Romania Mare, nr. 1528

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Nu scriu pentru voi. Scriu pentru a-mi ține mie de urît și a mă schimba pe mine însumi, dar și ca să mă descarc sufletește. Dacă și voi vă regăsiți în textele mele, cu atît mai bine.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Batjocorirea valorilor naționale și desființarea României

Motto: ,,Ne-am dus ca niște slugi în NATO și UE, tot ce e românesc trebuie să dispară!”.

Dan Puric De mai mult de o săptămînă marele artist Tudor Gheorghe este ținta unor atacuri virulente din partea unor personaje controversate – dar extrem de bine văzute de generația ,,vreau o țară ca afară” - Andrei Cara­mitru și fostul ministru Funeriu, cel care s-a remarcat apărîndu-l pe Traian Băsescu după celebrul scandal al ,,agresării copilului”.

Caramitru a dat tonul, acuzîndu-l pe Tudor Gheorghe că ,,face propaganda pro-comunism și Ceaușescu” – făcînd aluzii la titlul concertului ,,Degeaba 30”. ,,Mulți ticăloși și ipocriți în țara asta...”, scrie Caramitru, completînd ulterior la adresa lui Tudor Gheorghe: ,,Un ticălos absolut.

Atît”. Mult mai dur – dacă se poate spune așa – a fost Daniel Funeriu (,,Pixelul albastru”) care a scris un text plin de insulte cu apelative de tip ,,Băi Tudor Gheorghe, ia fii atent aici”, ,,dai cu zdranga zdranga la mandolină”, ,,Băi talent: nu-ți e rușine la senectute”, ,,Johnny Mandolină”, ,,Mizerabile rapsod: dacă nu era omorît ca un vierme idolul tău, Ceaușescu”, ,,Cine ești tu, mă”, ,,să-ți fie rușine, canalie talentată!”, ,,Pune-te, mă, în genunchi în fața copiilor acestei țări și cere-le iertare!”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

„Peisaj de iarnă“, tablou de Petrică Hirtescu

Pastila sãptãmînii

Acolo este țara mea? În materialul publicat săptămîna trecută scriam că, imediat după Revoluția din 1989, în România s-a implementat cu succes un mecanism de combatere a românismului. În acesta au fost incluși politicieni, formatori de opinie, jurnaliști, grupuri de umor, publicații de satiră, publicații de cultură cu tot cu cei care o compuneau, respectiv o elită intelectuală care, așa cum se vede, a fost bine remunerată pentru ceea ce a făcut. Și nu numai ei. Au fost rostite cîteva cuvinte cheie care, răspîndite în spațiul mediatic de către așa-zise personalități ,,integre”, au avut un efect maxim asupra populației. (continuare în pag. a 16-a) TANO

Blestemul lui Nea Nicu

Ţara şi-a pierdut busola Naufragiul e total Reclama la Coca Cola Ţine loc de Cod Moral.

N-au ruşine, n-au sfială S-a dat drumul la furat Iar această viermuială E o junglă, nu e stat.

Ia te uită ce miniştri Deputaţi şi senatori!

Nişte imbecili siniştri Curve, peşti şi infractori.

Lumea-i tot mai buimăcită Face cruce, scuipă-n sîn Leprele care profită Te-au distrus, Popor Român.

Ei fac totul: fug, centrează Bat şi cornere, dau gol Şi tot ei se arbitrează – Ah, ce baie de nămol!

Te conduc toţi bişniţarii Golanii s-au resetat Repetenţii, cîrnăţarii Totul au acaparat.

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cum a devenit România un stat de tip mafiot (1) Stimate domnule Ion Iliescu, La începutul acestei săptămîni am primit de la dvs. invitaţia scrisă de a participa, în ziua de sîmbătă, 31 martie a.c., la o nouă întîlnire consacrată aderării României la NATO. Cu părere de rău, mă văd nevoit să refuz această invitaţie, anunţînd, totodată, că nici un membru al conducerii PRM nu va lua parte la această manifestare, pe care o considerăm inutilă, demagogică şi total deplasată. Pentru informarea corectă a opiniei publice şi a observatorilor străini care, eventual, mai sînt interesaţi de ceea ce se întîmplă într-o ţară ieşită de pe orbita Istoriei, voi reproduce frazacheie din scrisoarea dvs., un veritabil monument al „limbii de lemn“, o dovadă de hei-rupism politic şi de „beţie de cuvinte“ (despre care vorbea, cîndva, creatorul teoriei „formelor fără fond“, Titu Maiorescu): „Doresc, de aceea, să propun reprezentanţilor de frunte ai societăţii româneşti, ai partidelor politice, societăţii civile, minorităţilor naţionale, mediului de afaceri şi sindical, înalţilor reprezentanţi ai cultelor religioase, mediului academic, ştiinţific, universitar şi din alte domenii ale educaţiei, personalităţilor din domeniul culturii şi creaţiei artistice, reprezentanţilor massmedia, să fie coautori ai relansării exerciţiului naţional al consensului în spiritul său de la Snagov, pentru susţinerea integrării României în NATO“.

Mărturisesc că rareori am citit ceva mai confuz şi mai năucitor decît acest paragraf kilometric, care întrece în dificultate chiar formulările unui filosof pe care îl invocaţi în întîlnirile cu pensionarii din urbea dvs. natală, Hegel, fără a avea, însă, profunzimea cugetărilor acestuia. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 560, din 6 aprilie 2001)

Parcă sînt la Zidul Morţii Îşi rup gîtul dacă tac Farsa asta de proporţii Ne-a dat înapoi cu-n veac.

Uite şi un fost mecanic Şi sculerul matriţer Infestaţi cu pioceanic Au în creier numai zer.

Aferim, Neamul lu’ Peşte!

Cum să nu înnebuneşti?

Uite cine hotărăşte Soarta Ţării Româneşti!

Toţi pocesc Limba Română Agramaţi şi cacofoni Grei de cap, dar iuţi de mînă Numără dolari şi roni.

Ei se schimbă ca la hockey Linii întregi de bandiţi Iar străinii zic: „E o.k.!”

Fiindcă toţi sînt mituiţi.

Li se plimbă limba-n gură La orice scot un şablon În vremi de harababură Şef e orice besafon.

Unde-s cei care făcură Fala ţării nu demult?

Azi, e-o ştoarfă de centură Şi un marinar incult.

Neamul prost e la Putere Şi nu se mai dă plecat Periodic, el îţi cere Să-l votezi, la ochi legat.

Ţara asta zace-n boală Tranşată de nişte găşti E-o privelişte mortală Recuzita lor de măşti. Ştim, acesta e „sistemul” Invocat atît de des Ne-a lovit, din plin, blestemul Lui Nea Nicu, la proces.

Ce cumplită agonie!

Moarte clinică! Rateu!

Românie, Românie Roagă-te la Dumnezeu…

CORNELIU VADIM TUDOR Noaptea de 7 spre 8 septembrie 2014

NR. 1528 l ANUL XXXI l Vineri 7 FEBRUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 7 februarie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Sondaje mincinoase, care ne dau la oase F Vom avea un prim-ministru armean? F Un nebun pe şina de tramvai F A apărut GESTAPO-ul în România: echipajele teroriste de la „Evenimentul zilei” PARTEA A II-A F Dar, să revenim puțin la Roxana care-şi piaptănă blana cu ţepii din chelia lui Paler: în acelaşi număr al „Băcăniei libere” ea publică articolul zguduielnic (vorba lui Adrian Riza), intitulat „Revoluţionarul Traian Orban anunţă că îşi va da foc dacă preşedintele va cuteza să vină la Timişoara”.

Trecem peste mojicia fără precedent în istoria presei, adică şeful statului să nu care cumva să cuteze să pună piciorul într-o zonă a ţării pe care o conduce – şi ne oprim la o formulare memorabilă a ţigăncuşei: „De asemenea, domnul Orban s-a aşezat pe şinele de tramvai din faţa Prefecturii Timiş, anul trecut, în semn de protest faţă de vizita preşedintelui Iliescu în oraşul-martir.

Putea să moară”. Vai, vai, săracul Orban, să se aşeze el pe şinele de tramvai îngheţate, să-i răcească noada, să facă stalactite la nas, în vreme ce tramvaiul Thompson, ca un mastodont ce e, nu mai trecea peacolo de doi ani, fiindcă celălalt Traian (Băsescu) avusese grijă să-i vîndă şinele în Occident, ca fier vechi. Adept al perfecţionării continue a formelor de protest, Trăienică a ameninţat acum că, dacă va vedea măcar colțul căciulii prezidențiale că o apucă pe Calea Girocului, el va scoate o canistră de benzină, dacă Iliescu face greşeala de a mişca şi piciorul drept, el îşi va turna benzină în cap, dacă, Doamne fereşte, preşedintele va cuteza să pună în circulaţie şi piciorul stîng, Trăienel va scoate chibritul, iar dacă, oh, zei, titanul de la Cotroceni va mai îndrăzni să şi zîmbească, ca un satyr ce este, în acel caz, viteazul Traian cel Drept, ce-a dat cuatîţîa duşmani piept, va încerca să scapere chibritul, numai că, avînd în vedere că astea niciodată nu iau foc, martirul Timişoarei o să ia binişor tramvaiul și-o să se ducă la Balamuc. F Totuşi, lăsînd gluma la o parte, nu putem trece cu vederea finalul insultător al notei cu pricina: „Domnule Orban, nu merită să vă sacrificaţi pentru asasini!”. De ce-l faci, fă pațapufniţo, asasin pe preşedintele ales al ţării? Pe cine-a asasinat? Lindenii din capul tău înmuiat în gaz de lambă... F Anunţăm cu profundă durere în viscere că Ion Cristoiu a turbat. Ce era el nebun înainte, dar ce-a căpiat acum, fraţilor, ne mărturisesc oamenii din redacţia lui că urlă ca un isteric, fumează ţigară de la ţigară, muşcînd filtrul cu dinţii ăia galbeni, nu mai lasă pe nimeni să se apropie de el, cetăţenii temerari care se încumetă să intre în grajdul ăla sînt izbiţi de pereţi şi puşi să ridice mîinile şi să desfacă picioarele, că aşa a văzut piticania în filmele americane! Demenţa violatorului de găini s-a declanşat marţea trecută, cînd a apărut în revista noastră interviul cu bătrînica Viorica Kalit și cu cei doi nepoței ai săi, vînați de hinghierii de la „Excrementul zilei”. Pe pagina I a abjectului ziar, în numărul de joi, se lăbărțează un titlu semnificativ pentru lovitura mortală primită de Ardei Umplut: „Escrocul W.C. Tudor folosește o escroacă pentru a înșela bunătatea (?!) cititorilor noştri. În urma acestui caz, «Evenimentul zilei» nu va mai acorda sprijin color care i se adresează cu diverse cazuri”. Delirul monstrului e atît de galopant încît el foloseşte o formulare total incoerentă: cică şi Vadim Tudor, şi bătrînica ,,sînt doi escroci, care înşală bunătatea cititorilor”, dar e clar că a vrut să scrie buna-credinţă. De aici încolo începe un incredibil delirium-tremens! Pe un cearşaf întreg (toată pagina a II-a), această ruşine a presei

româneşti, fost secretar U.T.C., şi P.C.R., se războieşte cu o bătrînică sărmană, doar,doar i-o plesni inima femeii, vor ramîne copilaşii pe drumuri şi îi va vinde el prin lumea largă, pe vreo 50.000 de dolari.

Aflăm că un „echipaj” al ziarului s-a deplasat val vîrtej la locuinţa familiei cu pricina. Inchizitorii încep percheziţia: răscolesc rufe și cratiţe, fac fotografii, o ameninţă pe bătrînă că, dacă nu retractează ce-a declarat, o să o „mănînce puşcăria” (?!). Pe urmă, o sperie pe măicuţă, interogînd-o (la ea acasă!) „de ce miroase a băutură”. Biata femeie spune că a băut un pahar de bere la nişte vecini, unde mai trebăluieşte ca să cîştige un bănuţ. Aşadar, porcul ăsta de Cristoiu, bătu-l-ar Dumnezeu în moalele capului (la el pînă şi moalele capului e tare!), animalul ăsta care plescăie şi îngurgitează whisky Chiva’s Royal de 50.000 de lei sticla, pînă face pipi pe el, terorizează o văduvă bătrînă, în casa ei, că de ce a îndrăznit să-şi înmoaie și ea buzele în spuma rece a unui pahar de bere, după ce munceşte ca o roabă toată ziulica! Apoi, sînt pozate nişte bulendre de oameni amăriţi, e publicată poza, iar explicaţia sună astfel: „Aceste maldăre de haine demonstrează că bunica reuşeşte destul de des să pună «ban peste ban» pentru a le cumpăra”. Cu ce drept faceţi voi poze în casa oamenilor săraci, mă bestiilor? Autorii incredibilului „reportaj”, Simona Ionescu şi Cristian Levant, fac greşeala de a relata cu lux de amănunte toate vizitele şi vîjîielile lor din luna august, cînd, chipurile, s-au deplasat acolo pentru a oferi 2 pedale de bicicletă, dar uite cum se face că întîi au venit acasă la bătrînă, n-au găsit-o, pe urmă s-au dus la şcoală la copii, apoi au revenit „la domiciliul bătrînei, cît mai pe seară, să fim siguri că o găsim acasă”. După mărturisirile orfanilor, făcute la Conferinţa de Presă a P.R.M. de vineri, 16 decembrie, piraţii ăştia au stat pe capul lor între 10 seara şi 2 noaptea (?!), terorizîndu-i, încercînd să-i sperie, amăgindu-i că le vor da vilă etc. Cei doi hingheri recunosc că bătrîna n-a vrut să primească mai multe biciclete, recunosc că ea depune „truda de a creşte singură aceşti copii” – atunci de ce-o mai faci „escroacă”, mă Cristoiule, pe cine-a escrocat ea, pe cine-a păcălit? Aaaa, n-a tremurat în faţa piftiilor tale, nu s-a lăsat cumpărată, nu ţi-a cedat ţie copilaşul mai mare să-l scoţi peste graniţă şi, Doamne fereşte, să fie măcelărit şi golit de rinichi, ficat, inimă şi alte organe? Pînă acum erai numai nespălat și borfaş, acum vedem că ești şi CRIMINAL. Şi de ce faci locuinţa bătrînei „o casă a groazei”?! Cu ce-i ea de vină că locuieşte (împreună cu cei doi copilaşi care au nevoie de aer și soare) într-o magherniţă, în timp ce tu îți unduieşti şuncile alea de cadînă bătrînă și slobozeşti vînturi atomice, care ofilesc mușcatele în fereastră, prin 6 camere uriaşe, singur-singurel, doar cu cîte o găină moţată, din cînd în cînd?! Cei doi hingheri de la bestialul ziar îi trag de limbă pe copilaşi cum că de ce s-au dus ei la mormîntul lui Eugen Barbu, ce treabă au pe acolo? Aici se vede mizeria morală a acestei strîmbături de om care e Cristoiu: prin 1991 scria de Eugen Barbu că e un porc care trebuie ucis și din carnea lui să se facă săpun; acum, după ce l-a văzut intrat în pămînt, interzice unor copilași cu frica lui Dumnezeu să aprindă o lumînare la mormîntul scriitorului, adică al unui om pe care îl lingea în fund prin ani ’80, ca să-i smulgă o colaborare. Pînă la urmă, mușcîndu-şi pixurile de durere că nu ţine nici cu ameninţarea cu pușcăria, nici cu sperietura cu tovarăşa învăţătoare, nici cu inspecţia de tip GESTAPO prin

RM

locuinţa acestor făpturi amărîte, codoşii lui Ardei Umplut recunosc neputincioşi: „Apoi, copilul a încheiat apoteotic, cu un imn închinat lui dom’ Vadim: «Dom’ Vadim, să trăieşti/ Pe orfani să-i ocroteşti/ Toată viaţa te voi respecta/ Niciodată nu te voi uita” (...). Nici noi nu ştim ce să mai zicem.

Trist, dar adevărat. Şi bătrîna, şi copilul erau răvăşiţi de o adoraţie fără margini pentru Vadim”.

Normal că nişte derbedei ca voi n-o să înţelegeţi niciodată ce-i poate uni pe nişte oameni cinstiţi, ce legături tainice s-au stabilit între un senator care nu uită de unde-a plecat şi ce copilărie săracă a avut – şi doi copilaşi la fel de săraci ca şi el, odinioară, Şi atunci, încă o dată îl întrebăm pe găinaţul ăsta de Cristoiu: de ce-i faci, mă, pe senator şi pe bătrînă, escroci? Şi unde crezi tu, idiotul neamului, că va avea loc procesul cu care o ameninţi pe bătrînă, aşa după cum se scrie în finalul anchetei de tip fascist pe care ai ordonat-o? Îţi dai seama cîte mii de orfani și de bătrîni vor lua cu asalt Tribunalul, cum te vor strivi aceşti disperaţi ai soartei, pe care îi umpli de balele tale spurcate? Bă nenorocitule, ți-a luat Dumnezeu şi ultima brumă de judecată şi de ruşine, du-te şi te spînzură, neisprăvitule, dar cum nu ajungi la lustră, spînzură-te de bideu, sau de bordură... F În furia lui patologică, ce stîrneşte mila propriilor angajaţi, Cristoiu a ordonat la doi fomişti, amîndoi ţigani (Marcel Siminie şi Rodrig Andrişan), să întreprindă nişte anchete mincinoase în comuna Butimanu. Ideea e cam aceeaşi: „În timp ce W.C. Tudor se plimbă cu Mercedesul, copiii de pe moşia lui de la Butimanu mor de SIDA”. Extraordinar, deci tot Vadim e de vină şi pentru flagelul sfîrșitului de Secol XX, teribila maladie SIDA. Cum dă el un claxon din Mercedes, pac, moare un copil de SIDA! Mai face un looping cu roata stîngă, mai moare un copil, tot de SIDA. Şi toţi în Butimanu, nu în altă parte, cei care mor prin alte localităţi probabil că vor fi repartizaţi altor persoane pe care le urăşte de moarte gorila asta pitică. Dar, cel mai penibil este nespălatul ăla, pe nume Rogrid, care roade la covrig. Vechi cerşetor de presă, care bîntuia și pe la „Săptămîna”, milogindu-se să-1 publice cineva, acest mitocan nativ, născut în Zodia Scroafei, a nimerit în urmă cu vreo 2 ani şi pe la „România Mare”, unde s-a făcut remarcat prin nişte înjurături deşucheate la adresa lui... Ion Cristoiu, unele publicate de noi, după îndelungi corecturi şi revizii, fiindcă ciomăgarul e total agramat.

Am vrut să-i dăm o pîine de mîncat, l-am întrebat ce studii are, a ridicat din umeri, l-am întrebat ce meserie are, iar a ridicat din umeri, dar, în loc să-i spunem „Uş, cioară!”, cum ar fi meritat, l-am ţinut de probă la corectură, a înfulecat cîteva sute de mii de lei de pomană, dar tot de chiulangeală se ţinea, şi de intrigi, ca să nu mai vorbim de greşelile de tipar, care îi şuierau pe lîngă urechi, i-am dat şi vreo cîteva amenzi, după care, văzînd că e „brînză proastă în burduf de acordeon”, l-am poftit, politicos, să-şi ia tălpăşiţa.

Vagabondul ne-a ţinut minte, și cînd l-a prins el pe Ardei Umplut într-o criză de nervi de-ar fi fost în stare s-o angajeze şi pe Carmen Dumitrescu sau pe căţeaua lui Hitler, gata, s-a bătut palma! Cînd vom avea ceva mai mult spaţiu, vom publica toate urdorile scrise de Andrișan ăsta împotriva actualului său stăpîn, ca şi bileţelele slugarnice, pe care i le trimitea d-lui Vadim Tudor, în genul: „Haoleu, să mă omori, şefule, io pă matale pîn’ la moarte te-oi slugări, să n-am parte de mama care m-a fătat sub coviltir!”. F Dincolo de ridicolul situaţiei, se profilează răspunsul oficial al Ministerului Sănătăţii, care i-a temperat pe toţi mincinoşii de presă, care ar vrea ca populaţia României să intre în panică şi datorită Bombei SIDA, în rest, le aveam pe toate. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 decembrie 1994)

RM

3

Vineri, 7 februarie 2020

România mea (1)

Majoritatea românilor, dacă nu chiar toți, își doresc să trăiască într-o țară bogată. Vor să fie respectați în lume pentru ceea ce reprezintă, și nu pentru ceea ce cred alții că sînt. Nu cred că există român, sau cel puțin român cu mintea întreagă și cu inima deschisă, care să nu viseze ca el, familia și viitorul lui, să fie parte a unei țări puternice. Îmi amintesc cu cîtă mîndrie se vorbea în anii ʼ70-ʼ80 de modul în care Armata română i-a oprit pe sovietici la graniță în 1968 ,,cu laserul” care le-a ,,topit cel puțin trei tancuri”, sau cu cîtă verticalitate era privită Armata în acei ani, și cu cît respect se discuta despre faptul că ,,vom avea bomba nucleară” sau că ,,securitatea noastră e foarte puternică în spionaj”. Nu am știut atunci, și nici acum nu avem dovezi clare că așa a și fost.

Poate că toate acestea nu erau decît datele unor experți în dezinformare, sau emanații ale unor minți prea vizionare. Cert este că românii erau mîndri de aceste lucruri. Erau mîndri și de sistemul de învățămînt, de tot ce însemna dascăli, ingineri, specialiști și doctori în diverse domenii. Pe atunci, în anii aceia, a avea acest titlu ceva foarte important, ceva care se putea obține doar prin foarte multă muncă. În fapt, cred că, în afară de ,,academiciana” soție a președintelui de atunci al României, executată în decembrie 1989 la Tîrgoviște, toți cei care se intitulau doctori aveau acest titlu obținut pe bune, și nu așa cum vedem sutele de ,,doctori” de azi, al căror număr îl va depăși curînd pe al celor care învață în sistemul preuniversitar. În ciuda anumitor suferințe și îngrădiri pe care le-am resimțit în anii ʼ80 mai ales, există acolo, în inimile noastre, sau ale unei majorități, o dragoste nativă de țară. În fapt, dacă e să compar istoria românilor din intervalul 1859 – 2019, perioada 1960 – 1990 a fost una total atipică pentru modul de viață cu care am fost obișnuiți în perioadele pre și post acestui interval. Niciodată nu voi spune că sistemul socialist – comunist a fost unul foarte bun pentru poporul român, mai ales că eram prea tînăr ca să îl judec în totalitate, dar nu voi nega realizările lui, mai ales în anii 1965 – 1989, fie că sînt ele economice sau sociale. Dacă vă uitați bine în zona online, românii se mîndresc cu Transfăgărășanul și Casa Poporului, și mai puțin cu lucruri realizate după anul 1990.

Ne dorim să fim o țară frumoasă, puternică, cu o economie sănătoasă și independentă. Nu ne dorim ca ambasadorii să ne arate cu degetul și nici ca alții să ne dicteze ce să facem. În majoritate, românul este o fire care iubește independența, libertatea și modul lui de viață. Românul, luat ca individ, nu dorește să vină careva la el în casă și să îi spună ce să facă. Așa sîntem noi, ca structură. Sîntem diferiți de mulți europeni prin modul nostru ușor labil de a ne adapta și de a trece diverse praguri. Sîntem destul de fluizi cînd e vorba de anumite valori care nu ne afectează la nivel personal, dar foarte duri cînd e vorba de interesele noastre directe. Ăștia sîntem – sau ăștia sînt românii. Poporul, așa cum este el, nu poate să fie judecat prin politicienii care îl reprezintă, așa cum nici politicienii pe care îi vedem la TV nu reprezintă deloc interesele naționale, ci mai degrabă pe cele ale altor națiuni. România se află într-o intensă transformare socială, oscilînd între o migrație masivă către un trai mai bun și o debandadă socială totală a celor care au decis să rămînă, totul pe un fond intens dominat de Servicii prin extensiile lor în zona mass-media și a politicienilor. Nu mai există nici un fel de reper la care să te raportezi, tu ca român, pentru că în fiecare zi sînt detonate foarte multe fumigene mediatice, bine gîndite și bine direcționate, astfel încît cel care încearcă să deslușească ce se întîmplă dincolo de fumul din fața scenei are de ales între a renunța la adevăr și a-și vedea de viața lui privată, sau a se lăsa dus de valul minciunilor și al dezinformărilor pînă într-un punct în care nu mai poate desluși care este adevărul și care este minciuna, devenind o legumă perfect manevrabilă de către sistem. Pentru că sîntem parte a unui mecanism total nefavorabil nouă și total folositor celor care îl

implementează. Este și asta o dictatură, doar că una mult mai nocivă, pentru că fețele celor care te devorează sînt mereu altele, schimbate fie la 4 ani, fie mai tîrziu sau mai devreme, în funcție de interesele păpușarilor. În acest moment, februarie 2020, România nu mai există ca stat. Nu pentru noi. România este o colonie, zic mulți, dar eu cred că sîntem mai jos de atît. Nu mai dispunem de nici un mod legal de a ne apăra împotriva celor care sug națiunea de vlagă, tocmai pentru simplul fapt că cei aleși să fie anticorpii acestor trădări sînt ei înșiși parte a trădărilor. Iar tu, ca om normal, într-o țară care era normală pînă acum ceva ani, ai devenit o formă de energie pentru cei care sînt conectați la sistem, o

baterie, un alergător pe o pistă plină de obstacole, avînd atîrnată în față, într-un băț, o pungă plină cu promisiuni și speranțe, la care evident că nu vei ajunge niciodată. Ăsta este prezentul tău, al țării, și ăsta e viitorul națiunii tale, al României, în cel mai bun caz. Pentru că cei care au bani, cei care îți bagă rahat în creier, își văd de viață și construiesc pentru ei și acoliții lor lumea aceea minunată, plină de realizări, averi și bogății la care tu, cetățean mărunt, tot speri. Comunismul a fost și este nimic față de ce trăim acum, cînd vorbim de manipulare, control și bătaie de joc. Existau și atunci minciuni, fel și fel de dezinformări, dar erau baloane de săpun pe lîngă ce vedem că se întîmplă în lume, zi de zi. Că nu doar la noi e așa de roz situația, ci cam peste tot. Să nu ne plîngem, sînt și alții băgați în acest malaxor.

Românii își doresc să fie mîndri de țara lor, de valorile lor. Este firesc să fie așa. Ne tot fălim cu Aurel Vlaicu, cu Paulescu și cu Coandă. Doar ce a fost ziua de naștere a lui Florin Piersic și urmează ziua lui Hagi.

Ne mîndrim cu ei, este în gena noastră să fim mîndri de cei care ne-au adus cel puțin un zîmbet pe buze, sau o nouă perspectivă asupra vieții. Acum ne agățăm de aceste valori, de Tudor Gheorghe, de exemplu, marele maestru care, chiar și atacat de hienele așa-zis liberale, reușește să atragă oameni adevărați și speranța că încă se mai poate face ceva. Și pe acest fond ne întrebăm: cum de am ajuns aici și cine este, de fapt, cel care controlează totul? Răspunsul este simplu: banul! Și nu mă refer aici la șpăgile și la banii furați de politicieni – ei au avut, și au rolul lor în acest sistem complex de subjugare a unei națiuni. Eu mă refer la faptul că în acest moment, banii care fac să se învîrtă sistemul economic autohton, în proporție de mai mult de 90%, nu sînt românești. Cînd capitalul de rulment al unei țări nu mai aparține acesteia, din toate punctele de vedere și oricum o privești, acea țară este ocupată. Este adevărat că mulți nu conștientizează acest lucru și nici măcar nu îi interesează, dar adevărul cam ăsta e. Cum s-a ajuns, însă, ca economia României să fie dominată de capital străin, este o altă poveste și sînt sigur că Serviciile Secrete și alte instituții ,,de bine” din România, știu bine acest lucru. Doar că și ele au cîștigat din asta, că doar ăia nu erau tembeli să

lupte pentru un popor precum românii, despre care Petre Țuțea spunea că a făcut 17 ani de pușcărie „pentru un neam de proști”. Poate că avea dreptate cumva. Deci, de asta Olanda și Austria ne spun ce să facem, de asta diverși ambasadori dictează miniștrilor noștri, pentru că aici sînt, de fapt, banii lor, iar noi, românii, sîntem muncitorii care îi basculează din cînd în cînd la ei în ogradă. De asta pădurile sînt puse la pămînt, pentru că banii ajung acolo unde trebuie, fie prin Austria, fie prin conturile unor politicieni. De asta noi sîntem dezbinați, pentru ca ei să fure mai mult și să nu ne treacă prin cap să cerem o majorare de salariu. Din acest motiv, companiile românești au fost puse jos, de asta Justiția a fost cumpărată în majoritate, și tot din acest motiv nimeni nu face nimic care să aducă ceva mai multă valoare românilor. Nu vor lua de la gura lor pentru a-ți da ție, române, așa cum nici tu nu vei fi mai blînd cu semenii tăi cînd vezi că familia ta este prinsă în cercul vicios al supraviețuirii. Iată de ce nu se vor face autostrăzi care să lege cele trei mari regiuni istorice ale țării, și iată de ce Constanța nu va fi legată de Europa dacă nu va exista un profit real pentru cei care dețin acțiunile acestei țări.

Economia este un factor complex cînd este cazul, muma și ciuma deopotrivă, o armă teribilă aflată la îndemîna celor care ne conduc și la baza căreia mor majoritatea visurilor de revenire a românilor.

România nu mai există, așadar, ca stat, iar prosteala asta cu votul, cu alegerile, cu democrația este doar o piesă de teatru iefină de la cap la coadă, care se joacă aici de 30 de ani, pentru ca mințile românilor să fie aduse la nivel de substanță incoloră, inodoră și fără relevanță. Ce mă face să fiu mîndru reprezintă tocmai acei peste 50% de români care nu mai ies la vot, români care au arătat că s-au prins care e treaba cu țara asta, cu alegerile și cu democrația, și au ales să nu ia parte la acest circ macabru în care trapezistul este chiar poporul, iar în sală se află acei trădători și conducători ai sistemului. Acei 50 și ceva la sută care nu votează vor fi, poate, în viitor, soluția, puterea de revenire a României la nivel de stat național, așa cum a fost cîndva. Pentru că ceea ce nu înțeleg proștii ăștia de prin Servicii, de prin Guvern și de prin Parlament este că România poate fi stat național, independent și suvern, cu o economie puternică, chiar și cu un capital străin majoritar. Sînt necesare o verticalitate și o dorință ca țara asta să fie bogată și cu o populație sănătoasă mintal și fizic. În alte țări, precum Ungaria, Serbia, chiar și Cehia și Croația – ca să nu mai zic de Rusia – capitalul străin din economie este mare, dar asta nu înseamnă că un ambasador își poate permite să își facă de cap, așa cum se întîmplă la noi. Asta nu înseamnă că o companie multinațională care activează acolo își poate permite să nu plătească impozite sau să își scoată angajații în stradă ca să dea jos Guvernul, așa cum se întîmplă la noi. Acolo există oameni de stat, acolo nu există trădare. Pe noi ne-a adus aici trădarea Serviciilor, trădarea acelor generali care nu doar că au permis să se ajungă în acest punct, dar au încasat și comision pentru asta. Din fericire însă, nu există nimic mai sigur în această lume decît efemeritatea ei, așa că vom asista, mai devreme sau mai tîrziu, la răsturnări de situație, la modificări ale polilor, la schimbări care vor poziționa adevărul în fața națiunii române, dar și la sacrificii din partea celor care, acum, se cred nemuritori.

