Romania Mare, nr. 1502

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

RM

romÂnIA MARE

Internet: romaniamare.info • E-mail: contact@romaniamare.info; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

România ultimilor 300 de ani se împarte în două perioade mari și late: Epoca Fanariotă și Epoca Mafiotă.

CORNELIU VADIM TUDOR

EDITORIAL

,,Colonia Caracal”, cu capitala la București.

Opțiunea ,,Dragnea” Motto: ,,La 20 de kilometri de scutul antirachetă, nu a putut fi identificat unul într-o curte, cu toate detaliile date”.

Mircea Badea Hai să ne gîndim puțin… dar nu prea mult, că ne vin idei! Tragedia asta dementă de la Caracal scoate în evidență un întreg complex de combinații, de corupție a sistemului, de ineficiență, de prostie, de inutilitate… Într-un cuvînt, arată lumea goală de conținut în care trăim.

Fac o scurtă paranteză: vă aduceți aminte de o altă criză? Cea economico-financiară de la finele deceniului trecut? Cum a reacționat România? Reduceri haotice, care au dat peste cap consumul și, deci, veniturile, tăieri de pensii și salarii, soldate cu plecări masive din România, iar în timpul acesta, găști întregi de oameni asociați puterii de atunci – băsiste – au pus mîna pe retrocedări, făcînd averi fabuloase!

Bani colosali plecau de la guvern, cu toată criza, pentru terenuri de fotbal în pantă, parcuri… în mijlocul cîmpului etc. etc. România s-a împrumutat să dea bani… băncilor străine – în timp ce s-au dat legi care au dus la închiderea a zeci de mii de firme românești! Iar instituțiile erau lovite de procurori, Serviciile intrau în justiție, nimeni nu mai înțelegea nimic, decît că e dezastru! Și, atenție – eram țară UE, NATO, veneam după un boom economic, capitalismul își demonstrase superioritatea, ce să mai!...

Dar cum a reacționat America, patria demo­ crației… și a crizei? La fel! Acuzații, debandadă, bani dați de stat bandiților bancari și așa-zișilor lobbyști, de fapt niște escroci – iar vinovații… la fel ca în România! (continuare în pag. a 8-a) DRAGOȘ DUMITRIU

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Adevăratul extremism (2)

Pe vremea cînd Severin teroriza tineretul studenţesc cu convocările la muncă patriotică, ori făcea piruete de căluşar, pe călcîie, pentru a intra în graţiile lui Nicu Ceauşescu, sau urma Şcoala de Securitate de la Băneasa, calitate în care se deghizase în ciobănaş şi ţinea lui Nicolae Ceauşescu panglica inaugurală a Muzeului de Istorie a PCR - eu dialogam cu studenţii kurzi la Viena, în 1978-1979, şi publicam în revista „Lumea” un articol despre soarta tragică a acestui popor. Aşa că să nu-mi dea lecţii costumatul ăsta de bal mascat.

Dar poate cineva să interzică unui stat în cazul de faţă Turcia - să-şi ia măsuri de precauţie împotriva unor acţiuni care îi periclitează siguranţa naţională? Lucrurile sînt complicate, într-adevăr, fiindcă aşa e Istoria, iar invitaţia la pace şi dialog e minunată, dar nu poate constitui un panaceu universal. Scăpat total de sub controlul delegaţiei României la Strasbourg, dar şi al întregului nostru Parlament, Adrian Severin a adus grave prejudicii ţării pe care ar trebui s-o reprezinte. Şi poate avea cineva naivitatea să creadă că a făcut asta de dragul kurzilor?

Hai să fim serioşi, stăpînii lui din umbră intenţionau nu să-i ajute pe kurzi să aibă o ţară a lor, ci să lovească în Turcia (căreia i se plătesc nişte poliţe), dar şi în interesele americane din zonă. Să mergem mai departe.

De la prejudicii indirecte aduse României, nărăvaşul aventurier a trecut la un atac frontal împotriva ţării care l-a ţinut prin şcoli şi l-a suportat, de 40 de ani încoace. E vorba de mult discutata Recomandare 1201. Atunci cînd s-a produs spectaculoasa răsucire în aer, cu 180 de grade, a lui Miguel Angel Martinez, mă aflam chiar în ţara de origine a acestuia, în Spania. (continuare în pag. a 22-a) CORNELIU VADIM TUDOR („Politica” nr. 16, mai 1995)

Caracal 2019 culegem ceea ce semănăm

Dimitrie Cantemir după 212 ani de la moarte, din nou în Iașul Moldovei sale

Pagina 15

Paginile 12-13

„În ogradă“, pictură de Ludovic Basarab

Pasre n lan de gru Ca tine sînt de singur şi pustiu mă mistuie o floare carnivoră ce-am fost cîndva şi ce puteam să fiu îşi sună vara cea din urmă oră Adorm în pacea lanului de grîu sînt plin de răni şi hăituit ca tine vin îngeri buni cu secera la brîu şi-n urma lor vor încolţi ruine Tu, pasăre cu trupul de zăpezi cu puii sfîrtecaţi de discul Lunii sortit îţi este ţie să mă vezi cum mă încredinţez deşertăciunii În poezie mă îngrop de viu destinul meu se varsă vast în stele ca tine sînt de singur şi pustiu tu, pasăre a tinereţii mele...

Corneliu Vadim Tudor

Pastila sãptãmînii USR – noua (mînă) stîngă a politicii românești Lumea spune că este nou, eu spun că nu este nici nou și nici măcar bun pentru România. Toți care îl susțin sînt într-o extremă, una stîngă, și nu de centru, așa cum, public, USR s-a poziționat.

Mulți spun că USR este partidul securiștilor. Eu spun că este vorba strict de copiii, nepoții și alte rude apropiate ale acestora, ale securiștilor. Dar nu orice securiști, aici este dilema multora.

Că Florian Coldea este oarecum în spatele acestei organizații politice numită USR, nu pot să bag mîna în foc. Așa se vorbește pe la colțuri. (continuare în pag. a 14-a) TANO

NR. 1502 l ANUL XXX l Vineri 2 AUGUST 2019 l 24 PAGINI l 4 Lei

2

Vineri, 2 august 2019

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

F A decedat din viaţă Nelu Purcelu F „Internaţionala” va fi cîntată la fluibeculeţe F Bătaie ca-n filme la P.N.Ţ.C.D. Prahova F Evreii iar se iau de Antonescu, noi iar îi tragem de perciunaşi F Piticul Utecilă e admirat de Márko Belea F F.S.N. rămîne un partid de HOŢI

PARTEA A II-A F Tot din „Curierul Naţional” aflăm preferinţele lui Marko Bela, preşedintele U.D.M.R.: „Eu (îl) citesc pe Ion Cristoiu cu mare interes, dar şi pe comentatorii de la «Revista 22»“. Păi cum să nu-l citească Lenin al II-lea cu mare interes pe Mons­ trul din Găgeşti, din moment ce în publicaţiile acestuia nu se suflă nici o vorbuliţă de dojană la adresa iredentismului unguresc, în schimb, sînt bălăcăriţi toată ziulica patrioţi ca Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Adrian Păunescu, Ilie Verdeţ, Gheorghe Dumitraşcu, Petre Ţurlea, Valer Suian, Ileana şi Romulus Vulpescu? Şi cum să nu-l aprecieze cheliosul pe nespălat, de vreme ce amîndoi au supt de la ţîţa C.C. al U.T.C., primul, ca modest poeţel la o revistă pionierească în limba maghiară, al doilea, ca activist şi şef în toată regula pe la „Scînteia tineretului”, îi despărţeau la Casa Scînteii numai vreo două etaje? Se vede treaba că U.D.M.R.-ul ăsta nu-i o organizaţie, ci un microb al obrăzniciei, fiindcă la întrebarea „Cum apreciaţi dvs. activitatea Parlamentului?”, acest Bela Kun răspunde: „Nesatisfăcătoare”. Auzi cine vorbeşte, unul care, din 100 de şedinţe, dacă a fost la 10.

Sau, cine ştie, poate că s-o fi referit la activitatea Parlamentului de la Budapesta... F În ziarul „Adevărul” de sîmbătă, Ilie Ştefan publică un palpitant interviu cu ministrul Agriculturii, prof. dr. ing. Ioan Oancea, sub titlul: „Mafia cerealieră pune în pericol securitatea alimentară a ţării”.

F O nouă minciună (din cele circa 50 publicate zilnic) a apărut în „Excrementul zilei” şi a trebuit să fie demontată, de data asta, de Procuratura Generală. În mod concret, în nr. din 4 august 1994, deci, chiar în ziua cînd se inventau proprietăţi şi afaceri de milioane în comuna Butimanul (?!), ziarul marii ruşini naţionale ridică nasul din cadavre şi din tîrtiţa găinilor violate de Piticul Utecilă şi publică o şarlatanie iresponsa­bilă, sub titlul: „Conform datelor Parchetului General: în semestrul I al anului 1994 au fost trimişi în

judecată 100 de procurori pentru infracţiunea de luare de mită”. Era ceva fenomenal, nu-i aşa? În nici o ţară din lume n-au fost ameninţaţi cu puşcăria 100 de procurori în numai 6 luni! Totul s-a dovedit a fi însă o scorneală demenţială a hingherilor lui Ardei Umplut, care a fost nevoit a doua zi să publice o dezminţire, cu coada între picioare. Apropo, domnule Vasile Manea Drăgulin, ce se mai aude cu procesul privind interceptarea şi imprimarea banditească a convorbirilor preşedintelui Ion Iliescu? F A început să se lege de corpul nostru, hodoronctronc, un oarecare Constantin Avramescu. Acesta e un Moş Tăgîrţă cu ifose de politician, care face parte din partidul de pîrţîiţi al lui Sergiu Cunescu, formaţiunea aia numeroasă, cîtă frunză, cîtă iarbă, care încape într-un rucsac. Pe nea Costică l-a apucat dragostea de golanul Raymond Luca, declarînd: „O să ne interesăm şi noi de procesele de calomnie intentate lui Vadim Tudor!”. N-ai decît să te interesezi, moşulică, dar vezi să nu te scapi pe matale de emoţie, fiindcă Senatorul de Bucureşti a cîştigat cinstit TOATE înscenările puse la cale împotriva lui. Şi, în orice caz, el n-a comis niciodată un asemenea atac abject, să acuze Guvernul României că ar fi format din „borfaşi, escroci şi tîmpiţi”. F Omul Fără Gît a voiajat în 4 ani şi jumătate cît a călătorit Ceauşescu în 45 de ani. Mai nou, odrasla generalului sovietic Walter Roman a dat o fugă pînă în... Africa de Sud, să viziteze cică nişte unităţi militare, că el răspunde de situaţia armatelor din întreaga lume, aşa i-a lăsat tac-su cu limbă de moarte. Dar, aşa după cum reiese dintr-un interviu telefonic acordat la două pupeze de la ziarul „Azi”, cel mai bine s-a simţit Petrică la pompiţe şi lighenaşe: „Mîine vizitez un proiect care mie îmi este drag, un sistem hidraulic de acumulare prin pompare”. Foarte inteligent pistruiatul, el s-a prins imediat că acumularea prin pompare e una, iar pomparea prin acumulare e alta. F În acelaşi ziar născut prin fraudă şi împroprietărit cu o tipografie ultramodernă, tot prin fraudă, zăpăcita aia de Iulia

Încălzirea globala și românii

Epigrame

Apar modificări pe Terra Şi mă întreb, stimaţi confraţi: Cînd se va-ncinge atmosfera, Vom fi şi noi... mai dezgheţaţi?

Contorizarea apei, la bloc M-am debranşat, dar preţul creşte Că totul pare-a fi o ţeapă: Contorul meu se învîrteşte... Şi cînd îmi lasă gura apă.

Va veni şi toamna electorală Cînd vine toamna în Carpaţi Şi cade bruma pe culturi, Noi ne gîndim la candidaţi...

Dar şi la alte murături.

Cod galben... cod roşu De coduri astăzi eu mă vaier Şi pot să jur că nu sînt bancuri: Cel GALBEN a venit prin aer, Cel ROȘU a venit pe tancuri.

La plajă, pe litoral Frige la Neptun nisipul Şi nevastă-mea-i cochetă Că şi-a pus şi dînsa slipul

...în poşetă.

Viața ca spectacol La piesa asta cam fugară

RM

Roşca ne informează: „Tot mai creşte numărul hoţilor”. Îi reamintim noi pe primii din clasă: Petre Roman, Adrian Severin, Traian Băsescu, Bogdan Bujor Teodoriu, Rada Istrate, Aristide Dragomir ş.a. F Ne pare sincer rău de Victor Surdu. Dar prea vrea să fie cu luntrea în două funduri, cum zicea un glumeţ. Le face el pe toate, ca românul imparţial: şi la Ambasada S.U.A. cînd nu-i chemat, şi la nunta puşcăriaşului Dide, şi la depuneri de jurămînt, dacă s-ar putea, ar fi în 100 de locuri concomitent, şi la stînga, şi la dreapta. Şi doar i-a zis Angela Similea în 1990: ,,Ține-te după Eugen Barbu şi Vadim Tudor, fiindcă ăştia ştiu rostul trebii prin Bucureşti!”.

Mai nou, Victoraş a acordat un interviu ziarului „Cronica Română”, sub titlul: „Cei care au rămas în P.D.A.R. vor cîştiga alegerile!”. Care alegeri, Surdule, alo, mă auzi? Alo? Surdule, deschide fălcile de cîteva ori, poate ţi s-or desfunda timpanele! Voi şi cînd eraţi în echipă completă, tot le-aţi pierdut, în septembrie 1992.

Oricum, racolarea celor două secături dezertate de la P.R.M., Victor Stoicescu şi Constantin Moldovan ne va determina să privim fără nici o simpatie acest partid în derivă, care, de-o sufla o dată în băşică, o înverzeşte ca pe-un lan de mături tinere. „Da, e adevărat, ne-au plecat mulţi de prin filiale – a mai declarat Beethoven agrarianul – dar ne-au venit în schimb cei doi senatori de la P.R.M., care aduc şi ei cîteva zeci de mii de voturi!”. Fraza asta dovedeşte că Victoraş nu s-a mai trezit de la 23 August 1944, chit că nici nu era născut. El îşi închipuie că zecile de mii de alegători sînt nişte turme de oi, care se aruncă şi ele în prăpastie, bîldîbîc, după doi măgari căpiaţi.

Să-i mai urmeze populaţia pe nenorociţii ăştia din Ialomiţa şi Botoşani? Păi nu-i mai votează nici familiile lor, se aude că îi scuipă lumea pe stradă.

El nici măcar nu ştie că cei doi vagabonzi care au şters-o cu posturile de senator (cîştigate de P.R.M.) în borsetă au însumat, la alegerile din septembrie 1992, vreo 3.000 şi, respectiv, 7.000 de voturi, dar au devenit parlamentari prin redistribuirea resturilor de la cele 90.000 de voturi ale preşedintelui P.R.M. Dă, Doamne, alegeri anticipate, să scape ţara de derbedei! F În Masivul Ceahlăul și-au făcut apariția, pentru prima oară, viperele. În Parlament, ele au apărut mai demult.

Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista ,,România Mare”, nr. din 12 august 1994) Aș vrea (deși e tare greu) Să schimb spectacolul de seară

…c-un matineu.

Deziluzie Soarta fu promițătoare, Însă după integrare, Tot românul plînsu-mi-s-a De la Nistru… la Tamisa.

Soției, de ziua ei În cinstea unei lungi iubiri Ți-am cumpărat în dar, iubito, Garoafe, dalii, trandafiri…

Dar cu cartofii am sfeclit-o.

NAE BUNDURI

RM

3

Vineri, 2 august 2019

Criza globală și răzvrătirea naturii

Ce se cîștigă atunci cînd ceva se pierde? (2) Motto: ,,Now is the winter of our discontent…”

(Shakespeare, Richard al III-lea, cca. 1595) ,,The life of man is poor, nasty, brutish, and short” (Thomas Hobbes, Leviathan, 1651)

Ce s-a pierdut în timpul Micii Glaciații? (2) În luna iunie 1590, supraviețuirea devenise practic imposibilă din cauza foamei. Atunci, Ambasadorul Spaniei, Dom Bernard de Mendoza, a sugerat comitetului de salvare a orașului ca oasele morților din faimosul Cimitière des Innocents să fie dezgropate, sfărîmate și măcinate, iar din făina obținută să fie făcută pîine. Pînă pe 30 august 1590, cînd orașul a fost eliberat de trupe catolice, circa 45.000 de oameni, reprezentînd o cincime din populația Parisului, muriseră de foame și boli. În anii 1780, Franța a suferit de pe urma unei serii de recolte compromise. Vicisitudinile extreme îndurate de populație din cauza foametei au contribuit semnificativ la resentimentele și la disperarea care au alimentat Revoluția din 1789. În 1601, după ce o vară rece și umedă a făcut ca recolta, aproape coaptă, să putre­ zească pe cîmpurile pline de apă, foametea a izbucnit și în Rusia. Au urmat alți doi ani de recolte proaste, cînd temperaturile de vară pe timpul nopții au fost sub limita de îngheț.

Climatologii consideră că acest fenomen climatic extrem a fost provocat de erupția vulcanului Huaynaputina din Peru în anul 1600. Foametea pe scară largă a ucis două milioane de ruși, adică o treime din populație. În plus, țara s-a confruntat cu răscoale, război civil și ocupație străină (Polonia) pînă în 1612. Ceea ce istoricii ruși numesc Смутное время (Vremea necazurilor, 1598 – 1613) a fost o perioadă de teribile încercări pentru poporul rus, alimentate și exacerbate de efectele răcirii globale.

Deși dinastia Ming din China rezistase cu succes 276 de ani (1368 – 1644), Mica Glaciație i-a dat o lovitură mortală, provocînd recolte slabe, inundații și epidemii. În timpul foametei care a premers prăbușirea dinastiei, cu 2 kg de orez se puteau cumpăra doi copii. În haosul care a urmat prăbușirii dinastiei, peste un milion de chinezi au pierit.

Arii întinse ale Europei, afectate de Războiul de 30 ani (1618 – 1648), au pierdut o treime sau mai mult din populația lor. În Franța, războiul civil numit La Fronde (1649 – 1653) a produs un milion de morți.

Iar în Britannia, diverse războaie civile, între 1638 – 1660, au fost răspunzătoare pentru moartea a 7% din populație, mult mai mult decît cele 2% victime ale primului Război mondial.

Sfîrșitul Secolului al XVII-lea a consemnat noi perioade de foamete, urmate de pierderi de vieți omenești. În Franța (1693 – 1694), Norvegia (1695 – 1696) și Suedia (1696 – 1697), populația fiecărei țări s-a redus cu aproximativ 10%. În Estonia și Finlanda, foametea din anii 1696 - 1697 a produs moartea a 20%, respectiv 33% din populațiile naționale.

Mica Glaciație a produs veri reci și ierni foarte geroase și în New England, unde, începînd din 1609, au început să se stabilească primii coloniști europeni.

Nu se cunoaște cum au rezistat triburile locale, pentru că nu există documente. Dar coloniștii s-au confruntat cu vicisitudinile răcirii globale. În timpul Marii Zăpezi din 1717 și a Vinerii Reci din 1810, o serie de furtuni de zăpadă au îngropat case și oamenii au murit înăuntru cînd temperaturile au scăzut brusc cu 16 grade Celsius în mai puțin de o zi. Armata revoluționară americană, condusă de generalul George Washington, a suferit

teribil în iernile 1777 – 1780, ajungîndu-se la răzmerițe în rîndurile soldaților, cărora le lipseau îmbrăcămintea și încălțămintea adecvate.

Furtuni uriașe din Marea Nordului au produs inundații catastrofale în nordul Europei (Olanda, Belgia, Germania), începînd aproximativ din anul 1300 și continuînd în diverse reprize pînă în Secolul al XVIII-lea.

Numele furtunilor sînt sugestive: Potopul Sf. Marcellus sau Grote Mandrenke (Marea înecare a oamenilor, în olandeză), Potopul Sf. Lucia, Potopul Sf. Elisabeta ș.a. și semnifică dimensiunile biblice ale efectelor răcirii globale. Orașe și sate inundate, poduri și diguri distruse, potopurile din nordul continentului au produs pînă la 100.000 de victime. Cînd recoltele au început să fie

compromise de la an la an, cînd prețurile produselor agricole s-au dublat, cînd apariția soarelui pe cer în lunile de vară era o ocazie rară, o combinație toxică de vreme rea și frică s-a produs. Oamenii au început să creadă că Dumnezeu îi pedepsește pentru ticăloșiile lor. Iar rezultatul a fost o puternică și larg răspîndită suspiciune că evenimentele nefaste, legate în realitate de Mica Glaciație, erau provocate de vrăjitoare. Rînd pe rînd, începînd din anii 1580, procese ale vrăjitoarelor au avut loc în Germania, Luxemburg, Franța, nordul Italiei și Catalonia. Istoricii afirmă că în timpul Micii Glaciații, circa 110.000 de procese de vrăjitorie și magie neagră au avut loc în Europa și 50.000 dintre ele s-au încheiat cu condamnări și arderi pe rug.

Efectele nefaste ale Micii Glaciații în vestul Europei s-au manifestat și într-o zonă de mare importanță socială: viticultura. Vinul era o marfă foarte prețuită și, de aceea, cu începere din Secolul al XVI-lea, bine documentată: descrierile produselor, prețurile, cantitățile de struguri culese și, cel mai important, datele culesului se cunosc în detaliu. Pînă la jumătatea Secolului al XIX-lea, vinul a fost mai mult decît un lux, a fost o necesitate, mai ales în orașe, unde era greu de găsit apă curată de băut.

Pentru că proprietățile apei fierte de a distruge germeni nu fuseseră încă descoperite, singura soluție era să adaugi alcool în apa de băut, adică să torni pe gît vin sau bere în loc de apă plată și impură. Răcirea globală și reducerea perioadei de creștere și coacere au afectat negativ producțiile viticole, ca și pe cele de cereale.

Ce s-a cîștigat în timpul Micii Glaciații? (1) Mica Glaciație a însemnat, în principiu, o criză agricolă, pe termen lung și cu extindere continentală.

Pentru societățile fragile de la începuturile erei moderne, doi ani consecutivi fără recolte, în special de cereale, însemnau foamete. Rîurile înghețate nu mai permiteau funcționarea morilor și nici transporturile către orașe, tăindu-le sursele de aprovizionare cu produse alimentare.

Recoltele de cereale nu s-au mai reîntors la vechile lor valori decît după 180 de ani. Dar această criză este, paradoxal, responsabilă pentru ceea ce eu numesc cîștigurile din timpul Micii Glaciații. Să mă explic. Înainte de Mica Glaciație, vreme de aproape un mileniu, sistemul socio-economic european funcționase relativ corect, fiind centrat pe proprietatea feudală și cooperarea strînsă dintre biserică și rege/împărat.

Majoritatea populației era alcătuită din țărani și iobagi trudind cu mijloace rudimentare (predominant, pluguri de lemn, care abia zgîriau pămîntul) pe terenurile stăpînite de nobilimea locală. Foarte puțini lucrători agricoli își permiteau să folosească boi la arat, pentru că întreținerea animalelor pe timp de iarnă era costisitoare.

Agricultura practicată era aproape mono-cultură, ceea ce conducea la productivități scăzute.

Situația s-a mai schimbat în Secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Expedițiile lui Columb în America au adus europenilor noi plante: porumb, cartofi, tomate, tutun, bostani. Numai că introducerea acestora în practicile agricole de pe bătrînul continent nu a fost imediată.

De exemplu, cartoful a fost la început o curiozitate în grădinile botanice, admirat pentru florile sale. A trebuit să treacă multă vreme pînă cînd oamenii de la țară să-și dea seama că tuberculele ascunse în pămînt sînt bune de mîncat. În consecință, producția de cereale, majoritatea consumată local, a fost predominantă. Prețul făinii, respectiv al pîinii, a reprezentat standardul de aur al timpului.

Cînd efectele Micii Glaciații au amenințat acest standard, cînd țăranii nu mai rămîneau cu un surplus de cereale de la un an la altul care să le asigure supraviețuirea, sistemul socioeconomic feudal s-a prăbușit. Consecința majoră a acestei situații, după părerea lui Blom, a fost o schimbare de paradigmă: acceptarea medievală a vieții economice umane ca fiind ciclică și stabilă a fost respinsă în favoarea ideii unei continue creșteri economice bazate pe exploatare și construită pe o constantă expansiune imperială și industrială. Nu este greu să observăm că era modernă și cea contemporană, pentru care creșterea economică neîntreruptă este o mantra politică, își au rădăcinile în perioada Micii Glaciații. Reorganizarea modului de folosire și de proprietate a pămîntului (d. ex., pășunile comunale au fost restrînse/închise) au schimbat relațiile de forță și structurile sociale existente, favorizînd creșterea productivității agricole și a disponibilităților pentru schimburi extinse de produse agricole (cereale, în principal). Dezvoltarea comerțului a impus dezvoltarea transporturilor. S-a început construirea de noi drumuri și ambarcațiuni comerciale pentru noile rute maritime stabilite în epoca marilor descoperiri geografice.

Dezvoltarea transporturilor înseamnă investiții mari.

Abilitatea de a cumpăra sau vinde pe cash sau echivalent a căpătat o importanță tot mai mare. Orașele care erau, în același timp, centre importante de transport și asistență financiară au devenit liderii politici și culturali ai Micii Glaciații. Exemplul cel mai elocvent este Amsterdam, care s-a transformat, dintr-un loc oarecare al Imperiului Habsburgic, într-un centru comercial multi-relațional (un hub, s-ar zice azi), cu o populație care a crescut de zece ori într-un secol. Iar Olanda – pînă atunci o țară de pescari, fermieri și o mînă de negustori – s-a metamorfozat peste noapte în cea mai mare putere navală a timpului și a devenit locul unei renașteri economice, artistice și chiar filosofice (Spinoza, Descartes). În Amsterdam s-a înființat în 1602 una dintre primele companii cu activități lucrative externe – Dutch East India Company, specializată pe comercializarea mirodeniilor. În același an a apărut o instituție nouă, Beurs, adică Bursa de valori. (va urma) Constantin Crânganu Profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York

4

Vineri, 2 august 2019

Atitudini«Polemici Tabletă de scriitor

Cuiul lui Pepelea

Ne lăudăm cu Europa, de parcă nu am fi aici de cînd lumea, uitînd de tot ce a fost bun pînă mai ieri, în ţara asta... Din păcate, unii dintre români, din dorinţa de a parveni sau din alte interese meschine, clamează că România este cea mai tare ţară din lume, că are fete frumoase şi obiceiuri de neuitat, însă, realitatea îi contrazice. De fapt, împăunîndu-se cu astfel de afirmații, ei urmăresc un loc călduţ în vreo funcţie care să le aducă bani, reputaţie și vizibilitate, pe chestii din astea, sfidînd pe românul corect, cinstit. Şi de-alde ăştia îi găsim peste tot, mai ales în campania electorală... Dar ştiu ei cu cît sacrificiu s-a construit această ţară? Sigur că ştiu, dar nu vor să recunoască efortul celor care s-au jertfit pentru ea... Cîndva, țara noastră era considerată grînarul Europei, dar nu s-a spus niciodată vreun cuvînt despre truda și sacrificiul ţăranului român, opincarul, mămăligarul de odinioară, care a trebui să muncească trăgînd, din greu, cu vita lui, la plug, pentru a da statului mai tot rodul muncii sale de peste vară. Şi statul, în lăcomia lui, lua tot ce găsea în bătătura ţăranului, pentru ca cei din fruntea țării să aibă ce să le dea stăpînilor de prin divanele împărăteşti. Astfel obțineau, în schimb, laude și promisiunea de a fi menținuți la putere, prin slugile acelor stăpîni, oameni politici de toate felurile, puşi, ca şi acum, numai pe minciună şi furat... Şi vorbim despre Europa ca despre izbăvire, rugîndu-ne de ea să nu ne mai țină la ușă, de parcă noi am veni de niciunde, nu am avea ţară, limbă, grai, ca să ne dea ce?... Vedem cu toţi ce am ajuns, cu atîta Europă: un popor dezbinat, umblînd ca păstorii în transhumanță, şi supus la umilinţă, suferinţă şi boli... Aceasta este Europa cea măreață, preaslăvită cu elogii formulate după ureche, doar de dragul de a nu supăra pe cine nu trebuie, o Europă care, în orice moment, este gata să ne trîntească uşa în nas, că şi aşa nu-i sîntem de trebuinţă, cu atîția români de-ai noștri care aleargă de colo-colo, precum oile rătăcite, în codru, de cioban. Cît de bună este, vedem cu ochii noştri, ducînd povara zilei de mîine

pe proprii noştri umeri, îngînduraţi şi zbuciumaţi, că îţi vine să o iei razna... Vorbim despre Europa fiindcă aşa ni se porunceşte, și ne grăbim să dăm curs îndemnurilor acelora care zic că ne vor binele, nouă şi copiilor noştri, iar noi, fiindcă sîntem români ascultători, le stăm la picioare şi le oferim cu generozitate pămîntul, pădurile, fabricile, rîurile, copiii, cimitirile, ca pe vremea Imperiului Otoman, cînd sultanului trebuia să i se ducă ţara pe tavă! Şi oricît li se vor da, ei tot nu se vor sătura, căci de bunăstarea noastră nu le va păsa niciodată acestor lupi veşnic înfometaţi. Numai că ei nu urlă de foame, pentru că nu duc lipsă de nimic, lor li se fac toate voile, aici, în ţărişoara noastră - dar nu care cumva să-i deranjăm, că dacă se supără, fac prăpăd, nu alta... Şi vorbim de Europa ca de un tărîm pe care curg rîuri de lapte și miere, iar sărmanul român crede că va avea parte de ele. E bine căşi face iluzii şi speră în bunăstarea lui şi a familiei sale.

Din păcate, pornind de la realitatea din teren, lucrurile nici pe departe nu stau aşa, chiar dacă vorbim de Europa, de Occident... Şi uite cum, de la o zi la alta, ne amăgim cu Europa noastră, zicîndu-ne că dacă-i vom da ascultare, ea ne va răsplăti cu cozonac, cum spunea sărmana mama, cînd pleca la tîrg, să vîndă vreo pasăre. Ne promitea că la întoarcere ne va aduce bomboane, dacă nu vom face vreo poznă în lipsa ei şi ne îndeplinim treburile pe care le aveam de făcut în gospodărie... Din păcate, niciodată nu ne-a adus bomboanele promise, ba, mai mult, într-o zi, pe înserat, intrase în ogradă istovită de puteri, căci între satul nostru și tîrgul cu pricina avea de mers vreo zece kilometri... Venise și fără pasăre, şi fără bani, fiindcă, după ce vînduse orătania, hoţii îi furaseră bruma de bănuţi pe care o luase. Cam la fel stau lucrurile și-n cazul românilor noştri cu Europa... De ce? Pentru că ştim a ne minţi fiecare pe fiecare, de la vlădică la opincă, în beneficiul trădătorilor de neam şi ţară, dar ne pretindem mîndri că sîntem un popor blagoslovit de Dumnezeu, care ştie să rabde şi să ierte... De acord, dar, oare se gîndeşte cineva la cît de sărmani sîntem, că am ajuns să umblăm cu foamea în gît după cai verzi pe pereţi, și cît de obedienți am devenit, încît nici măcar nu luăm poziție față de minciunile acelora care preaslăvesc Europa și care refuză să ia seama că românilor le fuge pămîntul de sub

RM

Eroilor de la Mrti, Mreti i Oituz Motto: ,,Avem un vis neîmplinit,/Copil al suferinței,/De jalea lui ne-au răposat/Și moșii și părinții”.

(Octavian Goga) Foșnirea codrilor de brazi, Luceafărul din fapt de seară...

Din ce-am fost ieri, resimt și azi, Gorunii iarăși mă-nfioară.

Să vă invoc pe rînd, pe rînd...

Eroi apărători de Țară, Din ce-ați jertfit în foc și gînd Să vă aprind altarele de ceară!

Pe unde trec, Columne noi Sărbătoresc îngemănarea....

Ne-am regăsit români pe noi, Cu doinele și cu visarea!

