Romania Mare, nr. 1516

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Adevăratul pericol care paște Planeta nu este să se isprăvească rezervele ei de petrol, ci rezervele ei de spirit.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

De fapt, am urmat vreodată calea dreaptă?

Motto: ,,Eu cred/ că un om liber/ e mai puternic/ decît un om înarmat”. (,,Cred” – ADRIAN PĂUNESCU) Obiceiul lașului este de a da vina pe altul. De fapt, vina este a lui, iar neasumarea duce la agravarea stării, ajungînd la cronicizarea neputinței – și în cele din urmă la… dispariție. Chiar la uitare completă.

Din păcate, lașitatea nu este doar o caracteristică individuală, ci devine o molimă socială, care începe să se auto-susțină. Popoare întregi și chiar state au căzut pradă acestei lașități – preambul al dispariției. Că (istoricii) au numit-o ,,asimilare” sau ,,integrare”, finalul a fost dispariția. Poate așa a fost să fie… poate acesta a fost destinul implacabil. Dar, prima regulă dată dinainte de Cădere și valabilă chiar și azi, omul și grupul său, popor sau stat, au posibilitatea să aleagă! Lașul însă va spune mereu – ,,n-am avut de ales”. Și va dispărea.

De cîțiva ani se spune că ,,România e o colonie”. Deci, practic se afirmă că nu mai e stat independent. Sau, reducînd la idealurile unei națiuni moderne, aș putea spune că România nu mai există. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Corneliu Vadim Tudor, 70 de ani de la naștere

Acum patru ani, tatăl meu a plecat într-un mod prematur și dureros pentru noi, lăsînd în inimile și în familia noastră un gol imens, dar și foarte multe întrebări la care doar timpul ne poate răspunde.

Nu am știut, pînă la acel moment, cît de important a fost Corneliu Vadim Tudor, pentru mulți, foarte mulți români. Miile de oameni veniți să îl conducă pe ultimul drum, dar și mesajele care au început să vină după aceea, și care încă ne parvin, ne-au arătat că titulatura de Tribun, acordată tatălui meu, a fost și este pe deplin meritată.

Tata a fost și încă este Tribunul acestei țări pe care eu am convingerea că nu a părăsit-o și pe care, de acolo, din cer, încă o veghează. Plecarea lui prematură a fost un moment dureros, un

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (2)

La numai un an de la preluarea domniei, Mihai încheie un acord secret cu Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, şi cu dom­ nitorul Moldovei, Aron Tiranul, pentru a lupta împreună împotriva turcilor.

Momentul internaţional era favorabil, pentru că în Europa funcţiona de cîţiva ani buni Liga Antiotomană, formată din Imperiul Habsburgic, Statul papal, Spania, Veneţia, Toscana, Mantua şi Ferrara. Un cronicar străin, Ştefan Szamoskozy, l-a ghicit foarte bine pe cel care avea să rămînă în Istoria turcilor sub numele de „ghiaurul”, adică „necredinciosul”: „Încă şi atunci cînd i-au dat căciula cu surguci în Divan a jurat în inima sa că îndată ce va lua domnia va scoate sabia împotriva turcilor. Chiar cînd a ieşit din Divan şi a încălecat şi a fost dus de Paşă şi Begi în locuinţa sa, şi atunci a jurat că va fi duşmanul neînduplecat al turcilor”.

Ceea ce a urmat din acel septembrie 1593 pînă în august 1601 este o vijelie imposibil de reprodus în cuvinte. Stăpîn absolut al meşteşugului armelor, om cu o forţă herculeană, dreptcredincios şi, ca atare, apărat de Providenţă, Mihai a trecut prin foc şi sabie toată păgînătatea care i-a ieşit în cale.

La 13 noiembrie 1594, creditorii turci, chemaţi sub pretextul de a-şi primi pungile cu aur, sînt ucişi la Bucureşti. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (21 august 1998, Monumentul de pe Cîmpia Turzii)

moment al adevărului fie că acesta ne-a dezvăluit cît de iubit a fost și este Corneliu Vadim Tudor de către români, fie că am realizat cît de răi și de falși au fost unii dintre foștii lui colaboratori, ale căror nume nu le voi enumera aici, dar a căror prezență în viața noastră nu este binevenită. La patru ani de la dispariția tatălui meu încă mai există politicieni și jurnaliști, oameni mici, insignifianți care îl atacă, care îi întinează memoria. Este trist, este dureros, dar este și dificil a pune stavilă unor guri spurcate. Din fericire, însă, acolo unde niște boieri proști și îmbuibați aduc noroi, poporul este acela care vine și îi sărută obrazul, așa cum Cuza însuși a procedat cu Ion Roată. În această lună, tatăl meu ar fi împlinit 70 de ani, o vîrstă frumoasă, o aniversare pe care noi, familia, am fi dorit ca el să o organizeze și să ne bucure cu imensa lui prezență, așa cum o făcea mereu. De acum înainte, însă, tatăl meu va fi

Castelul Lupilor, Hunedoara

n ara lui Ciocu mic

În ţara lui Ciocu’ mic S-a pus bir şi pe nimic Şi se minte, şi se fură Iar românul mult îndură.

Vlad Ţepeş, Măria Ta, Ieşi din groapă, nu mai sta Şi trage-i pe hoţi în ţeapă Trece-i prin foc şi prin apă Fiindcă prea s-au îmbuibat Şi-au scos ţara la mezat.

Ni se sinucid bătrînii Mamelor le seacă sînii Mor copiii prin spitale Peste tot e numai jale.

Arză-i-ar focul de hoţi, De bandiţi şi mafioţi, Să-i ferească Dumnezeu Să mai stea în drumul meu Le dau vilă-n Periprava Şi piscină la Jilava.

Le confisc averea toată Jos cu tagma lor spurcată Bată-i Dumnezeu să-i bată!

CORNELIU VADIM TUDOR

prezent doar în inimile și în gîndurile noastre, ale celor apropiați lui, dar și ale celor care vor alege să ne fie alături pe data de 29 noiembrie 2019, ziua în care cei care l-au cunoscut și care l-au iubit pot veni să își exprime gîndurile frumoase în cadrul unui eveniment de aducere aminte pe care noi, familia Vadim Tudor, dar și redacția Revistei ,,România Mare”, împreună cu cei care ne-au fost mereu alături, îl organizăm. Am ales să invităm, prin intermediul revistei, pe cei care cred și au crezut în valorile tatălui meu, pe cei care sînt loiali și iubitori de neam, pe cei care doresc să asiste la o discuție liberă despre cel care a fost și va fi mereu tatăl meu și Tribunul tuturor românilor, Corneliu Vadim Tudor. Invitația pe baza căreia este permis accesul la acest eveniment, dar și alte detalii le puteți regăsi în pagina 24 a revistei.

Lidia Vadim Tudor

NR. 1516 l ANUL XXX l Vineri 8 NOIEMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 8 noiembrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Furat de la Oliviu Gherman F Un om nebun: Petre Roman F Taximetristul lui Bîl-Bîl F Noi și zguduitoare Anunţuri Matrimoniale F Blandiana pupă poala popii F Văleleu, Opoziţia sîngerează! F Circul Glotter PARTEA A III-A F Joi seara, emisiunea TV „Memorialul durerii” ni 1-a prezentat în chip de erou naţional pe un dublu criminal: popa Gh. Calciu Dumitreasa, fost legionar şi fost kapo torţionar în închisoarea de la Piteşti. Acest fariseu de o cruzime satanică a fost gazda celor 3 lepre care au participat la o şuşanea din Los Angeles: Ana Blandiana, Octavian Paler şi P.M. Băcanu. Să o fi văzut pe Mama lui Arpagic cum dădea iar ochii peste cap şi îi pupa mîna (?!) bătrînului legionar, după ce-i pupase alte alea, ani de zile, lui Gogu Rădulescu! Să-1 fi văzut pe bişniţarul de maşini şi escrocul Băcanu vorbind despre cinste în faţa a vreo 25 de românoamericani rătăciţi! Să-l fi văzut pe Marele Clăpăug Paler, netalentatul neamului, Iudă ţigano-maghiară, cum se schimonosea împotriva comunismului, după ce a supt vîrtos de la ugerul CC. al P.C.R., al M.A.N., şi al Securităţii, timp de vreo 35 de ani! Mă, vouă nu vă crapă carîmbul obrazului? Lucico, să scrii mîine pe tablă, de 100 de ori: „Blandiana pupă poala popii.

Popa pupă poala lui Paler, Paler pupă poala lui Băcanu şi Băcanu ne pupă pe toţi undeva!”.

Executarea! F La primul Festival Internaţional de Grafică Satirică, desfăşurat la Vaslui, colaboratorul nostru Miron Dinulescu a cucerit Marele Premiu.

F Organizaţia de tineret a P.R.M. redeschide cursurile de limbi străine pentru tineret (franceză, engleză, spaniolă), începători şi avansaţi. Doritorii se pot adresa pentru relaţii suplimentare şi înscrieri la tel. 615 60 93 sau direct la sediul Fundaţiei România Mare, din Calea Victoriei nr. 39 A, et. II, pînă la data de 14 octombrie 1994. F Duminică seara, în „nocturna” feerică din Ghencea, Steaua a învins pe Dinamo cu un 2-0 clar, la pas, dovedind că deţine pe mai departe supremaţia în fotbalul românesc. Regretabil, ca de obicei, comentariul crainicului TV, Ionel Stoica, pe care noi l-am tot menajat, dar de data asta nu mai putem, ne-a exasperat pe toţi, e un gafeur înnăscut: a încurcat în permanenţă jucătorii, n-a fost atent la nici o schimbare (de pildă, îl dădea pe Lăcătuş ieşit din teren, dar şeptarul stelist era acolo), a greşit şi la înscrierea celui de-al doilea gol, care ba era gol, ba era autogol, ba fusese înscris de Roşu de la Albaştri, ba de Mihali, uite-aşa a tot bîlbîit-o, zăpăcindu-i pe telespectatorii care văzuseră faza foarte bine, cu ochii lor. Unde n-a bîlbîit-o, în schimb, micuţul utecist? Acolo unde era vorba să-şi aranjeze şi el de-o vorbă bună, făcînd reclamă cotidianelor „România liberă”, „Evenimentul zilei”, „Cotidianul”. „Tineretul liber” etc. Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule... F Revistele .,România Mare” şi „Politica” urează mult succes Naţionalei de fotbal a ţării noastre, care sîmbătă va desfăşura, în deplasare, un meci extrem de important cu Naţionala Franţei. Băieţi, nu uitaţi cine v-a făcut „ţigani” la Mondiale, spălaţi ruşinea! F Avînd în vedere hîrtia galbenă pe care îşi tipăreşte ziarul dl. Horia Alexandrescu, noi propunem să nu-i mai spună „Cronica Română”, ci „Cronica Chineză”. F Un incitant titlu în revista „VIP”: „George Pădure n-a intrat şi nici nu are de gînd să intre vreodată într-un bordel”. Păi ziarul unde eşti patron, „Tineretul liber”, cu liota aia de obsedate sexual, ce e, neică Pădure? F Titlul săptămînii a apărut în „Liber­ tatea”: „Stelian Tănase şi-a redeschis atelierul de falsificat paşapoarte”. Bănuiam noi că ceva nu-i în regulă cu tipul ăsta... F Ziarele de luni anunţă o nouă sfîrîială a „evreului rătăcitor” Petre Roman: acuma cică şi-ar fi aranjat să fie invitat la lucrările Partidului Laburist din Marea Britanie! Ce-o avea în comun starostele de hoţi cu laburiştii, nimeni nu poate explica, e o ceaţă totală. Un lucru e sigur: el moşteneşte veşnica agitaţie a lui ta-su, care avea ori n-avea treabă, se suia pe tăncreţ şi dădea o raită, pe la Moscova, pe la Budapesta, pe la Tratatul de la Varşovia. F Recent, a avut loc la

Palatul Cuza, pe care G.D.S. îl ocupă ILEGAL pe Calea Victoriei (numai pe baza unei semnături a lui Silviu Brucan), o întîlnire a rataţilor plini de ifose – cu Volodea Tismăneanu, agentul sionist care freacă mangalul pe-aici, bîntuind pe ținuturile mioritice unde taică-său, „Ciungul”, tăiase şi spînzurase în numele Kremlinului. Figura cea mai sinistră a făcut-o acelaşi animal care, atunci cînd expiră, nechează şi cînd nechează, face baie celor din jur: Gabriel Giurgiu, de la Televiziunea noastră „indepen­ dentă”. Ca să intre în graţiile evreilor şi legionarilor aflaţi acolo, într-o îmbrăţişare înduioşătoare, prostul ăsta cu cap de pasăre de pradă fiert în bulion a scăpat un şoarece pe gură: „Cine mai e şi Vadim ăsta? De ce i se dă atîta importanţă?”. Îţi amintim noi, Giurgiulică, cine e Vadim ăsta: e românul care în aprilie 1992 a donat un camion de medicamente în valoare de 1.200.000 de lei pentru basarabenii aflaţi în război, dar tu, lichea oligofrenă, n-ai vrut să pomeneşti la Actualităţile TV de acest gest umanitar, ca să nu-i superi pe ruşi, de parcă ruşii altă treabă n-aveau decît să se uite în gura unul țigan. Țigan care la o emisiune TV rostea emfatic: „Io cînd aud de patrie și naționalism, păi mie îmi e silă pînă aici, în gît, io nu dau pă post așa ceva...”. F Prin tot mai multe străchini și prin tot mai sulfuroase băltoace calcă, în gîfîiala lui după umor, Tudor Octavian, de la „România liberă”. Dacă mai are vreo urmă de creieraș în capul lui ca o perucă tăvălită prin făina orbilor, îi amintim, cu oarecare jenă, un aforism al lui Voltaire: „Cel mai sigur mijloc de a nu avea umor e goana după umor”. Titlul ultimului foileton al fostului articler P.C.R.-ist de la „Flacăra”, devenit peste noapte monarhist scrofulos la datorie, este de-a dreptul imposibil: „Formaţia hot-strong «Izmenele putrede»“. F Alături, pe aceeaşi pagină, se întinde articolul „Sîngerare” de P.M. Băcanu. Am crezut la început că e vorba de vreun necaz al Roxanei Iordache, pe care a lovit-o metroragia de atîta zburdălnicie pe moşiile regale, sau, cine ştie, poate că era vorba de vreo gingie de-a lui Paler, care n-a putut mesteca în timp util carnetul P.C.R. Dar nu, nimic din toate astea!

Autorul celor mai palpitante ştiri despre berzele chioare care îşi fac cuib pe chelia statuii lui Lenin şi despre fetițele siameze Ana Pauker – Alexandru Paleologu, separate cu aţa de la mămăligă, P.M. Băcanu nu se dezminte şi ne oferă un regal (era să zic un republican!). Priviţi cum începe articolul: „Doar chirurgia a inventat bisturiul fără sîngerare”. Rămîi năuc, fratele meu! Deci în mintea „maşinistului” de la teatrul de marionete Versoix, nu organismul sîngerează, ci bisturiul. Aşa ceva are darul să revoluţioneze chirurgia, hacana mai aproape, voi, Christian Barnard, Dan Setlacek, Florin Popa şi alţi mari chirurgi, veniţi de luaţi lumină de la RENELUL neamului. Brusc, Băcanu devine „furioso” şi trece la atac, dovedind aptitudini de măcelar: „Dar, pentru unitatea Opoziţiei trebuie să tai şi-n carne vie, atunci cînd un minuscul partid, de numai 1%, face tărăboi, face tot timpul scandal, aşteaptă răspunsuri la scrisori (?!), vrea mereu reorganizări, menţine clămpăneala (?!) nesfîrşită într-o coaliţie în care-şi pune speranţele o ţară întreagă”, v-ați prins că e vorba de partidul lui Sergiu Cunescu. După ce îl taxează pe venerabilul social-democrat drept „Coana Jolţica”, copilul legionarului din Homorîciu de Prahova îşi dă pantalonii jos și scrie pe limba lui: „Fiţe de fată mare!”. Furînd pîinea de la gura lui Tudor Octavian, P.M. Băcanu produce nişte efecte comice fără precedent în politica românească: ,,Uitaţi-vă, stimaţi cititori, la dl.

Emil Constantinescu. Este în stare acest om să-1 terorizeze pe dl. Cunescu?”. Da, au răspuns în cor cititorii. Ţapul terorizează nu numai pe sărmanul bătrîn, ci o ţară întreagă. Traficantul de maşini are însă bioritmul lui, sistemul lui de referinţe, format pe vremea cînd ronţăia covrigi pe malul Dunării şi-l luau agenţii sanitari cu duba (ya-ba-duba-duba!). Ete alte perle ale cugetării sale doctrinare: cică d-lui Cunescu „i se flutură altă alianţă”; „Trădare, trădare, dar să ştim şi noi!”; „Televiziunea

RM

i-a consacrat chiar o emisiune specială, după Actualităţi, ca să se vadă că în C.D.R. curge sînge”; „Alianţa Civică cînd” (cacofonia e pentru Băcanu ca micul dejun pentru Ţapul); „Aşa, după sîngerare, va urma vindecarea”; „Aşa că nu vă mai bucuraţi, domnilor, de sîngerările Opoziţiei. Pentru că ade­ vărata Opoziţie este chiar popoul” (cred că am mîncat o literă, dar nu mai putem face corectura, e tîrliu).

F Presa reacţionară (gen „Evenimentul zilei” şi „Ziua”) a lansat minciuna că Eugen Preda ar fi demisionat de la Radio din pricina unei scrisori anonime (?!) pe care ar fi redactat-o şi răspîndit-o senatorii Vadim Tudor şi Adrian Păunescu. N-aţi nimerit-o nici de data asta, cotarlelor, pentru că cei doi scriitori n-au scris în viaţa lor anonime, ci au semnat totul cu numele lor real. Cît despre retragerea lui Ellie Glotter, asta-i situaţia: cînd ai 66 de ani, ai fost copil de trupă al Armatei Roşii, îl vîri cu de-a sila pe trădătorul Mircea Răceanu pe postul naţional de radio, cenzurezi la sînge comunicatele unitare ale unor partide româneşti, difuzezi toată ziulica emisiunile otrăvite de la „Kohl Israel” şi „Europa Liberă”, ur­ măreşti desfiinţarea studiourilor teritoriale ale României şi, în general, faci jocul unor forţe străine, du-te, moşule, la pensie, pînă nu te trimitem noi în altă parte. Ieşirea din scenă a acestui neobrăzat bătrîn a fost pe măsura şcolii kominterniste de la care a supt: a înfundat canalele radio cu o scrisoare patetică, de adio, în care ne scotea tuturor ochii că el s-a jertfit pe altarul patriei (care patrie?) aşa cum nici Napoleon nu le-a vorbit camarazilor săi înainte de plecarea spre Sfînta Elena. Mai mult, duminică dimineaţa şi-a aranjat o emisiune în direct, la care nişte parteneri de table de-ai lui telefonau şi plîngeau în hohote, adică „să nu care cumva să plece dl. Preda, el e al nostru, nu-şi mai aparţine, ce ne facem noi fără el?!”.

Staţi liniştiţi, fraţilor, nu se dă plecat ăsta aşa uşor, el e din acelaşi aluat ca Petre Roman, a jucat puţin teatru melodramatic (Circul Glotter), să stoarcă ceva lacrimi, dar stă acasă şi conduce încă instituţia prin telefon, bătînd mătănii la sfeşnicul cu 7 braţe ca nu care cumva Ion Iliescu sau Nicolae Văcăroiu să-i aprobe demisia. Alo, Glotter, noi nu te-am criticat pentru că eşti evreu, ci pentru că te crezi în 1944, cînd, de fapt, au trecut 50 de ani.

Doamne, ce monstru de orgoliu zace în fiecare pigmeu!

F Vă mai amintiţi de escrocul criminal Zvedomir Marinov, vechi client al revistei noastre? A fost eliberat (sub control judiciar) la 15 aprilie 1993, de către Judecătoria Sectorului 4. Acum a dispărut din ţară şi-1 caută Interpolul prin toată lumea. Propunem ca pînă ce va fi găsit, în locul lui să fie azvîrlit în celulă judecătorul corupt care l-a eliberat. F Luni după-amiază am primit un interesant telefon din Chişinău: „Sînt Ludmila Scalnaia, de profesie pedagog, actualmente sînt preşe­ dinta femeilor din Republica Moldava. Sînt patrioată, mă bucur de prietenia lui Grigore Vieru. În revista dvs. a apărut, în urmă cu cîteva săptămîni, un material despre agenţii K.G.B., care au intrat în Televiziunea Română, în ziua de 22 decembrie 1989. Printre numeroase cărţi de vizită, se afla şi a mea. Dar vă jur pe cei 2 copii ai mei că eu în acea perioadă nu mă aflam în România! Vă rog să mă credeţi că am mari probleme aici, revista dvs. circulă prin Basarabia şi aş fi curioasă să lămurim acest mister”. Tot ce se poate, n-avem motive să ne îndoim de adevărul celor spuse de d-na din Chişinău. Dar cartea de vizită e la noi, palpabilă. Înseamnă că cineva a utilizat-o în numele ei, ceea ce arată că atunci au mişunat prin România nişte maeştri ai diversiunii... F În ziua de 4 octombrie, zi care cade în zodia Balanţei, mai mulţi prieteni ai noştri împlinesc un număr de ani, printre care secretarul de stat Ion Honcescu, actorul Mircea Albulescu şi inginerul Dan Andrieşu, de la Firma Bucureşti-Berlin. La Mulţi Ani! F Din păcate pentru el şi poporul rus, Boris Elţîn nu se mai trezeşte din beţie, se poartă ca un circar, ratează întîlniri politice importante etc.

Nu-l vedem bine, dar nici el pe noi, că-i joacă felinarele în cap. F LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. A trebuit să moară Moses Rosen ca să poată veni în ţară, după 47 de ani, marele cărturar umanist Alexandru Șafran, fost rabin-şef al României, actualmente rabin-şef al oraşului Geneva.

Interviul prezentat luni seara de Televiziunea Română (realizatori Manase Rednev şi I.G. Bîtu) a fost captivant şi plin de învăţăminte istorice.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 7 octombrie 1994)

RM

3

Vineri, 8 noiembrie 2019

Frica de a îmbătrîni în România (2) Cum este să devii doar o „etate” (2) Motto: „Bătrîneţea a devenit insuportabilă, o boală rușinoasă pe care trebuie s-o ascunzi, ca pe alimente, în încăperi întunecate, reci și izolate” (Mircea Mihăieș) În timp, a ajuns să înţeleagă de ce părinţii încearcă să delege rezolvarea problemelor care presupun contactul (cum altfel decît în poziţie de ghiocel) cu funcţionarii publici, veșnic în criză de amabilitate cu solicitanţii de orice vîrstă, dar mai ales cu cei peste care s-a prăvălit anotimpul încetinelii.

Groaza de a îmbătrîni în România „e o obsesie recentă”, susţine Cătălin Ștefănescu, subliniind că a auzit subiectul reluat de nenumărate ori de apropiaţi, prieteni și necunoscuţi. Din culisele acestei preocupări răzbate spaima generaţiei care știe că au mai rămas puţini ani pînă va aluneca pe toboganul vîrstei a treia și își dorește să evite tratamentul de care au avut parte părinţii sau bunicii. E generaţia care a văzut ce înseamnă lumea civilizată cu ochii ei, care își dorește mai mult de la viaţă, chiar și la capătul ei, așa că ţese planuri mai consistente sau mai vagi de a pleca să trăiască „o bătrîneţe decentă”. „E îngrozitor să te temi de îmbătrînire în locurile pe care le numești «patrie», oricît de greu ţi-ar fi să definești cuvîntul ăsta. E o durere profundă a fiinţei care ești. Și a celei mult mai mari din care faci parte”, conchide autorul.

Extrapolînd diagnosticul pe care actorul Marius Manole îl pune școlii românești („lipsă de suflet”), ajungem să înţelegem nu doar că întreaga societate e măcinată de această carenţă, dar și că sîntem responsabili cu toţii pentru acest cadru în care ne îmbătrînesc părinţii și că mîine o vom face și noi.

Alegînd cărămizile pentru fundaţia lumii în care îmbătrînim O societate care își ignoră și dispreţuiește bătrînii, ca de altfel mai toate categoriile vulnerabile, nu s-a născut din eter. Ea s-a construit din zbaterea singuratică a fiecăruia într-o cultură care ne-a instruit să ne descurcăm pe cont propriu, să smulgem vieţii tot ce putem mai bine, fără ca în acest demers să ne sinchisim de altcineva, în afară de ai noștri. Nu ar trebui să-i culpabilizăm pe vîrstnicii de astăzi pentru că n-au reușit să construiască o lume în care și bunăstarea sau demnitatea celuilalt contează, scrie Cătălin Ștefănescu, amintind de stihiile istorice pe care le-au traversat aceste generaţii. (…)

Nu-mi pot aminti cu exactitate momentul în care a început a se cuibări în mine primul zvon al fricii de a îmbătrîni în ţară, dar trebuie să fi fost destul de devreme, înainte de vîrsta la care începi să-ţi drămuiești ultimele resturi de tinereţe. Poate a fost atunci cînd, poposind mai des decît o permitea regulamentul la patul de spital al ultimului bunic pe care îl mai aveam, am observat că oamenii încercau să se dumirească dacă sîntem copiii sau nepoţii lui, schimbînd sensibil registrul verbal și de atitudine în funcţie de răspuns. Sau poate în momentul în care am trăit cea mai clocotitoare revoltă a anilor de tinereţe, înţelegînd că un pacient vîrstnic externat, dar în stare perfectă de luciditate și cu o dorinţă vie de a mai trăi, urma să fie transportat acasă în mașina pe al cărei portbagaj trona funebru și sicriul, într-o economie la sînge de combustibil și omenie. Ori, cine știe, poate că teama a început a înfrunzi asistînd la iritarea prost ascunsă a șoferilor tracasaţi de încetineala cu care bătrînii urcă sau coboară din microbuze sau în pîcla nerespectuoasă a apelativelor atît de folosite, „mamaie”, „tataie” ori „moșule”, cărora nu i se poate sustrage nimeni, nici măcar o personalitate de talia filosofului Mihail Șora. Sau poate că a fost atunci cînd una dintre învăţătoarele pe care le știu dintotdeauna a povestit că, strînsă în chingile unei viroze, s-a hotărît să meargă la spital, doar pentru a fi chestionată acru de un cadru medical asupra pretenţiilor de-a mai trăi la venerabila-i vîrstă de aproape 80 de ani.

Lumea în care îmbătrînim este, oricît de neplăcut ne-ar fi să știm acest lucru, o lume pe care am modelat-o după chipul și asemănarea noastră. Poate că nu știm cum să îmbătrînim, după cum observa criticul Dan Mihăilescu, dar putem învăţa cum să glisăm printre provocările acestei etape, la fel cum ne putem deprinde să preţuim toate nuanţele vieţii, înţelegînd sacralitatea fiecărei clipe, de la răsăritul vieţii pînă în amurgul ei. Chiar dacă bătrîneţea înseamnă, într-un anumit sens, pierdere, rarefiere și degradare, o putem salva și ne putem salva atunci cînd privim viaţa în alt sistem de referinţă decît cel obișnuit. Avem fragilitatea aburului la orice vîrstă de fapt, însă bătrîneţea este momentul în care conștientizăm cel mai tăios cît de ușor ne trădează ceea ce părea a fi așezat în matrice de veșnicie. Este însă și timpul în care putem învăţa că sîntem mai mult decît suma prăbușirilor fizice – mai mult decît „ochiul care nu mai vede din cauza cataractei, chelia pe care n-o mai poţi ascunde sub perucă, (…) proteza dentară pe care o pui noaptea în pahar”, scrie profesorul de filosofie Sorin Lavric într-un text de mare profunzime despre meandrele vîrstei a treia.

Paradoxul setei cu care ne agăţăm de ceea ce se destramă în palmele noastre poate fi dizolvat în solventul unei alte lumi, cu o altă constelaţie de valori: putem iubi vîrstnicii nu doar pentru că ne oglindim în ei viitorul, ci pentru că avem același Părinte, putem savura viaţa pînă la ultima respiraţie, pentru că e un dar cu semnătură divină la reverul ei și putem tînji după prospeţimea începuturilor pentru că, dincolo de bătrîneţe și de moarte, se ivesc zorile unei dimineţi fără sfîrșit. A trăi și a îmbătrîni în acest orizont de așteptare înseamnă să rescrii, notă cu notă, uvertura fricii de anotimpul neputinţei, pentru a o preface într-o simfonie a speranţei. Iar acesta este un privilegiu, dar și o provocare, în orice colţ de lume am alege să îmbătrînim.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

„O carte te ajută să uiţi realitatea” – fetiţa care a fost bibliotecară la Auschwitz

,,Nu există nici un cuvînt în vocabular care să descrie ororile de acolo”, spune Dita Kraus, rememorînd anii petrecuţi în lagărele naziste, unde nu exista nici o frîntură de normalitate. Totuși, zionistul Fredy Hirsch, însărcinat cu supravegherea copiilor de la Auschwitz, a îndrăznit să îi sugereze comandantului înfiinţarea unui centru de zi pentru copii, unde a încropit, în secret, o mică bibliotecă. La cei 90 de ani ai săi, Dita Kraus se numără printre puţinii oameni care mai pot povesti din

experienţă ce s-a întîmplat în timpul Holocaustului. Numele ei a devenit cunoscut după ce scriitorul Antonio Iturbe și-a publicat, în 2012, romanul ,,Bibliotecara de la Auschwitz”, care pornește de la istoria reală a Ditei Kraus.

Dita s-a născut la Praga, în familia Polach, fiind singura fiică a unui avocat evreu. Familia ei nu era una religioasă, astfel încît nu a știut nici măcar că era evreică pînă la 8 ani. Înainte de a-și sărbători a 10-a aniversare, Dita și-a văzut copilăria făcută ţăndări, odată cu invadarea Pragăi de către naziști. În scurt timp, tatăl ei și-a pierdut slujba, germanii le-au rechiziţionat apartamentul, iar Dita a fost exmatriculată. După ce au petrecut o perioadă scurtă în ghetoul Terezin, membrii familiei Polach au fost trimiși la Auschwitz. Primul transport cu deportaţi de la Terezin a sosit în septembrie 1943, iar deportaţii din fiecare lot urmau să trăiască numai 6 luni înainte de a fi executaţi, după graficele întocmite de naziști. Tatăl Ditei a murit de foame în lagăr, în anul 1944, la doar 44 de ani. Dita și mama ei ar fi trebuit să ajungă în camera de gazare în iunie 1944, dar au fost selectate de doctorul Joseph Mengele printre cele 1.000 de femei și fete apte de muncă și trimise într-un lagăr de muncă din Hamburg. La Auschwitz, Dita și mama ei au ajuns în sectorul B-II-b, în care se afla o clădire pentru copii, blocul 31, unde Mengele își desfășura netulburat experimentele pe copii. Fredy Hirsch, un zionist carismatic, primise sarcina de a supraveghea sectorul copiilor și a reușit să-l convingă pe comandantul lagărului să organizeze un corp de clădire drept centru de zi, motivînd că astfel copiii nu vor mai deranja adulţii care merg la muncă. Hirsch, pe care Dita îl cunoștea din Praga și care îi fusese instructor de sport, a izbutit să-i numească asistenţi ai săi pe toţi copiii între 14 și 16 ani, oferindu-le tot felul de responsabilităţi, de la împărţirea supei la curăţarea podelelor. Dita și un alt băiat au devenit bibliotecarii unei mici biblioteci clandestine, formate din cărţi găsite în bagajele celor care ajunseseră în lagăr. Dita, care știa să citească în cehă, franceză și germană, a găsit printre aceste cărţi zdrenţuite oaza de alinare după care tînjea. Mulţi învăţători veneau să împrumute cărţi pentru a-i învăţa pe copii să citească și, pentru că nu avea creion sau hîrtie, micuţa bibliotecară memora numele celor care veneau să ia cărţi și titlurile împrumutate. Învăţătorii au fost adevăraţii eroi din lagăr, spune femeia, amintinduși că, deși știau uneori că vor fi executaţi, ei își dedicau ultimele zile copiilor, pentru a-i ajuta să uite, chiar și preţ de cîteva pagini, de locul monstruos în care se găseau.

