Romania Mare, nr. 1506

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

Fenomenele paranormale n-ar trebui să ne sperie, ci să ne bucure: da, există viață de apoi! Dar dacă o vom rata și pe aceea, așa cum neam ratat-o și pe cea pămîntească, atunci mai bine lipsă.

Romnia pitoreasc

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

Alegeți între: bandiți, caraghioși și multe suspiciuni prezidențiabile Motto: ,,Unii produc fericire oriunde se duc; alţii, oricînd se duc”. Oscar Wilde

Chiar cînd începeam să scriu acest articol, un canal de știri a transmis un fragment din primul interviu acordat de Sorin Oprescu după nu știu cîți ani. Cu vocea lui mieroasă, de șarlatan sadea, personajul se plîngea că a fost distrus fără probe și că procurorii s-ar fi luat după un articol publicat de… Vadim! Am uitat de toate, închipuindu-mi că sînt în fața lui și-i spun de la obraz: chiar nu-ți e rușine, om fără caracter ce ești?! Dacă nu ar ști atîta lume de jaful din Primăria Capitalei, de toată golănia de acolo – ca și din restul primăriilor! – te-aș mai crede. Acum, în loc să-i mulțumești (era să zic lui Dumnezeu…) știu eu cui te-o fi ajutat, tu te găsești să insulți un om care, pe lîngă tine, a fost un sfînt?! Nu am dat în oamenii căzuți, ba chiar am încercat să-i ajut, fiindcă în epoca asta perversă nu e greu să ajungă în necaz oameni care nu merită; dar cînd văd că unul ca Oprescu, care cum simte că a scăpat nițel să poată ridica iar capul, să scuipe și să înșele, zău că îmi vine să zic ,,uite că ți-ai meritat soarta, nemernicule!”. (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

eparii Ţeparii-au prins curaj, îmi dau tîrcoale: Cui voi da votul meu în turul doi?

Agită servieta cu parale Amuşinează ca nişte vulpoi. „Aveţi, maestre, peste trei la sută?

Un milion de euro primim!

Juma-juma, dar nici nu se discută!

Ce facem, batem palma? Vă iubim!”

Mă uit la ei cu scîrbă şi ruşine Mafia-şi vîră coada şi aici Şi mă întreb: Cum au ajuns la mine?

Cît mă cunosc aceşti rechini pitici? Şi cînd s-a dezvoltat reţeaua asta Ce unelteşte azi în subteran?

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Nu te teme, turmă mică... (1)

Doamnelor şi domnilor, stimaţi invitaţi din întreaga Ţară, onoraţi reprezentanţi ai Presei, Radioului şi Televiziunii, îngăduiţi-mi să încep prin a vă adresa un sincer şi călduros „Bun-venit!” la Adunarea Extraordinară a Consiliului Naţional, a senatorilor, deputaţilor, primarilor şi consilierilor Partidului România Mare. (Aplauze) O vorbă de spirit spune că fiecare om nu poate rosti într-o viaţă decît un singur discurs. Tot ceea ce este în plus nu reprezintă decît variaţiuni pe aceeaşi temă, reveniri şi nuanţe. În ceea ce mă priveşte, atîta am vorbit în ultima vreme, mai ales de 2 ani încoace, de cînd sînt membru al Parlamentului, încît nu ştiu ce-aş mai putea spune astăzi. La noi, din fericire, nu s-au înregistrat dezertări în masă, cum s-au petrecut la toate partidele, de la care au migrat filiale întregi, desigur, cu excepţia P.D.S.R.-ului, dar el are ce oferi oamenilor săi, are cu ce să-i ţină aproape, pe cînd stabilitatea noastră este una de factură idealistă. Nutresc speranţa că vom rămîne uniţi şi după întîlnirea noastră, deşi orice este posibil. Am simţit nevoia reală, organică, de a ne vedea aici, la Bucureşti, în această formulă. Nu ne-am văzut din martie 1993, de la Congresul Partidului. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR (5 noiembrie 1994, Hotelul Parc, din Bucureşti)

Ei scot profituri din orice – şi basta!

Ei ştampilează fiecare ban!

Abia acum nu mai contează votul Abia acum e blat şi e trucaj Păzea, că intră-n scenă mafiotul El spală bani, cu ochii la sondaj.

E mercenar, din asta chiar trăieşte Profesie riscantă, sînt puţini E şi normal ca-n patria lu’ peşte Şi „dealerii” să prindă rădăcini.

Problema nu-i a lor – le este foame În stare-s de orice pentru mangoţi Dar la aceste sforării infame Vor pune botul candidaţii toţi?

Pastila sãptãmînii

De ce ne ard pădurile?

Faptul că pădurile românești sînt tocate mărunt de ani de zile, nu este un secret pentru nimeni. Că anual, la nivel global, ard zeci de mii de hectare de pădure, fie din cauze meteo, fie din cauze premeditate sau doar accidentale, la fel, nu este un secret. Doar că anul ăsta, spre deosebire de alți ani, situația este mult amplificată. În Siberia ard pădurile, se pare că nu din motive accidentale, ci din unele premeditate, de ,,mîna omului” cum s-ar spune, iar în legătură cu focul din Pădurea Amazoniană, zonă care ne oferă 20% din oxigenul Planetei, nu putem deduce încă motivele care au făcut să se transforme în scrum o bună parte din ,,plămînul Planetei”.

De ce oare ne ard pădurile, de ce ne este pusă sub semnul întrebării însăși existența noastră, a omenirii, ca specie? Dacă e să privim în jur, nu observăm o mobilizare de anvergură a comunității internaționale care să ducă la oprirea focului amazonian, de fapt, nu se observă nimic notabil cînd este vorba de pădure, de vegetație, în general. (continuare în pag. a 14-a) TANO

Mor de plăcere să le văd figura Cum plescăie din buze, fericiţi Transpiră brusc, li se usucă gura Fac calcule pe banii nemunciţi.

Cui vor da votul? Chiar că nu contează!

Cui a promis că pune banii jos…

El e în cărţi acum, negociază Ce minunat! Ce schimb avantajos!

Aşa e tras în piept electoratul Deşi e plin de lipsuri şi nevoi Mai nou îl vinde însuşi candidatul Pe 30 de arginţi în turul doi.

Au dispărut în ceaţă ţapinarii O dată cu pădurile s-au dus

Acum se naşte un nou job: ţeparii În Parlament, Guvern şi chiar mai sus.

Bine-ai venit în lumea românească Mocirlă ca vulcanul noroios! „Canalia de uliţi” să trăiască!

Frumoşi sînt banii care n-au miros!

Trăiesc românii vremea de pe urmă E totul de vînzare. S-a sfîrşit.

Atunci cînd te comporţi precum o turmă Să nu te mire că vei fi strivit.

Eu nu mă vînd. Eu nu sînt prostituată De-aceea pot să-i judec azi pe toţi: Cui voi da votul? Treaba e tranşată: Lui Dumnezeu, stimaţi compatrioţi.

Corneliu Vadim Tudor

NR. 1506 l ANUL XXX l Vineri 30 AUGUST 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 30 august 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Şase, tovarăşul Herşcovici vine rabin-şef la Procuratura Generală F Nicoleta Franck a fost dată afară de tanti Anica, nevasta lui Mihai de Hohenzollern F Titlul săptămînii; „Patriciumara” F Ziarul „Ziua” va fi dezinfectat de Sanepid F Ardei Umplut dă vînturi prin munţii patriei

PARTEA A II-A F Un foarte amuzant pamflet publică Adrian Păunescu în ziarul „Vremea”: „O dihanie apo­ caliptică pe micul ecran – PATRICIUMARA”.

Este vorba, după cum probabil v-aţi dat seama, de emisiunea transmisă în direct de Televiziune, în seara zilei de 25 august. Atunci, chemat să explice cam ce are de gînd Guvernul cu privatizarea de masă, ministrul Finanţelor, dl. Florin Georgescu, a fost împiedicat, jignit şi ameninţat cu puşcăria de doi ţigani neobrăzaţi, care ne-au mînjit tubul catodic de funingine. Unul era Mircea Ciumara, un isteric care a lucrat de zor la economia socialistă planificată, dar acum face pe niznaiul, totul e rău şi urît la zmucitul ăsta, de la numele ăla de ciumă şi pînă la figura răvăşită, de şobolan lovit de streche, căruia i-a intrat o coropişniţă în ureche şi-şi fracturează limba chiţăind după ajutor; acest Ciumara pretinde că e aromân, dar noi ne îndoim, fiindcă machidonii noştri dragi (I.L. Caragiale, George Murnu, Toma Caragiu, Gheorghe Hagi) nu pot avea nimic comun cu o pungă de nămol îngrăşat cu lipitori ca acest Ciumara, care, în loc să vindece, spurcă totul, enervează, cere palme şi sudalme, şuturi şi vermuturi drept în cap. „Dom’le ministru, dom’le ministru, aţi vorbit destul, gata, tăceţi din gură, da’ nu se mai poate, dom’le ministru, dom’le ministru, iar ne ţineţi o lecţie, păcăliţi populaţia, aveam o sticlă de vin şi mi-aţi golit-o, ce mai beau io acuma, formidabil, iar vorbiţi, dom’le redactor, e rîndul meu, unde-i legea, nu văd legea, ce proiect, care proiect, dom’le ministru, nu mai vorbiţi, aţi tăcut?!” – cam aşa a turuit acest bolnav mintal, cu ochii duşi în fundul capului şi cu capul dus în fundul lui Păturiciu, cu o încleştare a limbii, de parcă în gura lui se băteau turcii la Plevna, cu mare greutate se putea înţelege torentul de lături pe care îl debita paranoicul ţărănist, cu o voce de ţeava de eşapament canceroasă. Dacă ăsta e economistul nr. 1 al ţără­ niştilor, care vrea să scoată ţăra din criză, atunci Ciuma lui Caragea a fost Parada Modei. Al doilea huligan politic, prin care Opoziţia şi-a tăiat definitiv craca de sub picioare, cu labe cu tot, a fost Dinu Patriciu. Apreciatul cioroi şi-a impus încă de-acasă, din cuib, să-şi păstreze calmul, să facă impresie la populaţie, ceea ce i-a reuşit, adică a făcut impresie, dar o impresie penibilă, ca de obicei. Infractorul ăsta care, în loc de obraz, are un şorici de 5 centimetri grosime, e tăbăcit bine, de pe vremea cînd strîngea milioane de lei pe an, înainte de 1990, din „meditarea” unor copii care intrau la Arhitectură, ce-i drept, dar numai pînă la toaletă, după care erau daţi afară. Umflat în pene şi cu fălci adipoase, cu nişte creioane chimice în loc de unghii, vînăt pînă şi-n albul ochilor – balega asta de om probabil că nici măcar nu provine din ţigani, ci a fost fătat de vreo căţea sub căruța cu coviltir, în vreme ce şatra era întoarsă cu spatele şi urmărea pe videosatelit filmul artistic american „Bidineaua n-are coadă”.

Neruşinarea cu care matahala asta (care asudă şi cînd stă) a atacat iarăşi Guvernul demonstrează ce monştri pot lua naştere atunci cînd organele statului se poartă ca nişte zdrenţe. Din păcate, tînărul ministru Florin Georgescu (convingător în

chestiunile de specialitate) n-a avut tăria să spună: „Domnule Patriciu, de ce ne ameninţi d-ta pe noi cu puşcăria, cînd uite aici dovadă, ai cumpărat 1.100.000 de certificate de proprietate, pe daiboji, ai în mod potenţial o avere de 1.000 de milliarde de lei, adică peste 500 de milioane de dolari, mai mult decît tot clanul Kennedy, nu ți-e ruşine aşa, un pic, nu ţi-e frică de judecata mulţimii dezlăn­ țuite?!”. Așa trebuia să-i spună, pe şleau, ministrul Georgescu banditului Păturiciu. Şi ia să-l fi văzut pe negrişman cum se bulbucă, cum îi transpiră meşele rare de păr pe capul ăla ca un dovleac teşit, după care revenea la dimensiunile lui, de cioară jigărită, ţopăia puţin pe umărul moderatorului Sorin Burtea, apoi ţuşt în capul delicatei doamne Hildegard (crezînd ca e vorba de un gard), după care ar fi fîlfîit din aripi de 93 de ori cu multă însufleţire liberală și ar fi zbughit-o pe fereastră, nu înainte de a-l înhăţa cu ghearele pe broscoiul ăla urît de Ciumara, ca să se ducă amîndoi departe, departe, unde îl potcoveşte Ana Potcoavă pe Ioan Stoica de la „Caritas” cu 99 de potcoave de argint şi Iosif Sava pune compact-discul cu poemul simfonic „Puşcărie, puşcărie/ I love you pentru vecie!”. F Dar să revenim la o altă minoritară, Ro­ xana Iordache, care, pe pagina I a ziarului „România liberă” iar ne provoacă hohote de rîs. Sub titlul „Extremism guvernamental”, purtătoarea de pămătuf sub nas scrie că, „prin actul regal (?!) din 23 August 1944, ţara noastră s-a rupt de alianţa conjuncturală cu Germania nazistă și s-a întors alături de Aliaţii tradiţionali”. Care va să zică, în mintea acestei analfabete (care a făcut şcoala pe bază de ameninţări, că neamul lor e din Scorniceşti!), Rusia este un aliat tradiţional al României. Dar, fiţi atenţi la raţionamentul de copil oligofren al acestei ţigăncuşe cu fustă creaţă: „Denigrarea Regelui democrat şi adularea Mareşalului ca dictator, de către un partid antisemit (?!) ca P.R.M., alimen­ tează în mod nedrept şi nefast teza cu privire la antisemitismul regimului Antonescu, deşi el a salvat, la îndemnul Bisericii Ortodoxe Române şi al Casei Regale, sute de mii de vieţi de evrei...”.

Asta e uşor tîmpită, fraţilor! Dacă am înţeles bine, aşa-zisul antisemitism al P.R.M. are putere retro­ activă, determinînd evenimente, petrecute cu o jumătate de veac în urmă. Prin urmare, dacă nu eram noi, evreii nu l-ar mai fi acuzat pe Antonescu nici de trenul morţii, nici de pogromul de la Iaşi, nici de pogromul din Transnistria etc. În mod normal, cînd dai peste un asemenea om prost, ca această femeiuşcă cu trompele înfundate (orice elefant de la circ are mai multă feminitate decît ea, că face cu trompa ce vrea corpul lui!), nici nu mai ai ce să zici, treci pe partea cealaltă și fluieri „Lili Marlen”. În realitate, P.R.M., e acuzat de antisemitism tocmai pentru că n-a permis unor evrei să acuze România de holocaust – dar cum am putea să învăţăm istorie o creatură atît de primitivă, ca această precupeaţă de spoitingir? Cît despre Regele-democrat şi Mareşalul-dictator, te apucă voma: Bîlbîitul era atît de democrat, încît i-a decorat pe Horia Sima şi Feldmareşalul Rommel, apoi l-a arestat şi l-a trimis la moarte pe Mareşalul care eliberase Basarabia şi Bucovina de ruşi şi întregise hotarele ţării, acelaşi „democrat” abandonînd în

RM

prizonieratul sovietic 186.000 de soldați și ofițeri români. F Pe fondul campaniei duse împotriva lui, de doi ani de zile, de nemernicii de la „România liberă” şi de la alte cocine sulfuroase, campanie pe care nu ne sfiim că o numim ASASINĂ, marele dascăl Iulian Mincu a făcut vineri infarct şi a fost internat de urgență la Spitalul Elias. O ştire îmbucurătoare, totuşi, pentru prietenii, admiratorii şi pacienţii distinsului profesor: preşedintele P.R.M. a vorbit telefonic, luni seara, cu conducerea Spitalului Elias şi a aflat că în urma avizului favorabil dat de marele cardiolog Costin Carp bolnavul a fost transferat de la reanimare în salon, ceea ce înseamnă că starea sănătăţii lui s-a ameliorat considerabil. F Referindu-se la ultima remaniere guvernamentală, un alt năpîrlit, Ţînţu Cornel (semnează cu numele calofil Corneliu Antim), scrie tot în ziarul marii trădări naţionale: „Iar au fost scoşi de la naftalină strigoii retoricii patriotarde şi analfabete”. Băi Ţînţule, cactus uscat, n-ai produs timp de 50 de ani nimic, eşti ultimul ratat din Casa Scînteii, cu cît te plăteşte ungurimea ca să batjocoreşti forţele româneşti, în limba română? Am înţeles că ai un copil, nu ţi-e ruşine să te uiţi în ochii lui, să-i dai mîncare din bani furaţi şi stropiţi cu sînge românesc? F O altă năpîrlită de la acelaşi ziar bestial, Roxana Badralexi, care a vagabondat pe la vreo 5 ziare pînă şi-a găsit vocaţia monarhistă, dă telefon la Ambasada S.U.A. la Bucureşti, doar-doar va smulge de aici o declaraţie teribilă, de condamnare a ultimei remanieri guvernamentale. Răspunsul primit a fost însă mortal: „În orice ţară, numirea miniştrilor este o problemă de politică internă.

Scopul Guvernului, declarat în repetate rînduri, este apropierea de Occident şi integrarea totală în structurile euro-atlantice”. Bravo, diplomaţilor americani! Huo, cîrnăţarilor din presa noastră vînzătoare de neam! F Poveste cu căţeluşi. În urmă cu 2 ani, inimi caritabile din redacţia noastră au găsit, într-o noapte ploioasă, sub o baracă din spatele Casei Scînteii, un puişor amărît, căruia şobolanii îi mîncaseră o lăbuţă din faţă. Era fetiţă, ciufulită toată şi plină de moloz şi, pentru că plîngea de durere, i s-a spus Lăcrămioara. Cam tot pe atunci, la celălalt capăt al oraşului, nişte şoferi abrutizaţi, de la Unitatea Militară din spatele Cimitirului Ghencea Civil, au otrăvit toţi cîinii oamenilor, printre care şi o căţeluşă cu pui. Şi, de parcă nenorocirea asta n-ar fi fost de-ajuns, unul dintre pui a fost călcat pe o lăbuţă din spate de roata unui camion, o femeie milostivă i-a tăiat ciotul cu cuţitul, pe viu, l-a bandajat cum s-a priceput, dar noroc că am aflat noi şi l-am dus la doctor; frumos şi dolofan, cu blăniţă argintie şi ochi albaştri, pungaşul ăsta mic a primit numele de Ursuleţul.

Ei, şi acum iaca pozna: cei doi invalizi de război, Lăcrămioara şi Ursuleţul, s-au văzut, s-au plăcut, au crescut together, iar cînd le-a dat voie noua Constituție democratică a țării, s-au împerecheat și au făcut 7 puișori de toată frumusețea. Măcar progeniturile au toate lăbuțele întregi! Dragi cititori ai revistei noastre, nu vi se rupe inima de rodul dragostei lor? Cui să-i dăruim noi pe aceşti 7 pitici, dacă nu dvs.? Aşa că să faceţi bine (dacă aveţi o inimă în piept şi dacă aţi aflat că fiecare copil creşte şi se socializează mai repede lîngă un căţeluş), să veniţi joi, 1 septembrie a.c, la orele 12, la redacţia noastră din Calea Victoriei nr. 39-A, etaj II. Dacă nu veniţi, vă spunem lu’ Brigitte Bardot. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 2 septembrie 1994)

RM

3

Vineri, 30 august 2019 ROMÂNIA RURALĂ… ȘI REALĂ

Cum poate fi resuscitată România rurală? (1)

În copilărie, dar și în studenţie, mă gîndeam că viitorul meu n-ar putea avea decît siluetă urbană. Nu puteam ști cît de adînc mi se dăltuise în suflet scînteierea muntelui din faţa casei, nici cît de îndrăgostită eram, în cotloanele sufletului, de ţîrîitul somnoros al greierilor, de serile cu parfum de caprifoi, de uliţele străjuite de vișini și de corcoduși, de mirosul reavăn de iarbă abia cosită și de sentimentul viu că aici, sub cupola norilor, în templul lemnos al copacilor și în zumzetul zilelor de vară, se naște din nou, în fiecare dimineaţă, lumea.

Cele mai dragi hoinăreli sînt și astăzi cele în care descopăr, unul cîte unul, satele din manșetele muntelui, respirîndu-le aerul vechi și proaspăt deopotrivă, observînd arhitectura caselor, descoperind oaze de sălbatică frumuseţe, unde aș rămîne captivă o zi sau o lună, croșetînd schiţe pentru povești care să fie gata cîndva, într-un anotimp fără nume.

Tăcerea satelor rămîne, însă, cel mai trist detaliu al sporadicelor mele peregrinări. Tot mai multe case privesc trecătorii învinse sub povara curţilor mari, invadate de ierburi, copaci și viţă-de-vie – un regat verde, sălbăticit, în așteptarea nedeslușită a unui stăpîn. Alteori, casele au fost părăsite de atît de mult timp, încît încep a se prăbuși, piatră cu piatră, lăsînd dezgolite în faţa lumii frînturi din odăile în care oameni ca noi și-au scris povestea de iubire, de zbucium, de viaţă și de moarte pînă la ultimele ei slove. Și casele cu alură tînără se înșiruie prea adesea tăcute, vorbind fără grai despre investiţia proprietarilor, peregrini pe meleaguri mai prospere și cărora le răsună vocile doar o dată pe an între zidurile înălţate din trudă și visuri.

Satul românesc suferă de toate bolile bătrîneţii și ameninţă să se stingă, abandonat de tineri și golit de vîrstnici. Iar soarta lui pare pecetluită nu doar pentru că, de zeci de ani, oamenii preferă orașele sau străinătăţile, ci pentru că ţara însăși e părăsită cu frenezie de locuitori convinși că locul lor este, pentru o vreme, sau pentru totdeauna, în alt colţ de lume.

Reconstituind, din statistici, chipul României părăsite La 1 ianuarie 2017, în România trăiau 19,6 milioane de persoane, deși în mod oficial populaţia ţării era de 22 de milioane, potrivit raportului ,,Tendinţe sociale”, realizat de Institutul Naţional de Statistică. „Cifra de 22 de milioane de persoane e dată de actele oficiale, e vorba de proprietarii din acte. Numărul de proprietari nu este egal cu numărul de persoane. O mare parte din cei care pleacă nu părăsesc ţara definitiv şi preferă să păstreze proprietăţile, nu să le vîndă. Că se întorc sau nu, e altă poveste”, explică sociologul Alfred Bulai. În urma migraţiei accelerate a ultimilor ani, rămîne o Românie cu multe case și cu puţini locatari, pentru că cei plecaţi își păstrează cuibul închegat aici fie din pricină că lipsesc cumpărătorii, fie pentru că ruperea definitivă de locurile natale e prea dureroasă, așa că își păstrează un refugiu la care revin în vacanţe și unde s-ar putea întoarce la bătrîneţe sau atunci cînd incidente neprevăzute i-ar sili să ia drumul spre casă.

Psihologul Mihai Copăceanu crede că pierderile demografice continue vor configura o Românie care să nu semene prea mult cu cea de astăzi, și aceasta s-ar putea întîmpla chiar în următorul deceniu.

O cincime din forţa de muncă a României (persoanele între 20 și 64 de ani) avea rezidenţa în alte state membre UE în anul 2017, potrivit datelor publicate de Eurostat în 2018. România se plasează astfel pe primul loc în Uniunea Europeană la mobilitatea forţei de muncă, cu 19,7% din populaţia de vîrstă activă cu rezidenţa în alt stat UE, faţă de 3,8% cît este media europeană. Numărul românilor plecaţi în străinătate este de 7 milioane, estima în noiembrie 2018 Cezar Caleap, directorul executiv

al Asociaţiei Internaţionale a Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), oferind totodată și un prognostic al intenţiilor celor plecaţi: sub 10% dintre aceștia se vor mai întoarce acasă. Potrivit unui raport recent al Ministerului Românilor de Pretutindeni, întocmit pe baza cifrelor comunicate de 70 de misiuni diplomatice ale României, aproximativ 9.700.000 de români sînt plecaţi în afara graniţelor, 5,6 milioane fiind în diaspora, iar restul, în comunităţile istorice. De altfel, România se

regăsește printre primele 4 ţări ale UE care au pierdut locuitori anul trecut (minus 6,6 la mie), pierderea fiind ușor mai ridicată decît cea înregistrată în 2017 (minus 6,2 la mie), cînd ocupa a 5-a poziţie în clasamentul ţărilor care își diminuează numărul de locuitori. Dacă în 2017, 9 români părăseau ţara în fiecare oră, ceea ce însemna o pierdere echivalentă cu populaţia unui oraș mediu, precum Slatina, în fiecare an, nici viitorul nu sună deloc bine. Începînd cu 2019, România ar putea pierde anual o populaţie corespunzătoare unui oraș de talia Piteștiului, potrivit studiului Institutului Naţional de Cercetări Economice (INCE), al Academiei Române.

Estimările unui raport recent al Comisiei Europene arată că populaţia României ar putea ajunge la 13,8 milioane în 2060, un declin de 30%, dacă migraţia se va menţine la cotele din prezent.

Un rezumat al motivelor pentru care românii emigrează fără prea multe gînduri de a se întoarce a fost oferit recent de Natalia Intotero, ministrul pentru românii de pretutindeni: „neajunsurile materiale cotidiene, veniturile mici, lipsa unui loc de muncă decent, stabilitatea, calitatea slabă a clasei politice de-a lungul timpului, corupţia”. Dacă primele valuri de migraţie au avut considerente economice, în prezent motivaţia celor care pleacă este diferită (dar aceasta nu pentru că starea financiară a românilor a devenit roz), avînd de-a face cu „micile mizerii ale vieţii de român”, punctează jurnalistul Florin Negruţiu, într-un articol scris anul trecut, dar de o perpetuă actualitate.

Chiar și fără să ni le înșiruie tacticos, am ști să refacem lista din cîteva mișcări de condei, după cum ne-ar fi foarte ușor să-i aducem și completările necesare: „aberaţiile considerate normale, negrul devenit alb, falimentul serviciilor sociale, penetrate de corupţie și de clientelism politic. Școli dotate din banii părinţilor, spitale mizerabile, servicii publice execrabile, (…) agresivitatea, înjurătura, bormașina de la 7 dimineaţa, aruncatul gunoiului în faţa porţii”.

O radiografie a satelor depopulate Deși orașele se depopulează și ele, la sat golurile se văd și se simt în alt mod. Cei plecaţi nu sînt, în perimetrul rural, doar cunoștinţe vagi ori oameni străini a căror plecare decongestionează traficul și șubrezește economia locală. Aici, în comunităţile de mici dimensiuni, lipsa fiecărui om se resimte mai puternic, pentru că aceia care părăsesc satul sînt copiii, părinţii, nepoţii, verii, prietenii, apropiaţii sau oamenii cunoscuţi ai locului. „Mai demult era altă viaţă. Satul era însufleţit

de strigătele copiilor, de vecinii care stăteau la povești pe uliţă și de sărbătorile care ne bucurau inima. E păcat ca acum să vezi un sat doar de bătrîni, cu case dărăpănate, de care nu se mai îngrijește nimeni, sau spaţii goale, unde au existat case, dar au fost demolate”. Sînt vorbele unui locuitor din satul Bicău, judeţul Satu Mare, dar la fel de bine ar fi putut aparţine sătenilor din sute de alte localităţi. Bicău este unul din cele 758 de sate cu un număr mai mic de 100 de locuitori din România, potrivit unei statistici din 2016 a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administraţiei Publice. În perioada 1991-2012, 167 de comune s-au depopulat major, cu procente de peste 30% — cele mai multe în Teleorman (22), Mehedinţi (18), Alba (13). Comuna Brebu Nou, din judeţul Caraș-Severin, a înregistrat recordul absolut de depopulare, cu minus 86,4%. Potrivit Institutului Naţional de Statistică, în 2016, 151.154 de persoane sub 60 de ani au părăsit mediul rural, în timp ce numai 16.187 de persoane vîrstnice s-au mutat la ţară. Dintre cele 758 de sate cu mai puţin de 100 de locuitori, 48 nu mai au nici măcar un singur om. Sunt așa-numitele sate-fantomă. Restul păstrează o mînă de oameni care trăiesc cu amintirile satelor foșnind de viaţă de altădată și cu așteptarea zilei cînd o vacanţă ori un eveniment mai strînge împreună fiii risipiţi ai familiei și ai satului. În 2015, în satul Morţești, din judeţul Cluj, mai trăiau numai 2 locuitori: Nicolae și Lina Borza, căsătoriţi cu o jumătate de secol în urmă. Obișnuiţi să fie singuri în sat de cîţiva ani, soţii Borza își amintesc de vremea cînd toate cele 80 de case ale satului erau locuite. Acum în sat nu se mai aude glas de om; iar în satele vecine, Andici și Stîrcu, n-a mai rămas nimeni.

Nicolae Borza nici nu mai speră să trăiască zilele în care satului i s-ar mai alipi un localnic. Poate că, în curgerea timpului, năpădit de treburile zilei și de nevoile animalelor pe care le crește, nici nu le mai simte atît de mult lipsa. Ori poate că, gîndindu-se la viitor, tocmai lipsa oamenilor îl preocupă cel mai mult, pentru că, așa cum spune localnicul, viaţa aici e bună. Devine rea abia cînd te îmbolnăvești, căci „aici mori, nu poate veni nimeni după tine”. Și nici bolnavul n-ar putea cere cuiva ajutor, pentru că prima casă și dispensarul sînt la 20 de kilometri distanţă.

Situaţia cătunelor din munţi e cea mai grea. Au rămas acolo doar bătrînii, fără să aibă curent electric, telefon, magazin sau dispensar în sat, așteptînd, iarnă de iarnă, zvîcnetul primăverii, odată cu care viaţa lor se îndulcește puţin. Acolo unde cătunul are un copil, cîte-o învăţătoare temerară trece muntele, drum primejdios și greu, pentru a ajunge la o școală cu 3-4 copii. Așa se întîmplă, de exemplu, în Dobraia, un sat din comuna Cornereva, judeţul Caraș-Severin.

Cornereva este, de altfel, o comună cunoscută pentru numărul mare de sate risipite pe văile Munţilor Cernei. În fiecare luni, învăţătoarea din Dobraia urcă muntele, cale de 3 ore jumătate, chiar 4 pe ploaie ori viscol, pînă la elevii ei și coboară vineri, pentru a merge acasă, la un univers distanţă de traiul aspru și izolat al locuitorilor de pe văile muntelui. Nu doar cătunele de munte se sting încet, dar sigur. În satul Slobozia, din judeţul Argeș, parohul povestea în 2018 că a avut 35 de înmormîntări într-un an și nici un botez ori căsătorie. Întrebat cînd s-a născut în sat ultimul copil, un localnic din Sălciua Nouă, din Timiș, rîde: de prea multă vreme ca să își amintească. Din 20 de case cîte au mai rămas în sat, numai 2-3 sînt locuite permanent.

Nu par să existe prea multe soluţii pentru satele tot mai golașe ale României, iar unii spun franc că nici nu se mai poate face nimic, că lucrurile își vor urma cursul, iar unele localităţi vor muri, inevitabil, în timp ce altele vor prospera, ajutate de contexte mai favorabile. Există însă și iniţiative curajoase, unele deja materializate, fie de a atrage locuitori în satele depopulate, fie de a ajuta satele să capete un nou chip, mai atrăgător, care să adune mai mulţi turiști în zonă. (va urma) Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

4

Vineri, 30 august 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Bandiții de drumul mare

Copil fiind, iei în seamă la vorbele celor mari părinţi, bunici, rude – deși nu prea le înțelegi sensul, mai ales dacă eşti la o vîrstă cînd abia începi să desluşeşti cîte ceva din vocabularul acela. Aşa se face că, pînă să cresc mai mărişor, în casa noastră, şi nu numai, deseori am auzit rostindu-se cuvîntul ,,bandit”. Spre exemplu, într-o zi, cu puţin soare pe cer şi cu mulţi nori gata săşi desfacă cepurile să curgă ploaia, numai ce o aud pe mama vorbind cu vecina noastră, țața Florica a lui bădia Stan, ţinînd în mîinile sale o hîrtie...

- A venit banditul de la primărie cu această hîrtie, sămi ia din munca din grădină...

- Şi nouă ne-a venit... Nu vezi că nu mai scăpăm de ei? Nu trece ziua să nu ne bată vreun bandit în poartă, cu vreo plăcintă ca asta... N-avem încotro, ei sînt legea, noi sclavii.

Iată încă un nou cuvînt pentru mine, de neînţeles la anii pe care-i aveam, iar pînă să merg la şcoală, mai trebuia să treacă multă apă pe Trotuș. Şi despre acest cuvînt mă gîndeam că voi scrie cîndva... Deocamdată, voiam să mă dumiresc despre povestea bandiţilor care le băteau oamenilor în poartă... Le aduceau de la primărie cîte o înştiinţare, fiecare ce taxe are de plătit la stat. Şi în timp ce tot trăgeam cu urechea să văd ce zic mama și ţaţa Florica, din capătul uliţei se auzi un ţipăt înfiorător, ca de vită înjunghiată, al unei femei, urlînd şi blestemînd cum că omul ei a fost prins de bandiţi noaptea, cînd venea de la serviciu. La adăpostul nopții negre ca de smoală, îl căsăpiseră pentru cîteva sute de lei pe care-i primise de la serviciu, că omul lucra la gară ca măturător prin vagoane.

Auzind-o şi pe femeia aceea plîngîndu-se cum că pe bărbatul ei l-au omorît bandiţii, am venit la mama la gard şi m-am băgat în vorbă, întrebînd-o ce sînt bandiţii... La întrebarea mea, mă luă de mîneca hainei și mă dădu într-o parte, de era cît pe-aci să cad jos, în noroiul gros de-o palmă, strîns după ploaia grozavă din urmă cu o seară,

BIBLIOTECA NAȚIONALĂ

cînd, în numai cîteva clipe, se umpluseră şanţurile...

