Romania Mare, nr. 1527

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet:revistaromaniamare.ro•E-mail:contact@revistaromaniamare.ro;prm2002ro@yahoo.com•Facebook:fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Cititul este foamea ochilor. Eu, unul, aș putea să spun că zilnic îmi chiorăie ochii de foame.

CORNELIU VADIM TUDOR EDITORIAL Ceaușescu a trăit și a murit ca un Leu! Cei care l-au ucis sfîrșesc urît, ca măgarii…

Motto: ,,Mai bine o armată de oi conduse de un leu, decît o armată de lei condusă de o oaie”.

ALEXANDRU CEL MARE Leul e temut și admirat, e cîntat cît trăiește, însăși moartea lui devine legendă.

Chiar ucis, e cel mai de seamă trofeu al panopliei, prilej de mîndrie pentru vînător, care-i elogiază puterea și curajul de fiecare dată cînd povestește cum l-a ucis… Leul bătrîn, în singurătatea lui, e motiv de reflecție; fiecare pas, mișcare, răget al lui, de la primul, la ultimul, captează atenția, fiecare fir de iarbă al savanei îl poartă către urechile ciulite ale întregii firi… Umilirea leului bătrîn, ajuns neputincios, e o rușine, iar cei ce o fac sînt supuși disprețului în povestirile popoarelor. Bietului măgar, permanentă victimă a batjocurii din creația populară sau din fabule, îi revine acest ,,rol” – și prin el este dat exemplul micimii celui ce nu respectă măreția, chiar trecută de apusul pămîntesc. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Pastila sãptãmînii

Hăitașii Hăitaș, hăitași, s. m.: Om care, făcînd gălăgie mare, stîrnește vînatul din ascunzători și îl gonește spre vînători; gonaci. – Haită + suf. -aș.

După 1990, în timpul celor 5 minunte de glorie a poporului român, pe fondul bucuriei, dar și al inconștienței celor care se bucurau de moartea dictatorului, în locuri ferite de ochiul vigilent al poporului se făceau planuri, se trasau sarcini, se pregătea viitorul luminos și liber al poporului român, ca o recompensă pentru ,,perioada de aur” din comunism. Se pregăteau vînătorii, se pregătea vînatul, se pregăteau hăitașii, astfel încît totul se decurgă conform planificării. Poate că a durat mai mult decît se așteptau unii, sau poate că totul a fost fidel planului, nu știm acum exact. (continuare în pag. a 16-a) TANO

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul! (2) Deocamdată, ne exprimăm temerea că sînteţi prea blînd în această chestiune şi asta ar putea avea consecinţe cumplite pentru viitorul Naţiunii Române. Încercaţi, astăzi, să rezolvaţi prin măsuri politice şi administrative ceea ce s-ar putea ca mîine să fie chemate Armata şi Gărzile Naţionale să rezolve, cu alte mijloace.

Aud că s-a instituit o Comisie Parlamentară, care îşi propune să analizeze situaţia dramatică a românilor din cele două judeţe – dar oare ce ar mai putea să facă Parlamentul, atîta timp cît cele două Camere ale sale sînt intimidate şi ţinute sub presiune de către extremiştii udemerişti? Timpul lucrează în favoarea iredentismului unguresc şi nici un demers diplomatic ulterior nu va mai putea repara ceea ce strică acum fiecare zi pierdută.

Mergeţi în Ardeal, domnule preşedinte, dar nu cum aţi fost la Alba Iulia, vă conjur!

Nepermis de modestă, şablonardă a fost acea Sesiune Solemnă a Parlamentului, în care aproape fiecare vorbitor a spus nişte banalităţi revoltătoare, de la o tribună în care aproape toţi doreau nu să vadă, ci să fie văzuţi, să intre în Istoria Neamului pe scurtătură, printre ei fiind şi infractori de drept comun şi foşti demnitari stalinişti, în vreme ce un mare scriitor, ca Ion Lăncrănjan (care a pătimit, efectiv, pentru Ardeal, fiindu-i retrase şi interzise două cărţi în acest deceniu) nu a avut loc acolo, la fel cum nu au avut loc nici valoroşii noştri istorici ce au închinat Transilvaniei pagini înălţătoare, pe vremea cînd reprezentanţii niciunui partid de azi nu îşi făceau auzite vocile. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR („România Mare“, nr. 27, din 7 decembrie 1990)

Balad de om tnr Cum să vă zic? mă minunez de viaţă ca de-un izvor de munte în pustiu din fiece ungher al fiinţei mele vin soli cărări vestindu-mi că sînt viu în zori mă scol cu lauda pe buze aprind lămpi mari de cuarţ violaceu simt cum pămîntul - pasăre de finix renaşte din cenuşă-n ochiul meu Apoi se-nalţă beat din pîcla nopţii un univers de vietăţi stîrnind miroase-a seve tari şi-a-mperechere pe cîmp erup vulcani de hiacint columbe zugrăvesc pe cerul verde un crucifix de crini miraculos copiii zămisliţi acum sub soare au stele-n frunte ca de făt-frumos Ce tînăr sînt! Ce blînd mă flagelează blestemul meu divin de a trăi! spun ,,La mulţi ani” acestei lumi frumoase în care văd lumina zi de zi privesc în jur extatic şi mă bucur cît încă-i bine şi mă mişc firesc cît încă gust din vin şi scriu poeme cît încă-i pace, Doamne, şi iubesc!

CORNELIU VADIM TUDOR

Miresele „Era lui neverosimil de tînăr...” Christos Pagina 10

Paginile 12-13 Pagina 15

NR. 1527 l ANUL XXXI l Vineri 31 IANUARIE 2020 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 31 ianuarie 2020

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Sondaje mincinoase, care ne dau la oase F Vom avea un prim-ministru armean? F Un nebun pe şina de tramvai F A apărut GESTAPO-ul în România: echipajele teroriste de la „Evenimentul zilei” PARTEA I F A fost dezamorsată „bomba” de la Reşiţa. Spre marea disperare a pescuitorilor în ape tulburi, care se rugau zi şi noapte să iasă o baie de sînge. Uite că n-a ieşit. Şi n-o să mai iasă niciodată în România. Păcăleala tragică din decembrie 1989 nu mai ţine. Şi n-a ţinut nici diversiunea cu pretinsele insulte pe care le-ar fi adus muncitorilor Partidul România Mare. Cele două căzături care au născocit porcăria asta sînt Cristoiu şi Ceauşescu (ne referim, fireşte, la corespondentul Televiziunii, Ion Ceauşescu, nicidecum la geniul Carpaţilor). F Pe fundalul Reşiţei, cine credeţi că vîră o moţiune de cenzură împotriva Guvernului?

Nimeni altul decît Omul Fără Gît, care, înnebunit de eşecul înregistrat recent la reuniunea internaţională a social-democraţiei, de la Budapesta (a plecat de-acolo cu coada între picioare), şi-a zis că nu i-ar sta rău, din nou, ca prim-ministru. El, care se află la originea nenorocirilor Reşiţei, prin tratarea industriei româneşti ca „un morman de fiare vechi”. El, care a vînturat avuţia ţării peste graniţă, ori a dat-o pe daiboji la toţi prietenarii şi borfaşii lui. Cum nu-l trăzneşti, Doamne, pe tîlharul ăsta? F Cunoscutul revoluţionar comunist Claudiu Iordache s-a dat de 3 ori peste cap (pînă i-a căzut părul şi-a rămas pleşuv), devenind un şi mai cunoscut revoluţionar capitalist. Zguduiala din decem­ brie tot a fost bună la ceva: dacă înainte de 1990 Iordache era un neînțeles și nu putea să debuteze și el într-o plachie de versuri (manuscrisul original „Poeme Comuniste” se află la noi), uite-l cum ia avînt astăzi şi scoate şi el o cărticică opusă celeilalte, prin urmare, capitalistă: „Isus s-a născut la Timişoara”, aşa sună titlul acestei încercări, în primul rînd că furtişagul e destul de cusut cu aţă albă, după lucrarea lui Vintilă Horia „Dumnezeu s-a născut în exil”. În al doilea rînd, în megalomania lui de cabotin ratat (care plînge la comandă, oftează ca un dop de damigeană, dă ochii peste cap, îşi umezeşte buzele, pozează în martir neînţeles al Revoluţiei Franceze), acest Claudiu Iordache, zis Marele Bulache, are tupeul de a se crede el însuşi Isus, fiindcă, de fapt, el s-a născut la Timişoara (sau la Urziceni, nici el nu mai ştie exact, că era destul de mic cînd s-a născut). De ce-o anexa primitivul ăsta numele sfînt al Mîntuitorului, nu se poate pricepe. Ştiţi care-i culmea? Broşurica lui a fost prezentată la Librăria Mihail Sadoveanu din Bucureşti de către „ceasul rău, pisica neagră”, adică S.R. Stănescu. A doua zi, în cocina aia nevăruită, numită „Ziua”, beţivanul care îl escroca de o limuzină AUDI pe Triţă Făniţă scrie despre purtătorul de dovleac: „A cerut ca fiecare parlamentar să răspundă dacă a fost sau nu informator sau ofiţer de Securitate”. Alo, Roșca­ stănescule, nu ţi s-a uscat, mă, gheara, cînd ai scris fraza asta? Tu vorbeşti de informatorii Securităţii?

Mai ţii minte cîţi oameni ai vînat, ai denunţat şi ai nenorocit? Domnule general Dan Gheorghe, fii, domnule, bărbat, şi publică TOATE turnătoriile ăstuia, precum şi chitanţele de la casierie, prin care îşi ridica lovelele, în vreme ce milioane de oameni împuşcau francul, de la o leafă la alta, de la o pensie la alta!

F Tocmai cînd îţi e lumea mai dragă (măi dragă, măi?), apar, din pămînt, din iarbă verde, sondajele de opinie. Care mai de care mai pompieristic. Şi mai mincinos. Vreţi dovada? Păi nici unul nu seamănă (măcar în parte) cu altul, ba chiar există rezultate diametral opuse. Nicăieri în lume nu se lucrează cu un eşantion de 1.000 de cetăţeni care, chipurile, ar fi reprezentativi pentru zeci de milioane de concetăţeni ai lor. Şi probabilistica asta are o limită a ei, altminteri se poate coborî, în ritmul acesta, la un eşantion de 100 de cetăţeni, sau de 10, ba chiar de 1, ceea ce ar fi minunat, asta-i dictatura adevărată! Dar, să exemplificăm.

Televiziunea a prezentat joi seara rezultatele unei anchete realizate de Centrul de Sociologie Urbană şi

Regională. Printre alte ciudăţenii, reieşea că P.E.R. întruneşte 5 la sută din preferinţele populaţiei, iar P.R.M. numai 4 la sută. Numai că PERU ăsta nu există ca partid (scuze preşedintelui său, omul de calitate care e Otto Weber), lumea crede că e vorba de ţara latino-americană, nicidecum de un partid ecologist. Cît despre cele 4 procente ale P.R.M., aici iar avem de-a face cu o minciună, fiindcă tot atîtea a avut partidul la alegerile din septembrie 1992, dar, de atunci şi pînă acum, efectivele sale s-au triplat! Şi la personalităţi politice agreate de electorat s-a produs o şmecherie – mare, gogonată, iresponsabilă. Pe ecranul televizorului au apărut următorii: Ion Iliescu, 47 la sută; Adrian Năstase, 39 la sută, Emil Constantinescu, 30 la sută; Nicolae Văcăroiu, 24 la sută; Petre Roman, 21 la sută; Corneliu Coposu, 20 la sută; Ion Raţiu, 20 la sută, Ilie Verdeţ, 9 la sută; Radu Cîmpeanu, 7 la sută; Dinu Patriciu, 7 la sută, Sergiu Cunescu, 6 la sută; Marko Bela, 6 la sută.

Ce să înţeleagă lumea de aici? Că aceşti politicieni sînt singurii menţionaţi de cetăţenii chestionaţi. Numai că, la o sumară documentare, chiar în acea seară ne-am lămurit că directorul centrului respectiv, dl. Dorel Abraham (altminteri un cercetător de valoare) a stat personal lîngă operatoarele TVR şi le-a dictat numai începutul şi sfîrşitul listei, eliminînd dintr-o simplă stratagemă următoarele personalităţi cuprinse între Ion Raţiu şi Ilie Verdeţ: Adrian Păunescu, 19 la sută; Oliviu Gherman, 18 la sută; Corneliu Vadim Tudor, 18 la sută; Victor Surdu, 15 la sută; Mircea Ionescu Quintus, 13 la sută; Gheorghe Funar, 13 la sută; Nicolae Manolescu, 11 la sută; Mihai de Hohenzollern, 11 la sută. Ce ziceţi de mascarada asta? Mai mult ca sigur că o minte de cenzor vigilent s-a gîndit să-i facă pierduţi pe cei 8 oameni în ideea de a-l elimina pe ex-rege, dar o anchetă care se pretinde ştiinţifică n-are voie să recurgă la trucuri de-astea. Atunci, s-a luat legătura cu realizatorul Actu­ alităţilor TV, dl. Cornelius Roşiianu, care a fost rugat ca, la ediţia de noapte, să repare greşeala asta ridicolă, fiindcă nu e normal ca românii să rămînă, de pildă, cu impresia că e votat udemeristul Marko Bela, iar preşedintele Senatului, prof. dr. Oliviu Gherman, sau preşedintele P.U.N.R., Gheorghe Funar, nu există pentru electoratul ţării. Deşi a promis că va prezenta întreaga listă, nu cea trunchiată, realizatorul TVR a făcut tot cum l-a tăiat mintea aia foarte încăpăţînată, care crede că le ştie pe toate. F Dar, a doua zi a scos capul bandajat cu un PROSOP însuşi sondajul IRSOP - nu se putea să lipsească tocmai ăştia! Deşi P.R.M. stă mult mai bine în ancheta respectivă (6 la sută, adică exact cît ar avea P.S.M. şi P.U.N.R. la un loc!) totuşi, nici acest sondaj nu e firesc. Vreţi un exemplu? Apare acelaşi P.E.R. tot cu 6 la sută (cînd el de-abia are 6 membri în toată ţara) şi mai apare şi partidul ăla unde toată lumea se bate cu toată lumea, sistem „turneu”, adică Cerveni-Bulumac cu Callimachi-Dilimachi, apoi Callimachi-Dilimachi cu Sirtaki, Sirtaki cu Kojak, de P.N.L.-C.D. vorbim, care cică ar întruni 9 la sută din preferinţele electoratului (care va să zică, exact cît P.R.M. şi P.S.M. luate la un loc, ceea ce e o minciună colosală, fiindcă oamenii, cînd aud de P.N.L.-C.D., cred că au de-a face cu un depozit de legume şi fructe!). La personalităţi, oamenii ar avea o părere bună şi foarte bună despre: 1) Adrian Năstase, 64 la sută; 2) Ion Iliescu, 59 la sută; 3) Emil Constantinescu, 53 la sută; 4) Nicolae Văcăroiu şi Petre Roman, cîte 51 la sută; 5) Oliviu Gherman, 43 la sută; 6) Cornelia Vadim Tudor, 35 la sută; 7) Nicolae Manolescu şi Corneliu Coposu, cîte 33 la sută etc. Fireşte, „suta” asta reprezintă, de fapt, vreo „patru sute”, adică, în caz de vot, prin eliminare, cetățenii optează automat. După cum se vede, diferenţele între primul şi cel de-al doilea sondaj sînt imense, de parcă anchetele s-ar fi realizat în epoci diferite, în ţări diferite. Aşa-numita „marjă de eroare”, de plus sau minus 3 la sută, nu convinge pe nimeni, fiindcă în felul acesta ar putea să dispară complet partide

RM

importante ca P.S.M. şi P.U.N.R., care ar ajunge la limita zero, sau un partiduleţ inexistent, ca acest P.N.L.C.D., să înregistreze 12 la sută, ceea ce iar nu convinge pe nimeni, decît, dacă, fireşte, este vorba de alcoolemia din sînge. F Şi încă ceva: primul sondaj e realizat la comanda Guvernului, al doilea – la comanda lui Sörös.

Zău că nu mai pricepem nimic. F E grea cultura asta, nu-i făcută pentru oricine, că, dacă ar creşte în copaci, ar ciuguli şi Crin Halaicu din ea. Cunoscuta monarhistă Gabriela Bidu zicea miercuri la Actualităţile TV „celei mai superioare” – ceea ce e o barbarie lingvistică, întrucît în limba latină superior constituie un superlativ, traducîndu-se prin „cel mai bun”. Pe urmă, pe acelaşi mic ecran, am văzut-o şi pe Marina Almăşan, întrebîndu-1 pe un mulatru „Cum se zice în limba braziliană -«Bine aţi venit la Ceaiul de la ora 5?»“.

Metisul ar fi trebuit să-i răspundă: „Se zice «Matto Grosso furiosso pe mumia lui Coposso»“. Pentru că „limba braziliană” nu există, aşa cum nu există limba libiana, est-germană, sovietică, moldoveana, almăşană ş.a.m.d. Sau poate Marina s-o fi gîndit că în Portugalia se vorbeşte braziliana, iar la Brazilia portugheza? F În revista moartă-n păpuşoi, „România literară”, Nicolae Manolescu, ascuns, ca de obicei, sub pseudonimul „Cronicar”, sare gardul să-l muşte de turul pantalonilor pe senatorul Vadim Tudor: „Pe de altă parte, el îşi donează salariul de parlamentar persoanelor oropsite de soartă. Asta n-ar fi un lucru rău, dar de unde îşi plăteşte el ratele la Mercedes? Şi, în general, de unde are bani acest ins?”. Există 3 variante de răspuns, Fasolescule: 1) de la legionarii lui taică-tu; 2) de la Gogu Rădulescu, care îți dădea cadouri și chiolhane înainte de 1990; 3) de la Gyorgy Sörös, care îţi finanţează acum, pe faţă, fiţuica. Dacă ghiceşti, o să-1 blocăm cu mascota Robingo pe Laszlo Tökeş, pe care îl făceai erou naţional între anii 1990 și 1992, nu-l mai faci şi-acum?! F O copie fidelă a Monicăi Lovinescu se arată a fi Roxana Iordache: tot ţigancă, tot mustăcioasă, tot acru-năduşită ca un copac oţetar, tot monarhistă, tot sugativă de (vorba nebunului Mircea Mihăeş) măduva oaselor. În ziarul unguresc de limbă română, „România liberă”, acest Claudiu Iordache feminin (aiurea, ea are mai mult par ca belitul ăsta!) publică articolaşul „Un nou prim-ministru”. Ştiţi pe cine îl recomandă zărghita asta preşedintelui Ion Iliescu? Citiţi şi vă împleticiţi: „Cealaltă posibilitate ar fi fost – şi rămîne – înlocuirea premierului actual cu o personalitate independentă, capabilă să polarizeze încrederea generală şi să aleagă o echipă guvernamentală competentă, morală şi eficientă. Cu un program deopotrivă de relansare economică şi de reconciliere naţională. O asemenea personalitate, agreabilă atît Puterii, cît şi Opoziţiei, poate fi, de exemplu, Varujan Vosganian. Eminent economist şi om politic echilibrat”. După asemenea imbecilitate, orice comentariu pare de prisos. Aici dă ţigăncuşa întreaga măsură a prostiei sale, şi-a depăşit recordul personal. Prin urmare, în 5 ani de zile România să fie blestemată să aibă 2 prim-miniştri minoritari: un evreu şi un armean. Românii nu se pot conduce singuri, sînt nişte ciobani. Şi asta o zice o altă figură minoritară, o țigancă. Să-l dăm jos pe Văcăroiu, să-l punem pe Vosgănoiu! Care, vorba mustăcioasei care se lăuda că-i din Scornicești, ar fi „o personalitate independentă”, care ar asigura „reconcilierea națională” și ar fi „agreabilă atît Puterii, cît și Opoziției”. Tot ce se poate, dar Roxana Coțofana nu ne spune în ce ţară o să facă Sarsailă chestiile astea: în România, sau în Armenia? Cît despre formularea „eminent economist şi om politic echilibrat”, parcă sună puţin incomplet, zău că trebuia să zică: „şi savant de renume mondial!”.

Ne imaginăm cum ar arăta un guvern format de Întunecimea-Sa, care, în prima seară cînd s-ar adresa naţiunii române, la televizor, ne-ar umple casele de funingine şi ar sparge toate becurile din studio, ăsta dacă-ţi apare noaptea pe stradă zici că-i măgarul poluat de la Copşa Mică. Dar dacă, totuşi, Opoziţia vrea un armean în fruntea Guvernului României, de ce nu-l propune pe Aznavour? Ştiţi bancul cu Aznavour? Az’ n-avurăm parte de gagici... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 decembrie 1994)

RM

3

Vineri, 31 ianuarie 2020

INTERVIURI POSIBILE

„România, raiul politicienilor“ - Interviu cu primul guvernator al României, fost minis­ tru, primar și actual europarlamentar, Traian Băsescu Sîntem convinși că timpul ne va aduce în prim-plan adevărul perioadei în care Traian Băsescu – că despre el este vorba – a condus destinele României. Vom ști cum și de ce România și-a pierdut total suveranitatea, vom afla, poate, ce a fost în capul lui cînd a pus umărul la crearea a ceea ce azi se numește ,,Statul Paralel”, ce a stat la baza abuzurilor din Justiție, a corupției generalizate, vom afla detalii neștiute despre momentul tăierii salariilor din 2010, dar și răspunsul la multe întrebări pe care, azi, mulți și le pun. Poate vom afla, mai devreme sau mai tîrziu, ce s-a întîmplat cu Flota comercială a României, dispărută ca prin farmec în anii ʼ90. Indiferent cît va dura, adevărul va ieși la iveală. Indiferent cîte dosare se vor arde și cîți martori incomozi vor dispărea, mai devreme sau mai tîrziu, totul va deveni limpede.

Iată-ne, așadar, stînd de vorbă, sub auspiciul suspiciunilor și al adevărului încă nedovedit, cu un imaginar Traian Băsescu, aflat în fața noastră, dominat de o puternică doză de sinceritate umană.

D.A.: Domnule președinte, asupra dvs. planează numeroase suspiciuni de corupție, dar și un real sentiment că nu sînteți un foarte mare iubitor al României. Ce ne puteți spune despre acest aspect negativ al activității dvs. politice din ultimii 30 de ani?

T.B.: De tot ceea ce se spune despre mine, puțin îmi pasă. Așa cum ați observat, și dvs., și cei care au dorit să fie în competiție cu mine în plan politic, sînt de neatins. Nimeni din țara asta, la acest moment, nu mă poate atinge nici măcar cu o floare. Iar de cînd sînt europarlamentar, e cu atît de mai bine. Am convingerea că tot ce am făcut în timpul mandatului de președinte nu doar că a fost bine, dar a fost și necesar. Este adevărat că asupra mea planează suspiciuni potrivit cărora am făcut Flota dispărută, am luat casa din Mihăileanu cu japca, și cîte și mai cîte, dar, cu toate acestea, nimeni nu poate face nimic din punct de vedere legal. Sînt intangibil și asta o știu toți.

D.A.: Cum ați reușit să beneficiați de acest nivel de protecție? Aveți dosare legate de toți cei care au lucrat cu dvs.? Sau este ceva mai serios, poate pe malurile Potomacului?

T.B: Din fericire, poporul român este unul ușor de dus de nas. Aș vrea, înainte de orice discuție și de orice părere despre așa-zisa reacție în fața nedreptății a națiunii române, să urmăriți mesajele mele TV, din campania electorală, dar nu numai, în care am spus numai minciuni, numai tîmpenii. În fapt, orice aș fi spus, românii m-ar fi crezut și m-ar fi votat. Am spus și în 2004 tîmpenii, am spus și în 2009 la fel de multe minciuni.

Rog să se urmărească aceste intervenții și veți vedea cît de mult rahat politic este acolo. Cu toate acestea, am avut două mandate de președinte, mi-am făcut de cap cum am putut, am băgat la pușcărie pe cine am vrut, am pus șef și am concediat pe cine am vrut și cînd am vrut. A spus careva ceva? Nimeni! Au existat acele două tentative de a mă da jos, dar s-a văzut cine e, pînă la urmă, jupîn în țara asta – și aici pot spune că nu despre mine e vorba, ci despre cei care, la rîndul lor, m-au ajutat să fiu președinte. Mă rog, guvernator, că președinte e mult spus. Poporul român este naiv, este slab pregătit, este laș și fricos, Dacă îi ucizi potențialii lideri, fie că sînt ei linșați mediatic sau fizic, poporul cade în blazare și nu-l mai interesează nimic legat de existența lui pe termen lung. Din acest motiv, cu ceva presă prielinică – și știți ce bine am stat, și stau, la acest capitol – nu doar că România nu mai are lideri care să o scoată din letargie, dar este atît de copleșită de europenism, capitalism, colonialism și militarism, încît nici măcar nu va ști care îi este calea de ieșire din întuneric. Am profitat la maxim de acest aspect și, împreună cu cei care îmi pupau tălpile și fundul, am reușit să pun la punct un sistem de subminare a tot ceea ce înseamnă Parlament și democrație în România, program care acum a ajuns la maturitate. Vedeți și voi ce bine se descurcă Iohannis cu ceea ce am creat eu. Sincer, la ce lipsă de reacție există în România, politicienii atuali trebuie să fure mai mult,

să se pună bine cu Justiția – și văd că o fac bine acum cei de la PNL – și, cu ajutorul ei, pot face absolut tot ce doresc în această țară. Bravo lor! Eu nu am avut așa noroc!

D.A.: Vi se pare normal ca România să fie dusă atît de abrupt pe calea sărăciei? Credeți că e bine ce ați realizat ca politician? Unde este Flota României?

T.B.: Cum am spus, ca politician am realizat multe.

Fetele mele sînt la adăpost, au case, au familii, au viitorul asigurat. La fel și eu, la fel și cei care au fost alături de mine. Nu am ce să îmi reproșez. Legat de România, aici este mai complicat. Nu poți să faci bine unei țări care efectiv nu dorește să îi fie bine. Eu am vrut să o fac prosperă și fericită, dar mi-a trecut repede acest vis, această dorință, în momentul în care cei care mi-au propus să fiu președinte au lăsat de înțeles că nu ăsta este interesul lor. Misiunea mea principală, de care m-am achitat cu succes, a fost să distrug capitalul național al țării, să distrug companiile românești, să ofer cale liberă celor care doreau să ocupe piața românească cu diverse produse. Am reușit, după cum vedeți. Am aranjat lucrurile în așa fel încît cei din presa liberă să fie ori persecutați, ori închiși. Doar așa putem să avem o presă total liberă de… democrație. În fond, ca să obții ce îți dorești, ai nevoie de un puternic zgomot mediatic, care să asurzească puternic urechile românilor, asta în timp ce poți fura în liniște, tu și echipa ta. E simplu. Eu am ieșit la TV și am strigat că voi eradica corupția, că voi eradica contrabada, că voi distruge jaful. În realitate, am distrus companiile românești, patronii români, capitalul românesc în general. Asta este politica, asta am făcut. Iar românii nu doar că nu au spus nimic, dar m-au aplaudat, m-au votat, m-au iubit. Păi, cum să nu îi iubești pe români, politician fiind, cînd poți să faci ce vrei, să furi, să îi minți, să îți bați joc, și ei să fie de acord, să te voteze și să te aplaude la scenă deschisă. România este raiul politicienilor, vă spune unul care știe.

D.A.: Acum am înțeles modul dvs. de a percepe politica: totul este o minciună, se pare, de la cap, la coadă. Dar despre Flotă nu ați adus vorba. Chiar nu e nimic de spus?

T.B.: Treaba cu Flota este simplă. Nu doar eu eram interesat de ceva bani, de căpătuială. Erau mai mulți prinși în hora asta, și mă refer aici și la persoane sus puse din Servicii, fie că erau ele românești sau străine.

Noi, la București, am realizat doar un mecanism care a mers ca uns, prin care vapoarele statului român erau trecute, pe bani puțini, către alt proprietar. Cei care au trăit acele vremuri auzeau destul de des pe la radio și tv despre vapoare românești arestate prin diverse porturi străine. Ei bine, aceasta a fost o modalitate. Au mai fost și altele, evident, dar asta a fost una cît de cît legală. Am reușit să scăpăm de Flotă, unii au cîștigat mulți bani din asta, alții au făcut ceva pușcărie pentru că aveam nevoie de țapi ispășitori, iar alții au fugit departe și își trăiesc viața bine mersi din acei bani. În ceea ce mă privește, faptul că eu nu am fost nici măcar deranjat de acel dosar dovedește amplitudinea acelei operațiuni și numărul celor implicați. Flota va rămîne un dosar greu de rezolvat din punct de vedere juridic, dar, ca operațiune, a fost o reușită pe toată linia. Eu nu am nici un stres, și nici cei care au participat nu au.

D.A.: Ce ne puteți spune despre rolul Statului paralel în activitatea dvs. de președinte-jucător al României?

T.B.: Cei care cunosc cît de cît activitatea politică, dar și firea românului, știu că, pentru a te impune, ai nevoie și de alte argumente, altele decît cele uzuale, de președinte. Credeți că puteam eu să distrug capitalul național, companiile românești, să aduc presa la comanda mea, și nu numai, doar cu prerogativele unui președinte al unei țări care nu este nici parlamentară, și nici prezidențială? Este normal să am și alte argumente, și am avut norocul ca, în primul an de președinție, să cunosc două persoane care se pliau perfect pe acest rol, de ,,mînă” a președintelui, ca să citez o funcție din ,,Urzeala Tronurilor” – o tînără cu aspirații înalte, și vorbesc aici de Laura, și un tînăr cu potențial, Florian. Ei doi au fost cei care au reprezentat baza de plecare pentru ceea ce urma să se facă în Justiție și prin Parchete. Am

avut parte și de un ministru de Justiție destul de slab, așa că am putut să îmi pun în aplicare planul. Mă rog, planul nu îmi aparține, dar, teoretic, eu am fost cel care l-a dus la bun sfîrșit. Credeți dvs. că un parlamentar sau un judecător mai poate să zică ceva contra mea dacă primește în plic o poză cu el și amanta, sau cu el și un alt bărbat în pat? Păi nu! O parte din procurori și judecători au fost înregimentați în acest sistem, așa că totul a funcționat și încă funcționează cum trebuie, din cîte văd.

Ca președinte, nu puteam face mare lucru, dar din spate, cu ajutorul cătușelor, am putut face totul. Și asta încă se vede. Trebuie să recunosc că am avut o mare dezamăgire în 2015, cînd cei care au fost promovați de mine au avut o tentativă de a mă deranja, dar după cum vedeți, totul s-a aranjat. Eu sînt europarlamentar, Florian este undeva în umbră, iar Laura este foarte bine aici, la Bruxelles.

D.A: Apropo de 2015, ce ne puteți spune despre relația dvs. cu Elena Udrea? Este adevărat ce se tot spune, că între dumneavoastră și doamna Udrea a fost ceva mai mult decît o relație profesională?