România, așa cum mi-o doresc, așa cum românii, în majoritate, și-o doresc, nu este una a Serviciilor și nu este una a trădării. România mea este una a prosperității, a bogăției materiale și spirituale, este una a demnității și onoarei. România mea este țara cuvîntului dat și respectat, este țara unde o strîngere de mînă este mai presus decît orice contract. România mea este țara al cărei prezent contează, pentru că, dacă acum se face ce trebuie, viitorul nu are cum să nu fie unul bun. România mea este o țară care nu merită să își sacrifice fiii de dragul unui viitor luminos, care, poate, nu va veni niciodată. România mea este o țară în care cea mai importantă resursă este timpul, iar cea mai mare bogăție, cunoașterea. (va urma) Dante Alighieri

4

Vineri, 7 februarie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

De ochii șefilor

De la un timp, pare că oamenii nu mai ştiu să-şi mulţumească unii altora pentru binele pe care şi-1 fac, și nici să prezinte scuze, în cazul în care au greșit cu ceva. ...Pe Virgil, tînăr miliţian, repartizat la postul de Poliţie din comuna Voluntari, pe raza căreia se afla unitatea de învăţămînt la care lucram, l-am cunoscut pentru prima oară într-o dimineaţă ploioasă în cantina şcolii, unde venise cu doi soldaţi să ia mîncare pentru militarii în termen, repartizaţi să facă armata la miliţia călare. La o cană de ceai, am schimbat cîteva amabilităţi, după care am plecat fiecare la treburile noastre: el cu soldaţii să ducă mîncarea la cei din cazarmă, iar eu sămi iau elevii în primire de la supraveghetorii de noapte, pentru desfăşurarea programului de dimineaţă... Şi din acea dimineaţă, aproape zi de zi, ne întîlneam, ne salutam și, uneori, chiar purtam scurte convorbiri. Era prietenos şi vorbăreţ tînărul miliţian, cu o tablă jumătate pe umăr... Avea destul timp în faţă să avanseze. Dar nu despre gradele lui mi-am propus să vorbesc, ci despre o întîmplare hazlie, de care îmi aduc aminte de parcă s-ar fi întîmplat azi, şi nu cu zeci de ani în urmă... Se apropia ziua de Întîi Mai, Ziua oamenilor muncii.

Ordinul venit de la cei de sus, prin vocea directorului nostru, era ca bordurile de la şosea să fie date cu var şi curăţate pe margine de pămînt. Fiecare coleg pedagog avea trasate sarcini clare cu privire la ceea ce trebuie să facă în acea zi, fie în şcoală, fie în afara şcolii, cu grupul lui de elevi, astfel încît această zi să fie sărbătorită așa cum se cuvine. Muncitorii din fabrici, din uzine, cu mic cu mare, erau scoşi la văruitul pomilor în parcuri, la curăţarea aleilor de frunze şi de uscăturile de peste iarnă. La sat, oamenii îşi curăţau şanţurile și îşi văruiau porțile și gardurile. Ce mai, toată suflarea era angrenată într-o curăţenie generală, nu ca acum, cînd fiecare aşteaptă să vină altcineva să-i cureţe scările de la blocul în care trăieşte, ori să-i scoată gunoiul de sub podeţul de la poartă.

Mie îmi revenise sarcina, de la direcţiune, să curăţ aleile de la poarta principală a intrării în şcoală, pînă la cabina portarului, cu elevii de la clasele mele... Echipaţi cu greble, găleţi cu apă şi vreo doi saci cu var, ne-am întins pe întreaga porţiune, cale de vreo două sute de metri de bordură, cît ţinea ca întindere gardul școlii noastre.

Toate aceste activităţi erau verificate în teren de edilii localităţii, de secretarul de partid, în mod special...

Mai aveam puţin de lucru, cînd, la un pas în spatele meu, numai ce observ că opreşte o maşină Dacia, din care tocmai coborau Virgil miliţianul, primarul şi comandantul de post. Mă prezint și precizez că am sarcină să fac curăţenie pe lîngă gardul şcolii... Primarul fusese cel care mă întrebase.

- E frumos, îmi zise. Văd că ai elevi ascultători şi harnici.

- Da, domnule primar, dar şi vremea e frumoasă, ţine cu noi, nu vedeţi ce repede se usucă varul?, îi zic respectuos.

Cu aceste vorbe, primarul şi şeful de post s-au îndreptat spre maşină, iar Virgil, din spatele lor, îmi zise: - Dar cu părul, tovarăşe pedagog, cum rămîne? Vedeţi ce faceţi cu el... Mai treceţi pe la frizerie, îl aveţi destul de lung, şi nu-i exemplu bun pentru elevi. Şi nu-mi zise doar mie, ci a avut grijă să-l audă și şefii lui, care întoarseră capul spre el şi-l grăbiră cu vorba să urce în maşină... Într-adevăr, aşa era, aveam părul mare. Poate exagerat de mare pentru un cadru didactic. Virgil avea dreptate, numai că el nu ştia de ce purtam părul atît de lung. Eram poet, publicam în reviste, eram laureat a numeroase concursuri de creaţie literară, și directorul se mîndrea cu mine, pentru că mă implicam atît în activitatea şcolară, cît şi în cea extrașcolară; îmi tolera aspectul neconformist, știind că eram un pedagog conştiincios șimi făceam datoria cu cinste...

Fără să fi aşteptat vreo replică din partea mea, Virgil se urcă în maşină şi porni, împreună cu şefii lui, să controleze, probabil, și alte unităţi de pe raza comunei...

Seara, cînd a venit să ia mîncare pentru soldați, se apropie de mine, mă luă de după gît și, cu un tremur în voce, simţindu-se parcă vinovat de cele petrecute dimineaţă, îmi zise:

România pitorească

Salba celor mai frumoase lacuri naturale ale țării (2) Compexul lagunar Razim-Sinoe, judeţul Tulcea Complexul lagunar Razim – Sinoe este cea mai mare întindere de apă dulce din România. Situat în sudul Deltei Dunarii, acest complex de lacuri ocupă o suprafaţă totală de cca 1.145 kmp, din care suprafaţa lacurilor este de 863 kmp. Cea mai mare parte a complexului o constituie zona depresionară, iniţial ocupată de apele maritime şi care a fost segmentată ulterior prin formare de cordoane şi grinduri. Unitatea Razim, formată din lacurile Razim, Goloviţa, Zmeica şi Babadag, a fost izolată de influenţa mării şi transformată în rezervor de apă dulce pentru alimentarea sistemelor de irigaţie amenajate în jurul

complexului. Unitatea Sinoe, formată din lacurile Sinoe, Nuntaşi şi Tuzla, îşi păstrează legătura cu Marea Neagră printr-un stăvilar. În perimetrul complexului se găsesc şi cîteva insule, dintre care cele mai importante sînt Popina şi Bisericuţa.

„Lacul fără fund”, judeţul Buzău Undeva, în inima Munţilor Siriu, cerul se oglindeşte într-un lac legendar. De ochiul de apă ascuns privirilor curioşilor se leagă poveşti despre care oamenii locurilor

S ă mînța bun ă

Afirmaii

Motto: ,,Prin înțelepciune se înalță o casă și prin pricepere se întărește; prin știință se umplu cămările ei de toate bunătățile de preț și plăcute.”

(Proverbe 24.3,4) * „Sînt succese care te înjosesc și înfrîngeri care te ridică.“ (Nicolae Iorga) * „Este mai ușor să percepi eroarea decît să găsești adevărul, pentru că acesta se află la adîncime, unde puțini sînt dispuși să-l caute.“ (Goethe) * „Cel care nu știe nimic este mai aproape de adevăr decît cel a cărui minte e plină de falsuri și de erori.“ (Thomas Jefferson) * „Am auzit pe mulți oameni spunînd că s-au încrezut în Dumnezeu prea puțin, dar oare ați auzit pe cineva spunînd vreodată că s-a încrezut în Dumnezeu prea mult?“ (Hudson Taylor) * „Prefer de departe cele mai aprigi critici ale unui om inteligent, decît aprobarea nechibzuită a maselor.“ (Johannes Kepler) * „Cînd stăpînul e atacat, cîinele latră. Aș fi un laș, dacă aș tăcea cînd adevărul Domnului e supus atacului.“ (Arthur Schopenhauer) * „Rugăciunea nu este mijlocul prin care voința lui Dumnezeu este adusă în acord cu dorințele omului, ci mijlocul prin care dorințele omului sînt aduse în acord cu voința lui Dumnezeu. Adevărata împlinire a rugăciunii nu este satisfacerea unei dorințe, ci așezarea vieții în armonie deplină și fericită cu voia lui Dumnezeu.“ (Charles Brent) - Să mă ierţi!... Te rog să mă ierţi! Am vrut să arăt şefilor că îmi fac datoria... Iartă-mă, nu am avut de unde să ştiu că eşti poet!

Virgil s-a justificat astfel, deși nu cred că-mi citise vreo poezie. L-am iertat, mai ales că a doua zi era sărbătoarea de 1 Mai. Şi am rămas, pînă nu de mult, în cele mai calde relaţii de amiciţie.

ION MACHIDON, Cenaclului „Amurg sentimental“, Bucureşti

Chiojdu, judeţul Buzău.Turiştii care cunosc locul, vin aici să se bucure de liniştea zonei şi de frumuseţea munţilor sălbatici. În imediata vecinătate a ,,Lacului Vulturilor” se află singura zonă unde pot fi întîlnite caprele negre, protejate de lege, acestea fiind pe cale de dispariţie.

Lacul Bucura, judeţul Hunedoara În Munții Retezat se află Lacul Bucura, cel mai întins lac glaciar din România. Are o suprafață de 8,9 hectare, o lungime de aproximativ 550 de metri și o lățime maximă de 225 de metri. Adîncimea maximă a lacului este de 15,7 metri. Lacul Bucura este amplasat într-o zonă deosebit de frumoasă, la o altitudine de 2.040 m, de unde se poate simți cu adevărat magia muntelui. (va urma) Sursa: antenasatelor.ro

spun că au un sîmbure de adevăr. Lacul Vulturilor, sau ,,Lacul fără fund” se află într-o zonă puţin cunoscută de turişti, cu peisaje sălbatice, pe partea estică a versantului Mălîia, în Munţii Siriului, la altitudinea de 1.420 metri.

Este un lac periglaciar, aflat pe suprafaţa comunei

RM

RM

5

Vineri, 7 februarie 2020

Polemici«Controverse Poetul Grigore Alexandrescu – actualitatea artei și a ideilor perene Primul poet român, precedînd în aceasta pe Eminescu, la care actul de a scrie este resimţit ca vocaţie şi posibilă împlinire de sine a fost Grigore Alexandrescu. Dacă, pînă la el, poezia era chemată să dea glas numai simţămîntului (erotismul, iubirea de patrie), acum devine vocea unei conştiinţe, iar poemul — un scenariu care pune în discuţie, uneori stîngaci, cu patetism însă, valorile sub semnul cărora omul există.

Grigore Alexandrescu s-a născut la 22 februarie 1810, în Tîrgoviște. A murit la 26 noiembrie 1885, în București. Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (născută Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Tîrgovişte; era un hoinar visător, şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Avînd o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon. În 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti; este elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J.A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Îi citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. În „Curierul românesc”, la 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu îi tipărea prima poezie, ,,Miezul nopţii”, prezentîndu-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Tîrgoviştii”, iar la sfîrşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, ,,Eliezer şi Neftali”, cuprinzînd traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi cîteva poezii originale. În 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar avînd şi un program politic. În 1848, s-a aflat printre redactorii gazetei revoluționarilor munteni ,,Popolul suveran”. *** Grigore Alexandrescu trăiește și scrie sub zodia înflăcărată a ideilor pașoptiste, pe care le împărtășește intim și pentru care militează fervent, chiar dacă, după o anume strategie, neostentativ. Aproape fiecare poezie a sa se confundă cu un fapt, cu un eveniment politic al zilei, la adresa căruia cititorul avizat deslușește lesne trimiteri directe, comentarii ascuțite, interpretări critice sau măcar aluzii ale răsunetului acestora în afectivitatea sensibilă a poetului. Pînă și versurile de dragoste, elegiile cunosc tonalități ce nu sînt deloc străine unei atitudini de tranșantă angajare civică. Cu atît mai mult satirele și, la rîndul lor, fabulele vor fi încărcate de un mesaj cu puternice valențe critice la adresa ordinii sociale și politice din Principate. ,,… cred că poezia – declară el în Cîteva cuvinte în loc de prefață la ediția din 1847 – pe lîngă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele societății și să deștepte sentimente frumoase și nobile care înalță sufletul prin idei morale și divine pînă în viitorul nemărginit și în anii cei vecinici”.

Accentele de critică socială – adesea sarcastice, manifeste, insinuante, nu de puține ori purtînd haina unei aparent inofensive evocări a trecutului – dau întregii opere a lui Grigore Alexandrescu un timbru special, ce rezidă tocmai în păstrarea și preluarea elementelor proprii structurii satirei atît în meditații și în elegii, cît, mai cu seamă, în epistole, ca să nu mai vorbim de fabule ori de epigrame. (Procedeul va fi ilustrat cu strălucire și de către Eminescu în Scrisori.)

Vorbind despre satiră, o remarcă se impune din capul locului: ea a apărut ca gen literar și a fost cultivată

cu predilecție, de-a lungul istoriei literelor, la toate popoarele, de regulă în epoci de decadență politică și morală. La noi, era aproape cu neputință ca, în perioada de compromis a Regulamentului organic, un spirit satiric atît de ascuțit cum este acela al lui Grigore Alexandrescu să nu-și fi găsit tărîmul propice exersării susținute, pe coordonatele genului în care va excela ca virtuos și, firesc, ca inovator. Noutatea stă în regia cu care Grigore Alexandrescu își alege și își realizează personajele, făcîndu-le să evolueze teatral în situații și momente concepute cu siguranță dramaturgică. Satiră.

Duhului meu, reprezentativă în acest sens, recunoscută de către toți exegeții ca una dintre piesele antologice ale genului, ne introduce în lumea mondenă a timpului, lume caracterizată prin suficiență cosmopolită și superficialitate. Monologul care urmează este spumos, spiritual, uzitînd un verb sprinten și acidulat, într-o desfășurare de planuri dramatice abil construite, încît denunțul racilelor sociale ale vremii pare a fi rostit în replică, într-un soi de ultimă instanță, a apărării: ,,Dar cărțile cu mine e greu să se împace./ Mai lesne poci a spune hoțiile urmate/ La zece tribunaluri subt nume de dreptate,/ Mai lesne poci să număr pe degetele mele/ Cîți sfinți avem pe lună și cîte versuri rele”.

O altă piesă antologică, Trecutul. La Mînăstirea Dealului, prin factura ei ținînd de literatura ,,ruinurilor”, de altfel, o meditație în care se recunosc ecouri ale lecturilor din Lamartine, introduce accente incontestabile satirice, poetul țintind prin ricoșeu asupra lipsei de măreție, de virtute a veleitarilor săi contemporani, folosindu-se, stilistic, de procedeul antitezei, într-o confruntare deschisă a prezentului cu trecutul pe care îl evocă, contemplîndu-i vestigiile.

Același procedeu îl întîlnim și în meditația Răsăritul lunei. La Tismana, unde poetul nu se rezumă doar la contemplație, splendorile peisajului nocturn slujindu-i ca pretext pentru scrutarea unor vremuri eroice, voievodale, pe fundalul cărora proiecția prezentului i le înfățișează meschină și nevolnică. (Aceeași atomosferă, aceleași idei aflăm și în Umbra lui Mircea la Cozia).

Ideea imperioasei necesități a propășirii naționale este constant prezentă la Grigore Alexandrescu în întreaga sa producție literară; poetul își asumă deliberat rolul de poet militant, exprimîndu-și cu franchețe crezul în finalul unei poeme cum este cea intitulată Viața cîmpenească D.V.G.C., o epistolă care se încadrează, prin puternicele sale accente de critică socială, în rîndul

satirelor. Urmînd ideile din programul de revendicări revoluționare de la 1848, ele vin în întîmpinarea acestora cu acel prolog, Anul 1840, care avea să-i aducă o faimă și o popularitate ieșite din comun.

Expresia este aici exaltată și critică deopotrivă, poemul avînd forță, putere de percuție, vizionarism: ,,O, au prezis atîta, măreț reformator!/ Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează,/ …/ A lumei temelie se mișcă, se clătește,/ Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit;/ Un duh fierbe în lume, și omul ce gîndește/ Aleargă către tine, căci vremea a sosit!”.

Procedeele artistice din satire rămîn proprii și fabulelor. Atîta doar că înfățișarea reală, din viața de zi cu zi a eroilor satirelor, este înlocuită aici cu o dublură, la fel de expresivă, împrumutată din lumea animalelor. Lupul va fi cînd moralistul ipocrit (Lupul moralist), cînd fățarnicul politician (Ursul și lupul), cînd îngîmfatul profitor, păgubos prin prostie (Vulpea, calul și lupul); vulpea – pe rînd, perfidul iscoditor care te trage de limbă (Ursul și vulpea), vicleanul demagog, căutînd să-și împlinească poftele abuzive (Vulpoiul predicator), farsorul lingușitor și trădător (Vulpea liberală); bursucul – vanitosul ridicol (Bursucul și vulpea); boul – parvenitul ingrat și nerecunoscător (Boul și vițelul); măgarul – impostorul arogant (Privighetoarea și măgarul) etc. În Toporul și pădurea, Grigore Alexandrescu proiectează tîlcul întîmplării pe fundal etic și nu mai puțin politic, cu o semnificație incomparabil mai largă decît în fabula lui La Fontaine, La Fôret et le Bûcheron, cu care se pot stabili unele similitudini, și desigur, o anume influență poate fi acuzată pînă la un punct.

Dar, dacă la poetul francez pădurea oferă ea însăși coada de topor, în fabula lui Grigore Alexandrescu aflăm că țăranul nici nu știe cum trebuie folosit mai eficace toporul, fapt ușor sesizat chiar de către copacii pădurii: stejarul cel bătrîn, la neliniștea vecinilor tineri, le spune că omul n-are sorți de izbîndă și că, în cele din urmă, dacă va continua la fel, va trebui să se lase păgubaș. Ceea ce se și întîmplă. Aici se încheie istoria propriu-zisă a fabulei. Grigore Alexandrescu îi dă, însă, imediat, o dezvoltare originală. Pădurea nu-i oferă deliberat, prin consens general, sprijinul; în mijlocul ei se află trădătorul, cel ce se oferă singur, nu amăgit, neștiutor, naiv, ci conștient de rolul pe care îl joacă în noua sa ipostază. Morala fabulei devine astfel o ilustrare, prin vers, a ideii de coadă de topor și, îndeosebi, a semnificației ei politice: ,,Istoria aceasta, de-o fi adevărată,/ Îmi pare că arată/ Că în fieșce țară/ Cele mai multe rele nu vin de pe afară,/ Nu le aduc streinii, ci ni le face toate/ Un pămîntean d-ai noștri, o rudă sau un frate”.

Excelînd cu stăruință în gen, stăpînind tehnica lui și un fond clasic de motive, Grigore Alexandrescu trece drept unul dintre cei mai autorizați și reprezentativi fabuliști români. Asupra genului s-au aplecat însă, înainte vreme, cu rezultate diferite, Dimitrie Cantemir, D. Țichindeal, Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, Al. Donici ș.a., cu un aport mai mult sau mai puțin ocazional, dar nici unul din ei n-a lăsat o operă de fabulist constituită programatic.

Există scriitori cu opera cărora ne înîlnim încă din primii ani de școală, pe textele cărora descifrăm preceptele artei literare, prin lectura cărora începem să ne formăm gustul pentru frumos, să ne dezvoltăm simțul estetic. Pe aceștia ne-am obișnuit să-i considerăm clasici; ne gîndim la ei copleșiți de măreția bronzului în care le-am turnat monumentul, îi iubim și îi respectăm. Cei mai mulți rămîn să ne ocupe seniorial legile amintirii, într-o ierarhie valorică de mult acceptată, intangibilă chiar. O reinvestigare a lor oferă, invariabil, surpriza unei neîndoielnice actualități literare, de fapt, actualitatea artei și a ideilor perene. Unul dintre ei este și rămîne, după aproape 135 de ani de posteritate lirică, Grigore Alexandrescu.

Surse: independentaromana.ro; Tribuna’78

6

Vineri, 7 februarie 2020

Polemici«Controverse La răscruce de drum – decembrie 1989 Pentru poporul român, Sfîntul Crăciun înseamnă Răscruce de Drum. Un drum duce spre Răsărit și altul spre Apus. Însă șarpele cu clopoței sună spre nicăieri, fiindcă Iuda Iscarioteanul s-a multiplicat în acest veac și a vîndut cu un ,,sărut” tot ce țara a agonisit. Patria-mamă s-a destrămat ca o năframă. Dacă din franjuri s-ar putea face un ghem mare, românul ar putea țese o altă Patrie-mamă.

După 1989, industria românească a fost declarată ,,morman de fiare vechi”. Lichidarea industriei naționale, lipsind economia de suportul său de bază, a condus la șomaj și la emigrări spre alte țări. În regimul anterior, etapele industrializării au fost gîndite ca o succesiune de acte politice, sociale și economice a căror interacțiune să genereze, de la cincinal la cincinal, noi baze de dezvoltare pe ramuri, într-un sistem de interdependență între bazele de materii prime, industriile prelucrătoare, tradițiile locale în domeniu, baza socială a mîinii de lucru. Platforma industrială devenise un factor dinamic social, cultural și edilitar. Se construiau cartiere muncitorești-satelit, cu confort mediu, spitale, baze sportive, școli profesionale, licee, spitale, parcuri de agrement etc. Platformele industriale au avut un rol

benefic, mai presus de utilitatea lor economică. Au pus în valoare geniul tehnic al poporului român, negat vehement de invadatorii vechi și noi care-i atribuiseră doar aptitudini țărănești: de păstori și de plugari. În 1989, numărul populației ocupată în industrie era de 4.169.000, adică 37%. Industria, dirijată conform necesităților interne și al cerințelor externe, planificată riguros în funcție de resursele naționale și posibilitățile de import, a scos România din înapoierea și sărăcia existente la sfîrșitul celui de al II-lea război mondial, transformînd-o, spre 1985, într-un partener incomod al economiei mondiale.

După 1990, lipsită de baza ei industrială, care-i înzestra ramurile strategice, pe cele de larg consum, pe cele specializate în export, economia națională a falimentat, devenind sclava importurilor.

Distrugerea modulului industrie – clasa muncitoare a scos România din competiția economică și tehnicoștiințifică mondială, transformînd-o în piață de desfacere a mărfurilor second-hand occidentale, în piață de investiții a Ocultei, lipsind țara de o bună

30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (4) Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”. Împărtășesc în această privință opinia doamnei Alina Mungiu-Pippidi, specialistă în politici publice, de a cărei integritate politică și morală cred că nu se îndoiește nimeni, că Revoluția română a fost furată pe jumătate.

Oricum, și așa, vinovații au fost prea mulți și în grade diferite ca să le poți intenta azi un proces echitabil, nici măcar celor în viață, dar nici nu le poți spune creștinește să-i ierte Dumnezeu, ci să-i judece după marea Dreptate a Sa. Autopsia unei lovituri de stat, făcută de la Paris, de Radu Portocală (,,România - autopsia unei lovituri de stat”, Editura Continent, 1991), ca orice examinare post-mortem, nu poate stabili întotdeauna cauzele exacte ale decesului. Nu e de mirare că o carte ulterioară a aceluiași om de cultură din exil (,,Un președinte împotriva României”, Editura Cartier, Chișinău, 2015) a fost sustrasă de la Tîrgul de carte Gaudeamus din 2015 și ascunsă pînă astăzi.

Că Revoluția din decembrie 1989 a fost doar parțial furată o dovedește faptul că din 2004 România a devenit membră NATO, americanii au fost întotdeauna și au rămas cu noi, sovieticii veneau și plecau, apoi aceeași mult încercată România, cu trei ani mai tîrziu, în 2007, a devenit membră a Uniunii Europene, ca stat de drept, bazat pe legi și norme juridice, chiar dacă altenativ ele sînt respectate de cei de la putere ca într-o democrație originală. Se știe, dar e bine să reamintim că, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940 de a le ceda Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, la numai un an, generalul Ion Antonescu, devenit comandant suprem al Armatei, îl obligă pe regele Carol al II-lea să

abdice, cedînd tronul fiului său Mihai I, se alătură Axei (Germaniei naziste, Austriei și Ungariei anexate de Hitler, Italiei fasciste, Japoniei) și ordonă ostașilor să treacă Prutul, cu sacrificiul aproape a 500.000 de soldați și ofițeri români. Refuzînd cu încăpățînare să semneze un armistițiu cu Alianța (Anglia, Franța, după 1941 cu Uniunea Sovietică și China), la 23 august 1944 regele Mihai I îl destituie și arestează pe Antonescu, îl predă doi ani rușilor, după care a fost readus în țară pentru a fi judecat și condamnat la moarte prin împușcare, la 1 iunie 1946. Puterea regală slăbește treptat și, la 6 martie 1945, Mihai I este silit de sovietici să accepte guvernul „de largă concentrație democratică” a dr. Petru Groza, pînă la abolirea totală a monarhiei și izgonirea din țară a regelui, la 30 decembrie 1947, de cînd procesul de sovietizare comunistă a țării a continuat în grade diferite, pînă la Revoluția din 1989.

România, deși țară beligerantă, care alături de armata sovietică cu mari sacrificii i-a izgonit pe nemți pînă în bîrlogul de la Berlin, a fost obligată să plătească mulți ani despăgubiri de război prin împovărătoare cote de stat spre disperarea și sărăcirea bunicilor și părinților noștri. În cele ce urmează, sper să nu fiu interpretat, Doamne ferește, ca un avocat al Diavolului, mai ales că nu sînt jurist. De Iadul pavat cu intenții bune, de capitalismul de cumetrie în care România se bălăcește și astăzi, nu cred că este vinovat un singur om, președintele de atunci al țării, eventual cîțiva dintre supraviețuitorii care i-au fost în preajmă. Prerogativele președintelui într-un stat de drept au fost și sînt, totuși, limitate. Nu contestă nimeni că a abuzat de putere și a făcut erori, dar dați-mi voie să cred că intențiile erau bune. Nu pot să uit că la Televiziunea Română, alături de alți membri ai Frontului Salvării Naționale, în primele zile ale Revoluției l-am auzit – sînt obligat să folosesc din nou un pleonasm – cu urechile mele: „În România, comunismul este ireversibil!”. Pe Ion Iliescu îl cunoșteam de cînd, ca tînăr asistent universitar, la recomandarea Facultății de Limbi Slave, am fost solicitat să-i fiu translatorul oficial de limba rusă la Festivalul

RM

parte a populației active superior calificată, contribuind la depopularea ei, la pierderea independenței economice și politice. ,,Mormanul de fiare vechi” al industriei bucureștene era, în anul 1989, organizat pe 5 platforme industriale, avînd fiecare sateliții săi: Platforma I – 23 August; Platforma II – I.M.G.B.; Platforma III – Pipera; Platforma IV – Militari; Platforma V – Băneasa-Militari.

Uzinele ,,23 August” produceau locomotive Diesel, echipamente complexe de foraj pentru metrou etc. În prezent, Metroul din Drumul Taberei ,,doarme” sub pămînt, de ani buni, și visează să iasă la suprafață.

Din cauza lui, tot cartierul Drumul Taberei e răscolit, copacii tăiați, și se sapă, groapă lîngă groapă, fără să să întrevadă o mică speranță.

Nicolae Ceaușescu - obligînd poporul român la o viață austeră, de muncă și renunțări, punînd în valoare patrimoniul național – a eliberat România de datoria externă, asigurînd stabilitatea monedei naționale. Din păcate, rezultatul n-a fost cel scontat și... din stăpîni în această țară, am ajuns să muncim la străini! Poporul, Ceaușescu, România... și mîndria de a fi construit un Palat cum nu s-a mai văzut: ,,Nu-i pentru cine se pregătește,/ e prentru cine se nimerește...”

Trecutul e trecut, o nouă eră a început. Părinții tinerilor de azi sînt ,,comuniștii” care l-au ovaționat pe cel care avea să fie împușcat, ,,răsplătit” astfel pentru că a construit.

LILIANA TETELEA Mondial al Tineretului și Studenților de la Sofia, din 1968, deși cunoștea mai bine decît mine limba rusă, fiindcă făcuse Hidrotehnica la Moscova, dar uzanțele de atunci și de acum cer ca, în eventualitatea că „șeful” comitea vreo imprudență, de vină să fie translatorul. Era pe atunci prim-secretar al CC al UTC și-mi amintesc cu respect cum ne proteja și ne sfătuia să nu ne angrenăm în acțiuni sau atitudini periculoase, riscante. Parcă îl văd și acum la Tribuna oficială a stadionului Vasil Levski din Sofia, cum spre mirarea lui Todor Jivkov, primsecretar al CC al PC bulgar, aplauda frenetic delegația română, alături de alți participanți, cînd din solidaritate cu evenimentele din Cehoslovacia din timpul Primăverii pragheze ovaționam îndelung numele primului-secretar al CC al PC Cehoslovac, Dub-ček! Dub-ček!, în semn de protest că delegația cehoslovacă a fost oprită la granița cu Bulgaria și nu i s-a permis să participe la festival.

Aveam să-l revăd apoi după 21 de ani la televizor în timpul Revoluției din 1989, asigurîndu-ne că, după cum am mai spus, comunismul în România este ireversibil.

Despre Revoluția Română, precedentele și urmările ei, am scris și publicat o carte specială, ,,De la Primăvara pragheză la Revoluția de catifea”, Editura Universității din Oradea, 2018. Notam acolo, printre altele, că, în plină desfășurare a Revoluției de catifea în piața Primăriei din Praga, am ținut să fac parte din baia de mulțime și să-l bat pe umăr pe Václav Havel, mîngîiat pe creștet cu cîteva zile înainte de președintele american Ronald Reagan, ca semn de prețuire a dizidentului ceh, devenit pe merit, la 29 decembrie 1989, primul președinte al Cehoslovaciei postcomuniste. Noi n-am avut norocul unui dizident ca Václav Havel. Dar nu trebuie să uităm că, în ultima perioadă, Ion Iliescu s-a impus ca adversar al cultului personalității lui Ceaușescu, a fost persecutat și mutat din oraș în oraș și pe funcții diferite, încît mulțimea și Frontul Salvării Naționale probabil nu avea de numit ca președinte o persoană mai potrivită – n-am zis providențială sau mai bună – decît Ion Iliescu. O viață întreagă, datorită firii mele curioase, m-am străduit să cunosc cît mai multe lucruri, dacă se poate chiar tegumentar, cu toate simțurile, cu inima și cu mintea.

Așa am ajuns, contrar interdicțiilor de a atinge obiectele protejate de Muze, să pun mîna și să răsfoiesc Biblia scorojită pe care o citea Dostoievski în Siberia, să-l trag de nas pe Voltaire, care între favorurile acordate de Ecaterina a II-a a Rusiei și împăratul Frederic al IIlea al Prusiei a preferat liniștea iluministă de la Palatul Sanssouci din Potsdam. (va urma) Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU Universitatea din Oradea

RM

Vineri, 7 februarie 2020

File de istorie

602 ani de la moartea lui Mircea cel Bătrîn

A

nul acesta comemorăm 602 de ani de la moartea marelui voievod Mircea cel Bătrîn (domn al Țării Românești între anii 1386 și 1418), unificator, om politic, diplomat, organizator al statului, comandant militar și strateg, sprijinitor al culturii și ctitor de așezăminte.

Mircea cel Bătrîn a fost fiul lui Radu I Basarab (1377-1383), nepotul lui Nicolae Alexandru și strănepotul lui Basarab Întemeietorul. Înainte de el a domnit fratele său mai mare, Dan I (1383-1386), care a căzut pe cîmpul de luptă în războiul împotriva țarului de la Tîrnovo, Șișman. Mama lui Mircea a fost Calinichia doamna, potrivit pomelnicului de la Cîmpulung. Totuși, pomelnicul de la Cîmpulung o menționează ca soție a lui Radu I pe Ana. În acest caz, fie a avut două soții, fie pe Calinichia o chema și Ana. Știrile sînt puține.