- Bandiţii sînt oameni răi... Atacă la drumul mare.

Intră în casă peste oameni... N-ai văzut cum banditul acela mi-a adus înştiinţare că trebuie să dau statului poama din grădină?... A intrat în ogradă fără să mă strige la poartă.

- Da, dar..., și încerc să-i spun că sătenicei noastre i-au omorît bărbatul...

- Tot aia e... Banditul este un om care fură, dă în cap, intră peste tine în casă şi-ţi ia ţoala de pe perete, cum ne-a făcut perceptorul. Cu ochii tăi ai văzut...

Ceva-ceva am înţeles, dar nu m-am lămurit pe deplin cum e cu bandiţii ăştia, despre care toată lumea vorbea în cele mai pitoreşti cuvinte, fiindcă eu nu văzusem niciodată cum arată un bandit. Şi mergeam la pădure după vreascuri, cu vitele la apă, la fîntîni, sau la moară pentru săteni, însoţindu-l pe nenică... Peste tot erau oameni mari, copii, bătrîni, femei tinere, babe, și nu zărisem deloc chipul vreunui bandit de care oamenii se temeau așa de tare.

Acum, gîndindu-mă la anii copilăriei şi punînd cap la cap vorbele celor mari care se confruntau cu bandiţii, am ajuns la concluzia, prin prisma celor ce se întîmplă azi, că bandiţii erau oameni care făceau tot ce le trecea prin minte ca să trăiască ei bine... Celor de acum nu li se mai zice, ca odinioară, bandiţi, ci altfel. Au alte denumiri, potrivit vremurilor moderne în care trăim. Adică escroci, mafioţi, corupţi, care umblă printre oameni etalîndu-și bunăstarea, în maşini cu mulţi cai putere, păziţi de forţele de ordine, plătiţi gras din bani publici... Şi nu se sfiesc să te fure pe faţă, căci dintr-o semnătură îţi iau totul. Şi aşa, ajungi în coşciug pentru că n-ai avut bani să-ţi plăteşti intervenţia chirurgicală de care aveai nevoie, să mai poţi trăi şi tu o vreme... Oricum li se va spune acestor oameni, noi rămînem la vorba mamei din copilărie, anume că banditul e bandit, indiferent de epoca în care trăieşte, şi cu cît dă mai mult de gustul averii, prin nemuncă şi furăciuni, cu atît devine mai lacom şi mai hapsîn... Lucru văzut de toată lumea, dacă vrem să fim sinceri cu noi şi să ne acceptăm soarta de care avem parte în țara asta, aflată în mîinile unor decidenți bandiţi, care o vînd bucată cu bucată... De o parte

vécut et mourut le peintre Th. Rousseau 1812-1867” sau ,,En cette maison vécut et mourut le peintre J.-François Millet 1814-1875”.

Dar Italia! Toată Italia e un vast muzeu de amintiri În Muzeul Carnavalet din Paris, am văzut, expus glorioase. Cu ce pietate îmi spunea un custode de la într-o vitrină, un bulgăre negru, aș fi zis o bucată de Capela Sixtină, arătîndu-mi ,,Judecata de apoi” a lui cărbune; mă plec, și citesc: ,,Pain du temps du siège – Michelangelo: ,,Cose divine, caro Signore! Che non si triste souvenir...” (Pîine de pe vremea asediului – tristă fanno più... Allora si lavorava per la fama, oggi si lavora amintire). per la fame” (Lucruri dumnezeiești, dragă domnule! Și Își păstrau francezii acolo, sub care nu se mai fac... Atunci se muncea geam, o bucățică de pîine care le pentru faimă, azi se muncește pentru... amintea zile de foame, de înfrîngere foame). (...) și de pieire, o păstrau, între altele, Cînd oare se vor lega și la noi cele și pentru învățătură de minte – ca să ce-au fost, cu cele ce-au să fie? Ah, un vadă cei ce vor veni prin ce grozave chipiu străpuns de gloanțele Plevnei, ori încercări au trecut cei ce s-au dus. o manta ciuruită din ,,Valea Sîngelui”, Nu erau decît gînduri de tristețe și de cîte lucruri n-ar spune sufletului nostru! umilință legate de bucățica aceea de S-ar fi putut face în fiecare oraș un mic pîine neagră. Dar viața unei națiuni nu paraclis pentru pomenirea acelor zile e făcută numai din zile de biruință și de vitejie și de jertfă. Ce curate gînduri de sărbătoare. Toate suferințele, toate gîndești în fața Trecutului! lacrimile trecutului intră și se fac una Azi tot mai știm unii din noi căsuța cu bucuriile triumfului în compoziția din Șterbei-Vodă și casa din Isvor, aceasta misterioasă care se cheamă unde-au stat, în anii din urmă, cei doi Al. Vlahuță (1858-1919) sufletul unui neam. Iar sufletul acesta oameni mari ai neamului nostru – trebuie păzit cu sfințenie, ca să rămîie Eminescu și Grigorescu. Cine le-a mai întreg. Uitarea e un început de ruină. ști peste douăzeci de ani?

Cu cîtă grijă își strîng alte neamuri comoara lor de N-avem cultul amintirilor. Am fost și zbuciumați din amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină... cale-afară. Ce știam noi, pîn-acum cincizeci de ani, de scumpe rămășiți de la oamenii lor mari, de la eroii lor ce se va întîmpla cu viața noastră, cu pomul pe care-l care, astfel slăviți, sînt pururea de față. Nu mai vorbim sădeam, cu bruma de gospodărie cîtă puteam înfiripa de mormîntul lui Napoleon I de la Invalizi, de casa lui între două primejdii? Că n-apuca bine să se potolească o Victor Hugo din Place des Vosges, de casa lui Flaubert de vijelie – și alta și mai vajnică se pornea. Cu ce inimă să mai la Rouen, transformate în temple, unde vin credincioșii agonisești, cînd nu știi pînă diseară ce se va alege din rodul să se închine. Dar satele chiar, prin care a trecut o rază muncii și netihnei tale? Cine se mai gîndește la ziua de din gloria Franței, își au bisericuțele lor. La Barbizon, mîine pe cîmpul de război?... Purtăm încă în sînge frigurile vezi în păretele unei case o placă de marmură; te apropii nesiguranței în care-am trăit atîta amar de vreme! și citești: ,,Narcisse Diaz de la Pena, 1807-1876 – Îmi povesea odată prietenul Caragiale – cu minunatul Peintre – habita cette maison”. Ceva mai încolo: ,,Ici lui dar de a povesti – despre toana unui cioban care,

Cultul amintirilor

RM

Pcatul Păcătuit-a omul în vremuri fericite, Cînd nu-i lipsea nimica, nici hrană, nici odihnă, Cînd n-avea a se teme de zile amărîte, Cînd roabă-i era lumea – şi el domnea în tihnă.

Pămîntul, încă proaspăt, pătatu-s-a de singe Cînd lumea era largă şi oamenii puţini, Cînd nimenea, sub soare, n-avea de ce se plînge, Cînd cerul n-avea trăsnet – şi nici pămîntul spini. Şi vreţi ca astăzi omul să nu păcătuiască?

Cînd grijile-l apasă, nevoile-l muncesc, Cînd el se vede-n lume menit să pătimească, Cînd relele-l frămîntă, şi poftele-l robesc! Şi vreţi să n-avem Caini, cînd e nepotrivire, Şi ură şi cruzime în neamul omenesc, Cînd neagra duşmănie şi lacoma rîvnire De-a pururea-ncuibate în inimi clocotesc!

Nu, nu; din nopţi pierdute în vremuri depărtate Blăstemul stă pe oameni, în veci vor suferi. Şi rîvna, şi ispita, şi negrele păcate Născutu-s-au cu lumea, cu lumea vor pieri!

Alexandru Vlahuță bandiții, pe de altă parte, poporul, furat și neputincios ca un sclav. Şi astea nu sînt vobe goale, ci exprimă două lumi cu sensuri diferite. Una dornică să exploateze, iar cealaltă, nevoită să i se supună primei, fiindcă nu posedă uneltele necesare pentru a se smulge din ghearele acesteia. Pe de o parte, e lumea alcătuită din bandiţi care populează saloanele luxoase, care fură pămînturi, fabrici, tot ce le iese în cale, mai ceva ca în codru, şi, de cealaltă parte, e lumea muritorilor de foame, care este cea mai numeroasă, dar şi cea mai chinuită.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“ la două luni odată, își lua simbria, cobora de vale la cîrciumă și s-așternea pe chef zdravăn; punea doi lăutari să-i cînte, mai scotea și el fluierul din șerpar de-l mai cerca din cînd în cînd, și juca de unul singur; zi și noapte juca; bea, cinstea pe toată lumea, și juca; uneori credeai că se sfîrșește – se muia, de te așteptai să-l vezi grămadă la pămînt – ș-odată parcă-l striga cineva, așa se-ncorda din tot trupul, își punea palma stîngă-n ceafă, drapta-n șold și, plecîndu-și boiul înainte, izbea de nădejde cu opinca-n dușumea, și chiuia din adîncul inimii un chiot al lui: ,,Auzi, lele, cum mai cîntă,/ Bată-l măiculița sfîntă!”.

A treia zi cerea socoteala, plătea frumos – ce-i rămînea arunca lăutarilor, își lua gluga și ciomagul de sub laviță și, dîndu-și căciula pe ceafă, le trăgea o sudalmă la toți, și pleca iar la munte, să facă de parale pentru... toana viitoare.

Ascultînd pe Caragiale, mă gîndeam la poporul nostru. Tot așa își înțelege viața, și tot așa și-o risipește.

Am văzut țăran care se duce la tîrg, își vinde juncușoara, s-așază la un adălmaș de-un ciocan de rachiu și-și bea toate paralele. Iar la-ntors, bătînd marginile drumului, filosofează. A avut el așa un chef... Acu, ce să-și mai facă inimă rea? Sănătate. Parcă și banii... Vine-un tîlhar și... pac! un par în cap – ce-ai mai înțeles?

Prin gura omului acestuia vorbește neamul nostru întreg. Cel mai risipitor neam de pe fața pămîntului!

Pentru noi, pentru grijile și bucuriile vieții noastre, nu-i decît ziua de azi. Ziua de ieri... ,,a mîncat-o lupul!”.

Ziua de mîine... ,,poartă El, Dumnezeu, de grijă!”.

Ce poți clădi pe unda mișcătoare a zilei de azi? Dar începe și sufletul nostru să se deschidă. Una cîte una încep să se desfacă și bunele noastre însușiri, adormite de veacuri. De-abia acum ne deschidem ochii în fața Adevărului. Lumina lui nu era de ajuns ca să-l putem vedea. Ne trebuia și liniște. Liniștea care îngăduie lăstarului să prindă rădăcină, și florilor să lege rod. Nu-i ea și firul pe care se-nșiră amintirile?

AL. VLAHUȚĂ (1911)

RM

5

Vineri, 30 august 2019

Polemici«Controverse echipajul a fost nevoit să facă faţă unei ierni dincolo de Cercul Polar de Sud. Această aventură este trecută în analele expediţiilor antarctice ca fiind o premieră.

Pentru a rezista intemperiilor, membrii echipajului au înconjurat vasul cu metereze de zăpadă, iar puntea a fost transformată într-o adevărată locuinţă. Iarna polară s-a arătat, însă, a fi neiertătoare. Chiar şi cu hanorace din blană de lup, cizme şi pantaloni din piele de ren, mănuşi Printre personalitățile de seamă pe care România, împletite din părul blondelor norvegiene, echipajul a de-a lungul istoriei, le-a dat lumii, români care au reușit fost la un pas de moarte.

Iată cum descria Emil Racoviţă, în jurnalul său, să-și imprime numele pe harta mondială a celebrității, probabil cel mai cunoscut în cercurile științifice situaţia de pe „Belgica”: „Ca nişte umbre ne tîram în neîntreruptul întuneric prin nămolul de omăt ce occidentale a fost Emil Racoviță. viscolul îl clădea pe puntea corăbiei. În S-a născut la Iaşi, locul unde şi-a mohorîtele cabine, ghemuiţi lîngă sobă, petrecut copilăria. Aici a urmat clasele legam în lungi poveşti, prin firul amintirii, primare și tot aici a efectuat studiile ceea ce aveam cu ceea ce lăsasem în liceale. Apoi, peste ani, stagiul militar Ţara Soarelui, departe”. Unii dintre l-a readus în capitala Moldovei. colegii de călătorie au ajuns să sufere de Emil Racoviţă provenea dintr-o anemii, disfuncţii, palpitaţii. Copcile în veche familie moldovenească, atestată gheaţă deveneau unora mormînt. „Luna documentar din Secolul al XVI-lea, din lucea albă, şi plăpînda ei lumină arunca care se desprindeau domnitori intraţi umbre negre în dosul colinelor de gheaţă, în istorie prin ctitoriile lor şi fondatori iar vîntul sufla aspru şi îngheţat peste ai lumii culturale şi literare. Ca elev, capetele noastre descoperite şi plecate. Şi Racoviţă a studiat la Liceul Naţional, trupul tovarăşului nostru fu împins în apă, apoi la liceul privat Institutele Unite. L-a încet se ridică la marginea de gheaţă şi avut ca dascăl pe Ion Creangă şi a preluat Emil Racoviță încet se scufundă în neagra urgie a mării. de la acesta graiul pur moldovenesc, de (1868-1947) Niciodată nu ne-a fost aşa de frig la trup, care nu s-a mai desprins nici măcar în niciodată aşa de rece la inimă”. cuvîntările rostite la Academia Română.

Deşi a fost un om de ştiinţă angrenat într-un curent Nu mai puţin importanţi în devenirea sa au fost, peste ani, istoricul Alexandru D. Xenopol, geologul Grigore ce nega credinţa în Dumnezeu, peste ani, cînd a fost întrebat de către ucenici despre iarna de pe „Belgica”, Cobălcescu şi chimistul Petre Poni.

Conformîndu-se dorinţei părinteşti, după ce își ia profesorul Emil Racoviţă a afirmat că „doar Dumnezeu Bacalaureatul, Racoviţă a plecat la Paris, în 1886, pentru ne-a scos din meandrele morţii” - aşa cum mărturiseşte a urma cursurile Facultăţii de Drept. Dar, imboldul Pierre Alfred Chappuis, în Memoriile sale.

Pe o corabie care măsura doar 32 de metri în lungime pe care îl purta în suflet i-a purtat paşii la prelegerile şi 6,5 metri în lăţime, 19 oameni s-au întors în Europa, medicului Léonce Manouvrier, de la Şcoala Superioară cu 1.200 de piese zoologice şi 400 de piese botanice. de Antropologie. Apoi, imediat după ce şi-a luat licenţa în drept, s-a înscris la Facultatea de Ştiinţe de la Sorbona. Rodul abnegaţiei şi curajului cu care şi-a îndeplinit Dintre cei care l-au ajutat să descifreze tainele naturii dificila sarcina în condiţii de o asprime greu de imaginat au fost profesorul Henri de Lacaze-Duthiers, al cărui astăzi s-a materializat în cea mai bogată colecţie de discipol şi moştenitor spiritual a fost pe tot parcursul plante şi animale care a fost adusă de la latitudini atît de vieţii sale, precum şi conferenţiarul Georges Pruvot de mari. Emil Racoviţă a adus cu sine observaţii extrem de care s-a apropiat sufleteşte pînă la a-i deveni prieten şi amănunţite pe care le-a făcut asupra balenelor, focilor şi păsărilor antarctice. În aceste condiţii, a solicitat ajutorul tovarăş de muncă apropiat.

Teoria însuşită în amfiteatrele si bibliotecile Sorbonei a nu mai puţin de 74 de specialişti, patru dintre lucrări a transpus-o în realitate încă din studenţie, în cele două lăsîndu-le pentru sine. La lumină a ieşit doar lucrarea staţiuni maritime fondate de Lacaze-Duthiers la Roscoff, în consacrată balenelor. O alta, dedicată focilor, se află Bretania, și la Banyuls-sur-Mer, pe ţărmurile Mediteranei. în manuscris, la Muzeul de Istorie Naturală „Grigore Tot aici şi-a început munca de cercetare după strălucita Antipa”, din Bucureşti. absolvire a facultăţii din 1891, îndreptîndu-şi cu precădere Biolog, speolog, explorator atenţia asupra pasionantelor probleme de etologie a faunei maritime si publicîndu-şi rezultatele sub titlul generic de Revenit la Banyuls-sur-Mer cu o reputaţie substan­ ,,Note de Biologie”, începînd din anul 1893. ţial sporită, Racoviţă a fost subdirector al labora­ La Banyuls-sur-Mer, în reputatul laborator ,,Arago”, torului ,,Arago” și co-director al revistei ,,Archives de Emil Racoviţă a continuat să-şi desăvîrşească pregătirea zoologie générale et expérimentale”, ambele fondate de naturalist. S-a concentrat asupra anatomiei, mor­ de regretatul Lacaze-Duthiers, decedat la sfîrşitul fologiei şi histologiei lobului cefalic al viermilor anului 1900. policheţi, elaborînd o lucrare de doctorat pe care a În vara lui 1904 a vizitat celebra peşteră Cueva susţinut-o în primăvara lui 1896 și care, pe lîngă titlul del Drach, din Insula Mallorca, şi a descoperit un mic de doctor în ştiinţă, i-a adus şi o unanimă recunoaştere a crustaceu - primul animal cavernicol pe care l-a pus sub competenței sale ştiinţifice.

Aceasta afirmare a tînărului savant a avut o consecinţă de excepţie: alegerea sa ca naturalist al expediţiei belgiene pe vasul ,,Belgica”, în Antarctica, între anii 1897 și 1899.

Emil Racoviță – omul de știință animat de un profund patriotism

Antarctica – experienţa care l-a apropiat de Dumnezeu Pentru Emil Racoviţă, expediţia a constituit un extraordinar prilej de a-şi lărgi orizonturile, în condiţiile deosebit de grele ale iernii petrecute dincolo de Cercul Polar. La numai o săptămînă de la plecare, în Strîmtoarea Brans­field, o furtună cumplită a surprins nava ,,Belgica”, pe care Emil Racoviţă o numea „coajă de nucă”. Apoi, la 10 martie 1897, vasul era prins într-o capcană a gheţurilor. Fără să fi planificat acest aspect,

Nava Belgica, în Strîmtoarea de Gerlache, în Antarctica

obiectivul microscopului şi care prezenta foarte multe asemănări cu fiinţele marine deja cunoscute.

Toate aceste cercetări au însemnat un bilanţ remarcabil: 800 de peşteri explorate în Europa şi în Nordul Africii, în majoritate de Racoviţă şi Jeannel, în urma cărora s-a adunat o colecţie însumînd 20.000 eşantioane de faună cavernicolă. Cei patruzeci de specialişti care s-au angajat în studiul ei au publicat 3.400 pagini în patru volume sub titlul ,,Biospéologie”, şi care au construit zestrea ştiinţifică pe care marele savant o va aşeza în chip de temelie a viitorului Institut de Speologie de la Cluj. Următorii ani care s-au scurs pînă la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale au fost pentru Racoviţă perioada cea mai fertilă din creaţia lui ştiinţifică, fiindcă în aceşti ani şi-a putut elabora lucrările biospeologice cele mai substanţiale, toate avînd drept subiect grupul pe care l-a preferat pentru a-i aprofunda studiul, adică acela al crustaceelor izopode.

Omul care a lăsat Franţa pentru Cluj Franţa i-a oferit totul, de la educaţie, pînă la sprijinul material pentru cercetările ştiinţifice. Însă, inima lui Emil Racoviţă bătea în România. De aceea, el nu a ezitat să-şi părăsească laboratoarele din străinătate, cele mai dotate laboratoare ale timpului. Părea o nebunie să se întoarcă în ţara care deja rămăsese atît de mult în urmă, în domeniul ştiinţei! Însă, în 1919, Racoviţă nu a putut respinge solicitarea de a se prezenta la Cluj, pentru a sprijini organizarea celei dintîi universităţi româneşti din Transilvania. A avut o singură condiţie, aceea de a fi sprijinit în înfiinţarea unui institut de cercetări ştiinţifice.

Astfel, la 26 aprilie 1920, a fost promulgată legea care consfinţea apariţia Institutului de Speologie din Cluj, primul de acest gen din întreaga lume. Astfel epicentrul biospeologiei mondiale se va strămuta din Franţa în inima Ardealului.

Tot în 1920 a fondat şi Societatea de Ştiinţe din Cluj.

A condus cele două unităţi, a fost şi membru titular, şi chiar preşedinte al Academiei Române, senator, prorector şi rector al Universităţii din Cluj. Racoviţă, împreună cu soţia sa, Helen Boucart, şi cei trei fii, René, Jean şi André, s-a mutat definitiv la Cluj. Savantului i s-au alăturat René Jeannel, ca director adjunct, elveţianul Pierre-Alphred Chappuis, subdirector, şi doi asistenţi: Radu Codreanu şi Vasile Puşcariu.

Pînă în anul 1931 - cînd s-au suprimat fondurile de cercetare din cauza crizei economice - alte 358 de peşteri (din care 220 în Carpaţi) au fost prospectate, iar seria ,,Biospeologie” a crescut cu 15 noi lucrări de specialitate, însumînd 1.650 de pagini. Între anii 1931-1940 a predat cursul de biologie generală pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe şi ai celei de Medicină, fiind și membru al Comisiei Monumen­ telor Naturii şi vicepreşedinte al Biroului ei ştiinţific. În septembrie 1940, prin Diktatul de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei. Aceasta includea Clujul şi, implicit, instituţia academică. Universitatea s-a mutat la Sibiu, cu excepţia Facultăţii de Ştiinţe, care şi-a găsit sălaş la Timişoara. Cînd pacea i-a îngăduit să vină la Cluj, singura dorinţă a profesorului a fost de a-şi repune în stare de funcţionare institutul. Dar nu a mai izbutit.

La 11 noiembrie 1947 a fost silit să-şi părăsească laboratorul, doborît de boală, iar la 19 noiembrie inima sa a încetat să mai bată. Putem spune, astfel, că a plecat la Domnul exact aşa cum a şi trăit. Muncind, cercetînd, descoperind lumea şi neexcluzîndu-L pe Dumnezeu din planurile sale.

Odată cu dispariţia profesorului Emil Racoviţă, naţiunea a pierdut unul dintre fiii ei cei mai de seamă, o personalitate de excepţie, un om care a fost în acelaşi timp pionier al ştiinţei, şi slujitor fără de odihnă al societăţii.

I-au recunoscut meritele şi calităţile societăţile din ţară şi străinătate care l-au înscris printre membrii lor corespondenţi, titulari sau de onoare, dar şi oficialităţile de stat, care i-au decernat cele mai înalte distincții: ,,Steaua României” şi ,,Legiunea de Onoare” franceză. Şcoli, licee, institute, străzi îi poartă numele, bustul lui străjuindu primul Institut de Speologie din lume, de la Cluj, peştera Cueva del Drach şi colegiile naționale din Iași și Cluj-Napoca.

Sursa: Doxologia

6

Vineri, 30 august 2019

Polemici«Controverse Paranormale (2) Traista Pe peretele din holișorul de la baie, am agățat o traistă maramureșană, țesută din lînă cu fir mai gros, de culoare gri, pe care era aplicată o pălăriuță mică, oșenească. Drept mîner, traista avea o baieră cusută la un capăt și la altul. Era frumoasă, decorativă, și îmi făcea plăcere să o privesc.

Conform tradiției creștine, la Bobotează, cînd a venit preotul pentru sfințirea casei, cu busuiocul a stropit în toate încăperile. În dimineața următoare, cînd am intrat în holișorul de la baie, am rămas înmărmurită.

Pe perete, unde era agățată traista, n-am mai găsit decît baiera, care părea că e un șarpe. Traista era jos, m-am aplecat să o ridic, și cînd am pus mîna pe ea, degetele au intrat ca în cenușă. Nu pot descrie senzația de groază pe care am avut-o... Mi-am retras repede mîna. Cu mătura și fărașul, am adunat traista și am dus-o la gunoi.

Este imposibil de explicat cum, în același timp, baiera care era cusută de traistă să se rupă și la un capăt, și la altul, iar în cădere, traista să nu tragă și baiera.

După părerea mea, așa ceva nu e posibil.

Eu nu cred în vrăji, cred, însă, cu tărie, în puterea miraculoasă a apei sfințite, datorită căreia, tot la Bobotează, lămîiul care era uscat a înverzit în doar 7 zile, așa cum am relatat.

Mi-am amintit că o ,,prietenă” mi-a dăruit o punguță cu pămînt, spunînd s-o păstrez, fiindcă e adusă de la o mînăstire și o să mă ferească de rele. Mi s-a părut suspect și, după cîteva zile, am aruncat-o. Nu pot ști dacă a avut legătură cu traista. Realitatea este că se petrec uneori niște ciudățenii pe care nu le poți explica, iar mie, după decesul soțului, mi s-au întîmplat unele lucruri greu de crezut și de înțeles.

Cu cît mă gîndesc mai mult la viața omenească, cu atît cred mai tare că ar trebui să ne luăm ca martori și judecători IRONIA și SUSPICIUNEA, doi sfătuitori buni, care ne-ar putea ,,ilumina”. Filozofic, am putea spune ,,A fi sau a nu fi?”, aceasta-i întrebarea.

AMINTIRI LITERARE

Perdeaua de lumină Plutim printre amintiri, căci fără ele, cuibărite în suflet, ce s-ar alege de trecutul nostru? Poate gîndul că a fost doar un vis. Lumea alunecă printre ele ca o panoramă a închipuirii prin lumina orbitoare a dorințelor, în care totul îți pare neasemuit de frumos.

Poate e o amăgire. Ceea ce am văzut, niciodată n-am știut dacă e bine sau rău. Iubeam însă totul, fugeam după lumină, o prindeam, o pipăiam, dar parcă n-o vedeam. Singurul adevăr este speranța care se așterne sfioasă la picioarele tale și așteaptă visul care, trezit la realitate, pare uneori un coșmar. Părerile de rău, îndoielile, remușcările, toate întind coarda pe care a cîntat cîndva lumea amăgirilor, în freamătul de viață ademenită de plăcerile trecătoare. Așa am învățat ce-i setea de viață - o izbîndă a Soarelui, în tainița ascunsă a sufletului. Acolo Timpul așterne întrebările, căutările, nedumeririle, toate fiind aripi ale gîndului, care zboară la nesfîrșit de la răsărit la asfințit, în leagănul stelelor și-n botezul zorilor, sorbind cu lăcomie din cupa speranței, lăsînd amintirile să se cuibărească în noi – filtru al inimii, nu al ochilor -, ferindu-ne uneori de noi înșine, găsind adesea liniștea, în zbuciumul scos din suflet de glasul tăcut al privirilor.

E toamnă, tîrziu, la firul vieții mele am mai adăugat un an. Masa din sufragerie este încărcată doar cu amintirile de altădată. Cu mine la masă s-a așezat singurătatea, uimită că a ,,cerșit” dreptul la noaptea tăcerii, fără să simtă durerea ochilor mei, plini de lacrimi, dincolo de puterile mele, dar cu dorința supremă de ,,a mai fi”, pentru a servi, la masa lumii, idealuri. Mă dor, totuși, amintirile cînd tinerețea și-a luat zborul spre vise, dar a poposit în zori înaintea Soarelui, în ,,sala pașilor pierduți”, rătăcindu-mă în labirintul vieții. Cînd nimic din ceea ce-ți este dat nu mai poate fi ascuns, închizi ochii pentru a păstra pe retină tot ce vrei să fie numai al tău.

Printre lacrimi, deodată am observat că pe peretele cu geam – pe toată suprafața lui – a apărut o perdea albastră luminoasă, și toată seara a fluturat la geam.

cu clavirul ei, departe de oameni; nu-și ridica privirile, dar i-am văzut ochii minunați, ca moartea de întristați.

Nu mai puteam asculta din princina ochilor ei atît de triști, și trebuia mereu să mă gîndesc cum poate fi tristă, Cînd am auzit-o pentru întîia oară, eram de 8 ani, cînd are norocul să cînte așa dumnezeiește. Nimeni nuîn Bonn, la cel dintîi concert la care luam parte. În ziua mi spusese că soțul îi era alienat și că ea trebuia, cu cele aceea am fost atît de neastîmpărată și nerăbdătoare, de- 10 degete, să-și hrănească cei 10 copii! Nu mă gîndeam mi părea că nu mai vine seara; rareori în viață mi s-a că poate fi săracă, văzînd-o cu rochie de catifea. Nici părut o zi așa de lungă! În sfîrșit, sosi timpul. Mama mea, nu-mi puteam închipui că poți fi artist și frumoasă și tînără – atunci abia de 27 de sărac! Îmi înfățișam artiștii plini de bani. ani și osîndită de cîțiva ani, și pentru cine La vîrsta aceea, realitatea e poveste, iar știe cîtă vreme încă, să-și petreacă zilele povestea, realitate! într-un jilț pe rotițe, suferind cumplit -, Ești Robinson sau Aladin, și mai des frumos împodobită, fu adusă pe jeț în sala Robinson decît Aladin; nu ești accesibil Concertului. Nu mai știu dacă mergeam comorilor pămîntești. și eu alături, am simțit că am zburat, Dar pentru ochii triști îmi era firea iar nu că am umblat. Cel dintîi concert! foarte simțitoare, căci cunoșteam prea Intrarăm în sala mare și plină! La oameni bine întristarea și suferința! Mama era nu m-am uitat; nu vedeam decît scena și țintuită în jeț, frățiorul meu un martir, pianul. Locurile noastre erau așa departe iar tata tuberculos. Atîtea dureri deschid încît nu vedeam decît coada pianului, dar ochii copiilor și la durerile altora. Dar mama îmi dete voie să stau la mijloc, între cum eu mai mult îmi frămîntam singură două rînduri de bănci, de unde puteam mintea decît să-ntreb, nu împărtășii vedea și clapele. nimănui impresiile mele și astfel nu-mi Clara Schumann Eram, cum sînt copiii și dobitoacele, vorbi nimeni de soarta tristă a Clarei.

(1819-1896) toată ochi și încordare. Și deodată intră O revăzui la Petersburg, cînd eram de și se așază la pian. Purta o rochie negră 20 de ani. Zăcusem de friguri tifoide și de catifea, părul negru netezit, peste tîmple, cu cărare, și eram încă așa de slabă de abia mă țineam pe picioare. ncidecum umflat peste urechi, cum era moda pe atunci, Primisem știrea tristă despre moartea tatălui meu. Eram dar des și inelat, iar ca podoabă, un singur trandafir roșu- ca înmărmurită și mi se părea că bucuria vieții am ntunecat, din jos de ureche. Era ceva atît de armonios în pierdut-o pentru totdeauna. Atunci sosiră la Petersburg înfățișarea ei, de mi se tot părea că e și rochia roșie ca și Clara Schumann cu fiica sa, Maria. Marea ducesă floarea. Mîinile erau mici, puternice și cărnoase, atinsul Elena, amica și protectoarea artiștilor, îi oferi locuință clapelor rotunjit, sănătos, aproape bărbătesc. Cîntecul ei în palatul său, și vecinătatea ei îmi fu o mare mîngîiere. îmi rămase pentru totdeauna în urechi. Privirea ei însă Îmi trimitea vorbă cînd avea de studiat; mă tîram cum mi-a rămas în inimă! Ceva aplecată, apropiindu-se de puteam pînă la dînsa; mă ghemuiam într-un colț și o clape, parcă ar fi voit s-audă mai bine sau să fie singură ascultam, aproape fără să respir. În curînd, marea ducesă

Clara Schumann (1)

RM

Romnia Mare

Ce faci ţară, draga mea, că ţi-s munţii goi de brazi...

Vine iarna şi-o fi frig, şi-o să tremuri, şi-o să cazi în prăpastia ce-o sapă înşişi fiii tăi români. Ţară dragă, stau prin preajmă-ţi hoarde

de străini şi cîini.

Mult îţi mai lipsesc, oh, ţară, patrioţii de-altădată, ce cu inimile pline de iubire adevărată, îşi dădeau pînă şi viaţa pentru a ta izbăvire...

Astăzi, Parlamentul tău e un cuib de nesimţire.

Patrioţii de-altădată i-au scos pînă şi din cărţi...

Iară eu, orfan de tine, am scăpat prin alte părţi.

Să mă ierţi, iubită ţară, m-oi întoarce-ntr-un tîrziu, cum se-ntoarce la o mamă un rătăcitor de fiu.

Oh, ţară dragă, ţară dragă, dacă-n locu-ţi aş fi eu, mi-aş lua munţii şi codrii şi-aş scăpa la Dumnezeu, i-aş lăsa pe toţi aceia care nu mai cred în tine, să trăiască şi să moară în a lor pustii destine. Şi cînd vor vedea că n-au nici pămînt de îngropare, poate atunci vor înţelege ce-i cu România Mare.

Viorel BoldiȘ Apărea, dispărea, apărea, dispărea, și tot așa pînă la miezul nopții. În fața geamului de la sufragerie nu există nici o sursă de lumină; sînt doar copaci, o adevărată mini-pădure. PERDEAUA nu s-a reflectat și în interiorul camerei, cum ar fi făcut orice sursă de lumină, iar în apartament nu era aprinsă nici o lampă.

Perdeaua albastră luminoasă, care a fluturat la geam de ziua mea, am considerat-o o cortină ce s-a tras între întuneric și lumină, între OM și FIINȚA DIVINĂ.

Mister între Pămînt și Cer. Între CER și PĂMÎNT, OM și DUMNEZEU, între VII și MORȚI există o cale pe care pășim, însă nu ne regăsim.

Octombrie, luna în care m-am născut și luna în care soțul meu m-a părăsit, plecînd pe un tărîm necunoscut. (va urma) LILIANA TETELEA îmi propuse să iau lecții de la Clara... și lecțiile acelea au fost foarte frumoase, neuitate și de o mare însemnătate în viața mea, căci această femeie, vrednică de atîta cinste și admirație, nu găsi mai potrivită mîngîiere durerii mele decît povestindu-mi propria ei viață. Și mi-a fost rușine să par așa slabă și nenorocită față de durerile mari pe care mi le poate da viața.