T.B.: Elena va rămîne pentru todeauna în inima mea de politician. A fost o mare bucurie prezența ei în viața mea. Mi-a demonstrat cît de loiale sînt femeile, în special cele care iubesc cu adevărat. Se spune că puterea este cel mai puternic afrodisiac, eu vă pot confirma pe deplin acest lucru. Am avut parte, ca președinte, dar și ca primar și ministru, de multe momente de bucurie în care această zicală s-a confirmat la maxim. Pentru mine însă, Elena va rămîne cea mai importantă colaboratoare pe toate planurile. Ca să vă răspund la întrebare, pot doar să confirm că am avut crize majore de gelozie din cauza ei, și asta s-a putut observa în activitatea DNA de la Baia Mare, de exemplu.

D.A.: În prezent, ca europarlamentar, ce obiectiv aveți? Cum evaluați actuala guvernare de la București?

T.B.: Ca reprezentant al României în Europa, voi face ceea ce știu mai bine, adică să vorbesc mult și să nu fac nimic. Îmi place să îmi dau cu părerea și să îi cert pe politicienii imbecili care sînt acum la cîrmă. Dar, personal, nu prea mai am multe obiective pe termen lung, mă concentrez pe aruncatul vorbelor și al prafului în ochii electoratului. Legat de ce se întîmplă la București cu guvernul PNL, cred că glumiți. Cum am spus, ăștia s-au prins că românul înghite orice, și se pare că Iohannis este cel mai priceput la asta. E clar nu doar că acest guvern nu face nimic, dar și-a pus în cap să fure la maxim, mai ales că Justiția e de partea lor. Pot spune că îi invidiez puțin, pe vremea mea mai erau cîțiva care se opuneau, mai era un Năstase, de care cu greu am scăpat, mai era un Iliescu, care se pare că e nemuritor. Acum nu mai e nimic, nu mai există nici un fel de opoziție reală în România, așa că e liber la furat. Am senzația că am ajuns iar în anii ʼ90, în acel sat fără cîini care era România atunci. Liberalii sînt hămesiți, Iohannis este total intangibil și decis să își ducă la bun sfîrșit misiunea primită. Eu, așa cum am spus, am avut misiunea de a distruge capitalul românesc, de a lăsa cale liberă firmelor străine, de a avea presa toată la picioare.

Pot spune că Iohannis are obiectivul clar de dezmembrare a României, sau, în cel mai bun caz, de secătuire a ei de resurse. Și, pentru asta, avea nevoie de un premier precum Orban, care știu bine că poate să fie și mîine arestat, precum și de alte păpuși de paie, care să îi îndeplinească ordinele. Ei știu că România nu are cum să îi pedepsească, așa că își fac de cap total. Pot spune că perioada asta poate fi denumită în istorie ,,liber total la furt”, pentru că cei care sînt acolo, sus, asta vor face. Vor fura mult mai mult decît am furat noi, PDL-ul. De fapt, dacă vă uitați bine, PNL-ul de acum este PDL-ul de atunci, cu mici excepții.

D.A.: Credeți că România mai are vreo șansă?

T.B.: Doar dacă un mare cataclism epidemiologic, un virus, va scăpa dintr-un laborator și va ucide toți politicienii, atunci e posibil să fie vreo șansă pentru România. Altfel, nu. Românii nu se vor trezi decît atunci cînd va fi prea tîrziu. De fapt, este deja prea tîrziu, poate doar o minune să facă România o țară bogată. Dar, dacă minunea vine la pachet cu oferta de tigăi la supermarket, e posibil ca românii să lase minunea din mîini și să meargă să cumpere tigaia mult visată.

N.A.: Acest interviu a fost realizat în scopul readucerii aminte a unor evenimente importante din ultimii 30 de ani. De asemenea, el este un pamflet și trebuie tratat ca atare!

Dante Alighieri

4

Vineri, 31 ianuarie 2020

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Mariana Popa – o scriitoare de prestigiu din arealul cultural brașovean Chiar dacă nu a beneficiat de o critică specializată care să o propulseze în lumea literară, Mariana Popa, cu propriile puteri şi cîteva reviste post-decembriste care i-au pus la dispoziţie din spaţiul lor tipografic, a reuşit să-şi croiască singură drumul printre scriitori, astăzi ea fiind o scriitoare de prestigiu din arealul cultural braşovean...

Fără teama de a greși, credem că Mariana Popa se numără printre scriitorii de frunte ai acestei ţări, care a vizitat în lung și-n lat mapamondul. În călătoriile sale, a cunoscut oameni, obiceiuri, meleaguri străine. În urma fiecărei țări vizitate, la întoarcerea acasă a aşternut pe hîrtie impresiile culese, și toate aceste amintiri au devenit pagini de carte, care onorează literatura de călătorii...

Poezia, însă, pentru dumneaei, înseamnă totul: dragoste, speranţă, durere, bucurie... Cititorii versurilor sale fiind plăcut surprinşi, în mod special, de prozodie, de fondul poetic consistent în metafore... Mariana Popa nu este nici pe departe o poetă meditativă, cum pare, ci o autoare expresivă, ca mod de gîndire poetică, care se remarcă prin sensul ales al verbelor... Din prea multă voinţă scriitoricească, ea ne oferă poezia aşa cum simte, printr-un limbaj poetic viguros, în care candoarea se regăseşte în mai toată creaţia sa... Prin urmare, poezia ei este ca un spectacol de lumină, strălucind într-un hăţiş de frunze... În prim-planul creaţiei aduce dragostea faţă de părinţii săi, cele mai multe din poezii fiind dedicate mamei, ființa care i-a dat viață și de la care a învăţat cum să fie soţie ideală, mamă, bunică... Aceste sentimente sînt definitorii în opera unui scriitor, ele constituindu-se exemplu şi îndemn pentru tinerii la început de viață, pe cale de a-și întemeia o familie, luîndu-și părinții ca model... Pentru Mariana Popa, metafora mamă înseamnă chintesenţa universului ei existenţial...

Relevante în acest sens sînt versurile: „O! mama mea frumoasă/ cu ochii ca marea/te-ai dus în

raiul de Lumină,/ chipul tău, şi acum, sufletul/ mi-alină de dor, de nesiguranţă,/ de speranţă deşartă./ Nu pot să te mai văd aevea.// Ajutămă, Doamne,/ s-o visez acum!/ Aş vrea s-o întreb de unde/ mă priveşte?/ Dar chipul ei nu mai grăieşte!/ Doar ochii plini de stele îmi vorbesc./ Îi simt doar energia şi blîndeţea,/ îmi apare în vis cu toată lumina/ chipului ei, îmi ajunge/ dorul mi-l stinge.// Dormi în pace, mamă bună!/ În suflet te păstrez ca pe o icoană,/ imaginea ta o memorez,/ o transmit urmaşilor./Somnul să-ţi fie lin,/ măicuţa mea!” („Chipul mamei”, pg.2).

Poeta nu se limitează doar la această temă majoră, de altfel, scrisul ei este mult mai laborios, prin complexitatea versurilor şi a ingredientelor folosite din preaplinul conştiinţei sale artistice, ca împlinire a actului de creaţie... Poezia patri­ otică face parte din programul ei de lucru... Şi o cultivă cu simţ de răspundere, pe măsura românului care vibrează în orice moment pentru glia lui de pămînt strămoşesc. Este o bucurie şi o cinste să întîlneşti poeţi care scriu asemenea poezii în vremurile actuale, cînd mai toată lumea s-a îndepărtat de ţară, de neam, ba, mai mult, unii nici nu vor să mai ştie că sînt români... În versurile ei patriotice, Mariana Popa ne arată că este româncă adevărată şi că nu se dezice de sine şi de poporul în sînul căruia s-a născut, iar pentru ea, ţara, la fel ca mama, face parte din fiinţa ei, ambele simbolizînd perpetuarea neamului românesc, ca grai şi dor: „ Ţara mea e mama mea,/ mama mamei şi bunicii toţi/ sînt tot ţara mea./ Din ponoare ea zîmbeşte/ răsăritului de soare,/ soarbe rouă străbună, se spală/ cu apa vie din izvoare/ bunecuvîntate/ se-mbracă cu haina florilor/ iubite din cîmpii alpine,/ culege floarea soarelui din al/ Bărăganului/ tezaur dăruit de Dumnezeu/ cu grîne de aur./ Oltul o răcoreşte de la izvoarele/ din munţi şi-aduce chipul/ ţării mele pînă la Dunăre şi Mare”. („Ţara mea”, pg.22) Prin scrierile sale cuprinse în volumul ,,Filonul eredității” (2019), Mariana Popa dă dovadă de o maximă onestitate, decenţă şi bungust, de pasiune pentru metafora cu care lucrează întru simţul frumos al graiului său natal.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

SCRISOAREA SĂPTĂMÎNII

Cu gîndul la Vadim...

Stimată domnișoară redactor-șef, Lidia Vadim Tudor, Am oavut onoarea deosebită să asist, în 29 noiembrie 2019, la evenimentul organizat cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la nașterea celui care a fost distinsul dvs. tată, scriitorul, gazetarul și omul politic de excepție, Corneliu Vadim Tudor. Felicitări pentru această inițiativă. Sînt sigur că dacă mobilizarea se făcea cu cîteva luni mai devreme, sala care a găzduit manifestarea ar fi fost plină pînă la refuz. Cu acea ocazie am avut plăcerea să vă cunosc și să schimbăm cîteva cuvinte. Am promis atunci că am să vă trimit un catren dedicat tatălui dvs. de către cunoscuta epigramistă Elis Râpeanu, apărut într-un volum al autoarei, și pe care l-am păstrat în colecția mea de amintiri despre Tribun. Iată că a sosit momentul să-mi onorez promisiunea și vă trimit alăturat acest catren. În încheierea mesajului meu, precizez că sînt un fidel cititor al revistei ,,România Mare” și apreciez conținutul acesteia. Vă doresc un an 2020 plin de sănătate și de realizări deosebite.

TRAIAN T. VASILESCU

Talent i sudoare Lui VADIM De tălpi ți-atîrnă ploi uitate În zare-adîncă din părinți...

Cînd crucea-i tot mai grea în spate, Din brațe-ți cresc aripi de sfinți.

Am primit la redacție un exem­ plar al cărții ,,Ca­trene patogene - epi­ grame și poezii umoristice” (vol. II), apărută în 2019 la Editura Amanda Edit, din București, sub semnătura lui Liviu Zanfirescu, unul dintre membrii respectabilului club al epigramiștilor bucureșteni ,,Cincinat Pavelescu”.

Aflat la cea de-a treia carte de epigrame, după ce a dat măsura înzestrării sale de poet, prin publicarea a șase volume de creații lirice, col. (ret.) Liviu Zanfirescu se înscrie într-o onorantă familie de slujitori ai muzelor, provenind din rîndul oștirii, de unde patriotismul ce-și află expresia în multe dintre poemele sale. Dedicația autorului: ,,Familiei Tribunului Corneliu Vadim Tudor și a revistei «România Mare», cu aleasă prețuire. Liviu Zanfirescu, 12 ianuarie 2020”.

Salba celor mai frumoase lacuri naturale ale țării (1) Pierdute printre depresiunile montane sau încadrate în peisaje naturale de poveste, lacurile glaciare de pe cele mai înalte piscuri montane sau barajele naturale desăvîrșite de natură emană o frumusețe incredibilă în orice anotimp, oferind liniştea și desfătarea de care cu toții avem nevoie.

Pentru că fiecare dintre aceste întinderi de apă este spectaculoasă și unică în felul său, este destul de greu ca acestea să fie clasificate și ierarhizate. Iată, însă, o prezentare cuprinzînd cîteva dintre lacurile considerate printre cele mai frumoase ale țării noastre, o inestemabilă zestre cu care am fost dăruiți de natură.

Situat în inima Masivului Făgăraş, la o altitudine de 2.040 m, este cel mai mare lac glaciar din țară și unul dintre cele mai frumoase din masivul făgărășean. Întinderea de apă de peste 45.000 de mp, pe care altădată se afla o insulă ce se apropia de țărm printr-un mic istm, a fost transformată de timp într-o peninsulă ce dezvăluie unul dintre cele mai frumoase peisaje din România.

Lacul Bîlea și o suprafață de circa 180 ha din jurul lacului au fost declarate, în 1932, rezervație științifică.

ELIS RÂPEANU

APARIȚIE EDITORIALĂ

România pitorească

Lacul Bîlea

RM

Aceasta cuprinde mai multe plante rare, precum floarea de colț, și animale ocrotite: capra neagră, rîsul, acvila de munte.

Lacul Ochiul Beiului

La adăpostul Munților Aninei, se află Lacul Ochiul Beiului, unul din cele mai fermecătoare lacuri din România. Lacul este de origine carstică și face parte din Parcul National Cheile Nerei, pe Valea Rîului Beu, unde acesta se întîlnește cu Rîul Beușnița. Forma sa este a unui crater cu adîncimea de 3,6 metri, iar apa, de un

albastru ireal, este atît de curată, încît păstrăvii care înoată în el pot fi admirați în toată splendoarea lor.

Interesant este că acest lac nu îngheață niciodată, temperatura apei rămînînd constantă tot timpul anului, între 4 și 8 grade Celsius. Acest lucru face ca păsările migratoare, stîrcii cenușii ori rațele sălbatice, în loc să plece toamna spre țările calde, rămîn aici peste iarnă. (va urma)

RM

5

Vineri, 31 ianuarie 2020

Polemici«Controverse

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Reverie în expoziția lui Luchian

Am petrecut un ceas al dimineții în fața picturilor lui Luchian, adunate în mare număr la Muzeul de Artă al Republicii. Mă gîndeam, zăbovind în fața lor, că acei dintre vizitatori care au mai cunoscut înfățișările țării vechi au o calificare specială pentru a înțelege mai bine imaginile pictorului, cu o simpatie mai adîncă pentru sufletul cu care a întîmpinat-o. Nu l-am văzut pe Luchian niciodată, dar nu mi se pare necunoscută figura slăbită a autoportretelor, cu ochii lor plini de bunătate, uneori mai încruntați, altetori cu o lucire îngrijorătoare în ei. Îmbolnăvindu-se încă din vîrsta tinereții și ducîndu-și apoi, de-a lungul anilor, martiriul suferinței, artistul a ținut necontenit să se înfățișeze pe sine. Într-o operă susținută de un curent liric atît de personal, era necesar să se arate ce fel de om a fost pictorul care a privit către înfățișările țării sale, în formele lor rămase neschimbate de multă vreme.

A fost un om al epocii, în care genialitatea sau numai supe­ rioritatea de un fel oarecare a spiritului se însoțea atît de des cu boala, cu durerea, cu singurătatea, încît un zăbranic de doliu pare a coborî asupra acelui răstimp. Soarta lui Luchian reproduce unul din destinele românești ale generației post-eminesciene, pe al lui Iosif și Anghel, pe al lui Ilarie Chendi și Coșbuc, pe al lui Ștefan Petică, P. Cerna și Emil Gîrleanu, și pe al atîtor altora, neajunși la notorietate, săgetați în zborul lor. Și iată că-mi apar, din trecut, zeci și zeci de oameni, îmbolnăviți de tineri, îngenunchiați curînd, prieteni și tovarăși ai tinereții, de a căror bunătate și inteligență m-am bucurat, pierduți pe drumul vieții, plînși la vremea lor. Îi adun pe toți într-o singură imagine, și pe aceasta o recunosc în autoportretele lui Luchian.

O, prieteni ai vechimii, al căror nume mi-l silabisește amintirea! Ne întîlneam în mahalalele copilăriei, pe străzile vechi ale orașului nostru. S-a construit mereu de-a lungul deceniilor, dar rareori cu preocuparea de frumusețe sau de durată. Astăzi încă, în unele din punctele orașului vechi, mă uimește modestia așezărilor omenești. Ce gîndește despre sine, ce drepturi își recunoaște, ce pretenții înalță în fața vieții omul care ridică în grabă, în neorînduială, cu materiale inferioare, un adăpost sumar, pentru el, pentru familia lui, pentru calabalîcul lor? N-a fost frumoasă și nici fericită mahalaua românească. Frumusețea presupune în acel care o întocmește afirmația optimistă a vieții, bună dispoziție, bucurie și încredere în viață. Dar acolo, în Mahalaua dracului, pe care o zugrăvește Luchian, bucuria și încrederea în viață n-apar în nici una din formele lor. Adeseori m-am întrebat, strecurîndu-mă pe lîngă zidurile caselor abia mai înalte decît un stat de om, cu ferestre înguste către strada bolovănoasă, dacă un suflet mare, o concepție îndrăzneață a minții pot înflori în acele vizuini. Cadrul a fost, desigur, strîmt, apăsător, dar sufletul omului a tresărit și acolo, și cîteva din mesajele românești au pornit din neorînduiala și tristețea mahalalei. Luchian i-a dat, în pictura lui, un loc pe care îl găsesc mai mare decît mă așteptam, acum, cînd îi privesc lucrările adunate laolaltă. Îl însoțesc în plimbarea lui pe străzile copilăriei, cu inima răpită de un dor, de o aspirație către frumusețe și lumină, care a fost a atîtora de-a lungul generațiilor.

Din cînd în cînd se arăta și cîte o locuință mai bine clădită. Împingeai poarta de fier scîrțîitoare, treceai printr-o perdea de copaci, străbăteai curtea

năvălită de ierburi și puteai apoi să te odihnești pe treptele casei, printre efluviile grădinilor, ale cîmpiilor din preajmă. Creșteau acolo margarete și dumitrițe, gălbenele, violete și părăluțe, garoafe și crizanteme, albăstrele, tufănele și trandafiri, gura-leului și iriși, flori de cîmp sau de grădină, împodobite sau umile, atît de deseori botezate cu diminutive de către dragostea gospodarilor și gospodinelor, care le adunau în jurul lor pentru a înveseli fereastra, straturile curții, grădinița dinspre stradă cu adresări speciale pentru trecătorul lipsit de grabă. Luchian le-a pictat pe toate, făcîndu-le să se aprindă, să ardă ca un jeratec, să strălucească nu printr-o lumină primită de la un izvor exterior, ci prin propria lor incandescență. S-a văzut mereu în Luchian pictorul florilor, așa cum contemporanul lui, D. Anghel, a fost poetul lor. Florile ocupă un loc întins în pictura lui Luchian și, desigur, nimeni mai bine ca el nu le-a înfățișat strălucirea, suavitatea lor tactilă, inocența înfloririi lor. Totuși, florile lui Luchian trebuie înțelese și simțite în ansamblul operei lui, în legăturile lor cu toate firele țesăturii lui tematice. Creează un artist opere felurite, fără raporturi între ele, sau, mai degrabă, o

operă unică, opera vieții lui? Tema centrală a picturii lui Luchian a fost un anumit raport dintre natură și civilizație, caracteristic țării noastre din trecut, pe care mi se pare că-l întrevăd.

Mă înapoiez la pînzele, la pastelurile, la acuarelele, la desenele care îmi vrăjesc felul de viață, cadrul copilăriei îndepărtate. Mă găsesc din nou la marginea orașului. Perimetrul așezărilor noastre urbane n-a fost împrejmuit cu ziduri, consolidat ca o cetate. Feudalitatea românească n-a construit și nu s-a apărat ca aiurea.

Cînd veneau turcii sau tătarii, arcașii nu se urcau pe metereze. Oamenii își strîngeau bunurile și își mînau vitele către plaiurile înalte, în cetatea munților. Orașul rămînea deschis către cîmpie și aceasta năvălea asupra lui, suflîndu-și miresmele, trimițîndu-și semințele din care creșteau tufanii puternici, răchitele mlădioase, socul mirositor. A căzut zăpada și marginea orașului a fost cotropită de nămeți. Dănțuiau nebunește vîrtejurile în jurul gheretei părăsite la răscrucea drumurilor ca niște bărăgane, unde mîine dimineață oamenii își vor aștepta pîinea, tropăind ca să nu înghețe, lovindu-se cu palmele peste coaste. Ce doliu s-a așezat peste marginea orașului? În lumina scăzută se zărește mai departe șirul de căsuțe clădite din chirpici, unde ajung mai întîi și deshamă chirigiii înapoiați de la țară cu saci de porumb, cu hîrdăiașe de borhot.

Treci mai departe și simți ca o ușurare, o regenerare din restriștea mahalalei. După ce au căzut ploile primăverii, lunca Ialomiței mustește de apă și, sub iarba fragedă, piciorul se înfundă în băltoace. Au pornit sevele și se urcă în tulpinele subțiri ale plopilor, în tufișurile acoperite de flori albe ca spuma laptelui în clocot. O potecă alunecă departe, fără țintă vizibilă, în inima caldă a țării. Trec carele grele, trase de boi care se căznesc în jugul lor. Rumânul i-a dejugat la marginea pădurii și vitele pasc, întînzîndu-și gîturile peste oiștea proțăpită în pămînt. În altă parte, cireada neagră a bivolilor înspăimîntă lumea. La Chiajna, sălciile au crescut și

s-au repezit către ape, mînate parcă de furtună. Treci pe lîngă hanul părăsit în marginea drumului. Pe alocuri s-a clădit puternic, pentru toate vremurile viitoare, dar oamenii și-au uitat străbunii, și Mînăstirea Comana și-arată zidurile ruinate. Luchian trece prin sate fără oameni, vede turnuri de biserici, case albe sub umbra copacului din bătătură, în a cărui coroană s-a urcat cumpăna fîntînii cu ghizduri. În bucătăria bine rînduită a mînăstirii fierb mîncărurile călugărești pe soba de zid spoită, nălucitoare. Oamenii muncesc la cîmp. Se întorc tîrziu de la muncă, încovoiați, sub sarcini parcă mai mari decît puterile lor. Îi vezi săpînd pămîntul.

Duminica au îngenunchiat la liturghie, rînduiți unul după altul; își țin căciulile în mîini și abia unul din ei îndrăznește să privească spre iconostas.

Umanitatea nu este deci absentă din pictura lui Luchian, dar ni se înfățișează cu aceeași umilitate a așezărilor ei. Ce-i pasă de petrecerea chefliilor cu gulere tari, de femeile care le trec prin brațe? Artistul arată sarcasm față de adunarea lor. Sindrofia ne arată o societate distinsă. O femeie cu umbreluța de soare deschisă a adunat pe rochia ei toate florile cîmpului: e un moment de idilă, o clipă desfătătoare a consonanței cu natura. Dar mai des l-a oprit pe Luchian exemplarul uman popular, lucrătorii pămîntului, moșnegi cerșetori în dulămile lor zdrențăroase, copii, mai ales copii. Iată-i în grup, încotoșmăniți de iarnă; iată-l pe flăcăiașul în nădragi, cu mîna dusă prostește în gură; iată-l pe micul vînzător de nuiele. Gracilitatea trupurilor se ghicește sub zăbun, sub bocanca groasă. Micul cărbunar, cu pălăriuța așezată într-o parte, cu chipul mînjit, are eleganța juvenilă și farmecul lui Pierrot, un Pedrolino al comediei italiene. O mamă își lă copilul deasupra albioarei cioplite de rudar. Safta florăreasa este un exemplar măreț al rasei ei. S-a desprins din sălașul țigănesc, pictat într-un rînd, pentru a arăta lumii splendoarea tînără a trupului, ovalul perfect al figurii, al gurii de pe care se desprinde un suspin. Tot de-acolo a pornit de mult moș Nicolae cobzarul, păstrătorul tuturor cîntecelor țării. Chipul lui revine mereu în picturi, în desene, ca al unui martor încercat al vechimii, cu fruntea grea sprijinită înțelepțește în palmă, alteori privind către chitara supusă mîinii lui, îngînînd cu vocea-i de bătrîn cîntecul trezit pe coarde. Dar artistul a văzut și cealaltă latură a țării. Țăranii s-au adunat în curtea boierească la împărțitul porumbului; este un grup compact, revendicativ, cu expresii mînioase și amenințătoare. Luchian îi pictează cu un singur an înaintea răscoalelor din 1907, cînd ne va arăta femeile căutîndu-și morții pe cîmpul de măcel al represiunii, grupul fantomatic al țăranilor băjenăriți, împinși prin zloată de una din suflările aprige ale lui martie. Întocmai ca toți marii artiști ai lumii, Luchian este un pictor profund național, înzestrat cu o întinsă știință a tuturor înfățișărilor țării. A oamenilor ei. Vibrația lui în fața realităților locale este adîncă și răscolitoare, și focul simțirii lui trezește pe a noastră, pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit. A evocat, cu o putere rareori atinsă de alții, vechea noastră țară, spațiile orașelor și ale satelor, natura pretutindeni mai puternică decît construcția oamenilor, și pe aceștia în simplitatea modestă a destinului lor, de atîtea ori plin de vitregie. Copacii cresc zvelți sau robuști în pînzele lui Luchian, cîmpiile impregnate vor purta roade bogate și, peste tot, fructe și flori ale cîmpului, ale gospodăriilor, ale grădinilor, adunate în mari coșuri, rînduite și îngrijite de țiganca florăreasă cu cațaveică verde.

TUDOR VIANU (,,Jurnal”, 1961)

6

Vineri, 31 ianuarie 2020

Polemici«Controverse Între două epoci... comuniste

Era în acel veac cînd ne-am închinat ,,Crailor” de la Răsărit: ,,Davai ceas, davai soție, harașo tovărășie”. În prezent, cei din Apus ne-au adus la un alt status: Votăm, dar se știe dinainte cine va fi președinte... Întîmplător, la Sibiu locuiam, pe vremuri, în același bloc, pe același palier cu Sașa, o tînără rusoaică blondă, foarte frumoasă, translator al Consilierului sovietic din M.I., un individ care părea mai degrabă un actor american, însoțit în fiecare clipă de un cîine-lup care-l ,,păzea”.

Puterea fiind în mîna sa, el ,,tăia și spînzura”, aresta, condamna - și țara sîngera. Din păcate, perioada stalinistă este asimilată cu era ceaușistă, aceea care a pus punct ,,Crailor” de la Răsărit. Iată ce consemnează istoria.

La 19 martie 1965 a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej și, în locul său, la propunerea lui I. Gheorghe Maurer, a fost ales Nicolae Ceaușescu, care la acea dată avea 47 de ani. Născut la 26 ianuarie 1918, în comuna Scornicești, într-o familie de țărani cu 10 copii, după absolvirea a patru clase primare, a fost trimis la București să învețe meseria de cizmar. Spirit neastîmpărat, dotat cu o memorie de elefant și cu o istețime specifică Moromeților, nu s-a străduit să învețe meserie, implicîndu-se de foarte tînăr în politică. Criza mondială din 1929, recesiunea economică din România, mișcările muncitorești din perioada 1929-1933 și greutățile personale și-au pus amprenta asupra concepției sale politice și sociale și asupra caracterului său comunist. Începutul noului prim-secretar, confirmat în funcție la Congresul al IX-lea al Partidului Muncitoresc Român, a fost fulminant: - a schimbat denumirea partidului, din muncitoresc, în comunist, și funcția de prim-secretar în cea de secretar general; - a dispus anchetarea celor vinovați de uciderea lui Lucrețiu Pătrășcanu și pedepsirea acestora; - cunoscînd aversiunea poporului român față de sovietici, pe care îi considera vinovați de importarea comunismului în România, Ceaușescu a menținut o stare de răceală în relațiile cu acești; - foștii absolvenți ai universităților sovietice au fost marginalizați, fiind suspectați de colaborare cu KGB-ul și considerați ostili politicii românești de independență; - după ,,Războiul de 6 zile” din Orientul Mijlociu, Ceaușescu a refuzat să rupă relațiile diplomatice cu statul Israel și să condamne acțiunea militară ce a avut loc;

La 26 ianuarie a.c., s-au împlinit 102 ani de la nașterea lui Nicolae Ceaușescu - în anul 1967, România a fost singura țară ,,satelit” al URSS, care ,,a ieșit din rînd” și a stabilit relații diplomatice și economice cu R.F. Germania; - în luna august 1968, România a fost singura țară membră a Tratatului de la Varșovia care a refuzat să participe la invadarea Cehoslovaciei. Cu această ocazie, a fost organizat în fața sediului Comitetului Central al PCR un miting de solidaritate cu poporul cehoslovac și de condamnare a agresiunii; - cînd țările comuniste din toată lumea au boicotat Olimpiada care a avut loc în SUA (1984), România s-a prezentat la Jocuri cu o echipă puternică, ocupînd locul doi pe națiuni.

Politica externă realistă și curajoasă a României a dus la creșterea fără precedent a prestigiului internațional al țării și al lui Nicolae Ceaușescu: - România a fost vizitată de doi președinți ai SUA, iar Ceaușescu a fost primit de trei președinți americani, cu un fast ieșit din comun; - Nicolae Ceaușescu a fost primit de Regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, cu care a făcut turul Londrei în celebra caleașcă de aur, oaspetelui român acordîndu-i-se cele mai înalte titluri academice ale Angliei; - Ceaușescu a mediat în conflictul din Orientul Mijlociu dintre Israel și țările arabe, în conflictul sino-sovietic și între americani și chinezi, ca un lider de mare putere; - deși se știa că licențele de studii ale soților Ceaușescu erau luate cu japca, ambii au fost onorați cu cele mai prestigioase titluri ale unor academii și univesități celebre din lume. În perioada 1965-1972 – cînd în țară se trăia foarte bine –, poporul era alături de N. Ceaușescu. După această perioadă, politica internă și externă a României a început să deranjeze. Ce a urmat? A FOST ÎMPUȘCAT. LILIANA TETELEA (Sursa: I. Hristea)

30 de ani de la Revoluția din decembrie 1989 (3) Motto: „Binevoitorilor mei cititori, un fel de Memorial al durerii umile, smerite, care duce în Rai, în loc de umilirea arogantă care duce în Iad, pentru ca cei vizați sau interesați să nu zică că nu au fost avertizați, și în scris, că informația înseamnă putere și că într-un stat de drept, bazat pe lege și norme juridice, sînt obligați să respecte Legea Domnului și legea omului, Biblia și Constituția țării”.

Pentru prima dată mi s-au adus trei argumente vădite care m-au făcut să cred, cel puțin cu patru ani înaintea multor români că, într-adevăr, comunismul nu poate să nu cadă: 1. Comunismul este ateu, contra lui Dumnezeu; 2. A desființat proprietatea privată, deci este egalizator, nivelizator, contra naturii și a lui Dumnezeu, care i-a făcut totuși pe oameni cu capacități, calități și merite diferite. Românilor nu le mai rămăsese decît dreptul de proprietate asupra soției și mașinii personale; 3. Comunismul este totalitarist. Cu pretenția că-L poate substitui pe Dumnezeu din ceruri, a atribuit conducătorilor partidului comunist unic de pe pămînt puteri discreționare, dictatoriale, totalitare, absolute.

Comunismul deci, ateu, antinatură, totalitarist nu avea cum să nu cadă, chiar dacă pe rînd și în forme diferite, dar în mod obligatoriu pe cale revoluționară, fiindcă

la putere nu renunță nimeni de bunăvoie. România însă a fost singura țară din lagărul socialist în care Revoluția (asimilată de unii cu lovitură de stat, provocare, complot securist sau KGB-ist, diversiune teroristă, revoluție confiscată) s-a încheiat din păcate cu mari sacrificii, vărsări de sînge nevinovat, dureri și răni necicatrizate nici după 30 de ani. Vinovații de aceste crime, Nicolae și Elena Ceaușescu, în procedură de urgență au fost executați.