Florin Iordache picioare?... Oare Europei îi pasă de analfabetul român, care nu ştie decît să muncească din greu cu palmele și să-şi ducă amarul vieţii în tot soiul de magherniţe, aducînd pe lume o droaie de copii care, la rîndul lor, vor fi la fel de chinuiţi şi de săraci ca părinţii lor, care se simt bine la o halbă de bere de calitate îndoielnică, mîndri că sînt europeni? Şi el o face nu prin judecata minţii sale, ci pentru că aşa l-ai învăţat tu, Europa, minţindu-l prin reprezentanţii tăi, care trăiesc în lux de pe urma acestor năpăstuiţi ai sorţii... Pentru toate acestea te criticăm, Europa, pentru că ne-ai luat totul, de am ajuns cu mălaiul pe fundul sacului, cu identitatea şubredă, sărmani ai nimănui, liberi să umble fiecare pe unde îl taie capul, poate-poate va găsi Cuiul lui Pepelea.

Pînă atunci, răbdare şi să auzim de bine!

Ion MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

INVITAȚIE LA DRUMEȚIE

Apele care brăzdează ținutul vîlcean (1)

Călătorie prin frumosul ținut al Vîlcei (2)

Axa principală a întregii rețele hidrografice vîlcene o constituie Oltul – rîul legendar, care cu firele sale magnetice unește inimile tuturor românilor. Este prezent în numeroase lucrări geografice, istorice și literare încă din vechime. Poporul i-a țesut chipul măreț în minunate cîntece populare, fapt explicabil dacă avem în vedere că el a deschis unul din marile făgașuri prin care s-au temeinicit legăturile și s-a înfăptuit unitatea națională a românilor.

Teritoriul județului mai este străbătut de cîteva văi importante: Oltețul, Otăsăul, Cerna, Tîrîia etc.

Lotrul străbate o cale ,,istorică”, lungă de 76,6 km, încărcată de frumuseți naturale inegalabile. Descriind drumul năvalnic al Lotrului, Fr. Schwantz menționa, la începutul Secolului al XVIII-lea: ,,Un rîu foarte repede și năvalnic ce poate fi trecut călare cînd nu este crescut, dar cînd plouă în munți, vine cu atîta repezeală timp de cîteva ceasuri, încît este cu neputință să treci prin el”.

Oltețul – fiul mai mic al bătrînului Alutus, după ce își trage seva izvoarelor sale cristaline din Curmătură, o șa largă între Munții Parîng și Căpățînei, reușește ca pe o cale lungă de 183 de km să-și croiască o vale minunată. Cu ținutul vîlcean se întîlnește numai pe porțiunea Alunu-Laloșu (85 km).

Aici, în cadrul natural, la Curmătura Oltețului, asculți cum picură cu dulceață minunatul cîntec al păstorilor din Vaideeni: ,,Seara, cînd e lună plină/ Se-nvîrt horele la stînă/ După glasul fluierii,/ După gîndul băciței”.

Oltețul este rîul ce a liniștit focul marelui haiduc Iancu Jianu, al lui Tudor Vladimirescu, și le-a clădit mărețul vis de libertate. Pe malul său – Dealul Muierii – șerpuiește vechiul drum al oierilor care duceau turmele de la munte spre cîmpie. (va urma) COSTEA MARINOIU (,,Itinerare vîlcene”)

Minunatele locuri montane din Vîlcea

La poalele umbrite și răcoroase ale Carpaților, se țin lanț, ca o salbă strălucitoare, așezările omenești permanente. În jurul munților noștri s-au țesut și legende, ei păstrînd numeroase amintiri ce merită să fie evocate și cunoscute de noi, cei care astăzi ne bucurăm de măreția și frumusețea lor.

Pătrunzînd pe văile Lotrului și Oltului, intri parcă într-o cetate naturală, în care privirea îți este captată de frumoasele monumente ale naturii. În masivul Ciortea s-au descoperit cinci peșteri. Peștera Mare este lungă de 37 m, se află la 2.424 m altitudine, fiind situată la cea mai mare altitudine din Carpați. Pe înălțimile culmii Mirăuțului se zărește silueta zveltă a unui sfinx, iar pe versantul drept al văii Rudăreasa se găsește Peștera Laptelui, lungă de 22 m. În prejma primului război mondial s-a construit drumul strategic care brăzdează culmea muntoasă a Latoriței. Turțudanul, Foarfeca și Năruțul străjuiesc de milenii ,,poarta” la intrarea în defleul Lotrului. ,,În fața satului, dincolo de Lotru, se înalță ca un foișor Turțudanul, de pe al cărui creștet pleșuv și ascuțit se deschid priveliști mărețe în depărtarea zărilor, peste spinările vinete ale munților și pe văile înnoptate de codru, pe fermecătoarele văi, prin care șerpuiesc, luminoase, cele două rîuri” (Alexandru Vlahuță, România pitorească). Pe valea Călineștilor, înălțimile Suliței, cu poiana-i încîntătoare, oferă un cadru natural deosebit pentru vizitatorul dornic să admire liniștea și frumusețea acestor locuri.

Vîrfurile Dobrunu, Jidul, Negovanu sînt crestele cele mai atrăgătoare ale Munților Lotrului, cu înălțimi

semețe care spintecă albastrul infinit al cerului. Din șaua Ștefleștilor coborîm în Valea Frumoasei, ținut admirat și cîntat cu atîta har de Mihail Sadoveanu – călător statornic și admirator al acestor minunate locuri montane.

Nedeile păstorești, adevărate spectacole folclorice care se organizau vara pe înălțimile munților, au purtat tot timpul vie unitatea de neam, de limbă și port a locuitorilor din provinciile românești. ,,Și curg doinele și jienele, învîrtitele și jocurile ciobănești întocmai ca izvoarele”.

Nedeile se țineau în zilele de 24 iunie, 29 iunie, 20 iulie, 15 august.

Plaiurile Loviștei și Horezului erau străbătute de numeroase drumuri pastorale, pe care s-au scurs focul și dorul acestor fii ai munților. Unul dintre drumuri cobora din munți, pe valea Lotrului. ,,Toamna, cînd turmele pornesc din munți spre baltă, o bună parte din cele care vărau în munții de care am vorbit coborau în valea Lotrului, la Voineasa. De acolo, ținînd valea, ajungeau la Brezoiu, pe Olt” (I. Conea, Țara Loviștei, 1935).

RM

5

Vineri, 2 august 2019

Polemici«Controverse

Cum a murit Duiliu Zamfirescu

PORTRET DE SCRIITOR

Duiliu Zamfirescu, întemeietor al romanului românesc modern S-a născut la 30 octombrie 1858, în comuna Plăinești, Rîmnicu-Sărat (azi, județul Vrancea). A murit la 3 iunie 1922, în timp ce se afla într-o excursie la Agapia. Studii la Facultatea de drept din București (1876-1880). Debut literar în Ghimpele, 3 aprilie 1877, cu poezia Domnișoarei Niculescu Aman. Dedicație.

Adevăratul debut literar are loc, la 10 februarie 1880, în Literatorul, cu poemul Levante și Calavryta, însoțit de prezentarea elogioasă a lui Al. Macedonski. Debut în volum: Fără titlu, poeme și nuvele, 15 martie 1883.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor (Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna, ceea ce nu se poate). Acestea se constituie în primul ciclu din literatura română, asemănător ciclului lui Émile Zola Le Rougon-Macquart. Cele cinci volume au fost scrise departe de țară, la Roma, cînd autorul lucra la Legația română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, Lydda. Prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniților de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea. *** Duiliu Zamfirescu a murit cu certitudinea asupra valorii creației sale de maturitate și cu speranța receptării ei adevărate din partea posterității. Azi, nu-i mai contestă nimeni rolul de întemeietor al romanului românesc modern. S-a reparat, astfel, destinul vitreg, pe care însuși autorul l-a impus creației sale. Ieșirea academicianului în arenă, prin declanșarea celebrei polemici îndreptată împotriva poporanismului, la care s-a adăugat, desigur, imaginea omului Zamfirescu – dandysmul tînărului și aristocratismul exacerbat, hrănit de himerele descendenței imperiale, al maturului, supranumit Duelius Superbus (poreclit astfel pentru reputația sa de mare spadasin) – au făcut să atîrne asupra operei sale sabia lui Damocles.

Au trecut decenii întregi de la moartea lui Duiliu Zamfirescu, iar azi, poeziei, unei părți din romane, nuvelisticii și teatrului său, le este recunoscută, în primul rînd, o valoare istorică. Ciclul Comăneștenilor și corespondența sa transcend acestei limitări în timp, înscriindu-se ca un însemnat capitol al valorilor noastre literare perene. Meritul de a fi relevat valoarea corespondenței îi revine în mare măsură lui Eugen Lovinescu.

Dialogul epistolar cu Maiorescu, asupra romanului Viața la țară, pe cînd scriitorul nu avea încă destul de clară ideea ciclului, este revelator pentru modul de raportare negativă a artistului, nu lipsit de orgoliu creator, chiar și atunci cînd se afla în evidentă eroare, față de unele observații care vizau propria operă.

Rugîndu-l să nu-și publice romanul în volum, pînă nu vor fi discutat împreună asupra lui, deoarece, la recitirea lui integrală în Convorbiri, și-a făcut cîteva notări de amănunt, pe care ar dori să i le aducă la cunoștință la proxima întîlnire, Maiorescu îi face cunoscută aprecierea entuziastă a romanului de către tinerii Dragomirescu, Rădulescu și Evolceanu, emițînd el însuși o apreciere, deocamdată parțială. Verdictul criticului, expus într-o formă amabilă, dar prin aceasta, cu nimic subiectiv, vizează conducera unitară a acțiunii și nefuncționalitatea unor episoade secundare. Criticul invoca reale deficiențe de structură, motivîndu-și prin aceasta aprecierea sa parțială, în raport cu entuziasmul mai tinerilor confrați. În răspunsul său, scriitorul se

arată întrutotul de acord cu amendamentele criticului.

Lasă însă să se înțeleagă, luîndu-l martor pe Negruzzi, că și-a dat seama mai demult de deficiențele incriminate și că ,,planurile sale machiavelice” sînt de a continua Viața la țară într-un nou roman, care se cheamă Tănase Scatiu. Atît ar fi fost de ajuns pentru o comuniune de idei, sub forma aparenței. Dar, în continuarea epistolei, scriitorul se lansează într-o riscantă teorie modernă asupra compoziției prozei realiste, deplasînd discuția la obiect, deschisă de critic, în sfera unor generalități menite mai degrabă a-l irita pe diagnosticianul care pusese direct degetul pe rană. ,,Credeți – întrebă Duiliu Zamfirescu – că toate evenimentele incidentale dintrun roman trebuiesc duse la soluțiune? E vorba de viața la țară, prin urmare, de o mulțime de nimicuri, care rămîn în planul al 2-lea și al 3-lea și care stau acolo numai ca să întregească tabloul”. Evident, criticul nu credea că mulțimea de nimicuri trebuie duse la soluțiune; ceea ce voia el era o operă organică, în care chiar episoadele secundare să aibă o funcționalitate precisă, subordonîndu-se amintitei unități de acțiune.

El exprima un ideal clasic, în care credea și iscoditorul romancier. Criticul și scriitorul nu s-au înțeles asupra aspectelor incriminate. Maiorescu s-a retras. Vorbise.

Duiliu Zamfirescu și-a continuat ciclul romanesc.

Găsise, în imperativul național al unirii tuturor provinciilor românești, argumente serioase, care-i justificau demersul. Profesiunea sa de credință, din prefața la a patra ediție, din decembrie 1914, a Vieții de la țară, este edificatoare în acest sens: ,,În gîndul meu se statornicise de mult hotărîrea de a înjgheba ceva trainic, care să fie icoana vieții noastre românești. De la războiul din 1870, pînă la cel din 1914..., am scris cinci romane, și anume: Viața la țară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări și Anna, care se pot citi fiecare aparte, dar care coboară, unele din altele, ca rudele aceluiași neam. Firul conducător al acestor cinci lucrări apare astăzi destul de limpede: voiam să întorc dragostea românilor către pămîntul lor din valea Dunării, și, cu ei, să iau Ardealul. Cine a cetit Îndreptări și Anna a înțeles că pregăteam pe tînărul Comăneșteanu pentru acest sfîrșit. Trebuia să scriu al 6-lea și cel din urmă volum...

Poporul român se pare că vrea să scrie el însuși această pagină”. Într-adevăr, poporul român a scris această pagină. Duiliu Zamfirescu nu și-a încheiat, însă, ciclul.

Al 6-lea volum a rămas abia început.

Punerea întregului ciclu sub imperativul generației sale nu este un act gratuit. Fervoarea și sinceritatea cu care pledează pentru necesitatea unei literaturi naționale sînt de-a dreptul impresionante. În cunoscuta-i manieră de a-și redacta prefețe literare, nu o dată polemice, fulgeră împotriva lui Spencer, care îndrăznise, în Introducere la științele sociale, să pună patriotismul printre prejudecăți. ,,Este o greșeală – conchide Duiliu Zamfirescu. Patriotismul nu este nici «judecată», nici «prejudecată», ci pur și simplu sentiment”. Sentiment, adică factorul cel mai apropiat tratării artistice, fluidul care impulsionează, unește și, la nevoie, suplinește (v. Îndreptări) sau înnobilează (v. Anna) intriga romanelor ciclului său. (...) Întemeietor al romanului românesc modern și anticipator, în multe privințe, al căilor urmate de marii noștri romancieri, Duiliu Zamfirescu, cronicarul unei caste nobile, aflată în crepusculul existenței sale, își refuză privilegiul de a-i descrie căderea spectaculară, preferînd idealizarea eroică a unei agonii iminente.

Trebuia să vină Mateiu...

VASILE SAV (,,Tribuna”, 1978)

Duiliu Zamfirescu a plecat din această lume într-o noapte de vară, la Mînăstirea Agapia din județul Neamț. Devenit celebru cu romanele sale din ciclul Comăneștenilor, acesta și-a găsit locul binemeritat în vasta Istorie a Literaturii Române scrisă de George Călinescu, cel care a consemnat și cum s-au petrecut ultimele clipe ale romancierului, în urma consumului unor ciuperci de sezon, găsite prin pădurile din jurul mînăstirii. În viața sa, Duiliu Zamfirescu nu a fost vreun firav sau vreun bolnăvicios, pomenindu-se, în epocă, despre talentul său de spadasin, despre agilitatea și măiestria sa, calități care nu puteau aparține decît unei persoane cu o sănătate de fier. În dueluri nu a avut milă de nimeni, a cîștigat fiecare confruntare și chiar a provocat la luptă un colonel, care, de frică, a refuzat lupta. Însa ceva anume l-a dat peste cap pe marele nostru scriitor, iar acest lucru a avut urmări neplăcute. Unul din fiii săi era dornic să-și urmeze tatăl pe calea reglării conturilor cu rivalii, așa că, după primul război mondial, în februarie 1921, opinia publică avea să afle de un duel în care şi-a pierdut viaţa fiul scriitorului Duiliu Zamfirescu, în vîrstă de numai 25 de ani. Lascăr D. Zamfirescu, cel mai mic dintre cei trei copii ai scriitorului din căsătoria sa cu Henriette Allievi, era locotenent aviator în rezervă.

S-a duelat cu căpitanul Maican, la Bucureşti, pentru o ofensă neînsemnată. Duelul a fost provocat de o discuţie despre preţurile majorate pe care le practica un hotel central din Bucureşti. S-au schimbat cîte trei focuri de pistol, iar Lascăr Zamfirescu a fost rănit grav la cap şi, cu toate îngrijirile medicale, a murit după cinci zile.

Părintele îndurerat a recunoscut tot timpul că duelul a fost corect, dar sufletul său a fost devastat.

După un an și ceva a mers la Mînăstirea Agapia nu pentru a scrie vreo carte, ci pentru a mai găsi un pic de liniște și de alinare pentru pierderea unui fiu drag, care a repetat doar ceea ce făcea de obicei și tatăl său, dar cu mai puțin noroc. Așa că ciupercile, suferința, remușcările și cine mai știe ce au pus punct vieții remarcabile a marelui scriitor Duiliu Zamfirescu.

Trupul neînsuflețit a fost adus și înmormîntat cu cinste la Cimitirul Sudic, sub o cruce simplă. (,,Monitorul de Vrancea”)

Vara

Cu firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi.

Toți pomii sînt în sărbătoare, În tei stă floare lîngă floare...

E dulce vara pe la noi!

Cînd dimineața se ivește Din al văzduhurilor fund, Tot cîmpul parcă-ntinerește, Iar, deșteptată de pe prund, Cireada satului pornește... În urma ei un roi de grauri, Ca niște valuri cenușii, S-amestecă prin bălării, S-așază-n coarne pe la tauri, Fac fel de fel de nebunii Pînă ce-n zarea depărtată Spre lacul trist se pun pe drum. Și cum se duc, – acum ș-acum Se mai zăresc încă o dată Ca rămășița unui fum.

DUILIU ZAMFIRESCU

6

Vineri, 2 august 2019

Polemici«Controverse Balsamuri spirituale (129) Întoarcere în timp (20) Interesul public pentru literatură a scăzut, Ministerul Culturii nu mai are nici o influenţă asupra vieţii literare, Uniunea Scriitorilor şi-a pierdut importanţa, Internetul diminuînd interesul pentru literatură, în favoarea ,,rezumatelor” unor opere fundamentale. În şcoli, dezastrul este şi mai mare. Dacă pînă în 1989 existau puţini analfabeţi, acum s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Se cumpără diplome false, profesorii nu mai au nici un prestigiu, sînt insultaţi de elevi şi chiar bătuţi pentru o notă prea mică.

S-a făcut atîta caz că, în comunism, s-au dărîmat biserici, dar cel puţin aveau o justificare: sistematizarea. Şi apoi, majoritatea au fost mutate.

Acum, în democraţie, Catedrala romano-catolică este umbrită de o clădire imensă. Ilegalitatea întregului proces de avizare şi autorizare a construcţiei-mastodont, la doar cîţiva metri de lăcaşul de cult, pune în pericol acest edificiu şi Palatul arhiepiscopal. Iar cei competenţi să soluționeze monstruozitatea „tac”. În imaginaţia mea, destul de bogată, viaţa are trei porţi imense: Poarta Prezentă, Poarta Trecută şi Poarta Viitorului. Dacă aş fi nenăscută, şi destinul, ţinîndu-mă de mînă, m-ar întreba pe care poartă vreau să intru în viaţă, aş alege Poarta Trecutului. Cînd natura nu era mutilată, cerul era înstelat şi harta lui, bine conturată, alimentele nu conţineau chimicale, iar femeia nu-şi călca demnitatea în picioare. Oamenii ştiau de frica lui Dumnezeu, copilaşii nu erau violaţi, părinţii nu erau marginalizaţi. Drogurile nu erau cunoscute. Crimele erau rare, lăsînd la o parte războaiele. Şi domnii, erau domni. Îţi puteai scoate pălăria în faţa lor. Acum, domnii (parlamentarii) se ceartă ca în şatră, de parcă Necuratul le-a dat startul. Şi, erau patru anotimpuri: PRIMĂVARA, VARA, TOAMNA, IARNA care „se respectau” între ele. Acum, nici anotimpurile nu se mai respectă.

Intrarea prin Poarta Prezentului poate fi ilustrată prin ,,creația” unui tînăr poet: „am trecut prin centru sămi cumpăr ţigări am intrat într-o plăcintărie a trecut şi ianuarie şi a fost destul de cald lîngă mine era o femeie care mînca plescăind m-a scos din sărite am vrut să-i pun mîna pe gură s-o opresc însă mai repede am intrat într-o librărie să văd dacă nu i-a apărut cartea lui marineasa am ieşit după vreo cinci minute începuse să plouă bine că nu ninge mi-am spus am văzut o femeie frumoasă aproape de treizeci de ani păcat mi-am spus am mers la anticariat se vindeau cărţi de bucate...”. Fără conţinut, fără virgulă, fără punct. Aşa este viaţa după Poarta Prezentului, prin care: „Libertatea/ care ne asigură zilnic/ o anumită deschidere/ este la fel de mare/ cu deschiderea/ pe care/ zilnic/ o asigurăm/ libertăţii”. (Franz Hodjak) Intrarea în viaţă pe Poarta Viitorului se reduce la un singur cuvînt: APOCALIPSA. Ilustrată cu poemele unor tineri scriitori: „Te-am iubit atît, sufletul meu,/ ce săţi trimit?/ te-am auzit atît scîrţîind paturi cu alţii/ și cu mine nu cu mine nu/ mi-am lipit atît timp nasul în ploaie de/ geamurile palide în care te/ despuiai te-am visat deatîtea ori desfăcîndu-ţi genunchii/ la care nu ajungeam/ rimelîndu-ţi ochii paranoici trist/ ce să-ţi trimit?/ ce să-ţi trimit?/ Două batiste ca să nu-ți mai/ ștergi nasul și ochii pe degete/ și să știi de ce suferi/ o lamă de ras ruginită ca să suferi/ mai departe/ iluminată/ un prezervativ folosit pe care să-l/ colecționezi/ și o molie încărcată de gînduri negre/ care să-ți roadă perna/ zîmbetului tău trist de oglindă ce/ să-ți trimit?”. Sau: „mă întorc acasă după ani și ani de/ umblat prin bucurești/ și mă întorc cu o plasă goală în mînă/ și iese ea la poartă și îmi zice păi,/ dragul nostru, parcă ai zis că mergi la cîștig, o să/ cîștigi cît alții în 4/ și uite că acum n-aduci nimic./ ba, uite dragilor, chiar nimic am cîștigat./ și aduc atît nimic acasă cît n-a putut/ aduna nimeni în ăști doi ani./ nici n-am putut căra de unul singur/ atît nimic cît am cîștigat”. (va urma) LILIANA TETELEA

Istoria unor premiere ale artei și culturii românești

Dacă arta teatrală și muzicală românească se află în atenția lumii artistice mondiale de mai bine de 130 de ani, aceasta se datorează, în primul rînd, și cîtorva femei ilustre, care s-au situat pe primele locuri între celebritățile epocilor respective.

,,Prima voce a Europei”: Elena Teodorini (1857-1926) Prima noastră cîntăreață de operă care a urcat treptele celebrității mondiale a fost Elena Teodorini. La vîrsta de 22 de ani, își face apariția pentru prima oară pe scena Teatrului La Scala, din Milano (29 martie 1880), în rolul Margueritei din opera „Faust“, de Charles Gounod, devenind prima cîntăreață din România care a cîntat pe această scenă. Ea a obținut atunci elogiile unanime ale presei italiene, care a calificat-o drept ,,cea mai fantastică Margaretă auzită vreodată pe scenele lumii”. Mai tîrziu, după turneele pe care le-a întreprins prin marile orașe americane și europene, compozitorul Giuseppe Verdi o va numi ,,prima voce a Europei din toate timpurile”.

Un alt mare compozitor, Massenet, apoi tenorul Enrico Caruso și tragediana Sarah Bernardt vor umple pagini întregi, în memoriile lor, cu elogii la adresa compatrioatei noastre. Elena Teodorini a debutat mai întîi la București (10 octombrie 1877), în opera ,,Rigoletto”.

Prima tragediană poliglotă a lumii: Agatha Bârsescu (1861-1939) La 22 noiembrie 1883, o tînără absolventă a Conservatorului vienez – Agatha Bîrsescu – debutează

triumfal la ,,Burgtheater”.

Succesul îi aduce debutantei un angajament permanent la prestigiosul teatru și titlul de societară. Agatha avea atunci douăzeci și doi de ani. În țară debutase încă din 1878, jucînd în piesa ,,Ruy Blas”, de Victor Hugo.

Consacrarea definitivă o va obțite în rolul Magdei, din piesa ,,Heinemath”, de Sudermann, jucat de o sută de ori într-o singură stagiune, la Viena și apoi în mari turnee prin capitalele europene. Interpretîndu-și rolurile în patru limbi (în germană, franceză, engleză și română), marea noastră compatrioată a devenit, pentru public și pentru oamenii de teatru, ,,prima tragediană poliglotă din lume”.

Premiul întîi (între candidați din toată lumea): Maria Ventura (1896-1954) Într-o vreme în care accesul la Conservatorul din Paris și titlul de absolvent al acestui for de învățămînt însemna consacrarea certă pe plan internațional, o româncă – Maria Ventura – entuziasma comisia examinatorie, care-i acorda premiul întîi, între cei 131 de candidați veniți din toate colțurile lumii. Era în luna iulie 1905, și eroina de atunci avea numai 18 ani și 11 luni. ,,În seara aceasta – scria cronicarul revistei L’Illustration – cred că am asistat la debutul viitoarei

RM

CIOBURI DE GÎNDURI

Lumin

Ce sînt eu, Doamne al uimirii mele, Ce sînt și ce-am rămas din ce eram: Mi-e sufletul ca freamătul de stele Și lacrima din versul lui Khayyam.

Ce sînt în sens? Potir de diamant În care stau esențele supreme?

Ori suflet pur din cel mai pur liant Ce fulgeră trăirea în poeme?

Ce sînt eu, Doamne, simplu vas de lut?

Un tragic păstrător de griji și vină, Eu, cel ce din iubire m-am născut Cînd și în cer s-a zămislit lumină?

Ce sînt eu, Doamne, poate amăgire Ce mintea pe cărări absurde duce?

O, fără Tine nu-i desăvîrșire Cum nu e Înviere fără cruce.

Ce sînt eu azi, Părinte fără vină?

Privesc în jurul meu nedumerit, Dar înțeleg cît Domnul m-a iubit Că sînt prin EL lumină din Lumină.

Nu fac eu judecata firii mele, Dar nu am fost nicicînd doar colb de stele…

M-a plămădit Suprema-nțelepciune Și parte sînt din tot ce nu pot spune.

Mai bine nu mă tulbur cătînd azi ce nu am, Un fulger viu mi-e gîndul ce neagă rătăcirea, O stea îmi cade-n cupă ca roua de pe ram Și lacrima ce-și strigă la ceruri nemurirea. Înțelepciunea lumii slujește-nțelepciunii: Nu stați la sfat de taină cu proștii și nebunii.

Ilarion Boca, 25 iulie 2019

împărătese lirice. Sînt mîndru și fericit de a prezice viitorul splendid care o așteaptă pe domnișoara Ventura”.

Prezicerea s-a adeverit pe deplin.

Geniu și farmec: Cella Delavrancea (1887-1991) La concursul de final de an al Conservatorului de muzică din Paris, încheiat la 21 iulie 1907, premiul întîi la pian îl obține o româncă – Cella Delavrancea, fiica scriitorului Barbu ȘtefănescuDelavrancea. Succesul său are un larg ecou în lumea muzicală franceză, directorul conservatorului, Gabriel Faurré (fost profesor al lui George Enescu), dedicînd laureatei o sonată compusă și publicată imediat după examen. Despre Cella Delavrancea, maestrul Victor Eftimiu avea să scrie mai tîrziu, într-unul din volumele publicate (Aminitiri și polemici): ,,Este o făptură excepțională și regret că nu am nici o putere în această țară ca s-o pun la locul pe care îl merită geniul multilateral și farmecul Cellei Delavrancea”.

Prima participare românească la o expoziție internațională În anul 1867, România a avut, pentru prima oară, un stand reprezentativ la Expoziția internațională de la Paris. Printre exponatele deosebit de admirate au fost - pe lîngă produsele agricole, viticole și de mobilier -, diverse costume naționale tradiționale, covoare, picturi și sculpturi. Cu acest prilej, standul românesc a cucerit 3 medalii de aur, 9 de argint, 35 de bronz. Printre exponate s-au aflat tablouri de Nicolae Grigorescu, Tezaurul de la Pietroasele, o casă țărănească, realizată de meșteri olteni.

RM

7

Vineri, 2 august 2019

Vitejii Armatei Române

Însemnări din războiul antihitlerist (8)

PE FRONTUL DIN TRANSILVANIA (3) Capul de pod de la Vidrasău

...În zorii zilei de 16 septembrie, sub protecţia, unui foc puternic de artilerie, Gruparea colonel Iucăl a început acţiunea de forţare a Mureşului între Vidrasău şi Moreşti, în timp ce Gruparea colonel Ion Boţea, pentru a induce în eroare pe inamic, efectua aşa-numitele treceri demonstrative între Chirileu şi Vidrasău. În urma acestor acţiuni batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie a reuşit să treacă Mureşul şi să înainteze spre dealul Vîrful Viei, cu toate că subunitatea era supusă unui foc puternic de branduri şi de arme automate.

Batalionul 32 pionieri a izbutit în acest timp să întindă o punte de asalt la vest de Vidrasău, evidenţiindu-se cu acest prilej maiorul Gheorghe Vintilescu, căpitanul Ion Frîncu, sublocotenentul în rezervă Victor Rovenţa şi toţi militarii de sub comanda lor. Celelalte batalioane ale Grupării colonel Iucăl nu au reuşit să treacă dincolo de Mureş din două motive: focul puternic al inamicului, pe de o parte, şi creşterea nivelului apelor în zona de trecere, pe de altă parte.

La Gruparea colonel Boţea, subunităţile care au încercat să străbată pînza de apă a Mureşului au fost şi ele oprite de focul armelor automate şi al brandurilor.

Batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie, trecut la nord de Mureş, se organizează la teren într-un cap de pod.

I se ordonă ca pe timpul nopţii să execute o cercetare de luptă şi să-şi organizeze cu grijă deosebită planul de foc, pentru a face faţă oricăror încercări de contraatac din partea adversarului. S-a stabilit, în acelaşi timp, ca artileria diviziei să fie în măsură să intervină la cerere cu tot focul în sprijinul acestei subunităţi.

Pe timpul acţiunii din ziua de 16 septembrie, ofiţerii din statul major al marii unităţi au stat numai în mijlocul unităţilor din primul eşalon. Prezenţa lor acolo unde se ducea greul luptei se impunea cu necesitate. Fiind în liniile de luptă, ei puteau, din împuternicirea mea, să ia orice măsuri care se impuneau şi, totodată, să mă informeze prompt asupra desfăşurării de ansamblu a acţiunilor militare.

Pentru ziua de 17 septembrie, am hotărît continuarea atacului pentru lărgirea capului de pod de la Vidrasău. În acest scop am stabilit ca Gruparea colonel Iucăl să atace pentru a pune stăpînire pe obiectivul fixat şi să treacă peste Mureş încă un batalion, iar Gruparea colonel Boţea să execute trecerea cu două batalioane, după care să ocupe dealul Săuşa. În acea zi, ca de altfel în multe altele, ordinele de la mine spre regimente, ca şi cele de la eşalonul superior către divizie, au curs continuu. Astfel, către orele 15, am primit un ordin de operaţii de la corpul de armată, prin care mi se comunicau, printre altele, următoarele: Divizia „Tudor Vladimirescu”, aflată la dreapta Diviziei 9 infanterie, primind altă misiune, urmează a fi înlocuită.

Divizia 9 infanterie îşi întinde zona de acţiune pînă la Leordeni, procedînd de îndată la luarea în primire a sectorului ocupat de Divizia „Tudor Vladimirescu”. În ordin mi se mai preciza să stabilesc de îndată legătura cu Divizia 6 infanterie, la Luca. În urma acestei noi misiuni, am stabilit ca Gruparea colonel Iucăl să ia în primire sectorul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, iar Gruparea colonel Boţea să ia sub comandă batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie de la Vidrasău. Cîteva ore mai tîrziu, divizia dă ordinul de operaţii, prin care se hotărăşte lărgirea capului de pod. Ca urmare, pînă la data de 18 septembrie, orele 5, situaţia din zona capului de pod era următoarea: batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie reuşise să treacă în întregime Mureşul şi să ocupe dealul Vîrful Viei, cota 477; batalionul 1 din Regimentul 34 infanterie se găsea în curs de trecere, iar o parte din forţe înainta către forma de teren cu cota 498.

La orele 8, inamicul contraatacă cu circa 12 tancuri şi tunuri de asalt şi două batalioane de infanterie atît spre dealul Vîrful Viei, cît şi spre dealul Săuşa. Batalionul 3 din Regimentul 40 infanterie şi batalionul 1 din Regimentul 34 infanterie sînt silite să se replieze. Aceste

subunităţi au luptat pînă la ultima terasă a dealului Vîrful Viei, unde au reuşit să oprească înaintarea fasciştilor. Aici ele s-au organizat la teren şi şi-au înjghebat ad-hoc un plan de foc. În sprijinul batalioanelor respective au intervenit cu foc întreaga artilerie a diviziei, precum şi companiile de aruncătoare de 120 mm ale regimentelor. Ca o consecinţă, cu toate eforturile inamicului de a arunca aceste batalioane la sud de Mureş, ele au reuşit să se menţină în capul de pod din faţa Vidrasăului. Celelalte batalioane ale Regimentelor 34 şi 40 infanterie n-au izbutit să forţeze Rîul Mureş din cauza presiunii mari a duşmanului. Ba,

Luptele Diviziei 9 Infanterie pentru cucerirea Dealului Sîngeorgiu (22 – 29 septembrie 1944) mai mult, ele au fost obligate să se instaleze în apărare pe malul de sud al apei, de unde au concurat cu focul lor, în special cu cel al armamentului greu, în sprijinul subunităţilor aflate la nord de Mureş. În acelaşi timp, focul acestui armament a concurat cu succes la stăvilirea încercărilor inamicului de a trece la sud de rîu.