Iată povestea ei: ,,Părinții mei erau despărțiți. O iubeam la nebunie pe mama. Tata se însurase din nou, iar mama vitregă era rea cu mine. Eram de 14 de ani cînd Schumann veni la noi. Ne-am iubit îndată și ne-am logodit în taină. El avea 18, eu 14 ani. N-am spus nimic tatălui meu, care era foarte sever și avea alte planuri cu mine. (Un zîmbet ușor îi rătăcea pe buze și ochii îi străluceau pe cînd îmi vorbea de dragostea tinereților ei.) Cînd soțul meu împlini 22 de ani, iar eu 18, m-am înfățișat între el și tatăl meu la judecătorie. Schumann dovedise că e major și în stare să-și hrănească familia.

Tata îi răspunsese însă printr-o scrisoare în care se găseau 18 insulte și, din această pricină, logodnicul meu îl chemă înaintea tribunalului. Și astfel mă aflai între amîndoi, în fața judecătorului, care-mi recunoscu dreptul de a aparține mirelui meu. Tata era furios; spusese de atîtea ori: «Fiica mea n-are să ia un muzicant vulgar.

Nici un conte sau un prinț nu sînt destul de buni pentru ea». Mă alungă de acasă fără veșminte, fără rufe. Mama mașteră îmi trase din deget un inel pe care îl aveam de la mama mea și-l dădu fetei ei. Așa am fost dezmoștenită.

Plecai deci cu soțul meu. Și am trăit ca-n rai timp de 10 ani, ca-n rai! Copiii veniră repede. La început nu am luat seama că cel mai mare nu era precum ceilalți copii.

Ce suferință pe noi cînd am văzut că nu va fi niciodată în stare să-și cîștige pîinea; dar eram atît de fericiți încît nici suferința asta nu ne putea întuneca raiul”. (va urma) REGINA ELISABETA A ROMÂNIEI (CARMEN SYLVA)

RM

7

Vineri, 30 august 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (12)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (6) asupra dreptei batalionului, fusese respins. A urmat Teribila cotă 495, în mîinile noastre (3) un moment de ezitare din partea ostaşilor. Dar numai Căutînd să pună cît mai degrabă stăpînire pe crestele cu cotele 495, 463, Corpul motomecanizat ordonă ca divizia să continue atacul pentru a cuceri pînă în zorii zilei de 25 septembrie Dealul Sîngeorgiu.

Raportînd însă că unităţile au suferit pierderi mari, că oamenii sînt obosiţi şi uzi pînă la piele, eşalonul superior a aprobat ca acţiunea ofensivă să fie reluată în dimineaţa de 25 septembrie. Pe timpul nopţii s-au executat, în schimb, cercetări. În dimineaţa zilei de 25 septembrie trupele reiau atacul, în faţa lor se execută un foc viu, de netrecut.

Din această cauză, Grupările coloneilor Iacob şi Botea progresează foarte puţin. Situaţia este cu ceva mai bună în sectorul în care a atacat Gruparea colonel Manolescu. În sunete de trompetă, ca pe timpurile înfruntărilor din 1877 sau din 1917, ostaşii acestei grupări se avîntă cu elan spre obiectivele fixate.

Maiorii Vlădoiu Scarlat şi Georgescu sînt tot timpul în fruntea batalioanelor pe care le comandă. Companiile 9 şi 15 din Regimentul 36 infanterie reuşesc să urce pe prima terasă a înălţimii cu cota 463. Ceva mai la stînga, batalionul comandat de maiorul Georgescu se apropie pînă la 200 metri de aceeaşi formă de teren.

Sunetul goarnei le insufla hotărîre, bărbăţie, încredere în victorie. În ziua aceea de 25 septembrie, un mare număr de militari dobrogeni n-au mai răspuns la apel. Au căzut în luptă. Un număr şi mai mare de ostaşi au fost răniţi. În legătură cu aceasta îmi vine în minte un tablou emoţionant, pe care nu-1 pot uita niciodată. Despre ce este vorba? La un moment dat, aruncîndu-mi privirea spre cîmpul de bătaie, observ mai multe cărucioarebrancarde, trase de cai, care transportau răniţii spre posturile de prim-ajutor. Îşi croiau drum printr-o ploaie de foc. Îmi ziceam în gînd: de ce nu se adăpostesc oare conductorii de la cai pînă ce focul se va mai potoli?

De ce nu-şi cruţă măcar ei viaţa? Mă durea inima, nu altceva, de doborîrea vreunui ostaş sau de rănirea lui.

La fiecare bubuitură mai puternică închideam parcă ochii să nu mai văd cum explozia vreunui proiectil pulverizează şi om, şi brancardă. Uitîndu-mă apoi mai atent, observ un fapt de-a dreptul senzaţional. Caii de la cărucioarele-brancardă nu mai erau conduşi de oameni. Executau singuri drumul dus şi întors pînă la ambulanţă. Îşi făceau în felul lor, şi aceste animale credincioase, „datoria” pe cîmpul de onoare...

Apogeul luptelor de pe Dealul Sîngeorgiu l-a constituit acţiunea din ziua de 26 septembrie. De data aceasta, divizia a atacat cu majoritatea forţelor spre înălţimea cu cota 495, manevrînd-o pe la est şi pe la vest cu cîte un batalion, concomitent cu o acţiune de front care avea ca obiectiv principal ocuparea formei de teren. Pentru reuşita atacului am dat misiune batalionului 3 din Regimentul 40 infanterie să asalteze forţele vrăjmaşe care se apărau la vest de cota 495, iar Regimentului 34 infanterie i-am precizat să atace spre forma de teren amintită, cu majoritatea forţelor de front, iar cu un batalion să execute şi el o manevră pe la est de aceeaşi cotă. Am numit pe colonelul Ion Botea comandantul acestei acţiuni.

Ora „H” a fost fixată iniţial pentru 9,30. Constatînd apoi că nu s-au putut face toate pregătirile, cu aprobarea eşalonului superior s-a amînat ora atacului pentru 13,30. Între timp, de la Gruparea colonel Manolescu, din dreapta, am aflat prin intermediul cablului telefonic despre un fapt pozitiv. În dimineaţa zilei de 26 septembrie, batalionul 3 din Regimentul 36 infanterie, comandat de maiorul Vlădoiu, reuşise, printr-o acţiune îndrăzneaţă, să ajungă pînă în apropierea primei tranşee inamice de pe înălţimea cu cota 463. Un contraatac fascist, dezlănţuit

un moment. Pentru că, întreprinzător ca totdeauna, maiorul a ordonat fruntaşului gornist Gheorghe Lupu să sune semnalul de atac. „Glasul” trîmbiţei s-a auzit în toată lunca Mureşului, electrizînd parcă efectivul întregului batalion. Primul care a ţîşnit spre creasta cu cota 463 a fost căpitanul Răchiţeanu, urmat de militarii companiei sale. Celelalte subunităţi pornesc într-un iureş de nestăvilit, trăgînd din mers. Ostaşii strigă din tot pieptul: Ura!... Ura!... Ura!... O ploaie de grenade explodează asupra liniilor duşmanului, care începe să se retragă. Subunităţile batalionului se avîntă la asalt şi urcă fulgerător către creasta cu cota 463. Înălţimea este definitiv ocupată în urma unei înverşunate lupte corp la corp. Gheorghe Lungu a continuat în tot acest timp să sune „atacul”. Dar în ultimele secvenţe ale încleştării, un glonte vrăjmaş 1-a izbit în plin.

Să vedem acum ce s-a întîmplat în zona înălţimii cu cota 495. Acele ceasornicului indicau ora 13,40. Deodată s-a dezlănţuit ca un fulger pregătirea de artilerie. Ciocane de foc puternice au căzut pe creastă şi pe poalele formei de teren. În scurt timp înălţimea a fost îmbrăcată în nori grei de fum. Întreaga vale a Mureşului clocotea de bubuituri.

Apoi loviturile de artilerie s-au rărit treptat-treptat. Cînd gurile de foc au lungit tragerea, a început atacul. De data aceasta, el s-a desfăşurat cu mai mult succes. La orele 16,30 companiile batalioanelor 3 şi 4 din Regimentul 34 infanterie ocupaseră în întregime poziţiile apărate de inamic, inclusiv forma de teren cu cota 495.

Către orele 17, forţe duşmane de tăria unui batalion, însoţite de o companie de tancuri, pornesc la contraatac.

Dorinţa inamicului era să reocupe întreaga formă de teren cu cota 495 de pe Dealul Sîngeorgiului. Vrăjmaşul n-a reuşit să-şi atingă în întregime ţinta. Datorită, în special, intervenţiei rapide şi prompte a tunurilor antitanc, urcate pe creastă, contraatacul a fost oprit.

Către orele 18,30, fasciştii au dezlănţuit un al doilea contraatac, sprijinit şi de această dată de tancuri.

Duşmanul urmărea acum să lovească în flancul drept al Regimentului 34 infanterie, acolo unde se afla batalionul 4. Dar şi de data aceasta tentativa inamicului a fost respinsă. S-au evidenţiat în acţiunea respectivă militarii companiei de pionieri a diviziei, ca şi cei din compania de transmisiuni. Intervenţia lor rapidă a fost factorul principal al respingerii contraatacului.

Aproape de căderea serii, un al treilea contraatac se produce tot asupra batalionului 4. Fasciştii reuşesc să se apropie acum atît de mult de linia pe care se aflau ostaşii români, încît la un anumit moment se lupta cu baioneta la armă. Acţiunile cele mai grele au loc la flancul drept al subunităţii. Maiorul Vasile Dumbravă, comandantul de batalion, aflîndu-se în fruntea grupului său de comandă, se aruncă şi el în vîrtejul luptei. În această înfruntare, ofiţerul este rănit mortal. Cu eforturi şi sacrificii deosebite, duşmanul este respins din nou.

Situaţia devine apoi foarte grea şi la flancul sting al Regimentului 34 infanterie. Intervenţia inamicului şi bom­ bardamentele lui fac să se piardă legătura cu batalionul 3 din 40 infanterie. Pentru restabilirea ei s-a trimis o patrulă.

Pînă la căderea serii, legătura a fost restabilită. În urma înfruntărilor din această zi, unităţile luptătoare au avut circa 70 la sută pierderi în efective.

Cînd ceasul arăta ora 20, situaţia unităţilor şi subunităţilor diviziei era următoarea: batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie se găsea la 100 metri vest de forma de teren cu cota 409, deci depăşise acest punct; batalionul 2, din aceeaşi unitate, ajunsese la 200 metri sud de cotă; celălalt batalion, din Regimentul 40 infanterie, avea compania 1 pe linia cotei 495, dar ceva mai la vest de ea, iar compania 3 – la 400 metri nord-vest de cotă.

Care era situaţia Regimentului 34 infanterie? Batalionul 2 era la 100 metri nord de şoseaua dintre cotele 495 şi 463; batalionul 3, întărit cu compania 15 (din acelaşi

regiment) se afla chiar pe înălţimea cu cota 495, depăşind-o cu 200 metri spre nord; batalionul 4 se găsea la sud-est de forma de teren respectivă. De data aceasta, Regimentele 34 şi 40 infanterie ale diviziei stăpîneau în cea mai mare parte forma de teren cu cota 495. Pentru a se menţine ferm pe înălţime, în cursul zilei am hotărît ca unităţile să ia de urgenţă măsuri pentru întocmirea unui plan de foc bine închegat şi de „fortificare” a poziţiei.

Pentru transmiterea cît mai urgentă a acestor hotărîri la unităţi am trimis pe căpitanul Dumitru Ghiţescu, şeful biroului operaţii, în primele linii de luptă. Dar pe cînd ne străduiam cu toţii să transpunem în viaţă măsurile luate, Corpul motomecanizat ne face cunoscut că Divizia 9 infanterie va fi înlocuită în cursul nopţii de 26 spre 27 septembrie. În sectorul în care acţionase marea noastră unitate urmau să lupte de acum încolo Diviziile 21 infanterie şi cavalerie. Drept să spun, am rămas surprins cînd din cuprinsul ordinului am citit că pentru divizia noastră se notau o serie de servituți cu ocazia acestei înlocuiri.

Prin ordinul Corpului motomecanizat se stabilea să rămînă pe poziţie toată artileria, aruncătoarele grele şi întregul armament anticar al Diviziei 9 infanterie. Toate aceste guri de foc intrau deci sub ordinele Diviziei 21 infanterie. Marea noastră unitate mai trebuia să lase şi cîte un batalion pe cele două păduri, respectiv „R.M.” şi „Faţa”, în rezerva Corpului motomecanizat...

Deoarece Divizia 21 infanterie n-a ajuns în sector în timpul stabilit, iar Divizia 8 cavalerie s-a extins prea mult către vest, noaptea s-a scurs fără a se putea executa în întregime ordinul eşalonului superior. În ceea ce ne priveşte, noi am instalat cele două batalioane în apărare, adică batalionul 4 din Regimentul 36 infanterie pe liziera de nord-vest a pădurii „R.M.”, iar batalionul 3 din Regimentul 34 infanterie pe marginea de nord a pădurii „Faţa”. În dimineaţa zilei de 27 septembrie, ne soseşte un alt ordin al Corpului motomecanizat. Din el rezulta că operaţia de înlocuire se amînă, Divizia 21 infanterie urmînd să treacă la nord de Mureş în cursul nopţii de 27 spre 28. În acelaşi document se prevedea ca divizia noastră să atace în ziua de 27 septembrie cu dreapta, în legătură cu Divizia 11 infanterie, cu misiunea de a ocupa înălţimea cu cota 435. Am destinat pentru această acţiune batalionul 3 din 36 infanterie şi batalionul 2 din 34 infanterie. Acesta din urmă a fost sprijinit de întreaga artilerie a diviziei.

De comun acord cu comandantul Diviziei 11 infanterie am stabilit ca atacul să înceapă la orele 14,30, după o pregătire de artilerie de 10 minute. Într-adevăr, acţiunea a început la ora fixată, în condiţii extrem de grele, pe o ploaie torenţială şi pe un teren desfundat.

Militarii erau obosiţi pînă la epuizare şi uzi pînă la piele. Cu toate acestea, ei s-au avîntat cu elan la atac.

Batalionul 3 din Regimentul 36 infanterie reuşeşte ca pînă către seara zilei să ajungă pe linia schimbării pe pantă a înălţimii cu cota 435, unde este oprit cu foc puternic de arme automate, branduri şi tunuri anticar.

Un contraatac inamic, dezlănţuit asupra flancului drept, sileşte batalionul să se replieze aproape de baza de plecare la atac. Nici batalionul 2 din Regimentul 34 infanterie n-a reuşit să înainteze prea mult. Focul duşmanului era deosebit de intens. În cursul nopţii de 27 spre 28 septembrie, Regimen­ tul 11 infanterie înlocuieşte, din ordinul eşalonului superior, o parte din subunităţile Regimentului 34 infanterie. Forţele înlocuite s-au regrupat în capul de pod, la circa 700 metri nord de Rîul Mureş, acţiune care s-a terminat la ora 8 dimineaţa. Tot atunci, de la Corpul motomecanizat am fost anunţat că se va amîna din nou înlocuirea diviziei de dobrogeni, deoarece unităţile Regimentului 21 infanterie vor sosi în zonă în noaptea de 28 spre 29 septembrie. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 30 august 2019

RM

Polemici«Controverse Alegeți între: bandiți, caraghioși și multe suspiciuni prezidențiabile (urmare din pag. 1) Există o onoare a bandiților, ceea nu e valabil și pentru nemernici! În fine, să-l lăsăm pe Oprescu în nemernicia lui (actuală), aveam de-a face cu alții mai periculoși acum. Să nu uit – zicea că meseria lui de bază e chirurgia… Poate asta a fost meseria… de parvenire – fiindcă vreo 20 de ani s-a chinuit să ajungă în politică, în fruntea primăriei.

Ce are chirurgia cu primăria?! Nimic! Primăria are ce are cu nevoia de bani și de putere. Cu nevoia de parvenire. Sînt medici mari, chirurgi, pentru care sînt trimise avioane private să-i ducă la operații în toată lumea – aceia pot spune că au ,,meseria de bază” chirurgia. Oprescu a avut-o pe cea de director de spitale (nu unul, ci două!) și pe cea de politician profitor. Senatorul Oprescu – un chiulangiu! Primarul Oprescu… mai bine mă ,,oprescu”… în amintirea prieteniei pe care Vadim i-a purtat-o.

Cît spațiu am pierdut… și aveam de combătut netrebnici și caraghioși mult mai mari – care vor să fie președinți! Unul dintre ei, despre care lumea nu știe, este Mugur Isărescu. Pe care PSD l-a ținut drept candidat surpriză, s-a lucrat luni de zile la imaginea lui, la variante de campanie… dar a căzut formula. Vă mirați de unde pînă unde susținerea bruscă a PSD pentru mahărul Băncii Naționale?

Vă mirați cum de a fost uitată bătălia pentru aur, pentru ,,ROBOR”, pentru comisioane – respect senatorului Daniel Zamfir, luptător adevărat! – și multe alte teme din perioada Dragnea?... Ei, aflați acum: PSD îl pregătea în taină pe Isărescu – iar Tăriceanu și alți cîțiva de pe acolo nu erau în necunoștință de cauză. ,,Banditul bandiților!”, veți exclama, refe­ rindu-vă la Isărescu. Oare se putea contra Klaus cu el? Să fim serioși, profesorașul arogant, a cărui singură realizare este obținerea ilegală a unor venituri și proprietăți imobiliare, acest personaj minor ca pregătire, intelect și caracter este zero față de Mugur Isărescu! Repet, indiferent că îl considerăm sau nu un mare bandit pe Isărescu, insul e o forță! Problema e alta – cine sînt cei care îl susțin? Cu siguranță nu sînt cei din aripa național-suveranistă din PSD! Nu, sînt cei care răspund la comenzile unei oculte mondiale - al cărei vechi reprezentant este Isărescu! Ce vrea ,,oculta”? Puterea, ,,next level” – și raportat nu la insignifianta (din păcate!) România – ci la rolul pe care aceasta îl are în combinațiile americanilor, israelienilor, chinezilor… Un personaj al ocultei financiare plasat în fruntea unui stat dintr-un ,,epicentru” regional poate fi un atu – dar și un experiment. Dacă ține, se va prelua modelul și în alte zone! Amintiți-vă că, imediat după instalarea lui Trump, ,,oculta” de la Davos, în frunte cu George Sörös, i-a declarat – pe față! – război președintelui SUA, pe tema globalismului și globalizării! Și asta în fața invitatului de onoare al Forumului, președintele Xi Jin Ping! A fost, indirect, și o demonstrație de forță în fața Marelui Mogul? Poate – cert e că ,,oculta” reglează multe, indiferent de rachetele și portavioanele SUA și Chinei. Poate de asta ar avea nevoie de un Isărescu. Dar, cum spuneam, combinația nu s-a mai finalizat. Și încă un aspect: a fost o ,,operațiune specială” asupra căreia s-a păstrat un secret deplin – ceea ce nu se întîmplă de obicei în politică, semn că au lucrat numai

specialiști – cu ajutor din afară. Poate vom mai reveni asupra subiectului.

Am fost primul care a demonstrat – prin cîteva analize argumentate – că Mircea Diaconu este o soluție excelentă pentru prezidențiale – dar ca reprezentant al PSD! Nu independent! Nu pentru că nu îi stă bine în această postură – marele actor chiar vrea să fie un independent! – dar suportul pe care îl are în mediul rural NU poate fi valorificat decît printr-o rețea politică bine pusă la punct în acea zonă – ceea ce are în primul rînd PSD! Pe de altă parte, PSD are de recîștigat zona rurală – ori Mircea Diaconu era ideal pentru așa ceva!

Acum, atu-ul, ,,arma”, se întoarce împotriva PSD! Mai precis, un vector interesant pe zona rurală va cîștiga electorat – scopul fiind?... Care?!

Diaconu, susținut de fantomele politice patronate de Ponta și Tăriceanu, nu are nici o șansă să strîngă voturi pentru a ajunge în ,,finală”! Pe de altă parte, Ponta și Tăriceanu, doi bandiți ai politicii, nu fac nimic fără un scop precis, fără un beneficiu pe care îl urmăresc. Care ar putea fi acesta? Simplu: scăderea, prăbușirea PSD! Atît ca un beneficiu direct – cazul Ponta –, cît și ca parte a unei înțelegeri cu Iohannis sau alt reprezentant înalt al puterii. Este deci Mircea Diaconu folosit ,,în orb”? Poate da… poate nu!

Marele actor este muscelean, adică face parte din acea categorie de români care nu pot fi fraieriți.

Acolo se spune că s-a inventat zicala ,,Își fură singur căciula” – dar nu i-o fură altul! (zice-se că brăneanul sau rucăreanul, dacă nu fură ceva într-o zi, se duce seara la cîrciumă, se așază la o masă, își lasă căciula pe alta, consumă, plătește, iar la ieșire, cînd trece pe lîngă propria-i căciulă o apucă iute, ca și cum ar fura-o).

Zona național-conservatoare pare a fi repre­ zentată de Liviu Pleșoianu – incert membru PSD. Spun ,,pare”, pentru că distinsul deputat, pe care îl apreciez, nu dă decît semnale în presă și în zona virtuală, dar nu concretizează încă o acțiune politică decisivă, în sensul asumării reprezentării zonei naționale și mai ales al unui demers clar de încercare de coagulare a acestei zone. Deocamdată, Pleșoianu pare a fi decis să lovească în toate acțiunile Vioricăi Dăncilă – inclusiv în ultima, aceea a propunerii Danei Gârbovan în fruntea Justiției. A greșit, sau a trădat Dăncilă prin această propunere? Nici gînd!

Dacă Iohannis acceptă, e un mare cîștig, dacă nu, e oricum o resuscitare a PSD, după propuneri de tip Ciolacu, Fifor, Birchall și alte ștersături. În schimb, Iohannis, fie că o numește, fie că o respinge, pierde oricum! Fie în fața propriului electorat, dacă o numește pe ,,susținătoarea SIIJ” și a modificărilor Codului Penal, fie în fața electoratului neutru, obiectiv – pentru că judecătoarea Gârbovan este o profesionistă respectată, cu un comportament impecabil! Și atunci, cu ce a greșit Dăncilă de sare Pleșoianu la gîtul ei? Plus că, să nu uite Pleșoianu, și nici alții - Dana Gârbovan a acceptat „manevra”! Întrebarea este: nu are Liviu Pleșoianu alte ținte decît Dăncilă și, implicit actualmente, PSD?! Sau putem să-l trecem și pe el în categoria celor care trebuie – conștient sau ,,în orb” – să scadă PSD? Timp mai este, poate mă înșel, iar Pleșoianu îmi va dovedi că poate duce verbul ,,a fi” în zona demersului politic real.

Pe Viorica Dăncilă nu o voi analiza acum, cred că este un candidat în curs de definire. Atuurile ei – bunul-simț, feminitatea și compasiunea maternă, eleganța comportamentului și a prezenței – sînt cuplate la marele mecanism al PSD, dar… nu știu cît de potrivite sînt cu respectivul angrenaj, sau totul va fi un mare… scurt circuit. De ce spun asta – cei de care se înconjoară Dăncilă și cu care o văd ieșind în public nu sînt din categoria cea mai populară – și nici mobilizatoare. Nu au vorbele la ei! Nu au atitudinea potrivită! Fifor e un mort viu, celălalt, Teodorovici, e genul de manechin pe care îl vezi la trecerea în viteză prin fața vitrinei, apoi l-ai uitat. Nici unul, nici celălalt, nu rămîn în secvența mobilizării la vot! Da, Viorica Dăncilă a arătat că știe să fie și dură, ceea ce e bine, dar toată circoteca primarilor nemulțumiți de bani are efect puternic – și cu siguranță au bătut cîmpii și prin propriile ,,parohii”.

Nu știu dacă Viorica Dăncilă l-a ,,trădat” pe Dragnea sau a fost (și este) o înțelegere între cei doi. Revin la ce o acuza recent Liviu Pleșoianu: ,,În ziua cînd Dragnea era vîrît la închisoare ca miză electorală și trofeu electoral, (Dăncilă) spunea că «nu comentează deciziile justiției» și că nu știe nimic despre statul paralel pentru că «a fost plecată nouă ani din țară»”. Da, urît!

Dar hai să repetăm împreună: ,,Dragnea era vîrît la închisoare”, dar și că ,,adevărata putere în PSD” o au oprișenii, stăneștii, pandelii și alții care… ce-or fi zis cînd l-au făcut pe șeful haitei trofeu pe peretele… în fine, puterii din umbră?

Oare ce ar fi dorit aceste figuri de bandiți să facă Dăncilă? Să se lanseze în looping-uri politicoidealiste? Nici nu poate asta – că dacă putea, nu o punea Dragnea acolo! – dar în nici un caz nu ar fi lăsat-o ,,baronii”! Între ,,dacă nu facem așa, ne bagă ăștia pe toți” și ,,fie să fim”, oare ce alege ,,puterea reală” din PSD? Nu, Dăncilă nu este o naivă! Sper să nu fie nici Pleșoianu.

Dan Barna… nu știu de ce, dar am impresia că aici se mai poate schimba ceva pe ultima sută de metri. Sînt o grupare de genul acesta. USR, PLUS, ,,Smuls-împins” sau cum s-or mai numi ei, nu au nimic real – din păcate, nu sînt singurii! –, deci ideea consecvenței, a predictibilității pare incompatibilă.

De aceea, văzînd atacurile la personajul Barna venite chiar din abulica lor grupare, mă gîndesc foarte serios la un candidat-bombă, pe ultima sută! Ce s-ar petrece dacă, de exemplu, Tudor Chirilă ar fi desemnat candidat!? Ar fi o explozie de susținere din partea unui #REZIST domolit de recentele scandaluri și dezvăluiri despre Barna. În plus, Chirilă are discursul care trebuie, ca să-i facă și pe morții #REZIST să vină la vot. Și, concret, într-o confruntare cu Iohannis – l-ar face bucăți pe actualul președinte! Vreți un exemplu concret?

Ucraina, țară aflată tot sub dominație americană: președintele ,,emulație” a Maidanului a fost zdrobit de un… actor! Un actor cu reprezentații comic-virulente! Ce mai contează că Maidanul a fost condus (și) de organizații naziste – iar actorașul este 100% evreu, susținut de un oligarh la fel de etnic – iar premierul e de asemenea… Păi Tudor Chirilă o fi mai rău pentru competiția electorală decît actorașul de la Kiev?... Eu zic că nu!

Da, mai sînt și alte personaje – dar nu mai am spațiu acum. Și nici în viitor. Pentru că ele nici nu contează. Așa că, aceia despre care am scris, chiar dacă i-am mai criticat, să o ia ca un semn de prețuire. Ei contează. Unii… din păcate.

P.S. - Despre Klaus Iohannis puteți citi în alt articol din acest număr – iar despre candidatura lui (era să scriu ,,candidoza” lui) – în ediția următoare.

RM

Vineri, 30 august 2019

9

File de istorie • File de istorie Petru Maior – luptător pentru drepturile românilor din Transilvania pe cale politică, națională, religioasă Petru Maior s-a născut la Căpușul mai întîi, ca istoric și filolog. Dar, la baza de Cîmpie sau Tîrgu Mureș, pe demonstrațiilor sale, Petru Maior așază 1 ianuarie 1756, și a murit în 14 concepția sa filozofică și teologică despre februarie 1821, la Buda. Se trăgea lume și viață. Deși a studiat dreptul, el nu dintr-o familie de mici nobili din Dicio profesează avocatura, dar se manifestă Sîn Martin (Tîrnăveni). Strămoșul ca un jurist, care cunoaște însemnătatea său, Georgiu Maior e constrîns să legii, știe cînd și cum sînt încălcate plece din Dicio Sîn Martin, în timpul drepturile legitime ale românilor, susține luptelor dintre partizanii lui Francisc (prin Supplex, publicații sau la catedră) Rakoczi și partizanii imperialilor din impunerea și triumful legii. anii 1703-1711, și se mută la Bărdești Opera istorică (în care se include și cea (Bardoș - jud. Mureș). Georgiu a privind istoria bisericii) și cea filozofică, avut doi fii: Teodor și Vasile Maior. îl apropie pe Maior de Clain și Șincai, dar Vasile a fost preot în Bărdești.

Petru Maior (1756-1821), îl și diferențiază, conferindu-i o anume Fiul său, Gheorghe Maior, ajunge individualitate. Principala sa lucrare ideolog al Școlii Ardelene, protopop în Tîrgu Mureș și, mai apoi, cu caracter istoric și filozofic, Istoria iluminist român, eclesiast, la Căpușul de Cîmpie. Gheorghe pentru începutul românilor în Dacia, este cărturar, istoric, filolog, Maior și Ana Munteanu au avut șapte grăitoare în această privință. Ca manieră filosof, profesor, jurist copii: Dumitru, Ioan, Teodor, Mihai, de lucru, Petru Maior se deosebește, Gheorghe, Petru, Anișea. în chip radical, de Samuil Micu și Petru Maior face primele studii la Tîrgu Mureș, Gheorghe Șincai. Aceștia, și în special Șincai, vedeau Sibiu și Blaj. Apoi primește o bursă la Roma (1774) și în documentare totul și puneau accentul pe relatarea pleacă, împreună cu Gheorghe Șincai, la Colegiul de faptelor. Petru Maior a redactat în mare grabă istoria sa.

Propagandă Fide din Roma, unde studiază filozofia și, Aceasta nu înseamnă că nu s-a documentat, dar graba timp de trei ani, teologia. Înainte de întoarcerea în țară sa pornea din dragostea sa față de patrie și apărarea merge la Viena (tot împreună cu Gheorghe Șincai), adevărului istoriei românilor. Maior este teoreticianul unde studiază un an Dreptul (1779-1780). Petru Maior intransigent care îi supune criticii necruțătoare pe este numit profesor de logică, metafizică și drept falsificatorii istoriei naționale, de genul lui Engel, Eger natural la Blaj (1780). Doi ani mai tîrziu îl aflăm ca și Sulzer, Pray. Deși înformarea lui Petru Maior este luptător împotriva realegerii lui Ioan Bob ca episcop bogată, istoria sa nu este o relatare a faptelor, în primul al românilor uniți din Transilvania și sprijină alegerea rînd, ea se constituie ca o lucrare de atitudine. Dintre lui Ignatie Darobant sau Iacob Aaron (1782). În acest cei trei corifei, Petru Maior este cel mai aprig apărător an, Petru Maior este numit director al Școlii Normale al originii pur române a poporului nostru. Punctul din Blaj. În anul cînd Horea ridica steagul răscoalei său de vedere poate fi obiectiv, dar obiectivizarea (1784), Maior și Șincai părăsesc rasa călugărească. demonstrației începe acolo unde, pe această bază, Tot în acest an, Ioan Bob, numit episcop al românilor erau supuse polemicii și nimicite acele teorii ce negau uniți din Transilvania, intervine din nou în activitatea drepturile politice ale românilor din Transilvania. celor doi iluminiști, după cum intervenise și asupra lui Caracterul polemic, înainte de cel narativ - îl deosebește Micu. Conflictele cu acesta vor continua. Petru Maior și individualizează pe Petru Maior. este numit, la 15 august 1784, paroh al Reghinului și Prima problemă de principiu, care ocupă cel mai protopop al Gurghiului. important loc (cantitativ și calitativ) în argumentația Momentul deosebit al luptei naționale a românilor sa, este, așadar, originea pur latină a poporului român. din Transilvania, trimiterea memoriului ,,Supplex Pentru aceasta, soluția găsită nu poate fi decît una: Libellus Valachorum” (1791), îl găsește pe Petru dacii au fost exterminați în războaiele cu romanii, și Maior, alături de Samuil Micu și Gheorghe Șincai, în poporul român s-a format exclusiv din elementul latin. susținerea acestui document. Tot pe linia luptei pentru Argumentele principale sînt: mulți daci au pierit în drepturile românilor, Petru Maior ia parte la marele timpul luptelor; pierzînd războiul, dacii preferă să se sobor de la Blaj (1792) și, ca urmare, este înaintat al omoare unul pe altul, decît să cadă prizonieri; chiar dacă doilea Memoriu, în care se cereau drepturi egale cu romanii au robit puțini daci, pe aceștia nu i-au lăsat în celelalte naționalități ale Imperiului.

Dacia, ci i-au dus la Roma; dacă au mai rămas totuși La începutul Secolului al XIX-lea, mișcarea daci, aceștia îi urau atît de mult pe romani încît au plecat națională se maturizează. Petru Maior lucrează mult cu femeile și copiii la prietenii lor sarmați; bărbații pe linia unei cărți menite să contribuie la deșteptarea romani nu au luat în căsătorie femei dace, ci coloniștii poporului român, înțelegerea obstacolelor ce se au venit cu femeile lor. Petru Maior trage concluzia că, opuneau cuceririi drepturilor politice și naționale ale în acest caz, procesul romanizării dacilor nu a avut loc, românilor. Petru Maior este propus de Samuil Vulcan, și românii s-au format exclusiv din coloniștii romani. noul episcop al Oradiei, pentru postul de cenzor la În felul acesta, legimitatea românilor nu mai poate fi tipografia Universității din Buda (1807), pe care îl combătută în nici un fel. ocupă mai tîrziu (8 martie 1809). Aici apar multe Drept urmare, perioada anilor 106-271 nu ridică lucrări ale lui Petru Maior. nici o problemă pentru Petru Maior. Țara fiind Ceea ce definește personalitatea corifeilor Școlii locuită de romani și făcînd parte din Imperiul roman, Ardelene este multilateralitatea calităților intelectual- Petru Maior se preocupă de aspectul relațiilor dintre morale și a domeniilor în care se reflectă spiritul Imperiu și popoarele barbare și de succesiunile la lor creator. Din acest punct de vedere, ei se apropie tron ale împăraților. O altă problemă căreia Maior de umaniștii Renașterii și de iluminiștii Apusului. îi acordă multă atenție este cea a retragerii aureliene.

