Romania Mare, nr. 1512

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Românul îi spune unui om avar zgîrcit, fiindcă în loc de inimă are un zgîrci.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Moțiunea ar trebui numită ,,Din lac, în puț” Motto: ,,Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi”.

NICOLAE BĂLCESCU La ora la care scriu acest editorial nu știu dacă moțiunea va trece. Matematic, sînt șanse. Politic, nu! Însă mai apare un aspect, care oricît de aleatoriu ar fi, trebuie luat în calcul: calitatea oamenilor politici actuali, indiferent de orientarea lor politică. Calitatea aceasta se compune din: inconștiență, micime, cupiditate, nerușinare, incultură, slugărnicie, teamă, orgoliu… Aș putea continua, dar vreau să precizez ceva mai important: printre politicienii actuali sînt și oameni de ispravă… ca fond; ca manifestare însă… ei sînt exact la fel precum cei cu care stau alături! Păi dacă fondul acela bun s-ar manifesta, ar mai rămîne vreunul în partidele care se întrec care să transforme țara mai profund… în colonie?! Ar mai vota la unison cedarea resurselor că… nu avem ce face? Ar mai arunca țara în demența răfuielilor imperialismului american? Ar mai asista tremurînd să vadă cum sînt băgați oameni în pușcărie la ordin – în timp ce bandele criminale fac legea prin marile orașe? (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

Mila

Ajută-i, Doamne, pe bătrîni Tu nu vezi ce uşor se moare?

Fă-i să se simtă iar stăpîni pe trupul ca un tei în floare Mai dă-le Tu din vlaga Ta cînd se smeresc în faptul zilei să aibă forţa de-a umbla pe apa tulbure a milei Şi de n-ar fi aşa bolnavi mai vaporos le-ar fi veşmîntul precum un stol de îngeri sclavi ei poartă pe grumaz pămîntul Respiră greu, vorbesc puţin îşi drămuiesc sfioşi tainul

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Renașterea Patriei (2) În orice caz, nu cu prețul intoxicării opiniei publice și al creării unor false probleme, asupra cărora se reped zeci de reporteri și operatori, încăierîndu-i pe liderii politici, alergînd de la unul la altul, distorsionînd afirmațiile unora, într-un perpetuum-mobile care nu mai are nimic comun cu libertatea presei. La noi, din fericire, încă nu s-a produs „Efectul Bérégovoy” sau „Efectul Lady Diana”, dar tare mă tem că, în această goană bezmetică după senzații tari, după tiraje și profituri consistente, vom asista la primele sinucideri sau crime datorate presei.

Iată de ce credem că, pentru reglementarea juridică a raporturilor dintre ziariști și societate, este nevoie de o Lege a Presei. Cui îi este frică de o Lege? Eu cred că, moralmente vorbind, este cu mult mai plăcut și mai acceptabil pentru un slujitor mass-media, inclusiv pentru cel care vă vorbește acum, dacă greșește cu ceva, din goana condeiului, să intre sub incidența Legii Presei, iar nu a Codului Penal. Și, pentru că, vorba Ecleziastului, „Nimic nou sub soare”, ascultați ce scria Poetul Național și cel mai de seamă doctrinar al nostru, Mihai Eminescu, în „Timpul”, citez: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura (...)“. (continuare în pag. a 20-a) CORNELIU VADIM TUDOR (8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

copiii care nu mai vin le cresc paragina şi chinul

„Toamnă cu pescar norocos“, ulei pe pînză de Ion Voineagu

Realism sîngeros: De unde vin războaiele mondiale Pagina 16

Dăncilă și Iohannis, prinși – au mințit… sau există o înțelegere!

Pagina 17 le lăcrimează pîinea-n gură ei poartă crucea unui veac răspund cu dragoste la ură

Încremenesc perechi-perechi afumă apele-n oglindă din patul ca magnetul vechi de-abia mai pot să se desprindă Şi tot întorc cu mîini de lut pendula ruptă ca o carte ea le-a ursit cînd s-au născut le va fi martor şi la moarte

Noi n-avem timp de jalea lor tot ce-i nevolnic ne irită miros a alge şi a clor ca o fîntînă părăsită Ei sînt oştirea de blajini procesiuni sub Lună plină pe fruntea lor cununi de spini au sîngerat la rădăcină

Bătrînii au un ritm al lor plăpîndă umbră lasă-n soare cînd toate oasele îi dor pocnesc salinele în Mare Fragilitate fără leac

Iar orice patimă de-a lor se stinge-n stelele inerte şi-n ceasul grav în care mor ajută-i, Doamne, să ne ierte.

Corneliu Vadim Tudor

NR. 1512 l ANUL XXX l Vineri 11 OCTOMBRIE 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 11 octombrie 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F La „Ziua” se bea porceşte şi se împerechează cîineşte F Ne-a scris Dângă F U.T.C.-ul naşte monştri F Mona Lisa cu Mustaţă/ Vîntură din fusta creaţă F Katz bombardează Bucureştii F Halaicu a fost botezat cu găinaţ PARTEA A II-A F „Şcoala de gazetărie” de la „Tineretul liber” naşte monştri! Marţi, 13 septembrie, pe la 2 noaptea, un idiot pe nume Alin Paul Caraman şi încă doi aidoma lui şi-au pus un fel de mască hidoasă pe figură, din cauciuc verde, cu orbite luminate ca la strigoi, au agitat şi o mînă artificială, cu gheare lungi, şi au băgat în sperieţi nişte amărîți de măturători de pe Șos. Ştefan cel Mare, care îşi cîştigau pîinea cinstit. De spaimă, o femeie gravidă în luna a 4-a a leşinat, iar un bolnav de epilepsie a intrat în criză. După şocul de început, gunoierii s-au repliat şi au trecut la atac, ca la Smîrdan, fugărindu-i pe tembeli, pe care i-ar fi scuturat bine de praf dacă n-ar fi intervenit un echipaj al Poliţiei. Atunci, tartorul sperietorilor, Caraman, a agitat o legitimaţie de „Tineretul liber”, pe care o purta la gît. Noi i-am condamna pe cei 3 inconştienţi la cîte 6 luni închisoare corecţională, nu pentru gluma lor proastă şi macabră, ci pentru că se îmbată în neştire, trîndăvesc şi îşi bat joc de munca unor năpăstuiţi ai soartei. F De la un monstru cu mască să trecem la un monstru fără mască. Aţi ghicit, e vorba de Ion Cristoiu, căruia nu-i trebuie nici un cauciuc verde pe faţă, fiindcă moacă ca a lui, vorba aia, să-şi fi dat mîna toate serviciile de machiaj şi efecte speciale pe care regizorul Steven Spielberg le-a utilizat la filmul „Jurassik Park” – şi tot nu ieşea aşa o capo­ doperă. Avertizăm, aşadar, pe toată lumea, inclusiv pe măturătorii de noapte, că dacă vor vedea prelingîndu-se pe lîngă ziduri un poloboc de om de 1 metru pătrat, despre care nu se ştie dacă merge în mîini sau în picioare, dacă pleacă sau vine, un fel de caricatură ce-şi zice „analist”, cu cîteva laţe slinoase şi rare ca mătasea broaştei, cu nişte fălci precum foalele de fierărie, unde se potcovesc caii furaţi, în fine, cu o duhoare sulfuroasă care se degajă din burţile, mamelele, guşile, buricele, varicele și funcţiile sale vitale, oprite temporar, producînd un jet de aburi care îl propulsează precum efectul Coandă propulsează farfuriile zburătoare, adică înaintează un pas şi cade-n nas, după care ţopăie ca un godac în care-a intrat un drac – ei, bine, dacă se va zări asemenea arătare, lumea nu trebuie să se sperie, ci este recomandabil să anunţe Serviciul de Pompieri, sau Cooperativa „Mortul nostru – cel mai frumos mort din frigider”, ori, la rigoare, C.C. al U.T.C., ca să-şi recupereze activistul de frunte.

Ce face Ardei Umplut? Comentînd acelaşi incident lugubru, el publică în „Excrementul zilei” articolul „Trei tineri cu umor (?!) au fost la un pas de un final tragic”. Dacă şi ăsta e umor, ne dăm seama ce-i în napcoceanul Piticului Utecilă. F De altfel, alături de articolul cu pricina, Ardei Umplut este nevoit să publice o PRECIZARE din partea fiului poetului Ioan Alexandru. Este vorba de reacţia firească a familiei senatorului faţă de o altă „glumă” sinistră a patronului spălătorilor de morți, care chiar în ziua în care fostul său subaltern Caraman înspăimînta gravidele şi epilepticii, 13 septembrie,

publica în „Excrement” articolul bestial „Deoarece starea sănătăţii i s-a agravat, poetului Ioan Alexandru i s-a făcut slujba de Sfînt Maslu la Biserica Visarion din Bucureşti”. Reieşea că soţia senatorului, frîngîndu-şi mîinile, ar fi participat la slujba de adio, dar realitatea era, ca de obicei, alta: poetul se află transferat într-o clinică din Germania, unde începe să-şi revină, iar distinsa lui soţie, care i-a dăruit 5 copii, stă lîngă el, deci nu putea în acelaşi timp să fie şi la Biserica Visarion. Ne amintim că acelaşi ziar abject a scris că senatorul Vadim Tudor a intrat în comă diabetică, dar şi că preşedintele Ion Iliescu e pe moarte. Ce rămîn din toate minciunile astea? De ce îl trădează atît de uşor subconştientul pe mamelucul ăsta de Cristoiu, care visează mormane de cadavre în jurul lui, ca să aibă el ce publica?! Şi cum e posibil să intre cineva cu bocancii murdari în sufletele, în camera lor de suferinţă, în pacea unor familii îngenuncheate pentru rugăciune? De ce tragi clopotele a moarte pentru oamenii de valoare ai ţării, piticania naibii? F O femeie-spion a dezvăluit recent ziarului „Los Angeles Times”: „C.I.A. este împînzită de agenţi secreţi alcoolici şi afemeiaţi, care hărţuiesc sexual femeile”.

F Un asemenea alcoolic şi obsedat sexual este şi George Pruteanu – ce-i drept, nu e el agent C.I.A., fiindcă-i prea tolomac pentru asta, dar în schimb e hoţ de maşini şi de zacuscă din balcoanele gospodinelor, care, vorba aia, orișicît... F În „Ro­ mânia liberă” de sîmbătă, 17 septembrie, pe pagina I a apărut o corespondenţă din S.U.A., de la Cornel Dumitrescu. Am înţeles că e vorba despre lansarea cărţii „Diplomaţia absurdului, 1985– 1989”, scrisă de trădătorul de ţară Mircea Răceanu şi de un oarecare Roger Kirk. Hai să zicem că nu ne interesează tupeul cu care fostul prim-secretar U.T.C. al regiunii Braşov, Cornel Dumitrescu, ajuns între timp şofer de taxi la New York, abordează probleme diplomatice, deşi el cînd zice Kirk se gîndeşte la Cric, pe care îl manipulează cînd face pană. Ne interesează însă lista personajelor care au participat la acest nou act de trădare comis de acest vagabond pe nume Răceanu, provenit dintr-o familie de evrei ilegalişti: Dorin Tudoran, Aurel Dragoş Munteanu, Liviu Turcu, Edith László, senatorul Stelian Tănase (alo, driver, vezi că-i deputat!), precum şi Virginia Gheorghiu, fosta purtătoare de cuvînt a Guvernului Stolojan!

F În acelaşi ziar, Mona Lisa cu Mustaţă – care nu e pictura lui Salvador Dali, ci însăşi baragladina Roxana Iordache – deplînge soarta lui Dan Grigore. Dar tot în felul ei păgubos, adică, decît să te laude asta, mai bine îţi prinzi deştele cu capacul pianului: „Preşedintele Ion Iliescu şi-a închipuit că îl poate cumpăra pe maestrul Dan Grigore cu funcţia de director al Filarmonicii bucureştene, pentru care l-a felicitat cu o complicitate de «despot luminat». Maestrul a fost îndepărtat din funcţie, pentru că a declarat că păstrează Loja Regală (de la Ateneu – nota red. R.M.) pentru Familia Regală. Iar preşedintele Iliescu n-a fost îngrijorat de faptul că pianistul naţional (?!), care ridică orice sală din lume în picioare, a fost înlăturat din funcţie, ci de faptul că maestrul

RM

e monarhist”. Cîteva precizări: l) Pe vremea cînd regimul comunist îl trimitea să studieze la Leningrad, Dan Grigore nu prea dădea semne de monarhită; 2) A păstra Loja Oficială a Ateneului Român pentru un handicapat care nu numai că nu aude ce se cîntă, dar nici nu vine în ţară, fiindcă lui nu-i arde de muzică, ci de sfori politice şi averi – iată o dovadă de infantilism dangrigoric; 3) În fine, după un Stadion Naţional, un Hotel Naţional şi Hipodrom Naţional – iată că îşi face intrarea în arenă şi un Pianist Naţional! Probabil că, dacă ar încăpea pe mîna ca o cange a ţigăncuşei exaltate, Dorin Teodorescu ar deveni Tenorul Naţional, Nicolae Herlea – Baritonul Naţional, Fulgerică - Lăutarul Naţional, Paler - Clăpăugul Naţional etc. Vorba aia: vrei, nu vrei, bea, Dan Grigore, aghiazmă! F Bătălie mare în sînul Opoziţiei pentru ciolanele de ros de la Consiliile de Administraţie ale Radioului şi Tele­viziunii.

Cuplul comic fantezist Ana Blan­diana – Emil Constantinescu l-a acuzat la un moment dat pe Nicolae Manolescu că vrea destrămarea Con­ venţiei Democratice şi că o să-l judece Istoria, electoratul, electrostatul, şi electrocutatul, ceea ce l-a înfuriat pe preşedintele P.A.C., care a gesticulat şi a dat să părăsească sala. Partidul Evreiesc F.S.N. l-a propus pe Radu F. (Feldman) Ale­ xandru despre care s-a afirmat că „oricum nu vom scăpa, pentru că e de o perseverenţă diabolică”.

F Am primit la redacţie, cu dedi­caţie, o carte excepţională, apărută la Editura Ştiin­ţifică: „Istoria şi cultura poporului armean”, de Tigran Grigorian. F Cum oare ar fi putut bala­ oacheşul cu buze vinete, S.R. Stănescu, să consemneze începutul noului an şcolar? Păi numai printr-o strigătură ţigănească, publicată pe pagina I a fiţuicii „Ziua” de sîmbătă, 17 septembrie: „Haoleu, a început şcoala!”, Haoleu, să-ţi moară ploşniţele? F Marele escroc iudeo-maghiar György Sörös a zbîrcit-o într-o speculaţie bancară şi a pierdut într-o singură zi 600 de milioane de dolari! Alo, Jeana Gheorghiu, Gabriel Giurgiu, Alina Mungiu, Cornel Nisto­rescu, Gabriel Andreescu, Nicolae Prelipceanu, Laurenţiu Ulici – ia daţi voi mangoţii, să-i acoperim gaura lu’ băiatu’, nu vedeţi că-1 paşte falimentul? F În ruptul capului nu putem pricepe două chestii: 1) Cum e posibil ca emisiunile de fotbal de la Radio să facă reclamă sistematic ziarului „Tineretul liber”, printr-un aşa-zis clasament al primilor 3 jucători ai unui meci? 2) Cum reuşesc domnii Paul Şoloc şi Nicolae Melinescu să fie terorizaţi de Dide Puşcărie, ca să-i difuzeze periodic comunicate de la con­ferinţele de presă (?!) ale găştii lui de borfaşi, care cică e partid, încălcîndu-se astfel prevederile C.N.A. cu privire la reflectarea activităţii partidelor parlamentare?!

F Ce şi cît ştie „Tineretul liber” în materie de sport reiese şi din titlul mare dat pe pagina I a ziarului de luni: „Gâlcă, un killer dezlănţuit pe Ghencea”. De ce-o fi paşnicul Costel „un killer dezlănţuit”, nu ne putem imagina. Probabil că teroristul Carlos o fi un dulce mijlocaş... F Presa ne informează că Editura Humanitas a lansat vineri, la „Librăria din fundul curţii”, alte două volume ale celor două jucării stricate de la „Europa Liberă”, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Avînd în vedere că la români în fundul curţii nu e nici o librărie, ci un closet, ne-am lămurit, acum ştim ce au lansat cele două epave... (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 23 septembrie 1994)

RM

3

Vineri, 11 octombrie 2019

Om bogat, om sărac. Două roluri, acelaºi scenariu: încălzirea globală (I) Încălzirea globală poate fi un subiect familiar prin frecvenţa cu care apare în presă, dar și unul străin de preocupările noastre. Fie pentru că ne simţim confiscaţi de problemele noastre cotidiene, fie pentru că plasăm talazurile unui dezastru anunţat într-un viitor îndepărtat, ale cărui note apocaliptice ne îngrijorează vag. Desigur, în ecuaţie intervine și liniștea celor care se simt ocrotiţi financiar și geografic de răzmeriţa Planetei, numai că viitorul va arăta, așa cum spunea scriitorul Christian Parenti, dacă o jumătate a Planetei s-ar putea apăra de asaltul celeilalte, odată ce lupta pentru resurse va avea ca miză supravieţuirea.

Ecourile summitului ONU pentru Acţiune Climatică de la New York abia s-au stins, iar peste controversele iscate de discursul tinerei activiste Greta Thunberg se va așterne în curînd liniștea.

Thunberg le-a spus liderilor că generaţia ei nu-i va ierta niciodată dacă măsurile legate de combaterea schimbărilor climatice se vor dovedi la fel de dezamăgitoare ca și pînă acum. Măsurile ferme de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră promise de Antonio Guterres, secretarul general al ONU, și pe care liderii politici ar fi urmat să le anunţe, s-au lăsat așteptate. „Din păcate, majoritatea liderilor din statele cele mai poluatoare au ratat examenul”, a declarat Alden Meyer, de la ONG-ul Union of Concerned Scientists. În timp ce statele încă bîjbîie prin hăţișul măsurilor incomode pe care le conturează experţii în încercarea de a frîna Planeta din sprintul ei spre distrugere, locuitorii Terrei sînt divizaţi între cei care cred că apocalipsa mediului bate la ușă și cei care văd în încălzirea globală un basm ţesut stîngaci sau o realitate inevitabilă pentru o Planetă căreia îi sporesc mereu locuitorii. Între timp, fenomenele meteo extreme tind să devină noua normalitate a acestei generaţii, mărind continuu bilanţul victimelor și cel al pagubelor materiale. Și, în mod firesc, generînd strămutarea unui număr din ce în ce mai mare de persoane.

Şapte milioane departe de casă Doar în prima jumătate a anului 2019, șapte mili­oane de oameni au fost strămutaţi ca urmare a fenomenelor meteo extreme. Este vorba de „cea mai mare cifră pentru o jumătate de an care a fost raportată vreodată” în contextul schimbărilor climatice, în care „deplasarea în masă declanșată de evenimentele meteorologice extreme devine norma”, potrivit International Displacement Moni­toring Center, care adună date de la guverne, agenţii umanitare ale ONU și din relatările media. Oricît de impresionantă pare acum cifra, ea s-ar putea rotunji la 22 de milioane pînă la finalul anului, conform estimărilor centrului de monitorizare. În plus, unii experţi spun că numerele nu reflectă și dislocările provocate de fenomene

meteo ce afectează regiunile pe termen lung (precum temperaturile mari și ploile neregulate, care pot determina oamenii să se mute după ce culturile de care depind sînt compromise) și că uneori agenţiile guvernamentale nu furnizează cifre reale, din motive de ordin politic. „Odată cu impactul schimbărilor climatice, în viitor se preconizează o intensificare a acestor pericole. Ţările afectate în mod repetat, cum este cazul Bahamas-ului, trebuie să se pregătească pentru tendinţe similare sau poate pentru o înrăutăţire a acestora”, a precizat Alexandra Bilak, directoarea centrului de monitorizare. Pe de altă parte, numărul mare de persoane evacuate la timp scade probabilitatea ca acestea să devină victime ale fenomenelor extreme, atunci cînd guvernele folosesc sisteme de avertizare timpurie și pregătesc adăposturi pentru cei care și-au părăsit locuinţele. India și Bangladesh-ul au reușit strămutarea a 3,4 milioane de oameni înainte ca ciclonul Fani să le lovească.

Modul în care statul Odisha, unul dintre cele mai sărace din India, găzduind 46 de milioane de oameni, a reușit să gestioneze situaţia în timpul uneia dintre cele mai mari furtuni cu care s-a confruntat, arată că gradul de siguranţă a locuitorilor crește atunci cînd guvernele învaţă din greșelile trecutului. În 1999, un ciclon care a lovit aceeași zonă a măturat sate întregi și a făcut mii de victime, unele fiind tîrîte de apă la kilometri de casele lor. În 2019, autorităţile au trimis 2,6 milioane de mesaje pe telefon și au folosit 43.000 de voluntari și 1.000 de lucrători în regim de urgenţă, dar și reclame la televizor și sirene pentru a avertiza locuitorii că trebuie să se adăpostească din calea ciclonului Idai. Evacuarea unui milion de persoane în 3-4 zile s-a dovedit o strategie de succes, care a fost construită însă de-a lungul a 20 de ani (cîteva sute de adăposturi, fiecare cu o capacitate de sute de locuri, au fost pregătite pentru un eveniment meteo extrem). Numărul de morţi și răniţi s-a ridicat la 100, potrivit datelor anunţate de presa indiană. Acţiunile guvernamentale și-au probat eficienţa, dar, dincolo de a le salva viaţa, nu au putut face mai mult pentru cei care au realizat că va dura foarte mult pînă să-și poată relua viaţa din punctul în care le-a îngheţat-o ciclonul. „Natura îi pedepsește mai degrabă pe oamenii săraci și îi cruţă pe cei bogaţi. Ce pot să fac? Sînt neputincios”, spune ca pentru sine S.K. Behra, proprietarul unei prăvălii de ceai spulberate de furtună. Cuvintele indianului deposedat de mijlocul său de trai reflectă o realitate pe care studiile și experţii au studiat-o din diverse unghiuri în ultimul timp: dezastrele lovesc cel mai puternic comunităţile cele mai nevoiașe.

Dezastrul din urma dezastrului Dezastrele naturale par a fi forţe egalizatoare, pentru că distrug proprietăţile bogaţilor și pe cele ale săracilor fără deosebire, dar în realitate, joacă un rol polarizator, notează jurnalista Annie Lowrey, trecînd în revistă ce s-a întîmplat în Paradise, California, după incendiul Camp Fire, dar și dezastrele provocate de uraganele Harvey, Maria, Sandy și Katrina. „Dea lungul ţării, două dintre cele mai puternice forţe din viaţa americană: schimbările climatice, cauzînd dezastre naturale tot mai frecvent, și stratificarea socială se ciocnesc. Iar prima o înrăutăţește în mod evident pe cea de-a doua”, susţine Lowrey. „Dezastrele amplifică disparitatea în ce privește locuinţele, veniturile, accesul persoanelor la servicii”, explică și Brad Kieserman, vicepreședinte pentru operaţiuni și logistică la Crucea Roșie Americană, observînd că în adăposturi pot fi găsiţi

oamenii cu cele mai puţine resurse materiale, care au înregistrat pierderile cele mai mari (pentru că adesea au pierdut tot ce deţinuseră) și care beneficiază cel mai puţin de serviciile de ajutor. În cel mai grav incendiu din istoria Californiei, cel care a mistuit orașul Paradise, persoanele cu resurse financiare au plecat din zonă, săracii fiind nevoiţi să rămînă și să înfrunte consecinţele dezastrului: creșterea costului chiriei, pe fondul crizei de locuinţe, subţierea ofertei de locuri de muncă și îngroșarea numărului de persoane fără adăpost. Rata sărăciei crește cu un punct procentual în zonele afectate de dezastre severe,

ceea ce sugerează că „persoanele sărace migrează în interiorul zonei, iar cele care nu sînt sărace migrează în afara regiunii”, potrivit unui studiu din 2017, care a analizat modul în care dezastrele naturale afectează migraţia în Statele Unite.

Aproximativ 39% dintre locuitorii Americii trăiau în 2010 în zone de coastă cu risc mare de inundaţii, cutremure și uragane, iar acest procent consistent ar trebui privit prin prisma schimbărilor climatice, capabile să amplifice frecvenţa și amplitudinea dezastrelor, spun autorii. Locuitorii din zonele predispuse la dezastre au șanse de 3 ori mai mari să părăsească regiunea în care locuiesc după un eveniment meteo extrem, comparativ cu cei din regiunile cu risc scăzut de dezastre. „Într-un timp de preocupare crescută în ceea ce privește inegalitatea venitului și riscurile schimbărilor climatice, riscul de expunere la dezastre naturale ar putea deveni o altă cauză a creșterii inegalităţii dintre bogaţi și săraci”, au concluzionat cercetătorii. Unul dintre motivele principale pentru care fenomenele meteo extreme afectează disproporţionat persoanele cu venituri mici se referă la calitatea nesatisfăcătoare a locuinţelor acestora, arată un raport elaborat de Centrul American pentru Progres. Veniturile mici plasează oamenii în locuinţe și cartiere sensibile la evenimente meteo severe, cu risc mai mare de a fi afectate în cursul acestora.

Recuperarea după pierderile angrenate de o calamitate naturală se poate dovedi atît de anevoioasă, încît unii cercetători au numit-o „al doilea dezastru”. În 8 dintre orașele cele mai afectate de uraganul Harvey, doar 17% dintre proprietarii caselor distruse deţineau o poliţă de asigurare împotriva inundaţiilor. Există discrepanţe în ajutorul pe care proprietarii de case îl primesc după un dezastru; în urma uraganului Katrina, statul Louisiana a cheltuit milioane de dolari în programul de recuperare în caz de dezastre, însă afro-americanii care aveau casele afectate de uragan au primit, în medie, cu 8.000 de dolari mai puţin decît proprietarii albi, discrepanţa datorînduse faptului că despăgubirile au fost atribuite ţinînd cont mai degrabă de valoarea locuinţei distruse decît de costul implicat de reparaţii. (...) Efectele negative ale unui dezastru nu doar că persistă, dar cresc în timp, așa încît, „pe măsură ce apele se restrîng, greutăţile financiare ale oamenilor abia încep”, explică Caroline Ratcliff, cercetător la Urban Institute. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 11 octombrie 2019

Atitudini«Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Medicii sînt îngerii veghetori la sănătatea oamenilor Aproape în fiecare zi auzim vorbindu-se în spaţiul public cum că medicii fac şi dreg, că nu se ocupă îndeajuns de pacienţii lor şi că îi lasă să moară pe holurile camerelor de gardă, iar bolnavii internaţi sînt înfometaţi şi netrataţi... Nu băgăm mîna în foc că nu or fi şi cazuri de medici care nu fac cinste corpului medical, dar vorba ceea, pădure rară de uscătură nu există... Doar că, în cazul nostru, de pacienţi internaţi fie și pentru o zi, la mai multe spitale din Bucureşti, aveam să constatăm contrariul. Am întîlnit medici deosebiţi, infirmiere conștiincioase și asistente de mare probitate profesională şi umană... Şi nu doar noi am constatat acest lucru, ci şi alţi pacienţi care veniseră să se trateze sau să fie diagnosticaţi...

Din această categorie de medici face parte şi dr.

Bogdan Busuioc, de la Spitalul Clinic ,,Dr. I. Cantacuzino”, din Bucureşti, o unitate modernă, cu oameni-model, despre care avem numai cuvinte de laudă şi preţuire... Un spital apreciat, unde vin să se trateze bolnavi din toată ţara... Deunăzi, la cabinetul medicului Busuioc, aveam să întîlnim un

număr apreciabil de pacienţi veniți de la Giurgiu, Bacău, Ploieşti, Urziceni etc., pentru a li se face, după caz, investigațiile de specialitate (colonoscopie sau endoscopie), în vederea stabilirii unui diagnostic corect, şi prescriere de tratament adecvat... Vorbind cu unii dintre ei, aveam să aflăm multe lucruri frumoase despre felul de a fi al acestui medic: nu doar că îi diagnostica, dar îi întîmpina cu chipul luminos, cu vorba blajină, aşa cum stă bine unui om căruia îi pasă de semenii lui... Pentru a fi medic, nu este suficient să înveţi biblioteci întregi de cărți de specialitate și tratate de medicină, dacă nu ai în compoziţia fiinţei tale chimia bunătăţii, ca o chemare dumnezeiască... Doctorul Bogdan Busuioc are din toate acestea în aluatul sufletului său generos...

Pentru dumnealui şi frumoasa-i echipă medicală, compusă din infirmieră şi asistentă, „Jurămîntul lui lui Hippocrate“ nu doar că funcţionează, dar este respectat cu riguriozitate, cu conştiinţa omului dăruit nobilei profesii de medic... Ca oameni care militează ca valoarea să primeze, din partea noastră, un laudatio din toată inima.

Prin urmare, în Spitalul Clinic „Dr. I .Cantacuzino“, şi nu numai, medicii sînt îngerii veghetori la sănătatea oamenilor care vin să se trateze, iar doctorul Bogdan Busuioc se înscrie în constelaţia medicilor care fac cinste acestei unități spitalicești, datorită calităţilor sale profesionale și umane remarcabile.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Frumusețea naturii în parcurile și grădinile din Capitală (1) Parcul Cimigiu Parcul Cişmigiu este cea mai veche gradină publică din Bucureşti, se află în centrul orașului și are o suprafață de circa 16 ha. În 1779, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, a poruncit construirea a două cişmele în Bucureşti, iar prima a fost instalată în locul în care se află astăzi grădina dinspre Strada Ştirbei Vodă.

Nu după mult timp, în apropiere, şi-a construit o reşedinţă Dumitru Siulgi-basa, şeful lucrărilor peste cişmelele Capitalei, denumit şi „marele cişmigiu”, astfel că bucureştenii au început să se refere la zonă cu acest nume. Generalul Kiseleff a dispus în 1830 transformarea zonei într-o grădină publică, fapt ce s-a petrecut abia în 1847, pe vremea domnitorului Bibescu, după planurile directorului Grădinilor Imperiale din Viena. Amenajarea a fost făcută în stilul parcurilor engleze şi s-a încheiat în 1854, cînd a avut loc şi inaugurarea oficială a grădinii Cişmigiu.

Grădina impresionează şi astăzi prin aranjamentele florale, colecţia deosebită de material dendrologic, aici găsindu-se unele exemplare declarate arbori ocrotiţi.