După replierea celor două batalioane pe ultima terasă a dealului Vîrful Viei, ţinînd seamă de presiunea executată de fascişti şi pentru a evita pe cît posibil pierderi de vieţi omeneşti, am hotărît ca unităţile şi subunităţile aflate la nord de Mureş să rămînă deocamdată pe locul unde se găseau, să se organizeze temeinic la teren prin lucrări de sapă şi să-şi alcătuiască un plan de foc. La acea data, divizia ocupa următorul dispozitiv: Gruparea colonel Iucăl avea batalionul 2 din Regimentul 34 infanterie în satul Leordeni, batalionul 2 din Regimentul 40 infanterie - la nord de satul Ungheni, iar batalionul 1 din aceeaşi unitate se găsea în rezerva grupării, în apropierea înălţimii cu cota 412; Gruparea colonel Boţea avea batalionul 4 din Regimentul 34 infanterie în satul Vidrasău şi batalionul 3 din acelaşi regiment – în zona cotei 298, sud-est Făgădăul Reica (sub Vidrasău). Elementele retrase de pe dealul Vîrful Viei se găseau la nord de Mureş, în zona imediat nord-est Vidrasău, sub comanda locotenent-colonelului Alexandru Socol; artileria de sprijin direct era amplasată în zona Cerchizel-Beşineu. Restul gurilor de foc ale diviziei, în zona Cerchid – dealul Ticului 453; rezerva marii unităţi, compusă din Regimentul 36 infanterie şi din batalionul 32 pionieri, era dispusă în zona Cerchid-dealul Racoti-Căpîlna. Începînd de la 18 septembrie, orele 12, Divizia 9 infanterie iese de sub ordinele Corpului 6 armată şi intră sub cele ale Corpului 2 armată. Cu ordinul nr. 34092, din 18 septembrie, acesta din urmă ordonă trecerea diviziei noastre în apărare pe linia atinsă, şi anume: Chirileu (exclusiv) şi Leordeni (inclusiv). În zorii zilei de 19 septembrie, cercetarea de luptă este împinsă către înălţimile de la nord-est Leordeni şi Ungheni. La un moment dat, ea a fost însă primită cu focuri puternice de armament automat şi de branduri.

Elementele trecute anterior la nord de Mureş sînt apoi contraatacate şi nevoite să se retragă.

Pentru data de 20 septembrie, Corpul 2 armată, în scopul de a îmbunătăţi baza de plecare la atac, ordonă Diviziei 9 infanterie să execute, în dimineaţa zilei, un atac cu obiectiv limitat pe direcţia Leordeni – cota 375. La acea dată, marea unitate dispunea de întreaga ei capacitate de luptă. Între timp sosise în zonă şi Grupul 132 cercetare.

Ora atacului a fost lăsată la latitudinea diviziei.

În timp ce împreună cu statul major stabileam ultimele măsuri în vederea acţiunii din ziua de 20 septembrie, locotenent-colonelul Aurel Leonin este chemat la telefon de şeful de stat major al Corpului 2 armată. I se comunică să nu se mai execute misiunea ordonată anterior şi se hotărăşte ca Divizia 9 infanterie să predea de îndată sectorul pe care-1 ocupa unităţilor din Diviziile 6 şi 21 infanterie. După înlocuire, marea noastră unitate trebuia să se deplaseze cît mai urgent în zona Cucerdea, Şeulia şi să intre sub ordinele Corpului motomecanizat, urmînd ca în cursul nopţii de 20 spre 21 septembrie să treacă Mureşul şi să atace, alături de alte forţe ale Corpului motomecanizat, pe direcţia cotei 495 de pe dealul Sîngeorgiu. Înţelegînd caracterul urgent al misiunii primite, am hotărît să încep mişcarea imediat, dînd dispoziţii să se execute, în primul rînd, deplasarea unităţilor aflate în rezervă şi cele care puteau executa marşul pe timpul zilei, fără a fi observate şi bătute de focul artileriei inamice. Unităţile care fuseseră angajate în luptă urmau să fie mai întîi scoase din poziţie pe timp de noapte şi să înceapă deplasarea spre noua zonă pe măsura înlocuirii lor de către regimentele Diviziei 6 infanterie.

O atenţie deosebită s-a acordat organizării marşului şi regulării circulaţiei, folosind în acest scop întregul stat major. Ofiţerii lui au stat în permanenţă în mijlocul trupelor.

Pentru a vedea în orice moment felul cum se execută deplasarea şi a putea remedia imediat eventualele deficienţe, m-am deplasat şi eu în lungul coloanelor. Ţin să precizez că pe tot acest itinerar n-a mai fost nevoie de intervenţia mea. Totul s-a executat în condiţii corespunzătoare. Deşi au avut de înfruntat numeroase greutăţi (pe itinerarul nostru se deplasau şi alte coloane, drumurile erau desfundate, ostaşii erau obosiţi etc.), trupele au parcurs cei aproape 40 de km într-un timp scurt şi au ajuns la Mureş aproape la ora prevăzută de comandantul Corpului motomecanizat.

Începe epopeea de la Dealul Sîngeorgiu (1) La ora 22,30, divizia noastră primeşte de la Corpul motomecanizat un ordin de operaţii prin care ni se fixează următoarea misiune: să trecem Mureşul şi să atacăm pe direcţia cotei 495, pentru a cuceri iniţial Dealul Sîngeorgiu. Ulterior să continuăm înaintarea către cota 498, pentru a pune stăpînire pe înălţimile sud Cipău, în legătură cu Divizia 8 cavalerie. După asigurarea stăpînirii acestei înălţimi, marea noastră unitate trebuia să reia înaintarea către Papiu Ilarian-Barboşi-cota 492, fiind acoperită la vest de Divizia 8 cavalerie. În urma recunoaşterilor effectuate, s-a constatat că punctul de trecere de la Cipău nu permitea trecerea grosului forţelor, iar adîncimea capului de pod era destul de mică. Ţinînd seama de aceasta şi cunoscînd că unităţile diviziei nu vor ajunge în acelaşi timp la locurile de trecere, am hotărît să constitui trei grupări care să execute succesiv trecerea la nord de Mureş.

Toate acestea au fost materializate în ordinul de operaţii nr. 22. În esenţă, în acest ordin se stabileşte ca trecerea Mureşului să se efectueze în cursul nopţii de 20 spre 21 septembrie, pe la Cipău şi Iernut. Trecerea era asigurată de detaşamentul general Nicolescu, care ocupa un cap de pod la nord de Mureş, adînc de circa 700 m.

După terminarea ultimelor pregătiri s-a început trecerea. În a doua jumătate a nopţii de 20 spre 21 septembrie, erau deja dincolo de Mureş primele două grupări ale Diviziei 9 infanterie, respectiv Regimentele 36 şi 40 infanterie. Regimentul 34 infanterie, fiind scos cel din urmă din sectorul său de la Vidrasău, a ajuns la sud de Mureş, în zona satului Cucerdea, abia în dimineaţa zilei de 21 septembrie. Din această cauză unitatea a fost oprită în rezerva diviziei, rămînînd în poziţie de aşteptare în zona satului Cucerdea şi pe pantele de la sud de Mureş.

Odată executată trecerea, statul major a început pregătirile în vederea atacului stabilit pentru ziua de 21 septembrie. S-au fixat regimentelor sectoarele şi direcţiile de ofensivă, s-a asigurat aprovizionarea cu muniţii şi alimente etc. (va urma) Gl. col. (r) COSTIN IONAȘCU (Fragmente din cartea ,,Mărturia documentelor”)

8

Vineri, 2 august 2019

RM

Polemici«Controverse ,,Colonia Caracal”, cu capitala la București. Opțiunea ,,Dragnea” (urmare din pag. 1) Și au mai dat drumul la vreo două războaie, au mai descoperit niște ,,teroriști”, au mai dat un puhoi de ,,sancțiuni” internaționale…

Apoi a venit Trump și a cîștigat strigînd că… mexicanii sînt de vină! Și marea democrație ultra-tehnologizată a redescoperit metoda chinezilor de acum 2.000 de ani – Zidul!

Mie mi se pare că neputința și imbecilitatea din timpul crizei seamănă perfect cu cele demonstrate în criza de la ,,Caracăl”, cum zic oltenii. Ce rușine, ce jenant – ce goliciune interioară este acest sistem mincinos, putred, generator de boli sistemice!

Ce să mai… Revenind la tragedia de la Caracal, cînd îi aud pe diverși ,,analiști” și politicieni că pentru un vai-de-capul lui din Caracăl era nevoie de STS, SRI, NASA, Mosfilm, infanteria stelară etc. etc. – pentru mine e clar: ,,We Are NATO!”. Adică sîntem – sau cel puțin părem - idioți! Hai să fim serioși - nu era nevoie de STS sau SRI - ci de un caraliu bătrîn, care să știe exact cine și ce face în zona lui. Și apropo de asta – una dintre marile cretinisme (sau manevre străine și mafiote?...) ale anilor ’90 a fost cea legată de ,,informatori”. Dezvăluirea lor, înfierarea lor! Nu vorbesc de cei din anii ’50 – ci de cei pe baza cărora statul român a reușit să mențină siguranța și securitatea după 1965. Acele ,,surse” care asigură puterea, eficiența oricărui om din Servicii sau polițist din orice punct al planetei! Da, forța unui ofițer de Poliție - ca și a celui de Informații stă în surse. Rețeaua de ,,informatori” pe care și-i creează. Cu ajutorul căreia știe unde, cînd și cum să acționeze! Asta e ofițerul adevărat de poliție, nu ,,subrutina” defectă dintr-un program stupid! Desființați ofițerul adevărat de poliție - și aveți parte de STS, dependent de ,,operatori privați de telefonie”, sau de ,,procurori civici” premiați de ONG, de funcțional analfabeta poliție ,,comunitară”!… În două cuvinte... desființați polițistul ade­vărat - și aveți parte de cazul Alexandra.

Ce-ar fi făcut Ceacanica sau Alimănescu în perioada actuală, în cazul de față? Sau duri înjurați, uneori pe nedrept sau la comandă, de tip Tudor Stănică? Ca să nu mă refer la ficțiuni idealizate de tip Sergiu Nicolaescu.

De fapt, ce vorbesc eu de Alimănescu sau Ceacanica?... Mai recent - ofițeri ca Manon Florescu sau elevul lui, Dan Antonescu? Sau Pavel Abraham? Păi vă imaginați că asemenea polițiști ar fi avut nevoie de STS, GPS sau alte prostii din astea?! O rugăminte: chiar NU mai bateți cîmpii cu STS și 112; măi fraților, de fapt, nu are cine să intervină eficient cînd aveți probleme, iată că nu mai există profesioniști la baza sistemului – poliția!

Cazul Alexandra nu ne arată doar prostia, ineficiența de la STS, Parchet, MAI, Președinție sau Guvern – ci din tot statul român! Pentru că, așa cum arătam în paranteza despre criza de acum 10 ani, așa haotic și inept ar fi reacționat statul în toate domeniile!

Dar mai e un aspect care demonstrează cît de jos sîntem – cît de încălecați de ,,partenerii strategici” ne aflăm. Presa locală a dat informația că dementul de la Caracal ducea fete la Deveselu. La baza militară americană.

Ce să vezi - nimeni nu a sărit în sus, pînă în momentul în care cînd a preluat Sputnik știrea (cuvînt cu cuvînt, cu link activ către sursa din presa locală). În momentul ăla, propaganda sistemului a sărit în sus! Mai ales G4Media și ,,Adevărul” - despre care se spune că ar ține de SIE. Cică ,,rușii” dezinformează, că subminează autoritatea statului… Tocmai ei vorbeau, care transmit non stop cît de ticălos

și hoț e Guvernul României, cît de nemernic e Dragnea, în timp de ce la Cotroceni e ,,lumina”! Oare tocmai s-au dat de gol, slugile americanilor?... Sigur, în sinea noastră sîntem convinși că soldații americani au depus jurămînt de castitate. Sau că sînt eunuci, sau călugări la Athos… Cert e că acum cîțiva ani a fost un alt scandal – cu 30 de eleve, minore, cu vîrste între 14 și 18 ani, care au fost racolate (prin șantaj și cu forța) pentru a presta pentru ,,partenerii” de la Deveselu. (Și constănțenii pot spune mai multe despre Kogălniceanu).

Nu am auzit să fi fost pedepsit careva de pe la Deveselu pentru sex cu minore…

Observația ironică a lui Mircea Badea ne scutește de alte comentarii: ,,La 20 de kilometri de scutul antirachetă, nu a putut fi identificat unul într-o curte, cu toate detaliile date”.

Un ultim cuvînt despre cei doi din frunte – Viorica (doamnele, cu prioritate) și Klaus; ce au făcut, de fapt, cei doi? Două demiteri scurte, în oglindă – și puhoaie de atacuri politice! Atît!

La asta ne putem aștepta și de acum înainte!

Ba nu, chiar la mai rău – conform dialecticii istorice. Așa încît… ce-i de făcut?

Da, cel mai bine ar fi să vină o gașcă radicală la putere; care să pună ordine în țară, să înceteze cu starea asta de colonie.

Din păcate… e cam greu. Dar, uite, avem un caz mai recent – acele tentative ale lui Liviu Dragnea de a merge către suveranitate. Din păcate, Dragnea avea problemele lui – reale, dar mai ales fabricate – și acum e în pușcărie.

Dar oare mesajul lui… nu e liber?

De ce nu ar prelua cineva mesajul lui Dragnea – de stînga națională! Eu l-aș am­ plifica – și cu altruismul lui Vadim, dar și cu viziunea măreață a lui Ceaușescu. Da, un stat modern, suveran, adaptat zilelor noastre! Cu sprijinirea economiei private românești – dar sprijin real, protejare în fața ,,buldozerelor” străine, susținere financiară și legislativă…

Sare Europa în sus? Ei, și?... Sare și față de Ungaria și Polonia, dar nu sînt băgați în seamă… mai mult decît merită! Ungurul nu-i dă nas lui ,,Ivan”, cel de la Bruxelles, nici celui de la Washington. Nimeni nu se suie pe ,,divanul” lui! Revenind – domeniul energiei trebuie să fie românesc! La fel resursele naturale! Industria grea să fie gestionată de stat – care să nu aibă participație sub 51%!

Exact ca în vremea lui Ceaușescu! A, vin străinii și ridică de la zero – asta-i altceva!

Atît timp cît nu concurează neloial, da, sînt bineveniți!

Pe scurt, o forță politică de stînga națio­ nală – care să aibă ca deziderat dezvoltarea națională, echilibrul social, parteneriate internaționale oneste, nu umilitor speculante, nu care să transforme România în colonie.

Parteneriatele să nu însemne băgatul cozii!

Baze militare străine aici?... Numai conduse în parteneriat egal! Cu decizie finală a româ-­ nilor – pentru că sîntem în România! Apropo – interzicerea sintagmelor de tip ,,spațiul NATO” cînd e vorba de România! Aici e spațiul românesc – pe pămînt, pe apă sau în aer! Hai să fim serioși – nimeni nu ne apără pe noi, ci își apără interesele. La o adică, sîntem ,,colaterale”…

Ca și alții, mi-am pus speranțe în persoane care au vorbit frumos. Apoi, am văzut că, în momentul faptei, apar ,,sincope”, vorba fostului șef al STS. Poate mă înșel, dar dacă nu – poate ar fi bine să ne gîndim repede și la o soluție mai la îndemînă. Pe modelul de care vorbeam: al celui care cunoaște terenul - nu al celui care nu poate face nimic fără STS, GPS, mms și peste care dai doar prin mesaje... sincopate.

Caracal – România în mic și mare Fiecare a perceput și a suferit în felul său tragedia fetelor de la Caracal.

Un sentiment al neputinței i-a copleșit pe mulți. Pe unii, cu accente de deznădejde și revoltă. Pe alții, cu nasul lor de vulpi, i-a trimis în stradă să se tîrască pe jos și să ceară demisia Guvernului. Șacalii românești și-au trimis hienele în fața Ministerului de Interne. Serviciile secrete au reînceput lupta între ele. Mulți au simțit răbufniri de revoltă.

Gheorghe Dincă a recunoscut, deși probele indubitabile ale crimelor n-au apărut încă. Poate că nu există. Recunoașterea sa fără nici o dovadă zdrobitoare îngroapă (sau închide poarta) spre o cercetare de trafic de carne vie sau de organe. În aceste zile, cei mai mulți și-au îndreptat privirea spre instituțiile statului. La ce protecție să te aștepți de la ele dacă, la locul crimei, statul român trimite un ministru cu mintea împiedicată, total aerian, și un șef de poliție, numit Ioan Buda, care, și fără să caște gura, se descrie singur.

Omul (neamul) lui Daniel Buda de la Cluj Napoca, din banda politică a lui Traian Băsescu, omul lui Vasile Blaga, (și el promovat de Klaus Iohannis în Parlamentul Europei) așa sărac cu duhul cum s-a arătat pe micul ecran a condus și Poliția de frontieră și a ocupat funcții importante în Poliția Română, el avînd probleme grave de logică, gramatică și vorbire. Abia cînd au scos capul și ne-au arătat că ei reprezintă instituțiile statului român am fost șocați cu adevărat. Am descoperit că trăim sub umbrela (comanda) unor proști și a unor nemernici. Am văzut cine ne conduce, cine decide, cine dă dreptate. Ei ne reprezintă, ei ne apără interesele, ei le măsoară. Procurorul Cristian Ovidiu Popescu, cel care a stat să aștepte răsăritul soarelui pentru a pătrunde în casa groazei, un procuror #Rezist, decorat de Laura Codruța Kovesi pentru dosare ratate la DNA, n-a apărut încă. N-a scos o vorbă. Este ținut departe pentru a nu declanșa o revoltă populară împotriva clanului procurorilor din România. Probabil că limbajul său n-ar fi depășit cu nimic bîlbele ministrului de Interne și îngăimările tălîmbe ale chestorului Ioan Buda. Șeful Poliției din Caracal zice că „a acționat exemplar”. Caracalenii vorbesc despre afacerile sale cu cămătarii. Nu m-ar mira să fi știut mult mai multe despre afacerile romilor și despre traficul acestora cu carne vie sau cu carduri și mașini. Caracalul are și politicieni. Frații Ciocan din PSD. Cu doi-trei ani în urmă, am descins la Redea pentru a încerca să fac lumină într-o afacere a primarului din Redea, tartore peste comună și care bătuse niște localnici. Una dintre victime scrisese americanilor și voia să plece din țară. Primarul din Redea era prieten cu procurorul de la Caracal. Procurorul creștea porci și primea tărîțele de la moara din comună și de la brutăria din Caracal. Polițistul de proximitate și Poliția din Caracal chefuiau la cabana primarului de pe marginea lacului. Pentru confort, își asfaltaseră drumul. Primarul din Redea supraveghea strada cu camere de luat vederi. Să afle cine se apropie de casa lui. Firele unei mafii locale cu polițiști, cu procurori, cu parlamentari duceau pînă la Slatina. Și mai departe, pînă la București. Toți băgau oamenii în sperieți cu numele lui Nicolae Văcăroiu care avea două-trei hectare de pămînt prin preajmă. Nu se putea face nimic împotriva lor. Nici o sentință definitivă nu putea fi aplicată. La Caracal și la Redea, puterea legii se termina într-o țesătură de vorbe mieroase sau cu o amenințare și, mai apoi, cu o violență cruntă.

Credeți că este o diferență între cei doi de la Interne (Buda și Moga) și cei doi de la STS, aduși de Klaus Iohannis de la Sibiu pentru a ține sub control toate comunicațiile statului român? Aștept să-i văd vorbind și explicînd cum funcționează magistralele și cum sunt înregistrate convorbirile între oficialii statului roman. Și cum stabilesc ei cu faimoasele tablete rezultatele alegerilor!

Nenorocirea de la Caracal mă trimite cu gîndul la statul mafiot care poate fi întîlnit în mai multe orașe și comune din România. Polițiști, procurori, ofițeri de informații, directori și miniștri, articulații ale unei mafii politice.

Fiecare a trăit tristețea și revolta în felul său. Ar trebui să zăbovim mai serios pe ipoteza că facem un tărăboi cumplit pe seama democrației cînd, în fapt, cu o abilitate fanariotă, in țara noastră toate funcțiile publice sunt pe cale să devină afaceri în interes personal. Traian Băsescu și-a luat case și pămînturi, Udrea, Blaga, Videanu, Iohannis, Coldea și Maior, la fel. Le-au deschis altora dosare și procese și le-au închis pe ale lor. Dacă funcția și obrazul de președinte al României nu obligă la decontarea afacerilor cu case de la Sibiu și nici a navetei de pașă înamorat, de ce șeful Poliției de la Caracal nu i-ar urma el exemplul? De ce Olguța nu și-ar trage un clan la Craiova sau Boc și Rus unul la Cluj-Napoca?

Drama noastră vine de la faptul că statul în numele căruia urlăm cu toții (din motive diferite) a ajuns doar un pretext pentru afaceri personale. Iar procurorul care a luat fața Europei, Laura Codruța Kovesi, nu-i decît un sforar blambec printre aceștia.

Oricît ne doare, polițiști se arată a fi o bună afacere, președintele, una mai mare, la fel, un procuror nu este cu nimic mai prejos. Să nu mai vorbim de ministru, de general sau colonel de servicii secrete, de director!

Numai român de rînd să nu fii!

CORNEL NISTORESCU Coridianul.ro

RM

9

Vineri, 2 august 2019

File de istorie • File de istorie Nicolae Iorga, personalitate de excepție a Neamului Românesc La 5 iunie 2019, s-au împlinit 148 de ani de la nașterea lui Nicolae Iorga, un titan al culturii românești interbelice, cărturar, savant de talie mondială, istoric (al istoriei românilor, orientalist, byzantinolog, turcolog, al istoriei universale, arheolog), istoric literar, scriitor, economist, politolog, etnograf, istoric de artă, pedagog, om politic.

S-a născut pe 5/17 iunie 1871 la Botoșani și a murit în 27 noiembrie 1940, la Strejnicu, județul Prahova. Tatăl său, Nicu Iorga, era avocat, iar mama, Zulnia Arghiropol, era fiica Elenei Drăghici, femeie cultă, cunoscătoare a limbilor germană și franceză și care a publicat traduceri din limba franceză. A întocmit și o antologie literară. Fratele ei, Manolache Drăghici a publicat Istoria Moldovei pe timp de cinci sute de ani pînă în zilele noastre.

Nicolae Iorga urmează clasele primare la Școala Marchian din Botoșani (1878-1881), primele cinci clase secundare la Liceul Larian, din aceeași localitate (1881-1886) și clasa a VI-a, la Liceul Național din Iași.

După susținerea Bacalaureatului (1888) se înscrie la Universitatea din Iași, Facultatea de Istorie și Literatură.

După un an, obține diploma de licență (1889) și este pedagog la un pension (1889-1890). În anul 1890 se căsătorește cu Maria V. Tasu, fiica jurnalistului Tasu. În anul 1890, Nicolae Iorga primește bursa ,,Iosif Nicolescu”, cu care pleacă patru ani în Franța și Germania (1890-1894). La Paris se înscrie la École Practique des Hautes Études, secția de istorie-filologie.

Pentru elaborarea tezei, Nicolae Iorga efectuează două călătorii la Londra și Roma (1891). Se înscrie la Universitatea din Berlin în ianuarie și frecventează cinci luni cursurile, după care, în iunie, trece la Universitatea din Leipzig (1893). În acest an, la 25 martie devine diplomat al Școlii practice de înalte studii din Paris, iar la 4 august obține titlul de doctor al Universității din Leipzig. Continuă să studieze arhivele din Dresda, München, Nürnberg, Innsbruck, Veneția, Milano, Torino (1894). Revine în țară la 28 septembrie și i se oferă suplinirea catedrei de Istorie universală la Universitatea din București, unde ține prima lecție universitară la 1 noiembrie 1894. La 7 aprilie 1897 este ales membru corespondent al Academiei Române. În perioada următoare își concentrează atenția asupra călătoriilor și studiilor în țară (1900-1907). Se stabilește la Vălenii de Munte, unde pune bazele unui așezămînt de cultură, denumit Universitatea populară (1907).

Nicolae Iorga este ales deputat pînă în 1940. În 1910, devine membru plin al Academiei Române.

Participă pentru prima dată la un congres internațional de istorie la Londra (1913). Împreună cu Vasile Pârvan și G. Murgoci, Nicolae Iorga pune bazele Institutului Sud-Est European (1914). Înființează Revista Istorică (1915), pe care o va conduce pînă în anul 1940. Nicolae Iorga devine președinte al primei Adunări a deputaților din România Mare (1918). În anul 1920, pune bazele primului teatru popular. Anul următor, ține prima lecție la Sorbona, iar în 1923 este numit membru corespondent al Academiei Suedeze. În anul 1927, Iorga efectuează călătorii în Franța, Danemarca, Suedia, Elveția și Italia.

Primește titlul de Doctor Honoris causa al Universității din Geneva, la 1 martie 1927. În același an, ia parte la Congresul de Byzantologie de la Belgrad, ca reprezentat al Academiei de Inscripții din Paris. De asemenea, vorbește la Napoli despre Italia de Sud și România. În anul 1928, continuă să țină lecții la Sorbona, apoi la Madrid, Lisabona, Coimbra, Porto și Milano, și participă la Congresul Internațional de Istorie de la Oslo. În anul 1929, ține numeroase lecții la Paris, în Spania și Italia. În anul 1930, călătorește trei luni în America de Nord și ține lecții la numeroase universități, strînse în lucrarea My american lecture. Nicolae Iorga inaugurează Casa română din Veneția (aprilie 1930), ia parte la Congresul

Internațional de Istorie de la Londra și primește titlul de Doctor honoris causa al Universității din Oxford (3 mai 1930). Conferențiază la Berna și Zürich.

La 17 aprilie 1931, este numit Preșe­ dintele Consiliului de Miniștri, iar la 25 decembrie 1932 i se conferă titlul de Doctor honoris causa al Universității din Roma. În anul 1933 participă la Congresul de Istorie din Polonia, iar în 1934 călătorește din nou în Franța și Italia. În anul 1935, Iorga lansează ideea înființării unei universități latine la Coimbra, iar în 1936 este inițiatorul Adunării de la București a Comitetului de istorie, la care au participat istorici de renume ca Temperley, Amantos, Koht, Dembinski, Leskaris. La 1 aprilie 1937, inaugurează Institutul pentru Studiul Istoriei Universale, care-i va purta numele.

Ultimii ani sînt consacrați scrierii istoriei românilor și a unor lucrări privind Byzanțul, care îi vor conferi lui Iorga, pe lîngă faima de mare specialist al istoriei universale, și pe aceea de redutabil byzantinolog. În noiembrie 1940, marele cărturar este asasinat.

Opera lui Nicolae Iorga a început să se închege încă din anii studiilor liceale și universitare, apoi a căpătat direcții precise în timpul studiilor în străinătate. Aprecierile din țară și de peste hotare sînt numeroase și, întotdeauna, elogioase. Lucrările de doctorat de la Paris (Philippe de Mézières 1327-1405 et la croisade en XIV-ème siècle) și Leipzig (Thomas III, Marquis de Saluces) vădesc un spirit enciclopedic și profund umanist. La Congresul Internațional de Istorie de la Londra, Iorga prezintă Bazele necesare unei noi istorii a Evului Mediu, prin care se așază temelia unui nou concept de istorie universală. În 1921, la împlinirea vîrstei de 50 de ani, lui Iorga i se oferă la București un volum omagial, cuprinzînd aprecierile unor personalități ale culturii române la adresa savantului de talie mondială. În 1923, la Congresul Internațional de Istorie de la Bruxelles, Nicolae Iorga uimește auditoriul prin elocința și puterea de evocare a trecutului medieval, prin profunda analiză a evenimentelor, în comunicarea România dunăreană în veacul al VI-lea și barbarii.

Vorbește la Institutul Franței despre Părăsirea Daciei de Aurelian, iar la Geneva, despre Așezămintele din sud-estul Europei (1924). Nicolae Iorga conferențiază la Cercle artistique din Bruxelles despre Figuri reprezentative ale istoriei românilor, la Strasbourg despre Rase și politică în sud-estul european, la Geneva despre Definiția literaturii byzantine (1925).

Cu prilejul călătoriilor din Apus, un romanist îl compara cu un imens copac, adînc înrădăcinat, însă, în pămîntul lui (1927). Cu prilejul conferirii titlului de Doctor honoris causa al Universității din Oxford (1930), i se face, în latinește, un vibrant și emoționant elogiu academic, în care Iorga este prezentat ca un bărbat, în multe învățat și în multe scriitor, numit Titus Livius al Daciei, care a scris opere istorice în patru limbi, mergînd pînă la izvoarele cele mai ascunse. El a scris nu numai despre faptele românilor, nu a înfățișat numai monumentele, ci a străbătut, cu curiozitatea lui Plinius, arta, a cercetat obiceiurile și așezămintele tuturor neamurilor din părțile de miazăzi și de soarerăsare ale Europei. Istoricul Bruchesi afirma că Iorga ar fi fost în fruntea gloriei Renașterii dacă ar fi trăit în acea epocă. În sfîrșit, cu prilejul împlinirii a 60 de ani (1931), i s-au oferit mai multe volume omagiale în care semnează personalități de prestigiu din țară și străinătate.

La fel, principalul istoriograf al operei lui Iorga, Barbu Teodorescu, afirmă că savantul a căutat să fie un istoric în sensul lui Ranke și Michelet, un vizionar, un profet, dar și un poet al istoriei. Opera lui Nicolae Iorga, de o mare vastitate și varietate, este greu de cuprins exhaustiv.

Lucrări de referință: Articole despre politica germană a lui Bismarck, publicate în ziarul Românul, al unchiului său, Emanoil Arghiropol, 1884; Viața și opera lui Manolache Drăghici, în Arhiva lui A.D. Xenopol;

primele monografii închinate lui Filimon, Creangă, Veronica Micle, 1890; Primul volum de documente din colecția Acte și fragmente cu privire la istoria românilor, 1895; Rapoarte consular prusiene din Iași și București (1763-1844) în colecția Hurmuzaki, 1897; Pretendenți domnești, comunicare ținută la Academia Română, 1898; Notes et extraits pour servir à lʹhistoire des Croisades au XV-e siècle, șase vol. între 1899 și 1916; Acte din Sec. al XVI-lea (1517 – 1612) relative mai ales la domnia și viața lui Petru Șchiopul (vol.

XI din Hurmuzaki), 1900; Scurtă istorie a lui Mihai Viteazul, 1900; Istoria literaturii române în Secolul al XVIII-lea, 1901; Sate și preoți din Ardeal, studiu, 1902; The Byzantin Empire, Anglia, 1907; Istoria literaturii române în Secolul al XIX-lea, vol. I, 1907; Istoria Imperiului Otoman, cinci volume, 1908-1913; Istoria bisericii române, 1908; Istoria Românilor (primul manual școlar al lui Iorga), 1908; Istoria universală (manual), 1908; În era reformelor, primul volum cu discursuri politice, 1909; colaborează la Meyer Lexicon cu Istoria hunilor, bulgarilor, românilor, maghiarilor și a țiganilor, 1909; Oameni care au fost, vol. I, 1911; Mihai Viteazul, dramă istorică, 1911; Partea Românilor din Ardeal și Ungaria în cultura românească, 1911; Însemnătatea românilor în istoria universală (trei lecții de istorie), 1912; Portul popular românesc, 1912; Istoria statelor balcanice, 1913; Istoria românilor, în zece volume, 1936-1939.