Hașdeu ne informează despre Calinichia că era de neam împărătesc, din sîngele Paleologilor, sora sau vara împăratului byzantin Ion Paleologul. Mircea era oricum un Basarab autentic, iar părintele său, care a fost un mare domnitor și ctitor, a fost socotit, prin confuzia cronicilor din Secolul al XVII-lea, faimosul descălecător din Făgăraș, Negru Vodă, numit Radu Negru și socotit întemeietorul Țării Românești. Începîndu-și domnia în anul 1386, Mircea cel Bătrîn a pornit la organizarea multilaterală a Țării Românești pentru a face față expansiunii otomane ce ajunsese în Balcani. În vederea apărării și pentru a fi în bune relații cu vecinii, Mircea încheie un tratat pe bază de egalitate, mai întîi cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (căruia îi recunoaște suzeranitatea), la 7 martie 1395, la Brașov. Mai înainte, încheiase cu regele polon Vladislav al II-lea Iagello un tratat de alianță, în localitatea Radom din Polonia, la 10 decembrie 1389. flat în ofensivă, Imperiul otoman cucerește țaratele bulgărești, pe care le transformă în pașalîcuri, și atacă Serbia. În urma bătăliei de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei, 1389), cneazul Lazăr cade în luptă și Serbia este transformată și ea în pașalîc. Deși unele documente pomenesc despre ajutorul armat dat de către Mircea Serbiei, faptul nu este unanim recunoscut. În continuare, otomanii pătrund în Țara Românească, și Mircea cel Bătrîn conduce oștile române în marea confruntare de la Rovine, localitate situată, de majoritatea izvoarelor, pe Argeș. Bătălia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau, după cercetări recente, 17 mai 1395) împotriva oștilor otomane conduse de Baiazid Ilderim (Fulgerul) se încheie cu o strălucită victorie a domnului român.

Neputînd fructifica victoria, trădat de o parte din boieri, care îl susțin la tron pe Vlad Uzurpatorul, Mircea e nevoit să se retragă la Brașov, unde încheie cu Sigismund tratatul amintit. Tratatul era o alianță antiotomană și în el Mircea este recunoscut ca domn al țării. Mircea controla partea răsăriteană a țării și se instalează, de fapt, o dualitate a puterii: Mircea –Vlad. Întărindu-și pozițiile, Mircea cel Bătrîn participă la marea cruciadă de la Nicopole, din vara lui 1396. Întrucît ducele Burgundiei nu-i permite lui Mircea să deschidă lupta, urmările sînt dezastruoase pentru cruciați. ircea, avînd sprijinul țării și cu ajutorul voievodului Transilvaniei, Stibor, îl alungă pe Vlad și își reia domnia, devenind singur stăpînitor. Timp de cîțiva ani el reușește să apere hotarul țării de otomani, dar în bătălia de la Ankara, din anul 1402, Baiazid este luat în captivitate de hanul mongol Timur Lenk și se stinge. Lupta pentru tron din Imperiul otoman între fiii lui Baiazid îi prilejuiește lui Mircea amestecul în susținerea unui pretendent în detrimentul

A

M

Mircea pornise la structurarea aparatului de stat. Dacă ne gîndim că ultima dregătorie datează din 1415, putem afirma că domnul crea dregătorii, în funcție de necesitățile care se iveau. Mircea apare ca organizator al vieții politico-administrative. Teritoriul cel mai mare al țării era organizat în sate, tîrguri și județe. În toate aceste subdiviziuni teritoriale, dregători de toate rangurile și atribuțiile asigurau prezența puterii centrale, autoritatea voievodului. Astfel, domnul își putea exercita prerogativele în cele mai bune condiții. n vremea lui Mircea cel Bătrîn, opera poate fi privită și pe planul organizării armatei.

Dacă Basarab Întemeietorul ridicase la lupta de apărare tot potențialul uman, termenul de ,,oastea cea mare” apare în documentele Țării Românești în Secolul al XV-lea, în vremea domniei lui Mircea cel Bătrîn. Este dovada că forma generală de cuprindere a poporului în lupta de apărare a țării se structurase, devenise o instituție, o regulă, ceea ce în termeni moderni se numește serviciul militar permanent.

Mircea cheamă la luptă și țărănimea aservită, deci lărgește participarea la oastea cea mare. La capacitatea lui de conducător se adaugă cea de strateg. Cele patru elemente tactice (retragerea, pustiirea, hărțuiala și alegerea locului luptei) sînt folosite din plin și cu mari rezultate în luptele conduse de Mircea cel Bătrîn. Întreg ansamblul de măsuri politice luate de Mircea cel Bătrîn se completează cu diplomația domnitorului. Spirit de diplomat, activitatea sa poate fi privită pe momentele tactice în întreaga domnie, în încheierea tratatelor de alianță cu monarhii Ungariei și Poloniei, în relațiile de alianță cu domnul Moldovei, Petru Mușat, și de sprijin a lui Alexandru cel Bun în preluarea domniei, în anul 1400. La fel, amestecul în lupta pentru tron din Imperiul otoman a avut tot o substanță diplomatică.

Nu trebuie neglijată activitatea de bun gospodar a lui Mircea cel Bătrîn, concretizată într-o economie înfloritoare asigurată epocii sale. pera lui Mircea cel Bătrîn poate fi judecată și în lumina tradițiilor pe care el nu numai că nu le-a nesocotit, dar a considerat că este moștenitorul tuturor acestora. În acest sens, opera sa, clădită pe tradiții, a însemnat sinteza acestora și totodată, apogeul lor. Spiritualitatea epocii lui Mircea cel Bătrîn aduce în lumină o epocă de cultură, de sens renascentist, chiar dacă nu se poate vorbi de începutul Renașterii la noi în această epocă. Mircea a fost un sprijinitor al culturii, un ctitor de așezăminte: Schitul Brădet, Mînăstirea Snagov, Mitropolia din Tîrgoviște (refăcută în timpul lui Neagoe Basarab), Mînăstirea Dealul (rezidită apoi de Radu cel Mare ), Mînăstirea Glavacioc, Mînăstirea Vișina (pe malul Jiului), Vodița II. Mircea înzestrează lăcașuri ctitorite de înaintași, ca Tismana și Cotmeana, și face danii la mînăstirile athonite, în special la Cutlumuz, ,,marea lavră a Țării Românești”. Principalul monument arhitectonic datorat lui este, însă, Cozia. Începută de Radu I, Cozia este finalizată de Mircea cel Bătrîn, care îi dă maxima strălucire. Cozia nu va rămîne numai a epocii lui Mircea. Ea crează un stil aparte, rămîne prototipul de construcție munteană, un element de continuitate artistică, ce leagă trecutul de viitorul său. ircea cel Bătrîn rămîne și un simbol al luptei pentru independență, așa cum a lăsat țara la moartea sa. Încă din epoca lui Mircea, românii își afirmă condiția și nobila misiune de apărători ai Apusului. Bătălia de la Rovine n-a constituit o simplă biruință, ci ea a avut semnificație, valoare și răsunet european. Nu în zadar cronicarul turcilor, Leunclavius, îl numea pe Mircea cel Bătrîn ,,Principe între creștini, cel mai viteaz și cel mai ager”.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare

I

altuia. Din nefericire, triumfă Mahomed asupra lui Musa, și acesta, înscăunat în anul 1413, înseamnă o lovitură pentru politica lui Mircea. Părăsit de aliații săi, regii Ungariei și Poloniei, care începuseră tratative cu Poarta, Mircea cel Bătrîn consimte la plata tributului anual ca răscumpărare a păcii. Mircea moare la 31 ianuarie 1418 și este înmormîntat la Mînăstirea Cozia. pera lui Mircea cel Bătrîn este multilaterală și bogată în conținut. Mai întîi este o realitate faptul că, în timpul lui Mircea, hotarele Țării Românești au cunoscut cea mai mare întindere. El a știut, în complexitatea raporturilor politice ale timpului, să aducă în hotarele țării pămînturi străvechi românești, fiind, după expresia lui P.P. Panaitescu ,,adunător de pămînturi românești”. Spre deosebire de înaintași, care stăpîniseră peste teritoriul Ungrovlahiei (Vlahia de lîngă Ungaria, pentru a putea fi deosebită de Vlahiile suddunărene), Mircea a adăugat (uneori cu sabia) pămînturi românești. Întinderea hotarelor țării reiese din titulatura așezată la începutul hrisoavelor (actelor de domnie): ,,Eu cel în Christos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Christos iubitorul și singur stăpînitorul, Io Mircea, mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpînind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului, Herțeg și domn al Banatului Severinului și pe amîndouă părțile pe toată Podunavia, încă și pînă la Marea cea Mare și stăpînitor al cetății Dîrstorului”.

Această acțiune îi conferă lui Mircea cel Bătrîn calitatea de unificator și de precursor al actului de la 1600, întreprins de Mihai Viteazul. ornind de aici, opera lui Mircea cel Bătrîn poate fi urmărită pe planul viziunii și calității lui de om politic și organizator al țării. Organizarea acesteia a decurs dintr-o necesitate istorică. Întinderea teritorială trebuia să conducă la conferirea unui plus de prestigiu și putere. În titulatura lui Mircea apare formularea ,,mare voievod și domn”.

Pentru ca un asemenea titlu să se introducă într-o cancelarie, el trebuia să corespundă unei realități, care depășea tradiția, deoarece numai tradiția nu constituia o justificare a actului de recunoaștere a autorității domnitorului de către marile puteri. Mircea cel Bătrîn izbutește să aducă Țara Românească la maxima ei întindere, îi conferă acea realitate teritorială care să dea dreptul purtării titlului peste un teritoriu întins. Titlul de ,,mare voievod” a aparținut real numai domniei lui Mircea cel Bătrîn.

Organizarea statului se desăvîrșește acum. În privința sfatului domnesc, majoritatea dregătoriilor sînt atestate documentar în domnia sa. Prima nouă dregătorie datează din 1389. Înseamnă că la trei ani de la urcarea pe tron,

O

P

7

O

M

8

Vineri, 7 februarie 2020

RM

Polemici«Controverse Batjocorirea valorilor naționale și desființarea României (urmare din pag. 1) Motivul acestor atacuri e că, vezi Doamne, apărătorul lui ,,Petrov” se simte atins în fibra lui ,,revoluționară” și ,,anticomunistă” de spusele artistului că ,,au trecut 30 de ani degeaba”. O întrebare firească ar fi – oare ce strigă lumea la manifestații? În fața unor asemenea insulte aduse unuia dintre cei mai importanți artiști și patrioți, mai multe personalități, din diferite generații, au luat atitudine – exprimînd o îngrijorare: nu este un atac la un om, la un artist, ci la un simbol al fibrei naționale.

Astfel, jurnalista și realizatoarea TV Oana Stancu Zamfir a avut o izbucnire de indignare: ,,Mi-e silă să repet ce au scris aceste creaturi, acești neica-nimeni, două creaturi care nu știu ce vorbesc”, a declarat Oana Zamfir revoltată.

Apreciata jurnalistă a explicat și o metodă care se practică pentru manipulare: ,,Se aleg niște personaje, se creează emoție negativă - lucru pe care îl vedem în România de mulți ani, a început Băsescu această chestiune a dezbinării”.

Din păcate, și cu ajutorul acestor rețele de socializare și ,,a unor personaje ieșite peste noapte ca oameni foarte activi în social media și în societate în general, constat – cu profundă amărăciune, vă mărturisesc asta – că am ajuns să spoim totul - să pătăm obrazul unor oameni fără să mai ținem cont de cine sînt, de ce au în spate”, a spus Oana Zamfir, care consideră că ,,este o chestiune extrem de otrăvitoare”.

Oana Zamfir vede matur, lucid ținta: orice manifestare de identitate națională, de patriotism sau de mîndria de a fi român, am adăuga noi, trebuie obligatoriu să lauzi ce vine din Occident și să nu pomenești de decăderea, în multe privințe, față de perioada anterioară. ,,Astăzi a venit rîndul altuia, căruia mai degrabă să-i săruți obrazul, decît să-l pîngărești - el se numește Tudor Gheorghe”, a spus Oana Zamfir. ,,Vă mărturisesc că mă uit la această rostogolire și tot nu-mi vine să cred… se trezesc niște neica-nimeni, dacă mă întrebați pe mine”.

Or, adevărul este că batjocorirea unor personalități a devenit o practică pentru unele personaje, multe niște nulități, de a se ,,afirma”, mai ales pe calea rețelelor de socializare. Și, desigur, oameni de atitudine din generația de mijloc, cum sînt Oana Zamfir, Victor Ciutacu, Andreea Crețulescu, Mihai Gâdea sau Mircea Badea, nu renunță să ia atitudine în fața unor asemenea nerușinări.

O reacție puternică a venit de la marele scriitor Dinu Săraru: ,,Pierdem identitatea spirituală națională, singura care ne-ar putea redresa”. Săptămîna trecută Dinu Săraru a împlinit 88 de ani, e la fel de atent la tot ce se întîmplă, bătălia omului de spirit nu s-a încheiat, iar analiza lui e la fel de penetrantă. O dovedește un excelent interviu acordat DC News, pe o temă care îl interesează enorm: viitorul poporului căruia i-a dedicat viața. ,,Din păcate, nu mă ajută vîrsta să trăiesc un moment în care să știu că viitorul țării este sigur, firesc, normal, cu perspectivă”, spune Săraru – nu atît un regret pentru el, ci pentru cei care vor face față acelui viitor. Pentru Săraru, durerea este ,,confuzia nefericită și dezbinarea și mai nefericită” pe care o trăim. ,,Simt eu cum se pierde identitatea spirituală, românească, națională - se pierde această calitate a identității, singura care ne-ar putea redresa, pentru că ar însemna că redevenim conștienți că sîntem români, și sîntem mîndri că sîntem români, și atunci am fi și mai demni, mai verticali, mai ambițioși, și cu conștiința lucrului nostru în istorie”, spune Dinu Săraru. Acum, precizeză maestrul inteligenței populare, ,,toate aceste trăsături s-au subțiat enorm și s-au fragilizat multe din ele aproape sînt pierdute”. ,,Eu sînt prea bătrîn ca să mai apuc clipa în care vom redeveni conștienți că sîntem români și mîndri că sîntem români”, a spus Dinu Săraru.

Mîndria de a fi român… ultimul exemplu de (ne)firesc, (a)normal și de (lipsă de) perspectivă, cel al insultării lui Tudor Gheorghe, îl face să tresară. ,,Trebuie să învățăm din verticalitatea lui și din frumusețea morală a chipului lui de identitar român”, spune Dinu Săraru; ,,Tudor Gheorghe nu e doar un mare artist, nu e doar un mare trubadur, ci un apostol al identității naționale românești!”. În fine, am preluat și poziția marelui artist și patriot Dan Puric, cel care, invitat de un alt excepțional jurnalist, Răzvan Dumitrescu, a transformat tema într-una cu profund

caracter național – și într-un adevărat semnal de alarmă al crizei de conștiință prin care trece națiunea română. ,,Tot ce e românesc trebuie să dispară - se trage cu tunul în ultimele redute!”, a spus Dan Puric. Referindu-se în acest sens la atacurile la Tudor Gheorghe, Puric a subliniat: ,,Trebuie să ne apărăm valorile”.

Dan Puric a dat exemplul unei trupe de teatru din Japonia, care a evoluat la Teatrul Național din București. ,,Acolo era un actor, care se distingea cu o forță extraordinară - am citit, pe program, în dreptul acelui actor scria «valoare națională intangibilă»”, a povestit Puric. ,,Acesta este Tudor Gheorghe – «Valoare națională intangibilă»!”, a declarat Puric, ,,acolo, japonezii au spiritul ierarhiei - elita și aristocrația valorii o păzeau - nimeni nu își permite să arunce cu noroi într-o valoare națională! Tudor Gheorghe face parte din demnitatea acestui popor!”.

Ce înseamnă atacul la Tudor Gheorghe – ,,valoare națională”? Puric atrage atenția că ,,Gregarii s-au adunat în haită!”, spunînd însă că ,,nici nu mă interesează haita - pe mine mă interesează paznicul!”. ,,Ce facem? Îl lăsăm singur ca să îl decimeze, sau îi punem la punct?”, pune problema Puric. ,,Pînă unde este libertatea cuvîntului? Aici au lovit o atitudine, o conștiință națională, nu un act artistic. Poporul român îl consideră legendă”.

Dar, chestiunea e mult mai profundă și provine din situația complexă creată de confluențele intereselor, intențiilor și ideilor uniunilor din care facem parte. ,,Nu sînt anti-european - nu am cum să fiu împotriva culturii europene”, spune Puric, ,,sînt împotriva acelui Babilon, care a compromis ideea de comuniune europeană”. În acest context, ,,România este o țară profund desfigurată și planul care a fost pus în aplicare a avut două viteze, ca la cancer”, spune Puric, atrăgînd atenția: ,,Cancerul poate să meargă lent sau poate să aibă viteză galopantă - tot acolo duce”. ,,Șocuri pe acest popor și pe urmă o lucrare lentă - lucrarea lentă s-a executat în educație, știți că dacă pui în educație, în cultură, în spirit un lucru, el cam peste 10 ani dă rod”.

Concret, Puric consideră că educația noastră ,,a fost distrusă din 1990, pe urmă sistematic, și acum a dat rod acest mediu de ură, de discordie!”. Pe de altă parte, la nivelul Uniunii, europenii occidentali ,,sînt cei mai suferinzi acum, e patologie deja!”, spune artistul. ,,Acolo se învață, pe de o parte religie, iar pe de cealaltă parte se învață lucruri sexuale nenaturale, și copilul ajunge schizoid - copilul este, acum, desprins de părinți și trece printr-un proces educațional perturbat”, spune Puric. ,,Tinerii noștri sînt reeducați! Nu mai au memoria tradiției. Ei încep cu drepturile, nu cu îndatoririle.

Inteligența fără delicatesa conștiinței este degeaba”. În particular, în România ,,trăim o dublă promiscuitate, una culturală și alta politică”, spune Puric, subliniind că ,,aici se lucrează la redefinirea identității, trebuie să ajungem să fim aplatizați, nedefiniți, în acest cazan Babilonian”.

Naționalismul nu înseamnă extremism, exclamă Puric: ,,Noi nu sîntem un popor expansionist!”. În schimb, „Lătrăii ăștia luptă împotriva memoriei naționale, culturii, tradiției, și au reușit. Trebuie să-ți aperi valorile și să-ți mărturisești public credința și diferența ta de a fi. Este o solidaritate tacită în rîndul poporului, care nu poate fi înfrîntă”.

Dan Puric nu omite un alt aspect grav, poate chiar esența a ceea ce se petrece - parcursul României în Uniunea Europeană și NATO. ,,A fost rău să intrăm în NATO și UE fără să negociem nimic… ne-am dus ca niște slugi!”, a declarat ferm Dan Puric. ,,Cu ce preț am intrat? Ne-au prins cu niște securiști amărîți care au dat o lovitură de stat abjectă, împotriva unui om. Dacă negociam, eram și noi în rîndul popoarelor cu demnitate, eram o voce ascultată”.

Deci, trei poziții ferme, ale unor personalități din trei generații diferite – cu exprimări publice din și în direcții specifice: o excepțională jurnalistă, un scriitor genial și un actor fenomen. Și toți trag semnalul de alarmă după agresiunea concertată la adresa valorilor naționale: e un pericol care vizează chiar fibra și spiritul românismului!

Ca o încheiere, atarg atenția asupra ultimelor sondaje care relevă un aspect: România politică este zero la capitolul atitudine națională! Și este singura țară europeană în care se întîmplă așa ceva!

Diaspora ,,să o lase mai moale cu patriotismul, știm exact valoarea lui” Unul dintre cei mai apreciați analiști, Bogdan Duca, editorialistul publicației ,,Q Magazine” – fondată de Florian Jucan -, a publicat un eseu care, cu siguranță, va atrage multe comentarii. Asta pentru că Duca își spune deschis – și într-o cheie originală – opinia critică despre românii plecați în străinătate. ,,Pentru cîteva milioane de români, decembrie 1989 a fost doar oportunitatea de a își părăsi țara pentru un salariu mai bun”, constată Duca, punctînd de la început: ,,E dreptul lor, dar să o lase mai moale cu patriotismul, căci știm exact valoarea lui: diferența dintre leafa din România și salariul cîștigat pe unde au emigrat”. Și dacă asta a fost o afirmație dură, citiți următoarea, care dă adevărul pe față și în privința ipocriziei capitaliste: ,,Pentru alți români, mult mai puțini, decembrie 1989 a fost o oportunitate de a își transforma bișnița în bisnis și, contribuind măcar cu o fraudă fiscală la jefuirea fostei Românii socialiste, dacă nu chiar cu niște tunuri majore, să se îmbogățească”, scrie Duca.

Analistul aruncă bomba: ,,Deși majoritatea niște golani și profitori, ei au devenit bună parte din capitalul românesc, poli de putere românească într-o țară ce rămăsese fără stăpîn - lor li s-au opus interese externe, în creștere după aderarea României la UE și la NATO”, scrie Duca.

Analistul explică istoria fenomenului care isterizează #REZIST: ,,Așa a început lupta anticorupție, care a urmărit lichidarea acestor poli de putere românești și înlocuirea lor cu alții străini - și de aici caracterul pervers și antiromânesc al așanumitei lupte anticorupție”. ,,În sfîrșit, pentru marea majoritate a românilor care nici să fure nu au știut, nici să emigreze nu i-a lăsat inima, decembrie 1989 a adus curent electric, căldură în calorifere, apă caldă, televiziune și libertatea de a crede orice… inclusiv de a crede că sub Ceaușescu era mai bine”, scrie ironic Bogdan Duca.

De fapt, acești români ,,sînt cei care pierd totul: liberalizarea prețurilor la gaze și energie, impusă de UE, îi va obliga pe ei să închidă singuri curentul și căldura” – atrage atenția, cu ironie amară, analistul. ,,Acum li se ia și libertatea de a crede orice”, scrie analistul, trăgînd o primă concluzie: ,,Oricum, cică ar fi mai proști decît semenii lor care și-au părăsit țara și au acum convulsii patriotice de la distanță...”.

Despre segmentul ,,privat” sau ,,capi­ talist”: ,,Aceeași soartă o au și bișnițarii revoluției. Cică sînt prea corupți pentru standardele euro-atlantice și trebuie să facă loc multinaționalelor și băncilor”. Și, în fine, categoria lăudată: așa zisa ,,Diaspora”, despre care Bogdan Duca spune clar: ,,Cei mai fericiți sînt emigranții. Și-au părăsit țara, au enervat pînă la xenofobie pe cei din țările în care au emigrat, iar acum ne dau lecții de patriotism din Londra, Bruxelles, Paris, Washington...”, încheie Bogdan Duca acest eseu despre românii de după Revoluție. (D.D.)

RM

9

Vineri, 7 februarie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (34)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (10) Atacul postului de radio „Donau” (2)

De pe locul în care m-am aflat am luat măsurile ce se cereau în legătură cu regruparea unor unităţi, am dispus împingerea cît mai înainte a armamentului greu de infanterie, am stabilit, împreună cu şeful grupării de artilerie, concentrarea focului pe anumite obiective etc. Încleştarea din ziua de 8 mai a fost deosebit de grea. Pe unele sectoare s-a ajuns la lupta cu grenada şi cu baioneta. Curajoşii mei ostaşi s-au bătut cu hotărîre.

Au luptat cu elan, cu o dîrzenie demnă de admirat.

I-am urmărit în atacul din dimineaţa lui 8 mai 1945 de aproape. M-au impresionat cum au acţionat. Mă podideau lacrimile cînd vedeam că ici, colo rămînea ţintuit la pămînt pentru totdeauna un ostaş. Jertfele lor se adăugau la cele date de Corpul 2 armată pînă la acea dată. Mă consuma profund faptul că în timp ce pe frontul de vest încetase focul, în zona noastră inamicul se încăpăţîna să mai reziste, iar luptătorii noştri continuau să dea încă tribut de sînge războiului antihitlerist. În noaptea de 8 spre 9 mai 1945, căpeteniile fasciste au fost nevoite să accepte capitularea fără condiţii a Germaniei hitleriste. Pe data de 8 mai, la ora 17,30, cu ordinul de operaţii nr. 279, Armata 4 română ne transmite instrucţiunile în legătură cu felul în care să tratăm cu duşmanul, prin trimiterea de parlamentari.

Reproduc în continuare textul ordinului, precum şi unele prevederi din anexa la documentul respectiv, anexă care cuprinde instrucţiuni precise privind modul în care să procedeze grupele noastre de parlamentari. „Conform ordinului grupului de armate, cu onoare se face cunoscut că este posibil ca, în noaptea de 8 mai/9 mai, ora 24,00 (română), trupele germane din sectorul armatei să depună armele potrivit ordinului pe care l-au primit de la amiralul Donitz. În acest scop se ordonă următoarele: I. În după-amiaza zilei de 8 mai 1945, prin aviaţia Armatei se vor arunca manifeste în liniile şi în spatele trupelor inamice, făcîndu-le cunoscută hotărîrea amiralului Donitz.

II. Prin aceasta, acţiunea de luptă a marii unităţi nu va înceta nici un moment, întrucît este posibil ca unele elemente inamice să nu asculte ordinul şi să continue rezistenţa.

III. Organizarea capturării trupelor inamice care vor depune armele se va executa după următoarele norme: Fiecare divizie va constitui una grupă de parlamentari, compusă din: 1 ofiţer superior sau căpitan, bun cunoscător al limbii germane şi cu cunoştinţe politice, care să aibă noţiuni asupra modului cum trebuie tratate aceste chestiuni; un subofiţer care să cunoască limba germană; un ofiţer sovietic din grupa de legătură a marii unităţi respective; 2 ostaşi români, bine înarmaţi, care vor asigura paza grupului de parlamentari; 2 ostaşi români, cu două drapele albe mari, 1 gornist. Începînd de la 9 mai 1945, ora 00,00, această grupă va anunţa inamicului prin megafoane sau prin voce în limba germană ordinul dat de amiralul Donitz, dacă îl cunosc şi dacă acceptă să primească parlamentarii şi punc­tul stabilit de marile unităţi pentru primirea imediată şi întîlnirea parlamentarilor. Dacă se răspunde afirmativ, atunci grupa de parlamentari porneşte spre punctul de întîlnire astfel: 2 soldaţi cu un drapel alb merg înainte la circa 100 metri şi iau contact cu parlamentarii inamici. Dacă aceştia au fost primiţi ostăşeşte, se apropie şi restul grupei, avînd în cap un ostaş cu drapelul alb, şi încep parlamentările conform notei anexe. În timpul ducerii parlamentarilor, toate unităţile vor fi foarte vigilente cu planul de foc stabilit precis, ca să se poată acţiona imediat cu tot armamentul (automat, aruncătoare, artilerie), iar infanteria, gata să asalteze în eventualitatea că inamicul ar reţine pe parlamentari sau ar deschide focul contra lor.

VI. Depunerea armelor de către trupele inamice în faţa unităţilor noastre învingătoare constituie actul cel mai înălţător din întreaga campanie...”. (...)

Iată cum au evoluat acţiunile. În seara de 8 mai au sosit în zonă cele două brigăzi cehoslovace care au intrat în dispozitiv, fiind în măsură ca în dimineaţa de 9 mai să atace prin depăşirea marilor unităţi ale Corpului 2 armată. M-am întîlnit cu comandanţii acestor mari unităţi cehoslovace la marginea pădurii Skalka şi le-am dat toate informaţiile cerute aducîndu-le, în acelaşi timp, la cunoştinţă că

Urmărirea executată de Corpul 2 Armată în direcția Praga pînă în Raionul Bystrice (09-10.05.1945) pentru stabilirea şi menţinerea legăturii voi tri­mite ofiţer de legătură la punctul de comandă al Corpului de armată cehoslovac, la Stribrnice. Înapoiat la punctul de comandă al Corpului 2 armată, la Nemcice, am aflat că sosise şi la noi vestea mult aşteptată despre capitularea, fără condiţii, a Germaniei naziste.

La punctul de comandă entuziasmul era de nedescris.

Sfîrşitul războiului era salutat cu rachete multicolore şi cu proiecţiile trasoare trase de tunurile antiaeriene; gloanţele şuierau în văzduh în toate sensurile. Ofiţeri şi ostaşi, înfrăţiţi şi acum ca şi în ceasurile grele de luptă şi de încleştări, strigau din toată inima acel „Ura” prelung, dătător de bucurie fără margini.

– Pacea, a sosit pacea mult dorită şi aşteptată!, glăsuiau oamenii.

– A sosit pacea!... Şi totuşi, în cursul zilei de 9 mai 1945, am fost mitraliaţi de aviaţia hitleristă. În acel timp eu mă aflam la un observator de artilerie, în linia întîi, la Regimentul 24 infanterie. Un glonţ a fost gata, gata să mă doboare.

Trupele fasciste din faţa noastră rezistau în continuare pe poziţie, trăgînd asupra noastră cu toate categoriile de armament şi în special cu artileria. Spre norocul nostru, focul dens al inamicului a rămas fără efect. Unităţile române erau bine adăpostite. În dimineaţa de 9 mai, brigăzile cehoslovace au pornit la atac, fiind primite încă de la început cu foc puternic. Ele n-au putut progresa decît 50-200 de metri, fiind obligate a se opri pe linia atinsă şi a se îngropa la teren.

Ca urmare a acestei situaţii, generalul Serştiuk a revenit la punctul de comandă al Corpului 2 armată, comunicîndu-ne ordinul ca marile unităţi române să reia atacul. Noi atît am aşteptat - să ne avîntăm asupra duşmanului care, şi în acele ultime ceasuri de război, căuta să reziste cu încăpăţînare, deşi actul capitulării fusese semnat la Berlin. În timp ce eu mă pregăteam să iau legătura cu diviziile şi să le aduc la cunoştinţă cele ce mi le comunicase generalul sovietic, am fost chemat la telefon

de către colonelul Buhoreanu, de la Secţia de operaţii a Armatei 4 române. Acesta mi-a făcut cunoscut că Grupul de armate, prin Armata 4 română, a ordonat ca operaţiunea prevăzută în ordinul nr. 279 să fie executată în întregime de către Corpul 2 armată.

L-am salutat pe Buhoreanu şi l-am asigurat că vom trece la treabă. Am adus apoi la cunoştinţă comandanţilor de mari unităţi ordinul primit şi leam cerut să execute de îndată, pe tot frontul lor, o cercetare de luptă pentru a putea determina prezenţa inamicului. Curînd am primit informaţii că pe unele sectoare, trupele fasciste, sub protecţia unor ariergărzi puternice, au început să se retragă. Inamicul continua în schimb să reziste în zona postului de radio „Donau”, respectiv în sectorul de acţiune al Diviziei 9 infanterie, adică tocmai pe acolo pe unde hotărîserăm noi să dăm lovitura principală. În orice caz, noi nu ne vom izbi de rezistenţele de care s-au lovit brigăzile cehoslovace.

N-am mai lăsat inamicului nici un răgaz. În dimineaţa de 9 mai s-a pornit atacul pe tot frontul corpului de armată. Atenţia principală ne-am îndreptat-o în sectorul de acţiune al Diviziei 9 infanterie, unde s-au concentrat aproape toate gurile de foc de artilerie. În curînd, poziţia duşmanului a fost învăluită de un nor de fum negru, brăzdat ici, colo de limbi de foc roşii.