Cişmigiul nu este niciodată pustiu, vara fiind căutat pentru răcoare, vegetaţie şi lacul său înţesat cu bărci, şi care iarna devine un patinoar natural.

Orașul Bucureşti, care și-a aniversat recent 560 de ani de la prima atestare documentară (20 septembrie 1459) și 360 de ani de cînd a devenit capitala Țării Românești, se mîndrește cu numeroase parcuri și grădini, unele cu o îndelungată istorie, altele din perioade mai recente, toate la fel de căutate atît în sezonul cald, cît şi în cel rece, pentru frumusețea peisajului natural, îmbogățit, în timp, de amenajări moderne care să le sporească atractivitatea.

Parcurile Capitalei rămîn locul perfect de odihnă şi relaxare în mijlocul naturii, unde bucureștenii și vizitatorii orașului pot ieşi la o plimbare la iarbă verde și aer curat.

RM

Apariie editorial ,,Binecuvîntare în armonia divină” se intitulează volu­ mul de poezii apărut recent la Editura Amurg sentimental, sub semnătura Ga-­ brielei Alef, o po­ etă sensibilă, care își exprimă prin versuri alese iu­ birea christică și dragostea de oa­ meni. Dedicația au­toarei: ,,Domni­șoarei Lidia Vadim Tudor, redactor-șef al revistei «România Mare», îi ofer această modestă plachetă de versuri în care îmi manifest bucuria pentru Domnul nostru Isus Christos, ca prețuire pentru efortul pe care îl depune ca această revistă – o tribună a scrisului românesc – să apară în condiții grafice deosebite. Aduc, în același timp, un pios omagiu celui care a fost o Enciclopedie a culturii acestui neam, Corneliu Vadim Tudor, de la care am învățat iubirea de Dumnezeu, de părinți și Țară, exprimîndu-mi regretul că ne lipsește în aceste momente deosebit de grele pentru poporul român și glia strămoșească, sfințită cu sîngele lui. Cu prețuire, semnează a dumneavoastră profesoară de matematică la L.T.A.S. «Victor Slăvescu» - Ploiești, Gabriela Alef. 25 septembrie 2019”.

Din 1943, în parc a fost amenajată Rotonda scriitorilor, unde sînt expuse busturile marilor scriitori români: Mihai Eminescu, Alexandru Odobescu, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, George Coșbuc, Ștefan Octavian Iosif, Ion Creangă, Alexandru Vlahuță, Duiliu Zamfirescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Bălcescu și Vasile Alecsandri. Pe o altă alee, se găsește Monumentul de marmură pentru cinstirea soldaților francezi din primul război mondial. Alte monumente ale grădinii sînt: bustul Maica Smara, Gheorghe Panu, Izvorul Sissi Stefanidi. În Grădina Cișmigiului există un loc special, La Cetate, unde se află ruinele unei mînăstiri construite de logofătul Văcărescu în 1756, din incinta căreia pornea un tunel secret care lega Palatul Crețulescu de malul plin de ascunzișuri al Dîmboviței. (va urma) Sursa: epochtimes.ro

RM

5

Vineri, 11 octombrie 2019

Polemici«Controverse ACTUALITATEA CLASICILOR

Statele Unite ale Europei?

Un ziar din Capitală a pomenit, recent, de această idee, ca de o dorință ce ar avea să pună treptat stăpînire pe suflete, pentru ca la sfîrșitul războiului să servească drept idee conducătoare la noua organizare a Europei.

Ziaristul pleca de la constatarea că războaiele sînt astăzi atît de costisitoare, încît numai statele mari pot să le facă față, cele mici fiind în neputință absolută de a-și procura armamentul uriaș, care să le facă în stare să reziste agresiunii și să-și salveze independența. Numai încadrarea tuturor statelor europene într-un singur organism politic ar înlătura posibilitatea războaielor în viitor și epuizarea popoarelor în cheltuielile fără margini pentru înarmare. Formula a fost lansată prima dată pe la 1928 de CudenhoveKalergi, un cunoscut francmason vienez.

Dar ideea este, în generalitatea ei, în înțelesul nu atît de organizație unitară a Europei, ci de înfrățire între oameni, de origine creștină. Unitatea cît mai strînsă și mai armonioasă între oameni face parte integrantă din orice vis frumos închinat fericirii viitoare a omenirii. Nimeni nuși poate cugeta paradisul, fie că-l crede realizabil pe pămînt, fie că-l amînă pentru viața de dincolo de moarte, fără să vadă în el un lucru dintre cele mai esențiale, frăția intimă dintre oameni, pacea, îngăduința, armonia, lipsa dezbinărilor, a certurilor și luptelor. Ideea este cît se poate de nobilă și de creștină. Și ca tot ce e nobil și creștin, ca tot ce poate contribui la ușurarea greutăților vieții omenești, ea trebuie să formeze o țintă scumpă de urmărit pentru strădaniile tuturor oamenilor de bine, chiar dacă, cugetînd lucid, ne dăm seama că nu va putea fi niciodată înfăptuită integral atîta vreme cît trăim pe pămînt.

Un creștin bun, tot ce așteaptă de la viața viitoare, urmărește să obțină măcar ca o arvună încă din viața aceasta. Acesta este motivul pentru care ideea unei oarecare organizări suprastatale a Europei e susținută și de lumea creștină anglicană. De pildă, arhiepiscopul de York a declarat de curînd că lumea trebuie să aleagă între suveranitatea națională și securitatea colectivă. ,,Acțiunea colectivă contra unui agresor, pe care Liga Națiunilor n-a fost destul de puternică s-o inițieze, implică o înfrîngere a suveranității naționale”. Arhiepiscopul numit vorbește de o ,,Uniune federală” a Europei, care să se dezvolte de la o schemă generală la o organizație tot mai detaliată (,,The Church Times”, 27 octombrie 1939). Dar noi am vrea să atragem atenția asupra faptului că pe cît de idealist este creștinul, pe atît este și de realist. Ca și Isus Christos, care pe de o parte cere oamenilor să fie desăvîrșiți ca Tatăl din Ceruri, iar pe de alta profețește că timpurile din urmă vor fi mai triste sub raportul credinței și al armoniei între oameni decît cele dinainte de ele, așa și creștinul, oricît de însuflețit propovăduiește idealurile armoniei sociale, își dă seama că ele nu se pot realiza atît de ușor, că sînt necesare pentru înfăptuirea lor cîteva condiții prealabile foarte importante și care, după toate probabilitățile, nu vor fi niciodată îndeplinite. De pildă, pentru realizarea organizației Statelor Unite ale Europei e necesară în prelabil o profundă încreștinare a sufletelor. Europa are în Liga Națiunilor o experiență recentă că, prin simple paragrafe statutare sau de frății susținute de alte idei decît cele creștine, nu se pot întemeia o unitate și o pace durabile între popoarele europene. Demonul din sufletul individual omenesc își arată puterea și în manifestările sentimentelor de grup, deviindu-le și exagerîndu-le. Sentimentul național devine, sub inspirația și influența egoismului și mîndriei omenești, o patimă exclusivistă, imperialistă, o dorință de îngenunchere a neamurilor străine.

Cine garantează că în Statele Unite ale Europei cele cîteva popoare mari, dacă nu se vor ciocni între ele în lupta pentru supremație, nu vor căuta să înlăture de la orice drepturi reale popoarele mici, nu vor căuta să le atragă cît mai mult în sfera lor de influență, nu le vor

împiedica în orice mișcare de afirmare a lor? Statele Unite ale Americii nu-i pot servi de model care să arate că e posibilă o astfel de organizare și în Europa, pentru că la temelia lor stă o premiză de unitate, care nu credem că ar fi acceptată de popoarele europene: Statele Unite ale Americii au la bază o singură limbă, cea engleză. Cetățenii ei s-au contopit sau se contopesc neîncetat într-un singur popor de limbă engleză, datorită faptului că elementul etnic englezesc a predominat de la început. Exemplul Statelor Unite ale Americii, departe de a ne vorbi de posibilitatea înființării unor State Unite ale Europei cu salvarea diferitelor popoare în etnicitatea lor, ne demonstrează tocmai contrariul: nu se pot înființa State Unite fără perspectiva de periclitare a diferitelor popoare, mai ales a celor mici. Numai într-un caz s-ar putea: cînd o forță morală uriașă lucrînd în sufletul fiecărui popor l-ar opri de la tendința de-a se extinde spiritual, juridic, economic și geografic, în paguba altor popoare mai mici. Dar această forță numai prin propovăduire creștină poate sălășlui în suflete și nici prin aceasta deplin. De aceea, întîi trebuie să se pornească ofensiva de încreștinare adîncă a popoarelor. Și numai în măsura în care aceasta, fiind extraordinar de puternică, de durabilă și ajutată de toți factorii buni și cu autoritate ai omenirii, realizează progrese, se poate păși pe urma ei la crearea treptată și precaută a unor forme juridice prin care să se facă posibilă o mai strînsă unitate între diferitele state. Căci altceva e propovăduirea, și altceva e organizarea. Poți să propovăduiești cele mai frumoase idealuri, dar nu poți păși la organizare în vederea stărilor ce le propovăduiești, decît cu mare precauție, ținînd seamă nu de idealurile ce le propovăduiești oamenilor, ci de cît și-au însușit din ele, trainic, în sufletul lor.

E o naivitate și un mare pericol să creezi o organizație nu pe baza a ceea ce este omul acum, ci pe baza a ceea ce visezi tu că trebuie să fie. În curînd, realitatea se răzbună și te mătură cu organizație cu tot, aducînd pe urmă un sentiment de mare descurajare.

Propovăduirea trebuie să fie idealistă, organizarea, realistă. Propovăduitorul trebuie să creadă mult în om, în putința de înfăptuire a celor mai frumoase idealuri, căci numai așa poate încălzi pe oameni, ca aceștia să se apropie măcar puțin de ele; organizatorul trebuie să țină seama de realitatea de acum și din viitorul apropiat.

Unul trebuie să se sprijine pe celălalt. Organizatorul, dacă nu cere ajutorul propovăduitorului, nu va face nici un progres în perfecționarea raporturilor vieții omenești.

Propovăduitorul, dacă nu e urmat de organizator, nu va vedea trăinicindu-se nimic din stările sufletești mai bune pe care a reușit să le producă. De cîte ori propovăduitorul vrea să ia locul organizatorului, organizînd societatea după principiile avansate ale idealurilor sale, sau organizatorul substituie pe propovăduitor făcînd același lucru, se violentează realitatea, creîndu-se organizări utopice, care, totdeauna, produc tulburări și haos îndelungat în suflete și în societate. Pentru că precizarea formelor juridice ale unor mai bune raporturi sociale intră în competența organizatorului, propovăduitorul, vorbind oamenilor de idealurile mai îndepărtate, se va feri să precizeze prea mult forma juridică în care se vor cristaliza. Creștinismul, cu alte cuvinte, va îndemna popoarele, în general, la mai multă frăție, dar nu va preciza că urmărește realizarea organizației juridice a Statelor Unite ale Europei, de pildă, decît atunci cînd omenirea s-ar dovedi sufletește suficient de pregătită pentru asemenea lucru.

Să sperăm că omenirea, învățată de experiența celor 20 de ani dintre războiul mondial și cel actual, nu va repeta aceeași greșeală, de-a crea vreun suprastat european, fără chemarea în ajutor a creștinismului, factorul de cea mai mare importanță cînd se lucrează pentru apropierea și pacea între oameni.

DUMITRU STĂNILOAE (,,Telegraful Român”, 1939)

Amintiri despre Părintele Dumitru Stăniloae

Aidoma majorității elitei românesti, Dumitru Stăniloae a avut și el parte de o experiență carcerală, consumată între 1959 și 1963 în închisorile de la Jilava și de la Aiud. Arestarea și condamnarea lui sînt strîns legate de acțiunile Securității de la sfîrșitul anilor ’50, menite să zdrobească ultimele potențiale centre de rezistență față de comunism.

Mulți dintre cei care l-au cunoscut atunci îi evocă figura luminoasă, descriindu-l ca pe un adevărat sfînt în iadul trăit în închisoare și un reper al spiritualității românești.

În temniță cu Christos ,,Bătrînelul despre care am amintit, am aflat repede că este părintele Stăniloae (!) Marele teolog, care ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu și de aceea cînd vorbea se făcea linişte desăvîrşită. Erau acolo cu noi 8 preoţi, printre care și un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect și religiozitate.

Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei?

Mai putea fi vorba de răzbunare sau ură? Toate se topeau la glasul blînd plin de Duh-Sfînt al slăbitului cu trup, în care numai sufletul era uriaş.

Cel mai strălucit reprezentant al ortodoxiei își ducea și el crucea întru slava lui Christos. Era ca un sfînt byzantin rătăcit printre atîţia osîndiţi, și ei apărători ai bisericii străbune și ai neamului răstignit de atei. În conditiile acelea, vorba lui era balsam, un neaşteptat dar pentru mulțimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci din marginea Aiudului, unde locuitorii oraşului aruncau gunoaiele.

Dragostea ce se revărsa din prelegerile sale ne ţinea de foame, ne încălzea. Puteam eu, oare (şi nu numai eu) să-l las să spele pe jos cimentul înghețat, sau să ducă tineta?! Eram încă în putere la cei 36 de ani și nu mi-aş fi permis o altă atitudine decît cea pe care mi-o indica educația creştină și morală legionară.

Am încercat să-i dau cojocelul să-l pună sub dînsul şi m-a refuzat cu o hotărîre a mîinii.

- Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare! Nu te voinici! Păstrează-te cît poţi! Nu se ştie cît vom sta aici; eu ... voia Domnului! Peste cîteva zile ne vom întoarce în celular, acolo nu e aşa frig ca aici, sîntem mai apăraţi.

Am insistat, nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l mai înveleam, ba simțeam cum încearcă să mă ocrotească. Aşa făceau toți.

Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o impunea dragostea creştină. Spiritul de sacrificiu nu era doar vorbă, în temnița cea mai blestemată în care ne topeam. Am stat acolo în izolările dintre Zarcă şi celular cam 10 zile, cît a durat curățenia generală. ...Cît de mult doream să cad în celulă cu Părintele Stăniloae! N-a fost să fie. Socotelile administrației erau poate altele sau, cine ştie, întîmplarea.

La întoarcerea în celular Părintele Stăniloae a nimerit la 3 celule dincolo de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu înțelepciunea sfinţiei sale. Prin morse ne comunica cu competență și dragoste însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atît pentru el, cît şi pentru noi.

Izvorul acesta de înțelepciune din care ne adăpam urma să se întrerupă. Lumina din întunericul ce ne înconjura a fost stinsă. Hrana sufletească ce ne-o dăruise n-am mai avut-o. Preotul, martirul Dumitru Stăniloaie, n-a mai fost adus printre noi, şi nici la reeducarea din 1962 n-a apărut.

Noi, cei cu pedepse mari, ulterior am fost scoşi la muncă în colonia de la Salcia din Balta Brăilei”.

(Ilie Tudor - ,,De sub tăvălug”, ediția a III-a, Editura MJM, Constanța, 2010, pp. 71, 79-80)

6

Vineri, 11 octombrie 2019

Polemici«Controverse Paranormale (6) Biserica Albă Cu cîțiva ani în urmă, în apropierea locuinței mele, se amenajase un șantier de construcții. Nu știu de ce, am fost curioasă să știu ce anume se construiește, și am întrebat pe un muncitor. Aceasta mi-a spus că e vorba de o Biserică. Mă atrăgea ca un magnet această construcție, simțeam nevoia foarte des să merg să văd mersul lucrărilor. În timp record, biserica a fost dată în folosință. Nu știam cui aparține, cărei religii. Într-o

zi, trecînd pe lîngă ea, am auzit că se ținea slujbă. Am pătruns și eu înăuntru, și nu mi-a venit să cred cît de frumos era amenajată, cu tot ce trebuie și i se cuvine unei biserici. Am întrebat un preot ce fel de biserică este și mi-a răspuns că este romano-catolică. Și, din clipa aceea, deși sînt de religie ortodoxă, am hotărît să frecventez această biserică, fiind în apropierea locuinței mele. Nu știu dacă Dumnezeu o să mă ierte vreodată pentru că, în viața mea, am mers foarte rar la biserică. Dar asta s-a întîmplat nu pentru că în regimul trecut ar fi fost interzis, cum spun unii, doar cine nu a vrut nu a mers.

Impresionată de frumusețea lăcașului de cult, mi-a venit ideea să scriu niște versuri, deși nu mai abordasem niciodată poezia religioasă. Ajunsă acasă, mi-am făcut cruce și l-am rugat pe Sfîntul Anton, care se spune că îți îndeplinește dorințele, să-mi dea inspirație. Apoi am pus titlul poeziei ,,Biserica Albă”, și în cîteva minute, poezia era gata. Am înmînat-o preotului, care mi-a publicat-o în revista ,,Gloria Tibi Domine”, care apărea în biserică

o dată pe lună. A fost prima poezie religioasă pe care am scris-o și, datorită faptului că a fost apreciată, am conceput și altele. Astfel am ajuns să public cartea, prima din viața mea, intitulată ,,Aur, smirnă și tămîie”.

Biserica Albă - ,,Adormirea Maicii Domnului” Din piatră a-nflorit un crin, Cu clopot, cruci de lemn și potir.

Sfînt mister, acum spre Cer Se închină lăcașul alb de lumină Apărut din ceață Doar după o noapte și o dimineață.

Biserica Albă pare tapetată Cu pene de heruvimi Ce te-ndeamnă să te închini semnului divin. Îngerii-și desfac penele-n lăcașul alb Iar sub aripile ocrotitoare Nimic nu te mai doare, Uitînd că viața te-a învins Cînd albul lor de crin s-a stins De prea mult plîns.

Sufletul meu convenise Cu puritatea de narcise Să ascult cum coboară-n mine Puteri de aripi divine, Ca să zbor în legea lor.

Lăcașul de rugăciune, ce alb e!

Albul cel crud, cînd întunericul din noi Are sclipiri de noroi. În lăcașul de argint, Te dezbari de orice gînd, Relele te ocolesc Cînd penele albe le răsfoiești Peste gînduri de dreptate Să ajungă la Dumnezeu, albe toate. În fața crucii lui Christ Ce privește atît de trist, Lăcașul de lumină îmi picură în gînd Liniște deplină, în trupul meu de tină.

Flacăra albastră o să-l izbăvească Dacă EUL meu va fi alb mereu.

Sfîrșit LILIANA TETELEA

Așa au fost executați Regele Ludovic al XVI-lea și Regina Maria Antoaneta (5) La 26 decembrie, la ora zece, a fost din nou citat în fața Convenției Naționale. Raymond de Sèze l-a apărat cu elocvență. A susținut că întregul proces este o simplă farsă, că toate acuzațiile la adresa lui Ludovic al XVI-lea nu au obiect, și a încheiat cu strigătul: ,,Ascultați ceea ce are de spus istoria, în cinstirea sa: Ludovic s-a urcat pe tron la douăzeci de ani, la douăzeci de ani a dat exemplu de bune moravuri, nu a adus cu sine pe tron nici vreo slăbiciune vinovată, nici vreo patimă funestă, a fost cumpătat, drept și s-a dovedit mereu un prieten al poporului – și cu toate astea se cere astăzi în numele poporului să...! Cetățeni, nu închei această frază! Mă opresc în fața istoriei.

Gîndiți-vă care va fi judecata voastră și care va fi judecata ei!”. Apoi a vorbit regele însuși: ,,Ieșind acum poate pentru ultima oară în fața voastră, vă declar că în conștiința mea nu există nimic ce să-mi reproșez și că apărătorii mei v-au spus doar adevărul. Nu m-am temut niciodată că va veni momentul cînd cîrmuirea mea o să fie supusă cercetării publice, dar simt că mi se frînge inima să găsesc în rechizitoriu acuzația că aș fi vrut să vărs sîngele poporului...”. Deputații au rămas descumpăniți. Regele nu le aducea nici o acuzație dușmanilor săi, ca să se poată apăra. Starea de spirit din Adunarea Națională s-a basculat. Girondinul Lanjuinais s-a pronunțat pentru retragerea acuzației, Brissot, unul din liderii girondini, a adus în discuție

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Jertf Şi dacă nu pot spune acum ce am de spus Ca într-o confidenţă ce-n veci nu va mai fi, Cum voi urca pe cruce alături de Isus Şi mîine, spune, Doamne, cum va mai fi o zi?...

Iar dacă astăzi clipa în colb e risipită, La fel, mă-ntreb, o, Doamne, iertare merit eu?

Că iată, mi-e lumina de umbre vămuită Şi cortul meu, ce tragic, nu are Dumnezeu.

Lipsindu-mă de jertfa ce-mi este datorie, Ce ţi-am adus eu, Doamne? Şi ce-mi rămâne mie?

ILARION BOBA, 7 octombrie 2017

Floare rar Patriotismul e o floare foarte rară Ce crește la înălțimi rarefiate Și poate s-o culeagă doar acela A cărui inimă pentru Țară bate Patriot nu poate fi oricine De-l căutați, săracă-i piața Cel ce-și asumă acest risc Își pune chezășie însăși viața Sîntem țara în care eroii, patrioții Au căzut în luptă ori au trăit puțin Acum urmașii lor suportă nedreptatea Trăiesc în dezonoare, lașitate, chin S-a ridicat cortina, poftiți, veleitari, Pentru voi prielnic e decorul Simulați patriotismul, vă pricepeți Se naște o dilemă: ce gir vă dă poporul Curios comportamentul unor oameni Ce au trăit într-un sistem închis Ei au crezut că cei de-afară, libertatea, Capitalismul însuși e noul Paradis Țara se află la răspîntii Și cînd, nu-i pentru prima oară, Dușmanii ei ținuți la sîn Mîna și-au dat cu cei veniți de-afară De 15 ani românii sînt furați la vot Cu toate astea, civismul îi îndemană să voteze Dar ce folos, că Softul, mașinărie blestemată E măsluită-n taină să fure, să trișeze Așteptăm un mare patriot Ce-ar trebui să ne convingă Că duce moștenirea mai departe Și-n luptă dreaptă să învingă

Procesul regelui Ludovic al XVI-lea

indignarea statelor europene și a recomandat exilarea lui Ludovic în Statele Unite, pînă și iacobinul Louis Robert a fost de părere să se amîne sentința.

La 28 decembrie, Robestpierre a ținut discursul hotărîtor, în care a cerut sînge, în numele virtuții, ,,virtuții care rămîne mereu în minoritate pe acest pămînt”. Deputații au fost intimidați. Părăsind sala, Ludovic al XVI-lea l-a întrebat pe Malesherbes: ,,Nu sînteți convins acum că moartea mea fusese stabilită încă înainte de a fi audiat?”. Malesherbes l-a contrazis ferm, spunîndu-i cum mulți deputați l-ar fi asigurat că ,,nu va muri, sau cel puțin nu atît timp cît noi sîntem în viață”. Regele i-a răspuns: ,,Vă rog să vă întoarceți în Adunare, încercați să stați de vorbă cu ei și să le spuneți că nu v-aș ierta dacă ar fi să mai curgă și o singură picătură de sînge din cauza mea”.

Adunarea Națională a votat la 14 ianuarie. Procesul a durat ore întregi, căci fiecare membru avea dreptul la o declarație. Trei sute treizeci și patru de deputați

Democrația noastră e originală Și propagată de un singur Domn La imperativ ne dă numai perdafuri După care trage cîte-un pui de somn Am adormit tîrziu în noapte De visuri negre tulburat Se făcea cum Iancu a căzut în luptă Iar Francisc Iosif a înviat Maior (r) CHIRIȚĂ ȘTEFAN

au votat pentru continuarea detenției, douăzeci și șase pentru amînarea execuției și trei sute șaizeci și unu pentru îndeplinirea ei cît mai curînd cu putință. Cei mai mulți istorici sînt de părere că, dacă deputații ar fi fost liberi în decizia lor, cel mult o sută ar fi votat pentru pedeapsa capitală, dar cum clădirea Convenției era asediată de o gloată furioasă, stîrnită de Robespierre, Ludovic al XVI-lea a fost condamnat la moarte cu majoritate de un singur vot. (va urma) ALEXANDER VON SCHÖNBURG

RM

7

Vineri, 11 octombrie 2019

File de istorie Cronicari români din Ardeal

August Treboniu Laurian, despre Revoluția din Transilvania A ugust Treboniu Laurian, pe numele său adevărat Augustin Trifan, s-a născut la 17 iulie 1810 în localitatea Fofeldea, Scaunul Nocrich, lîngă Sibiu, și a decedat la 25 februarie 1881 la București.

A fost un reputat filolog, istoric, publicist, unul dintre conducătorii Revoluției Române din Transilvania (18481849), după care a îndeplinit și funcția de președinte al Societății Academice Române și președintele Secțiunii Literare (1867-1876) de pe lîngă Academia Română.

Tatăl său a fost Pavel Trifan, preot greco-catolic în localitatea Fofeldea, lîngă Sibiu.

August Treboniu Laurian și-a efectuat studiile secundare la Sibiu, apoi urmează studiile de filosofie la Cluj, după care a studiat științele fizice, matematica și astronomia la Institutul Politehnic din Viena și la Götingen. El s-a mai ocupat și cu studii filologice în calitate de profesor la Colegiul ,,Sfîntul Sava” din București, apoi la Universitatea din București, unde l-a avut coleg pe Nicolae Bălcescu, cu care a publicat în 1845 prima revistă de istorie românească numită ,,Magazin istoric pentru Dacia”, care se adresa tuturor românilor din cele trei provincii surori: Muntenia, Moldova și Transilvania. Articolele apărute în revistă au promovat un punct unitar privind existența, permanența și continuitatea neîntreruptă a românilor pe pămîntul Vechii Dacii. Materialele publicate au avut un puternic ecou în toate provinciile românești. Apoi, August Treboniu Laurian se înscrie în 1843 în ,,Societatea Secretă Frăția”. ugust Treboniu Laurian a fost un participant activ la pregătirea și desfășurarea Revoluției Române din Țara Românească de la 1848. La rugămintea lui Nicolae Bălcescu, a trecut în Transilvania să se implice cu toată ființa sa în Revoluția Română din Transilvania (1848-1849), avînd un rol important ca organizator și mobilizator al Românilor Ardeleni, pentru a lupta și pentru a-și cîștiga demnitatea națională care a fost călcată în picioare secole la rînd de către Ungaria, de grofi, de baroni, de culte și de toată administrația ungurească. În plan filologic, din dorința de a purifica Limba Română de influențele străine, a încercat să reconstituie Limba Română din Secolul al XIII-lea, dinainte de ocupația Ardealului de unguri. El a pornit de la ideea că menirea omului de știință este de a servi patria prin demersul de a îndrepta Limba Română și de a îndepărta cuvintele ce nu sînt corecte. Între anii 1871 și 1876, în colaborare cu Ion C. Massim, profesor la Colegiul ,,Sfîntul Sava”, a publicat, la îndemnul Societății Academice Române, ,,Dicționarul Limbii Române” în două volume (1871-1875), în care a încercat să prezinte o limbă românească purificată de elementele nelatine. Autorii ,,Dicționarului” își descriu lucrarea astfel: ,,Glosariu care cuprinde vorbele din Limba Română străine prin origine sau forma lor, cum și cele de origine îndoielnică”. rima parte a ,,Dicționarului” constă în două părți, cuprinzînd 1.646 pagini, în care sînt incluse numai cuvinte de origine latină, cele mai multe neinițiate în Limba Română sau ieșite din uz cu timpul.

Partea a doua a ,,Dicționarului” este un glosar de 584 de pagini, în care sînt cuprinse cuvinte de origine îndoielnică sau străină, care, avînd majoritatea doar valoarea de sinonime, sînt presupuse a fi eliminate din Limba Română. Ortografia propusă este cea etimologică, ca în limba franceză, în deplină concordanță cu spiritul epocii, cînd oamenii de știință români reușiseră să elibereze Limba Română de limba slavonă și trecerea de la alfabetul slavon la alfabetul latin, pentru o limbă românească curată.

Adversarii curentului latinist și elementele alogene din societatea românească au făcut o primire ostilă monumentalei lucrări ,,Dicționarul”, declarînd, fără o

A

P

solidă argumentare, că orto­ grafia etimologică și o parte a vocabularului propus fac Lim­ ba Română aproape de nerecu­ noscut în acest ,,Dic­ționar”. În Cronica sa privind Re­ voluția Română din Tran­sil­ vania, se arată: ,,În primăvara anului 1848, Românii din Transilvania, electrizați de spiritul libertății, după care au suspinat și au plîns atîtea secole, se adunară în diverse locuri, și-au proclamat principiile dreptății și ale egalității celei nedespărțite de dreptate, și constrînseră pe Guvernatorul Transilvaniei cel compus din elemente împotriva Românilor, a le cere organizarea unei Adunări Generale a tuturor Românilor din țară la Blaj”. ugust Treboniu Laurian, care prin publicarea ,,Magazinului istoric pentru Dacia” conlucrase atît la dezvoltarea literaturii, cît și la deșteptarea și propagarea spiritului național, aleargă în Transilvania, unde a fost primit cu mare entuziasm de toți românii. ,,În 13 Mai, se adunaseră la Blaj peste 40.000 de Români din toate categoriile societății, și în 15 mai 1848 a fost inaugurată Adunarea, cu toată solemnitatea.

August Treboniu Laurian a propus punctele esențiale ale cererilor Românilor. Ele au fost primite cu ovații și în unanimitate, și după ce s-au redactat în forma cuvenită.

Aceste puncte sînt, pe scurt: egalitatea între toate națiunile din Transilvania; dreptul de a fi reprezentați în Dieta țării în proporție cu numărul locuitorilor din fiecare națiune; independența Bisericii românești; desființarea iobăgiei; libertatea comercială și industrială; libertatea tiparului; înființarea tribunalelor de jurați cu dezbateri publice; gardă națională; salarizarea clerului din casa statului; fondarea școalelor și a unei universități românești; abolirea tuturor privilegiilor; împărțirea contribuției după proporțiunea averii; o nouă constituție cu drepturi egale pentru toate națiunile; un nou cod civil care să incrimineze criminalii și comercialii, după principiile libertății și egalității. În fine, Românii protestară împotriva deliberării asupra Unirii Transilvaniei cu Ungaria mai înainte ce Românii vor fi reprezentați la Dietă, în proporție cu numărul lor.