Iluminismul românesc este legat însă de marile aspirații El explică retragerea armatei și rămînerea pe loc a ale românilor, de împlinire a idealului național. populației romane, argument hotărîtor în demonstrarea Opera lui Petru Maior ne prezintă o mare varietate originii latine a românilor și respingerea acuzațiilor de preocupări. Este firesc ca, aidoma celorlalți calomnioase la adresa românilor. Apoi, Petru Maior ia iluminiști ai Școlii Ardelene, a căror vocație este aceea parte (alături de ceilalți reprezentanți ai Școlii Ardelene) de a demonstra latinitatea pură a poporului român și la urmărirea situației romanilor din Dacia între Secolele a limbii vorbite de el, Petru Maior să se definească, III și IX și a relațiilor acestora cu barbarii, adică

problema continuității de viață, obiceiuri și limbă latină. Pînă la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, istoricii străini, umaniștii în general, recunoscuseră originea latină a limbii și a poporului român și nu negaseră continuitatea românilor în spațiul carpato-danubianopontic. Nu întîmplător, tezele false și tendențioase au apărut tocmai la sfîrșitul Secolului XVIII. Unii dintre istoricii străini, chiar dacă au admis latinitatea românilor, au negat formarea lor pe teritoriul vechii Dacii. Demonstrînd continuitatea, aceste teze își pierd orice valabilitate și sens. Pentru a înțelege și mai bine aportul lui Petru Maior în istoria și cultura neamului nostru, e necesar a privi global contribuția corifeilor Școlii Ardelene, cel puțin prin două direcții: ei aduc o imensă energie de vocație patriotică și pedagogie, care barează tendințele de deznaționalizare, exercitate cu multă abilitate; vocația de luminători nu se poate reduce numai la manualele de școală. Ei nu s-au considerat pedagogi doar ai tineretului școlar, ci au fost dascălii întregului popor. De aceste idei poate fi legată o alta, exprimată de Romul Munteanu: ,,... dar peste erorile filologilor care rămîn îngropate în gramatică și dicționare, s-au făcut auzite vibrațiile de conștiință ale cărturarilor patrioți și ale scriitorilor, care comunicau, într-o formă sau alta, confruntarea cu veacul în care au trăit”.

Opera lui Petru Maior în totalitatea ei, avînd în vedere concepția politică, filozofică și teologică a sa, sentimentul patriotic și spiritul național, are valoare, în același timp, teoretică și practică.

Lucrări de referință: Procanon, ce cuprinde în sine cele ce sînt de lipsă spre înțelesul cel deplin și desăvîrșit al canonilor și a toată tocmeala bisericească spre folosul mai cu seamă a românilor, 1783; Protopopadichia, 1795; Didahii, adecă învățături pentru creșterea fiilor, la îngropăciunea pruncilor morți, Buda, 1809; Prediche sau învățături la toate duminicile și sărbătorile anului, partea I, II, III, Buda, 1810 – 1811; Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812. Tot în acest volum sînt cuprinse și Dissertație pentru începutul limbei românești și Dissertație pentru literatura cea vechie a românilor; Istoria besericei românilor atît a cestor dincoace, precum și a celor dincolo de Dunăre, Buda, 1813; Răspunsul la cîrtirea care s-au dat asupra persoanei lui Petru Maior, Buda, 1814; Animadversionis in recensionem Historiae. De origine Valachorum in Dacia, Pesta, 1815; Orthographia romana Sive latinovalachica una cum celavi qua penetralia originationis vocum reserantur, Buda, 1819; Dialog pentru începutul limbei române întră nepot și unchiu, Buda, 1819; Scrisori și documente inedite, ed. îngrijită de N. Albu, Buc., 1968; Istoria pentru începutul românilor în Dacia, vol. I, II, Ed. Critică și studiu asupra limbii, de Florea Fugariu, prefață și note de Manole Neagoe, Buc., 1970; Școala Ardeleană, vol. I, II, III, Ed. Critică de Florea Fugariu, studiu introductiv și note finale de Romul Munteanu, Buc., 1970; Traduceri: Întîmplările lui Telemah, fiul lui Ulise de Fenelon; Învățătura despre prășirea pomilor de Haintl Franțisc, Buda, 1822; Învățătura de a face sirup și zahăr din mustul tuleilor de cucuruz, după ce s-au cules cucuruzul de pre ei, de D. Ioanu Nep. Neuhold, Buda, 1812; Învățătură pentru ferirea și doftoria boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă și a unor boale sporadice…, Buda, 1816.

MIRCEA PÎRLEA Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. Lungu, Ion : Școala Ardeleană – mișcare ideologică națională iluministă, București, Editura Minerva, 1978 2. *********: Școala Ardeleană, vol. I, II, III, București, Editura Minerva, 1983 3. *********: Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească, Vol. II, G – O, București, Editura Geneze, 2000

10

Vineri, 30 august 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

La 10 august 2019, s-au împlinit 135 de ani de la nașterea lui Panait Istrati

Medalioane cu un mare artist 1. Selfie

,,Înainte de a fi «prozator francez contemporan», așa cum se spune pe coperta colecției lui Rieder, eu am fost prozator român înnăscut.

Las pe oamenii de bună credință să judece. Acestor oameni, singurii cărora mă adresez în tot ce scriu, le voi spune că majoritatea eroilor mei sînt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gîndit și au grăit, în sufletul meu, timp de ani îndelungați, în românește, oricît de universală ar păra simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine că, dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe cînd mă purta mama de mînă, îmi sînt cele mai scumpe, și că numai un înstrăinat ca mine va ști să le ducă dorul și să le dezmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi, cînd trăiesc din amintiri. Iată cîteva din motivele care, adăugate la cutezanța mea de-a scrie românește, precum și la numărul cititorilor mei din România, îmi dau dreptul de a fi scriitor român...”.

(Scrisoare din Nisa, 25 aprilie 1925)

2. ,,Vagabondul genial” ,,Așa va rămîne cunoscut prin veacuri, fiindcă spiritul lui nu cunoștea sigilii decît ca să le rupă prin veacuri, fiindcă, îndrăzneț, re-­ voltat, ca vîntul semă­ nînd, primăvara, la Brăila, praf verde din Orient, praf negru din Balcani.

S-a născut, fără Panait Istrati îndoială, pe un pat din (1884-1935) scînduri de corabie, cînd luna, la Dunăre, scoate pui de nebunie și, făcînd parte din neamul de oameni care nu vor să moară pînă n-or trage zece draci pe roată, s-a înhămat de mic să iubească drumul și să bea numai din vuietul neliniștii. A străbătut Europa, Nordul Africii, Caucazul și partea cea mai dulce a Asiei, Instanbulul, dar cei ce socotesc că Istrati a fost un călător se înșală. Panait Istrati a fost ceea ce reprezintă esența a mii de călători cu vocație: un nomad, adică un călător prin rănile drumului și mărăcinii timpului. Nu știu dacă a flămînzit mult, cred mai degrabă că foamea îl căuta necontenit, prinzîndu-l uneori din urmă, dar asta e cu totul altceva, căci pîinea lui cea adevărată a fost să vadă, și din lumina adunată să arunce un curcubeu. Trupul lui, măcinat de boală, neobișnuit să viseze locul pe care dormea, a cunoscut o singură robie: dorul de-a urca pe cele mai teribile culmi, ale exaltării sau mizeriei, de a fi vultur sau lup și de a se topi apoi în iubire pentru oameni și pentru colțul lui de stea, care era Brăila. Cred, fiindcă inima mi-o spune, că nomadul l-a desăvîrșit pe scriitorul Panait Istrati”. Fănuș Neagu

3. ,,Un om dintr-o fotografie veche” ,,Pe un bulevard mărginit de palmieri, la Nisa, un om, îl țin minte dintr-o fotografie veche de aproape șase decenii, cu pantaloni bufanți și cizme, cu o pălărie cum avea să poarte mai tîrziu și să-i dea numele domnul Eden, de multe ori ministru de Externe și pe urmă prim-ministru al Marii Britanii, stă lîngă trotuar și citește ziarul; mi se pare caracteristic, mereu a vrut să știe ce se întîmplă cu semenii săi în lume. Alături se vede un aparat fotografic, un model vechi «la minut», pus pe un trepied de lemn pliabil; nu lipsesc pozele de reclamă, expuse pe fața aparatului; sub trepied zace o geantă umflată, probabil cu ustensile fotografice. Nu

după mult timp, omul care încerca încă un meșteșug, avea să-și taie beregata, de sărăcie și disperare. Salvat, a dat la tipar, doi ani mai tîrziu, o povestire, s-a numit «Kyra Kyralina», și i-a deschis drumul spre sufletul oamenilor.

Nu l-aș fi amintit dacă în adolescența mea n-aș fi fost zgîlțîit în toată făptura, atît de puternic, că mai simt și astăzi, de o altă povestire a lui, intitulată, enigmatic, «Nerantsula». Astăzi povestirea nu mi-ar face, poate, aceeași impresie, dar eu iubesc o carte după cum m-a tulburat cînd am citit-o prima oară”. Radu Tudoran

4. ,,Hazardul coincidențelor” ,,În nuvela «Le Bureau de placement» (Biroul de plasare), Panait Istrati amintește de Strada Sfinților, unde se afla «Biroul de plasare». Comparînd puținele detalii descriptive din textul lui Istrati cu înfățișarea actuală a vechii străzi bucureștene, se poate identifica și o casă care adăpostea zisul «birou», cît și plăpumăria anexă, «La Lucrătorii asociați», clădirea de la nr. 6 (astăzi, funcționează acolo un magazin de «Cafea, dulciuri»).

Fațada «biroului de plasare» se afla exact în axul Străzii Melodiei (stradă scurtă, cu numai opt numere: la nr.8 existînd încă pe zidul clădirii vechea tăbliță indicatoare), astăzi, Strada Sfinților, în care începe, spre a sfîrși în Piața Rosetti. Interesant că pe Strada Melodiei, la numărul 1, chiar peste drum de «biroul de plasare» (în încăperea căruia Adrian Zograffi și Mihail Ka­zanski vor poposi într-un aprilie 1904), se găsea casa părintească a lui Mircea Eliade, în care s-a născut la 9 martie 1907, și a locuit scriitorul – potrivit pro­priei mărturisiri – pînă prin 1934-35 (cf. prof.

Ion Cheșcă, «De vor­bă cu Mircea Eliade», «România literară», XIV, 51, 17 decembrie 1981, pp. 12-13). Po­trivit re­ latării orale (din 1980) a profesorului meu de limba și de literatura română, Cons­tantin Bo­ ro­ianu, vechi locuitor al cartierului – a cărui casă părintească se afla pe Strada Cernica, la nr.5, Panait Istrati (portret de la confluența acesteia Eustațiu Stoenescu, 1935) cu Strada Negustori, de la nr.16, unde a locuit Bolintineanu («În această casă a trăit poetul D. Bolintineanu, 1870-1871», astăzi clădire închiriată unei companii comerciale, «Intermed Maritime Co.Inc. Bucharest») – pe trotuarul din fața casei Eliade, la colțul dintre Melodiei și Sfinților, era un reverber cu gaz aerian (cf. Istrati, op.cit.). Părinții lui Mircea Eliade au vîndut casa cu tot, cu grădina și cu acareturile care ocupau o suprafață delimitată de actualele străzi Sfinților, Radu Cristian (fostă Melodiei), Bolintineanu și de Bulevardul Hristo Botev (fost Bulevardul Domniței); cumpărătorii, doi antreprenori imobiliari, dărîmînd construcția bătrînească, au ridicat în locul ei, în 1937-38, blocul de astăzi, cu șase etaje, din Radu Cristian, nr.1. Apoi, familia Eliade s-a mutat, nu departe, pe Strada Mîntuleasa (cf. și Mircea Eliade, «Pe strada Mîntuleasa»). Tot în apropierea «biroului de

plasare», pe Strada Paleologu, la numărul 3, se află un bloc mai vechi, unde, la etajul al III-lea, a fost ultima locuință bucureșteană a lui Panait Istrati. Bolintineanu, Eliade, Istrati: trei personalități literare și hazardul semnificativ al coincidențelor...”. Romulus Vulpescu

5. ,,Panait Istrati, mort în «pielea unui fascist»” În cartea sa, ,,Din frac în zeghe. Istoriile mele dintrun pătrar de veac românesc”, fostul demnitar comunist Ștefan Andrei (1931-2014) a inclus și capitolul ,,Panait Istrati, mort în «pielea unui fascist»”, în care face o interesantă caracterizare a marelui prozator interbelic.

Deși scriitor de valoare, revendicat, în egală măsură, și de literatura noastră, și de cea franceză, și tradus în peste 30 de limbi, Panait Istrati a avut parte și de contestări, și de atacuri dure. Tonul acestei atitudini potrivnice l-a dat scriitorul francez Henri Barbusse, care, într-un articol publicat în ziarul ,,L’Humanité”, l-a acuzat pe Istrati de atitudine ,,antisovietică”. Totul plecase de la carta sa, ,,Spovedania unui învins” (1929) și de la eseul ,,Omul care nu aderă la nimic” (1930), lucrări care i-au atras oprobriul, în primul rînd, al comuniștilor francezi, dar și al mișcării de stînga europene. Cum se știe, își susține Ștefan Andrei, pe mai departe, argumentația, ,,antisovietismul” era o teorie lansată de fosta Inter­ națională Comunistă și se referea la dezacordurile obiective ale unor state comuniste față de poziția URSS pe plan internațional sau chiar de unele realități din această țară. Chiar și Nicolae Ceaușescu era perceput în Occident drept ,,antisovietic”, ceea ce, desigur, era o eroare. Întrucît timida lui ,,independență” față de Moscova nu însemna și condamnarea comunismului.

Pornind de la aceste realități, în întîlnirile sale cu unii lideri francezi de stînga (Georges Marchais, Gaston Plissonier, Roland Leroy sau Jean Kanapa), diplomatul Ștefan Andrei i-a luat apărarea celui supranumit ,,Gorki al Balcanilor”. El a susținut, în repetate rînduri, că, vizitînd URSS, marele scriitor brăilean fusese fascinat de cele văzute și lăudase marile progrese economicosociale și culturale din țara vecină. În același timp, însă, el nu putuse să treacă cu vederea unele anomalii, cum ar fi, de exemplu, prigonirea Bisericii sau diferența uriașă dintre nivelul de trai al nomenclaturii politice și masele populare. Și a spus adevărul cu voce tare. ,,Cu alte cuvinte – afirma și ziaristul Claude Prevost -, Panait Istrati a trăit dezamăgirea amară, care marchează sfîrșitul utopiilor, dar și denunțarea practicilor incompatibile”.

6. Un cetățean al lumii ,,Cine nu a vistat la 11 ani să pornească clandestin într-un vagon de marfă și să debarce în rada unui port pentru a face al doilea pas: pe puntea unui vapor sau în cala lui și să debarce, la fel de neștiut, în cine știe ce oraș al lumii? Există o literatură a vagabondajului, ilustrată de Conrad, Maugham și alții (...) La această lungă călătorie peste meridiane ale lumii a contribuit și un scriitor de la Dunăre: Panait Istrati. L-am citit cu lăcomie, și nimic nu mi-a dat un mai mare sentiment al adevărului decît aceste povestiri ale rătăcitorului de geniu cu numele, și el atît de exotic: Istrati (...) Toată opera lui respiră o mare dragoste de om. Cărțile lui sînt, în totalitate, un imn dedicat prieteniei, solidarității, care ar trebui să existe de la frate la frate peste barierele artificiale ale granițelor, raselor și prejudecăților (...)

Panait Istrati a fost, înainte de toate, un cetățean al lumii, cum ar treibui să fim cu toții dacă am fi mai înțelepți. Universul acestui mare scriitor mișună de indivizi fără noroc, dar generoși, mîndri, niște hidalgoși, cutreierînd ținuturi ce nu se hrănesc decît cu vise, cu un curaj exemplar, aducînd un singur mesaj: «Oameni, iubiți-vă!». Panait Istrati este un scriitor exemplar. El a plătit cu viața fiecare literă din lunga epopee pe care a durat-o...”. Eugen Barbu PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 30 august 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (34)

Ciudata moarte a lui Mussolini (12)

„Acest «rebut» alimenta splendida vîlvătaie din cămin, al cărei fum gros îi intriga pe gură-cască.

Timp de şase zile şi şase nopţi, căminul a fost martorul unei distrugeri pline de rîvnă. O ţărancă care aducea lapte în fiecare dimineaţă la vilă a tras de aici o concluzie care se impune: – Tare mai e friguros bătrînul domn... – a spus ea”.

Concluzia lui Richard de Grandmaison este următoarea: „Pentru noi adevărul e altul, şi putem să presupunem că bătrînul vulpoi nu s-a lăsat înşelat: i s-au vîndut textele pe care le căuta, dar el şi-a dat imediat seama că se făcuseră fotocopii după ele, datorită urmelor de ace care serviseră la fixarea documentului respectiv în faţa obiectivului. Fără îndoială, hîrtii de o importanţă considerabilă”.

Despre ce hîrtii să fi fost vorba?

Să ne amintim de „interviul” lui Mussolini la primăria din Dongo după arestarea lui. Atunci el deschisese servieta neagră şi strigase: – În privinţa asta am cu ce să mă justific! Înăuntru se zăreau nişte plicuri. Pe unul din ele, nişte martori oculari citiseră un nume: D-lui Winston Churchill. Nimeni nu-şi mai aduce aminte să fi văzut în orele care au urmat servieta respectivă în mîinile lui Mussolini. Deci, ori s-a despărţit el de ea, ori i-a fost furată. Care este realitatea? Să fie oare adevărat că în timpul captivităţii sale la Gran Sasso englezii i-ar fi promis ducelui viaţa în schimbul anumitor documente? Ce fel de documente? Cele pe care Mussolini le mai avea cu el la Dongo? Să fi fost vorba de vreo corespondenţă secretă între Churchill şi duce? Conţineau scrisorile poate lucruri neplăcute pentru guvernul britanic? Sau, aşa cum afirmă un ziar comunist elveţian, Voix ouvrière, era vorba de

„convenţia secretă care a îngăduit să se elaboreze faimosul plan Laval-Hoare”. Ar fi fost vorba, după cum susţine acelaşi ziar, „să se împartă Abisinia între agresor şi complicii lui, stăpînii trusturilor engleze şi franceze...” Contele de Grandmaison e de părere că, de fapt, copiile documentelor „pierdute” la Dongo trebuie să se afle în dosarul lăsat de generalul Gamba. Vor fi oare publicate într-o zi?

Misterele lui Rasputin (1) „O doză de cianură suficientă pentru a ucide douăzeci de oameni” Puţin cîte puţin, pata de sînge se întindea pe zăpadă.

Căzut cu faţa-n jos, trupul lui Rasputin nu mai avea decît cîte o slabă tresărire clin cînd în cînd. Aşa s-a terminat cu ,,prietenul cel sfînt”, cu Boji celovek (omul lui Dumnezeu), simbol al unei Rusii care avea să dispară şi ea o dată cu el.

Ca să-l ucidă, a fost nevoie să fie trase în plin trei focuri de revolver. A fost nevoie să i se zdrobească capul cu lovituri de bîtă. Şi, totuşi, Rasputin ar fi trebuit să fie mort de cîteva ceasuri. În palatul de pe Moika, gazda sa, prinţul Iusupov, îi dăduse o doză de cianură de potasiu suficientă pentru a ucide douăzeci de oameni. Grigore Efimovici Rasputin mîncase nişte prăjituri umplute pur şi simplu cu cianură. Dăduse pe gît – pahar după pahar – o cantitate nemaipomenită de vin amestecat cu cianură.

Fără nici un efect. Şi fără să se observe la el nici un fel de schimbare în urma celor îngurgitate.

Cine nu cunoaşte acest episod, demn de o comedie de bîlci? Cine nu şi-a pus, în mod firesc, o serie de întrebări în legătură cu toate acestea? Şi eu mi le-am pus. Scenariul unui film scris împreună cu Claude Desailly pentru Robert Hossein

Schimbările în ordinea de stat și în economia țării după a doua conflagrație mondială (1) După a doua conflagraţie planetară, pînă la declanşarea crizei mondiale a petrolului din anii 1973-1975, care a provocat declinul economic al tuturor grupelor de state, începînd cu cele avansate, economia României a parcurs prima etapă din cadrul perioadei postbelice, urmată de o a doua etapă ce a continuat pînă la evenimentele din decembrie 1989. În decursul acelor peste patru decenii, România a înregistrat pe plan economic cele mai dinamice, mai cuprinzătoare şi mai profunde schimbări din istoria sa, iar pe temelia dezvoltării şi modernizării economiei, ţara noastră a cunoscut salturile cele mai importante în sfera progresului social şi a demnităţii naţiunii române în lume. Transformările care au avut loc în cei peste 40 de ani s-au datorat, în principal, lichidării subordonării bogăţiilor naţionale intereselor puterilor străine şi promovării strategiei de reconstrucţie şi de dezvoltare planificată a economiei pe baza industrializării în ritm accelerat.

Mutaţiile economice cantitative şi calitative de amploare, din noua perioadă, materializate în dezvoltarea economico-socială continuu accentuată a României şi în cucerirea deplină a independenţei ei faţă de toate celelalte state, caz unic în lume pînă acum şi tot mai greu de egalat în condiţiile raporturilor de forţe existente pe plan internaţional, au avut la origine următoarele două procese fundamentale cu rol determinant: 1) Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române ca stat democrat-popular, unitar, independent şi suveran, cu funcţii interne şi externe principial noi; 2) Naţionalizarea industriei şi cooperativizarea agriculturii, ca premise de bază ale organizării şi dezvoltării planificate de către stat a economiei, orientată spre noi înşine, prin noi înşine şi pentru noi înşine.

1. Instaurarea regimului de stat republican democrat-popular la 30 decembrie 1947 (1) Aşa cum relevă documentele vremii, în anii 19451947, naţiunea română, hotărîtă să devină stăpînă pe destinele sale într-un stat cu o dezvoltare economicosocială puternică şi independentă, a depus eforturi uriaşe în toate domeniile de activitate pentru a înlătura consecinţele dezastruoase ale celui de-al IIlea război mondial şi a exclude în întregime din viaţa Ţării cauzele hotărîtoare care continuau să o menţină într-o înapoiere generală gravă. Transformările adînci politice, economice şi sociale, care au avut loc în urma acestora, ca şi necesitatea imperioasă a extinderii şi consolidării lor, cereau în mod obiectiv înlăturarea grabnică a monarhiei, care, în afara faptului că nu mai corespundea noilor condiţii, constituia o piedică serioasă în dezvoltarea României.

Aflat în faţa prefacerilor profunde intervenite în viaţa de Stat, în contextul internaţional nou creat, şi conştient de interesele legitime ale poporului român, angajat plenar în realizarea lor, la 30 decembrie 1947, regele Mihai I, în înţelegere deplină cu factorii de răspundere ai Ţării, a abdicat de la TRON. „ABDIC - precizează fostul suveran în Decretul nr. 2.031 de renunţare a sa la calitatea de monarh, semnat de el personal la 30 decembrie 1947 - pentru mine şi urmaşii mei de la TRON, renunţînd pentru mine şi pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca rege al României. Las poporului român libertatea de a-şi alege noua formă de stat”. Iar poporul român în circumstanţele date, corespunzător cu aspiraţiile de veacuri ale naţiunii de a ridica Ţara pe

(J’ai tué Rasputine) m-a făcut să cercetez episodul şi să încerc să conturez personajul. Filmul odată terminat, mi-am dat seama că mai rămîneau anumite semne de întrebare foarte bine conturate. Cum era şi normal, m-am adresat prinţului Iusupov. În privinţa otrăvii, el n-a putut să facă decît o serie de constatări. În nici un caz să dea explicaţii. Multă vreme am crezut că prinţul este singurul supravieţuitor din cei care l-au ucis pe Rasputin. Într-o bună zi însă am aflat că se află în viaţă şi doctorul Lazovert, care otrăvise cu propriile lui mîini prăjiturile şi vinul pe care le consumase Grigori Rasputin în palatul de pe Moika!

Am fost însă prevenit: – N-o să izbutiţi să aflaţi nimic de la el. De cincizeci de ani, Lazovert obişnuieşte să le-nchidă uşa-n nas tuturor acelora care vin să-i pună vreo întrebare cu privire la Rasputin. Contrar prinţului Iusupov, care de o jumătate de secol nu face altceva decît să comenteze moartea lui Grigori Efimovici, doctorul Lazovert păstrează de cincizeci de ani cea mai desăvîrşită tăcere. Într-adevăr, aşa era: doi dintre cei ce l-au ucis pe Rasputin - Iusupov şi Purişkevici - îşi publicaseră memoriile. Despre Lazovert nu se mai auzea însă nimic. Era atît de hotărît să se facă uitat, încît aproape toţi îl credeau mort. Şi în special eu.

Iată acum, în faţa mea, mărturia inedită a doctorului de Lazovert.

Sînt unele ironii ale sorții pe care un romancier nu s-ar încumeta să le născocească. Înainte de moartea recentă a lui Felix Iusupov, cei doi „asasini” ai lui Rasputin care se mai aflau în viaţă locuiau şi unul şi celălalt în acelaşi oraş, Paris, şi în acelaşi arondisment, XVI. Doctorul de Lazovert pe Bulevardul Flandrin, iar prinţul Iusupov într-o căsuţă de pe Strada PierreGuérin, ascunsă între copaci, pe una din acele străzi de altădată din cartierul Auteuil, salvate ca prin minune. (va urma) ALAIN DECAUX trepte înalte de progres şi de a-i asigura o independenţă externă crescîndă, a ales regimul de stat republican, democrat-popular, în România.

Determinate de evoluţia generală ascendentă a României şi de cerinţele înnoirilor esenţiale, necesar a fi înfăptuite în toate domeniile vieţii sale, desfiinţarea monarhiei şi instaurarea republicii, ca formă de stat în ţara noastră, au fost consfinţite de Adunarea Deputaţilor prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. Forul legislativ, luînd act de abdicarea regelui Mihai I, pentru el şi urmaşii săi, şi avînd în vedere că timp de peste 81 de ani, în mod anormal, fiii poporului român au fost împiedicaţi de a avea acces în propria lor Patrie la funcţia supremă în Stat, a abrogat Constituţia României din 1866, pe baza căreia a luat fiinţă şi a funcţionat instituţia monarhică la noi în ţară, cu modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 şi următoarele, şi a proclamat Republica Populară Română.

Schimbările radicale produse în ordinea de stat şi direcţiile noi de dezvoltare ale Ţării au fost confirmate de naţiunea română, în ansamblul ei, cu prilejul alegerilor parlamentare din 28 martie 1948, prin votul exprimat într-o majoritate covîrşitoare în favoarea transformărilor democrat-populare în toate domeniile vieţii politice, economice şi sociale ale Patriei. În continuare, acestea au fost consfinţite de Constituţia Republicii Populare Române, adoptată în unanimitate, la 13 aprilie 1948, de către Marea Adunare Naţională, rezultată din alegeri, în care Frontul Democraţiei Populare deţinea 405 mandate, Partidul Naţional Liberal (Bejan) 7 mandate şi Partidul Ţărănesc Democrat (dr. N. Lupu) 2 mandate.

De menţionat că la 21 august 1965, Marea Adunare Naţională a adoptat o nouă Constituţie a Ţării, care a proclamat Republica Socialistă România. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Cltorii n Istorie 191 de ani de la nașterea lui Lev Tolstoi

Din vremea cnd marele Tolstoi a fost n Romnia ,,Sînt irascibil, plictisitor, intolerant și timid ca un copil. Sînt un bădăran. Ceea ce știu, am învățat, singur, rău, cîte puțin, fără nici o ordine. Și e foarte puțin. Sînt nestăpînit, nehotărît, nestatornic, stupid de vanitos și de expansiv, ca toți oamenii slabi” (Lev Tolstoi, în ,,Jurnalul” său, la 26 de ani) Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) s-a născut într-o veche familie boierească, care a avut un rol însemnat în viaţa publică rusească. Oct. C. Tăslăuanu menționa în articolul ,,Tolstoi”, publicat Revista ilustrată pentru literatură și artă ,,Luceafărul”: ,,Tolstoi e vlăstarul unei vechi familii boiereşti, care a avut un rol însemnat în viaţa publică rusească. În castelul din Yasnaya Polyana se pot vedea portretele celor 20 de generaţii de străbuni ai lui. Unul dintre ei a fost şeful camerei secrete și omul cel mai de încredere al lui Petru cel Mare. Acest strămoş a primit titlul de conte, cu prilejul încoronării împărătesei Catarina, la 7 Mai 1724. Străbunii, după mamă, au fost din familia princiară Volkonsky, căreia a aparţinut moşia din Yasnaya Polyana. Tatăl lui Tolstoi, contele Nicolai Ilici Tolstoi, în tinereţă a servit în armată, a luat parte la războaie, în cari s-a distins ca om îndrăzneţ. Ieşind din armată, moşia părintească fiind încărcată de datoriile făcute de tatăl său încetat din viață și, avînd să îngrijască de o mamă si de-o soră învăţate cu viaţa luxoasă, scapă din încurcătură căsătorindu-se cu bogata principesă Volkonsky, singura fată la părinţi.

După ce vinde moşiile părinteşti, se mută cu întreaga familie. Mama lui Tolstoi era o fire artistică, o minunată povestitoare, vorbea mai multe limbi străine. Era mult superioară soţului ei atît ca suflet cît şi ca inteligenţă. Îşi iubea bărbatul, fiindcă îi era soţ şi fiindcă era tatăl copiilor ei, dar n-a fost niciodată îndrăgostită de el. Şi-a petrecut viaţa îngrijind de copii și de casă, cetind soacrei sale romane și îndeletnicindu-se, în ceasurile libere, cu studiul cărţilor serioase, ca «Emile» al lui Rousseau. Părinţii lui Tolstoi duceau viața boierilor ruşi de la țară. Cu treizeci de argaţi în curte și cu o moșie întinsă, puteau gusta toate plăcerile unei vieţi patriarhale.”

Același articol rezumă povestea copilăriei scrii­ torului: ,,Lev s-a născut la 28 august/9 septembrie 1828.

Orfan de mamă la vîrsta de un an şi jumătate, a crescut sub îngrijirea unei rude mătuși, Tatiana Alexandrovna Ergolskaia, ce locuia la dînşii. În tinerețe existase o legătură sufletească între Tatiana şi tatăl lui Tolstoi.

Ei au renunţat însă la visele lor, ca acesta să-şi poată mîntui familia, căsătorindu-se cu bogata principesă Volkonsky. (...) Cel mai însemnat moment din copilăria lui a fost moartea de apoplexie a tatălui său (la 1837). În mintea copilului de 9 ani pentru întîiași dată se ivi problema vieţii şi a morţii. Neputînd îndura pierderea fiului ei, după nouă luni muri şi bunică-sa, într-o zi de

(5)

şi favoriţi lungi, tăiaţi cu eleganţă pe linia maxilarului, nimeni altul decît Lev Tolstoi, viitorul mare scriitor şi eretic ortodox. Era „aproape mort de oboseală”: străbătuse 1000 de verste (1.100 km), distanţa de la Kerson la Bucureşti, şi călătorea de nouă zile. Două zile a dormit dus. Apoi şi-a căutat gazdă, pe care a găsit-o în vecinătatea cazărmii, o casă europeană, de boier sau de negustor înstărit, în formă de potcoavă, cu etaj şi cu pian, casa ,,Gae” de pe uliţa Izvor. De-acolo, coborînd dealul şi traversînd Dîmboviţa pe Podul Mihai Vodă nimerea direct pe Podul Mogoşoaiei, maxim 10 minute de mers călare ori cu birja. Nu-i de mirare că îl vom afla pe această arteră de dimineaţa pînă după miezul nopţii, într-unul dintre numeroasele tripouri, şi atunci alungat mai mult de lipsa banilor decît de grija îndatoririlor militare. Gorceakov, şeful cel mare, încă nu sosise. Într-un fel trebuia să-şi omoare timpul, iar atracţiile se ţineau lanţ din capul podului Mihai Vodă, începînd cu ,,Hotel de France”, unde degusta cu nesaţ cupe de „Clicot”. De-acolo se răcorea cu îngheţată la Capşa, apoi mergea la „Hughes” sau la „Brenner”, botezat mai tîrziu „Hotel d’Europe”, unde juca biliard, ultimul local fiind mai apreciat datorită preţurilor şi vinului de Drăgăşani, din podgoriile deţinute de Barbu Ştirbei, suveranul ţării.

Hotelul ,,Brenner”, aşezat în colţul pe care îl făcea Uliţa Nemţească (de la neamţul Brenner, de baştină vienez) cu Uliţa Stavropoleos, fusese ridicat în primul an de domnie a lui Ghika al IV-lea, adică în 1822, fiind modelul de construire şi de amenajare a stabilimentelor ce urmau să înlocuiască bătrînele hanuri. Asemenea lui au fost toate localurile frecventate de Tolstoi, care a urmărit şi spectacolele de la Teatrul cel Mare, precum şi pe cele jucate pe vechea scenă a Teatrului Momolo,

sărbătoare, în care un coleg de şcoală spusese fraţilor Tolstoi că nu există Dumnezeu. (...)