Sîntem de părere că soții Ceaușescu nu trebuiau să fie împușcați, și nu fiindcă s-a întîmplat în ziua de Crăciun, ci pentru că omorul, sinuciderea chiar, lichidarea sub orice formă a unei vieți omenești este cel mai mare păcat creștin.

Vinovații trebuiau să fie pedepsiți după legea talionului

RM

S ă mînța bun ă

Principiul celor dou ore

Motto: ,,Doamne, ascultă-mi glasul dimineața! Dimineața, eu îmi voi îndrepta rugăciunea spre Tine și voi aștepta.”

(Psalmul 5.3) Martin Luther a fost apreciat pentru multe lucruri. Unul dintre acestea, care era de fapt și o preocupare a contemporanilor săi, a fost dragostea lui față de rugăciune.

Luther s-a dedicat unei vieți disciplinate de rugăciune, punînd zilnic deoparte cîteva ore din viața sa, pentru a sta de vorbă cu Dumnezeu. Cineva l-a întrebat cu o anumită ocazie: „Martin, tu ești un om ocupat; cum poți în fiecare zi să stai două ore în rugăciune, ținînd cont de programul tău încărcat?“. Luther i-a răspuns la întrebare astfel: „Ei bine, principiul celor două ore este principiul de bază, principiul fundamental“. Atunci cînd era presat de mult mai multe responsabilități și viața lui devenea mai aglomerată decît de obicei, spunea că trebuie să-și modifice viața de rugăciune. Luther spunea: „Cu cît sînt mai ocupat și cu cît am mai multe responsabilități, cu atît consider că este necesar să acord mai mult timp rugăciunii“. Și astfel, timpul pe care îl dedica rugăciunii începea mai degrabă să crească, pentru a rezista la presiunile din viață, decît să se diminueze. În acel moment el începuse de fapt să învețe de la Isus Christos, pentru că toate aceste adevăruri și-au găsit loc pentru prima dată în viața Domnului nostru.

Sîntem îndemnați de Scriptură să ne aducem aminte de înaintașii noștri și să le urmăm credința. Să ne ajute Dumnezeu ca această lucrare a rugăciunii să-și găsească loc și în viața noastră! Să ne rugăm și să nu ne oprim! Mare putere are rugăciunea!

din Vechiul Testament, trebuiau să fie închiși, privați de libertate și tratați la fel cum i-au tratat ei pe români. Am stat de vorbă cu mulți preoți ortodocși, propovăduitori ai Vechiului și Noului Testament, și nu puteau să nu-mi dea dreptate. Cei care au ordonat condamnarea la moarte prin împușcare erau atei și nu credeau în păcat, au crescut în același regim cu cei vinovați și, mai mult ca sigur, se temeau că dacă vor scăpa cumva ar putea fi victimele aceleiași răzbunări. Ceea ce a urmat se știe: reorganizarea politică a țării, separarea puterilor în stat, alegeri pretins democratice, alternanața la putere, rivalități politice.

O celebră expresie, pusă pe seama fondatorului socialismului Karl Marx, că „Drumul spre Iad este pavat cu intenții bune”, care ar dori să sugereze că „binele cu forța te poate duce în Iad”, se poate aplica și Revoluției române. Iadul, bulibășeala de atunci, evenimentele care au urmat, Dosarul Revoluției în care – și nu e de mirare – nu îndrăznește să se pronunțe nimeni, trenează pînă astăzi. Judecată prin consecințele ei, în decembrie 1989, în România a avut loc o Revoluție, indiferent de cîte substitute i s-ar inventa, fiindcă Revoluție, în înțeles științific, etimologic, inclusiv în cazul nostru, înseamnă revenirea la evoluția capitalistă a României dintre cele două războaie mondiale, pînă la 24 august 1944. (va urma) Prof. univ. dr. PAUL MAGHERU Universitatea din Oradea

RM

Vineri, 31 ianuarie 2020

File de istorie

Horea (Nicola Ursu), „Rex Daciae”, martir al neamului românesc Horea, conducătorul răscoalei populare din Transilvania (1784), s-a născut în anul 1730 în satul Albac, din Munții Apuseni, și a murit la 28 februarie 1785, lîngă Alba Iulia.

Pe numele său adevărat Vasile Nicola Ursu, Horea a venit pe lume într-o familie de moți. Copilăria și adolescența le-a petrecut aici, cunoscînd viața de zi cu zi a moților, bucuriile și necazurile lor. Bruma de carte a deprins-o tot aici, dar, fire iscusită și ageră, s-a situat în fruntea răsculaților din 1784, alături de alți doi stegari, Cloșca (Ion) și Crișan (Gheorghe) sau Marcu Giurgiu. În această perioadă, țărănimea din Transilvania, în majoritate în stare de iobăgie, avea o situație grea, fiind ținta asupririi atît din partea administrației imperiale habsburgice, cît și a nobilimii maghiare. Moților li se răpiseră drepturile strămoșești. Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790), monarh luminat, încercase o serie de reforme pe calea înnoirii structurilor învechite ale statului feudal, însă nobilii maghiari se împotriveau aplicării lor. Împăratul a venit în Transilvania în două rînduri și s-a interesat de situația românilor, promițîndule ajutorul. Întrucît această situație nu cunoștea

nici o îmbunătățire, românii se hotărăsc să se ridice la luptă. În scurt timp, răscoala se întinde în Zarand, în Munții Abrudului, în comitatul Hunedoara. Răsculații impun nobilimii, adunată în cetatea Devei, un ultimatum pe 11 noiembrie 1784, care a constituit programul răscoalei.

Sub presiunea evenimentelor, nobilimea acceptă programul, însă cheamă în ajutor trupele imperiale.

Horea fusese de patru ori la Viena și credea în promisiunile împăratului. Astfel încît, nevrînd să se bată cu trupele austriece, poruncește retragerea cetelor răsculate în Munții Scorăgetului, de lîngă Huedin, pentru a aștepta sosirea primăverii. Cîțiva trădători au arătat cătanelor imperiale drumul spre tabăra lui Horea. Horea și Cloșca, apoi și Crișan sînt prinși în noiembrie 1784 și închiși la Alba Iulia. Crișan se spînzură în închisoare.

Din ordinul lui Iosif al II-lea, Horea și Cloșca sînt trași pe roată pe Dealul de la Furci, de lîngă Alba Iulia, la 28 februarie 1785.

Opera lui Horea are un caracter practic și un conținut revoluționar. El apare ca un gînditor și strateg iscusit. Diplomația lui a fost sinceră și deschisă, dar a fost înșelat în credința lui de ,,dreptatea împăratului”. Programul de la Deva, creat în mare parte

CRONICA ANONIMĂ RIMATĂ

Plîngerea Sfintei Mănăstiri a Silvașului din Eparhia Hațegului din Prislop

Se ivește, în jumătatea a doua a Secolului al XVIII-lea, cronica rimată a unui călugăr necunoscut, intitulată: „Plîngerea Sfintei Mănăstiri a Silvașului, din Eparhia Hațegului din Prislop” (Biserica Ortodoxă Română, Anul IV, Mai 1878, nr. 8, p. 496-507).

Textul acestei cronici rimate a fost reprodus în ziarul „Buciumul” din București în 1863, de către Cezar Bolliac, care nu dă nici o lămurire cu privire la proveniența manuscrisului, el se mulțumește a indica, într-o notă sub text, că această cronică inedită și atît de interesantă, care arată politica ungaro-austriacă la divizarea românilor de peste Carpați în uniți și neuniți, ,,seamănă a fi scrisă pe la începutul secolului trecut”. (Ziarul „Buciumul” din București, 1863, p.

11-12, 19-20).

Arhimandritul Ghenadie Enăceanu, reproducînd cu 15 ani mai tîrziu textul cronicii - fără a fi știut că el fusese odată tipărit de Cezar Bolliac în ziarul „Buciumul”, îl însoțește cu o introducere explicativă, din care merită reprodusă încheierea: ,,Supuși și noi de regulile de conservare ale bibliotecii Sfintei Mînăstiri Căldărușani, am putut cu toată bunăvoința de a cunoaște o parte din avutul literar al acestei mînăstiri; și în cercetările noastre am descoperit un manuscript in folio, legat în piele, unde între diverse învățături, toate de cuprindere morală, am găsit această producție literară intitulată «Plîngerea Sfintei Mînăstiri a Silvașului». Noi supunem această scriere la cunoștința lectorilor noștri pentru meritul ei literar și istoric. În dînsa se văd toate condițiunile

7

de ideile lui Horea, denotă o concepție social-politică națională, care urmărește, în perspectiva desfășurării evenimentelor, strategia schimbării ordinii existente. În ultimatumul dat se prevedea: ,,nobili să nu mai fie, ci fiecare, dacă va putea găsi, undeva, o slujbă împărătească, din aceea să trăiască; nobilii stăpîni de moșii să-și părăsească, odată pentru totdeauna, pămînturile și să plătească dare ca și poporul de rînd; pămînturile lor să se împartă între poporul de rînd, după porunca ce-o va da înălțatul împărat”.

Răscoala lui Horea va anticipa, astfel, programul lui Tudor Vladimirescu de la 1821, după cum acesta îl va anticipa pe cel al revoluționarilor de la 1848.

Răscoala lui Horea se va încadra, pe plan practic, în mișcarea națională, susținută pe plan teoretic de reprezentanții Școlii Ardelene. Fiind o contribuție practică, moștenirea lui Horea ridică fapta la valoare de jertfă. Mai întîi, Horea a fost un stegar și un îndrumător al răsculaților. De aceea, răsculații credeau în el și îl ascultau. Un sas care îi făcea portretul notează: ,,Strașnic poruncitor. Precum se vede din întreaga lui înfățișare și din faptele sale de pe vremea cînd și-a jucat rolul, era născut pe stăpînire” (adică pentru a conduce). Nicolae Iorga scria și el că, în persoana lui Horea, țăranii ,,vedeau pe craiul lor”. El se face tribunul dorinței de îmbunătățire a condițiilor de muncă și viață ale țăranilor. Presa europeană i-a atribuit chiar gîndul de a reface Dacia în granițele ei firești. În acest sens, este numit ,,Rex Daciae”.

Pe drept cuvînt, Horea a contribuit la făurirea unei solidarități românești. El întruchipează și simbolul jertfei de sine în folosul poporului român, fapt exprimat în ultimele lui cuvinte: ,,Mor pentru popor”.

Horea este unul din martirii neamului românesc.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare literare ale limbei române din Secolul al XVIII-lea și ea conține: Fapte istorice relative la mai multe mînăstiri din Valahia și Transilvania, precum chiar și la actul unirei românilor de peste Carpați cu Biserica Romei. Este foarte dureros că autorul scrisorii, condus de principiile monarhismului, nu și-a însemnat nicăieri numele, dar din cuprinderea scrierii se poate presupune că el cunoscînd de aproape amănuntele Mînăstirii Silvașului și specialmente ale unirii Bisericii din Transilvania, este dintre bărbații de prin mînăstirile acelor locuri, sau poate chiar din Silvaș”.

Poemul este o cronică rimată care cuprinde 710 versuri și care întăreşte datele cu privire la Nicodim, ca primul ctitor al Mînăstirii Prislop. Întrucît clerul şi românii din împrejurimi nu au acceptat să-şi trădeze credinţa străbună, ,,gloriosul” general Adolf Bucow, care s-a luptat cu bisericile şi mînăstirile ortodoxe ale românilor, în anul 1762 a incendiat mînăstirea şi a alungat pe toţi călugării, distrugînd pentru mult timp un astfel de centru de cultură şi de credinţă străbună.

Cele cîteva versuri menţionate mai jos din cronica rimată descoperită de Cezar Bolliac la Mînăstirea Căldărușani, în Secolul al XIX-lea, redau cu fidelitate simţirea românilor din acea perioadă: ,,... Şi neamul nostru din vrăşmăşie/ Să se întoarcă iarăşi la frăţie/ Căci precum românii prin viaţă se alege/ Se cade să fie toţi la o lege/ La legea cea strămoşească/ Iar nu la legea papistăşească/ Căci nu va fi spre un folos/ Uniația ce s-au scos/ Ci numai ca să ne răsucească/ De fraţii din Ţara Românească/ Şi din Ţara Moldovinească/ Ba încă şi între noi din Ardeal/ Să bage pe cel viclean/ Să nu ne mai putem înţelege,/ Nici din saşi şi din unguri a ne mai alege”.

IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea în manuscris ,,Cronicari Români din Ardeal”)

8

Vineri, 31 ianuarie 2020

RM

Polemici«Controverse Ceaușescu a trăit și a murit ca un Leu! Cei care l-au ucis sfîrșesc urît, ca măgarii… (urmare din pag. 1) Alecu Donici reia o asemenea temă în fabula sa ,,Vulpea și măgarul”. Și merită să o citim cu atenția zilelor noastre: ,,– Mintiosule! de unde vii?

O vulpe pe măgar văzînd l-au întrebat.

– Drept de la leu, de vrei să ştii; Am fost să-l văd şi m-am mirat Cum au slăbit de tare; Bătrîn, neputincios: îţi pare O fiară foarte de nimică Acel ce cînd zbiera, Tot codrul tremura, Iar eu muream de frică.

Acum însă mai toţi, Cu coarne şi cu colţi, Cum pot îl dojenesc Şi frica-i răsplătesc.

– Dar tu, eu socotesc că nu-i fi îndrăznit De leu să te atingi? lui vulpea au vorbit.

– Aş! măgarul i-au răspuns.

Ba cred că l-au pătruns Pereche de copite De mine lui zvîrlite. Şi sufletele mici asemene urmează, Cînd pe acei căzuţi din slavă împilează”.

De fapt, legenda – sau istoria – îl evocă pe leu ca un model, iar bieții măgari sînt – vorba fabulei lui Krîlov - ,,sadea numai măgari, fie cît de podobiți și cu aur poleiți”.

Cînd nu mai e în putere, măgarul bătrîn e singur, lăsat în frig și ploaie, batjocorit, bătut, decrepitudinea lui nu stîrnește nici milă. Bietul măgar, util cît era în putere, nici măcar nu e îngropat, ci e aruncat în cîmp sau lăsat pradă ciorilor, ori hăcuit – chiar cît mai e în viață - și carnea pusă momeală la fiare… Trist… și nemeritat, în cazul bietei ființe reale! Dar în cazul oamenilor pe care măgarul din fabulă îi simbolizează? Oamenii mici la suflet, cum spune Donici, aroganți de „poleiala” lor, cum scrie Krîlov?...

Ceaușescu a trăit o viață grea, cu peste 15 ani de pușcărie politică, dar a avut puterea de a urma un ideal și a împlini un destin măreț: acela de a construi o țară egală cu puternicii lumii, cel puțin în aspirația de a demonstra că se poate! Ceaușescu a reconstruit o națiune, redînd locul în societate – demnitatea socială - celor ce fuseseră excluși sau suferiseră în închisorile deceniilor anterioare. A construit școli, licee, universități așa cum nu a mai făcut-o nimeni în istoria noastră, a creat un sistem de învățămînt performant, de o ambiție unică. De ce asta? Pentru că, spre deosebire de consumismul capitalist, viziunea lui era o societate a omului nou, educat, logic, dedicat țării și profesiei, nu efemerei îmbuibări și distracției de proastă calitate!

Ceaușescu a creat, în acea perioadă de succes istoric al anilor ’70, o națiune unită, fără resentimentele și tarele politicii vechi, fără deo­ sebire de naționalitate sau credință… Muzica Phoenix, Sfinx ori Savoy, Semnal M, romanele lui Marin Preda, Eugen Barbu. D.R. Popescu sau Dinu Săraru, poezia lui Nichita Stănescu sau

Adrian Păunescu erau românești și toți aceștia simțeau cum puterea, inspirația, le vine din popor - din țara asta, pe care acum nu știm cum să o părăsim și să o blamăm! Se spune că dezvoltarea spirituală de atunci s-a datorat ,,dezghețării” și permiterii contactelor cu Occidentul… Ciudat, oare de ce acum, cînd avem „libertate totală”, nu sîntem în stare decît de căderea în fără-valoare și în promiscuu? Pentru că atunci jungla avea în fruntea ei un leu, care veghea ca măgarii, porcii, hienele și șerpii veninoși să nu devine modelele!

Ceaușescu avea acel proiect de viitor, de care ,,lumea civilizată” ne învață să rîdem azi – pentru ca nu cumva să fie promovat: ,,Omul de tip nou”, cel care urma să fie celula noii societăți. Un cetățean cu un mod de gîndire materialist dialectic, științific și istoric. Adică un om care să gîndească logic, bazat pe cunoaștere, pe respectul valorilor reale, nu să fie înșelat de șarlatanii politici și ai pseudo-științei așa cum, din păcate, se întîmplă azi… Paradoxal, Ceaușescu, om cu școală puțină la bază, dar cu dorință de a învăța și a înțelege, a creat cea mai evoluată societate românească din istorie, cel puțin la nivel general, prin educație și cultură adevărată!

Era cenzură? Da, dar în primul rînd una a calității, pentru că nu era permisă apariția oricăror nebunii și scorneli, oricăror mizerii menite să ducă românii pe calea pierzaniei… Nu, nu vreau să spun că Nicolae Ceaușescu a fost perfect, așa cum nimic nu e perfect din ceea ce este viu sau ideatic. Dar Ceaușescu a fost un leu, în toată măreția acestui simbol! A trăit ca un leu, fiind primit ca atare de leii acelei epoci – și, fără doar și poate, De Gaulle, Nixon, Helmut Schmidt, Brejnev, Al Assad, El Sadat, Tito, Deng Xiaoping, Ițhak Rabin, șahul Reza Pahlavi au fost ,,lei” adevărați, despre care se scriu cărți și se predau lecții ale realizărilor lor! Și cîți alți ,,lei” istorici nu l-au primit și tratat pe ,,leul” nostru ca pe unul de-al lor!

Numai ,,măgarii” de la noi au lovit în bătrînul leu – atunci cînd forțe străine îl secaseră de putere! Și chiar l-au ucis, lovindu-l cu copitele lor! Bătrînul leu a murit cîntînd, sfîrșind o viață de glorie - nu așa cum au vrut ,,măgarii”, în umilință! Cîntul lui de final, cu glas dogit - de leu în agonie, dar fără dubii leu! - acoperă și acum zgomotul gloanțelor și răgetele isterice și mincinoase ale ,,măgarilor”, multiplicate, în 30 de ani, în miliarde de ziare și emisiuni!

Ei, ,,măgarii” care l-au ucis, au murit în rușine, unii au ajuns în pușcărie, alții s-au sinucis, cîțiva agonizează acum în remușcări, alții nu mai știu cum să mintă pentru a scăpa de sfîrșitul rușinos pe care, ca un blestem, societatea pe care au creat-o li-l pregătește! Precum măgarilor… reali! Trimiși în instanță cu cele mai grave acuzații – nedrepte, că asta e lumea pe care au creat-o lovind mortal ,,leul” - scuipați și loviți pe stradă, atacați de presă, uitați și chiar dezavuați de propriile creații politice sau civice – acesta e sfîrșitul ,,măgarilor” care au dat cu copitele în bătrînul leu! Rușine lor!

Da, bătrînul leu, cel propriu sau cel figurat în aceste rînduri scrise chiar de ziua lui, va rămîne în istorie, în cultură, în minți și în suflete, pe cînd ei, măgarii, vor fi uitați, asta după ce ciorile vor fi terminat cu minora și decrepita lor prezență lumească.

Cînd se va restaura Universitatea București?

După 1989, odată cu aducerea în derizoriu a învățămîntului, politica românească a fost asaltată, asediată și sufocată de proștii cu diplomă. Mulți dintre politicienii actuali, care pînă în 1989 erau ce erau, au devenit culți și superiori, unii chiar doctori sau doctoranzi pe la diverse universități de prin provincie, unele de care nu a auzit mai nimeni, iar altele cu înalte valențe de corupție ce planează asupra lor. S-a umplut țara de doctori, de șmecheri cu diplomă, dar care atunci cînd sînt puși să vorbească sau să ne împărtășească din înalta lor cultură, stau ca boii și bălmăjesc prostii.

Cam ăsta ne este nivelul – cu cît mai multe diplome, cu atît mai multă prostie, rea-voință, sărăcie. Putem spune că, pe măsură ce în administrație, prin justiție, medicină, și prin alte zone ale economiei, numărul celor cu diplome obținute ,,la privat” va deveni majoritar, vom asista la nenumărate situații în care incompetența va juca un rol din ce în ce mai important în viața de zi cu zi a românilor.

Pornind, așadar, de la premisa că mulți dintre politicieni – fie că sînt ei prin Parla­ment, fie prin ministere sau primării – au studii încheiate fie pe șpagă, fie prin influență, putem să presupunem că ideea de a renonva cel mai important centru cultural al Bucureștiului, Universitatea, reprezintă un factor ce depăște cu mult capacitatea lor de înțelegere. A avea o Universitate reabilitată, un centru cultural ceva mai atent administrat, reprezintă, pe lîngă spoiala în sine, o atenție pe care un ministru responsabil o acordă viitorului intelectual al țării. Mergînd prin centrul orașului, vedem o serie de blocuri care se renovează, o sumedenie de sedii care se construiesc, un întreg concept se cațără pe vechea arhitectură, dar nimeni nu își îndreaptă privirea în zona cea mai impor­ tantă – la clădirea care, încă din 1864 are drept obiectiv educarea și ridicarea nivelului cultural al acestei națiuni.

Cei care au în pix forța de a renova și moderniza Universitatea din Bucu­ rești, aflați că ea a fost fondată de către Alexandru Ioan Cuza în 1864 și este a doua universitate modernă a României, după Universitatea din Iași.

Mai mulți absolvenți s-au afirmat ca personalități de seamă: profesori și cercetători la alte universități din lume, membri ai Academiei Române și ai unor academii din alte țări, scriitori, politicieni (parlamentari, miniștri, primminiștri, președinți), diplomați etc. În 2011, Universitatea din București a fost clasificată în prima categorie din România, cea a universităților de cer­ cetare avansată și educație.

RM

9

Vineri, 31 ianuarie 2020

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (33)

PE PĂMÎNTUL CEHOSLOVACIEI (9) Trecerea la vest de Rîul Morava (2)

În ceea ce priveşte acţiunile celorlalte două mari unităţi - Diviziile 3 şi 9 infanterie - acestea, împreună cu Sectorul 54 fortificaţii sovietic, au dezlănţuit atacul proiectat la est de Rîul Morava, obţinînd rezultate frumoase. Referitor la aceste lupte, în lucrarea „România în războiul antihitlerist” se arată: „Înfrîngînd noile rezistenţe opuse de inamic, trupele Corpului 2 armată, comandat de generalul Costin Ionaşcu, au ajuns în dimineaţa zilei de 6 mai pe aliniamentul oraşelor Holesov şi Hulin (6 km est de cursul Moravei), pe care trupele române le-au eliberat. În cursul acestor lupte s-a remarcat Divizia 3 infanterie, care a zdrobit un puternic contraatac inamic executat în zona localităţii Hostisova, în ziua de 4 mai. La marginea de vest a satului a căzut căpitanul de artilerie I. Cornescu, care, împreună cu ostaşii din Grupul său de comandă, luptînd ca infanterişti, au adus o contribuţie hotărîtoare la respingerea contraatacului”.

Ziua de 6 mai a găsit unităţile Corpului 2 armată în plină ofensivă pentru zdrobirea trupelor fasciste ce rezistau la est de Rîul Morava, între cursul de apă şi oraşul Zlin. Sectorul 54 fortificaţii a asigurat dreapta Corpului 2 armată, făcînd legătura cu unităţi din Frontul 4 ucrainean. În jurul orei 14,30, maiorul Relţov, ofiţerul sovietic de legătură pe lîngă Corpul 2 armată, mi-a comunicat ordinul dat de generalul Jmacenko, comandantul Grupului de armate, ca Diviziile 3 şi 9 infanterie să fie oprite de îndată pe locul unde se găsesc, după care să fie dirijate pentru a trece Rîul Morava pe la Napajedla, de unde vor continua marşul spre nord, în măsură a ataca după ordine ulterioare.

Misiunea primită era destul de grea, întrucît punea comandanţilor, statelor majore şi unităţilor o serie de probleme a căror rezolvare cerea concepţii îndrăzneţe, deosebit spirit de organizare şi o execuţie desăvîrşită.

Se ridica, în primul rînd, problema opririi acţiunii marilor noastre unităţi care, la ora respectivă, se aflau în strîns contact cu inamicul. Se impunea apoi scoaterea trupelor din dispozitiv, încolonarea lor şi executarea unui marş lung şi obositor, în sfîrşit, trebuia efectuată trecerea la vest de Rîul Morava şi intrarea în dispozitiv pentru continuarea luptelor. Toate aceste activităţi trebuiau executate în cel mai scurt timp şi în cel mai mare secret, pentru ca inamicul să nu descopere manevra noastră. În subordinele Corpului 2 armată intrau Diviziile 9, 3 şi 21 infanterie.

Pe cînd noi ne frămîntam să organizăm cît mai bine manevra, de la Armata 4 română ni se comunică, printr-un ordin, că pentru completarea efectivelor Corpului 2 armată s-au trimis noi întăriri de la Centrul de instrucţie al armatei. Astfel, la Divizia 1 cavalerie - 4 ofiţeri, 1 subofiţer şi 116 soldaţi, la Divizia 21 infanterie - 35 ofiţeri, 30 subofiţeri şi 1.178 soldaţi, la Divizia 8 cavalerie purtată - 4 ofiţeri, 10 subofiţeri şi 605 soldaţi, iar la Divizia 6 infanterie - 2 ofiţeri, 4 subofiţeri şi 230 soldaţi. Aceste întăriri au fost bine venite, deoarece măreau simţitor capacitatea de luptă a unităţilor.

Către orele 18,30, Armata 4 română stabileşte ca Diviziile 3 şi 9 infanterie din Corpul 2 armată să se deplaseze la vest de Morava pentru a ajunge cît mai repede în zona Nemce-Doloplazy-Tistin-PavloviceStribrice. Trecerea urma să se execute pe podul de vase de la Napajedla. Armata mai preciza să se trimită de îndată recunoaşteri pe Rîul Morava şi, în cazul cînd s-ar fi stabilit că există alte treceri între Napajedla şi Kromeriz, să fie şi acelea folosite de către o parte din forţe. Primirea acestui ordin ne-a găsit în plină executare a operaţiilor. Corpul 2 armată stabilise

deja ca cele două mari unităţi din subordine să înceapă deplasarea fără întîrziere, astfel: – cu Divizia 9 infanterie pe itinerarul HapajedlaKvasice-Kromefiz, pentru a ajunge în noaptea de 6 spre 7 mai în zona Banice-Strizovice; – cu Divizia 3 infanterie pe itinerarul MalenoviceNapajedla-Halehcovice-Milovice, pentru a staţiona în noaptea de 6 spre 7 mai în zona Kastelany-Ujezdsko.

Toţi ofiţerii din statul major al corpului de armată se aflau în teren, la marile unităţi, în scopul asigurării legăturii nemijlocite cu unităţile.

Pentru cîştigarea de timp, s-a stabilit ca artileria să fie scoasă iniţial din poziţie şi trimisă în capul coloanei unităţilor de infanterie. Fiind însă în strîns contact cu inamicul, ea nu a putut începe deplasarea decît în cursul nopţii de 6 spre 7 mai. O atenţie deosebită s-a acordat de către statul major al corpului organizării circulaţiei. În acest scop s-a destinat cîte un ofiţer de stat major, însoţit de cîte 15 militari din unităţile de pază şi de ordine, avînd la dispoziţie cîte un autocamion cu care să se deplaseze odată cu coloanele diviziilor în subordine. S-a mai stabilit ca fiecare mare unitate să aibă în capul coloanei un post de radio prin care să raporteze corpului, la anumite ore, linia atinsă.

La încrucişările de drumuri au fost trimişi ofiţeri din statul major pentru a supraveghea deplasarea, a regla circulaţia, a evita aglomerările, dedublările de coloane etc.

S-a cerut comandanţilor de mari unităţi să ia măsuri ca ofiţerii comandanţi de unităţi să se găsească în permanenţă în capul sau în lungul coloanelor, pentru a avea garanţia că marşul se execută în perfectă ordine. Personal, pe timpul deplasării, m-am găsit în permanenţă în lungul coloanelor, pe lîngă comandanţii de unităţi şi divizii.

O preocupare deosebită a fost pentru corpul de armată asigurarea desfăşurării în cît mai bune condiţii a operaţiei de trecere a trupelor peste podul de la Napajedla. În acest scop s-au trimis din timp ofiţeri din statul major pentru dirijarea circulaţiei. De altfel şi armata îşi instalase aici un ofiţer din statul său major cu însărcinarea de a supraveghea trecerea şi a raporta felul cum se desfăşoară.

Corpul de armată trebuia să ia toate măsurile pentru ca deplasarea coloanelor peste pod să se facă în ordine şi încontinuu, interzicînd orice opriri atît în faţa punctului de trecere, cît şi dincolo de pod. Pentru ca totul să se desfăşoare „ca la carte”, s-a instalat în faţa punctului de trecere un post de control sub comanda unui ofiţer din statul major al corpului.

Pentru buna desfăşurare a trecerii a primit sarcini speciale şi batalionul de transmisiuni al marii unităţi.

El trebuia să-şi instaleze centrale de transmisiuni la Napajedla şi la vest de Morava, la Kvarsice, pentru ca marile unităţi să se poată lega între ele. După luarea unor astfel de măsuri, era şi firesc ca deplasarea trupelor corpului de armată să se desfăşoare în mod corespunzător. Şi aşa s-a desfăşurat în linii generale.

Marşul s-a executat în bune condiţiuni. Din cauza greutăţii drumului, a oboselii oamenilor şi a lungimii etapei de marş, marile unităţi nu s-au putut înscrie însă în totalitate în timpul stabilit iniţial de armată pentru deplasarea la vest de Morava. De aceea, prin ordinul special nr. 277, Armata 4 română a prelungit durata marşului, hotărînd ca Corpul 2 armată să continue deplasarea astfel încît pînă în seara de 7 mai să se găsească cu Divizia 3 infanterie în zona DoloplazyNemcice, Vicemenice, iar cu Divizia 9 infanterie în zona Mosice-Vitcice-Vrehosvice. La ajungerea în această zonă, corpul de armată urma să ia în subordine şi Divizia 21 infanterie, mare unitate ce trebuia să se găsească în seara respectivă în zona Pivin-Hruska-Tvorovice.

Marile unităţi subordonate corpului au continuat cu greu marşul şi au ajuns în timpul stabilit în zonele fixate de armată. După o astfel de deplasare, pe drumuri greu accesibile, fără halte, militarii de abia se mai ţineau pe picioare. Erau atît de surmenaţi şi de obosiţi, încît, chiar noi, comandanţii, spuneam: dacă ar mai fi avut de

parcurs numai cîţiva kilometri, nu ştiu dacă ar mai fi fost în stare. Dar războiul este război. Îţi dă uneori forţe nebănuite, tării de granit.

Armata 4 română, regrupîndu-şi forţele la vest de Rîul Morava, urma să atace împreună cu Armata 40 sovietică în direcţia Prostejov-Olomouc pentru ca, în cooperare cu trupele Frontului 4 ucrainean care acţionau din direcţia Moravska-Ostrava spre Olomouc, să încercuiască şi să distrugă diviziile hitleriste care rezistau în acea zonă.