Articole: Chestiunea Mării Mediterane; Veneția în Marea Neagră; Venezia e la Peninsola dei Balcani; Un act românesc privitor la începutul culturii bulgare; Viața și domnia lui Constantin Vodă Brâncoveanu; Scrisori inedite ale lui Tudor Vladimirescu din anii 1814-1815; Muntele Athos în legătură cu țările române; Fundațiile religioase ale domnilor români în Orient, 1914; Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, vol. I, 1915, vol. II, 1916; Situația agrară, economică și socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu, 1915; Dreptul la viață al statelor mici, Cuvîntare ținută la Academia Română, 1915; Istoria românilor din Peninsula Balcanică, 1919; Histoire des Roumains et leur civilisation, 1920; Papi și împărați, 1921; State și dinastii, 1922; Orient și Occident în Evul Mediu, Pătrunderea ideilor apusene în sudestul Europei, Cursuri ținute la Sorbona, 1923; Points de vue sur l’histoire du Commerce; Les plus anciens Etats slavo-roumains, 1925; I genovesi nel Mar Nero; Istoria comerțului românesc, 1925; Essai de synthèse de l’humanité, patru volume, 1926-1928; Istoria industriei la români, 1927; Războiul de independență al României, 1927; Evoluția ideii de libertate, 1928; Istoria românilor prin călători, patru volume, 1928; Istoria învățămîntului românesc, 1928; Drumurile de comerț, creatoare ale statelor românești, 1928; Domnii români după portrete și fresce contemporane, 1929; Patru conferințe despre Armenia, 1929; Moyen-Age et Antiquité, 1930; America și românii din America, 1930; Une ville roumaine devenue slave: Raguse, 1931; Note asupra istoriei Spaniei, 1931; Acte privitoare la marele război, 1932; Supt trei regi, 1932; Ospiti romeni in Venezia, 1932; O altă istorie universală, 1933; Vechea artă religioasă la români, 1934; La place des Roumains dans l’histoire universelle, trei volume, 1935; Românii în străinătate de-a lungul timpurilor, 1935; Istoria Bucureștilor, 1938-1939; Discursuri parlamentare, trei volume, 1938-1939; Etudes byzantines, două volume, 1938-1939; Două pagini din istoria fanarioților, 1940; Problema Unirii Principatelor la 1855-1859, 1940; Individualism și solidarism în dezvoltarea istoriei, 1940.

Ing. Mircea Pîrlea Biblioteca Județeană Satu Mare Bibliografie: 1. * * * * * * - Enciclopedia marilor personalități din istoria, știința și cultura românească de-a lungul timpului, volumul II, G-O, Editura Geneze, București, 2000 2. * * * * * * - Enciclopedia Universală Britannica, volumul 8, I-K, Editura Litera, București, 2010

10

Vineri, 2 august 2019

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Un experiment literar fără succes Spre deosebire de știință, care solicită la maximum rațiunea, spiritul analitic și rigoarea demonstrației, urmărind doar transmiterea informației, arta atrage din ce în ce mai mulți practicanți deoarece li se cere ceva mai la îndemînă: sensibilitate și creativitate, talent descriptiv și, uneori, chiar sprit de sacrificiu. Cum este cazul celebrului antreprenor Manole. Așa se face că, în literatură, au apărut diverse modalități de exprimare, ca să nu spunem genuri și specii literare noi. Toate dezvoltîndu-se la umbra binefăcătoare a modernismului.

Care, mai ales în perioada interbelică, au cunoscut o multitudine de forme de exprimare, prelungindu-se pînă în zilele noastre.

Cum ar fi, de exemplu, romanul rotund, care începe și se sfîrșește cam la fel. (Vezi romanele ,,Ion”, ,,Pădurea spînzuraților” sau ,,Răscoala”, de Liviu Rebreanu.) Sau romanele cu final deschis - ,,Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război”, în care cititorul este invitat să continue epicul după cum îl taie capul, căci Camil Petrescu nu ne lămurește dacă Ștefan Gheorghidiu chiar a divorțat de consoarta infidelă. Sau romanul de tip balzacian (G. Călinescu - ,,Enigma Otiliei”), unde susține ideea despre rolul esențial pe care averea îl joacă în viața omului. Tot în perioada interbelică s-a dezvoltat și literatura psihologizantă sau de introspecție, în maniera lui Marcel Proust și Stendhal (vezi același Camil și dramele sale ,,de idei”), sau literatura fantastică (Mircea Eliade - ,,La țigănci”). În perioada de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea și începutul celui următor, de un mare succes s-au bucurat la noi scrierile de factură naturalistă, derivate din curentul realist, care dezbat probleme de natură medicală afectînd sănătatea mintală și fizică (vezi nuvelele ,,O făclie de Paști” sau ,,Păcat”, de Caragiale, sau ,,romanele suferinței” scrise de M. Blecher). Tot sub influență străină au stat și poemele în proză (din ciclul ,,La Lilieci”, de M. Sorescu, de inspirație americană), sau proza rimată (M. Nedelciu ,,Tînguire de mior”) etc., etc.

De aceeași factură sînt și scrierile cu mai mulți autori. Între alte înnoiri, suprarealismul francez a produs proze cu 3-4 autori (vezi școala lui Georges Bataille, ,,suprarealistul exprimentalist”, cum l-a numit André Breton). În acest caz se pleca de la un epic structurat ca la carte – pe momentele subiectului atît de bine cunoscute, personaje, dialoguri și limbaj – după care aventurierii își împărțeau teritoriile, scriind fiecare în continuarea celuilalt. Ce a ieșit n-a fost prea grozav, dovadă că tehnica n-a prins. În schimb, a supraviețuit tehnica născută din imposibilitatea unui autor (mai clar, decesul său) de a-și definitiva opera, sarcina aceasta asumîndu-și-o un apropiat. Vezi, de exemplu, romanul ,,Minunile Sfîntului Sisoe”, început de George Topîrceanu și terminat de Tudor Mușatescu, sau piesa de teatru ,,Insula”, cu doi autori – Mihail Sebastian și Mircea Ștefănescu. La fel stau lucrurile și cu memoriile lui Constantin Virgil Georghiu, continuate de soția sa, Ecaterina. Și în muzică se întîlnește asemenea modalitate de compoziție, cum ar fi celebrul ,,Requiem”, început de W.A. Mozart și terminat de un amic al său.

N-ar fi de mirare să aflăm că și în lumea artelor plastice se procedează cam la fel și din aceleași motive.

Unul ia un bloc de piatră, îl cioplește ca să iasă un cap de femeie, îi dă forma, dar, într-o zi, moare. Și opera lui e continuată de vreun amic, rudă sau vreun admirator fanatic, expert în cioplitul ochilor, bărbia, nasul. În anul 1948, aflați la Moscova într-o delegație oficială, G. Călinescu și Cezar Petrescu au convenit asupra unui experiment pe care îl mai făcuseră francezii, cum am văzut, anume să scrie împreună, dacă nu o carte, măcar o povestire, unul jumătate, celălalt jumătate. Se știe că, în perioada interbelică, romanul românesc a atins cote neegalate nici în ziua de astăzi,

prin diversitatea tipurilor, a manierelor de exprimare și a formulelor estetice. Apăruse o multitudine de tipuri romanești – de dragoste, citadine și țărănești, filozofice, fantastice și psihologice, tradiționaliste și moderniste, de război, cu cheie și în versuri etc. La această situație, o bună contribuție își adusese și G. Călinescu, profesorul absolut de literatură, aflat într-o neobosită căutare de formule artistice proprii, în măsură să-i faciliteze realizarea de opere durabile și pline de adevăr, la care năzuia mereu. El îi viza în special pe tinerii scriitori, cerîndule să asimileze temeinic tehnica dificilă a construcției romanești. Scrierea, plănuită de cei doi autori și publicată ulterior în revista ,,Manuscriptum”, nr. 32/1987, urma să se închege prin însumarea unor secvențe redactate alternativ, prin dezvoltarea liberă a ,,liniei narative” din episodul precedent, după propria fantezie a fiecăruia, fără o înțelegere prealabilă asupra acțiunii generale și a semnificțiilor. Altfel spus, romanul era gîndit ca o operă prin excelență de creație și de zbor liber al imaginației.

Din păcate, proiectul a fost abandonat după primele două episoade. G. Călinescu a invocat lipsa de timp. În realitate, însă, e vorba de aceleași dificultăți insurmontabile întîmpinate și de ucenicii lui Georges Bataille – adică neconcordanța de viziune. Aceasta însemnînd, în cazul scriitorilor noștri, tonalitatea gravă a lui Călinescu, în contradicție cu viziunea umorist facilă și ancorarea prea bruscă în social, adoptate de Cezar Petrescu.

Formula unui astfel de roman mai fusese experimentată în 1939, în paginile revistei ,,Jurnalul literar”, condusă de G. Călinescu, prin inițierea romanului-foileton ,,Misterele castelului Tristenburg”, care avusese mai mulți autori. Dar rezultatul fusese negativ. În 1949, aflîndu-se într-o vizită la Moscova, G. Călinescu s-a gîndit să repete experimentul. De ce? Aparent, a fost impresia de grandios pe care i-a lăsat-o Moscova. Dar am mai putea găsi o explicație. G. Călinescu a fost un artist excepțional, ceea ce, din păcate, nu putem spune și despre caracterul său duplicitar. (Să ne gîndim la scornelile scoase pe seama lui Eminescu și la oportunismul de care s-a folosit adesea, ca să-i meargă bine. În 1949, Armata Roșie tocmai ocupase România, și n-ar fi fost înțelept să-i contrarieze pe sovietici, dimpotrivă, să-i laude. La fel va proceda și mai tîrziu, cînd va vizita URSS și va scrie jurnalul de călătorie ,,Kiev-Moscova-Leningrad”.)

Expozițiunea și intriga narațiunii sînt relativ simple: personajul Artistide Zahariade se trezește într-un hotel grandios din Moscova și i se pare că vizează, realitățile sovietice transportîndu-l într-o lume fantastică. Nu știm cum vor evolua mai departe lucrurile, căci, cum am spus, experimentul literar propus de Călinescu s-a oprit pe neașteptate. Diferă doar maniera interpretativă a celor doi scriitori: Călinescu adoptă o manieră misterioasă, oarecum ireală, în timp ce Petrescu e mai realist, degajat și puțin ironic. În continuare, să vedem cum sună cele două versiuni adunate de cei doi prozatori sub titlul: ,,O întîmplare ciudată”, la care criticul a adăugat și un fel de motto: ,,La Moscova, G. Călinescu și Cezar Petrescu au încercat să scrie un roman în doi, alternativ. Începutul e de G. Călinescu, apoi continuă Cezar Petrescu, însă romanul n-a mai fost scris, nefiind timp”.

G. CĂLINESCU ,,Aris­tide Zahariade în­ cercă cea mai mare panică din viața sa cînd în ziua de 1 Noiembrie 19... (data o află din calendar) se deșteptă la ora șase după amiază (ora o află de la un pendul) întrun mediu cu desăvîrșire necunoscut. Patul în care se afla culcat era de un

stil Empire extravagant, cu tăblii înalte entorsate cu felii de lemn de lămîi și palisandru, cu plăci de sidef și email (...) Camera în care se găsea era imensă și, fiindcă era luminată de o lampă mare ca o umbrelă de grădină, pereții păreau pierduți în ceață. Emoționat de tavan, Aristide căzu pe un fotoliu neverosimil de mare. Pe Zahariade îl trecură sudorile. Nu recunoșea acest interior (...) O cortină lungă de brocart acoperea un perete întreg. Se repezi și trase puțin cortina. Prin geamuri îl surprinseră o sclipire de lumini neobișnuite.

Se uită în jos și fu cuprins de amețeală. Se găsea de bună seamă la un etaj superior al unei clădiri foarte înalte. De cînd oare la București se iviseră aceste clădiri inedite, cu coloane dorice la stil și babiloneene la dimensiuni?

Mari reclame scrise în limba rusă. Ce comedie e asta?

Bătu cu palma în masă și se auzi zbîrnîind o sonerie îndepărtată. În odaie intră un bărbat înalt și voinic, ras la față și pe cap, un chelner, după toate aparențele, care spuse ceva ininteligibil pentru Zahariade.

- Unde sînt aici, domnule?

După cîteva dibuiri în felurite graiuri, chelnerul zise: - Monsieur désire?

- Où est-ce que je me trouve?, țipă Zahariade înciudat.

- Mais à Moscou, monsieur!

- La... unde? La... Moscova?

De mirare, Zahariade își mai turnă un pahar cu apă și îl bău pînă la fund”.

CEZAR PETRESCU ,,- La... unde? ... la Mos­ cova?... se bîlbîi aiurit Aris­ tide Zahariade, pipăindu-și nasul și pișcîndu-se de ure­ chea stîngă, să se trezească din somn. Ce Moscovă, domnule? Ce, ești nebun?

Apoi, spunîndu-și că poate el e nebun, nu chel­ nerul, ca să-și vie în fire, apucă din nou paharul, îl umplu ras dintr-o sticlă vecină cu cea de adineauri și îl deșertă de dușcă. O săgeată de foc și de pară l-a străbătut din gîtlej și pînă-n călcîie. Sări ars de pe fotoliu, cu impresia că se deșiră către tavan; tuși, strănută, lăcrimă.

- Vitriol?

- Niet! Votca!, răspunse chelnerul.

- Aha, vutcă!, se lămuri Aristide Zahariade în limba maternă.

Chelnerul, care nu cunoștea limba maternă a lui Aristide, îl întrebă în limba lui Brillat-Savarin: - Monsieur désire peut-être du caviar? (...)

Rămas singur în așteptarea icrelor negre, Aristide se repezi la fereastră. Privi în piață. Asta-i Moscova toată ziua! – monologă el în interior. Nici o îndoială nu mai încape. Nu-s nebun nici eu, nici chelnerul. Geografia a sărit de pe roate. Și istoria nițel. De la București la Moscova cîți kilometri să fie? Vreo 2.000 de km. Asta nu-i geografie ieșită de pe roate? Și tot vorbind el de unul singur, auzi bătăi în ușă.

- Intră! Intră!... repetă Aristide în diferite limbi cunoscute.

Pe ușă apăru același chelner aducînd pe tavă caviarul promis. Și nu numai caviar! Somon, șuncă, pește afumat, icre de somon, ouă. Balșoi!... Cam tot ce se vede în București, în vitrina magazinului SanFrancisco, cu etichetele prețurilor în cifre astronomice.

- Astea sînt pentru mine?, întrebă el cu neîncredere.

- Sigur! N-ajunge?

- Văleu, mamă!... Eu am să le mănînc pe toate? E obligator?, se căina anticipat Arstide. Dar medicul m-a pus la regim de patru ani!

- Regim foarte bun!, îl asigură chelnerul. Acesta e regimul nostru”.

PAUL SUDITU

RM

11

Vineri, 2 august 2019

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Dosare secrete ale Istoriei (30)

Ciudata moarte a lui Mussolini (8)

Percheziţia continuă. Primul camion: nimic suspect.

Al doilea camion: nimic suspect. În cel de-al treilea, şase soldaţi care stau pe jos îşi arată actele de identitate. În spate, chircit lîngă cabina şoferului, un al şaptelea, acoperit cu o manta de feldwebel al Wehrmachtului, are aerul că doarme.

– Kaputt – spune un tînăr locotenent german –, e beat.

Cei doi partizani, Ortelli şi Peralli, bagă însă de seamă că omul poartă nişte cizme din piele fină şi ochelari de soare. Şi nici nu e soare.

Ca să fie cu cugetul împăcat, unul din ei ordonă: – Heraus! Ieşi afară!

Omul se ridică şi coboară greoi. Au trebuit să-i dea mîna ca să se dea jos. Fără nici un menajament, un partizan îi scoate ochelarii.

Un strigăt: – Cum! Sînteţi dumneavoastră, Excelenţă!

– Puteţi lăsa mîinile jos.

Primarul localităţii Dongo, doctorul Giuseppe Rubini, a rostit aceste cuvinte fără duşmănie. Benito Mussolini se supune, în tăcere. Sub mantaua germană poartă uniforma miliţiei, cu centiron şi revolver. Acum se uită la necunoscutul care tocmai a sosit şi i-a dat acest ordin; au trecut cîteva minute de cînd fostul stăpîn al Italiei stătea cu mîinile sus...

Doi partizani îl apucă de braţe. E dus la Primăria din Dongo. Cînd trece pe dinaintea ofiţerilor germani, priveşte în altă parte şi murmură: – Încă o dată m-au trădat.

La primărie e introdus într-o încăpere mică de la parter. Îşi scoate mantaua germană şi o aruncă pe jos cu un gest violent. După aceea, predă revolverul partizanilor. În încăpere se află acum o mulţime de oameni.

Niciodată nu s-a văzut atîta lume la Dongo! Locuitorii vin să-l privească îndeaproape pe neaşteptatul prizonier.

Ei îi vorbesc, el le răspunde. Îl asaltează cu întrebări,

iar el răspunde mereu. Parcă ar fi un candidat care dă explicaţii cu ocazia unei întruniri electorale.

– De ce ai declarat război?

– Am fost obligat s-o fac. Ambasadorul Germaniei venea de cîte două ori pe zi la palatul Veneţia şi-mi reproşa că reeditez trădarea Italiei din 1869 şi 1915. Mă ameninţa... În cele din urmă, exasperat şi crezînd că războiul avea să dureze foarte puţin, am cedat presiunilor lui Hitler.

– De ce nu te-ai înţeles cu Franţa şi cu Anglia?

– Am făcut tot ce-am putut în privinţa asta. Şi explică că a făcut încercări pe lîngă Leon Blum, acuză Anglia că a încurcat socotelile. Apoi oftează: - A planat asupra Italiei o fatalitate!

- Pentru ce ai suprimat libertatea?

– Au existat două plebiscite. Amîndouă mi-au arătat aprobarea naţiunii.

– Nu pentru război!

Mussolini tace... Intervine atunci un altul: – Cînd ai văzut ce întorsătură iau lucrurile, de ce n-ai căutat să te înţelegi cu aliaţii?

– În privinţa asta am cu ce să mă justific! – strigă ducele, arătînd spre servieta mare din piele neagră, pe care n-a lăsat-o o clipă. O deschide şi arată mai multe plicuri mari. Nişte martori oculari au afirmat că ar fi citit pe ele: „D-lui Winston Churchill”.

Acum, la primărie, lumea a ajuns să se strivească.

Afară mulţimea se frămîntă. „Toţi oamenii de prin împrejurimi – scria un martor – au venit la Dongo ca să vadă, să afle“.

Trecuseră deja două ore. Mussolini continuă să peroreze... Comandantul „Pedro” se apropie de vameşul Giorgio Buffelli: – Să-l lăsăm pe Mussolini să petreacă noaptea aici?

Vameşul stă o clipă să se gîndească: – Ce-ar fi să-l ducem la cazarma vămii Germasino? E destul de mare şi poate fi bine apărată...

Pedro acceptă imediat: – Foarte bine, pregăteşte maşinile, oamenii, şi să plecăm imediat.

Opțiuni strategice și direcții de bază ale cercetării științifice și dezvoltării tehnologice în anii 1966-1989 (11) III. Direcţii şi obiective ale cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice cu rol fundamental (7)

4. Ridicarea nivelului de creativitate al cerce­ tării materializate în descoperiri ştiinţifice şi tehnice originale Programele şi planurile de cercetare ştiinţifică, dezvoltare tehnologică şi de promovare a progresului tehnic - prin politica instituţionalizată şi prin normele unitare de elaborare, stabilite de Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie - aveau ca obiectiv esenţial, în evantaiul mobilurilor urmărite, ridicarea nivelului de creaţie ştiinţifică şi tehnică originală materializată în invenţii naţionale. La baza înfăptuirii acestei misiuni naţionale, cu valoare permanentă, au stat, cu deosebire: Decretul nr. 884 din 8 septembrie 1967, privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările, H.C.M. nr. 2250, din 12 septembrie 1967, pentru aplicarea Decretului nr.

884/1967 privind invenţiile, inovaţiile şi raţionalizările şi Legea nr. 62, din 30 octombrie 1974, privind invenţiile şi inovaţiile adoptate de organismele de resort ale ţării.

4.1. Creaţia ştiinţifică şi tehnică materializată în invenţii şi inovaţii, susţinută de stat (1) Potrivit prevederilor legislaţiei în vigoare în domeniu în acea etapă, statul român asigura dezvoltarea continuă a activităţii de creaţie ştiinţifică şi tehnică desfăşurată de oamenii de ştiinţă, cercetători, specialişti, muncitori, tehnicieni şi de alte cadre din unităţile de cercetare, proiectare, învăţămînt şi producţie, pentru realizarea

de invenţii şi inovaţii valoroase, care contribuiau la dezvoltarea economiei, ştiinţei şi culturii, la progresul societăţii româneşti.

Oamenii de ştiinţă, cercetătorii, proiectanţii, specialiştii şi ceilalţi oameni ai muncii din producţie, din învăţămînt şi din unităţile economice, aveau îndatorirea de a desfăşura o activitate permanentă pentru realizarea de invenţii şi inovaţii de înaltă eficienţă economică şi socială, care să fructifice la nivel superior potenţialul de gîndire ştiinţifică şi tehnică al poporului român.

Institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe, unităţile de cercetare, proiectare şi de învăţămînt, precum şi celelalte organizaţii de stat, cooperatiste şi obşteşti aveau obligaţia de a stimula şi îndruma activitatea cadrelor ştiinţifice şi tehnice pentru realizarea de invenţii care să asigure promovarea largă a progresului tehnic şi a concepţiei proprii în economie şi de a lua toate măsurile pentru valorificarea eficientă a lor în producţie, în activitatea social-culturală.

Invenţiile, ca formă superioară de materializare a gîndirii ştiinţifice şi tehnice creatoare, trebuiau să contribuie la: – introducerea în economia naţională şi în activitatea social-culturală a noilor descoperiri ale ştiinţei şi tehnologiei; – realizarea de noi tehnologii şi modernizarea celor existente, de produse cu caracteristici superioare, introducerea noului în dezvoltarea industriei, agriculturii, construcţiilor, a celorlalte ramuri ale economiei naţionale, cît şi în domeniul protecţiei mediului înconjurător; – lărgirea bazei de materii prime, reducerea

„Am ieşit – avea să povestească Buffelli într-o relatare publicată de Franco Bandini – şi am reuşit să adun vreo zece partizani. Am adus două maşini chiar lîngă uşa primăriei, am organizat un serviciu de ordine ca să ţină piept mulţimii şi m-am întors să-i spun lui Pedro că totul este gata”.

Este ora 19. A început să se lase întunericul. E frig şi umed. Mussolini s-a ridicat şi se pregăteşte să-şi urmeze paznicii. Tremură de frig. Buffelli îi întinde mantaua nemţească. Dar el mormăie: – Nu, nu, dracu să-i ia de nemţi, m-am săturat de ei!

Nu mai vreau nici măcar să le văd uniforma!

Atunci cineva îi aduce un pardesiu ponosit, pe care-l îmbracă. Se urcă în prima maşină, care demarează imediat, în urmă vine o altă maşină, plină cu partizani.

La munte plouă. În întuneric, cazarma de la Germasino pare sinistră. Într-o sală cu pereţii goi – biroul comandantului – gărzile aprind focul şi Mussolini, în picioare, priveşte. Sînt acolo de un sfert de oră.

Pedro intră, se apropie de Buffelli şi-i spune că el se întoarce la Dongo. Deodată, ochii negri ai ducelui încep să strălucească. Face un pas către Pedro. Cu glas şovăitor întreabă dacă-i poate trimite veşti unei femei tinere, arestată dimineaţa în convoiul german.

– Cum se numeşte? – întreabă Pedro. Ducele nu răspunde. Pedro dă din umeri.

– Tot o să aflăm!

Mussolini clatină din cap şi îşi mişcă ciudat piciorul drept. Spune apoi nervos: – Doamna Petacci. Întoarce spatele şi se-ndreaptă spre fereastră.

– O s-o anunţ – răspunde-Pedro. Şi iese. În birou, ducele şi Buffelli au rămas singuri. Nu se aude decît răpăitul ploii, care bate în ferestre. Mussolini rupe tăcerea: – Aş putea să ştiu pentru ce m-aţi arestat?

–- Vă cer scuze, dar nu v-am arestat, v-am oprit numai.

– Şi pentru ce m-aţi oprit?

– V-am oprit fiindcă sînteţi italian, şi noi nu vrem ca italienii să se ducă în Germania ca să fie masacraţi acolo. (va urma) ALAIN DECAUX cheltuielilor materiale de producţie, a consumului de materii prime, materiale şi energie; – ridicarea nivelului de mecanizare şi de automatizare a proceselor de producţie în economie, creşterea productivităţii muncii sociale, sporirea eficienţei economice, a rentabilităţii şi uşurarea eforturilor fizice ale muncitorilor; – perfecţionarea continuă a mijloacelor tehnice destinate satisfacerii nevoilor populaţiei şi îmbogăţirii vieţii materiale şi spirituale a poporului; – îmbunătăţirea ocrotirii sănătăţii, a activităţii de servire şi a muncii social-culturale de masă; – creşterea capacităţii de apărare a ţării; – creşterea gradului de competitivitate a produselor româneşti pe piaţa internaţională, intensificarea participării creaţiei ştiinţifice şi tehnice proprii la schimbul de valori materiale şi spirituale pe plan mondial.

Ministerele, celelalte organe centrale şi unităţile de stat, cooperatiste şi obşteşti aveau obligaţia să identifice creaţiile şi ideile tehnice originale, de a asigura protecţia lor prin brevete şi de a lua măsurile necesare pentru cercetarea, proiectarea, experimentarea, aplicarea şi generalizarea invenţiilor în toate sectoarele de activitate.

Institutele centrale de cercetare, academiile de ştiinţe, unităţile de cercetare, proiectare şi învăţămînt, compartimentele de concepţie din centrale şi întreprinderi, precum şi titularii de brevete aveau obligaţia de a urmări felul în care se aplicau în producţie invenţiile realizate, eficienţa ce se obţinea şi de a asigura perfecţionarea continuă a soluţiilor tehnice adoptate.

Dreptul de a valorifica invenţiile aparţinea statului român care asigura condiţii pentru experimentarea, valorificarea, dezvoltarea şi generalizarea lor în practica economică şi socială a ţării. (va urma) Prof. univ. dr. GAVRILĂ SONEA

RM

Cltorii n Istorie Dimitrie Cantemir - dup 212 ani de la moarte, din nou n Iaul Moldovei sale

„Investigaţii în jurul vieţii şi operei lui Dimitrie Vodă Cantemir a făcut, încă din 1877, Gr. G. Tocilescu. Secţiunea is­ torică a Academiei Române i-a încredinţat misiunea ştiinţifică din Rusia, în care trebuia să cerceteze manuscripte şi acte despre persoana şi activitatea de scriitor a principelui mol­ dovean. Rezultatele primei mi­ siuni ştiinţifice întreprinsă de Academia Română au întrecut aşteptările iniţiatorilor, după spusele preşedintelui instituţiei culturale de pe atunci, Sturdza.

O sumedenie de manuscripte ar fi fost «colaţionate şi decopiate în timp de patru luni de zile».

Dar, iată că după 58 de ani împliniţi de cînd aceste evenimente au avut loc, sosesc în ţară, trimise de Uniunea Sovietică, osemintele lui Dimitrie Cantemir, care au fost reînhumate, cu cinstea cuvenită, la Biserica «Trei Ierarhi» din Iaşi. Cu acest prilej, cercetătorii au mărturisit că încă nu sîntem în stăpînirea întregului material documentar relativ la opera întinsă şi viaţa fostului Domnitor al Moldovei“. Astfel scria presa vremii, la 1935, despre aducerea în țară a osemintelor marelui cărturar român.

*** Din a treia căsătorie a lui Constantin Cantemir cu Ana Bantăș s-a născut Dimitrie, la 26 octombrie 1674. Tatăl principelui moldovean, cu toate că era Domnitorul Moldovei – în această funcţiune intra la 1685 – nu stăpînea nici măcar o învăţătură rudimentară pentru ca să poată iscăli.

Dar, pentru că a fost capabil de a prețui cultura și observator al propriilor sale defecte, a hotărît ca fiul său Dimitrie să fie învățat de eruditul profesor Ieremia Cacavela.

Despre originea familiei Cantemireştilor se crede că ar fi moldovenească şi nu tătărască, după cum ne spune în ,,Viaţa lui Constantin Cantemir” beizadeaua Dumitrașcu. Chiar şi Nicolae Iorga este susţinătorul primei ipoteze.

Dimitrie Cantemir s-a dovedit a fi un maestru al traiului în exil, s-a adaptat la oameni şi la vremuri, a ajuns în cele mai înalte straturi ale societăților în rîndul cărora a pribegit. A fost un domn altfel, care a vrut să schimbe regulile jocului geopolitic,

Palatul lui Dimitrie Cantemir de la Constantinopol, desenat de el însuși

dar istoria i s-a împotrivit. A fost un cărturar şi un vizionar, „cu o nesfîrşită tinereţă de suflet“, cum spunea Iorga.

Pînă în 1685, se scurseseră 12 ani din viaţa lui Dimitrie fără să-i fi tulburat copilăria ceva însemnat, cu excepţia morţii mamei sale. Dar el avea atunci abia 3 sau 4 ani, nu înţelegea prea bine dramele acestea. Ca orice copil de boier de rang inferior, se învîrtea pe lîngă tata pentru a deprinde de mic treburile boiereşti, şi-şi petrecea timpul liber cu sora Ruxandra şi cu fratele mai mare, Antioh.

Dar în 1685, viaţa lui Dimi­ trie s-a schimbat complet: a descoperit avantajele traiului într-un palat princiar, ca unic fiu al domnului.

Se întîmplase aşa: Constantin Cantemir a fost înscăunat voievod al Moldovei, iar fiul Antioh a fost luat de turci la Constantinopol drept gaj al loialităţii tatălui faţă de Sublima Poartă – cum era obiceiul –, iar Ruxandra se căsătorise şi-şi făcuse altă casă. Şi-aşa, Dimitrie a început să profite de toate splendorile pe care i le conferea noul statut – nu, nu porţelanurile, ornamentele interioare şi mătăsurile, ci posibilitatea de a învăţa, de a avea un tutore personal, de a se ridica deasupra celorlalţi copii de boieri moldoveni. Căci, trebuie menţionat, în acea vreme nu exista vreun sistem de învăţămînt public de nivel înalt, iar educaţia era strict în grija familiei, fiecare se instruia după cum îl ducea capul şi buzunarul. Dimitrie a primit un dascăl grec, pe Ieremia Cacavela, care l-a învăţat latina, greaca şi slavona, dar şi retorica, logica şi fizica.

Capuchehaie, de nevoie Viaţa tihnită a tînărului Dimitrie s-a încheiat, brusc, dar pentru o scurtă perioadă: a fost trimis la Constantinopol pentru trei ani, pentru a-l înlocui pe Antioh, care se întorcea la Iaşi. Toate acestea în perioada în care îl frămîntau şi marile probleme ale adolescenţei, după cum mărturisea mai tîrziu: „Nevoi contrare, amarnice, neînfrînate şi neîmblînzite năvălesc şi din afară, şi dinăuntru, asupra colibei nimicniciei mele“, îl citează Ştefan Lemny, în volumul „Cantemireştii: Aventura europeană a unei familii princiare din Secolul al XVIII-lea“. S-a întors în Moldova chiar la timp pentru a asista la o desfăşurare deplină a puterii domneşti: decapitarea cîtorva boieri acuzaţi de hiclenie, printre care s-a aflat şi cărturarul Miron Costin.

Dar Constantin a murit la scurt timp, iar Dimitrie i-a urmat la tron pentru numai trei săptămîni. Nu l-a acceptat Poarta. Mai mult, în 1693, a fost luat la Constantinopol cu rolul de capuchehaie – un fel ambasador al voievozilor la Înalta Poartă. Următorii 17 ani şi-i va petrece pe malurile Bosforului, unde va publica şi primele sale opere. În această perioadă a dezvoltat un interes deosebit pentru istoria imperiului, dar şi o antipatie faţă de otomani, o convingere că decadenţa imperiului era de neînlăturat.

(1)

În ce priveşte viaţa personală, Dimitrie Cantemir s-a ocupat singur şi de acest aspect.

Căsătoria sa nu a fost una aranjată, deşi existaseră cîteva tentative în perioada cînd trăia tatăl său. În 1700, cînd avea 27 de ani, a reîntîlnit-o pe tînăra Casandra Cantacuzino, fiica domnitorului valah Şerban Cantacuzino, cu zece ani mai tînără decît el. Logodna s-a făcut imediat. Căsătoria s-a petrecut la Iaşi, cu mare fast, însă cu multe peripeţii, căci Constantin Brâncoveanu dorea să o împiedice cu orice preţ. Chestiuni de politică şi putere regională. S-a înfăptuit, totuşi, şi tinerii au fost fericiţi. Au avut împreună opt copii: pe Maria,

Maria Cantemir, fiica lui Dimitrie Cantemir Smaranda, Matei, Constantin, Şerban, Antioh şi pe Petru şi Ivan, aceştia doi murind la vîrsta de 1 an.