Firea micului Tolstoi ne-o caracterizează poate mai bine excentricităţile lui. Într-o zi sări din etajul al doilea, ca să atragă asupra lui atenţia tuturora, altă dată îşi rase sprîncenele, ca să nu fie la fel cu ceilalţi băieţi, iar o dată, cînd făcea o călătorie cu familia, se dete jos din trăsură și se luă la-ntrecere cu caii, pînă căzu de oboseală. Cum vedem, de pe-atunci voia să fie original, de pe atunci era chinuit de vanitatea de a fi mai mult decît îl socoteau cei dimprejurul lui. (...) Cînd era mai mărişor, începu să se manifeste şi puterea originală a vieţii lui sufleteşti, își închipuia că un om care nu e învăţat cu suferinţa nu poate fi fericit în viaţă. Ca să se obişnuiască cu această virtute creştină, adeseori ţinea, cu mîinile întinse, dicţionarele grele ale mătuşă-sii cîte cinci minute, ceea ce i se părea, pesemne, un canon cumplit; alteori se încuia într-o odaie Lev Tolstoi și soția, împreună cu cei 12 copii şi îşi biciuia umerii goi cu o funie, pînă îi dădeau lacrimile.”

După cîțiva ani petrecuți la Universitatea din pe ambele scene, în funcţie de noroc ori de contract, Kazan, începută la 16 ani dar pe care nu o termină, în evoluînd trupe străine, din Italia şi din Franţa.

Cu prinţul Gorceakov, comandantul oştirii din primăvara anului 1851, în vîrstă de 23 de ani, Tolstoi Moldova şi Ţara Românească şi rudă a sa, s-a întîlnit a plecat în Caucaz însoțindu-l pe fratele său, Nicolai, în ziua de 17 martie 1854, în casa răposatului logofăt care era ofiţer. S-a înrolat ca voluntar în Armată și a Filip Lenş, rechiziţionată pentru a-i servi ca reşedinţă luat parte la lupte. În acea perioadă Lev Tolstoi trăia, asemeni camarazilor săi, jucînd cărţi, participînd la prinţului şi drept cancelarie Marelui Cartier General vînători și trăind aventuri romantice. În 1854 a trecut al Armatei Imperiale. A fost bine primit: „M-a primit examenul de ofiţer și ,,a părăsit viaţa romantică a mai bine decît credeam, ca un adevărat părinte. M-a Caucazului, ca să-și cerceteze rudele în îmbrăţişat, m-a asigurat că pot veni să mănînc în toate Yasnaya Polyana. Aici primeşte porunca să zilele la el şi că ar vrea să mă păstreze ca aghiotant plece la oştirea de la Dunăre. La 12 martie pe lîngă el, dar aceasta încă nu s-a decis…”. Trebuie 1854 soseşte în Bucureşti, de unde se duce să fi fost impresionat de frumuseţea şi dimensiunile la o baterie din Olteniţa, apoi la Silistra.” reşedinţei lui Gorceakov, un adevărat palat cu un minunat portic pe Podul Mogoşoaiei. Chiar peste Tolstoi la Bucureti drum de reşedinţa lui Gorceakov locuia văduva În după-amiaza zilei de 12 martie 1854 prinţului Trubetkoi, Cleopatra, fiica marelui ban o „căruţă mai mică şi mai proastă decît Constantin Ghika Brigadier şi a Ruxandrei născută cele în care se transportă la noi (în Rusia, Cantacuzino. Nu a avut ocazia să o cunoască, ea n.n.) fînul” oprea în dreptul Cazărmii aflîndu-se atunci la moşia Băicoi, unde, din porunca Dorobanţilor din Dealul Spirii. Din ea a unchiului, Vodă Alexandru Dimitrie Ghika, îşi petrecu coborît un tînăr de 25 de ani, cu mustăcioară cea mai importantă parte din viaţă. Tînărul Tolstoi,

Moșia Yasnaya Polyana, locul în care s-a născut și a creat Lev Tolstoi dacă ar fi cunoscut-o, probabil că i-ar fi închinat pagini măreţe, fiindcă aici, în Bucureşti, lucra de zor la prima sa capodoperă, intitulată „Povestiri din Sevastopol”, pe care a publicat-o în 1856. În paralel scria ,,Adolescentul”, „Însemnările artificierului”, „Romanul unui moşier rus”. Incredibil!

Articolul ,,Din vremea cînd marele Tolstoi a fost în București” menționează cîteva informații interesante despre perioada petrecută în România de ofițerul Lev Nicolaevici Tolstoi: ,,Tolstoi a trecut prin România cu prilejul răsboiului ruso-turc de la 1853. La acea epocă, contele Lev Nicolaevici Tolstoi se afla ca ofiţer în armata rusească care a intrat în Moldova și apoi în Muntenia și în Dobrogea”. Repartizat în grupa care avea să facă frontul spre Dunăre, ofițerul Tolstoi, ajuns la București, referitor la aceste zile petrecute în Bucureşti, îşi informa iubita mătuşă, Tatiana Alexandrovna Ergolskaia: ,,București, martie 1854 De la Kursk am făcut în loc de o mie, două mii de verste. Am trecut prin Poltava, Bălți, Chișinău, iar nu prin Kiew, care era în afară de linia mea. Pînă la Cherson, am avut un admirabil drum de sanie, de aicea însă a trebuit să renunț la sanie și să fac un drum greu, de o mie de verste, cu o «perekladnaia».

A descrie starea șoselelor de la graniță pînă la București este o imposibilitate. Pentru a le cunoaște trebuie să-ți permlți luxul de a le parcurge într-o căruţă, cu care noi transportăm gunoaiele. Întrucît nu ştiam nici o vorbă românească și n-am găsit pe nimeni care să poată rosti un cuvînt rusesc, am cheltuit în nouă zile numai două sute ruble și am ajuns la București aproape mort de oboseală”.

admirabili. Toate acestea nu mi-au dat răgaz să stau acasă măcar două ore, astfel că nici nu m-am putut gîndi la activitatea mea”.

Viața viitorului mare romancier nu era însă chiar atît de anostă precum este descrisă în scrisorile adresate mătușii sale. Iată ce nota contele Lev Nicolaevici Tolstoi, în jurnalul său, în 1 august 1854: „M-am sculat tîrziu şi toată dimineaţa l-am citit pe Schiller, dar fără plăcere şi fără poftă. După masă, deşi am fost dispus să lucrez, am scris, din cauza lenii, foarte puţin.

Toată seara am petrecut-o tălălăind după fete. Multe lucruri interesante s-au întîmplat pe ziua de astăzi: şi lectura pentru ordonanţă, şi rendez-vous-ul din grădină, şi înşelătoria lui Subin. Despre toate acestea voi scrie mîine, întrucît acum este ora 2.00. Pentru ultima oară îmi imput lenea. Dacă iar nu lucrez mîine nimic, mă împuşc. Şi-mi mai reproşez şi nehotărîrea impardonabilă cu muierile“.

Două săptămîni mai tîrziu, în 12 august 1854, Lev Tolstoi consemna în jurnal: „Dimineaţa am început-o bine, am lucrat, dar seara!... Dumnezeule, oare n-am să mă îndrept niciodată?! Am pierdut la joc restul banilor şi am pierdut ce nu aveam cum plăti - 3.000 de ruble. Mîine îmi vînd calul”. Însemnările referitoare la șederea lui Tolstoi la București continuă: „Cu cîteva luni mai înainte, în urmă, la 22 martie acelaşi an, Tolstoi scria următoarea înștiințare adresată familiei sale: Ieri am aflat că nu mai rămîn atașat pe lîngă Prinţ şi că trebuie să plec spre Oltenița, la bateria mea”. Iată conținutul scrisorii adresate mătușii sale: ,,Bucureşti, mai 1854 În timp ce am scăpat pînă azi de toate primejdiile răsboiului și nici n-am simțit încă mirosul prafului de pușcă turcesc, duc o viață foarte liniștită aici în București, unde fac plimbări, ascult muzică şi mănînc înghețată. Cu excepțiunea celor două săptămîni pe care le-am trăit la Olteniţa, unde am fost detașat la o baterie şi a unei săptămîni, pe care - din ordinul generalului Serşputovschi, pe lîngă care acum sînt atașat - am petrecut-o în călătoria făcută prin Muntenia și Basarabia, am rămas tot timpul în București. Și trebuie să mărturisesc sincer că viața care o duc aici îmi displace cu totul, întrucît e cam destrăbălată, prea liberă și costisitoare.

Serviciul m-a ținut în loc, dar trei săptămîni în șir am fost bolnav de friguri pe care le-am contractat în timpul călătoriei. Cu ajutorul Domnului, nădăjduiesc că peste două, trei zile să mă îndrept și să plec la Generalul meu, al cărui cartier se află acum în Silistra. Și, fiindcă vorbesc de Generalul meu, trebuie să spun că mi se pare a fi un om foarte cumsecade, iar statul său major e alcătuit numai din nobili. Între alții se află şi cei doi fii ai prinţului Sergiu, cari au sosit aici. Cel mai tînăr e de o rară nobleţă de caracter şi mi foarte drag”.

*** ,,București, 19 martie 1854 Prinţul n-a fost aici, ci a venit abia ieri, şi l-am văzut imediat. El m-a primit cu mult mai amical decît m-am așteptat, într-adevăr ca pe o rudă veritabilă.

M-a invitat acasă să iau zilnic masa cu dînsul; vrea să mă ataşeze pe lîngă persoana sa, ceea ce însă nu s-a Tolstoi la Silistra hotărît definitiv. Iartă-mă, dragă mătușă, că-ți scriu Numit „ofiţer cu misiuni speciale” pe lîngă atît de puțin. Însă nu mi-am adunat gîndurile - căci generalul Serputovski, va pleca din nou, de data aceasta (în) acest oraş minunat, mare și frumos, cunoștințele prin toată Ţara Românească şi cu misiunea să adune pe care le-am făcut la opera italiană, teatrul francez, cojoacele soldaţilor ruşi pentru a le trimite peste Prut, cei doi tineri Gortciakof cari sînt nişte oameni la depozitele administraţiei. De la Bucureşti, Tolstoi trece la Silistra. Neavînd putința de a scrie de aici, el scrie mai tîrziu, din Sevastopol, de unde zugrăvește astfel localitatea dobrogeană: ,,Vreau să-ți vorbesc de lucruri trecute, să-ți descriu amintirile mele din Silistra. Am văzut acolo lucruri atît de interesante, poetice și mişcătoare, încît vremea pe care am petrecut-o acolo nu-mi mai iese din minte.

Cartierul nostru se află de parta dreaptă a Dunării, pe o înălțime cu grădini minunate care aparțineau lui Mustafa-Paşa, guvernatorul Silistrei.

Perspectiva ce se deschide de acolo nu e numai strălucită, dar și de cel mai mare interes. În totul izolați de Dunăre, de insulele și de țărmurile ei, care au fost ocupate parte de noi, parte de turci, se vedea orașul, cetatea şi micile forturi ale Silistrei. Zi și noapte se Casa în care a locuit Lev Tolstoi, Strada Franceză, auzea sgomotul tunurilor și al puștilor, iar cu binoclul numărul 12, București puteai observa posturile soldaților turci.

E într-adevăr o plăcere sinistră să vezi cum oamenii se omoară reciproc. În fiecare seară și în fiece dimineață mă urcam în căruța mea și priveam ore întregi”. În drum spre Sevastopol, Tolstoi a trecut și prin cîteva orașe moldovene, între care și prin Tecuci, Bîrlad și Iași. În capitala Moldovei, marele scriitor s-a îmbolnăvit destul de grav, încît a trebuit să fie internat în spital.

Revenit după lungul periplu, în Bucureşti, nu i-a mai gustat farmecul ca înainte, mulţumindu-se doar să asculte muzică – unde? - şi să mănînce îngheţată. Din cînd în cînd se mai întîmpla ceva. „După plecarea lui Andropov, nota el în 7 iulie, m-am rezemat de balcon şi m-am uitat la felinarul meu drag, care luminează atît de plăcut printre ramuri. După cîţiva nori negri care au trecut şi au udat aici pămîntul, a rămas unul mare, care a acoperit întreaga parte de sud a Cerului şi în aer o anumită transparenţă şi umiditate plăcută.

Drăgălaşa fiică a gazdei stătea, ca şi mine, la geamul ei, rezemîndu-se în coate. Pe stradă a trecut o flaşnetă şi cînd sunetele bunului şi bătrînului vals, depărtîndu-se din ce în ce, s-au stins în sfîrşit cu totul, fetiţa a oftat din adîncul sufletului, s-a ridicat şi a plecat repede de la fereastră. M-am simţit dintr-o dată atît de dulcetrist, încît am zîmbit fără să vreau şi am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era cînd şi cînd acoperită de ramurile legănate de vînt, să privesc copacul, grilajul, cerul şi totul mi s-a părut mai frumos ca odinioară”. Va avea şi o revelaţie: „În

Mormîntul lui Lev Tolstoi convorbirea avută azi cu doctorul (Nicolae Kretzulescu sau Gheorghe Polizu - n.n.), mi-a dispărut părerea prostească şi nedreaptă ce mi-o făcusem la adresa valahilor şi pe care mi-am însuşit-o de la nătărăii cu care am avut de-a face pînă acum. Soarta acestui popor este duioasă şi tristă!”

Cu intermitenţe, Tolstoi a stat în Bucureşti pînă în ziua de 21 iulie 1854, cînd va pleca spre Chişinău. O săptămînă mai tîrziu, în 27 iulie, oraşul va fi ocupat de oastea otomană sub conducerea lui Omer Paşa, aşadar, chiar dacă ar dorit, nu ar mai fi fost posibil să rămînă.

Doi ani mai tîrziu, în anul 1856, Lev Tolstoi a demisionat din Armată și s-a dedicat activității beletristice. A urmat o viață care poate fi ea însăși subiectul unui roman palpitant. Contrastul dintre viața lui de liniștită bunăstare și mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult și îl duce la obsedanta idee de a-și părăsi familia și de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viață simplă și liberă. Acest sfîșietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vîrstă de 82 de ani, să părăsească Yasnaya Polyana, și să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, și medicul D. Makovițki. Nerezistînd călătoriei, scriitorul răcește și moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo, azi orașul Lev Tolstoi. Romancierul a fost înmormîntat la Yasnaya Polyana, așa cum își dorise, în locul unde în copilărie căutase bețișorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omenirii fericirea.

Surse: Oct. C. Tăslăuanu, articolul ,,Tolstoi”, publicat în numărul din 15 decembrie 1908 al revistei ,,Luceafărul”; Articolul ,,Din vremea cînd marele Tolstoi a fost în București”, publicat în numărul din 1-14 august 1945 al revistei ,,Realitatea Ilustrată”

14

Vineri, 30 august 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii

De ce ne ard pădurile? (urmare din pag. 1) Nu prea le pasă lor, celor din G7 că ar trebui să adopte o serie de măsuri clare în acest sens, nimic în afară de gargara politică. Chiar dacă președintele brazilian este acum presat să pună Armata să stingă focul, pentru țara care deține 60% din Pădurea Amazoniană, Brazilia, nu pot să am prea mari cuvinte de laudă atunci cînd e vorba de stoparea distrugerii acestei zone geografice, vitală pentru omenire. Ineficiența asta a politicienilor cînd vine vorba de protejarea naturii este, în mod evident, dată de profitul pe care defrișările îl generează companiilor private, fie că sînt ele braziliene, americane, europene sau, cum se întîmplă în România, austriece.

Banii lor aduc bunăstare și putere politicienilor, lucru care, după cum vedem, ne-a adus unde ne-a adus cînd vorbim de clima, de fauna și de flora acestei Planete. Totuși, de ce nimeni, dar nimeni, nu se gîndește la viitorul speciei umane, în fond?

Pentru că, în mod sigur, atunci cînd aerul nu are să mai fie respirabil – și eu sînt convins că nu putem ajunge să trăim respirînd prin bani, fie că sînt ei bani electronici, monezi sau bancnote – are să apară un nou produs pe piață care ne va ajuta să mergem mai departe. Înainte însă de a avansa pe acest subiect, am să vă rog să mergem puțin în trecut, în anii ʼ70-ʼ80 chiar, aici, în România. Eu știu că nu concepea nimeni, pînă în 1989, să bea apa plată îmbuteliată.

Iepurii Vin alegerile prezidențiale. Importante, mai ales că, de la Traian Băsescu încoace, președintele este acela care semnează vînzarea țării, și nu Parlamentul sau Guvernul. În fond, este mai ieftin pentru ,,ocupant” să ofere privilegii unui singur om, nu unui întreg legislativ. Chiar dacă noi sîntem un stat anapoda, nici prezidențial și nici parlamentar, din 2004 președintele a căpătat un rol important cînd e vorba de politica economică dezastruoasă, împotriva României, iar parlamentarii s-au mulțumit să accepte și să se mulțumească cu postura de maimuțoi, dar și cu cea de ticăloși liberi. Cei care nu s-au opus sînt liberi, în grațiile Justiției, în timp ce alții, care au criticat colonizarea agresivă a țării, sînt ori prin închisoare, ori pe punctul de a fi. Asta în timp ce patrioții, cei care au contat, care au iubit România, sînt morți de ceva timp. Funcția de președinte/guvernator a devenit cea mai importantă funcție în stat, motiv pentru care preluarea ei s-a transformat într-un exercițiu al celor care conduc România în realitate, în nici un caz unul democratic, cum ar fi normal.

Că tot vorbim de președinți, încep prin a-l felicita pe Klaus Iohannis pentru adjudecarea unui nou mandat de președinte/guvernator al țării/coloniei România. Data de 21 august 2019 are să rămînă în istorie pentru multe veacuri de azi înainte. Va fi data în care America ne-a cumpărat cu o șapcă. E demn de reținut. Insula Manhattan a fost cumpărată de către Compania Olandeză a Indiilor de Vest în 1626 cu bunuri în

În afară de apa minerală carbogazoasă care se mai găsea prin magazine, nu am auzit pe nimeni, fie că era din București sau din provincie, fie că era din România sau din fostul bloc comunist, să cumpere apă plată de la ,,cooperativă”. Nu concepeam asta, mai ales cei care aveam fîntînă în curte, dar nici cei care aveam ,,țășnitoare” pe stradă, sau chiar în fața curții. Nu mai zic de cei care locuiau la bloc, care beau apă potabilă direct de la chiuvetă. Existau povești conform cărora prin Arabia Saudită costa 2 dolari litrul de apă plată, dar era oarecum de înțeles acest fapt pentru o țară majoritar deșertică. Nu știu cum era pe atunci în Occident, dar tot am senzația că nu exista mania asta obsesivă de a bea apă îmbuteliată. Acum, la 30 de ani de la Revoluție, majoritatea orășenilor beau apă plată doar îmbuteliată și iau de bun tot ce ne spun televiziunile, fie prin știri, fie prin reclame. Apa de la chiuvetă a ajuns apă menajeră și cam atît.

Am ajuns să plătim ceea ce, teoretic, natura ne oferă gratis, sau oricum la un preț decent, dacă e să vorbim de apa potabilă distribuită în orașe, prin conducte. Nu știu cît însumează în România cota de piață a apei plate îmbuteliate, dar cred că putem să discutăm de milioane, zeci de milioane de euro. Și asta doar prin promovarea agresivă la TV a ,,beneficiilor” pe care apa plată îmbuteliată le are, dar și a mesajelor ,,ascunse” cum că apa potabilă de la robinet ar avea fel și fel de ,,substanțe” în ea care, în timp, ne prostesc, ne îmbolnăvesc, ne omoară etc.

Revenind la păduri, la distrugerea lor, la focul ce le pîrjolește, la pasivitatea factorilor direct responsabili, am ajuns să cred că ceea ce am pățit

cu apa, și anume să plătim bani mulți pentru ea, o să se întîmple și cu aerul. Sînt convins că acum, undeva, în lume, în laboratoare, fie s-a pus la punct, fie se pregătește, un produs care va face vîlvă în viitor în reclamele TV dar și ca vînzări, și anume ,,butelia portabilă cu oxigen” pentru care orice om va plăti ,,doar” 2 - 3 euro, și cu care omul va ajunge să trăiască încă din fragedă copilărie.

Am convingerea că schimbările climatice oare­ cum premeditate pe care liga bogaților lumii le pune în scenă de cîțiva ani, ne vor aduce în situația de a cheltui bani buni pe ce avem acum gratis, și anume pe aerul pe care îl respirăm. O asemenea afacere este, ca și cea cu apa, foarte bună, mai ales că cei care nu vor avea bani să ,,respire”, cei săraci, vor dispărea. Și iată că se mai rezolvă o problemă pe care bogații lumii o tot ridică de ceva vreme încoace, și anume faptul că ,,sîntem prea mulți”. Nu știu dacă vor trece ani sau zeci de ani pînă la acest punct, dar se pare că viitorul speciei umane devine tot mai sumbru, ,,îmbuteliat” și foarte costisitor.

Corporațiile nu își permit să rateze o asemenea afacere, așa că sînt șanse mari ca generația noastră să asiste la schimbări dramatice ale climei. Parcă văd reportaje prin care aerul din diverse zone este ,,irespirabil”, ,,toxic” și se recomandă ,,butelia vieții”, la numai 2 euro. Iar omul de rînd, prost, needucat și oarecum speriat, o să plătească firesc, zîmbitor, așa cum achită acum, victorios și plin de el, o sticlă de apă plată într-un supermarket.

De ce ne ard pădurile? Pentru ca alții să facă profit!

valoare de 60 de guilderi olandezi (denumirea monedelor de aur olandeze – n. red.), echivalentul în banii actuali fiind de 1.000 de dolari. Doar cu o șapcă, al cărui preț îl estimez la maxim 10 dolari, SUA va beneficia de resursele României pentru următorii 50 de ani, pe puțin. Nu e de ici de colo, președintele naționalist al SUA, Donald Trump, s-a întrecut pe sine de data asta.

Să revenim la alegerile din noiembrie.

Iohannis are să fie președinte/guvernator încă un mandat. Indiferent cine e votat, el va fi, așa că pentru ceilalți candidați campania este doar un exercițiu. Pentru a salva, însă, aparențele și a ne oferi nouă, prostimii, un simulacru de alegeri, trebuie să existe un minim de ,,hîrjoneală” electorală, cu fel și fel de personaje, astfel încît în turul doi să ,,pice” Iohannis cu doamna de fontă a României, Viorica Dăncilă.

Pentru ca acest lucru să se întîmple, scenariștii din culise ne supun atenției diverși candidați, aleși pe spînceană, astfel încît ei să asigure un tur doi convenabil. Iată de ce, în afară de Liviu Pleșoianu care vine în acest scrutin, anunțat de mai bine de un an, toți ceilalți care intră la bătaie au rolul bine stabilit, de ,,iepuri”.

Pe lîngă Dăncilă, Iohannis și Barna, îl avem, deocamdată, pe Mircea Diaconu, potențial in­ dependent, fost europarlementar și fost actor. Și îl mai avem pe Theodor Paleologu, din partea PMP. Rolul lui Mircea Diaconu ar fi să îl anuleze pe Liviu Pleșoianu, dacă acesta ajunge să candideze, în timp ce Paleologu va eroda electoral voturile lui Barna, deoarece o finală PNL - USR poate să creeze probleme suplimentare celor din afară,

așa că Sistemul nu dorește să riște. Iată de ce vom asista la retragerea lui Călin Popescu Tăriceanu din cursa pentru Cotroceni, și la sprijinirea de către ALDE a lui Mircea Diaconu. Iată de ce, de asemenea, Pleșoianu, singurul ,,pe bune” din această ecuație, are să fie blocat, și iată de ce Iohannis are să mai stea încă 5 ani în vacanță.

Putem spune că în turul doi, Dăncilă nu are nici o șansă, în timp ce Barna l-ar detrona sigur pe Klaus Werner Iohannis, mai ales că mobilizarea neostîngiștilor este mult mai rapidă și mai de efect decît electoratul obosit și blazat al PSDului. Iată, așadar, că la acest simulacru de alegeri, rolul de ,,iepuri” le revine, cel puțin deocamdată, celor doi – Paleologu și Diaconu. Vom vedea curînd dacă regia va considera dacă acest fapt e sau nu suficient. Bănuiesc că săptămîna viitoare se vor face studii sociologice de piață, și dacă doi ,,iepuri” nu sînt suficienți, sigur se vor mai slobozi și alții.

Din păcate, Diaconu va fi catalogat ,,inde­ pendent”, așa că va ,,fura” puternic de la Liviu Pleșoianu, el, Diaconu, fiind simpatizat în PSD. Pe zona asta, se pare că un ,,iepure” e suficient. Nu sînt sigur, însă, că Paleologu are forța necesară de a-l ,,săpa” pe Barna, așa că mă aștept să mai fie pus în scenă cel puțin încă un ..iepuraș”, fie că este el un nou venit în politică, dar figură cunoscută, fie că va veni din zona liberală. Eu cred că cea mai tare mișcare pe care USR poate să o facă acum este să-l scoată pe Barna din cursă și să-l arunce în groapa cu lei pe Tudor Chirilă.

Dar asta deja e o altă rețetă electorală.

RM

15

Vineri, 30 august 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Departe de a fi un mare succes electoral, vizita în SUA pare a fi un dezastru pentru Iohannis.

Asta pentru că reacțiile după întîlnirea Iohannis – Trump sînt… dezastruoase pentru președintele României. Cu excepția celor din PNL, Iohannis e făcut praf! Mai ales de presa independentă, de analiști și chiar de voci ale opiniei publice. Iată numai cîteva exemple… ale dezastrului: Jurnalista de investigații Sorina Matei: ,,Atît l-a dus mintea. A făcut ca maimuța în fața maimuțoiului. Ne merităm soarta. Mai bine îi dădea Melania geaca. Măcar e mai mișto”.

Jurnalistul Andrei Bădin: „Mare dreptate a avut ungurul ăla care ne-a zis: «ce dracu să faceți voi cu gazele din Marea Neagră? Focuri pe dealuri? Ni le dați nouă». Iar americanii le iau și le dau ungurilor. Așa că, în cele din urmă, mai în glumă, mai în serios, Trump va face mare Ungaria din nou - Viktor Orban rîde de se prăpădește: ia și de la americani și de la ruși”, scrie realiza-­ torul B1 Tv. Avocata Ingrid Mocanu: ,,Pînă acum eram îngrijorați că ne-au vîndut nemernicii de poli­ ticieni țara pe un leu. Acum nu o mai «vinde» nimeni: Klausică și cu Veo o donează... în aplau­ zele națiunii!”. Și, completează avocata, ,,ca să o primească ăștia, stăpînii noștri care ne pun președinți, le mai dăm și ceva cadou: gaze gratis, oameni vii care să moară prin «teatrele de operații» (a se citi pe unde se mai duc americanii să ia cu japca, că ăia nu vor să dea moca nimic), 5G-uri, bani gîrlă pentru autostrăzi inexistente etc”.

Avocatul Dan Chitic: ,,Memorabil in politica românească, așa jegoasă cum e ea, e că avem o nouă sintagmă cu o sferă națională clar definită: iohannismul. Căci cum băsismul este de mulți ani sinonim perfect cu abjecția și ticăloșia, așa iohanismul a devenit sinonim cu slugărnicia și lașitatea. Iar trădarea este trăsătura comună a amîndurora. Intrînd pe șest la Casa Albă, ascuns de ochii lumii de o mașină neagră și camuflat de vacanțele românilor si sub acoperirea tragediei de la Caracal, Klaus a pupat condurul lui Trump și i-a pus pe tavă tot măritului Sultan de la Washington: toată țara și tot viitorul acesteia! Totul pentru un nou mandat! Pentru asta Klaus e gata să dea tot.

Să dea orice! Orice e român sau românesc va fi oferit ca peșcheș!”.

Deci, o primă concluzie: da, după vizita la Washington, Iohannis are pe piept cartonul pe care scrie ,,președintele care a cedat tot”! Și atunci, te întrebi – știa ce face acolo… dacă vrea un nou mandat? Ei, tocmai aici apar dubiile, mai ales după această întîlnire. ,,Nu știam că Iohannis

are stofă de sinucigaș - cum de-a semnat acordul ăla, prin care se opune jucăriei iubite a lui Mutti, North Stream II?”, scrie Constantin Gheorghe, fostul consilier politic al lui Ion Iliescu și Adrian Năstase. Poate cea mai interesantă observație vine de la Bogdan Tiberiu Iacob care scrie clar: ,,Klaus Iohannis a fost chemat la Washington ca să fie obligat să aleagă între doi poli de putere”. Și, arată analistul, ,,pentru a i se arăta că nu e o rugăminte, ci o somație, nu s-a precupețit nici un artificiu de imagine. Nu a existat vreo brumă de program colateral, totul s-a derulat contracronometru, cu doar 2-3 zîmbete pentru poză și cîteva declarații amabile, dar reci, ale gazdei - nu a existat vreo declarație umăr la umăr la final, necum o conferință comună de presă”, scrie Iacob. ,,Îi creează lui Klaus Iohannis probleme de-a dreptul insurmontabile, pentru că toate punctele enumerate mai sus se plasează în contra politicii și a intereselor germane. Iohannis e pus să aleagă între Berlin/Paris și Washington, și nu pe chestiuni mărunte, ci pe cele mai mari cu putință”, scrie Iacob, completînd - ,,El are răgaz pînă în preajma alegerilor să arate care îi este opțiunea finală.

Dacă se va repezi, ca după vizita din 2017, să dea raportul Angelei Merkel într-o vizită-fulger la Berlin și dacă nu va mișca urgent lucrurile în direcția promisă americanilor, costurile vor fi imense, dacă nu totale”, conchide jurnalistul.

Opinia lui Iacob este apreciată ca realistă și de Cornel Nistorescu, care întreabă: ,,Ce ascunde vizita în SUA?”. Asta pentru că el a descoperit, ca și Iacob, cîteva chestiuni care ,,nu se leagă” cu ,,prea fericirea” lui Iohannis. ,,Adevărul este că o vizită care să se desfășoare asemeni celei îndurate de Klaus Iohannis ar putea fi considerată «istorică» doar pentru șeful de trib al unei insule din Pacific - sau pentru datul de pereți și minimalizarea unui președinte de țară din Europa de Est”, scrie Nistorescu. ,,Cum să fie «istorică» o întîlnire pe fugă, ca între două trenuri, cu onoruri puține, fără fast, cu protocol redus, fără conferință de presă, fără delegație numeroasă, fără ambasador în biroul oval – întreabă uimit Nistorescu, punctînd ironic – Iohannis n-a contat la întrebări, a trebuit să le mimeze la ambasadă. Nici dacă Iohannis ar fi fost convocat să primească cîteva sarcini importante nu ar fi fost primit ca un pizza delivery! Și toată primirea și despărțirea nu s-ar fi redus la un aer atît de rece și de grav”. În concluzie, pentru Nistorescu ,,vizita istorică a lui Klaus Iohannis la Casa Albă trădează o problemă importantă pentru președintele american, nu știu care, și s-a încheiat mai degrabă cu unul sau mai multe avertismente.

Vorbele mari și frumoase au fost de fațadă, adică de politețe. Din ele, România nu se alege cu nimic”, scrie directorul ,,Cotidianului”.

De aici și teoria mea: din multe direcții începe să se întrevadă că Iohannis a fost atras într-o veritabilă cursă. Pus să aleagă între SUA și Germania, Iohannis nu are de fapt, de ales… decît să piardă! Ori sprijinul Germaniei, cu toate firele sale nevăzute, ori al SUA, adică puterea care domină (colonia) România. În plus, așa cum am arătat, Iohannis este pur și simplu făcut praf în țară după cedarea totală în fața lui Trump – al cărui tupeu, culmea, nu deranjează românii. ,,E om de afaceri, face ce trebuie pentru țara lui” – acestea sînt motivele care îi fac pe români să-l accepte pe Trump, dar și să reverse asupra lui Iohannis frustrările față de tupeul americanilor.

Ori, e greu de crezut că asemenea aspecte nu ar fi fost prevăzute de experții politici americani!

Căderea lui Iohannis în preferințe era previzibilă și, probabil, parte a planului lor! Dar care este acest plan?

Primo – în fața disperării lui Iohannis de a-și reînnoi mandatul, Trump știa că acesta ar accepta orice, ceea ce s-a și întîmplat. Secundo, deschiderea posibilității de a lovi Germania chiar prin ,,omul său” duce la două variante: fie anularea susținerii lui Iohannis de către Berlin, fie chiar înlocuirea lui Iohannis în fruntea statului. Adică, logic, de ce să mai accepte ,,sultanul” de la Washington un președinte – considerat susținător (sau chiar vector) al intereselor Berlinului?! La această din urmă variantă, nu vă uitați la sondaje… Știți cît de multe se pot întîmpla într-o lună? Iohannis știe, la fel ca și Ponta. Iar americanii știu și mai bine…

Dar poate fi înlocuit Iohannis – și cu cine?...

Sincer, nu cred că e o problemă. De exemplu, auzise cineva de Tommy Tomescu pînă cînd acesta să controleze brusc și total Piața Victoriei, anulîndu-i pe ,,profesioniștii” lui Iohannis-geacăroșie? Un exemplu… Și, clar, stăpînii, sau ,,noii sultani” pot găsi o variantă la Iohannis! Poate chiar una ,,patriotică”, una care să se ,,bată pentru români”, mai ales acum după ce Iohannis e acuzat la scenă deschisă că a cedat tot! Scriam mai sus că, după vizita la Washington, Iohannis are pe piept cartonul pe care scrie ,,președintele care a cedat tot”! Sînt perverși americanii? Păi stăpânesc lumea asta, în care ei dau tonul, cum ați vrea să fie?!...

Am scris în editorial că Ucraina, țară controlată de SUA, cu partide de extremă neonazistă active, a votat un președinte evreu, de formație… actoraș de parodii; v-ar mira în România, țară controlată de americani, un candidat precum… artistul și activistul Tudor Chirilă? Nu l-ar bate pe Iohannis?

NU… l-ar spulbera, nu l-ar bate! Sau chiar și unul mai blînd ar fi suficient… Repet, americanii știu cîte se pot face și schimba într-o lună, mai ales că terenul pare pregătit, ,,omul Germaniei” călcînd în capcană.