Desigur, nici copiii nu erau feriţi de moarte în lagăr: jumătate dintre copiii din acel sector au fost uciși de naziști în martie 1944, iar Fredy Hirsch, protectorul lor, a murit în circumstanţe ciudate, ucis de o doză prea mare de somnifere administrată de medicii evrei care intenţionau să-l ajute.

Transferate în lagărul de la Bergen-Belsen, atît Dita, cît și mama ei s-au îmbolnăvit de tifos. Fata s-a vindecat, dar mama a murit chiar după ce lagărul a fost eliberat de trupele britanice, în timp ce așteptau ridicarea carantinei. La 1 iulie 1945, Dita s-a întors singură la Praga, cu cîteva haine legate într-o boccea și cîteva pachete de ţigări, singurele ei posesiuni materiale. Doar bunica și soţia unui văr al tatălui ei au fost supravieţuitori în familia ei. „M-am simţit pierdută. Nu aveam casă, nu știam ce să fac cu mine însămi”, își amintește Dita. „Cei trei ani petrecuţi în lagărele de concentrare (…) au avut un impact teribil, care a durat jumătate din viaţa mea. Am rămas foarte imatură mult timp după ce am devenit adult, chiar şi cînd am devenit mamă”, a povestit Dita Kraus într-un interviu.

Femeia spune că nu și-a pierdut în lagăr credinţa fermă că va supravieţui, „o credinţă prostească în contextul în care totul indica faptul că toţi trebuie să murim”.

După eliberare, tranziţia spre o fiinţă liberă, care avea voie, de pildă, să meargă cînd dorește în parc, s-a făcut cu dificultate. Dita spune că lagărul nu a umplut-o de ură, dar a reușit să o secătuiască, pentru o vreme, de orice fel de emoţie.

Pentru cineva care încă trăiește cu amintirea coșmarului din trecut, atitudinea oamenilor faţă de ce s-a întîmplat la Holocaust este deconcertantă. „Vina naziștilor pentru uciderea a milioane de oameni nevinovaţi, familii, bebeluși, bătrîni și femei, este uitată sau banalizată, dacă nu negată în totalitate. Cînd aud despre oameni care susţin că nu există așa ceva, aș vrea să strig: «Uită-te la braţul meu, la numărul tatuat, de unde a venit asta? Unde sînt părinţii, unchii și verii mei?

Unde sînt mormintele lor?»”, povestește Dita.

C.L.

4

Vineri, 8 noiembrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Bă, omizilor, ați distrus o țară!

Cînd văd cum a ajuns țara asta, mi-e milă de ea șimi vine să-mi plîng destinul. Mi-e milă de România pentru că văd pe ce mîini a intrat din 1989 încoace.

Mi-e milă cînd văd bolta cerului, altădată limpede, cu stele aurii, întunecată şi prăfuită cum este acum din cauza experimentelor ştiinţifice... Mi-e milă de ogoarele României, cu lanuri de grîu galben pe vremea copilăriei mele, azi, pline de mărăcinişuri şi holburi. Mi-e milă că, din ce a fost ea, o mîndră colină de dor, cu livezi şi podgorii, cu codrii în care urşii își aveau regatul lor, acum e ca o vită lăsată în agonie, la marginea crîngului.

Mi-e milă cînd văd că rîurile sale, altădată albastre și limpezi, în prezent sînt inundate de gunoaie şi reziduuri de la fabricile noilor ,,antreprenori”... O, milă mi-e de ţara asta cînd văd cum hoarde de borfaşi s-au năpustit cu repeziciune asupra ei, pănă în cele mai adînci viroage, ca să-i ia totul... Mi-e milă de tine, ţara mea, că din stejarul care ai fost, falnic și cu coroana verde, ai ajuns un putregai mîncat de carii.... Te deplîng ca pe măicuţa mea, cînd i-a venit rîndul, sărmana, să plece la Domnul, în Ceruri. Mi-e milă văzîndu-te în ce hal ai ajuns, un soi de Turn Babel, de hoţi şi de farsori... Mi-e milă cînd văd că fiecare brazdă de ţărînă a ta e cuib de nevăstuici... Mi-e milă, zău, cînd peste tot, pe întreg cuprinsul tău umblă triburi de barbari, care lucrează mişeleşte împotriva ta,

din dosul uşilor închise... Şi ştie tot românul că nu binele ți-l doresc ei, că n-o să-ţi aducă Basarabia acasă, ci vor doar aurul din munţii tăi, pădurile de brazi, Bărăganul spicelor de grîu, de parcă ale lor ar fi toate astea, din moşi strămoşi. Și se așteaptă să-i aplaudăm cînd ies din maşinile lor blindate, şi să le ieșim înainte cu pîine şi sare... Cu pîinea ogoarelor noastre, pe care ei ne-o fură şi ne-o vînd apoi la prețuri de speculă... Cu sarea noastră, care odinioară se găsea din belşug în minele din țară şi era nelipsită de pe masa românilor, întru credinţa lor şi sporul din casă. Ăștia sînt cei care ne-au pus piciorul pe grumaz!... Sărmanul om de rînd, prins sub povara unei vieți amare și prigonit de colo-colo, e nevoit să muncească din greu la noii lui stăpîni, care-au adus țara la sapă de lemn... Că ei ştiu să dea din coate bine, să iasă mereu în faţă, fără să le pese de popor. Biata națiune română a ajuns de plîns, bolnavă de analfabetism și de sărăcie, cu tot mai mulți copii abandonați: e un tablou de groază, demn de Evul Mediu... Şi-acum, să-l cert pe sărmanul român? Nu am dreptul ăsta, fiindcă nu e vina lui că nu mai poate ține în mîini coasa, sapa, ca altădată...

Că tu, omule avut și nepăsător, cu vorba ta otrăvită, l-ai mințit, l-ai înșelat și i-ai luat pînă și aerul pe care-l respiră... Că țara mea, azi, e moşia ta!

Mi-e milă de tine, ţara mea, cînd văd cum, în fiecare cătun, s-au înfrăţit bandiţii și te-au împărţit, după putere şi influenţă, la fel şi fel de gangsteri, de răpitori de fete, încît îmi vine a striga să mă audă și Dumnezeu din Cer: Bă, omizilor, aţi distrus o ţară!

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

RM

S ămînța bună

Ce voce dorim să auzim?

Thomas Edison tocmai terminase de lucrat la ultima sa invenție, fonograful, cînd renumitul reporter Henry Stanley i-a făcut o vizită în laborator. Stanley a fost surprins să audă o voce umană ieșind dintr-o cutie mică. El a fost uluit de posibilitățile pe care le deschidea fonograful și l-a întrebat: – Domnule Edison, dacă ați putea auzi vocea unei personalități a istoriei lumii, pe a cui ați prefera să o auziți?

– Pe a lui Napoleon, a răspuns Edison.

Dar Stanley se gîndea la altcineva și i-a spus: – Mie mi-ar plăcea să aud vocea Mîntuitorului nostru.

Cu siguranță, Domnul și Mîntuitorul nostru nu ne vorbește prin intermediul fonografului lui Thomas Edison. Dar cum ne vorbește El? Una dintre căile principale prin care Mîntuitorul ne comunică voia Sa este Cuvîntul Său. Cînd citim Scriptura, Domnul stă de vorbă cu noi și ne arată voia Sa. Domnul ne dă îndemnuri prin învățăturile Bibliei. El Se descoperă pe Sine și arată întreaga Sa lucrare, dar și ce este omul în neascultarea sa față de Dumnezeu, precum și harul care îl caută pe acest om pierdut. Dacă nu citim Cuvîntul Său sau dacă îl citim doar ocazional, pierdem prilejul minunat de a asculta glasul Domnului și Mîntuitorului nostru.

Frumusețea naturii în parcurile și grădinile din Capitală (5) Parcul Kiseleff Odată cu extinderea Bucureştilor, pădurea din această parte a oraşului a fost transformată în parc.

Proiectul de amenajare îi aparţine lui Karl Wilhelm Mayer, directorul Grădinilor Imperiale din Viena, care s-a ocupat şi cu amenajarea Grădinii Cişmigiu, sub supravegherea domnitorului Gheorghe Bibescu. Planul parcului a fost făcut încă din 1832, odată cu construcţia Șoselei Kiseleff, dar amenajarea propriu-zisă a început mai tîrziu. În ultimii ani, parcul a fost reamenajat, au apărut noi zone de sport şi agrement. În interiorul parcului se află multe statui, reprezentînd busturile unor oameni de cultură: Nicolae

Leonard, Ovidiu, Barbu Ştefănescu Delavrancea. În interiorul parcului este amplasat şi un complex de statui format din 4 piese, operă a sculptorului George Apostu. În aprilie 2000, în Parcul Kiseleff a fost inaugurat Monumentul Infanteriei Române.

Parcul Naional (23 August) Fostul parc ,,23 August” a fost inaugurat în vara anului 1953, după numai cinci luni de lucrări de amenajare. Amplasat în ceea ce se numea Groapa Vergului, parcul cu o suprafaţă de circa 60 hectare a fost realizat cu scopul de a furniza „o oază de verdeaţă” pentru cartierele muncitoreşti din estul Capitalei.

Faima parcului constă în marele complex sportiv ,,Lia Manoliu” (primul pe ţară ca dimensiuni), Stadionul

Naţional omonim, baza de înot, Turnul de Paraşutism - dezafectat, patinoarul ,,Mihai Flamaropol”, pista de atletism, terenurile de tenis, dar şi bazele de tratament pentru sportivi, diferite spaţii de joacă pentru copii.

Aici se află şi Casa Fotbalului, sediul Federaţiei Române de Fotbal. În cadrul parcului există şi un teatru de vară cu o capacitate de 4.300 locuri, realizare a arhitectului A.Damboianu, şi un alt teatru pentru copii. (va urma) Sursa: epochtimes.ro

RM

5

Vineri, 8 noiembrie 2019

Polemici«Controverse RESTITUIRI

Pantheonul din Roma

În cetatea eternă, în Roma, și în ale ei împrejurimi vor fi cele mai multe ale noastre repezi conace. Ca să sosim într-însa, vom apuca îndată pe Calea Appia, aceea pe care censorul Claudiu Appiu a început-o, iar Traian al nostru a prelungit-o spre Răsărit – unde pururea îl ducea pe el dorul – pînă la malul Mării Adriatice, pînă la Brindisi.

Nu departe de zidurile Romei, printre mormintele ce stau rînduite de-a lungul căii, vederile ni se vor opri pe un turn rotund, gros de vreo 29 de metri, și așezat pe un postament pătrat. Sub streașina sau sub cornișa lui, azi încoronate cu metereze ce i s-au adaos în secolul de mijloc, sub streașina-i vom zări rămășițele unei frize, săpată cu ghirlande de foi și cu bucrane sau hîrce de bou; aceasta ne va da să înțelegem pentru ce poporimea locului de acum îi zicea acestui turn antic Il Capo di Bove. Dar, pe o placă de marmură vom citi, în prescurtări latinești, că înlăuntrul acestui mormînt circular au fost depuse, într-un frumos sarcofag lungăreț, scos încă de pe la 1540, din mica boltă internă de la bază, au fost depuse, zicem, oasele sau cenușa Ceciliei Metella, fiica acelui consul roman carele, cu 69 de ani mai înainte de Christos, supuse Romei Insula Creta. Cecilia fusese soția bogătașului Crassu, carele, un moment, a împărțit, cu Pompei și cu Cesar, puterea triumvirilor.

Intra-vom acum îndată în Roma, trecînd pe lîngă thermele lui Antoniu Caracalla, unde am putea să vedem încă spărtura și surpătura unei bolți cu proporțiuni uriașe.

Nu!, căci cronologia pe care am luat-o drept călăuză, ne va mîna, deocamdată, tocmai în țara Lațiului, spre răsărit de cetate, la locul unde, precum cîntă poetul Horațiu, ,,din peștera răsunătoare a nimflei Albunea, se prăvălesc cu vuiet apele Rîului Anio, iar dumbrava sfințită a Tiburnului și livezile de pomi sînt neîncetat udate de neastîmpărate pîraie”. ,,Quam domus Albuneae resonantis Et praeceps Anio, et Tiburni lucus et uda Mobilibus pomaria rivis”.

Acolo, pe marginea unei rîpe semețe, străpunsă de toate părțile, ca un burete, cu apele ce se scurg în cascade, acolo se înalță încă și azi ruinele acelei încîntătoare minuni artistice, care a fost odinioară

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

Cine e autorul scrierilor lui Goethe? (2) Scrierile lui erau foarte căutate; editorii făceau afaceri splendide cu ele, iar Goethe şi mai splendide: Editorii îi dădeau bani înainte, cu condiţia ca la un termen fix Goethe să dea manuscrisul. Termenul sosea şi Goethe era silit să facă pe dracu-n patru şi să dea manuscrisele. Cum le înjgheba, asta e asta! Editorii se învăţaseră să fie fără milă, după ce văzuseră că însuşi Goethe era fără milă. Unul dintre editori se plînge că n-a văzut om mai barbar, mai „cîine” decît Goethe, că i-a scos sufletul şi i-a ruinat averea. „Goethe numai nobil nu era”, scrie însuşi editorul Cotta, omul care a lucrat mai mult pentru răspîndirea scrierilor lui Goethe, care a pierdut averea din cauză că îi ierta lui Goethe nepredarea manuscriselor la timp şi că îi împrumuta bani, ca aconturi, iar Goethe, ca răsplătire, a smuls prin tribunale lui Cotta onorare - asupra cărora nu se învoiseră la o anumită sumă - peste 90.000 de taleri!

Printre „alţii” care au lucrat pentru Goethe, 3 bărbaţi sînt mai ales de luat în seamă: Von Arnim, Schiller şi Guttmann. Primii 2 sînt nume cunoscute,

templul zeiței Vesta de la Tibur. Era mic acel sanctuar rotund, giuvaer lucrat în piatră: era mic și înconjurat peste tot de elegante columbe, care-i sprijineau învelitoarea.

Altarul feciorelnicei zeițe, pe care în veci ardea focul mistuitor al oricărei necurățenii, ocupă centrul unui ocol intern abia de 6 metri. Astfel – adică rotunde -, ne zice Ovidiu în Fastele sale, erau toate templele Vestei, de cînd cuviosul rege Numa Pompiliu dedicase zeiței unul cu păreții de răchită și cu învelișul de șovar. ,,Vesta – adaogă poetul – e totuna cu pămîntul, care și el e rotund”; deci și templele ei trebuie să aibă această formă; iar focul viu trebuie să ardă în mijlocul lor, precum el arde și în centrul

pămîntului... ,,Deci, templul cată să fie rotund; într-însul nici un unghiu să nu se ivească; iar de bătaia ploii, îl apără domul”. Decît teoria și decît versurile cîntărețului canonizat la noi în Constanța, cu mult mai bine cumpănit și cu mult mai grațios era templul circular din umbritul și răcorosul Tibur. Pozițiunea și ruinele lui încîntă și azi pe călătorii ce merg la Tivoli să vadă ceea ce a mai rămas din acea minunată clădire circulară anterioară, după toate aparențele, epocei Cesarilor. Acum să ne repezim chiar în centrul cetății Roma, unde ne vom opri dinaintea unui alt templu circular, cel mai spațios poate din întreaga antichitate. Ginerele lui August, Agrippa, îl clădi, în fața thermelor cu care el înzestră capitala imperiului, după învingerea lui Antoniu și Cleopatrei. El închină mai întîi acest lăcaș lui Joe răzbunătorul, Jovi Ultori; dar apoi mai așeză într-însul statuia lui Marte și a Vinerii, protectorii Romei și ai familiei Iuliane. Mai în urmă, veniră, pe rînd, să se adăpostească într-acel măreț și spațios sanctuar mai toți zeii Olimpului, astfel încît i se dete numirea de locuință a tuturor zeilor, adică Pantheon. Chiar și structura internă a acestui vast ocol boltit, în diametru de 43 de metri și jumătate, era potrivită, prin numeroasele-i columne foarte apropiate de păreții împrejmuitori și prin mulțimea de largi firizi scobite în ziduri, era, zicem, cu

Guttmann e un individ necunoscut, dar el are cea mai lungă poveste, pentru că el e însuşi Goethe, deşi era numai copistul poetului.

Arnim era bărbatul Bettinei, prieten intim cu Goethe; el e cel mai vestit culegător de poezii populare germane.

Citise grozav de mult şi cunoştea toate scrierile vechi ale germanilor. Avea adunate poezii de prin Secolele XIIIXVIII, de prin cine ştie ce scrieri vechi, care existau într-un singur exemplar, pe care-l avea el.

Cum s-a făcut, cum nu, destul că Goethe - dovedit mai pe urmă a tipări sub numele său poezii copiate din unele exemplare din cutare ori cutare carte veche.

Exemplarul se distrugea apoi - cine mai avea să ştie că acea carte a existat şi că Goethe a copiat din ea? Arnim era jurat să tacă. S-a găsit, ce e drept, o singură carte veche în biblioteca lui Goethe - iscălit pe carte numele lui Arnim -, din care a copiat poetul două poezii: dar e natural să crezi că el a făcut acest lucru cu mai multe cărţi pe care le-a distrus şi, dintr-o întîmplare oarecare, cartea cu pricina a rămas nedistrusă, ca să-l acuze pe Goethe. Poezii poporale, de altfel, a luat Goethe foarte multe în volumele sale: a îndreptat, ici, colo, o vorbă dialectală, a cioplit rimele şi le-a dat ca pe ale sale. Una (Röslein auf der Heide) a publicat-o ca a sa, fără nici o schimbare. Cu Schiller lucrul e mai grav. Schiller era bolnăvicios şi sărac, caracter nobil, muncea zile şi nopţi de-a rîndul. Şi l-a omorît munca. Dar mulţimea operelor sale nu stă în raport cu munca - el are puţine scrieri. Şi

totul adaptabilă la această destinațiune și la această ornamentare eclectică. De altminterea, de două ori a mai fost preschimbat templul de către împărații păgîni Hadrian și Septimiu Sever, pînă ce, pe la anul 1640, Papa Bonifaciu al IV-lea închină vechiul Pantheon al lui Agrippa cultului Maicii Domnului și-i dete numirea creștină de Santa Maria ad Marthyres, sau Chiesa de la Rotonda. Știți, domnilor și doamnelor, că azi el conține, chiar în mijlocul vastei sale rotonde, unde odinioară, sub August, s-a consfințit domnirea Romei, mormîntul modernului unificator al Italiei, regelui VictorEmanuel.

Pantheonul din Roma nu primește lumina decît printr-un ochi foarte larg deschis sau rămas gol în centrul bolții. Pavimentul său de mari lespezi, felurit colorate, este ușor înclinat către centru, unde se află cîteva găuri de scursoare, corespunzînd cu urloaie îngropate pe sub pămînt. Sînt oare acele găuri pregătite numai spre a sorbi stropiturile de ploaie prefirate prin ochiul deschis sus, deasupra lor? Ori că ele au de scop a curăți mai repede templul de sîngele vărsat în jertfiri?

Poate chiar să fi fost străpunse, de la început, cu gînd – după cum cred unii – că această largă boltă cilindrică a Pantheonului are să fie sala principală a băilor înălțate de Agrippa. D-ar fi așa, apoi cată să constatăm că acest edificiu, cea mai falnică și mai caracteristică rămășită dintre clădirile circulare și boltite ce ne-au rămas din epocele lăudate ale arhitecturii romane, că acest edificiu a avut parte să întrunească în sînu-i, din vechime și pînă în ziua de azi, toate însușirile rezervate, în uzurile romanilor, pentru clădirile rotunde și cu dom circular. Într-adevăr, menită fiind din temelii a servi cetățenilor Romei, ca o vastă și somptuoasă sală de therme publice, dînsa, la momentul chiar cînd primul împărat al Romei apucă în mîini, printr-o izbîndă, întreaga cîrmă a lumii, dînsa se prefăcu într-un templu al Zeului victoriei, tatăl, la romani, și stăpînul zeilor tuturor. Iar, după secoli îndelungați, în zilele noastre, Italia liberată și reîntregită nu află alt mausoleu mai vrednic decît Pantheonul lui Agrippa, spre a depune și a păstra într-însul țărîna muritoare a nemuritorului ei mîntuitor.

Baie, templu și mormînt, lăcaș al curăției și sănătății, al cuvioșiei către zeii patriei și al apoteozei unui glorios răposat, Pantheonul din Roma ni se înfățișează ca o emblemă vie și dăinuitoare a unei cetăți, a unei țări ce a îmbătrînit în domnirea lumii. Precît dînsul e vechiu și plin de mărețe amintiri, tot atît este și Atheneul nostru român, plin de junie și de nobile făgăduințe.

AL. ODOBESCU (Fragment din Conferința ,,Atheneul Român și clădirile antice cu dom circular”, ținută la Atheneu)

era prieten intim cu Goethe - adică Goethe îl prigonea cu dragostea - şi Goethe îi da bani de multe ori fără dobîndă (căci de obicei îi da împrumut cu dobîndă) şi ţinea foarte mult să-l aibă tot pe lîngă sine.

Corespondenţa dintre Schiller şi Goethe e publicată, din ea criticii mai răutăcioşi scot multe pasaje și le răstălmăcesc. Iată cîteva: Într-o scrisoare, Goethe îi mulţumeşte lui Schiller pentru că a avut bunătatea să-i citească şi a 8-a carte, din romanul Wilhelm Meister, şi pentru că i-a îndreptat unele pagini, și continuă: „Dacă acestea (îndreptările) sînt felul cum ai fi scris d-ta romanul, recunosc influența d-tale asupra operei, căci, nu încape îndoială că, fără relaţiile ce există între noi, eu n-aș fi putut să duc la bun sfîrşit întregul, sau cel puţin nu în felul acesta” (denn gewiss, ohne unser Verhaltniss. hätte ich das ganze Raum, wenigstens nicht auf dieser Weise zustande bringen können). Pasajul acesta e explicat aşa: că Schiller a citit întreg romanul lui Goethe - un roman prost - şi l-a schimbat radical, făcînd un roman bun. Fără de Schiller, Goethe n-ar fi putut duce la sfîrşit lucrarea; asta zice că mai mult a scris Schiller decît Goethe: „sau cel puţin nu în felul acesta”, adică însuşi Goethe nu şi-a mai recunoscut romanul, întratîta a fost de scărmănat de Schiller. (va urma) GEORGE COȘBUC

6

Vineri, 8 noiembrie 2019

Polemici«Controverse ,,Bijuteriile” Pămîntului (4) Marea de Gheață Șoseaua se strecoară printre munți ca un șarpe. Se prelinge pe lîngă spuma furtunosului rîu de munte, Arve. Alpii, cu ghețarii lor veșnici, te ispitesc să-i privești de la înălțimea funicularelor ce fură oamenilor răsuflarea. La Assy, o nouă capodoperă, vizavi de Mont Blanc: Basilica Notre-Dame de Toute Grâce. Construită în 1950 după cele mai năstrușnice planuri, basilica adună în ea ceramică de Matisse, vitralii de Rouault și o ,,Trecere a Mării Roșii”, de Chagall. Modernul vrea să urce între Moise, Christ și ... Munții colțuroși. Liniile se încurcă în culori și piatra caută forme care să dea iluzia mișcării continue a vieții. Un turn de o perfecțiune geometrică greu de închipuit pe asemenea coordonate ale Terrei taie ca o piramidă fața basilicăi, lăsînd ca un vinciu loc pentru clopotniță și minuni...

Chamonix e un capăt al pămîntului, unde sînt multe de văzut. Alpii se desfășoară panoramic, fulgerați la rădăcină de un punct negru. Nu știi ce poate fi. O ascunzătoare pentru haiduci? Grote ale străbunilor acestor pămînturi?

Sau... ceva mai aproape de

percepția omului modern? Descoperim apoi Tunelul ce leagă Franța de Italia și Elveția. Această gură neagră înghițea fără milă mașinile ce se pierdeau în întuneric... La stînga se întinde promițător faimosul Chamonix. Privirea rămîne o clipă printre vilele cochete. Funicularele pîndesc turiștii pentru a-i duce spre înălțimi. După ce-ai coborît, cu sufletul la gură, din funicular, o nouă ciudățenie: micul tren cocoțat pe o singură șină cu colțari.

Sus, locomotiva se odihnește și ea după un urcuș greu. Ghețarul, gros de două sute de metri, se tăvălește spre Chamonix. Mont Blanc ,,rînjește” printre nori, la o aruncătură de piatră, dacă ai ști să atingi măiestria lui Thierry la Fronde!

Marea de Gheață rămîne o enigmă și pentru munți, și pentru oameni. E un munte de gheață înghesuit lîngă Mont Blanc...

Pe pereții ce străjuiesc liniștea acestei mări, se preling cîteva visuri de cascade. Un fel de șerpi albi ce se tăvălesc pe o masă roșcată. Și apa, odată ajunsă jos, îngheață alături de statornica Mare de Gheață, pierzîndu-se în culoarea acesteia, greu de definit.

Chamonix, privit de la două mii de metri înălțime, pare un Predeal împrejmuit de Mont Blanc și de ispititoarea Mer de Glace. (va urma) LILIANA TETELEA

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

nlare Pe-un picior de plai Cum în cer doar ai Doamne, dă-mi un pai Pașaport spre Rai. Dă-mi ce știi mai bine Să ajung la Tine, Dă-mi un magic vers Și-ți fac Univers...

Dă-mi o frunză-n vînt Și-ți voi da cuvînt, Dă-mi din ce-ți voi da...

Lacrimă de stea. Și de se mai poate Nu-mi da mers pe coate...

Dă-mi, te rog, doar zbor Și un cer de dor.

Iar de vrei să-Ți fiu Veșnicul Tău Fiu Dă-mi sublima clipă, Timp spre nerisipă.

O, și cum Ți-aș cere Sufletul din ere Să mi-l fac supus Viață lui Isus.

Apoi, ce rămîne Fie-mi mie pîine, Tril de ciocîrlie Pentru veșnicie.

Tril de ce-o să doară...

Timp de primăvară...

Ilarion Boca, 21 octombrie 2019

FANTOME ÎN ROMÂNIA (2)

- o întîmplare stranie, relatată de un matematician și diplomat de reputație mondială –

Și deodată, din dreapta, în spatele ușii mici cu broasca greoaie ce mă despărțea de sala de baie, am auzit următorul zgomot, repetat ritmic: o mînă înfășurată într-o stofă de lînă groasă luneca (de cealaltă parte), urcînd de la clanță spre partea de sus, pe urmă coborînd la loc. Acolo, pauză. Am încercat să găsesc o explicație logică acestei noi bizarerii: un intrus pătrunsese în sala de baie și încerca să găsească cheia?

Ori o fereastră de la sala de baie se spărsese și vîntul puternic producea aceste zgomote, imitînd frecarea lînii de lemn? Ori era vorba de șoareci sau șobolani?

Rumegam aceste posibilități, cînd s-a auzit din nou zgomot, mai neliniștitor și mai clar: de fiecare dată cînd mîna ipotetică înfășurată în lînă ajungea în dreptul broaștei, cheia era apucată și mîna învîrtea cheia în broască, cu zgomot metalic, ca și cum ar fi încercat s-o vîre în locaș ca să deschidă ușa. Era, deci, cineva în sala de baie. Am aprins un chibrit, am sărit din pat, am aprins lumina, am înșfăcat un baston-sabie din suportul de umbrele, pe care l-am desfăcut, și am deschis brusc ușa camerei de baie. Comutatorul principal era la îndemîna mea și, întorcîndu-l, camera a fost inundată de o lumină vie. Era complet goală. Ferestrele, departe de a fi sparte, erau ermetic închise și nici o pală de vînt nu clintea aerul încărcat și greu al nopții. Tăcerea era din nou absolută.

Atunci, pentru prima dată, mi-a trecut prin cap ideea unui fenomen anormal. Am observat că ușa care dădea în coridor era bine închisă cu cheia, pe dinăuntru.

Am părăsit sala de baie, stingînd lumina, am revenit în cameră, am închis iar ușa spre sala de baie (dar nu

puteam scoate cheia din broască și s-o trec pe partea mea) și, stingînd și la mine, m-am culcat. Imediat, frecatul mîinii misterioase și învîrtitul cheii, de data asta mult mai zgomotos, au reînceput. Eram neliniștit și exicitat în același timp, neliniștit pentru că posibilitatea ca o entitate necunoscută, oricare ar fi fost ea, desigur, nu o ființă obișnuită, să deschidă ușa și să-mi intre în cameră n-avea nimic agreabil. Excitat, pentru că un nou domeniu al cunoașterii se manifesta concret, că acest fenomen dovedea totuși existența unor entități supranaturale, fantome descărnate (speram ca asta să fie descărnată), ori elemente mai mult sau mai puțin larvare și mai mult sau mai puțin materializate, poate de tip Poltergeist, această ipoteză din urmă nu foarte plăcută în cazul de față. În fine, asta ar putea deschide cercetările asupra posibilei supraviețuiri a sufletului.

Teoretic, eram așadar încîntat sau măcar îmi ziceam: ,,Ce bucuros ai să fii mîine!”. Dar așteptînd, eram tot în camera mea neagră. Și deodată, mîna care încerca să întoarcă cheia a reușit (deci nu era chiar descărnată!) și am auzit, în timp ce pielea mi se făcuse ca de găină și tremuram, ușa deschizîndu-se, scîrțîind. Am ținut ochii închiși, nădăjduind că ,,lucrul” sau entitatea respectivă nu mă va atinge. Răstimpul firesc de traversare a camerei, apoi am auzit o mînă învîrtind cheia în ușa dublă din fața mea, ce ducea în salon. Dar cheia era înțepenită, ușa a rămas închisă. ,,Lucrul” avea, prin urmare, să rămînă în camera mea. Stăteam cu ochii închiși și, așteptînd, repetam ca să-mi păstrez moralul: ,,E extraordinar! Ai un argument pentru imortalitatea ori supraviețuirea sufletului; nu ești mulțumit?”.

Așteptarea a durat cam o jumătate de oră. Se înțelege că n-am mai putut adormi la loc.

Cînd am redeschis ochii, am văzut în dreapta mea, aproape de capul meu, aprinzîndu-se o flăcăruie, pe urmă alta, alături, pe urmă altele... Ca o balustradă aprinsă ce mi-a înconjurat patul complet. Am regăsit cîteva crîmpeie de humor (humor negru) și mi-am zis: ,,Categoric, e ceva excepțional!”. Nimic mai funebru, într-adevăr, decît acest grătar de mici flăcări în jurul meu. Și am închis ochii la loc, așteptînd urmarea acestei glume macabre. Cînd i-am redeschis, se lumina de ziuă. M-am sculat, bucuros că, în sfîrșit, noaptea se isprăvise, și încîntat, oricum, de experiența trăită.

Ușa de la sala de baie era deschisă, deci nu visasem. Încolo, eram frînt, pentru că primul fenomen (cutia cu chibrituri) se petrecuse pe la miezul nopții și după asta nu mai închisesem ochii o clipită.