S-au ales două deputății, una la Imperatoriu cu Episcopul Andrei Șaguna în frunte, alta la Dietă, în frunte cu Episcopul Ioan Lemeni și un Comitet permanent la Sibiu, care să stea în corespondență cu deputații și să convoace Adunarea Generală spre a-i comunica rezultatul misiunii lor. piscopul Andrei Șaguna, care a fost ales fiind încă flăcău, în credința sa, a declarat că el trebuie să meargă mai întîi la Cluj pentru a se prezenta înaintea Guvernatorului Provincial și după aceea se va duce la Viena. Adunarea nu a fost de acord cu acea întîrziere.

August Treboniu Laurian și cu alte trei persoane s-au decis să plece neapărat la Viena, pentru a duce cererile Românilor la cunoștința Împăratului. Cînd au ajuns în Austria (24 mai 1848), au găsit capitala Imperiului baricadată; Împăratul Ferdinand a fugit la Innsbruck, în Tirol.

August Treboniu Laurian s-a consultat cu însoțitorii săi și au hotărît să plece la Innsbruck ca să-l întîlnească pe Împărat. Împăratul a primit delegația Românilor abia în ziua de 11 iunie 1848. El a răspuns simplu că Unirea Transilvaniei cu Ungaria s-a hotărît de către Dieta din Cluj în 30 mai 1848 și că Ministerul Unguresc va împlini cererile românilor în respectul punctelor detaliate în Petițiunea lor.

Episcopul Andrei Șaguna, împreună cu o parte din deputații români, a rămas la Pesta, spre a insista pe lîngă Ministerul Unguresc pentru punerea în lucrare a promisiunilor imperiale. August Treboniu Laurian s-a întors în Transilvania, unde află că forul de conducere,

A

E

Comitetul permanent al Românilor din Sibiu, a fost desființat în mod brutal de Guvernul Ungariei, apoi autoritățile au răspîndit terorismul împotriva românilor.

Fiecare ungur se credea în drept de a teroriza pe Români cu armele Guvernului Ungar. Mulțime de Români au fost arestați, uciși și aruncați în temnițe. n Transilvania terorismul unguresc ajunsese la culmea cea mai înaltă. În 6 august 1848, a fost arestat August Treboniu Laurian și aruncat în temniță.

Poporul Român mai vîrtos din marginile militare aleargă la Sibiu și au cerut cu o voce impunătoare libertatea lui August Treboniu Laurian. În 12 august 1848, Prefectura Generală deschise ușile cazarmei și August Treboniu Laurian a fost luat pe brațe de Români și a fost dus la Orlat. În 30 august 1848 a avut loc Adunarea Generală a Românilor la Orlat, și regimentul de graniță român arătînd abuzurile și crimele ungurilor sub pavăza Ministrului Unguresc, renunță de a mai asculta de dînsul și ceru arme de la Împărat pentru apărarea cauzei comune a Monarhiei. Asemenea acțiune a făcut și regimentul românesc din Năsăud în ziua de 2 septembrie 1848. Însă cea mai grandioasă Adunare a avut loc la Blaj în 17 septembrie 1848, la care au participat peste 60.000 de Români din toată Transilvania, declarîndu-se ruptura Transilvaniei de Ungaria. În același timp, s-a declarat înarmarea generală a Românilor contra Ungurilor.

Cu acel prilej au fost înarmate 15 legiuni de Români.

Prefectura Generală Militară a recunoscut Comitetul Român și s-au promis arme pentru Români și cîte un ofițer din regimentele românești. n acele condiții se făcu o alianță comună a armatei imperiale cu Românii. Așa a început lupta Românilor împotriva Ungurilor. În cîteva zile au fost dezarmați toți ungurii din Transilvania, însă în ziua de 20 Octombrie, vice-tribunul Urban a fost învins de către regimentele secuiești la Reghin, dar în 24 octombrie a sosit generalul Gedeon la Tîrgu Mureș și a împrăștiat pe secui. În 20 octombrie Avram Iancu a cuprins Clujul.

Ungurii s-au retras la Ciucea în Munții Crișului. Acum toată Transilvania a fost curățată de Unguri. În 20 noiembrie a abdicat Împăratul Ferdinand, și nepotul său, Francisc Iosif, s-a urcat pe tron. Românii se adunaseră în 16 decembrie 1848 la Sibiu și hotărăsc să trimită o nouă deputăție la Împărat spre a solicita aprobarea cererilor formulate de Români la prima Adunare de la Blaj și a insista pentru punerea lor în aplicare. August Treboniu Laurian și Popasu au fost împuterniciți cu această misiune și peste cîteva zile au plecat la Viena. Deputații Români nu au reușit să-l întîlnească pe Împărat în capitala Imperiului. Ei au socotit așa ca să meargă la Olmuțiu, unde în 13 februarie 1849 prezentară noului Împărat petiția Românilor. ntre acestea se schimbase fața lucrurilor în Transilvania. Faimosul artilerist polon, Bem, trimis de către Ministerul Unguresc în Transilvania cu o artilerie tare, se pune în fruntea Ungurilor retrași în munții dintre Ungaria și Transilvania și, prin strategia sa și prin dexteritatea de a mînui artileria, a pus din nou toată Transilvania în confuziune. Bătut în mai multe rînduri de către trupele imperiale, Bem se reculese din nou și cu ajutorul artileriei care, după orice pierdere, era suplinită de alta din Ungaria, pe la începutul lunii martie 1849, a luat Sibiul, pe cînd generalul Puchner îl căuta pe la Tîrgu Mureș. Puchner cu trupele imperiale se retraseră în România. Însă Iancu, Axențiu și Balint se ținuseră tare între Alba Iulia și Munții Aurarii, au apărat cetatea Iulia și loviră puternic pe Unguri. Românii, lăsați de imperiali, desfășurau o puternică forță, demnă de numele lor, pînă cînd Ungurii au fost siliți, în luna august 1849, a depune armele”. (Din Istoria Românilor din timpurile cele mai vechi pînă în zilele noastre. Distribuită în trei părți și precedată de Geografia Modernă a Daciei, ca studiu preliminariu la Istoria Românilor din Dacia. Ediția a IVa, București, p. 603-610) IOAN CORNEANU, LACRIMA TEOCAN ISTRĂUAN (Din Cartea-manuscris, intitulată ,,Cronicari Români din Ardeal”)

Î

Î

Î

8

Vineri, 11 octombrie 2019

RM

Polemici«Controverse Moțiunea ar trebui numită ,,Din lac, în puț” (urmare din pag. 1) De fapt, ar mai sta vreunul acolo, în loc să facă un partid nou, curat, românesc, puternic?!

Un partid pe modelul celui al lui Erdogan, Salvini sau Orban Viktor? Dar ce vorbesc eu de străini… un partid pe modelul lui Vadim, dar gata să se bată pentru putere, nu să stea în Opoziție – pentru că nu mai e timp pentru asta!

Deci, în absența unor asemenea dovezi, îmi pare rău – dar toți sînt la fel, pentru că nimănui nu-i place brînza bună, dar din burduful de cîine. În opinia mea, moțiunea ar trebui să se numească ,,Din lac, în puț”; pentru că oricare ar fi rezultatul, România pierde. Dacă vin lacheii supremi ai SUA și ai Occidentului, conduși de cîțiva agenți de influență – pe față! – ai unor țări din UE, ei bine, va fi pîrjol! Vin hămesiți, orgolioși, se vor certa pe funcții ca nebunii, vor încerca să-și pună oameni peste tot, generînd reacții în instanță ale celor schimbați – și mai ales vor încerca să preia afacerile statului prin administrațiile lor locale și județene, prin firmele și combinațiile lor. Deci va fi un dezastru. Plus răzbunări ulterioare Doamne ferește de nebunii în instanță, așa cum vor spălații pe creier din #REZIST sau de prin ,,diaspora”. Păi aceia au nevoie de sînge, nu de soluții! Nu-i interesează rezultate, cifre, pentru ei oricum totul e pușcărie, arest, ,,penal”… mai puțin faptele penale ale familiei Iohannis și ale altor cîtorva.

Dacă pică moțiunea, nu va fi pentru că ,,oamenii responsabili din Parlament” (cum spune Viorica Dăncilă) au votat cu Guvernul – ci pică pentru că Guvernul PSD a făcut compromisuri pentru a sta în picioare. Și tare mi-e teamă de unele dintre aceste com­ promisuri… De exemplu, mi-e teamă de UDMR cînd votează cu PSD… Pe vremea lui Attila Verestoy știam clar – făcea el pe ungurul radical dar… era pe afaceri, pe bani! Și pe femei, Dumnezeu să-l odihnească - a avut pasiune și succes în domeniu!... Balcanic, de-al nostru!

Hunor e altfel, e un intelectual, un idealist, genul de om politic cu șanse de a rămîne în cartea de istorie… dar nu a noastră, din păcate!

Ei bine, iar deasupra tuturor acestor înecați stă mîna ,,marelui frate”, aceea care îi bagă pe toți la fund și îi scoate la suprafață cînd vrea el – și pe cine vrea el, evident! Da, cam pe modelul interogatorilor din închisorile CIA… În situația asta sîntem – iar fiecare ceartă între noi îl face pe ,,el” mai mare. Mai puternic în a ne slăbi, a ne înrobi! Asta face și moțiunea de față! Ne slăbește, indiferent cine cîștigă! Sîntem slabi rău, mi-e și groază cînd mă uit la noi…

Cînd mă uit la lăudăroșii de la putere sau din opoziție… seamănă cu unii dintr-o reclamă cretină la prezervative, care, nu știu cum, dar costă sume imense ca să fie dată zi și noapte, de o mie de ori pe zi, am impresia!

Imbecilizarea poporului, cum spunea amicul meu, ,,Diplomatul” de care scriam săptămîna trecută. Nu mă uit la televizor, lucrez și ascult; după ce am auzit reclama aia de un număr

imens de ori, zic ia să mă uit să-i văd și eu pe ăia care se tot laudă că se ,,înfierbîntă”, că ,,li se văd formele”, în fine, cretinisme specifice filmelor americane. Mă așteptam la niște macho – cînd acolo, niște omuleți cu fețe de onaniști… Ptiu!... Exact așa sînt și marii ,,specialiști” din Opoziție sau din Guvern, care dau cu cifrele Eurostat și cu creșterea econo­ mică – dacă-i auzi, sînt bradul de pe deal, dacă-i vezi la fața concretului… mopul din găleată!

Adică sînt în stare doar de niște frecangeli dintrun buzunar în altul, combinații de pe-o hîrtie pe alta – și, în rest, împrumuturi, consum, dat totul la străini – care dau fraierului român leafă să o cheltuie pe toate prostiile! Pentru că numai prostii îți oferă societatea de azi, nimic serios! Și, din fericire pentru alții și din păcate pentru noi, în lumea noastră se întîmplă și fapte însemnate – care pot schimba în bine fața lumii. Asta pentru că unii chiar au curaj, nu sînt fericiți cu statutul de slugă!

De exemplu, zilele trecute s-a petrecut ceva semnificativ – și care confirmă o schimbare importantă. În plin scandal între SUA și Germania, preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, a transmis un mesaj care poate fi o nouă palmă dată SUA. Asta după ce puternicul lider regional dăduse o altă lecție de suveranitate imperialismului militarist american cumpărînd un performant sistem de apărare antiaeriană din Rusia, nu din SUA, cu toate că Turcia mai e ,,membru NATO”. Ei bine, acum el face o nouă mutare puternică în direcția Germaniei – și exact în direcția atacată de SUA! ,,Sultanul” a ordonat celor din gruparea sa politică, Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP), să uti­lizeze automobile model Volkswagen Passat – asta după ce marea firmă germană a decis să construiască în Turcia noua sa uzină din Europa de Est. Erdogan le-a cerut oficialilor partidului (aflat la putere în Turcia) să folosească pentru conducere numai Volkswagen Passat. Ei bine, ce înseamnă asta chiar dacă ,,ordinul” lui Erdogan se referă la un număr mic de mașini – cele utilizate de liderii de la nivel central ai AKP – indirect asta înseamnă un model și chiar o invitație pentru alte cîteva mii de oficiali ai Partidului puternicului președinte.

Numai anul trecut, instituţiile publice din Turcia au utilizat peste 110.000 de vehicule! Alte cifre - noua uzină va fi construită în apropiere de Izmir (vestul Turciei), va fi o investiție inițială de 1,3 miliarde euro şi va produce peste 300.000 de mașini, care vor fi exportate în toată Europa de Est. Și nici Erdogan, nici nemții nu se joacă lucrările de construcţie vor demara în 2020, iar primele autovehicule vor ieși pe poartă în 2022!

Ce e interesant - Volkswagen a fost principala țintă a atacului american asupra Germaniei, în special în privința automobilelor cu motorizare Diesel. Deci palma dată de Erdogan e de două ori mai grea!

Dar investiția germană, în contextul actual, mai are o semnificație majoră: dezvoltarea relațiilor turco-germane închide o nouă cons­ trucție de mare forță a Europei, gata să

facă față oricăror provocări! Și anume zona hanseatică – Germania și Olanda – și zona puterilor Estului, Rusia și Turcia. Adică, altfel tradus, o combinație care are putere econo­ mică – industrială, financiară și comercială, militară și de resurse, de transport și de poziționare strategică.

Ei bine, pentru România această construcție complexă eurasiatică este o provocare majoră, pentru că situarea strict în zona americană riscă să ne aducă acum doar probleme – și mai ales să ne scoată realmente din jocurile de putere ale Europei. Spre deosebire de vecinii săi, România este ținută în continuare pe poziții contondent-absurde față de Rusia, dar e împinsă și într-o direcție neprietenoasă față de Germania și Turcia, mai ales pe canale NATO. În privința Olandei, proasta relaționare este ,,opera” regimului Băsescu – și este unul dintre obstacolele pe care nu reușim să le depășim sau să le înlăturăm din cale – poate și pentru că nu apelăm la ,,canalele” care trebuie. Pe de altă parte, relația noastră cu Turcia este neglijată grav – să nu uităm că pînă și George Friedman, fondatorul Stratfor, declara, în vizita din iunie de la București, că Ankara va fi un factor determinant în perioada următoare, cel puțin la nivel regional. În afară de o recentă vizită a celor din Casa Regală – da, asta e, oricît i-ar jigni unii și alții pe Principesa Margareta și pe ,,Duda”, au demonstrat că știu politică și au coloană vertebrală, nu ca liderii ,,democrației” republicane! Din păcate, tot din SUA vin influențe politice care duc la declarații nefericite ale unor lideri români, care îl numesc pe Erdogan ,,dictator” și îl dau „exemplu negativ pentru democrație” – el și alt insultat prostește, Vladimir Putin. Desigur, spălații pe creier de la noi nu realizează că exact oamenii care scriu istorie în această perioadă – pe aceia îi atacă partidele și presa din România!

Tot în contextul poziționării internaționale, să nu uităm că, recent, SUA ne-au mulțumit pentru facilitățile (gratuitățile!) din domeniul resurselor… dîndu-ne o palmă! Adică polo­ nezilor le-au dat dreptul la viză – chiar dacă e vorba de umilitorul Visa Waiver – pe cînd românilor… nimic! Cam la asta se reduce relația cu SUA – noi le dăm bani și resurse, ei ne dau palme! Și ne pun în pericol construind baze militare… care ne pun rău cu mai mulți vecini decît am fost vreodată în istorie! În concluzie – mutarea lui Erdogan e o provocare pentru SUA, dar și un mesaj pe care România ar trebui să-l priceapă ca atare! Lumea veche, serioasă, se reașază, nu mai are chef de golănii gen ciordelile familiei Biden - sau de nebuniile care au dat foc Orientului și au umplut Occidentul de imigranți, violență și alte probleme.

Din păcate, noi avem în față un eveniment care are un singur sens; indiferent ce se va întîmpla, ne aruncă din lac în puț! Am ajuns o țară mică, devenim și mai mică – dar nu ca întindere, ci ca importanță. Cine știe, în curînd vom fi trecuți pe hartă ca un teritoriu – nu ca o țară –, precum Groenlanda, dar pe care americanii vor să o cumpere, nu să o ia gratis, ca pe noi.

RM

9

Vineri, 11 octombrie 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (18)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (12) Direcţia generală – Carei (1)

La 22 octombrie, Armata 4 română ordonă trupelor sale reluarea înaintării pentru a ajunge cu Corpul 2 armată la vest de Satu Mare şi cu Corpul 6 armată la Carei. În porţiunea de teren dintre Munţii Făget şi linia frontierei, comandamentul hitlerist a încercat să închege o ultimă rezistenţă puternică, sprijinită în general pe aliniamentul Carei-Satu Mare. Duşmanul urmărea ca la adăpostul acestei linii de apărare să-şi asigure retragerea trupelor sale care acţionaseră în partea de nord a Transilvaniei şi să le instaleze pe Tisa superioară. În fîşia de acţiune a Diviziei 9 infanterie, ca şi în cele ale marilor unităţi vecine, inamicul dispunea de mult armament automat, artilerie şi aruncătoare de mine, de întinse cîmpuri de mine. Din această cauză înaintam tot mai greu. Şi ploua neîncetat. Pămîntul devenise foarte clisos. Pe drumuri curgeau adevărate şiroaie de apă. Echipamentul de pe oameni, îmbibat de apă, era atît de greu de parcă ar fi fost confecţionat din foi de metal. Dar ostaşii, animaţi de dorinţa de a alunga cu un ceas mai devreme pe vrăjmaş şi de pe ultima parte a pămîntului străbun, continuau să înainteze bărbăteşte.

Avangărzile, care luaseră un avans apreciabil faţă de forţele principale ale unităţilor, raportaseră la un moment dat că împotrivirea inamicului a fost mai puternică la sud de Carei, pe satele Sînmiclăuş şi Ghenci şi în porţiunea de teren dintre ele. În urma acţiunilor întreprinse pînă în seara de 22 octombrie localităţile se aflau în stăpînirea Diviziei 9 infanterie, între satele Căuaşi şi Ghenci, trupele diviziei se încrucişaseră cu cele ale Diviziei 18 infanterie, de la stînga. Pentru a mări ritmul acţiunii şi noi, şi ele doream să înaintăm în lungul drumului pietruit care duce la Carei. Fiind însă întuneric, coloanele celor două mari unităţi se cam „încurcă”.

Rezolvăm însă repede „incidentul”. În zorii zilei de 23 octombrie instalăm postul de comandă al diviziei în satul Ghenci, la 5 km sud de Carei, în casa Mariei Macarie. Observatorul şi-a ocupat locul în turla bisericii. Era un loc ideal pentru aşa ceva. În cursul zilei de 23 şi al nopţii de 23 spre 24 octombrie, unităţile diviziei au fost nevoite să ducă din nou lupte grele, sîngeroase. Pentru zdrobirea vrăjmaşului din zonă, ele au combinat cu măiestrie atacurile frontale cu manevrele de flanc şi de spate.

Ne-a dat mult de lucru nimicirea cuiburilor de foc pe care le organizaseră fasciştii atît pe fermele de la nord-est şi nord-vest de satele Ghenci şi Sînmiclăuş, cît şi pe cele de la sud de oraşul Carei. Ne-am descurcat şi aici destul de bine.

La ora 1, în noaptea de 23 spre 24 octombrie, Regimentul 36 infanterie (de la dreapta), împreună cu elementele de recunoaştere ale Regimentului 34 infanterie, cucereşte casele izolate ale fermei de la 3 km nord-vest Sînmiclăuş. La stînga, celălalt regiment al diviziei, atacînd cu un batalion de-a lungul şoselei Ghenci–Carei, spre întretăierea cu calea ferată, asaltează poziţia inamicului de la cota 128 şi de la fermele Bergher şi Zilber, obligîndu-1 pe duşman să se retragă. În ziua de 24 octombrie luptele continuă. Dînd atacuri după atacuri, regimentele şi batalioanele Diviziei 9 infanterie au distrus în cursul zilei de 24 octombrie rezistenţele duşmane de la fermele Stăvăria Haiducilor şi Rîtul Tărîţelor, care constituiau, am putea spune, penultima centură de rezistenţă a fasciştilor care se apărau la sud de Carei.

Continuarea urmăririi și luptele Diviziei 9 Infanterie pentru eliberarea orașului Carei (22-25 octombrie 1944) În aceste lupte s-a evidenţiat în mod deosebit compania 1 din Regimentul 40 infanterie. Subunitatea a atacat cu energie şi dîrzenie, neţinînd seama de focul infernal al inamicului. (Între multe fapte de bravură ţin să amintesc pe aceea a soldatului Ion Cercel. Acesta, deschizînd focul cu puşca-mitralieră, a reuşit să oprească un contraatac duşman care căuta să lovească subunitatea sa. Apoi ostaşul şi-a mutat focul asupra altei subunităţi fasciste care ameninţa cu învăluirea grupa caporalului Andrei Zbîrcea, de la stînga plutonului.

Sub focul său precis şi al grupei ca­poralului Zbîrcea, contraatacul duşman a eşuat. Aceşti viteji au plătit scump bravura lor. O grindină de gloanţe a curmat firul vieţii lor. Pentru faptele lor eroice caporalul Zbîrcea şi soldatul Cercel au fost citaţi prin ordin de zi, avansaţi „post-mortem” şi decoraţi cu medalia „Virtutea Militară” clasa a II-a.

Luptele care aveau să ducă la eliberarea oraşului Carei au mai durat multe ceasuri. Inamicul se apăra cu disperare. Incursiunile din 24 octombrie, ca şi încercările noastre de a străpunge dispozitivul inamic din faţa oraşului, au scos la iveală că duşmanul se apăra ceva mai puternic pe direcţia de atac a Regimentului 36 infanterie, de la dreapta.

Pe terenul din marginea Careilor se găseau în acele zile multe, chiar foarte multe clăi de fîn. În faţa acestora, iar uneori chiar în clăi, inamicul îşi fixase locul armelor automate. Alte zeci de astfel de puncte de foc se găseau ascunse pe creasta de la sud-est de oraş, la cărămidărie şi pe linia ferată, în fîşia de atac a Regimentului 40 infanterie. Mi-am dat seama de sistemul de foc al inamicului, pentru că m-am urcat la un moment dat în turla clopotniţei bisericii din Ghenci. De acolo vedeam ca-n palmă tot terenul din faţa Careilor. Descoperind, probabil, că noi ne-am fixat observatoarele în turla bisericii, artileria şi brandurile inamicului au început să execute trageri masive. Cîteva lovituri au căzut aproape de observatoarele noastre. Dîndu-ne seama că sîntem reperaţi, am luat măsu­rile ce se impuneau.

Cu toată tăria ei, poziţia duşmanului din faţa Careilor trebuia sfărîmată cît mai degrabă. În acest sens comandantul Armatei 4 române a hotărît ca în seara zilei de 24 octombrie să-şi regrupeze forţele pentru a continua ofensiva în cursul nopţii. Corpul 6 armată avea să execute cu majoritatea forţelor o dublă învăluire a oraşului Carei, iar cu restul de forţe să

atace direct spre localitate. O acţiune de întoarcere oarecum asemănătoare avea să fie executată şi de Corpul 2 armată spre oraşul Satu Mare. În jurul orei zero, primesc ordin telefonic de la Corpul 6 armată referitor la atacarea rezistenţelor inamice din oraşul Carei. Acţiunea avea să se execute în cursul nopţii de 24 spre 25 octombrie, conform celor stabilite de eşalonul superior. Pe baza informaţiilor pe care le aveam despre inamic şi în urma constatărilor pe care le făcusem personal în cursul zilei de 24 octombrie de la observatorul instalat în turla bisericii din Ghenci m-am convins că singura acţiune care ar fi putut duce la rezultate decisive în privinţa eli­berării lui era executarea unei manevre cu majoritatea forţelor pe la est, concomitent cu o fixare puternică de front şi o învăluire pe la vest, în legătură cu Divizia 18 infanterie.

Manevra trebuia sprijinită de artileria divizionară.

Aceasta urma să intervină cu foc pentru a împiedica pe duşman să contraatace.

Misiunea de a pătrunde pe la est de Carei şi de a încercui oraşul a fost încredinţată Regimentului 34 infanterie, aflat pînă atunci cu majoritatea forţelor în rezervă. Regimentul 36 infanterie, de la dreapta, împreună cu 40 infanterie, ambele aflate în primul eşalon, urmau să fixeze pe inamic de front. O parte din forţele Regimentului 40 infanterie trebuia să manevreze pe la stînga, în legătură cu Divizia 18 infanterie.

Atacul a fost dezlănţuit în zorii zilei de 25 octombrie şi s-a extins pe întregul sector al diviziei noastre. Acţiunea a dat rezultatele aşteptate.

Regimentul 34 infanterie s-a înfipt ca o pană în dispozitivul adversarului şi a pătruns în oraş pe la

Subunități române trecînd prin zona comunei Ghenci spre Carei marginea sa de nord-est. În timp ce militarii din 34 infanterie şi elemente din „40” curăţau oraşul de ultimele rămăşiţe fasciste, cîte un batalion din „36” şi „40” au ocupat satele Cămin şi Urziceni, aşezări care se află aproape de frontiera româno-ungară.

Primele trupe care au ajuns în centrul oraşului au înălţat pe una din cele mai înalte clădiri mîndrul drapel al patriei noastre. Steagul Tricolor a fluturat ca un simbol al eliberării acelor meleaguri de sub cizma ocupanţilor fascişti.

Eliberarea Careiului a constituit un mare succes al trupelor române. Deoarece oraşul fusese minat de fascişti, echipe de pionieri au intrat imediat în acţiune.

Ele au deminat localitatea stradă cu stradă, casă cu casă. În această privinţă, de un real ajutor ne-a fost populaţia locală. Cînd a aflat că trupeile române au pătruns în oraş, ea a ieşit de prin ascunzători, de prin pivniţe şi adăposturi, întîmpinînd cu urale nesfîrşite pe eliberatori. Mulţi cetăţeni ne-au arătat punctele minate, ne-au condus spre locurile unde se aciuaseră duşmanii. Unii au acţionat apoi cot la cot cu ostaşii pentru deminarea oraşului, pentru înlăturarea ruinelor, pentru arestarea ultimilor fugari fascişti. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

10

Vineri, 11 octombrie 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un scriitor ,,progresist” Cu ceva vreme în urmă, ironistul francez Jules * ,,Laic este omul care Îl tot caută pe Dumnezeu și Renard se număra printre puținii scriitori occidentali nu-L găsește”. (Curat Arghezi pe cînd era călugăr la care apăreau în paginile revistei de satiră și umor Cernica. – n.m.) ,,Urzica” și ale almanahurilor sporadice. Explicația * ,,Pînă să vină, moartea ne caută de vreo cîteva era că, prin romanele și comediile sale, dar și prin ori”. (Sau, cum se spune pe la noi: ,,Mi-a venit moartea culegerile de maxime și aforisme, unele cu un și d-acilea mi-a plecat”.) pronunțat caracter satirico-umoristic, nu iertase nimic Politică din moravurile burgheziei franceze * Pentru a fi siguri de efect, din a doua jumătate a Secolului al cel mai înflăcărat discurs ar trebui XIX-lea. Pentru acest gen de scrieri, încheiat cu formula: «De altfel, în ideologii de la București s-au grăbit curînd, vom muri toți»”. să-l catalogheze sprept ,,scriitor * ,,Fă politică, dar ai grijă să nu te progresist” și ,,artist-cetățean” și, scîrbească ziarele de ea”. în consiecință, să-l traducă și să-l publice fără opreliști. Dar Jules Confuzie Renard nu fusese singurul scriitor * ,,În mintea lui, ametist și amețit străin aflat în această situație înseamnă același lucru”. privilegiată. În afara umoriștilor * ,,Încornorat. E ciudat că acest români și sovietici și a multor altora cuvînt nu are formă la feminin”. din lagărul socialist, nelipsiți, număr de număr, în ,,Urzica”, mai apăreau Talent și alte nume cunoscute, precum * ,,Îl ai sau nu. Poetul Titulopanpé americanii Mark Twain sau Art. a scris un poem despre fluturi. Nu era Burghardt, englezii Ch. Dickens Jules Renard (1864-1910) însă deloc mulțumit de el. Zborul sau Jerome K. Jerome, irlandezul fluturilor săi i se părea greoi. Și-a rupt G.B. Shaw, grecul Dimos Rendis, turcul Nazim versurile și a aruncat pe lac bucățelele de hîrtie. Dar ele Hikmet, dar și alți francezi, precum Anatole France, n-au căzut în apă. Ușoare, au început să plutească prin Elsa Triolet sau Pierre Gamarra. Deși proveneau din aer, într-un cîrd sclipitor. Și poetul Titulopanpé le-a lumea capitalistă decadentă, toți aceștia se bucurau urmărit cu privirea, înduioșat, mulțumit că a scris niște de protecția redactorului-șef al revistei, Aurel versuri mai bune decît își închipuia”.

Baranga, un comediograf uns cu toate alifiile, căci se punea un mare accent pe ,,biciuirea”, ,,înfierarea” Bătrînețe și ,,demascarea” societății capitaliste, bazată pe * Vine brusc, ca zăpada. Într-o dimineață te trezești exploatarea omului de către om și, de aceea, intrată că totul este alb”. în ultimul ei stadiu de putrefacție – imperialismul.

Lira lui Apollo După aceasta, urma, inevitabil, dispariția definitivă, * ,,- Lira lui Apollo... așa cum s-a și văzut de altfel. (E de prisos să mai - Care Apollo și ce liră?” (Seamănă cu autohtonul adăugăm că de aceeași considerație se bucurau și caricaturiștii, mobilizați și ei pe nemilosul front din zilele noastre: ,,Care Beethoven? Compozitorul?...) ideologic deschis de Komintern.)

Iarăși despre politică Dar să revenim la moralistul incoruptibil Jules * ,,Și domnul deputat se opri brusc din înjurat, ca Renard, despre care am vorbit nu demult. Cu toate un cîine care își caută un purice în blană”. acestea, nu strică să insistăm asupra jurnalului său, căci și la noi a înflorit burghezia, parcă mai îndreptățită Despre poporul ales să primească săgețile ironiei. Parcugîndu-l cu o * ,,Într-un evreu se văd mai bine defectele noastre”. mare plăcere, am reținut o serie de notații succinte, * ,,Un cal evreu, o capră evreică”. nescăpînd din vedere nici observațiile de o ironie Deosebire mușcătoare ale unora, nici sensibilitatea altora. * ,,Există fricoși care se uită sub pat și fricoși care Istorie nu îndrăznesc să se uite sub pat”. * ,,Armata dușmană a ajuns la graniță. Dar a Dialogul surzilor oprit-o un afiș: «Nu intrați! Avem febră tifoidă.» Și * ,,Talent ai cu carul. Acum perfecționează-ți un pic s-au întors la casa lor”. și morala”. * ,,Numai bogații moștenesc milioane”. * ,,Îmi cerea luna. I-am adus o găleată cu apă.