Pentru îndeplinirea misiunilor ce-i reveneau, Armata 4 a ordonat ca în noaptea de 7 spre 8 mai Corpurile române 2 şi 6 armată să înlocuiască marile unităţi ale Armatei 53 sovietice de la vest de Rîul Morava, urmînd ca apoi, în dimineaţa de 8 mai 1945, să treacă la ofensivă. (...) Potrivit ordinelor armatei, înlocuirea trebuia să fie executată în noaptea de 7 spre 8 mai 1945 şi terminată pînă la orele 24.

Ordinul era foarte clar şi precis. Dar prin cîte greutăţi a trebuit să trecem pentru îndeplinirea lui...

Trupele erau obosite, marşul se executa pe ploaie şi pe un teren desfundat. Peste toate acestea s-a mai întîmplat să nu avem la acea dată suficienţi carburanţi. Şi totuşi, trupele Corpului 2 armată au izbutit să parcurgă o distanţă de peste 80 km într-o zi şi jumătate, iar la sfîrşitul etapei să fie gata de luptă. „Secretul” succesului a fost unul singur: hotărîrea militarilor de a face tot ceea ce depindea de ei pentru a ajunge la ora „H” stabilită în zona indicată, de unde să se avînte din nou în lupta cu duşmanul. Fiecare ostaş în parte şi toţi la un loc doreau cu ardoare să se lichideze odată cu fascismul, să încheie cît mai degrabă războiul şi să se întoarcă victorioşi acasă. Dar pînă la ceasul victoriei mai erau încă multe de făcut...

De îndată ce marile unităţi au intrat în dispozitiv, au primit misiunea să execute neîntîrziat o cercetare de luptă activă, în scopul de a identifica rezistenţele inamice din noua fîşie de ofensivă, tăria lor etc.

Marile unităţi au primit totodată ordin ca orice pătrundere în dispozitivul trupelor fasciste să fie exploatată energic şi cu hotărîre, să se treacă imediat la urmărire acolo unde inamicul cedează teren şi să se împiedice orice încercare a duşmanului de a se opri şi de a se organiza pe noi aliniamente.

Atacul postului de radio „Donau” (1) Pentru data de 8 mai 1945, Armata 4 română a ordonat Corpului 2 armată ca în dimineaţa zilei să atace cu toate marile unităţi în linie, pe direcţia Vranovice-Myslejvice-Rozstani, în legătură la sud cu Corpul 51 armată sovietic, pentru a cuceri iniţial şoseaua Alojsov-Kobulniki, iar ulterior a ajunge pe aliniamentul Otinovet-Rozstany - cota 582.

Limita de despărţire între corpul român şi cel sovietic a fost următoarea: Doloplazy-DraslaviceKransenske- Rajec (toate la Corpul 2 armată). În vederea îndeplinirii acestei misiuni s-a stabilit ca Diviziile 3 şi 9 infanterie să ia în primire, cît mai urgent, sectoarele ce le-au fost fixate, intrînd în dispozitiv pe măsură ce unităţile în subordine vor sosi în zonă. Odată cu intrarea marilor noastre unităţi în dispozitiv vor fi disponibile unităţile Diviziilor 133 sovietică şi 11 infanterie română (aceste două divizii urmau să primească alte misiuni).

Pentru acţiunea din dimineaţa zilei de 8 mai 1945 am hotărît să atac cu toate diviziile în linie, dînd lovitura principală la centru. (...)

La ora „H” s-a dezlănţuit atacul. Trupele corpului au progresat destul de greu, inamicul rezistînd cu îndîrjire. Pe tot timpul atacului m-am găsit pe cîmpul de luptă, fie la observatorul Corpului 2 armată (instalat pe înălţimea cu cota 259), fie la observatoarele Brigăzii 9 infanterie sau ale di­vizionului 4 din Regimentul 18 artilerie, fie, în sfîrşit, în primele linii ale Regimentelor 24, 34 şi 36 infanterie. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 31 ianuarie 2020

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... „Era neverosimil de tînăr...” Î

ncă de la debut, Otilia Cazimir (de fapt, Alexandra Gavrilescu) s-a impus ca o poetă a sensibilității feminine, delicatețe, grație și un umor subtil. Nu se știe precis cine i-a ales pseudonimul, Sadoveanu sau Ibrăileanu? Cert este că poetei nu-i prea plăcea. Exact ca în cazul prozatoarei Lucia Mantu, care se nscuse o Nădejde, dar se întîlnise cu ,,nașii” la revista ,,Viața Românească”. De la început, critica a identificat în Otilia Cazimir (1894-1967) una dintre cele mai distinse poete pe care le-a descoperit și promovat prestigioasa revistă ieșeană. De-a lungul carierei, a pubicat mai multe volume de poezii - ,,Lumini și umbre”, ,,Fluturi de noapte”, ,,Cîntec de comoară”, ,,Licurici”. A excelat și în literatura pentru copii, ea fiind ,,mămica” ilustrului Cățeluș șchiop, frate bun cu Zdreanță. A continuat să scrie poezii și după 1944, cînd, se putea altfel?, a slăvit partidul unic, abia instalat la putere. În general, erau versuri modeste, care nu se comparau cu acelea scrise în perioada interbelică. Așa cum este cazul cu volumul ,,Partidului, de ziua lui”, astăzi, o raritate bibliofilă, care ilustrează compromisurile și decăderea morală a cuiva cînd este amenințat cu foamea. Cartea este remarcabilă și prin stîngăcii și umor involuntar, sau poate doar așa a vrut autoarea, cu o ironie subtilă.

După alte opinii, partea cea mai valoroasă a operei creată de Otilia Cazimir rămîne proza memorialistică, întinsă pe aproape 4 decenii. Fiind declarată ,,Muza Iașilor” și bucurîndu-se de faimă, ea a intrat în multe case, a cunoscut atîta lume și, firesc, a avut ce evoca. La această faimă o mare contribuție și-a adus-o prietenia cu George Topîrceanu, poetul atît de iubit de întreaga suflare ieșeană și nu numai. Cu toate acestea, mai toate antologiile din ultimele decenii s-au ferit să insiste prea mult asupra vieții și operei sale sau, în cel mai bun caz, au tratat-o cu parcimonie, ca pe un scriitor minor. Chiar și Marian Popa, atît de îngăduitor cu literatura feminină, i-a acordat doar o jumătate de coloană în monumentala sa antologie de literatură contemporană angajată, pusă în circulație în anul 2009. fost o vreme cînd poeta era nelipsită din manualele de școală primară și gimnazială.

Cine o vizita pe Otilia Cazimir în casa ei din Str. Bucșenescu 4 - undeva, pe lîngă Zlataustul copilăriei Teodo­renilor -, rămînea mirat de mulțimea obiectelor care aparținuseră lui George Topîrceanu și așezate ici și colo. Era vorba de carnetul cărămiziu în care își notase peripețiile din timpul prizonieratului în Bulgaria (carnet aflat astăzi în custodia Muzeului Literaturii Române); multe acuarele și desene expuse în camera de lucru a poetei; ceasul deșteptător pe care Topîrceanu își arunca pălăria, ,,să oprească timpul”; sertarul scrinului burdușit cu fotografii și scrisori, și multe altele. Căci, în afară de poezie, pe Topîrceanu îl mai interesa pictura, fotografia, mecanica și vînătoarea. Mai rar un interior care să amintească atît de frapant de o personalitate culturală, așa cum se găseseau în locuința Otiliei Cazimir în 1961, cînd o vizitau prietenii. Poate doar casa bucureșteană a Profirei Sadoveanu, din Str. Delavrancea 47, cu toate amintirile legate de gloriosul ei părinte, să-i mai fi ținut piept.

La acest tablou se cuvine să mai alăturăm și uriașul buchet de liliac pe care Otilia Cazimir îl depunea, an-dean, în ziua de 7 mai, ziua înmormîntării lui Topîrceanu din 1937, la mormîntul său de la Cimitirul ,,Eternitatea”, din Iași. Atunci, se nimerise o vreme caldă și senină de primăvară, cînd veniseră mii de ieșeni să-l însoțească pe iubitul lor Top pe drumul cel fără de întoarcere. Totul amintea de înmormîntarea lui Mihail Kogălniceanu din iunie 1891, cînd, tot așa, veniseră puhoaie de oameni, dar dintr-o altă generație. îndurile de mai jos, țîșnite din memoria afectivă a Otiliei Cazimir în septembrie 1955, conturează un portret atît de duios al lui Topîrceanu. Rar se întîmplă ca un scriitor să scrie atît de bine despre alt scriitor. Și de aceea toți biografii de mai tîrziu ai poetului au ținut cont de notațiile Otiliei Cazimir.

A

G

*** zvoarele acestei biografii nu trebuiau căutate la Nămăiești, unde G.T. și-a petrecut doar cîțiva ani din copilăria lui și vacanțele de licean – ci la Iași, unde a venit de tînăr, unde s-a format ca scriitor și ca om și unde și-a trăit adevărata lui viață. Cît despre articolul lui Al. Epure, care nu l-a cunoscut de aproape pe G.T., a fost combătut la timp în «Însemnări ieșene» de Gr.T. Popa, de prof. N. Popa și chiar de mine, mult mai în măsură să-l cunoaștem pe autorul «Baladelor» decît profesorul de la Roman. Mi-aduc aminte că Al. Epure afirma, în acel articol sau în altul, că G.T. rătăcea pe străzile Iașului rău îmbrăcat, cu pantofii scîlciați... Iar G.T. era de o cochetărie aproape feminină, se îmbrăca la cel mai bun croitor din Iași (S. Cristian, care are acum magazin în București, pe Calea Victoriei, între Strada Popov și fosta Asigurare Românească) și se încălța la cel mai bun pantofar (erau vestiți pantofii lui cu toc înălțat, ca să-l arate mai impunător. Vezi caricatura lui Ion Sava)... Îmi vorbiți de prietenii lui G.T. de la București. Dar, afară de Mihail Sadoveanu, el n-a avut și n-are la București decît un singur adevărat prieten – ceilalți fiind doar prieteni de literatură sau de vînătoare (Demostene Botez, Păstorel Teodoreanu. Îl exclud pe M. Sevastos, care s-a transformat, cu anii, într-un adevărat denigrator al omului G.T.). Acel unic prieten e Corneliu Mihalescu, șeful serviciului de traduceri al Bibliotecii Centrale a Universității (adresa Știrbei Vodă 32, Apart. 4, telefon 3.7904). La Iași a avut prieteni mulți și aleși (G. Ibrăileanu, doctorul Gr.T. Popa, profesorul Ștefan Procopiu, comandorul Argeșanu, prof.

D. Bădărău și alții, unii morți, alții plecați) – și foarte, foarte multe prietene... Dar, în ce privește viața lui G.T. a fost de o discreție sălbatică, aproape bolnăvicioasă (vezi «veronico-mania» de care vorbește într-un articol din «Viața românească»). (...) u puțin înainte de a intra în comă, G.T. mi-a vorbit cîteva ceasuri în șir, de cu seara și pînă la 2-3 de noapte. Își făcea testamentul, verbal – dar era prea slăbit ca să mai pot înțelege ce spunea. L-am ascultat cu mîna în biata lui mînă fierbinte și uscată. Deslușeam, din cînd în cînd: «să rupi tot, tot... <Sisoe>, știi, ultima corectură... biata Titi (sora lui mai mică)... arde scrisorile, toate... ». Și, mereu: «Înțelegi»...

Nu înțelegeam. Dar cum aș fi putut să i-o spun? Se uita la mine cu ochii mari și speriați. Ar fi fost dezolant. Și la ce i-ar mai fi folosit? Îi răspundeam: «Da, fii liniștit...» Îmi mulțumea cu un suspin de ușurare. La urmă, după ce mi-a spus tot ce, desigur, de multă vreme, se pregătea să spună, a închis ochii, mi-a pus pe umăr brațul subțire ca de copil și a încheiat: «Și acum, du-mă!...».

(Cu cîteva zile înainte, îmi spusese: «Cînd o fi aproape, să mă duci acasă, la tine, într-un colț, acolo...

Mama n-o să se supere... Să mor în casă de om, nu aici, străin...». În noaptea aceea nu l-am putut duce, iar a doua zi era prea tîrziu. Ultima lui dorință, nu i-am îndeplinit-o. unoscînd felul de a fi al familiei lui (fratele lui era la Iași, pe cea mai mare dintre surori o chemasem eu, iar cealaltă sosise mai tîrziu), «am furat» manuscrisele și scrisorile (cu scrisorile a fost mai ușor, erau într-un cufăr din baie), le-am încuiat într-un geamantan și le-am dus la doamna Luiza Vrabie, soacra lui Demostene Botez, proprietara casei în care locuia G.T. Doamna Vrabie a închis geamantanul în casa de fier. Desigur că au mai rămas încă multe hîrtii și scrisori, care au alimentat curiozitatea deplasată a celor rămași. (Cine-i, să zicem, Livia? E frumoasă? Ce e bărba-su? Și nu i-a prins?...). Chiar cîteva caiete de-ale lui G.T. au dispărut de pe masa lui de scris, luate ca... amintire! Unul mi-a fost restituit anul trecut de sora lui mai mică, o scrisoare a unei prietene a fost găsită întîmplător, de nepoata lui, la Nămăiești, aruncată la gunoi... De altfel, după plecarea familiei, m-am dus și am scotocit în vraful de hîrtii aruncate în baie, și am descoperit acolo pagini scrise de mîna lui, pe care le-am adunat, le-am netezit și le-am păstrat... În felul acesta, furînd și scotocind gunoaiele!, cred că am salvat aproape tot ce mai era de seamă de pe urma lui G.T. Manuscrisele

,,I

C

C

i le-am încredințat lui Mihail Sadoveanu, să le depună la Academie, iar geamantanul cu scrisori l-am dus la prietena mea Eliza Zirra (soția compozitorului). Și acolo, de față cu ea, am triat scrisorile: pe cele de dragoste le-am ars (arde scrisorile toate...), de era să se aprindă soba, iar corespondența cu scriitorii am depus-o tot la Academie (...). m la mine copia după actul de naștere al G.T. din 7 august, nr. 204 care i-a servit pentru înscrierea la universitate. Declarația e făcută de tatăl său, domiciliat în «Strada Cotroceni» (nu se specifică deloc că ar fi fost la Azilul «Elena Doamna») de meserie cofetar (nu cojocar). (Mă întreb: de unde o fi scos Călinescu informația că G.T. era ironizat de colegi pentru originea lui de plebeu?...) De altfel, Ion Topîrceanu a avut în viața lui o mulțime de meserii și e posibil ca, printre altele, să fi fost vreodată și cojocar. Era o fire neastîmpărată, și de la el a moștenit G.T. spiritul viu și umorul, pe care bătrînul le-a păstrat pînă la urmă. În primele zile ale anului 1935 era grav bolnav.

Am plecat din Iași împreună cu G.T., eu am rămas la București și el s-a dus înainte, rămînînd să mă cheme în cazul cînd s-ar întîmpla o nenorocire. Stăteam la rudele lui (Bătuleanu, șef de depozit, locuințele CFR din Calea Griviței) și așpteptam. Peste două zile, se întoarse vesel. Îl găsise pe bătrîn foarte slăbit și se dusese cu sora lui la Cîmpulung să-i cumpere medicamente și bunătăți.

La întoarcere, îl găsește ferchezuit, îmbrăcat și așezat în capul mesei. «Da’ ce, eram nebun să mor tocmai acum, cînd ai venit tu? Că moartea vine mai des decît tine!». A mai trăit pînă în 1938, un an după moartea lui G.T., fără să i se fi spus adevărul. Ion Topîrceanu era originar din Topîrcea Sibiului, nu din Ocna. E drept că Ocna Sibiului e plină de Topîrceni, toți din Topîrcea. La sfîrșitul lui 1936, după ce ne-am întors de la Agapia, a început suferința. În februarie 1937 am plecat cu el la Viena: nu se putea resemna să moară. Era neverosimil de tînăr pentru vîrsta lui... Ne-am întors în țară, el convins că nu are decît o ciroză a ficatului, eu cunoscînd adevărul în toată grozăvia lui, la 31 martie. Peste o lună și 7 zile s-a stins. ra și fotograf-amator. Am cîteva cutii cu clișee.

Mereu își cumpăra aparate, și Kodak-uri, și cu burduf, pe care le demonta ca să le dreagă, și le strica definitiv. Așa își dregea și ceasurile, și mașina de scris... Îl găseam uneori la masa plină de rotițe, șuruburi, pile, șurubelnițe, menghine – zburlit, obosit, dar triumfător: descoperise cusurul mașinăriei! Stătea mult în laboratorul de Fizică al profesorului Ștefan Procopiu. Proiectul lui de «cinematograf în relief», bazat pe principiul stereoscopului, dar nerealizat din lipsă de mijloace tehnice, a fost «descoperit», cîțiva ani mai tîrziu, de un inginer italian. Îl pasionau, de asemeni, problemele de psihologie, de filozofie, de entomologie, mai mult chiar decît cele de literatură. Mapa neagră de la Academie conține un material uriaș, din nefericire haotic, pentru studiul lui în franțuzește despre umor, replica la «Le rire et les rieurs» al lui Bergson. Acestea erau jucăriile lui.

Era vînător pasionat (dar nu punea gura pe vînat!), trăgător, cum am zice azi, emerit. La Iași, socotit ca al doilea după profesorul de franceză Consantin Botez.

Făcea și eschibiții: îmi așeza un măr pe cap, și, Wilhelm Tell modern, mi-l lua cu cartușul pușculiței lui, Flaubert, de 6 mm. Am cîteva ținte-record. Sau, țineam pe dungă o carte de vizită în mîna îninsă și mi-o tăia în două cu glonțul. Soră-mea țipa, făcea gălăgie, dar mie nu-mi era frică. Aveam încredere în el... dar să vadă G.T. ce să scrie: «Cînta după ureche din mandolină și din fluier», el, care avea oroare de instrumentul muzical al bărbierilor! În 25 de ani nu l-am auzit niciodată cîntînd din mandolină, iar din fluier cînta, la mînăstire, ca ciobanii, cu ciobanii prin poieni. Dar dacă trebuia să se vorbească de așa ceva, apoi G.T. cînta și din drîmbă, ba chiar avea o colecție întreagă de drîmbe, și din pieptene cu foiță, și din frunză... Cînta însă foarte frumos din gură, cu o voce mică, dar caldă și mlădioasă, de tenor. Luîndu-se la întrecere cu «Herr Profesor», canarul Harz, care a trăit mai mult decît el...

Otilia Cazimir, Iași, 25 septembrie 1955”.

PAUL SUDITU

A

E

O,

RM

11

Vineri, 31 ianuarie 2020

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (55) Mata-Hari: vinovată sau nu? (11)

… Anul 1916 se apropie de sfîrşit. În noroiul inimaginabil al tranşeelor, oamenii intraseră în cea de-a treia iarnă de război. Un război în care suferinţa era cotidiană, în care, de bună seamă, trebuia să lupţi împotriva duşmanului, împotriva unui potop de foc şi fier, dar, în plus, trebuia să mai înduri şi frigul, paraziţii, umezeala şi foamea.

De o parte şi de cealaltă a frontului, Serviciile Secrete se străduiau din răsputeri să adune informaţii cu care ar fi putut veni în ajutorul celor care luptau.

Cîteodată izbuteau. De cele mai multe ori însă, strădaniile lor înverşunate erau inutile, fiind zădărnicite de către adversar chiar mai înainte de a deveni cît de cît eficace. Nu e oare aproape derizoriu să constaţi că exact în momentul cînd von Kalle îi destăinuia lui MataHari că germanii cunoşteau codul folosit de francezi, Ladoux, la rîndul lui, avea posibilitatea să citească, fără nici o dificultate, mesajele cifrate ale germanilor?

Cînd i s-a adus mesajul de mai jos, interceptat de Turnul Eiffel şi descifrat instantaneu, Ladoux a încercat probabil o senzaţie foarte asemănătoare cu cea a unui vînător pe punctul de a dibui prada. „Ataşatul militar din Madrid către statul-major, Berlin. – Agentul H 21 de la secţia de centralizare a informaţiilor din Köln a sosit aici. Ea a simulat că acceptă ofertele făcute de Serviciul de Informaţii francez şi că întreprinde o călătorie de probă în Belgia pentru acest serviciu. Voia, cu asentimentul Serviciului francez, să plece din Spania în Olanda pe vasul Hollandia. Cu toate

că avea acte franceze, a fost trimisă înapoi în Spania, deoarece englezii continuau s-o considere suspectă. A procurat nişte rapoarte foarte complete în legătură cu subiectele pe care vi le comunic în scris. Ea a primit cinci mii de franci, la Paris, la începutul lui noiembrie, şi le mai cere acum zece mii”.

Agentul H 21! Cum să te mai îndoieşti de acum încolo? Itinerarul spioanei care aparţinea secţiei de centralizare de la Köln nu era oare exact cel urmat în ultimele luni de Mata-Hari?

Alte două mesaje au fost interceptate ulterior, unul după altul, de Turnul Eiffel. Şi unul, şi celălalt erau semnate de von Kalle. Iată cum suna primul, datat din 26 decembrie 1916: „H 21 va cere telegrafic prin intermediul consulului Olandei la Paris să i se facă un nou vărsămînt de fonduri servitoarei ei la Roermonde şi vă roagă să-l informaţi despre acest lucru pe consulul Germaniei Kraemer, de la Amsterdam”. Iar al doilea, datat din 28 decembrie: „H 21 va sosi mîine la Paris. Ea solicită să i se trimită imediat telegrafic, prin intermediul consulului Kraemer de la Amsterdam şi prin intermediul servitoarei ei, Anna Lintjens, din Roermonde, 5.000 de franci la Banca de scont din Paris, pentru a fi vărsaţi în acelaşi oraş lui Bunge, consulul Olandei”.

Ladoux aşteaptă înfrigurat. Dacă Mata-Hari se înapoiază în Franţa, va avea dovada definitivă că ea şi agentul H 21 sînt una şi aceeaşi persoană... La 4 ianuarie 1917, căpitanul primeşte un raport: Mata-Hari a sosit la Paris.

Imediat se hotărăşte arestarea ei. Se mai aşteaptă cîteva săptămîni, în speranţa de a mai pune mîna pe

Momente de referință în procesul înfăptuirii noilor orientări stiințifice și tehnologice naționale în anii 1966-1989 (7)

- Tot în anul 1980, după autobasculanta de 19 t, realizată în 1978, întreprinderea Mecanică din Mîrşa (jud. Sibiu) fabrică autobasculanta de 55 t cu saşiu rigid, cel mai mare autovehicul construit la acea dată în ţara noastră, destinat a fi folosit în exploatări miniere, pe şantierele hidrotehnice sau la lucrări terasiere, unde sînt necesare transporturi de mari cantităţi de materiale în vrac.

Autobasculanta, premiată în acelaşi an cu medalia de aur la Tîrgul internaţional de la Plovdiv (R.P. Bulgaria) a fost depăşită în anul 1983 de autobasculanta gigant DAC-100 de 100 t sarcină utilă, iar în 1984 de autobasculanta cu acţionare Diesel electrică, de capacitate 110 t.

- Ia fiinţă, la Cluj-Napoca întreprinderea de Electronică Industrială şi Automatizări (LE.IA), care, încă din primii ani de activitate, a realizat, după concepţii proprii ale specialiştilor români, numeroase echipamente pentru tehnica de calcul şi componentele electronice de bază necesare acesteia (testoare pentru teletransmisii de date, terminale şi module de teletransmisie sincronă, cuploare de casetă mecanică pentru sisteme cu microprocesor, minitestoare de modemuri etc).

1981. La Combinatul Siderurgic din Galaţi intră în funcţiune un furnal de 3.500 m3, cel mai mare din ţară şi unul dintre primele zece furnale de mare capacitate din lume, aproape complet automatizat. Furnalul, de dimensiuni uriaşe, putea produce anual 2,5 milioane t fontă, adică de două ori şi jumătate producţia din 1965 a Reşiţei. În cîmpul de sonde în pompaj de adîncime de la Oarja (jud. Argeş) este experimentat, pentru prima dată în şantierele petroliere din ţara noastră, controlul centralizat prin radio al punerii în funcţiune şi al condiţiilor de exploatare a sondelor. Instalaţia, importantă creaţie a gîndirii şi tehnicii româneşti, a fost realizată de Institutul de Cercetare Ştiinţifică şi Inginerie Tehnologică pentru Electronică din Bucureşti, de Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Petrol şi Gaze din Cîmpina şi de întreprinderea de Reparat Utilaj Electronic, Cîmpina.

- 14-26 mai. De la cosmodromul Baikonur (U.R.S.S.) este lansată nava cosmică Soiuz-40, al cărei echipaj, format din colonelul Leonid Ivanovici Popov, Erou al Uniunii Sovietice, comandantul navei, şi locotenentulmajor Dumitru Prunariu, primul cosmonaut român, a efectuat în cadrul planurilor „Intercosmos” un program cuprinzînd cuplarea navei cosmice cu complexul „Saliut-6” - „Soiuz-T4“, cercetări şi experimente ştiinţifice şi întoarcerea pe Pămînt. Experimentele, parte din ele propuse de specialişti români, au folosit aparatură proiectată şi executată de cercetători de la Institutul de Tehnologie Izotopică şi Moleculară din Cluj-Napoca şi de la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară din Bucureşti, realizîndu-se în unele cazuri determinări fizice şi biologice în premieră mondială.

- 29 iulie. Este dat în folosinţă noul Pod Grant din Bucureşti, magistrală modernă pentru circulaţia rutieră, construcţie grandioasă, începută în 1979, realizată peste liniile de intrare-ieşire ale Gării de Nord, făcînd legătura între cartierul Giuleşti şi Calea Griviţei, în cadrul programului de sistematizare a Capitalei.

1982. La Combinatul Petrochimic de la Brazi (jud. Prahova) sînt date în funcţiune două obiective de mare importanţă pentru asigurarea cu materii prime a industriei chimice: instalaţia de oxid de etilenă şi glicol şi instalaţia de produse etoxilate. În 1983 a început să funcţioneze, pe baza tehnologiilor elaborate de ICECHIM, şi instalaţia de cauciuc polibutadienic, produs de mare importanţă economică, înlocuitor al cauciucului natural.

- Se experimentează în Portul Constanţa primul autotren pentru operaţiuni portuare de încărcare şi descărcare a navelor, proiectat şi realizat în întregime de specialişti români.

- Tractorul U 1010-DT, fabricat la întreprinderea de Tractoare din Miercurea-Ciuc, cu simplă sau dublă tracţiune şi cu o putere a motorului de 100 CP, primeşte medalia de aur la Tîrgul Internaţional de la Leipzig, pentru nivelul ridicat al performanţelor: greutate

vreo dovadă sau de a descoperi complici. Banca de scont este supravegheată: exact cinci mii de franci au fost vărsaţi în contul lui Mata-Hari..., care i-a încasat, fără a bănui că din clipa aceea e pierdută. Îi face o vizită lui Ladoux, care se poartă cu ea glacial şi îi aruncă următoarele: – Nu trebuie să uiţi niciodată că nu mă cunoşti şi că nu te cunosc.

Atunci ea întreabă ce s-a ales cu informaţiile pe care i le-a transmis lui Danvignes.

- Cum? strigă Ladoux, spui că au cheia mesajelor noastre radiofonice? Ataşatul german şi-a bătut joc de dumneata.

– Chiar dacă informaţia n-ar fi fost valabilă decît unu la sută şi tot ar fi meritat osteneala s-o verificaţi.

– Da, desigur, numai că asta mă depăşeşte. În zilele următoare Mata-Hari e din ce în ce mai îngrijorată. Hotărît lucru, se petrece ceva, şi ea nu-şi dă seama ce anume. E pîndită, urmărită, i se deschid scrisorile, i se ascultă convorbirile telefonice. De ce? Încearcă să-l întîlnească pe colonelul Danvignes.

Dar el o evită. Îl urmăreşte pînă şi pe peronul Gării Austerlitz, la plecarea lui înapoi în Spania. El pare foarte stînjenit, nu rosteşte decît cîteva cuvinte „cu glas foarte slab”, cum avea să spună ea mai tîrziu. Îi scrie în cele din urmă lui Ladoux: ,,Ce vreţi de la mine? Sînt gata să fac tot ce vreţi, nu vă cer să-mi spuneţi secretele voastre, nu vreau să vă cunosc agenţii... Dar nu-mi zădărniciţi munca prin agenţi secreţi care nu sînt în stare să mă înţeleagă. Faptul că cer să fiu plătită e foarte legitim, dar vreau să plec...”. (va urma) ALAIN DECAUX specifică şi consum specific, fiabilitate, gamă de viteze, cabină climatizată etc.

- Este realizată, de un colectiv de specialişti români, o premieră tehnică de mare importanţă, constînd în ridicarea cu 1,67 m şi în deplasarea pe o distanţă de circa 260 m a monumentului istoric şi de arhitectură Schitul Maicilor, din Bucureşti, construit în stil brâncovenesc în 1762. Monumentului, păstrat integral, în greutate de 745 t, i s-a subzidit o centură de beton armat, sub care 22 de prese hidraulice de 120 t asigură ridicarea, deplasarea făcîndu-se pe o cale de rulare din elemente prefabricate, cu viteză de 1,5-1,8 m/oră. Metoda folosită la această lucrare a fost ulterior extinsă la deplasarea şi a altor clădiri din Capitală şi din alte oraşe ale ţării.

1982-1983. La Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice în Transporturi a fost realizat, în baza unor valoroase cercetări ştiinţifice româneşti, primul sistem complex pentru mecanizarea şi automatizarea proceselor de triere a vagoanelor de tren în staţiile c.f. din ţara noastră. Sistemul, denumit COMATI, este realizat cu echipamente de calcul electronic de concepţie românească, controlînd şi comandînd toate instalaţiile de mecanizare, îndeplinind funcţiile de automatizare a frînării şi manevrării vagoanelor: împingerea garniturii la triere, evidenţa activităţii de triere, furnizarea informaţiilor privind desfăşurarea proceselor de triere etc. Prima instalaţie a fost experimentată cu succes în staţia C.F.R. Videle (jud. Teleorman).

- La Şantierele navale din Constanţa este construit primul batiscaf românesc Sc-200, pentru cercetări biologice, de hidrologie, de inginerie marină etc. pînă la adîncimea de 200 m. Realizare de prestigiu a constructorilor de nave din ţara noastră, acest batiscaf (3,5 m lungime, 2 m lăţime, 2,5 m înălţime, 2.800 kg greutate, cu 8 ore autonomie energetică şi 72 ore autonomie de respiraţie), înzestrat cu cea mai modernă aparatură şi cele mai perfecţionate instalaţii, era folosit pentru cercetarea complexă a platformei continentale a litoralului românesc al Mării Negre, pentru inspectarea construcţiilor subacvatice, pentru cercetări arheologice marine etc. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

ROMNIA – 102

La Cancelaria mînăstirii, maica Nazaria m-a primit cu o oarecare uimire, auzind că vreau să scriu un reportaj despre Mînăstirea Vladimirești, uimire ce s-a transformat curînd în bucuria de a-mi împărtăși primele informații asupra locului în care ne aflam. Cu regretul că nu o pot întîlni pe maica stareță Daniela – avînd o vîrstă înaintată, este puțin în suferință – doamna Nazaria mi-a prezentat un ghid, în persoana maicii Neonila, care s-a dovedit a fi un excelent interlocutor, tobă de cunoștințe monahale și cunoscătoare ideală a istoricului Mînăstirii Vladimirești, dăruită pe deasupra, și cu harul comunicării interumane, în relatări pline de o blîndețe angelică, dar mergînd în profunzimea pură a subiectului abordat.