Ion mi-a adus micul dejun la ora cuvenită și, după ce m-am îmbrăcat, m-am dus la mama; mă aștepta în trăsură și am plecat la Botoșani. Mama m-a întrebat dacă dormisem bine. Am dormit doar două ore. ,,Ai auzit vreodată spunîndu-se că odaia lui Leon e bîntuită de fantome?”. A părut încurcată, apoi: ,,Țăranii spun că dracul se duce noaptea acolo și că uneori se văd licărind flăcărui. Țăranii care au casele cu fața la această cameră și-au bătut ferestrele în scînduri”. Trebuie să precizez aici că pînă atunci nu auzisem de așa ceva și mă culcasem într-o stare de spirit cît mai puțin metafizică cu putință. Înainte de experiența asta, fusesem cum nu se poate mai sceptic în legătură cu poveștile despre fantome, în ciuda anilor petrecuți în Anglia. De atunci, am mai avut o noapte ,,paranormală”, într-un castel aparținînd soțului unei verișoare a Eileenei.

Sfîrșit MATILA GHYKA (Text reprodus din volumul ,,Fericit ca Ulise”)

RM

7

Vineri, 8 noiembrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

Eftimie Murgu, neostenit luptător pentru dezrobirea socială şi naţională a poporului român Eftimie Murgu s-a născut la 28 decembrie 1805 în localitatea Rudăria, județul Caraș-Severin, a decedat la 30 aprilie 1870 și a fost înmormîntat în Cimitirul Kerepesy, din Budapesta. Tatăl său a fost Simeon (Simu) Murgu, ofițer în armata imperială, cu serviciul la Caransebeș, făcînd parte din Regimentul de Graniță, iar mama sa, Cumbria Pungilă. A avut ca naș de botez pe Mădru Șuta. Cursurile primare le-a făcut în limba slavonă, în localitatea natală, avîndu-l ca învățător pe Ion Măzăran, după care și-a continuat studiile la Caransebeș. S-a înscris apoi la Facultatea de Filosofie din Seghedin, pe care a absolvit-o în anul 1827. În 1830 a absolvit și Facultatea de Drept, la Universitatea din Pesta, iar în anul 1834 obține titlul științific de Doctor în Drept, în specialitatea Drept universal. De remarcat este și faptul că toate diplomele pe care le-a obținut în decursul timpului au avut calificative de ,,Eminence”. Eftimie Murgu avea solide cunoștințe de limbi străine, vorbind fluent limbile latină, slavonă, greacă, germană și maghiară. A fost un excelent jurist și profesor român, om politic de excepție, deputat în Parlamentul Revoluționar Ungar în Dieta din Debrețin, din timpul Revoluției de la 1848. A fost un adversar de temut al absolutismului habsburgic, motiv pentru care, în 1849, a fost condamnat la moarte prin spînzurătoare, însă pedeapsa i-a fost comutată în închisoare pe patru ani şi confiscarea bunurilor. Eftimie Murgu a fost inițiat în tainele Masoneriei la Iași, devenind venerabilul unei Loji Masonice din același oraș. A fost unul dintre cei mai clarvăzători revoluționari pașoptiști, care n-a pregetat a se jertfi pentru fericirea Poporului Român. A fost unul dintre deschizătorii învățămîntului filosofic în Limba Română. În anul 1830 intră în viața publică, odată cu tipărirea lucrării sale ,,Combaterea Disertației”, ca răspuns la teza defăimătoare a maghiarului Sava Tököly, care punea la îndoială autenticitatea Limbii Române și a Istoriei Poporului Român. În activitatea sa laborioasă, Eftimie Murgu a fost un luptător consecvent împotriva absolutismului, prin poziții ferme și în Dieta de la Debrețin, unde a votat cu entuziasm detronarea

habsburgilor. El s-a mai declarat și împotriva oligarhiei Bisericii Ortodoxe Sîrbești condusă de Iosif Rojacic, cu scopul vădit de a scoate Biserica Ortodoxă Română din Banat și din Transilvania de sub tutela sîrbească.

A mai militat cu toată puterea ca slujbele religioase în Bisericile Românești să se desfășoare în Limba Română. A militat în permanență pentru unirea tuturor românilor într-un singur Stat Românesc, independent și suveran.

La 27 iunie 1848, Eftimie Murgu a convocat o impresionantă Adunare Generală a Românilor la Lugoj, care l-a ales ca președinte al adunării. El a fost considerat ,,Zeul Românilor Bănățeni”, fiind supranumit și ,,Căpitanul Banatului”.

Adunarea Generală a Românilor Bănățeni a hotărît următoarele: 1. Înființarea unei armate formate din Români din toate categoriile sociale; 2. Organizarea Banatului ca un Căpitanat, în frunte cu Eftimie Murgu; 3. Recunoașterea Limbii Române ca limbă oficială în tot Banatul; 4. Unirea tuturor Românilor într-un singur stat. Pentru cererile Românilor bănățeni, Eftimie Murgu a fost arestat și a fost condamnat de habsburgi la patru ani închisoare, pe care a executat-o în Boemia. După eliberarea sa din închisoare, a fost ales din nou deputat de Oravița. În anul 1865 scrie o altă lucrare, intitulată ,,Despre Memorandumul Sîrbesc”.

Slăbit și foarte bolnav, a murit la 12 mai, la Budapesta.

Eftimie Murgu a scris și o Cronică, intitulată ,,Despre cei ce au criticat Istoria lui Petru Maior”, în care arată următoarele: ,,Acest bărbat erudit, răposatul Petru Maior, a publicat în anul 1812, în Limba Națională Română, Istoria despre începutul Românilor sau a Valahilor. Această lucrare de o importanță deosebită este de interes pentru orice doritor de cunoștințe, îndeosebi pentru orice Român; ea înfățișează în mod critic originea Romană a Românilor. Numita lucrare a cucerit de timpuriu plăcerea tuturor celor chibzuiți și istoricilor imparțiali, care nu au făcut nici o obiecțiune împotriva concluziilor ei principale, totuși pe cîțiva dintre cei mai neînsemnați i-a putut îmboldi fie timpul liber, fie (ceea ce e mai verosimil) o rea voință înnăscută să ia hotărîrea disperată de a încerca să surpe dintr-o suflare edificiul temeinic, și adevărul întărit autentic să-l tragă în orice

Teodor Aron, susținător fervent al ideii continuității românilor în Dacia Traiană (1) Teodor Aron s-a născut la 6 februarie 1803 în localitatea Țichindeal-Sibiu și s-a sfîrșit din viață la 6 aprilie 1859, în localitatea Lugoj.

A fost un respectat cleric, pedagog, profesor și cărturar român. A îndeplinit importante funcții ca director al Gimnaziului din Beiuș și rector al Seminarului Român Leopoldin din Oradea. După terminarea studiilor de filosofie și teologie, a deținut funcții înalte în ierarhia Bisericii Greco-Catolice din Lugoj. A mai fost și un harnic corespondent la publicația ,,Gazeta Transilvaniei”, condusă de George Barițiu.

Ca discipol al lui Petru Maior, Teodor Aron a fost și un latinist convins, a susținut cu toată puterea sa ideea existenței, permanenței și continuității neîntrerupte a românilor în Dacia. Printre lucrările sale amintim: Cuvîntări bisericești; Adnotări din Instituția Eclesiastică; Aprecieri la Istoria scrisă de Petru Maior; Adnotări din Instituția Eclesiastică despre existența și lărgirea credinței creștine la români; Cuvîntări bisericești despre cele șapte păcate

de căpetenie; Catehetica practică ș.a. După toate îndatoririle pe care le-a avut, a fost și prepozit capitular la Episcopia Greco-Catolică din Lugoj.

După moartea sa i s-a ridicat un monument în orașul Lugoj, pe care se află următoarea inscripție: ,,Aici și-a terminat cursul vieții Teodor Aron de Bistra în 25 martie 1859.

A trăit numai 55 de ani, iar ca preot, 30 de ani. A fost arhivar și secretar episcopesc, profesor și director gimnazial, paroh, protopop și canonic la Biserica Catedralei Greco-Catolice din Lugoj.

A fost credincios patriei sale, Națiunea Română, numele lui va trăi etern”.

Autorii prezentului material s-au oprit asupra Cronicii intitulate: ,,Românii nu pot să fie viță de Daci, nici de Slavi, cu atît mai puțin Bulgari, ci numai curați Români”. ,,1. Din scurta prezentare a Istoriei lui Petru Maior, Buda 1828, p. 74-79. Cartea aceasta are și un titlu în limba germană: Kurzer Anhang zur Walachischen Geschichte des Peter Maior și a fost dedicată prea cinstitului și de bun născutului Domnului Atanasie

caz la îndoială, prin concluzii deformate, prin sofisme fantastice și prin fabule plăsmuite. Obiecțiunilor repetate li s-a dat din partea lui Petru Maior răspunsul cuvenit, astfel încît dovedindu-se lipsa lor de temeiu, autorii lor au trebuit să tacă. Dar după moartea pomenitului învingător pare a li se oferi un nou prilej spre a-și duce la îndeplinire întreprinderile lor. Căci în anul 1823 se ridică unul care prea mult vrea să pară ca un «Hercule» și publică o pretinsă disertație despre «originea neromană a Românilor». (Sub titlul: Dovadă că Valahii nu sînt de origine Romană și că aceasta nu rezultă din limba lor slavo-italiană. Este vorba de lucrarea de la Halle, scrisă de Sava Tököly, în 1823.)

Autorul Sava Tököly, un sîrb ungurizat pînă în măduva oaselor, s-a refugiat cu visurile sale în Germania, le-a publicat mai întîi la Halle, probabil pentru a împrumuta lucrării sale o greutate mai mare, ori și mai probabil că se temea de inconveniente neobișnuite dacă s-ar fi publicat în Ungaria. În următorii cinci ani s-a continuat cu o altă lucrare asemănătoare, care sub pretextul unei traduceri românești a pomenitei disertații a fost tipărită în anul 1827 la Buda (Sub acest titlu, dar cu adaosul: sporită cu mai multe argumente de Sava Tököly). Autorul se numește traducătorul, dar eu l-aș numi reformator al visurilor sale de mai înainte. Căci un traducător nu e în drept de a schimba cu totul o lucrare străină, de a cărei traducere se apucă, și oricîte dovezi aparente ar mai fi plăsmuit, acestea ar putea fi anexate, nu însă amestecate în cuprinsul lucrării, astfel încît să nu se mai cunoască în ea dovada de la 1823. Cred așadară că nu greșesc, dacă pe acel consilier regesc (Sava Tököly), chiar dacă se ascunde sub inițialele S.T., îl caut în patria noastră.

Scopul disertației amintite este să prefacă pe Valahi în Slavi și Greci; intențiunea scriitorilor ar fi (oricum vrei) înlăturarea unei diversități religionare, cunoscute numai lor și care ar putea fi pricinuită prin nestrămutata origine romană a Românilor. Întreaga eroare grosolană poate deriva din împrejurarea că s-a căutat originea unei națiuni în religia ei, și amîndouă acestea leau amestecat în așa măsură, încît la urmă n-au mai putut ieși din încurcătură. Sava Tököly procedează în disertația sa foarte dur contra valahilor, îi insultă cu orice ocazie, cu un cuvînt, este dușman declarat al lor.

Eu, care în locul acestora recurg la arme mortale, îmi reamintesc cunoscuta poruncă a lui Christos: iubiți și pe dușmanii voștri, dar îmi aduc aminte și de porunca aceea care zice: cu măsura cu care vi se măsoară vouă, să măsurați și voi, de aceea voi purcede și eu, fără cruțare, împotriva jignirilor nemotivate”.

Grabovski de Apadia..., a științelor Marelui Mecena, căruia autorul îi adresează în prefață următoarele întrebări: Cu ce laude să-ți înălțăm numele? Cu ce cuvinte să-ți descriem bunătatea inimii, cea cu totul spre luminarea nației aplecată și virtutea sufletului, din care izvorăsc înaltele aceste fapte? De nu m-aș apleca eu de minunatele și blîndețurile vredniciei tale, cu care firea peste măsură te-au înfrumusețat, doară limba mea spre răsunarea laudelor ce ți se cuvin, nici o mîngîiere nu i-aș putea pune; ci fiindu-mi prea cunoscut cum că «nu laude, ci fapte vrednice de laudă voiești», cu înaltă bucurie cuvîntez: O, fericită Nație Românească, care ai ajuns a crește un bărbat așa mare, cum e nobilul Atanasie Grabovski de Apadia, care spre deșteptarea și luminarea ta nici sudorile, nici averile nu-și cruță; semn și mărturie a prea datei inimii sale spre faceri de bine, de pururea va rămîne și această cărticică, pe care sub prea puternică patronirea sa a o primi, de bună voie cu mînă darnică s-a îndurat. Pentru o facere de bine așa de mare și eroică cum e aceasta a Domniei Tale, cel prea mărite a-ți da în umilință mulțumire înaintea Publicului, dator m-am ținut“. (Ioan Lupaș, op. cit., p. 166) (va urma) IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari români din Ardeal”)

8

Vineri, 8 noiembrie 2019

RM

Polemici«Controverse De fapt, am urmat vreodată calea dreaptă? (urmare din pag. 1) Da, pare o logică reducționistă exagerată sau chiar incorectă… dar să ne amintim o lecție a istoriei: 1812.

Pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Atunci țările române existau… cam la fel cum există România azi. Adică făceau parte dintr-un sistem clientelar, creat de un imperiu.

Nu erau pașalîcuri, dar deciziile importante se făceau în ton cu pretențiile imperiului, ba uneori erau dictate. Școlile se făceau în conformitate cu pretențiile Imperiului – în limba celor trimiși să ne conducă – pe atunci, grecii.

Da, țările române aveau domn, de origine străină, dar împămîntenit aici – și pe care-l numea în funcție Imperiul.

De fapt, imperiul de atunci avea nevoie de țările noastre pentru două treburi: să plătim tributul cuvenit și să participăm cu oaste la operațiuni militare ale imperiului. În schimb, imperiul se obliga să ne asigure protecția externă și să sară în ajutor dacă era chemat – ba chiar exista și un sistem de ajutorare în caz de nenorociri gen molime, lăcuste, calamități naturale etc. Dar, mai era o problemă care a dus la nenorocirea din 1812: pe hărțile marilor puteri NU apăreau Țara Românească și Moldova – ci Imperiul Otoman! Imperiul Otoman a cedat Basarabia Imperiului Țarist și Bucovina Imperiului Habsburgic! Celelalte Mari Puteri nu au zis nimic referitor la drepturile ,,țărilor române”… pentru că aceste entități clientelare nu existau pentru ele! Negocierea se făcea între cei care existau!

Altă situație din istorie – al II-lea război mondial.

Americanii NU ne bombardau fără milă pentru că, vezi Doamne, le declarasem noi război – ei loveau, de fapt, mașina de război germană, loveau Reich-ul nazist, Imperiul răului! Noi nu existam! Eram o rotiță care trebuia scoasă din joc! La fel am fost și în 1945 – atît la Yalta, cît și la diversele negocieri de pace și pentru… despăgubiri.

Generalul Sănătescu își manifestă în Jurnalul său uimirea și dezaprobarea pentru modul în care ,,partenerii noștri tradiționali” din Occident ,,vor să ia pielea de pe noi” la fiecare reuniune, contrastînd cu oamenii lui Stalin, care s-au manifestat moderat, chiar cedînd de cîteva ori. Explicația e simplă și cinică: odată cu șervețelul de la Yalta, noi apăream pe harta intereselor ca parte a țărilor ,,lui Stalin”, deci în grupul care trebuia jecmănit. Ei, occidentalii, nu considerau că iau de la România, ci de la „imperiul” în care se afla țara noastră. Adică România nu mai era un stat, ci o sursă ,,din cealaltă parte” pentru despăgubiri, din care Occidentul profita.

Concluzia dialecticii istorice e clară: ,,asocierea” cu un Imperiu – care întotdeauna este agresiv într-un fel sau altul – te face să dispari de pe hărțile politicii, dacă nu ai curajul de a-ți păstra identitatea!

Revin însă la ,,lașitate” și la starea asociată, de neputință cronicizată la nivelul societății, cu al său singur final – dispariția. Dispariția țării, ba chiar a națiunii – pentru că o națiune este mai presus de stat, cu ale sale granițe schimbătoare. Întrebarea este: noi, care de 30 de ani ne plîngem atît, oare am făcut ceea ce trebuie? Sau am zis doar ,,Nu avem ce face…”, ,,Dacă așa spun americanii…” sau alții, ori am sperat că ,,lasă că ne ajută Dumnezeu!”.

Da, ne ajută Dumnezeu, același Dumnezeu pe care-L insultăm zilnic, eliminînd - prin pervertirea minții, purtării și chiar a sufletelor – ceea ce vine la El?! Dar ne gîndim măcar puțin dacă merităm să ne ajute?! ,,Dacă așa spun partenerii occidentali…”. Da, ne-au spus să dăm economia pe 1 leu, să vindem la fiare vechi tot, să ne îndatorăm pînă peste cap – am făcut toate astea! Să le dăm sume uriașe pentru „consultanță”, pentru ,,protecție”… am dat și dăm! Să semnăm renunțarea la drepturile asupra teritoriilor românești străbune, locuite de milioane de români care și-au păstrat eroic limba și tradiția – am comis și această crimă contra națiunii!

De fapt, întrebarea este: am spus vreodată NU atunci cînd noul ,,imperiu” care ne domină a cerut ceva? Nu, am spus doar DA, actualmente întrebarea avînd un caracter pur formal, chiar cu nuanțe ironice.

Revin la istorie… Veți spune că nici în istorie NU au existat momente în care România sau țările române s-au opus solicitărilor imperiilor. Fals, au existat – și lor li se datorează existența națiunii. Domnitori vechi precum Mircea cel Mare sau Petru Rareș au creat momente istorice superbe, piloni ai podului peste fluviul învolburat al timpurilor, Alexandru Ioan Cuza, cu al său plebiscit, a pus puntea peste voința marilor puteri, pe care avea să o treacă Regina Maria, cea care s-a opus și a schimbat decizia mai marilor vremii, nefavorabilă inițial României Mari. Iar ultimul dintre cei ce au crezut că locul României NU este în umbra vreunui Imperiu – de la Est sau de la Vest – a fost Nicolae Ceaușescu.

Din nou subliniez, întrebarea este: oare de ce se vorbește atît de puțin sau deloc despre aceste momente ale istoriei – ori chiar în modul cel mai nedrept în cazul lui Nicolae Ceaușescu, titularul perioadei de apogeu al afirmării României pe plan mondial?!

Poftim? Pentru că nu e voie… de la alții?! Pentru că este important, ,,în contextul parteneriatului strategic” și al ,,calității României, de membru în cadrul Uniunii Europene” să nu promovăm idei naționaliste? Sau cumva pentru că sîntem noi de vină că acceptăm asta? Că ne place comoditatea de privitori la spectacole românești de prost gust, care promovează luxul opulent prin nemuncă, ,,șmecherie” și mai ales prin imitarea unor modele false de „putere”? Da, America e puterea – are bani, arme, domină aproape tot… deci asta e ,,cool”. Mai contează că ,,stilul american” reprezentativ pentru masse este golănia cu cel mai josnic limbaj și mai imorală atitudine - transmisă prin ,,muzică” și prin prestația ,,vedetelor” în viața privată?

Nu, deci să fii un derbedeu sfidător și plin de bani e ,,cool”, cu atît mai mult cu cît comportamentul tău imită mai bine ,,modelele” americane – să vorbești cît mai simplist, în cuvinte stîlcite, cu accent bizar, să dai cît mai mult din mîini… ca să ,,exprimi sentimente”. Sau tu, ca fată sau femeie, musai să fii îmbrăcată, fardată și ,,tunată” ca o curvă, să vorbești porcos și să te lauzi cu cumpărături. Pe scurt, tendința de ,,bunăstare”, transpusă ca ideal național actual, este de a deveni o țară de derbedei și curve! Cu cluburi, mașini și haine scumpe, purtîndu-ne mizeria pe meridiane cît mai exotice, pentru ca să avem de unde trimite ,,selfie”-uri de un prost gust… nici măcar remarcabil, ci niște imitații penibile - la alte imitații penibile. Și da, asta înseamnă că deja nu mai sîntem o națiune, ci un bazar, în care mărfuri de prost gust sînt vîndute unor inși al căror unic scop în viață este să obțină acele mărfuri, fie luîndu-le pe „șmecherie”, fie dînd cel mai mare preț, ca să ai oricum cu ce te lăuda! Adică, la final, și ,,șmecheri”, și proști! Întrebarea de final este: de fapt, noi am urmat vreodată calea dreaptă? Am ales vreodată în fruntea noastră pe cineva care putea spune NU acestei pervertiri, acestei desființări naționale? NU, am ales formula cea mai comodă, sau cea care consideram că ne va agăța de șaua ,,calului cîștigător”, Occidentul, chiar dacă asta însemna să fim tîrîți prin colb, nu să urcăm alături de călăreț! Adică să cedăm tot ceea ce am cedat… și mai dăm încă, pînă la final. Oricine a ieșit din aceste tipare a devenit un inamic, ,,nebun”, ,,prost” sau ,,om al rușilor”.

Așa va fi probabil și duminică, la alegerile prezidențiale, cînd cel mai penibil președinte al României va urca primele trepte ale celui de-al doilea mandat. De ce? Păi pentru că e ,,neamț”, pentru că ,,nu trebuie să iasă proasta”, pentru că ,,războiul cu PSD nu s-a terminat”, pentru că ,,trebuie să fim în Europa” etc. etc. Nu contează că a încălcat de „N” ori Constituția, că a fost dovedit ca beneficiar al unor înșelăciuni cu retrocedări bănoase, ori că a semănat discordie în țară!... Pe scurt, Iohannis are șanse să fie ales – iar acest fapt previzibil este stimulent pentru viitoarea stare a coloniei România, țară pe cale de dispariție!

Vom rămîne doar cu întrebarea: am urmat vreodată pe cineva care a ales calea dreaptă? Și atunci, din etericul în care poate vom mai exista, vom da vina pe altcineva.

Notă: În text l-am menționat pe marele militar și om de stat, generalul Constantin Sănătescu, de la a cărui moarte se împlinesc, pe 8 noiembrie a.c., 72 de ani. Numele său ne aduce aminte că România are nevoie de oameni, nu de imitații de proastă calitate, cu sau fără grade militare.

Nu-i mai votați

Sîntem în plină campanie electorală pentru alegerile ale căror rezultate se știu încă de acum un an. Singura dilemă este dacă Iohannis va fi ales din primul tur, sau nu. Din cîte am înțeles, zapînd prin online, KWI pregătește o lovitură devastatoare la nivel electoral, dorindu-și să fie președinte din prima, nu din a doua.

Tu, române, cel care vrei să ieși la vot, o poți face. Dar, așa cum Stalin ne spunea, nu contează cine votează, ci contează cine numără voturile. Timpul tău este consumat inutil în cazul în care nu ești convins că îl vrei pe Iohannis președinte pentru încă un mandat.

Dacă ai altă preferință, mai bine stai acasă. Nu va conta votul tău, așa cum, de mulți ani, părerea ta, române, nu contează. Dar, fă ce ți se spune, mergi la vot pentru că tinerii din ʼ89 de aia au murit, sau pentru că votul este e un drept democratic – aceleași baliverne pe care, din cînd în cînd, în preajma vreunui proces electoral, presa și profeții mediatici falși ți le bagă în cap, chipurile pentru a te responsabiliza.

Sfatul meu este să nu ieși la vot. Nu! Dar, dacă totuși alegi să ieși din casă, mergi în centrul orașului și spune că nu ești de acord cu modul în care țara este administrată, cu politicienii care fură, cu românii care trădează, nu vrei să ai un președinte turist, așa cum nu vrei să ai un prim-minstru prost. Ieși, române, și spune că nu ești de acord ca președintele să îți impună modul de gîndire, că PSD e un partid la fel de hoț și de bandit ca PNL, UDMR, PDL, USR etc.

Ieși, române, și spune că te doare, pentru că nimeni nu va ieși pentru durerea ta. Nu vota, nu îi valida pe cei pe care îi validezi de ani și ani.

Nu te mai lăsa manipulat, prostit.

Ieși și spune ce te roade. În țara asta sînt oameni care vor să trăiască într-un stat fără Servicii abuzive și hoți, cu o Justiție oarbă și corectă, cu o legislație justă și puternică și cu o economie care să ne aducă prosperitate. Îi văd, le citesc mesajele și îi apreciez.

De ce nu fac ei ceva, dacă sînt cu adevărat cine spun că sînt, de ce nu își strîng mîinile în stradă, de ce nu își aduc nemulțumirile din online acolo unde trebuie și unde ele pot fi auzite?

Ieși, române, și strigă-ți dure­ rea, pentru că nimeni nu o va face pentru tine!

RM

9

Vineri, 8 noiembrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (22)

DINCOLO DE FRUNTARIILE ŢĂRII (4) Cucerirea „Tokajului cel mic”

După succesul repurtat în zona localităţilor Mohostanya, Taktaszada, Földvár şi Szirmaitanya, cercetarea prin luptă, executată de Regimentul 34 infanterie, a constatat că inamicul începuse retragerea. În legătură cu aceasta îmi amintesc că fusese interceptată şi o radiogramă în limba maghiară care întărea constatarea noastră.

Pentru menţinerea contactului cu inamicul s-a ordonat să se continue înaintarea.

Divizia 9 infanterie, avînd la stînga Regimentul 34, a „alunecat” pe marginea de vest a pădurii Lete, în legătură cu un regiment din Divizia 21 infanterie.

La dreapta, Regimentele 36 şi 40 infanterie au înaintat pe direcţia Szerencs. Ele au zdrobit din cîteva salturi rezistenţele vrăjmaşului care se apărau în acele aşezări şi pe înălţimea cu cota 216, menţinîndu-se ferm pe linia atinsă, cu toate contraatacurile executate de adversar. Ceva mai la dreapta acţionau unităţile Diviziei 11 infanterie. În zilele de 22 la 24 noiembrie, regimentele Diviziei 9 infanterie au dus lupte grele pentru a pune stăpînire pe forma de teren cu cota 256 sau pe „Tokajul cel mic”, cum am numit noi acea înălţime. Odată cucerit „Tokajul cel mic”, duşmanul n-a mai izbutit să pună piciorul pe forma de teren cu cota 256, cu toate că şi în acest sector a executat cîteva contraatacuri.

Pentru că veni vorba de „Tokajul cel mic”, ţin să arăt că încleştările cu inamicul ce se apăra pe această înălţime au fost chiar atunci cîntate întrun fel de romanţă, pe versuri şi pe muzică semnate de cunoscutul compozitor Emanoil Ionescu, fost sublocotenent de rezervă în cadrul comandamentului Diviziei 9 infanterie. În romanţă erau evocate luptele şi sacrificiile militarilor diviziei de dobrogeni care au acţionat în zona Mohostanya şi pe „Tokajul cel mic”.

Deşi versurile nu sînt poate atît de izbutite, ele sînt pătrunse de căldură sufletească; atunci, pe front, au fost fredonate de sute de ostaşi.

I „Mîndră-ţi scriu această carte Din Ungaria, de departe, Poate vrei şi tu să ştii Cum o ducem noi pe-aci.

Tisa-i vitregă şi rece, Greu prin gloanţe se mai trece, Rupe malul un obuz Înainte ne-am tot dus.

Tot prin smîrcuri şi viroage, Unde vîntul pustei trage.

Grea ne-a fost strădania Pin la Mohostanya.

II Acolo-au fost zile grele...

Bătea neamţul cu şrapnele, Şi-n băltoace pîn’ la brîu, Abia l-am ţinut în frîu.

Au căzut mulţi românaşii, Căci trăgeau avan vrăjmaşii, Şi cădeau de sus pe noi Ploaie, sînge şi noroi. Îns’ elanul ne e mare Şi românul nostru-i tare. Şi-am trecut, pe legea mea, Şi de Mohostanya.

III Am pornit iar înainte Drum de glorii şi morminte... Şi-am împins pe inamic Pîn’ la Tokajul cel mic.

A fost greu şi-aicea iară, Şi cînd se lăsa spre seară A venit la noi sub deal

Comandantul, general.

Plin de zloată şi noroaie Şi udat vîrtos de ploaie, Spuse cu glas părintesc: „Dragi băieţi, vă mulţumesc”.

IV Atunci toţi plini de ardoare Am suit în goana mare Dealu-acela blestemat Şi pe nemţi i-am alungat.

Draga mea, eu ţi-aş mai scrie...

Dar vezi, nu mai am hîrtie Te sărut, şi gîndul meu Lîngă tine e mereu.

O dorinţă mai am doară: La întoarcere în ţară Pacea s-o serbez aş vrea Lîngă tine, draga mea”.

Să revenim acum la regimentele noastre.

Mobilizaţi parcă de succesele militarilor din 36 şi 40 infanterie, luptătorii lui 34 au executat şi ei o manevră izbutită pe la vest de pădurea Lete, în lungul ei, pînă la Monok.

„Ofensivă” de un fel deosebit Odată ajunşi aici, aş vrea să relatez un fapt despre care pînă în prezent s-a scris, zic eu, prea puţin. Văzînd că inamicul din zona în care acţiona divizia noastră n-a reuşit să mai întreprindă nici o acţiune ofensivă, ci doar să se apere, să se retragă, la un moment dat, şi anume atunci cînd noi am pus stăpînire pe pădurea Lete, vrăjmaşul a început totuşi o „ofensivă” de un fel deosebit, fără lupte, fără focuri, ci doar pe calea cuvîntului. Prin intermediul unor puternice megafoane, hitleriştii au început să-i îndemne pe ofiţerii şi ostaşii români să nu mai lupte, ci să treacă peste linii, de partea lor. Mai urlau că Hitler a pregătit nişte arme noi, teribile, care vor produce adevărate ravagii în liniile noastre. Soldaţii români erau „sfătuiţi” să nu-şi mai asculte comandanţii, ba chiar să se predea lor, fasciştilor.

Inamicul a pierdut însă şi această ofensivă. Cine mai credea în palavrele lor?! Poate nici chiar ei, nemţii.

Noi ne-am continuat însă cu succes adevărata ofensivă, ofensiva împotriva trupelor hitleriste care, după cum rezultă şi din cele arătate mai sus, nu mai ştiau ce să facă să stăpînească terenul. O astfel de ofensivă îndrăzneaţă este executată, de exemplu, de Regimentul 34 infanterie în zona înălţimii şi a fermei Kaptar, din flancul stîng al diviziei. Se apăra pe Kaptar cel puţin un batalion german, după aprecierile noastre. Inamicul se organizase din timp la teren, intenţionînd ca de acolo, după cum am aflat ceva mai tîrziu, să se debuşeze la contraatac şi să izbească stînga Diviziei 9 infanterie. Atacul dat de Regimentul 34 infanterie i-a spulberat adversarului orice speranţă de izbîndă.

Luptele de la Kaptar au fost însă deosebit de crîncene şi de sîngeroase, ele încheindu-se cu un deplin succes de partea noastră. Ţin să reamintesc aici despre asaltul de noapte executat cu multă hotărîre de batalioanele regimentului. O companie din această unitate, compania 6, comandată de căpitanul Pană, reuşeşte să pătrundă prin surprindere în „inima” poziţiei duşmane. Această subunitate, trecînd peste Vîrful Kaptar, nu s-a mai oprit decît în zona unei ferme dinapoia înălţimii. O altă companie, comandată de căpitanul Răchiţeanu, a pătruns în această acţiune pînă în apropiere de Monok, unde au ocupat un schit. Aici subunitatea s-a întărit pe poziţie şi a rezistat la toate contraatacurile hitleriştilor, luptînd chiar în încercuire. Ostaşii s-au apărat calmi, pînă în momentul cînd în sprijinul lor au sosit unele întăriri.