Rocada spre Petersburg Şederea la Constantinopol n-a fost o plăcere, dar Dimitrie a reuşit să-şi facă acolo un bun nume, să cîştige simpatia otomanilor, să treacă peste tot felul de uneltiri, competiţii şi mici antipatii personale. A trăit, însă, cu această convingere: că el este moştenitorul de drept la tronul Moldovei.

Iar visul i s-a împlinit în 1710. Sublima Poartă l-a numit în mare grabă domn, în contextul turbulenţelor internaţionale, generate de tătari şi

Antioh Cantemir, fiul lui Dimitrie Cantemir

Moldova la 1700. Hartă realizată de un cartograf anonim, după harta originală a lui Dimitrie Cantemir și cea a lui August Gotlob Boehm; harta a fost inclusă în prima ediție în limba germană a lucrării „Descriptio Moldaviae“ de ruşi. Nici măcar nu i s-a mai cerut tributul de învestire. A fost numit domn, dar cu o misiune: să fie cu ochii pe domnul valah, Constantin Brâncoveanu, suspectat că s-ar fi aliat cu ruşii.

Numai că planurile sale erau cu totul altele. Visa o revoluţie.

Vîntul schimbării a venit în februarie 1711, cînd ţarul Petru cel Mare a declarat că intră în cruciada împotriva „duşmanilor lui Isus“ şi a trimis soli în toată Europa pentru a agita spiritele. Dimitrie Cantemir a răspuns prompt la apelul ţarului: în aprilie, la Luţk, a semnat un tratat secret, prin care era recunoscută domnia pe viaţă şi ereditară a lui Cantemir, cu condiţia ca Moldova să intre sub protecţia Rusiei. Ceasul războiului a sosit rapid, dar sorţii nu i-au surîs.

Armata lui Mehmed Paşa a înfrînt armatele ruso-moldoveneşti la Stănileşti, pe Prut, în 1711.

Dimitrie Cantemir şi-a luat familia şi s-a refugiat în Rusia. Încheia o a doua domnie, ce durase numai opt luni. Schimbase briza Bosforului cu liniştea şi frigul înţepător ale stepei ruse. S-a adaptat şi aici, chiar mai bine decît s-ar fi putut bănui.

Ostatic şi sfetnic al ţarului Ajuns în Rusia, a vrut să lase deoparte politica, să se ocupe numai de ştiinţe, să cunoască Europa. Numai că nu prea s-a putut. În tratatul semnat cu Petru cel Mare scria, iniţial, că li se va permite Cantemirilor să ajungă în cele mai mari oraşe creştine, însă nu s-a respectat prevederea în ceea ce l-a privit pe el. N-a mai ieşit din Rusia niciodată. Au urmat 12 ani de prizonierat, unul relaxat, în care a devenit un apropiat al ţarului, de la care spera să reia politica antiotomană, pentru ca el să revină pe tronul Moldovei. N-a fost să fie. Iar apropierea de Petru cel Mare nu l-a lăsat chiar pe drumuri. A primit o moşie la Harkov, a

Biserica Trei Ierarhi, din Iași

fost numit consilier secret al ţarului în problema Orientului şi a fost numit „principe serenissim al Rusiei“. În 1714, a fost acceptat membru al Academiei din Berlin, la comanda căreia a realizat opera „Descriptio Moldaviae“. „Dorul nestins de ţară a fost luminat de satisfacţiile realizărilor obţinute pe plan ştiinţific şi literar, nerenunţînd nici o clipă la idealul său de a-şi vedea ţara eliberată de sub turci. Va înlocui spada cu condeiul, pentru a face cunoscută întregii Europe savante imaginea pămîntului strămoşesc, originea latină a poporului român, soarta vitregă a acestui neam, încălcat veacuri de-a rîndul de cotropitori. Personalitate prodigioasă, poliglot, comparabil cu umaniştii Renaşterii, în anii cît a trăit în Rusia, pînă la moarte, a scris principalele sale opere”, scria regretatul muzeograf vrîncean Maria Mihăilescu, în lucrarea „Cronica Vrancei”. În perioada în care a stat în Rusia s-a schimbat şi viaţa sa personală. Soţia sa, Casandra, a murit în 1713. Au urmat şase ani de văduvie, în care singurul său obiectiv a fost să-şi integreze fiii în societatea rusă, să le ofere o educaţie aleasă. Au fost atît de apropiaţi de Curtea imperială încît Maria, fiica cea mare a lui Cantemir, a reuşit să lege o idilă cu Petru cel Mare, cu care a avut un copil, a cărui soartă a rămas incertă – unii istorici susţin că a fost ucis la naştere. Abia în 1720 Dimitrie s-a recăsătorit cu prinţesa Anastasia Ivanovna Trubeţkoi, iar naşi de cununie au fost chiar ţarul şi ţarina. În 1722, Cantemir l-a însoţit pe Petru cel Mare în Persia şi Astrahan, din calitatea sa de consilier în problemele orientale. În urma acestei călătorii, Dimitrie Cantemir s-a îmbolnăvit puternic, iar investigaţiile au arătat că suferea de diabet.

Ajuns la una din moșiile sale, boala se agravează.

Nu a putut să meargă la Petersburg să ia parte la lucrările guvernului și roagă pe împărăteasă să intervină pe lîngă Petru cel Mare pentru a motiva lipsa lui. Secretarul particular al lui Dimitrie Cantemir, Ilinski, notează că stăpînul său a murit pe 21 august 1723, la Dmitirevka.

Este înmormîntat în ,,biserica de jos” a mînăstirii grecești din Moscova. Înainte de a muri, pe 21 august 1723, l-a numit pe ţar tutore pentru copiii săi şi a ridicat o biserică închinată Sfîntului Dumitru. Astfel s-a încheiat viaţa uneia dintre cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti de la hotarul Secolelor XVII-XVIII.

Cum l-au repatriat rușii pe Dimitrie Cantemir La mijlocul lunii iunie 1935, în Portul Constanţa soseşte de la Odessa vasul ,,Principesa Maria”, care aducea, de la Moscova, un cargo foare preţios pentru români: siciriul de aramă cu rămăşiţele pămînteşti ale lui Dimitrie Cantemir, piatra sa funerară şi o mică parte din Tezaurul României. Printre cei care aşteptau transportul în Portul Constanţa se aflau Titulescu şi Iorga.

Rămăşiţele pămînteşti ale domnitorului şi cărturarului Dimitrie Cantemir şi ale fiului său, Antioh, rămas să îşi doarmă somnul de veci la ruşi, au fost descoperite întîmplător, în 1935, cînd în Moscova era construit metroul, iar biserica ridicată de domnitorul român, care stătea în calea lucrărilor, urma să fie demolată. Rămăşiţele lui Cantemir au fost trimise în România, însă nici acestea nu erau întregi. Procesul verbal făcut de oficialităţile române arată că în raclă erau doar o parte din oseminte, îmbrăcate întrun veşmînt oriental, însă fără nici o bijuterie care să fi aparţinut domnitorului, iar craniul acestuia lipsea.

Meritul deosebit pentru repatrierea osemin­ telor lui Cantemir l-a avut marele istoric Nicolae Iorga. În arhivele cercetate de muzeograful Maria Mihăilescu sînt redate onorurile cu care autorităţile vremii au întîmpinat peste tot prin locurile prin care a trecut cortegiul, de la primirea la debarcaderul din Constanţa, trecerea lui prin Buzău, Rîmnicu Sărat, Focşani, Bîrlad, Vaslui şi Iaşi. Cortegiul a străbătut şapte oraşe Astfel, în duminica de 16 iunie, la Constanţa, la coborîrea rămăşiţelor s-au tras salve de tun, clopotele bisericilor din oraş au răsunat mai mult ca oricînd, iar muzicile militare au cîntat rugăciunile după datină. După serviciul divin, coşciugul a fost învăluit în Tricolorul naţional şi depus pe afet de tun de membrii Guvernului şi reprezentanţii Parlamentului. „Cortegiul - care va fi deschis şi închis de către un pluton de cavalerie şi încadrat de jandarmi - va porni la gară in ordinea următoare: Clerul cu Episcopul în frunte, afetul de tun cu patru ofiţeri superiori la panglici, reprezentanţii M. S. Regelui, reprezentanţii Gu­ vernului şi Parlamentului, autorităţile civile şi militare. Pe tot parcursul de la debarcader la gară vor fi înşirate şcoalele din oraş şi trupele din garnizoană, cari, la trecerea cortegiului, vor da onorurile. În tot acest timp clopotele vor suna, iar muzicele vor cînta. La gară, coşciugul va fi ridicat de pe afet şi aşezat in vagonul mortuar de reprezentanţii Armatei şi autorităţilor civile. În drum spre Iaşi, vagonul va fi însoţit de preoţi şi de o gardă militară de onoare”, se arată în telegramele trimise prefecturilor de Ministerul de Interne. De menţionat că la fiecare trecere a cortegiului prin gările din oraşele amintite, autorităţile locale civile au primit ca sarcină să poarte ca ţinută obligatorie jachetă, pălărie înaltă şi mănuşi albe, iar elevii de la şcoli să poate ţinuta de ceremonie albă, gările fiind pavoazate cu drapelul naţional în doliu.

Serviciul religios pentru Dimitrie Cantemir în portul Constanța. În fundal, vaporul „Principesa Maria“ care a adus osemintele în țară Odată ajuns la Iaşi, coşciugul a fost ridicat de profesorii Universităţii din capitala Moldovei, care au stat de gardă în timpul prohodului, slujba fiind oficiată chiar de către Mitropolitul Nicodim.

Printre personalităţile care au participat la ritualul de reînhumare s-au regăsit Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine al României, Ion Nistor, generalul Nicolae Uică, Nicolae Iorga, dr. Constantin Angelescu, Mihail Semionovici Ostrovski, generalul Paul Anghelescu, Savel Rădulescu, Nicolae Raicovicianu.

Ca fapt divers, documentele arată că groapa pentru reînhumare a fost făcută de serviciul de arhitectură al Comisiei Monumentelor Istorice.

Pe lespedea raclei sale este scris următorul text: „Aici, întors din lunga şi prea greaua pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale, odihneşte Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei”.

Surse: Historia.ro, Paginadeistorie.ro, Moldovenii.md, Almanahul „Ziarelor“ – 1936

14

Vineri, 2 august 2019

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Pastila sãptãmînii USR – noua (mînă) stîngă a politicii românești

(urmare din pag. 1) Dar înclin să cred că așa este, mai ales că Iohannis a fost cel care l-a demis pe Coldea din postura de adjunct al S.R.I., motiv pentru care, cunoscînd latura pur umană a celui care a condus tactic S.R.I. în ultimii 10 ani, putem să credem că USR este, de fapt, instrumentul prin care Coldea îl poate detrona pe Klaus Werner Iohannis de la Cotroceni. Eu am convingerea că Florian Coldea nu este, de fapt, în spatele USR, ci în spatele PLUS, al lui Cioloș, și doar prin natura colaborării a ajuns să își proiecteze imaginea și asupra USR. Pe de altă parte, am suspiciuni mari și foarte rezonabile că, de fapt, în spatele USR și la baza acestuia se află materia cenușie a unor generali S.T.S., aceiași care s-au aflat, pînă de curînd, sau poate chiar se mai află, în spatele PSD-ului. La o analiză atentă a acțiunilor acestui partid, născut din spuma mării, și cunoscînd destul de bine fondatorul mișcării Uniunea Salvați Bucureștiul, se poate spune că aceasta, numită acum USR, se poate analiza foarte bine din punct de vedere temporal, și anume prin prisma duratei prezenței la timonă a lui Dan Nicușor, și a direcției lui clare de a salva Bucureștiul, prin lupta permanentă pe care a dus-o cu Primăria Capitalei. Această perioadă apreciez că durat pînă înainte de decembrie 2016, moment în care mișcarea a fost confiscată de gruparea Barna și schimbarea clară de direcție s-a produs. Mutarea pe care au făcut-o cei care au gîndit acest scenariu, prin preluarea unui vechicul care deja se știa că este anti PSD, pentru a-l transforma în organizația de refugiu a tinerilor ,,stîngiști”, a fost, și este încă, genială. Au știut, au anticipat că orice mișcare care va avea cumva o minimă tangență cu PSD, va avea asigurat eșecul, și putem aici să dăm exemplul PRU, o mutare prin care PSD a dorit să coalizeze în jurul lui mișcarea naționalistă. Prin urmare, prin ,,întărirea” lui Dan Nicușor, începută încă din 2011, și prin ,,echiparea” acestuia cu o mînă de ,,fani”, a fost făcut primul pas pentru a începe un nou proiect cu cei care au stat la baza PSD-ului, și nu mă refer la politicienii anoști și fazi pe care-i vedem pe la TV sau cine știe pe unde.

Mă refer la mințile care decid, de fapt, acolo, acei oameni care au dosarele, care au informația, care își poziționează ,,vrăbiile” în preajma fiecărui om politic important din țara asta. Odată cu ,,umflarea” USB

ONU: Foametea este în creştere continuă în lume Peste 820 de milioane de oameni sufereau de foame în anul 2018, cel mai recent an pentru care Organizaţia Naţiunilor Unite are date. Statistica prezintă cel de-al treilea an de creștere consecutivă a numărului persoanelor afectate de foamete. Faţă de 2017, în 2018 cu 10 milioane mai mulţi oameni erau afectaţi. Războaiele și încălzirea globală au determinat o răspîndire tot mai mare a subnutriţiei, după ce, pînă în 2015, numărul persoanelor subnutrite scăzuse zeci de ani la rînd.

La nivel mondial, aproximativ 149 de milioane de copii suferă de malnutriţie. Aceasta este foarte răspîndită în Africa, unde aproximativ 20% din populaţie este afectată, dar şi în Asia, unde 12% din populaţie suferă din cauza acestui fenomen. În America Latină şi în Caraibe, 7% dintre cetăţeni sînt afectaţi de malnutriţie. În termeni procentuali, aproape 11% din populaţia lumii suferă de foame, au afirmat agenţiile ONU, adăugînd că proporţia este aproape neschimbată din 2015.

Conform unui raport al FAO – Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură a Naţiunilor Unite –, realizat în parteneriat cu mai multe agenţii ale Naţiunilor Unite, printre care şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, eforturile actuale pentru eliminarea foametei nu sînt suficiente. Peste

și, ulterior, a USR, care, după cum știm, a crescut fulminant în sondaje, a urmat consolidarea formațiunii și, după cum observăm, se pregătește preluarea puterii în România, prin ,,aruncarea” lui Barna în lupta pentru Cotroceni. Electoratul PSD rămîne, astfel, consecvent social-democraților, axat în mod principal pe bugetari, pensionari și agricultori. USR își va revendica cealaltă zonă a ,,bugetarilor”, cei din mediul privat, o zonă pe care nici în visele cele mai roz PSD nu o putea atinge, luînd electorat masiv din zona dreptei, chiar dacă ei, așa cum știm, sînt, de fapt, de extremă stîngă. În acest mod, cei care se află în spate au la dispoziție acum două organizații politice puternice care, în mod sigur, vor ajunge să colaboreze după alegerile din 2020, dar asta o să o știm atunci. Acum, cel mai important pentru USR este ca nu cumva să fie descoperită această cacealma, pentru că e posibil să iasă destul de șifonat.

Pe cei care sînt sceptici și cred că între USR și PSD nu există o legătură strînsă, cel puțin una la nivel ocult – pentru că nu sînt mulți cei care știu de această scamatorie – îi rog să răspundă la unele întrebări firești și de bun simț, fără să ia în considerare aspectul ,,social democrat” al problemei. În plus, pentru cei care nu au experiență, a prinde contracte cu statul este foarte dificil pentru un om normal, pentru un întreprinzător de rînd. În general, contractele se oferă ,,clientelei” politice, grupurilor de interese care sînt acceptate în cercurile diverselor partide sau în alte centre de putere.

Din păcate însă, o mare parte din cei care votează azi în România, încă mai consideră că porcul zboară și elefantul se ascunde în cireș. Motiv pentru care cred că a avea contracte cu statul, a le obține, este ceva ușor, simplu, corect. Nu, nu este. Se și spunea odată, prin holurile unor hoteluri ce găzduiau parlamentari, că existența DNA nu a eradicat corupția din sistem, ci a făcut doar să se mărească comisioanele, cei care riscau avînd argumentul că intră la închisoare, dar măcar pentru bani mulți. În fine, lăsăm acest adevăr și revenim la acele întrebări.

1. De ce mulți din cei care se află în primele linii ale USR au derulat sau încă derulează contracte cu guvernarea PSD? Și asta de ceva timp, de ani de zile, nu de acum. Dan Barna este unul dintre ei, dar nu este, nici pe departe, singurul.

2. Cum se face că un partid care nu are încă bine dezoltate în teritoriu structuri, care nu a avut foarte multă influență în centrele de votare, a obținut 23% din voturi la europarlamentarele de anul acesta? Pentru cei care nu sînt în temă, reprezentarea în secțiile de votare este foarte importantă pentru fiecare partid, mai ales că, în multe cazuri, dacă nu chiar în toate, primarii au 2 miliarde de persoane, dintre care 8% trăiesc în America de Nord şi în Europa, nu au acces cu regularitate la alimente sănătoase, nutritive şi în cantitate suficientă. „Pentru protejarea securităţii alimentare este foarte importantă existenţa unor politici economice şi sociale pentru a putea contracara efectele unor perioade de criză economică şi pentru a se evita reducerea bugetelor serviciilor esenţiale, cum ar fi sănătatea şi educaţia”, se precizează în raport.

Același document a constatat și că excesul de greutate şi obezitatea continuă să crească în toate regiunile, în special în rîndul copiilor de vîrstă şcolară şi al adulţilor. În 2018, circa 40 de milioane de copii cu vîrste sub 5 ani erau supraponderali. În 2016, 131 de milioane de copii cu vîrste între 5 şi 9 ani, 207 milioane de adolescenţi şi 2 miliarde de adulţi erau supraponderali, potrivit raportului.

Raportorul special al Naţiunilor Unite privind sărăcia extremă şi drepturile omului, Philip Alston, avertiza luna trecută într-un alt raport că „schimbările climatice ameninţă să anuleze progresul din ultimii 50 de ani (…) în materie de reducere a sărăciei”. „Riscăm să vedem scenariul unui «apartheid climatic», în care oamenii bogaţi plătesc pentru a scăpa de caniculă, de foame şi de conflict, în timp ce restul lumii este lăsat să sufere”, a declarat Philip Alston. Raportorii speciali sînt experţi independenţi care nu vorbesc în numele ONU, ci comunică Naţiunilor Unite rezultatele cercetărilor lor.

Alina Kartman (,,Semneletimpului.ro”)

multe atuuri care să aducă un plus de voturi propriilor partide. Se cam știe că primarii sînt foarte importanți în acest proces, ca de altfel și consilierii locali etc. Cum se face că un partid precum PSD, care dispune de mii de primari în țară, a dat chix la aceste alegeri, în condițiile în care USR nu dispune de o asemenea forță politică?

Este inexplicabil, asta doar dacă nu cumva PSD-ul a ,,donat” USR-ului o parte din voturi, aplicînd strategia ,,Elena Băsescu – PDL”, din 2009. Am convingerea că acolo a fost un mare, un foarte mare blat, care s-a pliat perfect cu sondajele de opinie, mai ales cu cele făcute de Pieleanu, măsurătorul șef din PSD. Și acolo unde blatul PSD – USR nu a fost posibil fără implicarea celor din PNL, au mai dat voturi și celor din urmă. Altfel nu se explică creșterea acestui partid liberal antinațional, mai ales că Iohannis este de departe o mare, o foarte mare povară care stă la baza PNL-ului.

3. Cum a putut USR să obțină 23% din voturi pe 26 mai a.c., cînd ei nu au reușit să strîngă mai mult de 200 de oameni la mitingurile din Cluj Napoca și București?

23% înseamnă enorm, cîteva milioane de voturi. Să nu poți strînge tu oameni pentru un miting? Este la fel, inexplicabil. Asta dacă nu ne gîndim serios la acel blat, care, cumva, cumva, fie o să răsufle, fie are să se reducă la valori ceva mai apropiate de normal.

4. De ce pe 26 mai a.c., PSD nu a cerut numărătoare paralelă a voturilor, iar Codrin Ștefănescu, care putea cere acest lucru prin poziția pe care o deținea, nu a făcut nimic și apoi a fost suspendat din funcția de secretar general al PSD? Numărătoarea paralelă ar fi scos la iveală multe, foarte multe nereguli. Iar PSD, cel care coordonează totul, nu dorește sub nici o formă să se afle că a practicat un anti-joc major cu propriul electorat.

5. Care să fie legătura dintre soția lui Dan Barna și Dan Nicușor – ambii au studiat la Sorbona –, dar și dintre soția lui Dan Barna și soțul Vioricăi Dăncilă – ambii lucrează la OMV Petrom? Aici putem să suspectăm pe de o parte, că Dan Barna a ajuns la Dan Nicușor prin intermediul soției sale, pentru că în 2012, cînd a candidat independent la Primăria Capitalei, în anturajul lui Nicușor, Dan Barna nu exista. Chiar dacă aici speculăm ceva mai mult pe acest subiect, nu putem să nu ne punem aceste întrebări.

6. De ce Andrei Caramitru a preluat rolul de extremist șef în USR? Știind că tatăl lui, actorul Ion Caramitru, a fost, totuși, membru fondator al FSN, Frontul Salvării Naționale – au băieții ăștia ceva cu ,,salvarea”, ceva de speriat –, ministru la Cultură, precum și faptul că este un personaj controversat, care a reușit ,,sub guvernarea PSD”, să refacă total Teatrul Național pentru 50 de milioane de euro, desigur.

7. De ce acum se cultivă ideea că diaspora numără peste 9 milioane de persoane, în condițiile în care este evident faptul că aceasta este o știre falsă? De ce a apărut această informație acum, înainte de alegerile prezidențiale? Din punct de vedere electoral, o asemenea diasporă implică permutări în ceea ce privește demnitarii aleși de către cei din afara țării. Știind probabil că în noiembrie se vor implica și alte forțe decît cele care sprijină uniunea asta USR cu PSD. Se pregătește cumva terenul pentru un volum mai mare de voturi din afara țării, știut fiind faptul că acolo nu prea sînt primari români, ci doar extensiile SIE și alte personaje ,,obscure” care au rolul de a aduce multă emoție în ziua votului. Din punctul meu de vedere, acest lucru anunță o înfruntare Dăncilă – Barna în turul doi, astfel încît, indiferent cine iese, cei care au pregătit și au gîndit nebunia asta la care asistăm acum, să nu piardă, indiferent cine cîștigă.

Timpul are să ne răspundă la multe dintre întrebările pe care, din păcate, puțini și le pun în aceste vremuri.

Lăsînd la o parte caracterul grotesc și hidos al celor care conduc destinele acestei țări, rămîne să vedem cîtă democrație a mai rămas în țara românească.

RM

15

Vineri, 2 august 2019

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Caracal 2019 - culegem ceea ce semănăm Scriam eu, prin 2011, că Băsescu a avut grijă să întărească Serviciile în detrimentul Poliției.

Practic, prin politica bugetară, ex-președintele Băsescu și guvernul lui, PDL de atunci, au avut grijă să își consolideze puterea, au suplimentat paza demnitarilor, au dat putere aproape neli­ mitată Serviciilor și au lăsat strada la discreția interlopilor. Uite de ce noi, aici în România, avem clanuri de interlopi, unele dintre ele avînd legături la vîrf în lumea politică. Însăși bogăția pe care firmele de pază și protecție, majoritatea deținute de foști generali și colonei de prin Poliție și Servicii, o afișează, se datorează lipsei siguranței din stradă, mesajul lor fiind destul de clar în acest sens: ,,Doar bogații au nevoie de siguranță! Voi, prostimea, vă descurcați și singuri”.

Schimbarea guvernelor, a președinților, nu a atras după sine și schimbarea abordării sigu­ ranței cetățeanului. Poliția, Serviciile și toate aceste instituții de forță, au devenit de ceva timp instrumentul de control și de presiune pentru politicienii rebeli, pentru acele persoane incomode care pot afecta starea de levitație legală a conducătorilor, adică un soi de plutire a acestora deasupra legii. În rest, poliția tot mai prost plătită își ia în serios treaba doar dacă există ceva mediatizare, aport de capital de imagine sau dacă la mijloc este o persoană publică. În rest, mulți dintre ei, chiar dacă ar vrea, nu sînt foarte deciși să facă pași fermi în direcția apărării cetățenilor. În plus, mai există și un oareșce ,,vid” legal care îi cam stresează pe polițiștii care sînt prea iuți de mînă cînd e vorba de arma din dotare. Sînt atît de hărțuiți legal după aceea, că se gîndesc de multe ori înainte să apese pe trăgaci.

Situația din România anului 2019 îmi amintește de un film italian de prin anii ʼ70, ,,Poliția este învinsă”, un film în care Mafia decima Poliția laolaltă cu clasa politică și cu politicienii corupți din sistem. Cam asta este realitatea, chiar dacă noi, românii, am demonstrat că sîntem o nație destul de bătută în cap cînd e vorba de apărarea propriilor interese. În Caracal, locul unde se pare că s-a răsturnat nu doar căruța cu proști – printre ei erau și asasini în serie – patru fete tinere au fost ucise și topite în acid sulfuric. Se pare că filmele americane au oareșce impact în conștiința publică, în Caracal în mod sigur, că uite, asasinii se perfecționează și în România. Poate că și Manda, cel dispărut acum mulți ani, tot într-un astfel de butoi a plecat din lumea asta. Dar să revenim la cazul din prezent. Una din victime, ultima, a sunat de cîteva ori la 112 și a spus că viața ei este în pericol.

A dat informații cît a putut de exacte, a sunat chiar din casa asasinului. Se pare că degeaba, sistemul românesc de localizare, prin renumitul, coruptul și tot atît de inutilul S.T.S., a oferit celor de la Poliția Olt niște locații aiurea, una dintre ele fiind prin Munții Apuseni. Nu știu exact dacă chiar așa a fost, acum scriu ,,la cald” și am draci pe mine cînd mă gîndesc la suferința, la durerea acelor copii uciși. Poliția a localizat zona, casa unde se desfășura ,,operațiunea de dizolvare în acid a fetei”, dar, respectuoși, polițiștii au stat la poartă, pentru că nu se făcuse ora 6.00. Scuza lor?

Procurorul nu a permis intervenția. Ce poți spune tu, om normal la cap, despre decizia procurorului dar, în mod evident, despre lașitatea polițiștilor care au stat la poartă? Rămîi paralizat în proprile tale gînduri și îți dai seama că, totuși, Dumnezeu

a lăsat să se nască așa imbecili în țara asta. În lumea asta, mai exact, pentru că sînt cazuri de acest gen cam peste tot în lume.

Bun, să vedem ce a urmat. S.T.S. își cere scuze că nu a localizat exact casa, dar, mai zic ei, nu prea e treaba lor, ci a operatorului de telefonie mobilă. Practic, își exprimă inutilitatea din punct de vedere social, ei avînd în sarcină, se pare, doar numărarea voturilor la alegeri. Ce face ,,Tabloul” de la Cotroceni, zis și ,,Plăvanul”? Păi nimic!

S.T.S. e de neatins. Dăncilă, proasta satului, la fel, pe cine se răzbună? Pe șeful Poliției Olt și pe prefectul județului, și îi demite, de parcă ei trebuiau să meargă la ușa criminalului. Cred că abia aștepta idioata aia de la PSD să se răzbune pe ăia și să își pună oamenii ei în loc. Altfel, nimic despre procurorul de caz care a blocat și a validat lașitatea polițiștilor de la poarta criminalului, nimic despre șeful S.T.S., nimic despre sistemul de siguranță a cetățeanului, sistem de rahat și bine plătit în România. Ba, ca să fie totul perfect, la un post TV securist, unde doar ce apăruse proasta din capul statului, vine un cretin și ne spune că ,,pentru ca S.T.S. să localizeze un telefon mobil, trebuie ca fiecare cetățean să își instaleze o aplicație în telefon”. Cu declarația asta, cei de la butoane au demonstrat că, de fapt, nu doar că se pișă pe țara asta, pe români, dar și că au nevoie de mai mult control asupra cetățenilor, pentru că ,,altfel, uitați ce pățiți – parcă ne spun securiștii – muriți și dispăreți în acid”. Te doare mintea văzînd cît de nenorociți, de antiromâni și, în fond, cît de antiumani sînt dobitocii care conduc această țară, și mă refer la generalii ăia din Servicii, că în legătură cu imbecilii de politicieni nu mai am nici un fel de speranță.

Furia e mare. Dar românul o să uite tot, așa cum și de Colectiv a uitat. Procurorii nu vor păți nimic, pentru că e legal să intri la ora 6.00 în casa omului și nu cînd trebuie, timp în care infractorul poate să violeze, să omoare, să dizolve etc. De S.T.S. nu se atinge nimeni, că vin acum alegerile.

Dar, hai să îi aruncăm în hău pe polițiști, mai ales că prostimea vrea capete căzute, și e foarte bine să cadă cei pe care îi putem înlocui cu oamenii noștri.

Procurorul, membru #rezist din cîte am înțeles, nu a fost încă deranjat, Mă întreb cum dracuʼ se face că, dacă ar fi fost vorba de Liviu Dragnea, sau de un altul, găseau făptuitorul imediat, îl arestau, îl fezandau chiar și la 3 noaptea, iar cînd e vorba de un copil de 15 ani nu se rezolvă nimic? Vă spun eu! Ăsta este Sistemul, asta este România, ăsta este rahatul de țară în care trăim noi, dar nu ne oprim decît cînd e vorba de a rîde de alții.

Fata care a fost ucisă a dat dovadă de un curaj imens. A demonstrat că este o ființă puternică, a demonstrat luciditate și calm în momente de mare tensiune. Am senzația că, dacă la telefon ar fi avut prezența de spirit să spună că un politician este acela care a sechestrat-o – lucru absurd, de altfel, în starea de teroare în care se afla – organele statului, pornind de la S.R.I., S.I.E., S.T.S., D.G.I.A., D.I.P.I., C.I.A. și chiar N.S.A., rezolvau cazul, arestau criminalul cu mult înainte de a folosi acidul sulfuric. Din păcate, însă, fata nu a spus nici un nume sensibil la urechile procurorilor și Serviciilor, iar rezultatul este cel pe care îl cunoaștem. Poliția română a dovedit încă o dată, dacă mai era cazul, că este impotentă.

Procuratura a dovedit că poate să ucidă doar prin neimplicare, mai ales că nu era la mijloc un

politician, sau cineva mai de soi, iar politicienii culeg ce au semănat în ultimii zeci de ani. Cînd bagi bani în propria ta bogăție și siguranță, nu te mai gîndești la prostimea din stradă care te votează oricum, indiferent de înălțimea de la care îți faci nevoile pe ea. În mod normal, moartea fetelor trebuie să schimbe ceva în bine în țara asta. Cu toate astea, nu va schimba nimic. S.T.S. va fi la fel, dar sigur se va da o lege prin care toți românii să își instaleze o aplicație pe telefon, ca să fie mai bine controlați. Procuratura nu va mai fi la fel de puternică, poate chiar are să revină Kövesi șefă la DIICOT. Poliția are să fie la fel de prost plătită, slab dotată și posesoare a unei legi îndoielnice. Și peste toate acestea se va așterne acel praf al nepotismului care a parazitat toate instituțiile de stat din România, în ultimii 30 de ani. Nepoții, nepoatele, fiii și fiicele, verii și verișoarele au fost incluse în Poliție, Jandarmerie, Poliția Locală etc., tocmai pentru că e trai liniștit, banul curge, există siguranță și poți să și belești pe cîte unul care te calcă pe coadă. Unul mic, desigur. Cei care fac parte din clanuri interlope nu au suficient curaj să intervină. Și atunci cînd există un polițist mai curajos, au alții grijă să-l aducă cu picioarele pe pămînt, sau sub pămînt, după caz.

Patru fete au murit în Caracal, ucise de o bestie umană. PATRU! Ne ,,lăudăm” cu Rîmaru, care în anii ʼ70 a ucis și el fete, dar măcar nu le dizolva în acid. Acum avem un altul, Gheorghe Dincă pe numele lui, iar orașul Caracal se va molipsi cu o altă percepție din partea tuturor. Caracalenii nu doar că sînt proști, acum sînt și criminali în serie.

Dacă poporul ăsta era curajos, președintele Iohannis era acum scos de urechi din Palatul Cotroceni și aruncat în stradă. Viorica Dăncilă, la fel, doar că din Palatul Victoria. Ar fi trebuit procedat la fel și cu Ion Iliescu, Traian Băsescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Tăriceanu, Blaga și lista asta ar trebui să continue cu toți cei care au contribuit la dezastrul la care asistăm acum.

