şi regele Songtsan Gambo. Statuia prințesei, făurită în urmă cu 1.300 de ani, încă este păstrată şi venerată în Lhasa, capitala Tibetului. Cunoscută sub numele de Gyasa - soţia din Dinastia Tang, prinţesa Wen Cheng este adesea venerată ca Zeiţa Milei în budismul tibetan, iar ziua ei de naştere și ziua cînd a sosit în Tibet sînt celebrate de către poporul tibetan pînă în zilele noastre. După moartea împăratului Taizong al Dinastiei Tang, regatul tibetan a devenit atît de puternic, încît China nu mai avea forţa să țină piept expansiunii sale. Tibetul continua ofensiva militară împotriva provinciilor Qinghai, Sichuan și Gansu, după care a ocupat Chang’an, capitala Imperiului Tang. Împărații măreţei Dinastii Tang-Gaezong, Suzong și Xianzeng - nu au fost capabili să cucerească Tibetul.

Dar, sfîrșitul puternicului stat tibetan a survenit din cauza unui suveran nesăbuit, regele Langdarma, care a persecutat budismul. Cronicile chineze şi tibetane consemnează că în anul 839 d.Chr., regatul tibetan a fost copleşit de calamităţi naturale: cutremure, alunecări de teren în zonele muntoase (în prezent, provinciile chineze Gansu şi Sichuan); rîul Tae a început să curgă în sens invers; au izbucnit focare de ciumă etc. Oamenii auzeau noaptea zgomote misterioase ce semănau cu zgomotul făcut de tobele de luptă. Regele Langdarma, persecutorul budismului, a murit din cauze nenaturale în anul 842.

Deoarece defunctul rege nu avea copii, concubina sa l-a desemnat pe un nepot să fie rege. Acesta a fost omorît de un membru al Cabinetului miniștrilor. Astfel a survenit sfîrşitul cîndva măreţului regat tibetan. Apoi, budismul a fost recunoscut oficial în Tibet. În 821 s-a ridicat o stelă comemorativă, care există pînă în zilele noastre. Aceasta elogiază căsătoria prinţesei Wen Cheng cu regele Songtsan Gambo. Este un simbol al unirii celor două popoare. Stela se află în faţa marelui Templu Dazhao din Lhasa, capitala Tibetului. (va urma) Christina Meiţă-Tang

surprinde, dar nu este şi nu a fost niciodată aşa. Să nu uităm ca imediat după 1990 mama a avut un statut ingrat. De unde faptul de a fi arhitectul unui dictator era un privilegiu, acum acest fapt devenise un blestem, de unde înainte mama era coordonatorul unei echipe, acum era singură în fața urii populare şi se dădea vina pe ea pentru colosul care se ridica pe Dealul Arsenalului.

Ziarele ţipau, oamenii care o cunoşteau începeau să o evite. Funcţia ei era un stigmat şi pînă la urmă mama nu a mai putut nici să găsească de lucru, pentru că nimeni nu dorea să o angajeze pe arhitecta lui Ceauşescu. De parcă profesia de arhitect şi legătura lui cu beneficiarul au implicaţii politice. Desigur, în isteria care s-a creat după anul 1990, nimeni nu mai gîndea obiectiv. Casa Republicii era în paragină, pradă hoţilor: unii se gîndeau să o demoleze, alţii se gîndeau să o păstreze ca memorie a dictaturii, făcînd din ea un muzeu al comunismului. Nimeni nu mai vedea cîtă muncă a fost depusă de cetăţenii României în construirea acestui palat, nimeni nu mai vedea banii daţi pe materiale.

Cît de repede au nesocotit românii toată truda cu care fusese ridicată imensa clădire! Atît casa, cît şi arhitectul erau arătaţi cu degetul, pradă unei uri generalizate.

Mama, fără loc de muncă, cu doi copii mici, a fost nevoită să plece peste graniţe, să lucreze pentru străini, ca să îşi poată întreţine familia. Nu era chiar o viaţă de invidiat, ne era dor de ea şi ne lipsea mult. Afară era apreciată, aici era blamată. Şi acum, dacă sîntem realişti, cam tot aceeaşi soartă o are. În timp ce străinii

admiră Palatul Parlamentului şi stau la cozi pentru a-1 vedea, mulţi români de-abia îşi pot reţine o înjurătură.