De aici încolo, timp de cîteva ore ,,de plimbare” prin complexul monahal, am auzit o poveste de viață și de moarte, cu eroi pămînteni, dar și cu percepția acelei aure de pe icoane care dau strălucire, emoție și mister chipului oricărui sfînt. De fapt, povestea narată de maica Neonila (ce nume care mîngîie buzele Reportaj realizat de Geo Ciolcan cînd îl rostești!), nici nu este o poveste ca mai toate coborîtoare din nimbul sfinților suferinței acestui poveștile. Nu este nici legendă. Și, mai palpitant, nu popor și să ne încărcăm cu duhul blîndeții și este nici imaginație. Ceea ce veți citi mai jos este o întîmplare care se poate materializa o dată la un secol, curățeniei trupești. dar, care lasă în conștiința unui neam un semn vizibil Am ajuns la Mînăstirea Vladimirești. de credință, de speranță și de Dumnezeire. Citiți, și Puterea credinței luați-o cum vreți și cum percepeți Izvorul Mîntuirii...

Era în perioada interbelică. Copila Lica Barbu O alee străjuită de plantații de pomi fructiferi Gurău, orfană de ambii părinți, suferea în tăcere ale căror fructe, colorate de aripa toamnei însorite, ne îmbiau la cules, ne conduce într-o curte largă, tratamentul inuman impus de cei care o îngrijeau unde poți parca mașina în voie (în zilele de sărbători (unchiul și mătușa), două ființe rele și fără scrupule. însemnate, cînd vin sute de pelerini, autocarele Doi ani a stat închisă în coșar, iarna dormea lîngă sînt parcate în fața mînăstirii, afară din incintă, vaci pentru a se încălzi puțin, de mîncare... ce să mai vorbim? Chinul la care era supusă într-o parcare special amenajată). avea drept scop exterminarea Parcăm autoturismul, și cobo­rîm. micuței copile, urmărindu-se În fața noastră – biserica mînăstirii. acapararea casei părintești de către Alături – paraclisul. Într-o parte – familia Gurău. Fetița, cu credință chiliile maicilor – cele mai ordonate în Dumnezeu, a rezistat. Îndemn și și simple locuințe de pe pămînt. salvare i-au fost cuvintele mamei Peste tot – flori, flori multicolore sale care, pe patul de moarte, fiind și pline de vigoare, îngrijite în întrebată, printre lacrimi, de copila mod exemplar, cu dragoste și cu de doar 9 ani: ,,Mamă, pe mine cui dăruire (mai tîrziu, aveam să aflu mă lași?”, a luat de la capul patului că toată expoziția florală care mi se icoana ce o reprezenta pe Maica deschidea în față era rodul muncii Domnului, și, cu aceasta în brațe, și creației maicilor trăitoare în i-a spus copilei: ,,Draga mea, tu ai această mînăstire – de la sămînță, la două mame – una care te-a născut răsădire, de la plantare, la îngrijire, în cer, și una care te-a născut pe Măicuța Veronica (Lica) Gurău, ciclul repetîndu-se anual). pămînt. Eu o să mă duc în cer, dar, întemeietoarea și stareța mînăstirii

Miresele lui Christos Vladimireti – de la Tudor Vladimirescu (1)

Motto: ,,Dar cine ar putea să povestească,/ Stăpînă, ‘mpărăteasca slava Ta?/ Precum nepovestită-Ți este jertfa, Mărirea Ție-e Fecioară, tot așa./ Așa Ți s-a lucrat dreptate Ție,/ Și-așa rămîne dincolo de vremi,/ Ca mai cinstită decît Heruvimii,/ Și decît Serafimii să Te chemi.” (Poezia ,,Maica”,din volumul ,,Poezii”, de Zorica LațcuTeodosia, fostă maică a Mînăstirii Vladimirești) Toamna trecută, mînat de dorința de a cunoaște România – pe un itinerar inedit, sau parțial inedit – mi-am îndeplinit un vis mai vechi, acela de a străbate Țara (pe uscat) de-a lungul Dunării, de la intrarea fluviului pe teritoriul nostru (Baziaș), pînă la Tulcea – locul de bifurcare a Dunării în cele trei brațe: Chilia, Sulina și Sfîntul Gheorghe. După ce, cu un an înainte, am trăit experiența Moldovei și Bucovinei, cu întoarcere prin Bistrița – Reghin – Tîrgu Mureș – Sibiu – Valea Oltului, încărcîndumi inima și privirea cu nestematele acelor locuri cuprinse de o rară frumusețe, drumul de lîngă Dunăre a însemnat întîlnirea cu miracolele Clisurii Dunării și, mai departe, cunoașterea unei lumi aparte, lume ce trăiește și respiră sub dominația bătrînului Danubiu.

Pînă la apariția cărții care se va naște din această documentare – ,,ROMÂNIA DE LÎNGĂ DUNĂRE” – mă apropii de subiect cu prezentarea unor locuri și oameni de vis, care așază o amprentă durabilă asupra conștiinței de Neam și de Țară a fiecărui vizitator.

Deși subiectul acestui reportaj nu se încadrează în sintagma ,,România de lîngă Dunăre”, aflîndumă la Galați nu puteam rata un ,,obiectiv” de suflet, chiar dacă făceam o abatere de la ,,drumul Dunării” de aproape 50 de km. Hotărît să nu scap acest prilej, am abordat DN 25 (Galați – Tecuci), am lăsat în urmă localitățile gălățene Movileni, Șendreni, Șerbeștii Vechi, Traian, Braniștea, Independența, Piscu, Vameș, și am ajuns în comuna cu nume gorjean – Tudor Vladimirescu. După ce am traversat-o, la capătul opus, pe partea dreaptă de mers, ni s-a arătat privirii complexul monahal pe care-l căutam, dornici să ne întîlnim cu lumina

Frumoasele chilii, sub ,,asaltul“ florilor

Crucea de lemn, aflată în Muzeul mînăstirii uite, aici este mama ta din cer, și orice durere ai, orice bucurie, orice nevoie, să-i spui Ei!”. Într-adevăr, cu credință în salvarea care poate veni, și cu rugăciuni către Maica Domnului, într-o curățenie sufletească impecabilă, Lica a biruit cazna nedreaptă la care fusese supusă și, la vîrsta de 16 ani, s-a produs minunea în urma căreia a apărut bijuteria de mînăstire pe care o admirăm acum.

Lica era cu vitele pe cîmp, lîngă un lan de porumb, pămîntul familiei. Ca întotdeauna cînd păștea animalele, fetița era destinsă și mulțumită, locul în care era numai ea și cu Maica Domnului din gînd o făcea să dea uitării greutățile vieții ei de copil orfan, urgisit chiar de către rudele apropiate. Pentru frumusețea și limpezimea cerului de deasupra, în acea zi, și pentru ceea ce credea ea că se află dincolo de albastrul cupolei pămîntești presărată cu pîlcuri răzlețe de nori, copila privea cu un interes aparte acest cer misterios și născător de întrebări fundamentale.

Dar, ce întrebări ar fi putut adresa un copil de 16 ani unui cer infinit și enigmatic?

Pînă să aflăm un răspuns la această curiozitate, minunea minunilor s-a petrecut în fața copilei care privea cerul: de sus, din înaltul profund al tărîmului ceresc, un fuior de foc și lumină se înșurubează deasupra lanului de porumb, coborînd tot mai jos și tot mai strălucitor, într-o formă de candelă mare, într-o extrapolare pe orizontala lanului de porumb.

Surprinsă, dar nu și speriată, Lica făcu un pas înapoi tocmai bine spre a desluși în interiorul valului de lumină chipul Mîntuitorului care i s-a adresat cu aceste cuvinte: ,,Pe locul acesta să înalți o mînăstire de

Intrarea în curtea mînăstirii, construită în stil maramureșean

maici, în cinstea Maicii Mele, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pentru că Ea se roagă pentru voi!”, după care flacăra, prezentînd o intensitate din ce în ce mai slabă, s-a ridicat la cer, lăsînd în urmă o biată copilă trecută brusc de pragul maturității, trecută dincolo de bariera înțelegerii filozofice a fenomenului Religie (credință) – realitate.

Ajungînd în acest punct al prezentării istoricului mînăstirii, maica Neonila – probabil citind pe fața mea o oarecare umbră de afazie indusă – ghidul meu, expert în crearea verbală de miracole, s-a simțit obligată să întrerupă firul ,,aventurii” tinerei Lica, și a venit cu următoarea explicație (pe care n-am luat-o ca pe un fel de justificare, ci ca pe o acoladă laică într-un sens subliminal al problematicii): ,,Dintr-o lucrare atestată am aflat că, în anii 1935-1938, pe întregul cuprins al Țării s-au semnalat 50 de asemenea apariții, inclusiv ale Maicii Domnului sau ale «Moșului», adică Dumnezeu, cele mai celebre fiind cea de la Maglavit, în Oltenia, și aceasta de la noi – fenomene care au născut o adevărată mișcare religioasă. Tot ce se întîmpla atunci nu erau altceva decît mesaje transmise oamenilor întru întărirea credinței pe care mulți o pierduseră, în contextul trecerii societății prin etape de încercări grele, oamenii nemaiavînd răbdarea și înțelegerea să se roage la Dumnezeu, păcătuiau!”.

Nedorind să tulbur narațiunea care se îndrepta spre punctul nodal al său, și să o inoportunez pe sensibila măicuță Neonila cu o întrebare ciudată, nu am reacționat atunci, dar o fac acum: cîți păcătoși are România în momentul de față, și cîte păcate (unele grave, grave) se petrec în Țară – de cîte astfel de apariții am avea nevoie? Dar, oare, i-ar putea speria în special pe politicienii care mint de îngheață apele?

De acum încolo, transformarea unei coborîri pe pămînt a unui fulger cu întruparea Domnului întrun șantier sui-generis, care avea să dea un important lăcaș de pace și de rugăciune de pe meleagurile noastre, ține nu doar de o minune, însăși acțiunea în sine a generat un șirag de minuni.

Deși habar nu avea cum arată o mînăstire, Lica a dat fuga la preotul din sat, îndeplinind porunca primită: ,,Să mergi la preotul satului și să-i spui ce-ai văzut și ce-ai auzit!”. Acesta a fost momentul 01, după momentul 0 de la apariția flăcării din lan. Lucrarea creștină începe cu biserica mică (Paraclisul), ctitorit și finanțat de arhimandritul Visarion Nicolau, cel care o duce pe (de acum) sora Lica la Părintele Patriarh Nicodin Munteanu, care i-a dat binecuvîntarea arhierească pentru începerea zidirii mînăstirii. După ce au aprins lumînări și au fixat locul coborîrii luminii în lanul de porumb, cu o cruce de lemn, în anul 1938, sora Lica a strîns în jurul ei 37 de fete (surori), nici una dintre ele nedepășind vîrsta de 17 ani, și s-au apucat de lucru. Ele săpau și aduceau pămîntul din apropiere (cele două gropi rămase ca urmare a scoaterii lutului pentru cărămizi stau mărturie și azi, transformate în iazuri). Ele făceau cărămizile și le ardeau, ele ridicau zidurile, sub îndrumarea unui meseriaș din Adjud, Gheorghe Linguraru, pînă și planul mînăstirii – cel încredințat spre realizare arhitectului Ion Berechet – era ales de sora Lica după modelul mînăstirii românești Podromu de la Muntele Athos!

Pentru a avea unde locui pe timpul construcției mînăstirii, fetele au săpat un bordei (3,5 m x 15 m), care le-a fost casă vreme de două ierni și o vară.

Alături era o căsuță pentru părintele Clement Cucu, îndrumătorul surorilor în viața de obște.

Acesta a fost începutul – unul greu, aproape imposibil de crezut de către generația de astăzi care stă cu ochii mai mult pe telefonul mobil sau

pe internet – dar urcușul Golgotei era la primii pași, ceea ce a urmat nu se poate explica, oricît am fi de parcimonioși în a crede în Divinitate, decît prin pogorîrea Duhului Sfînt asupra sufletelor lor candide și avide de lumina Dumnezeiască.

Nu dați crezare celor de mai sus? De ce zîmbiți în colțul gurii? Vă doboară teama că, iată, cu peste 80 de ani în urmă, pur și simplu, niște copile au fost capabile de atîta sacrificiu pe altarul conștiinței lor duhovnicești? (De fapt, n-a fost sacrificiu, ci dăruire. Au dăruit din prea-plinul lor pur, au dăruit zile și nopți nedormite, Domnului și Sfintei Fecioare). Tot nu vă lasă inima să credeți că au trăit și la noi sfinți în carne și oase, la anii fragezi ai unei copilării desfășurate sub semnul Sfintei Cruci? În acest caz, hai să deschidem o Cărticică, tipărită ,,Cu binecuvîntarea Preasfințitului Episcop Dr. Casian

Crăciun – Episcopia Dunării de Jos” – așa cum scrie pe pagina de interior a copertei – broșura cu descrierea Mînăstirii Vladimirești – și să citim la pagina 4: ,,Munca anevoioasă și epuizantă este executată de un grup de surori întru credință cu sora Lica, ce au vîrste între 13 și 17 ani”.

Quod erat demonstrandum! În încheierea primei părți a prezentului reportaj, vă invit să așteptați partea a II-a, în care veți trăi – alături de întîmplările prin care au trecut măicuțele de la Mînăstirea Vladimirești – cele două stări antinomice: agonie și extaz, sau invers – extaz și agonie! Pînă atunci, reproducem poezia ,,Semnul”, din același volum, de maica Teodosia, versuri ce dezleagă semnificația titlului reportajului. ,,Eu l-am rugat pe mire, cu lacrimi l-am rugat Să-mi dea un semn din ceruri ca să-i cunosc iubirea S-o văd cum curge-n valuri, îmbrățișînd zidirea S-o simt cum arde-n toate, cu focul ei curat.

S-a-nduplecat stăpînul a toată miluirea, Din cerul slavei Sale un tainic semn mi-a dat Dar nu era iubirea, nici val neîntinat, Nici flacără, ci semnul întrece semuirea.

O, cum nu sînt oglindă, sau fața mării line, Să pot răsfrînge semnul, așa cum l-am văzut, Sau cum voi spune taina, cu graiul meu de lut?

Eu l-am simțit pe mire că-I însuși lîngă mine, El însuși semn din ceruri al dragostei depline, Și mi s-a dat în taină așa cum l-am cerut.” (va urma)

14

Vineri, 31 ianuarie 2020

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Iancu Flondor – omul cel mai de vază al Bucovinei (2) Prima dintre cele patru retrageri din viaţa politică În anii ʼ80 ai Secolului al XIX-lea, Iancu Flondor începe să se implice în viața politică, în cadrul aripii „tinerilor”, aflați în conflict cu bătrînii lideri politici români din Bucovina. În 1892, cele două grupări se unesc în jurul societății „Concordia”, care este transformată în partid politic. În același an moare tatăl lui Iancu, Gheorghe Flondor, care fusese membru fondator al societății amintite. În perioada 1895-1904, tînărul Iancu Flondor este ales deputat în Dieta Bucovinei, promițînd că va „lucra totdeauna într-acolo ca limba noastră să domineze nu numai în cameră, ci să fie întrebuințată și în actele oficiului”.

Colaborarea cu „bătrînii” români bucovineni nu a fost una de durată, iar în 1897 „tinerii”, în frunte cu George Popovici și Iancu Flondor, părăsesc Partidul Național Român. Aceștia înființează un nou ziar, „Patria”, care înlocuiește „Gazeta Bucovinei”. Redacția va fi condusă de Valeriu Braniște, principalul finanțator fiind Iancu Flondor (care contribuise și la înființarea ziarului „Dreptatea”). Elita politică a românilor din Bucovina trecea printr-o perioadă tulbure, marcată de conflicte interminabile între diverse facțiuni.

Afectat de aceste lupte între frații români, Iancu Flondor își retrage în 1900 sponsorizarea ziarului „Patria”, care astfel își încetează apariția și decide să se retragă din viața politică, după ce redactează programul noului Partid Poporal Național. Era prima dintre cele patru retrageri ale sale, despre care putem spune că reprezintă o caracteristică a activității politice a lui Flondor. De fiecare dată însă, nu putea sta prea mult departe de luptele românilor din Bucovina și revenea în fruntea elitei românești exact cînd aceasta avea mai mare nevoie de el.

„Fii căpitanul nostru și ne du la izbîndă” În 1902 se întoarce în viața politică în momentul în care facțiunile „poporalilor” și „conservatorilor” se unesc sub conducerea sa. În această perioadă apare o nouă grupare, Alianța Liberală, condusă de Aurel Onciul, care ataca Partidul Poporal Național Român și, în special, pe liderul acestuia, Iancu Flondor. Atacurile din partea lui Onciul au alimentat fărîmițarea elitei politice românești, iar în cele din urmă „conservatorii” l-au părăsit pe Flondor, acesta simțindu-se constrîns să demisioneze. „Divergențele vederilor politice care s-au furișat în rîndurile Partidului Poporal Național și apatia membrilor partidului în campania electorală actuală, față cu pericolul ce ne amenință din partea agenților internaționali (Freisinnige Vereinigung) mă silesc să renunț la conducerea partidului și să mă retrag din el”, motiva Flondor decizia luată.

După retragerea sa, partidul s-a dizolvat, iar în anul următor s-a încercat o nouă unificare a grupărilor politice, reînființîndu-se Partidul Național Român, însă Flondor a refuzat invitațiile de a reveni în viața politică. În 1908, Aurel Onciul îi trimitea o scrisoare lui Iancu Flondor, rugîndu-l să vină la conducerea unei grupări care urma să cuprindă toate facțiunile unite: „În vremea de grea cumpănă, noi, solii tuturor vîrstelor, tuturor păturilor și tuturor năzuințelor românești din țară, venim la tine ca să te rugăm dintr-o gură, ca să părăsești singurătatea-ți de pînă acum și să reintri iarăși în războiul politic. [...] Din inimă curată și sinceră întregul nostru popor te roagă: fii căpitanul nostru și ne du la izbîndă”. De asemenea, Comitetul Executiv al Partidului Național i-a adus la cunoștință „dorinţa poporului românesc din Bucovina pentru inaugurarea unei păci solide şi pentru formarea unui partid bine organizat sub conducerea dlui Dr Iancu cav. de Flondor”. Astfel, toate grupările s-au unit într-un singur partid, adunarea constitutivă votîndu-l pe Iancu Flondor președinte al noii formațiuni. Acesta însă a acceptat conducerea partidului cu anumite condiții, preluînd funcția abia după îndeplinirea acestora.

Lupta între fraţi – şi semnificaţiile ei (1) Iancu Flondor a preluat președinția Partidului Român în februarie 1909, însă, după mai puțin de doi ani, în noiembrie 1910, demisionează, explicînd că „discordia și lupta între Frați, care au cauzat neamului nostru în Bucovina în ultimul deceniu multe și dureroase scăderi, consumînd cu desăvîrșire puterile Românilor și războiul lor contra deznaționalizării, încep din nou a se încuiba în rîndurile noastre. În fața acestor împrejurări de tot triste îmi este peste putință a răspunde pentru viitorul neamului românesc în Bucovina și trebuie cu inima întristată să mă retrag de la conducerea partidului național”. În ciuda numeroaselor insistențe de a rămîne în fruntea românilor bucovineni, Flondor a refuzat acest lucru. „Lupta între frați” de care vorbea Iancu Flondor avea pentru el, pe lîngă sensul general (de frați români), și sens propriu, ținînd cont că frații săi Nicu și mai ales Tudor (care murise de doi ani) se număraseră printre membrii importanți ai facțiunii conservatoare. (va urma) Historia.ro

Jurnal de pe Frontul de Est (48) 27 ianuarie 1942 (2) Ion Antonescu este informat că „preocuparea principalelor autorităţi maghiare din Ardealul cedat este maghiarizarea populaţiei române prin orice mijloace”, că în comunele din Maramureş, Bihor, Satu Mare şi Sălaj „notarii maghiari care sînt şi ofiţeri ai stării civile nu ţin seama de numele pe care părinţii îl dau copiilor nou-născuţi, ci îi trec în registru cu nume maghiare”.

- Membrii Legaţiei S.U.A. din Bucureşti (41 de persoane) părăsesc Bucureştii, cu un tren special, îndreptîndu-se spre Lisabona, via Curtici.

- Populaţia română şi ucraineană din Transnistria este nemulţumită de menţinerea colhozurilor.

Nota autorului: Cu certitudine, Istoria nu se scrie cu „dacă” şi cu „poate”! Astăzi, cînd se cunoşte evoluţia evenimentelor, judecăţile de valoare par uşor de enunţat, dar înainte de a trage concluzii pripite, reamintim cititorilor că, în ciuda reculului din iarna precedentă, în primăvara şi vara lui 1942 soarta războiului nu era nici pe departe hotărîtă, iar o victorie a Germaniei pe Frontul de Est nu părea deloc o himeră.

28 ianuarie 1942 - Analizînd cererile comandamentelor române din Crimeea, generalul Ilie Şteflea se adresează Misiunii Militare Germane, solicitînd soluţionarea problemelor cu care se confruntau trupele române pe front.

- „În operaţiunile care s-au desfăşurat în Crimeea o parte din unităţile române au fost angajate în luptă fără a se fi menţinut întotdeauna legăturile organice normale de comandament. Ca urmare, două comandamente de corp de armată (Corpul de munte şi Corpul 6 armată) au rămas temporar fără întrebuinţare operativă. Sîntem de acord că adeseori nevoi operative imperioase pot duce la asemenea situaţiuni. Rugăm, totuşi, ca pe măsură ce împrejurările vor permite, marile unităţi române să fie utilizate păstrîndu-se legăturile de comandament. Credem că aceasta ar spori şi mai mult valoarea combativă a trupelor noastre, ceea ce este în interesul operaţiunilor comune. Comandamentele noastre ar putea urmări cu eficacitate şi îndeaproape reorganizarea unităţilor, completarea lipsurilor, ridicarea moralului trupelor etc. Altfel, se poate interpreta ca o lipsă de încredere – şi deci o pierdere de prestigiu în faţa trupelor proprii - pe deplin nemeritată - deoarece în toate cazurile în care au activat au fost la înălţime”. (Şeful Marelui Stat Major român) - Cu același prilej, generalul român a reamintit că valoarea combativă a trupelor române din Crimeea (aflate în operații de la începutul războiului) „nu putea fi menținută mult timp la nivel ridicat, din cauză că trupa este extenuată din lipsă de repaus și mai ales din cauza stării sanitare precare (cazuri de scabie, paraziți, degerături grave etc.)”.

- Pentru menținerea valorii combative a trupelor ruga: „a. Să ni se facă înlesniri pe căile ferate de la est de Nistru, pentru a putea transporta cu mai multă ușurință diverse materiale ca: echipamente de iarnă, piese de schimb, material de artilerie, material sanitar etc., mai ales în perioada cînd starea comunicațiilor nu permite circulația ușoară a autovehiculelor auto. Insistăm, în special, pentru transportul cu calea ferată prin Dnepropetrovsk; b. Evacuarea răniților să se facă, pe cît posibil, în aceeași măsură ca și pentru răniții germani; c. Muniția pentru trupele române să fie transportată la timp cu mijloace germane”.

Pentru a nu periclita colaborarea de luptă, comandantul Grupului de armate „Sud” și-a dat acceptul pentru gruparea trupelor române sub un comandament propriu, „imediat ce situația din Crimeea o va permite”, iar Misiunea Militară Germană a făcut cunoscută „grija neîntreruptă” a Armatei 11 germane pentru a da repausul necesar trupelor române din zona ei de acțiune și a asigurat că acestea vor fi tratate la fel ca cele germane.

29 ianuarie 1942 Generalul Sanders, comandantul Diviziei 170 infanterie germană: „Sînt mîndru că am comandat în aceste lupte ostaşii atît de viteji ai Armatei aliate române”.

- La sud-vest de Harkov, Divizia 1 infanterie română este introdusă în dispozitiv de luptă, între Kokovka şi Samoilovka. În aceeaşi zonă, Detaşamentul de schiori Colonel „Rotta” este dispus pe aliniamentul Kigitşevka, Eremievka.

- Elogiind modul de comportare a Brigăzii 4 mixte munte române în luptele de la Sudak, generalul Sanders, comandantul Diviziei 170 infanterie germane, face cunoscut: „După terminarea luptelor cu inamicul, care a debarcat în regiunea Sudak, în calitatea mea de comandant al Diviziei 170 infanterie, țin să aduc Brigăzii 4 mixte munte mulțumirile mele, precum şi cea mai deplină recunoştință pentru camaraderia de arme plină de credință şi vitejia dovedită de unitățile ei. La nimicirea atît de reuşită a inamicului, unitățile Brigăzii 4 mixte munte, care au luat parte la lupte, au contribuit în modul cel mai desăvîrşit. Au dat dovadă că sînt soldați viteji şi gata de jertfă, cu energie şi conştiinciozitate fără să ia în considerare nici intemperiile, nici drumurile impracticabile şi nici rezistența disperată a bolşevicilor. Sînt mîndru că am comandat în aceste lupte ostaşii atît de viteji ai Armatei aliate române. Vă rog să transmiteți mulțumirile mele tuturor unităților brigăzii care au luat parte la lupte. Trăiască România! Trăiască Germania într-o fidelă frăție de arme!”.

- Informat că muncitorii erau nemulţumiţi de „noul regim al pîinii” (raţii de 300 grame zilnic de persoană), Ion Antonescu replică: „Nu avem mai mult!”. Apoi, cere: „Mai multă acţiune practică şi mai puţină discuţie şi promisiuni lucrătorilor. În război, muncă multă, pretenţii puţine... Omului trebuie să i se explice. Trebuie să i se arate comparativ situaţia de la noi şi de la alţii; atunci îşi va da seama că trebuie să mulţumească lui Dumnezeu că la noi este infinit mai bine ca la alţii”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO

15

Vineri, 31 ianuarie 2020

V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Cazinoul din Vatra Dornei – o istorie de aur, un prezent în ruină

Una dintre cele mai impozante construcţii ridicate în Bucovina în perioada în care s-a aflat sub coroana austriacă este Cazinoul de la Vatra Dornei. La inaugurarea acestuia au participat inclusiv împăratul austro-ungar Franz Joseph, dar şi moştenitorul tronului, arhiducele Franz Ferdinand, cel care avea să fie asasinat la Sarajevo, în 1914. Construit după modelul edificiului din BadenBaden (Germania), Cazinoul din Vatra Dornei îşi trăieşte azi ultimii ani într-o stare deplorabilă, aflîndu-se în pragul prăbuşirii. Deşi proprietarul este unul destul de bogat, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, invocă varii motive pentru a lăsa timpul să treacă, fără să intervină asupra monumentului. În aceste condiţii, cazinoul va deveni, în scurtă vreme, istorie...

Ca şi în alte locuri din România, ceea ce au ridicat alţii şi care ne-a intrat în patrimoniul cultural românesc, nu păstrăm. Asta nu pentru că aceste clădiri nu sînt făcute de români, ci pentru că aşa înţeleg mulţi să îşi respecte istoria şi cultura. Ar fi nedrept să aruncăm vina doar pe reprezentanţii autorităţilor de fiecare dată, deşi mulţi se fac părtaşi la vina comună, dar şi instituţiile de cultură şi culte – între care Biserica Ortodoxă ocupă un loc fruntaş – firme, proprietari privaţi, administratori, toți manifestă aceeaşi lipsă de interes faţă de edifiicile pe care le au în gestiune.

Cazinoul din Vatra Dornei a fost ridicat în perioada 1896-1898, clădirea fiind inclusă în lista monumentelor istorice de importanţă naţională. De-a lungul vremii, edificiul a purtat diverse denumiri – Cazinoul Băilor sau Pavilionul Central al Băilor – şi a îndeplinit mai multe funcţiuni: sală de jocuri de noroc, sală de concerte şi spectacole sau club muncitoresc.

primit vizita a numeroase personalităţi ale epocii/epocilor: Lucian Blaga, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea Codreanu, generalul Gheorghe Argeşanu, Nichifor Crainic, generalul Ion Antonescu, Emil Bodnăraş, Eugen Jebeleanu, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica. În jurul cazinoului s-au ţesut o mulţime de poveşti, unele bazate pe realităţile vremii. Înainte de 1918, dar şi mai tîrziu, pînă spre sfîrşitul perioadei interbelice, aici puteau fi întîlniţi oameni înstăriţi din Viena, Berlin, Budapesta şi din alte mari oraşe ale Europei. Se zice că aceia care îşi pierdeau averea mergeau pe podul „Franz Joseph” de pe Dorna şi se aruncau în rîu sau îşi zburau creierii cu pistolul.

Prima dramă din istoria cazinoului: primarul îşi pune capăt zilelor

Prima legătură dintre cazinou şi Biserica Ortodoxă a avut loc după Unirea Bucovinei cu România, în 1918, cînd terenul pe care se afla monumentul a intrat în patrimoniul Fondului Bisericesc al Bucovinei, în contul reparaţiilor de război pe care Austria a fost nevoită să le plătească României. În anii 1936-1937, clădirea a suferit o serie de transformări. Scena din sala de reprezentaţii a fost schimbată şi modificată, iar în spatele cazinoului s-a amenajat, în 1937, o terasă cu vedere spre parcul balnear. În anii celui de-al doilea război mondial, edificiul a fost folosit de armatele germane în scopuri militare. În dimineaţa zilei de 29 septembrie 1944, în timpul retragerii din Vatra Dornei a ultimelor unităţi militare ale celui de-al treilea Reich, clădirea cazinoului şi spaţiile interioare au suferit distrugeri semnificative. Începînd din primăvara anului 1945 au fost realizate o serie de lucrări de reparaţii şi renovare. Ca multe alte edificii de acest gen, după instaurarea în România a regimului comunist, cazinoul a fost naţionalizat şi transformat în club muncitoresc, unde se ţineau şedinţe de partid şi întîlniri sindicale.

Aprobarea pentru construirea unui cazinou la Vatra Dornei a fost acordată în urma intervenţiei primarului Vasile Deac (1875-1902) la împăratul Franz Joseph al Austriei. Primarul l-a convins pe monarh de necesitatea construirii unui cazinou pentru turiştii veniţi la băi.

Totuşi, de numele acestui primar se leagă şi prima dramă ce a marcat cazinoul. Edilul s-a sinucis după ce a devenit suspectul principal în delapidarea unor sume de bani din fondurile primăriei, destinate lucrărilor cazinoului.