Dragoș Dumitriu

Prezidențiabili, revoltați și pierde-vară

Abia și-a anunţat ideea de a candida. Pînă la cele 200.000 de semnături mai este mult. Şi s-ar putea ca la un moment dat, fie le are, fie nu, Mircea Diaconu să piardă ideea pe drum.

Populația României este obişnuită cu un șef de stat, cu un tătuc, cu un fel de președinte care să mimeze măcar poziția și atitudinea. Oricum, candidatura lui Mircea Diaconu vine ca o poveste de amorul artei, ca o revoltă de cetățean care s-a săturat de toate și de toți și care crede că poate strînge mulțimile în jurul unui proiect de schimbare majoră. Romania nu se poate lăuda cu o asemnea apariție spectaculoasă, în genul celei din Ucraina.

Tot la revoltați l-aș trece și pe Liviu Pleșoianu.

Oricum, după cum arată lucrurile, peisajul este conform cu tradiția. Partide și candidații lor, plus aventurieri, revoltați și pierde-vară, preocupați să

mai apară pe la televiziuni. Se va supăra Florin Călinescu, dar degeaba. După atîția ani de umor și ironie, după ce se poartă de parcă ar fi în centrul lumii sale, nu cred că are o brumă de șansă. După cum nici Theodor Paleologu, nici dacă i-ar lua alături pe Baconschi și pe Anca Boagiu și pe Elena Udrea, adică toată gașca din jurul lui Traian Băsescu, n-ar ajunge cine știe unde.

Multă lume îl vede cîștigător pe purtătorul de șapcă al americanilor. Tot ce se poate! Dar, la fel de bine, poate pierde ca ultimul fraier. A risipit patru ani și jumătate la Cotroceni și pe ruta BucureștiSibiu și s-ar putea ca, în ciuda sprijinului intern (SRI) și extern (SUA și Germania), din senin, destinul să-și schimbe alegerea. Şi atunci, nici călare pe rachete nu mai cîștigă!

Cornel Nistorescu (Cotidianul.ro)

Dezastru pentru Iohannis l-a atras Trump într-o capcană fatală?

Se cam limpezesc apele pentru prezidențiale.

Cu Theodor Paleologu care să-i țină lanterna lui Traian Băsescu și cu Mircea Diaconu care încearcă să repete surpriza de la europarlamentare, tabloul se cam completează. Avem și reprezentantul serviciilor, și purtătorul de șapcă americană, ca nu cumva să-l confunde populația, și populația săracă și îmbătrînită a României. Între aceștia, singura idee spectaculoasă pare a fi cea a lui Mircea Diaconu. Adică Republică parlamentară! Sună neașteptat și distinct față de tot ce au anunțat ceilalți. Dar la fel de bine s-ar putea ca Mircea Diaconu să renunțe pe parcurs.

16

Vineri, 30 august 2019

Poveºti

adevãrate

138 de ani de la nașterea lui George Enescu

Cum s-a transformat Jurjac într-un compozitor de renume mondial (2) Prima vioară, la 4 ani Cum era de aşteptat într-o familie cu un talent aparte pentru muzică, George Enescu a fost încă din primii ani atras de instrumentele muzicale, dar şi de sunete. Mai mult decît atît, şi-a depăşit toţi înaintaşii, fiind un adevărat copil-geniu. Nu era vorba doar de muzică, cum arată mărturiile, ci şi de o inteligenţă nativă cu mult peste medie. „Eram, dacă-mi amintesc bine, un copil silitor şi chiar destul de conştiincios. La 4 ani ştiam să citesc, să scriu, să adun şi să scad“, îşi aducea aminte George Enescu în lucrarea „Amintirile lui George Enescu“ consemnate de criticul muzical Bernard Gavoty. Cu toate acestea, părinţii nu au bănuit talentul excepţional pentru muzică al micului Jurjac. Descoperirea a avut loc în urma unei întîmplări hazlii. Constantin Enescu, tatăl său, i-a pus vioara în mînă. „Jucîndu-se cu alţi copii în jurul curţii, el lua strujani de popuşoi, le rupea frunzele şi cu doi hlijani cînta în legea lui, imitînd pe tatăl său şi pe scripcarul satului. Tatăl său înţelegînd că i-ar fi drag să înveţe a cînta, i-a cumpărat o vioară mică, de copil, şi i-a pus-o în mînă. La primul sunet al ei, George a tresărit de bucurie şi, tot jucîndu-se cu ea, s-a pomenit într-o bună zi că poate să cînte frînturi de cîntece auzite în casă de la tatăl său“, se arată în lucrarea cercetătorilor botoşăneni, „Memoria arhivelor botoșănene“.

Pînă la 6 ani, Enescu şi-a uimit părinţii, dar şi pe toţi cei care îl auzeau cîntînd la vioară. Mai mult decît atît, auzindu-l cum cîntă, tatăl său nu a mai pus niciodată mîna pe vioară în faţa fiului său. „Măi Jorjac, de-acum, scripca mea trece la pod, cîntă tu!“, i-ar fi spus Constantin Enescu fiului său, potrivit memoriilor părintelui Hodoroabă. Jorjac învăţase bine notele şi nu mai cînta după ureche. Impresionat, profesorul Caudella îi recomandă tatălui să-l ducă neapărat la studii în străinătate. Scena este descrisă tot de preotul Hodoroabă pe baza unor mărturii din interbelic. „Cum l-a auzit (n.r.-Eduard Caudella) cîntînd pe ţîncul fenomen, a tresărit de bucurie ca la găsirea unui măgăritar şi l-a bătut pe umeri pe copil zicînd tatălui: «Du-l la învăţătură că o să ajungă om mare, muzicant vestit! Nu-ţi dai seama ce odor ţi-a dat Dumnezeu»“, se preciza în lucrarea preotului din Botoşani. Imediat, Constantin Enescu l-a dus pe micul George Enescu la Viena. Tatăl său angajează o guvernantă franceză care să aibă grijă de el şi care îi predă în particular toate materiile de şcoală la cursul primar şi secundar, pe lîngă limbile franceză şi germană. În Viena a făcut doi ani de vioară cu Sigismund Bachrich, iar la 9 ani a intrat la şcoala superioară a vestitului Hellmesberger.

La 11 ani, Enescu termina toate cursurile cu cea mai înaltă distincţie. La doar 13 ani, era bursier al statului român, prin intervenţia Reginei Elisabeta, îndrăgostită de talentul micului Enescu. Este trimis la Paris pentru continuarea studiilor, iar la 16 ani Enescu este deja compozitor, un adevărat maestru.

Concerte la 11 ani Copilul Enescu a uimit lumea încă de la o vîrstă fragedă, după cum arată documentele vremii. Dădea concerte cu răsunet în presa naţională şi internaţională.

De exemplu, într-un articol din 23 august 1892 din „Gazeta Bucovinei“, inclus în volumul „Memoria arhivelor botoşănene“, apare o cronică a impresiei pe care o făcea Enescu în Austria şi Germania la doar 11 ani. „Micul artist a şi debutat deja în public, în trei concerte consecutive, unul dat de Conservator la 26 ianuarie, altul de cătră «Wiener Liedertaffel», la care a înlocuit pe însuşi maestrul concertului, Fritz

RM

Struss. La cîte-şi trele aceste concerte, micul nostru artist a escelant la culme, ba la ultimul concert a primit şi o adresă de mulţămire foarte măgulitoare din partea Societăţii Berlinezilor“, se arăta în articol. Totodată, Enescu a primit titulatura de „Wunderkind“ („Copilul minune“) din partea unor publicaţii vieneze, precum „Wiener Extrablatt“ şi „Deustche Zeitung“.

Geniul îndrăgostit de pămîntul natal Deşi George Enescu a trăit mai mult prin străinătate – de altfel a şi murit la Paris, în Franţa –, muzicianul a fost fundamental legat de locurile natale. Cel puţin, aşa demonstrează o serie de mărturii inedite despre venirile lui Enescu în Cracalia, Liveni, Dorohoi şi Mihăileni. Nu ezita să străbată sute de kilometri pentru a sta şi cînta alături de ţărani, în casele sale din nordul Moldovei. Venea şi la vîrsta maturităţii să se reculeagă şi să compună, în special la Dorohoi. Învăţătorul Litera din Cracalia îşi aducea aminte cum venea Enescu în anii ’20 şi-l ruga să-l ducă la casa copilăriei. „«Hai, Litera, la curte, să mai văd odăile în care am copilărit!». Şi trecea emoţionat prin toate camerele“, consemna în anii ’20 preotul Hodoroabă.

Totodată, avea o plăcere aparte de a bea apă din fîntîna ridicată de tatăl său. Apoi, le concerta ţăranilor, intra în casele lor, le mîngîia pe creştet copiii şi săruta mîna bătrînelor. I-a adunat pe toţi şi le-a cîntat.

Mărturiile arată că plîngeau ţăranii ascultîndu-l, mîndri că le cîntă. „Cînt ne-o cîntat o doină şi-o ciocîrlie, am crezut că toţi lupii din ţară îs înaintea noastră! Ne-au dat lăcrimile şi părul pe cap ni s-a ridicat vîlvoi“, îi mărturisea un ţăran din Cracalia preotului Hodoroabă.

Tot un sătean din Cracalia îi spunea aceluiaşi biograf că Enescu venea şi omenea pe toată lumea, dar mai ales pe copii. „Dăde la băieţi zahăr şi bomboane, că ave buzunările pline. La femeile sărace le zicea: «Cum te cheamă, nevastă? Cîţi copii ai? Na, să-i îmbraci!». Şi scotea cîte o sută, două de lei şi le da. La cîţi sărmani n-o dat el şi lemn de casă“, îşi amintea Toader Duper din Cracalia. Bătrînii îşi aduceau aminte că venea şi la sărbători şi la hore şi scria cîntece pentru lăutari, special pentru sărbătoarea satului. Ataşat era şi de casa din Mihăileni, unde venea şi cînta la vioară pe prispă, chiar şi atunci cînd părinţii şi bunicii săi nu mai erau. A venit chiar şi cu Yehudi Menuhin să concerteze la sala de bal din Mihăileni.

Implicat în acte de caritate Puţini ştiu că George Enescu era un filantrop desăvîrşit. Venea ori de cîte ori putea la Botoşani şi Dorohoi pentru a concerta în scop caritabil. Toţi banii strînşi îi dona nevoiaşilor, văduvelor sau veteranilor de război. Documentele vremii arată că Enescu, în repetate rînduri, fie a donat bani pentru ajutorarea văduvelor şi a săracilor, fie a concertat în scop caritabil.

De exemplu, un document din anul 1900 consemnează un astfel de concert. „Noi, Dimitrie P. Moruzi, Prefectul Judeţului Dorohoi, astăzi, 20 aprilie anul una mie nouă sute, încheind comptul pentru produsul concertului dat în sala noului Palat administrativ de către artistul George Enescu în ziua de unsprezece aprilie acest an, în beneficiul săracilor şi a copiilor săraci“, se arată întrun fragment din procesul verbal încheiat de prefect pe data de 20 aprilie 1900. O altă adresă de la 1913 consemnează faptul că Enescu donează suma obţinută în urma unui concert la Sinaia familiilor ostaşilor căzuţi în campania din Bulgaria. „Am onoarea de a vă expedia suma de 1.000 de lei, ce ne-a fost încredinţată de Majestatea sa Regina României, din donaţiunea marelui nostru compozitor şi artist George Enescu ca produs al concertului ce a dat în seara de 31 august la Sinaia“, se arată în adresa prin care prefectul de Dorohoi este înştiinţat de suma primită. Istoricii arată însă că au fost zeci de astfel de donaţii. Enescu a susţinut numeroase concerte şi la Botoşani, mai ales în anii războiului. „George Enescu concerta în această zonă în scop caritabil. Presa vremii aminteşte de un prim concert în 1900 pentru copiii săraci. Apoi, în 1914, pentru a strînge fonduri pentru repararea teatrului liceului. La Botoşani a venit şi în 1912 şi a venit mai apoi într-un mod cu totul deosebit în 1917, cînd a concertat la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani. Enescu era un om extrem de modest şi extrem de abordabil. Nu a avut niciodată infatuarea artistului, infatuarea omului aclamat. Era şi de o bunătate extraordinară“, precizează istoricul botoşănean Gheorghe Median.

„Cîntăreţ de curte” Ilie Kogălniceanu povesteşte în „Destăinuiri despre George Enescu” că muzicianul a cunoscut-o pe viitoarea sa soţie, prinţesa Maruca Cantacuzino, în jurul anului 1907, dar legătura lor a început prin anul 1914.

Ea era căsătorită cu Mihai Cantacuzino, împreună cu care avea doi copii. Enescu cînta deseori în prezenţa soţului Mărucăi la seratele mondene din casele ei. „Enescu acceptase, n-avea încotro, poziţia de cîntăreţ de curte în casa Mărucăi”, scrie Kogălniceanu. O altă carte despre viaţa lui Enescu, „Destăinuri despre George Enescu” (Minerva, 1996), este scrisă de Ilie Kogălniceanu, descendent al lui Mihail Kogălniceanu.

Cărţile lui Viorel Cosma şi Ilie Kogălniceanu, care a trăit în preajma compozitorului, arată că Enescu a murit în mizerie, că Măruca îl obliga să cînte şi să dea lecţii pentru a cîştiga bani, chiar şi cînd era foarte bolnav.

Viorel Cosma a povestit că pentru Enescu era important să-i facă întotdeauna pe voie Mărucăi, „cea care a rămas pentru el şi pentru alţii o prinţesă autentică”. În 1928, soţul Mărucăi a murit într-un accident de maşină. Ea va păstra numele soţului şi nu va renunţa la titlul de prinţesă după căsătoria cu Enescu din 1937. În perioada relaţiei cu Enescu, Maruca a avut şi o legătură cu filosoful Nae Ionescu, ce a durat şase ani. Enescu a suferit mult din cauza acestei situaţii.

George Enescu a trecut în eternitate în noaptea de 3 spre 4 mai 1955, la Paris, fiind înmormîntat în cimitirul ,,Pere Lachaise”. Maria Cantacuzino i-a supravieţuit încă treisprezece ani, stingîndu-se din viaţă în Elveţia, în 1968.

Sfîrșit Ionuț Cristian Ungureanu, Cristina Niculescu, Cosmin Pătrașcu Zamfirache (Historia.ro)

RM

17

Vineri, 30 august 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Basarabia, Mireasa-martiră (1) Motto: „Fie ca Dumnezeu care poate totul, care ştie adevărul să ne facă parte de Basarabia întregită la trupul Ţării”. (Antonie Plămădeală Mitropolitul Ardealului) Puţina şi superficiala informaţie, fie din reavoinţă, fie din nepăsare, fie din orice altceva, face ca nici organismele europene internaţionale să nu cunoască adevărul adevărat despre acest sfînt şi străvechi pămînt românesc, Basarabia Vatră Străbună aşezată de Bunul Dumnezeu între Carpaţii Orientali pînă dincolo de Nistru (Tyras), străvechiul spaţiu traco-geto-dac, privind spiritul, naşterea, limba, cultura, civilizaţia, fiinţa şi vechimea ei, rămînînd chiar şi pentru majoritatea basarabenilor aproape o terra incognita.

Străvechiul teritoriu ce se întinde dincolo de Hotin spre nord, reprezintă marginea răsăriteană a milenarei Vetre a daco-geţilor în sînul căreia Basarabia consfiinţeşte teritoriul românesc: ,,cu o imensă întindere, de la Carpații Nordici și mult spre Răsărit, pînă spre Urali și Marea Caspică - era populată în Străvechime și Antichitate, covîrșitor, de geți, o uriașă comunitate etnică ce făcea parte din marea națiune matcă a illiro-tracogeto-dacilor”.

Atestate arhelogic, primele urme ale civili­ zaţiei umane se situează în perioada paleoliticului mijlociu, aproximativ 1.000.000 - 100.000 de ani, î.d.Chr., sau cca. 300.000 de ani. Pe terasele din apropierea marilor rîuri Prut şi Nistru vestigiile cercetate au scos la iveală bogate staţiuni paleolitice, consemnează Constanţa Dimitriu: cîteva obiecte preistorice găsite în Basarabia, iar Ion Horaţiu Crişan afirmă că dincolo de cele peste 70 de aşezări şi cele 4 necropole descoperite, ceramica geţilor atît de iscusiţi în arta olăritului se întinde pînă spre zona Niprului. Cercetătorii avizaţi consideră că separarea daco-geţilor, ramura de nord, de marele trunchi trac s-ar fi petrecut în Secolul al VIII-lea î.d.Chr. Drama tuturor popoarelor lumii, ca şi măreţia lor de altfel, fie creştine, fie necreştine se datorează în mod expres Aristocraţiei mirene şi Clerului, care nu înţeleg că nobleţea lor nu constă în heraldică, în arborele genealogic, în cuscrii, în moşii, în stăpîniri, în comploturi, în compromisuri, în vînzări, în exploatarea celor mulţi, în cumpărări de titluri, în conspiraţii, în trădări, în alianţe-mezalianţe, în uzurpări, în nedreptăţi, în înşelări, în expediţii, în expansiuni, în cruciade, în bancheri, în bănci etc., ci numai şi numai în slujirea şi iubirea de Dumnezeu şi de Neam, precum şi în cinstirea după merit moral a celorlalte popoare.

Mîntuitorul lumii, Isus Christos, ,,Boierul prin excelenţă” cum Îl numea evreul devenit monah, Nicu Steinhardt, ,,Împăratul cosmosului”, desfiinţează artistocraţia clădită cu trudă pe orizontală, substituind-o cu Boieria verticală, adică nobleţea ca urcuş evanghelic a virtuţiilor creştine, astfel că şi ţăranul, monarhul, vlădica sau sclavul pot fi boieri întru Christos, diferenţa făcînd-o doar aleasa şi suprema slujire prin suferinţă, rugă, jertfă şi dragostea iubirii lor christice. Deci, aristocraţia şi clerul, cel puţin la popoarele creştine, deşi nu sînt scutite nici celelalte seminţii, trebuie să-şi asume rolul Elitei conducătoare, moral, politic, social, cultural, creştin-ortodox, a poporului pen­tru popor şi co-slujitoare a Neamului întru Dumnezeu. Dinastia conducătoare trebuie să fie cea a virtuţiilor, a spiritului, a slujirii întru Frumos, nu cea a arborelui genealogic sau paradoxal, a ciocoilor-arendaşi parveniţi prin demagogia democrată a doctrinelor politice. În acest fel,

în acest sens şi mod de slujire christică, fiecare naţiune creştină ar deveni model pentru celelalte popoare, păstrîndu-şi cu nobleţe naţionalismul său, spiritul-creator, credinţa sa, moşia sa, libertatea sa, cultura sa, tradiţia sa, dreptatea sa, iubirea sa, crucea sa, veşnicia sa, întru Adevărul Învierii lui Christos, întru mîntuirea lor. Dar, culmea înjosirii şi a stupidităţii, tocmai naţiunile creştine, prin Aristocraţia lor conducătoare şi Ierarhia clerului, mereu avide de putere şi bogăţii, se abat în mod ruşinos, slugarnic, vînzător şi trădător de la menirea boieriei lor ortodoxe, de la nobleţea slujirii lor naţionalist-christice, cu mult mai revoltător parcă decît toate celelalte naţii necreştine.

Istoria naţională ca şi cea universală este plină de la un capăt la altul de lupte fratricide, de invazii migratoare, de conspiraţii şi ucideri între principi şi principi, între monarhi şi monarhi, între voievozi şi voievozi pentru sceptru şi coroană, între fii şi părinţi, între părinţi şi copii, între fraţi şi fraţi, între clerici şi clerici, între clerici şi mireni pentru tiară şi cîrje, între biserici şi biserici, între primaturi şi primaturi, între biserici şi confesiuni, între cruce şi stea, între cruce şi semilună, între aristocraţi şi aristocraţi pentru blazon şi tron, între ciocoi şi ciocoi, între burghezi şi burghezi pentru putere şi moşii, între proletari şi proletari pentru socialism şi anarhie, între atei, gnostici, sectanţi şi creştini, între intelectuali şi oameni de cultură pentru supremaţia materiei sau a spiritului. Istoria este deci, plină de persecuţii, prigoniri, cruciade, inchiziţii, arderi pe rug, bule papale, indulgenţe papiste, revolte protestante, spînzurători, robi, sclavi, cerşetori, mutilaţi, piraţi, infamii, paparazzi, paparude, obedienţe, audienţe, răstigniri, răscoale, revoluţii, războaie expansioniste, mondiale, urzeli în budoare catifelate, otrăviri regale, pontificale, patriarhale, calomnii, denigrări, uri, violenţe, rulete ruseşti, cazinouri apusene, jocuri de noroc, jocuri de bursă, jocuri de putere, apartheid-uri, ku klux klan-uri, sperjururi, abjurări, caterisiri, profanări, plagieri, trafic de droguri şi de orice, diversiuni diverse, furturi de invenţii, hoţii de inovaţii, ambiţii fără scrupule, manipulări cotidiene, incesturi regale, mirene, clerico-monahale, sisteme pseudo-filosofice, doctrine marxiste, leniniste, staliniste, nihiliste, forţe oculte, masonerii, internaţionale, plenare, soviete, comisariate, infailibilităţi pontificale, sionismo-rabinice, uniatisme, iredentisme, cămă­ tării, cabareturi, prostituţie civică, politică, case de lux, case de toleranţă, homosexualitate şi pedofilie clerico-mireană, închisori, temniţe, torturi, înscenări, anchete, supravegheri, gulaguri, crime de castă, omoruri de clan, ucideri dinastice, suprimări ecumenice, genociduri politice, po­ gro­muri, globalizări, panerezii, neoschisme, sindicalisme, mondialisme, neolibertăţi, comuni­ tarisme, neoliberalisme etc. Toate aceste înfrun­ tări, înfumurări, confruntări, tulburări, calamităţi, agonii, crize, nedreptăţi, exploatări, mîndrii, neajunsuri, prejudecăţi, alienări, sminteli, nebunii patologice, închipuiri-astrologice, magii, citiri în iluzii, în comete, în constelaţii, demofilii, spiritisme, mistificări, macină trupul şi vigoarea unei naţiuni, slăbindu-i sufletul comuniunii sale patriarhale, naţionalist-religioase, a unităţii poli­ tice, sociale, a bunăstării economice, făcînd-o astfel vulnerabilă, neputincioasă, orfană, frîntă şi înfrîntă în faţa tuturor năvălirilor şi poftirilor barbare ale duşmanilor din casă şi din afară. (va urma) Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu

Jurnal de pe Frontul de Est (28) 27 septembrie 1941 (2) - „Blestemata Akimovka putea să fie mormîntul călăreților Brigăzii 5 cavalerie moto, căci, dacă nu respingeam atacurile furibunde ale inamicului, am fi fost împinși în smîrcurile și valurile nu prea departe de noi ale Mării Azov. Luptele ajunseseră la marginea satului, casele incendiate, iar ghiulele și gloanțele spărgeau văzduhul. Colonelul Măinescu, comandantul brigăzii noastre, a ordonat să luăm armele și să ne îndreptăm către localitate, unde spectacolul era oribil. În fața mitralierelor noastre erau munți de cadavre și puhoiul creștea” - rememora fostul sublocotenent Aurel Golimaș.

- Relevînd dramatismul luptelor duse la nord de Marea Azov, în zona de acțiune a unităților de cavalerie, o sinteză operativă consemnează: „Între 26 şi 29 septembrie inamicul atacă cu forțe din ce în ce mai puternice fără încetare. Vrea cu orice preț să rupă frontul şi să ajungă în regiunea Berislav (pe Nipru). Pierderile unităților noastre sînt mari, dar ale inamicului depăşesc orice închipuire. Mormane de cadavre zac pe teren. Inamicul atacă în formații strînse (val după val) fără să țină seama de pierderi.

Prizonierii capturați erau beți şi cu sticle de alcol în buzunare”.

- Se conferă ordinul „Virtutea Aeronautică” de război, cu spade, clasa Crucea de Aur, aviatoarelor: Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas şi Virginia Duțescu pentru că „pe orice vreme şi în orice condițiuni, de multe ori expuse la proiectilele inamice” au evacuat pe calea aerului, de multe ori din prima linie, militari români răniți grav în lupte.

- Iuliu Maniu atrage atenţia asupra necesităţii apărării graniţei româno-ungare: „În primul rînd nu este admisibilă scoaterea nici unui soldat şi nici unei trupe din Ardeal. Armata expediţionară combatantă din Rusia trebuie urgent redusă, trebuie refăcută şi înzestrată de urgenţă. Graniţa înspre Ungaria trebuie fortificată şi prevăzută cu noi şi suficiente trupe, ceea ce este cu atît mai necesar cu cît Ungaria a făcut întărituri importante pe Valea Bîrgăului, a Someşului, pe Rotunda şi pe toate trecătorile dinspre Bucovina şi Moldova în scopul ca trupele noastre care operează în Rusia să nu poată trece cu grabă în apărarea Ardealului în caz de atac unguresc”.

28 septembrie 1941 (1) Brigada 2 munte (jurnal de operaţii): „Cine a asistat la această bătălie și a trăit clipă de clipă emoțiile luptelor date de vînătorii Brigăzii 2 munte, unde companii și batalioane, copleșite de forțe mult superioare și adesea încercuite, au rezistat în jurul bravilor lor ofițeri, s-au despresurat prin forțele lor proprii, rupînd cercul spre grosul trupelor brigăzii, luptînd la disperare cu grenada și baioneta, trebuie să se închine cu recunoștință în fața acestor eroi”.

- În fața puternicei contraofensive sovietice de la nord de Marea de Azov, Armata 11 germană ordonă Corpului 49 alpin să revină în vechea zonă de acțiune.

- Introducînd în luptă ultimele rezerve, Armata 3 română şi Corpul 30 armată german reuşesc să oprească înaintarea inamicului.

- La Brigada 2 munte tancurile sovietice fac ravagii şi în spatele frontului, atacînd poziţiile artileriei. Pătruderea blindatelor inamice pe drumurile de acces spre aliamentul de luptă creează probleme evacuării numeroşilor răniţi şi aprovizionării cu muniţie, care se făcea cu mijloace auto puţine, de la Berislav, de la 150 km de front.

- Încrîncenarea luptei este descrisă şi de locotenent-colonelul Vasile Scîrneci: „Începe un formidabil bombardament cu tunuri şi aruncătoare de toate calibrele. Trag pe tot frontul. Este un infern.

Nu vedem de fum şi de praf, şi ce multă nevoie avem de ochi.

Ruşii trec la atac cu urlete sălbatice... Sfărîmăm şi acest atac”.

- Între 24 septembrie și 3 octombrie, Brigada 2 munte avea să piardă 1.538 de militari (morți, răniți și dispăruți). Circa 90% dintre ofițerii activi au fost ucişi sau răniți şi 60 % din trupă.

- Referindu-se la acest lucru, generalul Ion Dumitrache considera că la Malaia Belozierka a fost „cea mai cumplită risipă de vieți ce se poate închipui”.

- Unii dintre cei uciși fuseseră decorați cu puțin timp înainte cu „Virtutea Militară” și „Bărbăție și Credință”, fără a mai avea posibilitatea să le poarte. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 30 august 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (21) II. Hitler îşi pregăteşte armele (11) Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (5) Astfel, numai simpla evocare a unei ciocniri cu Anglia îi înflăcăra gîndirea; omul de stat se transforma în partizan şi imaginaţia, mult timp comprimată, devenea delirantă. Ea răsturna bornele de frontieră, se răspîndea în zone de influenţă imense, umplea un spaţiu vital, se pierdea în infinit... „Ei bine, dacă Anglia vrea război, îl va avea. Nu va fi un război uşor cum crede ea, nici un război după moda de altă dată. Anglia nu va mai avea lumea întreagă alături de ea; cel puţin jumătate din lume este cu noi. Şi va fi un război de distrugere cum nimeni nu-şi închipuie. De altfel, cum ar putea, oare, Anglia săşi imagineze un război modern, ea care nu este în stare să alinieze două divizii înarmate pe un front oarecare? În ceea ce ne priveşte, nenorocirile ne-au folosit la ceva.

Noi vom lupta cu alte arme decît în 1914.

Ne vom lupta fără menajamente şi fără nici un fel de consideraţie: pînă la capăt. Niciodată noi n-am reprezentat o putere mai mare. Forţei de neînvins a armatelor noastre i se adaugă geniul tehnicienilor, al inginerilor şi chimiştilor noştri. Lumea va fi uimită de mijloacele şi invenţiile noastre. Pe ce contează ei

Casa Poporului – adevărata istorie (26) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (6) Holul special După ce Scara monumentală se termină la etajul 1, cel care a parcurs-o are în faţă un mare hol care atrage atenţia prin dimensiuni, finisare şi luminozitate. Un asemenea spaţiu se găseşte în toate marile palate ale lumii. Rostul lui este de a face să simţi că te afli în această zonă a palatului în care, într-un cabinet unic, se gîndesc măsurile care contribuie la formarea şi conducerea destinelor naţiunii.

Holul are în compunerea sa multe coloane care fac parte din rezistenţa clădirii. Sînt îmbrăcate în marmură albă sculptată. Pe pereţi se găsesc lucrate mari oglinzi din ipsos încadrate de chenare cu multe ornamente.

Balada (2) Întîmplări din viaţa lui Ștefan Genoiu (1905-1957) (2)

Copilăria (2) Ştefănel se obişnuise cu acele locuri natale. Cobora vîlcelele şi urca dealurile ca argintul viu. Cel mai mult îi plăcea în timpul primăverii şi verii, cînd totul era înverzit şi înflorit şi se auzea cum cîntă cucul. Fusese şi la Olt, la Drăgăşani, cu maşina naşului Fănel, dar şi cu carul cu boi. Trecerea podului peste Olt l-a speriat rău de tot. Nu mai văzuse pînă atunci o apă aşa de mare şi de adîncă. Ajunseră în valea Trepteanca, pe unde curgea un firicel de apă şi pînă la şcoală nu mai era mult de mers. Tatăl îi zise cu duioşie în glas: - Măi Fănică, să nu mă faci de rîs. Domnul învăţător Onică Popescu este un om bun. Să nu te temi... Şcoala era o casă de paiantă cu o cameră mai mare şi un hol scund, unde copiii îşi lăsau opincuţele şi bocănceii. Cînd intrară în clasă îl văzură pe învăţător cum inspectează elevii la curăţenia corporală. Faptul acesta îl sperie pe Fănel Genoiu şi, instinctiv, se agăţă pur şi simplu de mîinile tatălui. Onică Popescu îl bătu pe umeri pe ţăran.

- Să n-ai nici o grijă, Bade Gheorghe! Ştiu că Fănel vrea să înveţe şi să ajungă ofiţer. Am vorbit cu domnul maior Protopopescu!

RM

pentru a ne ţine piept? Aviaţia lor? Vor reuşi probabil să bombardeze cîteva oraşe, dar cum se vor putea ei măsura cu noi? Aviaţia noastră este prima din lume şi nici un oraş duşman nu va rămîne în picioare!”

Ca şi cum ar fi vrut să se libereze dinainte de o astfel de responsabilitate, Führerul adaugă cu durere: „Şi cînd te gîndeşti că eu, eu sînt acela care sînt acuzat în Germania de a fi un vechi admirator al Imperiului britanic, eu care am încercat de atîtea ori să stabilesc o înţelegere durabilă între Reich şi Anglia (înţelegere pe care continui şi azi să o socotesc ca fiind necesară apărării civilizaţiei europene), cînd te gîndeşti că tocmai eu sînt acela care sînt obligat să am în vedere un asemenea conflict! Şi aceasta numai din cauza lipsei de înţelegere şi a încăpăţînării oarbe de care dau dovadă con­ducătorii Marii Britanii!” Cu aceste cuvinte, cancelarul puse capăt lungii audienţe pe care mi-o acordase.

Părăsind Cancelaria Imperială mă gîndeam la cuvintele pe care le auzisem. Încercam să fac o selecţie între cele pe care trebuia să le uit (oricît de ispititor ar fi fost pentru mine să le iau „ad literam”!) şi cele pe care trebuia să le ţin minte. Cînd Hitler afirma că nu va ataca niciodată Belgia şi Olanda, cînd declara solemn că nu va sprijini în nici un fel revedicările maghiare împotriva României, cînd lasă să se înţeleagă că orice acord cu Moscova însemna un atentat împotriva Europei, ipocrizia lui nu părea să fie îndoielnică. Ameninţările pe care le proferase la adresa Poloniei îmi făceau impresia a fi mai adevărate. Hitler era foarte hotărît să nu mai

revină asupra ofertei „atît de generoase” pe care o făcuse lui Beck. Îi trebuia Danzigul - poate chiar mai mult. Explicaţiile ministrului polonez nu-l interesau.

Ori Beck îmi spusese că, dacă Reichul se atinge de Danzig, aceasta înseamnă război. După ce am ascultat ambele părţi, credeam că pot trage concluzia că afacerile Poloniei se prezentau cît se poate de prost. Războiul cu Danzig era înscris în timp. Acest timp ne va mai lăsa el, oare, pic de răgaz? Aveam impresia că Hitler nu fixase încă termenul intervenţiei sale. El căuta mijlocul de a izola Polonia. (...) El se ştia din punct de vedere militar mai bine pregătit decît adversarii lui. Tabloul atît de veridic al războiului viitorului pe care el îl schițase nu îl putea face să dea înapoi. Era un avertisment pe care îl dăduse „celorlalţi” (...) El nu dorea totuşi, să-şi ridice toată lumea împotrivă. Îi trebuia cel puţin jumătate din lume s-o aibă de partea lui. Se pare că păstrase o oarecare speranţă (înainte de a căuta în altă parte) să găsească această jumătate chiar în naţiunea spre care îl împinsese întotdeauna pretinsa sa simpatie: Anglia.