Ironic este faptul ca mulţi din cei care nu o agreează şi se revoltă împotriva ei, sînt destul de tineri încît să nu fi prins comunismul, neavînd direct de-a face cu regimul. Oricum ura pentru comunism este acum o modă, stigmatizarea comunismului este un mod de canalizare a dorinţei de revoltă a maselor într-o direcţie bine definită.

Legenda că mama ar fi fost nepoata lui Elena Ceauşescu a făcut situaţia mamei şi mai delicată. Faptul că numele de fată al Elenei era tot „Petrescu” a fost declanşatorul acestei speculaţii. Chiar dacă era desigur fals, mulţi credeau cu tărie acest lucru. În Decembrie 1989 Ceauşescu şi Elena fuseseră împuşcaţi, şi Nicu, fiul lor, a fost adus cu de-a sila la televiziune. Cum se considera că mama la rîndul ei făcea parte din ingrata familie, era cît pe ce să împartă aceeaşi soartă ca fiul dictatorului. Dar a scăpat ca prin urechile acului. De ce? Cum şi de cine a fost salvată este o poveste ilară.

Imediat după revoluţie, la sfîrşitul lui decembrie 1989, muncitorii de la Hotel Dorobanţi, în spatele căruia noi locuiam, au făcut o şedinţă şi, consi­derînd că mama este nepoata lui Elena Ceauşescu, îşi propuseseră să o ridice cu un camion şi să o ducă la TV. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

venit de pe plaiurile mioritice ale Cotmenei, în lumea contorsionată a oraşului burghez.

Dar tocmai cînd se redresase sufleteşte, în amurgul unei zile de vară, i-a bătut la uşă Elisabeta Serghie.

Femeia a izbucnit în plîns.

- Fănică, primeşte-mă la tine! Viaţa alături de bruta de Bulumac e un chin, o tortură!

Mărturisirile femeii erau însoţite de şuvoaie de lacrimi care se prelingeau pe obraji şi se împreunau sub bărbie, rămasă tot frumoasă şi atrăgătoare.

Dezarmat, Fănică îşi îmbrăţişă iubita şi acceptă să trăiască din nou alături de ea farmecele dragostei.

Spre vară, Elisabeta l-a convins pe iubit să-şi petreacă zilele de concediu la Comarnic. Căpitanul, avid după căsătoria cu dotă, a acceptat să viziteze familia Serghie.

Timpul petrecut a fost o încîntare. Se făceau excursii prin munţi, iar serile se petreceau la grădinile de vară din Comarnic.

La cîteva săptămîni de la acele zile de neuitat, Elisabeta, hodoronc-tronc, îi face logodnicului o confidenţă tulburătoare...

- Fănică, trebuie să-ţi spun! Un inginer american, de origine română se ţine scai de capul meu! Zice că mă vrea de nevastă!

Fănică înghiţi în sec. Altă belea cu Elisabeta! O curiozitate bolnavă l-a îndemnat să-l cunoască pe ame­

rican. Tipul era un bun profesionist, făcuse avere în America şi se lăuda cu mai multe invenţii brevetate din domeniul exploatării petrolului. Dar din punct de vedere fizic, americanul arăta ca o caricatură din filmele cu Stan şi Bran.

- Domnule Richmond, dacă Elisabeta te place şi veţi contacta o căsătorie, eu nu mă opun în calea fericirii nimănui.