Intervenise cu trageri şi aviaţia noastră, aruncînd tone de bombe în zona postului de radio „Donau”. Întregul văzduh era cuprins de huruit şi bubuit continuu, iar pămîntul se cutremura de puterea exploziilor. Mă găseam, în acele minute în care artileria şi aviaţia aruncau tone de oţel peste poziţiile vrăjmaşului, mă găseam, zic, la observatorul Brigăzii 9 infanterie, de unde urmăream efectul tragerilor noastre. Eram cuprins de o încordare deosebită, care creştea parcă din clipă în clipă. La un semnal, pe cer au început să apară buchete de rachete. Cerul se înroşise, nu altceva. Apoi, după numai cîteva secunde, văzduhul s-a umplut de strigăte de „Ura”. Un „Ura” prelung, puternic, parcă mai puternic decît oricînd. Infanteriştii porniseră la asalt. Năvăliseră la asalt vitejii din divizia de dobrogeni, moldoveni din Divizia 21 şi bravii ostaşi munteni ai Diviziei 3 infanterie.

Spre surprinderea mea, cei din 9 infanterie au fost nevoiţi ca numai după o înaintare de circa 300 metri să se oprească. Un foc dens, dens ca grindina, le-a barat înaintarea. Militarii s-au adăpostit. Şi bine au făcut.

Altfel ar fi fost seceraţi şi doborîţi cu zecile.

De la Diviziile 3 şi 21 infanterie am primit ştirea că înaintarea continuă cu succes, că inamicul se retrage şi că s-a trecut la urmărirea lui. O veste îmbucurătoare, de bună seamă. Mulţumit că cele două mari unităţi înaintează de zor, am stabilit ca toată artileria corpului să execute „de urgenţă” concentrări de foc în jurul postului de radio „Donau”. Şi au început din nou să bubuie tunurile. Profitînd de efectul focului de artilerie şi sub acoperirea lui, infanteriştii Diviziei 9 infanterie s-au apropiat metru cu metru de poziţiile hitleriştilor. Nu a trecut mult timp şi din nou văzduhul a fost cuprins de urale. Ostaşii dobrogeni se avîntaseră la asalt... Un ultim asalt... Uralele lor se împletiră de astă dată cu împuşcături seci, scurte şi cu explozii de grenade. Artileria română lungi apoi tragerea, plasînd focul dincolo de creasta cu cota 310, lingă postul de radio „Donau”. Cînd fumul s-a mai împrăştiat, am zărit turnul metalic al postului de radio „Donau” aplecat pe o parte. Fusese lovit şi el.

- Radio „Donau” a căzut, domnule general, am primit un comunicat prin firul telefonului... Am capturat prizonieri...

Undeva, în depărtare, se mai auzeau încă explozii surde, înăbuşite.

Tot pe firul de telefon am răspuns şi eu celui ce mi-a vorbit: „A început şi pentru noi sfîrşitul războiului, băiete”... Cine va fi fost acel băiat nici astăzi nu ştiu.

Am închis aparatul şi am început să-mi împart bucuria cu tovarăşii care se aflau lîngă mine. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 7 februarie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

O istorie literară din Teleorman P

atriotismul local este sentimentul care te cuprinde cînd te gîndești la locul nașterii, cu tot ce îi este dat – satul cu obiceiurile, tradițiile și părinții, ulița copilăriei și doamna învățătoare, limba, istoria și bisericuța de pe deal, primul sărut. Ceea ce este cu totul lăudabil, întrucît patriotismul local este o părticică din marele patriotism național și natural.

Este iubirea statornică pentru țara și poporul tău.

Glonțul cu gust de miere pe care îl binemerită Patria.

Ce altceva demonstra Ion Creangă, atunci cînd evoca Humuleștii, decît patriotism local? Ce sentiment îl împingea pe George Coșbuc să cînte bucuria și-amarul neamului său decît iubirea de țară?

Dacă ținem cu tot dinadinsul să alcătuim o ierarhie a celor mai pătimași iubitori de țară, în fruntea lisei ar trebui puși israelienii. Cu ei s-a întîmplat un paradox.

Israelul a pierit de mai multe ori, dar poporul lui Moise niciodată. Un popor care caută să-și reînvie țara pierdută – este unic. La fel sînt și americanii care nu se sfiesc să-și arboreze drapelul, cu steluțe albe pe fond albastru și dungulițe roșii orizontale, peste tot.

La fel sînt și japonezii care, în trei sferturi de veac, n-au știut ce înseamnă sîmbete și duminici libere și n-au pregetat să renunțe la bijuteriile de familie ca să-și ajute și să-și transforme țara, carbonizată de bombele lui Truman, într-o grădină. Și chinezii, și coreeenii atît de perfecționiști, și rușii, și vive la France! Dar cine nu-și iubește Patria și locul natal? u fost vremuri de aur cînd, pentru țara lor, românii se mîndreau cu limba maternă, răsărită din sămînța daco-romană, și își jertfeau viața. Astăzi, din nenorocire, e suficient să contempli dezastrul din România, ca să înțelegi în ce hal a fost pervertit sentimentul naționalist. Și, atîta vreme cît tot felul de politicieni slugarnici, nerușinați și analfabeți apar la televizor și clamează că, acum, e o utopie săți mai declari iubirea de țară, sînt slabe speranțe să oprim, în vreun fel, procesul pierderii suveranității și al deznaționalizării României. Dar sînt categorii de fii și fiice ale Patriei care, mîndrindu-se cu vîrfurile spiritualității noastre, răsărite ici și colo în toate colțurile țării, se încăpățînează să țină sus idealul patriotismului românesc.

Așa cum este cazul cu istoricul literar Stan V. Cristea, autorul cărții ,,Secvențe de istorie literară”, tipărită în anul 2014 la Editura ,,Tipo Moldova”, în colecția ,,Opera omnia, publicistică și eseu contemporan”. Din cuprinsul lucrării, am reținut că autorul este un teleormănean get-beget, care, animat de un fierbinte patriotism local, se mîndrește cu figurile ilustre de scriitori pe care Teleormanul i-a născut și pus în circulație. Prin urmare, avem de-a face cu o carte de informare și, în egală măsură, de propagandă, un laudațio. ar, ajungînd la prima subcopertă, peste ce dăm? Peste o dedicație pe care autorul i-o făcuse unui ,,distins etnolog, etnograf, eseist și publicist, Iulian Chivu”. Iar individul, în loc să fie onorat de atenția istoricului și, în consecință, să o păstreze, a dat-o mai departe, pînă cînd cartea a ajuns la noi. Exact cum i s-a întîmplat lui Eugen Lovinescu, atunci cînd a găsit într-un anticariat un exemplar din romanul său, ,,Mite” (ed. 1935), dăruit unui amic, iar acesta, mare măgar, a vîndut cartea. Și ca să vedeți că dumnealui Stan V. Cristea (care ne zîmbește șăgalnic dintr-un medalion color expus pe prima copertă, mai ceva ca Marlon Brando) nu e un fitecine, reproducem cîteva titluri din lucrările sale anterioare, așa cum le găsim în scurta autobiobibliografie aferentă.

Născut pe 16 martie 1950 în comuna Sfințești, Teleorman, Stan V. Cristea, membru al Uniunii Scriitorilor din România, se poate lăuda cu un număr

A

D

impresionant de scrieri: ,,Eminescu și Teleormanul”, în 3 ediții (care ne-ar interesa și pe noi); ,,Introducere în istoria județului Teleorman”; ,,Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”; ,,Marin Preda. Repere bibliografice”; ,,Constantin Noica.

Repere bibliografice”; volume de poezii și dicționare, monografii culturale etc. ublicăm lista acestui istoric literar cu scriitorii teleormăneni: Radu Grămăticul, Anghel Demetriescu, Șt.O. Iosif (care, deși născut la Brașov, a locuit 9 ani la Turnu Măgurele, suficient timp să fie asimilat ca de-al locului), Ion Pena, Marin Preda, Zaharia Stancu, Gala Galaction, filozoful Constantin Noica și criticul Mircea Scarlat. La aceștia ne încumetăm să alăturăm și noi o listă, ajungînd, în final, la un număr impresionant de artiști, cum nu găsim în prea multe județe. Aceasta e o dovadă că și Teleormanul naște oameni.

Am făcut și noi o cercetare și am descoperit alți scriitori teleormăneni: poeții Dumitru Teleor, Alexandru Depărățeanu, cel cu poezia ,,Locuința mea de vară e la țară”, Dimitrie Stelaru, Miron Radu Paraschivescu, Alexandru Gregorian (exilat pe la 40 de ani în Spania). Sau prozatorii: Traian Uba, Ion Ianolide (cel trecut prin pușcăriile comuniste din cauza apartenenței la Frățiile de Cruce) și, mai ales, fiorosul D.R. Popescu-Dumnezeu, cenzorul de fier al lui Ceaușescu, cel care, în buna tradiție românească, după 1990, și-a publicat și el memoriile, dezicîndu-se de comunism și făcîndu-și praf fostul idol. înă să ni-l semnaleze Stan V. Cristea, cine să fi auzit de cărturarul Radu Grămăticul, născut ca fiu al unui Drăghici din satul Mănicești de lîngă Roșiorii de Vede, în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea? Știutor de carte serioasă, adică un ,,spudos”, după o expresie grecească a vremii, el a ajuns, rînd-perînd, grămătic (un fel de secretar) pe lîngă domnitorii Pătrașcu cel Bun, Mircea Ciobanul, Radu Ilie și Petru Cercel, aidoma lui Enachi Văcărescu. Pe baza documentelor rămase de la slavistul rus F.I. Uspenski, Radu Grămăticul ne-a lăsat un ,,Tetraevanghel” în două exemplare, copiate cu mîna lui, în slavonește, și păstrate azi în Biblioteca Națională ,,Chiril și Metodiu” din Sofia (cel din 1572) și la British Museum din Londra (1574), care fusese scris pentru Petru Cercel.

Acest manuscris, avînd ca ,,izvod” ,,Tetraevanghelul” lui Macarie (1512) și ,,Tetraevanghelul” lui Coresi (1562), conține, ca primă însemnare, următoarele cuvinte: ,,Atunci cînd am scris acest «Tetraevanghel», mult mi-a fost dor de Țara Românească”. Să subscriem și noi la afirmațiile pline de mîndrie ale lui Stan V. Cristea, cum că Radu Grămăticul este primul cărturar teleormănean cunoscut, un deschizător de drumuri și un exemplu pentru viitorime. nghel Demetriescu (1847-1903), critic și teoretician literar, a rămas în literatura română mai mult prin aceea că în 1875, uzînd de pseudonimul Grigore Gellianu, a publicat în ,,Revista contemporană” un articol în care îl ataca pe Eminescu și, în felul acesta, avea să-și pună în cap toată suflarea literară românească de la N. Iorga la S. Cioculescu, T. Vianu și mulți alții. Încai G. Călinescu, cedîndu-i umoarea de moment înaintea rațiunii, îl numește pe Demetriescu de-a dreptul ,,cretin”. Pînă la un punct, și Stan V. Cristea înclină să creadă că Demetriescu ar fi una și aceeași persoană cu numitul Gr. Gellianu.

Dar, în același timp și justificat printr-un puseu de solidaritate locală, autorul nostru înclină și spre teoria cercetătorilor din noua generație, cum că Gr. Gellianu nu era pseudonimul lui Demetriescu, ci al unui fost redactor de la acea revistă, care, probabil ademenit de un salariu mai bun, se angajase jurist la ,,Eforia

P

P

A

Spitalelor Civile”. Sau chiar politicianul liberal Petre Grădișteanu, cunoscut ca un detractor al poetului.

Prin urmare, la mijloc n-ar fi decît o coincidență de nume sau omonimie pe toată linia, nicidecum un act reprobabil al vreunui teleormănean. upă cum am mai spus, în opinia lui Stan V. Cristea, pentru simplul fapt că a trăit 9 ani la Turnu Măgurele, poetul brașovean Șt.O. Iosif (18751913) poate fi asimilat ca teleormănean din tată-n fiu, ceea ce n-ar fi nici o exagerațiune în dragostea unora pentru plaiurile natale. De fapt, Șt.O. Iosif nici n-a locuit, cum se locuiește, zi și noapte, la Turnu Măgurele, ci mai mult a revenit în vacanțe pe cînd era elev de liceu la București. Într-o asemenea situație, e posibil să fi fost asimilat ca de-al locului, și toți să se mîndrească cu tine? Da, e posibil, atîta vreme cît intri sub incidența patriotismului local demonstrat de cineva.

Dar cum a ajuns Șt.O. Iosif la Turnu Măgurele?

Simplu: în 1891, tatăl său, Ștefan Iosif, a fost numit profesor la Gimnaziul ,,Sf. Haralambie” din localitate. La Tr. Măgurele mai funcționau și alți profesori ardeleni, așa că, pentru familia Iosif, soț, soție și 8 copii, șederea a fost cît se poate de plăcută. Poetul avea atunci 16 ani și va urma liceul în București, iar vacanțele le va petrece în frumosul oraș de la Dunăre. Minunatele peisaje de aici îi vor inspira mai multe poezii cuprinse în volumele de mai tîrziu: ,,Patriarhale”, ,,Poezii”, ,,Credințe”. După opinia specialiștilor, 19 poezii (printre care amintim: ,,Pribeagul”, ,,Paparudele”, ,,Revedere”, ,,Surorile”, ,,Rugăciunea bețivului” sau ,,La cules”) l-au legat sufletește pe Șt.O. Iosif de acest oraș. uțini sînt aceia care să fi auzit de poetul, epigramistul și prozatorul Ion Pena (19111944), și poate pe plan local. Norocul lui a fost Stan V. Cristea, care i-a făcut un portret în cartea sa, scoțîndu-l astfel dintr-un anonimat nedrept. Născut în comuna Troianu, Teleorman, după școala primară din sat, a urmat o școală comercială la Turnu Măgurele. A dus o modestă activitate de intelectual al satelor, ținînd conferințe publice și înființînd biblioteci. În 1943 a fost mobilizat pe frontul celui de-al II-lea război mondial, unde a căzut grav rănit și a murit în 1944.

Luîndu-i urma prin diferite publicații ale vremii, Stan V. Cristea i-a descoperit mai multe epigrame, care, dacă n-ar fi murit atît de tînăr, i-ar fi croit lui Ion Pena un alt destin. Totuși, în anul 2011, cînd s-au împlinit 100 de ani de la nașterea sa, nepoții i-au îngrijit și tipărit un volum, ,,Scrieri”, poezii și proză, care se adaugă la volumul de debut ,,Furcile caudine” din 1939, conținînd doar epigrame. Ca epigramist, Ion Pena a îmbogățit frumoasa tradiție teleormăneană la care au mai contribuit D. Teleor, Al. Depărățeanu, T. Florescu, Șt. Ivanovici-Terențiu, V. Ionescu-Faur. Să ne oprim la cîteva epigrame adunate în volumul antum ,,Furcile caudine”. * Lui Ion Pillat, autorul volumului ,,Poeme într-un vers”: ,,Mi-am zis: poetu-i ramolit/ Și tot talentul i s-a șters./ De-aceea n-a mai făurit/ Decît poeme... într-un vers”. * Sau o alta, dedicată dramaturgului N. Iorga: ,,Piesele văzîndu-i toate/ Am conchis ca spectator:/ Iorga-i, fără doar și poate,/ Cel mai crud... inchizitor”. * Iată și o epigramă dedicată lui Ion Minulescu, autorul romanului ,,Corigent la limba română”: ,,Nu știm dacă chiar așa e/ Cum te lauzi – dar se știe/ Că romanul va rămîne/ Corigent la... veșnicie”. * Și Păstorel are parte de o înțepătură: ,,Lumea-i zice Păstorel.../ Eu propun, iubiți convivi,/ (Ca să fim obiectivi)/ Să-i zicem simplu... Păhărel”. * Să reproducem și o... autoepigramă: ,,S-a bucurat poporul tot/ Și-a răsuflat cu dublu rost:/ Ca perceptor fu cel mai bun,/ Ca scriitor fu cel mai prost”. * În sfîrșit, și un epitaf: ,,În acest cavou sărac/ Putrezește un actor./ Pentru demnitatea artei/ L-a ucis un spectator”.

PAUL SUDITU

D

P

RM

11

Vineri, 7 februarie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (56) Mata-Hari: vinovată sau nu? (12)

La 13 februarie 1917, orele şapte dimineaţa, comi­ sarul Priolet, urmat de cinci inspectori, pătrunde în holul hotelului „Elysée-Palace”, de pe Bulevardul ChampsElysées nr. 103. Are asupra lui un mandat de arestare pe numele Marguerite-Gertrude Mac Leod Zelle.

E condus la camera pe care o ocupă Mata-Hari.

Comisarul bate la uşă. Nici un răspuns. Bate de trei ori şi, cum tăcerea persistă, începe să strige că sparge uşa. În sfîrşit se aude un glas de femeie: – Intraţi, dacă nu vă e ruşine să daţi buzna în dormitorul unei doamne!

Cînd poliţiştii năvălesc în cameră, Mata-Hari pare foarte stînjenită. Cere îngăduinţa să se ducă puţin în baie. Priolet îi dă voie. Peste cîteva clipe iese de acolo pe neaşteptate, ca să întrebe ceva. E absolut goală.

Poliţiştii vor spune mai tîrziu că „atîta neruşinare i-a umplut de dezgust”. Pe moment însă n-ai fi zis...

Ea se îmbracă şi cînd termină îi oferă zîmbind lui Priolet nişte bomboane de ciocolată, păstrate într-o cască germană, cadoul lui Masloff... După care, foarte supusă, se lasă arestată şi dusă la Palatul de Justiţie, în cabinetul căpitanului Bouchardon, raportor la Consiliul 3 de război.

Căpitanul o supune la un interogatoriu cu privire la identitatea ei şi imediat după aceea o acuză „de spionaj, complicitate, înţelegere cu duşmanul în scopul de a favoriza acţiunile acestuia”. Un ceas mai tîrziu se află la închisoarea Saint-Lazare. Uşa celulei nr. 12 – celula inculpatelor marcante, ca doamna Caillaux, doamna Steinheil şi Thérèse Humbert – se închide în urma ei. *** Trecuseră opt săptămîni de cînd Mata-Hari se afla în închisoare. Ceruse să fie pusă în libertate provizorie.

Comisarul-raportor Bouchardon îi respinsese însă cererea. Ea protestase violent, îndurerată: „Mă miră şi mă întristează foarte mult faptul că refuzaţi să-mi acordaţi libertatea provizorie. N-aş fi abuzat de ea.

Dar condiţiile în care sînt silită să trăiesc aici sînt de aşa natură şi e atîta murdărie, încît nu ştiu cum o să mai suport. Gîndiţi-vă că sînt o femeie cu totul altfel

decît cele din jurul meu şi că sînt tratată la fel cu ele.

Vă rog, reveniţi asupra acestei hotărîri, îngăduiţi-mi să trăiesc afară din închisoare! Nu vă fie teamă, n-o să fug... Niciodată, niciodată n-am făcut nici cea mai mică încercare de spionaj la voi. Sufăr îngrozitor... Şi lucrul la care ţin cel mai mult este să capăt îngăduinţa să mă duc să-mi văd logodnicul, căpitanul Masloff. Aproape că nu găsesc cuvinte să vă cer mai mult. N-am săvîrşit niciodată, niciodată ceva rău împotriva voastră...

Lăsaţi-mi libertatea...”.

Opt săptămîni. Opt săptămîni cît a durat instrucţia.

Opt săptămîni în care Mata-Hari s-a apărat pas cu pas împotriva curselor pe care i le întindea căpitanul Bouchardon. Ofiţerul acela cu faţa întunecată, tăiată de o mustaţă stufoasă, neagră, se străduia prin toate mijloacele s-o determine să mărturisească că era spioană germană. Ea nega cu înverşunare. Ceea ce complica sarcina lui Bouchardon era faptul că Ladoux i-o încredinţase pe Mata-Hari, păstrînd pentru el piesele decisive: mesajele germane relative la H 21 interceptate de Turnul Eiffel. Era un secret militar de prim ordin.

Ministerul de Război se temea că, transmiţîndu-1 greoiului aparat al jus­tiţiei, avea să fie în cele din urmă divulgat. Pentru ca Mata-Hari să fie demascată, merita oare să li se aducă nemţilor la cunoştinţă faptul că mesajele lor fuseseră descifrate? Aici era problema.

Avocatul lui Mata-Hari, maestrul Edouard Clunet, se numărase înainte de război printre prietenii ei intimi, ca să nu spunem mai mult. La 23 aprilie 1917, el i se adresă lui Bouchardon: „Domnule căpitan, îmi permit să insist energic pe lîngă dumneavoastră ca să se încheie instrucţia procesului împotriva clientei mele. Sînt două luni de cînd se află deţinută la Saint-Lazare sub acuzaţia de spionaj. Dar nici o dovadă nu a fost adusă împotriva ei şi în sprijinul acestei acuzaţii. Nu mai este posibil să se menţină o atare situaţie pentru această nenorocită, sau ea trebuie pusă imediat în libertate provizorie. Acuzaţia fiind adusă de Ministerul de Război, este necesar ca departamentul respectiv să furnizeze imediat dovezi.

Prelungirea acestei situaţii echivalează cu o nedreptate şi cu un act de cruzime”.

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (8)

1983. Se execută lucrări de deviere a apelor Siretului la Hidrocentrala de la Galbeni (jud. Bacău), astfel încît, prin regularizarea cursului acestuia, sînt ferite de inundaţii şi pot fi irigate mari suprafeţe de teren. Magistrala de apă rezultată din regularizarea Siretului şi a lalomiţei va asigura irigarea a 500.000 ha din nordul Bărăganului şi va face legătura, prin canalul Mostiştea, cu Dunărea.

- Prin intrarea în producţie a instalaţiei de preparare a minereurilor cuprifere de la Roşia-Poieni (jud. Alba), începe valorificarea zăcămîntului de cupru din regiune, care se exploatează în carieră. Utilajele acestei instalaţii gigant sînt realizate pentru prima oară în ţara noastră, după proiecte româneşti, cu performanţe tehnice superioare, la cel mai înalt nivel al tehnicii mondiale.

- Consiliul de Stat aprobă Programul de amenajare şi exploatare integrală a Deltei Dunării.

- 1 iulie. Marea Adunare Naţională adoptă „Programul naţional pentru asigurarea unei producţii sigure şi stabile, prin creşterea potenţialului productiv al pămîntului, mai buna organizare şi folosire în mod unitar a terenurilor agricole, a întregii suprafeţe a ţării, realizarea irigaţiilor pe circa 55-60% din suprafaţa arabilă, a lucrărilor de desecări şi combaterea eroziunii solului”. Programul, fără precedent în istoria României, prevedea sporirea suprafeţei agricole, şi în special a

celei arabile, ridicarea fertilităţii pămîntului, refacerea solurilor degradate şi realizarea, pînă în 1990, a amenajărilor de irigaţii pe întreaga suprafaţă posibilă de irigat pentru agricultură.

1984. La Întreprinderea Mecanică din Timişoara este construit primul excavator românesc destinat lucrărilor de irigaţii. Utilajul, o adevărată microuzină mobilă, cu comenzi electrohidraulice, cu un înalt grad de complexitate, comparabil cu cele similare existente pe plan mondial, are 100 t greutate, 32 m lungime şi o capacitate de excavare de 320 m3 pe oră. Excavatorul execută săpături pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare, pînă la adîncimi de 5 m şi pe lăţimi pînă la 25 m.

- În cadrul activităţii de integrare a învăţămîntului universitar cu cercetarea şi producţia, un colectiv de profesori şi studenţi de la Facultatea de Automatică a Institutului Politehnic din Bucureşti realizează, împreună cu Întreprinderea de Calculatoare şi, respectiv, cu Întreprinderea de Echipamente Periferice din Bucureşti, calculatoarele electronice MC-118 şi Terminalul grafic, care puteau funcţiona atît automat, cît şi interconectate cu sisteme de mai mare complexitate.

- La Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Industria Materialelor de Construcţii este concepută, proiectată şi experimentată, ca premieră tehnică în construcţii, cea mai uşoară locuinţă (la început numai

Era logica însăşi. De data asta, Ministerul de Război era stăpîn pe situaţie. La mai puţin de o săptămînă după aceea, Bouchardon primi un număr de opt telegrame trimise de la Berlin lui von Kalle sau expediate de la Madrid de către ataşatul militar german. Printre ele se aflau şi mesajele care-l implicau direct pe agentul H 21.

Cînd căpitanul-raportor a fluturat triumfător în faţa ei documentele, Mata-Hari a încercat încă o dată să nege evidenţa. Ea îi scrise lui Bouchardon: „Nu s-ar putea ca nemţii să fi îndreptat chiar ei spionajul francez pe o urmă greşită?... Poate e o răzbunare a lor; sînteţi siguri că ei nu ştiau că o să vă cadă în mînă mesajele pe care le-aţi interceptat? Nu s-ar putea întîmpla ca ei să fi telegrafiat exact ceea ce ar fi vrut ca să aflaţi voi?”. Într-o zi, Bouchardon i-a citit mărturia scrisă a lui Masloff. Acesta declara că la întoarcerea de pe front, generalul lui îl chemase „ca să-mi spună să încetez orice fel de relaţii cu femeia aceea care trece drept o aventurieră”.

O aventurieră! Aşa o considera deci Masloff! MataHari se prăbuşi.

– Sînt hotărîtă să mărturisesc întregul adevăr...

Dar care era acest adevăr? În mai 1916, afirma ea, consulul german la Amsterdam, Kraemer, îi propusese să plece în Franţa ca să adune informaţii în folosul Germaniei. El îi oferise douăzeci de mii de franci. Ea acceptase. Totuşi: – Cînd m-am văzut cu cei douăzeci de mii de franci în buzunar, l-am salutat pe domnul Kraemer, şi dusă am fost. Nu i-am trimis nici un fel de informaţii tot timpul cît am stat la Paris.

La care Bouchardon a ripostat imediat: – Dacă nu i-ai fi trimis nimic lui Kraemer cît timp te-ai aflat în Franţa, n-ai fi riscat să i te prezinţi lui von Kalle spunîndu-i că dumneata eşti H 21... Căci i-ai spus, nu? Şi chiar de la prima întîlnire?

– Da, dar atunci de-abia părăsisem Franţa de cîteva săptămîni, aşa că i-am putut servi ca informaţii ceea ce spicuisem de prin ziare.

Bouchardon răspunse atunci că von Kalle îi dăduse cu ocazia aceea trei mii cinci sute de pesetas. Şi cecurile de la Kraemer? Şi cei cinci mii de franci de la Banca de scont? Cu siguranţă că nemţii nu i-ar fi dat nimic pentru nimic. (va urma) ALAIN DECAUX parter), cu structură din panouri prefabricate din beton armat cu fibră de sticlă, avînd o bună izolare termică şi fonică. Tehnologia de fabricaţie şi instalaţiile aferente pentru realizarea unor astfel de locuinţe sînt recunoscute pentru calitatea şi eficienţa lor, ca soluţii unice pe plan mondial.

- Intră în funcţiune, la Întreprinderea de Ţevi din Roman, laminorul de 20 de ţoli, cel mai mare din ţară şi unul dintre cele mai importante din Europa, conceput, proiectat şi executat cu contribuţie tehnică românească.

Laminorul poate trage la cald ţevi din oţel-carbon normal şi din oţeluri aliate inoxidabile. O altă premieră tehnică realizată de aceeaşi întreprindere a fost cuptorul cu vatră rotativă, avînd diametrul de 32 m, cel mai mare de acest tip, la acea dată, din ţară ş.a.

Este de subliniat că asemenea evenimente cu valoare de referinţă, ca cele anterioare, s-au produs în continuare în configuraţia structurală a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice a economiei naţionale pînă la sfîrşitul etapei analizate, 1966-1989, care, în totalitatea lor, au demonstrat cu putere atît progresele remarcabile înregistrate de ştiinţa şi tehnica autohtone, cît şi gradul ridicat de integrare organică a cercetării ştiinţifice, ingineriei tehnologice şi proiectării cu învăţămîntul şi producţia realizată la nivelul întregii ţări. De altfel, aceasta a constituit şi piatra de temelie a strategiei statului român, promovată în acei ani, pentru dezvoltarea economică generală şi afirmarea suverană a naţiunii române între celelalte naţiuni ale lumii.

Sfîrșit Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

Miresele lui Christos Vladimireti – de la Tudor Vladimirescu (2)

Motto: ,,Dar cine ar putea să povestească,/ Stăpînă, ‘mpărăteasca slava Ta?/ Precum nepovestită-Ți este jertfa, Mărirea Ție-e Fecioară, tot așa./ Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,/ Și-așa rămîne dincolo de vremi,/ Ca mai cinstită decît Heruvimii,/ Și decît Serafimii să Te chemi.” (Poezia ,,Maica”,din volumul ,,Poezii”, de Zorica Lațcu-Teodosia, fostă maică a Mînăstirii Vladimirești)

Maica Veronica Entuziasul copilelor, bine strunit de cîțiva oameni cu suflet mare, iubitori de credință și darnici cu cei din jur, se materializa într-un ritm uimitor în realizarea poruncii primite în lanul de porumb. Cu mînuțele lor firave, dar întărite în efort, cu credința lor neclintită în Dumnezeu, în anul 1941 încep săpăturile pentru fundația bisericii mari. Conform procedurii, sora Lica depusese între timp votul călugăriei și acum se numea maica Veronica – nume care va intra în legenda mînăstirii Vladimirești, nume care va scrie istorie într-o vreme în care Țara era azvîrlită întrun război nimicitor, ca apoi, vieții duhovnicești din România să i se declare război.

Odată cu ridicarea construcției, creșteau și nece­ sitățile de tot felul, în special asigurarea materialului de construcție, cel diferit de cărămizile frămîntate de mîinile maicilor. Prin implicarea Episcopiei Romanului – forul superior al fostului județ Tecuci – s-a format un comitet coordonator, în fruntea căruia a fost numit parohul comunei Tudor Vladimirescu, preotul Gheorghe Dumitriu. Trei ani de zile, maica Veronica a mers prin parohiile Eparhiei Romanului, însoțită de un membru al Eparhiei, și a adunat bani din donații, oamenii credincioși ofereau cu drag din puținul lor, înaripați de gîndul că ajută la înălțarea unui lăcaș de lumină și dăruire sufle­ tească spre Domnul. Vestea că lîngă comuna Tudor Vladimirescu se ctitorește o mînăstire, acțiune

Mormîntul maicii Veronica, din curtea mînăstirii

După gîndiri înțelepte, biserica mare a primit hramul Adormirea Maicii Domnului, paraclisul (biserica mică) avînd hramul Izvorul Tămăduirii. La sugestia Maicii Veronica, chiliile care încadrează biserica au fost construite după modelul mînăstirii românești de la muntele Athos – Prodromu. Spre aducerea aminte despre timpurile eroice ale începutului, trapeza (sala de mese) a fost ridicată pe locul fostului bordei de pămînt – adăpost pentru două ierni și o vară al surorilor constructoare de biserici.

Port ilegal de uniformă Maica Veronica în faţa icoanelor de la Mînăstirea Vladimireşti

Reportaj realizat de Geo Ciolcan por­nită din inimioara plină de har a unei copile – devenită acum maica Veronica – se răspîndește în împrejurimi, evenimentul inedit atrăgînd o seamă de credincioși veniți în sprijinul maicii Veronica.

Două nume pe care le pomenește maica Leonila, cu milostivirea-i cunoscută, sînt Nedelcu Chercea din Brăila și ing. Ștefan Stamatiade din Galați, acesta, după organizarea șantierului, rămînînd să conducă lucrările de construcție – gest fără de care edificarea bisericii și a construcțiilor ce o înconjoară ar fi generat probleme insurmontabile.

Anul 1943 aduce izbîndirea credinței și a efortului îngemănate în ființa pămînteană a maicii Veronica – terminarea construcției bisericii. Acum trebuia executată pictura. De unde bani? Tot ce se adunase pînă acum intrase în pereții și în acoperișul bisericii.

Pictura unui astfel de lăcaș impune – pe lîngă aflarea unui pictor specializat în pictura bisericească – fonduri bănești, atît pentru plata artistului plastic, cît și pentru achiziționarea vopselelor. Nori de gînduri încep să treacă pe dinaintea maicii Veronica, gata-gata să clatine viguroasa ei credință. Dar, nu! Credința în Cel de Sus nu trebuie să pîlpîie nici o clipă, flacăra ei trebuie ținută aprinsă mai cu seamă în momentele grele, de încercare a omului pe pămînt! Așa a gîndit și maica Veronica, iar minunea nu a întîrziat să se arate.