Mă întreb unde sînt miile de #rezistenți, unde sînt aceia care hărțuiau politicienii, unde sînt cei care se autointitulau apărătorii democrației și ai statului de drept? Înțeleg că pentru astfel de fapte nu se încasează bani, iar voi muncă voluntară nu faceți, corect?

Nu vreau să îmi imaginez ce este acum în sufletele părinților acelor fete. Suferința lor este incomensurabilă, iar ideea că fiicele lor au fost ucise de un nenorocit este dublată, triplată, multiplicată de gîndul că, dacă în România organele de siguranță ale statului își făceau datoria, copiii lor erau în viață acum. Cînd Sistemul își pune la adăpost membrii, cînd instituțiile de forță sînt politizate și folosite în lupta politică pentru propria îmbogățire și în detrimentul statului, la astfel de lucruri se ajunge. Îmi amintesc de spusele lui Iohannis, după crima din Colectiv, atunci cînd a declarat că ,,a trebuit să moară oameni pentru ca Ponta să demisioneze”.

Cum este posibil ca în cazul de față, cu aceste fete ucise, Tabloul să nu se simtă deloc, să nu dorească să plece în SUA cu tot cu Guvern și cu toți bandiții care l-au urmat?

Se impun demisii, se impun schimbări, se impun legi, se impun măsuri. Sînt curios, sincer vă spun, ce pioni va sacrifica Sistemul pentru a merge mai departe. Știm deja două victime, executate sumar pentru a închide gura unor români. Dar știm cu toții că nu este suficient, știm că, așa cum peștele de la cap de împute, totuși, tot de la coadă se curăță.

16

Vineri, 2 august 2019

Poveºti

adevãrate

Grădina Oteteleşanu: de la hohote de rîs la tîrnăcoape (2) Primele spectacole (2) În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi tînărul tenor Nicolae Leonard. Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg. Traducerea era făcută de regizorul Paul Gusty, care introdusese şi nişte cuplete atractive, în ton cu realităţile vremii. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pildă, interpretarea cupletului „Eu sînt maiorul Mura“ de către comicul Niculescu-Buzău. Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucureşti. La acea vreme putea fi văzut, fie plimbîndu-se de-a lungul şi de-a latul Căii Victoriei, fie la Capşa, un ofiţer. Portocală se numea. Acesta devenise un personaj pitoresc al Capitalei din cauza ţinutei sale „deochiate“.

Purta monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, cravaşă în mînă şi mănuşi albe. Aşa că atunci cînd Niculescu-Buzău apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului Portocală, publicul e în delir.

Minute în şir, Niculescu-Buzău nu poate rosti un cuvînt din pricina hohotelor de rîs. După cum povesteşte însuşi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atît de antrenantă, încît cupletul a devenit „şlagărul“ bucureştenilor. Iată cum suna cupletul:„Eu sînt maiorul Mura-Mura,/Priviţi-mă cum natura mi-a înzestrat făptura./Din cap pînă-n picioare, cioare, cioare,/ În veşnica-mi splendoare... eu cresc ca o floare“. În vara următoare, cînd să se reunească trupa pentru o nouă stagiune plină de succese, cade, însă, bomba: trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy, nu se mai întorc la Oteteleşanu şi se duc să joace la Grădina Blanduziei. În 1907, însă, revin la casa şi grădina de pe Calea Victoriei. Şi, pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu le propune în 1909 lui Leonard, Ciucurette şi Maximilian să facă parte din asociaţie, cu drepturi şi datorii egale în cadrul companiei.

Astfel, ansamblul artistic de la Grădina Oteteleşanu devine un adevărat teatru profesionist de operetă. În lipsa unei subvenţii din partea statului, în lipsa unui sediu permanent în lunile friguroase, artiştii trupei sînt nevoiţi să onoreze şi alte angajamente şi să joace la foc continuu, fără pauze, pînă la epuizare. Noua asociaţie joacă, astfel, din toamnă pînă în primăvară fie în turnee prin ţară, fie la Teatrul Liric din Piaţa Valter Mărăcineanu, pentru a reveni apoi în lunile de vară la Oteteleşanu.

Istorie încurcată şi război Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Oteteleşanu rămîne sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care dă dovadă, ansamblul reuşeşte să impună opereta, timp de cîţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti.

După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. La puţin timp, în 1913, moare.

Trupa nu se destramă şi continuă să joace pe scena de la Oteteleşanu în timpul verii, iarna făcînd turnee sau jucînd la Teatrul Liric. În 1914, însă, o nouă lovitură: Florica Florescu, Nae Ciucurette şi Gogu Carussy părăsesc cu totul compania Grigoriu. Iar în vara lui 1915, grădina e închiriată Companiei de operetă Grigore Gabrielescu. Un an mai tîrziu, în vara lui 1916, artiştii trupei Grigoriu se întorc la Oteteleşanu. Pentru puţin timp, însă... Atunci cînd, în luna august, vocile lui Leonard şi Jeny Metaxa-Doro răsună în spectacolul „Paradisul“, Bucureştiul e invadat de zgomotul trompetelor care anunţă intrarea României în război. Iar grădinilor de vară li se interzice prezentarea de spectacole.

RM

Teatrul de revistă şi de comedie cîştigă teren Din vara lui 1917 spectacolele din grădini sînt din nou prezente în peisajul bucureştean. La Grădina Oteteleşanu revine Compania Grigoriu, care va juca aici pînă la destrămarea ei, în 1922. Numai că opereta începe să intre în declin, iar locul ei e luat de spectacolele de revistă.

Astfel, în ton cu vremurile şi cu gusturile, din vara lui 1926, scena Grădinii Oteteleşanu începe să găzduiască trupe de revistă şi de comedie. Compania de Revistă Spiriduş, condusă de Nicuşor Constantinescu, Aurel Ion

„Reumatismul cică este sigur“ Atunci cînd, în 1904, Constantin Grigoriu trimite o scrisoare Direcţiei Generale a Teatrelor cerînd să i se aprobe deschiderea unei stagiuni de vară la Grădina Oteteleşanu, gurile rele nu dau nicio şansă acestei iniţiative. Actorul Velimir Maximilian evocă momentul: „Dar tocmai această închiriere a făcut pe mulţi să considere întreprinderea plănuită de Grigoriu, ca născută moartă. Parcul Oteteleşanu era necunoscut.

Servise doar la rare chermese, date de către protipendada bucureşteană. Se mai spunea că plantaţia parcului era periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că odată cu biletul de intrare în parc e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techirghiol. Reumatismul cică este sigur... Se mai spunea că este atîta igrasie şi frig în parc, încît antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se află astăzi Teatrul de Estradă) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele de vin cu sfoară, le lăsa jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate“ („Evocări“, 1964).

„Domnule Leonard, cine dracuʼ te-a pus să mori...“

Anul 1935. Ultimă poză cunoscută a Grădinii Oteteleșanu Maican, Nicu Kanner şi Ion Anestin, prezintă toată vara lui 1926 două spectacole de revistă. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se luptă, însă, să supravieţuiască. Într-un interviu acordat revistei „Teatrul“ în 1964, Nicuşor Constantinescu îşi aminteşte condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea la Oteteleşanu: „Dar iată-mă la 20 de ani, director: împreună cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleşanu. Cu actori mulţi şi buni: Vraca, Calboreanu, Timică, Silvia Dumitrescu... toţi asociaţi «la parte». Greu. Mergea greu... aveam şi reclame în reviste: se desfunda o sticlă de şampanie şi fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seară. Şi, ce e mai important, o scenetă satiriza politica de «pertractări» a unui partid istoric de guvernămînt.

Toată conducerea partidului era înfăţişată la o şedinţă interminabilă, în faţa a două tăvi cu plăcintă: «din care luăm, cu brînză sau cu carne?»... Plăcinta era furnizată de cunoscutul Follas... Dar, la repezeală, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, şi acesta nu ne-a mai trimis plăcinta. «Scoateţi scena şi vă dau plăcinta...», ne-a trimis vorbă plăcintarul. Şi n-am cedat. Conştiinţele noastre tinere au rămas intransigente. Şi, în continuare, după spectacol, împreună cu Ion Aurel Maican, mîncam numai covrigi cu... şampanie“ (Al. Popovici, „Cu Nicuşor Constantinescu despre el şi despre alţii“).

Sfîrşitul poveştii În 1930, alte schimbări: Compania BulandraManolescu-Maximilian-Storin deschide o întreagă stagiune de vară la Oteteleşanu. Şi grădina migrează cu totul înspre teatrul dramatic. În vara lui 1930 se joacă, de pildă, comediile „Înapoi la şcoală“ de André Birabeau, „Familia Bliss“ de Noel Coward, „Niculescu Rasputin“ de Vlădoianu şi Kiriţescu, „Mugurul“ de Georges Feydeau.

Din păcate, însă, frumoasa grădină Oteteleşanu avea să se mai bucure de rîsetele spectatorilor şi de replicile actorilor doar o vară. În 1931, casa şi grădina purtînd numele boierului oltean care cumpărase locul dispar sub lovitura tîrnăcoapelor, pentru ca să se înalţe în locul lor Palatul Telefoanelor. Hohotele de rîs care umpleau parcul rămîn doar o amintire, cîteva rînduri în cărţile memorialiştilor.

Din cauza programului extrem de solicitant şi din cauza unei pneumonii, în 1910, tenorul Nicolae Leonard e la un pas de moarte. La un moment dat se răspîndeşte chiar vestea că „prinţul operetei“ – adulat de toate categoriile de public, nu doar de femei – a murit. Ţara e cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, se află că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard e asediat, la propriu, de scrisorile fanilor. Cele mai multe pline de recunoştinţă, de mulţumiri Domnului. Altele, însă, cu un conţinut absolut hilar. Iată-l pe unul nemulţumit cu-adevărat că Leonard n-a murit. Nu de alta, dar falsa moarte îi stricase toate planurile de căpătuială. A se vedea scrisorica: „D-lui Leonard care a înviat din morţi.

«Domnule Leonard, Cine dracuʼ te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?...M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii cu tine pe catafalc!... Escrocul de fotograf mi-a luat şi el o mulţime de bani, ca să suprapună pe un clişeu, cu un mort pe catafalc, capul tău, ca să creadă lumea că

Ruinele conacului Oteteleșanu eşti tu!... De ce-ai înviat, prezevenghiule?...Ca să mă nenuruceşti pe mine?... Eu, care am vrut să-ţi fac un bine şi te-am cocoţat pe catafalcul cel mai frumos şi mai plin de flori, pe care-l avea fotograful în atelierul lui?... Ce mă fac eu acuma cu 20.000 de fotografii?...

Nevastă-mea vrea să divurţeze şi eu nu mai am para chioară!... Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achitămi costul fotografiilor, ori te rog să fii atât de jentil şi să mori. Crezi că eu nu ştiu că toată afacerea cu moartea e o escrocherie ca să-ţi faci reclamă, dar pe mine să mă despăgubeşti că te dau în judecată. Moriţ Goldenberg.

Iaşi»“ (Pinguin, „Leonard. Viaţa, cariera şi aventurile sentimentale ale Prinţului operetei. Bucureşti“, 1929).

Sfîrșit Sursa: Historia.ro, Vdistrict.ro

RM

17

Vineri, 2 august 2019

Basarabia ºi Bucovina – douã lacrimi pe obrazul Europei Enigma unui nume: Basarabia (4) Denumirea „Basarabia”, utilizată de un călător sas care a vizitat Moldova lui Petru Rareş După 1484, probabil în baza unor informaţii de la populaţia românească din regiune şi a celor culese din cronicile poloneze, pentru desemnarea teritoriului rupt din trupul Moldovei de către otomani a început să se utilizeze termenul folosit pentru desemnarea Ţării Româneşti – Basarabia.

O atare denumire este utilizată pentru prima dată la elaborarea hărţii călătorului sas din Transilvania, G. Reichersdorffer, care a vizitat Moldova de două ori în timpul domniei lui Petru Rareş.

Atrage atenţia faptul că autorul a pus inscripţia „Basarabia” între Prut şi un lac din vecinătatea Chiliei, adică foarte aproape de Ţara Românească. În 1538, otomanii au mai rupt din trupul ţării încă un teritoriu mare de lîngă Nistru, care, pe la 1542, s-a limitat la Tighina cu teritoriul din jurul ei. Deşi în istoriografia românească a apărut ideea că în 1538 a fost ocupat Bugeacul, această cîmpie a fost ruptă din trupul Moldovei cu mult mai tîrziu. În teritoriul ocupat, otomanii au plasat garnizoane turceşti şi unele structuri paramilitare, în care, de asemenea, intrau grupuri mici de turci şi tătari. Către anul 1584, la Cetatea Albă şi, într-o oarecare măsură, la Chilia şi Tighina a fost plasat un grup de iuriuci de circa 500 de oameni, veniţi din Dobrogea. În legătură cu sporirea numărului de nomazi în circumscripţia Cetatea Albă, otomanii au transferat hotarul de la Palanca la Purcari (în 1560, acest sat a fost menţionat în componenţa Moldovei, iar la 1585, conform relatărilor lui Françoy de Pavie, satul se afla la hotarul dintre Moldova şi Imperiul Otoman). În 1595, sub presiunea turco-tătară, Ieremia Movilă a cedat hanului din Crimeea cîteva sate româneşti de pe malul Nistrului cu centrul la Cioburciu. În 1621, sultanul Osman al II-lea a rupt din trupul Moldovei Renii cu cîteva sate româneşti de pînă la Valul Traian de Jos. Între 1560 şi 1640 au avut loc mai multe încercări nereuşite ale nogailor din Crimeea din neamul Mansur de a se aşeza cu traiul în sud-estul Moldovei. Pe la 1630-1631, în supuşenia hanului din Crimeea au trecut nogaii din neamul Oracoglu şi Or-Mehmed (OrMambet, Orumbet din cronicile ruse şi moldoveneşti), sosite de pe malul stîng al rîului Volga. Mai întîi, la vest de Nistru, au început să vină nogaii Oracoglu, însoţindu-i pe cei din neamul Mansur. După ce în 1637 a fost nimicită conducerea lor de atunci, neamul Mansur a încetat să mai părăsească Crimeea, ştafeta fiind preluată de cei din neamurile venite de la Volga.

Raptul teritorial din 1812 şi „botezul” rusesc În 1641, la vest de Nistru a venit neamul Oracoglu, iar în 1665 – Or-Mehmed oglu. În 1666, cele două neamuri au fost acceptate provizoriu la vest de Nistru, dar din cauza jafurilor pe care le comiteau au fost returnaţi în Crimeea. Doar în 1673, Poarta i-a acceptat pe teritoriul Moldovei, stabilindu-se hotarul dintre nogai şi teritoriul rămas sub autoritatea domnului ţării pe frontiere naturale – rîul Ialpug (la vest) şi Valul Traian de Sus (nord). El se numea „hotarul lui Halil paşa”. Către aceea dată s-au constituit hotarele regiunii Basarabia formată din circumscripţiile Reni, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tatarbunar, „satele hăneşti”, Tighina şi Bugeac.

Nogaii locuiau în Bugeac, iar foştii iuriuci şi tătarii, inclusiv cei veniţi din Dobrogea – în teritoriul circumscripţiilor Ismail, Chilia, Cetatea Albă şi Tighina şi, într-o oarecare măsură, la hotarele lor de nord.

Prin urmare, teza despre existenţa unei provincii cu numele „Basarabia”, care ar fi existat pe la mijlocul Secolului al XIIIlea între Prut şi Nistru, se bazează pe cronici poloneze şi pe alte creaţii narative de mai tîrziu, avînd la bază o confuzie. Aşa cum s-a demonstrat în istoriografia românească, numele „Basarabia” provine de la dinastia de domni munteni, care şi-a extins autoritatea ei la gurile Dunării şi, cel puţin la mijlocul Secolului al XV-lea, şi la Chilia. Începînd cu Secolul al XVI-lea, denumirea „Basarabia” a început să fie utilizată pentru a deosebi sud-estul spaţiului carpatonistrean, ocupat de otomani, de teritoriul rămas sub autoritatea domnului Moldovei. Iniţial, numele se referea la un mic teritoriu din apropierea gurilor Dunării, fiind apoi extins asupra altor circumscripţii, care ajungeau sub administraţia directă a turcilor şi a tătarilor. După 1812, autorităţile ruse au extins numele „Basarabia” asupra întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru, pentru a justifica în faţa Marilor Puteri raptul teritorial de la un popor care a susţinut armata imperială în lupta ei cu Poarta otomană.

Sfîrșit Ion Chirtoagă

Jurnal de pe Frontul de Est (24) Stenograma întrevederii Adolf Hitler - Ion Antonescu din 6 august 1941 (Berdicev, Ucraina) (7) 20 septembrie 1941 (2) - Pe frontul Odessei luptele devin din ce în ce mai grele.

- La orele 8.00, după o pregătire de artilerie de 10 minute, Regimentul 27 infanterie declanşează atacul pentru cucerirea satului Dalnik. „După pornire, inamicul reacționează puternic cu artileria, numeroase aruncătoare şi arme automate aruncînd o mare de plumb şi de oțel peste ostaşii regimentului de dorobanți. Cu tot avîntul neînfricat de moarte al ostaşilor noştri, inamicul nu cedează poziția pe care o ocupa şi, la mai puțin de 30 minute de la pornirea la atac, angajează lupta la baionetă şi grenadă pentru cucerirea crestei cu porumb de la sud cota 61,8, operațiune destul de grea întrucît porumbul era înțesat cu arme automate şi surprizele se iveau la tot pasul. S-a observat cum parte din inamic se ridica în picioare şi trăgea cu armele în ostaşii noştri.

Toată linia de luptă a batalionului era un vacarm sinistru. Era una din cele mai aprige încleştări cu inamicul care nu voia să părăsească poziția pînă nu era omorît în groapă cu grenada sau trecut prin baionetă. Am urmărit personal de la observatorul regimentului această luptă de neegalat pînă azi, această voință tenace a ofițerilor, subofițerilor şi trupei regimentului meu care voia să zdrobească orice încercare de rezistență a inamicului care se apăra cu ultima înverşunare. Batalioanele 2 şi 3, care se află în linia întîia, sînt greu încercate. Încep pierderile: comandantul batalionului 3, maior Luca Emil, care se afla în linia întîia a companiei, cade eroic pe cîmpul de luptă, străpuns de două gloanțe.

Trece la comanda batalionului căpitanul Ceacu, care, după 20 de minute, este rănit şi el, însă uşor şi este evacuat la postul de prim ajutor. Mulți ofițeri sînt morți şi răniți şi rîndurile încep să se rărească între ei. Cu toate acestea, lupta continuă, şi la orele 11 creasta acoperită cu porumb de la sud cota 61,8 este cucerită. Numesc la comanda batalionului 3 pe căpitanul Donceanu Alexandru, comandantul companiei 8 mitraliere. În drum spre postul de comandă, însă, este şi el rănit şi evacuat la postul de comandă al regimentului.

Numesc atunci la comanda batalionului 3 pe căpitanul Bogdan V., comandantul companiei 1. Se reia atacul pentru cucerirea crestei cu via de la cota 48. Inamicul opune o rezistență şi mai înverşunată. Căpitanul Bogdan cade rănit grav în abdomen şi evacuat. La comanda batalionului trece căpitanul în rezervă Mihăilescu N., care sosise între timp cu maşina de la trenul regimentar. Și căpitanul Mihăilescu este rănit foarte grav; este evacuat şi moare la ambulanță. Ține loc acum la comanda batalionului 3 locotenentul în rezervă Blănaru Gheorghe. Căpitanul A. Ceacu, care fusese rănit uşor şi era încă neevacuat, aflînd de situația grea a pierderilor în care se afla batalionul, trece din nou la comandă. Faptul acesta se petrece către orele 16. Este de remarcat cum, în prima zi a atacului, în numai 8 ore, s-au schimbat la un singur batalion 5 comandanți.

Este lesne de înțeles că în această necruțătoare luptă inamicul ne-a cauzat pierderi serioase.

Atacul totuşi continuă. Artileria grea inamică şi aviația de asalt trage asupra întregului dispozitiv de atac al regimentului. După lupte înverşunate şi continue, ceas de ceas şi minut de minut, cota

48 este cucerită la orele 17. Cu toate armele şi eforturile făcute, cu tot şirul de morți şi răniți, batalioanele 2 şi 3 îşi continuă totuşi înaintarea şi, pînă la căderea serii, reuşesc să continue atacul rămînînd în strîns contact cu inamicul” (Jurnalul de operații al unității).

- „Moralul populației Odessei este scăzut.

Apa de băut este amară şi sărată. Alimentele lipsesc, afară de pîine care se dă cu cartelă, 200500 grame de om, formîndu-se coloane lungi pentru primirea ei. Armata este hrănită bine.

Ordinul dat de Stalin este de a nu preda Odessa.

Comandantul oraşului îndeplineşte ordinul, căci astfel este împuşcat. Toți văd că apărarea Odessei este o imposibilitate. Frontul se menține prin teroare” (Declaraţia prizonierului sovietic Rubețki Vladimir).

- Pierderile zilei pe front: 283 de morţi, 1.231 de răniţi şi 188 de dispăruţi. Pentru intervalul 1 august-20 septembrie: 14.017 de morţi, 55.415 de răniţi şi 8.003 dipăruţi, cu o medie zilnică de 1.500 de oameni.

21 septembrie 1941 Colonelul Ion Codreanu: „Ofițerul de stat major duce ordine scurte, dar prin prezența lui stimulază trecerea la execuție, lămurește sau completează înțelegerea ordinului, ridică moralul executanților care îl văd în mijlocul lor”.

- La est de Nipru, înaintarea corpurilor 30 armată şi 49 alpin germane este oprită de trupele sovietice la est de şanţul anticar de la Balki, ambele corpuri de armată trecînd la defensivă, împreună cu Corpul de munte român, între Belozierka şi lacul Molocinoe.

- Trecut în întregime la est de Nipru, în zona Konstantinovka, Dimitrievka, Liubimovka, Corpul de cavalerie primeşte ordin să se deplaseze spre est pentru a ajunge în dimineața de 24 septembrie în zona Ekaterinovka, Amovka, Kalaga.

- Pe frontul de la nord de Odessa, Regimentul 27 infanterie continuă asaltul asupra Dalnikului. În luptă cade, de această dată, şi căpitanul Ceacu, care refuzase în ziua precedentă să fie evacuat.

- Alături de comandanţi, un rol important în desfăşurarea operaţiilor militare l-au avut ofiţerii de stat major.

- „Ofițerii de stat major au fost ochii comandantului diviziei, acolo unde acesta nu putea fi personal, au alergat înspre linia 1, au transmis ordine scrise și verbale, au văzut situația la fața locului și au luat chiar hotărîri imediate, încadrîndu-se, bineînțeles, în ideea directoare a comandantului, salvînd prin acesta situații, care de altfel, puteau fi compromise dacă s-ar fi așteptat funcționarea normală a transmisiunilor” (General Alexandru Dobriceanu, șeful de stat major al Diviziei 1 gardă, în bătălia de la Odessa).

- „Ofițerul de stat major duce ordine scurte, dar prin prezența lui, stimulază trecerea la execuție, lămurește sau completează înțelegerea ordinului, ridică moralul executanților care îl văd în mijlocul lor. Prezența ofițerului de stat major în mijlocul unui regiment sau detașament, în momente grele, inspiră comandantului calm și încredere în hotărîrile ce le ia” (Colonel Ion Codreanu, comandantul Brigăzii 6 cavalerie).

- Buletinul contrainformativ al Secției 2 a Marelelui Stat Major consemnează: „După ocuparea Transnistriei, populația, nădăjduind ca traiul ei să se îmbunătățească, a manifesttat încredere în trupele dezrobitoare”. (va urma) Col. (r) prof. univ. dr. ALESANDRU DUȚU

18

Vineri, 2 august 2019

O călătorie diplomatică în 1939 (17) II. Hitler îşi pregăteşte armele (7) Conversația cu Göring (2) Există, după cum am putut să-mi dau seama personal, şi în Iugoslavia, Polonia, Turcia. Există pretutindeni, ea face înconjurul Europei şi poate că asta este încercuirea de care vă plîngeţi. Dar numai dv. sînteţi cei care puteţi pune capăt acestei nelinişti. O puteţi face, încercînd să definiţi şi să limitaţi sensul exact al principiilor care conduc politica dv. Şi trebuie s-o faceţi, căci toată lumea vă cunoaşte astăzi forţa; forţa, ca şi onoarea, obligă.

Nu am pretenţia că l-am convins pe mareşal...

Audiența la Cancelaria Reich-ului: „Führerul“ își expune politica (1) A doua zi, 19 aprilie, am fost primit de dl. Hitler la Cancelaria Imperiului.

Am intrat, însoţit de dl. von Ribbentrop şi de Radu Cruţescu, ministrul României la Berlin, în imensa galerie, care ducea spre apartamentele Führerului. În fruntea cortegiului nostru mergea un uriaş cu părul roşu, baronul Dornberg, care-i introducea pe ambasadori.

Casa Poporului – adevărata istorie (22) Date despre clădire, spațiile ei interioare și construcțiile din jur (2) Numărul total al încăperilor este de 1.000, din care jumătate sînt folosite pentru activităţi protocolare.

Sînt în funcţiune: – 30 de saloane care au între 1.000 metri pătraţi şi 1.500 metri pătraţi; – 3 săli cu o suprafaţă cuprinsă între 1.000 metri pătraţi şi 1.500 metri pătraţi; – 2 săli mari cu peste 2.000 de metri pătraţi fiecare; – 2 săli de şedinţe la Camera Deputaţilor. Una are 850 de locuri şi cealaltă, situată deasupra, are 1.200 de locuri.

Pentru activităţi administrative sînt folosite 450 de birouri. Restul sînt spaţii în care se găsesc instalaţii electrice, de apă, depozite, arhive etc. În „Cartea Recordurilor”, Palatul Parlamentului a fost înregistrat ca fiind a doua clădire importantă din lume, după clădirea Pentagonului, aflată în SUA. Este încadrată la „Clădiri Administrative” şi apreciată ca fiind cea mai grea clădire. Prin sălile, saloanele şi culoarele pe care le are, Palatul Parlamentului poate prelua mai

Jurnalul iubirii, Durerii şi Speranţei (126) EPILOG (5) Dorindu-şi cu ardoare să îmbrace haina călugăriei, la insistenţele ei, cu sufletul strîns de durere, am pornit şi am făcut demersuri la Mînăstirea Cozia. Spre bucuria noastră, cînd să ia decizia finală, nimeni dintre cei apropiaţi, cît şi duhovnicii ei, şi nici bunica, ce i-a apărut în vis, nu au sfătuit-o că asta i-ar fi menirea. Lupta inegală între viaţă şi moarte, în căutarea Iubirii-perechii şi a construirii unei familii, a devenit mai acerbă. Altfel, nu-şi vedea rostul pe pămînt.

Suferinţele din lipsa Iubirii i-au fost drumul către moarte, cu Dumnezeu în credinţă. Iată cum îşi face singură o caracterizare, notînd: „Doamne, există pe lume dureri mai mari ca cele pe care le simt eu acum?“, strigă în Confesiuni. Şi în următorul paragraf, ştie ce trebuie să facă: „Singurătatea şi tristeţea trebuie să le umplem cu Dumnezeu, doar cu Dumnezeu.” (...) „Visez întruna că am o pereche. Ba Emil, ba Florin. În ultimă instanţă nu contează învelişul carnal. Caut sufletul să fie apropiat de al meu. Să îl aibă pe Dumnezeu. Caut o fericire simplă, comună. Caut să am familie şi copii. Să mă bucur cu

RM

Îl cunoscusem la Bucureşti cînd fusese tînăr diplomat, ataşat la legaţia germană. Îmi aminteam de un spectacol monden în care el jucase într-o povestire de Ferrault cu cele şase fetiţe ale prietenului meu, Jean de Hautecloque: interpreta rolul căpcăunului - și îl interpreta cu atît talent, încît micul Degeţel nu ar fi îndrăznit niciodată să-i scoată cizmele de şapte-poşte. Această povestire cu cizmele îmi revenea în minte cînd mergeam în urma căpcăunului care, cu paşi mari, ne ducea pînă în pragul uşii capitonate în spatele căreia se afla stăpînul Germaniei. Cînd uşa s-a deschis, cînd ne-am aflat în faţa lui Hitler, a trebuit să fac un efort serios pentru a îndepărta falsele imagini cu care mintea mea era populată. Căutam în zadar acele semne de misterioasă atracţie cu care îl împodobise imaginaţia mulţimilor; omul era aşa cum ni-l arătau în fiecare zi numeroasele sale fotografii. Mult mai mic decît mi-aş fi închipuit şi mai firav; aspectul lui, la prima vedere, era cît se poate de şters. Îmi fusese lăudată strălucirea privirii sale, farmecul irezistibil al vocii. Eu nu simţeam nimic din toate acestea Nu avea nimic extraordinar.

Culoarea ochilor săi, timbrul vocii erau la fel de şterse şi nu provocau nici tulburare, nici încurcătură. Şterse erau şi culorile (maro şi negru) uniformei pe care o purta...

Conversaţia s-a transformat repede într-un lung şi vibrant monolog... Cînd, după o formulă sau o idee, se înfierbînta suficient pentru a-şi dezvălui lăuntricul... devenea atunci

un demagog în înţelesul antic al cuvîntului (...). Inspira celor care îi rezistau un sentiment de izolare. În faţa şuvoiului cuvintelor sale nu te simţeai niciodată mic dar te puteai simţi singur...

Hitler mă invită să iau loc pe canapea şi se aşeză în faţa mea pe un fotoliu. Era dispus să asculte. Ştiam că trebuie folosită cît mai repede o aşa de mare ocazie, căci, dacă Führerul ar fi început să vorbească, ar fi fost imposibil să-l întrerupi.

Profitînd, i-am vorbit deschis. Mi-am exprimat speranța că noul acord economic între Reich şi România va contribui, aşa cum se aprecia în partea lui introductivă, la „consolidarea păcii” între cele două ţări (...).

România acceptase în acelaşi spirit garanţia unilaterală pe care Franţa şi Marea Britame i-au dat-o; această garanţie îi asigura independenţa şi integritatea teritorială; ea nu era îndreptată împotriva nimănui; şi prin faptul că ea întărea securitatea unei ţări care deţinea o situaţie cheie pe Dunăre, ea servea interesului general al păcii. România spera că sistemul de garanţii, precum şi metoda de colaborare economică ar putea fi generalizate, pentru a uni ansamblul ţărilor europene în serviciul păcii. (va urma) GRIGORE GAFENCU (Din volumul ,,Ultimele zile ale Europei”)

multe activităţi ce se desfăşoară în acelaşi timp. În acest palat îşi mai desfăşoară activitatea Camera Deputaţilor din 1994, Camera Constituţională, Consiliul Legislativ şi Serviciul de Protecţie şi Pază. În raport cu celelalte clădiri din Europa care au destinaţii pentru activităţi protocolare şi administrative, se situează pe primul loc din toate punctele de vedere.

Privit din faţă, de pe axul Bulevardului Unirii se observă că Palatul Parlamentului are, pe verticală, trei părţi distincte care, în limbajul de specialitate se numesc registre. Acestea, luate separat, includ zone funcţionale bine delimitate.

Primul registru, cel din partea de jos, este destinat în întregime spaţiilor protocolare.

Faţadele întregii clădiri, pînă la cota +31,5 metri sînt acoperite cu plăci din piatră albă. Corespund cu primul registru. Celelalte suprafeţe aflate mai sus sînt acoperite cu plăci fabricate din praf de piatră. Cota zero a clădirii începe cu 2,50 metri deasupra solului.

Clădirea Palatului Parlamentului, avînd o formă dreptunghiulară, are în interiorul său două curţi. Rostul acestora este de a da posibilitatea pătrunderii luminii naturale prin ferestrele spaţiilor din această parte a construcţiei. Primul registru însumează patru niveluri, începînd cu cota zero. Are o înălţime de 31,50 metri.

Cuprinde numai spaţii cu destinaţie protocolară. În interiorul lui se găseşte un culoar de circulaţie, ca un inel, dispus pe părţile interioare ale clădirii edificiului.

Prin el se asigură legătura între corpurile existente şi cele patru colţuri ale clădirii, unde, la fiecare etaj, sînt birouri ale administraţiei. Tot prin acest culoar se asigură legătura cu mai multe săli, saloane şi cabinete de lucru.

Finisajul acestui registru este realizat cu marmură albă de Ruşchiţa şi roşie de Moneasa, sculptate, în cea mai mare parte, dar şi din lemn de esenţă tare.