Tablou cu păsări - Uite-o, i-am spus, nu trebuie decît să te apleci. * ,,O pasăre care se aruncă pe fereastră”.

N-o poți prinde? Treaba ta... Asta nu mă privește. Eu * ,,Vrăbiile, care vin să ciugulească meiul din ți-am adus luna”. colivia canarilor: «Mari băftoși și canarii ăștia!»”.

Relativitate Despre talent * ,,Totul a durat 25 de ani, cu ceasul în mînă...” * ,,Cei doi Dumas au răsturnat teoria economiei.

Tatăl a fost risipitorul, iar fiul a fost avarul”. * ,,Am început să-mi fac dușmani pentru că n-am fost în stare să găsesc vreun har celor care mi-au spus că sînt plin de talent”.

Creștinismul biruitor * ,,O simplă istorie a creștinismului i-ar mira pe mulți credincioși. Isus Christos n-a creat Biserica dintr-o dată. Ea s-a clădit după el, și puțin cîte puțin”. * ,,Cine nu L-a văzut pe Dumnezeu, n-a văzut nimic”.

Despre moarte * ,,Mă uit la el și îmi dau seama că păianjenul morții a început să-și întindă pînza”. * ,,Cum spunea un academician, și pe mine înmormîntările mă înviorează. Îmi redau pofta de viață. Tot așa, după un război pustiitor, crește rata natalității, ca o dovadă a biruinței vieții asupra morții”.

(Sau, vorba lui Petre Pandrea al nostru, sămînța învingătorilor fecunează pîntecele femeilor din tabăra adversă, făcîndu-le ibovnice sau neveste.)

Pasvante Orbul (sau Chi­ orul), pașă a Vidinului, n-a fost un personaj fictiv. El s-a numit Pasvan Oglu (1769-1807) și a fost, ani în șir, un rebel care a băgat în spaimă ținuturile românești de la nord de Dunăre. Inteligent și plin de curaj, și-a început cariera militară la 17 ani, slujind în armata excentricului domnitor fanariot Nicolae Mavrogheni, care se preumbla prin București într-o trăsură trasă

Itinerar istoric de doi cerbi dresați. Stabilindu-se la Vidin, și-a construit o ceată formată din albanezi, cîrjolii și dezertori din armata turcească și, prin 1796, a început să treacă Dunărea, jefuind localități în Țara Românească. Negustorii care voiau să intre în Vidin trebuiau să-i plătească tribut. Pasvan Oglu ajunsese stăpîn absolut pe ambele maluri ale Dunării, de la Belgrad pînă la Varna. Toată Europa îl cunoștea cît e de breaz, prin actele sale de banditism. Avea legături chiar și cu Napoleon. În 1798, sultanul Selim al III-lea trimite o oaste de peste 100.000 de soldați să-l suprime, dar suferă o mare înfrîngere. Dintre domnitorii munteni, primul care a avut de-a face cu el a fost Alexandru Moruzi. Pe la 1800, bandele lui Pasvan au distrus zeci de sate românești de la Dunăre și au trecut prin foc și sabie Calafatul, Craiova și Tîrgul Jiu. Și furios că nu-l poate prinde pe Pasvan, sau poate intrat în depresie, Moruzi-Vodă a făcut ce nu mai făcuse nimeni pînă la el: l-a mituit pe sultan ca să-l mazilească. Pe locul rămas liber, în cîțiva ani, s-au perindat Mihai Suțu, Alexandru Suțu și Alexandru Ipsilante (1802). Ca și acum, încetîncet, Țara Românească începe să se depopuleze, dar din alte motive. Nu mai avea nici domn, nici divan și nici o apărare. Bandele de vagabonzi prădau totul. Noroc cu niște turci încartiruiți la Cotroceni, care i-au nimicit pe tîlhari. Dar, văzînd că nu-l pot dovedi în nici un fel, turcii și-l fac aliat pe Pasvan și-l avansează, dîndu-i diferite misiuni militare departe, în inima Peninsulei Balcanice. Urmarea a fost că și jafurile s-au rărit în Țara Românească. Pe neașteptate, Pasvan Oglu moare în 1807, la numai 38 de ani și, astfel, intră în legendă.

Testamente * ,,Doresc să fiu înmormîntat fără preot. Cu trupul meu faceți ce știți”. * ,,Pe patul de moarte: - Vreau o înmormîntare decentă.

- Să nu vorbim la mormînt?

- N-aveți decît. Eu tot n-am să vă răspund”.

Dialog între morți ,,- Tot dormi, tot dormi?

- Da, și tu?

- Și eu. Dar nu știu ce am, că nu mă pot trezi dimineața”.

Greșeală divină * Dumnezeu trebuie să fi greșit undeva. Ne-a oferit spațiul fără să ne dea și aripile”. * ,,Maimuța este ruda săracă a politicianului”.

Pagină realizată de PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 11 octombrie 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (40) Misterele lui Rasputin (7)

Ce dualism surprinzător! În mijlocul celei mai banale conversaţii, Rasputin e în stare să cadă în genunchi şi să înceapă să se roage cu o fervoare plină de pasiune. În plină glorie, lasă tot şi pleacă spre Ţara Sfîntă, vizitează Muntele Athos şi Ierusalimul, izbucneşte în plîns în faţa mormîntului lui Christos. Întors la Petersburg, chiar a doua zi, se dedă iarăşi celor mai neruşinate destrăbălări. Femeile şi fetele care vin în Strada Gorohovaia, numărul 64, apartamentul 20, ca să-i ceară un leac, un sfat sau un sprijin, găsesc poate ceea ce au venit să-i ceară. Dar, de cele mai multe ori, în casa aceea care miroase ,,a ciorbă de varză, a unt rînced şi a brînză încinsă de capră”, ele descoperă mai mult. Un străin care fusese introdus la el l-a văzut pe Rasputin ţinînd o fetişcană pe genunchi, bînd vin de Madera şi, în acelaşi timp, ţinînd predici foarte convingătoare: – Numai printr-o umilă pocăinţă o să dobîndim Împărăţia Cerurilor. Ca să aibă de ce se pocăi, omul trebuie să păcătuiască! Cînd Dumnezeu trimite ispita, noi trebuie să-i cedăm de bună voie şi fără împotrivire, ca să putem face după aceea penitenţă într-o totală căinţă!

De multe ori se întîmplă ca o „proastă” să se adreseze poliţiei. Atunci, directorul Beleţki încheie un proces-verbal şi trimite o copie birourilor de resort.

Pură formalitate. Nu va exista nici un fel de urmărire judiciară a lui Rasputin. În timpul marelui război, nişte duşmani ai lui Grigori aveau să pătrundă fără veste într-una din casele în care stareţul se deda la orgiile lui obişnuite. Aveau să facă o fotografie cu magneziu. Peste cîteva zile i se prezintă dovada ţarinei Alexandra. Să fie asta pieirea lui Rasputin? Dimpotrivă. Alexandra, mîniată, cere să se descopere imediat cine e criminalul netrebnic care s-a grimat şi-a îndrăznit – şi ce îndrăzneală scandaloasă! – să joace rolul sfîntului Grigori! În 1912, la 1 martie, Kokovţov, preşedintele Consiliului de Miniştri, a îndrăznit să-1 prevină pe

ţarul Nicolaie al II-lea asupra influenţei crescînde a lui Rasputin.

– Omul acesta a izbutit să cîştige încrederea Maiestăţii-Voastre. E un şarlatan şi un derbedeu de cea mai proastă speţă. Ţarul a promis că-l va îndepărta pe Grigori. În aceeaşi zi, la orele 4, Rasputin 1-a chemat la telefon pe senatorul S..., unul din prietenii intimi ai lui Kokovţov.

Striga în receptor cu voce batjocoritoare: – Prietenul tău, preşedintele, a încercat în dimineaţa asta să-1 sperie pe Papa. I-a spus despre mine tot felul de lucruri îngrozitoare, dar n-a avut nici un succes.

Papa şi Mama n-au încetat să mă iubească. Poţi să i-o spui la telefon din partea mea lui Vladimir Nicolaievici!

Peste cîteva luni, Kokovţov fu silit să-şi dea demisia.

Cînd Rasputin se dusese să se plîngă, Alexandra a fost văzută îngenunchind în faţa lui: – Cum o să te părăsim? Nu eşti tu singurul nostru prieten, unica noastră salvare împotriva celor răi, mediatorul şi martorul nostru înaintea lui Dumnezeu? Şi l-a implorat s-o binecuvînteze, lucru la care el a consimţit în cele din urmă, bombănind.

Pînă în 1912, rolul lui Rasputin n-a fost decît de domeniul „satirei sociale şi al cronicii scandaloase”.

După aceea, totul avea să se schimbe. „Omul lui Dumnezeu” a început să se amestece şi în politică, ba chiar foarte asiduu. În curînd, ei avea să facă şi să desfacă ministerele...

Tocmai în perioada aceea (1912), un anume Vernon Kell – spune doctorul de Lazovert - a fost trimis cu o misiune secretă la Petersburg. Căpitanul acela englez de infanterie ieşit de la Sandhurst şi bun prieten cu un alt elev din şcoala aceea, tînărul ministru Winston Churchill, fusese însărcinat să întocmească un raport care să prevadă care ar fi fost comportarea viitoare a Rusiei în cazul unui conflict militar. Or, Vernon Kell a atras atenţia asupra bancherului rus Dmitri Rubinstein, subliniind legăturile strînse pe care le avea acesta din urmă cu bancherul german Warburg din München,

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (7) 2. Extinderea sectorului de stat în economie pe baza naţionalizării din 11 iunie 1948 (5)

naţionalizării, respectiv al formării sectorului economic de stat prin expropriere, a fost adoptat şi aplicat pentru prima dată de statul monarhic din ţara noastră şi nu de statul democrat-popular instaurat la 30 decembrie 1947.

În ce priveşte forţa motrice instalată, existentă după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie şi trecerea lor în proprietatea statului, sectorului de stat şi administraţiei locale îi reveneau: 58% din industria extractivă şi 80% din industria prelucrătoare. În cadrul industriei prelucrătoare forţa motrice repartizată pe ramuri la data recensămîntului industriei din 1948 reprezenta: 80% în industria energetică, 85% în industria metalurgică, 80% în industria electrotehnică, 82% în industria chimică, 84% în industria sticlăriei, 80% în industria ceramică, 80% în industria materialelor de construcţii, 68% în industria construcţiilor, 70% în industria lemnului, 99% în industria hîrtiei, 67% în industria artelor grafice, 90% în industria pielăriei, 84% în industria textilă şi 70% în industria alimentară.

De subliniat că în primii ani de după cel de-al IIlea război mondial, din cauze aproximativ similare cu cele din România, au avut loc naţionalizări masive şi schimbări importante, pe baza acestora, în structura economiilor din ţările cu regimuri democrat-populare, din diferite ţări capitaliste dezvoltate, inclusiv din numeroase state în curs de dezvoltare. Totodată, este important de relevat că, în România, principiul

3. Organizarea şi conducerea planificată a reconstrucţiei şi dezvoltării economiei (1) În condiţiile instaurării regimului de stat republican democrat-popular în România, la 30 decembrie 1947, şi ale modificării structurii economice a acesteia, în urma naţionalizării din 11 iunie 1948 şi a lărgirii formei de proprietate aparţinînd întregii naţiuni, lichidarea într-o perioadă cît mai scurtă a urmărilor războiului şi a înapoierii ţării, aflată mult sub nivelul anilor antebelici, cereau imperios ca statul român, în conformitate cu funcţiile conferite de Constituţia R.P.R., să treacă la reconstrucţia şi dezvoltarea planificată a economiei.

După naţionalizare, organizarea şi conducerea pe baza planului unic de stat a operei de redresare şi de edificare a unei economii cu o industrie şi o agricultură avansate erau absolut necesare, deoarece unităţile economice ale statului, bogăţiile şi resursele naturale, forţa de muncă a oamenilor din diferitele regiuni şi zone geografice nu se puteau dezvolta corespunzător în cadrul complexului economic naţional decît în mod programat, planificat.

el însuşi foarte intim cu Ballin, director general şi preşedinte al societăţii maritime Hapag şi consilierul intim al kaiserului. Kell prevedea că, în cazul unui eventual război, „reţeaua Rubinstein” ar deveni o sursă incontestabilă de informaţii pentru Serviciile de Spionaj ale lui Wilhelm al II-lea. Kell atrăgea atenţia că, prin intermediul băncii ruso-franceze, Rubinstein îşi exercita controlul asupra unor foarte importante afaceri ruseşti. Or, capitalurile acestei bănci erau, în parte, germane. În fine, Kell insista asupra relaţiilor strînse pe care le întreţinea Rubinstein cu Rasputin. Raportul lui Kell conţinea o recomandare insistentă, destinată Serviciului de Informaţii rus, cum că ar fi prudent ca Rasputin să fie pus pe lista persoanelor suspecte de spionaj. În caz de război, Kell sugera ca Rasputin să fie îndepărtat din capitală. I s-ar fi putut oferi o sumă importantă „dacă ar fi fost de acord să se întoarcă de bunăvoie în provincia lui natală”. Şi Vernon încheia cu următorul sfat, exprimat categoric: „Dacă Rasputin nu-şi va pleca urechea la o asemenea sugestie, vor trebui să se ia măsuri de apărare activă, procedîndu-se la neutralizarea lui fizică”.

Rasputin - spion în slujba Germaniei? S-a vorbit foarte mult despre acest lucru. Unii istorici resping cu dispreţ această ipoteză, subliniind că ea îşi are originea numai în zvonuri confuze şi în bîrfeli ordinare. Ei recunosc faptul că Rasputin avea legături cu bancherii Manus şi Rubinstein. Ei recunosc şi faptul că aceştia au fost suspectaţi că ar fi furnizat Germaniei – între anii 1914 şi 1917 – informaţii de ordin militar prin intermediul corespondenţilor lor suedezi. Dar se insistă în mod deosebit asupra faptului că aceste simple bănuieli n-au fost niciodată confirmate şi – mai ales – nimeni n-a putut dovedi vreodată că asemenea eventuale informaţii ar fi provenit de la Rasputin.

Din acest punct de vedere, raportul lui Vernon Kell, redactat înaintea ostilităţilor şi denunţînd cîrdăşia periculoasă dintre Rasputin şi Rubinstein, capătă o importanţă deosebită. (va urma) ALAIN DECAUX Programarea, organizarea, coordonarea şi conducerea pe bază de plan a activităţilor economice din ţara noastră, în scopul atingerii obiectivelor determinate în prealabil, reclamau centralizarea cît mai mare a producţiei, unirea ei pe ramuri şi grupe de ramuri - în scopul realizării rapide a sarcinilor stabilite -, asigurarea unei cît mai bune funcţionări a întregului aparat tehnic de producţie şi folosirea cu economie a tuturor resurselor materiale, utilizarea raţională a întregii forţe de muncă şi a întregii capacităţi de creaţie a poporului român. Concomitent, activităţile trebuiau să înlăture acele bariere care mai existau după naţionalizare în dezvoltarea forţelor de producţie şi să creeze asemenea condiţii, încît toate ramurile şi domeniile să-şi poată ridica în permanenţă nivelul industrial şi tehnic, să-şi poată îmbunătăţi continuu structura şi calitatea producţiei şi să satisfacă cît mai deplin cerinţele crescînde ale construirii unei economii moderne, independente.

La naţionalizare, aşa cum rezultă din datele statistice ale vremii privind repartizarea forţei de muncă şi a forţei motrice în ramurile şi întreprinderile economiei noastre, o mare parte a mijloacelor de producţie erau pulverizate în unităţi mici. În industrie, potrivit inventarierii din octombrie 1948, pe întreprindere reveneau în medie 13 salariaţi şi o forţă motrice instalată de aproximativ 32 CP. Acest fapt se răsfrîngea negativ atît asupra fabricaţiei în serie continuă, cît şi asupra utilizării complete a întregii capacităţi de producţie şi a forţei de muncă la un număr mare de întreprinderi. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

ROMNIA – 101

Sibiel – satul n care cerul e mai aproape de pmnt Argument autumnal Lin, toamna coboară de pe Cindrel aducînd la vale arome și simțuri scăldate în aburul străveziu al unor dimineți ce par, din ce în ce mai mult, să cedeze minute și ore Imperiului nopții. Dinspre Păltina și lacul Negovan, dinspre Cîrțișoara și Valea Hîrtibaciului, și de oriunde, în jurul Sibiului, se aștern pajiști pentru oierit, acoperite cu ierburi grase și suculente, izvorul binecunoscutului lapte de oaie. Împrejurimile sînt în fierbere. Bacii încheie socotelile și pregătesc turmele pentru părăsirea locului de păscut, închizînd un ciclul de rădăcini ancestrale, pentru ca, la primăvară, travaliul oierilor să ia transhumanța de la capăt. În Mărginimea Sibiului e liniște. Sate cu nume de rezonanță, cunoscute atît pentru poziția lor geografică, într-un cadru natural de excepție, cît și pentru stilul construcțiilor, și, mai abitir, pentru respectarea și perpetuarea unor tradiții vechi, ce pun în lumină o valoroasă moștenire culturală și etno-folclorică, întîmpină vizitatorul, indiferent dacă acesta este autohton sau de aiurea, cu noi dovezi ale locuitorilor acestor meleaguri pentru a ne vorbi și a ne arăta, cu mîndrie, despre moștenirea milenară și locul acesteia, înnobilată de contemporani. Cristian, Săcel, Săliște, Fîntînele, Gura Rîului, Poiana Sibiului, Jina, Tilișca, Orlat, Poplaca... nume înșirate pe firul Istoriei dintrun perimetru al marelui sanctuar al Daciei străbune, unde, astăzi, portul și obiceiurile întruchipează umbra strămoșilor noștri.

Am lăsat deoparte, intenționat, satul Sibiel. Veți vedea de ce. După nume, Sibiel pare un cuvînt de alint al municipiului Sibiu sau un copil al acestuia, alintat, cu dragoste, de către părinți. În realitate, satul face parte din comuna Săliște, aflîndu-se la circa 20 de kilometri distanță de reședința-capitală a județului. Pe o hartă, la scara 1:600.000, în dreptul satului Sibiel, apare scris cu litere roșii ,,Muz. Icoanelor de sticlă”, urmat de semnul grafic de indicare a unui Muzeu sau a unui obiectiv turistic – puternic motiv pentru a-l vizita.

Ce am descoperit și am văzut ulterior nu este decît povestea fascinantă a unui loc (Sibiel) și a unui om (Preotul paroh Zosim Oancea), îngemănați într-un miracol născător de lumină, credință și speranță...

Iarna, pn-n Boboteaz 4 ianuarie 1964. Acum, după ce, anual, calendarul s-a schimbat de 55 de ori, aproape nimeni din Sibiel nu poate să spună, cu precizie, cum era iarna lui ʼ64.

Desigur, fiind aproape de Bobotează, gerul trebuia să-

Autorul reportajului, în fața „Muzeului Icoanelor de sticlă – Zosim Oancea“

Reportaj realizat de Geo Ciolcan ți taie respirația în satele din Mărginime, înșirate pe văile unde curenții de aer rece troieneau căsuțele albite de nea. În acea zi de iarnă, care poate fi asemuită cu o piatră de hotar, atît în viața și activitatea preotului Zosim Oancea, cît și a micii așezări sibiene, Sibiel, în halta de cale ferată cu același nume coboară noul preot paroh.

Istoria vieții acestui slujitor al Bisericii constituie ea însăși materie primă pentru un roman. La aproape 53 de ani, căsătorit și tată a trei copii, după o activitate fructuoasă, ca preot și predicator la Catedrala din Sibiu, și profesor de religie, punea piciorul în Sibiel, după 10 ani petrecuți la Aiud și după alți 5 de domiciliu forțat în Bărăgan și în lagărele de muncă din Delta Dunării. După experiența traumatizantă de la Aiud și din stufărișul Deltei, părintele Oancea primise repartiție pentru parohia din satul Sibiel, nume ce avea să-i încununeze ultima parte a vieții, oferindu-i statutul de ctitor al unui muzeu, unic în felul său, prin numărul, valoarea și diversitatea exponatelor.

Luîndu-și postul în primire, omul religiei creștine și al bunei-credințe, preotul Zosim Oancea, trecut prin furcile caudine ale vieții, într-o etapă tulbure a României postbelice, se va implica de la început într-o operă de pionerat, ridicînd un sat de păstori din Mărginimea Sibiului la rangul de instituție culturală, cu ecou la UNESCO, cum nici altul nu se putea mîndri.

Deși nu avea un anume plan, cum se exprima oricînd, la rememorarea acelor prime zile de contact cu noua lui parohie: ,,Cu nici un alt plan decît să slujesc, foarte fericit că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea, ba mi-a dat mai mult decît am cerut”, preotul Oancea se apucă de treabă, angrenînd obștea în demersul său. Începe cu refacerea bisericii satului (1765), descoperind sub cinci straturi de var fresca din 1774-1775, opera pictorilor Stan și Iacob din Rășinari. Adunînd fondurile necesare, în toamna lui 1965 picturile și-au redobîndit înfățișarea lor originală, odată cu restaurarea completă a lăcașului de cult, biserica putînd fi înscrisă ca Monument Istoric Național.

Timpul se scurgea în satul Sibiel cu multe momente inedite, cu dezvoltarea colaborării dintre preot și enoriași, ajungîndu-se, în înțelegerea obiectivelor comune, la o simbioză perfectă. Găsind înțelegerea benefică, creatoare de virtuți și înălțări spirituale, conforme cu gîndurile sale, mereu novatoare, părintele Zosim Oancea vrea mai mult: de dragul enoriașilor, își dorește să propulseze mica așezare din vatra Sibiului pe un itinerar cultural de anvergură, chiar într-un circuit mondial al valorilor de patrimoniu...

Un Pate i un anun ciudat

Sărbătoarea de Paște a anului 1969. Preotul avea un plan, ținut, deocamdată, secret. În cei cinci ani de cînd devenise preotul paroh al Sibielului, intrase, de mai multe ori, în toate casele ce aparțineau de acest sat.

Observase, cu bucurie, că pe cel mai curat și luminos perete al camerei, în totalitatea caselor, se aflau, la loc de cinste, înconjurate cu ștergare înflorate și cu busuioc uscat, multe icoane de sticlă, adevărate opere de artă, înfățișînd scene biblice și alte aspecte inspirate din religia ortodoxă. Atunci, în încheierea slujbei, preotul lansează un îndemn către enoriași, primit cu oarecare nedumerire: ,,Icoana e frumoasă în casă, dar o vezi numai tu. Pune-o în Muzeu, o vede o lume întreagă și se arată tuturor puterea de creație a poporului nostru, din trecut și de azi”.

Aceste cuvinte, care au fost ca o temă de meditație oferită enoriașilor, au iscat interes și vîlvă pe ulițele și în casele din Sibiel. Din această întîmplare, oamenii din sat au început să-și privească (și chiar să admire) cu mai multă atenție propriile icoane, bătîndu-și capul să înțeleagă ceea ce a vrut să le spună părintele paroh!

Dar, pentru că preotul paroh Zosim Oancea era un om de acțiune, pătruns de microbul binelui și frumosului înaripat, nedumerirea sătenilor nu a durat prea mult. Încă de a doua zi, umblînd din casă în casă, preotul satului studia, împreună cu gazda, icoanele expuse, rugîndu-i să cotrobăie prin poduri, magazii și lăzi uitate prin unghere întunecate, de unde – surpriză! – veneau cu vechi icoane pe sticlă, care, după îndepărtarea prafului și a pînzelor de păianjen, se dovedeau a fi mici bijuterii, înfăptuite de meșteri anonimi sau semnate de pictori cu notorietate în branșă. Încet, încet, zestrea viitorului muzeu creștea - deși, deocamdată, acesta nu dispunea de o încăpere proprie – locuitorii fiind nu doar receptivi la inițiativa Părintelui Oancea, de a dona icoanele solicitate, ba chiar erau capabili de gesturi emoționante, neînchipuite pînă în acel moment în colectivitatea lor: cine nu avea astfel de icoane în casă cumpăra de la cine avea mai multe și le dona muzeului. Un exemplu elocvent întru ilustrarea acestui fenomen este și cazul istoricului și academicianului Andrei Oțetea, originar din Sibiel, care a cumpărat și a donat piese valoroase, răspunzînd chemării parohului din satul natal. Unele episoade de la începuturile acestui muzeu, chiar acum, peste ani, cînd o parte din protagoniști au trecut la cele veșnice, creează emulație, trecînd de-a dreptul în legendă: familia Lalu, care donase mai multe icoane, mai păstra una, ,,Maica Domnului Îndurerată”, opera fraților Grecu. Pentru felul în care Mama își privește Fiul pe cruce, cu privirea îndurerată și cu mîinile strînse a rugă, pentru imaginea de ansamblu, cu sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, realizată într-o viziune pămînteană, omenească, proprietarii acestei icoane țineau morțiș să le rămînă în casă, simțindu-se protejați de Maica Domnului, Cea făcătoare de minuni. Ce-a făcut și ce-a dres Părintele Oancea, deși cu părere de rău, valoroasa lucrare de artă ,,Maica Domnului Îndurerată”, a fost cedată muzeului. Ca drept legătură și continuitate de întreținere a evlaviei pentru icoană, fosta proprietară, în fiecare zi, înainte de a pleca la muncă, făcea un mic popas la muzeu unde se ruga la icoana-i dragă!

Lungul drum de la Sibiel la UNESCO Prima colecție de icoane pe sticlă, care cuprindea între 150 și 200 de exemplare, a fost depozitată într-o magazie din spatele bisericii, refăcută apoi, cît de cît, devenind sediul primului Muzeu al icoanelor pe sticlă

suflet și de acțiune, preotul Zosim Oancea, sătucul Sibiel, nume românesc de alint, a ajuns pe buzele a milioane de oameni de pe alte continente, mulți deplasîndu-se de la mii de kilometri spre a se desfăta, la fața locului, cu miracolul dumnezeiesc, întrupat de acest mare preot în Muzeul din Sibiel.

Un Muzeu pentru eternitate

Biserica Sfînta Treime, din Sibiel din Sibiel. Părintele Oancea, ajuns la acest stadiu cu lucrarea vieții sale, a gîndit mai departe, la scoaterea Sibielului din zona gri în care se afla și la propulsarea acestei localități în circuitul cultural și artistic. Ecoul acestui salt la statutul Sibielului nu a întîrziat să apară: la finele anului 1969, cu toată suita de la nivel național și județean, a fost vizitat de o delegație UNESCO, fixînd localitatea pe harta internațională, multiculturală a acestui for.

După numai trei ani, în 1973, preotul Zosim Oancea face încă o mișcare menită să impresioneze o Țară, dar să și pună pe gînduri pe unele dintre mărimile acelor vremuri, de la București. Ce anume a întreprins?

Reușește, caz aproape unic în România, să obțină acordul autorităților și să promoveze Sibielul, cu Muzeul său de icoane pe sticlă, în circuitul internațional al Muzeelor. Prin convorbiri nemijlocite cu enoriașii, îi îmbărbătează pe aceștia, risipindu-le frica de autorități, în cazul în care ar fi prinși că primesc, în gazdă, cetățeni străini. Autoritatea preotului Oancea și știința acestuia de a explica autorităților (abordîndu-i, în special, pe cei care nutreau oarecare aplecare spre artă și cultură) importanța, la nivel național, a deschiderii satului românesc (și) spre cultura occidentală, au făcut minuni: în casele sătenilor din Sibiel sînt găzduiți membrii primului grup dintr-o serie de grupuri de tineri americani aparținînd ,,Friendship Ambassadors” .

Sibielul se înviorează brusc, devenind un mic centru ecumenic. Grupuri de străini, de religie ortodoxă, protestantă, catolică, se roagă în vechea biserică din Sibiel, alături de comunitatea ortodoxă locală, oferind o imagine parcă desprinsă din cărțile sfinte. Muzeul, ajuns să dețină în portofoliu peste 600 de icoane pe sticlă, se mută într-o clădire nouă, cu parter și etaj, terminată în anul 1983, loc ideal pentru expunerea, în condiții optime, a bogăției strînse de către Părintele Zosim Oancea în 15 ani de trudă. Cum vestea se răspîndește peste tot în lume, personalități ale Bisericilor creștine mondiale vizitează ineditul Muzeu: Philip Potter (secretarul Consiliului Ecumenic al Bisericilor din Geneva); Robert Runcie (episcop, ulterior arhiepiscop de Canterbury și conducător al Comuniunii Anglicane); teologi de talie mondială: Oscar Cullmann, Jurgen Moltmann, Oliver Clement, Dumitru Stăniloae... În acest fel, datorită omului de

Interior din „Muzeul Icoanelor de sticlă – Zosim Oancea“

Iată Muzeul. Este în curtea bisericii unde se află și cimitirul satului. Astfel, undeva, într-un plan ireal, unii dintre cei care au donat icoane se pot întîlni cu aura acestora dincolo de pragul clădirii, în liniștea și în lumina stelară a încăperilor din Muzeu. Ridicată în stil rustic, avînd un cerdac închis, la etaj, construcția aduce cu un conac luminos, pregătit să primească oaspeți în prag de seară la o reuniune cu prieteni sosiți de la drum lung. În muzeu am admirat îndelung sutele de exponate, făcînd cunoștință cu o adevărată Istorie a icoanelor pe sticlă din Transilvania, modul de prezentare facilitînd parcurgerea unor zone cu bogate tradiții în această artă seculară. ,,Icoanele pe sticlă – afirmă I.P.S.Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului sînt un specific al istoriei și culturii transilvane. Ele nu sînt artă naivă, pentru că depășesc prin mesajul lor domeniul imediatului. Ele sînt o mărturie vie a sensibilității spirituale a poporului nostru pentru care icoanele au fost mîngîiere, îndrumare, sprijin și dascăl pe întreg parcursul istoriei atît de plină de vicisitudini”. În Muzeu, icoanele sînt aranjate pe zone de proveniență, reprezentînd tipologii de teme și stiluri, susținute de motive iconografice comune sau particulare.