Terenul pe care s-a construit clădirea se afla în proprietate comunală şi era acoperit de păduri, care au fost tăiate pentru a face loc viitorului cazinou. O parte din banii pentru construcţia edificiului au fost strînşi prin chetă publică, la care a contribuit însuşi împăratul austroungar, iar o altă parte a fost împrumutată de la o bancă vieneză. Proiectul a fost realizat de către arhitectul vienez Peter Paul Brang, iar lucrările au început în anul 1896 şi s-au încheiat trei ani mai tîrziu.

Oaspeţi de seamă Inaugurarea oficială a avut loc la 10 iulie 1899.

Ridicat în stil eclectic, cu unele note ale Renaşterii germane, cazinoul seamănă cu cel din Baden. În interior, cei care i-au trecut pragul puteau admira trei policandre de cristal de Murano. Cazinoul nu a fost gîndit doar ca un loc în care turiştii să îşi încerce norocul, ci şi ca unul de socializare şi de divertisment. Aici se găseau: o sală de teatru, o bibliotecă, un restaurant, o cofetărie, spaţii de utilitate publică. Pe parcursul anilor, cazinoul a

Drumul scurt către dezastru După 1990, cazinoul a aparţinut societăţii Dorna Turism SA. Apoi, prin Hotărîre de Guvern, în 1995 a fost transferat în administrarea Consiliului Local Vatra Dornei. Reprezentanţii acestuia au realizat un proiect, în anul 1998, prin care au primit de la Ministerul Culturii şi Cultelor fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar autorităţile locale au cheltuit sume imense pentru tablă şi subzidire. În anul 1998, la iniţiativa primarului Ioan Moraru, Consiliul Local al municipiului Vatra Dornei a decis înfiinţarea Fundaţiei „Cazinoul Vatra Dornei”, cu scopul de a găsi resurse financiare necesare restaurării şi consolidării edificiului. Totuşi, în ianuarie 2003, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, în calitate de administrator juridic al Fondului Bisericesc Ortodox Român din Bucovina, a revendicat clădirea cazinoului.

Astfel, cazinoul din Vatra Dornei, clădirea Secţiei de Boli Infecţioase şi un alt imobil aflat la baza dealului Runc au fost retrocedate Arhiepiscopiei, prin Hotărîrea de Guvern nr. 437 din 14 octombrie 2004, elaborată în urma analizării cererii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România. Iar de cînd a ajuns în patrimoniul Bisericii nu s-a mai bătut un cui pentru reabilitarea edificiului de patrimoniu, dimpotrivă.

„Această clădire va rămîne mulţi ani şi pînă în veci aşa cum este” Iar pentru norocoşii cîştigători ai unor mari sume de bani se spune că fusese special construit un tunel secret prin care aceştia ieşeau fără teama de a fi jefuiţi.

Cum a ajuns Cazinoul în patrimoniul Bisericii

Ceauşescu ar fi vrut să petreacă aici Revelionul În anul 1986 s-a început efectuarea unor lucrări ample de renovare a clădirii şi de remodelare a perimetrului din vecinătate, strada dinspre rîul Dorna fiind lărgită. După spusele lui Ioan Corneţchi, fost primar al oraşului Vatra Dornei (1986-1989), preşedintele Nicolae Ceauşescu a aprobat în 1987 refacerea cazinoului, documentaţia fiind avizată de Guvern. Lucrările trebuiau finalizate în termen de trei ani. Se spunea că Nicolae Ceauşescu şi-ar fi dorit să petreacă Revelionul din 1990 în cazinoul renovat. Cu această ocazie, s-a refăcut structura de rezistenţă, însă Revoluţia din decembrie 1989 a surprins şantierul în plină activitate. Ca multe lucruri din România acelor ani, edificiul a fost supus unui jaf fără precedent: în trei luni s-au furat candelabrele, marmura de Carrara, cristalurile, căzile de cupru. Apoi au intrat în funcţiune birocraţia, ignoranţa şi nepăsarea: lucrările nu au mai fost continuate din lipsă de fonduri, proprietarii s-au tot succedat, iar apariţia unor legi pentru protecţia patrimoniului nu a dat nici un fel de rezultat.

La momentul retrocedării, clădirea cazinoului era o ruină, dar se începuseră cîteva lucrări. Tot atunci, preotul Mihai Valică, care slujeşte la Biserica „Sf. Treime” din Vatra Dornei, ameninţa autorităţile statului cu darea în judecată pentru faptul că au permis distrugerea clădirii.

Ulterior, discursul preotului, dar şi cel al înalţilor prelaţi de la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor s-a modificat în funcţie de posibilitatea de a se obţine bani din diverse surse pentru restaurarea edificiului. O vreme s-a vehiculat ideea că monumentul ar putea fi reparat doar pe banii obţinuţi din pădurile pe care Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român din Bucovina le cere Direcţiei Silvice Suceava. Apoi, în 2010, o declaraţie a preotului pentru postul naţional de televiziune arată intenţia clară pe care o va urma instituţia pe care o reprezintă: „Această clădire va rămîne mulţi ani şi pînă în veci aşa cum este. Şi cred că soluţia va fi, într-un final, dacă nu se va interveni, dărîmarea ei fără discuţie!”.

De cealaltă parte, autorităţile nu au luat nici o măsură concretă împotriva proprietarului, care acţionează în detrimentul unui edificiu care ar putea aduce sume importante statului român în cazul în care ar fi renovat şi dat în exploatare. Aceasta, avînd în vedere că în ţara noastră există doar cîteva asemenea obiective, dintre care le amintim pe cele de la Constanţa, Sinaia şi Herculane.

Dintre acestea, doar cazinoul din Sinaia se găseşte într-o situaţie mai fericită.

Cît timp a fost în posesia bisericii, clădirea cazinoului s-a degradat şi mai tare, deoarece nu au fost acceptate investiţiile din exterior pentru că acest imobil ar fi fost transformat într-un loc al pierzaniei şi desfrîului. La începutul lunii noiembrie 2014, Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor a concesionat cazinoul firmei botoşănene SC Ecoland Production SRL. Concesionarul s-a obligat să reabiliteze clădirea într-o perioadă de maxim cinci ani de zile, cheltuielile pentru restaurare fiind estimate la circa 5 milioane de euro. Planul firmei botoşănene era de a amenaja în interiorul cazinoului mai multe săli pentru spectacole, un cinematograf 3D, săli de conferinţe, o cafenea şi o ceainărie. Deocamdată, nu s-a făcut nimic concret, deoarece concesionarul clădirii are nevoie de tot felul de documente, întrucît cazinoul este un monument de clasa A şi este nevoie de avizul Ministerului Culturii pentru orice lucrare va fi făcută acolo.

Din ce se vede cu ochiul liber, dacă nu se ia nici o măsură, Cazinoul din Vatra Dornei se poate prăbuşi fără să stîrnească prea mari reacţii. Totuşi, trebuie să ne gîndim la faptul că, pentru fiecare clădire care dispare, o bucată din istoria noastră, bună sau rea, este ştearsă pentru totdeauna. Un păcat mai mare nici că ar putea exista!

Historia.ro

16

Vineri, 31 ianuarie 2020

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Pastila sãptãmînii

Pentru a atinge acest obiectiv, de a îndepărta românii de la românism, de a alunga românii din țară, de a aduce conduceri străine fie la Cotroceni, fie la Guvern, a fost nevoie de implementarea și aducerea la nivelul cel mai înalt de influențare, a mass media, a profeților mediatici, a ziariștilor, a unor actori și chiar a unor grupuri de umor. Și, pentru că toți aceștia trebuie să poarte un nume, i-am numit hăitași! Ei au avut rolul de a trimite România în uitare, de a distruge tradiția și sentimentul de patriotism, de a trimite conceptul de naționalist în derizoriu. Și cum au făcut asta?

Simplu și cu ceva bani. Cert este că acum, la mai bine de 30 de ani de la Revoluția din 1989, în România este aproape imposibil să fii român, să îți iubești țara, să fii naționalist, să fii patriot, să fii demn de strămoșii tăi. Hăitașii au avut menirea de a determina poporul să se urască, să își urască istoria sau să o uite, să își urască vecinul, pînă și familia.

Românul a ajuns să fie atît de dezbinat încît pînă și hăitașii se văd nevoiți să mai pună frînă din cînd în cînd propriului avînt antinațional, pentru că se

pare că și-au supraapreciat subiectul aflat în lucru, respectiv poporul român.

Sîntem praf la mai toate capitolele. Nu avem o economie viabilă, nu avem infrastructură, nu mai producem nimic în țară, sîntem o marfă, sîntem legume, sîntem cei mai mari dușmani ai noștri. Îl înjurăm la unison pe Ceaușescu, dar tot ce avem mai de soi a fost realizat în ,,Epoca de Aur” – și mă refer la realizările încă vizibile, dar și la praful care s-a ales de industrie. În timp ce prin alte țări un spital se face chiar și în 6 zile, în România se poate construi în zeci, poate chiar sute de ani. În timp ce în alte țări se fac autostrăzi și economia se ridică, pe noi, gîndacii și hăitașii nu ne lasă să ne dezvoltăm. În timp ce peste tot renaște spiritul național, la noi poporul stă și își aplaudă propria dispariție. Hăitașii și-au făcut bine treaba. Presa, ziariștii, agenții străini, în fapt, actori și alți tembeli promovați de televiziunile și mai tembele, și-au meritat și își merită banii. Tu, popor român, nu doar că îi iubești pe acești mincinoși, dar ai ajuns să te urăști pe tine, de dragul lor. Bravo!

Haita

În ceea ce privește România, nu doar că nu doresc să amintesc demențiala prăbușire a cinematografiei românești post-decembriste, dar este de remarcat haita care a făcut ca noi, românii, să ajungem foarte jos la mai toate capitolele, fie ele de moralitate, fie economice sau doar de siguranță. Haita care ne-a ocupat țara s-a format începînd cu data de 23 decembrie 1989 și, de atunci, nu doar că s-a întărit, dar a cooptat în rîndurile ei tot ce este mai mizerabil, mai străin și mai ordinar posibil. Haita noastră, care nu ne apără, ci ne distruge încet, dar sigur, este formată din politicieni, procurori, judecători, agenți secreți și foarte secreți, iar peste toți acești trădători, domnesc cele mai rele, abjecte și antiromânești interese străine. Haita acestor hiene, fie că se numesc ele social-democrate, liberale sau doar salvatoare de țară, nu face nimic altceva decît să își devoreze încet victima – națiunea română – avînd de partea ei tot ce e nevoie pentru a nu întîmpina nici un fel de probleme, nici acum și nici în viitor.

Ce este cel mai interesant în acest scenariu este matricea în care, de fapt, noi trăim. Haita aceasta de bandiți, de netoți deștepți, care ne conduce spre sărăcie și non progres este hrănită chiar de către victimele ei, de trupul muribund, ținut sub perfuzii, al poporului român. Fiecare român are în venă un ac invizibil prin care hrănește această tumoare ce a crescut pe spatele țării, fiecare om care se naște român, fiecare român care pleacă, fiecare român care trăiește, este robul acestor ființe demonice care ne conduc, este hrana lor, este însuși scopul existenței lor. Nu vom scăpa, nu vom fi liberi pînă cînd nu ne vom scutura de acești paraziți, nu vom fi cu adevărat un neam prosper pînă cînd haita acestor jivine nu va fi eliminată. Zi de zi îi hrănim cu nervii noștri, cu frica noastră de a ieși din zona de confort, cu frica noastră de a spune NU! Zi de zi, ei devin mai puternici, zi de zi, noi sîntem mai vlăguiți.

Oare ce așteptăm? d.a.

Ultimul război al imperiului (2)

o cale pașnică. Cei mai mulți dintre miniștri și militari (o bună parte dintre aceștia au fost instruiți în URSS) au sprijinit revoluționarii. Palatul Daud a fost luat cu asalt, președintele, familia sa și apropiații au fost uciși.

P.D.P.A. a proclamat a doua republică democratică din Afganistan (DRA), a eliminat elementele islamice din stema țării și a adăugat o stea roșie. La trei zile de la revoluție, Uniunea Sovietică a recunoscut noul guvern.

a răspuns cu represiunea, folosind armata pentru a suprima răscoalele. Acei afgani care nu s-au retras în munți cu arme, au fugit din țară - în anii guvernării P.D.P.A., aproximativ un milion de oameni au părăsit Afganistanul. Soldații și ofițerii au trecut masiv de partea grupărilor anti-guvernamentale. Cei mai încrezători s-au mutat în poziții islamice radicale, cu sprijinul Iranului și Pakistanului. Șeful DRA, Mohammad Taraki, la începutul anului 1979, a cerut pentru prima dată URSS să trimită trupe.

Represiile semănau tot mai mult cu teroarea stalinistă: au afectat nu numai adversarii guvernului, ci și socialiștii moderați. Babrak Karmal, liderul facțiunii moderate, a trebuit să fugă din țară. Liderii sovietici și-au dat seama că premierul Hafizullah Amin era un fanatic periculos și imprevizibil și au încercat să-l elimine cu mîinile lui Taraki, dar Amin a supraviețuit tentativei de asasinat și l-a eliminat pe Taraki. Moartea unui coleg afgan a șocat conducerea sovietică, în special pe Leonid Brejnev. Acest fapt a distrus încrederea dintre Amin și autoritățile URSS. Continuînd să le ceară ajutor și trupe, el a început simultan să stabilească relații cu Pakistanul, sperînd, în final, să schimbe cursul țării și să obțină sprijin american. Liderii Uniunii Sovietice nu s-au putut împăca cu aceasta idee.

La scurt timp după atacul asupra palatului și asasinarea lui Amin, Babrak Karmal, liderul socialiștilor moderați și noul șef al statului afgan, a ajuns la Kabul, însoțit de tancuri sovietice. În același timp, așa-numitul „contingent limitat al trupelor sovietice în Afganistan” (OKSVA), care a intrat în țară, a însumat pînă la 108 mii de soldați, conform cifrelor oficiale. (va urma) N.K.

Hăitașii

(urmare din pag. 1) Dar știm și vedem cu ochii noștri că a fost un succes, cei care au dus România în pragul dispariției economice, militare și sociale, se pot bucura că totul a ieșit ,,ca la carte”.

Un popor care nu a acceptat prezența trupelor sovietice pe propriul teritoriu trebuie determinat să se bucure dacă vin alții. Pentru un popor care se urăște mai mult decît orice, regula eliminării capitalului național din economie a fost îndelung aplaudată și promovată de reprezentanții din Parlament, laolaltă, evident, cu toți românii care au ales cu bucurie să fie conduși de alții, de străini. Unui popor care în sînge se pare că are gena slugărniciei, i-a fost simplu să își inoculeze pînă la nivel de trend național faptul că e bine să vină alții la conducere, pentru că noi, românii, nu sîntem buni de nimic. Și se pare că așa și este, pînă la un punct.

Cei care au ales să renunțe la minciunile pe care posturile TV românești le tot îndrugă de prea mulți ani, în favoarea unor canale de filme, au auzit probabil de un serial polonez, ,,Haita” pe numele lui. Că Polonia se situează, în domeniul cinematografiei, de departe peste media europeană, ca de altfel la mai toate capitolele, nu este nevoie să o spunem, iar acest serial este una dintre cele mai importante realizări cinematografice poloneze, un mod autentic, dar și foarte real de a expune situația de la granița Poloniei cu Ucraina. În acest serial, haita este formată din grăniceri care, în virtutea provocărilor, amenințărilor și pericolelor, dar, în mod special, a corupției, încearcă să ducă la bun sfîrșit misiunea pe care o au – să dezlege ițele unor rețele de trafic de persoane, ale crimei organizate și, nu în ultimul rînd, ale trădării.

P.C.U.S., P.D.P.A. și revoluția Socialiștii afgani au susținut mai întîi regimul președintelui Mohammed Daoud, cînd, în 1973, a organizat o lovitură de stat împotriva lui Zahir Shah și a instituit o republică. Dar și-au dat seama rapid: politica sa, în esență, nu este cu mult diferită de cea a conducătorului anterior, în plus, el nu preferă URSS, ci țările occidentale. Majorității opoziției nu i-a plăcut naționalismul șefului statului. P.D.P.A. a început să planifice confiscarea puterii, bazîndu-se pe sprijinul vecinilor din nord. În ciuda apropierii ideologice a bolșevicilor și a P.D.P.A. și a contactelor active ale acestora din urmă cu Serviciile Speciale sovietice, nu există dovezi directe că URSS a participat la organizarea revoluției în Afganistan. Dimpotrivă, P.C.U.S. a încercat să avertizeze aliații că, într-o situație atît de instabilă, o lovitură de stat este periculoasă - societatea devenea din ce în ce mai polarizată, divizîndu-se în islamiști și comuniști. Dar, chiar dacă socialiștilor afgani nu li s-a promis sprijin direct, a fost suficient pentru ei să cunoască cursul politicii externe a Uniunii Sovietice: revoluționarii din Angola, Etiopia, Mozambic și alte țări din lumea a treia au primit de la bolșevici tot ceea ce era necesar pentru instituirea unui regim socialist. În plus, ei știau despre viitoarea revoluție din URSS, dar autoritățile afgane nu au primit aceste informații.

Socialiștii radicali doreau o schimbare de putere prin forță, cei moderați - o lovitură de stat pașnică. În timpul protestelor din 1978, toți principalii lideri ai mișcării au fost arestați, și nu existau oportunități pentru

Calea spinoasă către socialism Ajuns la putere, Taraki a anunțat că țara va merge mai departe într-un viitor socialist luminos, pe calea marxismleninismului. La Moscova, în acel moment, s-a crezut în posibilitatea unui salt de la feudalism la socialism, așa că autoritățile sovietice au susținut noua politică în toate felurile. Reprezentanții KGB, în care au lucrat specialiști sovietici, s-au format deschis în Afganistan.

Reformele noului guvern erau tipice oricărui regim comunist. Ca parte a luptei împotriva inegalității, statul s-a îndreptat către proprietarii de terenuri - nu numai mari, dar și mijlocii, care au fost majoritatea victimelor redistribuirii resurselor. Cenzura a fost abolită prin decrete speciale; le-a oferit femeilor drepturi egale cu bărbații, ceea ce a însemnat școli comune și respingerea hijabs (vălul islamic – n. red.); a stabilit o vîrstă minimă pentru căsătorie. Comuniștii au abolit căsătoriile forțate și obiceiul machorului (răscumpărare pentru mireasă – n. red.) - o tradiție înrădăcinată în secole.

Conservatoare, păstrîndu-și cu atenție tradițiile, populația a reacționat la schimbările anunțate foarte radical: în primele luni, noul guvern s-a confruntat cu rezistența armată, care a devenit din ce în ce mai violentă, devenind treptat un război civil. Conducerea, crezînd fanatic în realizarea iminentă a socialismului,

RM

17

Vineri, 31 ianuarie 2020

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Dosar FULMINANT - „Bordel în baza SUA de la Kogălniceanu” – legătură cu Caracal!

Pe bună dreptate, cunoscutul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob se întreabă dacă „A venit nucleara anului??”. Întrebarea e logică, pentru că în „Cotidianul” s-a publicat un articol fulminant, bazat pe documente oficiale și intitulat clar: „Bordelul din baza militară americană de la Kogălniceanu”.

Autorul este experimentatul jurnalist Ion Spânu, iar documentația are în prim plan o plîngere penală depusă de o anume Ana Maria Nuciu, despre care aflăm că „a fost pînă anii trecuţi traducătoare în baza militară americană de la Kogălniceanu”. „Ana Maria descoperă că în această unitate militară ce aparţine forţelor NATO funcţiona un adevărat BORDEL, în care veneau fete minore pentru a satisface dorinţele unor militari, mai ales ale comandantului bazei «Black Sea Area Support Team», OTTO BUSHER, ajutat de mîna lui dreaptă, plutonier adjutant principal al BSAST, LLOYD SPARKS!”, scrie Ion Spânu. Cunoscutul jurnalist își însoțește textul cu documente și imagini – iar dintruna ne zâmbește larg însuși fostul vicepreședinte SUA Joe Biden, care o ține după umeri chiar pe Ana Maria Nuciu! Dar, cu toate că, iată, Ana Maria Nuciu a fost în preajma unui asemenea personaj, în

momentul în care și-a „băgat nasul” în „afacere”, a fost „amenințată”. „A fost ameninţată direct de un militar american că o va călca cu maşina”, scrie Ion Spânu, precizând că „sîntem în posesia unei înregistrări cu această convorbire”. Cu o „tenacitate incredibilă şi cu un curaj devastator”, Ana Maria Nuciu a sesizat Parchetul „în legătură cu acest bordel din incinta bazei militare”! „A fost o amplă anchetă desfăşurată de autorităţile americane şi române, invocîndu-se însă Acordul semnat în 2001 între cele două ţări, în care România ceda dreptul de anchetă al militarilor americani către SUA”, scrie Ion Spânu, care promite „un amplu serial”, cu documente, fotografii, înregistrări audiovideo, convorbiri şi fotografii.

Atenție, unele dintre aceste „probe” sînt „cu ade­ vărat şocante, cu fetele minore racolate pentru plăceri sexuale” – scrie Spânu.

Legătura cu cazul Caracal și Deveselu În context, Ana Maria Nuciu a trimis plîngerea la DIICOT și a cerut ca „Dosarul Kogălniceanu” să fie conexat „Dosarului Caracal-Deveselu”! „Mulţi se vor întreba: ce legătură are acest „BORDEL” de la Kogălniceanu cu Deveselu şi „Cazul Caracal”, pune problema Ion Spânu - care răspunde clar: „ARE!”.

Jurnalistul arată că, în primul rînd, baza militară de la Deveselu „a fost în centrul anchetelor penale din 2012, 2014, 2018, cînd s-a vorbit despre răpirea unor eleve de liceu pentru a fi oferite militarilor americani de la Deveselu” – un detaliu important fiind că în 2014, şeful reţelei de prostituție, proxenetul Bogdan „Cocoş”, „a fost sinucis în Peni­

S-au zdruncinat Carpații, ca să se nască un șoricel (7) – pamflet –

Motto: ,,Nu știi, fiule, cu cîtă puțină chibzuință este cîrmuită lumea?” – Papa IULIU AL III-lea Și încă un panseu din bîrfoteca lui Klaus Iohannis: ,,Între o Germanie fără evrei și o Românie fără PSD începe să nu mai fie nici o diferență”. O asemenea asociație de idei reamintește ideologia nazistă. Știe Klaus Iohannis cum arăta Germania înainte de cel de al II-lea război mondial? Știe oare ce contribuții au avut evreii, în toate domeniile vieții, ca Germania să ajungă la gradul înalt de civilizație la care se află azi? În disprețul său față de Israel, față de România și de alte țări, Klaus Iohannis ar răspunde, probabil, cu seninătate: Noi am făcut totul.

Așa cum se comportă astăzi, sfidînd îndatorirea esențială de a fi președintele tuturor românilor, Klaus Iohannis dovedește că singurul său țel politic, în calitate de chiriaș vremelnic la Cotroceni, este acela de a distruge PSD, partidul care i-a demascat afacerile necurate de la Sibiu și activitatea dubioasă din perioada în care a deținut președinția Forumului German.

PNL a ajuns, în sfîrșit, la guvernare, cu mari cazne și nădufuri, dar nu prin propriile-i forțe, ci cu concursul unor trădători din PSD și ALDE, gata ca mîine-poimîine să-și vîndă și noii stăpîni. Se știe de cînd lumea că cine a trădat o dată o va face și a

tenciarul Craiova, acolo unde este deţinut acum chiar Gheorghe Dincă”. „În al doilea rînd, în ancheta jurnalistică asupra «Cazului Caracal» s-a vorbit iarăşi despre legăturile reţe­lelor de trafic de persoane cu baza militară de la Deveselu, pe care procurorii au ţinut morţiş să nu le ia în seamă”, atrage atenția Ion Spânu.

Prezentînd în acest prim episod plîngerea Anei Maria Nuciu, Ion Spânu promite că în episoadele viitoare va demonstra că „România este pe primul loc nu numai la livrarea de fete pentru reţelele de trafic de persoane din UE, ci şi la traficul de femei pentru militarii NATO”, Spânu afirmă că „aşa s-a întîmplat în Kosovo, Kuweit sau Bosnia şi Herţegovina! „Vom avea suficient timp să dezbatem pe larg informaţiile despre astfel de «bordeluri militare» care au făcut obiectul anchetelor din Kuweit, Kosovo, Bosnia şi Herţegovina”, scrie jurnalistul.

doua, și a noua oară. În aceste condiții de nesiguranță, guvernarea pare o piatră de moară pe capul Cabinetului condus de domn’ Sică. Miniștrii, unii agresivi, alții speriați de noua lor funcție, par căzuți de cinci minute în politică. Cu siguranță că nu peste mult timp, unii vor fi remaniați sau poate ,,remaiați”. De unde să vină alții mai buni? Cred că domn’ Sică s-a grăbit să ajungă la Palatul Victoria, înaintea alegerilor parlamentare din 2020. Ba chiar, acum se doresc – neapărat – alegeri anticipate! Se pare că el și liberalii săi au fost împinși de la spate de tătucul lor de la Cotroceni ca să dea bice cailor, întrucît nu mai putea respira, nu mai putea digera atmosfera din jurul său, încărcată cu atîta iz social-democrat. Și iată-l astăzi, din nou președintele țării, de această dată, avînd ,,guvernul său” și zbătîndu-se să preia și Parlamentul.

Rezultatul alegerii sale în funcția supremă a statului este, pentru mulți, de-a dreptul surprinzătoare. Să le fi luat Dumnezeu mințile atîtor milioane de oameni, care i-au respins pe români și au votat un ins străin de țară și de interesele ei? Astăzi, însă, nimeni nu mai poate contesta victoria pe care Iohannis a obținut-o cu ajutorul a 5-6 partide autohtone și al liderilor Uniunii Europene, care nu puteau să subjuge România cu un PSD la putere și cu un Mircea Diaconu la Cotroceni.

Ca atare, pentru încă cinci ani, România se va afla sub sceptrul nemțesc al lui Iohannis și al locotenenților săi - Ludovic Sică Orban, omul cu mandolina, cu parul și

De ce nu s-ar fi luat măsuri, de ce ar fi proliferat o atare situație? Ion Spânu dă vina pe „interesele militare”, dar insistă că documentele care însoțesc plîngerea către DIICOT conțin date teribile! „Docu­ mentul conţine informaţii şi detalii absolut incredibile (…) cu probe concrete, care, în condiţii normale, ar fi dus la condamnări cu ani grei de închisoare”, scrie Ion Spânu. „Fiind însă vorba despre interese militare, de SUA, de NATO, sînt forţe care încearcă mereu să pună batista pe ţambal ori de cîte ori astfel de scandaluri explodează în spaţiul public”.

DRAGOȘ DUMITRIU gură de mahala, Eduard Hellvig, paznicul de cîlți al sereiștilor, Traian Băsescu, asul șarlatanilor, și C.P. Tăriceanu, ,,politician supraviețuitor, un premier care a pus umărul puternic la criza din 2008, un oportunist de rang înalt, un arogant plin de ifose, dar, așa cum a demonstrat mereu, și un imens trădător”, precum îl caracteriza recent un confrate. Așadar, în următorii 5 ani, nu se întrezăresc alte orizonturi politice, mai cu seamă că Iohannis și liberalii vor face tot ce le stă în putință ca să-și consolideze victoria obținută cu prețul atîtor trădări. Ei nu mai au răbdare. Vor tot.

Cît despre PSD, răvășit ca de un uragan și neavînd un lider consacrat, este greu de crezut că va mai avea, prea curînd, de spus vreun cuvînt în viața politică românească. Cu un Marcel Ciolacu în frunte, politician mai degrabă apt să miruiască oameni la altar, decît să armonizeze discordiile din sînul social-democraților, și cu o intrigantă ca Gabriela Firea, visîndu-se, din nou, zi și noapte, în fruntea PSD și pe cel mai înalt fotoliu al țării, cea care a dat semnalul răzmeriței în propriul partid. Dar să nu ne grăbim în a anticipa evoluția evenimentelor din următorii 5 ani, fiindcă în politică, dar mai cu seamă în acest domeniu, mereu fierbinte, n-aduce anul ce-aduce ceasul. Vom trăi și vom vedea, dacă nu ne-o scoate cineva ochii. (În următorul nostru comentariu vom încerca să deslușim cauzele pentru care social-democrații au fost zdrobiți politicește atît de rău).

Sfîrșit NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 31 ianuarie 2020

Marcel Ciolacu, legătură cu un dosar celebru – și o surpriză DNA! Săptămîna trecută a avut loc un termen în dosarul fostului șef al Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, judecat pentru trafic de influență. În dosar, procurorii îl acuză pe Valeriu Zgonea că și-ar fi traficat influența în vederea angajării la stat a fiicei omului de afaceri Dumitru Dobrică.

Printre probe ar fi interceptări și înregistrări ambientale, obținute de DNA Ploiești prin colaborarea cu (un ofițer) SRI în acest caz. Avocații lui Valeriu Zgonea au cerut ca aceste probe să fie constatate ca fiind nule, pe baza deciziei CCR privind neconstituționalitatea protocoalelor încheiate de SRI cu instituții ale Justiției – PÎCCJ, DNA, ÎCCJ etc.

Avocații au atacat și denunțul omului de afaceri Dobrică, făcut la ,,celebra” unitate DNA de la Ploiești, scris în fața controversaților Lucian Onea, Mircea Negulescu și Alfred Savu. În dosar e vorba de angajarea fetei omului de afaceri Dobrică într-o funcție de subse­ cretar de stat – iar în contrapartidă, Zgonea și ,,concubina” sa ar fi beneficiat de avantaje materiale, printre care o excursie la Viena, bilete la un concert, o chermeză cu staționare la Pătîrlagele (Buzău) etc. Dar, atenție, în înregistrări apar convorbiri telefonice purtate de Valeriu Zgonea (unele cu Dobrică) în care sînt folosite numele lui Liviu Dragnea, Victor Ponta şi Marcel Ciolacu.

Dragnea a fost adus din penitenciar pentru a da mărturie în acest caz… dar ce caută aici Marcel Ciolacu, reformatorul PSD?! Revoluționarul din orașul fără revoluție?! Povestea e intere­ santă… și neștiută de marele public.

Un tînăr pesedist buzoian, Marcel Ciolacu, director și viceprimar harnic Ei bine, afaceristul Dumitru Dobrică a fost consilier județean la Buzău între 2004 și 2013, perioadă în care Marcel Ciolacu era consilier local, consilier județean sau viceprimar la Buzău – sau director al unei firme a primăriei. În plus, Dobrică a fost vicepreședinte al PSD Buzău, pe cînd Marcel Ciolacu era și el vice la organizația de județ sau președinte la municipala Buzău. Și muncea din greu! Iar legăturile nu se opresc

aici. Citiți asta: ,,În 2009, Curtea de Conturi Buzău constata că firma Municipalităţii Buzău, Urbis Serv, condusă de Marcel Ciolacu între 2007 şi 2008, a încheiat ilegal un contract cu

o firmă deţinută de un coleg de partid – fostul consilier judeţean PSD Dumitru Dobrică – prin care municipalitatea buzoiană a fost păgubită cu aproximativ 1,3 milioane de euro”, consemna cotidianul ,,Gîndul”. Concret, firmele care aveau legătură cu Dobrică ,,au fost abonate la contracte cu autorităţile buzoiene conduse de colegii săi de partid”, exemplu dat de sursa citată fiind perioada 2010-2013 în care firmele au încasat 16 milioane de euro din contracte publice. Precizăm că Marcel Ciolacu a fost viceprimar la Buzău între 2008 și 2012.