Ca orice comandant, am urmărit şi eu mai îndeaproape acţiunea Regimentului 34 infanterie, care ducea greul luptei. Parcurgînd terenul străbătut de unitate, am ajuns şi eu în dreptul înălţimii cu cota 256, la o bifurcaţie de

drumuri. Dînd să mă apropii tot mai mult de liniile de luptă, m-am trezit la un moment dat strigat de cîţiva ostaşi: – Don’ general, don’ general, n-o apucaţi pe acolooo!... Doi dintre ei s-au dat de-a berbeleaca pe o costişă şi au ajuns într-o clipită pînă la mine. Unul dintre ei s-a oprit în faţa parbrizului maşinii, vrînd parcă să mă oprească pe loc. Un altul, gîfîind, mi-a spus: – Domn’le general, dacă o luaţi pe drumul ăsta, drept la inamic ajungeaţi!

Cînd am auzit aşa ceva, mi-a trecut un fior prin inimă. Auzi, o mică neatenţie şi cine ştie ce se putea întîmpla.

Ostaşul mi-a arătat apoi drumul pe care să apuc.

I-am mulţumit militarului, i-am strîns mîna şi am plecat către liniile de luptă.

Pe comandantul Regimentului 34 infanterie l-am găsit cu grupa sa de comandă sub podina unei case de-abia începute. Se adăpostise acolo. Luase însă toate măsurile de siguranţă ce se impuneau. Ostaşii regimentului la care ajunsesem s-au bătut cu mult elan cu duşmanul. I-am urmărit şi eu cîteva ceasuri şi miam zis cu admiraţie.

– Buni băieţi! Bravo lor! Fac cinste şi onoare diviziei!

La fel ca ei s-au bătut şi militarii celorlalte regimente ale marii unităţi. În luptele duse pe aliniamentul localităţilor Szerencs, Bekes şi pe înălţimile de la sud şi sud-vest de pădurea Lete sau pe dealul Pipiski, ostaşii Regimentelor 36 şi 40 infanterie au atacat fără răgaz vrăjmaşul. Poziţiile hitleriştilor de aici se bazau mai ales pe puncte de sprijin puternic întărite. În faţa lor se aflau cîmpuri de mine antitanc şi antiinfanterie. În valea ce separa dealul Pipiski de dealul Kaptar, fasciştii plantaseră mine în două straturi: unul la suprafaţă (mine antiinfanterie), iar altul ceva mai adînc (mine antitanc). Din această cauză, ca şi din pricina focului puternic şi bine organizat al inamicului, înaintarea celor două regimente de infanterie a fost mult îngreunată.

Un atac executat prin surprindere (1) În seara zilei de 24 noiembrie, unităţile diviziei se găseau în următoarea situaţie: Regimentul 34 infanterie după ce pusese stăpînire pe dealul Kaptar, se afla în strînsă legătură la stînga cu subunităţi din Divizia 21 in­fanterie, avînd flancul drept ameninţat. Militarii unităţii au făcut încercări repetate de a pătrunde în dispozitivul duşmanului în zona pădurii Lete, dar n-au reuşit. Inamicul ce se apăra pe localitatea Bekecs flanca de acolo cu foc şi zona pădurii.

Regimentul 40 infanterie ocupa în acea seară înălţimea cu cota 256, de la nord de localitatea Legyesbenye. Cu toate contraatacurile întreprinse de fascişti, unitatea s-a menţinut pe poziţia atinsă.

Cel de-al treilea regiment – 36 infanterie – fusese oprit la sud de localitatea Bekecs. Nu mai putea înainta şi pace. Pe linia atinsă avea legătură la dreapta cu o unitate din Divizia 11 infanterie, oprită şi ea la sud de oraşul Szerencs.

Din analiza situaţiei în care se găseau unităţile în acea seară, mi-am dat seama că atacurile de front asupra localităţii Bekecs nu au prea multe şanse de reuşită. Duşmanul se apăra pe un teren a cărui configuraţie era parcă anume făcută pentru a rezista cît mai mult. La sud de localitate se deschide o vale largă, plină de acoperiri. Ea era bătută cu foc din toate părţile. Se înţelege că noi ne-am fi putut strecura destul de greu prin acel loc. Analizînd deci atît configuraţia terenului, cît şi dispunerea adversarului, am ajuns la concluzia că un atac dat prin surprindere pe marginea de est a satului Legyesbenye către înălţimea Bekecs ar fi acţiunea cea mai indicată. Prin cucerirea acelei înălţimi, trupele noastre ar fi putut cădea apoi în spatele inamicului care se apăra în localitate. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 8 noiembrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Neamul-prost în Mileniul Trei (2) Într-un articol precedent, afirmam că marele diplomat și om de cultură Adrian Năstase are toate șansele să-i fie cioplit chipul în marmură și să ne sfideze, de la ,,Bellu”, cu ochii reci ai eternității, pentru demnitatea și mîndria națională arătate ,,partenerului nostru strategic”. Între atîtea alte isprăvi cu larg ecou internațional, puse la cale de marele gînditor de la Tărtășești, merită menționată aceea prin care a impus în circuitul național, așa cum le-a găsit prin dicționare, mai multe cuvinte americănești, iar pe altele le-a prelucrat prin filtrul calchierii practicate, de secole, între Carpați și Dunăre. Cum este cazul cuvîntului locație < location, utilizat de yankei cu sensul de loc. În capul lui plin de creieri deștepți n-a contat că, în românește, locație înseamnă ,,chirie pe un spațiu” și că ambele omonime (omografe sau omofone, după caz) provin din latinescul locatio, onis. Important era ca George W. Bush, aflat într-o vizită în colonia de peste mări, să dea o înaltă apreciere scărpinelilor venite din partea băștinașilor. Iar ca fost prim-ministru, și-a cîștigat celebritatea artistică prin apariția, ca personaj principal (interpretat de Horațiu Mălăele) în filmul ,,Ticăloșii”. Într-un dialog incendiar cu Ion Iliescu, Bombo dă o replică nemuritoare: ,,Da, mă boule, am furat! Am furat că am fost deștept și am furat mult.

Prinde-mă dacă poți...”.

Dacă facem prostia să deschidem televizorul, mai ales la ore de maximă audiență, cînd scriitorii și profesorii de Română sînt interziși, ajungem la alte enormități, toate generate de năravul ăsta timpit de a începe o propoziție cu adverbul de comparație ca, urmat de adverbul propriu-zis și, chiar dacă, mai departe, nu se arată la orizont nici urmă de cacofonie.

(Este exact la fel ca norma instituită de onor Academia Română privind scrierea cu â în cuvintele de origine latină, care conțineau vocala a și care, cu timpul s-a extins la toate cuvintele nelatinești, ajungîndu-se la enormitatea a coborî, coborâre. Și astfel ne-am trezit pe cap cu o adevărată viitură de anomalii precum: - ,,Ca și ministru, domnul Ionescu e un idiot”.

Această propoziție, o mostră de prostie, strălucește doar dacă o pui alături de enunțul-capodoperă al lui Tudor Arghezi: ,,Pe ministrul român dacă nu-l umpli de c... de sus pînă jos și nu-l înjuri de mamă, nu-l dai pe brazdă, făcîndu-l să-și aducă aminte de unde a plecat”. Sau cam așa ceva, căci am citat din memorie.

Cînd normal ar fi fost să spună: ,,Ministrul Ionescu e un idiot”, respectînd topica Limbii Române, cu subiectul ante pus, urmat de predicat.

- ,,Ca și legumă, ardeiul este foarte hrănitor și sănătos”. În loc de: ,,Ardeiul este hrănitor”, căci toată lumea știe că ardeiul este o legumă, nu o specie de termite.

Dar ce ziceți de enormitatea auzită tot la televizor: - ,,Ca și pește, crapul are solzi”. În 6 cuvinte, 6 greșeli fundamentale: 3 cuvinte redundante (deci inutile), căci crapul este un pește ca toți peștii, nu o mitralieră, + că nu începi o propoziție după cum te taie capul, uzînd de un adverb de comparație, decît în situații speciale + că nici nu trîntești adverbul și, întrucît, în continuare, nu se formează nici o cacofonie + altceva: în construcția care urmează se ițește o cacofonie de zile mari, care cam atîrnă, să mă ierte copiii ăștia, vorba nemuritorului romancier Eugen Barbu.

Sau altă perlă, aparținînd fostului fotbalist Dăn­ ciulescu, acum mare sculă pe la Dinamo: ,,Îi dorim succes lui Filip ca și fotbalist, dar și ca și om”.

Dacă mai vreți și alte mostre de vorbire fracturată și pusă în circulație ca un picior de lemn, vă stăm la dispoziție.

- ,,Ca și caracter, sînt un învingător” (Răzvan Lucescu). Fiindcă nu putea să spună ,,Ca caracter”, era cîh și îi cauza la cariera de antrenor-intelectual.

Dar putea să spună: ,,Am caracterul unui învingător” sau și mai simplu: ,,Sînt un învingător”, căci această însușire nu se referă la culoarea ochilor, ci la caracter, adică la ceva ce ai sau nu ai. Fiindcă așa e ,,moda” acum, e trendy, e cool să ne facem de rîs încercînd să părem deștepți, fir-am ai dracului de proști, indiferent de cîte milioane avem în conturi!

- ,,Noi sîntem văzuți ca și carne de tun”, se lamenta, recent, un politician second-hand, care, închipuiți-vă, avea pe conștiință un doctorat în nu știu ce și nu putea să se exprime ca gherțoiul: ,,Ca carne de tun”, că-l împușca, cu mîna lui, Dragnea, chiar dacă, pe moment, e cazat la închisoarea cu capace, unde toți șmecherii zace, dar nu pentru greșeli de exprimare, cum ar fi normal, văzînd genocidul practicat asupra Limbii Române.

Dar și alți foști fotbaliști, precum Zicu, Bratu sau Ilie Dumitrescu se dau în stambă la televizor, și Radu Naum, gazda lor, nu-i corectează defel. Ca să nu mai vorbim de scriitorul Radu Paraschivescu. Paradoxal, dumnealui a avut și o emisiune la ,,Digi-TV”, numită ,,Pastila de limbă”, unde, în doar 5 minute se străduia să apere oropsita limbă națională. De aceea, nu zic să le fi dat peste bot invitaților agramați ori de cîte ori o luau pe arătura cu tîmpenia ,,Ca și fotbalist”, dar măcar să fi făcut meditații cu ei, să-i fi sfătuit, înainte de emisie, cum e cu vorbirea corectă sau, dacă le era prea greu, să le fi plasat o fițuică. Dar mai ales putea să le bage bine în cap că moda, în general, e o chestiune repetabilă din existența noastră irepetabilă, care se aplică poate doar la vestimentație sau la frizură, nu și la regulile gramaticale bătute în cuie de la Școala Ardeleană încoace. În continuare, cu voia dvs., gentili cititori și grațioase cititoare ale revistei noastre, să enumerăm cîteva din situațiile cînd totuși este recomandată construcția ca și (adv. de comparație + adv. propriu-zis): - cînd propoziția are o nuanță comparativă: ,,Copilul avea ochii verzi ca și ai mamei sale”. Sau: ,,Ionuț Dolănescu este la fel de talentat ca și tatăl său”; - cînd propoziția are o nuanță sociativă: ,,Multe puncte cîștigate de Simona pe primul serviciu ca și pe cel de-al doilea”. Sau ,,E bine ca și bunicul să vină cu noi în excursie”. De data aceasta, ca este conjuncție subordonatoare care, împreună cu adverbul și, introduce o subordonată subiectivă. Această conjuncție intră în construcții precum ca și cînd sau ca și cum și, împreună, introduc diferite subordonate circumstanțiale. În fața unor asemenea anomalii generalizate, difuzate pe canalele audio-video (căci ziarele au un corp de corectori bine pregătiți), se pune firesc întrebarea: de ce secția de lingvistică a Academiei Române nu ia măsuri de îndreptare a situației? Că, în ceea ce privește instituția C.N.A., ne-am lămurit

cam în ce rahat își bagă lingurița: populat numai cu semidocți, angajați pe criterii eminamente politice, acest organ de forță urmărește doar cenzurarea știrilor care ar putea aduce atingere partidului aflat la putere.

Cît privește Academia Română, a rămas cu aceleași straie îmbrăcate prin 1945: adică irosindu-și energiile pentru a răspunde comenzilor politice. Așa cum, prin anii ’50, a popularizat, cu spume la gură, teoria fîsîită a lui Stalin cum că Limba Română este o limbă de origine... slavă. Și pînă-n zilele noastre, cînd, dacă nu condamnă ieșirile în stradă ale protestatarilor români, bătuți cu sălbăticie de jandarmi, tipărește tot felul de dicționare ale Limbii Române colcăind de barbarisme americănești, în prelungirea unei practici foarte vechi, prin care tot căutăm să ne punem bine cu ocupantul.

La fel se întîmplă și cu greșelile elementare de limbă, pe care nu se grăbește să le combată, în speranța că se vor rezolva de la sine, în sensul că, fiind săvîrșite de un număr tot mai mare de utilizatori, vor deveni norme. Primul pas în această politică antinațională l-a făcut Academia Română prin 1992, cînd a impus scrierea cu â în cuvintele de origine latină, dar care, curînd, a provocat o harababură de nedescris, căci se scrie cu â otova și în cuvintele latinești, și în cele nelatinești. Ca să nu mai vorbim de impunerea perechii eu sunt – ei (ele) sunt, specifică limbii latine culte din scrierile clasicilor latini, nicidecum în latina populară (sau latina vulgaris sau volgata), adusă în Dacia de coloniștii lui Traian. Iar puzderia de gramatici, scrise de tot felul de nepricepuți, se deosebesc radical de gramaticile interbelice, precum și de Gramatica Academiei din 1964, realizată sub coordonarea acad.

Alexandru Graur, prin aceea că au demolat și contestat reguli și norme considerate imuabile, spre disperarea colectivă a elevilor, părinților și a profesorilor. Astăzi, aproape nimeni nu mai poate face diferența dintre greșeală și corectitudine. Zice-se că ne-ar fi dispărut ,,veghea gramaticală”.

Nici un cetățean onest al acestei țări nu poate uita scena incredibilă de acum aproape două decenii, cînd președintele României, Ion Iliescu, Patriarhul Teoctist și președintele Academiei, Eugen Simion, rînjeau și îl tot aplaudau pe Ellie Wiesel care, într-o ședință solemnă a Academiei, a pretins cum că românii ar trebui pedepsiți, fiindcă ,,Au ucis! Au ucis! Au ucis!”.

Nimeni nu s-ar mira dacă, într-o zi, slugărnicia grețoasă a unora dintre ,,nemuritorii” acestei nobile instituții ar merge pînă într-acolo încît să afirme la televizor că Limba Română e un dialect exportat din regiunea Marilor Lacuri, populată de indienii kerokee.

Nu, n-am început să delirez, căci începutul deja s-a făcut: din ce în ce mai mulți politicieni, în fapt niște imbecili și agramați, tot afirmă că e o rușine să te mai declari patriot român și naționalist.

PAUL SUDITU

Itinerar istoric Cu ceva vreme în urmă, cînd se studia la școală revoluția lui Tudor Vladimirescu, profesorii tot insistau pe vorbele profetice rostite de acesta cînd cu Proclamația de la Padeș: ,,Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”. Numai că, mai tîrziu, am aflat că aceste vorbe fuseseră rostite într-un context mai special. Într-un discurs cu vornicul Nicolae Văcărescu (fiul lui Ienăchiță), Tudor Vladimirescu fusese deranjat de disprețul acestuia față de popor. Și dacă, la început, îl considera pe Văcărescu drept ,,foarte înțelept” și ,,de neam slăvit și iubitor de patrie”, în scurt timp, el și-a schimbat impresia, spunîndu-i: ,,Ci pă semne, dumneata pă nărod, cu al cărora sînge s-au hrănit și s-au poleit tot neamul boieresc, îl socotiți nimic, și numai pă jăfuitori îi numeri patrie (...) dar, cum nu socotiți dumneavoastră că patrie să cheamă poporul, iară nu tagma jăfuitorilor”. Cum se vede, ,,Tudor Vladimirescu nu ținea cont că trăia în concubinaj cu Maria, nepoata Văcărescului, și nu-l menaja defel”. (Dan Berindei - ,,Revoluția română de la 1821”)

RM

11

Vineri, 8 noiembrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (44) Misterele lui Rasputin (11)

Misterul începe să se clarifice. Să dăm acum cuvîntul doctorului de Lazovert: „Ţin să subliniez – spune el – că: 1. Iusupov avea la el, într-o eprubetă, o bună parte din otrava pe care i-o dăduse studentul, prietenul lui Maklakov. În ziua dramei, Iusupov le-a arătat tot timpul prietenilor lui eprubetă aceea. Otrava consta de fapt dintr-un amestec de cianură de potasiu şi un element activ extras din «strycnos toxifera», plantă din care se extrage otrava curara. Acest element activ – curarina – este solubil în apă şi în alcool şi se prezintă ca o masă amorfă gălbuie şi delicvescentă. În eprubeta lui Iusupov se afla un amestec constituit mai ales din cianură de potasiu şi aproximativ 25% curarină. Acest amestec (curarina are reacţie alcalină) trebuie să se fi descompus repede sub influenţa luminii şi a umidităţii...

Or, în ziua de 16 decembrie (după calendarul rusesc, de fapt, 29 decembrie după calendarul nostru – n.a.)

1916 a fost foarte cald la Petrograd. Termometrul s-a menţinut la –3°C şi capitala era învăluită în ceaţă.

Umiditatea aerului era foarte mare. Tot scoţînd eprubetă din buzunar, Iusupov a lăsat să pătrundă umiditatea...

2. Vasiliev pretinde că doctorul Badmaev (medicul tibetan, prieten cu Rasputin) i-a aplicat lui Rasputin un tratament special contra otrăvirii, administrîndu-i diverse otrăvuri în doze foarte mici, pentru ca să-i obişnuiască organismul şi să i-l facă imun la cianura de potasiu. Tot Badmaev i-ar fi dat lui Rasputin un «praf misterios» (Vasiliev dixit) pentru ca să neutralizeze curara (această otravă era foarte la modă la Petrograd).

Trebuie să subliniem că generalul Vasiliev n-a studiat niciodată toxicologia, altfel ar fi ştiut că «praful misterios» nu era altceva decît.., sare de bucătărie, care, aşa cum se învaţă chiar în şcoala elementară, este clorură de sodiu – NaCl. Clorul fiind un halogen, constituie antidotul clasic al curarinei. Numeroşi prieteni şi cunoscuţi de-ai lui Rasputin observaseră că «stareţul», cînd lua masa la oameni pe care nu-i cunoştea prea bine sau prin restaurante, scotea din buzunar un soi de tabacheră care conţinea un praf alb-cenuşiu din care înghiţea o cantitate destul de mare. Unii spuneau chiar în glumă: «stareţul ia cocaină»... Nu era însă decît sare, clorură de sodiu, antidotul curarei...

3. Se ştie că, la început, cadavrul lui Rasputin a fost transportat la morga Spitalului Invalizilor. Acolo,

medicul legist a început autopsia, întreruptă ulterior din ordinul ţarinei, care a cerut transportarea cadavrului – s-a adus la morgă un sicriu foarte luxos, poleit cu aur etc... Medicul legist a avut totuşi răgazul să-i deschidă stomacul şi să constate prezenţa unei «mase negre şi răşinoase». Or, curarina este un alcaloid care se extrage cu alcool şi care se prezintă sub forma unei mase negre şi răşinoase. Aceasta putea fi foarte bine substanţa aceea neagră şi răşinoasă...”.

Aşadar, combinîndu-şi acţiunile, diverşi agenţi au putut să anuleze efectul otrăvii. Glucoza din prăjituri şi bioxidul de carbon din aer au alterat cianura de potasiu.

Umiditatea la care a fost expusă curara a micşorat toxicitatea acesteia. E posibil chiar ca Rasputin, aşa cum avea obiceiul, să fi înghiţit ceva sare de bucătărie înainte de a se fi dus la Iusupov... În felul acesta, misterul dispare aproape complet. ... Au trecut două ore de cînd Iusupov stă singur cu Rasputin. Două ore, şi otrava n-a acţionat încă.

Rezistenţa nervoasă a prinţului cedează. Îngînă o scuză oarecare, se duce la prietenii lui aflaţi la etajul întîi şi le spune că otrava nu are nici un efect. Se hotărăşte atunci ca Felix să-l ucidă pe Rasputin cu revolverul. Prinţul coboară din nou la subsol.

Rasputin stă în acelaşi loc. Dar pare să respire cu greutate.

- Nu vă simţiţi bine? – îi aruncă, ca din întîmplare, Iusupov.

- Da, îmi simt capul greu şi am o senzaţie de arsură în stomac. Mai toarnă-mi un păhărel. O să-mi facă bine. Şi mai dă pe gît încă un pahar cu vin de Madera.

Cu vin otrăvit. Şi... pare că s-a înviorat. Se scoală, face cîţiva paşi, se duce sa examineze îndeaproape un crucifix mare a cărui formă îi place. Iusupov se strecoară în spatele lui, ridică încet revolverul, trage.

– Atunci – avea să povestească prinţul – Rasputin scoate un „răcnet sălbatic” şi se prăbuşeşte pe o piele mare de urs întinsă pe pardoseală. *** Auzind detunătura, conjuraţii aleargă jos. Dau buzna în încăpere. Lazovert – apelez şi de data asta la relatarea lui inedită – se repede la Rasputin şi constată că pulsul mai bate încă. Îi „ascultă horcăitul” şi se întoarce către prietenii lui: – E-n agonie – le spune el. E ultima fază de comă.

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (11) 3. Organizarea şi conducerea planificată a reconstrucţiei şi dezvoltării economiei (5) Această schimbare de proporţii în ţara noastră, care a însemnat o cotitură în economie în sensul că pentru prima dată producţia mijloacelor producţie a depăşit sub raport procentual pe cea a bunurilor de consum, avea să se constituie şi în primele începuturi organizate ale industrializării într-o concepţie nouă a României.

Potrivit conceptului nou adoptat şi promovat de către Statul Român pînă în 1989, industrializarea urmărea dezvoltarea în primul rînd a producţiei mijloacelor de producţie şi transformarea industriei în ramura conducătoare a economiei. Industrializarea trebuia să aibă rolul hotărîtor în inovarea şi dezvoltarea bazei tehnico-materiale a societăţii, în realizarea reproducţiei produsului social şi venitului naţional pe scară continuu mai largă, în consolidarea suveranităţii şi independenţei economice şi în participarea susţinută a ţării la circuitul mondial de valori. Importanţa şi semnificaţiile debutului de epocă în România pe planul

viziunii şi perspectivelor de dezvoltare economică, marcate de conducerea centralizată, planificată a economiei, au fost demonstrate concludent, între altele, de progresele mari înregistrate de unele sectoare de bază ale producţiei industriale şi de crearea cu forţe proprii a unor domenii industriale noi purtătoare de progres tehnic. Potrivit comunicatelor statistice, la sfîrşitul anului 1950 volumul producţiei industriale față de 1938 era mai mare: la fontă de 2,40 ori, la oțel de 1,95 ori, la laminate finite (inclusiv ţevi) de 4,44 ori, la minereu de fier de 2,82 ori, la cărbune brun extras de 1,37 ori, la gaz metan (consum) de 6,50 ori, la energie electrică de 1,87 ori, la motoare electrice de 4 ori, la ciment de 2,01 ori ş.a.m.d. În cadrul şi pe baza lucrărilor de investiţii centralizate, planificate pe ramuri şi domenii, în anul 1949 s-au produs pentru prima oară în România: oţeluri pentru rulmenţi, cabluri de oţel, motoare Diesel şi cu explozie, strunguri, maşini de găurit şi alezat, maşini de filat, trolii de foraj, ciment metalurgic, precum şi alte produse. În 1950, s-au realizat peste 100 de produse noi şi s-a trecut la producerea în serie a acestora.

Şi, într-adevăr, imediat după aceea, respiraţia încetează. Nu mai încape nici o îndoială: Rasputin e mort. Cei cinci bărbaţi îl duc pe un divan din piele roşie şi îi închid ochii.

Mai rămîne de dus la bun sfîrşit planul pus la cale. Ca să inducă în eroare poliţia, care se poate să fi urmărit maşina lui Iusupov, s-a hotărît ca Suhotin să-şi pună şuba şi căciula stareţului. Noaptea, silueta lui ar putea fi luată drept a celuilalt. Lazovert trebuie să-şi reia rolul de şofer. Iusupov îl va însoţi pe falsul Rasputin la el acasă. În ultima clipă însă, vlăguit de greaua încercare prin care trecuse – şi cum să nu-1 înţelegem? –, Iusupov le şopteşte că nu mai are putere să-şi întovărăşească prietenii. Intervine atunci Dmitri: are aceeaşi talie şi aceeaşi statură ca Felix. El va fi acela care va induce poliţia în eroare.

Aşadar, în maşina prinţului iau loc Dmitri, Suhotin, Lazovert. Automobilul porneşte şi dispare în noapte. În palatul cufundat în tăcere, Purişkevici şi Iusupov au rămas singuri. Puţin cîte puţin, Iusupov îşi vine în fire. E obsedat încă de imaginea cadavrului care zace părăsit în subsol. „Am fost cuprins deodată – a povestit el mai tîrziu – de o vagă nelinişte şi un impuls irezistibil m-a făcut să cobor în subsol, unde zăcea mortul”. Felix vrea să mai vadă o dată cadavrul lui Rasputin. Simte nevoia să-l mai vadă.

Coborînd în subsol, se apropie de el şi se apleacă asupra lui Rasputin. Deodată, vede cu groază cum se ridică pleoapa stingă a stareţului, după aceea, cea dreaptă. Rasputin aţinteşte asupra lui Iusupov o privire scăpărînd de ură. Cu o mişcare brusca, sare în picioare, se aruncă asupra lui Iusupov şi încearcă să-l sugrume. „Fiinţa aceea – avea să povestească prinţul –, fiinţa aceea care a murit otrăvită, cu inima străpunsă de un glonte, trupul acela pe care forţele răului păreau să-1 fi reînsufleţit ca să răzbune faptul că suferiseră un eşec, avea în ea ceva atît de înspăimîntător, atît de monstruos, încît nu pot să-mi amintesc de scena respectivă fără să mă treacă fiori de groază”.

Felix izbuteşte să scape din strînsoarea lui Rasputin, o ia la fugă pe scară şi-i strigă disperat lui Purişkevici: – Repede, repede, vino jos! Trăieşte încă!

Deputatul se repede în beci. Uluit, zăpăcit, aude un zgomot de paşi grei care se-ndreaptă spre uşa de la intrare. Purişkevici coboară sărind cîte patru trepte deodată. „Ce-am văzut cînd am ajuns jos – povestea el – ar fi putut fi un coşmar dacă n-ar fi fost însăşi realitatea, o realitate îngrozitoare“. (va urma) ALAIN DECAUX În industria construcţiilor de maşini - ramură economică nouă în ţara noastră - în 1950 s-au produs 35 de tipuri noi de maşini, printre care: strunguri de tip nou, maşini de rectificat, maşini pentru fabricarea rulmenţilor, maşini orizontale de frezat şi alezat, cazane de aburi de 35 atmosfere, sondeze mecanice de adîncime, compresoare, pompe centrifugale, tractoare, combine, secerători-legători şi alte tipuri de maşini industriale şi agricole.

Realizările importante obţinute în primii doi ani de economie planificată, cu efecte pozitive complexe asupra vieţii sociale interne şi raporturilor economice externe, au creat baza materială necesară pentru trecerea la planificarea de perspectivă în România. Pornind de la necesitatea lichidării înapoierii economice a ţării şi de la exigenţele construirii viitorului economicosocial dorit şi posibil de înfăptuit de către statul şi naţiunea română, conducerea într-o viziune planificată pe termen lung a vieţii economice româneşti şi-a găsit reflectarea în planurile cincinale, elaborate şi realizate pe perioade de cinci ani, pînă în 1989. Acestea au cuprins toate sferele şi ramurile economiei, iar dezvoltarea lor programată a fost încadrată în strategia economico-socială adoptată pentru fiecare cincinal în parte. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101

Adrian Punescu i poezia militant 20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010 Motto : ,,Eu n-am să mă fac bine niciodată, Mereu voi suferi de-o boală grea, Simțindu-mi conștiința vinovată, Că nu e totul bine-n țara mea.

Eu sînt bolnav de Dumneavoastră, Țară, Eu sînt bolnav de Dumneavoastră, Neam, Nu e-năuntru hiba, ci afară, Trăiam un veac, labil dacă eram.

N-aveți la dumneavoastră-n farmacie, Medicamente, boala să-mi luați, Un singur leac îmi trebuiește mie: Să-i pot vedea pe ceilalți vindecați.

Această boală e o boală rară, Această boală e o boală grea, Această boală se numește țară Și leacul este ea și numai ea.”

(Poezia ,,Pacient”) Am simțit nevoia să încep acest material – dedicat poetului Adrian Păunescu, la trecerea celor 9 ani de la dispariția lui pămînteană – cu cîteva strofe din poeziamanifest și, totodată, expresia adevăratului crez care a dominat viața poetului, poezia ,,Pacient” fiind scrisă în condiții speciale, cînd inima dădea vădite semne de oboseală.

Nouă zile a îndurat Adrian Păunescu viața și calvarul pe patul de spital, fiind în ipostaza pe care a imortalizat-o în poezia de mai sus. Internat pe 26 octombrie 2010 la Secția de Terapie Intensivă a Spitalului de Urgență Floreasca, în îngrijirea unei echipe medicale conduse de doctorul Brădișteanu, pacientul Adrian Păunescu a oscilat, timp de o săptămînă și ceva, între a răspunde bine la tratamentul administrat și stările agravante, ajungînd ca, joi, 4 noiembrie, doctorul Șerban Brădișteanu să declare, în cunoștință de cauză: ,,Nu știu cum mai putem face față în continuare situației”, adăugînd că poetul primește transfuzii de sînge și că starea lui este ,,extrem de gravă”.

,,Bună seara, din nou, bună seara adînc./ Doamne dragi, domni stimați, eu am treabă, eu plec,/ Și pe urmă, aici e un fum de mă-nec,/ Nunțeleg de ce parcă-mi vine să plîng” Cu toată silința medicilor și cu toată tehnica medicală folosită, miracolul nu s-a înfăptuit, iar decizia sorții nu a putut fi contrazisă – vineri, 5 noiembrie, ora 7.15, inima generoasă a trupului în care a sălăștuit marele poet a încetat să mai bată.

Astfel, la numai 67 de ani, pleca dintre noi omul și poetul care a iubit profund și definitiv oamenii, omenia, Țara și Neamul din care se trăgea.

Debutul fulminant al unui poet revoluionar Frecventînd Cenaclul ,,Nicolae Labiș” al revistei ,,Luceafărul”, sub conducerea părintească a scriitorului Eugen Barbu, într-un grup de viitori mari poeți (Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Gabriela Melinescu, Marin Sorescu), elevul Adrian Păunescu debutează cu un poem, la ,,Luceafărul”, în anul 1960.

Debutul editorial are loc în 1965 cu volumul de poezii ,,Ultrasentimente”. Iată impactul pe care tînărul poet îl provoca potențialului cititor, doar prin mijlocirea a opt versuri, cu rezonanță filozofică, dar și civică – prefigurînd firul roșu ce va trece prin toată opera poetică a lui Adrian Păunescu (poezia ,,Rara fericire de primăvară”): ,,Doamne, ce abur pe fruntea lumii, De la un lucru pîn-la umbra lui!

Aleargă armăsarii ca nebunii, Frecîndu-se de garduri și statui.

Uităm atîtea! Curgem doar pe legi!

Crucile celor morți în iarnă, smulse, Își suie tainic brațele a crengi, Redevenind copaci, pornind cu frunze”.

Cu volumul de poezii ,,Mieii primi”, Adrian Păunescu își înarmează pana cu harul dobîndirii dreptului la viață ca o pecete supraomenească, coborîtă din înalt peste sărbătoarea nașterii, precum reiese din poezia care dă titlul întregului volum: „Mieii beau apă, mieii beau lapte în numele lui Dumnezeu, eu nu mai exist, o, eu nu mai exist, dacă nu mai ești, dacă nu mai este ochiul lui Dumnezeu.”