Parterul palatului începe de la cota 2,50 metri deasupra solului. Este destinat marilor holuri şi spaţiilor de primire care se deosebesc între ele prin importanţa activităţilor protocolare. Toate acestea răspund exigenţelor impuse de cele mai importante activităţi internaţionale.

Apreciem că sînt necesare cîteva date în plus care se referă la cantitatea materialelor folosite în timpul construcţiei. Cifrele sînt aproximative şi le luăm pe cele cunoscute de autori: marmură de diferite culori, 100.000 metri cubi, lemn din esenţe tari, 5.000 metri cubi, ciment, 5.500 tone, oţel, 7.000 tone, sticlă, 200.000 metri pătraţi şi covoare, 20.000 metri pătraţi. Înălţimea clădirii oferă, atunci cînd este senin, o vedere care ajunge la 60-70 km. Este un adevărat spectacol căci se observă, ca o dungă, Fluviul Dunărea, dar și Munţii Carpaţi. (va urma) ADRIAN EUGEN CRISTEA, MIHAI BARTOȘ, MARIUS MARINESCU, CRISTINA MĂRCULEȚ PETRESCU

puţin. E prea mult, Doamne, ce-mi doresc?!” (8 iulie 2003) Iubea! Fără iubire nu a mai putut să trăiască! În visul de noapte se căsătorea, năştea copii. Ziua şi-o petrecea în singurătatea cea mai cumplită, aflînduse mereu în posturi negre şi rugăciuni în genunchi. Însă prezentul îi era neîmplinirea. Paşii ei prin viaţă au fost ca un drum spre o Golgotă, cărîndu-şi propria cruce în spate, înconjurată de spini, murind zi de zi, puţin cîte puţin, căutîndu-şi perechea. Nevoia de comunicare în Iubirea-pereche a fost o repetată amăgire şi un urlet sfîşietor. După fiecare ruptură, se retrăgea în izolarea cea mai dramatică, în rugăciuni continue, alături de sfinţii din icoanele ce-i împodobeau pereţii, devenind tot mai slabă în faţa vieţii, lipsită de curaj şi încredere, îmbolnăvindu-se grav. Moartea îi dădea tîrcoale, dar n-o înspăimînta. N-o considera un sfîrşit, ci un început fericit, venit ca o răsplată, ca o salvare în absenţa Iubirii. În Moarte se vedea contopită cu Divinitatea în armonie şi Iubire. Considerîndu-se cea mai păcătoasă fiinţă, credea că tot chinul care se abătea asupra ei îi era trimis de la Dumnezeu, meritîndu-l pentru „făcutele şi nefăcutele sale”.

Lipsită de speranţă şi de bucuria de viaţă şi-a dorit moartea şi... a murit, disperată de a trăi fără Iubire. A considerat că legămîntul în Biserica lui Isus este Iubirea, care duce la căsătorie, cu toată credinţa şi dăruirea ei, dar ea nu l-a găsit!

Neaflînd Iubirea, n-a mai putut rezista în viaţă. A biruit Moartea!

Premoniţiile Ameliei (1) Amelia şi-a prevestit moartea prematură. A trăit-o în visul de noapte, nu o dată, de mai multe ori. A visat cu exactitate, cu mai mulţi ani înainte, în care parte a trupului va fi lovită şi cum se va stinge, fără ca cel pe care şi-l dorea pereche să-i fie alături, ci dimpotrivă, cum i s-a arătat în vis, să fie el cel ce a rănit-o mortal.

La 26-28 martie 1990, îşi aminteşte că băiatul pe care îl iubea atunci, şi-a sărbătorit aniversarea în ziua respectivă, cu o lună înainte. Şi notează: „Pentru mine, Andrei C., ziua de 26 februarie, zi în care tu te-ai născut, este o zi crucială. Cînd tu te-ai născut, îţi repet, alţii au putut să moară şi, de fiecare dată, cînd îţi serbezi ziua, alţii pot muri şi alţii chiar mor!”

26 februarie 2006 este ziua în care Amelia se stinge din viaţă la Spitalul Fundeni.

Marţi, 2 iulie 2002, notează un vis avut cu o noapte înainte, în care, la un sfîrşit de februarie, naşte 5 bebeluşi. Asociind numărul copiilor născuţi cu anii pe care îi mai trăieşte, şi luna în care îi naşte, rezultă intrarea în al 5-lea an ce îl mai are de trăit. (va urma) amelia-ioana popescu (Text preluat din volumul „Jurnalul Iubirii, Durerii şi Speranţei“)

RM

19

Vineri, 2 august 2019

Confesiunile unui agent de contraterorism (109) Lillybrook (3) Tata bagă mîna în buzunarul gecii şi scoate o şapcă albastră cu însemnele serviciului DSS. O desface şi îşi acoperă părul tuns scurt. Sînt emoţionat de acest gest.

Ajungem la un alt semafor. Trebuie să-1 las pe băiatul meu, Jimmy, la centrul de zi. Voi întîrzia la serviciu. Nu îmi pot aduce aminte ultima dată cînd s-a întîmplat acest lucru. Îmi dau seama că nu prea îmi pasă.

– Freddy, acel Yousef nu a fost diferit de naziştii pe care i-am păzit la Nürnberg. Nu am înţeles niciodată ce anume i-a determinat să facă acele lucruri. Aceşti terorişti sînt la fel. Îmi întorc privirile către tata. Îi văd mîndria din ochi. Odinioară i-a păzit pe cei mai mari criminali din istoria omenirii. Am moştenit acest simţ al mîniei morale, credinţa sa în frumuseţea dreptăţii. Cei zece ani petrecuţi în Lumea Întunecată nu mi-au zdruncinat această credinţă şi nu o vor face niciodată. Am avut un profesor excelent.

– Mulţumesc, tată!, e tot ceea ce reuşesc să spun.

Am văzut multe nuanţe de gri, prea multe, în cariera mea. Însă mi-am păstrat ideile în care cred. În final, nu a

Memoriile unui celebru criminalist român (76) Descoperirea autorului unei fapte nefirești (2) Din toamna anului 1962 pînă în primăvara lui 1963, locuise cînd cu soţia, cînd cu concubina. Nemaiputînd suporta umilinţa şi violenţa la care era supusă din cauza concubinei, nefericita soţie îl părăsise în aprilie 1963, mutîndu-se la un dormitor comun, unde se angajase ca femeie de serviciu. În luna decembrie, intenţionînd să se căsătorească cu concubina, Alexandru o trimisese pe aceasta să-şi aducă certificatul de divorţ. Astfel, rămăsese singur, circa două săptămîni. Fire necomunicativă, avea legături cu un număr redus de persoane, nefiind vizitat decît în mod excepţional. Printre cei care-i frecventaseră, totuşi, casa, era tînărul I. Cacuci, fratele Oanei, care chiar locuise la el cîteva luni. Ulterior despărţirii lui Alexandru de Oana, fratele acesteia nu-1 mai vizitase decît de două ori. Îi plăcea însă să bea cu fostul cumnat, ori de cîte ori se întîlneau. Cacuci, în vîrstă de 24 de ani, fiind mic de statură (1,50 m), manifesta complexe de inferioritate în relaţiile cu tovarășii săi de muncă şi cu cunoscuţii.

Din cercul de prieteni ai lui Alexandru mai făcuse parte şi muncitorul Vasile D., vecin de apartament.

Apreciat la uzină ca bun meseriaş, el trăia în concubinaj cu o femeie, Ana, cu care avea doi copii. Fiind o fire bănuitoare, îi făcea adesea reproşuri Anei cu privire la

Faţa necunoscută a Războiului din Golf (28) Replica ambasadoarei americane (3)

Saddam a adăugat ferm: – Dar vrem, totodată, ca ei să ştie că răbdarea noastră a ajuns la limită, întrucît acţiunile lor afectează grav pînă şi laptele pe care îl beau copiii noştri, pensiile văduvelor care şi-au pierdut soţii în război sau pensiile orfanilor care şi-au pierdut părinţii. Ca naţiune, avem şi noi dreptul la prosperitate. Am pierdut nenumărate ocazii din pricina războiului iar ceilalţi ar trebui să aprecieze corect rolul pe care 1-a jucat Irakul, asigurîndu-le protecţia. În acest moment, Saddam Hussein arată spre interpretul său: – Şi acest irakian, la fel ca toţi fraţii săi, priveşte cu multă amărăciune această situaţie. Noi nu sîntem agresori, dar nici nu acceptăm agresiunea. Am trimis soli şi scrisori manuscrise. Am încercat totul. Am cerut slujitorului celor două Lăcaşuri Sfinte (Regele Fahd – n.tr.) să convoace o consfătuire în patru la nivel înalt. El

În martie, Jimmy şi cu mine onorăm împreună această promisiune sacră.

fost atît de greu. La urma urmei, albul şi negrul sînt cele care definesc griul dintre ele.

Ajungem la clinică. Astăzi tatăl meu începe chimioterapia. Diagnosticul e cancer la plămîni. Doctorii îi dau trei luni.

– Freddy, vreau să fiu incinerat.

Nu. Nu vreau să aud asta. Nu pot să fac faţă. Vreau să scap de acest verdict tulburător. Şi nu voi pierde bătălia.

Nu cînd e vorba de tatăl meu. Nu pot spune nimic. Nu am încredere în mine. El pune o mînă pe braţul meu pentru a mă linişti în timp ce parchez BMW-ul.

– E un pîrîiaş care curge prin Lillybrook.

Face o pauză. Lillybrook a fost tabăra minei din West Virginia, unde el a crescut pe durata Crizei.

– Curge printr-o vale mică. Obişnuiam să ne jucăm acolo cînd eram copii şi nu aveam nimic. Nimic.

Mi-a mai zis de acest loc.

– Să arunci cenuşa mea acolo.

Mă forţez să-mi întorc capul. Mă uitasem în oglinda retrovizoare, studiindu-l pe Jimmy, ştiind că nu există scăpare din faţa acestor cuvinte. Însă acum trebuie să dau dovadă de bărbăţia la care tatăl meu se aşteaptă din partea mea. Îl privesc în faţă. Ochii noştri se întîlnesc. Arată deja atît de istovit, de epuizat de această boală devastatoare.

- Bine, tată.

– Mulţumesc, fiule.

Primăvara 2004 Silver Spring, Maryland Un vînt blînd temperează căldura acestei dupăamiezi limpezi de primăvară. Mă plimb printre copaci umbroşi şi flori parfumate. Pajiştea bine tunsă e moale sub picioare.

– Hei, amice. Mi-a fost dor de tine.

Propria mea voce e purtată de vînt. Nu prea mai trec pe acasă, doar de trei-patru ori pe an, cu treburi. Însă de fiecare dată cînd vin, trec şi pe aici.

Pe la mormîntul lui Fred Davis. Îngenunchez şi culeg florile veştejite împrăştiate în jurul pietrei de la capul său, gîndindu-mă la nopţile petrecute în vechea casă de la Brant Place, nopţi care mi-au liniştit şi mi-au salvat sufletul. Asta s-a întîmplat cu mult timp în urmă.

La propriu. Cel mai apropiat prieten al meu e mort de aproape un deceniu. A fost cel mai bun dintre noi. Şi nu e zi în care să nu mă gîndesc la el. Smulg cîteva buruieni proaspăt crescute şi le arunc în grămada de flori moarte pe care am adunat-o. (va urma) FRED BURTON

infidelitatea ei. O bănuia că ar fi avut relaţii chiar şi cu prietenul lui, Alexandru.

Așadar, un ghem de vieţi pornite în dezordine, cu totul străină vieţii acelui oraş industrial... Să vedem cum s-a desfășurat, sau mai bine-zis, cum s-a încîlcit mai departe acest... ghem, încîlcire în care noi, totuşi, trebuia să vedem oamenii şi să avem grijă să nu se aducă prejudicii omeniei şi omenescului, adevărului şi dreptăţii... În jurul orelor 15,00, duminică, 29 decembrie, Alexandru plecase către dormitorul comun în care locuia soţia lui legitimă, Oana. Din primăvară nu-i mai făcuse vreo vizită, dar voia să-i ducă pachetul cu jucării pe care-l primise de la pomul de iarnă, pentru copilul Oanei. Trecînd prin staţia C.F.R., întîmplarea făcuse s-o vadă stînd de vorbă cu un bărbat. Fără să aibă loc vreo discuţie, Alexandru începuse s-o lovească; Oana scăpase fugind. Alexandru o rugase pe una din colegele ei de cameră să-i dea jucăriile, apoi îl invitase la bufetul din cartier pe Cacuci, fratele Oanei. Împreună cu acesta, iar mai tîrziu şi în compania altui amic, Tudor, el consumase bere. Cu acest prilej, îi povestise cumnatului său că o surprinsese pe Oana stînd de vorbă cu un bărbat. După ce, în final, le mai oferise celor doi cîte o halbă de bere, plecase împreună cu Cacuci, în jurul orelor 18,30. Iar a doua zi, la orele 10, fusese găsit mort.

Atît se stabilise prin investigaţii, pînă la sosirea noastră. Organele locale de urmărire penală elaboraseră mai multe ipoteze de lucru: 1. Omorul ar fi putut fi săvîrşit din gelozie, de către Vasile D., vecin al victimei; 2. Autorul ar fi putut fi una din persoanele cu care victima băuse bere la bufet, mobilul fiind răzbunarea ca rezultat

al unor certuri; 3. Cu acelaşi mobil, criminalul ar fi putut face parte din alt cerc de cunoştinţe ale victimei.

Ipoteza omorului în scop de jaf fusese lăsată în suspensie, nu erau argumente suficiente pentru susţinerea ei. Se pornea în principal de la premisa că autorul trebuia să facă parte din rîndul persoanelor cunoscute de victimă.

Prima ipoteză era susţinută de numeroase şi importante circumstanţe: se stabilise că toporul corpdelict aparţinea lui Vasile, vecinul suspect; atît acesta, cît şi concubina lui, susţineau că încuiaseră toporul în cameră şi nu-şi puteau explica modul în care ajunsese la faţa locului, negînd orice legătură cu săvîrşirea omorului; Ana, concubina lui Vasile, relatase că, în seara precedentă găsirii cadavrului, omul ei fiind în stare de ebrietate, o admonestase, manifestîndu-şi gelozia; în dimineaţa găsirii cadavrului, bănuitul plecase la serviciu, unde lucrase consecutiv trei schimburi, deşi, cu o zi înainte, nu acceptase să rămînă la lucru peste programul turei sale; poziţia locuinţei sale – uşă alăturată apartamentului victimei şi pe acelaşi hol – ar fi putut permite acestuia să acţioneze uşor, fără să fie văzut sau auzit de cineva şi fără să lase... urme de noroi; concubina bănuitului Vasile mai declarase că acesta lipsise din cameră circa cinci minute, în dimineaţa zilei în care fusese descoperit cadavrul, şi abia apoi plecase la serviciu.

Faptul că mă aflu aici mă trimite cu gîndul la zilele mele ca poliţist. Acest cimitir face parte din vechea viaţă.

Obişnuiam să conduc o maşină de patrulare către Viginia Avenue, chiar pe lîngă cimitir, aproape în fiecare seară. Iar apoi au fost zilele petrecute în echipa de intervenţie. Pînă recent, acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. (va urma) DUMITRU CEACANICA

a sugerat doar o simplă reuniune cu miniştrii petrolului.

Am acceptat. După cum ştiţi, şedinţa s-a ţinut la Djeddah.

Am ajuns la o înţelegere care nu exprimă ceea ce doream noi, dar la care am subscris.

La numai două zile după această reuniune, ministrul kuweitian al petrolului a făcut o declaraţie ce contrazicea înţelegerea convenită. Am mai discutat despre această problemă şi cu ocazia întîlnirii la nivel înalt de la Bagdad. Am spus atunci regilor şi preşedinţilor arabi că o parte din fraţii noştri duc un război economic împotriva noastră; că nu toate războaiele fac uz de arme dar, în ochii noştri, acesta poate căpăta caracterul unei acţiuni militare îndreptate contra noastră. Căci, dacă potenţialul armatei noastre este diminuat din această pricină şi, în cazul în care Iranul reia ostilităţile, este posibil ca această ţară să îşi atingă în cele din urmă scopul. Iar dacă reducem nivelul apărării noastre, Israelul s-ar putea simţi încurajat să ne atace. Am spus toate aceste lucruri în faţa suveranilor şi preşedinţilor arabi. M-am abţinut totuşi să numesc Kuweitul şi Emiratele, întrucît îmi erau oaspeţi. Dar înainte le trimisesem mesageri prin care le reaminteam că războiul pe care l-am purtat a contribuit

şi la apărarea lor. În consecinţă, ajutorul pe care ei ni l-au dat n-ar trebui socotit ca o datorie. Am făcut mai mult decît ar fi făcut Statele Unite împotriva unui agresor care ar fi atentat la interesele lor.

Am evocat acest subiect cu multe alte state arabe.

Am explicat adeseori situaţia şi fratelui meu Fahd, prin trimişti speciali sau telefonic. Am vorbit cu fratele meu, regele Hussein şi cu şeicul Zayed (președintele Federației Emiratelor Unite – n.tr.), după terminarea consfătuirii.

L-am condus pe şeic pînă la avion, la plecarea sa din Mossun. Mi-a spus: „Aşteaptă să mă întorc”. Dar, o dată ajuns acolo, declaraţiile care au urmat au fost de rău augur. Nu rostite de el, ci de ministrul responsabil cu petrolul: După înţelegerea de la Djeddah, am primit informaţii care arătau că se înţeleseseră să respecte acordul respectiv numai timp de două luni şi că, după aceea, vor schimba tactica. Spuneţi-mi: dacă preşedintele american s-ar afla în situaţia mea, ce-ar face? Mi-a fost greu să expun toate aceste lucruri în public. Dar trebuie să spunem poporului irakian, confruntat cu grave dificultăţi economice, cine este de vină. (va urma) PIERRE SALINGER, ERIC LAURENT

Frăția insignei (1)

20

Vineri, 2 august 2019

RM

O, de M-ar asculta Israel...

Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu (40) LUNA APRILIE 4 aprilie – Întărirea credinţei ,,Sporeşte-ne credinţa” (Luca 17, 5) Trebuie să ne mărturisim credinţa în fiecare zi şi în fiecare ceas.

Ca să facem asta nu e nevoie să o exprimăm prin cuvinte, să o predicăm ori să o predăm ca pe o lecţie.

Cea mai bună predică se ţine prin exemplul vieţii, prin fiecare faptă, prin atitudinea faţă de tot ce este în jurul tău. Fireşte, trebuie să fim mereu conştienţi că avem nevoie să ne fie întărită credinţa. Ne trebuie o credinţă tare, neclintită, pentru a ţine piept tuturor piedicilor care apar mereu în calea noastră. Ţi-e şi groază să te gîndeşti cît de puţină este între oameni credința! Cîte lipsuri are această credinţă, cît este de rece şi cît de des oamenii sînt gata să se lepede de ea! Totuşi, nici un fel de argumente, nici un fel de raţionamente filosofice nu pot rămîne în picioare în faţa credinţei adevărate. ,,Aceasta este biruința care a biruit lumea: credinţa noastră” (I Ioan 5, 4).

După faptele noastre ne vor cunoaşte; aşadar, să rămînem neclintiţi în dorinţa de a trăi potrivit credinţei noastre, ca să nu ne scadă credinţa din nelucrare şi sterpiciune. Simțindu-ne toată neputinţa, în clipele de îndoială, în clipele de istovire să-L rugăm neobosit pe Tatăl nostru Ceresc: „Sporește credința noastră!”. Rugîndu-ne pentru aceasta, trebuie neapărat să punem în lucrare toate cîte ni s-au dat deja, şi atunci ele vor spori şi se vor întări. Credinţa dă naştere ascultării, iar din ascultare creşte credinţa. Tot din credinţă se nasc și cunoaşterea, şi încrederea. La început purcezi cu fior și

cu sfială pe calea în care toată întărirea e nevăzută, însă treptat, pe măsură ce creşti în experienţă, creşti şi în cunoaştere. Simți pămîntul tot mai neclintit sub picioare, acestea pășesc tot mai ferm şi sigur, iar gura spune deja fără şovăială și îndoială: ,,Ştiu în Cine am crezut” (II Timotei 1, 12).

5 aprilie – Urmează-L pe Christos ,,Și trecînd Isus de acolo, a văzut un om care ședea la vamă, cu numele Matei, și i-a zis: «Urmează-Mă!». Și, ridicîndu-se, a mers după El.” (Matei 9, 9) Mîntuitorul ne cheamă și pe noi cu aceste cuvinte: Urmează-Mă! Ne găsește oriunde am fi, și glasul Lui răsună în străfundul conștiinței noastre. Ne rămîne doar să răspundem la această chemare: să ne ridicăm si să-L urmăm. Christos ne spune: „Urmează-Mă pe calea îngustă a datoriei sme­rite şi adeseori grele”. Răspunde la chemarea glasului dum­nezeiesc şi a glasului propriei tale conştiinţe ridicîndu-te pentru a te consacra unui scop sfînt şi, urmînd scopul acesta, urmează-L pe Dumnezeu!

Mergi fără să dai uitării munca ta zilnică; urmează-L pe Domnul cu supunere, cu smerenie şi cu dragoste, cu iubire pentru aproapele tău şi cu hotărîrea de a-I sluji; mergi fără să te clatini, cu uitare de sine, dăruieştete întru totul chemării dumnezeieşti. Nu te opri, nu privi în urmă, ,,nu te teme de cele ce ai să pătimeşti” (Apocalipsa 2, 10). Să nu te tulbure nici piedicile, nici lupta, să nu dispreţuieşti pe nimeni, să mergi mînă în mînă cu cei dispreţuiţi şi umiliţi, înaintează mereu cu paşi siguri, răspîndind în jurul tău nemuritoarea sămînţă a binelui. Aceasta se va pîrgui la timpul său şi îi vei culege roadele în veşnicie. Trebuie doar să-L urmezi pe El, să mergi „cu ochii la începătorul şi Sîvîrşitorul credinţei – la Isus“ (Evrei 12, 2). (va urma)

Impactul religiei asupra creierului uman Creierul continuă să fie una dintre părţile componente ale fiinţei umane care ascund încă multe secrete. Totuși, mulţi oameni de știinţă încearcă descifrarea acestora.

Recent, cercetătorii de la Universitatea din Utah desfășoară un proiect prin intermediul căruia încearcă să înţeleagă mai bine „cum poate experienţa religioasă să modeleze creierul”. În acest sens au lansat proiectul „Creierul omului religios”.

Neuroradiologul Jeffrey Anderson, alături de cercetatori precum Michael Ferguson și Jared Nielson, speră ca în urma studiului să poată identifica rolul pe care religia îl deţine în modelarea creierului. Avînd în vedere cît de importantă este religia în viaţa a milioane de oameni, Anderson consideră că este surprinzător cît de puţine informaţii deţinem despre „experienţele spirituale tradiţionale” și impactul lor asupra creierului. „Sentimentele religioase și spirituale sînt printre cele care influenţează cel mai profund comportamentul și modul în care interacţionăm cu alte persoane, și totuși neuroștiinţele spiritualităţii și religiei sînt aproape complet necunoscute”, a declarat Anderson, citat de The Blaze.

Pentru a înţelege mai bine reacţiile creierului omului religios, cercetătorii vor efectua o scanare RMN în timp ce subiecţii urmăresc un program religios de o oră, incluzînd muzică, clipuri video, rugăciune și citirea Scripturii. Scopul exerciţiului este cel de a constata ce se întîmplă în creierul uman în timpul derulării acestor activităţi. Anderson este convins că, în momentul de faţă, cercetarea știinţifică deţine instrumentele necesare pentru a face un studiu referitor la activitatea creierului în timpul unor interacţiuni emoţionale și sociale profunde, asociate cu religia. În această privinţă, el a emis ipoteza că va exista un răspuns similar al creierului uman, indiferent de sistemul de credinţă adoptat de către participanţi.

Creierul oamenilor religioși „vinovat” de producerea fericirii Chiar dacă nu au toate răspunsurile cu privire la modul în care religia poate modifica structura creierului uman, cercetătorii încearcă să stabilească corelaţii între

religie și modul în care reacţionează creierul. Astfel au descoperit că sentimentul religios poate genera fericire.

Un caz devenit deja celebru este Matthieu Ricard, un călugăr tibetan şi totodată un specialist în genetica moleculară. Celebritatea sa se datorează faptului că este considerat cel mai fericit om din lume. Cel puţin, aceasta este concluzia oamenilor de ştiinţă de la Universitatea din Wisconsin. În urma aplicării pe capul lui Ricard a 256 de senzori, cercetătorii au constatat că creierul său a produs un nivel de unde gamma „care nu a mai fost niciodată observat, conform literaturii de specialitate”, au declarat cercetătorii. Scanările cerebrale au arătat, de asemenea, o activitate extraordinar de mare în cortexul prefrontal din partea stîngă a creierului şi o activitate mult mai redusă a cortexului prefrontal din partea dreaptă. Cercetătorii consideră că acest lucru îi conferă călugărului o capacitate neobişnuită de a fi fericit şi îi reduce considerabil predispoziţia spre negativitate.

Explicaţia pe care o oferă Ricard acestui fenomen este simplă. În opinia sa, „meditaţia nu este doar o metodă de relaxare, ci ceva care îţi schimbă în mod complet creierul — cu alte cuvinte, schimbă ceea ce eşti”, a declarat Ricard.

Religia micșorează creierul?

Studiile nu sînt, însă, unitare în concluzii. Astfel, cercetătorii de la Universitatea de Medicină Duke, din Statele Unite, au evidenţiat un lucru mai puţin obișnuit: religia poate să ducă la micșorarea creierului, odată cu vîrsta. „Credinţa îţi poate deschide mintea, dar aceasta îţi poate cauza, de asemenea, o micșorare a creierului, sugerează studiul, potrivit The Sydney Morning Herald.

Potrivit cercetătorilor, persoanele religioase prezentau o atrofiere mai mare a zonei hipocampusului decît ateii.

Concluzia lor este că atrofierea hipocampusului este specifică depresiei și Alzheimerului.

Cu siguranţă, creierul uman va continua să suscite mult interes, lăsînd un cîmp vast de investigaţie oamenilor de știinţă. Cel mai probabil controversele vor continua, iar concluziile nu vor susţine același punct de vedere.

O, de m-ar asculta Israel Cu mană cerească l-aş hrăni!

I-aş dezlega sacul de jale Şi-n linişte l-aş ocroti.

O, de s-ar întoarce Israel La Păstorul lui îndurerat!

Binecuvîntarea, ca un rîu ieşit din matcă, I-ar inunda pămîntul însetat.

O, de s-ar căi astăzi Israel!

I-aş arunca povara în mare De pe umărul încovoiat.

I-aş înfrunta vrăjmaşii într-o clipă, Cu spaimă i-aş pune pe fugă Făcîndu-i să muşte ţărînă.

Le-aş nărui grădinile fertile Şi le-aş surpa fîntînile mustinde.

O, de M-ar iubi Israel!

Miere din Stîncă i-aş culege, Grîu însutit i-aş grămădi în hambare.

Cămările mereu i-ar fi pline, Şi Sărbătorile la joc, mulţime.

Daniela Reghină Onu

Sămînța bună

Sfaturi ,,Gîndurile celor cinstiți sînt drepte, dar sfaturile celor răi sînt înșelăciune” (Proverbe 12.5) *Nu este bine să ai în vedere fața celui rău, ca să nedreptățești pe cel drept în judecata ta. *Nu-ți astupa urechile cînd aproapele tău strigă după ajutor! *Înainte să spui un cuvînt rău, gîndește-te la cineva care nu poate să vorbească. *Nu te mînia din pricina celor ce fac rău și nu-i invidia pe cei răi. *Majoritatea oamenilor care vin să-ți ceară un sfat doresc să le întărești convingerea lor. *Cînd ești obosit și te plîngi de serviciul pe care îl ai, gîndește-te la șomerii care ar dori să aibă un loc de muncă. *Cea mai crudă răzbunare este uitarea greșelilor aproapelui. Practic-o și vei vedea rezultatele! *Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți vorbească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer și tu pe pămînt, de aceea să nu spui vorbe multe. *Dacă vrei ca visele tale să se realizeze, nu trebuie să dormi. *Fii optimist și nu vei vedea spinii, datorită trandafirilor.

Religia influenţează starea de depresie Alte cercetări atestă faptul că modificări ale creierului sînt responsabile nu doar de inducerea sentimentului de fericire asociat religiei, ci și de scăderea nivelului de depresie. Astfel, într-un nou studiu, oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Columbia au analizat grosimea creierului şi potenţiala sa legătură cu religia. Rezultatele cercetării au indicat că nivelul crescut de credinţă religioasă este asociat cu o creştere a grosimii scoarţei cerebrale. Cercetătorii i-au întrebat pe subiecţi cît de des merg la biserică şi cît de important este acest gest pentru ei. În urma cercetării s-a constatat că oamenii care considerau că religia are o însemnătate mai mare aveau un cortex mai gros în unele zone. Astfel, oamenii care au cortex mai subţire au un risc mai mare de a suferi de depresie. Prin urmare, oamenii de ştiinţă au concluzionat că religia şi spiritualitatea protejează împotriva depresiei, mai ales în cazul persoanelor care sînt mai predispuse la această afecţiune.

Florentin Lehaci

RM

21

Vineri, 2 august 2019

S , ase,

S mai i rdem ***

- Cum a fost premiera ieri la teatru?

- Slabă! De cinci ori m-au trezit apauzele... ***

O actriță întreabă paznicul de la teatru: - Nu m-a așteptat aici un domn?

- Ba da, a venit unul, și cînd a văzut că nu-i nimeni, a plecat foarte bucuros. ***

Vorbesc doi scriitori: - Scriu o dramă – spune primul.

Am terminat două acte. În al treilea act trebuie să-l omor pe eroul principal și nu știu cum...

- Dă-i să citească primele acte... ***

La teatru se joacă o piesă foarte slabă și, în plus, actorii se încurcă în text.

- După al doilea act plecăm! – spune soțul soției.

- Și de ce nu după primul?

- O să fie mare aglomerație la garderobă... ***

Stau la aceeași masă o stea de cinema și o cunoscută scriitoare:

P I Mo c c h io !

- Ultimul dumitale roman mi-a plăcut foarte mult – spune actrița ironic – sînt curioasă să știu cine vi l-a scris?

- Recunoașterea dumitale mă bu­ cură – răspunde scriitoarea. Dar eu sînt curioasă să știu cine vi l-a citit? ***

Cînd celebrul regizor și actor american Orson Welles s-a căsătorit cu italianca Paola Mori, mulți com­ patrioți l-au dezaprobat. Un ziarist l-a întrebat răutăcios: - Soția dumitale europeană are ceva în plus față de o americană?

- Da – răspunde Welles. Pe mine. ***

Dansatoarea Lilly nu poate să înțeleagă de ce este atît de populară.

- Pentru părul meu frumos?

- Nu. - Pentru farmecul meu deosebit?

- Nu. - Atunci cedez...

- Asta este... ***

- Se spune că piesa asta are un sfîrșit frumos.

- Da. Toți din sală s-au bucurat cînd s-a terminat... ***

Tînărul scriitor se întîlnește cu niște cunoscuți:

- Ați citit romanul meu?

- Din păcate, nu – răspunde unul.

- Din păcate, da – răspunde sincer celălalt. ***

Un scriitor se destăinuie prietenului său: - De zece ani scriu și de-abia acum îmi dau seama că nu am talent.

- Atunci să nu mai scrii.

- Asta-i imposibil. Pentru scris sînt destul de celebru. ***

Mark Twain se ceartă cu un necu­ noscut: - Un măgar mai mare ca dumneata în viața mea n-am văzut – spune necunoscutul.

- Asta fiindcă nu vrei să te uiți în oglindă – răspunde Mark Twain. ***

- Cum ai putut să iscălești scri­ soarea cu un nume străin?

- Numele meu este prea stimat ca să poată însoți niște informații false... ***

- Ți s-au restituit poeziile de la redacție?

- Da. Numai că de data aceasta s-au întrecut cu măsura: eu le-am trimis cinci poezii, iar ei mi-au restituit nouă...

***

Un scriitor își povestea necazul: - Cînd nu am ce bea nu-mi vine nimic în minte, iar cînd beau uit tot ce mi-a venit în minte... ***

Se întîlnesc doi scriitori începători: - Citești mereu romanul prietenului tău?

- Acum, nu.

- Îți lipsește inspirația?

- Nu, îmi lipsește prietenul. ***

Vorbesc doi dramaturgi: - Piesa dumitale în general este bună – spune unul. Numai puțin ar mai trebui înviorat dialogul, ca să fie clar pentru fiecare prost.