Iată aceste zone: Nicula și Nordul Transilvaniei, Valea Mureșului, Zona Făgărașului, Zona Brașovului, Valea Sebeșului-Alba-Iulia și Mărginimea Sibiului. Acest areal transilvan, la o scară de suprafață rezonabilă, este reprezentat prin piese autentice și variate, demonstrînd căutările țăranului român pentru crearea, pe pămînt, a proprie-i gospodărie, a unui cer de vise și credințe, încărcat cu simboluri nemuritoare. În planuri și viziuni diferite, de multe ori repetate (dar nu copiate), trece prin fața noastră o întreagă istorie a Creștinismului, succesiunea figurilor care au adus lumina credinței în casele românilor făcîndu-se în flux continuu, sub asaltul ochiului și al inimii. Scene biblice, sfinți reprezentativi, viziuni din Sfînta Scriptură, îngeri și fețe bisericești – imagini dintr-un timp încărcat de suferință și îndoială, sub Steaua mîntuirii – tot ce ți se propune spre admirație și înțelegere nu sînt altceva decît Cerul și Pămîntul Transilvaniei, unite prin mîna și mintea acelora care au săvîrșit aceste opere de artă.

Cea mai des întîlnită mi s-a părut a fi Icoana Maicii Domnului, în diferite ipostaze ale vieții sale pămîntești: de Buna Vestire, cu Pruncul, alături de Iisus aflat pe cruce, a Adormirii Maicii Domnului etc., acestea prefigurînd, în credința primară a țăranului român, simbolul și misterul fecundității, ocrotirea vieții în familii, precum și înfăptuirea unor minuni pe pămînt. Cina cea de taină, Judecata de apoi, sfinții intrați în conștiința poporului: Sf. Ilie, Sf. Gheorghe, Arhanghelii Mihail și Gavril, Sf. Parascheva, Sf. Maria, Sf. Ioan Botezătorul – apropie vizitatorul de icoană, propunîndu-i (și facilitîndu-i) o comuniune cu lumina sfîntă, generată de profunzimea temelor alese și de evlavia cu care te înconjoară și te copleșește! Pe lîngă sutele de icoane pe sticlă, despre care am scris mai sus, Muzeul din Sibiel mai conține o expoziție de carte veche (un exemplar al Bibliei lui Șerban Cantacuzino, Noul Testament de la Belgrad, un text liturgic slavon din Sec. XIV, obiecte de artizanat local: costume populare, mobilă veche, vase de ceramică, obiecte de uz casnic.

Pentru ca surpriza să aibă și un fel de... desert, pe peretele scării interioare ce duce la etaj și pe holul de la capătul scării sînt expuse zeci de portrete,

fotografii de grup, documente vechi, imagini cu diferite activități colective ale celor din Sibiel, toate așezate sub genericul ,,Sibielul istoric”, patronat de figura legendarului Decebal. Este un mod de a privi, retroactiv, ceea ce a fost odinioară vatra satului, cu crîmpeie din viața celor de ieri pentru a nu-i uita și a le perpetua memoria. Iată cîteva nume reprezentative: Alexandru Dordea, primar, prof. Ioan Muntean, fost director al școlii generale, Marina Moșneagă, moașă, Nicolae Tăbu, primar (a trăit între anii 1852 și 1930), eroul locotenent în rezervă Ionel Bratu, mort în război, în anul 1945, și, bineînțeles, academicianul Andrei Oțetea, decedat în 1977...

Am părăsit Muzeul icoanelor pe sticlă din Sibiel fără să fi numărat orele petrecute în acea ambianță de legănare a sufletului în dulcea lumină a candelei pictate. Ar fi fost o împietate să fi făcut vreo limită de orar. Încărcătura sufletească nu poate fi redată în nici un alfabet cunoscut la popoarele lumii. Ea rămîne ca un răsad interior, gata să rodească în momentul în care Eul este fertil, printre lamurii de aer, pămînt, apă și foc.

Două regrete majore mă urmăresc după ce am avut revelația întîlnirii cu infinitul transpus în niște ,,banale” dreptunghiuri de sticlă:

Cruce rară expusă în curtea Muzeului Nu am putut săruta dreapta ctitorului acestui așezămînt, Părintele Zosim Oancea, gest ce l-aș fi putut face pînă în 20 mai 2005, cînd, la venerabila vîrstă de 94 de ani, a plecat la ceruri să se îngrijească și de alte ,,Muzee”! În prezent, față de importanța și originalitatea acestui muzeu și față de memoria aceluia care i-a dat numele, preotul paroh, transilvăneanul Zosim Oancea, se face prea puțin pentru cunoașterea și punerea în lumină a acestui obiectiv de importanță internațională. Rutina și oboseala unei alte generații nu pot și nu trebuie să estompeze fluxul Istoriei generat de Muzeul din Sibiel.

Să nu uităm niciodată aprecierea oferită de I.P.S.Dr. Laurențiu Streza în legătură cu acest subiect: ,,Sibielul este prin muzeul său de icoane pe sticlă unul din reperele de excepție ale spiritualității românești în care, prin străduința vrednicului de pomenire Părinte Zosim Oancea, se conservă valorile duhovnicești și materiale ale satului românesc transilvănean”.

Sibiel este un sat, dar un sat aparte. Prin cele 600 de daruri cerești, lăsate moștenire de un exemplar rar al vieții noastre liturgice și pastorale, preotul Zosim Oancea, satul a căpătat însușiri miraculoase, sutele de icoane pe sticlă, cu Sfinți, Îngeri și Stele, deși pictate de mîna omului, par că reflectă cerul de deasupra, aducîndu-l mai aproape de pămînt, de oamenii care-l înnobilează.

14

Vineri, 11 octombrie 2019

RM

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Martirajul Ţinutului Herţa (3) Motto: „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru,/ S-a răstignit Christos ca la-nceput,/ Cu palma stîngă sîngerînd pe Nistru,/ Cu palma dreaptă înflorind pe Prut” (Andrei Ciurunga) În nordul Bucovinei şi în Ţinutul Herţa este introdus sistemul sovietic de impozite. Gospodăriile băştinaşilor erau supuse impozitului agricol, impozitului pe animale, impozitului pe atelaje, impozitului pe clădiri. La şedinţa comitetului raional Herţa al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei din 22 octombrie 1940 s-a semnalat faptul că satele Culiceni, Ţînteni, Molniţa, Beceşti, Lucoviţa-Slobozia şi Buda Mică nu îndeplinesc planul de predare către stat a cotelor obligatorii de cereale. Conducerea organizaţiei raionale de partid i-a însărcinat pe preşedinţii consiliilor săteşti să mobilizeze activul amintitelor localităţi la luptă „cu acţiunile antistatale ale chiaburilor pentru a îndeplini planul de livrare a cerealelor pînă la data de 26 octombrie 1940”. Conform indicaţiilor primite, activiştii de partid au tăbărît în casele locuitorilor, scoţînd din poduri ultimul grăunte.

Batjocura şi samavolniciile „eliberatorilor” au născut proteste în rîndurile românilor din Ţinurul Herţa. Ţăranii din satul Culiceni, Nicolae Chiţan, Constantin Chiţan şi Pintilei Andrieş, „au protestat împotriva ridicării ultimului grăunte de către reprezentanţii organelor locale ale puterii de stat, motivînd că au copii, care vor muri de foame fără bucăţica de mămăliguţă ce li se ia cu forţa de la gură”. Toţi vor fi arestaţi de către organele sovietice de represalii în luna octombrie 1940, fiind acuzaţi de „agitaţie antisovietică”. Lui Nicolae Chiţan, în vîrstă de 43 de ani, i-a rămas acasă soţia cu trei copii. Pintilei Andrieş, la cei 37 de ani ai săi, a lăsat în pragul casei soţia cu trei copii minori. Constantin Chiţan, care avea numai 35 de ani, şi-a luat rămas bun pentru totdeauna de la soţie şi de la fiică, fiindcă a rămas să-şi doarmă somnul de veci în pămînturile străine ale Uralului.

E necesar de menţionat că în primul an de dominaţie a puterii bolşevice în Ţinutul Herţa, 28 iunie 1940 - 22 iunie 1941, pentru „agitaţie antisovietică” au fost condamnaţi la diferite termene de închisoare 26 de oameni. În numărul lor a intrat şi molniceanul Gheorghe Vieru. Chiar din primele zile ale dictaturii staliniste, concomitent cu represiunile economice au început represaliile politice. Organele Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. desfăşoară o amplă activitate în direcţia stabilirii „elementelor care prezintă un pericol social”. A pornit o totală urmărire. O bănuială, o pîră mincinoasă a agenţilor era de ajuns ca oamenii nevinovaţi să fie arestaţi, aruncaţi în fioroasele cazemate bolşevice, supuşi diverselor metode de tortură şi condamnaţi pentru crime pe care nu le-au săvîrşit. Victime ale politicii sîngeroase promovate pe acest picior de plai au devenit ţăranii înstăriţi, foştii primari ai comunelor din ţinut, familiile care aveau rude înrolate în rîndurile Armatei române.

Prima victimă din satul Molniţa a devenit Constantin Gafu, arestat de reprezentanţii regimului totalitar la 27 iulie 1940. Soţia, Catinca, şi cinci copilaşi cu ochii plini de groază, s-au prins de gîtul ţăranului, care în decursul celor 50 de ani împliniţi n-a săvîrşit nici o crimă împotriva Uniunii Sovietice. Omul a fost scos cu forţa din casă, iar cei rămaşi s-au pus pe bocit. Ajuns la Cernăuţi şi întemniţat, împreună cu alţi nenorociţi, în straşnica închisoare enkavedistă, fu supus, ca şi ceilalţi, interogatoriilor şi batjocurilor cu scopul ca molniceanul să recunoască faptul că-i „duşman al poporului”. Pentru atingerea scopului dat, călăii stalinişti foloseau diferite metode de tortură. Ei îi înfricoşau pe oameni, ameninţîndu-i că vor fi arestaţi copiii. Interogatoriile se desfăşurau de cele mai multe ori noaptea, iar ziua nimeni n-avea voie să doarmă. Pedepsiţilor li se înfigeau ace de metal sub unghii, adeseori ei erau vîrîţi la carceră, unde fiecare osîndit trebuia să stea numai în picioare pe parcursul timpului indicat. Primeau numai peşte sărat, ca să-i chinuiască setea. Mulţi nu puteau să reziste torturilor. Fiind sleiţi de puteri, ei semnau toate hîrtiile ce conţineau învinuiri false. Condamnaţi astfel la diferite termene de închisoare, nevinovaţii apucau drumul gulagurilor staliniste, unde majoritatea a rămas să doarmă somnul veşnic.

După zece zile, a pornit sub pază spre Cernăuţi Domnica Ciornei, arestată de grănicerii sovietici din Detaşamentul nr. 97 al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. Cercetările au durat douăzeci de luni. Douăzeci de luni de chinuri cristice, fiindcă anchetatorii penali, pentru a obţine declaraţiile necesare, foloseau în timpul interogatoriilor toate mijloacele de tortură puse din belşug la dispoziţia lor de către regimul totalitar stalinist. Fiecare femeie arestată era supusă batjocurilor şi înjosirilor bestiale. Fiind dezbrăcată pînă la brîu, unul dintre călăi se plasa în spatele nenorocitei, ţinînd-o vîrtos de coatele braţelor, iar altul, întinzîndu-i cu o mînă sînu-i gol, îl lovea fără milă cu cantul unei rigle mari şi grele, care se găsea în cea de-a doua mînă a călăului, pricinuindu-i bietei fiinţe dureri insuportabile. Cînd anchetatorii oboseau, victima era introdusă în „cuşca cîinelui” - o cameră întunecoasă, cu suprafaţa de doi metri pătraţi, fiind ţinută zile în şir fără hrană şi apă. Pe data de 18 aprilie 1942, Comisia Specială de pe lîngă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. o condamnă la trei ani de detenţie, întemniţînd-o în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă.

La 22 iunie 1941, cînd au început operaţiunile militare între România şi fostul imperiu sovietic, zbirii călăului Stalin, dornici de sînge de romîn, rătăceau ca nişte copoi turbaţi prin localităţile herţene, căutînd noi victime. În calea lor a apărut molniceanul Vasile Huţanu, un flăcău frumos la chip, înalt ca un pandur, membru al unei familii de oameni harnici şi cinstiţi. Ferecat în lanţuri, va fi aruncat în cazematele bolşevice. La baştină au rămas să-i ducă dorul părinţii, fraţii şi surorile. Pe data de 17 octombrie 1942, Comisia Specială de pe lîngă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al U.R.S.S. îl condamnă la cinci ani de detenţie pentru faptul că era un „element care prezintă un pericol social”, fiind întemniţat în lagărul bolşevic de muncă corecţională din Sverdlovsk, Federaţia Rusă. Tot în acea zi de început de vară a fost arestat şi Haralambie Cercun, acuzat de faptul că era un „element care prezintă un pericol social” pentru puterea sovietică. (va urma) Petru Grior, Cernăuţi

Jurnal de pe Frontul de Est (33) 20 octombrie 1941 (1) Cauze ale marilor pierderi de la Odessa: - În afara spiritului de luptă, jertfă şi sacrificiu al trupelor, bătălia de la Odessa a relevat şi greşeli la nivelul concepției de acțiune și a conducerii generale, unităţile şi marile unităţi fiind angajate într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment - batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate, cu concentrări masive de artilerie care să destabilizeze dispozitivul inamic etc.

- Toate acestea par cu atît mai surprinzătoare cu cît la conducerea frontului şi a marilor unități s-au aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii, precum mareşalul Ion Antonescu, generalii Alexandru Ioaniţiu, Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi teoreticieni şi tacticieni militari, inclusiv foşti profesori la Şcoala Superioară de Război.

Printre lipsuri şi greşeli, care trebuie cunoscute şi nu ignorate (fie că place sau nu) documentele timpului (sinteze, dări de seamă întomite după bătălie) semnalează: - insuficienta dotare a unităţilor şi marilor unităţi, în special cu artilerie, mijloace blindate, transmisiuni radio (dar nu numai); - instrucţia sumară, care a provocat greşeli de execuţie pe cîmpul de luptă, lipsă de combativitate, frică, sensibilitate în special în cazul combaterii tancurilor inamice (din fericire nu prea multe la Odessa), chiar panică, mai ales acolo unde fuseseră înregistrate pierderi în rîndul ofiţerilor activi şi a gradaţilor. „Mulţi combatanţi nu au văzut un car de luptă decît pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care (de luptă - n.a.) erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul”- constata generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major.

Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă; - numeroase lipsuri la nivelul încadrării, deficitară atît la ofiţeri cît şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar cîteva luni de la angajarea în război, determinate de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rîndul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, în rîndul ofiţerilor de rezervă), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare sub pretexte diverse, încadrări numeroase la comandamentele din ţară etc.); - insuficienta pregătire a ofiţerilor de rezervă şi a subofiţerilor, „uitaţi” de guvernanţi în perioada interbelică, spre deosebire de situaţia din armata germană, în care rezerviştii şi subofiţerii au avut un rol considerabil la menţinerea poziţiilor de luptă, chiar în condiţii de inferioritate numerică, în special în partea finală a războiului; - modul defectuos în care a fost întrebuinţată Divizia blindată: fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind, astfel, ineficiente; - deficienţe mari în domeniul logistic, de neacceptat în condiţiile în care frontul se afla lîngă Nistru, lîngă graniţă, şi nu în Caucaz sau la Stalingrad. Deşi insuficienţa hranei a găsit în general înţelegere la soldaţi (căci ofiţerii şi subofiţerii „se descurcau”), oboseala determinată de eforturile mari ce trebuiau făcute în luptele aproape continue a contribuit la slăbirea forţei fizice a ostaşilor şi indirect la slăbirea moralului acestora. Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume extrem de dureroase, de felul: „Mai bine cal în Armata germană decît soldat în Armata română”.

Tristă a fost şi constatarea făcută de un medic de batalion român, care raporta dezamăgit: „Batalionul 2 din Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de trei - patru săptămîni. În acest timp ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauza principală de micşorare a moralului. În ce armată pînă şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mîna ca orice vagabond român?”. În aceste condiţii, colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major, conchidea, pe bună dreptate: „Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atît timp cît nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc.”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

pO V E S T I

15

Vineri, 11 octombrie 2019

ADEVARATE

Cu istoria n vnt: evantaiul

Un accesoriu mic, elegant, acum prea puţin băgat în seamă de lumea modei. Evantaiul are în spate o istorie mai mare decît a unui geamantan – dar doar o mică parte aparţine modei, căci el este mai degrabă un instrument al societăţii. Număratele semnificaţii pe care le are în diferite colţuri ale lumii te fac parcă să confirmi că esenţele tari se ţin în sticluţe mici. De-a lungul anilor, evantaiul a fost întrebuințat în fel și chip. La început el era doar o simplă unealtă pentru a înteți focul sau a goni insectele și pentru a te răcori pe timp de vreme toridă. Însă pe măsură ce vremurile au evoluat, evantaiul s-a transformat într-un accesoriu fashion pentru elite, reprezentînd ultimul răcnet în perioada Victoriană și treptat în întrea­ ga Europă!

Cînd vorbim despre locuri unde evantaiul era mai mult decît un obiect mic şi fragil, ţinut în poşetă, ne gîndim la acele tărîmuri unde arşiţa soarelui pîrjoleşte vieţile oamenilor de dimineaţă şi pînă la apus. Vechile reprezentări artistice murale ne oferă informaţii preţioase despre primele evantaie: obiecte mari, în formă semicirculară, cu pene imense şi cu mînere lungi, pe care servitorii le mişcau dintr-o parte în alta pentru a face răcoare stăpînilor, dar şi pentru a-i feri de insecte.

Vorbim aici despre Egipt, unde evantaiul, indispensabil oamenilor locului, îşi face apariţia în reprezentarea unei ceremonii din timpul faraonului Narmer, care a făcut parte din Prima Dinastie Egipteană existentă undeva în jurul anului 3000 î.Chr., şi despre care se presupune că ar fi unificatorul Regatului de Jos al Egiptului cu Regatul de Sus. Rămînînd la civilizaţiile antice, evantaiul şi-a găsit locul şi în legendele greceşti sau în piesele de teatru romane. La greci, evantaiul era întîlnit sub denumirea de rhipis, iar la romani cel mai popular era muscaria, folosit în special pentru alungarea insectelor.

Parte a ceremonialurilor religioase În Europa creştină, încă din primele secole ale erei noastre, obiectul este inclus în ceremonialul bisericilor.

Flabellum este realizat din metal, piele, mătase sau pene şi este folosit de doi diaconi care, de o parte şi de alta a altarului, păzesc cupele cu vin de mici vietăţi zburătoare. Astăzi, el apare mai mult în bisericile grecilor şi ale armenilor. Trebuie menţionat faptul că prezenţa evantaiului în ceremoniale religioase s-a făcut şi în credinţe păgîne, un obiect cu aceeaşi valoare fiind găsit în mormîntul faraonului Tutankhamon.

Deopotrivă apreciate erau şi peste ocean, în ţinuturile aztecilor şi incaşilor: Montezuma i-a oferit în dar conquistadorului spaniol Cortez şase evantaie cu pene.

Aria religioasă a evantaiului se extinde pînă la mînăstirile buddhiste. Călugării le foloseau pentru a-şi acoperi faţa în timpul unor anumite ceremonii religioase din templu. Evantaiul era un accesoriu indispensabil pentru ei la înmormîntări, mai ales pentru un anumit obicei conform căruia ei trebuiau să croiască robe monahale din giulgiul cu care cel decedat fusese învelit – evantaiul din frunze de palmier era folosit pentru ca ei să se poată proteja de mirosul de putrefacţie. Se spune că însuşi Buddha îşi acoperea faţa cu un evantai în timpul prelegerilor sale, obiectul căpătînd astfel o autoritate spirituală.

Toate evantaiele duc n China Călătorind prin lume în lung şi-n lat, observăm că evantaiul şi-a păstrat mereu utilitatea, numai că, în timp, el a fost inclus treptat în lumea frumosului.

Vrînd, nevrînd, cînd în mintea oamenilor apare figura unei chinezoaice, evantaiul este mereu prezent. Ochii migdalaţi răsar de după un evantai mic, din bambus, acolo existînd cîte un tip anume pentru clase sociale diferite: acum mai bine de 2000 de ani, în timpul dinastiei Zhou, evantaiul era o marcă nobiliară. Abia în timpul dinastiei Song evantaiele realizate din bambus sau din papură au devenit populare şi în rîndul oamenilor obişnuiţi.

Tot din acea perioadă vin şi preferatele domnişoarelor de la Palatul Imperial – realizate din mătase, decupate în forma lunii. De obicei, evantaiele din China erau realizate din oase de animale, bambus sau lemn, în timp ce mînerul era frumos gravat sau decorat cu pietre de jad. Şi tot de atunci, pictarea evantaielor a devenit o meserie, o formă independentă de artă. Temele abordate cu precădere erau florile, peisajele cu munţi şi ape curgătoare, dar şi mici portrete chinezeşti. Şi pentru că se apropiau din ce în ce mai mult de artă, evantaiele au fost promovate la scenă deschisă. În timpul dinastiei Han, răspîndirea şi conservarea artei şi a tradiţiilor chinezeşti era prioritară. Iar dansul a devenit mai mult decît o formă de divertisment. Cu ajutorul unor evantaie colorate, şi cu mişcări elegante, chinezii ofereau privitorului legende şi părţi ale istoriei. Dansul evantaielor a fost preluat mai tîrziu şi în cabaretele europene şi americane, mult mai mari şi mai extravangate.

Cît despre momentul în care s-au inventat evantaiele, legendele ne duc tot în China, în timpul domniei împăratului Yuan, în jurul anului 2697 î.Chr. Se spune că fetei acestuia, în timpul unui bal mascat, i s-a făcut extrem de cald şi, pentru a se răcori, dar şi pentru a evita să fie recunoscută, îşi mişca masca extrem de repede în dreptul feţei, lucru imitat şi de restul celor prezenţi.

Arta rzboiului, arta evantaiului Din China în Japonia e numai o aruncătură de băţ.

Aşa că se pare că vecinii din Ţara Soarelui Răsare au împrumutat modelul graţioaselor evantaie de la chinezi. Primele dovezi ale existenţei lor pe tărîm nipon datează din Secolul al VI-lea şi sînt regăsite în picturile funerare. Orientalii sînt oameni practici, dar şi inovatori, aşa că nu după mult timp evantaiul a devenit pliabil. Primele modele au fost realizate în special pentru doamnele de la Curte, ele purtînd şi denumirea de akomeogi, ce provine de la numele rochiilor akome.

Primul evantai pliabil a fost adus în China, ca tribut, de către un călugăr, în anul 988. Evantaiele japoneze se deosebeau de cele chineze şi prin materialele folosite.

Utilele şi elegantele obiecte erau de două feluri: hiogi, realizat din lame de chiparos şi legate cu fir, şi kawahoriogi – realizat din hîrtie japoneză şi pliat în zig-zag.

Evantaiul şi-a găsit locul chiar şi în lumea samurailor. În perioada Japoniei feudale, folosirea armelor în anumite zone era extrem de limitată, aşa că luptătorii au fost nevoiţi să găsească alte modalităţi de a apăra onoarea şi dreptatea. Samuraii au adus o nouă formă de luptă: tessenjutsu, arta folosirii evantaiului ca armă.

Tessen este un tip de evantai ascuţit, realizat din fier, dar care are modelul unuia obişnuit, realizat în aşa fel încît samuraiul să poată intra cu el oriunde. Gunpai erau

(

RM

evantaie mai mari, tot din fier, dar pe care ofiţerii de rang înalt le foloseau pentru a se apăra de săgeţi sau pentru a trimite semnale trupelor.

Moda face cale-ntoars Războinicul împotriva caniculei, evantaiul, se pare că şi-a pierdut urma în Europa timp de cîteva secole.

Abia în timpul Evului Mediu, cruciaţii l-au adus înapoi din Orientul Mijlociu. Atunci, europenii au adoptat modelul vechi, rigid, dar şi cel cu pene – regina Elisabeta I a Angliei avînd o colecţie impresionantă.

Mai apoi, odată cu marile călătorii şi descoperiri, în perioada Secolelor XV-XVI, comercianţii portughezi au adus din Japonia şi China evantaiul pliabil.

Modernitatea a adus cu ea schimbarea mentalităţii, dar şi schimbarea garderobei. Evantaiul a devenit, în Secolul al XVIII-lea, un adevărat accesoriu al eleganţei, Franţa, bineînţeles, deţinînd monopolul. Era epoca de aur a evantaiului. La fabricarea lui se folosea orice: de la aur, argint, pietre preţioase, mătase, dantelă la simplele hîrtii şi lemn. Anii 1720 au adus evantaiul cu paletele ivorii şi pînza pictată manual, numit brisé, iar după descoperirea Pompeiului, în 1748, evantaiul căpăta binecunoscutele modele neoclasice. Revoluţia Franceză a adus siluete din ce în ce mai subţiri ale doamnelor, rochii strînse pe talie, inspirate din toga grecească. Damele au fost nevoite să îşi îndese tot ce doreau să poarte cu ele într-o gentuţă mică, ce stătea agăţată de talie. Chiar şi evantaiul. Aşadar, mărimea conta, şi accesoriul devenea mult mai mic. Încet, încet, evantaiul începea să se impună. Devenise un accesoriu obligatoriu la nunţi şi înmormîntări, iar un anumit tip era realizat anume pentru evenimentele naţionale. Dezvoltarea tehnologiei, printarea culorilor au dus elegantul evantai şi oamenilor de rînd. Imediat după Războiul Civil, americanii au preluat şi ei moda evantaiului, însă au abandonat arta şi au adus în primplan afacerea.

Codul secret al evantaiului Evantaiul a făcut cîndva și obiectul unui cod secret prin care se putea comunica, evident, fără cuvinte. Este interesant să descoperi înțelesul anumitor gesturi. În 1797, William Cock a publicat la Londra un ghid al conversațiilor prin intermediul evantaiului: ,,The Original Fanalogy”. Doar printr-o mișcare a evantaiului putea fi transmisă o propoziție întreagă. În acele vremuri, și femeile, și bărbații aveau evantaie.

- Un evantai deschis larg: ,,Așteaptă-mă”; - A ține un evantai deschis în mîna stîngă: ,,Vino și vorbește cu mine”; - Un evantai pus pe obrazul drept: ,,Da”; - Un evantai pus pe obrazul stîng: ,,Nu”; - Un evantai închis, lîngă ochiul drept: ,,Cînd te pot vedea?”; - Un evantai ținut lîngă inimă: ,,Te iubesc”; - Un evantai așezat la nivelul ochilor: ,,Îmi pare rău”; - Un evantai pe jumătate închis, ținut pe buze: ,,Mă poți săruta”; - Răsucind evantaiul în mîna dreaptă: ,,Iubesc pe altcineva”; - Răsucind evantaiul în mîna stîngă: ,,Sîntem spionați”; - Un evantai lăsat să cadă: ,,Vreau să fim prieteni”; - Îți faci aer încet: ,,Sînt măritată”; - Îți faci aer repede: ,,Sînt logodită”; - Închiderea ușoară a unui evantai larg deschis: ,,Mă mărit cu tine”.

Acum, evantaiul nu mai este nici o armă, nici un accesoriu obligatoriu. Este scos de la naftalină numai atunci cînd este căldură mare... mon cher.

Surse: Civilizatia.ro, Historia.ro

16

Vineri, 11 octombrie 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Realism sîngeros: De unde vin războaiele mondiale

În aceste zile, umanitatea își amintește cu amărăciune 80 de ani de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Principalele evenimente din acea perioadă au fost atacul german asupra Poloniei la 1 septembrie 1939 și contra-invazia forțelor armate sovietice din est la 17 septembrie. În septembrie 1939, în Marea Britanie, care a reușit să-i declare război lui Hitler și se pregătea să se transforme în singura fortăreață inexpugnabilă a libertății și democrației din chiar Vestul Europei, a avut loc un eveniment important pentru istoria intelectuală a întregii lumi. A apărut prima ediție a cărții lui Edward Carr, al cărei titlu a zbuciumat zeci de ani în urmă: „Criza de douăzeci de ani (1919-1939): o introducere în studiul relațiilor internaționale”. Cartea a fost tipărită în august, iar autorul însuși a fost sceptic în privința unui titlu atît de înalt. „Utopie și realitate” - aceasta a fost versiunea inițială, stabilită într-un contract cu editura Mac Milan.

Dar, editorii au sugerat să ajusteze această formulare pentru ca publicația să fie mai vîndută. Cînd textul era deja finalizat și se pregătea să fie trimis pentru tipărire, autorul a acceptat cu reticență o nouă rubrică, în baza căreia cartea a fost publicată o lună mai tîrziu într-un cadru internațional fundamental diferit. Este puțin probabil ca însuși profesorul Carr și editorul său să fi putut ghici cu exactitate absolută și cu atît mai mult cu privire la evenimentul care va transforma lumea pe granița germano-poloneză la doar două săptămîni după ce au decis să „reinventeze titlul”. Ca urmare, „Criza de douăzeci de ani, 1919-1939” a devenit peste noapte nu doar un bestseller din categoria non-ficțiune, ci și prima carte în titlul căreia au apărut datele exacte ale începutului și sfîrșitului sistemului internațional care a împărțit cele două războaie mondiale. Principalul lucru de menționat este că 80 de ani mai tîrziu este destul de dificil să trecem de acest volum cu un aspect destul de modest, dacă vrem să aflăm de unde a venit, cum s-a dezvoltat și ce știință se numește teoria politică a relațiilor internaționale. Știința relațiilor internaționale a început să se contureze destul de tîrziu. Acum sărbătorim, de fapt, doar primul secol de la înființare ca disciplină academică independentă. Primul departament de politică internațională de renume mondial a fost deschis la Universitatea din Aberystwyth din Țara Galilor în 1919, cînd a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles pe continent și s-a format Liga Națiunilor.