Cu alte cuvinte, Fănică Genoiu vroia să-i atragă atenţia americanului că arată mai rău decît dracul. Din cauza asta, nu-şi făcea griji şi continua nestingherit relaţia cu Elisabeta Serghie. Dar culmea, această Elisabetă parcă era purtată de un demon spre greşeli fatale. Într-o zi de toamnă tîrzie, întors dintr-o manevră, a trebuit să plece la Bucureşti pentru a-şi confecţiona o manta. După ce şi-a aranjat afacerile, Fănică Genoiu a revenit la Cîmpina în aceeaşi zi. În cameră la madam Iuga, masa era aranjată ca de obicei, dar Elisabeta nicăieri. Agitat, ca şi personajul Ştefan Ghiorghidiu al lui Camil Petrescu, o caută pe Elisabeta peste tot, închipuindu-şi în mintea lui aprinsă de gelozie, că iubita îl înşeală cu americanul. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 13 martie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (27) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (27)

Atacul lui Watson (3) Fiscul îi cere să achite o sumă consistentă. Debitorul are o sclipire: din moment ce trustul este ilegal, acţiunile lui n-au valoare juridică şi nu pot fi supuse impozării.

Cîştigă chiar şi în faţa tribunalelor, pen­tru proces, fiscul cheltuind o sumă substanţial mai mare decît cea pe care ar fi încasat-o normal. Episodul e cu atît mai elocvent cu cît şi alţi acţionari, informaţi despre întîmplare şi evoluţia ei, vor proceda la fel.

Adversarii – cîţi mai sînt şi numindu-se, cu aceeaşi obstinaţie, „independenţi” în comparaţie cu trustul – înţeleg că nu prea contează reclamaţiile lor, dar nu dezarmează. Din cînd în cînd depun o nouă plîngere, fie pentru că nu se ţine seamă de dreptul de liberă trecere al conductelor, fie pentru că o petiţie anterioară n-a fost luată în consideraţie. Timpul trece, ei se tem sau se plîng, iar John D. îşi sporeşte masiv averea.

Chit că, în noiembrie 1897, urmare a unui demers făcut de E. Rice, unul dintre cei mai activi adversari ai lui Rockefeller, la care se asociază şi fostul procuror general David Watson, Curtea Supremă a Statelor Unite

Memoriile unui celebru criminalist român (107) ,,Omul cu ciocanul” (6) Trebuia să ne preocupe operativitatea. Chiar dacă vom participa şi la studierea sutelor de mape, ne vom concentra asupra bolnavilor din perimetrul fixat. Ne era teamă să nu se scurgă şi cel de-al doilea an de căutări; să nu se „cronicizeze” cazul.

– Să nu vă descurajaţi, le-am zis cu tonul unui apel la demnitate. Verificarea numeroaselor mape va putea fi realizată numai prin simpla lor lectură. Foarte multe vor fi clasate în alte prealabile activităţi, noile criterii stabilite referindu-se, în principal, doar la stadiul şi maladia suspectului! Dominanta însă a acțiunilor noastre şi ale celorlalţi colegi va avea ca obiectiv bolnavii din cartierul victimelor.

– Da, interveni maiorul Tăureci, dar nu trebuie să uităm că verificarea acestora a a fost făcută şi ea de către primul colectiv şi... poate chiar de două ori. Ce şansă ne va putea oferi cea de-a treia acțiune? N-ar fi o surpriză să se spună, în cele din urmă, că am irosit şi noi timpul încă un an de zile.

El mai făcuse parte și din primul colectiv!...

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (59) Președintele SUA: ,,Ocuparea Kuweitului nu va dura” Spre seară, elicopterul care-1 readuce de la Camp David pe George Bush aaterizează pe peluza din faţa Casei Albe. Preşedintele coboară şi citeşte, cu o mină absorbită, nota pe care tocmai i-a întins-o Richard Haas, specialist în afacerile Orientului mijlociu în cadrul Consiliului naţional de securitate. Textul, scris de mînă, cuprinde cuvintele: „Preşedintele turc Ozal e la telefon. Ziariştii prezenţi în apropiere îl interpelează pe preşedinte. Bush are o scurtă ezitare, apoi se apropie de ei, nervos: «Ocuparea Kuweitului nu va dura»“.

Cu toate că un partener important îl aşteaptă la celălalt capăt al firului, Bush va răspunde timp de 20 de minute la întrebările reporterilor. La un moment dat, el se va supăra. Declară: - Avem sprijinul lumii arabe.