De data aceasta, ,,minunea” a fost întruchipată de o cunoștință a maicii Veronica, în persoana genera­ lului Neagu, care primise misiunea de la Mareșalul Antonescu să inspecteze unitățile industriale ce lucrau în beneficiul Armatei. La sfatul maicii Veronica, acest militar fiind și un om cu credință în Dumnezeu, îndruma conducerea fabricilor inspectate (mai ales acolo unde găsea nereguli) să trimită banii către biserică. Încet, dar sigur, banii s-au adunat și, în același an, pictura neo-bizantină, sub penelul și cu măiestria pictorului Hermeneanu, a acoperit pereții, răspîndind în aerul încărcat de miresme, lumina inconfundabilă a nimbului sfinților reprezentați în această operă de artă specială.

Pentru ca orînduiala să fie completă, în 1943 biserica a fost sfințită de către părintele arhiereu vicar de la Roman, Ilarion Băcăoanul. Sosise momentul împlinirii depline și divine. Flacăra ce fulgerase în lanul de porumb cu doar cîțiva ani în urmă, și care înnobilase ființa firavă a unei copile urgisite de viață, radia acum din trainicile și frumoasele ziduri mînăstirești, închizînd, într-un fel, un ciclu de viață al tinerelor măicuțe ce se pregăteau acum pentru lungul drum al călugăriei.

Povestea mînăstirii Vladimirești se deșiră de pe mosorul timpului, aducînd în fața ochilor noștri imagini dintr-un trecut nu chiar atît de îndepărtat în timp, dar îndepărtat în Istoria mistificată a Creștinismului.

Povestită în dulcele glas duhovnicesc al maicii Neonila – care îmbracă fiecare fază a narării cu o anumită trăire interioară – expresie a implicării emoționale în acest demers – viața mînăstirii prinde culori cînd vesele, cînd triste, în raport cu evenimentele istorice și sociale care au jalonat existența de aproape 80 de ani a acestor locuri monahale.

Pînă în anii ’60, numărul măicuțelor din mînăstire depășise cifra de 300. Nu se știe în mod sigur ce miracol atrăgea o însemnată parte feminină să se călugărească și să viețuiască în acest loc. Probabil legenda răspîndită pe întreg cuprinsul Țării, care explica modalitatea originală de înființare a acestei mînăstiri, sau poate personalitatea maicii Veronica – stareța care emana în jurul ei o bunătate și o înțelegere părintească împletite într-un caracter ce a așezat-o dincolo de proiecția unei ființe umane în spațiul mirean. În 1948, după o vizită la Sîmbăta de Sus, unde maica Veronica l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca, stareța mînăstirii Vladimirești s-a întors cu o și mai puternică lumină interioară, gata să-i lumineze pe cei din jur. În primii 10 ani ai noului regim comunist, instalat cu sprijinul Armatei Roșii, mînăstirea Vladimirești a devenit epicentrul unui focar de răspîndire a învățăturii creștine ortodoxe, atrăgînd o imensă masă de pelerini.

Conform datelor din arhiva CNSAS (descoperite după 1989), la sărbătorile obișnuite luau parte cîte 3.000 de credincioși, iar la hramul bisericii marea de pelerini atingea cifra de 30.000. Se spune că la gara din comuna

viață în afara celei monahale, cu ordine și simțite duhovnicească, au crestat urme adînci pe trupul Casei Domnului.

Reînvierea Noua Constituție a României, adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, la art. 29 – ,,Libertatea conștiinței” – garantează libertatea gîndirii și a opiniilor, asigurînd că libertatea credințelor nu poate fi îngrădită sub nici o formă. Chiar mai înainte de acest act, în ianuarie 1990 s-a aprobat redeschiderea mînăstirii, Preasfințitul Episcop Casian, la hramul mînăstirii fețe înalte bisericești, precum Tudor Vladimirescu se vindeau de 5 ori mai multe Înaltul Arhiepiscop Antim Nica al Galațiului și Prea bilete de tren decît în Gara de Nord din București.

Sfințitul Episcop Vicar Casian Crăciun au susținut în Toate bune și frumoase, așezămîntul vuia de viață, fața Sinodului, în mai 1990, redeschiderea mînăstirii, maicile știind foarte bine cum să îmbine rugăciunea aceștia putînd fi considerați noii ctitori ai mînăstirii cu munca, ajungînd pînă acolo încît să fie organizate Vladimirești. într-o cooperativă de confecționat covoare, obiecte Maicile rămase în viață au revenit la oaza lor de exportate cu succes în mai multe țări din Europa. frumusețe (sufletească și fizică), obștea întărinduÎn acest peisaj de rugăciune și de muncă, în oaza de se prin intrarea în marea familie, a tinerelor surori. libertate de gîndire și de acțiune, care era mînăstirea Acum începe reconstrucția. Pentru ca noi, astăzi, Vladimirești, într-o perioadă de transformări radicale să ne luminăm privirea și să ne umplem sufletul realizate sub conducerea regimului instalat la 6 martie cu chemarea Mîntuitorului, maicile au trudit mult, 1945, în noaptea de 29 spre 30 martie 1955 începe drama acestei mînăstiri, așternînd un lung doliu peste una dintre comorile ortodoxiei românești: maica Veronica, împreună cu comitetul de conducere și cu părintele slujitor Ion Iovan, sînt arestați. Populația mînăstirii rămîne consternată, răspunzînd printr-o grevă în biserică, manifestare care – credeau maicile – va îmbuna autoritățile și arestații vor fi eliberați.

Bineînțeles, rezultatul a fost tocmai pe dos – unul neimaginat de niște călugărițe sfioase și evlavioase, care trăiau sub semnul sfînt al crucii: peste un an, într-o noapte de februarie cu ger năpraznic (14/15 februarie 1956), au fost ridicate cu dubele toate cele 318 membre ale comunității mînăstirii Vladimirești!

Acuzarea? Țineți-vă bine, așa ceva trebuie memorat și rememorat ca să nu uităm niciodată: port ilegal de uniformă! Care uniformă? Desigur, uniforma de... călugărițe, îmbrăcămintea aceea simplă, de culoare neagră, care pe timp de vară îți încălzește bine trupul!

Apropo de sintagma ,,Să nu uităm, și să nu se mai repete!”, auzită des în ultimele zile, plecînd de la comemorarea Holocaustului împotriva evreilor – iată încă o temă și o nouă sintagmă: Să nu uităm cele petrecute la mînăstirea Vladimirești! În urma acestei acuzații aberante, maicile fac ani grei de închisoare, după care sînt trimise în domiciliu reușind să dea o nouă față tuturor construcțiilor, forțat. Maica Veronica a fost condamnată la 15 ani ridicînd altele necesare traiului de obște. de muncă silnică, reduși apoi la 6 ani de închisoare Însoțit de neobosita maică Leonila, cutreier întregul corecțională. ansamblu al așezămîntului, admirînd nu doar cele Încărcate de durere și suferință, maicile s-au două biserici impresionante, ci și modernele chilii, răspîndit prin Țară, crezînd în lucrarea Domnului și sălile de mese (trapezele), atelierele de lucru (pictură, rugîndu-se pentru îndreptarea lumii. Maica Veronica sculptură de rame și mobilier bisericesc, de înrămat le-a trimis vorbă să meargă în lumea largă și să se icoane, croitorie, broderie, tricotaje, flori artificiale și angajeze la diferite activități, dezbrăcînd haina covoare), arhondaricul (clădire rezervată oaspeților). monahală, în așteptarea reîntoarcerii la casa lor O imensă gospodărie se așterne sub privirile mirate comună – mînăstirea Vladimirești. În intuiția ei și în ale bucureșteanului obișnuit cu vederea blocurilor puterea credinței care i-au generat energii nebănuite, cenușii și reci ale metropolei. maica Veronica era convinsă că acest calvar nu este Cu neputința omenească de a ,,fotografia” în cuvinte altceva decît încercarea lui Dumnezeu asupra omului, măreția celor două biserici, mă rezum doar la ceea ce și că răspîndirea prin Țară a maicilor va duce cuvîntul m-a impresionat în cel mai magnific mod, invitînduScripturii în rîndul poporului. vă să vedeți la fața locului adevăratea întruchipare a Mînăstirea pustiită acum de politicieni zeloși, rupți artei și a credinței Dumnezeiești. Pictorul Gheorghe de Popor și de învățăturile Religiei, a fost transformată Răducanu a știut să preamărească dătătoarea de hram în școală pentru copii cu handicap, corpul bisericii a mînăstirii, pe Maica Domnului, reprezentînd-o întrajungînd magazie de alimente și materiale. Lăsate un brîu de icoane în nu mai puțin de 73 de ipostaze, în în paragină, clădirile s-au deteriorat, 35 de ani de plus, deasupra intrării se află icoana Adormirii Maicii

Domnului. Pridvorul adăpostește, în mozaic, icoanele Sfinților Apostoli Petru și Pavel de o parte și alta a ușii de la intrare, și a sfinților domnitori români – Ștefan cel Mare, la sud, și Constantin Brâncoveanu, la nord. În interior, icoane argintate și tîmpla de lemn cu trei uși (sculptată în atelierul mînăstirii), picturi cu aer miraculos te copleșesc prin măreția și unicitatea lor.

Cînd credeam că am atins apogeul în starea mea de mirare și de admirație, maica Neonila m-a invitat într-un adevărat sanctuar al credinței, loc unde am trăit senzația că sînt înconjurat de sfinți, copleșindumă cu aura și cu privirile lor blînde și iscoditoare.

Mă aflam la stăreția mînăstirii, în încăperile în care a locuit maica Veronica – păstrate azi în chip de muzeu viu, care să ilustreze personalitatea și opera celei dintîi starețe a mînăstirii și întemeietoarea acestui lăcaș. Avalanșa de icoane, fotografii, cărți, lavițe cu ștergare țărănești, covoare, obiecte care au aparținut maicii Veronica sau primite de la cei care o iubeau și-i apreciau activitatea, autografe și diverse înscrisuri – creează o atmosferă care te face să gîndești mai profund la scopul vieții noastre pe acest pămînt.

Pe mine, personal, m-au făcut să mă simt mai ușor, parcă spălat de păcatele cu care pășisem pe poarta maramureșeană a mînăstirii.

Am vizitat muzeul mînăstirii care cuprinde peste 100 de icoane din Secolele XVIII-XIX, panouri întregi cu fotografii din epopeea mînăstirii, alte mărturii ale credinței noastre creștine, precum și sfînta cruce înfiptă în lanul de porumb, acolo unde i s-a arătat lumina copilei Lica la începutul povestirii noastre.

Pentru a vă surprinde și mai mult cu povestea de la Vladimirești, crezînd că, după terminarea canoanelor duhovnicești, maicile trec numai în atelierele de lucru, vă mai dau o veste: mînăstirea deține 80 de ha. de pămînt arabil, vie, livadă, păsări, brutărie, bolniță (spital), are în inventar chiar și mașini și unelte agricole.

Cine muncește pămîntul? Cine conduce aceste utilaje, și cine transpiră în toate punctele de lucru enumerate mai sus? Răspunsul vine de la sine – maicile, adică întreaga obște, această familie îmbrăcată în negru, dar cu suflet alb și curat! La urma urmei nici nu cred că v-ați îndoit de acest lucru. Cum adică? Dacă la vîrste cuprinse între 13 și 17 ani au fost în stare să înalțe o ditamai biserica, fabricînd cărămizile cu mînuțele lor, cum să nu fie capabile acum – chiar dacă unele maici au pus ghiocei în păr – să are și să semene, să conducă tractorul sau să coacă pîinea rumenită, să culeagă via și să stoarcă zeama de struguri?

Din licoarea viei de la mînăstire am gustat și eu, la sfîrșitul acestei vizite, cînd, la invitația gazdelor, am luat prînzul într-o cochetă trapeză. Ciorba de perișoare și friptura de pui cu mujdei și mămăliguță caldă, stropite cu un vin alb (pentru cine nu conducea la întoarcere), au adăugat un punct la nota 10 pe care am acordat-o mînăstirii Vladimirești.

La plecare ne-am îmbrățișat cu măicuțele Nazaria și Neonila, sărutîndu-le mîinile în semn de respect și recunoștință pentru sacrificiul și dăruirea pe care le fac pe altarul credinței în Biserică, în Maica Domnului – dăruite trup și suflet Mîntuitorului. Cu greu s-au lăsat să facem fotografii împreună, de teama să ,,nu le dăm în presă”, nu au nevoie de publicitate.

Respectîndu-le dorința, am publicat doar imagini din ansamblul monahal, urmînd ca domniilor lor, odată cu revistele în care a apărut reportajul, să le trimit și acele fotografii.

Dincolo de pragul credinței în Biserica Ortodoxă și dincolo de hotărîrea personală de a se călugări, acceptînd în mod voluntar o seamă de frustări omenești, dăruirea măicuțelor de la mînăstirea gălățeană Vladimirești, pe care o cunoști și o simți numai trăind în mijlocul lor, le îndreptățește să poarte cu mîndrie și fără prihană COROANA DE MIRESE ALE LUI CHRISTOS. (va urma)

14

Vineri, 7 februarie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Iancu Flondor – omul cel mai de vază al Bucovinei (3) Lupta între fraţi – şi semnificaţiile ei (2) Noua retragere a lui Flondor a fost întreruptă de izbucnirea primului război mondial, văzut de românii bucovineni ca motiv de speranțe pentru o eventuală unire cu România. Iancu Flondor primește în 1915 vestea că România urmează să intre în război împotriva Austro-Ungariei, alături de invitația de a se refugia în România, pentru a evita eventualele probleme cu autoritățile austriece.

Flondor însă refuză, rămîne în Bucovina și încearcă să intervină pentru a ușura condițiile populației de aici, lucru care i-a atras probleme cu autoritățile în 1917.

„O iobăgie națională de aproape un secol... e pe sfîrşite” Iancu Flondor este chemat din nou în fruntea românilor bucovineni în 1918. La 14/27 octombrie 1918 a fost convocată o adunare a românilor din Bucovina, care votează unirea provinciei cu Regatul României. Tot atunci este format un Consiliu Naţional și un organ cu caracter de guvern numit Consiliul Secretarilor de Stat, format din 14 secretari de stat. Guvernul provizoriu avea un Comitet Executiv, al cărui preşedinte a fost ales Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie are loc Congresul General al Bucovinei, întrunit la Cernăuți, unde Iancu Flondor le spune celor prezenți că „o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cît de dureroasă, pe atîta de rușinoasă, e pe sfîrșite. Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și de a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul”. Congresul hotărăște „unirea necondiționată și pe vecie” a Bucovinei cu România. După Unire, Bucovina primește doi miniștri în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu, unul la Cernăuți (Iancu Flondor) și unul la București (Ion Nistor). Flondor a fost ministru pentru Bucovina în perioada decembrie 1918-aprilie 1919, ulterior demisionînd în urma unui conflict cu Nistor. A urmat o nouă perioadă de retragere, cauzată de noi dezamăgiri, în special în urma divizării elitei românilor bucovineni și a conflictului cu Ion Nistor. Această retragere a fost, din păcate, ultima.

Trebuie menționat și faptul că Iancu Flondor a fost inițiatorul mai multor legi, pe care le-a redactat și le-a propus guvernului de la București. Este vorba despre un proiect de lege referitor la alegerea deputaților și senatorilor care să reprezinte Bucovina în Parlamentul României, un proiect de lege referitor la administrarea Fondului religionar ortodox al Bucovinei, dar și de alte proiecte, așa cum reiese dintr-o scrisoare trimisă de ministrul Justiției.

Sfîrşitul Conform cumnatului său, Sever Zotta, Iancu Flondor suferea de embolie, „de care își dădea foarte bine sama, zicînd adeseori că el nu va trăi mult”. De-a lungul timpului, mai multe persoane care l-au vizitat la moșia sa au notat faptul că Flondor era bolnav, fiind nevoit

să stea în pat. De asemenea, Nicolae Iorga nota în memoriile sale că liderul bucovinean fusese foarte afectat de decesul soției sale, în 1918: „Abia cincizeci și trei de ani, dar foarte mult atins de moartea recentă a soției sale; părul cu totul alb; figura rasă; ochii extraordinar de scînteietori și vioi”. În ziua dinaintea morții, pe 18 octombrie 1924, Flondor s-a simțit bine, iar seara a primit vizita cumnatului său, Octavian Zotta, căruia i-ar fi spus: „am să dorm bine în noaptea aceasta!”. A doua zi, pe la ora 11:30, servitorul observînd că nu este chemat de stăpînul său, a intrat în cameră și l-a găsit mort în pat, „în o expresie liniștită”. A fost înmormîntat în cripta familiei Flondor de la Storojineț.

Ce îi datorăm Onestitatea și patriotismul sincer al lui Iancu Flondor pot fi de neînțeles astăzi, cînd politica și corupția coexistă, fiind chiar interdependente. Dar Iancu Flondor nu a urmărit interesul propriu în acțiunea sa politică, lucru demonstrat în special în momentele în care, fiind chemat să conducă mișcarea națională a românilor bucovineni, a refuzat acest lucru, preferînd să rămînă izolat la moșia sa de la Storojineț.

De asemenea, și-a sacrificat și o parte a averii sale în sprijinul cauzei românilor din Bucovina: la el apelau adesea persoane care cereau ajutor financiar pentru diverse publicații, asociații sau comunități locale românești. Tot lui îi solicitau sprijin bănesc studenți și profesori români din Bucovina, aflați în dificultate.

Spiritul său justițiar și repulsia față de corupție sînt trăsături care ne pot inspira și astăzi. „Viitorul țării și nației noastre este strîns legat de drept și legalitate”, îi scria Iancu Flondor lui Iuliu Maniu în 1923. De aceea, de fiecare dată cînd numele său risca să fie asociat cu afaceri ilicite sau cu oameni îndoielnici, prefera să se retragă. Mai mult, Iancu Flondor impunea respect prin simpla sa prezență, iar comportamentul său contrasta cu cel al multor contemporani.

Alexandru Marghiloman nota în însemnările sale, după o întîlnire cu Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și Iancu Flondor, că acesta din urmă este „mai puțin vorbăreț ca Ardelenii; înfățișare bună, înfățișare de European”. De asemenea, Constantin Argetoianu îl numea „omul cel mai cu vază al Bucovinei”, adăugînd că era „un om foarte cumsecade, un patriot, un gentleman, un om cinstit, dar cel mai formidabil pisălog din cîți am cunoscut”.

Poate mai cu seamă aceste trăsături sînt vizibile în episodul menționat anterior, în care Flondor refuză oferta de a se refugia în România la începutul Marelui Război: „Mai am și răspunderi nu numai față de mine și de familia mea. Eu stau în văzul tuturor. Ceea ce fac are repercusiuni în multe direcții. De aceea nu pot face ce mi-ar plăcea sau ar fi interesul meu imediat și personal. Trebuie să mă gîndesc și la alții... și la viitor”. Scurt, dar cît se poate de elocvent.

Sfîrșit Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (49) 2 februarie 1942 - În Crimeea, pentru a asigura adîncimea necesară în cazul unei pătrunderi a inamicului, Armata 11 germană ordonă constituirea unei a doua poziţii de apărare înapoia fontului dintre Daln. Kamîşi şi Djantora.

- Pe frontul de la Sevatopol, maiorul Vasile Scîrneci se află tot în linia întîi cu Batalionul 3 vînători de munte: „Se arată o zi neagră, miroase a luptă, a moarte. O baterie de 150 mm ne-a dibuit. Loviturile au o putere de explozie şi o viteză neobişnuită şi cad cu o precizie matematică. La postul meu de comandă, loviturile cad buluc. Probabil că Zaharia, dezertorul inamic, îi ajută cu reglarea tragerii… Un proiectil voinic se propteşte drept în crenelul cazematei în timp ce vorbeam la telefon şi m-am pomenit cu radioul, cu poliţă cu tot, în capul meu. Urechile mi-au vîjîit vîrtos şi deasupra capului s-au înfipt bine în beton două schije cît palma. Dumnezeu este mare, Drăguţul… Faţă de efectivul extrem de redus, numărul celor scoşi din luptă este mult prea mare. Unde vom ajunge? Vom rămîne singuri? Nu voiesc. Nu voi mai putea trăi. Răniţii mai grav se vaită şi eu sînt îndurerat. Cei muribunzi îndeosebi invocă pe Dumnezeu şi tot pe mama. Ce este curios – nu am auzit pe nici unul pînă acum invocînd pe tată. Mama a fost şi va fi întotdeauna autentică, prin firea legii”.

- La sud de Harkov, Divizia 1 infanterie atacă, în cooperare cu Divizia 298 infanterie germană, şi respinge inamicul care ocupase gara Samoilovka. Pînă la 13 februarie duce lupte grele în zona Kristapovka, localitatea trecînd de mai multe ori dintr-o mînă în alta.

- Informat că în Bucovina de Nord naţionaliştii ucraineni deţineau depozite de armament, Ion Antonescu ordonă: „Cine este prins cu arme, să fie imediat împuşcat”.

- „Ofițerii, subofițerii și trupa Diviziei 5 infanterie menționează un Raport contrainformativ al marii unităţi, aflată în garnizoana de reşedinţă din ţară - întîmpină din ce în ce mai multe greutăți în satisfacerea nevoilor de trai zilnic a cărui scumpete a intrat într-o fază îngrijorătoare”.

3 februarie 1942 - Trupele române continuă să lupte pe frontul din Crimeea şi la sud-vest de Harkov, de la începutul războiului fiind înregistraţi 130.000 de militari ucişi, răniţi (2.500 invalizi) sau daţi dispăruţi (majoritatea prizonieri).

- Unii dintre ei au avut ghinion/neşansă, aşa cum consemnează în Jurnal maiorul Vasile Scîrneci: „O mare tristețe ne-a cuprins, una din exploziile din preajma postului meu de comandă mi-a ucis șase ostași din grupul meu de comandă. Își săpau toți șase un adăpost la 30 m de postul de comandă. Erau toți veseli, îi înveselea soarele de primăvară. Fluierau într-un ison cu țăcănitul mitralierelor. Un proiectil cade drept între ei și îi pulverizează; au fost sfîrtecați în sute, mii de bucățele. Unele dintre acestea au ajuns prin copaci la 30-60 m distanță”.

- Mareşalul Ion Antonescu cere feldmareşalului Erich von Manstein să restabilească „raporturile normale de sinceră şi camaraderească colaborare de mai înainte” şi ordonă: „Generalul Şteflea să intervină energic pe lîngă generalul Hauffe să înceteze această situaţie. Colonelul Davidescu va lua sub formă de notă această chestiune pentru întrevederea cu Führerul, pentru a cere încetarea sistemului şi organizarea forţelor sub comandament român în sector aparte”.

- Feldmareşalul Wilhelm Keitel informează pe generalul Ilie Şteflea că ofensiva germană pe Frontul de Est urma să fie reluată „îndată ce permite starea comunicaţiilor concentrarea unor forţe suficiente”, că forţele primului şi ale celui de-al doilea eşalon de trupe române urmau să fie transportate cu trenul pînă la Tighina, în ritm de 6 trenuri pe zi, şi în continuare pe jos. Cu acelaşi prilej, atrage atenţia că este posibil ca germanii să nu poată îndeplini „toate cerinţele înzestrării materiale” ale unităţilor române. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 7 februarie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E

Auschwitz – 75 de ani nu sînt suficienți pentru a șterge urmele (I) Pe data de 27 ianuarie 1945, Armata Roșie ajungea în locul unde 1,1 milioane de oameni au fost gazați și arși de naziști. Majoritatea – 960.000 – au fost evrei.

Aici și-au găsit sfîrșitul polonezi, ruși și alte mii de prizonieri europeni. Armata rusă a găsit la Auschwitz cel mai cumplit loc pe care și-l poate imagina o ființă umană, o mașină a morții care a funcționat fără încetare între 1941 și 1945. An de an, ziua de 27 ianuarie este comemorată în întreaga lume ca Ziua Memorială a Holocaustului. 200 de supraviețuitori au fost prezenți în zilele trecute la Auschwitz pentru a vorbi din nou lumii despre teroarea nazită. Șefi de stat, regi și regine, prim-miniștri și oameni politici din 50 de țări i-au ascultat, după cum povestește Pawel Sawicki, ofițer de presă la Muzeul Auschwitz.

cazărmi antebelice părăsite. Mai apoi, amplasamentul asigura posibilitatea de izolare și de dezvoltare. Și, nu în ultimul rînd, poate cel mai important argument este acela că aici era un nod feroviar cu nu mai puțin de 44 de căi ferate, avînd, prin urmare, legături bune de transport cu restul Europei. Orașul a fost încorporat, împreună cu localitățile limitrofe, în cel de-al treilea Reich (Germania nazistă).

Garnizoanele au fost împrejmuite cu sîrmă ghimpată electrică, populația poloneză din împrejurimi a fost expulzată, o parte dintre case au fost dărîmate, iar cele

Contextul istoric Pe fondul unei crize provocate de efectele primului război mondial și de condițiile impuse de Tratatul de la Versailles, în anul 1933 Adolf Hitler devine cancelar al Germaniei, iar un an mai tîrziu, conducător absolut (Führer) al țării, transformînd-o într-o dictatură bazată pe ideologia național-socialismului. Ideologia nazistă a avut la bază convingerea privind superioritatea națiunii germane față de altele, considerîndu-se rasa pură, ariană. Concomitent cu sporirea acestor convingeri, se intensificau și pregătirile pentru exterminarea raselor inferioare, precum evreii, rromii, slavii și rasele de culoare.

Odată cu dobîndirea puterii, Hitler a început înființarea de lagăre de concentrare pe teritoriul Germaniei, unde erau închiși cei considerați „elemente indezirabile”: evrei, infractori și oponenți politici ai regimului nazist. Din încercarea de a cuceri noi teritorii pentru a le popula cu coloniștii germani, pe data de 1 septembrie 1939 trupele germane au debarcat în Gdnask; acesta a fost momentul în care a izbucnit cel de-al doilea război mondial, căci, după două zile, Regatul Unit și Franța aveau să declare război Germaniei și, ulterior, toate puterile lumii au intervenit în război. După declanșarea războiului, s-au construit lagăre și pe teritoriile Europei ocupate; în toamna anului 1941, majoritatea țărilor de pe continent erau sub ocupație germană.

Auschwitz între anii 1940 și 1945 (1) Închisorile poloneze au fost rapid umplute cu deținuți politici, devenind suprapopulate, așa că a apărut „necesitatea” unui lagăr, pentru a continua arestările în masă. În aprilie 1940 a fost emis ordinul de înființare și, în ziua 14 iunie a aceluiași an, a început funcționarea lui, fiind trimiși aici primii prizonieri, 728 de deținuți politici polonezi – lagărul funcționa ca o instituție de stat, administrată de către autoritățile centrale ale statului german. Locul a fost ales din motive strategice, în afara orașului polonez Oświęcim (aflat aproape de centrul Europei ocupate), care a preluat numele german Auschwitz. În primul rînd, o parte a construcțiilor existau deja, fiind fostele

Prizonierii mergeau în marș către locurile de muncă

Poarta de intrare în lagăr, cu inscripția ,,Munca te eliberează” păstrate au fost utilizate pentru ofițerii SS care s-au mutat aici împreună cu familiile (pe post de ateliere, depozite, birouri, locuri de cazare). Orice fel de legătură a deținuților cu lumea exterioară era interzisă. Cel care a fost conceput ca un lagăr de concentrare avea să devină rapid cel mai mare instrument de exterminare în masă a evreilor, iar blocurile au devenit neîncăpătoare, căci naziștii au început să trimită oameni din întreaga Europă; evreii erau aduși aici numai din cauza originii, indiferent de vîrstă, sex, profesie ori cetățenie.

Celor 20 de clădiri existente li s-au alăturat, între anii 1941 și 1942, încă 8; dintre acestea, 14 erau cu un singur etaj și au fost înălțate cu încă un nivel, rezultînd un total de 28 de blocuri cu etaj. Ironic este faptul că forța de muncă folosită era din rîndul prizonierilor, care trăiau în condiții greu de imaginat (chiar și 200 într-o încăpere care cu greu putea adăposti 40-50 de persoane); inițial dormeau pe fîn, direct pe podeaua din beton, apoi pe saltele din fîn și, ulterior, în paturi cu 3 etaje, cîte 2 persoane în pat. Într-un mod greu de imaginat, lagărul de la Auschwitz a devenit un model. Pentru că își depășise capacitatea chiar și după extindere, s-au mai construit încă două în apropiere, Auschwitz II și Auschwitz III. Pe lîngă acestea, funcționa și o rețea de aproximativ 50 de lagăre subordonate lagărului-mamă, înființate îndeosebi în apropierea combinatelor siderurgice, a minelor și a fabricilor, pentru a putea folosi prizonierii drept forță de muncă ieftină.

Blocurile de la Auschwitz-Birkenau erau folosite pentru cazarea prizonierilor; unele dintre ele sînt deschise și prezintă grăitor, chiar țipător, ororile produse aici. Cele de la început sînt acelea în care ne este arătat traseul deținuților, odată ajunși aici. Este vorba despre aceia care chiar intrau în lagăr, care treceau de controlul făcut de medici cînd coborau din vagoanele de marfă în care călătoreau chiar și 7 sau 10 zile fără mîncare și fără apă (unii decedau pe drum). La sosire, le era ștearsă orice identitate. Toate obiectele personale le erau luate și trimise în cel de-al treilea Reich sau folosite de ofițerii SS ce păzeau lagărul, erau tunși, iar părul se vindea industriei textile, dinții de aur le erau scoși și topiți, iar, apoi, erau înregistrați în funcție de motivul arestării.

Primeau hainele de campanie (dungate), pe care erau cusute triunghiuri colorate, în funcție de motivul arestării; evreii aveau două triunghiuri, în formă de stea:

(

RM

unul galben care arăta originea și încă unul de o altă culoare, în funcție de motivul pentru care se aflau acolo. În primii ani s-au folosit pentru înregistrare fotografii din 3 poziții, după care s-a luat decizia tatuării pe piele a numărului de deținut.

Oamenii ajunși aici erau condamnați la pieire treptată prin înfometare, muncă asiduă, experimente medicale, dar și la moarte prin împușcare sau spînzurătoare. Pereții lungi ai holurilor de la intrare sînt plini cu fotografii ale deținuților. Toți au aceeași privire în care se poate citi deznădejdea. Toți arată la fel, rași în cap, în uniformele dungate. Sălile ascund obiectele lor personale și, într-un alt bloc, sînt prezentate condițiile de trai. Cea mai dură încăpere este aceea a părului.

Nu mai puțin de 7 tone de păr de femeie au fost găsite depozitate în saci în momentul eliberării, dintre care 2 tone sînt expuse în spatele unui mare perete din sticlă.

Programul de exterminare totală a populației evreiești căpătase o asemenea amploare, încît un glonț valora mai mult decît viața unui om. Camerele de gazare au fost soluția adoptată pentru uciderea lor, fără nici un drept de apel. În cei 210 metri pătrați, sub pretextul dușului din care nu a curs niciodată apă, erau introduse aproximativ 2.000 de victime, care mureau în 15-20 de minute. Se estimează că în perioada 19421943 s-au folosit 20 de tone de Zyklon B, iar pentru 1.500 de persoane erau suficiente 5-7 kilograme de gaz. Este greu de stabilit numărul exact al victimelor decedate aici, căci cei mai mulți dintre ei nu treceau de etapa de triere, nefiind, astfel, niciodată înregistrați (cam 70-75%). Cenușa rezultată în urma arderii corpurilor gazate era utilizată ca fertilizator sau era vărsată în iazurile și albiile rîurilor din jur.