De la teme cu rădăcini trans­ Casa din comuna Copăceni (raionul Sîngerei, Republica Moldova), în care s-a născut Adrian Păunescu, unde a petrecut cedentale, personificate prin pulsația puțin timp înainte ca familia sa să se refugieze în România, și pe unei vieți cotidiene, poetul trece ușor la un alt registru de exprimare poetică, care poetul a văzut-o pentru prima oară în 1990. abordînd, de data aceasta, Istoria, cu

pagina de glorie, pe care scrie cu litere de foc un nume oltenesc – Tudor din Vladimiri: ,,O, n-o să mai fie iarnă, a trecut prin țară Tudor.

Calul flutura copite și județe-avea în mers.

A trecut Vladimirescu viu prin aer, zeul multor Stele de deasupra noastră, care ard în univers.

Astfel vin subit barbarii de prin marile morminte, Unde crește-n firbințeală tronul lor adînc de somn.

A rămas Vladimirescu închegat pe-un cal fierbinte, Răsturnat ca o grădină peste țara lui de domn”. (fragment din poezia ,,Domnul Tudor”) Volumul ”Istoria unei secunde” încheagă complet portretul unui poet angajat în cîntarea Țării și a oamenilor care trăiesc în ea, alternînd versul colorat de dragostea pentru ce-i frumos pe la noi cu demersul liric mai profund al poeziei, metamorfozat avertismentangajament, fără ocolișuri sau alte subtilități, așa cum citim în frumosul poem, intitulat, abrupt și radical ,,Da, mai avem”, din care redau finalul: ,,Da, mai avem cîte ceva din țară, ceva Carpați, și-o apă tutelară, și rîuri ce nu vor să curgă-afară. În ale lumii strîmbe vaviloane mai sîntem douăzeci de milioane.

Aici, întregi, cu vii, ca și cu morți, latinizînd sub veșnicele bolți.

Contați pe noi! Rămînem. Sîntem. Toți.”

Locuința familiei Păunescu din comuna Bîrca, județul Dolj, în care marele poet a copilărit Ce păcat că, iată, vocea poetului, urcat pe baricadele latinității și ale curajului de a putea spune ,,NU!” risipirii Neamului Românesc, n-a mai avut ecou pînă în zilele noastre, cînd 5 milioane de români s-au împrăștiat pe alte meridiane și paralele ale acestui pămînt, contrazicînd fulminantul vers păunescian ,,Contați pe noi! Rămînem. Sîntem. Toți.”!

Poezia, ca form de exprimare Adrian Păunescu a fost un poet prolific, opera sa însumînd un număr de 60 de volume, cărți apărute într-un tiraj de peste 1.600.000 de exemplare. Acest record național, în total, este însoțit și de recorduri de tiraje, pe titluri, așa cum s-a întîmplat cu volumul ,,Poezii de pînă azi”, antologie de poezii publicată la Editura ,,Minerva” din București, Colecția „Biblioteca pentru toți”, cu o prefață de Eugen Barbu și o postfață de Șerban Cioculescu – 155.000 de exemplare.

Tot la capitolul tiraje record putem adăuga și volumele de poezii ,,Poezii cenzurate”, apărut în 1990, în două ediții (110.000 de exemplare) și ,,Ruga pentru părinți” (70.000 de exemplare).

Faptul că a fost nevoie de asemenea tiraje gigant (imposibil de atins de alt scriitor român) demonstrează

legătura intrinsecă dintre cantitate și calitate, în cazul în care unii cîrcotași vor pune numărul mare de scrieri pe seama unor versuri facile. Eronat. Cine a trăit în preajma lui Adrian Păunescu poate depune mărturie despre lejeritatea poetului în a scrie versuri, chiar în condiții improprii (în autocar, pe scena Cenaclului ,,Flacăra”, în condiții de oboseală). Desigur, ca orice mare creator, și Adrian Păunescu a scris unele poezii într-un stil mai ,,ușurel”, cîteodată cu aspect lozincard, însă, întotdeauna, tehnica și arta poetică au fost două linii primordiale urmărite cu sfințenie de poet în ceea ce a scris. Trebuie să recunoaștem: Adrian Păunescu și cînd se juca de-a poezia era capabil să dea la iveală opere care să dăinuie peste ani și peste generații.

Pentru că am amintit de numărul mare de volume apărute sub semnătura lui Adrian Păunescu, vorbind de o viziune integrală asupra acestora (deși este impropriu să crezi că poți căpăta o imagine integrală în raport cu opera fabuloasă, păunesciană), trebuie să observăm perioada de grație a anilor ʼ80, continuată după 1989 – într-o altă stare de libertate, deși poetul era angrenat și în alte proiecte (politice și sociale). În acești ani productivi a înflorit poezia poetului de la Bîrca, proporțional cu interesul cititorilor români pentru cărțile sale. Iată cum își amintea poetul însuși, după mulți ani, despre acele vremuri, în încercarea de a-și așterne pe hîrtie amintirile: ,,În 1990 am pus pe hîrtie cîteva amintiri din viața mea. Prezentul tumultos urca, însă, autoritar în paginile mele. Nu aveam impresia că interesul cititorilor pentru viața mea ar putea fi același ca în anii în care, pentru «Manifest pentru sănătatea pămîntului», «Iubiți-vă pe tunuri», «Rezervația de zimbri», «Totuși iubirea» și «Sînt un om liber», se spărgeau geamurile la librăria Sadoveanu, iar Securitatea umbla după cei care făceau rost de cărți și urmăreau traseele pe care circulau copiile unor poezii din acele cărți”.

,,Dă-ne țara iar în țară/ Dă-ne dreptul să ne doară/ Dă-ne mamă, dă-ne tată/ Că ni s-au furat odată”

Să consemnăm anii apariției volumelor de poezii din exemplificarea autorului: ,,Manifest pentru sănătatea pămîntului” – 1980, ,,Iubiți-vă pe tunuri” – 1981, ,,Rezervația de zimbri” – 1982, ,,Totuși iubirea” – 1983, ,,Sînt un om liber” – 1989 ( carte retrasă de pe piață în luna septembrie, de îndată ce a apărut). Perioada de după 1989, cînd poetul nu împlinise încă 50 de ani, s-a dovedit a fi tot așa de prolifică precum deceniile anterioare, ba chiar mai rodnică. Într-o cronologie publicată de ,,Jurnalul național”, din totalul de 60 de volume lansate sub semnătura lui Adrian Păunescu, cuprinse între bornele 1 – ,,Ultrasentimente”, 1965 – și 60 – ,,Vinovat de iubire”, 2010 – 24 de titluri au apărut pînă în anul 1989, restul de 36 fiind publicate după acest an. Astăzi, adăugînd și volumele postume, valoarea literară lăsată nouă de Bardul de la Bîrca a ajuns să însumeze 70 de titluri (numărîndu-le și pe cele de proză).

Fiul poetului, Andrei, cel care duce mai departe flacăra Cenaclului, ,,contabilizînd” opera epică a tatălui, scrie în prefața volumului ,,Ordinea de zi” – Antologie de poezii - cîntece: ,,Că a iubit, de fapt, cel mai mult, poezia ne-o arată opera sa unică în lirica românească (peste 5.000 de poezii, cu peste 150.000 de versuri, dintre care unele au intrat definitiv în memoria colectivă), pentru care a sacrificat, de atîtea ori, timp din timpul pe care-l putea petrece liniștit cu noi, și transformîndune în scribi, compozitori, asis­ tenți, secretari, șoferi, cîntăreți, tehnoredactori, editori care să-i aducă poemele spre oameni”.

Nimic mai adevărat ca această declarație de dragoste pentru tatăl iubit, dar și dovadă a unui travaliu titanic, dus pînă aproape de sacrificiu.

Ecoul acestui sacrificiu pe altarul Artei – sinonim cu altarul Patriei – transpare și din versurile (ca o declarație solemnă) poeziei ,,Pacient la final de veac” (1983), din care reproducem ultimele două strofe: ,,De nici un sanatoriu

nu m-apropii Că n-aveți voi rezervă pentru mine Eu sînt bolnav de Estul Europei Și Ialta doarme-n inimă la mine. Încolo, cîte-o tuse, cîte-o gripă, Dureri de șale, șoc de șapte arte, Artrită la picior și la aripă Și, mai ales, în tot, un pic de moarte”.

Fora poeziei punesciene Citind poezia lui Adrian Păunescu nu este greu să-i înțelegi mesajul. Mai ales poezia cu tematica militantă, cea care deține – în forme variate – o însemnată pondere din marea sa operă lirică. Dacă deschizi oricare volum semnat de Adrian Păunescu, la Cuprins, afli – de la A la Z – toate subiectele din lume, turnate în versuri excepționale, demonstrînd complexitatea fenomenului poetic al autorului. Totuși, la o analiză obiectivă, în versurile cu tematică socială descoperim adevărata explozie a naturii poetului, canalizată spre stîrnirea emoției cititorului și implicarea acestuia în actul de dreptate socială la care ne chema poetul.

Astfel, într-un stil imperatv, în poezia ,,Treziți-vă”, Adrian Păunescu încheie: ,,Să fie liniște deplină-n țară, nu sîngele va hotărî acum, cînd toate încercările sînt scrum prin încăpățînarea tutelară!

Dar vă rostesc istoric și postum: treziți-vă din somn, ca să vă doară!”

Gîndindu-și poeziile numai în cheia libertății de exprimare, pentru a da un impuls unei societăți adormite în așteptarea miracolului universal, Adrian Păunescu nu s-a înfricoșat în fața sistemului autoritar și coercitiv, scoțînd de sub tipar poezii cu dublă interpretare sau cu trimitere directă la mai-marii zilei, asumîndu-și un risc conturat a priori. Iată exemplificarea tezei de mai sus în poezia ,,Înstrăinare” , din ciclul ,,Poezii cenzurate”: ,,V-ați învățat să spuneți că e soare, Că țara noastră-i plină de lumină, Că fericirea noastră e deplină Și că pe noi nimic nu ne mai doare.

Că România este ca o floare Ce zi de zi belșugului se-nchină, V-ați însușit nevolnica rutină De-a crede în cuvinte sunătoare.

Dar, vai, nu v-asumați acestă vină De care pîn-la urmă se și moare, De a minți și toți, și fiecare Cînd știți că țara noastră ni-i străină. Și ca și păsările migratoare În ea au încetat să mai revină”.

Dureroasa constatare, dar și atitudinea verticală a poetului ne aduc cu picioarele pe pămînt, spulberînd mitul unei automulțumiri extrem de păgubitoare. Tema cri­ ticii unei societăți bolnave, căreia, totuși, într-un context favorabil poetul i-a adus elogii naționale, revine ca un laitmotiv în perioada de criză morală a societății socialiste, cum procedează în poezia ,,Analfabeților”. Iată ultima strofă: ,,V-am spus, concetățeni

analfabeți, Să luați aminte și să țineți minte, Dar nu știam că v-ați născut

și surzi Și scoateți arma cînd vedeți cuvinte”.

Ajungînd la acest punct al scrierii acestui material, în apropiere de final, mi s-a adeverit un lucru de care îmi era frică la începutul scrierii lui – că nu voi reuși în doar cîteva pagini de manuscris să redau cititorului virtual tumultul poeziei lui Adrian Păunescu. De fapt, nici nu mi-am propus să cuprind întreaga tematică a grandioasei sale opere poetice: Patria, Dragostea, Părinții, Istoria, Natura, Revoluția, Basarabia etc.

Rîndurile așternute le consider ca un omagiu adus poetului român Adrian Păunescu la trecerea celor 9 ani de cînd o boală nemiloasă l-a răpit din sanctuarul poeziei românești.

Cea mai bună încheiere cred că este finalul poeziei ,,Rugă pentru România”, scrisă cu 4 luni înainte să moară: ,,Doar atît am putut aici închega, O rugăciune pentru învierea ta Și te rog eu, cum te roagă fiecare, Să ieși din cumplita crucificare. Și, din inteligență și din instinct, Glasul tău să se audă distinct, Ca-n fața lumii, în fața porții, Să se adune viii și morții! Și, ca o-ntoarcere la tine în destin, Ridică-te, țară!

Ajută-ne, Doamne!

Amin!”

GEO CIOLCAN

14

Vineri, 8 noiembrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (7) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca lanceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) Conform planului de efectuare a operaţiunii de deportare, raionul Herţa a fost împărţit în „patru sectoare de activitate”. În primul sector intrau localităţile: Herţa, Movila, Tîrnauca, Proboteşti, Lunca, Satu Mare (Pilipăuţi), Ţînteni, Hreaţca. În cel de-al doilea au fost incluse satele: Culiceni, Tureatca, Puieni Regat, Puieni Bucovina, Mihoreni, Mogoşeşti. Al treilea cuprindea localităţile: Buda Mare, Buda Mică, Pasat. Ultimul sector încadra satele: Horbova, Bănceni, Godineşti, Mamorniţa, Lucoviţa, Cotu Boian, Molniţa. Pentru escortarea osîndiţilor din sectoarele indicate, au fost create 57 de grupuri operative, ai căror membri vor primi instrucţiunile necesare în ajunul deportărilor. În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în orăşelul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întîlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau ruseşte. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hîrtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cît mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pîine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptîndu-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungînd la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vite, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptînd să pornească spre locuri necunoscute. După săptămîni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mama-sa, Clara Leibovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Komi, unde a ajuns la 1 septembrie acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist de muncă corecţională din cătunul Vojael. Comisia Specială de pe lîngă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS, prin decizia nr.

5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care pînă la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, avînd depozite de vinuri şi mărfuri, obţinînd anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormîntat în pămîntul îngheţului veşnic. În acea noapte de durere şi groază, în casele locuitorilor din Ţinutul Herţa, incluşi de către zbirii regimului totalitar în „lista neagră” a „elementelor contrarevoluţionare”, au năvălit 1.000 de activişti sovietici. Sub îndrumarea nemijlocită a membrilor „troicelor operative”, care iau naştere în regiunea Cernăuţi la începutul lunii iunie 1941, conform indicaţiilor Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, ei au ridicat 1.373 de oameni, dintre care 1.090 de români, 125 de evrei, 31 de ucraineni, 4 ruşi, 2 nemţi, un polonez şi 120 de persoane, a căror naţionalitate nu este indicată în documentele de arhivă. Încărcaţi în 18 camioane şi 534 de căruţe, aceştia au pornit spre gările din Noua Suliţă şi Hliboca. Bărbaţii, în număr de 432 de persoane, vor fi arestaţi, despărţiţi de familii şi „internaţi în agăre speciale ca apoi să fie condamnaţi pentru crime contrarevoluţionare. Dar mulţi dintre ei nici n-au ajuns să fie judecaţi, căci deţinuţii mureau de foame, de frig, mizerie, batjocură şi torturi”. 360 de femei şi 581 de copii au apucat drumul taigalelor siberiene şi al stepelor pustii ale Kazahstanului, unde 219 vinovaţi fără vină au rămas să-şi doarmă somnul veşnic.

După arestările molnicenilor din primul an de dominaţie a regimului totalitar şi condamnările lor la diferite termene de închisoare pentru crimele pe care nu le-au săvîrşit, în iunie 1941, conform deciziilor „troicelor operative” ale Direcţiei Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al U.R.S.S. (N.K.V.D.) din regiunea Cernăuţi, în Siberia au fost deportate 22 de familii, constituind 78 de membri. În componenţa familiei deportate Alexa intra mama, Anica Alexa, împreună cu copiii: Constantin, Dumitru, Gheorghe, Vasile şi Ilinca Axinte, mamăsoacră. Tatăl, Ion Alexa, se afla în rîndurile Armatei române. În acea lună de vară plină de durere, spre taigalele siberiene au apucat drumul calvarului două familii Aluchi. Prima era compusă din Sandu Aluchi, tatăl, şi copiii: Ilie, Maria, Petru. În cea de a doua intrau: mama, Zinovia Aluchi, şi fiul Alexandru. Tatăl, Ion Aluchi, era încorporat în Armata română. Din familia Amihalachioaie făceau parte Saveta Amihalachioaie, mamă, şi copiii: Vasile şi Victoria. Tatăl, Ion Amihalachioaie, se afla în rîndurile Armatei române. Cinci copii din familia Bezus: Alexandru, Constantin, Elena, Georgeta, Mihai, vor fi sculaţi în noaptea infernală de 12 spre 13 iunie şi, împreună cu mama, Aglaia Bezus, sînt zăvorîţi în vagonul pentru vite din gara feroviară Noua Suliţă. Pentru scumpa lor mamă deportarea va constitui o cale fără întoarcere, fiindcă va închide ochii pentru totdeauna în aprilie 1946, lăsîndu-i orfani şi fără mîngîierea ei în regiunea Tiumen din Federaţia Rusă. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (37) 2 noiembrie 1941 (2) - la Iaşi se inaugurează postul „Radio Moldova”, prilej cu care Î.P.S. Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei, declară: „Înfiinţarea, aici, a acestui post de radio este o mare şi meritată atenţie care se dă vechiului focar cultural care este oraşul Iaşi. De aici, din cuibul cronicarilor înţelepţi, al mitropoliţilor culturali, al patrioţilor luminaţi şi al atîtor luceferi ai ştiinţelor şi literelor, se va răspîndi de aici înainte, de-a lungul veacurilor, cu prisos de belşug, lumina şi căldura culturii creştine”.

- Parchetul Tribunalului Vlaşca semnalează contrabanda tot mai întinsă făcută de militarii germani care circulă liberi din Bulgaria în Romînia şi invers, la adăpostul imposibilităţii controlului maşinilor militare şi a faptului că oraşul Giurgiu era punct de frontieră.

- În cadrul inspecţiei pe care o face în Dobrogea, Ion Antonescu vizitează biserica Ceamurile de Jos pe care o găseşte „într-o stare de murdărie, cu ciori în interiorul turlei”, curtea fiind în „paragină, neîngrijită, necultivată”. La Lunca, preotul se afla în permisie deşi era sărbătoare. La Jurilovca, însă, biserica a fost găsită „curată şi îngrijită”. În sat, mareşalul recomandă lipovenilor „loialitate şi credinţă pentru Patria care îi ocroteşte”.

- Tot Ion Antonescu ordonă ca soldaţii care ,,dau semne de indisciplină şi pleacă cu armele să fie împuşcaţi”.

- În cadrul unei convorbiri cu ministrul de Finanţe al Germaniei, Schwerin von Krosik, Mihai Antonescu face cunoscute ,,dificultăţile cu care se confruntă Romînia care a trebuit să mărească emisiunea pentru a face faţă nevoilor de finanţare germane pentru export şi pentru acoperire cheltuielilor Armatei”. În aceste condiţii, precizează diplomatul romîn, „este esenţial ca în negocierile economice şi financiare ce vor avea loc la Berlin să se stabilească precis mijloacele tehnice pentru a evita o prăbușire economică şi financiară a Romîniei, care ar atinge grav regimul mareșalului Antonescu şi chiar interesele Germaniei în această regiune destul de tulburată”.

- Într-o altă discuţie cu Manfred von Killinger, Mihai Antonescu precizează: „Eu nu pot fi în serviciul unei puteri străine, oricare ar fi ea şi dispreţuiesc pe cei care fac astfel. Eu nu sînt nici filogerman, nici filofrancez, eu sînt filoromân şi nu voi face decît acte compatibile cu onoarea şi răspunderea mea de român”.

3 noiembrie 1941 (1) - Pe frontul din Crimeea, Corpul 54 armată german urmăreşte forţele sovietice spre Sevastopol, iar Corpul 30 armată german, spre Kerci. Trupele Corpului de munte român continuă urmărirea spre litoralul de sud al peninsulei.

- „Se văd acum foarte bine munţii Crimeei. Ne bucurăm. Vom ajunge şi în munţi căci de stepă ne-am săturat. Plouă cu intermitenţă, cu vînt nu prea rece. Etapa de 50 km este prea lungă pentru puterile de care mai dispun bieţii ostaşi. Cei de la divizie întind prea mult aţa. Sînt cinci zie de cînd mergem, mergem. În cele patru luni de cînd am intrat în URSS am... înghiţit peste 2.500 km. Nu ajunge, oare? O treime din ostaşi, sfîrşiţi de oboseală, mi-au rămas pe drum. O parte din căruţe s-a împotmolit înainte de a intra pe şoseaua bună, altele s-au răsturnat. Numai bieţii căiuţi cu samare mai ţin pasul cu noi, şi aceasta este un mare noroc.” (lt-col. Vasile Scîrneci, comandantul Batalionului 3 munte) - După revenirea în ţară a diviziilor Armatei 4, care luptaseră la Odessa, comandamentele şi statele majore încep să întocmească dări de seamă luptelor în care se referă (mai mult sau mai puţin) şi la propriile greşeli.

- Foarte critic este Mareşalul Ion Antonescu: „Roadele greșelilor comise timp de douăzeci de ani nu puteau fi decît dezastruoase. Comandamente nepregătite au dus la nepregătirea ofiţerilor. Nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap.

Conducerea politică a statului şi, în consecinţă, cea militară nu puteau duce decît la ceea ce au dus: la dezastru. Acum, însă, se pune întrebarea: Ce facem? Constatăm și ne scobim mai departe în dinți? Trebuie luat de la cap și lucrat serios: 1. Trebuie un suflu nou de energie, de conștiință, de muncă pe brînci, de acțiune coordonată, încadrată, condusă; 2. Trebuie păstrați în capul marilor unități - Corp de armată și Divizie a unităților numai comandanți care trebuie să aibă nu numai cap, dar și suflet și energie, și spirit de muncă și de conștiință, care să servească nu numai de exemplu, dar să antreneze, mai ales să antreneze pe toți la o muncă rațională, organizată, pregătită, animată; 3. Trebuie ca pregătirea și antrenamentul subofițerilor și al ofițerilor să fie astfel făcute încît ei să-și dezvolte elanul, vigoarea și priceperea, și conștiința pe care o au la începutul carierei lor și pe care o pierd din cauza lipsei de metodă, răului exemplu, nerecompensării celor merituoși, pedepsirea celor vinovați etc., de care se lovesc în unități la primii lor pași făcuți în carieră; 4. În sfîrșit, trebuie o instruire serioasă și o încadrare completă a soldaților. Fără încadrare și fără instrucție serioasă, armamentul nu poate fi folosit, oricît suflet s-ar pune pe cîmpul de luptă - și s-a pus - pentru înlăturarea dezastrului pe care l-a provocat fapta greșelilor făcute în timp de pace. Și mai presus de toate, trebuie continuitate în organizare, comandă instrucție, măsuri, acțiune etc. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 8 noiembrie 2019

ADEVARATE

De vorb cu maestrul tefan Rusu, cel mai valoros lupttor romn din toate timpurile

Maestrul Ștefan Rusu este cel mai valoros luptător român din toate timpurile, fiind medaliat cu aur la Jocurile Olimpice din 1980, cu argint la cele din 1976 și cu bronz la ediția din 1984 de la Los Angeles. Acestora li se adaugă cinci titluri europene și două mondiale, plus numeroase alte distincții, toate acestea ducînd la includerea sa în ,,Hall Of Fame” – ul luptelor mondiale, distincție primită în 2016, la Rio de Janeiro!

România a fost reprezentată la Jocurile Olimpice de la Moscova, în 1980 de o delegație formată din 20 de luptători. Dintre aceştia, patru au reuşit să cîştige medalii. Ştefan Rusu, născut la 2 februarie 1956, la Rădăuţi, și-a adjudecat titlul olimpic la lupte greco-romane, categoria 68 kg.

Palmaresul fostului luptător îi dă dreptate: campion olimpic (1980), de două ori campion mondial (1978, 1982), de cinci ori campion european (1978, 1979, 1980, 1981, 1985), campion la Jocurile Mondiale Universitare (1981), campion balcanic (1975) şi campion naţional între 1975 şi 1987. Alături de aceste performanţe, a mai obţinut alte medalii la competiţiile europene şi mondiale. Ştefan avea 16 ani şi era considerat o tînără speranţă în momentul în care urmărea, din fața televizorului, Jocurile Olimpice de la München, din 1972. „Am fost impresionat de Nicolae Martinescu şi de Gheorghe Berceanu, care au cîştigat aurul, iar apoi li s-a cîntat imnul. I-am spus imediat tatălui meu că şi eu voi deveni campion olimpic”. În 1973 a fost cooptat în lotul olimpic, iar în 1976, la Montréal, a reuşit să cîştige medalia de argint, după o finală teribilă cu sovieticul Suren Nalbandyan. Patru ani mai tîrziu, la Moscova, și-a îndeplinit visul, după ce a trecut în semifinale chiar de omul care îi smulsese aurul de la gît. Finala cu polonezul Andrzej Supron a părut a fi floare la ureche, deşi s-a impus greu, cu 1-0, şi consideră acea finală, chiar și acum, cel mai dificil meci al carierei. „A fost medalia care m-a bucurat cel mai mult. Amintirea premierii a rămas foarte vie: eram pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, se cînta imnul României cu putere şi, după un val de fericire, m-am întristat.

Atunci mi-am permis să-mi dau seama cît de dor îmi era de copiii mei pe care nu îi mai văzusem de şapte luni”, a povestit Ştefan Rusu. Pentru performanţa sa, a primit din partea statului român suma de 5.000 de lei şi o butelie. În acea perioadă, era legitimat la CS Mobila Rădăuţi, acolo unde s-a întors de la Steaua. „M-am supărat pe Steaua fiindcă mi-au promis că îmi repartizează un apartament, dar antrenorul de atunci a făcut ca altcineva să ia apartamentul, iar eu primeam o garsonieră în Ferentari”, a explicat cel care a concurat pînă în 1980, cînd avea deja 34 de ani.

Patru ani mai tîrziu, în 1984, la Los Angeles, obţinea şi bronzul mondial, dar promisiunea că la întoarcerea în ţară va primi un televizor color şi un frigider nu a mai fost onorată. „Mi s-a propus de mai multe ori să rămîn în ţări vestice, nemţii mi-au oferit odată 60.000 de mărci în mînă ca să rămîn la ei. Erau bani mulţi atunci, dar eu nu concepeam să stau departe de familia mea.

Cînd veneam de la concurs, de la aeroport mă duceam direct la gară, să ajung cît mai repede în Rădăuţi”, a dezvăluit Ştefan Rusu.

Succesele lui Rusu şi ale altor luptători din acea perioadă nu au venit întîmplător: ,,Din păcate, nu am mai reuşit să cîştigăm medalii la lupte de la Olimpiada de la Barcelona, din 1992, cînd am smuls un bronz. În

anii ‘70-ʼ80 dominam aceste întreceri la Campionatul Mondial sau la Jocurile Olimpice. Se investea, însă, în acest sport, exista cu adevărat interes. Mă gîndesc doar la un singur lucru: în acea perioadă, la lotul olimpic de lupte, erau 60 de sportivi, în timp ce acum mai sînt doar cîţiva. Cine mai investeşte astăzi în acest sport?

Aproape nimeni, toţi sînt interesaţi doar dacă au ceva de cîştigat de pe urma acestui lucru”.

La 61 de ani, Stefan Rusu arată extraordinar de bine. În fiecare dimineață se antrenează în sala de sport de la Rădăuți, pune ghetele în picioare și intră pe saltea pentru a le arăta puștilor tainele sportului în care el a fost monarh absolut. ,,Dacă nu intru acolo cu ei pe saltea, nu fac nimic. Nu pot sta pe margine să le explic doar din gură. Cînd mă încalț cu ghetele parcă întineresc”, mărturisește Maestrul. Cînd vine vorba despre faptul că Federația Internațională de Lupte l-a inclus în Hall of Fame, lui Ștefan Rusu îi dau lacrimile de emoție. ,,Cu această ocazie am primit o plachetă superbă. Este cel mai prețios trofeu al meu. Am plîns cînd am revăzut imaginile cu mine și toată lumea m-a aplaudat în clipa în care am urcat pe scenă. Am revăzut oameni pe care nu i-am mai văzut de peste 20 de ani. Unii se deplasau cu bastonul. Cutremurător...”, povestește marele sportiv.

Cu toate că a fost invitat în orașul gazdă al Jocurilor Olimpice, chiar dacă a fost premiat de Federația Internațională de Lupte, Ștefan Rusu a rămas cu un gust amar după Rio: ,,Aș fi vrut să fiu invitat la turneul de lupte.

Eu zic că meritam. Să merg la ai noștri să-i încurajez.

Dormeam și pe jos în camera cuiva. Dar nimeni din delegația noastră nu a spus nimic. Asta e! Am susținut băieții, dar sufletul a fost plin de amărăciune”. Ștefan Rusu cunoaște modul în care reprezentanții Federației Internaționale de Judo își respectă și stimează campionii. Din acest motiv, el vrea să facă un gest incredibil. ,,Știu că în judo oamenii sînt foarte respectați.

Campionii sînt tratați regește. Legende în adevăratul sens al cuvîntului. Vreau să trec la acest sport. Nu știu toate regulile de judo, dar multe procedee sînt comune. Eu aș putea lucra pe partea de forță. Pe acel puseu, foarte necesar atît luptătorilor, cît și judokanilor. Cred că aș face treabă bună. Sînt în stare să stau în sala de antrenament și 24 de ore, dacă e nevoie, iubesc antrenamentele.

Plus că, să nu uităm, în zona Rădăuțiului, antrenorii de judo ar putea selecta o mulțime tinere talente. Sînt copii care muncesc în agricultură. Doar tehnica trebuie să o deprindă. Forță au din belșug de la Dumnezeu”, este de părere marele luptător, oferind și detalii despre originile lui: ,,Sînt țigan ursar și nu îmi este rușine cu asta! Mama mea era țigancă. Tata, român. Era lăutar.

Cînta extraordinar. A încercat să mă determine să devin violonist. Nu a reușit. Am avut aplecare, însă, spre percuție. Cînd eram mic, la un bîlci, cîntam la tobe și din cauza oboselii m-a luat somnul. Atunci a venit un gherțoi la mine și mi-a cîrpit o pălmoacă: «Mama ta de țîgan.

Cîntă f*** ceapa mă-tii». Nu cred că e rușine să spui din ce etnie faci parte. Dacă ești un om corect și îți faci treaba, n-ar trebui să conteze din ce etnie faci parte. Mulți sportivi sînt etnici rromi, dar nu vor să recunoască, sau, mă rog, au ei un complex care-i oprește să recunoască acest lucru”. În tinerețe, maestrului i-au plăcut mult femeile. ,,Arătam bine, eram o atracție pentru ele. Înainte de Jocurile Olimpice de la Moscova, am stat șapte luni în abstinență. Nu aveam altceva în minte decît medalia

(

RM

de aur la Olimpiadă. Existența mea se rezuma numai la titlul de campion olimpic. Mi-am îndeplinit visul”, spune cel care astăzi, în calitate de antrenor, vrea să scoată un nou campion olimpic. ,,Am copii talentați și muncitori la Rădăuți”. Maestrul mi-a povestit cîteva lucruri și despre cei zece ani de muncă din Turcia și despre cît de riguros a antrenat lotul olimpic de lupte greco-romane al acestei țări. ,,Eram odată foarte bolnav și un mare mahăr mi-a bătut la ușă și m-a chemat. I-am spus că nu pot pentru că sînt gripat. S-a răstit la mine și mi-a spus: «Efendi, ești bolnav la tine la România, aici te plătim, treci la treabă»”.