Ca dotare, unei noi unități academice, din partea lui David Davis i-au fost donate 20.000 de lire sterline în memoria studenților care au murit pe front. Nepotul unui proeminent industriaș, primul dintre Davis care a primit titlul baronial, Sir David a fost un important om politic galez și un liberal ferm. Cu o privire „plină de foc de război”, extrem de dornică de ideea unei noi comunități internaționale de națiuni, Sir David a decis să promoveze o abordare a relațiilor internaționale care să nu permită niciodată repetarea unei catastrofe atît de monstruoase și lipsite de sens, precum cea care tocmai se întîmplase în Europa. Puțin mai tîrziu, centrul de cercetare asupra politicii internaționale din Aberystwyth, pe care l-a creat, a fost numit după Woodrow Wilson, autorul celebrei declarații care conținea cele 14 puncte liberale și tatăl fondator al Ligii Națiunilor. Baronul Davis era încă viu cînd a izbucnit un nou mare război în 1939, iar profesorul Carr și-a publicat cartea, plină de ironie despre speranțele „utopiilor” ale lui Wilson. Însuși Edward Carr în 1936 și-a părăsit cariera diplomatică, cu rangul de prim secretar, după 20 de ani de serviciu, pentru a conduce acel departament din Aberystwyth. Edward Carr a contribuit la Conferința de pace de la Paris, în calitate de secretar al comitetului care discuta statutul și granițele noilor țări din Europa Centrală și de Est. Mai tîrziu această experiență îl

va conduce la Riga cîțiva ani ca secretar secund al ambasadei britanice în Letonia independentă.

Noul contract universitar al lui Carr nu presupunea o sarcină obligatorie mare, iar statutul unui expert independent a făcut posibilă prezentarea unor probleme care deveneau mai relevante zi de zi. După doi ani de la începerea activității de profesor în Țara Galilor, reușind, apropo, să scrie o carte despre anarhismul lui Bakunin și să publice un manual despre istoria diplomatică pentru studenți, Carr abordează o nouă problemă serioasă.

Evident, nu numai în contextul evenimentelor politice actuale, dar și în ajunul aniversării a 20 de ani de catedră, în vara lui 1938 se așează să scrie o carte mare despre disciplina căreia a decis să se dedice. În primul rînd, Carr afirmă că, la două decenii de la înființare, știința relațiilor internaționale „se află la începuturi”.

Din 1914, gestionarea relațiilor internaționale a fost o problemă a unui cerc restrîns de inițiați. Chiar și în țările democratice, politica externă a fost în mod tradițional în afara sferei de interes a partidelor politice.

Autoritățile reprezentative nu s-au simțit abilitate să exercite controlul asupra „manipulărilor mistice” ale agenției de afaceri externe.

Experiența enormei vărsări de sînge din 19141918 a pus capăt ideii că războiul este o chestiune importantă doar pentru armata profesională. În același timp, s-a risipit ideea că politica internațională poate fi încredințată în siguranță exclusiv diplomaților. Nașterea unei noi științe a fost marcată de o campanie împotriva tratatelor secrete, care au fost declarate unele dintre cele mai importante cauze ale războiului. În același timp, responsabilitatea pentru aceste acorduri a fost atribuită atît guvernelor, cît și cetățenilor țărilor în război. „Toată lumea știa ce fel de acorduri au fost încheiate, dar înainte de începerea războiului în 1914, doar cîțiva au arătat curiozitate în atitudinea lor și au considerat-o ca fiind ceva inacceptabil”, scrie autorul. Carr afirmă știința politicii internaționale ca răspuns la o anchetă publică largă. A fost creată pentru a servi binele: dacă sarcina dezvoltării sănătății creează științe medicale, iar sarcina construirii de poduri este inginerie, „nevoia de a vindeca bolile corpului politic și-a dat impulsul și inspirația științei politice”. Tocmai de aceea, fondatorul filozofiei politice, Platon, s-a preocupat mai mult nu de faptele lumii din jurul său, ci de modul în care ar trebui să fie în mod ideal această lume. Vorbind despre această „etapă utopică” din teoria relațiilor internaționale, Carr își amintește un episod care i s-a întîmplat lui Wilson în drum spre o conferință de pace la Paris. Unul dintre consilieri l-a întrebat pe președintele Statelor Unite de ce consideră că planul Ligii Națiunilor va funcționa, iar el a răspuns în termeni peremptori americani: „Dacă nu merge, trebuie să-l faci să funcționeze”. Un an mai tîrziu, democratul Wilson a lăsat Casa Albă noului președinte republican, care a criticat sever politica sa externă, natura nerealistă a proiectului Ligii Națiunilor și părerea sa despre modul în care ar trebui organizată politica internațională. În Europa, și mai ales în Marea Britanie, spiritul Wilson a continuat să domnească cel puțin în primul deceniu după încheierea Tratatului de la Versailles. Dacă unii susținători ai ideii creării unei forțe internaționale de poliție pentru menținerea păcii și securității colective s-au confruntat cu critici la adresa scepticilor, el nu a răspuns prin argumente cum și de ce ar trebui să funcționeze proiectul propus, ci a înspăimîntat-o ​​cu consecințe devastatoare în caz de eșe. Într-un caz extrem, el a cerut să propună un plan alternativ care să poată deveni nu mai puțin decît un panaceu. Adesea, aceasta a amintit încercarea disperată a unui începător de a rezolva o problemă complexă de șah, jucînd în același timp piese albe și negre pe același tablou. „Gîndurile au fost oferite cu retinere”, această ironie a lui Karr va suna mai tîrziu, cînd speranțele anilor ’20 vor da loc disperarii anilor ’30.

Utopianismul din primele decenii, mai devreme sau mai tîrziu a trebuit să înlocuiască realismul - termen care este acum prezent în orice manual bun despre relațiile internaționale. Carr îl introduce folosind optica lui Niccolo Machiavelli, potrivit căruia în politică este necesar „să căutăm adevărul real, nu imaginar al lucrurilor”. Chiar dacă uneori acest adevăr nu pare prea plăcut, este de dorința oricărui om de știință să nu inventeze ceva fără precedent, ci să colecteze, să clasifice și să analizeze fapte și să prezinte concluziile sale.

Cum arată imaginea realistă a Carr despre lume la sfîrșitul anilor 1930? În ciuda tuturor încercărilor de reglementare a acestora la nivel supranațional, relațiile internaționale, ca și pînă acum, se află într-o stare de anarhie. Aceasta înseamnă că fiecare stat din arena internațională acționează exclusiv în propriile interese la propriul pericol și risc, și adesea dincolo de ele, fără a fi limitat pe termen lung de altceva decît de posibilitățile propriei puteri. Naționalismul s-a dovedit a fi mai puternic decît ideea luptei de clasă și aproape peste tot a reușit să adune comunitatea oamenilor în lupta pentru interesele care le unesc. Mai mult decît atît, lupta naturală pentru egalitate în arena internațională este slab diferențiată de expansiune și lupta pentru dominare. „Armonia intereselor” servește de obicei ca o acoperire a apetitelor celor mai puternici jucători, provocînd indignare violentă și rezistență a celor care se simt asupriți, dar care au suficientă rezistență. În astfel de condiții, numai hegemonia unei superputeri ar putea servi drept singurul factor de armonizare. Astfel, în Secolul al XIX-lea, scrie Carr, „flota britanică nu numai că garanta imunitatea de la războaiele majore, dar a asigurat și ordinea pe mări, oferind un grad egal de securitate tuturor. Piața financiară din Londra a stabilit un standard comun pentru întreaga lume, comerțul britanic a susținut - deși nu în cea mai bună formă adoptarea pe scară largă a principiului liberului schimb, engleza a început să joace rolul de limba comuna pe patru continente”.

Cu toate acestea, deja la începutul secolului următor, această stabilitate a început să se prăbușească pe măsură ce declinul puterii britanice a crescut. Statele Unite nu s-au grăbit să se declare a fi o superputere, în timp ce „conceptele hegemoniei germane sau japoneze, precum și ordinea mondială construită pe ele, au fost a priori mai absurde decît pax Britannica pe vremea reginei Elisabeta I sau pax americana în timpul Washingtonului și Madison”. Drept urmare, așa cum știm acum, America a triumfat pînă la urmă. Carr în cartea sa era înclinat să prezică evoluția evenimentelor într-un astfel de scenariu și această prognoză s-a făcut realitate. Cu toate acestea, acum, 80 de ani mai tîrziu, vedem o altă criză globală, asociată, după cum mulți prognozează acum, cu debutul declinului hegemoniei americane.

Lumea este încă guvernată „nu prin raționalitate și bun simț, ci prin forțe demonice orbe și iraționale”, iar pentru prima dată în istoria modernă și recentă, puterile care sînt dincolo de granițele civilizației occidentale încep să revendice dominația mondială.

Ce ne promite acest lucru în următorii ani și decenii? Probabil o turbulență și mai mare în relațiile internaționale, plină de noi mari vărsări de sînge.

Lecțiile trecutului sînt cu greu capabile să învețe pe cineva în acest caz.

Ce soluție a văzut Carr din situație? Noua ordine internațională, potrivit raționamentului său, nu poate fi construită decît pe o putere suficient de coerentă și puternică pentru a-și menține dominația, care nu va lua parte la rivalitatea actorilor mai mici din politica internațională. O astfel de „armonie internațională” nu poate fi construită decît pe baza influenței acceptate de majoritate drept tolerante și nedespotice. Sau, cu alte cuvinte, potrivit pentru multe practici alternative de existență în lumea diversă de azi. Este posibilă puterea în lumea modernă, care este recunoscută în același timp ca o Europă unită, China și India, Rusia și Iran cu interesele și practicile politice atît de diferite? Timpul ne va răspunde.

D.A.

RM

17

Vineri, 11 octombrie 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Dăncilă și Iohannis, prinși – au mințit… sau există o înțelegere!

Este clar că mai întîi s-a dorit desființarea forțelor naționale.

Apoi, a componentelor cu tendințe național suveraniste din partidele rămase – mai bine zis, din PSD, că la PNL nu putea fi vorba. Patrioți ca Norica Nicolai, Varujan Vosganian sau Daniel Zamfir au plecat la ALDE, grup din păcate condus de un antinaționalist, Tăriceanu. Se vede însă că, la nivelul puterilor care fac jocurile în România, există o intenție de a crea un carusel politic dirijat.

Nu știu dacă acest fapt e agreat deocamdată și la nivelul conducerii PSD și PNL… Dar vă propun o dovadă că există acolo, la nivelul legăturilor la vîrf PSD – Președinție, ceva… ascuns. Mai exact, a apărut o dovadă clară a minciunii. Urmează să vedem dacă e minciuna lui Iohannis, a lui Dăncilă sau… una comună, dezvăluind, din greșeală, acea înțelegere.

Păcatul originar… contrele Iohannis - Dăncilă „PSD și-a pierdut credibilitatea și că a propus în funcții importante la nivelul Uniunii Europene persoane cu probleme de integritate. Acum, astăzi, persoana care a fost propusă a fost pur și simplu refuzată. Rușine! Rușine PSD-ului!”.

Am reprodus reacția președintelui imediat după aflarea veștii respingerii Rovanei Plumb. Iohannis era la Cluj cînd a avut această reacție, dar de la tribuna Cotrocenilor a fost și mai dur, accentuînd pe un aspect – că i-ar fi „transmis explicit”. Rețineți această formulă – „i-am transmis explicit”.

Klaus Iohannis: „Avem o nouă dovadă a incompetenței premierului Viorica Dăncilă (…) I-am transmis explicit prim-ministrului încă de la începutul acestei proceduri de desemnare a comisarului european din partea României să nu o nominalizeze pe doamna Plumb, întrucît nu îndeplinește criteriile de integritate și profesionalism”. Dar, surpriză, imediat a venit declarația Vioricăi Dăncilă: înainte de a trimite la Bruxelles propunerile iniţiale pentru funcţia de comisar european ar fi avut o discuţie cu preşedintele Iohannis, iar președintele şi-ar fi dat… acceptul pentru cele două nume, Rovana Plumb și Dan Nica!

Deci, unul spune că a „transmis explicit să NU nominalizeze”, celălalt că, dimpotrivă, a primit acceptul! În cazul acesta, întrebarea firească este CINE MINTE? Fiindcă în această situație limită e vorba de alb și negru, nu de griuri, de cale de mijloc! Sau este?...

Caragiale actualizat: „O discuție telefonică… pierdută” Atenție acum la date: singura intervenție a lui Iohannis pe această temă înainte de scandalul respingerii (26 septembrie) a fost pe 28 august, cînd presa a reținut următoarele: „Președintele României, Klaus Iohannis, a precizat miercuri (28 august) că a fost informat telefonic de premierul Viorica Dăncilă despre propunerile pentru funcția de comisar european, în speță europarlamentarii PSD Rovana Plumb și Dan Nica, șeful statului considerînd că acestea nu sînt potrivite”, relatează „Calea Europeană” o declarație a lui Iohannis în cadrul unei „discuții informale cu jurnaliștii”.

Ulterior acestei discuții, Viorica Dăncilă a revenit, tot telefonic, pentru a-l informa pe președinte că „a trimis deja președintelui ales al Comisiei Europene, Ursula von der Leyen numele Rovanei Plumb și pe al lui Dan Nica pentru postul de comisar european”, precizează sursa citată. „Astfel, șeful statului i-a transmis prim-ministrului Viorica Dăncilă că cele două propuneri sînt nepotrivite și că există riscul să fie respinse de Parlamentul European, context în care a arătat că România nu ar mai avea șanse la un portofoliu bun”, scrie „Calea Europeană”.

Dar discuția cu jurnaliștii a avut loc pe 28 august, în timp ce premierul trimisese scrisoarea cu nominalizările pe… 9 august! În tot acest timp… tăcere! Or, vă imaginați un Iohannis care NU e de acord cu ceva să tacă, precum un ucenic al lui Pitagora?

Pact al tăcerii, între Klaus și Veo? Mai mult, chiar presa care o înfierează îndeobște cu mînie proletară pe Dăncilă dă în vileag că Iohannis a tăcut… mormînt pe tema propunerilor! Omerta?! „Procedura desemnării comisarului european al României s-a făcut într-o totală lipsă de transparență, fără nicio comunicare publică pe subiect.

Presa a aflat neoficial că Viorica Dăncilă a trimis Ursulei von der Leyen numele Rovanei Plumb și pe al lui Dan Nica pentru postul de comisar care ar reveni României”, scria DIGI24 pe 9 septembrie. Deci Iohannis nu a spus presei nimic despre propuneri, pactizînd practic cu Dăncilă „Rușine PSD” în

secretomania pe care presa o acuza! Oare unde era revolta și nemulțumirea lui Iohannis?!

Tot în articolul din 9 septembrie, DIGI24 aruncă o altă lumină peste discuția lui Iohannis cu Dăncilă. „Președintele Klaus Iohannis a relatat, într-o discuție cu jurnaliștii (cea din 28 august, n.n.), că a fost sunat de Viorica Dăncilă care i-a comunicat că vrea să trimită la Bruxelles numele Nica și Plumb, Președintele recomandîndu-i să facă altă propunere deoarece aceasta este proastă. Iohannis a povestit că a fost sunat din nou de Dăncilă care i-a comunicat că rămîne pe poziții și șeful Statului a avertizat-o că dacă propunerea va fi respinsă, România va avea o problemă”.

Deci, de la „i-am transmis explicit”, pînă la „recoman­ dîndu-i” și „a avertizat-o că dacă” – oho, e cale lungă! O cale la fel de lungă ca între mînia lui Iohannis (cel de după respingere) și o discuție telefonică de tipul: „Doamna premier, e problema dumneavoastră, eu accept să faceți cum credeți de cuviință”. Pentru că eu asta cred că a spus obositul președinte, care se grăbea atunci să plece în vacanță.

De altfel, în toată luna august președintele nu a avut decît vreo 3 activități – PNL, Ziua Marinei și vizita în SUA, chemat intempestiv de Trump. Ah, și să nu uit – Iohannis și-o luase de curînd după ceafă, odată cu terminarea în glorie de către echipa Dăncilă a mandatului președinției Consiliului UE, despre care el declarase că… „România nu e pregătită, rușine PSD!”.

Nici „Domnu Pantazi” nu știa nimic de supărarea lui Iohannis… nici PNL! Foarte interesantă e ziua de 28 august, cînd Iohannis a vorbit pentru prima dată de nemulțumirea lui față de propunerile PSD. Ei bine, expunerea nemulțumirii nici măcar nu a făcut parte din declarația de presă – ci a fost ceva separat, în plus. Nici măcar NU e consemnată nemulțumirea pe site-ul Președinției, atît era de importantă și de… „vehementă”! Nu, declarația din 28 august a fost dedicată respingerii propunerilor de miniștri – în frunte cu Dana Gîrbovan! Și atunci, repet întrebarea – cît de „explicit” i-a „transmis” Iohannis premierului că nu e de acord cu numirile? Sau de ce nu a zis nimic de chestiunea asta în spațiul public? I-a fost cumva rușine?...

Dar, și mai tare ar fi dacă se dovedește că discuția telefonică inițială a avut loc în preziua trimiterii scrisorii – adică pe 8 august. De ce? Pentru că exact pe 8 august, deci data la care Iohannis i-ar fi „transmis explicit” premierului nemulțumirea, președintele a ținut un discurs dur la reuniunea Consiliului Național al PNL, ocazie cu care și-a descărcat nervii și supărările pe PSD… dar NU a pomenit nimic de aceste nominalizări care vizau cel mai important post deținut de un român! Și, ce să mai vezi – presa a aflat chiar pe 9 august de trimiterea scrisorilor și chiar prin favoritul prezidențial, „domnu Pantazi” – G4Media! Care Pantazi, surpriză, face tot felul de aluzii și deziluzii la adresa propunerilor PSD… dar NIMIC despre nemulțumirea chipurile „transmisă explicit” de Iohannis! Ciudat… sau ce?...

Deci nici lui „domnu Pantazi”, nici lui „Number one” nu le-a zis Iohannis nimic de supărarea sa? Un adevărat stoic, președintele nostru, ce să mai zic!…

Concluzia: cineva va deveni mincinosul dovedit.

Sau recunosc mermeleala?

Iohannis spune acum că „Respingerea candidaturii Rovanei Plumb de către Comisia juridică a Parlamentului European reprezintă un nou eșec major al guvernării PSD, care aduce prejudicii României”! Grav de tot, nu?... Dar de pe 9 august pînă pe 26 septembrie NU a spus nimic, cu excepția discuției colaterale cu niște ziariști, pe 28 august. Repet, acesta e Klaus Iohannis cînd are o mare nemulțumire cu „pesediștii”?! Glumiți?! Dar, cine știe, poate a „mers pe burtă” - din politețe, din patriotism, din simpatie pentru Veo, repet, cine știe?... – și el, de fapt, i-a „transmis explicit” premierului! Și atunci Viorica minte!

Sau poate amîndoi molfăie o situație „vîscoasă”, pe care au crezut-o o formalitate… și a ieșit o dandana - așa cum de altfel pare să fi ieșit chiar pentru Comisia Europeană, la nivelul mai multor state.

Așteptăm deci precizarea Vioricăi Dăncilă, să ne spună cum i-a „transmis explicit” acceptul despre care vorbește dînsa – și care l-ar transforma pe Iohannis într-un mincinos dovedit.

Sau pe ea, dacă nu e așa cum zice… Oricum, situația creată de scandalul Rovana Plumb îi pune pe amîndoi șefii națiunii într-o situație de muchie de cuțit: cine cade la proba verității, s-a tăiat! Și, cine știe, poate găsește careva înregistrarea convorbirii, chiar la momentul oportun, așa cum a găsit Geoană poarta lui Sorin Vîntu. Sau acela a fost Băsescu? Nu mai rețin, poate își aduce aminte Ponta…

Dragoș Dumitriu

Spuneam că bucuria liberalilor, pentru succesul de la europarlamentare, a fost una fără margini. Se pare însă că Orban și ai lui erau mai degrabă zăpăciți decît bucuroși.

Uitînd pentru ce votaseră (desemnarea reprezentanților în Parlamentul European), Iohannis și Orban pretindeau să preia puterea politică. Este ca și cum un cetățean ales primar ar cere să i se încredințeze funcția de președinte al României. Numai că una-i una și alta-i alta. Oricît de hămesiți ar fi după putere, liderii Opoziției nu pot amesteca borcanele electorale cu atîta cinism. Urmează să vedem dacă, la alegerile parlamentare de anul viitor, partidele de dreapta vor mai obține majoritatea. Doar

O vară politică de-a dreptul caniculară (3) după un asemenea examen democratic vor fi îndreptățite să preia puterea, și nu pe căi ilegale, prin cerșeli și amenințări. Bolnavi după putere, liberalii nu mai au somn, nu mai au decență politică, nici doctrină din postura de vajnici opozanți, visîndu-se în fiece clipă vătafii politicii românești. Acum ori niciodată, strigă peneliștii în fiecare zi, la fiecare colț de stradă, dar realitatea politică nu le permite să facă pasul decisiv. Și cine știe dacă le va îngădui vreodată.

Tonul bătăliei pentru putere îl dau flămînzii liberali, incitați de starostele de la Cotroceni, oțărît că n-a putut să devină fürerul atotputernic al Românei. Constituit din două formațiuni, care în anii anteriori au guvernat țara, fiecare în chip execrabil, recent, PNL a săltat în preferințele electoratului de la 22 la 28 la sută. Nu este un rezultat nesemnificativ, dar nici unul pentru care să te tăvălești pe jos de satisfacție. Pentru cele șase procente pe care le-au obținut peste social-democrați, liberalii se împăunează de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior.

La fel de infatuată se arată și USR, o formațiune politică fantomă, apărută peste noapte din chimirul escrocului miliardar Sörös și din cutia cu rezonanțe ideologice a Serviciilor, care i-a neliniștit pînă peste cap pe liberali, încît nu este exclus ca în campania prezidențială să se încaiere la sînge. PMP, făcătura nevolnicului Traian Băsescu, a depășit 5 la sută, cu toate că și 1 la sută ar fi fost o pălărie mult prea mare pentru un partiduleț atît de amărît.

Pro România, creația lui Victor Ponta, ambițiosul și inutilul politician de stînga, dreapta și de centru stînga-dreapta, care se zbate ca peștele pe uscat să pună mîna pe funcții politice și administrative cît mai înalte, a obținut 7 la sută, un rezultat căzut parcă de la loz în plic. Este însă greu de spus dacă la alegerile parlamentare Pro România nu va deveni pro opoziție.

La alegerile din 26 mai, insuficiența secțiilor de votare a ieșit din nou în evidență. Să vedem dacă, după recentele măsuri adoptate de Președinție și Guvern (se cheltuiesc 35 de milioane de lei pentru organizarea de noi secții de vot), situația alegerilor de peste hotare va fi soluționată.

Trebuie spus, însă, că nici românii de peste hotare nu se preocupă de organizarea alegerilor. La ultimul scrutin, deficiențele de ordin local n-au fost deloc minore. În jurul orei 13, la Secția electorală din Bologna au sosit 5 autobuze cu votanți. (va urma) NICOLAE DĂSCĂLESCU

18

Vineri, 11 octombrie 2019

V I ATA C R E S, T I N Ã ,

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (49) LUNA APRILIE 27 aprilie – Împreună – lucrători cu Dumnezeu

,,Cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, şi mai mari decît acestea va face” (Ioan 14.12) Lucrarea lui Dumnezeu este în primul rînd renaşterea şi mîntuirea sufletelor omeneşti, şi tocmai în această mare şi sfîntă lucrare Domnul ne cheamă pe toţi să îi fim tovarăşi, muncind în ogorul Lui şi strîngînd în el, prin puterea Mîntuitorului Însuși, roade tot mai desăvîrşite. Sîntem noi vrednici de o asemenea sfîntă şi înaltă chemare? Nu poţi purcede la sfînta şi marea lucrare de a sădi binele în sufletele oamenilor altfel decît cu suflet curat si cu inimă curată.

Un mare gînditor a comparat omenirea cu un bloc de marmură, din care un sculptor poate plăsmui forme minunate. Și omul este o unealtă în mîinile lui Dumnezeu, la fel ca dalta în mîinile unui sculptor – dar o unealtă conştientă şi, prin urmare, responsabilă.

Cu adevărat, mare este chemarea artistului, care dintr-o piatră diformă poate crea un chip de înger, dar neasemuit mai mare şi mai frumoasă este puterea de a trezi sufletul omului la scopul cel mai înalt, duhovnicesc. Educîndu-şi copilul, alintîndu-1 în braţele sale, mama trebuie să se gîndească în primul rînd că Dumnezeu i-a încredinţat un suflet viu şi i-a dat puterea de a creşte acest suflet în duhul adevărului si al iubirii lui Dumnezeu, de a înăbuşi în el sămînţa răului, de a trezi îngerul adormit din el, ca să zic aşa, de a-l pune pe calea adevărată, care duce la Domnul. Toate strădaniile, toate puterile inimii de mamă trebuie să fie în­dreptate spre acest scop, pe care ea îl poate atinge numai cu atotputernicul sprijin dumnezeiesc.

Dar această mare lucrare a deşteptării şi educării sufletului nu se înfăptuieşte doar prin strînsa legătură a părinţilor cu copiii. Şi copiii pot, la rîndul lor, să-şi

Este toleranța un păcat sau o virtute? (2) Scurtă istorie a toleranţei (2)

Dar tăvălugul intoleranţei nu s-a oprit doar la aceste trei aspecte. Așa cum știm, populaţia Greciei antice nu a fost întotdeauna deschisă spre opiniile inovatoare ale unor filosofi, mai ales cînd acestea veneau în conflict cu concepţiile lor religioase. Socrate este doar un exemplu.

El a fost condamnat la moarte de un juriu format din 501 cetăţeni atenieni, cei mai mulţi dintre ei fără alte funcţii sau poziţii importante, pentru vina de fi introdus „divinităţi noi”, nerecunoscute public, și pentru că a „corupt tinerii” să le accepte. Condamnarea lui vine însă în contextul Războiului Peloponezian, 431-404 î.Chr., cîștigat de Sparta, un oraș - stat mult mai conservator și cu o guvernare mult mai autoritaristă decît Atena, ceea ce este posibil să îi fi făcut pe juraţi să considere că merită să fie și ei mai autoritari în propria ţară, dacă aceasta poate aduce apoi și succesul militar. Paul Cartlege, profesor la Universitatea Cambridge, afirmă corect că „procesul lui Socrate și deznodămîntul său ar trebui să ne reamintească faptul că Atena democratică, în ciuda faptului că a fost o societate relativ deschisă, nu era nicidecum un paradis liberal al toleranţei religioase”.

Odată cu extinderea impresionată a Imperiului Roman, acesta a inclus tot mai multe grupuri de populaţie cu limbi, culturi și religii total diferite. Dacă limba latină și cultura latină – cu foarte multe elemente preluate din cultura greacă – au reușit să se impună rapid în cele mai multe părţi ale imperiului, religia a fost un domeniu destul de sensibil și unul în care romanii au ales să fie mult mai toleranţi decît în alte privinţe. Iniţial, singurele religii interzise au fost cele care cereau sacrificii umane și cele

înrîurească părinţii, să le dea imbold spre bine, şi fraţii pot să se înrîurească între ei, şi prietenii. La temelia tuturor relaţiilor omeneşti trebuie să stea înalta si sfînta sarcină de a ne da unii altora imbold spre bine, de a ne chema la adevărul veşnic. Toţi oamenii cultivaţi, înţelepţi, bogaţi în cunoaştere trebuie să-şi pună cultura, cunoştinţele, înţelepciunea la picioarele lui Christos, astfel încît, primind învăţătură de la El, să-i poată ajuta pe fraţii lor încă neluminaţi să-L cunoască. Şi ţineţi minte că nici o faptă bună nu e, la drept vorbind, a voastră. Christos vorbeşte nu de faptele şi planurile voastre, ci de ale Sale, pe care vrea să le săvîrşească prin voi, dacă vă veţi încredinţa Lui cu totul şi nu-L veţi împiedica prin îngîmfarea voastră, prin facerea voii proprii. Lumea are nevoie de Dumnezeu, de lucrurile Lui, iar voi nu sînteţi decît nişte unelte ale Lui. Aşadar, ,,să nu se laude înţeleptul cu înţelepciunea lui, nici puternicul cu puterea lui, ci de se laudă cineva, să se laude cu aceea că pricepe şi Mă cunoaşte că Eu sînt Domnul...” (Ieremia 9.23-24).

28 aprilie – Neputinţă şi putere

RM

Sămînța bună

Ce anume citim? ,,Încolo, fiul meu, ia învățătură din aceste lucruri; dacă ai voi să faci o mulțime de cărți, să știi că n-ai mai termina și multă învățătură obosește trupul.” (Eclesiastul 12.12) Despre vestitul batjocoritor și dușman al creștinilor, Voltaire, se spune că la vîrsta de cinci ani a citit o poezie care glorifica necredința; impactul acelor versuri a fost hotărîtor pentru viața lui. Ce s-a ales de acel băiat? Un blestem pentru foarte mulți oameni, un slujitor al lui Satan! La capătul opus, marele evanghelist John Wesley a atribuit binecuvîntata sa predare în slujba Domnului citirii unei cărți cu titlul: „Trăirea și moartea sfîntă“.

Cărțile pe care le citești nu te lasă niciodată la fel; ele îți schimbă interiorul, fie apropiindute de Dumnezeu, fie îndepărtîndu-te de El. Este scris: „Gîndurile celor cinstiți sînt drepte, dar sfaturile celor răi sînt înșelăciune“ (Proverbe 12.5). Au fost scrise și tipărite mii și mii de lucrări de divertisment, pentru distracție și amuzament; acestea gîdilă simțurile, dar unde îl duc ele pe cel care le citește? Într-o lume în care desfrînarea, îndărătnicia, patima, năzuința după cîștig, ovațiile mulțimii, toate acestea sînt așezate ademenitor în fața ochilor, ca o cale a fericirii!

Aproape toată lumea citește. Întrebarea cea mare rămîne: ,,Ce anume citim?”. Să ne lăsăm gîndurile și viața formate prin Cuvîntul lui Dum­ nezeu. În felul acesta vom putea să scoatem lucruri bune, de preț, din această vistierie bună, dăruită de Dumnezeu tuturor oamenilor de pe pămînt.

,,Puterea Mea întru neputinţă se săvîrşeşte” (II Corinteni 12.9) Cînd ne credem puternici, tocmai atunci sîntem mai slabi ca oricînd, pentru că, bizuindu-ne pe noi înşine, nu cerem ajutorul de Sus – dar cînd ne recunoaştem slăbiciunea şi neputinţa, incapacitatea de a lupta, nepriceperea de a lucra, atunci sîntem puternici prin acea Putere care întru neputinţă se săvîrşeşte.

Sîntem cu adevărat puternici, fiindcă ne adresăm lui Dumnezeu, rugîndu-L să ne dea ajutorul Său, pe care El niciodată nu ni-l refuză. Din păcate, prea des, sub pretextul slăbiciunii şi nepriceperii, ne dăm în lături de la lucrarea pe care sîntem datori să o facem şi, simţindune incapabili de o muncă folositoare, preferăm să rămînem într-o trîndăvire deplină.