Poate că mai era încă posibil să provoace la Londra o atmosferă de „înţelegere” care i-ar fi permis (în legătură cu Danzigul sau cu oricare altă problemă) o reglementare în stil mare. S-ar fi putut încerca atunci, pe scară mondială, ceea ce nu reuşise la Munchen într-un cadru restrîns: o redistribuire a zonelor de influenţă. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

De tavan, în axul longitudinal, sînt prinse mai multe candelabre confecţionate cu o bogăţie de mici bucăţi de cristal cu feţe şlefuite. Aceste candelabre diferă ca formă şi mărime faţă de cel aflat în centru. Este cel mai voluminos şi atrăgător, confecţionat în cîteva trepte.

Miile de bucăţi de cristal ascund vederii zecile de becuri care creează o iluminaţie deosebită. La baza acestui candelabru, pe plafon, există un aranjament decorativ în relief, cu elemente geometrice, în formă de cerc, făcut din ipsos colorat, diametrul acestuia depăşind 8 metri.

Pe margine sînt montate 36 de plafoniere care contribuie şi ele la o iluminaţie feerică.

Tot în axul longitudinal al tavanului se găsesc mai multe casete care au, pe margine, scafe din care este difuzată o lumină plăcută. În sălile din jurul holului este montat parchet în diferite forme şi desene realizate din lemn de mai multe esenţe şi culori. Cel mai folosit este nucul, apoi paltinul şi cireşul. Întreaga suprafaţă este expresia unei gîndiri profesionale dar şi al unui simţ artistic deosebit. În partea centrală a holului, sub candelabrul mare şi principal, se găseşte, peste parchet, un imens covor

roşu. Această culoare se armonizează cu restul culorilor rezultate din prezenţa marmurei, parchetului şi ipsosului.

Holul este parte componentă a primului etaj care are înălţimea de 10,50 metri. Tot aici se găsesc cele mai importante spaţii, prin destinaţia pe care o au. Poartă numele de cabinete, săli, saloane sau galerii. Finisajul evidenţiază multă grijă şi profesionalism. Etajul este împărţit în patru zone care se deosebesc între ele prin elemente şi distincţii. În paginile următoare vom descrie o parte din încă­ perile cu destinaţie protocolară, oprindu-ne la mărimea şi finisajele ce li s-au aplicat. Toate au fost proiectate şi realizate în perioada 1982-1989. Datorită faptului că, la sfîrşitul anului 1989, nu se făcuse recepţia palatului, cabinetele şi sălile existente se aflau în stadiu de şantier. Începem descrierea acestor spaţii prin cea mai importantă încăpere care a înglobat în ea cunoştinţele şi talentul atît ale proiectanţilor, cît şi ale constructorilor. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

După plecarea tatălui, lipsit de ocrotirea părintească, copilul începu să plîngă cu sughiţuri. Învăţătorul se apropie de el şi-l mîngîie pe frunte.

- Ce s-a întîmplat, Fănele?

- Mă doare burtica!

- Ai avut febră tifoidă?

- Nu ştiu ce-i aia! Învăţătorul îl conduse pe copil în hol şi-i zise cu blîndeţe: - Uite, rămîi aici pînă îţi trece burtica!

Dar pe Ştefan al lui Gheorghe Genoiu nu-l durea nimic. Minţise. După un timp, băieţelul îşi luă inima în dinţi şi intră în clasă. Onică Popescu îl aşeză într-o bancă lîngă geam. Mai mulţi şcolari izbucniră în rîs.

Un elev mai mare, Stan al Floarei, îl încurajă: - Măi Genoiule, să nu-ţi mai fie frică! Nu te mănîncă nimeni. Doar atîta să ai grijă la mistreţi, să nu te prindă noaptea în pădure! *** Gheorghe Genoiu n-a avut norocul să termine şcoala primară. A reuşit doar să absolve două clase primare, să înveţe să scrie şi să citească. Din cauza sărăciei, părinţii l-au pus la muncă să meargă cu vitele şi oile la păscut. Acolo, pe cîmp, curios din fire, copilul s-a apucat să citească din cărţile oferite lui de factorul poştal al comunei. Apoi a învăţat să citească ziarele.

Era, deci, în măsură să-l urmărească la învăţătură pe Fănel... Pentru fiecare lecţie de abecedar învăţată foarte bine de copil, tatăl îl recompensa cu „cinci parale”,

iar cînd îl observa că se lasă pe tînjeală îl punea pe coji de nucă. În cele din urmă, Fănică îşi puse ambiţia la încercare şi învăţă totul pe dinafară, uimindu-l pe învăţătorul Onică Popescu. Marea bucurie a tatălui a fost să-şi vadă fiul descurcîndu-se cu cititul ziarului.

I-a dat atunci ,,cinci parale ” şi l-a mîngâiat pe creştet.

- Fănică al tatei, ascultă-mi sfatul şi să te obişnuieşti cu cititul ziarului zilnic! Cine ştie ce se întîmplă pe lume și ajungi boier!

Cînd factorul poştal Ilie Petrescu l-a văzut pe Fănică Genoiu citind ziarul pe o bornă de şosea, a rămas uimit.

- Mă băiete, tu chiar înţelegi ce scrie la ziar?

Cum să nu, nene? Ia să vezi cum citesc! ,,Domnul Prim-Ministru Ionel I.C. Brătianu s-a întîlnit cu ambasadorii Rusiei şi Austro-Ungariei!”

Factorul poştal fluieră a pagubă.

- De, văz că ştii să citeşti! Dar ia să-mi spui tu mie, cine împărăţeşte în Rusia şi cine împărăţeşte în AustroUngaria?

Fănică Genoiu răspunse dintr-o suflare: În Rusia împărăţeşte Ţarul Nicolae al II-lea, iar în Austro-Ungaria Împăratul Franz Josef!

Lui Ilie Petrescu i se umeziră ochii şi-i dărui băiatului o monedă de „cinci parale”.

- Măi Fănică, tu ai să ajungi un boier în Ţara Românească! Să-ţi aduci aminte de ziua asta, cînd păşteai oile şi citeai ziarul şi ai primit de la Ilie Petrescu „cinci parale”... (va urma) Florin Iordache

RM

19

Vineri, 30 august 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (113) Frăția insignei (5) La bordul avioanelor, pasagerii au dezvoltat o conştiinţă situaţională mai bună, iar atacurile au fost împiedicate datorită acestui lucru. În general, sîntem mult mai adaptaţi la pericolele care pîndesc în Lumea Întunecată decît eram eu în cadrul serviciului DSS. Înainte să-mi dau seama, am ajuns în staţia Cimitirul Naţional Arlington. Veteranul se străduie să se ridice în picioare, îşi apucă bastonul şi îşi ia la revedere. În timp ce coboară, nu mă pot abţine să nu mă gîndesc la tatăl meu.

Sub un impuls de moment, mă ridic brusc în picioare şi ies pe uşile metroului înainte ca acestea să se închidă. În cîteva minute, mă plimb printre rîndurile dese de cruci. Eroi. Veterani. Ei sînt o dovadă a sacrificiului pe care l-au oferit acestei naţiuni. În jurul meu, o adunare a veteranilor Celei mai Mari Generaţii (Greatest Generation) îşi omagiază prietenii pierduţi. (E vorba de generația care a luptat în al II-lea război mondial, iar mulți dintre membrii ei au luptat și în războiul din Coreea, după care s-au dus să reconstruiască industriile lumii.) Trec pe lîngă un bătrîn care stă în genunchi,

Memoriile unui celebru criminalist român (80) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (6) Nu puteam renunţa uşor la o supoziţie atît de logic creată şi apoi susţinută de constatări materiale... După ce am rămas singuri în birou, maiorul Sintea evita sămi întîlnească privirea; nu mă voia pesimist... Nu era obișnuit să suporte înfrîngerea. Nici lamentările ori consolările reciproce nu erau de noi. Urmărea, totuşi, să mă menajeze, cînd a încercat să părăsească biroul pentru a-şi aprinde, chipurile, o ţigară; aştepta, parcă, să treacă momentul critic.

- Nu te eschiva, rămîi aici să-mpărţim necazul, sau mai bine să-ncercăm să ne redresăm, am intervenit în timp ce păşea pragul. Te rog să nu abandonezi nici dumneata ideea martorilor mincinoşi. Nu le vom lua capul, dar le vom smulge adevărul !

- Ţin să vă asigur, a replicat maiorul, că eu cred în victoria noastră, scontînd pe o fisură ce ar putea apărea prin neconcordanţa dintre meticuloasele declaraţii pe care le vor da colegele de dormitor ale Oanei.

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (32) Invazie, sau ,,șantaj irakian”? (3) În aceeaşi zi, trei oficiali irakieni plecau din Bagdad spre Djeddah, unde urmau să întîlnească o delegaţie kuweitiană pentru a continua tratativele. Această reuniune constituia ultimul fir care lega lumea de o „logică a păcii”. Un fir pe cale de a se rupe. Doar cu trei ore înainte de începerea reuniunii, emirul a anunţat că nu va efectua călătoria şi că va fi înlocuit de prinţul moştenitor. Această veste a fost resimţită de Saddam Hussein ca o „insultă mortală”. La rîndul lui, a luat hotărîrea să nu mai plece la Djeddah şi să trimită în locul lui pe Ezzat Ibrahim, al doilea om din fruntea partidului Baas.

Negocieri ratate (1) Conferinţa de la Djeddah a fost un moment confuz şi dramatic, care s-a încheiat cu un război, pentru că nimeni n-a vrut sau n-a ştiut să-l evite.

Cele două delegaţii sosite în capitala saudită s-au întîlnit la 31 iulie, la orele 18,00, în sala de şedinţe a centrului de conferinţe, o clădire modernă.

poartă se află acum în închisori de maximă securitate, morţi de bătrîneţe sau căzuţi pradă violenţei altora.

Abu Nidal este ultimul dintre cei cu această soartă, asasinat de foştii săi aliaţi din Irak chiar înainte de invazia militară. Însă alte nume rămîn valabile. Mugniyah, Hassan Izz-al Din şi alţii răspîndesc încă moartea şi violenţa.

Deşi nu mai sînt un agent guvernamental, activez încă în domeniu, mulţumită agenţiei STRATFOR. Am propriile mele resurse umane HUMINT din Beirut şi pînă în Bagdad, din Bogota şi pînă în Bolivia. Privesc.

Ascult. Nu uit. În schimb, caut răspunsuri în colţurile întunecate ale lumii. Dosarele se adună, iar pistele reci se încălzesc din nou. O, da. Vor fi tăiate mai multe nume de pe această listă înainte să ies din joc.

Puteţi fi siguri de asta.

Sfîrșit FRED BURTON

rugîndu-se în faţa unei cruci. Ziua e caldă. Briza de ieri a trecut. Liniştea din aer conferă o seninătate acestor scene pline de durere. Dintr-o dată, am o tresărire. Am văzut cumva un nume pe care îl cunosc? Mă întorc şi merg pe linia de marcaj. Şocat, îmi dau seama că mă aflu în faţa mormîntului ambasadorului Arnold Raphael: martie 1943 - august 1988.

A murit în avionul PAK-1 al preşedintelui Zia. Oare familia sa cunoaşte motivul? Şi ce se poate spune despre familia generalului Wasson? Aceşti oameni merită să ştie adevărul. Şi doar noi, cei care am fost în teren în 1988, îl cunoaştem. Acum, cînd nu mai lucrez în serviciul DSS, pot să mărturisesc acest adevăr. Pot să spun ceea ce ştiu. Le datorez acest lucru familiilor victimelor.

Perioada petrecută în Lumea Întunecată a avut mereu legătură cu victimele. Dreptatea e o compensaţie slabă pentru traumele şi pierderile provocate, însă e cel mai bun lucru pe care îl putem face noi, muritorii.

Mi-am continuat drumul şi lupta multă vreme după ce m-aş fi putut opri, motivat de această dorinţă. În timp ce părăsesc cimitirul Arlington, îmi duc mîna sub braţ. Nu mai port teaca la umăr, însă în buzunar se află carneţelul meu. Lista mea. Numele din aceste pagini sînt repere ale călătoriei care a devenit viaţa mea. Anumite nume au fost tăiate. Cei care le

Nota autorului: În februarie 2008, Imad Mugniyah a murit într-un atentat cu o maşină-capcană în Damasc, Siria, după ce avusese o întrevedere cu oficialii Serviciului de Informaţii sirian. Hezbollah susţine că Israelul ar fi de vină pentru respectivul asasinat.

Asemenea Prinţului Roşu şi asemenea lui Abu Nidal înaintea lui, norocul lui Mugniyah s-a terminat, în sfîrşit.

- Cred, am zis, că n-ar strica să încercăm conturarea unui bilanţ al concluziilor care-1 învinuiesc, în exclusivitate, pe Cacuci. Pornind de la topor, în raţionamentul nostru, nu-l mai putem suspecta pe Vasile, şi nici complicitatea – despre care am făcut supoziţii – nu mai poate fi posibilă, datorită tot constatării legate de topor. Bănuitul Vasile ar fi luat toporul de acolo și, în eventualitatea că l-ar fi tăinuit pe Cacuci, riscul de a fi demascat ar fi fost acelaşi. Numai în împrejurarea în care Cacuci este autorul, fără complicitatea lui Vasile, toporul acestuia a putut fi lăsat la locul faptei, aşa cum a fost găsit. Aşadar, e de presupus că femeile din dormitorul comun sînt nesincere cînd susţin că de la orele 19 pînă la 22, fratele Oanei s-a găsit la sora lui.

Am continuat şi mai asiduu investigaţiile. Din depoziţia lui Tudor, care fusese la bufet cu victima şi cu Cacuci, am reţinut că, după ce plecase din bufet, Cacuci nu mai reintrase în local pentru a-şi lua ţigări, aşa cum susţinea. Un alt martor, Dan, care-l cunoscuse pe Cacuci numai în seara zilei de 29 decembrie, cînd acesta venise la domiciliul surorii sale, martor care plecase împreună cu el spre dormitorul bărbaţilor, ne-a relatat o împrejurare necunoscută pînă atunci: Cacuci îşi schimbase, la sora sa, cămaşa şi maieul; se dezbrăcase de o cămaşă albă şi un maieu bleumarin şi îmbrăcase un maieu alb şi o cămaşă în carouri. Cum bănuitul, ca

şi sora lui şi colegele ei de cameră, negau acest fapt, am apreciat că aspectul reprezenta un mijloc valoros de verificare a sincerităţii depoziţiilor martorilor.

Sosise timpul să ne confruntăm, pentru o scurtă durată, şi cu bănuitul Cacuci. Era un moment important pentru care colegul meu Sîntea a avut grijă în mod deosebit de aranjamentul biroului: curăţenie, scaune simetric plasate etc. În cele din urmă, pragul interiorului mult îngrijit ne-a fost călcat de Cacuci. Ne voiam tari pe poziţie, deşi trăiam emoţii puternice; nu era exclus să fim puşi în faţa unui nou eşec... Întrebat, ca din întîmplare, asupra culorii maieurilor sale, bănuitul Cacuci a confirmat indirect declaraţia martorului Dan. Ne-a răspuns că avea numai două: unui alb şi unul bleumarin, cu acesta din urmă fiind şi îmbrăcat. Considerînd că nu era firesc ca bănuitul să-şi schimbe lenjeria duminică seara, deoarece dimineaţa mergea la serviciu, unde lucra ca vopsitor, am acordat o mare atenţie acestui aspect. De altfel, martorul Dan relevase şi un alt amănunt deosebit de important, anume că bănuitul sosise la sora sa în jurul orelor 21, nu la orele 19, cum susţinea el împreună cu sora şi cu colegele ei de cameră. Iată, spuserăm noi, pîrghiile forte ale aflării celor întîmplate în realitate... (va urma) DUMITRU CEACANICA

Reprezentanţii kuweitieni erau prinţul moştenitor şi primul-ministru, Saad, însoţit de ministrul Afacerilor Externe şi de colegul său de la Justiţie, acelaşi care formulase o opinie extrem de lucidă în cursul consfătuirii cabinetului kuweitian, ţinută cu puţin timp în urmă.

Negociatorii irakieni - în afara vicepreşedintelui Comandamentului revoluţiei, Ezzat Ibrahim, care era şi al doilea om din conducerea partidului Baas - mai erau Saddum Hammadi, viceprim-ministru şi Ali Hassan Al-Majid, vărul lui Saddam Hussein, care va fi numit cîteva săptămîni mai tîrziu guvernator al Kuweitului.

Kuweitienii şi irakienii au rămas la Djeddah pînă a doua zi, 1 august, dar în realitate, adevăratele negocieri n-au durat mai mult de o oră şi jumătate, de la ora 18,00 la 19,30. Şedinţa s-a încheiat şi toţi paticipanţii au plecat la moschee să se roage.

Prinţul moştenitor Abdallah - al doilea personaj, după rang şi importanţă, al regatului saudit - a primit cele două delegaţii, dar a părăsit sala încă de la începutul reuniunii. Irakienii au fost primii care au luat cuvîntul.

Ezzat Ibrahim a dat citire unui text, care relua pe rînd toate acuzaţiile aduse Kuweitului. Textul nu conţinea nici o ameninţare precisă. Ibrahim citea rar, apăsat, fără să se îndepărteze de la textul de bază. Vocabularul era straniu, presărat cu vorbe pioase. „Trăiam un sentiment ciudat, mărturisea unul dintre kuweitienii prezenţi în

sală. Era un limbaj puritan, asemănător celui folosit la slujba de duminică de la moschee”.

Kuweitienii au fost la început derutaţi de această introducere, după care Saad, prinţul moştenitor al emiratului, a respins calm, una cîte una, pagină cu pagină, învinuirile prezentate. Atmosfera era - în acel moment - prea încordată dar începuse să se întrevadă, în ambele tabere, că reuniunea de la Dejddah se va încheia cu un eşec.

Pentru numărul doi al delegaţiei irakiene, Saddum Hammadi, „aceasta a fost o întîlnire care ne-a descurajat, deşi noi ne pusesem mari speranţe în ea. O consideram ca o ultimă şansă poate, şi ne-am aşteptat ca kuweitienii să vină pregătiţi cu un plan, cu un proiect, cu soluţii. Îi contactasem înainte, le explicasem clar ce dorim. În realitate, ei nu aveau nimic concret să ne expună, decît argumente pentru a se apăra şi a ne explica că nu au făcut nimic pentru a fi acuzaţi”.

Prinţul moştenitor a spus că discuţiile s-au referit „la petrol. Irakienii ne-au spus că kuweitienii începuseră să amplaseze forţe de poliţie în interiorul teritoriului irakian. Ei au declarat că Kuweitul şi-a schimbat politica şi că această nouă strategie pune în pericol emiratul. Am răspuns foarte direct la toate întrebările şi observaţiile făcute de ei”. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

20

Vineri, 30 august 2019

RM

Sămînța bună

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (44) LUNA APRILIE 14 aprilie – Puterea cuvîntului ,,În puterea limbii este viaţa şi moartea, şi cei ce o iubesc mănîncă din rodul ei.” (Pilde 18.21) Apostolul Iacov ne arată cumplita înrîurire şi putere a limbii – acest mic mădular ale cărui lucrări sînt atît de mari. El ne previne asupra primejdioaselor urmări ale limbii pornite spre răutate, care arde şi otrăveşte totul în jur – iar în cuvîntul de mai sus al înţeleptului Solomon se spune că viaţa şi moartea se află în puterea cuvintelor omului! Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, suflînd în el duh de viaţă nemuritor, Dumnezeu l-a ridicat deasupra făpturii necuvîntătoare - l-a înzestrat cu inimă şi cu minte, dîndu-i şi limba ca instrument prin care să şi le exprime. Astfel, cuvîntul este expresia sufletului omenesc, care i-a fost dată pentru a-L preaslăvi pe Făcător, pentru a sluji dreptăţii lui Dumnezeu! Din păcate, deseori, aproape mereu, în viaţa omului limba se pune în slujba răului, a minciunii, a clevetirii, a hulirii; ea răneşte, seamănă vrajbă, ucide mai abitir decît sabia, otrăveşte mai sigur decît cea mai veninoasă otravă. Limba lucrează ca un vrăjmaş ascuns, pe furiş, pe nevăzute; e greu să te fereşti de ea, să te fereşti de loviturile ei; deseori este greu, este aproape cu neputinţă să descoperi izvorul vorbei rele, necruţător de aspre, să-ţi dai seama de unde vine. Cît rău, cîtă suferinţă mai rea decît moartea trupului n-a pricinuit limba oamenilor, cîte seminţe rele n-a semănat! Toate acestea sînt cu neputinţă de măsurat; aceste roade ucigătoare par să se piardă în veşnicie. Deosebit de primejdios şi de cumplit prin urmările lui este cuvîntul ce răspîndeşte necredinţa, imoralitatea, necurăţia în sufletele fragede şi receptive ale copiilor şi tinerilor. Acest cuvînt ucide ceea ce este mai de preţ, mai frumos în viaţă, înăbuşă buna sămînţă dumnezeiască, nimiceşte floarea care de-abia-şi desface petalele, întunecă zorii limpezi ai sufletului tînăr! Deseori, într-o pornire de răutate și iritare, sub înrîurirea unei îndoieli şi dezamăgiri, ajungem să spunem în prezenţa unui copil – fără gînd rău, din nechibzuință – ceva care exprimă starea noastră sufletească din clipa aceea. Noi trecem cu uşurinţă peste asemenea întîmplări și uităm de ele, dar sufletul tînăr, impresionabil, nu-l va uita, reţinînd cuvîntul nostru ce poartă urmele necredinței, răutăţii, răcelii, şi otrăvindu-

se cu veninul lui.

Este deosebit de dureros să-ţi dai seama că acest rău sporeşte şi creşte între oameni care poartă numele lui Christos şi care îşi zic unii altora „fraţi”. Păcătuim unii faţă de alţii nu numai prin cuvintele rele pe care le rostim, ci şi prin faptul că ascultăm cu răceală, în tăcere, cuvintele rele ale altora. Adevărat a zis Solomon că „moartea şi viaţa sînt în puterea limbii”, şi porunca dumnezeiască: „Să nu ucizi!” priveşte, în toată adîncimea sa, limba noastră.

O, dacă am putea să ne înfrînăm cuvîntul sau, şi mai bine, să ne schimbăm inima! Atunci limba ni se va preface intr-o unealtă a vieţii, în putere de viaţă făcătoare a dragostei! Dintr-un izvor de apă dulce nu va curge apă sălcie: dintr-o inimă în care sălăşluieşte Dumnezeu nu va ieşi nici un cuvînt rău, ci se vor revărsa laude aduse lui Dumnezeu, cuvinte de dragoste pentru aproapele.

Prin cuvintele de laudă sinceră să ne îmbărbătăm si să ne încurajăm între noi; prin cuvintele de mîngîiere să aducem bucurie; prin cuvîntul de compasiune să alinăm suferinţele; prin cuvîntul de credinţă să înflăcărăm inimile; prin cuvîntul de binecuvîntare şi rugăciune să luminăm toată viaţa din noi şi din jurul nostru! Doamne!

Schimbă inima noastră, renaște-o și fă-o izvor de iubire si bunătate, iar din limba noastră fă o unealtă a slavei dumnezeieşti şi a dreptăţii veşnice!

15 aprilie – Greutatea crucii ,,Ia-ţi crucea ta şi urmează-Mi Mie.” (Matei 16. 24) Există o istorioară în care o femeie istovită de greutatea crucii pe care o avea de purtat se ruga să i se dea orice altă cruce, convinsă fiind că oricare i s-ar da ar fi mai uşoară.

Ea a adormit şi a visat că se află în mijlocul unei mulţimi de cruci culcate la pămînt, de felurite mărimi şi înfăţişări.

A pus ochii pe una dintre ele: o cruce nu prea mare, ferecată în aur, împodobită cu pietre preţioase. „Uite, s-a gîndit ea, crucea asta aş putea s-o port fără osteneală!”.

Totuşi, îndată ce-a ridicat-o, crucea aceea a început să o strivească sub greutatea sa: aurul şi pietrele preţioase erau tare frumoase, însă copleşitor de grele. Alături se afla o altă cruce, împodobită cu flori. „Ei, să ştii că asta pentru mine a fost făcută, de bună seamă!”, a strigat femeia, grăbindu-se s-o ridice – dar sub florile minunate se aflau spini, care i s-au înfipt dureros în carne. În cele din urmă, a găsit o cruce simplă, fără nici o podoabă, care nu se remarca nici prin eleganţa formei, nici printr-o ferecătură bogată, dar pe care era scris cuvîntul „iubire”. Ridicînd-o, şi-a dat seama că aceasta era cea mai uşoară din toate

Cum capătă o credinţă potenţa de a vindeca (1)

Există momente în viaţă în care tînjim după miracole ca după aer, de cele mai multe ori din nevoia de vindecare. La un moment dat, unii au parte de ele, dar cei mai mulţi, nu. În final însă, cu toţii rămînem cu întrebări despre noi.

Este de înţeles de ce miracolele medicale au căzut exclusiv în apanajul celor care au de-a face cu sfera spirituală, indiferent că vorbim de preoţi sau de șamani, de vrăjitori sau de vindecători cu lumină și energii sau altele. Toţi aceștia ne învaţă că miracolele nu se întîmplă dacă nu credem în forţa supranaturală capabilă să facă ceva ce medicii nu pot. Dar atunci cum se vindecă și persoane care nu cred în nimic, iar persoane credincioase nu au parte de miracole?

Miracolele și religia Dennis Lindberg a murit la 14 ani după ce a refuzat transfuziile de sînge care l-ar fi ajutat să supravieţuiască leucemiei de care suferea. Lindberg era martor al lui Iehova. Într-un caz similar, Jessica Crank a murit la 15 ani, de o formă rară de cancer. Deși avea o tumoare evidentă, părinţii au ţinut-o acasă și au înfiinţat un grup de rugăciune pentru salvarea ei, deși nu aparţineau vreunei biserici sau cult recunoscut în Statele Unite.

Credinţa persoanelor care au înălţat rugăciuni nu a salvat-o și, în final, mama fetei a fost condamnată la 11 luni și 29 de zile de probaţiune nesupravegheată.

Erik Vance era doar un copil cînd s-a îmbolnăvit de ceea ce se credea a fi boala legionarilor, o formă

gravă și potenţial mortală de pneumonie. Părinţii săi scientologici au preferat să îl ţină acasă și să se roage pentru el, în loc să îl interneze în spital. Erik și-a revenit și, pînă la 18 ani, nu a călcat pe la doctori, fiind pe deplin convins că singura putere de vindecare Îi aparţine lui Dumnezeu. Însă în anii săi de rebeliune adolescentină a descoperit știinţa biologiei și a înlocuit naraţiunea religioasă cu cea logică. Nu i s-a părut deloc o schimbare radicală, așa cum ar crede unii. „Mi s-a părut fascinant, la fel de excitant ca atunci cînd mîna lui Dumnezeu te vindecă de boală”, spune astăzi Vance, devenit un jurnalist recunoscut în domeniul știinţei și al medicinei, preocupat de felul în care credinţele și așteptările oamenilor ne afectează sănătatea. Vance a publicat anul acesta în National Geographic un articolrezumat al cărţii sale ,,Suggestible You”, despre puterea de vindecare a corpului uman. Cartea se învîrte în jurul revelaţiei sale, cum că „totul se petrece în creier”. În această carte apare și povestea lui Mike Pauletich, care, la 43 de ani, a descoperit că suferă de boala Parkinson. Doctorii i-au spus că în 10 ani nu va mai putea să stea în picioare, să meargă sau să se hrănească singur.

Deteriorarea nu a fost atît de gravă, însă, pe măsură ce îi era din ce în ce mai greu să vorbească și să se miște, viaţa la serviciu și în familie i se deteriora, și depresia își făcea loc. Renunţase la speranţă, ba chiar a avut și gînduri sinucigașe, dar și-a dat seama de suferinţa pe care le-ar provoca-o soţiei sale, Pam, cu care era căsătorit de 29 de ani, și celor doi copii, Evan (19 ani) și Isabel (16

Amuzant – vesel – mort... ,,De multe ori chiar în mijlocul rîsului inima poate fi mîhnită, și bucuria poate sfîrși prin necaz...”

(Proverbe 14.13) Un ofițer era foarte apreciat din cauza umorului său, și a capacității lui de a întreține discuții. Putea întreține o întreagă societate cu glumele sale și să o facă să rîdă. Bogăția lui de idei era de neepuizat; în preajma lui, timpul trecea ca în zbor. Într-o seară a fost iarăși cel mai vesel și cel mai zvăpăiat dintre toți oaspeții. Unii aveau impresia că nu-l mai văzuseră niciodată așa de amuzant și vesel. Cînd s-au despărțit, încă mai vorbeau de veselia lui care te contamina. În dimineața următoare, însă, l-au găsit mort în pat! Se împușcase. Veselia clocotitoare pe care o arătase înaintea oamenilor a fost doar o aparență. În inima lui a arătat, evident, cu totul altfel.

Veselia de suprafață se schimbă rapid în tristețe.

Glumele amuzante pot acoperi numai pentru foarte scurt timp dorința adîncă a omului după pace și bucurie adevărată. Inima omului poate ajunge, într-adevăr, la odihnă numai venind la Isus Christos, Mîntuitorul sau Domnul. El le dăruiește acelora care cred în El o bucurie și o pace, pe care nimeni și nimic nu le-o poate lua. pe cîte le încercase pînă atunci – şi ce credeţi că s-a întîmplat? A recunoscut în ea crucea sa dinainte, care i se păruse atît de grea.

Dumnezeu ştie crucea de care avem nevoie şi pe care o putem purta: ne-o dă pe măsura puterii noastre. Noi nu putem judeca greutatea încercărilor trimise asupra altuia. Suferind de lipsuri materiale, de sărăcie, ne uităm cu invidie la cei bogați, fără să ne gîndim că aurul şi pietrele scumpe pot mări greutatea crucii acestora. Alte vieţi ne par a înflori sub semnul unei fericiri senine şi înfloritoare, dar nu vedem spinii ascunşi sub frunzele minunaţilor trandafiri. Dacă am fi în stare să încercăm toată mulţimea crucilor pe care Dumnezeu le trimite omenirii pătimitoare, ne-am convinge, cu siguranță, că n-am avea putere s-o purtăm pe vreuna dintre ele, în afara propriei noastre cruci, pe care Domnul, în marea Sa dragoste, ne-a ales-o. (va urma) ani). Aceste lucruri mi le-a mărturisit Mike într-o discuţie pe care am purtat-o despre cazul său, după ce am citit articolul lui Vance, care m-a lăsat cu mai multe întrebări decît răspunsuri. Mike a fost inclus într-un experiment medical al companiei Ceregene, ce presupunea injectarea unei proteine în cele două emisfere ale creierului. Studiile pe maimuţe arătaseră că injectarea proteinei NRTN (neurturin) poate întrerupe progresul bolii Parkinson prin protejarea și, posibil, prin repararea neuronilor care nu mai secretă dopamină. În cazul lui Mike, îmbunătăţirile postoperatorii au fost atît de mari, încît astăzi nu poţi să îţi dai seama că are vreo problemă medicală. Kathleen Poston, cea care cu mari eforturi l-a introdus pe Mike în studiu, era uimită fiindcă se aștepta în cel mai bun caz la o încetinire a progresului bolii, nu la un revers ce nu fusese niciodată întîlnit la oameni. Dar cea mai mare surpriză a venit după doi ani, cînd studiul s-a încheiat, concluziile au fost trase, iar documentele medicale au fost desecretizate. Experimentul a fost înregistrat drept un eșec, iar compania a fost cumpărată și cercetarea nu s-a mai reluat. Pacienţii care fuseseră trataţi cu NRTN nu înregistraseră progrese semnificative faţă de cei dintr-un grup de control, care primiseră tratament placebo, adică pacienţi care fuseseră supuși unei operaţii simulate, care doar să îi facă să simtă că ar fi primit tratamentul real.

Mike Pauletich făcuse parte din grupul de control. Nu fusese supus operaţiei reale și nu primise substanţa activă de care avea nevoie. (va urma) Eliza Vlădescu (Semneletimpului.ro)

RM

21

Vineri, 30 august 2019

S , ase,

S mai i rdem www Este posibil ca această poveste să fie bazată pe fapte reale, dar acum face parte deja din mitologia urbană.

Femeia şi-a petrecut prima zi împachetîndu-şi toate bunurile în cutii, geamantane şi cufere. În a doua zi a chemat o firmă specializată ca să-i mute lucrurile. În a treia zi, s-a aşezat pentru ultima oară la frumoasa masă din sufragerie, a pus muzică, a aprins nişte lumînări şi s-a ospătat cu creveţi, caviar şi o sticlă de Chardonnay. După ce a terminat, a îndesat resturile de creveţi înmuiate în caviar în barele de metal care susţineau perdelele şi a făcut curat în restul casei. După ce soţul s-a mutat împreună cu noua lui iubită, au trăit fericiţi pentru cîteva zile. Apoi, încet, încet casa a început să duhnească.

Cei doi au încercat de toate: au aerisit, au curăţat, au spălat, au căutat animale moarte în gurile de aerisire, au curăţat profesionist covoarele şi au atîrnat în toată casa dispozitive de împrospătare a aerului. I-au chemat pe cei de la dezinsecţie, care au stropit prin toată

P I Mo c c h io !

casa, s-au mutat pentru o vreme şi, pînă la urmă, au înlocuit toate covoarele.

Nimic nu mergea. Oamenii au încetat să vină în vizită. Instalatorul a refuzat să mai lucreze la casă; femeia de serviciu şi-a dat demisia, aşa că pînă la urmă cei doi s-au decis să se mute definitiv.