Un ziarist îi răspunde:

cheamă, din nou, în instanţă „Standard”, acuzîndu-1 de „nerespectarea legilor”. Ca la o comandă, schimbarea faimoaselor „trust certificates”, ce trenase atîta vreme – doar amintitul Rice îsi retrăsese o participaţie şi asta la patru ani de la debutul operaţiunii! – se accelerează, de parcă acum ar fi debutat. În faţa instanţei, reprezentanţii lui „Standard” pun aceeaşi placă: nu răspund la întrebări, sau dau detalii echivoce, deliberat complicate, încurcate ori care, de la o zi la alta, se contrazic. Avocaţii trustului – o adevărată armată şi recrutaţi dintre cei ce se evidenţiaseră de-a lungul anilor în hăţişurile legilor anti-trust sau în anularea unor decizii statale si federale – mînuiesc, fără ezitare, cele mai neaşteptate argumente, spe­culează orice ezitare a acuzării ori, mai des, atrag de partea trustului pe unii dintre apărătorii legilor. Fireşte, procedeul cumpărării e complicat, modalităţile în care aceştia reuşesc să dea aparenţă de legalitate hotărîrii de a anula, suspenda sau amîna procesul contra lui „Standard” trebuind să fie convingătoare nu numai la prima vedere.

Exemplul de mai jos este grăitor. În octombrie 1897 o nouă comisie parlamentară de anchetă (a cîta?) intenţionează să examineze contractele trustului, să-i studieze documentele şi să-i audieze conducătorii.

Solicitat în plină partidă de golf, John D. vine la interogatoriu şi este la fel ca de obicei: de un calm absolut, politicos pînă la exaspe­rare şi reţinut în răspunsuri.

Ancheta se poticneşte atunci cînd comisia cere să vadă

registrele contabile, exigenţă care, pentru unul dintre avocaţii trustului, ar însemna drum liber indiscreţiilor abuzive. Fireste, nu se acceptă. Revenirea comisiei primeşte acelaşi refuz. În plină resemnare, preşedintele ei este informat, printr-o anonimă (dintr-o sursă foarte bine informată) că documentele au fost mutate de la New York la Cleveland, spre a fi arse. Investigaţiile declanşate rapid descoperă adevărul: e vorba de 16 lăzi cu documente, numai că între timp şi fuseseră arse! Precizarea unei oficialităţi de la „Standard” este deconcertantă: e vorba de hîrtii vechi, fără semnificaţie, în ceea ce interesează comisia. Cum aceasta pretinde, pe drept, să i se probeze afirmaţia, primeşte un nou refuz. E al treilea! În aceste circumstanţe, comisia se consideră depăşită şi trimite dosarul la tribunal cerînd condamnarea trustului şi a conducătorilor pentru „nerespectarea legilor”. Aici, judecătorii au opinii diferite: trei sînt împotriva trustului şi trei pentru.

S-au scurs astfel zece ani de cînd David Watson descoperise piesa acuzatoare într-un volum neînsemnat şi, aflat ,,la vîrsta iluziilor”, pornise campania antiStandard! Preluîndu-şi mandatul, succesorul lui clasează afacerea. În rest, nimeni nu mai schimbă ,,trust certificates” iar beneficiile obţinute în 1899 se cifrează la 32 milioane dolari, pentru ca, în 1900, să sporească în progresie geometrică. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

– Un eventual eșec în aceată acțiune îl voi pune, am continuat eu, doar pe seama superficialității sau poate a unor omisiuni – a inexistenței dosarului căutat de noi. Deci, să fim exigenţi si să nu ne mulţumim cu evidenţele oferite de unităţile sanitare şi nici cu rapoartele subofiţerilor despre verificările bolnavilor aliaţi la domiciliu, mai ales că aceste verificări au caracterul lor abstract.