N-ar fi mai bine să trecem osteneala noastră în mîinile Domnului, Care va acoperi toate lipsurile noastre şi ne va preschimba slăbiciunea, umplîndune cu puterea Sa? El este gata să facă această minune zilnic, fiindcă puterea Lui întru neputinţă se săvîrşeşte.

Cu nemărginita Sa înţelepciune, El acoperă neputinţa noastră omenească. Apostolul Pavel a fost adînc pătruns de gîndul acesta cînd a spus că se laudă cu neputinţele sale, simţind că în el se arată puterea lui Dumnezeu, şi de aceea îşi dădea pe deplin seama că este tare tocmai atunci cînd este neputincios (v. II Corinteni 12.10). (va urma)

care erau ostile statului. Cultul împăratului și participarea la sărbătorile zeilor oficiali erau preţul pe care popoarele cucerite trebuiau să îl plătească pentru ca propria religie să fie tolerată de autorităţile romane. Doar că o religie monoteistă nu se putea încadra în tiparul acesta. Deși au fost mereu controverse între romani și evrei pe subiectul religiei, romanii au acceptat pînă la urmă ca evreii să nu participe la cultul împăratului și, mai mult chiar, pentru o vreme, să asigure din bugetul de stat jertfele pentru templul din Ierusalim. Creștinii însă nu au reușit să fie la fel de influenţi ca evreii și să se bucure de avantajul de a fi toleraţi – persecuţiile anticreștine din primele secole fiind de o violenţă și de o cruzime șocante în raport cu toleranţa pe care romanii o aveau faţă de orice alte forme de religie. Edictul de toleranţă al împăraţilor Constantin și Licinius, din anul 313, cunoscut și ca Edictul de la Milano, le garanta în sfîrșit creștinilor libertatea de a se închina așa cum considerau ei, fără a mai fi persecutaţi sau urmăriţi de autorităţi. Surprinzător însă, aceeași biserică – persecutată în primele secole – a ajuns cîteva sute de ani mai tîrziu să fie aceea care a pornit un război nu doar apologetic, ci și militar faţă de cei care nu împărtășeau toate convingerile sale teologice. Așa s-au născut Inchiziţia și cruciadele, dar și multe alte forme de intoleranţă bazate exclusiv pe convingerea că unii nu au voie să creadă altfel decît le este îngăduit. Din păcate, nici chiar după Reforma protestantă, statele sau orașele care au îmbrăţișat-o nu au știut unde să pună graniţa între toleranţă și intoleranţă, persecutîndu-i pe membrii grupărilor reformei radicale într-o manieră antagonică cu dragostea și cu harul predicat de la amvoanele lor.

Nu considerăm că întreaga istorie a creștinismului a fost o istorie a intoleranţei și a urii, dar nu putem să nu observăm că uneori chiar celor ce propovăduiau dragostea și erau gata poate să își dea viaţa pentru fraţii

lor le era greu să arate aceeași dragoste faţă de cei care nu le împărtășeau convingerile teologice. Și nu vorbim aici de intoleranţă faţă de cei care înfăptuiau lucruri abominabile, ci faţă de cei care credeau în același Dumnezeu, dar într-un mod diferit. În Islam, lucrurile par complet diferite, dacă ne informăm doar de pe site-urile islamice. Astfel, aflăm că „toleranţa este principiul de bază al Islamului.

Este o datorie morală și religioasă. (…) Înseamnă că opiniile cuiva nu trebuie impuse altuia. (…) Islamul este religia milei și bunătăţii, a toleranţei și a slujirii”. Mai mult chiar, Coranul afirmă: „Voi aveţi religia voastră, iar eu am religia mea!”. Sau, în sura 2, versetul 256: „Nu este silire la credinţă!”. Cel mai frecvent citat exemplu în susţinerea acestor idei este chiar cel al lui Mahomed, care i-a protejat pe evrei și i-a numit „poporul Cărţii”. Dincolo însă de aceste afirmaţii, nu putem să nu observăm că trecerea unui islamic de la „credinţa mea” la „credinţa voastră” este un păcat de moarte, o faptă pentru care tradiţia – uneori mai puternică decît textul sacru al Coranului – le cere membrilor familiei să-l ucidă pe cel devenit astfel „necredincios”. Din păcate, nesfîrșitele controverse dintre sunniţi și șiiţi, plătite cu vieţile foarte multor oameni doar în ultimii ani, arată că uneori nu e suficient un text corect, dacă el rămîne doar la nivel teoretic și dacă tradiţia interpretării lui este mai puternică decît mesajul său direct. Dar nu se poate nega nici faptul că, în anumite perioade istorice, ţările islamice au manifestat un spirit de toleranţă demn de a fi copiat de ţările creștine. Într-un articol din ,,The Economist” se afirmă în mod deschis: „În Secolul al XIX-lea, otomanii erau de departe mult mai ospitalieri faţă de minorităţile religioase decît restul Europei”. (va urma) Adrian Neagu (Semneletimpului.ro)

RM

19

Vineri, 11 octombrie 2019

S , ase,

Istorioare cu tlc Uneori istoria se amuză consemnînd povestea unor întîmplări vesele și uneori cu tîlc. Am cules cîteva dintre acestea din ,,Vatra: Foaie ilustrată pentru familie”, revistă publicată pe la sfîrșitul Secolului al XIX-lea ,,sub direcțiunea I. Slavici, I.L. Caragiale și G. Coșbuc”.

Ordin poliienesc ,,Pe vremea lui Vodă Barbu Știrbei era holeră în Bucureşti. Poliţia lipise pe ziduri următorul ordin: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor cari se întorc după zece ceasuri din noapte acasă, să nu cînte pe drum nici să nu facă sgomot». Ce avea a face sgomotul cu holera, nu se ştie, dar poliţia ordonase aşa. Într-o noapte, cîţiva tineri, cam turtiţi, se întorceau de la o cîrciumă cîntînd pe stradă. Era pe la 12 noaptea. Gardistul le ţine drumul. «Cum, domnilor? N-aţi citit porunca? Cine se întoarce acasă după zece noaptea nu are dreptul să cînte!»

– «Am citit!», zise unul mai isteţ, «dar noi nu ne întoarcem acasă; noi mergem într-altă cîrciumă».

Acest răspuns neaşteptat a zăpăcit pe gardist.

Tinerii au plecat în pace. A doua zi, însă, ordinul poliţiei era schimbat: «Fiind holeră, poruncim cetăţenilor să nu facă sgomot şi să nu cînte pe drum după zece ceasuri noaptea, ori se întorc acasă ori nu se întorc!»” (,,Vatra” – 1 mai 1894)

P I Mo c c h io !

Un dar mprit ,,Un boier de peste Olt veni într-o zi în Bucureşti şi ceru să intre la Vodă, la Matei Basarabul. Ţara pe acele vremuri gemea de greci, care jefuiau fără de milă poporul. Însuşi marele Domn nu se putea scutura de ei. La uşa iatacului domnesc stătea de pază un căpitan grec.

- Vrei să intri la Vodă?

- Vreau.

- Bine. Dar numai aşa te las să intri, dacă împarţi pe din două cu mine darurile ce vei primi de la Vodă.

Chiar în palatul domnesc se jefuia lumea.

Nimeni nu intra şi nu ieşea de la Vodă, fără ca să nu-şi împartă punga cu aceşti hoţi. Vodă ştia, dar n-avea ce să facă. Boierul intră la Vodă. Cînd era să iasă, el se rugă de Domn să-i dea două palme.

Domnul s-a mirat, stăruind însă boierul, îi făcu pe voie. Afară la uşă, grecul îl prinse de haină.

- Ei, ce-i? Împărţim?

- Împărţim.

Atunci boierul trase o palmă Grecului, de se duse învîrtindu-se şi se isbi de un perete. S-a făcut sgomot mare. S-adunară soldaţii. În urmă ieși şi Vodă.

- Ce-i aici?

- Măria Ta, boierul ăsta mi-a dat o palmă aşa din senin, mie, care păzesc viaţa Măriei Tale.

- Aşa-i, Măria Ta. Ne-a fost vorba să împărţim darul Măriei Tale, căci altfel nu mă lăsa înăuntru.

Măria Ta mi-ai dat două palme, şi eu după bună dreptate, am dat una căpitanului.

Vodă încreţi fruntea.

- Dacă e vorba de împărţeală, eu nu mă amestec.

Vodă se retrase, olteanul plecă, iar Grecul rămase cu palma.” (,,Vatra” – 15 ianuarie 1894)

Logoftul i cafeaua ,,Cel dintîi român care a băut cafea a fost logofătul lui Bogdan Chiorul, Ion Tăutul. El a fost trimis de Vodă la Constantinopol, ca să închine Moldova turcilor. Stînd cu vizirul la masă, i s-a adus cafea. Tăutu nu-şi putea da cu socoteală ce băutură e asta, aşa neagră, şi nici nu visa că ea e fierbinte. El vedea că vizirul nu-şi bea cafeaua – vizirul aştepta să se mai răcească – și credea că Vizirul aşteaptă ca Tăutul să închine şi să bea înainte, ca oaspe ce era.

Tăutul ridică ceaşca şi strigînd: «Trăiască Măria Sa, Împăratul», de-te cafeaua pe gît dintr-o sorbitură.

Deodată sări în picioare, ars pe gît de cafea, şi strigă cît îl ţinură plămînii: «Trăiască Împăratul şi Vizirul». El a strigat, fiindcă nu mai putea de arsură.

Vizirul a rămas cu gura căscată, auzindu-l închinînd cu glas aşa de tare. Bietul logofăt şi-o fi adus aminte multă vreme de «băutura Turcului».” (,,Vatra” – 15 ianuarie 1894)

20

Vineri, 11 octombrie 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Renașterea Patriei (2) (urmare din pag. 1) „Cu gazetele din timpul nostru se poate, întradevăr, întîmpla ca cineva, sculîndu-se sănătos dimineața, să-și afle necrologul pe pagina întîi a cutărui organ al adevărului și să se înduioșeze chiar din tonul patetic prin care se descriu peripețiile descompunerii sale organice (...)

Jumătate din acești oameni care zgîrie la hîrtie – continuă Eminescu – ar putea să zgîrie brînză și să cîntărească la măsline ori să facă cizme și haine (...) Toate puterile sufletești ale generațiunei sînt absorbite de lupte de partide, și la rîndul lor în toate partidele nu sînt decît amploiați: pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiți.

Acestea se ceartă pe Țara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc, cu toții, presă”. Aș vrea să fiu bine înțeles: stimez și prețuiesc presa, a cărei libertate poate că este cea mai mare cucerire a evenimentelor din decembrie 1989, dar astăzi, după atîtea și atîtea scandaluri, și procese, și premize ale unei psihoze sociale grave, este cazul, într-adevăr, să mulțumim presei pentru ceea ce a făcut bun, în opera de asanare socială, dar și să-i cerem ceva mai mult discernămînt, o mai mare doză de responsabilitate față de cuvîntul scris sau rostit. Printre unii șefi de publicații bîntuie molima de a crede că ei pot scrie orice, oricum și despre oricine, că se pot substitui și Justiției, și Parlamentului, și Serviciilor Secrete, ceea ce poate crea o atmosferă irespirabilă în Țară și poate aduce atingere Siguranței Naționale. Eu cred în diviziunea muncii și, ca atare, îi rog pe colegii mei din presă să cîntărească bine de tot greutatea cuvîntului scris sau tipărit, să nuși clădească fericirea lor pe nefericirea altora și, în general, să înceteze vînătoarea de oameni declanșată în decembrie 1989 și care, ca o avalanșă alimentată de diferite forțe interne și externe, s-a transformat într-un insuportabil război româno-român. Rostesc toate acestea de la înalta tribună a Congresului P.R.M. tocmai pentru că partidul nostru e singura formațiune politică din lume care s-a născut dintr-o publicație – cînd, de obicei, se întîmpla invers – și pentru că sînt pe deplin conștient că eu însumi am comis greșeli ca șef de revistă și pamfletar, pe care le regret sincer. Am mai considerat necesar să mă refer la presă dintr-un motiv fundamental: cu vehiculul presei se plimbă în voie, de la un cap la altul al Țării și al Agențiilor Internaționale, toate etichetele infame care se aplică unui partid.

Nici nu luase bine ființă Partidul România Mare, că o canonadă necruțătoare s-a dezlănțuit împotriva noastră, atît din interiorul Țării, cît și din exterior. Imediat s-a cerut scoaterea noastră în afara Legii, de către niște forțe obscure care, în scurt timp, aveau să dispară chiar ele din orice fel de activitate publică. Încă de la Revoluția Franceză, din 1789, cînd a prins viață conceptul de Naționalism, aproape pretutindeni în lume s-au creat „grămezi spontane” împotriva acestei Doctrine. Ființe și grupuscule, organizații și oligarhii pe care, la prima vedere, nu le lega nimic, ba chiar erau antagonice, își dădeau, brusc, mîna pentru atacarea și distrugerea Naționalismului. Pentru că nu puteau ataca direct Nația, toate aceste forțe malefice izbeau în scutul de apărare a acesteia, Naționalismul.

Tactica e veche, încă din orînduirea gentilică – mai ușor se ucide calul decît călărețul. Personal, după analiza a mii și mii de pagini de Istorie, numi dau seama cum de a fost posibilă o asemenea

anatemizare, bruscă, a Naționalismului, în acest Secol XX. Probabil, o parte din explicații se datorează reacției față de național-socialismul promovat de Germania Nazistă – care n-avea nici o legătură cu patriotismul unui Goethe, de pildă – dar cred, mai degrabă, că acesta a fost pretextul îndelung așteptat de către unii pentru asaltul final împotriva valorilor naționale.

Asta, desigur, în condițiile în care cei care atacă furibund naționalismul altor popoare și-au luat toate măsurile pentru protejarea și promovarea propriului naționalism. Și pentru că, fie din lipsă de cultură, fie din diverse aprehensiuni, această problemă nu e abordată, niciodată, frontal în politica și mass-media noastră, dațimi voie să reproduc doar două dintre definițiile date Naționalismului. Prima figurează în „Enciclopedia Generală”, tipărită la Editura De Agostini, din Italia, în anul 1995, și unde se scrie, la pagina 1.225, citez: „Naționalismul – mișcare politică și ideologică apărută în Europa sfîrșitului Secolului al XlX-lea în opoziție cu in­ ternaționalismul democratic și socialist, miș­care care pune în centrul intereselor sale Națiunea, considerată entitate politică supremă”. Iar în „Dicționarul Universal al Limbii Române”, scris de reputatul lingvist evreu Lazăr Șăineanu, se scrie că „naționalismul promovează aspirațiile exclusiv naționale” și că este „partizan al unității Neamului Românesc”. Este o imposibilitate logică să ne gîndim cum s-ar fi desfășurat Istoria României, cel puțin în timpurile sale moderne, dacă n-ar fi existat naționaliști ca Tudor Vladi­ mirescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, B.P. Hasdeu, frații Dumitru și Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta, Vasile Pârvan. Domnilor care ne contestați pe noi astăzi, v-ați gîndit vreodată cum ar fi arătat Geografia și Istoria României dacă nu naționalismul, ci internaționalismul sau trădarea de Țară ar fi fost motorul evenimentelor de la 1848, 1859, 1877, 1894 și 1916 – 1918? Mai mult ca sigur că din România ar fi rămas astăzi numai județele Vlașca, Romanați, Teleorman și Ilfov, în jurul Bucureștilor. Trecutul nu ține de foame, într-adevăr, dar dacă vom permite tuturor impostorilor să ne distrugă trecutul, o să rămînem numai cu foamea. În retragerea forțată de la Iași, din 1917, marele om politic care a fost Ionel I.C. Brătianu a rostit o frază memorabilă, valabilă și astăzi: „Știam că va trebui să plătim unitatea națională cu atîta sînge – n-am crezut însă că va trebui să o plătim și cu atîta noroi!”. În acest context, cînd cele două carnagii mondiale din Secolul XX au dat peste cap sensurile clasice ale stîngii și dreptei, Partidul România Mare crede că a venit momentul să nu se mai opereze cu aceste noțiuni, ci să se vorbească de partide patriotice și de partide reacționare. Destinul a făcut ca, în vreme ce în Europa Occidentală dreapta să fie națională și stînga reacționară, în România lucrurile să stea exact pe dos, flamura Naționalismului fiind preluată de forțele de centru-stînga.

Doamnelor și domnilor, am considerat necesar să fac această scurtă incursiune istorică și doctrinară pentru stabilirea „grupei de sînge”. Fiindcă România este, la ora actuală, ca un bolnav pe masa de operație și, indiferent de valoarea echipei de chirurgi, cu participare internațională, vine o oră astrală, a Adevărului,

cînd trebuie să se efectueze o masivă transfuzie de sînge. Ce calitate va avea acest sînge și de unde va proveni el? Sau poate că în loc de sînge unii doresc să infiltreze ser fiziologic, sau clorofilă, sau Verde de Paris – să mă ierte delegația franceză?!

Acestea sînt motivele pentru care, în fața pericolului real de deznaționalizare, de pierdere a identității de sine, în fața atacurilor grave de lez-națiune, cînd românii au devenit tolerați în propria Țară și o clasă politică iresponsabilă le-a confiscat pînă și dreptul la Istorie, pînă și pîlpîirea lăuntrică și modestă a speranței că teritoriile care ne-au fost răpite se vor reîntoarce, o dată și o dată, la sînul Patriei-Mame, Partidul România Mare și-a asumat rolul istoric de a se bate pentru drepturile Poporului Român, de a nu permite nimănui batjocorirea a tot ceea ce e sacru pentru acest Neam. Nu vom cădea în trufia de a crede că noi sîntem buricul pămîntului, dar sentimentul onoarei, al dreptății și al legitimei apărări ne determină să amintim, tuturor, ceea ce se pare că s-a uitat. Incultura, dublată de răutate și antiromânism, sînt pericole mortale. Într-o singură frază vreau să fac o trecere în revistă a cîtorva dintre prioritățile absolute cu care acest Popor genial a sporit tezaurul de valori al Umanității: Imnul „Te Deum laudamus” e creat, în Secolul IV, de proto-românul Niceta Remesianul, calculul astronomic al Erei Creștine e opera savantului român Dionisie Exiguul, în Secolul VI, tot un român, Petrache Poenaru, e inventatorul stiloului, Nicolae Paulescu a creat insulina, Henry Coandă e părintele avionului cu reacție, românii Emil Racoviță, Gogu Constantinescu și Ștefan Odobleja sînt creatorii unor științe numite Biospeologie, Sonicitate și, respectiv, Cibernetică, avem doi laureați ai Premiului Nobel, George Emil Palade și Maica Tereza, care era aromâncă de-a noastră, și nimeni nu poate ignora, fără a se face de rîs, bijuteriile create de români în literatură, muzică, arte plastice, arhitectură. Trebuie să lăsăm modestia la o parte și să declarăm că ceea ce am făcut noi, cei de la Partidul România Mare, pentru România, pentru continuitatea și prezervarea valorilor Neamului Românesc, pentru inte­ gritatea hotarelor – n-a făcut nimeni! Și a mai venit vremea să afirmăm, răspicat, că pentru interesele fundamentale ale Poporului Român, ne aflăm în conflict deschis cu toți trădătorii de Țară, cu toți komisarii străini care batjocoresc România și o tratează ca pe o junglă tocmai bună de defrișat și jefuit, ca pe o Țară „second hand”.

Acum, la 8 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, cînd niște tineri idealiști au murit și au înviat fără să știe că, astfel, dejoacă planurile unui complot internațional diabolic, Partidul România Mare este cea mai puternică și autorizată voce care apără ființa națională! Noi sîntem purtătorii de torță, sau lampadoforii, cum ar fi spus grecii antici. Credem într-o Europă a Patriilor și a Națiunilor! Credem că, așa după cum a avut dreptul Germania să se unifice, are și România dreptul să-și refacă vechile hotare, care au fost sfîrtecate în urma unor înțelegeri între Hitler și Stalin. Pînă nu vom recunoaște, deschis, ce simțim, cine sîntem, ce vrem și ce ni se cuvine – noi nu vom putea face nici un pas înainte. Unul dintre cei mai iubiți și mai tragici președinți ai Americii, Abraham Lincoln, definea democrația astfel: „Ultima mare speranță de a lărgi sfera puterii comune, păstrînd, în același timp, libertatea individuală și demnitatea comună”. (va urma)

RM

21

Vineri, 11 octombrie 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (40)

„În chiar ziua aceea, 29 decembrie 1933, întrun ziar de dreapta se scrisese, textual, că guvernul e condus de «un cioflingar, pe numele lui Ducas, străin de neam şi de lege» şi că guvernul înăbuşe mişcarea «naţionalistă». În alt ziar de aceeaşi teapă se spune că Duca «e vîndut străinilor». Dar să cităm, mai bine, tot din rîndurile unui gazetar de la Adevărul.

Tudor Teodorescu-Branişte, vorbind despre unul dintre făptuitorii crimei, arăta că individul cu mintea înfierbîntată de gogomăniile puse în circulaţie de ziarele de dreapta «Nu ştie că Duca e cel mai sărac dintre oamenii politici români. Că Duca locuieşte într-un apartament de trei odăi, vag şi submediocru mobilat. Că Duca, după 30 de ani de viaţă publică, n-are decît două perechi de ghete. Că Duca a renunţat la toate plăcerile vieţii, chiar şi la acele mici luxuri pe care şi le permit cei mai săraci dintre noi. Că lui Duca i se pot aduce toate acuzaţiile din lume, în afară de acuzaţia de necinste». Duca nu putea fi imaginat decît chiar de o minte bolnavă «lăfăindu-se în bogăţie, cu casa de bani plină», şi ziaristul continua: «Un om sărac, un om cinstit, prin excelenţă cinstit, un om de mare talent, un om civilizat a căzut sub gloanţe. În buzunarul lui s-au găsit 80 de lei. Acasă la el, sărăcie. Acesta este «preţul vînzării». A cîştigat naţionalismul ceva prin răpunerea lui Duca? Nimic. A pierit un om de merit într-o ţară în care oamenii de merit sînt atît de puţini. Atunci? A cîştigat, totuşi, cineva. A cîştigat cine vrea o Românie slabă, o Românie cît mai lipsită de oameni şi cît mai tulburată de curente, o Românie asupra căreia să se poată întinde, fără nici o împotrivire din parte-ne, mîna Berlinului agresiv. Duca e prima victimă a acestei opere de nimicire a României de azi»”. I. G. Duca a jucat un rol important în succesul misiunii româneşti la Paris (1918). A fost preşedinte al Partidului Naţional Liberal (1930–1933). A organizat Băncile Populare. În documentul analizat de mine acum se vede, mai întîi, semnătura lui, împreună cu data: „I. G. Duca, 1 febr. 1919”. Reîntîlnim numele său după un an, sub un text adecvat: „România Mare trebue să fie şi România Nouă. I. G. Duca. 22 Dec. 920”.

138) IACOB NE­ GRU­ZZI. Fiu al lui Costache Negruzzi. Aşa cum tatăl l-a cunoscut pe Puşkin, şi fiul a cunoscut un mare poet, pe Eminescu, pe care îl întîlneşte în 1869, la Viena. Jack sau Jacques (cum îl alintau amicii) s-a născut în 1842, la Iaşi. Membru fondator al „Junimii”, despre care lasă nişte Amintiri savuroase. A fost, timp de 28 de ani, redactorul responsabil al revistei „Convorbiri literare”. De formaţie jurist, devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iaşi şi, apoi, la Universitatea din Bucureşti. A tradus cîteva piese de teatru ale lui Fr. Schiller. Preşedinte al Academiei Române.

Atinge vîrsta matusalemică de 90 de ani, apoi se stinge, senin şi glorios, în 1932. Alege o parafrază poetică pentru a răspunde la insistenţele curiosului solicitant: „Uniţi să fim în cuget/ Uniţi şi în simţiri!/ Jacob C. Negruzzi, 2/15 Febr. 1919”.

139) ARTHUR VĂITOIANU. General şi om politic. Născut în 1864, la Ismail, în Basarabia.

Mort în 1956. A fost şeful unui Corp de Armată în primul război mondial. Prim-ministru în perioada septembrie-noiembrie 1919 („Guvernul

Generalilor”). Aici scrie doar atît: „Pentru neam şi ţară mi-am închinat viaţa.

Ministru de Război în anul întregirii neamului.

General Arthur Văitoianu”.

Alături de el, pe aceeaşi pagină, un alt general Văitoianu scrie ceva care prefigurează gîndirea în termeni geo-strategici: „3/II 919. Mergi sănătos,

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (84) Vasile, şi spune-le colo departe cine sîntem noi ceştia dintre Nistru şi Tisa. General Al. Văitoianu”.

140) M. FLECHTENMACHER. Avocat. Nepot de frate al compozitorului Al. Flechtenmacher. „4 februarie 1919. Sînt fericit că în aceste momente se cîntă Hora Unirei scrisă de unchiul meu Alex. Flechtenmacher, în tot Ardealul, Bucovina, Banat şi Basarabia, ca şi în ţara-mamă. Trăiască Neamul Românesc cel vitejesc!

M. Flechtenmacher. Avocat. Bucureşti.”

141) CONSTANTIN PREZAN. Mareşal. Erou al Războiului de Întregire a Neamului. Născut în 1861. A condus Armata 4 de Nord, în luptele din Transilvania. Şef al Marelui Cartier General (1916–1918) şi al Marelui Stat Major (1918–1920).

A fost unul dintre cei mai buni specialişti români în arma geniului. La insistenţele Reginei Maria, suveranul îi dă acestuia, la un moment dat, toată puterea militară pe mînă – el, Prezan, a coordonat campania glorioasă din anul 1917, care a culminat cu izbînzile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Tot el conduce, din punct de vedere al strategiei şi planurilor de operaţiuni, ofensiva Armatei Române din 1919, care se soldează cu eliberarea Budapestei de sub teroarea bandelor lui Béla Kuhn, secretarul lui Lenin (aventurier care a fost înecat în Rîul Moscova, din ordinul lui Stalin). În semn de supremă recunoaştere a înzestrării şi autorităţii sale, Carol al II-lea îl înalţă la gradul de Mareşal. Devine senator de drept, iar Academia Română îl alege printre membrii săi de onoare. Destinul a făcut ca el să închidă ochii în toiul furtunii celuilalt război mondial, în 1943. În „jurnalul de front” al lui Vasile Popa, viitorul mareşal aplică ştampila Marelui Cartier General şi scrie: „Generaţie fericită, care după atîtea secole de suferinţă şi-a văzut visul mult dorit înfăptuit – unirea întregului neam. General Prezan”. Azi, un bulevard din Capitală, perpendicular chiar pe Arcul de Triumf, poartă numele Mareşalul Prezan.

142) DIMITRIE ON­ CIUL. Istoric. Născut în 1856, la Straja, în jud.

Suceava. A studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin.

Profesor de istorie în Bucovina, începînd cu

anul 1885. Director al Arhivelor Statului, din anul 1900 şi pînă la moarte, survenită în 1923. (În anul 1994, în toiul unei recepţii prilejuite de Ziua Jandarmeriei, la Casa lui Ceauşescu de la Snagov, devenită puţin mai tîrziu Casa NATO, profesorul Ioan Scurtu m-a rugat să intervin pe lîngă generalul George Ioan Dănescu, ministru de Interne, pentru a-i da aprobările necesare să reamplaseze bustul lui Dimitrie Onciul, părintele Arhivelor Statului; după ce am făcut prezentările de rigoare, şi eu, şi amicul meu, regretatul general Dănescu, i-am spus directorului de atunci al instituţiei: „Profesore, pune statuia pe răspunderea noastră, mai rău te încurci cu aprobările, aşa că treci la treabă!”. Menţionez că bustul este o lucrare a sculptorului Mihail Onofrei, din anul 1925.) Fondator de şcoală istorică, Dimitrie Onciul a fost şi un savant patriot, combătînd, cu argumente de necontestat, aberanta teorie a lui Roessler. Rămîn în urma lui lucrări de referinţă, care au informat şi au şlefuit vreo 5 generaţii de istorici români: Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale, Originile Principatelor Române, Radu Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrîn ş.a. Coordonează şantierul arheologic de la Curtea de Argeş. În 1905 este ales membru al Academiei Române. La 13 aprilie 1915, cu prilejul unui trist jubileu (140 de ani de la răpirea Bucovinei), el ţine o emoţionantă prelegere istorică la Atheneul Român, afirmînd că Bucovina este „Ţara clasică a românilor”. Lui Vasile Popa îi dă un sfat profesoral, deşi ştia bine că un „argint viu” ca el n-o să-l asculte niciodată: „Ai ajuns să vezi înfăptuit visul unirei tuturor Românilor; acum du-te acasă şi pune-te pe muncă. D. Onciul. 17 Fevr. 1919”.

143) PAMFIL ŞEI­ CARU. Ziarist şi om politic. Pe numele ade­ vărat Popescu (poreclit de pamfletarul Tudor Arghezi „Damfil Flei­ caru”). Fondatorul zia­ rului „Curentul” (1928) şi, ceva mai înainte, al publicaţiilor „Hiena” şi „Ora”. A lansat pro­ totipul ziaristului necru­ţător şi bine informat.

Născut în 1894, el ia parte activă la război, luptînd cu arma în mînă. În amintirea eroilor care au murit lîngă el, pe front, ridică o biserică la Moldova Nouă, pe malul Dunării. În 1944 se exilează în Spania – la timp, aş putea spune, fiindcă, în contumacie, un „tribunal al poporului”, improvizat din ospătari, femei de stradă şi agenţi străini sangvinari, îl condamnă la moarte, pedeapsă anulată ulterior printr-un decret semnat de N. Ceauşescu. În Spania nu se acomodează cum ar fi vrut, aşa că se mută în Germania, unde moare, la o vîrstă înaintată (86 de ani), în 1980. A scris numeroase volume de pamflete, memorialistică şi analiză istorică: Istoria Partidului Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist (Madrid, 1963), Istoria partidelor politice în România, Pax Americana – Pax Sovietica, Adevăruri care trebuie amintite etc. Atunci, în februarie 1919, viitorul mare ziarist nu împlinise încă 25 de ani, aşa că nu se lansează în formulări apodictice, nici în sfaturi docte, „ex cathaedra”: „Pentru un modest purtător al gîndurilor româneşti, pentru simplul şi însufleţitul român Vasile Popa. Pamfil Şeicaru”. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

22

Vineri, 11 octombrie 2019

Atentate celebre (4) Atentat la Ciudad Trujillo (4) Sally Gaire era stewardesă pe avioanele Pan Americanului care deservea o rută din America Latină, cu escală şi la Ciudad Trujillo. Ea 1-a cunoscut pe Murphy, cu care dorea de altfel să se căsătorească.