După Revoluţia din 1989, imediat după încheierea activităţii competiţionale, Ştefan Rusu a activat ca antrenor în străinătate, în Turcia şi Germania, revenind în ţară în anul 2000, în momentul în care au început să se acorde rentele viagere foştilor campioni. „Mă săturasem cît am fost plecat, sosise timpul să mă întorc acasă, lîngă familie. Pot spune că această rentă viageră este cel mai bun lucru care s-a făcut pentru marii sportivi în ţara noastră. Ne-a salvat. Eu, spre exemplu, la clubul CSM Rădăuţi, unde activez în prezent, ca voluntar, fiind concediat de la Clubul Sportiv Școlar Bucovina Rădăuți în 2016, imediat după sosirea din Brazilia de la Rio de Janeiro, fără renta viageră aş fi murit de foame”, precizează cu tristețe Ştefan Rusu.

De foarte multe ori, Maestrul își plătește din banii proprii deplasările la concursurile de lupte, fiind tratat cu indiferență de finanțatori. În momentul de față, Rusu antrenează sportivii clubului Unirea Satu Mare, avînd regretul că nu a mai fost dorit la Rădăuți. Cu toate acestea, multiplul campion antrenează și luptătorii rădăuţeni, acolo unde îi dă o mînă de ajutor fiului său, Florin Rusu, antrenorul echipei CSM BUCOVINA RĂDĂUȚI. În fiecare luni, miercuri și vineri, titratul campion antrenează micii luptători în sala de lupte care îi poartă numele, în speranța că cineva îi va călca pe urme și că municipiul Rădăuți va da din nou un campion de talie internațională.

Ca urmare a notorietății sale, a fost invitat deja de către Comitetul Olimpic și Sportiv Român pentru a face parte din delegația României la Jocurile olimpice de la Tokyo din 2020. Maestrul ne spune cu amărăciune că deși este cetățean de onoare al Municipiului Rădăuți și cetățean de onoare al Județului Suceava, autoritățile folosindu-se de numele său atunci cînd i-au oferit cu fast aceste distincții, în realitate nu a beneficiat de nici un privilegiu pe care aceste ,,pompoase distincții” i l-ar fi putut aduce. Campionul își amintește că fostul primar Olărean îl scotea împreună cu băieții pe care îi antrena la măturat frunza, ,,asta, bineînțeles, pentru că mă aprecia foarte mult”, mai spune domnia-sa zîmbind ironic.

Acest ,,tezaur viu al sportului românesc” există numai pentru sport, mai exact pentru lupte grecoromane. De douăzeci de ani se zbate împreună cu băiatul său să țină sus ștacheta sportului rădăuțean, mă refer la cel de mare performanță, și este lăsat să se descurce singur. ,,La un moment dat, fusese vorba în Consiliul Local Rădăuți ca strada Constantin Dobrogeanu Gherea din oraș să devină strada Ștefan Rusu. Însă cineva foarte influent s-a opus cu vehemență. Nu m-a supărat faptul că nici o stradă din Rădăuți nu-mi poartă numele, dar m-am amărît pentru că acel cineva s-a opus foarte tare acestui lucru desconsiderîndu-mă vădit”.

Mă întreb ce ar face alte orașe europene, și nu mă refer la cele bananiere, dacă ar avea un asemea ,,fiu”.

Municipiul Rădăuți i-a oferit marelui campion o săliță dărăpănată pe fațada căreia a aplicat o mică tăbliță pe care stă scris cu litere de-o șchioapă: ,,Sala de lupte greco-romane – Ștefan Rusu – Campion olimpic, mondial, european”. Nu realizezi că te afli în fața sălii de lupte a multiplului campion decît la cîțiva metri de aceasta. Dar nu-i nimic, așa știm noi, bucovinenii, să prețuim adevăratele valori ale patrimoniului universal.

Lucian Dimitriu

16

Vineri, 8 noiembrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii Ipocrizia celor care nu gîndesc Ipocrizia se pare că este cel mai prezent com­ portament actual, cel care guvernează lumea, rasa umană. Umăr la umăr, la doar un pas în spate, lașitatea, minciuna, răutatea, fuga de răspundere și prostia îi suflă în ceafă ipocriziei, dar cu respectul cuvenit celor care acceptă locul doi. Și, undeva mai în spate, lăsate în uitare, se mai găsesc bunătatea, bunul simț, sinceritatea și dorința de a fi om bun.

Nu, nu mă refer la scena politică, care și-a transmis în stradă și în toată populația, mizeria. Mă refer la tot ce înseamnă, în acest moment, umanitatea. Sîntem o majoritate ipocrită, care deplînge în particular soarta apropiaților aflați în necaz, soarta copacilor tăiați, a copiilor uciși înainte de naștere, a animalelor ce suferă, soarta acestei Planete aflată în plină transformare climatică, deplîngem pescărușii morți în petrol, pinguiniii sufocați de plastic, oceanele poluate și lipsa de apă și de mîncare în anumite regiuni ale lumii.

Tot deplîngem, dar imediat ce am vomitat regretul, ne vedem impasibili, incapabili de a face nimic care să conteze și care să conducă la o minimă schimbare în bine a lumii, a societății în care trăim. Și nu mă refer doar la români aici – o rasă aparte de oameni care nu doar că reprezintă etalonul fricii și lașității, dar care sînt în frunte cînd e vorba de trădare, bîrfă și batjocură, și denotă o sensibilitate bolnavă cînd cineva, nu contează cine, le spune adevărul în față. Lumea întreagă este bolnavă, fie de ipocrizie, fie de lăcomie, fie de indiferență, fie de sărăcie. Nici că nu se putea mai bine: o lume bolnavă ce trăiește pe o Planetă din ce în ce mai bolnavă și mai sătulă de ,,oamenii” care au cucerit-o, care o rănesc și care abuzează într-un mod total inconștient de ceea ce ne oferă.

Bogații lumii ne spun că sîntem prea mulți și că e bine să ne împuținăm. Sînt multe voci care ne transmit faptul că o planetă ca Terra nu mai poate duce o populație atît de numeroasă. Și poate că au dreptate. Poate că știu ei ceva ce noi nu știm. Săracii lumii – mai mult de 60% din populație, dacă nu chiar mai mult – nici nu au timp să se gîndească la o asemenea grozăvie, ei fiind ocupați cu supraviețuirea.

Al treilea război mondial (1) Privind cursul istoriei, constatăm că războaiele sînt cele care au făcut ca actuala societate în care trăim, să existe. Știm acum că decizia Romei de a avea un imperiu a afectat întreaga civilizație pentru următoarele mii de ani, pentru totdeauna. Știm că o anumită bătălie a schimbat semnificativ viața și cursul lumii. Cunoaștem conducătorii mari ai lumii care au avut putere și viziune asupra viitorului și știm de acei mici conducători care au rămas la fel de inutili și fazi, precum au fost toată viața lor. Istoria este cel mai frumos mod de a vedea lumea așa cum a fost și, cel mai important, așa cum are să fie. Cei care știu istorie, cei care știu unde se află exact în timp și spațiu știu să se apere și să combată manipularea crasă și minciuna pe care alți conducători, fie ei mici sau mari, le inoculează în mințile sărace ale popoarelor, pentru a-și atinge scopurile meschine. Războiele au fost întodeauna o cale de a rezolva o problemă, de multe ori financiară, aducătoare de profit, sau una combinată cu afectivitatea, așa cum Troia ne-a demonstrat. Pe măsură ce civilizațiile au evoluat, războaiele au

Poate că sîntem prea mulți, și poate că cei care trebuie să fie primii pe lista de plecare pe lumea cealaltă ar trebui să fie ei, ăia bogați, pentru că, în fond, prin lăcomia lor fenomenală, au reușit să ducă în derizoriu Planeta asta albastră (încă), și nu cei săraci, care, cum spuneam, nu au timp decît de supraviețuire și de înmulțire. În ultima perioadă, multe filme, fie artistice, fie documentare, încearcă să ne atragă atenția că situația nu este deloc bună cu planeta asta, cu lumea în general. Cu toate acestea, însă, cei care au puterea, acei bogați ai lumii, nu încetează să taie pădurile, să polueze aerul, apa, pămîntul și tot ce ating. Ei își văd nestingheriți de treabă, mituiesc sau îi cumpără de-a gata pe politicieni, decid ce țări să dispară și ce națiuni să sufere, decid ce individ moare azi, pentru ca mîine să se nască altul. Nu au nici un fel de discernămînt în ale distrugerii, dar tot ei vin și ne plîng pe la televizor că, vai, Planeta e pe moarte și rasa umană o distruge. Și acelora care îi ascultă nu doar că nu le pasă, dar se și grăbesc să se pozeze cu ei.

Trăim într-o lume nebună, într-o lume falsă, ipocrită pînă la sînge, pînă în cea mai adîncă celulă pe care o purtăm. Iar cei care încearcă să atragă atenția că direcția spre care ne îndreptăm nu este cea bună sînt priviți ca niște ciudați. Vizionam acum ceva timp un film istoric, ce îl avea în centru pe regele Henric al V-lea, în care mulți cai erau vizibil epuizați la cadru. Evident că la final am fost asigurați că nici un animal nu a avut de suferit la filmări, că siguranța lor a fost deplină. În general, Occidentul a emis cîteva lucruri benefice, și mă refer aici la zona de protecție a animalelor. Sîngele care apare pe TV le face rău democrațiilor, iar suferința ca atare afectează sufletele pure și pline de ură ale oamenilor. Deci, au apărut legi care protejează animalele, care condamnă chinurile și tortura prin care trec cei care nu cuvîntă. În schimb, același Occident lasă liberă uciderea copiilor nenăscuți, în numele libertății femeii de a decide pentru viața ei. Observați cît de mizerabili sînt cei care ne spun asta? Copilul nenăscut nu are drepturi, dar are viață în el. Poate că nu i se văd ochii la ecograf, poate că nici inimioara nu îi este încă vizibilă, dar moartea poate să fie aplicată asupra lui. De ce? În numele libertății femeilor. Într-o lume în care mijloacele contraceptive sînt prezente peste tot, într-o lume în care femeia este liberă să decidă asupra corpului ei, acel copil care prinde viață nu are drepturi. Oare cît

de ipocriți sîntem? Cît de rău au ajuns Occidentul și automat toți cei care îi sînt vasali, dar, în mod special, cît de denaturată a ajuns rasa umană, încît să permită măcelărirea copiilor în numele unei libertăți numai de ei înțeleasă? Biserica nu se implică, și asta poate tot în numele unui potențial profit, pentru că altfel nu îmi explic. Acei preoți îmbuibați de aur nu au cum să explice proștilor care nu știu să folosească un prezervativ că, atunci cînd apelezi la ,,păcat”, este, totuși, normal să fii conștient și responsabil de ceea ce urmează? Biserica, adevărații preoți, știu că păcatul unui avort este mare, poate unul suprem. Este o crimă în fața divinității, dar și pentru întreaga civilizație – asta chiar dacă un avocat cu cenușă în loc de creier poate să invoce faptul că, fiindcă acel copil nu este înregistrat în registrul civil, crima nu există. Și ne întrebăm de ce nu se face nimic în această privință? Pentru că sîntem prea mulți, iar bogații vor să fim mai puțini!

Pentru că avortul legalizat încurajează pe deplin lipsa de responsabilitate a femeilor, în mod special – femei care, în loc să se protejeze de o eventuală sarcină, aleg să avorteze și să ucidă un suflet nenăscut! În general, lipsa de responsabilitate este extrem de promovată de către televiziunile comerciale iresponsabile, chiar dacă acestea mai difuzează din cînd în cînd reclame referitoare la modalități de contracepție.

Deci, nu ucidem și nu chinuim animale. Dar putem ucide copii nenăscuți. Putem să tăiem pădurile fără opreliști, putem să poluăm apa și să ne distrugem viitorul. Curînd, legislația occidentală ne va impune – așa făcut și cu LGBT – să acceptăm pedofilia, zoofilia și toată viața să înghițim preferințele sexuale ale tuturor. Sigur vor apărea porniri sexuale noi, întrucît bogații influenți, din plictiseală, experimentează fel și fel de tehnici kamasutrice cu oameni și animale deopotrivă, cu roboți și țevi de eșapament. Dacă lor le creează plăceri nebunuite, dau temă păduchioșilor de sub ei, slugilor, să le voteze și să le promoveze, pentru că, în fond, la cît de idioți, proști și ipocriți sînt mulți, le vor accepta într-un final, fără să zică nimic.

Rău, tare rău am ajuns. Dacă e să spun ceva împotriva preoților, a Bisericii – nu mă refer la Catedrală, la Mercedesurile și la bogăția pe care o afișează – remarc doar că ei și-au întors fața de la cele sfinte, de la Dumnezeu, și și-au proptit ochii și sufletele în capitalism și în moaște.

Tano

devenit mult mai dure, mai distructive, mai profitabile, iar dinamica granițelor mult mai fluidă. În aceste zile, lumea este frămîntată de numeroase conflicte zonale, unele foarte fierbinți, altele ceva mai reci. În fapt, renumitul Război rece nu cred că a fost vreodată întrerupt, ci a existat doar o pauză de reașezare a pieselor pe tabla de șah a lumii. SUA, Occidentul în toată splendoarea lui, doresc să îngenucheze total Estul și au cam reușit, puține state fiind în acest moment oarecum independente. Capitalismul, pentru a supraviețui, are nevoie de combinarea a două perioade – pace și război, bunăstare și criză. Altfel nu are cum să funcționeze. Indiferent cît de mari sînt piețele, acestea sînt acum foarte ușor și rapid ocupate, tehnologia actuală permințînd acest lucru. Prin urmare, indiferent cît de mult o să ne îmbibe economiștii cu fel și fel de cifre, realitatea este una singură. Fără distrugere nu poți să crești, fără îmbinarea dintre bunăstare și criză economia nu poate aduce profit investitorilor. Picarea pieței estice a adus o mare bulă de aer companiilor din Vest. Au cucerit repede piața, au ocupat și zona pe care care firmele comuniste erau prezente, au distrus CAER și au înlocuit pactul de la Varșovia cu NATO. Dar, uite că, după 30 de ani, piețele au stagnat. SUA își pun la bătaie întreaga influență geopolitică pentru a dezvolta

și cuceri noi piețe, așa cum precedează aproape toate firmele. Și, ca să fie sigure că zona vizată rămîne a lor, plasează trupe militare ca să fie totul clar și nimeni să nu rîvnească la ceea ce au cîștigat. Indiferent ce ni se spune, undeva, în spatele ecranelor, cuțitele se ascut, topoarele sînt dezgropate. SUA își pun trupe peste tot, în mod special în jurul Rusiei, al Iranului, al Chinei și al Venezuelei. Rusia se apără și mută în Serbia, Venezuela și Iran piesele de pe table de șah. Este o chestiune de timp pînă cînd cineva va face o greșeală.

Cei care sînt atenți la ce se întîmplă la nivel militar, pot observa campania forțată de înarmare, de modernizare a Armatei Rusiei. De la an la an apar submarine și nave de război noi, arme moderne, puternice și distructive.

SUA, la rîndul lor, aduc armament convențional la granița cu Belarus, în Lituania, precum și în Ucraina, Polonia, România și, se pare, în Republica Moldova. În Orientul Îndepărtat, în Pacific, în Japonia și în Coreea de Sud, noi arme de asalt sînt aduse din SUA, noi sisteme de apărare AA, precum și trupe suplimentare.

La fel și în Orientul Mijlociu, SUA au suplimentat numărul de trupe, arme și alte facilități militare. (va urma) D.A.

RM

17

Vineri, 8 noiembrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Premieră: „Guvernul trădării” a trecut, instabilitatea e confirmată, ilegalități grave!

Analiștii vorbesc la unison de „trădări” – iar acestea se regăsesc în mai multe partide. De fapt, în lipsa unor negocieri politice reușite, PNL, Iohannis și Orban au adoptat această tactică – a încurajării și chiar forțării trădărilor. Unii analiști folosesc sintagma „Guvernul trădării” pentru cabinetul Orban.

Precedentul este grav, pentru că în acest moment avem o majoritate bazată pe promisiuni greu de îndeplinit, ba chiar pe angajamente încălcate deja – cum ar fi negocierea cu ALDE pe baza menținerii SIIJ sau cu USR pe baza anticipatelor.

De fapt, situația e mai gravă dacă ne gîndim la aprobarea legilor organice sau a unor proiecte care impun trecerea mai multor legi.

Pe scurt, Guvernul a fost votat de 240 de parlamentari, din această combinație politică eclectică. În aceste condiții, Ludovic Orban este noul premier.

Dar, cu această ocazie, s-au încălcat mai multe norme și o cutumă extrem de importantă! În primul rînd a fost încălcată cutuma schimbării înlocuirii miniștrilor respinși de comisiile de specialitate!

Practic, rolul Parlamentului în controlul numirilor a fost anulat! În plus, votul este unic: 240 de parlamentari prezenți, 240 de voturi „Pentru” – cu bilele „la vedere”, deși în lege se prevede clar „vot secret cu bile”. Ce rezultă de aici? Ilegalitatea comisă de parlamentari -

„A Romanian Commissioners Saga” – co-producție Bruxelles – București România, țară pe deplin integrată în Uniunea Europeană, are dreptul să nominalizeze un comisar european. Adică, i se cuvine să aibă un ministru în guvernul european care se numește Comisia Europeană.

Numai că, așa cum bine știm, pentru noi, pentru români, oricare demers la nivel european, chiar și cel mai simplu și mai firesc, se dovedește a fi extrem de complicat.

Ca să nu credeți că exagerez, putem analiza împreună modul în care decurge admiterea României în spațiul Schengen sau procesul stabilirii unor redevențe firești pentru resursele noastre exploatate de alții (măcar pînă la nivelul la care să nu mai pară a fi un furt). Ori, de ce să n-o spunem, putem exemplifica prin lupta inutilă pentru stoparea circului cu prosteala Mecanismului de cooperare și verificare (M.C.V.), „mecanism” impus României și Bulgariei pentru a le aminti anual că UE nu uită și nu iartă faptul că cele două sînt state de mîna a treia, primite în Uniune cu scîrbă și numai, pentru că interesele unora în zonă depășeau puterea de respingere a celor care hotărau la Bruxelles.

Cu privire la acceptarea în acest an a comisarului român, nu încetează să ne uimească modul în care se comportă țările partenere, cele cu democrație consolidată rîvnită pînă la durere de noi, excomuniștii.

Văzîndu-le suita de contre, ți se înmoaie genunchii și îți vine să te așezi în poziția în care Gînditorul de la Hamangia cugetă inutil de vreo opt mii de ani. Dar, să nu cădem în păcatul, destul de frecvent azi, al refugiului în preistorie și să purcedem la depănarea filmului…

Partea I-a Prin urmare să trecem, îngăduitori, peste semantica profund bolșevică a termenului „comisar” și să vedem cum a procedat guvernul României. A respectat el cerințele Tratatului UE? Cum era de așteptat, temător (de prea multe ori i se dăduse peste nas), disciplinat și ascultător, guvernul a nominalizat un comisar și, bucuros, și-a frecat palmele cu satisfacția trebii împlinite. Dar, s-a dovedit imediat, degeaba și-a frecționat mîinile.

Fiindcă, naiv, nu a ținut cont că în UE există state cu o democrație consolidată care nu uită nici o clipă să ne aducă aminte că noi, esticii, trebuie să fim educați prin admonestare și în nici o împrejurare lăsați de capul nostru. În consecință, vigilent, așa cum îi stă bine cuiva trăitor într-o democrație adevărată, Bruxelles-ul îi dă peste nas guvernului român. Diplomatic și, în același timp, profund democratic, îi transmite că degeaba are România dreptul la comisar dacă el, comisarul, nu este omul care îi convine ei, democrației bruxelleze.

Să încercăm a pricepe adevăratul motiv al refuzului?

Ar fi inutil. Pentru o strîmbare democratică din nas și pentru respingerea la fel de democratică a propunerii unui stat care nu contează, așa cum este România, se găsesc suficiente pretexte. Vorba preiubitului nostru fost președinte („preaiubit”, fiindcă ne-a păstorit, ales de noi democratic, timp de zece ani!), exprimată

convingător după ce a pocnit strașnic peste ceafă un puștan care nu păstrase distanța prezidențială: „O fi făcut el, copilul, ceva. M-o fi înjurat, o fi vorbit urît…”.

Tot așa și cu comisarul român. O fi făcut el ceva. O fi luat el cîndva vreun împrumut pe care democrația bruxelleză consideră că nu-l poate înapoia…

Partea a II-a Prin urmare, în mod democratic, desigur, se cere guvernului român să nominalizeze un alt comisar, mai puțin împrumutat. Guvernul român, cam nătîng și încă nu pe deplin pătruns de spiritul democratic consolidat, nu s-a prins că democrații aceia bătuseră șaua la Bruxelles ca să priceapă iapa de la București. Și, nărod cum e, face o altă propunere. De data aceasta, cu un personaj mai puțin împrumutat. Dar, nu vă mirați, nici acest potențial comisar nu-i pe placul democrației consolidate. De ce? În primul rînd, pentru că, prea pudic, guvernul cazat în palatul din Piața Victoriei, condus de o femeie rușinoasă, înaintea nominalizării nu l-a căutat pe noul propozabil la părțile moi. Așa cum se procedează cu Papa înainte de ungerea sa pontifială.

Prin urmare, nu s-a prins că persoana este bărbat și nu femeie. Vedeți dumneavoastră, democrația bruxelleză spune, ne-discriminatoriu, că numărul comisarilor bărbați trebuie musai să fie egal cu al comisarilor femei! Iar împărțeala, democratică și ea, impunea ca noi, românii, să propunem o femeie, întocmai așa cum procedasem cu precedenta propunere. Cu preaîmprumutata.

Partea a III-a Dar nu-i numai atît! Democrații consolidați repetă și sceneta scatoalcei peste ceafă, motivată de clasicul: „O fi făcut el ceva. M-o fi înjurat, o fi vorbit urît…”. Și, astfel, ei constată că domnul trimis pe postul de comisar ne-căutat la vintre a „făcut și el ceva”. Ce a făcut? Ceva impardonabil! Cu 20 de ani în urmă a fost, nenorocitul, ministru în guvernul autoîmpușcatului Năstase. Adică a fost membru în guvernul condus de un corupt nedovedit pe deplin, dar condamnat la cîțiva ani de pușcărie fiindcă știe el de ce! Consolidata democrație bruxeleză este sigură că dacă primulministru a fost corupt, atunci și miniștrii guvernului său au fost așișderea. Niște corupți. Iar un român corupt nu poate fi comisar european fiindcă la sediul UE de la Bruxelles nu sînt admiși decît mituiții din țările cu o democrație demult consolidată. În guvernul european, corupții necopți, proveniți dintr-o țară excomunistă și vai de capul ei, nu pot accede, întrucît l-ar compromite iremediabil. Ceea ce, desigur, nu poate fi acceptat.

Partea a IV-a Prin urmare, aceluiași guvern român i se transmite porunca să numească un al treilea comisar. Unul ne-

cu scopul vădit al cîștigului politic – devine flagrantă și ar trebui să se sesizeze mai multe instituții în drept.

Totodată, prin controlul votului pe linie partid, putem spune că aveam de-a face și cu un „vot imperativ”, ceea ce, constituțional și regulamentar (parlamentar), ar duce la anularea respectivului vot.

Acestea sunt numai cîteva dintre aspectele grave ale acestei numiri – dar și mai gravă pare inconștiența noii „echipe” care nu poate trece legi organice, nu poate pune nimic clar pe masa Parlamentului – decît prin aceeași metodă folosită azi: promisiuni, presiuni, trădări. Sau, tot ca azi, prin ignorarea Parlamentului. În concluzie, azi am atins un apogeu al lipsei de democrație și al batjocurii reprezentate de regimul Iohannis.

De azi, România nu are Guvern, ci o confirmare pretins parlamentară a instabilității politice.

Dragoș Dumitriu împrumutat și susceptibil de acceptarea unor mite dîmbovițene. Dar, să nu ne grăbim! Mai există o condiție. Condiția este ca, de data aceasta, guvernul să nu se pronunțe înainte de observa spre cine arată cu coada ochiului democrația bruxelleză. La o primă vedere, pare simplu. Însă nu și în România. La noi, nominalizarea, chiar și așa, condiționată, se poate materializa numai dacă guvernul acesta bolînd, împins de pe linie pînă la deraiere, va mai supraviețui. Pentru că, la noi, în România, actul guvernamental este atît de dinamic încît s-a ajuns la faza în care, conform principiului profund românesc: „Eu te-am făcut, eu te omor!”, guvernul este dărîmat periodic chiar de partidul care l-a născut. Va continua…

Așadar, povestea fără sfîrșit a numirii comisarului european român la Bruxelles continuă. Guvernul alungat de Parlament, cazat încă la palatul din Piață în timp ce își face bagajele, pare că nu mai poate nominaliza un alt comisar. Nu mai poate și fiindcă, grijuliu, tătucă Iohannis a dat o raită pînă la prietenii săi democrații consolidați de la Bruxelles și, deși el nu avea nici o treabă cu numirea comisarului, le-a cerut să nu cumva să accepte vreo propunere de la guvernul dărîmat. Fiindcă ist nicht korrekt ca aflatul pe picior de plecare să nominalizeze un comisar social-democrat, cînd la ușa palatului bate deja cu pumnii și cu picioarele guvernul său liberal. Nici nu mai contează că acest guvern, încă în funcție la acea dată, ar mai avea, încă, acest drept…

Ca într-o veritabilă saga înmugurită pe malurile Dîmboviței, cu ajutor venit dinspre apele curate ale Sennei, strădania numirii comisarului român riscă să împletească istoria cu mitologia. Se mai așteaptă (nu se știe cît) instalarea noului guvern care, condus de un prim-ministru nășit la Cotroceni, va aștepta și el ca tătucul să se gîndească la o persoană corespunzătoare îndeplinirii înaltei misiuni de la Poartă. Cum procesul gîndirii la palatul din deal reprezintă el însuși un demers extrem de dificil, cu preponderență cronofag, nimeni nu poate prognoza data la care comisarul român își va ocupa fotoliul de la Bruxelles. Deci, răbdare. Ca în orice poveste lungă, există și o țîră de suspans. Continuarea poveștii o vom afla, desigur, dacă vom privi, cuprinși de adevăratul spirit european, scenariile nescrise încă ale co-producției de succes Bruxelles-București.

În loc de încheiere Niciodată, dar niciodată, vreun comisar european român nu a ajutat cu ceva România. Ca urmare, saga încă neîncheiată prezentată mai sus trebuie privită numai și numai ca o ilustrare a modului în care te poți simți atunci cînd ești considerat a fi oaia neagră într-o familie de mioare albe și diafane, vopsite astfel cu un profesionalism îndelung exersat. Deci, povestea aceasta adevărată nu reprezintă nici pe departe expresia regretului pierderii iremediabile a vocii României în guvernul european. Voce neimportantă pentru Europa și cu atît mai puțin importantă pentru România. Este doar suspinul inutil al celui veșnic umilit.

Teodor Palade (Art-emis.ro)

18

Vineri, 8 noiembrie 2019

NASA a prezentat noile costume spațiale pentru următoarea misiune pe Lună

NASA a prezentat noile costume spațiale pentru programul lunar și pentru zborurile către Marte, din viitor. Agenția a decis să schimbe conceptual sistemul de protecție a cosmonauților în expedițiile viitoare, posibilitățile și numărul de opțiuni pe care le oferă noile costume fiind cu adevărat impresionante. Dacă înainte, în timpul primelor misiuni pe Lună, un singur compartiment universal oferea protecție individuală - atît pentru utilizare în zbor, cît și pentru acces pe suprafața Lunii – în privința echipamentelor actuale aceste funcții vor fi separate. Acest lucru permite ca fiecare dintre opțiunile de protecție să fie mai sigure pentru oameni și - ceea ce este la fel de important mult mai confortabile. Cea mai interesantă din punct de vedere al echipamentului tehnic a fost secțiunea destinată utilizării costumului în spațiul exterior navei.

Pe parcursul elaborării sale a fost luată în considerare experiența utilizării primelor costume spațiale lunare.

S-a ținut cont și de alte aspecte, precum faptul că și femeile vor folosi aceste costume spațiale, nu doar bărbații. Utilizarea celor mai moderne tehnologii de fabricație a dus la realizarea unui costum spațial cu detalii de design deosebite, fără precedent, realizat la cel mai înalt nivel în mai multe privințe.

1. Securitate. Spre deosebire de primele costume lunare, în cazul celor mai recente există mai multe niveluri de securitate. Aceasta implică faptul că, dacă un circuit (extern sau intern) este încălcat, sistemul însuși va urmări aceste erori și le va neutraliza automat. În acest caz, cosmonautul nici nu va percepe din punct de vedere fizic că s-a întîmplat ceva, costumul îi va raporta informații doar despre incident. Specificațiile tehnice sînt, de asemenea, impresionante: costumul spațial este capabil să mențină un microclimat intern pentru om la temperaturi externe de la -250 grade Farenheit, la +250 grade în vid complet. Aceasta se traduce în grade Celsius de la aproximativ -160 de grade la +120. Poate rezista la temperaturi mai ridicate, dar cu anumite pierderi pentru climatul din interior. Cu alte cuvinte, pentru a asigura condiții umane nu tocmai confortabile, dar admisibile pentru

supraviețuire, costumul poate funcționa în condiții externe mai severe. La prezentare, termenii autonomiei unui astfel de costum spațial nu au fost anunțați, s-a spus doar că această perioadă depășește semnificativ durata de viață a bateriei anterioare a costumului lunar. Poate, din anumite motive, NASA a decis să păstreze acest parametru secret.

2. Caracteristici. În primul rînd, a fost remediată problema efectului gravitației scăzute. Probabil că toată lumea își amintește imagini din secolul trecut, cînd astronauții au fost obligați să sară pentru a se deplasa în jurul Lunii, sau felul în care și-au pierdut echilibrul și au căzut cînd încercau să se aplece și să ridice ceva de pe suprafață. După cum au declarat specialiștii NASA, această experiență a fost luată în considerare, iar astronauții vor putea să meargă și să alerge pe Lună, aproape la fel de bine ca pe Pămînt. Această problemă a fost rezolvată de un întreg sistem de dispozitive cinematice, similar cu cele ale exoscheletelor. Cu anumite setări, sistemul neutralizează efectul gravitației scăzute și creează pentru persoană (și pentru conștiința sa, și pentru mușchii săi) sentimentul că se află în condițiile obișnuite ale gravitației terestre. În momentul folosirii unui costum spațial pe Marte, sistemul poate fi reconstruit cu ușurință pentru un alt nivel de gravitație.

Dacă acest lucru este adevărat (și prima experiență de utilizare a acestuia în 2024 ne va arăta acest lucru),

RM

Fotografie unică a Căii Lactee reflectată în „cea mai mare oglindă din lume”

Cea mai mare mlaștină de sare Uyuni (versiunea spaniolă a numelui Salar de Uyuni), care se află în Bolivia, este supranumită ,,cea mai mare oglindă din lume”. Ce se reflectă în această ,,oglindă”? Stele, galaxii și planete, spune NASA. „În fotografie, stelele sînt limitate de un arc mare - aceasta este Calea Lactee”. În interiorul arcului este vizibilă o altă galaxie - Marele Magellanic Cloud, în stînga puteți vedea steaua Antares, iar în dreapta - Sirius. Jupiter strălucește sub Antares. Fotografia a fost realizată în aprilie a.c. și constă din 15 cadre combinate, realizate unul după altul, în 10 minute.

Autorul imaginii este fotograful Jason Huerta.

atunci mișcarea în spațiul exterior navei nu va mai fi atît de greoaie. Este clar că, în cazul oboselii unei persoane, costumul va putea prelua toate încărcăturile musculare. În plus, în mișcări, el are grade de libertate mult mai mari decît cele oferite de costumele anterior folosite, iar persoana care a prezentat acest costum spațial a arătat flexibilitate la aplecare, precum și la îndoirea picioarelor și a brațelor.

La finalul conferinței de presă, la întrebarea unuia dintre jurnaliști despre costul minim aproximativ al unui astfel de costum, prezentatorul nu a putut oferi cifre specifice. nasa.gov

Începe bătălia pentru Lună? ... mai probabil pentru heliu-3!