Atunci cînd își părăseau casele, îndeosebi în prima parte a războiului, oamenii nu știau încotro se îndreaptă. Erau amăgiți cu locuri de muncă în fabrici fictive, parcele și ferme inexistente. Acesta este motivul pentru care cei mai mulți dintre ei cărau, în

Număr de identificare tatuat pe piele

momentul sosirii, cele mai de preț obiecte personale, iar blocul dedicat lor este grăitor: geamantane, șaluri de rugăciune, obiecte de igienă, vase de bucătărie, alături de acelea pe care le purtau zilnic și care au fost confiscate (ochelari, proteze). Se pregăteau pentru o nouă viață… care s-a terminat mult prea devreme, doar pentru că erau de o anumită rasă. Deposedați de orice bun și de orice urmă de identitate și demnitate, erau tunși și dezinfectați, înregistrați, primeau haine care nu erau niciodată suficiente condițiilor climatice, erau tatuați și deveneau un număr într-un registru. Tatuajul a fost introdus în anul 1943, Auschwitz devenind, astfel, singurul lagăr nazist în care prizonierii erau identificați în acest fel. (va urma) Oana Grozavu (Visatorprinlume.ro)

16

Vineri, 7 februarie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pastila sãptãmînii

Acolo este țara mea?

(urmare din pag. 1) Și putem enumera aici ,,industria românească e fier vechi”, ,,economia socialistă produce doar pe stoc”, expresii care au dus la distrugerea aproape în totalitate a tot ceea ce s-a produs și s-a construit în perioada comunistă. La aceste cuvinte cheie bine gîndite s-au adăugat altfel de abordări, ironice, de genul: ,,noi muncim, noi nu gîndim” – cu efect devastator asupra clasei muncitoare, a celor care, în toate felurile posibile, au dus greul atît în perioada interbelică, cît și în anii ce au urmat – precum și expresia ,,nu ne vindem țara”, care stîrnea multe hohote de rîs în sălile unde cei de la Divertis își etalau talentul umoristic. În paralel cu acest aspect, publicațiile unor intelectuali erau pline de mizerii la adresa celor care încercau să combată distrugerea neamului românesc, atît în spirit, cît și economic, iar publicațiile satirice loveau din plin în promotorii valorilor naționale. În funcție de vremuri, existau și încă există moduri simple de distrugere mediatică a oricărui personaj, fie că este el politic sau nu, dar care deranjează, prin prezentarea acestuia ca fiind ,,comunist” sau ,,securist” – pînă prin anii 2003-2004 – fie ca fiind ,,rusolfil” sau, așa cum a fost prezentat fondatorul Revistei ,,România Mare”, Corneliu Vadim Tudor – ,,nebun”, ,,antisemit” sau ,,xenofob”,

Ultimul război al imperiului (3) Partizanii lui Allah Localnicii, epuizați de războiul civil, au întîmpinat la început trupele URSS cu bucurie - în unele locuri au ieșit să-i salute cu flori și steaguri - cu toate acestea, această atitudine nu a durat mult. Afganii au reacționat la începutul lunii ianuarie - un regiment de artilerie din satul Nakhrin s-a revoltat și a ucis consilierii militari sovietici. Revolta a fost înăbușită brutal - acesta a fost primul pas al celor care au împins populația în jihad.

Tradițiile feudelor de sînge și confruntărilor dintre triburi i-au împiedicat pe afgani să se unească eficient chiar și atunci cînd un stat a purtat un război împotriva socialiștilor radicali la putere. Cu toate acestea, invazia deplină a Uniunii Sovietice - ostilă nu numai ideologic, ci și religios - a obligat masele să se adune sub steagul negru al jihadului, un război sfînt împotriva infidelilor. Într-un astfel de război, pur și simplu nu au existat morți - cei căzuți au fost declarați martiri care au murit pentru credință.

Prin urmare, soldații sovietici, care, după cum spun ei, își îndeplineau datoria internaționalistă în Afganistan, trebuiau să se confrunte cu un adevărat război de gherilă: fără o linie de front, fără o diviziune clară între militanți și populația civilă, era prea dificil să-ți dai seama cum, în următorul sat ocupat, păstorul pașnic va scoate o mitralieră de la subsol și va începe să acționeze ca un mujahideen. Mai mult, în conceptul ideologic al Uniunii Sovietice, partizanii au acționat întotdeauna ca luptători ai libertății nobile, care se opun imperialismului.

Conducerea a înțeles cum stau lucrurile. Chiar înainte de introducerea trupelor, Yuri Andropov a subliniat: „Ar fi trebuit să lupt cu oamenii împotriva oamenilor, să zdrobesc oamenii și să-i împușc”.

termeni care nu pot fi demonstrați, dar care, prin repetarea obsesivă, au generat proiectarea unei imagini negative asupra Tribunului. Degeaba acum mulți îi dau dreptate, degeaba acum mulți îl regretă. În timpul vieții l-au trădat, l-au negat, l-au marginalizat. Lucru firesc la români, așa că nu ne mai miră.

Revenind la cei care au aplicat și încă aplică acest program de ,,deromânizare” a țării și aducerea ei la nivelul sărac și legumicol la care este acum, am crezut eu, în naivitatea mea, că lucrurile s-au cam rezolvat, iar agresivitatea celor care cultivă antiromânismul s-a mai calmat, urmînd un fel de mentenanță a ceea ce s-a realizat. Ei bine, se pare că m-am înșelat și că se trece la un altfel de nivel, la un nou palier, și anume atacul la valorile culturale pe care România încă le mai are. Cei care cred că atacul unui neica nimeni precum Funeriu la adresa lui Tudor Gheorghe a fost doar un fel de capriciu al unui nebun, sînt doar naivi sau prost informați. Se pare că cineva, sau ceva, testează în acest moment dacă este cazul sau nu să se lovească intens în valori culturale, interpreți, rapsozi, jurnaliști, sau doar intelectuali care încă mai cred în România, și, în funcție de reacția poporului, se va decide dacă atacul se va aplica pe scară largă, sau se va mai amîna un pic. Testul lor, la un nivel atît de înalt, dovedește că, atunci cînd vor ataca, o vor face puternic, devastator, definitiv, și, cred eu, este doar o chestiune de timp pînă cînd nu se vor lua măsuri draconice împotriva tuturor celor care, într-un fel sau altul, mai cred în șansa României, în puterea

acestui popor. Cei care au ajuns să decidă cine are voie și cine nu să iasă pe scenă nu vor să lase din pumni acest neam, și au grijă să îl umilească, să îl jignească, să îl sperie, să îl țină la pămînt, să nu îl mai lase să se ridice. Priviți voi, cei care încă mai aveți curajul să citiți și poate chiar să fiți de acord cu cei care scriu despre patriotism, suvernanism, naționalism – priviți, așadar, la cei care l-au atacat pe Tudor Gheorghe și observați mesajul lor: ceea ce s-a întîmplat în ultimii 30 de ani ,,nu a fost degeaba”. Păi normal că pentru ei – pentru Funeriu, pentru Caramitru ăla mic, dar și pentru ăla mare, pentru Baconschi și pentru restul hăitașilor, nu au fost degeaba acești ani. Pentru ei, ultimii 30 de ani au fost rodnici, bogați, aducători de venituri, putere și siguranță financiară. Uitațivă la acești profitori care au înălțat averi pe sîngele celor morți la Revoluție, și atunci voi, cei care citiți aceste rînduri, veți înțelege de ce au sărit ,,de cur în sus” cînd Tudor Gheorghe a avut curajul de a spune că acei tineri au murit degeaba, și că mulți români au pierdut 30 de ani din viață, timp în care trepăduși ca Funeriu au cîștigat averi.

Nu știm care a fost efectul acestui test pe care stăpînitorii îl aplică României. O să aflăm curînd.

Cert este că am început anul 2020 așa cum trebuie, cu încă o lovitură dată românismului de către niște antiromâni sadea, plini de bani, dar lipsiți total de bun simț. Nu este nevoie ca Ungaria să facă ceva anume pentru ca românii să se urască pe ei înșiși – că tot celebrăm 100 de la semnarea Tratatului de la Trianon – pentru că românii, fie că sînt actuali, foști sau viitori politicieni, au grijă să scuipe România mai abitir decît au făcut-o, cu mulți ani în urmă, fanarioții, otomanii, nemții, rușii și toți la un loc.

Oamenii au luptat lîngă casele lor. Mujahidii știau căi secrete și chei convenabile pentru ambuscade, părăseau încercuirea, se ascundeau în peșteri și scoteau apa din izvoare sau chiar coborau din munți și se ascundeau în rîndul populației civile. Atacuri dintr-o ambuscadă sau pe furiș, adesea au luat prin surprindere soldații sovietici. Aceștia au încercat să recupereze datorită profesionalismului, organizării și superiorității tehnice - la dispoziția Armatei a 40-a, desigur, existau atît artilerie, cît și aviație. Dar unitățile sovietice erau dotate cu prea multe echipamente, care nu erau adaptate pentru a combate forțele împrăștiate în munți și pur și simplu nu aveau tactica dezvoltată de război contra-gherilă. A trebuit să dezvolte metode de lucru chiar la fața locului, în același loc - pentru a modifica armele și echipamentele.

Insidiozitatea inamică a fost însoțită de condiții familiare afganilor, dar extrem de dificile pentru o persoană nepregătită: aer de munte rarefiat, presiune instabilă, furtuni de nisip, diferență de temperatură - în unele locuri, diferența a ajuns la 40 de grade. Soldații au fost afectati de șerpi și insecte otrăvitoare. Malaria, dizenteria și hepatita au trimis mii de soldați sovietici pe paturi de spital.

Cu cît războiul a fost mai îndelungat, cu atît mai multe sicrie de zinc au ajuns în URSS si cu atît mai multe bețe cu steaguri verzi și negre - mormintele Mujahideen - au apărut pe drumurile afgane. Cruzimea a fost agravată - Dushmans (din cuvîntul „dușman” în limbile locale) i-a supus pe internaționaliștii capturați la torturi groaznice, lăsînd prizonierii cu trupurile sfîșiate, pentru intimidare. Soldații sovietici, ca răspuns, șiau permis, de asemenea, să aibă o atitudine deloc prietenoasă cu populația locală.

grupării defileului Panjshir, Jalaladdin Mokammal, într-un interviu din 2014, Mujahideenul a primit în mod regulat date despre planurile trupelor sovietice.

Trădătorii nu erau printre soldați, ci în cele mai înalte eșaloane de comandă și putere. Printre aceștia se număra, de exemplu, nimeni altul decît Dzhokhar Dudayev - viitorul lider al separatiștilor ceceni a muncit la baza aeriană din Bagram. În plus, potrivit lui Mokammal, informațiile au fost furnizate de șefii republicilor de sud ale URSS - pentru ei, Afganistanul a fost un posibil precedent pentru ca zona de est să scape de influența sovietică.

Cu toate acestea, Pakistanul, Iranul și Arabia Saudită au avut propriile lor motive pentru a sprijini islamiștii din Afganistan - și au făcut acest lucru chiar înainte de introducerea OKSVA. De-a lungul graniței dintre Afganistan și Pakistan au fost înființate tabere de instruire pentru a antrena războinicii jihadilor - afgani care fug din calea persecuției, și care intenționează să se întoarcă, și tineri radicali care caută războiul sfînt, din întreaga lume islamică. În 1985, în țară existau între 16 și 20 de mii de astfel de „internaționaliști”. Printre luptătorii străini s-a aflat viitorul fondator al Al-Qaeda, Osama bin Laden, care în 1979 a părăsit universitatea din Arabia Saudită natală și a plecat în Pakistan pentru a participa la lupta împotriva sovieticilor.

Iranul și saudiții au încercat să obțină autoritate în lumea islamică - tocmai în acei ani, comunitatea islamică mondială trăia zorii ideii unei revoluții globale, iar conducerea în promovarea ideilor jihadului a fost o sarcină importantă pentru statele arabe. În plus, interesul politic al Pakistanului a coincis perfect cu acestă conjunctură. Statele Unite au fost cele mai interesate de eficiența islamiștilor afgani. (va urma) N.K.

Fraților cu credință Însă afganii au empatizat cu musulmanii din regiunile învecinate: după cum și-a amintit comandantul

RM

17

Vineri, 7 februarie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Se pregătește o Primăvară Persană?

Motto: „În loc să conducă Iranul către ruină, conducătorii săi ar trebui să abandoneze teroarea și să facă Iranul mare din nou” (Donald Trump, Președintele SUA) „Acești clovni americani care mint și spun că ei sînt cu poporul iranian vor vedea cine este cu adevărat poporul iranian” (Ali Khamenei, Ayatolahul Iranului) Uciderea generalului Soleimani, apreciată ca „asasinat” de către conducerea statului iranian și ca „o lovitură defensivă” de către administrația americană, a redeschis, brusc și în mod tragic, interesul omenirii pentru zona Orientului Mijlociu. Zgomotos sau discret, în Orientul Mijlociu se joacă una dintre cărțile importante, cîștigătoare ori pierzătoare, ale zilelor ce vin. Și nu numai pentru cei care trăiesc în zonă. Ar fi o enormă greșeală să ne închipuim că ceea ce se petrece acum pe pămîntul fierbinte al semeței Persii este întîmplător și neimportant pentru noi. Această furtună ne poate afecta pe toți.

Un dans pasional Timp de cel puțin un secol, relațiile dintre SUA și Iran s-au asemănat unui pasional dans sud-american.

Un pas înainte, unul înapoi. Prietenie și adversitate. Îmbrățișare și respingere. Două state, cu destinele împletite de istorie și cu întîlniri marcate de interese și lăcomie. Așadar, să urmărim derularea acestei fascinante coregrafii de iubire și de ură! A fost un pas șovăielnic înainte atunci cînd SUA încercau să profite de disputa dintre Marea Britanie și Rusia pentru dominația în zonă, cireașa de pe tort fiind accesul la imensele rezerve iraniene de petrol. Apoi, un pas înapoi la vremea orchestrării de către C.I.A. a loviturii de stat (Operațiunea Ajax) soldată cu îndepărtarea de la putere și arestarea primului-ministru Mohammad Mosaddeq. „Mai degrabă au fost la mijloc considerente geostrategice, decît nevoia de a distruge mișcarea Mosaddeq, de a stabili un regim dictatorial în Iran sau de a obține controlul asupra petrolului iranian”, afirma Mark J. Gasiorowski în cartea sa – „Mohammed Mosaddeq și lovitura de stat iraniană din 1953”.

Din nou, un pas înainte pe vremea lui Mohammad Reza Pahlavi, cînd SUA au avut acces deplin la resursele iraniene și, în schimb, au acordat facilități economice importante. Ba chiar au permis participarea Iranului la programul nuclear Atomii pentru Pace, inițiat de președintele Eisenhower în anii ʼ50. A urmat un uriaș pas înapoi după revoluția ayatolahului Khomeini din 1979. Criza ostaticilor, înghețarea schimburilor comerciale, postarea SUA de partea irakiană în războiul Iran-Irak, au caracterizat această perioadă. Din nou pas înainte cînd președintele Reagan (deși a negat ulterior) a intermediat un important export de armament către Teheran în încercarea de a relua relațiile cu Iranul pentru a se folosi de influența acestuia spre a elibera ostaticii americani din Liban. Pasul înapoi ce a urmat este caracterizat de lansarea Operațiunii „Prayng Mantis” în Golful Persic și doborîrea zborului comercial Iran Air Flight 655 deasupra strîmtorii Hormuz cu racheta lansată de pe nava de război americană U.S.S. Vincennes. În strînsa îmbrățișare, cînd aspră, cînd mîngîietoare, următorul pas înainte, timid de astă dată, a fost făcut de administrația Bush care, din interes de natură strategică, a inițiat în relație cu Iranul demersul denumit „goodwill begets goodwill” (,,bunăvoința naște bunăvoință”). A venit imediat pasul înapoi. În urma tragediei din 11 septembrie 2001, Iranul a fost trecut pe lista statelor susținătoare ale terorismului și introdus în ,,axa răului” alături de Coreea de Nord și de Irak. Dansul acesta, cînd tandru, cînd violent, părea să placă ambilor parteneri. Le oferea posibilitatea de

a-și demonstra potențialul. Pașii înainte și înapoi s-au succedat în ritm tot mai alert, ca într-un tangou nebun, pînă în zilele acestea. Deși voltele sînt nenumărate, să admirăm cîteva dintre piruetele fulminante ale incredibilului spectacol! Vi le amintiți? Isteria iscată odată cu decizia Iranului de a obține uraniu îmbogățit - „Lumea se confruntă cu un pericol grav din partea regimului radical din Iran” (declarația aparține președintelui Bush).

Operațiunile secrete desfășurate de SUA pe teritoriul iranian, cu bugete ce depășeau 400 milioane de dolari, avînd ca scop declarat destabilizarea regimului aflat la putere. Scandalul dronelor operate de C.I.A. în spațiul aerian al Iranului și capturate de armata iraniană.

Incidentele navale SUA - Iran din Strîmtoarea Hormuz. Înțelegerea bilaterală privitoare la stoparea planului nuclear iranian și ridicarea sancțiunilor economice impuse de SUA. Retragerea bruscă, unilaterală, dictată de administrația Trump, din așa-zisa „Iranian Nuclear Deal” și reluarea sancțiunilor economico-financiare din partea americanilor. Boicotarea, din partea iraniană de astă dată, a oricăror discuții cu SUA - „Nu va fi război, nici negocieri cu SUA […]. Chiar dacă vreodată imposibil de admis azi – vom ajunge să negociem cu SUA, niciodată n-o vom face cu actuala administrație americană”, declara furios, în 2018, Ayatolahul Khamenei. Sporirea insuportabilă a tensiunilor din anul 2019, inclusiv incidentul din Golful Oman și doborîrea dronei americane. Uciderea demonstrativă a generalului iranian Qassem Soleimani…

De ce Soleimani?

A trecut aproape o lună de zile de la uciderea generalului iranian. Oficialitățile Casei Albe nu au reușit nici pînă azi să explice, într-un mod credibil, motivul pentru care Soleimani a fost spulberat, împreună cu automobilul în care se afla, de încărcătura explozivă a dronei americane. Declarațiile date, imediat după eveniment și mai apoi, par a se întrece în ambiguități.

Departamentul de stat a declarat că generalul iranian avea mîinile pătate cu sînge american și că era direct responsabil de moartea a sute de americani. Care americani, cînd, unde? Sînt întrebări rămase fără un răspuns plauzibil. La rîndul său, Pentagonul l-a acuzat pe Soleimani (fără a prezenta dovezi) că, în zilele anterioare morții sale, a ordonat un atac în care o rachetă a ucis în Irak un contractant american și a rănit cîțiva dintre oficialii ce îl însoțeau - „Soleimani nutrea planuri de a ataca diplomați americani și membri ai serviciilor noastre din Irak și din întreaga regiune”.

Parcă pentru a nu rămîne dator în bîlbîieli, Secretarul de Stat Mike Pompeo afirma: „Nu pot să spun prea multe despre natura pericolului, dar poporul american trebuie să afle că decizia președintelui Trump de a-l elimina pe Quassem Soleimani de pe cîmpul de luptă a slavat vieți americane […] riscul de a nu face nimic era enorm”. Îmbrăcat cu uniforma sa de general, Mark Alexandr Milley, Chairman of Joint Chiefs of Staff, susținea: „Soleimani planifica un atac iminent și sinistru împotriva diplomaților americani și personalului militar, dar noi l-am prins în acțiune și am terminat cu el […]. El planifica, coordona și sincroniza operațiuni de luptă împotriva militarilor americani din regiune și acestea erau iminente”.

Tot generalul Milley s-a confesat presei că, dacă Soleimani n-ar fi fost eliminat, atunci el și alți factori de decizie ar fi fost culpabili de neglijență. Am mai putea cita încă o duzină de declarații asemănătoare emise, pe întreaga scară ierarhică, de la președintele Trump pînă la reprezentanți ai Serviciilor Secrete, de la senatori cu înalte aspirații politice pînă la militari de grade inferioare. Factorul comun? Ambiguități, generalități, lozinci.

Pentru orice observator obiectiv era clar că, spre sfîrșitul anului 2019, relațiile antagonice dintre SUA și Iran ajunseseră într-un punct critic. Un punct care impunea acțiuni decisive. Uciderea generalului Soleimani ilustrează cum nu se poate mai bine o astfel de acțiune și, după cum faptele ulterioare o arată, aceasta poate fi prima lovitură dintr-o serie mult mai largă și mai diversificată plănuită de ambele părți. În același timp, întreaga operațiune americană seamănă perfect cu un test. Un test care a permis să se măsoare puterea de reacție a regimului Khamenei, să se afle care este comportamentul prietenilor puternici ai Iranului – Rusia și China, să se verifice loialitatea aliaților din NATO și, în același timp, să se sondeze atitudinea electoratului autohton. Desigur, dintr-un milion de motive, SUA nu-și vor permite niciodată să recunoască o asemenea intenție. De aici, poate, și ambiguitatea explicațiilor prezentate presei.

O Primăvară Persană în perspectivă?

Dacă ar fi să luăm în considerare întregul set de acțiuni care au precedat și care au urmat actului violent împotriva oficialității iraniene și, apoi, să-l comparăm cu suita de evenimente premergătoare Primăverii Arabe, o Primăvară Persană pare extrem de probabilă. Între multele fapte, la vedere sau subterane, care susțin afirmația de mai sus, cîteva sînt evidente: - explozia imediată, mult prea bine organizată, de proteste interne împotriva regimului Khamenei.

Proteste menite să estompeze cît mai repede, cel puțin în ochii opiniei publice internaționale, valul de ură antiamericană izbucnit după atentat și exacerbat apoi cu ocazia înhumării generalului Soleimani; - agitația, devenită ostentativă, a opoziției externe anti Khamenei. Personalizată prin grupuri bine organizate, sprijinită copios de SUA, opoziția din afara Iranului are ca misiune, conform expresiei utilizată de Administrația Tramp, să exercite ,,o presiune maximă” asupra regimului Khamenei. Între grupările ostile Ayatolahului se detașează gruparea Mujahideen-e Khalq (MEK). Aceasta îi are ca sprijinitori ardenți pe John Bolton, consilier pentru securitate națională, și pe avocatul personal al președintelui, Rudolph W. Giuliani. Cu predilecție în ultima perioadă, între MEK și oficialii americani au loc contacte tot mai dese. Intențiile Administrației Trump de înlăturare a regimului Khamenei cu forțe iraniene sînt arătate fără nici o reținere. Încă din 2017, la întîlnirea cu MEK de la Paris, John Bolton, participant din partea SUA la manifestare, a afirmat: ,,Există o opoziție viabilă la regimul anatolahylor, și această opoziție se află azi aici, în centrul acestei încăperi (…) Comportamentul și obiectivele regimului nu au în vedere schimbări și, de aceea, singura soluție este schimbarea regimului însuși”; - principalii aliați ai Iranului – Rusia și China, au avut reacții extrem de firave vizavi de actul violent al SUA. China și Rusia au și ele propriile probleme, confruntîndu-se fiecare cu situații gata să degenereze, greu de controlat. Rusia: Estul Ucrainei și Crimeea.

China: Taiwanul, Hong Kong-ul și, mai nou, apariția ,,virusului ucigaș” despre care nu se știe dacă a apărut în mod natural sau a scăpat (din greșeală sau intenționat) din vreun laborator al morții. Prin urmare, SUA au înțeles că, în eventualitatea declanșării unei revoluții în Iran, este foarte puțin probabil să se confrunte și cu o ripostă hotărîtă din partea celor doi; - Pe plan intern, Donald Trump, aflat în ultimul an de mandat (și dorindu-l probabil pe al doilea), nu va avea decît de cîștigat prin reducerea la tăcere a Iranului, un stat catalogat drept terorist și devenit acum un pericol real, palpabil, pentru cetățeanul american.

Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinși dacă, în primăvara anului 2020, ne-am confrunta cu o revoluție sîngeroasă în Iran. Condițiile pentru declanșarea ei sînt pregătite.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Vineri, 7 februarie 2020

Mandatul de politician este de patru ani.

Patriotismul este pe viață

De mai bine de patru ani, primim la redacție scrisori prin care sîntem îndemnați să ținem ștacheta românismului sus, să fim demni urmași ai lui Corneliu Vadim Tudor, cel mai autentic și puternic reper contemporan al naționalismului și al dragostei față de țară. Sîntem încurajați să mergem mai departe pe drumul deschis acum 30 de ani de fondatorii Revistei ,,România Mare”. Încă mai sînt persoane care ne confundă cu un partid puternic cîndva, și cărora le este greu să creadă că drumurile acestor două entități, cunoscute în trecut ca un singur organism, s-au despărțit. Sîntem criticați că nu ne implicăm mai mult, sîntem lăudați că respectăm direcția revistei și că încercăm, atît cît putem, să aducem puțină speranță celor care încă mai cred că România are să redevină un stat independent, așa cum este stipulat în Constituție.

Ceea ce am reținut, însă, ca fiind un numitor comun al majorității mesajelor primite în ultimul an, a fost dorința multor români de a găsi un reper, acea pîrghie cu ajutorul căreia să poată privi mai încrezători în viitor.

Am reținut mesajele de reproș ale unor cititori care nu sînt de acord doar cu abordarea editorialistă a mesajului naționalist, dorind să existe ceva mai multă implicare a noastră în zona partidelor suveraniste. Acestora nu doar că le mulțumim pentru încurajări și sfaturi, și chiar pentru reproșuri, dar le putem spune că nu avem intenția de a ne asocia cu nici un fel de partid existent pe scena politică în prezent, chiar dacă există dorința din partea multora să ne știe alături de ei. Motivul pentru care

nu avem intenții de implicare politică este simplu și îl menționăm ori de cîte ori considerăm că este necesar: nu există, în acest moment, în România, nici un fel de partid autentic naționalist, care să dorească nu doar să acceadă în Parlament, ci și să facă ceva pentru români. În diverse articole și chiar și într-un interviu realizat acum cîteva luni, redactorul-șef al revistei, Lidia Vadim Tudor, și-a expus clar punctul de vedere cu privire la acest aspect, dar și cu privire la drumul pe care România ar trebui să îl parcurgă. În prezent, nu există nici un fel de partid care să aibă puterea să găsească echilibrul perfect pentru dezvoltarea economică a țării, pe un fond naționalist. Toți cei care încearcă să atragă voturile celor care iubesc România apelează la valori care ori nu mai sînt de actualitate, ori sînt vechi, sterile și fără plus valoare economică și socială.

Iată de ce, dragi cititori, nu doar că ne dorim ca România să redevină o țară pentru toți românii, dar ne dorim să fie și prosperă. Nu este suficient să spui că îți iubești conaționalii, fără să le oferi o șansă reală de dezvoltare, o soluție, un drum. Toți cei care se declară, în prezent, naționaliști nu au viziune, așa cum Vadim a avut, nu au forța necesară de a se impune și, ce este mai important, nu au credibilitate.

Din acest motiv, fără a etala un elitism fals și fără să ne ascundem în spatele unei modestii ipocrite, credem că locul nostru este aici, în România, alături de români, și alături de cei care își doresc cu adevărat să descopere calea spre o adevărată democrație, spre prosperitate, dar fără să ne uităm tradițiile, istoria și cu responsabilitate

Aspect esențial omis în scandalul din Sănătate – șmecheria miniștrilor Costache și ,,Grindă” Ministrul Dezvoltării, Ion Ștefan, a făcut recent un spectacol gratuit, deplasîndu-se la DNA ,,din proprie inițiativă”, după o ceartă cu controversatul ex-băsist Radu Cristescu. Concret, fostul demnitar l-a acuzat pe ministrul ,,Grindă” de o combinație prin care banii au fost scoși din fondul de rezervă pentru un ,,spital” și, de fapt, au ajuns la o firmă cu probleme. ,,Ion Ștefan l-a mințit pe Ludovic Orban că este vorba despre o investiție în SPITAL, cînd de fapt se cumpăra un sediu de la o societate cu pierderi, plătindu-se, în total, cît ar fi costat chiria bibliotecii județene, pe 20 de ani (2,5 milioane de Euro), unei societăți cu active imobilizate de 1,7 milioane de Euro, cu capital negativ și cu datorii de 4,8 milioane de Euro”, acuză cunoscutul analist Radu Soviani. Mai mult, Radu Soviani atrage atenția că respectiva solicitare ,,a fost pusă vineri pe ordinea de zi de către Ion Ștefan, Ministrul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației” și așa a apărut în Hotărîrea de Guvern 973 din 20 decembrie 2019.

Dar problema e mult mai complexă – și poate duce la căderea Guvernului. Iată dialogul din ședință, așa cum apare pe site-ul Guvernului: ,,Ion Ștefan: Și proiect de hotărîre privind alocarea unei sume din fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului prevăzut în bugetul de stat pe anul 2019 pentru Consiliul Județean Satu Mare.

Ludovic Orban: Aici este vorba de...?

Ion Ștefan: Spital.

Ludovic Orban: În regulă. De acord. (…)”.

Apar trei probleme: 1. - În Monitorul Oficial scrie altceva: ,,finalizarea achiziției – sediu Biblioteca Județeană Satu Mare” – ceea ce înseamnă că secretarul general al Guvernului, cel care trimite actele la MO a știut de ,,eroare”; 2. - Ministrul Sănătății era prezent la ședință, dar

NU a reacționat cînd ,,Grindă” a cerut bani pentru un spital – destinație care, în fapt, nu exista! Ori, dr. Costache a tăcut mîlc – oare știa ceva? Cel mai probabil, DA! 3. - Achiziția e dubioasă, iar aici trebuie să-i dăm cuvîntul lui Radu Soviani, care prezintă o poveste uluitoare:

Achiziția de 12 milioane de lei a sediului din Satu Mare (Str. Iuliu Maniu nr. 2) s-a desfășurat extrem de rapid, scrie Soviani, care detaliază pe blogul personal: - a fost inițiată în 18 septembrie 2019, în 29 octombrie 2019 s-a trecut la negocierea cu cei trei finaliști, iar în 17 decembrie 2019 a fost desemnat cîștigătorul, respectiv compania Metecom SA, pentru imobilul din Strada Iuliu Maniu nr. 2, Satu Mare; - în 20 decembrie 2019, ,,fără să se mai aștepte eventualele contestații, apare deja hotărîrea în Monitorul Oficial, cu maximă celeritate, pentru alocarea a 12 milioane de lei pentru cumpărarea acestui sediu”.

RM

totală față de viitorul acestei națiuni. Nu este suficient să alegi o cale doar pentru a ajunge în Parlament și acolo totul să se oprească, să se piardă în discuții sterile, fără sens, despre cum trebuie să fie România. Nu ne dorim să fim asociați cu astfel de mișcări și, prin urmare, vom încerca mereu să ne exprimăm liber modul de a vedea viitorul, dar, în mod special, prezentul acestei țări, în contexul geopolitic actual. Iubirea de țară nu este o glumă sau o pîrghie. Naționalismul este un lucru mult prea serios pentru a-l irosi pe lucruri atît de mărunte, precum un mandat de politician. Naționalismul este baza pe care se construiește cu adevărat o țară puternică, temelia prin intermediul căreia poți aduce toți românii laolaltă, pîrghia de care avem nevoie pentru a răsturna lumea. Mandatul de politician este doar pentru patru ani. Patriotismul este pe viață. Acesta este cel mai puternic reper la care noi, Revista ,,România Mare”, ne raportăm și de la care nu dorim să ne abatem.

Dorim să fim în continuare acel ,,far călăuzitor” care am fost mereu, și ne dorim să rămînem un etalon al patriotismului în această perioadă tulbure pe care o traversăm, în care valorile românești sînt puse la zid și ucise, fără nici un fel de remușcare.