Iar problema nu era nouă! În 2007, Ciolacu a fost numit director executiv al SC Urbis Serv SRL, companie a primăriei Buzău. În raportul Curții de Conturi din iunie 2009 se arăta ca societatea primăriei a fost prejudiciata cu circa 5 milioane de lei, datorită unor contracte ,,semnate fără bază legală a unor situații de plată” încheiate din iunie 2007 de Urbis Serv cu Primăria Municipiului Buzău pentru ,,execuția de lucrări și amenajări străzi și trotuare de 9,85 milioane lei”. Atenție, însă, acum: ,,Imediat, Urbis Serv a încheiat în mod ilegal un contract pentru aceleași lucrări cu o altă firmă, Mecan Construct Sa Pătîrlagele, fără a se specifica vreo valoare”, consemna Hotnews, comentînd: ,,astfel, URBIS Serv s-a transformat în intermediar între primărie și Mecan Construct, o firmă care aparține unui om de afaceri controversat, Dumitru Dobrică”.

A urmat o rețetă ,,clasică”, situații de plată pentru lucrări la valori supraevaluate, ,,rezultînd un prejudiciu de 4,83 milioane de lei” – iar Curtea de Conturi a constatat că utilajele Mecan Construct ar fi lucrat… cîte 30 de ore pe zi! Și, din nou atenție, conform Curții, ,,lucrările nici măcar nu au fost recepționate”! Dar au fost plătite…

Ei bine, în perioada 1 mai 2007 - 1 iulie 2008, respectivele situații de plată au fost semnate de Marcel Ciolacu, director executiv al Urbis Serv.

Da, DNA Ploiești (Onea-Portocală) recunoaște nevinovăția deputaților PSD Rezultatul este uimitor: Raportul Curții de Conturi a fost trimis procurorilor, în 2009 a fost întocmit dosar penal, Marcel Ciolacu fiind acuzat

RM

de abuz în serviciu contra intereselor publice, fals, uz de fals și asocierea în vederea săvîrșirii unei infracțiuni - consemna ,,prezidențiala” agenție Hotnews. Și, bombă: în 2010, dosarul ajunge la ,,celebra” unitate de elită DNA Ploiești, care, ce să vezi… a zis PAS! Ați mai auzit așa ceva din partea lui Lucian Onea & Co? (Onea a venit la DNA Ploiești în 2010, iar din 2012 a ajuns șef).

Adică, stropiți-vă cu apă rece: ,,celebra” DNA Ploiești, mîncătoarea de pesediști, a fost corectă în cazul lui Ciolacu! Adică datele de pînă acum confirmă ce spune deputatul: raportul Curții de Conturi Buzău a fost contestat în instanță, și dosarul de cercetare penală la DNA Ploiești, privind acuzațiile grave din contractul cu firma lui Dobrică, a fost anchetat… dar DNA a decis neînceperea urmăririi penale față de Marcel Ciolacu!

Stropiți-vă din nou cu apă rece: nu tu o anchetă de tipul celor povestite de Sebi Ghiță, Vlad și Andreea Cozma, nu tu nimic despre aventuri cu deputați PSD demne de relatat… Ce să mai, uite așa se vede că dracul nu e așa negru, iar portocala așa de onea! Vorba aia, sic tranzit gloria muncii… de procuror de elită! Și asta nu e tot: DNA a confirmat în 2017 că deputatul Marcel Ciolacu NU are ,,calitatea de suspect sau inculpat” în nici un dosar penal al DNA Ploiești. Asta ca să nu se mai spună vorbe rele despre DNA Ploiești – că vezi, Doamne, cum prind un deputat, mai ales pesedist, îl fac praf! Nici pomeneală, Marcel Ciolacu, (ex?) doctorand SRI, poate da mărturie!

Așa că, iată, dosarul Zgonea scoate la iveală și aspecte pozitive: Primăria Buzău NU a fost păgubită, Ciolacu NU are dosar penal, iar procurorii DNA Ploiești e… ,,băieți de băieți”! În plus, e clar că, din punctul lor de vedere, nenorocirea stă în biletele de la concertul din Viena și chermeza lui Zgonea-,,Mihai Viteazul” de la Pătîrlagele, nu în milioanele despre care bătea cîmpii Curtea de Conturi că s-ar fi ciordit!

Rămîne întrebarea…

Rămîne întrebarea, de fapt o pură curiozitate – prin cine să-l fi cunoscut Zgonea din Craiova pe Dobrică din Buzău, de ar fi ajuns la combinații cu ,,deconturi”, cum zic procurorii? Că, se știe, ajungi la așa ceva doar prin intermediul cuiva care a făcut, la rîndu-i, combinații pe ,,deconturi”, nu pe schimburi de mesaje de Anul Nou. Și, în paralel cu întrebarea asta, cum a știut ofițerul SRI să se joace cu microfoanele chiar unde a trebuit? Noi credem că din profesionalism, desigur… O fi avînd și el doctorat?

DRAGOȘ DUMITRIU

RM

19

Vineri, 31 ianuarie 2020

S, a s e , P I Mo c ch io !

Rase de cai 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Cal pur sînge – Vizită scurtă; 2) Rasă autohtonă de cal semigreu; 3) Instrument muzical oriental – Ioan Slavici; 4) Și așa mai departe... – Dînsul; 5) Nună! – A sufla metale cu cupru; 6) Preparat oriental dulce – Sat celebru în Sălaj; 7) A pluti în aer – Cai cu pete albe pe corp și pe cap; 8) A confirma – Radu Tudoran; 9) Bestii – Astru; 10) A sui pe o cabalină – Obuzier.

VERTICAL: 1) Cal de rasă, folosit la transporturi grele – Bacău (auto); 2) Se învîrte la căruță – A tăia calea; 3) Prieten – Rasă de cai de munte; 4) Local cu vînzare de băuturi – Trasă de cai; 5) Omăt – Dispozitiv pentru generarea sau amplificarea undelor magnetice; 6) Nu-i bună – Cap de aviator!; 7) Mare campion – Rasă de cai de mare viteză; 8) Ce înrebare! – Catete!; 9) Rasă de cai de greutate; 10) Coadă de lipițan! – Rasă de cai de talie înaltă, folosită mai mult la călărie și tracțiune ușoară.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,CU ACOPERIRE” 1) PLIC – NALBA; 2) A – LAMA – TIC; 3) REALESI – RO; 4) AS – UNITI – P; 5) CAPAC – APE; 6) NAP – J – AMOR; 7) OL – SAPCA – I; 8) RAPT – AR- VS; 9 O – CACIULA; 10) STIRI – TEST.

Istorioare inedite Greşeala Într-o discuţie, Voltaire avu un cuvînt de laudă pentru un alt filosof. Cel cu care vorbea îi atrase atenţia că filosoful acela vorbea de fiecare dată despre Voltaire ca despre un oarecare.

– Nu e exclus să greşim amîndoi, veni răspunsul.

O istorie a farselor (137) Un abil agent dublu (2) Revoluţionarul L.P. Menşicov se infiltrează atunci în Ohrana şi află că Azev este agent al poliţiei secrete, care tocmai îi dubla salariul, probabil pentru a-l ademeni cu un fals sentiment de siguranţă. Chiar şi în această situaţie, Azev nu se poate opri. Raportul lui Menşicov era aproape de necrezut: Ievno se retrăsese temporar pentru un trai de lux pe Riviera italiană. Dar cum viaţa uşoară nu i se potrivea, a fost chemat înapoi pentru a se ocupa de alte grupuri teroriste, aruncîndu-se din nou în lupta pe două fronturi. Totuşi, norocul îl cam lăsase. Revoluţionarul academician V.L. Burţev, „judecat” şi condamnat la moarte de către camarazii săi pentru că îl calomniase pe Azev, şi-a salvat pielea dînd la iveală fapte concrete despre acesta, aflate de la un fost şef al Ohranei.

Chiar dacă totul înjur se îndrepta împotriva sa, Azev se credea în siguranţă, spunînd fiecărei părţi pe care o trăda că, într-o anumită măsură, lucrase

pentru cealaltă parte, totdeauna convingîndu-le pe ambele că tocmai duşmanul fusese tras pe sfoară.

Pentru a-şi recîştiga încrederea revoluţionarilor, a planificat nişte lovituri mult mai îndrăzneţe, inclusiv asasinarea ţarului. Plecînd la Glasgow unde se construia un nou vas de război, Rurik, l-a recrutat pe marinarul Avdeiev, însărcinîndu-l să-l ucidă pe ţar. Dîndu-i un revolver şi instrucţiuni detaliate, l-a pus pe Avdeiev să scrie o scrisoare prin care explica motivele acţiunii sale; scrisoare ce urma să fie publicată după asasinat. Azev s-a retras apoi în apartamentul său din Paris, unde a aşteptat telegrama prin care se confirma uciderea ţarului. După aceea, putea arăta scrisoarea lui Avdeiev, care să le dovedească revoluţionarilor devotamentul său impecabil. Dar asasinatul nu a avut loc niciodată. Încercînd să scape de anchetă, Azev a dispărut în Germania împreună cu amanta sa. Cum în Ohrana şefii începeau să fie schimbaţi şi cum foştii săi camarazi îl urmăreau deopotrivă, Azev a continuat să fugă, schimbînd nu numai hotelurile, dar şi numele. În 1914, poliţia secretă

germană, aflîndu-i adevărata identitate, l-a arestat şi l-a trimis la închisoare ca revoluţionar. Eliberat în 1917, el a murit în Berlin la data de 24 aprilie l9l8, din cauze naturale... ele însele reprezentînd un miracol.

Lordul-șarlatan, promotor al unor afaceri inexistente (1) „Oaia neagră” a unei bogate familii engleze, fermecătorul Sir Edmund Trelawney Backhouse (1873-1944), pe cînd era student la Universitatea Oxford, se înglodase în datorii, în valoare de 23.000 de lire sterline. Obişnuind să cumpere bijuterii pe credit pentru a le oferi actriţelor, în 1895 a fost declarat falit. Avea însă un talent deosebit de a asimila rapid limbi străine, precum rusa şi japoneza, în 1898 ajungînd tocmai în Peking unde, în curînd, stăpînea perfect limba chineză. Angajat să predea engleza la o universitate nou înfiinţată aici, s-a transformat într-un şarlatan de mare succes. (va urma) STUART GORDON

20

Vineri, 31 ianuarie 2020

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Ardealul, Ardealul, ne cheamă Ardealul! (2) (urmare din pag. 1) La această impresie destul de jalnică a contribuit, ce-i drept, şi Televiziunea, care ar fi trebuit să redea prin imagine şi sunet tumultul adevărat al Poporului care era pe Platoul Romanilor – dar nu numai atît, întreg programul ei din acea zi a fost scandalos, revuistic, iar asta o spun oamenii de rînd ai ţării, care ni s-au plîns la redacţie. Mergînd, aşadar, în Transilvania, stimate domnule preşedinte, luaţi pulsul real al evenimentelor şi apreciaţi, ulterior, cum este mai bine să procedaţi. Nu vă impun nimic (nici n-aş putea!), nu vă dau sfaturi, sînteţi un preşedinte ales şi noi respectăm hotărîrea milioanelor de oameni care au crezut şi mai cred în dvs., în formula pe care o propuneţi. Dar „dosarul“ umilirii românilor de către unguri în Ardeal a ajuns pînă acum la vreo cîteva mii de pagini, pline ochi de evenimente strigătoare la cer.

Parcă am avea de-a face cu două ţări diferite, antagonice, în stare de război mai mult sau mai puţin latent. În pofida unor măsuri luate de Poliţia Română (timide şi fără un suport masiv parlamentar, de presă şi Televiziune) bandele de huligani beţi îi atacă, în continuare, pe cetăţenii români, mai ales prin trenuri. În numeroase întreprinderi cu personal mixt, români şi maghiari, ungurii comit abuzuri de neimaginat, cum este, bunăoară, cazul Întreprinderii de Reparaţii Auto din acelaşi oraş Tg. Mureş, de unde mi-a parvenit un îndurerat Memoriu, aşa cum le-a parvenit şi unor factori reali ai Puterii de Stat, dar nimeni n-a luat nici o măsură. Am ajuns, oare, să ne întoarcem la vremea suplicăi şi a jalbei pe care au lăcrimat generaţii întregi de români, de la Ioan-Inochentie Micu-Klein şi autorii documentului Supplex Libellus Vallachorum, şi pînă la cei ai Memorandumului şi din vremea primului război mondial? Au ajuns românii să fie jigniţi în ţara lor, de o presă şi o Televiziune ungurească profund duşmănoasă, care, la adăpostul „drepturilor omului“, vor să ne aducă în stare să ne luăm noi lumea în cap, să plecăm din propria noastră ţară, unde vom vedea cu ochii? Ei, bine, nu chiar unde vom vedea cu ochii, ci spre adrese precise, chiar în Africa de Sud dacă e posibil – ca dovadă acei „fluturaşi“ risipiţi cu dărnicie de unguri prin tot Ardealul, în limba română, pentru a-i atrage pe congenerii noştri să plece aiurea prin lumea largă şi să se golească zona de oamenii pămîntului. Am ajuns chiar să asistăm neputincioşi cum un infractor de drept comun, cum a fost acest Janoş Fazekaş, care, în vreo 40 de ani de domnie comunistă, a devalizat miliarde de lei – să fie un port-drapel al şovinismului maghiar şi să le vorbească secuilor la o recentă întrunire că românii trebuie învăţaţi că ţinuturile respective sînt secuieşti?!

Am ajuns să tolerăm ca extremiştii de acest gen să picteze cu sprayuri negre zvastici pe maşinile Vetrei Româneşti, cum s-a întîmplat, nu demult, la Satu Mare, unde, din păcate pentru obrazul nostru, avea loc o acţiune comună a Vetrei şi a fraţilor basarabeni, cărora nu le-a venit să creadă că cineva îi poate face fascişti pe români la ei acasă?!

Domnule preşedinte, am urmărit cu o reală curiozitate cum v-aţi întreţinut cordial cu un personaj sinistru, acest congresman american, Tom Lantoş, născut la Budapesta, care este

după generalul Basta şi Miklos Horthy cel mai mare duşman al românilor din întreaga Istorie.

Mai nou, după întrevedere, individul s-a dus să facă agitaţie în Ardeal, unde a declarat că va susţine în S.U.A. deschiderea a două consulate la Cluj: unul maghiar şi altul american, dar acesta tot cu vorbitori de limbă ungurească, adică maghiari ca şi el. Ar vrea să ne prindă, aşadar, în cleşte, iar dacă vom adăuga la asta şi paranoia cu care el şi alţii ca el atacă problema deschiderii unei mari Universităţi ungureşti în oraş, cu uriaşe fonduri internaţionale, atunci vă daţi seama că foarte curînd românii o să fie izgoniţi şi din Cluj.

Fiţi sigur că aici se va ajunge, experienţa judeţelor Covasna şi Harghita e cît se poate de grăitoare. În fine, am ajuns să fim, zilnic, martori la maniera grosolană a diplomaţiei de la Budapesta de a ne obrăznici în văzul Europei, de a ne şantaja, de a ne trata cu o superioritate pe care nici fascismul horthyst nu o afişa. Iar jignirile recente aduse unor înalţi funcţionari ai Ministerului nostru de Externe, ca şi bravului ambasador român Pop Simion, arată că Budapesta caută gîlceavă cu orice preţ, pentru a mai înscena ceva, pentru a mai face o dată în decursul Istoriei dovada că şarpele, cînd îl doare capul, iese la drumul mare! Aşa ceva nu mai poate continua, domnule preşedinte, şi, dacă ştiţi mai mult decît noi cu privire la acordul secret de la Malta, dacă există indicii că Marile Puteri neau vîndut din nou, atunci spuneţi-ne şi nouă – vom şti să ne apărăm singuri! În măsura în care doriţi dvs., noi ne oferim să punem la dispoziţia echipei cu care lucraţi Arhiva Revistei „România Mare“ (mii de scrisori şi adeziuni din Ardeal, memorii şi sesizări cu privire la evenimentele petrecute de un an încoace, reproduceri şi fotografii, cópii ale revistelor ungureşti care jignesc demnitatea românilor, afişe tipărite la Budapesta şi prin alte părţi ş.a.m.d.). Învăţătura Istoriei, mai vechi şi mai noi, ne spune că nici un petec de pămînt românesc nu trebuie să mai cadă sub stăpînirea nimănui, cu atît mai puţin a maghiarilor, care au comis bestialităţi inimaginabile pentru o minte omenească. Iată, de pildă, o sumară statistică a celor 4 ani de viscolire sîngeroasă, care au urmat Diktatului fascist de la Viena: 919 omoruri, 1.126 schingiuiri, 4.126 bătăi, 15.893 arestări, 124 profanări, 78 devastări colective şi 447 devastări individuale – în total, 22.713 atrocităţi. Şi, după cum se ştie, statisticile, prin natura lor, cuprind întotdeauna mai puţin decît se întîmplă în mod real, şi în nici un caz nu pot include spaima din inimile oamenilor, teroarea din ochi, groaza din casele de români care s-au simţit hăituiţi ca vietăţile pădurii. Vrea cineva să se mai repete asemenea cruzimi? Cine ne vorbeşte nouă de democraţie, de drepturile omului, de umanismul european? Un stat clădit pe sîngele şi lacrimile popoarelor din jur, un stat trufaş, cu iluzii de nobleţe, care nu se poate împăca niciodată cu ideea că umanitatea i-a respins, întotdeauna, pe ucigaşi!

Iertaţi-mi îndrăzneala, dar vă spun, cu toată sinceritatea: dacă nu veţi căuta unele soluţii eficiente şi drepte pentru cauza naţională, milioane de români vor fi nevoiţi să-şi facă singuri dreptate. Şi atunci nu va mai putea controla nimeni situaţia, iar o guvernare militară ar fi singura soluţie pentru ieşirea din criza naţională (dar şi social-economică) în care ne vom adînci. Ştiţi care este opinia liderilor de seamă ai Vetrei Româneşti despre partidul pe

care l-aţi creat şi care conduce acum societatea noastră? Iată, v-o spun eu: „Frontul Salvării Naţionale poate salva orice ţară, în afară de România!“. Rostită la tribuna Marii Adunări din Tg. Mureş, această frază a declanşat reacţia entuziastă a miilor de români prezenţi acolo cu flori, cu muzică, cu drapele, cu straiele lor de sărbătoare. Asta este opinia multor români din Transilvania, domnule Iliescu. Aş fi vrut să nu fie aşa, dar ca poet şi ziarist eu nu pot fi altceva decît ecoul oamenilor. Mi-am făcut datoria elementară de a vă informa corect. Aşa cum îmi fac datoria de a vă reaminti, în public, sloganul pe care sutele de mii de români prezenţi la Alba Iulia l-au rostit cu năduf în văzduhul primei zile de iarnă: „Iliescu, nu uita/ Şi Ardealu-i ţara ta!“. A avut multe şi mari păcate Nicolae Ceauşescu, dar unul nu l-a avut, cu siguranţă: nu a dorit sfîrtecarea teritorială a României, aşa cum o doresc inamicii de astăzi, şi ai noştri, şi ai dvs. Iar maniera în care a zdrobit el iresponsabilitatea şovinismului unguresc poate constitui un model pentru toată lumea, dacă tot sîntem la momentul adevărului, dacă tot ne îndreptăm spre democraţie. Nutresc convingerea că toate afirmaţiile mele nu vor constitui argumente pentru suprimarea revistei „România Mare“, aşa după cum vă solicită, săptămînal, toţi acei trădători de Neam care, în realitate, doresc şi suprimarea dvs. Aşa după cum doresc şi suprimarea (mai întîi) politică a domnului Petre Roman: o ţară întreagă a văzut la televizor cum un fost mare demnitar comunist, astăzi mare demnitar udemerist, acest „cal troian“ pe nume Domokos Geza, a cerut demiterea primului-ministru al României!

Stupefiant, incredibil, strigător la cer! S-a dus, oare, vreun român să ceară în Parlamentul Ungariei demisia premierului maghiar? Asta e situaţia reală, domnule Iliescu, şi dacă n-o să-i demiteţi dvs. pe extremiştii unguri, dacă n-o să-i expulzaţi grabnic peste graniţă, atunci aţi pierdut partida. Am speranţa că veţi şti să procedaţi cum e mai bine.

Sfîrșit

S-a-ntors copilria iar n mine S-a-ntors copilăria iar în mine ca un soldat de la război; Stă timidă-ntr-un colţ de suflet cerşindu-mi anii înapoi.

S-a-ntors cu dealuri şi cu vii şi cu păduri ce nu mai sînt, cu plugul tatei ruginit, ce ară-n mine, nu-n pămînt.

Vai, cum mi-e scumpă amintirea ţăranilor mei buni şi dragi...

Dar peste toate se aşterne covorul frunzelor de fagi.

S-a-ntors copilăria iar în mine, parc-a ştiut cît mi-e de dor, dar n-o voi mai lăsa să plece de-o fi copil bătrîn să mor.

Viorel Boldiș

RM

21

Vineri, 31 ianuarie 2020

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (55)

197) VINTILĂ RUSSU ȘIRIANU. Publicist și memorialist. Fiul luptătorului transilvănean Ion Russu Șirianu (1864–1900), redactor al ziarelor „Românul” și „Tribuna”, om care și-a luat numele după comuna bănățeană Șiria. Așchia n-a sărit, nici de data asta, departe de trunchi: „Ogorul udat cu sîngele fraților noștri, cu muncă cinstită și grijă se cade să-l lucrăm. Vintilă Russu Șirianu. 5 April 1920”.

198) NICOLAE VERMONT. Pictor și grafician. Născut la Bacău, în 1866. Un bun portretist și peisajist, dar și „zugrav” de biserici. Moare în 1932. Lucrările lui se vînd la prețuri din ce în ce mai ridicate, el avînd o cotă apropiată de cea a marilor maeștri Theodor Aman și Nicolae Grigorescu. Să tot citești asemenea mărturisiri pline de o cucernicie pe care, firește, artistul a deprins-o în lăcașurile cărora le împodobea pereții cu sfinți și îngeri: „Mîndru de faptul că Domnul Vasile Popa, patriotul român, mă crede vrednic de a figura printre oamenii de inimă cari au semnat aci, cu toată dragostea mă iscălesc, Nicolae Vermont, pictor. 27 Martie/9 Apr. 1920”.

199) I. ROSENTHAL. Publicist evreu, ilustrînd sintagma „Presa din Sărindari”. A intrat în vizorul lui Octavian Goga, care, în revista sa, „Țara Noastră”, i-a consacrat un pamflet necruțător. Francmason, prieten cu Mihail Sadoveanu. Aidoma celor mai mulți coreligionari ai săi, care țin un condei în mînă, Rosenthal se simte dator să facă ordine, cu convingerea că toți ceilalți au bătut cîmpii pînă atunci, noroc cu el, care așează lucrurile pe făgașul normal și îi pune pe oameni la treabă: „Prea multe cugetări! Ajunge cu vorbăria. Să trecem la fapte. I. Rosenthal, directorul ziarului «Izbânda». 14 April 1920”. După cum se vede, deviza „Noi muncim, nu gîndim!” are un precursor. Mai remarc faptul că un om care trăia, totuși, din vorbe (și încă foarte bine) le refuză altora dreptul să vorbească și să cugete. Prin alte țări, un asemenea om se cheamă că e demagog.

200) IOAN NĂDEJDE. Publicist, magistrat, sociolog și teoretician al socialismului în țara noastră. Născut în 1854, la Tecuci. Director al revistei „Contemporanul”.

Publică numeroase lucrări, pe teme de o varietate deosebită: Gramatica limbii române, Istoria limbii și literaturii române, Dicționar latin-român, dar și studii de drept, manuale școlare (botanică, geologie ș.a.).

Era ceea ce se cheamă un „vulgarizator”, sau „popularizator”, specie de care se simțea nevoia pentru luminarea maselor. A corespondat cu Friedrich Engels – o epistolă publicată și comentată în fel și chip este aceea pe care teoreticianul german i-a expediat-o la 4 ianuarie 1888, referindu-se la situația geo-politică din Europa de Est. A fost unul dintre liderii Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, din care pleacă, în 1899, intrînd în Partidul Liberal – dizidență de răsunet la vremea ei, taxată în cărțile de Istorie sub numele de „trădarea generoșilor”. Însurat cu Sofia Nădejde, care era cu 2 ani mai tînără decît el. Interesant este că, măcinat de mari combustii interioare, el moare în 1928, pe cînd ea îi supraviețuiește aproape 20 de ani. Militantul „intră în vorbă” cu Vasile Popa în mod natural, de parcă ar continua un dialog mai

vechi, întrerupt, eventual, de război: „De unde se poate vedea că ideea de naționalitate nu e o ficțiune, ci o realitate. I. Nădejde. 14 April 1920”.

201) CONSTANTIN CHRIS­ TESCU. General de artilerie.

Născut în 1866. Face studii în Franţa: Şcoala Politehnică şi de Aplicaţie de la Fontainebleau şi Şcoala Superioară de Război de la Paris. A fost ofiţer de legătură pe lîngă armata sîrbă, în al doilea război balcanic, 1913. În

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (99) noiembrie 1916 el primeşte comanda Armatei de Nord iar în decembrie, acelaşi an, devine comandant adjunct al Marelui Cartier General, poziţie din care pregăteşte ofensiva pe Rîul Siret, din 1917; în vara aceluiaşi an, îl găsim comandant al Armatei 1, care primise misiunea de a străpunge frontul duşman în zona Mărăşeşti, ceea ce i-a reuşit exemplar, astfel încît nu Mareşalul Mackensen a fost „spărgătorul de fronturi”, ci Generalul Christescu.

Epopeea de la Mărăşeşti a intrat, în mod fulgerător, în folclor! Vestitul lăutar Zavaidoc cînta de mama focului, din gură şi ţambal, prin grădinile de vară (ceva mai dosite!) ale Bucureştilor, aflaţi încă sub ocupaţie, dar, ulterior, şi în Budapesta eliberată de Armata Română: Vai, la Bucureşti Este zarvă mare, E scandal Colosal: Mackensen cel tare Astăzi este el Omul fericit, Căci, de la Wilhelm al II-lea, Ordin a primit: „Ia 12 divizii Bavareze, Şi pe cele Vieneze, Şi îndată să porneşti Înspre Mărăşeşti.

Să-mi prinzi acel rest de armată În sfîrşit; s-o faci lată!

Să nu te întorci înapoi Dela ăst război Pînă ce n-oi isprăvi Pe români a-i risipi”.

După două zile În foc a intrat.

Mackensen disperat La Berlin a telegrafiat: – Nu mai pot, nu mai pot, Mă sufoc la Mărăşeşti!

Toţi îmi plîng de milă.

Sînt bătut, sînt gonit Wilhelm dragă, ce-am păţit!

Ich hab mich blamiert!

Vai de mine, vai!

Rău am zăpăcit-o; Bavarezii mei ’Napoi au tulit-o!

N-am ce să le fac Nici chiar ameninţare Că le iau pe 3 zile Porţia de mîncare.

Ce să mă fac, domnule Wilhelm, cînd Dau peste Averescu, Şi peste Christescu, Hop şi Grigorescu, Bateriile Petrescu, „Mircea”, treizeci şi doi Ne-a zvîrlit înapoi. În cămăşi, ca dracii, Ne-au speriat, săracii!

Dar la Cocoşilă?

Vai, Kaisere, ai milă Căci la Răchitaşii Am fugit ca laşii A băgat groaza în noi Divizia lui Moşoi!

Nu mai pot, nu mai pot, Mă sufoc! La Mărăşeşti Toţi îmi plîng de milă.

Sînt bătut, sînt gonit, Wilhelm dragă, ce-am păţit!

Ich hab mich blamiert!

Numai moartea, survenită în 1923, l-a împiedicat pe generalul Christescu să ajungă Mareşal. În 1920, cînd intră la el soldatul neinstruit Vasile Popa, oşteanul era în apogeul carierei sale, fiind şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, după cum reiese şi din cele două ştampile aplicate, alături de care notează: „Jertfirea noastră pentru a asigura închegarea de veci a României Mari este slăvirea ce datorăm eroilor căzuţi pentru înfăptuirea ei.

Generalul C. Christescu. 22/IV/920. Bucureşti”.

Cîte mii de soldaţi şi gradaţi or fi căzut lîngă bătrînul comandant, acolo, în Infernul bătăliilor!

202) ION DRAGOSLAV. Scriitor (1880–1928). Pe adevăratul nume – Ion Ivănciuc. E remarcat de criticul Mihail Dragomirescu, după o serie de poezii, schiţe şi povestiri apărute în „Sămănătorul” şi „Viaţa literară”. Era apreciat pentru stilul popular al istorisirilor sale, în maniera lui Ion Creangă. Cîteva titluri, astăzi uitate: Poveşti de Crăciun, Facerea lumii, La Han la Trei Ulcele, Povestea copilăriei. Însemnarea acestui scriitor (pe atunci în vogă) e scrisă cu creion chimic şi reprezintă o pată de culoare: „Astăzi 1/18 Mai (sic!) st. n. 1920, am avut fericirea să cunosc un adevărat martir al cauzei româneşti, pe moş Vasile Popa, care pentru tricolorul românesc, înlocuit la sărbătoarea muncei, de către Socialiştii români, cu sdreanţa roşie, a suferit de 177 ori închisoarea austromaghiară. Ar fi de dorit ca toţi care vor cunoaşte pe acest mare suflet de român, care a pierdut în război doi feciori şi o fiică (?!) de neajunsurile omenirii ungureşti, să-l cinstească ca pe o figură rară. Pe cînd alţi (sic!) care au suferit aşa de puţin se bucura (sic!) de demnităţi, de ce (lui) Moş Vasile nu i s-ar da mângâerea şi ajutorul meritat. Neamul care da (sic!) asemenea oameni ca Moş Vasile, nu moare. Români de pretutindeni, cîţi îl veţi cunoaşte cinstiţi-l. I. Dragoslav, Scriitor Român, Membru în Societatea Scriitorilor Români”. Aşa după cum am scris în capitolul anterior, Vasile Popa nu a avut copii. Ce o fi sporovăit el la urechea acestui scriitor, de ce-o fi inventat toată povestea asta – nu cu unul, nu cu doi, ci cu trei copii pierduţi în război? Puţin histrion era el, asta nu se poate contesta; interpreta un rol cu efecte garantate. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 31 ianuarie 2020

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (13) Împărătese și concubine imperiale (7) Prețioasa concubină Yang sau Împăratul cel luminat și concubina Brățară de Jad (3) În ceea ce o priveşte pe Brăţara de Jad, aceasta primește numele monahal de Tai Zhen (lb.ch.: Puritate Supremă). Răstimpul petrecut de ea în mînăstire a îmbogățit-o spiritual şi cultural, adăugînd noi valenţe „sex-appeal“-ului cu care-l fascinase pe Împăratul cel Luminat. Acesta o readuce la curte și îi dă cel mai înalt titlu de concubină, „Concubina Prețioasă“ (lb.ch.: Gui Fei), statut pe care îl va deţine pînă la tragicul său sfîrșit.