Astăzi, pe Lună, China a depășit pe toată lumea. Și dacă prima rivalitate lunară dintre SUA și URSS a fost de natură mai ideologică, cînd două sisteme politice diferite au încercat să-și dovedească valoarea și avantajul pentru întreaga lume, astăzi obiectivele propagandistice, dacă nu au dispărut complet, au trecut cu siguranță pe fundal. Însă China, făcînd o descoperire incredibilă în industria spațială din ultimii 10 ani, nu avea să dove­ dească nimănui nimic de la bun început. Este suficient să citiți învățăturile lui Confucius pentru a înțelege că aceasta este cea mai pragmatică națiune de pe Pămînt, încă din cele mai vechi timpuri. Prin urmare, astăzi, în epoca progresului tehnologic, nu este deloc

surprinzător faptul că, avînd o astfel de particularitate națională, China joacă primul rol în economia mondială, fără să se prefacă dominantă politic. Chinezii își fac pur și simplu treaba, inclusiv în știință, iar pînă acum se descurcă destul de bine.

Iar pragmatismul științei chineze este deja cunoscut de toată lumea. Ei își desfășoară toate activitățile în domenii fundamentale numai cu condiția ca, în viitorul apropiat, acestea să poată fi aplicate. Și programul lunar chinezesc este un exemplu viu al unui astfel de pragmatism, pornind de la alegerea zonei de aterizare a unei stații științifice și încheind cu o listă de studii și experimente lunare viitoare.

Dacă analizăm sarcinile care au fost stabilite pentru stația automată Chang’e-4 și roverul lunar care i-a fost livrat, atunci toate acestea sînt legate cumva de studiul problemelor construirii unei baze lunare viitoare locuite. Acesta este un experiment biologic pentru crearea biosferei și o încercare de a cultiva cartofi, varză și chiar bumbac în ea. Și studiul cîmpului magnetic din regiunea Polului Sud este important, din punctul de vedere al protecției împotriva viitoarelor radiații solare din expediții. Și alegerea locului de aterizare, pentru o stație cu un radar care pătrunde la sol și un spectrometru, sugerează că viitoarea bază lunară chineză va fi cel mai probabil angajată în explorare și, eventual, în minerit.

Cert este că locul de aterizare al stației se află în cel mai mare crater de șoc al lunii - von Karman, care face parte din Polul Sud - bazinul Aitken. Simularea computerizată a arătat că a existat o lovitură a forței uriașe a unui corp celest în urmă cu aproximativ 4

miliarde de ani. Și nu un impact vertical tipic la viteză mare, ci unul la viteză mică și la un unghi redus (aproximativ 30 de grade), cu ejectarea rocii de la o adîncime de pînă la 200 km. Cu alte cuvinte, dacă doriți să aflați despre structura geologică a Lunii, atunci acesta nu este doar un loc ideal, ci și, probabil, singurul de acest fel pe întreaga sa suprafață.

Se știe deja că Luna are rezerve uriașe de heliu-3, unul dintre izotopii stabili, care se presupune că va deveni principala sursă de energie umană în viitorul apropiat. Cert este că, spre deosebire de sursele de uraniu din zilele noastre, heliul-3 este practic non-radioactiv, ceea ce îl face sigur pentru natura pămîntească și pentru oameni. Potrivit experților, cel puțin 2 milioane de tone de heliu-3 se află pe Lună, ceea ce, potrivit oamenilor de știință, este suficient pentru a furniza energia civilizației terestre pentru cîteva mii de ani viitori. Și el, poate, la final va fi premiul principal pentru cîștigători la începutul cursei lunare.

Pe scurt, după cum a concluzionat deja celebrul planetolog american Michael Brown, toate sarcinile acestei stații chineze indică în mod specific pregătirea de către China a viitoarei „colonizări” a Lunii cu obiective complet proprii.

D.A.

RM

19

Vineri, 8 noiembrie 2019

S , ase,

Istorioare inedite Pericolul mainii Pe cînd Tsu-Gung călătorea prin regiunile de la nord de Fluviul Han, a văzut un bătrîn lucrînd în grădina lui de zarzavaturi. Săpase un șanț de irigație.

Omul cobora în fîntînă ținînd în brațe un vas, apoi se întorcea și răsturna apa cărată în șanț. Cu tot efortul lui teribil, rezultatele se dovedeau foarte proaste.

– Există o cale să umpli o sută de șanțuri într-o singură zi, să faci mult cu efort puțin. N-ai vrea s-o auzi? spuse Tsu-Gung.

Atunci grădinarul se ridică, îl măsură cu privirea și-i răspunse: - Și care ar fi calea aceea?

- Iei o pîrghie din lemn, grea la un capăt și ușoară la celălalt. Astfel vei putea să aduci apa la suprafață atît de repede, încît va curge ca un torent. Se cheamă fîntînă cu ciutură.

La aceste cuvinte, pe chipul bătrînului se zugrăvi furia: –L-am auzit pe învățătorul meu spunînd că omul care se folosește de mașini își îndeplinește întreaga muncă întocmai ca o mașină. Inima celui care muncește ca o mașină se transformă într-o mașină, iar cel care poartă în piept o inimă de mașină își pierde simplitatea. Cel care și-a pierdut simplitatea devine nesigur în năzuințele sufletului său. Nesiguranța în năzuințele sufletului nu se împacă defel cu o judecată cinstită. Cunosc și eu aceste lucruri, dar mi-e rușine să mă folosesc de ele.

P I Mo c c h io !

Dumas, scriitorul cu o energie inepuizabil Coborînd din tren, la ora 10 seara, după opt ore de călătorie, Alexandre Dumas îşi rugă fiul să-l conducă la Neuilly, la prietenul său, poetul Théophile Gautier.

– Dar, tată, e tîrziu şi vii dintr-o călătorie!

– Eu? Sînt proaspăt ca un trandafir. Îl găsiră pe Gautier dormind. Dumas-tatăl începu să strige. Bunul Theo ieşi la fereastră şi protestă: – Ne-am culcat cu toţii!

– Leneşilor! Ce, eu dorm?

Pălăvrăgiră pînă la orele patru dimineaţa, apoi Dumas-fiul, obosit peste măsură, reuşi să-l conducă pe jos pînă acasă, în Champs-Elysées, pe tatăl său, care vorbi pe tot parcursul bulevardelor Neuilly şi GrandeArmée. Ajunseră la ora şase dimineaţa. Imediat ceru să i se aducă o lampă.

– O lampă? Dar ce faci cu ea?

– Ca să o aprind; încep să lucrez!

O anecdot cu Paul Verlaine Povestește Paul Verlaine: „Avînd la mine o cheie de la apartamentul din Batignolles, unde eu şi mama am continuat să vieţuim după moartea tatei, profitam să mă întorc noaptea la orice oră voiam, născocind minciuni gogonate, de care mama nu se îndoia… sau avea îndoieli, dar asupra cărora închidea ochii cu greu… şi, mă tem, vai, deabia acum, cu durere! Unde-mi petreceam nopţile? Nu

totdeauna în locuri recomandabile. Vagi «frumuseţi» mă înlănţuiau adesea cu «cătuşe de flori» sau mă duceam pur şi simplu cu alţi amici să mă-nfund în cabaretele de noapte unde absintul curgea în valuri.

Astfel, într-o bună zi, ori mai degrabă rea, întorcîndumă după obicei pe furiş în camera mea, separată printrun vestibul de cea a mamei, mă dezbrăcasem în linişte, apoi mă culcasem, ca să gust o oră-două de odihnă… nemeritată, cu toate că, cu milosîrdie spus, meritată; dormeam buştean cînd, spre ora nouă – ora la care trebuia să mă pregătesc de plecare la birou, să-mi fac toaleta, să iau ceaiul sau ciocolata, mama a intrat în camera mea să mă trezească.

Cînd m-a văzut, a scos un strigăt de mirare, în care se simţea totuşi pofta de a izbucni în rîs şi zise (scîrţîitul uşii deschizîndu-se, apoi exclamaţia mamei mă treziseră): – Doamne, Paul, cum mai arăţi! Aseară iar te-ai ameţit.

Acest «iar» mă răni. Răspunsei acru: – De ce zici «iar»? Eu nu mă-mbăt niciodată şi ieri mai puţin decît oricînd. Am cinat în familie la vechiul meu coleg cutare, unde n-am băut decît limonadă şi cafea fără coniac după desert; m-am întors puţin cam tîrziu pentru că este departe de aici unde stau ei, dar m-am culcat foarte în linişte, după cum vezi.

Mama nu mi-a mai răspuns nici un cuvînt, dar s-a dus şi a luat de pe mînerul uneia din cele două ferestre ale camerei o oglindă de mînă, de care mă serveam la bărbierit, şi mi-a pus-o în faţă. Mă culcasem cu jobenul pe cap!”.

20

Vineri, 8 noiembrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (2) (urmare din pag. 1) La 10 decembrie, pe un ger de crăpau pietrele, turcii, îmbrăcaţi în şalvarii lor coloraţi şi uşori, sînt bătuţi de oastea lui Mihai chiar în Tîrgul de Floci, oraşul unde el văzuse lumina zilei. În prima zi a Anului Nou 1595 – pentru că românii nu mai aveau vreme de nici o sărbătoare – Mihai îi bate pe turci la Hîrşova, iar după 7 zile îi mai îngenunchează o dată, la Silistra.

După o altă săptămînă, în dreptul satului Putineiu, vitejii Radu, Preda şi Stroe Buzescu, căpitani ai lui Mihai, împreună cu boierul Radu Calomfirescu îi înfrîng pe tătarii care invadaseră Ţara prin Bugeac. A se observa că bătăliile pe atunci aveau cam aceeaşi ritmicitate pe care o au astăzi meciurile din Cupele Europene la Fotbal.

Pentru că asta a fost soarta noastră, cel puţin de la lupta purtată de Ducele Menumorut împotriva lui Arpad, iar Dumnezeu parcă anume i-a dat omului două mîini, ca să ţină românul spada în dreapta şi crucea în stînga. Iureşul devine de-a dreptul năvalnic şi de mare răsunet european cînd, la 24 ianuarie 1595, Domnitorul Ţării Româneşti trece Dunărea îngheţată, pe la Mogoşi, atacă şi arde Rusciukul, taie pîrtie prin ieniceri şi spahii, îi omoară pe Paşii Hassan şi Mustafa şi capturează toată artileria otomană, precum şi mai multe flamuri verzi ale lui Allah. Nu mai era de glumă cu acest ghiaur, care ştirbise toată autoritatea turcească în Europa! La 4 august 1595, însoţită de o ariergardă de şacali din Asia, mînaţi de foamete, prin Bulgaria, spre pămînturile mai bogate ale Valahiei, o uriaşă oaste turcească trece Dunărea, sub conducerea marelui vizir Sinan Paşa, un fel de prim-ministru al imperiului. Atunci, se poate spune că a avut loc reunirea fraţilor munteni, moldoveni şi ardeleni. În „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul”, Bălcescu zugrăveşte stampa emoţionantă a acelei zile de 13 august, pe stil vechi, sau 23 august, pe stil nou: „Astfel fu acea vrednică, de o neştearsă aducere aminte zi de bătălie de la Călugăreni, în care românii scriseseră cu sabie şi cu sînge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai

Cerbii lui Mihai Viteazul Lumînarea-şi arde rodul într-un cort dinspre Carpaţi făureşte Voievodul carte către împăraţi Tremură-n lumina moale pe pereţii cei săraci umbra trupului în zale trup frumos ca un copaci Plini de ambră şi răşină pe un trunchi de brad trudesc grămăticul de latină şi acel de grai nemţesc Ar mai vrea un pîlc de oaste archebuze, proviant singur îi e greu s-adaste vin puhoaie din Levant Şi-a primejduit cetatea dar nu din trufii lumeşti e în joc creştinătatea inimii evropeneşti Şi-a lăsat zălog feciorul casa, traiul liniştit înaintemergătorul scrie pohta ce-a pohtit

puţin numeroşi decît duşmanii – continuă Bălcescu – ei cîştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria de a învinge un general pînă atunci încă neînvins. Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi”. Prăpădul invadatorilor a fost total: în mlaştina Neajlovului au fost ucişi Paşa Hassan de Timişoara (marele oraş fiind atunci paşalîc turcesc, ca şi Buda, de altfel), precum şi Paşii Khidr şi Mustafa de Bosnia. Acolo a căzut de pe pod Sinan Paşa şi şi-a pierdut dinţii (aşa cum şi i-a pierdut, după 4 secole, şi premierul Radu Vasile, care măcar şi-a implantat alţii, în Israel). În faţa puhoaielor turceşti care nu mai conteneau, Mihai este nevoit să se retragă, strategic, spre Nord. În ziua de Sfîntă Maria Mare, la 15 august, turcii ocupă Bucureştii, transformă bisericile în moschei şi nu mică a fost mirarea tîrgoveţilor să vadă cum păşteau iarbă, pe uliţele şi pajiştile Cetăţii lui Bucur, cirezile de cămile care trăgeau carele cu provizii, archebuzele şi balamezele, cum le ziceau turcii la tunuri.

Onorat auditoriu, am pomenit cuvîntul Bosnia.

Aici se cuvine să deschid o paranteză. Ce reprezintă Bosnia acum? Exact ce a fost şi în urmă cu 4 veacuri: o insulă musulmană în mijlocul Europei creştine. Înainte de expansiunea turcească pe continent, petrecută în anii 1300, atît Bosnia, cît şi Albania, dar şi alte teritorii ale Balcanilor, erau populate de creştini. Dacă în numai cîteva zile din august 1595 turcii au transformat zecile de biserici creştine ale Bucureştilor în moschei, vă daţi seama cum ar fi arătat Ţările Române dacă păgînii ar fi zăbovit mai mult? România ar fi fost o gigantică Bosnie! Am simţit nevoia să fac aceste precizări pentru că astăzi avem un termen de comparaţie sîngeros. E vorba de războiul religios din fosta Iugoslavie. Păstrarea identităţii noastre ca Naţiune creştină este cea mai mare biruinţă a domnitorilor iubitori de neam, de la Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare, pînă la Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu. Dacă nu erau aceşti oameni netemători de moarte, dacă nu stăteau ei zile şi nopţi de-a rîndul în şa, dacă nu împodobeau Ţara cu lăcaşuri sfinte, dacă nu puneau pieptul, ca

Iar apoi mai dă citire îndreptînd cîte puţin vîntură nisip subţire pe cerneala de arin Iată pumnul cît o ghioagă pe sigilii s-a-ndoit ceara roşie se-ncheagă peste şnurul plumbuit Ştie că-i deşertăciune ştie că-i zadarnic tot poate numai o minune îl va smulge din complot Nici margrafii, nici neferii n-or să sune galbeni grei s-or uni condotierii pizmătareţi şi mişei E secată vistieria două scule, trei ducaţi vulturi lacomi ca urgia fură aur din Carpaţi Iese-n noapte Domnitorul ce înalt e şi măreţ!

Luna-şi scînteie izvorul în surguciul lui de preţ Doarme tabăra smerită bruma cade sănătos

o pavăză vie, în calea tăvălugului islamic, atunci noi nu ne-am mai fi adunat astăzi aici şi am fi fost, cu toţii, musulmani. Am fost în numeroase Ţări arabe care, la origine, nu erau deloc arabe, în frunte cu Egiptul, Tunisia şi Libia. Vechii egipteni, creatori ai unei civilizaţii excepţionale, nu erau arabi, ba chiar, încă din primele veacuri ale Mileniului I, aveau mulţi conaţionali de religie creştină, aşa-numiţii „copţi”.

Cît despre Tunisia, aici a dăinuit vestita cetate antică a Carthaginei, rivala Romei. Dar toate redutele astea au căzut, rînd pe rînd, sub revărsarea Islamului. Am tot respectul pentru religia fiecărui popor, dar mie, unul, îmi este foarte greu să-mi imaginez cum pot trăi sute de milioane de oameni fără efigia de aur şi spini a Mîntuitorului nostru, Isus Christos. Luptînd aşa cum a luptat, Mihai a făcut-o, în primul rînd, pentru Isus. Astfel, el şi-a binemeritat numele de Arhanghel şi adaosul pitoresc, dat de români, acela de Viteazul. Şi dacă tot am vorbit de cămilele care rumegau liniştite prin zăvoaiele Dîmboviţei, cuvine-se să mai spun ceva şi despre alte vietăţi paşnice şi fără nici o vină pentru vrajba dintre oameni. Este vorba despre miraculoasa prezenţă în bivuacul lui Mihai a 2 cerbi, despre care cronicarul german Balthazar Walter a lăsat o mărturie tulburătoare: „Spre a odihni inima cititorului după atîtea scene sîngeroase, aflarăm cu cale de a însemna aci cum doi cerbi domesticiţi însoţiră pe Mihai în mai multe expediţiuni războinice.

Ei se aflau, mai cu seamă, lîngă cortul Domnului, stăteau de faţă în războaie şi lupte, mergînd curajos cînd înaintea lui, cînd alăturea de el. Nici zgomotul bombelor, nici fulgerele tunurilor nu-i înspăimîntau, ci auzind vaierul se ridicau în două picioare şi stăteau puţin privind. Ei stătură astfel neclintiţi, împotriva obiceiului acestor animale, în lupta purtată cu Sinan Paşa, la Călugăreni. Aci, unul dintr-înşii pierind din întîmplare, celălalt, de durere, merse de se ascunse în pădure. Acest fapt se adeverează prin mărturiile Domnului Mihai şi ale multor ostaşi demni de credinţă”. Îngăduiţi-mi, dragi prieteni, pentru că atît de rar ne vedem şi atît de puţin mă aflu în mijlocul vostru, din pricina programului încărcat pe care îl am, să dau citire unui poem pe care l-am scris în anul 1986 şi l-am închinat gloriosului voievod şi sfetnicilor săi cu luceferi între coarne.

toţi războinici de elită în şiac şi merinos Ce loviţi mai sînt de soartă i-a legat acelaşi crez – ca o lubeniţă spartă focul dulce e la miez Vrea să dea onorul straja dar Mihai se-ncruntă blînd ce să tulbure el vraja oastei sale somnolînd?

E atît de singur Domnul cui să spună jalea lui?

De-l va părăsi şi somnul l-au trădat şi-aşa destui Simte răsuflări în ceafă zvon de îngeri militari scapă smulsă din agrafă mantia cu blănuri mari Se întoarce şi se-nchină vede cerbii, fericit în valtrapuri de lumină cine-a zis că au pierit? Împletiţi în coarne grele precum crengile de fag fruntea li-e bătută-n stele coama arde ca un steag

Peste blana lor brumată trece Domnul palma grea îi sărută şi-i desfată rouă-n pumni le dă să bea Ei o sorb dintr-o suflare îl petrec, îl amăgesc şi se pierd toţi trei în zare pe-un drumeag dumnezeiesc Îndărătul lor se-aprinde praf de puşcă prin poieni trec copiii cu colinde de la Mare-n Apuseni Se trezeşte bivuacul ţipă-n scorburi huhurezi magic mai începe veacul mai că-ţi vine să nu crezi!

Care-i Domnul? Care-s cerbii? plîng oştenii deşteptaţi înghiţiţi de flancul ierbii s-au topit îngemănaţi Iar de-atunci nu se mai ştie ce s-o fi făcut cu ei cică-ntr-o legendă vie i-au zărit nişte femei Pe la Turda, prin cîmpie se-nălţau la cer, toţi trei!... (va urma)

RM

21

Vineri, 8 noiembrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (44)

152) JEAN-CÉSAR GRA­ ZIANI. General francez. Născut 1859. În primul război mondial a fost Șeful Marelui Stat Major al Armatei. După dezastrul ita­ lienilor la Caporetto, este numit Comandant Șef al trupelor fran­ ceze trimise în Italia, reușind să oprească, în bătălia de la Piave, ofensiva austriecilor. Nu știu cum de-a ajuns țăranul nostru și la acest om atît de important, dar a reușit să-i smulgă un autograf, cu funcție cu tot (în franceză): „G-ral Graziani. Comandant al Armatei Dunării. 18/6/19”.

153) HORIA FURTUNĂ.

Poet, dramaturg și avocat. Născut în 1888, într-o familie de evrei creștinați. Redactor la „Flacăra”.

Lirică intimistă, evocatoare a copilăriei, a părinților, a anilor de școală. În arhiva mea găsesc un număr al Revistei „Cele Trei Crișuri” (noiembrie-decembrie 1939), în care Horia Furtună a publicat un eseu demn de reținut: Secolul lui Ludovic al XIV-lea. E vorba, desigur, de anii 1600 fiindcă, deși Regele Soare a domnit 15 ani și în secolul următor (moare în 1715), el și-a pus pecetea pe epoca anterioară, Voltaire fiind acela care a dat perioadei denumirea de Secolul lui Ludovic al XIV-lea. A scris și o piesă de teatru, intitulată „Păcală”, cu succes în epocă. În ceea ce mă privește, l-am re-descoperit recent (în ianuarie 2003) publicînd pe pagina I a revistei mele, „România Mare”, o emoționantă poezie de sărbători scrisă de acest poet pe nedrept uitat – trist și înălțător versul final: „Din astea se compune viața noastră…”. Lui Vasile Popa îi răspunde cu un vers, mai mult ca sigur din creația proprie, fiindcă îl trece în ghilimele: „«Stăruința în sforțare singura virtute’n lume-i». Horia Furtună”.

154) AVRAM IMBROANE. Ziarist și magistrat bănățean.

Militant de frunte pentru drepturile românilor. Din păcate, nici una dintre Enciclopediile pe care leam consultat nu îi reține numele, ceea ce îmi dă de gîndit cu privire la știința de carte și chiar la moralitatea acelora care își asumă sarcina informării oamenilor prin astfel de lucrări; cei mai mulți au grijă să se pună bine cu gloriile efemere ale momentului, dar să-și astîmpere și propria sete de popularitate, trecînd și biografia lor, neapărat cu fotografie! Noroc că mai sînt și alte izvoare documentare. Avram Imbroane s-a născut în 1880, la Coșteiu (acum în Banatul Sîrbesc). A făcut studii de drept și teologie la Budapesta, Cernăuți, Berlin și München. În 1911 e hirotonit diacon, stabilindu-se la Lugoj. Este, apoi, redactor la „Drapelul” lui Valeriu Braniște. Datorită prigoanei ungurești, în 1914 trece și el munții, în Vechiul Regat, alăturîndu-se celorlalți refugiați ardeleni și bănățeni. A militat pentru intrarea României în război alături de Antantă. După august 1916, trece în Moldova, apoi în Rusia, făcînd o intensă propagandă printre ardelenii prizonieri acolo, să se înroleze în Armata Română. A participat, alături de ceilalți 1.200 de delegați, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Ia parte și la Conferința de Pace de la Paris, din 1919. A fost deputat și vicepreședinte al Camerei Deputaților. Își schimbă, pe rînd, șefii politici: de la Averescu trece la Argetoianu, iar de la Argetoianu la I. G. Duca. E interesant de urmărit cine cu cine lucrează, pe cine anume poate accepta un om de valoare ca șef în politică, de-aici și „secretul” partidelor cu lideri cultivați și autoritari. După război, A. I. scoate ziarul „Banatul”. Moare în 1938. Fac oficiul necesar de readucere la suprafață a numelui acestui fruntaș al

luptei unioniste din Banat: „Pe unde ne colindă sufletul, s’ajungem să ne colinde și pașii – nesupărați de nime, de la Tisa până la Nistru. Dr. A. Imbroane, direct. ziar «Banatul». Lugoj, 15 Iulie 1919”.

155) PETRU GROZA. Om politic. Născut în 1884, la Băcia (jud. Hunedoara). Președinte al Frontului Plugarilor, din 1933 pînă în 1953. A fost închis în perioada interbelică, pentru activitate comunistă. La 6 martie 1945 devine prim-ministru, la presiunea Moscovei, care a condiționat retrocedarea Ardealului de Nord-Vest de instalarea unui guvern comunist. În februarie 1946, guvernul e

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (88) recunoscut de Puterile Aliate, SUA și Marea Britanie. Alături de Regele Mihai, Petru Groza e principalul răspunzător pentru asasinarea Mareșalului Antonescu. Era un arbitru al eleganței și-i plăcea să trăiască bine. Memorialist. Unii bucureșteni trecuți de 60 de ani și-l mai amintesc plimbîndu-se, în costum alb, cu pălărie asortată, pe Calea Victoriei, la pas și fără gardă la vedere. În februarie 1958, la moartea lui, am fost dus de mama pe Drumul Sării (vizavi de locul unde, puțin mai tîrziu, s-a construit cinematograful), pentru a vedea cum trece convoiul funerar – aveam doar 8 ani, dar nu mi-a scăpat fastul tipic înmormîntărilor comuniste, cu afet de tun, brasarde roșii ale oficialităților, perne de catifea, pe care străluceau decorațiile de email intens colorat, care luau ochii puștimii etc. După 20 de ani, în 1978, ca student la Viena, l-am cunoscut pe fiul său, Octavian Groza, ambasador în Capitala Austriei. Am luat masa la Restaurantul București, din vechiul burg, alături de el, de scriitorul Eugen Barbu (al cărui bursier eram) și de pictorul Corneliu Baba, aceștia din urmă cu soțiile. Țin minte o glumă a pictorului, de care am rîs, toți, cu poftă – întrebînd ce urmează după mititei, soția lui Corneliu Baba a primit de la acesta răspunsul: „După mititei, femei!”. Fiul lui Petru Groza era un om plăcut, dar mitoman, surprinzîndu-i pe cei care nu-l cunoșteau prea bine cu povești fantasmagorice, de genul întîlnirii sale cu Picasso, într-un avion, prilej cu care marele artist ar fi desenat doi porumbei ai păcii, pe care i-a dăruit lui, instantaneu. E cunoscut genul acesta, de oameni bolnavi de „delirul de grandoare”, ne izbim la tot pasul de ei, constatînd cum fabulează, pierd conturul real al lucrurilor și invocă tot felul de autorități naționale sau planetare.

Posteritatea s-a dovedit ingrată pentru Petru Groza: în 1990, a fost demolată statuia sa de bronz și granit roșu (aflată vizavi de zona unde fusese asasinat Armand Călinescu, în septembrie 1939), în locul ei a fost înălțat „Chibritul lui Spiroiu”, un fel de țeavă verticală, închinată artileriștilor, dar culmea este că acțiunea de vandalism s-a petrecut sub guvernarea lui Petre Roman! Ce legătură era între Petru Groza și Petre Roman? Ne-o spune un memorialist de dată recentă, care scrie că Valter Roman l-a rugat, în 1946, pe Petru Groza să-i boteze copilul nounăscut, iar primul-ministru a fost de acord, cu condiția să-l boteze în ritul ortodox. Din cauza asta au cei doi același nume. Însemnările autografe ale lui Petru Groza sînt rare, așa că cea de față constituie un fel de premieră: „D-zeu a’ntors roata ca să te putem avea aici, frate Popa, în inima Transilvaniei, libăr (sic!) și cu fața senină – după peste 100 condamnări din partea justiției maghiare. Bine-ai venit! Dr. Petru Groza, advocat. Deva, la 19 Iulie 1919”.

156) V. V. TILEA. Avocat, diplomat și om politic.

Nici el nu e reținut de Enciclopedii, deși a fost o figură proeminentă a exilului românesc de după cel de-al II-lea război mondial. Pe numele întreg Virgil Viorel Tilea. (Nu exclud posibilitatea ca nașul să-i dea, la botez, numele de Viorel după eroul baladei „Nunta Zamfirei”, de George

Coșbuc.) S-a născut la Sibiu, la 18 aprilie 1896. A făcut studii la Bratislava (fostul Pressburg), Viena, Cluj și Londra. Și-a luat doctoratul în Drept. Are șansa de a fi secretarul Consiliului Național Român de la Viena (1918), secretarul lui Iuliu Maniu (1919) și secretarul Delegației Române la Conferința de Pace (1919–1920). Așa tînăr și de trei ori secretar! Funcție importantă la români, cel puțin de la Nicolae Bălcescu încoace, care fusese secretar al Guvernului Provizoriu la 1848 (asta mă intriga pe mine, copil fiind, că Bălcescu nu era șeful Guvernului, din moment ce fusese cel mai important revoluționar al Secolului XIX!). A fondat și a condus ziarul „Chemarea”. Deputat, subsecretar de Stat la Președinția Consiliului de Miniștri. Din biografia lui se mai reține ceva spectaculos: începînd cu 1933, V. V. Tilea a fost președinte al Federației Române de Fotbal! A se remarca diferențele: pe vremea cînd fotbalul era practicat de gentlemani, șeful FRF era un doctor în drept și diplomat de carieră! În 1939– 1940, îl găsim ministru al României la Londra, unde se manifestă ca pro-carlist și, ulterior, ca antigerman și adversar al regimului lui Ion Antonescu. De îndată după sosirea lui în misiune la Londra, diplomatul s-a plasat în centrul atenției cercurilor politice și presei internaționale, provocînd așa-numitul incident Tilea: la 17 martie 1939, în contextul ocupării Cehoslovaciei de către Hitler, montat de Serviciile Secrete britanice, el a lansat știrea că Berlinul ar fi prezentat Bucureștilor un ultimatum pentru a sili România să cedeze în negocierile economice angajate cu Germania. V. V. Tilea va relata faptele în Memoriile sale, apărute postum, în urmă cu cîțiva ani, la Londra. Finalmente, guvernul Armand Călinescu a dezmințit existența ultimatumului german, iar Tilea a fost chemat pentru explicații la București, dar, lucru foarte important, demersul său inițial a avut consecințe majore pentru evoluția raporturilor între Marile Puteri în ajunul celui de-al II-lea război mondial. (Un diplomat n-are voie să vorbească ce nu trebuie nici măcar în somn – îmi vine în minte, acum, „ieșirea în decor” a unui diplomat de dată ceva mai recentă, Adrian Severin, care deși fusese artizanul tratatului trădător cu Ucraina, în 1997, după numai un an a fost sacrificat fără milă, fiindcă pomenise de trei personalități ale vieții publice care ar fi fost în slujba unor Servicii Secrete străine – așa ceva poate să spună oricine, dar nu un ministru de Externe, fie el și metamorfozat din fost activist UTC.) După declanșarea și extinderea conflagrației mondiale, în toamna anului 1940 înființează un ineficient Comitet Național Român (născut mort), pentru ca, după un an, să pună bazele Mișcării Românilor Liberi. A murit în 1972, în exil. A fost unchi al fruntașului țărănist Ion Rațiu, care, datorită lui, reușește să-și facă o situație bună la Londra. Tilea a fost taxat ca agent străin și figurează, ca atare, într-o carte consacrată spionilor: „După opinia noastră, în anii postbelici, Siguranța și Securitatea din România nu au greșit atunci cînd l-au considerat de Virgil Viorel Tilea un agent al Intelligence Service. Asta a și fost, pe față, mai ales după ce decăzuse din rangul de diplomat”. Era un om bogat, ca dovadă Casa Țărănească de la Predeal, care i-a aparținut și unde Nicolae Ceaușescu obișnuia să ia masa; astăzi, impunătorul edificiu, decorat cu piese de mobilier românesc vechi și valoroase, a fost cîștigat, în instanță, de două nepoate ale diplomatului.