Ne dorim cu adevărat o România Mare, dar totodată, ne dorim o România Puternică, Prosperă, o România în care românii să fie mîndri de țara lor, de istoria lor, de străbunii lor, de prezentul și viitorul lor. Pentru că nu dorim doar să fim stăpîni pe pămîntul nostru, ci și bogați și puternici, nu doar o masă de manevră pentru unii, forță de muncă pentru alții, și un electorat disciplinat pentru cei care ne distrug ca națiune, ca stat, ca valori.

Redacția

Radu Soviani pune mai multe întrebări, dintre care reținem două: - ,,De ce au mințit ministrul Dezvoltării și premierul că este vorba despre o alocare pentru un spital?”

- ,,De ce în condiții de restricție bugetară, autoritatea centrală alocă sume unei autorități locale pentru cumpărarea unui mic mall, pe care să îl transforme în bibliotecă, plătind cash echivalentul chiriei pentru 20 de ani?”

Noi revenim la ceea ce am sesizat – și nimeni nu a analizat: De ce secretarul general nu explică modul în care s-a corectat ,,eroarea” din ședință? (foto alăturat) De ce ministrul Sănătății, marele medic Costache, nu a spus nimic atunci cînd un alt ministru extrăgea miliarde de la fondul de rezervă pe spatele domeniului său?!

Neatenție, acoperire, combinație sau ce?... Oare DNA nu e interesată să afle? Sau ,,incoruptibili” de tip Iohannis, #REZIST, Ambasada SUA, Marian ,,Ceaușescu”?... Hai să le dăm încă un argument forte: Cine este ,,cîștigătorul” cu probleme de care spune Radu Soviani? Păi are legătură chiar cu cel despre care vorbea Radu Cristescu, Gheorghe Moiș. Cine e Gheorghe Moiș? Un miliardar cu probleme mari – iată, de exemplu, un pasaj dintr-un articol semnat de un prieten al DNA, Ionel Stoica: ,,Un milionar a dat șpăgi ridicole unui șef de la Fisc pentru protecție și rambursări uriașe de TVA”. ,,Ascultă aici, nimic nu-i complicat în viaţa asta, dacă vrei”. De unde știe Radu Cristescu, fost om al lui Băsescu, de Gheorghe Moiș? Simplu: ,,Gheorghe Moiș face parte din sfera de influenţă care gravitează în jurul lui Vasile Blaga”, după cum scria ,,Gazeta de Cluj”, care vorbea de combinațiile miliardarului ,,liberal” cu statul și problemele sale cu DNA. Probleme mari, cu arestări preventive, condamnări și sume uriașe.

Acesta e adevărul din spatele scandalului de la Sănătate – și al „Guvernului meu”. Dar nimeni nu vorbește de asta.

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 7 februarie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Cu dragoste 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: ,,Dragostea și revoluția”, peliculă din creația acestui regizor român (Gheorghe); 2) Poet francez, autor al baladei ,,Nu există dragoste fericită” (Louis) – Poetul marinar, autor al versurilor intitulate ,,Cîntece de dragoste tîrzii” (George); 3) Pecetea dragostei – Tînăra primită în familie cu multă dragoste; 4) Primul îndrăgostit – Nu se bucură de dragostea nimănui; 5) Actor britanic, protagonist al filmului ,,Parada dragostei” (Lupino) – Îndrăgostit de leii lui; 6) Înainte de ,,euro” – Fabulist antic grec, prezent în temă cu titlul ,,Leul îndrăgostit și plugarul”; 7) Ștefan Luchian – Localitate în SUA – Ioana Radu; 8) ,,Dorința și dragostea”, film cu această actriță franceză în rol titular (Martine) – Grupare etnică în Ghana; 9) Una cu dragoste de oameni; 10) Dragoste – Celebru grup pop suedez, realizator al albumului ,,Povești de dragoste”.

VERTICAL: ,,Să mori rănit din dragoste de viață”, film realizat de Mircea Veroiu, cu această actriță pe generic (Tora); 2) În plin viraj! – A-ți manifesta dragostea și admirația prin ovații; 3) Compozitor român, autor al piesei corale ,,Totul e dragoste în juru-mi” (Cornel) – Creangă; 4) Dude – Compozitor italian prezent în context cu piesa ,,Cîntece de viață și de dragoste” (Luigi); 5) Însemnare, scurt comentariu scris – Entuziasm excesiv; 6) Ion Neculge – Damă!; 7) Star; 8) Alintat din prea multă dragoste – Măsură de greutate chineză; 9) A interpretat ca nimeni alta cunoscutul cîntec popular ,,Dar-ar naiba în tine, dragoste” (Ileana); 10) Martor la unirea celor doi îndrăgostiți – În volumul liric ,,Adevăruri de pe podul minciunilor”, această poetă ne prezintă titlul ,,Himera dragostei” (Mira).

Dicționar: ECU; NEAD; EHUE; HAB GH. ENE

O istorie a farselor (138) Lordul-șarlatan, promotor al unor afaceri inexistente (2) Cînd firma de construcţii navale din Clydeside, John Brown & Co., l-a angajat să încheie contracte cu marina chineză şi a fost eliberat de contractul său cu guvernul, Backhouse i-a convins pe constructorii navali să aibă încredere în el şi să îi alimenteze în continuare imensul buget de cheltuieli. Comenzile, spunea el, o să curgă în valuri. Dar nu s-a construit nici o navă. Marina inexistentă a devenit o glumă de zile mari în Peking. În continuare, Backhouse şi-a demonstrat spiritul versatil falsificînd jurnalul unui aristocrat chinez, care trăise în perioada Revoluţiei Boxerilor (revoltă a chinezilor din 1900, generată din xenofobie, în special la adresa catolicilor autohtoni – n.a.). În 1910, pretinzînd că a găsit acest jurnal cu zece ani în urmă, 1-a folosit ca bază pentru populara sa carte, China sub Împărăteasa Văduvă, scrisă în colaborare cu jurnalistul J.O.P. Bland, de la ziarul londonez Times. Frauda a rămas nedescoperită ani de zile. Principalul său succes l-a înregistrat dîndu-

se drept anticar. În timpul haosului revoluţionar al anului 1913, a trimis la Oxford douăzeci şi nouă de lăzi ce conţineau peste 27.000 de manuscrise, probabil furate. Pentru a evita costurile de transport, el le-a donat Bibliotecii Bodleian, care a plătit taxele.

Asigurîndu-şi o reputaţie impecabilă de colecţionar, bibliotecarii au plătit bani grei pentru a-şi mări propriile colecţii. Exagerînd valoarea fiecărui obiect pe care îl găsea, Backhouse a primit titluri de doctor onorific de la Londra şi Oxford şi a devenit atît de respectat încît bibliotecarii de la Bodleian, dîndu-şi seama că unele articole cumpărate de la Backhouse erau falsuri, au hotărît că acesta fusese el însuşi păcălit de alţii mai şmecheri. În 1915, a aranjat împreună cu guvernul britanic să cumpere 30.000 de carabine chinezeşti rămase în urma războiului dintre Rusia şi Japonia, pe care le-a transportat, pe calea apei, de la Yangtse la Shangai şi de acolo în Hong Kong - pe atunci colonie britanică.

Pînă la începutul verii lui 1915, el promitea 10.000 de carabine şi trei milioane de serii de muniţie. Averea acordată de britanici guvernului chinez pentru a păstra secretul a fost complet irosită: afacerea exista doar în imaginaţia lui Backhouse. În 1916, a înşelat compania americană Bank Note din New

Dezlegarea careului ,,RASE DE CAI” 1) ARAB – RAITĂ; 2) ROMANESC – N; 3) DAIREA – IS; 4) ETC – A – T – EL; 5) NA – S – ARAMI; 6) E – HALVA – IP; 7) ZBURA – PAGI; 8) ATESTA – RT; 9) BRUTE – STEA; 10) CALARI – TUN. York, promovînd o afacere inexistentă, prin care se tipăreau 650 de milioane de titluri de trezorerie chinezeşti, apoi a cîştigat bani demascînd un complot imaginar al cărui scop era furtul mantiei decorate cu perle a fostei împărătese. După aceea, s-a implicat în fraudă după fraudă. Victimele sale, stînjenite, au păstrat mereu tăcerea: Backhouse nu a fost dat niciodată în vileag, dar a continuat să joace rolul unui oriental tăcut, umil, cu barbă albă lungă şi robă albă de mătase. La bătrîneţe, aflat încă în Peking, şi-a scris memoriile, pretinzînd că în 1904 avusese o aventură cu Împărăteasa Văduvă, pe atunci în vîrstă de 69 de ani. În 1973, istoricul Sir Hugh Trevor-Roper a descoperit că aceste memorii nu sînt altceva decît o fantezie pornografică bolnavă. Totuşi, în Biblioteca Bodleian, o placă de marmură pe care este înscris numele acestui şarlatan îl comemorează şi astăzi ca pe unul dintre cei mai generoşi sponsori ai bibliotecii. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 7 februarie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Cum a devenit România un stat de tip mafiot (1) (urmare din pag. 1) Domnule Iliescu, dvs. organizaţi la Snagov, de fapt, o nouă ediţie a Festivalului Naţional „Cîntarea României“! Prin aglomerarea tuturor acestor oameni şi structuri, vreţi să revitalizaţi FDUS şi ODUS, încercînd să arătaţi lumii unitatea de monolit nu în jurul aderării la NATO, ci în jurul dvs.! Printr-o asemenea viziune şantieristă, nu faceţi altceva decît să mai compromiteţi o dată – dacă mai era nevoie – aspiraţia Poporului Român de aderare la structurile lumii occidentale. Nu înţeleg de ce n-aţi organizat, direct, un referendum pe tema respectivă, care ar fi valorat infinit mai mult decît toată această enumerare arbitrară şi discriminatorie! Aţi invitat reprezentanţii tineretului, dar unde sînt cei ai bătrînilor? Aţi invitat personalităţi din domeniul culturii şi artei, dar de ce îi evitaţi pe marii sportivi? La fel, nu înţeleg de ce nu invitaţi şi reprezentantele femeilor, dar şi pe reprezentanţii şomerilor, ai basarabenilor unionişti, ai chiriaşilor din locuinţele naţionalizate, ai păgubiţilor FNI, ai românilor alungaţi din judeţele Harghita şi Covasna, ai elevilor olimpici, ai nevăzătorilor, ai handicapaţilor locomotor, ai marinarilor de pe navele arestate în porturile lumii, ai românilor din diaspora... Şi enumerarea poate continua pe mai multe pagini. În dorinţa dvs. de a căpăta legitimitate şi de a vă plasa într-o anumită sacralitate, i-aţi poftit la Snagov şi pe reprezentanţii cultelor religioase – ceea ce este o gafă de proporţii, fiindcă nicăieri în lume slujitorii religiei nu-şi pun semnătura pe aderarea la un bloc militar, aşa ceva e împotriva spiritului care tutelează toate cărţile sfinte, fie ele creştine, mozaice, musulmane sau de alte orientări. În speranţa, iluzorie, că veţi realiza, în sfîrşit, obsesia dvs. din ultimii ani, şi anume pactul social-politic spaniol, de la Montcloa, i-aţi chemat să semneze o decizie politică, de aderare la NATO, şi pe reprezentanţii sindicatelor, ceea ce constituie o altă eroare, avînd în vedere că sindicatele nu fac politică şi, prin statutele lor, nu au asemenea atribuţii. La fel, nu pricep ce caută reprezentanţii mass-media; pretutindeni în lume, presa reflectă – nu creează evenimente politico-militare. Nu mai vorbesc de reprezentanţii mediului academic, cu care vă place la nebunie să vă afişaţi: o săptămînă sînteţi dvs. la Academie, vorbind pe toate temele posibile, iar o săptămînă Academia vă întoarce vizita, ca în Caragiale, venind ea la dvs.

Totuşi, cea mai halucinantă formulare, care mă determină să mă întreb, la modul cel mai serios, ce se întîmplă cu dvs. şi dacă nu cumva fotoliul de la Palatul Cotroceni îi iradiază pe ocupanţii săi cu uraniul sărăciei cu duhul şi al preţiozităţilor bombastice, avînd în vedere că urmaşul şi predecesorul dvs., Emil Constantinescu, vorbea la fel, este aceasta: dvs. doriţi ca toţi participanţii, citez din nou, „să fie coautori ai relansării exerciţiului naţional al consensului în spiritul său de la Snagov, pentru susţinerea obiectivului integrării României în NATO“. Domnule Iliescu, în vreme ce ungurii, polonezii şi alţii, care în 1990 porniseră spre civilizaţia occidentală alături de noi, fac, efectiv, exerciţii cu NATO pe teren – noi, românii, sub conducerea dvs., facem exerciţii pe hîrtie! Şi ce înţelegeţi, oare, prin acest „exerciţiu naţional al consensului în spiritul său de la Snagov“?! Eu, unul, mărturisesc că nu pricep nimic! Nu mai vorbesc despre o altă formulare deficitară: România, ca ţară, nu se poate integra într-o alianţă militară, ci poate să adere la ea, ceea ce e cu totul altceva.

Dar, dincolo de toate acestea, rămîne fondul problemei: pînă la ora actuală, eu am semnat, în numele PRM, mai multe documente solemne de aderare a României la structurile euro-atlantice, între care amintesc Declaraţia de la Snagov, din iunie 1995, Programul de dezvoltare a României pe termen mediu, din martie 2000, şi Declaraţia de aderare a României la NATO, din martie 2001. În repetate rînduri, încă de la înfiinţarea sa şi pînă acum, prin urmare de 10 ani, PRM şi-a afirmat, cu fermitate, politica de aderare a ţării la Pactul NordAtlantic, singura opţiune logică şi eficientă pentru viitorul României, pentru securitatea şi dezvoltarea ei pe nisipurile mişcătoare ale vecinătăţii cu colosul imprevizibil rusesc. Folosesc acest prilej pentru a exprima, încă o dată, şi încă o dată, dacă mai este nevoie, voinţa categorică a PRM şi a mea, personal, de a contribui la aderarea României la NATO, şi nutresc speranţa că nimeni nu va fi atît de lipsit de caracter să ne acuze de contrariul. Dar, domnule Iliescu, ce e mult, strică! A semna, în aceeaşi lună, două Declaraţii pe aceeaşi temă, una cu primulministru şi alta cu preşedintele ţării, are darul de a deruta şi populaţia, şi pe şefii NATO, care nu vor înţelege ce se petrece aici, în România, şi de ce pierdem timpul cu vorbe. Ştiţi şi dvs., la fel de bine, deşi nu cred că vă face plăcere, că, din decembrie 2000 şi pînă acum, înalţii reprezentanţi ai Occidentului v-au acuzat că vă menţineţi exclusiv la nivelul vorbelor şi că nu contribuiţi cu nimic la relansarea economiei, la eradicarea corupţiei, la pregătirea concretă a României pentru ieşirea din această letargie periculoasă. Mai mult decît atît: dvs. aţi susţinut, recent, că nu există nici un conflict între dvs. şi Adrian Năstase şi că nu se va produce nici o spărtură în PDSR (ceea ce arată că nu sînteţi un preşedinte echidistant, fiindcă încă mai vorbiţi din interiorul partidului care v-a susţinut la alegeri). Iată că dvs. v-aţi simţit dator să-l dublaţi şi să-l daţi la o parte pe premier. Încă nu ştiu dacă e vorba de gelozie pe succesul acestuia de a-i reuni la Palatul Victoria pe liderii partidelor parlamentare, sau doar de intenţia dvs. de a organiza un spectacol „di granda“, în care întreg Poporul Român să vă privească admirativ şi să vă ierte de păcatele pe care le aveţi. Abia acum am convingerea că există un conflict adevărat între dvs. şi primul-ministru. Dacă se mai elaborează o Declaraţie sub patronajul dvs., atunci ce rost a mai avut Declaraţia patronată de primul-ministru? Cîte centre de Putere sînt în România, domnule Iliescu? Îmi aduc aminte de o glumă tristă, a califului Omar: după incendierea Bibliotecii din Alexandria, acesta a spus că dacă acele cărţi erau potrivnice Coranului, ele prezentau un pericol pentru oameni şi trebuiau arse, iar dacă erau conforme Coranului, nu era nici o pagubă. Aşa şi cu Declaraţia semnată de preşedinţii partidelor la Palatul Victoria. Mai e valabilă? Nu mai e valabilă? E contrară, sau e conformă cu noua Declaraţie de la Snagov? Nu sînt eu cel în măsură să-l apăr pe dl. Adrian Năstase, fiindcă am polemizat cu el în mai multe rînduri, dar este de datoria mea să constat că îl puneţi într-o postură penibilă, îi ştirbiţi autoritatea şi îl descurajaţi, pe viitor, să mai aibă asemenea iniţiative. Ca unul care a pus, efectiv, stiloul pe toate cele 3 documente de care vorbeam – iunie 1995, martie 2000 şi martie 2001 – ţin să vă precizez, d-le Ion Iliescu, că aderarea României la NATO este şi trebuie să rămînă o decizie politică, a celor trei instituţii care conduc ţara: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul. Tot ce este în plus, vorba aceluiaşi Titu Maiorescu, poate că o fi adevărat, „dar nu e în chestie“. Partenerii noştri occidentali sînt nu numai foarte serioşi, ci şi foarte pragmatici.

Americanii, de pildă, spun „Time is money“.

Germanii zic „Ein Mann, ein Wort“ adică „Un om, un cuvînt“ – nu două, nu o sută de cuvinte de onoare. Parada pe care o organizaţi dvs. sîmbătă la Snagov e inutilă şi costisitoare, fiind menită să satisfacă orgoliul dvs. de a fi, permanent, în centrul atenţiei, de a vă pronunţa, într-o singură lună, pe cîteva sute de teme, de la economie şi organisme financiare, pînă la fotbal şi telenovele, de la justiţie şi poliţie, pînă la amintiri din copilărie şi revista „România Mare“, pe care ziceţi că n-o citiţi (deşi o ştiţi pe de rost), de la Hegel şi Bölöni, pînă la Tudor Vladimirescu şi Natalia Oreiro, de la războiul din Macedonia pînă la plantatul puieţilor la Palatul Cotroceni. Iarăşi, mă văd nevoit să vă spun că ce e mult strică şi nu le puteţi şti pe toate, sau le ştiţi pe toate, dar le ştiţi aproximativ, la nivelul acelor pensionari care vă tot roagă, de 11 ani, să aveţi grijă de ţară. Astăzi, toată lumea şi-a dat seama cum aveţi grijă de ţară, nu vă puteţi depăşi condiţia de activist de profesie, care tot dă indicaţii preţioase prin judeţe, după care se retrage, extenuat, la Casa de Oaspeţi, pentru un ospăţ pe cinste, aşa cum aţi făcut zilele trecute în Gorj, unde v-aţi complăcut să fiţi flancat, în permanenţă, de tandemul mafiot Mischie – Greblă.

Domnule Ion Iliescu, drama vieţii dvs. este că la un orgoliu nemăsurat, aţi avut posibilităţi limitate, ceea ce i-a făcut pe oamenii cu prezenţă de spirit să nu vă ia în serios. Criza de autoritate a Statului Român pleacă, în primul rînd, de la criza de autoritate a şefului Statului Român. În cele 3 mandate prezidenţiale pe care le-aţi avut – şi sînt 3 mandate, fiindcă aţi depus Jurămîntul, în Parlament, de 3 ori – dvs. n-aţi reuşit să rezolvaţi nici măcar una dintre problemele majore ale societăţii româneşti, invocînd, de cîte ori vă convenea, lipsa prerogativelor constituţionale. Iar cel mai bun exemplu este să vorbiţi, interminabil, ba despre criza de apă, ba despre inundaţii, dar n-aţi izbutit să faceţi nimic concret pentru soluţionarea situaţiei, deşi sînteţi inginer de hidroamelioraţii.

La fel, sînteţi Comandantul Suprem al Forţelor Armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării – dar nu v-aţi îndeplinit datoria supremă (ca să folosesc şi eu acelaşi cuvînt preţios) pe care o are orice bărbat faţă de Patria lui, şi anume satisfacerea stagiului militar.

Mai există şi alte motive pentru care eu nu voi participa la mascarada organizată la Snagov. Din informaţiile pe care le deţin, ştiu că acolo vor fi prezente cel puţin două duzini de personaje care ar trebui să intre la puşcărie imediat, din motive pe care le cunoaşteţi şi dvs., dar vă prefaceţi că n-ar fi aşa. Ca preşedinte al unui partid naţional şi justiţiar, eu, unul, refuz să stau la aceeaşi masă a unui închipuit „consens naţional“ cu nişte mafioţi care se fac vinovaţi de înfometarea Poporului Român şi jefuirea Patrimoniului Naţional. Ce-aş putea eu să semnez alături de fostul şi nedem­ nul preşedinte Emil Constantinescu, autorul unui autentic genocid împotriva românilor, răspunzător pentru măcelărirea minerilor la Stoeneşti, semnatar al celui mai ruşinos Tratat din istoria diplomatică a României, acela prin care a cedat Ucrainei străvechi teritorii româneşti?

Astăzi, Emil Constantinescu se plimbă în voie, într-o limuzină blindată şi cu geamuri fumurii, liber şi bogat, păzit de nu mai puţin de 25 de SPPişti, îşi consumă dolarii furaţi, îşi scrie memoriile şi îşi adună discursurile, pozînd în victimă a naţional-comuniştilor, în vreme ce odrasla lui, dar şi principalul său sfetnic, au fugit din ţară, nu de teama vreunui proces, fiindcă e limpede că nici un gangster nu e chemat să dea socoteală, ci de spaima reţelelor de tip mafiot, pe care le-au tras pe sfoară. (va urma)

RM

21

Vineri, 7 februarie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (56)

203) CONSTANTIN IONESCU (BARBA­ ROSSA). Profesor de limba germană. Director al Colegiului „Gh. Lazăr”, din Bucureşti, cel înfiinţat în 1860. Era o figură cunoscută în epocă. A fost prieten din copilărie şi coleg de şcoală cu Sextil Puşcariu (aşadar, se poate presupune că s-a născut în jurul anului 1875). Savantul îl pomeneşte în Braşovul de altădată, dar şi în Memorii. Amic bun, toată viaţa, şi cu Stelian Popescu. Am reţinut o tragedie cumplită care i s-a întîmplat acestui om: „Închipuiţi-vă ce nenorocire a dat pe bietul Ionescu (Barbă-Roşie). La o excursie cu barca i s-a înecat fata cea mai mare, studentă la Universitate, şi copilul cel mai mare, elev de cl. a VIII-a! A mai rămas, bietul, cu o fată. (…) După masă, la Academie, apoi m-am întîlnit cu Ionescu (Barbarossa), cu care am stat de poveşti.

Bietul, după nenorocirea de acum doi ani (cînd şi-a pierdut doi copii înecaţi) are acum pe nevastă-sa greu bolnavă de inimă încît în orice moment aşteaptă deznodămîntul fatal”. Evocarea pe care o scrie acest Ionescu – în 1920, cu 2 ani înainte de durerea care l-a lovit – sporeşte valoarea documentară a Condicii de Drum, adăugînd elemente necunoscute de istoricii de azi: „În anul 1894, în urma organizării congresului studenţilor cu caracter iridentist (sic!) de la Constanţa şi înconjurărei statuiei lui Mihai Viteazul de către studenţii ardeleni, bucovineni şi basarabeni care luau parte la acel congres, am fost arestat la 14 septembrie seara după ce vorbisem de pe soclul statuiei. Am stat 8 zile la Văcăreşti în arest preventiv şi am avut şi o condamnare, în lipsă, de 6 luni şi o zi de care mai tîrziu am fost achitat în urma apărării lui Barbu Delavrancea şi Petre Grădişteanu. Pe-atunci trebuia să manifestăm sgomotos, ca să ne audă lumea întreagă, pentru ca ideia (sic!) României Mari şi României noui să’şi deschidă calea în lume. Noi, generaţia care pe la 1894 înfruntam totul, calomnii, bătăi (ca cea de la 8 April 1894 în Strada Clemenţei, azi Str. C. A. Rosetti) şi închisoare, avem norocul să vedem înfăptuită România Mare. Rămîne înfăptuirea României noui. Pentru aceasta e nevoie nu de manifestaţii sgomotoase ca în trecut, nici de frazeologie demagogică, ci de muncă tăcută şi modestă, în şcoli, laboratorii, fabrici, mine şi ogoare, unde fie-care (sic!) din noi să dea tributul său de sacrificiu dezinteresat, care, contribuind cu picăturile sudorii frunţii sale la organizarea energiei integrale a neamului românesc, să aibă acelaşi rezultat cum îl au picăturile ce întrunite formează isvoare, rîuri şi fluvii. Dea D-zeu ca munca în şcoală, modestă şi harnică şi cinstită, să dea neamului românesc conducători, cari în loc de demagogie sgomotoasă să formeze energia puternică a societăţii întrunite în ceea ce trebuie să fie România nouă. Const.

G. Ionescu. Directorul liceului «Gh. Lazăr». 16 V 920”.

Frumoase gînduri, demne de un pedagog adevărat. Dar nu-mi pot reţine tulburarea faţă de doza de paranormal prezentă aici: cineva care scrie despre „picăturile întrunite ce formează isvoare, rîuri şi fluvii” să fie bătut de soartă, după numai 2 ani, cu înecarea fiicei şi a băiatului! Ce căi nepătrunse are destinul fiecărui om!

Deduc că Vasile Popa i s-a plîns şi dascălului că i-au murit 3 copii în război, omul l-o fi compătimit, dar nu peste multă vreme nişte copii adevăraţi – ai lui – aveau să moară.

204) VASILE PÂRVAN. Una dintre cele mai preţioase semnături este cea a marelui istoric, autor al Memorialelor, panegirice închinate martirilor din primul război mondial.

Născut în 1882, la Huruieşti, judeţul Bacău, într-o familie de ţărani, el îşi face studiile în Germania, unde îl are ca profesor, printre alţii, pe Theodor Mommsen. Din Germania, tînărul moldovean îi scrie dascălului său Nicolae Iorga, cu doar 11 ani mai vîrstnic decît el,

despre necesitatea predării în şcoala românească a unor cursuri de „energie naţională”. Ajunge profesor universitar şi academician la vîrste timpurii. Într-o viaţă scurtă, de numai 45 de ani, el reuşeşte să scrie şi să tipărească mai multe lucrări fundamentale: Getica, Dacia, Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării, Cetatea Tropaeum, Histria, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Idei şi forme istorice, Memoriale (despre care am amintit) etc. A organizat şi a condus mai multe şantiere de săpături arheologice, dintre care cel mai important este cel de la Histria. Unul dintre acei români simpli şi idealişti, care îi aprovizionează pe intelectuali cu tot felul de înscrisuri, broşuri şi fotografii

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (100) de familii, mi-a dăruit şi mie o tipăritură, de existenţa căreia nu ştiusem: „România şi popoarele balcanice”, apărută în 1913, sub egida Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Lucrarea începe cu un text al lui Vasile Pârvan, intitulat „Prietenia noastră cu Bulgaria viitoare”. Articolul e datat 15 decembrie 1912 (autorul avea, deci, numai 30 de ani) şi, ca să fiu sincer, denotă o anumită confuzie, explicabilă la tinerii intelectuali care sînt invitaţi să-şi exprime părerea despre probleme planetare. Citez cîteva rînduri, pentru a vedea ce salt uriaş avea să facă Pârvan în numai 7 ani, după ororile unui război care l-au maturizat în mod decisiv: „Cel mai primejdios element de desordine în Orientul Europei se arată însă a fi, pe viitor, România. Naţionaliştii români îşi manifestă de pe acum intenţiile lor duşmănoase faţă de Austria şi Rusia, de la care au de cucerit Banatul, Ardealul, Bucovina şi Basarabia”. De la naţionaliştii cu intenţii duşmănoase – la schimbarea la faţă, care l-a făcut să devină unul dintre heralzii naţionalismului României moderne, prefacerea a fost miraculoasă. Războiul i-a oferit lui Vasile Pârvan cerneala cea mai aprinsă: sîngele martirilor. Om de o austeritate excepţională, comparat de fostul său student şi colaborator de la Şcoala Română din Roma, George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent“, cu pastorul Brandt, din piesa lui Ibsen, cu tunica închisă la gît şi călcînd pe un gheţar. (În iulie 2002, pe cînd traversam Dunărea, într-o lotcă rudimentară, din care, în zori, fuseseră scoşi cu vîsla şerpi de 2 metri, încercînd eu să ajung la cetatea Păcuiul lui Soare, bătrînul arheolog Petre Diaconu îmi povestea despre plăcerea pe care o simţea Vasile Pârvan cînd, la Roma fiind, îi punea pe tinerii Călinescu şi Balmuş să se ia la trîntă.) Istoricul a căutat, cu febrilitate, răspuns la întrebarea: care este sensul vieţii? L-a aflat, probabil, în acel an atît de tragic pentru România, 1927, cînd a murit nu numai el, dar s-au stins din viaţă şi Regele Ferdinand, şi Ion I. C. Brătianu. În orice caz, un precursor, Take Ionescu, ajunsese la concluzia că „viaţa nu merită să fie trăită”. Predau din nou „microfonul” lui Sextil Puşcariu, de la care ni s-a păstrat o mărturie tulburătoare despre ultimii ani de viaţă şi decesul lui Vasile Pârvan (care, totuşi, n-a murit la Paris, cum crede filologul, ci la Bucureşti): „28 VI 1927. L-am pierdut pe Vasile Pârvan. Îl văd mai întîi prin anii 1905–1906, la Academie, unde era funcţionar. Tinerel, mărunt, cu ochi scînteietori, avea faima unui muncitor mare şi era de pe atunci una din nădejdile şcoalei istorice a lui Onciul – Bogdan – Iorga. (…) Îl văd iarăşi, în 1914. La sesiunea Academiei, unde el era membru activ de un an, iar eu tocmai fusesem ales. Am făcut o excursie încîntătoare pe Dunăre. El era cu tînăra lui soţie, o copilă încă, un suflet de mimoză.

Văzîndu-i cum se căutau din ochi, ea cu admiraţie neţărmuită, el cu o iubire adîncă, mi se părea că nicicînd o fericire nu era mai meritată. Şi-apoi, a venit războiul.

La Odessa, în refugiu, ea a murit. (…) La el l-am întîlnit pe Ion Mihalache – care venea să-i ceară sfaturi politice şi pe toţi acei tineri ce promiteau atît de mult, grupaţi în jurul Institutului Social şi al «Arhivei» lui Gusti. Pârvan

credea că va putea să-i conducă, ţinîndu-i, ca o zestre a neamului, scutiţi de valurile politicii militante. (…) Îl ştiam bolnav şi l-am căutat acasă. L-am găsit trîntit în pat, îmbrăcat, foarte slăbit, cu faţa obosită. Era cu desăvîrşire sleit de puteri. Doctorii nu ştiau să-i spună ce are, căci nu-i putură descoperi nici o boală organică. Se pare că munca peste orice măsură, de peste 16 ore pe zi, spre a-şi termina Getica – imediat după ce dăduse cele 3 volume de lucrări ale Şcoalei de la Roma – l-a doborît. Intestinele nu mai funcţionau, creierul era obosit, corpul apatic. Avea să plece în străinătate, într-un sanatoriu, să se refacă. (…) Şi s-a dus la Baden-Baden, într-un sanatoriu scump. Acolo a dat – îmi spunea Simionescu-Râmniceanu – de un doctor nebun, care l-a supus unei cure neomeneşti.

Pe cît se pare, acest doctor credea că boala lui, fiind o gastro-enterită, trebuie s-o vindece printr-un fel de cauterizare a mucoaselor intestinale, pentru ca să crească altele în locul celor bolnave şi nimicite…

Aşa a ajuns Pârvan, ca şi bietul Bogrea, un «caz interesant» oarecare pentru un doctor străin, care vedea numai cazul şi nu simţea că are în mîna lui tot ce geniul unui neam a produs mai delicat şi mai scump… Pârvan i-a telegrafiat lui Simionescu să vie să-l ducă din iadul unde ajunsese şi unde era gata să-şi pună capăt zilelor, nemaiputînd suporta chinurile. L-a dus la Paris, într-un sanatoriu, unde părea că merge spre vindecare şi de unde a sosit năpraznica veste”.