După multe alte discuţii, frământări şi stări de nelinişte, am fost furaţi de somn în clipa în care hotărîserăm ca noi să facem verificările celor din perimetru, prilej cu care să putem urmări depistarea şi a altor bolnavi necunoscuţi şi neluaţi, deci, în evidenţele sanitare. O asemenea muncă presupunea perseverență şi eforturi, care aveau să ne ofere doar mărturisirile vecinilor referitor la comportamentul periferic şi poate chiar cu forme aparent normale. Elementul de bază rămînea tot contactul direct şi discuţiile cu bolnavul; studierea acestuia – operaţiune mai greu de realizat de subofiţerul sectorist. Şi... iată-ne, în ziua ce-a urmat şi apoi în multe altele, din nou în situaţii din ce în ce mai dificile, mai încîlcite, pentru elucidarea cărora se cerea timp. Erau menţinute în supraveghere şi verificări cîteva persoane bănuite şi unele aspecte care trebuiau înlăturate, ele reprezentând doar obstacole în drumul pe care doream să ni-1

croim. Starea de spirit continua să fie apăsătoare... neliniştea se instalase în rîndul multor familii, iar treburile nu mergeau deloc bine. Mă îngrijora mai mult şi eventualitatea insuccesului. Nu-mi puteam alunga gîndul că m-am angrenat, împreună cu colegii mei, într-o „afacere” rece – veche, în care urma să exploatăm numai date şi constatări nepercepute cu propriile noastre simţuri. Nu voiam însă ca ceilalţi să-mi afle nemulţumirea! Le-aş fi putut afecta optimismul. Ce să le spun? Că ar fi foarte posibil să căutăm un asasin care, de un an de zile a încetat acţiunea şi... de ce? Că acesta ar fi trecut prin fața colegilor, printr-un slab purgatoriu, iar el, timorat fiind, şi-a încetat atacurile dîndu-se la fund? Ce altă explicaţie putea avea această întrerupere îndelungată? În cele din urmă mi-am găsit încă un răspuns ipotetic care să-1 întărească pe primul. El se referă la şocul pe care l-ar fi putut căpăta asasinul cu prilejul unei prime „cercetări”, în perioada cînd sute şi sute de bolnavi, predispuşi la fapte antisociale, treceau prin faţa comisiei de verificare. Nu poate fi exclusă nici o eventuală internare într-o unitate sanitară unde, prin tratament de sedare, ar fi fost scos din starea gravă în care ajunsese cînd a culminat cu ultima faptă cu forme de sadism şi incendiere. (va urma) DUMITRU CEACANICA

- Cum puteţi afirma aşa ceva cînd toate ziarele arată pe pagina întîi fotografia lui Saddam Hussein împreună cu regele Iordaniei?

Bush, încordat, răspunde: - Ştiu să citesc. Care e întrebarea dumneavoastră?

Se duce apoi în biroul oval. La preşedinţie au sosit deja mesaje de sprijin şi telegrame trimise din toate regiunile Statelor Unite. Textele unora dintre acestea sînt lapidare: „Atacaţi”; sau: ,,Viraţi-l”. Privindu-le, un colaborator al lui George Bush spune: ,,America e o ţară nerăbdătoare”.

Richard Cheney, ministrul Apărării, a plecat de la Washington întreptîndu-se spre Arabia Saudită, apoi spre Egipt. Întîlnirea cu Fahd e considerată determinantă. Argumentaţia adresată saudiţilor, va spune unul din membrii casei Albe, e limpede: ,,Uite ce este, e vorba de un individ care v-a minţit acum cinci zile în legătură cu intenţiile sale. Nu mai există motive ca el să fie crezut. Cunoaşteţi dictonul: Ne-a ars o dată, ruşine lui; ne-a ars de două ori, ruşine nouă”.

O altă mărturisire a unei înalte oficialităţi lămureşte obiectivele americane: ,,Ocuparea Kuweitului nu este în sine o ameninţare pentru interesele americane.

Adevărata ameninţare constă în puterea pe care ar dobîndi-o Irakul dacă ar deţine 20 la sută din resursele mondiale de petrol, controlînd OPEC-ul, dominînd Orientul Mijlociu, ameninţînd Israelul şi vrînd să obţină bomba atomică”.

Un adevărat cabinet de război (1) La începutul serii, Bush a atins un record impresionant; a dat în patru zile 20 de telefoane către 12 conducători străini, cîteodată înregistrîndu-se un apel la două ore. Înainte de a se duce în apartamentul său, preşedintele discută cu Colin Powell. Şeful statului major primeşte autorizaţia de a convoca totalitatea forţelor care vor fi eventual trimise în Arabia Saudită.