De la ea, FBI a aflat despre prezenţa lui Fernandez la bordul bimotorului care-l transporta pe Galindez.

FBI ştia prea bine cu cine avea onoarea şi a început cercetările pentru găsirea unor urme care să îi ducă la crudul asasin. De unde puteau ei începe dacă nu de la depistarea semnalmentelor avionului lui Murphy.

Sur­priză însă, încercînd să dea de urma făptuitorului atîtor crime, FBI a dat peste altele noi. Urmărind să-I găsească pe omul de serviciu de la aeroportul Amytville din ziua respectivă, agenţii l-au găsit fără viaţă. Murise în urma unui atac de cord! A doua victimă avea să fie bărbatul de pe aeroportul Lantana, cel care alimentase avionul lui Murphy. Acesta dispăruse într-un accident de maşină. Murphy a început să se teamă. Îi scrisese lui Sally că ar vrea să plece din insulă, dar scrisoarea a încăput pe mîinile cenzurii lui Trujillo. Într-o seară a fost răpit de cîţiva necunoscuţi şi dus în afara oraşului.

Casa Poporului – adevărata istorie (32) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (12)

Sala ,,Constantin Stere” Face parte din grupul de săli şi saloane în care îşi desfăşoară activităţile Senatul, începînd din anul 2008.

Pînă de curînd a fost folosită pentru întruniri organizate de Centrul Internaţional de Conferinţe. Acum, aici se desfăşoară şedinţele Biroului permanent al Senatului.

Sala are o suprafaţă de 500 de metri pătraţi. În interiorul ei există o masă în formă de cerc, lată de aproximativ un metru, cu diametrul interior de aproape 8 metri. În jurul ei se găsesc, de obicei, 155 de scaune.

Pe pardoseală este montat parchet într-un joc de forme interesant şi atractiv. Este acoperit de un covor mare făcut din mai multe părţi, montat în sală. Pereţii sînt decoraţi cu grupuri din două coloane înguste, între acestea fiind montate panouri acoperite de o pînză mătăsoasă. Lemnul folosit, în majoritate, este nucul de culoare bej. În peretele exterior se găsesc trei ferestre confecţionate tot din lemn de nuc, înalte de 8 metri, cu perdele şi draperii de aceeaşi mărime. Pe

Balada (8) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (8) Ştirile de pe frontul din Moldova erau sporadice.

Gheorghe Genoiu aflase de la nişte rude din Vitomireşti că germanii n-au mai putut trece de dealurile Siretului. În primăvara lui 1918, la 7 mai, s-a încheiat cu Puterile Centrale înjositoarea Pace de la Bucureşti semnată de Guvernul Marghiloman. Din acel moment, viaţa ţăranilor de pe culmea Cotmenei s-a îmbunătăţit simţitor.

Reveniră prin sate produsele de primă necesitate. Se vindeau grîu şi porumb la preţuri accesibile. Lucrările agricole decurgeau în ritmul lor patriarhal şi ciclul vieţii îşi reluase cursul normal. Într-o zi călduroasă de primăvară, familia Genoiu se trezi în ogradă cu boul Florea... Acesta slăbise şi îşi pierduse un corn. Cum de s-a întors bietul animal din război, nimeni nu putea înţelege. Era o minune dumnezeiască. Ştefan Genoiu a terminat şi cele 5 clase primare. La Lăunele şi-a susţinut cu alţi colegi examenul de absolvire şi dorea acum cu nerăbdare înscrierea la un liceu militar.

Dar despre soţii Bădescu nu se ştia încă nimic. Gheorghe Genoiu le păzea cu străşnicie averea şi aştepta cu

RM

A fost ucis şi aruncat în Golful Rechinilor, un loc unde ferocele mamifere mişunau în voie. Şi astfel n-a mai rămas nici o urmă din pilotul care, în clipa cînd a primit cei zece mii de dolari, a avut naivitatea să creadă că-i ieşise norocul în cale...

Căpitanul Octaviano de la Maza, care s-a împrietenit cu Murphy, pe care a încercat să-l ajute să fugă, era un alt participant la răpirea profesorului Galindez. După dispariţia lui Murphy, el a înţeles că se află în pericol.

Ca unul care cunoştea bine metodele lui Trujillo, el şi-a trimis mai întîi familia în S.U.A., urmînd ca peste cîteva zile să se întîlnească cu toţii în Florida. Octaviano n-a mai apucat să plece pentru că a fost ares­tat sub acuzaţia de a-l fi ucis pe cetăţeanul american Gerald Lester Murphy!

După o detenţiune de cîteva zile, în presa dominicană a apărut o ştire care anunţa că Octaviano de la Maza, căpitan, s-a spînzurat în închisoare. Octaviano s-ar fi plimbat, chipurile, pe faleza stîncoasă de la Golful Rechinilor împreună cu Murphy. Acesta i-ar fi făcut propuneri imorale, fapt pentru care căpitanul l-a aruncat în apă şi a fost devorat de rechini. Mai tîrziu, în celulă fiind, şi-a dat seama de grozăvia faptei sale şi s-a sinucis!

Vom continua să adăugăm peliculei acesteia halucinante încă cîteva verigi la lanţul nesfîrşit al crimelor pentru ca cititorii să înţeleagă mai bine ce a însemnat dictatura lui Trujillo. Pornind în căutarea lui

Fernandez, agenţii FBI au ajuns la Ciudad Trujillo.

Surpriză şi aici! Colegii de la Seguridad Nacional i-au informat că Fernandez este de negăsit. Au încercat atunci să stea de vorbă cu soţia lui Fernandez, de bună seamă ea trebuie să ştie unde se află soţul ei. Numai că ea nu le mai putea fi de nici un folos: murise cu cîteva zile înainte într-un accident de maşină, petrecut chiar în centrul oraşului!

Opoziţia dominicană din exterior a pus la cale un atac de amploare împotriva dictatorului, debarcînd în iunie 1959, la Estero Hondo şi Maimon, grupuri de revoluţionari dominicani. Acţiunea nu a fost încununată de succes. Vedetele rapide trimise pe mare şi aviaţia de vînătoare i-au silit pe cei aproape 200 de insurgenţi să se predea armatei dictatorului. Răzbunarea „Benefactorului” avea să fie pe măsura reputaţiei de care se bucura. Prizonierii au fost schingiuiţi în închisori apoi împuşcaţi, cu excepţia a 20 dintre ei, pe care i-a luat în grijă fratele tiranului, Ramfis. Nici el nu dezminţea cruzimea familiei. I-a urcat pe cei 20 într-un avion, i-a înălţat pînă la 2.000 de metri, apoi le-a dat drumul fără paraşute. În seara aceleiaşi zile, participînd la o recepţie, sinistrul asasin se lăuda în gura mare că el este singurul om din lume care a văzut partizani zburînd! (va urma) Nicolae Nicoară

plafon este montată o mare casetă dreptunghiulară. Pe margini are o scafă din care emană o lumină difuză. În afara perimetrului exterior al casetei sînt montate alte casete dreptunghiulare mai mici cu rol de creştere a frumuseţii acestei încăperi. Materialul folosit este ipsosul. La centrul plafonului este fixat un candelabru cu formă circulară. În componenţă are un cadru din bronz pe care sînt montate zeci de becuri acoperite cu mii de bucăţi de cristale şlefuite. Tot pe plafon mai sînt montate zece corpuri de iluminat mai mici decît candelabrul central, care sînt făcute tot din cristal şi de la care porneşte o bogăţie de lumină. Pe pereţii sălii, la o înălţime de aproape doi metri, sînt montate aplice, fiecare avînd trei becuri în lustre de cristal. Întreaga sală se încadrează, prin mobilă, decoraţiuni şi iluminat, în ţinuta de sobrietate a rolului în care se găseşte.

an a fost renovat. În mijlocul salonului se află o masă lungă ovală, lată de un metru şi un gol central de doi metri. Pe margine sînt 50 de scaune de lemn vopsite alb, cu tapiţerie din material textil de culoare roşie, la fel ca suprafaţa mesei, restul fiind tot în alb. De plafon sînt fixate candelabre mai mici, aşezate într-o formă dreptunghiulară. Fiecare are o lungime de 80 de cm, cu trei trepte diferite în care se găsesc montate becuri acoperite cu mii de bucăţi de cristal şlefuit. La centrul plafonului se află un candelabru mare. Podeaua este realizată din marmură peste care se află un mare covor.

Desenul acestuia este simplu, cu romburi a căror margine este marcată în culoarea maronie pe un fond ce are nuanţe tot maronii, dar mult mai deschise. În Salonul Alb se desfăşoară întîlniri ale preşe­ dintelui Senatului cu alte personalităţi. Acest salon este ultimul descris din spaţiile importante ce depind de Senatul României. Tot ce a fost proiectat şi realizat în această parte a Palatului Parlamentului se doreşte ca deosebit de necesar. Fără aceste saloane, săli şi culoare, activitatea parlamentarilor nu ar fi avut ritmul de desfăşurare normală, în condiţii civilizate. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

Salonul Alb (1) Este unul dintre cele mai cochete spaţii protocolare ce aparţin Senatului României. Prin mobilierul vopsit în alb, ca şi prin lambriurile de marmură albe existente, iese din atmosfera de sobrietate caracteristică unei asemenea instituţii şi exprimă o stare de mai multă apropiere şi comunicare. Pînă în anul 2007 a fost folosit ca parte din Clubul Parlamentarilor. În acest înfrigurare întoarcerea lor din refugiu. Numai aşa fiul lui cel mare ar fi putut îmbrăţişa meseria armelor...

Basarabia (1) Cea mai apropiată staţie de cale ferată faţă de Bădenii Dăniceilor este Ioneşti pe Valea Oltului între Băbeni şi Drăgăşani.

Visul lui Gheorghe Genoiu se împlinise. Fiul lui cel mare reuşise la examenul de admitere la Liceul Militar din Chişinău, capitala Basarabiei. Într-o zi rece de noiembrie 1919, tatăl şi fiul, după ce au coborît dintr-o suflare dealul Bulimanului, s-au pornit într-un marş forţat pe şoseaua ce duce la Ioneşti, într-o veselie şi o bună dispoziţie cum nu li s-a mai întîmplat pînă atunci. Gheorghe Genoiu nu-şi slăbea fiul cu sfaturile părinteşti.

- Măi Fănică, să-ţi ajute Dumnezeu şi să ajungi boier în România Mare! Şi să-l pomeneşti toată viaţa ta pe primul tău învăţător, Onică Popescu, mort eroic pe cîmpul de luptă de la Mărăşeşti. El ţi-a dăruit primul Regulament militar după care ai învăţat şi primele mişcări de front!

Deşi nu crescuse prea înalt, Ştefan Genoiu îşi dezvoltase trupul armonios. Mersul îi era agil, pasul măsurat, iar rezistenţa fizică la drum întins o depăşea pe a tatălui. În sinea lui devenise conştient că dintre

copiii sătenilor din Dănicei, el era primul care avea să îmbrăţişeze meseria armelor şi va învăţa la şcoli superioare. Nu se sfia să-i replice tatălui şi să se laude cu voinţa lui de a învăţa.

- Măi tăticule, eu voi fi recunoscător şi lui Onică Popescu şi familiei Bădescu şi naşului Ştefan Protopo­ pescu! Şi ţie îţi sînt recunăscător pentru toate scatoalcele ce mi le-ai dat în cap, ca să mă obişnuiesc să învăţ poeziile pe de rost. Dar eu cred că n-aş fi reuşit la Liceul Militar din Chişinău dacă nu ar fi ceva de capul meu!

- Asta cam aşa e! Măi Fănică, să fii ascultător în tren. Drumul pînă la Chişinău va fi lung. Să nu te dezlipeşti de comandantul tău! De fapt, ăsta e şi secretul în Armată: să stai lipit de comandant! Comandantul ştie cel mai bine să-şi apere viaţa şi dacă soldatul stă lipit ca marca de scrisoare de comandant, scapă cu zile...

Ajunseră la podul de peste Olt. Cu lacrimi în ochi, Gheorghe Genoiu îi zise fiului: - Fănică, ia-ţi la revedere de la locurile copilăriei tale... Aici ai suferit de boale, poate şi de foame, dar ai fost şi fericit. Eu şi maică-ta Zinca am avut grijă de tine, ca ochii din cap! Pe unde ai să te duci în viaţă, să nu ne faci de rîs! (va urma)

Florin Iordache

RM

23

Vineri, 11 octombrie 2019

Miliardarii, maeștrii ,,vînătorilor de bani” (6) JOHN D. ROCKEFELLER „REGELE PETROLULUI” (6)

„Un tînăr fără viitor” (2) Tot din această perioadă datează un fapt, obişnuit în viaţa de toate zilele a unui băiat sau a unei fete, dar care, cu timpul, pentru tînărul John, capătă o altă semnificaţie. Revenind pe acasă, o găseşte aici pe Melinda Miller, fata unor fermieri vecini, mai nevoiaşi decît familia Rockefeller, condusă, în fapt, de energica şi pioasa Elisa. Melinda ajută la menaj, la alte treburi în curte sau pe cîmp şi, cu toate că e plătită ca un zilier oarecare, e invitată la masă cu toţi membrii familiei, fiind apreciată şi tratată cu consideraţie. La fiecare vizită a lui, John D. întîrzie cu Melinda la o cafea sau fac împreună plimbări lungi prin împrejurimi. Pe scurt, tînăra Melinda îi place, iar el nu ezită să arate asta, atît ei cît și în public. Perechea fiind zărită des împreună, vecinii nu pregetă să vorbească de o posibilă şi aşteptată căsătorie. Cînd află de probabila întorsătură a lucrurilor, doamna Miller crede că aiurează. Mai întîi discută cu cîteva dintre femeile care văzuseră perechea împreună, se convinge că nimic nu este

Memoriile unui celebru criminalist român (86) ,,O simplă omisiune a medicului legist”... (5) Pentru lămurirea unor aspecte referitor la compor­ tarea stranie a victimei, constatări ce au influenţat asupra primei orientări – am analizat şi interpretat ştiinţific dinamica acesteia. După trau­matismele craniene s-a declanşat, în mod firesc, o hemoragie lentă care, dacă n-a putut duce la instalarea imediată a morţii, a generat în schimb agitaţia psiho-motorie, explicîndu-se astfel fuga victimei din spital şi aruncarea hainei în timpul crizei asemănătoare unor boli psihice. După două ore de mers haotic, victima a căzut, întîmplător, în apropierea urmelor de motocicletă, încetînd din viaţă datorită hemoragiei cerebrale.

Acest succes, ca şi toate celelalte a fost obţinut cu trudă, şi cu permanenta grijă de a putea sluji numai adevărului. Printre alte calităţi ale lucrătorilor de miliţie, ei trebuie să fie cavaleri ai onoarei şi... strungari în suflete!

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (38) Declanșarea invaziei (4) Participanţii, în afara lui Scowcroft şi Haas, mai erau John Robson, ministrul adjunct de Finanţe, William Webster şi adjunctul său Dick Kerr, amiralul Dave Jeremiah, adjunctul şefului de stat-major şi Paul Wolfowitz de la Ministerul Apărării. Prezenţi pe ecrane, aceştia dialogau între ei, schimbau şi verificau ştirile pe care le primeau şi care toate atestau amploarea atacului. Brent Scowcroft coordona aceste intervenţii, imprimînd acestei reuniuni tonul său echilibrat şi precis. La intervale regulate, el ieşea din încăpere pentru a-i telefona lui George Bush, rămas în apartamentele sale. La ora 23,00, a avut cu el o ultimă conversaţie, apoi preşedintele a plecat să se culce.

Au fost luate mai multe măsuri, între care convocarea unei reuniuni de urgenţă a doua zi, la ora 8,00, cu preşedintele. S-a decis, totodată, îngheţarea imediată a tuturor averilor irakiene, şi în special kuweitiene, pentru ca noua putere instalată să nu le poată confisca. Pentru a fi pe deplin eficace, o astfel de acţiune impunea o veritabilă coordonare la scară planetară.

inventat, împrumută trăsura unui vecin înstărit şi, roşie de furie, se îndreaptă, mînînd caii în galop, la ferma Rockefellerilor. Aici, fără să lase Elisei timp să-i ureze „bun venit” şi fără să răsufle, cere pe un ton categoric ca John să-i lase fiica în pace. Luată prea repede și în faţa unei asemenea exigenţe, doamna Rockefeller răspunde că nu înţelege despre ce e vorba şi ce se află în spatele acestei bruşte supărări. Doamna Miller nu ştie multe și nici nu are timp de pierdut, aşa că îşi justifică scurt şi cuprinzător decizia, precizînd că este irevocabilă. În nici un caz, fiica ei, Melinda, nu se va căsători cu.. „un băiat fără viitor”.

Iar băiatul se numeşte John D. Rockefeller!

Dacă ne luăm după aparențe, trebuie să-i dăm întru totul dreptate mamei Melindei. Cine putea întrevedea pe viitorul „rege al petrolului” în tînărul punctual la slujbele bisericii, cîntînd imnurile cu devoţiune sau ascultînd în extaz predicile?

I se zisese, nu întîmplător, diaconul, şi, cînd a aflat formula, nu i-a displăcut. Într-o împrejurare, după ce un om care avansase o ipotecă pentru achiziţionarea unui teren refuză s-o reînnoiască iar duminica următoare fidelii constată că lăcaşul lor sfînt le va fi scos la licitaţie, John D. reacţionează imediat. Cu creionul şi caietul în mînă, aşteaptă la ieşire, solicitînd fiecăruia o contribuţie-cotizaţie, de la cîţiva cenţi pînă la un dolar pe săptămînă... Trei luni la rînd, duminica, îşi căuta sau aştepta concetăţenii pentru a strînge suma necesară

salvării ipotecii. Ca urmare, evlaviosul tînăr va fi ales şi în Consiliul de gestiune. În rest – care de fapt e cel mai important lucru – ce viitor i se poate prevedea?

Prima întreprindere (1) Că aparenţele înşală adesea, se ştie bine! Și astfel, între diaconul de duminică și înnăscutul comerciant din cursul săptămînii nu apare o incompatibilitate. Mai ales că şase zile înseamnă mai mult decît una singură.

Este intervalul cînd pregăteşte înfierbîntat trecerea de cealaltă parte a baricadei afacerilor. Îi trebuie, deci, suma necesară pentru a începe. Dincolo de economiile sale, apelează şi la „Big Bill”, acesta, cîndva, îi promisese mia de dolari cînd va împlini douăzeci de ani. Tatăl îi oferă o mie de dolari, dar nu se dezminte: îi cere dobîndă 10 la sută pe an. Tînărul John acceptă și se angajează ca, în caz de reuşită, să achite regulat datoria.

Suma nu e suficientă, iar bancherii nu-l cunosc – încă!

– pentru a consimţi să-1 împrumute. În aceste condiţii nu are altă soluţie decît să-şi caute un asociat. Norocul îi surîde, dar „cu gura plină”, cum se spune. De cîtva timp îl cunoştea pe Morris B. Clark, de origine englez, care, înainte de a poposi la Cleveland, practicase tot felul de meserii – tăietor de lemne, căruţaş – fără a şti vreuna cum trebuie. Are treizeci de ani, însă arată mai tînăr și este dispus să participe cu 50 la sută la firmă. (va urma) DUMITRU CONSTANTIN fost foarte lapidar. Mă temeam să nu-mi traumatizez fetiţa şi soţia şi, în acelaşi timp, să nu divulg secretul.

Nu după mult timp însă, mi s-a oferit prilejul să fac confesiuni despre succesele noastre altor oameni. Mă refer la cei care mi-au fost şefi şi colegi; erau acum trecuţi în rezervă: colonel N. Bogdan, colonel Cioclu, colonel Ilie Mincă şi maior Alexandru Balaş. Am avut şansa să-i cunosc încă din primii ani de la înfiinţarea miliţiei şi să-i simt aproape pe aceşti cavaleri ai echităţii, ai adevărului!

De această dată, ne întorceam la Bucureşti numai după şapte zile de deplasare. Dacă în drum spre Baia Mare făcuserăm o serie de reflecţii pe marginea dosarului pentru a cărui rezolvare urma să lucrăm, acum, la înapoiere, ne simţeam parcă eliberaţi.

Căpitanul Negulescu era mai jovial şi apoi, ca să fiu sincer, amîndoi aveam un alt tonus de viaţă...

Discuţiile şi învăţămintele ce trebuiau reţinute aveau loc în vagonul restaurant. Cînd colegul meu și-a manifestat dorinţa ca băuturile să constituie dominanta mesei noastre, am intervenit cu un oarecare aer şi tact părintesc, dar replica lui m-a încîntat şi mai mult: ,,...

Da, ştim cu toţii că nu este moral să minţi, să ai relaţii extraconjugale, să fii incorect, să consumi alcool peste măsură, dar... cea mai mare imoralitate este să practici o profesie pe care n-o stăpîneşti!”.

Folosise aforismul care întregea, încă de pe atunci, nobilul nostru deziderat legat de înalta ţinută moralprofesională, de sensibilitate şi valoare spirituală.

Ajuns acasă simţeam parcă nevoia să mă spovedesc, să ştie şi familia despre meritele noastre; cum am contribuit şi eu la descoperirea adevărului care apără societatea şi, în general, viaţa oamenilor, dar... am

...Primii soli vesteau venirea primăverii cu miros de pămînt dospit, cu ambianţa înverzitelor covoare neterminate încă de minunata industrie a naturii. În această zi de plăcută atmosferă, creată parcă anume să instige la viaţă, în birourile judiciare se fac simţite preocupări ale oamenilor chemaţi să apere viaţa! Aici se discută despre moartea violentă a unei femei. Deşi dispeceratul din Craiova prezenta cazul ca fiind în apropiata fază a rezolvării sale, dilema în care se aflau organele locale continua să se menţină... (va urma) DUMITRU CEACANICA

Într-adevăr, de mulţi ani, responsabilii kuweitieni afectau 10% din veniturile lor petroliere acestor două obiective: 2% destinaţi, ironia soartei, împrumuturilor pentru Irak, în timpul războiului împotriva Iranului, iar alte 8% erau transferate unui ,,fond pentru giraţiile viitoare”, girat de Kuweit Investment Office, deţinătorului gigant cu sediul central la Londra.

După toate evaluările, totalul investiţiilor girate de KIO reprezintă în total între 100 şi 120 miliarde dolari. Plasamentele kuweitiene în Statele Unite reprezintă mai mult de 10% din totalul investiţiilor străine. Emiratul a investit în America între 25 şi 30 de miliarde de dolari sub formă de acţiuni, bonuri de tezaur şi bunuri imobiliare. În Spania, el este cel mai important investitor străin, iar kuweitienii ocupă locuri importante în consiliile de administraţie ale multor societăţi puternice, dintre care multe sînt angajate în domenii cheie, cum ar fi presa, apărarea, hidrocarburile.

La Londra, KIO este un protagonist esenţial în viaţa economică şi financiară a Marii Britanii, deţinînd numeroase participații, în special în bănci sau reţele hoteliere. KIO posedase, la un moment dat, 22% din acţiunile gigantului petrolier British Petroleum dar, confruntat cu reacţiile ostile ale guvernului britanic, şi-a redus cota de participare la 9,9%. În Germania

Federală, KIO este acţionar în numeroase domenii de frunte ale ecomiei de peste Rin, ca Daimler-Benz şi Hoechst. În Japonia, emiratul este, de asemenea, cel mai mare investitor străin, fie sub formă de bonuri de tezaur, fie acţiuni pe piaţa bursei. KIO şi deţinătorii săi financiari au pătruns în toate marile ţări capitaliste, inclusiv în Africa de Sud. Numai în cîteva ore, Saddam Hussein ajunsese să modifice raporturile de forţe. Instalîndu-se ca stăpîn al cîmpurilor petrolifere kuweitiene, el controla acum mai mult de o cincime din totalul petrolului produs în lume. Investiţiile emiratului îi puteau furniza, în plus, o imensă pradă de război şi un mijloc de presiune sporită asupra economiilor occidentale.

Pentru a contracara acest pericol, responsabilii americani au acţionat rapid: cei care locuiau la Washington şi în împrejurimi au fost treziţi în plină noapte şi au primit ordinul să vină la Casa Albă.

Toţi erau avocaţi în slujba Ministerului de Justiţie.

Convocarea a fost formulată în termeni laconici şi nimeni nu ştia, în momentul prezentării la Serviciile de Securitate de la intrarea Preşedinţiei, motivele exacte ale acestei chemări. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

În sprijinul criminaliștilor din Craiova (1)

24

RM

Vineri, 11 octombrie 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (125) Alchimiștii – niște șarlatani? (3) Totuşi, timp de cel puţin un secol după aceste întîmplări, nu numai că mulţi alchimişti îşi continuau munca, dar au existat şi mulţi fraieri ce îi făceau fericiţi. Încă se mai vehiculau poveşti exagerate, de obicei bazate pe o presupusă autoritate a celor bogaţi, de viţă nobilă, faimoşi sau aparent extrem de cunoscători pentru a valida imposibilul - că plumbul poate fi transformat în aur. Cîteva exemple: Helvetius, doctor, în Secolul al XVII-lea, la curtea prinţului olandez de Orange, el însuşi un sceptic la început, spune (în lucrarea sa Despre o transmutare) cum un străin i-a arătat trei bucăţi de sulf colorat, pretinzînd că ele ar reprezenta fabuloasa piatră filozofală. Furînd un fragment din ele, Helvetius 1-a încălzit într-un creuzet laolaltă cu şase grame de plumb vechi. Ceea ce a ieşit reprezenta, după afirmaţia unui bijutier, aur pur. Filozoful Spinoza a confirmat şi el realitatea transmutării. Aproape toată lumea îl credea pe Helvetius. Dacă totuşi a fost o farsă, nimeni nu a ştiut şi nu ştie în prezent adevărul.

Scoţianul Alexander Seton a călătorit prin Europa purtînd asupra sa o pudră galbenă, de culoare lămîii. Cu aceasta, el şi alţi alchimişti fabricau aur în faţa martorilor oculari. Principele elector al Saxoniei i-a cerut să îi destăinuie secretul.

Refuzînd, Seton a fost torturat şi încarcerat. Un student, Sendivogius, 1-a ajutat să evadeze. În curînd Seton a murit, iar studentul a intrat în posesia pudrei - dar nu şi a secretului ei deoarece, după cum afirmă ocultistul Lewis Spence, „era inacceptabil pentru Seton ca un adept al său să dezvăluie îngrozitorul mister”. Ei bine, poate că

aşa a fost. Cine ştie? Oricum, e o poveste frumoasă despre un martir.

Alţii spun că împăratul suedez Gustav Adolf (decedat în 1636) a transformat argint viu în aur pur, cu ajutorul unui anume comerciant din Lübeck, care a murit lăsînd în urmă o avere de un milion şapte sute de mii de coroane. S-au spus multe în această privinţă. Zvonurile înfloreau. Europa era plină de magi misterioşi capabili să dezvăluie (contra cost) secretul pietrei filozofale. Mulţi şarlatani de acest tip erau la mîna oamenilor bogaţi. Printre ei se afla şi francezul Jean Delisle, despre care clericul M. de Cerisy, evident un om cu vederi foarte largi, afirma cu certitudine că putea transforma „plumbul în aur şi fierul în argint doar prin simpla încălzire a acestor metale pînă se înroşeau de fierbinţeală şi apoi turnînd peste ele, chiar în această stare, puţin ulei şi o pudră pe care el nu o deţinea; aşadar, nu e deloc imposibil pentru orice om să cîştige un mi­lion de coroane pe zi dacă are la îndemînă o cantitate suficientă din această mixtură miraculoasă”.

Faima lui Delisle s-a răspîndit întra-atît încît a fost invitat la Paris, la curtea regelui Ludovic al XlV-lea, dar invitaţia l-a stînjenit. El a refuzat-o în repetate rînduri, spunînd că nu are destulă pudră. În 1711, este arestat şi închis la Bastilia pînă cînd va fi în stare să-şi dovedească abilităţile; dacă nu, va putrezi în temniţă. Pe drum, gărzile ce îl conduceau, crezînd că el deţine piatra filozofală, au încercat să îl jefuiască şi să îl ucidă. Însă planul a eşuat: Delisle a fost doar puţin rănit. În celula din închisoarea Bastilia, francezul a fost vizitat de protectorul său, episcopul de Sena, care i-a promis libertatea dacă va putea transmuta plumbul în aur în faţa regelui. Incapabil de aşa ceva, Delisle a murit în închisoare la vîrsta de doar 41 de ani. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

Tr  s u r i l e 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

ORIZONTAL: 1) Limbă de broască – Literă elenă; 2) Trăsură ușoară cu două roți; 3) Maur – Pasăre care se hrănește cu alune; 4) Trăsură de piață – Cap de băiat!; 5) Soția lui Adam – Zigot – Dragele baciului; 6) Nichita Stănescu – Sicriu; 7) Bis! – Bestie; 8) Trăsură ușoară de lux – Banul popii; 9) Sprijin în vii – Bou în Tibet; 10) Trăsură mare acoperită; 11) Om cu lipsuri – A răsuna prelung.

VERTICAL: 1) Trăsură elegantă; 2) Tras de boi – Una fără auz; 3) Unul mare, voinic – Domn englez; 4) Nu văd bine – Roșie, la murături; 5) Usturoi din Ardeal – Caro! – Iglu gol! – Sparge lemne; 6) A ruga cu stăruință, a implora – Argeș (auto); 7) A duce cu sine – Jeepul nostru – Două în cehă!; 8) Carnet de economii – Instrument muzical de suflat; 9) Bine așezat – Animal cu plăci; 10) Cere o repetiție – Campion – Ei trag căruțele.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,FANTEZIE ÎN «O»” 1) MOTOTOL – PO; 2) OZON – COCOR; 3) N – COS – CORT; 4) OR – ROCOCO; 5) LOB – LO – OSC; 6) OBOL – SOS – L; 7) G – HOROR – SO; 8) MOTOR – DOC; 9) COLOS – SOLO; 10) OLT – TROP – T.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.