Aici, în Albumul nostru, îl găsim foarte tînăr, în inima Ardealului, la Sibiu, semnînd cu numele întreg: „Avem lipsă întotdeauna de inimi adevărate românești. Viorel Virgil Tilea. Sibiiu 10 august 1919”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 8 noiembrie 2019

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (2) Drumul Dobrogean al Mătăsii: 14 secole de relații româno-chineze (2) Se ştie că negustorii chinezi aveau traseele lor clasice. Totuși, la un moment dat, împăraţii Dinastiei Tang au ordonat să fie deschise și alte rute pentru extinderea activităţii comerciale. În sprijinul existenței acestui Drum Dobrogean al Mătăsii vine faptul că în Dinastia Tang se cunoşteau multe informaţii despre Dacia și despre Dobrogea. În documente chineze, ele erau menţionate împreună ca „Țara Daqin“, deci Țara Dacilor! Unii cercetători consideră că însuși Imperiul Roman era denumit în documentele chineze ca „Țara Daqin“. Primele referiri scrise despre țara noastră în documentele chineze datează cu mult înainte de Dinastia Tang (618-907 î.Chr.) și anume din anul 97 d.Chr. Atunci, solul imperial chinez Gan Ying, în drumul său spre Roma, aude la Batumi-Georgia vorbindu-se despre bogăţiile „daqin“-ilor, de pe cealaltă parte a Mării Negre.

La întoarcerea acasă, în raportul scris către împăratul

Casa Poporului – adevărata istorie (36) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (16)

Etajul 3 Începe de la cota 25,50 metri. Şi aici se găsesc săli, unele poziţionate simetric în axul clădirii, cu vedere spre Piaţa Constituţiei. Spaţiile au ornamentaţii simple, făcute din lemn.

Al doilea registru Cuprinde 5 niveluri, fiecare cu o înălţime de 4,50 metri. Toate încăperile din aceste etaje sînt folosite ca birouri. Finisajele sînt simple, realizate din lemn.

Doar coridoarele sînt placate cu marmură. Cota finală a acestui registru este la 56,50 metri.

Al treilea registru Este şi ultimul. În compunerea lui intră trei corpuri de construcţii ce au vedere spre Piaţa Constituţiei. Are săli suprapuse pe trei niveluri. Suprafaţa acestora diferă

Balada (12) Basarabia (5) Într-o zi, în remiza liceului a prins doi pui de stăncuţă şi i-a dat bucătarului să-i prepare ca friptură la tavă... În înţelegere cu bucătarul, Eugen le-a spus colegilor că vor mînca friptură de porumbel. După ce invitaţii săi se ospătară din zisa friptură, amfitrionul se ridică în picioare cu o cană de vin roşu în mînă şi le ură noroc...

- Iubiţi colegi, vă urez numai noroace şi vreau să vă anunţ că aţi mîncat friptură de cioară... În acel moment, Ştefan Genoiu a simţit cum i se întoarce stomacul pe dos şi a trebuit să stea cîteva zile la infirmerie... *** Prin clasa a patra, unii elevi începuseră să fumeze, deşi era interzis prin Regulament. Se mergea cu îndrăzneala pînă într-acolo încît, de multe ori, se fuma chiar în clasă. Într-o zi a apărut ca din senin locotenentul Caramitru. Scandalizat de norii de fum ce se urcau în tavan, locotenentul le-a servit o lecţie de neuitat celor certaţi cu disciplina. După identificarea fumătorilor între care se afla şi Ştefan Genoiu, aceştia au fost aduşi în faţa clasei, judecaţi ca la tribunal şi bătuţi cu linia la palmele întoarse pe dos. Cînd i-a venit rîndul şi ,,mocanului”, furios, locotenentul i-a strigat:

RM

său, solul Gan Ying a scris că în Țara Daqin-ilor se ajunge fie direct cu corabia de la Batumi, fie ocolind, pe pămînt, Marea Neagră pe la nord. Acestea sînt informaţii corecte din surse chineze, datînd cu cel puţin cinci secole înainte de întocmirea hărţii din Dinastia Tang, care face obiectul acestei analize. Este logic ca aceşti extraordinari negustorii chinezi să dorească să afle mai multe despre „Țara Daqin“, să intre în contact cu locuitorii și cu autorităţile ei și să creeze astfel cel de-al treilea Drum al Mătăsii, cel Dobrogean. Pentru că nu există alte izvoare scrise privind Drumul Dobrogean al Mătăsii, mulţi cercetători cred că acest Drum nu ar fi existat. Harta, însă, există!

Este posibil ca Drumul Dobrogean al Mătăsii să nu fi avut o viaţă prea lungă şi existența sa să fi fost destul de zbuciumată. În epoca Dinastiei Tang, Europa, inclusiv fosta Dacia şi Dobrogea – parte componentă a Daciei – nu aveau un stat al lor, iar populaţia locală – protoromânii și, ulterior, respectiv, românii – era sub autoritatea „majores terrae“ (lb. lat.: ,,mai marii pămîntului”), premergătorii seniorilor feudali. Dar mai grav era că toată Europa – în ciuda existenţei pe atunci a puternicului Imperiu Byzantin – era spulberată sub copitele cailor popoarelor migratoare, atît europene, cît și asiatice. Dobrogea a fost, pe rînd, provincie a Imperiului Byzantin, iar în Epoca

Tang se afla sub autoritatea, mai mult formală, reală a Țaratului Bulgaro-Slav.

Dobrogea este un străvechi teritoriu românesc, locuit de autohtonii geto-daci, strămoșii romanilor, cu multe veacuri înaintea erei creștine. Dobrogea a făcut parte din primul stat dac independent și centralizat, condus de Marele Rege Burebista (80 - 44 î.Chr.). În anul 28 î.Chr. are loc expediţia generalului roman Grassus, care cucereşte Dobrogea, numită atunci Scythia sau Moesia.

După căderea Imperiului Roman de Apus (476 d.Chr.) şi pînă în anul 602, Dobrogea a fost provincie a Imperiului Roman de Răsărit/ Imperiului Byzantin. În Secolul al VII-lea, în Dobrogea are loc o invazie slavă, precum și a altor popoare migratoare – bulgarii, avarii, etc.

Revenind la relaţia China - Dacia, menţionăm două cronici chineze: „Scurtă relatare despre dinastia Wei“, din Secolul al III-lea d.Chr. și „Istoria dinastiei Han“, din Secolul al V-lea d.Chr. Ambele cronici vorbesc despre Țara Daqin, identificată ca fiind Dacia. Prima menţiune a Dobrogei – menţiune care, ulterior, le-ar fi putut servi negustorilor din Dinastia Tang – este cea făcută în anul 97 d.Chr. Generalul chinez Ban Ghao ajunge pe ţărmul Marii Caspice şi de aici îl trimite ca sol la Roma pe adjunctul său, Gan Ying, despre care deja am amintit. (va urma) Christina Meiţă-Tang

între 300 şi 500 de metri pătraţi. Pereţii sînt placaţi cu lemn de diferite esenţe. Încăperile, în funcţie de nevoi, au multe utilizări. Printre acestea şi de a oferi şefilor de stat, aflaţi în vizită în România, o imagine amplă asupra Bucureştilor. Astfel de vizite intrau în acţiunile de viitor ale lui Nicolae Ceauşescu, care era mîndru de realizarea marelui edificiu.

montarea instalaţiilor şi amenajărilor. Pentru realizarea acestei mari părţi de construcţii au lucrat, zilnic, multe sute de muncitori şi specialişti, după planuri care s-au dovedit bine concepute. La subsol se află şi un adăpost care se încadrează în apărarea locală antiaeriană.

Prezenţa unui asemenea adăpost este obligatorie pentru orice clădire mare. Dispune de multe încăperi cu o rezistenţă suplimentară, fiecare cu destinaţie precisă, prevăzute cu filtre de aer şi alte dotări specifice.

La cota -9 metri a subsolului, se află un tunel care face legătura cu Bulevardul Naţiunilor Unite. Are o lungime de 127 de metri. Este suficient de larg pentru circulaţia maşinilor auto, folosite în scopul realizării de activităţi tehnice, aprovizionare etc. Cei care circulă prin acest tunel realizat din beton pot vedea sistemul de execuţie al rezistenţei marelui edificiu. În continuare, aducem în atenţie cîteva obiective care, prin construcţia lor, au dat curs unei mai eficiente folosiri a Palatului Parlamentului, dar şi a cunoaşterii acestuia în zona în care se găseşte. Va rezulta şi modul în care a fost gîndită de arhitecţi încadrarea în cerinţele de atunci dar și în cele care au urmat. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Subsolul Dispune de patru niveluri. Legătura dintre ele se face prin 50 de lifturi pentru transportul persoanelor şi materialelor. În interior sînt spaţii destinate circulaţiei mijloacelor de transport şi pietonale. În părţile laterale se găsesc încăperi unde sînt montate instalaţii cu rol de utilităţi care asigură presiunea apei, grupuri electrogene, canalizare, centrale termice şi de aerisire, spaţii destinate produselor necesare lucrărilor de administraţie şi arhivă. Întregul subsol, prin structura de rezistenţă pe care o are, garantează siguranţa marelui palat la un cutremur ce poate depăşi chiar şi opt grade pe scara Richter.

Subsolul, în partea de jos, ajunge la cota de -9 metri, iar în zona dinspre Rîul Dîmboviţa ajunge şi la cota -15 metri. S-a lucrat la el în toată perioada construcţiei Casei Republicii, mai întîi pentru fundaţie, apoi pentru - Şi tu fumezi, scîrnăvie mică? Şi jap-jap, două linii se lipiră de palmele întoarse ale elevului fumător. După ce şi-a primit pedeapsa, ,,scîrnăvia” a fost trecută la tablă. Locotenentul Caramitru i-a ordonat: - Scrie, scîrnăvie! ,,Sîntem nişte fu-măgari!”, de trei ori! ,,Ne-am profanat lăcaşul de unde ne vine lumina la cap!” *** Anii de liceu militar i-au fost umbriţi de moartea fulgerătoare a colegului Rădulescu Toma. Era con­ siderat şef al promoţiei sale. Un tînăr frumos, bine dezvoltat, cu prestanţă, dotat cu o voce aleasă şi talent de poet. Citea mult, poseda o inteligenţă vie şi o memorie remarcabilă. Cînd era bine dispus şi se punea pe cîntat, toată lumea îl asculta ca pe o revelaţie, inclusiv profesorii şi ofiţerii. În clasa a şaptea a redactat o lucrare despre Vasile Cîrlova, numai în versuri. A fost momentul culminant al vieţii lui Rădulescu Toma. Într-o noapte fatală, elevul cu viitorul de aur a dispărut din liceu. A doua zi, toată suflarea liceului s-a pus în mişcare pentru căutarea lui, dar nu a fost de găsit. Spre seară, poliţia i-a aflat trupul sfîrtecat pe linia ferată. Asasinul, pentru a-şi ascunde crima, l-a depus într-un sac. Acest tragic destin l-a făcut pe Ştefan Genoiu să înţeleagă că viaţa omului atîrnă de un fir de păr şi este mai importantă decît oricare situaţie materială ori socială!

*** În vacanţa de vară a anului 1925, elevul militar Ştefan Genoiu, aflat în clasa a şasea de liceu, devenise un boboc de flăcău la cei 20 de ani împliniţi. Între el şi o mîndreţe de fată din sat se înfiripase o dragoste pătimaşă. Tinerii îndrăgostiţi se ascundeau la umbra vîlcelelor, se hîrjoneau, cîntau şi îşi spuneau tot felul de nimicuri. Dar, într-o zi, din întîmplare, s-au întîlnit pe cărare chiar cu Genoiu ʼăl bătrân. Acesta şi-a recunoscut fiul de departe după glasul inconfundabil cu care cînta din toate puterile o oltenească: „Frunză verde foi de praz,/ Băiete de eşti viteaz,/ Fă-ţi grădină la pîrleaz// Şi-n grădină o fîntînă/ Să-ţi vină mîndra pe lună/ Cît e noaptea de lungă// Şi de braţ prin poeniţă/ Să-i săruţi a ei guriţă/ Dulce ca de porumbiţă// De ţi-o-ntoarecea pe loc/ S-o strîngi tare la mijloc/ Sărutînd-o mai cu foc// Şi-amîndoi prin codrul des/ Rătăcind pe cărărui/ Să-i săruţi ochii căprui// Pînă cînd s-o-nfierbînta// Şi la urechi ţi-o cînta/ Frunză verde, foi de tei,/ Ochii tăi sînt ochii mei” (cîntec popular) Fericirea tînărului, viitor ofiţer, a fost întreruptă de dojana tatălui.

- Bă, Fănică, să nu-ţi baţi joc de Maria!

- Sărut mîna, tăticule! Nu-ţi mai face griji pentru viaţa mea! Mîine, poimîine voi ajunge ofiţer şi sînt pe deplin conştient de faptele mele! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 8 noiembrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (10) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (10) Ați zis petrol? (2) În 1829, lîngă Burkesville, în statul Kentucky, un anume Lemuel Stockton, căutînd sare, forează un puţ aşa cum fac atîţia concetăţeni de-ai lui. Deodată, un jet negru şi puternic ţîşneşte din puţ, devastînd totul în jur.

Este petrol. Asemenea neplăceri îi pîndesc deseori, în America de Nord, pe căutătorii tradiţionali de sare, iar ei se dezbară de petrol aruncîndu-1 în cel mai apropiat rîu.

Apoi caută iarăşi sare. Stockton, care aflase că petrolul e dorit mai insistent ca oricînd pentru medicamente, rupe brusc cu tradiţia omologilor în îndeletniciri, stăpîneşte mai întîi puţul, strînge după aceea petrolul în barili (butoiul care, mai tîrziu, urma să intre în vocabularul cotidian, avînd o capacitate de 159 de litri),

Memoriile unui celebru criminalist român (90) În sprijinul criminaliștilor din Craiova (5) De la venirea noastră erau puşi în verificare trei suspecţi. Cu toate acestea ajunseserăm şi noi într-o situaţie destul de dificilă. Se auzeau din cînd în cînd şi voci care aminteau despre timpul ce se scurgea fără să poată aduce ceva nou în acţiunea de demascare a autorului. Nu reuşeam, pentru început, decît să complicăm şi mai mult lucrurile, prin lansarea a doi suspecţi în discuţie, fără a rezolva încă situaţia celui ce se afla deja arestat.

Simţeam de-a cum nevoia să-i trecem în revistă pe cei trei suspecţi. Pe soţ, pe fiu şi pe cumnatul împotriva căruia se luase deja măsura arestării. Doream ca pe lîngă tot ce cunoşteam din investigaţii şi pe lîngă ceea ce in­tuiam, să-i putem studia fizionomic şi psihologic, cu prilejul unor discuţii. Ne puteam pune în funcţiune şi aşa-zisul fler! De multe ori, în împrejurări oarecum similare, în discuţiile purtate cu suspectul, mi se oferea ca element de studiu psihologic starea psihică generală a acestuia, eventuala lui dinamică dominată de o perceptibilă stîngăcie, o voce puţin voalată şi emotivă, o privire mai puţin sigură, un dans al ţesutului dermic cu fiecare fibră şi grimasă; toate acestea pot lua, în anumite împrejurări, forma unor mărturii mute...

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (42) Saddam și-a împlinit dorința (1) În cîteva ore, Saddam Hussein şi-a realizat visul.

Putea controla 20% din rezervele mondiale de petrol şi dispunea totodată de o suprafaţă de două sute kilometri din zona de coastă, asigurîndu-i accesul direct la Golful arabo-persic.

Restul lumii arabe descoperă, uluită, fermitatea lui Saddam Hussein. Nici o ţară vecină Irakului nu se poate simţi în siguranţă. Iordania, bineînţeles, dar şi fratele sirian duşman şi mai ales Arabia Saudită, bogată şi vulnerabilă, care se află în prima linie. Preşedintele irakian posedă mijloacele militare cu care să cucerească mai multe teritorii. În cartierele mărginaşe din Kuweit City, un emiţător clandestin de radio lansează un apel: ,,Arabi, sîngele şi onoarea Kuweitului sînt violate; veniţi în ajutorul lui”. Vocea care rosteşte aceste cuvinte plînge, adăugind: ,,Copiii, femeile şi bătrînii Kuweitului vă adresează această chemare”.

Lumea arabă, stupefiată, va rămîne tăcută în faţa acestui apel la ajutor. În parte, datorită fricii, dar mai ales pentru că peste tot domneşte o confuzie vecină cu haosul.

Drake la Titusville (1)

creează și o societate spre a-1 comercializa: „American Medical Oil Association”. După un timp, mergînd la consult medical, doamna Kier, soţia unui armator din Pittsburg, primeşte o reţetă pe care i se prescrie un flacon de „ulei american”. Este al lui Stockton. Soţul ei, Samuel Kier, are şi el un puţ de sare la Turentum, în Pennsylvania, iar oamenii lui îi vorbesc adesea de grijile provocate de petrolul ce ţîşneşte cînd te aştepţi mai puţin. Este repede deversat în rîul apropiat, spre disperarea pescarilor și a navigatorilor; aceştia, toţi, se plîng de ceea ce cuvîntul de azi denumeşte – ca şi pe atunci – poluare! Intrigat de flaconul Stockton, Samuel Kier are curiozitatea să-1 privească îndeaproape şi îndelung, eonstatînd că seamănă leit lichidului nefast de care i se plîng atîţia colaboratori şi pe care el nu-i prea ia în seamă. Ce-i rămîne decît să-şi strîngă petrolul, să facă rost de flacoane, să imprime etichete şi prospecte şi, la rîndul lui, să breveteze medicamentul pe bază de petrol – „Kier’s Petroleum”? În scurtă vreme, produsul e cunoscut în toate statele Uniunii, inclusiv la New York, iar Samuel îşi face bilanţul după ce s-au vîndut 240.000 de sticle de o jumătate de litru cu un dolar bucata!

Prin 1849, medicului F. B. Brewer, din Vermont, îi parvine, de la tatăl lui, aflat la Titusville, în Pennsylvania, un mic butoi plin cu „ulei de rîu”, care, în localitatea respectivă, curge la suprafaţa apei şi poate fi reţinut.

Brewer-tatăl întreabă dacă nu e vorba de ceva asemănător cu produsul lui Kier şi-i cere fiului să cerceteze cu de-amănuntul, inclusiv prescriindu-1 bolnavilor lui.

Medicul Brewer nu numai că-şi ascultă părintele, dar și roagă unii colegi să examineze produsul. Apoi ajunge și la un profesor de chimie. Ulterior, acesta se arată încîntat şi, deopotrivă, rezervat: „este vorba de un ulei de mare valoare, produs, fără îndoială, în profunzimile solului (...) dar în cantităţi prea mici spre a visa vreodată că poate fi comercializat”. Trei ani mai tîrziu, Brewer abandonează medicina, pleacă la Titusville să-şi ajute tatăl în exploatarea pădurilor. Aproape uitase de întîmplarea cu uleiul miraculos, cînd îi apare în cale Albert Crosby, foarte convins că uleiul din Titusville poate fi strîns și folosit, și-i propune să devină asociați. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN

Asistat de colegul meu, Lefter, remarcat prin sensibilitatea sa, încheiam verificarea primilor doi suspecţi printr-o suită de teste şi cercetări psihologice.

Aşadar, şi pe această cale ajunseserăm la convingerea intimă şi apoi la concluzia că atît Radu, cît şi tînărul Cioică nu pot fi amestecaţi în această odioasă faptă.

Despre primul, am putut face aprecieri că era incapabil să se apere de nedreapta învinuire ce i se aducea.

Aceasta şi datorită faptului că s-a dovedit a fi slab dezvoltat spiritual... asemănător unui întîrziat mintal.

Numai aşa putea fi explicată şi inconsecvenţa lui în declaraţii. Ne mai rămînea deci – după eliminarea acestora – un alt bănuit, Cioică Dumitru, în ciuda faptului că acestuia i se confirmase alibiul. Sigur că punctul de pornire nu poate fi altul decît briceagul, despre care eram convins că fusese uitat de Radu în casa victimei. Aşadar, trebuia să admitem că Cioică ar fi părăsit, peste noapte, primăria doar pentru cîteva minute, casa lui fiind chiar peste drum.

Iată că sosise şi ziua pregătită de noi, cu migală, pentru cunoaşterea şi studierea psihică a acestui bănuit care nu prea fusese suspectat, el fiind doar soţul inocent al victimei. Ceea ce ştiam cu certitudine era adevărata nevinovăţie a falsului criminal Radu, reţinut încă sub stare de arest. În timp ce maiorul Lefter şi căpitanul Ahmet pregăteau biroul în care urma să-şi facă apariţia presupusul nostru criminal, eu meditam şi mă pregăteam pentru această confruntare. În sfîrşit, iată-l în faţa mea.

– Îţi înţeleg durerea pentru pierderea suferită, dumneata fiind soţul Niculinei! Cu toate acestea, tot

dumneata trebuie să ne ajuţi, pentru că eşti cel mai indicat şi, în acelaşi timp, interesat în descoperirea autorului!

– Da, așa este, domnule colonel, răspunse Cioică.

Eu am mai declarat o dată că-l bănuiesc se pe cumnatul meu. Nu numai eu şi fiul meu i-am recunoscut briceagul ce a fost găsit, plin de sînge, lîngă victimă, ci și soția lui. De altfel, am aflat că şi-ar fi recunoscut şi vinovăţia.

– În legătură cu briceagul se pare că ai dreptate, mai ales că a fost recunoscut şi de soţia lui. Cu privire însă la mărturisirea făcută de Radu nu cunosc amănunte... Te rog să nu te superi că te-am deranjat şi noi. Dorim doar să cunoaştem împrejurările reale în care ai aflat despre nenorocire, şi aceasta chiar din gura dumitale. Vrem însă să avem convingerea că vom putea afla adevărul.

– Nu mă supăr, începu Cioică, tot ce-mi cereţi este doar în interesul meu, aşa cum aţi spus dumneavoastră.

Eu tot aveam de gînd să vin la dvs.... Auzisem că sînteţi venit din Bucureşti. M-am gîndit să vă spun ceea ce am uitat să declar la început. Să ştiţi că Radu, cumnatul meu, este şi puţin bolnav cu capul... cum să vă spun?... este cam redus şi foarte nervos. Poate din cauza asta n-a cugetat cind a omorît-o pe Niculina şi tot din cauza capului său prost a greşit cînd și-a uitat cuţitul acolo!

De altfel, el avea dreptate cînd afirma că Radu este un întîrziat mintal, fără însă să poată demonstra prin aceasta că ar fi avut şi motiv să comită crima. Numai din puţinele cuvinte rostite, suspectul ne oferea încă un plus de suspiciune. (va urma) DUMITRU CEACANICA

Începînd cu 2 august, regele Hussein va depune eforturi intense pentru a încerca să oprească escalada.

Către ora 9,15, el reuşeşte să dea în sfîrşit de Saddam Hussein. Liderul irakian nu este nici încordat, nici intransigent. El arată că, în faţa acestei conspiraţii împotriva lui, Irakul nu avea altă soluţie decît să atace.

Regele Hussein îi spune că este „şocat” de amploarea operaţiei şi propune să sosească la Bagdad spre sfîrşitul după-amiezii. Saddam Hussein acceptă imediat.

La terminarea acestei conversaţii, suveranul este încrezător într-o soluţionare rapidă şi negociată întrun cadru arab. Pe la ora 9,40 îi telefonează lui Hosni Mubarak, aflat la Alexandria, informîndu-1 despre conversaţia sa cu şeful statului irakian şi-i expune planul său: desfăşurarea unei întîlniri restrînse la nivel înalt fie la Cairo, fie la Riad, la data de 4 august, dimineaţa. Pînă atunci, insistă regele, trebuie evitată orice declaraţie ostilă Irakului din partea ţărilor arabe, pentru a evita anularea acestei întîlniri. Mubarak îi spune: ,,Voi susţine poziţia dvs.‫”ׅ‬. Hussein se decide să treacă prin Alexandria, înainte de a ajunge în Irak, pentru a discuta aceste proiecte în detaliu cu preşedintele egiptean. Înainte de a încheia convorbirea, îi sugerează să ia legătura cu Saddam Hussein. ,,Nu, spune Mubarak, m-a dezamăgit”.

La ora 10,00, numeroşi miniştri de Externe aflaţi la Cairo iau loc în marea sală a palatului congreselor, o clădire recent construită de China populară. Ei se adunaseră să asiste la o reuniune a Conferinţei islamice programată cu multe luni în urmă.

Sub presiunea kuweitienilor şi a sirienilor, întîlnirea este amînată iar delegaţii sînt informaţi că trebuie să meargă la hotelul ,,Semiramis”, unde va avea loc la ora 12,15 o reuniune specială a Consiliului Ligii arabe.

La ora începerii lucrărilor, într-o atmosferă de tensiune şi confuzie, trecuseră peste zece ore de cînd Saddam Hussein invadase Kuweitul iar armata irakiană controla deja ţara în totalitate.

Faruk Kaddumi, ministrul de Externe al OEP, prezidează dezbaterile, în virtutea unui sistem de rotaţie care prevede ca fiecare reuniune a Consiliului Ligii să fie condusă de un alt ministru de Externe.

Delegaţia kuweitiană cere aplicarea imediată a pactului de apărare arabă, care solicita tuturor naţiunilor arabe să acţioneze pentru a proteja o ţară membră atacată. Cu excepţia Emiratelor Arabe Unite, marea majoritate a miniştrilor prezenţi preferă să rămînă într-o aşteptare prudentă. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

24

RM

Vineri, 8 noiembrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (129) ,,Prințesa Anastasia” (2) În l920, poliţia din Berlin a salvat o femeie ce încerca să se sinucidă. Fără a i se şti datele personale şi deloc cooperantă, aceasta se afla într-o stare fizică deplorabilă - fără dinţi, bătută şi cu o grămadă de semne şi cicatrici pe întreg trupul.

Doar după ce a fost eliberată din azilul Dalldorf, un an şi jumătate mai tîrziu, ea a început să susţină că este Anastasia (după ce o altă pacientă de la acest azil susţinuse că este Tatiana, sora Anastasiei şi a doua fiică a ţarului Nicolae).

Amintindu-şi despre masacrul de la Eka­ terinburg ca „o mare debandadă”, ea a declarat că fusese salvată de un bărbat care a dus-o în România. Acolo a dat naştere unui fiu cu acest bărbat, dar soţul murise într-o revoltă din Bucureşti. După ce şi-a lăsat copilul, anonim, la un orfelinat, a fugit în Germania, căutîndu-şi o mătuşă din familia regală, pe care nu a găsit-o însă niciodată. Locuind acum împreună cu un monarhist rus aflat în exil, şi-a asumat numele de „Anna Anderson”, dar şi-a menţinut pretenţia.

Nu putea dovedi că este Anastasia, dar nimeni nu putea dovedi că nu este. Fişele medicale ale Anastasiei erau pierdute, în timp ce Anna prezenta asemănări fizice remarcabile cu fosta prinţesă - nu numai aceiaşi ochi de un albastru intens, dar şi o aluniţă cauterizată pe umăr şi un deget diform al mîinii stîngi, din cauza unei mari proeminenţe patologice a osului. Nu putea (sau nu ştia) să vorbească ruseşte şi părea complet ignorantă în

ceea ce priveşte viaţa cotidiană din Rusia, dar cunoştea evenimentele secrete de la curtea regală a Romanovilor, precum misiunea de pace pentru care unchiul Anastasiei, Ernest, marele duce de Hesse, plecase la St Petersburg în timpul primului război mondial. Ernest nu a iertat-o niciodată pentru că ea aflase de această misiune: era ultimul lucru pe care dorea să-l facă public.

Prietenii intimi şi rudele Anastasiei nu puteau cădea de acord asupra adevărului. Sora ţarului, Olga, a declarat în cele din urmă: „Nu este nepoata mea”, dar nu a fost niciodată complet sigură. O fostă domnişoară de onoare trimisă de mama ţarului pentru a o spiona pe Anna a negat iniţial veridicitatea identităţii ei, dar mai tîrziu a început să o susţină. Totuşi, în 1928, în timp ce Anna era sărbătorită în Statele Unite, doi membri ai familiei Romanov au emis un document prin care negau pretenţia Annei. În replică, ea s-a autodenumit, în 1929, „Grandanor”, sau marea ducesă Anastasia de Romanov. Cînd în 1933 au fost emise certificatele de moştenire către rudele rămase în viaţă ale Romanovilor, ea a adus din nou în discuţie faptul că Anastasia nu murise. La urma urmei, era vorba de o întreagă avere. Aproape patruzeci de milioane de lire sterline au fost depozitate de către familia regală în băncile londoneze. Acţiunea legală ulterioară introdusă de Anna împotriva singurei rude numită în testament - Barbara, ducesă de Mecklenburg, aleasă să reprezinte toate certificatele de moştenitor - a durat mai mult de treizeci de ani. (va urma) STUART GORDON

"

Corneliu Vadim Tudor

70

de ani de la naştere Avem plăcerea de a vă invita vineri, 29 noiem­brie 2019, orele 18.00, la Sala Dalles din Bucureşti, unde va avea loc evenimentul comemorativ „Corneliu Vadim Tudor – 70 de ani de la naştere”. Adresa sălii este Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, Sector 1, Bucureşti.

Vă aşteptăm!

I N V I T A T, I E

CONDIȚII DE PARTICIPARE • Accesul în sală se face doar în baza prezentării în original a invitației.

• Invitația este destinată unei singure persoane. Nu se va accepta intrarea în sală a mai multor persoane cu o singură invitație.

• Nu se vor accepta invitațiile fotocopiate.

• Evenimentul nu este unul politic, din acest motiv nu încurajăm prezența reprezentanților unor mișcări politice sau ai unor partide care vor să se folosească de imaginea lui Corneliu Vadim Tudor în interes propriu.

• Dat fiind faptul că numărul de locuri de care dispune sala este limitat, avem rugămintea ca cei care doresc să participe la eveniment să confirme prezența sunînd la numărul de telefon 031.101.13.38 sau trimițînd un e-mail pe adresa redacției contact@revistaromaniamare.ro, pînă la data de 27 noiembrie, a.c.

Prin telefon confirmarea se poate face în zilele de luni, joi și vineri, în intervalul orar 14.00 – 18.00.

Vă mulțumim!

Redacția

"

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/101.13.38 redactie@revistaromaniamare.ro

ÎNGERI PĂZITORI

1

Minerale 2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Varietate de corindon de culoare albastră, utilizată ca piatră prețioasă – Varietate de silice folosită ca piatră semiprețioasă; 2) Piatră prețioasă de culoare violetă – În gîtul sticlei; 3) Înscris la fără frecvență – Pește de apă dulce – Spic la mijloc!; 4) Etanș – Neam de traistă; 5)Taie cărțile – A înștiința; 6) Două din zece! – Cîntă la biserică; 7) Băștinaș care locuia în nordul Africii – Liniște! – Eugen Barbu; 8) Unită în luptă – Unitate de măsură forestieră; 9) Carbon și uraniu – Cîinele Deltei – Soare la Piramide; 10) Ăsta nu recunoaște tot Coranul – Lucrare în vie; 11) Casele albinelor – A pune în vedere.

VERTICAL: 1) Clorură naturală de sodiu, cunoscută și sub numele de halit (2 cuv.) – Bis!; 2) Gustul pelinului – Carbonat natural de calciu; 3) Hotărîtă – Chiot de veselie; 4) Petunie! – A trage metale în fire – Țap gol!; 5) Contracție a mușchilor feței – În eter!; 6) Serviciul Român de Informații (siglă) – Cîntată la slujbă; 7) Înaintaș la jocurile sportive – Ceasuri; 8) Particulă de viitor – Ținut între granițe; 9) Adus în față! – Legat la pantofi – Cap de cămilă!; 10) Silicat de aluminiu cu flor, de culoare galbenă, folosit ca piatră prețioasă – Mineral ale cărui varietăți nobile sînt întrebuințate ca pietre prețioase; 11) Căzut – A o da în bară.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,GEOMETRICĂ” 1) PARALELISM; 2) ITIRI – INSE; 3) RA – UNGHI – D; 4) AVANI – NEGI; 5) MISCARI – OA; 6) IC – ARA – A – N; 7) D – ST – PULPA; 8) ACU – CURBA; 9) U – TOSCANI; 10) OBLON – ACAR.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.