Mărturisesc, cu bărbăţie, că, la Centenarul Pârvan, în 1982, cînd i-am consacrat un amplu serial în revista „Săptămîna”, după o documentare îndelungată, am lăcrimat, pur şi simplu, la citirea Memorialelor – nu mai întîlnisem, pînă atunci, imnuri atît de mişcătoare dedicate martirilor, avînd ca model Cultul Eroilor, de Thomas Carlyle, desigur, dar cu un fior creştin mult mai puternic. La creştinism apelează savantul şi în ceea ce priveşte „vitrina cu trofee” a tizului său, Vasile Popa, scriind, cu creion chimic, un verset biblic, în ghilimele: „«Credinţa ta te va mîntui!» V. Pârvan. 28 Maiu 1920”.

205) ION PETROVICI. Scriitor, filosof şi politician.

Născut la Tecuci – ca şi Ioan Nădejde – în 1882, el va trăi 90 de ani. Profesor la Universităţile din Iaşi şi Bucureşti. Publică o importantă lucrare de popularizare a vieţii şi operei lui Immanuel Kant. În memorialistică, lucrările sale constituie izvoare de inspiraţie şi azi: Figuri dispărute, De-a lungul unei vieţi, Amintiri universitare. A moştenit de la mentorul său, Titu Maiorescu, oratoria pitorească şi plină de vervă. În calitate de ministru al Instrucţiunii Publice în Guvernul Averescu (1926), reorganizează propaganda culturală şi încearcă – fără succes – reformarea sistemului de învăţămînt pe baze filosofice. Va redeveni ministru, la Economie Naţională, în 1937–1938, iar la Cultură Naţională şi Culte sub regimul Mareşalului Ion Antonescu (1941–1944). Înfiinţează Facultatea de Teologie de la Chişinău. Membru al Academiei Române. E o enigmă tratamentul blînd pe care i l-a rezervat regimul de ocupaţie, după 1944 – alţi oameni, cu mult mai puţine „păcate” (ca poetul creştin Vasile Voiculescu, sau ca salvatorul de evrei Raoul Şorban, ori ca predicatorul Richard Wurmbrandt) au fost închişi şi de cîte douătrei ori, pe cînd filosoful de dreapta, care s-a ocupat, îndeaproape, de stîrpirea filoxerei ateiste din Basarabia, a rămas în libertate. „Puţini oameni au putinţa să fie despăgubiţi din viaţă, pentru jertfele făcute. Dl. Popa e din aceia, căci a apucat să vadă cu ochii România Mare, în care a crezut şi pentru care a pătimit atunci cînd cei mai mulţi o socoteau un vis nebun. I. Petrovici.

22 iunie 1920”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 7 februarie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (14) Împărătese și concubine imperiale (8) Prețioasa concubină Yang sau Împăratul cel luminat și concubina Brățară de Jad (4) Armata a fost dezorganizată; funcționarii și demnitarii corecţi și competenți sînt înlăturați și înlocuiți cu lingușitorii și impostorii care îndeplineau ordinele lui Yang Guazhong; corupția se generalizează, afectînd edificiul Statului; birurile cresc și se colectează cu 30 de ani în avans; țăranii sînt supuși unei exploatări nemaiîntîlnite; semințiile migratoare barbare, dinlă­ untrul și din afara granițelor, încep să pună în pericol stabilitatea imperiului ș.a.m.d. Concubina Yang și rudele ei ajunseseră să fie detestate de tot poporul, de demnitari și de Casa Imperială. Împăratul Li Longji, din cauza pasiunii, nu vedea și nu auzea nimic. Sfîrșitul acestei situații dramatice și revenirea la normalitate, iar, pe de altă parte, sfîrșitul tragic al lui Yang Gui Fei și detronarea Împăratului Li Longji se produc în urma așa-numitei „rebeliuni a lui An Lushan“, care a început

Casa Poporului – adevărata istorie (48) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (6) Autorii proiectelor au căutat să prezinte o viziune personală. Nu li se poate nega autoritatea în materie de arhitectură, mulţi fiind somităţi în domeniu. Au venit cu proiecte care să răspundă cerinţelor juriului. Faptul că participanţii au avut în vedere numai împrejurimile Palatului Parlamentului demonstrează acest aspect. Iar juriul n-a ţinut seama că locuitorii din zona, trecătorii dar şi funcţionarii ce lucrau în sediile instituţiilor de acolo aveau nevoie de spaţiile verzi, cu arbori ajunşi la vîrsta de 10-12 ani, încadraţi de arbuşti, flori şi gazon.

Dacă s-ar fi aplicat doar cîteva dintre proiectele depuse, s-ar fi schimbat întreaga viaţă a acestei părţi centrale a Bucureştilor. Şi care erau motivele? Rămîn la nivel de bănuieli: - să se scoată din cîmpul vizual şi din atenţie Palatul Parlamentului, în toată splendoarea sa. În loc ca această clădire să fie considerată o necesitate, ca rezultat al inteligenţei şi muncii a milioane de oameni, se dorea inocularea ideii că îi aparţinuse lui Nicolae Ceauşescu; - se făcea tot ce era posibil ca drumurile de acces spre palat să fie schimbate. Suprafeţele din faţa acestui edificiu urmau să nu mai aibă aspectul protocolar, important în reprezentarea României;

Balada (24) La curtea Regelui Carol al II- lea (2) Regele Carol al II-lea ducea o politică specială faţă de Armata Română. Dorea să aibe un corp ofiţeresc de elită. Tinerii ofiţeri trebuiau să-şi bată capul şi să înveţe limba franceză, să-şi formeze o cultură generală solidă şi, mai ales, să se însoare cu dotă. Aveau obligaţia să aibă, în orice ocazie, o ţinută ireproşabilă. Nu aveau ce căuta în cîrciumi şi li se permitea să frecventeze numai restaurantele de lux sau cele administrate de cercurile militare. Colonelul comandant al Regimentului de Gardă, ştiind toate acestea, urmărea evoluţia tinerilor ofiţeri. Colonelul provenea din arma cavaleriei şi din această cauză totul pe el strălucea de eleganţă şi curăţenie. La o inspecţie de front i-a întrebat pe locotenenţi: - Domnilor, să-mi răspundeţi: de ce ofiţerii de infanterie poartă nasturi la manşeta vestonului?

- Să trăiţi, domnule colonel, nu ştim!

- Nu ştiţi nici măcar atîta lucru? Am să vă spun eu: spre deosebire de cei de la cavalerie, ofiţerii de infanterie obişnuiesc să se ştergă la nas cu mîneca

RM

în anul 755. An Lushan era un general de origine turcă, militar capabil, dar personaj viclean și perfid. El intrase în graţiile împăratului după ce obţinuse unele victorii în luptele cu semințiile barbare migratoare. Era primit în palatele imperiale și chiar la masa împăratului.

Cronicile vremii îl prezintă chiar ca amantul concubinei Yang. Constatînd că împăratul îmbătrînise, că era total rupt de realităţile ţării și că era manipulat de Yang Gui Fei şi de rudele acesteia, An Lushan începe puciul la baza militară de la Beijing; cucereşte oraşul Luoyang, unde se autoproclamă împărat şi înaintează spre capitala Chang’an. Brusc trezit din visul său de iubire, Împăratul cel Luminat constată că toţi curtenii fug pentru a-și salva viaţa. Armata este dezorganizată, iar împăratului îi rămîne doar Garda Imperială. Însoţit de Brățara de Jad, de fii și nepoţi, de cîţiva demnitari credincioşi, cîţiva slujitori şi Gardă, Împăratul cel Luminat porneşte în pribegie către provincia Sichuan.

Pe drum, însă, Garda nu îi va asculta ordinele decît cu preţul morţii primului-ministru impostor Tang Guazhong şi a fiilor acestuia. Și, culmea tragediei pentru bătrînul suveran, Garda Imperială cere capul lui Yang Gui Fei, considerată ca fiind vinovată pentru toate relele din ţară... Brăţara de Jad/Yang Gui Fei, cea mai puternică şi cea mai răsfăţată concubină a tuturor

timpurilor, este sugrumată de către soldaţi şi îngropată la marginea drumului, asemenea ultimului dintre răufăcători... Ulterior, un eunuc credincios va îngropa trupul într-un loc mai onorabil. Nu mult după aceea, ieşit din propriul său sine după sfîrşitul tragic al iubirii vieţii sale, Brăţara de Jad, Împăratul cel Luminat este detronat de fiul său, gonit din Palatul imperial, lipsit de Gardă şi slujitori şi consemnat pe viaţă într-un mic conac pustiu. Aici îşi află sfîrşitul în anul 762, însoţit şi alinat doar de amintirea marii sale iubiri tragice.

- construirea de blocuri de către societăţile transna­ ţionale devenise singurul scop. Se motiva că totul era depăşit, iar introducerea curentului european devenise o cerinţă imperioasă.

Ca la orice concurs de mare interes şi înaltă ţinută, participanţilor trebuia să li se asigure posibilitatea de a-şi spune impresiile, pentru a şi le face astfel şi mai bine cunoscute. De exemplu, Sara Topelson de Grimberg, preşedinta Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, ne-a transmis că această Uniune „implicată în concurs a reuşit să stîrnească interesul arhitecţilor de pe cinci continente. A sosit momentul pentru a salva personalitatea şi pentru a structura viitorul acestui oraş, impresionant în dramatica sa evoluţie. Sperăm ca locuitorii săi să nu lase să scape prilejul...”.

O expunere diplomatică şi plină de interes. Toţi ceilalţi participanţi gîndeau la fel. Dar erau românii de acord cu aglomerarea de blocuri puse grămadă, în scopul unor interese politice şi mai ales economice, pe care ei nu le acceptau? Iar specialiştii din România să plece sau să fie organizaţi de către cei ce vor veni, pentru că nu avuseseră timp să-şi însuşească spiritul global şi, în special, cel european? Să credem că o astfel de părere era şi o apreciere a şcolii de arhitectură românească şi a inginerilor constructori? Cuvintele specialistei Sara Topelson de Grimberg au fost îndelung aplaudate. De toţi. Să cităm ce ne-a spus Domenico Fioran, din Italia: „Filosofia fundamentală a proiectului (al lui, n.n.)

constă în a controla şi reorganiza o schemă tipică de regim, prin trecerea de la masivitatea totalitarismului la o serie de operaţiuni concertate, care să controleze condiţiile de organizare a spaţiului”.

Este mai degrabă un răspuns la un examen pentru intrarea în lumea diplomaţiei. Pare că a dorit să ne direcţioneze pe noi, românii, spre realizarea de cartiere rezidenţiale. Dar pe unde să le faci? Pe cine şi pe unde să mai demolezi, căci asemenea zone rezidenţiale nu prea aveau căutare la marginea oraşului!?

Japonezul Fumihiko Maki, participant şi el, pare a fi fost cel mai deschis dintre toţi, prin formularea interesului occidental în rezolvarea problemelor urbanistice ale Bucureştilor. Iată ce ne-a transmis: „...municipalitatea (primăria capitalei României, n.n.) trebuie să invite cîştigătorii şi să examineze posibilitatea ca aceştia să devină consilieri experţi ai unei agenţii care să aibă drept sarcină formularea unei strategii urbane pentru absolut întreaga zonă care a făcut obiectul concursului”. Are dreptate, fiindcă în zona Casei Republicii nu se construiau cîteva blocuri, ci zeci, pentru a ocupa fiecare palmă de pămînt. Parcurile şi grădinile existente proveneau dintr-o altă lume, care habar n-avea de marea viziune. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

tunicii şi, pentru a fi debarasaţi de acest obicei, li s-au pus nasturi la manşete!

Abia abţinîndu-se să nu rîdă în hohote, ofiţerii au strigat într-un glas: - Să trăiţi, domnule colonel, am înţeles! Împins de un imbold demonic, locotenentul Ştefan Genoiu a ieşit la raport înaintea frontului.

- Domnule colonel, permiteţi-mi să raportez: dacă ofiţerii de infanterie poartă nasturi la manşetă, în schimb, ofiţerii de cavalerie poartă rozete la cizme ca să nu le încalţe pe dos!

Răspunsul colonelului comandant a fost necruţător.

- Aşa zici? Locotenent Ştefan Genoiu, eşti pedepsit cu o zi de carceră.

Cu toată pedeapsa primită, mîncărimea de limbă a locotentului nu s-a potolit. La o serbare de 10 mai s-a discutat mult în public despre monumentul eroului necunoscut ridicat la intrarea de sud a oraşului. Se considera că monumentul era nereuşit, deoarece soldatul din bronz, cu baioneta la armă, gata de a porni la asalt, era pirpiriu. Cu acel prilej, locotenentul Genoiu a mai făcut o glumă nesărată de faţă cu nişte camarazi.

- Propun să dăm jos soldatul de pe soclu şi în locul lui să-l punem pe comandantul nostru de regiment. E un munte de om!

Chestiunea a ajuns la urechile comandantului.

Acesta l-a invitat pe glumeţ la o discuţie tête-á-tête.

- Ia loc, Fănică, şi să discutăm ca de la un tată la fiul său. Mi-ai fost dat în grijă de prietenul şi colegul meu de promoţie, domnul general Marius Bădescu. Din punct de vedere al profesiunii de ofiţer, nu prea am ce să-ţi reproşez. Cu toate acestea, aş dori să-ţi dau un sfat: încearcă să-ţi controlezi pornirile şi stările malefice, mai ales faţă de superiori. În armată, ordinele nu se discută, se execută!

- Domnule colonel, vă rog să-mi primiţi scuzele!

- Bine, ţi le primesc. Şi te rog să mă crezi, este momentul să-ţi dai seama de onoarea hainei militare!

Un ofiţer nu se poate comporta ca un actor de comedie! În timp ce colonelul îi făcea observaţiile usturătoare, Ştefan Genoiu simţea cum îi iau foc obrajii şi tîmplele.

- Am înţeles, domnule colonel! Vă mulţumesc pentru sfaturile părinteşti!

Colonelul comandant îl ţintui cu privirea.

- Locotenente, sper să nu mă dezamăgeşti. Ţi-am dat o notă bună şi te-am propus pentru avansare la gradul de căpitan. (va urma)

Împăratul Taizong (1) Cel de-al doilea împărat al Dinastiei Tang, Li Shimin (599-649), cunoscut sub numele postum de împăratul Taizong, a rămas pentru istorie drept cel mai respectat împărat al Chinei. El a fost preţuit, mai mult de un mileniu, nu doar de către supuşii săi chinezi, ci și de coreeni, japonezi și de locuitori din alte ţări învecinate cu China. Sub domnia sa de 23 de ani, China a atins culmi nemaiîntîlnite pînă atunci, atît în domeniul politic, cît și în economie şi cultură. Este o perioadă de pace şi prosperitate, rămasă în istoria Chinei sub numele de „Domnia de Aur“. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 7 februarie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (22) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (22)

Familia, Golful și lacrima (3) Sediul lui „Standard Oil” e ales, pentru început, la numărul 44, pe Broadway. Şi această clădire e rece, mohorîtă, modestă, întrucît, ca de obicei, John D. nu suportă să plătească bani... inutili. De acasă şi pînă aici el nu merge cu velocipedul, acum în vogă, ci, ca pe vremuri, „Big Bill” în raidurile sale doftoriceşti, cu o şaretă cochetă, trasă de un cal puternic. Deliciul spectatorilor e imens văzîndu-1 mînuind la propriu frîiele şi biciul şi imaginîndu-1 cum o face în culise. În vremea asta, el e supărat că nu poate trece neobservat sau, de regulă, gîndul îi zboară la noi combinaţii şi pieţe de desfacere. Nu-i spusese lui Flagler că, odată încheiat războiul petrolului, trebuie cucerită lumea?

„Octopus” (1) La 2 ianuarie 1882 este fondat trustul petrolului, care-1 are în frunte pe Rockefeller. Unii cunoscători vorbesc de circa cincizeci de patroni de întreprinderi şi directori de companii petroliere – care, parţial, depind deja de „Standard Oil” sau sînt în strînsă legătură

Memoriile unui celebru criminalist român (102) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (8) Iată, aşadar, cum, în pofida dificultăţilor întîmpinate în rezolvarea acestui caz, precum şi a unor greşeli apărute pe parcurs, eforturile şi orientarea organelor de procuratură şi miliție, care au lucrat în strînsă colaborare încă din faza inițială, au dus la identificarea odiosului asasin. Misiunea noastră, însă, nu poate fi orientată, în exclusivitate, spre descoperirea operativă a infractorilor, dominanta ei vizînd contextul larg al preocupărilor menite să asigure o cît mai eficientă prevenire a acestui gen de criminalitate. Încerc un sentiment de mulţumire acum, cînd părinţii – prin cunoaşterea acestui caz – sînt din nou atenţionaţi cu privire la necesitatea realizării unei supravegheri permanente a copiilor. Pe lîngă ceilalţi factori ai nobilei sarcini de prevenire, membrii familiei, sau oricare alte persoane, trebuie să acţioneze, la nevoie, în mod corespunzător pentru depunerea unor mărturii

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (54) Lucrurile se precipită: trupe irakene, masate la frontiera cu Arabia Saudită (2) Era limpede că o desfăşurare americană în Golf nu putea fi realizată fără sprijinul ţărilor arabe şi în special al Arabiei Saudite. Or, Riadul nu părea dispus să-şi dea acordul. Pentru două motive: saudiţii se mai agăţau încă de posibilitatea unei rezolvări arabe, fiind incomodaţi fie şi numai de ideea prezenţei trupelor americane pe teritoriul lor. Ultimele ştiri despre trupele irakiene masate la frontiera cu Arabia Saudită erau un motiv în plus de a-şi face griji dar şi, mai ales, un atu în negocierea cu regele Fahd. George Bush a spus-o clar. De la începutul crizei, el se arăta adesea iritat şi totodată dezamăgit de încetineala răspunsului internaţional şi furios să vadă că Irakul organiza o represiune violentă în Kuweit. Cînd Colin Powell a luat cuvîntul, Bush s-a aşezat mai bine în fotoliu, cu trăsăturile imobile, mîinile împreunate, vîrfurile degetelor atingîndu-i nasul: opţiunea militară.

Din data de 2 august, generalul Norman Schwarzkopf, poreclit „Ursul“ datorită fizicului său masiv, nu mai dormea decît cîteva ore pe noapte. Fuma

cu Rockefeller – ce se asociază într-o comuniune de interese. Pentru alţii e vorba de mai mulţi patroni.

Dincolo de cifre, esenţa este aceeaşi: puterea imensă a asociaţiei condusă de directorul lui „Standard Oil Company of Ohio”, John D. Rockefeller, cu un capital de 70 milioane dolari. În cîţiva ani acesta atinge 95 milioane, dat fiind că celor 19 societăţi şi 26 filiale li se alătură mereu altele. „Independente pînă acum, apărînd în calea lor «Standard Oil Trust», le invadează teama iar vîntul morţii suflă peste ele”, descrie cineva această demolare.

Una peste alta, trustul se măreşte iar americanii de rînd îl numesc în derîdere „Octopus” – caracatiţă („Octopus vulgaris”). Numai că formula exprimă exact modul cum este conceput şi acţionează trustul. La baza lui sînt organele de execuţie: rafinării, conducte şi agenţii comerciale ale societăţilor afiliate. La mijloc, ansamblul companiilor. „Standard Oil”, cîte una creată pentru fiecare stat federal interesat („Standard Oil of Ohio”, „Standard Oil of Penn-sylvania”, „Standard Oil of New York”, „Standard Oil of New Jersey” etc.) în locul mulţimii de societăţi absorbite de trust, dar preluîndu-le organizarea.

La etajul al treilea este comitetul celor 9 sindici, care deţin toate acţiunile diverselor societăţi „Standard” ale grupului şi dispun de puteri discreţionare nelimitate.

O remarcă: cei mai mulţi dintre ei, în frunte cu Archbold, sînt foşti inamici ai lui „Standard”! În fine, vîrful piramidei are un singur scaun, ocupat de John

D. Rockefeller, preşedinte al comitetului sindicilor şi principalul acţionar al diferitelor companii „Standard”. În vîrful „Octopus”-ului, el îşi pune în aplicare proiectele vizînd mapamondul. În biroul său, unde vine zilnic, rămîne mult singur, acordă rar întrevederi; chiar şi cu colaboratorii din birourile învecinate lui vorbeşte la telefon. Abia pusă în practică, invenţia prezentată de Alexander Graham Bell la 10 martie 1876 îl bucură, scoţîndu-1 din autoizolare.

Dar nu acceptă o centrală telefonică – şi ea o noutate în materie – deşi, orice s-ar spune, e un adept al noului – ci linie directă cu fiecare principal subaltern, aşa încît pe biroul său stau zeci de aparate.

La prînz, coboară împreună cu toţi, cîteva etaje, are, ca şi ei, jobenul şi dejunează într-unul din birourile de la un etaj inferior. Se vorbeşte despre petrol, se spun glume despre petrolişti, se anunţă ştiri despre rafinatori, se comentează preţurile la ţiţei, se plănuiesc noi manevre de cucerire a unor pieţe pentru vînzarea petrolului. Trustul, nici nu se putea altfel, are şi un serviciu de spionaj, imaginat şi pus în practică tot de John D. Sarcinile lui: să-1 informeze prompt asupra: acţiunii concurenţilor, a provenienţei sau destinaţiei vagoanelor-cisternă din care agenţii trebuie să colecteze probe de petrol rafinat. Nu se ştie însă exact dacă, aşa cum s-a pretins, a corupt funcţionarii poştei pentru a intercepta corespondenţa adversarilor. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

sincere, în demascarea infractorilor care ademenesc şi încearcă să corupă copiii.

Această lungă mărturisire profesională – am mai spus-o sau măcar am sugerat-o de-a lungul cărţii – are drept scop nu un simplu divertisment pentru cititorul amator de scene „tari”; după cîte s-a observat, în multe locuri am evitat cu bună ştiinţă tocmai aspectele dure, sîngeroase, uneori lugubre, ale cazurilor cercetate.

Nu rareori, criminalistul este pus în faţa unor scene aproape insuportabile pentru omul de rînd: sînge, răni grave, trupuri neînsufleţite... Dar nu acestea reprezintă esenţa muncii sale. Esenţa muncii sale este căutarea şi demonstrarea adevărului, pe un drum sinuos, presărat cu piste false, cu indicii care nu duc la rezultatul aşteptat, cu presupuneri şi ipoteze fragile. Cadavrul, pata de sînge, unealta crimei constituie doar punctul de plecare al căutărilor; de aici încolo - cîtă energie, cîtă tărie morală, cît consum nervos!

Întîmplarea pe care o povestesc în paginile următoare este un asemenea exemplu de luptă grea, o acţiune în care s-au intercalat, aproape la fiecare pas, dificultăţi, încurcături, speranţe de reuşită repede spulberate. Dacă

o relatez, nu o fac pentru „spectaculosul” ei; am căutat să pun accentul nu pe fapta în sine, nu pe personalitatea ucigaşului şi nici pe aspectele concrete ale crimei, ci pe metodele, energia şi... Încăpăţînarea cu care echipa de criminalişti a biruit obstacole în drumul spre adevăr.

Am în faţă un dosar care nu impune prin nimic. Mă surprind zîmbind subţire, cum se spune. Cui i-ar trece prin gînd că între copertele lui stă în rezumat o luptă (da, acesta-i cuvîntul!) de aproape un an şi jumătate?

Aproape optsprezece luni de muncă şi griji, de griji, sclipiri optimiste şi îndoieli...

Aşadar, vă invit să reparcurgem itinerarul încîlcit al unei acţiuni care a angrenat sute de lucrători ai miliţiei noastre, şi s-a întins pe multe mii de ore. Ore de căutări, abandonuri, reveniri, evaluări, reevaluări...

Sosisem după ani în oraş, fusesem aşteptat şi condus la hotel. Declinasem telefonic o invitaţie la un medic legist, prof. dr. Ion Quai, cunoscut şi prieten. „Ştii, dragă, la ora aia eu dorm ca un nou-născut. Mă menajez. La vîrsta mea... Ne vedem dimineaţă”. Dar pînă dimineaţă e timp să faci un milion de lucruri utile şi inutile, să ai şi pierzi de zeci de ori cheia unui răspuns, să-ţi exersezi perspicacitatea. (va urma) DUMITRU CEACANICA

mult mai mult. Practic, nu-şi mai părăsea cartierul general din Mac Dill, o bază a Air Force din Florida.

Schwarzkopf, cîndva jucător de fotbal, considerat la West Point un ,,excelent cunoscător al vieţii”, era patronul comandamentului central, Central Command, sau CENTCOM. Strategii de la Pentagon împart lumea în zone de intervenţie. Cea acoperită de CENTCOM se întinde pe 26 milioane de kilometri pătraţi, din Kenya şi pînă în Pakistan. Şaptezeci la sută din rezervele mondiale de petrol sînt situate în regiunile de care răspunde acest general cu 4 stele.

El lucra, de la începutul crizei, în legătură permanentă cu statul major şi cu Colin Powell. Obiectivul care-i fusese încredinţat era limpede: să adapteze faimosul plan secret 90-1002 conceput de administraţia Carter pentru o intervenţie militară în Golf, în vederea unei apărări masive a Arabiei Saudite. „Ursul” şi ofiţerii din jurul său se confruntau cu multiple probleme. În primul rînd, absenţa bazelor pe teritoriul saudit, apoi temperaturile, care depăşesc în deşert 50 de grade şi fac luptele mult mai grele.

Alte motive de nelinişte: cum să reacţionezi în caz de utilizare de către Irak a armelor chimice sau să eviţi ca primele trupe debarcate, prea vulnerabile, să devină victime ale unui măcel înainte ca tancurile şi materialul greu să ajungă spre a le proteja?

O intervenţie în zona Golfului era probabil problema cea mai grea cu care erau confruntaţi responsabilii militari americani de la războiul din Vietnam încoace. În ultima săptămînă a lunii iulie, un exerciţiu botezat ,,Drapel războinic 90” fusese organizat pentru a testa capacităţile şefilor armatei de a comunica între ei din diverse părţi ale lumii. Operaţia era orientată spre Orientul Mijlociu dar, în pofida tensiunilor crescînde, nici Irakul, nici Kuweitul, nici Arabia Saudită nu erau menţionate. Pentru a menaja toate susceptibilităţile, generalul Colin Powell, într-un gest de extremă pudoare diplomatică, a cerut chiar ca hărţile să fie în mod deliberat tăiate şi modificate; nu mai rămînea nici o asemănare, frapantă sau jenantă, cu ţările din regiune.

La baza Mac Dill şi la Pentagon, computere uriaşe funcţionau în permanenţă, primind date noi 24 de ore din 24. Un plan informatic uriaş, avînd un nume de cod sibilin, TPFD - Time Phase Force Deployment, era pe cale să fie elaborat. Acest plan cuprindea în detaliu forţele şi echipamentele care urmau să fie trimise, mijloacele de a le trimite, ansamblul sistemelor perfecţionate de comunicare pentru a coordona această operaţie, precum şi nevoile de apărare aeriană, apă potabilă, locuinţe, adaptate deşertului saudit. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

,,Omul cu ciocanul” (1)

24

Vineri, 7 februarie 2020

Doza de sãnãtate Cum funcționează viața din perspectiva biofizică Ce este viața? Cercetările în domeniul fizicii, realizate în cursul secolului trecut, ne arată întrun mod dramatic faptul că noi știm multe, dar, de fapt, înțelegem foarte puțin!

Colaborarea fructuoasă dintre biologi și fizi­ cieni ne-a pus la dispoziție modele care ne arată cît s-a pierdut din cauza lipsei de comunicare. În anul 1944, Erwin Schrödinger, marele laureat al Premiului Nobel, la o conferință în Dublin pe tema ,,Ce este viața?” (protocolul conferinței a fost publicat prima oară în anul 1944 la Londra și din 1945 influențează generații de biologi, biofizicieni și cercetători din domeniul nerobiologiei), a răspuns: ,,Viața este o aliniere energetică a materiei!”.

Desigur, s-a pus mereu întrebarea ,,ce a fost atît de senzațional în acea prezentare?”. Profesorul Schröedinger, prin publicarea lucrării ,,Materia vie”, nu s-a distanțat de cercetările realizate în domeniul geneticii, dar a urmat alte legi fizice necunoscute pînă atunci. Acestea sînt integrate în cercetare odată ce sînt clarificate. Și exact această viziune a devenit, între timp, realitate. În cartea sa, ..Ordnung beruht auf Ordnung” (,,Ordinea se bazează pe ordine”), viața este prezentată ca fiind o ordonare a materiei, deși, desigur că există mereu tendința materiei de a se dezordona.

Secretul sistemului de apărare a corpului constă în depistarea la timp a haosului, respectiv a dezechilibrului energetic ce este pe cale de a se declanșa. Este de menționat aici și contribuția deosebită adusă de astrofizicianul rus, profesor N.A.Kosyrew, în cartea sa ,,Die Kauzale oder nicht symetrische Mechanik”, (,,Cauza unei disimetrii a mecanicii”), în care descrie baza unei mecanici diferite de cea a lui Newton.

Faptul că universul nu îmbătrînește, dim­ potrivă, se reînnoiește în permanență, se datorează acestui flux energetic permanent. Procesele genetice pot fi înțelese prin intermediul biochimiei.

În timp ce în corpul uman mor 10 milioane de celule pe secundă, alte 10 celule se nasc, deci informația de la celulele ce mor trebuie preluată cu exactitate de celulele noi, fără greșeală, precum un adevărat computer biologic. Dato­ rită renumitului profesor dr. Alfred Popp, astăzi este cunoscut faptul că biofotonii (particule care se lovesc de alte particule, creînd impulsuri informaționale – n. red.) sînt în măsură să rezolve această problemă.

Caracteristica unității organismului este asigurată de un cîmp magnetic. Profesorul dr.

Schumann, cel care a pus bazele cîmpului magnetic în tratamentele cu biorezonanță (Bicom Optima), a afirmat în urmă cu mai bine de 35 de ani că, într-un viitor relativ scurt, dereglarea cîmpului magnetic la nivel celular va fi tot mai mare și va fi una dintre cauzele majore ale producerii diferitelor boli. Nu atomul sau mo­ lecula reprezintă esența vieții, ci procesul viu în mișcare privit în totalitate.

Fiecare funcție biologică sau fiziologică este în corelație directă cu emiterea de biofotoni în corp. Genele nu sînt numai segmente ale ADN-ului, ci și modele ale cîmpului energetic și ale oscilațiilor.

Medicina energo-infor­ ma­țională este disciplina

RM

care reface comunicarea dintre procesele fizi­ ologice și cîmpurile informaționale ale corpului, iar atunci cînd aceasta legatură informațională este dereglată, ne îmbolnăvim. Așa funcționează viața. A înțelege medicina energo-informațională (biorezonanța) înseamnă să înțelegem, de ase­ menea, legătura dintre fiziologia și cîmpurile informatice ale corpului. Tratamentele individuale pe care le oferă această disciplină, ținînd cont de faptul că omul nu este singur ca individ, ci face parte dintr-o entitate socială, duc la o echilibrare energetică a corpului, aliniază materia, corpul material, emoțional și spiritual.

Meridianele energetice funcționează în nor­ malitate dacă organismul este readus în echilibrul său energetic. Procesele de autodistrugere pot fi întrerupte. O diagnosticare energetică în apro­ ximativ 45 de minute, întregită cu un buletin energetic de analize, ne oferă posibilitatea reglării ședințelor de terapie și focusarea tratamentelor pe repunerea organismului la nivel de celulăorgan-sistem în echilibrul energetic din care este ieșit. O terapie blîndă, fără efecte secundare, fără durere, fără medicamente, atît pentru copii, cît și pentru adulți.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.