Puţin mai tîrziu, Bush îi primeşte ultima oară pe James Baker şi pe Brent Scowcroft pentru a discuta cu ei ultima încercare grea: reacţia sovieticilor.

Bush a prevăzut să-şi dea acordul definitiv pentru trimiterea trupelor luni seara, după întîlnirea dintre Dick Cheney şi regele Fahd: primele forţe vor pleca marţi dimineaţa, dar preşedintele doreşte să aştepte ziua de miercuri spre a anunţa public acest lucru. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Vineri, 13 martie 2020

Doza de sãnãtate Serotonina, mai mult decît un hormon al relaxării Serotonina este cunoscută ca hormonul fericirii, al relaxării. Astăzi, datorită cercetărilor efectuate în Canada, SUA, Germania și Anglia, se știe că serotonina aparține de grupa neurotransmițătorilor care susțin creierul în activitatea lui. Aceasta menține stresul în organism la un nivel echilibrat, susține mitocondriile (celulele energetice) și îmbunătățește somnul.

Aproximativ 80% din procesele metabolice ale corpului sînt dependente de serotonină. Cea mai mare cantitate se produce în membrana intestinului gros și în celulele creierului. Trombocitele trans­ portă 90% din cantitatea de serotonină în întreg corpul. Creierul conține 10% din întreaga cantitate de serotonină, care este, în același timp, și un hormon al țesutului, cu un rol mare în metabolismul glucidelor, grăsimilor și sistemului nervos.

Acest neurotransmișător susține procesul de învățare și memoria, și, de asemenea, prin activarea receptorilor serotoninei se reduc simțitor

inflamațiile tractului res­ pirator. Este cunoscut și rolul acesteia în depresii, migrene, deficitul de aten­ ție, tensiune oscilantă. Un studiu recent realizat de Universitatea din Cali­ fornia evidențiază rolul deosebit al serotoninei în comportamentul social și agresivitate.

La lăsarea întunericului, serotonina se meta­ bolizează în melatonină, hormonul care reglează ritmul nictemeral. Cea mai mare cantitate de melatonină se formează în glanda pineală și are un efect antioxidant. Întregul microbiom gastrointestinal este privit astăzi de specialiști ca un organ de sine stătător.

Transportul scăzut al serotoninei în corp: - un studiu recent (iulie 2019) atestă faptul că îmbolnăvirea de Parkinson este cauzată de nivelul scăzut al serotoninei; - este pus în legătură cu creșterea greutății corporale, alergii, și chiar autism; - serotonina este implicată și în metabolismul zahărului, astfel că un nivel scăzut al acestui hormon în pancreas duce la diabet; - perceperea durerilor corporale este mult mai mare în cazul persoanelor care au un nivel scăzut al serotoninei.

Toate studiile arată că omul zilelor noastre are nivelul de sero-­

RM

t­onină scăzut în corp. Medicina energoinformațională, prin apara­tele care au la bază fizica cuantică, este în măsură să constate deficitul de serotonină în corpul pacientului, deoarece vorbim de o medicină integrativă, care tratează corpul în totalitate.

Reglarea serotoninei este întregită, desigur, de alte programe precum: reglarea bacteriilor, virușilor, metalelor grele, alte noxe toxice pato­logice din corp, stabilizarea energeticoinformațională a ficatului, micro-detoxifierea la nivel celular, reglarea chakrelor energetice și readucerea întregului organism în balanța necesară funcționării organismului.

Fiecare pacient venit în clinică beneficiază de o terapie personalizată, conformă cu măsurătorile energetice, stabilită în urma unei diagnosticări și a unui buletin de analize energetic. Corpul uman

trebuie privit și tratat multidimen­sional de o medicină care tratează cauza bolii, o medicină a viitorului.

Vremurile în care totul se trata cu medicamente a trecut. Este momentul ca informația să joace un rol tot mai important în sănătatea noastră.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.