- Dar ce anume nu-ți este clar? ***

Regizorul de filme spune artistei de cinema: - Dacă ai să mă asculți în toate, vom avea un Oscar!

- Și dacă va fi fată, ce nume i-am da? ***

Marlene Dietrich se plînge că în timpul călătoriilor sale pierde prea mult timp la granițe: - Nu există vameș – spunea ea – care să nu se uite în mod special la data nașterii din pașaportul meu.

22

Vineri, 2 august 2019

RM

PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI Adevăratul extremism (2) (urmare din pag. 1) Am rămas foarte surprins, pentru că discutasem şi eu cu celebrul hidalgo, la Casa Republicii, şi-mi făcuse impresia unui om echilibrat, stăpîn pe el, cu un caracter puternic.

El nu trebuie să fie neapărat un prieten al României - cum clamează unii - ajunge doar să fie un prieten al Adevărului, iar Adevărul demonstrează matematic că autonomia pe criterii etnice va duce, mai devreme sau tîrziu, la RĂZBOI. Da, da, aţi citit bine: la RĂZBOI. Exemplul Iugoslaviei e grăitor. Iar escaladarea recentă a luptelor, de către Croaţia generalului de Securitate Franjo Tudjman, arată că ONU şi-a încălcat, în mod primejdios, mandatul, din moment ce „căştile albastre” iordaniene au făcut paravan pentru agresorii croaţi. În România, aplicarea prevederilor acestei „recomandări” ar însemna sfîrtecarea statului. În loc să facem România Mare, vom pierde şi ce avem, ajungînd la România Mică de dinainte de 1916. Şi toate acestea pentru ce? Pentru că o mînă de ucigaşi de profesie şi-a propus să destrame cele 3 state nou create în anul de foc 1918: Iugoslavia, Cehoslovacia şi România Mare. Pe primele două le-au pus pe butuci. A mai rămas numai ţara noastră. Îndărătnic popor, românii! Să nu priceapă ei că, dacă vor ceda de bună-voie pămînturi la unguri, care le vor ceda la nemţi (pentru vînătoare, case de vacanţă şi exploatări de aur şi uraniu) - vor beneficia de un plus de simpatie de la Occident? În seara zilei de miercuri, 26 aprilie, am ridicat această problemă la dineul oferit în onoarea delegaţiei Senatului României de către preşedintele Senatului Spaniei. Fiindu-mi vecin de masă, l-am abordat întîi pe primul-vicepreşedinte al Senatului Spaniei, Joan Ringon, care mi-a spus textual: „Este o mare greşeală ce-a făcut Martinez. El nu trebuie să-şi schimbe declaraţiile şi să se amestece aici, n-a avut mandate de la nimeni”. Informndu-l despre via emoţie produsă în România, preşedintele Senatului, Juan-Jose Laborda, care se afla la două scaune de mine (între noi erau soţia lui Oliviu Gherman şi Joan Ringon) mi-a spus, cu deosebita acuitate pe care i-o dă calitatea lui de professor de Istorie: „Da, e o greşeală, fiindcă asta atinge suveranitatea României”. I-am spus înaltei noastre gazde că există indicii clare că asupra lui senor Martinez s-au făcut presiuni oculte, toate supoziţiile ducînd către Germania, „Spania e prea importantă în istoria şi civilizaţia Europei ca să poată primi ordine de la Berlin!” i-am spus. Ulterior, în toasturile ţinute atît de Laborda, cît şi de Gherman, treburile s-au mai nuanţat şi atenuat, fiindcă aşa e în diplomaţie şi, fiindcă, evident, Spania ne-a fost şi ne-a rămas prietenă. Mai ales că, în curînd, ea va prelua preşedinţia Uniunii Europene (Piaţa Comună). Dar greşeala lui Martinez tot greşeală se cheamă. Analizînd acum toate datele problemei şi judecînd şi modul în care s-a votat ca Recomandarea să nu fie Recomandare, ci Poruncă, sînt în posesia ultimei piese a jocului de Domino care se tot urzeşe de 5 ani: este evident că, peste creştetele tuturor s-a creat o nouă Axă Berlin-Moscova, care tinde să împartă Europa în două. Ce interes au ruşii să ne creeze noi tensiuni în Transilvania? Iată numai unul: să ne ţină în şah cu ungurii, pentru a ne închide gura şi a avea şi mînă liberă în Basarabia. Aş mai adăuga ceva: Tot mai mulţi oameni se tem ca Iliescu, Văcăroiu, Meleşcanu să nu cedeze. Impresia a fost creată de declaraţiile unor parlamentari ai P.D.S.R., care s-au grăbit să afirme că, dacă şi alte state europene vor aplica Recomandarea 1201, atunci şi România se va conforma - din fericire, ei n-au nici un mandat să vorbească aşa, mai ales că situaţia diferă de la caz la caz, iar dacă Cehia vrea să cedeze Sudeţii, ori Franţa e dispusă să asiste pasivă la autonomia Alsaciei, noi, românii, nu le vom da ungurilor nici un metru pătrat de pămînt. (Aberaţiile debitate de un diletant ca Ion Cristoiu, pe un ton certăreţ, cum că diplomaţia românească e de vină, nicidecum ticăloşii de teapa lui Severin şi Frunda nici un merită luate în seamă.)

Ce-a făcut Adrian Severin, pigmeul nostru personaj?

A votat PENTRU Recomandarea 1201! Adică împotriva României. Şi aici este evident că el e o simplă marionetă,

cineva îl manevrează, îi smuceşte sforile, de sus. Invit încă o dată Serviciul Român de Informaţii şi Serviciul de Informaţii Externe să îşi facă datoria faţă de ţară şi să publice datele pe care le deţin. Pentru un popor vlăguit este, totuşi, cam prea costisitor şi prea umilitor să ţină pe bani grei nişte canalii ca Adrian Severin, Gyorgy Frunda, Marko Bela, Horia Rusu şi alţi „parlamentari”, dar să şi plătească nişte Servicii Secrete despre care nimeni nu ştie nimic. Poate că s-ar supăra prof. Virgil Măgureanu şi generalul Ioan Talpeş, fiindcă aşa sînt ei, plini de personalitate, cu o mînă te felicită de sărbători şi cu alta îţi flutură dosarul, dar eu, unul, ca senator al acestei ţări şi ca membru al Comisiei de Apărare, Ordine Publică şi SIGURANŢĂ NAŢIONALĂ (subl. n.) vreau şi am tot dreptul să aflu cine se află în spatele acestui act de înaltă trădare de ţară. Sper că cei doi apreciaţi profesionişti nu mă vor crede atît de naiv, încît să-mi răspundă că e secret de stat, că specificul muncii reclamă un studiu mai aprofundat etc. Mai grav decît atît nu are ce să ni se întîmple, domnilor: un parlamentar român a votat în inima Europei pentru sfîşierea teritorială a României, după care are neruşinarea să se întoarcă nu la Budapesta, ci la Bucureşti, şi să ne acuze tot el pe noi de trădare de ţară şi de spirit antioccidental. De bună seamă că pe mine nu mă sperie situaţia nou creată. Cine se va atinge de Ardeal va fi un om mort. Şi asta, fără concursul meu (n-aş strivi nici măcar o gîză), ci pentru simplul fapt că românii simpli, care nici măcar nu citesc ziare, au experienţe prea tragice cu fiarele horthyste încît să le mai permită să scîrţîie foarfeca pe harta ţării. Iar ceea ce s-a petrecut zilele trecute în comuna Cleja, din jud. Bacău, cînd ceangăii (românii maghiarizaţi forţat) i-au pus pe fugă pe agitatorii udemerişti, reprezintă începutul unui Avertisment. Avertisment de care ar trebui să ţină seama şi unii diplomaţi străini care se amestecă nepermis de mult şi de primejdios în viaţa României. Avertisment care e valabil şi pentru dl. Francke (NATO) şi pentru d-na Müller (UEO), care ţin partea ungurilor, suspect de făţiş, acuzîndu-ne pe noi, cei de la Partidul România Mare, de extremism. Îmi pare rău că trebuie să o spun: de la unificarea Germaniei a început dezmembrarea Europei, parcă un elefant gigantic a intrat într-un magazin de bibelouri şi cristaluri mici şi le face ţăndări. Se pare că cineva are interes ca în Transilvania să apară un nou conflict deschis. Adică să ardă aşezări întregi, să moară copii şi bătrîni, oameni nevinovaţi. Ca să realizeze ce? Să ofere ungurilor satisfacţia stalinistă a unei noi Regiuni Autonome Maghiare. Oare aceşti arhangheli ai morţii nuşi dau seama că asta e fantasmagoria unor minţi bolnave?

Cum vor trăi ungurii ăştia acolo? Se vor construi tunele şi coridoare dinspre Ungaria către ei, aşa cum s-a întîmplat între Berlinul de Vest şi R.F.G.? Dar cîte zile pot rezista tunelele şi coridoarele astea? Ce apă vor bea „autonomii”, ce mîncare vor avea, ce aer vor respira? Şi cum vor suporta urechile lor talazurile de huiduieli şi blesteme ale românilor alungaţi de la vetrele lor, ultragiaţi, pălmuiţi, provocaţi tot timpul de aroganţa veneticilor? În definitiv, cui ar servi o astfel de „Europă Unită”? Unită în jurul cărui Ideal? Al recuperării, din Transilvania, a celor 32 de miliarde de dolari, pe care le datorează Ungaria Occidentului?

Acesta este adevăratul extremism. Cel de la care începe să fîşîie secera morţii. Între extremismul Recomandării 1201 şi terorismul de la Oklahoma nu-i nici o diferenţă.

El e practicat de minuscule cozi de topor, care, prin avansare, au devenit scobitori în măselele lui Satana, de tipul lui Adrian Severin, Horia Rusu, Dinu Zamfirescu, dar mai e alimentat şi de unii agenţi străini, care chiar că ne cred proşti. Dă-le, Doamne, mintea şi înţelepciunea de a-şi vedea de treaba lor, pînă nu se va scula zeul acela apocaliptic, care să-i măture numai cu suflarea nărilor sale vulcanice: Ţăranul Român!

Sfîrșit

Drama poliţistei care a atacat sistemul politic într-o poezie „Atîrnăm de-un fir de aţă. #rezistăm, dar ce folos, Cînd sîntem minţiţi pe faţă Şi toate-s cu susu-n jos? Şi murim de frig şi sete Şi ne trec prin corp fiori Cînd ni se citesc pamflete Cu şi despre infractori.

Plîngem şi ne cerem dreptul De-a trăi civilizat, Însă nu-i emis decretul Cică trebuie semnat.

Cine morţii voştri sînteţi, Să vă bateţi joc de noi? Şi de ce tot voi vă plîngeţi Cînd vă batem cu noroi?

Voi nu meritaţi nici ţara Şi nici apa ce o beţi Colcăiţi de haimanale Şi corupţi cu epoleţi!

Colcăiţi de-atîta fală Şi ieşiţi pe post trufaşi, Cînd, de fapt, băgăm de seamă, Sînteţi ,,decît” proşti şi laşi.

Ne-aţi furat dreptul la viaţă!

Cine dracu’ sînteţi voi, Să ne rîdeţi nouă-n faţă, Şi să ne huliţi pe noi?

Ia staţi jos şi luaţi aminte: România nu-i a voastră!

Profitaţi de bunătatea Şi de neputinţa noastră.

Ne-aţi mîncat pe dinăuntru Şi ne-aţi pus în inimi smoală, Aţi venit aici cu gîndul Să vă transformaţi în boală.

Aţi şi reuşit, pesemne, Să îmbolnăviţi poporul Însă azi, poporul geme Cînd îşi vede Tricolorul.

Doar atît ne mai rămîne: Să ne luăm în piept cu boala Hai, deşteaptă-te, române, Că ne fură ăştia ţara!”

Nota redacției: Tînăra poliţistă din Paşcani care a scris această poezie critică la adresa sistemului politic a fost pe punctul de a-şi pierde viaţa în primăvară, atunci cînd a fost implicată într-un accident rutier cu maşina de serviciu. A stat săptămîni în şir internată în spital.

Tatăl tinerei a murit cînd a auzit de accidentul în care a fost implicată fiica lui.

RM

23

Vineri, 2 august 2019

CARTEA DE AUR Cele 300 de autografe celebre (31)

108) MARTHA BIBESCU. De fapt, iscălitura este alta: „Principesa Bibesco”. Încep să cred că această Martha Bibescu a fost nu numai cea mai interesantă româncă a Secolului XX, ci şi cea mai bună scriitoare a literaturii noastre – deşi, în final, ea nu ne-a vrut, lăsînd, cu limbă de moarte, să i se scrie pe mormînt (aflat la Paris) „scriitoare franceză”. De-a lungul acestei lucrări am mai scris despre ea, fiind obligat de faptul că o regăsim mai pretutindeni, în biografia tuturor personalităţilor româneşti şi străine ale epocii. Se naşte la 28 ianuarie 1886, la Bucureşti, dar toată viaţa se va mîndri că părinţii ei au conceput-o la… Paris! A venit pe lume cu ajutorul unui prieten de familie, dr. Constantin Cantacuzino, soţul Sabinei Cantacuzino (deci ginerele lui Ion C. Brătianu). Pe atunci, politica la români nu era atît de cîinoasă, din moment ce un fruntaş liberal (Cantacuzino) era amic cu un fruntaş conservator (Lahovary), care a apelat la el să-i aducă pe lume copilul. Părinţii ei erau, deci, Ion Lahovary şi Smaragda (Emma) Mavrocordat. Fata învaţă tîrziu româneşte, abia la vîrsta de 11 ani, fiind „meditată” de preotul Bisericii Ortodoxe Române din Paris. (Vom vedea că, în 1916, la vîrsta de 30 de ani, Martha Bibescu scrie în limba română cu mari greşeli.) Era un copil frumos, ceea ce a determinat-o pe Regina Elisabeta să-i facă portretul, pentru Îngerul Luminilor, din fresca Bisericii Mînăstirii Curtea de Argeş; pentru a nu se provoca gelozie între ea şi sora ei mai mare, Jeanne, părinţii au refuzat-o pe suverană, pînă cînd aceasta le-a invitat pe ambele fetiţe Lahovary. Martha va fi marcată de moartea timpurie a fratelui său mai mare, George, în 1892, şi de cea a surorii sale, Jeanne, în 1911. Trece, în diverse etape ale vieţii, prin mai multe crize mistice – într-una din ele, se converteşte la catolicism. Îl întîlneşte pe viitorul său soţ, prinţul George Valentin Bibescu, pe cînd avea 15 ani, în Palatul Ştirbey (sediul de azi al Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti); Bibeştii acolo locuiau. Se îndrăgosteşte de el şi, la 24 octombrie 1901, are loc logodna religioasă, la Biserica Domniţa Bălaşa. Dragostea lor n-a ţinut mult, s-au înşelat, pe rupte, unul pe altul, fiecare creîndu-şi justificări. Ce zicea Martha aflăm din „Jurnalul” ei, la fila zilei de 25 septembrie 1937, cînd a aflat de moartea amantei titulare a soţului său, o oarecare Victoriţa care, se spune, l-ar fi îmbolnăvit pe acesta de sifilis: „Ştiam că e bolnavă. La 20 de ani eram, deja, bine informată.

Am refuzat să procreez cu un om îmbolnăvit de desfrîul acestei femei”. Şi totuşi, au avut, împreună, o fetiţă. Nu boala îl făcea pe acest om atît de bizar, uneori cu manifestări la limita nebuniei. O anumită degenerescenţă – fie pe linia franţuzească, a mamei sale, pretinsa nepoată a lui Napoleon, fie pe linia românească, a tatălui său, absolvent al Şcolii Militare de la Saint-Cyr, ce-i drept, dar aventurier, luptător în Mexic etc. – creştea şi se evidenţia odată cu vîrsta. În copilărie, făcea lecţii cu abatele Desrozes, fiind asistat de o… maimuţă! (Bine, bine – se poate spune – maimuţele astea au jucat un rol important în Istorie, dacă ar fi să ne gîndim, de pildă, la cea care l-a răpit din leagăn, în 1599, pe pruncul Oliver Cromwell şi, strîngîndu-l la pieptul ei, crezînd că ea l-a născut, s-a urcat pe acoperişul de plumb al castelului familiei. Ironia soartei face ca maimuţele să fie ceva mai umane ca oamenii...) Iarna, înhăma la sanie un cîine, un porc şi un miel (?!). Excentricităţile lui nu s-au oprit aici: în adolescenţă dă un spectacol, cu public, care putea să-i fie fatal: „Acest aventurier, plictisit de lume şi căscînd la lectura cărţilor, poseda în schimb geniul mecanicii. Încă din adolescenţă reuşise să realizeze în ziua de Sf. Gheorghe prima lui operă. Fără să spună nimănui, aranjase în grădina casei unde locuiau pe atunci, casa Creţianu, pe strada Mercur (stradă pe care stătea şi Titu Maiorescu, în zona Magazinului Eva, de azi – nota mea, C.V.T.), mai multe rînduri de scaune şi de fotolii pentru a dispune de o asistenţă numeroasă. Toată lumea se întreba la ce demonstraţie se putea aştepta, îndoindu-se că îşi bătuse capul să înveţe pe dinafară un rol dramatic sau un poem scurt. Cînd toţi invitaţii au luat loc, au

răsunat trei pocnituri şi spectatorii au avut surpriza, care s-a transformat rapid în groază, de a-l vedea pe George Valentin apărînd la fereastra podului, avînd legat de trup cu sîrmă un fel de umbrelă mare de plajă. Fără să ezite, s-a aruncat în vid şi, susţinut de această paraşută, a aterizat în faţa primului rînd de invitaţi. Pentru prima oară, mama lui nu i-a mai găsit nici o scuză şi l-a pălmuit violent cu dosul

Lumea românească la cumpăna Secolelor XIX şi XX (75) mîinii. Trîntit la pămînt de violenţa gestului, noul Icar s-a sculat şi a murmurat indignat: «Ai fi putut cel puţin să-ţi scoţi inelele!»” Avea umor... În ziua logodnei sale cu Martha, părinţii lui au intenţionat să dea un mare bal, fiindcă aşa era tradiţia în lumea bună: „Dacă veţi face aşa ceva, am să cobor în sala de bal gol-goluţ!”, a ameninţat George. Soţia lui, care i-a supravieţuit mai bine de 30 de ani, şi-a amintit mereu mirosul… şubei de focă argintie cu care umbla acesta pe timp de iarnă. Şi, după cum am mai spus, şi-a amintit trădările sale. Aşa că l-a trădat şi ea, chiar cu un văr al lui, rafinatul Emmanuel Bibescu, prieten cu Marcel Proust. Apoi cu mulţi, foarte mulţi alţii, printre care Regele Ferdinand, fiul Împăratului Wilhelm al IIlea al Germaniei ş.a.m.d. N-avea gusturi rele. „Tu nu eşti frumoasă, Martha, însă părul tău cel blond” – sună un vers de tinereţe, al lui Eminescu. Martha Bibescu era, însă, foarte frumoasă, înaltă şi zveltă, arborînd o ţinută cu adevărat princiară. O curtezană din suita împăraţilor Romei, cu o distincţie clasică. Asta, deşi verişoara ei, contesa Ana de Noailles (născută Brâncoveanu) o bîrfea prin Paris, că are o „gură de o atrocitate germană” şi că, atunci cînd s-a retras, pentru o vreme, la Mînăstirea Carmelitelor din Alger, „a făcut din mînăstire un cazinou”. Convertirea ei la catolicism se produce în ziua de 18 aprilie 1912, la mai puţin de 6 luni de la moartea (holeră) a sorei Jeanne: ceremonia a avut loc la Capela Saint-Joseph de Cluny, din Paris, fiind oficiată de un vechi prieten de familie, abatele Mugruier. Fără doar şi poate, a fost o patrioată înfocată, care s-a bătut pentru drepturile ţării sale. Întrebată de Contele Ottokar Czernin la Budapesta, în 1917, dacă trupele germane au fost întîmpinate cu entuziasm în Bucureşti şi de către cine, românca a răspuns: „Da, de către evrei şi de cei eliberaţi din închisori”. Memorialistul Matila Ghyca îi face un portret atractiv, care ne duce cu gîndul la romanele baroce ale lui George Călinescu şi, mai cu seamă, la frumoasa Caty Zănoagă: „La puţin timp după întoarcerea noastră, George Bibescu m-a poftit să-mi petrec week-end-ul la castelul lui de la Posada, aflat la munte, dar cu un teren plat în preajmă, destul de întins ca să îngăduie amenajarea unui parc frumos, la o jumătate de oră cu automobilul de reşedinţa regală şi diplomatică (vara) de la Sinaia. Trecerea de la zăduful persan de la Bucureşti la aerul proaspăt al Carpaţilor a fost delicioasă. La Posada, am întîlnit-o pe mama lui George, principesa Valentina Bibescu, născută Chimay, una dintre frumuseţile de la sfîrşitul celui de-al Doilea Imperiu (pe atunci fiind măritată cu principele de Beauffremont). Avea ochi pătrunzători şi o conversaţie spirituală, în care persoanele ce puteau fi ridiculizate erau stigmatizate fără milă într-o franceză perfectă a Vechiului Regim. Era, de asemeni, o mină inepuizabilă de anecdote asupra trecutului, avînd în cap toate personajele istoriei moderne, ale Istoriei pur şi simplu, pe care le frecventase datorită poziţiei ei. La castel se ducea viaţa luxoasă obişnuită pentru soţul ei răposat, principele Georges Bibesco, maior în armata franceză în timpul războiului din 1870–1871 şi fiul penultimului domnitor al Ţării Româneşti. Nora ei, principesa Martha, seducătoarea autoare a celor «Opt paradisuri», insistase să transforme o încăpere de la etajul doi în cameră persană, unde fusese aşezat deja marele covor de mătase pe fond de zăpadă argintată cumpărat de George în timpul călătoriei noastre. Acolo îşi avea curtea tînăra castelană.

Descrierea Marthei, pe atunci în vîrstă de 19 ani, minunea

acestor grădini ale Armidei, ar cere superlative de care doresc să-l scutesc pe cititor. Mă voi mulţumi să repet că era foarte frumoasă şi foarte drăguţă în acelaşi timp.

Imenşii ochi verzi, uneori violeţi, pe care îi văzusem la fetişcana din timpul anilor mei de colegiu îşi păstraseră siguranţa; părul şi tenul se potriveau cu nasul uşor acvilin, spre a împlini o graţie căreia era greu să-i rezişti. Să adăugăm la asta o inteligenţă strălucită şi o surprinzătoare erudiţie, transmise cu o voce muzicală şi o dicţiune în franceză impecabile. Să mai amintim, în sfîrşit, poziţia ei mondenă de excepţie; nu e greu de ghicit că admiraţiei fără margini a bărbaţilor (unchiul meu Leon, care la vremea aceea venea adesea la Posada, o numea «micul fenomen») i se opuneau antipatia şi gelozia neputincioasă a femeilor. De altfel, ea nu era singurul «fenomen» al societăţii bucureştene a acelor ani străluciţi; alte două femei, foarte frumoase şi foarte inteligente, i-ar fi putut disputa locul întîi, dacă ar fi fost vorba de dispută, dar toate trei erau prea deştepte ca să se coboare la rivalităţi ce le-ar fi micşorat prestigiul. Fiecare avea curtea ei de admiratori şi se mulţumea cu atît. Celelalte două stele erau principesa Maruka Cantacuzino, soţia fiului cel mare al Nababului, şi principesa Elena Suţu, azi doamna Paul Morand; şi nu ştiu dacă trei femei, frumoase şi deştepte în acelaşi timp, vor mai fi existat vreodată în societatea unei ţări mici ca România”. Martha Bibescu s-a bucurat de prietenia unor mari personalităţi europene ale Secolului XX, cum au fost Anatole France, Paul Claudel, Marcel Proust, Rainer Maria Rilke ş.a. În timpul ocupaţiei germane (decembrie 1916 – octombrie 1918) ea a rămas la Bucureşti, unde a înfiinţat un stabiliment medical (Spitalul 118), în care a îngrijit răniţi de toate naţionalităţile. Are parte şi de domiciliu forţat, după care izbuteşte să plece în Elveţia, pentru a-şi vedea fetiţa.

Aşa pretinde ea, cel puţin, după toate regulile conspirativităţii acelor vremuri în care, să nu uităm, se ilustrase o Mata Hari. De fapt, Martha Bibescu a fost însărcinată de Regina Maria să-i ducă un mesaj bătrînei sale mame, pentru a o ajuta să capete… tronul Rusiei! În capitolul intitulat „Ambiţiile unei regine”, Ghislain de Diesbach dezvăluie secretul acelei misiuni: „În realitate, Martha a fost însărcinată de regina Maria să facă un demers oficial pe lîngă ducesa de Coburg, mama suveranei. Rămasă văduvă în 1900, ducesa îşi petrece o parte a anului la proprietatea ei de pe marginea lacului şi, de la începerea ostilităţilor, s-a instalat acolo pentru perioada războiului. Rusoaică prin tatăl ei, ţarul Alexandru al II-lea, englezoaică prin căsătoria cu ducele de Edinburgh, fiul reginei Victoria, şi, în fine, nemţoaică prin ascensiunea soţului la unul din tronurile casei de Saxa, ducesa de Coburg se găseşte într-o poziţie delicată, care o face să găsească în Elveţia un azil foarte comod. Revoluţia din martie 1917 din Rusia şi abdicarea lui Nicolae al II-lea au reprezentat încercări crude pentru această fiică de autocrat cu caracter arogant, care se mulţumise cu greu cu un modest principat germanic. Cînd Martha o vizitează la 31 august, o găseşte ocupată să tricoteze lînă feldgrau pentru Crucea Roşie a Gothei. Alături de ea se află fiica ei cea mai mică, Beatrice, căsătorită cu infantele Alphonse d’Orléans, duce de Galliera. Aceste alteţe regale deplîng cu amărăciune noile timpuri: – E îngrozitor acest război, zice infanta, dar revoluţiile sînt şi mai rele… cel puţin pentru noi!

Mărturisirea îi oferă Marthei prilejul să intre în subiectul de care era interesată, căci avea însărcinarea să îi dea ducesei de Coburg o scrisoare în care regina Maria o roagă să îi sprijine candidatura la tronul Rusiei, liber de la abdicarea lui Nicolae al II-lea şi a fratelui său, marele duce Mihail. Nu este ea pe jumătate Romanov şi, în calitate de nepoată a lui Alexandru al II-lea, ţarul liberator care a suprimat şerbia, capabilă să mobilizeze masele de ţărani, ea, care era atît de populară printre soldaţii români? Deşi proiectul poate părea bizar, nu este cu nimic mai demenţial decît al altor visători, care îşi vor atribui în curînd suveranităţi efemere în acest imperiu în descompunere“. (va urma) CORNELIU VADIM TUDOR (Text reprodus din volumul „Cartea de aur“)

24

RM

Vineri, 2 august 2019

MICA ENCICLOPEDIE O istorie a farselor (115) ,,Yeti” – creația unor farsori? (2) Din nou, în ianuarie 1987, un tînăr din nordul oraşului Kashmir se spune că a fost atacat de o creatură păroasă, cu două picioare, cam de 1,20 m înălţime. Şi aceasta a fugit, ţipînd, după ce tînărul o lovise cu un vas găsit la îndemînă. Alţi doi săteni care au fost martori la eveniment au spus că animalul a sărit peste un şanţ la fel ca un om. În 1832, trimisul diplomatic britanic rezident în Nepal descria cum hamalii săi fugiseră de frica unei fiare păroase pe care o numea rakshas, „demon”. Mai tîrziu, i-au spus englezului că mai mulţi sălbatici de acest tip existau şi erau temuţi prin acele părţi, de secole întregi. Occidentalii au observat urme de paşi în 1887, la fel ca un ofiţer din armata britanică, ce a ajuns la o înălţime de 6.400 m pe Muntele Everest în 1921. Fotografiile din 1937 ale lui F.S. Smythe cu urme de paşi ale creaturilor yeti au fost realizate la o înălţime de 5.030 m şi, în 1951, traversînd gheţarul Melung, alpinistul britanic Eric Shipton a descoperit şi a fotografiat urme asemănătoare în zăpadă. Pozele lui arătau o urmă de picior la fel de lungă cît toporul lui de gheaţă, cu formă distinctă a degetelor - prea distinctă, afirmă scepticii. Poate că povestea lui Shipton a început ca o glumă, dar el a menţinut-o cînd a descoperit că oamenii o luau în serios. Chiar şi aşa, partenerul lui, chirurgul Michael Ward, a insistat că urma este autentică (deşi trebuie să ne amintim că un alt chirurg era implicat şi el în farsa din 1934 cu monstrul din Loch Ness).

Apăreau însă tot mai multe anunţuri conform cărora yeti fusese observat. Pe Muntele Annapurna, în 1970, alpinistul Don Whillans a observat urme de paşi în zăpadă. Mai tîrziu, la lumina clară a Lunii, a privit afară din cortul său şi, prin binoclu, a observat

un animal negru, ca o maimuţă, după care: „dintr-o dată... de ca şi cum ar fi ştiut că este urmărit, a ţîşnit de pe loc, luînd-o la goană de-a lungul versantului”. În 1972, o expediţie americană a găsit urme de paşi atît de clare încît au reuşit să le reproducă cu mulaje de plastic. Un an mai tîrziu, Lord Hunt, lider al expediţiei britanice pe Muntele Everest din 1953, a descoperit şi el astfel de urme; fotografiile realizate de el în 1973 arată astfel de întipăriri de 35 cm lungime şi 18 cm lăţime. El crede într-o „creatură necunoscută care trebuie descoperită”.

Totuşi, nu s-a descoperit trupul nici unui aşazis yeti. „Scalpurile de yeti” care se află în cîteva mînăstiri din Himalaya sînt probabil confecţionate din piele de capră, create pentru a reprezenta animalul yeti în dansurile rituale. Dar, dacă lipsa cadavrelor de yeti demonstrează inexistenţa acestor creaturi, este încă o problemă. Gorilele şi urangutanii nu sînt consideraţi animale mitice, deoarece au fost pînă acum împuşcate, capturate şi aşa mai departe.

Dacă există, yeti este o creatură timidă, care trăieşte în sălbăticiile de la mari înălţimi - şi pentru binele lui, ar trebui să rămînă acolo, unde nu poate fi atins de homo sapiens.

ÎNGERI PĂZITORI

Judee

Zînele de la Cottingley (1) Distrugînd reputaţia lui Sir Arthur Conan Doyle, această farsă, sau invenţie, mai bine-zis, îşi are originea în imaginaţia a două tinere fete. „Eu şi Eslie sîntem foarte bune prietene cu zînele apelor curgătoare”, scria Frances Griffiths, de unsprezece ani, pe spatele unui instantaneu trimis unui prieten din Africa de Sud, unde ea trăise înainte să se mute cu familia în Yorkshire, Anglia. „E ciudat că nu leam văzut niciodată în Africa. Probabil că acolo este foarte cald pentru ele”. (va urma) STUART GORDON

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ORIZONTAL: 1) IL; 2) AR – SB; 3) Sorin Georgescu – Dușmani; 4) Anotimpul rece (pl.)

– În listă!; 5) Localiate în jud. Hunedoara – Elena Grigore; 6) Tip de șampanie – La baraj!; 7) AB – Istria!; 8) Lei! – De dans ori de box – La intrarea în Sălaj!; 9) Din familia arienilor – Pămîntul lucrat; 10) Piatră semiprețioasă - VS. VERTICAL: 1) IS – SJ; 2) AG – Instrument muzical, simbol al talentului poetic; 3) În plan! – Figură geometrică – Ion Dinu; 4) A fost odată...; 5) Nimeni (reg.) – Învechit (presc.); 6) Pisat în mijloc! – Poet român (Tiberiu); 7) TM – Localitate în județul Bacău; 8) Hău – Abis! – Rele!; 9) Boală a ficatului – Ori; 10) A urca – GL. Dicționar: MOET PAUL BĂGNEANU Dezlegarea careului ,,Prin Europa” 1) SLOVENIA – P; 2) LETONIA – AO; 3) O – AI – TELUR; 4) VERSURI – ST; 5) ASI – NA – BTU; 6) CT – AG – BERG; 7) IOI – ANGLIA; 8) ANDORA – GAL; 9) IO – INSI – I; 10) MALTA – HAGA.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 021/315.22.50

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin SC PARDADO DISTRIBUTION SRL. Tel.: 0744.22.24.70 (d-na Denisa Gafiţa).

Abonamente prin SC MANPRES distribution srl. Tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 Codul ISSN 1220 – 7616.