O lună mai tîrziu, deşi preţul scăzuse la jumătate, nu reuşiseră să găsească un cumpărător pentru casa puturoasă şi nici o agenţie imobiliară n-a mai dorit să-i reprezinte. Pînă la urmă au făcut un împrumut la bancă ca să-şi cumpere o casă nouă. Atunci a intervenit fosta soţie, care şi-a sunat fostul soţ să-l întrebe ce mai face. El i-a povestit toate problemele cu casa care începuse să se împută. Ea a ascultat politicoasă, după care i-a spus că-i era foarte dor de casa aceea şi că ar fi dispusă să mai scadă din pretenţiile de divorţ în schimbul casei. Crezînd că nu îşi dădea seama cît de rău mirosea, soţul i-a vîndut casa pentru zece la sută din cît valora, dar numai cu condiţia să semneze hîrtiile în aceeaşi zi. Ea a fost de acord şi în două ore avocaţii aveau deja hîrtiile semnate. O săptămînă mai tîrziu, bărbatul şi prietena lui zîmbeau la vederea camionului încărcat cu toate lucrurile lor, inclusiv galeria, gata să se

mute în casă nouă. Nu-i aşa că vă plac finalurile fericite? www O femeie înşelată din Surrey, ajunsă la vîrsta de 65 de ani, s-a decis să facă nişte schimbări. Copiii crescuseră şi plecaseră de acasă, soţul ei avea de mulţi ani o aventură, iar ea muncise pe brînci ca să conducă afacerea familiei.

Era timpul să schimbe ceva. Soţul se îmbolnăvise recent de inimă şi fusese sfătuit să se odihnească mai mult, dar femeia, în loc de ceaiuri şi blîndeţe, i-a spus să-şi facă bagajele şi să se mute cu amanta. Raţionamentul său era simplu: de ce să-l îngrijească ea la bătrîneţe şi boală, cînd cealaltă femeie îl avusese cînd a fost tînăr şi în putere? Dacă tot se bucurase de el în momentele lui bune, atunci să-l aibă şi cînd era bolnav. www După ce s-a simţit inutil de cîteva ori în viaţă, Julian Temple a decis să-şi deschidă propria afacere. Soţia lui fusese managerul departamentului de marketing internaţional la compania Reebok, dar după ce născuse se hotărîse să fie mamă cu normă întreagă. Julian declară: „La început am fost foarte stresat, iar într-o zi în care mă pregăteam să plec la un tîrg internaţional, soţia m-a întrebat dacă

poate să mă ajute cu ceva. Probabil că se aştepta să-i cer un sfat de marketing sau de strategie, dar eu i-am răspuns că toate cămăşile mele trebuiau călcate. Evident, nu acesta era răspunsul pe care-1 aştepta.

N-a zis nimic. A doua zi, cămăşile arătau perfect, dar lîngă ele se afla factura de la serviciul de călcătorie“. www O soţie care-şi petrecuse toată viaţa cu un soţ mizerabil avea o dilemă. Înainte să moară, zgîrcitul de bărbatu-său o făcuse să promită că avea să-l îngroape împreună cu toţi banii cîştigaţi. Soţia încercase să mai dezbată problema, dar nu ajunsese la nici un rezultat şi, ca o creştină devotată, simţise că trebuia să-i respecte ultima dorinţă. Femeia s-a gîndit mult la o soluţie pentru rezolvarea situaţiei şi pînă la urmă i-a venit o idee.

A depus toţi banii într-un cont şi i-a scris un cec pe care l-a aşezat în sicriu alături de soţul defunct. Argumentul ei a fost că, dacă avea nevoie de bani, putea să-i încaseze şi să-i cheltuiască fără probleme. Această poveste circulă pe email ca întîmplare adevărată, dar veridicitatea ei nu a fost demonstrată.

Claire Gillman (,,Sîntem chit! 300 de rețete ale răzbunării”)

22

Vineri, 30 august 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Nu te teme, turmă mică... (1) (urmare din pag. 1) Numai că de atunci încoace a trecut mai bine de 1 an şi jumătate şi s-au petrecut destule, atît în partidul nostru, cît şi în viaţa internă şi internaţională. Cu unii dintre voi ne-am întîlnit cu prilejul Conferinţelor de Presă itinerante, dar şi cu ocazia unor ceremonii de ordin naţional, şi ne referim la filialele Argeş, Braşov, Călăraşi, Constanţa, Dolj, Dîmboviţa, Iaşi, Maramureş, Satu-Mare. Deşi au fost întîlniri de scurtă durată, totuşi au fost extrem de bine venite şi ne-au prilejuit nouă, celor care vă reprezentăm aici, în Agora Ţării, posibilitatea de a vedea la faţa locului articulaţiile acestui fenomen de masă, viu şi impresionant, care este România Mare. Atunci cînd, în primăvara anului 1990, alături de prietenul şi mentorul meu, în veci regretatul Eugen Barbu, am pus bazele acestei mişcări, nu bănuiam că pîrîul se va face rîu şi rîul se va face fluviu. Mi-am dat seama de forţa acestei mişcări, care din revistă şi fundaţie s-a ramificat şi într-un partid, atunci cînd am colindat comunele unde au fost aleşi primari de-ai noştri. Privind la copilaşii îmbrăcaţi de sărbătoare, văzîndu-i pe bătrînii ieşiţi la porţi, respirînd aerul acelor aşezări patriarhale, unele atestate de 7-8 veacuri, am înţeles că noi sîntem răspunzători, în mod direct, de pîinea acestor oameni, de apa lor de băut, de liniştea vieţii lor de zi şi de noapte. Asta se cheamă să ai primar într-o aşezare, eşti dator să înţelegi că oamenii l-au votat pentru că face parte din acest partid, şi nu din altul, pentru că e mai gospodar, mai cinstit, mai iubitor de Neam decît ceilalţi. Eu, unul, am trăit atunci un sentiment înălţător, am cunoscut pe viu satisfacţia datoriei împlinite, a adevărului cardinal din Biblie – „La început a fost cuvîntul” – pentru că şi noi doar cu două cuvinte am pornit la drum, dar aceste cuvinte au tiparul de aur şi printre literele lor frumos zugrăvite în miniaturi pîlpîie cîte o candelă preacurată şi freamătă un buchet de flori smălţuite şi legate în mătase Tricoloră.

Aceste cuvinte sînt România Mare! (Aplauze) Dintre toate formaţiunile politice care au existat şi există în Ţara noastră, Partidul România Mare e singurul care e mai mult decît un partid – el e un simbol, un ideal, o hartă. Din păcate pentru lupta

naţională, astăzi parcă sîntem cu toţii mai departe de întregirea hotarelor, decît eram în urmă cu 3 ani. Şi această realitate tristă nu se datorează doar perfidiei prin care Rusia şi Ucraina trag cu ghearele şi cu dinţii de teritorii care n-au fost niciodată ale lor, şi nu se datorează numai „cozilor de topor” româneşti de la Chişinău şi Cernăuţi – ea, această stare de lucruri, este creată şi de noi, cei din România, care ne sfîşiem cu o poftă sălbatică şi nu am reuşit să găsim, vreme de 5 ani, antidotul la aceste boli mortale, care sînt sărăcia şi anarhia.

Chiar dacă, prin absurd, mîine s-ar retrage Armata a 14-a din Basarabia, chiar dacă, printr-o minune, proporţia demografică din Basarabia şi Bucovina ar redeveni cea existentă în anul eroic 1918 – Unirea tot nu se va face prea curînd, pentru că la sărăcie şi anarhie nu vrea să se înfrăţească nimeni.

Pe fundalul acestei degringolade încă necunoscute în toată Istoria României, asistăm neputincioşi la ocuparea cetăţii lui Ştefan cel Mare, Tighina, de către o bandă de venetici, la condamnarea la moarte şi la umilirea patriotului român Ilie Ilaşcu, la atentatele împotriva Limbii Române şi a Imnului Naţional, în fine, la ultima declaraţie necugetată a primului-ministru Andrei Sangheli, care a spus că România ar fi „un imperiu mai crîncen decît cel ruso-sovietic”. Aşa că nu-i de mirare că iar s-a ridicat un gard de sîrmă ghimpată între fraţi, iar basarabenii au ajuns, efectiv, muritori de foame.

Aici, răspunderea principală o poartă clasa noastră politică, economiştii şi slujitorii legii, care timp de 5 ani – un lustru întreg, cum măsurau strămoşii noştri, romanii – nu au reuşit să readucă România nici măcar la nivelul anului atît de blamat 1989.

Zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an, se adevereşte tot ceea ce am spus noi cu privire la acest virus ucigaş, răspîndit în toate straturile societăţii româneşti. Am mai spus-o şi o repet: pe sînge nu se poate clădi nimic, ţăranii români nu şi-au aşezat niciodată vatra satului peste ţintirim sau necropolă veche şi n-au pus sămănătură pe locul unde a curs sîngele Craiului Horea. Or, la noi, în decembrie 1989, a curs sînge nevinovat, împletit în şuviţe de purpură cu sîngele bătrînului dus la Tîrgovişte, asasinat mişeleşte, în sfînta zi de Crăciun! Înţelept din partea noastră

Politica instinctului naţional (3) Nu mă lăsaţi cu mîna întinsă în deşert nici voi, veterani de război, militari aflaţi sub drapel, intelectuali, tineri şi maturi, fiindcă eu pentru voi mi-am săpat tranşee de luptă în foaia albă de scris, pentru voi mă bat cu Leviathanul dezastrului, pentru voi mi-am sacrificat liniştea şi viaţa de familie, ieşiţi din starea de contemplaţie, sau de lamentaţie, nu ajunge doar să vă plîngeţi, trebuie să şi porniţi în întîmpinarea acelora care vă vor binele, nu se poate să fiţi induşi în eroare la nesfîrşit, nu se poate să nu ştiţi nici acum care e drumul ce duce la viaţă şi care e drumul ce duce la moarte, cine vă iubeşte dezinteresat şi cine vă jupoaie de vii!

Indiferent de rezultatele alegerilor, eu, unul, voi continua să rostesc, pînă la capăt, Adevărul Neamului Românesc. Şi poate că funcţia de Herald al Adevărului e mai importantă, în perspectiva timpului, decît onorurile trecătoare. Cred în Poporul Român ca în Soare! Dacă mă va ajuta Bunul Dumnezeu să rup vraja blestemului care ne ţine pe loc de 7 ani şi să conduc această Ţară, voi fi un om al concordiei naţionale şi al unei autentice

deschideri spre lume. România poate fi condusă şi altfel decît a fost condusă – sau mai degrabă decît n-a fost condusă – vreme de 7 ani. România va deveni o mare Putere economică, culturală, ştiinţifică, turistică şi sportivă. Este datoria noastră să ne facem curat şi să ne pregătim casa pentru Unirea cea Mare cu fraţii noştri din Basarabia, cărora li s-au înmuiat genunchii de atîtea poveri şi mult n-or să mai poată rezista. Părintele lui Faust, olimpianul Goethe, spunea că „cei care nu cred într-o altă lume, sînt morţi în această viaţă!”

Ce ne lipseşte să fim iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît? Aceasta e „politica instinctului naţional” pe care o propun eu. Nu sînt un radical, nu sînt un fanatic, dar am o încredere oarbă în destinul mesianic al Poporului Român.

Ajută-mă, Doamne, să fiu un adevărat Reformator al Patriei mele, să pot face tot ceea ce se cuvine pentru modernizarea şi reintrarea ei, cu fruntea sus, în concertul mondial de valori. În noiembrie, pe Cîmpul de la Direptate, vor bate clopotele de bronz ale învierii Patriei. La

a fost însă a lua lucrurile aşa cum sînt. Oricum, nu se mai putea schimba nimic. Atît partidul, cît şi publicaţiile noastre au criticat în repetate rînduri guvernările catastrofale exercitate de Petre Roman şi Theodor Stolojan. Atunci, în acei ani de început, 1990-1992, s-a desăvîrşit cu o tenacitate diabolică ruinarea începută în decembrie 1989.

Practic, a fost legiferat jaful. Astfel, s-a ajuns la paradoxul că marile infracţiuni nu trebuie căutate în afara legii, ci în interiorul acesteia. Mă refer în special la distrugerea agriculturii, cu sistemul ei de irigaţii, la pulverizarea industriei autohtone şi a comerţului exterior, dar şi la înstrăinarea Patrimoniului Naţional, încasarea comisioanelor, pripăşirea unor aventurieri străini, care, cu o agilitate uluitoare pentru specia umană, au escaladat munţii de aur ai Ţării, au început să se facă stăpîni peste păduri, lacuri, staţiuni turistice, au declanşat masacre vînătoreşti, au înhăţat cele mai productive fabrici de confecţii, de mobilă, de pielărie, de cristaluri, de bere, de conserve de peşte şi carne. Nu exagerez cu nimic dacă spun că, de pildă, Caracatiţa U.D.M.R.-istă a salvat din punct de vedere economic Ungaria. Păcatele săvîrşite de guvernarea bicefală Roman-Stolojan sînt mai mult decît nelegiuiri, sînt veritabile crime împotriva Poporului Român şi a Istoriei Naţionale. Personal, cînd îl văd sau îl aud pe acest Petre Roman cum se agită cu insolenţa lui de recepţioner poliglot, cum îşi aranjează tot felul de invitaţii ridicole pe la simpozioane externe, cum plusează ca un cartofor politic şi îşi face singur curaj, afirmînd că ei sînt pregătiţi iarăşi de guvernare – mă apucă o silă cosmică şi o revoltă surdă împotriva stăpînirii bolşevice în România, care iată ce ţîţînă adîncă are, iată cum nu se dă plecată! El are neobrăzarea să vorbească de politica naţională şi să ne ştampileze pe noi ca extremişti şi şovini, iar taică-său, generalul sovietic Walter Roman, îi împuşca în ceafă pe ofiţerii români, călărea tancurile Armatei Roşii şi milita în 1944 pentru independenţa Transilvaniei, deci pentru smulgerea ei din trupul României, aşa după cum probează documentele publicate de noi şi de ziarul „Curierul Naţional”. Nu putem face răspunzător un copil de greşelile părinţilor, dar e o vorbă veche, care spune că „aşchia nu sare departe de trunchi”, şi mai e una la fel de veche, conform căreia „ce naşte din pisică şoareci mănîncă”. (va urma) urma urmei, Crucea de pe Caraiman este antena miraculoasă prin care România păstrează legătura cu Divinitatea. Să fie într-un ceas bun, să ne avem ca fraţii, să scăpăm Ţara de hoţi şi de umilitoarea boală a sărăciei!

Au participat reprezentanţi ai Corpului Diplo­ matic acreditaţi la Bucureşti. Au rostit calde alocuţiuni prof. univ. dr. Titus Raveica, fost preşe­ dinte al Consiliului Naţional al Audio­vizualului, poeta Leonida Lari, deputat P.R.M. de Galaţi, predicatorul Martin Mallette, din statul Texas (S.U.A.), şi d-na deputat Fevzie Ruşid, reprezentantă a minorităţii turce din România. În încheiere, o seamă de artişti au oferit un spectacol emoţionant: Maria Ciobanu, Polina Manoilă, Ana Banciu, Mihai Lazăr şi Dumitru Fărcaş, acompaniaţi de orchestra „Cununa Carpaţilor” condusă de Gheorghe Popa.

A fost o manifestare politică şi culturală de o reală sobrietate. Oficiile de gazdă şi prezentatoare au fost făcute de d-na Mitzura Arghezi, şefa campaniei prezidenţiale a senatorului.

Sfîrșit Corneliu Vadim Tudor (18 septembrie 1996, Opera Română din Bucureşti)

RM

23

Vineri, 30 august 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (35)

„În interesul adevărului istoric voi recunoaşte că dl. Maniu s-a achitat de această însărcinare cu tact şi succes. În vremea cînd el îşi îndeplinea această misiune, la Viena izbucneşte revoluţia.

Profitînd de ea, a doua zi, dl. Maniu, în uniformă de sublocotenent şi însoţit de dl. C. Isopescu-Grecu, fost deputat bucovinean în Parlamentul austriac şi azi deputat naţional-ţărănist la Bucureşti, se prezintă în audienţă la generalul Ströger-Steiner, ministru de Război austro-ungar, căruia îi anunţă că, din porunca Consiliului Central Român din Arad, a luat comanda supremă a regimentelor româneşti şi îi cere totodată ca, în interesul operei de organizare, să-i cedeze cîteva birouri în Palatul Ministerului de Război. Ministrul, neştiind unde îi sta capul din cauza mişcării revoluţionare constatată în sînul trupelor ce se întorceau de pe front, a cerut timp de gîndire. Maniu şi deputatul bucovinean IsopescuGrecu au fost invitaţi să aştepte într-o cameră de alături. După o jumătate de oră, generalul StrögerSteiner, informat fiind că regimentul românesc de infanterie nr. 64, cu cercul de recrutare la Orăştie, număra cîteva mii de oameni înarmaţi şi bine disciplinaţi, pe cînd regimentele pur austriece erau împrăştiate în dezordine prin mahalalele Vienei, s-a convins că cererea reprezentantului românilor trebuie aprobată şi, în consecinţă, a pus la dispoziţia d-lui Maniu un apartament întreg în Palatul Ministerului de Război. În ziua următoare, Maniu şi-a luat ca secretar pe generalul baron Boeru, aşanumitul «erou» de la Ivangorod, unde s-a distins într-o bătălie cu ruşii, fapt care i-a adus titlul de «baron». Toţi ofiţerii români din armata austroungară erau acum ocupaţi cu organizarea revoluţiei, căutînd ca regimentele ce se întorceau de pe front să plece în ordine acasă, în Ungaria, şi să nu se pună la dispoziţia guvernului maghiar, spre a împiedica pe români cu forţa armată chiar în momentul cînd aveau să-şi spună şi ei ultimul cuvînt, iar pe de altă parte ca regimentele să nu depună jurămînt de credinţă republicii maghiare, ci Sfatului Naţional Român. Ambele aceste scopuri au fost atinse.

Regimentele româneşti s-au menţinut admirabil în disciplina ce li se cerea şi la un moment dat erau în Viena şi Wiener Neustadt peste 40.000 de soldaţi români, bine înarmaţi şi disciplinaţi, care au fost rugaţi de guvernul austriac să apere Viena şi s-o ferească de catastrofa revoluţiei distructive. Astfel s-au putut vedea detaşamente româneşti circulînd prin oraş, cîntînd imnul naţional român şi restabilind ordinea, după care apoi toate regimentele, cu steaguri naţionale româneşti în frunte, au fost dirijate cu trenuri speciale în Ardeal, spre a fi la dispoziţia Consiliului Central Român în opera lui de îmbucătăţire a monarhiei austro-ungare. De la Viena, Iuliu Maniu a plecat la Arad, unde în ziua de 13 noiembrie avea o întîlnire cu Oskar Jászy, ministrul naţionalităţilor din noul cabinet maghiar republican al contelui Mihail Károlyi, în chestia somării cu termen fix, adresată de dl. V. Goldiş guvernului unguresc, de a preda cele 26 de judeţe ardelene în stăpînirea Consiliului Central Român.

Din primul moment al întrevederii cu Maniu şi cu ceilalţi fruntaşi români, Jászy, care venise cu traista plină de făgăduieli, s-a convins că românii voiesc completa lor desfacere de Ungaria. Astfel, delegatul ungur a înţeles repede realitatea situaţiei şi şi-a făcut calea întoarsă spre Budapesta”.

Am să evoc două momente contemporane, precizînd că nu fac parte dintre cei care se străduiesc să demonstreze că ei au dreptate întotdeauna şi că ei, şi numai ei, au fost primii care au scris, ori au vorbit despre ceva important. Dar faptele astea

sînt. Primul: 5 septembrie 1980, în revista „Săptămîna” am publicat, pe pagina 1, editorialul intitulat Idealuri, în care ceream retipărirea, într-o colecţie intitulată „Biblioteca Naţională”, a discursurilor lui Iuliu Maniu, ca şi ale altor tribuni ai Neamului. Scandalul a fost de proporţii internaţionale. După cîteva zile, primarulgeneral al Capitalei, Gheorghe Pană, care ţinea în

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (79) subordine revista de cultură a Bucureştilor, avea să-mi spună: „M-a chemat tovarăşul Ceauşescu şi mi-a zis: «A înnebunit Vadim? Ce l-a apucat cu Maniu? Noi am luptat cu maniştii, în 1946, ne-am bătut cu ei la alegeri!

Maniu a fost fascist!»”. Degeaba am încercat să-i explic că Maniu n-a fost cîtuşi de puţin fascist – activiştilor PCR aşa li se spusese, ei au fost îndoctrinaţi că, prin pactul de neagresiune dintre PNŢ şi „Totul pentru Ţară”, toţi erau o apă şi-un pămînt, adică fascişti. Obsesia asta, a etichetării oricărui om incomod ca fascist, indiferent cînd a trăit el şi ce a făcut în viaţă, a născut monştri: aşa a devenit şi Mihai Eminescu „fascist”, dar aşa a devenit şi Richard Wagner, ale cărui creaţii nu pot fi interpretate în Israel, nici măcar sub bagheta unui strălucit dirijor evreu, Daniel Barenboim, pentru „greşeala” capitală că autorul ciclului „Niebelungilor” era apreciat, postmortem, de Hitler (deşi între moartea lui Wagner, în 1883, şi venirea la putere a fascismului în Germania, 1933, era o distanţă enormă, de 50 de ani). Conform acestui raţionament, pe cît de absurd, pe atît de totalitar, ar trebui interzisă şi ciocolata (fiindcă Führerul o aprecia în mod deosebit, mîncînd, uneori, şi 1 kg pe zi), dar nici cîinii-lup nu se pot simţi în siguranţă (întrucît acelaşi Führer avea un splendid exemplar din rasa asta, cu care se hîrjonea pe terasa de la Berchtesgaden) etc. În orice caz, Idealuri a fost primul text din România, după cel de-al II-lea război mondial, care a reabilitat memoria lui Iuliu Maniu. Atunci aveam să fiu interzis, în presă, pentru întîia oară. Al doilea episod s-a petrecut în toamna anului 1987: invitat de conducerea Ministerului de Interne la o vilă de protocol din zona Băneasa, împreună cu redactorul-şef al aceleiaşi reviste „Săptămîna”, pentru a da socoteală de „nesăbuinţa” mea de a scrie un articol foarte sever contra unei echipe de fotbal a Miliţiei, am profitat de ocazie şi am cerut gazdelor dosarul judiciar al lui Iuliu Maniu. „Vreau să scriu romanul Canalului şi al morţii, în închisoare, a lui Maniu” – am spus eu, şi aşa s-a consemnat şi în Dosarul meu de Urmărire Informativă, pe care îl am în copie, dar şi într-unul din volumele Cărţii Albe a Securităţii (1996). Imediat, generalul Constantin Nuţă, adjunct al ministrului de Interne, mi-a spus: „Eram curios cîte minute vor trece pînă cînd vei cere dosarul lui Maniu.

N-au trecut decît 10 minute!”. Şi, cum n-am prea rămas dator cu replica, nimănui, niciodată, i-am răspuns: „Dar de unde ştiaţi ce mă preocupă pe mine în perioada asta? N-am vorbit decît la telefon. Înseamnă că mă imprimaţi la telefon, nu-i aşa?”. Prezent la discuţie, generalul Iulian Vlad, şi el adjunct al ministrului de Interne, ca şef al Securităţii Statului, a încercat să mă liniştească: „Tovarăşe Vadim, dar nu e adevărat! Ştiţi cît costă supravegherea unui post telefonic? Nu mai puţin de 30.000 de lei pe zi!”. După decembrie 1989, aveam să mă conving că da, Securitatea îşi permitea să cheltuiască 30.000 de lei pe zi pentru a imprima tot, absolut tot ce vorbeam la telefon. Recent, am fost informat printr-o adresă oficială, de către preşedintele CNSAS, că Dosarul meu numără nu mai puţin de 19 volume! În mod paradoxal, nu sînt supărat – aşa mi s-a scris biografia, în acele file fiind imortalizate dialoguri, întîmplări şi evenimente care, altminteri, s-ar fi risipit

ca fumul după atîţia şi atîţia ani. Spun toate astea nu pentru a arăta ce „minuni de vitejie” am făcut eu, ci fiindcă posteritatea trebuie să ştie ce s-a întîmplat, cu adevărat, „în spatele uşilor închise”.

Eu n-am fost nici dizident, nici rezistent, aşa cum se laudă alţii că ar fi fost, făcîndu-şi chiar o meserie din asta – tot cea am vrut eu a fost să-mi slujesc ţara şi să mă pot uita, cu fruntea sus, în oglinda propriei mele conştiinţe, într-un cuvînt, să am CARACTER. La alte dimensiuni, aceeaşi atitudine a avut-o şi cineva mult mai cunoscut decît mine, Alexandr Soljeniţîn, care a mărturisit că el n-a fost nici dizident, nici rezistent – ci patriot. Aşa şi cu Iuliu Maniu. „Securitatea” lui, care l-a pus să dea cu „Subsemnatul”, a fost bietul ţăran din Ardeal Vasile Popa, pentru care marele luptător părea un simbol intangibil. Şi totuşi, l-a atins, chiar în acel „moment astral” al vieţii sale de martir al Neamului Româneasc, cînd Iuliu Maniu a fost recunoscut drept şef incontestabil al Revoluţiei Naţionale.

Aşa îl vede şi Pamfil Şeicaru, cînd descrie intrarea triumfală a lui Maniu în Sala Cazinei Militare, la ora 12, încununat de gloria rănii căpătate în teribila luptă de la Piave (rana, ca o aureolă de sfînt!), dar şi de salvarea Vienei de la un posibil dezastru, provocat de trupele străine aflate în debandadă, în toamna anului 1918 (scene descrise memorabil în filmul „Prin cenuşa imperiului”, realizat de Andrei Blaier după un roman al lui Zaharia Stancu) – precum şi de formarea Gărzilor Naţionale şi de replica pe care i-a dat-o politicianului şi sociologului ungur Oszkar Jaszy, cînd acesta l-a întrebat exasperat, după ore întregi de tentative de a-l îmbuna, „În definitiv, ce vreţi voi, românii?” – „Desfacerea totală!”, a răspuns Sfinxul de la Bădăcini, două cuvinte care au căzut ca trăznetele pe şandramaua putredă a dualismului austro-ungar, două cuvinte care au luminat, ca fulgerele, drumul românilor către Canaanul de la Alba Iulia, Ţara Făgăduinţei. Acesta a fost Iuliu Maniu, aura lui nu i-o poate ştirbi nimeni, iar moartea de mucenic, la 80 de ani, în temniţa stalinistă de la Sighet, îl înalţă în calendare, printre sfinţii norodului nostru obidit. Rugăciunea zilnică a lui Iuliu Maniu suna astfel: „Doamne Dumnezeule, dă-mi sănătate, putere de muncă, rezistenţă morală şi fizică. Curăţă-mi, Doamne, gîndurile, îndreaptămi judecăţile, apără-mă de griji, necazuri şi schingiuiri. Alungă de la mine lenea, neştiinţa şi uitarea, micimea de suflet şi nesimţirea împietrită.

Doamne Dumnezeule, îndură-Te de noi, omenirea păcătoasă, şi iartă-mi, Doamne, păcatele. Ajutămi, Doamne, şi Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat. Nu mă lăsa, Doamne! Isuse Christoase, ia-mă sub scutul Tău! Spirit Sfînt, luminează-mi mintea, întăreşte-mi voinţa, aratămi ţintele nobile şi mijloacele potrivite. Prea Sfîntă Maria, roagă-te pentru noi! Arhangheli Mihail şi Gavril, îngeri păzitori şi toate spiritele bune, rugaţi-vă pentru mine şi pentru ai mei!”. Această fierbinte rugăciune nu l-a mai ajutat, însă, atunci cînd Domnul a decis să-l cheme la El. Moartea lui Iuliu Maniu, în februarie 1953, s-a produs astfel (conform cu amintirile viitorului cardinal grecocatolic Alexandru Todea, relatate la Televiziune): „În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că e foarte grav, crede că e vorba de sfîrşit, dar vrea să se mărturisească (spovedească). În 2 februarie ştiam că e un gardian mai bun, e şi sărbătoare şi mă pregătesc şi eu… Maniu, de fapt, a fost pregătit şi mi-a spus (Carandino) că se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi aştepta cu nerăbdare“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 30 august 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (119) Un artist american, celebru pentru farsele sale mediatice (3) Alte pozne ale lui Abel bazate pe naivitatea oamenilor şi pe nivelul scăzut de informare al massmedia includ: întruchiparea sa drept miliardarul retras din viaţa socială, Howard Hughes; pro­ ducerea, în timpul scandalului Watergate din 1973, a unui fals personaj, „Voce groasă” (sursă de informare anonimă, ce a dus la căderea preşedintelui Nixon); şi organizarea, în 1985, a unui „leşin în grup” al publicului prezent la transmiterea în direct a emisiunii Phil Donahue Show, după ce un asistent al lui Donahue i-a cerut acestuia să vină cu o bombă jurnalistică dacă vrea să aibă audienţă mai mare. Şapte sau opt persoane s-au prefăcut că leşină: Donahue, punînd leşinul pe seama unui acces brusc de ,,boala legionarului”, a eliberat studioul de filmare şi a continuat emisiunea fără public. ,,Tot publicul din studio a fugit de la emisiunea lui Donahue!”, strigau titlurile ziarelor a doua zi. La început, furios să afle că era vorba de o farsă, Donahue a fost mult mai fericit cînd cota lui de audienţă s-a îmbunătăţit datorită publicităţii create în jurul evenimentului.

Apoi a fost căsătoria de ochii lumii dintre fostul dictator al Ugandei, Idi Amin, cu o tînără albă de 18 ani, doar pentru ca Amin să cîştige cetăţenia americană. Abel a strîns 8.000 de dolari de la opt oameni de afaceri şi a convins un prieten din America de Sud să trimită un comunicat al evenimentului mai multor agenţii de presă. Apoi a găsit un bărbat ce semăna cu Amin, l-a îmbrăcat într-o uniformă ce zornăia de medalii, a angajat o actriţă şi gardieni cu uniforma caracteristică Ugandei şi a înscenat o nuntă la Hotel Plaza din New York. Peste o sută cincizeci de reporteri şi-au făcut apariţia. Nunta, într-o sală decorată cu un imens drapel al Ugandei, a fost o adevărată nebunie. „Ofiţerul de ceremonie” era beat şi, în mijlocul recepţiei, „mireasa” se plîngea

în gura mare că 50.000 de dolari nu reprezintă nici pe departe o sumă suficientă pentru misiunea ei.

Atît Departamentul de Stat cît şi FBI-ul au sosit la hotel pentru a-1 intervieva pe Amin, dar gărzile nu i-au lăsat să intre, moment în care Abel şi ceilalţi conspiratori au dat pe faţă întreaga păcăleală.

Abel continuă să îi scandalizeze pe unii şi să îi amuze pe alţii, cum a fost atunci cînd şi-a publicat propriul necrolog în New York Times. Făcînd o vizită la cabana de ski din statul Utah a actorului Robert Redford, „Sundance”, el s-a cazat aici şi, în ziua următoare, nu a mai apărut în cameră. Schiurile i-au fost găsite în formă de cruce într-un morman de zăpadă. Luînd autobuzul înapoi spre New York, Abel a stat ascuns o săptămînă, admirînd ceea ce se scria în revista Times despre cariera lui, după care a reapărut în public şi a declarat: „Ceea ce s-a aşternut pe hîrtie despre decesul meu a fost cît se poate de exagerat”. Între timp, mii de scrisori, deloc pline de compasiune, se îndreptau pe adresa „văduvei” lui. O dată cu reînvierea sa, Abel le-a trimis tuturor celor ce şi-au demonstrat interesul un certificat prin care îi anunţa că obţinuseră, pe scara Richter, un scor de 6,7 pentru „cutremur emoţional” - dar unii dintre prietenii săi s-au supărat atît de tare, încît nu au mai vorbit niciodată cu el. „Data viitoare, cînd voi pleca cu adevărat spune el -, nimeni nu va mai crede, deci voi deveni nemuritor. Presupun că acesta e modul prin care obţii nemurirea”.

Oare de aceea face toate farsele? Ridiculizînd mass-media drept nesătule şi nemiloase, el afirmă: „Jurnaliştii merită să fie luaţi peste picior din cînd în cînd”, adăugînd că scopul lui „este doar să-i mai trezesc puţin pe oameni din amorţire - să le dau un impuls verbal sau vizual în intelect, astfel încît să fie în stare să se oprească brusc şi să se privească pe ei înşişi, să rîdă mai mult, să participe la viaţă, să nu fie doar spectatori pasivi”. (va urma) STUART GORDON

ÎNGERI PĂZITORI

1

Culori 2

3

4

5

6

7

8

9

10 11

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) Culoare castanie – Oprește! – În lege!; 2) Culoare optimistă – Cusută cu motive populare; 3) Căderi de troiene – Vas ceramic; 4) A arunca undița – Culoarea purității; 5) Cum? – În ajun! – Necredincioasă; 6) Luptă de onoare – Nefericit rege; 7) Crema leliței – Miros greu; 8) Imediat – Element chimic; 9) Culoarea cerului senin; 10) A mări de 1.000 de ori – Nuanță a unei culori.

VERTICAL: Așezare urbană; 2) Culoare infidelă – Pasăre mare de curte; 3) Floare albă, roz sau roșie – Arbore de culme!; 4) Nota diapazonului – Le vorbim cu toții; 5) Culoare portocalie – Usturoi; 6) Dumnealui (art.) – Coș gol!; 7) Învelește mașina – Listă de greșeli; 8) Un ceas – Abis! – Bir!; 9) Însușire esențială a unui obiect; 10) Purtată la gîtul doamnei – În azot!; 11) Culoarea lămîii – Negație la francezi.

ION IVĂNESCU Dezlegarea careului ,,Cărți mari...”

1) ASASIN – VIS; 2) SASI – ASANA; 3) ASI – ASEZAT; 4) NE – ILIC – LE; 5) A – OT – CAST; 6) RASATA – TAS; 7) ETOLA – LI – M; 8) ASISTENTE; 9) ASIA – USA – A; 10) SA – NASA – TD.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.