Copleșit de drageste pentru Brățara de Jad, Împăratul cel Luminat, aflat acum la a doua tinerețe, încalcă protocolul foarte strict al curţii imperiale - compune poezii şi cîntece pentru iubita sa, o acompaniază la flaut sau la tamburină în timp ce ea dansează, o copleșește cu cele mai costisitoare cadouri și, cel mai grav prin repercusiuni, îi satisface toate dorinţele și capriciile.

Astfel, cronicile menționează că, mai mult de o mie dintre cei mai talentaţi meșteri-teşători, bijutieri lucrau doar pentru satisfacerea capriciilor Brățării de

Casa Poporului – adevărata istorie (47) Ce s-a întîmplat după anul 1989 (5) De ce în anul 2000 exista atîta grabă ca Bucureştii să se definească printr-o nouă viziune arhitectonică, ce era numită europeană, înlăturînd un elementar simţ de protecţie a specialiştilor români, care dispuneau de suficientă experienţă în construcţii?

Desfăşurarea acestui concurs a mai dat naştere şi la alte întrebări: - terenurile pe care urmau să se ridice zecile de blocuri de locuinţe aparţineau Primăriei Municipiului Bucureşti. Ele trebuiau vîndute. Cine, atunci, din România avea forţa să cumpere aşa ceva, cînd societăţile de curînd înfiripate nu dispuneau decît de puţine utilaje, mînă de lucru şi fonduri?

- proiectele cîştigătoare urmau să fie puse în operă de societăţi străine cu putere financiară pe terenurile aflate în zona centrală. Ne putem gîndi că scopul participării la concurs ţinea de interese susţinute la nivel înalt?

- construcţiile ce urmau a fi făcute în jurul Palatului Parlamentului se încadrau în modernism, sau într-o nece­sitate cu conţinut obscur?

Balada (23) La curtea Regelui Carol al II- lea (1) Se aflau într-o mare manevră în care se foloseau diverse mijloace de transport: tren, autocamioane, transportoare blindate, motociclete, biciclete, eşaloane de cavalerie. Se făceau marşuri lungi, obositoare. La un popas de trecere a unităţilor peste rîul Olt, în poarta unei case, se afla un bătrînel cu barbă lungă, plete bogate, jovial şi pus pe şotii. Între Badea Stănişor şi locotenentul Ştefan Genoiu se încinse un dialog viu, presărat cu glume şi zicale din bătrîni.

- Şi zici, moşule, că nu ştii cîţi ani ai?

- Nu mai ştiu, taică! Parcă aş fi pe Pămînt de cînd lumea!

- Păi, stai aşa să facem o socoteală! Războiul cu turcul l-ai apucat?

- L-am apucat! Erau cît pe ce să mă înroleze!

- Dar cînd s-a făcut Unirea Principatelor erai pe lume?

- Ce s-a făcut, că nu pricep?

- Unirea Principatelor din vremea lui Cuza-Vodă.

RM

Jad. De asemenea, demnitarii și funcţionarii de stat îi îndeplineau toanele și ordinele Prețioasei concubine Yang, asememea cu cele primite de la împărat.

Favorurile imperiale se revarsă şi asupra familiei.

Surorile Brățării de Jad primesc ranguri de regine şi privilegiile aferente; unchii şi verii ei primesc latifundii întinse și se însoară cu prințese din Casa imperială; tatăl ei - descendent al unei familii nobile din Dinastia Sui (581-618) - primeşte post-mortem rangul de Mare Duce şi i se ridică un templu memorial, precum aveau dreptul numai membrii Casei imperiale. Referitor la luxul deșănțat și aroganța celor care gravitau în jurul Concubinei Yang – rude, curteni profitori etc. cronicarii relatează, de exemplu, că la deplasarea într-o stațiune balneară a împăratului, împreună cu Brățara de Jad și alaiul care-i însoțea, pe drum rămîneau aruncate haine de mătase, încălțări aurite, bijuterii, iar parfumul persista mult timp pe kilometri întregi. Rudele lui Yang Gui Fei și curtenii profitori încurajau acest dezmăţ, condamnat, însă, nu doar de oamenii simpli şi demnitarii cu simţ de răspundere, ci și de către membrii Casei imperiale, care ajunseseră să fie umiliţi de către rudele Favoritei imperiale. Pe de altă parte, se spune că, fascinaţi de ascensiunea Brăţării de Jad, părinţii, care, pînă atunci considerau, în spiritul tradiției chineze, că nașterea unei fete este un nenoroc, iar nașterea unui băiat - o binecuvîntare, acum se rugau Cerului să le

dăruiască fete care să aibă norocul Prinţesei concubine Yang. Brățara de Jad nu a căzut niciodată în dizgraţie, deşi comitea fapte pe care nici o concubină imperială nu îndrăznise să le facă - scene de gelozie și nenumărate capricii. Dizgrația însemna în acea epocă alungarea concubinei, urmată de sinuciderea acesteia. Concubina Yang a fost de două ori trimisă acasă de către împărat, în urma presiunilor membrilor Casei imperiale, dar, de fiecare dată, Împăratul cel Luminat a rechemat-o la Palat, iar influenţa ei asupra acestuia a devenit tiranică.

Singura nefericire a vieţii paradiziace pe care a ducea concubina Yang era aceea că nu avea un copil de la iubitul ei Împărat. Greşeala - care s-a dovedit a fi fatală - comisă de către Yang Gui Fei, a fost impunerea vărului ei primar, Yang Guezhong, pe care împăratul Li Longji l-a numit prim-ministru, considerîndu-l cel mai capabil, cel mai credincios și cel mai onest demnitar.

Orbit de dragoste pentru adorata sa concubină, împăratul i-a dat, practic lui Yang Guazhong puteri discreționare, fără a sesiza că avea de-a face cu un om perfid - îşi însuşise, prin înşelăciune, meritele unor generali – incompetent în problemele de stat, despotic, corupt, lacom de putere și îmbogăţire rapidă şi nemeritată.

Sub guvernarea, primului-ministru Yang Guezhong, toată ţara este împinsă în haos, iar prosperitatea de pînă atunci începe să se spulbere. (va urma) Christina Meiţă-Tang

- de ce conducătorii politici, prin girul lor, acceptau ca mai multe generaţii de arhitecţi şi ingineri români să fie puşi în postura de executanţi şi nu de creatori în spiritul educaţiei şi tradiţiei româneşti? Cei care au girat aşa ceva erau oameni cu pregătire superioară şi nu-şi pot justifica necunoaşterea situaţiei în care s-au aflat.

Pentru a concluziona pe marginea cîtorva aspecte din ceea ce s-a scris în paginile anterioare, prezentăm conţi­nutul unora dintre proiecte: - în faţa Casei Republicii, între clădire şi gardul limită, unde se găsesc trei terase cu gazon, arbuşti şi flori, unul dintre planuri prevedea construirea a zece blocuri înalte, dreptunghiulare, cu baza mică orientată spre edificiu. Pe latura dinspre Calea 13 Septembrie, tot într-un spaţiu asemănător, un alt proiect prevedea construirea a 12 blocuri; - prin proiectul înregistrat cu numărul 42, în Piaţa Constituţiei şi pe Calea 13 Septembrie urmau să apară 20 de blocuri şi un bulevard prin spatele Palatului Parlamentului. Juriul a elogiat proiectul, considerîndu-1 consistent în definirea formelor arhitecturale. Autori erau cinci arhitecţi austrieci. De unde să ştie juriul, format în majoritate din specialişti străini, că în această piaţă, doar peste cîţiva ani, vor avea loc, în anotimpurile favorabile, mari concerte, la care să asiste zeci de mii de spectatori îndrăgostiţi de muzică, dar şi alte acţiuni culturale?

- proiectul cu numărul 92 desfiinţează şi el Piaţa Constituţiei şi zonele din proximitate. Era concepţia a opt arhitecţi din Germania. A şi luat premiul cel mare.

Concluzia care 1-a definit a fost aceea că, prin aplicarea lui, „topeşte silueta solidă a palatului”. În faţa unei asemenea concluzii rămîi fără grai. Rişti, dacă mai zici ceva. Oricînd poţi intra în categoria nepregătiţilor; - un alt proiect prevedea ca, între Palatul Parlamentului şi Piaţa Constituţiei, să se realizeze cinci terase în trepte; în spatele palatului, unde se construieşte acum Catedrala Neamului, erau prevăzute 19 blocuri şi cam tot atîtea, 20, să fie ridicate în actualul Parc Izvor, aflat între Palat şi Rîul Dîmboviţa; - cel mai năstruşnic proiect înălţa trei blocuri, unul dintre ele lung de 100 metri, toate cu forma ondulată, în lungul bulevardului Unirii, chiar de la plecarea din faţa Palatului Parlamentului. Explicaţia era aceea de a interveni şi alt stil, şerpuitor, în locul celui linear. Prin poziţionare se modifica şi modul de circulaţie auto.

Importantă era fantezia şi nu faptul că blocurile erau puse în drum. Mai sînt pe lume şi asemenea gînditori, în orice domeniu de activitate; de aceea, nu de puţine ori, întîl­nim blocuri înclinate sau frînte, pe vertical, în direcţii opuse. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

- Aha? Despre Cuza zise-şi? Păi, Vodă Cuza i-a dat lui tata 5 pogoane şi loc de casă. Eu m-am născut cu poza lui Cuza la cap. O ţineau ʼăi bătrîni lîngă candelă!

- Păi atunci, moşule, rezolvarăm problema. Să tot ai peste 70 de ani!

- Aşa o fi! Dar ce te iei de anii mei şi nu te ţii de anii tăi, fecioraş? Vorba aia, prostul moare de grija altuia...

Ia să-mi zici mie dacă te plac fetele, că pe mine tare m-au plăcut?

- În chestia asta cu femeile, să ştii, moşule, că te-am întrecut! Femeile se ţin scai după mine!

- I-auzi, fecioraş, ce spui? Dar cum de faci tu chestia asta?

- Cu banii de la portofel, moşule, că de aia sînt domnul locotenent!

La despărţirea de bătrînul ţăran, locotenentul îi puse în palmă o monedă de 10 lei.

- Moşule, ia un mic dar de la mine şi să-ţi cumperi tutun de lulea, iar cînd vei fuma să-ţi aduci aminte că l-ai primit de la un domn!

Bătrînul mulţumi şi îşi făcu cruce.

- Ce fel de domn eşti tu, măi băiete? Hmm… aşa sînt domnii? Cu bocanci şi moletiere prăfuite de drumuri?

*** Locotenentul Ştefan Genoiu avea toate motivele să se considere un „domn”. Funcţiona în garnizoana Cîmpina la un Regiment de Gardă. Oraşul de pe Valea Prahovei mustea de viaţă economică şi socială.

Petrolul curgea în valuri. Afacerişti din toată lumea se înghesuiau în cafenele, în micile restaurante sau pe la chermezele organizate de oficialităţile oraşului.

Femei frumoase şi elegante îşi încercau norocul, roind pe lîngă magneţii petrolului şi umpleau pînă la refuz cazinourile. În Cîmpina trăiau şi oameni săraci. În marea lor majoritate erau muncitori petrolişti, nevoiţi să-şi părăsească satele după ce şi-au vîndut, din cauza lipsurilor, bruma de pămînt. Locuiau în case mizere, la marginea oraşului şi în preajma căii ferate. Din cînd în cînd făceau greve şi demonstraţii cu ocazia zilei de 1 Mai. Tînărul ofiţer aflat în slujba Regelui nu le dădea atenţie. Meseria armelor, manevrele, marşurile, vizitele la Palatul Regal de la Sinaia, unde ofiţerii erau primiţi de majordomi cu livrea, reprezentau pentru el preocupări zilnice şi obiective majore ale vieţii. (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 31 ianuarie 2020

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (21) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (21)

Familia, Golful și lacrima (2) Se zice că toţi colaboratorii apropiaţi nu-1 cred capabil să-i dea lacrimile, dar să plîngă! A vărsat, totuşi, una atunci cînd văduva unui rafinator, aflată la mare ananghie, 1-a solicitat s-o cruţe şi să nu-i provoace falimentul pentru că nu s-a lăsat „înghiţită” de „Standard Oil”. Aceiaşi supraveghetori ai reacţiilor lui umane mai consemnează o lacrimă, de bucurie, ieşită din ochii lui de culoare gri şi reci, cînd, într-o dimineaţă, la 29 ianuarie 1874, este anunţat că are un fiu. E moştenitorul, şi bucuria trebuie răsplătită astfel!

Cu sentimentul unei dinastii, îl va numi John D. junior sau John D. II, convins, în sinea lui, că, pe lîngă averea imensă pe care o acumulează, trebuie creată si dinastia Rockefeller...

Afacerile depăşind modestul Cleveland, şi centrul lor de greutate mutîndu-se la New York, patronul lui „Standard Oil” decide că sediul ei trebuie transferat în acest oraş. Pe coasta Atlanticului, peste 20 de rafinării îi poartă numele, pe East River; în Brooklyn, pe

Memoriile unui celebru criminalist român (101) Un caz deosebit de tragic: violarea și uciderea unei minore (7) Cei care locuiau pe strada victimei îl exploatau pe bolnavul şi vagabondul cartierului; pentru cîţiva lei şi o bucată de pîine, obţineau de la el servicii ca spălatul rufelor, săpatul grădinii, tăiatul lemnelor etc., iar acesta, din modestul său venit, oferea biscuiţi şi bomboane fetiţelor „stăpînilor” săi.

Mulţi nutreau pentru el un sentiment de compasiune; în concepţia lor, nu puteau admite că bietul om ar fi fost în măsură să comită o crimă. Sigur că nici unul dintre aceşti vecini, ba chiar nici părinţii fetiţei Carmen n-au fost dispuşi să prezinte adevărul cu privire la prezenţa lui Măceşanu pe stradă, în ziua crimei, pentru ca nu cumva să bănuiască miliţia un nevinovat ca el; ei erau convinşi că un asemenea om, blînd îndeobşte, nu putuse comite un act criminal. În acelaşi timp, nu se puteau împăca nici cu ideea că, prin „eroarea judiciară” – pe care li se părea că am fi comis-o noi – pierdeau un om de serviciu atît de... necostisitor!

Primele cercetări au evidenţiat că Măceşanu zilnic consuma băuturi alcoolice şi, deci, se afla în stare

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (53) Lucrurile se precipită: trupe irakene, masate la frontiera cu Arabia Saudită (1) Rapoarte sosite în primele ore ale zilei de 4 august semnalează că trupe irakene au pătruns în ,,zona neutră“ dintre Kuweit şi Arabia Saudită şi se instalează în dispozitiv la un kilometru de frontiera saudită. La Fort Meade, sediul lui National Security Agency, clişeele obţinute de la sateliţi spioni, care fotografiază de acum fiecare kilometru din zona aflată în criză, arată că o sută de mii de soldaţi din trupele de elită irakiene sînt grupaţi acolo. Ei fac parte din cel de al 3-lea corp de armată şi din Garda republicană care asigură şi protecţia personală a lui Saddam Hussein. Acest corp are 8 divizii cu 30 pînă la 33 brigăzi.

Un studiu secret va fi transmis principalilor responsabili ai Administraţiei. Ei evaluează pericolele pe care le reprezintă aceste forţe. ,,O invadare a Arabiei Saudite de către Irak ar implica o opraţiune militară mult mai largă şi mai profundă decît cele conduse pînă acum

apele Hudsonului, vasele lui „Standard Oil” scot fum înecăcios, pe cheiuri zac aşezate butoaiele albastre, marile vapoare-cisternă, abordîndu-i drapelul, ridică ancorele plecînd pe ocean în diferite colţuri ale lumii.

Tot la New York, John D. îşi găseşte şi locuinţă, păstrînd-o însă pe cea din Cleveland. Pentru Cettie, mutarea echivalează cu o ofensă, dar o acceptă în cele din urmă. Viaţa monotonă din Cleveland e acum înlocuită de forfota unui oraş mereu în miş­care, cu imigranţi abia debarcaţi de pe vapoare, căutînd disperaţi alinare, reuşită; cu afaceri ce ţintesc atît America dar şi Lumea Veche, sau Asia, cu misiţi sosiţi de departe să cumpere în primul rînd petrol. Pe buzele tuturor e aproape numai un nume, pe care-1 pronunţă temători, neştiind cum va reacţiona trustul lui la cererile lor, dacă preţurile lor nu le vor urca pe ale lui sau dacă acesta nu va concepe lovituri şi mai dure, procedînd la – clasica deja – „înghiţire” a firmei pe care ei o reprezintă. John D. Rockefeller, modesul „Oil Man”, om al petrolului, din 1862, cînd se lansase între zecile sau sutele de rafinători, acţionează acum ca „Oil King – regele petrolului”. Şi nu e vorba aici doar de o modificare a calităţii, ci de tot ceea ce, pe ascuns sau pe faţă, a facilitat-o, de metodele prea puțin curate folosite, de țelul fixat, pentru a cărui atingere nu se dă în lături de la nimic.

La New York, nu se integrează boemei milionarilor şi miliardarilor de tradiţie – sau parveniţi – iar oamenii obişnuiţi citesc frecvent în presă relatări doar

despre balurile sau recepţiile date de noii „baroni ai petrolului”, „regii oţelului”, „magnaţii petrolului” şi „căpitanii industriei” – James E. Hill şi E. M. Harriman, C. Vanderbilt (căi ferate), Henry H. Rogers, Charles Pratt şi H. M. Frayler (industria petrolului), Andrew Carnegie, H. D. Frick şi Charles M. Schwab (industria metalurgică), J. P. Morgan şi Jacob H. Schiff (bănci şi finanţe). Numele lui John D. Rockefeller lipseşte de pe listă, el rămînînd credincios jurămîntului dat cîndva şi repetat de cîteva ori în faţa mamei, Elisa, de a nu bea, de a nu fuma, de a nu frecventa restaurantele, de a nu practica jocurile de noroc!

Dacă n-a ajuns niciodată campion de golf, în schimb practică asiduu acest joc, ca şi Howard R. Hughes, care a început mai tîrziu, însă cu ambiţia supremă nerealizată. Casa din New York are o înfăţişare posomorită, e situată la numărul 4 de pe Strada 54, chiar la doi paşi de 5th Avenue, cea a milionarilor tradiţionali.

I se adaugă, din ordinul lui, în faţa unui mare peron de ciment, un heleşteu artificial, reproducere în miniatură a Lacului Erie. Iarna, aici, sobrul John D., îmbrăcat în tradiţionalii pantaloni de golf, patinează ore în şir, dezlănţuit şi indiferent la reacţia vreunui curios, îl însoţesc şi fetele, cărora mama le acceptă cu greu o asemenea extravaganţă. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

permanentă de ebrietate; în schimbul unor servicii, personalul bufetului din cartier îi oferea resturile din pahare. În luna ianuarie, cînd se săvîrşise omorul, el fusese găzduit în magazia unui vecin al victimei.

Pentru a ajunge la „dormitorul” său, trecea prin faţa casei victimei. Semnificativ era şi faptul că, periodic, Măceşanu ducea vitele gazdei sale la păscut, în acelaşi loc în care fusese asasinată fetiţa...

Toate aceste aspecte se coroborau şi cu datele medicale şi de analiză criminalistică. Fiind cu complexe de inferioritate faţă de femei şi fără locuinţă, a fost considerat de noi ca făcînd parte din categoria celor care ar putea realiza violul în condiţiile cazului dat.

Supoziţiile noastre, însă, nu aveau forţa de a-1 determina pe bănuit să facă mărturisiri în cadrul unei eventuale anchete. Eram convinşi că, dacă ne vor lipsi probele materiale, dovedirea vinovăţiei va fi aproape de nerealizat, mai ales că nu puteam miza pe un duel al discuţiilor... Bineînţeles că nu ne putea satisface nici simpla lui recunoaştere: chiar nevinovat fiind, s-ar fi putut erija în autorul omorului, pentru a-şi da „importanţă“... Aveam de întîmpinat, deci, din nou dificultăţi... Aşa fusese cazul de la început, aşa promitea să rămînă pînă la capăt. Deși identificaserăm autorul, nu eram în măsură să-i dovedim vinovăția...

Din dorinţa de a ieși din acest impas, ne-am deplasat în comuna natală a lui Măceşanu, acolo unde acesta

fusese trimis cu însoţitor a doua zi după crimă. Odată ajunşi la postul de miliţie, am făcut noi cercetări pentru stabilirea împrejurărilor în care Măceşanu plecase şi se întorsese adus, în comună. În urma investigaţiilor am primit răsplata cea mai de preţ, stabilind că, după crimă, Măceşanu dormise cu fratele său în pat, refuzînd să se dezbrace, iar apoi, suspectat, demascat şi „anchetat” de familie, care-i şi spălase rufăria intimă, îşi reclamase dreptul de a fi avut raporturi sexuale cu o femeie, justificînd, chipurile – faţă de ai săi – petele de sînge.

Părăsise, după aceasta, locuinţa fratelui, preferind să doarmă, mai multe nopţi, în frig, pe nişte mese ce se aflau într-o magazie a primăriei.

Am intrat în posesia acelei rufării intime, stabilind, prin analize de laborator, că ea mai păstra încă urme de sînge uman. Şi iată că a venit recunoaşterea faptei, cu care ocazie Măceşanu a relevat particularităţile procedeului său, acestea conjugîndu-se şi cu interpretarea medico-legală a cazului. Cu toate că n-ar fi putut afla despre eveniment din ziare, el fiind analfabet, sau din povestirile altora, plecat fiind din oraş de pe ziua de 19 ianuarie, dată cînd încă nu fusese găsit cadavrul, cu prilejul unei reconstituiri parţiale, el ne-a condus exact la faţa locului... Au urmat şi alte probaţiuni şi, toate, au arătat că el era autorul faptei abominabile comise pe 19 ianuarie. (va urma) DUMITRU CEACANICA

de forţele terestre ale Bagdadului. Obiectivele-cheie ale acestei invazii par a fi porturile şi aerodromurile aflate în apropiere de Dharan (unul din principalele centre petroliere) aflat la trei sute de kilometri de frontiera kuweitiană, obiectivul principal urmînd să fie capitala Arabiei Saudite, Riad. Această zonă conţine toate ţintele economice vitale a căror capturare ar închide accesul saudiţilor către Golful Persic şi ar stăvili sosirea întăririlor americane”.

Studiul, luînd în considerare diferitele ofensive care ar putea fi duse pe teritoriul saudit de această Gardă republicană, se termină printr-o surprinzătoare paralelă istorică. ,,Excelenta reputaţie a trupelor Gărzii republicane ar putea fi un important factor de vulnerabilitate.

Distrugerea sau înfrîngerea lor severă ar provoca un şoc considerabil cu efecte grave asupra moralului restului armatei şi ar putea precipita dezintegrarea acesteia. Nu e imposibil ca forţele irakiene să reacţioneze la fel ca marea armată franceză, atunci cînd a aflat de retragerea vechii gărzi a lui Napoleon. Strigătul «garda se retrage» a stîrnit panică în întreaga oaste franceză şi a condus la prăbuşirea ei imediată”.

La ţară, la reşedinţa de vară a preşedinţilor de la Camp David, în Munţii Catoctin, se deschide cea de a

doua întrunire organizată de George Bush în mai puţin de douăzeci şi patru de ore. Ea începe, ca şi precedenta, la ora opt dimineaţa. În afară de Brent Scowcroft, Richard Haas şi de generalul Colin Powell, care se aflau acolo din ajun, erau secretarul general al Casei Albe, John Sununu, ministrul de Finanţe, Nicholas Brady, directorul CIA, William Webster, şi secretarul de stat James Baker, întors în cursul serii de la Moscova. Aşezaţi în jurul unei mese de stejar, în cabana de bîrne, majoritatea participanţilor lăsaseră de o parte costumele sobre şi cravatele de culoare închisă, preferind o ţinută mai destinsă, ca şi cum veniseră să petreacă un week-end destins, departe de orice agitaţie. În realitate, erau în centrul unei crize care se amplifica din ce în ce mai mult. Cîţiva experţi militari convocaţi la reuniune au început cu un raport.

Subiectul era: ,,Situaţia de pe teren şi ce putem face”.

Ipoteza unor acţiuni clandestine, menite să destabilizeze regimul irakian sau să-1 suprime pe Saddam Hussein, a fost avansată, dar nu s-a discutat nici un plan. După ce şi-au terminat expunerile, militarii au părăsit încăperea şi George Bush a cerut părerea fiecărui participant. Totul era relativ la opţiunile militare. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

Vineri, 31 ianuarie 2020

Doza de sãnãtate Diabetul zaharat- două puncte de vedere în tratament, care nu se exclud, ci se întregesc Diabetul este o disfuncţie endocrină legată de secreţia de insulină a pancreasului şi de modul în care este metabolizat acest hormon în organism. Organismul unei persoane bolnave de diabet nu poate utiliza zahărul (glucidele) din alimente, din cauza secreţiei de insulină, fie inexistentă, fie prea ridicată. Există mai multe tipuri de diabet zaharat, dar cel mai frecvent întîlnit este cel de tip 2, care este considerat una dintre marile probleme de sănătate ale secolului.

Cauzele diabetului de tip 2 De obicei, diabetul de tip 2 are cauze multiple.

Printre acestea se numără: • Moştenirea genetică – dacă unul dintre părinţi a avut diabet, există un risc mai mare ca urmașii să facă această boală.

• Greutatea – persoanele obeze sau supraponderale au un risc mai mare de a fi afectate, deoarece ele dezvoltă rezistenţă la insulină.

• Sindromul metabolic – se manifestă printr-o serie de simptome, precum grăsimea adunată în jurul taliei, hipertensiunea arterială, colesterolul HDL scăzut, trigliceride crescute şi glicemie pe nemîncate crescută.

Hiperglicemia Glicemiile cu valori peste cele normale indică prezenţa ,,hiperglicemiei”. Creştera glicemiei la valori foarte mari poate duce la complicaţii grave, chiar la comă diabetică, de aceea este esenţială menţinerea unei glicemii în parametrii normali. Simptomele de hiperglicemie sînt: senzaţie permanentă de sete, urinare frecventă, scădere în greutate, vedere neclară.

Hipoglicemia Termenul de ,,hipoglicemie” este utilizat pentru a descrie glicemiile situate sub valorile normale.

Scăderea concentraţiei glucozei la valori foarte mici poate duce la pierderea cunoştinţei, stare cunoscută sub denumirea de comă hipoglicemică. Simptomele de hipoglicemie sînt: transpiraţii reci, tremurat, stare

de slăbiciune, senzaţie de foame, confuzie.

Recomandări Mai multă activitate fi­zică va pune la treabă muşchii, care vor pune insu­lina la lucru şi vor con­ suma glucoza din sînge.

De asemenea, o scădere în greutate de doar 10% reduce la jumătate posibilitățile de a face diabet de tip 2. Treizeci de minute pe zi de mers pe jos, în pas alert, reduc riscul cu aproape o treime.

• Fumatul afectează arterele şi circualţia sanguină, îngreunînd transferul de glucoză din sînge spre celulele organismului. Lăsatul de fumat vine şi cu avantajele unei respiraţii mai bune şi reduce riscul de boli cardiace şi de accident vascular cerebral. Corelează lăsatul de fumat cu un program de alimentaţie sănătoasă şi cu mişcare, pentru a nu lua în greutate.

• Stresul, alimentaţia, dormitul prea puţin sau prea mult – alege o viaţă emoţională echilibrată şi o alimentaţie sănătoasă (evită alimentele procesate, făinoasele albe, băuturile îndulcite, grăsimile trans şi pe cele saturate). Alege să consumi mai multe legume proaspete, fructe şi cereale integrale, cu conţinut redus de glucide. Limitează carnea roşie şi alimentele animale procesate. Mănîncă mai puţină sare şi, de asemenea, fii foarte atent cu alcoolul, care influenţează semnificativ nivelul de zahăr din sînge. De asemenea, dormi între 7 şi 9 ore pe noapte.

• Menţinerea hipertensiunii arteriale şi a colesterolul ridicat sub control. În prima parte a articolului am prezentat punctul de vedere al medicinei clasice, prin intermediul doamnei doctor rezident Carmen Dumitrescu. În cele ce urmează, voi prezenta punctul de vedere al medicinei energoinformaționale referitor la apariția și tratarea acestei afecțiuni. Că diabetul este o dereglare metabolică este un fapt binecunoscut. Că metabolismul dereglat al

RM

corpului poate duce la orice altă problemă de sănătate, chiar și la boli autoimune, este, de asemenea, cunoscut.

A îndopa organismul numai cu chimie si farmacologie este greșit! A regla energetic metabolismul corpului, a detoxifia organismul pînă la nivelul celulei, a debloca meridianele energetice (străzile energetice) reprezintă primii pași în autoreglarea energetică a corpului, pași propuși de o medicină care se bazează pe informația corpului, o medicină neinvazivă, modernă, fără medicamente, fără durei – medicina energoinformațională, care are la baza fizica cuantică.

Toate studiile de neurobiologie au la bază fizica cuantică, care explică modalitatea creierului de a traduce limbajul psihicului, care este trimis mai departe spre celulele corpului. Această transmitere depinde în mare măsură de imunitatea creierului.

Spațiul dintre celulele corpului reprezintă magazia de toxine, unde organele își depozitează noxele.

Cu alte cuvinte „o cămară amestecată cu toxine și alimente” automat produce o întreținere a bolii, dar și o acumulare de noi probleme de sănătate. Cheia, secretul sănătății este spațiul dintre celulele organelor și țesutul organelor, locul în care se decide, dacă putem spune așa, starea de boală sau sănătate a organismului.

După diagnosticarea energetică (aprox. 45 de minute) și eliberarea buletinului energetic de analize, se recomandă ședințele de tratament. Desigur, reglarea secreției pancreasului și reglarea metabolismului proteic cît și a hidrocarburilor, grăsimilor, echilibrarea bazelor/acidității în organism, reglarea elementului pămînt (din cele 5 elemente) reprezintă pași decisivi în autoreglarea energetică a organismului și întreruperea fenomenului de autodistrugere. Surprinzător pentru pacient, glicemia scade și începe să se mențină la un nivel constant. Desigur că în stilul de viață al pacientului se impun modificări (alimenație, eliminarea stresului, medicamente, alcool), care, împreună cu o menținere a echilibrului energetic și cu o comunicare energetică la nivel de celulă-organ-sistem constituie baza unui tratament modern, personalizat.

Astăzi, mai mult ca oricînd, pacientul are la îndemînă informația: cu cît sîntem mai informați, cu atît vom lua decizia cea mai potrivită pentru sănătatea noastră.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Medicina cuantică – întîlnire între știință și sănătate Sevicii - diagnosticare energetică -buletin de analize energetic

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

Tratamente - autoreglare energetică - eliminarea metalelor grele - terapie antifumat - deblocare energetică - echilibrarea chakrelor - echilibrarea meridianelor energetice - detoxifierea organismului prin cîmpul energetic, drenarea limfei - refacerea comunicării energetice în corp la nivel de celulă/organ/sistem - reglarea cîmpului energetic la nivel celular și vibrații homeopatice la ședintele de tratament cu programe speciale - reglarea sistemului imunitar

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.